Page 1


Gheorghe Andrei Neagu


Gheorghe Andrei Neagu

PURTÄ‚TORUL DE CRUCE

Editura Transilvania


Coperta: XXXXXXXXXX Tehnoredactare: Adrian Mirodone

Descriere CIP a Bibliotecii Naţionale a României NEAGU, GHEORGHE ANDREI Purtătorul de cruce / Neagu Andrei Gheorghe Editura Transilvania, 2009 p. XXX; format A5 I.S.B.N. 978-973-95488-7-8

Tiparul executat la: Tipografia ATEC Focşani Tel. 0723/218.950 www.atec-group.ro e-mail: info@atec-group.ro


Purtătorul de cruce

Tabel cronologic

1949 - 14 septembrie. În satul Sofrocesti, din comuna Trifeşti, judeţul Neamţ, se înregistrează naşterea lui Gheorghe Neagu, primul dintre cei doi copii ai ofiţerului Andrei Neagu şi al Verginiei Neagu fosta Năstase. Copilăria şi-o petrece in satul natal, mai ales în livada bunicii Elena Neagu, văduvă din primul război mondial şi mamă a 12 copii. Tatăl, Andrei, mezinul numeroasei familii a Şoicanilor, cum li se mai spunea în sat neamului lor este de fapt şi responsabilul cu bunăstarea mamei sale, pentru că a primit zestre casa din cărămidă făcută de tatăl lui înainte de a pleca pe front. Avea din ce, pentru că era vechilul moşiei Vârnav. 1953 - familia sporeşte prin naşterea sorei scriitorului, Rodica, nume ales după Alecsandri 1955 - septembrie copilul Gheorghe Neagu face o tentativă de a urma cursurile grădiniţei proaspăt înfiinţate în fosta curte boierească a familiei Vârnav, ale cărei moşii fuseseră îngrijite înainte de primul război mondial de bunicul 5


Gheorghe Andrei Neagu Gheorghe Neagu, al cărui nume avea să-l poarte micul preşcolar. Din nefericire, un câine mare lup, îl atacă şi-l sperie în aşa hal încât refuză să mai urmeze programul preşcolar al educatoarei Elena Rugină. Tatăl său Andrei, este lăsat la vatră. Are 6 hectare de teren arabil şi casa parintească, este puternic, deştept, cu simţul onoarei foarte dezvoltat, care-i va aduce deseori deservicii într-o lume nouă ce se preconiza să apară. 1956 - Copilul Gheorghe Neagu merge in clasa inîi a scolii din satul Sofrocesti, scoala construita de pe vremea lui Cuza Vodă spuneau unii sateni, unde avea sa dea ochii cu învăţătorul Gheorghe Rugină, simpatizant legionar notoriu, convertit la comunism cu multă uşurinţă. A fost dus şi la biserica lui popa Povirlă. I se spunea aşa, de la „Gospode pa miluiu”, cum zicea bietul preot basarabean în limba rusă la Doamne miluieşte, dar pe care sătenii l-au tranşat în favoarea magiunului ce suna fonetic destul de aproape. In realitate era popă un basarabean rusificat Mihai. Biserica avea vreo 300 de ani şi fusese construita de postelnicu Vârnav, strămoşul legendarului aviator Bob Vârnav, despre care nu se mai ştia mare lucru. 1958 - vine director de şcoală învăţătorul Gheorghe Ţepeş, proaspăt absolvent al institutului pedagogic, care a stat in chirie la familia scriitorului de mai târziu, fapt ce a stârnit mânia fostului legionar Gheorghe Rugină, ce deţinuse şi postul de director până atunci. Deşi micuţul Neagu fusese 6


Purtătorul de cruce deţinătorul premiului întâi în fiecare an, în acest an mai multe pedepse fizice prevesteau o răfuială cu familia ce găzduise pe noul şef al şcolii. Conflictul va culmina odată cu dezvelirea bustului lui I. V. Levărdă, coleg de divan cu maivestitul Ion Roată, la care şcolarul Neagu avea de recitat poezii kilometrice, Doina lui Coşbuc fiind una dintre ele, ba chiar să danseze cu echipa de dansuri populare, să rostească discursul organizaţiei de pionieri, etc. etc. După toate eforturile, transpirat şi expus în egală măsură gerului din ianuarie a anului următor, Gheorghiţă va anchiloza în primăvara anului 1959. Mersul îi fusese blocat într-o proporţie îngrijorătoare, fiind purtat în braţe de Andrei, tatăl îndurerat, pe la tot felul de doctori, mai ales camarazi de front. Se hotărăşte mutarea copilului la oraş, la Roman. 1960 - anul în care elevul Gheorghe Neagu începe cursurile şcolii de muzică din Roman, secţia trompetă, la indicaţia diaconului şi dirijorului corului Episcopiei Romanului şi Huşilor, Dumitru Teofănescu zis şi Tache, după care a trecut la violoncel. Interesant că acest Teofănescu a fost descoperitorul vestitei Magda Ianculescu, care într-o deplasare în RDG împreuna cu Valentin Teodorian, a cumpărat pentru cursantul Neagu şi un violoncel cu picior telescopic. 1963 - intră prin examen de admitere la Liceul nr. 1, azi Roman Vodă, pe care îl urmează cu destul succes pentru obiectele de studiu umaniste, deşi avea să urmeze realul la insistenţa tatălui. Nu reuşeşte la Liceul de Muzică din Iaşi, cu toata şti7


Gheorghe Andrei Neagu inţa temeinica de teorie muzicală pe care o dobândise până atunci. Colegul Stupcanu, a dat admiterea la contrabas, unde nu erau candidaţi, după care s-a transferat în anul II, la violoncel. Dezamăgit de astfel de trucuri, îşi vinde violoncelul pe mai nimic, după ce tatăl lui dăduse o vacă pentru el şi nu va mai pune mâna pe acest instrument toată viaţa lui. 1965- cântă cu o formaţie de muzică uşoară condusă de excelentul june chitarist Mihai Ungureanu, frecventând şi cenaclul literar de la Uzina de ţevi din Roman, unde citeşte poezie. Este remarcat de doamna profesoară Stanciu care îi pune în scenă un montaj despre viaţa lui George Coşbuc la teatrul „Grădina de vară” din Roman şi de profesorul Şteţcu. În acelaşi an i se publică în Ateneu o poezie. Treptat îi sunt recunoscute calităţile literare, fiind trecut şi în cartea album a liceului apărută cu prilejul centenarului liceului Roman Vodă. 1967 - pentru proaspătul bacalaureat este un an negru, nu reuşeşte la filologie la Universitatea Bucureşti. Se încadrează ca profesor suplinitor în comuna de ceangăi din Pildeşti, pe malul râului Moldova, în apropiere de Roman, unde acompania la orga bisericii, slujbele duminicale, pentru ca la final să meargă la o miuţă cu preotul catolic pe islazul comunal. 1968 - intră la institutul silvic de trei ani de la Bucureşti, pentru că la pădure starea de graţie, de inspiraţie şi de bunăstare aveau să fie mai 8


Purtătorul de cruce aproape de realizarea lui ca om, aşa cum îl explica din nou tatăl lui în mod eronat. 1972 - este încorporat la trupele de geniu după ce făcuse instruirea de 30 zile la divizia Tudor Vladimirescu din Bucureşti, la artilerie, unde este remarcat de locotenentul Lucian Popescu - care avea să se remarce drept fondatorul CADA, după revoluţie - care mai mult îşi urma cursurile de fără frecvenţă la facultatea de drept decât să se dedice instruirii răcanilor. Tot aici îl cunoaşte pe Nicolae Tăutu şi pe colonelul Naghiu, care l-au marcat în mod deosebit. Din experienţa celor câteva luni de armată făcută pe Transfăgărăşan se va naşte romanul de mai târziu „Arme şi lopeţi”. Întors din armată, la Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice din Bucureşti, are ocazia s-o cunoască pe Ana Blandiana, Radu Cârneci, Gheorghe Pituţ, Coman Şova şi mulţi alţi scriitori proveniţi din rândul silvicultorilor sau cu legături în lumea lor; la aniversarea a 40 de ani de cercetare silvică. Coleg cu celebrul botanist academician Al. Beldie care fusese dat afară din Academie de Gh. Gheorghiu-Dej pentru cerceii, rujul şi ciorapii de damă pe care savantul le afişa, Gheorghe Neagu scoate revista Silva, cu fondurile UTC ale sectorului 3 Bucureşti. În paginile a trei ani de apariţie a revistei Silva, tipărită la şapilograf va publica Mihai Grămescu, Victor Ciocnitu, Al. Beldie, Liviu Stoiciu, Doina Popa şi alţi colegi din gruparea literară de la Casa de Cultură din Turturele-Bucureşti, denumită Relief românesc mai întâi şi mai apoi „Π” după numărul mare de studenţi matematicieni conduşi de C. T. P. 9


Gheorghe Andrei Neagu 1973 - gruparea Stoiciu, Grămescu, Dobrovicescu, Verona, Namora, Şişman-cel care avea să se sinucidă după revoluţie din cauza disperării şi a foamei – se desparte şi de gruparea poeţilor matematicieni de la Turturele primind găzduire la Clubul Uzinelor 23 August” al cărui director Nicolae Lagu era nemţean ca şi Gheorghe Neagu. Aici îl cunoaşte pe aviatorul Nicolae Dachus, un excelent nuvelist, care aflând de dezamăgirile repetate ale tânărului ce bătea pe la porţile editurilor ca să-şi publice Arme şi lopeţi şi de hotărârea acestuia de a se lăsa de scris, ba mai mult de a se lăsa cuprins de gândul unui suicid i-a dăruit cartea Un om sfârşit al lui Pappini. Cartea l-a influenţat definitiv pe cel ce avea să devină mai târziu scriitorul Gheorghe Neagu, care abia acum a acceptat să i se mutileze romanul la editura Albatros la sugestia lui Mircea Sântimbreanu şi sub îngrijirea lui Alfred Neagu ca să-i apară abia în 1986 în volumul colectiv „Zece prozatori” nuvela „Spinarea de piatră a Făgăraşului”. Tot aici a intrat în conflict cu Adrian Păunescu, aflat la început de ceea ce va avea să fie cenaclul Flacăra, din cauza întrebărilor puse din public de către Mihai Grămescu şi Cristian Şişman. 1974: publică „Sistemul informaţional” în silvicultură împreună cu o bună parte din cercetătorii Institului Silvic, care îl însoţeau adeseori la restaurantul „Doi ursuleţi” din zona străzii Transilvania din Bucureşti, unde actorul Gărdescu obişnuia să dea adevărate recitaluri de poezie din Nichita Stănescu, Eminescu, Coşbuc şi chiar din poeziile lui Gheorghe Neagu. În aceeaşi perioadă a 10


Purtătorul de cruce peregrinărilor pe la redacţiile publicaţiilor, tânărul Gh. Neagu îşi întâlneşte colegul de liceu Dan Petrescu, sufocat la rându-i de anii de puşcărie petrecuţi dintr-o prostie erotică a începutului de studenţie bucureşteană, dar şi de insuccesele demersurilor publicistice. Petrescu încerca să publice o traducere din Camus, iar redacţiile care fuseseră informate de păcatele lui se fereau de el ca dracul de tămâie. De aceea, întâlnirea dintre cei doi, a fost extrem de afabilă. Predă un volum de nuvele la editura Cartea Românească şi un alt volum la editura Albatros. 1975: publică „Raţionalizarea sistemului informaţional în silvicultură” în două volume, după care sătul să mai aştepte alocarea unei locuinţe pentru el şi proaspăt întemeiata familie îşi dă acordul să se transfere la Focşani. În acest an o cunoaşte pe Rodica Mocanu, absolventă Magna cum laude a filologiei din Bucureşti. Face o nouă încercare de a publica, inversând volumele de proză scurtă, predate la Albatros şi Cartea Românească, ferm convins că editurile vor avea amabilitatea să citească şi din două volume cât existau la fiecare editură să se aleagă măcar cu un volum publicat. Invitat de Dan Verona la cenaclul Săptămâna, a lui Eugen Barbu, se duce sub influenţa alcoolului şi recită tolănit pe o masă lungă poezia Singurătate. Copleşit de jenă, nu va mai reveni la şedinţele acestei grupări literare. 1976 - an hotărâtor pentru viitorul scriitor, care acceptă să plece din capitală la Focşani, unde lua fiinţă o filială a ICAS-ului. Aici va inventa un 11


