Issuu on Google+

www.punkt.md

o p i n i i

p l ă c e r i

c a r a c t e r e

nr.

44-45

Roman Viktiuk Cecerka și lumina sau de ce nu poți omorî soarele cu praștia

Dara

prințesa sturdza și alfabetul

ruslan uskov RADU BÂNZARU

Topul locurilor de vĂzut și de simŢit

Vlad Filat Chiril Lucinschi

Hemingway Femei, cărţi și gloanțe

Ion Ștefăniță Gheorghe Postică Petre Guran Virgil Pâslariuc Valeriu Fetco

Olga Ţurcanu

Eu nu pot sa mor acum

mai am încă atâtea rânduri de tăiat în lista de dorințe!

Gâstele au salvat Roma, turismul va salva Moldova?


content:

.

nr 44-45 / iunie-iulie 2012

010.

Omul de pe copertă

Eu nu pot să mor acum mai am încă atâtea rânduri de tăiat în lista de dorințe!

de Angela Brașoveanu

022.

Pu nkt asigurat

Veronica Malcoci

ASIGURĂRILE -

LUXUL CARE DEVINE NECESITATE

de Nata Mișin

Coperta noastră: Olga Ţurcanu imagine: Roman Rybaleov

028.

Pu nkt excele nțe

princesa și alfabetul

director Angela Braşoveanu redactor-şef adjunct

Viorica Mija

redactor-şef punkt.md

Moni Stănilă

autori

036.

Lucian Mîndruţă Virgil Pâslariuc

Viața u nui artist. Prima probă

Roman Viktiuk Cecerka și lumina sau de ce nu poți omorî soarele cu praștia de Angela Brașoveanu

Sorin Hadârcă Vitalie Condraţchi Sorina ştefârţă Alexandru Vakulovski Ana Popenco Paula Erizanu redactor/corector

Valentin Guţu

art director

Artemie Palii

web design

Mihai Roman

fotografi

Roman Rybaleov Anshulesik

054.

Tema numărului: GâŞtele au salvat Roma, turismul va salva Moldova?

056.

ChiŞinăul FĂRĂ WIRELESS

060.

Musafirii sau Calatori medievali în de Virgil Pâslariuc

Anna Godzina Nata Moraru

pr & evenimente difuzare contabil-șef tipar

062.

Valeria Nichita

Ceaiul de la ceasul al 13-lea:

idei pentru salvarea patrimoniului

Ina Vorosciuc Veronica Adam Roman Roman

070.

ionii pozitivi ai moldovei

082.

buturuga

086.

Moldova iBunker

5 locuri de văzut și de ascuns

Bons Offices

Au contribuit: I Victor Chironda I Emilian Galaicu-Păun I Andrei Vatamaniuc I Maia MetaxaI Vlaicu Bunduchi I Arcadie Cotruţă I Nata Jalbă I Gheorghe Erizanu I Mitoş Micleuşanu I Vasile Ernu I Boris Cremene I

publicație periodică independentă despre opinii, plăceri și caractere. Chişinău, strada Bucureşti 68, biroul 535. Telefon: +(373) 22 98 25, +(373) 22 98 16. Ne puteți vizita on-line pe www.punkt.md Facebook facebook.com/Revista PUNKT Twitter twitter.com/Revista PUNKT

de Moni Stănilă

Republica Moldova

Florin Tăbârţă

director publicitate

de Angela Brașoveanu

de Sorin Hadârcă

de Paula Erizanu

088.

sclavi de bună voie pe galeră de lux de Lucian Mîndruță

Indice Poşta Moldovei - 31841, Indice Moldpres - 31841


5

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


content: 094.

Topul locurilor de vĂzut Şi de simŢit

Pu nkt pe glob

Let’s Georgia! d e M o n i S t ă n i l ă & A l e x a n d r u Va k u l o v s k i

096.

Topul personal al lui adrian MusteaŢâ

098.

178.

204.

Pu nkt interior

10 piese Şi bunicuŢa upgrade

5 JAPONEZI în jurul moldovei

d e A n a M a r i a Va s i l a c h e

un drum între best şi must do

de Moni Stănilă

106.

PeliŞorul Chisinaului sau visul lui

CoNstandachi d e A l e x a n d r u Va k u l o v s k i

112.

Pinkt mo ney

Vitalie Arvinte Vacanță a la card

de Vitalie Condrațchi

116.

Pu nkt profi

Georgette

124.

fabricanta de siluete

010.

Pu nkt profil

Liliana Enachi

132.

Fără fanatism

Pu nktograf

4/A4 ruslan uskov

140.

Pu nk Nobel

Hemingway

152.

140.

de Cleopatra Izman

de Ana popenco

Femei, cărţi și gloanțe de Gheorghe Erizanu

Vocea noastră

056.

RADU BÂNZARU POVESTEA PISICII RÂIOASE și MORALA PINGUINULUI APOLODOR

d e A l e x a n d r u Va k u l o v s k i

160.

Pu nkt pe DO major

Dara FATA CU CHITARA de Viorica Mija

170.

6 ani de magenta culoare și

provocare

036.

160.


8

meritul cinic Clanul Voronin, lângă covata spartă?

Prostituatele şi hoho-tul ho-ho-meric al lui Plahotniuc

01

02

Vladimir Voronin, veşnicul lider al PCRM

Vlad Plahotniuc, vicepreşedintele Parlamentului

Liderul veşnic al comuniştilor (până moartea îi va

După ce au castrat pedofilii, liberalii s-au

despărţi, ca în cazul Kim In/Ir -lor?) se transformă

gândit că moldovenii se poartă prea liberal,

în leul naţiunii, atunci când îşi face vânt să apere statalitatea. Faţa lui de milițian neînfricat se sloboade însă în pantof, iar barba începe să-i tremure ca piftia în vânt atunci când este vorba

umblă tura-vura nopţile şi toacă banii pe prostii. Aşa că, după lungi discuţii în sânii (pardon pentru intimitate) partidului, au propus o lege care ar reg(u)la situaţia – de acum încolo, moldovenii nu au ce căuta la

de propria familie şi de nepreţuitul moştenitor

prostituate, că şi aşa sunt săraci. În plus,

de gene, Oleg. Cu ochii umeziţi de nedreptăţile

dacă nu-şi astâmpără feromonii, amatorii de

Alianţei, bătrânul acsacal al opozţiei s-a căinat

prostituate vor simţi pe pielea lor ce simţi

că, de când nu mai este la cârma ţării, şi afacerile

atunci când te ”are” statul. Dacă vor fi prinşi

feciorului se duc de-a berbeleacul. N-are omul de lucru. Stă “prosto” şi nu face nimic, căci “tăţ aiştia nesătui şi svoloci” îi pun beţe în roate.

lângă vreo cadână de pe Naberejnaia, vor plăti amenzi de până la 6000 de lei. Vă întrebaţi, ce treabă comună fac prostituţia şi râsul lui Plahotniuc? Asta a fost reacţia

Acum, fără glume. Dragă tovarăşe preşedinte,

vicepreşedintelui la lege, dar şi la glumele

potrivit Agenţiei Naţionale de Ocupare a Forţei

deputaţilor, care se porneau cu cetele în

de Muncă, în municipiul Chişinău sunt peste 2100

teren să se documenteze. Totuşi, hohotul

de locuri de muncă vacante. E adevărat, mai mult

lui Vlad Plahotniuc ne-a părut cam forţat,

de ingineri, vânzători, casieri, taxatori, dar sunt şi vreo două lefuri de lucrători bancari. Clar că nu-l vor lua din start în Consiliul de Administraţie, dar

chiar dacă toată dantura a fost prezentă la datorie, chiar dacă, pentru amorul artei, și-a șters și-o lacrimă în colțul ochiului. Cam cinic procedaţi cu sanitarii liberali ai

cu talentele lui bănuite şi nebănuite… cât ai clipi

societăţii, domnule vicepreşedinte! Parcă

îşi mai cumpără o bancă!

nici n-ar fi copiii dvs adoptivi!


9

TOP cinci! Vadim Mişin, demolatoru'

Regretele generalului Chetraru

Clemenţa Sa, Şleahtiţchi

03

04

05

Vadim Mişin, fost membru al PCRM

Viorel Chetraru, director al CCCEC

Mihail Şleahtiţchi, ministru al Educaţiei

Corabia PCRM este trasă la fund de un

După ce s-a aflat, bine-mersi, 3 ani

Ministrul Şleahtiţchi le-a dat o lecţie

nou val de transfugi. De data aceasta

în postul de director al Centrului

biblică actualilor şi viitorilor absolvenţi

e vorba de membri care reprezentau şi

Anticoruptie, Viorel Chetraru spune

– iartă şi vei fi iertat. Într-un acces de

întruchipau, în toate felurile şi chipurile,

cu mâna pe inimă că nu i-a fost prea

clemenţă, şeful Educaţiei a găsit un

onoarea şi sovestea partidului. Deci,

moale fotoliul. Cică, era prea tânăr şi

motiv serios să nu-i pedeapsească prea

Mișin iț posibăl! Pe fundalul trilurilor

neexperimentat şi nu şi-a dat seama

aspru pe elevii prinşi cu copiuţe şi pe

că, după ce a fost “servit” cu aşa o

cei care foloseau telefoanele mobile

funcţie, va fi rugat să achite nota

pe post de sufleori. Sunt prea mulţi,

de plată. Zice că s-a simţit uneori

domnilor. Mii. Aşa că nu vor fi lăsaţi pe

neputincios, că nu întotdeauna a fost

la anul, ci vor putea scrie încă o dată

lăsat să-şi îndeplinească atribuţiile şi

testul în sesiunea suplimentară. Se

că mai mulţi politicieni au încercat să

adevereşte vorba din popor - Unde-s

facă presiuni asupra subalternilor săi.

mulţi, puterea creşte. Credem că, la

Dar cine, domnule general, cine se

următoarele examene de bacalaureat,

De acum încolo, comuniştii vor intra şi

face responsabil de această adâncă

zeci de mii de elevi ar trebui să intre

vor ieşi din sală doar sub ochii boxerului

depresie profesională prin care

în sală cu telefoane mobile. Poate vor

Iura Muntean. Dacă cineva se duce

treceţi? Poate democraţii, care v-au...

fi lăsaţi să copieze, de vreme ce vor

prea des la toaletă, la bot! Dacă cineva

Poate ne-democraţii, care n-au… Nu dă

fi foarte-foarte-foarte mulţi? Încă o

trage ocheade duioase spre alte partide,

nume. Nu comentează. Nu ne mirăm.

dată trăiască Moldova, unica țară unde

knockout!

Ustură!

plătești ca să nu înveți!

publice despre ”nas ne potonut”, comuniştii au intrat totuşi în panică. După ce şi-au lins rănile, s-au gândit că a a sosit ceasul să se întoarcă în Parlament, de vreme ce deputaţii din fracţiune rup rândurile “tipa” pentru că li s-a făcut dor de microfoane. C-apoi se duc separat, scapă de sub control şi pe urmă le vin idei năstruşnice în cap.

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


10

autorii noștri: Florin Tăbârţă

Pictor de profesie şi fotograf de vocaţie. Sau invers. Sau, mai degrabă, şi una, şi alta. Pe care le îmbină şi le pune să se ostenească pentru un scop comun. E „vocea raţiunii”, de care avea nevoie Punkt pentru a-şi „cuminţi” ideile trăsnite. În Punkt-ul de față are la activ doi Ioni pozitivi care, pe lângă faptul că poartă o sarcină patriotică, au mai ieșit și frumoși în costume made in Moldova. (pag. 28,70)

Sorin Hadârcă

Înainte de a se reprofila în domeniul politicilor publice, a pus umărul la dezvoltarea Băncii Naționale. Apoi, tot acest umăr a fost de tare mare ajutor la Rethink Moldova. Cititor înfocat și izvor nesecat de spirite pe care le presară pe blogul său, în așteptarea culegătorilor. În Punkt scoate în fața străinilor o ditamai buturugă, dar una cu istorie. Se prind, nu se prind? (pag. 82)

Anshulesik

Un parcurs profesional care intră în coliziune cu talentul și carisma. Cum le e firea amândurora, nu ocolesc semnele de interdicţie, ci deraiază conştient de pe carosabilul neted în proiecte neaşteptate, pline de controverse. Cum era şi de aşteptat, fotografii-artişti nu puteau trece neobservați de Punkt. De data aceasta, le-am încredințat omul de pe copertă și (pag. 10, 36, 160)

Virgil Pâslariuc

Doctor în istorie și prodecan al Facultății de Istorie și Filosofie a USM. Ne-a făcut dependenți de rubrica sa, pentru că în afară de fapte, pilde uitate, dar şi childuri băgate de la sine înţeles, aduce o nouă viziune asupra istoriei. Una mai puțin didactică, dar mai ancorată în realitățile în care ne ducem leatul, vorba premergătorilor. În Punkt-ul de acum...despre turismul de cândva. (pag. 60)

Lucian Mîndruță

Jurnalist notoriu și PR-ist de succes, Lucian Mîndruță pune, în acest număr, umărul și neuronul la dezvoltarea turismului acvatic. Ca un adevărat Cousteau, a acceptat de bună voie și nesilit de nimeni să devină pasagerul unei ambarcațiuni de lux. Dacă a prins sau nu al nouălea val, vedeți în Punkt. (pag. 88)

Moni & Sandu

Moni (poeta Moni Stănilă) spune că viaţa ei e un tren în viteză, dar a reușit (nu ştim cum) să-l tragă în vagon pe Sandu (scriitorul Alexandru Vakulovski). Ca după o călătorie de scurtă durată în acelaşi cupeu (cam de vreo 7 zile) să zică Moni: Postoi, parovoz. S-au căsătorit. S-au stabilit la Chişinău, dar trenul încă tuc-tuc-tuc. Scriu. Fiecare în colţul lui. Acum au şi un loc comun. Punkt. În numărul prezent - Iurie Colesnic, Dumitru Constandachi și... georgienii. (pag. 56, 98, 106, 152, 178)

Roman Rybaleov

Este fotograful de care ne leagă o prietenie mai veche şi împreună cu care am trecut prin ciur şi prin dârmon. Tocmai de aceea, reuşim să ne sincronizăm ideile, fără multă vorbăraie. De astă dată, Rybaleov a reușit să surprindă, în toată măreția și gradoarea, visul lui Cnostandachi - un conac pentru meșteri manoli și o expoziție de capete încoronate. (pag. 106, 132)


11

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


12

O mul de pe copertă

Eu nu pot sa mor acum mai am încă atâtea rânduri de tăiat în lista de dorințe!


13

E complicată. Cu o sută de fațete, cu o mie de stări care se schimbă cu viteza luminii, pentru că așa se schimbă gândurile și atitudinile ei față de aceste gânduri și asociațiile pe care I le creează aceste atitudini. Și trebuie să te adaptezi la fiecare, dacă ai suficientă viteză de reacție, sau să le privești ca pe un spectacol, dacă ești o fire mai melancolică. Dincolo de imaginea bine lucrată de grand dame se ițește fetița curioasă și plină de neastâmpăr, fericirea acută se schimbă la față cu nefericirea, perfecționismul - cu nonșalanța. E slabă și puternică în același timp, deschisă și ermetică, păstrează tăcerea atunci când aceasta e mai ascuțită decât cuvântul și râde în HOHOTE hohot e tocmai atunci când universul se ia în serios. Olga Țurcanu, un personaj nou în colecția noastră de oameni care fac Chișinăul un loc mai cald și mai plăcut de trăit. Voila.

Sa l o n A F RODIT A , m a k e - u p : E l e n a Ba r d o , c o a f u r ă : Na t a l i a Zaha r o va a u t o m o b i l : M e r c e d e s 1 9 5 2 s e r i a w 1 87 t y p 2 2 5 , w w w. r e t r o m o b i l e . m d , b e j u t e r i i : w w w. z o l o t o. m d T e x t d e A n g e l a B r a ș o v e a n u / F o t o d e a n d r e i ș u ș va l i u k  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


14

O mul de pe copertă

 Eu nu p ot să m o r acum, mai am încă atâte a rânduri de tăi at în lista de dorințe!

Un om fericit începe în copilărie. Fapt cunoscut. Încă o dovadă în plus. Sunt un om tare-tare fericit și îmi este trist și dureros atunci când cineva vorbește peiorativ sau critic despre părinții săi. Eu sunt iubită și alintată până peste măsură, câteodată chiar am bănuiala că părinții mă țin cam sus pe postament, mai ales după tragedia care s-a întâmplat cu fratele meu. Ei mă iubesc și acum, fără să-mi facă morală, fără să mă învețe ce e viața. Mama zice că, atunci când eram mici, nici măcar nu știa ce mâncam la micul dejun, pentru că la ora 7 era deja la operație. Ei nu ne “educau”, în sensul clasic al cuvântului, pur și simplu își trăiau viața frumos, concentrat, încordat și interesant, alături de noi. Unicul punct impus de ei, obligatoriu pentru educația unei fete care se respectă în afară de școala propriu-zisă, era școala de muzică. Normal, acum vioara stă tristă atârnată-n cui, dar îi sunt recunoscătoare pentru faptul că m-a învățat să ascult și să aud. Urechea muzicală îți prinde bine oricând – și atunci când asculți un compliment, și atunci când înveți limbi străine... ...Mama mea m-a luat la o operație când aveam 13 ani, cu speranța că n-o să-mi placă. E chirurg-orelist și, chiar dacă majoritatea își închipuie că aceste operații sunt minore, pur decorative, ai parte și de puroi, și de havuz de sânge. Strășnicuț. De aia s-a înțeles cu o asistentă să mă evacueze de urgență în caz de leșin. Dar eu am cerut un taburet ca să văd mai bine. Și mama a înțeles că e

inutil să lupte cu visul meu. ...Datorită părinților am cunoscut cei mai faimoși medici din întregul URSS – aici aveau loc destul de des conferințe, simpozioane și o deplasare la Chișinău era un fel de premiu personal – soare, fructe, vin... Iar tata îi invita pe toți la noi acasă. Acele întâlniri au fost universitățile mele serale. Eram norocoși că niciodată nimeni nu ne zicea că e timpul să ne ducem la culcare, eram lăsați să ascultăm, să participăm și noi la discuție. Și de la acești oameni am învățat că trebuie să fii întotdeauna sincer și să nu te temi să spui “nu știu”. Am observat acest lucru și mai târziu, când mergeam, la rândul meu, la conferințe internaționale (de exemplu, am avut fericirea să ascult lecțiile lui Tom Biggs, primul chirurg care a făcut un implant de glande mamare, sau alte vedete mondiale ale chirurgiei cu laser) - cu cât omul e un mai bun profesionist și ajunge la niște rezultate importante, cu atât teama de a spune “nu știu” dispare: “...aici eu nu știu, aveți dvs o opinie?” Tata era un simplu psihiatru raional, iar ei - staruri ale psihiatriei sovietice, dar aveau plăcerea să comunice, să asculte, să participe, să-i laude vinul, să spună bancuri politice, să fie liberi - ei m-au învățat ceea ce se numește bucuria comunicării.

A doua lecție de fericire. Munci și zile. Mi-a fost frică grozav atunci când am început acest proiect. Trebuia să-mi abandonez pacienții mei iubiți. Să mă arunc în necunocut. Atunci soțul meu m-a împins din urmă. M-a împins și, de 15 ani, nu m-am mai oprit. Avioane, conferințe, master-class-uri, con-

tinente, avioane... Achiziții. Probe. Probe. Probe. Sunt foarte-foarte fericită că, în cazul meu, nu se știe când se termină munca și începe plăcerea. Foarte multe cliente mi-au devenit prietene și chiar mă roagă să le programez pentru ultima oră, ca să transformăm procedura într-o cuconadă. Azi o veche clientă, care stă în străinătate, îmi zice: știi, o dată la jumătate de an trebuie să vin la tine, e ca și chemarea patriei, altfel nu pot! Măgulitor, dar responsabil! Nu e o glumă să fii comparat cu patria! Laboratorul nostru e, de fapt, casa noastră deschisă. Nimeni nu se uită la ceas, așteptând să plece mai repede acasă. Avem întotdeauna vin, coniac, bomboane, ca pentru întâlnirile dintre prieteni. Unii chiar mă întreabă dacă locuiesc în Laborator. Nu. Dorm totuși acasă. Am vrut foarte mult să devin chirurg, mă duceam și la cercul de chirurgie, asistam la operații, dar, până la urmă, am cedat presiunii clișeului de gândire că meseria e pur masculină, că femeile nu sunt promovate în chirurgie, că această meserie le schimbă, le face de piatră... Eu, însă, am în mine și partea asta moale, feminină, cedez ușor, evit tonurile ridicate. Și mai ales acum - vin zilnic așa de mulți clienți, fiecare cu mofturile sale, cu așteptările sale, cu complexele sale... Cu cât încerci să convingi un pacient nemulțumit că nu are dreptate, cu atât îl îndepărtezi mai mult. Chiar dacă am dreptate (și se întâmplă mai întotdeauna, pentru că oamenii nu pot să-și aprecieze din punct de vedere obiectiv trăsăturile și schimbările făcute, ei se văd cu alți ochi - uneori exagerează în rău, alteori - în bine, schimbă accentele


15

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


16

O mul de pe copertă

 Eu nu p ot să m o r acum, mai am încă atâte a rânduri de tăi at în lista de dorințe!

etc., etc.), îmi cer scuze și spun că vom lua măsuri. Auzind acest lucru, tensiunea clientului scade, se liniștește, iar eu am timp de manevră. La fel procedează și colegele mele. Clientul este regele nostru.

Tinerețea veșnică este noua religie Ador oamenii care ating perfecțiunea în ceea ce fac. Îmi provoacă o stare de fericire acută. Mă încântă marii profesioniști. De exemplu, la prelegerile profesorului universitar Andersen, care a folosit pentru prima dată termoliftingul pentru regenerarea tenului, mă duc cu emoție, ca la spectacol. Felul simplu, dar foarte colorat, în care vorbește despre lucruri complicate te inspiră și te face să-ți dorești să înveți și să tot înveți. La întoarcere, încerc să transmit această stare și colegilor mei, cărora le povestesc în amănunte tot ce am învățat la respectiva conferință. Sper să-i inspire și pe ei. Trebuie să ținem mereu pasul, căci medicina estetică se dezvoltă cel mai accelerat din toate domeniile medicinei. Cererea e foarte mare, oamenii sunt înnebuniți pur și simplu de acest cult al tinereții și frumuseții, sunt mulți bani puși în joc... Piața e foarte dinamică, informația, până ajunge în monografii, se învechește... Timpul de cercetare s-a făcut și el mai compact, toți așteaptă pilula magică pe care o înghiți și îți rezolvă toate problemele – de la acnee la veșnicie. Care va veni într-o zi. Până atunci, mergem cu pași mai mici. Și bine calculați. Fiecare aparat nou, fiecare procedură promite minuni. Și trebuie să știi să distingi

între diferite feluri de minuni. Și să fii convins că merită investiția. Deși am și riscat foarte mult uneori, am adus aparate care au fost primele în toate țările CSI. Și toți ziceau că noi nu avem piață, nu avem clienți atât de mulți, nu se vor răscumpăra cheltuielile. Și am avut dreptate că am riscat!

Eu sunt propriul meu experiment Încerc pe mine orice procedură nu pentru faptul că sunt obsedată sau că vreau să arăt cât mai bine sau cel mai bine, dar vreau să simt. De obicei, sunt întrebată dacă am făcut sau nu o procedură sau alta. Și, în momentul în care zic "nu", apar îndoieli. De ce? E ineficientă, e dăunătoare, e nemotivat de scumpă? Le probez pe toate. Fără anestezie și fără ajutor, de obicei în oglindă, ceea ce e de două ori mai greu. Dar le fac pentru a înțelege și a simți totul – cât e de dureros, în ce zone, în cât timp se recuperează, care e efectul. N-aș putea să am o relație sinceră cu cel căruia îi înfig acele, dacă eu mi-aș fi făcut același lucru cu anestezie. În fond, atunci când vine vorba de iubire de sine, nu-mi pasă cum arăt. Chiar nu-mi pasă! De la mama am învățat că exteriorul nu e lucrul cel mai important. Să știi să comunici, să relaționezi cu oamenii – e mult mai important. Eu, în tinerețile mele, nu am avut un exterior atât de frumos, încât să rămână toți cu gura căscată. Am fost grasă și am purtat ochelari. Dar am înțeles destul de devreme lecția mamei și am fost destul de împăcată cu mine.

Dictatura Photoshop-ului Scopul publicității nu este (sau cel puțin, n-ar trebui să fie) să mintă oamenii ci, de fapt, să-i atragă până aici, până la salon. Odată ajunși, le explici foarte amănunțit care va fi efectul real și până unde se poate ajunge în cazul unui om concret, cu vârsta lui, cu bolile lui, cu tabieturile lui și modul lui de viață. Vedeți și în cataloagele ce promovează anumite clinici sau anumite aparate, dacă acoperim poza de până la procedură și o vedem doar pe cea de după, putem avea pretenții, putem să zicem că fața nu e perfectă sau că mai pot fi ghicite urmele timpului. Dar dacă descoperim și poza de "până la" – atunci ne dăm seama că îmbunătățirile sunt evidente. Unele nemulțumiri sunt legate de faptul că (psihologii pot confirma acest lucru), clienții aud altceva decât ceea ce le zici. Dacă le spui că hematomele vor trece în 5-6 zile, ei aud 2-3, dacă le zici că se vor recupera într-o săptămână, ei încep să se uite neliniștiți în oglindă chiar de a doua zi. Jumătate din problemele cu care vin clienții există doar în capul lor. De aceea evit să răspund la întrebarea: ce mi-ați propune să fac? Pentru că eu, de exemplu, aș vedea că are de rezolvat problemele de ten, dar pe clientă, de fapt, să o deranjeze forma urechilor. Pentru a evita genul ăsta de traume sufletești, îi rog pur și simplu să-mi arate ce ar schimba, ca eu să le spun ce pot face. Sunt lucruri pe care nu le putem modifica, pentru că deja ar trebui să intervină chirurgia estetică, dar cel puțin oprim procesul de degradare. Într-o țară mică cum e a noastră, e important


17

să spui adevărul, Dacă minți – îți merge o singură dată, mai mult clientul n-o să revină. Și dacă un client mulțumit vorbește despre asta doar cu trei persoane, unul nemulțumit – cu douăsprezece. Uneori am impresia că suntem psihologi înainte de a fi cosmeticieni. Trebuie să știi să asculți, apoi să încerci să ajuți. Oricum, nu suntem psihologi profesioniști, dar o dată ce ne atingem de ten, de corp, se crează o intimitate între tine și client/pacient. El e vulnerabil, dezgolitt în fața ta, îi simți toate stresurile acumulate pe parcursul zilei și toate fricile în legătură cu ceea ce urmează (dacă e ceva nou). Și, vrei, nu vrei, pacientul îți spune unele lucruri intime, și faptul că ți le-a spus îl face să se apropie și mai mult de tine. Nici un client nu e simplu, vă asigur. N-o să mă credeți, dar pe lângă victimele modei sau ale modelelor impuse de presă, dintre cei mai complicați sunt clienții cu acnee. Ei sunt mult mai sensibili la orice privire, la orice atingere, la orice aluzie. Vor întotdeauna să se ascundă, să se îngroape în eșarfe sau în job-uri care limitează la maxim comunicarea umană. Ca să vă dați seama, o să vă zic despre o cunoștință de-a mea, un diplomat francez care, la un moment dat, a auzit pe cineva șușotind despre el – tocmai aplicase pentru un job în Europa Centrală – cine, coșurosul ăla? Chiar a doua zi a plecat în Africa. A hotărât că locul lui e acolo. Atât de vulnerabil l-a făcut această problemă a pielii. Cu toate că avea un zâmbet minunat, un suflet deschis, era un interlocutor extrem de interesant... Și, în pofida inteligenței, niște vorbe aruncate într-o doară l-au făcut să evadeze. nr. 44-45/iunie-iulie 2012


18

O mul de pe copertă

 Eu nu p ot să m o r acum, mai am încă atâte a rânduri de tăi at în lista de dorințe!


19

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


20

O mul de pe copertă

 Eu nu p ot să m o r acum, mai am încă atâte a rânduri de tăi at în lista de dorințe!

Dar, din fericire, sunt numeroase și momentele plăcute. Nu demult vine o pacientă la noi cu flori și bomboane, să ne mulțumească pentru că i-am schimbat viața. Eram siguri că exagerează doar ca să ne măgulească. Dar, după tratamentul cu laser pe care-l urmase la noi, a găsit un nou loc de muncă, a început să se uite în ochii oamenilor în timpul conversațiilor, s-a căsătorit. N-a fost niciun fel de magie, pur și simplu a scăpat de povara problemei care-i mânca sufletul, a devenit mai încrezătoare, mai deschisă, și asta, evident, a adus și schimbări pozitive în viață. Uneori, când mă ajunge oboseala, mă consolez cu faptul că noi nu facem bine doar omului care a ajuns la noi, ci, din cauza că se simte mai bine - și familiei lui, și colegilor de serviciu... Nu facem decât să înmulțim binele din jurul nostru.

Vreau buze mari! Cât mai mari! Încercăm să luptăm cu epidemia de buze umflate dar, din păcate, nu putem face prea multe. Nu le va face la noi, se va duce în altă parte. Încerc să fac uz de tot setul de argumente, să-i explic că nu trebuie introdus nici un miligram mai mult în buze, că va fi exagerat, lumea va vorbi pe la spate dar, dacă totuși vrea foarte tare, o invit peste o lună. Cu speranța că poate în acest timp se va răzgândi, poate îi va apărea altă prioritate. Dacă nici această metodă nu funcționează, facem procedura cu o doză foarte mică. Pe de o parte le înțeleg – atunci când și-au făcut prima procedură, au primit o grămadă de complimente. Apoi, peste ceva

timp, lumea se deprinde cu respectiva schimbare și complimentele se răresc. Posesoarea buzelor sau a sânilor hotărăște să îmbunătățească situația și vine la noi după o nouă porție. Mai are parte de complimente câteva săptămâni. Și iarăși pauză... Și atunci apar problemele expuse mai sus. Același lucru se întâmplă și cu exagerarea dimensiunii sânilor. Multe dintre ele, deși li se spune, nu înțeleg că sânii aceștia coboară cu câte un centimetru pe an, sunt o povară pentru coloana vertebrală, duc la oboseală permanentă, iar dacă se prind de claviculă cu fire speciale pe sub țesuturi, se roade clavicula... Ele au nevoie să se bucure de succes anul acesta la plajă și nu se gândesc deloc la sănătate sau perspective.

Vârsta de aur sau fuuu, ce bătrână e! Îmi place să lucrez cu paciente mature. În SUA, majoritatea pacientelor sunt "tinere pensionare", pentru că atunci au mai mult timp pentru ele, au bani suficienți și respectiv, recurg la metode mai radicale, cum ar fi liftingul. La noi, doamne abia trecute de 60 încearcă să se strecoare neobservate în cabinet, considerând că saloanele de frumusețe sunt apanajul tinerelor. Orice semn de bătrânețe la noi este stigmatizat, considerat un motiv de excludere de pe ecrane, din viața mondenă, din relațiile sentimentale... Dar pentru mine anume aceste doamne sunt mândria mea, pentru că pot să le ajut, pentru că pot să le schimb părerea despre sine, pentru că le mai dăruiesc niște ani de bucurii, pe care ele le considerau depășite și chiar de mult uitate.

Turismul cosmetologic sau în căutarea feței pierdute Avem, în ultimul timp, din ce în ce mai mulți clienți de acest fel, dar, majoritatea sunt migranții noștri. De cele mai multe ori încearcă să combine vizita la părinți sau prieteni cu un set de proceduri. Sau care au avut o recomandare pentru o procedură, dar se hotărăsc să facă de toate. A crescut considerabil și numărul bărbaților care vin, indiferent că sunt străini sau de-ai noștri. Pe lângă adolescenții cu probleme de ten, vin bărbați după 40 (din politică sau afaceri) care au o singură dorință – să-și facă o injecție cu botox sau cu acid hialuronic și să uite pe jumătate de an de noi. Dar totul e ok, dacă nu se exagerează, dacă dictatura modei nu este urmată cu fanatism. În principiu, noi nu întrebăm clienții de ce vin la noi, dar în timpul procedurii, vrei, nu vrei, afli. Dacă până acum femeile veneau la cosmetolog în zona divorțului – ori ca să evite divorțul, ori deja după, când au hotărât să înceapă o viață nouă, acum, tot mai mult vin pentru serviciu. Deoarece angajatorul, chiar dacă se uită la vârsta ta din pașaport, consideră că, dacă arăți bine, atunci ești și sănătos, și eficient. Unii o fac pentru că vor să se angajeze la un job mai bun sau ca să se mențină la cel pe care-l au. Mulți mă întreabă cum pot să fac aceste manipulări, deoarece intervin în opera Domnului. Eu le explic că nimeni nu se simte exact de vârsta indicată în pașaport. Au 40, dar se simt de 28. Și eu nu fac altceva ,decât să încerc să apropii puțin aceste vârste.


21

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


22

O mul de pe copertă

 Eu nu p ot să m o r acum, mai am încă atâte a rânduri de tăi at în lista de dorințe!

Niciodată nu vei fi mai tânără ca azi ... Noi, în loc să trăim această zi, intens și cu bucurie, ne gândim cu frică la cea de mâine. Altă explicație nu am pentru șirul nesfârșit de femei cu aceeași față pe care le regăsim la reuniunile mondene sau în tabloide – buze de pește exotic umplute cu colagen, obraji bucălați umpluți cu acid hialuronic, sprâncene ridicate a mirare de botox... Parte pentru că vin la salon cu fotografia Angelinei Jolie, parte pentru că aceste proceduri de îmbunătățire a ovalului feței și de lichidare a ridurilor de pe frunte estompează într-adevăr individualitatea... Deși, preferatele mele sunt altele - așa zisele femei fără vârstă - îngrijite, dar care reușesc să-și păstreze individualitatea, să voaleze ceea ce este de voalat și să lase privirii ceea ce este de admirat.

La vita e bella! Îmi plac sărbătorile zgomotoase, vesele, când oamenii își manifestă furtunos sentimentele. Pot să vin acasă cu vânătăi pe mâini din cauză că am aplaudat mult și brățările au tot lovit în osul antebrațului... Sau cu un toc rupt din cauza dansurilor... E frumos să te uiți în jur la cei care se distrează, să le înțelegi dorințele și impulsurile și să-ți dai seama că aceasta e adevărata libertate – să ai deja totul, să nu mai ai nevoie de nimic, doar să colecționezi clipe frumoase. Să fii viu. Să simți asta. Și, vă închipuiți, atunci când aveam 18 ani, nu mă distram deloc. Doar învățam. Compensez acum. Sunt bufniță, respectiv am ritualul meu de păcălire a bufniței interioare: dimineața beau cafea multă,

ascult muzică dată la maxim, mă consolez cu gândul că vecinii mei sunt de acord cu gusturile mele muzicale, visez un pic cu ochii deschiși. În general ar trebui să visăm mai mult, să tindem spre mai multe, să avem scopuri mari. N-am fost atât de înțeleaptă la început, era înfricoșător totul... Țin minte că atunci când ne-am căsătorit, nu visam decât la un mic apartament, m-am oprit odată în fața unui dormitor luxuriant la magazin și mă întrebam: oare cineva în viața asta și-l permite? Dar acum... Dacă cineva îmi spunea acum 15 ani unde o să ajung, că o să am atâția prieteni care mă prețuiesc și cu care alcătuim o echipă, că voi ajunge pe coperta unei reviste, nu l-aș fi crezut deloc!

Wish-list în trei volume Acum lista mea de dorințe e în continuă mișcare. Am vrut să sar cu parașuta – am sărit! În cazul meu poate fi foarte simplu - poate să mă sune un prieten și să zică: ce planuri ai pe mâine? Nimic? Hai să sărim cu parașuta. Hai! La aterizare mi-au zis: nici nu vă întrebăm cum v-ați simțit, că am auzit totul! Am țipat de fericire tot zborul. Dar mi se părea că sunetul nu ajunge, totuși, până la pământ... Tot așa s-a întâmplat și cu cursele de mașini. Conduc de la 17 ani, dar aveam fobie de gheață. Și, la un moment dat m-am trezit pe un lac înghețat aproape de Polul Nord! La raliuri pe gheață. Și m-am descurcat! Și mi-a plăcut! Și am luat și un premiu: pentru autodepășire. Adică pentru cea mai mare diferență calitativă între prima mea cursă și ultima. Frica este dușmanul nostru, dar poate fi și prietenul, și aliatul nostru, atunci când știm să o îmblânzim. Și stimulatorul nostru pentru a crește.

Acum merg să mă înscriu la un club de echitație. Tatăl meu sărea la galop fără șa, credeți că eu n-o să pot, cu șa și cu instructor? Dar am în wish list-ul meu și lucruri serioase. Franceza, par example. Mă reeduc și din punct de vedere literar și filosofic. Ador să citesc (îmi pare o ocupație mult mai atractivă decât să merg la restaurant), iar acum mi-am reevaluat lista de lecturi. Ca să mă consolez, îmi pun pe noptieră două cărți – una serioasă și alta - de beletristică. Și, dacă citesc 50 de pagini din prima – îmi acord un premiu – citesc 20 dintr-a doua. Deși am colindat cu conferințele aproape toate continentele, n-am ajuns încă într-un punct de vis al meu - Noua Zeelandă. Mi se pare că le-aș aduce un omagiu unor oameni extraordinari, pe care i-am întâlnit în Moldova. Deși erau oameni de afaceri prosperi, nu s-au temut să vină aici și să repare cu mâinile proprii acoperișul unui orfelinat. Câți dintre businessmanii noștri au făcut acest gest? Ador avioanele, zborul, tot ce ține de cer și apă. Și tot ce e nou. Nu mă tem să încerc ceva nou – fie că e un fel de mâncare, o destinație sau o procedură. Vreau să încerc de toate poate pentru că eu cred în soartă și, dacă ți-e scris, în frunte ți-e pus. Așa că nu trebuie să ai frică de nimic.

Riscuri și piscuri În viață pentru cineva piscul e la 25 de ani, pentru mine e acum. De fapt, din orice moment al vieții pot spune că totul începe din nou, depinde de dorința ta de a începe. Am verificat. Funcționează.


23

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


24

Pu nkt asigurat

T e x t d e N A T A M IȘIN / F o t o d e Na t a m o r a r u  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md


25

Veronica Malcoci Director General Grawe Carat Asigurări SA

ASIGURĂRILE DE VIAŢĂ

protecţia necesară fiecăruia

Un miliard de lei. Este cifra pe care a atins-o în anul 2011 piaţa de asigurări din Republica Moldova, un indice aproape fantastic pe timp de criză globală, atunci când oamenii se lasă mai mult în voia sorţii… Credeţi că e un trend, care se va menţine şi în acest an? Piaţa a înregistrat o creştere de 10 la sută faţă de 2010, cea mai semnificativă ascensiune fiind înregistrată pe segmentul de asigurări de viaţă, cu 25% pentru întreg anul 2011, urmat de asigurarea medicală benevolă (cu 22,57%) şi Cartea verde (cu 11,91%). Chiar dacă a fost un an dificil, în special din punct de vedere economic, piaţa noastră de asigurări se găseşte în plin proces de modernizare şi de adaptare la standardele internaţionale în domeniu, ceea ce va conduce, implicit, şi la o binevenită consolidare. De asemenea, condiţiile dificile din ultimii ani au reliefat importanţa securizării viitorului familiei, obiectiv susţinut de Grawe Carat Asigurări SA prin promovarea asigurării de viaţă.

Aţi intrat pe piaţa asigurărilor din Moldova chiar înainte de criză, atunci când industria asigurărilor avea pecetea de industrie perdantă… Primele tentative ale companiei de a veni în RM au fost făcute încă din anul 2001, însă atunci legislaţia locală nu permitea activitatea unei companii de asigurări cu 100% capital străin. Existau și alte restricții care făceau imposibil acest lucru. Am păşit încrezători pe piaţa de asigurări din RM, fiindcă am fost siguri de profesionalismul nostru în domeniu şi de faptul că piaţa asigurărilor a trecut deja de stadiul incipient şi este pe un curs ascendent. Am venit având în arsenal o bogată experienţă în asigurări, acumulată în celelalte ţări din estul Europei, iar Moldova se încadra firesc în procesele generale din această regiune. Economia şi afacerile, dar mai cu seamă viaţa şi sănătatea oamenilor, necesită o protecţie veridică, ceea ce şi oferă asigurările de viaţă.

Pe lângă pachetul tradiţional de sarcini, cu siguranţă, urma să vă concentraţi şi asupra mentalităţii fataliste a moldovenilor, care îşi asigură mai degrabă maşina decât viaţa proprie sau pe cea a apropiaţilor… Asigurarea de viaţă este un domeniu relativ nou şi puţin explorat în Republica Moldova. Pentru compania noastră nu a fost uşor, fiindcă asigurarea percepută ca „lux pe care şi-l permit alţii” constituie un clişeu pentru piaţa moldovenească, unul complet neadecvat realităţii în care trăim. Colaborăm în permanenţă cu clienţii noştri, ajutând la conştientizarea asigurării de viaţă, pentru că ceea ce lipseşte este înţelegerea nevoii acestui tip de asigurare. Considerăm că este foarte important să contribuim activ la schimbarea mentalităţii clientului moldovean, corelând continuu oferta şi serviciile cu dorinţele şi necesităţile lor. Suntem convinşi că, peste puțin timp, asigurările de viaţă vor fi estimate la importanţa lor reală, ca o dovadă de responsabilitate şi maturitate, un instrument eficient de nr. 44-45/iunie-iulie 2012


26

Pu nkt asigurat

Ve ronica M alcoc i ASI GURĂRILE - LUXUL CA RE DEV INE NECESITATE

protecţie a familiei, cu reale posibilităţi de economisire. Un argument al utilităţii asigurărilor este oferit de prezenţa acestora la scară foarte mare în Occident, unde există o adevărată cultură în acest sens. În ţările vestice, marea majoritate a oamenilor deţin asigurări ce acoperă întreaga paletă de riscuri, nu doar cea de răspundere civilă auto, ci şi de viaţă, de sănătate, de protejare a bunurilor. De ce se întâmplă acest lucru? Fiindcă asigurările sunt un instrument foarte bun pentru crearea unui viitor lipsit de griji şi sigur. Reiese faptul că asigurarea de viaţă este o protecţie materială, financiară a familiei şi, totodată, a persoanei care încheie asigurarea. Descendenţa internaţională a companiei e o garanţie a succesului sau, mai degrabă, o provocare şi o necesitate de a ajusta principiile ”de dincolo” la ”realităţile de aici”? Dorim să accentuăm că încă de la început am avut susţinerea deplină a unuia dintre marile concerne financiare din Austria, Grupul GRAWE. Ne putem întotdeauna baza pe forţa sa financiară, pe stabilitatea dovedită în peste 180 de ani, pe capacitatea sa investiţională şi, desigur, pe sprijinul tehnic şi specializat al profesioniştilor săi. Intrarea pe piaţa moldovenească a fost efectuată în 2004, prin înfiinţarea companiei Grawe Asigurare de Viaţă. Am venit cu produse de calitate pe piaţa asigurărilor de viaţă şi accidente, promovând astfel experienţa concernului în domeniul asigurărilor. Grawe Carat Asigurări SA se poate mândri cu un portofoliu de 24.600 de clienţi care au optat pentru produsele noastre de asigurări de viaţă, care sunt bine structurate tehnic şi perfect adaptate nevoilor specifice locale.

de asigurarea de viaţă, de beneficiile pe care le oferă acest tip de asigurare. Acest lucru este necesar şi firesc datorită grijii pe care fiecare o are şi trebuie să o aibă faţă de familie. Elementul de protecţie financiară este decisiv. Din acest motiv, încheierea unei asigurări este o problemă la care ar trebui să se gândească orice persoană, pentru a nu crea un dezechilibru în situaţia financiară a urmaşilor dependenţi sau pur şi simplu pentru a-şi asigura un trai liniştit la vârsta pensionării.

Grawe Carat a trecut printr-o schimbare de ordin major în ultimii ani… Cum s-a reflectat asupra companiei fuzionarea cu „Donaris” şi „Carat”? Intrarea grupului Grawe în 2004 pe piaţa din Republica Moldova a fost un pas bazat pe evaluarea serioasă a posibilităţilor actuale ale pieţei şi ale perspectivelor sale de dezvoltare. După doi ani de activitate intensă, datorită rezultatelor deosebit de favorabile obţinute de Grawe Asigurare de Viaţă, Grupul GRAWE a decis, în anul 2006, fuziunea prin absorbţie a companiei Donaris Asigurări de Viaţă, preluând întreg portofoliul de clienţi al acesteia. Dorinţa de a îmbogăţi gama produselor de asigurare oferite în Moldova, dar şi rezultatele financiare bune în asigurările de viaţă, au servit ca forţe motrice pentru luarea deciziei conducerii companiei de a fuziona prin absorbţie. Compania Carat SA, activând din 2009 cu denumirea de Grawe Carat Asigurări SA. Deoarece la nivel internaţional concernul Grawe acoperă practic întreaga paletă de produse de asigurări şi are o experienţă foarte bogată în acest domeniu, decizia de preluare a companiei Carat a avut scopul de a oferi populaţiei din Republica Moldova o gamă complexă de produse de asigurări de viaţă şi generale la cele mai înalte standarde europene.

Cum s-a modificat interesul moldoveanului pentru produsele de protecţie oferite de Grawe Carat şi ce metode utilizaţi pentru a-i convinge şi a-i fideliza? Oferta companiei Grawe Carat Asigurări este orientată majoritar pe aşa-numitele asigurări tradiţionale, ele fiind considerate şi cele mai atractive programe pe asigurări de viaţă. Considerăm că o piaţă în formare are nevoie de produse relativ simple şi cu un grad ridicat de siguranţă a investiţiei, ce acoperă riscurile principale. Intensificarea eforturilor de informare, educare şi de îmbunătăţire a activităţii de consiliere financiară are un impact pozitiv asupra nivelului de conştientizare a clienţilor privind necesitatea de planificare pe termen lung.

Ce credeţi că i-ar putea determina pe moldoveni să-şi facă o asigurare de viaţă? În ce măsură s-a schimbat atitudinea lor faţă de protecţia financiară? Condiţiile dificile din ultimii ani de pe piaţa de asigurări au reliefat importanţa securizării viitorului familiei, crescând interesul pentru investiţiile de lungă durată. Oamenii sunt tot mai preocupaţi de securitatea oferită

Care este specificul pieţei moldoveneşti în sensul asigurărilor de viaţă? Ce produse preferă moldovenii? Asigurările mixte de viaţă cu capitalizare sunt produsele cele mai solicitate pe piaţa noastră. Acestora li se alătură asigurările dedicate copiilor, tot mai mulţi părinţi fiind conștienți că nu e niciodată prea devreme să fie preocupaţi de viitorul copilului, că este important să-i ofere acestuia un


27

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


28

Pu nkt asigurat

Ve ron ica Ma lcoci ASI GURĂRILE - LUXUL CA RE DEV INE NECESITATE

suport financiar important, o şansă în plus pentru vârsta la care-şi va alege drumul în viaţă. Acestor produse li se adaugă asigurările suplimentare ce acoperă riscurile de accident. O noutate pentru piaţa asigurărilor din Moldova este Programul OMNIA, un produs special pentru situaţii speciale... De ce aţi decis că moldovenii au nevoie de un aşa produs? Pornind de la studiile de piaţă privind starea de sănătate a populaţiei şi incidenţa unor maladii ca infarctul miocardic, accidentul vascular cerebral sau cancerul, compania a lansat un produs nou, Grawe Omnia, care este şi primul de acest fel oferit pe piaţa moldovenească de asigurări de viaţă. Acest produs a fost creat pentru acoperire prin asigurare în cazul de diagnosticare a uneia dintre afecţiunile medicale grave, după cum urmează: infarct miocardic, cancer (tumoră malignă), accident vascular cerebral, insuficienţă renală cronică, transplant de organe, paralizie, scleroză multiplă, cecitate (orbire). Grawe Carat Asigurări SA a lansat acest produs pornind de la următoarele premise: incidenţa mare a anumitor maladii, cheltuieli suplimentare pentru tratamente şi cauze de deces în urma afecţiunilor enumerate. Beneficiul produsului constă în susţinerea financiară pe care o primeşte asiguratul în cazul diagnosticării cu una din afecţiunile grave, suma respectivă putând fi folosită pentru tratamente, spitalizare, recuperare sau compensând impactul financiar pe care îl are un astfel de eveniment în viaţa familiei, prin acoperirea cheltuielilor curente. Ce oferă, de fapt, OMNIA, în afară de denumirea produsului, care sună atât de uman?

