Page 1


1


2


Gheorghe Andrei Neagu • Poemele din templu

3


4


Gheorghe Andrei Neagu

Poemele din templu

5


Prozator, poet, jurnalist, editor şi un excelent promotor cultural, Gheorghe Andrei Neagu s-a născut la 4 septembrie 1949, în satul Sofroceşti, comuna Trifeşti, judeţul Neamţ. Licenţiat al Facultăţii de Studii Economice din Iaşi, datorează o bună parte din experienţă şi Institutului de Silvicultură ce-a venit să-i completeze sensibilitatea după ce a studiat violoncelul la Şcoala de Muzică din municipiul Roman. A înfiinţat în 1993, la Focşani, Jurnalul de Vrancea, iar în anul 1996 Gazeta Vrânceană. În ambele reviste, pe lângă paginile pline de sarcasm şi umor politic, a promovat şi literatura de calitate. În anul 1998 înfiinţează Oglinda Vrânceană, pentru ca numai peste câteva luni să devină Oglinda Moldovei. A avut o emisiune săptămânală la Televiziunea din Focşani, unde a reuşit să cunoască mari personalităţi ale lumii politice din acele timpuri: Radu Câmpeanu, Ion Raţiu, Adrian Năstase, Eugen Ovidiu Chirovici şi mulţi parlamentari vrânceni. A fost asistent al M.M. al M.N.L.R. în judeţele Vrancea, Buzău, Brăila şi Bacău, după ce mai înainte cu un an de zile vizitase Statele Unite ale Americii, de pe urma căreia a publicat Jurnalul american. În perioada 1996-2000 a fost ales consilier judeţean pe listele liberalilor lui 8


Câmpeanu, unde ajunsese chiar vicepreşedinte la nivel naţional. S-a luptat să dea culturii vrâncene o şansă reuşind să deschidă seria ediţiilor Festivalului „Duiliu Zamfirescu”, care a ajuns la asemenea anvergură încât au participat scriitori de limbă română din opt ţări riverane României. Îi putem găsi printre participanţi atât pe Mimo Morina, Secretarul General al Poeţilor, cât şi pe Zoe-Dumitrescu Buşulenga, Cezar Ivănescu, Magda Ursache, Ion Rotaru, Valeriu Rusu, Obţinând zero voturi la alegerile din 2000 chiar în circumscripţia de reşedinţă, şi-a dat seama că nu mai poate să-şi continue cariera politică şi înfiinţează Oglinda Literară, care alături de Jurnalul de Vrancea şi Gazeta vrânceană să continuă să promoveze valorile literare contemporane. Este posibil ca prin activitatea să fi impresionat Curtea Papală, de vreme ce-a obţinut o Binecuvântare apostolică de la Papa Ioan Paul. În anul 2004 devine Cavaler al Ordinului Meritul Cultural pentru Literatură, acordat de preşedinţia României şi Cetăţean de Onoare al oraşului Panciu. Mai este Cetăţean de Onoare şi în comuna natală Trifeşti, Judeţul Neamţ, dar şi Cavaler al Ordinului M.L.N.R. A lansat şi susţinut Revista V, între 1990 – 1995, coordonând şi Festivalul literar Dragosloveni, în ediţiile 2001-2004. 9


Colaborează de-a lungul timpului la revistele Ateneu, Contemporanul, Luceafărul, Contact Internaţional, Porto Franco, Fereastra, Spaţii culturale, Vitralii, Sud, Convorbiri literare şi multe alte reviste din Canada, Australia, SUA, etc. Din bogata creaţie a autorului, putem distinge:volumul 10 Prozatori, apărut la editura Albatros, 1986, remarcat de N.Manolescu, după ce în 1974 şi 1975 îi apăruse trei cărţi tehnice despre sistemul informaţional în silvicultură. Urmează în 1992, romanul Templul Iubirii, la editura Porto-Franco, epuizat în zece mii de exemplare, pentru ca în1995 să apară romanul Arme şi lopeţi . In aceeaşi perioadă îi apare romanul istoric Tarantula,dedicat sărbătoririi a 500 de ani de atestare documentară a municipiului Roman.Şi cum literatura de sertar nu se sfârşise, în 1997 vede lumina tiparului volumul de nuvele Moartea şobolanului, în paralel promovează Antologia de poezie Jurnal 100 în 1995 şi Al Evei Trup de Fum, în 2003. Cu ajutorul editurii Zedax, editează opera a câtorva zeci de scriitori vrânceni şi apare în diverse alte edituri cu volume cum ar fi: Războiul muştelor, proză scurtă, editura Plumb, Nunta neagră – baladă tradusă în cinci limbi, editura Valman; Aesopicae – nuvelă pamflet; Purtătorul de cruce – editura Transilvania; Crucea lui Andrei şi Jurnal american; La Bellu, tot la editura Zedax precum şi poezie la editura Rawex.Com din Bucureşti –volumul Lacrima iubirii. 10


Intră în programul editorial de la Tipo Moldova cu o antologie de poezie, Arşiţa din ploi şi cu o antologie de proză consistentă De la Stânga la Dreapta. Aceeaşi editură îi publică volumul de proză Purtătorul de Cruce, volum premiat de Uniunea Scriitorilor din România, filiala Bacău. Despre scrierile sale s-au pronunţat Nicolae Manolescu, Ion Rotaru, Marian Popa, Al. Pascu, Valeria Manta Tăicuţu, Marilena Lică Maşala, Gh. Istrate, Mircea Helivan, Florentin Popescu, Valeriu Rusu, Magda Ursache, Ioan Dobreanu, Laurian Stănchescu, Adrian Dinu Rachieru, Th.Codreanu, Al. Pachia Tatomirescu, Matei Romeo Pitulan, Gh. Ciobanu, Mioara Bahnă, Ionel Necula, Corneliu Galben, Cezar Ivănescu, Marius Chelaru, Emilian Marcu, Liviu Comşia , Lucian Strochi, Virginia Bogdan, M.Vârtosu, Victor Sterom, Stănică Budeanu, Valentin Muscă, Patricia Lidia Cevei. În anul 2013 îi apare traduse în limba engleză, la editura Armonii Culturale: Lacrima iubirii şi Moartea şobolanului în traducerea doamnei Lidia Cevei, după ce mai înainte îi apăruseră în limba franceză traduse de Virginia Bogdan volumele Moartea şobolanului cu care a fost la Târgul de Carte de la Geneva din 2007 şi Purtătorul de Cruce. Despre cuprinderile personalităţii sale sau mai pronunţat Liviu Grăsoiu, Radu Comănescu, Stelian Baboi, Constantin Miu, Al. Sasu, Al. Deşliu, Florin Muscalu, Aureliu Goci în

11


tot atâtea volume, dicţionare şi istorii ale literaturii române. De altfel scriitorul recunoaşte în interviurile sale apărute atât în volume colective cât şi în diverse publicaţii de gen că este pe deplin responsabil pentru misia pe care şi-a asumat-o, spre exemplu Angela Baciu, Ioan Pop ş.a. În anul 2010 devine omagiat şi de Papa Benedict al XVI-lea, după ce a fost ales şi în conducerea filialei Uniunii Scriitorilor din Bacău. La ora când acest volum vede lumina tiparului, pe masa de lucru al scriitorului Gheorghe Andrei Neagu se mai află: Un securist de tranziţie, care se întinde pe parcursul a trei volume şi încă trei romane şi două volume de proză scurtă, ce-şi aşteaptă rândul să iasă de sub teascurile tiparului. N-ar fi exclus să mai vedem şi unul sau două volume de poezie. Este greu de presupus că la cei aproape 64 de ani să mai existe energie pentru a continua revista Oglinda Literară, deşi potenţial literar există din belşug în portofoliul redacţiei.

12


Templul cuvintelor În templul cuvintelor se intră curat cu hainele pregătite pentru cuvintele ce le-ai uitat să le pui în carnea poemului. Cuvintele rătăcite, strivite de zidul poemului cuvintele sacrificate de dragul templului cuvintelor când mâinile vor fi acoperite de mănuşi albe ca să nu se vadă cuvintele nerostite încă din sângele poetului zidit în poem.

13


Cãrãmizi neѕlefuite Nu fiţi trişti În mintea voastră s-aduceţi lumină unul altuia este acelaşi lucru ca şi când v-aţi mândri cu amantele voastre la un punct geometric plin de tină. Nu fiţi trişti În sufletul vostru Nu mai sunt cărămizi Şi chiar de-ar fi ce-aţi putea face cu ele? ar fi ca şi cum aţi vrea să zidiţi cu pietre neşlefuite un templu. 14


Uitare După ce-au terminat de zidit somptuosul templu ucenicii şi calfele s-au trezit în deplin întuneric Şi-n bezna dinlăuntrul lor şi-au adus aminte c-au uitat s-aducă lumina.

15


Jertfa luminii Stau iar ascuns între pleoape şi mă las prins strâns să nu cumva să mă trezesc luat de lacrimi Iar când o rază de lumină îmi fulgeră privirea… Cad răpus… Sunt singura lumină jertfită pe singurul apus. Ce bine-ar fi să pot s-aduc în părul tău ce-aduce primăvara-n crengile de măr.

16


Lumina din templu Practic Nimeni nu mai luminează pe nimeni stăm ascunşi între zidurile templului şi ne prefacem că zidim tainele înţelepciunii chiar şi atunci când ne numărăm păcatele şi banii crezând că vom păcăli intrarea în rai zidind biserici unde să ne atârnăm chipul pe care să-l şteargă de colbul auriu săracii tot mai săraci şi mai furaţi de lumina ce-o închisesem în templu.

17


Gânduri din templu Florile mele astăzi se-ntorc în pământ Ducându-mi chipul dincolo de viaţă După ce s-au înfruptat cu lăcomie Din luminile mele. În apă se-neacă petale de parcă ar vrea să şteargă imaginea trupului meu cu un cuţit ce-a despărţit străzile între un răsărit şi un altul. Zborurile se-ncolăceau bezmetic peste durerile mele rebele. Florile se-ntorc azi în pământ zbor frânt,către lumina de-nceput căutându-şi seminţele în gânduri rebele.

18


Templier Sunt un ram bătrân Crăpat, uscat Şi niciun lujer împrejur. Am zeci de scorburi presărate Sub coaja lustruită Ca o păstaie mă-nclin Sub ochii soarelui. Sunt ram crăpat Şi nu mă frâng Şi mă ridic Şi fruntea mi-o înalţ la cer Sunt ram bătrân Şi aştept să strig Din coaja mea, sub ger Mai sunt,mai sper

19


Prefacerea templului Străinii hrăpăreţi, flămânzi şi aprigi îşi scuipă iar veninul peste noi Subit i-apucă aşa o grijă, şi vor să ne arate ce-avem voie ca răsucind şi mintea şi gândul nostru bun să ne alegem iar cu scrum. L-au uitat pe Crist pe cruce Şi-au pornit Să înveţe omenirea Ce să plângă Când să plângă Sau să râdă Aducându-ne aminte, De puterea ce preface Templul nostru în morminte.

20


Lumina

Cineva sună la uşa vieţii mele De teamă să nu provoc panică Închid gura şi deschid ochii Prin geamul îmbâcsit de secunde Soarele-mi prelinge lumina Până la candela fumegândă De undeva, de niciunde Un ciocănit sacadat Îmi răstigneşte timpul pe cruce Lumina se duce, se duce Între o mână şi alta….. Sunt răstignit? Zbor de chitină-nvolburată de vânt Se aşterne veşmânt. Dac-am să deschid gura Voi speria lumina cimitirelor tăcute Şi voi aprinde cu ochii crucile Prăbuşite-n verdele aşteptării Dar nu. Mai bine deschid uşa Şi somnul din creier Va fugi de-a pururi 21


Lespezi de soare Ce umbre tresar din explozii solare? Şi câte umbre se-ntrec să coboare În templul ce poartă în pântec lumina În trepte ce duc dureri De pulberi stelare. Clădim castele de umbre Şi acoperim în fiecare noapte Groapa, cu lumină Şi cum mă mai dor măruntaiele Ce-şi poartă duhul luminii Ca pe o povară de-nţelepciune Ascunsă sub lespezi de piatră.

22


Lanul durerii Tăcute ploi se zbat în lanuri Sub soare verde Sub ochii de mac În rădăcină dorm suspine Iar spic, un oftat Îi tulbură mustăţile de aur Într-un prelung sărut Pământul, ciocolată brună Şi-aşterne bolovani de gât. Ar vrea să spună că tulburat de vântul verii ca un sărut înfiorat Se-nalţă iar în pâini Dând preţ durerii Din tot atâtea mâini Ce-au renăscut din lacrimi Sub verdele-ntristării.

23


Zbor tulburat Uşor, uşor În zbor de pasăre cuprinsă de beţie Un om se contopeşte cu pământul Mari păsări cad din înălţimi Să-i devoreze visul Nu-i soare pe câmpie, Ci doar o rană lungă tristă Ce se desface ca un hău Primind sărutul aspru Sărat, cutremurat. Pe sub pleoape de argint Zborul tot mai trist Se mai prelinge încă Sub ochii mei de zeu ucis, Şi plâng, implorând Atâtor depărtări. De floare-n primăvară E sufocant, e trist şi-i ger afară Iar eu sunt zeul detronat.

24


VinovãЫia cailor Nu trageţi cu frunze În caii de lut şi de smoală N-au nicio vină Că umbra coboară iar pe pământ Priviţi cavalerii pe şei Cu părul în vânt şi-ncălţări de argint Au frâiele goale de fum Şi mâinile pline de sânge Iar banii le sună în salbe ascunse Nu-s caii de vină De plugul cuprins de rugină De lanul culcat la pământ. Aprindeţi din nou în suflet credinţa Şi coborâţi călăreţii În templul tăcut.

25


Mama Alergi desculţă prin grădină Măicuţă-ndurerată Ţi-ascunzi suspinul de vecini Cu un surâs de fată Şi părul tău pluteşte-n vânt Şi-mi limpezeşte calea Când vocea ta ca-ntr-un descânt Şi-a alinat plecarea.

26


Cu mine Singurătatea mea, Singurătatea mea Ce vină-ţi pot aduce? Te am aici, cu mâna pe cruce Când juri să mă-nsoţeşti Departe Din când în când sub priviri Îmi aduci mirajul naivităţii mele Şi mă faci să cred Că nu-s singur. In templul singurătăţii ….

27


Aѕteptare E plină ziua de cenuşă Incinerări de sentimente-n vânt Se risipesc tăcute, Cleioasă ziua zace pe balcon, Cu soarele prelins în smoală; Iar trupul meu e de carton Şi inima-i o coală, Te-aşteaptă un rug Te aştept să fii cerneala Poemelor din templu.

28


Revolta templierului În fiecare clipă în care vii să-mi ucizi timpul Te apropii de ochiul meu străin şi sticlos Cântându-ţi lacrima ce se ascunde cu spaimă De durerea ta ca o lance a nerăbdării. Nu mai am voie să văd unde-i lumina Din retină în retină se aşterne vina De a nu mai fi acel ce-mprăştie lumina. Şi-atunci, cu o ardere funebră Îmi topesc existenţa într-o curgere uscată De undeva, de sus, rânjind sardonic Un duşman invizibil, rece, râde De-ntunericul ce mi se-arată ca un gâde E-o tulburare nefirească-n flacăra ceatinge Din când în când un giulgiu ce mă stinge.

29


Poarta Singurătăţi de gând se sparg De văzul meu înmărmurit Ca-ntr-o strigare mută a unui val sub lespezi mari de timp Străbat cu geamăt surd păreri Că nu mai sunt ce-am fost mai ieri. O poartă-mprăştie lumini aprinse Din candele sfinte care mor Pe altarele speranţelor Un timp mi-aleargă paşii-n întuneric Poarta-i încă azi deschisă, dar mâine? Un vânt va sufla peste urma paşilor mei Şi-i va topi-n lumină

30


Strigãt stins Mătur astăzi strada Iar cu umbra mea, Netezindu-i pietrele; A rămas doar umbra Unui vis Până când pe stradă Mă voi fi prelins. Pasăre de pradă, Ieri în căutare, Azi doar strigăt stins.

31


Aleile templului Fluturi fără aripi târându-se pe stradă Ca nişte cochilii goale rostogolite-n vânt valuri de frunze grăbite Ca o taină se aştern pe ochi Să-ţi curteze tristeţea flămândă Şi stau la pândă Gata să-mi iau aripile de la magazie Fără să bănuiesc măcar că O molie mi-a devorat vestmântul astral Şi m-a redus, la un biet animal. De aceea azi stau pe mal Şi te rog Dă-mi aripile-napoi sau prefă-te în val Să-mi amesteci tristeţea din frunze. Şi să m-aduni de pe alei cenuşii Într-un morman fumegând în arderea ta şi-a paşilor mei aripi pierdute pe alei……

32


În templu Noaptea şi gerul Îşi plimbă jungherul Sub tălpile mele În templu. Niciun cuvânt Nu mă mai strigă Verbe-n derivă muşcă Spaima din templu. Iată-mi taina Ascunde-o în noapte Sub gerul din şoapte

33


Control vamal Şarpele acesta-i graniţa Unde paşii mei se prefac în vise. Peste pod. Grănicerii cu chipiuri de lemn Aşteaptă un semn. Mă ascund sub paltoane În geamantane, Şi mă las pipăit prin buzunare. Cineva-mi adună firimiturile Şi altcineva le miroase - Miros a comunism? - Nu, spune chipiul şi sunt lăsat să-mi trec vorbele peste podul de fier în oraşul de piatră. Acolo, în spatele obloanelor Mersu-mi se opreşte Nu mai creşte Din fereastra închisă Din cuiele roase măduva crudă Curge şi curge ca o imensă tristeţe 34


DesculЫ în templu Astăzi sunt oaspete în casa ta… Cu tălpile goale şi fierbinţi De parcă paşii mei Ca nişte săruturi Ar fi fost o chemare Pentru copilul rătăcit Cu tălpile crăpate Prin templu. N-aş fi crezut să pot pluti Cu braţele crescute-n oglindă Şi ochii prăbuşiţi în ochii tăi. Si totusi…..

