România Mare, nr. 1546

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

N-am nevoie de prestigiu într-o lume care și-a pierdut simțul moral.

CORNELIU VADIM TUDOR EDITORIAL

Provocare pentru vadimiști: un alineat în Constituție, pentru o țară normală Motto: ,,Da, îi aplaudăm pe morţi/ Fiindcă cei vii sînt de ocară/ Nu merită respect să porţi/ Acelor ce-şi bat joc de ţară” - VADIM Săptămîna trecută, plenul Camerei Deputaților a adoptat, se poate spune cu unanimitate - 295 de voturi ,,pentru” și o abținere - propunerea legislativă rezultată din așa-zisa iniţiativă cetăţenească de revizuire a Constituţiei României – ,,Fără Penali în funcții publice”. Spun ,,așa-zisa”, pentru că, de fapt, e o mare prostie a așa-zișilor ,,progresiști”, în fapt niște populiști de cea mai proastă factură intelectuală și morală. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU Ce-i de făcut? Mai avem vreo speranţă?

Mă-ntreabă românii cu care mă văd.

Poporul meu drag a ajuns ca o zdreanţă Ce timp de ocară! Ce jalnic prăpăd!

Am tras, zi de zi, un semnal de alarmă Mi-am dat sănătatea la şerpi de dudău Nu staţi la balcon, puneţi mîna pe armă E rău, însă mîine va fi şi mai rău!

Vorbeam în pustiu. Un blestem mioritic Ne ţine-n genunchi şi cu capul plecat.

Fireşte, eu n-am nici un drept să vă critic Dar inima-mi plînge, ce mult ne-am schimbat!

Uitaţi-vă-n jur: toată lumea se-agită Revendică drepturi, se luptă pe străzi La noi e tăcere. O gloată tîmpită Pofteşte cîrnaţii şi berea din lăzi.

Bairamuri se fac peste tot: între blocuri În parc, mînăstire şi chiar ţintirim Miroase-a mujdei, se-ncing aprige jocuri Ce burţi de neam prost se revarsă... Murim!

„Cărări pictate cu maci“ – tablou de Anca Bulgaru

Ce-i de fcut?

Daţi muzica tare, să ţopăie ţoapa Ce super o joacă bărbaţii malaci!

Alături se cască, profetică, groapa Pe care ne-o sapă vrăjmaşii, în draci.

Aceasta e Stema: grătarul şi micii Maneaua vulgară e Imnul de Stat.

Jos Sfinţii din ceruri! Trăiască Miticii!

O viaţă avem! Hai s-o bem, nu-i păcat?

Din micul ecran intră-n case gunoiul Copiii văd crime, şi sex, şi scandal Se ceartă Matrozul şi cu Maimuţoiul Apoi pun batista, din nou, pe ţambal.

Prea multe migraţii, amestec de rase Byzanţ, şi Fanar, şi Ţigani, şi Evrei Ne fierbe o drojdie-n sînge şi-n oase Iar asta o ştiu şi stăpînii yankei.

Ne-au pus jugul lor poleit cu minciună Puţin whisky prost, niscaiva Hollywood Alegeri corecte? Ce vorbă nebună!

Nu sînteţi capabili, poporu-i prea crud.

Murim de-o mai ţinem aşa, în prostie!

Murim ca păduchii, de-o mie de ori!

Trăim fără noimă şi pe datorie Iar alţii ne fură, vîrtos, de comori.

Îţi dau ei mutarea în plic, Românie, Aduc la putere doar slugi de doi bani.

Ce vast Guantanamo! Şi ce colonie!

Nici Africa n-are aşa mitocani!

Leşin general, catastrofă finală Dezastru mai mare ca-n timp de război Istoria iar ne-a pus capul în poală Avem ochii goi şi picioarele moi.

Aici e problema: alegeri furate Ce-mpiedică ţara să iasă la mal.

America n-are atîtea păcate Precum e acest angrenaj criminal.

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Români, vă ordon: treceţi veacul! (1)

Doamnelor şi domnilor delegaţi la Plenara Consiliului Naţional al Partidului România Mare, stimaţi invitaţi, onoraţi reprezentanţi ai presei scrise şi audiovizuale, astăzi, 30 septembrie, este o zi importantă în biografia mea şi în existenţa de aproape un deceniu a formaţiunii noastre politice.

Aşa cum e un miracol transformarea unui cîmp de flori în miere de albine, tot astfel e un miracol transformarea unui candidat la Preşedinţie întrun autentic prezidenţiabil, prin urmare într-un concurent cu şanse reale de a accede la funcţia supremă în Stat. Dacă în toamna lui 1996 am candidat la Preşedinţie pentru a salva partidul, iată astăzi, în toamna lui 2000, candidez la Preşedinţie pentru a salva Ţara! Nu mai e timp de pierdut.

Acelora care fac campanie electorală noi le vom răspunde printr-o campanie de salvare naţională. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (30 septembrie 2000, Casa Republicii; discurs de acceptare a candidaturii la funcţia de preşedinte al României) Falsifică totul: sondaje şi softuri Nu lasă să-i scape ciolanul din dinţi.

Spionii fac legea, n-au vreme de mofturi Ei ştiu că românii sînt proşti de cuminţi.

O mie de ,,cozi de topor” vor ajunge Să dea aparenţa că totu-i legal.

Feriţi Ambasada! E coadă! Se unge!

S-au strîns şobolanii din guri de canal.

Aşteaptă să toarne şi-apoi să primească Noi ordine clare, să fie utili.

Aşa se-mbulzeau şi la cizma rusească Metodic s-o lingă, ce tipi imbecili!

E vraişte Ţara, un corp fără vlagă Îi ţin lumînarea acei derbedei Aduşi la putere, cu normă întreagă De capii Mafiei: agenţii yankei.

America, ia-ţi teroriştii acasă Acum îi cunoaştem, noi ştim ce vor ei: Ei vor bogăţia, în fond, fabuloasă.

De aur, uraniu, şi gaz, şi ţiţei.

Lăsaţi teatrul ăsta stupid, că nu ţine În suflet aveţi numai ură şi jaf.

Isus să vă bată cum ştie mai bine Diavoli flămînzi, ne-aţi făcut ţara praf.

Nimic nu mai e de făcut, decît poate Un scurt harakiri, dar sîntem prea buni.

Mai este vreo şansă? Există, în toate: E Domnul cel bun, care face minuni...

CORNELIU VADIM TUDOR, 18 august 2013

NR. 1546 l ANUL XXXI l 21 – 27 IULIE 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Nr. 1546

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Antisemiţii din Israel F O altă secătură din sămînţa lui Alecu Popovici: Stan Vlad F Titlul săptămînii: „Obligată să se culce cu mortul” F O şedinţă de spiritism de-a dreptul homerică F Şlagăr: „Fă, eşti frumoasă, da’ eşti proastă, proasta dracului!”

PARTEA A III-A F Dar, să trecem la lucruri mai vesele. Pe naiba vesele, fiindcă uitaţi-vă şi voi, doamnelor, domnilor şi voi, paraşutelor, ce titlu publică „Tineretul liber”: „Obligată să se culce cu mortul!”, de Nelu Tilie. Măi, nea Tilie, da-ți-aş o palmă-n pălărie să te plimb pe năsălie, nu cumva bați vreun apropo la Coposu? F Cutremur la vîrf în partidul infracţional F.S.N.: fostul ministru de Interne, actualul deputat Doru Viorel Ursu, şi-a dat demisia din partid! Se pare că motivul este acelaşi care l-a îndemnat şi pe Eugen Dijmărescu să abandoneze „corabia nebunilor”: aroganța bolnavă a broscoiului securist Adrian Severin.

F Mister Rațiu înţelege să serbeze prin zeflemea ziua de naştere a preşedintelui Ion Iliescu: „Să ne trăieşti cu drag, iubit conducător!”, urează pe pagina I Agatha Cristea şi bulibaşa Lucian Gheorghiu. Se publică şi declaraţia uneia dintre femeile care, în ziua de 3 martie, au luat pieptiş Dealul Cotrocenilor pentru a-l felicita personal, accelerat şi rapid, pe Titanul din Oltenița: „Eu sînt bolnavă de paranoia. Am fost la Spitalul 10 şi acum am ieşit de la Bălăceanca pentru a-i ura tovarăşului Iliescu multă sănătate şi putere de muncă pentru ca să conducă țara bine” - aşa declara Valeria Popa, de 49 de ani.

Lasă, nea Nelule, nu pune la suflet, matale să fii sănătos, că Rațiu e invidios, se oftică nasolul, că n-are şi el copii cu patapufnița aia de Doina Bâscă, să-i trimită prin tramvaie cu „într-o sfîntă joi la vale”, ori să spele parbrizele. F Foarte suspectă graba cu care Televiziunea publică toată flegmele pe care le difuzează în eter Dide Puşcarie. Parcă era vorba că numai partidele parlamentare să fie prezentate pe postul naţional, iar celelalte (peste 200!) să aibă acces în mod cu

totul şi cu totul excepţional! Joi noaptea, ne-am pomenit cu un „comunicat”, prin care bişniţarul apăra (?!) el Justiţia română, insultîndu-l din nou pe preşedintele P.R.M. Ştirea a fost cusută cu ață albă, hodoronc-tronc. Ce se ascundea aici?

Blestematul ăsta de Dide Linge Blide accidentase foarte grav, cu Mercedes-ul, un copilaş de 4 ani, căruia i-a provocat fractură de femur şi traumatism cranian cu comoție cerebrală (de altfel, băieţelul a fost operat la Spitalul „Grigore Alexandrescu”, fiindu-i implantată o tijă de metal în femur, iar din punct de vedere mintal nu şi-a revenit nici pînă azi!). Acum, pușcăriaşul aleargă de căpiat de la medici la jurişti, de la jurişti la poliţişti, ca victima să fie expulzată din spital înainte de împlinirea celor 60 de zile fatidice - termen după care i se va întocmi lui Dide binemeritatul dosar penal. Atragem atenția lui Ion Stavre, realizatorul acelei ediţii buclucaşe a Actualităţilor, că ştim şi cît a plătit bişnițarul pentru a i se difuza sinistra bîlbîială: 2 milioane de lei! A mai plătit și doi martori mincinoşi, care nici nu asistaseră la accident: o femeie de moravuri ruşinoase şi fostul deţinut R. Savaliuc, care la proces ar putea să dea de dracu’ pentru mărturie mincinoasă sub jurămînt. Facem noi curat în ţara asta... F Enervante emisiuni de Actualităţi mai face Cornel Roşiianu! Micul fante de Obor chiar crede că îşi poate permite orice. Duminică seara, la o oră de vîrf, el a început Telejurnalul cu evenimentul nr. 1 al zilei atît pe plan naţional, cît şi pe plan mondial: cascadorul Chirvase n-a intrat în Ghinesbuc! Ce-o fi aia Ghinesbuc? Vreun ciubuc cu ghinion? Și, ca tacîmul să fie complet, exaltatul Roşiianu a pomenit de cîțiva predecesori ai lui Chirvase, cum ar fi Constantin Brâncuşi, George Emil Palade, George Enescu, care nici ei n-au intratără în Ghinesbuc pînă n-au plecat

De la A la Haz... culinar

Pasiunea pentru gramatică nu este întotdeauna lipsită de urmări grave. Herbinot, după ce aproape terminase o carte prin care dovedea că majoritatea cuvintelor franțuzești au origine greacă, s-a răzgîndit și a început să scrie altă carte, unde arăta clar că aceleași cuvinte își au de fapt originea în limba ebraică! Elevul său, Lancelot, autorul lucrării ,,Grădina rădăcinilor grecești”, povestea că Herbinot a murit refuzînd orice hrană. El declara că îi ajung rădăcinile etimologice!

ä

Voltaire, aflînd că la Paris s-a dat ordin să i se ardă cărțile, a exclamat: ,,Cărțile mele sînt asemănătoare castanelor: cu cît sînt mai prăjite, cu atît se vînd mai bine!”.

ä

David Hume, care nu mai reușea să termine de scris Istoria Angliei, exclamă furios într-o zi: ,,Renunț la scris din patru motive: sînt prea bătrîn, prea gras, prea leneș, prea bogat!”.

ä

Acum mai bine de două mii de ani, rupînd cu tradiția care cerea ca poeții să cînte doar faptele zeilor și ale eroilor, Anakreon punea bazele genului liric, prin poeziile sale închinate dragostei și vinului. Apreciindu-

le, atenienii i-au ridicat o statuie pe Acropole, alături de statuile celor mai de seamă oameni, care îl reprezenta ca pe un bătrîn cherchelit, împleticindu-se gata să cadă, tîrîndu-și pe jos un colț de manta, avînd în picioare numai una dintre sandale și cîntînd din liră.

l

21 – 27 iulie 2020

RM

din România, dar, desigur, ei n-au atîta valoare ca Chirvase. Pentru că judecaţi şi dvs.: a trecut Brâncuşi cu maşina printr-un pătul cu paie în flăcări? N-a trecut, degeaba face fiţe acum, că e prea tîrziu, la ora cînd Brâncuşi băga gonetă ca să intre în tunel, să fie el sănătos, dar Chirvase deja putina spălase! F Redevenind serioşi (ceea ce nu putem!), vom spune că avem toată preţuirea pentru înalta şcoală de cascadorie din România, patronată de minunatul om care e Soby Cseh, ne bucurăm şi de performanța de un uluitor curaj şi profesionalism a lui Marian Chirvase, dar... Dar, pentru numele lui Dumnezeu, aşa ceva nu e o ştire de Telejurnal, înaintea războiului din Cecenia, sau a problemelor grave, social-economice, ale României. Poate că mult mai indicat era ca acest „calup” de 10 minute (?!) să fie difuzat la un Album Duminical. F Marele Clăpăug Paler - umblă ca ţiganul cu ursul, dintr-o aşezare în alta, să-şi lanseze o broşură: „Rugaţi-vă să nu vă crească aripi”.

Deţinem informaţii că volumul II se va intitula „Rugaţi-vă să nu vă crească urechi”. F Fie din oportunism, fie din interes, fie din solidaritate cromatică - Horia Alexandrescu publică luni, pe pagina I a „Cronicii Române”, un interviu (?!) cu Fane Spoitoru. Titlul e grăitor: „Nu sînt nici Toma Alimoş, nici Terente, nici Rasputin şi nici Al Capone!” - afirmă „domnul Titişor”, cum îi zice reporterul Paul Stan. Stai liniştit, teteo, că noi ştim bine cine eşti: o baragladină hoaţă, care a tăiat cu o sabie ninja braţul unui poliţist (poţi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că asta n-ai făcut-o în S.U.A., fiindcă în secunda următoare îţi numărai creierii pe pereţi, einz-zwai-polizai!) Interviul cu acest rebut uman, care încălca cca. 100 de legi ale statului pe zi, se încheie apoteotic, cu o săpunire a „sălbaticilor” care şi-au permis să-l critice: „Aşa că, domnilor, puţină decenţă dacă aveţi de unde!”. Felicitări, Horia, aşa se scrie Istoria!

Aşteptăm cu nerăbdare clasamentul politicienilor pe anul 1995, întocmit de „Cronica Română”: „Pe locul I, Fane Spoitoru, pe locul II, la egalitate, Cocoşilă Vopsitoru şi S.R. Stănescu Turnătoru, pe locul III, tot la egalitate, Ghiţă Nămol şi Tanța Robu-n Fundul Gol!”. (va urma) ALCIBIADE (Text preluat din revista „România Mare”, nr. din 10 martie 1995) la scenă, exclamă: ,,Sînt îngrijorat! Dacă mai avem un război cu Germania, sîntem pierduți. În Franța nu există un singur soldat în stare să-și lase jos mîncarea, chiar dacă în fața lui s-ar afla Arhanghelul Mihail în persoană, cu aripile sale de aur!”.

ä

ä

Una dintre disputele îndelungate ale filologilor s-a petrecut în Evul Mediu, la Sorbona, și avea drept subiect cum... măcăiau rațele în limba latină: Quanquan, sau can-can?

ä

Invitat la masă de un psihiatru din Paris, Humbold își exprimă dorința să vadă mai de-aproape și un bolnav mintal, nepericulos. În timpul mesei, savantul se uită cu cel mai mare interes la un bărbat fără cravată, deosebit de dezordonat și gălăgios, convins că acesta era pacientul. Abia a reușit gazda, după masă, să-l convingă că bolnavul fusese elegantul lui vecin, îmbrăcat în frac și deosebit de politicos, în timp ce scandalagiul era... Balzac!

În afara salvării Romei antice de cucerirea de către gali, gîsca mai e legată de un eveniment istoric: salvarea Angliei.

Cînd i s-a adus vestea înfrîngerii uriașei flote spaniole ,,Invincibila Armada”, regina Elisabeta se afla la masă și mînca friptură de gîscă. De atunci, în ziua de Crăciun a fiecărui an, în Anglia se mănîncă friptură de gîscă.

Deși chemat la curtea împăratului Rudolf, pentru Kepler, viața continua să fie foarte grea, după cum îi scria unui prieten: ,,Sînt obligat, pentru a nu muri de foame, să scriu și să vînd la Curte almanahuri cu preziceri, singurele cărți care sînt cumpărate și citite. Dumnezeu a asigurat fiecărui animal mijloacele sale de existență, iar astronomilor le-a dat astrologia”.

ä

La Berlin, întîlnind un feldmareșal, în timp ce transportau mîncarea, soldații au lăsat oalele jos și au luat poziția regulamentară. Anatole France, care asista

ä

ä

Newton a fost membru în Parlamentul englez ca reprezentant al Universității, între anii 1686 și 1689.

A luat cuvîntul o singură dată, rugînd... să se închidă fereastra pentru că dinspre Tamisa venea un miros greu.

Sursa: Album literar gastronomic (,,Viața Românească”), 1982

RM

Nr. 1546

l

3

21 – 27 iulie 2020

Vadimismul, moștenirea pe care Tribunul a lăsat-o românilor Moștenirea pe care Corneliu Vadim Tudor a lăsat-o în urmă – pe lîngă opera culturală – se completează cu valorile naționaliste pe care le-a apărat și pentru care s-a sacrificat, fără să se abată nici o secundă de la ele.

Vadim și-a păstrat întotdeauna credința în Dumnezeu și în valorile creștine. A iubit poporul român, acest pămînt, această țară. A fost întotdeauna ghidat de un spirit real al dreptății față de semenii săi, față de tot ce înseamnă România, valorile și tradițiile românești. Și-a apărat onoarea și astfel a abordat orice provocare la care a fost supus de-a lungul vieții. A fost întotdeauna responsabil și și-a asumat acțiunile. Vadim și-a respectat țara, a respectat românii, indiferent de clasa socială. Nu a fost obedient față de superiori, și nici arogant cu cei inferiori lui. A avut mereu curajul de a reacționa la orice provocare, de a contracara orice acțiune care putea pune în pericol poporul român sau încălca principiile în care credea. A fost un patriot desăvîrșit și a luptat cu demnitate pentru suveranitatea României, arătînd prin tot ceea ce a făcut că a fost un naționalist autentic, un luptător. Toate aceste calități reprezintă baza valorilor, a principiilor lui Corneliu Vadim Tudor, a moștenirii sale, a vadimismului de care, în aceste vremuri tulburi, România are atîta nevoie.

Vadimismul nu este doar un curent politic, ci mult mai mult – este un mod de a fi, în societatea în care te naști, în care trăiești. Pornind de la un real simț al dreptății pe care Vadim l-a cultivat mereu, continuînd cu cel mai înalt simț al onoarei și terminînd cu o mare responsabilitate față de semeni, vadimismul este temelia pe care se construiește noul mod de a face politică, dar și noul mod în care românii trebuie să se comporte.

Vadimismul nu este doar politică. Este un mod de viață, un standard spre care românii trebuie să tindă. Ce poate fi mai presus de dreptate, onoare și responsabilitate?

Acești trei piloni susțin dragostea pentru semenii tăi – dacă ești drept, înseamnă că îi respecți; dacă ai onoare, nu minți; dacă ești responsabil, îi iubești. De aici se nasc alte valori precum respectul față de aproape, dar și respectul față de cuvîntul dat, alături de iubirea pentru poporul tău.

Iată deci care sînt cele cinci mari principii ale vadimismului: Dreptatea, Onoarea, Responsabilitatea, Respectul și Iubirea. Acestea ne oferă nouă, românilor, Speranța și Curajul în abordarea cu încredere a viitorului.

Aceste principii, sînt, de fapt, nu doar baza acestui curent, ci și valorile la care orice om, fie că este simplu cetățean al României, fie că este politician, trebuie să se raporteze.

Este timpul ca valorile învechite, unele mincinoase, altele adevărate, să fie date la o parte, iar încet, încet, în inimile tinerilor să își facă loc valori cu adevărat puternice, care să crească la umbra tradițiilor noastre, dar cu o mare dorință de progres.

secund responsabilitatea și, evident, scopul pentru care el a fost ales – acela de a face bine comunității, țării, poporului român. Gesturi ieftine care se pare că încă au succes – sau, cel puțin, așa cred ei – combinate cu vorbe goale, limbaj de lemn, promisiuni nerespectate vreodată.

Paradigma ultimilor 30 de ani de politică dîmbovițeană așa-zis democrată ne duce cu gîndul la iresponsabilitatea celor care sînt aleși, depășită doar de osteneala lor de a-și păstra imaginea perfectă. Totul se datorează mass-media, care, în fapt, este tot a lor, sau a unor grupuri de interese străine, și care forțează la maxim aplicarea vorbelor goale aruncate populației fără discernămînt.

Ce am învățat noi, românii, în ultimii 30 de ani? Că politicianul poate spune și promite orice, că poate minți cu nerușinare milioane de oameni, dar să nu facă nimic din ce a promis. Dimpotrivă, țara este, de la an la an, de la un proces electoral la altul, tot mai săracă. Au plătit cei care au mințit? Nu! Sînt tot acolo, unii mai bine, alții la fel de bine ca atunci. Vă îndemnăm să treceți în revistă toate promisiunile de campanie din ultimele trei decenii și să vedeți cît de mințit ați fost. Ne este efectiv rușine de promisiunea celor 15.000 de specialiști din 1996, cînd Constantinescu a fost ales președinte, știută fiind guvernarea aberantă a României din perioada 1996 – 2000. Apoi, furtul alegerilor din 2000, sloganuri precum ,,Să trăiți bine” în 2004, ,,Să trăiți și mai bine” în 2009, ,,Pas cu pas” în 2014 și ,,O Românie normală” în 2019.

Din fericire, tehnologia ne ajută să îi revedem pe cei care au mințit cu nerușinare în campaniile electorale, fie că vorbim de președinți/guvernatori, fie de partide. Și, cu toate acestea, există români care îi cred în continuare pe acești farsori. Nu ne mai sperie minciunile politicienilor, pe care le debitează, mai ales în campanie. Ne sperie credulitatea românilor, care arată cît de fanatici sînt cei înregimentați politic.

Paradigma împăunării, a laudelor și a minciunii, a lipsei de responsabilitate și a vorbelor goale trebuie să dispară din politică. Este singurul mod în care țara asta poate să meargă mai departe. Credem cu tărie că, prin realizarea promisiunilor făcute în campania electorală, orice partid poate căpăta respectul națiunii.

Vadimismul dorește transformarea din rădăcini a modului în care se face politică. Ne dorim proiectarea unei imagini reale a politicianului și judecarea lui prin prisma a ceea ce face. Falimentul clasei politice actuale este dovedit, este evident, și acest mod de a face politică trebuie reprimat, abandonat, reformat din rădăcini, cu legi noi, stabile și elaborate în favoarea electoratului.

Faptele concrete trebuie să înlocuiască imaginea falsă a celor care ni se afișează la geamul politicii, iar cei care mint trebuie să plătească cumva timpul pe care l-au pierdut cei care au crezut în ei.

Minciuna, ipocrizia și vorbele goale trebuie să dispară din politică

Interzicerea migrării parlamentarilor de la un partid la altul

Cei care l-au cunoscut pe Tribun știu că a militat puternic pentru responsabilitatea politică, pentru îndeplinirea promisiunilor și pentru binele poporului român. Dacă Vadim Tudor iubea cîinii, nu o făcea pentru a cîștiga voturi, ci îi iubea cu adevărat. De multe ori, de foarte multe ori, el mergea în zone părăsite din Capitală, fără presă, fără televiziuni, și hrănea aceste animale, iar pe multe dintre ele le lua acasă, sau se îngrijea de ele în adăpostul pe care îl deținea. Nu făcea asta pentru a ,,da bine la public”, deoarece nu era ipocrit, ci o făcea pentru că așa simțea. Mulți sînt cei care nu știu cîtă lume a ajutat Vadim Tudor. Doar că nu o făcea public, așa cum procedează politicienii români, ci la adăpostul bunului simț. Vadim Tudor nu avea nevoie să arate lumii cît de bun era și ce suflet mare avea. Era un om măreț, un român adevărat care, spre deosebire de cei care l-au marginalizat și l-au jignit, a iubit românii, a iubit România.

Dacă există ceva ce nu poate fi ignorat de nici un om cît de cît avizat este modul în care politica ultimilor 30 de ani este aplicată de către aleși. Indiferent dacă data intrării lor în politică a fost la final de Secol XX, sau în prezent, toți folosesc aceleași gesturi și au, cu foarte mici diferențe, același comportament. Unul care pune pe primul loc imaginea perfectă, dar care lasă în plan

Dacă analizăm definiția democrației, vom afla că majoritatea decide întotdeauna. Or, în România, de mai bine de 15 ani, poate chiar mai mult, majoritatea nu mai decide. Dacă un partid ajunge în Parlament, votat de 30% din mai puțin de 50% dintre votanți, acel partid nu este validat de popor, practic el deținînd mai puțin de 16% din voturile populației cu drept de vot. Și, cu toate acestea, Curtea Constituțională, în cîrdășie cu actuala clasă politică, validează acele alegeri. O mare greșeală care ne-a adus pe noi, ca țară, la nivelul la care ne situăm astăzi. Dimptrivă, o clasă politică de acest gen, care a descurajat puternic electoratul să voteze, trebuie descalificată complet chiar de Constituție, și taxată pe măsură fie prin anularea alegerilor, fie prin decizii dure care să descurajeze nu poporul să voteze, ci politicienii bandiți să mai candideze. Este un prim pas spre normalitate. În acest moment, chiar dacă votează doar familiile politicienilor și ale celor îmbogățiți de pe urma lor – adică mai puțin de 20% din populația României cu drept de vot – conform Curții Constituționale, alegerile sînt valabile. Asta este o mare, o foarte mare greșeală.

Totodată, o altă modalitate prin care se demonstrează faptul că democrația a murit în România este inutilitatea votului de la un ciclu electoral la altul. De ce? Legea,

implicit Curtea Constituțională, permite o configurație extrem de fluidă a Parlamentului, astfel încît ideea conform căreia poporul are puterea este o bazaconie, o mare minciună pe care, evident, Curtea Constituțională o validează. Cum se face că politicenii au promulgat legi în beneficiul propriu, iar Curtea le-a validat în defavoarea prosperității poporului și a țării? Acest fapt este explicat doar de corupția existentă la nivelul aparatului de stat, fie că vorbim de Justiție, fie de cei care pun pe hîrtie legile proaste aflate în totală contradicție cu interesele țării.

Orice politician care părăsește un partid ar trebui să își piardă locul în Parlament, iar postul lui să fie ocupat de următorul înscris pe liste. Pentru ca poporul să fie cel care decide, este obligatoriu ca structura Parlamentului să nu fie schimbată în timpul unei legislaturi. În acest mod, cei care au ales să fie ,,la putere” vor beneficia de cadrul legislativ necesar pentru a-și duce la bun sfîrșit un program de guvernare, putînd fi penalizați dacă nu își respectă promisiunile.

Vadimismul își propune ca poporul să fie cel care are puterea de a-i face pe politicieni să lucreze pentru țară, și nu pentru ei, familiie lor sau pentru grupurile din care fac parte. De aceea, noi, vadimiștii, considerăm ca fiind necesare schimbări radicale în modul în care politicienii ajung să fie aleși, iar Curtea Constituțională ajunge să îi valideze.

Șansa României – renașterea naționalismului românesc pe baza principiilor vadimiste Vadimismul va fi viitorul acestei țări, pentru că în fiecare zi se dovedește tot mai mult că actualul mod de a face politică, bazat doar pe imaginile goale ale unor politicieni corupți și trădători, este falimentar și epuizat din toate punctele de vedere. Națiunile, fie că vorbim aici de România în particular, fie de alte țări din Europa în general, încep să observe că în spatele imaginilor colorate ale politicienilor așa-zis democrați – liberali, socialiști, populari sau comuniști – se află doar practicile obscure ale unor grupuri de interese și nicidecum ale națiunilor.

Vadimismul, prin principiile sale corecte, va fi acea doctrină care, mai curînd sau mai tîrziu, va fi adoptată de către națiunile care ajung la înțelepciunea necesară pentru a înțelege că nu există un viitor fără o raportare la niște principii sănătoase. Vadimismul nu reprezintă nici un socialism luminat, și nici un comunism retrograd, nu este nici măcar liberal în sensul în care acest curent este aplicat azi în România.

Vadimismul își propune ca România să fie independentă, suverană, prosperă, puternică și măreață. Și, pentru a ajunge acolo, va lua ce e mai bun din toate curentele politice: va aplica cel mai liberal mod de a conferi prosperitate românilor, va utiliza socialismul acolo unde națiunea simte nevoia și va fi un stat care își va impune ferm suveranismul atunci cînd integritatea teritorială este în pericol. Va aborda orice provocare pentru a aduce liniște românilor. Nu există un liberalism perfect, așa cum nu există un socialism perfect. Dar putem tinde spre un vadimism care să readucă țării demnitate și putere, iar românilor, bunăstare și siguranță.

Credem cu tărie că actualul mod de a face politică este falimentar – asistăm nu doar la falimentul democrației, așa cum ar trebui ea să fie, ci vom asista curînd la falimentul întregii clase politice actuale, în care PR-ul are rol principal, în timp ce bunăstarea celor care votează nici măcar nu există în foaia de parcurs a guvernanților și parlamentarilor. Modul actual de a face politică bazat pe minciună și vorbe goale, pe ipocrizie și lipsă totală de bun-simț, nu rezonează deloc cu principiile vadimiste, motiv pentru care ne dorim să impunem în timp o nouă paradigmă, deși sîntem conștienți de dificultatea acestui demers. Vom sădi o sămînță care, odată încolțită, nu va mai putea fi oprită să dea roade.

Renașterea naționalismului românesc pe baza principiilor vadimiste reprezintă cel mai sănătos mod de construcție politică post-decembrist. Iată de ce, pe cei care cred că vadimismul este curentul politic la care pot adera cu inima, îi așteptăm să ni se alăture.

Redacția

4

Nr. 1546

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Trăiesc în România reală Trăiesc în România. Da! Trăiesc în România şi o spun cu fermitate și deplină asumare a responsabilității de cetățean al țării mele, nu cum fac unii, care se feresc să recunoască acest lucru. Și am auzit nu doar o dată cum români de-ai noştri cinstiţi, harnici la locul lor de muncă, plecaţi în ţări străine să muncească pentru o bucată de pîine, spun că nouă nu ne e ruşine că trăim în România așa cum este ea și cum ne-am construit-o în aceşti ultimi 30 de ani... România reală, şi nu cea din afară, alcătuită din cîteva milioane de români plecați din cauza minciunilor şi a promisiunilor deşarte ale celor care zic că vor binele poporului... Iată că eu trăiesc în România aceasta, fără să am nici o vină pentru că este așa cum este ea acum, de a ajuns să ne arate toată lumea cu degetul că sîntem un popor sărac, analfabet, care aşteaptă pomană de la alţii, visînd cai verzi pe pereţi, fără a face nimic folositor, fără a-și face ordine în propria ogradă. Sau poate că se face şi nu ştim noi...

Să mă explic: vina cea mare este că am mers ca un cetățean coștiincios, în fiecare an electoral, și am votat cum mi-a dictat conştiinţa, crezînd că pe omul pe care l-am ales îl va interesa soarta mea şi va face ceva util şi pentru mine, care nu am stat cu mîinile încrucişate, nepăsător la viitorul țării... Și dacă am făcut-o, cu ce m-am ales? Cu nimic... Pentru că traiul românului nu s-a schimbat în nici un fel de la alegerile din anii trecuţi; în fond, m-am trezit cu aceeaşi cohortă de politicieni, care au prins rădăcini în fruntea instituţiilor statului, deşi eu nu i-am mai votat. De fiecare dată am pierdut, văzîndu-mi năruită speranța într-un trai mai bun în ţara mea... Recunosc, nu am avut putere ca şi pe vecinul meu să-l conving să voteze cu oricine altcineva, dar

BIBLIOTECA NAȚIONALĂ

în nici un caz cu oamenii politici care s-au dovedit corupţi ori vizați de dosare penale. Pentru că, la fiecare scrutin, pe mulți dintre votanți, la fel ca pe vecinul meu, i-a interesat punga cu cozonacul agăţat de clanţa uşii, ori s-au lăsați îmbarcaţi în vreun autobuz pentru o excursie de cîteva zile la munte sau în Grecia ori cine ştie unde. Aşa s-au obţinut voturile, spre nemulţumirea mea, văzîndu-mă obligat să duc un trai tot mai amar...

