România Mare. nr. 1548

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Mă urmăresc cîteva teme din Mozart, care îmi picură în suflet o armonie calmă și luminoasă.

Cum, n-ați găsit încă mormîntul lui Mozart? E în inima mea.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

România, „șoarecele beat al unui NATO pe drumul fără întoarcere“?!

Motto: ,,America își va duce politica de una singură, antrenînd în demersurile ei tot felul de alianțe oportuniste” – Madeleine Albright

Am decis să prezint în edi­ torialul de față una dintre cele mai interesante și curajoase analize publicate recent. Autor este fostul ministru de Externe și vicepreședinte al PE, Adrian Severin.

Tema este incendiară – NATO, pe un drum fără întoarcere, către cu totul altă destinație și alt sens față de cele pentru care a fost creat. Și, ceea ce este genial – analiza are la bază chiar mărturisirea unuia dintre cei mai apreciați secretari de stat SUA, Madeleine Albright: ,,America se va depărta tot mai mult de ideea apărării comune și își va duce politica de una singură, antrenînd în demersurile ei tot felul de alianțe oportuniste. NATO veți rămîne tot mai mult voi, noii membri din Europa de Est.” (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Revista ,,România Mare”, o nouă etapă Cei care ne urmăresc au putut observa faptul că, de aproape un an de zile, am început să aducem plus valoare produselor noastre și să punem accent pe mediul online. Chiar dacă ne dorim ca revista să apară în varianta print atît timp cît ni se va permite, nu putem să neglijăm dezvoltarea în zona cea mai des frecventată de cititori, fie că ne referim la cei clasici, fie la tineri.

Ne dorim să fim în continuare ceea ce tatăl meu a reprezentat pentru România – ,,farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună” – și în zona virtuală. În fapt, sîntem adepții tehnologiei, ai internetului, ai discuțiilor libere, dar, cel mai important, sîntem adepții informărilor corecte. Credem că, pentru a atinge acest obiectiv, avem nevoie de resurse, fie că vorbim de cele umane, fie de cele materiale. Nimeni nu trăiește cu nimic, pentru a crea ai nevoie de resurse. Încă de la debut, revista s-a susținut din venituri proprii, prin abilitatea și strădaniile părintelui-fondator, Corneliu Vadim Tudor, dar și cu ajutorul persoanelor care au crezut în noi. Însă, pentru nimeni nu este un secret faptul

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Români, vă ordon: treceţi veacul! (3) La proporţiile vremii sale, asta avea în vedere Vasile Pârvan cînd, în vremea studenţiei din Germania, în primii ani ai Secolului XX, îi scria dascălului său, Nicolae Iorga, propunîndu-i să ţină în facultăţi „cursuri de energie naţională”.

Această energie avea să erupă, aidoma lavei unui vulcan, în anul de foc 1917, cînd românii n-au mai fost nici fatalişti, nici smeriţi, nici umili în faţa străinilor şi au dat măsura unui eroism de o măreţie antică. Apoi, aşa cum se întîmplă de obicei, au venit corbii, hienele şi şacalii politicianismului balcano-galiţian şi au curăţat cîmpurile de bătaie, bătîndu-şi joc de cele două decenii ale României Mari. „Trăiţi ca nişte porci!” – le-ar fi strigat Friedrich Nietzsche.

Atunci iar ni s-au destrămat graniţele, fără ca Armatei să i se îngăduie să tragă măcar un foc de armă. Asta pînă în ziua de 22 iunie 1941, cînd cel care avea să devină Mareşalul Antonescu a adresat Armatei un ordin care se aşază lîngă cele mai importante documente din Istoria Poporului Român, alături de „pohta ce-a pohtit-o” Mihai Viteazul şi de Proclamaţia de la Padeş a lui Tudor Vladimirescu: „Ostaşi, v-am făgăduit din prima zi a noii domnii şi a luptei mele naţionale să vă duc la biruinţă; să şterg pata de dezonoare din Cartea Neamului şi umbra de umilire de pe fruntea şi epoleţii voştri“. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (30 septembrie 2000, Casa Republicii; discurs de acceptare a candidaturii la funcţia de preşedinte al României) că în perioada actuală, presa românească tipărită suferă, multe publicații longevive fiind nevoite să își întrerupă apariția din cauza mafiei distribuitorilor, a contractelor de publicitate preferențiale, a intereselor primăriilor, care aleg să demoleze chioșcurile de ziare, lăsînd pe drumuri mii de familii. Din acest motiv, dată fiind realitatea, cu ajutorul unei companii românești de excepție am implementat un sistem de abonamente pentru varianta print a revistei, dar și pentru cea online, pentru a le fi mai ușor celor care doresc să se aboneze și să rămînă, astfel, în rîndul cititorilor noștri fideli, să achiziționeze abonamente după preferințe. Desigur, cititorii noștri își pot face în continuare abonamente prin intermediul Manpress (pentru bucureșteni) și Poșta Română și pot cumpăra în continuare revista de la chioșcuri. Din păcate, însă, nu știm cît timp va mai fi posibil acest lucru, din motivele enumerate mai sus. În ceea ce ne privește, acest sistem nu doar că ne va permite să rămînem așa cum am fost mereu – independenți – dar, în timp, vom putea să atragem mai multe condeie care să ne încînte cu talentul lor jurnalistic și cu patriotismul lor nativ.

Revista ,,România Mare” a fost, este și va rămîne o publicație românească autentică, vadimistă,

„Vară de basm“, tablou de Anca Bulgaru

ntoarcerea n larg Eternă e democrația mării mistuitor e dorul la catarg pavilionul inimii se-aprinde pe fiecare vas întors din larg Pămînturi vechi, cîndva înfometate pustietăți secate-n rădăcini regat bolnav de secetă și calcar hieroglifă scrisă cu ciulini Exil trăit cu spaimă de Ovidiu de viscole și arşiți troienit țărînă spulberată de migrații și de războaie fără de sfirșit Tărîm muncit cu sînge și sudoare de neamul nostru veşnic încercat împodobit cu castre și basilici ca un muzeu în ceață scufundat Pont Euxin, mult iubitor de oaspeți plămîn al țării spre întinse mări unit de toți păstorii transhumanței români sosiți din cele patru zări Aici e neschimbată numai marea căci numai marea n-are început tărîmul sfînt al patriei mă cheamă eu pun genunchiul jos și îl sărut!

CORNELIU VADIM TUDOR independentă, corectă, un bastion al valorilor și tradițiilor românești. Nu dorim să fim asociați cu nici un partid politic, nici chiar cu PRM, chiar dacă, din păcate, încă mai sînt persoane care cred într-o posibilă alianță a celor două entități. Am să repet mereu: Revista ,,România Mare” este portavocea valorilor lui Corneliu Vadim Tudor, cea care, prin intermediul vadimismului, va duce mai departe această moștenire.

Le mulțumesc tuturor celor care s-au abonat deja și, totodată, celor care o vor face. O presă corectă este o presă independentă de finanțări externe, fie că vorbim de companii private, fie de sprijin guvernamental. Ne dorim să fim o revistă a românilor, așa cum am fost mereu. Vom merge pe această linie pînă cînd poporul român va considera că nu va mai avea nevoie de noi.

Lidia Vadim Tudor

NR. 1548 l ANUL XXXI l 4 – 10 AUGUST 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Nr. 1548

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Un bătrîn liberal a zis: „Dl. Emil Constantinescu este ridicol de prost” F Popa Ţeavă securist F Prefectul de Argeş şantajează conducerea P.D.S.R.-ului F Poarta Strănutului F Primul film porno din România: amorul nebun dintre Găina Mărgeluşa şi Ion Cristoiu. F Mîndruliţă dă-mi busola/ Mă duc să lupt în Angola!

PARTEA A II-A F Dar, la Televiziune au început să abunde greşelile, de tot felul – de la cele de cultură şi informaţie, pînă la cele de exprimare şi de dactilografie. La Teleenciclopedia aflam că într-o expediţie prin jungla amazoniană, 6 temerari români „au capturat exemplare rare de floră şi faună” - ceea ce e o inepţie, fiindcă florile şi ierburile nu pot fi „capturate”, că nu fugeau nicăieri. F Într-un alt comentariu se vorbea despre „interculturalitatea română, maghiară, ger­ mană”, ceea ce, sîntem siguri, a dus la fracturarea limbii acelei crainice preţioase. F Dar, un mare gafeur e şi Ion Stavre, care îşi ia libertatea de a cenzura el figurile participanților la recepția oferită de preşedintele României în onoarea preşedintelui Paraguayului. Băiatul ăsta aflat în slujba lui Dide ne urăşte sincer. Bine că îl prezintă în rol central, printre marile oficialităţi ale recepţiei de la Cotroceni, pe şeful său, Dumitru Titus Popa...

F La Serata Muzicală de sîmbăta cealaltă, a apărut şi mutrița de vulpe hoaţă a înfocatei monarhiste Doina Uricariu. Desigur, de la poe­ zelele despre cravata roşie de pionieră şi P.C.R., pînă la snobismul elitist afişat azi (cu o escală prin patul poetului Nicolae Oancea, prin anii ’70, ca să-i apară şi ei o plachetă la Editura Eminescu) această distinsă coadă de mătură a parcurs un drum plin de hîrtoape. Măcar de-ar fi pus mîna pe carte, dar e tare prost pregătită, sărăcuţa de ea! Am spicuit absolut la întîmplare: „Formele de alianţă în care te baţi pe burtă (?!) şi eşti ignorant”; „Ce vrea Ana Blandiana, ce vreau (?!) colegii ei, ce vreau (?!) oamenii politici”; „Românul confundă pragmatismul cu actul de cocoţare al puterii”, mai pe şleau, românul ar fi un arivist, ar avea complexul puterii, ceea ce e jignitor pentru poporul nostru; „Cît de sus sînt marile voci româneşti, nu numai virtuoşii” (corect – virtuozii!); „Nu e nici un chirurg în Parlament, nu e nici un doctor” (asta trăieşte pe altă lume, fiindcă numai în Senat, de pildă, există doctori ca Iulian Mincu, ministrul Sănătăţii, Sabin Ivan, Ioan Cârciumaru, iar la Camera Deputaţilor sînt şi chirurgi, cum e deputatul P.R.M. Ioan Marinescu). Concluzia codobaturii e monumentală: „Am fost 6 ani șomeră după terminarea facultăţii, dar am stat în Bibliotecă...”. Hai că-ți creşte nasul, şi aşa e cam lung, dacă ai fi stat nu 6 ani, ci numai 6 zile în Bibliotecă, ai fi vorbit şi ai fi scris altfel. F Fiindcă tot am vorbit despre greşeli de dactilografie şi subtitrare la Televiziune (tot mai supărătoare!), haideţi să vedem cum ar arăta o emisiune de Actualităţi prezentată, după textul unui astfel de Buletin de Ştiri, de Cornelius Roşiianu: „Stimaţi telespectatori, Bulă seara. Se află aici, alături de mine, cascadorul Marțipan Chirvase care a primit, în sfîrşit, de la Ghinezbuc vestea că recordul său a fost homologat. După cum se ştie, el a trecut cu Marina printr-un ştrudel în flăcări. Astfel, valorosul nostru cascador Marian Pischwasser se alătură altor români iluştri, ca Brânduș, de pildă, care a scluptat Mama Tăcerii, Cucoana Infinitului şi Poarta Strănutului. Să trecem la

evenimentele zilei. O plombă artizanală a explodat astăzi în Piața Sobor. Un obor de preoţi a sosit să facă sfînta drujbă. Imediat, s-au prezentat şi orgasmele de stat, pentru a stabili cine e cantautorul acestui odios patentat. La Campionatele Mondiale de ateism în sală din Peninsula Isterică, sportivii noştri au urcat pe sodium la următoarele probe: aruncarea ciobanului, săritura cu prăjitura, 110 metri farduri, 200 metri platfus şi triplu smalț.

Fosta noastră săritoare Găina Astafei a trecut peste racheta înălţată la 2 metri, dar, în cădere, şi-a scrîntit mîța dreaptă. Alte ştiri. Tîlharul General al Capitalei, Crin Malacu, a căzut într-o groapă de 4 metri adîncime. Alergătorii din Capitală au declarat Agenţiei de Presă ROMGAZ că îl vor scoate la alegerile viitoare. O crimă pasională zguduie lumea artistică: celebrul porco-star italian Ciocciolina, de origine maghiara, l-a găsit pe atlantul ei Tökeş Laszlo sub pat cu Adrian Severin, pederast de la P.D., jucîndu-se de-a Tratatul de Bază. I-a sinucis pe amîndoi cu un pur-sînge rece ceva de speriat. Liderul C.D.R. Debil Constantinescu a declarat Agenţiei Moliafax că, în calitate de rector, e de datoria lui să-i bage preşedintelui Ion Iliescu sula lui Hector în coaste. La alegerile din 1996, liderul C.D.R. se teme numai de Niciolae Cerveni-Bulumac, amîndoi fiind dispuși să renunțe în favoarea Regelui Dihai. A prezentat Cornelius Roşiianus”. F În Divizia Naţională şi-a făcut o intrare spectaculoasă fot­ balistul Guşatu. El va face un tandem pe cinste cu Gîlcă. F Încă nu s-a născut nici medicul, nici tratamentul care să-i mai vindece pe vagabonzii de la „Ziua” de ridicol. În numărul de sîmbătă al sinistrei publicaţii, apare pe pagina I un „articol” patologic, intitulat: „Demascat de «ZIUA» că vrea să-i potolească cu ciomegele, pe unguri, pe 15 martie, Bebe Ivanovici vrea să atace cu bîte de lemn redacţia «ZIUA». Vadim a promis şi el un «comando» de sprijin”. Mă prăpădiţilor, cine v-a băgat în dovleceii aia răscopţi şi putrezi că vă ia cineva în seamă, în ţara asta? De cînd e lumea şi pămîntul, păduchii nu s-au cuminţit cu ciomegele, ci cu talpa piciorului. F Presa ne informează că au fost încheiate filmările la primul film porno din România.

El are două serii: seria I se intitulează „Mărgeluşa, amanta lu’ Jack”, iar seria a II-a va purta numele „Jack, amantul lu’ Mărgeluşa”. Acest film a fost realizat în mai multe locuri pitoreşti ale Capitalei: Balamucul Nou, Balamucul Vechi, Magazinul Crevedia de pe Bd. Titulescu, redacţia ziarului „Excrementul zilei”, fostul sediu al C.C. al U.T.C., etajul de vilă din Intrarea Nicolae Iorga nr. 1, precum şi într-un coteţ cu 18 etaje, realizat din cartoane de ouă de World Trade Center. Cei care au avut norocul să vizioneze această peliculă au ieşit pur şi simplu răvăşiți din sala de proiecţie, cu privirile rătăcite şi părul vîlvoi – vorbim de părul de pe piept, mîini şi picioare, pentru că părul din cap le-a căzut brusc. Unul dintre fericiţii cinefili care au avut acest privilegiu este cunoscutul comic Ioan Ghiuri Pascu.

I-am luat, evident, un interviu: ALCIBIADE: Spune, Ghiuri din Miussouri, plăcutu-ţi-a ţie filmul aista?

GHIURI: No, fain lucru, nimic dă zis. Africa, Africa, Africa! ALCIBIADE: Care e subiectul? GHIURI:

l

4 – 10 august 2020

RM

Subiectul nu poate fi separat de predicat, fiindcă totul e dinamic, trepidant, nici nu ştii ce instinct animalic îţi e biciuit mai întîi: îți vine să-i plîngi de milă lui Cristoiu, fiindcă mîndria lui masculină e jucată în picioare de această Messalină de găină, care îl înşală cu toţi cocoşii de la Crevedia, dar ce-i al ei e-al ei, cînd o vezi cu copanele alea rumene în sus, te gîndeşti fără să vrei în subconştientul tău la un ceaun cu mujdei şi mămăligă, ca s-o ronţăi pîn’la os. ALCIBIADE: Pe cine s-o ronţăi pîn’la os?

GHIURI: Pe eroina principală, care e jucată magistral de Maia Morgenstern. ALCIBIADE: Deci nu joacă o găină? GHIURI: Ba da, e o găină, dar vocea e a lu’ Maia, fiindcă a mai rămas ceva bandă de sunet de la Tragedia Antică a lui Andrei Şerban şi normal că asta vorbeşte în greaca veche şi latina nouă, în vreme ce analistul stă pe vine şi cîntă: „Plouă, plouă, babele se ouă!”. Imediat, regizorul face un travelling de mare efect peste Babele din Buşteni, interpretate de Doina Cornea, Paula Ivănescu şi Rada Istrate, care tot mereu cade pe spate pîn’ la 3 şi jumătate. Scenă antologică: ele stau acolo, cocoţate pe munţi, şi fac semne cu batista, ca să ştie Regele unde aterizează.

ALCIBIADE: Carevasăzică, e un film porno sau un film politic? GHIURI: E un film zgubilitic, are de toate elementele în el: heliu, magneziu, oxigen, şi iaurt greu, din Tabelul lui Mendeleev. Dacă te interesează scenele porno-porno, să ştii că cea mai tare se află între seria I şi seria a II-a. Atunci, s-a aprins lumina, ca să fumăm şi noi o ţigară, şi prin faţa ecranului a început să zboare chiar eroina principală, Mărgeluşa, fugărită de Cristoiu, în pielea goală, agitînd arma de vînătoare pe care a cumpărat-o de la criminalul din Deva, Beniamin Jian.

ALCIBIADE: Dar, ce-aveau de împărţit? GHIURI: Marele analist îi reproşa că l-a îmbolnăvit de Boala lui Calache, de-aia s-a stafidit în halul asta, a slăbit 60 de kile şi s-a cocoşat, dar nu e adevărat, fiindcă el are boala asta de cînd s-a născut. ALCIBIADE: Şi cum s-a terminat scandalul? GHIURI: Aaaa, păi nu s-a terminat, a-nceput seria a II-a şi ei tot se fugăreau, tot cotcodăceau, se umpluse sala de proiecţie de-atîția fulgi, pînă la urmă a venit Tărăcilă cu un echipaj şi i-a băgat la coteţ. Încă o dată se adevereşte proverbul: „Mari ca artişti, mici ca oameni!”. F Nicolae Manolescu s-a abonat la perierea căpeteniilor U.D.M.R.: în 1990 plescăia din buzele alea vinete, ca nişte lipitori scorojite, de fericire că ce „erou naţional” e Tökeş Laszlo, iar în 1995 face ocheade de piţipoancă, pentru a-l baga în seamă Marko Bela. În mod concret, Rățoiul Donald afirmă într-un interviu acordat ziarului „Adevărul”: „Exceptînd P.A.C.-ul, mari poeţi, poeți-poeţi nu mai există în altă parte. Cît despre Marko Bela, ştiu că este un foarte bun poet, din păcate, tradus prea puţin în româneşte, aşa că nu pot să spun că-l şi cunosc ca poet”. Să-l luam pe puncte? 1) Marii poeţi de la P.A.C. or fi, în mintea feciorului de legionar, Şt. Augustin Doinaş, Ştefan Radoff, Mona Muscă şi, mai presus de toţi, Emil Negruțiu; toate poeziile lor, luate la un loc, nu fac cît inegalabilele versuri ale lui Ion Nicolescu: „Cîrciumioara Trocadero/ Are-un vin egal cu zero/ Cine-l bea nu se mai scoală/ De sub piatra funerală/.../ Ce mulți crocodili cresc în Nil/ Inutil, inutil, inutil!”; 2) Deci, el ştie că markobelitul „este un foarte bun poet”, dar, de citit, nu l-a citit, fiindcă acest Lenin-baci nu-i tradus în româneşte, deci, „nu pot să spun că-l şi cunosc ca poet”; contradicţia lui Manolescu e mortală şi îl descalifică. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare”, nr. din 17 martie 1995)

RM

Nr. 1548

l

4 – 10 august 2020

Cînd ieftin este mult prea scump

De cîteva zile, Revista ,,România Mare” a implementat un sistem de abonamente online, care permite celor care doresc să aibă acces la o serie de articole de pe site, să plătească pentru a le citi. Este o măsură pe care noi o considerăm de bun simț, mai ales într-o perioadă în care s-a dovedit cu vîrf și îndesat că gratuitatea este nocivă, în special pentru cel care o acceptă, nu pentru cel care ,,o vinde”. Expresia ,,ieftin e prea scump” este deja consacrată în rîndul românilor, așa că sînt mulți cei care preferă să plătească un preț corect pentru o serie de produse/servicii pe care le primesc, decît să riște o gratuitate care, direct sau indirect, în timp, îi va afecta.

Obiceiul de a îngurgita tot ce este gratuit pe internet a generat situația în care ne aflăm acum noi, ca societate, dar și noi, ca națiune. Dacă pînă în 2001, pentru a citi un ziar, mergeam la un chioșc, plăteam și citeam, după aceea, lucrurile au început să degenereze. În trecut, publicațiile erau finanțate din vînzările pe care le aveau și, imediat după, din publicitatea pe care o atrăgeau. Este foarte adevărat că în spatele multor trusturi de presă existau numeroase interese. Dar, în mod absolut, cu cît un ziar se vindea mai bine, cu atît publicitatea atrasă era mai multă, mai calitativă, asigura angajaților salarii bune, un trai decent. Publicația respectivă, prin vînzări, punea în lumină aportul unor jurnaliști valoroși, dar și un conținut curat. În fapt, pînă în anul 2004, cînd publicațiile erau prezente pe internet, dar nu cîștigau din asta, valoarea jurnalismului – fie că vorbim de presa scrisă, fie de radio și TV – era net superioară. Îmi amintesc de primii ani de presă, cînd, reporter de teren fiind, pentru a da o știre aveam nevoie de cel puțin trei surse. Sfaturile primite de la prima mea șefă din branșă, Doina Gradea, m-au făcut să ofer publicului meu informații verificabile. De fapt, pe acest lucru se baza presa, acolo îi erau rădăcinile: în calitatea informației și în ancorarea ei în realitate.

Nu am să neg modul profesionist prin care, la vremea aceea, Mediafax reușea să clădească valori în rîndul jurnaliștilor, și nu am să neg, de asemenea, faptul că Adrian Sîrbu, în ciuda controversatei sale personalități, va rămîne un factor determinant al presei românești din perioada 1990 – 2000.

Problema este că, pe măsură ce timpul a trecut, calitatea presei s-a diminuat atît de mult încît nici măcar nu mai este luată în considerare. Online-ul poate că a distrus presa scrisă, dar eu cred că principalul motiv al căderii printului nu a fost internetul, ci firmele de distribuție. Acestea au distrus presa scrisă din România; internetul doar a pus bomboana pe colivă. Dacă se va face o anchetă asupra furtului din zona de distribuție

din ultimii 20 de ani, tu, român de rînd, ai să rămîi uimit.

Dar, se pare că aceasta a fost trendul, acesta a fost ordinul pe unitate.

Revenim, însă, la ultimii 10-15 ani de presă. Totul a devenit gratuit. Acum, cînd vrei să dai o dumă, o dai și gata. Nivelul informației s-a diminuat atît de mult, încît credibilitatea ei este pusă la îndoială de unii, sau este crezută imediat de alții, pentru că mulți români se limitează strict la instinctele primare și la a înjura tot ceea ce nu înțeleg.

Practic, presa s-a transformat într-o imensă mașinărie de manipulare. Nu a existat presă liberă pînă în 1989, pentru că toată era de stat. Presa liberă nu mai există nici acum. Dacă ne referim la Antene, spunem că sînt ,,ale lui Voiculescu”; dacă vorbim de ,,Adevărul”, spunem că ,,este al lui Burci”; dacă aducem în discuție ProTV, spunem, în funcție de cît cunoaștem, că este ,,al lui Sîrbu” – dar nu mai e demult, sau că este ,,al americanilor”; cînd vorbim de B1, spunem că este ,,al lui Bobby Păunescu”, așa cum spunem și de ,,Evenimentul” că este ,,al lui Andronic”. Presa este mereu ,,a cuiva”, dar, în fapt, trebuie să reținem că presa nu este deloc liberă, că aparține celor care o finanțează, deci nu este nicidecum apărătoarea poporului, ci a grupului sau a intereselor care o susțin.

Libertatea presei este o pastilă amară cu care se spală creierele, iar libertatea de exprimare – în condițiile în care oricine are voie să spună orice, despre oricine, fără nici un fel de dovadă – reprezintă săpunul cu care românul face asta. Sînt renumite faptele reprobabile expuse pe diverse site-uri obscure, ce au drept obiectiv abaterea atenției după un anumit scenariu, și care sînt preluate imediat de oamenii politici, dar și de toată presa aservită unor interese ascunse, și în nici un caz românești. Adăugăm și așa-zisele ,,surse anonime”, care apar din neant și care nu reprezintă nimic altceva decît otrava care omoară gîndirea, care contaminează mintea și manipulează în mod constant gîndurile românilor. Nu pot să nu amintesc de o știre apărută pe internet (locul unde presa este gratuită), în care era prezentat un cadru din ,,Stăpînul inelelor – Frăția

3 inelelor”, cu două mari statui ale unor regi-personaje din film, construcții care erau prezentate drept statuile unor regi daci, montate undeva pe Clisura Dunării, unde acum este cioplit chipul lui Decebal. Nici nu vreți să știti cît de mulți au fost cei care au aplaudat această minciună, fiind mîndri că sînt români.

Gratuitatea este periculoasă și, din fericire, multe țări din Occident au înțeles asta și deja au început să apară publicații care încearcă să țină steagul sus, să impună respect și să nu depindă de nimeni și de nimic, așa că au implementat sistemul de abonamente pentru cititori.

Noi, cei de la ,,România Mare”, nu dorim să fim conduși de nimeni, așa cum nici fondatorul revistei nu a vrut sub nici o formă ca publicația lui să fie manipulată. Au existat oferte, așa cum nici acum nu lipsesc. Ei bine, noi ne dorim să ținem acest steag sus, atît cît se va putea, și atît timp cît românii vor avea grijă ca această publicație să nu moară. Din acest motiv, inspirați fiind de modelul a numeroase publicații din Franța sau Germania, care au ales să rămînă ferme pe poziții în favoarea națiunii, am ales să nu mai oferim gratuit pe site-ul revistei materialele realizate de către redactorii și colaboratorii noștri, și să ne întoarcem în anii ʼ90, perioada în care cei care voiau să citească presa mergeau la tarabă și cumpărau ziarele. Pentru că, indiferent dacă vorbim de tarabe sau de un site de știri, pentru ca informația să fie corectă, reală, pentru ca analizele și comentariile să se raporteze la fapte concrete, și nu subordonate grupurilor de interese, cel care dorește să aibă acces trebuie cumva să plătească. Nu știm cîți români vor fi dispuși să achite pentru această revistă 19,6 RON pe lună, un preț puțin mai ridicat decît cel al unui pachet de țigări. Nu știm dacă și cîți români vor face acest gest, mai ales că, în mentalitatea colectivă a românilor, gratuitatea este o condiție primordială. Ce mă distrează, dar mă și întristează, este faptul că am citit pe site-ul revistei comentarii ale unor persoane care susțin această măsură, dar nu fac acest gest. Ipocrizia este o altă ,,calitate” a românilor așa-zis patrioți.

România are nevoie de o revenire la valorile presei, cea care avea nevoie de surse, de independență, de un fapt concret de care să te agăți pentru a scrie. Acum, aceste condiții nu mai există. Orice om care spune ceva, e imediat luat în serios, și asta fie pentru că este ,,vedetă”, fie pentru că este exponent al unor grupuri de interese. Fără o stopare a corupției și a trădării în presa românească nu va exista niciodată libertatea de exprimare a poporului. Cei care acum credeți că prețul plătit pentru informație e prea mare, nu vă mai plîngeți că mass-media pe care o idolatrizați nu apără interesele acestei țări. Nu vă mai plîngeți că nedreptățile la care sîntem supuși zi de zi nu sînt expuse de televiziunile românești, pentru că fiecare dintre noi participăm la acest măcel al creierelor.

România are nevoie de o lege a presei în care Serviciile să nu existe, în care banii să fie produși de presă prin calitatea pe care o oferă și în care aceasta să nu fie susținută de Guvern pentru a minți, sau de Servicii străine, așa cum se întîmplă acum. Fie că este finanțată din așa-zisele donații, fie prin proiecte guvernamentale sau ONG-uri, mass-media care vă furnizează gratis informații nu este liberă, nu este a țării. Ea este a unor grupuri de interese, în majoritate străine, și are rolul de a ține această țară ocupată. Pentru că România este o țară ocupată de multă vreme. Și voi, unii români, sînteți zombie, oameni care se gîndesc să ia cît mai ieftin, dar să ofere doar violență verbală.

La final, vreau să îl ,,felicit” pe cel care a scris pe site, la secțiunea „Comentarii“, că ,,nu voi da niciodată 4 euro ca să citesc un articol”, individ care nu a înțeles că acesta este, de fapt, prețul unui abonament, că gratuitatea nu este nici pe departe cel mai corect mod de a trăi în viața asta, și să îl sfătuiesc să cumpere bere și mici de 4 euro, pentru că nu este cu nimic util acestei societăți. Nu este o rușine, stimate domn, intră pe internet și rumegă știrile gratis.

Pe toți ceilalți ne dorim să vă avem alături și să ținem pe mai departe ridicat ,,drapelul deșteptării naționale”.

Le mulțumim celor care, pînă acum, cu discreție și bun simț, au avut încredere în noi, celor care s-au abonat la revista noastră și celor care își doresc să aibă o viziune cît mai reală și corectă a traiului din această țară. Aveți tot respectul nostru și vom încerca să nu vă dezamăgim.

D.A.

4

Nr. 1548

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Uite gîndacul, nu e gîndacul Zarvă mare în holul de la intrarea în bloc. Ceartă aproape ca la uşa cortului... Erau administratoarea şi cîţiva locatari... Aceştia primiseră o reclamatie de la locatara de la parter, cum că asociaţia i-a adus grave prejudicii privind respectul în bloc faţă de ceilalţi locatari. Supărarea venea de la afişul care era pus pe uşa de la intrare în bloc, prin care erau înştiinţaţi locatarii să aibă grijă de curăţenie, pentru că femeia de serviciu a găsit un gîndac de bucătărie, pe care l-a filmat cu telefonul mobil, ca nu cumva să se iște vreo epidemie de gîndaci de bucătărie, că aceştia se înmulţesc cu o rapiditate de nedescris... Femeia fiind nemulţumită şi considerîndu-se nevinovată, pentru a nu mai fi arătată cu degetul că de la parter ar fi apărut acel gîndac, se răzvrăti împotriva reprezentanţilor blocului şi le ceru explicaţii de ce acel afiş a fost pus tocmai aproape de locuința ei, convinsă că ea era vizată că are în bucătărie gîndaci...

– Vă rog să-mi spuneţi cum de aţi ajuns la concluzia că de la mine este gîndacul... Vreau explicaţii... Nu vreau să fiu de rîsul blocului, ţipă aceasta în gura mare de se auzea pînă în stradă.

– Măi, femeie, îi zise administratoarea, cam pe acelaşi ton... Te rog să înţelegi că acest afiş nu te vizează pe dumneata în mod direct, ci pe toţi locatarii... Gîndacul a fost găsit de femeia de serviciu, ni l-a sesizat, iar noi am

trecut la măsuri de prevenţie... înţelegi dumneata acum?

Noi trebuie să prevenim locatarii, chiar şi atunci cînd văd vreun năpîrlos de şobolan, să ne aducă la cunoştinţă să luăm măsuri... Că e de la dumneata, de la alt locatar, noi nu avem de unde să ştim acest lucru...

– Vedeţi cum mă acuzaţi? Cum să fie de la mine, cînd în bucătărie nu am nici cartofi, nici ceapă, nici nimic care să-i atragă... Veniţi şi vedeţi realitatea. Nu vreau să fiu făcută de rîs cum că de la mine blocul s-a umplut de gîndaci de bucătărie...

– Măi femeie, nu te acuză nimeni... Aşa scrie la lege şi ăsta e rostul nostru aici, să îngrijim de bloc şi să sesizăm locatarii dacă există vreo gînganie care ar putea să le perecliteze sănătatea. Noi trebuie să le aducem la cunoştinţă tuturor celor care locuiesc aici şi să luăm măsuri urgente care se impun în asemenea situaţie...

– Dar gîndacul despre care vorbiţi nu e de la mine, v-am spus... Nu trebuia să puneţi afişul aici, aproape de uşa mea... Şi ştiu de ce... Mi-a facut-o vecina de la etajul doi...