35


Lut neѕlefuit Când florile se zbat Să-ncapă în mâna mea grea Nimeni nu plânge De parcă florile ar spune iată Eu vin ca să vă dau sămânţa Vieţii nerostite încă Iar când genunchii mei de humă Se contopesc într-un sărut etern În care viaţa picurată în ţărână Să izvodească un alt fruct la gândul că sărutul Este o chemare pentru lutul Ce astăzi îl sfidează mut şi surd. Când florile se zbat Să-ncapă-n mâna mea Nimeni nu plânge Nici când genunchii mei de humă Lichefiaţi de lacrima nebunâ Se prăbuşeau sub lună Un lut din lut, cu lutul impreună 36


Umbrele din templu Se spune c-adormise clipa În pletele de tei în floare Şi noaptea coborâse în locul Adunat din lacrimile tale Şi se mai spune Că înflorise visul pe alei. Dar nu era nimic din strălucirea Atâtor clipe de visare Tăceri ca umbra rătăcită Prin peşteri umede din sare Se coborau în timpul Care uitase Să mai zboare Şi o speranţă sângerândă Mai respira nătângă Pe malul sărutat de stele În locul lacrimilor mele

37


Cosaѕul Pasul meu se leagă, stins de umbra ta Frunzele se-ngână Ram din umbra mea ce-nfioară, lin văzduhul meu Vise de fecioară, tremurând aşteaptă Un sărut din umbra Ce se plimbă spartă Iar pe urma ta Rătăcit în firul ce-mi aşteaptă Braţu-n sărutarea grea Voi clădi în stoguri Timpuri vegetale Să-mi arăţi doar locul Să-ţi îngrop lumina Ce-ţi alungă floarea Din tristeţi amare. 38


Roua Cine te-a plămădit din rouă Să aline setea mea solară Şi să te prind pe braţe Înfăşurându-mi frunzele Cu trupul tău? Mai bine te năşteai din ceaţă Ca să mă rătăcesc în tine… Sau te năşteai din ploi Ca să-mi alin zbuciumul În liniştea curgerii tale. Dar tu rămâi din rouă Ca să-mi aduni durerea-n stropii Care-ţi sărută chipul.

39


Revolta ucenicilor Cuminţi copiii stau în jurul meu, S-au săturat s-o facă pe eroii. Grumazul lor e şubred Şi-l vor pe al meu Să le înlesnească trecerea Prin vremea ploii. Gem trotuarele sub mine De-atâta împovărate treceri De-abia mai mişc De-abia mai sunt cu zile Şi nicio clipă nu vine s-ajute pruncilor să vadă lumina vieţii-ntreagă. Templul distrus Lumina stinsă Eroii pierduţi Iar templul pustiu Sub vorbe grele

40


Noaptea Luminii Buze tremurânde, ciute sub glonţ Sărutul tău îmbrăţişând văzduhul cu gesturi disperate De carne-ntoarsă-n lutul în care zac de-a valma patimi şi păcate. Din când în când orgolii se întorc grăbite un giulgiu greu de spaimă Şi de tristeţi cernite. Mai pâlpâie sub tâmple o urmă de dorinţă În care fiara lumii lumină se mai vrea Sub tremurul secundei cutremurate-n aer Şuieră vorbe secate de-nţeles. noi ne mişcăm sub giulgiu Stafii crude sub alungite gânduri. 41


Nicio lumină-n tâmpla care stă plecată Gata să fie sfărâmată. Neputincios mă aflu cu mâinile legate În aprige cătuşe de lacrimi fulgerând Atâtea vise-n care ziua se renăştea din noapte Şi-n care acum noaptea Se naşte iar plângând.

42


Planѕele Cutremurate clipe stau ascunse prin unghere De lacrimile tale, cuvinte speriate Se ghemuiesc ciudat sub lespezi de tăceri Iar bolţi întregi de templu îşi atârnă Rostiri neînflorite ce-n margini s-au oprit De parcă vântul rece ar vrea să le străpungă Cu aspre vârfuri de-amarnice tristeţi Din veghea noastră mută, din şoaptele plăpânde Dospeşte-ncet o umbră,ce vrea tăcere-n gesturi Şi resemnări bolnave ca-ntr-un ospăţ divin când mâna mea rosteşte câte-un cuvânt deplin, S-aduci cu braţ de nimfe dureri ce ne adună Şi tot atâtea visuri , în nopţi ce se închid. 43


Cu ochi bolnavi de taine, te zbaţi între clipiri Ce-ţi cumpără avutul şi-ţi rup copilăria . Şi atunci realitatea s-adună iar în şoapte Venind să ne răstoarne răstălmăcind speranţe Să ne îngheţe trecutul alb şi crud Pe catafalcul nud Cu cine să-mi dau mâna Cu cine să mă mai lupt În lumea care moare şi se preface-n lut?

44


ReflecЫie Zăcea ucis de alb oraşul Unei pierdute purităţi Virginitatea pângărită Îşi devora febrilă osatura Prin lan de grâu învolburat de spaimă Treceam umil secerător De maci cutremuraţi de patimi De sus, din stele maculate Un ochi sticlos îmi da dreptate Iar viaţa îmi pulsa aproape Din roşul ucis de albastru Din galbenul asuns în şoapte Şi din frânturi de negru – violet Se mai rostea cu glas de moarte Minciună pentru puritate.

45


Uimiri Uimeşte-mă cu taina vieţii tale De parcă te-ai născut jertfindu-ţi puritatea. Să vezi în templu semnele Ce aduc din vreme albul orb şi surd Ce nu rodeşte încă Şi n-a rodit nicicând. Uimeşte-mă cu cerul urii tale Alunecând în hăuri fără fund Când nu există floarea purităţii Decât ca să rodească urme De viaţă pentru morţii mei din jur. Uimeşte-mă cu vorbe rătăcite Ce vor să-mi spună sute de nimicuri Când un cuvânt rupând tăcerea Durerilor de-a nu ne naşte puri Se-aruncă-n flăcări imature În care morţii ard Ca să-mi ridice din cenuşă Sensul pur. 46


Setea de luminã Mi s-a stins lacrima După atâta lumină risipită În templul meu Unde praful se aşternuse Ca puful pe gutuie… Nu mai era nimic Din trupul meu topit Ca lumânarea Făcută doar să lumineze paşii mei Întipăriti în rombul topit De-atâta aşteptare. Eram singur, Eram topit Şi de la templu Venea în valuri Doar umbra gândului Răvăşit de furtună Eram singur Şi eram însetat de lumină. 47


Oratorul Ia gura mea şi te-nveleşte Cum ramul se ascunde-n verde Sub soarele ce vine să-i arate Sub bolţi ascunse, urma ta Stau bine culcate sub zăpadă Seminţe nepătate de lumină Şi m-aşteaptă desculţe Tremurând şi nenăscute încă Minţind lumina albă rece Dar eu mai ştiu că albul trece Iar verdele va fi de vină Că-mi rătăcesc seminţele-n grădină

48


Ultima rugã Priviţi! Pitici barbari mi se strecoară-n plete Şi tot mai alb mi-e părul, Ca de brumă. Pe umeri mi s-aşează bete O mare de secunde Şi mii de ore-n turme. Tot mai uscat mai răvăşit de frunze Sunt tot mai scufundat în unde Iar braţul, ramuri putrezite Se lasă-n neguri, la pământ Mai lasă-mă o clipă! Mai am puţin, şi-s vânt.

49


Solul Am coborât din cuibul unei berze Ca un sol de primăvară Şi-am scuturat cu aripi vinete Întregul legământ de linişte Dumnezeu n-a fost, mi s-a spus Acum îl caut zadarnic În culoarea tribunei cetăţii Palmele-mi sunt triste Ochii nu mai sunt veseli Iar inima s-a sinucis într-o clepsidră Din când în când mai tresar Aducându-mi aminte că înfruntam Nedumerirea străzii. Acum, ca nişte ciulini Ochii tăi vin pe baricadă Şi poeţii mor în nerostire.

50


Obstacole De care parte a ploii Îţi arunci privirile-ngheţate? Tu n-ai văzut cum ard cătuşele-ngenunchiate? Priveşte-mă! Din lacuri fumegânde Se nasc tristeţi ce urcă larg în cer Iar râuri sugrumate, pier. Un munte mineral s-adapă Din agonia unui râu Iar eu mă simt, o lacrimă pe drum Stai! Nu mai plânge! Vin!

51


Calfa Zboară noaptea către zori Amestecându-şi sângele Cu polenul primelor ninsori Cu strigăt de spaimă Un vultur de curte Îşi agită aripile scurte. Nu-i nicio rază aprinsă. Templele nasc prima lumină Şi turme de zgomote pasc Pe uliţa plină de tină Iată paşii ucenicilor Alungaţi de sub aripa porţilor urii E soare! Este bună dimineaţa grădină E timpul calfei să vină.

52


Îngeri ѕi…. Îngeri de seară Îngeri de noapte pustie Unde pe aripi însângerate au căzut Luminile zilei dintâi Şi unde în zbor încă mai poartă Petale de floare. Sunt mirii nopţilor pustii. Voi n-aţi văzut cum pier mieii Ca nişte muguri ai nopţilor Când răsar singurătăţile. Şi n-aţi acoperit sub aripi Îngeri de noapte, Şi atâta întuneric sub aripa voastră Şi atâtea cutremure Încât speranţele mor De flăcările albastrelor stihii

53


Rugãciunea din templu De prea multă rugăciune făcută-n pustiu Căzut-am robul plăsmuirii mele Gata să-ţi distrug credinţa prin absenţă. De mă-ntreb -Ce Dumnezeu va mai fi după tine Nu-ţi dai seama Doamne că exişti Numai cât există seminţiile tale De le laşi pradă-n durere şi jale? De undeva, de acolo, de unde te slăviră Faptele tale bune, adu-ţi aminte de noi Cei mulţi, cei flămânzi şi cei goi. Pentru că n-ai să mai poţi să rămâi Fără noi.

54


Adâncurile templului Ploaia mi-a schimbat curajul De-a găsi printre picături urma paşilor tăi, dogorâtori Şi m-a lăsat pustiit într-o margine de lac Pe umeri mi se prelingea Mireasma unei sălcii uitate Ca o părere ascunsă, ca o ironie plină Al celui din urmă drac. Ce-i cu iubirea aceasta ce-mi omoară Ultima formă de ploaie Coborâtă din ochii tăi? Nimeni nu vrea să-mi răspundă Lacul se frânge-ntre palmele malului Acceptând strânsoarea ierbii Împrăştiind lumina părului tău. De undeva din adâncuri Chipul meu geme.

55


LanЫul fratern Sărman popor, Uitat la colţ de stradă N-ai nici mai multă pâine Şi nici mai mult săpun Sar veneticii şi îţi spun Că ai libertăţi de funii groase Sărman popor cum te minţiră fraţii Ieşiţi cu parul în amiaza mare să te fure Nu-i nicio lege să-ţi ajungă Drept temelie pentru vântul Ce şi-a găsit sălaş la tine-n pungă Pe ai tăi, i-ai izgonit Dar n-ai putut să pui în loc Pe niciun frate ca să-ţi plângă Speranţa ta nătângă Pe străzi şi alei întunecate Prostia ta neputincioasă bate Te-ai vrut puternic şi sătul Şi-n libertate Şi-ai căpătat doar urletul De foame, al formelor scalpate. 56


Ucenic Priveşte, Sunt acela care am căzut La uşa casei tale azi deschisă Eram ucis, eram urât Eram proscris Şi eram lut Iar azi, când palmele-ţi mă cer M-am transformat în ger E trupul meu acesta Sau sloiul sfărâmat atunci? Când transformat în larmă S-a bulucit să doarmă În locul adunat Sub răsuflarea ta Priveşte Aici am fost şi-am îngheţat…

57


Ѕlefuire Prin gene Mi se cerne azi taina Şi-am vrut să fiu doar lumină aşteptând liniştit la coadă N-a fost să am norocul Să găsesc venind grămadă Zîmbete din zi senină. Din când în când O lacrimă se furişează ruşinată De teamă c-o să fie blestemată.

58


Neliniѕtea din templu Priveşte-mă mamă Sunt rană Un clopot pustiu fără limbă Vestind învierea morţii Şi vântul pustiu. Poate sunt stâlpul spre care chemarea Se-ndreaptă-n durere S-arunce năframa-ntunericului Poate sunt rouă Ca o chemare spre lumea cea nouă Ce-aşteaptă din ceruri pedeapsa Unei alte nelinişti Poate sunt fapta nimicului Sau rană pe rouă, Dangăt pe şoaptă Clopot pe lună Strigând a pustiu într-un templu Ce-şi pregăteşte lumina Candelă sub botul cailor Priveşte-mă mamă!...

59


Cununa templierului Aceste gratii din fire de grâu ce aşteaptă cuvântul să se coacă. Îmi umplu uitarea cu spice pe care le-aştept cu încordare să cadă sub ascuţişul săbiei mele de plugar ostenit de-atâta războaie cu frunze absente de pe ramurile unor copaci transformaţi în suliţe închinate soarelui pentru coacerea spicelor Şi pe care nimeni nu mai vrea să le adune într-o cunună pentru învingători

60


Lespezile templului Tu n-ai să ştii că am murit Că sunt o stea fără lumină Şi că mă sting, fără vreo vină Pentru c-ai vrut să fi fugit În depărtări pline de tină Şi n-ai să auzi cum florile plângând S-adună azi la căpătâi Ca-n ziua noastră cea dintâi Când picurau petalele-n vânt Parc-ar fi spus: rămâi! Vei fi departe prin suspine Purtând durerea mea în gând Vei mai aşterne încă un rând În ziua care nu mai vine Să-mi umple timpul iar cu vânt Pe lespezi mari şi reci de piatră Vor putrezi coroane mortuare Ca nişte frunze ce mai poartă Speranţe verzi amare. 61


TranshumanЫã Tremură ţărâna-n vene Şi nisipul sub pleoape Muşchii nu-s Şi nu sunt lemne Trupul să-mi prefacă-n noapte Rătăcit în vârf de frunză Ca un bob de rouă, Picur ! Lutul urcă în picioare Către ochii viscerali Mă cuprinde a mirare Un îngheţ ca o surpare. Mamă vin Deschide-ţi huma În statuie mă prefac Pentru clipa-n care viaţa Urcă-n miezul Rădăcinilor de mac.

62


Fraternitate Soare de-aş fi Aş coborî Să-ţi topesc nopţile Şi să-ţi usuc lacrima Lumină de-aş fi m-aş prăbuşi să-ţi fiu altar zilelor de spaimă suspin de-aş fi M-aş regăsi sub cupola cerului Furat de zborul vântului Dar nu sunt decât suspin Şi lacrimă şi spaimă… Fugărit se soare şi lumină.

63


Boboteazã Răstignit în fumul de tămâie Te înalţi în cruci de gheaţă Parc-ai vrea de-a pururi să rămână Semn pe rană, şi pe viaţă Şi din grâu ca într-un templu Când contemplu Se ridică ruga-nclopot Iar durerea ta cerească Cor de preoţi şi de sărbătoare Semn de spaimă -n zgomotul de zale Cade rouă înspre zare Din rănile tale.

64


Ruga templierului Dacă n-aş fi dăruit N-aş fi trăit fiorul timpului din fiecare zi de rugăciune. Temelie peste case Se aşternu durerea În ziduri ce plâng Nicio legendă nu se naşte Când zidurile noastre tresar murmurând printre suspine atâtea deznădejdi şi tot atâtea speranţe Ce s-ar preface-n ruine Iar jos infernul aşteaptă să rostim câte-o rugăciune. 65


Duminicã Duminici cu ierburi pustii În cripte de apă Şi nori vineţii. Nu-i niciun soare s-adape copacii Frunzişul îmi plînge pe umăr şoptit Din umbre se ţes vise Şi florile s-amestecă-ntr-un strigăt Printre atâtea pustiuri vegetale. Sunt singur. Întrezăresc tot mai greu o cale Peste vama dorinţelor mele. Aş vrea să-mi pun clorofilă în vene Să dau pe alei răcoarea Şi arşiţa patimilor grele Dar zeii veghează De-acolo, de sus, Un vultur se-ndreaptă spre mine Şi-mi lasă duminica goală Când ierburi pustii rătăcind se răscoală Sub paşii ce-mi fură Lumina fatală. 66


Cuvintele din templu Cu pieptul lor de raze de lumină Mari păsări albe se lovesc de geam Aduc atâta bucurie plină În ziua asta care-o am. Şi-n fiecare vorbă duc Solia nopţilor stelare, De parcă ar purta în cioc Din fiecare stea, o sărutare. Cu aripi nevăzute vântul Le poartă-n visele ce dor Să-ţi lumineze iarăşi drumul Când mari cuvinte de lumină mor…

67


Rãtãcind Rănit în existenţa mea, Mă-ntorc cu zbor năuc în gând La ce-am visat. Şi pasăre sunt! Chiar când mă tem Că-n zborul meu M-am rătăcit Şi mă găsesc Între pământ şi cer

68


Plopii Mor plopii fără soţ de lângă drum Ca monumente funerare Mor plopii înveliţi în fum Şi jalea lor e mare Mor plopii solitari, măreţi În răsăritul care doare Iar vântul îi salută, drepţi Într-un aprins apus de soare Şi nu e nimeni la mormânt Să le petreacă ceasul Când plopii răsturnaţi de vânt Îşi dau uitării pasul Mori plopii răsturnaţi în drum Ce moarte solitară Durerea morţii ca un fum A coborât de-aseară În satul văduvit de ei Şi-n paşii noştri pe alei.

69


Crai nou De crai nou sprâncenele Îţi apleacă genele Secerând lumina lină, Rătăcită fără vină În albastrul tău marin Ochilor de soare plin Seceri negre de pământ Aripi fugărite-n vânt. Lângă strălucirea lor Ochilor,sprâncenelor Moare-n secera crudă Toată strălucirea iudă Să nu văd, să nu aud Semnul tainic, glasul crud, Izvorât din ochii tăi Pustii, severi şi goi

70


De crai nou sprâncenele Seceri negre gemene Se cobor fără de vină, Secerând lumina lină În oceanul verde crud Când mă fac că nu aud Cum mă cheamă nerostite Din sprâncene arcuite.

