România Mare. nr. 1547

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Lumea mă urmează pentru că eu nu mă supun – eu mă opun.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

Devenim un popor fără suflet, condus de curve ipocrite?!

Motto: „Un popor care alege politicieni corupţi, impos­ tori, hoţi şi trădători, nu este victimă, ci complice”.

George Orwell Sincere scuze curvelor. Rolul lor în istorie a fost mult mai benefic decît al celor care le-au luat titlul profesiei, adăugîndu-i un nemeritat sens figurat. În fapt, curva originală este o ființă onestă, avînd o anume etică – atît a profesiei, cît și față de client. Din această cauză, uzurpatorul titulaturii, politicianul, este și un impostor.

Curva o plătești – și te satisface. Politicianul îl plătești – și… nu te satisface! Dimpotrivă, își bate joc de tine. În fine, las digresiunile pe tema curvelor și altor plăceri clasice.

Zilele trecute s-a împlinit un de la dispariția Alexandrei Măceșanu, angelica adolescentă de la care a pornit unul dintre cele mai mari scandaluri din acești treizeci de ani de decădere națională. Un scandal bazat pe tragedia unei familii simple și curate, călcată în picioare de un sistem pe care, în nesimțirea și prostia generală, îl numim democratic, evoluat și ,,de drept”. Ei bine, în acea zi de disperată amintire și magnifică speranță, familia, în frunte cu mama fetei dispărute, a refăcut ultimul drum cunoscut al adolescentei. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Covid-19 și Revoluția industrială

Motto: ,,Atunci i-am condamnat pe toți la moarte!” (film românesc din 1972, regizat de Sergiu Nicolaescu) Prea multe coincidențe, prea multă pro­ pagandă. Dacă am rămas cu o certitudine în urma ultimilor 30 de ani de democrație, aceea este că nici o guvernare nu acționează în favoarea propriului popor, decît dacă are un interes. Cu cît propaganda Sistemului este mai agresivă, cu atît mai vehementă este maniera în care același Sistem își ascunde cu dibăcie adevăratele intenții.

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Români, vă ordon: treceţi veacul! (2)

Un calcul sumar ne arată că 100 înmulţit cu 100 fac 10.000 – cam la atîta estimez eu că se ridică numărul mafioţilor care au ticăloşit România. Fireşte, am făcut o parabolă, pe care eu însumi o reprim pe loc, avînd în vedere că nu doresc moartea nimănui şi sînt un creştin fervent.

Aşa-zisul nostru extremism e o invenţie ridicolă a acelora care trebuie să denunţe, neapărat, pe cineva superior lor – dacă noi am fi fost extremişti, este la mintea cocoşului că, timp de 10 ani, li s-ar fi întîmplat vreun necaz acelor canalii care ne-au împroşcat cu noroi, pe noi şi familiile noastre, dar, ce minune, nimănui nu i s-a clintit nici un fir de păr! Uitaţi-vă, domnilor, cum se comportă extremiştii adevăraţi în lumea întreagă, în Irlanda, în Spania şi în alte Ţări zguduite de răpiri şi asasinate!

Dar dacă eu nu doresc moartea nimănui, asta nu înseamnă că nu se moare în România!

Ba se moare, zi de zi, noapte de noapte, în cele mai îngrozitoare feluri. Am în vedere nu decesele naturale, ci crimele şi sinuciderile. Niciodată, în Istoria României, nu s-au produs atît de multe omoruri pe an şi nu şi-au pus capăt zilelor atîţia semeni de-ai noştri! Nu cred că mai are vreun rost să deschid această „cronică neagră” a societăţii româneşti. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (30 septembrie 2000, Casa Republicii; discurs de acceptare a candidaturii la funcţia de preşedinte al României) Nu cred, așadar, că guvernarea Orban îmi dorește mie binele, așa cum nici predecesorii lor nu au făcut-o. Și, cu cît ei apasă mai puternic pe pedala credibilității, cu atît mai mult am convingerea că în spate sînt cu totul alte interese. Nu mă număr printre cei care neagă existența virusului Covid-19; dimpotrivă, cred cu tărie în coronavirus, mai ales că mi-am formulat propria variantă în privința apariției și rolului pe care îl are pe planetă. În schimb, nu cred în veridicitatea declarațiilor politicienilor, în agresivitatea lor în ceea ce privește dezastrul provocat de acest virus și îmi pun serioase semne de întrebare cu privire la modul abject în care se folosesc sume impresionante de bani pentru a teroriza psihic populația. (continuare în pag. a 16-a) TANO

„La adunat fîn“ – pictură de Ion Voineagu

Feerie de var

E-o vară pe pămînt atît de verde de parcă stăm pe-un fund de lac frumos sticlarii suflă-n ţevi măiestre cerul ca pe-un pahar de dar cu gura-n jos vestind cu buze mari de bucurie ceremonia firii s-a stîrnit prin lujeri lungi de grîu revarsă glia un zăcămînt de maci fără sfîrşit E pace, iată, spicele se-ndoaie sub bobul românesc cel plin de dor lumina după ploaie-şi descompune bogatul spectru doar în trei culori iar versul dulce şi tocmit al mierlei detună-n turle de biserici vechi doar acolo-n jos şi mai din jos, sub ierburi, prind rădăcini oşteni şi cei, perechi În munţi se-aşază vîlvele de pază pe băi de aur îngerul cel bun din visele copiilor alungă aspide, vasiliscuri, căpcăuni iar cînd, tîrziu, văzduhul şi pămîntul au fost închis spre somn toţi ochii lor poetul, lacom, bea din seva zilei cîntînd acest pămînt nepieritor.

CORNELIU VADIM TUDOR

Unde și cum se tratează miliardarii lumii?

Pagina 14

NR. 1547 l ANUL XXXI l 28 IULIE – 3 AUGUST 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Nr. 1547

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Un bătrîn liberal a zis: „Dl. Emil Constantinescu este ridicol de prost” F Popa Ţeavă securist F Prefectul de Argeş şantajează conducerea P.D.S.R.-ului F Poarta Strănutului F Primul film porno din România: amorul nebun dintre Găina Mărgeluşa şi Ion Cristoiu. F Mîndruliţă dă-mi busola/ Mă duc să lupt în Angola!

PARTEA I F Na, că s-a spart în două şi P.L ’93! E clar că Opoziţia s-a îmbolnăvit de SIDA, adică nu mai are nici un strop de imunitate, nici parlamentară, nici împotriva epizootiei. Au mai rămas pe poziţii Rusu şi Patriciu, să tragă de coadă pisica aia cu care tot apar la Conferinţele de Presă şi să-i cînte Imnul Liberalilor de pretutindeni: „Meine Liebe Katze, suferă de maţe!”. F Jos pălăria, în schimb, pentru venerabilul Traian Tomescu, care a declarat recent despre Ţapul: „Dl. Emil Constantinescu este ridicol de prost. Este coleric, inconstant şi foarte încăpăţînat. El nu este omul potrivit pentru a conduce o ţară, fie şi numai pentru că nu are palmares, este un nimeni”. F Aflăm din revista „Super-Magazin”, a lui Ardei Umplut, că o studentă, pe nume Anabell Chong, a făcut dragoste cu 251 de bărbaţi în 8 ore. Deşi numai în capul unui obsedat sexual „sportul” asta poate fi numit „dragoste”, reţinem că duduia Chong vrea ca în timpul celor 8 ore de lucru să-şi doboare propriul record, adică să pună la pămînt 300 de bărbaţi. Ţine-o tot aşa, Anabello, dar pe urmă să nu te prindem că vii la noi să te plîngi că te doare capul...

F Mai mulţi cetățeni ne întreabă dacă teribila Anabella e cumva rudă cu Marko Bela. Ba bine că nu! Amîndoi sînt nişte nesătui. F Pînă şi cei mai încăpățînaţi duşmani ai noştri (să le dea Dumnezeu sănătate, că ne țin în priză!) trebuie să recunoască un adevăr incontestabil: tot ce-am scris noi s-a adeverit! Ultimul scandal e declanşat în jurul faimosului Popa Ţeavă, de la Biserica Colțea din Bucureşti. Monarhist înfocat, demo­ lator de statui, mitingist intolerant, rău popa, da’ rău de tot; rupea cu măselele țeava aia pe care o agita pe la manifestații, pînă făcea tăiței din ea!

Mai ţineți minte de cîte ori am scris despre el? De altfel, noi i-am dat şi porecla, de s-a făcut roşu ca sfecla. Și iată acum deznodămîntul: Asociaţia 21 Decembrie l-a excomunicat pe diavolul în sutană, pe motiv că a fost informatorul Securităţii, cu numele conspirativ Moise! Cică îi turna nu numai pe cei care veneau la spovedanie, ci şi pe sărmanii oameni răniţi şi hăituiţi, care în cumplita noapte de 21 spre 22 decembrie 1989 încercau să-și găsească o ascunzătoare în lăcaşul Domnului, aflat la doi paşi de Piaţa Universității. Hai că-i tare, ăsta e cadru de film, nu altceva! Nu-i nimic, Sandi, nu-i totul pierdut: te iei de mînă cu Tökeș şi vă faceţi voi un partid al părințeilor ciripitori, iar dacă vă aliaţi cu Corneliu Coposu, Al. Paleologu, S.R. Stănescu, F.G. Mărculescu, P.M. Băcanu, Mircea Dinescu, Ion Cristoiu, George Arion, G.V. Voiculescu, Cornel Dumitrescu, Aristide Buhoiu și alţi turnători dovediţi – atunci Marea Coaliţie e gata! F Canaliile de la „Ziua” nu se lasă, deși au depăşit cu mult suma de 1 miliard de lei pagubă. În revista „Curier Național Magazin” citim articolul „«Ziua» şantajează Guild Film România”, din care reproducem: „Aflaţi în căutare de reclamă, emisari ai ziarului «Ziua» au poposit, mai demult, și la sediul «Guild Film România», unde oferta lor publicitară a fost respinsă CATEGORIC de conducerea societăţii.

Supăraţi, emisarii cu pricina au promis că se vor răzbuna. Zis şi făcut. Periodic, în «Ziua» apar tot felul de ştiri şi aluzii răutăcioase la adresa «Guild Film România», ba că e zgîrcită, ba că nu face publicitate corespunzătoare unor filme, ba că filmele distribuite sînt mediocre. Dacă ne gîndim la profilul moral al directorului publicaţiei, Sorin Roșca Stănescu, alias «Deleanu», nu este de mirare şantajul practicat de «Ziua»“... F Dintrun studiu statistic nedat publicităţii, aflăm că prezența studenţilor în amfiteatrele facultăţilor din România este sub 10 la sută! F Deşi ziarul „Curierul zilei” din Piteşti scrie că este „cotidian independent”, noi ştim că aparține prefectului-infractor Vasile Nițu.

Reținem, din pledoaria directorului Gh. Smeoreanu, în apărarea marelui gangster din Trivale, următoarea frază: „E ştiut faptul că Corneliu Vadim Tudor, altminteri cel mai mare pamfletar român al tuturor timpurilor, devine mîrlan, iertaţi expresia, atunci cînd îşi atacă duşmanii”. Cîteva precizări: 1) Senatorul de Bucureşti, care e şi secretar al Senatului României, n-are nici un motiv să-l duşmănească (?!) pe un individ obscur, de care pînă acum vreo cîteva luni n-a auzit niciodată; 2) Cînd cineva e considerat „cel mai mare pamfletar român al tuturor timpurilor” (o exagerare, desigur!), este la mintea cocoşului că n-are de ce să fie mîrlan, calificativele sînt incompatibile; 3) Pe lîngă numeroasele dovezi de jaf şi corupţie, acest Niţu se mai face vinovat şi de acapararea fără scrupule a S.C. Universal Piteşti, prin metoda MEBO (deşi el nu era salariat acolo şi, deci, n-avea dreptul), societate-mamut, unde el se afla în fruntea Con­ siliului de Administraţie (poseda acţiuni în valoare de 250 de milioane de lei), fiind stăpîn feudal peste aproape 100 de reţele, unităţi, magazine şi depozite de combustibili, mobilă, materiale de construcţii, ferometale ş.a.m.d. Ştim din surse GUVER­ NAMENTALE că banditul ăsta ŞAN­TAJEAZĂ conducerea P.D.S.R.-ului că, dacă îl va lăsa din braţe, trece cu arme şi bagaje (inclusiv cu postul lui particular de televiziune, inclusiv cu matale, nea Smeorene) la Opoziţie, aşa că nu va mai da nici un miliard de lei în campania electorală a partidului de guvernămînt. Stimate d-le Ion Iliescu, cîţiva dintre fruntaşii P.D.S.R. nu joacă cinstit şi vă vor trage după ei în mocirlă. Treziţi-vă la timp şi daţi cu ei de pămînt, pînă nu se revoltă populația, fiindcă noi nu vrem să aveți soarta predecesorului dvs., îi ajung României doi şefi de stat asasinaţi în secolul acesta, Antonescu și Ceaușescu. E salutar că luptaţi împotriva corupţiei, dar fenomenul acesta nu-i ceva abstract, ci foarte concret. Pe unul dintre tentaculele Caracatiţei scrie cu litere de-o şchioapă: Vasile Nițu. Pe celelalte tentacule se află înscrise, ca nişte ganglioni inflamaţi, nume ca Crin Halaicu, Viorel Oancea, Constantin Simirad, Dinu Patriciu, Petre Roman, Adrian Severin, Traian Băsescu, Nils Şneker, Adrian Moruzi, Agop Kîrmîzian, Raymond Luca, Niculae Spiroiu, Fane Spoitoru ş.a. Ce vă împiedică să-i băgați la zdup sau să-i expulzaţi din țară? F Ticăloşia unor slujitori ai Justiţiei nu mai cunoaşte limite, răbufneşte din canale: se filează, adică se pierde pe drum, şi se

l

28 iulie – 3 august 2020

RM

muşamalizează dosarul CRIMINALULUI Ema­ noil Onoriu, care a terciuit cu maşina trei fiinţe umane. Au trecut aproape 4 ani de atunci şi ploşnița asta ţigănească (mînjind nişte avocaţi şi judecători lacomi) bea şi se ghiftuieşte, în vreme ce doi tineri români căsătoriți şi un prunc aflat în pîntecele femeii au putrezit demult în pămînt. Am auzit că părinții acestui nemernic, lăutarii Gabi Luncă și Ion Onoriu, pretind că sînt creştini şi fac operă de misionari (?!) printre semeni. Noi le propunem atît românilor, cît şi ţiganilor, să nu-i mai primească la uşa lor, atîta timp cît ei acoperă fărădelegea înspăimîntătoare a odraslei pe care au procreat-o.

Aceşti lăutari n-au nimic comun cu creştinismul, pentru că, orbiţi de „iubirea” față de derbedeul pe care îl au în bătătură, sînt complici la cel mai crunt păcat incriminat de Biblie: CRIMA. Iar dacă noi ne permitem să reproducem afirmaţia unui mare procuror, conform căreia „peste 90 la sută dintre judecătorii României sînt corupţi” - sar toate leprele împotriva noastră. Stimaţi judecători, aveţi posibilitatea concretă de a dovedi că nu e aşa: rezolvaţi cazul Onoriu, în conformitate cu legile statului şi cu orice normă de drept pe plan mondial, iar atunci vă promitem că vă vom prezenta scuze.

Pînă atunci, voi n-aveți dreptul moral să mai scoateţi capul în lume, nici să vă uitaţi în ochii copiilor ori nepoților voştri, fiindcă asasinul unui prunc nenăscut şi al părinților lui hălăduieşte de 4 ani în slobozenie, aruncă purcoaie de bani în stînga şi în dreapta şi, ceea ce e mai grav, el nu e numai călăul celor 3 vieţi neprihănite, el e şi groparul Justiţiei Române! F Nouă ne e simpatic crainicul sportiv al Televiziunii, Andi Vilara, dar e cam exaltat şi face gafe. De pildă, sîmbătă seara, încercînd să elogieze performanțele atleţilor români Gabriela Szabo şi Bogdan Tudor, el a zis: „Seară fatidică pentru atletismul românesc!”. Numai că „fatidic” înseamnă, în orice dicţionar, „aducător de neno­ rocire”. O fi vrut, poate, să zică „fastă”. Alte „perle”: „Cea mai bună performanţă din cariera sa, fiind şi de altfel singura”; „Fiecare om are dreptul să-şi aleagă țara de origine” (deci, ţara în care se va naşte!). Dar, cea mai mare eroare a junelui comentator constă în etichetărite lui globaliste, la care nici vîrsta, nici experienţa şi nici pregătirea nu-i dau dreptul: vorbind despre săritorul cu prăjina Serghei Bubka, ziaristul nostru şi-a permis, pe postul naţional de Televiziune, să afirme că „este cel mai mare sportiv al tuturor timpurilor” (?!)

Avem tot respectul pentru formidabilul ucrainian, dar a-l considera aşa ceva înseamnă a nu cunoaşte istoria sportului. Într-un astfel de clasament (de care ziariştii serioşi se feresc) trebuie să se ţină seama atît de calităţile şi performanţele sportivului, cît şi de încărcătura estetică, spectaculară, educativă o unei discipline. De pildă, un atlet mult mai complet decît Serghei Bubka este Carl Lewis, care a realizat performanțe fenomenale (uneori într-o singură zi) şi la 100 metri plat, şi la 200 metri plat, şi la lungime etc. Să mai vorbim oare de Pele, care electriza 200.000 de spectatori pe un stadion, dar şi cîteva miliarde de telespectatori? Să mai vorbim de marii tenismeni, înotători, schiori? De pildă, cineva ar putea să considere că cei 6 metri şi-un pic săriţi cu prăjina de Bubka n-au nici o valoare față de cei aproape 9.000 de metri escaladaţi de neozeelandezul Edmund Hillary şi de şerpaşul său nepalez, primii oameni care au pus piciorul pe Everest şi, desigur, nişte sportivi fabuloşi! Ce altceva decît „sportiv” poate fi considerat extra­ ordinarul navigator norvegian Thor Heyerdal? (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare”, nr. din 17 martie 1995)

RM

Nr. 1547

l

28 iulie – 3 august 2020

Cei trei prinți ai deșertului (1)

altui stat. Iar Qatar, victima acestor strategii SalmanoKushneriste era tocmai prietenul cel mai loial și mai ferm al SUA. Prin căderea în capcana sauditului, interesele SUA nu numai că nu existau, dar nici măcar sigură prezență militară americană, singura care poate Primul virus (1) nu fuseseră asigurate de către auto-intitulatul geniu al să facă față expansiunii iraniene în regiune. Pierderea La ora 0:15, în data de 24 mai 2017, se va micului șeicat ar fi însemnat reducerea prezenței SUA în artei negocierii, Donald Trump.

Măcar și pentru o secundă, cei doi, Trump și declanșa una dintre cele mai grave crize militare și regiune la nivelul anilor ʼ60, reprezentînd cea mai mare Kushner, nu au realizat cît de mișcător era nisipul pe diplomatice pe care Orientul Mijlociu le-a cunoscut înfrîngere a unui imperiu pe timp de pace. Mai ales că, care îl aveau sub picioare și cît de înșelătoare erau de la insurecția palestiniană a lui Yasser Arafat pentru devenind teritoriu încorporat Arabiei Saudite, conform asigurările date de către Bin Salman. Prin aplicarea ocuparea regatului Iordaniei. legii islamice, familia regală saudită era obligată să fanteziile celor doi, SUA au fost la un pas de pierde Ca urmare a unui atac informatic organizat de interzică total prezența oricărei armate străine, în special singura țară care nu a trimis un singur terorist o companie sud-africană din domeniul securității cea a infidelilor, în țara unde se află cele două mari împotriva lor, așa cum au făcut-o toate celelalte state cibernetice, pe site-ul oficial al agenției naționale de Moschei sfinte, Mecca și Medina. Consecința directă a din lumea arabă. Washington a fost efectiv la secunde presă a micului regat arab Qatar este inserată, prin distanță de a-și arunca în aer una dintre cele metodele hackerilor, o declarație falsificată mai complicate dar eficiente relații prin care a șeicului al Thani, conform căreia acesta, dosarul palestinian putea fi monitorizat, fără prezent la premierea noii generații de tineri a fi necesar dialogul cu Moscova, sau de a ofițeri absolvenți ai Academiei de aviație menține o linie fortificată împotriva unui Iran din Doha, ar fi spus că Iranul este o putere din ce în ce mai asertiv pe plan regional și mai politică regională care menține echilibrul nuclear pe plan mondial. din regiune, iar familia sa regală are mare Pentru ca acest întreg scenariu fantast să încredere în Teheran. Întreaga lume devine, colapseze a fost nevoie de intervenția energică astfel, martora unui nou casus belli de a secretarului de stat din acel moment, Rex tip nazist, complet pre-fabricat, pentru a Tillerson (pentru care va și plăti, fiind concediat justifica un război de agresiune a Arabiei în condiții umilitoare de către răzbunătoarea Saudite împotriva vecinului său qatarez. familie Trump). Fostul executiv al Exxon Mobil Identic ca procedeu cu cel utilizat de către îi impune lui Trump o convorbire telefonică cu Germania hitleristă, care și-a folosit proprii năbădiosul prinț moștenitor al Arabiei Saudite, soldați îmbrăcați în uniforme militare Bin Salman. Transcriptul discuției dintre cei poloneze pentru a inventa agresiuni armate doi nu lasă nici o urmă de dubiu cu privire la la adresa sa – agresiuni așa-zis ordonate duritatea mesajului american. Orice război în de către Varșovia – atacul cibernetic plătit Președintele american Donald Trump și prințul moștenitor regiune nu va fi privit cu prietenie de către de către Arabia Saudită și implantarea al Arabiei Saudite Mohammed bin Salman guvernul Statelor Unite, mai ales dacă acela declarației false (fapte probate de ancheta este un război de agresiune și nu unul de ofițerilor CIA chemați imediat de către sprijinului pe care Trump îl acorda, în acele zile, familiei apărare. Bin Salman, alături de Bin Zayed, cei doi Qatar la fața locului pentru a dovedi că nu poartă Saud în conflictul tocmai de ea provocat cu Qatar, ar nici o vină) devin elementul central al unei agresive fi dus la demantelarea prezenței militare americane în prinți moștenitori care se vedeau cu gazul qatarez în campanii de război, care începe prin impunerea Golf. Chiar și fără o imediată expulzare a soldaților buzunar pe spinarea soldatului american, sînt obligați blocadei economice terestre de către Arabia Saudită și americani dintr-un nou teritoriu lărgit al Arabiei Saudite, chiar de nou găsitul prieten de la Casa Albă să facă un Emiratele Arabe Unite. Timp de două săptămîni, cel scenariul imaginat de către Kushner și prietenul său Bin rușinos pas înapoi.

Pentru poziția politică a Israelului în lumea arabă, mai bogat regat al lumii arabe va face față unei imense Salman ar fi cimentat o dependență americană care ar fi mai ales în relația cu Autoritatea Palestiniană, este presiuni mediatice și politice internaționale, fenomen fost dictată direct de capriciile familiei conducătoare de un dezastru absolut, iar pentru Rusia este o victorie care efectiv a luat prin surprindere întreaga lume. la Riad. Este exact scenariul catastrofal pe care George diplomatică și de securitate nesperată. Fără să facă Imediat după apariția acestei știri, manipulînd SUA W. Bush, președintele care a invadat Irak, nu reușise să cel mai mic efort, Rusia se vede dăruită cu un cadou și mințind lumea asupra veridicității, Arabia Saudită îl rezolve și care a dus la eșecul succesivelor campanii geostrategic care va face ca relațiile sale încordate și Emiratele Unite vor declanșa pregătirile pentru a americane de reconstrucție a respectivei țări. cu Iranul să fie dezamorsate natural, iar alianța invada șeicatul qatarez.

Tot acest scenariu creionat de către ginerele Kushner antiamericană cu Turcia asupra Siriei să devină La Washington, fără a se consulta cu principalii avea un singur scop și anume sigurarea unui mediu subalternă intereselor sale directe din Africa de Nord. actori ai aparatului american de politică externă cît mai propice lansării cu succes a planului de pace Trump, alături de ginerele său, va genera prima (care aud opinia șefului lor direct de la televizor), trumpian prin care se credea, naiv, că se poate rezolva mare problemă de stabilitate americană în Orientul nou alesul președinte Trump face declarații care problema palestiniană. Distrugerea Qatarului era prețul Mijlociu. Iranul va accelera dezastrul din Yemen, iar provoacă panică. În baza informațiilor primite de pe care Riad, la sugestia emirului din Dubai (de altfel Arabia Saudită se va vedea atrasă într-un război de la Riad pe filiera Kushner, acesta acuză Doha de mentorul moral și ideologic al prințului moștenitor uzură și nimicitor pentru economia sa și așa subrezită sprijin al terorismului internațional; mai mult, atrage saudit), îl ceruse de la președintele Trump pentru de permanentele conflicte din cadrul OPEC. Pentru atenția asupra jocului dublu qatarez din Palestina, susținerea planului de pace. Succesul planului, care în prima dată în istoria de 70 de ani a relațiilor americane unde, alături de influența iraniană, cea a familiei al visele sale grandomane i-ar fi adus un premiu Nobel cu lumea arabă, un președinte american face o gafă Thani este deja perfect implantată. Datorită teatrului pentru pace, depindea de distrugerea sursei de finanțare monumentală împingînd una dintre cele mai stabile absurd pe care ginerele prezidențial Kushner îl joacă, a Autorității Palestiniene asigurate de către Doha și monarhii din regiune spre exctincție. Qatar va înțelege numit de numai cîteva luni țarul politicii americane familia șeicului al Thani. În viziunea kushneristă, lipsa exact instabilitatea emoțională a tînărului Kushner, în Orientul Mijlociu, Trump face o confuzie de zile de resurse financiare i-ar fi obligat pe palestinieni să lipsa de educație a lui Trump și marja îngustă pe care mari între Doha și Dubai. Crezînd că cea mai mare accepte planul de pace trumpian, oferind una dintre cele o are în raport cu noua administrație americană, astfel bază militară americană din Orientul Mijlociu se află mai strălucite victorii diplomatice socrului său. încît decide deschiderea spre China. Tot prin această în Emirate și nu în Qatar, așa cum este în realitate, Acest interes direct al lui Kushner a servit perfect mișcare a lui Trump, China se vede eliberată de Trump se lansează într-o lungă serie de acuzații la manipulării saudiene. Tînăra generație de prinți Saud, moștenirea pakistaneză care îi bloca drumul spre inima adresa Qatarului. Folosindu-se de naivitatea culturală pentru prima dată aflată la putere ca urmare a vîrstei lumii arabe. Opțiunea qatareză pavează astfel drumul a lui Kushner, de aroganța lui Trump și de lentoarea înaintate a regelui actual care este și ultimul dintre fiii Teheranului chiar spre centrul puterii din Beijing. La legendară a Uniunii Europene, Riad pregătise minuțios fondatorului dinastiei de la Riad, a înțeles că epoca numai doi ani de la eșecul saudian pe mîna americană, terenul pentru dispariția statului Qatar. petrolului, ca instrument de asigurare a dezvoltării în august 2019, Iranul va începe negocierile directe Întreaga comunitate internațională realizează că economice, se apropie de sfîrșit iar regatul lor, într-un cu puterea comunistă chineză. Rezultatul acestora imensa lipsă de cultură geopolitică a lui Donald Trump viitor mai degrabă îndepărtat, dar sigur în timpul vieții va fi unul care va ului pe toată lumea. Un proiect de devine risc major pentru echilibrul mondial. Dispariția lor, se poate prăbuși din lipsă de alternativă. Ca atare, 400 de miliarde de dolari, din care 40 de miliarde în fizică a statului Qatar, care este unul dintre cele mai Bin Salman, exponentul acestei generații și moștenitor primii doi ani, cash, vor fi investiți în infrastructura mari rezervoare de gaz ale lumii, poate provoca un șoc acceptat al dinastiei, nedorind să fie ultimul rege Saud marii anvelope de transport terestru, anulînd orice energetic pe care economia mondială nu îl va putea al țării sale, analizînd corect grandomania lacomă a lui avantaj maritim pe care SUA l-ar fi putut utiliza absorbi decît cu costuri enorme. Ca atare, un adevărat Trump și politica superficială a lui Kushner, a înțeles pentru blocarea expansiunii economice a ambelor proces educativ începe să fie promovat de către toți exact oportunitatea care i se oferă. Pentru Bin Salman, puteri asiatice. Nu numai că jocul kushnerian a distrus ambasadorii străini cu acces la Casa Albă, tocmai soluția supraviețuirii familiei Saud este reprezentată de complet avantajul maritim al puterii americane din pentru a opri răspîndirea inculturii politice a familiei imensele resurse de gaz ale vecinului său. Întreaga țesătură regiune, dar a oferit resurse vitale pentru expansiunea Trump în interiorul delicatului mecanism politic de minciuni și manipulări regionale ale saudianului în Mediterană a Iranului. din lumea arabă. Pentru comandanții din Pentagon, nu servea decît scopului real, dar bine ascuns, acela al (va urma) Qatarul reprezintă locul unde se află efectiv cea mai supraviețuirii unui regat și unei monarhii, prin dispariția H.D. Hartmann

3

4

Nr. 1547

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Solidari la nevoie În epoca modernă, cred că omul nu a trăit niciodată în izolare, așa cum se întîmplă azi. Nu zicem că nu a avut problemele lui personale, sociale. Fiecare generație, cu problemele ei... În zilele noastre, lumea trăiește în civilizație, cum s-ar spune, dar, în realitate, lucrurile nu stau deloc așa... Tot mai mulți români își duc traiul în condiții precare, și nu vorbim doar de cei care trăiesc la sat, unde lucrurile sînt complet diferite de cele de la oraș. Sînt sate în care curentul electric ține de lumea poveștilor, apa curentă lipsește, grupul sanitar este undeva în fundul curții, deși toate acestea sînt indispensabile unei vieți decente. Nu mai vorbim de drumurile presărate cu adevărate cratere, încît la orice ploaie, mașinile nu mai pot înainta decît tractate cu un utilaj greu. Oamenii sînt nevoiți să înoate în noroiul pînă la genunchi. Școlile, în unele locuri din țară, arată ca în comuna primitivă, clădirile sînt improprii pentru ceea ce se cheamă un învățămînt modern, în care dascălii să nu mai fie nevoiți să străbată zeci de kilometri pe jos, prin păduri, pe dealuri, pînă la elevii lor... Pentru că, în anumite zone, mijloacele de transport în comun par să nu fi fost încă descoperite de mintea omului.

Ce e drept, s-au mai construit locuințe, nu pe măsura așteptărilor, haotic în mare parte, după revoluția din decembrie. Din păcate, cursul vieții românului a luat o cu totul altă turnură decît ne-am fi așteptat după căderea regimului comunist: oamenii, obișnuiți cu un anumit mod de viață, în capitalism au găsit altceva... Cît de

fericiți sînt acum și cît confort le oferă noul regim li se pot citi pe chipuri. Numai neliniște, frămîntări, fiindcă nimeni nu le mai garantează un trai decent și siguranța zilei de mîine... Am rămas surprins cînd o adolescentă, elevă la un liceu dintr-o localitate din județul Hunedoara, iubitoare de poezie, în epistola de două pagini cu scris caligrafic ordonat, corect gramatical, îmi spunea că în satul în care locuiește cu părinții nu are nici curent electric și nici calculator; își pregătește temele la lumina lămpii cu gaz, ca pe timpul străbunilor. E vorba de un sat aflat pe culmile munților, printre păduri de brazi, unde iarna se aude doar urletul lupilor, iar vara, cîntecul păsărilor obișnuite cu sălbăticia. Un sat cîndva plin de viață, acum, pe cale de dispariție... Pe ici-pe colo, se mai aude, din cînd în cînd, cîte un bătrîn vorbind de unul singur, prin gospodărie, jelindu-și bătrînețea. Cei tineri au plecat în lumea largă pentru un trai mai bun și vin să-și vadă locurile natale din an în Paște... Să se întoarcă la vatră nici vorbă, pentru că democrația le-a dat posibilitatea să plece fiecare unde dorește, deși nimeni nu i-a legat de mîini să muncească aici, pe plaiurile natale... Așa e omul, niciodată nu e mulțumit cu ceea ce are; în goana lui de a strînge cît mai multă avere, uită de Dumnezeu, de familie, frați, rude, părinți... Scrisoarea tinerei nu doar că m-a înduioșat, dar mi-a lăsat un gust amar, făcîndumă să mă gîndesc cu îngrijorare la soarta acestei nații, la viitorul ei incert, mai ales de cînd s-a abătut peste noi coronavirusul, care a lăsat pînă acum răni adînci în sufletul multora dintre noi. Sînt convins că tînăra nu mi-a scris ca să se plîngă de situația reală din satul ei, ci pentru a contrazice minciunile grosolane debitate la tv de politicienii noștri, cum că în țară curge numai lapte și

Apele termale ale Băilor Herculane, „un dar al zeilor”

Stațiunea Băile Herculane este unul dintre cele mai vechi centre balneare ale lumii, cu o vechime atestată documentar de mai bine de 1.850 de ani. Acest lucru e consemnat într-o tabula votivă din băi, datînd din anul 153 d.Chr.: ,,Zeilor și divinităților apelor, Ulpius Secundinus, Marius Valens, Pomponius Haemus, lui Carus, Val, Valens, trimiși ca delegați romani să asiste la alegerea în calitate de consul a fostului lor coleg Severianus, întorcîndu-se nevătămați, au ridicat acest prinos de recunoștință”.

