România Mare. nr. 1549

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Coloana Infinitului, sculptată de Brâncuși, e șira spinării Poporului Român.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

„Medicamentul minune“ primit de la Bruxelles și testarea pe români Motto: ,,Frica e blestemul omului“.

DOSTOIEVSKI

Tema zilei este fără îndoială vaccinul care ar scoate lumea din nebunia Covid. Sau… o va introduce mai abitir? Sigur, e doar o întrebare reflex, cauzată de încrederea pe care o am în afacerile cu medicamente. În realitate, tema zilei este frica. Teama care a cuprins omenirea și o face să accepte… multe. În ediția trecută, ,,România mare“ a scris de combinația susținută frenetic de exponenți ai SUA în România. Dar, ulterior, a venit o veste de la Bruxelles: România va primi 25.157 de flacoane de ,,Veklury“ în trei tranşe, pentru tratarea pacienţilor cu COVID-19 eligibili, în cadrul contractului finanţat şi semnat de Comisia Europeană cu compania farmaceutică producătoare – după cum a anunțat Minis­ terul Sănătăţii. Acest Veklury conține celebrul ,,Remdesivir“, un antiviral conceput inițial pentru tratamentul Ebola de către americanii de la gigantul farmaceutic ,,Gilead“. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Dragi cititori,

În cursul acestei săptămîni, revista noastră va schimba firma de distribuție. De aceea, este posibil ca în unele zone să existe probleme în aprovizionarea la chioșcuri. Acestea vor fi remediate imediat ce se finalizează procesul de transfer. Vă mulțumim pentru înțelegere.

Pastila sãptãmînii

Turismul sexual – soluția economică de criză a PNL De cînd ne tot stresează cu prezența lui pe posturile de televiziune – pentru că se pare că altceva nu știe să facă – Orban și oasta lui ne îndrugă verzi și uscate legate fie de coronavirus, fie de faptul că RSD și rușii vor să ne omoare, fie de ordin sexual. Lăsăm deoparte primele două pentru că deja a devenit perimată rusofobia deșănțată a guvernanților, iar pesediștilor nu le plîngem de milă. Ne vom axa pe zona secundară a problemei care, se pare, este în planul principal al agendei guvernanților peneliști. Ca și cînd toate problemele s-ar fi terminat în România, economia ar dudui

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Români, vă ordon: treceţi veacul! (4)

La fel de stridente şi necugetate sînt declaraţiile ministrului de Externe al României, Petre Roman, acesta permiţîndu-şi neobrăzarea să vorbească în numele întregii Ţări, care, chipurile, îl recunoaşte ca preşedinte al Iugoslaviei pe un candidat al Opoziţiei, înainte de a se desfăşura turul II al alegerilor. Ar fi făcut o astfel de gafă, sau provocare, foştii titulari ai portofoliului de Externe Vasile Alecsandri, Vasile Boerescu, Nicolae Titulescu şi Grigore Gafencu? Niciodată. Dar, asta e epoca nesănătoasă în care trăim: aşa după cum homosexualii agresivi au insolenţa să ne acuze că noi sîntem, de fapt, anormali, la fel şi cu aceia care tîrăsc Ţara în aventuri primejdioase şi care mint lumea că noi am reprezenta un pericol pentru stabilitatea şi liniştea Ţării. Din păcate pentru diversioniştii de profesie, populaţia s-a lămurit definitiv. Atunci cînd abandonezi, la porunca stăpînilor străini, Basarabia de Sud, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei şi Insula Şerpilor, nu mai ai nici o autoritate morală să deschizi gura pe tema „interesului naţional”. Poate că Dumnezeu a vrut să se întîmple aşa, ca să pricepem, cu toţii, faza nouă în care a intrat trădarea de Ţară. Timp de 4 ani, actuala Putere n-a suflat o vorbă despre Pactul Ribbentrop-Molotov, dimpotrivă, l-a ratificat şi ea, în iunie 1997, la Neptun. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (30 septembrie 2000, Casa Republicii; discurs de acceptare a candidaturii la funcţia de preşedinte al României) și românii s-ar plictisti de stat la soare, la mare și prin concedii fără de sfîrișit, Orban și ceata lui de borfași, implementează pe bandă rulantă proiecte sexuale în școli, deschizîndu-le românilor mințile pentru chestiuni sexiale ,,aparte”. La adăpostul unei prese prietenoase, bine plătite – evident, din bani publici – și avînd de partea lor toate mișcările stradale – PNL testează sistemul deschiderii sexuale de ceva timp, și, simțind că finalul îi este aproape, Orban blochează legea înăspririi pedepselor pentru pedofili. Pe ce criteriu? – o să vă întrebați. Simplu: pedofilii sînt discriminați! Deci, vine un om matur și își testează preferințele sexuale pe un minor, dar, dacă este ,,aspru” pedepsit, este discriminat! (continuare în pag. a 16-a) TANO

„Peisaj de munte“, tablou de Anca Bulgaru

Romnia l u i Av r a m I a n c u E rînduită prost această stînă zadarnic are jgheaburi și păşuni cînd turmele tot înspre rîpi se mînă iar din ciobani numai cîțiva sînt buni E prea în calea lupilor, sărmana sînt lotri mulți, tainu-i tot mai mic și nu mai crede nimeni în nirvana din vechiul rai n-a mai rămas nimic S-au îngrăşat berbecii şi măgarii păianjenii ruinei curg şuvoi pereții de stejar trosnesc de carii căpușile regine-s peste oi Au ruginit tălăngile în ploaie și laptele-i ca pînza grea de cort și orice miel se leapădă de oaie în măieriște zace-un înger mort Apasă greu blestem pe stîna asta osînda Mioriței a căzut s-ar mai putea răscumpăra năpasta şi-ar mai fi timp s-o luăm de la-nceput Dar s-a făcut tîrziu pe munții vineți pogoară doliul serii şi e ger în strunga verde vreau să mă închideți să-mi iau cuminecarea, și să sper Iar tabăra să-mi treacă dinainte înveşmîntată-n zeghe și făclii la rătăcirea mea să luați aminte și oglindiți-o dreaptă în copii Eu mă topesc sub ierburi nestemate cu fluiera și doinele întregi și cine știe, peste-un secol, poate voi răsări în tabla altor legi CORNELIU VADIM TUDOR

NR. 1549 l ANUL XXXI l 11 – 17 AUGUST 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Nr. 1549

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT

l

11 – 17 august 2020

RM

PARTEA A III-A F Poezie strict autentică, aflată de noi în Albumul unei tinere, care îi scria unei prietene: „Cît timp vei fi elevă în şcoală/ Nu da-n a dragostei boală/ Căci iubind eşti neatentă/ Şi te lasă repetentă”. F Nota 10 pentru tînărul ministru al Finanțelor, dl. Florin Georgescu: „Afirmațiile că se amînă tranşa de împrumut sînt numai invective şi numai invenții de-ale dvs., de la MEDIAFAX, şi de la alte posturi de-astea care faceţi numai provocări!”. F Nimic nu ne distrează mai copios decît lectura unei „analize” istorice, politice, diplomatice, social-economice, care poartă semnătura Ion Cristoiu. Eforturile acestei „glume a naturii” de a părea altceva decît este, de a sări din cocină direct într-un turn de control, de a schimba registrul, de la bărbierirea cadavrelor la gravele probleme planetare - sînt tot atît de penibile ca tentativa lui Iosipescu-Zambra de a ne face să credem că el e conte. Ultima „analiză” (curat Wasserman!) a violatorului de găini a apărut luni şi poartă titlul „Un nou arbitraj de la Viena?”. Fostul politruk C.C. al U.T.C. se referă la negocierile dintre România şi Ungaria, dar cum o face? În limbajul lui grobian, în îngustimea creieraşului său cît un căpăcel de untură. „Unui individ un altul îi poate spune, încruntîndu-se ameninţător: fă asta că altfel te tai!”.

Observaţi că el tot la expresiile cuțitarilor apelează, nu poţi să-l scoţi din lăturile lui. O altă mostră: „Deşi aliate în cadrul Axei, cele două țări n-au încetat să se cotonogească reciproc”. Aici, Piticul Utecilă e piramidal, în bezna mintişoarei lui totul se reduce la o

cafteală şi o mardeală de Ferentari. Şi mai e o chestiune: cum anume a „cotonogit” România țara vecină, ce i-a făcut? Dar, culmea imposturii şi a analfabetismului istoric o atinge Monstrul din Găgeşti, atunci cînd se referă la Germania şi Italia, care au impus României „arbitrajul de la Viena” (a se observa că filo-ungurul nu pronunţă niciodată cuvîntul „diktat”): „Respectivele puteri erau sîcîite de ciorovăiala dintre Ungaria şi România. Pregătirile lor de război cereau linişte în această parte a continentului”. Negru pe alb! Aici sînt două tîmpenii mai mari ca blugii lui jegoși: 1) Ardealul de Nord-Vest a fost smuls din trupul României nu ca să fie linişte (?!), fiindcă după o asemenea crimă n-avea cum să fie linişte, ci pentru a satisface poftele patologice ale Ungariei şi a o atrage de partea Axei; 2) Să fie Ardei Umplut sănătos (deşi slabă speranţă), pentru că, la 30 august 1940, pregătirile de război ale Germaniei şi Italiei, ehe, erau demult încheiate, de vreme ce a doua conflagraţie mondială începuse cu exact 1 an în urmă, prin invadarea Poloniei la 1 septembrie 1939, la ora „diktatului”, jumătate din Europa (inclusiv Franța) fiind ocupată de Hitler. Ce te bagi, mă mormolocule, unde nu te pricepi? Dar, în definitiv, la ce te pricepi tu? F Cine putea să-l apere pe Popa Țeavă? Tot un turnător, fireşte.

Este cazul sinistrei lepre S.R. Stănescu (ăsta ar omorî-o şi pe mă-sa, numai să-i iasă lui de-o vodcă!): „Goanga intitulată «Informatorul Moise»“, publică tuciuriul în imposibilul ziar „Ziua”. F În acelaşi ziar al ruşinii de a mai fi ziarist în România, se mai produce o dovadă de solidaritate a borfaşilor: pușcăriașul Răzvan Savaliuc

îi ia apărarea puşcăriaşului Adrian Nicolae, după ce i-o luase şi puşcăriaşului Nicolae Dide, publicînd articolul cacofonic, agramat şi mincinos „Procurorii Vasiliu şi Capotă, de la Parchetul General, îl feresc pe Vadim de pedeapsa justiţiei”. Pe scurtătură, asta vine cam aşa: doi procurori sînt urecheaţi de un huligan condamnat pentru furt, pentru că nu-l condamnă pe un senator! E clar, nu-i aşa? F Să ne mai mirăm, oare, că, pe aceeaşi pagină a „Zilei”, a apărut, luni, ştirea apocaliptică, intitulată „O informaţie zguduitoare indică: TULCEA SE VA SCUFUNDA”?! F Un alt puşcăriaş care întinde coarda pînă va plesni: ţiganul Lazăr Cercel, care, somat de poliţia din Constanţa să evacueze unul dintre numeroasele spaţii ocupate ilegal, s-a baricadat înăuntru, împreună cu alţi criminali, ca şi el, şi a aruncat cu sticle incendiare (cocteil Molotov) în organele de ordine. Nu credem că ar fi plîns multă lume dacă, în hărmălaia aia, i s-ar fi rătăcit vreun glonte între ochi... Remember: aceleaşi putregaiuri sociale de tip Cercel, la care s-au adăugat şi două autobuze de haidamaci plătite de Dide, au încercat să linşeze conducerea P.R.M., tot la Constanţa, în ziua de 3 iunie 1994, urlînd „Moarte pentru moarte!”. F De departe, cea mai proastă „Cronică TV” din presa română e scrisă de un oarecare Adrian Bucurescu, care ne „bucură” de cîteva ori pe săptămînă, în ziarul unguresc de limba română, cu nişte poante scremute, căutate cu lumînarea, fără sare şi piper, dar cu o răutate de primitiv... F Eroare istorică a M.Ap.N. şi a Parlamentului: luni seara, în mare iuţeală, s-a votat ca România să trimită un batalion de 800 de militari, ca să pacifice ferocele conflict tribal din Angola, care durează de 20 de ani. Cînd se vor întoarce primele sicrie învelite în Tricolor, la Aeroport, să vă aduceţi aminte cine a votat pentru această crimă (P.D.S.R. şi toată Opoziţia) şi cine a votat împotriva (P.R.M., P.S.M. și P.D.A.R.). Am început să exportăm „carne de tun”, fraţilor, asta-i situaţia, indiferent ce scamatorie diplomatică şi ce gogoşi internaţionale ne vînd unii. Vom reveni.

Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare”, nr. din 17 martie 1995)

Amintiri despre Brâncuși – amfitrion și conviv –

o cafenea (salon sau locantă) găsești ușor sporovăiala, intriga și informația, lenea sau ratarea. Fiecare culege ceea ce caută. Cafeneaua este salonul democrației, tribunalul este amvon și confesional, iar parlamentul, o adevărată catedră.

Am ieșit de cîteva ori cu Brâncuși prin restaurante și cafenele. Cînd l-am cunoscut, cu tot titlul diplomatic de atașat al Legației din Berlin, musafir de vacanțe prelungite la Paris, mă trata ca un musafir și copilandru, un ,,nepot cuminte” din țara îndepărtată, care-i asculta respectuos sporovăiala în jargon franco-român. Nu ne-am înțeles decît cu greu în discuții pătimașe. Îi țineam piept și-i aduceam informații proaspete de la Berlin, București și Craiova. Îl interesa grozav Craiova și Berlinul.

Brâncuși nu era zgîrcit și nici risipitor, ci om chivernisit, ca orice oltean mijlociu și tipic. La București, după o notă de consumație de 19 ore, plătită de mine, mi-a fluturat cecul de 15.000 de dolari și m-a întrebat glumeț la cît se cifrează venitul mediu al unui avocat mijlociu și la cei de categoria I din București și cît frustrează domnii avocați fiscul. Cît cîștigă un ziarist sau un scriitor? Scriitorii cîștigau derizoriu și ziariștii profesioniști aveau salarii modice. Statul lua 33% din onorariile avocațiale și cifra i s-a părut enormă. Ar fi fost suficient 5-7%. Evaziunea fiscală era regulă, și plata cinstită, excepția. Statul se trata de avocați și de public în inamic. Lucrurile s-au limpezit ulterior.

C. Brâncuși punea întrebări ciudate, infantile și scormonitoare în discuțiile de restaurant. Te punea la zid. El considera solidar cu Statul pe cetățeanul care pretinde școli, spitale, azile, teatre, șosele, parcuri și stadioane. Eu făcusem apologia și ,,mistica statului” în studii lungi, publicate cu multe citate, ca niște stafide în cozonac pufos. I le-am arătat tipărite și cu citate germane

la Paris, cînd era vorba de intervenția colectivității în problemele culturii. Brâncuși iubea anonimatul.

Pilda sa a fost luată de ciraci, care s-au vindecat de ,,cariere” și carierism molipsitor în atmosfera generală de concurență individualistă.

Statul birocratizat la exces și tiranic devenise un monstru, un căpcăun, the great Leviathan al lui Hobbes, sub ochii noștri uimiți. Firește, nu-i admisibil nici cetățeanul anarhizat, fără spirit de echipă și disciplină socială, dar nici Statul-Leviathan.

Se impune justa măsură (the balance of powers), echilibrul între puteri stabile și deziderate subiectiviste.

Conviețuirea pașnică nu-i posibilă cu anarhiștii și nici cu individualiștii excesivi. C. Brâncuși păstrase simțul comunistar al statului patriarhal și principiile rezultate din experiențe milenare.

Discuțiile noastre de restaurant s-au purtat îndelung asupra acestor probleme acute contemporane, politice și sociale. Le cunoștea și le meditase. Cunoștea fracțiunile, bandele catilinare, partidele ascunse și fățișe din Franța și România. Nimic nu-i scăpase. Se interesa de desfășurarea la început molodramatică și apoi criminaloidă a evenimentelor din Germania, unde spiritul de bandă nouă se grevase pe dezordini economice noi și pe vechiul militarism prusac.

Dezbaterile noastre erau îndelungate. Ne apucau zorile. În rezumat, un om rău poate face dintr-o crîșmă o hazna sau o albie de porci. Un om cuminte face un salon, un paradis al conversației și al artei culinare.

Paharul este prilejul ,,tăinuirii”. Conversația este o taină. Omul virtuos sau sfînt sfințește un local de noapte malfamat, cu apași și prostituate. Taifasul viteazului este strategia și tactica, iar comportarea sa se conduce după normele cavalerului și ale viteazului.

Un artist este un viteaz.

PETRE PANDREA

RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Un bătrîn liberal a zis: „Dl. Emil Constantinescu este ridicol de prost” F Popa Ţeavă securist F Prefectul de Argeş şantajează conducerea P.D.S.R.-ului F Poarta Strănutului F Primul film porno din România: amorul nebun dintre Găina Mărgeluşa şi Ion Cristoiu. F Mîndruliţă dă-mi busola/ Mă duc să lupt în Angola!

Brâncuși mînca, de regulă, acasă și numai în mod excepțional prin localuri. Nu s-a căsătorit, pentru a-și păstra libertatea de creație. După moda Parisului, avea ,,prietena” sa, pe Hélène, mulți ani. A mai schimbat-o. Nu ținea slugi, deși avea buget greu și chimir lat, adică era, aproximativ bogat și deasupra nevoilor, cînd l-am cunoscut. Își gătea singur și își păstra pravila lactovegetariană, fără alcool, în rînduială, cînd n-avea mosafiri. Își gătea singur, cînd s-a despărțit de Hélène.

Domnișoara Poganny nu-i identică cu Hélène.

C. Brâncuși n-avea natură de sihastru, de mizantrop sau de om timid învins. Iubea sociabilitatea, se înconjura de prieteni și ucenici, avea foarte multe admiratoare devotate, cărora le oferea – cîteodată – prînzuri pantagruelice sau bine prelungite cu băuturi spirtoase, la gustul fiecăruia, chiar în atelierul său, unde avea tot dichisul.

Se găseau mereu admiratoare în atelier și-i plăcea ,,l’amitié amoureuse”. N-a fost l’homme couvert des femmes. Nici nu îngăduia așa ceva. Ca orice napoleonoid știa că l’amour c’est l’affaire de oisifs.

Așa a spus Napoleon I Bonaparte. Moderația o recomanda insistent tinerilor care căutau plăcerea în locul plenitudinii erotice.

Recomanda căsătoria timpurie.

Nu disprețuia salonul, restaurantul, crîșma sau cafeneaua, unde se strîng bărbații, la taifas, în jurul cărnurilor, vinurilor sau la șvarț. In vino veritas. La

RM

Nr. 1549

l

3

11 – 17 august 2020

EXPLOZIA DIN BEIRUT – DISPERARE ȘI DEZNĂDEJDE

Tragedia libaneză în presa mondială

După explozia din Beirut, critici din ce în ce mai dure sînt îndreptate la adresa autorităților locale. Potrivit versiunii principale a anchetatorilor, cauza dezastrului a fost depozitarea necorespunzătoare a mii de tone de azotat de amoniu în port. Autoritățile portuare din țară sînt considerate a fi corupte. Între timp, solidaritatea internațională cu Libanul este în creștere, experții au ajuns în Beirut, iar ajutoarele umanitare nu întîrzie să apară. Care sînt șansele de a reconstrui orașul și portul?

Samer Frangie, comentator pentru portalul online libanez Megafon, afirmă: „Nu sîntem cetățeni ai acestei țări, ci ostaticii ei deținuți de o mînă de criminali. Și nu există nici o scăpare. Doar moartea ne va da izbăvire... Sîntem doar zombi care se mișcă, se plimbă și vorbesc. Viața ne-a părăsit, lipsa de speranțe este pregnantă, avem temeri, anxietăți, dar și dorința de a supraviețui. Nu mai avem un viitor de care ne putem agăța sau un trecut de care ne putem aminti. Nu sîntem nimic și, din moment ce nu avem nimic de pierdut, îi vom omorî. Vom colecta resturi de pe străzi și vom umple mormintele cu ele”.

Publicația Polityka analizează efectele acestei explozii pentru economia țării: „Absența unui port înseamnă întreruperea, pentru o perioadă, a celei mai importante rute de aprovizionare cu alimente și medicamente către țară. Producția internă acoperă doar aproximativ 20 la sută din nevoile populației, iar 80 la sută sînt importate din străinătate. În portul Beirut ajunge aproape toată marfa din țară. Printre altele, instalațiile de depozitare au fost avariate, conținînd 85% din rezervele de cereale din Liban. O parte din cereale este acum contaminată, dar nu sînt cunoscute detalii. Foamea amenință Beirut și tot Libanul”.

Din păcate, nu există nici un motiv să credem că rivalitatea dintre clanurile libaneze se va opri brusc, notează, cu regret, El Periódico de Catalunya: „Fragmentarea sugerează că rivalitatea istorică dintre clanuri se va face simțită imediat ce vine vorba de distribuirea ajutorului internațional alocat pentru restaurarea orașului, echivalentă cu restaurarea întregii țări. Slăbirea instituțiilor și lipsa controlului asupra actorilor politici au creat condiții pentru apariția structurilor paralele de putere și au dus la eroziunea sferelor de competență și responsabilitate.

Această stare de fapt a dus la situația în care această baie de sînge a devenit posibilă. Nu există nici o garanție a faptului că acest conflict civil dezastruos va încetini brusc”.

Economia libaneză era deja în impas, scrie siteul HVG: „Chiar dacă nu poate exista un «moment potrivit» pentru o astfel de catastrofă, spun analiștii, ea va agrava criza politică și economică într-o țară care nu a reușit să depășească consecințele războiului

civil care i-a împărțit pe șiți, suniți, maroniți și druzi în tabere ireconciliabile. Situația este agravată de faptul că activitatea organismelor de stat este în colaps. În plus, au fost introduse restricții suplimentare din cauza pandemiei cauzată de coronavirus. Drept urmare, economia, care chiar înainte de pandemie era în pragul falimentului,

este acum complet îngropată sub dărîmături. Prețurile cresc în ritm alert, șomajul este de aproximativ 35%, sute de mii de libanezi pleacă din țară”.

Statele Unite trebuie să își reconsidere imediat decizia de a nu acționa ca un „polițist global” – inclusiv pentru a împiedica Libanul să alunece într-o criză și mai profundă, scrie diplomatul Giampiero Massolo în paginile La Stampa: „Washington, desigur, are propriile sale motive de a se poziționa superior, cum ar fi: un vector care să depășească dependența de resursele energetice, în lumina cărora protejarea rutelor petroliere tradiționale pare mai puțin importantă din punct de vedere strategic; îndepărtarea geografică a țării, ceea ce reduce amenințarea din partea jihadiștilor și previne fluxul de migranți în țară; o înțelegere continuă din partea publicului american; creșterea atenției asupra Asiei și Chinei. Cu toate acestea, în lume nu există forțe capabile să înlocuiască Statele Unite, deși la nivel regional există, desigur, suficienți doritori. Începînd cu Rusia și Turcia, și terminînd cu țările din Golful Persic.

Dacă nu dorim să cedăm Mediterana la mila altor puteri, atunci noi, adică UE, ar trebui să convingem Washingtonul să adopte o poziție mai fermă”.

Ziarul Jutarnji List lansează ipoteza conform căreia azotatul de amoniu depozitat în aceste containere ar fi fost destinat producerii de explozibil: „Se știe că, datorită coridorului terestru către Iran, Hezbollah a adunat un arsenal imens de rachete care reprezintă un pericol mortal pentru Israel. Prin urmare, în ciuda rezultatelor investigației oficiale, nu se poate exclude ipoteza conform căreia un agent local a subestimat forța distructivă din acest depozit. Israel s-a grăbit să declare că nu are nici o legătură cu ceea ce s-a întîmplat – și acest lucru este liniștitor. Este posibil să fi fost, într-adevăr, un accident. Dar, în acest caz, explozia se dovedește a fi o consecință a haosului care domnește în stat, care nici măcar nu este în măsură să monitorizeze depozitarea corespunzătoare a îngrășămintelor chimice. În orice caz, evenimentul reprezintă o lovitură grea pentru Hezbollah”.

Libanul se confruntă cu o catastrofă care nu se limitează numai la această explozie, scrie La Stampa: „Cu cît mai multe țări vecine au fost atrase în pîlnia evenimentelor tragice și cu cît mai ferm au atras Libanul în probleme, cu atît mai mult a rezistat acest

stat. Dar miracolul libanez este o iluzie optică, este o minciună pentru bine, iar soarta lui este să piară sub greutatea impotenței politice și a dezastrului economic. Pînă în prezent, lira libaneză s-a depreciat cu 60%, statul a declarat faliment, deoarece din cauza datoriilor colosale, care se ridică la 160 la sută din PIB, mîinile sale sunt pur și simplu legate. Schimbările sînt necesare în primul rînd la nivel politic, deoarece tot ce există aici sînt doar «sate Potemkin». O clasă politică formată din funcționari corupți, politicieni fără scrupule care fac compromisuri incredibile, lideri ai clanurilor care au schimbat uniformele de camuflaj ale militanților în costumele oficialilor ministeriali”.

După cum notează ziarul Népszava, politicienii locali nu au lucrat pentru binele țării, ci au urmărit propriile interese, profitînd în mod inteligent de divizarea în curente pro și anti-occidentale existente în țară: „Campaniile electorale au fost doar o formalitate, voturile au fost exprimate în virtutea identității – adică toți alegătorii au votat doar pentru politicienii preferați, chiar dacă aceștia erau corupți. Politicienii au profitat de această situație și au direcționat investiții nu spre dezvoltarea țării, ci spre buzunarele proprii sau spre buzunarele tovarășilor de partid sau ale celor din anturajul lor. Rezultatul a fost decăderea. Dacă guvernele anterioare ar fi depus puțin efort, soarta Libanului ar fi putut fi mult mai bună. Este posibil ca în viitor țara să poată deveni chiar un stat prosper, un fel de Elveție în Orientul Mijlociu”.

RRM

Inconștiența birocraților libanezi Zilele trecute am asistat la cea mai puternică explozie existentă pe suprafața acestui pămînt în ultimii 70 de ani. Greu de crezut că acesta a fost un accident, dar, într-un fel, chiar așa a fost. Un accident al guvernanților de la Beirut, care sînt la fel de vinovați ca administratorii portului, și la fel de condamnabili ca paznicul depozitului sau ca inspectorul care a confiscat 2.745 de tone de nitrat de amoniu fără să îi asigure o barieră de securitate sporită împotriva incendiilor.

Cît de imecil să fie directorul portului sau factorii de decizie din zonă, încît să știe de existența unei bombe depoziate în port și, cu toate acestea, să nu se asigure că ea nu va exploda niciodată? Cît de proști sau cît de aroganți să fie, încît să nu se asigure că acel depozit este cît mai departe de o zonă populată? Nu-i așa că e greu de crezut? Ei bine, realitatea ne-a arătat că este real, este trist. Întîmplarea din Liban mi-a readus în minte tragedia de la Mihăilești, din anul 2004, cînd pompierii și polițiștii nu au știut, sau nu au fost informați de șoferul camionulului, că în vehicul era depozitat azotat de amoniu – o adevărată bombă în anumite condiții. Stiți că reporterii care au murit atunci au devenit, practic, umbre pe asfalt? Copiii care au murit atunci nu aveau nici o vină că organele abilitate nu au știut cum să gestioneze situația, cum să izoleze locul și să salveze vieți. Prin comparație, în 1970 un vapor plin cu azotat de amoniu a fost remorcat din raza orașului Galați, pentru a evita efectele devastatoare ale unei posibile explozii.

Comuniștii cum au știut ce să facă? Democrații ăștia de acum, toți frumoși și liberi, habar nu au, dar măcar au ridicat un monument frumos la Mihăilești. Deh, e greu cu cartea!

Bilanțul de la Beirut va ajunge la cîteva sute de morți și mii de răniți. Încă se mai numără morții, încă se mai inventariază răniții. Nu mai vorbim de pagubele materiale. Totul pentru ce? Pentru că un imbecil a fost pus acolo unde nu trebuia! De ajuns pentru a dărîma un oraș!

4

Nr. 1549

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Oamenii din Borcea scriu istorie pentru urmașii lor Cu ceva timp în urmă, la invitația poetei Gabriela Alef, am fost oaspetele familiei Florina și Florin Costache, din localitatea Borcea, județul Călărași, la sărbătorirea fiicei lor Gabriela, care împlinea 14 ani.

Cu această ocazie aveam să cunosc niște oameni de toată isprava. Din mărturisirile vecinilor, ale rudelor și cunoscuților lui Florin, am putut afla că omul și-a dorit atît de mult această fetiță încît la vestea venirii ei pe lume avea să cinstească toată ulița, ținînd cheful pînă noaptea tîrziu. Ca o paranteză, după spusele localnicilor, Borcea, ca număr de locuitori, este a doua din țară după comuna Ciorani, de lîngă Ploiești, județul Prahova. O fi sau nu așa, noi, însă, depunem mărturie că localitatea Borcea, din inima Bărăganului, este o comună frumoasă, înconjurată de ape, de păduri cu plopi și răchită, stejari și salcîmi, tei și ulmi, cu pajiștile pline de stîne și turme de oi, capre și cirezi de vite, chiar și herghelii de cai. Casele sînt îngrijite, iar, pe vreme de caniculă, ulițele miros a ciment încins pînă la cele mai îndepărtate fundături.

Peste tot, gospodării cochete care alcătuiesc un peisaj minunat, de natură să inspire multă, prea multă poezie,

răscolind nostalgii chiar și pentru un trecător ocazional ca mine... În ciuda tehnologiei moderne, prezentă și pe aceste meleaguri, aerul patriarhal al Borcei de odinioară încă se mai simte. Natura știe a oferi privitorului din tainele ascunse ale frumuseților ei. Revenind la soții Costache, în toată după-amiaza cît am zăbovit la ei pe bătătură, am observat o legătură sufletească specială între ei, mai ales prin grija manifestată față de copilașii lor: Gabriela și Daniel. Ambii, ca niște pomișori în plină creștere, bucurîndu-se de o educație frumoasă din partea părinților, care se străduiesc ca lor să nu le lipsească nimic. În felul acesta și-au construit o familie de invidiat, bogată nu numai prin prezența copiilor, ci și prin toate realizările de pînă acum: casă mare, spațioasă, centrală proprie de încălzire, lumină electrică, mașină personală, abonament la telefonia mobilă și internet. Toate acestea oferindu-le un confort pe care mulți dintre bucureștenii zilelor noastre, care locuiesc chiar în buricul tîrgului, și l-ar dori. Sînt realizările unor oameni care de la început au înțeles ce-și doresc de la viață, ca familie unită, care au știut a munci cinstit, iar banul cîștigat a fost cheltuit cu folos, pentru prosperitatea gospodăriei lor. Florin este constructor și lucrează din greu, dar nu se plînge, de mic e obișnuit cu munca. Florina, soția lui și mama celor doi copilași ai lor, este vînzătoare la măcelăria din localitate. Ambii sînt tineri, muncitori, cu harul gospodăriei în sînge. Dovadă, bucatele pregătite de amîndoi pentru aniversarea fiicei lor, mare parte din

Dumitru Fărcaș, artistul care răspîndea în jur frumusețea luminii sale interioare La 7 august a.c., s-au împlinit 2 ani de cînd a plecat dintre noi Dumitru Fărcaș, neîntrecutul taragotist din Maramureș, un artist care și-a iubit pînă la patimă țara și neamul.