Noul produs se adresează clienţilor ce doresc clasica protecţie a unei asigurări de viaţă, dar care să ofere şi posibilităţi de economisire. Totodată, aceștia trebuie să conştientizeze că o boală gravă este o sursă de cheltuieli ce poate afecta puternic bugetul unei familii. Grawe Omnia oferă acoperire pentru cazul de supravieţuire a persoanei asigurate, cazul de deces al persoanei asigurate şi cazul de diagnosticare a unei afecţiuni medicale grave. Suplimentar, produsul oferă, opţional, două pachete de accident, menite să asigure protecţie în cazul unui accident. Compania Grawe şi-a dorit să implementeze în Republica Moldova un produs care să reprezinte o asigurare pentru toate situaţiile, care să îmbine într-un întreg protecţia pentru oricare dintre situaţiile dificile pe care nu le putem prevedea, dar pe care le putem estima. Cu Grawe Omnia, orice persoană poate acum să-şi asigure familia pentru toate cazurile dificile ce pot apărea. În ce măsură vă acoperiţi riscurile, în situaţia în care incidenţa maladiilor grave e atât de mare în ţara noastră? Lansarea unui produs cu acoperire pentru afecţiuni grave a pornit de la faptul că frecvența diagnosticării cu una din bolile grave este crescută. Din fericire, medicina modernă oferă acum mult mai multe şanse de supravieţuire. Spre exemplu, infarctul miocardic este des întâlnit în rândul populaţiei din mai multe ţări. Odinioară, foarte puţini oameni supravieţuiau unui atac de cord. În prezent, statisticile arată că şansele de însănătoşire sunt mult mai mari, datorită unei impresionante palete de mijloace moderne de recuperare. Omnia oferă șansa și certitudinea unei recuperări de orice durată. În

plus, persoanele sunt sigure că nevoile financiare, personale şi ale familiei sunt asigurate și nu trăiesc cu grija unui viitor imprevizibil. Pentru compania Grawe Carat Asigurări este deosebit de importantă garantarea stabilităţii financiare, iar aceasta se referă la garantarea investiţiilor clienţilor, de aceea întreg portofoliul pe asigurări de viaţă este reasigurat la compania-mamă Grazer Wechselseitige Versicherung AG şi Münchener Rückversicherung - Gesellschaft AG, care este cea mai mare societate de reasigurare din Europa. Pentru sfârşitul anului 2011, Grawe Carat Asigurări SA s-a poziţionat pe locul 3 pe piaţa asigurărilor din Moldova şi este considerat lider al asigurărilor de viaţă... Ce credeţi că a generat acest succes? Ampla experienţă în domeniul asigurărilor deţinută de Grupul GRAWE, precum şi devotamentul şi profesionalismul echipei locale au asigurat menţinerea în ultimii patru ani ai companiei Grawe Carat Asigurări SA în TOP 3 asiguratori pe piaţa moldovenească, fiind lider în topul asigurărilor de viaţă, cu o cotă de piaţă de 93, 39%. Care sunt prognozele dvs. pentru anul 2012? Ce vă planificaţi? Anul 2012 va fi o perioadă de consolidare a afacerilor companiei printr-o rentabilizare a întregului flux de procese, precum şi de continuare a dezvoltării constante a portofoliului de produse şi servicii, precum şi a canalelor de distribuţie. Urmărim şi în acest an extinderea reţelei proprii de distribuţie teritorială, prin deschiderea unor noi puncte de vânzare, coroborată cu eficientizarea costurilor de achiziţie şi a celor administrative.


29

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


30

Pu nkt e xcele nțe

Prințesa și

De data aceasta n-am discutat cu prințesa Marina Sturdza despre biografii, oameni și idei, ci despre litere. Ne-am zis să trecem ușor peste un sfert de alfabet, între un bal de caritate, un picior în ghips, o voce pierdută prin avioane și un zbor de a doua zi. Sunt cuvintele care trăiesc în ea. De aia nu vorbește de Întuneric, ci despre Lumină, de aia nu pomenește despre Datorie, ci se întreabă De ce? Și despre Inocență. Și despre Umor. Deși la litera aia n-am ajuns. Ne-am oprit la L, literă ocrotitoare și luminoasă. Și mai cu seamă Liberă.

T e x t d e a n g e l a b r a ș o v e a n u / F o t o d e f l o r i n tă b â r ță , Va l e r i u i s t r at i  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md


31

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


32

Pu nkt e xcele nțe

p rințe sa și a l fa betul

Amalgam. Este, poate, un cuvânt potrivit pentru viața mea. Punktul în care am ajuns acum a fost precedat de un amalgam de evenimente și fapte, pe care le-am trăit și din care am învățat. Suntem cu toții un amalgam. Și ce lecții v-a dat viața? Am învățat că trebuie să continui să înveți. Dacă mă uit în urmă, am schimbat postul sau meseria atunci când nu mai învățam. Cred că doar așa poți avea spor - să ai întotdeauna sentimentul că înveți ceva nou, că faci un progres personal. Eu nu sunt o persoană competitivă, mă gândesc doar cum să ameliorez sau cum să fac ceva mai bine. Dar mai este un factor determinant: oamenii de la care înveți. Sperăm cu toții să muncim într-un loc unde să avem un mentor, unde să fie cineva de la care putem prelua și, în momentul în care nu mai simțim că omul din fața noastră e un model pentru noi – ”move on”... Învățați pentru a deveni cea mai bună versiune a dvs. sau ca să ajungeți undeva? Unde? Eu nu cred că vreodată m-am gândit să ajung undeva, la un statut sau un post. Atunci când ai atins o țintă, mental ai trecut deja la altceva, pentru că nu există un “finiș” bine desenat. Eu cred că așa se trăiește viața. Și, în cazul meu, mai e și elementul, de speranță sau de optimism. Mă aștept întotdeauna la ceva bun. Ceva provocator. Să soluționez probleme, să găsesc căi de ieșire din impas. Evident, nu-mi place să am necazuri, dar atunci când apar, ador să găsesc cheia potrivită pentru rezolvarea lor. Prefer

să adun oamenii, mă amuză să văd în jur atâta lume de calitate, chiar am plăcerea să-i împreunez. Nu mai simt nevoia să fac eu totul... Ce învățați acum și ce ați vrea să mai învățați? Câteodată nu știi care-i lecția până mult mai târziu. Ceea ce învăț tot timpul este că am limite și că trebuie, într-un sfârșit, să le respect. Trebuie să învăț să-mi protejez puțin interesele, căci am tendința să mă consum cu problemele altora și să mă trezesc în mijlocul nopții, sau cu câteva minute înainte de "deadline”, cu pașaportul nerefăcut. Sunt lucruri cruciale pentru mine și o lecție perpetuă.

Bun, bine. Cred în bunătate, cred în momente bune. Dar cred că există și binele ca rău, regret să constat acest lucru. Caut și găsesc bunul în gesturi simple. Un cuvânt bun este unul simplu și fără pretenții, dar care are greutate. Dvs. credeți a priori că oamenii sunt buni, fără să verificați ? Sau au nevoie de testul timpului ca să-i declarați buni? Eu sunt optimistă și convinsă de calitatea oamenilor și am fost foarte rar dezamăgită. Dacă ai încredere, oamenii se ridică la măsura pe care le-o dai, sunt sigură de asta. Dați-mi un exemplu de un om bun din viața dvs., care a fost la momentul potrivit sau neașteptat de potrivit. Am avut un unchi remarcabil, un erou de război pe care-l chema Ștefan Grăceanu. Făcea parte dintro veche familie nobilă, iar după ce

a fost refugiat, a ajuns în Canada și familia mea. Era un om cu un farmec și cu o înțelepciune care aduna toată lumea în jurul lui. Era ca un magnet: copii, bărbați, femei, toți se lăsau cu plăcere influențați de șarmul său. Avea foarte mult umor, un fel de corectitudine viscerală... Țin minte că, fiind de puțin timp în Canada, eram cu toții foarte săraci și părinții mă trimiteau pe 2-3 luni la ei în vacanțele de vară. Eram destul de incomodă... De ce erați incomodă? Pentru că toată lumea muncea, iar eu eram un copil mic în drum. Spre deosebire de mama mea, niciodată nu țipa, niciodată nu ridica vocea. Țin minte că într-o zi, la micul dejun, am spus o mică minciună sau poate doar am colorat puțin povestea și el s-a uitat la mine și a spus foarte liniștit: ”Eu nu mănânc dejunul cu fetițe care mint. Te rog, pleacă!” Am fost plouată două săptămâni, dar a avut efect. Și avea întotdeauna timp să discute cu mine. Un om absolut minunat! Am avut noroc să fie în viața mea . Catalizator. E ceva care mă interesează, ideea că printr-o acțiune aici, poți să ai unele efecte acolo, că poți să împreunezi niște oameni pentru o acțiune, că poți să dai un exemplu pe care cineva să-l adopte. Mi-a plăcut întotdeauna noțiunea asta și în chimie. Sunteti unul dintre catalizatori? Eu cred că da! E accidental că m-am gândit la acest cuvânt, dar cred că mi se potrivește


33

Dunăre. Nu știu dacă am o istorie cu Dunărea, decât că a fost întotdeauna în mintea mea o idee romantică, alimentată de faptul că am crescut departe de ea, dar mă fascina faptul că puteai să mergi de la Marea Neagră până la Rotterdam pe Dunăre. Am parcurs parțial această cale, dar starea de vis m-a fascinat mai mult decât realitatea. Tot la D vine și De ce? De copil, a fost o întrebare perpetuă și cred că am înnebunit pe toată lumea cu De ce -ul meu. Mi s-a răspuns foarte des că întotdeauna s-a făcut așa, cu titlu de justificare sau aplomb. De ce-ul meu rămânea în picioare. Dar de ce nu altfel, de ce așa, dacă se putea face și mai bine? Era un fel de protest împotriva inerției? Poate un protest față de”received ideas”, aș spune, sau de ”status quo”. Și de o curiozitate până la urmă, de ce nu putem să încercăm altfel? Poate facem mai bine. Cine a fost cel care v-a răspuns cel mai des la de ce-uri? Sau cel mai bine? Tatăl meu vitreg, Dumitru Bragadiru, care a fost un om absolut adorabil, o grădină de om, un șarmant, care se căznea foarte mult să-mi răspundă, dar răspundea foarte adult și, de obicei, peste competențele mele. Dar își dădea osteneala să o facă. Care a fost de ce–ul care v-a rămas în memorie? Cel care îmi rămâne atunci când văd injustiții, interdicții, inegalități,

lucruri rele care se întâmplă oamenilor buni. Egalitate. Când am fost în Nepal, m-a marcat eleganța naturală a oamenilor, blândețea cu care fiecare făcea gestul ăsta frumos de salut. Mi-am dat seama că noi, occidentalii, avem pretenții de la viață, dar nu știm multe lucruri simple. Așa că eu am o oarecare umilitate față de această lume. Dvs ați simțit vreodată inegalitatea în raport cu alți oameni? Atunci când erați în Canada, v-a marcat asta sau v-a făcut să suferiți? Eram foarte solitară, deși, pe de o parte, îmi place să fiu singură, probabil pentru că sunt copil unic la părinți și întotdeauna cărțile și muzica au fost refugiul meu. Dar m-am simțit foarte aparte mulți ani, nu numai prin faptul că eram refugiați, dar și pentru că trecutul nostru era așa de diferit, iar părinții mei s-au cramponat de acest trecut, care nu mai însemna nimic. Undeva, în fundul Canadei, n-avea nicio importanță dacă generații din familia ta clădiseră într-o altă lume, pe un alt continent, spitale, școli etc. Era important pentru demnitatea lor, probabil. Da. Și mai era și faptul că nu arătam ca toată lumea, iar copiii sunt foarte cruzi. Eram îmbrăcată complet diferit. Ș-apoi, eram mult mai tânără, sărisem mai multe clase și aveam 13 ani, pe când colegii mei care aveau 16-17. Trei ani diferență la vârsta asta înseamnă foarte mult, este altă lume. Eram întotdeauna cea care n-avea voie să facă asta, n-avea voie să facă aia, deci eram puțin exclusă, fiindcă eram foarte sever crescută.

Ce ați făcut, ca manifestare de libertate, atunci când ați scăpat de sub tutela directă a părinților? Am fost întotdeauna foarte binecrescută, am avut o mamă foarte exigentă, dură chiar. Așa că am fost foarte cuminte, căci îmi era frică de pedeapsă. Dar am plecat de acasă foarte tânără. M-am mutat singură când aveam 17ani. Care erau metodele de pedeapsă? Era foarte imprevizibilă și violentă - țipa, urla, dar cred că din cauză că era o persoană foarte nefericită. Iată, probabil, de ce am încercat sa fiu exact invers. Eu nu puteam să lupt în același fel și cred că inteligența m-a salvat până la urmă. Mi-am dat seama că nu era problema mea. Dar credeți că inteligența ne face să fim mai buni? Inteligența rece și absolută - nu, dar inteligența emoțională te face totuși mai înțelept și te ajută să înțelegi de ce se poartă cineva întrun fel sau altul. Fizic. Frumos. Cred că frumusețea este ceva fizic, o resimți, te afectează. Oamenii spectaculos de frumoși te marchează, locurile splendide îți dau o emoție, pădurile îți transmit și ele ceva. Cred că frumusețea face bine. De ce merg, de exemplu, la galerii de artă, ca să văd lucrurile pe care le-am mai văzut? Pentru că mă liniștesc, îmi induc o anumită stare. Țin minte și acum fraza unui developer-constructor, pe care am auzit-o la un congres încă în anii '70: „Frumosul e singurul lucru care are importanță”. Și el a construit ceva frumos! Eu cred că din moment ce nr. 44-45/iunie-iulie 2012


34

Pu nkt e xcele nțe

p rințe sa și a l fa betul

nu încercăm să punem masa mai frumos, spre exemplu, să facem un efort să ne îmbrăcăm, să ne machiem, devenim mai urâți. La bolnavi e unul din primele semne că starea se ameliorează atunci când încep să se pieptene sau să se machieze. E un semn foarte clar. Machiajul face parte din frumos? Putem să distingem machiajul ca mască și machiajul ca gest de politețe. Cine a fost un om spectaculos de frumos pe care l-ați întâlnit dvs și care v-a marcat? Ciudat, revin la familia mea, Grăceanu. Nevasta lui Ștefan Grăceanu, Mica (care ulterior s-a recăsătorit cu un domn turc foarte-foarte cunoscut și care a fondat o casă de discuri, un geniu în felul lui). Este, într-adevăr, una din femeile cele mai frumoase din viața mea. Are peste 80 de ani acuma, dar e mai tonică și mai energică decât oricine. M-a format foarte mult. În acele luni când eram trimisă la ei, cred că de la ea am învățat un gest elegant, poate puțină demnitate... Pe urmă am avut norocul să cunosc foarte mulți oameni de mare, mare calitate. Unul din privilegiile de a fi jurnalist este că am putut să întâlnesc multă lume într-un cadru destul de intim. Dintre oamenii pe care i-ați cunoscut în perioada dvs. de jurnalism, cine v-a marcat cel mai mult prin frumusețea lui? Chiar și creatorii de modă, dintre care unii sunt niște genii. Cum e Karl Lagerfield, de exemplu. Un om atât de cultivat, renesance man, cum îl numesc eu întotdeauna... A devenit, mă rog, oarecum mai exagerat acum, dar când l-am cunoscut, și l-am cunoscut bine, nu

era atât de stilizat. Armani rămâne cineva care m-a fascinat, la fel și mulți arhitecți, căci am scris destul și despre arhitectură, oameni excepționali. Pe când eram refugiați în Elveția, l-am cunoscut și pe Albert Schweitzer (filosof francez de origine germană – n.r.) căruia îi plăcea să-mi aducă prăjituri. Aveam atunci 4 ani. Îmi pare rău că nu l-am cunoscut la o vârstă mai înțeleaptă. Femeile frumoase trec mai greu prin fazele vârstei? Sau mai ușor? Am lucrat așa de mult cu manechine și cu femei extraordinar de frumoase și am înțeles un lucru: dacă singura ta identitate este felul în care arăți, îmbătrânești mai dureros. De aia cred că e mai bine să nu fii prea frumos, ci să dezvolți în tine și alte calități, și alte aptitudini. Te ajută să treci mai frumos prin viață. Nu mă inspiră... dar hai să facem un efort. Generozitate! Grație! Mi se pare mai puțin importantă generozitatea materială, generozitatea de spirit e cea care contează. Generozitatea materială nu-i o formă de egoism? Că, de fapt, îți faci bine ție, ai motivul să te crezi bun, generos și superior... Nu întotdeauna, și acesta e un lucru la care m-am gândit de mai multe ori. Adevărul este că dacă faci un bine nu contează dacă e pentru tine sau în scopuri nobile. Tot un bine e. Generozitatea spirituală este o formă de afecțiune, de toleranță, de dragoste, de extindere a binelui. În engleză aș spune: ”The benefit of the doubt”, adică să fii generos, să permiți și altora să crească lângă

tine. Cine este Valerian Isac de la Hospice Angelus? Exemplu de generozitate de spirit, ca și John McKellar. Ce sunt voluntarii noștri? Alt exemplu de generozitate. Când am stat în spital, am înțeles că îți trebuie o oarecare generozitate ca să fii doctor sau infirmieră, mai multă decât are nevoie, de exemplu, un contabil... Lucrând cu atâtea proiecte de caritate și în atâtea țări defavorizate am întâlnit un număr impresionant de oameni despre care n-o să audă nimeni, dar care zilnic fac sacrificii pentru ca să ajute pe altcineva. M-a mirat odată fraza unui copil de 6 ani: ”Lumea e rea!”. De unde și cum a aflat el acest lucru și cum va crește cu ideea asta? Posibil că era bosumflat în ziua aia că cineva i-a furat jucăria. Copiii gândesc destul de simplu. Evident, poate veni și dintr-o discuție de familie. Copiii, ca buretele, absorb totul. Numai cuvinte în engleză îmi vin în cap. Hope. Happy. Honor. Cred că speranța e un alt laitmotiv de-al meu și, probabil, nu e accidental faptul că mă ocup de mai multe acțiuni caritabile, care au cuvântul generic - speranță. E o noțiune care îmi place. Și happy, fiindcă eu cred că-s o persoană relativ fericită. Nu știu exact de ce, dar sunt. Până unde e relativismul dvs? Așa a fost mereu? Relativ fericită? Eu cred că cineva care pretinde să fie totdeauna fericit este ori un cerșetor, ori un inconștient, ori povestește basme.


35

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


36

Pu nkt e xcele nțe

p rințe sa și a l fa betul

Care sunt componentele fericirii pentru dvs? Prietenii, liniștea, dialogul, discuțiile, mâncarea, cinele, umorul... Fără umor nu faci nimic. Dacă te gândești la momentele cele mai bune din viața ta, îți dai seama că nu au nicio legătură cu banii sau cu faptul că ai fost sau nu la Paris. Ține de voință sau de gene? De ambele. În cazul meu nici nu prea știu să fac diferența. Ați lucrat cu prieteni? Am lucrat cu multă lume cu care m-am împrietenit și sunt puține persoane cu care am lucrat și cu care n-am păstrat legătura. Cu mulți dintre ei ne lansăm în proiecte mai târziu.. Nu știi niciodată când reapare cineva în viața ta. Dar nu sunteți o fire conflictuală, nu ardeți podurile... Deloc! Am o parte diplomatică în mine și nu îmi place conflictul. Dacă e nevoie, știu și eu să mă apăr, dar caut, de obicei, o soluție mai blândă, o soluție care permite tuturor să-și salveze fața. Asta-i o formă de generozitate? Poate. I mă duce la sensuri negative.... Inerția este noțiunea care numi place. Mai cu seamă inerția față de un neajuns, o neînțelegere sau o injustiție. I mă duce, totuși, și la Inteligență. Academică. Emoțională. Nu le compar, e nevoie de ambele. Dar ar fi și inocență, un cuvânt care îmi place. Cunosc oameni bătrâni care mai

sunt inocenți. Inocență în sensul de prospețime, de capacitatea de a fi surprins, de a nu fi cinic, de a nu fi blazat, de a avea plăcere de la lucruri mici... De a găsi echilibrul... Eu cred că toată viața este o căutare de echilibru și, din când în când, acesta îți scapă și trebuie să te reorganizezi. Îl pierzi, pentru că munca face o intruziune prea mare sau n-ai fost destul de atent la viața personală... Dvs ați găsit echilibrul? Îl găsesc din când în când. Dar uite că, gândindu-mă mai bine, îmi dau seama că am uitat cuvântul iubire. Un lucru crucial în viața omului. Litera Î: Nu-mi vine altceva decât Înțelepciune. Înțelepți ne naștem sau devenim? Variabil. Înțelepciunea este foarte strâns legată de generozitate, cred. Înțelepciunea cere să faci un efort să-l înțelegi pe celălalt, să înțelegi circumstanțe, situații, să treci peste unele, să nu te agăți de altele... Dați-mi un exemplu de om înțelept din viața dvs. sau un gest înțelept care vă vine primul în minte. Multe, adesea foarte simple. Cineva care simte că te doare și care întinde mâna și ți-o pune pe umăr. Aveți nevoie de gesturi din astea în viața dvs? Mă hrănesc din ele! Credeam că sunteți autosuficientă. Nu! Nimeni nu e. Ne hrănim din asta, avem cu toții nevoie. Jeune, ca tânăr. Văd mult tineret în jurul meu, în Moldova. Mă distrează. Sunt extraordinari: frumoși,

deștepți, educați. Îi găsesc minunați. Dacă eram noi așa de deștepți la vârsta lor, câte făceam... Credeți că fiecare generație cumva devine mai deșteaptă? Sau suntem la fel? E diferit în diferite țări. În unele țări tineretul s-a blazat foarte mult. În Anglia e o mare problemă cu băutura, n-am mai văzut asta nicăieri. Oamenii ies în oraș doar cu scopul de a se îmbăta. E foarte greu de înțeles de ce nimeni nu-i disciplinează, de ce nu face cineva ceva. Au ajuns copiii ăștia bețivi să terorizeze o lume întreagă. Litera K: Îmi trec prin minte cuvinte în alte limbi și nu e o literă specific românească. Lumină. Lipsă. Liniște. Ce înseamnă lumină pentru dvs? Lumina înseamnă totul: de la cea tradițională - să putem citi, să vedem ce facem, până la iluminare - să pricepi ceva dintr-odată. Îmi place cuvântul în mai multe limbi: licht (germană), luz (spaniolă), light (engleză), lumière (franceză) – e frumos în toate limbile. Și noțiunea asta de iluminare îmi place, mă face să mă gândesc foarte mult la Caravaggio, la chiaroscuro, unde e un joc de lumini, la Robert Wilson și la piesele lui, care au întotdeauna o tematică luminoasă.


37

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


38

Viața u nui artist. Prima probă

Roman Viktiuk

Cecerka și lumina

sau de ce nu poți omorî soarele cu praștia


39 Rubrică susținută de

T e x t d e A n g e l a b r a ș o v e a n u / F o t o d e a n d r e i ș u ș va l i u k  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


40

Viața u nui artist. Prima probă

R oma n Viktiu k C ecer ka și lu min a sau de ce nu poți o morî soarele cu pra știa

Eu sunt lumină, zice el. Simplu. Nimic de adăugat, nimic de scăzut. Vrei – accepți. Nu – îți scuipi în sân și o iei la goană. Cămașă cu flori, vestă lungă, ochelari mefistofelici, ermetici, violeți, ușor aroganți, care acoperă ochii și din profil. Soarele stă cu spatele la poporul care ia prânzul la Panipit. Poporul nu știe nici el, barem cu spatele (sau se preface discret că nu știe, la urma urmei, fiecare pe-aici e cu firimitura lui de glorie...), că își soarbe zeama împreună cu unul dintre cei 50 care au influențat a doua jumătate a secolului 20 (americanii au declarat-o). Am înțeles de ce e lumină ceva mai târziu. După ce-am ieșit din semileșinul întins gospodărește pe vreo trei ore bune. Stoarce frumos și elegant și pe nevăzute din energia ta ca să ți-o întoarcă mai apoi, filtrată, sub formă de lumină. Lumina lui, evident. Seara, după spectacol, când toți actorii i-au îngenuncheat în cerc (dar nu s-a ajuns chiar până la pupatul mâinilor, conform noii tradiții a locului), și-a scos, într-un sfârșit, ochelarii și, cu ei, masca de Voland, lăsându-se hrănit, din nou, cu energia sălii – vă mulțumesc că ne iubiți atât de nebunește! În fond, nici nu admite că ar putea să fie iubit altfel. Și nici nu-l interesează. Cei care-l urăsc îl hrănesc și ei cu ura lor: a razve oni mogut ubiti solnțe? Cito vÎ, cito vÎ!!!

Ai lângă ureche un omuleț cu pistolul, care îți strigă: la start! Dar deocamdată a venit salata, Albul de Purcari e rece, Andrei Locoman – binedispus, Grigori Tumasov (vicedirectorul său, căruia îi zice Bătrânul), înarmat cu o imensă răbdare... Suntem cu toții mai bătrâni în jur, căci el, la cei aproape 76 ai săi, s-a declarat de 19. Să încerce cineva să-l contrazică... De ce anume 19 și nu 18? Sau 20 de ani?

O, nu numai că afirm acest lucru, dar trăiesc exact așa. Pentru că trebuie să sari în fiecare zi peste prăpastie. Și nu poți să o sari decât dacă ai 19. Începi în fiecare dimineaţă de la început. Fără să știi nimic. Și fără să ții minte nimic. Ai lângă ureche un omuleț cu pistolul, care îți strigă: la start! Și trebuie să fugi. Dacă îți pui întrebarea unde – nu ajungi nicăieri. Trebuie doar să fugi. Ca să rămâi mereu la 19. Serios! Ca regizor, nu mai poți face nimic dacă ai făcut măcar un pas dincolo - în viața matură.

Viața matură ucide arta? Categoric da. Copilăria este prima senzație, prima impresie. Copilăria niciodată nu spune lumii „nu” . Doar se apropie de această taină care este viața, nu o descifrează, nu o desface în piese ca pe o jucărie. Dimpotrivă, copilul asta și face. Desface jucăria. Ca să vadă ce e înăuntru. Nu! Doar atunci când pe cântarul lui interior apare pentru prima dată agresiunea...


41

Dar curiozitatea? Curiozitatea este cel mai strașnic lucru care poate să existe. E toată nenorocirea omenirii. Ziceți că un copil niciodată nu zice „nu”, dar dvs. sunteți un copil care știe să spună „nu”. Doar n-ați montat niciodată spectacole de conjunctură și ați scăpat mereu prin urechile acului. Dar, iertați-mă, acesta este mediul - acel absurd istoric care îți cere să minți. Am trăit atâția ani în situația când a trebuit să spun doar neadevărul... Cum v-a reușit? Depinde de ce cântec ți-a cântat mama când ai apărut pe lume. Dacă îți cântă „tî moia zironika (zviozdocika, adică steluță), kotoraia siiaet i kotoraia vsegda budet siiat, i nikakaia tucika tebea ne privediot v temnotu...” Se putea totuși atunci să nu faci spectacole de conjunctură? Căci multă lume care a făcut concesii astăzi se scuză - că era imposibil, că sistemul te distrugea, că trebuia să pui o „locomotivă” în față ca să spui lucrurilor pe nume... Se putea. Am montat peste 180 de spectacole și niciunul prin care aș fi lingușit sistemul. Și am scăpat întotdeauna. Cum? Simplu. De exemplu, mă sună Efremov (Oleg Efremov, actor și regizor, fondatorul Teatrului Sovremennik) și îmi zice: uite, o să fie aniversarea a 50-a a URSS, numai tu știi ce poți să montezi. Gândește-te și peste două luni îmi zici. De ce peste două luni? Eu pot să-ți spun acum: Franko, „Fericirea

furată”. (Ivan Franko, considerat a fi, pe lângă Taras Șevcenko, cel mai important scriitor clasic ucrainean, originar din Lviv, n. red.) E spaniolul ăla?, întrebă el. Făcui o „cotitură” rapidă în cap, pentru că mi-am dat seama ce au studiat ei la MHAT și îi zic: Marele Bucima (Ambrosii Maximilianovici Bucima, celebru actor sovietic de origine ucraineană, a jucat în anii 40, n. red.) a jucat în această piesă! A! - a zis el, bun! Și, mai apoi, Jora Burkov a jucat genial. Dar iată că vine marea zi când a descins la MHAT Biroul Politic. Mă apropii de teatru (Kremlinul e la doi pași) și văd afișul: La a 50-a aniversare a puterii sovietice – Fericirea furată. Și înțeleg că e vorba de o diversiune pe care a săvârșit-o banderovistul din Lvov, adică eu. Îl chem pe director, îl chem pe Efremov și le zic: poftim, citiți, voi ați semnat afișul! Efremov citește afișul și zice: uu, blead, tu o să ne trimiți pe toți în Siberia! Și au acoperit frumos cu hârtie „de aniversarea a 50-a”. Mai departe. Vine centenarul lui Lenin. Eram atunci la Teatrul Comsomolului Leninist din Tver. Eram prieten cu Sineavski și Daniel (deveniți celebri în toată lumea din cauza procesului organizat împotriva lor pentru că ar fi scris opere antisovietice, publicate în Occident sub pseudonim- n.red.), oameni care au stat în celulă cu banderoviștii și care spuneau că nu au văzut oameni mai sfinți decât aceștia. Și ei îmi zic: ei, ce o să faci acum? Nomer ne udastsea! Ba bine că nu. Când ne-a adunat comitetul de partid pe toți conducătorii de teatre din acest oraș și ne-a întrebat ce vom monta, am ieșit și am spus pe un ton declarativ și patetic: eu am fost la Muzeul Lenin,

camera cutare, sala de păstrare cutare, am găsit materiale pe care încă nimeni nu le cunoaște, unde Clara Zetkin (Viktiuk pronunță ironic Kleara) îi scrie Nadiei Krupskaia că Lenin a zis: când va birui puterea sovietică, Rusia trebuie să vadă marea piesă a marelui Schiller, Cabale und liebe! Tăcere mortală. Ei nu pot să traducă nici Cabale, nici Liebe. După ce am considerat că pauza este suficientă, am zis: Kovarstvo i liubov. Toți au început să dea înțelegător din cap, a ieșit secretarul doi de partid Korâtov și a zis: uh, blead, cât de bine vorbește! Las'să monteze! Și iată că la centenarul lui Lenin am montat Kovarstvo i liubov.

Dacă vedeam că situația se îngroașă, ziceam în sinea mea: mamocika, pomoghi! Glumele lui cu partidul nu s-au terminat aici. Dacă era chemat la comitet să i se tragă mâța pe spinare, intra și zicea: știu tot ce vreți să-mi spuneți, așa că nu vă pierdeți timpul cu mine. Și ieșea, fără să-i lase pe boșii de partid măcar să deschidă gura. Odată, însă, ieșind după o asemenea tiradă, a intrat într-o cabină telefonică, a aflat telefonul Direcției Teatrale de la Vilnius și l-a sunat pe șeful acestei direcții, zicându-i cu vocea șefului Direcției Teatrale a URSS: avem un tip genial aici, vi-l recomandăm cu căldură pentru angajare la dvs. Șeful Direcției Teatrale din Lituania, care se temea de puterea sovietică mai tare decât de dracul, a zis grăbit: trimiteți-l urgent. Așa Viktiuk s-a pomenit la Vilnius, în fața clădirii unui teatru pe care l-a visat la 14 ani. Detaliu cu detaliu. nr. 44-45/iunie-iulie 2012


42

Viața u nui artist. Prima probă

R oma n Viktiu k C ecer ka și lu min a sau de ce nu poți o morî soarele cu pra știa

Aveați senzația atunci că sunteți la limită, că încă un pic și-și vor da seama că vă jucați cu ei?.. Întotdeauna. Dar, dacă vedeam că situația se îngroașă, ziceam în sinea mea: mamocika, pomoghi! Nimic altceva. Și auzeam acel cântec Zironika tî moia și totul se rezolva. E acea melodie, acea notă care îți dă aripi ca să ieși din groapă. Mama v-a educat un om puternic, narcisist? Nu puternic, ci cu soveste. So, liniuță, veste. E atunci când comunici tot timpul cu vestea. Și nu cu acel sistem de jos, chiar josnic. Pentru că ceea ce este veste e veșnic, iar ceea ce este jos, este absurdul în care am nimerit. Ziceți undeva că ați descoperit devreme că sunteți puternic, că sunteți lider, că trebuie să vă îndepărtați de gloată și să-i veniți în frunte... Da, am descoperit dintr-odată. E din cauza educației sau așa v-ați născut? Ce fel de educație? Nimeni nu m-a educat! Cum, dar mama, care vă cânta Tî moia zironika? Numai mi-a cântat, altceva – nu. De dimineața până seara mă pierdeam prin teatre (piața Rânok, unde mi-am petrecut copilăria, era flancată de toate teatrele din Lviv, le cunoșteam fiecare scândurică), apoi, fiind total afon, am strâns copiii și am montat, acolo, pe caldarâmul pieței, Dama de pică, Silvia, Marița... Ei erau la fel de afoni ca mine, dar am avut un succes nemaipomenit. Operă în aer liber...

În robie nu poți să iubești, în robie poți doar să urăști și să omori... ...De fapt, legenda zice că prima montare teatrală a făcut-o ca să-și salveze pielea. Era la o tabără de pionieri de lângă Kiev (iar cei de la Kiev nu-i suportau pe banderoviștii și antisovieticii de la Lviv) și, trezindu-se într-o tabără dușmană, a hotărât să adune copiii și să se joace de-a teatrul. Comsomoliștii cinstiți și curajoși erau hărțuiți de un hitlerist odios, care vă dați seama de cine era jucat. Tot așa și la armată, atunci când a văzut că-și pierd nopțile îngropând mucul de țigară (era un chin născocit de sergenți ca să le otrăvească viața novicilor – cărau pe targă, până la cimitirul din apropiere, orice muc de țigară aruncat neregulamentar) – a montat un fragment din piesa Front, numai ca să-i vadă la repetiții pe ofițeri și pe sergenți târându-se pe brânci și urlând „La atac!” câte patru ore la rând... Legenda zice... Când ați înțeles că puteți să manipulați oamenii fără să fiți pedepsit? Nu mă gândeam deloc la asta, doar știam că am în mine o energie pe care încă nu puteam să o definesc, și când ei intrau în această vrajă – gata. Mai departe, nu numai că mă ascultau, dar mă adorau. Și asta s-a întâmplat cu toți artiștii. Din toate timpurile. Cât de importantă este această siguranță că ești adorat? E vitală. Și e dată de mai sus. Nu poți s-o cumperi, nu poți s-o înveți.

Dar aflarea adevărului prin chinuri? Dar nemulțumirea de sine în calitate de catalizator? Dar îndoielile în legătură cu calitatea muncii tale, care asigură totuși un pic de obiectivism și o creștere? Niciun chin. Au închis spectacolele mele, mi-au închis teatrul studențesc de la MGU, și nicio disperare. De ce? Pentru că știam că există cântecul Tî moia zironika. Nu în sensul de star, ci în sensul de steluță de pe cer. Și gata. Disperarea nu e despre dvs. Nu. Categoric nu. Și nemulțumirea de sine la fel nu e despre dvs.? Nu. Doar lumina. Și această lumină nu poți s-o distrugi. Iată, soarele luminează - apucă-l, dă-i o palmă! Nu poți. N-are niciun rost. Cum poți să educi asta în cineva? Nu se poate. Eu îi învăț pe studenții mei, dar ei sunt deja în afara robiei... Dar... Nu mă întrerupe, soarele meu... sclavia a plecat. Sistemul s-a evaporat din ei. De aceea e mult mai ușor să le vorbești. Iată Cameristele, piesa este despre faptul că nu poți să iubești în sclavie. În sclavie poate exista doar ură și crimă. Dar Sindromul Stockholm? Nu mă încâlci. Cu 28-29 de ani în urmă, când am montat piesa, jucau băieți de 20 de ani, care se născuseră în comunism și erau încă otrăviți de sclavie. Nu se puteau debarasa de ea. Mai ales că forma


43

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


44

Viața u nui artist. Prima probă

R oma n Viktiu k C ecer ka și lu min a sau de ce nu poți o morî soarele cu pra știa

acestui spectacol e deschisă și trebuia să crezi cu toată ființa că acesta e unicul mod de a găsi cheia în artă! Dar de ce aceștia trebuiau să creadă anume în adevărul dvs.?! Păi, doar mă adoră! Oare pot să le apară îndoieli?

Organismul lor reacționa în afara voinței, mi se supunea mie. Gata. De fapt, adorația necondiționată și dizolvarea propriului eu reprezintă unica condiție de lucru cu Viktiuk. Scepticii sau cei care pretind la o concurență sunt eliminați sau se autoelimină. Din cauza asta n-a reușit colaborarea cu Ghenadi Hazanov, de exemplu. Trebuie să existe un singur soare. Cum i-ați convins pe actorii dvs. ca pentru montarea Cameristelor să nu plece acasă trei luni, să trăiască în teatru? Da, au trăit, și nevestele lor veneau cu crăticioarele și, de jos, le aruncau mâncarea... Sunteți un dictator fermecător, asta e. Îi faceți pe oameni să creadă că mofturile dvs. sunt buchie de lege. Nu e vorba de farmec, ci de lumină.

stau acolo niște băieți pe care eu nu-i cunosc. Adevărat zic eu, Grișa? S-au topit imediat! Gata! Puteam să fac cu ei orice! Și așa s-au mai descătușat, așa au mai prins la curaj... Să ne întoarcem la Cameristele. Ați făcut o revoluție în teatru cu acest spectacol... Da, ca Lenin în 17... Era obligatorie această metodă de lucru? Această practic sechestrare a actorilor, această dezicere de orice - de viața personală, de tabieturi, în favoarea unui rol care încă nu se știa ce soartă va avea... Acum îmi dau seama că nu era obligatoriu, dar trebuia să învețe să lucreze cu tot corpul, cu ritmul, cu muzica, să fie în stare să o perceapă, nu pur și simplu s-o audă. Nu era niciun chin în asta și ei își amintesc de aceste vremuri ca de cele mai frumoase luni din viața lor. Acum, la Teatrul de Satiră, montez o piesă în care sunt angajate două actrițe de 87 și 88 de ani - Olga Arosieva și Verocika Vasilieva. Și superprima Teatrului Bolșoi, Lena Obrazțova. Și iată se mișcă, ele cântă și lucrează la aparate de fitness. La 20 de aparate! Și ele îmi zic: Romocika, acesta va fi ultimul nostru rol! Dimpotrivă, fetelor, le zic eu, acesta va fi primul!

Lumină! Cum suportau această lumină? De ce „o suportau”? Ei se dizolvau în ea! Gata! Organismul lor reacționa în afara voinței. Mi se supunea mie.

Nu poți să răzbați de la un om la altul. Și scurtarea acestei distanțe depinde de lungimea penisului.

Cum se întâmplă asta? Nu știu. Iată, de exemplu, am fost azi dimineață la televiziunea dvs.,

Le-ați dat o a doua viață. Și pentru asta le mai plătiți și onorariu... Dar, de-a lungul timpurilor, sunteți învi-

nuit de erotism excesiv, perversiune și promovarea homosexualității. Ați avut o polemică de lungă durată cu o critichesă de teatru, Mașa Sedâh, care încerca să vă convingă că subiectul din M.Butterfly e unul fals, iar dvs. o învinuiați de încuiere mintală și chiar ați promis că o să-i organizați o întâlnire cu un cuplu care a fost prototipul pentru protagonişti... Citesc și citesc cronici distrugătoare și mă întreb: când o să se termine? Când se va uza definitiv generația asta bâhlită de moraliști? Nu mă mai băgați în limitele voastre jalnice! Unde sunt probleme cu sufletul, acolo sunt probleme și cu trupul. Sunt plini-ochi cu energie negativă. Ei nu înțeleg că aceasta dospește în ei și îi mănâncă, îi macină încet pe dinăuntru? Pentru ei, sexul e ceva ce pute. Cred că la ei într-adevăr pute. Și săruturile, și organele lor genitale. Entuziasmul sexual nu le este cunoscut, și tot de ce sunt în stare – să gâdile ceva cuiva în întuneric, când nu-i vede nimeni. Și eu urlu, țip întotdeauna că cel mai mare păcat pe lume este să nu iubești și să nu simți zborul erotic. Dar de ce anume eroticul este coloana vertebrală a spectacolelor dvs.? Pentru că numai în sex omul e natural și firesc. În viață oamenii sunt atât de închiși! Cauza e în răutatea și ura care au devenit normă. Nu poți să răzbați de la un om la altul. Și scurtarea acestei distanțe depinde de lungimea penisului. Nu te încreți, suflețel, nu eu am zis-o, ci Sade. Dacă stai să te gândești, nu e nimic rău în asta. Să descoperi omul prin trupul lui. Și nu e nimic strașnic că distanța


45

dintre două suflete este egală cu un organ genital. Masculin. Iubirea e unica regulă după care trebuie să acționeze firea omului. Restul e gunoi și vânare de vânt, impuse de putere, de stat, de partide... Eu am fost primul care a ridicat cortina ce acoperea cu anii esența umană. Eu am scos în scenă dragostea, gelozia, dorul, așteptarea, bănuiala. Am dezbrăcat frumos nu numai sufletul, ci și trupul. Și am făcut ca unul să nu poată trăi fără celălalt.

Aștept să moară generația de moraliști împuțiți... Da, vă place această frază a lui Sade, am mai întâlnit-o, croșetată în diferite feluri, și în alte interviuri ale dvs. Să ne întoarcem la altă metaforă iubită a dvs. – fluturele. Protagoniștii reali ai eroilor din M.Butterfly locuiesc și acum la Paris... reamintesc cititorilor noștri în trei cuvinte subiectul - eroina principală e o chinezoaică ce cântă în Butterfly, de ea se îndrăgostește un tânăr diplomat, ca, după 25 de ani de căsnicie, să descopere că, de fapt, ea era bărbat. Cum e posibil, întreb și eu ca bătrâna critichesă... Da-da, ea striga, în plină emisiune în direct: cum n-a văzut timp de 25 de ani că ea, de fapt, era el? Iar eu, tot în plină emisiune, țipam la ea: dar tu, ce, știi toate metodele de satisfacție sexuală pe care poți să le utilizezi? Am impresia că știi unul singur, și pe acela l-ai uitat de mult! Aceasta era prietena mea, bătrâna idioată. Și asta am spus-o la televizor! Am urlat la ea, apoi i-am spus: așa deci, oamenii aceștia sunt vii, locuiesc la Paris și se iu-

besc până acum, și dacă vrei... aici ea s-a speriat... noi, prin Ministerul Culturii îi invităm la spectacol. A tăcut. Pentru că a crezut că ceea ce spun eu e adevărat. Iar ea e pur și simplu o analfabetă din punct de vedere sexual. Dar într-o relație sexuală nu e obligatoriu să utilizezi doar maniurka! Maniurka, în vocabularul dvs. este organul genital feminin, iar cecerka – masculin. De ce trebuie să născociți cuvinte noi pentru chestii vechi de când lumea? Sunteți timid? Doamne ferește, nu sunt, dar de ce să țip pe toată scena cu h și p?

a țipat de s-a făcut vișiniu până în rădăcina părului său arămiu, i-a trimis cu cele mai alese cuvinte de iubire pe toți la toate originile, a strigat să fie anulat spectacolul, s-a urât la Schimbător, a luat două pastile și s-a liniștit. De fapt, aceste scene el le numește descărcări energetice și cei care îndrăznesc să le numească isterii trebuie să plece imediat din teatru, zice el. A doua zi aveam să aflăm că, de fapt, nu sosiseră doi actori, și cei din teatru i-au ascuns „noutatea” până la începutul spectacolului. Așa că pastilele au fost motivate.

Sunt doar niște sunete, de ce unele provoacă rușine și altele nu? Aceste cuvinte sunt o joacă, repetiția este o joacă, totul e pentru joacă. Dacă nu există joacă, nu există nimic.

Deși, zic actorii lui, fiecare dintre

Eu nu știu nicio operă în care doi mari iubiți au intrat în nemurire prin cușca familiei.

lupți cu pumnii pentru fericirea ta

ei știe spectacolele pe de rost, așa că sunt în stare să salveze o situație de genul acesta. Uneori, zice că fericirea e o pauză dintre două nefericiri. Dacă te și cheltuiești o grămadă de energie, atunci nefericirea vede eforturile tale și se bucură. „Dar când nu faci nimic pentru atingerea

Vocabularul lui Viktiuk, pentru un om neinițiat, e plin de dinamită. El zice că sunt cuvinte spuse din iubire. „Chiar și cel mai urât cuvânt spus din iubire, capătă o altă culoare, o altă energie. Ador aceste cuvinte pentru că le consider vrăjitorești, magice! Nimic mai bun ca ele”. În seara primului spectacol, fotograful nostru, Igor Schimbător, fiind în culise, a avut parte și el de o porție zdravănă de cuvinte magice. Soarele și lumina

fericirii tale și nu cultivi răutatea în tine, atunci fericirea zice calm: se pare că acest om e gata să mă accepte. Și umple pauza. Eu mă conduc întreaga viață de această regulă”. Da, dar alteori tot dvs. ziceți că să nu te bucuri de fiecare clipă e o crimă... Absolut corect. Asta ar însemna că pe pământ sunt 7 miliarde de criminali și doar dvs. unul – înțelept și fericit? Corect. nr. 44-45/iunie-iulie 2012


46

Viața u nui artist. Prima probă

R oma n Viktiu k C ecer ka și lu min a sau de ce nu poți o morî soarele cu pra știa


47

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


48

Viața u nui artist. Prima probă

R oma n Viktiu k C ecer ka și lu min a sau de ce nu poți o morî soarele cu pra știa

Ce vă bucură acum? În acest moment! Verdeața asta din farfurie, fata care mi-a pus înaintea ta întrebări, tu, deși ești obsedată sexual... O, da, și sunt abia la prima pagină a întrebărilor... ...și Mașa (critichesa, n.r.), sora ta dreaptă, avea o mare nedumerire, de ce lumea dă năvală la M.Butterfly, își iese din minți, de ce ani la rând nu poți face rost de un bilet... A pășit peste propria mândrie și m-a rugat să o trec la spectacol... Apoi, aproape că a încetat să mai scrie. Eram prieteni, idioata, îl cunoșteam și pe soțul ei, care m-a întrebat: ce i-ai făcut? Vorbind despre familie, dvs. ziceți că Dumnezeu n-a avut chiar asta în vedere atunci când l-a creat pe om... Da, continuu să cred că familia nu e acea structură obligatorie pe care a lăsat-o Dumnezeu oamenilor. Statul a transformat celula familiei în structură politică, omorând libertatea în om. Dragostea vine de sus, iar ei, de jos, se amestecă și aici. Nu le-a reușit să se bage doar între Romeo și Julieta sau între Tristan și Isolda, pentru că băieții pur și simplu n-au ajuns la acea cărămidă care se numește familie. Eu nu știu nicio operă în care doi mari iubiți au intrat în nemurire prin cușca familiei. Statul hotărăște când să-ți dea drumul, când să te bage înapoi, când să-ți atârne lacătul la ușă... Dacă nu vă place această formă de conviețuire (se vorbește în termeni foarte nebuloși despre o soție și o fiică ce stau în Ucraina și despre care Viktiuk nu vrea să

vorbească niciodată pentru a nu permite, zice el, răilor de ziariști să se atingă de cele sfinte, dar nimeni nu le-a văzut, deci suntem nevoiți să-l credem doar pe cuvânt - n.red.), ce acceptați? Credeți că poporul e prost dacă a zis că с милым рай и в шалаше? Intuitiv, omul alege natura, dar se pomenește în fața unei ștampile, care trebuie să-i întărească și mai mult conștiința faptului că e supus, sclav...