Cu toate acestea, mă mîndresc că sînt român şi că trăiesc în România, cu oameni la fel ca mine, care încă mai cred că ţara noastră o să-şi găsească drumul bun, deşi numai o minune dumnezeiască o mai poate face, dacă e să fim sinceri cu noi şi să nu ne furăm singuri căciula. Nu sînt pesimist, pentru că trăiesc în mediul real, că în cel virtual sînt alţii care dau iama fără vreun rezultat concret pentru bunăstarea românilor care trăiesc aici şi nu-și doresc să plece în alte ţări. Nu am facut-o, considerînd că şi aici pot fi util ţării în care am văzut lumina zilei... Pe pămîntul pe care m-am născut, pîinea e pîine, iar păsările cerului niciodată nu vor cînta mai frumos în altă parte a lumii, ca în grădina mea scăldată în razele aurii ale soarelui. Ca să fii demn de toate acestea nu-ţi trebuie decît să ai dragoste de ai tăi, de înaintaşi şi de Tricolorul ţării, pentru care au murit generaţii de eroi. Astăzi, tot mai mulţi dintre români se căciulesc pentru o coajă de pîine la porțile mai-marilor stăpîni. Iată că eu trăiesc în România şi nu-mi pare rău, nu am să mă dezic niciodată de ea. Români, nu uitați, țara în care v-aţi născut e mama voastră bună, care v-a crescut la sînul ei. Dezicîndu-vă de ea, ar însemna să acceptați că nu mai aveţi părinţi, străbuni, identitate, despre care să povestiţi copiilor şi nepoţilor voştri. Iată de ce trăiesc în România, unde voi rămîne pînă la finele vieţii mele, cu dragoste şi dor de ea...

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

începu să ne cînte de inimă albastră. În fruntea tarafului era vestitul, bătrînul Barbu Lăutarul, cu cobza în mînă, cu fața zbîrcită ca o ciupercă, cu poala anteriului aninată de moarte, a moravurilor patriarhale dispărute, Barbu, pe care Alecsandri l-a cîntat, care a cîntat și el la mesele multor boieri și fii de boieri pe cînd era belșug în țară și ,,...Dar «Junimea» n-a lucrat numai pe tărîmul curgeau galbenii nenumărați în cobză. literar și științific; ea număra în rîndul ei membri care - Să trăiți, boieri dvs.!... zise el. se ocupau cu muzica și pictura. Astfel, muzicanții noștri Eu sînt Barbu Lăutarul erau: Nicu Burgheli și Artaxerxe Buieliu, pianiști, Tudor Starostele și cobzarul, Burada și Grigore Buieliu, violoniști, și Titu Maiorescu, Ce-am cîntat pe la domnii violoncelist. Aș putea număra și Și la multe cununii. pe Gheorghe Sceletti, un pianist și Cînta Barbu, cînta parcă n-avea capul compozitor renumit, care, deși neînscris înzăpădit de ani. Degetele lui scoteau din formal în cadrele «Junimei», era însă în strune sunete vii, întovărășite de glasul legătură de prietenie cu noi toți, trăia în lui bătrînesc, și deșteptau amintiri...”. atmosfera noastră literară și punea în ,,...Era frumos de văzut cum îi muzică poezii de-ale noastre... Deseori sticleau ochii acestui moșneag, urmaș se organizau serate la Maiorescu și Nicu al unei generații trecute, cum ședea încă Burgheli...”. drept ca lumînarea, cum îi vibra corpul ,,...Dar violoniștii junimiști își împreună cu strunele cobzei; era mai exercitau talentul și la alte petreceri ales frumos de văzut cadrul înconjurător în afară de cercul nostru literar și de verdeață, prin spărturile căruia se muzical. Așa îmi aduc aminte că într-o întrezăreau dealurile păduratice ale „Barbu Lăutaru“, zi de toamnă, pe la culesul viilor, am Iașului, împodobite cu monastiri vechi, tablou de Iosif Iser fost invitat la răposatul Alecu Sendre, istorice, foste cetăți de apărare, rămășiți pe atunci un tînăr și vesel profesor și acestea din timpuri apuse și care se universitar, la o vie a sa de la Copou, unde mă aștepta o împărechiau așa de bine cu cîntecul bătrînesc. masă mare, îmbelșugată, întinsă sub niște tei umbroși, Iată că în momentul cînd el cînta mai cu foc, Buieliu la care asistau și alți vreo douăzeci de oaspeți toți unul și Burada se ridicară iute de pe scaunul lor, înșfăcară cîte și unul, dispuși a face cinstea cuvenită merindelor și o vioară din mîinile lăutarilor și așezați unul la dreapta mai ales băuturilor”. și celălalt la stînga lui Barbu începură să cînte împreună ,,...Alecu Sendre, amfitrionul, care ședea în capul cu el...”. mesei, ne stimula cheful, închina la sănătăți, istorisea ,,...De la o vreme, osteniți, s-au așezat iarăși anecdote de haz, priveghea ca nimeni să nu rămîie împrejurul mesei, și atunci Barbu, apropiindu-se de noi, în urmă cu paharul, într-un cuvînt, da mereu din cap depuse vechea lui cobză pe masă.

- Boieri dvs., zise el, rog să aruncați uscătura asta pe entuziasmului și butoaielor cu vin.

Cînd iată că de după niște tufani apăru tocmai foc, că de-acum nu mai am ce face cu dînsa. De vreme în momentul psihologic un taraf de lăutari care ne-a ce boierii au învățat să cînte mai bine decît noi, ce pîine adulmecat cum adulmecă prepelicarul vînatul și mai pot eu cîștiga cu dînsa?

Muzicanții din ,,Junimea” și Barbu Lăutarul

l

21 – 27 iulie 2020

RM

MAREA LIRICĂ RUSĂ

A fi poet

A fi poet înseamnă să nu-nșeli, Ci nemilos rănindu-te pe tine, Să speli cu sînge negre îndoieli Și să mîngîi simțirile străine.

A fi poet înseamnă să dai zbor Slăvirii stepei, îndrăgită ție; Privighetorii-i este mai ușor: Același viers înalță în tărie...

Canarul cîntă... Cine ia aminte, Cîntarea-i falsă cine s-o cunoască?

Luna se vrea slăvită în cuvinte; Tu fă-o, chiar de-ai face-o ca o broască.

Iar în Coran, și Mahomed minți, Punînd sever poprire la beție; Poeții dară, fără-a conteni, Cu vin să-ndure chinul de a scrie. Și cînd poetul pleacă la iubită Și-n patul ei stă altul pripășit, Durerea să nu-l biruie, cumplită, Și să nu pună mîna pe cuțit Ci-arzînd sub plumbii suferinței grei, Să fluiere nepăsător în vînt: ,,Muri-voi vagabond... Cu asta ce-i?

Nu-i o minune nouă pe pămînt”.

SERGHEI ESENIN - Ia-ți cobza, moș Barbule, și mai zi ceva să le treacă musafirilor aleanul de la inimă...

A ținut această petrecere, pe care nu vom uita-o niciodată, pînă hăt tîrziu după asfințitul soarelui, și nu ne-am împrăștiat înainte de a umple cu banii albi zile negre, mai multe pahare închinate în sănătatea lui moș Barbu Lăutarul...”.

Dejun pe Bistrița ,,...A doua zi, în zori de ziuă, ne suirăm pe o plută ce ne aștepta la malul Bistriței, alcătuită de grinzi bine legate și împodobită de crengi de brad... Iată-ne acum plutind la vale în voia apei, între două șiruri de munți ale căror vîrfuri erau încă acoperite de muguri...

Am mers cît am mers, dar de la o vreme mi s-a pus, vorba ceia, soarele în dreptul inimii. Noroc că plutașii, oameni prevăzători, alcătuiesc la capătul din urmă un fel de cuptoraș de cărămidă, unde au aprins focul și-au așezat un ceaun pe pirostrie. Cît ai scăpăra din degete, mămăliga a fost gata. Apoi, desfăcînd legăturile cu merinde: brînza zburată, untul cel proaspăt, cașul, urda, mușchii luați de acasă și alte cîte și mai cîte, am întins pe iarbă o masă împărătească, nu altceva, unde grija și nevoile nu erau poftite, unde cheful stătea în cap ca un stăpîn ce se făcuse peste inimile noastre. (...)

După o masă îmbelșugată și bine stropită ca a noastră, limbile se dezleagă obișnuit, și poveștile încep să curgă... După povești și glume veni rîndul cîntecelor care se înfrățeau așa de bine cu priveliștea naturii... Ș-apoi se mai uneau cu frumusețea cîntecului și poezia munților, și șoaptele Bistriței, cu freamătul pădurilor...

Am călătorit, deci, toată ziua străbătînd o țară ca din poveste, cînd prin șuvoaie, cînd prin dolii, cînd prin strîmtori, cînd prin luminișuri, înconjurînd stîncile, lunecînd deasupra genunelor, glumind, cîntînd și unind voia bună a inimilor noastre cu frumusețea munților”.

NICOLAE GANE (1838-1916)

RM

Nr. 1546

l

5

21 – 27 iulie 2020

Polemici«Controverse Robert Ficheux – un mare prieten al României (2) Motto: „De ce în România? Pentru că, dintre surorile noastre latine, ea ne este cea mai dragă din pricina tristului său destin în mijlocul națiunilor maghiară, slave și turcă, ce au încercuit-o, au jinduit-o și au îmbucătățit-o și dominat-o fără milă”.

ROBERT FICHEUX A avut posibilitatea de a revedea regiunea, de a-și actualiza și îmbogăți contactele și documentația științifică. De atunci și-a îndesit călătoriile în România, a participat și la manifestări științifice, ca de exemplu, la Simpozionul de geografie fizică a Carpaților (1970), la Sesiunea omagială consacrată lui Emmanuel de Mar­tonne, cu prilejul centenarului nașterii sale (1973) ș.a.

Fidel teoriei davisiene a originii policiclice a reliefului, insuflată de magistrul său, Robert Ficheux încearcă să descifreze fazele evoluției morfologice a Munților Apuseni printr-un studiu analitic al nivelelor de eroziune, al rețelei de văi cu terasele aferente, în strînsă corelare cu bascularea nivelelor de bază pannonic, transilvan și getic.

Nu i-au fost străine nici preocupările geomorfologice privind sintezele asupra spațiului carpatic românesc (1961, 1972), între care o privire critică asupra originii Porților de Fier dunărene (1948, în colaborare cu Geneviève Vergez-Tricom, vechea sa companioană din excursiile din 1921), publicată în Comptes-Rendus de l’Académie des Sciences de Paris.

Robert Ficheux ne-a dăruit și valoroase contribuții la identificarea legăturilor profunde, de veche dată, dintre geografia franceză și cea română, prin pagini substanțiale de memorialistică științifică consacrate lui Emmanuel de Martonne, George Vâlsan, Emil Racoviță, Vintilă Mihăilescu, Tiberiu Morariu, George Oprescu, întregind istoria mișcării geografice și, în general, a vieții culturale din România în Secolul al XX-lea.

O istorie a Institutului Francez din România între 1924 și 1948, apărută la Paris (André Godin, Une passion roumaine, 1998), învederează rolul eminent jucat de R. Ficheux în epoca de pionierat a Institutului.

Dacă adăugăm și numeroasele conferințe, expoziții, inițiate și susținute pe tot cuprinsul Franței, dar și în Olanda și Belgia, excursiile organizate în România, cu grupe mari de profesori, universitari și secundari, ca, de exemplu, cea a Societății de geologie a Franței, pe teme de vulcanologie, în 1992, avem imaginea acestui devotat prieten al poporului român.

De nenumărate ori, prof. R. Ficheux nu a pregetat să ia atitudine, public, în presă, față de exprimări tendențioase sau manifestări de ignoranță, în ceea ce privește mai ales identitatea poporului român. În perioada obscurantismului totalitar din România, a menținut trează conștiința românilor din regiunea pariziană, prin conferințele ținute la Fundația Culturală Regele Carol I și la Casa Română din Paris. Nu trebuie omis nici rolul său în reanimarea contactelor instituționale dintre geografii francezi și români, prin organizarea colocviilor periodice bilaterale, unde era o prezență activă, dorită. Acestea au constituit pentru geografii români, în acele vremuri, în anii ’70, adevărate ferestre deschise spre progresele din geografia occidentală.

Academia Română a recunoscut de timpuriu meritele prof. Robert Ficheux, alegîndu-l, la 1 iunie 1948, membru corespondent străin la Secțiunea istorică, pe baza referatului elogios de recomandare al acad. Simion Mehedinți. Propunerea a întrunit 33 de voturi din cele 35 exprimate. La 5 iunie 1948, Simion

Mehedinți împărtășea vestea noului ales în termeni entuziaști: „Am fost fericit să constat cu cîtă grabă colegii din Academie au îmbrățișat propunerea pentru alegerea d-tale ca membru corespondent al Academiei Române. Unui geograf octogenar nu-i mai rămîne decît să-ți ureze ani mulți și o carieră științifică lungă și plină de cele mai strălucite succese. Toți geografii români se bucură din adîncul inimii. Quod bonum felix faustumque sit!”.

După numai două luni, alegerea devenise caducă prin desființarea samavolnică de către regimul comunist a Academiei Române și îndepărtarea brutală a peste 200 de personalități din noua structură academică.

Dar profesorul Robert Ficheux a continuat să lucreze consecvent, după cum am menționat, despre și pentru pămîntul și poporul român, în ciuda acestor avataruri, așa încît, în mod firesc, în 1991, la propunerea Secției de științe geonomice, s-a reconfirmat alegerea din 1948, proclamîndu-l membru de onoare al Academiei Române.

Jubileul Academiei Române de 125 de ani de existență, în 1991, l-a numărat printre distinșii oaspeți.

A rămas memorabil cuvîntul rostit atunci în aula forumului academic al țării noastre, țară ce „a devenit întrucîtva și a mea”, după cum se exprima. Își încheia, atunci, rostirea, în limba română, printr-o vibrantă urare : „Domnilor, rogu-vă, îngăduiți acestui moț francez să vă mulțumească călduros pentru această primire amicală și să vă ureze viață îndelungată, activă și rodnică. Urez scumpei noastre Românii, pe care o iubim cu toții, un viitor pașnic, demn de trecutul ei, deseori tragic, dar mereu glorios”.

Omagierea prof. Robert Ficheux la împlinirea venerabilei vîrste de 100 de ani a prilejuit, la 17 octombrie 1998, o manifestare de aleasă prețuire, la care Societatea de Geografie din Paris (cea mai veche din lume) și-a unit eforturile cu Ambasada României din Franța. În jurul sărbătoritului s-au reunit, pe parcursul întregii zile, la sediul Societății și la cel al Ambasadei, numeroase personalități, foști colegi și discipoli, prieteni și colaboratori.

Au rostit atunci alocuțiuni de salut prof. Jean Bastié, președintele Societății organizatoare, ambasadorul Dan Hăulică, președintele Grupului de ambasadori ai țărilor francofone, care a dat citire și unui mesaj al directorului general al UNESCO, Federico Mayor, „un omagiu călduros adus unei vieți bine împlinite, demonstrînd virtuțile și forța pașnică a unei științe deschise prieteniei, care știe a construi punți indestructibile între popoare”, prof. Bruno Messerli, de la Universitatea din Berna, președinte al Uniunii Geografice Internaționale (UGI), prof.

Jean-Robert Pitte, președintele Comitetului Național Francez de Geografie, prof. Alain Metton, președintele Asociației Geografilor Francezi, vicepreședinte al UGI, prof. Jean Nicod, de la Universitatea din AixProvence, acad. Eugen Simion, președintele Academiei Române, acad. Mircea Săndulescu, președintele Secției de științe geonomice, care a rostit și mesajul Președintelui României, Emil Constantinescu, acad. Virgiliu N. Constantinescu, ambasadorul României la Bruxelles, fost președinte al Academiei Române, Dumitru Ciaușu, ambasadorul României la Paris, Șerban Dragomirescu, secretarul Comitetului Național Român de Geografie.

Cu acest prilej, într-un moment emoționant, i-au fost remise ilustrului sărbătorit însemnele de comandor al ordinului Les Palmes Académiques, cea mai înaltă distincție acordată în Franța unui slujitor al învățămîntului public. Remiterea a fost făcută, în numele ministrului Educației, de d-na Alice SaunierSéïté, membru al Institutului Franței, fost ministru, care a rostit și o vibrantă alocuțiune omagială, subliniind viața și activitatea exemplare ale unui „însemnat martor al epopeii geografice a Secolului al XX-lea, în preajma unor magiștri incontestabili precum Emmanuel de Martonne”. Încercînd să-și explice de ce sărbătoritul, imediat după primul război mondial, și-a cantonat cercetările în România, a mărturisit: „De ce în România? Pentru că, dintre surorile noastre latine, ea ne este cea mai dragă din pricina tristului său destin în mijlocul națiunilor maghiară, slave și turcă, ce au încercuit-o, au jinduit-o și au îmbucătățit-o și dominat-o fără milă” – Robert Ficheux. Încheind, a declarat cu emoție: „Domnule Robert Ficheux, fără îndoială, această distincție vă revenea de mult. Dar această întîrziere are și o latură fericită pentru dumneavoastră și pentru noi, este pentru prima dată în istorie, cînd, în fapt, ordinul Les Palmes Académiques – în istoria sa de 190 de ani – onorează astfel pe un geograf cu prilejul aniversării centenarului său”.

Din păcate, o distincție românească însemnată, Serviciul Credincios în grad de mare ofițer, i-a fost remisă abia doi ani mai tîrziu, cînd condiția fizică și psihică precare nu i-au mai îngăduit să se bucure deplin.

S-a stins din viață discret, așa cum și-ar fi dorit, după un arc de viață intens trăit, ce a îmbrățișat trei secole.

A fost înhumat, potrivit dorinței, în cavoul familiei din Cimitirul parizian Montparnasse, acolo unde odihnesc în veșnicie Constantin Brâncuși, Eugen Ionescu, Emil Cioran.

Comunitatea științifică românească, cea a științelor geonomice în special, a pierdut atunci un mare și devotat prieten, un subtil cunoscător al pămîntului și poporului român, pe care le-a iubit cu o fidelitate neasemuită. În concluzie, românii de pretutindeni, dar, mai ales cei de pe pămîntul sfînt al Transilvaniei, care și-au păstrat neamul, limba și credința, parcurgînd, cu inima nealterată, atîtea secole de asuprire și de eforturi depuse de venetici pentru deznaționalizare, rămîn datori lui Robert Ficheux, care merită să i se ridice un monument al recunoștinței. Și aceste rînduri scrise rămîn dovezi ale recunoștinței autoarei, la care adăugăm un rondel scris de Christian Mocanu (publicat în revista-simbol al neamului românesc cu tot ce-l definește, cu bune și rele, „CERTITUDINEA”, nr. 61, din 7-28 aprilie 2010), în care ideile autorului ni se împletesc în spirit, de parcă le-am fi scris noi: Bătătorind poteci prin Apuseni, Ficheux pe Moți îi puse-n albe pete prin cercetări complexe, dar discrete, de la Oradea pînă-n Tîrnăveni…

Adevărat raport. Nu etichete; Făcînd în ciudă grofilor hicleni Cutreierînd poteci prin Apuseni pe Pămînteni îi puse-n albe pete… „Francezul-Moț” numit de ardeleni Aduse argumente pertinente de vechi tradiții, sacre elemenete Nu arbitrare graniți. Sau pomeni.

Sfîrșit

Dr. Elis Râpeanu

6

Nr. 1546

Polemici«Controverse

Poveste pe Lacul Snagov

În perioada comunistă, pe malul Lacului Snagov erau doar cîteva vile, pe care le foloseau (nu în proprietate) ,,mai marii zilei”. Ceaușescu deținea o asemenea vilă, la care venea adeseori în timpul verii. Centrala electrică care deservea aceste vile se afla pe malul lacului, într-o clădire mică, aparținînd Ministerului Energiei Electrice, formată din doar 3 camere (două dormitoare, o sufragerie și bucătăria), amenajate cu strictul necesar.

Curtea care părea o grădină, în mijlocul căreia trona o salcie pletoasă, se întindea pînă la malul lacului, iar la capătul ei avea amenajată o mică plajă cu nisip. Pe suprafața apei, nuferii erau ,,la ei acasă”. Pe ponton se afla garajul care adăpostea o șalupă, pentru deplasări în caz de avarii.

Se spunea că lui Ceaușescu îi era teamă de întuneric și, pentru ca nu cumva să rămînă fără lumină și să se poată asigura o remediere rapidă a sistemului de iluminat, a dat dispoziție ca, personal, directorul de la energie să fie prezent la Snagov în fiecare sîmbătă și duminică. Așa că soțul meu, fiind director, s-a conformat acestei dispoziții, iar sîmbătă de sîmbătă, timp de 10 ani, mergeam la Snagov. Nu aveam invitați, soțul meu evitînd să dea loc la ,,bîrfe”. Nu neg că aveam condiții de excepție, și mă puteam plimba, uneori, cu șalupa pe lac. Doar că mă săturasem de Snagov, mai doream să mergem și în altă parte.

Am văzut de curînd, la televizor, vilele îmbogățiților peste noapte, care s-au înmulțit precum ciupercile după ploaie. Într-un astfel de reportaj TV, un distins domn, pe care-l credeam ,,dreptatea întruchipată”, aflîndu-se pe Lacul Snagov într-o barcă, însoțit de un reporter, povestea cum pe vremea lui Ceaușescu fusese prăpăd: că sătenii din zonă au fost desproprietăriți de casele lor, plecînd fiecare într-alt loc. Că, apoi, li s-au restituit

casele și s-au întors. Nici vorbă! În cei 10 ani cît am tot mers la Snagov, aș fi aflat de acest lucru. După ce am urmărit reportajul, am rămas cu un gust amar - acel personaj, pe care îl crezusem mereu de partea dreptății și a corectitudinii, a reușit să mă dezamăgească profund.

Ceaușescu, dacă a ,,strîns cureaua” pentru populație, a plătit cu viața, și nu pot înțelege de ce, acum, care mai de care caută să arunce cu noroi într-un om care nu mai există, un om care a lăsat ,,zestre” poporului atîtea obiective de importanță deosebită, o țară industrializată, ai cărei cetățeni își cîștigau bucata de pîine acasă și nu erau batjocoriți prin abatoarele nemțești sau nevoiți să îngrijească bătrînii din Italia și de prin alte țări. De asemenea, atunci, cu efortul populației, România a reușit să-și achite întreaga datorie externă, caz unic în istoria modernă a lumii. ... După 30 de ani de libertate, țara a acumulat datorii care nu vor ajunge să fie plătite nici de urmașii nepoților noștri. Și ce s-a realizat? Nimeni nu întreabă unde sînt banii.

Doamna ministru al Muncii a trimis la domiciliul ,,amărîtului” de pensionar trei jandarmi, pentru faptul că a jignit-o întrebînd de ce nu se măresc pensiile cu 40%. ,,Amărîtul” de pensionar – care, vezi Doamne, ar fi fost manipulat ca să-și exprime revolta, că altfel el ar fi fost foarte mulțumit, nu-i așa? – oare de ce este amărît? A cui e vina? În nici un caz a lui pentru că, după 40 de ani de muncă, are o pensie de 11 milioane de lei vechi. Oare cîte pensii ,,înghite” venitul doamnei care n-a ezitat ,,săl pună la punct” pe ,,amărît”?

LILIANA TETELEA P.S. – Un punct luminos din cotidianul existenței mele l-a reprezentat lecturarea recentelor volume semnate de scriitorul Ion Machidon, căruia îi mulțumesc pe această cale: ,,Nostalgii de odinioară/ Și Scrisoare cu gust de cireși amare,/ În spaima de pandemie/ Au aprins raze de soare”.

O tradiție barbară: mutilarea sexuală a fetițelor (5) Desfășurarea procesului intentat mamei (3)

Assa, prezentă în sală, nu înțelesese nimic din proces. Obosită, adormise cu căpușorul pe genunchii tatălui. Acum, cînd totul se sfîrșise ciripea fericită și-și privea mama cu dragoste infinită. Biata fetiță nu știa ce-o mai așteaptă în viață.

Concluzia articolului din revista franceză este că jurisdicția franceză nu era total pregătită pentru judecarea unor astfel de delicte. Spre deosebire de Suedia sau Elveția unde, începînd cu 1982 și 1983, s-au redactat legi care să cuprindă și aceste delicte, în Franța nu exista încă nici un text legislativ care să interzică în mod expres excizia tradițională, aplicată fetițelor în familiile africane care locuiesc pe teritoriul acestei republici. Președintele completului de judecată – Maurice Collomb – precizează juraților că Dalla Traore este inculpată în virtutea articolului 312 din codul penal care se referă la „călăii de copii” și că, pentru fapta ei de a-și fi excizat fiica riscă să primească 20 de ani de închisoare. Pedeapsa trebuie să fie exemplară pentru a eradica această mutilare barbară practicată pînă și pe pămîntul Franței.

Acest atentat împotriva umanității era aproape necunoscut în Europa pînă în 1975 cînd, împotriva ei au luat atitudine o asociație umanitară elvețiană („Terre des Homes” – „Pămînt al Oamenilor”) și diverse asociații și publicații feministe care au sprijinit anchetele efectuate în Africa de americanca Fran Hosken. Dar rezultatul acestei campanii a fost ca și nul: „Flagelul” continuă să mutileze milioane de femei ale Africii încă de la naștere. Și nu numai pe teritoriul continentului african, ci și acolo unde emigrau locuitorii lui. Operația este practicată la fel de empiric în Franța, ca și în satul din junglă.

Femeia – „SCLAVĂ, fără nume, fără drepturi, fără demnitate” (1)

Acesta este titlul romanului, în limba italiană, pe care l-am cumpărat de la libăria Aeroportului din Bari, sîmbătă, 5 iulie 2008, cînd mi-am vizitat nepoata în Italia. (Mende Nazer con Damien Lewis, SCHIAVA senza nome, senza dignita, Edizione Mondolibri S.p.A. Milano, 2004, tradus din engleză de Valeria Galassi) E o lucrare în mare parte autobiografică, deosebit de impresionantă, care prezintă soarta și experiențele trăite de eroină, de sclava Nazer, ea însăși autoare, alături de jurnalista engleză de mare curaj, Damien Lewis.

Practica „infibulării” (precedată de excizie), precum și condiția femeii de rînd, dintr-o țară a Africii, sînt de-a dreptul tulburătoare. Încă din titlu se precizează că femeia-sclavă e fără nume, fără drepturi, fără demnitate.

Damien Lewis, jurnalistă de succes, a fost regizoarea multor documentare și a semnat programele de actualități de televiziune. A obținut un premiu Award, a colaborat atît la Channel 4, cît și la BBC, realizînd multe filme și sute de interviuri despre sclavia femeilor din Sudan.

Iată destinul eroinei redat, în rezumat, pe supracopertă, de editorul italian: „Istoria adevărată, dramatică și incredibilă a unei femei ținută sclavă chiar și la Londra, în inima Occidentului, la începutul Mileniului trei. În aceste pagini tulburătoare, jurnalista engleză Damien Lewis, plină de curaj, a adunat mărturiile lui Mende Nazer, o fată sudaneză din tribul nuba, răpită, la doisprezece ani, de Miliția arabă – de mujahedini, și vîndută ca sclavă la o familie bogată din Karthoum.

Scăpată ca prin minune de viol, neplătită pentru serviciile pe care le face, bătută ani de-a rîndul, Mende a fost apoi cedată, de către «stăpînă», propriei sale surori, soția unui diplomat acreditat la Ambasada sudaneză din Marea Britanie. Expediată ca pe un obiect în centrul capitalei,

l

21 – 27 iulie 2020

RM

S ămî n ț a bu n ă

Contesa Lipiani

Motto: ,,Christos, de asemenea, a suferit o singură dată pentru păcate, Cel Drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă la Dumnezeu.” (1 Petru 3.18) Pe vremea Revoluției franceze, într-o temniță rece era închisă însăși contesa Lipiani. Acum aștepta decapitarea. Împreună cu contesa era și slujitoarea ei. Obosită de atîta jale și plîns, contesa a adormit cucerită de un somn adînc.

Slujitoarea știa că în orice moment putea să apară judecătorul. Atunci, un gînd măreț i-a venit în minte. S-a îmbrăcat în hainele stăpînei, în timp ce hainele ei și le-a așezat lîngă contesa adormită. La puțin timp a auzit glasul judecătorului: „Contesa Lipiani“. „Aici“, a strigat fata, gata să-și dea viața pentru buna ei stăpînă.

Cînd s-a trezit, contesa a văzut hainele slujnicei lîngă ea și, neavînd încotro, le-a îmbrăcat. Contesa se gîndea cu spaimă la moarte. Dar judecătorul i-a spus: „Puteți merge acasă, doamna a fost decapitată“. Ea a rămas mirată și printre lacrimi abia a putut citi hîrtia pe care scria: „Contesa Lipiani – decapitată“. Da, contesa a scăpat cu viață, pentru că slujitoarea a murit în locul ei.

Pentru noi, care eram morți în păcate, condamnați la moarte, a murit Domnul Isus.

Judecata lui Dumnezeu, pe care o meritam noi ca oameni păcătoși, a îndurat-o Domnul Isus Christos pe cruce. O, de-am înțelege această dragoste care ne conduce la mîntuirea sufletului!

Mende a trăit mai departe starea de sclavă pînă în septembrie 2000, cînd, pînă la urmă, a găsit forța să pună în aplicare planul de fugă. Dar odiseea sa încă nu s-a terminat: chiar și cu libertatea regăsită, de fapt, nici astăzi guvernul britanic nu i-a acordat dreptul deplin de azil. În Sudan întîmplări ca a sa au fost înregistrate cu miile de către O.N.U., de Antisclavia Internațională și de multe alte organizații. Diferența esențială, în acest caz, este că sclavia n-a fost oprită la hotarele sudaneze. În plus, ce se întîmplă, oare, cu Nanu, fetița care a-nlocuit-o pe Mende la Karthoum?”.

Iată și povestea fetiței Nanu, spusă de ea însăși: „Tatăl meu a murit cu aproximativ șase luni în urmă, răspunse ea cu sughițuri, după ce a zăcut mult de febră. Eu trăiam cu mama și cu fratele meu mai mic. Și, cum era însărcinată, eu aveam emoții, gîndindu-mă dacă va fi un băiețel sau o fetiță. Apoi, într-o noapte, dormeam în coliba noastră, cînd mama a fost trezită de o lovitură în ușă; s-a gîndit că fusese cîinele nostru, care, de obicei dormea afară. S-a dus să vadă și văzu un bărbat care tot încerca să intre în casă. Mi-a făcut semn cu un deget la buze să nu scot o vorbă și s-a retras, îndepărtîndu-se de ușă, apoi l-a luat în brațe pe frățiorul meu încă adormit și ne duse în fundul încăperii. Aici ne-am ghemuit la pămînt, ascunzîndu-ne în întunericul cămării în care păstram sorgul. Apoi am auzit scîrțîitul ușii și văzurăm un bărbat care se îndrepta spre noi.

Mama m-a luat pe mine și pe fratele meu și ne-a ascuns în grămada de semințe. Însă ea era prea voluminoasă ca să intre în ea, fiind însărcinată în șapte sau opt luni, de aceea n-a putut decît să se ghemuiască lîngă noi. După care, de acolo de unde mă aflam, am auzit urletele ei cînd necunoscutul a dat de ea. Acesta îi striga în arabă: – Unde e bărbatul tău? Unde sînt copiii tăi?

Terorizată, ea răspunse: – Bărbatul meu a murit și nu am copii, acesta cu care sînt însărcinată e primul“. (va urma)

Dr. Elis Râpeanu

RM

Nr. 1546

l

21 – 27 iulie 2020

File de istorie Maria de Mangop, doamna de neam byzantin a lui ªtefan cel Mare

Ștefan cel Mare, supranumit și Ștefan cel Mare și Sfînt după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, s-a născut în anul 1433 la Borzești și a decedat la 2 iulie 1504 la Suceava. A fost domnitorul Moldovei în perioada 14 aprilie 1457-2 iulie 1504. Ștefan cel Mare a avut cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române. A fost înmormîntat la Mînăstirea Putna, una din ctitoriile sale. În timpul domniei lui Ștefan cel Mare, Moldova a avut o suprafață apropiată cu cea a României de azi. Vecinii Moldovei erau: Marele Ducat al Lituaniei, Regatul Poloniei, Voievodatul Transilvaniei, Țara Românească, Hanatul Crimeii, Marea Neagră, Imperiul Oto­ man. În Transilvania, Ștefan cel Mare stăpînea Cetatea de Baltă în județul Alba și Ciceul în județul Bistrița Năsăud. Ștefan cel Mare și Sfînt ar fi primit și titlul de țar, oferit de un Sinod Pan-ortodox, în calitate de succesor al Împăraților byzantini din Constantinopol, fiind con­ siderat cel mai important și patriot urmaș al basileilor byzantini, după ce Constantinopolul a fost ocupat de Mahomed al II-lea în anul 1453.