Gheorghe Andrei Neagu aparat de hrănire pentru păstrăvării brevetat în 1979 cu numărul 75848, dar pentru care nu găseşte un producător, deşi procedeul ar fi valabil şi astăzi. În 1977, anul marelui cutremur, după ce a fost zdravăn zguduit la etajul 8 şi ultim a unui imobil cu o singură scară din centrul oraşului, începe să se gândească serios dacă nu ar trebui să se mute şi din acest judeţ. În 1980 ocupă prin examen postul de inspector cu organizarea muncii la Direcţia Muncii al Judeţului Vrancea. Află că un vrâncean pentru ca să meargă la Bucureşti spre a fi publicat nu o poate face decât însoţit de bidoanele aferente. Drept urmare dând curs sfaturilor lui Traian Olteanu, Florin Muscalu şi Dumitru Pricop se duce la Marin Preda cu mai multe bidoane de vin, unde spre stupefacţia lui află că domnul director iubea tăria, mai ales whisky. Face rost de coniac de 9 stele, fiind primit cu braţele deschise de marele prozator, care sub ochii măriţi de mirare ai încă tânărului condeier, îşi toarnă în cana de ceai preţiosul lichid. Mai mult l-a chemat pe Florin Mugur spre a-l atenţiona că trebuie să acorde atenţie deosebită lecturării scriitorului vrâncean. Povestea s-a mai repetat de câteva ori şi cu Mircea Ciobanu, până la trecerea în nefiinţă a marelui prozator Marin Preda, săvârşită culmea, în ziua în care maestrul era aşteptat la Focşani, cu portbagajul plin, spre a-şi lansa volumul Cel mai iubit dintre pământeni. De fapt Neagu a fost primul participant de la lansare, care a aflat de moartea prozatorului, comunicându-i se12


Purtătorul de cruce cretarului cu propaganda Al. Crihană, tragicul eveniment. Din nefericire, ambele volume au rămas la Cartea Românească, rătăcindu-se până-n ziua de astăzi. Celelalte volume date la Albatros au avut o soartă şi mai cumplită. Prozatorul Stan Velea avea obiceiul să citească cu voce tare colegilor de birou mai ales când era pilit, din creaţia celor ce îndrăzneau să bată la porţile consacrării, după care volumele aterizau direct în coşul de gunoi, pentru că era scris sus şi tare că manuscrisele nu se înapoiază. Furios pe asemenea întâmplări, prozatorul îşi elaborează romanul Arme şi lopeţi, încercând să-l publice la Editura Militară din Bucureşti. Aici dă peste colonelul Răileanu, care ocupa postul de director al editurii, care în ciuda tuturor bidoanelor primite, a mărturisit cu spaimă în glas că nu poate publica un volum unde nu se pomeneşte nimic despre Nicolae Ceauşescu. Tot în această perioadă a început să frecventeze cenaclul condus de Mavro Doineanu de la Casa de Cultură a Sindicatelor din Focşani, participând şi la Festivalul Salonul Dragosloveni dedicat memoriei lui Vlahuţă, unde l-a cunoscut pe Fănuş Neagu, Mircea Sântimbreanu, Mircea Radu Iacoban şi mulţi alţii. Interesant că Sântimbreanu a avut o reacţie pozitivă faţă de Gheorghe Neagu mai ales că profesorul Dima de la Revista noastră din Focşani îi acordase premiul pentru proză. Aşa se face că din aceste relaţii şi cunoştinţe se naşte debutul lui Gheorghe Neagu la editura Albatros în volumul Zece prozatori, unde din cele peste 300 de pagini cât avea romanul Arme şi lopeţi sub denumirea Spinarea de piatră a Făgăraşului. Debutul este remarcat de Nicolae Manolescu care a exclamat: credeam că 13


Gheorghe Andrei Neagu reportajul literar a dispărut de la George Bogza, când iată-l apărut. Cu toată bunăvoinţa lui Sântimbreanu care avea un copil fugit în America şi era surghiunit la Albatros, romanul nu a putut fi publicat, tot pentru că nu vorbea nimic de Ceauşescu, deşi Gheorghe Neagu a băgat un citat din cuvântarea lui la începutul volumului şi a introdus o scenă reală a vizitei secretarului general pe Transfăgărăşan în finalul romanului. Se pare că trucul nu a fost convingător. Tot în această perioadă, Liviu Ioan Stoiciu devenit la rându-i vrâncean îşi face debutul cu volumul La Fanion. Şi cu toate că poezia lui Stoiciu nu era admirată de către prozatorul Neagu, volumul este lăudat de Traian Olteanu şi Florin Muscalu în camera pe care o primiseră ca membrii ai Uniunii Scriitorilor la Direcţia de cultură a Judeţului Vrancea unde sub tabloul lui Eminescu aveau microfoane de înregistrare. Imprudentul Neagu se preface că nu ştie de ce este valoroasă poezia lui Stoiciu, recitând sec o poezie şi cu multă intonaţie cuprinsul volumului. Cei doi ipochimeni îi spun: vezi ce minunată poezie este a doua? La care Gheorghe Neagu întoarce cartea şi le dezvăluie că a doua poezie era cuprinsul. Lucru ce avea să-l coste mai târziu, în 1990, când Stoiciu, aflând de părerea fostului coleg de cenaclu bucureştean, devenit preşedintele CPUN Vrancea, i-a trimis o echipă a BBC pe capul lui Gheorghe Neagu, director al Căminului Atelier din Odobeşti, spre a-l discredita, crezând că la Odobeşti erau fenomene de comportament subuman de tip Plătăreşti, care invadaseră ecranele televizoarelor din întreaga lume. În 1981 i se oferă postul de director la Că14


Purtătorul de cruce minul atelier din Odobeşti, fiind făcut la repezeală şi membru PCR, altfel nu se putea ocupa nici un post de conducere, post pe care îl va deţine până în 1993. În 1985 organizează la Odobeşti un congres al psihiatriei româneşti condus de profesor doctor Piroszijki de la Iaşi unde cunoaşte şi modul în care psihiatria românească se aservise puterii comuniste în lupta împotriva intelectualilor periculoşi pentru regimul totalitar. Tot atunci o cunoaşte şi pe Ştefania Oproescu de care avea să-l lege o lungă şi rodnică prietenie. 1989, decembrie, 22 primăriţa Şerban al oraşului Odobeşti îl sună pe directorul căminului atelier Gheorghe Neagu şi-i ordonă să facă măciuci. Uluit Gheorghe Neagu convoacă consiliul de administraţie unde secretarul BOB era tâmplarul Dănuţ Tutoveanu şi pe care îl delegă să meargă la primar şi să afle ce fel de măciuci doreşte. În timp ce erau în plină şedinţă a COM cu aparatul de radio mergând în surdină a auzit: Am învins, tiranul a fugit! Era vocea lui Mircea Dinescu („fă-te că lucrezi”). Izolaţi din punct de vedere informatic participanţii la şedinţă au dat drumul la radio aflând în premieră că la Bucureşti era răzmeriţă. N-a mai fost nevoie de măciuci ba mai mult directorul s-a urcat în maşină şi a plecat spre primărie unde a aflat că primăreasa îşi luase zborul. Scene din aceste vremuri aveau să fie relatate mai târziu în romanul „Un securist de tranziţie”. 1990: împreună cu Dumitru Pricop, Traian 15


Gheorghe Andrei Neagu Olteanu, Florin Muscalu, Dumitru Denciu şi Corneliu Fotea dă naştere publicaţiei săptămânale de cultură – Revista V – pentru care Gheorghe Neagu aduce 10 mii de abonamente şi începe să-şi publice în foileton romanul Tarantula. Liviu Ioan Stoiciu ajunge un fel de prefect, sau mai bine zis preşedinte al CPUN a judeţului Vrancea, şi-i trimite pe cap o echipă a BBC cu gând ascuns de răzbunare pentru cele spuse cîndva despre volumul La fanion în biroul celor doi turnători. Echipa BBC îi ia un interviu, în care Neagu face o paralelă între preceptele comunismului ca doctrină şi poruncile lui biblicului Moise în egală măsură încălcate de mulţimile nepregătite, slab evoluate ale acelor timpuri. Merge în Basarabia cu ajutoare, unde îl cunoaşte pe ministrul Vasile Spinei, de care îl va lega o scurtă prietenie. 1991 este invitat în Anglia unde stă timp de 40 de zile. Ia cunoştinţă cu diverşi oameni de cultură, ce mişunau în lumea a doua a valorilor britanice. I se înlesnesc diverse vizite inclusiv la urmaşii lui Ion Raţiu din Londra. I se propune să candideze din partea sindicatelor pentru un post de deputat de Vrancea în Parlamentul României. Vizitează întâmplător Cernăuţiul, trecând prin vamă fără paşaport, cu un grup de scriitori bine dispuşi dedaţi tuturor imprudenţelor. Îşi pierde tatăl, Andrei, în urma spargerii unui chist pulmonar pe care refuzase să şi-l opereze. 1992: vizitează Irlanda unde o cunoaşte pe Mary Robertson care era primar al oraşului Dublin 16


Purtătorul de cruce şi care avea să fie mai târziu prima femeie premier. Întors în ţară Gheorghe Neagu încearcă din nou să-şi publice „Arme şi Lopeţi” dar acelaşi colonel Răileanu rămas tot director la Editura Militară îl refuză pe motiv că ofiţerii ilustraţi în roman sunt batjocoriţi de către autor. Scoate volumul Templul iubirii la editura Porto-Franco care se vinde în zece mii de exemplare fiind considerat şi un succes de casă. Se înscrie la Facultatea Mihai Eminescu din Iaşi, secţia studii economice. 1993, iulie: după ce a construit un bloc cu trei niveluri pentru activităţi lucrative şi un club cu trei etaje directorul Gheorghe Neagu îşi dă demisia din funcţie la presiunea membrilor din FSN deveniţi PSDR şi mai ales al primarului Florin Mânea din localitate, care dorea să facă afaceri ilegale cu instituţia sa. Cu sprijinul cumnatului Adrian Mocanu şi al Ştefaniei Oproescu, scoate săptămânalul Jurnalul de Vrancea în cadrul SC Jurnalul SA din Bucureşti a mogulului Voiculescu, sub directoratul lui Dan Diaconescu. 1994: continuă Jurnalul de Vrancea, dar sub directoratul lui Marius Tucă, după ce refuzase să ia locul lui Dan Diaconescu, demisionat din companie. Vizitează Cernăuţiul, la invitaţia poetului şi deputatului minorităţii române din Ukraina, Vasile Tărâţeanu. Scrie un material bine documentat despre profanarea mormintelor românilor ce va fi preluat şi de presa centrală. 1995: odată cu apariţia numărului 100 a Jurnalului de Vrancea scoate o Antologie literară 17