Dumitru Fărcaş s-a născut la 12 mai 1938 în satul Groşii Băii Mari, judeţul Maramureş. S-a înscris la liceul de muzică în 1956, iar din 1962 pînă în 1967 a urmat cursurile Academiei de Muzică ,,Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, Facultatea de Interpretare, clasa de oboi. După absolvirea academiei, a învăţat autodidact taragotul, împrumutînd unele tehnici din cele specifice oboiului. A condus, vreme de mai bine de 50 de ani, celebrul Ansamblu folcloric ,,Mărțișorul”, al Casei de cultură a studenților din Cluj, cu care a cutreierat toate continentele lumii și la fondarea căruia a contribuit pe cînd era student în anul I la Conservatorul ,,Gheorghe Dima”. Și-a început cariera profesională pe cînd avea 22 ani, în 1960. Atunci a fost angajat ca instrumentist al Ansamblului folcloric ,,Maramureșul” din Baia Mare. Doi ani mai tîrziu era distins cu Premiul I la Festivalul mondial al Tineretului și Studenților, de la Helsinki. Iată ce mărturisea artistul (într-un interviu acordat ziaristului Vania Atudorei, în 2015) despre climatul istoric în care și-a trăit copilăria și despre începuturile dragostei sale pentru taragot, instrument pe care a reușit să-l impună pe harta muzicală a lumii: ,,Nu am avut o viață ușoară. Sînt născut pe 12 mai 1938, deci sînt Taur, deși în limba maghiară Farkaș înseamnă «lup». Eu nu sînt ungur, dar pe vremea horthyștilor, cînd Ardealul a fost ocupat, neau rebotezat cu nume ungurești, și mulți am rămas cu ele. Am rămas orfan de tată cînd aveam 8 ani, mama rămînînd singură să crească trei băieți: eu, Vasile și Simion. Tata cînta la clarinet, iar oamenii din sat spuneau că, după ce termina de interpretat, clarinetul său mai continua să cînte singur. În timpul școlii iubeam muzica și am decis să fac muzică. Am crescut

cu cîntecul și jocul popular, care în Maramureș este la el acasă. Am început să cînt la fluier. Apoi am plecat la Cluj, mai întîi la Liceul de muzică de acolo, în 1956, apoi la Conservator, și am studiat oboiul, dar nu am renunțat la taragot. Oboiul, intrument simfonic, și-a făcut loc însă și în folclorul românesc, iar cel mai mare oboist a fost Pavel Tornea. Și eu am înregistrat piese folclorice la oboi, sună frumos. Dar taragotul are o sonoritate unică. Cred că cel mai bine l-au caracterizat nemții, deoarece în ziarele din Bonn, după un concert pe care l-am dat la marea sală «Beethoven Halle», de 6.000 de locuri, ei, care nu sînt deloc generoși în complimente, au scris: «Taragotul nu este nici clarinet, nici saxofon, nici oboi și nici trompetă, ci este din toate acestea cîte ceva și încă ceva pe deasupra. Și ce păcat că Beethoven nu a avut șansa să cunoască acest instrument, căci în locul celebrului solo de corn din Simfonia Pastorală ar fi folosit fără îndoială un solo de taragot…»”.

Talentul său a fost apreciat de mari maeștri ai muzicii populare românești, între care s-a numărat și Maria Tănase, artistul evocînd în acest sens o scrisoare pe care aceasta i-a adresat-o pe cînd el se afla la începuturile carierei muzicale: ,,N-am să uit niciodată… Pe 7 august 1962, marea doamnă a cîntecului popular românesc mi-a trimis o scrisoare foarte emoționantă, pe care o păstrez și astăzi. Inegalabila Maria Tănase nu știa că mai avea numai 10 luni de trăit, din cauza cancerului la plămîni, care avea să o sfîrșească pe 22 iunie 1963… Eu aveam 25 de ani, ea avea 49 de ani… Iată ce mi-a scris Maria Tănase: «Vezi, Fărcășel, să nu te umfli, că-ți cade nasul și gata cu admiratorii talentului matale! Nu vreau să te necăjesc, dar vezi, d-ta, Fărcaș, ești un mare artist, dar atît de tînăr față de mine, că nu-mi dau seama dacă Doamne ferește !- nu faci și dumneata parte dintre aceia care, înainte să umble, își iau boii lui Dumnezeu în cap.

Aș vrea să-ți fac o propunere care ar fi generatoare de isprăvi mari. Aceste isprăvi constau și în glorie și în bani – lucru care, din păcate, nu se îngăduie să le dăm deoparte.

l

11 – 17 august 2020

RM

preparate fiind produse din gospodăria proprie, pentru că soții Costache sînt preocupați de creșterea păsărilor și a animalelor: găini, rațe, curci, dar și porci, iepuri etc. Impresiile mele despre acești oameni gospodari sînt confirmate de mărturisile lor. Iată ce spune Florin: ,,Nu, nu voi pleca niciodată din locurile astea... Aici, alături de familie, este lumea mea, a copilăriei mele.

De localitatea Borcea se leagă numele întregului meu neam de Costăchești... De la părinți la bunici, iar de la ei la străbunii mei, din vremea în care a luat ființă satul acesta, și mai înainte...”. Cuvinte emoționante, rostite de un om simplu, în sufletul căruia freamătă dragostea față de sat și de locuitorii săi. Petrecerea a continuat pînă spre seară, tîrziu, sub bolta de viță de vie cu frunza răcoroasă. Din cînd în cînd, cîte o adiere de vînt se răspîndea peste tot locul, însoțită de cîntecul greierilor din iarbă, spunîndu-ne, parcă, prin glasul lor, că în curînd toamna va poposi pe aceste meleaguri.

A doua zi mi-am luat rămas bun de la gazde, plecînd cu promisiunea că o să-i mai vizitez și luînd cu mine amintirea unor oameni minunați, care trăiesc în credință și iubire de Dumnezeu. Semnul crucii făcut de fiecare dată cu evlavie înainte de masă spune totul despre familia Florina și Florin Costache din Borcea: niște săteni adevărați, care știu să trăiască frumos, numărîndu-se printre gospodarii de frunte ai comunității lor, și care, oricînd, pot deveni personajele unui roman. O demonstrează faptele lor, în care literă de lege este cuvîntul fermitate, scris în cartea de aur a unei vieți demne și curate.

ION MACHIDON, Președintele Cenaclului ,,Amurg sentimental” Eu am discutat cu mine, artist și om, și am mai discutat cu cineva care, prin posibilitățile care le are, ne poate asigura și banii și gloria – dar d-ta ai fi gata să te arunci în vîrtejul cel mai mare alături de mine artistul, ca să realizăm o drăcie gigantică? Se nasc atît de rar oameni înzestrați cu noblețea artistică a dumitale, încît consider o datorie de artist să-ți ofer aripile mele și să te feresc să dai piept cu zidul gros al nechemaților care au ajuns să fie mari cîștigători de poziții în artă, numai și numai fiindcă artiștii nu se ajută între ei…». Din nenorocire, moartea avea să îi curme firul vieții și planul ei atît de măreț și de frumos nu a mai putut fi dus la capăt…”, își amintea Dumitru Fărcaș.

Dumnezeu însă a făcut astfel încît tînărul taragotist de atunci să-și găsească drumul pînă la culmile gloriei naționale și internaționale, el devenind unul dintre cei mai elocvenți ambasadori ai spiritualității românești în lume. Timp de mai bine de 30 de ani, la emisiunea ,,Tezaur folcloric” românii s-au întîlnit în fiecare săptămînă cu taragotul lui Dumitru Fărcaș, cel care interpreta muzica din genericul acestei emisiuni – cîntecul ,,Fecioreasca de pe Mureș”. Ascultîndu-i cîntecele, te simțeai atins de o aripă de înger, uitai de toate necazurile personale și de relele lumii, te pătrundeai de ,,acel farmec sfînt” de neegalat, și-ți venea să-i îmbrățișezi pe toți semenii tăi.

Omagiindu-i memoria, acad. Ioan Aurel Pop, scria atunci, în ziua marii despărțiri de maestrul care, cu doar 3 luni înainte, împlinise 80 de ani, următoarele: ,,Cîteodată, în mijlocul cînturilor sale ivite din taragot, se oprea ca să horească sau să recite. O poezie foarte dragă lui era «Ţara mea şi mîndra mea». Ea începe cu versurile: «Moroşeni mă ascultaţi/ Duşmanilor nu vă daţi!/ Cît o fi român român,/ Pe pămîntul lui stăpân,/ Să-şi cînte cîntările,/ Să-şi lumine zările,/ În Vîrful Pietrosului,/ În Valea Mureşului». Poezia vorbeşte de moşia cea mică, adică de ogorul fiecăruia, lăsat de părinţi şi de moşi, şi de mîndra (iubita, soţia) oricărui bărbat. Ogorul (adică ţara) şi mîndra nu i le poate lua românului nimeni, în afară de Dumnezeu, care nu ar face-o oricum, de unde vine şi rugăciunea din final: «Şi mă rog lui Dumnezeu aşa:/ Eu să mor, dar să-mi trăiască/ Ţara mea şi mîndra mea». Cu alte cuvinte, dacă este nevoie de sacrificiu, atunci mai degrabă să mor eu! Iată că Dumitru Fărcaş a murit, dar încă trăiesc ţara lui şi iubirea lui, aşa cum şi-a dorit”.

Dumitru Fărcaș și-a terminat cîntecul, dar taragotul lui continuă să cînte singur…

R.M.

RM

Nr. 1549

l

11 – 17 august 2020

5

Polemici«Controverse

100 de ani de la nașterea marii Profesoare Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga (1) Am avut norocul s-o am Profesoară. Nu doar lector universitar, nu doar profesor universitar, nu academician, ci Profesoară. Marea Profesoară. Nici un titlu profesional nu-l poate întrece pe acesta, nici în ceea ce privește întîietatea lui în evoluția omenirii. Regretatul meu Rector de la Politehnică, atît de apropiat, de prezent la manifestările culturale și profesionale ale personalului didactic și ale studenților, considera că prima meserie n-a fost cea hulită de profitorii ei, că primii oameni trăiau „de-a valma”, fără să se țină cont de cine cui aparține, ci că primele meserii au fost, în sincronie, cea de cîntăreț, de inginer și de profesor: întîi și-ntîi au imitat sunetele din natură, ajungînd la unități articulate pentru comunicare, în același timp șiau cioplit uneltele (ingenioși) și i-au învățat și pe urmași cum să le realizeze (ca dascăli). Nimic nu poate întrece „meseria” de dascăl/profesor atunci cînd profesoratul se exercită cu vocație, cu dragoste și cu profesionalism, așa cum numai marii dascăli o fac, ridicîndu-l deasupra tuturor celorlalte meserii din lumea aceasta. Așa cum a făcut-o neuitata noastră Doamna Zoe. Profesorul și istoricul literar Dan Horia Mazilu, care i-a fost apropiat, consideră că acei fericiți care au avut privilegiul s-o asculte – la un curs, la Radio, la o conferință, s-o vadă la TV, o vor simți mereu prezentă în spațiul sufletului.

Cu atît mai mult cei care i-au fost studenți. Și eu m-am bucurat de avantajul de a-i fi studentă trei ani în cele două facultăți, de cîte cinci ani, pe care le-am urmat la Filologia bucureșteană.

Zoe Dumitrescu-Bușulenga s-a născut la București, pe 20 august 1920, într-o familie înstărită din marea burghezie, ca fiică a juristului Nicolae Dumitrescu și a Mariei Dumitrescu (Apostol) – profesoară de Română și Franceză. A primit o educație aleasă într-o „împărăție” a cărților. Cînta la pian ca o adevărată pianistă și și-a însușit, „din casă”, franceza și germana. A făcut studii muzicale la Conservatorul „Pro-Arte”, studii juridice și filologice, a obținut licența în engleză. A susținut teze de doctorat în Drept („Evoluția noțiunii de suveranitate”) și în Filologie („Renașterea – Umanismul – Dialogul artelor”). A ajuns profesor universitar, apoi șeful Catedrei de Literatură comparată de la Universitatea din București și director al Institutului de Istorie și Teorie literară „G. Călinescu”, vicepreședintă (sic!) a Academiei de Științe Sociale și Politice, președintă (sic!) a Comitetului Național Român de Literatură Comparată ș.a.

După reforma învățămîntului din 1948, în școli se studia doar rusa (începînd cu clasa a IV-a și se continua și în liceu) și s-a adăugat franceza în liceu. Or, Doamna Zoe vorbea franceza și germana din familie, își luase licență în engleză, în plus știa bine latina și italiana, citea în spaniolă și portugheză – o adevărată „orgie” intelectuală, chiar un „scandal” pentru acel deceniu.

După cum mărturisește Prof. Mihai Zamfir, „spre deosebire de aproape toți profesorii noștri, citise marea literatură a lumii în original și îți dădeai imediat seama că faptul în sine definea un cu totul alt fel de lectură decît cel curent. De asemenea – situație aiuritoare pentru acele vremuri – era profund credincioasă și nu făcea din asta nici un secret” (în articolul Doamna Zoe, ROMÂNIA LITERARĂ nr. 20/19 mai 2006, p.10).

A făcut, ca mai toți, concesii, dar nu compromisuri.

A folosit o diplomație de tip renascentist, și calitatea de Profesor, cercetător, istoric literar i-a rămas întreagă.

Un fapt pe care nu toată lumea îl știe este că diplomația și puterea ei de convingere l-au convins pe Ceaușescu să accepte botezul fetiței și, astfel, Zoe Ceaușescu poartă numele de botez al nașei sale Zoe DumitrescuBușulenga. După ’90 au existat voci – atît oameni de cultură, cît și unii care au abandonat cultura la jumătate, care au considerat c-ar fi prietenă cu Elena Ceaușescu și că ar fi comparat „iepoca de aur” cu cea a lui Pericle, tratîndu-l curtenitor pe Ceaușescu. Și pentru această diplomație inofensivă, cum o numește Alex. Ștefănescu (în „România literară”, 12 mai 2006, p. 12), „prin care

și-a cîștigat nimic altceva decît dreptul de a-și face datoria, a fost stigmatizată după 1989”. În plus, a fost acuzată că l-a comparat pe Ceaușescu cu Eminescu, dar, pînă acum, nimeni n-a demonstrat, arătînd rîndul scris, publicat și semnat de marea Profesoară, că ar fi făcut clar, nu sugerat, această comparație. În plus, cele două nume aparțin unor zone diferite: Eminescu e simbolul culturii, al poeziei (încă nu se scoseseră la iveală opiniile lui de la ziarul „Timpul”), Ceaușescu – al politicii.

Demnă de subliniat este opinia filosofului Mircea Flonta (1932-1992, pe care-l citează Acad. Radu Voinea în cartea „Crîmpeie de viață” vol. I, p. 159), care limpezește și atitudinea marii Profesoare: „Dacă oamenii responsabili, care aparțin elitei unui domeniu de activitate, își dau seama că un sistem dictatorial a cîștigat un anumit grad de stabilitate și că, prin urmare, opoziția fățișă față de sistem nu poate aduce rezultatele dorite, ei nu vor putea aduce rezultatele dorite (…) decît dacă fac unele concesii în lucruri mai puțin importante pentru a-și exercita influența în cele mai importante”.

Să nu uităm formula cu care această mare Profesoară deschidea sesiunile științifice – „doamnelor și domnilor” – în perioada anilor ’70, ani de ascensiune a „tovarășului”.

Nu cred că trebuie uitate nici actele de curaj de care a dat dovadă, convinsă fiind că fiecare individ trebuie săși creeze condițiile spirituale care să-i asigure libertatea de gîndire, demnitate umană și credința. Doamna Zoe considera Biblia drept cartea de căpătîi a umanității. În „Gardianul” din 13 septembrie 2005, se destăinuiește, în legătură cu aprobarea pe care a căpătat-o pentru a include Biblia în bibliografia obligatorie la cursul de Literatură universală: „M-am certat cu secretarii de organizație, le-am zis: sînteți niște inculți, asta este prima carte a umanității. N-aveți decît să o tăiați! Și n-au îndrăznit, că într-adevăr erau cam inculți”.

Poate și de la această primă carte a umanității și nu numai formației sale de filolog i se datorează cultul pe care îl avea pentru cuvînt; se considera „Cetățean al Galaxiei Gutenberg; eu cred în cuvînt pentru că cuvîntul este Logos, cuvîntul este sfînt. Proferarea (pronunțarea clară, articularea accentuată) cuvîntului este un lucru sacru. Dumnezeu i-a vorbit lui Adam, acum se fac tot felul de cercetări: care a fost limba în care Dumnezeu i-a vorbit lui Adam prin duh, iar duhul nu are limbă… Se înlocuiește cuvîntul cu imaginea, cuvîntul are aura lui de sacralitate, venind din Logos.

Cuvîntul are permanență, rămîne scris, îl recitești cum recitești rugăciunile, îl recitești în fiecare zi: din unele cărți mai des, mai rar din altele”. Într-un interviu acordat lui Fabian Anton, se referă la imaginile de la televizor: „eu nu sînt un om al civilizației imaginii, ci al culturii cuvîntului.

Fiindcă imaginea dislocă spiritul – cuvîntul construiește, îl edifică. Cuvîntul este izvorît din cuvînt, pe care poți săți fixezi mintea, sufletul”. „Ne ploconim la modelele din afară, de unde am adus drogurile, dezbrăcările, căsătoriile între lesbiene, între homosexuali, toate smintelile acestea… Umanismul culturii se sprijină pe lectură, nu pe imagini fugitive. Lectura îți lasă popasurile necesare pentru reflecție, pentru meditație. Pierderea obișnuinței lecturii este pericolul cel mai mare care amenință planeta pentru că slăbește intelectul, puterea de gîndire și te face să uiți limba”. În perioada „neagră” a așa-zisului comunism, Doamna Zoe a făcut o surpriză studenților de la filologie care putea s-o coste: l-a adus pe scriitorul-Preot Gala Galaction, cel care a tradus Biblia (apelînd și la varianta ebraică a Vechiului Testament), în amfiteatrul „Odobescu” de la Filologie și l-a prezentat studenților, glorificîndu-i opera și activitatea literară. Profesorul Șt. Cazimir (conducătorul meu de doctorat) a adeverit acest lucru, precizînd că evenimentul a avut loc în 1954 și că, la acest curs, a luat parte și Prof. Emil Boldan. În anul universitar 1958/1959, am fost prezentă la cursul de Literatură universală la care Doamna Zoe ne-a predat cunoștințe despre Biblie. Era anul cînd, la începutul semestrului II, a avut loc răsunătoarea adunare generală pe facultate, la Sala Floreasca, unde au fost „înfierați” și excluși din facultate studenții care au fost

prinși că s-au dus la biserică, s-au cununat religios sau și-au botezat copiii. În interviul acordat doamnei Mihaela Onofrei, care poartă titlul „O lume fără rădăcini este o lume fără morală”, Marea Profesoară mărturisește: ,,Marile mele iubiri au fost Eminescu și Enescu. Bărbatul vieții mele a fost soțul meu, Apostol Bușulenga. Un om de o cultură clasică admirabilă. Un om admirabil (era jurist).

Cunoștea latina și greaca. Poate asta m-a și atras la el.

Am fost căsătoriți 45 de ani”. Era aromân și s-a stins cu aproximativ 10 ani înainte de plecarea la cele veșnice a Marii mele Profesoare. La înmormîntarea lui, a luat parte și Profesoara Matilda Caragiu-Marioțeanu care, după un scurt necrolog, a recitat „Părinteasca dimîndare” (porunca părintească) de Belimace, din care merită să consemnăm măcar aceste două strofe: „Părinteasca dimîndare/ Nă spregiură cu foc mare/ Frați di mumă și di-un tată/ Noi, Aromân’li di eta toată/ Cari fudze de-a lui mumă/ Și di părinteasca-lui numă/ Fugă-l’i doara Domnului/ Și dulțeamea somnului“. „Părinteasca poruncă (mustrare)/ Poruncește cu foc mare/ Frați de-o mumă și de-un tată/ Noi, aromânii din vremea toată/ Care fuge de-a lui mumă/ Și de părintescu-i nume/ Fugi-i-ar binecuvîntarea Domnului/ Și dulceața somnului“.

N-a avut copii, avea doar o soră – Elvira Dumitrescu – care a moștenit-o. Într-o mărturisire făcută în 2004, cea care a lăsat o zestre culturală demnă de o personalitate renascentistă și iluministă, ne comunică un simțămînt pe care nu orice om îl are: „Pentru mine nu există moarte… Pentru mine timpul n-a curs, nu l-am simțit. Viața mea a fost atît de activă și atît de plină încît un an în plus sau în minus nu s-a făcut simțit cu efecte fizice, intelectuale sau de interes duhovnicesc evidente. Poate am evoluat din punct de vedere spiritual fără să-mi dau seama, dar propriu-zis n-am simțit curgerea timpului. Pentru mine acești 84 de ani au fost un fel de dar ceresc pentru ca eu să înțeleg mai multe lucruri pe care tinerețea, poate, nu le înțelege, iar maturitatea le ignoră, vrut sau nevrut”. Dacă Doamna Zoe nu a simțit trecerea timpului, noi, cei care ne bucurăm de moștenirea sa, simțim bogăția spirituală pe care a acumulat-o și ne-a lăsat-o nouă. Și această bogăție e atît de vastă încît consemnarea ei nu se poate realiza într-un articol. Subliniem, totuși, faptul că și-a inaugurat lungul șir al lucrărilor fundamentale cu cele privind literatura română. Abia la aproape 43 de ani, în 1963, cînd începuse „dezghețul” care avea să ducă la eliberarea deținuților în 1964, și-a publicat, cu ample considerații, prima lucrare despre Creangă. Prof. Mihai Zamfir, într-un articolul din „România literară”, consideră că „acest studiu a marcat o schimbare de perspectivă… (…) De fapt, Creangă și apoi Eminescu erau priviți de Doamna Zoe la înălțimea literaturii europene și judecați drept cele mai tipice produse românești din literatura universală”. Lucrările care au urmat nu puteau izvorî decît dintr-un spirit renascentist prin formație și prin vocație, la cărțile fundamentale adăugîndu-se studii, articole, expuneri etc., cît să umple o bibliotecă. După tezele de doctorat și Creangă, asistăm, după cum scrie Prof. Mihai Zamfir, la o arie vastă de cercetare „pînă la dimensiuni pe care puțini români le-au atins”. Totul „mustește de erudiție reală. (…) Eminescu și romantismul german (1986), poate ultima mare carte a autoarei, punea, în fine, o ordine clară în domeniul unde zeci de specialiști se pronunțaseră (e vorba de relațiile dintre Eminescu și cultura germană), dar unde nici unul nu îndrăznise să se ridice la monografia completă”.

Dacă luăm în considerare și studiile parțiale, prefețele sau postfețele scrise de Doamna Zoe, admirăm defilarea întregii literaturi universale, de la Biblie și Imnurile orfice la Edgar Allan Poe. Vastitatea orizontului astfel deschis îl amețește pe cititorul obișnuit. Prezentăm cîteva exemple: - Valori și echivalențe umaniste - Antologia poeziei românești - Sofocle – contemporanul nostru și condiția umană - Eminescu – Cultură și creație - Muzica și literatura (3 volume) în colaborare cu Iosif Sava - Pagini engleze - Portrete etc. (va urma) Dr. Elis Râpeanu (1 iulie 2020)

6

Nr. 1549

l

11 – 17 august 2020

RM

Polemici«Controverse Poem la Adormirea Ana Maria Zaharescu – omagiu Nu mulți sînt cei care au știut sau care își mai amintesc că, în urmă cu mai bine de două decenii, a existat la Radio România Actualități o emisiune de excepție: ,,Du-mă cu tine la capătul lumii”, realizată de doi oameni minunați – Ana Maria Zaharescu și Mihai Cosmin Popescu. Din 1991, timp de aproape 10 ani, această emisiune a fascinat ascultătorii, și mulți dintre ei, printre care mă număr și eu, au devenit ,,colaboratorii” ei. Emisiunea era difuzată o dată pe lună – în nopțile de duminică spre luni. Cei doi realizatori erau gazdele emisiunii, dar aceasta era scrisă de ascultători. Pe anumite teme, fiecare își trimitea gîndurile, în versuri, în proză, sau oricum. Erau ore de adevărată încîntare, cînd ne împărtășeam gîndurile și stările sufletești, fără să ne cunoaștem unii pe ceilalți.

Cînd Luna din cornul de aur suna, basmul nopții începea: ,,Du-mă cu tine la capătul lumii...”, călătorule cu aripi de poezie.

Cele 1001 nopți au fost vrajă, fantezie, uitare de sine, regăsire, prietenie, rugăciune de a merge spre răsărit, nu spre Soare-apune.

La cumpăna zodiei tale ai tras o cortină între întuneric și lumină, aprinsă de cornul Lunii pentru a cunoaște fața necunoscută a lumii.

Născută ca să nu mori, acum în mister atingi nemurirea prin harul de a răspîndi iubirea. În urma ta a rămas inegalabilul tău glas, flacără vie, arzînd în Candela de Argint poezie ce nu are nici o vină că ai devenit lumină.

Contopindu-te cu ea ai strălucit ca o stea.

Plînsul, din lacrimi adunat, s-a cristalizat în diamant în care Dumnezeu va sculpta o strălucitoare stea.

Emblema va fi poezia ce-a fost cîndva ANA MARIA, cireș prea devreme înflorit în curcubeu, CLOPOȚEL DE ARGINT Pentru Dumnezeu.

Mărturisesc că, înainte de a participa la această emisiune, nu mă cunoșteam, nu știam că sînt în stare să scriu măcar o strofă. Și iată că, datorită Anei Maria Zaharescu (plecată în eternitate la 2 august 2002), care a avut încredere în ,,talentul” meu, am reușit să scriu și să public opt cărți și, de 5 ani, să am onoarea ca articolele mele să se regăsească în paginile prestigioasei reviste ,,România Mare”, fondată de inegalabilul om de cultură, mare scriitor și poet, Corneliu Vadim Tudor.

Un gînd pios!

LILIANA TETELEA

O tradiție barbară: mutilarea sexuală a fetițelor (8) Femeia – „SCLAVĂ, fără nume, fără drepturi, fără demnitate” (4)

„Toată săptămîna, povestește Mende, îmi udam cusăturile cu ceai cald și cu ulei, încercînd să le moi, dar de fiecare dată cînd începea să le taie, eu o rugam să se oprească. Era foarte delicată și cu multă grijă: dacă mă durea prea tare, uda din nou cusăturile și aștepta cel puțin o oră înainte să reînceapă. Au fost necesare trei săptămîni ca să-mi taie toate firele și, în tot acest timp, ea și tata au avut un aer de tristețe și de vinovăție.

După infibulare, unele fete din tribul nostru au murit din cauza infecției. Altele au murit înainte de naștere pentru că locul de ieșire era mult prea strîmt.

Din același motiv, adesea, primul copil murea la naștere.

Numai după ce au trecut două luni, am reușit sămi iert părinții că au lăsat să fiu infibulată. Acum știu că au făcut-o pentru că se temeau că altfel n-o să mă căsătoresc niciodată; nici un bărbat din tribul nuba nu se însoară cu o fată care n-a fost „strîmtată” [cusută], pentru că numai așa demonstrează că e virgină. Mama și tata erau convinși că au procedat astfel pentru binele meu” (pp.73).

Tot de pe supracopertă, aflăm: „Astăzi [la data apariției romanului] Mende Nazer are aproape 22 de ani (în tribul nuba, din zona muntoasă a Sudanului, oamenii nu-și amintesc exact ziua de naștere și nici n-o sărbătoresc). După nouă ani de sclavie, întîi în Africa (la Karthoum) și apoi în Europa, Mende trăiește ca persoană liberă la Londra. Dorința ei cea mai mare este să poată să-și îmbrățișeze familia: „E la cosa che piu desidéro al mondo: rivedere la mia famiglia e la mia casa. È il mio sogno”. (p.288) *** Referiri la această tradiție barbară apar, în ultimul timp, și în presa română, dar destul de rar.

Un exemplu, în acest sens, este articolul din revista INFRACTOAREA, Anul I/nr.46, p.6, semnat de Corina P. Despre un asemenea subiect putea scrie numai o revistă care are, în subtitlu, „În exclusivitate pentru femei” și „Săptămînal de sex opus”. Cităm: „La sfîrșit de Secol 20, cînd homosexualii și lesbienele își cer «drepturile», tinerele fete africane continuă să fie mutilate fără milă. Conform unor tradiții «barbare», datînd din Egiptul antic, unei fete, de cele mai multe ori un copil, i se extirpă, parțial sau total, organul genital extern. Asta însemnînd excizia clitorisului și a labiilor mici. Apoi un «chirurg», care, de obicei nu e doctor, coase cu un ac cu ață labiile mari.

Operația are loc pe viu. Scopul? Asigurarea virginității și îndepărtarea senzațiilor sexuale – condiții absolut obligatorii pentru ca o fată africană să fie considerată bună de măritat. Ea trebuie să fie doar o «mașină» de făcut copii. nu trebuie să simtă plăcerea actului sexual.

Procedeul este larg răspîndit în Africa, Orientul Mijlociu și Asia de Sud-Est. După unele estimări, 85 pînă la 114 milioane de femei, majoritatea musulmane, au fost supuse «circumciziei» feminine. Fetița din fotografie, o senegaleză de nouă ani, participă cu zîmbetul stins la «ceremonia» propriei mutilări sexuale.

Tradiție? Barbarie! Tortură!”.

Astăzi, excizia la femei se mai practică în 26 de țări africane cuprinse în zona paralelă cu Ecuatorul, pe linia care pornește din Egipt, spre Etiopia și Tanzania, pînă la coasta occidentală (Senegal, Sierra Leone, incluzînd și Guineea). Ea nu există nici în Iran, nici în Irak, dar e întîlnită în Sudul Peninsulei Arabe, în Yemen, în sultanatul Oman și în toate emiratele, chiar și la musulmanii din Malayezia – cu toate că se aplică cu mai puțină strictețe – ca și în unele regiuni din Indonezia. Foarte puține țări au abolit-o și nici nu există legi care s-o interzică. Sau, dacă există o asemenea lege, cum e cazul Sudanului, începînd cu 1946, ea nu se aplică. Asociațiile feministe au întreprins numeroase acțiuni împotriva acestui „flagel”, s-au inițiat adevărate

Maicii Domnului

Prea Sfîntă Născătoare de Dumnezeu, Fecioară Maria neprihănită, Tu ai creat lumii o nouă ursită Ca o izbăvire cînd ne era greu. Împlinind porunca Duhului Sfînt, Într-o iesle cu animale curate Și sub vestirea Crailor din Cetate, Tu ai adus lumină pe-al nostru pămînt.

Pruncul Isus, Fiul tău de la sîn, S-a născut spălîndu-ne de păcate, Prin El s-a întrupat în lume dreptate Și cugetul curat a devenit stăpîn.

Tu, Fiică pămînteană, aleasă din cer Ca mamă sfîntă, să fii Născătoare A unui fiu cu viață nepieritoare, Dincolo de lumea unde viețile pier. Ție îți aducem prinos de cinstire În Ziua Adormirii Tale întru Cel de Sus, Tu, Mamă Sfîntă a Sfîntului Isus Care ne-a deschis calea spre mîntuire.

Adormirea Ta e doar în cărțile postume, Maica Domnului a ajuns lîngă Fiu, Și de-acolo, pe pămîntul acesta viu, Veghează mamele și pruncii din lume!

GEO CIOLCAN campanii cum a fost cea din Volta Superioară din 1975 sau cea din Guineea din 1958. Toate au fost în van. Șederea doctorului Michel Erlich în Ouagadougou (capitala Voltei Superioare) din 1983 îi prilejuiește următoarea consemnare: „Cînd tatăl își duce fetița la excizie, e evidentă diferența între atitudinea lui față de copiii de cele două sexe: grijă deosebită față de băieți cînd sînt duși la circumcizie și lipsa de grijă, chiar disprețul, față de fetițe cînd, cu nepăsare, le dă pe mîna unor adevărate măcelărese”. Referindu-se la foștii colonialiști, autorul precizează că, în afară de englezi, toți au închis ochii și au adoptat un mutism total față de această problemă, chiar și francezii prezenți în Mali (de unde provine Dalla Traore) pînă în 1960. Organizația Mondială a Sănătății estimează că, în prezent, aproximativ 64 de milioane de femei sînt victimele acestei mutilări sexuale.