Căsătoriile între familiile domnitoare – împărați, regi, prinți, domnitori în Evul Mediu – aveau ca scop întărirea capacității de apărare, cucerirea de noi teritorii, creșterea bogăției, precum și supunerea unor popoare sub dominația lor. Ștefan cel Mare a avut trei soții: Evdochia Oleikovici (fiica principelui Alexander Oleiko, înrudit cu Marele Cneaz al Moscovei), Maria de Mangop și Maria Voichița (fiica lui Radu cel Frumos, domnul Țării Românești).

Cine a fost Maria de Mangop?

Maria de Mangop a fost a doua soție a lui Ștefan cel Mare. Ea s-a născut la mijlocul Secolului al XV-lea, din părinții Manoil și Ana, descendenți din familiile imperiale byzantine a Paleologilor și a Asăneștilor, nepoata ultimei împărătese a Trapezundului și rudă cu Hanul Turcoman al Persiei. După căderea în mîinile otomanilor a Constantinopolului (1453) și Trapezundului (1461), familia ei a primit spre stăpînire de la hanul tătarilor din Crimeea, Mangopul, un domeniu cu un castel pe-o stîncă la malul Mării Negre. Maria de Mangop s-a căsătorit cu Ștefan cel Mare la 14 septembrie 1472, de Înălțarea Sfintei Cruci.

Această căsătorie aducea domnitorului o alianță și un nume, adică cel al Byzanțului, care era păstrat chiar după căderea Constantinopolului și îi dădea lui Ștefan dreptul... ,,de a spera că Suceava va deveni noul Constantinopol”, iar Moldova… ,,centrul împărăției creștine”.

După trei ani de la sosirea Mariei de Mangop în Moldova, turcii au atacat Crimeea și l-au supus pe han, apoi a pus stăpînire asupra Mangopului și i-au ucis pe ultimii Comneni de acolo: pe Isac, fratele Mariei, și pe Alexandru, un văr deal ei.

Maria i-a dăruit lui Ștefan cel Mare doi copii: Bogdan (decedat la 26 iulie 1479, a fost înmormîntat la

Mînăstirea Putna) și Ilie, mort și el la o vîrstă fragedă.

După obiceiul existent la Curtea Domnească, Maria de Mangop avea și misiunea de a avea grijă de ceilalți copii ai domnitorului: Elena, Alexandru și Petru.

Maria de Mangop a donat o icoană a Sfintei Marii, pentru Mînăstirea Grigoriu de la Muntele Athos, pe care se găsește înscris: ,,Rugăciunea binecredincioasei doamne Maria Asanina Paleologhina, doam­ na Moldovlahiei”.

Maria de Mangop moare la Suceava la 19 decembrie 6985 (1477) în postul Crăciunului și a fost înmormîntată la Mînăstirea Putna.

Acoperămîntul de mormînt al Mariei de Mangop Acoperămîntul este realizat din stofă cusută cu fir, care îi acoperă mormîntul, o arată moar­ tă, îmbrăcată în haine scumpe domnești, cu coroana byzantină pe bap și cu armele Byzanțului cusute în colțurile stofei pe care e scris cu slove: ,,Acesta este acoperămîntul mormîntului roabei lui Dumnezeu, bine credincioasa și de Hristos iubitoare a lui Ștefan Voievod, domnul Țării Moldovei, Maria, care a trecut la veșnicul lăcaș în anul 6985 (1477), luna decembrie 19, în ceasul al cincilea din zi”.

Broderia e cu fir de aur, argint și mătase colorate pe un fond de atlaz roșu dublat cu pînză de in în culoare naturală, căptușeala e din mătase albă. Dimensiunea acestei broderii este de 190 x 102 cm și a fost executată în atelierul de broderie al Mînăstirii Putna.

Istoric: a figurat în Exposition de L’Art Roumain ancien et moderne, Au Musée du Jeu de Paume, Paris, 25 Mai - I-er Août, 1925, (cat. 56). De aici expoziția a fost itinerată, într-o formă mai restrînsă, la Geneva, unde a fost deschisă în ziua de 18 septembrie 1925, la Muzeul Hath; Expoziția Ștefan cel Mare și epoca sa 500 de ani de la înscăunare (12 aprilie 1457 - 12 aprilie 1957), organizată la Muzeul de artă al R.P.R., București, 1957; L’Art Byzantin, art européen. Neuvième exposition sous l’egide du Conseil de l’Europe, Palais du Zappeion, Athènes,1964.

Monumental și sobru, somptuos și rafinat, faimosul portret funerar al Mariei de Mangop, brodat în chip de gisant, pe celebrul acoperămînt păstrat la Putna, este considerat ca una dintre cele mai desăvîrșite creații de acest fel din lume, „o capodoperă ce poate sta alături de opera lui Dürer sau Holbein”.

(Cf. D.C., Despre două expoziții recente - Convorbire cu acad. prof. G. Oprescu, anul XXVI, nr. 3891, din 26 aprilie 1957).

Pe un fond de atlaz roșu, sub o arcadă trilobată, sprijinită pe două fascicule de cîte trei colonete, doamna Maria, cea de a doua soție a lui Ștefan cel Mare, fiica lui Ioan Olobei de Mangop și a Mariei Asan Paleolog,

7

descendenți ai marilor împărați byzantini, își doarme somnul de veci. Mîinile îi sînt încrucișate pe piept, iar peste chipul ei oval, cu ochii închiși, cu sprîncenele arcuite și cu trăsăturile foarte fine, plutește o liniște adîncă, liniștea desăvîrșită a morții. O coroană măreață, cu fleuroni înalți, bătută cu pietre scumpe, sugerate în brodaj de mătase roșie, verde și albastră, îi acoperă capul; din marginile ei se desprind cîte patru șiruri de mărgele, flancîndu-i simetric obrajii. Cercei mari, cu pandantivi, asemănători acelora descoperiți în timpul săpăturilor arheologice de la Suceava, din anul 1955, îi împodobesc urechile; pe sub ei coboară deasupra gîtului o plasă fină de aur, înconjurînd bărbia, ușor ascuțită. Tunica de brocart argintiu, cu reflexe albastre și aurii, este brodată în motive stilistice vegetale, reprezentînd flori, frunze și fructe de rodii. Se încheie în față cu 14 nasturi și se termină la gît cu un guler înalt, ornat cu motive florale, cu sugestii de pietre scumpe și cu două mici medalioane în cuprinsul cărora se află cîte o cruce încîrligată. În jurul acestui guler, o capă de blană cade armonioasă pe umeri, încheindu-se cu doi nasturi în față, iar de sub ea, se evazează largă și fastuoasă, în jos, mantia de ceremonie, brodată cu aceleași motive în aceleași nuanțe cromatice ca și tunica, întreaga imagine se încadrează într-un chenar marginal dreptunghiular. De-a lungul acestuia este brodată inscripția comemorativă, întreruptă la cele patru colțuri de medalioanele cu monograme și simboluri după cum urmează: în colțul stîng de sus și în cel drept de jos, figurează cîte un vultur bicefal, reprezentînd emblema imperială a Byzanțului; în colțul stîng de jos este brodată o monogramă semnificînd primele trei litere din numele Paleolog, monogramă ce se repetă în poziții diferite - și pe arcada treflată, în cele două medalioane de deasupra capitelurilor. În sfîrșit, în colțul drept de sus, este brodată o altă monogramă, ceva mai complicată, în care savantul francez Gabriel Millet a descifrat numele Asanis sprijinindu-se pe inscripția unei icoane donată de Maria de Mangop Mînăstirii Grigoriu, de la Muntele Athos, în cuprinsul căreia se pot citi cuvintele: „Rugăciunea prea­ evlavioasei Doamne Maria Asanina Paleologhina, Doamna Moldovalahiei”. Așadar cele două monograme de pe splendida broderie putneană reprezintă numele de familie al Doamnei Maria de Mangop, și dacă s-ar putea demonstra - cu argumente peremptorii - că acest celebru portret este într-adevăr un auto­portret, presupunere care se face uneori, acestea ar reprezenta, implicit, și cea mai veche semnătură cunoscută la noi, pe o astfel de operă.

Autorii prezentului studiu doresc și de această dată să transmită generației de azi și de mîine că Istoria Românilor este istoria unui popor statornic, așezat în una și aceeași vatră, în care și-a urmat făgașul propriu de acțiune și manifestare de cultură materială și spirituală, zămislind valori de originalitate, intrate de mult în patrimoniul culturii universale.

Plămădit ca popor unitar pe teritoriul străbun al vechii Dacii, românii și-au păstrat neîntrerupt în decursul timpului continuitatea de viață materială, comunitatea etnico-lingvistică și cultural-spirituală, în pofida vicisitudinilor de orice fel.

România este patria noastră și a tuturor românilor, oriunde s-ar afla, o Românie a celor de demult și a celor de apoi, e patria celor dispăruți și a celor ce vor veni după noi.

Prof. IOAN CORNEANU Ing. MIRCEA PÎRLEA Av. NICOLAE DECSEI

8

Nr. 1546

l

21 – 27 iulie 2020

RM

Polemici«Controverse Provocare pentru vadimiști: un alineat în Constituție, pentru o țară normală (urmare din pag. 1) Populația a fost influențată de o propagandă mincinoasă care afirmă că ar putea fi aleși cei condamnați, care nu au trecut încă de perioada de reabilitare. Complet fals, legea electorală interzice asta, plus că decizia judecătorească, în baza Codului Penal și a Constituției, poate suspenda dreptul de a fi ales pentru o anumită perioadă. Cel mai bun exemplu este chiar Adrian Năstase! Dacă ar fi fost permis, dacă s-ar fi putut cumva, oare renunța PSD la un atu de talia lui Năstase?! Deci, așa-zisa ,,victorie” din parlament este, de fapt, un nonsens! Dar… Dar pentru că avem deja o decizie a CCR privind această prosteală și manipulare populistă – CCR a zis că propunerea nu restrînge cu nimic drepturile cetățenești, ironic, nu? – avizul Curții e ca și luat și se va ajunge la Referendumul constituțional.

Pentru că nu toată lumea știe ce a votat minunatul Parlament, iată textul pentru care s-a scremut atît #REZIST, USR, PNL și toată ceata lui Pițigeorge Sörös: ,,Nu pot fi aleşi în organele administraţiei publice locale, în Camera Deputaţilor şi Senat şi în funcţia de preşedinte al României cetăţenii condamnaţi definitiv la pedepse privative de libertate pentru infracţiuni săvîrşite cu intenţie, pînă la intervenirea unei situaţii care înlătură consecinţele condamnării”.

Păi, dacă tot se modifică Art. 37, cel care normează constituțional dreptul de a fi ales, opinia mea e că ar trebui profitat și introdusă repede, acum, cît poporul e încălzit și Parlamentul așijderea, o altă propunere legislativă de modificare a Constituției pentru a avea o țară cît de cît normală! Concret, ar trebui adăugat încă un alineat la acest Articol 37 din Constituție, prin care să se introducă norma minim necesară de integritate psihică și intelectuală. Adică, un control psihiatric și de evaluare a capacității intelectuale a celui care va fi ales! Nu e logic? Vrem să nu fim conduși de hoți și de corupți, dar acceptăm să ne conducă anormalii și subdezvoltații intelectual?!

Iată și o expunere de motive potrivită: cu ce este mai periculos un ,,penal” (care oricum nu putea accede, vezi mai sus) decît un psihopat, un fixist, un schizofrenic, un maniac, un paranoic, un mitoman etc. – sau decît un imbecil, ori un semi-retardat? Hai să gîndim, să apelăm la dialectica istorică: Hitler nu a fost un „penal”, ci un grav bolnav psihic… nedepistat decît prea tîrziu, după ce aruncase lumea în aer! Și așa au fost majoritatea dictatorilor sau a celor care au creat momente grave în istorie.

N-au fost ,,penali”, în sensul #REZIST, adică furăcioși sau corupți – dimpotrivă, au fost chiar adepții radicalismului justițiar! Evident, ,,penalul” e pragmatic, mercantil, poate chiar vrea să se îndrepte - să zicem după ce pus mîna pe suficiente case – pe cînd bolnavul psihic, Doamne ferește! Te păcălește, ajunge în fruntea statului, a Serviciilor, a guvernului – și, brusc, apasă butonul roșu! Sau, mai rău, introduce vreun ,,stat de drept” după chipul și asemănarea lui!

Deci, pe lîngă minunatul alineat complet inutil introdus de sörösiști și de așa-zișii pesediști, hai să adăugăm unul… vital: ,,Nu pot fi aleși în organele administrației publice locale, în Camera Deputaților, în Senat și în funcția de Președinte al României cetățenii care sînt declarați inapți de o

Comisie specială psihiatrică și de evaluare intelectuală”.

Cum va arăta această Comisie? Simplu – cei mai buni specialiști din România și, părerea mea, din UE. În felul acesta, am da și un exemplu Europei, să nu mai ajungă vreun Juncker șef al CE, de exemplu! Sigur, pentru cazuri gen Juncker, Klaus, Sică Orban, Stamule, Harău și alții, l-aș pune șef de comisie pe profesorul Beliș, singurul capabil să scoată ceva normal din ei!

Așa cum spuneam, recenta propunere dă un exemplu potrivit și necesar, acum e momentul!

Hai să ne gîndim și din alt punct de vedere – ce s-a petrecut în ultimii ani? S-a respins familia tradițională, s-au transformat insulta și injuria grosolană ca ,,exprimare politică”, s-a ajuns la stare de tensiune cu Rusia și alte state cu care am avut relații profitabile, soldații români participă la agresiuni internaționale, se aplaudă condamnări, se transmit și se urmăresc numai știri grotești, au transformat parlamentul și țara în mascaradă, un profesoraș cu trecut dubios a ajuns președinte, un neicanimeni, atîrnător la stat o viață, fiu de securist, e premier, în fruntea principalului partid e un individ care are doi ani lipsă în biografie… și dacă e să îi analizăm modul de exprimare… mai bine să nu știm ce a făcut în acei ani!

Preoții sînt insultați, bisericile sînt închise, medicii sînt denunțați la Parchet și poporul aplaudă, oamenii de afaceri sînt călcați în picioare, străinătatea comandă aici, în țara în care românii nu mai sînt proprietari pe mai nimic. Ne-am transformat în colonie, ne insultăm istoria, condamnăm fapte superbe ale trecutului, acceptăm să fim priviți drept mari criminali ai războiului mondial… Toate astea sînt nebunie… sau ce?!

Or, de unde provin toate astea, dacă nu de la cei pe care îi alegem și care ajung în funcții de decizie? Evident, de acolo! Deci, soluția este să tăiem răul de la rădăcină – adică să nu mai dăm posibilitatea nebunilor și imbecililor să candideze sau să fie desemnați! Și… e atît de simplu!

Chiar mă gîndesc, oare Mișcarea Vadimistă nu ar putea organiza o strîngere de semnături?

Chiar așa, să fie sörösiștii în stare, iar patrioții nu? Știu, e vorba de bani, de ,,Europa”, de NATO, de ,,corectitudinea politică”… care lui Sörös prieteni îi sînt, dar îi urăsc pe naționaliști, pe suveraniști, conservatori, pe oamenii tradițiilor și ai credinței!

Așa că, hai, un articol de Constituție… și gata! Mă rog, definirea Comisiei sigur că poate cere mai mult timp, dar, hei, o dată are România șansa să scape de nebuni! Paranteză: metoda Vlad Țepeș nu se pune! Și, sincer, sînt tare curios ce motive ar avea cei care refuză propunerea mea! Și, da, am un regret – că nu am făcut această propunere cît am fost în Parlament! Dar am o circumstanță, de fapt două: în 2004-2008… parcă nu era lumea așa defectă – și nici nu erau suficienți defecți în Parlament ca să voteze modificarea Constituției din cauza unor manipulări penibile. Era și Vadim… și ferească Dumnezeu să se fi încercat bazaconii ca acum, pe vremea Tribunului și marelui său partid naționalist!

Cel puțin în amintirea lui și a celor care neau făcut să ne bată inima în piept românește – hai să încercăm! Nu e o glumă, e o treabă mai serioasă decît pare!

Există convingerea că granița regiunii Tavush din Armenia și a regiunii Tovuz, din Azerbaidjan, se transformă într-o „linie fierbinte” a celui de-al doilea front, dacă primul este considerat Karabakh. În același timp, se formează o alianță strategică stabilă între Aliyev și Erdogan, care va schimba multe accente în politica regională.

La începutul „crizei Tovuz” de la granița azero-armeană, care a fost percepută inițial de mulți experți drept „normal de firbinte” între părțile aflate în conflict, era evident că jucătorii regionali tradiționali din punct de vedere istoric - Rusia, Iranul și Turcia - ar trebui să adopte o atitudine față de ceea ce se întîmplă. Moscova și Teheranul, făcînd diferite declarații detaliate, au demonstrat în general prudență și au chemat Baku și Erevan să revină la un dialog pașnic, depunînd eforturi de mediere.

Turcia s-a comportat diferit. Presa turcă transmite că, în primele ore ale escaladării armate la granița dintre Azerbaidjan și Armenia, președintele turc Recep Tayyip Erdogan a luat legătura cu omologul său azer Ilham Aliyev, iar ministrul Apărării, Hulusi Akar, l-a contactat pe Zakir Hasanov. După aceea, Erdogan a declarat că Armenia a efectuat un ,,atac deliberat” cu scopul de a ,,crea o nouă zonă fierbinte de tensiune în regiune și de a bloca procesul de soluționare a problemei Nagorno-Karabakh”. Akar a specificat că ,,forțele armate turcești sînt

Ankara provoacă Moscova în Caucaz gata să ajute Azerbaidjanul în conformitate cu principiul «o națiune, două state»”, ca și cum ar recunoaște faptul că interesele turcești se extind pînă la Tovuz. În situația actuală, ar trebui să existe în mod natural convorbirile telefonice dintre ministrul turc de Externe Mevlut Cavusoglu și omologul său azer Elmar Mammadyarov. Însă, ministrul turc a postat pe blogul său un videoclip cu imnurile Turciei și Azerbaidjanului, care a fost însoțit de un comentariu: „Sîntem gata să sacrificăm vieți de dragul Azerbaidjanului”. Acest lucru sugerează că Ankara avea informații despre demisia iminentă a lui Mamedyarov, cu care Moscova a purtat un dialog politic deplin. De asemenea, să remarcăm că Mamedyarov însuși a fost adesea acuzat în mass-media din Baku, în special de opoziție, că „a urmat instrucțiunile lui Lavrov, menținînd un dialog cu partea armeană asupra așezării Karabah”. Prin urmare, demisia lui Mamedyarov este percepută de către unii experți turci drept „înfrîngerea Moscovei la Baku”. Și nu numai asta. Erdogan nu a acuzat accidental Erevanul de „atac deliberat”, indicînd clar impactul unui factor extern - Rusia.

Evenimentele din regiunea Tovuz au început cu trei luni înainte de începerea aprovizionării cu gaz din Azerbaidjan în Europa. Pe harta regiunii se poate vedea că întreaga infrastructură pentru resursele energetice din Azerbaidjan destinate intrării în țările occidentale și pe piața mondială, se află în zona în care au loc acum ciocnirile. BakuTbilisi-Ceyhan, Coridorul de gaze de sud, conducta Baku-Supsa, calea ferată Baku-Tbilisi-Kars, autostrada Baku-Tbilisi se află în imediata apropiere de locul ostilităților.

Pornind de la aceasta, Turcia și Azerbaidjan ridică aproape deschis problema asigurării „securității așa-numitului coridor Ganja, care asigură securitatea energetică a Europei”. Cu alte cuvinte, Ankara, printr-un conflict de frontieră, a sugerat o încercare de a controla situația în regiune, fapt pentru care a primit critici din partea Rusiei.

Cînd Turcia, la începutul războiului din aprilie 2016, a acționat dintr-o poziție similară, susținînd Azerbaidjanul, la acel moment, din cauza aeronavei ruse doborîte de Forțele Aeriene Turce în Siria, relațiile dintre Rusia și Turcia erau în criză acută. Dar acum Erdogan a decis să-l contacteze pe omologul său rus Vladimir Putin prin telefon. Însă, așa cum se observă, Turcia a început să provoace cu îndrăzneală Moscova în Transcaucaz, realizînd o resetare a politicii externe a Azerbaidjanului, mai exact, transferînd-o controlului personal al lui Aliyev.

Copreședinții Grupului Minsk OSCE privind reglementarea Karabakh înțeleg că acest conflict a fost adus la un nou nivel.

Mecanismul de negociere stabilit inițial s-a deteriorat de multă vreme și este evident că acest conflict de la granița Azerbaidjanului cu Armenia este într-un stadiu de schimbare: poate să se estompeze sau să se aprindă cu putere.

Dacă conflictul actual evoluează de la nivel local la cel regional, și părțile implicate își vor păstra promisiunile de a se lupta si pentru obiectivele strategice, vom asista la începerea unui război pe scară largă în Transcaucaz. Ce vor face Rusia ți Turcia atunci?

N.K.

RM

Nr. 1546

l

9

21 – 27 iulie 2020

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Basarabia şi basarabenii în componența României Întregite (6)

Jurnal de pe Frontul de Est (67)

Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice (6)

În sfîrșit, constatînd că sînt ultimul rămas între ruși, mi s-a încuviințat să încerc a mă salva, tocmai în momentul cînd veneau spre mine, cu firul telefonic în mînă, 4 ruși. Am deschis foc asupra lor cu o pușcă mitralieră ce o lăsase un rănit lîngă mine și, din groapă în groapă, am scăpat pe viroagă în sus, mergînd la batalion. Din cei retrași spre stînga mi-am găsit un ofițer și patru oameni, iar ulterior am aflat că încă vreo 20 s-au retras prin spatele companiei germane din dreapta. Restul - morți, răniți - printre care 2 ofițeri, și dispăruți. Toate acestea s-au petrecut în circa două ore. Odată cu lăsarea întunericului o companie din Regimentul 82 Infanterie a încercat să contraatace, dar a fost respinsă. Peste noapte carele de luptă s-au retras și, tot noaptea, o parte din răniți au putut să iasă printre ruși. Pe la orele 23 sosește un batalion german, care mi-a dat o grupă și am fost personal de am restabilit legătura cu compania germană din dreapta.

29 noiembrie 1942. În zorii zilei am plecat cu batalionul german la asalt pentru recucerirea poziției și, după al treilea salt, am fost rănit și evacuat imediat chiar de către germani. În timpul cît mă găseam încă la postul de prim-ajutor, rușii au trecut la atac pe toată linia, venind din nou cu carele de luptă. Compania din dreapta lui 82 Infanterie și o parte din germani se retrag, dar, la intervenția ofițerilor germani și români, trupa revine și se încinge o luptă care a durat toată ziua. Situația s-a restabilit numai după sosirea a șase care de luptă germane.

Motto: „România Mare nu este numai un apogeu politic și militar, ci și o mare impulsiune dată energiei românești. Această impulsiune se va resimți în curînd. Toate puterile de muncă, în toate direcțiile, se vor intensifica. Va fi o încordare uriașă, încordarea unui neam întreg, căruia i s-au dărîmat zăgazurile. Forțele descătușate vor năvăli tumultuoase pe toate tărîmurile de activitate. Pretutindeni vom vedea energia românească extinzîndu-și manifestarea. În viața economică, precum și în cea financiară, în viața politică sau culturală vom întîlni puterile aceluiași neam, desfășurate în toată amploarea spre a crea”. (Pamfil Șeicaru, Principii de politică națională, 1919) „Noi am căutat să-i facem pe basarabeni, pe toți basarabenii, să vadă că Nistrul nu este numai o graniță între două țări, ci este un hotar între două lumi distincte și că orientarea Basarabiei trebuie să se întoarcă pentru totdeauna dinspre Răsăritul slav al anarhiei, spre Occidentul originii și viitorului nostru”. (Onisifor Ghibu, Trei ani pe frontul basarabean, 1927)

1. Învățămîntul – știința de carte a populației (5) Extinzînd la scara întregii provincii constatările lui D. Barbu, evoluția științei de carte în Basarabia interbelică a urmat, în linii generale, trei etape: a) 1920-1924 – ofensiva școlii a fost așa de viguroasă, încît a reușit să coboare analfabetismul populației de la 59% la 52%; b) 1924-1927 – o staționare a analfabetismului; în același timp, analfabetismul feminin începe să scadă din 1924 și ajunge sub 52% în timp de 15 ani; c) după 1928 acțiunea școlii devine tot mai viguroasă, respectiv, analfabetismul a pierdut teren, an cu an, ajungînd la 40% către finele perioadei interbelice. Grație tuturor eforturilor depuse, la finele perioadei interbelice s-a putut constata în Basarabia o reducere fără precedent, comparativ cu perioada de pînă la 1918, a ponderii populației analfabete în totalul populației și, respectiv, o creștere a numărului știutorilor de carte în ritmuri categoric superioare celor din perioada antebelică. Studii științifice riguroase au demonstrat că satul basarabean „are nevoie de carte și caută cartea”, cultura a pătruns în acei ani în straturile cele mai largi ale populației, toate acestea grație conștientizării necesității adoptării și implementării, la nivel național, a conceptului de „cultură integral”, acest lucru presupunînd o acțiune simultană atît în domeniul cultural, cît și în cel sanitar și economico-social.

2. Știința (1) După 1918, atît direcțiile cît și, mai ales, conținutul cercetărilor științifice realizate de oamenii de știință din Basarabia, s-au modificat radical. Știința basarabeană a devenit parte integrantă a științei românești, a patrimoniului cultural și civilizațional românesc. În contrast pozitiv cu perioada țaristă, cînd cele mai talentate cadre științifice naționale activau în diferite centre din cadrul Imperiului țarist (Odessa, Kiev, Sankt Petersburg, Moscova), în anii ce au urmat Unirii Basarabiei cu România au fost create primele centre de cercetări științifice de talie europeană. În perioada dintre cele două războaie mondiale, știința din Basarabia a evoluat în instituții specializate, în gimnazii, licee, secții departamentale speciale, la baze experimentale, dar și la Facultatea de Agronomie din Chișinău.

Perioada interbelică s-a caracterizat prin formarea și dezvoltarea unor importante școli științifice, prin afirmarea unor adevărați savanți, și nu numai la scară națională, ci și europeană și internațională. Între aceștia se evidențiază istoricii Nicolae Iorga și Gheorghe I. Brătianu, medicii Nicolae Paulescu și Constantin I. Parhon, matematicienii Gheorghe Țițeica și Dimitrie Pompei, inginerii Henri Coandă și Ștefan Procopiu, geograful Simion Mehedinți și sociologul Dimitrie Gusti, biologul Emil Racoviță și mulți alții. Ca parte integrantă a științei românești, remarcabile au fost contribuțiile oamenilor de știință basarabeni Eugen Bădărău (chimie), Anatolie Coțovschi (medicină), Nicolae Donici (astronomie), Nicolae Moroșan și Teodor Văscăuțeanu (geologie), Gheorghe I. Năstase (geografie), Nicolae Dimo, Nicolae Florov și Pimen Cupcea (agronomie), Petre V. Ștefănucă (etnografie), Ion Savin (filozofie) etc.

Un rol important în progresul cultural și științific al Basarabiei a aparținut școlii superioare - facultăților de Teologie și Agronomie ale Universității din Iași, precum și celor trei conservatoare particulare: „Unirea”, Național și Municipal, care au constituit veritabile așezăminte de învățămînt superior în perioada interbelică. Solemnitățile prilejuite de inaugurarea la Chișinău a Facultății de Teologie au avut loc la 8 noiembrie 1926, iar deschiderea Facultății de Științe Agricole s-a produs la 9 aprilie 1933, în ziua celei de-a 15-a aniversări a Unirii Basarabiei cu România. Date fiind ponderea și importanța agriculturii în economia Basarabiei și în modul de viață al populației acesteia, o atenție specială în perioada dintre cele două războaie mondiale a fost acordată dezvoltării învățămîntului agricol, aproape inexistent pînă în 1918. O activitate importantă în această direcție a desfășurat Școala Națională de Viticultură din Chișinău; aici cursurile durau 4 ani, ultimul an fiind rezervat activității practice. Școala avea un internat pentru 100-120 de elevi, plantații și material didactic (cabinete și laboratoare), o stațiune experimentală de viticultură și vinificație (cu secțiunile viticultură, agroecologie, microbiologie). (va urma) Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu (fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)

Jurnal de campanie (4)

Bătălia de la Stalingrad (1) Marea confruntare din vara-toamna anului 1942, prelungită şi în iarna ce a urmat, desfăşurată în sudul teritoriului sovietic, este cunoscută sub denumirea generică de „Bătălia de la Stalingrad”. A fost o încleştare gigantică între Uniunea Sovietică, membră, de la 1 ianuarie 1942, a Coaliţiei Naţiunilor Unite, şi Germania, ce îşi crease, la 27 septembrie 1940, propria alianţă: Axa Berlin-Roma-Tokyo. Rezultatul ei a influenţat într-o manieră decisivă configuraţia conflictului, determinînd preluarea iniţiativei strategice de către Armata Roşie. În fapt, declinul Wehrmacht-ului pe Frontul de Est a început în decembrie 1941, cînd Blitzkrieg-ul german a sucombat în faţa Moscovei şi a devenit ireversibil după bătălia de la Kursk (4 iulie-23 august 1943). În bătălia de Stalingrad au luat parte în tabăra germană şi aliaţii mai mici – italieni, unguri, slovaci, spanioli, aceştia din urmă sub forma unor unităţi formate pe baza voluntariatului, întrucît Spania, istovită în urma războiului civil, a refuzat oferta germană de a participa la atacul împotriva Uniunii Sovietice.

Printre actorii acestei încleştări teribile s-a aflat şi un corp expediţionar român, ce a numărat, numai în zona Stalingrad, peste un sfert de milion de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi. Prin această participare consistentă, România a fost al doilea aliat al Germaniei în campania din vara anului 1942.

La sfîrşitul anului 1941, mai toată lumea credea că războiul început de România la 22 iunie 1941, cu scopul recuperării celor două provincii răpite de sovietici la sfîrşitul lunii iunie 1940, era deja un capitol de istorie.

Basarabia şi nordul Bucovinei fuseseră recuperate la 26 iulie 1941, Armata română ocupase şi Odessa după o bătălie sîngeroasă, care-i arătase din plin slăbiciunile, la 8 noiembrie 1941, de Sfinţii Mihail şi Gavril, ziua onomastică a şefului statului român de atunci, Regele Mihai I. Avusese loc o amplă paradă militară, iar militarii români trecuseră pe sub Arcul de Triumf, act ce le omagia jertfa pe cîmpul de luptă. Dar, pentru observatorii avizaţi lucrurile nu stăteau deloc aşa. La începutului lunii decembrie 1941, Statele Unite ale Americii au intrat în război, ca urmare a atacului japonez de la Pearl Harbour, ceea ce a determinat mondializarea conflictului, iar la 1 ianuarie s-a constituit oficial Coaliţia Naţiunilor Unite. Pe Frontul de Est, contraofensiva sovietică de la Moscova (5 decembrie 1941-7 ianuarie 1942) a provocat prima înfrîngere majoră Wehrmacht-ului, armata germană împotmolindu-se în cîmpia rusească. Toate acestea evidenţiau faptul că războiul era departe de a se termina, iar perspectiva victoriei germane devenea tot mai incertă. În aceste condiţii, liderii de la Berlin au conştientizat necesitatea de a suplimenta forţele pentru a înclina balanţa în confruntarea cu Uniunea Sovietică, aşa că au făcut apel la aliaţi pentru ca aceştia să-şi sporească contribuţia la război. Această decizie a conducerii germane venea în contradicţie cu opiniile anterioare, Hitler avînd păreri proaste despre capacitatea de luptă a aliaţilor mai mici.