Existența neîntreruptă de aproape două milenii a stațiunii Băile Herculane a fost favorizată de eficacitatea miraculoasă a izvoarelor termale, socotite ,,un dar al zeilor”, dar și de pitoreasca așezare a stațiunii într-o vale adăpostită de munți, de o frumusețe aparte.

28 iulie – 3 august 2020

RM

miere... Astfel de sate părăginite întîlnim pretutindeni pe plaiurile noastre. Din păcate, cei care ar trebui să se ocupe de progresul țării sînt preocupați de propriile interese, nicidecum de bunăstarea poporului. Din cauza politicii lor mincinoase, în unele locuri, oamenii trăiesc ca în Evul Mediu, departe de un trai civilizat. În asemenea condiții, tu, omule simplu, la ce folos că te bucuri de libertate, dacă nu ai un loc de muncă sigur și nu te simți protejat cînd mai dă peste tine o pandemie cum este cea de acum? Să vedem cît de fericit vei fi cînd o să fii vîrît din nou, cu forța, în izolare... Întradevăr, dacă ți-ai pierdut locul de muncă din pricina asta, statul are grijă de tine, oferindu-ți, ca alternativă la existență, cîteva sute de lei pentru șomaj... Dar cum ai să te descurci avînd atîtea facturi de plătit, bașca alte cheltuieli pentru coșnița zilnică, pentru tine și familia ta? Timpul se scurge, cu pandemie sau nu, dar ce te faci cînd facturile nu contenesc să vină de-a valma în cutia poștală, iar bugetul tău este tot mai șubred din cauza crizei coronavirsului? Cu optimismul caracteristic românului, dar mai ales cu umorul lui proverbial, făcînd haz de necaz din orice, vom trece peste toate relele, chiar dacă peste o vreme ne va paște, cum ne spun autoritățile, o nouă porție de coronavirus... Să nu anticipăm însă, și să trăim viața așa cum ne este dată.

Să ne bucurăm de tot ce ne oferă ea cu fiecare clipă, indiferent de problemele și de necazurile fiecăruia dintre noi. Iubindu-ne aproapele, vom învinge toate pandemiile ce se vor abate peste neamul nostru și nu numai.... Istoria ne-a dovedit că știm să fim solidari la nevoie... Pămîntul are nevoie de noi, de flori, de soare, de toate lucrurile bune și frumoase, astfel încît viața noastră să meargă înainte, către progres și civilizație, nicidecum să batem pasul pe loc ori să ne întoarcem la vremurile grele de odinioară.

ION MACHIDON, Președintele Cenaclului ,,Amurg sentimental” Băile Herculane au devenit parte a României. După al II-lea război mondial, localității i s-a acordat statutul de oraș și, prin Hotărîrea nr. 1.016, din 12 octombrie 2011, statutul de stațiune balneară.

Unul din atuurile stațiunii îl constituie izvoarele cu apă fierbinte, cu multiple calități curative, descoperite încă din timpul romanilor. Stațiunea Băile Herculane dispune de 15 izvoare cu ape minerale și termale, folosite exclusiv pentru tratarea afecțiunilor reumatice, nervoase și nutriționale.

Monumente și obiective turistice

Istoricul stațiunii În perioada civilizației romane, stațiunea de pe Valea Cernei a constituit un important punct de atracție pentru aristocrația Romei antice. Impresionați de excepționala putere tămăduitoare a apelor sacre de pe Valea Cernei, romanii sosiți în Dacia le-au închinat un adevărat cult balnear sub semnul tutelar al lui Hercules, fiul lui Zeus și al frumoasei Alcmena, consemnat în mitologia romană ca patron al izvoarelor termale, simbol al puterii și al echilibrului între forța fizică și cea spirituală. Din

l

timpul romanilor, aici, la Ad Aquas Herculi Sacras, au rămas numeroase vestigii: apeducte, băi, statui, monede, tabule votive ridicate ca semne de mulțumire aduse zeilor pentru vindecare. Tot aici au fost descoperite șase statuete dedicate zeului Hercules.

După 1718 (Pacea de la Passarovitz), începe istoria modernă și contemporană a Băilor Herculane, în cadrul Imperiului austriac. Din 1736 începe reconstrucția și modernizarea băilor, a căilor de acces, grănicerii bănățeni construind aici majoritatea edificiilor din stațiune, care poartă amprenta unui baroc austriac impresionant.

Stațiunea este vizitată de-a lungul timpului de mari personalități, între care: împăratul Iosif al II-lea, împăratul Francisc I și împărăteasa Carolina, împăratul Franz Iosef și împărăteasa Elisabeta. În 1852, împăratul Austriei considera Băile Herculane ca fiind ,,cea mai frumoasă stațiune de pe continent”, iar împărăteasa Elisabeta – pasionata, îndrăgita, distinsa și armonioasa Sissi – scrie un jurnal intim în care Băile Herculane sînt o prezență distinctă și încîntătoare. În urma primului război mondial și a Tratatului de la Trianon, Banatul și

* Statuia lui Hercules, cel mai cunoscut simbol al orașului Băile Herculane, este declarată monument istoric. A fost turnată în bronz, în anul 1847, de maeștrii Ramelmayer și Glantz din Viena și îl reprezintă pe Hercules, purtînd pe umărul stîng pielea leului din Nemea și o măciucă, aceasta fiind prima muncă a lui Hercules, din cele 12 munci, stabilite de către regele Euristeu. Statuia a fost construită la comanda arhiducelui Carol al Austriei, în cinstea ofițerilor și soldaților care păzeau granițele Imperiului Austro-Ungar. * În stațiune există Muzeul ,,Nicolae Cena”, ale cărui colecții au început să fie constituite în anul 1922.

Cochetînd cu arheologia, Nicolae Cena, un militar de excepție, a făcut săpături în locul unde fusese Castrul Roman Ad Mediam, descoperind astfel o serie de monede, documente religioase, profane, inscripții și statui. El a fondat un muzeu la Băile Herculane, unde a donat toate descoperirile sale de la Castrul Roman.

Muzeul este situat în centrul Stațiunii Băile Herculane, în clădirea Cazinoului, numele lui Nicolae Cena fiindu-i atribuit, în semn de respect față de omul pasionat de cultură și istorie, a cărui muncă a avut un impact major asupra vieții culturale din Mehadia, Băile Herculane și nu numai. * Stațiunea face parte din Parcul Național Valea Cernei-Domogled, zonă în care se află ruinele băilor romane, Peștera Hoților (Grota Haiducilor), Grota cu Aburi, Crucea albă și alte obiective de interes pentru vizitatori.

RM

Nr. 1547

l

28 iulie – 3 august 2020

5

Polemici«Controverse Alexandru Jula, romanticul de neuitat

E greu să „vorbești” despre Alexandru Jula într-un articol, pentru că acest unic interpret de muzică ușoară, în principal, era un univers de gîndire, de simțire, de omenesc.

Spun să „vorbești” pentru că, prin fiecare rînd scris, autorul comunică, dialoghează (monodialog, cum spun francezii), se adresează celor care citesc aceste rînduri.

Cine-l poate uita pe Al. Jula, cu acea piesă preluată de la Enrico Macias, La femme de mon ami? Alt nemuritor: Enrico Macias, franco-algerian, pe numele său Gaston Ghrenassia, născut în Algeria franceză, într-o familie de evrei, pe 11 decembrie 1932. S-a stabilit la Paris; a fost și în țara noastră, a participat la Festivalul de muzică ușoară „Cerbul de Aur” de la Brașov, în 1971. Cine poate uita melodia Tu es la femme de mon ami? „Je sais pourquoi tu as pleuré/ Et tristement m’as regardé…/ Je peux te prendre dans mes bras/ Pour embrasser tes yeux rougis,/ Mais moi, je n’en ai pas le droit:/ Tu es la femme de mon ami!“ (Eu știu de ce ai plîns/ Și cu tristețe m-ai privit/ Pot să te iau în brațe/ Ca să-ți sărut ochii înroșiți/ Dar eu nu am acest drept:/ Ești soția prietenului meu!) În română, cuvintele sînt adaptate melodiei, dar păstrează mesajul, pe care parcă îl accentuează. Alexandru Jula interpreta cîntecul cu atîta lirism, cu vocea lui caldă, încît parcă ascultai o doină, îți transmitea jalea, dorul, sentimentul înăbușit, din cinste și onoare, de cuvintele care se-nlănțuie, repetînd și întărind durerea din adîncul sufletului, dar hotărît să rămînă loial prietenului: „Pe tine nu te pot iubi/ Oricît mi-ar cere inima/ Nu te primesc în viața mea/ Pentru că eu nu pot uita/ Că tu ești și rămîi mereu/ Soția prietenului meu…/ Pe tine nu te pot iubi/ Chiar de-am să lupt cu dragostea,/ Nu vreau să mint pe cineva/ Căci de-aș minți m-aș rușina/ Și n-aș putea să mai fiu eu/ În fața prietenului meu…/ Tu ești și-așa vei fi mereu/ Soția prietenului meu…“. În sfere de visare ne înalță și cînd interpretează „Floare albă din Pireu”, precum și alte nenumărate cîntece. În interviul realizat de Ghiță Nazare și publicat în revista Casei de Ajutor Reciproc a Pensionarilor din Galați, „Armonii de toamnă” (Anul 1 Nr.1/2016, p.2024), Al. Jula își dezvăluie sufletul, condiția de artist și de român decepționat de situația în care a ajuns țara. Deși mai toți cei care-și amintesc de el îl consideră gălățean, Al. Jula e ardelean din naștere: s-a născut la Șimleul Silvaniei, județul Sălaj, la 24 iulie 1934, din părinți țărani simpli, fapt de care era tare mîndru. „La vîrsta de șapte ani, datorită Diktatului de la Viena, am fost aruncat, împreună cu întreaga mea familie, din România ocupată în România liberă. Ce mi se pare de neînțeles este că astăzi nepoții acelora care în timpul ocupației horthyste au chinuit mii de familii de români, printre care a fost și familia mea, sînt în Guvernul și Parlamentul României și fac legi și pentru mine”. Cu această ocazie face o destăinuire: ardeleanului care, ca orice ardelean, cînta doine, i-a fost un fel de frică de muzica ușoară, care „are o mare încărcătură. Am plecat în această aventură cu entuziasmul tinereții și cu nestăvilita mea dragoste pentru muzică. Pot să mă bucur astăzi, cînd au trecut aproape 60 de ani de la începuturi, că entuziasmul și dragostea pentru muzică mi-au rămas intacte”. Era, deci, în 2016, cînd neuitatul cu glas de aur avea 82 de ani. În 2018, cu o lună și trei săptămîni înainte de a împlini 84 de ani, ardeleanul care a devenit simbol al Galațiului, unde și-a legat sufletul de oamenii locului, de instituțiile sale artistice, de Dunăre, a plecat la Ceruri.

A avut o copilărie chinuită din cauza Diktatului de la Viena. Pentru a scăpa de opresiunea horthystă, s-a refugiat din localitate, adesea rătăcit de familie, pînă a ajuns în România liberă. A urmat liceul Comercial din Cluj. La absolvire a fost repartizat la Bistriţa. Cum avea în sînge şi în glas doinele, horele (cîntecele), tărăgănatele, timp de un an a activat, ca solist vocal, într-un colectiv de artişti amatori deosebit de talentaţi, realizînd spectacole de revistă apropiate de nivelul profesioniştilor. Făcînd un ocol printr-o localitate de la graniţa cu Iugoslavia, a venit la Galaţi, la surorile sale. „Primul lucru pe care l-am făcut: m-am dus să văd Dunărea. Apoi, la întoarcere, am văzut un afiş. Teatrul de Estradă prezenta spectacolul «Sugestii şi reclamaţii». N-am să uit asta toată viaţa” – îşi aminteşte marele artist (într-una din scrisorile pe care ni le-a trimis, cînd adunam material pentru micromonografia apărută

în 2010, în volumul „5 DESTINE – Gabriel Bratu, Elena Galaction, Al. Jula, Gh. Sărac, Mirela Vlad”, Ed. TIPOMAN, Ploieşti, 2010). S-a prezentat la directorul teatrului, Aurel Manolache, timp de zece zile la rînd. În după-amiaza celei de a zecea zile, „Aurel Manolache, cînd m-a văzut, l-a trimis pe Milu Iosipovici (regizorul) să mă expedieze.

«De unde vii?» m-a întrebat acesta. «De la Bistriţa.»

«Măi băiete, tu ai mai cîntat undeva?» I-am spus «Da, la Bistriţa.» Aveam la mine un program pe care eram trecut de nouă ori. Am fost chemat şi ascultat. Aurel Manolache mi-a zis «De mîine eşti angajat provizoriu», iar provizoratul a durat 50 de ani, după ce, la 1 octombrie 1954, am fost angajat la Teatrul din Galaţi.

Alexandru Ionescu (azi aproape de 89 de ani), care, prin anii 1952-1954 făcea parte din Ansamblul Armatei, Regiunea a III-a Militară de la Cluj, după armată, dansator profesionist în Ansamblul „Ciocîrlia” al Casei de Cultură a M.I., apoi conducător al colectivului de estradă de aici, dar și partener, la o seamă de scenete, al actriței Draga Olteanu-Matei, consideră că Al. Jula s-a afirmat încă din anii de liceu: „Prima scenă a fost aceea din Armată, de la Cluj, unde cînta, mai ales, potpuriuri de muzică uşoară şi avea mare succes.

Era de înălţime medie, vioi şi slăbuţ. Constituia o atracţie a manifestărilor care se organizau, şi oamenii veneau să-l vadă şi să-l asculte pe el”. Răsfăţat al scenei, al emisiunilor radiofonice şi al celor de televiziune, al diverselor întîlniri şi evenimente culturale, Al. Jula a purtat făclia muzicii uşoare româneşti vreme de 65 de ani, pînă în ultimele luni de viaţă. În Informația Bucureștiului din 12 martie 1963, la rubrica „În faţa micului ecran”, citim: „Cîntăreţii Ionel Miron şi Alexandru Jula de la Teatrul Muzical din Galaţi merită a fi apreciaţi în chip deosebit pentru frumoasele lor calităţi vocale şi interpretative. Constituiţi într-un duet bine sudat, dar manifestîndu-se şi ca solişti, cei doi artişti s-au prezentat cu un program bine pus la punct, din care relevăm Iubire, iubire de Radu Şerban (solo Ionel Miron), Armonica de Iosif Ţankov (solo Alexandru Jula) şi Turturele de Temistocle Popa (duet).” Despre colaborarea celor doi interpreţi (nu „cîntăreţi”, că aceștia prea s-au înmulţit, ci interpreţi!) apar articole într-o mulţime de publicaţii, şi referirea la acestea ar umple paginile unui studiu amplu. Cităm, totuşi, din „Secera și Ciocanul” (1 februarie 1974), cîteva din rîndurile scrise de actorul Ion Focşa, purtînd titlul „Jula şi Miron pe acelaşi balansoar... muzical” (la Piteşti): „Au muncit tot timpul cu rîvnă şi pasiune, modestie şi încredere în talentul lor, s-au lăsat îndrumaţi de competenţa muzicală a dirijorului Cristofor Barbatis şi, cu fiecare spectacol, şiau cucerit popularitatea (...) Nenumărate sînt sucesele obţinute în spectacolele Teatrului Muzical N. Leonard din Galaţi. O enumerare a lor e de prisos. Cine poate uita piesele Oraşul de la Dunăre, Dor de marinar, Serenada primăverii, Inelul de logodnă sau Akropolis? Sînt numai o mică parte din bogatul lor repertoriu, la care se adăugă zestrea de pe discuri, pentru că Electrecord-ul a ştiut să valorifice această mină de aur”. Pe lîngă acestea, adăugăm noi, să nu uităm CD-urile care au urmat şi pe care, azi, le ascultăm oricînd. În interviul luat de M. Macarie la Radio Litoral (19 iulie 1979), Al. Jula „dezvăluie” secretul cuplului, „cel mai trainic din muzica noastră uşoară”: „Aş spune, fiindcă amîndoi iubim Galaţiul şi teatrul pe care nu l-am părăsit niciodată. (...)

Vedeţi, noi avem o tradiţie cu totul deosebită (...) E vorba de REVISTĂ, de spectacolul complet şi complex, cu temă, care include muzica, dansul, poanta veselă şi ironică, recuzita, costumele...”.

După despărţirea de Ionel Miron, Al. Jula îşi continuă activitatea şi se menţine, de-a lungul anilor, cap de afiş în spectacolele care includ şi muzică uşoară. E drept, în „perioada de tranziţie”, a avut o perioadă grea, pe care artistul a depăşit-o: a suferit o operaţie de inimă. În Viața liberă din 17 iunie 1999, ziarista Angela Ribinciuc scrie: „După o perioadă mai dificilă, pe care a depăşit-o cu bine, revine cu o inimă proaspătă şi plină de dragostea semenilor”. În anul 2000, Monica Popescu publică, tot în Viața liberă (24 aprilie), un articol din care aflăm că Băsescu, ministrul Transporturilor, a mărturisit că, pe vremea cînd naviga, dădea dispoziţie ca la staţia de amplificare de pe navă să se cînte doar Floare albă din Pireu şi Soţia prietenului meu. „La Al. Jula melodia e frumoasă, armonioasă, textul

e articulat pe ritmul antrenant, la care se adăugă glasul atît de plăcut şi de personal, care te poartă spre alte zări”.

Colaborarea cu Dumitru Lupu aduce o valenţă în plus artei sale: „bunicul” cel blînd cîntă şi-i încîntă pe copii. Mereu spunea: „nu-i nici o afacere să mori la 25 ani. Bucuria mare este să trăieşti cît se poate de mult”. ,,Şi frumos” – adăugă ziarista Angela Ribinciuc. Şi Al. Jula, odată trecut de 80 de ani, n-a mai fost bătrîn, a devenit longeviv (cum spune conducătorul meu de doctorat, prof univ. Şt. Cazimir). A cîntat, de-a lungul carierei, muzică pop, disco, etno, melodii din repertoriul internaţional, cîntece de petrecere, romanţe, balade, muzică populară, dar şi melodii pentru copii. Are peste 20 de albume discografice, de la primul, scos în 1966, de Electrecord - «Ionel Miron şi Alexandru Jula», pînă la cele mai recente, „Un ocean de iubire” şi „De ce n-ar fi şi a treia tinereţe”, realizate în 2012, de studioul Spiros.

A fost răsplătit cu numeroase premii, medalii şi trofee, a fost desemnat Cetăţean de onoare al oraşului Galaţi. A fost onorat de Preşedintele Ion Iliescu, la 8 ianuarie 2004, cu Meritul Cultural în grad de Comandor. Şi, fapt nu lipsit de importanţă, chiar şi Ceauşescu şi-a pus semnătura pe două Brevete acordate acestui mare interpret: Ordinul „Meritul Cultural” clasa a V-a (12.IX.1968) şi Ordinul Muncii clasa a III-a (1974). I s-au dedicat „articole în reviste româneşti, dar şi în pagini de monografii” (Teodora Miron, „Viața liberă”, anul XXIX, nr. 8721). Şi, pe 3 iunie 2018, a plecat în veșnicie, dar acest simbol al Galaţiului, „ultimul romantic”, n-a plecat de tot. A rămas cu noi, în sufletele noastre, îi vom asculta cîntecele înregistrate, face parte din patrimoniul nostru cultural, înscriindu-se în rîndul nemuritorilor. N-a fost numai un interpret de muzică (de mai multe genuri), ci şi un animator şi susţinător al vieţii culturale din Galaţi şi din ţară. Nu toată lumea ştie că acest om cu zîmbetul pe buze a fost alături de mînuitorii condeiului ascuţit la festivalurile de epigramă din Galaţi, şi că a participat, de mai multe ori, la Revelionul Caricaturiştilor, care are loc la Urziceni, în jurul zilei Sfîntului Andrei. A iniţiat şi o emisiune la postul de televiziune local, la care a invitat şi epigramişti din ţară şi de la Chişinău. Am reţinut un catren, cu accentuată notă satirică, al lui Ion Diviza, intitulat Hoţi legali: ,,Din tot ce Parlamentul drege/ E clar un lucru pentru toţi:/ Mai lesne intră hoţii-n lege/ Decît să intre legea-n hoţi”.

Al. Jula a lăsat ecoul, trăirea cîntecelor sale, în sufletele noastre. Îi ascultăm sau îi fredonăm melodiile şi comunică şi azi cu noi. După mărturisirea proprie nu el îşi alegea cîntecele, ci inima cu iubirea lui. Era un om care gîndea pozitiv. Iubirea era cea care-i justifica şi-i purifica existenţa: „Nu voi spune adio iubirii nicicînd”, iar iubita îl ancorează „Între pămînt şi cer/Nu mai alerg stingher/Acum te am pe tine/Şi avem iubirea noastră”. „M-am însurat o singură dată şi am, de atunci, aceeaşi consoartă” – îi mărturiseşte lui Gh. Nazare, în interviul apărut în revista „Armonii de toamnă”, nr. 1/2016. Această consoartă este doamna Lucia Jula care i-a stat alături la bine şi la rău, i-a fost sprijin întreaga viaţă.

Avînd şi Domnia Sa structură muzicală, l-a inspirat, i-a creat acea atmosferă unică de iubire şi de preţuire faţă de femeie. În textele cîntecelor lui Al. Jula iubirea şi femeia (iubita) sînt repere ale existenţei sale: mesajele sînt de-o rară frumusețe, textul cîntă într-o logodire perfectă cu melodia şi cu sufletul său, iar melodia „rezonează” în poezia pe care o-mbracă. Iubirea împărtăşită face ca totul să cînte – „Şi mare şi cer ascultă/ Parcă dansează o lume întreagă/ E vrajă şi fantezie” (Mulţumesc iubirii).

Alexandru Jula rămîne un interpret venerat nu numai de generaţia ajunsă la vîrsta înţelepciunii. E drept, tinerii nu-l cunosc, dar, după ce-l ascultă, nu-l mai uită şi solicită cîntecele sale. Pentru că în aceste cîntece predomină primăvara şi, aproape din toate, izbucneşte tinereţea cu freamătul ei. Păcatele de toamnă sînt împrăştiate de vîntul trimis de Dumnezeu care-Și coboară braţul dintre nori şi sfarmă porţile durerii. Dorurile susură din frunză, legănînd tăcerile din noi. Melodiile sale sînt o oază de lumină, ne înseninează obrazul cu flacăra bucuriei că sîntem oameni şi că trăim.

Alexandru Jula caută iubirea în flori, în stele, în depărtarea mărilor... e însetat, totuşi, de certitudine, nu mai vrea să mai rupă atîtea flori şi să pună întrebări florilor. E un carpe diem românesc, topit într-un carpe rosam al sufletului sensibil înălţat de o voce inegalabilă a omului dintr-un port al marelui fluviu care ne leagă de Europa şi de marea care-i leagănă melodiile. După o piesă interpretată de el, rămîne în noi ecoul cîntecului şi al glasului său binecuvîntat de Dumnezeu. Deşi a plecat, a rămas, nemuritor, în inimile noastre. „Poate că un stins ecou/ În inima-ţi va tresări/ Şiatuncea eu în gîndul tău/ Voi reveni tiptil...” (Cînd liliacul...)

Dr. Elis Rîpeanu

6

Nr. 1547

Polemici«Controverse

Pas de rac

De 30 de ani, mergem spre viitor cu pas de rac, pentru a scoate la suprafață, din lada Istoriei, ,,deșeurile” de altădată. Prezentul nu vede bîrna din ochiul său și arată paiul din ochiul trecutului.

Scormonind prin arhive, ,,vigilenții” au descoperit că UN DOMN, nu unul oarecare, ci anume cel care timp de 3 decenii a ocupat un scaun înalt, mînuind ,,arginții” țării, ar fi fost informator. Fiind luat în vizor, pe micul ecran e ,,forfecat”. Doar că un informator n-a fost neapărat un trădător. Din trecutul îndepătat, se știe că fiecare stat a avut și are nevoie de informații, fără de care ar fi un haos mare.

Domnitorul Ștefan cel Mare le spunea informatorilor săi ,,iscoade”, iar Napoleon, ,,monseniori”. Întorcîndu-ne mereu la ziua de ieri, cînd ziua de azi are atîtea pete pe obraz, în viitor nu vom ajunge nicăieri. Trecutul a plecat, viitorul e incert, să trăim în prezent! În lucrarea sa, ,,Noțiunile de Suflet și Dumnezeu în Fiziologie”, savantul Nicolae C. Paulescu scrie: ,,Fiecare epocă, de cînd lumea, și-a avut prejudecățile ei. Ceea ce numim mentalitate sînt, în primul rînd, sinteze colective ale prejudecăților dominante într-un anumit moment istoric. Mentalitatea modernă, pe lîngă prejudecata că nu ar mai avea prejudecăți, se definește prin alte cîteva apriorisme generale și cronicizate: exaltarea rațiunii, a individului, a progresului etc.

La rînd cu acestea (și în strînsă legătură cu ele) stă

prejudecata incompatibilității între adevăr științific și adevăr religios, între valorile credinței și valorile cunoașterii”. Tot ce nu intră în aceste concepții deranjează, și lumea în loc să lupte pentru progres, luptă pentru infern.

Fiecare epocă istorică a avut ,,torsionarii” (sau torționarii) săi; îi are și în prezent și-i va avea și în viitor.

Comunismul, care se credea ,,stăpînul lumii”, ca și capitalismul, care se crede la fel – ambele pot demonstra doar succesiunea de timp a unor idei răzlețe care n-au avut o finalizare concretă în beneficiul omenirii. Poate că o finalizare mai concretă, în sensul europenizării spre care se tinde și al unei bunăstări corect partajate, de care să beneficieze toate țările membre ale forului comunitar, o vor obține europarlamentarii români care ne reprezintă la Bruxelles (fără fostul președinte ,,Să trăiți bine!”, încă în amintire, bănuit de ,,ciripire”). În sfîrșit, acum sperăm că, odată ,,europenizați”, VOM TRĂI BINE. Deocamdată, marea majoritate a oamenilor ,,trăiesc bine” doar prin reprezentanții lor – parlamentarii și cîțiva ,,Hopa Mitică”, cu pensia ,,nesimțită”. În ce privește pandemia, cu ochiul liber se vede că nu întîmplător a ocupat întregul mapamond și este foarte ciudat că ,,la țanc”, cînd bolnavul ,,își dă ochii peste cap” este filmat, ca și cei ce cad ,,ca muștele” pe asfalt. Povestea, mult exacerbată, pare legată cu ață albă. Adevărul îl vom afla cînd nodurile se vor dezlega, dacă, pînă atunci, vom reveni la CELE 10 PORUNCI! LILIANA TETELEA

O tradiție barbară: mutilarea sexuală a fetițelor (6) Femeia – „SCLAVĂ, fără nume, fără drepturi, fără demnitate” (2)

„Încerca să ne protejeze, zise Nanu, cu sughițuri de plîns. Mi-am îmbrățișat strîns frățiorul, acolo în întuneric. Încercam să nu fac nici cel mai mic zgomot, dar lacrimile îmi inundau obrajii. I-am auzit pe mama și pe năvălitor luptîndu-se, apoi am auzit-o pe mama urlînd: – Te rog nu mă omorî, te rog!

Apoi, dintr-odată, se făcu liniște. Imediat după aceea, am înțeles că bărbatul dăduse foc la casă, după limbile de foc și de fum care ajungeau pînă la noi. Am scos capul afară și am văzut că totul luase foc. Am sărit jos și m-am întors să-l ajut pe fratele meu să iasă din ascunzătoare, murmură Nanu. În acel moment, am văzut-o pe mama tăiată, la picioarele grămezii. La lumina flăcărilor, se distingea o mare baltă de sînge.

Omul acela îi tăiase gîtul.

– Mămico! Mămico!, am strigat.

Am îngenuncheat și am întors-o pe spate, dar ochii ei, deschiși, erau străpunși [?], fătul zăcea pe pămînt, înecat în sînge. Nu știam ce să fac, dar eram sigură că trebuie să-l salvez pe frățiorul meu. Înconjurată de flăcări, luai pe mine o pătură și am încercat să ajung la ieșire ca să-l scot afară, dar n-am reușit să ajung.

– Îmi pare rău, Nanu, am murmurat, cuprinzînd-o în brațe. Îmi pare foarte rău, dar nu plînge, și mie mi s-a întîmplat la fel. Nu ești singura. În acel moment, flăcările cuprinseră totul în jurul meu, continuă Nanu, cu un frison, de aceea nu știam ce să fac ca să scap. Cînd am ajuns la ușă, mă trezii în fața unui zid de foc, prin care am trecut țipînd. În felul acesta m-am ars, adăugă, trecîndu-și mîna pe brațul stîng și pe obraz. Avea pielea total înroșită și plină de bășici” (pp.217).

De-a dreptul cutremurătoare sînt paginile în care Mende redă suferința prin care a trecut cînd a fost supusă operației de excizie și infibulare. Spre deosebire de alte țări, unde fetițele sînt supuse excizării la șapte zile după naștere, în regiunea în care se născuse Mende operația avea loc înainte ca fetițele să devină nubile.

Iată tot ce povestește însăși Mende despre operația pe care a suportat-o, prin tăierea în carne vie:

Numai către unsprezece ani, am descoperit pînă la urmă semnificația sîngelui abundent pe cearceaful nupțial al lui Kunyant (sora mai mare). Într-o zi, mama m-a anunțat că a sosit timpul să fiu infibulată. În tradiția noastră, această ceremonie înseamnă trecerea de la copilărie la vîrsta adultă; pentru băieți are loc la doisprezece ani, pentru fete, puțin mai devreme.

Am rugat-o pe mama să-mi explice despre ce era vorba; ea m-a condus în colibă, a închis ușa, mi-a zis să mă așez pe pat și să-mi desfac picioarele, apoi mi-a arătat unde o să-mi taie păsărica și în ce mod o să mi-o refacă prin coasere, lăsînd numai o găurică. Eram terorizată: însemna că va fi îngrozitor de dureroasă toată treaba. O lună întreagă, de cîte ori revenea la această problemă, eu mă puneam pe plîns. Cînd tata a aflat că eram total bulversată, m-a luat pe genunchi și m-a mîngîiat blînd pe cap.

– Nu plînge Mende. Prin asta vor trece toate fetele de vîrsta ta, din acest trib, nu vei fi singura – încerca el să mă consoleze.

Mama era lîngă noi și mi-a luat mîna.

– Ba („tata”) are dreptate, Mende. O să vezi c-o să te faci bine; plus de asta, dacă refuzi să faci acest lucru, n-o să poți să te măriți.

Pînă la urmă, m-au convins că n-aveam încotro și că trebuia să mă supun. Încrezîndu-mă în părinții mei, m-am hotărît să fac operația cît mai curînd posibil. Mama s-a dus la femeia care „infibula” și a fixat întîlnirea după trei zile. Însă unele prietene mai mari decît mine care erau deja „infibulate” mi-au spus că e ceva groaznic și că n-ar fi trebuit să permit să mi se facă acest lucru. M-am întors acasă plîngînd și i-am spus totul mamei.

– Mi-am schimbat hotărîrea, îi spusei cu sughițuri, alte fete mi-au explicat totul. Te implor, nu mă forța să fac acest lucru.

– Nu trebuie să le crezi, îmi spuse ea. Nu fi îngrijorată, am fost asigurată că acea femeie va fi deosebit de delicată cu tine. În ziua stabilită, cu puțin înaintea zorilor, femeia „specialistă” în infibulație sosi la noi acasă. Mai erau prezente Kunyant și Shokan, înștiințate de ceea ce avea să se întîmple. Tata, în schimb, plecase la niște vecini. (va urma)

Dr. Elis Râpeanu

l

28 iulie – 3 august 2020

RM

Scrisoarea săptămînii Stimată Redacție, Vă scrie o pensionară din Călărași. Poate n-o făceam, dar m-a ,,provocat” domnul Cerlincă din Suceava. Ei da, și eu am fost membră P.R.M. și nu e rău s-o spunem, am fost chiar pe o listă cu domnul Vadim, în calitate de candidat la europarlamentare.