Dărâmi un perete, dai de alt perete, și mai departe altul aceeași celulă... Dar dvs. totuși nu sunteți între sânii naturii, nu sunteți în colibă, flower-power, sunteți în capitală, aproape de Kremlin, sunteți parte a acestui sistem... Nu. Nu! Dacă aș fi fost parte a acestui sistem, aș fi avut totul. Dar aveți totul! Nu e ceea de ce am eu nevoie. Am nevoie de libertate... Da, nu vă trebuia apartamentul feciorului lui Stalin. Dar nici nu-l întoarceți... ...dar eu aștept totuși să mă dea afară din el... De ce? Pentru că nu poate un banderovist să locuiască în apartamentul lui Stalin, în apartamentul călăului poporului ucrainean! Sunt dator să fac o diversiune. Ce visați în această casă? Nimic. Ce aș putea să visez acolo?

Păi, e casa dvs., ce vreți, aceea visați. Sau n-o simțiți ca pe casa dvs.? După ce au fost niște preoți și au sfințit-o, parcă e a mea... ..după ce ați dărâmat pereții, căutând comori... Țin să menționez, am dărâmat doar un perete. Muncitorii au ciocănit în toți, dar i-am rugat să dărâme doar un perete. Și v-a fost de ajuns ca să vă liniștiți... Dărâmi un perete, dai de alt perete, și mai departe altul - aceeași celulă... Dvs. ziceți că Rusia este o mare închisoare și pentru dvs., și pentru toți. În același timp locuiți acolo, montați acolo. De ce închisoare? Păi, ea a vrut și pământurile voastre... Asta pot să o cred eu - că Rusia este o mare închisoare cu ambiții imperiale, și nu dvs., cetățean al globului și lumină care nu poate fi nici atinsă, nici lovită... Cum să nu? Cum poți să nu auzi și să nu vezi ceea ce se întâmplă? Ei fac doar același lucru și cu Ucraina mea, iarăși ne mână în ocol prin intermediul gazului și al petrolului! Și de asta au adus-o în această stare pe fetiță (Iulia Timoșencko, n. r.) stă la pat și nu poate face nimic... Credeți că n-o să-și revină? Ea doar este o supraviețuitoare! Nu cred. Dar sunteți prieteni... Da. Am și acum un portret de-al ei făcut de un pictor foarte bun și nicidecum nu reușesc să i-l dau...


49

Ați fi putut să-i faceți o vizită la închisoare... De ce nu pot? Pot! Dar acesta deja va fi un asemenea ACT! Îi cunosc pe oamenii din acel sistem, cu unii dintre ei sunt prieten... Asta înseamnă că vă planificați foarte rațional ACT-ele? Atunci când în centrul Kievului s-a deschis o galerie și la inaugurare am vrut să-i aduc proprietarului acest portret, acesta a început să țipe: nu-nu-nu! Nu! El o ura, iar ea era încă la putere. Atunci i-am zis: hai dar s-o batem în cuie în prag, ca toată lumea să-și șteargă picioarele atunci când intră. Și el a zis: o, da! DA! Și ați făcut-o, prietene drag? Nu, pe mine m-a mirat reacția lui atunci când i-am propus acest gest absurd. Apoi au venit alegerile. Eu eram la Lviv, stăteam pe balconul meu. Și ea mergea pe stradă cu escorta, făcea baie de mulțime. Și! Ea nu știa că sunt în oraș, ea nu știa unde e casa mea dar, la un moment dat, din niște motive total neînțelese (deși eu le înțeleg perfect), a ridicat ochii exact spre balconul meu. Și eu, în acest moment, am sărit înapoi. Și așa s-a întâmplat de câteva ori... De ce ați sărit? Pentru că știu ce s-ar fi zis pe urmă: că e un lingușitor, că a ieșit special la balcon, că a fost înscenat... Nu știu. Dar m-am retras. În schimb, pot să-mi permit libertatea de a-i trimite pe deputați oriunde vreau, inclusiv la televizor... Atunci când lvivenii săi îl întreabă, oarecum acuzator, de ce a părăsit orașul (deși tot în Lvivul său natal

i-a fost interzis spectacolul Davai zaimemsea liuboviu, el de obicei le răspunde: o să vă dau doar un exemplu. Tatăl lui Gogol, Vasili Ianovski, a scris vreo treizeci de piese. 29 dintre ele s-au pierdut, una am găsit-o cu greu într-o bibliotecă. Nu scria mai rău ca Gogol. Și iată că tatăl tare nu voia ca feciorașul lui să plece de acasă. Dar acesta nu l-a ascultat și, ca rezultat, pe fecior îl cunoaște toată lumea, iar pe tată – nimeni. Spuneți că actorii, în actuala școală rusă, nu sunt educați corect. Că noi suntem cu toții bisexuali, iar actorii – cu atât mai mult, și ei trebuie să știe să joace atât bărbați, cât și femei. Exact. Pentru că artistul, prin însăși natura sa, nu este unipolar. Cu m sau f. E dator. Așa a fost întotdeauna în teatru...Acestea sunt Cameristele. Sunt patru băieți talentați și geniali. Acuma e deja a treia generație - sunt liberi, ei nu mai știu de cătușele sovietice. Dar lămuriți-mă, considerați că toți oamenii sunt bisexuali? Nu, numai artiștii. Și numai în scenă.

Sunt tot mai puțini și mai puțini artiști care au în dotare butonul suferinței, bucuriei, chinurilor, morții. Atunci când e întrebat despre homosexualitatea evidentă a unora dintre actorii săi, și e întrebat destul de des, Viktiuk face ochii mari și răspunde cu o eternă naivitate: nu știu, nu m-am gândit niciodată la asta! Se zice așa ceva despre

actorii mei? Știu că unii dintre ei au familii, maniurcile lor, copii... De ce să judeci despre orientarea omului după roluri? Într-adevăr. Corpurile perfecte, epilate, pectorali reliefați acoperiți doar de centuri ce aminteau oarecum de scene sado-maso, transpirând frumos, ca la comandă, mișcările insinuoase și aproape de balet ale Salomeei (Salomeului), vocea lui hipnotizantă ca de șarpe cu clopoței au făcut niște babete artistice din rândul întâi (eu eram în rândul al doilea, deci am avut o priveliște clară) să stea cu buzele strânse și mâinile pline de zbârcituri și inele înțepenite în semn de protest, iar când lumea s-a ridicat în picioare și balconul exaltat a început să țipe, ele au ieșit demonstrativ din sală. Epopeea continuă. Femeia din dvs., cum o puteți descrie? Cum e? Ce vrea? De ce suferă? E Mama. În afară de mama. Femeia. Nu, mama. Nu, în cazul acesta ar fi incest. Eu doar nu vorbesc despre viață, eu vorbesc de imaginație. E o mare diferență. Вся жизнь игра... Nu cred că e jocul pentru care am fost trimiși pe pământ. Bine, să vă ajut... Există doar mitul că am fost un tot întreg și acum ne chinuim să ne găsim jumătatea... Și de ce în mod obligatoriu ar trebui să fie o jumătate umană? Poate fi și jumătatea unui câine sau a unui cal... nr. 44-45/iunie-iulie 2012


50

Viața u nui artist. Prima probă

R oma n Viktiu k C ecer ka și lu min a sau de ce nu poți o morî soarele cu pra știa

Mmm, e un gând nou! Cum nou? L-au desenat Goya și Salvador Dali... De aici au apărut anul calului, anul guzganului... Știu că sunteți Scorpion din Anul Guzganului, respectiv v-ați declarat un ales... Și sunt. Iată Margarita Terehova, o altă actriță la care țin, este născută în Anul Calului de Foc. Și Terehova are în ea acest început masculin. În asta stă talentul ei. Eu vorbesc despre femeia din dvs. O femeie de neînțeles, de nepătruns. Numai astfel e cea adevărată. Iar dacă e de înțeles, așa cum mi-o ceri – nu-i. E ceea ce i-am vorbit prostuței de tine la început, că există taina și trebuie să te apropii de ea, dar ea rămâne de neînțeles. La fel e și acest început feminin. Știu de această tehnică a dvs, ca să câștigați timp pentru manevre, blocați jurnalistele cu un înduioșător "prostuțo"... Dar faptul că această taină de care tot vorbiți e de neatins, de neînțeles, de nepătruns, nu te oprește din căutări? Nu. De la această căutare cresc aripi, și cresc în sus și în sus, nu în jos. E lumina de la capătul tunelului. E deja viața după moarte. Ai citit cartea? Da. Dar n-am văzut încă luminița. Ați zis că fiecare artist este грань вашей души. Sunt ei de acord să fie doar o mică latură a acestui suflet? Dvs. nu vreți să fiți o latură a sufletului lor, pentru puțină echitate socială? Nu. Pentru că eu îi înghit în totalitate. Pentru că ei se dizolvă în lu-

mina mea. Cine are un acumulator de lumină mai mare, acela îi dizolvă pe ceilalți. Recunoașteți altă lumină dacă vi se întâmplă? Imediat!!! În aceeași secundă! Nici măcar nu-mi trebuie să schimb o vorbă. Dați-mi niște nume, niște sori...

Dar în Rusia? Valentin Gaft, ultimul meu copil... acum nu se simte prea bine din cauza anilor. Am făcut un film despre el (Visul lui Gaft, povestit de Viktiuk, n.red.), în pofida a tot... De ce în pofida? Pentru că nimeni n-are nevoie de el la Teatrul Sovremennik, unde lucrează, de mult n-a jucat nimic important.

Eram în America. Aveam casting. Producătorul de acolo îmi arată pentru fiecare rol câte 80 de candidați. Mă plictiseam. La un moment dat, în întunericul din fundul sălii se deschide ușa și intră.... (aveam să aflu că era un star al Broadway-ului și producătorul îmi spusese mai devreme că nici nu merită să-l așteptăm, pentru că el are contract semnat și e inutil să ne facem iluzii. Și eu am insistat - ce, vă e jale, lăsați-l să vină, daţi unui om sovietic șansa de a savura un gest burghez. Iar ei strigau dolearo, dolearo!, - ei plătesc chirie pentru fiecare minut, și eu am zis net, așteptăm!). Era El. Și am început să repetăm. Am repetat două ore, ceea ce e absolut inadmisibil. La ei se spune dacă ai trecut probele doar atunci când se semnează contractul. Am strigat: tu o să joci în spectacolul meu! El s-a așezat în genunchi și a început să strige. Eu nu înțelegeam nicio literă, dar îi strigam la rândul meu: mai tare și mai repede! Apoi l-am întrerupt și i-am zis: repetă încă o dată ce ai spus până acum!!! Și el s-a dezis de contractul pe Broadway și a jucat în piesa mea Colidei...

Ciudat, tocmai că pare un actor destul de valorificat. Ce roluri principale a jucat în teatru? Și în filme nimerea atunci când cineva, care era acceptat în rolurile principale, pățea ceva și, respectiv, își aminteau de el. Sunt tot mai puțini și mai puțini artiști care au în dotare butonul suferinței, bucuriei, chinurilor, morții. E cea mai mare tristețe. Dar eu, cu o încăpățânare de cretin, vin în fiecare dimineață în sala de repetiții și, cu mâinile goale, bat cuie în scândura podelei. Rănile de pe mâini nu se tămăduiesc. Eu sunt absolut sigur că, dacă ar începe să prindă coajă, trebuie să las totul și să zic la revedere. Cine nu simte această străvezime, această transparență care se află asupra a tot și a toate nu ar trebui să facă artă. Pentru dvs. teatrul este mai important decât filmul? Se zice că sunteți extrem de gelos atunci când actorii dvs. încep să se filmeze sau intră în proiecte de televiziune. De exemplu, ați vorbit destul de urât despre unul dintre actorii dvs., care joacă în Bolișaia raznița. Da, l-am și concediat. Pentru că a început să-și închipuie că e stea. Gata. Am pus cruce pe el.


Salomea


52

Viața u nui artist. Prima probă

R oma n Viktiu k C ecer ka și lu min a sau de ce nu poți o morî soarele cu pra știa

Există o deosebire între o stea teatrală și una de film? Nu au nimic în comun, Iar el i-a parodiat pe Volocikova și pe Galkin – altceva nimic decât asemănare fizică. Și noi l-am aruncat ca pe un prezervativ folosit. Ce trebuie să mai facă un om, în afară de o parodie după Volocikova, ca dvs. să-l aruncați din viață ca pe un prezervativ folosit?.. Să se trădeze pe sine însuși. Nu pe mine, ci pe el! Pentru că asta nu are cale de întoarcere! Nu! Îi refuzați omului dreptul la greșeală? Nu e vorba de greșeală. E trădare de sine, nu greșeală! Poate e căutare de sine? (enervat) Cum se căuta pe sine dacă juca în scenă, avea roluri? Profesoarea lui din Kiev îmi plângea pe umăr: vă mulțumesc pentru ceea ce ați făcut din el! Ce fericire! Dar el avea nevoie de altceva. Nici măcar nu știu ce. Bani – n-are. În fond, un idiot! Ukrainskii idiot! S evreiskoi mamoi! Gata, termin de mâncat. Dați-mi ceea ce aranjați așa frumos pe farfurie.... Vorbiți foarte mult despre singurătate, de faptul că vă simțiți singur. Dar fiecare se naște și moare singur. Pare o condiție sine qua non, pe lângă faptul că e titlu de roman. Cu ce sau cu cât singurătatea dvs. e mai singurătate decât singurătatea altora? Singurătatea nu e o nenorocire, ci e o adâncire în sine. E drumul spre sine. Omul vine singur în această lume și pleacă singur. Gata.

Pentru dvs. singurătatea e o formă de creație sau de descoperire de sine? Что я? Asta a strigat Nietzsche, что я? Data nașterii, data morții și între ele - o liniuță. Și artistul face echilibristică pe această liniuță. Acesta e iarăși un citat din Nietzsche – creatorul este un acrobat deasupra prăpastiei. Și nu există nicio disperare în asta, nimic. Până la ultimul minut trebuie să cânți și să dansezi. Apolon nu este Dionis. E un crez. Deși uneori mă simt singur pentru că oamenii nu sunt gata să împărtășească cu mine taina, să o înțeleagă. Această închidere e cea mai mare ofensă pe care poate să mi-o aducă cineva. O! Voi aveți în farfurii ceva atât de bun! Să mâncăm! Mâncați, mâncați. Vorbiți mult despre invidie în interviurile dvs. Ce e invidia? Incapacitatea noastră de a analiza de ce nu suntem iubiți? Nuu, e primitiv! Acesta e Marx! Noi o să construim o lume nouă – mî novâi mir postroim, a starâi mir razrușim. Cred că nu știți cântecele. Invidia este din această structură. E răul mondial. Dacă reacționezi, dar mai ales dacă încerci să te lupți cu ea – gata, ești mort. Nu v-ați luptat niciodată? Nu, niciodată. Mă dădeau afară, îmi închideau teatrul... Sunteți de nescufundat? După cum vezi! Unde m-am înecat? M-aș fi înecat cu bucurie, dar nu știu în dulceața cui...

Înainte de unele spectacole sfințește scena. El se jură că o face numai atunci când are spectacole la Taganka. Pentru că energia răului e atât de puternică în acel teatru, perdeaua dușmăniei dintre Liubimov și Efros e atât de grea, încât te apasă fizic. Și n-o atinge nimic. Nici chiar agheasma. Mă uit la vesta dvs. și mi-am adus aminte că ați zis că mai nu ați plâns când l-ați văzut pentru prima dată pe Lagerfield. Cât de importantă este pentru dvs. haina ca exprimare de sine? Ce fel de exprimare de sine? Shopping!!! E o formă de energie sexuală! Energie pură! Ce alegeți, de obicei, din milioanele de lucruri inutile? Doar lucrurile care mă așteaptă. În diferite colțuri ale lumii. Vin - și ea atârnă! Haina, am în vedere. Și vânzătoarele ciripesc în jurul meu: vai, noi tocmai le-am primit, cum ați știut? Pentru că mă aștepta. Pentru că nu se poate altfel. Nu e așa - mergi și alegi, alegi, asta o iau, asta - nu. Calcul, îndoieli - nu. Bunicul intră, pipăie... (Bunicul sunt eu, dintre toți tinereii el este cel mai tânăr, zise Grigorii, vicedirectorul) Păi, de la asta am început! 19 ani! Ce se va întâmpla atunci când veți face 20? Ne vom întoarce din nou la 19. Эту песню не задушишь, не убьешь. Ce e aici atât de greu de înțeles?


53

Maestrul și Margarita

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


54

Viața u nui artist. Prima probă

R oma n Victiu k C ecer ka și lu min a sau de ce nu poți o morî soarele cu pra știa


55

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


56

tema numトビului:

Gテ「stele au salvat Roma, turismul va salva Moldova?


57

Jios aliansu!..

Să aibă turism appeal. Asta e condiţia pentru ca o X ţară, dintr-o Y parte a lumii, să-i facă pe străini curioşi. Să vină, să vadă, să pipăie, să cucerească. În ceea ce ne priveşte, turiştii nu se lasă încă ademeniţi de minunăţiile Moldovei. Aşa că, într-un acces de patriotism constructiv, am făcut o reevaluare a ceea ce e de văzut, de ascuns şi de îndreptat în turismul moldovenesc. Bunele şi relele descoperite le găsiţi în tema numărului, care sună oarecum retoric, dar cu mare speranţă în viitor: Turismul va salva Moldova?! nr. 44-45/iunie-iulie 2012


Chișinăul 58

FĂRĂ WIRELESS Imaginează-ţi o călătorie virtuală fără internet. Mergi pe stradă. Printre copaci, printre ziduri, printre maşini. Şi priveşti un loc gol. Cineva îţi intră în minte şi construieşte acolo un alt Chişinău. Piaţa Sfântului Ilie – o vezi? Uite, mai la dreapta e Muzeul bisericesc. Aici a fost vila lui Feodosiu. Cu etaj. Şi tu intri într-o altă lume, o lume în care Halippa tocmai trece pe sub castanii înfloriţi de pe 31 august. Unde eşti, vrei să ştii. În Chişinăul de altădată - vine răspunsul. Şi cine altul poate să-ţi reclădească Chişinăul fără wireless, în afară de Iurie Colesnic?...

t e x t d e m o n i s tă n i l ă /  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md


59

Noi vorbim despre patrimoniu, dar o facem cu făţărnicie… Putem vorbi de un turism autohton? Avem în Moldova şansa de a face un turism care să prezinte interes pentru patrimoniu. Dar e nevoie de o investiţie serioasă. Dorinţa oamenilor astăzi e să scoată bani din turism, cu investiţii minime, şi asta nu este posibil. În primul rând, eu aş investi în restaurarea conacelor basarabene. Le-aş face funcţionale şi le-aş pune la dispoziţia turiştilor, care ar putea astfel să cunoască şi mediul nostru rural. Mai ales că am impresia că şi satul degradează foarte repede, mai repede decât ne imaginăm noi. El mai mult trăieşte în amintirea noastră. Însă, avem o serie de conace păstrate ca prin minune, dar toate sunt cu probleme. Probleme care pot fi rezolvate. Cum e conacul lui Leonard de la Cubolta, unde a existat o iniţiativă de restaurare, apoi au apărut urmaşii lui să îl revendice... Sunt mari conacele basarabene? Sunt mari, au anexe și parcuri foarte interesante. Dacă se va investi serios, se va face un lucru foarte bun. Conacul de la Cubolta a fost spital. Avem din ce alege. Aţi fi de acord cu privatizarea conacelor? Eu chiar cred că ele ar trebui date oamenilor care pot să le utilizeze. Ar fi bine să existe o reţea, să le lege între ele şi să devină centre importante pentru turism, să se păstreze partea de patrimoniu, dar să se dezvolte şi ca pensiuni turistice. Avem casele Stroescu, care astăzi sunt încă într-o stare bună, dar ele se vor degrada curând, dacă nu vor fi întreţinute. Primăria

nu e în stare să le întreţină. Nicio primărie nu ar putea. Ar fi foarte bine ca statul să facă o listă de obiective, un contract serios care să nu permită modificarea arhitecturii, cu condiţii foarte clare, apoi să le propună pentru privatizare. Dar ştiţi că se mai întâmplă şi aşa: unii cumpără clădiri istorice şi după aceea le distrug. Dacă îl faci proprietar, îl faci şi responsabil pentru tot ce cuprinde proprietatea. În Rusia aşa au făcut. Este ceva obişnuit acolo să preiei un conac istoric şi să îl aduci în aceeaşi stare în care a fost. Şi au ajuns la o recuperare foarte rapidă a patrimoniului. La noi lucrurile astea nu au mers fiindcă, în primul rând, oamenii cu bani nu au interes, iar în al doilea rând stăm prost cu sentimentul patriotic. Noi vorbim despre patrimoniu, vorbim despre valoare, dar o facem cu făţărnicie. În realitate, nu credem în patrimoniu şi nu vedem acest patrimoniu. Am văzut zilele astea un site francez cu castelele lor și, credeți-mă, noi avem puţin, foarte puţin în comparaţie cu alte ţări... Însă puţinul pe care îl avem trebuie să îl valorificăm. Mai sunt şi o serie de muzee literare care s-au păstrat cu greu şi care acum sunt sub semnul întrebării. De exemplu, Uniunea Scriitorilor nu poate întreţine Muzeul Literaturii. Şi Muzeul de Istorie are puţine fonduri. Dar ele sunt foarte interesante ca obiective turistice. Dacă tot aţi amintit de Uniunea Scriitorilor, ştiu că în grija ei sunt şi câteva case de creaţie, cum e cea de la Peresecina, care e o ruină totală. Şi eu mă gândesc dacă nu era mai bine ca Uniunea să le doneze unor scriitori consacraţi şi ei, probabil, în timp le-ar fi restabilit. Pentru Peresecina a existat un

proiect interesant. Bieloruşii propuneau un contract pentru câţiva ani, un cămin pentru copiii lor. Iar acum, când lucrurile s-au aşezat la ei, scriitorii ar fi rămas cu o casă de creaţie bine pusă la punct. Însă Uniunea Scriitorilor nu a avut în acea vreme spirit gospodăresc, nu numai preşedintele, dar nici consiliul, care era responsabil. Şi de aceea s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Noi nu am pierdut acolo doar casa de creaţie, erau şi nişte edificii foarte frumoase. Într-unul dintre ele am lucrat şi eu. Era bine să le fi dat în chirie pe 20-30 de ani, iar chiriaşii ar fi avut grijă de ele. Moldova suferă de lipsă de spirit gospodăresc. Poate ar trebui să permită străinilor să cumpere conace. Aţi văzut, probabil, ce impact pozitiv au avut asupra României proprietăţile româneşti ale prinţului Charles al Angliei. Da, din păcate, străinii mai cu dragă inimă ar investi şi cred că ar respecta întocmai prevederile contractului, n-ar da foc. Deşi, dacă ne gândim la clădirea istorică de pe 31 August, unde e consulatul Spaniei şi care a fost acoperită cu termopane... inclusiv balconul e acum o cutie de PVC. Mai ales că vorbim de o clădire cu două aripi identice. Jumătate a rămas cum a fost construită, cealaltă a fost înfiorător de urâţită, cu toate plasticurile alea în locul vechilor ferestre. Foarte mult depinde şi de administraţia oraşului, pentru că intervenţia într-un monument de arhitectură nu se poate face fără aprobare de la primărie. Dacă nu există aprobare, ar trebui să fie amendaţi şi obligaţi să o aducă la forma iniţială. Aceasta este unica soluţie. nr. 44-45/iunie-iulie 2012


60

Pu nkttare

And rei gheorgh e

Când şi de ce au fost distruse clădirile istorice? În anul 1941, între 15 iunie şi 20 iunie, au fost aruncate în aer 89 de clădiri din centrul Chişinăului. Practic, Chişinăul istoric a avut cel mai mult de suferit. În 1941, conform dispoziţiei lui Stalin, duşmanul trebuia să găsească în cale doar pământ pârjolit. Atunci a venit o trupă a NKVD-ului, condusă de căpitanul Muhin, şi a distrus clădirile principale. Nu doar în Chişinău, dar şi în Tighina, Tiraspol, Orhei, Bălţi... Şi nu doar clădirile administrative. A avut de suferit şi catedrala – i-a fost aruncat în aer acoperişul, banca – actuala Sală cu Orgă, Primăria au fost ruinate total. Au distrus la fel şi oraşele ruseşti? Da. Era o tactică a lor. În Odesa, după cucerirea ei, în sediul Primăriei s-a dat o recepţie la care au participat nemţii şi românii, iar în timpul recepţiei au fost aruncaţi în aer, deşi au fost preveniţi că ruşii au minat clădirea, dar nu au crezut. Însă după război ruşii au schimbat placa şi au spus că oraşele au fost distruse de armata germană şi de armata română, cu scopul de a primi ajutor german în refacerea clădirilor. Clădirile centrale, gara, primăria şi alte clădiri au fost reconstruite de prizonierii nemţi din '45 până în '49. Chişinăul a fost atunci rezidit. Prin '45 a venit Şciusev, care era originar din Chişinău, cu o echipă de tineri arhitecţi şi împreună au făcut proiectele de refacere a oraşului. Existau clădiri importante care au fost distruse din temelie, dar el a încercat să reclădească Chişinăul aşa cum şi-l amintea. Unde s-a putut a lărgit străzile, aducându-şi aportul doar în bine. Evident că a introdus şi elemente de arhitectură stalinistă, fiindcă altfel proiectele nu ar fi fost


61

acceptate. Dar în rest s-a apropiat cât a putut de forma oraşului vechi. Era o biserică foarte veche, Biserica Sfântului Ilie, şi acolo erau Piaţa Sfântului Ilie, Muzeul de Artă Bisericească, pe care el voia să le renoveze şi să le pună în valoare, dar, după ce a murit, a fost înlocuit de alţi arhitecţi şi echipa nouă nu a mai ţinut cont de proiectul propus de Şciusev.

Chişinăul are nevoie de această protecţie, fiindcă suntem cu un picior în groapă E clar că în faţa marilor capitale europene nu putem concura cu elementele de patrimoniu. Totuşi, prin ce ar trebui să atragă Chişinăul? Eu am fost un fel de ghid la un moment dat pentru delegaţiile oficiale, iar când le întrebam ce vor să vadă, răspunsul era aproape de fiecare dată acelaşi: Chişinăul vechi. Sunt câteva străduţe în zona Puşkin, apoi sunt câteva clădiri între Octavian Goga şi Vlahuţă. În rest, Chişinăul vechi a fost distrus. Fiecare la casa lui a mai adăugat şapte anexe şi au transformat casele în arhitectură de chichineaţă, ceea ce un străin nu poate pricepe. Ei vor să vadă arhitectura autentică a orașului, ca să poată înţelege cum a evoluat în timp Chişinăul. Mulţi vor să vadă Muzeul Puşkin, pentru că Puşkin este o figură universală. Alţii vor să vadă bisericile vechi, ei, şi aici, spre onoarea noastră, nu toate le-am dărâmat. Dar, în general, capitala, din punct de vedere al patrimoniului, pierde foarte mult. Nu doar termopanele care apar, ci clădiri esenţiale pentru patrimoniul nostru sunt distruse complet şi,

nu ştiu cum, dar parcă nimeni nu e vinovat, parcă nimeni nu ştie. Eu în 1997 am editat o enciclopedie a oraşului Chişinău, fiindcă intuiam că oraşul va fi distrus, şi după calculele mele peste o sută de clădiri istorice nu mai sunt. În 15 ani. Şi dacă viteza de distrugere va rămâne aceeaşi, în 20 de ani vom rămâne doar cu câteva clădiri centrale. Vă spun, când eram cu delegaţi oficiali şi le arătam: aici a fost casa parohială, aici a fost Mitropolia, aici a fost..., ei mă întrebau: de ce ne arătaţi ce a fost, arătaţi-ne ce este. Nu mai avem ce arăta. Există catedrala, Arcul de Triumf, clădirea Casa Herţa – care-i păstrată ca prin minune. Doar ştiţi cum două case istorice, vila lui Fedosiu şi vila lui Tumarkin, au fost demolate chiar în faţa Ministerului Culturii. La cererea cui? Voronin a cerut şi ministrul culturii le-a lichidat. Şi este revoltător faptul că nimeni nu e tras la răspundere. Dacă nu suntem în Uniunea Europeană, nu putem să propunem monumente la UNESCO? Teoretic am putea, doar că noi nu avem decât biserica din Căuşeni care ar putea pretinde la statutul de monument UNESCO. S-au făcut deja demersuri în acest sens. Fiind sub pământ, e foarte multă umezeală. Condiţiile sunt grele pentru ea. Care sunt cele mai vechi biserici din Chişinău? Biserica Măzărache, Biserica Râşcanu, Biserica Sfântului Gheorghe, Biserica Sfânta Vineri... Ce vechime au? Sunt din secolele XVII-XVIII.

Iar clădirile istorice ale Chişinăului, excluzând bisericile, de când datează? Din secolul XIX. Poate au mai rămas unele de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar mai vechi şi bine păstrate nu sunt. Chişinăul a fost ars de turci în 1789. Şi a ars în totalitate. Pentru că el era construit din chirpici. Atunci încă nu erau exploatate carierele de piatră. Prima casă din piatră cu două niveluri a fost a lui Andronache Donici, mare jurist, şi se afla în zona unde este astăzi Muzeul Puşkin. Asta era la 1840, după acest moment au început să construiască oraşul în partea de sus, începând de la Columna şi Alexandru cel Bun, abia atunci au început să exploateze piatra şi să construiască clădiri cu două niveluri. Însă, chiar dacă nu avem castele în patrimoniu, clădirile noastre au o istorie frumoasă. Clădirea de la colţul Parcului Ştefan cel Mare a aparţinut familiei Donici şi acolo a fost ţinut prizonier Paşa Hasan. În clădirea Muzeului de Istorie a învăţat elita basarabeană, iar peste drum a fost Seminarul Teologic. Seminarul Teologic a fost o şcoală foarte serioasă. Aici s-au format Halippa, Inculeţ... toată mişcarea naţională a început de la ei, de la Seminarul Teologic. Uniunea Europeană are nişte legi foarte dure pentru protejarea patrimoniului, credeţi că, dacă am intra în Uniune, ar fi o soluţie? Asta ar fi salvarea noastră. Noi cu forţe proprii nu o să reuşim. Uite, clădirea de pe Vlaicu Pârcălab, dacă şi-a pus proprietarul în cap să o distrugă, a distrus-o. Şi nimeni nu a putut să îl oprească. Ca apoi să se afle că documentele erau semnate de Primărie. Chişinăul are nevoie de această protecţie, fiindcă suntem cu un picior în groapă. nr. 44-45/iunie-iulie 2012


62

Tema nu mărului

Gâște le au sa lvat R o ma turis mul va salva Moldova?

Musafirii sau

Calatori medievali în Republica Moldova „The Past is a foreign country.

De

They do things differently there”

(L.P. Hartley)

Virgil Pâslariuc

În anul 1993 pe marile ecrane a apărut filmul francez "Vizitatorii", în regia lui Jean-Marie Poiré, ca protagonişti avându-i pe Jean Reno şi Christian Clavier. Subiectul filmului: un cavaler medieval şi sluga sa nătângă se rătăcesc în coridoarele timpului, graţie unui vrăjitor hăbăuc şi ajung în zilele noastre. Deliciul filmului îl constituie situaţiile haioase care nu apar atât din decalajul material (evident că suntem înconjuraţi de mai multe obiecte în zilele noastre, decât înaintaşii), ci din modul diferit de a evalua nişte lucruri elementare, de bază, care ne par veşnice, când „principiile şi valorile” sunt parcă întoarse pe dos, iar de aici şi modul diferit de a acţiona între cei doi „vizitatori” şi stră-stră-strănepoţii lor.

Adesea ne imaginăm trecutul prin grila noastră de valori şi (pre)judecăţi, ceea ce nu face de loc trecutul mai adevărat, decât a fost în realitate. Dar ar fi interesant să ne imaginăm şi ce ar fi văzut cei din trecut, dacă ar fi avut posibilitatea să ajungă în ziua de azi. Şi ce ar fi înţeles, mai ales că noi am renunţat, se pare, la acest exerciţiu. Să ne imaginăm cum s-ar fi comportat nişte musafiri din Ev Mediu întunecat în „viitorul luminos” al Repu-

blicii Moldova de azi? Ce ar fi observat? De ce s-ar fi mirat sau din contră, de ce nu s-ar fi mirat, găsind nişte lucruri obişnuite, ca la ei? Probabil, primul lucru care le-ar fi sărit în ochi ar fi dimensiunile reduse ale statului pe care noi îl numim Republica Moldova. Dacă Moldova medievală se întindea „de la munte şi până la mare”, acum doar între Prut şi (pe alocuri) Nistru. Dar nici acest teritoriu nu este controlat deplin de autorităţi, cam ca în Evul Mediu atunci când Hotinul, Benderul, Cetatea Albă şi Chilia au ajuns să fie stăpânite de turci. În Evul Mediu, ResPublica era o formă de guvernare care limita puterea monar-


63

hului, iar aristocraţia era cea care conducea „trebile” în ţară (Polonia, Veneţia, Ţările de Jos). Prin urmare, musafirii ar fi înţeles de ce ne numim republică şi noi, mai ales că „boierii” noştri, după o lungă vacanţă a tronului, au găsit un domn „bun şi blând” care este, vorba lui Ureche, ca „o matcă fără ac” pentru toţi locuitorii (şi ei se săturau de „viespi” la putere). De altfel, la noi ca şi la ei, boierii tindeau să se identifice cu ţara (cu corpul politic). Restul e „prostimea” (cuvântul nu vine de la prost, ci invers!), care nu contează, chiar dacă în ziua de azi votează (dacă votează!). Probabil, i-ar fi mirat mândria moldovenilor de azi de a fi „liberi”, „suverani” şi „independenţi”, cuvinte pe care vizitatorii nu le-ar fi înţeles, mai bine zis, noi le dăm acum alte sensuri (adăugăm că am avea un consens în privinţa termenului „democraţie”, pe care nici ei, dar nici noi nu am prea trăit-o). Pe vremea lor era firesc ca cineva care-i slab să se pună la adăpostul unuia mai puternic (potentes), care să-l protejeze. Îl numeau senior/domn/stăpân şi-l slujeau pentru aceasta „cu credinţă”. Acest sistem de relaţii, numit de noi feudo-vasalic (de altfel, ei nu ştiau că trăiesc în feudalism. Cam cum noi nu ştim că trăim în democraţie), putea să se extindă şi asupra relaţiilor dintre state. Bunăoară, pentru a-şi proteja ţara, Sf. Ştefan cel Mare s-a declarat vasalul fie polonezilor, fie ungurilor. Şi nimeni nu-l numea trădător şi nu-i cerea pentru asta capul (lua el capul, dacă cineva nu era de acord cu aceasta). Tocmai din aceleaşi raţiuni pragmatice, sus-numitul domn „închina” ţara Sultanului, în schimbul garantării existenţei şi integrităţii statului, aşa începând suzeranitatea otomană asupra Moldovei. Cu alte cuvinte „liber” era acela care intra în sistem, îşi ocupa o nişă în ierarhia feudală, care-i conferea drepturi (privilegii), dar şi obligaţii. În fond, nici azi în practică lucrurile nu stau prea diferit, adică practic sunt tot aşa (în lume totul se plăteşte!). Însă din cauza că moldovenii nu şi-au găsit „nişa” în ziua de azi, nu ştiu încotro să o ia – spre Vest sau Est – aceste căutări sau, mai bine zis rătăciri, alimentează problemele identitare. Vizitatorii noştri nu ar fi înţeles niciodată de ce unii se consideră moldoveni, alţii români (vlahi) şi de ce ar fi lucruri diferite? Nu ar înţelege de ce aceştia se alungă unii pe alţii care peste Prut, care peste Nistru? De ce toţi pretind că vorbesc în numele majorităţii sau al poporului (pe timpul lor „poporul” era „prostimea”, care nu conta), iar cei care nu sunt de acord cu ei sunt nişte „nenorociţi” şi „trădători”? Societatea le-ar fi părut divizată, de aceea vulnerabilă. Ne-ar fi compătimit, fiindcă dacă ei aveau de a face cu duşmanii, noi avem de a face cu duşmănia, care s-a cuibărit în fiecare din noi…

Insatisfacţia faţă de realitate (vorba ceea, cu cât mai rău trăim, cu atât mai mult suntem nemulţumiţi… de alţii!) duce la exodul masiv al moldovenilor în străinătate. Bejenia nu era o noutate în Evul Mediu, era chiar una dintre cele mai populare forme de protest. Se fugea de turc, de maghiar, de leah, de moscal etc. Dar mai ales se fugea de ispravnicul moldovean, cel care strângea impozitele. Asta se numea „a da bir cu fugiţii”. Acum se fuge la turc, la rus, la italian, la spaniol, „la Vengria”, se fuge peste mări şi peste zări. Geografia exodului moldovenesc este vastă ca şi geografia însăşi. Prin urmare dacă „e bine acolo unde nu suntem noi”, înseamnă că nu mai este (deja) bine nicăieri… Primul lucru pe care-l apreciază/evaluează orice călător sunt drumurile. Acestea, mai bine zis lipsa lor, nu i-ar fi şocat. Credem că nu am exagera foarte mult, dacă am spune că la acest capitol nu suntem prea departe de Evul mediu. Bine, există drumurile naţionale, care sunt mai vizibile mai ales atunci când sunt în permanentă reparaţie, dar drumurile „de ţară” au rămas la acelaşi nivel ca pe timpul lui „Papură Vodă”, adică practic invizibile. În perioada interbelică, scriitorul Geo Bogza făcea o observaţie interesantă privind drumurile basarabene. Survolând provincia cu avionul, atrăgea atenţie că spre deosebire de Vechiul Regat, unde drumurile se zăreau ca nişte fâşii albe ce tăiau ogoarele de pământ negru, în Basarabia „nu mai există nicio deosebire de culoare între drum şi restul pământului”, fiindcă, după părerea călătorului/zburătorului bucureştean, aici drumurile nu cunosc nici pietriş şi nici piatră. Aşa cum astăzi nu cunosc asfaltul, vom adăuga noi… Se vorbeşte foarte mult de proiectul de modernizare rusesc/ sovietic şi avantajele pe care l-ar fi adus basarabenilor. Societăţile închise, însă, cum era cea rusă (până la o limită) şi cea sovietică (peste orice limită), acordau drumurilor o importanţă strategică, dar se pare că la noi nu atât în sensul unei mai bune mobilităţi, ci din contra, pentru a le face cât mai inutilizabile pentru inamici. Pare a fi o moştenire pe care nu o putem eradica. Chiar căile ferate, simbol al modernizării şi al vitezei încă din sec. XIX au rămas parcă încremenite în timp, dacă nu chiar au regresat (în anul 1920 trenul de la Chişinău la Iaşi făcea 2 ore). Astăzi, „garnitura” de la Cahul la Chişinău face cam 10-11 ore, aşa cum făcea o trăsură în Evul Mediu! Şi să ne mirăm că o parte din tronsonul Cahul-Giurgiuleşti s-a prăbuşit în pământ de ruşine? Va urma... nr. 44-45/iunie-iulie 2012


64

ul al sCeaiul a e

ea de iul la

p

r

e z

i

n

t ă

-lea: 13

c

de la ceaCeaiul de la sulceaal 13-lea: idei sul al 13-lea: idei salvarea pentru pentru salvarea patrimoniului Ceaiul de la ceapatrimoniului sul al 13-lea: idei

idei pentru salvarea patrimoniului

Deşi de mult nu mai e un strugure pe harta Uniunii, Moldova continuă să fie

C pentru

“simţită” de călătorii străini mai ales prin mahmureala de-a doua zi. Ospitalitatea

salvarea

şi vinul sunt două clişee legate ombilical de imaginea Moldovei. Nu e puţin, dar parcă nici n-ar fi de ajuns. Poate oare Moldova să mai îmbie fraţii belaruşi, cârgâzi şi tunguşi (şi lumea nouă, în care ardem de nerăbdare să ne integrăm) doar cu

patrimoniului

vinul sau poate atrage şi cu alte minunăţii? Cum am putea, pe îm-bătătoritul drum al Vinului, să scoatem în faţa călătorilor şi o biserică medievală, şi un conac cochet, şi o rezervaţie naturală? Cu un ceai, o “Carte neagră” a patrimoniului

în faţă şi cu gânduri luminate, i-am reunit la un loc pe principalii jucători autorităţi şi entuziaşti, împreună cu care încercăm să schiţăm (ca pe un zâmbet promiţător) un plan de salvare a vestigiilor arhitecturale. În acest scop nobil am organizat o şedinţă a guvernului în deplasare, iar invitaţii au dat idei pentru re-naşterea din propriile ruine a vestigiilor arhitecturale. Au participat: Vlad Filat, prim-ministru, Chiril Lucinschi, preşedintele Comisiei Cultură din Parlament, Gheorghe Postică, viceministru al Culturii, Ion Ştefăniţă, director al Agenţiei de inspectare şi restaurare a monumentelor, Vasile Chirtoca, om de afaceri, Virgil pâslariuc, doctor în istorie, Petre guran, director ICR "Mihai eminescu"şi Valeriu Fetco, vicedirector al agenţiei Turismului.

s t e n o g r am ă d e v e r o n i c a a d am / f o t o d e n a t a m o r a r u  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md


65

Punkt: Fiindcă avem deja idiosincrazie atât de la întrebări retorice și ochi aruncați spre cer "Quo vadis, Moldova???", cât și de la neasemuita jale de sine care ne pocnește atunci când ne ciocnim de prima greutate, ne-am zis că e tocmai momentul să punem în acțiune politica pașilor mici. Încercăm, prin această masă rotundă, să punem față în față și umăr la umăr pe acei care încearcă să protejeze tot ce a mai rămas din patrimoniul nostru și pe acei care pot să-i protejeze pe acei care vor să protejeze acest patrimoniu. Nu e un joc gratuit de cuvinte, pentru că, în urma acțiunilor sale, Dl Ștefăniță, despre care Punktul a scris și în unul din numerele trecute, a primit telefoane de amenințare cu moartea, la Agenția de Protecție a Patrimoniului, pe care o conduce, vin "controale" care vor cu orice preț să găsească nereguli, e un război tacit și inegal în care, deocamdată câștigă banul murdar. Am vrut să începem discuția de la “Cartea neagră” a patrimoniului, în care vedem o Moldovă ce a avut odată arhitectură și demnitate. Deși mai degrabă vedem ruinele acestei demnități. Dacă o ţinem tot aşa, riscăm ca în vreo cinci ani să nu mai avem ce repara sau restaura, să nu mai avem ce arăta copiilor sau celor care ne vizitează ţara. Domnule Ştefăniţă, sunteţi autorul cărții şi, implicit, “vinovatul” pentru tema discuției de azi… Ion Ştefăniţă: Da, recunosc, am devenit extrem de incomod pentru mai multe instituții, inclusiv pentru Ministerul Culturii, de jurisdicția căreia ține chiar Agenția noastră. Probabil, atunci când s-a făcut această Agenție, s-a avut în vedere crearea unei instituții de formă, care are doi funcționari obosiți de nimicăfacere. Și, când “am îndrăznit” să le arătăm cu degetul „acolo nu funcționează, dincolo nu merge”, am devenit paiul din ochiul armoniei ministeriale. „Cartea neagră” a fost de fapt o încercare de a aduce puțină claritate în zona patrimoniului cultural. Spunem lucrurilor pe nume –

unde s-a demolat, unde s-a mutilat, unde se ruinează în continuare şi unde trebuie să intervenim de urgenţă. Moldova, în general, pierde din imagine prin situaţia jalnică în care se află monumentele de arhitectură. Mă bucur că mass-media ne-a auzit şi am reușit împreună cu revista Punkt să aducem pe agenda de lucru a Guvernului această temă. Punkt: Această masă rotundă ar trebui să se încheie cu formarea unui grup de lucru, care să elaboreze un plan de acțiuni, iar peste fiecare 2 luni să ne întrunim ca să ne spunem verde în ochi ce am reuşit şi ce ne-a scăpat.

IDEE:

„Trebuie să ne concentrăm pe conservarea acestor obiecte de patrimoniu, un fel de stopcadru pentru ca situaţia să nu se agraveze…” nr. 44-45/iunie-iulie 2012


66

Tema nu mărului

Gâște le au sa lvat R o ma turis mul va salva Moldova?

Vlad Filat: Cred că la moment trebuie să ne concentrăm pe conservarea acestor obiecte de patrimoniu, să facem un fel de stop-cadru pentru ca situaţia să nu se agraveze sau să nu se privatizeze fără control şi ceea ce a mai rămas. Apoi urmează să oferim instrumente ca aceste edificii să poată fi reabilitate şi ulterior introduse nu doar în circuitul cultural. Acest patrimoniu poate câştiga o valoare adăugată dacă va fi integrat într-un concept economic, care vizează turismul. Dar vă declar fără ocolişuri şi fără speculaţii – nu vă pot promite că bugetul de stat ar face faţă acestor obiective. Oameni buni, de fapt, nu e nevoie să inventăm apa caldă. Există experienţă atât în Vest, cât și în Est, lume bună care a cules roade din parteneriatele publice-private. Desigur, şi instituțiile statului, şi societatea civilă ar putea învăţa să folosească magnetul pentru atragerea fondurilor. Dar e nevoie de proiecte argumentate. Punkt: Să se prezinte un business-plan, cum ar veni… Pentru că, de exemplu, am înțeles că administrația locală din Hâncești a solicitat o jumătate de milion pentru

reabilitarea Conacului lui Manuc Bey, dar mai departe n-au mers cu dezvoltarea ideii, nu au găsit o utilitate acestei clădiri care ar putea fi, de exemplu, un foarte interesant Centru Internațional de artă, care ar găzdui artiști și expoziții dinafară. Și astfel, prin acești artiști și ceea ce vor crea aici, Moldova ar câștiga mult mai mult în imagine decât prin costisitorul și obscurul Brand de Țară. Vlad Filat: Da, într-adevăr, când se prezintă un proiect, trebuie să argumentezi, să prezinți valoarea istorică a obiectului, dar și ceea ce urmează să obținem prin această reabilitare. Nu cred că doar la nivelul creării unui grup de lucru rezolvăm problema. Aici e nevoie ca instituțiile statului să-și aibă clarificate atribuțiile. Am fost atent la toate discuțiile care vizau clădirile cu scandal din Chişinău. Nu sunt judecător, dar am dreptul să-mi expun punctul de vedere. Am văzut reprezentanții societății civile, care au ieșit să apere vechea clădire a Poştei, care au protestat, care au adus argumente, dar clădirea oricum s-a demolat. Certificatul de construcție, până la urmă, a fost obținut. Asta nu înseamnă decât faptul că trebuie să instituționalizăm foarte clar anumite


67

responsabilități. Eu am văzut cinismul din politică, dar cel din partea Primăriei întrece orice limite. Întrebarea este foarte simplă: „Cine răspunde pe patrimoniul cultural în Republica Moldova?”

IDEE:

„Acest patrimoniu poate câştiga o valoare adăugată dacă va fi integrat într-un concept economic, care vizează turismul…”

Gheorghe Postică: Ministerul Culturii. Vlad Filat: Eu nu sunt adeptul umblatului cu bâta din urma cuiva, dar asta înseamnă că fără permisiunea Ministerului Culturii nu poți mişca un deget, iar dacă faci un pas greşit, sancțiunea trebuie să fie pe măsură. Punkt: Nu ar fi bine să existe o singură instituție care să elibereze toate certificatele și să evităm acest pingpong cu transferul de responsabilități? Acum ce avem: Primăria dă vina pe Ministerul Construcţiilor, ultimul - pe Ministerul Culturii… Se intră într-un cerc vicios, iar vinovatul e greu de identificat… Vlad Filat: Noi avem şi altă problemă - statutul acestui patrimoniu. E nevoie de o expertizare amplă și sub aspect tehnic, dar și sub aspect informativ.