Nici situaţia României nu era mai bună, întrucît la sfîrşitul anului 1941 a intervenit starea de război cu întreaga Coaliţie a Naţiunilor Unite. Relaţiile cu Marea Britanie s-au deteriorat continuu, odată cu încadrarea Bucureştiului în sfera de influenţă germană. În octombrie 1940, Foreign Office-ul lua deja în considerare întreruperea relaţiilor diplomatice cu România. R.A. Butler, subsecretar de stat parlamentar la Foreign Office, declara în Camera Comunelor, la 20 noiembrie 1940, că, din punctul de vedere al guvernului britanic, autorităţile române „nu se mai aflau în controlul deplin asupra propriei lor ţări şi a politicii lor externe”. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

10

Nr. 1546

l

21 – 27 iulie 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Frigiderul răcește, reșoul încălzește, radioul vorbește Î

n volumul intitulat ,,Degeaba cîntă cucuveaua” și apărut la Editura ,,Viață și sănătate”, în anul 2016 – că roman nu-l putem considera, chiar dacă numără 280 de pagini și este împărțit în 38 de capitole, plus o introducere și un epilog. Întrucît îi lipsesc elementele structurale obligatorii, cum ar fi epicul îmbîrligat, cu acțiuni paralele și întrepătrunzîndu-se, bașca un număr mare de personaje dotate cu adîncimi psihologice și trăiri impresionante. Ce mai, o lume întreagă. Prin urmare, în acest volum, autorul Lucian Cristescu imaginează un personaj principal de vreo 50-55 de ani, profesorul de gimnaziu Florea Costache, din București. Căruia i se întîmplă o chestie tare nasoală: de la o vreme, tot sîcîindu-l niște junghiuri în burtă, bănuiește că ar avea musai un cancer gastric și se duce la policlinică săși facă analizele. Și pînă să-i vină rezultatul, cade în fandacsie, ca orice român. Drept pentru care, începe să se pregătească pentru ,,marea trecere”, cum o denumise Lucian Blaga. Deocamdată, discret și doar la nivelul mentalului, participînd la înmormîntările altora. Cum ar fi cea a lui nea Nicu, unchiul nevestei, un bețiv și un stricat ce nu s-a pomenit. Și, profitînd de împrejurare, îi consultă pe cei 2 popi prezenți la eveniment: cum e cînd o mierlești, unde se duce sufletul și ce face acolo?

La fel se întreba - ,,Cum o fi?” – și tînărul poet Dumitru Iacobescu din ,,Generația tuberculoșilor”. Prin urmare, muribundul nostru, care numai muribund nu era, căci se ducea la școală, dădea teze elevilor și se împrietenise cu părintele Ilarie, proful de Religie, începe să frecventeze înmormîntările și învață cum e cu obiceiurile și tradițiile noastre specifice. Ba chiar se pune pe citit literatură de specialitate – Hașdeu, Mircea Eliade, Ovidiu Bârlea, Corneliu Dan Nicolae și străini: King James, din Secolul al XVII-lea, sau mai cunoscutul Raymond Moody. Și întrucît o nenorocire nu vine niciodată singură, ca orice om care nu prea se omoară cu munca – întrucît profesorii sînt plătiți după norma didactică de 18 ore săptămînal, la care se adaugă și cele 2 luni și jumătate de concediu de odihnă plătit -, Florea Costache al nostru cade și într-o depresie cît se poate de enervantă și lipsită de cel mai mărunt fior liric. Fiindcă dacă ar afla consoarta Margareta ce tîmpenii îi trec prin cap, i-ar sfîșia mestecătoarea pînă la urechi: - Ce cancer, bă, prăpăditule! Păi, la căcatul de leafă pe care mi-o aduci acasă, n-ai merita nici o cană cu apă... ezi dacă nu-l citise pe Dumitru Constantin Dulcan, autorul cărții ,,Mintea de dincolo”? I s-ar mai fi temperat frica de moarte, unul dintre misterele care ne tulbură existența. Acestea au fost expozițiunea și intriga, ce-i drept cam lungi. Mai departe, desfășurarea acțiunii este structurată pe oximoronul: cel care crede în cele sfinte și în magie, pînă la bigotism, adică mătușa Dorabella de la Cîmpina, adepta spiritismului practicat de bătrînul Hașdeu; și de partea cealaltă, ateul convins, fanaticul marxist, tov. Spiridon, fost ofițer disponibilizat prin desființarea unității militare de la Găești. Mai mult ca să facă bășcălie de credincioși, el avea un caiet, unde își însemnase totul despre practicile de înmormîntare de la noi, cu terminologia aferentă, cele mai multe rămase din perioada precreștină, dar și cîteva mai dincoace, după Christos. Strigoi... magie albă (neagră)... ortul popii... pomană... migrația sufletului... iar Florea habar n-avea de aceste practici, păgîne sau creștine, deși era profesor și pretindea că citise atîtea despre istoria religiilor. Și respectînd regulile narațiunii de dimensiuni medii și lungi, care te obligă să complici epicul, Lucian Cristescu desparte cursul cărții în 3 afluenți. Pe Florea, prins cu izmenele în vine de acest război dintre ăia și ăia, căci pe vremea sa nu se făcuse Religie în școală, îl bagă la reciclare și, pentru început, îl pune să meargă în urma unchiului Nicu, închipuindu-se pe sine rece și cu mîinile pe piept. Pe coana Margareta, rămasă la casa mortului, să rînduiască parastasul după tipic. Și pe Cezar, fiul lor, să participe la o ședință de spiritism ținută în castelul lui Hașdeu de la Cîmpina, unde fusese tîrît de malefica Dorabella. De unde se întoarce acasă pe trei sferturi nebun. Căci, intrînd în ghearele necuratului, află 3 lucruri fundamentale. Că, fiind un spirit ideal, va ajunge o somitate în branșă. Că taică-su are într-adevăr cancer și va muri curînd. Și că Liza, iubita lui, care venise și ea la

V

înmormîntare, văzînd pe ce drum a apucat-o, îl va părăsi. Însuși Diavolul îl vizitează la domiciliu și, nedîndu-i timp să-și revină, îi vorbește despre magia voodoo, ocultism, levitație, hipnoză, percepție extrasenzorială, extratereștri și alte nenorociri. Ba îi recomandă și o bibliografie minimală: ,,O călătorie în supranatural”, de Roger Morneau, ,,Ruleta psihică”, de George Vandeman, ,,Istoria spiritismului”, de Arthur Conan Doyle (care a fost și un mare spiritist, nu numai părintele detectivului Sherlock Holmes). Vă închipuiți ce balamuc era pe capul coanei Margareta: îi ia casa foc, bărbatul pe moarte, fiul – prizonierul dracilor, ce mai, Bălăceanca scria pe dînsa. i cum se întîmplă adesea, în momentele de cumpănă, și ea începu să creadă în eresuri și să frecventeze o ghicitoare din Dudești. Întîmplător sau nu, taman acum intră în scenă soții Hanellore și Hans Schuler, de religie evanghelică, și Virgil Demetrescu, adventist de ziua a șaptea. Văzînd ignoranța condamnabilă a familiei Costache în cele bisericești, eminamente ortodoxă, ei se oferă să-i lumineze. Și scoțînd la iveală cîte o Biblie, încep să parcurgă unele pasaje, explicînd că viața este o luptă dusă la hotarul dintre două lumi. Una vizibilă, materială și perisabilă, ceea ce știau și ei, și cealaltă, invizibilă, imaterială și eternă. Rezultatul acestei bătălii este condiționat de atitudinea pe care o avem față de lumea invizibilă. Aici este cheia existenței noastre. Și cum soții Costache se plîng că, în urma participării lui Cezar la ședința de spiritism de la Cîmpina, dracii, foarte obraznici, au început să le terorizeze familia și casa, devenind, vorba poetului Minulescu, ,,parte cu ei”, misionarii noștri se gîndesc să-și mai spele din păcate, făcînd niscai prozeliți.

Așa că pornesc, pe cont propriu, asaltul, începînd cu niște explicații mai simple. Anume că dracii (sau demonii, sau ,,zeii cei răi”) sînt la origine niște îngeri căzuți. Conduși inițial de Lucifer, ei s-au sumețit împotriva lui Dumnezeu.

Dar Dumnezeu i-a pedepsit, aruncîndu-i pe Pămînt și, de atunci, încornorații mișună printre oameni și îi îndeamnă la tot felul de rele și, cînd e cazul, pedepsindu-i aspru.

Dacă-i așa, cum scăpăm de ei? Simplu: supunîndu-ne lui Dumnezeu. După cum urmează: respectînd strict cele 10 Porunci; rugîndu-ne zi-de-zi și ceas-de-ceas; citind viețile sfinților și căutînd să nu le repetăm greșelile; postind. Să nu uităm: dacă facem voia lui Dumnezeu, ne împotrivim Diavolului. Văzînd că întreaga familie Costache asculta interesată, Hanna, Hans și Demetrescu prind curaj și încep interpretarea Bibliei cu ,,Vechiul Testament”, cînd Dumnezeu l-a făcut pe Adam din țărînă. Apoi, a suflat peste el ,,suflarea de viață”. Așadar, a tras concluzia dl Demetrescu, care era inginer și ajunsese să vadă în jurul său numai formule (după modelul lui Einstein): ,,A (țărîna) + B (suflarea) = C (suflet)”. Suflarea de viață este precum curentul electric, o energie, care pune în mișcare tot ce e viu, oameni, animale, plante. Toate trupurile au suflet, care, la expiere, iese prin cap, după cum propovăduiesc și teoriile moderne atunci cînd se referă la moartea clinică. ,,E ca la frigider, nene Floreo, continuă dl Demetrescu.

Reșoul sau radioul. Curentul electric (adică suflarea de viață) alimentează fiecare aparat în parte, dar constituția lor tehnică este diferit organizată și aparatele acționează diferit: unul răcește, altul încălzește, altul vorbește. Așa e și cu viețuitoarele pe pămînt, fiecare acționează în felul său”. Și cum profesorul părea că n-a înțeles nimic, interveni Hans Schuler, care era filozof: ,,Sau ca la electroliza apei, mănțelegi? Într-o baie cu apă, bagi curent și ce se întîmplă?

(– Te curentezi?) Nu. Apa se disociază în elementele componente, doi atomi de hidrogen și unul de oxigen, după care dispare cu totul... Așa e și la moarte...!”. rice părere puteai să-i ceri lui Florea, care mai citise cîte ceva în viața lui, dar nu să-l întrebi de moarte, că era bîtă. Plus că putea muri mîine-poimîine și nu-i plăcea o discuție despre acest moment. De aceea, dl Demetrescu interveni doct: ,,E ca la Ecleziastul, cap.

9/ 5, 6, 10, care zice: «Cei morți nu știu nimic și nu mai au nici o răsplată, fiindcă, pînă la pomenire, li se iartă. Și dragostea lor, și ura lor, și pizma lor, toate au pierit și niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare. Tot ce gîndește mintea ta să faci, fă aici, pe pămînt, căci, în locuinăța morților, unde vei merge, nu este nici lucrare, nici înțelepciune»”. Dar și Hans de colo: ,,Ia ascultați aici, Daniel, 12/ 2: «Mulți dintre cei ce dorm

S

O

în țărîna pămîntului se vor scula numai la Judecata de Apoi: unii pentru viața veșnică, și alții pentru ocnă și rușine veșnică»”. De fapt, cei doi propovăduitori nu erau niște lumini, ci niște dogmatici, fiecare în religia sa... Și astfel de adunări s-au tot ținut în casa familiei Costache. Dar efectul lor asupra lui Florea era invers: păi, dacă sufletul nu-i trup, cum poate suporta foamea și setea? Că doar n-are gură și pîntec... Un’ se duc coliva și colacii noștri?... nsă, într-o noapte, o cucuvea a poposit pe casa lui Florea. Noroc cu vecina care a ușuit-o... Nu-i a bună, coană Margareto... Acest eveniment l-a făcut pe Florea să fie mai cu luare aminte la prelegerile celor 3 oaspeți din casa lui. A doua zi, i-a bătut la ușă părintelui Mărășescu, să-l lămurească despre moarte și suflet, că dacă nici popii n-or știi... Fiule, i-a răspuns sfinția sa, moartea e rea, că te ia de lîngă cei dragi; dar e și bună, că desparte sufletul de trup și-l duce în lumea drepților, la Dumnezeu... și altele de-astea, pe care le știa și el, și se întoarse acasă cu sufletul ca plumbul. Familia lui trecea prin momente cumplite. Mai întîi, diavolii, care începuseră să-i bîntuie casa și să-i dea foc la acoperiș.

Iar acum, cucuveaua. Toată nebunia familiei Costache pornise de la moartea lui nea Nicu de la Titu. ...Ia mai zii, dom’le Demetrescu, din Biblia dumitale, făcu Florea, total deznădăjduit... Păi, da: moartea e un somn, cînd vine nu mai știi nimic... Dar visele ce sînt? Și cînd dormi iepurește și simți tot ce se întîmplă în jurul tău?... Nu, moartea e un somn profund, fără vise și fără să știm de noi. Este ca o dispariție... Dar sufletul?... Sufletul moare odată cu trupul și se duce cu el în groapă. Iar de înviat, înviază la Învierea de Apoi.

Dar aceasta se întîmplă numai cu cei care au dus o viață în rugăciuni și cumpătare... Florea ridică o sprînceană și dete să întrebe: cînd murim, sufletul nu se duce acolo, în Cer, alături de îngeri? Dar se abținu, fiindcă înțelese că, la urma urmelor, asista doar la o interpretare a Bibliei.

Non omnis moriar! Doar la Învierea de Apoi lucrurile vor intra oarecum în normal? Cu excepția păcătoșilor care vor rămîne pe vecie morți. Spre sfîrșit, lui Florea i se păru că există două feluri de Biblii: cele cu o cruce pe copertă, cum era a lui, și cele fără cruce. În cele cu o cruce scria: ,,Căci trupul cel putrezitor îngreuiază sufletul și locuința cea pămîntească și mintea cea plină de griji”.

Iar în celaltă, a soților Schuler și a lui Demetrescu, scria altceva: ,,Dumnezeu își va scăpa morții din locuința morților”. Asta însemna, gîndi Florea, că există și trup, și suflet, două entități diferite. Trupul e aici, sufletul e în Rai sau în altă parte și va veni de sus în trupul ajuns țărînă, și se va anima. Și mai reținuse ceva: ,,Moartea dintîi”, cînd toată lumea o mierlește și intră în pămînt.

Urmează Învierea de Apoi, cînd cei care au făcut numai bine vor rămîne veșnic vii. n ziua următoare, pe la 6,30 dimineața, cucuveaua a cîntat iarăși pe casa lui Florea.

Fără să aibă ceva cu biata pasăre, s-a dus la dispensar și a aflat că are cancer. Sper că boala mea să fie spre prima moarte, gîndea el. Măcar de-ar fi spre slava lui Christos... Chiar și Socrate, înainte de a bea otrava, susținea aceeași idee. La fel și cei 13 Părinți Apostoli, începînd cu Clement din Roma (cca. 96 î.Chr.) și pînă la Melton din Sardes (170 d.Chr.).

Desfășurarea acțiunii, întinsă pe celelalte 4 pagini, ne-a lămurit prin ce incertitudini a trecut familia Costache care, pînă atunci, tratase superficial chestiunea morții și a sufletului. Dar punctul culminant ni l-a făcut și mai simpatic pe eroul principal. Supunînduse rugăminților familiei, el s-a operat și a trecut pe citostatice. Dublate de o dietă bazată numai pe sucuri de legume și fructe. Și uite-l că n-a murit nici pînă în 2016, cînd a apărut cartea cu o bufniță pe copertă. Prin urmare, numai în eresuri pasărea este aducătoare de nenorociri, și nu merită prigoana omului. Sau, cum spunea poetul Mihai Beniuc, într-o cu totul altă împrejurare: ,,În zadar transpiră fruntea voastră galbenă ca ceara,/ Nu puteți să puneți în lanțuri primăvara!”. Ba, dintre cunoscuții mei, sînt destui care trăiesc această incertitudine: unde se duce sufletul cînd se duce? Inclusiv subsemnatul care, citind anterior ,,Mintea de dincolo”, cartea lui Dumitru Constantin Dulcan, îmi luasem de-o grijă cu obștescul sfîrșit, gîndindu-mă că dincolo îmi voi revedea părinții, colegii de școală și de serviciu, prietenii, dar, mai ales, iubitele. Tineri cu toții, căci sufletele nu depășesc vîrsta de 30-33 de ani.

PAUL SUDITU

Î

Î

RM

Nr. 1546

l

11

21 – 27 iulie 2020

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (2) Timpul era de partea noastră și nu aveam de gînd să irosim nici o resursă. Am întipărită adînc în suflet o perioadă a copilăriei, pînă aproape de patru ani, extrem de încețoșată, dar confirmată de fotografii. Am copilărit prin colbul de la marginea drumului, prin livezile bogate, prin pădurile ademenitoare și lanurile nesfîrșite ale unei cîmpii care se contracta de la an la an. Nu aveam noțiunea timpului, nu aveam nimic care să măsoare dragostea pe care o ofeream necondiționat naturii, și nu concepeam să existe nimic care să ne oprească din goana nebună, de zi cu zi, care ne îndemna să cucerim spațiul care ne fusese oferit. Noi, acei copii ai anilor ʼ70, eram cuceritorii. Îi mulțumesc în fiecare zi lui Dumnezeu pentru acele clipe trăite la maximum.

De cîte ori mă gîndesc la fericirea trăită în locurile copilăriei, de cîte ori viața îmi poartă pașii în satul natal, îmi amintesc cît de mult mi-a oferit și cît de puțin am fost eu în stare să întorc.

Primăvara (1) Razele soarelui se strecurau pișicher printre cutele draperiei, mîngîindu-mi cald pleoapele și îndemnîndumă să mă trezesc. Mă întind mai apăsător pe pat și încerc să îl cuprind cu brațele. Nu aveam nici o dorință de a deschide ochii, așa cum nici la grădiniță nu prea aveam chef să merg, mai ales că Grațiela, fata care îmi plăcea mie, nu venea azi. La fereastră se simte o mișcare, și o mînă își face apariția, fluturîndu-și degetele micuțe. E Alin, el mereu se trezește devreme. Nu putea fi altfel în dimineața asta.

- Hai, scoală! Azi mergem la gîrlă! Am înțeles că a venit apa mare, îmi zice el mai mult strigînd, fapt pentru care îl urăsc și în prezent.

Mă întind mai apăsat în pat, mă întorc cu fața la perete și mă prefac că dorm adînc. Nu aveam nici cea

mai mică dorință să mă trezesc, să mă îmbrac, să mă duc la gîrlă, chiar dacă ,,apa era mare”, cum zicea el.

Nu aveam nici un chef de pescuit.

- Hai, hai, hai! Le zicem că mergem la grădiniță, striga prietenul meu de joacă.

- Stai, măi! Lasă-mă și pe mine să mai dorm puțin.

Mergi tu înainte și vin și eu. Nu înțeleg… tu nu poți să dormi, de ce vii așa, cu noaptea-n cap?

- E deja 8, hai să mergem!

Văzui că nu am nici o cale de cîștig, iar în camera cealaltă auzeam zgomotul pe care, de obicei, mama mare îl făcea cînd se punea problema să mă ia pe sus și să mă trimită la grădiniță. Fiind în inferioritate, am cedat. M-am ridicat încet, zăbovind pe marginea patului, bălăngănindu-mi picioarele fără un rost anume.

- Stai și tu la poartă, că vin, strig spre fereastră fără chef, fără vlagă, dar cu o puternică senzație de foame.

Am coborît și, agățîndu-mă de ușă, făcui un pas mare peste pragul care despărțea cele două odăi ale căsuței bătrînești unde locuiam împreună cu bunicii mei.

Mama mare, Nicula, trebăluia prin cameră. Mă ținti cu privirea și, fără nici un fel de emoție, îmi prezentă implacabil programul.

- Dorinele, hai, mergi la grădiniță, educatoarea așteaptă un pachet de la mine și i-am spus că îl trimit prin tine. Treci și mănîncă și vino să te îmbrac.

- Chiar azi trebuie să îi duc pachetul? Mîine nu se poate? Mă eschivez, dar constat că nu am foarte mari șanse de cîștig. Cînd era vorba de a se impune, bunica mea știa cum să o facă. O priveam cum se învîrtea prin cămăruța care, în acei ani, mi se părea enormă, făcînd naveta între aragazul din colț și bufetul din partea opusă.

Ghiozdănelul meu era pregătit de plecare, așa cum era și uniforma – un fel de rochiță albastră. Priveam acel ,,ghiozdănel”, o cutiuță din tablă, verde pal, cu model

Dosare secrete ale Istoriei (74) Enigma Martin Bormann (4)

„Am convingerea că Martin Bormann e încă în viaţă”. FRITZ BAUER, procuror general de Hessa Gerda Bormann era încîntată de pleaşca peste care dăduse preaiubitul ei Martin. O preţuia aşa de mult pe Manja! Copiii erau atît de ataşaţi de ea! Şi era o gospodină bună! Gerda nu-şi mai dorea decît un lucru: ca Manja să aibă cît mai repede un copil cu bărbatul ei: „Ai să ai tu grijă fără-ndoială de asta”. Şi-l mai sfătuia să aibă grijă ca cele două neveste ale lui „să facă copil alternativ, pentru ca întotdeauna una din ele să fie la dispoziţia sa”. Cel mai bun lucru ar fi ca Manja şi viitorii ei copii să vină să locuiască împreună cu ea, cu Gerda, în casa lor de la Obersalzberg. „Nu e posibil ca ea să nu facă copii, te cunosc eu prea bine în privinţa asta!“, spunea ea mereu. Şi declara dinainte că faţă de copiii Manjei ea avea să fie ca o a doua mamă. Exista un singur motiv de îngrijorare: „Cu toate că Manja nu e o credincioasă în adevăratul sens al cuvîntului, ea nu s-a lepădat, totuşi, definitiv de religia creştină”. Gerda îşi sfătuia bărbatul să-i dea Manjei cărţi şi s-o lămurească încetul cu încetul în această privinţă.

Curînd, Gerda şi Martin Bormann au început să dorească să legalizeze această legătură. Gerda pretindea că e absolut convinsă de necesitatea unei legi care să îngăduie căsătoriile duble „în interesul poporului”. La 10 februarie 1944, ea îi scria lui Bormann, la cartierul general al führerului: „Fiecare om sănătos la trup şi la minte ar trebui, în calitate de membru folositor al comunităţii naţionale, să se gîndească la posibilitatea de a mai centracta încă una sau două căsătorii în afară de cea legitimă. Desigur, statul ar trebui să recunoască aceste legături şi să garanteze celei de-a doua şi celei de-a treia soţii aceleaşi condiţii de trai ca şi celei dintîi.

Natural, împreună cu copiii lor, ele ar trebui să aibă o casă proprie, în care capul familiei să vină în vizită cam la cincisprezece zile o dată. Asemenea legături ar fi cît se poate de fericite, fiindcă soţul, eliberat de grijile cotidiene, ar avea mintea liberă”. Gerda a mers chiar pînă acolo încît a redactat textul autorizaţiei pe care legea urma să-1 sancţioneze; în cazul lui Martin Bormann, era suficientă următoarea atestare: „...

Eu, de comun acord şi cu asentimentul soţiei mele Gerda, doresc să contractez cu M... o căsătorie dublă în interesul poporului”. Cît despre Gerda, ea n-avea să scrie decît atît: „Eu, Gerda Bormann, născută Buch, îmi dau consimţămîntul pentru proiectul soţului meu de a contracta cu M... o căsătorie în interesul poporului”. Şi această admirabilă scrisoare se încheia cu următoarea întrebare: „Ce părere ai?“. *** Aliaţii debarcaseră în Vest. Armata lor trecuse Rinul. Din Est, diviziile sovietice înaintau impetuos spre inima Germaniei. Bormann nici nu se sinchisea.

Pentru el nimic nu se schimbase. Îşi continua cu perseverenţă munca lui asiduă, interpretarea zilnică şi activă a naţional-socialismului: „Führerul e führer! – îi scria Bormann soţiei. El e mai presus de orice critică.

Ne depăşeşte pe toţi, ca Vîrful Everest. Şi trebuie să-i fii întotdeauna recunoscător, chiar dacă, atunci cînd e furios, te dă afară...”.

Numai că sănătatea acestui „Everest” era din zi în zi mai şubredă. Cel mai ciudat lucru era că Bormann, tocmai din exces de servilism, era în mare măsură vinovat de aceasta. El îl proteja pe doctorul Morell, pe care i-1 plasase lui Hitler. Morell practicase înainte medicina într-un cartier mărginaş al Berlinului, unde poliţia îi închisese în repetate rînduri clinica lui clandestină.

Hitler suferea de spasme ale colonului. Morell îi calma

floral, care mă aștepta cuminte pe masă. Știam ce aveam înăuntru, ca în fiecare zi, de altfel: pîine unsă cu untură și cîteva eugenii.

- Mînci ceva, uite, ouă ochiuri, sînt reci, spune ea, punînd în fața mea o farfurioară pe care tronau două ouă ochiuri incredibil de bine făcute, așa cum îmi plăceau mie, lîngă care se „odihneau“ cîteva felii de castrevete și o roșie. Am înfulecat bunătățile și am purces să mă îmbrac, nu înainte de a mă spăla pe ochi și pe dinți, așa cum cerea protocolul.

Afară, primăvara se instala încet peste sat, natura își reintra în drepturi, așa că statul în casă nu mai era o opțiune. Iarna fusese așa cum ne dorisem toți copiii: plină de zăpadă, de bucurii. Primăvara promitea să fie doar o extensie superbă a iernii ce tocmai se terminase.

M-am îmbrăcat încet, nu știam încă să mă încalț singur, așa că ajutorul bunicii îmi era necesar, așa cum și îmbrăcatul ,,rochiței”, al uniformei, intra tot în atribuțiile ei. Pentru că bunicii erau lîngă mine mereu – în fapt, la vremea aceea părinții erau niște străini care, din cînd în cînd, în goana lor spre realizările profesionale, se mai opreau în satul nostru uitat de lume pentru a mă vedea sau pentru a-l mai ,,cuminți” pe fratele meu ceva mai mare, cu care, de altfel, eu nu prea mă înțelegeam.

Bunica îmi dădu pachetul pentru doamna educa­ toare, îmi puse ghiozdănelul în mînă și mă expedie spre poartă.

Pe bancă, la drum, Alin își exersa aruncatul cu pietre spre un stîlp de telegraf și mai striga din cînd în cînd după mine.

- Stai, că nu mergem la gîrlă – zisei – am de dus ceva la grădiniță. Chiar a venit apa mare? Sînt peștii la suprafață, ca anul trecut?

- Nu, pești afară nu sînt, dar Nică zice că se duce la pește după școală, așa că mergem și noi să vedem ce prinde. El merge cu alaiul. (va urma) T.T. aceste spasme dureroase dîndu-i nişte pilule preparate de el, un amestec periculos de stricnină şi beladonă.

Beladona îi paraliza reflexele, şi astfel scopul era atins, dar ea încetinea, în acelaşi timp, activitatea cerebrală a pacientului. De aceea, în compoziţia pilulelor intra şi stricnina, care, în schimb, îi excita puternic nervii. Doza maximă era de nouă pilule pe zi. La sfatul lui Morell, Hitler lua pînă la 20 pe zi. Curînd a fost apucat de un tremurat convulsiv şi i-a paralizat piciorul drept. Atunci au fost aduşi să-1 examineze trei medici renumiţi.

Aceştia l-au acuzat pe doctorul Morell că l-ar fi otrăvit pe Hitler „din incapacitate”. A intervenit Martin Bormann.

El a pus să fie examinate pilulele de către un „specialist”, un individ în slujba lui. Apoi, triumfător, a venit cu un certificat în care era atestată „totala lipsă de nocivitate a medicamentului”. Cei trei doctori care dăduseră semnalul de alarmă au fost şterşi de pe lista medicilor.

Li s-a interzis chiar să-şi mai exercite profesiunea. Unul dintre ei, doctorul Brandt, a îndrăznit, la puţin timp după aceea, să-i trimită lui Hitler „un raport îngrijorător cu privire la starea sanitară din oraşele Reichului care fuseseră bombardate de aviaţia aliată”. El a fost arestat şi condamnat la moarte. În dosarul lui s-a găsit raportul transmis de Bormann lui Hitler. Hitler, care devenise incapabil să mai scrie lizibil din cauza tremurului mîinii sale, a mîzgălit pe margine nişte cuvinte fără noimă: „Porc, pui de năpîrcă, asasin, să fie omorît...”.

Cîteva luni mai tîrziu, cînd Hitler însuşi a încetat să mai aibă încredere în Morell, Bormann avea să-1 părăsească pe doctor fără nici o remuşcare. Pentru el, dreptatea era întotdeauna de partea lui Hitler. Şi atunci, Bormann avea să vorbească cu dispreţ despre „şarlatanul ăla care-1 calcă îngrozitor pe nervi, circulă într-o limuzină ultraelegantă şi mai are tupeul incalificabil de a-şi păstra şoferul, un tînăr care de mult ar trebui să fie pe front...”. (va urma) ALAIN DECAUX

ROMNIA – 102

Centenarele Romniei Mari (9) În numărul 1538 al revistei, din 29 mai, ați putut citi prima parte dintr-un material mai complex, conceput și realizat sub semnul magic al unui buchet de Centenare (petrecute aproape simultan), într-o perioadă de grație unică a Statului Istoric format la 1 Decembrie 1918. Ca urmare a unor mișcări naționale determinante, circumscrise unei conjuncturi internaționale favorabile, anii 1918, 1919 și 1920 au trasat coordonatele României Mari, pecetluite cu jertfe umane și cu imense pierderi materiale. Despre episoadele care au generat aceste schimbări, cu tot cortegiul lor dramatic și emoțional, veți citi, în continuare, în paginile de mijloc ale ,,României Mari”.

obsesie bolnăvicioasă, care a ținut în priză (ține și în prezent) națiunea După cum și cît s-a scris pînă maghiară. Printr-o propagandă acum despre Trianon – la cei 100 persuasivă și perpetuă, guvernele de ani împliniți de la Conferința de maghiare, politicienii – inclusiv în Pace de la Versailles – se constată perioada regimului comunist – au o evidentă deosebire a tratării reușit să transforme proverbul latin acestui subiect în politica și presa ,,Vae victis!” (,,Vai de cei învinși!”) din România și Ungaria, abordat în într-o altă formulare metaforică: viziuni diferite (și la scări sociale ,,Divide et impera!” (,,Dezbină și diferite) în cele două națiuni. În stăpînește!”) – cu referire, în primul substratul interesului post Trianon rînd, la România. manifestat în cele două țări vecine, Neînțelegînd nici în ruptul deosebirea primordială între cele capului un lucru consemnat cu două viziuni asupra aceluiași destulă acuratețe de Istorie – anume fenomen s-a conturat chiar în Lordul Rothermere (1868-1940) că, din 1867, de la înfrîngerea timpul Conferinței respective, cînd este cunoscut în România mai militară de la Koniggratz, Imperiul românii – conștienți de faptul că Habsburgic s-a transformat în mo­ ales ca susținător fervent al întoarcerea Transilvaniei la Patrianar­hie dualistă (Austro-Ungaria), cauzei iredentiste maghiare.

Mamă era un fapt istoric împlinit ,,Ungaria Mare” deve­nind o amin-­ A rămas celebru, în această anterior Trianonului 1920 – au fost tire – Ungaria dezvoltă în conti­ direcție, articolul său ponderați în manifestări exuberante nuare obsesia Trianonului, punînd ,,Hungary’s place under the la aflarea verdictului final din 4 iunie la bătaie sume însemnate de bani și sun” (,,Locul Ungariei 1920. Aceasta a fost cauza atitudinii forțe umane – atît din țară, cît, mai generată de mersul Istoriei. Cea de-a sub soare”) din 1927, publicat ales, din diaspora. Referindu-ne la în „London Daily Mail“. doua cauză a manifestării noastre această ancorare în trecut – cu reale mai ponderate a avut sorgintea viziuni revizioniste – perioada în firea mai domoală a poporului român – trăsătură interbelică ne poate oferi cel mai elocvent exemplu caracteristică pămînteană, care, în afară de adoptarea pentru a ne susține teza. unor hotărîri bine gîndite și așezate, de multe ori La acestă perioadă face trimitere și patriotul român de ne-a pricinuit și pierderi – însușirea respectivă fiind origine maghiară, scriitorul și jurnalistul Hajdu Gyozo, interpretată de dușmani ca o trăsătură a lașității. în cartea ,,La mulți ani, singura noastră patrie natală, Pentru că acest dualism în comportamentul ROMÂNIA CENTENARĂ!”, publicată nu cu mult timp colectiv naște discuții și contradicții infructuoase, și înainte de a pleca dintre noi. Iată un citat reprezentativ: mai ales că nu ne-ar ajuta la configurarea virtuală a ,,Despre regimul Horthy din perioada interbelică se subiectului de față, lăsăm dezbaterea lui pe altă dată, poate spune în mod justificat că întreaga sa politică a trecînd acum hotarul la țara vecină, Ungaria. fost construită pe un revizionism al cărui scop a fost Plecînd de la sloganul ,,Nem! Nem! Soha!”, pe care recuperarea, prin orice mijloace, a teritoriilor pierdute l-am invocat de cîteva ori în acest serial, vecinii noștri de Ungaria. În scopul promovării programului său au făcut din cele 3 cuvinte un adevărat mod de viață, o revizionist, Mikloș Horthy și-a asumat – provocînd

Obsesia Trianonului

Monumentul anti-Trianon de la Budapesta – o rampă de piatră lungă de 100 metri îi conduce pe vizitatori de-a lungul numelor tuturor localităţilor din fostul regat al Ungariei spre focul etern înconjurat de un cuboid masiv din granit. În dreptul statelor care s-au născut din 1920 pe acest teritoriu se găsesc rupturi adînci.

tragedia întregii națiuni maghiare – încheierea unei alianțe cu Hitler și a intrat în al doilea Război Mondial săvîrșind cu cruzime deportarea a 600 de mii de evrei în lagărele morții”.