De fapt, eu v-am mai scris cu ani în urmă.

Atunci v-am trimis o frumoasă poezie închinată lui Eminescu, scrisă de soțul meu (pe care ați și publicat-o), poezie pe care am citit-o și la mormîntul poetului, de un 15 iunie.

Ce voiam să vă spun? În toți anii cît am lucrat, mi-am dorit un director pe care să-l iubesc și să-l respect, dar n-am avut parte de așa ceva. În schimb, pe șeful meu de partid l-am iubit și l-am respectat.

Dar de ce vorbesc la timpul trecut? Și acum îl iubesc și îl respect. De ce? Pentru că merită. N-am să amintesc acum numeroasele calități ale dînsului, pentru că le știe toată lumea. Și în legătură cu timpul trecut, mi-a plăcut enorm, într-un număr al revistei, cînd a apărut o cruce a dînsului, pe care era scris anul nașterii, iar în loc de cel al morții era scris ,,Niciodată”. Ce frumos! Oare a cui a fost această idee genială?

Pe dînsul l-am întîlnit de mai multe ori, atît la București, cît și la Călărași, dar o întîlnire n-am s-o uit niciodată. Primarul nostru de atunci a ridicat mai multe statui în parcul orașului, printre care și pe cele ale lui Traian și Decebal. Cu această ocazie, a invitat mai multe personalități din București, și nu putea lipsi domnul nostru. Au vorbit și ceilalți, dar cînd a început domnul Vadim cu o voce de tunet, n-a mai mișcat nici frunza. Începutul mi-a plăcut în mod deosebit: ,,Tu, Traian, și tu, Decebal, care v-ați războit în timpul vieții voastre, iată-vă acum reuniți de călărășeni, aici, pe malul Borcei, într-un frumos grup statuar”.

Of, cînd a dispărut acest vulcan, am avut emoții că o să dispară și revista asta minunată. Dar, iată, această vrednică Lidia duce mai departe steagul tatălui ei. O felicit din inimă. Și-i mai felicit și pe neobosiții colaboratori Dragoș Dumitriu, Tano, Liliana Tetelea, Paul Suditu și toți ceilalți.

Mi-a plăcut mult poezia de dragoste a domnului Ilarion Boca. (Doar două versuri mnunate: ,,Ca să fim noi doi acum/ Stelele-au făcut atîta drum”.)

Revista e minunată. Are tot ce vrei: și literatură, și politică, și istorie, și religie, de toate. Cum să nu te impresioneze cînd citești despre bravii noștri domnitori, despre eroii neamului, despre valoroșii oameni de stat pe care i-a avut țara asta? În ultimul timp scrieți despre ,,vadimism”. Ce lucru minunat! Păcat că eu sînt prea bătrînă să mă pot alătura (poate doar cu sufletul).

Mai vreau să vă spun că m-am bucurat cînd s-a scris în revistă despre două cărți, pe care le am și eu, și pe care le-am citit cu plăcere, una avînd ca autor chiar un călărășean de-al nostru (Florin Gheorghe), cea despre Eminescu, iar cealaltă, ,,Zuleiha deschide ochii”. M-am bucurat, de asemenea, că s-a scris despre interviul dat de Dan Puric unei televiziuni.

Sper să nu supăr pe nimeni dacă am îndrăznit să-l asemăn, într-un fel, cu marele Vadim. Este, și el, foarte talentat, cinstit, patriot și credincios.

Legat de credință, am două cărți ale domnului Vadim: ,,Aforisme” și ,,Artificii”, în care sînt cuvinte atît de frumoase despre Isus și nu numai. Mie-mi plac foarte mult și pe multe le știu pe dinafară.

Cu speranța că nu v-am plictisit prea mult, eu vă urez la toți multă sănătate, inspirație și putere de muncă, iar mie, zile să pot citi în continuare această minunată revistă, căreia v-ați dedicat cu pasiune.

Cu mult respect și apreciere, Gabriela Truică

RM

Nr. 1547

l

28 iulie – 3 august 2020

File de istorie

7

Antim Ivireanul – Mitropolit al Þării Româneşti, Poeți uitați Laud jertfei mare cărturar şi iscusit meşter tipograf Despărțiți de Tine, de lumină,

Avîndu-și obîrșia în îndepărtata Georgie, Antim Ivireanul, venind în Țara Românească la îndemnul lui Constantin Brâncoveanu, își va lega întreaga viață, talentul, bogăția culturală, înaltele sentimente de aceste meleaguri încărcate de istorie. ,,Nu se știe pînă astăzi – după cum sublinia Gabriel Strempel – în ce an s-a născut și în care parte a Georgiei”. În lucrările sale își atribuie originea georgiană, numindu-se: ,,Antim georgian de neam”, ,,Antim ieromonahul, tipograful din Iviria”. ,,Așa se explică, de altfel, și grija sa pentru ridicarea culturală a Georgiei, unde va pune bazele primei tipografii naționale”.

Din mărturiile Așezămîntului Mînăstirii Antim din București deducem că părinții săi s-au numit Ioan și Maria. De asemenea, nu se cunoaște nici cîtă vreme a stat în robie, dar se știe cu siguranță că în această perioadă a învățat limba greacă, araba, slava veche și turca, dată fiind șederea lui la Constantinopol.

Necunoscute rămîn și împrejurările, și data venirii sale în Țara Românească. Îl întîlnim la București în octombrie 1691. Acum tipărește prima carte: Învățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon. Perioada șederii sale în țară înregistrează cîteva etape importante: București (1691-1694, 17011703, 1715-1716); Snagov (1696-1697, 1699-1701); Rîmnicu-Vîlcea (episcop: 1705-1708); Tîrgoviște (reședința mitropolitană: 1708-1715).

Antim Ivireanul a lăsat spre moștenire generațiilor de după el o bogată zestre spirituală, numeroase cărți, contribuind astfel la dezvoltarea artei tipografice, la triumful limbii române. A tipărit sau a supravegheat tiparul a 64 de cărți de diferite mărimi. Sînt lucrate de el 38 de cărți. Celelalte, sînt opera ucenicilor săi: ipodiaconul Mihai Istvanovici, Gheorghe Radovici și ieromonahul Dionisie Floru. După limbă, 30 de cărți s-au tipărit în grecește, 24 în românește, una în slavonește, 8 în cîte două limbi, din care: 5 slavoromâne, 2 greco-arabă, una greco-română, și alte 4 în trei limbi – greacă, slavonă și română. Antim Ivireanul are 4 lucrări ale lui, la 10 le-a scris predosloviile sau închinările, pentru 5 a întocmit versurile, la 6 a înscris cuvîntul de iertăciune, de la sfîrșit, iar 6 cărți sînt traduse de el în limba greacă.

Multe dintre cărțile lui Antim Ivireanul înscriu o pagină luminoasă în istoria literaturii române medievale: Psaltirea din 1691, Snagov, Octohihul din

1712 și Liturgherul din 1713 de la Tîrgoviște. La Rîmnic (1705-1708), unde a trăit și a lucrat ca episcop, pune bazele unei tipografii, de sub teascurile căreia va scoate 10 cărți. În septembrie 1705 tipărește Tomul Bucuriei. Tot în 1705 scoate Învățătură pe scurt pentru taina pocăinței. Era un prețios îndreptar al preoților în activitatea bisericească, contribuind și mai mult la naționalizarea serviciului divin. Prin întreaga sa activitate tipografică și eclesiastică a reușit ca datina străină, după cum subliniază Nicolae Iorga, să primească o lovitură de moarte. Antim Ivireanul nu și-a uitat patria sa de naștere, Georgia. Trimite în 1709 pe Mihail Istvanovici la Tiflis, unde tipărește o frumoasă Evanghelie, în 1710 un Liturghier georgian.

Se mai cunosc încă 9 cărți tipărite între 1709 și 1711, de mîna lui Mihai Stepanesvili lucrate.

Pentru Patriarhia de Antiohia, în 1702, Antim Ivireanul trimite un Ceaslov greco-arab. În 1704 se dăruiește patriarhului din Antiohia, Atanasie al IV-lea Dolbas, tipografia cu literă arabă de la Snagov, pe care o așază la Alep, în Siria. Tipărește, de asemenea, mai multe cărți, între care Evanghelia arabă și Psaltirea arabă. Mai tîrziu, o parte din tipografie va fi mutată la Mînăstirea Balamed, iar cealaltă parte la Saeg, în sudul Libanului.

Se dezvoltă în vremea lui Antim Ivireanul și o puternică școală de legătorie. Cartea din vremea lui era legată în condiții deosebite, cu măiestrie artistică, în piele și scoarță de copac. Tematica lucrărilor tipărite era complexă, ea cuprinzînd cărți pentru consolidarea ortodoxiei, combaterea calvinismului, pentru slujba bisericească, îndrumarea preoților, cărți populare.

Antim Ivireanul a înzestrat cultura românească cu cea mai înaltă expresie a cuvîntului rostit pînă la acea dată, cu nemuritoarele Didahii, operă ce-l așează printre cei mai mari oratori bisericești ai tuturor timpurilor.

Opera oratorică cuprinde 28 de predici rostite de mitropolit în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu și Ștefan Canta­ cuzino. Predicile sale sînt tipă­ rite în 1886. Dintre ,,prefețele și de­di­cațiile cărților” lui Antim Ivireanul, reține atenția cea din Gra­matica slavonească (Snagov, 1697), în care autorul elogiază gramatica, subliniind rolul pe care îl are în sistematizarea activității și creației umane: ,,căci precum corpul fără de suflet mort este precum soarele fără de lumină nu luminează și precum mîncarea nu e plăcută fără de sare, tot așa e și cetirea sau scrierea fără gramatică conducătoare”. Sînt explicate, de asemenea, ortografia, etimologia, sintaxa și prozodia.

Predicile lui Antim Ivireanul fac parte din cele cîteva opere care nu pot fi examinate cu metodele lingvistico-stilistice aplicate în mod curent la perioada veche a literaturii noastre. Lucrările sale predicatoriale, de o factură cu totul nouă în evoluția speciei la noi, sînt extraordinare ca substanță stilistică.

Meritul autorului se deslușește în frumusețile reale pe care le deșteaptă din banala morală tradițională

Umbră-i viața, vale de otravă: Fără Tine, totu-i o ruină...

Slavă jertfei Tale, Doamne, slavă...

Clipa noastră-i neagră și firavă...

Umple Tu cu darurile Tale Căile pămîntului de jale: Slavă jertfei Tale, Doamne, slavă...

Tu, ce-ai sîngerat pe Golgothà Toate înfloresc din jertfa Ta: Peste praful nostru, pe apus, Strălucește crucea lui Isus...

Peste umbrele ce-n umbră pier, Peste gropi, pe frunți în agonie, Fulgeră cu zori de veșnicie Înălțarea Domnului la cer...

Fără Tine, viața e bolnavă, Gol în noi și golul ne ucide: Crucea Ta, căi albe ne deschide, Slavă jertfei Tale, Doamne, slavă...

Fără Tine-i noapte, nici o navă...

Zidul de-ntuneric ne lovește: Jertfa Ta, Isus, ne-nflorește...

Slavă jertfei Tale, Doamne, slavă...

CONSTANTIN GORAN (1935) Acest poem l-a inspirat pe Nichifor Crainic, în închisoare, să făurească bijuteria lirică ,,Slavă Ție, Doamne, pentru-această noapte!”. și din erudiția meticuloasă. Stilul cazaniei iese și se subordonează relației predicator – auditor.

Conflictul dintre Antim Ivireanul, mitropolitul Țării Românești și domnitorul Constantin Brâncoveanu va căpăta accente grave în timpul lui Nicolae Mavrocordat.

Acesta cere demisia marelui Vlădică. Antim Ivireanul nu a schițat nici o împotrivire.

Este scos din rîndul arhiereilor și în miez de noapte expediat spre Mînăstirea Sfînta Ecaterina de pe Muntele Sinai. Pe drum, soldații însoțitori, din porunca domnului Mavrocordat, l-au omorît. Trupul său neînsuflețit este aruncat în apele unui afluent al Rîului Marița – Tungia. Nu se cunoaște data certă a uciderii sale mișelești. Se presupune că a fost decapitat în ultima decadă a lui septembrie 1716, cînd Antim semnează în trei locuri un document. Era ultima semnătură. Cade astfel la datorie, în plină glorie culturală și eclesiastică, o mare personalitate a Secolului al XVIII-lea. Antim Ivireanul slujise cu devotament și demnitate curtea marelui ,,principe al culturii” – Constantin Brâncoveanu.

Mare cărturar al Secolului al XVIII-lea, iscusit și neîntrecut tipograf și orator, ilustru ziditor de slove românești, Antim Ivireanul va înscrie o pagină luminoasă în istoria spiritualității românești.

MIRCEA PÎRLEA Biblioteca Județeană Satu Mare

8

Nr. 1547

l

28 iulie – 3 august 2020

RM

Polemici«Controverse Devenim un popor fără suflet, condus de curve ipocrite?!

(urmare din pag. 1) În fața porții presupusului criminal Dincă, acolo unde acum un an ,,oamenii legii” s-au oprit în loc să intre și să-și facă datoria, Teodora Măceșanu a făcut o declarație emoționantă. ,,Este foarte greu… nu am cuvinte să vă spun”, a rostit printre lacrimi mama îndurerată, care a avut totuși puterea să se revolte: ,,Alexandra a fost traficată… Indiferent cît se zbat ei! A fost traficată. Nu este moartă Alexandra.

La un an cred același lucru. Este în viață, undeva pe unde numai Dumnezeu știe!...”.

Sărmana femeie regretă că nu au procedat anul trecut la această reconstituire a traseului Alexandrei, în fatidica zi. ,,Astăzi am zis să refacem drumul dispariției… era bine dacă îl refăceam anul trecut pe timpul acesta - poate o găseam!”, a spus mama Alexandrei, aducîndu-și aminte că ,,anul trecut pe vremea aceasta urmăream camerele de luat vederi, la noi la Centrul de informare”. De ce asta? Pentru că avea încredere în autorități! ,,Polițiștii mi-au spus că o să o găsească… a trecut un an și nu au găsit-o!”. ,,Rușine să le fie!”, spune acum mama disperată, căreia nu-i rămîne decît CREDINȚA: ,,Speranța moare ultima… inima mea de mamă îmi spune că Dumnezeu o va aduce acasă!”. Ce să mai spui?... În afară de o mamă, mai poate exista un asemenea izvor de credință și speranță?! Și, nu am nici o îndoială Dumnezeu o va ajuta pe această mamă exemplară, care și-a crescut fata atît de frumos și care își păstrează credința chiar și acum, la un an de cînd minunata fiică i-a fost răpită de ticăloșii tolerați sau chiar oblăduiți de ticăloși și mai mari! Da, Dumnezeu, dincolo de ticăloșia oamenilor, îi va reda mamei fiica!

Am vrut să scriu un editorial pe această temă, pentru că este uluitor cum ne transformăm într-un popor fără conștiință! Luni de zile mass-media a transmis știri, a făcut anchete, analize, dezvăluiri – și asta datorită lui Alex Cumpănașu. Iar apoi… tăcere! Oare totul a fost pentru ,,rating” și ,,accesări”?! Cam așa… Presa a devenit un mecanism fără suflet, uns dependent de acele două ingrediente. Asta ca să nu mai vorbesc de unii ticăloși penibili din presă, care au încercat să abată atenția, atacîndu-l pe Cumpănașu sau asociind orice tentativă de a ieși din linia oficială a anchetei cu… rușii! Și, care era linia oficială? Una complet stupidă – și a cărei aberație iese acum la iveală complet: că un pensionar din Caracal și niște infractori locali au comis infracțiuni „perfecte”, pe care nu le-au putut desluși elita DIICOT, IGPR, investigatori privați… ba chiar nici FBI! Hai să fim serioși – cum poți să fii întreg la cap și să crezi așa ceva?! Dar presa ticăloasă… asta a vrut să se creadă! Orice abatere, repet, era… ,,mîna rușilor” care avea ce avea cu Deveselu sau cu UE! Iar politicienii au preluat la vremea respectivă această idee… și au îngropat-o în soluțiile oficiale! În lipsa oricăror probe materiale, politicienii au îngropat-o pe Alexandra! De fapt, încă de acum un an, cînd ministrul Justiției, Birchall, îi dădea Teodorei Măceșanu vestea morții fiicei sale… înainte ca IML să dea vreun rezultat oficial! (și nici nu a confirmat IML că s-ar fi găsit pe undeva rămășițele fetei!). Ce caz rușinos, ce situație nemaivăzută! Și ce tăvăleală binemeritată i-a tras atunci Anei Birchall excepționala ziaristă Floriana Jucan! În schimb, da, e convenabil așa pentru politicieni - Alexandra să fie moartă! Nu mai face nici rating, deci nu le aduce voturi în plus dacă vorbesc de cazul ei… și nu se știe peste ce interese ar putea călca investigația! Interese strategice! Evident, cazul fie nu-i interesează, fie se feresc de el – e suficient să le citiți paginile de Facebook, pe care se laudă sau atacă în fel și chip! Dar… măcar un cuvînt să scrie acum, la un an!

PNL, care are puterea și e lăudat de ambasadorul SUA că face ,,justiție”, nu pomenește nici un cuvînt! PSD, care ar trebui să tragă de mînecă PNL, la fel – subiectul NU există! Nici un cuvînt Iohannis – nici despre cazul Alexandra, care reprezintă o breșă de siguranță a sistemului! Nici despre Luiza Melencu sau despre cele 2.000 de persoane dispărute în primul său mandat!

Nici un cuvînt Giorgiana Hosu, ajunsă mare șefă a DIICOT… pe ce? Pe eșecul de la Caracal?! Nici un cuvînt Cătălin Predoiu, un jurist capabil dar… cum poate să stea cu această rușine a eșecului pe cap?! Nici un cuvînt Ana Birchall… Nu are curaj să ceară scuze Teodorei Măceșanu pentru că a fost prima care i-a „îngropat” fiica! Ce rușine!...

Da, pentru politicieni, cazul Alexandra este o mare rușine – dar și o dovadă!

O probă! Că doar se prefac că le pasă și mint că au grijă de oameni! Dar, iată adevărul! Eșecul promisiunilor, nepăsarea iresponsabilă și distanțarea nesimțită alcătuiesc profilul politicianului de azi: o curvă ipocrită!

Dar la fel de mare rușine este pentru noi, această societate degenerată, prin nepăsare, cinism, mercantilism ieftin și ticălos! ,,Capitalismul” nesimțirii a pus stăpînire pe noi, transformîndu-ne într-un popor de burți nesătule și conștiințe atrofiate, de înghițitori a tot ceea ce este nesănătos, antinațional sau contra naturii.

Așa că… oare cine să fie interesat de drama familiei Alexandrei?! Poporul ăsta face rating maxim la emisiuni cu glume de bucătari, difuzate în reluare în prime time!

Se duce să fie înjurat trivial, pe banii lui, la ,,spectacole” de Stand up Comedy!

I se pare că reformează politica promovînd semianalfabeți dezaxați care strigă… ue! Poporul acesta să mai fie capabil să simtă ceva? Greu de crezut. În schimb, da, poporul are politicienii pe care îi merită. Și, totuși… Pe acel drum al Alexandrei, familia Măceșanu a fost însoțită de speranță și credința în Dumnezeu. Și, da, în gînd, de noi toți care am mai simțit ceva, care ne-am amintit de fata aceea. Poate că noi, care nu ne putem lăsa așa, călcați în picioare… - poate toți la un loc, sper… poate vom reuși să fim acei zece care au lipsit Sodomei.

Ce interes au avut SUA să spele cea

mai rușinoasă zi a procuraturii române?

Săptămîna trecută s-a împlinit 1 an de la declanșarea cazului ,,Alexandra”, transformat în uluitorul dosar al dispariției mai multor fete, precum și al traficării femeilor, inclusiv a minorelor, pentru prostituție. Ei bine, spun fără nici un dubiu că acest caz a devenit cea mai mare rușine pentru procurorii – dar și pentru polițiștii români! Asta pentru că, în ciuda unui efort național, nu s-a reușit descoperirea a mai nimic clar din acest scandal!

Reamintesc că toată floarea anchetatorilor s-a deplasat la Caracal, că au beneficiat de ajutorul presei, al unor investigatori privați… și nimic! Mai în glumă, mai în serios, cred că la Caracal s-au deplasat mai multe persoane interesate de caz decît locuitori locuiesc acum în oraș! Mai mult, a sosit, ca soluția extremă, gloriosul FBI… ai cărui specialiști au făcut și ei pe naiba ghem!

Cum se poate explica asta? Cum se poate ca un pensionar dubios și, eventual, niște infractori locali să biruie această veritabilă Armada de anchetatori și investigatori, plus FBI?! Nu, nu există nici o explicație – ci doar o mare, imensă rușine! Decît dacă… a existat un interes superior, iar oamenii DIICOT, cea mai importantă direcție a Parchetului General, au trebuit să ,,pună batista pe țambal”. Iar asta nu s-a mai văzut în România – pentru că niciodată un scandal nu a preocupat atît de mult opinia publică.

Dar, să ne amintim cîteva ciudățenii; din prima, presa pro-americană, la care sursele de finanțare vin de peste Ocean sau de la firme din domeniul energetic, a început să acuze ,,imixtiunea rusă”, că ,,propaganda rusă” implică militarii americani de la Deveselu!

Falsul era total – pentru că Sputnik, de exemplu, a preluat din presa locală, indicînd mereu sursa cu link activ, și abia după ce o parte din presa centrală preluase tema. Care temă? A dosarului din 2012 de la Caracal, în care, într-un prim mare scandal cu minore, au fost implicați funcționari americani detașați la Deveselu! Dar, ca într-o acțiune de acoperire a unei retrageri, presa respectivă a tras fumigenă după fumigenă și cartuș după cartuș pentru a descuraja orice tentativă de asociere a Deveselu cu scandalul minorelor!

De ce asta?! De ce diversiunea stridentă și insistentă a acuzației cu ,,propaganda rusă”?!

Ce a însemnat diversiunea ministrului Justiției, Birchall, care a sunat familia Alexandrei exprimînd condoleanțe, înainte ca IML să confirme?! Deci încercînd, implicit - de la nivelul ministrului Justiției! - să convingă biata familie că fata a murit! Altfel spus, să-i demobilizeze pe curajoșii părinți să mai continue căutările! Diversiunea a căzut, iar datele transmise de ministru au fost infirmate. Oare cine i-a dat acele date?... Sau ce a făcut FBI, de fapt? De ce nu au fost furnizate imagini din satelit din momentul bine determinat al telefonului Alexandrei la 112?! Cu siguranță zona respectivă, în care se află un obiectiv militar principal al ,,apărării euro-atlantice” este permanent supravegheată din satelit!

Nu, după toate aparențele, apariția FBI a însemnat o descurajare a investigațiilor private!

S-a pus problema că ar fi implicați magistrați locali, o mafie cu legături în Servicii chestiuni ,,normale”, să le spunem. Dar astea nu justifică nicidecum perdelele de fum și diversiunile – decît dacă respectiva mafie i-a ,,deservit” și pe americani!

Per total, întrebarea e: de ce atîta diversiune și emitere de ,,ceață” în acest caz, din partea presei și a personajelor din siaj american? Explicația e una singură – americanii au ceva de ascuns în acest scandal! Și, culmea, săptămîna trecută a venit un fel de confirmare a acestei ipoteze! Concret, exact la un an, ambasadorul Zuckerman l-a vizitat pe ministrul Predoiu – și l-a lăudat pînă peste poate! Citez titlul dat de jurnalistul Bogdan Tiberiu Iacob (InPolitics): ,,Cum «sărbătorește» Ambasada SUA un an de la răpirea din Caracal”. După ce trece în evidență… totala ceață din acest caz după un an de eforturi, jurnalistul atrage atenția asupra a două ,,lucruri semnificative” aflate azi: ,,Primul, că șefii poliției Dolj au primit salarii de excelență pentru modul în care au coordonat ancheta. Al doilea, că Ambasada SUA e încîntată de modul în care mai-marii Justiției de la noi rezolvă cazurile de trafic de persoane, în care s-ar încadra și cazul Caracal”. Ar mai fi și un al treilea ,,lucru semnificativ”: procurorul care s-a ocupat de la nivel central de caz, Giorgiana Hosu, deci titulara de drept a acelei rușini din istoria procuraturii, a fost numită de Predoiu… șefă a DIICOT! De ce spun că se leagă? Polițiștii au fost recompensați, Hosu, așijderea, iar șeful Justiției din ultimele 9 luni, Predoiu, a fost lăudat de ambasadorul Adrian Zuckerman!

Cînd s-a petrecut asta? Exact la timp ca presa să preia, chiar la un an de la cazul tragic și rușinos, laudele SUA la adresa ministrului! Deci, un eveniment care a acoperit timidele tentative ale presei de a aminti de trista dată a dispariției Alexandrei! ,,Ambasadorul i-a lăudat pe ministrul Cătălin Predoiu şi pe procurorul general Gabriela Scutea pentru foarte strînsa cooperare dintre agenţiile româneşti şi americane de aplicare a legii. Această cooperare a condus la mai multe arestări recente de mare notorietate, ale unor infractori implicaţi în criminalitate organizată, în trafic de persoane (…). Ambasadorul a lăudat de asemenea eforturile neobosite ale ministrului de a corecta regresele înregistrate în aplicarea statului de drept sub guvernul anterior şi de a transforma măsurile de luptă împotriva traficului de persoane într-o prioritate”. Asta a spus Z-man, subliniind că ,,Ministrul Predoiu este lider în lupta împotriva corupţiei şi a crimei organizate. Îi sîntem recunoscători pentru dedicare”. Dedicare… da, asta s-ar putea să fie real. În rest… ,,despre ce «arestări recente de mare notorietate ale unor infractori implicați în trafic de persoane» vorbește Ambasada SUA nu e deloc foarte clar. Or fi infractori de «ai noștri»? Or fi de «ai lor»?”- întreabă Bogdan Tiberiu Iacob. ,,Undeva, însă, din celula lui Dincă, se aude, probabil, un imens și nestăpînit hohot de rîs…”, încheie jurnalistul, cu amară ironie, excelentul său articol.

Deci, de ce tot acest circ laudativ făcut de Ambasada SUA - exact cînd Predoiu, Parchetul General și DIICOT ar fi trebuit să explice bizarul eșec de la Caracal? Și, mai ales, ce se mai întreprinde pentru găsirea bietelor fete? Dar pentru fetele răpite și traficate în ultimii ani? Da, întrebarea dură și clară este: ce interes au SUA să spele cea mai rușinoasă zi din istoria procuraturii române? Cred că e cazul să revedem mai atent întreaga poveste.

DRAGOȘ DUMITRIU

RM

Nr. 1547

l

9

28 iulie – 3 august 2020

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Basarabia şi basarabenii în componența României Întregite (7)

Jurnal de pe Frontul de Est (68)

Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice (7)

La 10 februarie 1941, ministrul Angliei la Bucureşti informa Ministerul de Externe român despre decizia guvernului britanic de rechemare a sa de la post şi de închidere a reprezentanţei diplomatice britanice din România.

Raporturile diplomatice bilaterale au încetat la 15 februarie 1941. Declaraţia de război oficială a survenit la sfîrşitul anului 1941, respectiv la 7 decembrie 1941, în contextul participării româneşti la războiul antisovietic şi al refuzului autorităţilor române de a lua în considerare ultimatumul britanic ce solicita încetarea operaţiilor militare pînă la data de 5 decembrie 1941 şi oprirea avansului trupelor române pe Frontul de Est. Şi cu Statele Unite ale Americii relaţiile au avut relativ acelaşi parcurs.

Intrarea în război a României, la 22 iunie 1941, împotriva Uniunii Sovietice, a fost însoţită de o deteriorare accentuată a raporturilor dintre Washington şi Bucureşti. Guvernul român a restrîns personalul Legaţiei americane la Bucureşti prin retragerea acreditărilor de care beneficia personalul consular. Ministrul SUA, Mott Günther, a protestat oficial împotriva măsurilor guvernului român, transmiţînd, totodată, un mesaj al Departamentului de Stat american adresat Bucureştiului, în care se avertiza împotriva oricărei continuări a operaţiilor militare ale Armatei române pe teritoriul sovietic dincolo de Nistru. Mesajul se alinia unuia similar transmis de către autorităţile britanice. În contextul atacului japonez de la Pearl Harbour şi al declaraţiilor de război ale Germaniei şi Italiei, România, la presiunea ultimativă a Berlinului şi Romei, a declarat, la 12 decembrie 1941, război Statelor Unite ale Americii. Interesele americane în România au fost preluate spre reprezentare de către legaţia Elveţiei. Personalul diplomatic şi consular american a părăsit teritoriul României la 27 ianuarie 1942. Autorităţile americane au răspuns oficial declaraţiei de război a României abia la 6 iunie 1942, cînd preşedintele Roosevelt a semnat rezoluţia prin care se instituia oficial starea de război dintre SUA şi România.

La 29 decembrie 1941, Hitler i-a trimis o scrisoare Mareşalului Ion Antonescu în care îl informa despre intenţia sa de a continua ofensiva în vara anului 1942, cerîndu-i să trimită atît trupe cît mai numeroase, cît şi petrol şi benzină. El îşi lua angajamentul de a dota trupele române participante la viitoarea campanie, cu armament german. Führer-ul mai scria că Mussolini a promis, la rîndul său, să trimită pe Frontul de Est un număr mai mare de divizii pentru a participa la ofensiva de primăvară. În finalul scrisorii, Hitler îşi exprima convingerea „că şi ceilalţi aliaţi ai noştri vor înţelege însemnătatea misiunii istorice a acestei vremi şi că ei vor contribui cu forţele lor pentru a salva Europa odată pentru întotdeauna de o primejdie care ar fi însemnat sfîrşitul naţiunilor noastre, al culturii şi civilizaţiei lor”.

2. Știința (2) O importantă instituție de învățămînt superior în Basarabia interbelică a fost Facultatea de Agronomie din Chișinău. Legea de organizare a Secției Agronomice a Facultății de Științe din Iași în Facultate de Agricultură cu sediul la Chișinău a fost publicată în „Monitorul Oficial” din 9 aprilie 1933. De-a lungul anilor, respectiva facultate a adus o contribuție esențială la formarea unor specialiști cu studii superioare în domeniul agriculturii. Facultatea de Agronomie din Chișinău întrunea 21 de profesori și conferențiari, 31 șefi de lucrări și asistenți și era frecventată de 400 de studenți și studente.

Biblioteca centrală a facultății dispunea de 10.500 de volume din toate domeniile științelor agricole, iar cîmpurile de experiență, fermele, pepinierele și viile ce aparțineau numitei instituții cuprindeau o suprafață de circa 200 de hectare de teren agricol. În cadrul celor 8 catedre ale facultății a fost desfășurată, de rînd cu activitățile practice, o amplă muncă de cercetare științifică, oglindită în cele două volume apărute, în care au fost publicate 65 de lucrări originale. În total, pînă la finele perioadei interbelice, Facultatea de Agronomie din Chișinău a pregătit 510 ingineri agronomi de înaltă calificare.

Unul din reprezentanții de vază ai științei agricole basarabene a fost Agricola Cardaș, decanul Facultății Agricole din Chișinău. A fost un timp directorul general al „Casei Noastre”, instituție avînd în grijă supravegherea corectitudinii cu care s-a realizat reforma agrară în anii 1918-1924, prin intermediul căreia sute de mii de țărani basarabeni au fost împroprietăriți cu loturi de pămînt. Profesorul A. Cardaș a fost autorul mai multor studii în domeniul agriculturii, precum și al unor lucrări extrem de valoroase privind reforma agrară din Basarabia și activitatea „Casei Noastre”. La aceeași facultate s-au evidențiat, printr-o rodnică activitate didactică și științifică, profesorii N. Florov, N. Vasiliu, Șt. Popescu, Gh. Bontea și mulți alții.

Profesorul Gheorghe Bontea, bunăoară, a efectuat investigații fundamentale în domeniul corelației dintre condițiile naturale și sistemele economice în agricultură.

O recentă lucrare apărută la Iași despre agronomi de elită născuți pe plaiuri basarabene și bucovinene arată că „mai toți marii viticultori și oenologi Români ai veacului al XX-lea s-au născut în frumoasa și bogata Basarabie, străveche vatră românească”. Din cei 122 de agronomi de elită prezenți în lucrarea dată, 92 sînt născuți în Basarabia românească înainte de al doilea Război Mondial. Este de remarcat că Dr. Dionisie Bernaz (1896-1984), tatăl coordonatorului volumului respectiv, provine din comuna Plopi, județul Soroca, cu studii strălucite făcute la Școala Națională de Agricultură din Montpellier (1926) și la Institutul de Agricultură al Universității din Toulouse (1928). Cei 92 de agronomi basarabeni „acoperă”, practic, toate domeniile importante din agricultură: viticultura și oenologia sînt ilustrate de marii specialiști Dionisie Bernaz, Gherasim Constantinescu, Teodor Martin; legumicultura și pomicultura de către T. Bordeianu, N. Constantinescu; pedologia de către Gr. Obrejeanu; entomologia de către T. Perju, ameliorarea plantelor de către Vl. Moșneagă, genetica de către V. Ghimpu, agrofitotehnia de către Gh. Valuță ș.a. Cîteva din datele biografice ale unor agronomi de elită basarabeni, născuți și formați în mediul științific și intelectual al României interbelice, merită a fi consemnate în mod special, ele fiind asemănătoare și, totodată, originale și irepetabile.