Sfîrșit

Dr. Elis Râpeanu

RM

Nr. 1549

l

11 – 17 august 2020

File de istorie

306 ani de la moartea lui Constantin Brâncoveanu, marele erou şi martir creºtin al neamului românesc (2) Personalitățile din vremea lui Brâncoveanu sînt numeroase: stolnicul Constantin Cantacuzino, autor al Istoriei Țării Românești, Mihai Cantacuzino, fratele stolnicului, încurajează tiparul și e om de școală. Un alt reprezentant strălucit al Cantacuzinilor, Iordache Cantacuzino, era om de aleasă cultură clasică. Frații Radu și Șerban Greceanu s-au dovedit umaniști valoroși, cărturari de seamă și au tradus Biblia lui Șerban Cantacuzino (1688). Printre oamenii de cultură se numără și Sevastos Kimenitul, profesor de știință al Academiei Domnești. Teodor Corbea, fratele lui David Corbea, a tipărit, cu sprijinul episcopului Mitrofan al Buzăului, un vocabular latin-român. O personalitate proeminentă la curtea lui Constantin Brâncoveanu a fost și Anton Maria del Chiaro, secretarul florentin de limbi occidentale al voievodului. Brâncoveanu apărînd și în calitate de susținător al ortodoxiei, vin în Țara Românească numeroși patriarhi și mitropoliți aparținînd Răsăritului ortodox, la rîndul lor, însemnați oameni de cultură. Dintre aceștia cităm pe Patriarhul Ierusalimului, Dositei, și pe nepotul său, Hrisant Nottara.

Adept al Renașterii italiene, Brâncoveanu s-a integrat spiritului apusean. Influența Apusului este vădită în întreaga viață culturală, inclusiv în anturajul prestigios, așa cum se obișnuia la marile curți imperiale.

Fastul aulic este împrumutat însă din Byzanț. Prin aceasta, Brâncoveanu demonstra un spirit selectiv și acumulativ, de asimilare a tot ceea ce era frumos și valoros. De aceea, virtutea spiritului brîncovenesc a strălucit în domeniul atît de complex al artei, firește, nu numai stilul arhitectonic. Ni se prezintă o varietate de genuri artistice, de comori autentice ale genului și specific românești, de receptare a influențelor, de integrare originală a lor.

Minunată apare arta aurarilor și argintarilor care îmbrăcau cărțile în coperte strălucitoare. Broderia, alt gen de tradiție românească, întîlnit ca ocupație populară în tot Evul Mediu românesc, găsește în epoca lui Brâncoveanu noi surse de afirmare. Cît privește artele plastice, deși în Renașterea italiană una dintre trăsăturile esențiale este detașarea picturii și sculpturii de arhitectură, acestea devenind genuri de sine stătătoare, în condițiile stilului brâncovenesc în construcții, pictura trebuia privită în locul ei arhitectural. Brâncoveanu s-a înconjurat de pictori și zugravi pe care i-a stimulat în activitatea lor. Iată cîteva nume: Preda, Nicolae, Efrem, Constantin Zugravul, Lambru, Tudor, Radu. Cu deosebire s-a remarcat personalitatea artistică a lui Pîrvu Mutul,

Mînăstirea de la Sîmbăta de Sus

,,zugravul zugravilor” epocii brâncovenești. Mîna lui a lucrat frescele multor ctitorii ale domnului muntean, el a creat și școală de zugravi români. La el și la ucenicii săi se pot observa tendințele noi în pictură, care vor caracteriza tot veacul al XVIII-lea și începutul celui următor. Cît privește stilul brâncovenesc în construcții, ctitoriile lui Brâncoveanu se împart în două mari categorii: religioase și civile. Dintre cele mai frumoase biserici și mînăstiri amintim: Biserica Mînăstirii Hurez, Biserica Mînăstirii Rîmnicu-Sărat, Biserica de la Doicești, de lîngă Tîrgoviște, Biserica Sf. Gheorghe Nou din București (unde va fi înmormîntat). Dintre construcțiile laice amintim: Palatul de la Potlogi, cel de la Mogoșoaia, care, deși asemănător celui de la Potlogi, construit înainte, îl întrece pe acesta în frumusețe, devenind podoaba clasică a stilului brâncovenesc, casele de la Doicești, Palatul de la Obilești, refacerea caselor domnești de la Curtea Veche, cumpărarea și construirea de case în Transilvania, la Brașov și Sîmbăta de Sus (unde a ridicat și o mînăstire). Firește că ,,stilul brâncovenesc” în construcții este un nou stil arhitectonic, dar care continuă tradiția construcțiilor, cu precădere pe cea din timpul lui Neagoe Basarab (Secolul al XVI-lea) și mai ales pe cea din vremea lui Matei Basarab (Secolul al XVII-lea) pe care o continuă direct. Brâncoveanu, deși orientează creația artistică spre mediul Renașterii italiene, întrucît la acea dată în Apus Renașterea își consumase marile făclii și dăduse naștere continuatorului ei, barocul, stilul brâncovenesc va folosi o îmbinare a Renașterii cu concepția barocă.

Nici motivele orientale nu sînt neglijate, ci asimilate stilului brâncovenesc. Totuși, stilul brâncovenesc nu este numai de influență, el demonstrează un gen de exprimare original și specific românesc.

Familia lui Constantin Brâncoveanu a cuprins pe soția lui, Doamna Maria (Marica) Brâncoveanu, o femeie harnică și pricepută și care s-a aflat lîngă soțul ei în momentele grele pentru acesta. Cu Marica Brâncoveanu, domnitorul a avut patru feciori (coconi) Constantin, Ștefan, Radu și Matei - și șapte fete: Stanca, măritată cu ultimul Mușatin în scaunul Moldovei, Radu Iliaș; Maria, căsătorită cu Constantin Duca, Domnul Moldovei; Elenca, soția lui Scarlat Mavrocordat, fiul Exaporitului; Safta, căsătorită cu Radu Crețulescu; Smaranda, cu Băleanu, Ancuța, cu Niculai Rosetti, Bălașa, cu Manolachi Lambrino. Cît privește pe coconi, Constantin a avut ca soție pe Anipe Anița Balș, fata

7

marelui vornic din Moldova, Ioniță Balș; Ștefan, pe Bălașa Cantacuzino; Radu, logodit doar, cu fata lui Antioh Cantemir. Mulți nepoți îi vor dărui fetele lui Brâncoveanu și, apoi, în urma sa mulți strănepoți și urmași ai acestora se vor naște.

Epoca de multilaterală activitate și strălucire a lui Constantin Brâncoveanu a fost urmată de zguduitoarea dramă din 15 august 1714. Invidiat de sultanul Ahmed pentru comorile sale, dus la Istanbul, chinuit în felurite chipuri pentru a se dezice de religia creștină, îndureratul tată vede cum cad pe rînd capetele celor patru coconi: Constantin, Ștefan, Radu și Matei, apoi călăul îi retează și lui capul. Doamna Marica va aduce, în secret, corpul neînsuflețit al soțului ei și îl va înmormînta la ctitoria Sf. Gheorghe Nou din București. Capul lui Constantin Brâncoveanu a căzut demn, ca și capul lui Mihai Viteazul pe Cîmpia Turzii.

Astfel s-a sfîrșit o viață care rodise multilateral, spre binele și propășirea Țării Românești.

Mormîntul domnitorului Constantin Brâncoveanu, de la Biserica Sf. Gheorghe Nou din București Domnitor vestit, om politic și diplomat, om de cultură, ctitor de așezăminte, de epocă și de stil în conducerea țării, martir al neamului românesc, canonizat de Biserica Ortodoxă Română și sărbătorit la data de 16 august, Constantin Brâncoveanu merită pe drept a fi considerat ,,Apusul de soare” al domnilor Basarabi.

Sfîrșit MIRCEA PÎRLEA Biblioteca Județeană Satu Mare

Brncoveanu Din vinerea cea mare șase luni Au plîns sobor Carpații după tine De cînd te-au tras cu patru pruncii tăi Pe crucea țării, Sfinte Constantine Din scaunul de voievod smerit Împins desculț în strai de pribegie Cu pruncii răstigniți în fața ta Te-ai strămutat de viu în veșnicie Cînd barda s-a atins de gîtul tău Ca să reteze de pe el Carpații N-a-ntrezărit pe sînge rostogol Că-ntemeiază-un neam în constelații Soața Maria oasele gălbui Le-a întors în țară în noaptea fără știre Și-n ctitoria Sfîntului Gheorghe Nou S-au pus pe lucru întru nemurire.

IOAN ALEXANDRU

8

Nr. 1549

l

11 – 17 august 2020

RM

Polemici«Controverse „Medicamentul minune“ primit de la Bruxelles și testarea pe români (urmare din pag. 1) Pînă la data apariției acestui articol, conform datelor oficiale, România a primit, pe 7 august, 6.026 de flacoane de Remdesivir ,,pentru asigurarea tratamentului pentru aproximativ 1.200 pacienţi eligibili (5 flacoane/pacient)”. În aceste condiții rezultă că România a primit a doua cea mai mare cantitate de medicament după Spania. Pe 11 septembrie România va primi alte 10.336 de flacoane pentru aproximativ 2.067 de pacienţi eligibili, iar pe 9 octombrie - 8.795 de flacoane pentru încă aproximativ 1.759 de pacienţi eligibili.

De reținut că, pe 28 iulie, Veklury a fost primul medicament autorizat la nivelul UE pentru tratamentul COVID-19, iar cantitatea cumpărată de Comisia Europeană, în valoare totală de 63 de milioane euro, ,,asigură tratamentul a aproximativ 30.000 de pacienţi din spaţiul european care prezintă simptome severe de COVID-19”, după cum consemna Agerpres. Între timp, a mai venit o veste: România a comandat… 10 milioane de doze de vaccin – nu știe care, pentru că sînt 26 în fază de testare acum.

Dar să revenim la vaccinul deja sosit în România.

Totul bine și frumos dar… apar cîteva întrebări, după ce citești informațiile despre produs, prezentate pe site-ul Agenției Europene a Medicamentului.

Prima întrebare e pusă chiar de Agenție: ,,De ce este autorizat Veklury în UE?”. Am subliniat afirmații care ridică semne de întrebare. Veți vedea la final de ce. ,,Veklury a arătat un efect semnificativ clinic asupra timpului de recuperare la pacienții cu COVID-19 cu pneumonie care necesită oxigen suplimentar, fiind în același timp tolerat cu efecte secundare ușoare. Prin urmare, Agenția Europeană a Medicamentului a decis că beneficiile Veklury sînt mai mari decît riscurile sale și că poate fi autorizată pentru utilizare în UE”. ,,În contextul situațiilor de urgență pentru sănătatea publică și nevoia urgentă de tratamente eficiente pentru COVID-19, Veklury a primit o autorizație condiționată de introducere pe piață.

Aceasta înseamnă că mai există dovezi/evidențe despre medicament pe care compania trebuie să le furnizeze. Agenția va examina orice informații noi care devin disponibile și această imagine de ansamblu va fi actualizată după caz”.

Atenție acum: „Ce informații sînt încă așteptate pentru Veklury?”. Răspuns: „Deoarece Veklury a primit autorizație condiționată, compania care co­ mer­cializează medicamentul va furniza agenției date suplimentare privind calitatea, eficacitatea și siguranța medicamentului pînă în august 2020 și rapoartele finale ale studiilor efectuate cu Veklury pînă în decembrie 2020”.

Ce înseamnă concret toate astea, mai ales ultima precizare, cu ,,rapoartele finale în decembrie”? Că e un medicament aflat încă în stadiul de testare în cazul Covid-19! Întrebare: Ce măsuri se iau pentru a asigura utilizarea sigură și eficientă a Veklury? Răspuns: (…) ,,La fel ca pentru toate tratamentele, datele privind utilizarea Veklury sînt monitorizate în mod continuu. Efectele secundare raportate cu Veklury sînt evaluate cu atenție și se iau toate măsurile necesare pentru protejarea pacienților”.

Repet, această prezentare tip chestionar o găsiți pe site-ul oficial al Agenției Europene a Medicamentelor.

Acum, mai e o problemă. Există și opinii contrare, bazate pe teste, care spun că medicamentul minune nu are efect. Astfel, pe 29 aprilie, cea mai importantă publicație medicală britanică, ,,The Lancet”, afirma că medicamentul Remdesivir nu are ,,nici un beneficiu clinic semnificativ” – la baza afirmației fiind un studiu realizat în China. ,,Tratamentul cu Remdesivir nu grăbește vindecarea și nici nu reduce mortalitatea în cazurile de COVID -19 în comparație cu placebo”, rezulta din acest studiu.

După contestații, textul a fost corectat, concluzia fiind mai blîndă: ,,În rezumat, am constatat că acest regim de doză de remdesivir intravenos a fost tolerat în mod adecvat, dar nu a furnizat efecte clinice sau antivirale semnificative la pacienții bolnavi grav cu COVID-19. Cu toate acestea, nu am putut exclude diferențele semnificative din punct de vedere clinic și am văzut reduceri numerice ale unor parametri clinici”.

De menționat însă că studiul în cauză a fost publicat și de OMS – iar Gilead a reacționat imediat. ,,OMS a postat prematur un rezumat al unui studiu chinezesc efectuat pe pacienții cu coronavirus care utilizează medicamentul Remdesivir”. Din documentul postat de OMS rezulta aceeași concluzie: ,,Remdesivir nu a îmbunătățit condițiile pacienților cu coronavirus și nici nu a redus prezența virusului în sînge”.

Desigur, și în privința companiei producătoare, Gilead, sînt controverse. De exemplu, „The New York Times”, publicație care face o agresivă campanie contra președintelui Trump, consemna, în noiembrie 2019, că ,,Administrația Trump acționează în judecată Gilead, producătorul de medicamente preventive H.I.V.”.

Compania farmaceutică era acuzată că ,,a profitat de miliarde de dolari din cercetarea contribuabililor fără a plăti redevențele”.

Sigur, asta nu e problemă… ci capitalism de nivel înalt! Dar, la fel se poate pune problema – nu cumva se profită de pîrghii extra-medicale pentru a impune un anume medicament și NU altul? Pentru că avem de-a face cu o adevărată cursă între marile puteri medicale pentru medicamente și vaccinuri anti-Covid.

Iar o bătălie la fel de mare se duce pentru testări pe populație. Or, China are la dispoziție anumite mijloace, Rusia le are pe ale ei… iar marile companii ale SUA și UE… le au pe ale lor. Și ne au și pe noi, românii!

Pentru că, evident, reacțiile și efectele secundare după tratarea românilor în august, septembrie, octombrie cu ,,Veklury” – vor apărea în datele pe care Gilead e obligată să le furnizeze pînă în decembrie Comisiei Europene. Adică românii vor fi și pacienți, dar și un fel de testări. Însuși profesorul Alexandru Rafila spunea recent, într-un dialog cu Marius Tucă: ,,În Romania se vor face studii clinice”.

Atenție – e o mare deosebire de la afirmația că se vor face teste pe români sau studii clinice, pînă la ideea de „cobai” și experimente de tristă amintire.

Nu, au fost făcute deja unele teste – dar procedura nu este completă. De asemenea, nici nu fac propagandă anti vaccinare. Mă refer strict la situația de față, caracterizată prin heirupism, afaceri dubioase, interese strategice și… tentative de ,,dictatură medicală”. Asta pentru acuratețe. Și tot pentru acuratețe, să nu uităm că marele grup AstraZeneca a obținut protecția mai multor guverne din UE contra eventualelor reclamații privind efecte secundare. Nu știm nici dacă România a semnat această ,,protecție”, nici dacă și alți producători internaționali beneficiază de același regim.

Spania închide din nou orașele

Autoritățile Comunității Autonome Castilia și Leon nu văd nici o altă modalitate de a opri răspîndirea coronavirusului în afara carantinei stricte. Zilele trecute, în zonă au fost înregistrate 230 de cazuri noi de boală. ,,Cele mai multe cazuri de infecție sînt în cercul familiei”, a declarat Roberto Sais, purtătorul de cuvînt al guvernului comunității autonome, adăugînd faptul că ,,oamenii s-au infectat la întîlnirile cu familia și prietenii”.

Planurile guvernului de a închide Aranda de Duero începînd cu 7 august a.c. pînă cînd situația epidemică se va îmbunătăți au fost aprobate de instanță, astfel încît cetățenii pot părăsi locuințele doar pentru a merge la serviciu sau la medic.

Proprietarii magazinelor se pregătesc pentru o altă lună „neagră”: „Luna august este foarte importantă pentru stabilirea veniturilor noastre anuale”, a declarat proprietarul unui magazine local, deoarece „de obicei, în această perioadă a anului, regiunea este plină de turiști”.

Germania a inclus zilele trecute provincia belgiană Anvers în lista „zonelor cu risc ridicat”.

Această recomandare a fost făcută de Institutul Robert Koch. De acum înainte, toți cei care părăsesc regiunea trebuie supuși testării obligatorii, iar în cazul unui rezultat pozitiv, petrec 14 zile în carantină.

Anversul a declarat 50 de cazuri la 100.000 de locuitori. În general, Belgia are cel mai mare număr de cazuri proporțional cu populația. Numărul de pacienți diagnosticați cu Covid-19 internați în secțiile de terapie intensivă s-a dublat într-o lună.

Anterior, Grant Schepps, ministrul Transporturilor din Marea Britanie, a propus scoaterea Belgiei de pe lista destinațiilor turistice.

Europa rămîne cea mai afectată parte a lumii din cauza pandemiei, numărul morților din Covid-19 depășind 212.000. Cu toate acestea, premierul olandez Mark Rutte propune menținerea unei atitudini precaute: ,,Acesta nu este al doilea val, situația nu este atît de rea. Dar trebuie să fim vigilenți și să respectăm regulile pentru ca epidemia să nu scape de sub control”.

Potrivit OMS, coronavirusul își continuă marșul mortal pe toată planeta: astăzi există 19 milioane de persoane infectate și peste 712.000 de victime ale Covid-19 în lume.

N.K.

Germania scapă de plastic de unică folosință

În iulie anul viitor, o interdicție a vînzării produselor din plastic de unică folosință va intra în vigoare în Germania. Acestea includ articole de zi cu zi, cum ar fi recipiente alimentare, tampoane de bumbac, tacîmuri și paie de băut.

Măsura este în deplină concordanță cu directiva adoptată de Uniunea Europeană privind modul de reducere a cantității de deșeuri de polimeri.

Potrivit ministrului federal al Mediului, Svenja Schulze, o proporție destul de mare de produse de plastic de unică folosință produse astăzi sînt redundante, iar plasticul otrăvește din ce în ce mai mult atmosfera și oceanele în fiecare an.

Potrivit Asociației Germane a Întreprinderilor Municipale, deșeurile de plastic reprezintă 10-20% din totalul deșeurilor acumulate pe străzile orașelor, în piețe și în alte spații publice.

Managementul deșeurilor din Germania este deja unul dintre cele mai bune exemple de dezvoltare a tehnologiei ecologice.

T.S.

RM

Nr. 1549

l

9

11 – 17 august 2020

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Basarabia şi basarabenii în componența României Întregite (9)

Jurnal de pe Frontul de Est (70)

Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice (9)

Concepţia lui Şteflea diferea în parte de cea a predecesorului său. El nu s-a opus deciziei lui Antonescu, dar a căutat, după propriile mărturisiri din 15 martie 1945, să diminueze efectivele trimise pe front, prin formarea aşa numitelor „divizii uşoare”, un deziderat mai vechi al lui Ion Antonescu. În mod concret, o divizie de infanterie era organizată pe sistemul ternar, avînd trei regimente de infanterie a trei batalioane de infanterie, la care se adăuga un batalion de marş. Ilie Şteflea, împreună cu o serie de colaboratori din Marele Stat Major, a trimis pe front divizia cu şase batalioane, pe celelalte, respectiv trei de infanterie şi trei de marş, păstrîndu-le în ţară. În acest mod au fost salvate, după cum scria el în Memoriul citat, circa 220.000 de militari. Cele afirmate de Ilie Şteflea referitor la rezistenţa opusă planurilor lui Antonescu şi, implicit, celor germane, trebuie privite sub o anumită rezervă, avînd în vedere că au fost făcute după 23 august 1944, cînd simţea nevoia să se justifice şi să se desolidarizeze de fostul regim. Reorganizarea Armatei române după campania din anul 1941 era o necesitate, iar ideea „diviziilor uşoare” fusese aprobată de Ion Antonescu şi acceptată de germani. Prin urmare, trimiterea lor pe front nu era neapărat un act de „disidenţă”. Tot atît de adevărat este că prezenţa militarilor în interiorul ţării a permis reorganizarea rapidă a armatei în anul 1943, după dezastrul din Cotul Donului şi Stepa Calmucă.

Merită remarcată, de asemenea, strădania deosebită a generalului Ilie Şteflea din vara şi toamna anului 1942, pentru afluirea în condiţii cît mai bune a trupelor române şi reunirea lor sub un comandament unic. El s-a aflat pe front începînd cu luna septembrie 1942 şi, deşi lipsit de competenţe operative, a făcut eforturi deosebite pe lîngă comandamentele germane pentru ca trupele române să aibă asigurate toate cele necesare pentru a lupta cît mai bine. El a avertizat permanent pe aliatul german asupra stării reale a marilor unităţi române, solicitînd ca acesta să-şi îndeplinească toate promisiunile făcute în iarna şi primăvara anului 1942.

După contraofensiva sovietică pe care a prevăzut-o, informîndu-i şi pe germani, generalul Şteflea a depus eforturi extraordinare pentru a aduce trupele în ţară şi a le reface. Mareşalul Ion Antonescu a întîmpinat nu numai rezistenţa unor cercuri militare, cazurile Iacobici şi parţial Şteflea fiind elocvente, ci şi opoziţia principalelor forţe politice ale ţării - Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, formal desfiinţate. Liderii acestora, Iuliu Maniu şi Constantin I.C. Brătianu, deşi nu cunoşteau valoarea corpului expediţionar ce urma să fie deplasat pe front, au cerut păstrarea trupelor în ţară. În pofida acestor proteste, Ion Antonescu şi-a respectat promisiunile faţă de Hitler şi a trimis, începînd cu luna iunie 1942, peste 27 de divizii pe Frontul de Est. Unele dintre ele au fost îndreptate spre Stalingrad, iar altele în Caucaz.

2. Știința (4) În vederea realizării sarcinilor propuse, Institutul Social Român din Basarabia și-a fixat următorul program de activitate: - Cunoașterea satelor și orașelor basarabene prin intermediul metodei anchetelor monografice.

- Efectuarea unor serii de anchete sociologice în regiunile cu populație mixtă din nordul și sudul Basarabiei, pentru o cunoaștere cît mai exactă a raporturilor etnice între români și neamurile conlocuitoare.

- Organizarea unui muzeu sociologic al Basarabiei, care ar oglindi viața satelor și orașelor din Basarabia sub aspectul muncii, uneltelor de producție, al artei populare și datinilor.

- Organizarea unei biblioteci sociologice, cu o secție care să cuprindă toate cărțile cu conținut referitor la Basarabia.

- Întocmirea unui indice bibliografic, care să cuprindă toate studiile etnografice, folclorice și sociologice asupra Basarabiei.

- Prezentarea sistematică a rezultatelor cercetărilor monografice în cadrul conferințelor publice în scopul familiarizării cît mai ample a opiniei publice cu realitățile sociale din Basarabia.

- Organizarea de conferințe publice cu concursul celor mai distinse personalități din țară, în scopul difuzării problemelor culturale, economice, politice și sociale în rîndul intelectualității din Basarabia.

Referitor la prima direcție de activitate a I.S.R.B., conferințele publice care aveau loc în Sala Eparhială și în cea a Primăriei orașului Chișinău întruneau în permanență un public de circa 1.200 de ascultători, bucurîndu-se de o largă popularitate. Scopul lor, definit de Pan. Halippa, consta în „difuzarea științelor sociale și problemelor de politică națională, socială și culturală”. Iată cîteva nume de intelectuali care au conferențiat în localurile respective, discursurile cărora au animat un deosebit interes opiniei publice: - Const. Rădulescu-Motru: „Cum înțelegem Românismul” (discurs rostit la 6 octombrie 1935); - Nicolae Iorga: „Ieșirea din actualele greutăți economice” (3 noiembrie 1935); - Virgil Madgearu: „Evoluția economiei liberale” (8 decembrie 1935); - Dimitrie Gusti: „Doctrină și acțiune politică” (22 martie 1936) și mulți alții.

Precum se observă, erau tocmai acele personalități care au realizat sinteza cu caracter unicat în perioada interbelică „Enciclopedia României”, preconizată în șase volume, din care, în virtutea unor factori obiectivi, au apărut doar patru. Alături de acei savanți de talie europeană și prin concursul lor nemijlocit, făcea primii pași și știința sociologică din Basarabia. Grație eforturilor depuse, în primul rînd din partea lui Pan. Halippa, I.S.R.B. a reușit să grupeze intelectuali din aproape toate partidele politice într-un singur mănunchi, în scopul cercetării celor mai acute probleme sociale ale Basarabiei. Această activitate a fost efectuată nu numai prin intermediul conferințelor publice, ci și prin cercetarea monografică a diferitelor localități, iar treptat accentul s-a deplasat anume pe cea de-a doua direcție de activitate a Institutului. Astfel, începînd cu vara anului 1935 și pînă în 1938 inclusiv, conform metodei monografice elaborate de D. Gusti, au fost cercetate patru sate: două din regiunea Codrilor Centrali ai Basarabiei – satele Iurceni și Nișcani, jud.

Lăpușna, un sat din regiunea Nistrului de Jos – Copanca, jud. Tighina, și satul Popeștii de Sus, jud. Soroca, din regiunea de cîmpie din Nordul Basarabiei.

Deplasările anuale se încheiau cu o serie de comunicări științifice, în cadrul cărora avea loc prezentarea materialului cules, prelucrarea și, ulterior, publicarea lui. Astfel, în primul volum al Institutului, intitulat „Buletinul I.S.R.B.”, au fost publicate o serie de studii privind diferitele aspecte ale vieții sociale și economice din satele Nișcani și Iurceni, printre care se remarcă cele semnate de Pavel I. Guja – „Natura și omul la Nișcani (Observări antropogeografice)”, prof. S. Bogos – „Nișcanii în lumina datelor statistice”, prof. T. Al. Știrbu – „Manifestări economice la Iurceni și Nișcani”, prof. Ioan Antonovici – „Ornamentarea interioarelor în satul Nișcani” etc.

Dintre studiile menționate, cel al prof. Teodosie Al. Știrbu s-a bucurat de o apreciere deosebită în publicațiile periodice de specialitate din acea vreme. Astfel, revista „Economia Națională” menționa: „Constatările domnului T. Al. Știrbu fac parte din puținele lucrări de monografie sociologică reușite pînă într-atît încît să ne redea satul așa cum este el în realitate. Din aceste constatări înregistrate științific se trag o serie de concluzii practice, pe care cei în drept trebuie să le urmeze”. O altă revistă, „Viața Românească”, consemna că „abia citind un studiu de asemenea natură care înfățișează în toată cruzimea realitatea satului românesc îți poți da seama cît de străini sîntem de problemele atît de grave, atît de presante pentru viitorul acestui popor. Iată de ce cercetările dlui. prof. Știrbu constituie o prețioasă contribuție la cunoașterea realității rurale și asupra lor ar trebui să se oprească, în mod special, organismele politice ale căror programe se sprijină pe nevoile maselor populare”.

(va urma) Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu (fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)

Reacţii în mediul militar şi politic (2)

Afluirea trupelor române pe Frontul de Est (1) Înainte de marea ofensivă din vara anului 1942, mari unităţi române au participat la operaţiile desfăşurate de armata germană pentru cucerirea peninsulei Kerci (operaţia „Vînătoarea de dropii”, desfăşurată în perioada 8-19 mai), a Sevastopolului (operaţia „Prinderea Nisetrului”, 1 iunie - 4 iulie) şi la ofensiva de la sud de Harkov (17-28 mai). Succesele au fost impresionante, Peninsula Crimeea fiind cucerită în întregime, ceea ce i-a adus bastonul de feldmareşal lui Erich von Manstein, comandantul Armatei 11 germane. Cît priveşte zona Harkov, forţele germane şi române au obţinut o victorie eclatantă, peste 200.000 de militari sovietici fiind luaţi prizonieri. Mulţumit de comportarea trupelor române, Mareşalul Ion Antonescu a dat, la 4 iulie 1942, Ordinul de zi nr. 29 pe armată, în care a elogiat comportarea Corpului 6 armată, a diviziilor 1, 2, 4, 20 infanterie şi a detaşamentului de schiori „colonel Rotta”. „Pe cîmpiile de la Harkov aţi luat parte la una dintre cele mai mari bătălii din Istorie şi, împreună cu camarazii voştri germani, aţi biruit”. Parte din marile unităţi care au acţionat în aceste regiuni au făcut parte din aşa numitul eşalon I, ele fiind deplasate la sfîrşitul lunii martie şi începutul lunii aprilie. După marea ofensivă de la Harkov, acţiunile marilor unităţi române s-au canalizat pe trei mari direcţii. Corpul 6 armată (diviziile 1, 2, 4 şi 20), comandat de generalul Corneliu Dragalina a trecut la urmărirea inamicului de la Oskol la Donul inferior şi de aici la sud de Stalingrad.

Armata 3 română cu o compunere variabilă, comandată de generalul Petre Dumitrescu, a acţionat de la începutul lunii august 1942 pentru curăţarea litoralului de est a Mării de Azov şi a Mării Negre şi a contribuit la cucerirea Tamanului. Cît priveşte Divizia 2 munte, condusă de generalul Ion Dumitrache, ea a luptat pe direcţia Groznîi pînă la cucerirea capului de pod peste rîul Bakssan.

Concomitent cu aceste acţiuni au plecat din ţară diviziile Eşalonului doi ce urmau să încadreze cele două comandamente de armată, conform înţelegerii intervenite între O.K.H. şi Marele Stat Major Român. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

10

Nr. 1549

l

11 – 17 august 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Ion Minulescu – altfel de cum îl știam

Deși a scris romane și proze scurte, teatru și eseuri și a funcționat, mai mulți ani, ca director în Ministerul Artelor și al Teatrului Național din București, Ion Minulescu (1881-1944) a intrat în istoria literaturii române doar ca un poet de seamă al generației interbelice. El a continuat ideologia și estetica simbolistă, lansate și teoretizate de Alexandru Macedonski, recunoscut ca șef al școlii simboliste românești. Și duelîndu-se cu adversari de calibru precum George Bacovia, Ion Pillat, Cincinat Pavelescu, Ștefan Petică, Dimitrie Anghel sau Traian Demetrescu, a lăsat impresia că ar vrea să concureze la titlul de cel mai mare poet simbolist din generația sa.

Locuind și el cîțiva ani la Paris, precum maestrul său Alexandru Mace­ donski, tînărul Ion Minulescu a dus o viață boemă, frecventînd cafenelele și saloanele literare și venind în contact direct cu poezia franceză de la sfîrșit de secol. Și ca o particularitate proprie, a afișat un simbolism zgomotos și grandilocvent, una dintre cerințele metodei. (Prin comparație, contemporanul său George Bacovia a cultivat un simbolism al dezolării, în care predomină o lume a deznădejdii, absurdă și halucinantă, și o atmosferă apăsătoare.)