Gheorghe Andrei Neagu Jurnalul, 100 în care textele literare pe care le publicaseră colegii din redacţie sunt adunate, selectate şi tipărite în propria editură Zedax. Sătul să tot bată pe la edituri străine mai face un efort şi scoate şi romanul Arme şi lopeţi, destul de bine primit de critica de specialitate. În acelaşi an cedează rugăminţilor lui Radu Câmpeanu şi preia şefia PNL-C din judeţul Vrancea, unde, de la un număr de şapte membri, reuşeşte să facă în scurt timp peste 3000 membri. Intră în masoneria română cu speranţa de a fi un om de cultură aidoma junimiştilor. 1996: este ales membru în Consiliul Judeţean Vrancea din partea PNL-C dar pierde Jurnalul de Vrancea pentru că Marian Oprişan, celebrul baron de mai târziu îi pune pe Florin Muscalu şi Traian Olteanu să-l dea în judecată pentru calomnie. Voiculescu îi ia jurnalul lui Gheorghe Neagu şi pentru că a fost amendat penal cu 100. 000 lei. În aceste condiţii, Oprişan îi cere demiterea din Consiliul Judeţean contrar prevederilor legale. Când îi arată lui Voiculescu o copie după propriul buletin de identitate, acesta înspăimântat îi propune să rămână colaborator dar să schimbe numele ziarului. Aşa a apărut Gazeta vrânceană. În acelaşi timp Jurnalul de Vrancea este editat de patronul TV cablu Diplomatic Ion Martiş împreună cu Ion Panait, Florin Muscalu şi Traian Olteanu. 1997: scoate în editura Zedax volumul „Moartea şobolanului” destul de bine primit de critica literară, mai mult află că Matei Vişniec ar fi făcut o prezentare a volumului ca lector din afara 18


Purtătorul de cruce editurii Litera, un referat prin care autorul Neagu era asemuit cu Agatha Christy, dar era nepublicabil. Apare cotidianul Oglinda vrânceană care se transformă în anul următor şi se extinde în câteva judeţe sub titlul Oglinda Moldovei. 1998: Jurnalul de Vrancea dă faliment sub comanda lui Martiş, Olteanu, Muscalu şi de la un tiraj de 5 mii de exemplare a ajuns la un tiraj de câteva sute. Voiculescu îl roagă pe Gheorghe Neagu să aibă amabilitatea să-l reia de la Martiş et co. Cum acest lucru nu mai era în totalitate posibil şi pentru că apăruse concurenţa trustului Monitorul de la Iaşi, Gheorghe Neagu acceptă să-l preia în tandem cu Gazeta vrânceană mergând o săptămână cu o publicaţie, altă săptămână cu cealaltă publicaţie. Se inscrie in anul 3 la Facultatea de marketing Gane din Iasi, deoarece Facultatea Eminescu se desfiintase din 1995. Primeşte titlul de CETAŢEAN DE ONOARE AL ORASULUI PANCIU. 2000: ia naştere Asociaţia Culturală Duiliu Zamfirescu care îşi propune să scoată o revistă de cultură Oglinda Literară în locul Revistei V care fusese confiscată de urmaşii familiei Muscalu şi Olteanu, decedaţi într-un cumplit accident auto cu puţin timp înainte. Revista reuşeşte să se impună încă de la primele numere fiind remarcată de toată presa literară. Tot atunci se decide înfiinţarea primei ediţii a Festivalului Duiliu Zamfirescu. Aflat în vizită la Paris Gheorghe Neagu face cunoştinţă cu Sanda Stolojan nepoata lui Duiliu Zamfirescu şi Marcel Shapira, mare maestru al 19


Gheorghe Andrei Neagu masoneriei române încă de pe vremea exilului anticomunist, care îi promit sprijinului nemijlocit. Îşi încetează apariţia Oglinda vrânceană şi Oglinda Moldovei, pentru ca să poată apărea Oglinda Literară, tipărită mai întâi la tiparniţa lui Dan Diaconescu din Bucureşti într-un tiraj iresponsabil de 5 mii exemplare. Isi ia licenta in marketing cu profesori de la Universitatea din Bucuresti, in sesiunea Universitatii de la Bacau. Primeşte titlul de CAVALER AL LITERATURII ROMÂNE, acordat de preşedintele României, Ion Iliescu. 2001: ia naştere Saeculum, ca o contramăsură pesedistă la înfiinţarea revistei Oglinda Literară, proiect sprijinit de Gh. Vlăjie, directorul culturii din acele vremuri. Genul acesta de sabotaj a îndîrjit colegiul de redacţie, determinandu-i să finanţeze in mare măsură cu bani personali apariţia revistei, cum ar fi cazul doamnei Stefania Oproescu care şia donat adeseori economiile revistei Oglinda Literară sau Festivalului Duiliu Zmfirescu. 2002: pleacă în America din partea masoneriei române cu rolul de a îndulci relaţiile românoamericane. La scurt timp după aceea, România a intrat în NATO. Se vor găsi urme in opera sa de mai tîrziu. Festivalul îl dirijează din punct de vedere organizatoric prin telefon Stefaniei Oproescu, devenită secretar literar si omul de încredere al scriitorului. Primeşte Diploma de Binecuvîntare Apostolică a Papei Paul şi Diploma de Onoare a Academiei Orient Occident de la Curtea de Argeş. 20


Purtătorul de cruce 2003: apare volumul colectiv Al Evei trup de fum la editura Zedax, sponsorizat parţial de Ion Vlăjie, directorul culturii care dorea să facă un gest cultural de împăcare de ziua femeii din acel an. Ti-tlul a fost sugerat de Florin Paraschiv. Apare şi volumul liliputan Crucea lui Andrei, care împreună cu volumaşele a încă 20 de colegi vor alcătui o casetă Scrieri alese la editura Zedax. 2004: apare volumul liliputan „Jurnal american”, rod al vizitei făcute în SUA şi al experienţei în special masonice pe care a avut-o cu acel prilej. La ediţia din acest an al festivalului Duiliu Zamfirescu a primit premiul cel mare profesor doctor Valeriu Rusu de la Universtite du Provence. Au mai fost premiaţi DR Popescu, Magda Ursache, Ion Rotaru, Cassian Maria Spiridon. Primeşte distinţia Institutului Biografic American. Se îmbolnăveşte grav de diabet, devenind insulinodependent. Suferă o pareză facială gravă. Vizitează pentru a nu ştiu câta oară Basarabia. Din grupul de scriitori abonaţi la premiile româneşti pentru literatură nu reuşeşte să întâlnească decât pe Ion Mânăscurtă şi Leo Butnaru. 2005: o nouă serie de volume liliputane alcătuiesc o nouă casetă din Scrieri alese de data aceasta cu 24 de colegi. Cărticica lui Gh. Neagu se va numi La Bellu. În acelaşi an editura paralela 45 publică volumul colectiv Proză. Ro. Din care apare şi un fragment din foiletonul Un securist de tranziţie. Festivalul Duiliu Zamfirescu atinge apogeul participărilor fiind prezente 9 ţări: Serbia, Ucraina, Basarabia, Albania, Luxemburg, 21


Gheorghe Andrei Neagu Franţa, Tunisia, Maroc. Etc. Premiul cel mare i s-a acordat doamnei academician doamnei Zoe Dumitrescu Buşulenga şi premiul Opera Omnia lui Mimmo Morina, secretarul general al Uniunii Mondiale al Poeţilor. Închide Gazeta Vrânceană pentru că nimeni din redacţie nu şi-a exprimat dorinţa s-o preia gratuit şi să-i continue apariţia în folos propriu. La propunerea lui Magdei Ursache şi a lui Horia Zilieru, este primit în Uniunea Scriitorilor, filiala Iaşi de către Cezar Ivănescu în persoană, despre care va avea numai cuvinte de admiraţie şi-l va lega o lungă prietenie. Revista Oglinda Literară este inclusă în Dicţionarul General al Literaturii Romane, scos de Academia Română. Apartenenţa la masonerie devine publică, mai ales după ce este numit Asistent al Marelui Maestru al Masoneriei Române. 2006: la editura Valman îi apare volumul Aesopicae scris cu vreo 20 de ani mai înainte, despre care Adrian Alui Gheorghe afirmă că este ceea ce se caută în literatura germană actuală. Îşi încetează apariţia şi Jurnalul de Vrancea. Primeşte Diploma de excelenţă a Primăriei Odobeşti, pentru că primarul Nicolaş a refuzat să-şi mai onoreze obligaţiile asumate de sponsorizare a editării cărţii. Scoate O antologie literară, în care sunt prezentate producţiile literare ale celor 55 de membri ai Asocieaţiei Culturale Duiliu Zamfirescu, fără o selecţie anume. Consiliul Judeţean Vrancea acordă un sprijin de 200 de milioane lei tipăririi revistei Oglinda literară. Este inclus în Dicţionarul biografic al Literaturii române scos de Aurel Sasu. Îi apare un amplu fragment din Un securist în 22


Purtătorul de cruce tranziţie în antologia PROZA-RO scoasa de Marius Marian Şolea în Editura Paralela 45. I se descoperă o tensiune mare ce-l face dependent de medicamente. Vizitează Franţa şi are o lungă convorbire cu Marcel Schapira, care nu apare în întregime publicat, din cauza unor acuze grave aduse Marelui Maestru al Masoneriei Romîne, care ar fi aruncat în aer o mare parte a organizaţiei. Vizitează Egiptul cu sprijinul unei enigmatice tinere ce semnează din când în când în revistă cu pseudonimul Ana Rox. 2007: după lansarea volumului Aesopicae, în Sala cu oglinzi a Uniunii Scriitorilor din România, fără aprobarea lui Nicolae Manolescu, dar cu sprijinul lui Laurian Stănchescu, secretarul literar al vicepreşedintelui USR Varujan Vosganian, scriitorul Gheorghe Neagu intră într-un conflict absurd şi păgubos cu criticul literar. De fapt Nicolae Manolescu era supărat pe Oglinda Literară mai înainte pentru că îi publicase lui Paul Goma Săptămâna Roşie. Primeşte Premiul pentru proză al Academiei Internaţionale Mihai Eminescu din Craiova, diploma fiind semnată şi înmânată de preşedintele Academiei Române, Eugen Simion. Este ultimul an în care Gheorghe Neagu se mai ocupă de Festivalul Duiliu Zamfirescu. Participă la înfiinţarea Asociaţiei Presei Literare din Europa ca membru fondator. Scoate Antologie de poezie Oglinda Literară 2000-2007 la editura Dominor, unde i se promite şi scoaterea volumului Războiul muştelor sub îngrijirea lui Laurian Stănchescu, promisiune neonorată. 23


Gheorghe Andrei Neagu Renunţă la serviciile de editorialist ale deja refăcutei scriitoare Magda Ursache. Este inclus în Istoria Literaturii Române de la origini şi pînă în prezent scoasă de Ion Rotaru, care a şi decedat în ziua lansării în aceeaşi Sală cu oglinzi a Uniunii Scriitorilor din România. Publică proză tradusă în limba engleză în antologia Pagini literare. ro. Virginia Bogdan îi traduce în limba franceză volumul Moartea Şobolanului sub titlul La mort du grande rat, pentru a participa la Târgul de Carte de la Geneva, de unde se întoarce dezamăgit de importanţa superficială acordată de Ministerul Culturii evenimentului, ba chiar de sabotarea manifestării ce ar fi putut deveni importantă pentru scriitorimea română prezentă în standurile pavilionaşului, de câţiva metri pătraţi, rezervat românilor de funcţionăraşii ministrului lăutariei liberaloide Iorgulescu. Suferă un accident din care iese aproape nevătămat din automobilul pe care îl sfărâmase un TIR basarabean. Pareza facială se repetă într-o formă mai gravă. I se descoperă o disfuncţie cardiacă destul de serioasă, ce-l va face dependent de medicamente. Vizitează Malta prin bunăvoinţa bunului prieten Dan Pică. 2008: Festivalul Duiliu Zamfirescu dispare deoarece organele locale nu mai sunt capabile să gestioneze o manifestare culturală fie şi de minimă amploare. Gheorghe Neagu ia hotărârea să se organizeze prima ediţie a premiilor revistei Oglinda Literară, destinat în special răsplătirii colaboratorilor revistei. Primeşte Diploma de onoare a 24


Purtătorul de cruce Academiei Daco-Române din Bucureşti şi este inclus împreună cu Cezar Ivănescu într-o Antologie de poezie în limba albaneză îngrijită de Baki Ymeri. Participă la al II lea Congres al Revistelor literare Europene de la Balcic-Bulgaria. Publică proză în limba franceză în Pagini literare.ro 2009: Îşi pierde mama, Verginia, după o scurtă suferinţă. dar şi averea pe care mama o donase nepoatei după soră, Laura, de pe urma căreia beneficiase de cateva luni de îngrijire finală. Primeşte titlul de CETATEAN DE ONOARE AL COMUNEI TRIFEŞTI din judeţul Neamţ, ca un semn de respect adus de cei ce-l crescuseră şi-i vegheaseră copilăria. Este inclus in Istoria Literaturii Române a lui Marian Popa rămânând surprins de faptul că se menţionează că Florin Muscalu l-ar fi târât pe Liviu Stoiciu prin tribunale, când în realitate Muscalu şi Olteanu îl târâseră pe Gheorghe Neagu la ordinul lui Oprişan care avea să-i devină mai târziu, prin vicepreşedintele Consiliului Judeşean singurul sponsor mai serios al tipăririi revistei. Publică nuvela Alexandra în revista germană Matrix. Organizează a doua editie a premiilor revistei Oglinda Literară la Zilele municipiului Râmnicul Sărat unde cu sprijinul APLER şi al Valeriei Manta Tăicuţu a acordat premii în bani tuturor colaboratorilor externi. Este publicat în revistele diasporei din Canada - patronată de Alex Cetăţeanu, din Australia şi SUA a publicistului George Roca, în Germania în revista Matrix. Este inclus de Who is Who în Enciclopedia Personalităţilor din România. Face 25


Gheorghe Andrei Neagu un tratament balnear la Lacul Sărat din judeţul Brăila, unde primeşte sprijinul prietenului Silviu Mangiurea. Primeşte „Diplomă de excelenţă” de la Ministerul Educaţiei, Cercetării-Societatea Haiku din Constanţa pentru promovarea culturii şi artei.