Adevărul relevat de un maghiar trăitor în România, cel care a înființat și a condus pînă la deces Asociația Culturală și de Prietenie ,,Egyutt-Împreună”, precum și revista cu același titlu bilingv, este un adevăr pe cît de real, pe atît de periculos. De ce? Pentru că și astăzi, în concepția unor politicieni maghiari – în frunte cu premierul Viktor Orban – este perpetuată linia lui Horthy, al cărui cult este în creștere, conducînd la formularea de aberații precum: ,,Maghiar este numai cel pe care îl doare Trianonul!”. Ce putem spune despre reacția unui român de etnie maghiară (dar, mai este acesta român, în condițiile date?) – este vorba de controversatul László Tőkés care, într-un impuls de antiromânism, ar fi rostit următoarea sintagmă: ,,Românii trebuie să-și ceară scuze maghiarilor din cauza Trianonului!”.

Luînd în calcul perioada mai apropiată de zilele noastre, remarcăm o hotărîre a Parlamentului ungar, de acum 10 ani, cînd s-a stabilit ca în fiecare an ziua de 4 iunie – ziua semnării Tratatului de la Trianon - să fie Ziua Unității Naționale – o zi consacrată unor discursuri politice care converg spre reînvierea unei atmosfere de doliu – ca semn al ,,morții” Ungariei Mari, atunci, la Trianon. Paralel cu inițiativa Parlamentului, odată cu apropierea datei de 4 iunie 2020 a intrat în horă și Academia de Științe Ungare care a desemnat o echipă de cercetare Științifică, numită ,,Elan-Trianon 100”, care a lansat un atac împotriva a ceea ce numim Conferința de Pace de la Trianon. Această grupare cu caracter revizionist a întreprins o amplă campanie de strîngere de semnături pentru revizuirea Tratatului de la Trianon de către Marile Puteri semnatare, pe motivul declarării ilegale a acestui Tratat. În vederea ,,autentificării” autorizate a acestei acțiuni, cererea, alături de semnături, trebuia să ajungă pe masa Curții Internaționale de Justiție de la Haga.

Dacă Parlamentul și Academia de Științe s-au reactivat, aducînd în prim-plan obsesia Trianonului cu varianta morbidă a Ungariei, nu putea rămîne mai prejos nici Guvernul de la Budapesta, în frunte cu primul-ministru Viktor Orban (de altfel, cel mai înfocat și mai vocal personaj în susținerea revizuirii Tratatului de la Trianon și, de asemenea, în adresarea de invective la adresa României chiar de pe teritoriul nostru național). În acest sens, pentru a-și ,,martiriza” soarta, Guvernul ungar și-a asumat un proiect care, chiar dacă nu este inedit în filosofia gîndirii extremiste, este destul de original – înființarea unui Memorial anti-Trianon, circ național pentru care a scos din visteria budapestană o sumă frumușică: 15 milioane de euro. Văzînd acest proiect malefic, îl pot descrie ca atare: imaginați-vă o construcție impresionantă din beton (un fel de rampă sau placă, depinde cum veți interpreta acest edificiu) lungă de 100 de metri, cu doi pereți laterali care să formeze un culoar spectaculos, pe acești pereți măreți fiind inscripționate numele a 13.000 de localități din Ungaria Mare, dimensiunea literelor fiind în raport direct cu importanța acestora la nivelul anului 1913.

La capătul acestui monument din granit care simbolizează lacrimile Guvernului Maghiar ce scaldă amintirea sumbră a Trianonului – Viktor Orban a ordonat proiectarea unui cub de granit – piatră considerată ca făcînd parte din ființa poporului lui Attila – din mijlocul căruia țîșnește flacăra eternă a ,,veșniciei” ungurești pe meleagurile ,,pierdute” în urma Păcii de la Trianon.

Dacă l-am adus în prim-plan pe Victor Orban, năbădăiosul premier al Ungariei, hai să intrăm în ,,bucătăria” acestui personaj care face ping-pong cu politica și cu strategia Uniunii Europene, vărsînd

zoaie peste Națiunea Română fără măcar să i se spună ,,Hai sictir!”.

După ce – chipurile – miniștrii de Externe român și maghiar s-au ,,conciliat” la București (voi aborda și acest subiect dezgustător pentru România, ,,demonstrînd” marea prietenie dintre cele două țări), Viktor Orban și-a dat arama pe față, aruncînd cu acuzații demne de o manifestare de abazie, consolidîndu-și, și de această dată, postura de Avatar al Europei. Pentru a nu fi acuzat de bovarism, redau pentru cititorii ,,României Mari” un extras dintr-un discurs apagocic al domnului Viktor Orban: ,,Occidentul a violat granițele și istoria milenară a Europei Centrale. Pe noi ne-a înghesuit între granițe pe care nu le puteam apăra, ne-a deposedat de comorile noastre naturale, ne-a îngrădit accesul la resursele noastre, ne-a transformat țara în Culoarul Morții. Au redesenat Europa Centrală fără remușcări morale (oare Ungaria a avut remușcări morale cînd românii, deși majoritari în Transilvania, erau calificați ca paria societății, neavînd nici un drept? – n.a.), întocmai cum au redesenat și granițele din Africa și Orientul Apropiat.

Polonezii, cehii și slovacii au primit drept recompensă ce ni s-a sortit nouă drept pedeapsă. Mulți s-au arătat dispuși să înhumeze Ungaria” (în cuprinsul acestui serial am arătat că Ungaria a fost îngropată cu mult mai înainte de delirul verbal al actualului premier ungar: la 29 august 1526, la Mohacs, în sudul țării, unde armata ungară a fost înfrîntă de oastea lui Soliman Magnificul, și la 1867, la Koniggratz, prin destrămarea Imperiului din care făcea parte). Continuă delirul cetățeanului maghiar Viktor Orban: ,,Am rezistat orașelor vagon, lagărelor naziste, gulagului sovietic (alo! – nu voi ați înfăptuit prima Republică Sovietică din țările Europei, după Rusia țaristă? – n.a.), deportărilor Cehoslovaciei, Iugoslaviei și lui Ceaușescu. Astăzi nu mai există nici Cehoslovacia, nici Iugoslavia și nici Uniunea Sovietică. Nu mai există nici imperiu britanic și nici imperiu francez” (Vedeți unde bate? Dacă aceste state denumite, generic, imperii, s-au dezmembrat, pierzînd din teritoriile interbelice, de ce România nu pierde și ea Transilvania, care să treacă în posesia...

Ungariei? – n.a.).

Acum, într-un final apoteotic ce ar fi trebuit clamat pe ritm de ceardaș, premierul de la Budapesta ne dezvăluie și funcția adiacentă primului-ministru – cea de cioclu, croită pentru noile cimitire ale UE. Serviți, vă rog: ,,Adevăr s-a grăit acum 100 de ani: noi vom fi aici la înmormîntarea celor care ne-au dorit îngropați.

Noi, maghiarii, rămînem pe loc, din orice direcție ar bate vîntul. Apărăm cu demnitate Bazinul Carpatic, acest lucru fiindu-ne menirea” (Unde ești tu, Attila, săți vezi stră-stră-strănepotul cum încerca să-ți ia locul

Premierul ungar si iluzoriul său vis

în șaua calului, îndreptînd armăsarul revizionismului spre Curtici? – n.a.). Finalul este demn de Homer: ,,Fiecare nou-născut maghiar este în același timp un nou post de pază”.

Aleluia!

Ajuns la acest punct al acestui episod consacrat poziției (trecute și actuale) Ungariei față de Tratatul de Pace de la Trianon, mă simt dator (deontologic și profesional) să includ un fel de paranteză, în care să-mi exprim un punct de vedere asupra unei părți sensibile (și interpretative) din conținutul acestui serial. Iată consecințele acestui demers.

1. Tot ce am scris și am prezentat în acest serial – ca manifestare dureroasă a poporului maghiar față de pierderile suferite ca urmare a hotărîrilor Tratatului Păcii de la Versailles, 1920 – a fost doar o rezoluție intrinsecă a deciziei unui For Internațional organizat la finele unui cataclism uman săvîrșit chiar de om!

2. Atît manifestările populare, cît și mașinăria imensă pornită de Statul Maghiar, avînd în centrul lor propaganda pentru recucerirea Transilvaniei, nu devin neapărat culpe prin emanarea unui sentiment patriotic local, ci prin eludarea realității istorice în favoarea creșterii credibilității tezelor ungurești cu privire la ,,eroarea” săvîrșită de Forumul Păcii de la Versailles.

3. Amploarea pe care o acordă ungurii evenimentului ,,Trianon – 100” – cu ponderea semnificativă a cheltuielilor de rigoare – nici acest spectacol naționalist nu incumbă cine știe ce acuzații de liberalism deșănțat și nici de patriotism exagerat. În definitiv, fiecare țară și popor aflate sub oblăduirea unui anume regim politic își pot organiza apărarea propriei Istorii atîta timp cît nu intră cu talpa bocancului cazon în magma Istoriei Universale, scrîșnind din dinți pentru a da foc unei realități univoce, în încercarea de întoarcere a roții acestei Istorii, ignorînd cu nonșalanță învățămintele acesteia. Cu aceste explicații logice sper să fi ieșit de sub incidența unei oarecare apostrofări de ordin moral ce s-ar putea ivi din partea unor ,,interpreți” ai Istoriei, nu după cea a Europei adevărate, ci doar a unor Imperii – foste Imperii – mărețe, dar trecătoare. Avantajul care îi chinuie pe unii istorici (puteam să le atașez ghilimelele de rigoare, dar am uitat) este acela că, într-un timp rezonabil pe scara Istoriei – vreo 2000 de ani – un șir întreg de imperii s-au risipit ca țărîna în vînt, pe cînd Poporul Român a dăinuit pe aceste meleaguri chiar și în ,,necazul” unor vecini țîfnoși!

Atacul împotriva Tratatului de la Trianon își are rădăcini împlîntate tocmai în deceniul schimbării radicale a hărții Europei, la finalul primului Război Mondial.

Astfel, cum în episodul precedent am citit despre încercarea de deturnare a scopului Conferinței de Pace în urma unei înțelegeri secrete dintre Ungaria și Franța, studiind presa vremii – etalonul fierbinte al lucrului la timpul prezent – am descoperit în presa anului 1927 un exemplu de acest fel, pe care îl vom reda aidoma. Am în față edițiile ziarului ,,Adevărul” din 21 și din 22 iulie 1927 (deci, la cîțiva ani de la evenimentul ,,Pacea de la Trianon”).

După ce, pe spații generoase, ambele ediții scriu (prima cu chenar negru pe pagina întîi) despre stingerea din viață a regelui Ferdinand I în noaptea de 20/21 iulie 1927, la ora 2 și un sfert, și despre succesiunea la Tron a regelui Mihai I – sub regență constituțională – în pagina a doua ambele ediții inserează o știre care, în cîteva zeci de rînduri, scoate la iveală dedesubturile unei politici europene duplicitare (cel puțin în cazul de față), manevrată de unii reprezentanți de frunte ai Albionului. Sub titluri care sînt destul de explicite, cum ar fi ,,Polonia și acțiunea de revizuire a Ungariei.

Mica Antantă trebuie să vegheze” sau ,,O polemică Beneș-Rothermere. Precizările apărătorului Ungariei”, ,,Adevărul” scrie pe marginea intervenției surprinzătoare (și suspecte) a lordului Rothermere care, într-o polemică cu Edvard Beneș, ministrul de Externe al Cehoslovaciei, pledează cauza (deja pierdută) a Ungariei, în încercarea de refacere a vechilor ei frontiere.

Concret, iată ce semnalează ziarul. ,,Ziarul polonez «Kurjer Warszawakwi» a publi­ cat în unul din ultimele sale numere un articol al corespondentului său din Budapesta. Autorul se ocupa de mișcarea maghiară pentru revizuirea Păcii de la Trianon, mișcare care, de la călătoria primului-ministru Bethlen la Roma, s-a animat în mod extraordinar și a culminat prin articolul semnat de lordul Rothermere în «Daily Mail». (...) Articolul din «Kurjer Warszawskwi» se încheie cu următoarele cuvinte: Parlamentul maghiar prezintă omagiile sale aparatului englez al imperialismului maghiar. Opinia publică ațîțată de presă și politicieni trăiește în iluziile asupra apropiatei revizuiri a Păcii de la Trianon... Trianon moare.

Zilele Trianonului sînt numărate.

Acestea sînt părerile cu care te întîlnești aici la fiecare pas, însă și această rătăcire va trece dacă mica Antantă va sta de strajă”.

Polemizînd pe marginea unui discurs ținut de Beneș în Senatul cehoslovac, lordul Rothermere afirma că acțiunea lui în favoarea Ungariei nu urmărește provocarea unui război, ci asigurarea liniștii în Europa Centrală. ,,Această liniște nu poate fi asigurată decît atunci cînd teritoriile locuite de minoritățile ungare vor fi redate Ungariei”. În așteptarea răspunsului din partea ministrului de Externe cehoslovac presa de la Budapesta jubilează, pregătind tipărirea de ediții la Kolojvary și Hermastad. Iată citate din ,,Adevărul” din 22 iulie 1927: ,,Ziarele maghiare, comentînd scrisoarea lordului Rothermere, afirmă că acțiunea lordului Rothermere îndrituiește să se creadă că și guvernul englez va începe o acțiune pentru revizuirea tratatului de la Trianon. (...) Revizuirea tratatului de la Trianon, scriu ziarele ungurești, devine un fapt real, care nu se va realiza desigur într-o lună sau două, dar care nu va întîrzia să se înfăptuiască”.

Din fericire pentru pacea și liniștea Europei, ideile lordului britanic și previziunile presei budapestane nu s-au adeverit, Ungaria rămînînd între hotarele fixate de Istorie la Conferința de Pace de la Paris. Agitația actuală a Ungariei, mai ales cu prilejul Centenarului Păcii de la Trianon, cu alocări consistente de fonduri financiare (inclusiv pentru susținerea maghiarilor din România), rămîne doar un exercițiu de imagine din partea extremei politicianiste, poporul maghiar nelăsîndu-se angrenat în acest spectacol revizionist.

Ce acțiuni întreprinde România pentru a contracara gesturile ,,nervoase” ale Ungariei și cum ne-am pregătit noi pentru a întîmpina cu cinste Centenarul Păcii de la Trianon (jalnic! – vă spun de acum), vom citi în episodul următor – ultimul din seria dedicată împlinirii celor 100 de ani de la semnarea Tratatului de Pace de la Trianon. (va urma) GEO CIOLCAN

14

Nr. 1546

REVISTA SĂPTĂMÎNII

. Dosarul 10 august a fost clasat. De ce?

Pentru că puterea este acum alta. Cum ar fi să bagi jandarmii la închisoare și după aia să le ceri să te apere? Mai ales că sînt suspiciuni rezonabile că la acel miting nu a participat doar diaspora, ci au existat provocări majore, ceva total diferit de ceea ce ni s-a prezentat. Clasarea dosarului are, așadar, valențe pur politice, nicidecum penale. Este tare distractiv să vezi că, prin această acțiune, procurorii ne arată că au și ei șefi, nu de natură judiciară, ci efectiv politico-securistă, așa cum ne stă nouă, românilor, bine. Mă întreb, din curiozitate, cum se simte jandarmerița aia care a fost dezarmată, pe unde e băiatul ăla care a fugit cu arma, dar și unde sînt cei care loveau cu pumnii și picioarele jandarmii? Unde sînteți, măi? Teoretic, legea spune că lovirea sau dezarmarea unui om de ordine atrage niște pedepse. Pentru angajații unor Servicii sau ai unor companii de pază și protecție aceste legi nu se aplică? . Legea carantinării a trecut. Era de așteptat ca o asemenea inițiativă legislativă să fie pusă în scenă în România, țara cu cel mai ticălos regim postdecembrist și cu cea mai mizerabilă clasă politică.

De ce a trecut? Pentru că lor le pasă de sănătatea poporului român? Nu! Pentru că le pasă în general de țara asta? Nu! Pentru că vor să inducă frica celor care încă mai au tupeul să rămînă verticali, să mai pună ceva tremurici în oasele unui popor mult prea laș și prea sluganic ca să riposteze. De remarcat este poziția aplecată a PSD – un partid care îmi doresc să dispară din politică – dar și declarația ipocrită a unui Tăriceanu aflat în lipsă totală de idei. Lumea îl cataloghează drept mare politician pentru că nu a votat legea. Eu spun că este un dinozaur care, împreună cu restul politicienilor, trebuie să dispară. În fond, un meteorit a făcut ca o lume să piară acum milioane de ani. Oare ce mișcare meteorică de anvergură îi va mătura pe ăștia din viețile noastre? . Daniel Mircea Victor Chitic, un nou lider al naționalismului? De cîteva zile, în Piața Victoriei se organizează diferite adunări, unele mai restrînse, altele cu ceva participare. Observăm mai mulți potențiali lideri care doresc să preia Piața.

Cum apare unul care chiar s-a zbătut să scoată lumea în stradă, mai vin cîțiva pe lîngă el, fie ca să îl ducă în penibil, fie ca să îi preia mesajul. Din fericire, Chitic a avut puterea și suficienta răbdare să își ducă mesajul la bun sfîrșit. Un mesaj bun, nu am cum să nu recunosc. Prin urmare, eu îl întreb: ce urmează? Partidul lui, Alianța Națională, nu este încă bine înfipt în sondaje, așa cum nici structuri în teritoriu nu cred că are. Oare nu ar fi bine să poarte o discuție cu Viorel Cataramă? Spun asta pentru că mișcările politice inițiate de cei doi se poziționează pe același culoar al suveranismului, al unui naționalism oarecum apropiat de zona vadimistă pe care Revista ,,România Mare” o promovează. Nu credeți, domnilor, că este bine să vă luați de mînă și să mergeți la alegeri uniți? Dan Chitic are ca defect un egocentrism excesiv care se poate remedia, iar Cataramă are, cred eu, suficientă maturitate să înțeleagă că mai bine merge cu el la bătaie decît cu acele partide total anoste cu care s-a înhăitat pînă acum. Cred că nu e vorba de orgolii aici, pentru că niciodată în politică nu este vorba de orgolii, ci doar de interese. Iar cei doi ne-au arătat că au, cel puțin la nivel declarativ, interese comune. Dragilor, sîntem cu ochii pe voi, și, dacă nu reușiți să vă înțelegeți, cînd o să constatați că ați pierdut alegerile în ianuarie 2021, veniți să vă mediem noi, vadimiștii. . Anunțul momentului vine de la Iohannis, care se luptă pentru România la Bruxelles. Noi, românii normali la cap, ne rezervăm dreptul de a nu

crede o iotă din promisiunile liberalilor legate de banii pe care România ar urma să îi primească de la Uniunea Europeană. Cifrele sînt amețitoare, emise de persoane care nu au pic de credibilitate. Nu, nu credem că ne vor fi dați acei bani, și, dacă să zicem, prin absurd, că acest lucru se va întîmpla, în mod sigur nu vor fi destinați bunăstării românilor. Eu nu am încredere în Europa cînd e vorba de a primi daruri, dimpotrivă, acestea s-au dovedit a fi cam toxice în ultimele trei decenii.

Iohannis, cu tot PNL-ul lui, mizează pe cîștigarea la scor a alegerilor locale si parlamentare. Ca idee, eu cred că PNL va obține undeva la 47% via S.T.S., iar PSD va fi menținut undeva la 20 – 24%. De ce? Pentru că cei de la USR le vor pune mari piedici într-o potențială guvernare. Deci vom avea o guvernare PNL – UDMR anul viitor. Revenind la prostiile debitate de Iohannis, nu doar că nu cred că Europa ne va da bani, dimpotrivă, cred că ne va lua și pielea de pe noi. Cel mai impozant Tablou al României, K.W.I., ne-a înștiințat că Starea de alertă va fi prelungită, fapt pe care îl bănuiam deja.

Dar are și el o meserie, trebuie să trăiască din ceva, mai ales că se pare că nu mai cîștigă nici un ban din cele două case. . Orban acuză PSD că și-a bătut joc de părinții și bunicii noștri. Uite că sînt și eu o dată de acord cu Orban. Așa este, dragule, PSD și-a bătut joc de părinții și bunicii noștri, așa cum și voi, peneliștii, o faceți de prea mult timp. Evident că Orban, limitat cum îl știm, se referă la promisiunile PSD legate de pensii, de pe vremea cînd Dăncilă era șefă de tură pe la Guvern, pe un fond de penurie bugetară. Așa este Orbane, tată, lumea e rea, iar tu era să pici victimă. Normal că nu aveți bani de pensii și alocații, cînd aveți de ajutat companiile multinaționale, băncile, firmele voastre clientelare, mafia voastră. Normal că nu poți lua bani de la gura ălora pentru ,,părinții și bunicii” lor, că ai tăi, dacă mai ai ceva rude care pînă acum nu te-au renegat, au ,,bani și valoare”, așa cum îți place ție să îi alinți. Că tot vorbeam de Sică – se pare că anumite forțe îl vor afară din post, și deja se vechiculează numele unui înlocuitor. Ciolacu bate cîmpii că cei de la PSD vor să preia guvernarea, iar noi nu putem face altceva decît să îl lăsăm să valseze în mintea lui mică și întunecată. Surse sigure spun, însă, că cel care îl va urma pe Orban la Palatul Victoria nu este altul decît Cătălin Predoiu, actualul ministru al Justiției. Nu, nu va fi Rareș Bogdan. El e pregătit deja pentru a ocupa fotoliul de la Cotroceni în 2024. . Fostul primar al sectorului 5, Marian Vanghelie, este dezamăgit. Dan Marian Vanghelie a declarat că este total dezamăgit – ca mai toată lumea, de altfel – de prestația Gabrielei Firea, dar și de programul lui Dan Nicușor, motiv pentru care dorește să candideze din nou, doar că nu știe exact unde și pe ce funcție.

Neliniștea fostului primar este legitimă – cînd ai fost atît de sus, îți dorești să revii acolo, este o chestiune umană pînă la urmă, mai ales că el este tînăr și încă are potențial. Sînt sigur că vom mai auzi de el, poate prin prisma proceselor în care este implicat, sau poate prin intermediul campaniei electorale. Este clar că

l

21 – 27 iulie 2020

RM

lipsa de activitate politică nu îi este pe plac celui mai controversat primar al sectorului 5, celui care, credem noi, a stat mult prea mult la închisoare fără măcar să fie condamnat. Și el, și Nuți a lui Băsescu, au stat la loc întunecat, iar părerea mea este că ei nu vor fi condamnați, statul român achitîndu-le zilele petrecute la închisoare, care, indiferent de ce cred unii, au fost ilegale și au demonstrat faptul că Justiția din România este aservită total unor grupuri de interese locale sau străine. Ca primar general, Firea a demonstrat că este total depășită de funcție și că interesele celor pe care îi reprezintă sînt mai importante decît cele ale Capitalei; prin urmare, ea, echipa ei și toată mafia care o înconjoară trebuie cumva să dispară de la cîrma Capitalei. Dan Nicușor nu are alt discurs în afară de a spune cît de urîtă și de proastă e Firea. Dacă așa crede că va cîștiga, eu îi urez succes. Cum am mai spus, am să votez cu ambele mîini chiar și o vacă, numai să nu o mai văd pe Firea și pe ,,voluntarii” ei prin centrul orașului București. . Lui Ciolacu i se cere să sancționeze un primar PSD. Se pare că acel inconștient a spus că Ceaușescu a fost asasinat de străini și că, odată cu el, a fost împușcat întreg poporul român. Păi normal că trebuie să fie sancționat, pentru că nemuritorul Iliescu a fost cel care a aplicat planul celor care l-au urcat la Cotroceni, așa că nu e normal ca un PSD-ist să lovească în propriul partid, în mentorul și fondatorul PSD, Ion Iliescu. Nu știm ce a răspuns Ciolacu și nici nu ne interesează, el fiind cel mai mic și mai prost dintre pesediști. . Băsescu: ,,În România nu e vid legislativ, e vid de oameni care știu carte”. Băsescu a descoperit apa caldă, a reinventat roata și a pus alambicul pe foc. Are dreptate în privința faptului că în țara asta e inflație de proști, mai ales în politică, confirmînd ceea ce Napoleon a spus cu mulți ani în urmă: în politică, prostia nu este un handicap! Păi uitați-vă la Băsescu, la ce a lăsat în urma lui. Să nu îți vină să îl împroști cu ouă clocite, roșii și mult noroi? Nu, el nu e prost. El a fost, este și va rămîne un mare, foarte mare securist trădător. . Actorul George Paul Avram a murit.

Cunoscut publicului pentru rolul lui Haralamb din serialul ,,Toate pînzele sus”, de Radu Tudoran,

actorul George Paul Avram, a murit la vîrsta de 80 de ani, anunţă Teatrul Naţional ,,I.L. Caragiale”.

Este un moment trist pentru cultura românească, chiar dacă puțini sînt aceia care își mai amintesc de Haralamb, cuceritorul din ,,Toate pînzele sus”, cel care, în serial, a aplicat legea nescrisă a marinăriei, aceea de a avea cel puțin o cucerire în fiecare port.

Dumnezeu să îl odihnească! . Ion Cristoiu, un Vadim COVID-19. Revista Black Jack + 1, o nulitate publicistică, care nu ar exista nici o secundă dacă nu ar fi sponsorizată de Guvern, își arată din nou fața hîdă, comparîndu-l pe Cristoiu cu Vadim. O proastă inspirație, așa cum neinspirată a fost și individa care semnează materialul. O ,,intelectuală” destul de anostă, neavînd bani probabil să își injecteze ceva botox în creier. Oricum, noi apreciem curajul de a-și expune mutra în public.

D.A.

pO

Nr. 1546

l

15

21 – 27 iulie 2020

V E S T I

A D E V A R A T E

Freddie Mercury, ultimele zile pe pămînt

E seara zilei de 24 noiembrie 1991. În locuinţa luxoasă din West London, Freddie Mercury moare în jurul orei 7. Bronhopneumonie. Complicaţii date de virusul HIV/SIDA. Au trecut de-atunci 29 de ani.

Cu doar o zi înainte, Freddie Mercury a hotărît să dezvăluie lumii întregi motivul suferinței din ultimii ani.

Ultimii ani în care toată lumea vedea că se stinge, că se topește, în care toată lumea vorbea despre boala lui, dar în care el hotărîse să țină totul secret. Oficial, s-a aflat despre boala de care suferea cu doar o zi înainte să moară, cînd a dat celebrul comunicat, din superba lui casă din Londra, înconjurat de pisici și de cîțiva, foarte puțini oameni pe care i-a primit lîngă el în acea ultimă perioadă în care nisipul se scurgea din clepsidră. Și el știa. Știa că timpul se scurge cu o viteză uimitoare, dar voia ca totul să rămînă așa cum știa și își dorea ca mulți dintre cei care-l cunoscuseră în alte perioade ale vieții lui să rămînă departe, ca să nu-i vadă degradarea.

Freddie s-a întors din Elveția, unde și-a petrecut ultima perioadă a vieții, făcînd pînă aproape în ultima clipă înregistrări, alături de membrii Queen, la începutul lui noiembrie. A fost și momentul în care a hotărît să nu mai ia medicamentele. Doar analgezice… În rest, nimic. Obosise. De transfuzii de sînge, de medicamente, de durere.

Aceste ultime săptămîni în casa de la Londra, așa cum le povestește Peter Freestone în biografia lui, au fost grele. Se simțea rău, dar voia să păstreze aparențele.

Voia ca viața să meargă înainte firesc. În timp ce el își petrecea cea mai mare parte a timpului în pat. Nu mai putea să mănînce aproape nimic. Și făcuse deja o alegere.

Afară, în fața casei, fanii și presa stăteau la pîndă. Și în seara zilei de 24 noiembrie, într-o zi de toamnă mohorîtă, inima lui Freddie s-a oprit. La 45 de ani. Îi împlinise în urmă cu două luni și jumătate. Și în acea zi de 5 septembrie, cînd era încă în Montreux, primise un tort care avea forma apartamentului lui din Elveția. Însă pentru Freddie nu mai era prea mult timp. Viața nu-l lăsa să îmbătrînească. De altfel, niciodată nu s-a văzut bătrîn. Întotdeauna a crezut că n-o să apuce bătrînețea. „Nu cred că o s-apuc momentul în care să-mi sece inspirația”, spunea Freddie într-unul dintre puținele interviuri pe care le-a acordat. „Cred că o să mor înainte”. „Și crezi că o să mergi în rai?”, îl întreabă reporterul. „Nu, nu vreau să merg în rai.” „Nu vrei?” „Nu. În iad e mult mai bine.

Uite și tu ce de oameni interesanți poți să întîlnești acolo jos. Și tu tot acolo o să ajungi”. În acești ultimi doi ani, în care boala s-a instalat din ce în ce mai puternic și el era din ce în ce mai slăbit și suferea, Freddie n-a vrut însă să se oprească din creație. „Scrie-mi cît mai mult. Vreau material cît mai mult. Vreau să cînt, iar cînd eu n-o să mai fiu, le terminați voi”, asta îi spunea lui Brian May, chitaristul trupei Queen, care-și amintește că era de un curaj nebun: „Pur și simplu nu se temea de moarte”. (…)

La acel moment, Freddie mergea în baston și nu putea să stea mult timp în picioare, avea dureri cumplite la unul dintre ele. „Nu știu de unde găsea energia să cînte”, spune Brian May. „Probabil îl ajuta vodka. Intra puțin în atmosferă, se încălzea puțin apoi zicea: «Dați-mi vodka!» Și o dădea pe gît, rece ca gheața. Vodka Stolichnaya, de obicei. Apoi zicea: «Dați drumul la bandă!»”. Așa se pare că a înregistrat cîteva dintre creațiile lui minunate din ultima perioadă, inclusiv „The Show Must Go On”, cînd, la temerile lui Brian că nu va putea cînta a folosit același „tratament”. Și a cîntat. Aceste „tratamente” cu vodka, așa cum spunea același Brian May, cu siguranță i-au scurtat și ele viața. Dar l-au ajutat să cînte. La fel a fost înregistrată și superba „Winter’s Tale”, cu atmosfera ei psihedelică și cu versuri scrise de el, inspirate de imaginile pe care le vedea de la fereastra apartamentului lui din Montreux. „Încă avea o putere uimitoare în plămîni”, povestește Brian. „Pur și simplu nu știu de unde o găsea… Mother Love începe blînd și jos, dar Mercury alege să facă un efort și să meargă mai sus. Noi ne-am uitat unul la altul și știam că acolo era un munte pe care trebuia să-l urce. Apoi, cînd vodka și-a făcut efectul, a zis: «O să ating notele astea!». Și a reușit. A fost o

prestație senzațională”. Dar apoi, extenuat pur și simplu de acest efort, n-a mai putut continua și ultima strofă a rămas neînregistrată. „Nu mă simt prea bine, cred că ne oprim aici. Îl termin cînd mă întorc data viitoare”. Numai că n-a mai existat o dată viitoare. Din acest moment, viața lui Freddie a început să se scurgă spre moarte și spre acea seară de 24 noiembrie. „Într-o zi, ne-a spus: «Uite, eu o să merg la Londra pentru o vreme». La el totul era «pentru o vreme». Nimic nu era definitiv”, își amintește Brian. Numai că de data asta, a fost pentru totdeauna. Freddie nu s-a mai întors niciodată la Montreux și în studioul de înregistrări. Dimpotrivă.

Avea să părăsească pentru totdeauna casa lui superbă din Londra, pe care i-a lăsat-o moștenire lui Mary Austin, și avea să fie incinerat, după tradiția zoroastriană a familiei lui.

Iar cenușa… cenușa lui a păstrat-o și apoi a îngropat-o Mary „iubirea vieții lui”, iar locul va rămîne pentru totdeauna secret, pentru că așa a fost dorința lui. „Cred că dacă iei toate cîntecele mele și le pui într-un pachet, poți să pui pe ele eticheta: emoție: E vorba despre emoție și sentimente. Scriu cîntece despre lucruri despre care s-a mai scris. Totul are de-a face cu iubirea și emoția. Sînt un adevărat romantic și cred că toată lumea scrie cîntece în zona asta. Dar eu le scriu în felul meu și asta le face diferite. În principiu, nu cred că scriu nimic nou, dar cred că scriu despre o mulțime de lucruri prin care trece toată lumea. Știi, chiar dacă o mulțime de oameni s-au îndrăgostit și s-au dezîndrăgostit, oamenii încă fac asta.