Ca și Camil Petrescu și alți creatori, beneficiari ai unei păreri supradimensionate despre sine, în 1908 Ion Minulescu își va numi volumul de debut ,,Romanțe pentru mai tîrziu”, convins că numai generațiile viitoare îi vor înțelege mesajul poetic. Dar, s-a înșelat, căci iubitorii de poezie de la începutul Secolului XX, la curent cu evoluția modernismului literar european, îi vor aprecia versul liber adoptat, regenerarea lexicului poetic și impunerea simbolismului. În continuare, Premiul Național de Poezie, obținut în 1929, îi va asigura un rol de frunte în galeria poeților români de ieri și de azi. Căci doar Arghezi, Cincinat sau Topîrceanu, din generația interbelică, să se mai fi bucurat de o popularitate atît de mare prin claritatea și aspectul cantabil ale versurilor sale. Prin acest volum, Minulescu realizează atmosfera simbolistă printr-o atracție nostalgică spre necunoscut, țărmuri exotice, mister și tristețe.

O altă latură a specificului minulescian, și cu aceasta încheiem scurta incursiune în temă, o reprezintă vivacitatea, verva contagioasă, umorul fin și viziunea ironică asupra burgheziei filistine. Față de alăți creatori, el promovează o poezie citadină, cu bulevarde, cafenele și parcuri cu o amprentă specific bucureșteană. (Pentru cei care nu mai știu, și Camil Petrescu se iluziona că foarte puțini contemporani vor ajunge la esența ,,Teoriei substanței”, un sistem filozofic original, deși îl întorsese pe toate părțile în numeroase articole și conferințe publice. După care îl aplicase într-un sublimat de limbaj poetic în romanele ,,Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război” și ,,Patul lui Procust” sau în ,,Jocul Ielelor” și celelalte ,,drame de idei”, jucate pe scena Naționalului. Dar, cum recenziile și cronicile teatrale îi lăsaseră impresia că exegeții timpului ar fi înțeles prea puține din ,,Teoria Substanței”, maestrul a împachetat-o într-un dosar și a depus-o în biblioteca Vaticanului, în nădejdea că generațiile viitoare vor avea puterea să o înțeleagă, adică peste 100 de ani.)

Dar, ca orice scriitor cu o anvergură mare a aripilor, și Ion Minulescu și-a exersat talentul în alte specii, cum ar fi epigrama. În numărul 42/1981, revista ,,Manuscriptum” publica 3 epigrame abia scoase la lumină. Prima îi are ca subiecți pe dramaturgul preot Ion Luca și actrița Sorana Țopa: ,,Popa Luca a comis/ Piesa cu Sorana Țopa,/ Însă publicul și-a zis:/ «Uite Popa, nu e Popa»”. Următoarea epigramă îl vizează pe un alt dramaturg, Caton Teodorian: ,,Că nici un om n-a fost în sală/ Și nici un fraier la balcon/ Nu e-a lui Dumnezeu greșală,/ Ci greșala lui Caton”. În sfîrșit, ultima producție

îi e dedicată cunoscutului Păstorel: ,,Cu Păstorel nu te poți bate,/ Căci, treaz, te-atacă falș, din spate./ Iar cînd te-atacăadevărat,/ Păcat că-i totdeauna beat”.

Tot în tonalitate epigramistică se prezintă și poezioara dedicată comandorului Eugen Tăutu: ,,Eugen – satir frumos -/ Zeu păgîn, întors pe dos,/ Lup de mare «rău de muscă»/ Cu figura lui etruscă/ Și cu nasul lui latin,/ De etern cotoi delfin/ Bagă-n draci deopotrivă/ Și Sirenele marine,/ Și fecioarele Sabine,/ Și matroanele romane,/ Și sărmanele vădane/ (...) Ca și cum tata Socrate/ I-ar fi fost dascăl la toate,/ Iar preceptele divine/ Și-azi sînt tot «d-a capo al fine»./ Și la fel ca ieri și azi/ Am fi toți născuți bastarzi”.

După cum redacția revistei a precizat într-o notă, publicarea textelor de mai sus, precum și a următorului nu a urmărit să redea modul cum marele poet Minulescu s-a convertit într-un versificator de duzină, preocupat doar de aspectele facile ale existenței, pe care le ambalează într-un limbaj subțirel și uneori grotesc. Intenția a fost să mai adauge o tușă la portretul cunoscut, de individ jovial, format la cafeneaua literară a epocii, unde dacă n-aveai umor și replică rapidă și inteligentă, erai un om mort. În continuare, să mai dezvăluim o latură a poetului Ion Minulescu – autorul unor ,,Cronici de băi”, surori mai mici ale cunoscutelor ,,Cronici de cafenea” și ,,Cronici rimate”. Reproducînd doar ,,Balada Băilor Herculane pe luna iulie 1941” (soră geamănă cu alta, ,,Malnaș-băi, baladă populară din județul Trei Scaune”), am dorit să punem în circulație o sursă de joc ironic, accesibil doar spiritelor subțiri de ieri și de azi. Sau umorul involuntar al unui autor necunoscut nouă, care în Secolul al XIXlea publicase următoarele versuri: ,,La Băile Mehadia/ Cine bani avea/ Bea și mînca./ Cine nu, sta și se uita”.

Versuri egalate de epitaful lui Moise Bota, literat din Lipova: ,,Stai, oame, nu trece,/ Ici zace om rece,/ Un bărbat învățat,/ De națiune-naintat/ Anume Moise Bota/ Care pururea ofta/ A nației naintare/ În cultura literare...”.

Dar să revenim la balada lui Minulescu: ,,La Băile Herculane/ Sunt tot felul de cucoane:/ Unele mai frumușele/ Și-altele mai urîțele./ Dar, frumoasă sau urîtă,/ Nici una nu e tăcută.../ Toate, Doamne, sînt limbute/ Și la intrigi ne-ntrecute.../ Ba cele mai tinerele/ Rîd de cele bătrînele/ Că-s pline de brobonele.../ Vai de ele, vai de ele!/ Că unele-s măritate/ Iar altele divorțate,/ N-are nici o importanță/ Cînd te spargi ca o faianță./ Și de s-ar spovedi toate/ Toate pline-s de păcate./ (...)

Toate-aceste lighioane/ La Băile Herculane/ Cînd mai toate sînt bondoace,/ Fără pic de «vino-ncoace»/ Și cînd la farmacii/ Nu mai găsesc alifii/ Azi «a fi sau a nu fi»/ Nici Hamlet nu poate ști./ Dar mai tari ca și Hamlet/ Ele te conving discret:/ «Nu mai sunt ce-am fost odată/ Melodie demodată,/ Dar ce sunt, sunt încă bine...»/ (...)

Iată tot ce pot să spun/ Cu răbdare și tutun/ Despre-aceste lighioane/ Poreclite-n băi «cucoane»,/ Dac-aș mai spune ceva/ Mă tem că m-ar molesta/ Și eu decît molestat,/ Prefer să fiu «sărutat»/ Iacă-așa «Et caetera»”.

Acestea au fost ,,Cronicile de băi”, mici divertismente de cafenea literară, inventate sau nu chiar de Ion Minulescu, nu se știe bine, replici ale ,,Fiziologiilor” din perioada pașoptistă, inaugurate la noi de Costache Negruzzi și Mihail Kogălniceanu, și care au făcut epocă în deceniile următoare. Adică niște scrieri la marginea literaturii, menite să astîmpere curiozitatea ieșenilor cînd se pomeneau pe cap cu vreun provincial, de regulă vreun boier sau țăran mai înstărit despre care nu știau nimic: de ce a venit, la cine a tras în gazdă, ce avere are, e însurat? etc.

Dar Ion Minulescu și-a legat numele și de alte însemnări, pe nume ,,Caracterizări”, cu un conținut literar surprinzător, de fapt simple șarje amicale de numai cîteva cuvinte, la adresa vreunui confrate, care n-ar fi trebuit să se supere. Așezate în ordine alfabetică, aceste ,,Caracterizări” se constituiau într-un fel de dicționar sui-generis la modă în perioada interbelică,

ceva între ,,Definițiile rebusistice” ale lui Arghezi, ,,Mușatismele” lui Mușatescu și ,,Fabulele” lui Baranga. Definițiile ironice ale lui Minulescu vizau, în primul rînd, temperamentul și caracterul vreunui confrate, dar nu scăpau din vedere nici slăbiciunile și păcatele inerente, conform principiului: una este artistul și altceva omul. De asemenea, era vizată și opera respectivului. Minulescu nu se cruță nici pe sine, aplicîndu-și deviza orașului Paris, rezumată într-un dicton latin: ,,Este izbit de valuri, dar nu se scufundă”.

De ,,metaforele” sale nu scapă nici preaiubita-i soție Claudia Millian.

1. ARGHEZI, Tudor – O perlă fină strivită de copita unui măgar (Un Stradivarius dezacordat).

2. BACOVIA, George – Mormîntul eroului necunoscut.

3. BARBU, Ion - ,,Puntea măgarului” combinată cu ,,Roza vînturilor”.

4. BLAGA, Lucian – Periscopul submarinului scufundat (care vede și nu poate fi văzut de nimeni).

5. BOTEZ, Demostene – O tabachere de baga cu țigări de ciocolată în banderolă de Havană.

6. CAZIMIR, Otilia – Venera de la Millo, cu brațe, dar fără picioare.

7. CODREANU, Mihai – Arcul de Triumf de la Șosea.

8. COTRUȘ, Aron – Mihai Viteazul călare pe «Dike Berta». O bombă într-un pahar cu sifon.

9. CRAINIC, Nichifor – Țîrcovnicul care trage cu ochiul la nepoata popii.

10. DAVIDESCU, Nicolae – Cîinele cu ciolanul în gură, care-și zărește mutra în apă. Cîinele care mîrîie singur cînd se privește în oglindă. Ce-am avut și ce-am pierdut.

11. DEMETRIUS, Vasile – Moș Crăciun care și-a ras barba, ca să pară mai tînăr cu un an.

12. EFTIMIU, Victor – O fotografie à la minut, reprodusă în mărime naturală.

13. FARAGO, Elena – Cloșca generoasă care clocește numai ouă de rață.

14. FURTUNĂ, Horia – Fracul verde al lui Edmond Rostand, ajustat pe corpul lui Păcală «coate-goale».

15. GOGA, Octavian – Amiralul Nelson după victoria de la Trafalgar.

16. GREGORIAN, George – O mitralieră încărcată cu gloanțe oarbe.

17. ISAC, Emil – O floare de lămîiță, păstrată întrun pahar cu apă de Căciulata.

18. MANIU, Adrian – O ciocîrlie care se înalță spre soare numai în diminețile cu cerul înstelat.

19. MILLIAN, Claudia – O garoafă roșie, presată într-un volum de ,,Romanțe pentru mai tîrziu”. O ,,Pasăre albastră” cu aripa într-un volum de ,,Romanțe pentru mai tîrziu”.

20. MINULESCU, Ion – Deviza orașului Paris: ,,Fluctuant nec mergitur”.

21. MOLDOVAN, Corneliu – Ziua de 29 februarie într-un an bisect.

22. NANU, Dimitrie – Visul Maicii Domnului tipărit pe o hîrtie de bancă.

23. PAVELESCU, Cincinat – Sultanul Boadbil, ultimul Absenderay.

24. PETRESCU, Camil – Un țînțar cu aripi de avion.

25. PILLAT, Ion – Malacovul bunicei, transformat în paltonașe pentru nepoței.

27. RĂDULESCU, Mircea – (Un canton) O stație de cale ferată prin care (trenurile de pasageri) expresele trec fără să oprească.

28. ROSETTI, Radu – Un palton de astrahan mîncat de molii.

29. SORICU, Ion U. – Fluierul lui Avram Iancu furat de regățeni.

30. STAMATIADE, Alexandru – O trîmbiță de aur cu glas de tinichea. (O trîmbiță de carton poleită cu aur).

31. TOPÎRCEANU, G. – O păcăleală de 1 Aprilie.

32. Dr. VOICULESCU, Vasile – Louis Pasteur după ce a cetit pe Victor Hugo. Iluzia de a fi fost ceea ce n-ai fost niciodată.

PAUL SUDITU

RM

Nr. 1549

l

11 – 17 august 2020

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (5) La gîrlă (3)

De sus puteam vedea siluetele celor de pe malul apei, fiecare cu instrumentul de pescuit la care se pricepea.

Nu exista pe atunci noțiunea de ,,undiță”. Nu știam ce este aia. Pentru noi, pescuitul se făcea cu ,,alaul”, ,,tarbocul”, ,,postovolul” sau ,,cu mîna”. Nu aveam, cum ziceam, noțiunea de undiță, nu exista nimeni în sat care să pescuiască în acel mod. În mulțimea aia încercam să descoperim figura negricioasă a lui Nică, cel care era, în fond, punctul nostru terminus în acea misiune. Știam că pe mal se aflau și frații noștri mai mari, Viorel și Florin, și ei, ca și noi, prieteni la cataramă, dar mai mari cu 5 ani decît noi, fapt care ne oferea siguranța că nu se vor amesteca în viețile noastre, așa cum nici noi nu aveam voie să ne amestecăm în ale lor.

- Uite, cred că ăla e, cel cu cămașa neagră – îmi indică Alin, iar eu, în lipsă de alte variante, îl urmai.

Panta dealului era destul de abruptă, așa că o coborîm repede, și ne așternem prin luncă, spre locul cu pricina.

Apa era neagră, murdară, agresivă, amenințătoare. Nu era vreme de scăldat, cum nici măcar de pescuit nu vedeam să fie. Nică era pe mal, cu pantalonii suflecați pînă mai sus de genunchi, cu cămașa prinsă în nod și cu picioarele goale, adînc înfipte în noroiul de pe mal.

Ne uitam la el cum stătea cu alaul în apă, alau pe care îl ridica din cînd în cînd, mai mult gol decît plin. Nu prea mergea treaba, observai eu privind și la punga de pește care stătea pe mal, lîngă el, și care zvîcnea din cînd în cînd din cauza vreunui caras care nu lăsa viața să-i plece din corp fără împotrivire.

- Prinde, prinde?, îl întrebă tovarășul meu pe cel care pescuia, dar mai mult din politețe, pentru că se vedea pe fața lui că își cam pierdea timpul.

Nică înjură ceva printre dinți, se întoarse spre noi și mai înjură o dată, apoi ne împinse cu privirea mai în spate.

- Să nu speriați peștii prea tare, că oricum o fac ăia de sus. Și ne făcu semn cu capul spre cei care pescuiau în amonte.

Ne-am așezat cuminți mai în spate, pe un petic de iarbă, și ne-am pus pe așteptat. Nu știam motivul exact pentru care eram acolo, dar pe noi chiar și această activitate ne încînta, mai ales cînd priveam efortul, uneori inutil, al cuiva de a pescui în ape tulburi.

Tăcerea era apăsătoare și deja începusem să ne plictisim. Peștele se încăpățîna să intre doar în plasa tovarășului nostru mai mare, așa că începusem să ne gîndim la ceva mai palpitant, eventual să mergem puțin mai în amonte, să vedem cine se mai chinuie să prindă ceva pește. Nică era destul de nervos, mai ales că în plasă i se zbăteau niște brotaci, care mai aveau și ,,tupeul” să facă gălăgie.

- Luați de aici, ne avertiza el în timp ce bascula alaul pe spate, acțiune în urma căreia broaștele căzură lîngă noi. Erau broaște de apă, inofensive, dar de care eu aveam o frică viscerală, așa că am luat rapid distanță.

Bunica mea, în dorința de a mă ține departe de apă, îmi băgase în cap ideea că broaștele, ca și rațele, de altfel, au prostul obicei de a sări la ,,cocoșel”, așa că aveam în cap această tristă posibilă ipoteză ori de cîte ori aveam de-a face fie cu broaște, fie cu rațe. Colegii mei de joacă îmi cam prinseseră slăbiciunea și o exploatau atunci cînd, la rîndul lor, se plictiseau. În fapt, această frică de broaște m-a urmărit pînă în anii adolescenței, cînd aveam o problemă reală la orele de disecție, de la Biologie, în gimnaziu.

- Aline, hai să mergem, aici nu e de noi! Hai spre Lot să vedem cine mai stă pe gîrlă, spusei eu stresat de acele broaște care săreau grăbite în apă, fără nici un fel de intenție de a-mi sări în zona brîului, așa cum bănuiam eu.

Dosare secrete ale Istoriei (77) Enigma Martin Bormann (7)

„Am convingerea că Martin Bormann e încă în viaţă”. FRITZ BAUER, procuror general de Hessa Adolf Hitler a terminat redactarea testamentului său. Patru martori au fost aduşi să-1 semneze: Joseph Goebbels, generalul Burgdorf, şeful statuluimajor, Hans Krebs... şi Martin Bormann. Cu această ocazie, Bormann a aflat că amiralul Doenitz fusese numit preşedinte al Reichului, Goebbels, cancelar al Reichului, iar el, Bormann, ministru al Partidului. „Cu toate că unii dintre aceşti oameni – scria Hitler – ca, de exemplu, Martin Bormann, doctorul Goebbels ș.a. n-au vrut niciodată să părăsească Berlinul, Führerul îi roagă să pună interesul naţiunii mai presus de sentimentele lor personale”. În testamentul său particular, Hitler scria: „L-am ales ca executor testamentar pe Martin Bormann, cel mai credincios camarad al meu de partid. Îl autorizez să ia în mod definitiv şi legal toate hotărîrile”. Hitler îl însărcinează pe Bormann să aibă grijă de fraţii şi de surorile lui, de mama Evei Braun şi de toţi colaboratorii săi.

La 30 aprilie, orele 15,30, Hitler se sinucide împreună cu Eva Braun. Martin Bormann duce el însuşi cadavrul Evei Braun spre grădina Cancelariei, unde urmează să fie înhumată alături de acela care, in extremis, o luase în căsătorie. Dar Kempka, şoferul lui Hitler, îi ia cadavrul din braţe.

– Ştiam cît de mult îl dispreţuia ea în tăcere – a explicat şoferul – şi n-am putut suporta s-o atingă.

Bormann salută cadavrele cu braţul întins. Apoi, ca un automat, se întoarce în biroul lui. În calitate de executor testamentar avea să pună oare capăt

măcelului, inutilului măcel? Nu. Se petrece însă un lucru fantastic: timp de douăzeci şi patru de ore – exact douăzeci şi patru de ore –, Bormann ascunde în faţa întregii lumi moartea lui Adolf Hitler. Prin radio, el îi aduce la cunoștință amiralului Doenitz că a fost numit succesorul lui Hitler în locul „fostului mareşal al Reichului, Göring”... Omite însă să adauge că Führerul e mort! S-a ajuns astfel la următoarea explicaţie, care a priori părea totuşi neverosimilă: Bormann, fericit din cale afară că are prilejul să exercite, în sfîrşit, şi el o putere nelimitată din punct de vedere teoretic, nu putea concepe să lase să-i scape din mînă o asemenea putere.

Dar se va şti oare vreodată cîte vieţi a costat această ultimă nebunie? La 1 mai, orele 7,40 – la şaisprezece ore de la moartea lui Hitler –, Bormann îi trimite lui Doenitz următoarea telegramă: „Testamentul a intrat în vigoare; voi căuta să mă întîlnesc cu dumneavoastră cît mai repede cu putinţă.

Pînă cînd sosesc eu acolo, ar fi mai bine, după părerea mea, să i se amine publicarea. Bormann”.

Fapt cert este că Bormann, în clipa cînd expediază această telegramă, doreşte cu adevărat să ajungă la cartierul general al lui Doenitz, la Ploen, în SchleswigHolstein. În răstimpul dintre moartea lui Hitler şi redactarea acestui mesaj, el a studiat mai multe posibilităţi de a ajunge acolo. S-a gîndit mai întîi la o evadare în masă, trecînd peste liniile ruseşti. În adăposturile Cancelariei există cîte va sute de soldaţi şi ofiţeri. O ieşire forţată n-ar avea oare şanse de succes?

Cei din buncăr au primit ordin să se pregătească în vederea acestei încercări, fixată pentru noaptea de 30 aprilie spre 1 mai. După aceea, Bormann a renunţat la ea. I-a venit în minte o altă posibilitate. De vreme ce Goebbels şi el însuşi sînt, graţie testamentului

Nică lăsă alaul pe mal și veni spre noi. Se așeză vizibil obosit pe iarba proaspăt mijită, și ofta ca un om mare, cu multe griji.

- Nu, nu trage azi. Nici eu nu mai stau. Și la noapte ies și Ielele, nu vreau să mă prindă pe aici.

Ielele erau niște ființe mistice, ce aveau siluetele unor femei frumoase, erau blonde, îmbrăcate doar în niște frunze, și aveau niște bice în mîini. Bătrînii satului ne spuneau că, o dată pe an, Ielele ies din apă și îi ademenesc pe cei de pe mal să intre cu ele în rîu, ei rămînînd, astfel, mereu cu ele. În general, în noaptea Ielelor noi evitam să ieșim în zona rîului, vrăjiți fiind de astfel de legende.

Povestea era adînc întipărită în gîndurile noastre și existența acelor ființe mistice nu era pusă nicidecum la îndoială de noi, copiii, care ne temeam cu adevărat că am putea cădea victime acestor femei frumoase.

La auzul acestor vorbe, ne trăsesem puțin mai departe de apă. Legenda legată de apariția Ielelor, cu dansul lor nebun, care vrăjea orice bărbat, nu ne ieșea bine la socoteală, așa că am decis să ne retragem. Am plecat toți trei, dar nu am luat-o spre cișmea, ci direct peste luncă, spre casele noastre. Nică urcă direct, casa lui era ceva mai aproape de gîrlă. Eu și Alin trebuia să mergem pe lîngă alde Boja și să trecem prin fața casei lui Coacă, bătrînul bețiv, cam țigan și cam țicnit, care ne împuia capul cu fel și fel de legende. Mergeam agale toți, tăcerea era stăpînă peste noi, parcă ne era teamă și ne așteptam ca, din clipă în clipă, să apară, din neant, acele ființe mistice și să ne ia la joc.

Ne-am despărțit de Nică fără să ne spunem ,,La revedere”, era ceva firesc în acei ani, în acele vremuri.

Nu exista această formă de salut cînd știam că în ziua următoare, sau în oricare altă zi, ne întîlneam fie la gîrlă, fie pe ulițele satului. Nică o luă în sus, spre casă, noi mergeam liniștiți pe linia gîrlei, dar destul de departe de mal. (va urma) T.T. lăsat de Führer, membri ai guvernului, n-ar putea oare să le ceară ruşilor un permis de liberă trecere ca să ajungă la Doenitz şi, împreună cu el, să pregătească capitularea? În această eventualitate, refuzul lui Bormann de a anunţa moartea lui Hitler şi-ar avea o explicaţie. Fiind convins că avea să ajungă la Doenitz, el preferă să-i aducă personal vestea la cunoştinţă. Se va simţi mai puternic şi-şi va consolida astfel situaţia sa de conducător al noului Reich. „Un asemenea calcul – scria Trevor-Roper – poate să ni se pară ridicol, dar în raiul nebunilor nazişti nimic nu părea ridicol”. În aceste din urmă ceasuri, Goebbels nu mai participă decît de departe la viaţa din buncăr. Führerul lui a murit, şi el consideră că viaţa nu mai merită să fie trăită.

Pregăteşte deja atît propria lui moarte, cît şi pe cea a soţiei şi – culmea oroarei – a celor şase copii ai săi. Iar omul care conduce tot acest dans macabru este Martin Bormann. Numai Martin Bormann. S-a luat legătură cu Cartierul general rus. Sovieticii s-au declarat de acord să primească o delegaţie alcătuită din generalul Krebs, colonelul Duvfing şi un locotenent ca interpret. Cei trei au părăsit buncărul. Pentru Bormann a început atunci aşteptarea. S-au scurs mai multe ceasuri. Şi Bormann încă nu 1-a anunţat pe Doenitz de moartea Führerului!

Krebs se va înapoia în buncăr abia pe la amiază. Aduce veşti proaste. Ruşii cer capitularea necondiţionată. Toate persoanele care se găsesc în adăpost vor fi făcute prizoniere. Eventualitatea trecerii autorizate a lui Bormann spre Schleswig-Holstein a fost respinsă cu dispreţ. Tentativa a eşuat.

Pentru Bormann, care nu ţine cîtuşi de puţin să devină prizonierul ruşilor şi care nu se gîndeşte în nici un caz să se sinucidă ca Goebbels, n-a mai rămas altă posibilitate de a scăpa din buncăr decît evadarea peste liniile sovietice. (va urma) ALAIN DECAUX

ROMNIA – 102 Secretul Mnstirii Antim i Micarea „Rugul Aprins“ (1)

Marele ierarh Antim Ivireanul – trecut, în anii din urmă, în rîndul sfinţilor – a ctitorit între 1713 şi 1715 un aşezămînt monastic în Bucureşti, cunoscut sub denumirea de Mînăstirea Antim. Însă hramul bisericii a fost şi a rămas „Toţi Sfinţii”. Prin testament, Antim Ivireanul a lăsat ceea s-ar putea numi în limbajul zilelor noastre o fundaţie; desigur, una bisericească, menită să îndeplinească opere de asistenţă socială, dar şi opere culturale. Abia în urmă cu circa un secol, biserica ridicată de Sfîntul Antim Ivireanul a redevenit mînăstire. În 1944, Patriarhul Nicodim l-a desemnat ca stareţ pe arhimandritul Vasile Vasilachi, care a constituit un comitet de restaurare din care făceau parte profesorul Alexandru Mironescu şi scriitorul Sandu Tudor, arhitecţi fiind două personalităţi ale vremii: Horia Teodoru şi Ştefan Balş. Primarul de atunci al Capitalei a făcut o donaţie importantă – două vagoane de ciment – iar Regina Elena, după ce a venit la Mînăstirea Antim, a făcut, la rîndul său, o donaţie din caseta personală. Într-o carte de amintiri aparţinînd arhimandritului Vasile Vasilachi găsim cele mai importante date despre ceea ce s-a numit „Rugul Aprins“, care a funcţionat între 1944 şi 1948 în calitate de asociaţie religioasă ortodoxă.

5 august 1958. București, str. Dr. Staicovici. Liniștea nopții era spartă de huruitul motorului unei mașini. Era trecut de miezul nopții cînd, în fața casei de la nr. 34, au coborît mai multe persoane. În fruntea lor se afla căpitanul de securitate Gheorghe Dobre. Misiunea lor – a-l reține pe numitul Voiculescu Vasile, pe numele căruia fusese emis un mandat de arestare cu o zi în urmă. Motivul: uneltire contra ordinii sociale.

Noaptea a trecut greu pentru bătrînul poet, nevoit să asiste la percheziționarea cu migală a întregii sale locuințe. Ofițerii de securitate nu s-au grăbit, îndeplinindu-și cu răbdare misiunea. Nu aveau să o termine decît spre dimineață. Abia atunci, Vasile Voiculescu avea să fie dus în arestul Ministerului de Interne. Îl așteptau patru ani de detenție. Un infern care i-a grăbit sfîrșitul.

Povestea noastră e un episod al unei istorii despre care se ştiu destul de puţine – aceea a „Rugului Aprins”. O istorie plină de nenorocire şi arbitrar. O istorie absurdă petrecută în anii obsedantului deceniu ce a urmat instaurării comunismului în România.

Povestea are mai multe începuturi. Asemenea acelor întîmplări tainice și pline de mistere.

Mnstirea Antim - scurt istoric În ziua de prăznuire a Sfintei Mucenițe Agata, adică pe 5 februarie 1713, prin descoperire dumnezeiască, Sfîntul Mitropolit Antim Ivireanul hotărăște să

Sfîntul Antim Ivireanul (1650-1716) clădească o mînăstire pe locul unde, pînă atunci, se afla o veche bisericuță de lemn închinată Sfîntului Ierarh Nicolae (în aceasta se păstra Sfîntul și Marele Mir).

Mînăstirea Antim este una dintre vechile și frumoasele mînăstiri ortodoxe din București. Lăcașul vrednicului mitropolit Antim Ivireanul a fost construit în cartierul bucureștean numit pe atunci ,,mahalaua popii lui Ivasco”, nu departe de Catedrala Patriarhală. În vederea zidirii, Sfîntul Antim va pune la dispoziția lucrătorilor toată averea sa. Alături de mitropolit, Mînăstirea Antim a fost sprijinită, material și spiritual, și de alții asemenea lui, creștini rîvnitori: Drăgușin - vistiernicul, Constandin - logofătul și femeia lui, Smaranda, Manea Ceaușul cu fratele său, Maria Băneasa Mileasca și ginerele ei, Chircă Budeanu, Lefter Vornicu etc. Sfîntul Antim Ivireanul a întocmit, cu mîna lui, planurile de execuție a mînăstirii, două dintre acestea rămînînd pînă în zilele noastre, și anume: planul original al bisericii (pe hîrtie) și un alt plan (pe pergament), acesta din urmă fiind lucrat în anul 1715, în cuprinsul așezămîntului mînăstirii.

Sfințirea bisericii celei mari din Mînăstirea Antim a avut loc în anul 1715, după cum citim în pisania, frumos sculptată, așezată în cadrul portalului monumental al ușii de la intrare. Pisania este scrisă în versuri, în limba greacă, ea mărturisind următoarele: ,,Biserica asta a Tuturor Sfinților hramul,/ S-a făcut cu vrerea lui Dumnezeu, fire-a tuturora/ Subt Ștefan, cel care poartă numele Cantacuzino,/ Stăpîn strălucit al Țării Românești vestite,/ De către arhi-pastorul Antim Ungro-Vlahul,/ Cel din Ivir, cum se vede din temelie./ Ca închinători zeilor față de Dumnezeu,/ Ca David fii și în Biserica Sfinților/ În anul de la mîntuire, 1715”.

Sfîntul Antim scrie, cu multă grijă, despre cele dintîi

zile ale mînăstirii sale: ,,Zidit-am împrejurul ei chilii destule și alte lăcașuri pentru odihna egumenului, care va fi după vremi și acelora ce vor vrea să aleagă viața sihăstrească adăugînd întru ea și altele multe trebuincioase, la care am închinat multe și de toate cîștiguri mutătoare și nemutătoare pentru îndestularea celor ce vor lăcui întru ea, adică: moșii, vii, mori, stupi și dobitoace de tot felul. Încă și biserica am împodobit-o și am înfrumusețat-o, cu ajutorul lui Dumnezeu, pe dinafară și pe dinlăuntru, cu multe adaose de argint și cu veșminte scumpe, cu cărți de multe feluri și cu altele, ce se obișnuiesc a se înzestra zidirile cele cuvioase și pentru ca se chivernisească toate nestrămutat, după cugetul meu, și după socoteala cea bună și dreaptă am așezat 32 de capete în scris, întru carele, mai pe larg, rînduiesc toată îndreptarea mînăstirii, precum se vede în condicul cel iscălit al bisericii”. Mitropolitul Antim Ivireanul întocmește unul din cele mai interesante testamente, prin care lasă dispoziții despre cum să fie organizate și administrate clădirile și averile mînăstirii.

Testamentul este început la data de 24 aprilie 1713, odată cu începerea construcției mînăstirii, și este completat la data de 15 martie 1716.