De cînd sîntem în acest bloc nu m-a suportat...

– Nu e vorba de nimic din ce spuneţi... Nimeni nu are nimic cu dvs., nici noi, nici afişul... Uite că-l luăm de aici şi-l punem în partea cealaltă a uşii liftului, zise un membru din comitetul de conducere, şi punem punct discuţiei.

– Adică, îl luăm de colo şi-l punem dincolo, dar tot aia este, că lumea tot pe mine mă arată cu degetul cum că eu am mizerie în casă, şi de aici pornesc gîndacii în alai spre etajele superioare, deci de vină sînt tot eu pentru că nu mă suportă cea de la etajul...

– Nu are nimeni nimic cu dumneata, îi zise preşedinta...

Astea-s iluziile dumitale... Şi nici afişul nu e pus pentru a

53 de ani de la moartea lui Tudor Arghezi La 14 iulie a.c,, s-au împlinit 53 de ani de la trecerea în eternitate a lui Tudor Arghezi (1880-1967), poet, prozator şi gazetar, cu o carieră literară întinsă şi foarte bogată, unul dintre autorii de prim rang ai perioadei interbelice, a cărui biografie a rămas pînă astăzi nedesluşită pe deplin şi, pe alocuri, controversată.

Arghezi a rămas în memorie ca un reformator în poezia românească, un inovator al cuvintelor. Viaţa lui Arghezi, înainte de a se aşeza la casa sa, la Mărţişor, împreună cu soţia Paraschiva şi cei doi copii, Mitzura şi Baruţu, a fost una demnă de roman, Arghezi fiind, pe rînd, un tînăr fără studii liceale încheiate, călugărul Iosif de la Mînăstirea Cernica, diacon, muncitor în străinătate ca bijutier şi ceasornicar, deţinut în două rînduri, din cauza convingerilor politice exprimate ca ziarist, şi deţinător al unui copil ilegitim, pe nume Eliazar Lotar Teodorescu. Arghezi a fost un părinte responsabil și grijuliu în relația cu copiii săi, dar și atent la sistemul de educație practicat în școală, dar și în familie, care se răsfrînge asupra destinului unor adolescenți în formare. La aceste aspect se referă T. Arghezi într-un articol scris în anul 1946, pe care îl prezentăm mai jos cititorilor noștri.

Arghezi trece la cele veşnice în ziua de 14 iulie 1967, fiind înmormîntat, în cadrul unor funeralii naţionale, alături de soţia sa Paraschiva, în grădina casei din Strada Mărţişor, care, începînd cu anul 1974, conform dorinţei sale testamentare, a devenit Casă Memorială. Prin grija Mitzurei Arghezi, casa - al cărei custode a fost timp de 40 de ani, pînă la plecarea sa dintre noi – păstrează mobilier, cărţi, obiecte de artă, fotografii, documente originale ale scriitorului, iar alături se află şi tipografia acestuia, unde sînt expuse volume, documente, reviste şi imagini din istoria familiei şi a „Mărţişorului”.

Realități ,,Iarăși s-a sinucis un școlar. Avea 16 ani.

Nu rețin acest eveniment în calitate de gazetar. Am luat notă de el ca părinte. Am crescut și eu copii ca toți confrații mei de Stare Civilă.

Unul e cetățean francez și are la Paris o reputație făcută cu alte imbolduri sufletești decît ale unui sinucigaș.

E patronul, la 40 de ani, a unei întreprinderi active. A lucrat în Africa de Nord pentru guvernul francez și în Olanda. Nu e nici medic, nici naturalist. A plecat din București cu Bacalaureatul și fără parale. A muncit în toate felurile și a biruit. A făcut războiul cu avionul în Flandra. E dezghețat și are inițiativă și gust. Dar mai avea și ceva de acasă.

Al doilea copil e o fată. După Bacalaureat face pictură, deocamdată desen, și suplimentar balet pentru supleță. E grațioasă și afirmă că e distinsă. Știe bine românește și franceza, iar engleza și germana, pasabil. Știe limita raporturilor dintre situații, oameni și idei. E inimoasă, suie munți, cutreieră cîmpiile cu fratele ei, curăță gospodăria, face bucătărie, spală vasele cîntînd, și seara ne înviorăm cu toții la un desert, comentarii și reflecții – și citim.

O colegă a ei s-a sinucis, aruncînduse la liceu dintr-al treilea etaj pentru că o profesoară care chelise sta agățată sistematic de frumosul cîrlionț de pe fruntea fetei. Doamna era agasată că domnișoarele nu adoptă tunsoarea de cazarmă. Însăși fiica mea a fost agresiv ironizată de o comisie de babe de Bacalaureat, fardate, intrînd în hemiciclul Comisiei de examinare prezidată de un țigan libidinos și franțuzit, slugă a unui fost domn ministru totalitar, pentru că surîdea. Am scris atunci, acum 3 ani, «Bacalaureatul Giocondei». În fața liceului unde frecventase un an, o splendidă mașină aștepta la orele de ieșire o elevă și cîteodată mai multe eleve din «cursul superior». Intrigat, am cercetat ale cui erau fata și limuzina. Aparțineau amîndouă unui proxenet, proprietar a trei case de prostituție.

Apartamentul, unde erau adeseori invitate colegele de liceu, era în prelungirea odăilor de trafic. M-am dus la d-na directoare a liceului, care a primit observațiile mele cu placiditate. Proxenetul subvenționa gras liceul. Și miam retras copila de la liceu.

Cam în același timp am primit o dezmințire fățarnică de la un alt liceu de fete, de la comitet. Acolo se petrecea o altă murdărie. Cerusem socoteala autorităților școlare că în mansardele școlii se practica, sub protecția maternă

l

4 – 10 august 2020

RM

vă denigra... Noi gîndacul îl avem, e la femeia de serviciu în telefonul mobil, dacă doriţi vi-l putem arăta.

– Şi cum demonstraţi că e de la mine?...

– Nu am zis că e de la dumneata... E de la noi din bloc. Afişul este important acum, ca lumea să-l citească şi fiecare în apartamentul lui să facă ce crede de cuviinţă, altminteri vom avea epidemie de gîndaci în tot blocul...

– Şi unde este gîndacul acum?, răcni femeia de zgîlţîi oglinda din lift... Unde e? Arătaţi-mi-l că-l mănînc de viu dacă e de la mine...

Să o liniştească, începuseră cu toţi a căuta gîndacul cu mare grijă pe jos, pe lîngă pragul ușii de la intrare, pe după ţevile de gaze şi cablurile tv... Îl căutară fir cu fir, la fiecare scăriţă de la uşa ce da spre ghena de gunoi...

Nici vorbă să dea de vreo urmă de gîndac că, bietul de el, cine ştie dacă nu o fi sfîrşit sub tălpile pantofilor vreunui locatar sau să se fi prins de manşeta pantalonilor, şi aşa să ajungă în casele oamenilor fără să se mai caţere pe conducte... Așa au trecut vreo două ore bune de gîlceavă că se auzea de la parter pînă la ultimul etaj... Şi discuţia luă sfîrşit printr-un cuvînt hotărîtor al administratorului: – Indiferent ce veţi face, afişul rămîne aici ca informare preventivă a locatarilor, să ştie că în scara de la intrare s-a găsit un gîndac de bucătărie care ar fi periclitat sănătatea oamenilor... Noi ne-am făcut datoria, adică eu și doamna preşedintă. Şi vom aduce ca dovadă, spre a ne apăra, gîndacul filmat pe telefonul mobil al femeii de serviciu, pe care o vom pune martora noastră la proces.

Ea ştie cel mai bine de unde a venit acel gîndac în holul blocului. Cu aceasta am pus punct discuţiei.

– Şi cu afişul cum rămîne?

– Ca la început... Prevenţia înainte de toate!...

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

a direcției, avortul. Cinismul și superficialitatea felului cum s-a făcut un simulacru de anchetă nu puteau să merite decît revolverul părinților ofensați. Altădată, tot în cazul unei eleve sinucise, de care mă ocupasem în scris, primind vizita părintelui dezolat, un colonel în lacrimi, l-am îndemnat în lipsa altei soluții să utilizeze browningul fără mustrare de conștiință. Nefericitul părinte căuta o soluție pacifică...

Al treilea copil al meu e un flăcău voinic, frumos, teafăr la minte. Fin intelectual și priceput muncitor cu brațele la toate materiile. După Bacalaureat i-am suprimat universitatea: o tinerețe pierdută pentru o catedră în Sighetul Marmației, un servilism pe toată viața sau o servietă de advocat... El se face tipograf și experimentează cu ajutorul lui, mînjiți de cerneală grasă pînă la nas, o mică masă de imprimerie în care sperăm să scoatem o minusculă foaie cotidiană scoasă și acum 18 ani. Tustrei copiii au învățat acasă că cele mai multe prestigii sînt uzurpate și false. Ei pot să deosebească pe dascălul admirabil de pedagogul gol, pe lichea de omul de caracter. Gîndul sinuciderii nu putea să se intercaleze în disciplina de camaraderie devotată a familiei. Cînd, sub cuvînt de psihologie, o echipă dresată la Universitate i-a strecurat odată între testele, autorizate de minister, două întrebări: întîia, dacă i-a venit ideea să se sinucidă și a doua dacă ar vrea să fugă de acasă, fiica mea a aruncat testele de pe bancă și a părăsit cursul de abjecție psihotehnică, trîntind ușile cu zgomot și fugind ca dintr-o cloacă spurcată. Avea 15 ani.

A da naștere unui copil implică o răspundere gravă, de care părinții inconștienți se leapădă cu o criminală seninătate, cînd le alunecă ochii sau bătrînețile caricaturale după un nou amor de aventură, o femeiușcă vicioasă și perversă, ori un valet de treflă manechin.

Unii copii au de suferit în plină adolescență, coincident cu asupririle didactice, demența de senilitate juvenilă a cîte unui tată nedemn sau, din nefericire mai rar, dar la același potențial, răscolirile tardive ale unei femele, care în momentul oportun, dintr-o cameră dosită după tripoul clandestin, la o beție sau la un pocher, în tinerețe, și-a uitat ingredientele acasă.

Un copil de vitalitate slabă nu poate să-și curme viața fără o colaborare măcar indirectă a inconsolabililor părinți. Elementul fundamental de educație, pînă la vîrsta independenței civile, e renunțarea severă la confortul eroismului personal, compensat cu satisfacțiile unei vieți dusă în comun, fără nici o excepție și fără nici o denivelare.

Dar e de scris într-astă privință o carte și nu un simplu articol de ziar”.

TUDOR ARGHEZI (1946)

RM

Nr. 1548

l

4 – 10 august 2020

5

Polemici«Controverse Eminescu are dreptul la adevăr În revista „România Mare” a apărut, încă de acum două decenii, prezentarea volumului intitulat „Documente privind adevărul despre boala și moartea lui Eminescu”, Ed. Malasi, 2000, 128 p., semnat de Gh. Sărac. Revenim asupra problemei enunțate în titlul cărții, aducînd alte informații.

Nu este o noutate pentru nimeni că situația socialeconomică și politică a țării s-a schimbat în rău. Judecînd lucrurile retroactiv, realizăm un adevăr mai curînd alarmant decît liniștitor: încă de la începutul așa-zisei democrații, s-a vizat schimbarea comportamentului, a obiceiurilor, a convingerilor, a fondului bun al românilor. Li s-au inoculat idei care le-au zdruncinat încrederea, educația primită de la părinți și bunici, schimbînd comportamentul majorității românilor în rău, în indiferență față de răul care se tot întinde.

Astăzi asistăm la poluarea, contestarea, cu scop vădit de distrugere, a valorilor românești. Se practică o diversiune culturală fără precedent, ni se otrăvește spiritul cu modele străine de specificul nostru. Cu arme ascunse sau la vedere, se încearcă să se coboare și să se conteste valorile românești din toate domeniile. Printre acestea se află și Mihai Eminescu (1850-1889) – simbolul tutelar al tuturor românilor. Și pentru că e greu să se conteste valoarea operei, detractorii atacă omul, pe care e mai ușor să-l discrediteze, pentru ca, apoi, să-i păteze și opera. Direcția principală în care se concentrează aceste eforturi este menținerea stigmatului de luetic nebun, de mare întunecime, datorat „divinului” G. Călinescu. Și, folosind o formulare a lui Horia Bădescu, cei care vor să se afirme cu orice preț, procedează precum piticul care se agață de pulpana unui uriaș și, astfel, numele lui va fi asociat cu numele gigantului.

Cel care a depus (și încă depune) mari eforturi pentru a șterge, de pe fruntea poetului, acest stigmat este Gh. Sărac, absolvent al Facultății de Filologie de la Universitatea de la Cluj-Napoca, interpret de romanțe. De unde a venit acest impuls? Din dragoste infinită pentru Eminescu. Pe 15 iunie 1989, la comemorarea a 100 de ani de la trecerea în eternitate a poetului, acest chemat, parcă, de Dumnezeu să-l slujească pe acest simbol al neamului românesc „pe sandalele căruia stă praful veacurilor” (Tudor Vianu), a lansat, pe două discuri, la Magazinul „Muzica”, antologia romanțelor pe versuri de Eminescu, în interpretarea sa. Societatea Română de Radiodifuziune a preluat în întregime această antologie și a difuzat-o, umplînd sufletele românilor, chiar și ale celor din afara țării. Calitatea sa de interpret al acestor creații lirice, printr-un concurs de-mprejurări neașteptat, i-a deschis drumul la capătul căruia speră ca de pe fruntea marelui poet să se șteargă stigmatul de nebun, mare-întunecime, lues.

Regretatul scriitor Adrian Dohotaru – fost Secretar de Stat la Ministerul Afacerilor Externe – l-a nominalizat printre membrii delegației culturale române care a participat la marea sărbătoare cultural-sportivă a poporului american, prilejuită de Campionatul Mondial de Fotbal, ediția 1994. La această numire a contribuit și IPS Nathaniel Pop – reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române din S.U.A., purtător de cuvînt al comunităților de români, care a solicitat, pe căi diplomatice, să-i fie înlesnită lui Gh. Sărac această deplasare, pentru a-l cunoaște pe cel care a adunat și a interpretat, cu o voce atît de caldă, romanțele eminesciene. În deplasările pe care le-au făcut pe teritoriul S.U.A., Gh. Sărac s-a aflat în microbuzul antrenat într-un grav accident, în urma căruia au murit două persoane (Gh. Constantinescu – șeful Delegației culturale – și diplomatul Costache) și mai multe au fost grav rănite, printre care și el, cu fracturi la bazin.

A fost dus la un spital dintr-o localitate de lîngă Detroit și apoi a zăcut, mult timp, la o mînăstire de maici. Înainte de revenirea în țară, Dr. Grigore Schileru, Octavian Cojan, I.P.S. Nathaniel Pop și alți fruntași români i-au încredințat manuscrisul „Misterul morții lui Eminescu”, al doctorului Ovidiu Vuia, neurolog de talie internațională, român stabilit în Germania. Întors în București, Gh. Sărac e internat în spital și, după o lungă convalescență, a făcut demersuri pentru tipărirea acelei lucrări. A contactat multe persoane cu posibilități financiare și/sau cu influență pentru a fi sprijinit. Personalități ale culturii, la care nu se aștepta, au manifestat indiferență, dar, în cele din urmă, cineva care a dorit să-și păstreze anonimatul i-a dat telefon, spunîndu-i că-i pune la dispoziție 9 milioane pentru tipărirea lucrării, lucru pe care l-a realizat în 1996, la editura PACO. Volumul a fost preluat de Direcția de Cultură a M.A.E., fiind distribuit și în străinătate. Gh. Sărac, la rîndul său, s-a deplasat în peste 35 de județe, prezentînd lucrarea în școli, facultăți, unități militare.

Pe 17 iunie 1996, ROMPRES a înregistrat evenimentul, consemnînd spusele lui Gh. Sărac. Redăm următorul fragment: „Autorul este un renumit medic neuropatolog rămas, prin vicisitudinile vremii, în exil, departe de patrie,

dar cu sufletul alături de necazul poetului. El și-a propus să afle și să demonstreze, cu mijloacele medicului specializat în afecțiunile creierului, adevărul despre cauzele morții lui Eminescu. Nu este vorba despre o simplă dispută medicală, sterilă acum, ci de a dovedi, pe bază de argumente științifice, dacă românii au fost înălțați pe culmile nemuririi spirituale de un geniu sifilitic și alcoolic sau de un geniu cu viața curmată de un diagnostic și tratament greșite, care l-au otrăvit. S-ar putea spune - continua Gheorghe Sărac - că această carte era mai mult decît necesară. Răstoarnă vechi teorii considerate pînă acum axiome, uneori pune în cauză renumiți medici sau analiști ai operei eminesciene, demonstrînd că, oameni fiind, și ei pot să greșească, pune întrebări, pentru unii, poate, deranjante, sau spune multe adevăruri cutremurătoare, cum ar fi și faptul că pe actul de deces al poetului, unde trebuia să se afle iscălitura celui de-al doilea medic, figurează amprenta unui om de serviciu de la morgă, analfabet. Și era vorba despre cel mai de seamă poet al neamului nostru! Eminescu are însă dreptul la Adevăr. Întreg neamul românesc are nevoie de Adevăr în ceea ce-l privește pe cel mai de seamă reprezentant al spiritualității sale. Pentru ca Luceafărul să fie redat neamului său și umanității într-o imagine a Adevărului, despovărată de stigmatul unei maladii pe care n-a avut-o.“ (Citatele sînt extrase din volumul nostru 5 DESTINE (Gabriel Bratu, Elena Galaction, Al. Jula, Gh. Sărac, Mirela Vlad), Ed. TIPO-MAN, Ploiești, 2010, 446 p.)

E de menționat faptul că o serie de literați și oameni de cultură i-au adresat aspre critici, motivînd că lucrarea îl pune într-o lumină defavorabilă pe „divinul” G. Călinescu.

Criticile acestora nu l-au descurajat, ci l-au îndîrjit de-a dreptul, ceea ce l-a îndemnat să publice și lucrarea „Studiul patografic privind boala și moartea lui Eminescu”, de același dr. Ovidiu Vuia.

Reacțiile negative ale literaților au fost aceleași, de aceea Gh. Sărac, mînat de bună-credință, de dorința de a stabili adevărul, „a pornit pe drumul căutărilor”, cum afirmă și Iosif Popa de la INFORMAȚIA DE VEST, 2003. Primele încercări s-au soldat cu eșecuri: atît la Biblioteca Academiei, cît și la alte biblioteci din țară, nu există documente medicale referitoare la această problemă, ele au dispărut. Pe traseul căutărilor, i-a apărut salvarea: un colecționar particular, cu pasiune pentru Eminescu, de la care a primit 16 documente ale vremii, care nu lasă loc la nici un dubiu. Gh. Sărac publică aceste mărturii în cartea sa intitulată „Documente privind adevărul despre boala și moartea lui Eminescu”, apărută la editura MALASI, în 2000.

Printre alte lucrări, volumul, de 128 de pagini, publică materiale precum: Eminescu în sanatoriul de la Ober Döbling Viena între 2 nov. 1883 pînă la 3 febr. 1884; Titu Maiorescu despre boala lui M. Eminescu; Scrisoarea lui Eminescu către prietenul său Chibici Revneanu; Raportul (expertiză) medicolegal; Mărturiile dr. V. Vineș; George Potra. Mihai Eminescu.

Cauzele morții sale. Studiu; Dr. Ion Nica. Despre diagnosticul psihozei și evoluția ei la Eminescu; Dr. O. Vuia. Intoxicația mercurială a lui Eminescu.

Din lucrarea doctorului Ion Nica – M. Eminescu – Structura somatico-psihică, Ed. Eminescu, 1972, care cuprinde și declarațiile doctorului V. Vineș, cităm următoarele: „Am avut ocaziunea să îngrijesc, ca intern, la Institutul Caritatea al regretatului profesor Al. Șuțu, pe marele nostru poet Mihai Eminescu, în ultimele luni ale vieții sale (martie – iunie 1889). Găsesc acum printre hîrtiile mele notele pe care le-am luat atunci și cred că prezintă un oarecare interes, fiindcă ele cuprind date exacte despre ultimele zile ale boalei poetului și mai ales despre cauza adevărată a morței sale, asupra căreia s-a creat o legendă. (…)

Prin mai 1889, un bolnav, nu din cei furioși, se distrau învîrtind o piatră mică legată de o ață. Piatra, scăpînd din ață, a lovit întîmplător pe Eminescu în cap aproape de sutura interparietală, producînd o rană care interesa pielea regiunei parietale drepte, fără să atace periostosul. Era o tăietură a pielii de 2 cm lungime. I s-au dat imediat îngrijirile necesare, iar peste trei zile buzele plagei păreau reunite. Dar Eminescu, care avea, după cum se spune, obiceiul de a strînge de pe jos tot felul de lucruri, din care unele erau murdare și se freca cu ele pe corp și pe cap, desfăcîndu-și pansamentul, a făcut erizipel la nivelul plagei, erizipel care s-a întins apoi la față, gît, membrele superioare, torace, pînă la nivelul abdomenului. Bine îngrijit, erizipelul a început să dea înapoi și apoi a dispărut complet.

Eminescu se simțea însă foarte slăbit. I s-au dat tonice, care l-au mai înviorat. Părea chiar mai bine sub raportul somato-psihic. În ziua de 15 iunie 1889, zi în care se simțea de altfel destul de bine, Eminescu se așeză pe pat și peste cîteva minute cade într-o sincopă și moare imediat.

Cum se vede din cele de mai sus – conchide dr. Ion Nica – moartea lui Eminescu nu este din cauza traumatismului cranian, petrecut cu 25 de zile mai înainte și care se vindecase complet,

ci este consecința unei endocardite mai vechi (diagnosticată de regretatul profesor N. Tomescu, medic primar al serviciului de boli interne de la spitalul de copii, care era și medic al Institutului), de care era amenințat în fiecare clipă și care desigur s-a agravat după erizipel.

Cu aceste constatări, legenda dispare. Ea provine din scrisoarea surorii poetului, Harieta, către d-na Emilian și fiica sa, Cornelia, care scrie, la data de 22 iunie 1889: «nenorocitul meu frate a murit în cea mai neagră mizerie și moartea a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun din ospiciu, anume Petre Poenaru»”. (Coincidență de nume cu inventatorul tocului rezervor cu piston, care a precedat stiloul: Petrache Poenaru – 1799-1875) Lucrarea dr. Ion Nica atacă și zdruncină cu argumente medicale verdictul „călinescian”. Condițiile social-istorice nefavorabile l-au copleșit și l-au determinat pe acest doctor, în cele din urmă, să se „desțăreze”.

Prin publicarea cărții lui Ovidiu Vuia și a volumului său cu documente privind boala și moartea lui Eminescu, Gh. Sărac e factorul activ care a dus la reluarea și elucidarea acestui aspect privindu-l pe Eminescu. Printre cei care s-au implicat cu dăruire în această problemă este dr. Valeriu Lupu din Huși care publică ample studii, precum „Eminescu și boala sa – dileme biografice (sau istoria unor răstălmăciri defăimătoare)” și „Dilema morții lui Eminescu (Eroare medicală sau atentat premeditat?)”. Neobosit, Gh. Sărac adună toate materialele și le publică în amplul volum „ÎN APĂRAREA LUI EMINESCU” (Ed. Biharia Internațional, 2014, 200 pagini), în care reia părți din lucrările semnate de dr. O. Vuia, Raportul doctorilor și diagnosticul lor cu ocazia internării poetului la Mînăstirea Neamț, studiile dr. Valeriu Lupu, Titu Maiorescu despre boala lui Eminescu, Ultima întîlnire a lui Vlahuță cu poetul, Mărturiile dr. V. Vinea ș.a. Dr. Valeriu Lupu, dăruit total acestor studii, publică, în 2016, voluminoasa carte „MIHAI EMINESCU din perspectivă medicală și socială” (Ed. Pim, Iași); lucrarea cuprinde capitole care denotă nu numai profesionalism, ci și mult curaj, precum „Dilema morții lui Eminescu – între eroare medicală și asasinat premeditat”, „Moartea lui Mihai Eminescu – între mit și adevăr”, „Erori voite și tendențioase în biografia eminesciană a lui G. Călinescu”. Din subcapitole, cităm: „Odiseea unei opinii medicale argumentate științific”, „Mărturii contemporane poetului trecute cu vederea”, „Eminescu – o posibilă victimă socio-politică”, „Un mod inedit de a impune o eroare socială” ș.a.

Subliniem zbaterea permanentă, timp de mai bine de două decenii, a lui Gh. Sărac, de a scoate la lumină adevărul privind boala și moartea lui Eminescu și, mai mult decît atît, de a determina instituțiile (forțele) autorizate (medici, critici literari, oameni de cultură) să-l exonereze pe marele poet de stigmatul de lues. Și revista „România Mare”, după cum am specificat mai sus, a fost prima publicație care e făcut cunoscut acest lucru.

Un alt aspect care se constituie într-o sarcină delicată, deci și dificilă, atît pentru sociologi, cît și pentru criticii literari, este în ce măsură stigmatul de lues afectează viziunea asupra poetului, asupra operei sale și, implicit, imaginea simbol al neamului românesc și tot ce ne reprezintă ca popor născut pe aceste locuri, numite, de Papa Ioan Paul al II-lea, „Grădina Maicii Domnului”. Pentru că mulți dintre cei care iau cunoștință de interpretarea corectă, bazată pe argumente științifice, a problemei în discuție, numeroși fiind oameni de înaltă cultură, chiar cu titluri academice, se arată surprinși de eforturile care se fac pentru a-i șterge poetului nepereche stigmatul de lues, spunînd „Ei, și? Sînt atîția giganți ai culturii universale care chiar au avut sifilis și acest lucru nu le umbrește imaginea și nu micșorează valoarea operei lor!”. Da, dar aceia nu erau români, reprezentanți ai valorilor românești, nu erau simboluri ai acestei țări pe care, și astăzi, mulți o rîvnesc și doresc să-i demoleze specificul național – tradițiile, limba, religia, cultura, dar și valorile materiale și tot ce o reprezintă.

Această problemă rămîne încă în perspectivă, și de mare importanță e, poate, cauza care a determinat eforturile depuse pentru a demonstra că, în cazul lui Eminescu, nu se poate vorbi de lues. Incertitudinile de diagnostic ale vremii, precaritatea informațiilor medicale, prejudecățile epocii, realitățile politico-economice ale timpului, la care s-a adăugat imaginația nefondată și răuvoitoare a unor critici și exegeți, au făcut posibilă punerea cu brutalitate pe fruntea lui Eminescu a unei „cununi de spini” cu care a venit pînă în prezent, pe nedrept, prin istorie. Să nu uităm că, prin măreția operei sale, ne-a asigurat și ne va asigura un loc de cinste la masa celor mai alese seminții ale lumii. El a fost contemporanul înaintașilor, este contemporanul nostru și va fi contemporan și cu acei români care se vor naște peste sute de ani. Și are dreptul la adevăr.

Dr. Elis Râpeanu

6

Nr. 1548

Polemici«Controverse Să spunem lucrurilor pe nume ,,Ceașcă” – așa cum i se spune în batjocură lui N. Ceaușescu, conducătorul care a industrializat o țară întreagă – a fost învinuit că a subminat economia națională. În sfînta zi cînd S-a născut Isus, ,,Ceașca” s-a spart, cioburile risipite au făcut rană în toată țara și, de atunci, parcă sîntem blestemați să nu ajungem nicăieri.

- Tot ce s-a construit a ajuns la fier topit, iar românul a emigrat la străini să culeagă căpșuni.

- În agricultură, în marele jaf ce a urmat, și semințele legumelor noastre - bune, aromate – au fost înlocuite cu legume lemnoase; grîul cu bob auriu se exportă în lume și se întoarce pîine congelată, la preț dublată; 14.000 de bîrsane, înghesuite pe vapoare, s-au înecat în mare. Cîți copii flămînzi ar fi putut fi astfel hrăniți? Cei cu averi colosale lasă copiii țării să plîngă de foame.

- Metroul (Dr. Taberei), de ani buni ,,zămislit”, doarme sub pămînt și visează să iasă la suprafață.

- Un popor creștin se lasă batjocorit de pedofili, părinții își violează bebelușii, ticăloșii își satisfac poftele bestiale pe micile ecrane; ,,Olandezul zburător”, la noi în ogor, a violat și ucis o copilă, fără milă; Alexandra, violată și traficată, în timp ce poarta criminalului era păzită de cei de la care ea spera că o vor salva, sunînd la 112 de trei ori.

- S-a privit cu nepăsare cum PĂDUREA moare, ,,asasinată” de topoare.

- Averea întregului popor este în buzunarul lor.

Un pumn de milionari a băgat țara în buzunar. Și ne sfidează cu mașini luxoase, palate pompoase, plimbări peste hotare prin paradisuri și vacanțe scăldate în soare. În timp ce, în țară, un pensionar nu-și poate permite nici trei zile la Mare.

- Economia românească a fost aruncată atunci în brațele FMI și BM, cu strategiile lor: ,,Vom corupe înalții funcționari ca să sporească datoriile externe ale statului, spre a deveni sclavii datornici ai băncilor noastre”. Și iată-ne datori vînduți, după ce, cu sacrificii enorme ale poporului, ,,Ceașcă” a scăpat țara de datorii.

- Prin Legea nr.15/1990 și altele, ministerele economice au pierdut autoritatea asupra întreprinderilor, acestea fiind subordonate în proporție de 70% Fondului Proprietății de Stat și Fondului Proprietății Private (30%). Nici una din cele două instituții nou create nu avea specialiști care să poată coordona întreprinderile.

Blocînd industria și agricultura, în anii de tranziție s-au ,,digerat”: - toate rezervele valutare ale țării, existente la sfîrșitul anului 1989 – circa 3,5 miliarde de dolari și tot atîtea ruble; - toate sumele încasate din creanțele externe, moștenite de regimul comunist – circa 2 miliarde de dolari; - toate mijloacele circulante aflate în întreprinderi la 31 decembrie 1989 ș.a.m.d. În urma procesului de privatizare, întreaga muncă a poporului român s-a dus ,,pe apa sîmbetei”.

Ce va urma – vom afla fiecare, în viața viitoare...

LILIANA TETELEA

O tradiție barbară: mutilarea sexuală a fetițelor (7) Femeia – „SCLAVĂ, fără nume, fără drepturi, fără demnitate” (3)

Doamna, continuă Mende să povestească, m-a pus să mă așez pe un scaun pitic de lemn și mi-a desfăcut picioarele cît a fost posibil de mult, apoi a făcut o groapă în pămînt, sub mine. Văzînd-o scoțînd un cuțit ascuțit ca un brici și spălîndu-l, am paralizat de frică. Apoi fără să spună un cuvînt, s-a băgat între picioarele mele.

Am simțit cum mi-a apucat labiile și am scos un urlet de groază. Cu o mișcare rapidă a lamei cuțitului în jos, îmi tăie carnea. Eu strigam și mă smuceam, încercînd să scap, era cea mai groaznică durere pe care o îndurasem în viața mea.

– Nu! Nu! Umi! Fă-o să-nceteze! țipai, în timp ce mama și surorile mele mă țineau strîns.

Cu lacrimi în ochi, mama dădea din buze, murmurînd mereu iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă.

Probabil, tata m-a auzit țipînd, pentru că, încălcînd regulile tribului, a intrat în fugă, în colibă. S-a așezat lîngă mine și m-a cuprins strîns în brațe, repetîndu-mi la ureche: Te rog, nu plînge, Mende, știu că ți-a făcut rău, dar, te rog mult, încearcă să fii curajoasă și nu mai plînge. Totuși, ce era mai rău urma să vină abia după aceea. Femeia terminase cu tăiatul cărnii, dar, după aceea, se aplecă din nou și o simții apucînd ceva, pe care începu să taie cu cuțitul. Durerea era și mai puternică decît prima dată, dacă acest lucru era posibil.

Urlam, încercînd să mă extrag din mîinile celor care mă supuneau la acest tratament nemilos, dar mă țineau atît de strîns că n-aveam cum să fug. La sfîrșit, cu brațele acoperite de sînge, femeia a mai scos ceva din corpul meu și l-a aruncat în groapă: îmi amintesc că avea o expresie de satisfacție, ca și cum totul ar fi decurs minunat.