71


Oraѕul

În oraşul prăfuit Soarele muind asfaltul, A umplut cu-acelaşi fel De mirosuri tot înaltul Înmuind ca pe-o smântână Trotuarele pustii. La sfârşit de săptămână Tot pe drumul care-l ştii. Paşii amorţiţi de sete Se târăsc în ritm şi rimă, Peste clipele pierdute Doar în nopţile cu lună Niciun tei pe strada mică Nu umbreşte paşii mei Zilele se scurg în pantă Nu mai eşti şi nu mai vrei Să m-aştepţi cu apa rece În castronul tău de tuci Iată timpul se petrece Şi tu dragoste te duci Alte clipe de astâmpăr Peste clipe de uitare Unde eşti cu ochi de floare Te mai caut fără rost. 72


Somn de varã Bătrânii dorm afară-n curte Pe prispa rece de pământ Prin trupul lor trec vise scurte Şi multe sunt, ca un mormânt Mai geme lin câte-o vădană De dinainte de război. În curte Iarba-i tunsă, luna plină Şi ochii ei în vis, ochi goi Păreau că văd pe cel Care a fost viul între vii, Sub paşii mei de singuratic Trosneşte sec un pai de grâu, Iar câinele îşi trage lanţul Mai mult aşa, ca să mai ştiu, Că stă de veghe, iară cerul Acelaşi cer spuzit de stele, Înviorat de luna plină, Veghează blând peste grădină Când un bătrân, în somn, suspină. 73


Copiii templului La Hiroşima Zace-ntre ruine Ora smulsă, fărâmată În mii de tragice secunde Într-o tăcere frîntă Şi nicio clipă nu mai trece Cu zgomot viu Văzduhul morţii care trece Purtându-şi umbra pe pereţi Rămas-acuma o relicvă A zilelor care s-au scurs . Poetul singur mai aduce Din inima flămândă Din sentimente o colindă În crucea nopţilor nătângă. Se-ngroapă-n ziduri mari tăceri Şi niciun simbol nu respiră Din cer, tăcute-nsingurări În ochi mi se adună. 74


Pământul ars Şi casele ca oasele din urnă Se risipesc în univers. Niciun copil nu-şi înfloreşte În ochi Tristeţea Bucuria Teama.

75


Somnul semnelor Imense ore de lumină stau culcate, În macii presăraţi prin grâu În apa rece de pârâu În inima ce încă bate, La porţile iubirilor uitate Pelerin la templul de secunde În lungul şir îngenuncheat solemn Pe coridoare reci şi scunde, În faţa ochilor de lemn, În carnea caldă a unei unde Când toate orele se tem. Dorm semnele profunde

76


Sensuri Du-te! Şi am înţeles să mă duc Pentru întoarcerea cea mare Erau în mine doar tăceri Şi vorbele amare. Pe fugă iubeam răsăritul Ce râzi, ce-ai văzut? Râdeai lângă mine Râdeam chiar de sfârşitul Acelui început. Simţeam în fiecare în parte Cum moare Cum se duce. Iubirea pe cruce Vino! Ţi-am spus Dar trupul tău fugise De undeva, de sus Cu vocea uscată de şoapte Priveam cum se coboară cerul În ochii tăi de noapte Atât de aproape-i de trecutul Trăirilor rebele… 77


Candela Luna curge uleioasă În paharul nopţii plin Mi-a fugit gândul de-acasă Şi s-a înecat în vin. M-ai chemat şi am venit Ca un gând hoinar de vară… Geamul tău tivea pierit Întunericul de afară. Fluieram în toiul nopţii Melodia ca un semn Să deschidă cadrul porţii Pentru care plâng şi gem Ca profanul în băltoacă. Luna albă ca un tort Răsărită după toacă Învelea frunzişul mort Nu veneai, eram degeaba Singur ca un felinar Geamul tău avea beteala Somnului venit fugar Obosit de calea lungă Străbătută în zadar. 78


Cântec de calfã

Mi se-ncheagă tristeţea Ca sângele pe pliscul unui vultur orb Silit să-şi caute hrana în stârvuri Înainte de rostogolirea aripilor Spre Hades. Iar privirile mi se preling Într-o mare de prietenie Unde arterele mi se întind Ca nişte bretele uzate Ca să-mi susţină trupul Plin de tristeţe. Cerul se-ntinde dreptunghiular Pe un perete translucid Rezervându-şi dreptul de a lumina Vulturul orb. Păsări cu pene curate Aşteaptă să urc mai înalt Pregătindu-şi discursuri… Mai sunt, mai exist? Coagulată uitarea-şi aşterne veştmântul Peste tristeţea-nchegată Privesc şi-ncerc să mai zbor Măcar odată 79


Venerabil din trecut Soarele a înverzit aşteptându-mă Iar luna-şi îneacă suferinţa În lacul lacrimilor mele De undeva, dintr-un adânc de Vezuviu Răbufneşte lava printre pietre Şi-mi ia amprentele Ca un vampir iluzoriu. Din când în când mă prefac Că sunt de un calm năucitor Şi poruncesc nemilos şlefuirea. Dar, ca un mort cu prefix Îmi aştepţ piatra plângând Chiar dacă niciodată nu treci printre ierburi De teamă c-ai să-ţi ofileşti umbra. Când soarele-mi înverzeşte lumina Când calci peste urmele, Răstignite pe pietrele încinse De ruga venerabilului meu. Din trecut.

80


Statuia Mă simt ca o statuie de ceaţă În faţa cuvintelor Amprentele tălpilor Răsturnate-n oglinda râului Se risipesc speriate de atâta fugă. Viermii gândurilor mele Se îmbracă în fracuri de gală Şi vin cu mănuşi amăgitoare Să-mi înhaţe trupul pentru jertfă Nu-i niciun zeu pe aproape… Din cerul ce-şi plouă singurătatea Îmi creşte mereu Statuia de ceaţă.

81


Rãstigniri Nichita şi-a rostuit coloana Din vertebre de adevăr Şi ne-a părăsit Ca un luceafăr vinovat De puţinul timp hărăzit nouîă Eminescu şi-a răstignit sub tei Păcatul de a fi cel mai mare Lăsându-ne în suflet o durere neînţeleasă Alecsandri şi-a acoperit jenat Cu un avertisment Partea de dri dri … Macedonski ne-a arătat calea Spre trepte ce nu mor Decât atunci când oasele dor De atâtea vertebre anchilozante Coşbuc demilitarizat şi tandru L-a pregătit pe Bacovia Să ne aştearnă culcuş nouă 82


Iar Blaga A adunat pulberea ţarinelor Şi-a aruncat pe cer Crucea cuvintelor Până la Tudor Arghezi, De aceea, acuma, nouă, Toate răstignirile ne sunt necesare.

83


Ochiul din templu Am tresărit ca o planetă Rămasă fără fluvii şi oceane Din cauza gravitaţiei pierdute Când ochiul meu şi-a părăsit orbita Şi a plecat spre colţul inimii Să-şi încerce puterile Cu fluturii existenţelor mele Prizonierii acestui trup Plin de vinovăţii vegetale În lupta cu inerţia Evelor. Mi-aş scoate florile din muguri Dacă-aş putea să semăn pământul ! Dar inima-mi cade pe stradă Sub picioarele trecătoarelor grăbite Să-mi culeagă ochiul, Şi să-l miroase incestuos În clipa în care mai cobor Cu o treaptă spre infern…

84


SimЫiri profane Sub cine-şi picură-n uitare, cenuşa? Atârnă blând sub policandre Amintiri profane Iar timpul, într-un zbor de libelulă Îşi mai păstrează curgerea-n clepsidră Veghind la tâmplă scurgerea timpului Ca o coastă, răpusă de lance. Daţi-mi dorinţa jos de pe cruce! Cetatea îmi plânge pe umăr Ca un duşman învins Bolborosind cuvinte colorate, Şi-n clipa aceea de piatră Când îţi sărut orele-n nisipul Ce-şi arată gleznele prăbuşite După o fugă nestăvilită Spre cenuşă Vine palma ta ca o lespede Şi chii tăi ca o tristeţe mută Înăbuşind pentru totdeauna Nenorocul iubirii alungate În pulberi de cuvinte Jos printre ierburi otrăvite. 85


Poverile templului Ce vultur s-apropie de timpul meu Să-mi terfelească secundele? Pe stânca ce-şi păstrează încă Un echilibru Despărţind cerul de ape Cuvintele curg într-un şuvoi Ca dintr-un ficat lexical Într-o hemoragie de cuvinte Devorate de vultur Iar rugile mele-l ajută Să-şi poarte în aripi Poverile templului Necunoscute zborului.

86


Demnitatea durerii Cu lacrimi obosite Mi-am împodobit calvarul Ca pe o şansă a demnităţii Ultimei respiraţii De undeva, Ca printr-o rană a cerului Mă priveşte-ntr-o necontenită cădere Ultima stea căzătoare. Ma mai leagă doar un fir De imensa durere a spaţiului Ce ne desparte dorinţa, de împlinire. Şi înflorită, durerea Îşi leagă demnitatea de pulberi stelare Ca pe un drum nedesluşit încă Spre marginea împlinirii

87


InocenЫã Moare moartea pusă la colţ Învăţătorul o mustră duios Şi o lasă să moară . Din când în când câte un înger Aleargă furişat pe sub bănci Şi iese afară, sub nuci Domnul învăţător cu nuiaua Ne-aleargă peste orele morţii Iar noi nu ştim că-mbătrânim Şi ne apropiem De ultima oră a zilei de mâine.

88


Luna din turnul templului De-atâtea ori în noapte Mi te asemănam cu orologiul Cu limbile moarte Vroiam să găsesc o scară Să urc la tine Să-ţi întorc mecanismele Pe toate părţile Dar am rămas jos în umbră La picioarele turnului Plângându-mi copilăria Şi neputinţa de-a schimba Orele tale cu orele mele Un gust sărat spuzit cu stele Se prăvălea deasupra gurii mele Şi-n turn niciun clopot Nu-şi mai lăsa strigătul Noapte bună

89


Naѕterea lui Iisus La fereastra-mi luminată Vin în cete, azi, copiii Cu Fecioara Preacurată Peste sate şi câmpii Şi cu glasuri cristaline Vestind fulgilor de nea Vin copiii azi la mine Vin cu paşi de catifea Să ne cânte la fereastră Vestea mare că Mesia A adus în viaţa noastră Pruncul Fecioarei Maria

90


Rãdãcini Ce rău ţi-am făcut De mă lipseşti acum de clorofilă? În barba mea zac ciulini ameţiţi Iar palmele-mi sunt pline cu pământ O oră ce-mi zboară pe frunte Cade-n ţărână. Şi sunt o petală frântă Cu rădăcina-n vânt

91


Ninsori Ninge cu oase de străbuni uitaţi Prin promoroaca cerului Şi-mi îmbracă cimitirul În fuioare de fum argintiu Ninge cu vise, ninge cu ziduri Ninge cu libertăţi mănoase Ninge cu sânge şi năzuinţe Îmbrăţişaţi în ninsori Ne strecurăm iubito ca un fum Rătăcind mereu alături de drum Până când oasele noastre Se vor topi în zăpezi.

92


Pãstorul templului A viscolit pe întuneric Şi a albit crucile negre Moartea pare acum o mireasă Fardată pentru marea întâlnire Din când în când, un clopot Îşi plimbă limba peste buze Şi-şi geme singurătatea Peste liniştea sătenilor La fiecare dangăt Bunul părinte tresare şi aşteaptă Să-l strige la poartă Urmaşul. Dar nimeni nu vine Cuprins de insomnii Bunul părinte Îşi numără-n gând orele goale… La cimitir poarta-i deschisă Iar crucile-s bete de timp Şi de uitare. 93


Colind Ochii mei topind zăpada Mâna mea, un braţ de cruce Gura mea, sălaş de abur Inima cuibar de vorbe Iară trupul ca un brad Să-ţi aline ţie viaţa De copil neprihănit Deci te scoală, la fereastră Să-mi vezi ochii colindând Trupul cruce înstelată Inima purtând colinde Gura mea rostind urări Şi din suflet, o ghirlandă Un colind de sărbători

94


Cãtre iarnã Învolburat de ger, scheletul vegetal Îşi clănţăneşte-n scorburi jalea Foşnind din ramuri schilodite Foamea. Turţuri, spade naturale Sclipind tării de ger Se preling în haos Nori de schije albe se adună Într-un pod de umbră Şi sub atâta grea tristeţe Eu, icebergul Aştept răsuflarea primăverii Să-mi dezmorţească voinţa De-a veni spre viaţă.

95


Diagonala Feriţi diagonala mov De pe acoperişurile caselor risipite Ea împarte lumea în visuri Şi în realităţi precare. Deasupra acestei dungi, Irod Îşi contemplă taberele Şi le dă permise de trecere De-o parte sau de alta În vreme ce Iisus Prelins, printre pereţii caselor Îşi strânge rănile bându-şi oţetul. Diagonala suplă şi rece Îşi face aripă cu fulgi Zămisliţi de cuvinte murdare Aduse de profani dornici de binecuvântare. Feriţi diagonala mov ! Spălaţi cinstiţi prelaţi Cuvintele-n lighene cu sodă 96


Şi-naripaţi sufletele Cu cele mai albe speranţe. Numai aşa bunul Iisus Vă recunoaşte puterea De-a sălăşlui de-a dreapta Tatălui In templu.

97


Intrarea în templu Cu vârful pantofului Ca un vârf de limbă peltică Intru în templu. O parte din sensul înaintării Se pierde în sensul acelor De ceasornic, Iar mâna mea Dacă ar mai putea mângâia O parte din fulgerul rece Al vorbelor cuprinse de spaimă Ar lumina între coloane. Livid, ca un os spălat de ploi Cuvântul meu se strecoară timid Împotriva unui fratricid război In care alţii decid.

98


Cuvinte profane Urma cuvintelor ca o dâră Mi-a înroşit obrazul lovit Dezlipindu-mi aerul de umezeala Cu care sufletul mi-a fugărit Inima. Ca un brici cu lama tocită Cuvântul a mai retezat O urmă din degetul care Arăta spre lume, acuzator Mormane de cuvinte moarte Se-nalţă până sub ferestrele ude Aşteptând să-nfunde rigolele În timpul ploilor erotice Numai frigul, învineţindu-le Îmbracă o parte din cuvinte Pe altele spitalizându-le Şi le trimite la plimbare Spre cafenelele literare Ca nişte animale bolnave . 99


Cuvintele spitalizate-şi fac tratamentul Lăsându-se îngropate de tăcere Curând, o mare de cicatrice Vor marca ramurile de măslin Pentru toate frunzele pierdute Şi pentru cuvintele înmormântate În pustiul certurilor. Piciorul meu ca o şenilă Îşi striveste cuvintele.

100


Aripi de libelulã Câteva dungi de lumină Coseau pe trupul tău Aripi albe de libelulă Încercând să te mintă Că eşti aidoma ei. Dar n-ai văzut norii negri Când te-ai avântat să zbori… Şi ai căzut cu aripile frânte Plângând după copilăria Când cu dungi de lumină Cineva încerca să-ţi coase pe trup Aripi de libelulă.

101


Rãzbunãri Bulgăre de cer Repezit în fereastră Lespede de ger Ochi de gheaţă Prăvălit pe faţă Picuri vinovaţi Pe felii de viaţă Când se ţes cuvintele În perete de cristal Zbor mortal Goliciunea învelită În zăpezi închipuite Se reped să îmi răpună Cerul martor la fereastră Ca o răzbunare mută Dureroasă şi acută.

102


FiЫi gata Fiţi gata să zburaţi! Luaţi-vă cele mai curate vestminte Şi încercaţi-le ! S-ar putea să vă stânjenească Buzunarele pline. Puneţi pălăriile deasupra frunţii Să nu se vadă absenţa gândurilor Legaţi-vă şireturile la pantofi Pentru că desculţilor şi zborul Le este interzis. Şi mai luaţi-vă cu voi visele Dacă le-aţi avut vreodată. Poate vă vor ajuta să fiţi îngeri Fără copite şi fără cozi Aşa cum arătaţi acum . Fiţi gata! De undeva, cineva, un oarecare, A pus stăpânire pe vieţile voastre Şi v-a sortit zborului Fără să vă prevină . 103


Toamna Toamna-şi poartă-n amintiri Struguri mari de lacrimi Adunate în ciubere.., Braţe ascunse-n strat de ploi Înălţate-n rugă. Brume reci sărută visul Fructelor uitate Soarele zâmbeşte hâd Frunzele-s pătate Şi când totu-i de aramă Şi-ntinzi mâna să-ţi aduni Bucuriile din toamnă, Redescoperi stivuite Şi durerile din palmă

104


Citadinã Pustiu, oraşul îmi ucide Cu strigăte beţive şi-ntuneric Pe sub călduri cumplite Seninul meu feeric Din când în când lătrat de câine Destramă vise Pe care tata stând la pâine Le-o povesti cui vrea să asculte Câte-o maşină speriată Cu rezervorul cartelat Se scurge-n visele ce-o poartă La un garaj improvizat Oraşul meu senin şi tandru Ucide în tăceri de stâncă Pornirea mea ca un meandru Să ducă-n tihnă taina grea Ce n-a ajuns acolo unde În fiecare noapte ar vrea Să se ascundă, să scufunde Durerea ta,durerea mea. 105


Solii Vin solii de vise triste Ca de ochi aprinşi în noapte Să-mi aducă veşti ucise De-ntuneric şi de şoapte Şi nu suflu în lumină, Ochii să nu-i risipesc Luna-mi vine din grădină Peste paşii ce-mi trezesc. Vorbele ce-aduc lumină

106


DecadenЫele din templu Ne murdărise luna templul Cu pete de rugină violente Şi ne durea-n lumină-ntregul Iubirii noastre decadente Eram setoşi de fericire Şi ne dureau genunchii roşi De atâtea ore-n adormire Când templul ne primea întorşi Bastarzi din aula iubirii Când printre pomi pitici boleam Bătând la poarta fericirii Ca fructele uscate-n ram. Dar ne-am trezit goliţi şi sobri Cu soarele arzând peceţi Şi-am hotărât să punem cercuri Întregului făcut bucăţi Şi adunăm de-atunci într-una Durerea despărţirii noastre, Ne amăgim acum cu luna Purtată-n templele-albastre. 107


Poarta A trecut de miezul nopţii Dormi străină, dormi Şi cu gura de felină Dezveleşti un zâmbet şui Ştii tu cui Ochii ţi se zbat sub gene Porumbei curaţi în lacrimi Gurguindu-şi faima-n pene Din învingătoare patimi Un picior ca o sfidare Luminat de-o rază rece Pare-un muc de lumânare Stins în noaptea care trece Nesătulă peste noi Vântul a iscat cu aripi Valuri reci de vată moale Până-n colţul gurii tale A trecut de miezul nopţii Dormi gândindu-te la tine Nu tresari la glasul porţii Care strigă: cine vine?

108


Chemarea din templu Ce faci? N-ai obosit? Tot mai alergi în jurul tău Ca o cometă? Şi tot nu vezi ce-i rău În căutarea ta concretă? Ce mare rece şi adâncă Mai poate astăzi să-ţi aducă Sărutul buzelor sărate? Mă simt atâta de departe În seara asta Când luna strigă disperată-n geam Mai vreau iar o chemare Şi tot mai vreau să am Din părul tău, algă de mare Comori la pieptul meu.