IDEE:

„Registrul pe care îl avem astăzi necesită completări şi verificări, pentru că multe adrese au fost înscrise greșit...” Punkt: Cine ar trebui să facă asta? Chiril Lucinschi: Registrul pe care îl avem astăzi necesită completări şi verificări, pentru că multe adrese au fost înscrise greșit, clădirea se află pe o stradă, iar adresa în acest registru e cu totul alta. Plus la toate, multe dintre ele, care nu prezintă nicio valoare, au fost înscrise la hurtă. Cazul cu sediul vechi al Poștei este unul antologic. Întrebarea vine: Ministerul Culturii are

un plan clar cum să reabiliteze edificiile, este gata cu un registru obiectiv al patrimoniului? Fără aceste două componente, pe sectorul patrimoniului se va juca după regulile Vestului sălbatic, iar abuzurile nu vor putea fi oprite. E nevoie de o strategie coerentă, pe puncte. Ion Ștefăniță: Totuși, în cazul Poştei, a fost o șmecherie la mijloc. S-a eliberat certificat de demolare pentru anexă, dar de fapt s-a demolat însăși clădirea. Vlad Filat: Să vă spun un lucru simplu și din viață. Cu un permis de la Ministerul Culturii se poate distruge într-o oră un monument de arhitectură, şi aşa se întâmplă de multe ori. Și mai este o problemă, care ține deja de obraz. Oare cine o fi fost acel deștept care a considerat că scapă păstrând doar faţada monumentelor? Gheorghe Postică: Dl Lucinschi a vorbit despre necesitatea unui registru complet, dar noi nu avem o instituție care să se ocupe de acest lucru. În toate țările europene există o unitate specială care are misiunea de a proteja patrimoniul.

IDEE:

„Este foarte important să existe un registru, în formă electronică, la care să aibă acces toţi...” Vlad Filat: Eu vreau să mulţumesc revistei Punkt pentru invitaţie. Pentru că, după doi ani şi opt luni de când suntem la guvernare, aflu şi eu că nu avem una, că nu avem cealaltă. Că nu am făcut mare lucru... Nu vă supăraţi, dar ne mişcăm prea încet. Gheorghe Postică: Noi am făcut patru legi în domeniul cultural până în acest moment. Vlad Filat: Fie şi zece, şi o sută. Dar clădirile de patrimoniu sunt distruse în fiecare zi. Acesta-i rezultatul, pe faţă, ceea ce înseamnă că reglementările nu suportă nicio critică. Ion Ștefăniță: Avem 32 de dosare trimise Procuraturii şi care e răspunsul? Doar o cauză câştigată în dosarul Bibliotecii Naţionale, atunci când Green Hills era cât pe ce să mutileze un monument istoric. Dar există Centrul Anticorupţie, Procuratura… Vlad Filat: Noi, încetișor, dar sigur, derapăm de la ceea ce așteaptă cetățeanul Republicii Moldova. Ca de obicei, vrem ca cineva să fie arestat, pus la zid şi împușcat... nr. 44-45/iunie-iulie 2012


68

Tema nu mărului

Gâște le au sa lvat R o ma turis mul va salva Moldova?

Punkt: Într-adevăr, așteptăm acest lucru. Niște procese în care să fie pedepsiți cei care au demolat și cei care au primit banul pentru acest lucru, i-ar pune pe gânduri pe ceilalți braconieri arhitecturali... Vasile Chirtoca: Consider că altă soluție ar fi și editarea acestui registru în forma electronică, la care să aibă acces toţi, să fie transparență în domeniu. Gheorghe Postică: Dacă vorbim de Chișinău, trebuie să decretăm un moratoriu în cazul Centrului Vechi al capitalei, altfel noi nu putem să conservăm nimic. Planul urbanistic general, elaborat în 2007, n-a ținut cont de convențiile internaționale din domeniul patrimoniului cultural. Pe care Moldova le-a semnat, de altfel. Punkt: Haideți să vorbim despre niște pași practici pe care putem să-i facem, pentru că în zona teoretică putem să rămânem mult și bine. Iată Institutul Cultural Român ar putea să fie acel precedent la care s-ar alinia ulterior alte instituții sau companii locale. Muzeul Zemstvei urmează să fie restaurat după toate legile domeniului și să i se dea o nouă viață...

IDEE:

„S-ar

putea începe cu câteva microproiecte, care să fie patronate la cel mai înalt nivel politic și care să arate avantajele...”

Petre Guran: Am putea începe cu câteva microproiecte, care să fie patronate la cel mai înalt nivel politic și care să arate avantajele, să convingă investitorul că, dacă păstrează o căsuță mică, poate să scoată tot atâția bani ca și atunci când și-ar construi 10 etaje. Aici am o sugestie concretă - luăm, de exemplu, un ansamblu de străzi în jurul străzii Moara Roșie, în care mai sunt 6-7

teatru, după care ar rămâne la restaurant, ar vizita Muzeul Pușkin sau atelierele pictorilor din preajmă... Toată zona ar căpăta viață. Am putea să considerăm asta una din direcțiile prioritare? Chiril Lucinschi: Da. Cred că este viabil un parteneriat Guvern-Primărie și investitori privați. Vasile Chirtoca: Eu înțeleg că în buget nu există bani, dar mijloacele financiare pot fi găsite. Ceea ce ne lipseşte este un concept general, care să fie făcut profesionist.

clădiri semnificative, şi iniţiem un proiect național. Cei care investesc în restaurarea clădirilor să aibă o scutire

Punkt: Dar sunt gata oamenii de afaceri să investeas-

de taxe, să poată deschide un restaurant... Ca să nu

că?

vii să te uiți numai la case. Putem prelua termenul de

Vasile Chirtoca: Suntem gata şi pregătiţi să o facem

utilizare a unei construcții foarte interesante de la Iaşi -

la cel mai înalt nivel. Dar vreau să atrag atenția: este

Teatrul Național Provizoriu. Să-l cerem pentru Chișinău,

foarte important ca să fie făcute proiecte complexe. La

pentru că e foarte ușor de montat. Oamenii ar veni la

Orheiul Vechi, de exemplu, cine vrea, acela construiește.


69

Fără nicio logică. Cineva a cumpărat câteva case și le-a transformat în hotel, altcineva - a pus termopane la biserică... Vlad Filat: Tocmai vom efectua o ședință în deplasare la Orheiul Vechi, pentru că există deja idei de dezvoltare a acestei zone. Dar, vorbind de extinderea infrastructurii, trebuie să venim, într-adevăr, și cu restricții, ca să nu ne trezim într-o zi cu niște blocuri lipite de stânci. Petre Guran: Nu e ușor să restaurezi și trebuie întotdeauna să controlezi etapă cu etapă. De exemplu, Doina e un conac care, la prima vedere, e în regulă: nu e dărâmat, funcționează, totul e minunat. Dar, cei care se uită cu atenție, observă că pridvorul a fost lărgit.

IDEE:

„Trebuie să identificăm acele obiective prioritare pentru noi ca să nu vină cineva din exterior și să zică că suntemi mai frumoși decât ne considerăm noi înşine...” Punkt: Dvs vedeți luminița de la capătul tunelului? Valeriu Fetco: Eu cred că există posibilitatea de a

Restauratorul a tras şi niște cadre de beton, pe care

repartiza niște fonduri pentru crearea unui registru, ca

le-a placat cu niște piatră. Ca să arate rustic, frumos.

să vadă lumea că suntem și noi pe hartă. Trebuie să iden-

Apoi, "îmbunătățirile" se țin lanț. Te uiți cum stă piatra

tificăm acele obiective prioritare pentru noi ca să nu

aia în aer şi te gândești că nu mai funcţionează legea

vină cineva din exterior și să zică că suntemi mai frumoși

gravitației. Un italian sau un francez remarcă imediat

decât ne considerăm noi înşine.

neghiobia de tipul acesta.

Ion Ştefăniţă: Concluzia e aceea că noi avem problenr. 44-45/iunie-iulie 2012


70

Tema nu mărului

Gâște le au sa lvat R o ma turis mul va salva Moldova?

me la nivel de mentalitate, noi trebuie să conștientizăm

implica și noi, creând o rubrică permanentă și proiecte

valoarea monumentelor de arhitectură, așa cum o fac

prin intermediul Clubului Punkt...

francezii sau germanii.

Virgil Pâslariuc: Deja se observă o schimbare de atitudine în ultimii 2 ani. Nu este suficientă, mai bine

Punkt: Dar lor li s-a povestit de mici copii, ei își cunosc țara, își cunosc strămoșii. Cunosc istoria propriei străzi. Noi am fost întotdeauna mai interesați de ceea ce se întâmplă în altă parte, am considerat că n-avem nimic demn de atenție și am ajuns să nu cunoaștem nimic despre noi. Poate am putea să facem niște lecții facultative cu elevii claselor gimnaziale despre istoria propriului oraș sau sat, despre istoria anumitor clădiri și despre viața pe care au avut-o oamenii din acele clădiri, despre faptele lor și despre influența pe care au avut-o asupra altora. Poate am putea să facem acest proiect împre-

zis încă nu e suficient de eficientă, dar gheaţa s-a spart, domnilor! Deși mai avem mult pâna la solidaritatea comunitară a vesticilor. Am un exemplu, la Stuttgart urma să fie demolată clădirea Gării Centrale. Am rămas uimit să văd cum un oraş întreg a ieşit să apere gara. La noi, în cazul Poştei, au ieşit câteva ong-uri şi încă vreo 50 de persoane. Puţini. Dar mă consolez cu faptul că e un trend pozitiv. Gheorghe Postică: Trebuie să ridicăm prestigiul patrimoniului cultural prin implicarea activă a primilor oameni din stat, fiindcă ei sunt un model și un exemplu de comportament.

ună cu istoricii și entuziaștii pe care știu că-i avem. De exemplu, ar fi utile chiar niște plimbări în zona orașului

Punkt: Ei ar trebui să patroneze anumite proiecte?

vechi, însoțiți de entuziaști cum ar fi Iurie Colesnic,

Gheorghe Postică: Să patroneze, să ia atitudine vizavi

Lică Sainciuc sau Nicolae Pojoga... Probabil ne vom

de problemele patrimoniului cultural și atunci se vor


71

schimba multe. Cei care au afaceri imobiliare în centrul

manifestaţiile opoziţiei ruse prin intermediul unei bănci.

Chișinăului nu au, obligatoriu, cunoștințe în istorie sau

Oamenii transferă bani pe cardul său bancar, iar contul

arhitectură, nu conștientizează valoarea sau istoria. Nu

poate fi găsit pe internet. Eu cred că ne-am copt pentru

știu și nu vor să înțeleagă, dar să știți că omul nostru,

crearea unui astfel de fond privat. Rămâne să delegăm

până la urmă, este disciplinat. Și atunci când o persona-

oamenii care știu cum să organizeze şi să administreze

litate politică de valoare ia atitudine, atunci se pune și el

o asemenea activitate. Pe lângă aceasta, trebuie să ne

pe gânduri.

învățăm să comunicăm cu fondurile internaţionale, să le

IDEE:

“Nu ar fi rău să ne gândim la un fond privat, la un cont, în care lumea interesată de salvarea patrimoniului ar putea transfera resurse financiare…” Chiril Lucinschi: Eu cred că avem în faţă o problemă complexă, care ține și de educație, și de nivelul de cultură, și de oamenii care astăzi administrează orașele. Chiar dacă societatea civilă face doar nişte mişcări anemice, totuşi priveşte în direcţia corectă. Aici trebuie să ne unim eforturile pentru ca ceea ce am discutat să se realizeze. Aşteptăm în zadar că va veni cineva să facă ordine în curtea noastră. Nu pot să mă abţin să vă aduc o mică critică. Pe lângă Comisia de Cultură al cărei preşedinte sunt, am organizat un grup de experți care urma să se ocupe strict de problemele patrimoniului. Şi ce se întâmplă astăzi? Experţii aşteaptă să-i convoace de fiecare dată Lucinschi, parcă ultimul n-ar avea şi alte treburi. Unde e iniţiativa, pentru ce v-am deschis această poartă în legislativ? Gheorghe Postică: S-au făcut recomandări de modificare a unor legi, dar s-au stopat la Ministerul Justiției. Chiril Lucinschi: Este foarte simplu să vii şi să critici, dar e foarte greu să schimbi cursul lucrurilor. Eu cred că am crescut şi ar fi bine să adoptăm alte tactici. Din acest punct de vedere, sectorul privat reprezintă un teren imens de manevră. E nevoie de proiecte bune, după care avem dreptul să batem la uşi și să solicităm investiții. Nu ar fi rău să ne gândim la un fond privat, la un cont, în care lumea interesată de salvarea patrimoniului ar putea transfera resurse financiare. Alexei Navalnâii, de exemplu, acumulează sumele necesare pentru

cunoaştem cerinţele şi să adoptăm viziuni mai profunde. Avem o mie de pârghii la îndemână, rămâne doar să ne folosim capul de pe umeri.

IDEE:

„Şi românii, şi bulgarii sunt interesaţi de o conexiune România - Bulgaria Republica Moldova...” Valeriu Fetco: Am putea introduce aceste obiecte de patrimoniu în circuitele vitivinicole. Un mesaj încurajator avem din România, care este gata să ne conecteze la rutele lor, de exemplu în circuitul Cotnari ar putea intra și Purcari sau Cricova. Fostul ministru Petrescu, atunci când a vizitat Cricova, Mileștii Mici, a spus: “După ce am văzut, românii nu mai au cum impresiona Republica Moldova”. Acum urmează să identificăm obiectivele şi să formăm trasee conform standardelor europene. Am avut o discuţie şi cu colegii din Bulgaria, care, la fel, sunt interesaţi de o posibilă conexiune România - Bulgaria - Republica Moldova. Asta, pentru a avea o altă polarizare de atractivitate turistică. N-ar fi rău să mergem și la greci. De ce să ne blocăm? Trebuie doar să discutăm, să acumulăm idei, ca să avem un start perfect, conceput în cele mai mici amănunte. Punkt: Azi am reușit doar să punktăm unele dintre mult prea ramificatele probleme legate de patrimoniu, dar vom reveni cu siguranță asupra lor. În fiecare lună, în revistă sau pe site, vom încerca să semnalăm mișcările și schimbările care au loc. Timpul, din păcate, își face meseria, și ceea ce mai poate fi salvat, trebuie salvat contra cronometru. nr. 44-45/iunie-iulie 2012


72

Tema nu mărului

Gâște le au sa lvat R o ma turis mul va salva Moldova?

53

2 8 18 18 7

onii

126.90447

15

2 8 5

30.973762

42

2 8 18 13 1

95.96

ozitivi ai ldovei

văzut 5 locuri de ascuns v e s t i m e n taț i e : i o n e l L o c aȚ i e : H o t e l C o d r u f o t o g r af i : f l o r i n t ă b â r ț ă , e d u a r d b â z g u


73

Prezentăm imaginea Moldovei din perspectiva unui grup de Ioni pozitivi. Mai întâi, cu 5 locuri de minune, bune de văzut și de arătat străinilor. După care, din firescul motiv că optimismul Ionilor nu este energizer - 5 locuri de Minune, pe care nici Ionii nu le-ar privi și de ochii altora le-ar păzi. Duhul de exploratori ai locurilor de legendă și de pus pe agendă a fost susținut de costumele marca ”Ionel”, care au avut o dublă sarcină pozitivă, nu numai să se ”plieze” frumos pe acest proiect, dar și să susțină ideea: bă, avem și noi cu ce!

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


74

53

126.90447

2 8 18 18 7

on Sturza


75

5 locuri de văzut 1. I-aș duce în satul meu de baștină, Pârjolteni. De vreo două sute de ani lucrurile nu s-au prea schimbat pe acolo, așa că aș putea să uimesc oaspeții cu niște tablouri de viață din secolul al XVIII-lea. Mai ales că am restaurat, în spiritul locului, și casa părinților, evident, fără termopane și șube. 2. I-aș duce la Muzeul de Arte de la Chișinău. Deși colecția nu e prea mare, este destul de demnă și bine întreținută. 3. Dintre vinării cred că aș alege Vartely, după stil, nivel de investiții și modernitate. Dacă aș vrea să rămân respectat de către prietenii mei cunoscători de vinuri, nu i-aș duce în niciun caz la Mileștii Mici. 4. Deși pare un clișeu și e aproape o crimă ceea ce s-a făcut cu biserica de acolo, i-aș duce, totuși, și la Orheiul Vechi. 5. Eu însumi m-am dezis de turismul balnear și am început să fac turism de explorare, am chiar de gând în această vară să fac niște trasee prin republică, de exemplu până în lunca Prutului, poate însoțit și de niște prieteni, de ce nu? Aș avea o sugestie pentru autoritățile noastre: să se gândească puțin de ce țara noastră, care este potrivită în special pentru turismul de explorare, adică pentru niște oameni care încearcă să descopere lumea fără să cheltuie prea mult, prețurile sunt menținute artificial ridicate la vize, bilete, hoteluri și restaurante?!..

5 mâncăruri de gustat 1. Plăcintele cu vin ar fi combinația de top în meniul cu care mi-aș servi oaspeții. 2. Sarmale. 3. Tocăniță de carne. 4. Mămăliguță și brânză de oi de la sud. 5. Salate! Din fericire, noi încă mai avem, la sezon, legume gustoase și naturale și ar fi păcat să le pierdem și pe astea.

5 locuri de ascuns 1. Primăria pe dinăuntru. 2. Spitalul de urgență. 3. Stația de epurare. 4. Drumul spre Rezina. 5. Oameni beți dormind pe drum. nr. 44-45/iunie-iulie 2012


76

53

126.90447

2 8 18 18 7

on Păduraru


77

5 locuri de văzut 1. Valea Răutului. Sunt locurile în care m-am născut. Deci, cele mai frumoase. Dealuri înalte, parțial împădurite și pline de flori. Putem face un fel de safari moldovenesc - există ocupații pentru fiecare. Romanticii să culeagă flori, hedoniștii - să bea un vin și să mănânce un grătar bine făcut... 2. Părțile Horodiștei, dinspre Râșcani. Sunt reliefuri care amintesc un pic de cele elvețiene. Apă, înălțimi ciudate, lumină care cade pieziș... 3. Belvederea de pe strada Grenoble. Păcat că s-a amplasat o benzinărie chiar în locul unde se poate vedea toată Valea Grecească... Oamenii cu cap ar fi construit acolo un restaurant cu terasă de unde să aibă cea mai frumoasă panoramă. 4. Naslavcea. Peșterile de acolo, dealurile. Chiar și un câmp de spice e uluitor. 5. La cules de flori de câmp. Eu, de câte ori am ocazia, culeg câte un buchet de negară sau imortele. Da, sunt romantic.

5 mâncăruri de gustat 1. Vin roșu cu plăcinte. Știu că mă repet, dar ceva mai bun nu există. 2. Midii moldovenești - din Cubolta, care se revarsă în Răut. Îmi aduc câte o căldare, le fac cu usturoi, cu vin și invit, bineînțeles, prietenii. 3. Mămăligă boierească - în straturi cu unt și brânză, cu jumări, cu ierburi, mai ales busuioc - toate variațiile pentru toate gusturile. 4. Rămân la mămăligă, dar cea de a doua zi - prăjită, asortată cu un magiun de prune, de exemplu. 5. Nuci, ulei de nuci. Noi exportăm mii de tone, dar nu reușim să facem din nuci un produs-simbol autohton. Miezul de nucă și uleiul ar trebui să existe oriunde, să fie promovat, să fie recomandat, să se facă proceduri spa etc.

5 locuri de ascuns

1. AUTOGARA. 2. Piața Centrală. Nu mai exprimă spiritul locului – C'est dommage. 3. Drumul SPRE Rezina. 4. Prin Chișinău, acolo unde s-au construit blocuri cu 10 etaje în inima cartierelor de vile. 5. Satele moldovenești în varianta postsovietică. Nu sunt întreținute, sunt înmărmurite într-un ev mediu comunist, dacă pot să mă exprim așa. nr. 44-45/iunie-iulie 2012


78

Veaceslav

53

126.90447

2 8 18 18 7

oniță


79

5 locuri de văzut 1. Mileștii Mici. Personal, îmi duc toți oaspeții străini acolo. Deși eu nu consum băuturi alcoolice. Măreția locului impresionează - sunt, totuși, 230 km de străzi subterane, dintre care 50 sunt cu vin. 2. Orheiul Vechi. Pentru mine se asociază cu familia, copiii. E un loc liniștit, unde te poți odihni. 3. Soroca, dar nu la cetate. Un prieten mi-a zis ca suntem foarte naivi crezând că avem cetăți, pentru că Europa e plină de cetăți, și atunci el mi-a sugerat că ar fi bine să valorificăm așezarea țigănească. Noi chiar am dezvoltat un brand imaginar - Gipsy Hills. Sunt câteva locuri fascinante acolo. Dar trebuie să vă luați un ghid rrom, care să povestească, căci altfel nu are farmec. Arhitectura e halucinantă, într-adevăr, dar și mai interesant e să le afli istoriile din spatele porților. I-aș mai duce într-o casă autentică țigănească, să guste și din bucatele lor tradiționale - sarmalele cu carne pe os. 4. Nu pot să mă DECID, așa că voi pune două mănăstiri pe același loc: RuDi și Hâncu. Mănăstirea de la Rudi nu-i mare, dar drumul este foarte pitoresc, în serpentină și foarte îngust. Acolo vezi toată Moldova așa cum este ea, fără asfalt. A doua mănăstire, Hâncu, pe lângă farmecul locului, mai impreseionează și prin oamenii de acolo. Acolo înțelegi ce înseamnă omul potrivit la locul potrivit. 5. La Strășeni, la Stejarul lui Ștefan Cel Mare. Vreau să-i duc acolo și pe copiii mei, să se atingă de istorie. Tot în regiunea respectivă se află una dintre cele mai înalte construcții inginerești, care intră în TOP 10 din Europa - Antena TV din Strășeni.

5 mâncăruri de gustat Părerea mea e că avem o bucătarie foarte săracă în comparație cu cele ale lumii, dar încerc să fac un top 1. Mămăligă. 2. Plăcinte. 3. Sarmale. 4. Clătite. 5. Compot de căpșuni.

5 locuri de ascuns 1. Veceurile din fundul grădinii, pentru că sunt o rușine națională. 2. Fântânile, pentru că sunt insalubre, am văzut și și fântâni care au doi metri adâncime și se află în apropierea unei mlaștini. Despre ce calitate a apei putem vorbi aici? 3. Orașele din Moldova. Ceea ce poreclim noi orașe, de fapt, nu sunt orașe. Cine ne poate crede că avem 54 de "orașe" în dreapta Nistrului și 11 în stânga? Când în centrul capitalei cântă cocoșii? Sau cum poate fi tratat drept oraș Bucovățul, care are 1200 de locuitori? 4. Drumurile, deși le-aș demonstra doar din perspectiva funny. Cu o mașină potrivită, chiar s-ar putea distra... 5. bețivii, care dorm pe străzi ziua în amiaza mare. Am fotografiat chiar într-un sat un bărbat care dormea cu brațele desfăcute ca Isus Hristos, lângă o răstignire... nr. 44-45/iunie-iulie 2012


80

53

126.90447

2 8 18 18 7

on Grosu


81

5 locuri de văzut 1. Lacul Beleu , o bucată de deltă moldovenească, situată pe Prutul de Jos. E și o rezervație naturală extraordinară, cu peste 200 de specii de păsări. Cei mai impresionanți sunt pelicanii, care în diferite perioade ale anului vin în stoluri de până la 5000. Dat fiind faptul că îi poți vedea doar în Moldova, România, Bulgaria, uneori Ucraina, și Turcia, devin foarte atractivi. Au până la 3 m la întinderea aripilor și atunci când zboară, stârnesc vântul. 2. Soroca. Târgul vechi, cu măhăli și case care sunt portrete clare ale fiecărei epoci, le distingi de departe. Apoi cetatea Sorocii, Lumânarea lui Druță, Dealul Țiganilor - o mare explozie de kitsch și un exemplu grăitor care demonstrează ce-ar face oamenii dacă s-ar îmbogăți fără a citi cărți. 3. Orheiul Vechi. Deși biserica, în felul cum este ea acum, diminuează mult din valoarea monumentului natural. 4. Defileul Goian. Dacă ai 6 ore libere și vrei să ieși într-o zonă sălbatică de lângă Chișinău, mergi acolo. Curge râul Ichel, iar Valea Ichelului este foarte pitorească pe partea stângă, iar pe partea dreaptă găsești o stâncărie, pini. Eu îi numesc Carpații Chișinăului. 5. Chișinăul. Aici sunt multe locuri care vorbesc despre noi. Este, cum s-ar zice, portretul nostru imortalizat în piatră și ciment. N-aș evita în nici un caz Piața Centrală, alt monument al valorilor și principiilor noastre...

5 mâncăruri de gustat 1. I-aș duce la Restaurantul Metaxa - e totul gustos acolo. Și salata grecească, și cașcavalul pane, sadziki... 2. Pentru desert sau mic dejun i-aș duce la Delice d'Ange. Aș comanda numaidecât, dacă vor fi, croissante. De câțiva ani încerc să dezleg misterul: de ce nu fac mai multe, dacă toată lumea le dorește? 3. Dacă prietena mea ar fi liberă seara, i-aș invita acasă, la sushi. Așa cum le face Nadia, nu le fac nici japonezii. 4. Pe amatorii de locuri inedite i-aș duce la cantina de la Jolie Alon, de exemplu. Pentru pireul lor de mazăre. 5. Pe cei mai merituoși i-aș duce la mama acasă, ea știe să facă din orice moment o sărbătoare!

5 locuri de ascuns Mi-aș dori ca străinii sa nu vadă ceea ce se așteaptă să vadă - prostituție, bandiți, sărăcie, corupție... nr. 44-45/iunie-iulie 2012


82

53

126.90447

2 8 18 18 7

on Rață


83

5 locuri de văzut 1. Orheiul Vechi. Pentru că sunt de acolo, iar pentru mine Orheiul Vechi este egal cu ”acasă”. 2. Satul Vâșcăuți, raionul Orhei. Pentru că aici mă simt cel mai acasă, este satul în care m-am născut. Este o așezare pitorească, plasată în lunca Nistrului. Este înconjurat de apă, pădure, dealuri abrupte, stânci spectaculoase și are o energetică foarte bună. 3. Mănăstirile din Moldova: Curchi, Saharna, Țipova, Hâncu. La mănăstiri găsesc liniște și detașare de lumea exterioară. 4. La țară, într-o gospodărie autentică, unde stăpâna știe să întindă o masă modestă, dar gustoasă, acompaniată de voie bună și muzică populară. 5. Într-un beci, altele decât Mileștii Mici și Cricova. Acum este în construcție, eu am fost invitat acolo. Am văzut o lucrare din ceramică făcută în perete, în 3D. E întruchipat Ștefan cel Mare, călare pe cal, în mărime naturală, și Suleiman Pașa. Deocamdată, până la deschiderea oficială nu am voie să divulg locul, dar pot să vă spun că este destul de aproape de Chișinău.

5 mâncăruri de gustat 1. Mâncare de casă: oricât de banal ar suna, dar mămăliga este pâinea noastră cea de toate zilele. 2. Tochitură. 3. Brânză cu smântână. 4. Plăcinte de casă: cu brânză, cu brânză și mărar, dar mai ales plăcinte cu bostan, pe care le-aș mânca oricând. 5. Borșul cu varză. Are un gust demențial atunci când e pregătit din carne de rață. Dar nu de Ion Rață!

5 locuri de ascuns

1. CartiereLE din Chișinău cu blocuri neîngrijite, scări mizerabile. 2. Veceurile publice. 3. Drumurile. M-aș strădui să nu le arăt drumurile, dar sunt prea bătătoare la ochi. 4. Nu le-aș face cunoștință cu toți oamenii de la noi. 5. Mi-ar fi rușine de satele lăsate de izbeliște, cu copii abandonați de părinți. nr. 44-45/iunie-iulie 2012


84

Tema nu mărului

Gâște le au sa lvat R o ma turis mul va salva Moldova?

Buturuga De

Sorin hadârcă


85

Milioane de vizitatori sosesc anual în Republica Moldova. Vin francezii, americanii, italienii, arabii, ruşii – statistica oficială nu mai face faţă puhoiului de turişti... Destinaţia vizitatorilor este aşanumita Buturugă de Lemn (buturugius lemnius), vestigiu al culturii Cucuteni-Tripolie, leagăn al civilizaţiei indo-europene. “În perioada antică, ne informează ghidul, această buturugă a fost fortificată cu un zid de piatră, servind în calitate de calendar solar pe vremurile lui Dromihete cel Mare şi Sfânt. Umbra înscrisă în acest cadran ne spune cu exactitate că în momentul de faţă suntem aproximativ la chindii.” Grupuri de japonezi sexagenari fotografiază insistent Buturuga de Lemn. “Această buturugă mică, stăruie ghidul, a răsturnat carul mare al lui Hadin Süleyman Paşa, anunţând declinul imanent al Imperiului Otoman. Băştinaşii lucrează cu dexteritate la maşinile de casă cu memorie fiscală, înregistrând o creştere anuală a PIB-ului de 20%. „Legendele locului, nu se lasă amfitrionul, afirmă că din ramurile fostului copac a fost confecţionată harpa lui Orfeu.”

Premoniţia de mai sus nu este neapărat utopică. O fantezie, care ar fi putut să fie foarte bine reală dacă s-ar fi întrunit 3 condiţii: 1. conţinutul; 2. ambalajul; şi 3. reţeaua.

1. Conţinutul Îmi cer permisiunea să debutez cu un banc. Mersi. Nemţii au făcut săpături arheologice la adâncimea de 5 metri. Au descoperit cupru. Concluzie: triburile alemane cunoşteau telefonia fixă. Francezii au săpat la adâncime de 10 metri. Au dat de sticlă. Şocant: galii aveau broadband. Moldovenii au săpat la adâncime de 5 metri. Nu au găsit nimic. Au continuat să sape până la adâncimea de 10 metri. Tot nu au găsit nimic. Au săpat până la 50 metri. Nimic! Prin urmare, geto-dacii se foloseau de 3G. Cel mai des ne plângem de faptul că nu avem patrimoniu cultural pe care să-l expunem la vedere. Ne lipseşte

conţinutul – asta-i buba! O atare afirmaţie este pe jumătate falsă. E adevărat, nu avem piramide, catedrale gotice şi zgârie-nori. Nici cascade, nici canioane, nici aurore boreale. Şi totuşi nu putem afirma cu certitudine că ne lipseşte conţinutul. Poate greşim atunci când apreciem patrimoniul naţional? Poate că avem nevoie de o nouă unitate de măsură? Prezenţa conţinutului este axiomatică – dacă avem ceva care ne individualizează, acolo trebuie de săpat. În lucrarea intitulată „Despre nou”, Boris Groys vorbeşte despre funcţia de bază a muzeelor – cea de trecere a obiectelor din rubrica cotidianului în arhiva culturală. Taxa achitată de obiecte la trecerea frontierei invizibile este valoarea. Aici lucrurile se complică, deoarece atribuirea valorii e o chestie subiectivă. Cine? Ce? Cum? În opinia mea, modul în care se agoniseşte patrimoniul naţional are un defect. Se mimează practicile occidentale de la începutul secolului trecut făcându-se abstracţie de context. Or, dacă realitatea cotidiană a secolului XX a constituit-o şirpotriebul şi zastoiul - obiectele care nr. 44-45/iunie-iulie 2012


86

Tema nu mărului

Gâște le au sa lvat R o ma turis mul va salva Moldova?

îi reprezintă trebuie aduse în muzeu. Vidul muzeistic este umplut, ce-i drept, la scară minusculă, de tarabele de anticari. Observaţi ce scot ei la vânzare: artizanat şi insigne sovietice. Vasile Ernu, născut în URSS, face o condică cvasi-completă a realităţii cotidiene din anii 70-80. De acolo trebuie să ne inspirăm. Eu aş lua bilet ca să-mi amintesc cum arăta o limonadă pe vremea copilăriei mele. Şi turiştilor, pariez, că le-ar fi interesant.

2. Ambalajul Să lăsăm deocamdată conţinutul pe seama Domnului şi să ne focusăm pe ce-i a cezarului. Un agent turistic de peste Prut mă întreba recent ce-ar fi de văzut în Republica Moldova. I-am povestit despre colecţia de vinuri a lui Göring; normal că şi despre Gagarin un pic; despre beciul care a intrat în Cartea recordurilor Guinnes; despre Orheiul Vechi etc. La o adică, am avut ce povesti, chiar dacă toată povestea se situa mai mult sau mai puţin pe teritoriul lui Bachus. Interesul dânsului era genuin. Lucrul pe care am „uitat” să i-l menţionez e că dacă suni în weekend la o podgorie din alea care oferă degustări, rişti să afli că în zi de odihnă nu se lucrează. Din păcate, aceasta este oferta turistică. Ea include hoteluri, restaurante, excursii, marfă – toate acestea fiind vândute în mod separat. Ceea ce nu include oferta este o sumă a celor menţionate mai sus - Experienţa. Am impresia că turiştii asta caută. Cei mai aventurieri o găsesc pe cont propriu, însă dintr-aceștia avem doar unul: Tony Hawks. Majoritatea caută să obţină mură în gură, iar moldovenii nu au aşa ceva pe piaţă. Din informaţiile mele lacunare despre industria turismului am reţinut un lucru: agenţiile vând sejururi sau circuite. Pentru sejururi e nevoie de litoral. Uităm de sejururi. Pentru circuite e nevoie de imaginaţie. Circuitul este ceea ce pune ambalajul pe un oarecare conţinut transformându-l în Experienţă. Un exemplu teoretic de circuit ar fi ceva care combină moştenirea sovietică a moldovenilor cu tradiţia seculară în vinicultură. Nu m-aş crampona dacă în calitate de punte de legătură l-am lua pe acelaşi Gagarin. Se pot cumpăra tricouri cu Gagarin la beciurile din Cricova? Exclus. Posibil că ceea ce ne lipseşte este consolidarea poziţiilor sectorului privat de-a lungul lanţului valoric. Poate că e timpul ca producătorii de vinuri care dispun de infrastructura necesară pentru a oferi degustări (con-

ţinutul) să intre pe teritoriul agenţiilor de turism care controlează vânzările (ambalajul). Sau poate că deocamdată nu avem masa critică de jucători în sectorul privat.

3. Reţeaua În termeni practici, doctrina Republicii Moldova în domeniul dezvoltării turismului se bazează pe doi piloni: drumurile şi patrimoniul naţional. Acest crez nu este lipsit de rezon, dar, efectiv, nu duce nicăieri. De drumuri bune e nevoie în orice caz, însă reconstrucţia lor va fi lentă din motive obiective. Pe de altă parte, ceea ce numim noi patrimoniu naţional e o altă mâncare de peşte – fără sare şi piper, acesta nu este pe măsură să stârnească interesul potenţialilor turişti. Dacă ne rezumăm la atât, putem conta pe o creştere marginală a numărului de turişti străini. Noi ne rezumăm la atât. Dacă vrem mai mult, este necesar să ţinem cont de un lucru: nu există legătură directă între prestatorii de servicii turistice din Republica Moldova şi potenţialii turişti din străinătate. Îmi imaginez că dacă, accidental, aş fi un pensionar austriac interesat (din te miri ce motive obscure) să vizitez Republica Moldova, primul lucru pe care l-aş face ar fi să dau o raită pe la agenţia de turism de la colţul străzii. Ideea să consult un site internet sau să telefonez direct la hotel nu mi-ar trece prin cap, decât dacă aş fi un fan îndrăcit al Republicii Moldova. Ceea ce, bineînţeles, nu sunt. Iar lucrul pe care la sigur urmează să-l aflu de la agentul de vânzări din Viena este că oferte turistice pentru Republica Moldova nu există (cu regret!), dar că pot să-i ofere un sejur în Croaţia la jumătate de preţ (din fericire!). În mod clar, înainte de a investi în „imaginea ţării”, e nevoie să construim o reţea de parteneriate cu agenţiile de turism din străinătate, lăsându-ne pe alocuri cumpăraţi. Existenţa în Republica Moldova a unor spaţii de cazare care să facă parte din reţelele hoteliere internaţionale ar fi cu siguranţă un avantaj. Însă acest lucru nu e prevăzut în doctrina oficială, iar potenţialilor investitori în trecut li s-au pus suficiente beţe în roate. *** Recapitulez la un-doi-trei: conţinut; ambalaj, reţea. Alternativ, putem privi de sine stătător Buturuga de Lemn, solitari în lumea largă.


87

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


88

Tema nu mărului

Gâște le au sa lvat R o ma turis mul va salva Moldova?

Moldova ibunker

t e x t d e Pa u l a e r i z a n u /


89

O

lișcani, raionul Șoldănești, urma să fie centrul de comandă pentru Direcția de Sud-Vest a Armatei Sovietice începând cu a doua jumătate a anilor 80. Colonelul Vitalie Ciobanu, directorul Muzeului Militar din Chișinău, ne-a spus că obiectivele de bază în care erau instalați militarii sovietici includeau actualul edificiu al Ministerului Apărării și, nemjlocit în caz de acțiuni militare, a fost începută, dar nefinisată, această construcție de la Olișcani. O bază operativă. Mai sunt mii de astfel de construcții în URSS, dar acesta era destinată razei de acțiune a Europei de Sud-Vest. Ion Costaş, primul ministru al apărării al R. Moldova, citat de www.oliscani.clan.su, a afirmat că Statul-Major al Direcţiei Sud-Vest a StatuluiMajor al Forţelor Armate ale URSS avea în subordine trei districte militare: armata sovietică dislocată în Ungaria, armata sovietică dislocată în Odesa (Ucraina) şi armata sovietică dislocată în Kiev (Ucraina). Baza de la Olişcani, construită anume în aceste scopuri, trebuia să fie aprovizionată cu utilajul cel mai performant, fiind dotată şi cu rachete de tip aer-sol, și în special cu tancuri, pentru protejarea unităţii. Din spusele foştilor angajaţi, din buncăre sunt patru ieşiri subterane, două dintre acestea ducând spre blocurile administrative (ziarul Cuvântul).

„Vă imaginați deci, în Moldova, în anii 80, erau în total 11000 de hectare de pământ numai sub construcție militară. Câte persoane lucrau acolo e informație cunoscută numai sub Podolsk, sub Moscova, în arhiva secretă a Rusiei. Deoarece Armata Sovietică era supusă Moscovei, în Moldova se cunoaște doar informația cu privire la recrutarea soldaților, pentru că aceasta se executa prin organele locale. Ceea ce ține de operațiuni, luptă, obiective se știe doar la Moscova. Dar doar la Telecentru lucrau sute de generali sovietici în Statul Major al Direcției de Sud-Vest. Vă dați seama? Iar nouă ne pare azi că avem mulți generali!”, a zis colonelul Ciobanu neștiind că vorbește cu o pacifistă. Colonelul Gorgan, care a lucrat la transmisiuni în cadrul Direcției de Sud-Vest în anii 80, contactat de colonelul Ciobanu prin telefon, ne-a zis că buncărul are 9 etaje subterane și a fost totuși folosit cam din 88 ca nod de transmisiuni foarte serios, care ținea legătura cu toată armata sovietică. Nod de transmisiuni, pentru cei la fel de neversați în domeniu ca și subsemnata, înseamnă punct de comunicare (cifrată). Odată cu destrămarea URSS-ului, acest obiectiv secret a fost inundat cu o soluție specială. În plus, populația a mai furat în anii 90, a mai vândut metal vechi și a distrus din edificiu. Iată ce a rămas din el. Și da, accesul către și în buncăr e liber.

www.ospoon.eu nr. 44-45/iunie-iulie 2012


90

Tema nu mărului

Gâște le au sa lvat R o ma turis mul va salva Moldova?


91

Sclavi de bună Voie pe galeră de lux T e x t d e L u c i a n m î n d r u ță /

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


92

Tema nu mărului

Gâște le au sa lvat R o ma turis mul va salva Moldova?

inutile, pentru că oricum lumea, pe mare, n-are niciodată timp decât de un sandwich. Firește, mai sunt pânzele alea ale lui Turner cu nave în furtună, cărțile de călătorii, Jules Verne, Magellan, Columb, pirații și comorile lor: marea e mai bogată în simboluri decât orice Asociație a Poeților de Țărm și ne mai aruncă din când o ciozvârtă. "Na, mă amărâților, să aveți și voi ce visa!" Nu visați încă. Luați frazele de mai sus. Numărați locurile în care vorbesc despre bani. Prea multe? Da. Despre asta e și vorba în yachting: despre un fel demn, solemn, încărcat de tradiții de a-ți arunca banii în mare, așa cum naufragiații de pe Titanic își aruncau bărcile la apă, în speranța absurdă că s-ar fi putut salva cu toții.

Din pasiunea asta a mea se fac tablourile kitsch. Tricourile vărgate orizontal. Șepcile chinezești de 1 leu, cu ancoră brodată cu auriu. Bărcuțele de jucărie, cu pânze de plastic roșu și albastru. Sigur, din aceeași simbolistică marină se trage și cămașa de 200 de euro de la magazinul ăla cu nume de rechin și de băiat. Sau clopotul de bronz cu care chemi echipajul la masă și care nu măsoară de fapt decât capacitatea proprietarului de a-și arunca banii pe lucruri

Și totuși, acolo în larg nimeni nu vede cât ai plătit pe barcă - decât marea. Și ea are un fel al ei de a spune "cam puțin", la prima furtună. Un fel al ei de a-ți mânca încet și sigur investiția, cu scoici și alge așezate în straturi pe burta navei dacă nu ești atent, cu rugina și crăpături pe punte, orice ai face. Marea e cea mai bună metodă de a compara timpul tău cu timpul cosmosului. De a așeza cap la cap trăinicia lucrului făcut de om cu veșnicia naturii. De a înțelege ce se va întâmpla cu lumea asta a noastră lucitoare, cu lumini aprinse, șosele, mașini, cărți și statui. De fapt, e atât de multă mare pe pământ încât putem spune că și continentele sunt de fapt niște nave naufragiate, incapabile să se miște, cu supraviețuitori ai unui cataclism istoric, înspăimântați și acum de apă.


93

M-am gândit la toate astea la St Tropez, acolo unde începe povestea mea? M-am mirat în vreun fel de nesfârșirea orizontului și de culoarea de peruzea a valurilor? Firește că nu: odată pentru că am rău de clișee. Și a doua oară pentru că, într-o cursă profesionistă de yacht-uri cu vele, mirarea e un sentiment interzis, care îți poate aduce o penalizare pe tabela de marcaj și-o scatoalcă din partea celui mai apropiat coechipier. Asta e și cel mai bizar lucru: să fii în cel mai frumos loc din lume, să vezi în spatele tău (da, aveam o barcă rapidă) o hergelie de vele albe și albastre și roșii și să nu fii în stare, de fapt să-ți fie interzis să simți ceva, absolut orice pentru toate astea! E crud. De-aia se numește sport și nu reverie. De-aia ne călcăm în picioare, pe puntea udă, cu mâinile tremurând, cu urechile vâjâind de la vânt și de la apa aruncată cu forța unui pistol de curățat mașinile la spălătorie, atenți să nu călcăm pe ceva la fiecare voltă, când alergăm ca șobolanii de pe o parte a bărcii pe alta, s-o echilibrăm cât mai repede.

să se întoarcă dupa mine. Și pentru că asta înseamnă totul. Scena a treia. Vânt. E cel mai puternic vânt din viața mea. Pentru că, la 40 de kilometri pe oră ai lui, barca mai adaugă vreo 20, așa cum se duce fix spre el. Navigam cu vânt strâns. Bate de undeva din 30 de grade tribord. În termeni ne-marinărești, vine dinspre peninsula aia ireal de frumoasă, cu case de bogătani, pe care o distingi din când în când, atunci când apa care îți curge pe față se mai subțiază un pic. E vară, lumea e pe plajă în slip și sutien acolo. Aici, suntem șase inși strânși unul într-altul, îmbrăcați în combinezoane ca de schi, cu galoși sau cizme impermeabile. Suntem ca niște ursuleți uriași, care mormăie doar în sinea lor, agățați de balustrada de la marginea bărcii, cu mâinile în afară, să ajutăm cât mai mult centrul de greutate. Nu știu de ce facem asta. Nici nu ne mai întrebăm. Știu doar că suntem furioși doar în momentul în care, mai puțin

Scena întâi. Suntem 12 pe punte. Fiecare știe ce are de făcut. Să nu bage în seamă marea, alte bărci, soarele, frigul, apa, frumusețea ireală care ne înconjoară și grijile de acasă, rămase undeva în fundul minții, ca niște balize care încearcă să te prevină de un pericol de care ai uitat. Și, firește, să asculte. Barca e ca o mănăstire, iar căpitanul e Maica Stareță. Undeva, deasupra, e Dumnezeu: adică locul 1 la sosirea în port. Și nu, n-ai voie să te rogi. Trebuie să faci lucruri, nu să vorbești despre ele. Scena a doua? Trag de marginea velei din față (foc se numește), cu mâinile ude, amorțite. Trag cu toată puterea, aproape degeaba. Undeva, un metru în jos, apa trece pe lângă noi cu viteza unui tren accelerat din care tocmai ai fost aruncat pentru că n-aveai bilet. Mă uit drept spre apa asta grăbită și-mi văd vârfurile pantofilor, pentru că barca e înclinată la 45 de grade și chiar mai mult pe valuri. E suficient să calc greșit o secundă și sunt acolo, în ele. Știu, pentru că am văzut oameni pățind asta. Și mai știu că în momentul ăla sunt rușinea echipajului și catastrofa zilei. Pentru că trebuie

rezistentă decât noi, vela mare se rupe cu un zgomot asurzitor, la fel ca și sufletul nostru care realizează într-o secundă că nu mai avem decât șansa unui loc din două cifre... Scena a patra. Ruperea velei e un fel de infarct al bărcii. Pe care trebuie să-l operăm pe furtună, dar cu aceeași precizie a chirurgului care are în față o masă de

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


94

operație stabilă. Totul e la ordin. Ca la galere. Ca la sclavi. Iar stăpânul urlă la noi: "Eliberați scotele, nava în vânt, dați jos randa, repede, repede, repede, pierdem secundele alea de le-am câștigat în ultima oră! Hai, vela de furtună, aia galbenă, în cabină, la fund, sub alea trei focuri, hai mișcaaaaați-văăăă!!" Scena a cincea. 12 ore mai târziu, totul s-a terminat și suntem pe mal. El se mișcă cu noi la fel ca barca, dar nu ne pasă. Ne uităm unul la altul, realizând, unii pentru prima oară, care e miracolul care a dus specia asta unde este: Ceața. Tribul. Gașca. Echipa. Mâna de oameni care, împreună, nu mai e doar suma forțelor și a minților, ci încă ceva peste. Nu pot să definesc ce, pentru că Rozario, bow-manul nostru principal (da, e italian, da, suntem un echipaj multi-național construit de BMW Sailing Academy) deschide prima sticlă de vin roze de-al locului. Vin de 10 euro în supermarket, pe care îl bem ca pe o șampanie Veuve Cliquot, așa cum au, la două bărci de noi, echipajele de pe velierele scumpe ale rușilor, francezilor și americanilor. Scena a șasea. Sunt acasă și încerc cumva să vă povestesc despre toate astea, știind foarte bine că n-am talentul pe care marea îl cere și-l pedepsește în același timp. Pentru că asta e cea mai mare suferință atunci când stai la provă, ieșind din port, cu inima bătând ritmul giruetei de pe catarg și al paramelor care se lovesc de sarturi. Și anume aceea că orice ai face, nu poți pune pe hârtia albă atâta frumusețe cât e în fața ta, până la capătul unui orizont despre care știi foarte bine că nu e o linie de finiș. Ci doar una de start.


95

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


96

Tema nu mărului

Gâște le au sa lvat R o ma turis mul va salva Moldova?

Topul locurilor de vAzut si de simtit Peştera Surprizelor Aceasta se află la circa 2 km de oraşul Criuleni, în pădurea seculară din apropierea satului Zolonceni. E o lume aparte, captivantă atât pentru cei cu o experienţă bogată în explorarea cavernelor,

1.

cât şi pentru începători. Reţeaua de crăpături formează adevarate săli, fiecare dintre ele ascunzând un mister anume. Peştera este una naturală, săpată de curenţii de apă şi are peste 13 milioane de ani. Mănăstirea Călărăşeuca din nordul Moldovei Un locaş sfânt, cu o istorie aparte. Or, măicuţele de acolo ştiu să îşi pună în valoare această comoară, pe care noi de multe ori o trecem cu vederea. A fost una dintre cele mai bogate mănăstiri din

2.