Așa că eu încă scriu cîntece despre asta. În tonuri diferite, pentru că simt că eu am trecut prin toate astea, am adunat toată această experiență eu însumi și acum o pun în cîntece. Nu pot să mă abțin. E ceva automat. Aș vrea să scriu despre altceva, dar toate cîntecele mele se sfîrșesc tot în ceva emoțional sau tragic. Și nu știu de ce, dar întotdeauna există acolo și ceva umor. Cam așa sînt cîntecele mele. De fapt, cred că să scrii și să cînți despre dragoste e ceva ce nu are limite. Sînt o persoană plină de iubire. De aceea, multe dintre cîntecele pe care le scriu sînt balade de dragoste și au de-a face cu tristețea, cu suferința, cu durerea. În același timp, sînt frivole… Cred că, de fapt, așa sînt eu!”. În aceste cîteva rînduri, Freddie Mercury își rezumă, de fapt, creația și propria natură. Neliniștea. Singu­ rătatea. Acea neliniște care-l face să creeze. „Așa îmi place mie să trăiesc. Și dacă n-aș face asta, n-aș fi știut ce să fac. Nu știu să gătesc, nu mă pricep să fac curat, muzica o am pur și simplu în sînge. Nu știu ce altceva să fac. Am făcut o grămadă de bani. Aș putea trăi frumos și liniștit toată viața, dar eu trebuie să fac ceva în fiecare zi. Am o energie, o agitație, care mă obligă să fac tot timpul ceva. Nu pot pur și simplu să mă relaxez în pat toată ziua și să nu fac nimic.

Cred că e pierdere de vreme. Cu greu reușesc să citesc o carte. Cred că și asta e pierdere de vreme. Or să mă omoare mulți pentru că spun asta. Dar așa sînt eu, am o energie, o stare de agitație și pur și simplu scriu muzică și asta vreau să fac întotdeauna, mă bucură să fac asta. Și mă bucur să am întotdeauna o nouă provocare în față”.

Iar Freddie chiar așa scria. Cu nervozitate, cu bucurie, repede, uneori în avion, unde trebuia să fie tot timpul cineva lîngă el cu creion și hîrtie, alteori se așeza pur și simplu la pian și compunea. Însă nu-i plăcea să scrie versurile. „Nu sînt poet”, spunea. Și ce ciudat… Că atît de multe dintre versurile scrise de el sînt compoziții minunate. Iar muzica lui îi seamănă perfect. Are forța lui, energia lui, nebunia lui, singurătatea lui, puterea lui nepămîntească.

La fel ca vocea, la fel ca întreaga lui ființă. Căci, așa cum spun cam toți cei care l-au cunoscut, era magic. Prezența lui era magică. Și subjuga. Chiar dacă mulți din cei care-i stăteau alături o făceau și pentru teribila, extraordinara lui

(

RM

generozitate. Căci cadourile erau la ordinea zilei. Și le împărțea tuturor cu o plăcere minunată, alături de cecuri puse în plicuri, care însoțeau întotdeauna cadourile de Crăciun sau la alte sărbători. Și cu aceeași plăcere cu care împărțea cadouri, cu aceeași bucurie și primea.

Chiar dacă nu era vorba de lucruri valoroase. Era impresionat pînă la lacrimi de un dar, pentru că prețuia gîndul din spatele lui. Așa a fost cînd a primit un cadou de la femeia de serviciu și i-au dat lacrimile. Însă, în ciuda petrecerilor nebunești, cu sute de oameni, în ciuda nenumăratelor aventuri sexuale, a nopților petrecute în baruri de homosexuali, în ciuda faptului c-o spunea clar – „sînt foarte frivol și cum altfel m-aș putea distra mai bine decît în fața unui stadion cu 300.000 de oameni?”

– Freddie era teribil de singur. Și-i lipseau prietenii adevărați. „Știi cum e… poți să ai o armată de oameni în jur, care se ocupă de tine, dar, de fapt, tu trăiești tot de unul singur, pentru că în cele din urmă ei dispar cu toții, iar tu stai într-un hotel, singur. Ce vreau să spun e că oamenii care au succesul meu pot fi foarte singuri… De fapt, n-am prieteni adevărați. Nu cred că am. Și totuși, oamenii îmi spun că-mi sînt prieteni. Ce vreau să spun e că nu mă tem de ei, dar… uneori, atunci cînd se apropie prea mult de mine, mi se pare că vor să mă distrugă… cine știe, poate așa sînt eu. În momentul acesta îmi fac tot mai puțini prieteni, dar viața merge mai departe…

Dacă vreau să-mi împart viața cu cineva? Da, sigur. Dar nu cred că e ușor de trăit cu mine. Și într-un anume fel cred că, în fond, cu cît sînt mai nefericit, cu atît mai bune sînt cîntecele mele. Dar cine știe, cine știe, cine știe, cemi este rezervat mie”. Și totuși, prietena vieții lui, iubirea vieții lui, cea căreia i-a dedicat superba melodie „Love of My Life” și care i-a fost alături pînă în ultimul moment, a rămas întotdeauna Mary Austin. Femeia cu care a locuit șase ani în tinerețe, căreia i-a dăruit un inel de logodnă, pe care a cerut-o în căsătorie, dar de care s-a despărțit atunci cînd și-a dat seama că este bisexual… și căreia i-a lăsat totul după moartea lui, inclusiv propria cenușă. „Dacă lucrurile ar fi fost altfel în viața asta, tu ai fi fost oricum soția mea și toate astea ți-ar fi rămas oricum ție”. Asta îi spune Freddie lui Mary pe care a considerat-o într-un fel soția lui, dar cu care ceva mai presus de el l-a împiedicat să fie.

Un moment teribil își amintește Mary din perioada în care Freddie era foarte bolnav și ea îl îngrijea.

Avea obiceiul în acea perioadă să se uite la înregistrări cu el însuși în concertele cele mai importante. Și într-o zi, cînd ea era lîngă el, i-a spus trist: „Îți vine să crezi că a fost o vreme cînd arătam atît de bine?!”. A fost una dintre puținele dăți în care, povestește Mary, nu și-a putut reține lacrimile și a trebuit să iasă din cameră.

Casa lui din West London a rămas așa cum a creat-o. Mary n-a vrut să schimbe nimic. Au rămas acolo toate obiectele pe care el le-a cumpărat la licitații – îi plăcea la nebunie să liciteze pentru obiecte de artă. Și tot acolo, dominînd camera, se află și pianul la care a compus „Bohemian Rhapsody”. Momentul care a și marcat o cotitură în cariera lui, acel moment în care, așa cum spune Mary, viața lui Freddie a apucat-o pe alt făgaș și s-a oprit acolo unde îi fusese sortit să se oprească. „Trăiești pentru azi sau pentru viitor?”, îl întreabă reporterul. Și el răspunde hotărît: „Nu! Trăiesc pentru mîine! La naiba cu ziua de azi, e deja mîine”. Freddie a trăit pentru „mîine” și nu s-a oprit niciodată. „Cum vrei să-și amintească oamenii de tine în istoria muzicii?”, îl întreabă din nou reporterul. Era anul 1985, era apogeul carierei Queen, era concertul de la Live Aid. Pînă la acea seară de noiembrie 1991 mai era o eternitate. „Oh, nu știu”, răspunde Freddie luat prin surprindere. „Nu m-am gîndit niciodată la asta. Mort și dispărut. Nu, chiar nu m-am gîndit niciodată la asta. Nu mă gîndesc la asta, Dumnezeule, dacă o să-și amintească de mine atunci cînd n-o să mai fiu… Chiar nu mă gîndesc. Asta depinde de ei. Cînd o să fiu mort, cui o să-i mai pese? Mie nu”.

Monica Andronescu (Ziarulmetropolis.ro)

16

Nr. 1546

l

21 – 27 iulie 2020

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii Vîntul schimbării Misterul Lupilor Daci, sau cum poate renaște România

De ceva timp, în zona social-media circulă o știre despre o grupare ce are drept obiectiv stoparea defrișărilor, dar și îndreptarea unor mici erori judiciare în acest domeniu. Recunosc că pînă la ora la care scriu aceste rînduri am încercat să găsesc cîteva răspunsuri, eventual chiar să am un contact cu cei care formează ,,haita”, dar m-am lovit de un zid impenetrabil, fapt oarecum firesc.

Este evident că în acest moment, o recunoaștere oficială de către guvernanți, fie prin organismele de forță, fie prin reprezentanții puterii, ar valida existența unui grup de persoane care, fără radicalism și în limitele unui bun simț extrem de bine echilibrat, au decis să își ia soarta în propriile mîini și, prin acțiuni punctuale, să îi convingă pe cei care au legea de partea lor, să ia măsuri corecte în ceea ce privește România. Și ne referim aici nu doar la a proteja pădurile sau la a convinge Justiția să își facă datoria independent, nu ca acum, în slujba unor interese. Cred că membrii Lupilor Daci își doresc mult mai mult decît atît – își doresc o Românie suverană, prosperă, independentă.

Eu, cel puțin, asta înțeleg din mesajele care apar în zona online și care, cel puțin deocamdată, nu sînt preluate de nici un fel de mass-media din România. Lucru explicabil, așa cum am spus. Cred că un comunicat al SRI, cel mai mare incubator de informații din țară – mai ales cînd e vorba de români – ar face lumină în acest caz. Un lucru este cert: pentru a întreprinde astfel de acțiuni mișto, dar situate la limita legii, este nevoie de o atenție sporită și de un mod de operare protejat. Nu știm încă ce au declarat autorităților tăietorii de lemne sau complicii lor, dar am convingerea că există un dosar deschis în această speță, cel puțin la IPJ Maramureș, dar care încă nu este public. Și este de înțeles această secretomanie: o astfel de informație ar aduce deservicii majore actualei clase politice, dar și SRI, care nu doar că au dat greș în activitatea de protejare a pădurilor și a României în ansamblu, dar se pare că nici nu își doresc o schimbare a atitudinii pe care o au față de români.

Cei mai probabil, dacă e să analizăm modul de operare al Serviciilor, se vor inventa diverse fapte reprobabile pe

Ticăloșia unui sistem profund corupt

În ultimele zile, Piața Victoriei a cunoscut un altfel de mesaj, un altfel de model de protestatar – cel poziționat oarecum antisistem, purtător al unui mesaj suveranist, patriotic. Aplicat vorbind, cei care au protestat în Piață au vrut ca Legea carantinării să nu fie votată. Între timp, acest lucru s-a întîmplat.

Toși aceștia au făcut o treabă bună dacă ne gîndim că nimeni nu a făcut nimic în acest sens înainte. Au ieșit figuri cunoscute și mai puțin cunoscute, avocați, prostestatari de meserie, chiar și un actor, așa cum este mai bine cunoscut Mugur Mihăescu, celebru pentru rolurile Garcea sau Leana din serialele TV de comedie pe care Vacanța Mare le-a prezentat în anii trecuți.

El a avut curajul să iasă în Piață și să își spună oful. E firesc, așa se procedează în democrație. Alături de el au fost și alții, dar am să îl numesc doar pe avocatul Dan Chitic, omul care, la o adică, a făcut posibil acest prostest. Dovada cea mai clară că Sistemul se teme de proteste, că este destul de slab, este faptul că imediat ce Mugur a ieșit în Piață, s-a pus în scenă compromiterea lui, ieșind la iveală anumite informații – penibile, dacă mă întrebați pe mine și pe mai mult de jumătate din populația României – care arată, vezi, Doamne, că el ar fi fost informator al Securității. Penibilul situației le aparține celor care au emis o asemenea aberație, și asta nu pentru că el nu ar fi avut de-a face cu ofițerul CI din unitatea militară unde a făcut armata, de exemplu, ci pentru că doar un prost poate crede că un copil de 18 - 19

care Lupii Daci, chipurile, le comit, astfel încît atunci cînd vor fi făcute publice, românii se vor poziționa împotriva Lupilor, devenind refractari la o eventuală adeziune la o astfel de mișcare. Acest modus operandi poartă marca celor care conduc lumea, și se va concretiza dacă Lupii vor deveni un pericol la adresa Sistemului. Deocamdată, prin tăcerea afișată, Sistemul nu îi ia în serios pe cei care au decis să lupte și să apere pădurile. Nu știm dacă asta e bine sau rău, dar putem croșeta pe acest subiect. Pe de o parte, dacă vor fi lăsați în pace, Lupii vor căpăta curaj, și poate că vor comite greșeli, fapt care îi va duce în fața justiției – chiar dacă aperi pădurea, nu ai voie să legi de copaci șoferii camioanelor, de exemplu. Pe de altă parte, faptul că Sistemul nu se implică poate indica prezența, în interior, a unor persoane care aprobă tacit astfel de acțiuni și, automat, într-un fel sau altul, îi încurajează pe Lupi să devină o forță în România. În fapt, am convingerea că, exceptîndu-i pe cei din fruntea Sistemului, cei din interior își doresc ca România să fie, totuși, un stat puternic.

Lupii Daci își fac simțită prezența în această țară fie pe internet, fie în teren. Cred că pot fi un exemplu de verticalitate, atît timp cît mesajul este unul singur: vrem o țară normală, un stat prosper, fără abuzuri și fără să ne vindem resursele. Vrem o țară pe care să o lăsăm copiilor noștri cel puțin la fel de frumoasă precum am preluat-o noi de la strămoșii noștri, fie că sînt daci, fie romani. Cu un astfel de mesaj, eventual cu probe clare ale acțiunilor lor, ei vor căpăta simpatie și chiar adeziuni din partea populației nemulțumite de parcursul țării noastre. Desigur, sînt convins că, printre cei care vor adera se vor afla și ofițeri acoperiți, pentru că, în fond, cam asta este menirea lor – a se infiltra, a afla, a captura și, în final, a controla o astfel de mișcare.

Fie că este un mit, fie un adevăr, fie că vorbim de o renaștere a dorinței de verticalitate a românilor, este clar că Lupii Daci sînt cei care pot pune umărul la renașterea sentimentului patriotic în România. Eu le doresc să fie înțelepți, nu foarte radicali, să fie drepți, să se gîndească mereu la nivelul următor și să nu se epuizeze în activități punctuale cînd întreaga națiune așteaptă un semnal al renașterii. Un lucru este, însă, foarte clar: statul are o problemă serioasă pe care, într-un fel sau altul, trebuie să o rezolve în favoarea românilor, pentru că, dacă Lupii de azi sînt doar o grupare, e posibil ca în viitor ei să devină o Haită mult mai greu de gestionat. ani, înregimentat la o unitate TR, poate fi colaborator al Securității, mai ales că CI-ul era o direcție a Informațiilor Militare, nu a Securității. Se pare că Securitatea nu are încredere în forțele proprii, că este, totuși, vulnerabilă, dacă un simplu actor are capacitatea de a o destabiliza.

Deci e bine, Sistemul e slab, iar generalii Serviciilor nu au prea mare încredere în colaboratorii lor, pentru că altfel nu se activa o întreagă rețea de jurnaliști-agenți pentru a o face pe ,,Leana a lui Costel” colaboratoare. Dacă înstelații ăia se tem de cîteva sute de oameni ieșiți în Piață, la ce să ne așteptăm dacă vor ieși mii? Dar zeci de mii?

Am înțeles, din declarațiile lui Dan Chitic, că și el are niște mici frecușuri prin Barou. Deci, democrația asta a noastră, un paravan la adăpostul căruia bandiții fură și stăpînesc România, nu mai este acum nici măcar o spoială, fiind din ce în ce mai clar că îmbogățiții sistemului actual, pe care îi cam cunoaștem, au pus deja bocancul pe gîtul națiunii. Deci, Mugure, ieși și spune ce te apasă, mai ia cîțiva cu tine. Sistemului îi este frică, tremură pentru că nici măcar ei nu mai știu cît o să le mai țină figura. În plus, un argument puternic în acest sens este clasarea dosarului ,,10 august”, pentru că, dacă își pun și Jandarmeria în cap, ar ajunge să fie fugăriți pe stradă chiar de forțele de ordine, nu de demonstranți. Stăpînii nu sînt chiar atît de impenetrabili, au și ei servitori, ,,vulnerabilități de securitate” care, din cîte văd, pot fi exploatate. Sună destul de încurajator, poate că România va găsi drumul spre libertate de una singură, chiar dacă acest lucru pare oarecum de neconceput în acest moment.

Felicitări, domnilor, ați arătat fisura. Acum trebuie doar lărgită.

Nemulțumirea românului de rînd este tot mai acută. Fie că își varsă furia pe internet, fie în trafic, de exemplu, românul este nemulțumit.

Simte cum statul își bate joc de el, simte cum politicienii îl mint. Este nervos, și ca el sînt mai mult de 50% dintre români. Fie că face parte dintre cei care, din scîrbă, refuză să mai voteze, fie dintre cei care s-au resemnat și știu că nimic nu se mai poate face în această țară. El știe, simte că ceva nu este în regulă, că minciuna este imensă la toate nivelurile și că toate jocurile sînt făcute în altă parte, nu în țara lui. Este furios pentru că știe că nu poate face nimic pentru a schimba ceva. Fie că la conducerea țării sînt cei din PNL sau PSD, rezultatul este la fel de dezastruos pentru el, pentru români, pentru România. Democrația este o șchioapă care se plimbă prin țară la braț cu o justiție incorectă, ambele reușind să alunge de pe aceste meleaguri Adevărul, Onoarea, Bunul Simț și chiar Speranța. Cei care nu au plecat regretă că nu au făcut acest pas, cei care au făcut-o nu vor să se mai întoarcă, iar cei care au rămas au renunțat să mai spere.

Cam asta este realitatea în România, dincolo de imaginile prezentate de televiziunile lor, ale politicienilor și partidelor, dincolo de emisiunile cretine care au prăjit mințile multor români, dincolo de discursurile pline de rahat ale celor aleși.

România este furioasă. Pe cît de nepu­ tincioși se simt mulți români, pe atît de furioși sînt în realitate. Pentru că ei știu că, prin mjloacele impuse de cei de sus, nu se mai poate schimba nimic. Nici un fel de partid nou nu are cum să intre în Parl ament dacă ,,ei” nu vor, nici un fel de vot popular nu mai contează cîtă vreme tot ,,ei” sînt cei care le numără. Este un adevăr! În ceea ce mă privește, sînt furios, așa cum mulți sînt. Sînt dezamăgit, așa cum mulți sînt.

Ce este, însă, cel mai trist este că frica a pus stăpînire pe mințile românilor, că orice se întîmplă acum în zona deciziilor politice este acceptat fără nici un fel de reacție din partea poporului. Pentru că mulți au ajuns să realizeze că, în acest moment, orice schimbare se poate face doar cu metode diferite de mjloacele democratice impuse de ,,ei”, de armele ,,lor”.

Poate că un marș în alb, asemănător celui impus de Gandhi, prin care a obținut independența Indiei, mai poate fi o soluție de a schimba ceva. Poate că o nouă Revoluție, una autentică, care să nu emane oameni toxici, cum a fost în decembrie 1989, poate să ducă la impunerea unei noi Republici. Poate că mulți tineri vor putea să se adune și să ceară, toți, într-un glas, dreptul lor la viitor. Poate că, totuși, se va produce o minune. Dar cu mijloace democratice, cu votul impus de ,,ei”, nu, nu se va schimba nimic. Partidele se vor roti la putere, politicienii se vor schimba între ei, furturile vor fi în continuare la fel de prezente, iar românii vor rămîne din ce în ce mai săraci și mai prostiți, așa cum se întîmplă, de altfel, de 30 de ani. Schimbarea se va produce – poate că nu peste un an, poate că nu peste zece, dar se va produce, și nu prin vot.

Pentru că știm cu toții că Stalin, cînd a spus că nu contează cine votează, ci doar cine numără voturile, a avut mare, mare dreptate.

Pagină realizată de TANO

RM

Nr. 1546

l

17

21 – 27 iulie 2020

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Nou scandal cu terenuri la MApN – mai mare decît cel cu Becali și Babiuc!

Săptămîna trecută, într-una dintre ședințele de seară – ba chiar de noapte, ,,ca hoții” - Guvernul a decis, printr-o hotărîre, trecerea din administrarea Consiliului Local al Primăriei Sector 5 în cea a Ministerului Apărării a unei suprafeţe de 87 de hectare, teren amplasat în zona Ghencea. Și, atenție, este vorba de ,,revocarea dreptului de administrare de către CL al Sectorului 5 şi constituirea dreptului de administrare pentru această suprafaţă către MApN”. În fapt, Guvernul arată că pe acel teren era prevăzut ,,un proiect imobiliar aprobat printr-o HG în 2015 (…). La vremea respectivă, autorităţile s-au angajat că vor dezvolta un proiect imobiliar din care aproximativ 50% dintre locuinţe vor reveni angajaţilor din structurile MApN, angajaţilor din structurile de apărare”. Ionel Dancă, sinistrul șef al cancelariei premierului, a argumentat că, ,,din 2015 pînă în prezent, proiectul nu a avansat, dimpotrivă, a fost realizat un singur studiu de fezabilitate, pentru aproximativ 24 de locuinţe pentru angajaţii Primăriei Sectorului 5”, motivînd astfel decizia Guvernului de a ,,reconstitui dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 87 de hectare către MApN”.

Interesant este că, pînă de curînd, nimic nu s-a pomenit despre acest teren, despre respectivul HG, sau despre locuințele militarilor – în condițiile în care șef al armatei (al SMG) este, încă de la 1 ianuarie 2015, actualul ministru, generalul Nicolae Ciucă! Să nu-l fi interesat pe popularul general situația locativă a militarilor și să fie nevoie să vină cuplul Orban-Dancă să vorbească de ele? Sau să fie vorba despre altceva?...

De la ,,Florea City” la dezinteresul MApN Întîmplător sau nu, la finele lui octombrie, cînd PNL accelera preluarea guvernării, pe piață a apărut o știre despre o mega-investiție în sectorul 5, exact pe acel teren! Investiției i se și se atribuise o titulatură ridicolă, cu un evident caracter electoral – ,,Florea City” – de la numele primarului Sectorului 5, Daniel Florea. Trecînd peste acest aspect, am aflat de la edil că acolo urma să se dezvolte ,,cel mai mare proiect de regenerare urbană şi de dezvoltare urbană din Europa Centrală şi de Est din ultimii 30 de ani”, iar valoarea proiectului este de 1,8 miliarde de euro!

Mai mult, întreaga strategie ar fi fost făcută în colaborare cu Banca Mondială – deci acolo existau niște demersuri și formalități extrem de stricte. ,,Avem un parteneriat semnat în martie 2018”, spune Florea,

explicînd ce presupunea proiectul. ,,Acest proiect a fost prezentat de noi, împreună cu Banca Mondială, cu Camera de Comerț Româno-Germană, cu BERD, la cele mai mari tîrguri imobiliare de profil, la MIPIM Cannes, Franța, și la EXPO REAL München, în Germania”, spune Florea. Florea a explicat că sînt ,,mari investitori internaţionali şi companii recunoscute”, acest proiect urmînd să se dezvolte în baza unui parteneriat publicprivat supervizat de BERD! Deci, un proiect de notorietate pe plan internațional, cu colaborarea BM și BERD! Prin urmare, cum de Guvernul a aruncat la coș așa ceva? Și, atenție – în condițiile în care proiectul, spune Florea, ,,în ultimii doi ani, a atras foarte mulți investitori și finanțatori”.

Păi pe criză, pe lipsa asta de investiții, Guvernul aruncă un proiect de asemenea anvergură?! Și nu e doar asta: MApN mai are teren acolo, în aceeași zonă, circa 300 de hectare… pe care NU a făcut nimic, spune Florea! ,,În acest moment, Ministerul Apărării, care deţine restul terenului, încă aproximativ 300 de hectare, care este absolut gol, nu a făcut nimic pe aceste terenuri, în schimb ni l-a luat nouă pe ăsta care are cu el gata drum şi aprobări pentru locuinţe, sală polivalentă, maternitate, bazin olimpic de înot”, arată Florea, care se întreabă: ,,Ce nevoie avea de suta noastră de hectare, dacă pe 300 ale lor nu au făcut nimic?”.

Armata – doar fațada unor interese financiare mari?

Ei, aici poate apărea problema. E sigur Daniel Florea că așa se pune problema? Că Ministerul Apărării are nevoie de teren… sau, de fapt, e vorba de altcineva?... Ia să vedem cîteva detalii – pentru că, nu-i așa, diavolul se ascunde în detalii! Daniel Florea spune așa: ,,În momentul în care trebuia implementat, a fost oprit total ilegal de către Guvern”. De fapt, nu

știu dacă ,,oprit” sau… preluat!

Asta pentru că, din cîte se înțelege, Guvernul (prin MApN) a luat NU un teren, ci un teren pe care s-a elaborat un proiect, cu studii în care s-au băgat 2 milioane de euro – și pentru care, atenție, s-au luat aprobări pentru finanțări de la BM! Or, dacă studiul de finanțare a fost aprobat, fondurile la fel, e posibil ca o altă entitate – eventual privată, în parteneriat – să reia discuțiile… pe terenul desțelenit de Florea și echipa sa!

Or, ce să ne mai încurcăm în vorbe: tot ce s-a făcut ca mare investiție imobiliară – sau tranzacție imobiliară – după 1990, a avut interese de natură financiară, sau cel puțin politică! Iar MApN a fost în prim plan! Să nu uităm scandalul Becali-Babiuc, dar nici fărîmițarea și înstrăinarea proprietăților Armatei (garnizoanelor) între 1997 și 2003! Desigur, nimeni nu a fost întrebat, iar cei din Informațiile militare… nu știu și nu au văzut! Dar ar fi interesantă o vizită pe la domiciliile sau locuințele de vacanță ale unor foști șefi din Armată! Ah, Legea 18!... Dar, apropo de terenul luat de MApN, primarul Florea mai dă un detaliu: intervenția… președintelui! ,,Domnul președinte a atacat drept neconstituțională o lege prin care 7,4 kilometri liniari de cale ferată dezafectată, plină în acest moment de gunoaie, de șobolani și de ambrozie, aflată în administrarea Ministerului Transporturilor și a CFR, ar fi urmat să treacă și să o transformăm într-un bulevard cu patru benzi și cu tramvai, pentru a putea să regenerăm toată zona Ferentari”. Desigur, e cel mai corect om din lume, pe el nu-l interesează afacerile imobiliare, nu-i așa?... Sigur că da!

Concluzia – pe de o parte avem un proiect imobiliar de circa 2 miliarde, gata pregătit, cu finanțare de la Banca Mondială; de cealaltă parte - un guvern liberal, adică din acea zonă mereu ,,fomistă”! Și cu un premier cu un istoric pe lîngă șmecheri din domeniul construcțiilor. Vezi cazurile Transalpina, Băneasa și altele din povestea sa pe Transporturi. Și nu numai…

Epilog: bătălie cu un final cert – pătarea numelui Armatei Române Atrag atenția că situația însă nu e tocmai încheiată – pentru că Daniel Florea e un jucător, un dur, dincolo de aparențe. Un avocat de top, un constănțean uns cu multe alifii, cu legături puternice, chiar și acolo unde… se vorbește mai puțin.

Acum, Daniel Florea a adresat o somaţie publică Executivului să revoce HG! ,,Somez public Guvernul cinic, laş, incompetent, mincinos şi hoţ al PNL să revoce hotărîrea de guvern prin care a luat samavolnic, ilegal şi neconstituţional, în totalitate, din administrarea Sectorului 5, 110 hectare de teren pe care se dezvoltă cel mai mare proiect de regenerare urbană şi de dezvoltare urbană din Europa Centrală şi de Est din ultimii 30 de ani” și cere preşedintelui Iohannis să îl primească în audienţă şi ,,mai ales să NU dea jos haina imparţialităţii”.

Ultima parte, aia cu ,,haina imparțialității” lui Iohannis, e o glumă probabil… A aruncat-o demult, precum paltonul pe capota mașinii! Daniel Florea atenționează: ,,O să mă bat în instanţă, am făcut deja toată documentaţia”, iar azi a anunțat că depune ,,la Curtea de Apel, la secţia de contencios, atacarea Hotărîrii de Guvern”. Florea spune și că va depune la instanţa civilă ,,să ne dea banii înapoi, pentru că sînt milioane de euro pe care le-am cheltuit, şi toată această documentaţie a costat şi timp, şi bani, şi voi face şi o sesizare către Avocatul Poporului pentru a ataca la CCR Hotărîrea de Guvern”.

Așadar, o bătălie din care, în final, pare să fie un perdant cert – numele Armatei române, tîrît într-un scandal care, iată, se lasă cu acțiune în instanță. Încă un amănunt: acțiunea în instanță, deci oficializarea scandalului, a fost depusă chiar de Ziua Aviației, această mîndrie națională. Ca un făcut, cum s-ar spune…

DRAGOȘ DUMITRIU

18

Nr. 1546

l

21 – 27 iulie 2020

RM

SÃPTÃMÎNA PE MERIDIANELE LUMII

MMinisterul Apărării din Polonia a anunțat începutul transferului trupelor americane în țară ca parte a exercițiilor efectuate. Primele unități ajung deja la terenul de pregătire din Dravsk Pomerania. Potrivit oficialilor, în perioada 14 iulie 23 august, un batalion blindat american va fi transferat în țară. Scopul manevrelor este de a testa disponibilitatea armatei americane pentru un răspuns rapid și desfășurarea forțelor sale în orice zonă a lumii. Pe partea americană, 500 de trupe vor participa la exerciții. Manevrele vor fi gestionate de comanda divizială a armatei americane din Poznan. ,,În contextul epidemiologic, se vor aplica toate măsurile de precauție necesare pentru a asigura protecția soldaților și a rezidenților locali împotriva Covid-19”, a dat asigurări Ministerul Apărării din Polonia.

Aceste exerciții ar fi trebuit să fie unul dintre elementele manevrelor pe scară largă ale DefenderEurope 20 Plus, dar din cauza pandemiei, planurile au suferit schimbări semnificative, iar exercițiile au fost amînate pentru vară. Inițial, erau planificate pentru luna mai, cu participarea a cîteva zeci de mii de militari, inclusiv cu participarea a peste 20 de mii de soldați și ofițeri americani. MZelensky a cerut forțelor politice ale Ucrainei să se unească și să „își recupereze teritoriile”. Președintele Ucrainei, Volodymyr Zelensky, a cerut tuturor forțelor politice ale țării să se unească. ,,Trebuie să ne recuperăm teritoriile. Acest lucru este posibil numai prin solidaritatea tuturor forțelor politice. Sînt convins că ucrainienii au o șansă doar dacă ne reunim cu toții așa cum am făcut acum 30 de ani”, a declarat președintele cu ocazia celei de-a 30-a aniversări a adoptării Declarației privind suveranitatea de stat a Ucrainei. Zelensky nu a omis să le amintească deputaților despre „agresiunea rusă” și a solicitat adoptarea unei atitudini constructive în acest sens. ,,Trebuie să încetăm să fim politicieni, să devenim temporar oameni de stat, oameni care nu au un interes mare, ci un vis mare despre un singur, puternic și invincibil stat – Ucraina”, a spus președintele.

MTurcia a promis că nu va divulga date despre sistemele S-400. Turcia garantează Rusiei securitatea datelor privind sistemele de rachete antiaeriene (SAM) S-400, pe care Ankara le-a primit de la Moscova, a declarat șeful Departamentului Industriei Apărării din Turcia, Ismail Demir. ,,Rusia și-a exprimat îngrijorarea pentru siguranța acestor date, iar Turcia promite să protejeze aceste sisteme”, a declarat Demir într-un interviu acordat publicației Milliyet. Săptămîna trecută, Turcia a început testarea sistemelor anti-aeronave S-400 Triumph pe avioane de luptă F-16 și F-4 Phantom II. Ziarul Defense News, la sfîrșitul lunii iunie, a scris că Statele Unite, ca parte a inițiativelor legislative, ar putea cumpăra din Turcia sisteme de apărare aeriană S-400 fabricate în Rusia. Rusia și Turcia au semnat un contract în valoare de mai multe miliarde de dolari pentru furnizarea sistemelor de apărare aeriană S-400 Triumph în 2017. Acordul a provocat o nemulțumire puternică din partea Statelor Unite. S-400 Triumph este un sistem de rachete antiaeriene capabil să distrugă ținte moderne ale unui atac aerian, inclusiv rachete balistice. Domeniul de detectare este de pînă la 600 km, iar raza zonei de acoperire este de 400 km. MAmericanii îi oferă lui Haftar o ultimă șansă. Administrația președintelui Donald Trump încearcă să-și afirme influența pe teritoriul libian. Înalți oficiali din Departamentul de Stat și Pentagon s-au întîlnit la Rajma cu comandantul Armatei Naționale Libiene (LNA), Khalifa Haftar, cu sprijinul Emiratelor Arabe Unite, Arabiei Saudite, Egiptului și, după cum era de așteptat, Federației Ruse. Haftar a primit „ultima șansă” de a opri războiul, spun surse din presa arabă. Vizita unei delegații de rang înalt din SUA a fost făcută publică de către ziarul saudit Ashark al-Ausat. Surse apropiate au spus că sosirea militarilor și diplomaților americani a fost „ultima

șansă” acordată lui Haftar de a opri ostilitățile. În special, americanii încearcă să retragă formațiunile LNA din regiune. Cu toate acestea, așa cum rezultă din materialul Ashark al-Ausat, „sponsorii” externi ai Haftar nu intenționează să arunce un steag alb în fața Guvernului Acordului Național (PNS) cu sediul la Tripoli, și al Turciei, care îl susține. MCombatanții moldoveni doresc să ia cu asalt Transnistria.