Astfel, prof. Vasile Juncu (1903-1991) din comuna Taraclia, județul Tighina, a fost născut într-o familie cu 11 copii. Tatăl său a fost funcționar la primăria satului, iar mama – neștiutoare de carte, ambii depunînd eforturi ieșite din comun pentru ca odraslele să obțină studii de calitate. Ca urmare a acestui fapt, Vasile Juncu a absolvit liceul „Alecu Russo” din Chișinău (1921), iar în 1921-1925 a urmat cursurile Școlii Superioare de Agricultură de la Herăstrău-București. După refugiul în dreapta Prutului, Vasile Juncu a făcut o meritorie carieră profesională, autocaracterizîndu-se drept „un om obișnuit, care a căutat să-și facă datoria oriunde a lucrat și pentru care dragostea de muncă, profesiunea aleasă, năzuința spre adevăr, spre dreptate, spre frumos, a fost un instinct elementar”. Un alt profesor universitar, Gheorghe Valuță (1901-1987), din satul Druță, comuna Pociumbeni, jud. Bălți, provine dintr-o familie săracă cu 8 copii. În 1919-1923 și-a făcut studiile la Școala secundară de viticultură din Chișinău, cu o bursă acordată de Statul român. Între 1925-1929 a urmat cursurile la Academia de Înalte Studii Agronomice din Cluj, unde i-a avut ca profesori pe M. Chirițescu-Arva, Ion Grințescu, Iuliu Prodan, obținînd, în consecință, diploma de inginer agronom. Ca o încununare a eforturilor depuse, în 1935-1936 Gheorghe Valuță devine doctor în Agronomie la Facultatea de fitotehnie și Ameliorare a plantelor la Universitatea „Martin Luther” din Halle/Wittemberg, cu mențiunea „foarte bine”.

Una din cele mai caracteristice biografii prezente în lucrarea menționată este aceea a lui Boris Plămădeală (n. 1939) din comuna Berezlogi, jud. Orhei. Așa cum ambii săi părinți – Constantin și Ana – au fost învățători în anii administrației românești, din 1944 a urmat inevitabilul calvar al refugiului. Călătoria cu un vagon de marfă deschis a fost prima etapă a vicisitudinilor. Au ajuns la Sibiu, unde erau cazate cadrele didactice din jud. Orhei, apoi în comuna Ludoș, din jud. Sibiu. Așa cum autoritățile sovietice le doreau cu orice preț „repatrierea”, în ianuarie 1946 au plecat la Blaj, apoi la Ocnișoara, un sătuc izolat, unde au locuit pînă în 1963. Abia după acel an, Boris Plămădeală a absolvit facultatea de Biologie a Universității „Babeș-Bolyai”, după care a urmat o reușită carieră profesională. (va urma) Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu (fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)

Bătălia de la Stalingrad (2)

Relaţiile româno-germane (1) Ion Antonescu i-a răspuns Führer-ului la 5 ianuarie 1942, promiţînd sporirea livrărilor de petrol şi cereale, precum şi a efectivelor ce vor fi trimise pe front. El a insistat asupra unor condiţii pe care partea germană trebuia să le îndeplinească dintre care înzestrarea Armatei române cu armament modern era prioritară. Antonescu nu a uitat nici de problema nordului Transilvaniei, acuzînd Ungaria de acţiuni duşmănoase la adresa României, ceea ce era de natură să destabilizeze alianţa şi lupta comună. În acelaşi timp, Ion Antonescu a solicitat o întrevedere pentru a discuta toate problemele aferente participării Armatei române la campania din vara anului 1942. Mulţumit de răspuns, Hitler i-a dăruit conducătorului statului român un automobil Mercedes, care a fost predat de anghiotantul Führer-ului, maiorul Gerhard Engel.

O a doua etapă s-a consumat la începutul anului 1942, în timpul turneului pe care l-a efectuat Wilhelm Keitel în Balcani şi Europa centrală, cu scopul de a tatona aliaţii în privinţa sprijinului ce-l vor acorda viitoarei campanii.

Demnitarul german s-a deplasat şi la Bucureşti discutînd cu Ion Antonescu diferite aspecte privind ofensiva din vară. Conducătorul statului român a reafirmat intenţia de a participa la viitoarea campanie, luîndu-şi angajamente care depăşeau chiar şi aşteptările germane. Pe această bază, la 17 ianuarie 1942 s-a semnat un protocol economic, prin care Germania se obliga să înarmeze trupele ce urmau să ia parte la campanie. În mod concret, guvernul german deschidea guvernului român un credit bancar în valoare de 600 de milioane de mărci, acesta urmînd a fi folosit pentru achiziţionări de materiale de război în Germania sau alte obligaţii ale ale statului român. În discuţiile ulterioare, germanii au pus condiţia ca materialul de război să fie livrat trupelor române pe front. Berlinul a impus o asemenea soluţie de teamă ca românii să nu păstreze o parte de armament pentru trupele din interior, ceea ce ar fi putut compromite obiectivele viitoarei ofensive. În plus, o înarmare consistentă a României ar fi înclinat balanţa în raporturile cu Ungaria, ceea ce contravenea flagrant liniei politice promovate de Berlin de a ţine cele două ţări ca „două fiare încinse în foc”, pentru a le putea manevra potrivit intereselor proprii. De altfel, şi Ungaria protesta la Berlin asupra faptului că România era înarmată preferenţial de către Germania. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

10

Nr. 1547

l

28 iulie – 3 august 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Și totuși, Teleormanul mai dă oameni Cu mulți ani în urmă, cunoscusem un ceferist, care, la origini, era țăran și arăta de o mie de ori mai deștept ca Ilie Moromete. Moromete ieșea la poartă cu țigara între dește și contempla spectacolul lumii din satul său, iar duminica se oprea în poiana lui Iocan și făcea politică subțire căznindu-se să le buchisească unor îngrămădiți la minte ce scria în ziar. Sau se certa cu fi-su pe cum că nu poți să guvernezi fără opoziție. Țăranul ăsta al meu descifra natura umană lăsîndu-și interlocutorul să vorbească, în timp ce el tăcea și se uita la ăla învăluindu-se în fum de țigară. Sau la fiecare chenzină, cumpăra cîte o carte pe care o și citea, doritor să priceapă mersul lumii și al vremurilor. Și unde nu înțelegea, le întreba pe cele două fete ale sale, eleve eminente la Liceul ,,Vlaicu” din Cartierul Grivița. Uneori, deși avusese un frate ofițer care stătuse 10 ani la Canal, îi dădea dreptate lui Ceaușescu în momentele cînd îi tot enerva pe unii cu vizitele sale de lucru prin țară.

- Deh, mă, săracul, nu că îi țin partea. Dar e mulți hoți în țara asta și trebuie să stea cineva cu ochii pe ei... În cazul celor doi țărani, diferența a făcut-o destinul. Moromete a avut norocul cu un fiu genial, care l-a fixat într-o carte mare, în timp ce fetele omului meu s-au făcut doctorițe.

Cristian Ștefănică, tînărul meu vecin, a terminat Agronomia și, împreună cu fratele său, este proprietarul a peste 100 de stupi. Periodic, îi pune într-un camion special și îi mută din curtea largă a casei, străjuită de salcîmi și de tei, prin tot județul, în căutare de floarea-soarelui și rapiță. Dar, Cristian mai are un merit: se pricepe la atîtea altele, că te întrebi cum poate un biet om să le știe pe toate. Bunăoară, cu mîinile lui de aur, mi-a reparat o mașină de scris, care zăcea înțepenită în pod, iar acum aproape că merge singură.

Pentru alta s-a dat peste cap și mi-a găsit bandă de scris, jumate roșie, jumate neagră. Mașina, un ,,Consul” de toată frumusețea, are un buton în dreapta: dacă îl mut spre o linie roșie, scrie negru; dacă îl cobor spre o linie neagră, scrie roșu, căci băiatul a pus pamblica invers. Nu m-am supărat, fiindcă a ieșit ca în comedia clasică, quipro-quo. Dar, a recidivat cînd mi-a montat chiuveta la baie: dau robinetul spre stînga, vine apara rece, și invers.

Hotărît lucru, meșterul are umor, este primul ionescian din Dobrotești.

- Și cît mă costă, dom’ Cristi, toată treaba?, l-am întrebat vesel.

- Așa cum ai scris în ,,România Mare” despre atîtea cărți, scrie și despre astea, mi-a răspuns el și mi-a pus în brațe două volumașe: unul este ,,Monografia comunei Dobrotești, Teleorman, străveche vatră de boieri și de păstori”, de Stelică Bălănoiu, apărută în anul 2017 la Editura ,,Favorit”. Celălalt este, de fapt, un manuscris dactilografiat, cu referire tot la comuna Dobrotești, întocmit de fostul învățător Ion T. Toader (1922-2006) la data de 1 august 1972 și rămas nepublicat pînă astăzi.

Să scriu despre Dobrotești?, am ridicat din sprînceană, gîndindu-mă că, oricîtă bunăvoință aș avea, Dobroteștii nu sînt nici Humuleștii de altătată, nici Ipoteștii sau, după caz, Aleea Scriitorilor de la Bellu, Mila 23, Oneștii sau Cuțarida lui Bozoncea, care să fi dat atîția oameni de seamă – scriitori, savanți, politicieni, sportivi, edili sau ce-or mai fi fost. Sau poate, prin acele locuri, nu a copilărit și nu a murit vreo personalitate mai acătării.

Cum este cazul cu poetul brașoveanu Șt.O. Iosif care, doar fiindcă a venit, de cîteva ori, în vacanțe la Turnu Măgurele, animați de un patriotism local nestăvilit, localnicii l-au asimilat ca teleormănean get-beget. Sau cu binecuvîntatul cartier Boca din Buenos Aires, unde s-a născut Maradona, ori poate Cavoul Evitei Peron din Cimitirul Recoleta, cel mai vizitat loc din Argentina și din America de Sud. Și totuși... Și totuși, dacă ne-am apuca să facem puțină ordine în lucruri, precum venerabilul naturalist Carl Liné – inventatorul termenilor de clasă, gen, ordine, specie și varietate – am avea parte de multe surprize. În primul rînd că Dobroteștii, cel puțin din unghi scriitoricesc, au avut

parte de vecini celebri: la 6 km nord-est, comuna SilișteaGumești, unde s-a născut Marin Preda. Cam la aceeași distanță, spre sud, pe Șoseaua Pitești-Roșiori, Dideștii lui Gala Galaction. La 32 km spre sud-vest, Bulzeștii lui Marin Sorescu. Și, chiar dacă nu prea sînt vecini, la vreo 65 km, Vităneștii natali ai filozofului Constantin Noica. Și enumerarea ar putea continua cu alte nume de scriitori teleormăneni pe care e musai măcar să-i amintim: Radu Grămăticul (din Secolul al XVI-lea). Ziaristul și poetul Dumitru Teleor (amicul lui Caragiale). Alexandru Depărățeanu (cel cu celebra poezie ,,Locuința mea de vară

e la țară”, parodiată de Topîrceanu, motiv pentru mulți să confunde originalul cu parodia). Anghel Demetriescu (critic și poet de notorietate în epocă, dar care a inaugurat la noi ,,moda” atacării lui Eminescu). Poeții Dimitrie Stelaru și Miron Radu Paraschivescu (descoperitorul lui Marin Preda). Prozatorii Traian Uba și Ion Ianolide (care a stat 23 de ani în închisorile comuniste). Criticii Mircea Scarlat și Stan V. Cristea. După cît este de ranchiunos, mare minune dacă fiorosul kulturnic Dumitru Radu Popescu-Dumnezeu nu s-ar supăra dacă l-am omite de pe această listă. Din opera lui, amintim romanul ,,Pumnul și palma”, în care un activist de partid taie și spînzură, uitînd să-i iubească și să-i ierte pe cei din jur. O va face, totuși, pe patul de moarte. După 1990, își va scrie și el memoriile, consecvent în răutate, ținta fiind soții Ceaușescu, binefăcătorii săi. În afara Capitalei, ce alt județ s-ar mai putea lăuda cu un număr atît de mare de scriitori? Poate Iașii. Am săvîrși o impietate dacă am pune alături de aceste nume strălucite liota de politicieni locali din zilele noastre, mai nocivi ca niște viruși, care au făcut Teleormanul de rîs, împingîndu-l pe ultimul loc într-un clasament al județelor țării.

Cum vedeți, multe localități din Teleorman se mîndresc cu cîte o personalitate literară sau din alt domeniu, corifeul corului care simboliza poporul în tragediile antice grecești. Consultînd diferite arhive, fonduri și lucrări de specialitate, Stelică Bălănoiu a reconstituit monografia comunei Dobrotești, urmărind să releve mai mult viața socială, economică și administrativă, așezarea geografică, relieful, clima și celelalte elemente definitorii. Numai că, în paralel, circulă și monografiile realizate de dumnealor autorii de literatură belestristică: fundalul cu toate aspectele etno-folclorice și de limbaj, tradițiile și obiceiurile, religia etc. Pe acest fundal se proiectează narațiunea inventată de autor, conținînd doza aferentă de ficțiune și de elemente autobiografice. Așa cum este cazul cu romanul ,,Ion”, de exemplu, unde găsim destule elemente specifice satului ardelenesc din preajma primului război mondial, cu durerile și aspirațiile naționaliste ale românilor, precum și speranța plugarului ardelean de a ieși din condiția sa de paria și a urca pe scara ierarhiei sociale.

Așadar, să începem cu începutul. După unii, Dobro­teștii și împrejurimile (Merișani, Didești, Zîmbreasca, Ciolănești, Balaci, Tecuci și Ghimpețeni) formează un ținut specific de cîmpie, atestat, după unii, cam pe la 1290 sau, după alții, ceva mai încoace, pe la 1428, în vremea domnitorului Dan al II-lea. De unde vin dogenii? Din Țara Bârsei și Țara Făgărașului (Secolul al XVIII-lea), cu căciuli negre de miel, brîu lat, cămașă și ițari albi de ciobani, care se mai poartă și acum. Unii erau păstori, alții negustori de cherestea și

de vase din lemn și doage. De aici, dogenii, vechea lor denumire, ca și nume precum Ungureanu sau Brașoveanu de astăzi. Cam prin Secolul al XIX-lea, au venit aromânii din sudul Dunării, și ei păstori.

Pînă la apariția primilor intelectuali în Dobrotești, viața culturală și spirituală a fost întreținută de învățători și preoți. Numele multora dintre cei vechi s-au pierdut în negura timpului, ca și numele foștilor elevi. Astăzi, locuitorii își mai aduc aminte de învățătorii Toader T. Ion, Elena Câlțea, Mircea Stoian, Marioara și Valentin Ciobanu. Datorită lor, au ajuns pînă la noi cîntecele și ciocîrliile, jocurile și costumele populare, instrumentele de cîntat, poeziile naționale, împletiturile și țesăturile din lîna care se găsește din belșug. Sărbătorile de peste an, care se țineau cu sfințenie. Eternitatea neamului nostru a stat și în mîinile învățătorilor și ale preoților.

Un rol important în istoria acestei comune l-au jucat și boierii deveniți responsabili cu independența și progresul societății. Pe la începutul Secolului al XVII-lea, o Ilincă Berindei, moldoveancă, după unii, sau olteancă, după istoricul Dan Berindei, deci, această Ilincă, văduva boierului Merișanu, se aliază cu Iane Berindei, fratele ei, și, împreună, pun mîna pe averea Merișanilor, sînge din marea și vechea familie a Bălenilor. Berindeii au dat în timp nume ilustre: postelnicul Matei Berindei, clucerul și serdarul Ioniță Berindei, generalul Anton Berindei, arhitectul Dimitrie Berindei, alt arhitect Ion (Jean) Berindei, academicianul Dan Berindei și copiii lui, Mihnea și Raluca Berindei, trăitori și astăzi.

O altă familie de boieri care au avut proprietăți în Dobrotești a fost aceea a lui Petre Polimeride care, la începutul Secolului XX, stăpînea 2.650 ha de teren arabil și 2 conace. În 1903, pe lîngă Berindei și Polimerizi, se ridicaseră și alți boieri: P. Angelescu, P. și C. Leventi, I. Tufă. În perioada interbelică mai apar Gh. Elefterescu și B. Cristoiu.

O figură care a luminat deceniile a fost Ionel Lupu, zis Zîrbavă. Neboier de neamul său, a moștenit o minte ascuțită, care, în perioada comunistă, l-a ajutat să devină proprietar pe o tăbăcărie și o cojocărie, o mașină de făcut înghețată, un darac electric și un camion. Tot Ionel Lupu a deținut și primul Mercedes din Dobrotești.

Să nu-i uităm și pe cei cîțiva rapsozi de muzică populară, creatori de instrumente muzicale de suflat: Ion Pană, Ion Văcaru, Costache Nicu sau Iulică Zamfir, celebri în toată Europa. Și nici pe învățătorii Constantin Ionescu și Valentin Ciobanu care în 1957 au înființat o formație de fluierași, elevi, dar și alți tineri din sat, care au adus premii nenumărate la concursurile locale și naționale la care au participat. Dintre ei, s-a ridicat Ion Stoicănel, recunoscut drept cel mai mare cîntăreț român din caval.

Avem în față o fotografie color cu formația de cavale de la Dobrotești, realizată în anul 2016 la Muzeul Satului din București, unde a dat un spectacol. Cum se vede, avem de-a face cu 3 generații de instrumentiști, de la cei cu barba sură pîn’ la cei cu țîța-n gură, cum se spune.

Dar comuna Dobrotești se mai mîndrește și cu alți fii, ca de exemplu scriitorul Ion Ianolide (1919-1986), vreme de 23 de ani deținut politic. El este autorul cărților ,,Întoarcerea lui Christos – document pentru o viață nouă” și ,,Deținutul profet”, publicate după anul 2000.

Martirul Ion Ianolide rămîne un simbol al rezistenței românești împotriva sistemelor totalitare și un exemplu al biruinței ortodoxiei împotriva ateismului bolșevic.

Nu se cade să încheiem aceste notații de suflet fără să amintim de inventatorul Marin Burlească, cunoscut doar pe plan local din cauza sărăciei sale și a prostiei maimarilor zilei. Din mîna și mintea lui Burlească au răsărit un avion cu pedale, rămas la sol, un aparat de radio cu dozator, un dispozitiv de încălzire a locuințelor cu apă, microcentrale eoliene, un aparat pentru captarea energiei solare. Și revista ,,Flacăra”, a lui Adrian Păunescu, din anii ’80, a scris despre acest inventator. Ba chiar și la televizor s-a dat un film cu el. S-a ales praful de toate invențiile sale, tot la fel cum s-a întîmplat și cu invențiile lui Henri Coandă, Ana Aslan sau Justin Capră. Să nu uităm că adevăratul inventator al tiparului a fost un țăran rus analfabet, nu Gutenberg.

PAUL SUDITU

RM

Nr. 1547

l

11

28 iulie – 3 august 2020

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (3) Primăvara (2)

Nică – de fapt, Nicu al lui Brăgădireanu – era mai mare ca noi, deja la școală, și evident că îl tratam cu respectul cuvenit. Noi eram micuți, Alin era grupa mare la grădiniță, eu cea mijlocie, așa că mă tot gîndeam că, peste un timp, va pleca și el la școală și eu voi rămîne, cumva, singur cu Grațiela, fata cu ochii tăciune, cu părul asemenea, cu breton frumos întins deasupra liniei ochilor și cu codițe prinse cu funde albe. Eram trei cei cărora ne plăcea să o tachinăm copilărește, și mă bucuram oarecum că peste cîteva luni o să rămînem doar doi pretendenți – eu și Dănuț – un alt prieten de joacă, ce locuia departe de zona noastră.

Deciși să ne facem ziua cît mai frumoasă, pornirăm spre grădinița care, întîmplător sau nu, se afla între locul în care poposisem și gîrlă, locul cel mai iubit de noi vara, dar foarte agitat acum, la început de primăvară.

Pescuitul nu m-a atras niciodată, dar ideea de a merge pe malul apei ca să văd valurile învolburate ale Vedei în drumul lor rostogolit spre Dunăre nu îmi displăcea deloc.

- Nu crezi că era bine să luăm cu noi un ciurel?

Poate ies peștii și prindem și noi ceva, testai eu terenul.

Modul asta de a prinde pește a fost poate singurul și cel mai plăcut mod de pescuit cînd, în urmă cu un an, la o nuntă fiind, cineva a venit și a anunțat că ,,la gîrlă au ieșit peștii la suprafață”. Vă dați seama că o parte dintre nuntași au fugit spre gîrla aflată la cîteva sute de metri de cortul unde nuntașii dănțuiau, lăsînd mirii și pe cei apropiați lor destul de singuri pentru cîteva zeci de minute. Am pescuit și eu atunci, așa cum tot satul s-a îndestulat. Nu am înțeles niciodată care a fost motivul pentru care acei pești s-au sacrificat, dar, la momentul ăla nici nu mi-am pus problema sau măcar întrebarea ce căutau peștii la suprafață în acele ape învolburate.

- Auzi, îți amintești lipitoarea aia care ți-a căzut pe spate anul trecut?, mă luă puțin Alin în bărci, rîzînd, cu gîndul la tontoroiul pe care îl jucam cu o ditamai lipitoarea pe spate, încercînd să mă descotorosesc de ea, dar fără prea mare succes. Am rîs și eu, evident.

- Dar de unde să știu eu că o să fie aruncată și lipitoarea pe lîngă peștii aia – filosofai eu, avînd totuși ceva amintiri neplăcute legate de acel eveniment.

Brrrr… era mare cît palma mea de copil, roșie și plină de sînge, arăta înfricoșător.

- Noroc cu Viorel, că altfel sugea aia tot sîngele din tine, spuse Alin serios, privind spre un copac ale cărui frunze abia răzbeau din muguri, și între ramurile căruia se ascundea o pasăre, o ciocănitoare dacă era să ne luăm după zîmbetul lui.

Ușa grădiniței ne aștepta la fel de nepăsătoare ca întotdeauna. Mereu închisă și mereu cu clanța sus, de parcă ne spunea că vom ajunge mari doar dacă o deschidem. În hol, o sumedenie de săndăluțe ne întîmpinau vesel aranjate, care cum erau lăsate de colegii noștri, precum și o femeie de serviciu care avea ca principală sarcină descălțarea noastră și aranjarea în sala de curs sau de joacă, în funcție de cum o vedeam noi zi de zi. I-am dat pachetul doamnei educatoare și m-am retras spre scăunelul meu care, evident, era pus la grupa mare, pentru că una dintre condițiile mele pentru a merge la grădiniță a fost aceea ca eu să fiu mereu la grupa mare, considerînd umilitoare poziția în grupele mici și mijlocii. Toți colegii erau deja acolo, eu și Alin fiind, ca de obicei, ultimii care ajungeau, cu toate că locuiam cel mai aproape de grădiniță dintre toți. Eram oarecum vedete, faptele noastre de ,,vitejie” fiind deja larg răspîndite printre colegi. Cuminte, priveam scaunul gol unde feblețea mea, Grațiela, stătea în fiecare zi, și, chiar lîngă, pe Dănuț, ,,rivalul meu în dragoste”.

Dosare secrete ale Istoriei (75) Enigma Martin Bormann (5)

„Am convingerea că Martin Bormann e încă în viaţă”. FRITZ BAUER, procuror general de Hessa Sfîrşitul lui aprilie 1945. Tancurile ruseşti au intrat în cartierele mărginaşe ale Berlinului. Hitler tocmai şi-a sărbătorit cea de-a cincizeci şi şasea aniversare. A ajuns o epavă. Asta nu-1 împiedică însă pe Goebbels, ministrul Propagandei, să declare la radio: „Vă asigur că starea sănătăţii führerului este înfloritoare. El se află, ca întotdeauna, în fruntea trupelor, pe care le îmbărbătează şi le călăuzeşte!”.

Pentru această zi mare, Himmler şi Göring au făcut o călătorie la Berlin. Primul a venit de la cartierul lui general din nord, cel de-al doilea de la cartierul lui general din sud. Nici unul, nici celălalt nu-şi mai fac iluzii: totul e pierdut. Singura lor speranţă: încheierea unei păci separate în Vest cu anglo-americanii. De altfel, Himmler n-a mai stat pe gînduri. Totul e pregătit ca să-1 primească, chiar în ziua următoare, pe contele Bernadotte, rudă cu regele Suediei şi unul dintre conducătorii Crucii Roşii Internaţionale. Prin intermediul lui, Himmler intenţionează să le facă aliaţilor din Vest o serie de propuneri concrete. Cît despre Göring, el e cu capu-n nori, visează la o întîlnire spectaculoasă cu Eisenhower, în cadrul căreia cei doi ,,mari conducători” ar reedita întîlnirea dintre Napoleon şi Alexandru pe pluta de la Tilsit... Ca şi Himmler, Göring se încăpăţînează să spere că anglo-americanii vor întoarce armele împotriva ruşilor, foarte fericiţi de ajutorul pe care li-1 va da, în acest caz, armata germană. În felul acesta avea să fie salvat şi Berlinul.

Iar steagul roşu nu va flutura niciodată deasupra lui.

Nimic, dar absolut nimic nu vine în sprijinul acestei iluzii. Şi totuşi, atît Himmler, cît şi Göring se agaţă

de ea cu desperare. Ei îl imploră pe Hitler să înceteze lupta. Führerul îi ascultă cu o tristeţe plină de dispreţ.

Nici măcar nu se înfurie. Cu un aer obosit, le dă voie să părăsească Berlinul pentru a se duce fiecare la cartierul lui general. Cît despre el: – Voi rămîne la Berlin împreună cu cîţîva oameni loiali, ca Martin Bormann, care mi s-au alăturat din propria şi libera lor voinţă şi care sînt de acord, dacă va fi nevoie, să moară alături de mine, aici...

Göring se uită îngrozit, pentru ultima oară, la dictatorul cu părul alb, cu faţa vlăguită şi căruia-i tremură capul. Şi voluminosul mareşal, după ce a dat pe gît mai multe pahare de coniac, a dispărut în noapte, părăsind, avea el să spună, „buncărul acela unde nu mai comanda Hitler, ci Bormann”.

Ajuns în adăpostul lui din Bavaria, Reichsmarschallul va adăuga, referindu-se la Bormann: – E duşmanul meu de moarte. Nu pîndeşte decît momentul să mă execute. Sînt sigur că Hitler l-a desemnat ca succesor al lui în locul meu.

La 23 aprilie, ruşii încercuiseră aproape complet capitala. Bormann intră în biroul Führerului. Mai „sfinx” decît oricînd, el îi întinde lui Hitler un mesaj.

E de la Göring. Göring care, „lac de sudoare din cauza frămîntării”, a ezitat ceasuri întregi de teamă să nu-i dea apă la moară lui Bormann. Göring care spunea: „Dac-o iau înainte acuma, aş putea fi luat drept trădător; dacă nu acţionez, aş putea fi acuzat că n-am făcut nimic în momentul dezastrului”. Göring care, în sfîrşit, s-a decis să-i trimită lui Hitler prin cablu următoarea telegramă: „Führerul meu! În urma hotărîrii pe care aţi luat-o de a rămîne în fortăreaţa Berlinului, sînteţi de acord să-mi încredinţaţi imediat conducerea Reichului, avînd libertate totală de acţiune atît în problemele de ordin intern, cît şi în cele

O nouă primăvară începea azi, o nouă vrajă se înfiripa, timpul frumos al tinereții se așternea cuminte la picioarele noastre. Cînd ai 5 ani, pînă și timpul îți pare neputincios, așa cum mă simțeam și eu în fața rugăminților de a fi cuminte.

La gîrlă (1) Ora de terminase și ne îmbulzeam spre ieșire.

Săndăluțele ne însoțeau în drumurile noastre doar cînd eram în uniformă, fapt care se întîmpla și acum. Nu prea eram încîntați să mergem direct la gîrlă îmbrăcați așa, prin urmare am decis să ne oprim acasă mai întîi, să lăsăm hainele late pe podea și să ne costumăm în ceva mai relaxat. Nu era încă foarte cald, așa că neam echipat în pulovărașe și pantalonași, bascheți în picioare și o imensă stare de bine. În acel an, 1975, asfaltul încă nu ajunsese în mica noastră comunitate și, dacă sînt sincer, nici măcar nu știam ce este ăla. Pînă la acea vîrstă și încă mulți ani după, universul meu se limita doar la acel loc, o imensitate care trebuia explorată ,,la picior” sau, atunci cînd am învățat să merg pe bicicletă, ,,cu roata”. Praful nu era încă colb, așa că vremea caldă care ni se strecura în oase rezona puternic cu bucuria de a merge ,,la vale”, la gîrlă, să vedem ce e cu ,,apa mare” și cu vîrtejurile care știam că dansează printre micile capcane de prins pește pe care bunicii și părinții noștri le instalau de-a lungul apei, în locuri doar de ei știute, dar departe de spațiile de scăldat pe care tot satul le cunoștea.

- Nică, pe unde dai la pește?, întreb eu plin de speranță.

Nu aveam nici cea mai mică dorință să iau la picior malul gîrlei, doar pentru a-l găsi pe cel care, ne gîndeam noi, avea deja pe malul apei intrumentele necesare pescuitului. Alin se uită puțin în zare, își acoperă fața cu mîna – soarele era puternic pe cer la amiază, și, foarte serios, merge mai departe. (va urma) T.T. de ordin extern? În felul acesta, voi acţiona în calitate de delegat al dumneavoastră, în conformitate cu decretul pe care l-aţi emis la 29 iunie 1941. Dacă nu voi primi nici un răspuns din partea dumneavoastră în cel mult două ceasuri, voi considera că nu mai aveţi libertate de acţiune şi că – în conformitate cu condiţiile prevăzute în decretul dumneavoastră – eu sînt cel care trebuie să ia în mină cu totul, pentru salvarea situaţiei, interesele ţării şi ale poporului nostru. Cunoaşteţi sentimentele pe care vi le port, în ceasul acesta, cel mai greu din viaţa mea. N-am cuvinte pentru a exprima ceea ce simt.

Dumnezeu să vă ocrotească şi să vă ajute ca, în pofida situaţiei grele, să ne putem revedea cît mai curînd.

Al dumneavoastră credincios, Hermann Göring”.

Hitler lasă să-i cadă din mîini telegrama. Cu o voce egală, Bormann prezintă textul ca pe un „ultimatum”, ca pe o tentativă lipsită de loialitate de „uzurpare” a puterii supreme. „Eminenţa brună” şi-a îndeplinit o dată în plus munca ei de subminare. „Hitler arăta ca scos din minţi – povesteşte Albert Speer, ministrul Armamentului, care asistase la scenă – şi era furios pe Göring. A spus că de mult bănuia el că Göring îl va trăda, că este un individ corupt, un tip care se droghează...”. După aceea, Hitler se calmează şi adaugă: – Ei bine, să negocieze Göring capitularea. N-are importanţă cine îşi asumă această sarcină!

Dar aşa ceva nu-i convine lui Bormann. Mai ales cînd vede că se apropie, în fine, ceasul puterii supreme.