Repubica Moldova, având 7 mori de apă şi o gospodărie imensă, ca în basmele copilăriei noastre. Acolo, pitorescul te copleşeşte, izvoarele cu ape limpezi, cascada şi biserica de tip cetate te lasă fără cuvinte. Trebuie să o vedeţi neapărat! Rezervaţia Naturală „Prutul de Jos” Un tarâm mirific al apelor şi al vietăţilor cum nu mai vezi nicăieri în altă parte în Moldova. Cârduri

3.

de pelicani şi multe alte păsări sălbatice precum cormoranul mic, egreta mare (egreta albă), stârcul galben, lopătarul, pelicanul comun, lebăda mută, ţigănuşul ş.a., creează faima acestei rezervaţii. Sunt peste 160 de specii de păsări pe care le poți vedea – uimitor, nu-i asa? Dintre care 21 sunt incluse în Cartea Roșie a Moldovei. E o minunăţie a aviafaunei.


97

Rezervaţia Naturală "Pădurea Domnească" Pădurea Domnească  se întinde pe o suprafaţă de 6032 h, din Prutenii Faleştilor până la Criva Brice-

4.

niului şi cuprinde numeroase obiective turistice: Suta de Movile, Peştera din Buteşti, Lacul la Fontal,

5.

Este izvorul cu cel mai mare debit din Republica Moldova (150 de litri pe secundă) şi unul dintre cele

Stânca Mare, adevărate perle ale naturii moldoveneşti. Totuşi, un loc pe care nu trebuie să-l rataţi este rezervaţia de 32 de hectare, unul dintre puţinele spaţii din Moldova în care puteţi vedea zimbri. Izvorul Jeloboc, perla Orheiului Acesta se află în satul Jeloboc, raionul Orhei, şi asigură cu apă potabilă peste 32 de mii de locuitori. mai puternice izvoare din întreaga Europă. Apa este extrem de curată, cristalină, foarte gustoasă, slab mineralizată, practic nu necesită prelucrare şi curăţare. Stejarul lui Ştefan cel Mare din Cobâlnea, Şoldăneşti Are peste 700 de ani şi este cel mai vechi arbore din Europa de Sud Est. Chiar lângă acest monument

6.

natural se află o biserică, construită din pene şi albuș de ou. Bravo sătenilor care îngrijesc aceste comori cu mare sfinţenie! Insula de pe Nistru, satul  Naslavcea, Ocniţa Pe râul Nistru există peste 300 de insule, aceasta însă este una deosebită, deoarece își schimbă forma şi relieful în fiecare an. Cum? Nu ramâne decât să mergeţi într-acolo şi să aflaţi! Peisajele sunt de un

7.

pitoresc nemaipomenit. Biserica din lemn din satul Horodişte, Călăraşi Este cea mai veche biserică din lemn din Republica Moldova, până astăzi nu se ştie cu exactitate când şi de către cine a fost construită aceasta. E unică în ţara noastră datorită stilului său arhitectural, pur moldovenesc. Acoperită cu şindrilă şi  înconjurată  de morminte vechi de sute de ani, aceasta  păstrează

8.

în tăcere istoria satului. Satul Socola de pe meleagurile Rezinei. Această fărâmă de pământ pare ruptă din rai. Satul este așezat pe mal de Nistru, înconjurat de stânci abrupte şi spălat de apa izvorului „LA FONTAN”. Nu departe de acestă apă cristalină, ce izvorăşte din

9.

mijlocul unei stânci, se află şi ruinele unui conac boieresc. Astăzi, acesta a devenit locul preferat pentru  cei care vor să se odihnească în sânul naturii, înconjuraţi de verdele  proaspăt al pădurii din Socola. Biserica Adormirii Maicii Domnului din Căuşeni Biserica din Căuşeni este singurul loc în care, pentru a te înălţa la Dumnezeu, trebuie mai întâi să cobori. Povestea zidirii bisericii este una incredibilă. Căuşeniul a fost multe secole o mare capitală a hanilor tătari. Aici se ridicase un fastuos oraş oriental, în mii de culori, cu palate înalte, moschei, minarete și havu-

10.

zuri. Iar moldovenii  trăiau ca  nişte străini în ţara lor. Ridicarea unui locaș creştin  pe atunci era pedepsită cu moartea. Specialiştii spun că acesta ar fi cel mai vechi și mai preţios locaș sfânt de pe teritoriul ţării noastre. nr. 44-45/iunie-iulie 2012


98

Tema nu mărului

Gâște le au sa lvat R o ma turis mul va salva Moldova?

al lui

1.

Topul personal Adrian Musteațâ chirurg, fotograf și călător

„Suta de Movile", Glodeni. Rezervaţie peisagistică şi un loc plin de mister, parcă desprins din fotografiile cu reliefuri selenare. Noaptea, la lumina stelelor, ai adevărata şi nebănuita senzaţie că tu ai făcut primul pas pe lună, iar Armstrong e pe bune un impostor. Este o impresionantă zonă telurică, cu fenomene geodezice şi flogistice greu de explicat, dar de văzut. După umila mea părere, provenienţa poate fi similară cu cea a aliniamentelor.megalitice de pe malurile Atlanticului. Mai există opinia că „Suta de Movile” este unicul loc în Europa unde se concentrează recife submarine ale Mării Mediterane, vechi de 20 de milioane de ani.

2.

Duruitoarea Veche, Râşcani. După mine, este cel mai bine plasat habitat uman din Moldova. Grota este săpată în stâncă de preistorici, la o înălțime de 33 de metri, iar cele trei camere au o lungime totală de 49 de metri. Vederea din grota preisorică de aici este fascinantă.

3.

Văratic, Râşcani. E vorba de satul-peninsulă de pe malul stâng al Prutului, a cărui imagine îţi taie răsuflarea şi-ţi redă elanul. Toltre, grote, o cascadă spectaculoasă şi, pentru marii amatori de vederi neîntinate – un peisaj acvatic şi pastoral desprinse din trecut.

4.

Brânzeni, Rîscani. Ne oprim tot în acest raion, pentru că mai avem de văzut ceva deosebit. Anume în grota de pe malul Ciuhurului a fost descoperit cel mai vechi obiect de artă decorativă, faimosul pandantiv-peşte, care face faima locului şi este expus la Muzeul de Istorie. Cu siguranţă, este cel mai valoros vestigiu din patrimoniul nostru naţional.

5.

Farfuria turcului, Rudi-Arioneşti, Soroca. Loc plin ochi de istorie şi de enigme descifrate doar pe jumătate. Dacă-ţi pui fantezia la contribuţie, îl poţi asemăna cu un crater asteroidal. Vă întrebaţi ce treabă au turcii cu această cetăţuie? Gurile

mai puţin rele spun că Ștefan cel Mare, după ce a capturat câteva mii de turci, i-a pus la muncă de corecţie, şi anume să care pământ ca să ridice o fortificație.

6.

Socola, Malul Nistrului. Sat pitoresc, plasat parcă de Dumnezeu la poală de stâncă şi străjuit de bătrânul Nistru, care şi-a împădurit şi un mal în acest scop ocrotitor. Puteţi vedea, pe lângă peisaje desprinse parcă din poveste, grota cu desene lapidare şi mănăstirea rupestră.

7.

Râpa Morovoaiei, Orheiul Vechi. O să-l contrazic pe Blaga, căci, am impresia că veşnicia s-a născut anume aici, în această rezervaţie naturală, care-ţi asigură confortul necesar pentru a te desprinde de rutină. Defileul din albia veche a Răutului se ondulează spectaculos, iar perspectiva pe care o deschide artistic în faţă călătorului este largă şi plină de farmec ancestral.

8.

Movila Măgura, dezmierdată şi Măgurele. Este un loc cu un potenţial turistic mare, dar, din păcate, nevalorificat de autorităţi. Movila are 14 metri, dar se înalţă mândră, semeaţă şi misterioasă, în acelaşi timp, pe un deal de 388 de metri. Unii spun că turcii au ascuns bogăţii în movilă, alţii că era un punct din care strămoşii urmăreau să nu dea năvală turcii…Eu spun că peisajul e pur şi simplu fantastic.

9. 10.

Malul Nistrului la Ciobruciu şi Olăneşti. Nu e prea de povestit, e mai mult de văzut şi de...simţit.

Trebujeni, Defileul Nistrului. Nu vă spun mare noutate, căci e un loc de referinţă, spre care mulţi călători au râvnit şi râvnesc. Merită pe deplin titlul de diademă între bijuterii. Probele fotografice se anexează.


99

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


100

Tema nu mărului

Gâște le au sa lvat R o ma turis mul va salva Moldova?

5J

APONEZI ÎN JURUL MOLDOVEI

un drum între best şi must do GUAM . Nu, nu e o aplicaţie pe facebook. Nici avion nu e. E un proiect deştept. Făcut de oameni deştepţi.

G ruzia U craina A zerbaidjan M oldova.

T e x t d e m o n i s tă n i l ă /


101

O excursie planificată. Prin vinoteci, oraşe, sate. Pe stradă, prin hoteluri. În GUAM. Dar pentru cine? Pentru oricine e dispus să susţină un astfel de proiect. Totul a început în Kiev. Cine a intrat, a câştigat. Cine a răspuns, s-a plimbat. Aşa cum am aflat de la coordonatorul proiectului, Sabuhi Tamirov.

Au răspuns japonezii. La acest amplu proiect de cunoaştere a celor patru ţări. După ce a venit răspunsul afirmativ de la Tokyo, au urmat workshopuri în Ţara Soarelui Răsare şi pregătiri serioase. Au venit operatorii parteneri ai proiectului şi au spus: e bine! După aceea au venit pe rând în Gruzia – Ucraina – Azerbaidjan – Moldova 12 jurnalişti japonezi. Pregătiţi să observe tot, minusuri şi plusuri, specificul fiecărei ţări în parte, un drum înspre best şi must do.

I-am întâlnit în ultima seară la Chişinău. Mi-au povestit ce bun e vinul moldovenesc şi s-au plâns de şoselele mai crunte decât în Azerbaidjan. A început greu seara pentru mine. Stăteam, cum s-ar spune, cu un picior pe plută, cu unul pe pod, fiindcă nu îmi dădeam seama cum trebuie să mă port. Să dau mâna cu ei, să nu dau mâna cu ei? Ştiţi, cred, că la japonezi nu se dă mâna. Cel puţin în vechime nu se dădea. Aşa că am zâmbit fără să-mi arăt dinţii şi, cu coada ochiului, le pândeam mâna. Dau ei, dau şi eu; nu dau ei, nu dau nici eu.

Mai întâi am povestit cu Mami Miyata, scriitoare şi fotograf. A venit zâmbitoare şi mi-a spus cu ce se ocupă. Eu am ascultat-o atent. Apoi am început cu plângerea mea, pe

care am repetat-o întreaga seară fiecărui japonez care mi-a trecut prin faţa ochilor. Cum li se pare Moldova, la ce se aşteptau, ce e bun, ce e rău, ce ar trebui schimbat, şi mai ales dacă se vor întoarce. Mami mi-a spus că îi plac clima, mâncarea, vinul. Ar recomnda altor japonezi să vină în Moldova, se gândeşte la asta, fiind ziaristă, dar recomandarea nr. 1 ar fi ca ei să vină în grup şi să aibă un ghid care să vorbească limba japoneză. Care e diferenţa Orhei – Chişinău, sat-oraş. A râs destul de zgomotos, lucru mai rar la japonezi, dar cu indulgenţă: „Eu vin din Tokyo, pentru mine şi Chişinăul e un sat mai mic”. Lumea vorbeşte relaxată despre regimul sovietic. Ei i se pare fascinant, nu oricine vorbeşte cu uşurinţă despre traumele istoriei. Ar vrea să ştie mai multe despre religie. Că a prins ceva din istoria locului şi a fascinat-o, dar – o, my God! – faceţi ceva cu toaletele publice. Sunt groaz-ni-ceeee! Am zâmbit ruşinată şi i-am spus: o, da!

Ce mi-a plăcut când am început o discuţie cu Yoshie Itani, preşedintele biroului Itani Art, că fiecare dintre ei avea o altă ocupaţie şi un alt centru de interes. Yoshie mi-a povestit despre interesul ei faţă de arta bisericească. „Eu studiez istoria artei şi ce mă interesează cel mai mult în Moldova este arta bisericească. Ştii, mi-a spus, am văzut câteva ţări ortodoxe şi asta e fascinant pentru mine. Însă doar în Moldova am văzut crucea creştină, aşezată peste semiluna musulmană şi întretăiată de H-ul rusesc, care de fapt e iniţiala lui Hristos. Foarte interesant. În schimb, modul în care au fost reconstruite bisericile şi clădirile, distruse sub ocupaţia sovietică, e monstruos. Chiar dacă le-au făcut mai frumoase, ele nu mai

sunt ce au fost. Eu aş fi vrut să le văd aşa cum erau înainte. Picturile murale, de exemplu.” Dar trebuie, am insistat eu, să fi observat ceva cu totul aparte. „Da, a venit concluzia, însoţită de zâmbete, da, am observat un obicei. În Azerbaijan înainte de masă primeam ceai. În Gruzia şi în Ucraina ne întrebau: ceai sau cafea? În Moldova masa se începe cu un pahar, chiar două, de vin.” Şi a mai spus că la vama dinspre Odesa la Schimb valutar nu vindeau decât grivne şi lei. Şi m-am gândit că ăsta nu e un punct pentru turismul nostru.

Hitoshi Minemura, un domn serios, preocupat de turism. A spus: „E frumos, ne place, aş mai veni”. Ce vă place? Orheiul Vechi. „Sunt atât de impresionat de biserica din piatră. Ca turist sunt foarte impresionat”. Ok, ok, şi, şi??? Şi mai ce? M-a privit o secundă şi n-a spus nimic. Am întrebat: ce e rău? E bine. Mâncarea e foarte bună. „Însă, culmea, cu un trafic aproape la fel de oribil ca în Tokyo.” Şi da, nu o să credeţi, dar Hitoshi a spus că oraşul Chişinău e curat!

N-am îndrăznit să întreb mai multe, n-am vrut să pară că o contrazic pe Mami Miyata, care mi-a spus că îi plac moldovenii fiindcă sunt foarte relaxaţi şi zâmbesc mereu. Aşa că a urmat Shinsaku Mano, destul de nehotărât, parcă cumva intimidat şi, fiind foarte tânăr, a susţinut din primul alineat că îi plac vinotecile Moldovei. Nu m-am dat bătută doar cu Cricova şi Mileştii Mici, trebuie să mai fie ceva, aţi observat satele? „Da, casele au nişte simboluri specifice pe acoperiş. Sunt foarte diferite casele faţă de cele din Ucraina. Şi foarte frumoase.” Îmi era limpede nr. 44-45/iunie-iulie 2012


102

Tema nu mărului

Gâște le au sa lvat R o ma turis mul va salva Moldova?

ca lumina zilelor după ploaie că nu vrea să spună nimic negativ, aşa că am pus eu degetul pe rană, întrebându-l cum i s-au părut drumurile. „Da, da, drumurile sunt rele, mai rele decât în Azerbaidjan”. Ce altceva mai putem pune în fruntea turismului moldovenesc în afară de vin? Istoria Moldovei şi bisericile – a venit răspunsul.

Hiromi Yokoi mă privea discret de undeva de la jumătatea mesei. Am stat pe gânduri. Apoi am pândit-o şi cu un înclinat universal al mâinii am poftit-o să vină aproape. Era o femeie luminoasă, elegantă prin atitudine, n-aş putea spune dacă era îmbrăcată în alb sau în negru. Dar m-a impresionat. Nu aş putea spune dacă prin vocea melodioasă, ori prin atenţia la fiecare gest. S-a apropiat, mi-a întins mâna, s-a aşezat. Îşi alegea foarte atent cuvintele, în aşa fel încât incomodul şi des întâlnitul îîîîî lipsea.

Eram curioasă cum va puncta Hiromi plusurile şi minusurile Moldovei, fiindcă îmi dădeam seama că ea nu va menaja şi nici nu va exagera. Voia să ne spună, în termenii cei mai exacţi cu putinţă, părerea ei.

„Ţara voastră e frumoasă şi are un potenţial real pentru turism. Dar, din păcate, noi, până să venim aici, nu ştiam nimic despre Moldova. Cred că ar trebui să găsiţi modalităţi de a promova Moldova pe plan extern.” Eu am vrut să ştiu cum. Am întrebat de vin. „Vinul este competitiv. Dar, de exemplu, vinul georgian este renumit chiar şi în Japonia. Asta nu înseamnă că cel moldovenesc nu e bun, dar e mai puţin cunoscut. Promovaţi vinul şi mâncarea – a replicat zâmbind

Hiromi. Îmi place mult zona rurală a Moldovei. Casele de la ţară, oamenii cumsecade, bisericile. Şi asta nu o spun doar în numele meu, tot grupul nostru vorbeşte la fel. Ospitalitatea oamenilor de aici este reală, iar asta va conta pentru turiştii străini.” E normal, suntem atât de puţini, ne bucurăm de oaspeţi. În Tokyo câţi locuitori sunt? 12 milioane. „E bine în Tokyo, dar uneori vrem să schimbăm total atmosfera şi în Moldova putem face asta. E o ţară foarte diferită faţă de ceea ce cunoaştem noi.”

A urmat o discuţie plăcută despre Moldova şi Japonia. E interesant doar să ne gândim la o comparaţie. La ce ne-ar putea uni, la ce ne diferenţiază...

m-a uimit. La hotel, personalul era foarte drăguţ, dar pentru un hotel considerat foarte bun în Chişinău, ar trebui să existe mai multe exigenţe. I-am rugat să îmi trimită o carte poştală. Iar ei au spus că Japonia e prea departe şi ei nu îşi imaginează cât costă. Nu m-am supărat pe personalul hotelului, dar în alte ţări genul acesta de servicii ar trebui să existe. Şi a fost şi o întristare din cauză că ne cunoaştem atât de puţin. Ar trebui să ne cunoaştem mai mult.” Şi dacă tot ar trebui să ne cunoaştem mai mult, la despărţire Hiromo a adăugat: „Dacă ajungi în Tokyo, să mă anunţi”. Dacă voi merge cândva, îi voi scrie.

Aţi văzut statuia lui Lenin? Mai sunt? Înseamnă că oamenii îl iubesc. Nu toţi. Moldova e mică, dar direcţiile sunt multe. Unii încă îl iubesc, alţii deloc. Cum aşa? Noi suntem aici moldoveni sau români – după cum îi place fiecăruia să se numească, mai sunt găgăuzi, ruşi. Ah, asta e interesant pentru noi. Japonia este o insulă. Practic nu avem vecini sau minorităţi în procente semnificative. Deci, nu avem o societate interetnică. Avem, cumva, o unitate nativă, simbolizată cel mai bine de împăratul nostru. Unitatea se observă şi din afară. Eu sunt sincer impresionată de rapiditatea cu care v-aţi revenit după nefericitul cutremur de anul trecut. Nouă ni se pare că e uşor. Suntem uniţi, ne ajutăm. Nu contează opţiunile politice, când apare o problemă, ne susţinem.

Tatiana Lazăr, de la TATRAbis, s-a ocupat de grup, aşa că am povestit şi cu ea. A invitat într-o seară pe cineva de la Ministerul Turismului să vină şi să răspundă la întrebările grupului de jurnalişti japonezi. A dus grupul la Mileştii Mici, la Cricova, Orhei. Şi ea crede că ei se vor întoarce pentru diferenţa dintre Moldova şi Japonia. „Călcau pe cimbru de câmp şi erau impresionaţi. Ei se bucură de orice. Noi pierdem bucuriile mărunte din vedere. Din păcate, a mai adăugat Tatiana, nu toţi luptă pentru promovarea turismului în Moldova. Uite, la Mileştii Mici vinul era de proastă calitate, deservirea la fel şi mai ales că ne-am trezit daţi afară pe motiv că urma un alt grup. De parcă eram la rând la salam. Probabil Moldova se va ridica prin producătorii mai mici, care au devenit mult mai atenţi”.

Şi acum puncte slabe: „Şoselele sunt foarte rele! Aici trebuie muncit. Şi mai este o poveste care

Şi, da, revin eu la final, nu e glumă, cele mai multe puncte le-au obţinut moldovenii şi vinul.


103

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


104

Tema nu mărului

Gâște le au sa lvat R o ma turis mul va salva Moldova?

T e x t d e c o r n e l i a am ă r â t u

SVETLANA LAZĂR:

Trebuie să găsim punkt-ul sănătos dintre nihilismul absolut și optimismul bolnav... Ne cramponăm, de obicei, de Cricova, ȚIpova sau Orheiul Vechi, fără să mai încercăm măcar să descoperim alte americi, care se află chiar sub mâna noastră. Suntem absolut siguri că nu mai e nimic de văzut, de pipăit şi de admirat. Oftăm cu gândul la locuri îndepărtate sau ne înduioşăm de la orice pietricică dintr-un sătuc franțuzesc sau unguresc... Cum să trecem dincolo de acest Triunghi al Bermudelor, în care rătăcim fără drept de apel şi cum să privim cu alţi ochi la ţara în care am făcut ochi, am întrebat-o pe Svetlana Lazăr, preşedintele "ANTREC- Moldova"

Mai întâi trebuie să sădești pomul și doar pe urmă să culegi sau să smulgi, după caz, roadele de pe el... Una dintre cele mai mari concentrații de lucruri și locuri „de văzut” sunt în raionul Glodeni. Dar rar chișinăuian se ostenește să ajungă acolo, dacă nu e originar din zonă. Prima pe listă ar fi „Suta de movile”. De fapt, ele sunt cam 3500. Nici nu se cunoaște exact numărul lor, pentru că, pe parcursul timpului, mulți țărani au trecut cu plugul peste ele. Cea mai mare, Movila Țiganului, are 40 de metri și forma unei jumătăți de ou. Sunt foarte aproape una de alta şi merg în paralel cu albia râului Prut. Una din ipoteze ar fi că au apărut în locurile unde s-au mișcat plăcile tectonice. Sunt și ipoteze mistice, astrologice, de care vreți...

A făcut bulbuci pământul... Tot acolo este Lacul la Fontal, supranumit și Țara Bâtlanilor, spațiul unde egretele își cresc puii. Sunt în jur de o mie, și e bine de mers vara, pentru că vezi tot ritualul de hrănire a puilor, poţi observa cum învață să zboare etc. Tot acolo, dacă ai noroc, poți vedea cerbul nobil, pisica sălbatică, vidra sau nutria europeană. Mai avem Peștera Cheile Butești, apropo, unde a fost găsit scheletul de mamut care se află azi în Muzeul de Etnografie. O parte din ea s-a surpat și a rămas ca o grotă, dar oricum e extrem de impresionantă. Pasionații de plante pot găsi aici specii foarte rare, multe dintre ele sunt înscrise în Cartea Roșie. Nu departe este și Stânca Mare de

la Cobani, unde găsim mărturii ale celei mai vechi localități atestate în Moldova, din 1374, iar stânca (ce-i uimitor, pe aceasta, oricât de mare ar fi arșița, e întotdeauna umed) face parte din Lanțul Coralier similar cu cel de la malurile Australiei, numai că acolo e sub apă, aici – deasupra. Avem Pădurea Domnească, care e o rămășiță a pădurii de luncă europeană. Grație faptului că a fost zonă de protecție, de frontieră, nu s-au defrișat și s-au păstrat stejari de 35-40 metri înălțime, cu un trunchi pe care nu-l pot cuprinde nici 6 oameni. Sunt și niște pensiuni foarte faine în preajmă, poți locui în aceeași casă cu gospodarii, cu toate repercusiunile de rigoare – mese întinse, vinuri, țuică...


105

Ce remarcă străinii, în afară de drumurile proaste și veceurile din fundul grădinii? Sincera ospitalitate.

Mda, n-avem cum fugi de clișee. Eterna noastră ospitalitate generată de multe ori de complexul de inferioritate în fața străinilor. Am întâlnit oameni ospitalieri în foarte multe părți ale lumii.

din Tabăra, broderii, obiecte care au aparținut boierilor sau țăranilor din zonă... Tot acolo este un popas foarte drăguț, unde se mănâncă bine și ieftin, iar noi, când avem ocazia, organizăm concerte, spectacole în aer liber, pentru că din acel sat este și câștigătoarea Crizantemei de Argint, Raisa Bârnaz, care cântă de topește inima oricui.

Vă cred, în zonele unde există turism rural sau cultural, există și ospitalitate, dar acolo e ospitalitate școlită. La noi e sinceră.

Nu poți să faci operații fără să fii chirurg...

Ce localități mai recomandați în alte părți ale țării?

Cum se face că în ceea ce se numește pensiuni la noi e atâta kitsch, atâta lipsă de logică și atât de scump?

Satul Domulgeni. Orășenii îl cunosc, probabil, datorită faptului că 80 la sută din mezelurile din pieţele din capitală sunt produse acolo. Satul se află pe malul Răutului, locul e stâncos, foarte pitoresc, casele sunt aproape săpate în stânci. Localnicii le zic băști. Acum cei mai bogați, afumătorii, s-au mutat în partea nouă a satului, mai puțin stâncoasă, cu străzi pentru șase rânduri de mașini. Dar partea veche e de un pitoresc rar de tot. Mai ales când înflorește liliacul, peisajul se transformă într-un goblen adevărat, ca o lucrare de artă. La fel de frumoase sunt și celelalte 2 sate săpate în stânci – Țâra și

Roșietici.

Alt loc pe care n-aș vrea să-l trec cu vederea este satul Vatici, unde se află Mănăstirea Curchi. Avem acolo un entuziast care a făcut unul din primele muzee particulare din Moldova. Chiar în casa în care locuiește s-au filmat scene pentru câteva filme artistice care azi fac parte din Colecția de Aur a cinematografiei moldovenești. Îi zice Anton Nașcu. Muzeul despre care povesteam e într-o casă de 180 de ani, pe care a cumpărat-o și a restaurat-o cu grijă. A adus icoane de la mai multe mănăstiri, inclusiv de la mănăstirea

Problema constă în faptul că noi n-am avut niciodată mare logică în organizarea traiului cotidian, ne-am construit în cap niște clișee că anume asta ar vrea să vadă un străin.

Am fost anul trecut la o pensiune din Trebujeni și ceea ce am văzut m-a întristat. Cu tot entuziasmul artificial al stăpânei, care mi-a arătat Grădina Poetică de Trandafiri unde, de fapt, trandafiri nu erau, și agitația ei ineficientă, m-a șocat prin draperii turcești, cuverturi cu tigri, mușamale pe mese, veceuri ale căror uși nu se închid, planificate aiurea, copii culcați la podea, prețuri europene... Problema cea mai mare este necunoașterea domeniului din punct de vedere al afacerilor. Să fii ospitalier este mult, dar, totodată, prea puțin pentru ca să oferi servicii de calitate. Este un avantaj, dar nu este suficient. Or, proprietarii de pensiuni nici nu doresc să fie instruiți. „Da' ce-mi trebuie, eu și așa fac bani...” Asta-i toată filosofia. Noi am încercat să transformăm Orheiul Vechi într-un sat turistic. I-am dus pe proprietari în România, Polonia, în SUA, să vadă cum se organizează afacerea în țări cu tradiții, i-am ajutat, pe unii chiar i-am și finanțat... Lor li s-a urcat

la cap și nu mai vor să crească. Au început să aibă interese de cartel, să țină prețurile ridicate și au scăpat din vizor calitatea, tradițiile. Nu le putem pune condiții, pentru că e vorba totuși de proprietate privată, dar am încercat să-i convingem, de exemplu pe cei cu Casa din Luncă, să păstreze un stil autentic, am adus specialiști în arhitectură și etnografie, i-am consultat până în cel mai mic detaliu la amenajarea fiecărei camere, dar, când ne-au arătat opera, Varvara Buzilă mai n-a căzut în leșin - eternele perdele turcești, cuverturi cu tigri... Eu am avut putere, totuși, să întreb: cum așa? La care doamna, fiind profesoară de geografie, mi-a replicat: Eu nu sunt o țărancă, noi suntem gospodari și avem copii de însurat și măritat!

Nimic de adăugat, într-adevăr!

Nu poți să faci operații fără să fii chirurg, dar de ce să te bagi în turism dacă nu pricepi nimic? În general, suntem presați ca într-un ierbar de două opinii diametral opuse: noi suntem gata de turism rural de când ne-am născut: intră în beci la fiecare și te servește și din butoiul din fund, ei și ce dacă veceul e în fundul grădinii? D-apoi așa e tradiția locului. Ei nu știu că noi și în secolul 15 am avut veceuri în casă. Memoria noastră se extinde până la bunici. A doua opinie este că noi n-avem nimic, ce să le arătăm? Drumurile și veceurile din fundul grădinii? Și noi trebuie să găsim punctul sănătos dintre acest nihilism absolut și optimismul bolnav. Am încercat să obținem facilități fiscale pentru dezvoltarea turismului, am realizat chiar un proiect de lege împreună cu cei de la PNUD, dar a fost blocat la Ministerul Finanțelor. În pofida argumentului sănătos că mai întâi trebuie să sădești pomul și doar pe urmă culegi sau să smulgi, după caz, roadele de pe el. nr. 44-45/iunie-iulie 2012


106

CAsoaia Printului ,

A

m mers mult, pe un drum care sugera că a fost netezit, deși numai neted nu era. Dealuri vălurite, ca o pânză verde scuturată în vânt, nicio mașină. Pustiu. Mergem spre satul Viscri, la vreo 75 de kilometri de Brașov, spre Sighișoara. Am vrut să vedem achiziția Prințului Charles. La intrarea în sat, niște nemți zdraveni fac pipi, probabil pregătindu-se pentru următoarea doză de bere. Copii, găini, câte o țigancă vânzând papuci de pâslă sau pălării pentru saună. Biserica evanghelică, cu zid de cetate, cărare de caldarâm și un imens parc împrejur. Și o babă agitată care strigă în nemțește că se închide și scoate turiștii afară. Ne cerem voie să vedem cu un ochi. Noroc de tânăra generație care știe nemțește. Baba se înmoaie două secunde, apoi se

pune iar pe strigat. Niște englezi bătrâni ies oarecum amuzați, oarecum rușinați. Alți englezi sunt întorși de la ușă înapoi. Mai apoi înțelegem. Baba are pauză de masă. Timpul s-a oprit în loc. Are și el pauză de masă, în Viscri - de vreo două sute de ani, de când aici nu s-a schimbat nimic. În afară de faptul că prințul Charles are casă în sat. O căutăm. N-o găsim. Niște copii ne îndrumă: casa cu stegulețe. Credem, naivi, că sunt drapelele României și Marii Britanii. Nu le găsim. Mai întrebăm. Căsoaia prințului? Uite-o acolo, unde-s găinile în față. Și tocmai fotografiasem găinile! Localnicii nu înțeleg ce-i trebuie unui prinț un sarai, când are atâtea castele. Ceilalți însă, își dau seama că numele lui a fost cel care i-a adus pe cei vreo douăzeci de inși care umblă acum prin sat, fotografiind în stânga și în dreapta, intrând în magazine, căutând curioși prinb curți. Apropo, nemții deja își beau noua (sau a noua?) bere la intrarea în mica dugheană. Fundația Eminescu, al cărei președinte este prințul, a restaurat case în circa 26 sate săsești din România, pe care le închiriază străinilor care vor să viziteze țara. Numărul de turiști din Anglia a crescut simțitor. Ca și sumele de bani lăsate în țară. E vreun deștept pe la noi care i-ar dărui lui Charles o căsoaie de la Morovaia, de exemplu?


107

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


108

Tema nu mărului

Gâște le au sa lvat R o ma turis mul va salva Moldova?

PeliSorul Chisinaului sau Visul lui CoNstandachi Prima

oară

l-am

întâlnit

pe

Dumitru

CoNstandachi după lansarea volumului lui Igor Isac, când am fost invitat la o discuție mai lejeră, mai puțin oficială, despre carte. De la Librăria din Centru am mers până la Ismail, ne-am apropiat de Gaudeamus, până

pe

stradela

Fierarilor.

Am

intrat

într-o curte și am avut impresia că-s într-o mănăstire. De fapt, eram în visul lui Dumitru Costandachi – o clădire uimitoare, sediu al Școlii de Arte și Meșteșuguri Meșterul Manole. În timp ce alții distrug, dumnealui construiește,

conservând

ornamentele

tradiționale.

sculptura Sigur

și am

revenit pe stradela Fierarilor, pentru a pune punkt uimirii mele.

T e x t d e A l e xa n d r u vak u l o v s k i / F o t o d e r o ma n r y b a l e o v  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md


109

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


110

Tema nu mărului

Gâște le au sa lvat R o ma turis mul va salva Moldova?

Domnule Costandachi, cum v-a venit ideea unei școli de meșteșugărit și cum ați început construitea acestui spațiu care conservă tradiția noastră populară? Prin ‘94, când mă aflam la o expoziție a meșterilor cioplitori în lemn, am observat că majoritatea meșterilor sunt de vârsta a treia și n-au discipoli. Atunci m-am întrebat, dacă mâine-poimâine marii și valoroșii noștri meșteri se duc, cum se vor transmite secretele și învățăturile lor? M-am gândit să fac o școală: dar ideea am copt-o, am măcinat-o vreo 2-3 ani, până i-am spus-o Lorinei Bălteanu, care pe atunci era la Fundația Soros. Am depus un proiect la Soros și l-am câștigat. Ăsta a fost punctul de pornire. Am umplut ograda cu

piatră, cărămidă, metal, lemn și am început. În august-septembrie 1998 am închegat prima grupă de elevi. Atunci și-a început activitatea Școala de Arte și Meșteșuguri Meșterul Manole. Inițial am avut 12 elevi, peste vreo lună 4 și-au strâns instrumentele și au plecat. Selecția s-a realizat de la sine. Școala a funcționat 9 ani, până-n 2007. Am vrut să fac o pauză pentru a o reporni cu o nouă forță. Din păcate, lucrurile nu au mers bine, dar nu am renunțat încă la școală. Cu ce se ocupă acum primii elevi? Și-au deschis ateliere... În total am educat peste 40 de elevi. Majoritatea se ocupă de meșteșugărit. La Meșterul Manole elevii veneau după clasa a IX-a. Învățau 2 ani, după care primeau un certificat ofi-


111

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


112

Tema nu mărului

Gâște le au sa lvat R o ma turis mul va salva Moldova?

Cât credeți că mai aveți până la finalizarea construcției școlii? În anul 2000 școala Meșterul Manole a fost înregistrată ca proiect internațional la expoziția mondială de la Hannover. Tot atunci am editat un album al școlii cu cele 4 direcții de activitate: prelucrarea artistică a lemnului, a pietrei, a lutului și a metalului. Mihai Clima a scris atunci că în 2007 Chișinăul va aveau un edificiu și un centru de lumină și cultură. Suntem în 2012 și cred că mi-ar mai trebui 5 ani să finalizez această idee, până va deveni un centru. Acum locuiesc aici cu familia: aici mi-e și atelierul, și casa,

cial că au terminat școala. Eu vin de la pictură, mai târziu am trecut la sculptura în lemn și la studierea artei populare. Un meșter bun ar trebui să posede și desenul, pictura, bazele compoziției artei decorative, istoria artelor, estetica, noțiuni de etnografie și folclor... Cursul a fost mai greu la început, dar după 2 ani copiii aveau cunoștințe bune, așa că mulți au intrat la facultăți. De unde vă vine pasiunea pentru artele populare? Unul din bunicii mei a fost și lemnar. Asistam la lucrul lui de mic. Îmi plăcea să stau la foc și să cioplesc lemnul cu cuțitul. Când eram mai trist – cântam la fluier. Până la urmă am ales calea artelor, în '72 am intrat la Școala de Pictură Repin, actualmente Liceul Plămădeală. Am studiat într-o grupă cu prietenul meu Igor Isac. Profesorul Aurel Guțu ne-a ajutat să ne dezvoltăm lucrurile bune din noi, ce aveam mai deosebit.

Am observat că folosiți doar ornamentele moldovenești, nu le amestecați cu cele străine... Majoritatea meșterilor din anii ‘90 făceau sculptură tradițională în volum, mai puțin era pus în practică ornamentul geometric... Am studiat la muzeu ornamentele și ce înseamnă ele. Am studiat și ce se întâmplă la vecini, dar pentru a-i ține departe.

și masa. Construcția este destul de dificilă, pentru că totul se face manual. Multă sculptură și cioplitură în piatră. Chiar de la început m-am gândit că mediul influențează formarea personalității copilului. Cum v-a venit ideea creării Galeriei Domnitorilor? Am avut multe discuții cu un prie-


113

ten arheolog, Vasile Haheu, despre daci, despre originile noastre. Când am văzut ce spațiu am, mi-am dat seama că în galerie încap doar 9 domnitori. Le-am făcut portretele în mozaic. Încă la expoziția de la Hannover luasem cu un mine un tron... Am avut atunci foarte multe propuneri pentru a rămâne acolo. N-am fost încântat, am venit înapoi pentru a-mi îndeplini visul. Galeria e deschisă, dar e una particulară. Au văzut-o mulți, însă nu a avut o deschidere oficială. Fiecare domnitor are câte un tron, din lemn de cireș, bogat ornamentat. Tronurile se deosebesc prin

stemele domnitorilor și după citatele istoricilor despre ei din spatele spetezei. Aveți în galerie și o replică a sabiei lui Ștefan cel Mare... Înainte de 2004, când Ștefan împlinea 500 de ani, am găsit un meșterfierar foarte bun, i-am dus schițele, dimensiunile, metalul. Timp de două luni mi-a executat replica spadei. E o replică fidelă. V-ați dori ca imobilul finalizat să fie un muzeu? Asta vor hotărî deja copiii mei. Dar mi-aș dori ca să rămână un centru de cultură și de turism. Voi amenaja la etaj o Casă Mare. Galeria Domnitorilor, precum și vinoteca, ar putea fi o atracție pentru turiști. Ar fi frumos să devin un exemplu și fiecare să încerce să-și amenajeze casa așa.

Vă mulțumesc mult și vă doresc să vă vedeți visul împlinit. O să fiți fericit atunci? Nu cred, eu sunt fericit pe parcursul muncii, al procesului. Deja mă gândesc la alte proiecte... Nu am de gând să-mi zidesc soția ca Meșterul Manole, dar pe mine am să mă zidesc.

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


114

Pu nkt mo ney

Vitalie Arvinte

Vacanță a la card Plăţile fără numerar, făcute în străinĂtate de pe cardurile emise în Moldova, au crescut exponenţial în ultimii ani. Dacă în 2009 vorbeam despre o sumă de 200 de milioane, în 2011 cifra depășește 780 de milioane de lei. Cardul devine un instrument care-ţi protejează banii, din mai multe puncte de vedere, atât acasă, cât şi în vacanţă sau delegaţie. Am discutat cu Vitalie Arvinte, şeful Departamentului Marketing, Comunicare şi Comunitate de la BCR Chişinău despre natura și impactul acestor evoluţii.

T e x t d e v i ta l i e c o n d r aț c h i / F o t o d e n ata m o r a r u

Dle Arvinte, cum explicați această creştere a volumului de tranzacţii şi de ce în Moldova tendinţa e tocmai inversă? Într-adevăr, dacă ne uităm la datele statistice oferite de Banca Naţională, ponderea plăţilor cu cardul către comercianţii de peste hotare este mai mare decât în Republica Moldova, cu toate că şi în interiorul ţării sesizăm semnalmentele unui trand în creştere. Dar tendinţele nu sunt aşa de evidente. Explicaţia ar fi că moldovenii îşi dau seama, aflându-se peste hotare, că realizând plăţi evită achitarea comisioanelor. În plus, acest sistem de plată este comod, din simpul motiv că nu trebuie să porţi mulţi bani în buzu-

nar și nu pierzi timpul cu schimbul valutar. Un alt factor determinant ține de conștientizarea faptului că peste hotare se aplică un comision de retragere, de aceea posesorii de carduri au învățat deja să-și calculeze banii. În Republica Moldova, în majoritatea cazurilor, retragerea de numerar în reţeaua de bancomate a băncii emitente este gratuită. Această gratuitate îi determină pe moldoveni să-şi retragă banii. Poate de aceea se întâmplă să vedem şi cozi la bancomate în ziua salariului. Dacă e să revenim la avantajele plăților cu cardul, trebuie să accentuăm faptul că, peste hotare, practic peste tot sunt terminale

POS, iar oamenii au făcut aproape reflex condiționat pentru comoditatea și rapiditatea acestui sistem de plăți. În Republica Moldova rețeaua unor astfel de terminale nu este atât de extinsă. Totodată, nu chiar toți vânzătorii știu să le utilizeze. Poate de aceea, uneori observăm sau chiar ne apucă nervii la cozile care se formează în magazine. Vorbeam de comisioane pentru retragerea de cash peste hotare. BCR este membră a grupului ERSTE, care are o reţea extinsă de bancomate. Ce avantaje oferă clienților apartenenţa la această familie? Să luăm un caz simplu. Retragi 100 de euro de la bancomat, iar comisionul va fi de 3 euro. Or, în reţeaua


115

BCR/ERSTE de peste hotare, fie că te afli în Austria, în Serbia, în România, în Cehia, în Croaţia, în Ungaria sau în Slovacia, opt ţări în care suntem prezenţi, achiţi un comision de două ori mai mic - 1,5 euro. Această facilitate, un comision unic, o oferim clienţilor BCR Chişinău când se află peste hotare, dar şi atunci când sunt în Moldova şi retrag numerar din bancomatele BCR Chișinău. Peste hotare ERSTE are o reţea extinsă de bancomate. Accesibilitatea bancomatelor, de fapt, e un factor prioritar pentru confortul clienţilor... Care este oferta BCR Chişinău din acest punct de vedere? În Europa Centrală şi de Est avem cea mai extinsă reţea. În Republica Moldova avem 40 de bancomate, în cinci dintre cele mai importante oraşe ale țării. Cele mai multe sunt în Chişinău, dar avem și în Bălţi, în Sângerei, în Hânceşti şi în Făleşti.   Majoritatea cardurilor emise în Moldova sunt de debit, în cadrul unor proiecte salariale. BCR Chişinău oferă clienţilor săi şi posibilitatea de a se credita pe card? În ce condiţii? Acesta e specificul pieţei, într-adevăr. Majoritatea cardurilor emise de întreg sistemul bancar din Moldova sunt salariale. Avantajul principal al cardurilor salariale pentru angajator este cel de reducere a costurilor de casierie şi a costurilor de plată a salariilor, fiindcă în cazul plăţilor pe card se percepe un comision mai mic. Al doilea avantaj este că plata salariilor pe card constiuie şi un mijloc de stimulare pentru angajaţi, astfel fiind facilitat accesul la credite, în special overdraft pe card salarial, larg răspândite atât peste hotare, cât şi în Republica Moldova. Cât este mărimea unui credit overdraft ce poate fi obţinut pe un card BCR Chişinău? nr. 44-45/iunie-iulie 2012


116

Pu nkt mo ney

Vitalie Arv in te Vaca nță a la ca rd

Overdraft este o linie de credit pe care poţi s-o utilizezi pe parcursul valabilităţii acesteia. La noi, la BCR Chișinău, această perioadă este de doi ani, plafonul liniei de credit fiind de trei salarii lunare nete, dar nu mai mult de 30 de mii de lei pentru angajați și 60 de mii de lei pentru managerii de companii. Creditul poate fi utilizat atunci când se epuizează resursele proprii de pe cont şi acesta se achită automat atunci când se alimentează cardul. Nu se aplică niciun fel de comision, doar o dobândă la soldul creditului, care, la fel, se achită automat, fără a trebui să mai faci un drum la bancă... În plus, dobânda aferentă creditului se calculează pentru suma efectiv utilizată și nu pentru toată linia de credit. Dobânzile aplicate sunt aceleaşi ca şi la creditele de consum fără gaj. E important de remarcat faptul că pentru accesarea unui overdraft se solicită un pachet minim de documente, care se prezintă de către angajator: copia buletinului de identitate și cererea de credit din partea angajatorului cu care banca a încheiat o convenție privind plata salariilor pe card. Ce facilități oferă plata cu cardul? Oferirea de bonusuri și discounturi este o practică deja. În România, pe lângă faptul că avem aceste discounturi, oferim şi carduri cobranded cu anumite organizaţii. În Republica Moldova, am lansat de curând cardurile cu cip, o tehnologie nouă, larg aplicată în lume, care oferă o siguranţă mai mare și permite oferirea de bonusuri. Pe lângă bandă magnetică şi cod-PIN, cipul se bazează pe o tehnologie modernă de securizare, de aceea clonarea acestuia este practic imposibilă. Din 2010 acceptăm în reţeaua noastră

de bancomate carduri cu cip şi acum suntem în proces de lansare a cardurilor cu cip proprii. E clar că prin implementarea tehnologiei de acest gen, nu doar la partea de acceptare, dar şi la partea de emitere, putem oferi mai multe facilități clienților noștri.

Ce alte servicii pot fi achitate prin cardul

Ce recomandări ați oferi posesorilor de carduri bancare, penru ca vacanța lor să fie una lipsită de griji? În primul rând, trebuie să fie atenți la comisioanele aplicate la retragerea de numerar în ţările unde merg, ca să evite anumite surprize neplăcute. În al doilea rând, să prefere plăţile cu cardul pentru a evita comisioanele. În majoritatea ţărilor din Europa şi în Turcia poţi să achiţi oriunde, chiar şi la comercianţipersoane fizice. Regulile generale de utilizare a cardului spun că la introducerea codului-PIN să fie limitată vizibilitatea ecranului de la bancomat, să nu ținem codul-PIN în acelaşi loc cu cardul şi să avem întotdeauna datele de contact ale serviciului suport clienți, astfel încât la pierderea cardului, să-l putem bloca imediat.

comerţ electronic sau pentru a face

Ce credite oferă BCR Chișinău pentru odihnă și la ce dobânzi? BCR Chişinău oferă credite fără gaj pentru nevoi personale de până la 30 de mii de lei, pe un termen de doi ani. E nevoie doar de certificatul de salariu, copia cărţii de muncă, cea a buletinului de identitate, deci un set minim de documente. Creditul poţi să-l utilizezi la discreţie. Cei care au card salarial, dar încă nu au un credit overdraft, pot apela la BCR acum, înainte de vacanţă, pentru a avea posibilitatea de a utiliza acest serviciu la necesitate.

este nu doar o modă, ci şi o nece-

BCR Chişinău? Peste tot unde este afişat semnul Mastercard/VISA. Am lansat recent emiterea cardurilor VISA. În al doilea rând, cardul este util atunci când faci plăţi online, pentru a-ți cumpăra ceva în sistemul de rezervări la hotel și a plăti pentru bilete. Or, în acest caz, folosirea cardului îţi oferă avantajul unor reduceri substanţiale. Mărturisesc din experienţă proprie, am beneficiat de reduceri foarte bune la hoteluri în Europa, atunci când am achitat cu cardul. Faptul că suntem parte a unei instituţii financiare internaţionale este, iarăşi, un avantaj. Câte carduri a emis BCR Chişinău şi care sunt planurile dvs. de perspectivă? Pot să spun că numărul de carduri emise de BCR Chişinău s-a dublat în ultimii doi ani de zile. Avem peste 8 mii de carduri, dar ne propunem pentru acest an să lărgim familia BCR şi să atragem cât mai mulţi utilizatori care înţeleg că un card sitate. A face banking înseamnă şi a avea un card. În plus, am început emiterea cardurilor cu cip, iar acum planificăm lansarea serviciului internet banking pentru persoane fizice. Astfel, clienţii vor avea posibilitatea să facă toate tipurile de plăți în regim online, utilizând cardul care e legat de un anumit cont. Toate, având la dispoziție un sistem securizat, comod şi disponibil din orice colţ al lumii, 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână.