Participanții la conflictul armat din Moldova intenționează să blocheze drumurile în direcția transnistreană și să elimine punctele de control „antiepidemice” din zona de securitate. Ei au apelat la conducerea Ucrainei cu o cerere de a bloca Transnistria de partea lor. În același timp, în Parlamentul moldovean, deputații din partidele de dreapta au prezentat inițiativa legislativă cu privire la încălcările regimului separatist. Deputații fracțiunii DA Platforma au propus ca Parlamentul să adopte o declarație cu privire la „acțiunile ilegale brute comise de regimul separatist și lipsa de reacție a guvernului”. Potrivit deputatului Platformei, Kirill Motzpan, care a prezentat ca inițiativă legislativă un proiect de lege privind aprobarea declarației, „regimul separatist din Transnistria, care stabilește puncte de control în zona de securitate, încalcă sistematic acordurile deja încheiate și drepturile cetățenilor, în primul rînd dreptul la libertatea de mișcare”. „Autoritățile responsabile din Moldova nu au luat o poziție fermă, nu au luat măsuri eficiente pentru a schimba situația.

Din acest motiv, Parlamentul, în calitate de reprezentant al tuturor cetățenilor, este obligat să atragă atenția asupra situației actuale, să ofere o evaluare consecventă și să invite autoritățile competente să ia măsurile necesare. Acesta este punctul de vedere prezentat în declarație, pe care îl propunem spre vot tuturor membrilor Parlamentului ca un test pentru consecvența și demnitatea lor”, a declarat deputatul. Propunerile mai radicale de rezolvare a problemei sînt ale combatanților - participanți la războiul de pe Nistru, în 1992, de partea Moldovei. Ei și-au anunțat intenția de a bloca drumurile și vehiculele pe direcția transnistreană. Au cerut eliberarea posturilor de carantină stabilite de Transnistria ca măsuri antiepidemice. Combatanții au apelat la Ucraina, cerînd Kievului să blocheze Transnistria din partea sa.

Tiraspol a menționat că autoritățile și societatea civilă din Republica Moldova nu au răspuns la declarațiile provocatoare ale participanților la războiul împotriva Transnistriei. Nici o declarație oficială nu a fost făcută în sprijinul sau împotriva declarației combatanților.

MGermania a cerut reluarea discuțiilor privind aderarea Rusiei la NATO. ,,Este necesară reluarea discuției referitoare la intrarea Rusiei în NATO, despre care s-a discutat serios în anii ʼ90”, a declarat Christian Schmidt, membru al Bundestagului german din fracțiunea CDU/CSU. „Dețin mai multe funcții politice de 30 de ani. După părerea mea, primarul din Luzhkov, dacă nu mă înșel, anteriorul primar al Moscovei, niciodată nu a exclus intrarea Rusiei în NATO. Acest lucru a fost serios discutat. Apoi a fost semnat Actul fondator Rusia-NATO. Toate acestea trebuie discutate din nou”, a declarat politicianul german. Schmidt, în cadrul forumului pentru tineret „Întîlnirile de la Potsdam”, a remarcat faptul că întreaga structură de securitate creată din 1975 în Europa este distrusă. „Am luat-o și am ratat-o. Acest lucru îi afectează pe toți. Acum trebuie să discutăm împreună modul în care putem construi o structură de securitate după modelul Helsinki (Conferința de la Helsinki privind securitatea și cooperarea în Europa de la 1 august 1975), mai avem nevoie de mecanisme de dezarmare, control al armelor și echilibru de forțe.

Cred că o astfel de discuție va aduce beneficii Europei, care ar trebui să joace un rol important”, a adăugat politicianul. Christian Schmidt a fost ministrul Alimentației și Agriculturii în perioada 2014-2018 și, de asemenea, a condus Ministerul Transporturilor și Infrastructurii Digitale din 2017 pînă în 2018. În

noiembrie anul trecut, președintele francez Emmanuel Macron a făcut o declarație șocantă despre „moartea cerebrală” a NATO. Președintele francez a cerut modificarea Tratatului Uniunii Europene pentru a face comunitatea mai independentă de NATO în materie de apărare. Cuvintele liderului francez au devenit subiect de discuție în rîndul politicienilor.

Cancelarul german Angela Merkel nu a fost de acord cu declarațiile lui Macron. Rușii au subliniat faptul că declarația președintelui francez reflectă pe deplin situația actuală. MONU: 26 de persoane dețin jumătate din averea lumii. Secretarul general al ONU, Antonio Guterres, a declarat că lumea suferă de inegalitate socială. Potrivit acestuia, în prezent, jumătate din toată averea lumii aparține unui număr de 26 de oameni bogați. Guterres a declarat că peste 70% din populația lumii se află în poziții de inegalitate în creștere. Oamenii au probleme de venit, iar șansele de a reuși în viață depind de rasă, sex și alți factori. În același timp, 26 de persoane reușesc să posede cît mai multe beneficii care s-ar cuveni, în mod normal, unui procent semnificativ din populația lumii. El consideră că pandemia va afecta și mai mult țările în curs de dezvoltare. În acest sens, ONU s-a oferit să pledeze în favoarea stabilirii drepturilor speciale de tragere pentru aceste țări. MMedia: Turcia se pregătește să transfere luptători sirieni în Azerbaidjan. Mercenarii din grupurile armate siriene pot fi curînd detașați din armata turcă pentru a sprijini armata din Azerbaidjan, relatează TASS. „Turcia pregătește transferul militanților din armata liberă siriană în Azerbaidjan. În acest scop, punctele de înregistrare pentru mercenari s-au deschis în Jenderis, Raju și Afrin”, notează agenția. Conform rapoartelor mass-media, militanților li se vor plăti 3,5 mii de dolari pe lună în baza unui contract de șase luni. Nu sînt prezentate detalii privind numărul posibil de mercenari și calendarul expedierii lor în Azerbaidjan. MBiden a acuzat „amestecul rusesc” în noile alegeri prezidențiale din Statele Unite.

Fostul vicepreședinte american Joe Biden a declarat, citînd informații secrete, că Rusia ar continua să încerce să intervină în alegerile prezidențiale din SUA, care vor avea loc în luna noiembrie, scrie Reuters. „Știam despre asta dinainte și vă garantez că știu despre asta și în prezent, deoarece primesc din nou informații. Rușii încă încearcă să delegitimizeze procesul nostru electoral. Acesta este un fapt”, a declarat oficialul. Biden a promis că Rusia ar „plăti un preț cu adevărat ridicat” pentru că a încercat să intervină în alegeri în cazul în care va fi ales președinte al Statelor Unite. Agenția constată că nu se știe pe ce bază Biden a început să primească informații de la Serviciile specializate. Acest lucru este normal pentru candidații la președinție, democrați și republicani, dar Biden nu a fost încă nominalizat oficial. Staff-ul său de campanie a refuzat să comenteze această problemă. MPlanurile Chinei de a reduce prețurile petrolului. China a decis să prăbușească prețurile mondiale ale petrolului, ceea ce a dus la probleme pe piață, anunță Bloomberg. Potrivit agenției, țara a cumpărat cantități mari de petrol ieftin în primăvară.

Acum, cînd țările OPEC (Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol) se pregătesc să crească producția, Shanghai a început să vîndă petrol din instalațiile sale de depozitare. Aproximativ 1 milion de barili au mers către cumpărători care achiziționează de obicei energie în Orientul Mijlociu sau Africa.

Potrivit agenției, China nu intenționa să devină furnizor regional de petrol. Inițierea tranzacționării prin intermediul Bursei Internaționale de Energie din Shanghai a fost necesară pentru popularizarea renminbi (moneda națională a Chinei – n. red).

Vînzarea de petrol de către cel mai mare importator din lume indică fragilitatea extremă a recuperării cererii de energie, scrie Bloomberg.

N.K.

RM

Nr. 1546

l

19

21 – 27 iulie 2020

S, a s e , P I Mo c ch io !

Oglinzi 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Oglinzi mincinoase; 2) Autorul poemului ,,Elegie cu o fiolă în oglinzile farmaciei” (Constantin) – Emil Racoviță. 3) Limitează terenul de joc – Oglinda undelor; 4) Pomada oglindirilor – Ași văzuți în oglindă – Comună în Franța; 5) Oglinda piramidelor – A înainta pe linia de plutire; 6) Cuibul de sub streașină – Munte în Sudan; 7) Oglinda clasei – Vorbește vrute și nevrute; 8) Scriitor român prezent în temă cu volumul ,,Luminile oglinzilor” (Lucian) – Ne vedem în oglindă!; 9) Nu-i a bună! – O anonimă în oglindă! – Singură pe lume; 10) Liric contemporan, autor al poeziei ,,Amintiri în oglindă”, cuprinsă în volumul ,,La cea mai înaltă ficțiune” (Florin) – Celebru compozitor francez, autor al piesei ,,Oglinzi” (Maurice).

VERTICAL: 1) Zgîrie sticla oglinzilor (pl.); 2) O oglindă încețoșată – Elena Albu; 3) Bărbierit – Negustor de cărți; 4) Ceată veselă – Formație pop-rock portugheză; 5) Abuz venit de la centru! – O notă în plus – Femeia indicată (pop.); 6) Autoarea liedului ,,Fabula oglinzii” (Smaranda) – Oglinda soarelui; 7) Oglinda stelelor – Colțun deșirat la capete!; 8) Prozator român, prezent în context cu volumul pentru copii ,,Oglinda fermecată” (Iuliu) – Trecute prin cuvă!; 9) Se vede în două oglinzi – Autorul romanului ,,Geamătul din oglindă” (Al. Florin); 10) Soția zeului scandinav Iarl (mit.) – Oglinda venețiană.

DICȚIONAR: ISA; AFA; ULI; CLA; OLTU; ERNA GH. ENE Dezlegarea careului ,,ZIDURI” 1) GALATEANU; 2) OLARU – CASA; 3) GI – ANA – RAR; 4) ACAB – LEU – H; 5) ATENA – IMI; 6) ORASE – ATOT; 7) SI – CAPO – RR; 8) TIV – MALITA; 9) A – AZ – L – SAV; 10) STRABATERE

O istorie a farselor (156) „Caraboo” În aprilie 1817, o tînără femeie dezorientată şi complet lefteră s-a ivit în satul Almondsbury, comitatul Gloucestershire, Marea Britanie, nu departe de portul Bristol. Vorbea într-o limbă străină necunoscută, nu şi-a dat nici un nume şi părea rătăcită. Magistratul local, Samuel Worrall, i-a oferit adăpost, dar ea mînca doar ceea ce-şi prepara singură, insistînd să doarmă pe podea şi ţopăind tot timpul într-un singur picior, ca într-un dans ciudat. Singurul lucru pe care îl spunea, repetîndu-l la nesfîrşit, era „Caraboo! Caraboo!“. Cînd a fost întrebată, prin limbajul semnelor, dacă acesta îi era numele, ea a confirmat dînd din cap. Misterul s-a accentuat pînă cînd, peste cîteva săptămîni, un tînăr a sosit în sat.

Pretinzînd că este Martin Eynesso din Portugalia, el le-a spus localnicilor că se plimbase foarte mult în Est şi că o poate înţelege pe tînăra femeie. Traducînd pentru ea, le-a confirmat sătenilor că este într-adevăr Caraboo, din Javasu, aproape de Sumatra şi că niște piraţi malaiezi o răpiseră şi o vînduseră ca sclavă.

Cumpărată de către căpitanul unui vas ce naviga spre Anglia prin Capul Bunei Speranţe, ea a sărit peste bord în portul Bristol şi a înotat pînă la ţărm, ajungînd astfel în Almondsbury, rătăcită cu desăvîrşire.

Caraboo a devenit minunea de nouă zile din Almondsbury, dar curînd a fost identificată de către o doamnă Neale, fosta proprietară din Bristol, drept Mary Willcocks (sau Baker), fiica unui cîrpaci din Devon.

Fugind de severul său tată cînd avea cincisprezece ani, trecînd de la o slujbă temporară la alta, în 1813 (după cum a pretins Mary) ea a confundat un bordel cu o mînăstire, unde un bărbat ce călătorise mult în Orientul Extrem a învăţat-o, practic, cum să realizeze această înşelătorie. Inventînd farsa pentru a scăpa de sărăcie şi a ajunge în gospodării bogate, 1-a convins pe Eynesso să-i devină complice.

Pusă faţă în faţă cu doamna Neale, ea a mărturisit.

Ar fi putut înfunda puşcăria, dar oamenii plini de compasiune i-au oferit bani să ajungă în America şi să înceapă acolo o nouă viaţă. Şapte ani mai tîrziu, Mary se întorcea în Bristol, pretinzînd că este prinţesa Caraboo şi cerînd un şiling pentru fiecare apariție a sa. Şi-a sfîrşit zilele vînzînd lipitori oamenilor care doreau să evite, astfel, plata unei consultaţii la doctor.

Una dintre cele mai profitabile farse literare ale Secolului XX (1) Asta se poate afirma, avînd în vedere cele mai mult de şase cărţi vîndute pînă acum în peste patru milioane de exemplare, aflate şi în prezent în curs de tipărire, al căror autor (astăzi o faimoasă, dacă nu enigmatică figură de cult a valului New Age) deţine doctoratul obţinut la Universitatea California din Los Angeles.

Născut în oraşul Cajamarca din Peru în 1925, fiul unui prosper proprietar al unui magazin de bijuterii, Carlos Cesar Aranha Castaneda a devenit un povestitor al celor mai mari poveşti. În 1951 şi-a părăsit soţia şi copilul din Lima şi s-a mutat în USA. Studiind scrierea creativă la Colegiul de stat din Los Angeles, în 1959 s-a înscris la Universitatea California din Los Angeles (UCLA), unde, în 1962, catedra de antropologie i-a finanţat munca de teren. Specializîndu-se în etnobotanică (studiul plantelor psihotropice), cîţiva ani mai tîrziu şi-a prezentat teza de doctorat. Publicată în 1968 cu titlul Învăţăturile lui Don Juan: modul Yaqui de cunoaştere, aceasta şi continuările ei au ca obiect experienţele lui Castaneda cu religia indiană Yaqui, cu droguri magice şi halucinogene, sub tutela lui Don Juan Matus, un şaman vîrstnic din deşert. (va urma) STUART GORDON

20

Nr. 1546

l

21 – 27 iulie 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Români, vă ordon: treceţi veacul! (1) Cîntec despre grîu

(urmare din pag. 1) Din nefericire, România e singura Ţară din Europa în care se pune mai mare preţ pe campania electorală, decît pe campania agricolă.

Folclorul românesc a născut o zicală şi pentru aşa ceva: „Vorbă multă, sărăcia omului”. La noi se vorbeşte enorm, de 10 ani încoace, se taie firul în patru, se sporovăieşte pe toate temele, dar în primul rînd pe tema politicii, însă ideile bune sînt foarte puţine şi nici măcar acestea nu se aplică.

De la „sărăcia omului” s-a ajuns la „sărăcia neamului”. Exasperarea în faţa acestei „beţii de cuvinte” ne-a făcut să adoptăm deviza „Fapte, nu vorbe!” – pe care constatăm că şi-au însuşit-o şi alţii. Pe undeva, noi, cei de la PRM, semănăm cu acele echipe de intervenţie în caz de calamităţi naturale, de naufragii pe mare, de alunecări în prăpastiile munţilor. Ţara noastră e acolo, jos, în vîltoarea nenorocirilor, uite-o cum se zbate, nu mai are aer, e rănită de moarte, lacrimile durerii şiroiesc pe obrajii ei şi sîngele a podidit-o pe nas şi pe gură, n-are putere nici măcar să mai geamă. Aşa arată Ţara noastră REALĂ, nu Ţara recepţiilor, a paradelor de modă, ori a Conferinţelor de Presă triumfaliste, ale acelora care au atrofiată glanda ruşinii şi a bunului-simţ. Ţara REALĂ e pîntecul femeii care a început să-şi vîndă pruncii, încă înainte de a-i naşte, de parcă ar fi o căţeluşă de rasă cu puii amanetaţi cu 2 luni înainte – măcar puii nimeresc bine şi trăiesc, pe cînd copiii astfel comercializaţi se duc la o moarte sigură, în băncile de organe ale bogătaşilor lumii. Atunci cînd se va rupe Legea Tăcerii în industria abominabilă a traficului internaţional de copii, se va vedea că s-au comis atrocităţi mai înfricoşătoare decît acelea din lagărele morţii, în cel de-al II-lea război mondial. Interesele sînt atît de mari şi ramificaţiile duc atît de sus, încît secretul e păzit cu mai multă străşnicie decît bomba atomică. Timp de mii de ani, omenirea a făcut eforturi disperate pentru prelungirea vieţii muritorilor, dar totul a fost în zadar – pînă în epoca noastră, cînd s-a elaborat şi perfecţionat tehnica transplanturilor de organe, care a făcut realizabil acest vis străvechi. Numai că pentru aşa ceva este nevoie de materii prime, avînd în vedere că în fiecare Ţară bogată stau la rînd mii de oameni, zilnic, aşteptînd să le pice din înaltul cerului organele vitale pentru supravieţuirea lor. Şi astfel se face că România a început să devină cel mai mare exportator de inimi, de ficaţi, de rinichi, de ochi, de măduva spinării, de piele, de sînge, de mîini şi picioare din Europa! Vreme îndelungată am aprovizionat imperiile şi maşinile de război ale lumii cu aur, argint, petrol, lemn şi alte bogăţii naturale. Astăzi, a venit vremea să colonizăm şi noi, românii, Planeta, dar ciopîrţiţi în bucăţi: o inimă la New York, un ficat la Londra, un rinichi la Berlin, alt rinichi la Montreal ş.a.m.d. Încetîncet, unii ziarişti temerari, de pe alte meridiane, au început să dea la o parte un colţ al perdelei, astfel încît lumea a aflat întîmplări terifiante.

Astfel, pe baza mărturiilor apărute mai întîi în presă, Parlamentul din Brazilia a întocmit un Raport, conform căruia numai în perioada 1984-1988 au fost omorîţi în această Ţară 7.000 de copii, pentru prelevarea organelor. Episcopul Luis Armando Bambareu, din Peru, denunţa şi el crimele din Ţara lui, afirmînd că numeroşi copii săraci sau handicapaţi „sînt ucişi pentru a li se extrage organele”. În luna februarie a anului 1992, Ministerul Sănătăţii dintr-o altă Ţară a Americii Latine, Argentina, Patria tangourilor sfîşietoare şi a orbului de geniu Jorge Luis Borges, comunica nişte lucruri cutremurătoare: între anii 1986 şi 1992, la clinica de psihiatrie „Montes de Oca” au fost ucişi nu mai puţin de 1.321 de copii

debili mintali, iar alţi 1.359 de copii, din aceeaşi „uzină a morţii”, erau daţi dispăruţi. Nu-i aşa că mintea omenească refuză să accepte asemenea crime împotriva umanităţii?

Astăzi, a început să intre şi România în această macabră „cruciadă a copiilor”. Am zugrăvit acest tablou sumbru pentru simplul motiv că aceasta mi se pare cea mai barbară agresiune împotriva fibrei biologice a Poporului Român şi, deopotrivă, un atentat fără precedent, de-a dreptul satanist, la adresa creştinismului. Existenţa dovezilor palpabile ale unor cazuri scandaloase de adopţii, graba unor oficialităţi române şi străine de a şterge urmele, sustragerea de către însuşi ministrul Justiţiei, Valeriu Stoica, din Arhiva Tribunalului Municipal Bucureşti, a cca 300 de dosare de adopţii, precum şi dispariţia, efectivă, în neant, a celor mai mulţi copii vînduţi peste hotare, ei, bine, toate acestea mă fac să acuz transformarea României într-o uriaşă morgă a Planetei. Haideţi să mînuim logica: oare ce interes au unele familii, care au ele însele cîte 2-3 copii proprii, să vină tocmai aici, într-o Ţară căreia i s-a dus buhul că are cei mai mulţi copii bolnavi de SIDA, şi să înfieze, ilegal, alţi 2-3 copii, unii chiar cu handicapuri grave, psihice şi locomotorii? Dacă cineva îmi va da un alt răspuns, plauzibil, la această întrebare, eu îmi voi pune cenuşă în cap. Toată lumea deplînge şi chiar condamnă exportul masiv de copii din România, prin morişca unei veritabile Mafii, şi în presă, şi la Radio, şi la Televiziune, şi în Parlament – dar nimeni, în afară de noi, nu face pasul necesar, mai departe, pentru a se întreba cine are nevoie de asemenea prunci cu grave probleme şi unde s-au mai pomenit familii care să înfieze o liotă de copii, cînd oamenii care nu pot procrea se mulţumesc doar cu unul?! E tragic că s-a ajuns aici. Acesta este unul dintre motivele pentru care Mafia Politică şi Juridică implicată în exportul bestial de copii, de unde scoate profituri financiare de ordinul milioanelor de dolari, s-a năpustit, în 1998, împotriva mea şi mi-a înscenat peste 40 de dosare penale şi civile – mă apropiasem prea mult de „foc”, devenisem primejdios! Dar Dumnezeu nu le-a ajutat criminalilor şi ei n-au avut putere asupra mea, deşi nu vă ascund că mi-a fost greu, fiindcă au fost perioade cînd trebuia să mă prezint la cîte 4-5 procese pe zi, eram alb ca varul de nesomn, dar oamenii din partid mi-au dat forţa să rezist. În acest „deceniu blestemat”, Nicolae Ceauşescu a fost acuzat, printre altele, că a vîndut evrei şi germani, deşi nu era vorba decît de achitarea şcolarizării acestora, decenii de-a rîndul, în România. Astăzi, uite ce bine a prins politica lui Ceauşescu pentru Israel şi Germania, care şi-au regăsit fiii şi fiicele, aceştia contribuind, cu ştiinţa de carte şi meseriile învăţate în România, la propăşirea noilor Patrii ale lor. Atît de mult duc evreii dorul şcolilor din România, încît unii s-au întors la „locul crimei”, cum se spune, şi au cumpărat diplome universitare false tot de la un coreligionar de-al lor, Dolphi Drimer, despre matrapazlîcurile căruia noi scriem de 10 ani. Aşadar, Ceauşescu nu era bun şi l-au împuşcat ca pe-un cîine. Dar cum pot fi oare calificaţi aceia care vînd şi cumpără, cu sînge rece, nişte îngeri neprihăniţi, a căror singură vină este că părinţii lor sînt înnebuniţi de sărăcie şi poate că nici nu ştiu ce destin infernal vor avea copilaşii lor?

Am considerat necesar să trag un semnal de alarmă cu privire la acest fenomen pentru că mai jos de-atît nu poate coborî o Ţară. Aşa şi numai aşa arată cazanul cu smoală al Iadului! Restul, s-a spus.

S-a spus că trăim prost, culmea, tocmai de către aceia care sînt principalii vinovaţi pentru dezastrul Ţării. S-a spus că societatea românească trebuie reformată din temelii, ce ironie, chiar de către cei care au făcut din „reformă” un cuvînt odios, care

Aș fi vrut ca să mă nasc în grîu, Spice aurii să-mi spele chipul, Și în boabe grele ca nisipul Mama să mă scalde ca-ntr-un rîu.

Grîul e o carte pentru noi, Să-i citim în aurul din spice Dorul pur, cînd vrea să se ridice Sărutat de soare și de ploi.

Cît e grîul de plăpînd în pai Vîntul serii lujerul i-l culcă, Dar puterea lui în spice urcă Precum cîntecul țîșnit din nai.

Vara n-o putem opri în frîu, Soarele fierbinte îi dă bice, Împletiți cununile din spice Să intrăm în hora pentru grîu.

Aș fi vrut ca să mă nasc în lan, Spicele să-mi țină loc de pernă.

Spic de aur – dragoste eternă – Noi, prin tine, sîntem, an de an!

GEO CIOLCAN

Care distanţare?!

E circul din Absurdistan În Centrul Vechi și Vama Veche Se cere ,,distanțarea”-n van Iar masca-i... floare la ureche E ca-ntr-un film cu Stan și Bran Iar tinerii-s binedispuși E clar că-i vreme de can-can De... fără mască și mănuși Eu stau cu ochii în tavan Visînd ce bine ar fi acolo În circul din Absurdistan Cu ,,distanțarea” mea doar solo ,,Recomandările”-s în van...

LIVIU ZANFIRESCU irită populaţia. S-a spus că unii trebuie să mai rămînă 4 ani la Putere, fiindcă abia au învăţat cum să conducă, dar şi că alţii trebuie să vină iarăşi la Putere, pentru că le-ar fi venit mintea la cap, timp de 4 ani, cît au fost în Opoziţie. Alternanţa asta, dintre Putere şi Opoziţie, departe de a fi un izvor de concurenţă şi de progres, în cazul României e o sursă de nenorociri. Toţi au avut suficient timp să arate ce ştiu şi ce pot. Însuşi gîndul că s-ar putea să fim condamnaţi să asistăm, pasivi, la alternanţa Putere-Opoziţie, ca o balansare de uşi batante, ca doi pitici care se urmăresc într-un turn medieval, cu ceas, pentru a-şi da cu ciocanele în cap – îi exasperează pe români. Populaţia vrea democraţie la televizor şi dictatură pe străzi.

Merg mai departe şi afirm că cele mai electrizante meciuri, olimpiade, talk-show-uri şi spectacole de Televiziune ar fi abandonate ca nişte scene plictisitoare, dacă într-o seară, să zicem, 100 de comisari Alimănescu, în 100 de oraşe ale Ţării, ar împuşca, pe loc, cîte 100 de bandiţi şi i-ar lăsa acolo 3 zile şi 3 nopţi, să le bîzîie musca la nas. (Nu Mona Muscă, aia ne bîzîie nouă în Parlament.) (va urma)

RM

Nr. 1546

l

21

21 – 27 iulie 2020

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (74)

282) VICTOR BABEŞ. Medic şi savant. Născut în 1854, la Viena, unde lucra tatăl său, medicul Vicenţiu Babeş. Împreună cu francezul Victor Cornil publică la Paris, în 1885, primul tratat de bacteriologie din lume.

E, totodată, fondatorul microbiologiei moderne.

El este iniţiatorul vac­ ci­nării antirabice în România. Nu-i vorbă, ar mai avea de lucru şi acum. Profesor universitar la Budapesta şi la Bucureşti, unde a fost decanul Facultăţii de Medicină. Acceptă să ţină o serie de prelegeri şi la noua Universitate din Cluj, dar intră repede în colimatorul atentului observator Sextil Puşcariu, datorită caracterului său dificil – accentuat, fireşte, de vîrsta înaintată: „Cu actorii şi cu profesorii universitari e cel mai greu de tratat; cînd profesorul universitar se mai aseamănă şi cu o primadonă îmbătrînită, geloasă de aplauzele necontenite ale publicului şi doritoare ca să-şi plaseze pe toţi favoriţii, ca Dr. V. Babeş, lucrul devine exasperant”. Şi totuşi, pentru civilizaţia românească, „primadona îmbătrînită” Victor Babeş a rămas ca o „vedetă” mai importantă decît Sextil Puşcariu! Posteritatea operează cu alte unităţi de măsură. Marele medic a fost, de asemenea, şi dascăl al mai multor generaţii de medici şi cercetători.

Membru al Academiei Române. Moare în 1926. În Condica de Drum, dascălul, aflat cu numai un an înainte de moarte, pune ştampila Institutului de Patologie şi Bacteriologie din Bucureşti şi scrie, cu nervozitatea tipică unor medici: „România va fi mare cînd politicianismul va fi înlocuit prin ştiinţă.

Prof. dr. V. Babeş. 17 Martie 1925”. După cîteva pagini, un alt savant, pomenit anterior, vibrează cu această idee dură, dar adevărată: „Mă unesc complet cu părerile exprimate de Dl. profesor Babeş. Dr. I. Cantacuzino. 11/IV 925”.

283) LOUIS E. VAN NORMAN. Ataşat comercial al SUA la Bucureşti. El pune o ştampilă care, după aproape 80 de ani, îşi păstrează intact tuşul verde: AMERICAN LEGATION RUMANIA * COMMERCIAL ATTACHÉ. (Ea poate fi văzută în finalul lucrării, printre alte facsimile.) Însemnarea e în limba engleză, traducerea fiind aceasta: „Cu cele mai sincere şi bune urări pentru prosperitatea Poporului Român. Louis E. Van Norman”. Data aproximativă este 14 mai 1925.

284) ION JALEA. Sculptor şi mare mutilat de război. Născut în 1887. A învăţat meşteşugul cu Paciurea, Rodin şi Bourdelle. Împreună cu Cornel Medrea realizează basorelieful Mausoleului de la Mărăşeşti. E autorul unor opere monumentale: Decebal (Deva), Columna Unirii (Focşani), Mihai Eminescu, Spiru Haret ş.a. Membru al Academiei Române. Într-o carte despre corifeii Dobrogei, este inserată şi o schiţă biografică a sculptorului despre care vorbesc. O reproduc în întregime, şi pentru o anumită „savoare” a anilor ’60, cînd încă se mai punea preţ în România pe artistul-cetăţean: „Ion Jalea s-a născut la Casim­ cea (judeţul Tulcea), la 19 mai 1887. Aceste locuri aspre au împrumutat ar­ tistului ceva din carac­ terul lor: răbdarea şi per-­ severenţa ţăranului dobro-­

gean, neliniştea mării, interes pentru legendele şi folclorul acestui ţinut. După cele 5 clase primare urmate la şcoala din sat, trece la Gimnaziul de la Constanţa, dovedind multă pasiune pentru desen şi dorinţa de a se consacra artelor. Ca bursier al judeţului, continuă studiul la Şcoala Superioară de Arte şi Meserii din Bucureşti, şcoală pe care o absolviseră şi alţi mari artişti: Ion Georgescu, Dimitrie Paciurea, Constantin Brâncuşi. În 1907 termină şcoala, rămînînd în continuare pedagog. Îşi desăvîrşeşte studiile la

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (118) Şcoala de Belle Arte, unde îl are profesor pe Dimitrie Paciurea. Începuturile în cariera de sculptor le prezintă la «Expoziţia oficială a artiştilor în viaţă» şi la expoziţiile «Tinerimii artistice». Ion Jalea foloseşte sursele de inspiraţie oferite de folclor; realizează în piatră personaje binecunoscute din basmele româneşti: Sfarmă-Piatră, Strîmbă Lemne etc., eroi legendari români (Dragoş Vodă) şi eroi din mitologia antică cu sensuri contemporane: Prometeu, Hercule, Centaurul, Lucifer. Eroii săi simbolizează lupta omului cu forţele naturii, încrederea în forţa omului, în cutezanţa şi curajul său. În timpul primului război mondial, Ion Jalea pleacă la Paris să-şi desăvîrşească studiile. Chemat sub arme, nu pregetă să se înroleze în rîndurile apărătorilor ţării. La Mărăşeşti, în august 1917 este grav rănit. Fără să dispere, în urma pierderii unui braţ, îşi reia lucrul după terminarea războiului, găsind în muncă singura cale pentru realizarea idealurilor sale. Continuă studiul în capitala Franţei în 1919, rămînînd acolo pînă în 1922. Lucrările create la Paris au fost expuse la Saloanele de pictură. În 1923 se întoarce în ţară.

Anii care urmează sînt ani de împlinire a posibilităţilor sale creatoare, sînt anii realizărilor monumentalelor şi reprezentativelor sale lucrări. Lucrările sale, fie că sînt de inspiraţie folclorică, mitologică, teme de război, toate simbolizează glorificarea forţei umane, curajul, munca, setea de viaţă, eroismul uman. În 1926, la expoziţia personală, expune compoziţii care se numără printre cele mai bune creaţii ale sale (Arcaş odihnindu-se, Hercule doborînd centaurul, Centaurul frîngînd arcul, Femeie cu harpa, Bacante, Minerva). În anii următori creează şi alte valori ale sculpturii româneşti, din care amintim: basorelieful Împărat şi proletar, statuile Pacea, Victoria, Ţăranca, Minerul, La arat, Monumentul soldaţilor francezi căzuţi în România (amplasat în Parcul Cişmigiu – nota mea, C.V.T.), Monumentul Infanteriei, Monumentul ceferiştilor români. În străinătate, se dezveleşte la Dieuse (Franţa), Monumentul soldaţilor români, foşti prizonieri germani în regiunea Saar, la Viena (Austria), Monumentul ostaşilor români căzuţi în 1916–1918 în Austria; decorează pavilionul României de la Expoziţia Internaţională de la Paris cu friza România şi pavilionul României de la Expoziţia Internaţională de la New York cu Povestea Neamului şi statuia România.

Pentru meritele sale, artistului Ion Jalea i se decernează titlurile de Maestru Emerit al Artei şi apoi Artist al Poporului din R. S. România. Din 1955 este membru corespondent al Academiei, iar din 1957 preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din România. În 1966 participă ca invitat de onoare la Congresul Asociaţiei Internaţionale de Arte Plastice de pe lîngă UNESCO, care s-a ţinut la Tokio. În 1967 donează Muzeului de Artă din Constanţa colecţia sa de sculpturi cu care s-a organizat o secţie a muzeului care-i poartă numele”. Nu cu mult timp înainte de moartea artistului (survenită în 1983, la nu mai puţin de 96 de ani), l-am propus pentru

Premiul Revistei „Săptămîna”, iar Eugen Barbu a acceptat cu entuziasm. Aici, sculptorul fără o mînă (aidoma lui Cervantes) scrie doar atît: „14 Mai 1925. Excelsior. I. Jalea”.