– Pune apa pe foc, îi spuse femeia mamei, fără urmă de emoție în glas. În timp ce stăteam acolo, gîfîind și zgîlțîită de sughițuri de plîns, am văzut-o băgînd un fir gros de

bumbac într-un ac, pe care le-a introdus în oala în care fierbea apa, pentru ca să le scoată după cîteva secunde și să se așeze din nou între picioarele mele.

– NU! - țipai, încercînd disperară să mă eliberez. Nu! Nu! Nu! Dar eram imobilizată și, în acest timp, ea cosea ce mai rămăsese din păsărica mea. Mi-e imposibil să descriu suferința în cuvinte. Știu doar că, pierdută în tenebrele fricii și ale durerii, gîndeam: Mama îmi promisese că n-o să mă doară. M-a mințit. M-a mințit.

Cînd totul s-a sfîrșit, eram aproape nebună. Femeia a acoperit groapa făcută în pămînt, pe care apoi a presat-o cu piciorul. În locul păsăricii mele, era doar o găurică avînd circumferința aproximativă cît buricul degetului mic, în rest totul dispăruse. Acea oribilă intervenție durase mai bine de o oră. Părinții mei plătiră femeia pentru infibulația făcută cu o jumătate de sac de sorg.

Imediat după ce a plecat ea, au venit mătușile mele să-mi cînte illil-ul. Ehi, ehi, ehi, ehi – intonau întruna, dansînd în cerc în jurul meu. Apoi au sosit toate rudele noastre și a avut loc o mare sărbătoare în cinstea evenimentului. Mama i-a făcut să cînte și să danseze și pe copii, încercînd să mă distreze, dar mie îmi făcea rău prezența lor.

Timp de trei zile am zăcut într-un fel de comă; n-am dormit din cauza durerii și n-am reușit să fiu eu însămi din cauza chinului. Strigătele, văităturile mele de suferință i-au ținut treji și pe părinții mei. Cred că încercau să mă consoleze și să se scuze, oarecum, că permiseseră acelei femei să mă trateze ca pe o carne de măcelărie, dar nu-mi mai amintesc prea multe. A doua zi, durerile deveniseră și mai acute, fiecare mișcare mă ducea în pragul morții: probabil rănile se infectaseră.

– De ce mi-ați făcut asta? – îi întrebam pe mama și pe tata în rarele momente de luciditate. M-ați mințit, ați spus că totul o să fie bine, că n-o să sufăr. V-ați bătut joc de mine.

– O să fii mai sănătoasă și mai pură. Și o să te mențină virgină, continuă să-mi repete mama, în timp ce eu îmi

l

4 – 10 august 2020

RM

S ămîn ț a bună

Pe cine credem?

Motto: ,,Căci va fi un timp cînd oamenii nu vor suferi învățătura sănătoasă … și își vor aduna în jur învățători după poftele lor”. (2 Timotei 4.3) Fiecare om își are propria lui credință. „Pe cînd eram student – povestește Wilhelm Busch – într-o zi a venit o doamnă în vizită la mama mea.

Pentru că ea tocmai atunci lipsea de acasă, am spus: «Stimată doamnă, mama nu este acasă. Va trebui să vă mulțumiți cu prezența mea». – «Foarte bine», a spus ea politicoasă. După ce am invitat-o să ia loc, m-a întrebat: «Cu ce vă ocupați?» – «Studiez teologia.» – «Poftim?!», a strigat ea.

«Teologia? Cine mai crede în ziua de astăzi? Este imposibil să mai crezi!». Și apoi, bătrîna doamnă a făcut aluzie la Goethe, afirmînd cu mîndrie: «Noi acredem în Goethe! Creștinismul e demodat, învechit!».

Atunci am înțeles gîndirea acelei doamne: fiecare om are o credință. Întrebarea este numai dacă am credința adevărată, salvatoare. În vremea noastră se spune: «Principalul este că avem o credință!». Și astfel se spune: «Cred în Dumnezeu!»; «Cred în natură!»; «Cred în destin!»; «Cred în providență!».

Nu, nu, prietenii mei, important este să am credința adevărată, o credință care să-mi dea pace, pacea cu Dumnezeu și pacea în inimă. Trebuie să am o credință care să mă scape de iad, pe care s-o pot simți aici, pentru că îmi dăruiește o viață nouă.

Pentru aceasta trebuie să-L cred pe Dumnezeu și Cuvîntul Său care îmi vorbește despre unicul Mîntuitor și Dăruitor al vieții adevărate, viața veșnică: Domnul Isus Christos.“ exprimam convingerea că, în mod sigur, operația nu era necesară.

Primul lucru pe care mi-l amintesc clar e că, a treia zi, am simțit nevoia să fac pipi. N-am reușit să stau pe vine din cauza durerii, ca urmare, mama a trebuit să mă susțină să stau în picioare, dar, în momentul în care a ieșit prima picătură, am simțit o arsură insuportabilă între picioare. Plîngînd și tremurînd, m-am sprijinit de mama.

– Nu reușesc, mă doare îngrozitor!

Ea m-a ajutat să intru în colibă și mi-a făcut o infuzie de ceai călduț; simțind lichidul curgînd pe mine, mi-a venit să urinez din nou și am reușit să fac alte cîteva picături. Apoi, lungită în pat, am avut destul timp sămi aduc aminte de tot ce s-a întîmplat. Avînd în vedere ceea ce văzusem [la sora mea, Kunyant], am înțeles că e mică diferența între infibulare și prima noapte a nunții, în ambele cazuri, femeia pierdea sînge, pradă durerilor atroce, neputînd să se mai țină pe picioare. De aceea m-am hotărît să nu mă mai mărit. Mă mințiseră cu ocazia infibulării, dar n-o să mă mai las păcălită să mă căsătoresc.

Eram furioasă pe părinții mei și pe surorile mele, dar, mai ales, pe femeia care mă infibulase, masacrîndumă fără să încerce măcar să fie delicată și fără nici un cuvînt frumos. După o săptămînă, s-a întors la noi ca să-mi taie firele, dar eu nu vroiam nici măcar să se apropie de mine.

– Să nu îndrăznești să mă atingi! – urlai la ea.

Pleacă imediat!

Ea păru încurcată de reacția mea și încercă să mă liniștească, asigurîndu-mă că n-o să mă doară.

– Da, ca rîndul trecut! – o contrazisei eu. Nu, n-o să te mai atingi de mine. O să-mi taie mama firele, nu tu!!

Mama s-a rușinat, dar nu mă interesa deloc. Pînă la urmă, s-a scuzat pentru comportamentul meu, adăugînd: – Nu te îngrijora, mă însărcinez eu cu asta. (va urma)

Dr. Elis Râpeanu

RM

Nr. 1548

l

4 – 10 august 2020

File de istorie

306 ani de la moartea lui Constantin Brâncoveanu, marele erou şi martir creºtin al neamului românesc (1) Constantin Brâncoveanu (care a domnit în perioada 1688-1714) este unul dintre cei mai mari voievozi ai românilor, care, ca și Neagoe Basarab și Matei Basarab, își va adăuga la numele de familie (Brâncoveanu) și patronimicul de ,,Basarab”, pentru a cinsti numele familiei domnitoare și a-i aduce un plus de prestigiu și glorie prin fapte alese. Și totuși, Constantin Brâncoveanu avea și o ascendență basarabă prin ,,aga Matei din Brâncoveni” (Matei Basarab). Ramificațiile acestei rădăcini ajungeau la Radu Șerban Basarab. Postelnicul Constantin Cantacuzino a fost ginerele lui Radu Șerban.

Una din fiicele postelnicului, Stanca, se va căsători cu Papa Brâncoveanu, tatăl lui Constantin-Vodă Brân­coveanu, așa încît, pe lîngă ascendența basarabă, Brâncoveanu o va avea și pe cea cantacuzină, provenită din Cantacuzinii byzantini, ce dăduseră în scaunul Byzanțului și un împărat, pe Ioan Can­ tacuzino, în Secolul XV. Dacă fiecare domnitor Basarab a contribuit, într-o măsură mai mare sau mai mică, la realizarea idealurilor românești de împlinire și progres pentru țară, Brâncoveanu prezintă, ca personalitate, o structură care îl singularizează. El creează un stil al vremii, stilul brâncovenesc. Din acest punct de vedere, l-am putea considera un ,,Ludovic al XIVlea românesc“, mai ales că este contemporan cu ,,Regele Soare”.

Stilul brîncovenesc este complex, manifestat în toate sectoarele de activitate, chiar dacă prin stil brîncovenesc s-a înțeles îndeobște maniera imprimată în artă, în special în construcții. Constantin Brâncoveanu a creat însă un stil de concepție în modul cum a văzut dezvoltarea economică a țării, prin felul cum a acționat asupra oamenilor care compuneau societatea, a conceput factorul politic și pe cel diplomatic într-o strînsă legătură.

Stema Țării Românești sub Constantin Brâncoveanu (1700)

Stilul brîncovenesc apare în arta desăvîrșită a domnitorului de a conduce destinele țării. Pornind de la realitatea că Țările Române erau înconjurate de trei mari imperii, otoman, habsburgic și rus, Brâncoveanu a studiat poziția fiecăruia dintre ele. A înțeles că, în urma înfrîngerii de la Viena (1683), pentru Imperiul Otoman începea degringolada, în timp ce pentru habsburgi, mărirea. Imperiul Otoman era însă destul de puternic, strategic vorbind, cel mai apropiat pericol pentru Țările Române.

Pentru a ajunge domn, Cons­ tantin Brâncoveanu a plătit sultanului un tribut de cinci ori mai mare ca înainte, știind că în Imperiul Otoman precumpănea interesul bănesc. Stimulînd inte­ resele sultanului și demnitarilor din jurul lui, Brâncoveanu a izbutit să se mențină în scaun 26 de ani, adevărată performanță la acea epocă de fluctuații domnești.

Politica de echilibru promovată de Șerban Cantacuzino cu mijloace mai modeste, la Brâncoveanu atinge apogeul și devine artă.

Cît privește Imperiul Habsburgic, Brâncoveanu vede în expansiunea acestuia o mare primejdie pentru țară, în perspectivă apropiată și în forme mai aspre decît cea turcească. La început rupe relațiile cu imperialii și recheamă solia românească de la Viena, trimisă de înaintașul său în scaun, Șerban Cantacuzino. Atitudinea aceasta stîrnește mînia împăratului Leopold, care trimite o armată în Țara Românească, unde se dedă la rechiziții forțate, mult păgubitoare pentru populație. Cu ajutorul unor forțe tătărăști, Brâncoveanu determină retragerea armatelor imperiale în Transilvania, le urmărește și obține victoria de la Zărnești-Tohani (1690), pe care o adaugă ca o contribuție la tradiția luptei românești pentru neatîrnare. Relațiile cu imperialii trebuiau însă repde îmbunătățite. Angajarea unor conflicte armate împotriva unei puteri aflate în continuă ofensivă însemna a condamna țara la mari sacrificii economice, la jertfe umană și ruină generală. Era momentul unei retrageri strategice și al unei apropieri de habsburgi care să nu știrbească din interesele țării, dar și săși tempereze zelul față de turci. Două evenimente demonstrează că politica de echilibru începea să se impună. În 1695, împăratul Leopold îl numește pe Brâncoveanu ,,principe al Sfîntului Imperiu”, iar în 1699, Sultanul îi recunoaște domnia pe viață.

Brâncoveanu nu credea în viabilitatea celor două titluri. În 1703, noul sultan, Ahmed al III-lea îl chema la Poartă pentru reînnoirea domniei.

Față de Imperiul rus, Brâncoveanu adoptă o altă politică legată în măsură hotărîtoare de situația Țării Românești față de celelalte două imperii.

O apropiere de Rusia ar fi constituit o măsură de siguranță împotriva tendințelor expansioniste ale habsburgilor și turcilor, dar și un risc ce ar fi putut genera intervenția turcilor în primul rînd. Rusia, sub Petru I (1689-1725), ajunsese în măsură să țină piept Porții și chiar habsburgilor, dar în bătălia de la Stănilești, din 1711, care a urmat alianței dintre Petru I și Dimitrie Cantemir, coaliția moldorusă se destramă, fiind înfrîntă de oștile otomane.

7

Brâncoveanu nu a luat atunci o atitudine concretă față de confruntarea ce se desfășura. În schimb, a acționat pe cale diplomatică pe linia apropierii de Rusia, după cum a încercat și în relațiile cu Polonia.

El a folosit soli pricepuți ca Gheorghe Castriotul, Panaiot din Rhodos, și, mai ales, pe cel mai strălucit dintre trimișii săi, David Corbea Ceaușul. De altfel, în epoca lui Brâncoveanu, diplomația era la nivelul celei apusene. Brâncoveanu dispunea de o cancelarie formată din oameni de o deosebită cultură și de un cifru secret pe care îl folosea zilnic în activitatea sa cu alte țări. Diplomații săi, printre care și cronicarul Radu Popescu, erau oamenii cei mai aleși, cunoscînd limbi străine și venind ei înșiși cu bogate inițiative. În epoca lui Constantin Brâncoveanu, cultura românească a atins apogeul, s-a realizat sinteza cuceririlor de pînă atunci, originală, în cadrul căreia complexitatea formelor de exprimare și bunul gust se îmbină armonios. Este o epocă de renaștere culturală și artistică. Constantin Brâncoveanu a fost nu numai un Mecena pentru creatori, dascăli, ecleziaști, scriitori, artiști, pe care i-a sprijinit, dar era el însuși un om de cultură capabil să înțeleagă fenomenul cultural în totalitatea lui. Dacă, în ceea ce privește activitatea diplomatică, Bucureștiul era un centru vestit al diplomației, o trambulină pentru ambasadorii apuseni ce mergeau în Imperiul Otoman, tot astfel se poate aprecia Bucureștiul și ca un centru de cultură.

Ducați de aur din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu În domeniul învățămîntului, în epoca lui Brâncoveanu strălucește Academia Domnească de la Sf. Sava, înființată de Șerban Cantacuzino, dar căreia Constantin Brâncoveanu îi dă maxima strălucire în 1707 prin reorganizarea ei. Academia Domnească și-a dovedit tăria și caracterul ei novator prin introducerea unor cunoștințe umaniste și științifice la nivelul epocii. Academia era școala cea mai însemnată pentru românii de pretutindeni, aici veneau să se instruiască români din toate provinciile românești, fapt care servea și scopurilor politico-diplomatice de unire și neatîrnare, mai ales că veneau și tineri din alte țări. Mai mult, Brâncoveanu oferă un larg și consecvent sprijin material învățămîntului de peste hotare. Astfel, 46 de școli din stăinătate (Europa de Sud-Est, Asia Mică, Siria, Iordania, Palestina, Egipt) au beneficiat de acest sprijin.

Activitatea tipografică este fecundă. Antim Ivireanul, ,,maestrul tipografilor”, are contribuții deosebite: tipărirea de cărți și publicații. Totodată, lupta pentru introducerea limbii române în Biserică și în Cancelarie. În epoca lui Matei Basarab se realizase primul pas, al doilea s-a înregistrat în timpul lui Șerban Cantacuzino și al treilea, cel hotărîtor, acum. Deși era doar o epocă de tranziție, procesul va fi definitivat în Epoca Modernă. (va urma) MIRCEA PÎRLEA Biblioteca Județeană Satu Mare

8

Nr. 1548

l

4 – 10 august 2020

RM

Polemici«Controverse România, ,,șoarecele beat al unui NATO pe drumul fără întoarcere”?! (urmare din pag. 1) Analiza lui Severin este amplă, merită citită cu atenție integral – așa că vom reproduce și comenta pe scurt doar cîtva pasaje.

O primă idee: ,,Evenimente relativ recente arată că sfidările externe sînt pentru aliații NATO mai puțin periculoase decît dezbinarea internă”, scrie Severin, subliniind că asta se petrece ,,tocmai cînd România și-a pus în coșul NATO toate atuurile și toate speranțele securității sale naționale”. Discuția lui Severin cu Albright a fost telefonică, privată și neocazionată de vreun eveniment anume – cel puțin așa susține demnitarul român. ,,Ne-am amintit disputele din vremea cînd eu susțineam cu ardoare primirea României în NATO, iar doamna Albright se opunea cu fermitate unei extinderi spre est a alianței care să includă și România”. Albright se temea că, prin extinderea către est, ,,s-ar putea trece dincolo de linia roșie a suportabilității rusești, după ce oricum administrația Clinton încălcase promisiunea făcută de Președintele Bush Senior, Președintelui Gorbaciov, ca America să nu profite de retragerea Rusiei din Europa centrală și orientală pentru a ocupa teritoriul părăsit de aceasta”.

Cu prilejul acelei convorbiri, ,,marcată de o caldă sinceritate”, Severin a fost surprins de remarca interlocutoarei: ,,Mă bucur că v-ați împlinit visul de a deveni membri în NATO, dar vreau să îți spun că de acum voi sînteți cei care va trebui să salvați NATO”.

Adică, ,,începînd cu această administrație (se referea la administrația Bush jr.), America se va depărta tot mai mult de ideea apărării comune și își va duce politica de una singură, antrenînd în demersurile ei tot felul de alianțe oportuniste. NATO veți rămîne tot mai mult voi, noii membri din Europa de Est”.

Severin recunoaște că a fost tentat să pună această afirmație ,,pe seama amărăciunii, resimțită de atîtea ori și de mine, unui om care fusese cîndva în mijlocul evenimentelor și le putuse influența cursul, și care acum era obligat să stea în afara jocului”. Dar, a constat ulterior, NU era, însă, așa. Îngrijorarea Madeleinei Albright era sinceră și justificată. ,,Curînd aveam să realizez că vechea maximă americană, care ar fi putut fi foarte bine scrisă pe frontispiciul Alianței nord-atlantice, Împreună, dacă se poate; singuri, dacă este nevoie!, a fost înlocuită cu opusul ei – Singuri, dacă se poate; împreună, dacă este nevoie!“. ,,În aceste condiții, faimosul articol 5 al Tratatului de la Washington, potrivit căruia «agresiunea împotriva unuia dintre membrii Alianței este considerată ca fiind un atac împotriva tuturor», devine o iluzie”, conchide Severin, amintind că, după cîțiva ani, ne-a avertizat asupra acestui lucru și geo-politologul George Friedman, reputatul fondator al Stratfor.

Iar o reflecție-cheie a fostului șef al diplomației românești este de reținut: ,,România intrase în NATO prea tîrziu, ca o adevărată maestră a contratimpului istoric ce este”.

Starea de discordie din NATO Așa cum spuneam, analiza lui Severin este vastă – și include exemple clare și argumente prin care susține ideile de mai sus. Agresiunile între statele NATO – Turcia, Franța, Grecia – interesele divergente majore, concentrările de interese pe grupuri în cadrul NATO – sînt scoase la iveală în analiză.

Iată cîteva constatări și reflecții din analiza, pe care, repet, merită să o citiți integral. ,,NATO și-a amintit că garanțiile sale îi privesc pe terți, iar nu pe proprii lor membri, care, desigur, se pot bate între ei în voie”.

Franța și Grecia, versus Turcia - ,,Franța își legitimează interesul pentru Libia (petrolul din Libia, n.n.) prin lupta împotriva terorismului cu baze în Africa. (…) Și nimic nu poate consolida mai bine un regim politic decît ... un război

civil! Nu-i așa?”; - ,,Sub comanda «liderului militar al UE» (cum se dorea a fi Franța sarkozistă, spre a compensa cedarea întîietății economice și politice europene în favoarea Germaniei), «războiul umanitar» din Libia, transformat, de îndată, în intervenție internațională pentru răsturnarea guvernului legitim libian și schimbarea regimului politic al țării”; - ,,Atunci, în calitate de vicepreședinte pentru politica externă, de securitate și apărare a Grupului socialist din Parlamentul european, am fost singurul care, la sesiunea dedicată situației din Africa de Nord, în prezența Înaltului reprezentant / Vicepreședinte al Comisiei europene pentru politica externă și de securitate, Cathy Ashton, am cerut ca statele UE, și în special cele membre ale NATO, să nu se implice într-o intervenție care nu se poate încheia decît cu o catastrofă umanitară, consecutivă unui dezastru geopolitic”; - ,,La finele dezbaterii, colegul bulgar, Evgheni Kirilov, fost ambasador în SUA, mi-a șoptit: «Peste puțin timp toți vor constata că ai fost cel care azi a avut dreptate; azi, însă, nimeni nu era dispus să o recunoască»”; - „Intervenția s-a declanșat în primăvară, pentru ca, în toamnă, să se deschidă la Paris Conferința Prietenilor Libiei (sic!), prilej cu care reprezentanții «bunei opoziții» au semnat un acord secret prin care Franța (prin societatea Total) primea importante concesii privind exploatarea petrolului libian. Este fix același petrol de care este interesată aliata Franței din NATO, Turcia, și care a adus navele militare ale celor doi aliați față în față”.

Italia, versus Franța și Turcia - ,,Spre deosebire de Franța, Italia nu luptă cu terorismul african, ci cu migrația africană. (…) Dincolo de acest interes, ținînd cont de dorința îndeplinirii cu cinste a rolului de paznic al frontierei externe a UE, se poate identifica însă și un altul, cu tradiții mai vechi: cel pentru petrolul și gazul libian, atît de necesar unuia dintre membrii Grupului celor mai dezvoltate șapte țări ale lumii (G7), care are tot mai puține argumente spre a-și justifica locul acolo”; - ,,Aceasta pune Italia în concurență și cu Turcia și cu Franța, «simpatiile» ei fiind însă mai aproape de guvernul libian, de care o leagă niște contracte foarte avantajoase încheiate (prin ENI) cu ceva timp în urmă (…) pentru identitate de rațiune. Regatul Unit împărtășește poziția Italiei și, deci, a Turciei, British Petroleum încheind în aceeași perioadă (2004), același tip de contracte ca și ENI, în schimbul «descoperirii» făcute de Guvernul Majestății Sale că actul terorist de la Lockerbee (1988) nu este chiar atît de imputabil lui Moamer Gaddafi”; - ,,Premierul italian Giuseppe Conte a acceptat să se alăture Franței și Germaniei, în ciuda divergenței agendelor lor mediteraneene/ libiene, pentru a condamna amestecul Turciei, aliata din NATO, în afacerile (lor) din Libia, deși Ankara ajuta Guvernul libian oficial susținut și de ele, ca membre ale UE”; - ,,De ce a făcut-o? În schimbul unei porții mai mari din fondurile europene destinate stimulării economiilor gripate de virusul SARS-Cov-2. Bine că România nu și-a revendicat drepturile reclamîndu-și partea cuvenită din plăcinta comună, așa că a fost de unde să se dea”.

Germania, în fine, liberă să-și urmeze planul… invidual - ,,Berlinul a făcut o bună afacere vînzînd arme Egiptului vecin. Care – ce să vezi? – vinde mai departe marfa respectivă (probabil în schimbul unui comision plătibil din petrolul și gazul pe care se bat Turcia, Italia, Franța și Marea Britanie) armatei generalului Haftar; adică adversarilor guvernului considerat ca legitim de ONU, NATO, UE și, desigur, Germania”; - ,,De cîțiva ani, de cînd s-a implicat în criza siriană împotriva aliaților SUA (kurzii) și a prezenței franceze

de acolo, restricționînd, totodată, utilizarea bazei de la Incirlik pentru NATO, Turcia se aprovizionează cu tehnică militară rusească, împotriva principiului interoperabilității aflat la temelia apărării comune prin NATO”; - ,,Flancul sud-estic al Alianței nord-atlantice pare, astfel, total compromis. Și asta tocmai cînd SUA încălzește războiul rece cu China și vrea să scape din capcana medio-orientală și central-asiatică în care a intrat cu ani buni în urmă, căutînd armele de distrugere în masă, dar mai ales petrolul și gazul de pe «axa răului»”; - ,,Insistența cu care Președintele Trump subliniază că securitatea și Apărarea nu sînt gratuite, dar mai cu seamă nu pot fi pe banii contribuabilului american, este văzută de mulți ca pretextul pentru desființarea, cel puțin de facto, a NATO”; - ,,Alții cred că retragerea din Germania încheie cu totul cel de-al doilea Război Mondial, aceasta, reunificată și eliberată de trupele de ocupație, putînd, în fine, să își urmeze nestingherită agenda politică.

Respectiva agendă este, așa cum rezultă și din planurile croite de liderii celui de la treilea Reich, pentru perioada de după conflagrația pe care nu se îndoiau că o vor cîștiga, una «europeană»”.

Estul, în frunte cu România - ,,Mai dezbinat ca niciodată și în mare măsură cu legăturile trans-atlantice aproape rupte, NATO își deplasează activele militare spre Est. Un est, la rîndu-i dezbinat atît de resentimente cu adînci rădăcini istorice (a se vedea, spre exemplu relațiile ungaroslovace înveninate de eterna problemă a minorității maghiare, mai degrabă imperială decît națională), cît și de orientările geopolitice ale statelor ce intră în compunerea sa (Ungaria flirtează cu Rusia, Polonia pariază totul pe SUA, pe cînd Cehia este germanofilă), printre care și România”. În fine, România – care, spune Severin, salvează NATO dar… cine mai salvează România? De ce spune Severin asta? Argumentul este clar – în fața dezbinării din NATO, o singură soluție apare pentru salvarea Alianței – un inamic comun. Dar nu unul pasiv, care nu reacționează, ci unul care să fie stîrnit! Iar acest rol i-ar reveni Rusiei – iar cel al stîrnirii… revine României.

Severin dă exemplul ineptelor anunțuri privind așa zisele ,,incidente” între avioanele NATO și cel rusești.

De fapt, niște simple exerciții de ambele părți, fără nici o încălcare a granițelor, ori a legislației internaționale – dar prezentate fals ca ,,incidente”, ,,intervenții”, ,,interceptări” etc. – de ai impresia că vezi secvențe din bătălii aeriene! Deci, nu sînt ,,știri”, ci dezinformări panicarde sau, în cel mai bun caz, ridicole! Severin ironizează acest tip de ,,știri”, numindu-l ,,un succes din categoria «NATO arde și baba se pieptănă»”. ,,Pe cînd membrii NATO se bat între ei și își trag reciproc preșul de sub picioare, brava Românie a rămas singură, la marginea «deșertului tătarilor», să se lupte cu năluca rusească, chiar și cînd rușii, spre a-i face în ciudă, nu îi violează spațiul aerian și nu traversează frontiera externă a NATO”. Sau, în mare – ,,Un NATO în derută, care nu își poate disciplina membrii, îi cere României să provoace Rusia, precum șoarecele beat provoacă pisica”. Întrebarea logică este – ,,La urma urmei, de ce ar ataca Rusia NATO, cînd membrii acestei onorabile alianțe îi fac treaba păruindu-se între ei pe unde apucă?”. La Moscova, spune Severin, ,,probabil, chiar dacă nu s-au deschis sticlele de șampanie, se rîde sănătos”. Dar, pe de altă parte – ,,Nu văd, însă, motive de rîs la București”. Concret, ,,în lipsa unui bun inamic extern, NATO nu își poate regăsi coeziunea”, conchide Severin, constatînd însă că ,,România pare hotărîtă să îl producă”.

Madeleine Albright a avut dreptate, constată Severin – ,,NATO poate fi salvat numai de membrii săi estici. Doamne ferește ca nu cumva asta să se realizeze cu prețul sacrificării lor!”.

Scenariu de coșmar sau observație corectă? Alte opinii?

RM

Nr. 1548

l

9

4 – 10 august 2020

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Basarabia şi basarabenii în componența României Întregite (8)

Jurnal de pe Frontul de Est (69)

Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice (8)

O ultimă etapă în procesul decizional privind implicarea României în viitoarea campanie a avut loc în timpul vizitei lui Ion Antonescu la cartierul general al lui Hitler de la Rastenburg (11-12 februarie 1942). Conducătorul statului român i-a prezentat interlocutorului său un lung memoriu privind contribuţia României la război şi a reconfirmat angajamentul de a participa la operaţiile din vară. A cerut, în schimb, garanţii din partea Germaniei, pornind de la considerentul că efortul de război slăbea România, ceea ce o punea în stare de inferioritate faţă de Ungaria.

Antonescu a ridicat şi alte probleme ale relaţiilor bilaterale: - retragerea trupelor germane din ţară; - situaţia legionarilor din Germania (aceştia reprezentau o rezervă politică la dispoziţia Reich-ului); - clarificarea raporturilor economice etc. În cursul lunilor februarie-aprilie 1942 au avut loc contacte intense românogermane pentru clarificarea tuturor aspectelor privind participarea trupelor române la ofensiva proiectată în sudul teritoriului sovietic. S-a decis ca deplasarea pe front a corpului expediţionar românesc să se realizeze în trei etape, primul eşalon urmînd să se găsească pe front la începutul lunii aprilie 1942. Cele mai dificile probleme de soluţionat au constat în stabilirea unei zone distincte pentru armatele româneşti trecute în subordinea comandamentului român şi îmbunătăţirea înzestrării cu armament. Dotarea trupelor române se prezenta satisfăcător în privinţa armamentului şi a materialelor obişnuite (armament de infanterie, muniţie, artilerie, transmisiuni, cauciucuri pentru autovehicule) şi deficitară pentru artilerie antitanc, artilerie antiaeriană, blindate, aviaţie etc). Pentru a menţine coeziunea aliaţilor mai mici, Hitler a dispus ca ei să fie trataţi cu menajamente, dar să nu li se aducă la cunoştinţă prea multe detalii despre viitoarea ofensivă. Cu toate acestea, la mijlocul lunii aprilie 1942, el a luat o decizie care a avut în cele din urmă consecinţe deosebite, cerînd ca trupele aliate să fie dislocate în dispozitivul german sau în cadrul unor corpuri de armată constituite. Şi aceasta cu toate că Hitler nu avea o părere prea bună despre trupele aliate, inclusiv despre cele române.

El a şi declarat anterior că soarta nici unei mari unităţi germane de pe front nu trebuia să depindă de comportarea aliaţilor. Turnura evenimentelor a determinat ca acest lucru să se producă la Stalingrad, în ecuaţie fiind românii, italienii şi ungurii. Însă apelul la aliaţi respins pînă atunci de conducerea germană s-a datorat lipsei de perspectivă a războiului, care intrase într-o fază pentru care resursele germane, inclusiv în oameni, erau insuficiente pentru a obţine victoria. Imensul potenţial al Coaliţiei Naţiunilor Unite provoca, desigur, mari îngrijorări la Berlin.

2. Știința (3) Însă cea mai impresionantă biografie este aceea a basarabeanului Teodor Martin (1909-1987), personalitate marcantă a științei românești, asistent în cadrul Secției de viticultură din cadrul Institutului de Cercetări Agronomice al României, din București, iar între 1948 și 1974 – profesor de viticultură la Institutul Agronomic „N. Bălcescu” (București), unde a urcat toate treptele ierarhiei universitare. A fost membru titular al Academiei de Științe Agricole și Silvice din București, avînd elaborate peste 180 de lucrări științifice de mare valoare în domeniul modernizării viticulturii românești.

Notabile sînt contribuțiile în domeniul științei istorice aduse de Ștefan Ciobanu, Alexandru V. Boldur, Leon Boga, Justin Frățiman, Nichita Smochină. În semn de recunoaștere a contribuției sale la dezvoltarea științei istorice și celei juridice, Alexandru V. Boldur a fost ales director al Institutului de Istorie Universală din Iași (1943-1947). Indiscutabil, figura care a continuat să domine știința istorică românească, inclusiv în anii interbelici, a fost cea a prof. Nicolae Iorga. Așa cum menționa H.H. Stahl, „apariția lui Nicolae Iorga, cu totul singuratică și menită a rămîne nerepetată, era efectul unei vaste experiențe personale, care se străduise și izbutise să strîngă într-o aceeași minte și un același suflet întreaga cunoștință despre neamul românesc, sub toate miile de înfățișări pe care acesta le îmbrăcase, în trecut și în prezent, cu ajutorul tuturor disciplinelor științifice: istorie în primul rînd, dar și cunoaștere nemijlocită a călătorului geograf, sociolog, folclorist și estet, răstălmăcitor în duh filozofic și de mesianism etic și național. La această vastă «experiență Iorga», descoperitoare și arătătoare pentru prima oară a ce este și ce ar putea să fie neamul românesc, siliți sîntem să ne întoarcem, fie că o vrem fie că nu o vrem, de ne place ori de nu”.