117

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


118

Pu nkt profi

rubrică susținută de

Georgette

fabricanta de siluete


119

În fiecare an, la începutul verii, asistăm la același spectacol înălțător cu nume Vizionare. Nu este vorba de Spirit Vizionar (deși n-ar strica), e vorba de Marele Examen al câtorva zeci de viitori designeri vestimentari care vor expune pe trupuri zvelte de colegi sau, în cazul în care au bani mai mulți, de modele, cele 5-6 rezultate ale câtorva nopți de nesomn (cine e nebun să lucreze din timp, punctat și sistematic?), de cele mai multe ori futuriste și având amprenta prea adânc imprimată a viziunii, manierei sau frustrării profesorului pe care l-au avut. zeci de designeri condamnați (cărora părinții leau plătit contractul), care știu că sunt condamnați și care savurează oarecum această STare în eterna (deși tânăra) lor jale de sine: „nu avem piață de modă aici, nu avem fashion. nu avem industrie, cine are nevoie de artiștii geniali care suntem? Etc., etc., și tot etc. Ulterior, mai au o zvâcniredouă și, resemnați sau cu tânga în suflet și cu ochii pe fashion tv, intră în rândurile sufocante ale celorlalte meserii. Sau se resemnează, își strâng aripile și coboară de pe piedestalul creatorilor pe fundamentul gri, dar lat și stabil al tehnologilor.

T e x t d e c l e o p a t r a i z ma n / F o t o d e A n a g o d z i n a  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


120

Pu nkt profi

rubrică susținută de

"Profesorii noștri sunt foarte siguri că fac foarte bine ceea ce fac, dar dacă le-aș pune în față o stofă și i-aș întreba cu ce ac se coase, n-ar ști. Sunt artiști și educă artiști! Ba bine că nu! Deja în anul al doilea trebuie să știi pentru cine lucrezi, cine e consumatorul produsului tău și să poți deduce prețul acestui produs. Un prieten italian zicea: „Haina e frumoasă atunci când e vândută”. Poți să faci teorii despre artă până leșini, dar dacă nu vinzi... Aici nici profesorii nu conștientizează că produsul costă bani. Dacă o rochie costă o sută de euro (cifra preferată a moldovenilor), o mie de exemplare, adică o partidă, fac o sută de mii de euro. Asta nu e o glumă, ci e o investiție. Și acești bani, de regulă, nu-i are designerul, ci investitorul. Care are investment și returnig of investment, în rest – nu-l interesează nimic, măcar dă-te de-a dura." Stăm în birouașul strâmt pe care Georgeta Mir îl împarte cu încă două fete, care vin val-vârtej cu vreun metru în gât sau cu hârtii, sau cu listele pentru salariu, și trebuie să te strecori printre vrafurile de hârtii, mostrele de stofe, prototipuri de rochii atârnate de cuiere. Când se deschide vreun dulap, de acolo nărăvesc să cadă alte și alte mostre de stofe. După ușă țipă una la alta trei fete care, de altfel, se află foarte aproape una de alta. „Așa e întotdeauna - zâmbește Georgeta, se ceartă ca la ușa cortului”. „Zi-le, te rog, îi spuse la fel de calmă fetei cu metrul în gât, să se certe în altă parte”. Vocile se îndepărtară, lipăind din târlici. Fata asta, cu trăsăturile ei de actriță bollywoodiană, cu forme moi și blajine și voce extrem de calmă, are deja vreo sută și ceva de angajați. Intrăm pe rând în secția


121

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


122

Pu nkt profi

rubrică susținută de

de croiuri, cu cuțitele alea verticale ca niște lănci, care taie 60 de stofe dintr-o dată, în secția de producere, unde bâzâie preocupate zeci de mașini cu mosorelele lor atârnate deasupra capului, la împachetare... Avea 17 ani și vroia în Italia. Să facă design. Părinții (tatăl - ex-student din Bangladesh, mama - ex-studentă moldoveancă) au zis: „Bine, dar nu în Italia, ci la Londra”. Argumentul? Ar fi Londra o mai importantă capitală a modei? Nu. Pur și simplu aveau prieteni acolo. Acești prieteni nu pricepeau în modă, de aceea au dus-o pe Oxford street, la London College of Fashion care, ulterior a aflat ea, este una dintre cele mai bune școli de modă din lume. Prima jumătate de an a bocit-o, de rând cu alți copii din Polonia sau Coreea, care au un

sistem de învățământ similar cu al nostru. S-a speriat de libertatea care li se oferea, „te pierzi și nu știi ce e corect și ce e greșit, ce e alb și ce e negru...”. Apoi a înțeles un lucru simplu și totul i s-a luminat în creier. În Marea Britanie, inclusiv în colegiul lor, dacă vrei să înveți, dacă vrei să cunoști, te ajută toți – începând cu profesorii și terminând cu personalul tehnic. Toți te susțin și vor ca tu să devii mai bun. Dacă nu te interesează acest lucru, pur și simplu îți dau pace. Sunt o grămadă de instituții de genul acesta în Anglia – pentru cei care vor pur și simplu să arate o diplomă englezească în patria lor. Eu nu sunt cea mai creativă persoană din lume și vroiam să știu totul după reguli, începând de la game și terminând cu haute couture-ul.

După trei ani, aveam ocazia sau să rămân în colegiul meu sau să merg la Saint Martin's, care ține și el de universitatea noastră, dar se fixează mai mult pe creativitate. Acolo au învățat Galiano, McQueen, un colegiu unde nebunia creativă e la cote maxime și un om normal ca mine, fără doza aia de crazy, n-ar fi rezistat. De asta am preferat să rămân în colegiul meu, unde ne pregăteau pentru industria reală. A făcut un stagiu la o veche casă de modă englezească, Bellville Sasoon, întâi în departamentul de pret-a-porter, apoi în haute couture. Nu te puteai apropia fără tremur de broderia rochiilor alea care costau cât o mașină. Avea un blocknotes negru în care-și nota tot ce vedea. Începând de la tehnologii, felul de organizare a muncii și


123

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


124

Pu nkt profi

rubrică susținută de

până la felul cum se fac prețurile. Apoi s-a întors în Moldova, cu tot cu blocknotesul negru și cu ideea de a-și face un atelier propriu. Părinții s-au mobilizat, au luat credite și, în ceva timp, a deschis ușa primului atelier cu 30 de mașini de cusut. Alt tremur, alte emoții. Se va descurca? Dormea nopțile pe mesele de croit. A vărsat lacrimi sărate pe stofe de mătase. Dar a pornit. Primul client a fost Max Mara. Care (știați?) au și sediu aici, produc la mai multe fabrici din Moldova - Tricon, Brioimpex, Scop de la Ceadâr-lunga, fabrica de la Comrat. Au avut un consultant permanent din Olanda, care le-a explicat totul ca la școală, pas cu pas. Inițial, orice greșeală îi părea catastrofă. Pământul i se surpa sub picioare și acele îi cădeau din

mână. Acum e calmă. Coase pentru Max&Co, Penny Black, Carven, firme franceze, belgiene, germane. Pe cuiere stau rânduite, ca niște berze adormite, bluze de mătase de culoarea laptelui, strălucind discret cu ochii unor paiete de culoarea aurului roz, rochii crem cu fermoare în părți pentru femei dinamice și picioare lungi, fâșâie celofanul ambalajelor, se lipesc etichetele, undeva pe coridoare țipă aceleași fete, sus s-a făcut coadă la ușa pe care scrie administrație – ziua de salariu, vin la probe femei pentru comenzi individuale... Linia ei proprie, de rochii pentru femei cu serviciu și cu exigențe, a făcut mare gălăgie prin establishmentul nostru chișinăuian. A creat dependență. Pentru că îți face silueta feminină. Uno. Pentru că

îți flatează talia. Duo. Pentru că, în pofida primelor două puncte, nu te asfixiază! Ba chiar te simți în libertate! Georgette promite să nu lase prea multe rochii de-ale ei în capitală, ca să nu-și smulgă clientele podoaba capilară întâlnindu-se la un dineu sau la un meeting de afaceri. Partea leului se duce la Moscova (să-și smulgă blonda podoabă capilară madamele din cel mai fițos oraș al lumii). Mai sunt locuri pe hartă unde sunt planificate grațioase desanturi de-ale Georgettei. Și avem toată încrederea. Apropo, cum vor fi oare vizionările din primăvara aceasta a zecilor de absolvenți de la design vestimentar? Oare de câte ori voi auzi cele două fraze magice: „Nu avem industria modei în Moldova” și „Statul n-are nevoie de noi”?..


125

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


126

Pu nkt profil

Liliana Enachi

Fără fanatism


127

Crede că nimic nu e dăunător în cantități normale. Nici zahărul. Nici iubirea. Numai că nimeni încă n-a găsit cântarul care

Foto: Eduard Bîzgu C o af u r ă & mak e u p : F e m i n i m D o m lo c aț i e : C r è m e d e l a C r è m e

să măsoare cu exactitate acea normalitate și să zică: iată, oameni, de aici puteți lua măsura și s-o purtați în buzunarul de la piept toată viața. Suntem nevoiți să pribluim, să improvizăm. Să ne dăm cu talerul în frunte. Ca să ne construim, pe cucuie și muci, propriul sistem de valori. Fără fanatism, dar cu emoție. Cum o fi asta? Am întrebat-o pe Liliana Enachi, specialistă în marketing, deci în construcția și deconstrucția miturilor.

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


128

Pu nkt profil

Lilian a Enac hi Fără fanatis m

Mi-a plăcut marketingul chiar atunci când făceam cu totul altceva. Adoram să mă învârt mereu prin departamentul lor, să învăț, să mă fac utilă. Prindeam ca un burete ideile, mișcările, trucurile... Am acumulat, am furat meserie vreun an, până am înțeles că vreau să fac anume acest lucru. Și când vrei ceva, și universul cooperează. Nu-mi plac limitele și nici oamenii limitați. Poate e o greșeală. Este întotdeauna loc să-ți desfășori fișa postului, pentru că de cele mai multe ori limitele amintesc un plan de scenariu, dar nu scenariul însuși. Îmi place să prind ideea și să o dezvolt, mura în gură este pentru leneși sau pentru cei care își măsoară fiecare milimetru de efort, crezând că vor face altă dată lucruri mari. Acum merge și așa. Altă dată nu există. Creierul se deprinde cu jumătățile de măsură și nu mai "prestează" ulterior. Deși sunt relativ nouă în meserie, piața s-a schimbat mult de la începutul carierei mele. Se dezvoltă tehnologiile, designerii au acces la mult mai multe resurse. Suntem în preajma unei mici revoluții în publicitate, animația și 3D-ul pe care ai noștri le consideră culmea inovației vor deveni în scurt timp ziua de ieri. Eu împart spoturile publicitare în trei categorii – cele cu subiect, cu istorie, cum ar fi BCR, Domnița, Fabula, care exploatează valorile familiei, prieteniei, viața activă sau cele care merg pe ideea de senzualitate, de dragoste, cum ar fi Corona. A doua, enervantă – cele care merg pe trivial, pe un IQ mai jos de nivelul mării și pe instincte localizate mai jos de ecuator: pozvoni i ia tebe dam - reduceri la o companie de turism. Mesajul e foarte explicit, chiar obscen. Ceea ce șochează și... se reține. E mai greu să explici ceea ce e în inimă decât în organele genitale. Consider că publicitățile astea sunt o urmare clară a buletinelor de știri și a tabloidelor. În a treia categorie intră căutările estetice: spoturile grafice și extrema glam etc. În interpretarea locală, cu albinuțe de plastilină sau cuburi de gheață pe corp... Rămân fidelă spoturilor care sunt ca muzica - au text și linie melodică, care să transmită energie pozitivă și valori. Ca să nu creștem o generație care „vrea să testeze prietena pe două luni”, ca cei de la SunTV. Chiar aș vrea să-i privesc în ochi pe realizatori. În ceea ce mă privește, n-aș fi fost de acord să-l fac, chiar dacă era vital pentru portofoliul meu. Învăț. Fac și greșeli, pentru că așa învăț. Nu vreau să mă ciocnesc de ele după 30. Cu cât mai mult și mai repede o să te lovești de toate gardurile, cu cât mai devreme ți-au dat peste față vreo doi prieteni, te-au fraierit de bani vreo zece oameni, cu atât mai repede ești pregătit pentru viață. Dacă ai să tărăgănezi asta pe 10 ani, atunci abia la 40 o să începi să faci bani.


129

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


130

Pu nkt profil

Lilian a Enac hi Fără fanatis m

Dar eu am noroc. Chiar dacă nu-mi place cuvântul acesta, dar altfel nu-mi explic existența atâtor oameni buni în jurul meu. Șefi, prieteni, familie – am parte de cei mai, cei mai, cei mai. Și sunt împăcată. Poate am și dușmani, dar eu nu-i văd. Soțul meu zice că e din cauză că mă pricep la oameni. În prietenie, cum înțeleg eu, trebuie să te dedici reciproc. Nu caut interesul. Nici avantajul. Fac gesturi. Dar dacă nu văd gesturi de răspuns, mă redirecționez, schimb prioritățile și relația se absoarbe de la sine. În prietenie există doar „noi”, nu există eu și tu. Îmi plac librăriile-cafenele sau cafenelele-librării, unde să poți să mergi la un ceai și să citești, să fie un loc pentru suflet. Vreau să scap de transportul public, de mutrele acre. Vreau să trăiesc într-un oraș unde lumea citește în troleibuz, iese dimineața la colț și-și ia cafeaua, trăiește în alt ritm, mai eficient, dar fără să alerge și să fie nervoasă. Eu am crescut la bunica cu ziarul adus de poștaș la poartă și aș vrea în continuare să-mi vină acasă sau să mi-l arunce poștașul pe iarbă, iar iarba să fie curată. N-am încercat niciodată să mă lipsesc de nimic. Nu accept extremele. Deviza mea este „Fără fanatism”. Abstinența produce efecte inverse: îți ocupă gândurile și emoțiile. Trăiește cu plăcere. Dacă ți-a venit să mănânci o bucată de carne la șapte seara, mănânc-o cu plăcere. Cu creierul relaxat, împăcat cu tine și caloriile se consumă mai ușor. Nu m-aș dezice de ciocolată și de înghețată. Și m-am bucurat când Mihaela Bilic a zis că cea din urmă nu îngrașă. Dar nu vreau să mă gândesc la asta cât încă nu există probleme. Așa și în cazul zahărului, nu pot să beau cafea fără zahăr, nu pot să-mi impun să beau ceva amar. Mai bine mai multă mișcare decât mai puțină plăcere. Un vis se realizează atunci când ești consecvent. Atunci când îmi formulez un scop, fixez și data, îmi anunț și familia, și cred cu sfințenie că dacă umblu la el, adică schimb imaginea sau termenii, îl deteriorez. Așa că visele mele se realizează cu exactitatea unui cronometru. Pentru că am muncit la ele.


131

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


132


133

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


134

Concept de Ana popenco / foto de roman rybaleov

u s k o v

4 / A4

r u s l a n


Majorității oamenilor nu le place ceea ce face guvernarea. Cred că în adâncurile sufletului nostru nouă ni se pare că ne-am descurca mai bine dacă am fi în locul lor. poanta este că și ei credeau la fel...


3 2 Și românofilii și rusofilii vor ca Moldova să fie o țară europeană prosperă și civilizată. Nu există contradicții mortale între ei. dragi cetățeni, fiți vigilenți, politicienii încearcă să ne ducă de nas în scopuri meschine


3

Oamenii construiesc sau repară case, fac profilaxie la mașini, cumpără huse pentru telefoanele lor și puțini dintre ei își dau seama că unicul și principalul obiect de care trebuie cu adevărat să aibă grijă este prorpriul corp.


138

Nu citesc cărți și nu privesc filme care s-au lansat anul acesta. mă apuc de ele după ce trec câțiva ani, doar dacă această carte sau acest film au rezistat în timp. Sunt atât de multe lucruri faine scrise și filmate, incât este total lipsit de sens și logică săți pierizi timpul cu fluviul acesta de spam efemer care crește continuu...


140


141

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


142

Pu nkt Nobel

Hemingway Femei, cărţi și gloanțe Sherwood Anderson a fost maestrul întregii generaţii. Dar la mijlocul secolului trecut Hemingway era scriitorul cel mai iubit. Era slab ca o fantomă. Şi avea o faţă chinuită. Dar lumea a vrut să-l păstreze în memorie pe un Hemingway care umbla cu un impermeabil ca Humphrey Bogart şi cu un zâmbet de Clark Gable. L-a iubit pe Shakespeare. Toate cărţile sale se reduc la o luptă ca o nesfârşită vânătoare, „unde până la urmă vânătorul e întotdeauna răpus”. „Mi-au dat premiul Nobel pentru că în Bătrânul şi marea nu există vorbe de ocară”, mărturisea el cu tristeţe.

T e x t d e gh e o r gh e e r i z a n u /  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md


143

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


144

Pu nkt Nobel

H em in gway Fe m ei, cărţi și g loa nțe

Agnes, prima iubire La sfârşitul lui aprilie 1918, Hemingway părăseşte redacţia ziarului Star pentru a pleca voluntar în cadrul Crucii Roşii americane la războiul din Europa. Se îmbarcă la New York pe vasul Chicago. Ajunge la Paris în ziua când are loc primul bombardament german. Peste două zile pleacă spre Milano. Culege răniţi. Conduce un Fiat în fiecare zi, care aduna răniţi. Colaborează cu articole la ziarul Ciao. Îl cunoaşte pe John Dos Passos, care avea atunci 21 de ani. Într-o scurtă permisie în Milano vizitează bordelul ofiţerilor italieni Villa Rosa. În noaptea de 8 iulie 1918, lângă Fossalta, în timp ce împărţea ciocolată soldaţilor italieni din primele linii, a fost lovit de fragmen-

tele unui proiectil de mortieră. Cu picioarele ciuruite, a luat în spate un rănit şi a pornit în căutare de ajutor. Peste ceva timp, o mitralieră i-a zdrobit genunchiul drept. S-a mai târât o sută de metri cu rănitul în spate. Până a leşinat. Cu puţine zile înainte de a împlini 19 ani a fost internat în spitalul Crucii Roşii din Milano. Medicii au încercat să-i scoată cele 227 de schije ce-i intraseră în picioare. La 21 iulie avea să scrie acasă cu mândrie că este primul american rănit în Italia. În spital o cunoaşte pe Agnes von Kurowsky, infirmieră. Încearcă să trăiască cu ea: „Aş spune că va fi foarte amuzant să trăim împreună fără bani”. Ea va fi prototipul lui Catherine Barkley din Adio, arme! Hemingway îşi ucide personajul


145

la sfârşitul romanului. Unii critici cred că e o răzbunare. Agnes, care era cu şapte ani mai mare decât Hemingway, a fost prima mare dragoste a scriitorului. Ea a ştiut să facă această dragoste aproape platonică, conform obiceiului timpului: purta fotografia lui în buzunarul halatului, îi scria scrisori în fiecare seară. Dar în decembrie i-a spus că nu vrea să petreacă Crăciunul împreună. Hemingway a plecat în America. Între timp, Agnes l-a preferat pe locotenentul italian Domenico Caracciolo. Istoria literaturii nu are niciuna dintre scrisorile de dragoste ale lui Hemingway către Agnes. Italianul Caracciolo i-a cerut iubitei să ardă toate scrisorile americanului. Pentru Hemingway a fost o lovitură imensă. A făcut febră şi a stat zile întregi la pat. Disperarea şi groaza

şi-a înecat-o în alcool. Adevărata ei poveste, după cum mărturisea Hemingway în 1954, trecând prin Torino, este în O poveste foarte scurtă. Dar în mărturiile sale niciodată nu

se ştie unde e adevăr şi unde e ficţiune. Oricum, Agnes, la o scurtă perioadă de timp, îl părăseşte şi pe italian. Ironia sorţii e că Agnes, după ce s-a căsătorit, a trăit cincisprezece

h e m i n gway Î n z i u a n u n ț i i , 1 9 2 1

ani la câţiva kilometri distanţă de Hemingway, la Key West, fără ca să ştie unul de celălalt.

Hadley, prima soţie

e r n e s t ș i ha d l e y

În 1920 Hemingway avea 21 de ani şi era la Chicago. Acolo a cunoscut-o pe Hadley Richardson, de 28 de ani. Era genul de femeie care n-a fost aproape niciodată în romanele lui Hemingway, era „o fată serioasă”. S-au căsătorit la 3 septembrie 1921. Sherwood Andreson, care se întorsese de curând din Paris, îl îndeamnă să plece în Europa. I-a dat două scrisori de recomandare. nr. 44-45/iunie-iulie 2012


146

Pu nkt Nobel

H em in gway Fe m ei, cărţi și g loa nțe

Una pentru Gertrude Stein, având pe rue de Fleurus unul dintre cele mai celebre saloane literare. Şi a doua scrisoare era pentru Silvia Beach, care ţinea librăria cu plată în rate Shakespeare & Comp. în rue de L”Odeon. Hadley primise o moştenire. Astfel ea a reuşit să finanţeze călătoria la Paris. În 1922 Hemingway este trimis de Star la Congresul de Pace de la Lausanne. Acolo îl vede pe Mussolini. „I se vedea slăbiciunea după expresia gurii mereu crispate, imitată de toţi fasciştii în vârstă de 18 ani din Italia… Observaţi geniul pe care îl are de a îmbrăca idei mici în cuvinte mari… Priviţi-i cămaşa neagră şi ghetrele albe. Este ceva în neregulă, ceva de histrion la persoana care-şi pune ghetre albe la o cămaşă neagră”. Mussolini nu l-a iertat niciodată pentru acest articol.

Hemingway o roagă pe Hadley, care era la Paris, să-i pună manuscrisele şi să vină la Lausanne. La Gare de Lyon valiza cu manuscrise i-a fost furată. Acolo erau povestirile Sus în Michigan, Bătrânul meu, În afara anotimpului, care, în noiembrie 1923, au constituit primul volum – Trei povestiri şi zece poeme - de la Editura Contact. Ele au fost rescrise complet în decembrie 1922. Gertrude Stein i-a făcut cunoştinţă cu Picasso, Matisse, Cezanne. „Încearcă să scrii aşa cum pictează ei.” Hemingway recunoaşte într-o scrisoare vizând povestirea sa Marele fluviu cu două inimi: „O poveste la care am lucrat înainte de a mă duce în Spania, în care am încercat să descriu câmpia ca Cezanne… E lungă de o sută de pagini şi nu s-a întâmplat nimic şi

î n C u b a , 1 94 6

câmpia e splendidă şi am născocito eu pe de-a-ntregul”. Gertrude Stein îl îndeamnă să viziteze Spania. În iunie 1925 Hemingway vizitează pentru a patra oară Pamplona, sosind cu o săptămână înainte de 6 iulie, când are loc sărbătoarea San Fermin. Plănuia să pescuiască păstrăvi în râul din Burguete. Este însoţit de Hadley. După ei aveau să mai vină Bill Smith, Donald Ogden Stewart, Harold Loeb şi frumoasa Lady Duff Twydsen cu Pat Guthrie. Lady Duff, englezoiaca, s-a numit dezastrul acelei călătorii. Hadley considera că Hemingway îi acorda prea multă atenţie englezoaicei. Hemingway considera că tânărul toreador de 19 ani Antonio Ordonez îi acorda mai multă atenţie decât se cuvine lui Hadley. Se zice că Lady Duff n-a avut niciodată legături cu Hemingway. După cum se pare că n-a avut niciodată raporturi cu Harold Loeb, care a petrecut cu ea o săptămână pe plaja de la St. Jean de Luiz, mai înainte ca Hemingway şi ceilalţi să ajungă acolo. Dar acea călătorie a dat naştere romanului Soarele răsare, soarele apune (în versiunea englezească a apărut cu titlul Fiesta). A fost scris în două luni. La Madrid. Era primul său roman. Încheiat la 21 septembrie 1925. I-a citit manuscrisul lui Fitzgerald, care era deja într-o fază înaintată de alcoolism. Acesta i-a sugerat câteva omisiuni. Care au fost acceptate. Şi abia în 1981, într-o nouă ediţie, au fost restabilite. Hemingway era conştient de scandalul pe care-l va provoca romanul. Şi de succesul cărţii. Romanul a apărut la 22 octombrie 1926 şi în primele două luni s-au vândut


147

nr. 44-45/iunie-iulie 2012

ĂŽn finca vigia, cuba


148

Pu nkt Nobel

H em in gway Fe m ei, cărţi și g loa nțe

ernest și fidel

7000 de exemplare. Iar până la sfârşitul anului au fost 23 000 de exemplare vândute. Iar mottoul„Sunteţi o generaţie pierdută! (Gertudre Stein, într-o discuţie)” l-a făcut exponentul unei

întregi generaţii. Scandalul mediatic a fost imens. Cei care s-au recunoscut în personajele romanului au făcut să circule fraza despre „şase personaje cu revolverul în mână în căutarea

autorului”. Situaţia a devenit şi mai delicată când în Jake Barnes unii au vrut să-l vadă pe Hemingway şi au început zvonurile despre impotenţa sexuală a scriitorului. În viaţa lui Hemingway s-a terminat perioada din Sărbătoarea de neuitat. Şi au început vremurile ca în „După aia au sosit bogaţii…” Prietena lui Loeb, Kitty Connell, i le prezentase în 1925 lui Hemingway pe Pauline şi pe Virginia Pfeifer. Pauline era redactor pentru Vogue. Elegantă şi bogată, pusese ochii pe Hemingway. Pauline şi-a desfăşurat arta adulaţiei direct în faţa lui Hadley. Găsim la Hemingway: „Dacă doi s-au îndrăgostit unul de altul, atunci aceasta nu se va încheia cu bine”. Divorţează de Hadley în 1927:


149

„Vina a fost numai a mea… Eu nu-i păstrez decât dragoste, admiraţie şi respect. Nu voi înceta niciodată să-i iubesc pe Hadley şi pe Bumby (feciorul său) şi să le port de grijă”. Şi aşa a fost.

Pauline, a doua soţie Remuşcarea pentru divorţul de Hadley îi provocase probleme sexuale. Bea zadarnic, zile şi zile, pahare de sânge de viţel. Virginia Woolf îl acuză într-o recenzie că este prea conştient de sexualitatea sa în povestirea Bărbaţi fără femei. Se căsătoreşte la Paris. La 10 mai 1927. Mireasa primise o moştenire bogată. Familia ei se temea că succesul financiar al scriitorului va mai aştepta mult. Lucrează la al doilea roman: Jimmy Breen. Care nu va fi terminat niciodată. Îl abandonează pentru o povestire, „dar care merge înainte foarte bine”. Avea să fie Adio, arme!. La 23 august 1928 constata: „În sfârşit, am terminat cartea asta blestemată!” O cunoaşte pe Jane Mason, femeie puternică şi frumoasă, protagonista din povestirea Scurta viaţă fericită a lui Francis Macomber. Despărţirea de Jane şi noua apropiere de Pauline, care, între timp, îi născuse doi copii, se datorează doctorului Lawrence Kubie, psihanalistul lui Jane. Acesta constată într-un articol că pentru eroii lui Hemingway femeile au doar aspecte negative. Afecţiunea adevărată are loc între bărbaţii tineri şi cei în vârstă. De acolo a pornit zvonul despre homosexualitatea lui Hemingway.

Martha, a treia soţie S-au cunoscut în 1936. Martha Gellhorn era deja o jurnalistă celebră şi implicată în mediile politice ale lumii. Războiul i-a apropiat. Mai ales cel civil. Din Spania. Şi tot războiul i-a despărţit. În 1944. Călătoria de nuntă, după căsătoria din 1940, au făcut-o în China. Ca reporteri de război. Divorţul de Pauline a fost dureros. Prin judecată. Şi scandalos. Ceea ce-l face pe Hemingway să-i scrie unui prieten: „Sfatul meu: să te căsătoreşti cât mai rar şi să nu te căsătoreşti niciodată cu o curvă bogată”. În 1939 a început să scrie Pentru cine bat clopotele. Lucra cu ambiţia de a-i demonstra lui Pauline că această carte, scrisă lângă Martha, este mai bună decât cele scrise lângă ea.

Avea să fie cea mai bună carte a sa. Hemingway era iritat de devotamentul faţă de profesie al Marthei: „Eu vreau să am soţie, dar nu un soldat necunoscut”.

la bordul bărcii pilar , 1935

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


150

Pu nkt Nobel

H em in gway Fe m ei, cărţi și g loa nțe

Mary, a patra soţie A cunoscut-o la Londra. În toamna lui 1944. Mary Welsh, ziaristă pentru Time şi Life, lua masa cu Irving Show într-un restaurant frecventat de ziariştii de război. Seara, după masă, Hemingway i-a spus: „Mary, războiul ne va despărţi. Dar ţine minte, te rog, eu vreau să mă căsătoresc cu tine”. După război, în iunie 1945, Mary s-a dus la Chicago ca să-şi termine divorţul. Hemingway a fost obligat să stea neîntrerupt şase luni în Cuba. Ca să-şi încheie şi el divorţul. Cuba

H e m i n gway l a p am p l o n a

a fost aleasă de Hemingway şi pentru facilităţile fiscale. La un moment dat Hemingway s-a pomenit că 70 la sută din onorariile primite era obligat să le achite ca impozite statului american. Cu Mary s-a căsătorit la 14 martie 1946. În iunie 1948 Hemingway, supărat pe neînţelegerea criticilor, refuză să devină membru al Academiei Americane de Arte şi Literatură. Preferă o partidă de pescuit. La 10 ianuarie 1949 în Life apare un lung articol despre scriitor, semnat

de criticul literar Malcolm Cowley. A rămas unul dintre cele mai bune texte despre el. Organizează o croazieră cu ocazia împlinirii celor 49 de ani. Împreună cu fiii şi Mary era şi Manolito, fiul proprietarului unei cafenele din Cojimar. Avea să fie băiatul din Bătrânul şi marea. După călătoria în Europa, unde o cunoaşte pe tânăra baroană Adriana Ivanicich, care avea să devină protagonista Renatei din Dincolo de fluviu şi printre copaci, este marcat de moartea Paulinei în 1951. Este agasat de numeroşii biografi

şi apariţia biografiilor neautorizate. Revista Life îi propune să publice integral într-un singur număr Bătrânul şi marea. Era o experienţă neîntâlnită. Life trimite în Cuba fotograful. Este fotografiat satul lui Cojimar. Anselmo Hernandez, un pescar de 80 de ani, este fotografiat ca prototip. Noel Sickles urma să ilustreze romanul. Life a împrăştiat 600 de exemplare în şpalturi. Ca preapariţie. William Faulkner scrie o recenzie a cărţii pentru New York Times Book Review. Şi această recenzie, ca şi textul din 1947 al lui Faulkner, îl supără pe Hemingway: „Atunci m-a făcut laş, acum m-a făcut şi câine”. A fost mai degrabă o exprimare nereuşită într-o frază faulkneriană, adică foarte lungă. Life a apărut cu Bătrânul şi marea la 1 septembrie 1952. În 48 de ore s-au vândut aproape 5,5 milioane de exemplare. Peste o săptămână avea să apară în volum separat. „Nu există în ea nici un fel de simbolism. Marea este marea. Bătrânul este bătrânul. Băiatul este un băiat şi peştele un peşte… Tot simbolismul de care vorbeşte lumea e shit”. La 4 mai 1953 ia Premiul Pulitzer.


151

La 28 octombrie 1954 i se decernează Premiul Nobel. N-a fost în Suedia. Dar trimite un mesaj de mulţumire. Care se încheie cu: „Am vorbit prea mult pentru un scriitor. Un scriitor trebuie să scrie ceea ce vrea să spună şi nu să vorbească despre asta”. Din banii nobeliari îşi acoperă datoriile. Iar ultima mie de dolari, care i-a rămas, i-a trimis-o lui Ezra Pound, cel mai mare poet american al secolului XX, închis într-o casă de nebuni pentru învinuirea de

colaborare cu fasciştii. Pound a pus cecul într-o ramă. Şi nu l-a folosit niciodată. Apoi au fost clinicile. Persecuţiile FBI-ului. Cele adevărate şi cele imaginate de scriitor. Impotenţa. Imaginea tatălui, sinucis cu arma în 1928. Câteva tentative de a găsi armele, încuiate de Mary, în pivniţă. La 30 iunie, după o nouă internare, ajunge acasă. 1 iulie 1961 a fost o zi liniştită. Seara a cântat cu Mary „Tutti mi chiamano bionda…” În zorii zilei de 2 iulie 1961 şi-a zbu-

H e m i n gway ș i j e a n p a t c h e t t p o z â n d p e n t r u v o g u e

c u s o l daț i i r e p u b l i c a n i , î n r ă z b o i u l c i v i l s pa n i o l

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


152

Pu nkt Nobel

H em in gway Fe m ei, cărţi și g loa nțe

rat creierii cu două gloanţe dintr-o puşcă de vânătoare. S-a spus că e un accident. Oricum, preotul a sărit pasajul cu „Soarele răsare, soarele apune…” Peste vreo şase ani Mary avea să recunoască într-un interviu că Ernest Hemingway s-a sinucis. Titlul lui Marquez A trăi pentru a-mi povesti viaţa, de fapt, era titlul lui Hemingway.

Accidente, fracturi şi leziuni 8 iulie 1918. Frontul italian. Lovit de fragmentele unui proiectil de mortieră. 227 de schije. Genunchiul drept zdrelit de o mitralieră austriacă. Decembrie 1927. Crăciunul la Gstaad. O rană gravă la ochi, provocată de feciorul său. Este orbit pentru 15 zile. Martie 1928. Paris. I-a căzut în cap o lucarnă. I-a produs o rană care a trebuit să fie cusută în 9 puncte. Iunie 1942 – martie 1944. Pielea feţei a fost distrusă, fiind expusă soarelui din larg în timpul vânării submarinelor germane cu Pilar, făcând un cancer al pielii. Din această cauză a fost nevoit să-şi lase barbă. Mai 1944. Londra. A ieşit cu capul prin parbrizul unei maşini. Şi-a provocat o rană care a fost prinsă cu vreo 60 de copci. Şi o comoţie cerebrală. Toamna 1944. În apropierea Parisului. Împreună cu celebrul fotograf de la Life, Robert Capa, ducându-se cu motocicleta spre un avanpost al colonelului Lehman, au nimerit sub tirul mitralierelor germane. S-au aruncat jos şi Hemingway a intrat cu capul într-un zid. Comoţie cerebrală.

20 iunie 1945. Cuba. Ducândo pe Mary la aeroport a pierdut controlul maşinii şi şi-a lovit din nou capul de oglinda de bord, şi-a fracturat patru coaste, şi-a rănit grav genunchiul drept. 22 ianuarie 1954. Congo Belgian. Avionul cu care se plimbau, evitând un stol de ibişi, a agăţat firile telegrafice, fiind nevoit să aterizeze forţat lângă cascadele Murchison. Hemingway şi-a dislocat umărul drept. Au apărut primele necrologuri despre moartea scriitorului. Salvaţi de o şalupă, ajung la Butiaba. 23 ianuarie 1954. Congo Belgian. Butiaba. Riginald Cartwright, un pilot angajat pentru găsirea lor, se oferă să-i ducă la Entebbe. La decolare avionul ia foc. Pilotul sparge geamul şi o salvează pe Mary. Hemingway a fost nevoit să spargă o portieră cu capul. Ca să poată ieşi din avionul în flăcări. Peste câteva luni, după o radiografie în Europa, avea să fie diagnosticat: două coaste fracturate, deplasarea ficatului, strivirea unui rinichi, paralizia sfincterului, luxarea braţului şi umărului drept, fisurarea craniului, pierderea vederii şi auzului pe partea stângă. 13 februarie 1954. La sud de Mombasa. În aşteptarea începerii unei partide de pescuit, Hemingway s-a dus să stingă focul. A căzut în flăcări, provocându-şi arsuri de gradul doi şi trei.

Războaiele lui Hemingway Vara-toamna 1918. Primul Război Mondial. Pe frontul italian. În calitate de sanitar. Septembrie 1922. Războiul greco-turc. Jurnalist. S-a ales cu o invazie de păduchi.

16 martie – 9 mai 1937. Războiul civil din Spania. În calitate de jurnalist şi documentarist. Se declară antifascist. 14 august 1937 - ianuarie 1938. Războiul civil din Spania. Jurnalist. 19 martie 1938 – mai 1938. Războiul civil din Spania. Jurnalist. Noiembrie 1938. Războiul civil din Spania. Jurnalist. 27 ianuarie 1941 – mai 1941. Războiul din China. Jurnalist. Ia un interviu de trei ore cu generalul Cian Kai-Şi. Mai – octombrie 1942. Al Doilea Război Mondial. Conduce în Cuba reţeaua de spioni privaţi. Operaţie numită Crook Factory. Ca şi pisoiul său din Finca Vigia. Este învinuit de diletantism de FBI. Iunie 1942 – martie 1944. Al Doilea Război Mondial. Nava Pilar o transformă în navă de vânătoare antisubmarin. Învinuit de diletantism şi de cheltuieli nejustificate de buget de către FBI. 6 iunie 1944. Al Doilea Război Mondial. Prima încercare de a ateriza pe teritoriul francez, dar n-are permisiune de aterizare şi se întoarce la Londra. Iulie 1944. Al Doilea Război Mondial. Reuşeşte să aterizeze în Normandia. Stă o săptămână la Sherbourg. Revine în Londra. 18 iulie 1944 – 6 martie 1945. Al Doilea Război Mondial. S-a prezentat la una din diviziile lui George Patton. Jurnalist. Care s-a dus să „elibereze hotelul Ritz”. După eliberarea Parisului se întâlneşte la Ritz cu colonelul Andre Malraux şi sergentul Jerome D. Salinger.


153

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


154


POVESTEA PISICII RÂIOASE șiMORALA PINGUINULUI APOLODOR RADU BÂNZARU

155

Handbal, teatru, film, publicitate – cuvinte ce se leagă de soarta lui Radu Bânzaru. De handbal s-a lăsat din cauza unei fracturi. A plecat şi din teatru, din cauza sistemului

putred. Dar îl mai putem vedea în spectacolele Adei Milea, de care îl leagă o prietenie deja majoră – de 18 ani. Îl vedem în filme. Îl auzim în spoturi. Radu Bânzaru este acum şi portavoce a revistei Punkt. Pentru că ne onorează, pentru că ne place.

T e x t d e a l e xa n d r u vak u l o v s k i / f o t o d e n a t a m o r a r u  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


156

Vocea noastră

R ADU BÂNZARU POVESTE A PISICII RÂIOASE și M ORAL A PIN GUINULUI A POLODOR

mia de Teatru din Târgu-Mureş în 1994, plecasem deja la Naţionalul din Cluj-Napoca, la invitaţia lui Dorel Vişan, şi am revenit acasă la Balul Bobocilor, eveniment care în fiecare an umplea sala Academiei de Teatru până la refuz. Ada Milea tocmai „intrase la teatru”, la clasa profesorului meu, regretatul Cornel Popescu. Într-un fel se poate spune că Ada era „generaţia următoare”. Se obişnuia ca fiecare tânăr şi proaspăt student la actorie să prezinte un mic „moment artistic”, un monolog, o povestire, o poezie, toate având o durată medie de unuldouă minute, cu tot cu aplauzele aferente. Ei bine, Ada a cântat. Un cântec. Două. Trei. Şi lumea din sală aplauda şi mai cerea. Momentul Adei a durat 15-20 de minute, iar eu din sală mă întrebam: cine e fata asta cu atâta carismă şi ce naiba o să mai înveţe în „şcoala de măscărici”? Aşa că, iacă, ne ştim de 18 ani. Ada şi cu mine. Anul ăsta serbăm „majoratul” .

Nu am pretenţia să revină vremurile de mult apuse, atunci când nobilii, ducii şi capetele încoronate erau onoraţi să-şi mărite fiicele cu actori... V-aţi început cariera de actor cât se poate de academic – la Teatrele Naţionale din Târgu-Mureş şi Cluj. Cum aţi

Să înţeleg că Academia de Teatru vi se pare "şcoală de măscărici"? Când spun „şcoală de măscărici” e doar o formă de alint sau de-a „râsu-plânsu”. Într-o ţară ca România, unde cultura şi arta au fost, sunt şi vor fi Cenuşărese, lucrurile nu se pot schimba atât de uşor. Nu am pretenţia să revină vremurile de mult apuse, atunci când nobilii, ducii şi capetele încoronate erau onoraţi să-şi mărite fiicele

ajuns să jucaţi în spectacolele mai puţin clasice şi de-a

cu actori. Actorul sau artistul nu mai are nimic de făcut

dreptul nonconformiste ale Adei Milea?

decât să fie pătruns de profunda sa umilinţă în aştepta-

Răspunsul vine firesc. Pentru a fi parte dintr-un specta-

rea unor vremuri mai bune sau mai culturale...    

col, trebuie să ţi se propună chestia asta. Ada Milea a făcut lucrul ăsta, eu am acceptat cu o plăcere şi o bucurie nebună şi a ieşit ce a ieşit. Cântăm povestea pinguinului

Sunt plătit decent şi pot duce o viaţă liniştită şi lipsită de frustrări...

Apolodor de vreo 10 ani şi nu ne săturăm, şi publicul nu se plictiseşte. Mă bucur de fiecare dată când sunt împreună, pe scenă, cu Ada şi Dorina (Chiriac). Cât despre spectacolele Adei, ele nu sunt deloc nonconformiste

Bucureştiul e un oraş care te înghite dacă nu eşti suficient de hotărât. Cum v-aţi adaptat Bucureştiului după Târgu-Mureş şi Cluj?

(părere personală automat subiectivă), pentru că sunt

Ardeleanul e o persoană căreia îi place să trăiască aşa

simple şi fireşti şi ajung pe aceeaşi traiectorie în public:

cum vorbeşte, adică molcom şi aşezat. Latura asta din

simplu şi firesc. Ada e un om cinstit, drept, viu, frumos,

mine nu mă lasă să mă adaptez vitezei din capitală, fac

generos şi talentat. La fel e şi muzica ei. Lecţia generozi-

eforturi şi, când nu mai pot, alerg la mama mea la Târgu-

tăţii e lecţia pe care o înveţi pentru a fi numit artist.   Prietenii ştiu de ce. Da, ne leagă o prietenie mai veche. Absolvisem Acade-

Mureş să-mi reîncarc bateriile. E o viaţă agitată şi superficială în marele oraş, dar se întâmplă lucruri importante şi trebuie plătit un preţ.


157

La ce filme/spectacole/proiecte lucraţi acum? Întrebarea asta cu proiectele e puţin complicată, dar am să încerc să dau un răspuns cât de cât coerent. Atitudinea mea de ardelean aşezat nu îmi este de niciun folos aici, în sud, unde, dacă nu eşti „băgăcios” şi „tupeist”, nuţi prea ies lucrurile. Treaba cu filmul e simplă. În general, regizorii  îşi fac echipa încă de pe băncile facultăţii şi continuă să lucreze „în tandem” şi după aceea. La TârguMureş, la Academia de Teatru, şcoala de film lipseşte. Aştept să apară filmul lui Nae Caranfil, din a cărui distribuţie am avut bucuria să fac parte; intru în studio pentru o a doua colaborare cu Alexandru Andrieş, invitaţie care mă onorează foarte tare. Cât despre teatru, aici vine durerea şi regretul. Îmi lipseşte enorm, dar nu cred că mai pot face parte dintr-un „sistem bugetar” falimentar, în care actorul e nevoit să accepte o mulţime de compromisuri. Am plecat din teatru în 2003, prin demisie, tocmai pentru că nu mai suportam condiţia umilitoare de actor bugetar. Am ales publicitatea, am acceptat să-mi împrumut vocea şi chipul diferitelor „branduri”. Sunt plătit decent şi pot duce o viaţă liniştită şi lipsită de frustrări. Dar îmi lipsește TEATRUL.  

Am avut momente în care am fost ”pisica râioasă care ţine coada în sus” sau „vulpea care spunea că strugurii sunt acri”...

Sport de performanţă şi artă. Nu se prea leagă. Handbalul, pe care l-am practicat vreo 10 ani, fiind un sport „de echipă”, asta m-a şi învăţat: să pierd şi să câştig în echipă, să fiu generos, modest şi conştient că sunt o bucăţică dintr-un întreg, o rotiţă dintr-un angrenaj. Acolo, pe scenă, toţi colegii de echipă doresc acelaşi lucru: să construiască povestea pentru a „iluzori” spectatorul atât cât durează spectacolul, pentru ca el să plece fericit acasă. Sau măcar punându-şi întrebări.

„Moldova înseamnă o părticică din mine...” Mai contează dacă sunteţi pe o scenă de teatru sau pe un platou de filmare, de vreme ce rămâneţi în profesie? De ce această tângă după teatru? Teatrul şi filmul sunt două arte, dar diferite şi de sine stătătoare. Operează fiecare cu mijloace de expresie diferite. Dacă la film „tragi” 50  de „duble” pentru o secvenţă, se aleg cele mai reuşite, se montează, se lipesc într-o poveste coerentă (sau nu, am mai văzut cazuri), la teatru e altfel. Trebuie să-ţi „iasă din prima”, nu te poţi opri în mijlocul unui monolog şi să-i rogi pe spectatorii din sală să te lase să o iei de la capăt. Energiile sunt altele, iar bucuria de la momentul aplauzelor, când sala e în picioare, când se aprind toate reflectoarele, când vezi lumina de pe chipul spectatorilor, e un sentiment

Mulți actori consideră publicitatea un lucru negru, preferând să joace în spectacole plătite prost, dar să nu piardă sentimentul că au rămas „artişti”. Până la urmă, e o chestie de opţiune. Dacă a juca în telenovele, în filme comerciale (reclame) şi a-ţi împrumuta vocea pentru acestea înseamnă să-ţi „vinzi sufletul Diavolului”, hai să spunem că e o extrapolare a mitului lui Faust. La un moment dat te saturi să fii plătit prost, să fii umilit, să nu-ţi mai aparţii şi cauţi ceva să aibă legătură cu profesia pentru care te-ai antrenat. Cu toţii ne dorim să explorăm lumea largă, să interacţionăm cu alte culturi şi spiritualităţi. Dar toate astea au un preţ. Am avut momente în care am fost „pisica râioasă care ţine coada în sus” sau „vulpea care spunea că strugurii sunt acri”, dar cred ca vremea artei „cu frigiderul gol” ar cam trebui să dispară. Dar mă bucur că nu m-am făcut politician.

incomparabil. L-am trăit şi sper din tot sufletul  să mai am această şansă. Aveţi „rădăcini” basarabene, dar sunteţi unul dintre puţinii actori români care nu au păşit pe frăţescul Pod de Flori, nu au ajuns la Chişinău. Chişinău şi R. Moldova înseamnă o părticică din mine. Bunicii din partea tatălui au venit în România, refugiaţi în timpul războiului. Bunica era născută la Horodişte în judeţul Soroca, iar bunicul era din Lencăuţi, undeva pe lângă oraşul Otaci (sau cam aşa ceva). Au stat la Focşani şi acolo l-am cunoscut pe Igor, un nepot de frate al bunicii mele, a cărui invitaţie la Chişinău încă nu am reuşit să o onorez, dar nu e timpul pierdut. Într-o zi o voi face cu siguranţă, pentru că îmi doresc foarte mult. nr. 44-45/iunie-iulie 2012


Nicu Alifantis

Umbra este de culoare... neagră la omul alb.