Sfîntul Sinod hotărăște ca Mînăstirea Sfîntului Antim ,,să fie slobodă, singura ei legiuitoare, singura stăpînitoare și nimănui supusă, numai lui Dumnezeu și Tuturor Sfinților, cărora am și închinat-o. Să nu fie subt stăpînire patriersească, nici subt vreo vrednicie domnească, nici subt stăpînirea arhiereului țării, nici vreunui boiariu, nici vreunei mînăstiri veri mari, veri mică, ci numai numele cel canonicesc al preasfințitului mitropolit să se pomenescă întru ea, după rînduiala cea bisericească”. Sfîntul Antim va fi ajutat de cinci epitropi, aleși numai dintre negustori, iar veniturile să fie ale săracilor. El mai rînduiește ca, în fiecare an, să fie dați la școală un număr de copii, pe cheltuiala mînăstirii, asigurîndu-le casă, masă, haine și cărți. Poruncește preoților să înmormînteze gratuit pe săracii fără adăpost și să li se facă pomenirile după lege. Tot din veniturile mînăstirii se vor îmbrăca săracii, copiii și bătrînii, iar străinilor li se asigură găzduire timp de trei zile. Chiar și bolnavii, indiferent de originea lor, sînt în atenția Sfîntului Antim, egumenul și călugării fiind datori să-i cerceteze, ,,altfel vor avea blestem de nu-i vor cerceta”.

Prin tipografia de la Mînăstirea Antim, sfîntul urmărea educarea morală și intelectuală a poporului, în lumina

şi spor pe toate tărîmurile: la restaurarea mînăstirii (grav avariată de cutremurul din 10 noiembrie 1940, îndeosebi biserica mare, cu cele două turle, trapeza, clopotniţa şi stăreţia), alături de generalii Gheorghe Iorgulescu, Gheorghe Stratilescu, Traian Tetrat şi Ioan Ţone; în activitatea spirituală, de explicare şi adîncire a credinţei ortodoxe, împreună cu vechii săi prieteni, profesorii universitari Alexandru (Codin) Mironescu şi Anton Dumitriu (acesta din urmă vizitîndu-l aproape zilnic la Antim), dar şi în plan literar, scriind Acatistul Rugului Aprins al Maicii Micarea spiritual Domnului şi Acatistul Sfîntului Ierarh Calinic de la Cernica. ,,Rugul Aprins“ – Activitatea care l-a atras, însă, în nucleu de iradiere mod deosebit, oferindu-i prilejul de a-şi pune în valoare darul său duhovniceasc (1) de organizator tenace şi inventiv, a În această obşte a Mînăstirii fost închegarea mişcării spirituale Antim s-a înfiripat, începînd din denumite ,,Rugul Aprins”. anul 1945, mişcarea isihastă numită ,,Rugul Aprins” relua, în gîn­ „Rugul Aprins”, pe unde au trecut direa ortodoxă românească, un multe personalităţi de seamă ale concept dezvoltat mai ales în vieţii duhovniceşti din ţara noastră, mistica rusă, pornind de la episodul Sandu Tudor (1896 - 1962) al cărei iniţiator şi animator a fost veterotestamentar al rugului care gazetarul şi scriitorul Alexandru ardea şi nu se mistuia, pe care l-a Teodorescu, cu numele literar Sandu Tudor. văzut Moise pe Muntele Horeb (Ieşirea, 3, 1-3). Vedenia Propunîndu-şi să promoveze ortodoxismul în preînchipuia, după interpretarea dată de Sfinţii Părinţi, pe literatură, în dimensiunea vieţii duhovniceşti, dar de Maica Domnului, căci, aşa cum acest rug nu se mistuia pe poziţii de stînga, în 1930 s-a retras de la revista de arderea focului, tot aşa Fecioara Maria, făptură fiind, ,,Gîndirea”, ca dizident, şi a întemeiat un ziar propriu, n-a fost mistuită atunci cînd Duhul Sfînt S-a pogorît numit ,,Floarea de Foc, care a apărut cu întreruperi peste ea, odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu. pînă în 1936. Scriitori de stînga la acea vreme, precum Unii dintre cei care au constituit nucleul acestui grup, Alexandru Sahia, Ion Călugăru sau Eugen Ionescu, şi anume: părinţii Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Petroniu şi-au alăturat numele, în paginile acestui ziar, de al Tănase, Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţeanu, Felix lui Mircea Vulcănescu, Constantin Noica şi Emil Dubneac, împreună cu intelectualii mireni Sandu Cioran. Fără a se abate de la convingerile sale creştine, Tudor, Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, împreună cu Petre Constantinescu-Iaşi şi Alexandru Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Constantin Joja, Mihăileanu, a înfiinţat o grupare antifascistă şi a scos Barbu Slătineanu şi Gheorghe Dabija, se cunoşteau ilegal ,,Buletinul Antifascist”, pe care l-a redactat încă dinainte de război şi au început a se întîlni la singur, scriind şi articole de fond, pe care le-a semnat. Antim din 1945. Sub oblăduirea stareţului Vasile În perioada 1933-1938, a editat cotidianul ,,Credinţa”, Vasilache, ei se reuneau în fiecare joi seara, fie în tot cu orientare de stînga, unde au colaborat permanent biblioteca mînăstirii, fie în chilia stăreţiei, în jurul Zaharia Stancu, Al. C. Constantinescu, Cicerone lui Sandu Tudor şi arhimandritului Benedict Ghius, Theodorescu, Eugen Jebeleanu şi alţii. A scris în paginile şi discutau teme de literatură şi spiritualitate. De publicaţiilor pe care le-a înfiinţat şi le-a condus articole fiecare dată, preşedinţia şedinţei era oferită aceluia de mare profunzime, precum ,,Veacul ucigătorilor lui care venea să-şi prezinte creaţia sa inedită. În Dumnezeu”, ,,Bestialitatea modernă”, ,,Între sobor şi felul acesta şi-au citit manuscrisele scriitorul Ion soviet”, ,,Lecţia proceselor de la Moscova”, articole Marin Sadoveanu, medicul poet Vasile Voiculescu, în care s-a pronunţat împotriva extremismului de orice profesorul Anton Dimitriu, profesorul Alexandru fel, denunţîndu-i falsitatea şi caracterul antiuman.

Mironescu, scriitorul Paul Sterian, filosoful Mircea În 1939 a fost concentrat şi, după absolvirea Vulcănescu, ziaristul Sandu Tudor, care înălţau ascultătorii şcolii de ofiţeri de rezervă, a fost trimis pe front, pe baricadele luptelor duhovniceşti ale spiritului. cu gradul de locotenent, apoi a fost numit profesor Dar grupul s-a constituit într-o mişcare de şi comandant la o şcoala tehnică militară de moto- spiritualitate creştină după venirea protoiereului Ioan mecanizare. La 12 noiembrie 1942 a fost arestat de Kulîghin, care se refugiase din Rusia, în decembrie Siguranţă, împreună cu alţi scriitori şi ziarişti, şi 1943, împreună cu mitropolitul Nicolae (Amasuschi) al internat în lagărul de la Tîrgu-Jiu, dar a fost pus în Caucazului de Nord şi Azovului, cu reşedinţa la Rostov, libertate la intervenţia Ministerului şi s-au aşezat – cu binecuvîntarea de Război şi a revenit la Şcoala de patriarhului Nicodim şi aprobarea moto-mecanizate, rămînînd sub autorităţilor româneşti – la arme pînă în 1944. Demobilizat în Mînăstirea Cernica. Fiind în vîrstă septembrie același an, Sandu Tudor de peste 85 de ani, mitopolitul a venit la Bucureşti şi, văzîndu-şi Nicolae a murit în vara anului 1944 şi cea de-a treia căsătorie ratată, şi a fost înmormîntat în cimitirul s-a hotărît să înceapă o viaţă nouă, Mănăstirii Cernica. Protoiereul Ioan căreia i se dedică cu toată fiinţa Kulîghin fusese trăitor la Mînăstirea sa. A frecventat zilnic Mînăstirea Optina de lîngă Moscova, unde Antim, unde, prin bunăvoinţa deprinsese Rugăciunea lui Isus. stareţului, a primit şi găzduire într-o Dacă discuţiile, conferinţele, chilie modestă de sub clopotniţă faptul de a fi fost împreună, (deasupra porţii de intrare), meditaţiile, ruga ori slujbele în mobilată călugăreşte: un pat, o masă jurul cărora stăruiau participanţii cu un singur scăunel şi un dulap la Mişcarea ,,Rugul Aprins” plin cu cărţi, şi a legat o strînsă (Mînăstirea Antim) ar fi fost totul, prietenie cu monahii cărturari din Părintele Ioan Kulîghin încă ar fi însemnat enorm pentru obştea mînăstirii. A lucrat cu rîvnă învățăturii creștine. De aceea, el dorește ca ,,să aibă datoria tipograful să învețe meșteșugul tipografiei unul după altul, pentru ca să nu piară acest meșteșug din țară”. La Mănăstirea Antim, ctitorul înființează, pentru prima oară în Țara Românească, o bibliotecă publică de împrumut.

După adormirea întru Domnul a Sfîntului Antim Ivireanul, mînăstirea sa a continuat să înflorească, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Astfel, numeroși boieri și dregători au dat multă vreme mari moșii și alte averi.

acel metabolism nevăzut al unei societăţi aflate în chinurile intrării în apriga boală a comunismului.

Dar ,,Rugul Aprins” a mai însemnat ceva: prezenţa vizibilă, pentru cîţiva ani, a părintelui Ioan Kulîghin, cel care prefera să fie numit Ivan Strannik, ,,Ioan cel Străin” - unul dintre sfinţii necunoscuţi care au trecut pe la Mînăstirea Antim.

Ioan a venit pe lume într-o zi friguroasă de iarnă, pe 24 noiembrie, în anul 1885. S-a născut în Rusia pravoslavnică şi ţaristă, Rusia care era încă a lui Andrei Rubliov şi a Sfîntului Serafim de Sarov. Familia sa trăia la Eleţ, un orăşel din gubernia Orel, şi avea deja patru copii. Cînd mama sa l-a adus pe lume, tatăl său trăgea să moară. Era bolnav de trei ani, iar tratamentul său ruinase întreaga familie. Cînd Ioan a împlinit două săptămîni, tatăl a trecut la Domnul. Mama, o femeie credincioasă şi puternică, şi-a spus atunci că asta era voia lui Dumnezeu - primise un prunc în locul soţului.

Drumul prin vremuri al copilaşului abia născut avea să adeverească intuiţia ei – băiatul avea să se dovedească un înger în trup de om, care va căuta mereu spre Cer, ars de un dor rar întîlnit între oameni. Încă de la vîrsta de nouă ani, cînd cînta în corul bisericii, inima i-a fost cuprinsă de un foc al rugăciunii atît de mistuitor, încît i se tăia respiraţia de bucurie şi nu mai putea să cînte deloc. Starea aceasta de har îl va îndepărta de tovarăşii de joacă. Era un bătrîn în trup de copil, aşa că se va împrieteni cu cei mari, care desluşeau în el o taină.

Cu timpul, familia sa a fost cuprinsă de sărăcie. Era foarte greu ca mama, Matrona, să-i poată întreţine pe toţi, aşa că Ioan s-a angajat încă de la 16 ani, trimiţînd mereu bani acasă, pentru a-şi ajuta fraţii. De acum, a început să rodească în sufletul său chemarea de Sus. În zilele de sărbătoare, stătea la biserică, aproape de dimineaţa pînă seara. Îşi căuta un locşor ferit, pentru ca oamenii să nu-i vadă lacrimile care curgeau şiroaie, mărturie a băierilor

inimii care se deschiseseră larg spre Christos. ,,Mai multe rugăciuni noaptea, mai multe lacrimi, viaţa îmi era tot mai frumoasă. Rugăciuni în biserică, rugăciuni de noapte, rugăciuni în tot locul. Lacrimi de bucurie, lacrimi de umilinţă, tinereţe, putere, fierbinţeală, sufletul se smuceşte din trup, dar n-are cine să-ţi ajute!”. În atmosfera aceasta fierbinte, de har, gîndul de a se face monah i-a încolţit firesc în minte: ,,Am simţit dorinţa de a-I închina tinereţea, fecioria şi curăţia lui Dumnezeu, căci fără acestea nu poţi fi cu El”.

Cînd a ajuns în România, a dormit cîteva zile zgribulit pe o bancă din curtea Mînăstirii Cernica. Era iarnă, în luna decembrie a anului 1943, dar în vîltoarea acelor vremuri, nimeni nu a băgat de seamă că el nu primise o chilie, aşa că, timp de cîteva zile, părintele Ioan Kulîghin a fost silit să înnopteze sub cerul liber.

Smerit şi călit în încercările vieţii, încălzit lăuntric de rugăciunea neîncetată a inimii, el nu s-a plîns nimănui şi nici nu a cerut un acoperiş deasupra capului. Mai tîrziu, va primi o chilie ,,părăginită şi cam la o parte, nu cu cinstea musafirilor de care te temi sau ai nevoie, ci în condiţia celor de care mai degrabă, fie şi cu frica de Dumnezeu, ai dori să te descotoroseşti”, scria Alexandru Mironescu, care l-a şi vizitat la Cernica. (va urma) R.M.

14

Nr. 1549

Cei trei prinți ai deșertului (3) Cavalerul în armură (2)

Gîndurile lui Netanyahu deveniseră reci. ,,Dacă Donald s-ar opri din a vorbi atît de mult despre pacea noastră, poate că am avea timp să negociem ceva serios. La fel ca și Obama, că și ăla vorbea atît de mult despre pace încît, în opt ani la Casa Albă, mai că ne-a băgat în război cu toată lumea din jur.

Ce se întîmplă cu oamenii ăștia de cred că pot să înțeleagă, propunînd soluții luate din ziare și care nu pot fi folosite? Măcar Trump a venit la Ierusalim, a doua capitală din periplul de trei. Ce traseu să aleagă și ăsta? Riyad, Ierusalim și Vatican”.

Ca să reducă impactul imagologic al Ierusalimului egal cu capitalele țărilor pe care Trump le vizita, una fiind protectorul celor două moschei sfinte ale Islamului, iar cealaltă fiind tocmai cetatea de scaun a lui Petru și bisericii sale creștin-romane, Tillerson, secretarul de stat american, tocmai declarase că orașul Tel Aviv era leagănul Iudaismului. Idee mai nebunească și falsă nu putea fi găsită. Satul ăla nu exista cînd marii regi evrei construiau primul templu. Tillerson șocase Israel prin prostia debitată.

Tocmai ca să umilească Ierusalimul, leagănul și simbolul independenței Israelului, Trump nici măcar nu a reacționat la cuvintele spuse de către omul său.

Bibi întorcea pe toate părțile înțelesurile ascunse ale traseului internațional ales de Trump. Da, clar, va vorbi doar de pace. ,,Se duce și la Papă, să vezi cum dispărem iar din peisaj, căci Papa și arabii se înțeleg bine. Vechiul joc politic, de peste 1000 de ani.

Exact ca și ceilalți. Fără să vorbească de eternitatea noastră”. Coborîse din mașină deja îngîndurat. Și totuși, despre ce au vorbit ăia în Riad?

Dacă, în prima zi a vizitei sale la Ierusalim, Donald Trump a reușit să folosească toate cuvintele potrivite a fost pentru că dicționarul care i-a fost atașat materialelor pregătite înainte de vizită fusese special limitat pentru a nu-i permite prea multe devieri neașteptate de la linia generală a politicii SUA. Era cu capul mare și se lăuda peste tot cu succesul vizitei sale din Arabia Saudită. Mai avea puțin și îi invita pe saudiți la un ceai în vila lui Netanyahu. La semnalul lui Kushner, acesta observînd iritarea crescîndă a gazdelor israeliene față de laudele socrului la adresa celor din Riad, Trump a dat drumul la placa sa preferată, indicînd Iranul drept rădăcina tuturor relelor. Bibi tocmai asta dorea să audă, deși nu prea se lega cu ultima etapă a turneului său, întîlnirea de la Vatican, de unde veneau semnale contradictorii cu privire la pozițiile catolicilor europeni în ceea ce privea politica nucleară iraniană.

Imens, mai mare decît Bibi însuși, îmbrăcat în costume largi special pentru a-i ascunde corpolența masivă, părul galben ca soarele și cu o nevastă superbă alături, Trump nu a realizat o clipă că israelienii sînt mai mult decît atenți la fiecare gest al său. Totul începuse cu o decizie a sa, pe care înalta școală de analize de la Ierusalim o va scruta pentru mult timp, și care a fost cît pe ce să îi anuleze prietenia cu Israelul. La începutul mandatului său, își numește ginerele coordonatorul politicii americane în Orientul Mijlociu. Amănuntul care a trecut neobservat, dar foarte important pentru orice analist, a fost acela că ginerele este evreu, iar alegerea unui evreu pentru a promova politica americană în regiune este cel puțin ciudată. Ori mentalitatea lui Trump era pur sînge antisemită, de genul ,,ocupă-te tu, că ești evreu de-al lor”, ori marele blond dorea să își acopere incompetența în cazul unui eșec, spunînd: ,,Dacă nici un evreu nu reușit, eu ce pot fac mai mult?”. În ambele situații, Israelul s-ar fi aflat într-o poziție extrem de slabă, iar misiunea lui Bibi era tocmai să afle ce gîndea cu adevărat președintele american.

Pentru ca toată lumea să fie mulțumită, Trump a făcut inimile evreilor din toată lumea să se umple de mîndrie cu prezența sa la Zidul de Vest din Ierusalim, în timp ce fiica sa, Ivanka, convertită din dragoste pentru Kushner la religia mozaică, a vărsat o lacrimă în secția rezervată femeilor. Dar aceste gesturi teatrale, nesolide ca mesaj popular, nu reprezentau exact mesajul pe care Netanyahu îl aștepta de la Trump.

Ce au vorbit ăștia în Riad? Aceasta era întrebarea cheie, iar Serviciile de informații israeliene nu reușeau să înțeleagă mesajele contradictorii pe care le primeau pe diversele canale arabe aflate sub autoritatea lor. Un singur răspuns, indirect, a venit ca o bombă. La nici 48 de ore de la vizita din Riad, sultanul Qaboos al Omanului a transmis prin consulatul său de la Frankfurt o întrebare oncologului care îl trata: ,,Cît mai am de trăit?”. La răspunsurile alambicate ale neamțului, care nu dorea să îl anunțe că nu mai prinde un an de zile din cauza metastazierii tumorii intestinale, pe firul comunicațiilor a intervenit un prinț necunoscut, care, direct, a cerut pronosticul de timp. Prințul acela se afla fizic în biroul sultanului. Fapt neîntîlnit în lumea rigidă a regalităților arabe. O astfel de prezență presupunea nu numai existența unei prealabile înțelegeri a situației medicale grave în care se afla sultanul, dar și faptul că altceva, un eveniment mult mai serios, impusese lui Qaboos alegerea de urgență a unui moștenitor. Prințul respectiv nu părăsise niciodată lumea arabă, preferînd să fie reprezentant al Omanului în Qatar.

Sultanul Qaboos al Omanului Analiștii de informații versați au realizat că ruperea tradițiilor de succesiune, imuabile în cazul Omanului, exprimă o urgență politică a suveranului muribund față de o situație care avea consecințe asupra dinastiei.

Or, cum Oman era asigurat militar și din punct de vedere securitar exclusiv de către Regatul Unit, încă de la lovitura de stat care l-a adus la putere pe actualul suveran, SUA fiind doar de cîțiva ani integrate în dialogul respectiv, graba cu care se acționa exprima exact lucrul de care israelienii se temeau cel mai mult. În spatele întrebării avea loc un transfer de suzeranitate controlată dinspre Londra spre un alt actor modial.

Singurul care ar fi putut să ofere calitatea egală a protecției britanice nu era decît micul regat Qatar. Și numai dacă al Thani din Qatar avea pregătit un sponsor cu rețea vastă și solidă în lume, deja decis să suporte riscurile unui astfel de pivot. Doar cîteva țări din lume erau capabile de asemenea acțiune: SUA, China, Iran sau, cel mai puțin probabil, Rusia. Bomba nu se afla în informația că boala îl va ucide pe sultan mai repede decît acesta spera, ci în faptul că stoicul sultan, care preluase regatul cu doar un kilometru de stradă pietruită și cu o mortalitate la naștere de aproape 100%, încerca să ajusteze limitarea biologică la evoluția unor evenimente necunoscute de către Israel. Cu scopul de a pregăti țara nu numai în fața unei succesiuni complicate,

l

11 – 17 august 2020

RM

ci și în fața unor schimbări decise de sponsorul său cel mai prețios, și anume Qatarul, Qaboos va decide ruperea totală a liniei succesorale, impunînd un prinț de influență qatareză. Mutarea arunca în aer orice analiză despre capacitățile de viitor ale SUA de a ajuta Israelul. Căci, dacă puterea globală din spatele Qatarului era America, atunci însemna că Trump, la Riad, pierduse dialogul anti iranian (nemesisul istoric al Arabiei Saudite fiind exact Iranul), iar Israelul ar fi fost înconjurat de dușmani din toate direcțiile. Încrederea în Trump s-ar fi prăbușit iremediabil la Ierusalim, iar consecințele interne i-ar fi fost fatale lui Netanyahu. Pariind pe Trump, pierzînd în fața Qatarului, Netanyahu ar fi devenit un paria pentru societatea israeliană.

Situația devenea și mai dramatică dacă mișcarea era chineză. Golful Oman pe mîna Chinei însemna completa excludere a SUA din spațiul de retenție tradițional ocupat de ele, Israelul fiind astfel obligat să rescrie în totalitate dicționarul său de securitate.

China nu dovedise niciodată că înțelesese exact jocul complicat din Orientul Mijlociu, interesele sale comerciale fiind doar îndreptate spre asigurarea fluxului permanent și neîntrerupt de resurse petroliere pe care economia sa le folosea. Orice complicație care punea în pericol acest flux era privit ca act ostil la adresa intereselor naționale chineze și numai cei care o pățiseră puteau povesti ce înseamnă enorma presiunea chineză. Pentru China, Iranul nu reprezenta o amenințare. Prezența Chinei pe culoarul mondial al petrolului ar fi însemnat o prezență mult mai accentuată a Iranului și o creștere a influenței acestei țări asupra lumii arabe. Pe de altă parte, pentru Israel China reprezintă o putere pe care nu o înțelege, căreia nu are ce să îi ofere și care nu poate să îi asigure nici măcar o fracțiune din necesarul de securitate. Bibi Netanyahu avea de ce să fie nervos.

Vizita la Ierusalim a lui Trump a avut mai multe puncte simbolice. Prima seară a culminat cu un festin oferit de Benjamin Netanyahu la domiciliul său din Ierusalim. Cu ochii iluminați, cu vocea tremurîndă, acesta s-a dezlănțuit în laude hiperbolice care s-au luat la întrecere cu hiper-adjectivele auzite de către președintele american de la saudiți. În prezența lui Trump și ascultînd tonul exaltat, aproape extactic din vocea israelianului, cineva ar putea ajunge cu ușurință la concluzia că, după opt ani lungi și periculoși ai lui Barack Obama, Israelul are în sfîrșit un prieten la Casa Albă. Bibi își îndeplinea perfect misunea pe care și-o propusese.

Cu Trump, desigur, lucrurile se pot schimba dramatic într-o secundă. Un singur tweet mai zvelt, o acuzație nefondată sau o afirmație scandaloasă - toate inevitabile la Trump - și momentul magic trece. Dar pînă acum, după Riad și aflat în Israel, se descurcă bine. Este prezidențial. Proiectează o imagine a popularității și chiar a stăpînirii de sine care este în contradicție cu imaginea de acasă. Și, indiferent dacă îi pasă sau nu, cîștigă inimi și minți israeliene. Nu și pe cele ale lui Bibi și ale celor din spatele lui.

Sfîrșit H.D. HARTMANN

pO

Nr. 1549

l

15

11 – 17 august 2020

V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Napoleon Bonaparte – 251 de ani de la naştere

„Politica nu are inimă” (I) A ştiut să-şi organizeze armata care a adus Franţei independenţa, gloria, trofeele şi mulţi bani. Napoleon a domnit în strălucire şi a fost pe punctul de a înfăptui o monarhie universală. S-a născut la 15 august 1769 și a murit într-o zi de 5 mai 1821.

Procesul verbal de deshumare e datat 1841. Un coşciug de plumb, apoi unul din lemn, o ladă din tablă albă. Cînd medicul Guillard ridică cearşaful de satin, unii martori izbucnesc în plîns de emoţie. Napoleon Bonaparte arăta ca întins pe catafalc înaintea înmormîntării: cu mîinile frumoase, pielea arăta ca-n timpul vieţii, trăsăturile feţei uşor alterate, printre buze se zăreau dinţii albi; degetele de la picioare ieşeau din cizmele deteriorate şi căscate, unghiile crescuseră.

Costumul se schimbase puţin; epoleţii, pălăria, decoraţiile erau intacte.

Legiunea de Onoare şi coroana se aflau pe piept. Între gambe se zăreau vasele cu inima şi stomacul. O vază de argint cu stema imperială, un tacîm, o farfurie, şase napoleoni de aur din Franţa, intacte. În cordoanele de fier ale armatei franceze, sicriul închis este purtat spre vapor printre salve de tun. Rămăşiţele pămînteşti sînt transportate în Franţa şi depuse sub cupola Domul Invalizilor, unde se află şi azi.

cinstea de a fi locotenent, mîncam pîine uscată, dar îmi zăvoram uşa, să nu mi se vadă sărăcia”. Regimentul său se afla la Nissa cînd englezii ocupă portul Toulon. Este numit comandantul armatei.

Concepe planul şi cucereşte portul, pe la mijlocul lui decembrie. De Crăciun este numit general de armată.

Succesul său i se datorează calităţilor care-i lipsesc, cît şi acelora pe care le posedă. Nimeni nu bănuia că fusese trimis acolo unde încep gloria, istoria şi nemurirea sa. ,,Atunci s-a născut prima scînteie a marii ambiţii, că aş putea să devin un actor decisiv pe scena noastră politică”.

Adevărat a intuit! „În administraţie ca şi în război, pentru a reuşi trebuie să te arăţi om de caracter” – este gîndul cu care porneşte în organizarea diverselor campanii de cucerire a noi teritorii din Europa, Asia, Orient. După Vendémiaire urmează Egiptul, apoi Italia, unde se încoronează ca rege, îşi mărită surorile, pe Elise şi Paulina, ca să poată controla tot. Rusia, Anglia, Austria formează o coaliţie împotriva Franţei. Cucereşte Polonia şi Rusia.

E în culmea gloriei. Se întoarce în Franţa învingător, cu produse, bani şi ostatici. După fiecare victorie, dotează armata, recompensează ostaşii. Armata franceză nu mai era o povară pentru Franţa, pentru că acoperea şi nevoile patriei din banii aduşi.

„Băiatul ăsta de granit are un vulcan în el” 15 august 1769. Se naşte la Ajaccio, insula Corsica, Napoleon, fiul Letiţiei Romalino şi al lui Bonaparte. ,,Băiatul ăsta de granit are un vulcan în el” – aşa îl descrie învăţătorul său în copilărie, iar micul Nabullione, cum îl alinta mama sa, recunoaşte în memoriile sale: „eram certăreţ, haimana, nu mă temeam de nimeni, băteam pe unul, zgîriam pe altul. La 10 ani intram în şcoala militară din Brienne”. Mic, isteţ, vioi, ager, îşi bate fratele mare şi e supus în faţa mamei, devine ursuz la vîrsta pubertăţii, însă lectura e pasiunea lui. După şcoala militară, intră în regiment. Are logică riguroasă şi vorbire energică, era uşor de remarcat.

„În administraţie, ca şi în război, trebuie să te arăţi om de caracter” Adevăratul eroism constă în a ști să te situezi deasupra vitregiilor vieții. Napoleon avea 24 de ani, era încă necunoscut pe scena lumii. „Cînd avusesem

Joséphine de Beauharnais, prima soție a lui Naspoleon I și prima împărăteasă a francezilor

„Încoronarea lui Napoleon“ – un tablou de Jacques-Louis David

O zi din viaţa lui Napoleon Bonaparte Apariţia lui Napoleon Bonaparte pe scena lumii franceze a însemnat o adevărată revoluţie în moravuri, în maniere, în limbaj, costum şi arhitectură. Alege să locuiască în centrul Parisului, în Palatul Tuileries. În apartamentul modest, din ordinal său, în şemineu, focul arde tot timpul. Omul scund şi îndesat, cu capul mare, părul castaniu şi fruntea nobilă, se trezea la 7 dimineaţa. Era îmbăiat şi apoi îmbrăcat. Mînca ceva frugal. Cînd nu pleca la vînătoare, la 9 începea ceremonialul prezentărilor, al admiterii la curte, lansa ordine. Generalul ciudat care se însufleţea vorbind, scria îngrozitor de urît, indescifrabil. Meneval, secretarul lui personal, scria şi noaptea dacă i se cerea.

Cînd dicta sau era prost dispus, Bonaparte se plimba dintr-o parte în alta a încăperii.

Corsicanul palid, cu ochii vineţi şi reci, avea o memorie uluitoare. A băut toată viaţa acelaşi vin de Madeira. Nu-l preocupau decît statul şi societatea, principiile artileriei, regulile asediilor, statul lui Platon, finanţele Franţei, crimele aristocraţiei, istoria statelor, legile reproducerii, mai rar femeile. Era căsătorit cu tronul, şi, aşa cum declara, ,,există situații din care nu se poate ieși decît săvîrșind greșeli”, pentru că „politica nu are inimă”, pentru că ,,legile, care în teorie sînt model de claritate, devin adesea un adevărat haos cînd sînt aplicate. De aceea pot fi uşor încălcate”.

,,Nu urci niciodată atît de sus decît dacă nu ştii încotro te îndrepţi” (1) Regele Ludovic al XVI-lea este ghilotinat, iar armata franceză înfrîntă. În lipsa unui conducător, se înfiinţează Comitetul Salvării Publice. ,,Ajungînd în fruntea treburilor statului numai dezinteresarea şi severitatea mea au putut schimba moravurile, administraţia, şi au pus capăt îngrozitorului spectacol al delapidărilor. Ca să-i stăpînesc, a trebuit să-i înspăimînt”. În acest timp, autoritatea tînărului general, vederea diplomatică, talentul administrativ, măsurile legislative luate – toate la un loc stîrnesc admiraţie în rîndul francezilor. „Am vrut să fiu stîpînul lumii; şi pentru a realiza acest lucru aveam nevoie de o putere nelimitată. Lumea mă invita să conduc; Alegeri libere? Discuţii publice? Miniştrii cu puteri depline?

Le vreau şi eu…. Libertate? Mai ales libertatea presei.

Eu sînt omul poporului; dacă poporul vrea cu adevărat libertatea i-o datorez”. Poporul îl doreşte la putere.

Avea sînge de corsican şi nu putea deveni rege. Îi trebuia un titlu. Şi-l alege singur. (va urma) Ziarulmetropolis.ro

16

Nr. 1549

l

11 – 17 august 2020

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Oamenii de știință au prezis Pastila sãptãmînii Turismul sexual – soluția economică de criză a PNL

(urmare din pag. 1) Eu nu știu ce naiba are în cap Guvernul – că despre Orban știm că nu vrea decît să scape de pușcărie cu buzunarele doldora. Dar chiar toți cei din Executiv sînt niște dobitoci? Chiar nu vede nimeni mizeria morală în care cădem? Orban are o familie, are un copil.

Cum poate, oare, să accepte o asemenea mizerie? Pe Iohannis îl înțelegem, el este insensibil la tot, la toate și are alergie majoră la pesediști și la ruși. Nu are copii și nici nu are de gînd să facă – poate doar să îi vîndă, dacă e să dăm crezare tuturor indicilor care îl implică în traficul de copii, activitate din care, se pare, a mîncat o pîine caldă și Ludovic Orban cînd era ceva mai tînăr, dar, cu siguranță, și la fel de prost.

Deci se pare că România devine încet, dar sigur, locul unde se va implementa turismul sexual pentru pedofili. Ăsta este trendul, asta este pregătirea care se face la nivel mental, la nivel legislativ, la nivel moral.