Atunci îl sfătuieşte pe Hitler să redacteze o telegramă în care să-1 acuze pe Göring de „înaltă trădare”. I se aduce lui Göring la cunoştinţă că, ,,ţinîndu-se seama de serviciile pe care le-a adus atîta timp partidului nazist şi statului, va fi absolvit de pedeapsa cu moartea, cu condiţia să demisioneze imediat din toate funcţiile pe care le ocupă”. Göring primeşte ordin să răspundă cu un singur cuvînt: da sau nu. (va urma) ALAIN DECAUX

ROMNIA – 102

Centenarele Romniei Mari (10) În numărul 1538 al revistei, din 29 mai, ați putut citi prima parte dintr-un material mai complex, conceput și realizat sub semnul magic al unui buchet de Centenare (petrecute aproape simultan), într-o perioadă de grație unică a Statului Istoric format la 1 Decembrie 1918. Ca urmare a unor mișcări naționale determinante, circumscrise unei conjuncturi internaționale favorabile, anii 1918, 1919 și 1920 au trasat coordonatele României Mari, pecetluite cu jertfe umane și cu imense pierderi materiale. Despre episoadele care au generat aceste schimbări, cu tot cortegiul lor dramatic și emoțional, veți citi, în continuare, în paginile de mijloc ale ,,României Mari”.

o parte din mașinăria malefică a Ungariei în încercarea de a răsturna ordinea mondială hotărîtă acum un secol După ce, în 9 episoade jurnalistice ale revistei de Trianon – să aruncăm o privire și în ograda noastră noastre – începînd cu numărul 1538, din 29 mai a.c. și să încercăm a lua pulsul național înregistrat pe – ați putut urmări reflectarea unor evenimente istorice barometrul Conferinței de Pace de la Trianon de de o importanță vitală pentru opera de realizare și acum 100 de ani. dezvoltare a României Mari, circumscrise unui timp Deși sînt o fire opti­mistă, de acum 100 de ani, ale căror centenare s-au succedat trecînd această stare prin în anii 2018, 2019 și 2020, accentul punîndu-l pe filtrul lucid al realității, Conferința de Pace de la Versailles – cu punctul fără să-i amplific mo­ culminant 4 iunie 1920 – semnarea Tratatului de Pace tivația, cînd, în anul de la Trianon, dintre România și Ungaria – astăzi, 2019 începuse să se vorbească despre odată cu episodul 10, încheiem acest ciclu. Începînd acest amplu material cu mult entuziasm un program la și cu dorința de a-l concepe ca pe un veritabil omagiu nivel național în adus tuturor românilor care, prin sacrificiul și jertfa vederea întîmlor, ne-au creat condițiile pentru a trăi într-o Țară pinării Cente­na­ liberă și întîmpina suita de centenare ale diferitelor rului de la Trianon rezervat în a crede în evenimente – piatră de hotar, cu fruntea sus și cu inima la 4 iunie 2020, am fost niște măsuri de anvergură direct proporționale cu deschisă, am luat de partea mea – ca martor imbatabil importanța evenimentului.

De unde această lipsă de – Istoria. De la prima și pînă la ultima sintagmă a celor încredere în angajamentele oficiale ale unor autorități 20 de pagini de revistă, documentele istorice (multe atunci cînd vine vorba de materializarea unui program dintre acestea fiind originale) au compus substanța care să cinstească un mare eveniment istoric din trecut, articolului, încercînd interpretarea înțelegerii lor fără patimă, doar în lumina datelor la care am avut glorificînd nu un nume, nu doar un vis, ci munca, acces, preferînd, de multe ori, comentariul ,,de la inteligența și sacrificiul unui șir de generații? Din experiența imediată a anului anterior, 2018. fața locului”, prin reproducerea unor citate din presa Vă reamintesc un fapt pe care românii adevărați vremii sau din unele discursuri ale protagoniștilor nu-l vor uita niciodată – ratarea sărbătorii reale, la acelor evenimente epocale. înălțimea faptelor consemnate pe întregul parcurs al Dacă am reușit, înseamnă că efortul meu a fost anului 1918, culminînd cu 1 Decembrie de la Alba răsplătit – bucuria de a preda o lecție de Istorie într-un Iulia! Văzîndu-și doar interesele politicianiste înguste, an centenar al unui eveniment deplin și astral pentru în detrimentul interesului național, oamenii politici România fiind suprema răsplată. Dacă adaug și paginația români, în frunte cu instituțiile abilitate să se ocupe excelentă a acestor episoade, cu o grafică și ilustrație de de asemenea evenimente, au compromis într-un an un antologie, grație grijii și supravegherii redactorului-șef, Centenar de glorii. Pentru că exemplele revelatoare ledomnișoara Lidia Vadim Tudor – pot afirma cu mîna am dat cu alt prilej, numesc acum doar două demersuri pe inimă: Revista ,,România Mare” a fost la înălțimea care ilustrează neputința și nepriceperea (dacă n-o ROMÂNIEI MARI de acum 100 de ani! fi rea-voință) celor plătiți să se ocupe de asemenea Romnia i Trianonul la 100 de ani evenimente: un monument statutar dedicat Marii Uniri, care trebuia instalat la Arad, zace și acum în Ajuns la ultimul episod al acestui serial, așa cum curtea autorului, undeva într-o comună din România; v-am promis din cel anterior – după ce am văzut doar statuia unui dac (copie a unei lucrări de la Roma) ce ar fi trebuit să ne încînte privirea încă de acum doi ani, într-un scuar de pe Bd. Dacia, la întîlnirea cu str.

Nicolae Iorga, a fost inaugurată deabia în primăvara acestui an...

Cu astfel de premise (le-am putea spune antiromânești) și cu prima mare ,,realizare” pe plan cultural a guvernului Ludovic Orban – eliminarea din titulatura Ministerului Culturii și Identității Naționale a substantivului identității (probabil, nu mai sîntem identitari cu noi înșine, ci cu... UDMR, cu NATO sau cu UE!) – ce speranțe mai puteam avea pentru Centenarul Păcii de la Trianon?

Miniștrii de Externe ai României și Ungariei – Să încercăm a formula un răs­ Bogdan Aurescu și Peter Szijjarto puns, deși mulți dintre cititorii

Epilog

revistei noastre cunosc din start acest răspuns. Poate doar comentariile să le mai ,,îndulcească” supărarea și să diminueze deziluzia.

Cu o întîrziere de mai bine de o jumătate de an (problema trebuia rezolvată încă din anul 2019), în luna mai a acestui an Parlamentul României a adoptat o lege prin care 4 iunie devine, oficial, Ziua Tratatului de la Trianon, cuprinzînd un program de manifestări culturale în comunitățile din Țară, care să aibă în centrul acestora evenimentul de acum 100 de ani, în contextul Istoriei zbuciumate a României, spre cinstirea și omagierea înaintașilor noștri care au contribuit la înfăptuirea României Mari.

Deși cam tardivă și firavă, inițiativa parlamentară, putem spune și noi – ca tot românul: ,,Mai bine mai tîrziu decît niciodată!”.

Numai că, să vezi ce coincidență a naibii se suprapune acestui demers, întîmplare care dă peste cap Legea respectivă aflată în fașă deoarece ajunsese pe masa președintelui Țării pentru promulgare! În ziua de 26 mai are loc la București întîlnirea dintre miniștrii de Externe ai României și Ungariei – Bogdan Aurescu, respectiv Peter Szijjarto. Organizată ca din senin, vizita, urmată de o conferință de presă comună, s-a dorit a fi un fel de compromis la o reconciliere a relațiilor bilaterale dintre cele două țări, agravate de ieșirea impardonabilă a președintelui Iohannis din luna precedentă cînd, adresîndu-se în limba maghiară către PSD și către Marcel Ciolacu, i-a acuzat că au o înțelegere secretă cu guvernul de la Budapesta pentru autonomia Ținutului Secuiesc și pentru predarea Ardealului către Ungaria.

Din declarațiile ulterioare s-a desprins o oarecare nemulțumire din partea lui Bogdan Aurescu; acesta ar fi dorit ca vizita să aibă loc după data de 4 iunie – zi marcată de evenimentul de acum 100 de ani de la Trianon.

Abordînd acest subiect, fiecare ministru de Externe l-a tratat în felul său, Bogdan Aurescu demonstrînduși reținerea față de sensibilitatea reprezentantului Ungariei, încercînd parcă să se fofileze printre niște explicații puerile, de felul: ,,La început am fost reticent în legătură cu organizarea acestei vizite acum, pentru că sîntem cu zece zile înainte de momentul semnării Tratatului de la Trianon, care are semnificații diferite pentru România și Ungaria”.

Considerată o acțiune fără rezultate palpabile, totuși, întîlnirea celor doi miniștri de Externe s-a situat pe post de factor declanșator al unor acțiuni în defavoarea României, care au pus capăt Legii pentru declararea zilei de 4 iunie ca Zi a Tratatului de la Trianon. Mai întîi, pe baricade a apărut UDMR – falanga Ungariei în România – care, prin vocea președintelui Kelemen Hunor, a deschis calea spre impas: ,,Ceea ce pentru națiunea română a fost o bucurie imensă, și pot să înțeleg acest aspect (vai, domnul Hunor ne tratează cu indulgență! – n.a.), pentru națiunea maghiară și pentru maghiarii din România a fost o pierdere uriașă și o tristețe imensă”. Analizînd oful șefului Legiunii maghiare din România nu deosebim nimic nou față de consemnările istoricilor de acum 100 de ani: tristețe, lacrimi, supărare, remușcări (mai puțin jurămintele cu răzbunarea de care K.H. a uitat sau pe care n-a avut curajul să le reitereze).

Apoi – ce coincidență bizară! – Romfilatelia, care tipărise o ediție specială de timbre marcînd evenimentul

Viktor Orbán și Klaus Iohannis de la 4 iunie 1920, a oprit apariția pe piață a colilor respective! De ce? Pînă să primim vreun răspuns la această întrebare, lucrurile au luat o turnură și mai gravă. După ce că Legea care declara ziua de 4 iunie ca Ziua Tratatului de la Trianon a fost votată de Parlamentul României cu o întîrziere apreciabilă față de momentul calendaristic al evenimentului ce urma să fie sărbătorit, citind-o cu atenție, președintele României i-a descoperit o serie de lacune care o făceau incompatibilă cu viziunea domniei sale asupra unui eveniment epocal din Istoria României și a Europei. Pe cale de consecință, a trimis-o la Curtea Constituțională a României (bine că n-a trimis-o la Tribunalul Internațional de la Haga!), reclamînd neconstituționalitatea acesteia.

Am citit și eu motivația însăilată de juriștii de la Cotroceni, care a însoțit Legea la CCR. Chiar am vrut să reproduc anumite ,,argumente” cotroceniste, dar m-am lăsat păgubaș. Totul este un amalgam de articole din diferite legi și din Constituție – toate amestecate într-un fel de mixer antiromânesc, asortat cu ingrediente UDMR-iste – un fel de borș legislativ prin care s-a urmărit anularea manifestărilor dedicate Zilei Trianonului, dedicate, în fond, României de acum 100 de ani și României de azi. În sesizarea de neconstituționalitate asupra Legii pentru declararea zilei de 4 iunie ca Ziua Tratatului de la Trianon, Klaus Iohannis a invocat motive și principii la derută, pentru a crea un păienjeniș legislativ artificial, în vederea împiedicării promulgării Legii și trecerii la aplicarea ei. Ce altfel se poate înțelege din formulări ca: ,,Scopul Legii nu este unul individualizat, precis determinat, întrucît nu este specificat cu claritate care este interesul care a generat Legea”, sau ,,Instrumentul juridic prin care este declarat actul de fixare a zilei de 4 iunie ca Ziua Tratatului de la Trianon este unul eronat”.

Deci, frați români – indiferent că ați votat cu PSD, PNL, USR etc – mai citiți încă o dată această blasfemie la fibra noastră națională, care emană chiar de la primul om al Țării (ar trebui să fie!), și luați aminte pe ce siglă puneți ștampila la următoarele alegeri. ,,Instrumentul juridic prin care este declarat actul de fixare a zilei de 4 iunie ca Ziua Tratatului de la Trianon este ERONAT”. Cum stă Iohannis cu memoria și cu capul – constatare pe care o facem după ce citim aberația de mai sus și facem o paralelă cu ceea ce a declarat la TV: ,,PSD se luptă în birourile secrete din Parlament, ca să dea Ardealul ungurilor. Jó napot kívánok, PSD!”. Ori, pe-o parte plînge că ungurii ne iau Ardealul, ori, pe de altă parte, dă în cap unei festivități istorice fără tentă politică, doar, doar să nu-i ,,supere” pe etnicii maghiari care trăiesc în România (de fapt, pe UDMR)! De care parte a baricadei sînteți, domnule președinte? Sau călăriți baricada, așteptînd să descălecați pe partea cu teren mai puțin mișcător? În ce privește modul în care oficialitățile române și Poporul Român au omagiat actul istoric de la Trianon, s-a ales praful! Cum timpul nu stă pe loc și legea de care ne ocupăm a rămas îngropată la CCR – 4 iunie a trecut ca oricare zi din calendar, mai săracă și mai

anonimă decît ar fi fost o zi în care s-ar desfășura un meci de fotbal între echipele din Strîmba și Crevedia.

Faptul este cu atît mai dezonorant pentru România cu cît reacția la o asemenea mîrșăvie a fost la cote insignifiante, sau a lipsit cu desăvîrșire. Parlament, Guvern, ministere, instituții culturale, ONG-uri, massmedia – mai toți s-au prefăcut că nu avem ce glorifica pe data de 4 iunie 2020 dacă sasul din Deal nu are chef să semneze o simplă lege care prevedea intonarea Imnului Național și arborarea Drapelului Național.

Ce-a mai contat că la Academia Română, prin glasul președintelui acestui for, istoricul Ioan Aurel Pop – un luptător înverșunat pentru apărarea valorilor naționale și combaterea ,,ungurismului” – a fost omagiat evenimentul, spălînd oarecum de rușine obrazul României...

Totuși, în oceanul de tăcere cu iz conspirativ am descoperit o voce de român care, chiar dacă pe un mijloc tehnic de socializare, a avut curajul să-și exprime un punct de vedere față de lașitatea președintelui și a ,,guvernului meu” – deputatul PSD Ioan Dîrzu. Pentru claritatea demersului său reproduc următoarele considerații: ,,După ce guvernul Orban a făcut blat cu celălalt guvern Orban prin întîlnirea lui Bogdan Aurescu cu Peter Szijjarto din 26 mai, de a nu mai celebra Tratatul de la Trianon, președintele Iohannis atacă la CCR Legea privind Ziua Trianonului. Este mai mult decît clar că Ludovic Orban și Werner Iohannis i-au trădat pe români guvernului de la Budapesta doar pentru a-și consolida PNL poziția în Partidul Popularilor Europeni și pentru ca politruci precum Rareș Bogdan, Mircea Hava, Vasile Blaga sau Gheorghe Falcă să mai prindă niște funcții în Parlamentul European cu sprijinul Ungariei”.

Indiferent de poziția politică a deputatului din ale cărui reacții am citat, abandonarea de către Statul Român a unora dintre prerogativele sale naționale în favoarea (nemeritată) unui stat vecin constituie un act de trădare a intereselor naționale. Hai să recapitulăm. În timp ce la

București s-a arătat împăciuitor, la Budapesta, ministrul de Externe maghiar își dădea arama pe față, spunînd: ,,Ne străduim să avem o relație bună cu toți vecinii.

Ultimele săptămîni au fost mai puțin despre respect reciproc în relația cu România, și mai mult despre încrucișări de săbii”. Dacă nouă ne-a fost rușine (sau frică) să ne bucurăm de o dată calendaristică precum ziua de 4 iunie și să ne elogiem înaintașii care au reușit să încununeze la Trianon lupta Poporului Român, cu punctul culminant 1 Decembrie 1918, Alba Iulia – vecinii unguri, prin persoana premierului Viktor Orbán, au demonstrat ce gîndesc ei despre aceeași zi. În ce fel?

Victor Orbán a ținut un discurs revizionist (prezentat în numărul trecut al revistei noastre), discurs ce avea chipul său proiectat pe fundalul unei hărți ce reprezenta Europa cu hotarele Ungariei de dinainte de 1918!

Ați văzut (ați auzit) de vreo poziție (replică) din partea Statului Român? Nu! Pentru simplul motiv că nu a existat! Cum, de altfel, premierul maghiar a venit în România (chiar dacă în zone cu etnie maghiară preponderentă) și, ca pe moșia lui, s-a comportat precum un vătaf, jignindu-ne la noi acasă, fără ca vreun reprezentant al Statului Român să-i dea o replică binemeritată! Mergînd pe această linie a abandonării apărării intereselor românilor și ale României, în conjunctura cu unele state europene (vecine sau nu), vom ajunge să nu-i mai pomenim pe Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul pentru că se supără turcii; pe Tudor Vladimirescu pentru că se supără grecii; pe Mareșalul Antonescu pentru că se supără rușii; pe regele Mihai pentru că se supără nemții; pe Decebal pentru că se supără italienii (aici, nu cred, altfel nu l-ar fi pus pe Columnă)... și așa mai departe. Ne renegăm trecutul și îi scoatem din Cartea de Istorie pe cei care au făcut România Mare! Ce punem în locul lor?

Un răspuns calificat și adecvat l-am putea aștepta din partea istoricilor români în contextul geopolitic actual, dacă toți ar gîndi în mod pragmatic, fără să minimalizeze semnificația Păcii de la Trianon și fără să încerce a induce în mentalul colectiv ideea că...

100 de ani au șters din memoria românilor amintirea reală a Trianonului. O reflectare a ceea ce am notat mai sus – spre surpriza mea neplăcută – a fost ceea ce am descoperit într-o revistă de specialitate, un articol semnat de un cunoscut scriitor pe teme istorice, care, chiar din titlu, șterge cu buretele aprehențiunii fila cu data de 4 iunie 1920: ,,Trianon – un tratat care nu mai folosește nimănui”, în final decretînd: ,,Insistența părții române – în acest context – de a pune accent pe Trianon mi se pare însă inutilă și contraproductivă.

E inutilă și contraproductivă deoarece dă apă la moară acelora care afirmă că Ardealul ne-a fost făcut cadou de Marile Puteri, iar România e doar o creație artificială a Conferinței de Pace de la Paris”. Într-adevăr, domnule Dan Falcan, astfel cred ungurii, și vor crede aidoma și peste 1000 de ani, chit că românii nu vor mai pune ,,accent pe Trianon” în ruptul capului! Ați stat cumva la o șuetă cu alt istoric în aceeași credință jalnică – prof. Lucian Boia?

Nu pentru a-l combate pe Dan Falcan – realitatea istorică este ireversibilă – închei cu o altă imagine evocată de sociologul și geopoliticianul Dan Dungaciu, care, referitor la programul Ungariei de dezvoltare economică a Transilvaniei (Planul Kos Karoly), ce urmărește ,,desuveranizarea României în Transilvania”, scrie, printre altele: ,,Partenerul direct al Guvernului Ungariei în România este UDMR. Autorii care semnează acest studiu sînt membrii UDMR (Borboly Csaba, Horvath Anna, Kozma Monika, Molnar Zsolt, Pasztor Șandor, Winkler Gyula).

Practic, aceștia semnează un document programatic care să fundamenteze/ concretizeze o decizie a guvernului ungar. Ideea subliniată este aceeași: Budapesta lucrează în Transilvania direct, fără intermediari, avînd un partener nemijlocit acolo, în Uniunea Democratică a Maghiarilor din România (UDMR). Budapesta decide direcția, UDMR execută și scrie planul, Budapesta trece la implementare. Cine mai are nevoie de statul român?”.

Extrapolînd, putem întreba: Cine mai are nevoie de Trianon? Cine mai are nevoie de Statul Român?

Răspunsul ne este la îndemînă: Desigur, noi, românii! Chiar dacă actualul președinte al României ne-a arestat Sărbătoarea Păcii de la Trianon, acum, la împlinirea unui secol de la acest epocal eveniment istoric, sîntem răbdători și așteptăm bicentenarul din anul 2120!

Sfîrșit GEO CIOLCAN

14

Nr. 1547

Unde și cum se tratează miliardarii lumii? (1)

S-ar părea că banii, relațiile și gîndirea critică – tot ceea ce au antreprenorii de top din lista Forbes sau oamenii de succes – ar trebui să le asigure bogaților lumii cele mai bune îngrijiri medicale. De fapt, nu întodeauna se întîmplă așa. Nu este deloc cazul lui Steve Jobs, care a apelat la medicamente alternative.

Bill Gates este acuzat de o atitudine agresivă pro vaccinare, iar Elon Musk nu pare deloc preocupat de sănătatea sa.

Steve Jobs: prevenirea cancerului și medicina alternativă Steve Jobs a fost diagnosticat cu cancer pancreatic în 2003. Fondatorul Apple a murit la 5 octombrie 2011, după opt ani de luptă cu boala – o perioadă îndelungată, avînd în vedere că rata medie de supraviețuire în cazul acestui tip de cancer este de doar 9%. Este adevărat, mulți oncologi cred că Jobs nu a avut cancer pancreatic, ci suspectează că antreprenorul a avut o tumoare pancreatică neuroendocrină mult mai puțin agresivă. În acest caz, șansele de supraviețuire sînt de 54%.

Există un zvon conform căruia însuși Jobs și-a semnat certificatul de deces: în loc să se supună recomandărilor medicilor care doreau să-i îndepărteze imediat tumora, a decis să apeleze la terapiile alternative – acupunctură, „detoxifierea cu sucuri naturale” și administrarea de suplimente alimentare, amînînd operația pînă la nouă luni.

Oamenii de știință nu pot stabili dacă acest lucru a afectat condiția co-fondatorului Apple, dar subliniază faptul că inclusiv persoanele bogate și competente, cum era Jobs, pot cădea în capcana tratamentelor „naturiste”. Și acest lucru nu este surprinzător – potrivit diferitelor surse, între 43% și 67% dintre pacienții cu cancer din Statele Unite acționează în acest fel: totul pentru că oamenii, chiar și cei mai educați și citiți, sînt prost informați despre modul în care acționează cancerul în corpul uman. ,,A munci pentru a educa” – aceasta este misiunea ultimului doctor al lui Jobs, profesorul David Agus, co-fondatorul Navigenics, o companie specializată în medicină personalizată și prevenirea bolilor. În 2009, cînd Steve Jobs se lupta cu cancerul, Agus a ținut un discurs senzațional la o conferință a Asociației Americane pentru Cercetarea Cancerului. „Am greșit”, și-a început Agus discursul. El a explicat că în ultimii 50 de ani, medicii și cercetătorii au acordat o atenție prea mare studierii modului de dezvoltare a cancerului, o înțelegere amănunțită a acestui mecanism nefiind necesară pentru a putea duce o luptă eficientă împotriva maladiei. În urma acestui discurs, David Agus a fost huiduit. Și aceasta nu a fost ultima dată cînd el și metodele sale s-au confruntat cu critici dure. „Steve Jobs a venit prea tîrziu”, a declarat oncologul ca răspuns la acuzațiile referitoare la faptul că nu l-a putut vindeca pe fondatorul Apple. În 2012, Agus a oferit un interviu corespon­ dentului canalului american ABC, Bill Weir. David Agus a supus jurnalistul în vîrstă de 44 de ani unui experiment: realizarea unui examen preventiv complet, care îl va ajuta la depistarea precoce și la controlul bolilor. Weir a fost de acord și, ca urmare a unei scanări a întregului corp, s-a constatat o calcifiere a vaselor coronariene, o afecțiune destul de periculoasă care crește riscul de atac de cord.

Jurnalistul a fost marcat de diagnostic și a fost de acord să își schimbe stilul de viață – să facă mai multă mișcare, să își revizuiască dieta. Numeroși experți au criticat ulterior abordarea lui David Agus: potrivit lor, el a exagerat foarte mult diagnosticul lui Weir, înspăimîntîndu-l pe reporter, și, în același timp, l-a supus unui număr de studii ne-necesare și nesigure – o tomografie computerizată este asociată cu emiterea de radiații dăunătoare întregului

organism. În general, spun criticii, beneficiile „intervențiilor preventive” în acest caz nu depășesc riscurile și dezavantajele, iar aceste examinări ar trebui programate cu prudență, luînd în considerare fiecare caz în parte. David Agus, în schimb, continuă să creadă că prevenția este benefică pentru toată lumea.

Agus a fost criticat, de asemenea, pentru că se opune administrării de vitamine și suplimente alimentare, pe care își propune să le înlocuiască cu o dietă completă și variată, pentru că nu sfătuiește pe nimeni să se „curețe cu sucuri” – acest lucru fiind susținut, de asemenea, și de numeroși contestatari ai „nutriționiștilor” și

l

28 iulie – 3 august 2020

RM

stocare a datelor de vaccinare în corpul uman, și introducerea unui card de date în timpul vaccinării. În realitate, nu este vorba despre un microcip, ci mai degrabă despre un analog al unui tatuaj invizibil, realizat cu cerneală specială. În orice caz, tehnologia este încă în stadiul de dezvoltare și nu va permite urmărirea locației persoanelor sau introducerea informațiilor personale în nici o altă bază de date.

Un articol în care presupusul medic personal al cuplului Gates susținea că cei doi nu și-au vaccinat copiii cînd erau mici circulă zilele acestea pe internet.

Cu toate acestea, este puțin probabil ca acest lucru să fie adevărat: în primul rînd, divulgarea acestei informații ar fi o încălcare gravă a confidențialității medicale și, în al doilea rînd, nu a fost posibilă depistarea sursei de proveniență a acestor informații, nici măcar numele acelui „medic personal”. Melinda Gates a afirmat public pe Facebook, în 2019, că toți cei trei copii ai săi au fost vaccinați conform calendarului național de vaccinare.

Elon Musk și clinicile corporatiste de ultimă generație

„specialiștilor holiști” moderni. De asemenea, în urmă cu 10 ani, Agus declara că majoritatea oamenilor trecuți de 40 de ani ar trebui să ia în considerare administrarea statinelor – medicamente care scad nivelul colesterolului din sînge. La acel moment, această idee a fost intens criticată, dar în prezent există dovezi ale faptului că Agus are dreptate: statinele profilactice reduc mortalitatea prematură cu 18%. „Nu mă deranjează să fiu criticat din cînd în cînd, deoarece urmăresc îndeaproape modul în care mor oamenii din cauza diverselor boli. Vreți să mă sperii pentru că încerc să previn aceste boli?”, spune Agus.

Bill Gates - cel mai puternic „doctor” al timpului nostru?

Cînd vine vorba de Bill Gates, este interesant să vorbim nu atît despre cei care îl tratează pe creatorul Microsoft și pe faimoasa lui familie – mai ales că informațiile despre medicii personali ai familiei Gates sînt strict confidențiale –, ci despre reputația creatorului Microsoft, considerat cel mai influent „doctor” al zilelor noastre. Cert este că Gates este unul dintre principalii finanțatori ai Organizației Mondiale a Sănătății. În consecință, spun specialiștii, agenda lui Bill Gates devine agenda OMS. De exemplu, una dintre principalele priorități ale Fundației Bill & Melinda Gates este vaccinarea, în special în țările sărace. Printre obiective se numără eradicarea completă a poliomielitei din lume, o boală periculoasă care duce în continuare la paralizia copiilor și adulților în țări precum Afganistan, Pakistan și Nigeria. În alte țări ale lumii, infecția a fost deja învinsă, iar acum mai puțin de 40 de cazuri de poliomielită sînt înregistrate în fiecare an - cuplul Gates consideră că într-un asemenea ritm boala va dispărea în curînd de pe fața pămîntului. Deși, bineînțeles, Bill și Melinda luptă nu numai împotriva poliomielitei: printre sarcinile fundației lor se numără eradicarea malariei, încetinirea răspîndirii HIV în țările cu cea mai gravă situație epidemiologică și asigurarea de vaccinuri necesare celor mai sărace zone.

Vaccinarea este subiect de discuție în cea mai recentă teorie a conspirației referitoare la Gates: se presupune că acesta vrea să vaccineze întreaga populație a lumii, iar pandemia de coronavirus și vaccinul dezvoltat de el reprezintă doar un paravan pentru planul său malefic.

Mulți au auzit despre această teorie, dar puțini sînt conștienți de baza reală a unor astfel de concluzii conspirative.

Realitatea este că Fundația Bill și Melinda Gates a sponsorizat un studiu care a evaluat posibilitatea de

Bărbatul care dezvoltă autovehicule și planifică zboruri către Marte nu s-a putut limita la medicina convențională. El a decis să creeze pentru angajații săi – și poate pentru el însuși – „asistență medicală de primă clasă, disponibilă la nivel local atunci cînd este nevoie”. În 2018, el a anunțat că intenționează să lanseze propriile sale clinici în interiorul Tesla – inclusiv în fabrici – sub genericul Tesla Clinic. În același an, Musk a primit critici pentru proiectul său.

Cîrcotașii au spus că lucrătorilor de la uzină li se interzice să apeleze la o ambulanță în caz de accidente industriale, fiind obligați să meargă la o clinică internă, unde, conform unor surse, sînt practicate „tratamente neetice și nesigure”. Sarcina principală a clinicii, potrivit paramedicului Anna Watson (care a lucrat acolo doar trei săptămîni), este „să ascundă cît mai mulți pacienți de statisticile oficiale”. Desigur, Elon Musk a negat toate aceste acuzații, iar Anna Watson a fost concediată pentru încălcarea politicii companiei. Și totuși, Musk nu a vorbit niciodată despre faptul că ar fi folosit serviciile clinicii și ar fi fost mulțumit de medicii și serviciile sale. În general, se pare că, deși este un antreprenor modern și vizionar, lui Musk nu îi pasă de propria sănătate. Spre deosebire de majoritatea oamenilor de afaceri moderni din Silicon Valley, care încearcă să facă exerciții fizice în mod regulat, să mănînce corect și să doarmă 7-9 ore pe noapte, Elon Musk neglijează pricipiile unui stil de viață sănătos. ,,Nu am făcut niciodată sport”, a recunoscut recent.

Miliardarul care tocmai a împlinit 49 de ani nu este pregătit să renunțe la mîncarea nesănătoasă, chiar dacă îi scurtează viața. În plus, lucrează 80-90 de ore pe săptămînă, iar acest lucru îl împiedică să se odihnească în mod corespunzător. Dacă Musk este atît de dezinteresat față de propria sănătate, este greu de crezut că poate să acorde atenție problemelor angajaților săi – mai ales dacă problemele lor medicale contravin intereselor afacerii.

Există exemple de succes ale dezvoltării medicinei corporatiste sub aripa marilor companii.

De exemplu, Apple a lansat AC Wellness – o clinică de wellness specializată pe medicina preventivă.

Angajații pot primi teste genetice gratuite și pot beneficia de consultații în cadrul cărora un medic le va explica modul în care rezultatele acestor teste îi pot ajuta la îmbunătățirea calității vieții. Și Amazon a creat Amazon Care, o clinică pentru angajați bazată pe tehnologii de telemedicină. Aici, angajații companiei pot solicita consultații online, și, la nevoie, o asistentă poate merge la domiciliul persoanei - de exemplu, pentru a face o injecție sau pentru investigații. (va urma) D.A.

pO

Nr. 1547

l

15

28 iulie – 3 august 2020

V E S T I

A D E V A R A T E

Povestea neştiută a lui Magheru, bulevardul haiducului ajuns general

În acel început de aprilie al anului 1804, în zorii altui secol, cînd îl aducea pe lume pe cel de-al doilea băiat al familiei și-i dădea numele Gheorghe, într-un sătuc din Gorj numit Bîrzeiu de Gilort, preoteasa Bălașa nici nu visa că peste 200 de ani, în capitala României, numele familiei ei va fi în fiecare zi pe buzele a zeci, sute, mii de oameni. Din căsuța parohială a familiei preotului Ion, în care a adus pe lume opt copii, nu avea cum săși imagineze că istoria României se va lega strîns de unul dintre fiii ei și că acesta, azi uitat și pierdut în negura timpului, va da numele poate celui mai circulat bulevard al Bucureștiului de la începutul Secolui XXI. În ziua aceea rece de 8 aprilie, într-o cămăruță austeră din curtea bisericii, într-o familie cu rădăcini bine înfipte în istorie, ale cărei urme pot fi găsite încă din vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu, Gheorghe Magheru se năștea ca cel de-al doilea fiu al lui Ion și al Bălașei. Lui i-au urmat șase surori: Zamfira, Ilinca, Bălașa, Smaranda, Maria și Stana.

Așadar, o casă mică, în care greutățile au apărut foarte devreme, pentru că tatăl lor, popa Ion, moare de tînăr, lăsîndu-și soția să crească singură opt copii, ultima dintre fetițe fiind foarte mică la momentul morții tatălui. De altfel, și Gheorghe avea atunci doar cîțiva ani, dar era deja matur… Încă înainte ca asupra lor să cadă durerea morții tatălui, băiețelul Gheorghe a trebuit să plece cu familia în pribegie, căci într-un august torid din primii ani ai copilăriei lui, turcii, sub comanda lui aga Bechir, au prădat Oltenia, incendiind și satul Bîrzeiu de Gilort. Însă turcii au fost apoi prinși și omorîți de haiduci, printre ei aflîndu-se chiar tatăl și fratele lui mai mare.

Magheru se face ministru de Finanţe La nici 16 ani, intrat în ceata de haiduci în care era și fratele lui, tînărul Gheorghe Magheru deja devine vestit atunci cînd luptă împotriva turcilor, iar la nici 20 de ani, în 1821, ajunge comandant militar în oastea lui Tudor Vladimirescu, căruia i se alătură cu grupul lui de panduri. Cam tot pe-atunci, pe la vîrsta de 19 ani, familia i-a hotărît căsătoria cu Ancuța, fiica clucerului Hagi Gheorghe Pleșoian, cea care i-a fost prima soție.