26


Purtătorul de cruce

MATURITATEA PROZATORULUI La cei şaizeci de ani ai săi, Gheorghe Neagu propune cititorilor o carte de proză scurtă, gen în care a excelat de-a lungul anilor, încă de la începuturile carierei sale de scriitor neacomodat cu vremurile, fapt pentru care s-a văzut frustrat de un debut în volum, mulţumindu-se cu apariţii sporadice sau fragmentare, precum textul Spinarea de piatră a Făgăraşului, apărut în volumul colectiv Zece prozatori (Editura Albatros, Bucureşti, 1987), care se va dovedi a fi un episod din romanul Arme şi lopeţi, tipărit abia în 1997. Pentru valoarea lui, episodul este reluat şi-n volumul de faţă, ca dovadă a intenţiei de a da o imagine „recapitulativă” a operei. Romanul atestă vigoarea de prozator aparent „naturalist”, cu aspect de utopie negativă, care consemnează, de fapt neliniştile unui spirit kynic, în sensul primar al unui Diogene Câinele1 în straie de prozator. Atmosfera e aceeaşi şi în prozele ____________________

1 Despre distincţia conceptuală dintre cinic şi kynic, a se vedea clasica de-acum lucrare din 1983 a filosofului german Peter Sloterdijk, Critica raţiunii cinice, I, II, versiune românească de Tinu Pîrvulescu şi Sandală Munteanu, Editura Polirom, Iaşi, 2000, 2003.

27


Gheorghe Andrei Neagu scurte din Un pumn de iarbă (1994), Privire clandestină (1996), Moartea şobolanului (1996), Aesopice (2005), Tarantula (roman, 2005), Un securist de tranziţie (carte de formulă inedită, simulând comedia dezbaterilor din parlamentul primilor ani postdecembrişti, apărută, în serial, în Oglinda literară, despre a cărei finalizare editorială n-am cunoştinţă). În rândul generaţiei ’80, din care ar fi trebuit să fie inclus, Gheorghe Neagu face figură aparte, căci a ieşit din cuminţenia parodicului textualist, cu precădere în Aesopice, unde parodicul nu este joc gratuit, ci unul kynic, cum am mai remarcat, încât, cu o formulă potrivită, Ion Rotaru2 l-a calificat drept transtextualist, ceea ce ar putea fi un indiciu că autorul ar putea fi revendicat de noua paradigmă a transmodernităţii. Cât priveşte Tarantula, roman esopic de factură istorică, de felul Princepelui lui Eugen Barbu sau al Calpuzanilor lui Silviu Angelescu, acesta pare a fi cel mai puţin împlinit, dar merită a fi reţinută parabola maladiei care a infestat pe termen lung spaţiul românesc. De altfel, cum se va vedea, se înscrie şi acesta, în mod organic, în plasma imaginarului lui Gheorghe Neagu. Purtătorul de cruce, cum am sugerat deja, este o sinteză a lumii artistice a autorului, cuprinzând texte de o evidentă diversitate naratorială, ____________________ 2 Ion Rotaru, O istorie a literaturii române de la origini până în prezent, Editura Dacoromână TDC, Bucureşti, 2006, pp. 1160-1161. 3 Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, II, Editura Semne, Bucureşti, 2009, pp. 859-860.

28


Purtătorul de cruce atât ca formulă, cât şi ca întindere şi conţinut, de la instantaneul descriptiv (ca Armoniile pietrei), la nuvela de amplă respiraţie (precum Spinarea de piatră a Făgăraşului sau Maria). Este vorba de o antologie de autor. Imaginarul lui Gheorghe Neagu, dacă ne raportăm la poetica elementelor lui G. Bachelard, ţine de materialitatea pământului, izomorf în piatră, sub „complexul lui Sisif”, ca în faraonica străbatere a Făgăraşului de către ostaşii care şi-au pierdut rosturile originare de apărători ai patriei. Asemenea, în materiile degradate, ca în Moartea şobolanului sau în Orificii, proze semnalate cu acuitate critică de către un Marian Popa3. Scriitura lui Gheorghe Neagu, fie obiectivă, fie subiectivă, traversează nu doar diverse tehnici diegetice, ci e atentă la problematica maeştrilor săi care pot fi I. L. Caragiale, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Borges ş.a. Impresionează la el tăietura frazică în stare să sugereze „materialitatea” grea, într-o perpetuă metamorfoză pozitivă sau negativă, cu o siguranţă senină a tonului, toate arătând un prozator bine aşezat în profesiune, ajuns, desigur, la deplina maturitate artistică. Proza scurtă este poate genul cel mai greu cu putinţă, alături de teatru, în care puţini reuşesc. Fireşte, Gheorghe Neagu nu reuşeşte totdeauna să evite improvizaţia cu obscurităţi neconvingătoare sau cu jocuri pe care nici ironia nu le poate salva, ca în Mântuitorii, unde sunt puşi la judecata bârfitoare a diverşilor dumnezei şi profeţi Iisus, cu „minciuna” Învierii şi „virginitatea” Sfintei Fecioare. Cu siguranţă, în asemenea texte, kynismul se degradează, inevitabil, în cinism. Sau poate 29


Gheorghe Andrei Neagu asemenea lectură este inadecvată, Mântuitorii putând fi o cheie pentru viziunea scriitorului, polemică subtilă cu stratul de bas étage al existenţei, cum ar spune Caragiale, care, în cazul de faţă, înseamnă reducţie vulgar-raţionalistă la nivelul maniheismului logic, din perspectiva căruia dogme creştine ca învierea şi virginitatea sunt „absurdităţi” ale minţii umane. Mă-ntreb dacă nu cumva proza aceasta nu e o parodie la adresa unor texte postmoderniste de felul Evangheliştilor Alinei Mungiu-Pippidi. Aşadar, în altă direcţie trebuie căutată vigoarea prozelor lui Gheorghe Neagu. El are capacitatea unei fine observaţii psihologice şi simbolice, susţinute de o sentimentalitate bine dozată, ca în Hamilcar, în Păpuşa sau în Decoraţia. Metonimia „feliei de viaţă” tinde să constituie sau să reconstituie o lume. În Hamilcar, mutarea unei familii de la „casă” la „bloc” devine emblematică pentru „metamorfozele” din socialism. Cel sacrificat este câinele Hamilcar, lăsat pradă agresiunii buldozerelor. Întunericul de la bloc îi aruncă pe oameni într-un teritoriu la graniţa dintre materialitatea brută şi fabulosul cu ingerinţe extraterestre, în care puritatea iubirii câinelui, în căutarea stăpânilor, este curmată cu brutalitate. Decoraţia este o mini-bijuterie de ironie bine dozată, cu mai puţine intenţii criptice, nu totdeauna fericite, în unele cazuri. Moş Anton, un veteran de război, este anunţat de plutonierul din sat, printr-o invitaţie, să se prezinte la casa de cultură din oraş pentru fi decorat în cinstea împlinirii unui număr de ani de la „Eliberarea” de sub jugul fascist şi capitalist. Bătrânul, fiind sin30


Purtătorul de cruce gur şi împovărat toată noaptea de griji, nici nu se gândeşte să-şi lase de izbelişte orătăniile din bătătură. Dar, dimineaţă, este luat tam-nisam de o maşină, în hainele peticite, dus la oraş, îmbrăcat cu alte haine, apoi prezentat la adunarea solemnă la care participă primul secretar de partid şi mai mulţi generali. Moş Anton este îmbrăţişat de un general, primeşte decoraţia, după care se pomeneşte singur, flămând, fără bani de autobuz şi neştiind unde îi sunt hainele cu care venise. La autogară, are noroc că dă peste directorul şcolii din sat, care-i ascultă păţania şi-i plăteşte întoarcerea. Spre uluirea lui, acasă dă de o „linişte” totală: nu mai găseşte găinile, vaca, porcul. Singura „avere” pe care o posedă e medalia. Înserându-se, observă mare veselie de petrecere la vecini. Curios, se duce la ei, unde dă de belşug pe masă. Stupefiaţi, vecinii îi spun că porcul şi găinile transformate în bucate erau ale lui. Crezuseră că, luat de „dubă”, nu se va mai întoarce de la închisoare, unde erau duşi toţi cei care aveau cinstea să fie ridicaţi de asemenea vehicule. Bătrânul nu se supără şi ia parte la cheful vecinilor. Dincolo de anecdotica faptelor, proza ne introduce în cronotopul lumii lui Gheorghe Neagu. Aş numi-o a postumităţii. Reacţia vecinilor este a unor vremuri de „apocalipsă” banală, decoraţia marcând o lume pe dos, în care şi „cinstirea” adusă faptelor umane este oglindă a unei împietriri în forme moarte. Oamenii par să poarte cu ei o cruce care nu-i mai mântuieşte, căci „mântuitorii” sunt acum cei din proza deja comentată. Grăitoare, din acest punct de vedere, este şi bucata Purtătorul de 31


Gheorghe Andrei Neagu

cruce. În postmodernitate, până şi suferinţa a devenit inutilă. În oraş, se zvoneşte că un ins poartă pe străzi o cruce. Este numit Andrei, după binecunoscutul simbol biblic. Evreii se scandalizează, catolicii îl apără, ortodocşii nu se implică. Oamenii se solidarizează cu noul Andrei, convinşi că acesta poartă crucea în locul lor. Crucea purtată pare să aibă efect asupra primarului. Purtătorul primeşte şi daruri. Unii spun că Andrei ar face bine să meargă şi-n capitală. Dar Andrei slăbeşte, e stors de puteri şi e numai zdrenţe, încât cade pe asfalt. Din acea clipă e ocolit de oameni şi e ridicat de poliţie, apoi uitat. Parabola pare să prindă ecouri din legenda Marelui Inchizitor dostoievskian. Oricum, e ceva din pragmatizarea simbolurilor creştine degradate în postumitatea fără înviere. Oamenii au devenit fantome impregnate de o materialitate grosieră. „Trăiesc” într-un infern fără alternativa purgatoriului sau a paradisului. Personajul Gheorghe (Satul), în plină iarnă, merge în sat ca să-şi vadă neamurile, dar constată că de la nicio casă nu iese fum. Intră prin case şi găseşte numai cadavre. Îl ia pe şeful de post să-i arate nenorocirea. Împreună aleargă pe la treizeci de case. Ţăranii par să se fi tăiat între ei, fără luptă, cu ce au avut la îndemână. Apoi, investigatorii sendreaptă spre ultima „casă”, bisericuţa localităţii, unde un paracliser bătrân mormăie ceva, în lipsa preotului dispărut. Paracliserul crede că vinovatul este popa care, abia sosit, pune prea mult accent pe viaţa de apoi, oficiind împotriva vinului şi a femeilor destrăbălate. Cârciumarul, după ce a încercat să-l corupă cu trei clondire de vin pe zi, a dat 32