Dar, înainte de acest lucru, e bine să ne întrebăm dacă nu cumva în Guvernul Românei există pedofili cu acte în regulă. Trebuie avut în vedere că persoane fie din Executiv, fie din prima, a doua sau a treia linie a PNL au simpatii pedofile, fie că în spatele PNL se află un grup major de interese aplecat puternic spre practicile sexuale cu minori. Nu există nici un fel de explicație logică: ori ei sînt pedofili, ori sînt finanțați de pedofili. Și, ce este și mai interesant – în structurile Poliției și în Servicii există persoane care și-au dat acordul, pentru că știm cu toții că nimic nu mișcă în această țară fără ca generalii să nu știe și, contra cost, să tacă. În fond, nu îi interesează decît propria bunăstare. Nu-i așa, înstelaților, jigodii pedofile – aș putea adăuga cu blîndețe apelativului general de „trădători de neam“?

Pentru că voi, cei care ați permis asta, cei care faceți astfel de mizerii, asta sînteți!

Aduc în discuție postarea deputatului PNL (da, PNL!) Adriana Săftoiu, în care expunea cazul unei polițiste care a lucrat sub acoperire la destructurarea unei rețele de trafic cu minore. Deci, rețineți: polițistă, acoperire, trafic cu minore! Ei bine, ca să vedeți cît de mare este putregaiul din spatele uniformelor cu multe

stele, după ce rețeaua respectivă a fost compromisă, polițista a primit acasă o coroană de flori mortuară, cu mesajul ,,Renunță sau mori!”. Ce ziceți? Poliția este putredă și nu la cei din teren mă refer – cei care își fac treaba cît pot de bine. Mă refer la ăia cu multe stele, corupți pînă în măduva oaselor și bogați de nici cu Escobar nu se pot compara. Ei reprezintă Poliția Română! Mi-e silă, mai ales că polițiștii sînt puternici cu babele care vînd usturoi în piață, cu șoferii de Logan, sau cînd e să prindă vreun amărît care fură o găină, dar în lupta cu marea criminalitate, cu zona aia perversă de trafic de minori, droguri și organe nu prea se bagă. Și uite că, vrînd-nevrînd, ajungem la subiectul săptă­­mînii, care are legătură cu Poliția și cu clanurile interlope.

Liderul clanului interlop Duduianu a fost ucis.

Poliția a intrat în vrie, în alertă, în orice, pentru că, zic ei, o luptă între clanuri este inevitabilă. Păi, măi băieți, sînteți penibili și proști. Poate exista în țara asta, în colonia asta, vreun clan dacă șefii din Poliție și Servicii nu își dau acordul? Pe cine păcăliți voi, măi curcani de masă verde? Nu vă mai crede nimeni, chiar dacă, din păcate, voi aveți cătușele și pistoalele în mîini. Puterea le-a fost oferită pe tavă acestor clanuri de Poliție și Servicii. Nu oficial, și nu de instituții ca atare. Dar sînt mulți înstelați care fac bani din asta. Ei, generalii corupți, plini de bube morale și ilegale, fac bani din firmele de securitate pe care le patronează, fac bani din existența acestor clanuri, fac bani din tot. Și cei care cred altfel și nu văd adevărul sînt, de fapt, românii care se bat pe televizoare pentru a urmări în direct priveghiul fiului unui șef de clan, ucis la o partidă de barbut, în timp ce Guvernul nu dorește să îi pedepsească pe pedofili pe măsura faptelor lor. Ce mizerii trăim, ce mizerii acceptăm, mai ales noi, cei care încercăm să facem ceva și să îndreptăm ceva în țara asta!

Poliția este coruptă, și știam asta. Dar acum știm și că Guvernul este cam pedofil.

Vă întrebați ce este de făcut? Păi nu mai este nimic de făcut. Românii își cam merită soarta. Am văzut că Fota, prostul ăla care se crede analist militar, și-a exprimat pe Facebook mirarea că Mike Pompeo nu trece și pe la București în traseul lui european. Măi copil al durerii – vorba lui Vadim – află de la mine că stăpînii nu vin la slugi niciodată. Slugile sînt chemate la ordine, iar la plecare primesc cîte o șapcă.

De prin lume adunate și-napoi la lume date Motto: ,,Apocalipsa furtunoasă/ Îi sperie pe pămînteni…/ Pe noi nu ne-o găsi acasă/ Vom fi la meci sau la pomeni”. – Corneliu Vadim Tudor * ,,România educată” a lui Iohannis a început să dea roade: 60% din elevii generațiilor 2007-2020 au picat examenul de Bacalaureat. * În România, criza provocată de pandemia Covid-19 va lua sfîrșit după ce sutele de milioane de măști cumpărate de Guvern cu 1 leu și vîndute cu 7 lei, se vor termina. Cam greu, nici un producător nu și-a asumat răspunderea cu privire la eficiența măștilor în fața virusului. Cu alte cuvinte, este ca și cum ai vrea să prinzi țînțari cu năvodul. * Din 2014 pînă în prezent, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România se chinuie să legifereze Ziua Ziaristului Român, dar toate demersurile au fost blocate prin intermediul unor formule de genul: ,,M-am săturat de antisemitul ăsta de Eminescu” (cel mai mare ziarist român – n.a.) – Georgică Severin, președintele Comisiei de Cultură în mandatul lui Victor Ponta, sau ,,Nu este recomandată folosirea expresiei Ziua ziaristului, corect ar fi Ziua jurnalistului” – Varujan Pambuccian. Așadar, în loc de sistem de referință, Eminescu a ajuns persona non grata. * Capii Bisericii americane i-au promis lui Donald Trump că i se vor alătura ca ostași în primele rînduri, în

lupta dusă împotriva Noii Ordini Mondiale. La noi mai durează, Președintele și Patriarhul încă sînt în izolare. * În anul 1928, în cartea ,,Conspirația deschisă”, H.G. Wells a scris următoarele: ,,Regii, președinții și guvernatorii nu sînt adevărații conducători. Nu ei sînt cei care iau deciziile. Ei doar își dau acordul tacit și execută mecanic cerințele unor forțe exterioare”. Wells a concluzionat astfel: ,,Va veni o vreme cînd oamenii vor sta cu o carte de istorie sau cu un ziar vechi în fața lor și se vor întreba neîncrezători: A existat, oare, vreodată, o astfel de lume?”. Rețineți: 1928! * Locul 2: ,,Aria cercului este egală cu R2” (Viorica Dăncilă, cea care spunea că, în timpul liber, oferea meditații la matematică). Locul 1: Ludovic Orban, cel care a declarat următoarele: ,,Urez condoleanțe tuturor celor care au morți de Covid în familie”. Puternic îl ajunge din urmă Raluca Turcan, cu declarația: ,,Ferească Dumnezeu să ne trezim morți!”. Vorba lui Vadim Tudor: ,,Îmi înăbuș voma tot mai greu/ N-am mai întîlnit așa duhoare/ Cît s-a degradat poporul meu!/ Nu-l mai recunosc. Se stinge. Moare.” (,,Lumea românească”). * ,,Poarta spre Dumnezeu este credința, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea” (Petre Țuțea). * Pe vremuri, antrenorii de fotbal obișnuiau să tragă la selecții următoarea concluzie: ,,Nu ai nici o tangență cu acest sport și nu ai nici măcar nume de fotbalist!”.

un iminent dezastru natural la scară globală

Cercetătorii de la Universitatea din Melbourne, Australia au calculat probabilitatea unui dezastru natural global bazat pe tendințele din ultimii ani. Încălzirea globală și schimbările climatice grave nu au fost mult timp o problemă a viitorului îndepărtat, ci a zilelor noastre. Salturile puternice de temperatură, uraganele mai frecvente, furtunile, cutremurele și inundațiile ne indică faptul că va trebui să trăim cumva într-o realitate aflată în continuă schimbare. Oamenii de știință spun că este timpul să ne pregătim pentru un potop global de proporții biblice, relatează publicația științifică Nature.

Cercetătorii de la Universitatea din Melbourne consideră că o nouă inundație globală nu este indicată de o creștere a nivelului oceanelor lumii, ci de dezastre naturale mai frecvente și nu întotdeauna asociate cu mările. De asemenea, mulți locuitori ai zonelor de coastă au observat în ultimii ani o creștere a înălțimii valurilor, furtuni mai frecvente și o creștere a rezistenței la maree. Toate acestea sugerează că pînă în anul 2100, o parte din suprafața actuală a terenului ar putea fi sub ape. Vorbim în primul rînd despre zonele de coastă, care vor fi inundate în proporție de 50%, și despre terenuri aflate la zece metri deasupra nivelului mării – ele sînt, de asemenea, în pericol. În termeni monetari, consecințele unor astfel de inundații vor duce la o pierdere de cel puțin 14 trilioane de dolari – 20% din PIB-ul mondial total.

Cel mai rău scenariu al unei asemenea catastrofe globale prezice că ar putea fi afectate aproximativ 287 de milioane de oameni din întreaga lume care trăiesc pe coastă, echivalentul a 4% din populația totală a Pămîntului.

Oamenii de știință cred că inundațiile care se pot produce în următorii 80 de ani vor afecta planeta în mod neuniform. Deci, în zona europeană – Marea Britanie insulară, precum și nordul Franței și Germaniei vor fi cele mai afectate, în SUA – statele Maryland, Virginia și Carolina de Nord, în regiunea asiatică – teritoriul Indiei, Bangladeshului și Chinei și regiunile nordice ale Australiei. Cea mai periculoasă este creșterea nivelului oceanelor lumii pentru statele insulare mici.

N.K. Din păcate, în politica românească nu s-a aplicat acest principiu al numelui, motiv pentru care, după Cuza, Kogălniceanu, Titulescu, Iorga, Antonescu, ne-am trezit cu Greblă, Plăcintă, Brânză, Ciorbea, Cataramă, Bulumac și chiar Zoe (Petre) – să fim în ton cu I.L. Caragiale – toți parteneri de petreceri, afaceri și protocoale cu alde Gigi Kent, Fane Căpățînă, Nicu Gheară, Gicu Briceag, Nuțu Cămătaru, Fane Spoitorul etc. Probabil, cei dintîi pregăteau predarea ștafetei celor din urmă, căci, nu-i așa, dă bine să arăți că te gîndești la viitorul țării (care viitor? – n.a.). * În cele 40 de spitale din București și în 10 din județul Ilfov, în 5 luni au murit de Covid maxim 1000 de persoane, adică 4 morți pe lună într-un spital.

Ce să mai... jale mare, motiv pentru care România a fost închisă, apoi Everestul și urmează întreg Sistemul Solar. Păi, cînd România a ajuns pe primul loc în Europa la accidente vasculare, crime, violuri, pedofilie, morți în urma accidentelor rutiere, trafic de organe, copii, femei și droguri, diabet, analfabeți funcțional ș.a.m.d., de ce nu ați declarat Stare de urgență? Cum se face că Arafat, care nu a fost în stare să găsească la timp doi piloți prăbușiți în Carpați, a ajuns acum regele măștilor în România? Dacă mai adăugăm și faptul că cifrele sînt umflate sau întregite cu morți din diverse alte cauze, este absolut necesar ca toți acești măscărici să se suie singuri în dubă.

VALENTIN TURIGIOIU

RM

Nr. 1549

l

17

11 – 17 august 2020

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Adevărata pandemie: incertitudinea, frica şi lipsa speranţei

„De ce?” nu-i greu de găsit. O populaţie înfricoşată este mai uşor de manevrat.

Motto: „Nimeni nu a murit din cauza corona­ virusului!” (Dr. Stoian Alexov) „Această epidemie nu este una de virus, ci este o epidemie de teamă imensă și stres […] Ceea ce au spus toți legiștii este că nu există cineva care să fi murit din cauza coronavirusului. Și voi repeta asta: nimeni nu a murit din cauza coronavirusului” (Dr. Stoian Alexov, președintele Asociației Bulgare de Anatomopatologie).

Nu cred că există locuitor al planetei care în ultimele luni să nu fi simţit, sau măcar să nu fi descoperit, în jurul său, frica dezlănţuită care bîntuie Pămîntul. Şi nu cred că există pămîntean care să nu fi fost marcat de dispariţia ultimului său refugiu – speranţa. Consecinţele acestei situaţii stranii, devastatoare pentru generaţia actuală şi întunecate pentru generaţia ce vine, sînt abia bănuite.

Surprinzător, deşi ne-am declarat cu toţii preocupaţi de sănătatea fizică şi mentală a cetăţeanului îngrozit, urmările reale ale pandemiei, în toată complexitatea lor, n-au fost studiate niciodată cu adevărat. Plutim, încă, în oceanul incertitudinii. Ne putem aştepta la orice.

Printr-un proces rapid şi de neoprit, acronimul Covid a ajuns un simbol fatidic pentru întreaga omenire. Şi nu pentru că lucrurile ar fi mers de la sine în acest sens.

Efortul considerabil depus pentru a se ajunge la această performanţă ar părea o enormă prostie dacă nu ar exista un scop. Un scop a cărui realizare să merite, prin rezultatul final, strădania. Un „Scop Final”! Ca oameni raţionali, trebuie să ne întrebăm: Care este acesta? S-au încercat diferite răspunsuri. Între ele, unele care nu fac decît să alimenteze starea de incertitudine instalată deja. Altele care amintesc de dorinţa apărută încă din vechime, niciodată părăsită cu adevărat, de schimbare a omului. Un alt fel de alchimie.

Ce se întîmplă – ritualic – într-o serie de locuri semnificative poate modifica realitatea Prin atitudinea lor ambiguă, de multe ori inexplicabilă în dorinţa de a folosi pandemia în scopuri pur politice, cei care ne conduc au lăsat larg deschisă poarta speculaţiilor. Iar acestea nu au ezitat să apară.

Efectul poate fi cel puţin la fel de devastator ca acela al bolii însăşi. Ba chiar, uneori, avînd repercursiuni la scară mult mai largă şi pentru un timp mult mai îndelungat. „Operațiunea Coronavirus este un ritual la scară globală, multe dintre elementele acestuia fiind deosebit de simbolice. Oamenii sînt conduși ca niște participanți neștiutori, fără a înțelege că ei înșiși susțin o agendă mai profundă (de exemplu, cooperînd la propria lor înrobire, acceptînd restricțiile ridicole și chiar pledînd pentru asta în fața concetățenilor)”, se afirma de curînd, într-un articol amplu, nesemnat, apărut într-o publicaţie online (nomen odiosum).

Deşi pare că am păşi pe terenul nesigur şi uneori speculativ al teoriilor oculte, oameni raţionali fiind, poate ar fi util şi instructiv pentru noi ca după luni de suferinţă să ne preocupe şi motivele reale pentru care Covid, ca termen, ca simbol, ne-a modificat definitiv viaţa. Descoperirile ar fi, probabil, de-a dreptul surprinzătoare.

Teama este mai rea decît boala. Trăim sub imperativul măştii chirurgicale şi ne simţim ca şi cum o operaţie complicată ar fi efectuată pe creierul şi mai ales pe psihicul nostru. „Frica şi anxietatea sînt la fel de contagioase ca şi virusul”, afirmă psihiatrul american Dr. Anna Yusim. Un sondaj efectuat la sfîrşitul lunii martie 2020 de „Kaiser Family Foundation” a scos în evidenţă că 45% dintre cei intervievaţi simt că „neliniştea şi stresul în legătură cu coronavirus au un efect negativ asupra sănătăţii lor mentale”, iar 19% au declarat că „acest impact este unul major”. Se întîmpla acum patru luni! Acum, comparate cu realitatea de azi, cifrele acestea ar părea insignifiante. „Noi, ca naţiune, sîntem într-o situaţie complet diferită de oricare alta cu care ne-am confruntat anterior. […] Moartea a devenit o realitate mai prezentă ca niciodată înainte şi există atît

de multă incertitudine încît o simte toată lumea”, a mai adăugat Dr. Yusim. Privind la realitatea din România, după experienţa a cinci luni de vieţuit cu sabia denumită Covid atîrnînd clipă de clipă deasupra capului, trebuie să recunoaştem că s-a instituit, prin voinţă politică, un sistem oficial, elaborat, de inducere a fricii la nivel naţional. Elementele programului, uşor de identificat dacă nu te-a acaparat valul înfricoşării colective, sînt vizibile, sînt ostentative, sînt afişate fără vreo încercare de acoperire.

Ferindu-ne de o catalogare şcolastică a metodelor de inducere a fricii la noi în ţară, unele dintre ele similare celor aplicate în alte ţări, altele neaoşe, absolut originale şi depăşind cu mult aparenţa democratică ce pare a ne caracteriza societatea, am putea enumera: - publicitatea exacerbată făcută unor factori cu substrat macabru, cum ar fi rata îmbolnăvirilor, cazurile mortale, chinurile prin care trec înainte de moarte nefericiţii atinşi de virus; - inventarea ad-hoc, cu scop de intimidare, a unor categorii sociale vulnerabile; - mediatizarea masivă a unor cazuri tragice izolate şi extragerea unor concluzii aplicabile întregii populaţii pe baza acestora; - aplicarea unor amenzi exagerate pentru motive absolut puerile cum ar fi completarea cu greşeli a unor hîrtii obligatorii şi ele tot pentru a induce sentimentul de teamă; - scoaterea armatei din cazărmi şi afişarea ostentativă, în stradă, a armamentului şi tehnicii de luptă; - defilarea zi şi noapte a maşinilor de poliţie cu sirenele la volum maxim, cu îndemnuri la supunere transmise prin megafoane, cu imnul naţional cîntat în difuzoare; - manevrarea în scop de intimidare a cifrelor despre boală date publicităţii; - măsurarea temperaturii corporale la intrarea în magazine, pieţe şi localuri publice, deşi modificarea temperaturii corpului poate avea zeci de alte motive, independente de virusul Sars-Cov2; - interzicerea autopsiilor pentru a nu se descoperi adevărata cauză a morţii; - ignorarea completă a specialiştilor care puneau la îndoială mortalitatea în masă a celor infectaţi şi chiar pedepsirea acelora care nu erau de acord cu versiunile oficiale ale efectelor bolii; - adoptarea unor denumiri intimidante ale insti­ tuţiilor care monitorizau sau propuneau măsuri restric­ tive pentru populaţie (Grupul de Comunicare Strategică, Comandantul Acţiunii, Ordonanţe militare etc); - blamarea celor care se informau din alte surse decît cele guvernamentale şi chiar interzicerea unor publicaţii online care puneau la îndoială măsurile şi cifrele oficiale privitoare la Covid.

Interesant este că, de fiecare dată, efectele reale ale fiecărei măsuri au fost analizate şi, în funcţie de rezultat, au fost elaborate altele menite să amplifice consecinţele. Întregul proces desfăşurîndu-se din dorinţa de a se atinge un anumit prag al fricii, stabilit probabil anterior. Luate individual sau analizate în totalitatea lor, măsurile politice denumite generic „preventive”, destinate „protecţiei populaţiei” îm­ potriva unui virus neiertător, se dovedesc a fi, toate, menite să inducă sentimentul de teamă în rîndul marii mase a cetăţenilor. Sîntem martorii unei adevărate pandemii a fricii, cu consecinţe pe care încă nici măcar nu le bănuim. „Frica, spre deosebire de orice tragedie medicală şi sanitară, se întreţine din propria ei substanţă şi poate supravieţui pe termen nelimitat, alimentată de cei care văd în ea un mijloc de control social redutabil.

Frica devine o creatură autonomă, care se desparte de pretextul pandemic, spre a fi o mutaţie în sine – odată eliberată în comunitate, frica se poate reinventa şi se poate metamorfoza, adaptată fiind unui climat al nesiguranţei şi al neliniştii”. Răspunsul la întrebarea

Care să fie cauzele „noului val de îmbolnăviri”?

Asupra motivaţiei noului val de îmbolnăviri discuţiile sînt fără sfîrşit. Şi tot fără de sfîrşit este şi politizarea acestora. Fiecare parte încearcă să ne convingă despre vinovăţia celeilalte. Guvernul acuză populaţia indisciplinată, refractară la măsurile „salvatoare” emise prin Ordonanţele Militare, prin Decizii Prezidenţiale, prin Ordonanţe de Urgenţă, inclusiv prin legi, precum şi maşinaţiunile criminale de sabotare a deciziilor guvernamentale instrumentate de Opoziţie. La rîndul său, Opoziţia reclamă amatorismul guvernanţilor, manipularea cifrelor date publicităţii în scopul obţinerii unor profituri politice şi înlesnirii furtului din banul public. La mijloc se află cetăţeanul înspăimîntat, dopat cu mii de ore de pastile televizate destinate inducerii fricii, dezorientat, minţit din toate părţile şi ameninţat de peste tot. Şi, adevărat sau numai închipuit, totul este subordonat aceloraşi trei elemente: incertitudine, frică, lipsa speranţei.

Revenirea în forţă a virusului - dacă este reală -, poate avea şi o altă explicaţie, una neluată în seamă de nici un „specialist” român. O cauză previzibilă. Un fenomen ignorat cu bună ştiinţă, prevăzut încă de la începutul pandemiei de somităţi din lumea medicală. Şi anume, recrudescenţa bolii ca urmare firească a măsurilor absurde ale izolării în masă practicate în perioada de început a epidemiei. Măsuri care, la rîndul lor, au dus la scăderea imunităţii populaţiei. Închiderea în casă, limitarea contactelor dintre persoane, impunerea purtării permanente a măştii chirurgicale, folosirea în exces pentru igiena personală a substanţelor dezinfectante au slăbit serios gradul de imunitate al fiecărui individ. Faptul că ne-am născut şi am crescut într-un mediu populat cu bacterii şi cu viruşi nu reprezintă vreo mare descoperire a medicinei moderne. Ştim deja, imunitatea noastră este condiţionată de existenţa acestor agenţi patogeni care nu întotdeauna ne sînt inamici. În lipsa lor, devenim vulnerabili.

Chiar dacă acum, probabil din motive politice, nu vrem să observăm acest aspect, se pare că exact aşa se şi întîmplă. Ne-am pierdut din imunitate. Numai că, într-un avînt ilogic, la îndemnul „specialiştilor” săi, guvernul apasă şi mai mult pedala izolării. Ceea ce amplifică fenomenul şi, ca urmare, am găsit motiv să ne plîngem că „epidemia a scăpat de sub control”. Un studiu al Şcolii de Sănătate Publică „T.H. Chan” din cadrul Universităţii Harvard evidenţiază consecinţele izolării excesive: „O perioadă de blocaj social şi economic de 20 de săptămîni ar reduce atît de eficient propagarea virusului încît nu s-ar crea practic nici o imunizare a populaţiei, iar astfel următorul vîrf al epidemiei ar fi mai accentuat”.

Opriți carantina! Sîntem prizonierii unui demers sinucigaş, lipsiţi de speranţa revenirii la normalitate Încă din luna aprilie, înspăimîntată de consecinţele pe care le întrevedea din cauza izolării forţate a întregii populaţii, prof. dr. Karin Molling, fost director al Institutului de Virologie Medicală de la Universitatea din Zürich, făcea un apel disperat la raţiune: „Opriți carantina! Trebuie cumva să ne construim o imunitate.

Cum se poate întîmpla acest lucru dacă nu avem contacte unii cu alții?”. Apelul a rămas fără urmări, iar ceea ce se va întîmpla după pierderea în mare măsură a imunităţii populaţiei globului nu pare să fi preocupat vreodată pe cineva. Urmarea? Asistăm cum, fără a fi învăţat ceva în urma eşecurilor consecutive, politicienii, sfătuiţi de specialiştii politicieni şi ei, încearcă cu aceeaşi inutilă înverşunare să stăpînească o maladie care s-a dovedit de nestăpînit. Motiv pentru care, prizonieri ai acestui demers sinucigaş, lipsiţi pînă şi de speranţa revenirii la normalitate, avem cu toţii de suferit.

Teodor Palade (Art-emis.ro)

18

Nr. 1549

Închiderea dosarului 10 august a generat multe reacții din partea celor care au participat la manifestația din 2018 – unii considerîndu-se victime. Și, desigur, mulți dintre cei care acum protestează o fac cu bună credință, convinși că au dreptate. Că sînt manipulați, că au luat parte la un act condamnabil, asta face parte din scenariul oricărei manipulări în masă: atragerea oamenilor de bună credință și folosirea lor drept ,,paravan” pentru acțiuni… de multe ori grave. Un aspect în cazul ,,10 august” uimește însă – ignorarea celei mai grave acuzații, formulată chiar de un fost senator, un personaj care nu numai că s-a bucurat de acces în cele mai înalte sfere ale jocurilor din România, dar a și făcut, în timp, dezvăluiri care s-au dovedit reale – cel puțin în parte!

O ,,lovitură de stat” denunțată și ignorată Este vorba de cunoscutul și controversatul politician și politolog Gelu Vișan, fost senator și om de încredere al Elenei Udrea și al grupării lui Băsescu, cel care a dat în vileag o ,,tentativă de lovitură de stat”, dejucată de Carmen Dan în urma unor informații pe care el i le-ar fi transmis! Informațiile ar fi venit din zona Serviciilor – și concordă cu declarații făcute de Liviu Dragnea pe 10 august 2018 și în perioada imediat următoare.

Mai mult, în iulie anul trecut, Vișan a dat publicității o ,,Declarație”, despre care afirma că ,,poate fi folosită ca probă în orice Proces al unei Instanțe Militare, sau în orice Instanță Națională și Internațională” și pentru care își asumă întreaga responsabilitate, fiind gata să o susțină cu ,,probe, amănunte și nume de persoane, altele decît cele pomenite în declarație”.

Concret, Gelu Vișan denunța un plan terorist și o tentativă de lovitură de stat, care i-ar fi fost expuse de un om din Servicii și pe care el, fost senator, i lear fi adus la cunoștință ministrului Carmen Dan. Iată informația primită de Vișan: ,,Peste aproximativ 24 de ore, în București va avea loc un miting de protest în Piața Victoriei, fapt de notorietate publică, iar peste aproximativ opt ore, chiar în seara aceea, într-o locație pe care mi-a prezentat-o într-o fotografie, a aflat că va fi amplasat un dispozitiv, a spus că din informațiile sale se pare că este vorba de un dispozitiv exploziv artizanal, ce urma să fie detonat în seara Manifestației, în jurul orelor 22:00, cînd piața era plină de manifestanți”, i-ar fi spus lui Vișan „omul din Servicii” pe 9 august 2018 – deci cu o zi înainte de evenimentele violente din Piața Victoriei.

Mai mult, Vișan afirma – de fapt, ,,omul” său din Servicii afirma – că ,,la nivel de conducere a SRI se știe, inclusiv Directorul General știe, dar că nu s-a luat nici o măsură, motiv pentru care m-a sunat”.

Carmen Dan ar fi fost informată, pe linie… indirectă a Serviciilor Gelu Vișan susține că a sunat-o pe Carmen Dan și ,,după ce m-am prezentat și am informat-o că sînt într-o locație la aproximativ două ore de București, i-am solicitat o audiență urgentă într-o problemă extrem de gravă, de interes public care nu solicită amînare”. Vișan descrie momentul: ,,Eram foarte tensionat, chiar speriat

11 – 17 august 2020

RM

de ceea ce auzisem, doamna Ministru m-a întrebat dacă nu putem să ne vedem a doua zi de dimineață la Minister, am insistat să ne vedem în seara aceea în jurul orelor 19:30, iar domnia sa mi-a răspuns că mă așteaptă la minister începînd cu orele 19:15”. Pe 9 august (2018), în jurul orei 19:15– 19:30, Vișan ar fi intrat în Ministerul Afacerilor Interne și ,,am fost condus imediat în Biroul Doamnei Ministru Carmen Dan, care mă aștepta”. ,,Am informat-o pe Doamna Ministru Carmen Dan despre posibilitatea unui act terorist pe teritoriul

fi prezentat membrilor comisiei întrucît conține elemente sensibile pentru statul român”. ,,Ce elemente puteau fi atît de «sensibile» într-un raport despre un miting scăpat de sub control încît să nu poată fi prezentate nici măcar membrilor comisiei de Apărare a parlamentului României?”, se întreba atunci Bogdan Tiberiu Iacob – ,,și ce știe Carmen Dan despre dedesubturile evenimentelor dramatice din august 2018, dar, din varii motive, încă nu spune?”. O întrebare la care nici actualul Parchet General pare că nu vrea să afle răspunsul. Sau să afle lumea răspunsul.

Cine uită în sertar denunțul ,,loviturii de stat” din 10 august 2018?

,,Omul din umbră” și tentativa de mușamalizare

României, în Piața Universității, la un Miting cu zeci de mii de oameni, prezentîndu-i și punîndu-i la dispoziție fotografiile și planul care cuprindea și amănunte pe care nu le fac publice în această Declarație”, scria Vișan anul trecut pe Facebook, menționînd că a ,,informat-o asupra identității și calității persoanei care mi-a dat informația”.

Am stat în biroul doamnei Ministru aproximativ 20-25 de minute, scrie Vișan, și, ,,după ce am asigurat-o că voi fi la dispoziția Ministerului Afacerilor Interne pentru orice clarificare, am plecat”. Povestea expusă de Vișan este complexă, include date, și chiar unele fapte care chiar s-au petrecut.

Tot acolo găsiți și posibila motivație a ,,loviturii de stat”, precum și coincidența cu declarații făcute de Liviu Dragnea, în acea perioadă. În finalul tumultoasei sale dezvăluiri de anul trecut, fostul senator Vișan solicita Președintelui României ,,analizarea acestei situații în CSAT și demiterea Directorului General SRI”. Evident, a fost total ignorat!

Așa, ca o adiere de amintire, îmi revine figura omului cu rața – pe al cărui denunț a fost redeschis dosarul și finalizat cu pușcărie pentru Dan Voiculescu, pentru profesorul Mencinicopschi și alte personalități.

Carmen Dan tace… sau confimă?

Trec peste alte comentarii și mă opresc la reacția fostului ministru Carmen Dan după aceste dezvăluiri.

Contactată tot în iulie anul trecut de cunoscutul jurnalist Bogdan Tiberiu Iacob (,,Inpolitics”) pentru a CONFIRMA sau infirma întrevederea evocată de Gelu Vișan, fostul ministru Carmen Dan a declarat sec: ,,Nu vreau să confirm și să infirm nimic. Vă mulțumesc pentru telefon”. ,,O formulare tradițională și aparent neutră, dacă nu am ști că ea e acoperirea, de fapt, la fel de tradițională, a unei confirmări neoficiale care scutește de alte amănunte”, a comentat BT Iacob, făcînd o remarcă de bun simț: ,,În fond, dacă Vișan minte, era cît se poate de firească dezmințirea ei”. Dar, un aspect trebuie subliniat: ministrul Carmen Dan, în discuția cu parlamentarii Comisiei care a anchetat evenimentele din august 2018, a spus că ,,raportul nu poate

Directorul CDC admite că spitalele primesc stimulente financiare pentru a umfla datele Covid-19 Directorul Centrului pentru Controlul și Prevenirea Bolilor din SUA, Robert Redfield, a recunoscut, în timpul unei audieri, că datele Covid-19 ar putea fi umflate avînd în vedere că spitalele primesc stimulente financiare pentru raportarea de cazuri, informează Christian Post.

Republicanul Blaine Luetkemeyer din Missouri l-a audiat pe Redfield în cadrul unei ședințe a Subcomisiei de Supraveghere și Reformă a Camerei pe tema coronavirusului. Directorul CDC a fost întrebat despre „stimulentul pervers” oferit pentru ca spitalele să clasifice decesele ca fiind legate de coronavirus atunci cînd virusul nu a cauzat decesul. Luetkemeyer și-a exprimat îngrijorarea cu privire la modul în care un deces provocat de un accident rutier ar putea fi înregistrat ca un deces cauzat de Covid. În acest scenariu, decesul a fost înregistrat ca fiind legat de virus, deoarece virusul se afla în sistemul victimei, chiar dacă accidentul auto a fost factorul major al decesului. „Atît timp cît ai Covid în organismul tău, trebuie să îl clasifici ca deces Covid, ceea ce înseamnă că vei primi mai mulți bani ca asistent, medic, spital”, a spus Luetkemeyer. „Doriți să comentați despre asta, despre această stimulare perversă?”. Redfield

l

i-a răspuns parlamentarului: „Cred că aveți dreptate în privința asta și am văzut același lucru și în alte procese de boală”. „În timpul epidemiei de HIV, cineva poate avea un atac de cord, dar și HIV. Spitalul va prefera un raport de deces cauzat de HIV, deoarece există o rambursare mai mare. Deci cred că există ceva real în asta”.