Printre instituțiile care au contribuit la progresul spiritual al Basarabiei interbelice s-a remarcat și Institutul Social Român din Basarabia (I.S.R.B.). În fruntea Institutului s-a aflat Pantelimon N. Halippa (1883-1979), iar printre cercetătorii membri ai I.S.R.B. cu contribuții deosebite la cunoașterea reală a vieții economice și sociale a satului basarabean au fost P. Ștefănucă, T. Al. Știrbu, N. Știrbu, S. Borș ș.a. Inițiativa înființării I.S.R.B. a aparținut președintelui Institutului Social Român din București, prof. univ. Dimitrie Gusti, și lui Pan Halippa, care au convocat în acest scop, în toamna anului 1934, la Chișinău, o serie de conferințe publice, argumentînd necesitatea unei asemenea instituții pentru viața științifică și culturală a Basarabiei și a întregii țări. Inaugurarea Institutului a avut loc la Chișinău în ziua de 18 noiembrie 1934, în sala de festivități a Primăriei Municipiului Chișinău, în prezența prof. D. Gusti, secretarului general al I.S.R. din București, Alex. Costin, primarului orașului Chișinău, I. Costin, și a intelectualității orașului. În calitate de președinte activ al acelei instituții științifice a fost ales Pan Halippa, iar secretar general a fost numit prof. P. Ștefănucă, care a preluat ulterior funcția de președinte.

Sediul Institutului s-a aflat în Palatul Primăriei Chișinău, din Str. Sfatul Țării.

Institutul a fost organizat în 16 secții, însă activitatea cea mai productivă au desfășurat-o: secția istorică (condusă de prof. univ. Șt. Ciobanu), secția cultură (prof. univ. Toma Bulat), secția politică administrativă (prof. univ. Al. Boldur), secția agricolă (prof. univ. A. Cardaș), secția politică externă (Pan Halippa), secția economică (prof. T. Știrbu), secția sociologică (prof. H. Dăscălescu), secția statistică (viceprimar D. Apostolescu) și altele. Precum se poate constata, Institutul sociologic a antrenat în activitatea sa personalități dintre cele mai distinse ale vieții științifice și culturale din Basarabia interbelică. Este de notat că atît direcția, cît și colaboratorii Institutului chiar de la începutul activității au adoptat în mod absolut benevol și conștient atît orientarea programatică, cît și metoda monografică specifice școlii sociologice românești, cu bogatele tradiții și realizări, înalt apreciate în întreaga Europă; a fost acceptată, altfel spus, paternitatea spirituală a școlii sociologice românești, fapt care a contribuit la evitarea greșelilor și rătăcirilor inerente oricărui început. Or, aceasta n-a fost nicidecum o preluare mecanică, ci o integrare armonioasă a tinerei științe sociologice din Basarabia în cadrul științei sociologice românești, păstrînd totodată un pronunțat specific regional. De altfel, această idee a fost exprimată de însuși directorul I.S.R.B., Pan Halippa, formulînd scopul instituției respective: „să îmbrățișeze în cîmpul cercetărilor sale problemele sociale cele mai însemnate, care își caută o soluționare în această provincie românească”. Institutul și-a început imediat activitatea în două direcții de bază: a) pe calea conferințelor publice și b) pe calea cercetărilor monografice ale localităților, practic, din toate regiunile Basarabiei. (va urma) Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu (fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)

Cum au ajuns românii la Stalingrad

Reacţii în mediul militar şi politic (1) Decizia lui Ion Antonescu de a angaja Armata română în viitoarea campanie germană pe Frontul de Est a trezit reacţii puternice la nivelul conducerii Armatei.

Generalul Iosif Iacobici, şeful Marelui Stat Major, funcţie pe care a preluat-o la 22 septembrie 1941, după moartea generalului Alexandru Ioaniţiu, a protestat, cerînd, la 8 ianuarie 1942, printr-un memoriu, ca forţele ce vor fi angajate să fie cît mai mici cu putinţă. El îşi argumenta propunerea prin „nepopularitatea acestui război, departe de graniţele ţării şi prin problema nesiguranţei militare faţă de Ungaria”.

Iacobici aprecia că prin angajamentele luate erau trimise pe front 15 divizii, ceea ce reprezenta totalitatea armatei reorganizate şi trei sferturi din cea neorganizată.

Acest lucru va duce la o dezarmare a României faţă de Ungaria, chiar dacă aceasta din urmă va participa cu acelaşi număr de unităţi pe front. Nemulţumit de faptul că acestui raport nu i s-a dat curs, generalul Iacobici şi-a înaintat, la 17 ianuarie 1942, demisia din funcţia de şef al Marelui Stat Major. Concomitent cu actul demisiei, el a înaintat lui Antonescu şi un memoriu în care justifica opţiunea sa. În document erau reluate şi dezvoltate argumentele anterioare; în plus, Iacobici era nemulţumit şi de rolul conferit Marelui Stat Major, acesta urmînd a fi subordonat Ministerului Apărării Naţionale, condus de generalul Constantin Pantazi.

La 20 ianuarie 1941, Ion Antonescu l-a demis pe Iosif Iacobici din funcţia de şef al Marelui Stat Major, făcîndu-i grave imputări pentru modul cum a condus operaţia de la Odessa şi a îndeplinit atribuţiunile de serviciu. După plecarea din fruntea Marelui Stat Major, generalul Iacobici a lucrat, la rugămintea generalului Ilie Şteflea, noul titular al postului, la elaborarea planurilor de campanie în eventualitatea unui război cu Ungaria. La sfîrşitul lunii martie 1942 a fost înştiinţat că va primi comanda Eşalonului 2, ce avea în compunere trupele care urmau să se deplaseze pe Frontul de Est, decizie împotriva căreia protestase în ianuarie 1942. Dar Mareşalul Antonescu a revenit asupra numirii sale, fapt ce a provocat un nou protest al lui Iacobici, el respingînd acuzele de implicare politică. În august 1942, Iacobici a fost trecut în rezervă. Avînd în vedere această dispută, el a fost perceput, cel mai adesea fără voia lui, ca un factor de coagulare a rezistenţei faţă de politica Mareşalului Ion Antonescu.

Succesorul la şefia Marelui Stat Major a fost generalul de brigadă Ilie Şteflea, avansat la 24 ianuarie 1942 general de divizie, iar la 24 ianuarie 1944, general de corp de armată. Principala misiune a acestuia a fost pregătirea marilor unităţi pentru participarea la ofensiva de vară a armatei germane. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

10

Nr. 1548

l

4 – 10 august 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Madame Bovary c’est moi, Raluca Feher

Înțelepții lumii ne-au tot bătut la cap cum că, pentru a deveni celebri, e musai să facem ceva epocal, poate vreo invenție sau vreo descoperire care să rupă gura tîrgului. Ceva care să ne bage în buzunarul de la ceas mult-doritul Premiu Nobel sau măcar vreun Oscăraș, acolo, sau chiar un Pulitzerel. Nu ne-ar strica nici Legiunea de Onoare la rever. Mult mai cunoscător în meandrele sufletului omenesc și subtil în exprimare s-a arătat moralistul Stanislav Lec, care ne-a zis-o de la obraz: doriți funeralii naționale? Ratați un 11 m în finala Campionatului Mondial de Fotbal și le veți avea.

Pătrunsă de aceste adevăruri, de abia în anul 2015, cînd și-a publicat prima carte de călătorii, ,,America văzută de la brîu în jos”, 2 volume, ziarista și prozatoarea Raluca Feher a îndrăznit să ridice un colțișor al draperiei care ascundea secretele familiei și copilăriei sale. Și, în felul acesta, să facă primul pas către celebritate. Așa am aflat că se născuse la Brașov dintr-un tată maghiar și o mamă teleormăneancă. Și că, în zilele cînd Ceaușescu tăia curentul și apa în cartierul lor din spatele gării, toată familia se ducea cu damigenele să ia apă de la un canton din apropiere. Și că, în perioada 2010-2011, cît a peregrinat prin America de Sud, din Columbia și pînă în Antarctida, a fost însoțită de un anume domn Iulian, soț, amic sau numai ghid, că nu ne-a lămurit. De-abia în 2016, odată cu apariția următoarei cărți, ,,Splendidul loc al fericirii supreme”, tot un jurnal de călătorie, prin Mongolia, Coreea de Sud și Japonia, plină de ocolișuri și surprize, așadar, de-abia atunci Raluca Feher a mai pomenit ceva despre familia ei. Anume că se certa adesea cu mămica din Teleorman, care o considera o rebelă (,,Cu ce-am greșit, Doamne, că mă pedepsești?...”) și îi dorea să aibă și ea parte de un copil tot la fel. De data aceasta, a însoțit-o un enigmatic personaj Cosmin, despre care, iarăși, nu menționează nimic.

Peste încă o bucată de vreme, prin 2019, odată cu publicarea romanului cu un titlu sibilinic, ,,Să nu rîzi:((”, Raluca Feher devine mai generoasă cu cititorii și demontează draperia de catifea, lăsînd la vedere întreaga ei familie care, scăldîndu-se în lumina soarelui binefăcător, suportă o ușoară corecție onomastică.

O regulă ținînd de teoria literaturii, cu aplicație și la construcția unui roman, impune ca elementele ficționare să se împletească, într-o proporție egală, cu aspecte reale din biografia scriitorului. Dar și acestea suportînd unele operații estetice, astfel încît cititorul să-și bată capul ce personaj notoriu se ascunde în spatele vreunui erou inventat. Cum este cazul cu indivizii care populează romanul ,,Bietul Ioanide” al lui G. Călinescu, putrefiați de cultură, însă dominați de instincte sălbatice de parvenire. Sau împrejurarea că artistul are libertatea să schimbe numele și destinele membrilor de familie. Așa procedează și Marin Preda cînd își inventează un părinte numit Ilie Moromete, care, în acte, se numea Tudor Călărașu. Sau un Niculae, prîslea din neamul Moromeților, în realitate, înlocuitorul adevăratului Sae, rămas țăran la SilișteaGumești, nicidecum activist de partid sau inginer horticol la Mogoșoaia.

Revenind la Raluca Feher și romanul ei – care, după fix 60 de pagini, devine lucrare de memorialistică și, spre sfîrșit, o culegere de povestiri – ea inventează un personaj și un destin, Diana Matei, cu care se suprapune. Și îi adaugă niște părinți ficționari asemănători cu părinții ei naturali: Vick (< Victor), inginer și cercetător din Brașov, și Milly (< Maria), originară din comuna Găujani, Giurgiu, și posesoare a 10 clase elementare. Un frate Vlad (imaginar sau real, nu știm) și o cumnată Norina. Rezumînd momentele subiectului, întreaga familie Matei acuză din greu ieșirile schizofrenice, care o bîntuie pe Milly și o fac egoistă, egocentrică, egolatră și logoreică. De fapt, un tiran insuportabil, dracul gol, ce mai. În final,

Vick moare ca un prost de cancer, cînd ar fi putut să se salveze oricînd dacă ar fi rupt pisica în două. Diana se spînzură, iar Vlad, absolvent de Filozofie, pe zi ce trece, ajunge un molîu ca ta-su și cîrpă de bucătărie în ghearele Norinei. Care, pînă la 37 de ani, începuse vreo 3 facultăți, trecuse din bărbat în bărbat și își va distruge soțul încetul cu încetul. Ce mai încoace și încolo: Vlad și Norina retrăiesc viața și destinul lui Vick și a lui Milly, o țărancă pocnită, clipă de clipă, cuvînt cu cuvînt.

,,Să nu rîzi:((”, este o carte despre mame-fiice, mame-fii, mame-nurori. Dialogul din final cu Milly și Norina (un personaj în prelungirea celuilalt) este așa de sugestiv, încît merită un eseu estetico-filozofic și comportamental. ,,- Este casa mea, că eu i-am dat bani lui Vlad, să-și cumpere apartament!

- Ba e a mea, că Vlad și-a luat mașină cu banii ăia, și eu m-am împrumutat la bancă!

- Tîrîturo, te-ai întins cu bancherii!...

- Am făcut și eu ce-am putut...!”

Mai departe, și Diana se suprapune cu Raluca, fiindcă au aceeași filozofie de viață. De ce să te împrumuți la bancă și să-ți iei casă, cînd chiria e sub rata lunară? De ce să-ți iei mașină cînd taxiul e mai ieftin și mai sigur? Și mobilă, perdele și covoare? De ce să strîngi bani pentru zile negre, cînd mai bine călătorești, trăiești boierește și te bucuri de binefacerile civilizației. Românii, scrie Raluca Feher, au rămas același popor bolnav, care mănîncă prost, beau mult și se cred buricul pămîntului.

Au rămas cu aceleași ambiții provinciale, să am casa mea și mașina mea, să merg la Vama-Veche cu cortul.

Raluca Feher n-are casă (prin 2016 stătea cu chirie prin Iancului), mașină, soț și copii. Se vopsește blondă (ca Diana, sau Diana se vopsește ca ea), fiindcă a început să albească, se apropie de 50 de ani și a avut norocul să umble brambura prin lume. De fapt, norocul și l-a făcut singură, în baza unei filozofii de viață asemănătoare epicureilor: de ce să-și refuze plăcerile elementare? ,,Să nu rîzi:((” este o carte cu un titlu fistichiu despre mame și fiice asemănătoare pînă la identitate. O iubire de mamă, care se manifestă ca o ură crîncenă, și o iubire de fiică, identificată cu Cenușăreasa.

Nemaisuportînd tirania mamei, Diana face tot posibilul și o internează în balamuc. Dar, chinuită de remușcări, se supune unui supliciu vizitînd-o zilnic, 2 ore dus cu o mașină împrumutată și 2 ore întors. Timp suficient să

mediteze la destin și acceptînd că e o ratată. Milly este o dementă și nu concepe ca întreaga familie să nu i se supună. Se consideră o Dumnezeie și pretinde să conducă pe toată lumea și să știe tot din ce se întîmplă în Univers. Totuși, Diana o iubește pe apucata asta și îi acceptă toate ieșirile. Pînă cînd cedează și o bagă în balamuc. Dar și de acolo zgripțuroaica o domină. Și, pe neașteptate, Diana se spînzură împinsă de regrete.

După ce își chinuise bărbatul 47 de ani și îl băgase în pămînt, Milly se dezlănțuie asupra fiicei, împingînd-o, în cele din urmă, la ștreang. Aceasta este, în opinia autoarei, ,,cea mai lungă crimă din lume”. Nu s-ar fi știut nimic despre acest triunghi familial tragic dacă Diana n-ar fi lăsat un jurnal de 600-700 de file. Raluca îl găsește și îl citește în fața noastră. Acolo Diana scrie, și parcă o auzim pe Raluca citind cu voce tare: ,,Maică-mea s-a simțit trădată de Univers. Dumnezeu a ieșit la o țigară, secretara lui e surdă și închide ghișeul de reclamații la 12. Totul conspira împotriva ei. Simplitatea și onestitatea părinților, numele satului în care s-a născut, norocul surorii mai mici”. Dacă ar fi fost mai atenți cu Milly, cei din familie i-ar fi sesizat dezechilibrul și poate ar fi salvat-o la timp. Iată cum explică suferinda răul care guvernează lumea: ,,Nu înțeleg o chestie: să fii Dumnezeu, adică să ai putere așa de mare, dar să vrei să arăți ca un moș cu prostată, artrită, ofticos, păr în urechi și miros de moș. Cît de prost poți să fii să alegi să fii bătrîn? Și mai e ceva: după ce că a făcut lumea așa de idioată, după chipul și asemănarea sa, o mai și pedepsește cu boli, molime, război și tornade? E ca un torționar”. Dacă n-ar emana o adiere de blasfemie, aceste cuvinte ar suna ca un aforism țîșnit din pana unui moralist autentic.

Parcurgînd jurnalul Dianei, Raluca dă peste următoarea notație: ,,Nu am vorbit niciodată mai mult de 17 minute cu mama fără să-mi vină să o strîng de gît”. Acuma înțelegem de ce biata Diana s-a atîrnat în șbilț: dacă bătrîna era o sadică, fiica era liniștită și vizitele i se păreau o relaxare. Milly mai avea și accese de ipohondrie, și otrava pe care i-o picura Dianei în suflet au dus-o, în cele din urmă, la cimitir. ,,Ia zi, mamă, ce-ți amintești de dincolo? Lumina de la capătul tunelului, coruri de îngeri? Dumnezeu e Morgan Freeman, are barbă și adidași albi?”. Printrun mecanism psihic întortocheat, Diana își amintea de pisicile mă-sii de la Brașov, una chioară și alta obeză.

Cînd venea acasă, le lua în șuturi. Urîndu-și mama, natural, ea ura și ce iubea aceea.

Ce e de înțeles în această carte?, s-ar putea întreba cititorii. Raluca ne lămurește că ,,Să nu rîzi:((” este o carte despre femei, una reală și alta imaginară. Că Diana a optat pentru sinucidere, fiindcă nu-și putea ierta că nu și-a salvat tatăl din ghearele mamei. Și pe fratele Vlad, din ghearele aceleiași femei, dar și ale soției. Triplă vină. Nu i-a apărat cînd trebuia să-i apere și nu i-a păsat cînd trebuia să-i pese. Iar cînd s-a gîndit să-i apere, era prea tîrziu pentru toți. Mai rar o dramă colectivă, care să-i atingă pe toți membrii unei familii.

Ca orice scriere, și cartea aceasta are un mesaj încurajator. Emoticonul :(( - folosit în titlu – aparține limbajului virtual din lumea informaticii și simbolizează tristețea: ,,Să nu rîzi, pentru că îmi rupi inima și așa rănită”, îi spune din moarte Diana prietenei sale supraviețuitoare. Și totuși, epilogul ,,Să nu rîzi, Raluca:((” inversează lucrurile într-un oximoron așteptat: să fim încrezători în viață, Raluca!

Pentru că părinții noștri, în ciuda aparenței, simt, deci știu ce facem, cum ne si mțim, dacă sîntem fericiți și ce vrem. Simt mai bine decît noi. ,,Părinții noștri sînt geamurile acvariului în care trăim. Sînt pereții de sticlă care ne marchează teritoriul. Trăim doar pentru că ei sînt reflexivi și nu tulbură apele cu întrebări”.

PAUL SUDITU P.S. – În ultima pagină a cărții sale, Raluca Feher o vizitează pe doamna Maria Matei în sanatoriu și îi face cadou cartea sa, dîndu-i asigurări că Diana a iubit-o atît de mult, încît și-a dat viața ca să ajungă celebră.

RM

Nr. 1548

l

4 – 10 august 2020

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (4) La gîrlă (2)

Drumul prăfuit ne dădea de furcă atunci cînd tractoarele treceau în viteză, urmate de remorci zgomotoase de cele mai multe ori.

- Eu zic să mergem jos, în vale, la Malacuʼ. De obicei, în zona aia merge el, chiar la cot. Coborîm prin cimitir sau pe la cișmea, și ajungem repede.

La Malacuʼ este o zonă de scăldat aflată tocmai în partea opusă a satului, loc pe care, din comoditate, noi îl frecventam destul de rar. Ne plăcea, însă, cișmeaua din apropiere, care se odihnea de ani de zile, poate zeci sau sute, la umbra unui stejar imens crescut singur în mijlocul cîmpiei care înconjura satul, pe de o parte, și pe malul apei care se scurgea agale, pe de alta. Noi locuiam în zona centrală a satului, prin urmare ne era ușor să explorăm zonele mai îndepărtate, așa că am pornit spre cadrul descris mai sus, în speranța că peștele ne va fi tovarăș la întoarcere.

- Hai să îl luăm și pe Dănuț, că tot trecem prin fața casei lui, poate îl lasă ta-su să meargă – vin eu cu o propunere, dar mai mult cu gîndul la motocicleta IJ a lui nea Ion Conu, o atracție oarecum inexplicabilă pentru mine la acea vîrstă.

Mergeam agale pe drum, fără să ne grăbim și fără să ne facem griji că nu vom ajunge la timp acolo unde ne propusesem. Timpul practic se oprise pentru noi în acei ani; totul se raporta la trecerea nopților și a zilelor, la intratul și ieșitul din casă. De fapt, concluzia la care am ajuns acum, la mulți ani distanță de perioada copilăriei, este că noi intram în case doar ca să ne adăpostim, nu pentru că ne doream asta în mod special. Cred că aceasta este cea mai bună descriere pe care copiii teleormăneni o foloseau pentru locuințele lor.

Motocicleta nu era la poartă, așa că am presupus că, dacă tatăl lui nu era acasă, Dănuț sigur va merge cu noi.

- Daneeee, măi Dănuț, hai afară!, strigam noi de la poartă, în timp ce cîinele familiei încerca să ne acopere chemarea cu un lătrat destul de gros, ferm în aparență.

- Măi, Dănuț, vezi că te strigă cineva la poartă – se aude o voce de femeie, mama sau poate sora lui mai mare, pentru că nu aveam nici cea mai vagă idee cine anume ne prelungea chemarea.

Din spate, Dănuț ieșea agale, îmbrăcat în niște pantaloni scurți, aproape noi, un maiou alb, foarte uzat, iar în picioare își pusese o pereche de gumari ușori, foarte comozi mai ales cînd mergeam prin zone cu ghimpi. Părul galben ca spicul de grîu îi strălucea în soare.

Ne privea din poartă cu un aer abătut, dar nu ne-a impresionat prea mult.

- Hai, mergem la Malacuʼ! Ce tot stai?

- Nu, nu merg, nu mă lasă să ies azi din casă, spuse el trist, fără a comenta și fără a ne spune motivul. În fond, noi știam că părinții lui nu îl lăsau foarte liber, pînă și drumurile la grădiniță fiindu-i destul de atent contorizate. El era pentru mine un coleg bun, dar și rivalul meu în ceea ce o privea pe ,,feblețea” mea Grațiela, fata cu părul tăciune și ochii precum cenușa.

- Bine, i-am răspuns noi. Nu aveam de ce să tragem de el, așa cum nici intenția de a cere explicații nu ne era comodă.

Ne-am văzut de drum, poate ne chinuia puțin întrebarea ,,de ce trebuie să stea cineva în casă pe o vreme atît de frumoasă?”, dar am trecut repede peste.

Treceam pe lîngă casa lui Pătlăgică și nu aveam cum să nu ne distrăm pe seama lui.

- Oare ce face Mirel? Tot pe fundul fîntînii o sta?, întrebă retoric Alin și izbucnirăm în rîs amîndoi, în timp ce priveam peste gard, la el în curte.

Mirel era mai mic cu un an, poate doi, decît noi. Era cam prostuț, consideram noi, mai ales că într o zi, în plină

Dosare secrete ale Istoriei (76) Enigma Martin Bormann (6)

„Am convingerea că Martin Bormann e încă în viaţă”. FRITZ BAUER, procuror general de Hessa Dar, arată William Shirer, „fiinţa abjectă care era Bormann nu s-a mulţumit numai cu atît. Cu ajutorul emiţătorului său propriu, el a expediat o radiogramă la cartierul general SS din Berchtesgaden, ordonînd arestarea imediată a lui Göring, a statului său major şi a lui Lammers (secretar de stat al Cancelariei Reichului) pentru «înaltă trădare». Ordinul lui Bormann a fost executat întocmai: a doua zi, înainte de ivirea zorilor, singurul «mareşal al Reichului» din istoria Germaniei s-a văzut prizonier al SS-iştilor”.

Se apropie sfîrşitul. Pînă şi Hitler e conştient de acest lucru. Şi, împreună cu el, toţi cei din buncăr. Toţi afară de Bormann, care continuă să stea cu nasul în dosarele lui, să dea ordine şi să trăiască ca şi cum cel de-al treilea Reich avea să dureze o mie de ani. El a înfiinţat acel Volksturm, o gardă naţională alcătuită din toţi civilii germani între şaisprezece şi şaizeci de ani.

I-a aruncat fără arme, fără nici o instrucţie militară în faţa tancurilor ruseşti. El a creat organizaţia „Werwolf” (comandoul vîrcolacilor); a dat ordin ca duşmanul să fie atacat pe la spate, să fie sabotată aprovizionarea sa, spitalele sale de campanie, trimiţîndu-i pe franctirori la o moarte sigură. A visat să facă uz de gaze. Dar era prea tîrziu: uriaşele stocuri de gaz Tabun – în cantitate atît de mare, încît ar fi putut să otrăvească întreaga Europă – au căzut chiar atunci în mîinile americanilor.

Bormann descoperă şi cum să încununeze cu strălucire acest nemaipomenit apocalips: prin emi­ ţătorul lui personal, ultima legătură a buncărului cu exteriorul, el transmite două ordine. Primul: ,,Opriţi în

înaintarea lor de vitezele noastre trupe, ruşii folosesc tunelurile metroului ca să avanseze. Ordon să se dea drumul stăvilarelor Rîului Spree şi să se inunde toate tunelurile situate la sud de Cancelarie”. Or, acolo se aflau mii de soldaţi germani răniţi, mii de femei şi copii. Toţi – absolut toţi – au fost măturaţi de apele rîului şi înecaţi. Al doilea ordin al lui Bormann: tot ce se află în Germania neocupată încă de ruşi sau de aliaţii occidentali trebuie să fie aruncat în aer: ,,Centrale electrice, rezervoare de apă, de gaze, poduri, căi de comunicaţie, trenuri de marfă, locomotive, vapoare, instalaţii portuare, uzine, depozite de alimente... “.

Aşadar, poporul german va trebui sa moară de foame?

Ce-i pasă lui Bormann? El dă sfaturi: „Avem atît de multe plante sălbatice bogate în vitamine, încît familiile pot uşor să supravieţuiască, asigurîndu-şi, printr-o culegere raţională a lor, două pînă la trei mese complete pe săptămînă. Şi din legumele sălbatice uscate se poate face, de asemenea, făină...”.

Ce crede Bormann? Ce speră Bormann? Cînd se întîlneşte pe unul din culoarele buncărului cu trei tineri ofiţeri, printre care şi căpitanul Gerhard Boldt, primaghiotant al generalului Guderian, le pomeneşte de armata Wenck – care însă de cîteva ore încetase să mai existe – şi de apropiata eliberare a Berlinului. Şi adaugă cu emfază: – Iar voi, care credincioşi Führerului nostru aţi fost alături de el în ceasurile cele mai grele, veţi primi cele mai înalte funcţii în stat, fiindcă în curînd această luptă se va termina victorios, şi veţi primi şi proprietăţi vaste drept recompensă pentru serviciile voastre loiale. „După aceea - povesteşte Boldt – ne-a zîmbit amabil şi s-a depărtat cu un aer plin de siguranţă”. În noaptea următoare, acelaşi Boldt e trezit din

vară – să fi fost în urmă cu un an – în timp ce ne jucam la el în curte, cineva i-a spus că pe fundul fîntînii sînt multe jucării și că, dacă sare acolo, le găsește. Evident că nici măcar la vîrsta fragedă la care ne aflam nu puteam crede că așa ceva ar putea fi adevărat, tot așa cum știam că în Tom și Jerry pisicuțele alea nu mor niciodată chiar dacă asupra lor se fac diverse presiuni. Știam să facem diferența între real și absurd, așa că nu ne-am pus nici unul problema, nici măcar o secundă, că Mirel al lui Pătlăgică va sări imediat în fîntînă după jucării. Nici nu știam cum de mai era în viață după ce a făcut asta, dar se pare că și proștii au Dumnezeul lor. A fost scos afară cu funia și ,,chinchelul” – un fel de ancoră pe care părinții noștri o foloseau pentru a scoate ciutura căzută în fîntînă sau, după caz, pentru a ancora ceva pe pămînt. Mirel a sărit în fîntînă, jucării nu a găsit, dar o mare sperietură a tras, așa cum și noi ne-am speriat atunci de gestul lui.

Am rămas cu amintirea și cu ironiile la adresa lui. De fapt, Mirel a intrat în istoria comunei prin saltul aproape mortal în fîntînă, loc unde, așa cum am spus, credea că va găsi jucării multe și pe placul său.

- Nu, acum cred că se gîndește că fîntîna e prea mică, și are nevoie de ceva mai mare, mai adînc, unde să găsească comoara lui Alibaba – spusei cu gîndul la serialul ,,Simbad Marinarul”, care rula pe la TV atunci, și al cărui fan declarat eram.

Coroana impunătoare a stejarului se vedea de departe, chiar dacă încă nu începusem să coborîm spre vale, spre cișmea. De sus puteam admira modul în care Vedea șerpuia pe lîngă sat, poate nu așa frumoasă cum o știam mereu, învolburarea ei negricioasă oferind un spectacol dezolant, dar prosper dacă e să ne gîndim la cantitatea de pește pe care îl aducea. De obicei, cînd ploua mult sus la munte, la noi la vale apa venea mare, învolburată, plină de noroi, crengi de copac și depășea mult albia, fapt care era tratat cu mare seriozitate de bărbații satului, pescari profesioniști și amatori. (va urma) T.T. somn de o discuţie violentă care răzbate din încăperea alăturată. Ciuleşte urechea. Se aude vocea generalului Burgdorf, aghiotantul lui Hitler, care se ceartă cu Bormann. Burgdorf strigă, şi glasul lui e plin de mînie şi de disperare: – Au murit pentru voi, ca să duceţi voi o viaţă îmbuibată, ca să vă satisfaceţi voi pofta de putere!

Tineretul unui popor de optzeci de milioane de oameni şi-a vărsat sîngele pe toate cîmpurile de luptă din Europa, milioane de oameni nevinovaţi au murit crezînd în dreptatea cauzei lor, în timp ce voi, căpeteniile partidului, aţi adunat averi cu ajutorul puterii voastre!

Aţi dus o viaţă de huzur, aţi strîns bogăţii uriaşe, aţi jefuit bunuri, v-aţi construit palate, v-aţi lăfăit în belşug, înşelînd şi asuprind poporul! Aţi tîrît în noroi idealul nostru, entuziasmul nostru, credinţa şi sufletul nostru! Oamenii nu erau pentru voi decît instrumentele ambiţiei voastre nemăsurate! Aţi distrus civilizaţia noastră milenară, aţi nimicit poporul german! Şi numai dumneata porţi această răspundere îngrozitoare!

Generalul – spune Boldt – a pronunţat ultimele fraze pe un ton patetic. În adăpost se aşternuse o tăcere mormîntală şi se auzea respiraţia lui sacadată. Se auzi apoi glasul lui Bormann, calm şi perfid, care n-a găsit nimic altceva să-i spună în afară de următoarele cuvinte: – Bine, dragul meu, dar nu trebuie să-i bagi pe toţi în aceeaşi oală. Dacă toţi ceilalţi s-au îmbogăţit, eu, în schimb, n-am nimic să-mi reproşez în privinţa asta. Ţi-o jur pe tot ce am mai sfînt... în sănătatea ta, dragul meu!

Gerhard Boldt era pur şi simplu scîrbit. El ştia că Bormann îşi cumpărase o vastă proprietate în Mecklenburg, alta în Bavaria şi că-şi construise o vilă „extrem de luxoasă” pe Chiemsee... (va urma) ALAIN DECAUX

ROMNIA – 102 Izverna – vatr de cntec romnesc

Începutul toamnei românești 2019 m-a găsit în drum spre Clisura Dunării, de unde urma să încep o inedită călătorie de-a lungul fluviului, pe teritoriul României, de la Baziaș la Tulcea, și, în final, pînă la întîlnirea cu Marea Neagră – adică pînă la Sulina.

Lăsasem în urmă vacarmul Bucureștilor, zăpăceala circulației în orele de vîrf (ce glumă sinistră – mai sînt acum, în București, ,,ore de vîrf în circulație” sau toată ziua e de vîrf?), lăsasem la distanța sutelor de kilometri murdăria provocată de scandalurile politice care nu mai contenesc, pregătind pentru încă cinci ani martiriul României pe rugul neputinței noastre, și mă aflam dincolo de Motru, la hotarul județelor Dolj și Mehedinți, spre Baia de Aramă.

Drumul splendid și peisajul fabulos, în culori ce nu începuseră să prindă nuanța dominantă a anotimpului în care pășisem, accentuau starea de bine pe care ți-o imprimă o asemenea călătorie.

Uitîndu-mă la ceas și văzînd că mai este timp suficient pînă la prima destinație de pe Clisură, Moldova Veche, în timp ce studiam harta, nu departe de Baia de Aramă văd, scris cu litere mai pronunțate, numele localității Izverna. ,,Ce înseamnă Izverna pentru România?” mă întreb. ,,Desigur, Domnica Trop”. Ce-ar fi...