Purtătorul de cruce faliment. Sătenii s-ar fi grăbit spre viaţa de apoi. Urmează ancheta procurorului. Popa se apără. În realitate, satul fusese răpus de lepră, care nu poate fi decât cea comunistă. Din această perspectivă trebuie investigate majoritatea textelor lui Gheorghe Neagu, de la Moartea şobolanului la Orificii sau Adăpostul, proze în care naturalismul bântuie. În ultima, sfârşitul de lume e provocat de un bombardament, în care o clădire „crăpă ca un harbuz”, „Un miros de carne prăjită şi de latrină umplu văzduhul înţesat de înjurături şi de ţipete”, iar suflul altei bombe lipeşte un copil de uşă, „încât sângele ţâşni cu putere din pielea presată prin găuri, iar ochiul ţâşni în umărul lui Leiba”, în timp ce, printre ruine, „un picior se mai zvârcolea încă, aidoma piciorului de păianjen”. Şi tabloul se lărgeşte în aceleaşi coordonate de rară cruzime, până la sufocarea protagonsitului „în băltoaca aceea de carne presată, fără nici-o speranţă”. Chiar şi valorile literare se afundă într-o postumitate sinistră. Cimitirul Bellu devine imaginea stranie a zvârcolirii în moarte. Noului locatar, Călinescu, i se refuză dreptul de a mai vorbi despre Eminescu, Sadoveanu sau Caragiale. Se ceartă cu Beniuc „în sectorul aleşilor de tranziţie ai poporului”. Bellu e un teritoriu al conflictelor pentru locuri privilegiate prin intermediul ordonanţelor de urgenţă (cum, de altfel, s-a şi petrecut atât în comunism, cât şi în postcomunism); e plin de „devoratori” de scriitori, urmaşi ai lui A. Toma şi Ovid S. Crohmălniceanu, Eminescu fiind unul dintre atacaţi, asupra lui tranzacţionându-se şi un cavou de 20 000 de „euroi”. 33


Gheorghe Andrei Neagu Neputând anticipa ce surprize ne va furniza creaţia viitoare a lui Gheorghe Neagu, cred că imaginarul său plămădit pe ceea ce am numit categoria postumităţii, a dat cea mai concentrată şi mai originală contribuţie la diversitatea peisajului prozei româneşti contemporane. Theodor CODREANU

34


Purtătorul de cruce

Oaspetele

V

enea sfioasă neîndrăznind să se apropie prea mult. Chipul nu i-l puteam desluşi prea bine. Doar mersul îmi părea cunoscut. Se furişa pe lângă gardul bătrânesc ocolind cu picioarele desculţe băltoacele strânse după ploile de mai ieri, cufundându-şi umbra trupului în aburii pământului răcorit deodată. Trăgea ceva după sine, ceva ce părea o funie sau o nuieluşă numai bună de retezat capetele de ciulini de pe suhatul comunal, ca la nişte duşmani nevăzuţi ce-şi sumeţiseră făpturile pe acolo. Se vedea cât colo că-i era frică de câini. Cămăşuţa îi era vârâtă-ntre bârneţele pantalonilor prea scurţi iar părul îi spânzura hălăciugă pe creştetul mare şi rotund ca un harbuz. Venea cu greu, mirându-se parcă de fiecare pas făcut spre mine. Dacă i-aş fi zărit chipul aş fi putut desluşi mirarea că îndrăznise a se apropia iarăşi, ca de atâtea alte ori. În sân părea să ţină tăinuite poame sau cărţi (numai de ea ştiute) iar când mâna îi era smucită de funia întinsă şi lungă, pieptul se zbătea neliniştit, gata să scape taina ascunsă cu atâta grijă. Atunci desluşeam mişcarea celeilalte mâini, sărită în ajutorul cămăşuţei, oprind ochi mai iscoditori ca 35


Gheorghe Andrei Neagu ai mei să pătrundă dincolo de ceea ce se cuvenea a fi văzut. Iar când în drum îi apăruse fântâna cu roată am zărit cum îşi eliberă braţul de funie, legând-o de gard şi cum opintindu-se a început a scrie cu braţele mişcarea circulară de înfăşurare a lanţului pe butucul roţii, aducând din străfundul pământului, răcoarea lichidă printre ghizdurile de piatră năpădite de muşchiul buretos, înverzit de umezeală şi trecerea timpului. Cu mâinile căuş a luat apă şi-a răcorit faţa îmbujorată, pufăind zgomotos ca un mânz zburdalnic şi nerăbdător. Apoi într-un ritual abia însuşit, am văzut-o dezlegând funia, trăgând din toate puterile, apropiind animalul domol, de găleata plină, îmbiindu-l cu vorbe ademenitoare să soarbă din apa rămasă. Abia atunci am încercat a desluşi mai bine, cine pe cine slujeşte cu atâta osârdie. Vaca legata de funie pe copil sau copilul, amintirea mea. Nu mă mai întrebam cine vine spre mine. Ştiam. Era copilăria mea. Iar eu, bărbatul de azi, eram gata s-o primesc cu braţele pline de dor şi de chinuitoare aşteptări. ― La mulţi ani ! i-am spus sărutând-o pe obraji ca pe cea mai scumpă împlinire. Nu mi-a răspuns. A rămas tăcută, îmbujorată la pieptul meu, bucurându-mi fiinţa, fericit că încă nu îmbătrânisem de tot, atâta vreme cât eram plin de copilărie. Am lăsat-o să-mi pătrundă în suflet, făcându-se una cu inima mea… Şi am plecat sărind într-un picior. Chipuri ursuze zâmbeau părelnic uitându-se la mine ponciş. 36


Purtătorul de cruce Câţi dintre ei mă mai cunoşteau ? Cei mai de vârsta mea îmbătrâniseră. Nici eu nu-i mai cunoşteam. Celor tineri ce s-au ridicat în urmă, doar mama le mai ştia rostul. Din când în când îmi zicea cu amărăciune ― Dar tu, băiatul mamei, tot singur?! Te-ai însoţit cu hârţoagele tale. Îţi trece vremea între ele. Iar eu mă duc acuş, acuş, şi-aş vrea să te mai mângâi pe creştet. ― Bătrână mamă, oare cum te-ai uita la mine dacă ţi-aş povesti că mai pot purta în mine toată copilăria mea, şi-a altora, care n-o mai şti purta ? M-ai crede ? Ce ştiu ei ce-i copilăria şi cât de tânăr sunt eu, îmi venea să zic. Dar n-am făcut-o. Am tăcut. Mi-a părut rău că i-am lăsat nedumeriţi. Mă durea că-şi uitaseră copilăria. Mă durea neputinţa mea de a nu le fi de folos şi-i compătimeam pentru copilăria pe care o pierduseră poate pentru totdeauna. De aceea mereu mă uit atent în jurul meu, aşteptând s-o mai întâlnesc din cînd în când şi să mă bucur atunci când văd că şi alţii o fac alături de mine.

37


Gheorghe Andrei Neagu

Alexandra

T

elefonul necunoscutului o nedumeri. Apoi în timp ce omul vorbea nelăsându-i răgazul să intervină nici măcar cu o întrebare, neliniştea luă locul surprizei. Totul părea dinainte stabilit. Era ca o hotărâre gata acceptată. Doar nu-ul şi da-ul final a fost tot ce a reuşit să comunice şi vocea aceea care inspira linişte şi încredere dispăru, tot aşa cum apăruse. Mâna îi tremură uşor când puse receptorul la loc. Dar nu de spaimă, cu toate că locul ales era puţin straniu. La Fântâna Roşie, în parcul la marginea oraşului. Alexandra nu era curajoasă. Hotărârea o luase de când îşi dăduse telefonul la rubrica anunţurilor matrimoniale… E abia 15:30, până la 18 mai are timp. Îşi fierbe o cafea în timp ce-şi alege în minte hainele cele mai potrivite. Vocea calmă şi sobră pe care o auzise îi impunea o ţinută decentă. Zâmbi peste aburii cafelei. Un cuvânt îi vine în minte, ca şi cum de bună voie, ar fi dispusă să se lase cunoscută, să se ofere. Dar decenţa n-are nimic de-a face cu un astfel de gest, îşi spuse ea scuturîndu-şi trupul încordat. Se hotărăşte pentru costumul bleumarin, bluză albă, pantofi negri, o brăţară subţire de ar38


Purtătorul de cruce gint, puţin ruj, un pic de culoare în obraji. O şterge apoi, dar nu de tot. Soseşte cu zece minute mai devreme. Minute penibile de aşteptare pe aleea pustie. N-avea încotro. Autobuzele merg după programul lor, nu după dorinţele călătorilor. Se simţea descoperită, ca şi cum ar fi fost privită din toate părţile. Vocea putea să fie acolo undeva, privind-o, aşa cum şi-ar fi dorit ea să facă dacă ar fi avut unde să stea ascunsă. În autobuz încercase chiar să afle dacă era şi el acolo. Nu descoperise nimic. Sigur, putea veni cu altceva, sau putea să fie acolo deja. Paşii o purtau cu încetineală pe aleile parcului. Înfloriseră teii. Iarba era înaltă şi curată ca hainele ei. Îşi scoase din poşeta micuţă pudriera, retuşându-şi încă o dată paloarea feţei, accentuată acum de emoţia aşteptării. Începu a-şi aduce reproşuri, apoi scuze. Îşi spuse că era mai bine să-l vadă ea mai întâi şi dacă o să-i convină… Dacă nu, n-avea decât să nu se arate. Aleea de la Fântâna Roşie era pustie, dar tot atât de bine putea să fie însufleţită de orăşenii ieşiţi la plimbare, fie cu maşina, fie cu ceva ce le înlesnea să ajungă mai repede în mijlocul parcului. Vântul foşnea uşor, mişcând frunzele, purtând parfumuri inimitabile. Un zgomot de paşi anunţă o pereche dezlănţuită, amuzându-se cu nimicuri spuse şoptit. Aşteptarea începuse să devină o povară. Autobuzul pentru întoarcere sosea peste trei sferturi de oră. Şi ce dacă? Anunţurile matrimoniale au surprizele lor. Deodată tresări. Pe aleea largă, în depărtare, silueta unui bărbat singuratic se desprinse din fun39


Gheorghe Andrei Neagu dalul plin de verdeaţa copacilor. Se străduia să rămână calmă, cu tot nefirescul situaţiei. Un bărbat înalt, fără vârstă, se apropia încet, ca într-o plimbare, cu mâna stângă în buzunar. În dreapta ţine neglijent o carte. Privea din când în când cerul pe deasupra copacilor. Nepăsarea cu care mergea nu avea nimic din ţinuta unui om grăbit la o întâlnire. Alexandra se pomeni mergând grăbit, în sus, în jos, preocupată parcă de ceva ce s-ar afla imediat dincolo de omul ce vine spre ea. Trec unul pe lângă altul fără să se privească şi paşii li se pierd depărtându-se. Nici măcar nu întoarce capul. El era? Nu. Precis, nu. Deşi… Paşii ei se depărtară tot mai mult şi tot mai repede spre capătul celălalt al aleii, spre fântână. Zgomotul paşilor lui se pierdură în foşnetul copacilor. Lexandra rămase năucă, dezamăgită, disperată. *** Tudor citise anunţurile matrimoniale, cu interesul omului sătul lista de bucate dintr-un restaurant uitat de lume. „Doamnă necăsătorită, pudică, doreşte compania unui bărbat”. Îl intrigase precizarea „pudică”. În viaţa lui nu întâlnise formulată această calitate umană într-un anunţfie el şi matrimonial. Tudor îşi continuă lectura cu pagina literară. Un titlu îl făcu să tresară: „Un nou roman al lui Tudor Mărăscu”. Era numele lui, dar de apariţia unui roman nou care să-i aparţină, nu ştia nimic. Trecuseră ani de zile de când nu mai predase un manuscris. Nici nu avusese când. Din articol rezulta clar că el, Tudor Mărăscu, publicase un 40