109


ExistenЫe Mi-s ochii grei de vorbe nerostite Cât mai poţi să înduri Şi de unde atâta putere În tine s-aduni? Atât de departe Şi atât de robit Sunt istovit Mi-e sufletul vatră şi ură Iar trupul fărâmă de zgură Coboară iarna în suflet. În ea te-ai născut Cu albul în cuget şi-n fire Iar ochii îmi sunt amăgire.

110


Alte cuvinte O, istovitele mele cuvinte, Cum vă uscaţi Ca nişte ierburi care mor Sub sărutări de brumă Şi vă-ndreptaţi spre lună. O, istovitele mele cuvinte Nu v-am crezut Şi nu v-am vrut Spre cerul vieţii înălţate V-am vrut vestminte Pentru gînduri Şi v-am stricat Şi v-am ciuntit O, istovitele mele cuvinte Cât adevăr şi câtă trudă e în voi Muriţi în alte oseminte Că n-am ştiut să zbor în doi.

111


Zborul cuvintelor Ziua s-a tolănit pe coapsa dealului Dăruindu-şi strălucirea plăcerii De-a ne ascunde păcatele-nserării Acoperiţi cu o tainică lespede caldă Ca un sărut de fecioară Eu nu mai sunt, nu mai respir Şi luna-mi zugrăveşte tâmpla Cu-argint Din sângele meu Certându-mi cutezanţa De-a răsări în miezul pâinii Şi-n spic simbolul Spălat de lacrimi şi ploaie. Şi gându-ndoielii ucide Voinţa din bob nesupus De ar fi să mai cadă în mine Ceva din lumina de sus, Aş trece departe de tine, Prin tot ce-am dorit să fi spus Şi zborul i-atâta de sus...

112


Tainele templului De ochii mei Se răstignesc tăcerile stelare Ca nişte păsări negre Cu zvârcoliri fugare Pe gura mea A înflorit amărăciunea Unui surâs Ca un poem ucis În pieptul meu Ce -a curs de multă vreme Împăturind atâtea teme Şi atâtea zămisliri de taină.

113


Camera de reflecЫie În primii fulgi din anul prim Al primei noastre împliniri Când miri Ne-am regăsit în chin Şi în ascunse zămisliri În camera atât de rece şi obscură, Când mă sileam să cred că sunt Un curăţat de zgură, Intrase-un fulg curat în gândul meu Naiv şi pur Care -a murit cuminte În ochii tăi de jar Cu mâna tremurând am şters Topirea de sub pleoape Iar vorbele fierbinţi Le -am dus la tâmple În albul pur Pe crezul tău fierbinte.

114


Ave I Ave Lucia În cer e râsul meu Iar pe pământ sunt eu Ave Lucia Când eu voi urca în visare, Tu vei fi pe rând pe rând Cer şi mare Ave Santa-Lucia

115


Ave II Ave Lucia Când infinitul în ochii tăi s-adapă Cu mersul cosmic retopindu-şi gerul Şi paşii de ninsoare în înveliş de noapte Frumoasă ca lumina ce naşte obosită În pragul dimineţii durerea şi misterul În stele ce sărută priviri din ochii tăi Când vreau să-mi crească trupul Înmiresmat din pietre Ce s-au topit de-a pururi În dimineţi concrete Ave Lucia Aduc din mine zvonul iubirii care naşte Iubire pentru tine în cerul plin de astre Când din lumina blândă ce creşte-n ochii tăi Mă nasc acum un flutur cu aripi de polen Şi mă cufund în tine ca într-un vis etern Pe gura-ţi tandră floare de cais Ave Lucia Ave Lucia 116


Pasãrea Pe patul de trestii, ucisă de vânt O pasăre albă îşi pierde căldura Cu ciocul de-a pururi înfrânt M-apropii s-o sperii cu gura… Nu mai tresare, şi-a frânt zborul. Tresar alungat de spaime şi vânt Ucis e cocorul Din trestii tăioase pătrunde încet Un cântec funebru Cântec de vânt, În trestii poet Şi-atât de integru…. Mai tremură trupul odată, târziu Când ochii mei obosiţi se închid Omagiu celei ce-o ştiu Lumina iubirii Pasăre albă, Urcă pe vânt Martor tăcut. A zborului frânt Pe patul de trestii. 117


Templul Deschide-mi poarta casei tale Ca nişte braţe-n care să -micuprinzi Tristeţea . Deschide-ţi ferestrele Ca ochii cu care aştepţi Să mă întorc obosit de la drum. Deschide-ţi sufletul Ca un cer în care zborul meu E fluturare de vânt şi de fum.

118


Dupã jurãmânt Iată cum azi sunt Flacără şi cânt Şi cum alerg, Foc să dau Cuvântului gând . Mâna mea-i înfiorată De singurătăţi ce ard Cu durere de pământ. Lacrimi grele împletesc Rug,mistuitor veşmânt Să-mi ascundă înserarea Disperării ce o simt.

119


Vulturul mort Mă simt ca un vultur Fără aripi şi putere Din pliscul meu răsare durere Ce-şi atârnă straiele-n văzduh. Aş vrea să zbor Să mă tot duc Dacă timpul ar fi mereu o fântână Te-aş lua de-a pururi de mână Şi te-aş îneca în secunde. Nu vultur trebuia să fiu Ci doar o biată râmă.

120


NopЫile din templu Ne ronţăie cu spaimă ziua Umbre în etern Şi timpul cade în petale Iar zilele în nopţi se cern, Mă doare raza de lumină Ce creşte-n pieptul meu Şi taie ,şarpe, noaptea plină, Cu pasul de durere greu, Ne-ascundem ochii cu aripa Unei dureri de întuneric Purtam inconştienţi risipa, S-a cuibărit lumina-n toate Şi nopţile se vor topi Pe noi în timp se va aşterne O nesfîrşită zare gri.

121


Vinovat Ne-am dăruit O viaţă, cât o clipă de lumină O fulgerare fină Ne-a străbătut cărarea Şi am rămas nebuni Cu ochii gemeni ca doi îngeri Ce poartă-n aripi, trupuri de păgân Şi ne-am trezit… Cum nimeni, nicăieri în lume Nu a putut să-şi poarte zborul Spre înălţimi de crud fior Ni s-au aprins aripi de dor. Doar eu ,sunt singur vinovat Că am căzut Şi mor?

122


Vânt Sunt singur printre miile de vorbe Ca nişte frunze risipite În urma visului îndepărtat Şi-n care cred neîncetat. Prin camera în care gândul meu mai urcă Semeţ ca albul din zăpezi În fiecare colţ zăresc o umbră De noi tristeţi Pe care nu le pot rosti Şi nu le pot clădi Ca aripă să-mi dea spre cer. Sunt singur, trist şi gol ca un mormânt Ca un vânt.

123


Lumina din templu Şi orb dac-aş fi Te-aş vedea Cu mintea mea Topind ceara sângelui Ca să aduc lumină, Când fulgii topiţi Ar aşterne cărări Către sufletul tău Ca rugile spre Dumnezeu Pe tot atâtea scări de foc .

124


Izgonirea din templu Ninsoare uscată, Ca lacrima pe cerul tău Când lumina ca o respiraţie finală Se-neacă-n zările muntelui Să-şi stingă strălucirea. Nu mai văd , Din plânsul Mariei S-a ales doar regretul De a fi Urma nisipului fugărit Din grădina Maicii Domnului

125


Rãstignire Sub Pietrele Doamnei Stau zăvorâte razele de soare Ca nişte străjeri Din alte timpuri Iar atunci când le cuprind Braţele mele simt durerea Cuielor înfipte în palme Ca lacrimile Pietrelor Doamnei Ca vorbele Marelui Arhitect. Din tot atâtea rostiri Ce-au secat de lumină plopii Si l-au lăsat uitat La marginea mării La marginea zării La marginea ţării Grădinarii întunericului.

126


Pãreri de rãu La umbra ochiului tău Aştept să vii ,să mă ridic, Să te mint Deşi mi-e greu Că-n lacrima ochiului meu Se ascunde iar tristeţea Unei păreri de rău.

127


Strãinul Imaginează-ţi pentru o clipă Că Domnul Mâine A coborât în inima ta Şi te-a luminat Imaginează-ţi pentru o clipă Că Doamna Noapte Şi-a despletit părul Sub privirile tale. Adu-ţi aminte Că niciodată Domnul Mâine şi Doamna Noapte N-au fost împreună Şi întreabă-te Ce-ţi mai rămâne Străine ?

128


Strigoiul Iată-mi aripile S-au cufundat în noroi Şi ochii s-au risipit în tină , Iată-mi lacrimile Uscându-se vinovate, Iată-mi gândurile Pironite pe luna plină Noaptea, când Vine strigoiul lumină

129


Explozii Degeaba ai tras obloanele Peste timpul din calendar Va mai rămâne O zi O oră În care sufletul să se mire Că a scăpat din pumnul Strâns la piept Până când timpul a picurat Încă o secundă Peste mirarea ta . Degrabă-ţi ascunzi privirile Sub genele fremătând Clipele nu mai stau ascunse Explozii ciudate-ţi vor aprinde Privirile Înlăcrimându-te.

130


Marea trecere Mi s-a dilatat timpul În urmele uitate pe zgura Unui suflet stins De-atâta aşteptare . Orele mi se par tot mai grele Mai apăsătoare Şi se lasă goale Pe buza nisipului Ce străjuieşte încă marea . Tu spui că-s urme de paşi Eu spun că sunt respiraţii Iar marea zăludă Le mătură necontenit Ca să nu ne mai contrazicem.

131


Potopul din templu Vezi, te las tăcut În pragul templului Cu tâmpla sfărâmată De fulgerări rebele . În ochi ai lacrimi Gata să se prăvale Ca nişte palme grele Pe lacrimile mele . Şi fug, n-am cuvinte Sub aripa-mi de vultur Să pot opri din cale Un potop ce vine Să mă doboare Sub amăgiri rebele .

132


Testamentul Te văd deşi Te-ascunzi în picătura De cerneală. Am să te-amân De cât mai multe ori Şi am să te aştept Pe coala albă. Te văd, Deşi umbli Prin călimări cu pixeli Vrând iar să mă-nşeli Cu ochii ca de smoală Ca de cerneală neagră!

133


Amãgire Când mă uit la omul cu mănuşi aprinse de păcat, ce-şi poartă costumul negru elegant Mă întreb: este de ajuns, Să te fi schimbat? Pe stradă hăhăind la amintirile profane. îmi dau seama c-am schimbat doar haina.

134


Ѕlefuire Fiecare bucată de piatră neşlefuită Am avut grijă S-o înfăşor într-un vers Sortit să păstreze Cât mai mult Taina tainelor tale. Şi cu fiecare bucată de inimă Mă prefăceam că sunt Tot mai puternic De parcă nu aş fi avut habar Cum sângele se sparge de malurile cuprinse de furtuna îndoielii De a fi sau a nu fi îndeajuns de convingător.

135


Sporul La primul salt am izbucnit în plâns îmi venise în faţă un pumnal de lumină Când am mai sărit odată am gemut Mă izbise în tâmple primul asfinţit al mişcărilor mele Şi-am mai sărit odată şi am căzut izbit în moalele capului de primul spor de singuratate.

136


VinovãЫie Ce-aţi făcut? Mi-aţi ucis lumina Chiar atunci când noaptea îmi dădea târcoale. Nici nu v-aţi gândit că voi arde ca o torţă şi vă voi vedea vă voi desluşi cât de mici sunteţi când vi se va lua mantia nopţii de pe chipuri.

137


Vise Uite, ia acest pumn de vise pune-l la rădăcina unui poem toarnă-i lacrimi destule Şi-ai să vezi cum va răsări Un roi de stele Către care să se îndrepte Visele tale.

138


Aѕteptare Seara, cu pumnalu-n mână s-a repezit asupra soarelui fugărindu-l Din noapte … se mai aude încă plânsul luminii în aşteptarea zorilor

139


Moartea cuvântului A venit moartea Noi stăm la coadă să ne vină rândul, să ne depunem trupul semn al trecerii prin poezie. Din când în când o lacrimă cât o silabă mai cade pe-alături de rând.. Viaţa mi se scurge-n cuvinte pe acoperişul lumii lăsându-mă la streaşina ei să-mi adun cuvintele-n volume Şi să le pun pe raft aşa cum se pun fructele toamna să se coacă să se usuce ca să te hrănească din carnea cuvântului până la nemurire. 140


Fuga cuvintelor Murise moartea pădurii Şi-o îngropaserăm în fundul pământului Ca să n-o mai atingă lumina Să-i dea sânge-n clorofilă. Murise moartea pădurii Şi porcii mistreţi Scurmau aşa cum li-i felul După muşchi şi licheni Ca la festin de-ntuneric Într-o poiană De unde luceferii fug Şi gândurile noastre nu curg spre altă lumină.

141


Naѕtere Te însoţise umbra inimii mele până dincolo de vise. Apusul coborâse în sânge iar lumina soarelui se prelinse în nisipul plajei unde-mi murise luna strivită ritmic de valuri. Şi din însoţirea aceasta ieşisem eu, călare pe valuri ca un gând în noaptea de taină purtătoare de lumină.

142


Pasãrea din templu Pasărea mea cu pieptul de rouă nici nu ştii cât de sus este ieşirea din lumină a fructului vis. Din penele tale de humă se vor hrăni heruvimii pictând alt asfinţit printre ochii cuprinşi de teamă. Pasărea mea cu pene de foc ce aripă mai vrei ca să-ţi joc?

143


Mamã Mamă, ce fel de copil vrei să fiu ca să mă ţii iar de mână? Tu nici nu şti cât de bătrân mi-e gândul şi cât de-aproape de urnă mi-e pasul. Mamă, vine Iisus! scrie pe zidurile urbei Mamă, sunt tot mai jos si tot mai aproape de cruce.

144


Fãrã coperte Tatăl meu Şi-a trăit istoria Între mine şi tatăl său Tatăl său Şi-a trăit istoria Între un străbun Şi tatăl meu Doar eu am rămas Sprijinit între coperte Ca o carte de istorie Între începutul Şi sfârşitul Unei istorii.

145


Iureѕ macabru Ne mor potcovarii de cuvinte pe capete încât mi-e teamă că în curând nu va mai avea cine călări pe câmpia scurmată de iureşul rostirilor grăbite .

146


Planѕa zero Un munte pe care l-am văzut şi cu un munte pe care nu l-am zărit fac zero Un zâmbet pe care l-am primit şi cu un zâmbet pe care nu l-am primit fac zero. Iubirea fraternă ce ţi-o dăruiesc şi cu indiferenţa ta fac tot zero. Iar existenţa mea şi cu nonexistenţa fraternă fac definitiv un mare zero.

147


Facerea În dimensiunea a şaptea Marele Arhitect a început să-şi numere zilele înspăimântat. Venise un heruvim pregătit să-şi trâmbiţeze vestea că oamenii trecuseră în dimensiunea a şaptea invadând virtualitatea facerii, când pământul era doar o enzimă a Universului ce aştepta resemnat apariţia Creatorului care culmea, continua să-şi numere zilele sperând să-şi facă iar mâna.

148


Demitizare Într-o bună zi Adam a început să-şi numere coastele. Erau toate bune şi la locul lor pentru că Eva îşi făcuse între timp un alt rost în privinţa legendei înşirând de-a lungul poveştilor mai mulţi Adami cu tot atâtea coaste cât ale ei.

149


Ultima planѕã Şi pentru că sunt viu îmi vine câteodată în gând că-i bine să mor ca să-i fac în ciudă viului din mine când îmi vine să-mi aliniez toate tăcerile şi să le împuşc una câte una doar pentru plăcerea de a le auzi cum fac poc! şi iar poc! E de râsul lumii să-ţi doreşti s-auzi tăcerile ce-ţi bântuie sufletul că fac poc ca un pistol la tâmplă. 150


şi-l duce la capătul Universului „Unde nu este Durere nici întristare”. Dar ce rost mai are să-mi ucid viul când şi Acolo mă aşteaptă „Şi viaţă fără de sfârşit”

151


Goliciunea lanЫului universal

Sunt gol ca o cuşcă de câine plecat s-adulmece vânatul. Sunt gol ca un porumbel fără aripi sau ca un par ce-a rămas dintr-o cruce de pe mormântul înaintaşilor potopiţi de prea multe tratate europene. Sun gol pentru că Europa a dorit să-mi fie mireasă într-o vreme în care ploaia curgea pe sub pământ drept în inima mea.

152


Cuvântul Cuvântul care zideşte Templul meu de fildeş Poate să-şi ia zborul Către sufletul celor Care nu şi-au găsit încă Drumul spre lumină Cuvântul care dărâmă Ziduri ce stăvilesc Drumul spre lumină Cuvântul care poartă În trup Semnificaţii profunde Cuvântul care ne-ascunde chipul Cuvântul care aduce gândul În calea luminii Cuvântul pentru care S-au jertfit Libertăţi în temniţe Cuvântul care-a pervertit 153


Cuvântul care-a purtat În pântec desfrânări Orgii, mistificări Şi sacrificii umane Cuvântul care-a dus Vieţi la tăiat de stuf Cuvântul care a prostit Mulţimea în delir Cuvântul rostit în cimitir Sau în amvon Cuvântul de pe crucea Răstignirii lui Hristos Cuvântul lui Iuda Cuvântul care-a putrezit Libertatea în temniţe Cuvântul care-a mai pus O piatră la templul Fraţilor dornici de cuvânt Cuvântul care-a vrăjit inima iubitei mele din Templul Iubirii Cuvântul ce-a zămislit Frica, ura, teama şi furia Cuvântul care m-a-nsingurat Cuvântul care m-a-ntristat care mă face să înţeleg 154


Ce-i singurătatea Când îmi lipseşte Cuvântul care nu mai vine, Când am nevoie de carnea lui Cuvântul care năvăleşte În puhoaie de nestăvilit Până sta să-mă-nece Cuvântul care-mi părăseşte trupul Odată cu sufletul furându-mi definitiv gândul Cuvântul, cuvântul, cuvântul....