Cît de multă iubire a existat între ei, e o altă poveste…

Ceva mai tîrziu, peste cîțiva ani, în timpul războiului turco-prusac, același Gheorghe Magheru primește rangul de căpitan de panduri pentru fapte extraordinare de vitejie și e decorat de țarul Rusiei cu Ordinul Sf. Ana în grad de cavaler, primind o sabie de onoare. Dar, deși contribuția lui în timpul bătăliei de la Șișești a fost esențială, el salvînd, se pare, orașele Tîrgu Jiu și Craiova, pentru tînărul Gheorghe începea atunci un conflict care nu se va stinge pînă la moarte și avea să-l țină departe de armată pînă la 1848, cu Ion Solomon, un alt căpitan de panduri. Episodul nu este întîmplător în biografia lui, pentru că Magheru a ieșit din Armata română ca să nu fie sub ordinele lui Solomon. Conflictul se va reaprinde, ca într-un roman de aventuri, la 1848, cînd cei doi se vor afla pe poziții diferite: Gheorghe Magheru va fi unul dintre stîlpii Revoluţiei, în timp ce Ion Solomon va fi unul din conducătorii contrarevoluţiei.

Destinul zbuciumat avea să-l poarte apoi pe Gheorghe Magheru spre cele mai importante momente din istoria României, concentrate în acea perioadă, devenind ministru de Finanțe în cabinetul revoluționar din Țara Românească în anul 1848, apoi, temporar, comandant general al trupelor revoluționare din Țara Românească.

„Mă simt ferice de a muri pentru ţara mea” Haiduc cunoscut din zona Băileștiului, cu o viață mai ceva ca a lui Robin Hood, Gheorghe Magheru a străbătut treptele puterii una cîte una, mergînd de pe drumurile codrilor, pînă în cămările de taină ale Revoluției de la

1848, devenind unul dintre principalii susținători ai lui Avram Iancu. Alături de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica și Christian Tell, care conspira împotriva prințului Bibescu, a intrat în Societatea secretă masonă Frăția. Adunarea de la Islaz, din iunie 1848, care a însemnat începutul Revoluţiei, s-a ţinut în judeţul Romanaţi, la acel moment sub conducerea lui.

1848 nu este un an zbuciumat numai în această parte a lumii. După ce a luat parte împreună cu Bălcescu la

(

RM

cuplu fiind răsplătit cu un băiat pe nume Romulus.

Anii care au urmat înregistrează însă, dacă luăm în calcul corespondența dintre cei doi, o răcire a relațiilor.

Magheru, absorbit cu totul de pregătirile Revoluției în Oltenia, absent frecvent din București, prins apoi, după victoria Revoluției, în Capitală, de organizarea guvernului provizoriu care funcționa în palatul familiei Golescu de pe Podul Mogoșoaiei (fost Palat Domnesc), a sfîrșit prin a o pierde definitiv pe Maria, care nu i-a împărtășit idealurile... spre deosebire de o altă femeie celebră în epocă, Anica Ipătescu. Aceasta (caracterizată de Gazeta de Transilvania drept „o româncă ce poartă arma ca orice bărbat”), soția revoluționarului Nicolae Ipătescu, la vestea arestării guvernului provizoriu de către coloneii trădători Odobescu și Solomon, știindu-și soțul în primejdie, s-a înarmat cu pistoale și a antrenat populația bucureșteană într-un iureș care a avut ca efect eliberarea guvernului arestat. Cît despre omul de acțiune care era Gheorghe Magheru, acest eșec sentimental nu l-a copleșit. El și-a găsit consolarea în focul luptei.

Pe 23 martie 1880 a murit la București, într-o zi de primăvară care semăna cu cea în care venise pe lume în urmă cu opt decenii, în încăperea aceea de la fereastra căreia se vedeau biserica și turlele ei.

Între ieri şi azi…

formarea guvernului revoluționar, înlăturat apoi de la putere, Gheorghe Magheru nu a renunțat la luptă, refuzînd înfrîngerea și declarînd cu emfază: „Eu, fraților, sînt român și, ca român, mă simt ferice de a muri pentru țara mea”. Acesta este și anul celei de-a doua căsătorii, cînd a legitimat legătura cu Maria Caramalău, o legătură romantică, în vreme de război, într-un București în care tinerii revoluționari iubeau ca în romanele franțuzești… În luna octombrie, Magheru s-a refugiat în Tran­ silvania, iar de acolo la Trieste și în cele din urmă la Viena, de unde a continuat să susțină cauza revoluționară și Unirea Principatelor. S-a întors în Țara Românească în august 1857, iar în decembrie a fost ales deputat de Gorj în adunarea ad-hoc de la București. Apoi a făcut parte din Adunarea Electivă care l-a ales ca domn pe A.I. Cuza, la 24 ianuarie 1859, dar și-a continuat activitatea politică și după abdicarea lui Cuza.

Gheorghe Magheru şi Maria Caramalău - o căsnicie sortită eşecului A doua căsătorie a generalului Gheorghe Magheru, „generalul Revoluției”, om trecut atunci de 40 de ani, a fost opera prietenului său, Ion Cîmpineanu. Și această afacere matrimonială, începută ca o mare iubire promițătoare de speranțe și împliniri în plan afectiv, s-a înscris între eșecurile personale ale lui Ion Cîmpineanu, eșuînd în parte și din cauza evenimentelor politice care l-au ținut permanent pe Magheru departe de a doua aleasă a inimii lui.

După moartea rapidă a primei soții, Ancuța Pleșoianu, Gheorghe Magheru și-a concentrat toată atenția asupra creșterii și educării copiilor, Alexandrina și Ghiță, fără a nutri gîndul unei a doua căsătorii. Aceasta pînă cînd prietenul său, Ion Cîmpineanu, i-a făcut cunoștință cu tînăra în vîrstă de 26 de ani, Maria Caramalău, fiica clucerului Iordache Cîrcotă și sora pitarului Alecu Caramalău din București.

Așa cum susțin istoricii Paul Cernovodeanu și Marian Ștefan, într-o monografie dedicată Magherilor, generalul (care nu prea stătea prin București, prins fiind cu atribuțiile sale militar-administrative în părțile Olteniei) ar fi cunoscut-o în timpul peregrinărilor lui prin București prin intermediul lui Șerban Caramalău, subcîrmuitor al plășii Gilortului din județul Dolj. Dar cel care l-a determinat să-și ostoiască văduvia a fost Ion Cîmpineanu, iar căsătoria celor doi a avut loc la București, la 2 septembrie 1846 și a decurs bine, se pare, în cei doi ani care mai rămăseseră pînă la izbucnirea Revoluției, proaspătul

La aproape șaptezeci de ani de la dispariția lui Magheru, în 1948, într-o Românie intrată deja sub o altă zodie, într-un București în care farmecul Micului Paris începea să apună, unul dintre cele mai importante bulevarde construite la începutul Secolului XX ca să dubleze Calea Victoriei, și care a purtat inițial numele lui Take Ionescu, avea să fie redenumit cu numele lui. De la Piața Romană și pînă la intersecția cu strada C.A. Rosetti, bulevardul devenit cea mai cunoscută arteră modernă a Bucureștiului a primit numele generalului Gheorghe Magheru. Aflată cam pe locul unde se află astăzi gura de metrou de la Piața Romană, statuia lui Take Ionescu a fost distrusă de comuniști, așadar vechile urme au fost șterse și numele lui Magheru a fost lipit peste.

Arhitecți renumiți au construit clădiri importante pe acest bulevard care astăzi se pregătește să se transforme într-o fantomă. La acest început de an, cele mai multe dintre ele, cele care au scăpat de-a lungul timpului fie de cutremure – cel din 1977 a fost devastator și necruțător cu istoria locului – fie de demolările comuniste – cazul Muzeului Anastasie Simu din zona unde se află acum clădirea fostului magazin Eva –, sînt în pericol să se închidă, toate, pentru că prezintă risc seismic ridicat.

Cîteva dintre construcţiile însemnate de pe Magheru, borne în timp…

Blocul ARO, imobilul care a reprezentat un fel de punct de plecare al modernismului românesc, clădit la sfîrșitul anilor ’20 la intersecția dintre Pictor Verona și Magheru, vizavi de Casa lui D.A. Sturdza, care azi găzduiește Librăria Cărturești. Pe lîngă apartamente, clădirea avea la bază un cinematograf – Patria –, construit ceva mai tîrziu, la începutul anilor ’30. De asemenea, hotelul Ambasador și hotelul Lido, ambele proiectate de arhitecți celebri, precum și, „Ciclop”cel mai mare garaj pe mai multe nivele al timpului, păstrînd în el povești și secrete din perioada interbelică, în care automobilul începea să fie la mare modă. Și, nu în ultimul rînd, celebra clădire în care se află Teatrul Nottara, construită de inginerul Ciulley, tatăl cunoscutului regizor Liviu Ciulei.

Suprapus peste vechea poveste a bulevardului interbelic Take Ionescu, Bulevardul Magheru și-a început propria poveste într-o lume nouă, în care rochiile de stambă ieftină începeau să ia locul eleganței de altădată, sub noul soare proletar… Comuniștii i-au considerat numele mai potrivit și i-au dat o existență nouă. Astăzi, la începutul unui nou mileniu, numele generalului Magheru este mult mai cunoscut decît povestea vieții lui.

Ziarulmetropolis.ro

16

Nr. 1547

l

28 iulie – 3 august 2020

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii Covid-19 și Revoluția industrială

(urmare din pag. 1) În plus, așa cum era de așteptat într-o țară plină de creduli, legile pe care guvernanții le impun depășesc cu mult regulile bunului simț, în fapt, drepturile omului, dacă este să ne raportăm totuși la o serie de valori ONU, neluate de foarte mult timp în considerare.

Mulți stau încolonați în spatele lui Orban&Co. Vorbim în primul rînd de politicienii PNL. De vedetele și de presa plătită de ei. De simpli membri de partid și, în spatele lor, de o imensă masă de proști, sau, după caz, co-interesați material. Sînt semnale conform cărora o serie de afaceri nu se vor mai deschide niciodată din cauza acestor măsuri aberante. Greșit!

Aceste afaceri nu doar că se vor redeschide, ci vor prospera, dar cu alți proprietari. Credeți că anumite locații sînt în continuare închise degeaba? Credeți că turismul este afectat degeaba? Credeti că anumite segmente ale economiei sînt puse pe pauză pentru că cei de la putere doresc binele românilor? Nu, evident că nu. Aceste afaceri se vor închide complet și vor lăsa piața la dispoziția celor care fac bani buni din pandemie, fie că vorbim de firme clientelare ale PNL, fie din afară. Sau, cînd actualii proprietari se vor simți copleșiți, le vor vinde în condițiile celor care le vor cumpăra, adică pe nimic. Lupta, dragilor, este mai sus decît își imaginează marea de idioți care au ales să își pună masca pe figură și, odată cu ea, să își bage capul în nisip. Dar, sîntem în România, nu e ne mai miră nimic cînd e vorba de slugărnicie, trădare, inerție și naivitate.

Deci, să vă iasă din cap că un guvern, fie că este PNL sau PSD, își dorește binele țării. Nu! Ei plătesc direct, sau prin diverse legi, categoria socială care, teoretic, îi votează, ținînd cont de interesele de grup sau personale. PSD a mărit pensiile și a anulat diverse taxe, inclusiv taxa auto. De ce? Pentru că acea categorie de cetățeni îi votează. Pesediștilor nu le-a păsat deloc că vor afecta activitatea multora prin acțiunile lor, așa cum nu le pasă nici acum. PNL, însă, este, pentru mine, o mare necunoscută. Ei ajută multinaționalele clientelare și... Serviciile. Ce înseamnă asta? Dacă vom cumula voturile celor care sînt ajutați direct sau indirect de PNL, nu vom însuma nici măcar 10%, restul fiind asigurat de Servicii și, evident, de massmedia plătită și cumpărată cu totul.

Deci, ce e cu acest Covid-19, pînă la urmă?

Ce este el și ce se urmărește? Teoria mea este că adevărul privind acest virus îl știu foarte, foarte puțini oameni. Cred că nu este nici pe departe atît de periculos acum, așa cum nu este întîmplătoare nici apariția lui. El are un rol important în conturarea viitorului lumii, fiind, în fapt, primul pas în acțiunea planificată de reducere a populației lumii. Da, sună a conspirație! Da, sună a nebunie! Ei bine, nu este nebunie, totul este planificat și gîndit pe măsură de o sumă restrînsă de oameni, care și-au pus în cap acum mulți ani să reducă populația lumii, și, pentru asta, au început implementarea acestui program.

Program care, așa cum vedem acum, se află în prima

etapă – din cele trei pe care eu le întrevăd, și care se vor desfășura de-a lungul următorilor maxim 5 ani – etape atît de frumos expuse mediatic încît supravețuitorii nu vor ști niciodată adevărul. În teorie și raportat la valorile creștine, așa ceva este de neconceput. Dar, pe de altă parte, planeta asta a devenit prea mică pentru cei extrem de bogați, care, cumva, sub acoperirea unor lozinci de genul „Salvăm planeta de oameni”, au demarat acest program anunțat pe multe canale media în ultimii ani, dar care, așa cum vedem, nu a fost, nu este și nici nu va fi crezut de o mare, foarte mare parte a trăitorilor de pe planetă.

Reducerea planificată a populației lumii s-a pus pe tapet în ultimii 10 - 15 ani fie în mod public, voalat, de către marii bogați ai lumii – și aici mă refer la Bill Gates, fondatorul Microsoft – fie de diverși jurnaliști care, prin natura meseriei, au reușit să „intercepteze” astfel de mesaje. Pregătirea populației a început demult, dar tocmai acest gen de mesaje, absurde la o primă vedere, a făcut ca lumea să nu creadă în acest plan. Unii nu își imaginează că un om poate să își omoare semenii, alții nu cred asta pentru că efectiv nu au capacitatea cognitivă să o facă, iar alții încă mai cred în basme, în dreptate socială și în echitate umanitară, valori care au cam dispărut în ,,lumea liberă”, în lumea banilor.

Ei bine, Covid-19 reprezintă prima etapă din cele enunțate mai sus, un virus creat în laboratoare, lipsit de orice formulă rațională, iar prin felul în care acționează, am convingerea că principalii vizați sînt bătrînii, cei sensibili, cei cu comorbidități, cei care, în acest moment, nu mai sînt activi din punct de vedere economic, ci doar o povară pentru sistemul financiar. Nu știm exact cîte persoane vor fi ucise de acest viturs, dar spaima pe care guvernele o bagă în

oameni, coroborată cu preluarea în timp a economiei de către „cei aleși” pentru asta, îmi certifică faptul că ne aflăm la începutul primei etape de reducere a populației, și că a doua va debuta în maxim doi ani de la acest moment. Am convingerea că în această a doua etapă un alt virsus va apărea din neant, și „doar în combinație cu Covid-19” îi va ucide pe asimptomaticii din prezent. A treia etapă, care va debuta în următorii 4 - 5 ani, va consta într-un virus letal pentru cei care au devenit imuni la unul din primele două. Este un program bine implementat, care dispune de resurse financiare nelimitate. Am credința că și în alte state, acolo unde nu este încă înregimentată, presa este cumpărată. Doar cea care contează, evident, iar cu asemenea practici, omenirea este efectiv condamnată, nu are nici un fel de șansă. În fapt, dacă la acest moment populația Planetei este de aproximativ 7 miliarde de oameni, la finalul actualului deceniu vom fi (sau vor fi) mult mai puțini, poate chiar sub un miliard. Și, ca să croșetez mai amănunțit, cred că numărul omenilor va scădea direct proporțional cu dezvoltarea tehnologică, mai

exact cu noua revoluție industrială la care sîntem martori. Cu cît automatizarea și robotizarea vor fi mai prezente în activitățile noastre, cu atît numărul celor care trăiesc pe această planetă va fi mai mic.

Să ne gîndim logic, rațional. În următorii 10 ani, o mare parte din locurile de muncă vor fi preluate de roboți. Ce va face Sistemul cu cei care vor sta degeaba? Îi va plăti? Teoretic, la nivel declarativ, da.

Că așa este politically correct, dar, în realitate, un virus nenorocit va omorî cam tot, iar politicienii vor plînge la capul fiecărui sicriu, în timp ce vor jubila pentru că vor mai reduce cheltuielile bugetare ale acestor ,,paraziți”. În acest moment, cine parazitează Sistemul? Pensionarii? Covid-19 îi omoară nu numai pe ei, ci și pe cei bolnavi, pe cei care „secătuiesc” resursele naționale – diabeticii, bolnavi cronici etc.

– care nu doar că nu mai produc, dar stau degeaba pe banii statului. Cine va parazita Sistemul în următorii ani? Cei care își vor pierde locurile de muncă datorită evoluției tehnologiei – a roboților, a automatizărilor proceselor de producție. Cu ei ce facem? Unde îi ducem și cu ce îi hrănim? Roboții nu cer concedii medicale, nu cer salarii și sînt eficienți. Oamenii care vor sta pe bară vor dispărea din Sistem. Și, ca un făcut, va apărea un „virus al șomerilor”, care îi va decima pe cei care, fără voie, au devenit o povară pentru Sistem. În regiunile unde, datorită unor factori biologici, a rezistenței la boli – cum este India, de exemplu – nu poți implementa un astfel de program, inventezi un război – este puțin probabil ca India și China, Pakistan și Bangladesh să nu se contreze puțin în următorii ani, acolo fiind concentrată mai mult de un sfert din întreaga populație a lumii.

Cred în existența Covid-19. Am convingerea că acesta este primul pas dintr-un plan de reducere planificată a populației lumii, program care va dura cel puțin 5 ani, dar nu mai mult de 10. Pe măsură ce perioadele de urgență vor alterna cu cele de alertă, pe măsură ce restricțiile se vor ridica și se vor repune, pe măsură ce unii oameni vor muri și alții îi vor îngropa, vom observa și mutările economice pe care le vor face cei care au planificat totul. Cînd un nou sistem va fi implementat în viața civilă, un lot întreg de oameni va fi condamnat la moarte.

Mulți dintre cei care citesc acest articol au rețineri în a crede scenariul expus. Întrebarea mea pentru ei este următoarea: în anul 2006 vă imaginați că vom ajunge la acest nivel tehnologic? Își imagina cineva, acum cîteva zeci de ani, că o fabrică de asamblare de mașini, de exemplu, va avea doar doi tehnicieni care supraveghează munca a sute de roboți? Revoluția industrială care are loc acum sub ochii noștri va duce la dispariția unui procent semnificativ din populația lumii, sau la o imensă răscoală. Eu nu mai cred în răscoale, așa cum nu cred că mai există adepți ai unor cauze nobile, mai ales că în acest moment toți cei care luptă împotriva Sistemului sînt teroriști.

RM

Nr. 1547

l

17

28 iulie – 3 august 2020

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Turcia este gata să înceapă un război pentru resurse Politicile expansioniste agresive ale Turciei devin o mare problemă pentru întreaga regiune a Mediteranei de Est. În primul rînd, Ankara a anexat o parte din provinciile din nordul Siriei, apoi trupele turce au intrat în Libia. Acum, „sultanul” Recep analizează îndeaproape teritoriul Greciei, ceea ce ar putea duce la un conflict militar real în cadrul blocului NATO. Mica insulă Kastelorizo (Meisti), situată la doar 2 kilometri de coasta turcească, a devenit elementul principal de dispută între Ankara și Atena. În comparație, cea mai apropiată insulă greceasă, Rhodos are o suprafață de 110 kilometri, iar continentul – 580 de kilometri. Înainte de primul Război Mondial, Kastelorizo a aparținut Imperiului Otoman, apoi a fost transferată Italiei. Insula a trecut sub suveranitatea Atenei în 1947. În plus față de „drepturile istorice”, interesul Turciei moderne față de această porțiune de teren care măsoară aproximativ 10 kilometri pătrați este determinat de resursele naturale pe care proprietarul său are dreptul să le revendice.

Pentru a înțelege imaginea de ansamblu, trebuie avut în vedere faptul că Ankara a făcut un pariu pentru transformarea țării într-un important centru energetic

regional. Pe de o parte, au fost construite conductele de gaze TANAP - TAP și Turkish Stream. Pe de altă parte, turcii înșiși desfășoară activ explorarea geologică a platourilor lor continentale, în căutarea depozitelor de hidrocarburi adecvate dezvoltării comerciale. În acest sens, Fatih Dönmez, ministrul Energiei și Resurselor naturale din Turcia, a declarat: ,,Cu rugăciunile și sprijinul poporului nostru, vasul Fatih a început prima forare în Marea Neagră. Pentru securitatea energetică a Turciei, vom explora fiecare metru pătrat în mările noastre. Și dacă există ceva, atunci îl vom găsi cu siguranță”.

Pe lîngă Marea Neagră, Ankara desfășoară sondaje în Mediterană de Est, iar acest lucru prezintă o problemă mare pentru vecinii săi, deoarece toate părțile interpretează limitele granițelor lor maritime diferit.

Grecii cred că proprietatea insulei locuite Kastelorizo le dă dreptul de a revendica o zonă economică exclusivă de 40 de mii de kilometri pătrați. Turcii gîndesc altfel, întrucît zona insulei este incomparabil de mică la pretențiile Atenei.

Disputele teritoriale sînt ele însele cauza conflictelor armate între state. Dar lucrurile se agravează prin faptul

Fundația Bill Gates a finanțat un studiu potrivit căruia populația Planetei începe să scadă dramatic Începînd din anul 2064, populația Planetei va începe să scadă, iar acest proces poate fi ireversibil.

Unul dintre autorii studiului este de părere că, dacă nu se schimbă nimic, în cîteva secole omenirea va muri.

Cu toate acestea, există lucruri mai rele decît dispariția, iar un scenariu diferit este mult mai probabil: lumea va fi populată de cei care se pot reproduce în noile condiții culturale. Din păcate, o parte semnificativă a europenilor moderni, americanilor și, eventual, a altor popoare va fi izgonită din primele pagini ale istoriei. În plus, populația actuală a Pămîntului poate displace puternic celor care vor cîștiga această luptă.

Să încercăm să ne dăm seama de ce.

Fundația Bill și Melinda Gates a finanțat, deci, un studiu publicat în revista britanică The Lancet, ale cărui rezultate sînt alarmante: declinul actual al fertilității în întreaga lume va continua, iar din 2064 numărul indivizilor va începe să scadă brusc. Pînă în anul 2100, populația din 23 de țări va scădea cu jumătate sau mai mult – în Japonia, de exemplu, la 53 de milioane de oameni, față de aproximativ 127 de milioane, în prezent. Mai mult decît atît, o situație similară este preconizată și pentru țările din Africa.

Autorii studiului nu ezită să ne avertizeze: „Cea mai mare parte a lumii se îndreaptă spre declinul populației.

Va trebui să reorganizăm societatea. Dacă nu putem găsi o soluție pentru această problemă, atunci, în cele din urmă, specia noastră va dispărea. Cu toate acestea, acest moment este la cîteva secole distanță de noi”.

Acum douăzeci de ani, China era percepută ca o țară cu o populație în creștere rapidă, deoarece a eliminat din mentalitatea locuitorilor credința conform căreia o familie ar trebui să aibă un singur copil. Cu toate acestea, rata natalității a scăzut atît de brusc în ultimii ani, încît R.P.C. ocupă locul trei în lume în ceea ce privește populația și va fi extrem de dificil să își hrănească pensionarii. În viitor, o soartă similară vor avea și India sau Nigeria. La prima vedere, această tendință poate părea benefică; la urma urmei, o scădere a numărului de oameni va reduce presiunea asupra mediului, dar, din păcate, realitatea va fi oarecum diferită.

Mediul înconjurător nu va fi mai protejat Încă din copilărie, ne este indusă convingerea că pentru civilizația modernă nu există nici un pericol de dispariție, ci unul de suprapopulare. Puține lucruri ar putea fi mai departe de adevăr decît acest punct de vedere. Inclusiv Thomas Robert Malthus, cleric și teoretician economic englez, a enunțat o teorie conform căreia populația crește în progresie geometrică, în timp ce mijloacele de subzistență cresc în progresie aritmetică. De exemplu, în toată această perioadă, foametea a început să afecteze o parte din ce în ce mai mică a oamenilor. Securitatea alimentară pe cap de locuitor este astăzi cea mai ridicată din istoria omenirii, producția este atît de mare și atît de ieftină, încît specia umană a redus vizibil terenurile agricole în ultimii treizeci de ani. Aportul zilnic de calorii în Africa, în ciuda populației mai numeroase, crește rapid. Este interesant faptul că, în Europa de Est, după prăbușirea blocului sovietic, populația, dimpotrivă, scade. Cu toate acestea, nu a fost încă posibilă restabilirea aportului caloric la nivelul anilor 1990 în numeroase țări din vechiul continent. Unde este, pe acest grafic, legătura dintre numărul mare de consumatori și lipsa hranei?

75 de mii de oameni mor în fiecare an de foame (de trei ori mai puțin decît din cauza consumului de băuturi îndulcite, de exemplu), fenomen întîlnit în țările în care nu există excedent de populație sau lipsă de terenuri agricole. Cum nu a existat nici în URSS în perioada foametei în masă. Dar în aceste țări există cu siguranță factorul politic și militar, care îngreunează agricultura, indiferent de dimensiunea populației sau de disponibilitatea de teren agricol.

Ei bine, nu există nici o amenințare de foamete pe Planetă, iar oamenii nu folosesc mai puține terenuri pentru agricultură decît în secolul trecut. Deci, ne spune logica, presiunea pusă pe natură a devenit mai mică? Și dacă, de asemenea, există mai puțini oameni pe Planetă, defrișările vor scădea, iar animalele și plantele se vor întoarce în locurile de unde noi, oamenii, le-am alungat?

T.S.

că regiunea Mediteranei de Est are rezerve de gaze naturale estimate la 3,45 miliarde de metri cubi și 3,8 miliarde de barili de petrol. Mare jackpot. Mulțumită invaziei Libiei, „sultanul” Recep a fost în stare să redea harta platoului continental al mării în favoarea sa. Acum, Ankara se poate confrunta cu un adversar pe termen lung în Atena. În ciuda protestelor din partea grecilor, vasul de cercetare Oruc Reis s-a apropiat de țărmul Kastelorizo​​ pentru a efectua „studii seismice”. Atena și-a trimis marina acolo, după care au apărut în apropiere de insulă 18 fregate turcești și aeronave de luptă. Mirosea clar a coliziune violentă. Mass-media germană a raportat faptul că Angela Merkel a trebuit să-i apeleze personal pe președintele Erdogan și, respectiv, pe premierul Kyriakos Mitsotakis. Conflictul a fost oprit. Nava de cercetare a părăsit regiunea în litigiu. Dar pentru cît timp?

Extinderea agresivă a Turciei și un răspuns destul de lent din partea Occidentului amintesc din ce în ce mai mult de politica de „aparență” a unui „revanchist” notoriu. Nu s-a terminat bine data trecută. Rămîne de sperat că unele concluzii au fost trase din istorie și relațiile Turciei cu vecinii și fostele colonii se vor dezvolta într-o manieră mai constructivă.

N.K.

Campania electorală de pe hîrtia de prins muște E un teribil efort din partea președintelui Iohannis pentru declanșarea oficială a alegerilor. Fiind relativ subminate multe manevre în administrarea epidemiei, nemaiavînd la îndemînă instrumentele exclusive ale secretizării, și implicit abuzului total, scade tot mai mult responsabilitatea pentru sănătatea publică. În continuare, singura instituție de bază în România este Poliția, chemată să facă ordine acolo unde nu ordinea publică este problema, ci protecția și prevenția. În timp ce România devine persona non grata pe harta siguranței sanitare internaționale, guvernul președintelui Iohannis asistă la infectarea în masă fără a interveni. Supărați că nu mai au la dispoziție chiar toate resorturile unei dictaturi din Starea de urgență, și că multe nelegalități stau să fie livrate, guvernanții au slăbit vocea de salvatori ai națiunii.

Campania electorală s-a mutat din zona gestionării epidemiei în aceea a golitelor de conținut întîlniri prezidențiale, cînd cu unii, cînd cu alții – subiecte politicianiste să fie!

Ceea ce este este deranjant în repertoriul Circului de la Cotroceni este, nu de azi de ieri, agenda publică. Nici măcar criza sanitară care a lăsat urme dramatice în societate nu a trezit sufletul acestor desfiguranți ai românilor. Evident, delegarea competențelor, unul dintre aspecte, nu s-a făcut din rațiunile pe care le are orice grup mafiot la afacerile din spatele epidemiei.

Despre modul în care Guvernul Orban gestionează situația, ajunge să vedem pe ecranul televizoarelor cum arată plajele din Constanța în raport cu altele din Grecia. Românii par încurajați de statutul de participanți la fenomenul de transmitere intracomunitară a epidemiei. Așa cum toate conflictele au profitorii lor naturali, aceasta epidemie, prin modul de gestionare, îi are în guvern.

Amînarea alegerilor ar trebui deja stabilită după ameliorarea oricăror indicii de transmitere intracomunitară a epidemiei, iar măsurile privind protecția publică, altele decît cele polițienești, vor trebui puse în practică. Pentru compostorii prezidențialo-guvernamentali, acest efort ar fi un atac la siguranța țării, conform standardelor în care alarmant funcționează.

Ioan Vieru (Cotidianul.ro)

18

Nr. 1547

l

28 iulie – 3 august 2020

RM

Ecuaţia americană şi factorul rus Ce se întîmplă cu America? Este o întrebare aflată azi pe buzele tuturor. Este întrebarea care exprimă nedumenire, e însoţită de îngrijorare, albeşte nopţile multor personalităţi de primă mărime ale lumii, aruncă la lada de gunoi a istoriei certitudini, zdruncină temelia geopolitică a lumii, reaşează priorităţile prietenilor dar şi duşmanilor Unchiului Sam, dă apă la moara analiştilor politici şi militari care anunţau atingerea limitelor de dezvoltare ale capitalismului şi dispariţia unei lumi unipolare. În plus, invită aproape pe fiecare dintre noi la pronosticuri riscante.

nonviolente, prin procesele democratice, pot aduce îmbunătăţirea condiţiei umane”, scrie el în articolul intitulat „Opinion: Trump wants armed conflict. Don’t give it to him”. Alţi observatori ai vieţii ultimilor ani din America indică drept motivaţii ale escaladării turbulenţelor care disturbă viaţa din oraşele americane: conduita Poliţiei; condiţiile de ghetou în care trăieşte o mare parte a săracilor ţării considerate încă cea mai democratică din lume; nivelul de neimaginat cu ani în urmă al şomajului; degradarea continuă a sistemului

Cauze ale exploziei sociale americane Nici un analist politic nu poate separa turbulenţele sociale ajunse periculos de aproape de un război civil, de miza alegerilor din noiembrie. Privind retrospectiv, constatăm că mişcările sociale violente care au însoţit fiecare campanie electorală a ultimilor ani au crescut permanent în intensitate.

Din această perspectivă, avînd în minte şi încercările repetate ale democraţilor de a-l scoate definitiv, indiferent de preţ, pe Donald Trump din lupta pentru preşedinţie înainte de a se ajunge la alegeri, situaţia explozivă de azi părea de aşteptat.

Surprinzătoare ar fi fost o campanie electorală liniştită.

Democraţii, avînd la îndemînă pentru atacul politic şi efectele dezastruoase ale epidemiei de Coronavirus, susţin din răsputeri politic şi pecuniar întreaga suită de proteste care zguduie ţara, încercînd să le orienteze împotriva administraţiei Trump. Dar o fac atît de vizibil şi fără a se arăta deloc interesaţi de gravele implicaţii sociale şi economice ce le însoţesc, încît reacţia majorităţii populaţiei (deranjată evident de violenţa mişcărilor de stradă şi de propagarea dincolo de limite a urii rasiale) se răsfrînge negativ asupra propriei campanii electorale. Se pare că, în acest moment, republicanii mai mult pierd decît cîştigă. În funcţie de cei care plătesc, sondajele de opinie oscilează între indicarea unui cîştigător sau a altuia.

Fiecare dintre părţi încearcă să se posteze în poziţia cîştigătorului. În declaraţiile sale, Donald Trump pare stăpîn pe situaţie. El se arată mai îngrijorat de efectele externe ale destabilizării domestice decît de ceea ce se va întîmpla în noiembrie. Profesorul de științe politice la Stony Brokk University, Helmuth Norpoth, cel care în 2016, cu opt luni înainte de alegeri, îl indicase pe Trump drept cîştigător în ciuda situaţiei sale mai proaste în sondaje, a declarat pentru Fox News că în 2020 sînt șanse de peste 90% ca Trump să fie reales: „Deși mă așteptam ca pandemia să afecteze popularitatea președintelui, nu văd nici un efect negativ în cota de aprobare a lui Trump”.

