Purtatorul de cruce

Purtătorul de cruce lor bătute de vînt. Acum trăia altă noapte în care se gîndea la clipele cînd îşi luase rămas bun de la sat. Semănau nopţile între ele, cu singura diferenţă că între timp trecuse prin multe. Atît în unitatea unde fusese răcan, la Bucureşti cît şi aici la Botoşani, trupul i se oţelise, devenind mai puternic, mai rezistent, punînd o stavilă abia percepută între gînduri şi fapte. Noaptea din curtea regimentului de la Botoşani, diferită de alte nopţi de aşteptare, era ca o noapte a aducerilor aminte, a spovedaniilor ce se voiau cumva explicate, lămurite sufletului său veşnic dornic de căutare. Poate de aceea se trezise şi în faţa regimentului ieşind cu un pas înainte.

Putuse foarte bine să tacă şi n-ar fi fost trimis pe nici un şantier.

Nu ceruse de la noapte sfaturi şi nici nu le căpăta se. Rememorînd, încercase justificări pentru gestul făcut.

Mariana ar fi fost mîndră de el sau poate ar fi rîs. O mai făcuse şi altădată. De ce n-ar fi făcuto şi acum? Dar Andrei Şoican, tatăl, taciturnul soţ al Verginiei şi impenetrabilul tată al celui ce se voia acuma constructor, după ce cu cîteva săptămîni în urmă îi plînsese îngrozit să vină să-l ia de acolo, ce ar fi spus ? Toate a-cestea şi multe altele îl ţinură treaz, iar dimineaţă, pe caldarîmul din faţa regimentului, încă mai era cuprins de trăirile nopţii, încît comanda de a se încolona o execută maşinal.

Era cu gîndul la noaptea lui şi la frămîntările care-i zdruncinaseră fiinţa.

Se gîndi la furtuna pe care o va stîrni în mijlocul familiei vestea mutării lui la altă unitate, şi de convingerea părinţilor că fiul făcuse vreo boacănă.

81