155


La început La început a fost doar omul omul profan cu privirile rătăcite, omul cu mers de pitic, omul cu mintea curbată, ce se târa în aşteptarea cuvântului şi-abia atunci când acesta i s-a aratat a rostit: - La început a fost cuvântul! Şi a căzut Cutremurat de povara lui În alt început…

156


Libertatea din templu Ochii întunericului s-au oprit la poarta templului şi au cerut să fie lumină. Lacrima înţelepciunii a căzut iar şi iar peste muchiile pietrei brute şlefuind-o. Nu mai erau decât picături din roua ochiului zămislit s-aducă lumina în sufletul meu de ucenic înconjurat de-ntunericul ce-mi îndreptase paşii până la poarta templului. M-am trezit între coloane om liber gata să ardă funia la fiecare şapte zile 157


la fiecare şapte ani în cea mai adevărată şlefuire a pietrei brute. Cine bate la poarta Templului, cine uită să se privească-n oglindă, cine îşi calcă jurământul, cine uită curgerea timpului, cine-şi uită mormântul, cine vine secat de iubire moare câte puţin...

158


Spargerea templului Un zbor într-un templu se frânge sub povara unui ritual nesfârşit, ca o pasăre cu pieptul zdrobit de lacrima puiului rămas fără aripi într-un cuib rătăcit printre ramuri. Iar templul se sparge în cărămizi şi regrete, în vise frânte şi în poeme nerostite.

159


La poarta templului În cămară cu pieptul dezgolit şi privirile ascunse de o bandă neagră stă profanul gol tremurând de spaima unui început necunoscut trei bătăi în poarta-i trezesc auzul şi-l fac să simtă laţul de la gât ca un medalion râvnit.

160


Poetul din templu Poetul este mai bătrân şi mai sărac luna aceasta pentru că de sus din vârful piramidei lumina lunii se prelinge prin găurile oborocului pus la îndemână de fraţii templului. Poetul este mai trist în luna aceasta pentru că oricât şi-a dorit n-a reuşit să ducă lumină. Şi luna s-a stins Iar din găurile oborocului a curs doar întuneric până când Templul nu s-a mai zărit şi s-a scufundat în noapte. 161


Maeѕtrii nimicului Buimacă. lumina bâjbâia năucă pe dinafara templului. Înăuntru fraţii îşi ridicau osanale şi se preamăreau fericindu-se că n-au avut nici o străfulgerare în întunericul ce le acoperea viermuiala . Pe lângă ziduri lumina se prelingea jenată în straie ponosite pentru ca maeştrii ce se râzgâiau la punctul geometric din cârciuma special rezervată se întrebau până unde avea să se afle adâncimea întunericului?

162


TristeЫea din templu Doamne, câtă tristeţe s-a aşternut pe casele acestea fraterne unde nici măcar o triplă acoladă nu mai poate să scoată din ungherele minţii întunericul ce-a izgonit lumina sufletului fratern. O!, Mare Arhitect al Universului Nici nu bănuieşti ce viermuială s-a aciuat la uşa ta gata să ţi se aducă noi jertfe pentru un strop de lumină. Şi toate astea numai pentru că ai uitat să le spui că lumina trebuie să se afle în sufletul lor .

163


REFERINลขE CRITICE

164


Gheorghe-Andrei Neagu sau portretele interioare ale unui scriitor robust Gheorghe Istrate Uriaşul Gheorghe Andrei Neagu face, în derulajul cărţilor sale, paşi din ce în ce mai uriaşi, implantându-şi numele în solul cel mai solid al literaturii române contemporane. A debutat ca prozator. Îl ascultam şi eu, acum patruzeci de ani, în bazilicile nocturnale ale cenaclurilor mereu regretatului Dumitru Pricop, în capitalele vinului vrâncenesc. Ca şi acum, verbul lui avea vârtoşenie, apăsată şi dublată de vocea bas-baritonală a autorului. În ciuda titlurilor sale „negre” („Nunta neagră”, „Lacrima iubirii”, „Purtătorul de cruce”, „Moartea şobolanului” sau a mai vechilor lui „Templul iubirii”, „Arme şi lopeţi”, „Al Evei trup de fum”, sau „Crucea lui Andrei” – unele cărţi revărsate una în alta, Gheorghe-Andrei Neagu este – în mare parte din opera sa – un scriitor solar. Solar prin faptul că plimbă, subtil, un reflector peste realităţile întunecate ale existenţei – totul prin intransigenta lanternă a verbului său. Într-o ciudată sinceritate postadolescentină, autorul se „verifică” mărturisitor. În prozele şi poemele sale, Gheorghe-Andrei Neagu e un regizor riguros, esenţial, neiertător şi nu şovăie a se introspecta ca pe o celulă

165


depusă pe lamela unui microscop, dintr-un laborator cu obscurităţi nemiloase – sub „tranzacţiile întunericului, cum zice Domnia sa. Prin „Nunta neagră”, el se dovedeşte un poet surprinzător, din păcate „incontrolabil” de papilele mele prin atâtea tălmăciri (engleză, franceză, italiană, rusă, spaniolă). Ediţia de lux, dichisită 100 %, într-un negru total. În ce subterane „masonice” se vor găsi asemenea hârtii şi cartoane impresionante? Nici pe Bacovia nu l-aş vedea tipărit în astfel de haine simbolistice. „Nunta neagră” e un poem romantic, eminescian, un „Luceafăr” întors, pe ale cărui volute Iubitul celest îşi ucide Iubita pământeană, după care şi acesta o însoţeşte în moarte. Remarcabil aici e tonul negru al unei spovedanii – rugă cu valori de bocet intensiv, cu multe versuri briliante presărate în aerul păduratic al unei naturi enigmatice. Poetul – Luceafăr e sfărâmat între dorinţă şi renunţare – totul decis de un destin implacabil al pieririi în aura unei nunţi neîntâmplate. Poemul are virtuţi recitative, desprinse mai cu seamă din Esenin, Puşkin, Lorca şi bineînţeles, Eminescu. Editura Valman din Râmnicu Sărat, de acum celebră, nu se dezminte niciodată prin bunul ei gust augural. Fiori bacovieni străbat întreaga partitură a volumului „Lacrima iubirii!, o carte cu frăgezimi sentimental-înduioşătoare. Unele sunt poeme noi, scrise cu peniţa prozatorului puternic şi 166


adult care este astăzi personalizat prin numele de Gheorghe-Andrei Neagu. Micile răbufniri romantice fac bine cititorului actual, sătul de pornografiile carnal-zornăitoare ale unor douămiişti şi a douămiiste. O piesă splendidă este „Şatra” în care cadenţa versului popular, înăbuşit în tristeţe, sună şi răsună impresionant-melancolic. Vigoarea arborelui Gheorghe Andrei Neagu constă, însă, în proză. Pentru el, poezia este mai mult un hobby odihnitor întru tumultul nuvelelor şi romanelor sale. Ştim că autorul nu se va supăra pentru unele observaţii particulare, fiindcă el este prea bărbat şi serios. Ba, mai mult, îi mulţumesc pentru gestul de gentileţe de a mă fi cuprins în caseta editorilor seniori ai acestei „Oglinzi” (ne)iertătoare. Aceste rânduri sunt nişte consemnări greierat-caniculare. Cunosc tonul greu al admonestărilor prietenului Gheorghe-Andrei Neagu. Omagiile mele i le predau din foaierul alb al îngerilor care încă nu s-au dezvăţat de la mir. Limpeziş, iulie 2011

167


Nuntă într-un cer de negru papirus Prof. dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU Motivul romantic al iubirii „strigoite“ (arhicunoscut dinspre poemul «Strigoii, I, II», de Mihai Eminescu), dar şi de maxim rafinament expresionist (ca în nuvela lui Mircea Eliade, «La Ţigănci»), se voltaicizează notabil – la un mod paradoxist, netulburat şi inconfundabil – şi la cunoscutul prozator, dar şi poet, Gheorghe Neagu, autorul admirabilului volum „în şase limbi“ (valahă, engleză – în versiunea Gabrielei Pachia, franceză – în tâlmăcirea Virginiei Bogdan, italiană – în translarea lui I. D. Denciu, rusă – în perevodirea Allei Murafa, spaniolă – în traducerea Mioarei Angheluţă), Nunta Neagră

– The Blak Wedding – Les noces noires – Le nozze nere – Ciornaia svadba – Boda negra (2010*). Eroul epico-liric din balada Nunta neagră, de Gheorghe Andrei Neagu, pe la gurit de ziuă, «cu ochii plini de patimi», se îndreaptă «spre ea, strigoi…». E vorba despre „ea“ / „mireasa“, mărturisindu-ne că o „aşteaptă“ – ca, altădată, eroul liric romantic din poemele lui Eminescu – «să se nască din copaci, / alergând înfiorată; / şi cu buze, ochi de maci, / să aprindă iar pădurea / ca de-atâtea alte ori, / într-un vals nebun, ceresc».

168


La întâlnire, «cerul nu mai e albastru, / ochii sunt văpăi», „mireasa“ îl sărută «cu buze tremurate», cu patimă, subliniindu-i: «–Ziua nunţii sorocite / a venit ! E azi…». „Nunta“ nu „se-mplineşte“ – nu numai pentru că „strigoirea“ dintre El şi Ea o face „incompatibilă“, nu este admisă „de zei“, ci şi pentru că-l obsedează şi îl cutremură gândul «la nuntaşii clipei, groaznici», pe care-i vede «răscolind pământul» (mai mult ca sigur, dinspre ritualul „destrigoirii“ prin „slujba preotului“, prin dezvelirea mormântului şi prin „bătutul piroiului în inimă“, inimă care-i scoasă apoi din pieptul moroiului şi incinerată; cenuşa rezultată se aruncă pe Râul cel mai mare din zonă, „la Malul ăl Mare“). În balada supusă analizei noastre, „mireasa“ venise să-i aducă «jertfa jertfelor supreme», dar, după cum ne încredinţează „eroul“ poematic: «Eu cu mintea mea năucă, / Am oprit-o între gene. / Frunzele privesc în ele / Disperarea zilei noastre / Când sub otrăvirea brumei / Dezgolesc păduri albastre. / Cerul, roşu ca o rană, / insensibil, hâd, postul / Arde lumea vegetală / Despletind păduri de fum. / Trupul meu, cuprins de jale, / Îşi înalţă rugi spre cer…». Tabloul ce surprinde „miresa şi alaiul“ – de nuntă postumă – trimite la sublimul tragicei limite: «Sub copaci cuprinşi de spaime, / Vin nuntaşii lălăind, / Întregind alaiul, / Fata plânge-ncetişor, / Păru-i despletit în valuri, / Ochii cată ajutor»; reamintim că după ritualul

169


valah-arhaic, la nunta mortului, fecioarele vin cu părul despletit („despletirea părului înseamnă doliu / moarte“). În suprema instanţă a zeilor, poetul face „recurs“, dar nu are câştig de cauză: «În temple, zeii stau la sfat; / De data asta-i judecat / Gândul tău, poete: / – Ce-i asta? Dragoste? Iubire? / – Au dreptul muritorii să iubească? / – Să piară îndrăzneala nefirească? / Mesenii beau din vinul translucid, / Curat ca lacrima mireselor jertfite / […] / „Să piară!“ Deci au hotărât…». „Mirele-strigoi“, dorindu-şi nespus de mult mireasa din ceremonialul destrigoirii, face să sticlească lama unui cuţit, lovind „de moarte“ sublima făptură: «Ea doarme – lebădă supusă, / Cu trupul părăsit de zbor…». Astfel, prin „postuma nuntă“, „mirelestrigoi“ şi „mireasa-postumă“ îşi pro-jetează existenţa „în doi“, în ciuda zeilor, fireşte, între iubirile telurice şi astrale, într-un spaţiu „subceresc“, ce pare a fi nu prea departe de cel edenic: «Încet-încet, în codru, / Şi florile senchid. / Dintre stamine, roua / Ne poleieşte drumul / Pe care-acum păşim. / „Ce puf atât de moale / Ne-nvăluie divin?“ / Adoarme lin şi cerul / Imens, albastru, mare, / „Nu te mai văd, iubite, / Şi cât regret de tare…“ / Ne contopim de-a pururi / Sub flori ce nu mai sunt / […] / Nuntaşii stau grămadă – / Au capul sub pământ… / Se clatină copacii / Cutremuraţi de vânt, / Din contopirea pură / A dorului cu iarba, / Zac miri ucişi de ură. / Plânge pădurea…». 170


Se vede în încercarea resurecţionalbaladescă a lui Gheorghe Andrei Neagu, din Nunta neagră, nu numai „erupţia“ firească, „de panou central“, a unui eu epico-liric, nu numai o irepresibilă dorinţă de a da o lecţie unor generaţii de epigoni, de pseudocreatori „manelişti“, „fonfoişti“, „excrementişti“, „fracturişti“ etc., indivizi anticulturali ce au provocat „cancerul artelor“ din ultimele două decenii, îndepărtând Distinşii Receptori de catharsis, de spaţiile sublime ale poeziei, picturii, sculpturii, muzicii etc., ci şi un avertisment, un semnal de alarmă asupra condiţiei „imoral-umane“ a prezentului reificat / reificator, semănător de moarte în toate ariile civilizatorii, poluând toate regnurile, proliferând / clonând răul, corupţia, escrocheria, într-un ritm diabolic, apocaliptic, la scară planetară, fără precedent. Spaţiul baladescului – din Nunta neagră, de Gheorghe Neagu – se doreşte al trăirii profund-creştine, de rai teluric, al Iubirii „eterne“, al re-editării „eterne“ a cuplului edenic de dinaintea „căderii în păcat…“ (*Gheorghe Neagu, «Nunta Neagră» / «The Blak Wedding» / «Les noces noires» / «Le nozze nere» / «Ciornaia svadiba» / «Boda negra», Râmnicu Sărat, Editura Valman, 2010; pagini A-5: 106; ISBN 978–606–92272–2–0).

171


Nunta Neagră - lirism şi dramatism Iulian Bitoleanu Poetul focşănean Gheorghe Andrei Neagu a ieşit la rampă în 2010 cu volumul de versuri Nunta Neagră (Ed. Valman, condiţii grafice excelente), un fel de poem lirico-dramatic, cu macrotema – iubirea, căreia i se subordonează fericirea, nunta şi extincţia. Ne distanţăm de eticheta baladă cultă, deoarece autorul nu rămâne captiv trecutului, unui timp mitic, primordial, medieval; narativul nu se explicitează, iar personajele nu se individualizeză, sunt mai degrabă purtătoare de idei, sugestii, ori măşti lirice . Practicând cu fervoare descriptivismul magic, eul poetic imaginează un scenariu cu un cuplu erotic, ce s-ar dori armonios, numai că apar unele impedimente: - ba unul dintre miri aduce a strigoi (p.5) ; - ba modul existenţial specific miresei nu poate fi cel uman ci doar unul vegetal; - ba protagonistul a fost eliminat, substituit printr-altul, la propunerea unui „tribunal” transcedental .... Într-un decor aproape paradisiac („Din pădurea adormită/ Potopind cu aburi zarea/ Norii drumuri conturau / Zămislind cărări de visuri”, p.5) Se înfiripă motivul (eminescian) aşteptarea: „O aştept ca altădată / Să se nască din copaci ... / Şi cu buze, ochi de maci / 172


Se aprinde iar pădurea”, p.5, corelat cu antropomorfizarea naturii. Asemenea eroinelor romantice, cea dorită cu înfrigurarea se excepţionalizează prin două trăsături: iluminarea codrului şi semnarea unei coregrafii nelumeşti („Într-un vals nebun....”). Prin adolescentism şi diafanitate, emoţia întâlnirii pare decupată dintr-un pastel sentimental: „O aştept scăldat-n spume .../Îi văd ochii ca de smoală, / Licăr de petală / Un sărut suav de brumă ... / O aştept în pragul tainei ”, p. 6. Poetul extrage ce îi convine din erotica universală, cu iz Lamartinian: limbajul indicibil al îndrăgostiţilor, sărutul pătimaş, lacrimile fericirii, cărarea şi fuga dincolo de lumea dezlănţuită: „Ea aleargă-n calea verde / Străjuită de copaci, / Ciută ce se teme” . Tehnica poetică şi experienţa îi permit autorului să nu vireze într-o direcţie plauzibilă ; dimpotrivă, dialogul şi metaforele feminităţii fertilizează discursul poetic . Propunerea – ispită „Să fugim ” este brusc respinsă „A fugi nu se cuvine ” (p.7), ceea ce conferă dramatism: „Arde lumea vegetală” (p.9), pe culmile comparaţiei „Cerul, roşu, ca o rană”, domeniul celest accesând nefirescul, anormalul . Luciditatea mirelui se disipează în faţa evenimentelor şi sentimentelor majore, astfel ca decuplarea devine iminentă: „- Nu te pot lua, rămâi / Fii a lor, Cum ţi-e ursita”, p.8, deşi Nunta intrase pe făgaşul favorabil: „Vin

173


nuntaşi lălăind / Întregind alaiul ”, p.13 . Episodul cel fast nu se derulează în tonuri eminesciene (Călin, file de poveste), nici coşbuciene (Nunta-n codru) ci în manieră funebră, rezumativă, antitetică . Ca în tragediile antice, există o monadă, un for al zeilor, unde se iau decizii capitale . Poetul simulează ludicul nunţial, îşi înşală lectorul, dinamitând supoziţiile inducând elemente – surpriză: „Fata plângencetişor, din pricina lui „cel ce nu a venit ” . Timpul nu mai răspunde la comenzi epicureice, îşi acordă o marjă de eroare şi se tragicizează: ”în clipele când se ucid iubiri”. Ambiguitatea atinge cote paroxistice: „Iar mirele e altul ”, spre stupoarea asistenţei, complăcută în desfătări bahice: „-Hai să mai bem cinstiţi meseni ! / Îndeamnă Ura şi Păcatul”. Rostirea poetică mixează prozaismul, oralitatea, („Cată ”, „la pândă”, „mă-mbie”, „de prisos”), fără a glisa în desuetudine, căci în secunda următoare creatorul aruncă năvodul în ape metaforico-simbolice. Respingând situaţiile confuze, Areopagul enunţă verdictul: „- Să piară !” (Mirele iniţial – n.n.). Un altul multiplicat îşi revendică trofeul feminităţii, pe căi agresive: „Sticleşte lama de cuţit / Nesăbuinţa iat-o vine” p.13. Fericirea filtrată prin eros sângeros („- Aţi ucis.... un glas / Zbor de inimă pură ...”), cu excluderea rivalului, durează cât o pânză de păianjen. În partea finală, se amalgamează deliberat fâlfâiri eminesciene („A fost odată can poveşti”) cu cele labişiene („La ceas 174


nepotrivit”, p.14, „Şi-aş vrea să plâng”), bulversând încă o dată orizontul de aşteptare al cititorului .... Înlăturând crusta erotică, eşti întâmpinat de o constelaţie de simboluri decriptate în diferite coduri – neoromantic, neomodern -, purtătoare ale sigiliului artisticităţii, tălmăcind, teza că Artistul (mirele 2) ar trebui să se dezică de eul social (mirele 1), spre a se logodi cu Poezia (emotiva, lacrimogena mireasă), eveniment cu reacţii diferite, la două paliere: al nuntaşilor (cititorilor obişnuiţi) şi al zeilor (criticilor literari), influenţabili şi ei, nu o dată, de aparenţe. Catharsisul nu s-a demonetizat ! Nunta neagră reprezintă, de bună seamă, o plachetă (tradusă în 5 limbi de referinţă) de luat în considerare !