Redfield susține că raportarea se reduce la ceea ce crede un medic și la cum clasifică el decesul în certificatul de deces. Susține, de asemenea, că Centrul Național de Statistică revizuiește „toate acele certificate de deces”. „Cred că este mai puțin operabil în cauza morții, deși nu voi spune că nu există anumite cazuri. Cu toate acestea, cred că atunci cînd vine vorba de procedurile de rambursare ale spitalului pentru persoanele care sînt externate, s-ar putea să existe un asemenea joc, cu siguranță”. În cadrul altei audieri din 2 iulie a.c., Redfield a întrebat, de asemenea, despre discrepanța în raportarea Covid-19, în care a înregistrat un deces auto ca fiind cauzat de Covid. „CDC-ul care adună statisticile depinde complet de rapoartele legiștilor locali”, a răspuns Secretarul Asistent al Departamentului de Sănătate și Servicii Umane, Brett Giroir. „Da, se pare că există unele avantaje financiare”.

Să mai adaug că un personaj controversat, ,,omul din umbră” al lui Liviu Dragnea în bătălia online, jurnalistul George Harabagiu, confirma spusele lui Gelu Vișan în privința întîlnirii cu Carmen Dan și adăuga alte cîteva detalii interesante. ,,Acest DOSAR - al tentativei de lovitură de stat reprezintă DOVADA UNEI CONSPIRAȚII cu bătaie lungă“, considera Harabagiu, aruncînd Nucleara: ,,Eu doar mă întreb - Președintele KWI a fost informat? Știa?

Cît știa? Cît voiau unii să-i spună?”.

Atenție și la următoarea ipoteză de lucru a ,,Omului din umbră”: ,,Pe această logică, apropo de Nixon - întreaga dezvăluire capătă valențele «Afacerii Watergate»”. Și, o observație de bun simț: ,,Am peste 25 de ani de experiență în investigații - și CONSTAT existența unui INTERES MAJOR AL MUȘAMALIZĂRII (sau contaminării) DOSARULUI”, declară Harabagiu. ,,Sa încercat asta. Prin solicitarea expresa a lui KWI de demitere a ministrului Carmen Dan!”.

În loc de concluzie, cîteva constatări și întrebări esențiale Întrebare: imediat după ce ,,Dosarul 10 august” a fost închis au apărut semne de întrebare – cum de procurorii nu au luat, ca de obicei, apărarea ,,rezistenților”? S-a speculat că, acum, noua putere are nevoie de susținerea/ fidelitatea jandarmilor, deci nu e cazul să-i pedepsească, fie și prin tîrîrea prin instanțe. Posibil.

Dar să nu uităm – 10 august 2018 a fost ceva cu totul special, ca organizare a ,,protestului”, cu radicalizarea participanților luni de-a rîndul, cu scheme de organizare, cu acele atacuri violente, copiate întrucîtva după ,,maidanul” de la Kiev. Pe scurt, sînt multe elemente care ne arată că atunci a fost… altceva! Iar de partea cealaltă avem dezvăluirea unui fost senator, tăcerea unui ministru, acuzațiile lui Dragnea, dar și o comisie parlamentară fără nici un răspuns. Plus alte mărturii și date colaterale. Întrebarea se impune: în cazul 10 august, s-a anchetat denunțul lui Gelu Vișan? Sau s-a rezumat la ,,modificarea ADN-ului” și alte plîngeri ale celor supărați că s-a răspuns cu lacrimogene la violență? O violență la care au asistat, fără să înțeleagă mare lucru, după cum s-a văzut – și în care au fost folosiți ca paravan, dacă e să mergem pe strategia de manual a unor asemenea acțiuni.

DRAGOȘ DUMITRIU După declanșarea pandemiei, Departamentul de Sănătate din Colorado a raportat că aproape un sfert din decesele legate de coronavirus în statisticile statului nu aveau virusul înscris pe certificatele de deces. Discrepanța a făcut ca statul să-și schimbe modul în care raportează decesele. „Giroir recunoaște că statisticile pe care le primește de la state sînt umflate”, a spus Luetkemeyer. „Am aflat că guvernatorul statului Colorado, care este democrat, a făcut o anchetă și a descoperit că trebuie să rectifice la 12% din certificatele de deces înregistrate în Colorado”. În timp ce Luetkemeyer, Redfield și Polis sugerează că datele arată un număr inexact de mare de decese Covid, alții au ajuns la o concluzie opusă.

Un studiu realizat în iulie de Universitatea Yale a concluzionat că ar putea exista substanțial mai multe decese din cauza Covid-19 decît cele raportate.

Concluzia a survenit după ce cercetătorii au comparat numărul de decese în exces din SUA, din orice cauză, cu numărul săptămînal de decese Covid-19, în intervalul 1 martie – 30 mai, folosind datele Centrului Național de Statistică în Sănătate. Autoritățile din domeniul Sănătății admit că există o problemă de metodologie și de sistem, procedurile fiind învechite. În schimb, CDC a fost de acord să simplifice procesul de colectare și de raportare la nivel national în SUA. Tribuna.US

RM

Nr. 1549

l

19

11 – 17 august 2020

S, a s e , P I Mo c ch io !

Cu trenul

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Tren de linie îngustă care circulă la munte; 2) Liric ieșean, autorul poeziei ,,Baladă pe care mi-am amintit-o în tren” (Horia) – Poet clujean prezent în context cu titlul ,,Trenul” (Emil); 3) Controlor pe tren – Particulă a viitorului – Împreună; 4) Sosit cu un tren special; 5) Vad secat! – Prinderi ale vagoanelor la coada trenului; 6) Un tren scos din circulație – Intrată în priză!; 7) Acidă – Liric hunedorean care în volumul ,,Țara poemului meu” ne prezintă titlul ,,Tren banatic” (Eugen); 8) Ultimele vagoane! – Fețe!; 9) Regretat actor român, protagonist al filmului ,,La capătul liniei” (Mircea); 10) ,,... de foc”, nume învechit pentru un tren – Semnal de oprire a trenurilor.

VERTICAL: 1) Operațiune de retragere a trenurilor în triaj – Schimbă direcția trenurilor; 2) Fixată pentru plecarea și sosirea trenurilor – A pleca cu un tren special; 3) Loc unde se cumpără bilete pentru tren – Primele trenuri! – Bere!; 4) Puse în ramă! – Compozitor român, autor al melodiei ,,Trenule cu roate late” (Cornel); 5) Drum dus-întors parcurs cu trenul de către abonați – Lac în Suedia; 6) Fiecare cu gara sa (pl.) – Personal la accelerat!; 7) A compus melodia ,,Cîntecul trenului” (Vasile) – Afluent al Tîrnavei Mari; 8) Campion – Paner japonez confecționat din bambus – Cer!; 9) Manevranți ai trenurilor – Lăsat în urmă de un tren tras de o locomotivă cu aburi; 10) Intrat în criză.

DICȚIONAR: VOM; ELA; VISA GH. ENE Dezlegarea careului ,,NEGAȚII!” (FANTEZIE) 1) BARBAT – BACARA; 2) COLIBA – URAL; 3) ABA – BATAL – BABA; 4) L – BA – ABATUT; 5) ABACE – SITUA; 6) ULITA – VORBA; 7) RELANSA – IN; 8) ER – TOBA – BA – O; 9) ACCES – BAROS; 10) TABA – TURBARI.

O istorie a farselor (159) ,,Arta înșelătoriei” (2) Cît îi priveşte pe cei care vor să se distreze la locul de muncă. Monte Cazazza sugerează că mai ales secretarele se află într-o poziţie ideală pentru a crea tulburări la birou şi că ele pot oricînd schimba un DA în NU şi un NU în DA - „cei care lucrează în domeniul computerelor procedează mereu aşa. Chiar şi computerele fac singure acest lucru“.

O altă glumă a lui Cazazza? Îmbrăcaţi manechine ca nişte cerşetoare sau beţivi, puneţi înăuntrul lor un casetofon cu o casetă pe care înregistraţi murmure şi bombăneli, apoi lăsaţi păpuşile în stradă. După care urmăriţi şi amuzaţi-vă cum trecătorii, considerîndule persoane reale, „se duc la ele şi încearcă să le jefuiască sau ceva de genul ăsta“. Sau aruncaţi o păpuşă mică ce bolboroseşte într-un coş de gunoi de pe trotuar, îngropaţi-o în deşeuri şi priviţi cum lumea se străduieşte, îngrozită, să scoată de acolo copilul părăsit.

Multe mulţumiri, Monte! Chiar aveam nevoie de așa ceva!

Eroul unei vieți cameleonice (1) Ferdinand Waldo Demara (1921-1982) a fost atît de priceput în a fi altcineva şi nu el însuşi, încît în 1960, filmul Marele impostor, a fost bazat pe biografia vieţii sale încărcată de falsuri, rolul lui fiind interpretat de Tony Curtis. Acest bărbat uimitor a activat ani de-a rîndul ca doctor chirurg în marina canadiană, cercetător în domeniul cancerului, absolvent de zoologie, profesor de sat, călugăr al ordinului Trappe (înființat în Normandia), doctor în psihologie, asistentul directorului unui închisori din Texas şi decan al Şcolii de filozofie de la Colegiul Gannon, Pennsylvania. Falsificînd documente, diplome, certificate şi scrisori de recomandare, în diferitele sale deghizări el a dat dovadă de o memorie remarcabilă şi de abilitatea de a-şi însuşi noi talente atît de bine, încît puţini au fost cei care şi-au dat seama de adevăr. Şi atunci cînd s-a întîmplat, rareori a fost învinuit.

Deşi acuzat de dezertare din armată, fraudă, fals, furt de maşini, delapidare, rezistenţă la arest, vagabondaj şi stare de beţie în public, nu a petrecut niciodată mai mult de cîteva săptămîni în închisoare. De obicei, toate acuzaţiile erau retrase şi, de cele mai multe ori, era rechemat de cei pe care îi înşelase.

Prima lui ispravă remarcabilă (izvorîtă, se pare, din efortul de a se eschiva de responsabilitate faţă de prima femeie iubită vreodată) a constat în a juca rolul locotenentului-chirurg C. Cyr din Marina canadiană regală, în timpul războiului din Coreea. Dîndu-se drept doctor care devenise ulterior student la teologie în New Brunswick, face cunoştinţă cu adevăratul doctor Cyr şi se oferă să prezinte lucrările acestuia în faţa comitetului medical din Maine, astfel încît doctorul să poată practica şi în Statele Unite; dar Demara se foloseşte de lucrări pentru a se înrola în Marină - sub numele de doctor Cyr. Desemnat pe nava Cayuga, învaţă singur medicina şi stomatologia şi, în timpul luptelor, efectuează multe operaţii de succes asupra soldaţilor sud-coreeni grav răniţi. Deschizîndu-şi o clinică pe malul oceanului, reuşitele sale medicale ajung subiect de ştire în presa canadiană şi americană. În New Brunswick, adevăratul doctor Cyr citise în ziare despre strălucitorul chirug şi îl identifică drept doctorul Cecil B. Hamann, omul pe care îl cunoscuse şi pe care îl admirase. (va urma) STUART GORDON

20

Nr. 1549

l

11 – 17 august 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Români, vă ordon: treceţi veacul! (4) De la bunicul

(urmare din pag. 1) Timp de 4 ani, Regimul Constantinescu n-a îndrăznit să spună nimic despre tezaurul României, transportat în prostie, în februarie 1917, în Rusia, de către guvernul liberal, tezaur care înseamnă 92,5 tone de aur şi pe care însuşi Nicolae Ceauşescu i l-a cerut lui Leonid Brejnev, în septembrie 1965, la Moscova, citez: „Noi aici nu ridicăm decît problema de a se restitui ceea ce a fost depozitat şi ceea ce Puterea Sovietică a spus că va restitui Poporului Român. Nu înţelegem de ce să legăm problema aceasta simplă de problemele celui de-al II-lea război mondial”. (Citat conform stenogramei publicate în revista „Magazin Istoric”, nr. din octombrie 1999).

Astăzi, Partidul România Mare este mai puternic decît oricînd. Ţara se uită la noi ca la ultima speranţă. Este bine să afle toţi că, la ora actuală, PRM numără aproape 200.000 de membri cu carnet, ceea ce spune multe despre fenomenul de masă al mişcării noastre.

Adevăratele sondaje de opinie ne situează pe locul II, cu cca 16,5% din preferinţele electoratului.

Zilele trecute, mi-a parvenit un Sondaj de Opinie extrem de interesant, realizat de un colectiv de profesionişti care gravitează în jurul Armatei şi al Serviciilor Secrete. La întrebarea „Ce calităţi trebuie să demonstreze viitorul preşedinte şi pe care preşedinţii de după 1989 nu le-au avut?”, cei chestionaţi au dat următoarele răspunsuri: 1) Cinste – 32,4%; 2) Curaj – 22,6%; 3) Fermitate – 20,7%; 4) Inteligenţă – 14,3%; 5) Altele – 10%.

La întrebarea „Care dintre candidaţii la postul de preşedinte al României credeţi că vizează acest post doar pentru satisfacerea intereselor personale sau ale partidului (coaliţiei) care-l susţine?”, au fost date următoarele răspunsuri: 1) Petre Roman – 29,4%; 2) Theodor Stolojan – 18,6%; 3) Ion Iliescu – 17,3%; 4) Teodor Meleşcanu – 15,9%; 5) Mugur Isărescu – 10,7%; 6) Corneliu Vadim Tudor – 5,1%. În fine, la întrebarea „Care credeţi că este candidatul care-şi respectă cel mai mult promisiunile făcute în campania electorală?”, operatorii de teren au primit aceste răspunsuri: 1) Corneliu Vadim Tudor – 38,1%; 2) Ion Iliescu – 23,8%; 3) Mugur Isărescu – 11,3%; 4) Theodor Stolojan – 10,4%; 5) Teodor Meleşcanu – 5,6%; 6) Petre Roman – 4,7%; 7) Alţii – 10%.

Aceasta e starea de spirit a populaţiei. E o fierbere surdă, în aer, lumea aşteaptă o răsturnare totală a regimului politic, ceva purificator, ca o furtună pe Mare, ca un cutremur al straturilor sociale. Este, de altfel, ultima carte pe care o mai joacă Poporul Român, după care, Doamne fereşte, ar putea fi înghiţit de Leviathanul mondializării. Înşişi tartorii care ne-au chinuit, de pomană, timp de un deceniu, au ajuns acum la vorba noastră. Astfel, şeful suprem al Fondului Monetar Internaţional, Horst Kohler, a afirmat, recent, la Praga: „Sărăcia devine o ameninţare pentru stabilitatea politică a lumii”. Iar preşedintele Băncii Mondiale, James Wolfenson, după ce ne-a şantajat şi ne-a forţat să ne distrugem, singuri, combinatele zootehnice, înfometîndu-ne şi mai rău şi provocînd scene de canibalism animal de neimaginat în întreaga existenţă a acestui Popor iubitor al necuvîntătoarelor, s-a luminat la minte, ca un bec cu Wolfram, cu numai cîteva săptămîni înainte de sfîrşitul secolului şi al mileniului, adoptînd mina unui cetăţean care tocmai trecea şi el pe-acolo, prin zona Ţărilor sărace, aflînd cu uimire că, citez: „Ceva nu merge bine atîta timp cît venitul mediu în cele mai bogate 20 de state este de 37 de ori mai mare decît în cele mai sărace 20 de state. Nu putem ignora faptul că mai mult

de 1 miliard de oameni trăiesc cu mai puţin de 2 dolari pe zi”. La concluzii dramatice au ajuns şi doi dintre cei care au dinamitat comunismul din interior, fără a se gîndi ce vor pune în loc – e vorba de Alexandr Soljeniţîn şi Lech Walesa, ambii laureaţi ai Premiului Nobel. E limpede că direcţia e greşită. Întreaga Europă de Răsărit a fost plasată, de un acar nebun, pe linie moartă. În răstimpuri, trenurile Ţărilor bogate trec ca fulgerul pe lîngă noi, creîndune iluzia că se mişcă ceva şi că acuş-acuş vom intra şi noi în curentul de aer pe care îl stîmesc. Şi totuşi, stăm pe loc. De fapt, nu ne ducem nici înainte, nici înapoi – ci în jos. „Na dne”, cum ar fi spus Maxim Gorki, adică „La fund”, piesă jucată la noi sub titlul „Azilul de Noapte”. Tot un fel de „Aziluri de Noapte” au devenit şi Ţările Europei de Răsărit, ca termen de comparaţie şi ca ameninţare pentru occidentalii care ar îndrăzni să ceară salarii şi pensii mai mari, ori să se revolte. Meritul, sau poate vina mea, este că am înţeles înaintea altora acest mecanism. Asta l-am şi rugat pe preşedintele Comisiei Europene, dl. Romano Prodi, în cadrul întîlnirii noastre din ianuarie 2000: România să fie lăsată să producă, să exporte şi să-şi facă ordine la ea acasă, inclusiv să i se permită distrugerea reţelelor de tip mafiot. Aceasta e viziunea cea mai sănătoasă asupra situaţiei. Orice alt discurs politic este fie demagogic, fie dăunător pentru prezentul şi viitorul Ţării. În vremea din urmă, au tot ieşit la rampă unii candidaţi care îi atacă aşa, impersonal, pe toţi ceilalţi, pe motiv că aceştia n-ar avea nici un program coerent de guvernare. Personal, îmi place grozav de mult obsesia lor privind termenul respectiv, fiindcă ce poate fi mai amuzant decît să-i auzi pe unii adversari vorbind incoerent tocmai despre coerenţă?

Iată, stimaţi invitaţi, care sînt Priorităţile guvernării Partidului România Mare. Ele au fost elaborate de mine, în luna august, la nivel principial, dar, ulterior, au fost supuse dezbaterii specialiştilor noştri, aşa încît am ajuns astăzi la un program complex şi bine articulat, în 50 de puncte. Ele sînt catehismul viitorilor miniştri, senatori, deputaţi şi prefecţi ai PRM, fiind obligatorii şi pentru mine, în eventualitatea în care voi fi ales preşedinte. Nutresc speranţa că nu-mi va reproşa nimeni „depăşirea competenţelor prezidenţiale”. Eu înţeleg că există forţe oculte, care vor să instaleze în fruntea României un om de paie, ca o sperietoare pe cîmp, probabil şi cu o ţigară Assos în colţul gurii, dar vremea experimentelor iresponsabile a trecut. Da, un preşedinte poate şi trebuie să se implice în tot ce ţine de buna gospodărire a Ţării sale, de siguranţa vieţii şi avutului cetăţenilor, de înscrierea Ţării pe un făgaş al normalităţii, al legalităţii, al democratizării autentice, iată ce vom face noi atunci cînd vom veni la Putere, şi vă jur cu mîna pe Biblie că nimeni şi nimic nu ne pot sta în cale sau întoarce din drum: 1) Organismele europene şi internaţionale vor primi asigurări ferme privind continuarea procesului de integrare europeană şi euro-atlantică a României, precum şi de respectare a obligaţiilor asumate de Statul Român prin tratatele pe care le-a semnat şi prin actele internaţionale la care este parte.

2) Armonizarea legislaţiei României cu legislaţia comunitară, respectîndu-se, însă, valorile naţionale specifice.

3) Instaurarea Dictaturii Legii şi, la nevoie, instituirea temporară a stării de necesitate, eventual pe o perioadă de 6 luni, pentru oprirea anarhiei, a dezastrului şi a căderii Ţării în haos.

4) Elaborarea unui Pact politic şi social pentru realizarea unei strategii sănătoase de relansare a economiei naţionale.

5) Dezvoltarea comerţului exterior prin intensificarea cooperării cu partenerii din Uniunea

citire

Pe vremuri, povestea bunicul Muncea cu botniță la vie C-așa era atunci tipicul Să nu guști bob de răzăchie...

Covid-ul azi e ,,inamicul” Iar despre el nu se prea știe Guvernul zice că-i calicul Ce vinde măști pentru prostie

Mă simt precum era bunicul Cu botniță (fac alergie) Democrația duce dricul, Infernul, marea gălăgie Cînd cade masca precum tic-ul Eu gust un bob de răzăchie Vrăjit de toamna aurie Cînd libertatea e... nimicul?!

Pe vremuri, povestea bunicul...

LIVIU ZANFIRESCU Europeană şi prin recucerirea pieţelor de desfacere din Africa, Asia, America de Nord, America Latină, Ţările Arabe şi fostul spaţiu al URSS. 6) Încetarea falimentării deliberate a industriei româneşti, prin aplicarea unor măsuri energice, de relansare a acesteia.

7) Dezvoltarea unui sistem energetic competitiv, capabil nu numai să asigure necesarul intern, ci să contribuie şi la echilibrarea balanţei de plăţi.

8) Aprecierea ca prioritate naţională a rea­ bilitării, modernizării şi dezvoltării infra­structurii transporturilor.

9) Reducerea decalajelor de dezvoltare existente faţă de Ţările U.E. în domeniul comunicaţiilor şi al tehnologiei informaţiei.

10) Eradicarea mizeriei crunte de la sate, refacerea şi înflorirea agriculturii româneşti printrun program de amploare naţională, susţinut prin subvenţii de la Bugetul de Stat, acordarea de credite pe termen lung cu dobîndă subvenţionată, dotarea cu maşini agricole a exploataţiilor agricole, stimularea creşterii animalelor şi a păsărilor (inclusiv revigorarea marilor combinate zootehnice), refacerea şi extinderea sistemelor de irigaţii.

11) Turismul va deveni o prioritate naţională, astfel încît, după maximum 4 ani, el să aducă la Bugetul de Stat – conform estimărilor celor mai buni specialişti – un venit net de cel puţin 3 miliarde de dolari anual.

12) Fundamentarea unei strategii viabile pentru dezvoltarea Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, pentru stimularea legislativă şi financiară a cetăţenilor să-şi deschidă o afacere profitabilă.

13) Respectarea, ocrotirea şi garantarea proprietăţii private – principalul motor al creşterii economice şi al bunăstării populaţiei.

14) Reducerea drastică a şomajului, prin redeschiderea capacităţilor de producţie rentabile (închise artificial) şi prin crearea a cel puţin 500.000 de locuri de muncă; totodată, vor fi terminate toate construcţiile începute înainte de decembrie 1989.

15) Revigorarea cercetării ştiinţifice şi a progresului tehnologic, oprirea exodului de inteligenţe româneşti peste hotare. (va urma)

RM

Nr. 1549

l

11 – 17 august 2020

21

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (77)

300) VIRGIL ARION. „La închiderea ediţiei” – cum se spune – mi s-au mai revelat cîteva semnă­ turi importante. Nu le mai înseriez cronologic, din motive care ţin, exclu­ siv, de tehnoredactarea lucrării. Prima este, la prima vedere, aproape criptografică: un Arion mare, cu litere negre şi cu un fel de grilaj de linii enigmatice înainte, urmată de o dată: ian.

1916. Întrucît, în epocă, erau numai doi Arioni celebri – C. C. Arion şi Virgil Arion – şi dat fiind faptul că C. C. Arion semnase cu numele întreg în Album, firul logic ne conduce la o singură concluzie, că avem de-a face cu fratele său. Acest Virgil Arion a fost ministru pe timpul stăpînirii germane, comportarea lui fiind taxată – şi atunci, şi mai tîrziu – ca fiind cea a unui trădător. Începutul fusese, însă, bun: la un moment dat, el devine chiar preşedintele Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor şi este mai presus de orice îndoială că de acolo îl cunoştea Vasile Popa. Pe urmă, numele lui apare amestecat în tot felul de bătălii politice, cum ar fi aceea din ianuarie 1908, cînd se produce o scindare în Comitetul Executiv al Partidului Conservator – după lupte seculare care au durat aproape… 30 de minute, Virgil Arion şi Thoma Cămărăşescu sînt menţinuţi, totuşi, în Clubul Conservator, ceilalţi „takişti” fiind înlocuiţi cu junimiştii. Într-o broşură despre care am mai amintit, apărută sub egida Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, acest Virgil Arion face o figură frumoasă, publicîndu-şi două cuvîntări, din care spicuiesc cîteva fragmente: „Nam văzut şi n-am prevăzut nimic. Voinţa noastră a rămas nehotărîtă; idealul nostru neguros. Şi astăzi cînd, prin jertfe de mii de vieţi, alţii au pus stăpînire de fapt pe ţinuturi în care a strălucit altădată o viaţă românească şi unde şi astăzi trăiesc atîţia Români, astăzi noi sîntem reduşi să venim aici şi prin vorbe să căutăm să deşteptăm în Domniile-Voastre mînia pentru nedreptatea ce se face fraţilor noştri, grija pentru soarta ce ne aşteaptă şi pe noi în viitor.

Venim cu vorbe şi ne dăm seama cît de slab şi fără putere e cuvîntul în împrejurările de astăzi.

Ne dăm seama că astăzi un soldat care ştie să mînuiască bine o puşcă face mai mult decît cel mai strălucit orator.

Aceşti soldaţi noi îi avem, puterea nu ne lipseşte.

Dar ne-a lipsit la momentul hotărîtor omul care să ştie să se folosească, în profitul ţării şi al neamului, de această putere.

Guvernul nostru n-a auzit decît prea tîrziu bubuitul tunului în Balcani.

De unde vine această inacţiune a noastră?

Ne-am legat, Domnilor, prea mult de alţii, am primit faţă de ei o situaţiune prea dependentă.

Am luat fără nici o nevoie o atitudine de protejaţi ai unei mari puteri şi ne-am interzis astfel, fără nici un cuvînt, dreptul de a vorbi noi, în numele nostru propriu, cu aliaţii balcanici pentru interesele noastre deosebite.

Vom aştepta acum conferinţa europeană, pentru ca, după ce vom fi puşi în faţa unui fapt împlinit, unor cuceriri consfinţite prin pacea dintre beligeranţi, să discutăm acolo, sub protecţiunea marilor puteri, revendicări insuficiente şi problematice, pe care leam fi avut desigur mult mai largi, de am fi ştiut să

afirmăm la timp individualitatea noastră separată şi de sine stătătoare.

Căci, Domnilor, la conferinţă nu se poate discuta chestiunea balcanică decît în complexul ei şi din punct de vedere al intereselor marilor grupări ale puterilor europene, iar noi avem interese ale noastre proprii în Balcani. În Balcani noi avem înainte de orice un mare interes, care e acelaşi cu al popoarelor aliate: triumful principiului naţionalităţilor.

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (121) Dar să fie triumful principiului întreg, desăvîrşit, aplicat tuturor, fără deosebire de neam sau de biserică!

Avem un interes, vital pentru noi, ca peste tot şi oriunde şi mai cu seamă împrejurul nostru acest principiu al naţionalităţilor să triumfe.

Acestui principiu îi datoresc popoarele balcanice rechemarea lor la viaţă. Ele nu pot călca acest principiu fără a zdruncina temelia pe care e clădită viaţa lor de stat.

Ceea ce Sîrbii, Bulgarii, Grecii cer pentru dînşii nu pot refuza Românilor şi Albanezilor. Un naţionalism care întunecă sentimentul dreptăţii este o monstruozitate: el dă pe faţă barbaria reală, sălbăticia înnăscută a celor ce vorbesc în numele lui. Se va zice: aliaţii sînt biruitori şi dreptul celui mai tare vorbeşte!

Ar fi o crimă; sper: o imposibilitate. Nu se poate hotărî despre viaţa popoarelor numai prin faptul brutal al războiului! Principiul naţionalităţilor în puterea căruia au fost chemaţi la viaţă Bulgarii, Sîrbii, Grecii nu este numai un principiu de luptă. Energia pe care ei o deşteaptă nu trebuie pusă numai în slujba egoismului de rasă.

Principiul naţionalităţilor este una din formele culturii morale europene, o formă a acelui sentiment rafinat al echităţii, care cere respectul dreptului fiecăruia. Peste acest respect al dreptului fiecăruia, al dreptului Românilor din Turcia, nu pot trece astăzi Grecii, Sîrbii, Bulgarii, numai pentru că o întîmplare fericită a făcut ca faptul brutal al biruinţei să fie astăzi de partea lor. În orice caz, România nu poate lăsa ca acest principiu, care este toată viaţa sa de astăzi, toată nădejdea ei de mîine, să fie călcat în momentul cînd la Sudul Dunărei se ridică state puternice, ale căror gînduri ea nu le poate şti. Trebuie să avem îndrăzneala luptei astăzi, dacă nu vrem să avem mîine deznădejea înfrîngerilor sigure! (…)

Sînt acum cîteva săptămîni, la începutul războiului bulgaro-turc, s-au petrecut la Şiştov, în Bulgaria, următoarele fapte: Era ziua plecării din Şiştov cu destinaţie pentru graniţa turcească, a regimentelor de infanterie 33 activ şi 54 rezervă. Aceste regimente sînt compuse aproape exclusiv din Români.

Ziua plecării regimentelor de infanterie 33 şi 54 a fost o zi de sărbătoare la Şiştov. Magazinele s-au închis, oraşul a fost împodobit cu flori şi steaguri bulgăreşti. În biserica cea mare a oraşului s-a făcut slujbă dumnezeiască şi preoţii au îngenunchiat cerînd lui Dumnezeu izbîndă pentru Bulgaria.

După slujba dumnezeiască s-a urcat în amvon preotul Ştefan Milanoff şi din nou s-a rugat ca crucea să biruiască semiluna.

Dar preotul Ştefan Milanoff a spus atunci că cei mai mulţi soldaţi din trupele din garnizoana Şiştovului

sînt Români şi preotul bulgar a lăudat pe soldatul român, care e viteaz şi patriot. El a amintit şi de vitejia ostaşilor români cari au căzut la Plevna şi au cucerit cu viaţa lor libertatea poporului bulgar.

Colonelul regimentului de infanterie 33 activ, Ciacaroff, a luat atunci cuvîntul şi a spus că e mîndru că are sub comanda lui soldaţi români.

Eroismul soldatului român s-a dovedit la Plevna şi s-a mai dovedit eroismul soldatului român, luptînd pentru Bulgaria, şi în războiul cu Serbia din 1886, a spus colonelul Ciacaroff. Şi aşa, cu mari laude pentru vitejia lor, au plecat pe cîmpul de luptă Românii din Şiştov, însoţiţi pînă la porţile oraşului de o mulţime entuziastă, care-i acoperea cu flori şi cu urări de izbîndă.

Curînd după aceea, regimentele româneşti din Bulgaria au intrat în luptă; ele au săvîrşit la Kirkilisse şi aiurea acte cu adevărat eroism, şi azi cei mai mulţi din soldaţii români dorm somnul cel veşnic pe cîmpiile sîngeroase ale Traciei.

Domnilor, nu pentru prima oară mor vitejeşte în războaie soldaţi români pentru cauze care nu sînt ale lor. În Caucaz, la Custozza, la Kirkilisse, Românii îşi dau viaţa într-o nebunie de jertfă pentru alţii. Şi, pe cînd dînşii cad cu miile în războaiele de cucerire ale altora, de-abia dacă trece pe feţele impasibile ale ţarilor şi ale împăraţilor, care îi trimit la moarte, o umbră slabă de mulţumire.

Ca Caesarii romani de altădată, care de-abia aruncau o privire ostenită pe gladiatorii care mureau în arenă, aşa, de-abia îşi apleacă ochii – niciodată gîndul, nici inima – împăraţii şi ţarii către ostaşii români, care cad pentru desăvîrşirea visurilor lor de mărire.