285) NICOLAE BATZARIA. Scriitor şi om politic. Născut în 1874, la Kruşevo, în Macedonia, într-o familie de aromâni. A luat parte la „Revoluţia junilor turci”, din Imperiul Otoman; se refugiază, apoi, în România. Întemeiază primul ziar aromânesc de la noi: „Deşteptarea”, în 1908. Conduce ziarele „Dimineaţa copiilor” şi „Universul copiilor”. E creatorul unui personaj foarte popular în perioada interbelică: Haplea. Pu­ bli­caţiile şi cărţile lui sînt precursoarele benzilor desenate de azi. Mai semnează şi cu pseudonimul Moş Nae. Acuzat de colaboraţionism cu nemţii, în timpul primului război mondial, cînd era senator – cred, totuşi, că nu nemţii îl atrăgeau pe el, ci aliaţii acestora, turcii, alături de care trăise atîta vreme. Moare în 1952, în lagăr. În primăvara lui 1925 îl întîlnim, însă, vesel nevoie mare, întărindu-şi spusele cu ştampila ziarului „DIMINEAŢA COPIILOR”: „Scriu cu o deosebită bucurie rîndurile acestea şi îmi însemn în minte şi mai cu seamă în suflet ziua în care mi-a fost dat să cunosc pe un luptător aşa de vaşnic (sic!) al cauzei drepte româneşti. Îi urez neînfricoşatului stegar zile cât mai senine în viaţă. N. Batzaria. 29 Mai 1925”.

286) THEODOR D. SPERANŢIA. Publicist şi folclorist. Născut în 1856, la Oneşti, judeţul Bacău. Întemeiază cel dintîi muzeu etnografic din Bucureşti. Publică o foarte gustată carte de Anecdote populare – culese şi pre­ lucrate de el în versuri. Şi-a cîştigat pîinea înde­ osebi ca inspector al învăţămîntului particular.

Membru corespondent al Academiei Române. Moa-­ re în 1929. Fiul său, Eugeniu Speranţia, i-a continuat opera. Bătrînul Speranţia nu se dezminte, e mucalit şi aici: „Trăiască Românii, să se iubească ca să sporească. Th. D. Speranţia. 9 Iunie 1925”.

287) TUDOR TEODORESCU-BRANIŞTE. Încep să intre în arenă, unul cîte unul, reprezentanţii noii promoţii de intelectuali români. Are loc, pe nebăgate de seamă, un schimb al generaţiilor. Cel despre care vorbim aici s-a născut în 1899, la Piteşti.

Se afirmă ca ziarist de forţă la publicaţii precum „Adevărul”, „Dimineaţa”, „Facla”, „Cuvîntul liber” (unde e director, în perioada 1933–1936). A scris şi cîteva romane (Prinţul, Băiatul popii) astăzi căzute în uitare.

A făcut politică de stînga.

Moare în 1969. În 1925, el lucra la Editura „Cultura Naţională”, aşa după cum reiese din ştampila cu care îşi întăreşte mărturia: „Lui Vasile Popa – admiraţie pentru neobosita lui muncă, întru colecţionarea acestor semnături – împotriva tuturor. Tudor Teodorescu-Branişte. 11 Iunie 1925”. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

22

Nr. 1546

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (32) Kang (3) Din cauza sensibilităţii la schimbările climei, a primejdiei focului şi a rapidei ruinări a casei chinezești construită din lemn, oamenii Chinei vechi aveau senzaţia de a fi abandonaţi fără apărare în faţa naturii. Această senzaţie a fost aceea care a contribuit la naşterea şi răspîndirea tradiţionalei pseudoștiinţe a geomanciei. În această teorie - care în chinezeşte se numeşte Fengshui - este vorba de un sistem de reprezentări care trebuie luate în considerare la alegerea locului de construire pentru o casă sau un mormînt. Teoria ca atare a apărut în Epoca Statelor Combatante (475-221 î.Chr.) și a jucat un rol deeosebit în istoria construcțiilor chineze pînă la începutul Secolului al XX-lea și, tacit, pînă în zilele noastre. Ea este strîns legată de teoria despre Yin și Yang, de teoriile despre „cele cinci elemente“ – lemn, foc, pămînt, metal și apă – și de ideea corelației dintre macrocosmos și microcosmos. Pentru ca o așezare arhitectonică să aducă noroc locuitorilor ei, ea trebuie să se potrivească peisajului înconjurător, în așa fel ca „vinele pămîntului“ să nu fie rănite. În peisaj trebuie

Maria Callas, regina fără regat (8) Iubirea Divei pentru Onassis: de la extaz la agonie (8) Deci, la 27 ianuarie 1959 Callas este mereu regina care a uluit Parisul. Una din cele mai frumoase amintiri ale bietului Preşedinte Coty! Şi în primăvară îşi păstrează aceeaşi formă. Beneficiază de mult timp înaintea ei: pentru că săptămînile pe care le rezervase apariţiei la Metropolitan au rămas acum libere, se duce apoi la Londra mai înainte decît prevăzuse. Londra şi Parisul rămîn cele două mari capitale unde steaua ei nu e ştirbită. Acolo o întîlneşte pe Joan Sutherland care îi calcă pe urme, cîntînd la rîndul ei Bellini şi Donizetti.

Bineînţeles, Callas a deschis o cale... Joan Sutherland, tînăra Clotilda a anilor 1952 din Norma şi-a tăiat drum: Zefirelli a început pentru ea o nouă punere în scenă a operei Lucia, pe care Callas a aplaudat-o. Apoi va cînta şi ea a doua versiune înregistrată a Luciei. O comparaţie între discurile din 1953 şi cele din 1959 a operei Lucia di Lammermoor evidenţiază, mai mult decît cele două înregistrări ale operei Tosca, transformările pe care

Balada (42) Probleme de familie (2) Relaţiile Căpitanului Genoiu cu Colonelul comandant deveniră brusc extrem de amicale. Colonelul aprecia modul ordonat în care personajul nostru îşi îndeplinea însărcinările. Toate actele şi documentele erau înregistrate şi puse la locul lor în siguranţă. A fost numit de urgenţă ofiţer verificator la unităţi pînă aproape de linia frontului. Verificările lui erau făcute la sînge, ca la vreme de război, pentru a nu permite afaceri din bugetul Armatei. Avea în minte faptele descrise de Cezar Petrescu în romanul ,,Întunecare”, care se refereau la proasta aprovizionare a trupei în primul mare război de întregire a neamului românesc. Fiind educat în spiritul cinstei, nu accepta să le acorde hoţilor nici o şansă.

Activitatea i-a fost bine apreciată şi a fost mutat foarte repede ca ofiţer verificator la Marele Stat Major. *** În vacanţa de vară a anului 1941, la Bacău a sosit şi soţia, Geta. Soţii Genoiu au închiriat o cameră la madam Zinca. Proprietara avea un fiu, pe Petrică, mobilizat ca furier în comandamentul unde lucra şi Căpitanul Genoiu. Într-una din zile se primeşte o scrisoare pe numele Genoiu Ştefan. Petrică furierul, crezînd că face un

l

21 – 27 iulie 2020

RM

să fie prezente animalele simbolice sau „cele patru duhuri“ ale punctelor cardinale ale Cerului – Dragonul Verde al Răsăritului, Pasărea Roșie a Sudului, Tigrul Alb al Vestului și Broasca Neagră a Nordului. Cel puțin, Dragonul Verde și Tigrul Alb trebuie să fie recunoscute în configurația celor mai apropiate coline, stînci sau arbori.

Influențele dăunătoare, malefice – înainte de toate, cele din nord – trebuie să fie respinse. Pentru aceasta este, uneori, necesară regruparea unor bucăți de stîncă sau plantarea de tufișuri ori copaci. Este prielnic, fast ca o clădire să fie construită pe partea de sud a unei coline.

Dealul o izolează de acțiunile rele ale puterilor din nord.

La determinarea așezărilor, geomantul – specialistul în geomancie – ia în seamă la determinarea așezărilor și cursurile apelor, iazurile și șanțurile. Dacă ele nu există deja în natură, el recomandă crearea lor artificială. Dacă sînt așezate nefavorabil, dă sfaturi pentru schimbările lor. Raporturile dintre cele cinci elemente trebuie să fie echilibrate, ca prin aceasta locul să fie apărat de inundații, secetă, incendii sau de loviturile tîlharilor, care ar putea fi provocate prin precumpănirea unuia dintre elemente.

Unul din mijloacele cele mai însemnate pentru a schimba formele unui ținut și a îmbunătăți influența constelațiilor este construcția de pagode în locuri proeminente. Puterea binefăcătoare a pagodei se poate exercita asupra sorții unor orașe și regiuni întregi.

Geomantul aprecia nu numai planul repartizării clădirilor unei așezări, ci hotăra, de asemenea, ziua și ceasul începerii construcției. Lui îi stătea la dispoziție o vastă literatură în care erau analizate fenomenele topografice și lucrurile erau enumerate în liste, care erau de mare importanță la construcția de case și morminte. Cel mai important instrument de lucru al său era „compasul geomanților“, pe care erau înscrise cele opt trigrame – o serie de vechi simboluri ale prezicerii, ciclurile împărțirii pămîntului și ale cerului, ciclurile anului, cele cinci elemente, ciclurile tigrului și ale dragonului, cele „28 de clase ale lunii“ – o veche coordonare a constelațiilor – și felurite alte cicluri simbolice; pe compasul geomantului puteau fi citite constelațiile și relațiile lor reciproce. În ciuda superstițiilor care se ascund în aceste teorii, se simte năzuința unei epoci preștiințifice de a căuta, prin mijloace magice, apărarea de vicisitudinile naturii și ale vieții. Dacă o casă îndeplinea toate cerințele fengshui/geomanciei, acest fapt le dădea locuitorilor liniște și un sentiment de siguranță. Cu toate acestea, făcînd abstracție de aceste aspecte subiective, nu i se poate tăgădui geomanciei influența asupra configurării construcților din punct de vedere estetic. (va urma) Christina Meiţă-Tang

le-a cunoscut vocea ei. În Lucia a recurs mai puţin la potenţialul dramatic caracteristic ei. De aici rezultă două interpretări de stil, comparabile, în care se simte în acelaşi timp o restrîngere evidentă a mijloacelor şi o abilitate supremă cu care modelează efectele, pune în evidenţă cele mai mici nuanţe pe care i le oferă Donizetti pentru a colora la infinit toate intonaţiile. Din păcate nici Ferrucio Tagliavini care îl înlocuieşte în 1959 pe Di Stefano, dar care e la capătul puterilor, cu toată tehnica sa superbă, nici ceilalţi cîntăreţi reuniţi în jurul lui Serafin, nu pot fi comparaţi cu prima echipă, care cu şase ani în urmă a realizat o capodoperă absolută a discului liric.

Mereu stăpînă pe mijloacele sale, Callas continuă să facă proiecte: trebuie la jumătatea lunii decembrie să cînte Medeea la Paris şi se prevede totodată pentru ea un schimb între cele două opere, Covent Garden şi Opera de la Dallas. Lucia, pusă în scenă de Zefirelli, cîntată de Joan Sutherland la Londra, va fi reprezentată la Dallas, în timp ce Medeea greacă de la Dallas va fi produsă la Covent Garden. Nu e greu să ne închipuim că Rudolf Bing, la New York şi Ghiringhelli la Milano îşi muşcă degetele, Callas poate continua şi fără ei să fie cea mai mare so­prană a timpului său.

De altfel, succesul pe care-1 cucereşte la Londra în Medeea, îi confirmă încrederea pe care o are în ea.

Sîntem în 11 iunie şi în faţa unei săli pline, chiar din ziua în care s-au pus în vînzare biletele. Maria îşi va încheia seara într-o ovaţie gigantică. De cinci ori, întrun interval de treisprezece zile, ea dovedeşte o formă vocală excepţională. Mai bună încă, afirmă puriştii măgulitori, care nu apreciaseră în întregime Traviata din 1958, în orice caz mult mai bine ca în 1958. Medeea nu a fost cîntată la Londra din 1870, se aştepta un tur de forţă, este însă o revelaţie. Cu o măiestrie desăvîrşită, Callas îmbină supremaţia vocală cu talentele de tragediană: unii critici vor merge pînă acolo încît să spună că e chiar prea mult. Pentru noi, care cunoaştem Medeea de la Londra printr-o înregistrare particulară din 30 iunie, o găsim mai puţin emoţionantă, mai dură ca la Dallas, dar la fel de suverană. Alături de ea, Jon Vickers, Joan Cartyle şi Fiorenza Cossotto sînt de asemenea într-o formă perfectă, dar ceea ce contează aici, ceea ce are importanţă este numai Maria. Niciodată nu o vom auzi atît de total sigură pe vocea ei. În această privinţă spectacolele cu Medeea de la Londra, din 1959, mar­chează sfîrşitul unei etape în cariera sa. Mai apoi ea va pune în aplicare alte mijloace, va fi altfel... (va urma) PIERRE-JEAN RÉMY

bine, în lipsa personajului nostru, care verifica pe teren, predă scrisoarea soţiei. Geta Genoiu, fire de femeie geloasă, deschide şi citeşte scrisoarea şi înmărmureşte.

Scrisoarea era de la o femeie, o fostă iubită a lui Fănică Genoiu, neînţelegîndu-se din ce se scria acolo dacă aventura fusese înainte sau după căsătoria cu pompă de la Tecuci. Pe moment, Geta Genoiu a vrut să lase totul baltă şi să se ducă la Tecuci să pregătească divorţul.

Dar un imbold interior a împiedecat-o şi a rămas lîngă soţ. De-abia după cîteva săptămîni i-a povestit soţului întîmplarea cu scrisoarea. Pentru Ştefan Genoiu surpriza a fost uluitoare, deoarece nu avea de unde să ştie cine era autoarea scrisorii. În viaţă avusese relaţii stabile cu puţine femei, iar pe cele întîmplătoare nu le contabiliza.

- Bine, Geto, de acord, am fost nesincer cu tine, dar arată-mi scrisoarea!

- Nu ţi-o arăt! Scrisoarea aceasta o voi păstra toată viaţa, iar tu nu o vei vedea niciodată cît timp vom trăi împreună! *** După întîmplarea cu scrisoarea, contrar tuturor aşteptărilor, Geta Genoiu a devenit o soţie iubitoare şi îngăduitoare şi se arăta sincer preocupată de problemele cu care se confruntau surorile şi fraţii lui Fănel. Aşa a intervenit pentru fratele Alexandru, mobilizat la Piteşti.

- Fănele, scapă-l pe Săndel să plece pe frontul din Rusia!

- Nu pot, Geta! Şi eu voi pleca pe front! Şi Savel şi Jenică, fraţii tăi, sînt pe front! Aceasta e situaţia. România se află în război şi bărbaţii valizi trebuie să-şi facă datoria! Şi tot Geta a intervenit pentru ca fratele Nicolae să aibă o discuţie în prezenţa ei despre situaţia socială şi politică a momentului prin care treceau cu toţii. Ştefan Genoiu era ca turbat. Aventurile fratelui Nicolae puteau să-i pericliteze cariera militară.

- Bă, Nicolae, tu eşti zdravăn la minte? Doar nu mai eşti copil! Ce-ai avut cu caii domnului General Bădescu?

- Neică Fănică, n-am avut nimic special cu caii Bădeştilor! A fost un accident! Am dat bice cailor şi ăia s-au dus în prăpastie!

- Şi de ce n-ai vrut să mergi la Seminar ca să te faci popă?

- Nu-mi place meseria asta, Neică Fănică! Mi-ar place să fiu ofiţer ca dumneata! Să am sabie, pinteni, epoleţi, haine de la Stat, să stau la masă cu boierii!

- Şi acum ce faci? Am auzit că te-ai dat cu comuniştii.

- Acum sînt brutar la fabrica de pîine Geigel. Cu comuniştii încă nu m-am dat, dar parcă partidul ăsta are dreptate! Prea puţini bogaţi şi prea mulţi săraci sînt pe pămîntul ăsta! Mde, comuniştii zic o treabă: că Germania va pierde războiul şi ei vor veni la putere! (va urma)

Florin Iordache

RM

Nr. 1546

l

23

21 – 27 iulie 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (40) SIR HENRY DETERDING „NAPOLEONUL PETROLULUI“ (4)

Surpriza testamentului (2) Se zice că, în epoca „maniei lalelelor”, preţul e mai mare decît greutatea lor în aur; s-a ajuns pînă acolo încît pentru posesia bulbilor unei anumite specii s-au oferit 2.500 guldeni, pentru o alta 2.000 iar în 1637 oraşul Alkmar a vîndut 120 bulbi cu 50.000 de guldeni!

Acestei manii nu-i scapă nici familia Deterding, care deţine secretul lalelelor albastre iar acest secret îl transmite şi îl păstrează din generaţie în generaţie.

Abia după îndelungi tîrguieli şi ezitări îl va vinde, în schimbul greutăţii sale în aur, vestitului cîrmuitor Wilhelm de Orania, sub a cărui domnie tulipele de acest fel îşi pierd, totuşi, din faimă! De ce, nimeni n-a aflat, deşi s-a încercat de nenumărate ori. Deterdingii sînt semnalaţi şi în coloniile olandeze din Asia, în Indii mai precis, atraşi de bogăţiile pădurilor tro­picale din Java, sau în sudul Africii, printre burii din Transvaal. În Secolul XIX, un Deterding, August E. Wilhelm, este căpitan de cursă lungă şi petrece cea mai mare

Memoriile unui celebru criminalist român (120) ,,Omul cu ciocanul” (19) În primul rînd, acest Romulus nu figura în tabelul nostru şi deci nu mai fusese verificat, iar dacă da, verificarea fusese superficială; în al doilea rînd, venise în această stradă din cartierul în care se înregistraseră cele şapte cazuri, era agresiv şi cu vădită tendinţă de izolare, aşa cum mi-1 imaginasem pe asasin. Trebuia să-1 vedem cu orice preţ, deşi locatara cu care discutasem mă avertizase că bărbatul nu va deschide uşa. Nona era şi el intrigat de faptul că acest bolnav lipsea din evidenţele sale. Îl furase oare ignoranţa altora care-i clasaseră dosarul într-o arhivă moartă peste care nu dăduserăm noi încă? Ne puneam în continuare întrebarea: o fi fost verificat şi clasat definitiv, cu mult anterior formării evidenţelor noastre, sau poate era chiar nedepistat încă de investigatori?

Ne aflam acum în faţa apartamentului de la etajul V. După insistente apeluri, bolnavul a întredeschis uşa care, fiind blocată printr-un lanţ, nu se putea deschide complet. Asistenta i-a cerut unele relaţii cu privire la

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (72) Irakul anunță ,,anexarea Kuweitului” (2) În faţa blocadei şi a reacţiilor militare împotriva lor, oficialii irakieni răspund: „Putem să trăim fără Pepsi, Macintosh sau whisky”. Ei uită să precizeze că Irakul are un deficit cerealier foarte important şi că importă îndeosebi trei sferturi din grîul necesar, o cantitate importantă de orez, zahăr şi carne. Prevăzînd, de altfel, criza, statul a creat stocuri de alimente. În această țară alcătuită după voinţa lui, Saddam devine deodată absent în mod ciudat. Portretul lui e peste tot, pe străzi, de-a lungul monumentelor, pe edificiile publice. El a remodelat toate adevărurile, a adaptat toate realităţile exigenţelor sale. La Bagdad, echivalentul arcului de triumf se numeşte „Mîinile victoriei”, un monument de aproape 50 de metri înălţime, reprezentînd două săbii încrucişate ţinute de două antebraţe gigantice din bronz. Această imagine reproduce propriile „blazoane” pe care Saddam Hussein şi le-a inventat, dar simbolizează şi victoria Bagdadului împotriva Iranului. O victorie care nu a avut loc. Dar poporul irakian n-a protestat niciodată.

parte a anului pe vaporul ce navighează, evident, între metropolă şi Indiile Olandeze. Cînd vine pe acasă găseşte încă un copil, pe care blînda lui soţie îl născuse în vremea cît el era pe mări. Ultimul din cei patru copii, trei băieţi şi o fată, vede lumina zilei la 19 aprilie 1866, la Amsterdam, fiind botezat Henri Wilhelm August. Tatăl moare cînd Henri are 12 ani, victimă a unei febre tropicale contractate în Sumatra. Henri, fraţii săi, sora şi mama moştenesc o avere modestă şi un nume onorabil. Foarte econoamă şi atentă, doamna Deterding se îngrijeşte de viitorul copiilor ei: unul ajunge medic, altul ofiţer. Henri, în schimb, e, dintre toţi, cel mai plin de personalitate, pe cît de încrezut, pe atît de inteligent. Nu agreează studiile superioare, iar cariera armelor sau marina – nici atît. Are 16 ani cînd figurează pe statele de plată – primind 30 de guldeni pe lună – ale sucursalei din Amsterdam a „Twentsche Bank Vereening”, adăpostită într-o clădire sordidă, în faţa unei plaje murdare. Spre deosebire de John D. Rockefeller, cînd ajunsese şi acesta mărunt funcţionar – dar la paisprezece ani –, n-are parte de şefi, care să întrezărească în el un viitor mare comerciant, iar munca intelectuală îi lipseşte cu totul. Cu tot orgoliul său, tînărul Deterding le împărtăşeşte părerea! Se părea că sîngele străbunilor săi îi freamătă în vine, iar mirajul coloniilor îi e mereu în faţă. Ca orice cetăţean practic, ştie şi el că oricărui olandez bogăţia îi surîde mai întîi

în colonii. Caută înfierbîntat. Ocazia i se iveşte într-o zi, cînd, după febrile lecturi, ale rubricilor ziarelor în care se oferă slujbe, află, în 1888, că băncii coloniale ,,Nederlandsche Handels Maatschappij” îi trebuiesc doi funcţionari. Nu e singurul ce visează sume mari, avere şi mărire: la concurs se prezintă o sută optzeci de pretendenţi. Acum îşi pune în joc inteligenţa, pe care e convins c-o are, şi cîştigă împreună cu un M. Waahat locul pentru Penang. Acest M. Waahat e un fel de Hanna al lui Rockefeller: peste exact un deceniu devine preşedintele băncii!

Deterding ajunge întîi în oraşul Medan, unde atmosfera şi colegii nu se prea deosebesc de ceea ce lăsase în urmă, fără regrete, la Amsterdam şi de la care nici la revedere nu-şi luase la plecare. Nu-i prieşte nimic aici şi nici el nu dă satisfacţie, colegii şi superiorii considerîndu-1 mai curînd o fire romantică decît una... practică. Nu are astîmpăr şi se mută din insulă pînă în 1889, cînd e numit şef al biroului băncii din Medan, Sumatra. În scurtă vreme, şansa îi surîde iarăşi cînd îl cunoaşte pe August Kessler, care tocmai e pe cale să reorganizeze şi să extindă societatea, conform cu avîntul ei. Patronul, ca orice tip de modă veche, doreşte să aibă subalterni tineri, întreprinzători dar săraci, şi nu prea exigenţi. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

starea cănătăţii. Ne-am mulţumit cu discuţiile de la distanţă. Încă din primele minute, nu ne-a fost greu să facem aprecieri despre starea avansată de degradare psihică a locatarului. Supoziţia noastră era motivată şi de afirmaţiile delirante: intenţionează să-şi omoare vecina care, deşi în vîrstă de 80 de ani, urmăreşte relaţii intime, pătrunzînd în apartamentul său prin zid. A refuzat să ne însoţească pentru un tratament medical şi nici nu ne-a permis să-i vizităm locuinţa în care – după cum aveam să aflăm şi din alte surse – n-a putut intra nici o persoană şi nici chiar tatăl ori rudele apropiate.

Am încheiat discuţiile cu aparentă indiferenţă. O eventuală forţare a uşii ar fi putut crea riscul sinuciderii; se putea arunca pe fereastră. Starea lui gravă ne-a transmis şi nouă o accentuată anxietate. Căpitanul Nona şi administratorul blocului rămăseseră în post de pază pentru a împiedica eventuala dispariţie a suspectului, iar eu şi asistenta ne-am grăbit să organizăm o echipă de medici specialişti care să-1 poată ridica pentru o spitalizare obligatorie, folosind narcotice sau cămaşa de forţă. Tabietul suspectului de a ieşi la ore fixe prin cartier ne-a avantajat în acţiunea de supraveghere şi internare în unitatea de psihiatrie, bineînţeles cu oameni de pază – în halate albe – instruiţi de noi.

Pentru această acţiune de ridicare forţată – bolnavul constituind un pericol social chiar dacă nu era autorul

– fusese invitat procurorul Iuliu Andrei, care urma să întocmească formele legale, în spiritul Decretului 12/965 privind tratamentul obligatoriu. Procurorul se arătă mai puţin entuziasmat. Eram însă mulţumit că, indiferent de aprecierile sale, el trebuia să asigure deocamdată internarea cu pază, conform decretului amintit, răspunzînd astfel sarcinilor de prevenire a infracţionismului în general. Am sigilat apartamentul, urmînd ca amănunţita percheziţie s-o facem după ce ne vom mai linişti; după ce vor fi asigurate paza, supravegherea şi tratamentul bolnavului.

Aici, în clinica de psihiatrie, Romulus era deja cunoscut cu diagnosticul de parafrenie. Din studiul foilor de observaţie şi din aprecierile medicilor de specialitate, care şi-au adus o însemnată contribuţie în activitatea ulterioară, a reieşit că una din simptomele acestei maladii este aceea că bolnavul proiectează faptele sale negative asupra unei alte persoane.

Important de reţinut, pentru noi, era şi aspectul specific bolii: starea delirantă a bolnavului se suprapunea spiritului practic prin deghizări şi diverse artificii. De asemenea, spre deosebire de schizofreni, aceşti bolnavi au potenţial criminogen, fiind apţi de a săvîrşi mai multe fapte fără a se demasca. (va urma) DUMITRU CEACANICA

Poliţia politică exercită o supraveghere neîntreruptă, şi „numai fragmente ale realităţii exterioare”, după cum spune un diplomat, ajung în interiorul ţării. Într-adevăr, Saddam şi-a dat arama pe faţă: peste tot domină absenţa cunoştinţelor despre lumea exterioară şi gustul izolării. În aceste zile nimeni nu ştie unde se află liderul irakian. Noi piese DCA sînt instalate în jurul palatului prezidenţial, dar Saddam rămîne foarte puţin în această clădire. Se află cel mai adesea în bunkerul lui şi îşi schimbă reşedinţa la fiecare şase ore pentru a scăpa unei tentative de asasinat sau de eventuale bombardamente.

Saddam Hussein, obişnuit dintotdeauna să acţioneze numai pentru a rămîne în viaţă, joacă acum - şi el ştie acest lucru - cartea cea mai delicată din cariera sa.

A tăiat toate podurile din urma lui, şi în aceste momente, cînd condamnarea lui internaţională este totală, nici un vizitator străin nu se grăbeşte spre Bagdad, cu excepţia lui Arafat şi a lui Abu Iyad care-şi continuă veritabilul lor „marş” de pelerini ai păcii.

Saddam Hussein iese din tăcere şi din „clandestinitate” pentru a-i întîlni. Nu pare nici surprins, nici afectat de gigantica forţă mobilizată împotriva lui. Discuţia dintre cei trei va dura aproape patru ore. Lucrurile au devenit mult mai complicate: Saddam a anunţat anexarea emiratului iar trupele americane sosesc în Arabia Saudită. Arafat şi Abu

Iyad încearcă să-1 convingă să meargă, a doua zi, la întîlnirea la vîrf de la Cairo. Saddam refuză, dacă va fi prezent acolo şi emirul Kuweitului. Palestinienii încearcă să-1 facă pe Saddam să-şi schimbe opinia.

Fără succes. „Monarhia şi cei care o reprezintă au încetat definitiv să existe”, aruncă el replica, exasperat; acesta este singurul moment în care renunţă la calmul său obişnuit. Conducătorii palestinieni încearcă atunci să elaboreze un plan. Arafat va merge la Cairo spre a-i convinge pe şefii a cinci ţări-cheie, ce participă la întîlnirea la vîrf, să meargă la Bagdad pentru angajarea de negocieri. Pînă la întoarcerea lor, întîlnirea la vîrf va rămîne în expectativă.

Arafat şi Iyad ştiu că este o propunere complicată şi hazardată care nu are şanse de reuşită decît dacă ei reuşesc să-i convingă pe cei cinci şefi de stat încă de la sosirea la Cairo. Dar Saddam acceptă propunerea.

După partea strict diplomatică a întîlnirii lor, Saddam Hussein îi va reţine pe cei doi, continuînd să le vorbească.

Cu acelaşi ton calm şi hotărît, el se referă la apocalipsul, la incendiul general al regiunii pe care îl poate provoca.

Tonul său nu este grandilocvent, ci precis şi minuţios.

Seamănă cu un artificier pregătind încărcătura dar care nu a hotărît încă momentul exploziei. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

24

Nr. 1546

Doza de sãnãtate Pielea noastră – oglinda sănătății Pielea este cel mai mare organ din corpul uman și are un rol deosebit de important: este învelișul corpului, haina noastră de zi cu zi, organ implicat în eliminarea toxinelor, ce asigură comunicarea cu toate sistemele din organism, pînă la nivel celular.

Multe probleme de sănătate se reflectă pe pielea noastră, oferindu-ne un semnal de alarmă că ceva în interior nu mai funcționează. Medicina energoinformațională privește simptomul bolii tocmai ca pe un semnal care ne transmite că trebuie să facem unele schimbări.

Pielea este învelișul nostru extern și, în același timp este poarta internă spre celelalte organe ale corpului, formează o barieră activă/pasivă împotriva noxelor toxice, ajută diferite sisteme să se apere sau să elimine toxinele. Prin receptorii săi, ne dă semnale stimuli precum durere, presiune, frig, căldură, setează Vitamina D direct din soare și o depune în țesuturile circulare ale corpului, formînd un depozit din care organismul, la nevoie, se servește, mai ales în zilele înnorate.

Pielea are capacitatea de a se regenera dacă este îngrijită corespunzător și ajutată să refacă comunicarea energetică între celulele și receptorii săi de transmisie.

Reprezintă, de asemenea, o fereastră spre creier, deoarece terminațiile nervoase ale pielii se găsesc la majoritatea pacienților cu un început de Parkinson, ca o dovadă a stadiului de evoluție a bolii. Desigur că în domeniul cercetării acesta reprezintă un beneficiu, deoarece la piele se ajunge mai ușor decît la creier.

Pielea noastră comunică prin celule specializate în permanență cu creierul.

Flora pielii și inflamațiile din organism sînt într-o permanentă legătură și reflectă în același timp dereglarea metabolică și imunologică a corpului.

Medicina energo-informațională, prin terapiile pe care le practică, intervine pe întreg cîmpul bactericid al corpului și sesizează semnalele patogene, indiferent de denumirea bacteriei, reglează acest cîmp patogen și repune echilibrul în ,,autobuzul” plin cu bacterii,

viruși și alte noxe toxice.

Numai această simbioză poate aduce starea de sănătate în corpul pacientului.

Bolile tipice pielii – pso­ riazis, dermatită, neurodermită, eczemele, vitiligo – indică starea de dezechilibru în care se găsește pacientul, lipsa de comunicare energetică între celulele pielii și sistemul neurovegetativ, desigur, întreținute de o serie de factori interni și externi sau de un fond genetic deficitar. Mucoasa intestinului gros se confruntă zilnic cu ,,prieteni și dușmani”. De multe ori, o reacție alergică este cauzată de o disfuncție a mucoasei intestinului, care corespunde energetic cu un anumit organ. Medicina energo-informațională restabilește acest dezechilibru și reface comunicarea energetică între celulele mucoasei intestinale și receptorii pieli, fără durere, fără medicamente.

Pielea are o comunicare directă cu psihicul nostru, emoțiile reflectîndu-se ca într-o oglindă pe piele. Și invers, multe afecțiuni ale pielii ne influențează negativ psihicul. Acneea, urticaria, eczemele, pruritul, neurodermita, psoriazisul sînt semnale clare ale sistemului imunitar referitoare la întreruperea comunicării energetice între psihic și corp.

Readucînd corpul în comunicarea lui energetică la nivel de celulă-organ-sistem, balanța corpului intră în echilibru, iar cascada energetică de distrugere este întreruptă.

Multe probleme de sănătate pot fi evitate dacă receptorii pielii sînt aduși din nou în echilibru energetic și repuși în comunicare cu celulele fiecărui organ!

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

l

21 – 27 iulie 2020

RM

TERAPIA 4W – zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/ viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutrali­ zarea frecvențelor patologice emise de viruși/ bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Oferta este valabilă pînă la data de 31 iulie 2020. Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.