175


Non omnis moriar ! Mircea Bostan Gheorghe Andrei Neagu este, într-o viziune poetică, o armă sentimentală, pornind de la sigla dată de iniţialele numelui său – GAN. “Lacrima iubirii” este, şi… atenţie, nu se vrea, un titlu incitant în caruselul debordant al vânzolelii noastre în carapacea trăirii cotidiene intitulată, în derâdere frecventă, VIAŢĂ, virusată puternic de can-canuri televizate, de manele, de “golance analfabete”, vorba cuiva, şi căutări ale vinovaţilor în redresare. Antonio Lobo Antunes spunea că pentru a fi scriitor ai nevoie de trei ingrediente: ORGOLIU, PASIUNE şi SINGURĂTATE. Poate,noi,scriitorii de sorginte valahă nu ne-am cultivat suficient elementul denumit ORGOLIU, mai pe româneşte formulat, acea părere foarte bună despre noi, adesea exagerată, despre valoarea noastră personală şi importanţa socială a demersului nostru, de regulă aflate în proximitatea vanităţii. Suntem,de cele mai multe ori situaţi, la graniţa dintre credulitate şi modestie ce ne livrează numai dezavantaje. Şi… Gheorghe Andrei Neagu este constituit de asemenea formulă cu orgoliu insuficient, căci în privinţa pasiunii şi singurătăţii nu avem a-l invidia. Gheorghe Andrei Neagu ne reaminteşte 176


liric că există pe Pământ şi lacrimi şi iubire şi nu numai haznale, bani, războaie, trădare şi scălămbăială pe toate palierele societăţii, propunându-ne o terapie prin iubire, suferinţă şi regret. Probabil, critica, iar nu va înţelege, ca de obicei, nimic din zbaterea poetului şi cheia mesajului transmis, remarcând superficial “banalitatea titlului” ca sintagmă neoromantică, păreri oligofren-truiste despre ce simte poetul, precum şi nesensibilizarea interiorului anost şi nemobilat poetic al criticului, cum bunăoară a înţeles inginerul Horia Gârbea “Nunta neagră” a truditorului pe pagină ,,ca un“ poem fals epic, byronian, din care autorul face o carte scrisă cu alb pe file negre”, omiţând voit esenţa prin argumentare, măcar aşa ca butadă, necitându-l pe Byron, care epigramistic se exprima de maniera: “Când te privesc în faţă,scumpa mea, Afirm şi eu năstruşnica idee Că-i mai uşor să mori pentr-o femeie, Decât, o Doamne, să… trăieşti cu ea!”. În volumul “Lacrima iubirii” se remarcă primordial, curajul autorului de a spune prin transcriere de gând ceea ce altora le este jenă a recunoaşte prin viu grai. În fapt, volumul se poate defini ca un solo de violoncel ce nu-şi poate identifica orchestra şi dirijorul. Pe de altă parte, poate fi considerat şi ca un mini-tratat de sălăşluire în binom

177


incandescent pe care numai poeţii îl pot elabora. Un manifest pentru normalitate, într-o devălmăşie androginizată în care metempsihoza este posibilă numai prin poezie. Gheorghe Andrei Neagu are capacitatea interioară de a copilări brâncuşian şi, vai, ne sugerează ca şi marele sculptor al înălţimilor, pe care l-am tasat cultural cu ignoranţa şi micimea unora dintre noi, cum că: ”proşti şi săraci ne-a lăsat şi mai proşti şi mai săraci ne-a regăsit”. Gheorghe Andrei Neagu ne împuşcă cu metafore pe care mulţi dintre troglodiţii erei noastre rapace nu dau doi bani şi fac râs public de “fumul” în care, cică chipurile, s-ar fi risipit neadaptatul poet, precum şi de “rămasa inimă pustie” generatoare de depresie într-o societate hâdă, formă de care poetul se leapădă pentru a nu deveni un individ cu dizabilităţi sociale, o societate ce nu ştie a pierde pentru a câştiga apoi şi care are în etajul superior, denumit cap, numai arginţi, fiind de jălnicie. “Sărmani companioni,vă plâng Că risipiţi o noapte–adâncă”. Spune poetul la un moment dat .Şi ce dacă?, vor replica libidinoşii ignoranţi croiţi pe calapodul mercantilităţii. Întoarcerea la ispită, la măr, la şarpe şi la iubita şi neiubita noastră interfaţă Eva este corolarul întregii noastre păreri de rău intitulată viaţă. “N-aş vrea să mor, 178


Înconjurat de atâtea clipe risipite. Să mai trăiesc aş vrea Şi să te mai pot iubi Să mai adun Şi să-ţi mai dau, Să mai zidesc în tine Dorinţele-mi ispite”. Iată cum se naşte un nou concept,cum că Dumnezeu nu ne-a izgonit din Rai, pe noi oamenii, pentru că ne-am dorit şi am descoperit sâmburele cunoaşterii din înspumarea curiozităţii, ci pentru gravul şi de neiertatul delict de IUBIRE! IUBEAM MAI PROFUND CA “EL”! Gheorghe Andrei Neagu este “Copacul cu verdele-n bernă” cu nenumărate scorburi de regrete, aşteptând “ cu hârtia plină de semen” dezmeticirea Lumii. Prin truda sa şi aducerea la lumină a ocularului din noi,a prezentului volum de versuri,Gheorghe Andrei Neagu poate spune liniştit “Non omnis moriar !” (Nu voi muri de tot!).

179


Viaţa ca lumina topită-n asfinţit

Marius Chelaru Sunt oameni care au primit, între alte daruri, şi pe acela al generozităţii. Gheorghe Andrei Neagu, cum îl cunosc eu, este un generos. Şi mă refer, acum, la faptul că arată acest lucru şi în revista pe care o conduce, „Oglinda literară”, o tribună veritabilă a spiritualităţii române şi universale. Autor a câtorva volume de proză şi versuri, Gheorghe Andrei Neagu se dezvăluie în aceste poeme ale sale (aşezate sub semnul unui moto din Radu Cârneci: „Iubirea este cea care ţine acest pământ legat de cer”) ca un nostalgic pe care curgerea timpului îl apasă cu degetele amintirilor, cu şoapta regretelor şi, parcă mai rar, îl acoperă cu voalul subţire al aşteptărilor. Dragostea luminează însă totul, într-o formă sau alta, păşind uneori „pe alei cu gânduri albe”, chiar dacă trecerea timpului naşte umbre în „viaţa ca lumina/ topită-n asfinţit”. „Din carnea mea/ s-au scos cuvinte/ ce sau încins pe jar”, scrie Gheorghe Andrei Neagu, în acest volum în care dominante sunt nostalgia, iubirea (cuvânt întâlnit în carte de peste 70 de ori, dragoste de 12 ori) îmbrăcată în culorile amintirii sau, alteori, în veşminte drapate în nuanţele ruginii ale toamnei. De altminteri, fie direct fie prin atmosfera creată, toamna este, poate, anotimpul cel mai des 180


evocat. Toamna, în care „triste frunzele cad” şi „vin ploi/ şi vânturi grele vin”, toamna care „cântă-n surdină” sau, mai rar, poate renaşte, dragă, în inimi. Sau: „E toamnă iubito şi sunt / Copacul cu verdele-n bernă”. Viaţa s-a sprijinit apăsat pe sticla subţire a speranţei şi, scrie autorul, „nimeni nu poate să umble desculţ/ la mine în suflet/ din cauza cioburilor rămase/ din speranţele moarte”. Aşadar, pe scurt, un volum „construit” ca o „lacrimă a iubirii” colorată a toamnă, a nostalgie, semnat de Gheorghe Andrei Neagu. O călătorie mai curând într-un ţinut în care înlăuntrul colorează exteriorul, cu penelul înmuiat în metaforele şi argumentele versului aşa cum îi stau autorului la îndemână. Un ţinut şi al amintirilor, îmbrăcate de tot mai multe clipele care curg printre degetele timpului.

181


Gheorghe Andrei NEAGU: „Nunta Neagră”

Dr. Dan BRUDAŞCU La cei 60 de ani ai săi, maestrul Gheorghe Andrei NEAGU este una din personalităţile proeminente ale vieţii culturale, literare şi spirituale vrâncene. În ultimii 20 de ani, el s-a remarcat nu numai prin ctitoriile sale în domeniul mass-media, ci şi prin numeroase volume literare publicate. Cu deosebire în ultima vreme, Gheorghe Andrei NEAGU a reuşit ca, aproape an de an, să adauge creaţiei sale literare noi volume, diferite tematic şi ca gen literar, dar care au un numitor comun: sensul pasiunii evidente a autorului pentru cuvântul scris şi, totodată, al dorinţei de a exprima trăiri şi sentimente profunde şi autentice. Tot în ultimul deceniu, în calitate de fondator şi director al publicaţiei „Oglinda literară”, poetul şi scriitorul Gheorghe Andrei NEAGU a contribuit decisiv la renaşterea vieţii culturale şi literare vrâncene. Număr de număr, publicaţia, deschisă, deopotrivă, scriitorilor vrânceni şi moldoveni, dar şi celor din ţară şi de peste hotare, subliniază nivelul elevat al scriiturii, dar şi înscrierea publicaţiei în dezbaterea marilor teme ale actualităţii culturalspirituale româneşti fierbinţi. Recent, la editura Valman din Focşani, a apărut, în condiţii grafice excepţionale, volumul său intitulat „Nunta neagră”. În afara versiunii române, cartea mai cuprinde şi tălmăcirile, unele de înaltă ţinută profesională şi estetico182


literară, în engleză, franceză, italiană, rusă şi spaniolă. Deplin conştient, se pare, că scriitorul român de azi rămâne pe mai departe condamnat la statutul de creator de provincie, datorită limbii de circulaţie restrânsă în care scrie, Gheorghe Andrei NEAGU se ambiţionează să-şi facă auzit glasul în spaţiul mai larg al literaturii europene şi universale contemporane, conştient că, prin tematică şi mesaj, scriitura sa poetică poate reţine atenţia şi atrage interesul tuturor iubitorilor de poezie din spaţiul european ca şi din afara acestuia. Poema lui Gheorghe Andrei NEAGU este o baladă cu un mesaj deosebit de profund, dar şi cu o scriitură care, deşi unor cititori exigenţi lear putea aminti diverse modele de baladişti din literatura autohtonă sau străină, este, în sine, un text emoţionant şi vibrant, un omagiu peste şi dincolo de timp adus eternei şi mereu neînţelesei iubiri. Poetul dovedeşte nu numai sensibilitate, dar şi măiestrie, şi o convingătoare stăpânire a mijloacelor estetico-literare. Poezia sa are un vibrant ritm interior şi rezervă cititorului bucuria întâlnirii cu sentimentele autentice redate cu sensibilitate şi în modul cel mai convingător. Cel care ţine în mâna sa această carte este şocat şi de concepţia, cu totul inedită, plină de cutezanţă, a editorului şi ilustratorului pentru că şi aceştia îşi aduc o contribuţie remarcabilă la calitatea cu totul excepţională a produsului final.

183


Ne permitem să formulăm câteva opinii şi în legătură cu versiunile din cele cinci limbi, care însoţesc originalul românesc. Deşi nu toate se datorează unor nume cunoscute, recunosccute sau consacrate în domeniul traductologiei, în special al celei de poezie, versiunile respective reuşesc, în foarte mare măsură, să transmită, cu onestitate, sensurile profunde ale mesajului poetic al textului românesc. Salutând apariţia acestei cărţi şi adresând sincere felicitări autorului ei, ne exprimăm convingerea că volumul Nunta neagră se va impune ca una dintre cele mai remarcabile apariţii de poezie ale acestui an, devenind, totodată, şi un inspirat, dar şi binemeritat şi deplin convingător mesager al poeziei româneşti contemporane în spaţiul european şi la nivel internaţional.

184


O ediţie insolită

Corneliu Galbeni Cunoscut mai ales în calitatea sa de fondator şi de director al revistei „Oglinda literară", dar şi de prozator şi organizator de evenimente culturale, Gheorghe Andrei Neagu ni se dezvăluie, prin Nunta neagră (Editura Valman, Râmnicu-Sărat, 2010), şi în ipostaza de poet, semn că disponibilităţile sale lirice latente au trecut de faza peregrinărilor şi că autorul a hotărât să le valorifice şi sub formă de carte. Catalogat de unii comentatori drept baladă, amplul poem oferit cititorilor spre lectură are doar în mică măsură tangenţe cu această specie senului epic, întrucât poate fi inclus doar cu multă bunăvoinţă în definiţiile date de dicţionare (poezie populară medievală în versuri decasilabice sau septenare, care se cântă şi se recită 0 poezie epică, pulară sau cultă, care narează fapte istorice sau legendare; cântec bătrânesc) sau în în cele prin care scriitorii înşişi au încercat să le muleze: „mici poemuri asupra întâmplărilor eroice şi asupra faptelor ireţe" (V. Alecsandri), „celebrează faptele şi viaţa generaţiilor de mai ilte secole în urmă" (G. Dem. Teodorescu), „ecou al actualităţii, o întâmplare pusă în cântec şi publicată prin lăutari" (G. Călinescu).

185


Având un ritm nesupus rigorilor metrice, poemul poartă totuşi, pe cât se pare, un „ecou al actualităţii" imediate, fiind inspirat de o tâmplare petrecută în Crângul din preajma Focşaniului, dar autorul nu se detaşează de faptele narate şi, ca atare, nu relatează ca un observator aflat în afara universului ilustrat, ci se implică aidoma unui personaj, devenind el însuşi erou al tragediei din „pădurea adormită". Elementele de fantastic nu lipsesc însă, în derularea poveştii intervenind zeii, către care „înalţă rugi spre ceri", cerându-le durare, dar care, după ce mai întâi „tac, tăceri de ger", stau apoi la sfat, judecându-i gândul (- Ce-i asta? Dragoste? Iubire? / - Au dreptul muritorii să iubească? / - Să piară îndrăzneala nefirească?), decid implacabil: „Să piară!" Apar, apoi, Ura şi Păcatul, întreaga „Simfonie vegetală" părtaşă la dramă, metamorfoza ochilor miresei, când „de iaci", când „de smoală", când „văpăi", când,,înfriguraţi". Aflată în „pragul tainei", nunta sorocită să devină neagră captează iute atenţia lectorului, poetul alternând planurile, creând cu abilitate scene memorabile, îmbinând descrierile cu relatarea nudă, clipele de „taină şi visare" cu cele de zbucium, plânsul „mut şi aspru" cu râsul hidos al zeilor neînduplecaţi de rugăminţile îndrăgostitului. Deşi combină pasajele sclipitoare ca metaforă (Printre ramuri, cu beteala / Spumei împletită-n ceţuri / Norii drumuri conturau / 186


Zămislind cărări de visuri. / Pe poteci, se-nalţă vuiet / Izvodit de frunze moi / Când cu ochii plini de patimi / Mă îndrept spre ea, strigoi... / O aştept ca altădată, / Să se nască din copaci / Alergând înfiorată / Şi cu buze, ochi de maci / Să aprindă iar pădurea / Ca de-atâtea alte ori, / Intr-un vals nebun ceresc / Ea râzând din ochi, cu timpul Mă-ndeamnă s-o doresc.) cu banalităţi supărătoare (A fugi nu se cuvine / Dar voi fi mereu cu tine), poemul are şanse să polarizeze atenţia nu doar a cititorilor asupra scrisului său. O dovadă a acestei încrederi este şi traducerea lui în nu mai puţin de cinci limbi, acoperind practic toate zonele globului, şi chiar dacă numele traducătorilor, cel puţin în ce ne priveşte, nu ne spune prea multe (poate cu excepţia lui I.D. Denciu), versiunile lor în engleză, franceză, italiană, rusă şi spaniolă The Blanck Wedding (Gabriela Pachia Tatomirescu), Les noces noires (Virginia Bogdan), Le nozze nere (Ioan Dumitru Denciu), Hepuan ceadbâa (Alla Murafa), Boda negra (Mioara Angheluţă) - se pot constitui într-un semnal pentru editurile din afara graniţelor ţării. Tipărită într-o ediţie de lux, pe hârtie neagră, cu literă albă şi ilustraţii florale sugerând misterul poveştii (Călina Veselu Niculescu), Nunta neagră devine un punct de reper pentru creaţia scriitorului focşănean.