Nu de multe ori, o hotărîre ad-hoc – indiferent în ce context vine – poate schimba o realitate în bine, existînd și posibilitatea riscului unei opțiuni nepotrivite. Dar, cum se mai spune pe la noi – ,,Cine nu riscă, nu cîștigă”. Am riscat și... am cîștigat!

De la Baia de Aramă mă abat din drum, intrînd într-un cadru natural de poveste: Ponoarele (cu Podul lui Dumnezeu), Seliștea (cu moara de apă care macină de trei secole), Izverna. Opresc la Primărie, tot la noroc. Pe primarul Ion Stoican îl găsesc în birou, împreună cu vicele, difinitivînd programul deschiderii noului an școlar, programată peste cîteva zile. După una, alta, pornind un dialog pe problematica administrației locale, cu particularitățile zonelor de munte, ajung la mobilul opririi mele în Izverna, o vizită la doamna Domnica Trop – emblema națională a acestor locuri de legendă.

Cînd aude motivul vizitei mele în Izverna, domnul primar nu mai contenește cu prezentarea ,,Ciocîrliei” din Munții Mehedințiului, vorbind cu mîndrie în glas despre ultima participare a doamnei Domnica Trop la o acțiune culturală din comună, avînd strîns în jurul dumneaei un mănunchi de tineri interpreți de muzică populară, copii frumoși și talentați, dominați

Reportaj realizat de Geo Ciolcan

Marea voce a folclorului mehedințean, Domnica Trop

de emoție, dar bucuroși că au avut prilejul să cînte în fața idolului lor, și să fie apreciați.

Mergînd cu amabilitatea pînă la capăt, primarul a rugat vicele să mă conducă la casa doamnei Domnica, gest aproape salvator, deoarece nu știu cît timp mi-ar fi luat dibuirea căsuței pitită sus, pe deal, în spatele unui lan de porumb. După ce am părăsit șoseaua comunală, am intrat pe un drum pietruit, numai în rampă, pe care roțile celor două mașini scrîșneau și scăpărau pietricele în toate direcțiile, asemenea unor praștii încăpute pe mîinile unor copii năzdrăvani.

Din loc în loc, căciuli uriașe de clăi de fîn, avînd în vîrf un ,,paratrăsnet”, pentru stabilitatea construcției, ne arătau că nutrețul pentru iarnă al animalelor era asigurat.

După cîțiva kilometri, viceprimarul a virat ușor la stînga și a oprit în fața unui lan de porumb. Cu foi galbene, care foșneau ușor la orice pală de vînt strecurată printre tulpinile încovoiate de greutatea știuleților, lanul de porumb ne-a condus la poarta ogrăzii familiei Gheorghe și Domnica Trop. Un lătrat de cîine, de undeva din curtea casei, dă semnalul sosirii de musafiri. Privită de lîngă lanul de porumb, din casă nu se zăresc decît o parte din acoperișul de țiglă roșie, un colț de fereastră și o bună parte din peretele alb. Coroanele mai multor pomi fructiferi fac umbră casei și o ascund pe jumătate privirilor noastre.

Nu apucăm să intrăm bine în curte, și gazda își face apariția în fața celor cîteva trepte ale scării care face intrarea pe holișorul de unde se văd, decupate din perete, ușile camerelor. Cunoscîndu-l pe

însoțitorul meu, înțelege că e de bine și coboară scara cu precauție, sprijinindu-se cu palmele de balustrada metalică. ,,Bună ziua, v-am adus musafiri de la București”, prefațează vicele întîlnirea. ,,Tocmai de la București?”, se miră gazda. ,,Dar, cum de m-ați găsit?

De ceva timp nu prea mă mai caută jurnaliștii”, vine replica doamnei Domnica Trop. După ce mă prezint și spun scopul vizitei – o discuție liberă despre viața și activitatea domniei sale în slujba cîntecului popular românesc, accentuînd că așteptam de mult timp să am privilegiul unei asemenea întîlniri – doamna ne poftește pe lavița de la masa din curte, de sub bolta de viță cu strugurii încă nepregătiți pentru a se transforma în must, unde, fără nici un protocol, își începe povestea fascinantă, a unei vieți dăruite în întregime cîntecului popular, familiei, oamenilor acestei Țări.

Văzînd o oarecare agitație în curte, ni se alătură și domnul Gheorghe, soțul doamnei Domnica Trop, cel care avea să completeze destăinuirea soaței cu unele momente picante din amintirea lor comună, din traiul care i-a ținut alături, uniți și la bine, și la greu, mai bine de jumătate de secol.

Pe lavița de scîndură veche, sub mirosul boabelor de struguri pline cu elixirul băuturii zeilor, Domnica Trop ne transpune în lumea rapsodului popular în jurul căruia gravitează melosul autentic, cel de la izvorul dorului de foaie verde, foaie lată. De cînd era copilă și o trimiteau părinții cu un cîrd de animale poznașe – este vorba de capre – la pășune, Domnica știa să cînte din gură, doinind în urma ciurdei, spre a i se mai ostoi dorul de copilăria pe care o trăia în niște tipare prea mari pentru anii ei puțini. Dar, cum așa era croită lumea satului românesc imediat după terminarea măcelului generat de cel de-al II-lea război mondial, mai ales în penumbra dealurilor Mehedinților, Domnicăi nu-i rămînea decît cîntecul.

Hai să îndrăznim un exercițiu de imaginație: să ne transpunem în anii ʼ50. Fătuca Domnica mîna căprițele la cîmp, la păscut, și, știind ce le place mai mult și mai mult cornutelor – lăstarii copacilor, plini de seva aromată a primăverii – le duce într-un loc numit Cornet, interzis pășunatului. Caprele se înalță pe două picioare, prind în gură ramurile tinere, le ronțăie, mai apleacă și copăceii și-i rup. Domnica – dincolo de a fi atentă să nu apară vreun lup – ce credeți că face? Cîntă de mama focului melodii auzite în sat, ori inventate de ea, asociind valul unduitor al melodiei cu vorbe ce-i veneau pe loc, în mintea-i de copil. Între timp, apare pădurarul, vede încălcarea restricției de a paște caprele în acest loc, dar, simultan, rămîne țintuit locului, lăsînd pușca să-i alunece de pe umăr în iarbă.

Ce glas, ce inflexiuni aproape nepămîntene, ce cîntec!

Sub vraja cîntecului, pădurarul uită de misiunea lui,

Rezervația naturală Ponoarele - Podul lui Dumnezeu

Moara de la Seliștea, unde se macină grîu și porumb de 300 de ani nu mai vede nici lăstarii ciopîrțiți de drăcușorii de căprițe, doar ascultă, ascultă!

A doua zi, pădurarul vine la tatăl ciobăniței, nea Constantin, nu să-l amendeze, ci să-i dea un sfat: ,,Spune-i Domnicăi să nu mai meargă cu caprele pe Cornet – după cum știi, acolo este interzis pășunatul – dar, dacă, totuși, se mai duce, spune-i, nene, să nu mai cînte. Cu vocea ei și cu ecoul pădurii, o aud ăștia de la Sfat (Primărie – n.a.), și mă bagă în belea. Te rog eu...”, rugăminte neonorată de ciobănița Domnica, copila neputîndu-și opri glasul, și neînțelegînd de ce oamenii de la Sfat nu pot asculta cîntecele ei!

Iată că anii trec, fata minune din Izverna devine cunoscută pe plan local, participă la festivaluri de muzică populară și cîntă la nunți și la alte petreceri, stîrnind admirația publicului. Încercînd să văd prin ochii acelui timp de formare a personalității artistice a copilei Domnica, sînt curios să aflu din gura interlocutoarei ceea ce auzisem mai demult, ca ,,poveste”: ,,Cum se face că, pe loc, în cadrul evenimentelor descrise mai sus, reușeați să inventați cîteodată atît melodia, cît și cuvintele cîntecului?”.

După ce închide ochii preț de cîteva secunde, răspunsul vine ca un fel de ,,Bună ziua!”: ,,Păi, cum făceam? – cîntam după împrejurări – adică după om!”.

Iată definiția izvorului melosului popular, în viziunea unei copile dintr-o comună din România, numită Izverna! Și, deodată, începe zborul. Tînăra cu voce de aur nativă, cu inflexiuni ce explorează muzica de graniță dintre Oltenia și Muntenia, ajunge în fața cuplului celebru la acea vreme – Ion Dolănescu și Maria Ciobanu, prin intermediul unui primar din Izverna, care îi invitase pe cei doi artiști să susțină un concert în comună, spectacol prezentat de profesorul Vasile Căpăstraru. Cei doi interpreți de muzică populară, generoși cu tinerele talente în domeniu, n-au ratat momentul și au adus-o pe Domnica Trop la București. Șapte zile a locuit Domnica la Ion Dolănescu, în casa din Strada Caimatei. Atunci a debutat la Radio, trăind primele emoții ale înregistrărilor întrun studio. Nu s-au risipit aceste emoții, că altele – și mai profunde – au năvălit peste fosta ciobăniță de pe dealurile Izvernei: a fost chemată de regretata

realizatoare TV Marioara Murărescu, să înregistreze pe platourile Televiziunii Române. Copleșită de atîtea noutăți cu care s-a întîlnit într-un timp record, Domnica Trop (care, la acea vreme, era deja mamă a două fete) a încercat o eschivă, motivînd că nu a mai fost în București și nici nu știe cum să ajungă la Televiziune. ,,Te îmbraci în portul vostru popular, îmi spui la telefon trenul cu care sosești, și eu te voi aștepta în Gara de Nord, și te voi cunoaște după costum...”.

Amintirile doamnei Domnica Trop curg șuvoi, în ritmuri diferite, cînd mai agitate, cînd mai molcome – așa cum au fost și valurile vieții domniei sale.

Dacă o întrebi care a fost cea mai înaltă culme pe care a ajuns după ce devenise cunoscută și adulată în toată România, deși nu înțelege cuvîntul ,,culme” ca pe un apogeu al unei cariere artistice, spune că a fost solicitată să rămînă la București, la Ansamblul ,,Ciocîrlia” al M.A.I. De ce nu s-a materializat această propunere care i-ar fi croit un alt drum în viață (artistic și material)?

La această întrebare, de pe locul de lîngă soție, ținînd-o mereu de mînă, intervine domnul Gheorghe: ,,Cînd Domnica a ajuns mare la București, eu i-am spus: «Tu, Domnică, să știi că eu nu vreau să vin la București. Dacă tu îți afli pe aici vreun cîntăreț, și eu rămîn ca un golan, fără femeie, fără familie? Și dacă eu nu rămîn, nu rămîi nici tu. Hai acasă, la Izverna!»”.

Soție ascultătoare, Domnica Trop a renunțat la viața din București și a rămas la Izverna, devenind vedeta noastră de suflet, cunoscută în toată lumea pentru glasul și repertoriul ei. A bătut drumuri și poteci prin sate pentru a-și îmbogăți repertoriul, descoperind și aducînd la lumină cîntece străvechi care fremătau de folclor nealterat. Astăzi, din acest tezaur folcloric se adapă multe voci ale muzicii noastre populare, în special interpreții de la interferența zonelor montane din Mehedinți și Caraș Severin.

Nu-i pare rău și nu regretă. Regretă doar tinerețea care s-a dus, și, iată, la peste 80 de ani, diabetul care o supără îi creează probleme de sănătate. Încolo, e dornică de spectacole, iar la momentul întîlnirii noastre se pregătea să participe la Festivalul de folclor ,,Mariana Drăghicescu”. Cu o pensie mică și fără nici o avere de pe urma talentului ei unic, doamna Domnica Trop se bucură de cele trei fiice ale sale, care i-au dăruit 19 nepoți și strănepoți, și se mai bucură de oricine se interesează de domnia sa, mai ales dacă o invită să cînte la vreun spectacol.

Deodată, în liniștea ce ne înconjoară ca un văl de lumină transparentă, glasul gazdei oprește parcă timpul în loc, dînd drumul cîntecului ,,Nu vine neica, nu vine”, simțindu-l ca pe o scrisoare de dragoste scrisă pe drumul de stele al iubitului. ,,Nu vine neica, nu vine Că nu-i este dor de mine, Degeaba mă uit afară Că nu vine astă seară.

De-aș ști c-ar veni neicuța I-aș slobozi potecuța Cu floricele mărunte Neicuța să nu mă uite”.

Muzeul Satului Curtișoara

Am vrut să aplaud, dar mi s-a părut un gest indecent. I-am sărutat mîna. Pînă să iau loc, alte sonorități măiastre au înnobilat curtea de lîngă lanul de porumb, invocînd chemarea iubitului din noapte, în cîntecul ,,Sara cînd răsare luna” . ,,Foaie verde ca aluna, Sara cînd răsare luna Sara scîrțîie fîntîna Și mîndra face cu mîna Cu mîna, cu mînica, Să mă duc pînă la ea Ca să-i sărut gurița, Gurița și ochiul drept Care mă face ca s-aștept, Gurița și ochiul stîng Care mă face să plîng”.

Măcar pentru aceste perle muzicale – lăsînd la o parte bucuria acestei întîlniri de suflet – ascultate sub tremurul fin al viței de vie, a meritat ocolișul pînă la Izverna.

Cu mișcări mai încete ca în tinerețe, dar cu o vorbă clară și cu o voce doar puțin alterată de trecerea anilor, Domnica Trop – cea care ne lasă, ca zestre, cîntece precum: ,,Fire-al naibilui de dor”, ,,Mărie, Mărie”, ,,Sara cînd răsare luna”, ,,Șarpe, șarpe din dudău”, ,,Ursitoare, ursitoare”, ,,Frunză verde, firul ierbii”, ,,Nu vine neica, nu vine” – vrea s-o fotografiez

Muzeul Satului Curtișoara împreună cu ,,Trofeul aniversar” primit acum un an, și nu mă lasă să plec pînă nu-mi arată și alte trofee primite de-a lungul carierei, etalate pe primitorul hol al casei, lîngă multe fotografii și portrete.

Premiile și trofeele sînt atîtea încît ar umple o vitrină dintr-un muzeu al folclorului românesc autentic. La repezeală, notez cîteva: Trofeul Festivalului ,,Cîntec nou în Mehedinți” (1973); Premiul special pentru autenticitate la Festivalul Maria Tănase, același an; locul I pe țară la ,,Cîntarea României” (1979); Premiul Ethos (1999).

De altfel, după cum aveam să aflu, doamna Domnica Trop chiar are o Casă Muzeu, dar nu la Izverna, ci la Muzeul Arhitecturii Populare Curtișoara – secție de etnografie a Muzeului Județean Gorj. În 20 septembrie 2011, într-un cadru festiv încărcat de emoția momentului, în prezența familiei Domnicăi Trop (cu fete și nepoți) și a unor oficialități în domeniu și, desigur, invitați, a fost inaugurată această Casă Muzeu. Obiecte personale, diplome, trofee, costume populare, scoarțe și alte obiecte de casă lucrate chiar de mîinile doamnei Domnica Trop, înregistrări cu multe dintre cîntecele sale – sînt dovada palpabilă că urmele rapsodului popular Domnica Trop nu se vor șterge niciodată.

Ce nu mi-a spus doamna cîntecului mehedințean – datorită modestiei pe care o are în sînge, dar vă spun eu, în încheierea acestui reportaj: Domnica Trop a fost declarată, de către UNESCO , ,,TEZAUR UMAN VIU”, ca păstrătoare și interpretă a cîntecului popular autentic românesc, intrînd, astfel, în universalitate.

Să ținem minte că, undeva, în Mehedinți, într-o comună cu nume ca un cîntec – Izverna – trăiește (mai trăiește) o doamnă – ,,Tezaur uman viu” al acestui neam – doamna DOMNICA TROP...

14

Nr. 1548

Cei trei prinți ai deșertului (2) Primul virus (2)

Siria devine astfel subiect exclusiv de negociere doar între Rusia și Iran, obligînd Turcia să își apere interesele în sudul mediteranean prin expansiunea agresivă din Libia. Tot resursa gazieră din celebrul bazin leviatan va fi combustibilul noului otomanism regional, blocînd Grecia și Cipru, implicit introducînd Uniunea Europeană și Rusia, acum unite strategic, într-un joc pe care aliatul SUA cel mai ferm, Israel, nu îl poate cîștiga decît cu prețul unor sacrificii economice imposibil de susținut. Pierderea strategică saudiană în fața Qatarului devine pretext pentru rapiditatea reacției iraniene, care va flanca fără reținere expansiunea turcească în Leviatan, în același moment cu menținerea unui conflict deja incandescent cu Ankara pe tema siriană. SUA devin doar actori mediocri într-un spațiu pe care, altfel, timp de decenii l-au dominat fără probleme. Washington este efectiv eliminat din spații întregi ale Orientului Mijlociu, doar sultanul muribund al Omanului rămînînd loial vechilor înțelegeri.

La scurt timp de la dezastrul trumpian, conducătorul legendar al Omanului, sultanul Qaboos, moare ca urmare unui cancer. Fără a fi avut urmași direcți datorită unor preferințe personale, acesta lasă cîrma celui mai sărac, dar și celui mai strategic amplasat principat arab, pe mîna unui prinț de rang inferior, devenit sultan prin norocul destinului. Prima mișcare a noului sultan al Omanului va fi dezvoltarea unei relații privilegiate cu Qatar, exact ceea ce Iranul are nevoie pentru a-și construi, pe malul golfului Oman (culoarul de transport a peste 70% din petrolul lumii), influența sa malignă.

Trump nu mai are nici un fel de mijloc de realiniere în fața Ankarei, nu mai poate presa sub nici un fel Rusia iar proiectul lui Kushner de a face pace între eternii rivali Israel și palestinieni este, din prima zi, aruncat la gunoi de chiar una din părțile interesate. Propunerea lui Kushner practic oferea o suveranitate palestiniană limitată, o suzeranitate economică și o strictă calificare a cetățenilor arabi pentru rangul doi în cadrul unui spațiu israelian economic practic dublat. În numai doi ani, Kushner va deveni principalul artizan al înfrîngerii SUA în lumea arabă, avînd la activ nu numai căderea planului Arabiei Saudite, dar și zdruncinarea echilibrului dintre pantagruelicele nevoi de gaz ale Chinei și capacitatea americană de a regla fin, dar ferm, exportul arab spre Beijing, pentru a extrage concesiile necesare contingentării exploziei economice chineze.

Qatar se vede eliberat de orice fel de obligație morală de a participa la discuțiile de culise cu asociatul său american, deși va cumpăra, făcînd exact aceeași greșeală ca și șahul Pahlavi al Iranului, o enormă flotilă de avioane de luptă americane, care se încing la sol în lipsă efectivă de piloți. La doar 250.000 de locuitori, Qatar are un avion la 10.000 de locuitori. Pentru a înțelege imensul tribut pe care șeicul al Thani îl plătește administrației Trump pentru a nu mai avea surprize nefericite, Franța, a doua putere militară atomică a Europei continentale, are un avion de luptă la 150.000 de locuitori. Dezechilibrul militar este și mai năucitor în cazul tancurilor, Qatar contractînd producția de tancuri a mai multor state

occidentale, devenind fericitul posesor al unui tanc la mia de locuitori, pe cînd Franța are un tanc la suta de mii. Un depozit enorm de tehnică de luptă se transferă în deșertul qatarez, capacitatea fizică a acestei minuscule națiuni de a o folosi 100% fiind imposibilă, din lipsă fizică de populație. Aceste comenzi reflectă, în realitate, mercantilismul avar al unei administrații americane care pune accent pe profitul imediat, și nu pe construcția temeinică de echilibre economice, politice și de securitate care să asigure prosperitatea țărilor din regiune. O strategie care, așa cum vom vedea în episodul următor, va avea efecte devastatoare asupra menținerii influenței SUA în Orientul Mijlociu, asupra stabilității politice și teritoriale a Israelului și asupra întregului raport de forțe care modelează, prin dinamica lor ascunsă, politica marilor culoare de transport ale resurselor energetice chineze.

O lume a luminilor și umbrelor, a subtilelor mișcări sau a brutalelor trădări. În contact cu ea, administrația Trump s-a dovedit complet nepregătită, iar membrii familiei conducătoare americane, iremediabil incapabili să facă față.

Cavalerul în armură (1) Aplecat asupra mormîntului fratelui său Yoni, urlîndu-și durerea de supraviețuitor, tînărul va fi realizat, în acel moment, în acel loc, pe acel pămînt al istoriei create de însuși Yahve, că destinul de fiu al neamului său este să îi ofere ceea ce alții refuzaseră din teamă sau din simplă înțelepciune. Poporului său, cel ales din rădăcina istoriei umane, trebuia să i se ofere măreția primului Templu, marmura celui de-al doilea, treptele spre existența eternă, să i se pietruiască drumul spre acel divin inexplicabil, atotputernic care decisese conventul cu proprii săi strămoși. Moartea colonelului Yonatan Netanyahu, ucis în Uganda în timpul raidul de pe aeroportul din Entebbe, organizat pentru salvarea unui grup de turiști israelieni ținuți ostatici de ultimul învingător al imperiului britanic – așa cum îi plăcea să se intituleze celebrul sergent Idi Amin – va elibera energia necesară, descătușarea prometeică din tînărul Bibi Netanyahu. Alături de el, la înmormîntarea militarului, în acea zi, se aflau mai toți liderii tinerei republici israeliene. Unul dintre ei, devenit prim-ministru și apoi președinte, Șimon Peres, își va aminti exact momentul astral cînd Bibi va deveni bărbatul de astăzi. Se citea kaddish, se intonau rugile eterne, atunci cînd ochii lui s-au schimbat. Profetic rebel al lumii iudaice, se va fi forjat atunci în văzul pamîntului și al cerului.

Din îmbrățișarea durerii și a disperării se va fi ridicat bărbatul timpului care, violent, dădea buzna peste ei.

El, care va deveni al nouălea prim-ministru și primul născut în Israelul liber, crescut pe străzile Ierusalimului, el, care va fi soldat și apoi ofițer, luptînd în mai toate războaiele creatoare de statalitate iudaică, rănit în timpul operațiunii Isotope, pășind în Siria sau participînd la victoria nesperată din acel blestemat de Yom Kippur, el era chemat să dăltuiască noul frontispiciu regal al națiunii sale. Istoria prinților deșertului va înregistra în excepționalul său jurnal mitologic micul cutremur pe care Benjamin Netanyahu l-a creat atunci cînd a devenit leul din Iudeea. Cei din jurul său nu vor înțelege că istoria alesese deja pe unul dintre ei.

La decenii diferență, lumea eroului din Entebbe este dispărută, ca și visele, iluziile sau doar bucuriile ei. Aflat la putere de peste 12 ani, Biby Nethanyahu nu mai crede în mitologie. Deși arhitect de profesie, măreția templului nu a reușit să o clădească, nici măcar prima treaptă nu a desenat-o. Peste zidul de odinioară al miticului Ierusalim se află doar orizonturi schimbate, ambiții enorme și ape învolburate. Urcînd în mașina blindată, spre neplăcerea soției sale, va fluiera un vechi cîntec european. În drumul spre aeroport, coloana de mașini trece de un mic delușor de pe vărful căruia se vede ieșirea siriană, poarta damaschină. După intrarea prin poarta Damascului, la dreapta se află cartierul creștin, iar la stînga cartierul musulman. La mijloc, se găsește piața de ulei de măsline, Suk Khan al-Zeit. La stînga, înainte

l

4 – 10 august 2020

RM

spre sud, prin cartierul musulman trece, pe locul anticului Cardo și al văii Tirapion, strada principală Hagay („a Văii”), în arabă El Wad, care străbate orașul vechi pînă în esplanada din fața Muntelui Templului. La o intersecție mai spre sud trece drumul de piatră denumit simplu Via Dolorosa. Spre nord pornește Calea Nablusului, prin care se ajunge în afara orașului, de unde călătorul își continuă drumul spre Samaria și Galilea, iar în vreme de pace, poate să ajungă la Damasc. Cele trei religii monoteiste se împletesc, se îmbină, se disting. Numai parcurgînd pe jos, respirînd aerul și călcînd pietrele poți să alegi între cei trei piloni ai lumii. Nu există metru în acel oraș unde să nu fi trăit un profet, unde un înger să nu se fi rugat, iar un apostol să nu fi suferit. Pentru a înțelege acel oraș trebuie să alegi. În mecanismul alegerii, în credința exprimată tocmai de alegerea făcută, de milenii, s-a construit cel mai complex, cel mai stabil și cel mai cumplit conflict.

Otomanul care a cucerit orașul a refăcut poarta veche, iregulară a Romei. Astăzi este și cea mai frumoasă dintre cele patru ale anticei cetăți. Semn că steagul verde al Profetului va fi acolo pentru totdeauna.

Căci frumusețea unei porți arată dorința de înstăpînire, de imortalitate, de înfrîngere a vremelnicului. Pe vremea romană, după înfrîngerea regatului iudeu, în locul acela uitat de lume nu mai contau frumusețea sau măreția, semne ale statorniciei. Iar Netanyahu știe aceste lucruri, fiind egal cu și protector natural al prezenței eterne a poporului său printre acele pietre.

Ochii lui privesc prelung drumul. Atinse ușor mîna soției. Ochii ei erau la fel de frumoși ca și atunci cînd i-a văzut prima dată. Femeia răspunse printr-o imperceptibilă tresărire. Erau amîndoi tensionați, iar atingerea le dădea încredere. Nu mai erau tinerii din valea Iordanului, acolo unde se refugiau cu bicicletele și copiii, în zilele de vară toridă ale Ierusalimului.

Atunci totul părea simplu. Băiatul cel mare tocmai descoperea intrigat și uimit șopîrlele, iar cel mic abia călca iarba. Sarah, autoritară, dădea indicații tribului ei. Acum se aflau într-o mașină, mai degrabă un tanc, care putea fi oricînd o țintă. Sarah era panicată tot timpul cînd Bibi pleca singur. Prefera să fie cu el, măcar, dacă este să se întîmple ceva, să fie cu el.

Ajunseseră la vîrsta la care cei doi aveau nevoie să fie împreună, să aibă liniște. Mama lui așa îi spusese: ,,Ai să vezi că Bibi va lua totul, ca și Yoni. Așa sînt soldații din familia noastră. Fără tine, Bibi va fi tot timpul nesigur. Stai lîngă el, orice ar veni peste voi”.

Secunda aceea intimă îl asigură pe primul-ministru că este încă șeful familiei și al țării. Întrerupînd-o brutal, aghiotantul întoarse puțin capul spre interiorul mașinii anunțînd sec: trei minute. Atît mai aveau pînă cînd ajungeau la aeroport.

Donald Trump trebuia să aterizeze în mai puțin de o oră, venind de la Riad, capitala Arabiei Saudite. Ciudat, se gîndi, prima vizită a unui președinte american nou ales să aibă loc tocmai într-o țară arabă. Ce s-a mai schimbat lumea asta! În adîncurile sale, știa că ceva nu este în regulă. Oare ce au discutat saudiții cu Trump?

Oricum îi va spune că este cel mai bun prieten al Israelului. ,,Dacă transferă și ambasada lor la Ierusalim, atunci voi ști că ne este prieten. Saudiții ăia au bani cu nemiluita, i-au oferit un hotel întreg pe timpul vizitei, eu a trebuit să mă rog de ministrul meu de Finanțe să le plătesc un cadou mai serios lui și Melaniei”. (va urma) H.D. HARTMANN

pO

Nr. 1548

l

15

4 – 10 august 2020

V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Ciudanoviţa, orăşelul minier din Munţii Banatului, poluat cu uraniu

Ciudanovița nu e un Cernobîl românesc, dar nici nu e cel mai propice loc în care să crești un copil.

Locuitorii din Ciudanovița nu au locuri de muncă, medic de familie, farmacie, drumuri sau un microbus, ori un tren care să îi lege de restul lumii. Cele mai multe familii locuiesc în blocuri dărăpănate, construite în anii ʼ50 și visează la zilele cînd minele funcționau.

Uraniul a fost una dintre monedele în care România a plătit aliatului sovietic despăgubirea de război pentru anii în care Mareșalul Ion Antonescu a luptat împotriva URSS pentru recuperarea Basarabiei și apoi pe Frontul de Est. Alături de alte lucruri prețioase precum lemnul, aurul sau diverse minereuri, extracția de uraniu a fost pe mîna rușilor vreme de mulți ani. După moartea lui Stalin și a tovarășului Dej, minele au intrat în stăpînirea regimului comunist de la București, care au transformat locul dintr-un „lagăr” de muncă, într-o colonie/șantier unde au fost aduși mineri din zona Moldovei, a Cîmpiei Române și din alte locuri.

Colonia muncitorească de la Ciudanoviţa găzduia în urmă cu jumătate de secol aproape 10.000 de oameni, care locuiau în blocurile cu două şi trei etaje şi în nenumăratele barăci de la poalele muntelui unde se aflau exploatările miniere Ciudanoviţa şi Lişava.

Pînă la mijlocul anilor ’90, cînd minele de uraniu din Munţii Banatului s-au închis, colonia muncitorească de la Ciudanoviţa se înfăţişa oaspeţilor ei ca un orăşel de munte, izolat de restul lumii şi aproape inaccesibil străinilor. Localnicii nu au ştiut cît de nocive erau condiţiile în care munceau şi cît de afectată era zona,

iar mulți tînjesc și acum după anii comunismului: ,,Ciudanoviţa a fost ca un rai. Ia uitaţi ce peisaj, ce frumos e aici. Am avut tot ce ne doream. De aici nu a lipsit nimic. Veneau cei din oraş să cumpere mezeluri şi toate bunătăţurile. Acum nu mai e nimic”, declara un miner pensionar pentru un cotidian.

Abia după 1990, au început să fie date publicităţii studii cu privire la poluarea din zonă, ale căror rezultate au fost considerate alarmante de organizaţiile ecologiste.

Acestea au reclamat că haldele fostelor mine de uraniu au rămas neacoperite în totalitate, iar reziduurile periculoase ajung în apa freatică. Conform organizaţiilor de mediu, în anul 2016, la un deceniu de la închiderea exploatărilor, la Ciudanoviţa, radiaţiile de uraniu depăşeau de 100 de ori limita de alertă, şi neecologizarea celor peste 20 de halde din zonă reprezintă un pericol permanent nu doar

pentru cele cîteva sute de localnici din Ciudanoviţa, dar şi pentru populaţia din întreaga zonă.

De unde apar radiaţiile şi de ce este contaminată zona?

Principala problemă pe care o reclamă multe organizații de mediu sînt haldele de steril. Aceasta pentru că în halde nu există numai steril. În perioada comunistă, cînd nu funcţionau staţiile de sortare a minereului de uraniu, pentru a nu trimite la Uzina Feldioara minereu şi steril, la presiunea Securităţii, întreaga extracţie se arunca pe halde. Azi pe aceste halde de steril a apărut vegetație care este contaminată și care este păscută de animale: oi, vaci, capre. De aici pericolul de iradiere care vine prin lanţul alimentar. Instituțiile publice nu recunosc pericolul, pentru că ecologizarea ar costa milioane de euro, dar medicii neoficial recunosc că foarte multe cazuri de cancer vin de aici. Autorităţile oferă asigurări că sănătatea oamenilor nu este pusă în pericol, iar fondul natural radioactiv se încadrează în limitele normale. Măsurătorile efectuate de ei sînt realizate în zone publice prea puțin afectate: primărie, drumuri publice etc. Nimeni nu se încumetă să meargă pe halde sau să verifice pînza freatică în împrejurimile acestora. Singura formă de ecologizare se face cu cîțiva muncitori la „modulul” așezat lîngă una dintre haldele de steril. Aici, cîțiva muncitori separă uraniul din apele care vin din vechile galerii, ca proces de ecologizare a zonei.

Azi, în localitatea fără prea multe posibilități mai locuiesc vreo 600 de oameni cărora nu le pasă de radiații, ci de ziua de mîine, de lipsurile pe care le întîmpină, și speră să se redeschidă mina de uraniu pentru a putea trăi mai bine.