159

Jucaţi-vă cu sunetele, fiindcă … ele vă pot aduce uneori liniștea. Neuitatele femei … pot trezi amintiri frumoase. Iubirile din acest secol sunt ... de–a dreptul istorice. 31 mai schimbă … primăvara cu vara. Dorul caută ... uitarea. Nu am dansat niciodată ... pe sârmă, pentru că riscul e prea mare. Gândurile doresc să ... obosească din când în când. Vorbele repetate des sunt … uneori neadevăruri. Unele femei trebuie … să ajungă la o înțelegere cu sine. Există oameni care afirmă că … viața-i frumoasă. Beau doar … când sunt fericit. Dezamăgirile altora devin … obositoare. Uşa casei mele … deschide paradisul în care îmi place să mă pierd uneori. Vocea mea este … oglinda gândurilor mele. Dimineţile mele îmi deschid ochii ... către viață. Anul 1978 … ca oricare altul. Poezia altora este ... câteodata și poezia mea. Pălăriile cu acoperişuri joase ... mici refugii ale ochilor. Umbra este de culoare ... neagră la omul alb. Am cunoscut şi umbre ... fără oameni. Îmbrăcată ca o regină a fost ... și o fată săracă la nunta ei. Concertele au nevoie de ... public. A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva ... domnule Nichita! Emoţiile sunt inexplicabile ... atunci când nu crezi în ceea ce faci. Nichita Stănescu a folosit ... cuvintele ca să se ascundă în ele. nr. 44-45/iunie-iulie 2012


160

De aproape patru ani ... n-am mai stat de vorbă cu mine însumi. Literele de azi sunt mai ... neclare, dar mai pline de conținut. Nu am timp pentru ... mine uneori. A reînnoda înseamnă ... a găsi un sens unei relații. Mă tem să ... îmbătrânesc urât. Nu toate verbele ... sunt făcătoare de minuni. Femeile frumoase sunt demne de crezare, fiindcă ... sunt femei. Unele amintiri se pierd la o cafea, altele ... la un pahar de vin. Reci ca gheaţa pot fi doar ... vorbele spuse la supărare. Şireturile sunt o soluţie pentru ... a călători. Iar soluţiile complicate sunt cele mai ... perverse decizii. Harta pe care mi-am urmărit calea este ... cea a celor 58 de ani petrecuți prin această lume. Unele coincidenţe nu ne aparţin intenţionat, chiar dacă ... ne–am dori acest lucru. Elefantul ... un uriaș munte de tandrețe. Te uită cum ninge decembre ... o nostalgie nevinovată. Când am imprimat piesa ... nu–mi amintesc care, dar sigur am dorit să mă descătușez de ea. Toate s-au rostogolit în clipa în care ... m–am născut. În fericirea de azi ... ar trebui să crezi doar în tine. Ninge gri ... o metaforă. Atunci când plânge o femeie ... dispare zâmbetul unui copil. Urechile mele mai doresc să audă ... glasul părinților. Aparenţele altora ... certitudinile mele. Iubesc ... necondiționat viața.

C o n c e p t d e a n a p o p e n c o / F o t o d e R ă z va n V o i c u l e s c u

Nod 13 ... o dovadă de generozitate.


161

Am cunoscut şi umbre... fără oameni.

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


Dara FATA CU CHITARA Într-un ca-

dru ascetic, cu o fustă de

carmelită inabordabilă şi un

genunchi descoperit doar atât cât cere intriga, Dara nu a trecut neobservată pe scena eurovisionului național. Pe fundalul pres t i d i g i taţ i i l o r sofisticate

alb-negre,

Da

magiilor

şi

la care s-au supus de bunăvo-

ie cântăreți cu vechime în carnetul de

artiști, simplitatea şi naturaleţea fetei de

18 ani a intrat imediat în reacţie chimică cu aşteptările publicului. Să vii așa, cu o chitară pe umăr, şi să dai de-a berbeleacul tot clasamentul? ”scuzele” urmează într-un interviu cu producătoarea Alla Donţu şi cu „vinovata” Dara, fata cu chitara.


163

T e x t d e v i o r i c a m i j a / F o t o d e A n d r e i ș u ș va l i u k LOC A ȚIE : C l u b u l S o r t i v d e H i p i s m " S p a r t a " , c o m . B u d e ș t i  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


164

Pu nkt pe DO major

da ra FATA CU CH ITARA

Eurovision. Avatar. Şi restul primatelor. Punkt: Eurovisionul ți-a dat mai multă încredere, ți-a schimbat în vreun fel anume percepția despre locul pe care-l ocupi în peisajul muzical? Cum a fost după? S-a trezit Dara și și-a spus: „Băi, se poate, sunt tare!”? Dara: Mai degrabă mi s-au deschis ochii la esența, nu neapărat tare, a showbizului de la noi. Și asta, după ce mi s-a povestit cu lux de amănunte cât de greu s-a construit prestația mea, cât de complicat a fost să se pășească peste orgoliile rănite ale celor care administrează gospodăria Eurovisionului și cât de imens a fost carul cu probleme tehnice, pe care echipa mea încerca să-l urnească din loc. Am fost copleșită să aflu prin ce chinuri au trecut ca să-mi asigure o evoluție cât de cât acceptabilă. Alla: Așa e, căci există o sumedenie de stereotipuri la noi, de care te lovești la fiecare pas. Ca să fii considerat bun, trebuie să îi înțelegi pe toți. Dar atunci când realizezi că creștina atotînțelegere îți face un deserviciu și se întoarce tot împotriva ta, devii mai puțin tolerant. Desigur, încercam să arătăm înțelegere, cum se spune, dar aveam și noi un tablou în cap, care voiam, în final, să arate anume așa, iar piesa să sune întocmai cum am planificat. A trebuit să reformulăm din mers conceptul de show și a fost, credeți-ne, o încercare pentru nervi tari. Punkt: Cât de mult ați ”umblat” la concept? Alla: A ieșit cu totul altceva. A trebuit să scoatem dansatorii din prim-plan, altfel riscam ca Dara să iasă cu fața albastră, ca o creatură din filmul Avatar.

Dara: Ei, și remarcile au fost „la înălțime”. Tot auzeam dintr-o parte sau alta: „Ia uite, o venit și asta cu şaptesprezece din urma ei…” Ultima dată când am avut ocazia să fiu întro tusovkă de acest gen, am scris mesaje o oră întreagă. Trebuie să te transformi în ceva ghimpos ca să nu te înghită. Punkt: Voi, de fapt, nu ați făcut altceva decât să reinventați simplitatea… Alla: Cam așa s-a întâmplat: am depus piesa, după care le-am ascultat pe cele ale concurenţilor. Am observat că toate oscilează pe aceeași pantă, așa că am decis să mergem pe contrasens, chiar dacă era riscant. Dara: O, schimbam în fiecare zi – măcar o notă, măcar un acord. Într-un final, ultima variantă nu avea aproape nimic în comun cu cea inițială. Riscul, desigur, a fost unul enorm, care a însemnat și supărări din partea autorului, și discuții în controversă, și uși trântite. Noi îl respectăm foarte tare, dar a trebuit să luăm o decizie nestandard, chiar dacă aceasta însemna un fel de mers pe muchie de cuțit. Punkt: Am impresia că nici nu prea a contat pentru voi locul pe care l-ați ocupat, iar Eurovisionul nu e nicidecum o Mecca, cum a fost în cazul altor artiști, afectați, nu șagă, de poziţia în clasament… Alla: Noi avem încă o doză de romantism. Tare visăm să se schimbe ceva în domeniu, să se pună accentele așa cum trebuie. A țipa pe la colțuri sau, și mai urât, a șușoti pe sub mese nu e ceea ce așteptăm. Mie mi-a plăcut Adrian Ursu, pentru simplul motiv că omul e onest și ce are de spus, o spune franc, în față, și nu umblă cu strâmbele pe la spate.

Dara: A fost succesul echipei noastre. După ce au fost anunţate rezultatele, am citit pe fața lui Sergiu Cumatrenco fericirea, fapt care mi-a dat aripi. Eu chiar mă tem că aș putea să-i dezamăgesc pe băieții cu care lucrez și care dau tot ce-i mai bun din ei pentru ca să ne facem auziți. Mi-amintesc că dormeam câte două-trei ore pe noapte. Am ajuns că îl întreb pe un coleg: Roma, ai mâncat ceva azi? Da, uităm să mâncăm câteodată, se întâmplă să nu avem nici bani… Prima mea piesă, Open Your Eyes, a avut, nu exagerez, vreo sută de variante. Vă daţi seama în ce ritm se lucra. Alla: Euforia echipei era mare, dar eu mă rugam ca Dara să nu câștige Eurovisionul, pentru că după aceasta ar fi început adevăratul calvar… atunci când puțini oameni se găsesc să te susțină nu doar cu vorba, dar și cu fapta și atunci când trebuie să te descurci pe cont propriu, în principal. Punkt: Să zică Doga despre tine că ai fost unica pe care a remarcato și a ascultat-o cu plăcere… Dara: O, da. Asta chiar a fost nice. Eram în Ucraina. Am deschis internetul și am văzut informația. Atunci am strigat într-un suflet: Alla! Asta da, a fost recunoștința adevărată, care m-a lăsat fără cuvinte. Alla: Eurovision este un fleac, dar ceea ce a fost ulterior la Novaia Volna a reprezentat o lecție epocală. Recunosc, am dat-o în bară grav, concursul i-a schimbat Darei cu adevărat percepția de sine. Acolo ne-am dat seama că în toată această schemă și în toată această industrie, Moldova se află taman la coada vacii. Dar ne-am bucurat tare să ajungem acolo, mai ales pentru învățămintele la care am făcut referinţă.


165

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


166

Pu nkt pe DO major

da ra FATA CU CH ITARA

Dara: Concurenții din toate țările stăteau grămăjoară, dar ai noștri tineri parcă erau din lumi diferite, fiecare cu lungimea lui de nas, fiecare cu orgoliul său. Noroc de băieții de la Akord cu care mai comunicam. În rest… Cine sunteți, breeee? Alla: Când te compari cu o industrie enormă, îți dai seama că mai ai de muncit și de muncit… Prin Dara încercăm să schimbăm un pic mentalitatea oamenilor care consumă muzică sau a celor care construiesc muzică, să le insuflăm că regulile de joc ar trebui schimbate. Punkt: Și acolo blaturile sunt la putere… Alla: Nelly Ciobanu le-a stricat planurile când a fost la Jurmala. Lor nu le-a venit să creadă cum s-a strecurat în finală moldoveanca asta bună rău… Și când a început să cânte cu drive: „Ei, vî tam naverhu”, favorita Stoțkaia leşina în culise.

Rahat. Muncă. Lucum. Punkt: E o misiune aproape imposibilă să pășești peste ”monumentele în viață”… Dara: Eu cred că cea mai mare problemă a noastră e că ne-am autoindus ideea că e greu. Putem să vorbim ani la rând că e dificil, dar să nu facem nimic. Dar dacă începi să faci ceva, te ajută și circumstanțele, și Dumnezeu. Punkt: Genul tău de muzică are nevoie de un public specific, pregătit… Alla: Moldovenii sunt suprasaturați de muzică de ”habică”, iar oferta este cea care este… Mai avem de lucrat, dar altă soluţie nu e. Dara: Poate nici nu au avut modele, nu au fost precedente. Așa că totul depinde și de noi, dacă avem puțină răbdare.

Punkt: Costă, dar merită… Mergeți înainte cu promovarea... Alla: Sunt foarte încurcate aici căile Domnului. Ca să asiguri o calitate bună a unui clip, care e de dorit să spargă gura târgului, ai nevoie de mulţi bani grămăjoară. După ce îi găseşti cu chin şi osândă, după ce îi investeşti într-un produs video, aştepţi cel puţin o doză de interes pentru difuzarea lui. Din păcate, şi aici trebuie să-i tragi de mânecă, să-i rogi pe jurnalişti să vină să se uite la un produs... Dara: Şi unii să te întrebe: Da' mâncare o sa fie? Alla: Trebuia să punem o notă curioasă și a fost... parfumul, un fel de „păcălici”, dar care i-a intrigat pe jurnalişti şi au venit în număr mare la eveniment. Punkt: Voi aveți ceea ce e mai important – vocea… Alla: Vreau să te asigur - voci sunt o grămadă. Doar fluieri și găsești cel puţin o duzină. Personalități nu sunt. Dara: Eu cânt și cânt... Îmi pare că e super: Uau, ce minune mai fac! Şi vine Alla, care zice: Rahat! De foarte multe ori cânt pentru mine, dar trebuie să înveți să cânți şi pentru oameni. Asta e cel mai greu. Punkt: Cine este publicul Darei? Alla: Vin oamenii de diferite vârste. La lansarea piesei Vliublenî, un domn aproape de vârsta a treia a venit cu două buchete de flori, căci nu ştia care sunt preferatele Darei… Dara: Dar şi tinerii ascultă cu interes muzica mea. Diana, coregrafa mea, tot încerca să o convingă pe sora ei, o fetiță de 13 ani, să alerge. Trăgea de ea în fiecare dimineaţă, dar degeaba. Dar când a strecurat informația că aleargă cu Dara, fata a sărit în sus de mirare. De atunci, alergăm împreună. Asta a fost

super. Îmi pare bine că am motivat-o să abordeze un stil de viață sănătos. Punkt: Ai prezentat recent piesa Vliublenî... A fost un succes, fanii au luat cu asalt Eli Pili... Dara: Sunt persoana care trăiește la limită. Chiar dacă e vorba despre o dezamăgire, prefer să o simt cu toți porii. Scena e unul dintre locurile în care pot să fiu eu însămi, să dau totul din mine, nu-mi închipui să pot accepta vreodată jumătățile de măsură… Normal că aștept un feedback pe potrivă. La lansarea piesei am simțit energia de care aveam nevoie, pentru că, uneori nu primesc nimic în schimb și nu din cauză că nu am plăcut. Există un soi de oameni care nu-și exprimă emoțiile, preferă să le țină pentru ei. Punkt: V-ați implicat în campanii sociale… Alla: În cazul campaniei împotriva cancerului la sân, celor de la Avon le-a plăcut piesa şi au vrut să venim să cântăm la lansare. Noi am zis că nu ne prea asociem cu rujurile şi rimelurile. Atunci ne-au propus să ne implicăm pe segmentul social, ceea ce a fost foarte ok pentru imaginea noastră şi în deplină armonie cu ceea ce simţim la nivel personal. Dara: Am fost un fel de ambasadoare, omul care transmite mesaje importante... Am cântat, am aprins lumini, poate şi speranţe. Eu mi-am luat foarte în serios rolul şi cred că fiecare poate face ceva pentru a promova lucrurile bune. Punkt: A urmat caravana SIDA… Dara: Aici am fost în ceaţă, până în momentul în care am vorbit cu Ruslan, omul care a organizat caravana. Am discutat o oră și patruzeci de minute, iar la final aud – noi. Mi-am


167

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


168


169

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


170

Pu nkt pe DO major

da ra FATA CU CH ITARA

dat seama că e infectat. Până acum nu am auzit pe nimeni să recunoască acest lucru. Dar un lucru esenţial am înţeles - că am vorbit cu un om şi atât. E un om extraordinar, cu carismă şi cu un temperament efervescent. El are o vorbă: „Cine a reușit să iasă din jopă, e un om puternic”. El a putut, chiar dacă dependenţa de narcotice a fost puternică... Punkt: Tu te simţi dependentă de muzică? Dacă apare un prinț pe un cal alb și cu mulți bani sau un irinel columbeanu de Moldova… Dara: E cea mai nasoală idee pentru mine, nici nu pot să-mi închipui așa ceva. Alla mă întreba într-o zi: Dacă-ți vine în cap să te măriți? E o prostie să spun că nu, dar cred că ceea ce fac o să fac în continuare. De la 6 ani fac asta… Acum, categoric, nu mă gândesc la măritiş sau, Doamne fereşte, să abandonez muzica.

Premoniţii. Joe Cocker. Kaif. Punkt: Alla, cum ți-ai dat seama că ai în mână un „diamant”? Alla: Când a venit prima dată la mine, m-am uitat la dânsa și am zis: Mare brânză. Nu mi-a plăcut, nu era matură la şaptesprezece ani. I-am dat să schiţeze un plan... Trece un an, dar fata parcă s-a evaporat… Dara: Eu, de fapt, am început să scriu și la un moment dat mi-am zis ca nu am nevoie de aşa ceva. Alla: A trecut un timp, iar Eugen Doibani m-a convins să ascult un cântec interpretat de o fată… Iar fată! - am reacţionat. Dar eu știu că Eugen are gust şi o sensibilitate deosebită, de aceea am acceptat să ascult. - Băi, eu nu știu cine-i fata, dar îmi place. Atunci mi-a zis

că e tare încăpățânată. Asta mi-a plăcut. Când să-i formez numărul, îmi apare pe ecran numele mamei Darei. Atunci am înţeles cine e. După care... m-a sunat tovarășa, vocea îi era deja alta. Dara: Eu eram atât de sigură că mă place, ca să-mi dau seama că, de fapt, era total invers… Dar aveam eu un plan şi o presimţire că totul va ieşi cum îmi doresc. De multe ori, îmi creez o imagine în cap și până nu obțin asta, nu mă las. Punkt: Ce imagini mai ai în cap, dacă ai astfel de înclinaţie spre premoniţii… Dara: Visez să cânt în fața stadioanelor, măcar de şaptezeci de mii de spectatori… Şi următoarea aventură – să fac un duet cu Joe Cocker, cât mai este viu. Nu i-am scris încă, dar îmi place la nebunie ceea ce face. Alla: Eu zic că trebuie să ne mişcăm mai repejor, cât e viu. Ideea e că staff-ul tehnic e cam fițos, dar mă gândesc să-i scriu într-o zi un răvăşel personal, că tot el decide în final. E din garda veche, dar e un ciuvac modern, de treabă. Am avut ocazia să discut cu el. Cum zice, așa este, dar trebuie să ajungi la el. Punkt: Am şi eu o presimțire că ultima piesă Vliublenî a fost pregătită pentru piaţa rusească? Alla: La Novaia Volna am văzut un tablou foarte clar. Atunci i-am zis Darei: Tu ai ce ai, dar îţi lipsește ceva. Atunci i-am sunat pe cei de la Carla's Dreams. Duete sunt foarte multe, dar au alt format. Încercăm să promovăm piesa și în Ucraina… Dar se va întâmpla peste o lunădouă. Dara: Când spuneam cuiva că voi cânta cu Carla's Dreams, îmi ziceau: Ce-i cu tine, ei cântă raslabon, tu eşti cu totul altceva! Ş-apoi, încă o întrebare stupidă pe care o primesc: Tu vei pleca peste hotarele țării?

Punkt: Desigur, risc să par stupidă, dar cred că în situaţia în care showbizul nostru miroase mai mult a găluşte şi a plachie, o soluție bună pentru tine ar fi promovarea în exterior… Alla: Românii nu o să accepte acest proiect, pentru că există un alt val, mai comercial. Peste vreo 4-5 ani putem avea o șansă… Punkt: Când va fi scos în vânzare parfumul? Alla: Am semnat contractul, sunt multe subtilități pe care Dara nu le știe. Voiam să-i fac o surpriză… Când am vorbit cu parfumerii de la Viorica Cosmetic, le-am spus: Noi vrem un parfum care să miroase a 18 ani, a primăvară, a perspectivă… Punkt: O ocrotești… Alla: O protejez de tot ceea ce i-ar afecta creativitatea. Omul trebuie să aibă un anume confort, din care să crească. Mai bine să facă simple observații, să înveţe tehnici actoricești, să se bucure de dragoste… Lasă că eu o să mă descurc cu prostiile… Compozitorul Dânga a spus un lucru minunat: Dacă vreți să nu aveți probleme cu alţii, lăsați fata asta să-şi dezvolte potenţialul. Asta şi facem, o ocrotim ca să poată... înflori. Dara: La început mă supăram că nu știu despre toate. Până acum câteva zile, când m-am dus şi eu la una din ședințe. S-au început discuţiile, după care disputele pe un ton ridicat... Aveam impresia că îmi crapă capul. Atunci am zis că nu mă mai supăr, m-am strecurat englezeşte în studio şi am început să repet. E ceea ce pot face cel mai bine. Şiapoi, e cheful suprem pentru mine.


171

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


172

75% dintre moldoveni se consideră fericiți

6 ani de magenta culoare și provocare Domnule Slonovschi, tot mai bine-a fost atunci? Am în vedere, înainte de lansarea Magentei. Cel puţin, era mai linişte cu 6 ani în urmă?... În linii mari, nu s-au schimbat prea multe. Am rămas acelaşi visător, fapt care, probabil, mă ajută să fac saltul de rigoare, atunci când întâlnesc obstacole, cum ar fi piața nepregătită pentru cercetări de marketing, concurența neloială, rău-platnicii. Şase ani în urmă, responsabilitatea şi grijile erau mai mici. Dar pentru că dimensiunea succeselor e direct proporţională cu doza de „bătăi de cap”, actualmente, concomitent cu mai multe reuşite, vine şi mai multă responsabilitate. Totuşi, am devenit şi un pic mai pragmatic, poate din cauză că am început să intru în esenţa lucrurilor sau, poate, e de vină vârsta… Mă pot

compara cu un părinte care, normal, are multă grijă de odrasla sa, dar are parte şi de o recompensă - porţia generoasă de bucurii pe care i le oferă copilul. Fiecare zi aduce noi descoperiri. Cunosc oameni noi, acumulez energie pozitivă. Credeţi că e judicios să abordaţi şi un stil de predare în care să aveţi senzaţia acestor descoperiri în fiecare student? Cred că studenții mei sunt avantajați de faptul că am posibilitatea să le ofer informație empirică şi date reale din Moldova. Pentru mine contează mai mult aspectul practic: vreau ca studenții să vadă toți paşii cercetărilor de marketing. Încerc să-i provoc să gândească într-un


173

mod diferit, să-şi pună întrebări… Probabil că anume prin aceasta se şi explică faptul că mai mulți studenți m-au rugat să devin coordonatorul lor de practică. În general, mă străduiesc să fiu la acelaşi nivel cu oamenii cu care comunic, deoarece consider că ierarhia este binevenită până la o anumită limită. E bine când şeful sau profesorul este respectat, dar nu e normal când oamenii se tem să i se adreseze, le este frică să vină cu propuneri; acest lucru inhibă potențialele schimbări în bine. Aici pot să menționez că, în ceea ce priveşte predarea materiei, drept exemplu pentru mine sunt profesorii mei din Suedia, unde am făcut facultatea. Cu mare plăcere îmi amintesc de ei. Erau nişte persoane elevate, care puteau fi numite oameni de ştiință, cunoşteau perfect obiectul predat şi depuneau efort pentru a atrage atenția studenților. Unii erau mai excentrici, alții - mai tradiționalişti, dar le doresc o atare experiență tuturor celor care trec prin anii de studenție. Unde ne situăm noi pe piaţa cercetărilor de marketing? Recent am participat la o conferință în Cipru, unde au fost prezentate rezultatele unui studiu social realizat în mai multe țări ale lumii. Acolo am făcut cunoştință cu foarte multe persoane interesante. În primul rând, am întâlnit directori ai companiilor mari de cercetări din toată lumea. Am avut discuții foarte eficiente cu mai mulți dintre ei. Atunci mi-am dat seama că cel mai mare merit al companiei noastre, cu care mă mândresc eu şi se mândreşte întreaga echipă, este faptul că am rămas independenți – deşi am avut numeroase propuneri de a deveni reprezentanța unei companii internaționale mai mari, totuşi, am rezistat tentației de a obține clienții lor corporativi cu care colaborează pe plan mondial şi am rămas Magenta, companie sută la sută locală. Sunt mândru de echipa şi de atmosfera din companie. Sunt ferm convins că echipa noastră este sufletul companiei şi el constă din personalități aparte. Fiecare persoană e deosebită în felul ei şi aduce cu sine o anumită nuanță. Toate nuanțele împreună formează această culoare a creativității – Magenta. Care sunt cei mai importanți clienți ai Dvs.? Luând în considerare faptul că realizăm atât cercetări sociale, cât şi comerciale, e firesc că avem clienți mari în ambele domenii. Astfel, printre cei mai importanți clienți comerciali îi putem numi pe Sudzucker, Moldtelecom, Starnet, Coca-Cola, Vitanta, Nestle. Serviciile

de consultanță reprezintă un domeniu în care clienții adeseori apelează la mai multe companii de cercetări pentru diferite tipuri de studii. Însă mă bucur că unii dintre clienții noştri apelează în exclusivitate la serviciile noastre. Le suntem foarte recunoscători şi ne străduim să păstrăm o imagine bună a calității serviciilor noastre, aducând produse noi şi propunându-le condiții convenabile de colaborare. Vorbind de clienţii sociali, putem spune că am făcut studii sociologice pentru astfel de organizaţii precum UNICEF, World Bank, USAID, Chemonics şi multe altele. Am efectuat cercetări în diferite domenii sociale – educaţie, probleme gender, agricultură, problema vulnerabilităţii sociale, asistenţă socială. Care sunt cele mai populare servicii pe care le prestaţi? Dacă la începutul activităţii noastre în cea mai mare parte erau solicitate cercetările pentru identificarea caracteristicilor consumului – ce mărci se procură, cât de des se procură produsul, cantităţile cumpărate, frecvenţa de procurare, atunci, cu aproximativ doi ani în urmă, am început să propunem clienţilor noştri cercetări de marcă, acestea devenind destul de populare. Nu e de mirare – piaţa se dezvoltă, companiile conştientizează importanţa investiţiilor în marcă şi importanţa monitorizării efectului acestor investiţii. Acestea sunt cercetări de Brand Tracking. De asemenea, tot mai multe companii care activează pe piaţa B2C, unde ele trebuie să interacţioneze cu clientul, doresc să cunoască cât de bine se descurcă angajaţii lor, cât de amabili sunt, dacă respectă stilul corporativ în ţinuta lor, dacă ştiu să prezinte marfa şi dacă pot susţine marca lor. Am în vedere cercetările Mystery Shopping. Portalul magenta.md este prima platformă de sondaje on-line din Moldova. Cât timp v-a luat crearea şi implementarea acestui proiect? Însuşi lucrul nemijlocit la site-ul menţionat a fost iniţiat cu un an în urmă. La început, la nivel de planificare, mai departe, deja la nivel de pregătire a platformei şi elaborarea schemei de funcţionare. Mă străduiesc să fiu permanent la curent cu noutăţile din domeniul cercetărilor de marketing. Tendinţa de creştere a cotei cercetărilor făcute on-line şi a celor efectuate la telefon se constată în toate ţările dezvoltate. Sunt mai mulţi factori ce stau la baza acestei tendinţe, totuşi, cea mai mare însemnătate o au doi factori – economiile la nivel nr. 44-45/iunie-iulie 2012


174

Nu

Foarte mulţi dintre noi judecă despre multe lucruri doar bazându-se pe ceea ce ştiu şi văd în fiecare zi. Dar haideţi să ne gândim cât de probabil este ca noi, în viaţa cotidiană, să auzim o varietate mare de opinii? Atenţia noastră este selectivă, precum sunt şi deciziile noastre. Noi ne alegem prietenii, temele de discuţie, posturile TV şi emisiunile pe care le urmărim. Noi influenţăm enorm informaţia care pătrunde în creierul nostru. Outsourcingul este util în primul rând din motivul că acesta oferă o altă viziune asupra lucrurilor. Vreau să propun tuturor celor care vor vedea vreodată alte rezultate decât acele aşteptate ca înainte de a spune că aşa ceva nu este real, să ia o pauză de câteva clipe şi să se gândească la faptul cât de diferită este lumea care locuieşte în ţara noastră. Diferită, în primul rând, din perspectiva pregătirii educaţionale și a statutului social.

Aţi avut cazuri în care clienţii nu v-au urmat strategiile propuse şi nu au avut succes? Există o constatare psihologică ce se reduce la faptul că orice om, cerând un sfat, este absolut gata să-l urmeze atunci când acesta corespunde cu ceea ce el singur, cel puţin inconştient, a ales. În cazul clienţilor noştri, adeseori observăm aceeaşi tendinţă. La prezentări de rapoarte auzim frecvent fraze de genul – ”Da, aşa credeam” (această frază fiind indicatorul faptului că mai curând clientul va rămâne satisfăcut de rezultate şi va implementa recomandările noastre). Dar se întâmplă că persoana în cauză aude de la noi altceva decât ceea ce aştepta, şi în cazul dat, în primul rând, îi este greu să accepte aceste rezultate, nemaivorbind de implementarea recomandărilor. Aş dori să menţionez doar un lucru.

Ce forme poate să ia concurenţa între diferite companii de consultanţă? Diferite (surâde). Exisă diferite companii şi, respectiv, persoanele care stau în fruntea lor sunt, de asemenea, foarte diferite. Unii sunt mai deschişi spre o concurenţă loială şi utilizează mijloace etice, alţii, probabil, sunt mai puţin siguri de forţele proprii şi folosesc uneori unele metode destul de urâte şi nedemne, dar consider că cea mai potrivită modalitate de a răspunde la astfel de provocări este de a nu răspunde la ele deloc. Deşi, totuşi, m-aş bucura dacă s-ar ajunge la un dialog constructiv. În fine, în Moldova se fac cercetări şi loc pentru activitate avem cu toţii. Important este să nu uităm cine suntem şi să ne respectăm reciproc. Un alt aspect haios este inventarea unor avantaje competitive bazate pe denaturarea adevărului. Am auzit recent nişte zvonuri năstruşnice despre serviciul CATI (Computer Assisted Telephone

de resurse financiare şi la nivel de timp. Economii, în primul rând, pentru compania care comandă acest studiu, ceea ce ne permite oferirea unor produse mai atractive pentru clienţii noştri. La momentul actual, deja au fost realizate câteva sondaje, s-au înmânat şi primele premii. Lucrăm în continuare la atragerea noilor participanţi care se vor înregistra pe platforma noastră.

Purtați ochelari? Da

24%

Uneori

47%

29%


175

Interview). Chiar săptămâna trecută am mers la un client care a relatat următorul fapt: ”Compania de cercetări X ne-a spus că doar ei dispun în Moldova de licenţă pentru CATI”. Astfel de lucruri sunt mai puţin inteligente. Cât de pregătită e piaţa noastră pentru o concurenţă loială? Eu cred că în ultimul timp situaţia se schimbă totuşi spre ceva pozitiv. Nivelul de concurenţă pe toate pieţele creşte, oferind consumatorilor produse mai calitative. Cu câţiva ani în urmă, o metodă tradiţională de rezolvare a problemei de concurenţă era lansarea unor zvonuri privind calitatea joasă a produselor rivalilor. Acum nu prea observ astfel de escrocherii. Rezultatele bune ale concurenţei încep să se simtă. Spre exemplu, am observat că unul dintre cei mai mari producători autohtoni de încălţăminte a progresat destul de mult. Eu personal miam cumpărat de trei ori încălţăminte de această marcă şi sunt foarte mulţumit. Dar există produse calitative şi în alte domenii - alimentaţie, băuturi, vestimentaţie. Aceasta face parte tot din concurenţă. Care e situaţia la capitolul responsabilităţii social-corporative în rândul companiilor moldoveneşti? Responsabilitatea socială este percepută în mod diferit de către companiile care activează în Moldova. Unele companii transnaţionale chiar au un astfel de post pentru cheltuieli în planificarea activităţilor de promovare. Mi se pare că ar fi bine să ai nu doar activităţi promovate în public, ci şi unele lucruri pe care le faci doar pentru suflet şi nu comunici nimănui despre ceea ce ai făcut. Noi organizăm diferite activităţi sociale. Ceea ce cunoaşte şi consumatorul nostru e că publicăm unele date din sondajele noastre. De obicei, sunt nişte articole pe

teme care ne interesează pe noi şi pe acei care utilizează articolele noastre ulterior în activitatea lor de afaceri, în activitatea lor de studii – date despre noi, moldovenii. Cât de fericiţi suntem, cât de mult ne dorim să emigrăm, cum petrecem timpul liber, în ce credem, de ce ne este frică… Mai oferim traininguri gratuite în proiecte de tip AIESEC, JCI şi în cluburi de discuţii economice. Care este reţeta „coacerii” unui sondaj de opinie reuşit, deci cât mai obiectiv? Este interesant modul de formulare a întrebării – se creează impresia că un sondaj nicidecum nu poate fi obiectiv 100%. Până la urmă, cercetătorul profesionist nu inventează cifrele. În activitatea sa el ţine cont de anumite standarde, respectă reguli de etică. Aş putea oferi câteva sfaturi şi aspecte de bază care ar ajuta pe

Ceai sau cafea? Ceai

38%

Cafea

63%

oricine să verifice calitatea sondajului: a) Dimensiunea eşantionului trebuie să ofere date calitative – concluziile trase în baza unui eşantion mai mic de 50 de persoane sunt neobiective. Chiar dacă eşantionul general va fi în jur de 1200 de persoane, în cazul în care marca este mai puţin populară sau cota consumatorilor este una mică,

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


176

datele riscă a fi insuficient de reprezentative, dacă se doreşte o analiza aprofundată a situaţiei la nivelul acestei mărci; b) în procesul de colectare a datelor în teren este nevoie de o echipă suficient de mare de operatori (dar totul depinde de termenele pentru executarea lucrărilor şi dimensiunile eşantionului); c) în cazul în care chestionarele s-au colectat prin intermediul interviurilor faţă-în-faţă, este necesară verificarea chestionarelor – în jur de 20% se verifică la telefon sau cu ajutorul fişelor de traseu; d) în raport sau în prezentare este bine să

Statut marital Celibatar

56%

Casatorit

31%

niile care fac sondaje la comandă şi falsifică rezultatele? Probabil că nu există o modalitate de pedepsire. Deja depinde de demnitatea cercetătorului, cât de calitativ îşi execută lucrul, respectă procedurile, inclusiv formularea întrebărilor. Eu nu cred că cineva se ocupă de falsificarea şi inventarea unor cifre. Posibil că pur şi simplu nu se respectă procedurile necesare sau informaţia este reflectată parţial. În ceea ce priveşte tragerea la răspundere… Cred că acele companii care fac astfel de lucruri, îşi sapă singure groapa, întrucât reputaţia companiei se creează de-a lungul timpului. Fiecare sondaj, îndeosebi acel care se face public, contribuie la imaginea companiei, creând impresia că această companie ştie ce face sau, dimpotrivă, dă dovadă de neprofesionalism. PR care se face prin intermediul unor afirmaţii scandaloase nu totdeauna e cel mai bun PR în domeniul cercetărilor sociologice.

Concubinaj

13%

fie oferită şi informaţia despre numărul persoanelor care au răspuns la fiecare întrebare, deoarece 50% din 10 persoane semnifică un lucru, iar 5% dintr-o mie e cu totul altceva. Care sunt cele mai răspândite mijloace de formare sau de influenţare a opiniei publice? TV, ziarele şi revistele (surâde). Dacă aveţi în vedere sondajele, acestea sunt doar modalităţile de colectare a informaţiei. Cum ar putea fi trase la răspundere agenţiile / compa-

Cum arată profilul psihografic al unui moldovean tipic? Sub aspect comercial este credul, influenţat de publicitate şi destul de deschis. Eu aş zice că e plictisit de discuţii politice. Moldoveanul este optimist, ba chiar foarte optimist… Am avut cazuri când făceam interviuri cu mame singure cu copii care, practic, îşi duc traiul dintr-un salariu mizer de 500 de lei pe lună, în case fără încălzire… Am colectat haine şi mâncare ca să le oferim, iar din discuţii am înţeles că pentru ele este important să nu fie mai rău, spunând că ”iată cumătra mea o duce şi mai rău”. Ne întrebam: ”Cum poate fi mai rău?” - mai rău nu era posibil. Eu cred că moldovenii sunt optimişti şi pozitivi, doar că zâmbesc rar. Cum arată un utilizator de internet din Moldova?


177

Vârsta lui medie este de 27 de ani. Mai mult îl găsim în

Eu cred că ei vor să ajungă cât mai curând în acest

spaţiul urban. Ne bucurăm că utilizatorii internet sunt de

grup de 75 %... Chiar cred că suntem un popor foarte

toate vârstele, avem peste 6 % cu vârsta de peste 50 de

optimist, sincer şi cu tradiţii frumoase. Noi, la Magenta,

ani. Desigur, cel mai mare segment îl constituie cei cu

întotdeauna tindem să punem un accent deosebit pe

vârsta între 14 și 20 de ani. Utilizatorul de net este, din păcate, nu prea sportiv, citeşte puţine cărţi, merge rar la teatru, ceea ce explică într-un fel faptul că află mai mul-

Fumați?

tă informaţie în spaţiul on-line, dar, în acelaşi timp, aceşti indicatori sunt mici pentru întreaga populaţie, în genere. De altfel, noi clasificăm internauţii în 3 grupuri: a. Vârstnicii sau ”generaţia TV”, care se informează mai

Da

19%

mult la TV;

Nu

81%

b. ”Generaţia hibridă”, care situează între TV şi on-line; c. ”Generaţia virtuală”, constituită din tineri care stau aproape tot timpul pe net. Cum influenţează cifrele percepţia oamenilor privind problemele cu care se confruntă? În primul rând, aş dori să spun că cifrele contribuie la conturarea percepţiei oamenilor privind problemele cu care se confruntă doar în cazul în care ei au anumite capacităţi de procesare a acestei informaţii. Doar persoane cu studii au nevoie de cifre pentru a percepe situaţia la general, ceilalţi apelează la alte mijloace. Cifrele sunt necesare, de regulă, oamenilor de afaceri sau, mai bine zis, acelora care doresc să îşi fundamenteze concluziile, sugestiile, strategiile pe date reale. Un alt domeniu în care sunt utilizate pe larg cifrele este ştiinţa – astfel, datele afişate pe site-ul nostru, datele economice, sociale etc. sunt antrenate de către studenţi în tezele lor. Cum reacţionează acele 25 % din populaţie când află că 75 % sunt fericiţi, iar ei nu sunt?

laturile pozitive ale poporului nostru. Mă bucur că noi avem o astfel de blogosferă, doar că cea mai mare parte din posturi e critică. Înţeleg că a critica e necesar şi e destul de simplu, însă acest lucru nu poate fi constructiv. Magenta încercă să găsească elemente pozitive în toate articolele. Da, moldovenii fac puţine lecturi, sunt mai puţin educaţi, însă, în loc să acordăm atenţie celor care nu citesc, ne dorim să-i punem în evidenţă pe acei care citesc şi să aflăm ce anume lecturează. Ce-i face fericiţi pe moldoveni? Încrederea în ziua de mâine şi în oamenii dragi de alături… Chiar dacă mulţi îşi fac griji pentru ziua de mâine, lumea rămâne a fi destul de optimistă şi pozitivă. Sunt sigur că şi tu auzi fraze de genul “Important e să nu fie mai rău…”.

www.consulting.md

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


178

Niște cărți

cu G heorghe Erizanu

d i n

r a f t

MĂNĂSTIREA VORONEȚ de Andrei Eșanu

(Editura Pontos, 2010)

și Valentina Eșanu

Istoria Mănăstirii Voroneț poate fi împărțită în 3 perioade: 1. De la apariție, cu câteva decenii

Pe la 1502 sultanul otoman Baiazid al II-lea s-a întâlnit cu hanul tătarilor din Zavoljie. Îl îndemnă să se așeze cu hoardele sale în câmpiile Chiliei și Cetății Albe. Astfel va putea deveni stăpân pe toată Moldova. „Dacă vei avea în mâini Moldova, adăugă el, atunci drumul ne va fi deschis în toate părțile lumii”. Istoriografia românească vorbește despre faptul că Țara Românească a stăpânit Chilia cu începere de la 1387 până la 1426. Cucerirea Chiliei de către unguri în 1447 sau 1448 este privită ca o revenire a cetății la Țara Românească, care, ca vasal al Ungariei, a stăpânit Chilia până la cucerirea ei de către Ștefan cel Mare la 1465. Ion Țurcanu pune sub semnul întrebării stăpânirea Chiliei de către muntenii lui Mircea cel Bătrân. Este prima provocare a istoricului Țurcanu.

până la înscăunarea lui Ștefan cel Mare, și până la 1785, când este desființată de autoritățile austriece; 2. De la 1875 până în 1991, când biserica cu hramul Sf. Gheorghe a fostei mănăstiri, devine biserică parohială a satului Voroneț; 3. Din 1991 până în prezent, când redevine mănăstire. Dar, dacă în prima etapă era o mănăstire de monahi, atunci acum este o mănăstire de maici. De ce este importantă această apariție editorială? Doar au apărut și apar numeroase cărți despre Mănăstirea Voroneț. Istoria Moldovei, mai ales în perioada Evului Mediu, nu prea a avut documente și hrisoave, scrise în timp real. De obicei, istoricii fac trimitere, mai degrabă, la documentele poloneze sau maghiare, decât la cele moldovenești. Ele nu prea există.

Orice mănăstire are două documente importante: Condica și Pomelnicul. Au ajuns până în zilele noastre Pomelnicul Mănăstirii Moldovița, dar s-a pierdut Condica. S-a păstrat Condica Mănăstirii Humor, dar s-a pierdut Pomelnicul. Mănăstirea Voroneț e exemplul fericit. Condica, întocmită de Vartolomei Mazereanu în 1775, a fost publicată în 1900. La București. Iar Pomelnicul Mănăstirii Voroneț a fost publicat în 2010, în Chișinău, de Andrei și Valentina Eșanu. Pomelnicul Mănăstirii Voroneț se află în biblioteca Academiei de Științe din Chișinău, ajuns înainte de 1954. Dar pentru prima dată a fost menționat în 1978 de către Lidia Guțul, fostă directoare a bibliotecii și Claudia Slutu, șefa secției de cărți rare și manuscrise.

A doua mare provocare este „ideea unei Basarabii anterioare apariției statului moldovenesc, una care cuprindea întregul interfluviu prutonistrean”. Istoricul încearcă să intre în „mileniul necunoscut” al istoriografiei

C a r t e a

de Ion Țurcanu

românești. E vorba de acel mileniu care parcă a ascuns în neant istoria acestor pământuri. Noi trecem direct de la Decebal sau dominația romană la Bogdan Întemeietorul, în cel mai bun caz, dacă nu chiar la Alexandru cel Bun sau Mircea cel Bătrân. „Moldova… este un rest … al Cumaniei”, spun unii istorici. Unicul lucru cert e originea cumană a Basarabilor. În rest sunt provocări, discuții, polemici. Firești pentru o societate matură. Foarte periculoase pentru o istorie ideologizată.

d e

p e

DESCRIEREA BASARABIEI

(Editura Cartier, 2011)

C a r t e a

n o p t i e r ă


179

d e

l a

e s t

d e

v e s t

HRONICUL GĂINARILOR de Aureliu

(Editura Cartier, 2012)

Busuioc. Ediție definitivă cu o postfață de Andrei Țurcanu

ROMÂNIA ȘI EUROPA. Acumularea decalajelor economice (1500 – 2010) de Bogdan Murgescu (Editura Polirom, 2010)  Pe la 1500 erau câteva târguri. Erau Iașii cu mai puțin de 2000 de locuitori. Erau Bucureștii cu 3000 de locuitori. Era Copenhaga cu mai puțin de 10 000. Dublinul apare cu vreo 8000 de locuitori. Iar Belgradul depășea cu puțin 5000 de locuitori. Robert Bohn spunea despre Danemarca: „un regat înapoiat în toate privințele, la periferia Europei”. Dacă cunoștea Țările Române, Irlanda sau Serbia, avea să spună exact același lucru. Au urmat trei sute de ani. Serbia, fără țară, sub otomani. Țările Române, cu țări, dar tot sub otomani. Irlanda, o colonie a Angliei. Și regatul Danemarcei. Ultima, la 1536, a trecut la luteranism. Țările Române și cu Serbia au rămas ortodoxe. Au încercat să inițieze cultivarea orezului. Dar au

Erau tineri. Erau viguroși. Erau puși

două romane. Câte unul la zece ani.

pe pozne. Sperau să facă un altfel de

A preferat să-și irosească talentul

roman decât cel cu komunistul bun și

prin glume acide, ironii la un pahar

chiaburul rău. Nu au putut schimba

de vorbă, la vânătoare. Unde vânatul

un alfabet. Dar au reușit să schim-

e altul. Iar din 1997 încoace a scos

be o literă: „G”. Dar această literă

câte un roman la trei ani. „Lătrând

a însemnat punctul G al literaturii

la lună”, ”Pactizând cu diavolul”,

din RSSM. Erau anii 60 ai secolului

„Spune-mi Gioni”, ”D-ale vânătorii”.

trecut. Aureliu Busuioc și-a luat inte-

Și ultimul roman „Hronicul Găinari-

lectualii în „Singur în fața dragostei”.

lor”. Ar fi frumos să fie citit dintr-o

Ion Druță și-a luat țăranii în „Povara

parte. Dar este prea dureros pentru

bunătății noastre”. Vladimir Beșleagă

noi. Este Hronicul nostru. De la 1812

și-a luat destinul tragic al basarabea-

încoace. Este mitologia pe care am

nului în „Zbor frânt”. Vasile Vasilache

creat-o noi ca popor, este destinul

a luat destinul comic al basarabeanu-

pe care l-am acceptat noi. Am fi

lui în „Povestea cu cocoșul roșu”.

putut fi Helios, Faeton, Poseidon,

Au urmat 30 de ani în care Au-

Narcis, Ulise, Paris, Pan. Dar asta

reliu Busuioc a fost hedonistul

e mitologia altora. A noastră se

Chișinăului. A mai publicat doar

numește „Hronicul Găinarilor”.