187


Lacrima iubirii

ION MORAR-Revista PLUMB Scriitorul Gheorghe Andrei Neagu, cunoscut ca “lăncier” al prozei, a smuls “săgeata” poeziei şi a scos de sub tipar un volum deosebit, numit sugestiv “Lacrima iubirii”, în care picură stropii versurilor de sorginte bacoviană. “Te rog mai vino să vezi / Cum îşi adoarme toamna copacii / Cîmpiile verzi / Şi buzele roşii ca macii / Şi lasă-mi o frunză să sper / Plutirea de vînt / Metalice ramuri înalţă spre cer / O rugă, un imn, un sărut/ Şi nu disperarea eternă / E toamnă iubito şi sunt / Copacul cu verdele-n bernă”… Aşa îşi caligrafiază poetul stările unei iubiri reci, spre care se îndreaptă părerile de rău, acestea fiind argumentate liric în versurile: ”Ce frig a coborîte în casa noastră / - O mare îngheţată de reproşuri - / Dar vîntul suflă rece – n încăpere / Prin crăpături căscate an de an / Gemînd stingher printre unghere”.într-un timbru grav, cele mai dragi amintiri ale iubirii se contopesc cu clipele unui prezent incert, fiind vizibile faţa şi reversul medaliei: ”Ne-am întîlnit din nou / Tu, noaptea înstelată, / Eu, cerul plumburiu / Şi-n ochii tăi de fată / M-am prăbuşit de viu” (Noi) “Şi vorbe pe buze crăpate / 188


Se spulberă-n zările moarte / Cînd arşiţa rupe din noi” (Arşiţa). După un crîmpei de vers eminescian (“Iar drumul tău străfulgerat / S-a mai oprit ispită / Mă iartă cînd îndurerat / Te-am alungat o clipă”), şi fac loc “stanţele” lirice bacoviene: ”Mai plînge şi acum în grădină / O urmă din tot ce-am sădit / în toamna ce cîntă-n surdină / Marşul funebru, cu glas răguşit / Pustiul pe stradă, stăpîn absolut / Pătrunde în inima mea / E noapte iubito şi-ai vrut / întreaga poveste de nea”. Dincolo de cîteva imagini răzleţe (“Noaptea vine dezbrăcată / în culcuşul inimii”), bacovianismul străjuie în acest univers liric: “Plouă. Sunt singur… / Şi ploaia ochilor tăi / se opreşte pe mîini, pe reverele hainei / pe zile şi săptămîni / E toamnă şi triste frunze cad / Arătîndu-mi-te goală”. Cartea “Lacrima iubirii” a scriitorului Gheorghe Andrei Neagu, cunoscut ca fondator al mai multor publicaţii culturale în Focşani (unde activează ca preşedinte al Asociaţiei Culturale “Duiliu Zamfirescu” şi redactor şef al revistei “Oglinda literară”), este însoţită şi de mai multe opinii critice. Astfel Mircea Chelaru consideră că acest volum “este o călătorie mai curînd într-un ţinut în care înlăuntrul colorează

189


exteriorul, cu penelul înmuiat în metaforele şi argumentele versului… Un ţinut şi al amintirilor îmbrăcate de tot mai multe clipe care trec printre degetele timpului”. Volumul de versuri “Lacrima iubirii”, apărut în primăvara acestui an la Bucureşti sub semnătura “omniprezentului” scriitor focşănean Gheorghe Andrei Neagu produce o lectură plăcută prin umbra bacovianismului modern, care îi dă o aură idilică.

190


Gheorghe Andrei Neagu. „Lacrima iubirii”, Ed. Rawexcoms, Bucureşti,2010 Constantin ADAMOVICI „Lacrima iubirii” propune un excurs liric în adâncurile erosului. Ciclarea galopantă a stărilor iubirii – de cele mai multe ori contrastante – ascute intensitatea lecturii. Totul e aici în iureş, de unde şi volbura absolut neobişnuită a imaginilor poetice. Versificaţia fulgurantă prinde de minune răsufletul în năduf al stărilor mereu altele. Originalitatea poemelor, ce se alcătuiesc în final într-un cânt înalt de slavă al iubirii, vine tocmai din această de minune potrivire a formei poetice cu tensiunea mereu crescândă a conţinutului. Fulgurimea melodică a versului naşte şi creşte imagini – stări ale iubirii – diverse, contrastante, care însă, cuprinse-n ochi de ansamblu, zămislesc ideea centrală – sugestionată şi chiar hrănită gradual de motoul prefaţă: „Iubirea este cea care ţine acest pământ legat de cer.” (Radu Cârneci). Important: moto-ul devine astfel stâlp de susţinere a demersului poetic propus. „Lacrima iubirii” e starea noastră, de acum şi semn de luare aminte. „Lumina cernită”, primul poem e credo-ul poetului Gheorghe Andrei Neagu. Aici, în acest prim poem, aflăm in nuce întreaga ideatică poetică a volumului şi mişcările formelor poetice viitoare. Metafora titlului arată, deopotrivă, starea macro şi microcosmosului: „De-atâta 191


lumină, stelele mor / surprinse de spaime, de spaţii. / De-atâta-ntristare visele dor / în ochii ce ard constelaţii.” Spaimă, întristare, durere şi totuşi... „mai trece în zbor, o lumină, / speranţa-nfloreşte pe ram, / dorinţa tresare-n grădină.” Finalul: „E timpul iubito, să mor înşelat, / De-atâta lumină cernită...” – e un tâlc arghezian întors, modern?! Influenţe sunt, însă perfectate, schimbate înspre originalitatea sensibilităţii poetice actuale şi balansul: versificaţia clasică în simţire modernă alăturat versului alb, balans abil condus lăuntric e alt semn al originalităţii. Frumuseţea poemelor vine şi din metaforizarea pe deplin inspirată şi care, constant şi gradual, prin sugestii înţelepte arată manifestarea iubirii ca permanenţă prin motivul luminii, mereu în răsfir altfel. Aflăm: iubirea e duh atotcuprinzător, de aceea iubirea e Nimeni. Nimeni văzut. Dar iubirea-i înlăuntrul nostru, e în afara noastră. Iubirea e zbor, ea aleargă, sărută, sfarmă cătuşe, mângâie, tăinuie... („Nimeni”, p. 12). Iubirea se manifestă în om, ca şi-n natură, în anotimpuri, în legătura dintre uman şi natură („Te rog mai vino să vezi / Cum îşi adoarme toamna copacii, / Câmpiile verzi / Şi buzele roşii ca macii / Şi lasă-mi o frunză să sper / Plutirea în vânt. / Metalice ramuri înalţă spre cer / O rugă, un imn, un sărut / Şi nu disperarea eternă. / E toamnă iubito şi sunt / Copacul cu verdele-n bernă.” - „Rugă de toamnă”). Iubirea e stare în funcţie de trăirea cuplului: „Ce frig a coborât în casa noastră - / O mare îngheţată de reproşuri” (s.n.). Lipsa iubirii e boală, loveşte omul şi natura: „stau 192


trişti şi frânţi în glastra din fereastră / Doi trandafiri leproşi” (s.n.). „Treceri” bântuie revenirea „din năzuinţe risipite” (p. 16). „Noi”, poem adevărată bijuterie de şoaptă lirică. Capodoperă în cinci versuri. Poezie – zbucnet lăuntric aprins. Imagine e aici melodică. E întâlnirea iubiţilor ce n-are nevoie de cuvânt. Cuvântul se citeşte în melosul imaginii. E cuvânt gestic. E un şfichi din adâncul iubirii: „Ne-am întâlnit din nou. / Tu, noaptea înstelată, / Eu, cerul plumburiu... / Şi-n ochii tăi de fată / M-am prăbuşit de viu.” („Noi”). De remarcat ideatica asamblării poemelor în Cuprins. Astfel, poemele, variabile în lungimea strofică, în melodica versificaţiei, şi-n problematică se alcătuiesc în curgere ideatică de înmlădiere a stărilor contrastante. În „Arşiţa” – seceta iubirii rupe alcătuirea vieţii: în uman, în natură, în tot şi în toate: „în firul de noroi”, în „nourii ce mor în vânt”, „în peştii cu mâl în urechi”; în final „arşiţa rupe din noi”. Beţia luminii poate ucide. Poemul strigă reverberaţii gnomice. „Flori”, poem imediat următor, arată contrast încă din titlu; „buchete de flori” în geam rămase vorbesc despre „ofranda celei plecate”. „Primăvara” irumpe în starea beatitudinii: „A înflorit parfumul gurii tale / Sub razele din ochii mei. / Prin trup, cu frământ de petale / Se plimbă ochii tău.” Râsul iubitei „a înflorit câmpia toată”. Poemul acesta e un cânt ludic, amintind mişcări din dansul bacantelor. Simţim parcă ciupitul lirei şi străfulger de sunet în bucurie lăuntrică. Unele poeme sunt, în întregimea lor de 193


conţinut, poeme-motive, care serepetă, simetrizând astfel trăiri – stări în alt răstimp existenţial: „Cine zboară / Să-ţi alunge grijile, / C-o aripă în spinare / Şi alta la picioare? / Cine aleargă / Să-ţi sărute urmele, / C-o buză în rai / Şi alta în iad? / Cine se-aruncă / Sfărmând cătuşele, / C-o mână mângâind / Şi cu alta tăind? / Nimeni. (s.n.)” („Nimeni”). Singura modificare a lor o aflăm în restructurarea strofică – sugestie înalt poetică sugerând experienţă în distanţă temporală. Alte poeme se alcătuiesc nod de legătură (un fel de respiro sau „o secundă uitată” cum ar spune Andrei Neagu) în iuţeala cizelărilor de stări contastante ale iubirii. („Şatra”). Rolul acestor poeme stă în fiinţarea uneori a unui narativ gestual, alteori a unui dramatic laconic, stins. Întreg volumul e un răsfir sinusoidal al iubirii bine surprins, de unde şi creşterea tensională a imaginii poetice mereu în surpriză.

194


O carte la case mari Şerban Tomşa Unul dintre regretele mele este că nu l-am întâlnit niciodată pe Gheorghe Andrei Neagu, personalitate polivalentă şi fascinantă a vieţii noastre literare, prozator, poet, jurnalist, promotor cultural, editor de presă literară şi fondator al admirabilei reviste Oglinda Literară. Ultima sa carte, Nunta neagră, Ed. Valman, 2010, este o sărbătoare a ochiului şi a spiritului. Apărut în condiţii grafice excepţionale, volumul este o operă de artă şi prin felul în care arată: tipărit cu alb pe hârtie neagră şi cu ilustraţii color, este tradus, după versiunea românească, în engleză, franceză, italiană, rusă şi spaniolă. Din punctul meu de vedere, Nunta neagră este un dar princiar pe care poetul Gheorghe Andrei Neagu ni-l face cu generozitate şi dragoste. Să consemnăm că în cronica închinată cărţii, sclipitorul Horia Gârbea îl consideră pe Gheorghe Andrei Neagu un neoromantic. Și acum să examinăm mai îndeaproape textul. Balada debutează cu un tablou în care notaţia fină şi simţul pentru ritmurile cosmice şi naturale al poetului creează imagini seducător brodate, adevărate dantelării estetice:

Ziua-şi ridicase fruntea Din pădurea adormită… 195


Potopind cu aburi zarea Printre ramuri cu beteala Spumei împletită-n ceţuri.

Autorul este, indiscutabil, şi un subtil pastelist. Atmosfera e plină de prospeţime, iar decorul, cu o butaforie subtilă, imaginează un tablou care înclină către feeric:

Norii drumuri conturau Zămislind cărări de visuri.

Ritmul este vioi, precipitat, iar perspective narativă, subiectivă, aparţine unuia dintre protagonişti. Relatarea are nerv şi o tentă modernă, de bun-gust:

Pe poteci se-nalţă vuiet Izvodit de frunze moi Când cu ochii plini de patimi Mă îndrept spre ea, strigoi…

Viziunile sunt încântătoare, fata fiind zămislită aievea din copaci şi din flori de maci:

O aştept ca altădată, Să se nască din copaci Alergând înfiorată. Și cu buze, ochi de maci Să aprindă iar pădurea Ca de-atâtea alte ori,…

Peisajul se contaminează de iubirea celor doi şi vibrează împreună cu ei. E un ritual al dorinţei şi al chemării, pe fondul unei „simfonii vegetale„. Autorul are mână agilă şi o dexteritate în a utiliza neologismul comparabilă cu a bijutierului şi miniaturistului Topîrceanu:

Într-un vals nebun ceresc 196


Ea, râzând din ochi, cu timpul Mă îndeamnă s-o doresc. Vântul murmură din frunze Simfonie vegetală… Fervoarea şi frumuseţea gesturilor de iubire îmi amintesc de Federico Garcia Lorca şi Miron Radu Paraschivescu:

Mângâindu-mi palma goală O aştept scăldat de spaime, Și cu fruntea în ţărână Îi văd ochii ca de smoală Licăr de petală În sărut suav de brumă.

La Gheorghe Andrei Neagu suavul irigă cu delicateţe toate detaliile: Unele versuri sunt memorabile:

Stau ascuns în zori de note…

Pe alocuri, Gheorghe Andrei Neagu intră în zona dureros de dulce a lied-ului eminescian:

O ghicesc uşor venind Pe cărarea sărutată De atâtea ori, pierind, Și de soare şi de umbra Trupului arzând. O aştept în pragul tainei Când va fi să ne vedem Despărţiţi vom fi de lume, De urât şi de blestem;

Întâlnirea are modulaţia unui balet, a unui ceremonial desfăşurat după reguli străvechi şi sacre:

197


Trupul simte pasul sprinten… Ea aleargă-n calea verde Străjuită de copaci Ciută ce se teme. Mă cuprinde cu durere Îmi ghiceşte gândul: - Taci !

Întâlnirea din pădure stă însă, de astă dată, sub semnul suferinţei. Umbra nefericirii se întinde peste îndrăgostiţi. Este, de fapt, „ziua nunţii sorocite” a tinerei cu un alt bărbat. Durerea celor doi este redată în versuri magistrale. Ea refuză propunerea lui de a pleca împreună în lume. Apoi, ca într-o halucinaţie, el vede, în adâncul pădurii, „umbre fără de contur” şi fuge, abandonându-şi iubita. Sunt „nuntaşii clipei” care caută mireasa. Bărbatul înţege abia acum jertfa pe care fata vrusese să i-o „aducă”:

Trupul meu adună cântul Rezonanţe triste, moarte, Înecându-şi râsul, plânsul, În căderile-i deşarte. Ea venise să-mi aducă Jertfa jertfelor supreme, Eu cu mintea mea năucă, Am oprit-o între gene.

Natura devine ostilă şi „otrăvită”:

Frunzele privesc în ele Disperarea zilei noastre Când sub otrăvirea brumei Dezgolesc păduri albastre. Cerul, roşu ca o rană, 198


Insensibil, hâd, postum Arde lumea vegetală Despletind păduri de fum…

Invocaţi, zeii nu intervin în favoarea iubirii (şi a iubitei), iar nunta se desfăşoară, cu fast, înainte. În timp ce mesenii şi mirele bănuitor beau vin „translucid”, iubitul miresei îşi face apariţia la petrecere şi o revendică pe aceasta. În lupta sângeroasă care se încinge în faţa invitaţilor, fata este ucisă, iar îndrăgostitul o ia şi o duce în mijlocul codrului. Rememorând clipele de fericire petrecute la adăpostul copacilor, eroul o sărută pe fată pentru ultima oară şi o însoţeşte în moarte, pe fundalul pădurii îndurerate:

Se clatină copacii Cutremuraţi de vânt Din contopirea pură A dorului cu iarba Zac miri ucişi de ură. Plânge pădurea…

E o poveste tragică, pătimaşă, cu sânge, iubire şi vin, care îmi lasă un gust amar precum baladele poeţilor spanioli. Gheorghe Andrei Neagu este, în această admirabilă creaţie, un trubadur grav al ultimelor iubiri cu rezonanţe celeste.

199


Gheorghe Neagu – un mare scriitor solitary

Prof.dr.Stelian Baboi Puţine literaturi din lume au o aşa de mare diversitate creativă datorită temperamentelor orfice, moştenite de către mesagerii logosului iniţial de la strămoşii întâi mergători prin cosmosul nediferenţiat al vieţii pământene, ceea ce ne arată că fără o existenţă adamică, mitică şi mitologică etniile nu-şi pot făuri arborele genealogic şi nu-şi pot exterioriza firea elanului vital în Ideea Pură, în Frumosul Absolut şi în Dumnezeu. Pentru fiecare comunitate umană constituită încă din preistorie, a existat un Moise, un Zalmoxis, un Prometeu, care ne-au adus din ceruri nu numai focul purificator, iluminator până dincolo de făptura noastră biologică, ci şi tăbliţele de lut, piatră, silex şi granit în care se scrijelesc cu os de mamut Cuvântul lui Dumnezeu – transcedenţa invizibilă, atotputernică, misterioasă şi înţeleaptă – către pământenii abia ieşiţi din grotele primordiale. Tocmai Cuvântul lui Dumnezeu făcea ordinea morală, artistică, socială şi etnică, dăruindu-le celora ce însuşeau cu osîrdie Poruncile sacre, o viaţă suportabilă pe teritoriile geografice vitrege, aspre şi supuse marilor prefaceri naturale prin inundaţii, foc, gheţari, furtuni şi invazii de lighioane netrebnice. Deşi oamenii erau extrem de puţini, nu toţi aveau darul de a auzi Vocea 200


Înaltului, ci doar cel anume ales de Dumnezeu. Toţi ascultau, însă doar cîţiva auzeau Neauzitul şi vedeau Nevăzutul, ei fiind întâii profeţi şi întâii scriitori. Parte din ei colindau munţii, stâncile şi deşerturile întru a-l asculta pe Dumnezeu, întru a-şi umple sufletele cu muzica sferilor adânc strălucitoare peste imensităţile pustii, păstrând în ei înşişi din bezna cheliilor, taina Cuvântului divin, arareori îl comunicau pentru forţa lui taumaturgică. Un astfel de mesager al pămîntenilor către Dumnezeu şi al lui Dumnezeu către pământeni a fost şi este Gheorghe Neagu, care a scris şi scrie numai când primeşte poruncă de la Duhul Sfânt, trăind ca-n catedrala Sfînta Sofia aseitatea Cuvântului născocitor de îngeri, griji şi năpaste. Dacă postmoderniştii prin excelenţă nihilişti şi atei consideră că literatura este în derivă datorită crimei limbajelor, incapacităţii Cuvântului de a exprima ceva anume, instaurându-se în lume incomunicarea şi alienarea până la dispariţia omului autentic, sensibilizat prin trăire întru Dumnezeu, Gheorghe Neagu luptă cu înverşunarea lui Ioan Botezătorul pentru a înlătura pustiul din cuvinte şi pentru ca cititorul să poată pipăi tactil, olfactiv, intuitiv şi isihaic Cuvântul din cuvintele cotidiene, adică pe însuşi Dumnezeu întrupat, care a lăsat din propria iniţiativă slava cerului şi a devenit disponibil pentru om, - tocmai de aceea prozele lui miroase a răsărit şi busuioc înflorit. Deşi îl ştiu de mult, aş spune dintotdeauna, legându-ne aceeaşi pasiune de a

201


descoperi archéa (substanţa ultimă a imaginarului din real) şi prietenia cu marele estetician, filosof şi literat Alexandru Dima, l-am cunoscut de-adevăratelea la Universitatea „Mihai Eminescu”, unde el era student întârziat, iar eu profesor reabilitat de filozofie. Afirm cu tărie, încâlcând akatalepsia (imposibilitatea judecăţilor de a exprima ceva certr) prin katarsisul (purificarea) temperamental, că personalitatea lui, prozele lui din „Moartea şobolanului” şi „Arme şi lopeţi” şi erudiţia lui mau fermecat până la adulaţie, purtând, ca şi cu marele Ioan Petru Culianu, discuţii interminabile sub cupola lui Dionisie Areopagitul, în care stăruia parfumul perpedic al paşilor lui Mihai Eminescu. Pentru noi metempsihoza sau transhumanţa existenţelor anterioare întru-una singură, într-o făptură fiinţială predestinată, nu este o anamnezie platoniciană, ci o realitate pitagoreică durând acolo unde nici nu ne aşteptăm (Ofpheu şi Dante sunt reîntruchipaţi fizic şi spiritual de Cezar Ivănescu). A fost să fie rostirea cristianică a fiinţei în făptura adonic virilă şi eteric învârtejată în omul Gheorghe Neagu (Lampedusa – prinţul gheparzilor singuratici ascunşi în Castelul în ruină inundat de buruieni şi lumina galben-virtuoasă a candelabrelor uitate aprinse), (Mateiu Caragiale – prinţul calic suit cu tăgârţa pe piscul Himălia de şerparii inzi întru a prinde în sintagme aforistice umbrele pajurilor îngheţate de milenii 202


pe cerul sclipitor de albastru al Crailor dacoromani) şi (Urmuz – prinţul absurdului balcanic, din care ţâşnesc în jerbe de bocete şi blesteme efemeridele româneşti); aşadar, de sub pana lui smulsă din aripa fecioarei fără trup, zboară heratic de verzi şi de însufleţite povestirilebasme din 1000 şi unu de pomi ai fiindului românesc. Dacă genialul pictor paranoic Salvador Dali susţinea că cea mai frumoasă limbă din lume este limba română, recitind aşezat în postura „Gânditorului din Hamangia” în vitrinele pariziene poema „Mioriţa”, dacă genialul poet-profet Ezra Pounda, în jurul capului lui într-una fluturii lui Ţuculescu şi păsările măiestre ale anonimilor din Bucovina, nu putea îndura să i se cânte decât în limba română de către confratele Constantin Brâncuşi din Doinele olteneşti şi dacă Domnişoara Pogany nu mai suporta dansul de societate şi baletul american, jucând de una singură sau cu cocoşii şi şoimii carpatini în „Hora de la Frumuşica”, aşişderea Gheorghe Neagu nu poate să scrie cu plumb de os domnesc pe cerul înstelat de deasupra sanctuarelor carpatine decât în sacra limbă română, decât cu Cuvântul rostit de nemuritori în altarul mânăstirilor bucovinene şi din vâltorile şi cumpenele în care este prins ca om, noi arar reuşim să-i descifrăm naraţiunile, ale căror grăunţe nu-s pe cocean, ci înlăuntru, adânc înlăuntru, mitic, mistic şi maeutic dăinuind în Univers.