Los Angeles Times, prin vocea editorialistului Sewell Chan, consideră că erodarea în timp a democraţiei americane reprezintă cauza principală a situaţiei fragile în care SUA se află acum: „Cauzele eroziunii democraţiei noastre sînt multe: decadele de sporire a inegalităţilor; plafonarea salariilor şi pierderea oportunităţii economice; sporirea neîncrederii în toate instituţiile, încă din era Vietnam şi a Watergate; hiper-polarizarea exarcerbată de noile platforme tehnologice cum ar fi Facebook; disparităţile din sănătate avînd la bază rasa, bogăţia, veniturile şi posibilităţile; reducerea încrederii în integritatea şi validitatea alegerilor noastre electorale şi, probabil cel mai tragic, pierderea în rîndul tineretului a credinţei că schimbările sociale

,,Russia’s Desinformation War on America Takes Racist Aim at Black Lives Matter”: „Pentru 2020, media rusească sponsorizată de stat şi acoliţii săi nu au în vedere numai jocul provocărilor de ambele părţi. Obiectivul lor este subminarea şi discreditarea mişcării de protest antirasist”.

Inclusiv apariţia mişcării Antifa, cu un rol important azi în destabilizarea situaţiei din SUA şi nu numai, este atribuită Rusiei. Antifa e socotită ca fiind arma pe care Rusia, mai ales după ce Putin a fost ales preşdinte, a folosit-o pentru a controla situaţia socială explozivă din propria ţară şi pentru a destabiliza democraţia din statele occidentale. „După ce Vladimir Putin a luat puterea la Kremlin, Rusia, în mod activ, a folosit pericolul fascist în politica externă şi internă. Toate regimurile care nu se aliniază Kremlinului sau care nu propagă politicile Moscovei sînt acuzate de fascism. Astfel, scopurile Antifa sînt aceleaşi cu ale Kremlinului: lupta nu este împotriva fascismului, ci a ideii lor despre fascism, adică împotriva a ceea ce ei consideră a fi fascism”.

Lista acuzaţiilor este lungă educaţional şi sporirea de necontrolat a delincvenţei mai ales în rîndul populaţiei de culoare. În conformitate cu datele din Departamentul de Justiţie al SUA, unul din trei afro-americani şi-au petrecut o parte din viaţă în închisoare.

Deşi la o primă vedere pare o problemă internă a Statelor Unite, reculul exploziei din America cutremură eşafodajul şi aşa fragil al realităţii politice, economice şi militare mondiale. Sînt avansate noi oportunităţi pe scala de putere, sînt indicaţi noi lideri mondiali, se prognozează căderea Americii din poziţia de dirijor al orchestrei constituită din statele lumii moderne, se aşteaptă modificarea actualei ordini mondiale şi apare ca fiind tot mai prezentă teama că America nu se va redresa decît printr-un război devastator. Ar fi o naivitate de neiertat pentru adversarii SUA dacă nu ar profita din plin de tensiunile sociale din societatea americană şi dacă, fiecare după puterile lui, nu ar încerca să influenţeze în favoarea sa mersul lucrurilor.

Factorul rus Aşa cum era de aşteptat, în această fază a războiului multidimensional dintre cele două mari puteri învinovăţirea Rusiei nu putea să lipsească. Între altele, Rusia este acuzată de organizarea, cu mulţi ani înainte, a mişcărilor populare care ar avea ca scop destabilizarea situaţiei politico-economice din Statele Unite în anul 2020, an al alegerilor prezidenţiale: „În martie acest an, US Intelligence a atenţionat că înaintea campaniei din 2020 Kremlinul era procupat de a găsi o cale prin care să adîncească controversa rasială din Statele Unite. Surse din comunitatea de intelligence a New York Times afirmă că ei au probe privitoare la desfăşurarea unui plan prin care oficiali ai securităţii ruse urmăresc reducerea prezenţei la vot a întregii populaţii americane”.

Acuzaţiile aduse Rusiei pentru situaţia explozivă din State sînt numeroase. Ele nu se opresc la inflamarea relaţiilor dintre comunităţile de albi şi afro-americani sau la sprijinirea prin media plătită a protestului Black Lifes Matter (B.L.M.). Existenţa factorului rus în ecuaţia americană nu este clamată numai de massmedia americană. Rusia duce un adevărat război al dezinformării contra Americii, în favoarea rasismului şi a sprijinirii fenomenului Black Lifes Matter, se afirmă într-un articol apărut în publicaţia israeliană „Haaretz”, semnat de Alexander Reid Ross şi intitulat

Care este poziţia Rusiei? Nedez­minţind iscusinţa recunoscută a diplomaţiei ruse, ferindu-se de angajarea unor controverse dure, administraţia de la Moscova afirmă că ceea ce se întîmplă în America reprezintă o problemă internă a Statelor Unite. Cum este şi firesc, Kremlinul respinge ferm orice acuzaţie de interferenţă în situaţia complicată din SUA. „Ce se întîmplă în State cu aceste demonstraţii şi proteste este o problemă internă a lor. Noi urîm cînd cineva înceacă să se amestece în treburile noastre interne şi noi înşine nu vom face niciodată aşa ceva. (…) Rusia este preocupată de respectarea drepturilor omului, preocuparea noastră în legătură cu respectarea drepturilor omului în fiecare ţară, în lume, este firească, naturală”, a declarat Dimitri Pescov, purtătorul de cuvînt al preşedintelui Putin.

Poate nu întîmplător, zilele acestea, pe 11 iulie, în oraşul Habarovsk şi în cîteva dintre zonele învecinate au avut loc demonstraţii de stradă de o intensitate fără precedent împotriva preşedintelui Vladimir Putin. S-a scandat „Jos cu ţarul Putin!”, „Putin este un hoţ!”, „Ruşine Moscovei!”. În mod ciudat, poate şi ca ripostă politică directă pentru ceea ce s-a întîmplat cu George Floyd, dar şi în legătură cu înăbuşirea violentă a demonstraţiilor stradale ulterioare din SUA, poliţia rusă a avut ordin să nu intervină în forţă. Nimeni nu a fost reţinut sau arestat…

Unde se află adevărul? În politică, dar mai ales în ceea ce priveşte relaţiile dintre state, cu atît mai mult atunci cînd vorbim despre relaţiile ruso-americane, adevărul nu este niciodată simplu de aflat. Privind din afară, riscul de a greşi este imens. De cele mai multe ori – şi istoria omenirii o demonstrează din plin – nici nu contează în care parte se află la un moment dat adevărul. Învingătorul ia tot. Iar istoria, reperul invocat întotdeauna de urmaşi pentru a judeca faptele înaintaşilor, este scrisă de cîştigător. Prin urmare, nu-i credeţi pe aceia care azi susţin că ştiu de care parte se află adevărul. Ei nu fac decît să ne amăgească, jucînd o carte politică pentru unul sau pentru altul dintre competitori. Adevărul, real sau iluzoriu, va fi acela care va fi scris de învingător.

Pentru unii dintre noi, în mod sigur, va fi prea tîrziu ca să-l cunoască. Îl vor şti, poate, supravieţuitorii.

Teodor Palade (Art-emis.ro)

RM

Nr. 1547

l

19

28 iulie – 3 august 2020

S, a s e , P I Mo c ch io !

Vinuri 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Tratat cu tot felul de vinuri; 2) Vin de la gheață (pl.) – Vin de demult (sg.); 3) Limbă de nisip - ,,Electro-Neuvo-AdaptiveRegulator” (abr.); 4) Zeița viului la indieni (mit.) – Intrare în scenă; 5) Mircea Diaconu – Revigorantă; 6) Vin originar din Franța; 7) Altă denumire a lui Iehova – Aripi într-un stol!; 8) Botează vinul – Vinuri de calitate superioară; 9) Servită cu vin la cramă – Liric român, autor al peziei ,,Se tescuiește vinul” (Alexandru); 10) Butoi în care se păstrează vinul – Primele vinuri!

VERTICAL: 1) Umanist olandez de la care ne-a rămas aforismul ,,Vinul este oglinda vieții (... din Rotterdam) – Strămoșii noștri, mari specialiști în producerea vinurilor; 2) Celebru poet chilian, autor al ciclului de poeme ,,Strugurii și vinul” (Pablo) – Ploscă goală!; 3) Oaie cu pete negre pe bot (reg.) – Șarpele junglei; 4) Ritual antic care consta în gustarea și apoi vărsarea unei cupe de vin – Măsoară vinul din butane!; 5) Rîu în Nigeria; 6) Grigore Alexandrescu – Fiica lui Bachus, zeul vinului – Inimă de român!; 7) Vin garantat (sg.); 8) Vin de la țară (fem.) – Ioana Radu; 9) Din nou (înv.) – Rus; 10) Vinuri alterate – Vin de la vechii greci.

DICȚIONAR: ENAR; IEU; OCAR; OGUN; OMA; IARA GH. ENE Dezlegarea careului ,,OGLINZI” 1) PARABOLICE; 2) ABALUTA – ER; 3) TUSA – ECRAN; 4) IR – ISA – AFA; 5) NIL – INOTA; 6) ATIC – ULI – C; 7) TABLA – TUTA; 8) O – RAICU – EN; 9) REA – AE – UNA; 10) IARU – RAVEL

O istorie a farselor (157) Una dintre cele mai profitabile farse literare ale Secolului XX (2) Pretinzînd că s-a născut în Brazilia, în anul 1935 ca nepot al lui Oswaldo Aranha, preşedintele Adunării Generale ONU și ambasador al Braziliei în SUA, Carlos se lăuda că a absolvit liceul Hollywood High School, că a studiat arta în Italia şi că în vara anului 1960 a călătorit în deşertul Sonora din nord-vestul Mexicului pentru a strînge informaţii despre plante medicinale folosite de indienii Yaqui. Astfel, el 1-a cunoscut pe Don Juan care, plăcîndu-1, i-a mărturisit că este un brujo (şaman) instruit de un diablero, un vrăjitor rău ce era capabil sa-şi schimbe înfăţişarea.

Acceptîndu-1 pe Carlos ca ucenic în 1961, Don Juan 1-a prezentat unui alt magician, Don Genaro Flores.

Aceşti doi bărbaţi în vîrstă l-au învăţat cum „să oprească lumea“ şi să observe realitatea neobişnuită, ajutat de droguri psihotrope precum peyote, datura şi ciuperca halucinogenă Psilocybe mexicana.

Au urmat extraordinare aventuri magice. A început să scrie roman după roman. Cu cea de-a treia

sa carte, Călătorie în Ixtlan (1973), Castaneda şi-a luat doctoratul. Devenise faimos pe plan mondial, milioane de fani îi cumpărau fiecare nouă şi tot mai incredibilă serie de povestiri ce apăreau pe piaţă.

Unii au început atunci să-şi pună întrebări. A ieşit la iveală faptul că „Don Juan“, „Don Genaro“ şi alte personaje ciudate din cărţile lui Carlos erau doar rodul imaginaţiei sale; că autorul nu dispunea de nici un fel de documentare, înregistrări, fotografii sau alte dovezi. În cei nouă ani de așa-zisă cercetare de teren, el nu a învăţat nimic despre flora sau fauna regiunii sau măcar despre denumirile indiene ale acestora.

Prezentîndu-se ca un elev slab şi refractar al unui mag la fel de romantic şi puternic precum Merlin, el a pretins că ar fi transcris monologurile spaniole ale lui Don Juan literalmente şi cu o viteză uimitoare; că a urcat în copaci imposibil de urcat şi că a vînat animale imposibil de vînat. A mers pe jos ore în şir în căldura toropitoare a deşertului şi a fost udat pînă la piele de ploi blînde dintr-un deşert unde precipitaţiile, pe timp de iarnă, sînt de obi­cei cumplit de reci. Pe scurt, nu ştia absolut nimic despre indienii Yaqui.

De fapt, toată „munca lui de teren” se desfaşurase pe

teritoriul bibliotecii universităţii UCLA. La fel cum s-a întîmplat şi cu predecesorii lui Castaneda, care, cu zece ani înainte, încîntaseră inimile cititorilor cu imaginarele minuni tibetane realizate de Lobsang Rampa, nici una din aceste dezvăluiri nu a contat pentru fanii lui. Castaneda aruncase vraja. Puterea sa de creare a miturilor conta mai mult decît adevărul academic. Şi, pe măsură ce anii au trecut, Castaneda s-a schimbat. Cînd substanţele halucinogene au devenit o modă, Don Juan le folosea pentru a-şi propulsa elevul său stîngaci în lumea spiritelor. În următoarele cărţi, cu drogurile acum discreditate în întreaga lume, Don Juan explică cum acestea nu mai sînt necesare: Carlos, eternul elev, nu mai are nevoie de stimulente, voinţa sa magică fiind îndeajuns.

Adevăratul mister rămîne în ceea ce priveşte modul în care examinatorii lui Castaneda nu numai că au fost păcăliţi la început, dar au şi continuat să fie păcăliţi. La urma urmei, însuşi enigmaticul Castaneda i-a avertizat mereu pe cei ce l-au intervievat că nimic din ceea ce declară nu trebuie luat ca atare. (va urma) STUART GORDON

20

Nr. 1547

l

28 iulie – 3 august 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Români, vă ordon: treceţi veacul! (2)

(urmare din pag. 1) Un oftat din rărunchi nu-mi dă pace şi mă determină să pun, totuşi, o întrebare: cine ar fi bănuit că Poporul care a făurit unul dintre cele mai profunde poeme ale lumii – „Odă în metru antic” – va ajunge într-un asemenea hal de barbarie, de neputinţă, de autodistrugere? Încercaţi să vă imaginaţi cum ar suna această bijuterie în conformitate cu nelegiuirile care se petrec astăzi: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată, aruncîndu-mă de pe bloc, dîndu-mi foc, spînzurîndu-mă, sau tîlhărit de ţigani, ori cu burta spintecată de jandarmi, sau carbonizat pe stîlpul de înaltă tensiune” etc. etc. Doamne Dumnezeule, din decembrie 1989 şi pînă acum România e torturată de Îngerul Morţii, care îşi fîşîie coasa peste capetele noastre, ca o suflare de gheaţă, luîndu-i pe cei mai buni şi mai neajutoraţi dintre noi! Eu cu acest Înger al Morţii vreau să mă lupt! Să nu se mai moară atîta în Ţara mea, să nu se mai sinucidă românii, să nu mai facă ravagii boli şi epidemii care fuseseră eradicate de o jumătate de veac, să micşorez suferinţa oamenilor şi a animalelor! Am crezut că „abatorul cu public” al Revoluţiei din Decembrie 1989 a fost un accident istoric care, o dată ce Ţara va intra pe un făgaş nou, nu se poate repeta. Şi, într-adevăr, el nu s-a repetat, pentru că, de fapt, n-a luat sfîrşit niciodată, de atunci şi pînă acum.

Locul aşa-zişilor terorişti din decembrie 1989 a fost luat de crima organizată. Şi unii, şi alţii sînt ucigaşi plătiţi. În sfîrşit, este ceva bine organizat în România: crima! Ea este corolarul haosului, anarhiei şi crizei morale grave care au pus un jug de flăcări pe grumazul Poporului Român. Numai că eu sînt un fanatic care nu poate să tacă. Am să mă lupt cu Îngerul Morţii tot astfel cum s-a luptat Iacov cu Îngerul Vieţii. În vremea aceea, zice Biblia, în Cartea Facerii, s-a petrecut o minune dumnezeiască: „Iacov a rămas singur. Atunci, un om s-a luptat cu el pînă la revărsatul zorilor.

Văzînd că nu-l poate birui, omul acesta l-a lovit la încheietura coapsei, aşa că i s-a scrîntit încheietura coapsei lui Iacov, pe cînd se lupta cu el. Omul acela a zis: «Lasă-mă să plec, căci se revarsă zorile!».

Dar Iacov a răspuns: «Nu te voi lăsa să pleci pînă nu mă vei binecuvînta». Omul acela i-a zis: «Cum îţi e numele?». «Iacov», a răspuns el. Apoi omul a zis: «Numele tău nu va mai fi Iacov, ci Israel (Cel ce luptă cu Dumnezeu), căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai fost biruitor», Iacov l-a întrebat: «Spune-mi, te rog, numele tău». El a răspuns: «Pentru ce îmi ceri numele?». Şi l-a binecuvîntat acolo, Iacov a pus locului aceluia numele Peniel (Faţa lui Dumnezeu). «Căci – a zis el – am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă şi totuşi am scăpat cu viaţă»” – am încheiat citatul.

Ce vreau să spun? Anume că ne aflăm într-un moment crucial, din care se deschid 3 drumuri: primul duce la pieirea Ţării, al doilea duce la miracolul renaşterii noastre, iar al treilea duce spre obişnuita mlaştină balcanică, a temporizării, a capului plecat pe care, nu-i aşa, sabia nu-l taie.

Probabil nu-l taie o sabie obişnuită – dar o sabie Ninja, din zecile de mii care au invadat România, cu siguranţă îl taie. E cazul să ne rescriem şi să ne adaptăm proverbele. Ce drum vom alege? Încotro se va îndrepta România? Eu, unul, ştiu. Şi nu numai că ştiu, dar mă voi bate, pînă la ultima picătură de energie, pentru schimbarea destinului acestei Ţări. De 300 de ani încoace, românii încep prost fiecare veac şi îl termină şi mai prost. Adevărul este că nu ţiganul se îneacă la mal, ci românul.

Gîndiţi-vă, bunăoară, la Secolul al XVIII-lea:

asasinarea lui Constantin Brâncoveanu, în 1714 (după care se instaurează domniile fanariote), şi asasinarea lui Horea, în 1785. Nici secolul nostru nu face excepţie: „baie de sînge” la 1907, „baie de sînge” la 1989. Am făcut, de prea multe ori, un titlu de glorie din toleranţa, bunătatea şi smerenia noastră. În chilia lui monahală, un călugăr poate fi smerit, ca şi un credincios care înşiră mătănii în ritmul „rugăciunii inimii” – dar Istoria nu se scrie cu oameni smeriţi, cu atît mai puţin cu oameni umili, cu care răufăcătorii pot mătura podelele.

Dacă marii corifei ai Neamului Românesc ar fi fost smeriţi şi umili, manualele de Istorie de astăzi n-ar fi nici măcar alternative, ci nişte palide copii ale basmelor „Fetiţa cu chibrituri” şi „Răţuşca cea urîtă”. De unde vine resemnarea asta la români?

Pe la anul 1820, Contele de Salaberry îi observa pe strămoşii noştri, scriind că „Tirania i-a făcut pe români timizi”. Mareşalul german Moltke scria ceva asemănător: „Jugul turcesc a frînt energia acestui popor. Armele i-au devenit străine şi el se supune la toate cerinţele stăpînului”. Italianul De Gerando notează, la începutul Secolului XX, în Transilvania: „Nu trece o săptămînă fără ca un miner român să nu fie rănit sau omorît, mulţumită numai nechibzuinţei de care dau dovadă, sub cuvînt că ceea ce trebuie să se întîmple se va întîmpla. Un medic îl îngrijea pe un român rănit greu. Boala a fost lungă şi rănitul nu înceta o clipă să spună doctorului că el n-are încredere în meşteşugul său, pentru că n-o să poată să-l vindece. Atunci cînd, însă, se însănătoşi, lucru de care medicul nu ştia cum să se mai felicite, românul îl preveni, zicîndu-i «dar asta nu e de la dumneata, Dumnezeu a vrut aşa şi asta-i tot»” – am încheiat citatul. Un francez, pe nume Marmier, se apropie şi mai mult de esenţa acestui fatalism, care ne-a legat de mîini şi de picioare de-a lungul Istoriei: „Ce le pasă românilor care este numele stăpînului lor?

Ceea ce ştiu ei este că trăiesc ca să muncească, să plătească, să sufere şi să tacă. Românii moştenesc, din tată-n fiu, o resemnare mută, care se schimbă-n apatie”. Vreţi să vedeţi cum este anticipată, acum mai bine de 90 de ani, febra maniacală a jocurilor de noroc, de tip Bingo, care a pus stăpînire pe România acestor ani, în care vă asigur eu că este mult de muncă? Nimic mai simplu, să deschidem lucrarea „Din psihologia Poporului Român”, de sociologul Dimitrie Drăghicescu, pe care multă lume o invocă, dar prea puţini o citesc şi infinit mai puţini o înţeleg: „De aceea, ca şi a orientalului în general, filosofia practică a ţăranilor români este filosofia Destinului şi a Norocului. Nu se poate afla o idee sau o nălucă a minţii, care să persecute şi să urmărească mintea Poporului Român mai mult decît năluca sau ideea norocului şi a destinului. Naşterea, căsătoria şi moartea, cu cortegiul de întîmplări fericite sau nefericite ce le poate întovărăşi, sînt rodul destinului, al soartei, al ursitei sau al norocului.

Năluca norocului şi a ursitei stăpîneşte toate actele şi faptele ţăranului nostru, de altfel chiar şi pe ale românilor de la oraşe. (...) După cum se ştie foarte bine, ţăranul român nu va bea un pahar de ţuică sau vin fără să-şi ureze noroc. Fie la ospeţe mari, la petreceri de botez şi cununie, fie la amiază sau la cină, pe cîmp, la muncă, el nu va apropia buzele de paharul de vin, pînă ce nu va sfîrşi mai întîi toate formele şi formulele de închinare şi de urare de noroc. Cînd vinde sau cumpără, cînd începe sau isprăveşte un lucru, cînd înghite sau cînd strănută, ţăranul român nu poate pînă nu va repeta formula tradiţională a urării de noroc”. Nu se poate întemeia o filosofie de viaţă exclusiv pe noroc, care, în fond, se mai numeşte şi hazard, adică întîmplare. Cred că noi, românii, sîntem unul dintre puţinele Popoare

Statul e el În vremuri de degringoladă Cu evidentă anarhie Justiția, blamată, rabdă Guvernul ,,coace-n” pandemie Stă Libertatea doar să cadă E constituțional urgie Instigatorul cu bravadă Neagă și Curtea cu mîndrie E-n tot și-n toate o dovadă Că legea e pe năsălie Pe constituționali să-i radă Vrea premierul, bășcălie Să lumineze-n pandemie Că-s vremuri de degringoladă?!

Liviu Zanfirescu din lume, dacă nu chiar singurul, care se salută cu expresia „Hai noroc!”. Numai că norocul şi-l mai fac Popoarele şi cu mîna lor. Marele om politic şi de spirit care a fost Petre Carp a exclamat, cîndva: „România are atîta noroc încît nici nu are nevoie de oameni de Stat”. Nu ştim cît noroc are România, dar el sigur n-a avut noroc, fiindcă în anul 1901 Guvernul prezidat de el a căzut, la o moţiune de cenzură, datorită unui singur vot!

Poate că asta e diferenţa majoră dintre oamenii politici şi oamenii de Stat: în vreme ce oamenii politici se gîndesc la viitoarele alegeri, oamenii de Stat se gîndesc la viitoarele generaţii. Departe de mine gîndul de a încerca să schimb Poporul Român – nici n-aş putea să fac aşa ceva şi nici nu doresc. Dar într-un fel era acest Popor în anul 586 după Christos, pe cînd, conform cronicarului byzantin Theophanes, s-a auzit prima expresie în limba română, „Torna, torna, fratre!”, în alt fel era după 1.000 de ani, cînd se pregătea să urce pe bolta Istoriei steaua lui Mihai Viteazul, şi în cu totul alt fel este el acum, în pragul cosmic al anului 2000. Există procese de evoluţie şi procese de involuţie. Neîndoielnic, Poporul Român a progresat enorm şi este unul dintre Popoarele binecuvîntate de Dumnezeu. Dar uite că e de ajuns un deceniu, un singur deceniu, pentru a se deschide gura Infernului şi a ne arunca, înapoi, în barbarie! „Torna, torna, fratre!” – i-a strigat un soldat protoromân unui frate de-al său, fiindcă acestuia îi căzuse sarica, dar omul n-a înţeles, a crezut că se apropie năvălitorii avari şi slavi şi toată oastea aceea a intrat în panică. Ei, bine, această panică primordială a Poporului Român, întîmplată în zona monumentului Trophaeum Traiani, astăzi Adamclisi, ne-a înmuiat oasele, periodic, de-a lungul întregii Istorii, culminînd cu evenimentele sîngeroase din decembrie 1989, cînd numai o parte dintre victime au căzut răpuse de gloanţele răufăcătorilor, în vreme ce imensa majoritate au fost împuşcaţi din panică, dezinformare, degringoladă. Această stare de spaimă latentă i-a marcat pe români şi în cei 10 ani care s-au scurs de atunci. În intimitatea lui, în casa lui, românul se revoltă, i-ar pune la zid pe toţi cei care l-au adus în cea mai neagră mizerie – dar dacă ar fi invitat să aleagă între o revoltă generală prelungită şi modesta lui tihnă întrun apartament tot mai întunecos şi îngheţat, fiţi convinşi că n-ar sta pe gînduri şi ar opta pentru aşteptare, pentru soluţiile miraculoase pe care să le găsească alţii pentru el. (va urma)

RM

Nr. 1547

l

28 iulie – 3 august 2020

21

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (75)

288) AUGUSTIN RAŢIU. Avocat. Nepot de frate al memorandistului Ioan Raţiu. Astăzi nu se ştie nimic despre el, dar am reţinut prezenţa sa în acest document (întărită şi de parafa „ADVOCAT Dr. AUGUSTIN RAŢIU, jurisconsult judeţean TURDA”) pentru fru­ museţea şi vibraţia mesa­ jului. Iată cum vede purtătorul acestui nume ilustru lanţul generaţiilor de martiri: „Dragă Pa­ tri­oate! Ca un fiu al judeţului nostru trebue să-ţi amintesc că judeţul Turda Arieş este cel mai istoric judeţ din România Mare. Pe Cîmpia Turzii s’a spulberat visul nostru de aur prin uciderea marelui voievod «Mihai Viteazul». Din judeţul nostru a pornit Horea pe jos cu jalba la Împăratul din Viena. Răsplata i’a fost roata dela Bălgrad. Dela noi a plecat apoi Avram Iancu şi, condus de acelaşi ideal, a plecat marele meu unchi Dr. Ioan Raţiu cu memorandul la Viena. Răsplata i’au fost temniţele din Szegedin.

Dacă ne-a învrednicit bunul D-zeu să vedem acum România Mare înfăptuită – cuvine’se să ne aducem aminte de aceşti martiri ai neamului nostru. Turda la 3 Septembre 1925. Dr. Aug. Raţiu, avocat, primjurist consult judeţean”.

289) DOMINIC STANCA. După informaţiile noastre, unchiul scriitorului Dominic Stanca, la ora aceea copil de-o şchioapă. Născut în 1892.

Doctor, profesor de igienă la Academia Teologică Ortodoxă din Cluj. Doctor în medicină la Cluj.

Lucrări de specialitate: Prostituţia şi boalele venerice, Contribuţiuni la istoricul sifilisului în Ardeal, Organizarea igienico-socială a muncii ş.a. El apasă aici ştampila albastră a spitalului pe care îl conducea şi scrie: „Admir perseverenţa şi idealismul sfânt al D-lui Popa. Dr. Dominic Stanca, directorul Spitalului de femei Cluj. Cluj IX/28 (1925)”.

290) LIVIA REBREANU-HULEA. Sora romancierului Liviu Rebreanu. Departe de a fi o familie-model, Rebrenii au fost măcinaţi de tot felul de certuri şi convulsii. Ludovica Reb-­ reanu a născut nu mai puţin de 14 copii – destin specific, de altfel, acelei zone a ţării cu femei prolifice, comuna Maieru nefiind departe de Prislop. Liviu a fost întîiul născut. Ultimul – Tiberiu – a văzut lumina zilei cînd Ludovica Rebreanu avea 46 de ani. Spre ruşinea lor, copiii nu prea s-au îngrijit de bătrînă, care, la un moment dat, îi trimite o scrisoare lui Liviu (cînd acesta îşi făcuse un nume în literatură), ameninţîndu-l că, dacă nu are grijă de bătrîneţile ei, o să dea totul în vileag, la presă. Intervine şi sora Livia, care îl anunţă pe romancier că o va trimite pe mama lor la Bucureşti, să o întreţină el.

Scriitorul îi răspunde că nu poate să facă nimic în plus, că are tot felul de obligaţii etc. Tot acest schimb de scrisori s-a petrecut în anul 1926. Pînă la urmă, fraţii se împacă. Dar Liviu o foloseşte pe Livia ca model, în nuvela Ruşinea, unde istoriseşte necazul unei fete însărcinate, pe nume

Rodovica, sedusă de un flăcău sărăntoc şi bătută de tatăl ei; puţin mai tîrziu, scriitorul va da la „topit” subiectul, în ampla frescă a romanului Ion, sora lui fiind prototipul Anei, fata lui Vasile Baciu. Tot din familie s-a inspirat Liviu Rebreanu şi în cazul romanului Pădurea spînzuraţilor – Apostol Bologa fiind fratele său, Emil, fiu al Ludovicăi Rebreanu. În ceea ce o priveşte pe Livia, ea a fost o intelectuală autentică, în buna tradiţie a aristocraţiei româneşti din Ardeal. Publică, printre altele, un volum de

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (119) versuri, intitulat Răvaşe în tabără. Măritată cu Ovidiu Hulea, director al Liceului din Aiud, în perioada 1922– 1931; soţul ei intră în politică şi, ajutat şi de faima tot mai mare a cumnatului său, e ales deputat, în 1931.

Dragostea Liviei pentru mama sa se reflectă nu numai în judecarea, cu asprime, a ilustrului său frate, ci şi în rîndurile pe care le scrie în „romanul” lui Vasile Popa: „Pentru ca neamul românesc s’ajungă la desăvîrşire, nu-i lipsesc decât: mamele. Aiud, 2 Decembrie 925.

Livia Hulea-Rebreanu”. Tocmai atunci ea era în plin scandal cu fratele ei, pentru situaţia mamei. Deasupra textului lasă şi soţul ei o mărturie: „Dumnezeirea, Patria, Neamul sînt a doua Treime a sufletului meu.

Aiud la 2 XII 925. O. Hulea”. Exprimare confuză, cu dificultate se înţelege că el se referea la Sfînta Treime.

De notat şi prezenţa ştampilei, cu stema Regatului Român şi înscrisul: ROMANIA * Direcţiunea liceului de băieţi * AIUD. 291) ALEXANDRU MAIOR. Economist.

Director la „Vulturul” – institut de credit şi economii, din Diciosânmartin. Numele lui nu spune nimic. Dar numele de Petru Maior spune ceva! Îmi aduc aminte de cele povestite de Maria Muşat, profesoară de Istorie şi văduvă a bunului meu amic Mircea Muşat. Această femeie frumoasă şi inimoasă i-a întrebat pe cîţiva copii din Albac dacă ei ştiu cine a fost Horea. Pe un ton înţelept, un prichindel i-a spus: „Horea? O fost un om de la noi din sat, neam cu noi”… Pentru că toţi se înrudesc, în Munţii Apuseni, cu Horea, sau cu Avram Iancu. Aşa şi cu Petru Maior, considerat a fi cel mai strălucit reprezentant al Şcolii Ardelene. Directorul „Vulturului” trăieşte, pesemne, în cultul acestei ascendenţe renumite, fiindcă scrie aşa: „Prin muncă la unire, prin cinste la înfrăţire şi prin legalitate să (sic!) ajunge la demnitatea cetăţenească. Diciosânmartin la 6 Dec. 1925. Un strănepot al istoricului Petru Maior: Alesandru Maior. Director la «Vulturul», Institut de credit şi economii. Societate pe acţiuni”.

292) AUREL MUNTEANU. Martir al Neamului Românesc, linşat de unguri, în mod bestial, după Diktatul de la Viena. Asasinatul s-a produs la Huedin, în dimineaţa zilei de 10 septembrie a anului 1940. În drumul său către locul de oficiere a unei slujbe de înmormîntare, preotul a fost atacat de o bandă de unguri, mare cît o companie – 21 la număr – care l-a insultat, strigîndu-i „popă hoţ” şi „valah împuţit”. I-au fost smulse părul şi barba, cu carne cu tot. Unul dintre huligani i-a înfipt în gură, de mai multe ori, un baston, pe care i l-a scos prin ceafă.

La „spectacolul” dat de „civilizaţia asiatică” priveau

şi aplaudau şi cîţiva soldaţi unguri. Preotul a fost bătut cu pumnii şi picioarele, fiind apoi sfîşiat.

Un gardian public, pe nume Gheorghe Nicula, care a încercat să intervină, a fost şi el omorît.

Asasinii au azvîrlit cadavrele celor doi români într-o groapă de pe domeniul moşierului Banffy.