Povestea hotelului din Oradea unde au stat Iorga, Sadoveanu şi Enescu

Hotel Parc din Oradea, de la vizita lui Carol al II-lea la ruina de azi

Azi aproape o ruină acoperită cu plasă, o pată cenuşie printre palatele deja restaurate din centrul Municipiului Oradea, Hotelul Parc a fost în urmă cu un secol un stabiliment de lux, inclus în celebra reţea Ritz, avînd oaspeţi de seamă, precum Regele Carol al II-lea, Iorga, Rebreanu, Mihail Sadoveanu sau George Enescu. Hotelul a fost ridicat pe locul fostului palat baroc Bethlen, în care a funcţionat Cazinoul Naţional al Judeţului Bihor, de fraţii Emil şi Gyula Weiszlovitz, care au cumpărat clădirea pentru 300.000 de coroane şi au transformat încăperile de la parter în spaţii comerciale, iar cele de la etaj într-un hotel modern, inaugurat în 1915. Proiectul clădirii a fost conceput de arhitectul Czoczek Alajos în formă de U, într-un stil eclectic, pe alocuri cu decoraţii Secession. Amenajat într-un decor de lux fără egal pentru Oradea, Hotelul Weiszlovitz era, potrivit Jurnalului orădean (Nagyváradi Napló, 25 iunie 1914), ,,amenajat cu 60 de camere frumoase, confortabile, dotate cu apă curentă, reţea electrică, încălzire centrală şi confort modern”. De aceea a şi intrat în celebra reţea Ritz, graţie standardelor înalte: pe lîngă luxul din interior, hotelul avea şi grajd, garaj pentru automobile şi grădină interioară.

Fiul teribil al oraşului După deschiderea hotelului, în martie 2015, Emil Weiszlovitz a devenit unic proprietar. Descendent al uneia dintre cele mai bogate familii de evrei din Oradea, Weislovitz era cunoscut pentru excentricitatea sa, după cum scriu ziarele vremii, care l-au numit ,,fiul teribil” al oraşului. În timp ce tatăl său umbla prin oraş doar călare pe un armăsar alb, Emil folosea unul negru, hobby-ul lui era să vîneze lei în Africa, era dispus să se bată şi să se dueleze pentru orice conflict – a făcut-o chiar şi în centrul oraşului – iar amantelor sale le cumpăra cadou de despărţire cîte o casă pe care o zugrăvea, însă, în mov, înainte să le-o predea. Vestea hotelului său a depăşit hotarele. De-a lungul anilor, a avut oaspeţi de seamă, precum Regele Carol al II-lea, Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, George Enescu şi chiar celebrul poet indian Rabindranath Tagore, venit la Oradea cel mai probabil la

invitaţia expresă a lui Weiszlovitz, care vizitase India. La fel de celebră era, însă, şi regula pe care a instituit-o: în clădire nu aveau voie să intre perechile care nu aveau o relaţie legalizată. Una dintre anecdotele care circulau pe seama lui Weiszlovitz în presa locală a vremii se leagă tocmai de această regulă, încălcată de un client, un moşier din judeţ, care s-a cazat la hotel cu amanta. Revoltat, patronul hotelului a intrat într-un magazin de unde a cumpărat cîteva desuuri de mătase pe care le-a trimis soţiei moşierului cu o scrisorică: ,,Stimată doamnă! Zilele trecute ne-aţi onorat cu prezenţa la hotelul nostrum, însă la plecare aţi uitat cîteva obiecte intime pe care vi le returnez. Cu respect, Weiszlovits Emil”.

E evident că moşierul nu i-a mai călcat pragul. Regula nu putea fi încălcată nici de capetele încoronate, dovadă stînd un incident atestat de istorici referitor la Carol al IV-lea, rege al Ungariei. Potrivit blogului ,,Oradea mea”, Carol al IV-lea a vizitat oraşul în 1916 în calitate de comandant al Armatei austro-ungare şi s-a cazat iniţial la Hotelul Weiszlovitz, de unde a fost obligat să plece chiar de proprietar din cauza unor întîlniri amoroase petrecute în incintă, asupra cărora nu ar fi păstrat discreţia.

Nu a fost singurul conflict în care Weiszlovitz, altmiteri consilier local şi membru în Comitetul juridic al Oraşului, a implicat hotelul. După schimbarea regimului din 1920, în loc să se declare evreu, s-a declarat maghiar, generînd numeroase scandaluri cu gardiştii români. În decembrie 1927, de pildă, cînd la Oradea a avut loc cea mai mare adunare studenţească organizată vreodată în România, la care au participat peste 4.500 de studenţi din România pregătiţi să protesteze atît împotriva tendinţelor revizioniste ale Ungariei vecine, cît şi faţă de implicarea comunităţii evreieşti în activitatea politică şi economică naţională, Weiszlovitz şi-a închis hotelul şi a refuzat să primească studenţii. Gestul aproape că i-a adus moartea căci a fost luat la bătaie şi a ajuns la spital cu leziuni grave la nivelul capului. Unele ziare ale vremii i-au şi anunţat decesul, informaţie contrazisă ulterior de rudele lui Weiszlovitz, care i-au adus la Oradea cei mai buni medici ai vremii, care l-au operat şi l-au pus pe picioare.

Ucis în lagăr Un alt gest de frondă descris de presa vremii a fost că la vizita amiralului Horthy Miklós la Oradea, în 1940, a zugrăvit grajdul hotelului unde urma să fie ,,cazat” calul

amiralului, Baba, în roşu-alb-verde. Şi nu e tot, căci legendele locale spun că i-ar fi schimbat şi potcoavele, cu altele de aur. Însă nu pentru că ar fi fost de acord cu politica antisemită al lui Horty, căci Weiszlovitz îi dispreţuia pe nazişti la fel ca pe legionari. Atît în perioada primului război mondial, cît şi în al doilea, a refuzat să cazeze ofiţeri germani. Acesta a şi fost motivul pentru care, în 1944, după ce a refuzat să predea clădirea armatei germane, care a vrut să amenajeze aici Comandamentul, el a fost ridicat şi aruncat într-un lagăr de concentrare, unde apoi a fost ucis. Hotelul a rămas, însă, în picioare. Cochetele terase din curtea amenajată în stil romantic şi umbrită de copaci au continuat, însă, să găzduiască evenimente chiar şi după război, cînd clădirea a intrat în proprietatea statului. Nu a mai fost la fel. Ultimele renovări au fost efectuate în 1974, iar de atunci imobilul s-a degradat constant, chiar dacă, după 1990, a fost preluat de o firmă şi înscris pe lista monumentelor, ca monument istoric de categorie B. În final, hotelul, de doar 2 stele, a fost închis. Clădirea a devenit apoi subiect de dispută în instanţă între urmaşii moştenitorilor lui Weiszlovitz şi cei ai cumpărătorului clădirii care, de teamă că va pierde, nu a mai investit în renovări sau modernizări. În 2008, Finanţele Publice au scos clădirea la licitaţie, dar nici Primăria Oradea, nici Consiliul Judeţean Bihor nu au cumpărat-o, deşi iniţial şi-au manifestat această intenţie. După ce, pentru scurte perioade, la parterul imobilul a fost deschis un restaurant, în 2018 întreg imobilul a fost scos la vînzare. Abia la începutul acestui an, noua firmă proprietară a demarat lucrări de reabilitare integrală, promiţînd să-l restaureze complet şi să-i menţină destinaţia care i-a dat faima, cea de hotel.

Turismistoric.ro

16

Nr. 1548

l

4 – 10 august 2020

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei director… tare Vaccinul anti-Covid19 - o uriașă afacere? SMURDpe– unlinieComitet informativă!

După cum s-a putut remarca din emisiunile recente, jurnalistul NATO Radu Tudor, cel mai important propagandist al acestei organizații în România, s-a implicat puternic în tematica Pandemiei, fiind un veritabil vîrf de lance al ideilor extreme în privința periculozității virusului. De exemplu, la el a apărut prima dată controversatul fost consilier al lui Băsescu, devenit academician, cu o teorie bombastică privind Covid – armă biologică. Tot Radu Tudor a avertizat că în tratament se folosesc tratamente de la Ebola și SIDA, inducînd ideea că e un fel de combinație cu aceste maladii cumplite. Pe pagina lui sînt terfeliți cei ce contestă panica indusă de autorități, procedurile aplicate și periculozitatea extremă – și e promovată minciuna manipulatoare că ar fi vorba de ,,negaționiști”, care contestă existența virusului.

Evident, Radu Tudor a pomenit de atîtea ori ,,ajutorul” dat de NATO și SUA României încît… cred că spațiul de emisie consumat cu această promovare în prime time costă mai mult decît valoarea financiară a ajutorului respectiv.

Întrebare-cheie – sau un mare interes?

Acum două săptămîni, Radu Tudor punea o întrebarecheie, pe care a reluat-o ulterior de mai multe ori: ,,Domnule preşedinte Klaus Iohannis, domnule primministru Ludovic Orban, aţi securizat cîteva milioane de doze de vaccin pentru România? Dacă nu încă, sper să o faceți URGENT”. Mai mult, Radu Tudor a dat exemplul Regatului Unit care ,,a comandat 100 de milioane de doze din vaccinul cu perspective foarte bune al celor de la Oxford & AstraZeneca. Pentru a fi siguri, în beneficiul populaţiei, guvernul UK a mai securizat alte zeci de milioane ale altui producător, aflat în fază avansată”.

Surprinzătoare insistența lui Radu Tudor, în contextul în care el și alți exponenți ai pericolului maxim susțin că specialiștii, medicii trebuie să decidă dacă un vaccin sau altul sînt bune! Specialiști români, desigur! Ce face însă acum jurnalistul, cere să se cumpere pentru că… așa zic străinii?! Păi aceia zic și să nu te izoleze cu forța, de exemplu! Spun ,,cumpere”, pentru că oare cum se traduce să ,,securizeze”?! În cel mai bun incasso documentar, dacă nu avans – sau chiar plată în avans? Și, da, probabil despre asta e vorba – plată în avans, în situația actuală. Și, ce să vezi, acum mai bine de o lună, pe 16 iunie, dr. Alexandru Rafila anunța că ,,România a făcut un precontract pentru achiziționarea vaccinului anti-Covid dezvoltat de AstraZeneca”. Dar, atenție ,,dacă acesta se va dovedi eficient”. Deci, se poate spune că obținerea produsului este ,,securizată”! Însă, cu tot precontractul, grijuliul jurnalist

propagandist NATO continuă – și mai pune o întrebare: ,,Cîţi bani se pun la dispoziție pentru vaccinarea românilor anti-SARS-COV-2?”. O întrebare aparent corectă – dacă ar fi fost independentă – nu conjugată cu ,,oferta” britanică!

Iată și continuarea care ne dă de gîndit: ,,Trebuie să ne grăbim, în decembrie e posibil să apară pe piaţă, iar noi să nu fim prinşi pe picior greșit, din nou. E un comandament crucial pentru viaţa românilor, să avem la dispoziţie vaccinul care ne va imuniza în faţa noului coronavirus!”.

Pe bune? Dar de unde știi asta? De unde știi că e vaccinul potrivit – cum ar fi să arunce statul o mulțime de bani pe ceva care prezintă ,,perspective foarte bune”? De ce atîta insistență?...

Vaccinul… Bill Gates!

Cine și ce este AstraZeneca? Pe scurt, cea mai puternică firmă din Marea Britanie, cu o activitate multiplă – inclusiv în domenii strategice – extracție, energie. A cumpărat și celebra Shell – Royal Dutch Shell.

Plus că, în pandemie, e în discuții de fuziune/preluare cu colosul american Gilead, cel care anunța primul succesul Remdesivir. Încă o paranteză – ce este cu vaccinul Oxford – AstraZeneca? E cel finanțat de Bill Gates. Și nu, nu am crezut în ,,teoriile conspirației” cu Bill Gates. Dar, cine știe, poate ne convinge Radu Tudor.

Pot exista și alte oferte, chiar mai potrivite Iată și exemplul Rusiei – o companie din cadrul Fondului Rus pentru Investiții Directe, R-Pharm, a încheiat un acord cu AstraZeneca ,,pentru stabilirea completă și producția vaccinului Oxford în Rusia”. Rusia lucrează la propriul vaccin, aflat într-o fază superioară de testare, iar ,,achiziția vaccinului dezvoltat în Marea Britanie are rolul să completeze, nu să înlocuiască vaccinul propriu, pe care Moscova se concentrează să îl dezvolte”, a precizat președintele Fondului Rus, Kirill Dmitriev.

Deci, oferte ar mai putea exista – iar testarea ar putea indica o altă soluție decît cea pe care personaje precum Radu Tudor vor să o impună. Mai mult, e posibil ca vaccinul din Rusia să fie mai potrivit specificului genetic românesc – atît din cauza înrudirii celor două popoare, cît și a regimului de vaccinări și alimentație, de cîteva generații, relativ asemănător în blocul socialist și în estul Europei.

Rămînem cu întrebarea de la început: de ce promovează insistent Radu Tudor cumpărarea acestor vaccinuri în fază de testare? (cînd, repet, e încheiat deja un precontract!) Hai să mai vedem cîteva detalii.

Unde și cum se tratează miliardarii lumii? (2) Bio-hacking, hormoni artificiali și celule hepatice de miel

Dr. Prudence Hall este cunoscută pentru imple­ mentarea medicinei climacterice. În cadrul emisiunilor Oprah Winfrey Network, medicul a povestit cum hormonii derivați de plante pot contribui la menținerea sănătății femeilor aflate la menopauză. Nu se știe dacă medicul a tratat-o ​​pe realizatoarea tv Oprah, dar și alte vedete, precum modelul și actrița Cindy Crawford și scriitoarea și antreprenoarea Susan Somers, au vorbit în favoarea metodei sale. Cîțiva ani mai tîrziu, Hall a fost trimisă în judecată, deoarece i-a prescris unei paciente suplimente pe bază de hormoni artificiali, trecînd cu vederea cancerul uterin agresiv de care aceasta suferea.

Drept urmare, Dr. Hall a primit o pedeapsă cu suspendare de patru ani și i s-a retras licența de medic în domeniul ginecologiei, endocrinologiei și terapiei hormonale.

Acesta este doar un exemplu de antreprenor în domeniul terapiilor alternative. Se știe că Gwyneth Paltrow este adepta remediilor neconvenționale, Kate Moss este pasionată de acupunctură și că aceeași Susan Somers, care a făcut reclamă suplimentelor oferite de Dr. Hall, după operația pentru cancerul de sîn, a refuzat chimioterapia și, în schimb, a luat un medicament din

extract de vîsc. În ciuda acestei decizii riscante, ea a învins boala, iar apoi a scris o carte controversată despre beneficiile terapiilor alternative în cancer.

Societatea Americană de Oncologie avertizează asupra faptului că, uneori, terapiile neconvenționale pot atenua starea pacienților: pot reduce efectele secundare ale factorilor chimici din alimentație, dar, în alte cazuri, pot ucide. În Statele Unite este ilegală prescrierea de trata­ mente alternative, astfel încît milionarii călătoresc pînă la cea mai apropiată frontieră cu Mexic pentru acupunctură, medicamente pe bază de plante, „detox” și alte tratamente care nu sînt certificate științific. Printre clinicile care furnizează astfel de servicii se numără Sanoviv și Gerson Clinic. În mod surprinzător, există clinici neconvenționale similare pentru antreprenorii și vedetele de succes din Europa: Paracelsus Klinik în Elveția oferă „detox la nivel celular”, Alpenparkul german folosește metode alternative de tratare a cancerului și a hepatitei C, iar o altă clinică elvețiană, Clinique La Prairie, oferă pacienților celulele din ficatul mieilor - acestea, potrivit medicilor, ar trebui să încetinească procesul de îmbătrînire, să îmbunătățească imunitatea, iar în cazul pacienților cu cancer - să inhibe multiplicarea celulelor canceroase și să reducă efectele secundare ale chimioterapiei.

Apropo de achiziții rapide, fără licitații, asta e o problemă pusă de Raed Arafat! Care chiar cerea un fel de imunitatea pentru achizițiile COVID! Ce legătură există între Arafat și Radu Tudor? Multă lume știe – cunoscutul jurnalist e în Consiliu director al Fundației pentru SMURD. Da, alături de alte persoane dedicate ,,idealului” NATO - generalul Vladimir Secară, fost șef al IGSU (și ne oprim aici!). Apoi, Adrian Diță – fost șef al ANCOM (instituție din zona de maximă securitate), actualmente Președinte al Oficiului de Compensare pentru Achiziţii de Tehnică Specială, care, ce să vezi, se ocupă de… achizițiile Offset! Cele pe care le evită partenerul strategic – și le cere de zor industria noastră militară! Alt membru al Consiliului Director este Emil Hurezeanu, fost angajat la Europa Liberă, postul înființat de CIA! Și mai sînt și alții. Deci… interesantă echipă!

Concluzie și… precedentul insistenței pentru ,,Patriot” Concluzia? Da, e corect să aflăm dacă există o rezervă specială pentru un vaccin – deși există rezerva la dispoziția primului-ministru, suficientă! – dar de ce e necesară insistența asta?! Mai ales că, se știe, insistența lui Radu Tudor a corespuns… intereselor NATO – și niciodată nu a pus problema dacă românii ar trebui întrebați dacă sînt de acord cu achiziții masive, cu prezența militară străină, cu tensionarea relațiilor cu Rusia etc. Apropo – cele 700 milioane date în avans de generalul Ciucă pentru ,,Patriot”, la cîteva săptămîni de cînd PNL-ul (susținut de Radu Tudor) a preluat guvernarea, acei bani nu erau buni pentru vaccin? Dar cele 330 de milioane euro pe care vrem să le băgăm în nebunia NATO de la Cîmpia Turzii… poate chiar anul acesta? Așa încît, în momentul în care unul ca Radu Tudor promovează achiziții mari – ne gîndim la trecut – și ne întrebăm, oare e ca în cazurile de mai sus?

Achiziționăm ceva scump, care nu ne folosește la nimic?...

Nu cred că ar fi bine în cazul vaccinului anti-Covid.

***

Și dacă vă puneți întrebarea – contează atît de mult banii României pentru acei mari și tari? Răspunsul e DA, contează - dar mai importantă e dominația mondială a unui producător și a unui produs care, iată, e prezentat ca elixirul vieții! Ce ar fi putut face producătorul leacului minune contra ciumei din Secolul XIV? Ar fi fost privit ca un zeu! Ar fi putut porunci unor populații întregi să-i facă orice voie! Or, din multe puncte de vedere, mentalitatea noastră nu e atît de diferită de a secolului ciumei.

E.R. În Silicon Valley există persoane care oferă servicii aflate la granița dintre medicamentele testate științific și terapiile alternative. Unul dintre cei mai cunoscuți bio-hackers este antreprenorul Serge Faguet de origine rusă, fondatorul serviciului Ostrovok. Programul său „pentru menținerea tinereții și sănătății” a fost selectat de o echipă de medici - neurologi, cardiologi, endocrinologi și psihoterapeuți - de la Harvard și Stanford. Informațiile legate de identitatea acestora sînt confidențiale. Programul în sine conține administrarea a tone de suplimente alimentare și pilule, inclusiv substanțe psihoactive ilegale, medicamente pentru depresie și tulburare bipolară și pastile cu eficacitate și siguranță nedovedite. În spatele lui Faguet se află o întreagă industrie de oameni care doresc să „prelungească viața”.

Celebritățile, politicienii, antreprenorii – fie că sînt oameni obișnuiți sau miliardari ca Elon Musk – sînt oameni pînă la urmă. Aceștia se pot teme de medici, pot să refuze respectarea celor mai simple principii ale unui stil de viață sănătos sau pot îmbrățișa tratamente alternative absurde. Prin urmare, atunci cînd alegem metode de tratament și de prevenire a bolilor, ar trebui să ne concentrăm nu pe „medici celebri” sau tendințele modei în îngrijirea sănătății, ci pe cele mai recente date științifice. Astfel, speranța de viață a populației va crește considerabil.

Sfîrșit D.A.

RM

Nr. 1548

l

4 – 10 august 2020

17

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei ,,Lupii Daci apără România!” În România anului 2020, autoritățile statului (Poliția, Jandarmeria, Justiția, Serviciile, dar și oamenii politici) nu-și fac treaba, ba din contră, sînt toți părtași la furtul și la devalizarea României – în cazul de față la tăierea ilegală a pădurilor. Există indicii, dovezi indirecte ale existenței unei înțelegeri tacite în interiorul statului român, care merge pînă la cele mai înalte niveluri, prin care toți devin părtași la măcelul pădurilor din România.

Am declarat mereu și voi demonstra că există o organizație criminală complice la tăierile ilegale de păduri, fără acte sau cu acte false, din care fac parte inclusiv pădurarii, șefii de ocol, șefii din RomSilva, precum și cei din Garda de Mediu. Acestora li se alătură Poliția și Jandarmeria Română, care se fac că plouă și nu observă furtul organizat care se desfășoară chiar sub ochii lor. Transportul arborilor tăiați ilegal se face pe drumurile publice și, automat, la aceste ilegalități devin părtași Poliția Rutieră, Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier, dar și toate posturile locale de Poliție. De la tăiere pînă la destinație, mii de camioane cu lemne, supraîncărcate, cu acte false, tranzitează zilnic drumurile României, iar autoritățile se echivează în a lua măsuri.

Asistăm, astfel, la un caz de corupție la nivel de stat, în care am convingerea că sînt implicați politicieni, membri de rang înalt ai Serviciilor, ai instituțiilor de forță – de la cel mai mic șef de post, pînă la cel mai înalt nivel al conducerii. Primirea miilor de camioane

supraîncărcate se face cu acordul Poliției Judiciare, Poliției Rutiere, Direcției Antifraudă, Gărzii de Mediu, Inspectoratului de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier. În privința Serviciilor – în special SRI și ,,Doi și-un sfert” – îmi este greu să cred că nici o bandă organizată în ultimii 20 de ani nu a fost destructurată, dată pe mîna Justiției, ceea ce face autoritățile statului cel puțin la fel de vinovate.

Nimic nu ar fi fost posibil fără girul Serviciilor și al oamenilor politici. Există date conform cărora șpăgile de sute de milioane de euro, provenite din tăierile ilegale, ajung la toate partidele politice de la guvernare și chiar la cel mai înalt nivel din stat. Dovada clară și incontestabilă este faptul că nici un politician din România nu a propus o lege serioasă care să stopeze acest dezastru. Singurii care au făcut ceva în acest sens, de ochii lumii, zic eu, sînt Dacian Julien Cioloș, care a avut o tentativă firavă cu programul Radarul Pădurilor (care a costat 88.000 euro, dar nu funcționează nici astăzi) și USR, cu legea ,,DNA-ul pădurilor”, care este ,,varză cu mici”. Justiția îi face scăpați chiar și pe cei care au comis crime odioase împotriva celor care încercau să protejeze pădurea (vezi cazul pădurarului omorît). Garantul Constituției este rudă și prieten cu Gerald Schweighofer.

Așadar, după cum bine puteți înțelege, nimeni și nimic nu poate opri această grupare mafiotă, formată din cei care, în mod normal, sînt plătiți să apere România: Poliția, Jandarmeria, I.S.C.T.R.-ul, Justiția,

Viraj trumpian periculos Așa cum ne-a obișnuit de aproape 4 ani, președintele SUA, Donald Trump, a reușit să declanșeze din nou o furtună. Folosindu-se de intrumentul său favorit, Twitter, a scris un mesaj prin care, la final, chestionează validitatea rezultatelor alegerilor prezidențiale din noiembrie, prin care votul prin corespondență să fie majoritar un instrument valid. Datorită condițiillor socio-medicale determinate de criza Sars Cov-2, democrații, alături de o majoritate covîrșitoare a guvernatorilor, doresc să folosească noua lege a votului prin corespondență la scară națională, pentru a proteja propulația.

Fundamentaliștii republicani, alături de cei trumpiști, acuză cu voce tare că această formă de vot este un furt electoral. Mă întreb de ce, atunci cînd votul prin corespondență sau cel de trei zile pentru o diasporă inexistentă fiscal în țară (deci conform principiilor democrației, fără drept universal de vot) au fost impuse României (în numele dreptului universal la vot), aceiași fundamentaliști nu au considerat necesar să țipe din toți bojocii că se pot fura voturi prin aceste nou inventate forme de vot.

Dar să ne întoarcem la realitatea americană și să observăm că Trump, prin acțiunile sale, începe să confirme zvonurile, bine propagate de către democrați în spațiile publice, conform cărora dorește să amîne alegerile prezidențiale la termen, sau, în cazul pierderii lor, să conteste rezultatul acestora. Nu este nici o noutate în acest domeniu, experimentul politic există deja în România, așa cum deja ne-am obișnuit istoric de cînd cu lupta anticorupție din România, unde abuzurile comise de procurorii români au prefațat marile abuzuri ale procurorilor americani care au inventat o legătură inexistentă dintre Trump și Moscova, tocmai pentru a îl delegitimiza. În România, marii apărători ai democrației au amînat deja un set de alegeri și doresc le amîne din nou, sub motivul că virusul nu ne permite să votăm în siguranță.

Pentru SUA, punerea sub semnul întrebării, chiar de președintele american, a validității alegerilor înseamnă un declin absolut al calității democrației celei mai mari puteri economice din lume. Faptul că un președinte american în exercițiu pune la îndoială calitatea și corectitudinea alegerilor spulberă de-a dreptul mitul fondator al republicii americane. Votul, această armă cu două tăișuri folosită ba pentru expansiunea puterii americane în lume, ba pentru a da lecții atunci cînd acestea serveau imperialismului cultural american în dauna ecosistemelor native, devine practic ultimul teren de dispută al fundamentalismului trumpian. După patru ani, un președinte să susțină aberația că nu are încredere în legile votatate de singurul reprezentant legal al poporului american și anume Congresul – iată un nivel de mancurtizare ideatic la care nimeni nu s-ar fi așteptat. Distrugerea de către Trump, prin chestionarea elementului sacru al democrației americane, a votului liber și egal consimțit, că este la urne, că este din străinătate sau că este prin corespondență, devine o problemă pentru întregul sistem democratic american.

Sistem politic care, de altfel, a exportat obraznic metode alternative și clar virusate de vot, atunci cînd interesele sale le-a cerut-o.

Astăzi, tocmai aceste forme de vot sînt contestate de Trump. Trebuia să o facă de acum patru ani, cînd lumea chiar aștepta de la el să elimine Statul Paralel (nu să facă afaceri cu el pentru îmbogățirea familiei) și să readucă aplicarea legii în corelație directă cu apărarea drepturilor omului, adică să reconstruiască legea în matca ei firească. Nu numai că nu a făcut-o dar a început războaie inutile, de tipul ieșirii din OMS sau retragerea soldaților americani (fiscal bugetată de către Congres de doi ani de zile deja) din Germania, promovînd o violență de mesaj care a produs ruptura, vizibilă astăzi, cu aliații democratici tradiționali ai SUA. Permanentele provocări trumpiene au îndepărtat SUA de sistemul global de putere construit după 1945. Iar tranziția pe care o observăm, spre noi echilibre geo-politice și global-economice, sînt anarhice tocmai datorită

Antifrauda, Serviciile, RomSilva, Garda de Mediu, Ministerul Mediului, politicienii, precum și garantul Constituției, Klaus Iohannis. Toți sînt complici și se înfruptă din jaful comis.

Acțiunea Lupilor Daci este una legitimă și disperată, aflată la limita legii, dar, conform Art. 55, al. 1 din Constituția României – ,,Cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România”. Prin urmare, ceea ce fac ei este legal și justificat dată fiind situația din teren, o realitate extrem de gravă care poate fi inclusă în categoria ,,atac asupra siguranței naționale”.

Chiar dacă aceste acțiuni ale Lupilor Daci încalcă unele legi ale României, ele sînt justificate pentru simplul fapt că nici o instituție din cele care ar trebui să ia atitudine nu o face, ba din contră, se vor uni împotriva celor care au dreptate. În plus, să nu uităm: Constituția României se află deasupra tuturor legilor, este cartea de căpătîi a națiunii române. Și acolo se stipulează clar că avem obligația, noi, în calitate de cetățeni ai acestei țări, să apărăm România. De ce garantul respectării Constituției – fie că vorbim de președintele țării, fie de Curtea Constituțională – nu asigură respectarea legii pe teritoriul României? Îmi doresc ca aceste acțiuni să continue și, pe această cale, rog autorii să fie atenți să nu rănească oameni, deoarece inițiativa lor este singura variantă prin care se pot stopa aceste exploatări ilegale din avuția țării. Mesajul lor a ajuns la mii de români, care, din cîte văd pe rețelele de socializare, sînt de acord cu faptul că măcelul pădurilor din România trebuie să înceteze, iar cei care se fac vinovați, să fie pedepsiți.

Cătălin Ioan Berenghi twitterului prezidențial care face și desface tratate negociate îndelung și gîndite de minți strălucite.

Problema fundamentală a lui Trump nu este votul, electoratul său cu Biblia într-o mînă și cu pușca în alta oricum îl va vota, prin metoda clasică sau prin poștă. Ce te faci cînd și ceilalți, susținătorii lui Biden, contracandidatul democrat din acest an, care nu ar fi ieșit din case datorită expansiunii crizei medicale Covid-19, vor vota și ei prin poștă, de acasă? Dacă sînt mai mulți Trump, avînd deja prima șansă de a fi înfrînt, va pierde umilitor, iar republicanii riscă să piardă nu numai Congresul (cu toate visele ideologice ale fundamentaliștilor trumpiști, Congresul va rămîne ferm în mîna democraților), ci să piardă și Senatul, cheia oricărei guvernări americane. Cu un Senat democrat, chiar dacă Trump ar cîștiga la limită un nou mandat, este previzibil cum este soarele pe cer că un nou proces de destituire va fi inițiat și va avea loc, iar marele blond va fi înlăturat de către democrați dominînd ambele camere legislative americane.

Prin Twitter, Trump dorește doar exploatarea politică de moment a crizei virusologice, nu și apărarea reală a sacramentelor democrației universale.

Afacerismul său legendar, eșecurile sale permanente, imposibilitatea de a se rupe de nepotismele de tip Kushner (care în România ne-a trimis un ambasador arogant ca un guvernator de colonie, care se războiește cu țări străine de pe teritoriul țării-gazdă, încălcînd flagrant legile diplomatice), toate aceste elemente îl fac să fie necredibil atunci cînd vorbește de democrație și libertate.

Să sperăm că acest nou mesaj trumpist nu este începutul unei campanii conștiente și coordonate de a pregăti susținătorii săi cu ideea că va ataca rezultatele alegerilor din noiembrie. Căci un astfel de moment ar disloca pentru totdeauna stabilitatea socială, politică și de securitate ale SUA, eliminind-o pentru o generație din rangul marilor puteri ale globului. Să sperăm că cineva din administrația sa mai gîndește logic și va putea opri distrugerea ultimului bastion al puterii americane, adică votul și respectul pentru rezultatul acestuia.

H.D. HARTMAN

18

Nr. 1548

Kravchuk a făcut o propunere pentru Donbass Primul președinte al Ucrainei, Leonid Kravchuk, consideră că apariția unei zone economice libere în Donbass poate ajuta la rezolvarea conflictului din regiune. „Unul dintre compromisuri este crearea unei zone economice libere pentru această regiune. Pentru a echilibra situația în urma pierderilor care au existat – atît umane, cît și materiale, distrugeri, devastări – pentru a permite oamenilor să-și refacă viața, să trăiască o viață normală, să primească tratament medical și să obțină tot ce are nevoie de o persoană”, a declarant Kravchuk pentru RIA Novosti cu referire la mass-media ucraineană.

Acesta a adăugat, de asemenea, că ar trebui creat un fond special de recuperare a regiunii Donbass, în care vor fi implicate atît Statele Unite, cît și Marea Britanie, dar și alte țări – garanții Memorandumului de la Budapesta. În plus, potrivit lui, compromisul asupra Donbass nu poate avea legătură cu problema frontierelor, suveranității, pierderii independenței sau integrității teritoriale. „Aceste probleme nu sînt discutate.

Ne așezăm la masă și știm că negociem în condiții egale. Dacă cineva începe imediat să vorbească despre concesii teritoriale sau despre predarea drepturilor și libertăților noastre suverane

Serviciul de informații britanice MI6, condus de prietenul personal al lui Erdogan Fostul ambasador al Marii Britanii în Turcia, Richard Moore, a fost numit noul șef al Serviciilor de informații străine britanice MI6. Ministrul britanic de externe, Dominic Raab, a declarat: ,,Sînt încîntat să-l numesc pe Richard drept următorul șef al Serviciului Secret de Informații”. Moore își va prelua postul în toamnă. El îl va înlocui pe șeful MI6 Alex Younger, care a condus Serviciul de informații începînd din 2014. „Serviciul Secret de Informații joacă un rol vital în menținerea siguranței poporului britanic și în promovarea intereselor Regatului Unit de peste mări.