C a r t e a

d i n

r a f t

ROMÂNIA ȘI EUROPA.

decalajelor economice (1500 – 2010) de Bogdan Murgescu

(Editura Polirom, 2010)

C a r t e a

reușit mult mai bine cu porumbul, numit și „sorg turcesc” sau „grâu turcesc”, ajuns pe aici prin secolul XVII. Irlanda a rămas catolică. Și a avut un produs crucial pentru dezvoltare: cartoful. La 1800 Iașii aveau 16 000 de locuitori, Bucureștii – 40 000, Copenhaga – 101 000, Dublinul – 200 000, Belgradul – 8000. A urmat secolul XIX. Un secol liniștit. Așa spun istoricii. România și Serbia au devenit țări independente. Danemarca a avut un război catastrofal cu forțele Confederației și a pierdut o treime din teritoriu. Marea Foamete din Irlanda (1845 – 1851) a provocat moartea unui milion de oameni și a împins un număr imens de irlandezi să emigreze în Statele Unite și Anglia. La sfârșitul secolului XIX, Danemarca intra în clubul țărilor dezvoltate. Secolul XX a fost irlandez. Irlanda a depășit Danemarca. Iar România și Serbia și-au amplificat rămânerea în urmă. nr. 44-45/iunie-iulie 2012


Pu nkt pe glob

Let’s Georgia! Text de moni stănilă & Alexandru vakulovski /  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md


181

Aţi simţit vreodată că vă fuge pământul de sub picioare? Până la mii de metri distanţă, vreau să zic. Aţi simţit vreodată că aveţi aripi? De metal, vreau să zic. Toată tinereţea ne-am gândit că avioanele sunt acele păsări uriaşe de oţel despre care vorbesc cărţile apocalipsei. Şi după ce am încercat să ne transmitem unul altuia ba teama, ba curajul, am reuşit spre Georgia, cu vin şi vodCă, să savurăm zborul. O invitaţie la Târgul Internaţional de Carte din Tbilisi, dublată de acreditarea şi suportul Institutului Cultural Român, ne-a urcat de patru ori în avion şi ne-a teleportat în Sfânta Sofia la Istanbul, mănăstirea Djvari (Jvari), la Mțheta (Mtsketa) şi pe zidurile, în barurile şi la terasele din Tbilisi. nr. 44-45/iunie-iulie 2012


182

Pu nkt pe glob

Le t ’s Georgia!

cu oamenii, ne-am prezentat după obicei şi ne-am luat la întrecere pe lungimea străzii Țereteli (Tsereteli). Acolo, la o fereastră uşor prăfuită, se legăna drapelul României. Lângă – al Georgiei. Dedesubt un basorelief în mărime naturală cu Sfântul Antim Ivireanul, georgianul care a pus umărul la elaborarea limbii române literare. De acolo podurile ce traversează Kura, restaurantul Cappadocia, imagini îmbibate cu ruinele creştinismului primar, cu trimiteri spre Sfântul Vasile cel Mare, ierarhul amintitelor locuri – pentru sporirea frustrărilor absolvenţilor de teologie. Prima coborâre (în sus!) a fost la Aghia (Sfânta) Sofia. Cel mai spectaculos monument de arhitectură creştină din perioada Imperiului Bizantin. Lacrimi şi suferinţă. Mozaicuri ştirbe, serafimi cu moloz aurit peste faţă, ca o imperturbabilă botniţă pentru îngeri. Însă, totuşi, nesperata bucurie de a fi acolo. Braţele largi deschise într-un nonverbal „al meu!” şi fuga pe scările înguste până sus la poarta din marmură prin care au trecut părinţii primului Sinod Ecumenic (Niceea, 325). Încă un vin, vă rog, la 10 kilometri deasupra Mării Negre. Aeroportul din Tbilisi, micuţ şi aerisit, cu o reprezentanţă a Băncii Naţionale a Georgiei care nu trage plase. În Tbilisi aerul nisipos ne strivea retina. Fuga printre clădiri, pe cărăruşe din pământ, spre catedrala Sfintei Treimi. Unul dintre noi în camera de hotel cu obligaţii de serviciu, celălalt la slujbe în apropiere. Cum s-ar spune: fiecare cu... credinţa lui. Târgul de carte, cu alfabetul georgian, greu ca vinul lor roşu, rotunjit ca fumul de narghilea. Am dat mâna

Revenirea la hotel. Somn adânc şi strigăte în noapte. Un georgian beat şi furios lătra singur la el sub fereastra noastră. Cu un ochi la uşă şi altul la geam, ne-am continuat cu frică somnul. Dimineaţa, un mic dejun enervant, neschimbat, urâcios. În schimb, o servire foarte bună. Vorbim cu Șota (Shota), băiatul de la recepţie, să aflăm cum putem merge la mănăstirea Djvari (Jvari), locul de pelerinaj al creştinilor din zona Caucazului cu sute de ani în urmă. Un taxi ieftin nu e o problemă în Georgia. Însă un taximetrist aşa de grozav cum am nimerit noi, nu cred că e la îndemâna oricui. Avto, un domn simpatic, georgian sută la sută, ne-a fost şi ghid. Ne-a dus la Djvari (Jvari), la Mțheta (Mtskheta) – capitala Iviriei, până în secolul V, ne-a povestit legendele Georgiei, ne-a însoţit la masă şi ne-a explicat cum trebuie să mâncăm khinkali şi cum putem recunoaşte, după pliurile unui khinkali, dacă bucătarul e profesionist sau nu. În Mțheta (Mtskheta) ne-am cumpărat fesuri cu cruciuliţe, ca să îl

enervăm pe Vasile Ernu (la următoarea lectură pe care o va avea în Chişinău, îl vom concura). Fes la fes, cum ar veni. Tot acolo am avut parte de un recital deosebit. Un fel de Alexis Zorba, georgian, îşi câştiga traiul cântând la un instrument tradiţional cu coarde, aşezat comod în apropierea florilor de rodii. Aşa că ne-am împărţit: soţul cu aparatul pentru înmagazinarea informaţiei, soţia – aşezată alături de acest Alexis Zorbashvili primind ofranda muzicală care l-ar fi determinat pe Orfeu să-şi vândă lira pe vodcă. Avto, care urcase cu noi la Jvari, unde s-a închinat şi a aprins lumânări până ce noi am făcut poze şi am cumpărat cruciuliţe de lemn, ne aştepta de data asta lângă maşină citind un ziar. Ulterior, am aflat că nu avea voie să vină cu maşina până acolo, aşa că a făcut o pază discretă, timp în care noi am alergat pe străzile protejate de UNESCO, zâmbind pieziş de după colţuri, până când am rătăcit drumul şi am fost readuşi în traseu de un bătrân înalt şi pântecos, care se lăuda că suntem neamuri, el având o bunică din Tiraspol. De la Avto am putut deduce că politica lor se bazează pe sisteme psihologice de autoapărare şi de conservare. Miheil Saakașvili (Mikhail Saakaşvili) încurajează relaţiile cu americanii, cu chinezii, încearcă să se ferească de protecţia orwelliană a Rusiei. Aceste atitudini se simt la toţi locuitorii capitalei. Pe de o parte, renunţarea la inscripţiile ruseşti, pe de alta, însemnarea cu semnul crucii a tot ceea ce există: case, haine, fesuri, fântâni, căni, farfurii. O apărare a identităţii de pe poziţii de ofensivă clară. Vecinilor lor, turcilor şi afganilor, li se


183

flutură sub priviri drapelul cu cele cinci cruci, iar pe ruşi îi întâmpină încă de la aeroport strada George Bush. Pe scurt, un popor de patru milioane şi jumătate care nu are o problemă cu conservarea tradiţiilor şi păstrarea identităţii. Ceea ce pe un moldovean serios îl pune pe gânduri. Aţi văzut vreodată un dans tradiţional executat de bărbaţii georgieni? Nu tu karate, nu tu şpagate, ci o acrobatică incredibilă. O săltare peste legile gravitaţiei a unor georgieni nebuni, cu brâul înconjurat de cuţite, cu fesuri albe din oaie ca nişte peruci spectrale. În locul în care se rostogoleşte dansatorul georgian, lamele par să apară de nicăieri, doar dacă te concentrezi poţi observa cum din mâinile lui se desprind cuţitele de la brâu, care pornesc spre podele în salturile dansatorului, ca să lovească pământul odată cu el. Şi atunci ne-am întrebat dacă nu cumva georgienii în războaie îşi executau dansurile înainte de

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


184

Pu nkt pe glob

Le t ’s Georgia !

iar unde noi puneam, el adăuga. Şi nu la preţ, nu la pretenţii. Ci dar după dar, fiecare gest de atenţie răsplătit cu bunătate. Eram iniţiaţi din mersul maşinii, pe unde e musai să ajungem şi pe ce să punem mâna, am băut gâlgâind un vin georgian, am dormit, ne-am luat – cum ar spune basmele noastre – încălţări de oţel şi am început să străbatem oraşul.

luptă, punându-şi duşmanii pe fugă mai ceva ca focul grecesc. Dacă nu cumva legenda luptelor dintre georgian şi tigru o fi adevărată. Noi am mai văzut o dată în Turcia, în ţara Trabzonului, nişte dansuri locale la fel de fascinante şi de agresive. Şi pe undeva un punct comun există între dansul trabzonilor şi cel georgian. Iar cel mai clar punct comun e ţărmul Mării Negre. Ceea ce ne face să suspinăm cu tristeţe, fiindcă pe latura vestică a mării, naiba ştie de ce, dansurile tradiţionale sunt de o estetică cuminte şi anacronică, încât chipul lui Făt-Frumos, subţirel, tras prin inel, mai mult ca o domniţă decât ca un războinic, ne face să credem că testosteronul popoarelor noastre a fost înlocuit de mult declaratul nostru talent de a ne naşte poeţi. Deci, nota zece pentru afirmarea, apărarea, conservarea identităţii la georgieni. Până şi folclorul lor este protejat de UNESCO. Cu Avto am petrecut cam cinci ore. Şi era aşa ca în vechile tradiţii. De unde dădeam noi, mai dădea şi el,

Regele Vahtang (Vakhtang) I Gorgasali al Georgiei, care vâna acum 1500 de ani, a lovit o pasăre care a plonjat într-un râu. Când a ridicato din apă, pasărea era fiartă, ne-a spus Avto, aşa că a mutat capitala din Mțheta (Mtskheta) în Tbilisi. A făcut renumitele băi regeşti în locul în care a căzut pasărea, băi pe care le veghează şi acum de pe malul abrupt al Kurei, chiar din curtea Bisericii Metehi (Metekhi). Am fost, am bifat, am făcut poze, am urcat în sandale până la fortareaţa Narikala, am coborât, am trecut podul de sticlă, ne-am aşezat la Flowers pe terasă, apoi ne-am răzgândit şi-am fugit pe partea cealaltă de râu, am intrat într-un beci, am băut o bere şi am mâncat şaşlâk


de vită cu un metru de kachapuri, un fel de pâine rotundă şi caldă, cu brânză gustoasă. Normal, a urmat o altă partidă de somn. Şi o conformare la biblicul: a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua a patra. Din nou goană nebună pe străzi, bere georgiană, grătare şi plimbări. Spre seară ne-am aşezat în The Hangar. Până la urmă, e nevoie şi de o doză de occidentalism. Am mâncat fajitas şi ne-am instalat comod în barul înţesat de avioane mici din plastic. În jurul barului, un grup de americani, muntoşi şi spătoşi – posibil soldaţi sau foşti

soldaţi. Cu rucsacuri la fel, cu pahare mici pline de tărie şi cu o poftă mare de petrecere. Au chiuit şi au cântat – mai bine decât cei de la Eurovision, pe care i-am urmărit de pe strada Erekle II. Ne-am distrat pe cinste, fiindcă nu toate cântecele le ieşeau la fel. Dacă la American pie au făcut un act de forţă şi frumuseţe vocală, la Bailamos-ul junelui Iglesias le-a ieşit ceva de genul: „Hailahoooo...”. Dar frumos. La plecarea lor am sărit şi noi pe scaunele înalte de la bar unde am văzut că băieţii aveau plăcuţă cu numele pe pult. Aşa că, noi

am devenit unul Harry, altul Petter. Nu mai aveam mult până la Harry Potter. Mari Davitașvili (Davitashvili), care primea comenzile la bar, ne-a povestit de bunica ei ucraineană, iar noi, emoţionaţi, ne-am făcut poze împreună şi ne-am împrietenit pe facebook. În ultima zi, plimbări mai scurte. Pauze mai lungi pe terase – antidot pentru răul de avion. Fiul mai mic al lui Avto ne-a dus la aeroport, Efesul în aşteptarea avionului întârziat, nervi în Istanbul pe vameşii aroganţi, un alt avion întârziat, somn pe băncile din aeroport, Cola


186

Pu nkt pe glob

Le t ’s Georgia!

ba moldoveni, dar Vakulovski ăla avea ce avea cu moartea. La el în poem fiecare îl ucidea pe fiecare. Tipa, ca tipele, dă-i cu leii, dă-i cu dragostea, dă-i cu războiul”.

revărsat peste noi la un gol de aer deasupra Bucureştiului şi speranţa tot mai aprinsă că într-o bună zi vom revedea Georgia. Lecturile – nu se cade să ne măgulim singurei. Să spună georgienii ce au înţeles din poemele noastre traduse în rusă şi engleză, sau poate băiatul, care a filmat cu telefonul, va scrie un post pe internet şi va spune: „Nu am înţeles nici până azi de ce spuneau că sunt ba români,

Ne-ar fi plăcut să-l reîntâlnim în Georgia pe prietenul nostru Șota Iatașvili (Shota Iatashvili), cu care am împărţit în Turcia Raki şi cântece, dar el, împreună cu mai mulţi scriitori georgieni, se afla în Berlin. Apoi ne-am orientat spre Zaza Burciuladze, tradus recent la editura Cartier. Zaza s-a întors din Elveţia în Tbilisi, cu o zi înainte de plecarea noastră, cu coastele rupte şi dificultăţi de mişcare. Probabil, s-a implicat prea mult la lecturi. În schimb, era să ajungem la un party underground cu tinerii artişti din Tbilisi, însă până la urmă, din cauza zborului de a doua zi, nu am mers. Ne-a plăcut street-art-ul din Tbilisi. Se simte că e un oraş turistic, fiindcă, din câte am observat, sunt mai multe stencil-uri şi graffiti-uri în engleză decât în georgiană. În rusă n-am văzut, cu excepţia a două in-

scripţii cu markerul. În rest, declaraţii de dragoste. Dacă ar învia, 2 Pac s-ar muta în Tbilisi – nu am văzut niciunde atâta iubire pentru el. În Georgia timpul parcă se suprapune, eşti şi în ţara secolelor trecute, dar şi într-un Tbilisi al viitorului. Prezentul e plin de construcţii din sticlă: pod, bancă, preşedinţie... Oricum, rădăcinile georgienilor pe teritoriul ţării lor sunt foarte adânci – sunt ca şi coborârea parcă interminabilă în metroul din Tbilisi. Metroul este, probabil, unul dintre puţinele locuri din Georgia unde nu se fumează. În rest, e raiul fumătorilor. Se fumează peste tot. Ce să mai spunem că pentru europeni pachetele de ţigări par foarte-foarte frumoase. Pentru că ameninţările sunt în georgiană şi fără poze! Flori de rodii, contrastul mare între vechi şi nou, dar, uneori şi abia sesizabil, crucile frumoase, bisericile, oamenii faini şi prietenoşi, mâncarea, vinul, atmosfera de poveste – cred că deja ni-e dor de Georgia. Şi încă nu am ajuns în Caucaz.


187

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


188

din Inima MoDei în sufletul Moldovei

Sponsori: Zorile, Iuvas, Ionel, Tricon, Vistline, Ravetti, Bombonici și Arillu Promovare și organizare: Proiectul USAID CEED II Cu un mesaj patriotic ”Pune-ți ceva moldovenesc pe tine” și cu îndemnul la poze și voturi, concursul ”Din Inima MoDei” a adunat peste 4000 de like-uri pe pagina de facebook a revistei Punkt. Participanții urmau să se fudulească cu brandurile moldoveneşti pe care le poartă. Au acceptat provocarea, cu siguranţă, motivaţi de mândria pentru ţară, dar şi de premiile valoroase puse în joc. S-au anunţat mai multe câştiguri substanţiale – lei moldoveneşti (valută naţională!) de la 3000 la 5000 şi marele trofeu, o ședință foto cu „greul” Roman Rybaleov. Concursul a fost inițiat de revista Punkt, dar în strâns şi prietenesc

parteneriat cu proiectul ”Din Inimă/ Branduri de Moldova”. Am ales să ne lăudăm cu ceea ce avem mai bun în perioada 27 aprilie - 27 mai 2012. Fiecare participant trebuia să încarce pe pagina de facebook a revistei

plasate apar branduri din Moldova,

Punkt o poză, în care purta haine

desemnați 8 câștigători, pe care

sau încălțăminte produse în Republica Moldova. Fotografia trebuia să fie însoțită de o mică descriere a brandului din imagine. Lucru care s-a dovedit unul de principiu pentru 57 de moldoveni, care-şi găsesc şi regăsesc stilul în lucruri care poartă

puse în garderobă la loc de cinste de cititorii Punkt: Arillu, Iuvas, Bombonici, Ravetti, Vistline, Zorile, Tricon, Ionel și Ponti. La finalizarea concursului, au fost puteţi să-i invidiaţi pentru premiile pe care le-au câştigat, dar puteţi şi să-i urmaţi în dorinţa de a promova „pe pielea lor” tot ce e mai frumos în Moldova în materie de haine şi de încălţăminte.

amprenta producătorilor autohtoni.

1. Olga Gheorghiță — 391 voturi

Majoritatea participanţilor au con-

2. Iulia Sorocean — 295 voturi

siderat de datoria lor să zâmbească

3. Alexandr Bejenari —294 voturi

până la urechi atunci când se foto-

4. Victoria Toma — 228 voturi

grafiază cu ceva produs în Moldova. Unora dintre ei, anume acest fapt îmbucurător şi înveselitor le-a adus şi mai multe voturi. În fotografiile

5. Evghenii Golovatii — 218 voturi 6. Vicki Ulinici — 198 voturi 7. Rotari Alina — 190 voturi 8. Diana Cazacu — 159 voturi


189

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


Ducele

190

Cine a zis că oamenii talentați sunt talentați în toate, nu a exagerat prea mult. Acest brav cetățean în costum roșu, adică Ducele, nu este altcineva decât Art directorul nostru, adică al Punktului, Artemie Palii. Știam că este rugbyst, i-am admirat nu o dată coa-

tele julite după meciuri, dar că este și balerin am aflat abia cu o lună înainte de premieră, când a făcut proba de colanți. Și iată că în ziua premierei, partea feminină a redacției, cu inima în gât și cu garoafele în mână, și-a ocupat locurile în stal. Încă o dată, am fost mândri! Așa că, atunci când vedeți afișele cu Giselle, nu ezitați să vă cumpărați bilet în primele rânduri. merită!


191

foto de timur palii /

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


Marea petrecere s-a dat la cafeneaua BOUCHEE. Prăjiturelele, care au trecut pentru puţin timp şi prin fața obiectivului (înainte de a se autosacrifica întru plăcerea copiilor), sunt mărturii dulci că moda este atotcuprinzătoare. Ultimele tendințe în materie de prăjiturele au ajuns și la noi, așa că o brioșă nu-şi mai permite să apară în faţa publicului consumator fără fustiţă cu imprimeuri florale sau, Doamne fereşte, fără pălărie din marţipan. Mai ales că, degustatorii au fost critici recunoscuţi în această duuulce zăbavă. Dar un desert rafinat merge într-un pas cu moda adevărată. Aşa că “micile sirene” (vuvuzele, cum ar veni) şi-au făcut simţită prezenţa la terasa nou deschisă doar după ce şi-au ales haine şi încălţăminte pe măsura gustului lor. Ultimul catalog GEOX le-a uşurat plăcuta sarcină. Fetele, ca de obicei, au stat mai mult în faţa oglinzii, iar băieţii au înfruntat cu bărbăţie momentul dificil. Mai ales că au avut şi ei timp să se măsoare din cap până în picioare. Cât priveşte petrecerea… s-au mâncat dulciuri, s-au etalat haine, s-au băut cafele prin colţuri mai lăturalnice de către copiii mai mari, s-a tras cu ochiul şi s-a clipit din ochi şi, poate, s-au făcut planuri de vacanţă. O vacanţă cu stil.

Sofia, Lory & Bety


bd. Ștefan Cel Mare 67 tel: 022 274 335, 079 408 076 www.bouchee.md

Vișină beată

Simona Maria Tănase, Ana Lesnic

Ecaterina Lesnic


Pavel Lucinschi Tortă de Caramelă

Macaronis

Paul Efrim

Sofia Ciocan


Dinu Matei Tănase

Egor Lucinschi

Domnița Ciocan

1. Shopping MallDova et. 2 tel: 022 836-957 2. Baby Hall et. 1 tel: 069 979 850 3. bd. Stefan Cel Mare 136

Tortă din cașcaval și cu căpșună proaspătă


196

Ivanca Țepeș: despRe piscuri, artă nouă și aventura "The Gallery" Am fost numită Ivanca în cinstea bunicii mele, care a decedat după naşterea mea. Mama spune că m-am născut cu cămaşă. După cum decurge viaţa mea, am toate motivele să o cred. Desenez de la 2 ani, dar am simţit că vreau să fac parte din gaşca profesioniştilor la 9 ani, atunci când am început să studiez la Liceul Academic "Igor Vieru". Acum sunt studentă la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, unde încerc să ating perfecţiunea în grafică.

nobil şi rafinat de a vedea lumea. În ultimii 2 ani m-am cufundat cu capul în tot felul de proiecte artistice, începând de la sesiuni foto  şi terminând (sau, poate, culminând) cu rolul principal în scurtmetrajul "Ioanna". Îmi place totuşi să cred că mai există “piscuri”, pe care urmează să le escaladez şi să le cuceresc. Unul, cu siguranţă, a fost rubrica "The Gallery". Neavând niciun precedent legat de jurnalistică, credeam că mă voi face de “cacao” din primele reportaje, dar mi-am dat seama că acest proiect nu a făcut altceva decât să-mi descopere potenţialul ascuns. Efectul? O mare doză de încredere în forţele proprii şi o imensă dorinţă de a împărtăşi întregii lumi descoperirile în materie de talent, sută la sută produs în Moldova. "The Gallery" este o emisiune, dar şi o misiune pentru mine. Îmi doresc să schimb stereotipul potrivit căruia oamenii de artă sunt “genii care nu au moarte, dar nici noroc". Ştiu, cei care se uită la reportajele mele nu sunt întotdeauna pregătiţi să “digere” informaţia pe care le-o ofer, dar încerc, cu răbdare, să-i fac să distingă valoarea de kitsch. Pe viitor, desigur, planific să am  expoziţii proprii peste hotare, care să mă propulseze într-o altă dimensiune. Poate, cine ştie, astfel mă va găsi şi un art dealer, cu care să colaborez. Visul meu este să călătoresc mult, să “pipăi” la faţa locului arta şi tradiţiile popoarelor lumii, pe care să le transpun apoi în reportaje interesante pentru "The Gallery".

T e x t d e Na t a l i a S e r gh e e v

Ador curentul art nouveau şi pe reprezentanţii acestuia, din simplul şi firescul motiv  că reprezintă un mod


197

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


198

DESZaPEZIREA Albă ca Zăpada și pi(ti)cii

t e x t d e A n a p o p e n c o / f o t o d e A n d r e i Ș u ș va l i u k  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md


199

Gheaţa s-a spart! După o pauză de 20 de ani, pe scena Teatrului Național de Operă și Balet „Maria Bieşu” îşi deapănă povestea şi îşi etalează talentele AlbĂ-CA-Zăpada și cei Șapte pitici. Spectacolul, realizat după rezumatul poveştii omonime de fraţii Grimm, este unul dintre puţinele destinate micilor iubitori de balet. Coregrafia lui Ghenrih Maiorov şi scenografia Alei Kajdan sunt readuse pe scena naţională de către maestrul coregraf Tamara Podaruev, pictorul de costume Ludmila Furdui și dirijorul Dumitru Cârciumaru.

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


200

Tamara Podaruev, coregrafă Spune că munca este mai mult o pasiune. Chiar dacă sună a clișeu pentru lumea artei, aproape jumătate de viață petrecută în teatru reprezintă o probă imbatabilă. Cu o ținută absolut impecabilă de balerină, am gasit-o pășind graţios în fața oglinzii, dar nu într-un moment de autocontemplare, ci supraveghind fiecare mişcare a învăţăceilor săi. ”M-am apucat de balet atunci când nimănui nu-i ardea de el. Din 1974, anii au trecut fără să simt. Am lucrat cu foarte mulţi oameni, actori sau scenografi, de la care am învăţat şi pe care i-am învăţat. Spectacolele mi-au transformat viața într-o scenă, scenă pe care sunt astăzi profesor. Aşa cum sarcina unui profesor-coregraf este să păstreze cu sfințenie tradițiile, asta fac în fiecare zi. Desigur, noile tendinţe trebuie salutate, însă cu mare precauţie. În „Albă-ca-Zăpada” s-a întâmplat acelaşi scenariu. A trebuit să comasez bucăţi la prima vedere incompatibile, pentru că generația de actori s-a schimbat, iar mișcările și coregrafia trebuie adaptate la noile talente. Nu este chiar atât de simplu, pentru că fiecare spectacol are stilul său, caracterul său, un ritm muzical specific, expresivitatea proprie. Oricât de mult am vrut să păstrăm forma inițială a spectacolului, dar şi de data aceasta am reinventat clasicul printr-un suflu nou şi o atitudine progresistă.

pentru un pictor de costume cel mai mare talent este... răbdarea. Trebuie să măsoare de şapte ori şi o dată să taie: context istoric, fundal muzical, gusturile întregii echipe... Chiar ar fi imposibil să te plictiseşti! ”Îmi place să improvizez, să amestec manifestările artei ca pe niște culori, căci cu cât mai multe cunoști, cu atât mai eficient poți adapta experiența acumulată în mai multe circumstanţe "necazone". Iar situații extraordinare se creează aproape întotdeauna în lumea teatrului. Costumul trebuie să înlesnească mișcările, nu să te ţină captiv”. Dumitru Cârciumaru, dirijor Se identifică simplu: ”dirijor tânăr, ambițios, care-și iubește meseria”. Rămâne totuși modest și speră că cineva, cândva, îi va scrie biografia digitală pe wikipedia. Până atunci, facebookul vorbește despre interesele legate de muzică şi despre viitorul predestinat : Liceul ”Ciprian Porumbescu”, Academia de Teatru, Muzică și Arte Plastice. Dirijează spectacole la Filarmonica Națională ”S.Lunchevici” și debutează la TNOB în calitate de dirijor de balet. ”Să fii dirijor înseamnă, înainte de toate, o doză mare de responsabilitate și compromis cât încape. Când

Ludmila Furdui, pictor de costume Iată cine nu se plictiseşte niciodată, ne-am zis. Explozie de culori, pereții tapetaţi cu modele de rochii, schiţe de costume aşezate într-o dezordine artistică pe masă... Ne trezeşte din iluzia optică chiar Ludmila Furdui, care spune că

știi că de tine depind 60 de oameni în orchestră şi alţi 60 în scenă, nu ai de ales. Dar atunci când lucrezi cu persoane talentate, ai şi încrederea că totul va ieși strălucit şi la unison. Am convingerea asta și în cazul spectacolului ”Albă-ca-Zăpada”.


• Premieră mondială: anul 1975, la Teatrul de Operă şi

201

Balet „T. Şevcenko” din Kiev, Ucraina. • Premieră la Chişinău: 6 noiembrie 1988, la Teatrul Academic de Stat de Operă şi Balet al RSSM „A.S.Puşkin” • Restabilirea spectacolului : 3 iunie 2012, la Teatrul Național de Operă și Balet „Maria Bieşu”.

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


202

balul angelus Statui oscaroide, fane exaltate care cereau autografe la intrare, camere de filmat și ținute couture, toate acestea s-au întâmplat la a treia ediție a Balului de caritate Hospice Angelus, aflat sub patronajul Prinţesei Marina Sturdza. Muzică bună, aluzii cinematografice, oameni și mai buni, extrem de pătrunzătorul speach al Prințesei, care a deschis și cele mai ermetice inimi și, desigur, licitația. Au fost puse la bătaie fotografia cu autograf a lui Mickey Rourke, bilete la concertul Red Hot Chili Peppers de la Bucureşti, tricoul semnat de echipa naţionalei engleze de fotbal de la EURO 2012... Cei mai mulți s-au bătut pentru sabia de samurai oferită lui Serafim Urecheanu de către Guvernatorul Damasc-ului, care a ajuns la 2000 Euro. În total s-au colectat peste 27.000 de euro care vor fi utilizaţi pentru ingrijirea paliatică a persoanelor ce suferă de maladii incurabile aflate sub protecţia Hospice Angelus, cu două mii mai mult decât în anul trecut și mult mai mult decât la prima ediție. Învățăm să fim generoși pe an ce trece!


203

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


la I Saloni 2012 Salone del Mobile de la Milano este unul dintre cele mai vechi târguri de mobilă din Europa, Datorită reputației, dar și tradițiilor, este destinat liderilor pieței și celor mai renumiți producători ai industriei. Mai bine de 50 de ani aici se dă tonul tendinţelor în lumea mobilei pentru următorii ani. În acest an, târgul a fost vizitat de aproape patru sute de mii de oameni, iar patru mii de companii și-au expus creațiile.

Participarea brandului CAVIO la acest eveniment important în lumea mobilei a fost marcată de o nouă colecţie, care reprezintă un ansamblu între modern şi neoclasic, cu elemente de baroc. Designerii casei CAVIO au prezentat publicului un concept eclectic, prin prisma unei vile luxoase, cu geamuri spaţioase, ce ieşeau spre o splendidă grădină înflorită.

Numele colecţiei este Verona, marcată de istoira renumitului oraş italian, care a cucerit mapamondul cu romantismul şi eternitatea unor sentimente profunde. Această profunzime a fost întruchipată în formele pline de pasiune ale mobilierului – picioruşe încovoiate, finisaje din folie de aur, mâneraşe decorative, detalii aristocratice, toate ca interiorul să surprindă, să emoţioneze şi, în acelaşi timp, să creeze confortul fizic şi psihologic.

Culorile dominante în interior sunt cele gri, bej, auriu şi negru, cu nuanţe uşoare de violet. Formele delicate ale mobilierului, inspirate de rafinamentul clasic italian, au fost revizuite, actualizate şi simplificate. Noua generaţie de nuanţe lucide este realizată în pas cu cele mai recente tendinţe. O atenţie specială a fost acordată detaliilor tehnice, dar şi celor estetice. Formele moi şi siluetele reliefate decorate cu mâneraşe din cristale Swarovski nuanţează flerul aristocratic al interiorului.

Noile ţesături de la cei mai importanţi furnizori de stofe italiene, fine şi luminoase, vin să accentueze farmecul unei locuinţe italiene. Nuantele pastelate ale acestor stofe in ansamblu cu finisajul lucid Tortora al mesei din aceiaşi gamă de culoare echilibrează şi in acelaşi timp creează o armonie interioară.

Odaia pentru mica prinţesă este destinată unei fetițe căreia îi pasă de natură, flora şi fauna sălbatică. În ansamblu, interiorul este amenajat în stilul unei jungle metropolice, ideale pentru studiu, joc, dezvoltare și creativitate.


Intensitatea negrului, în ansamblu cu aurul, înverşunează luxul laconic al sufrageriei. Fiecare detaliu accentuează tonul notoriu şi sobrietatea noului concept. Colecţia Verona este destinată unui cosmopolit contemporan, elevat, preocupat de tehnologie, protecţia naturii şi de arte. Luxul contemporan este independent de tendinţele schimbătoare; atmosfera acestei colecţii este emoţionantă şi, în acelaşi timp, relaxantă şi primitoare.

Primele livrări ale colecţiei Verona la Chişinău sunt planificate pentru toamnă. Momentan, sunt posibile rezervările.

CAVIO Showroom Chisinau, Calea Iesilor, 10B T: 022 580 354 F: 022 508 944 www.cavio.it


10 206

Pu nkt interior

piese si bunicuta Upgrade

Inspiră, expiră, inspiră, expiră… apropie-te. Şi mai aproape. Deschide-ţi şifonierul.

Toate avem aceeaşi senzaţie, nu eşti singura femeie din lume pe care o roade conştiinţa

– ai prea multe haine şi nu ai cu ce te îmbrăca. Încă nu e totul pierdut! Mai nou, hainele vechi pot fi transformate în piese vestimentare actuale. Lora Zueva, Cristina Volkova şi Diana Frunză sunt trei fete ingenioase care au gândit un proiect inedit – Upgrade Studio. “Fiecare piesă vestimentară concepută de noi este unică, la fel sunt şi stofele din care

sunt confecţionate acestea.” Ce poate fi mai neobişnuit decât o pereche de şorturi

create dintr-un batic al bunicăi sau o geantă vintage? Au un atelier cu o mulţime de lucruri şi accesorii originale, dar au ales zece piese ce pot fi combinate, regândite şi purtate în diverse feluri.

T e x t d e A n a ma r i a va s i l a c h e / f o t o d e Na t a M o r a r u  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md


207 Cravata unui soţ incognito. Am creat un obiect neobişnuit dintr-o cravată şi o fâşie plisată. Nu ştim ce „soţ” şi-a pierdut cravata, dar este o combinaţie interesantă dintre liniile feminine şi cele masculine. Apropo, din aceeaşi cravată am inventat şi nişte epoleţi simpatici.

Altă gentuţă. Povestea începe la fel, a fost doar o simplă gentuţă, iar fetele i-au adăugat şerveţelul brodat al vestitei bunici. Rezultatul un accesoriu perfect pentru oricine poartă blugi. Lucrurile vintage se potrivesc extrem de bine cu cele moderne.

Gentuţa vintage. Lorei îi place să călătorească mult, iar pe drumul înapoi cumpără lucruri neobişnuite din diferite ţări. Când a fost în Italia a găsit această gentuţă într-o piaţă de vechituri. Nici ea nu va fi transformată, este un element de decor în atelier şi o sursă de inspiraţie.

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


208

Pu nkt interior

1 0 p ie se și bunic u ța u pg ra d e

Sticluţa de parfum. Pe lângă baticurile valoroase, bunica Lorei a mai lăsat moştenire şi un parfum cu o aromă demenţială. Este o sticluţă foarte veche cumpărată în Franţa. Acest obiect va rămâne neschimbat, va fi doar o amintire.

Pantofii handmade. Iată cea mai nouă achiziţie, spun cu mândrie neprefăcută fetele. Au fost cumpăraţi din Italia şi sunt handmade. Şi-au făcut loc în garderoba Lorei, pe post de piesă unicat.

Sandalele. Iată un upgrade în adevăratul sens al cuvântului. La început aceste sandale au fost doar din dantelă neagră. Le-a fost adăugată textură cu ajutorul unor panglici, li s-au cusut mărgele, iar platforma a fost remodelată după o tehnică specială a Cristinei.

4 în 1. Piesa de rezistenţă a colecţiei noastre este o geacă de iarnă pe care am transformat-o în patru lucruri diferite. Dintr-o mânecă am creat o gentuţă, din celelalte elemente am cusut două rochii. Una din ele a fost vândută, iar cealaltă îşi aşteaptă proprietarul. Cea de-a patra este o geacă fără mâneci şi a fost purtată de una dintre jurnalistele noastre la săptămâna modei din Kiev.


209

Un alt batic, aceeaşi bunică. La prima vedere este doar un accesoriu, dar devine o adevărată sursă de inspiraţie. Poate fi utilizat în cele mai neaşteptate feluri. Dintr-un alt batic, am remodelat o pereche de pantofi de vară.

Baticul bunicii. Un alt lucru îndrăgit de noi sunt şorturile confecţionate dintr-un batic al bunicăi Lorei. Este din Ocniţa şi a fost dintotdeauna o femeie modernă. Acum, obiectele care i-au aparţinut primesc o nouă viaţă şi un nou început.

Jaboul. Un accesoriu cu volănaşe din stofă de culori diferite. Are două părţi, una verde şi alta cu imprimeu. Se poate prinde cu o broşă la gât, poate fi purtat la fustă sau prins de geantă.

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


210


211

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


212

Pu nkt medical

Ayurveda sau cum să atingi nirvana în două ore


213

Câteodată, fără să conştientizăm, punem pe urma noastră o armată de ”demolatori”, care ne încolţesc dureros de părţile principale şi de exclamare ale corpului. Şi atunci apelăm la hipocraţi, care ne induc o stare de bine şi de preabine cu pastile sintetice. Ce ar fi dacă... De la aceste puncte de suspensie începe povestea cu happyend. Ce ar fi dacă ne-am apăra  ”cetatea” de invadatori prin adoptarea şi luarea sub tutelă a unor gladiatori fără frică (nu confundaţi cu Serafică fără frică), şi anume regulile de anticipare? Asta ne oferă, fără să ceară nimic în schimb, Ayurveda, care, încă din anul 4000 î.Hr, a descoperit panaceul împotriva tuturor tulburărilor psihologice și fizice - masajul. Efect documentat, descris cu peniţa şi urmărit de ochiul atotvăzător al Vedelor indiene. În Punkt - testat de proaspăta mireasă Olia Tira, care a schimbat fără ezitare o petrecere a burlăciţelor pe un masaj ayurvedic. După care a spus  primul: Daaaa!, chiar înainte de cel din faţa altarului.

T e x t d e i n a vo r o s c i u c / F o t o d e n ata m o r a r u  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


214

Pu nkt medical

Ayurve da sau cum să atin gi nirva na în două ore

Fata de porţelan şi testul relaxării Plăcerea a durat două ore. Olia a fost răsfățată de mâinile celor două maseuze de la casa de frumusețe ”FemiNim Dom”. Interiorul în stil shabby chic, cu mobilă și tencuială autentică, a ajutat-o să uite de pregătirile de nuntă, pentru a atinge o stare de desprindere totală, noua ei nirvana. Mişcare cu mişcare, vedeta a simţit, cităm cu fanatism, cum e să te deconectezi de starea de până la masaj și cum e să-ți deschizi spiritul către vindecarea prin relaxare. Maseuzele Ala Tezic și Oxana Belinscaia ne explică faptul că Ayurveda împarte oamenii în funcție de dominanta a trei forțe interioare: vata, pentru cei care au un corp subțire și rapiditate în mișcare;

pe frunte, curge un fir subțire de ulei încălzit. Pornind de la punctul sensibil de pe frunte, se revigorează întreg corpul. Pentru 15 minute se fac împachetări, timp necesar pentru ca uleiul să pătrundă până în cele mai profunde straturi ale pielii şi să declanşeze o senzaţie de relaxare. După ce se deschid toți porii, o baie cu aburi ajută la eliminarea toxinelor din organism și la hidratarea profundă a pielii. Masajul intens cu praf din plante medicinale ajută la eliminarea celulitei și grăsimilor, tonifică musculatura, îmbunătățește circulația sangvină, face pielea catifelată și o hidratează. La final, răsfățul se încheie cu o ceașcă de ceai cald, într-o totală armonie cu mediul și cu propria persoană.

După două ore...

pitta, pentru persoanele cu înălțime medie și o piele deschisă, roșiatică; şi kapha, pentru

Echilibrul dintre yin și yang poate fi citit lite-

posesorii unei constituții mai solide, care fac

ralmente pe expresia feței Olei Tira. Cu un

mișcări lente și grațioase.

zâmbet larg și o atitudine pozitivă ne-a spus

Olia, fata de porţelan, a fost încadrată, cum

că, deși ajunsese obosită în seara respectivă,

am presupus, în prima categorie. De ace-

după două ore de masaj ayurvedic a captat

ea pentru masaj au fost folosite uleiuri de

energie suficientă cât i-ar ajunge pentru un

porumb și trandafir. Aromele de trandafir

concert grandios. ”Într-o atmosferă plăcută și

elimină stresul și induc o stare de liniște și mulțumire, iar uleiul de porumb, bogat în ”vitamina tinereții”- E, este un antioxidant, care încetinește procesul de îmbătrânire în organism. O lăsăm pe Olia să se relaxeze şi

prietenoasă întotdeuna te simți bine, în plus mai e și masajul, aromele, personalul, fundalul muzical și baia cu aburi... Sunt așa de multe motive să te simți bine aici. Și, într-adevăr,

încercăm să aflăm alte taine ale masajului

te simți bine nu numai fizic, se relaxează și

ayurvedic de la cele două adevărate mese-

creierul. Cu siguranță o să vreau să mă întorc

riaşe. Aşadar, masajul capului, gâtului și cel

la FemiNim Dom”.

facial iniţiază corpul în arta ayurvedică, prin

Concluzia noastră nepărtinitoare, căci mai

activarea centrelor energetice. Hormonul

bine se vede dintr-o parte - după cum corpul

fericirii, serotonina, îşi face loc prin toţi porii,

cere întreținere, la fel și spiritul trebuie

iar clientul plutește undeva departe, pe tărâ-

alimentat cu gânduri pozitive, relaxare, stări

murile plăcerii. Totul începe cu masarea tâmplelor şi se încheie cu tălpile. Fiecare client este în măsură să-și aleagă uleiurile preferate, însă specialiștii recomandă uleiul în funcție de tipul de persoană.

de mulțumire interioară. Şi dacă atunci când mergi la un salon de frumusețe te simți în al nouălea cer, eşti înconjurată de specialiști care suflă orice adiere de încordare de pe tine, eşti apreciată la justa ta valoare și eşti

În timp ce se masează corpul cu patru mâini,

răsfățată la justa ta nevoie, oare nu atingi

de la o înălțime de câteva zeci de centimetri,

nirvana?


215

nr. 44-45/iunie-iulie 2012

str. Sciusev 84, tel: 22 15 46


216

Pu nkt medical

TABIETUL CARE BATE DIABETUL


217

Civilizaţia, pe lângă beneficiile pe care ni le oferă, ne aruncă în faţă nenumărate capcane, în care nimerim într-o stare de inconştienţă hedonistă, tradusă în încercarea de a gusta, A pipăi şi iarăşi a gusta din fructele interzise. Manoperele fast-food, condimentate din plin cu stres şi lipsa sfintei odihne,

Natalia Baltag, şef secţie endocrinologie la Spitalul Municipal "Sfânta Treime

ne îmbolnăvesc. Tocmai de aceea, dintr-o afecţiune cu rădăcini de familie, diabetul şi-a altoit feţe şi feţe noi pe tulpina stilului nostru de viaţă departe de ideal. Totuşi, chiar atunci când am fost diagnosticaţi cu diabet, nu e

Se caută un criminal: portretul robot al diabetului Organismul uman funcţionează ca la carte doar atunci când consumă o cantitate adecvată de energie, asigu-

musai să lăsăm mâinile în jos, pentru că medicina modernă propune soluţii nenumărate pentru monitorizarea cu

rată în special de glucoză. Aceasta însă nu pătrunde în celule fără insulină. Insulina este „cheia care deschide celulele” pentru intrarea glucozei. În context, puţină teorie nu strică. Diabetul poate fi clasificat, în general, în cel de tipul 1 sau de tipul 2. Dacă avem diabet

succes a bolii, dar şi arme pentru ca să-i detErminăm retragerea.

de tipul 1, pancreasul nu mai produce aproape deloc insulină. În cazul la fel de nefericit al diabetului de tip 2, pancreasul produce o cantitate suficientă de insulină, dar organismul nu o poate folosi corect. Aşa cum, în

R u b r i că s u sț i n u tă d e r e ț e a u a d e fa r ma c i i

absenţa insulinei este imposibilă supravieţuirea, continuăm şirul sfaturilor bune de alungat boala.

Automonitorizarea, armă şi alarmă Verificarea cu regularitate a valorilor glicemiei reprezintă secretul succesului în tratamentul de durată al diabetului zaharat. Cu alte cuvinte, automonitorizarea este ceasul cu alarmă care ne spune când şi cum trebunr. 44-45/iunie-iulie 2012


218

Pu nkt medical

cu re țe aua de fa r mac i i

ie să intervenim, deoarece nivelul glicemiei poate varia atât pe parcursul zilei, cât şi de la o zi la alta. Pentru această dreaptă cauză au fost inventate glucometrele. Automonitorizarea glucozei în sânge rămâne o metodă de bază în evaluarea glicemiei. Această metodă îi permite pacientului să determine nivelul glicemiei chiar şi în afara instituţiilor medicale şi să înţeleagă mai bine diabetul. Pacientul poate deveni propriul medic prin utilizarea datelor autocontrolului pentru corijarea regimului de dietă şi pentru administrarea dozei potrivite de insulină. The American Diabetic Association recomandă automonitorizarea glucozei în sânge următoarelor grupuri: • femeilor gravide cu diabet zaharat • pacienţilor cu glicemie instabilă • bolnavilor predispuşi la hipoglicemie • pacienţilor care nu au simptome alarmante ale hipoglicemiei • pacienţilor insulinodependenţi, pentru dozarea insulinei • pacienţilor cu dereglarea pragului renal al glucozei. Costul automonitorizării poate părea mare la prima vedere. Cu toate acestea, respectarea simplului control al glucozei în sânge reduce semnificativ numărul complicaţiilor apărute în urma diabetului zaharat. În final, pe lângă faptul că suntem mai sănătoşi, economisim şi banii din buzunare, prin reducerea numărului de spitalizări.

Glucometrul: măsura de aur în diabet

Aparatul dispune de un design modern şi elegant, cu un display mare şi foarte clar, în care se pot verifica setările. Iată calităţile care-l recomandă: • Timpul determinării controlului - 5 secunde • Metoda de determinare a glucozei - fotometrică • Marcarea rezultatelor înainte şi după masă, soluţie control şi semn neutru • Codificarea - automată • Ecranul aparatului de proporţii suficiente pentru afişarea cifrelor mari • Aplicarea picăturii de sânge în afara aparatului • Transferul datelor prin infraroşu la PC • Funcţie de avertizare despre data de expirare a stripurilor • Funcţie de avertizare despre deteriorarea testelor • Picătură de sânge mică - 1,5 mkl • Memorie - 350 de rezultate • Rezultatele medii calculate pentru ultimele 7,14 şi 30 de zile, înainte şi după masă. • Pornire automată on / off Glucometrul Accu-Chek Softclicks vine cu un sistem modern de înţepare (formeaza înţepătură la viteze mari, fără vibraţii, iar pielea se deteriorează la minim datorită mişcarii liniare controlate). • Funcţia de avertizare dacă temperatura în momentul testării nu se încadrează între +2°C şi +30°C. • Exemplu de sânge analizat (C=cap., V=ven, A=art, N=neo). • Posibilitatea de a completa picătura de sânge

Pe piaţă găsim diferite tipuri de glucometre, dar trebuie să măsurăm de şapte ori înainte de a cumpăra unul. Şi asta, pentru că de calitatea lui depinde autenticitatea şi corectitudinea măsurărilor. Din acele două considerente hiper-importante, glucometrul Accu-Chek Active reprezintă o opţiune ideală pentru monitorizarea glicemiei. Acest tip de glucometru asigură testarea rapidă şi eficientă a valorilor glicemiei, în condiţii moderne şi de maximă siguranţă.

dacă nu e suficient sânge pentru control.

Diabeticii, stăpâni pe situaţie Pentru realizarea unui control optim al glicemiei la pacienţii cu diabet zaharat de tip 1, măsurările trebuie să fie efectuate de patru şi mai multe ori pe zi, iar pentru pacienţii cu diabet zaharat de tip 2 de două-trei ori pe zi.


220


221

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


222


223

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


224

Precum am mai zis şi în alte rânduri, noi ţinem la eroii noştri şi la cititorii noştri, la partenerii noştri. Şi încercăm să facem lucruri frumoase pentru ei. Aveţi aici reducerile pe care le oferă partenerii noştri pentru membrii Clubului Punkt. Detalii pe www.punkt.md

weyergans

15%

magazin ionel

20% femei - 15% copii - 10%

bărbați -

restaurant & wine club symposium

10%

wine shop & bar carpe diem

bottega verde

Centrul medical privat extramed

beauty salon Bigoudis

15%

yves rocher

notebook's World

farmacia familiei

5-15%

5-10%

Patiserie Delice D'ange

magazin adidas

salon feminimdom

10% 15%

10%

15%

Robin pub

15% 20%

15%

10%

manhattan

Pensiunea turnul alb

salon afrodita

restaurant zen suhi

Computer center matrix

fitness & sport nim dom

10%

magazin zorile

magazin nike

restaurant pani pit

Lounge bar & Restaurant Jeraffe

15% 10% 10% Centrul de diagnostic German

10%

10%

15% salon de perdele și draperie Tendisimo

15%

10% 20%

restaurant cazare -

15% 10% 15% magazin reebok

10%


225

nr. 44-45/iunie-iulie 2012


226

Abo nare

De ce să citești orice, atunci când există PUNKT?

 F.S.P. - 1

Cod fiscal 1002600023242

Fișă de livrare V.P.

Lecturile bune te fac sa gândești. Și să te răzgândești, uneori. Astfel, în fiecare lună Punkt invită cei mai buni jurnaliști, cronicari, critici, fotografi și pictori-ilustratori pentru a scoate un produs unic pe măsura exigențelor dumneavoastră.

loc cifru

31841

pentru revista

(indexul publicației)

(denumirea publicației)

Rezultatul este o revistă deosebită, neînfricată, scandaloasă, distractivă și debordant de sinceră.

fără TVA

abonamentului

Le puteți avea la pachet fără să faceți coadă la chioșcuri și fără să alergați de la un punct de distribuție la altul. Soluția este simplă: abonarea.

TVA

total

numărul de complete

Prețul readresări pe anul 201__, lunile 1

Așadar, beneficiile abonării: 1. Aveți revista livrată chiar pe masa dumneavoastră de cafea.

2

3

Localitatea

Modalități de abonare: 1. La toate punctele de distribuție a presei Poșta Moldovei (Indice Poșta Moldovei 31841) sau prin intermediul serviciului e-abonare, accesând site-ul www.posta.md. 2. Direct la departamentul de abonare Moldpresa situat pe adresa: mun. Chişinău, str. Alexandru cel Bun, 108, prin telefon 22 22 21 / fax 22 22 60 sau e-mail: abonare@moldpresa.md (Indice Moldpresa 31841). 3. La oricare din următoarele agenții de abonare: „Publicații Periodice” 23 80 73, „Cuzencov-Eva” 27 55 68, „Mesageria Deleu-Delev” 21 00 70, „Max-Expres” 43 06 64, „Presinform Curier” 23 71 87, „USP-Presa” 92 91 28, „Business Elita” 21 14 93.

5

Destinatar

F.S.P. - 1

Cod fiscal 1002600023242

6

7

8

9

10

11

(numele, prenumele)

Întreprinderea de Stat "Poșta Moldovei"

31841

ABONAMENT la revista

(indexul publicației)

(denumirea publicației)

Numărul de complete

pe anul 201__, lunile 1

2

Localitatea

Destinatar

3

4

5

6

7

8

9

10

11

(adresa)

(cod poștal)

(numele, prenumele)

Modalități de achitare: 1. Achitarea în numerar în baza chitanței de abonare. 2. Prin transfer în conturile bancare.

Preț și durată: Pentru 3 luni – 120 MDL — economisiți 24 de lei Pentru 6 luni – 200 MDL — economisiți 40 de lei Pentru 12 luni – 400 MDL — economisiți 80 de lei

Nu ratați niciun număr Punkt. Redacția Punkt are plăcerea de a vă oferi oportunitatea de a încerca revista Punkt pentru o perioadă de 12 luni cu o reducere de 16.6%, pentru că Punkt își respectă cititorii pe care îi consideră cei mai progresiști cititori din lume – exigenți, deschiși la minte, cu un sistem de valori bine definit și greu de păcălit cu surogate.

12

(adresa)

(cod poștal)

2. Economisiți timp și 80 de lei la un abonament anual. 3. Deveniți un cititor progresist.

4

Trei IPad-uri își așteaptă noii stăpâni!

12



Punkt de vară, nr.44-45