Timp îndelungat, preotesei nu i s-a îngăduit săşi înmormînteze soţul, creştineşte, deşi, fiind o vreme caniculară, trupul lui intrase repede în descompunere. În Europa modernă, doar ungurii au mai săvîrşit astfel de atrocităţi. Pentru a ne face o imagine cît mai fidelă a acestui „tablou”, am să apelez la o carte dureroasă, dar veridică, publicată de istoricul Mihai Fătu, în 1985, şi care a stîrnit protestele autorităţilor comuniste de la Budapesta: „Potrivit tuturor izvoarelor cunoscute, martirajul protopopului Aurel Munteanu a avut loc astfel: în dimineaţa zilei de 10 septembrie, a plecat să oficieze slujba la înmormîntarea unui credincios. În tîrgul din mijlocul oraşului, o bandă de 21 de unguri agresivi, timp de 4 ore, l-au schingiuit, cu o ferocitate care întrece orice închipuire. A fost scuipat; i s-a strigat «popă hoţ, valah împuţit»; lovit peste cap, peste faţă, peste braţe cu ciomege.

I-au smuls părul şi barba din rădăcini, cu carne cu tot. Budai János Gyepu i-a înfipt un baston în gură de mai multe ori pînă i-a ieşit prin ceafă. Şi totul se petrecea sub privirile soldaţilor unguri.

Asasinii erau din Huedin şi localităţile învecinate, între care: Gáll Ferenc din Şaula, Géza şi Erezey, Szekeres János din Bicalat şi Budai János Gyepu.

Cadavrul lui, împreună cu al gardianului Nicula Gheorghe, care a sărit în ajutorul protopopului, au fost aruncate într-o groapă la marginea oraşului, pe moşia grofului Banffy, şi astupate, sumar, cu ţărînă. După 10 zile, soţia află unde este îngropat soţul şi încearcă să-l ridice pentru a fi înmormîntat în cimitir. A fost oprită de jandarmi. Ulterior, după un simulacru de autopsie, cadavrul celui care a fost părintele protopop Aurel Munteanu a fost înmormîntat în cimitir într-un sicriu dat de primărie ca pentru cerşetori (…). Mulţimea de români, care veneau să asiste la înmormîntare, a fost împrăştiată de jandarmi, iar a doua zi mormîntul a fost găsit devastat şi călcat în picioare, cu florile, depuse de mîini pioase, răvăşite, iar crucea smulsă din pămînt». Desigur, statul ungur a luat «măsuri».

Asasinii au fost trimişi în «judecata» unui tribunal din Cluj, care a constituit obiectul dosarului nr. B. 4239/1941/6. Tribunalul constată că asasinarea s-a datorat «emoţiei puternice provocată de fericirea eliberării». Criminalii sînt «condamnaţi» prin sentinţa 4329 din 28 noiembrie 1941 la… cîte două luni închisoare corecţională, cu suspendarea executării pedepsei!!! O adevărată parodie a justiţiei!”. Unde am mai auzit noi justificările astea? La avocatul criminalilor unguri din decembrie 1989, care au scos ochii victimelor şi le-au vîrît monede în găvanele însîngerate, precum şi şobolani morţi în gură, senatorul UDMR Gyorgy Frunda… În 1925, Munteanu era protopop de Huedin, fapt confirmat şi de ştampila pe care o utilizează: „Avem o Românie falnică şi mândră, ca să avem şi o Românie fericită e de lipsă să avem mai înainte iubirea adevărată de neam şi o iubire cu adevărat creştinească despre care Apostolul Pavel zice că toate le învinge. Aurel Munteanu, protopop ort. român, Huedin la 30 Decemvrie 1925”. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

22

Nr. 1547

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (33) Fengshui/Geomancia Fengshui/geomancia a fost un factor esenţial pentru armonia dintre aşezarea construcțiilor și mediul natural înconjurător. Folosirea cu iscusinţă a colinelor și a cursurilor de apă pentru crearea unui complex echilibrat se datorează fengshui-ului/geomanciei.

Acestei pseudoștiinţe i se datorează accentul minunat pe care cîte un peisaj sau un oraș le obține prin pagodele care au fost înălțate în puncte marcante şi vizibile din depărtare. La urma urmelor, fengshui/geomancia este expresia faptului că oamenii Chinei vechi își simţeau viața dependentă de numeroşi factori, care o influenţau hotărîtor. La imponderabilele naturii se adăugau bolile, prosperitatea şi decăderea familiilor, arbitrarul celor puternici, războaiele și foametea, inundaţiile și seceta și greu împovărătoarea presiune a statului, care căuta să scoată totul de la popor și era rareori îndurător. Individul era integrat în familie și în comunitatea mai mare a ginţii, unde parcursul vieţii îi era bine trasat. Perisabilitatea majorității construcțiilor – realizate aproape în totalitate din lemn – vine în întîmpinarea sentimentului că

Maria Callas, regina fără regat (9) Iubirea Divei pentru Onassis: de la extaz la agonie (9) La sfîrşitul spectacolului cu Medeea din 17 iunie, îl regăseşte pe Onassis; serata de la Dorchester, căderea şi nimic, nimic nu va mai fi la fel. A doua Gioconda, pe care o va înregistra în septembrie următor la Milano în zbuciumul separării de soţul ei, se înscrie sub semnul lui Onassis. În trei luni Callas şi-a schimbat legăturile de supunere şi în­tr-un anumit fel vocea se va resimţi.

Sau poate mai exact, nemaifiind condusă, pilotată, de către Meneghini, cariera sa va intra într-o fază critică. „Maria are nevoie de un bărbat”, va spune Meneghini şi Dumnezeu ştie dacă Onassis este acel om. Dar dacă şi-a luat pe cea mai frumoasă cîntăreaţă din lume, puţin îi pasă cum cîntă şi ce cîntă. „Şi-a ales întotdeauna omul care nu-i trebuia” – repetă una din prietenele sale. Dar dacă îl iubeşte pe Onassis?

Gioconda ei din 1959 nu e deloc lipsită de interes, departe de aşa ceva. Înregistrată în condiţii

Balada (43) Probleme de familie (3) Ştefan Genoiu se enervă peste măsură şi simţi cum sîngele îi năvăleşte spre tîmple. Strigă la frat-su.

- Niculae, ia să-mi asculţi vorba! Pînă una alta, Germania are iniţiativa pe teatrele de război! În Rusia, trupele germane şi române se apropie de Volga!

Mareşalul Antonescu nu-i înghite nici pe legionari şi nici pe comunişti. Ascultă-mi sfatul şi vezi-ţi de brutăria ta! Dacă vrei să-mi mai calci pragul şi să fim fraţi în relaţii fireşti, să mi te laşi de politică! În ziua plecării pe front, despărţirea de Geta a fost extrem de duioasă. Soţia a plîns de-a udat lemnele.

- Fănică, să ai grijă de tine! Să nu răceşti ca Savel.

Bietul frate-miu se poate tuberculiza!

- Boala ca boala, Geto! De boală mai scapi, dar de glonţul fatal nu-i scăpare!

Pînă la Kotelnikovo şi înapoi (1) Mareşalul Antonescu făcea dese vizite pe fronturile de luptă din Rusia cu trenul ,,Patria” special amenajat. Era recunoscută austeritatea în care trăia bravul oştean. Dar cu toate acestea, un minim confort şi măsuri de siguranţă pentru viaţa Conducătorului Statului erau absolut necesare. Maiorul Ştefan Genoiu a fost trimis la un

persoana umană este parte a comunității. Măreţia şi fastul palatelor, templelor, porţilor nu are ca scop gloria nici chiar a împăratului, ci a acestuia în legătură cu antecesorii și urmaşii săi, deci gloria dinastiei.

Fengshui se referă la energia unui loc. Este o ştiinţă controversată veche de peste cinci mii de ani. După unele păreri contemporane, fengshui este artă și știință, creaţie şi calcul matematic, ritm arhitectural şi simbolistică plină de magie. Fengshui este susţinută indirect de teoriile fizicii cuantice, de teoria despre energii. Aceasta din urmă este aproape unanim recunoscută prin beneficiile acupuncturii din medicina tradiţională chineză. Fengshui lucrează cu energiile terestre și cu cele universale. Nu se raportează la nici o religie şi la nici o credinţă, deşi are conexiuni cu dacismul. Are ca scop prognozarea influenţei locuinţei asupra locatarilor săi.

l

28 iulie – 3 august 2020

RM

Arta grădinilor este a parte a locuinței tradiționale chineze, indiferent că este vorba despre palatele imperiale ori despre locuințele particularilor mai mult sau mai puțin înstăriți. În China veche, orașul Suzhou din sud era faimos pentru grădinile lui. Totuși, cele mai renumite grădini/parcuri din vechea Chină, inclusiv în Dinastia Tang, erau grădinile din nord, sudul fiind destinat, în primul rînd, agriculturii. În China, arta

grădinilor se îmbină cu arhitectura și cu alte arte. Ea este faimoasă încă din timpul împăratului unificator al Chinei, Qin Shihuang (221-206 î.Chr.) și atinge culmi de rafinament în Dinastia Tang și ulterior.

Grădinile imperiale erau creații arhitecturale deosebite. Ca și Palatul imperial, ele întruchipau punctele culminante ale unei tradiții străvechi, rafinată și decantată de-a lungul mileniilor. Spre deosebire de parcul european clasic, parcul chinezesc reprezintă o combinație iscusită de peisaj și complex arhitectonic. Ambele elemente sînt astfel întrețesute unul cu altul, încît unul nu poate fi gîndit fără celălalt. Dealuri, case, cursuri de ape, lacuri, stînci artificiale, copaci, promenade sau ganguri largi și șerpuitoare, pavilioane, dumbrăvi de bambuși și poduri se îmbină astfel încît natura și construcțiile se contopesc unele cu altele. Pentru acest tip de grădinăparc, construcția cu schelet de lemn se potrivește cel mai bine și are un efect estetic deosebit. Stîlpii de lemn, acoperișurile ușor arcuite se inserează armonios între ramurile copacilor. Drumurile șerpuitoare au, pe pavajul de pietriș, modele geometrice și florale, felurit configurate. Podețele și ferestrele din zidurile gangurilor și caselor au forme ciudate de cerc, sticle sau fructe. Cu privire la clădiri, se tinde către variație și surpriză. (va urma) Christina Meiţă-Tang

psihologice dezastruoase, ea dezvăluie o Callas cu o voce mult mai limitată decît în trecut, ce pare că ezită să se lase dusă de mari avînturi, de acea vitalitate şi energie, de pasiunea mortală pe care i le cunoşteam altădată în acest rol. Pînă la sfîrşitul anului 1959 nu o vom asculta decît în concert şi de patru ori pe scena operei din Kansas City. Concerte aproape perfecte, în special cel pe care-1 dă la Londra, la 23 septembrie, la Festival Hall. Cîntă atunci aria lui Eboli, ,,O don fatale” din Don Carlos şi extrase din Macbeth, Piratul şi Hamlet. Şi aici întîlnim acea voce sumbră, gravă, temperamentul de tragediană care produce minuni. Acelaşi lucru se poate spune şi despre alte apariţii la Berlin şi la Kansas City. Dar de fiecare dată dăinuie sentimentul că aceste concerte sînt date între două curse de avion, şi că fiecare din apariţiile ei este smulsă dintr-o viaţă personală care o preocupă din ce în ce mai mult. Fericirea? – fericirea se plăteşte scump... Maria Callas, purtată de vîrtejul Onassis, cîntă, bineînţeles, este născută pentru aceasta, dar a cînta, şi această fantastică prezenţă pe scenă care era raţiunea existenţei sale, părea acum o rutină. Între două procese, două croaziere, două baluri. Ea se cufundă acum în abisul himerelor noii sale pasiuni.

Şi începînd de la 6 noiembrie sînt spectacolele cu Lucia la Kansas City. Lawrence Kelly a făcut toate pregătirile pentru ceea ce trebuia să fie o stagiune memorabilă: Lucia de la Covent Garden, o nouă serie de spectacole cu Medeea şi Bărbierul cu Tereza Berganza. Dar de la început se vede obligat să-şi modifice planurile: Berganza aşteaptă un copil şi nu poate cînta. Callas acceptă cu tot curajul să o înlocuiască în rolul Rosinei. Se ştie că primele ei Rosine nu i-au purtat noroc... Întreaga stagiune de la Kansas City este pe umerii Mariei Callas. De data asta, o Callas la capătul puterilor şi al vocii. Astfel, în primul spectacol cu Lucia di Lammermoor apare în forma cea mai proastă, nervoasă, nu reuşeşte să ia notele acute şi este gata să se prăbuşească în scena nebuniei. Îşi revine totuşi şi izbuteşte să cînte mult mai bine în al doilea spectacol, la 8 noiembrie. Trebuie dintr-o dată să anuleze reprezentaţiile cu Bărbierul, pentru a se duce la Brescia. Eugenia Ratti, de la Scala, o va înlocui. Pleacă, vine, repetă; după cinci zile se reîntoarce la Dallas, unde cîntă de două ori Medeea în regia frumoasă – „culoare locală” – a lui Minotis. Apoi încetează să mai cînte. Şase luni Callas rămîne învăluită în tăcere. (va urma) PIERRE-JEAN RÉMY

Comandament de Armată în spatele frontului. Serviciul lui se ocupa cu aprovizionarea în bune condiţii a Statului Major operativ şi a unităţilor lui de comandă. După ce erau cucerite sate şi oraşe, împreună cu alţi ofiţeri, se inventariau gospodăriile mai arătoase sau casele rămase în picioare printre ruinele fumegînde. Ofiţerii români se aflau la concurenţă cu serviciile asemănătoare germane, italiene şi ale ucraienienilor trecuţi de partea lui Hitler.

Fără nici o exagerare, ruşii mulţumeau lui Dumnezeu dacă în casele lor se încartiruiau ofiţeri şi soldaţi români.

Germanii, italienii şi ucrainienii se purtau bestial.

Maltratau, violau, împuşcau. Dacă nu făceau asemenea orori, atunci le luau mujicilor tot avutul. Pe unde treceau erau ca lăcustele şi nu era de mirare că mujicii treceau de partea partizanilor lui Stalin. Dictatorul roşu de la Kremlin devenise, în acele tragice condiţii, cu adevărat eroul legendar al poporului rus. Un alt Kutuzov.

Realităţile războiului îi dovedeau maiorului Ştefan Genoiu că spusele fratelui Niculae nu erau departe de adevăr. Cu un asemenea comportament de cuceritori ucigaşi, trupele germane nu aveau cum să cîştige războiul.

Agresorii erau în permanenţă decimaţi de Armata Roşie şi detaşamentele de partizani, cum altădată s-a întîmplat cu invazia lui Napoleon Bonaparte.

Serviciul maiorului Ştefan Genoiu ajunsese într-un sat de cazaci aproape de Rostov pe Don. Sat mare, cu case solide şi gospodării bine întocmite. Impresiona mai ales mulţimea cailor. Personajul nostru s-a încartiruit la

o haziaică bine făcută cu trei copii mici – o fetiţă şi doi băieţei. Cu Marusia s-a înţeles mai mult prin semne şi cu ajutorul unui soldat bucovinean, unul Hrebenciuc, care o rupea pe ruseşte... Prima cerere a rusoaicei a fost ca ofiţerul român să nu poarte pistolul la vedere.

- Gospodin ofiţir, niet pistolet! Moi deti plakaiut! Ştefan Genoiu s-a conformat şi cît a stat în acea casă, cîteva zile, şi a ascuns pistolul în buzunarul vestonului.

Marusia era o fire deschisă. Bărbatul ei, Alioşa, era luat la război şi nu ştia mai nimic despre el, decît că participase la luptele din preajma Moscovei. Cel mai mult îl îngrozea pe Fănică Genoiu mişcarea de partizani...

- Gde partizani?

- Cerez vsio!

Personajul nostru a vrut să afle de ce populaţia civilă nu era refugiată din faţa trupelor inamice. Marusia i-a explicat cu ajutorul lui Hrebenciuc că autorităţile bolşevice le-au interzis ţăranilor să-şi părăsească gospodăriile. La sfîrşitul războiului, după victoria Armatei Roşii, Germania şi România vor plăti mari datorii de război, iar prizonierii vor munci la refacerea Rusiei. Aflînd de acest amănunt, Fănică Genoiu şi-a pus în gînd să alegă sinuciderea decît să cadă prizonier... În noaptea dinaintea plecării, maiorul Ştefan Genoiu a avut o surpriză cu acea Marusie. S-a trezit cu ea în pat! (va urma)

Arta grădinilor (1)

Florin Iordache

RM

Nr. 1547

l

28 iulie – 3 august 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (41) SIR HENRY DETERDING „NAPOLEONUL PETROLULUI“ (5)

„O glumă bună”?

Primul pe care Kessler pune ochii este Henri Deterding. Îl ştie, întrucît colaborează cu banca şi-i au­ zise adesea pe colegii lui comentîndu-i stilul romantic, apropiat însă de aventură, ce nu duce lipsă de iniţiativă sau preocupare. Kessler înţelege că are în faţă un conchistador şi un colonizator înnăscut şi nu ezită; îi oferă postul de inspector-şef. De astă dată, la plecare, Henri dă o recepţie.

E întrebat ce va face şi cum are de gînd să-și valorifice capacităţile. Răspunde şefului curios că va organiza vînzarea pentru o societate petrolieră. Acesta nu crede ce-i aud urechile, ridică sprîncenele mirat şi izbucneşte în hohote de rîs: ,,Tinere, e o glumă bună! Tu şi să organizezi!

Ai cuvîntul meu! Săraca societate petrolieră, pace pentru cenuşa ei şi fericit faliment pentru ea!”.

Deterding nu reacţionează, preferînd să tacă. Şi să facă. Într-adevăr, vînzarea merge foarte bine, el este mereu mai îndrăzneţ în lovituri şi proiecte, spre satisfacţia directorilor firmei şi, în primul rînd, a marelui ei patron, Kessler. Spre a-1 recompensa pentru succese, acesta îl numeşte, după numai cîteva luni, director, fiind

Memoriile unui celebru criminalist român (121) ,,Omul cu ciocanul” (20) Şi... de-acum devenirăm beneficiarii unui aflux de informaţii generate de documentaţia valoroasă a clinicii care releva: prima criză a pacientului Romulus s-a manifestat în anul 1968, cînd acesta, fiind mecanic pe locomotiva unui tren accelerat, n-a respectat semnalul de oprire în staţia Huedin. Ca urmare, bolnavul a fost pensionat medical. După patru ani, în ziua de 13 februarie 1973, a fost reinternat la cererea miliţiei şi a ieşit din spital într-o stare ameliorată. Aceste date se adăugau celor pe care le reţinuserăm pînă la acea vreme.

Bogăţia noutăţilor nu mai înceta. Ele aveau chiar să sporească, pe parcurs. Nu-mi puteam masca, faţă de Nona, emotivitatea care pusese stăpînire pe mine. Nu mă puteam linişti pentru a încerca să gîndesc. Aveam nevoie de o mică pauză a veştilor. Ne era necesar un plan al acţiunilor pe care aveam să le întreprindem, pentru a preveni eventualele dificultăţi ori atitudini ostile din partea celor cărora le-ar fi trecut prin faţă acelaşi bolnav. Auzirăm lucruri de necrezut... Noi nu-1

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (73) Irakul anunță ,,anexarea Kuweitului” (3) Şeful statului irakian vorbeşte despre un război cu Statele Unite: „Este clar că, în momentul în care voi fi atacat, eu sînt cel care va ataca Israelul. Antrenarea Israelului în conflict va schimba părerile şi poziţia lumii arabe şi atunci agresiunea împotriva Irakului va fi înţeleasă ca un complot americano-sionist. Mai multe ţări - în special Egiptul şi Siria, care acum sprijină Statele Unite - îşi vor schimba atitudinea atunci cînd vor constata că Israelul e implicat în război”.

Ceva mai tîrziu precizează: „Sînt în curs de a întări infrastructura militară din Kuweit. Vor exista patru linii de apărare, dintre care două protejînd Kuweit City, pe care forţele străine vor trebui să le cucerească şi să le străpungă înainte de a recuceri Kuweitul. Chiar dacă Statele Unite deţin superioritatea forţelor aeriene, trupele mele vor provoca importante pierderi trupelor invadatoare”.

23

cel mai tînăr între colegii săi. Pe lîngă vîrstă, are, asupra lor, o ascendenţă serioasă, cunoaşte bine coloniile, piaţa şi oamenii cu care tratează, introducînd în negocieri un stil mai frust, mai călduros în aparenţă şi mai degajat, în comparaţie cu răceala de coloni a colegilor. Apoi, ei se simt şi acţionează ca moştenitori de averi şi funcţii, în vreme ce el vrea să parvină cu orice preţ şi nu pe o treaptă oarecare, ci cît mai sus cu putinţă. La toate astea adaugă o abilitate asiatică, pe care şi-o însuşise cu grijă în urma funcţionariatului.

Firma devine cunoscută pe plan internaţional, are sub control practic tot petrolul asiatic şi un capital de şase milioane florini, dar mulţi se simt incomodaţi de numele ei cu 75 de litere şi-1 folosesc pe cel englezesc – „Royal Dutch”. Terenurile de la Langkat, din Sumatra, produc din plin, extracţia creşte vertiginos, deja expansiunea automobilului înseamnă şi setea de petrol, de cît mai mult petrol.

Pe fundalul acesta, Deterding intră în luptă, pe faţă şi fără ezitări, cu magnaţii zilei. Prima provocare i-o aruncă chiar lui J.D.R., care, surprinzător pentru felul său de a fi, nu-1 bagă în seamă. Totuşi, cînd Henri merge în prospecţie în China, fieful „regelui petrolului”, patronul lui „Standard Oil” consideră necesar să reacţioneze: „Royal Dutch” nu contează încă, deşi e cît de cît cunoscută! Rockefeller studiază harta cu cîmpurile petroliere exploatate de aceasta şi comandă, ca de obicei: „cumpăraţi!” De la cine, din moment ce tînărul director nici nu vrea să audă? În plus, Deterding prepară,

în linişte, un plan de contraatac: acţiuni privilegiate, care, în orice condiţii, trebuie să rămînă doar în mîinile administraţiei de la Haga, capitala metropolei – oraş asemuit cu o staţiune balneară şi comparat cu cartierul parizian Saint Germain, „cel mai distins cartier” de pe atunci din „Oraşul Lumină”. Surprinzător, deocamdată în acest caz, Rockefeller renunţă şi, în timp ce Kessler intenţionează să mute sediul lui „Royal Dutch” tocmai în Singapore, determinat de succesul chinezesc al lui Deterding, acesta se opune cu fermitate: „Petrolul este o afacere internaţională”, zice el, şi cuvintele au darul să-1 surprindă plăcut pe patron şi să-1 aducă la realitate: „Pentru a conduce această afacere cu succes, adaugă Henri, este indispensabil să avem o vedere de ansamblu a pieţei. La Singapore, sub tropice, este imposibil. Trebuie să rămînem în Europa”. Sfatul este acceptat de Kessler, care e convins că „Royal Dutch” va avea în Deterding un bun patron.

Pe baza acestei consideraţii îşi redactează testamentul ce-i va uimi pe atîţia din Haga, Londra, New York, Baku sau Paris! Bătrînul nu se va înşela, succesorul lui la conducerea lui „Royal Dutch” va fi cel care ,,va transforma petrolul, dintr-o sursă de profit, într-una de dominaţie politică şi militară”, aşa cum vor constata, în scurtă vreme, oameni politici, bancheri, petrolişti sau alţi magnaţi din epocă. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

aveam în evidenţă pe Romulus şi... cu toate acestea el trecuse printr-o „verificare”. Unde s-ar afla oare mapa cu rapoartele de verificare?

– Cum ajungem la sediu, m-am adresat colegului, te rog să cauţi mapa lui Romulus şi adresa cu care, în 1973, a fost trimis la psihiatrie. Ce zici de ziua de 13 februarie 1973? Se potriveşte de minune cu ceea ce presupuneam noi. După penultima crimă cu forme de ferocitate, nefiind descoperit un autor, a fost doar internat la psihiatrie. În urma unui tratament de sedare, ameliorată fiind starea sănătăţii lui, este scos din spital în ideea tratamentului ambulatoriu. Această perioadă de un an de acalmie – de pauză a necunoscutului criminal – corespunde cu perioada tratamentului. Şi probabil că, înainte de acest ultim caz, boala s-a agravat din nou, lipsindu-i supravegherea medicală. Nu poate fi o simplă coincidenţă nici împrejurarea că vecina pe care o ameninţă cu moartea este de vîrstă apropiată cu ultima victimă.

– Mă simt într-adevăr emoţionat, a răspuns căpitanul Nona. Şi eu trăiesc aceleaşi stări ale succesului pe care va trebui să-1 determinăm şi să-1 fixăm bine. Bănuiesc că ne va fi foarte greu. Ce părere aveţi şi de vestea pe care o consider ca o lovitură de graţie pentru suspecta dvs., victima Geta? Mă refer la profesia de mecanic

de locomotivă. Este de necrezut ca Romulus să nu-1 fi cunoscut pe soţul ei ori să nu fi făcut parte din cercul mecanicilor care au avut relaţii intime cu „victima”!

– Acesta este amănuntul care m-a tulburat... şi parcă văd că dumneata vei fi cel care-mi vei raporta în scurt timp că bolnavul se vizita cu familia Getei şi că a întreţinut relaţii intime cu aceasta. Dacă tot vei face investigaţii, trebuie să ai în atenţie familiile tuturor victmelor. De văzut dacă victimele au rude sau legături cu salariaţii depoului C.F.R., cu mediul suspectului nostru principal ori chiar direct cu acesta. Să identifici toate adresele anterioare stabilirii sale în Strada Arieşului. S-ar putea să fi fost vecin şi cu fiecare din celelalte şapte victime. O astfel de constatare ar întări valoarea tezei abordate de noi, în sensul că bolnavii au complexe şi nu se îndepărtează mult de casă. Odată cu satisfacţia succesului i-am putea pedepsi oarecum abstract şi pe cei care – în şedinţa de lucru - ne-au privit cu o uşoară ironie. În timp ce informam conducerea despre primii noştri paşi spre succes, se continuau cercetările în speranţa că autorul ar fi identificat în persoana croitorului ori a tînărului din Braşov. (va urma) DUMITRU CEACANICA

A treia barieră cuprinsă în planul lui se referă la Arabia Saudită: „A fost format un grup alcătuit din irakieni şi saudiţi, gata să lanseze atacuri teroriste împotriva trupelor americane staţionate pe teritoriul saudit...” În cele din urmă concluzionează: „Dacă izbucneşte un război, vor avea loc lupte chiar în interiorul Arabiei Saudite. În timpul ultimilor cinci ani, zeci de arme au fost introduse acolo clandestin, prin Yemen.

Aceste arme provin în mare parte din Polonia și din Cehoslovacia. Ele se află de acum în mîinile triburilor ostile familiei regale saudite”.

Turcia are legături strînse cu Occidentul încă de la proclamarea republicii în 1923, dar avem de asemenea relaţii tradiţionale şi istorice cu lumea arabă şi islamică.

- E adevărat, aprobă Baker. Criza actuală demons­ trează importanţa strategică a ţării dumneavoastră şi rolul ei în cadrul NATO. De aceea am vrea să ştim dacă am putea folosi bazele dumneavoastră.

- În ce context, d-le secretar de stat?

- Există mai multe variante, răspunde Baker. Cea mai gravă ar fi, bineînţeles, aceea a unei ofensive împotriva Irakului.

Ozal surîde, încurcat.

- E foarte delicat. Forţele dvs. pot folosi bazele noastre în cadrul exerciţiilor obişnuite ale NATO, dar eventualitatea despre care vorbiţi...

- Bineînţeles, îl întrerupe Baker, orice iniţiativă va fi supusă aprobării prealabile a guvernului dvs.

- Cred că ne putem înţelege în felul următor. Noi vom accepta cererea dvs. dacă o acţiune militară va deveni...

Baker riscă: - Necesară?

Preşedintele turc scutură negativ din cap: - Nu, aş prefera cuvîntul „inevitabilă”. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

Demersuri americane pentru crearea unei forțe arabe de pace (1) La cîteva sute de kilometri, la Ankara, preşedintele republicii, Ozal, se află în încurcătură. James Baker se află în fața lui. După ce îi mulţumeşte pentru închiderea conductei, secretarul de stat american adaugă: - Deşi nu este scopul principal al discuţiilor noastre...

Ozal îl ascultă atent, uşor îngrijorat.

-... ar fi important să examinăm în ce fel şi în ce condiţii ar putea fi folosite bazele voastre militare. Ozal începe un răspuns plin de generalităţi:

24

Nr. 1547

Doza de sãnãtate Coronavirus – pericol de moarte sau o interpretare greșită a cercetătorilor?

Am așteptat ceva timp pînă să public o serie de articole pe această temă. Am vrut să observ evoluția situației în lume și, desigur, să văd părerile unui număr cît mai mare de specialiști din domeniul epidemiologic.

Potrivit specialiștilor în fizica cuantică realitatea noastră este o construcție a conștiinței. Această afirmație este dovedită pe deplin în zilele noastre de isteria și panica provocate de coronavirus. Există o putere virtuală care acționează mai mult psihic decît fizic. Frica este emoția cea mai periculoasă, iar în cazul acestei pseudo-gripe panica a depășit deja orice imaginație. Întotdeauna în asemenea situații întîlnim două categorii de persoane: pesimiștii, care văd totul într-o manieră înfricoșătoare, și optimiștii care, dintr-o încredere dată de Dumnezeu, au în fața ochilor un final pozitiv al situaței dramatice. De pe internet sînt șterse cercetări ale oamenilor de știință care au un cuvînt greu de spus în acest domeniu: prof. Sucharit Bahadi Uniklinik Mainz, expertul în sănătate Dr. med.

Wofgang Wodrag sau Prof. Dr. Hendrik Steck.

De ce îi este frică omului? Avem de-a face cu un virus ucigaș ca în cazul Gripei Spaniole sau al ciumei din cauza cărora au murit milioane de oameni în întreaga lume? Adevărul este că virusul Covid-19 îmbolnăvește tot mai multe persoane, îndeosebi pe cei care au și alte probleme de sănătate. Curios este faptul că inclusiv Robert Koch Institut a interzis autopsiile în cazul deceselor provocate de coronavirus. Singurul care a avut curajul să dispună autopsierea a fost medicul jurist Prof. Dr. med. Klaus Pueschel, din statul liber hanseatic Hamburg, care a declarat într-o intervenție televizată din 9 aprilie a.c. faptul că ,,în Hamburg nimeni nu a decedat de coronavirus, ci din cauza comorbidităților grave”.

Virusul SARS-Cov II este cunoscut de mai multe decenii ca generator de gripă, iar infectarea cu acesta trece aproape neobservată la cei mai mulți dintre noi.

Numai în cazul persoanelor cu un sistem imunitar

scăzut se observă simptome sub diferite forme, începînd de la mucozități, dureri în gît, nas înfundat, tuse uscată sau dureri de cap. Foarte rar pot apărea diareea sau pierderea mirosului și a gustului. Febra e un semn al unei infectări cu acest virus. Medicina alternativă susține cu tărie faptul că febra nu trebuie întreruptă deoarece e un semnal al faptului că organismul se apără de boală. Din păcate, în medicina clasică diagnosticul este formulat ținînd cont numai de simptome, care, de fapt, reprezintă un răspuns al sistemului de apărare.

Febra este ucigașul virusului și, cu toate acestea, medicina clasică începe tratamentul cu întreruperea ei. Izolarea și lipsa de contact duc la depresii și la o scădere masivă a sistemului de apărare al corpului.

Sistemul imunitar își are sediul, în proporție de peste 80%, în sistemul gastro-intestinal, bacteriile din intestine jucînd un rol important în menținerea unei imunități intacte.

O serie de terapii sînt oferite de medicina energoinformațională. Readucerea sistemului imunitar în echilibru, reglarea balanței în interiorul intestinelor, detoxifierea la nivel celular, curățarea limfei și restabilirea comunicării energetice la nivel de celulăorgan-sistem sînt doar cîteva dintre acestea.

Dermavital vă oferă, de asemenea, și terapia 4W, cea mai nouă metodă de restabilire a imunității înnăscute. Este recomandată atît copiilor, cît și adulților indiferent de vîrstă. Căldura internă a fiecăruia este responsabilă de procesele metabolice din corp, de aceea noi recomandăm consumul zilnic de supe calde și de diferite ceaiuri.

Frica este pericolul major întreținut de oamenii politici și de mass-media. Virușii nu pot fi combătuți asemenea bacteriilor, ci sînt frînturi de gene. Singurul drum spre scăderea forței unei epidemii constă în

l

28 iulie – 3 august 2020

RM

TERAPIA 4W – zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutrali­zarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Oferta este valabilă pînă la data de 31 iulie 2020. Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate. creșterea imunității în massă. Vindecarea se produce numai prin scăderea stresului psihic și fizic.

E timpul să integrăm medicina cuantică în menținerea sănătății noastre.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.