Aștept cu nerăbdare să continui această misiune alături de o echipă curajoasă și dedicată”, a spus Moore. Noul șef al informațiilor străine britanice a recunoscut că este „onorat să se întoarcă la serviciul său”.

Legături strînse personale Cert este că Moore este ofițer de informații de carieră și abia în plan secund – diplomat. Britanicul de origine libiană s-a alăturat MI6 în 1987, ocupînd postul de comandant de unitate, însă recunoașterea internațională a cunoscut-o ca diplomat englez. Traseul său includea Vietnamul, Pakistanul, Malaezia, dar Turcia se remarcă în mod special. A călătorit pentru prima dată în această țară la începutul anilor 1990, iar în 2014 a fost numit ambasador britanic în Turcia.

Moore, spre deosebire de majoritatea elitei occidentale, este susținătorul unei relații strînse cu Recep Erdogan. Ambasadorul britanic a devenit un prieten personal al președintelui turc. De asemenea, el a oferit sprijin informațional pentru călătoriile lui Erdogan în Europa și, prin intervențiile sale, au fost publicate articole laudative în presa britanică despre președintele Turciei. Moore a depus eforturi pentru a face cursul Londrei oficiale, în raport cu Ankara, diferit de cel american. Fostul ambasador în Turcia este convins că, oferindu-i lui Erdogan statutul de jucător principal în regiune, îl poate folosi pentru a exercita presiuni asupra Rusiei.

De fapt, Richard Moore poate fi considerat un reprezentant al școlii clasice engleze. Presiunea asupra Rusiei cu ajutorul Turciei și organizarea manifestațiilor anti-ruse în Caucaz și Asia Centrală au fost principalul instrument al politicii britanice din Secolul al XIX-lea, pînă la cel de-al doilea Război mondial.

,,Consolidarea apărării împotriva spionajului ostil al Rusiei” Cercetașul deghizat în diplomat a reușit să stabilească contacte strînse cu elita din Azerbaidjan, fiind foarte interesat de problemele conflictelor armeneazerbaidiene și georgiene-abhaziene.

Interesant este că actuala șefă a CIA, Gina Haspel, supranumită „Gina sîngeroasa”, a lucrat în Turcia la începutul anilor ’90, în același timp cu Moore. Puțin mai tîrziu, Haspel a condus un grup de ofițeri CIA angajați oficial în vînătoarea teroriștilor implicați în atacul terorist asupra ambasadelor americane din Kenya și Tanzania.

Este important de menționat faptul că numirea noului șef al MI6 vine ca urmare a publicării unui raport al Comitetului Parlamentar de Informații și Securitate al Regatului Unit, care susține că autoritățile regatului nu au luat „amenințarea rusă” în serios. Astfel, Richard Moore va fi obligat, fără îndoială, să ia măsuri capabile să crească presiunea asupra Rusiei. Avînd în vedere legăturile sale în Turcia și Azerbaidjan, este foarte probabil ca situația din aceste regiuni să sufere schimbări nefavorabile pentru Rusia.

Reuters scrie că numirea lui Moore are drept scop „consolidarea apărării Marii Britanii împotriva spionajului ostil din Rusia și China”.

Ministerul de Externe și Informațiile sînt înfrățite Faptul că noul șef al MI6 este atît ofițer de informații de carieră, cît și diplomat nu ar trebui să fie o surpriză. În Marea Britanie, informațiile și diplomația sînt împletite chiar și la nivel oficial.

Numele inițial al Serviciului de informații externe al țării a fost „Serviciul Secret de Informații al Biroului de Externe”. Face parte din aparatul guvernamental și este subordonat atît Ministerului Afacerilor Externe, cît și Comitetului Comun de Informații al Guvernului. Șeful MI6 are statutul de membru al Colegiului Ministerului Afacerilor Externe – secretar de stat cu rang de ministru adjunct.

Interesant este că, pînă în 1994, cînd a fost publicată Legea privind Serviciile de informații, însăși existența unei instituții precum informațiile străine a fost respinsă oficial în Marea Britanie. Acest lucru nu i-a împiedicat pe britanici să efectueze activ operațiuni în întreaga lume.

Doi Moore Richard Moore a devenit cel de-al 17-lea șef al MI6, iar presa a observat deja coincidența de nume între acesta și Roger Moore, care timp de 12 ani a interpretat rolul celui mai cunoscut ofițer de informații britanice, James Bond. Actorul rămîne titularul recordului Bond pentru numărul de roluri principale – are șapte filme în palmares din 1973 pînă în 1985. Popularitatea lui Moore ca actor este dovedită de faptul că într-o reclamă pentru Jocurile Olimpice de la Londra din 2012, el, care pînă la acea dată se retrăsese, a fost rugat să joace din nou „007”. Timpul va spune dacă Richard Moore va avea un succes atît de mare în activitatea sa ca și ,,tizul” său în rolul lui Bond.

N.K.

l

4 – 10 august 2020

RM

sau despre integritatea teritorială, granițe – negocierile se încheie. Nu voi merge niciodată la astfel de negocieri”, a declarat fostul președinte al Ucrainei.

Anterior, Volodymyr Zelensky a semnat un ordin prin care l-a autorizat pe primul președinte al țării, Leonid Kravchuk, să reprezinte delegația de la Kiev în grupul de contact cu privire la soluționarea conflictului din Donbass, privîndu-l astfel pe Leonid Kuchma de puteri similare.

Fostul președinte al Ucrainei, Leonid Kuchma, a încetat să lucreze în Grupul de Contact pentru soluționarea conflictului din Donbass din cauza vîrstei. Boris Gryzlov, reprezentantul Rusiei în grup, a declarat că experiența și autoritatea politică ale fostului președinte al Ucrainei au reținut activitatea „partidului de război” din Kiev.

T.S.

OMS: impactul pandemiei COVID-19 va fi resimțit timp de zeci de ani

O criză precum pandemia coronavirusului se întîmplă o dată la 100 de ani, iar lumea va simți efectele timp de zeci de ani, a declarat directorul general al OMS, Adan Ghebreyesus, vineri, 31 iulie a.c., la o întîlnire de la Geneva, transmite agenția TASS. Șeful OMS a menționat că, deși crearea unui vaccin avansează într-un ritm alert, există încă multe întrebări fără răspuns. Cea mai mare parte a populației lumii rămîne susceptibilă la virus, inclusiv în zonele care au cunoscut cele mai severe focare, potrivit cercetărilor. Potrivit Ghebreyesus, situația este diferită în diferite țări. Unele state, care cred că totul a trecut, se confruntă cu o creștere a numărului de cazuri, iar altele au reușit să țină epidemia sub control. Potrivit OMS, în prezent, numărul persoanelor infectate este de peste 17 milioane de oameni, iar 668 de mii au murit T.S.

Masca se va purta obligatoriu pe timpul nopții Masca de protecție se va purta obligatoriu noaptea, inclusiv în timpul somnului, au anunțat reprezentanții Guvernului României, care au adoptat și alte măsuri pe care doresc să le aplice în vederea combaterii și chiar exterminării coronavirusului.

Astfel, conform secretarului de stat Raed Arafat, care deja a anunțat că toate cîrciumile se închid la ora 23.00 – dat fiind faptul că agresivitatea Covis-19 crește după această oră – pe timpul nopții toți românii sînt obligați să poarte mască de protecție, astfel încît virusul, care îi poate ataca violent în somn, să nu aibă nici o șansă se izbîndă. Totodată, pentru a proteja populația, soții sînt rugați să doarmă în paturi separate – dacă se poate chiar în case separate – astfel încît să nu existe riscul ca infecția să se transmită în cazul în care, printr-o minune, coronavirusul reușește să pătrundă prin porii măștii și să infecteze persoana care o poartă. ,,Am renunțat la articolul din lege care prevede faptul că doar cuplurile căsătorite au voie să stea sub aceeași umbrelă la mare, dar nu putem permite ca soții să doarmă în același pat”, a declarat secretarul de stat.

Purtatul măștii pe timpul nopții este foarte apreciat de o anumită minoritate etnică, care deja își vede visul cu ochii – acela de a merge la bancomat fără stresul că vor fi urmăriți de poliție sau că vor fi expuși camerelor de luat vederi. În fond, se pare că cele care au prezis agresivitatea virusului în timplul nopții fac parte dintrun grup de vrăjitoare care aparțin etniei, și care, după ce au dat în bobi și i-au ghicit în palmă lui Orban, au ajuns la concluzia că singura șansă de revenire financiară a clanurilor interlope tigănești este purtarea măștilor de protecție în aer liber, mai ales pe timpul nopții și mai ales cînd e vorba de furat.

D.A. Notă: Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.

RM

Nr. 1548

l

19

4 – 10 august 2020

S, a s e , P I Mo c ch io !

Negaii (Fantezie) 1

1

2

BA

3

4

BA

7

8

9

10

BA BA

4 5

6

BA

2 3

5

BA BA

BA BA BA

BA

6

BA

7 8

BA

9 10

BA BA

BA

BA

ORIZONTAL: 1) Stîlpul casei – Cristal de calitate superioară; 2) Casă mică, sărăcăcioasă – Lanț muntos în Rusia; 3) Pănură – Berbec castrat – Fiecare cu moșul ei; 4) Trecător printr-o depresiune; 5) Calculatoare vechi – A ocupa un loc; 6) Teatru sătesc – Cuvînt; 7) A mări miza la jocul de cărți – Vine de la inimă!; 8) Incert! – Instrument de percuție; 9) Intrare – Ciocan foarte mare; 10) Oțel pentru săbii – Mînie, furie (fig. pl.).

VERTICAL: 1) Examen de capacitate; 2) Purtată prin tribunale – Butoiaș (reg.); 3) Reuniune cu dans – Bacterie patogenă în formă de bastonaș – Campionatele Balcanice de Atletism (siglă); 4) Rîu în China – Vîrstă; 5) Cingătoare la costumul țărănesc – Plictisitor; 6) Tatăl gemenilor Acrisios și Proitus (mit.) – Ued în Algeria; 7) A face pămîntul să rodească – Locul ridicării pe scaun; 8) În larg la mare! – Insulă suedeză – Smoc de păr la unele animale; 9) Reduceri de prețuri – În zori... la Oradea!; 10) Imaculată – Arbori cu lemnul negru, gros și tare.

Dicționar: TABA; CBA; TIBA; ABAS; SBA; UTO GH. ENE Dezlegarea careului ,,VINURI” 1) ENOLOGIE – A; 2) RECI – ANTIC; 3) ARABA – ENAR; 4) SURA – IVIRE; 5) MD – TONICA; 6) ALIGOTE – E; 7) D – IEU – A – SL; 8) APA – NOBILE; 9) CANA – MIRAN; 10) I – ANTAL – VI

O istorie a farselor (158) Una dintre cele mai profitabile farse literare ale Secolului XX (3) În Călătoria lui Castaneda (1976) şi Scrierile lui Don Juan (1980), detectivul literar Richard De Mille dezvăluie că profesorul Goldschmidt de la Universitatea UCLA, un antropolog de seamă din comitetul editorial al editurii University of California Press şi care publicase prima carte a lui Castaneda, s-a asigurat că acest autor va fi luat puternic în serios de la bun început. Prefaţa sa elogioasă la romanul Învăţăturile lui Don Juan îl încuraja, printre mulţi alţii, pe un eminent recenzor de cărţi să afirme, în cadrul revistei American Anthropologist, că această carte: „ar trebui să cîştige un loc de vîrf atît în literatura de specialitate despre drogurile halucinogene, cît şi în cormportamentul pe teren al antropologilor“. În 1978, ameninţat de masive dovezi de fraudă, Goldschmidt a insistat, în numele colegilor săi, că: „Nu deţinem nici un fel de informaţie care să sprijine acuzaţiile ce mi s-au adus... Nu voi declara mea culpa”.

Cum se poate aşa ceva? De Mille bănuieşte că un grup de disidenţi ai universităţii UCLA au înscenat

publicarea primei cărţi a lui Castaneda ca o glumă menită oponenţilor lor, dar cînd romanul a devenit bestseller, nu au mai putut nici să nege nici să-şi recunoască festa. Oricum, erau în pierdere. N-au avut de ales decît să evite într-un fel situaţia, dîndu-le peste nas criticilor cînd aceştia i-au acordat doctoratul lui Carlos. Astfel, Castaneda şi-a continuat drumul vesel, producînd şi mai multe capitole din saga sa care mai dăinuie şi astăzi datorită faptului că, farsă sau nu, este minunat de inventivă, aparent profundă şi nimic mai mult decît plină de culoare. Continuă să atragă milioane de cititori, care tînjesc să creadă în tărîmurile de basm, pline de minuni, pe care le prezintă. Este, aşadar, un alt caz de farsă care îşi depăşeşte creatorul şi scapă de sub control, căpătînd o viaţă proprie. Dar oare Castaneda se plînge?

,,Arta înșelătoriei” (1) S-ar putea ca Monte Cazazza, acest avangardist din California, să deţină răspunsul. „Un farsor, spune el, poate fi un instrument multifuncţional, ca un ciocan - cu el poţi lovi pe cineva în cap sau poţi bate cuie. Festele sînt tehnici cu ajutorul cărora poţi schimba viaţa; ele se bazează pe principii necunoscute sau recunoscute de foarte multă lume“.

Aflat în Londra, Cazazza a realizat experimente pe el însuşi - cu ultrasunete de frecvenţă joasă, care provocau o stare de greaţă. Şi-a dat seama însă că era lipsit de discernămînt. Aşadar, mai tîrziu, în Oakland (California) a folosit, noaptea pe străzi, un sistem audio ce emitea efecte sonore rezultate în urma unui accident de maşină. Urmărea apoi cum se aprind luminile din apartamentele şi casele din cartier şi cum oamenii aleargă pe stradă să vadă maşina distrusă care, de fapt, nu exista. El consideră aceste acţiuni o artă a înşelătoriei, a derutei: a face ceva ce nu este să pară ceea ce este. Afirmă că presa britanică, în special, se pricepe la aşa ceva - fabricînd ştiri de senzaţie pentru a-şi vinde publicaţiile şi lucrînd mînă în mînă cu poliţia - aşa cum s-a întîmplat în anii ’60, cînd membrii formaţiei Rolling Stones au fost arestaţi pentru deţinere de droguri. A fost doar o întîmplare că jurnaliştii de la cele mai importante ziare s-au aflat acolo, la locul arestării? El spune că oamenii de afaceri se ţin mereu de feste, „linguşind bancherii şi alţi oameni de afaceri pentru a obţine bani sub diverse pretexte, pretinzînd că îşi doresc ceea ce nu au”. (va urma) STUART GORDON

20

Nr. 1548

l

4 – 10 august 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Români, vă ordon: treceţi veacul! (3)

(urmare din pag. 1) „Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a bisericii, lupta pentru vetrele şi altarele româneşti de totdeauna. Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit şi Miazănoapte! Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi!

Reîmpliniţi în trupul Ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile noastre! (...) Înainte! Să luptaţi pentru Gloria Neamului! Să muriţi pentru vatra părinţilor şi a copiilor voştri! (...)

Izbînda va fi a noastră. La luptă! Cu Dumnezeu înainte!”. A fost, aceea, una dinte „orele astrale” ale Poporului Român şi eu, unul, ştiu din arhivele vremii, dar şi din relatările părinţilor mei ce entuziasm extraordinar a pus stăpînire pe acest Popor, care nu mai era ciobanul resemnat din „Mioriţa”, ci Făt-Frumos din Lacrimă. Acele pămînturi din Răsărit au fost sfinţite şi cu sîngele iubitului meu tată, rănit în toamna anului 1941 şi apoi lăsat la vatră.

Iată numai unul dintre motivele pentru care am întemeiat revista şi, mai apoi, Partidul România Mare – fiindcă eu am harta României Mari în tiparul genetic, în bijuteriile de familie ale neamului meu de plugari şi soldaţi, bijuterii care sînt livretul militar şi decoraţiile părintelui meu. Iată şi motivul pentru care, dintre toate onorurile pe care le-am primit de-a lungul vieţii, cel mai drag inimii mele este acela de preşedinte de onoare al Asociaţiei Mondiale „Pro Basarabia şi Bucovina”, funcţie în care am fost ales la Paris, spre disperarea cîrcotaşilor de aiurea, care n-au făcut şi nu fac nimic concret pentru revenirea acestor teritorii la Patria-Mamă. Din păcate, acelaşi complot extern care se urzeşte împotriva Poporului Român de cel puţin 400 de ani, de la uciderea lui Mihai Viteazul, avea să funcţioneze şi ca pedeapsă a îndrăznelii noastre de a recuceri ce era al nostru: la 23 August 1944, un rege străin de Neam şi Ţară a întors ordinul pe dos şi le-a poruncit ostaşilor să treacă Prutul înapoi, la loc, ca într-un film derulat invers, dar nu cum plecaseră, ci umiliţi, degradaţi, prizonieri ai unei Armate de Ocupaţie căreia el, aventurierul, spera să-i cîştige bunăvoinţa, pentru a-l lăsa pe tron.

Acest Mihai de Hohenzollern i-a trădat, fără remuşcări, şi pe germanii din stirpea sa, cărora le-au putrezit oasele în imensitatea URSS-ului.

Am să reproduc, pentru prima oară, mărturiile unor şvabi din Satu Mare, deportaţi în Donbas: „În acele zile, mi-am dorit foarte mult să mor sfîrtecată de dinamită, sau să cadă o piatră din tavanul minei pe mine. Aşa eram de disperată din cauza foamei” – îşi aminteşte o femeie. Un bărbat povesteşte: „De foame, am mîncat ovăzul cailor, care mai tîrziu au murit de foame. Apoi am mîncat şi carnea cailor morţi”. În sfîrşit, un alt etnic german din Transilvania mărturiseşte ceva la fel de oribil: „De ziua Paştelui, am fost puşi, ca o umilire, să curăţăm toaletele din lagăr”. Şi toate astea s-au petrecut din pricina „Pactului cu Diavolul” pe care l-a făcut nedemnul rege, acela care l-a arestat, ca un simplu poliţai, pe marele om de Stat care a fost Ion Antonescu.

La fel ca în cazul celorlalţi martiri, care au plătit cu viaţa cutezanţa de a-şi striga latinitatea din tranşee, vorba lui Octavian Goga, la fel, aşadar, ca Mihai Viteazul, Brâncoveanu, Horea, Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ioan Cuza, şi Mareşalul Antonescu a fost răpus de străini, dar cu complicitatea „cozilor de topor” româneşti.

Am spus-o şi o repet: România are cele mai multe „cozi de topor” pe cap de locuitor şi cele

mai multe capete de conducători tăiate – fireşte, tot pe cap de locuitor. Nu ştiu ce s-ar face „cozile de topor”, atunci cînd defrişările vor ajunge atît de masive, încît n-o să se mai găsească în Ţară nici măcar o surcică sau un vreasc pentru o asemenea unealtă a trădării! În originalitatea noastră fără egal, probabil că vom importa lemn pentru a mai meşteri niscaiva „cozi de topor”.

Este bine şi folositor să te uiţi, din cînd în cînd, în adîncul sufletului Poporului tău, ca într-o fîntînă cu apă vie. Noi n-am fi adevăraţi patrioţi, dacă nu am cunoaşte şi recunoaşte virtuţile şi defectele noastre ca Popor. Şi nu putem schimba, în bine, soarta lui, decît dacă îi ştim Istoria, patimile de neam crucificat, idealurile. „Noi nu sîntem bătrîni, ci vechi” – scria George Călinescu. Pentru a se apăra de invadatori, chinezii au înălţat un zid gigantic. Pentru acelaşi motiv, românii au săpat şanţuri cu apă, de unde vine şi denumirea de „sat” – de la latinescul „fosatum”, adică groapă, şanţ.

Diferenţă de mentalitate. Nu mai căutaţi epigrafie romană, care, oricum, există din belşug, fiind atît de abundentă încît un prefect ţărănist şi-a propus să o astupe cu basculante pline cu pămînt, fără să priceapă că, astfel, nu îngroapă Forumul roman din Cluj, ci însuşi PNŢCD-ul. Cercetaţi rezervaţia arheologică a limbii române şi veţi vedea că cele mai importante cuvinte – Patrie, Popor, Ţară, Pămînt, Biserică, Armată, Pîine, Muiere, Soţ, Făt, Frate, Soră, Sănătate şi însuşi gloriosul cuvînt Dumnezeu, care provine de la „Dominus Deus” – vin direct din limba latină. Aşa cum tot din Istoria latinităţii vine cuvîntul Senat, despre care Plutarh zice că înseamnă „Sfatul Bătrînilor”, şi tot din latineşte vine însuşi numele României, singura Ţară care păstrează sigiliul heraldic al maicii Rome în titulatura sa. Dacă Israel înseamnă „Cel care s-a luptat cu Dumnezeu”, România nu poate însemna decît sfînta mînie a Romei, care s-a împăcat cu Dumnezeu. Acesta e numai unul dintre motivele pentru care eu privesc cu interes şi simpatie dorinţa unor politicieni germani, francezi, italieni şi spanioli de a reface Imperiul Roman prin ceea ce se numeşte Europa Unită. În interiorul străvechiului limes, noi, românii, sîntem la noi acasă, în comparaţie cu cei care au venit, după sute de ani, purtaţi de viscolele marilor migraţii.

Doamnelor şi domnilor, aceasta este, în cîteva fulgerări de gînd, Ţara peste care, prin mila lui Dumnezeu, vom conduce. Acesta e Poporul Român.

Avem de-a face cu două unicate, fiecare în felul său: Ţara e unică sub soare, dar încă rănită, vai, la hotare, iar Poporul e absolut genial, însă, vorba Imnului Naţional, are nevoie să-l mai deştepte la viaţă, din generaţie în generaţie, nişte idealişti.

Iar una dintre ultimele dovezi este comportarea magnifică pe care au avut-o, chiar în aceste zile de septembrie, sportivii români la Olimpiada Mileniului, de la Sydney: în calitatea mea de lider al partidului care deţine preşedinţia Comisiilor de Sport din Senat şi din Camera Deputaţilor, aduc astăzi un fierbinte omagiu glorioşilor reprezentanţi ai sportului românesc şi îi asigur că şi noi, naţionaliştii români, sîntem alături de ei în încercările grele prin care au trecut datorită nedreptăţilor strigătoare la cer săvîrşite împotriva lor; poate că orice rău e spre bine şi vom învăţa, cu toţii, din aceste dureroase incidente, că puternicii Planetei ne studiază cu lupa şi ne acceptă foarte greu la ospăţul lor.

Iubesc prea mult această Ţară şi acest Popor, ca să stau deoparte. Sufăr prea cumplit văzîndule în ce hal de degradare au ajuns, ca să stau cu mîinile în sîn. „Există un timp pentru toate” – spune Ecleziastul. Acum a venit timpul nostru.

Cea mai tare Gestionarea pandemiei Ne-o servesc ca pe un hap Cifrele dau comedie Toane și dureri de cap Cît guvernul mai susține Încercările oculte Testele vor fi puține Cazurile, tot mai multe?!

Avem timpuri de minciună Într-un haos cu teroare Întrebarea mai răsună‫׃‬ ,,Cu” sau ,,de” COVID se moare?!

Nu se fac autopsii Adevărul nu contează Festivalul de ,,prostii” Pregătit e, se votează!

Doamne, în ce hal trăim!

Legea nu mai este lege Doar cu ,,măști” ne regăsim La ,,distanță”, se înțelege Pensiile cresc prin lege Nu știu ce mai discutăm Cine oare nu înțelege Că de lege ascultăm?!

Inundații vin, urgie Un potop ce șterge tot Ei pierduți în pandemie Și cu mari ,,dureri în cot”! .....................

Timpuri de nemernicie De minciună și teroare Culme de sălbăticie Nu știm din ce se mai moare?!

Vă spun fără supărare De cumplita sărăcie Cea mai tare pandemie!

Liviu Zanfirescu Nu trebuie să se sperie nimeni de venirea la Putere a Naţionalismului Luminat – de altfel, în condiţiile draconice ale exploziei preţurilor din această toamnă, inclusiv la energia electrică, se pare că doctrina PRM va fi singurul lucru care va mai rămîne „luminat” în România, l-aş ruga pe adversarii noştri, care n-au ce să spună, cu adevărat, nimic compromiţător despre mine şi PRM, să aibă decenţa şi să nu mai încerce otrăvirea populaţiei, cu invenţii ridicole, de genul „Vadim şi PRM vor băga Ţara în război!”

Deşi Regele Ferdinand spunea, în Consiliul de Coroană din august 1916, că era nevoie de război pentru „curăţirea putregaiului” care năpădise Ţara, noi sîntem ferm convinşi că vremea războaielor a apus şi că numai într-un climat de pace şi de concordie se pot rezolva problemele unei Naţiuni, sau ale unei zone geopolitice.

Ruşine mare pentru detractorii noştri: nu noi, ci ei au băgat România în războiul de agresiune împotriva Iugoslaviei, în primăvara anului 1999, şi încearcă şi astăzi acţiuni ostile împotriva Ţării vecine, cum sînt emisia unui post de radio-pirat de pe teritoriul României si pregătirea unor trupe militare străine, în vederea unei eventuale intervenţii armate. (va urma)

RM

Nr. 1548

l

4 – 10 august 2020

21

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (76)

293) ŞTEFAN METEŞ. Istoric. Născut în satul Geomal, judeţul Alba, în 1887. Discipol al lui Nicolae Iorga, care îl menţionează deseori, chiar în august 1940, cînd tînărul l-a anunţat că ar putea să se producă un Diktat împotriva Transilvaniei, dar savantul nu l-a crezut. Publică lucrări de referinţă pentru mai multe domenii şi epoci istorice.

Cea mai importantă mi se pare Păstorii ardeleni în Principatele Române.

(Aici se referă la Arhivele din Pilsznicz, care menţionează tragedia unor păstori români şi a turmelor lor, surprinse de o iarnă cumplită, în Munţii Poloniei, în 1490, cînd au murit cu toţii. Am închinat, de altfel, un poem al meu, „Transhumanţă”, în colecţia „Cele mai frumoase poezii”, în 1986, acestor păstori şi animalelor cu care s-au îngropat în troienele Evului Mediu.) Alte lucrări ale lui Ştefan Meteş: Istoria bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Ardeal şi Ungaria, Mînăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria etc. Membru corespondent al Academiei Române. Moare la 90 de ani, în 1977. „Păstorul ardelean” Vasile Popa îl întîlneşte pe istoric la Cluj, ca director al Arhivelor Statului din Transilvania (funcţie îndeplinită vreme de 27 de ani, între 1922 şi 1949, cînd a fost îndepărtat de regimul stalinit de ocupaţie). Ca orice ardelean, meticulosul Meteş pune ştampila instituţiei – ROMANIA * DIRECŢIUNEA ARHIVELOR STATULUI * CLUJ – şi scrie, cu o grafie măruntă, copiată parcă după cea a magistrului său, N. Iorga: „România Mare s’a înfăptuit prin jertfa sutelor de mii de vieţi româneşti ea se va putea susţinea numai prin munca, cinstea şi entuziasmul celor de astăzi, asigurând-o celor de mâne. Cluj, 21 Sept.

1925. Şt. Meteş”.

294) GEORGE BACALOGLU. Nu e nici savantul medic Bacaloglu, nici savantul fizician Bacaloglu. E doar un colonel în Armata Româ­ nă, care ar fi mai bine cunoscut şi apreciat astăzi dacă ar reedita cineva, într-un volum, colecţia excelentei publicaţii pe care a fondat-o, în 1919, şi a finanţat-o el: Revista „Cele Trei Crişuri”. Am achiziţionat de prin anti­ cariate, în mai multe rînduri, exemplare ale acestei reviste (perioada 1919–1939) şi mărturisesc că le-am cercetat cu satisfacţie, fiindcă aveau colaboratori de vază şi teme cardinale. Militant activ şi bun popularizator, din aceia care şi-ar pune în joc şi ultima brumă de agoniseală pentru o cauză nobilă, colonelul dovedeşte şi har publicistic: „Dragă Vasile Popa – Mi-a fost dat azi, zi de duminică, să aflu de tine, cine eşti: un mare apostol, de credinţă creştinească şi patriotică. Ai sosit şi pe regiunea «Cele Trei Crişuri», udată de lacrămi şi sânge, ca să-ţi porţi faima unui suflet cinstit şi sincer, cum puţini mai aflăm printre noi. Eşti sărac, cu buzunarele goale, dar toţi acei care au semnat şi cântărit, în această mare carte a neamului, oameni de bună credinţă, te vor respecta şi iubi. Aşa fac şi eu, azi – când îmi

prezinţi această evanghelie a neamului. Colonel C. Bacaloglu. Întemeietorul Reuniunii şi Revistei «Cele Trei Crişuri», şi fost prefect al Jud. Bihor. Oradea Mare – 10 Ianuarie 1926”.

295) AURELIA VULCAN. Cu mare greutate am desluşit însemnarea tremurată, cu creionul, a unei femei care este, totuşi, văduva lui Iosif Vulcan! Acel Iosif Vulcan (1841–1907), care e naşul poetic, dar şi de „botez”, al Poetului Naţional – în februarie 1866, el îl publică în revista sa, „Familia”,

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (120) pe tînărul de 16 ani Mihai Eminovici, schimbîndu-i numele în Eminescu. Şi aşa a rămas pentru vecie!

Fiică a avocatului Alexe Popovici, din Comlăuşi (azi Sîntana, jud. Arad), Aurelia s-a născut în 1852. În afara tatălui ei, în familie mai erau şi alţi luptători pentru cauza naţională: Mihai Velici (memorandist) şi Aurel Lazăr. Ea se mărită cu Iosif Vulcan în 1871, căsnicia lor fiind una fericită. În „Jurnalul” lui, Titu Maiorescu notează ceva despre femeia plăcută care era Aurelia Vulcan. Ea se stinge din viaţă în 1928.

Aflat în Oradea, Vasile Popa a „cercetat-o” şi pe bătrîna doamnă, care scrie: „Oradea Mare 12/1/1926.

Să ne deie bunul Dumnezeu mulţi ca Badea Vasile Popa. Văd. Iosif Vulcan”.

296) ERNEST BROŞTEANU. General. Luptător activ în Războiul pentru Întregirea Neamului.

Astăzi, doar o stradă din Bucureşti mai aminteşte de existenţa lui. S-a născut în 1869. În cariera lui militară se constată următoarele trepte, pe ani: sublocotenent (1890), colonel (1916), general de brigadă (1917) şi general de divizie (1919). Se remarcă în lupta de la Arabaji (Dobrogea), la 3 septembrie 1916, cînd, la comanda Regimentului 35 Iaşi, evită o înfrîngere. A fost rănit grav, drept pentru care Regele Ferdinand îl decorează cu Ordinul „Mihai Viteazul”. În ianuarie 1918 conduce un corp de oaste, cu care intră în Chişinău, pentru a lichida o răzmeriţă bolşevică şi a restabili ordinea. Moare în 1932. M-am oprit şi asupra iscăliturii lui, pentru că bătrînul oştean a avut viziunea clară a viitorului acestei inestimabile „capsule a timpului”: „Vasile Popa, prin constanta sa muncă şi sacrificiul mare ce face, împreună cu soţia sa, de a colinda toată ţara, spre a vedea cîţi mai mulţi români din toate colţurile ţării, dă dovada unui mare şi puternic patriotism. Această carte pe care o întocmeşte el acum cu atâta trudă va fi în viitor de o mare valoare. În ea, generaţiile viitoare vor citi gândul şi sentimentul celor de azi, fermecaţi de marele eveniment: «România întregită». Muncă, cultură, dreptate şi desvoltarea preponderentă a elementului românesc-creştin sub toate raporturile vor asigura eternitatea României de azi. General Er. Broşteanu. 3 II 926”.

297) MARIA ALEXANDRU MARGHILOMAN. Altă văduvă de om cu greutate. Soţul ei, fostul prim-

ministru Alexandru Marghiloman, murise în 1925 – rămînînd, în memoria românilor, şi prin „Cafeaua Marghiloman” (cu rom sau coniac), din care beam şi eu, în 1983, servit de un degustător al aromaticei licori, Patriarhul Justin Moisescu. Ar fi interesant de studiat rolul femeilor în viaţa acestui om complicat dar, de bună seamă, patriot: în tinereţe fusese căsătorit (timp de 16 ani) cu sora prinţului Barbu Ştirbey, Eliza, cea care l-a părăsit pentru un politician cu un destin ceva mai spectaculos: Ionel I. C. Brătianu. („Totul era fals în acea casă, mai puţin argintăria” – avea să bîrfească, inteligent, Eliza Brătianu.) Maria Marghiloman n-ar putea scrie într-o asemenea „lucrare” decît ceva în spiritul anilor de zbucium pe care i-a trăit alături de bărbatul ei, cel care, să nu uităm, a fost premier al României pe vremea cînd Basarabia a revenit la Patria-Mamă. „24 Februarie 1926. Urmaşă a gândului soţului meu strig: «Trăiască România Mare». Mary Alexandru Marghiloman”.