Nu credeţi, Domnilor, că prea mult ne-am jertfit pentru alţii, că a venit în fine vremea ca cel puţin soldaţii români să nu mai lupte decît pentru cauze româneşti? A venit vremea ca sîngele preţios al acestui neam să nu mai curgă pentru cauza duşmanilor noştri! Toate puterile neamului pentru ţara românească, pentru neamul român! Să avem mîndria cauzei româneşti! Şi să înţelegem că e mai nobil, mai sfînt, să luptăm pentru neamul părăsit şi apăsat al Aromânilor din Macedonia, pentru ţara noastră, decît să ne pierdem în valurile unei armate împărăteşti, oricare, luptînd pentru idealuri care nu sînt ale noastre!”. Apoi, se produce o involuţie incredibilă! Virgil Arion îşi dă caracterul la întors şi face totul altfel decît perorase în anii premer­ gători războiului. „Marea Năpîrlire” – sintagmă pe care am lansat-o în 1990 – are precursori străvechi. Acest Arion devine membru marcant al Guvernului Marghiloman, făcînd lucruri aproape delirante, după cum narează Radu Olteanu în cronologia lui: „1916–1917. În Bucureşti sunt interzise colindele. În Cişmigiu sunt tăiaţi copacii pentru combustibil. De la biserici au fost luate clopotele şi date la topit, iar bisericile sunt strict supravegheate de ocupanţi. Neraliindu-se mişcării populare de rezistenţă, mitropolitul primat Konon emite o proclamaţie pe care o trimite Armatei Române din Moldova, cerîndu-i să înceteze lupta şi să se supună nemţilor. Manifestul «Chemarea Mitropolitului Primat», tipărit şi lansat în tranşeele soldaţilor, în care prezenta ocupaţia inamică în culori trandafirii, a fost realizat la presiunile noului ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Virgil Arion, fostul preşedinte al Ligii Culturale, devenit germanofil. (Sau poate era şi cînd «lupta» pentru cauza naţională.)”. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

22

Nr. 1549

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (35) Arta grădinilor (3) Grădinile/parcurile din sudul Chinei, mai ales cele din Suzhou, unanim renumite și admirate, sînt create în totalitate de mîna omului, pe baza artei grădinilor. Ele au fost realizate pe foste terenuri mocirloase desecate și unde, apoi, s-au săpat bazine. În aceste bazinelacuri s-au creat insule cu coline, pe care s-a plantat vegetație luxuriantă, s-au înălțat pavilioane, poduri etc.

Un alt element specific artei grădinilor din China este decorarea peisajului nu doar cu pavilioane, temple, poduri, pagode ori portaluri „pailou“, ci și cu orice element sau amănunt care înfrumusețează peisajul propriu-zis pînă la feerie: scări și terase de marmură, punți de jad sau marmură ornamentate, la rîndul lor, cu sculpturi multicolore; uriașe vaze de marmură sau jad; animale de marmură – lei, dragoni etc.; sculpturi „hunsi“ – pietre decorative; tablouri „guanke“ – decorațiuni din pămînt ars pictate; cărări ori pavaje amenajate cu pietre ornamentale ori desene figurative ș.a. În fine, tot artei grădinilor îi aparțin numele poetice, cu rezonanțe mirific-orientale, pe care le poartă grădinile/parcurile chinezești, cît și elementele din care sînt ele compuse. De exemplu, Parcul „Muntele Parfumat“, Parcul „Templul Norilor Azurii“, „Poarta pentru Invitația Lunii“, Pavilionul „Vestirii primăverii“,

Maria Callas, regina fără regat (11) Iubirea Divei pentru Onassis: de la extaz la agonie (11) Viaţa alături de Onassis este o altă furtună. Sub ochii lumii, cu presa şi fotografii aţintiţi asupra ei. Nu există o deplasare, o ieşire la un restaurant sau la un bar de noapte care să nu fie povestită, celebrată, imortalizată.

Ca şi discuţiile, neînţelegerile cu prietenii şi duşmanii; cu cei cărora pur şi simplu le iese în cale, sau cu mai marii lumii, stelele şi croitorii. Iată ce scrie Le Figaro din 6 august 1960: „«Nu a existat nici o neînţelegere între mine şi suveranii Principatului Monaco»“ – afirmă Callas. Sîntem ţinuţi într-o stare de încordare, este vorba de o afacere de stat!”. France Dimanche, 11 august 1960: „Pentru a doua oară, Callas sfidează Monaco: nu va îndrăzni să asiste la marele bal al Crucii Roşii şi totuşi ea soseşte cu un sfert de oră mai devreme decît principele şi principesa şi se va aşeza la cinci metri de masa lui Grace şi Rainier”. France Dimanche, 15 august 1960: „Grace şi Callas: şi acum, iată-le prietene!”. Să vedem ce spune Paris Presse un an mai

Balada (45) Pînă la Kotelnikovo şi înapoi (3) Ca fost infanterist, Maiorul Ştefan Genoiu îşi putea da seama de marile erori de tactică şi strategie ale Comandamentului german. Printre ofiţeri se discuta deschis că ordinele aberante erau date de Hitler personal.

Dar cum în armată ordinele nu se discută, ci se execută, ofiţerii de intendenţă înregistrau de dimineaţa pînă seara imensitatea de produse şi furnituri. Cele cîteva observaţii de bun simţ, Fănică Genoiu le destăinui amicului Caracaş.

- Gigele, eu nu văd cu ochi buni ce se întîmplă. O Armată nu se apără individual, ci în ansamblul ei prin fortificaţii bine concepute şi construite. Adăpostul individual nu poate fi decît unul temporar. Magaziile astea imense sînt absolut inutile şi ascultă-mă ce-ţi zic, vor cădea în mîinile ruşilor. Acum m-am convins, Hitler pierde războiul pe mîna lui, fiindcă nu ascultă de nimeni!

- Aşa e, măi Fănică, asta e şi părerea mea!

Prin octombrie, Mareşalul Ion Antonescu a vizitat localitatea Kotelnikovo. S-a primit ordin ca ofiţerii de intendenţă să se îngrijească de cazarea şi masa frugală

l

11 – 17 august 2020

RM

Gustul chinezilor pentru sărbători se manifestă de-a lungul întregului an. Indiferent de originea lor – pierdută în negura timpului și transmisă prin povești contradictorii – fiecare sărbătoare are un scop benefic și purificator. Majoritatea provin din viața și tradiția agricolă, deci au o tradiție ancestrală multimilenară.

Dar aici sînt încărcate și cu simboluri daoiste și budiste. În Dinastia Tang și, în genere, în China veche, sărbătorile populare erau privite cu bunăvoință de către literați. Deseori, sărbătorile oficiale le întăreau

prestigiul și fastul. În Dinastia Tang – tradiție păstrată pînă în prezent – cele mai importante sărbători erau trei la număr și anume: 1. Sărbătoarea de primăvară sau Sărbătoarea Anului Nou, urmată de Sărbătoarea lampioanelor; 2. Sărbătoarea Mijlocului Toamnei; 3. Sărbătoarea Dublului Cinci.

Prezentăm în continuare o listă a principalelor sărbători tradiționale chinezești: Prima lună: 1 - Anul Nou; 13 - Agățarea lampioanelor; 15 - Sărbătoarea lampioanelor; 18 Coborîrea lampioanelor.

Luna a treia: 3 - Sărbătoarea Luminii Pure; omagiul strămoșilor.

Luna a cincea: 5 - Sărbătoarea Bărcilor-Dragon, în amintirea poetului Qu Yuan.

Luna a opta: 15 - Sărbătoarea Mijlocului Toamnei este Sărbătoarea Lunii; 27 - Aniversarea nașterii lui Confucius, în anul 551 î.Chr. Luna a noua: 9 - Sărbătoarea Dublului Tang.

Luna a unsprezecea: Solstițiul de iarnă; Sacrificii închinate Cerului.

Luna a douăsprezecea: 24 - Fiecare Leu al Căminului urcă la Cer pentru a da raportul Împăratului Jad și se întoarce la sfîrșitul lunii.

Pentru început, prezentăm pe larg cele mai impor­tan­ te trei sărbători: Sărbătoarea de Primăvară, Sărbătoarea Mijlocului Toamnei și Sărbătoarea Dublului Cinci.

Ulterior, vom prezenta și celelalte sărbători tradiționale. (va urma) Christina Meiţă-Tang

tîrziu: „Callas pleacă în croazieră cu Grace, Rainier şi Onassis. Uf! ne-a fost frică!”.

Acesta este un exemplu luat la întîmplare dintr-o mie. Nu sîntem scutiţi de nimic şi nouă tare ne mai plac astfel de ştiri. Devin ale noastre, umplîndu-ne viaţa zi de zi şi devorăm de la Callas şi o clipă, cu o ceaşcă de cafea şi tartinele cu unt de dimineaţă. „Serate nemaipomenite pe yahtul lui Onassis...”. Ni s-a răpit partea noastră de frumuseţe, Callas a încetat să mai cînte, dar noi trebuie încă să mai putem visa... „Portul Monte Carlo vuieşte de tărăboiul recepţiilor pe care le dă la bordul yahtului Christina, transformat de ea întrun palat plutitor. Vine cu elicopterul asurzind oraşul cu zgomotul motoarelor. Noaptea, Monte Carlo îi aparţine.

Ea este pînă în zori veritabila principesă”... Trebuie să ştii să savurezi această proză: o vom iubi şi mai mult, la nesfîrşit – Callas pe discuri şi în fotografiile pe care le-am păstrat, Callas în faţa lui Visconti sau în picioare pe scenă la Mexico City. Ne închipuim că este pierdută, dar o vom regăsi... În amintirile noastre... „Este văzută la Maona şi la Sea Club mereu în tovărăşia lui Onassis. În fiecare local, personalul are ordin să o anunţe pe Tina de prezenţa Mariei, ca cele două rivale să nu se întîlnească niciodată”. Şi, în fine, pentru a ne copleşi total: „Uneori, Callas dă o recepţie la etajul al VIII-lea al imensului imobil Olympic Maritime cu douăsprezece

ieşiri secrete (!!), o trecere subterană care leagă imobilul de Cazino – Cazino cu C majusculă, şi cu o bucătărie echipată cu aparate electronice”. Gospodinelor, în faţa cuptoarelor voastre cu gaz şi a scărilor de serviciu mohorîte, îngăduiţi-vă trei bune minute de Callas, în acea noapte veţi dormi mai bine!

Chiar dacă viaţa alături de Onassis nu e paradisul blănurilor albe şi al cordoanelor aurite. Mai întîi – din nou întrebarea: căsătorie sau nu? Onassis a divorţat.

Căsătorită în Italia cu Meneghini, Callas nu poate nici să divorţeze, nici să se căsătorească. Dar este liberă să o facă în altă parte, căci şi-a păstrat cetăţenia americană. Şi totuşi, nici unul, nici altul nu se decid… Callas poate că ar fi dorit-o, dar Onassis s-a sustras mereu, invocînd un motiv sau altul. Iată ce scrie Paris Presse din 12 august 1960: „Da, desigur, mă voi căsători cu Onassis”; şase zile mai tîrziu, Onassis declară: „Maria şi cu mine? Sîntem prieteni buni, asta-i tot”. Şi ea ne dă atît de bine imaginea tinerei femei îndrăgostite, supuse şi cuminte. FranceDimanche mai adaugă: „Face absolut tot ceea ce vrea el, vorbeşte dacă el vrea, tace cînd el e tăcut, surîde cînd el e bine dispus... În fine, i-a dat dovada cea mai mare de supunere totală, renunţînd pentru el la cariera ei“. (va urma) PIERRE-JEAN RÉMY

a Mareşalului. Se ştia că acesta era vegetarian convins.

Nu trebuia să lipsească în nici un caz brînza de oaie, măslinele, fasolea preparată în mai multe moduri şi zacusca preferată de Mareşal. Ion Antonescu obişnuia să poarte conversaţii cu ofiţerii şi chiar cu soldaţii. Îl interesa mai ales starea morală a trupei. Deşi părea obosit, cu cearcăne la ochi, prin întrebări scurte, Mareşalul reuşea să se întreţină cu întreaga suită.

- Domnule Maior, prezentaţi-vă!

- Permiteţi să raportez! Sînt maiorul Ştefan Genoiu din Comandamentul Spatelui pe lîngă Marele Stat Major General!

- De unde eşti de fel?

- Din Argeş, domnule Mareşal, de la Dănicei!

- Cunosc locurile, fiind şi eu născut în Argeş.

Reţin numele, mi-a vorbit de dumneata colegul meu, Generalul Marius Bădescu! Ai fraţi pe front?

- Da, domnule Mareşal! Am un frate chiar în faţa Stalingradului!

- Ai veşti de la el?

- Da! Deocamdată este bine, sănătos!

- L-ai sfătuit să-şi amenajeze adăpostul de iarnă?

- Da, domnule Mareşal!

- Bine, domnule Maior!

*** La 10 noiembrie 1942, Mareşalul Ion Antonescu i-a făcut o vizită lui Hitler cu scopul de a-l convinge pe Führer să renunţe la proiectul atît de periculos care era Stalingradul. Priceput strateg, Mareşalul preconiza replierea trupelor germano-române de la Stalingrad pe aliniamente de apărare naturale şi revenirea la un atac concentrat asupra Moscovei. După opinia Mareşalului Ion Antonescu, la Stalingrad, Germania nu avea cum să cîştige războiul, cel mult putea remiza în cazul unor tratative de pace separate cu Stalin!

Hitler nici nu a vrut să audă de opiniile conducătorului român. Din acel moment, armata hitleristă a mers din dezastru în dezastru.

La 19-20 noiembrie 1942, Armata Roşie a trecut la contraofensivă pe fronturile de la Stalingrad. Nefiind într-un comandament operativ, maiorul Ştefan Genoiu a primit ordinul de retragere avînd obligaţia de a readuce în Ţară un convoi cu 1.000 de capete de bovine.

Transportul s-a efectuat în condiţii precare cauzate de bombardamentele aviaţiei ruseşti şi de zăpăceala în care se aflau mai toate serviciile Armatei. (va urma)

Templul „Dragonului Rege“, Podul „Cingătorii de Jad“, „Muntele Celor Zece Mii de Ani“, „Copacul Împărat“ etc. Un palier aparte, dar integrat în marea artă a grădinilor, îl reprezintă grădinile de pe lîngă temple, deschise publicului, așa precum templele sînt deschise atît credincioșilor, cît și vizitatorilor. Arta grădinilor este prezentă în amenajarea locuinței tradiționale. Aici sînt caracteristice peisajele-miniatură: copaci miniaturizați, cunoscuți în afara spațiului extrem-oriental din mediatizata artă japoneză „bonsai“, preluată de la chinezi; mini-„cascade“; pietre stranii care simbolizează munții; vaze sau straturi de flori; camere-sere; mici lacuri cu lotuși etc. În arta grădinilor se poate considera că miniaturizarea artizanală a naturii atinge limita prin „jucăria“ numită „lădița cu peisaj“ – o lădiță care conține pămînt și pietre simbolizînd terenul grădinii și țărmul lacului sau al rîului, o piatră cu formă inedită ce simbolizează muntele, precum și un arbore miniaturizat, care simbolizează pădurea.

Sărbătorile tradiționale (1)

Florin Iordache

RM

Nr. 1549

l

23

11 – 17 august 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (43) SIR HENRY DETERDING „NAPOLEONUL PETROLULUI“ (7)

O alianță fericită (2) Înfăţişarea nu-1 arată nici „prea bogat, nici prea puternic”. (După alierea cu Deterding, peste ani, va figura în volumul „Who’s who” – dedicat marilor oameni ai vremii de la ora respectivă, ceea ce-i dovedeşte ascensiunea: „Bearstead, viconte Marcus Samuel. Fiul unor evrei ortodocşi, născut la 1853, în Witechapel. Principalul organizator al intereselor petroliere engleze – grupul «Royal Dutch-Shell». În 1902, Mayor of London. În 1921, Peerage (Lord Bearsted), în 1924 viconte”. Dar să nu ne grăbim. În timp ce alţii exploatează tutunul, cafeaua, zahărul, fructele tropicale şi, mai nou, petrolul, pe Samuel îl interesează scoicile. Le pescuieşte şi tot el le comercializează; aceste activităţi îi aduc bani pînă întratît, încît îşi creează o societate pe care o numeşte chiar ,,Shell” (scoică) Transport and Trading Company”. „Royal Dutch” recursese, de altfel, la serviciile lui „Shell” pe vremea luptei lui Deterding spre a cuceri piaţa chineză în detrimentul lui Rockefeller: vapoare

Memoriile unui celebru criminalist român (123) ,,Omul cu ciocanul” (22) În timp ce Romulus era supus terapeuticii pentru a fi adus în stare de veghe, noi, împreună cu experimentatul procuror Andrei, locotenent-colonelul Secărea şi asistenta medicală, efectuam percheziţia domiciliară în Strada Arieşului. Timp de cinci zile consecutiv ne întîlneam în apartamentul de la etajul V, pe care nu ne înduram să-1 părăsim nici în timpul orelor de masă.

Toţi căutam, stăpîniţi de emoţii, precum speologii într-o peşteră pe care o cercetează pentru prima oară. Ne divizaserăm principalele obiective. Pentru că prevedeam dificultăţile de care ne-am putea lovi în problema vinovăţiei bolnavului iresponsabil penal, a cărui eventuală recunoaştere izolată n-ar conduce la formarea convingerii instanţei, am hotărît ca pe lîngă alţi martori asistenţi să-1 avem prezent chiar pe tatăl suspectului.

Rezultatul percheziţiei a fost concretizat prin sigilarea, fotografierea şi ridicarea pieselor cu valoare

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (75) Demersuri americane pentru crearea unei forțe arabe de pace (3) Mubarak voia să folosească cele 24 de ore dinaintea deschiderii oficiale a întîlnirii pentru a încerca să obţină o mai mare flexibilitate din partea Bagdadului. În cursul dimineţii, el i-a primit la reşedinţa lui, timp de mai mult de trei ore, pe trimişii speciali irakieni. Efort inutil.

Cele două părţi au rămas pe aceleaşi poziţii. Saddum Hammadi şi Ramadan doreau să discute despre blocada decretată împotriva ţării lor, „un act de piraterie”, şi despre prezenţa militară americană, „un act războinic”.

Mubarak visează două lucruri: ca Egiptul să redevină „centrul de gravitaţie” al lumii arabe şi ca Statele Unite, cu care se află în negocieri, să şteargă datoriile militare în valoare de 7,1 miliarde de dolari.

El speră ca rezultatele întîlnirii la vîrf de la Cairo să-1 ajute să concretizeze aceste două speranţe.

De fapt, pe măsură ce orele se scurg, evenimentele vor deveni din ce în ce mai tensionate şi vor lua uneori o întorsătură tragi-comică.

purtînd însemnele scoicii vor transporta petrolul din Insulindă. Acum, şi Marcus, şi Henri se află în metropola fiecăruia, primul conducînd o bancă şi avînd nave, al doilea girînd, deocamdată, afacerile lui „Royal Dutch”, care are petrol. Oare nu s-ar putea uni cele două societăţi? Întrebarea devine obsesie pentru Deterding, aflat în căutarea, cu orice preţ, a unui „spate”.

Tratativele debutează şi nu sînt, cum crede Henri, anevoioase: se fondează, mai întîi, filiale comune peste tot în lume, unde se poate. Sîntem în 1903, debutul pare modest, dar nu va fi astfel întrucît, patru ani mai tîrziu, „Shell” şi „Royal Dutch” fuzionează, iar între nume pun doar o liniuţă, primul fiind scris cel al olandezului, care are 60 la sută din acţiuni, iar cealaltă firmă, 40 la sută. La auzul ştirii, bătrînii directori ai lui „Royal” iau foc, îl acuză de eşec pe Deterding şi se îndoiesc în public de capacitatea lui mentală. Pe acesta, reacţia lor nu-1 priveşte, el ştie că surplusul de acţiuni al firmei e suplinit, de acum, de protecţia şi bunăvoinţa Imperiului şi o asemenea afacere nu se poate scăpa. În plus, noua societate controlează altele două, special înfiinţate: una este olandeză, „Batanfosche Petroleum”, iar cealaltă, engleză, „Anglo-Saxon Petroleum”, care cumpără producţia celei dintîi, o transportă şi o distribuie. În noile condiţii, surîzător şi încîntat, Henri Deterding se mută la Londra şi devine cetăţean britanic: Henry Deterding. Şi Marcus Samuel vede în el, ca şi Kessler odinioară, un viitor magnat, aşa că preferă să se dea

la o parte, să aştepte rezultatele bătăliilor lui, primind, fireşte, onoruri şi avînd un bun fundal pentru activităţile sale politice viitoare.

de indicii şi probe indirecte în învinuirea lui Romulus ca autor al omorurilor şi tentativelor: – un tratat de medicină legală, în care am găsit adnotări ale bănuitului şi multiple sublinieri cu privire la traumatisme craniene şi diverse forme ale morţii violente; – o broşură intitulată „Vita sexualis”, de asemenea, cu adnotări şi sublinieri privind gama perversiunilor sexuale, formele de sadism şi ferocitate ce, uneori, culminează cu omorul şi diverse teze ce relevă tangenţa vieţii sexuale cu anumite concepţii mistice, integrînd chiar sexualitatea în ritualul sau etica unor culte; - cartea ,,Piatra filozofală”, în care s-au găsit subliniate unele fragmente, ca de pildă: ,,... stăpînii și slujitorii focului sileau flăcările să-și ardă încet victimele...”; ,,... doriseră moartea...”; ,,La îngeri nu afli nici rușine, nici gelozie, nici opreliște privind dulcile desfătări trupești.

Cum vei răbda pe tot trupul aceleași flăcări?”; - două șperacluri și 26 de chei diferite, fără justificarea utilității și provenienței lor; - o cămașă cu orificii ce păreau a fi produse prin decupare pentru analize biologice. Apreciind că ar fi fost pătată de sînge și examinată de vreo comisie de triere din cadrul primului colectiv, am hotărît sigilarea și ridicarea acesteia;

- mai multe caiete, dosite în șifonier, ce cuprindeau sute de pagini manuscris – gen jurnal. S-au realizat fotocopii, caietele originale fiind sigilate pentru eventualul dosar al procuraturii.

Lectura caietelor ne-a stimulat mai mult să-l vedem pe Romulus în persoana celui mai important bănuit, pentru că ne-a relevat existența unei serii de așa-zise vedenii (,,discuții cu Satana”). În delirul său mistic declanșat pe fond sexual, suspectul a consemnat că pe ,,Satana” îl întîlnea în șifonier. În interiorul acestuia a fost descoperit un alt jurnal privind acțiunile de exterminare a femeilor.

Mai tîrziu s-a constat că șifonierul era locul său preferat de rugăciuni, unde, după cum pretindea el, se întîlnea și cu ,,spiritul lui Dumnezeu”, care dădea dispoziții cu privire la săvîrșirea omorurilor și a jertfei prin foc în șifonier. Această mențiune s-a dovedit a fi reală în cazul omorurilor în care necunoscutul autor, de regulă, scotocea în șifonierul ce constituia și focarul incendiilor produse.

Majoritatea ,,previziunilor” cu valențe de similitudine privind modul de a se acționa în cele opt cazuri sînt înscrise în jurnalul bănuitului atît în perioada respectivă (toamna și iarna 1972), cît și anterior acesteia. (va urma) DUMITRU CEACANICA

Pentru prima oară de la plecarea lor în exil, foştii guvernanţi kuweitieni sînt prezenţi. Ei reprezintă încă guvernul legitim şi recunoscut. Emirul a ezitat îndelung înaintea acestei călătorii, fiind necesară presiunea conjugată a saudiţilor şi americanilor, exasperaţi de nehotărîrea lui, pentru ca el să accepte deplasarea la Cairo. El a precizat că nu va asista decît la şedinţa de deschidere din ziua de 10, înainte de a se reîntoarce în exilul său din Arabia Saudită, la Taif. Tuturor celor prezenţi, emirul Jaber le oferă imaginea unui om „într-o permanentă stare de şoc, de prostraţie”. O reuniune neoficială a miniştrilor Afacerilor Externe va pune faţă în faţă delegaţiile irakiană şi kuweitiană.

Tarik Aziz a intrat în sală fără să arunce nici o privire membrilor familiei Al Sabah, mai ales ministrului Afacerilor Externe, şeicului Sabah Al-Ahmad. Toţi kuweitienii îşi luaseră vestele anti-glonţ. Tarik Aziz se adresează adunării: - Protestez împotriva prezenţei aici a acestor marionete ale americanilor... Şeicul Sabah Al-Ahmad se ridică, înnebunit de furie: - Voi aţi violat toate legile internaţionale şi...

Aziz îl întrerupe glacial: -Taci, nu eşti decît un mercenar american care lucrează de multă vreme pentru CIA!

Kuweitianul, la capătul nervilor, încearcă să se ridice pentru a vorbi din nou. Dar cade spre spate şi se prăbuşeşte fără vlagă pe scaun, în timp ce Tarik Aziz continuă imperturbabil să vorbească foarte apăsat: - De la fuga familiei Al Sabah, Kuweitul este liber!

Cîteva ore mai tîrziu, înfruntarea reîncepe, de data aceasta în interiorul restaurantului din palatul congreselor. Irakienii şi kuweitienii continuă să-şi aducă injurii şi vice-prim-ministrul Ramadan ajunge să-şi arunce farfuria în obrazul prinţului moştenitor, şeicul Saad. Acesta sare de pe scaunul său, gata să-1 lovească pe irakian, care are un pistol ascuns în centură.

Va fi nevoie de intervenţia altor miniştri şi diplomaţi pentru a-i despărţi pe „beligeranţi” care continuă să arunce unul în altul cu sticle şi veselă.

Reuniunea de la Cairo se desfăşura într-un climat deosebit de neplăcut. Cu toate acestea, la deschiderea şedinţei în plen, Mubarak 1-a întîmpinat pe fiecare şef de stat cu un zîmbet de circumstanţă, conversînd cu unii dintre ei, mînă în mînă, conform uzanţelor. Poate că partea cea mai rea putea fi evitată.

De fapt, ea a fost prezentă pe tot parcursul acestei „întîlniri a ultimei şanse”. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

Rothschild oferă fonduri (1) Totuşi, firma încă nu e supercompetitivă, neputînduse confrunta cu magnaţii petrolieri din lipsă de fonduri.

De acestea dispune casa Rothschild, cu sediul principal dincolo de Canalul Mînecii, pe malurile Senei. Şi ea e interesată de petrol iar în cîmpurile din Baku îi funcţionează propria „Compagnie du Mazout” – „Bnito”. Deterding nu visează altceva, traversează Canalul, se prezintă la Rothschildzi, şi tratativele încep deîndată.

Aceasta pentru că olandezul – britanic, deşi dispune de recomandarea ultraelogioasă a lui Marcus Samuel, îi seduce pur şi simplu: îl găsesc „plin de energie şi de imaginaţie şi poate cel mai bun administrator care convine intereselor lor petroliere din Baku”. Nu-l refuză şi nu vor regreta. Deja, „Royal Dutch-Schell” e în avînt remarcabil: 1.200.000 de tone producţie în 1908, cu o flotă avînd capacitatea de 150.000 de tone. (E adevărat, în anii ’60–’70 s-a ajuns ca un singur petrolier să aibă capacitatea respectivă, dar să nu uităm, la începutul veacului lucrurile stăteau cu totul altfel!) (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

24

Nr. 1549

Doza de sãnãtate Coronavirus – cu toții sîntem de părere că trebuie să se schimbe ceva!

Umbra acestui virus ne va urmări încă mult timp de acum înainte. Efectele profunde asupra sănătății oamenilor au scos în evidență un sistem de sănătate perimat, iar criza economică în care am fost aruncați este resimțită de toată Planeta.

Fiecare dintre noi are în fața ochilor filmul ultimelor luni în care toată mass-media avea o singură preocupare: coronavirusul.

Ca să avem o viziune mai clară asupra faptelor, să încercăm să privim cu 20 de ani în urmă. La vremea respectivă, pe Pămînt locuiau aproximativ șase miliarde de oameni, în prezent cifra depășind opt miliarde, în creștere de la an la an. Emisfera vestică a început să își pună deja problema existenței.

Suprapopularea Planetei duce la scăderea nivelului de trai pentru cetățenii multor state și la ineficiența sistemului de sănătate, care nu mai poate face față la o populație atît de numeroasă. Oamenii de știință își pun întrebarea: ,,Cum poate fi întreținută sănătatea locuitorilor Planetei?”. Este necesar să clarificăm faptul că boala nu este opusul sănătății, întrucît ne îmbolnăvim numai atunci cînd resursele nu mai sînt folosite corespunzător, fiind întotdeauna un simptom al suprasolicitării.

Sănătatea este o chestiune de conștiință. Boala ne arată că sîntem pe un drum greșit, că am deviat de la normele de existență în echilibru. Pentru mulți dintre noi, boala este asociată cu moartea, și, în loc să o privim ca pe o avertizare și să demarăm procedurile de corectare, noi luptăm împotriva ei. Ceva asemănător se întîmpla și în Antichitate – în momentul în care un sol aducea o veste proastă, era decapitat.

Medicina clasică tratează exclusiv simptomele, iar cînd pacientul se îmbolnăvește de cancer, de exemplu, șocul este devastator. Dar, moartea nu numai că face parte din viață, dar este însăși premiza vieții. Boala indică faptul că sistemele automate de autoreglare din corp sînt într-un dezechilibru energetic, că au ieșit de

sub controlul sistemului neurovegetativ. În corpul nostru circulă în permanență mii de celule cancerigene care sînt distruse fără nici o problemă de sistemul de apărare al corpului, dar doar dacă acest sistem, la rîndul lui, este în balanță energetică.

Frica este cel mai mare dușman al omului, ea declanșează în organism o cascadă de hormoni de stres care, la rîndul lor, decuplează regenerarea și vindecarea organismului. Persoanele care acceptă boala și îi acordă importanța cuvenită sînt tocmai acelea cărora le este frică de ea. Boala nu ne aparține, predestinația noastră este să ducem o viață liniștită, să ne iubim unii pe alții și, cu multă recunoștință, să mulțumim Creatorului.

Pentru aceasta, corpul și spiritul nostru au nevoie de pauză și de o reîntoarcere la mecanica cuantică în vederea restabilirii unei noi ordini energetice.

Prof. dr. Christopf Hueck susține: ,,Libertatea este izvorul sănătății, scopul fiind obținerea sănătății pentru toți oamenii”. Tot el cataloghează măsurile adoptate în perioada pandemiei de coronavirus drept ,,dictatură în sănătate”. Specialiștii sînt sceptici cu privire la un al doilea val de infectări cu Covid-19, deoarece virusul, în forma lui inițială, nu se mai poate repeta, suferă mutații, deci ar putea reapărea doar sub o altă formă.

Virușii nu constituie un pericol pentru un organism sănătos! Un sistem de apărare aflat în echilibru energetic poate face față oricărei forme de viruși. Experiențele acumulate de omenire de-a lungul timpului sînt setate și depozitate într-un vacuum cuantic, ne stau la dispoziție, iar informația are un aspect spiritual, aparține de a șaptea și a opta dimensiune, trebuie numai să fim în rezonanță și putem oricînd să ne folosim de ea. Măsurile excesive de siguranță pot duce la o formă de nevroză colectivă.

Medicina energo-informațională oferă terapii care se bazează pe informația proprie a fiecăruia dintre

l

11 – 17 august 2020

RM

TERAPIA 4W – zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutrali­zarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate. noi. Terapii blînde, fără durere, fără medicamente.

Autoreglarea energetică a corpului și repunerea comunicării energetice la nivel de celulă-organ-sistem readuc organismul în echilibrul propriu.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.