203


Nu-mi stă în fire să repovestesc, să repet naraţiunea scrisă anume pentru noi, de aceea Gheorghe Neagu este atât de singular în proza românească de astăzi încât mi se pare că el ne dă daina-daina!, huţa-huţa, cu căruţa! în scrînciobul de nuc fiert în corasla Vacilor Domnului, făcând din noi, nu doar cititorul, nu doar mesagerul mesajului axiologic-estetic al scriiturii prozodice, ci participanţii activi ai laudei lui Dumnezeu prin arderea în lumânări a santalului din Poarta Casei de oaspeţi sau Cimitirului vesel sau Bizanţului apus în doctrine religioase. În romanul „Arme şi lopeţi” şi în nuvelele din volumul „Moartea şobolanului” viaţa de zi cu zi ţâşneşte în timpul-havuz, căutarea de sine este atât de năucitoare încât personajele se împrăştie în ură, iubire, suferinţă şi aspiraţii pe o tabula rasa(tablă curată) euclidiană, abia după sfârşitul lecturii ne dăm seama că şi noi am călătorit prin tragediile Cărăbuşilor însângeraţi, Oului bicefal şi Dezertorului ucigaş de vise. Sophosul naraţiunilor ne impulsionează în a căuta rostul armelor şi lopeţilor pe pământul huit a prăpastie, a tăcere în thanatos. Şi prin Gheorghe Neagu proza românească iese din tranşeele modelelor extazice străine, din încarcerarea arhetipală occidentală şi din epigonatul la marii creatori clasici şi moderni, căci ghinda nu poate să prindă sevă de viaţă eternă încolţind sub umbra stejarilor seculari, ci în glodul humusului natal, 204


în care se zbuciumă suflul vital (aura vitalis) pentru a depăşi techéa (cauza accidentală), alteritatea fortuită şi agnozia socratică pentru a ne putea arăta Fiinţa etnică prin Logosul predestinat nouă de ananke (de noira, de soarta olimpiană) întru a putea sta faţă către faţă cu noi înşine, dăruind lumină din Lumina Lină tuturor pământenilor.

205


Scriitorul vrâncean Gheorghe Neagu a fost onorat cu o nouă Diplomă papală

Doina GANEA Papa Benedict al XVI- lea a semnat la Roma, la sfîrşitul lunii octombrie o diplomă onorifică prin care este apreciată activitatea lui Gheorghe Neagu şi prin care scriitorul este binecuvântat. Este cea de-a doua astfel de distincţie oferită scriitorului vrâncean. „Nu am ştiut nimic, am primit-o ieri şi mi-a făcut o mare bucurie această diplomă papală”, ne-a declarat, cu modestie, Gheoghe Neagu. Cunoscutul publicist a mai primit şi în 2002 o diplomă de la Curtea Papală a lui Paul Ioan. Gheorghe Andrei Neagu, la 60 de ani, este autorul unor lucrari extrem de importante pentru condiţia scriitorului român contemporan, îndeosebi, din anul 2000 încoace, cind, la Focsani, a luat nastere „Asociatia Culturala Duiliu Zamfirescu”, asociatie care scoate revista „Oglinda literara”, careia îi devine redactor-sef, calitate în care, vizitind Parisul, face cunoştinţă cu Sanda Stolojan, nepoata lui Duiliu Zamfirescu, si cu Marcel Shapira, mare maestru al Masoneriei Române. Tot în anul 2000, Gheorghe Andrei Neagu primeste titlul de „Cavaler al Literaturii Române”, acordat de fostul presedinte al României, Ion Iliescu, în anul 2002, primeste şi Diploma de 206


Onoare a Academiei Orient – Occident de la Curtea de Arges. In anul 2005, Gheorghe Neagu devine membru al Uniunii Scriitorilor – Filiala din Iasi. Prozator prolific, promotor cultural de exceptie, jurnalist si editor de presa literara, Gheorghe Neagu este membru în conducerea Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bacau. In 2010 Gheorghe Neagu primeste premiul pentru proza al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bacau, pentru volumul „Purtatorul de cruce”. ()

207


BALADA LUI GHEORGHE ANDREI NEAGU

Valentin MUSCĂ Scriitorul Gheorghe Neagu ne surprinde cu o baladă inspirată dintr-o dramă petrecuta în Crângul din apropierea municipiului Focşani „Nunta neagra” (Editura Valman, RimnicuSarat, 2010), ediţie multilingvă (trad. franceza de Virginia Bogdan, italiana de I. D. Denciu, rusă de Alla Murafa, spaniolă de Mioara Angheluţă şi engleză de Gabriela Pachia Tatomirescu) este o provocare şi o invitaţie la redescoperirea unor evenimente tragice care au marcat emoţional istoria recentă a urbei. Tiparită într-o ediţie de lux, ca o sfidare la criza care a pus deja stapânire pe şi aşa puţinii sponsori care mai susţineau apariţia cărţii, „Nunta neagra” este şi din punct de vedere grafic o lucrare originală, fiind imprimatî pe coală neagră şi însoţită de o grafică florală, color, pe hârtie exclusivistă. „A fost o revelaţie. Am citit-o pe nerasuflate. Sunt unele pasaje sublime (…) Prin această baladă prelungiţi frumos o tentativă a cerchiştilor de la Sibiu, care au dus balada la înălţimi europene”, spune Andrei Zanca în prezentarea cărţii. Lucrarea a fost lansată la Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu”, în prezenţa membrilor Asociatiei Culturale „Duiliu Zamfirescu”, a mai multor scriitori si a unui public

208


iubitor de carte, care s-a delectat din lectura multilingva a baladei. „Nunta neagra” este o balada care se citeşte cu sufletul la gură. Păcat că scriitorii nu merg mai des prin şcoli, iar lecturile publice au intrat de ceva timp în rutina activităţilor ruginite ale Uniunii Scriitorilor. Citiţi „Nunta neagră” şi veţi descoperi cât de frumoasă este limba română, chiar şi atunci când scriitorul povesteşte o dramă!

209


Singurătatea scriitorului

Virginia Bogdan Transpersonală. Tristă peste poate. Sfîrşită. De aşteptare? De împlinire? De neîmplinire? De frumuseţea pură? Irealizabilă în plan terestru? Necesară. Stranie! „Cu cine-mi înfloreşte timpul/ cînd universul moare trist în mine?/ Cu cine să-mi usuc de ploi/ durerea gîndului în doi?/ Din care parte marea ce mă minte?/ va naşte valuri de cuvinte?/ Mai solitar ca şoimul care moare/ pe stînca arsă de sărut solar/ Tresar în zborul meu pe mare/ cînd mă sfîrşesc amar/ Mi-s albe visele în suflet,/ Şi tîmpla rîde-n frig însingurat/ Te aştept la poarta mării/ În visul meu curat”, „Marea de cuvinte”, din volumul Lacrima iubirii, Gheorghe Andrei Neagu, Rawexcoms, 2010, Bucureşti. Surprinzătoare. Ca orice pozie care încearcă să transmită o dimensiune imperceptibilă majorităţii. „Haina” (p. 34), o „joacă” precum un cînt, „De atîtea ori” (p. 20), statornicia autenticităţii iubirii, „Şatra” (p. 17), o pată de culoare, exotică. „(...) E tristă viaţa ca lumina/ Topită-n asfinţit (...)”,„Cerul” (p.18), or: „Iată, sunt un anotimp./ Muzica frunzelor cîntă./ Peste timp./ Păsări mari vuiesc în zbor,/ Aripi de secunde/ Iată locul unde mor/ Sute de cuvinte/(...)/ Tu 210


mă ştii cuprins de pară/ Lac heliotrop.”, „Lacul” (p. 30), or: „Din braţe-am zămislit urmaşi/ salerge pentru tine./ Iar trupul meu/ a mirosit a pîine”, „Din mine” (p. 36) sunt versuri cu accente dramatice. „Pomul de Crăciun” (p. 43), „Să poţi” (p. 42), bucuria sufletului de o tulburătoare inocenţă şi vitalitate. „Împlinre” (p. 44), „Căderi” (p. 45), „Umbra” (p. 46) nu fac decît să anunţe atătea şi atîtea versuri care se înlănţuie neaşteptat. Butade poetice, înţelepciune (v. „Respiraţii”, p.52), poem „pictural” (v. „Florăreasa”, p. 50). „Aniversare” (p. 59), „Ploaia” (p. 58), „Ochii”, „Iubind” (p. 60). Ineditul iubirii. „Flori” (p. 62), „Pastorala” (p. 63), „Iubiri vegetale” (p. 63), aş îndrăzni să spun că sunt mici bijuterii de versuri! Este un spirit ludic în multe dintre poeme; „Te-am prins” (p. 65), „Inima pustie” (p. 66), dar şi o luciditate siderantă. De ce lacrima iubirii? Pentru că lacrima este puritatea, jertfirea, sacrificiul asumat, surpriza, despărţirea. Însingurarea. Ca o condiţie sine qua non a creaţiei: „(...) apoi, cînd obosiţi de pierderi/ cînd timpul ne-a strivit pe toţi/ ne răspîndim în vama vremii/ înfăşuraţi în mantii/ de singurătăţi/ (....)”, „Cenacliştii”, p. 126. Cred că nu greşesc dacă afirm, după lectura acestor „lacrimi” ale iubirii, cu note plurivalente, vizuale şi muzicale, un prea plin de

211


iubire, versuri în stil clasic, dar şi vers alb ritmînd şi rimînd, ceea ce denotă artă prozodică, bogăţie spirituală, faptul că poezia este, ca şi iubirea, ceea ce nu poate fi povestit. Ci doar trăit în mod individual. Un dar. O legătură „secretă” . A noastră, şi îndeosebi a scriitorului, cu Universul! Consfinţită prin Cuvînt! Într-adevăr, poetul Gheorghe Andrei Neagu îşi prefaţează volumul cu un citat elocvent din Radu Cârneci: „Iubirea este cea care ţine acest pămînt legat de cer” Totdeauna, o benefică şi încîntătoare candoare.

212


Revelaţie de suflet pereche

Ana Hâncu „Lacrima iubirii” a poetului Gheorghe Andrei Neagu mi-a picurat pe suflet încălzindu-mi sensibilitatea, amintindu-mi de propriile vise, tăcute dureri şi nelinişti, cu versuri pline de un copleşitor dor de întinerire a propriei fiinţe, prin retrăirea iubirii veşnic mustind de miresme, ispite şi licori, ce încă ne mai îmbată şi hrăneşte lăstarul verde - chiar cu frunze arămii de toamnă - înmugurind încă în noi. Poemele sunt încărcate de un lirism şi o tandreţe dureros de naturale, când îşi declamă înrobirea de către femeia iubită, cu o sinceritate debordantă, ce ar face din oricare Evă, o binecuvântată Zeiţă, perceptându-l:”/De câte

ori mă vei privi / te vei umple de mine / aşa cum gândul se umple de soare.../Când dorul de lumină/ va înflori pe gura ta,/ apleacă-te să sorbi în taină/ gura mea./ Cu paşii tăi de flori/ coboară spre mine./Roua ochilor s-aprinzi/ cu murmur de vânt/ şi cu cânt./ Sau, cu câtă patimă o îndeamnă:”/ Femeie iubită.../ revarsăţi pletele-n holdă,/În grâul presărat/ cu maci rubinii, aidoma buzelor tale;/ .... Nu-mi vezi în pleoape ploaia alergând/ să-mi răcorească sărutările tale fierbinţi?/ Femeie iubită.../Adună în tine rodul adus de furtună,/ de grâu zăpăcit şi hai-hui!../ Când macii sărutărilor tale/îşi vor 213


pierde petalele/ cui îi vor folosi toate spicele risipite?/ Femeie.../Mai adu-mi un pumn de pământ/ Să rodim/ În zări necuprinse.../” Femei... Superbe metafore! Îngemănare de sensibilitate şi senzualitate, tălăzuind ca valuri de săruturi-petale de maci, adunând cu sufletul spicele să nu se risipească, pentru că ar fi păcat să nu rodească şi-n „pumnul de pământ şi-n zări necuprinse”... Dar viaţa nu are doar plăceri şi vise dulci, nostalgia pierderii, neîmplinirii face cugetul amar şi-l încarcă de semnificaţii care dor, conştientizând inutilitatea atâtor energii scurse în uitare şi regrete: „/Cu cine-mi înfloreşte

timpul/ când universul moare trist în mine?/ Cu cine să-mi usuc de ploi/ durerea gândului în doi?/ Din care parte marea ce mă minte/ va naşte valuri de cuvinte?/........ Mi-s albe visele în suflet/ şi tâmpla râde-n frig însingurat./” Când speranţele fug şi îngheaţă sub gerul deziluziei, poetul simte: „Ce tristă-i coala

neagră sub zăpadă./ S-a zgribulit de gol sub pulberi reci...Poeme lungi pictate/ cu aur şi cerneală/ adună-n mine teama/ din alba, trista coală./” Neant. Irezistibil îndemn, ce poate aprinde făclia uitatei iubiri în Ruga de toamnă: „Te rog mai

vino să vezi/ Cum îşi adoarme toamna copacii,/ Cîmpiile verzi/ Şi buzele roşii ca macii/ Şi lasămi o frunză să sper/ Plutirea de vânt./” Asemenea

imagini

încărcate

214

de

adânci


semnificaţii poate crea doar un talent autentic şi o şlefuire de meşter bijutier, precum poetul Gheorghe Andrei Neagu! Şi cum să rezişti – ca iubită – să nu-i alergi în îmbrăţişarea crengilor „copacului cu verdele-n bernă” ! Şi atunci când poetul îşi asigură iubita:

„Pun flori de măr/Pe trupul tău de noapte/Prefac în cer/ secundele uitate,/Sub lacrima fierbinte/ Zăpada din priviri,/Acoperă cuvinte. Iţi caut ochii/Ce mă priveau deschişi/Au obosit?/Priveşte cerul!”cu siguranţă florile de măr vor dărui speranţa regăsirilor romantice, pentru că eternul iubirii poartă veşmintele candorii. Chiar şi atunci când toamna ne arămeşte frunzele, clocotul viu al iubirii brodează în noi ghioceii care ne împrimăvărează, fenomen pictat de penelul fermecat al poetului Gheorghe Andrei Neagu în poemul

Primăvara: „A înflorit parfumul gurii tale/ sub razele din ochii mei./Prin trup, cu freamăt de petale,/ se plimbă ochii tăi/.......din când în când, pe gura parfumată/ ca o albină vin să fur/ o sărutare-nrourată./ Tu râzi, şi-n jur,/ a înflorit câmpia toată./”

Nostalgic, etern visător poetul îşi conştientizează singurătatea prin care-şi „deşiră” trăirile, viaţa”- „/ Ca o salcie ce-şi

frânge/ umbra crengilor în lac/ umbra mea şiacum mai plânge/ într-un ochi de geam uitat/ În lumina care urcă/ pe trotuarul îngheţat,/trupul meu căzut usucă,/ timpul 215


destrămat”./ ...N-am o ţintă n-am o oră/ pentru care să respir./ Alungat acum din horă/ merg şi mă deşir.”Deşirare. În Respiraţii, poetul întreabă iubita:”Ţi-a respirat vreodată ceru-n braţe?/ Pe tâmple luna te-a mai sărutat?/ Călcăm prea des pe sentimente..../Uitând atâtea primăveri./Şi-apoi cu cerul mut în braţe/ Ne pierdem, reci şi solidari,/ Cu stele picurând pe faţă/ Când suntem micii oameni mari./ Poemele din „Lacrima iubirii” înfioară ca un spectru sideral prin măreţia trăirilor şi redarea lor genială,că doar vin dintr-un izvor nesecat de distinsă spiritualitate, cu nume de baladă - Gheorghe Andrei Neagu. Şi pentru că: /”Au înroşit copacii/ de rodul înfloririi./ ......Iubeşte-mă, livada visărilor mele./ - Rod. Îi urez să fie cum îşi doreşte! Să fie iubit şi binecuvântat. Lectura versurilor este pentru mine revelaţie de suflet pereche, pentru care îi mulţumesc cu sincere felicitări şi mă aplec spre sine - ochi magic de lumină, carte deschisă, cuib de zări aprinse...

216


Gh neagu poemele din templu  
Gh neagu poemele din templu  
Advertisement