Purtătorul de cruce nou roman, a cărui acţiune „se inspira din realitatea imediată, manifestând un spirit vioi”… şi s.c.l. Nedumerirea îi creştea pe măsură ce articolul se străduia să scoată în relief calităţile deosebite ale noului roman. Intrigat, telefonă la redacţia ziarului. Nu găsi pe nimeni capabil să-i dea un răspuns mulţumitor. Furios plecă spre redacţie. În drum zări în vitrina librăriei din centrul oraşului cartea ce nu-i aparţinea. O luă. Plin de nerăbdare o răsfoi din mers, ciocnindu-se de trecătorii grăbiţi. Neliniştea îi spori şi mai mult când constată că nici o frază din paginile frunzărite nu-i aparţinea. Intrase în parc, împiedicându-se de bordura aleii principale. Închise cartea nemulţumit, grăbind pasul spre Fântâna Roşie, murmurând în gând frazele pe care avea să le rostească la sediul redacţiei. Nu avea ochi pentru nimeni şi pentru nimic. *** Târziu, Tudor ajunse la redacţie. Reporterul îi arătă calm romanul, pe care, în furia lui, Tudor îl încrimina. „E o simplă potrivire de nume”, concluzionă reporterul. „Personal nu-l cunosc pe autor. De ce nu mergeţi la editură?”. Tudor se calmă brusc. „Da, într-adevăr, de ce nu se dusese la editură?”. Cu paşii hotărâţi pătrunse în biroul redactorului de carte. Întâmplător acesta îşi aduse aminte de el. Da. Cunoştea bine pe autorul romanului. Mai precis pe autoarea. „Cum autoarea?”, îşi exprimă mirarea Tudor. „Da, autoarea. Am numă41


Gheorghe Andrei Neagu rul ei de telefon. Publică sub un pseudonim, Tudor Mărăscu”îi mai preciză redactorul. Tudor îşi notă maşinal numărul, hotărât să-i dea un telefon. „De ce îşi alesese tocmai numele lui?”. Şi curios lucru, numărul nu-i era necunoscut. Încercă să-şi amintească de unde-l ştia, dar se lăsă păgubaş. *** Alexandra se aşeză la fereastra deschisă cu privirile aţintite în gol. Eşecul de astăzi o făcu să simtă zădărnicia vieţii. Se entuziasmase ca o idioată la apariţia primului succes de presă. Era al doilea roman şi nu crezuse în succesul lui. Ce-i folosea acum? Singură cu romanele ei. Dar viaţa ei, viaţa ei… Telefonul sună prelung. Soneria o hotărî. Nu. Nu mai avea putere să suporte singurătatea… Şi acum duminica asta goală, pierdută într-o ceaşcă de cafea şi-o ţigară. Totuşi trebuie să fac ceva. Se îmbrăcă dichisit, ca de duminică şi plecă fără o ţintă anume, amestecându-se printre oameni. Mergea grăbit ca şi cum ar fi avut o ţintă. Colindă librăriile, din plăcerea care i-o oferea mirosul cărţilor. N-a avut cum s-o recunoască de la început. Coperta îi era necunoscută. Doar numele autorului şi titlul… Aşa a mers mai departe. Zilele treceau, dar ea nu le simţea. Era ocupată să asculte, să privească şi să vina acasă încărcată ca şi cum ar fi adus jucării şi bomboane. A trecut… Cât timp a trecut? Nici n-a ştiut, n-a avut timp să vadă. A legat manuscrisul, i-a pus un nume necunoscut, 42


Purtătorul de cruce l-a predat ca un simplu intermediar şi a aşteptat. Primele zile au trecut uşor. N-avea experienţă, nu ştia, cine se ocupă de manuscris şi cât durează până primeşte un răspuns. Răspunsul însă n-avea să-l primească chiar dacă folosise numele unui autor ce urma sa fie o speranţă a literaturii, dar care dispăruse la fel de misterios de cum apăruse. Cu timpul realiza tot mai mult în ce bucluc putea să intre. Iar dacă apare… Nu cumva numele ilustru al autorului şi nu valoarea în sine aveau să-i asigure succesul?! Pentru a-şi da curaj sau pentru ca să se răzbune pe sine şi-a dat numele la rubrica anunţuri matrimoniale. Duminică dimineaţă, dimineaţă de vară cu soare roşu prevestind o zi de plimbări la iarbă verde, de plajă, de grătare, de bere, de glume, de copii zbenguind-se în apa râurilor şi părinţi grijulii de răceala apei. Câteva farfurii nespălate pe chiuvetă în dau Alexandrei sentimentul că mai este ceva de făcut. Apoi cafeaua de duminică, şi ţigara. Autobuzele suie pline spre pădure. Ţigara n-are nici un gust, cafeaua parcă nu-şi are rostul în ziua în care nu eşti obligat să porneşti la lucru. Aşa începe însă orice zi. Cât timp lucrase, uitase de sine. La început, a avut impresia că poate. Mai apoi s-a ruşinat de îndrăzneala ei. Nu mergea. Dialogul ei cu ea însăşi era plin ironie. Nici asta nu poţi, nimic n-ai putut. Niciodată n-ai îndrăznit, Alexandra. Mereu ai crezut că poţi, de atâtea ori te-ai crezut mai presus de tine însăţi şi te-ai plimbat aşa prin viaţa ta, 43


Gheorghe Andrei Neagu iar ea a trecut înainte. Puţin curaj. Până acum n-ai făcut nimic, pentru că te sufoca teama că n-ai să reuşeşti. Dacă ai avea tăria să-ţi suporţi înfrângerea, ai afla gustul ei. Nu că ar fi mai bun, dar ai fi aflat ceva nou şi asta oricum e altceva decât nimic. Aşa a fost începutul. Târziu, dar nu atât de târziu încât să nu mai aibă timp, a venit telefonul. *** Abia când formă numărul îşi aminti. Era telefonul la care îşi dăduse anunţul femeia „pudică”. Curios, Tudor insistă. Degeaba. Nu răspundea nimeni. „Probabil nu e acasă”, îşi zice el, propunându-şi să revină. O căută toată ziua. Seara la fel. Până la miezul nopţii. Nici un răspuns. A doua zi, când zorii încă nu năvăliseră în oraş, sună la apartamentul ei. nu-i răspunse nimeni. Reveni în dupăamiaza aceleiaşi zile. Sună insistent. Nu-i răspunse nimeni. Obosise. A doua zi când sună la telefon, îi răspunse o voce de bărbat. „Cine întreabă?”, veni de la capătul celălalt al firului. Tudor îşi declină identitatea. „Sunt căpitanul Skrobotovici. Vă rugăm să veniţi până la noi”, zise vocea sec, autoritar. *** Fumez mult. Beau multă cafea. Ceva nu-i în regulă. Nu cu capul, deşi nici aşa lucrurile… nu mai stau ordonat. Nu mi-am simţit până acum niciodată inima. Acum tremură, ca un fluture. Şi mâna îmi tremură. Eram voinică. Fizic, pot zice – parcă aşa suna fraza pe care o puneam înaintea tuturor 44


Purtătorul de cruce lucrurilor. Nu vreau să renunţ. Mă simt umbră care aleargă după mine. Mă vreau din nou adunată, aşezată în lumină ziua şi noaptea în vis. Să separ ziua de noapte, să stau un pas pe loc să mă ajung din urmă. Rătăcesc şi blestemul e foaia albă. Una, două, zece, o sută albe, albe şi nopţi şi zile pline de foi albe. Fiecare zi trecută peste foaia albă, nu din celelalte împlinite ca un somnambul. Gesturi repetate mecanic, fără iniţiativă. Fiecare oră trecută mai adună un centimetru de alb. Nu pot să renunţ. Ori eu, ori ea. Până când am să devin eu însumi o coală albă, albă… Repetă, Alexandra. Încă de la început. De mai multe ori. Şi ai curajul, şi nu uita când crezi că ai sfârşit să scrii la urmă, ALEXANDRA. *** Tudor ajunse aproape imediat. În faţa blocului, maşina procuraturii, salvarea, miliţia… şi multă lume. În apartament scăpărau blitzurile specialiştilor de la criminalistică. În patul nedesfăcut, nemişcată pentru totdeauna era EA. Tudor o privi buimăcit. Îşi aprinse o ţigară. Mâinile îi tremurau. „Cum se face că aveţi acelaşi nume cu numele ei de autor de romane?”, îl întrebă căpitanul. În faţa nedumeririi, ofiţerul îi întinse o foaie de hârtie. „Las totul şcolii din satul în care m-am născut. Las bustul de ghips, bărbatului cu care trebuia să mă întâlnesc astăzi. Nu-l cunosc şi-mi pare rău că nu l-am putut opri, pentru că îl bănuiesc cum arată. L-am văzut pe aleea de la Fântâna Roşie. Dacă mă va căuta, îl rog să mă ierte. Pudoarea m-a făcut să 45


Gheorghe Andrei Neagu nu-l opresc. Pseudonimul meu poartă în el prenumele fratelui meu Tudor, iar Mărăscu vine de la amărăciunea singurătăţii în care mi-am petrecut viaţa. Iertaţi-mă cu toţii. Alexandra. ”. ― Eu sunt Acela, se pomeni Tudor îngăimând. Eu şi numai eu. Ofiţerul se grăbi să-l tempereze. ― Nu aveţi nici o vină. E clar că s-a sinucis şi bustul vă aparţine, îi preciză lapidar omul legii. Târziu de tot, plecă. Avea în braţe bustul. Chipul era aidoma celui dintre cearceafurile mototolite. La fel de alb, la fel de imobil. Tudor îl aşeză cu grijă pe masa de lucru. Din ochi i se prelungeau uşor” nori de furtună”. Maşina de scris îl aştepta supusă. O coală albă, apoi alta… Albă ca gipsul ce-l privea sec şi rece, până la adormirea mâinii pe albul nesfârşit al colilor de hârtie.

46


Purtătorul de cruce

Purtătorul de cruce

C

ulcată pe umărul lui, crucea se lăsa târâtă în susul şi-n josul străzii, zgârâind asfaltul. Scrâşnetul frecării îi oprea pe trecători, umbre statuare, ca nişte păreri ce năluceau trotuarele într-o muţenie slută, diformă. Zilnic, purtătorul de cruce-şi târşea picioarele, oprindu-se doar în faţa unei căni de apă sau a unei bucăţi de pâine, întinse cu milostenie şi teamă de comercianţi ce-şi aveau ferestrele caldarâmului troturarelor. Iar în ziua când prin centrul urbei se fandosea o paradă şi când lumea se întreba ce-o să fie, ce-o să se întâmple, scrâşnetul crucii târâte cu multă râvnă, îşi făcu loc printre rândurile celor veniţi să-şi arate virtuţile-n parăzi. Până şi soldaţii au făcut loc, celui ce-şi purta crucea, regrupându-se în urma lui. Umărul zdrelit se iţea dintre cârpele mereu curate ce-i acopereau goliciunea trupului. Picioarele desculţe, băşicate de fierbinţeala străzii, păreau a nu percepe rugozitatea smoalei împănate cu pietriş ascuţit şi fierbinte. Călcâiele-i musteau, iar degetele căpătaseră uşoare supuraţii între ele. „Trece nebunul…” murmurau părinţii copiilor ţinuţi în braţe, de-o parte şi de alta a străzii. 47