298) THOMA CĂMĂRĂŞESCU. Om politic conservator, ieşit de sub „pulpana” lui Take Ionescu. Mare proprietar. Familie numeroasă, aceşti Cămărăşeşti, cuprinzînd şi pe un Alexandru Cămărăşescu (membru fondator al Ligii Poporului, în aprilie 1918, înfiinţată, la Iaşi, de generalul Alexandru Averescu), şi pe un Ion Cămărăşescu, prefect de Durostor, şef al Directoratului Muntenia, începînd cu 1 ianuarie 1930 (în virtutea Legii pentru organizarea administrativă, cînd s-au creat 7 unităţi administrative, intitulate Directorate, după modelul Revoluţiei Franceze). Mesajul către viitorime al politicianului cu nume de negustor vechi (de genul lui Iancu Urmatecu, din „Sfîrşit de veac în Bucureşti”) e scris cu o grafie valabilă cam pînă prin anul 1870, ceea ce îi conferă un farmec aparte: „Nu trebue să neglijăm un moment ridicarea şi ilustrarea neamului românesc. Or pe unde-l vom afla şi descoperi ţara noastră trebue să alerge fără osteneală în ridicarea lui. Th. Cămărăşescu, Bucuresci, 17 Aprilie 1915”.

299) GRIGORE P. CARP. Alt fiu al marelui politician conservator Petre Carp. Şi la el s-a referit venerabilul junimist în şedinţa Consiliului de Coroană de la Sinaia, din vara anului 1914, cînd a spus – citez din memorie – „Am 3 fii, îi dau pe toţi Ţării, dar mă rog la Dumnezeu ca Armata Română să fie bătută”. „A merge cu Rusia – a spus el atunci – este a izbi în interesele ţării şi în continuitatea dinastiei”. Petre Carp n-a avut numai 2 fii, ci 4 fii (Ion, Grigore, Petre şi Nicu) plus o fiică (Elsa). Despre primul băiat, născut în 1876, am vorbit mai înainte. Al doilea, născut în 1888, e prezent şi el în Condica de Drum. Primul n-a fost mobilizat, fiind diplomat. Al doilea, Grigore, a supravieţuit şi el conflagraţiei. Al treilea, însă, a murit în luptă, pentru un ideal în care părintele său nu crezuse. Locotenentul Petre P. Carp (care, după cum se vede, purta chiar prenumele tatălui său) a murit la puţină vreme de la intrarea României în război, în luptele din Carpaţi (la Maghiaruş), ca urmare a unui glonţ primit drept în inimă. După 1 an şi cîteva luni, s-a prăpădit, de inimă rea, şi bătrînul său tată. Semnătura lui Gr. P. Carp se găseşte într-un „grup statuar”, din aprilie 1915, unde mai mulţi oameni însemnaţi îi urează lui Vasile Popa: „Să-ţi ajute Dumnezeu”. Ordinea semnăturilor este aceasta: Elena G. Cantacuzino, I. Cantacuzino, Maria (Maruka) Cantacuzino, Gr. P. Carp, Gheorghe Cantacuzino (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

22

Nr. 1548

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (34) Arta grădinilor (2) Una dintre noțiunile de bază pentru înțelegerea artei grădinilor din China este „decorul peisajului“. În aceasta se cristalizează impresia generală produsă de metafore din poezii, parcuri celebre ale trecutului sau peisaje faimoase din țară. Menționăm că grădinile chinezești redau și peisaje de vis, imaginare ca, de exemplu, insulele legendare Fenglai, Fangzhang și Yingzhou, unde se credea că trăiesc geniile nemuritoare daciste. Și mai rafinat decît „decorul peisajului“ este „împrumutul decorului peisajului“, care presupune includerea împrejurimilor mai largi, în așa fel încît cotitura unui drum sau o fereastră de la un etaj superior să deschidă perspective spre alte părți ale parcului, spre dealurile de la orizont, spre o pagodă îndepărtată sau spre un curs de apă din depărtare.

Grădinile/parcurile cele mai vechi despre care vorbesc izvoarele istorice nu erau numai locuri de de distracție și de destindere, ci îndeplineau și un scop practic. Astfel, în ele existau locuri îngrădite în care erau ținute animale de cele mai diferite soiuri, vînat, păsări și pești, care serveau la aprovizionarea mesei

Maria Callas, regina fără regat (10) Iubirea Divei pentru Onassis: de la extaz la agonie (10) Motivul acestei tăceri? L-am ştiut mult mai tîrziu, dar Callas a traversat la sfîrşitul anului 1959, pînă pe la mijlocul lui 1960, prima din acele „crize” vocale, care de mai multe ori în anii următori o vor reduce la tăcere.

Este, desigur, agitaţia lunilor care au precedat imensa oboseală nervoasă, despărţirea de Meneghini, excitaţia fără răgaz a vieţii impusă de prezenţa lui Onassis, dar se vede ceva şi mai grav, în primul rînd sănătatea sa generală este şubredă. Ani de-a rîndul ea a crezut că era îndeajuns să slăbească pentru a uita toate problemele de ordin fizic, esenţialmente glandulare, cu care se confruntase în tinereţe. A slăbit, într-adevăr, dar după cîtva timp de linişte şi sănătate echilibrată nu se simte totuşi mai bine. S-a mai vorbit de căderi de tensiune, acestea au devenit mai frecvente şi imprimă stării ei generale o mare slăbiciune. Mai apoi pe plan pur vocal va începe să resimtă dureri de sinusuri, care de fiecare

Balada (44) Pînă la Kotelnikovo şi înapoi (2) În Comandamentul Spatelui l-a avut ca şef în acea aventură rusească pe colonelul Paraschivescu Florică, un tip de om anost, care pe timp de pace o făcuse pe zbirul, dar acum la război se dovedea un fricos şi un laş. Nu era numai cazul acestui Paraschivescu. Mulţi ofiţeri de carieră nu-şi onorau prin atitudinea lor haina militară. Anii de huzur pe timp de pace îşi spuneau acum cuvîntul. În situaţii mai grele dădeau bir cu fugiţii. Odată, într-o gară, au apărut deasupra acesteia cîteva avioane ruseşti care au lansat bombe de calibru mediu. O bombă a căzut pe un depozit de muniţii german. S-au auzit explozii puternice şi s-au declanşat incendii cu limbi de foc ce se înălţau pînă în slăvile cerului. Paraschivescu s-a speriat într-un hal făr-de hal, a rupt-o la fugă şi s-a trîntit sub un pod. Cînd situaţia s-a liniştit a apărut în faţa subordonaţilor mînjit peste tot cu resturi şi murdării. Ca să-şi justifice atitudinea a bolborosit cîteva cuvinte.

- Măi băieţi, fuga e ruşinoasă, dar sănătoasă...

Cum bombardamentele ruseşti erau tot mai dese, colonelul Paraschivescu a dat ordin să se construiască un adăpost antiaerian, un fel de bordei cimentuit, cu

l

4 – 10 august 2020

RM

imperiale. Stăpînitorii se distrau aici la vînătoare sau la ospețe date pe terase. Istoricii descriau critic asemenea locații, deoarece ele cereau mare cheltuială.

Se arată faptul că stăpînii acordau mai multă atenţie distracţiilor lor decît treburilor statului. În China veche existau și mici parcuri/grădini particulare ale demnitarilor ori ale bogătașilor, care încercau să nu rămînă în urma grădinilor imperiale în ceea ce priveşte cheltuielile, întinderea și inventivitatea.

Unele grădini erau peisaje renaturalizate. Cum am menționat, grădinile chinezești erau zone vaste, de sute de hectare, amenajate cu cea mai rafinată artă, îmbinînd monumentalul și perenul cu grația și inefabilul.

Actualele grădini publice/parcuri sînt fostele grădini imperiale sau ale protipendadei. Ele sînt creaţia a zeci de generaţii de artiști de toate facturile - grădinari, arhitecţi, sculptori etc. Cuprind munţi, lacuri, poduri și toate elementele unui decor natural. Peisajul, de la cele mai grandioase componente - munţi, pacuri, cascade, lacuri – pînă la cele mai, aparent, neînsemnate straturi de flori - este creat de om prin imitarea naturii. Se folosesc elemente stereotipe, dar se evită convenţionalul, artificialul, linearul și simetria. Parcurile chinezești sînt o îmbinare desăvîrșită între natură și artă, o materializare a picturii tradiționale chineze și o poartă spre fabulosul basmelor Extremului Orient. Simbioza

natural-artificial este atît de perfectă, încît un neinițiat nu poate deosebi elementele originale, naturale de cele create de mîna omului prin arta grădinilor. Un element specific al artei grădinilor din China este prezența în parcuri, pe malurile lacurilor, în pădurile munților, a pagodelor multietajate, pavilioanelor multicolore din lemn, cu acoperișuri suprapuse și streșini ondulate și răsucite în sus, templelor nefuncționale, potecilor de marmură, care urcă spre înălțimi, portalurilor decorate de tip „pailou“ – portaluri sau arcuri comemorative, bogat decorate, avînd una, trei sau cinci deschideri arcuite ș.a.m.d. Pavilioanele din grădinile imperiale, cuprinzînd sute sau mii de camere, erau în China veche, inclusiv în Dinastia Tang, locuri de popas sau de agrement sau chiar locuințe pentru Curtea imperială, fiind parte a Orașului Interzis – reședința împăraților Chinei. Accesul în aceste locuri era strict oprit, nu doar pentru poporul de rînd, ci și pentru toți cei din afara curții imperiale. În parcurile Chinei, care urmează cu strictețe pînă în prezent specificul artei grădinilor, ungherele singuratice și sălbatice, destinate liniștii și meditației, alternează cu spații animate de public – ceainării, scene pentru spectacolele de amatori, bazine de înot, săli de concerte, biblioteci, palate ale copiilor, terenuri de sport. (va urma) Christina Meiţă-Tang

dată cînd cîntă sau emite vreun sunet îi produc adevărate suferinţe. Mai tîrziu, în cursul unei serii de reprezentaţii la Scala, va trebui să-şi destupe sinusurile, o adevărată operaţie chirurgicală, după fiecare spectacol.

Iată explicaţia acestei retrageri de şase luni: în plină lumină a reflectoarelor actualităţii, Callas nu cîntă.

Ne făurim atunci încet o nouă imagine a ei. Ca şi cum am vrea să uităm pe aceea pe care ne-a dat-o de atîtea ori. Ne este înfăţişată calmă, surîzătoare, destinsă. Trăieşte într-un adevărat vîrtej de călătorii, serate, întîlniri, dar se arată blîndă şi înţelegătoare.

Iubita supusă. Iar noi, cei care o urmărim din zilele de început de la New York şi Atena, o simţim dintr-o dată teribil de nenorocită. „Callas mi-a spus «Nu prea mai am chef să cînt... aş vrea să am un copil»“ – iată un titlu în France Soir. Şi ea observă: „Sînt acuzată de toate, e toarte simplu... Mi s-a luat pînă şi plăcerea de a cînta. Cînt de douăzeci şi trei de ani, dar de cîţiva ani a devenit un supliciu. Nu mi se iartă un guturai, o notă mai răguşită. A cînta? Da, pentru mine singură, pentru plăcerea mea. Publicul e un monstru. Din cauza lui nu mai sînt grăbită să mă urc din nou pe scenă”. Şi Callas aşteaptă. Există un proiect pentru un spectacol cu Macbeth la Covent Garden, iarăşi

Macbeth: opera care îi este interzisă – dar se sustrage.

A cînta furia dezlănţuită a lui Verdi, cînd ea nu mai dă nici măcar unul din acele concerte de 4–5 arii, care anul trecut i-au permis să fie considerată încă o cîntăreaţă în activitate. „Nu mai am chef să cînt, vreau să trăiesc, să trăiesc şi eu ca oricare altă femeie“. Oricare altă femeie, Callas?

Cine şi-ar putea închipui pe Medeea sau Tosca trăind ca o femeie oarecare? Noi am făcut-o prizonieră a acestei imagini. Şi noi am primit răspunsul lui Meneghini cînd îi spunea că dorea acel copil. „Un copil? Dar asta te-ar face să pierzi un an de carieră“. Şi copiii ei din operă, Maria i-a ucis în Medeea, iar în Norma i-a abandonat ca să moară: cum am putea visa o Maria Callas mamă?

Maria se apleacă asupra trecutului ei. Dintr-o dată prinde fiinţă în ea durerea. Şi repetă: „Azi aş vrea să fiu şi eu o femeie ca toate celelalte. Să am copii, o casă, un cîine. Cînd l-am cunoscut pe Meneghini la Verona, m-am şi căsătorit cu el, pe atunci credeam în dragoste. De fapt nu era un soţ, ci un impresar. A vrut să profite de gloria mea. De asta nu mai sîntem împreună. Credeţi-mă, aş vrea atît de mult să am o viaţă adevărată. O viaţă a mea“. (va urma) PIERRE-JEAN RÉMY

dispoziţia absurdă ca nimeni să nu intre în adăpost înaintea lui în timpul alarmelor aeriene. Stricîndu-se vremea, s-au declanşat ploile de toamnă şi adăpostul s-a umplut cu apă. În cursul unei alarme aeriene, primul care a intrat în adăpost a fost Paraschivescu Florică. Panicat nevoie mare, s-a trezit cu apa pînă la gît şi a strigat la subordonaţi: - Săriţi că mă înec! Ajutor!

Frica de explozii îl făcea tot mai ridicol. Dacă nu apuca să intre în adăpost, se ascundea sub masă şi îşi punea pe cap un sac de iută. Dar cel mai mult şi mai mult îi era frică de partizani. Cum aceştia acţionau mai des pe timpul nopţii, a dat ordin să se înfiinţeze un post de santinelă şi la privată. Într-o noapte cu ceaţă şi burniţă, maiorul Ştefan Genoiu a ieşit şi el ca tot omul.

Dar brusc s-a auzit somat.

- Stoi! Streleaiu! Ştefan Genoiu a simţit în acel moment fiori reci pe şira spinării şi instictiv a ridicat mîinile în sus. A crezut pe moment că e vorba de un partizan. Din fericire nu era un partizan, ci un soldat ucrainian, cam băut, care a rîs din toate mădularele de gluma proastă pe care i-o făcuse ofiţerului român.

ofensiv pe Frontul de Sud, urmărind să cucerească Nordul Caucazului. O manevră strategică extrem de periculoasă, care a oferit Înaltului Comandament Sovietic multiple posibilităţi de contralovituri, pe care Mareşalul Antonescu le-a intuit încă de la începutul operaţiunilor din vara anului 1942. Flancul stîng din vîrful de lance hitlerist de la Stalingrad era apărat de două armate româneşti: Armata a treia, comandată de Generalul Petre Dumitrescu, şi Armata a patra, comandată de Generalul Constantinescu Klaps. Printr-o înţelegere secretă cu Hitler, Mareşalul Antonescu, în numele unui cavalerism discutabil, s-a angajat să nu permită retragerea celor două armate româneşti din dispozitivele lor în urma unor contraofensive ruseşti. În acest scop, se ordonase ca fiecare soldat, fiecare gradat şi fiecare ofiţer să-şi amenajeze adăpostul individual prin care să poată rezista pe timpul iernii, şi pentru aceasta era necesară o asigurare materială excepţională. Comandamentul de Intendenţă aflat în subordinea Marelui Stat Major Român îşi stabilise eşalonul înaintat la Kotelnikovo, în stepa kalmucă.

Acolo se amenajară mari depozite de alimente şi efecte, ca şi cum ofensiva germană de la Stalingrad se apropia de o victorie glorioasă iminentă. (va urma)

*** După înfrîngerea trupelor germane în faţa Moscovei, în mod cu totul surprinzător, Hitler şi-a îndreptat efortul

Florin Iordache

RM

Nr. 1548

l

23

4 – 10 august 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (42) SIR HENRY DETERDING „NAPOLEONUL PETROLULUI“ (6)

Conchistadorul și programul Punctul de plecare public al unui asemenea demers de conchistador al veacului XX este prima lui întîlnire cu ceilalţi directori de la „Royal Dutch”, colegii săi de pînă ieri. Inşi de modă veche, la apusul vieţii şi al carierei, ei au în minte afacerea şi profitul, nicidecum o concepţie de capitalist modern, care vizează extinderea spectaculoasă a cîmpului de acţiune a firmei, urmată de eventuale confruntări cu ceilalţi proaspeţi magnaţi creatori de trusturi. De aceea, nu ştiu ce să creadă cînd Henri Deterding debutează prin a le spune, fără altă introducere: „Trebuie să cucerim lumea”. Care lume, pentru că cea pe care o ştiu ei începe – şi se termină – cu graniţa zăcămintelor lor petroliere? „Domnilor, continuă vorbitorul, vreau să vă expun ideile mele şi concepţia mea. Cred că numă­rul zăcămintelor de petrol, contrar a ceea ce s-a crezut pînă acum, nu este limitat. Nu se exploatează petrol doar în America, în Rusia şi în România. Îl găsim, de asemenea, şi la noi în Indii, în Mexic şi în America de Sud. Se află peste tot.

Prospectarea şi exploatarea nu sînt decît o problemă de

Memoriile unui celebru criminalist român (122) ,,Omul cu ciocanul” (21) Timp de cîteva zile, căpitanul Nona nu ajunsese încă la vreun rezultat în legătură cu dosarul lui Romulus.

Eram preocupat pînă la obsesie de acest suspect. Pînă la găsirea dosarului despre care bănuiam a fi clasat, valorificam simptomele lui Romulus în corelare cu domiciliile lui anterioare şi cel actual, unde, nu de mult, devenise proprietarul apartamentului şi... la acestea adăugam fostul cerc de prieteni, profesia şi alte aspecte.

Cu puţin timp înaintea celor şapte acţiuni criminale, Romulus, despre care s-a stabilit că – din tinereţe pînă la vîrsta de 44 ani – a trăit sub influenţa ignoranţei mistice, rămînînd un bigot fidel sectei penticostale, locuise pe strada victimei Maria M., iar mai tîrziu pe strada din imediata apropiere a victimei Ibolya. În acelaşi cartier a locuit o perioadă îndelungată de timp în Piaţa Gării, la o depărtare de numai 80 şi, respectiv, 200

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (74) Demersuri americane pentru crearea unei forțe arabe de pace (2) Baker consimte, propunînd o participare turcă la forţa multinaţională organizată pentru apărarea Arabiei Saudite. Ozal, căruia i s-a alăturat ministrul turc al Afacerilor Externe, se arată rezervat: - E o problemă care trebuie analizată.

- Desigur, răspunde Baker destins, aceasta este mai întîi o chestiune care trebuie lămurită între Turcia şi Arabia Saudită şi nu între Turcia şi Statele Unite.

Puţin după aceea, conducătorii turci abordează sacrificiul financiar pe care-l reprezintă alăturarea ţării lor la sancţiunile anti-irakiene. Răspunzînd întrebării lui Baker, ei estimează pierderile la aproape 6 miliarde de dolari. Atunci secretarul de stat promite un ajutor american, adăugind că „guvernul legitim al Kuweitului, acum în exil, se oferă să participe la acest efort de reducere a prejudiciilor financiare suferite de Turcia”.

La Amman, regele Hussein se pregăteşte să ia avionul spre Cairo, unde va participa la întîlnirea la vîrf de a doua zi. Pentru a face această călătorie, el a

orga­nizare”. Adică unde organizare: în Mexic, America de Sud, ori Rusia? Auditorii abia localizează pe hartă teritoriile de care Deterding vorbeşte de peste o oră şi, în pofida dezaprobării ce se citeşte pe feţele lor, n-a încheiat. Mai mult, cineva îi spune că, teoretic, ar avea dreptate, însă noile zăcăminte sînt, de regulă, înghiţite de „cei mari” iar „Royal Dutch” e mică şi trebuie să se limiteze la... Olanda şi Indiile Olandeze. „Sau, altfel, spuneţi-ne, încheie el, cu cele şase milioane de florini ale noastre chiar vă gîndiţi serios să vă angajaţi în luptă împotriva miliardelor de dolari ai unui Rockefeller?”

Răspunsul lui Deterding, deşi interpelarea fusese mai curînd retorică, nu întîrzie, producînd un nou şoc: „Ştiu bine că, pe lîngă Rockefeller, nu sîntem decît copii mici. Rockefeller a conceput afacerea petrolului cînd nimeni în lume nu ştia încă ce este. Dar, pentru asta sîntem condamnaţi să vegetăm penibil? Curajul şi imaginaţia sînt necesare cînd e vorba de petrol.

Oricine este dotat va învinge în lupta pentru ţiţei!”.

Liniştea pluteşte iarăşi în sala cu atmosferă apăsătoare, pînă cînd un alt bătrîn notabil intervine: „Cred că era cuceritorilor, aventurierilor şi altor eroi de acest gen este definitiv revolută. Lumea petrolului este împărţită, şi nici mica noastră Olandă, nici mica noastră societate petrolieră nu-şi vor izbi capul de pereţi. Într-un conflict cu giganţii, vom fi tocaţi şi anihilaţi înainte să ne dăm seama ce ni se întîmplă. Şi, de altfel, spuneţi-mi unde ar putea găsi loc, în lumea noastră, curajul şi imaginaţia? O

Întrunirea, fără să-l abată pe Henri din drumul său, foloseşte. Înţelege că, totuşi, firmele sau ţările cu o industrie petrolieră – Statele Unite şi Rusia – pot fi concurate de o alta: Imperiul Britanic – care, pînă la această oră, nu se interesase îndeaproape de domeniul respectiv. Deterding n-are altceva de făcut decît să studieze terenul, cu atenţie. Norocul îi surîde şi-şi aminteşte că, încă de pe vremea uceniciei lui la tropice, tot în zonă, în extremitatea ei orientală, bîntuie un anume Marcus Samuel. E un om mic şi gras, care, indiferent de anotimp sau loc, poartă pe capul său rotund un joben de modă veche, e îmbrăcat mereu cu un pardesiu, lucios, gri închis, cu revere late de mătase şi guler larg deschis, ce-i subliniază ceafa lată. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

metri de apartamentul „victimei” Geta din Strada Horea şi de locuinţa victimei Aurelia din Strada Karl Marx.

Strada în care s-a săvîrşit tentativa de tîlhărie asupra victimei Ana B. este situată şi ea în acelaşi perimetru restrâns, în cadrul căruia suspectul îşi petrecea viaţa, cartier frecventat şi în perioada pensionării medicale.

Romulus îşi făcea frecvent apariţia cu prilejul vizitelor la locuinţa fochistului cu care a lucrat pe aceeaşi locomotivă – vecin cu victima Teodora E. Aceste coincidenţe culminau cu descoperirea că, de un an de zile, suspectul se mutase din cartierul copilăriei sale, pe Strada Arieşului, noul domiciliu fiind situat în apropierea străzii unde a fost săvîrşită şi ultima crimă (după o pauză de un an).

Fiecare zi, fiecare ceas ne ofereau noi şi noi indicii şi mai tîrziu chiar probe indirecte împotriva acestui suspect, dar toate acestea fără valoarea probaţiunii, a dovedirii vinovăţiei. Important era, însă, că ele aveau forţa de a ne spori elanul şi perseverenţa în căutarea dovezilor.

Investigatorii Nona, Kertes şi Zeicu raportau în rezumat conţinutul mărturiilor făcute de vecinii lui Romulus: „Bolnavul obişnuia, zilnic, să plece dimineaţa

în oraş, de unde se reîntorcea după-amiaza. Trăia complet izolat”. Aşadar, din punctul de vedere al orelor critice acest suspect era în permanenţă liber, în timp ce ceilalţi se aflau la serviciu, în ziua şi la ora înregistrării unora dintre faptele comise. Aşa cum am amintit, două dintre cele opt cazuri s-au petrecut noaptea, între orele 23 şi 24. Martori cu garanţii morale au susţinut că l-au văzut pe Romulus, în repetate rînduri, postat în diferite colţuri de stradă, cu un pachet învelit într-un ziar (în care putea avea un drug de fier sau chiar un ciocan), „contemplînd” cerul în miez de noapte. Întregul său comportament era pus de către colocatari pe seama nebuniei sale, intrigaţi de faptul că organele de resort n-au luat măsuri pentru un tratament obligatoriu.

După două zile eram mulţumiți, atît eu cît şi Nona, şi căpătaserăm mai multă încredere în forţele noastre, cînd cei doi tovarăşi din conducerea inspectoratului (Ioana şi Vîlceanu) priveau şi ei cu încredere acţiunea ce avea să continue. Raliindu-se opticii noastre, ei au dispus să se organizeze noi investigaţii, consolidîndu-ne astfel şi autoritatea necesară coordonării operaţiunilor de viitor. (va urma) DUMITRU CEACANICA

ales un Airbus botezat Bagdad, al companiei regale iordaniene. Împotriva reticenţelor consilierilor săi, care îi sugerează să schimbe numele aparatului, suveranul refuză. El are de gînd ca, în cursul întîlnirii la vîrf, să propună crearea unei comisii de arbitraj a şefilor de stat arabi şi să ceară statelor din Golf să susţină o cerere de reducere a prezenţei militare americane în regiune.

Din punctul de vedere al Washington-ului, această întîlnire are o mare importanţă. Administraţia americană speră ca majoritatea ţărilor membre ale ONU se vor pronunţa în favoarea trimiterii de contingente în cadrul forţei multinaţionale.

La 7 august, Cheney, după ce şi-a încheiat negocierile în Arabia Saudită, s-a oprit la Cairo. El i-a cerut lui Hosni Mubarak să trimită soldaţi pe teritoriul saudit. Deşi apoi a negat, preşedintele egiptean a acceptat propunerea „cu condiţia ca şi alte ţări arabe să fie de acord”. Boeing-ul lui Cheney tocmai părăsise Cairo, începînd să survoleze Mediterana, cînd Cheney, ministrul american al Apărării, primi un apel din partea lui George Bush: „Dick, îi spune preşedintele, aş dori să te duci în Maroc şi să te întîlneşti cu regele Hassan”. Iniţiativa era atît de neaşteptată încît a trebuit să fie transmise imediat prin fax echipajului avionului lui Cheney planul de zbor şi hărţile pentru a ajunge la Aeroportul din Rabat. Discuţia cu regele a fost

infructuoasă. Hassan a refuzat să trimită trupe, iar cînd Mubarak a aflat depoziţia acestuia a refuzat, la rîndul lui, să-şi păstreze angajamentul.

Guvernele arabe se dovedeau slabe şi fragile, mai puţin dispuse la o atitudine fermă decît la căutarea unui compromis. Întîlnirile la vîrf erau cel mai adesea, în trecut, caracterizate prin dorinţa de a nu lua nici o decizie asupra problemelor abordate. Dar de data aceasta ţările arabe sînt încolţite şi nu reuşesc nici să-şi depăşească nehotărîrea.

De fapt, marile manevre iniţiate în capitala egipteană au început încă de pe 9 august, tocmai cînd, la Bagdad, Arafat încerca încă să-1 convingă pe Saddam Hussein să meargă la Cairo.

Primul sosise Kadhafi, în jurul orelor 23,00 ale zilei de 8. Delegaţia irakiană, zburînd la bordul unui avion botezat Saladin, eroul legendar ale cărui isprăvi îl fascinau atît de mult pe Saddam Hussein, a aterizat în ziua de 9 în jurul orei 4,00 dimineaţa şi a ajuns imediat la Hotelul Meridian, construit în mijlocul Nilului, unde erau cazate cele mai multe delegaţii. Cea irakiană era alcătuită din trei persoane: viceprim-ministrul Saddum Hammadi, ministrul Afacerilor Externe Tarik Aziz şi şeful armatei populare, Taha Yassine Ramadan. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

afacere mică dar sigură mi se pare mult mai preferabilă unui mare faliment”.

Dar nimeni nu-1 poate convinge de contrariu pe Henri Deterding, care se află aici ca să expună concepţii şi idei şi nu să ceară opinii sau, cu atît mai mult, aprobarea pentru ceea ce vrea să facă, deşi şedinţa e a Consiliului de administraţie! Pentru început, locul unde „Royal Dutch” „ar putea să-şi demonstreze curajul este Caucazul”. Stupoarea depăşeşte limitele printre auditori, prudenţi înnăscuţi sau făcuţi.

O alianță fericită (1)

24

Nr. 1548

Doza de sãnãtate

4 – 10 august 2020

RM

TERAPIA 4W – zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Coronavirus – trebuie să învățăm din greșeli În cazul coronavirusului, materialiștii consideră virusul o cauză, în timp ce în teoria cuantică primordială este informația, și numai cînd acesteia i se acordă importanța cuvenită, produce efectele dorite. În copilărie, cu toții am mîncat adesea un pumn de nisip, fără să știm că ascunde milioane de bacterii. După cum știm, există și astăzi în pămînt foarte mulți factori generatori de infecții, care însă nu ne îmbolnăvesc, chiar dacă nu sîntem vaccinați.

Imunizarea ,,de turmă” ne-a ajutat de foarte multe ori să supraviețuim. Dacă încă din copilărie am fi avut frica viscerală că ne putem infecta, iar în fiecare loc de joacă am fi văzut numai ,,dușmani”, poate că astăzi mulți dintre noi ar fi fost mereu bolnavi.

Doamna Profesor Dr. Daschner de la Universitatea Freiburg, laureată a Premiilor Crucii Republicii Germane, a redus substanțial măsurile exagerate de igienă privind prevenirea infectării cu Covid-19 în University Medical Center Freiburg.

Bacteriile, virușii, ciupercile sînt parte integrată din natură, iar fără ele viața, așa cum o știm astăzi, nu ar fi posibilă. Dar, de fapt, care este diferența dintre cele care ne ajută și cele care ne îmbolnăvesc?

Prin boală, medicina clasică înțelege capacitatea de apărare a sistemului imunitar. Aici intervine principala controversă. Întotdeauna, sistemul imunitar joacă rolul hotărîtor deoarece, dacă ne îmbolnăvim, el stabilește evoluția bolii. Sistemul imunitar este subordonat direct conștiinței noastre, importanța pe care o acordăm situației în sine fiind hotărîtoare.

Coronavirusul nu este un factor declanșator al epidemiei, ci cauza simptomelor în cazul persoanelor cu imunitate scăzută În viață totul depinde de importanța pe care o acordăm unui eveniment prin intermediul conștiinței noastre. Oamenii dominați de frică se pot îmbolnăvi numai la acest gînd. Conform Profesorului Thomas Goernitz, fizician cuantic, în spatele celulei stă gîndul!

l

Cert este faptul că virusul Covid-19 va fi prezent în viețile noastre pînă vom cîștiga o imunitate ,,de turmă”.

Conform medicului psihiatru vienez Raphael Bonelli, ,,frica blochează viața” și ne transformă în persoane intolerante. ,,Cine își dă libertatea pentru siguranța lui, le va pierde pe amîndouă pînă la urmă” – Benjamin Franklin Numărul virușilor este de 10 ori mai mare decît cel al stelelor. Dintre aceștia, aproximativ 250 sînt provocatori de epidemii, dintre care aproximativ 100 sînt viruși de răceală și gripă, viruși care suferă constant mutații, precum este și coronavirusul. În stare latentă, virușii sînt niște cristale. Două lucruri au capacitatea de a le activa: răceala și lipsa de coerență în comunicarea energetică a corpului.Virușii nu îl părăsesc niciodată pe purtător în timpul vieții, iar activitatea sau inactivitatea lor ține de imunitatea individului. Febra oprește comunicarea între viruși și scade virulența lor, iar orice întrerupere a ei este contraproductivă și susține dezvoltarea virușilor.

Medicina energo-informațională care are la bază fizica cuantică este astăzi în măsură să ne pună la dispoziție tratamente personalizate de restabilire și reechilibrare a imunității, de reglare emoțională a psihicului nostru, de detoxifiere la nivel celular și de curățare a limfei.

O disciplină blîndă, fără medicamente, fără efecte secundare, recomandată atît copiilor, cît și adulților.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/ radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/ viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutrali­zarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.