Gheorghe Andrei Neagu „Trece nebunul…” murmurau şi vânzătorii de pe ambele trotuare ascuţindu-şi auzul în aşteptarea hârşâitului lemnului pe asfalt. „Trece nebunul…” şi-au zis şi organizatorii paradei scrâşnind la rândul lor cu teama că le-ar fi compromis defilarea. Cu adevărat nici ei n-ar fi putut spune ce s-ar mai fi putut compromite sau dacă mai era ceva de compromis. Iar dacă ar fi căutat vreunul din ei să-şi explice restul trecerii purtătorului de cruce printre ei n-ar fi găsit răspunsul. Nu-l găsiseră nici evreii, când încearcă a desluşi taina apariţiei. „Blasfemie, blasfemie! Strigau hahamii pe sălile tribunalului unde îl dăduseră în judecată. Cine se crede, un nou Iisus?” argumentau în faţa judecătorilor. „Ăsta nu-i Mesia pe care-l aşteptăm noi!” şopteau ei la vremea înserării copiilor întorşi de la slujbele pline de pildele rabinului. Catolicii nu s-au lăsat nici ei mai prejos, erijându-se într-un fel de apărători ai proscrisului. „Ce vreţi de la el?! Să-l răstigniţi ca pe Iisus?” declamaseră avocăţeşte: Până la urmă judecata se amână aşa cum se amânau mai toate judecăţile prin acele locuri. Ortodocşii nu se implicară. Îl priveau pe cărătorul de cruce de parcă ar fi fost strămoşul creştinilor. Se simţeau la rându-le crucificaţi. I-au zis Andrei şi aşa i-a rămas numele. Tot ei erau aceia care-i dădeau un strop de apă sau un colţ de pâine. Purta crucea în public în locul lor. Zi de zi fără preget. Andrei îşi purta crucea fie pentru ei, fie pentru sine. Cine ar fi putut spune? Nu se uita nici la stânga, nici la dreapta, nici 48


Purtătorul de cruce în sus. Doar în asfaltul inert şi opac, de parcă ar fi vrut să se topească în el. Iar când au cercetat dacă nu cumva ar fi furat crucea, au descoperit cu stupoare, că parohul ortodox a lăsat-o la intrarea în oraş de izbelişte. Prelatul o uitase acolo, după ceo înlocuise cu una de marmură. Aşa a crezut el că se cuvenea să fie crucea martirilor pentru care fusese ridicată crucea de lemn. Ba chiar m-am bucurat când am auzit că a luat-o un creştin… Că doar e creştin, nu-i aşa?” zicea el uneori de parcăar fi vrut să-şi dea singur dreptate. Indiferent de cârtelile unora sau altora, Andrei îşi continua drumul cu tenacitate de invidiat. Ba chiar unii începuseră a vedea că ceva începuse a se schimba în viaţa tuturor. Primarul păru să fie mai aproape de durerile urbei. Consilierii aşişderea. Existau voci care ar fi putut pune mâna-n foc pentru revenirea la normalitate a afaceriştilor. Voci, voci, voci… Singura certitudine era mersul crucii prin centrul oraşului, în fiecare zi, pe ploaie sau pe vânt, de la începutul primăverii şi până în miezul verii, când schimbările în bine erau aproape sesizabile. Poate de aceea şi darurile creştinilor către purtătorul de cruce se înteţiră. Ba chiar Andrei începu să se îngraşe. Iar rana de la grumaz să supureze. Crucea i se păru mai grea, mişcările mai lente, iar trupul mai coborât în pulpele obosite. „Ar fi bine dacă ar duce crucea şi prin capitală…” zise la năduf unul dintre creştinii sasistiţi de oarece nedreptate. Vorba nu prinse prea repede. Lumea părea să se fi obişnuit cu Andrei, iar dacă el ar fi decis să meargă acolo, la oamenii puterii, ar 49


Gheorghe Andrei Neagu fi fost la fel ca şi când n-ar fi ştiut de existenţa lui. Numai că din prea multă obişnuinţă, începuseră a-l neglija. Şi arareori îi mai dădeau câte o fărâmă de pâine sau o cană cu apă. „N-are decât să-şi ia singur”, rosti într-o bună zi unul din prăvăliaşii ce nu se prea dăduse în vânt nici până atunci cu darul. Şi tot el îl îndemnă: „De ce nu mergi tu la guvernanţi, Andrei?”Poate o să ne facă legi mai bune, dacă o să te aibă zilnic în faţa ochilor!” Aceeaşi muţenie. Nu răspundea, nici măcar atunci când primea ceva, iritându-şi binefăcătorii. Puţinătatea darurilor îl reduse pe Andrei la dimensiunile iniţiale. Umerii i se ascuţiră. Zdrenţele albite de vipia tot mai îndârjită îi fluturau pe trupul slăbit. Gâlcevile religioase încetară. Indiferenţa tuturor se abătea de la o zi la alta peste trupul tot mai neîngrijit şi mai stors de putere. Şi cu toate că greutatea crucii nu mai era la fel ca la început, şi cu toate că piciorul ce se hârşia pe asfaltul zgrunţuros se mai scurtase, iar crucea se mai uscase. Andrei se simţea tot mai sleit. Locul încrucişării lemnelor devenise tot mai negricios, pentru că acolo îşi cuibărea grumazul ori de câte ori începea şi se sfârşea drumul crucii. Ameţit de foame şi de sete. Andrei se trezi într-una din zile, doborât în mijlocul străzii. Crucea i se pogorâse asupra-i, ca o lespede blândă, plăcută, lipindu-l cu obrazul de asfaltul încins. Era pentru prima dată când o asemenea simţire îi trezea în trup, fierbinţeală necunoscută. Şi dacă până atunci tălpile picioarelor băşicate nu simţiseră fierbinţeala smoalei, acum ardeau, ducând în trup dogoarea de nesuportat. Lacrimile nu-i aduceau alinare, să se poată ridica. Ar fi vrut să-şi poată purta crucea 50


Purtătorul de cruce din nou. Zadarnic. Rămas sub cruce, ocolit de maşini, nedumeri pe toţi binefăcătorii de altădată, cei priveau cu iritate neputinţa. Asta şi pentru că trecătorii ocoleau partea cu pricina şi nu le mai intrau în magazin. „Aruncă-i bă o găleată cu apă!” se mai auzi dindărătul unei vitrine vocea unui ins furios. „Poate te dezlipeşti…” îi zise altul după ce-i răsturnă căldarea pe trupul nemişcat. Trotuarele deveniseră tot mai pustii. De undeva un echipaj de poliţie însoţit de o salvare, se apropie în linişte. Nici o sirenă nu se auzea, de parcă s-ar fi ascuns că au răspuns apelurilor telefonice date de mulţi, din ce în ce mai mulţi anonimi. L-au ridicat. Mai întâi crucea dezlipită cu greu din grumazul ce-şi aflase sălaş atâta vreme, apoi trupul. Duba poliţiei plecă. Portierele deschise lăsau vederii braţele crucii. Maşina salvării îl ascunse pe Andrei cu totul. Apoi, când mulţimea se puse în mişcare şi ultimele raze de soare se topiră în băltoaca ce se usca pe asfaltul încă fierbinte, viaţa redeveni ceea ce era, dintotdeauna. Timpul începu a se slei peste toate lucrurile, până când minţile oamenilor încetară a mai percepe că a existat cândva un purtător de cruce. „Dar oare-l chema Andrei?” se mai auzi din când în când plutind îndoiala, până când amorţi şi ea între zidurile oraşului.

51


Gheorghe Andrei Neagu

Hamilcar

C

amionul stopă în faţa casei. Soarele ieşise pe cer de câteva ceasuri şi tot de atâtea, locatarii forfoteau prin curte. Scoseseră mobila, covoarele, lenjeria, vesela şi tot ceea ce reprezentase existenţa lor. Când maşina îşi opri motorul, se repeziră care-ncotro să-şi încarce agoniseala în caroserie. ― Staţi aşa! îi opri şoferul. Oamenii se opriră nedumeriţi. Lăsară jos obiectele apucate, aşteptând. Nu se putea încărca fără rânduială. Se urcară calmi aşezându-se pe unde apucară. Unii în cabină alţii în caroserie. ― Staţi o clipă! Strigă din spatele cabinei un bărbat ce părea a fi capul familiei. Coborî peste obloane cu gesturi obosite. Merse în fundul curţii. Din cuşca vopsită cu verde, câinele îi ieşi în întâmpinare gudurându-se. Lanţul îl oprea să se arunce şi să se joace cum făcea de obicei. Neluând seama la nerăbdarea lui jucăuşă, bărbatul îi desfăcu zgarda, slobozindu-l. Câinele o tuli înfiorat de liberare. Oftând, bărbatul se urcă în camion, evitând să-l mai privească. Camionul porni. 52


Purtătorul de cruce Rămas singur, câinele se avântă după el cu acelaşi gând de hârjoană. Vacarmul străzi îl opri. Dezorientat, se întoarse în curte. Merse la castronul plin cu lapte şi pâine. Mâncă pe săturate, aşa cum n-o mai făcuse. După care se tolăni pe treptele încălzite de soare de la intrare, cum se obişnuise de-a lungul anilor. Înserarea îl prinse picotind. Adormi de-a binelea odată cu venirea nopţii. Dimineaţa mâncă şi ultimele bucăţi de pâine, iar din balta de la cişmea lipăi de câteva ori. Zgomotul străzii în ziua aceea era mai persistent ca de obicei. În poarta casei se oprise un buldozer şi un excavator uriaş. Câţiva oameni în salopetă intrară grăbiţi. Câinele se repezi la ei cu lătrături furioase, fără a reuşi să-i sperie. Oamenii îşi căutară de treabă. Furios câinele continuă să se repeadă la picioarele lor, până când unul dintre ei îl lovi cu o lopată între coaste. Se retrase schelălăind spre cuşcă. Buldozerul îşi înfipse lama în gardul de lemn, croindu-şi potecă. În urma lui venea şi excavatorul. Apoi oamenii se urcară pe casă examinând acoperişul. ― Nu-i bun de nimic, zise unul dintre ei făcând semn buldozeristului să înainteze. Cu lama ridicată, buldozerul se înfipse în pereţii învechiţi de vreme, surpându-i. Pârâituri surde răbufneau în văzduhul încins. Acoperişul se aplecă mai întâi, după care se prăbuşi de-a binelea. Câţiva ţigani ce aveau, căruţele pregătite, se repeziră asupra lemnului, ridi53


Gheorghe Andrei Neagu când bucăţile zdrobite din molozul ogrăzii. Câinele îi privea năucit. Niciodată n-ar fi crezut că ar fi putut vedea aşa ceva, iar el să stea deoparte să nu-şi apere curtea, casa. Ar fi vrut să se repeadă, dar când vedea fălcile metalice zdruncinând casa din temelii, spaima îl reţinea. Ţiganii se înmulţeau văzând cu ochii. Buldozeristul, fără a mai ţine seama de ei trecu cu şenilele peste ruine spre casa vecină. Trecu prin gard cu aceeaşi uşurinţă, lăsând loc excavatorului grăbit să-ncarce maşinile ce soseau necontenit din strada vecină. În drumul lui trecu şi peste cuşcă, strivind-o sub şenile. Câinele abia avu timp să sară din calea lui, plecând schelălăind de spaimă undeva, aiurea-n oraş. *** Domnul Georgescu ieşi la geam furios. Nu văzuse lumina, dar îl sculase lătrăturile câinilor. Mai zări vecinii de la parter deschizând fereastra şi mai zări şi un câine strecurându-se în blocul lor. ― Doamne, o să ne atace câinii, zise el făcându-şi cruce. Abia apucă să-şi termine semnul crucii când pe trotuar zări trecând ceva sclipitor. Vehicul nu părea a fi, pentru că nu făcea nici un zgomot. Doar o lucire stranie în noapte, doar atât. Rămase cu privirile aţintite în întuneric aşteptând. Deodată, nişte irizări stranii înconjurară 54


Purtătorul de cruce contururile ciudatului obiect din care ieşeau câteva siluete mişcătoare. Le urmări cu teamă şi curiozitate. Văzu cum dispar printre ruinele şi săpăturile şantierului de peste drum. Molozul fusese ridicat, dar pivniţele şi locurile caselor rămăseseră surpate. Dispărură într-una din ele. Ar fi vrut să meargă să vadă, dar teama îl ţintui locului. Aşteptă. Nu după multă vreme, strălucirile apărură din nou. Se mişcau când într-o parte când în alta, de parcă ar fi căutat ceva. Apoi se apropiară de blocul lor. Ceva ca lumina unei lumânări se zări de la parter. Apoi crescu în intensitate până când se făcu la fel de puternică, ca a unui bec electric. „A venit lumina” îşi spuse el repezindu-se la comutator. Zadarnic, nu venise. Se aşeză în geamul său urmărind. Lumina de la parter rămase la fel de puternică. Siluetele se mişcau aruncând umbre nefireşti pe pereţii casei scărilor. Semănau cu nişte făpturi cu capete enorme şi cu un fel de coarne mici ţepoase deasupra capului. Umerii în penumbră lăsau să se înţeleagă existenţa unor mantii. Erau doar umbre ce se mişcau şi nu putea înţelege ce anume ar fi putut fi. *** Lumina crescu treptat în păcura nopţii, de parcă un reostat i-ar fi reglat intensitatea până la străluciri orbitoare. Hamilcar se luase după miros până când ajunsese în faţa blocului Câinele se ridică pe labele 55


Gheorghe Andrei Neagu din faţă, apoi nemaiputând suporta atâta lumină îşi ascunse botul sub treptele spălate de curgerea nemiloasa a ploilor. Apoi simţi deodată o căldură nefirească străbătându-i blana până în adâncul trupului. Schelălăi şi se ascunse şi mai mult sub treptele de piatră. Alte schelălăituri se auziră prin tot cartierul străbătut brusc de atâta lumină. Scântei nefireşti trosniră-n văzduh, căzând de-a lungul stâlpilor de beton. Apoi totul recăzu în întunericul de mai înainte. Numai urletele câinilor răzleţiţi, rămaşi fără case, din cartierul demolat, se auziră la fel de puternic. Câteva geamuri se deschiseră ca nişte găvane oarbe, în noapte. Locatarii mutaţi în blocurile noi, treziţi de hărmălaia canină, încercau să scruteze întunericul. Unii fluierară prelung, alţii huiduiră, dar fără nici un folos. De la parterul blocului, de sub treptele unde se adăpostise Hamilcar, o voce de femeie se auzi în noapte. ― Oare Hamilcar al nostru ce-o face? Cβinele recunoscu glasul femeii stăpânului său. Se bucură. De două zile îi căuta, iar acum îi aflase. Ieşi de sub trepte cu fereală, întră pe uşa de la intrare în bloc şi începu să zgrepţăne la uşa de unde mirosuri de mâncăruri cunoscute îi aduceau aminte de stăpân. Uşa se deschise, iar în pragul ei apăru cu o lumânare în mână el, bărbatul şi stăpânul casei. „Oare mă va primi?“ se întrebă câinele retrăgându-se puţin de pe preşul din faţa uşii. ― Veniţi să vedeţi, zise Georgescu deschizând uşa larg către cei dinlăuntru. 56


Purtătorul de cruce ― Hamilcar, Hamilcar al nostru, spuse băiatul repezindu-se să-i cuprindă capul în braţe. Câinele îi sări la piept bucuros. Intră în casa luminată doar de lumânarea aprinsă. Primi bucuros pâinea şi laptele turnat întrun castron emailat. Mâncă cu grijă şi cu teama de a nu fi izgonit, înfulecând pe nemestecate totul. Îl priviră. Uşa se închise în urma lui, iar el rămase înlăuntru scheunând uşor de mulţumire. Femeii îi dădură lacrimile. *** Domnul Georgescu nu se mai sătura privind umbrele stranii ce se desenau prin ferestrele de la parter. Hotărî că e bine să coboare. În bloc toată lumea dormea. Nici un zgomot nu tulbura liniştea ce se instaurase în întreg car tierul. Câinii îşi încetară hărmălaia, lumina electrică tot nu venise, aşa că îşi luă lanterna, uitând că de multă vreme nu mai avea baterii. O aruncă furios. Zgomotul izbiturii se răspândise într-o stranie împletire cu spaţiul în tot blocul, de parcă ar fi tras un foc de pistol. Se înspăimântă. Spaima îi retrase elanul iniţial, iar dorinţa de a afla ce se întâmpla la parter îi dispăru aproape în întregime. „Ce-mi trebuie mie? Fiecare cu ale sale“ îşi zise el aşezându-se pe un fotoliu. Acesta scârţâi prelung, înfiorându-l. Se ridică grăbit de parcă s-ar fi aşezat pe cuie. Zări pe ferestrele de la parter iarăşi umbre într-o permanentă mişcare. Nici un sunet. Asta îl 57


Gheorghe Andrei Neagu intriga. Dacă ar fi auzit zgomote, ţipete, sau, orice altceva ce ar fi însemnat viaţă, nu i-ar fi stârnit curiozitatea, dar aşa. Trebuia să dezlege acest mister. Căută bricheta. La flacăra ei zări pachetul de ţigări. Îşi aprinse o ţigară, sperând să se liniştească. Degeaba. Starea de nelinişte ce pusese stăpânire pe fiinţa lui se accentua. Se hotărî să meargă la parter. Nu mă putea suporta starea aceasta de incertitudine. *** Câinele simţi cum uşa se închise fără zgomot în urma lor. Pe casa scărilor cu lumânarea în mână, Georgescu privea prostit la mişcările ciudaţilor, fără a putea schiţa nici un gest din cadrul uşii de la intrarea în bloc, unde apărură cele trei fiinţe ciudate, înfăşurate-n mantii stranii, argintii. Ochii şi faţa nu li se putea zări din cauza unor căşti enorme, terminate într-un fel de coroane cu fire lungi, tremurânde, ce licăreau răspândind o lumină ciudată. Apoi flacăra lumânării se rigidiză şi se mări nefiresc de mult. Bărbatul o scăpă din mână înspăimântat. Căzută pe covor lumânarea îşi continuă arderea. Femeia se repezi s-o ridice, dar rămase uimită cu ea în podul palmei. ― E rece, mai putu ea să rostească. Rămasă ca de piatră cu lumina izvorând din palmă, femeia nu schiţă nici un gest când bărbatul i-o luă din mână. Dar parcă nu i-ar fi luat-o, din palma ei continua să se reverse lumină. Câinele se repezi la ciu58


Purtătorul de cruce daţii vizitatori mârâind. ― Hamilcar ! striga Georgescu vrând să-l oprească. Dar era prea târziu. Un fascicol luminos ţâşni dintr-una din razele coroanei de pe creştetul străinului, spre capul câinelui deslănţuit. Un schelălăit prelung şi trupul îi căzu inert pe pardoseala holului, alăturea de covorul lung ce traversa treptele încă de la intrarea blocului. Un firicel de sânge i se prelingea uşor, sub privirile bărbatului încremenit la rându-i cu lumina în mână. Copilul ce privise uluit desfăşurarea rapidă a celor întâmplate, se repezi la rându-i spre necunoscuţi. ― Criminalilor ! strigă el lovind cu pumnii în mantia celui mai apropiat. Abia de se putuse feri de trupurile încremenite ale părinţilor pentru a ajunge la ei, iar acum, odată ajuns, văzu cu durere cum loviturile lui sunau în mantia argintie, ca răpăitul ploii pe acoperişul de tablă al casei. Trecut din uluiala de început, băiatul continua să lovească şi cu picioarele în străinii ciudaţi, care-l imobilizară în acelaşi fel. Un spot luminos albăstrui îi înfăşură trupul, încremenindu-l. Străinii păşiră pe lângă oamenii rigidizaţi spre interiorul apartamentului. Deschiseră uşa dormitorului fără a o atinge. Întinsă pe pat, acoperită de o pătura viu colorată, fetiţa dormea cufundată în somnu-i fără vise. Toată ziua se sbenguise iar acum, frântă de oboseală, nu simţise nimic din tot ce se întâmplase. De aceea nu schiţă nici măcar un gest la intrarea străinilor în cameră, continuând să doarmă profund. Aceştia după care se aplecară deasupra 59


Gheorghe Andrei Neagu ei, o priviră cu insistenţă. Fetiţa se trezi, se întinse zâmbind, dezvelindu-se. Părul îi era desfăşurat pe perna imaculată, ca o pată de lumină. Vizitatorii o atinseră, de parcă ar fi vrut să se convingă de existenta ei. Atingerea lor o făcură pe fetiţă să râdă şi să se trezească. Se trezi râzând, privind cu ochii somnoroşi la figurile ciudate, aplecate deasupra ei. I se păru că încă mai visează. Visul pe care-l trăia acum aievea încă nu pusese stăpânire pe întreaga-i fiinţă. Întrebă ca în transă: ― Cine sunteţi voi? Străinii se priviră între ei, neştiind ce să spună. Căutau în memoria lor sensul rostirii acestei fiinţe ce-şi lansa cu nevinovăţie semnele trezirii şi al curiozităţii. ― Noi, suntem, noi, răspunse unul cu greutate. Sunetul îi venea de undeva de departe, de sub casca de sticlă şi metal aşezat deasupra umerilor. Fetiţa îl privi nedumerită. Se mai întinse odată vrând s-adoarmă din nou. *** Domnul Georgescu se trezi din amorţeala cel cuprinse pe hol. Coborî treaptă cu treaptă cele două etaje ce-l despărţeau de parter. Licărul ţigării ş-il sporea trăgând mereu din filtrul strâns între dinţi. Din când în când îşi aprindea bricheta, stră-

60


Purtătorul de cruce luminând pereţii scufundaţi în întuneric. Apoi, îşi dădu seama că nu avea nimic cu care să se apere. Să-şi fi luat măcar un cuţit. „Sau mai bine satârul“ îşi zise el ajungând în faţa uşii de la intrare. Cuprins de o teamă ce nu şi-o putea lămuri se întoarse. Urcarea celor două etaje îl obosi. Deschise uşa cu greutatea trupului cu iuţeală nefirească. Intră în bucătărie pe dibuite, aprinse din nou bricheta, şi apucă din sertar coada satârului. Îl apucă cu mâna tremurând. Genunchii i se muiară. Cu satârul într-o mână şi bricheta în cealaltă se aşeză să-şi tragă sufletul pentru câteva clipe, pe scaunul melaminat abia cumpărat pentru bucătăria cea nouă. Apoi se ridică îmbărbătându-se: „Fie ce-o fi“ îşi zise ieşind din nou pe uşă, hotărât să deslege misterul. Nu mai ştia ce se petrecuse în jurul său cu cîtva timp în urmă. Cobori din nou cele două etaje, simţindu-şi transpiraţia coborând de-a lungul şirei spinării cu o răceală nedorită. Când mai avea câteva trepte de coborât, uşa celor de la parter se redeschise. Învăluite într-o lumină nefirească, cele trei siluete înfăşurate în mantii argintii pluteau fără nici un zgomot, spre ieşirea din bloc. Domnul Georgescu le privi uluit după care, sări peste cele câteva trepte, cu satârul ridicat, asupra a ceea ce însemna cap, al celui din urmă ciudat vizitator. Lovi cu sete. Sfera de pe umerii celui lovit plesni. Satârul se dovedise puternic. Cel lovit căzu. În cădere se sprijini de umerii celor din 61


Gheorghe Andrei Neagu faţă, întorşi odată cu zgomotul produs spre imprudentul atacator. O lumină stranie îl orbi pe atacator. Mâinile-i sloboziră coada satârului care căzu cu zgomot pe mozaicul holului. Sprijinit de ceilalţi, străinul se lăsă mai mult târât decât purtat de soţii lui, spre ieşire, în vreme ce Georgescu, orbecăind cu mâinile întinse dădu peste tocul uşii vecinilor de la parter peste pragul căreia se prăbuşi fără cunoştinţă. *** În urma lor, luminile din apartament mai pâlpâiră o clipă, după care începură să pălească, până când femeia scoase un strigăt de durere, din cauza lumânării ce-şi recăpătase căldura firească. Rigiditatea corpurilor dispăru ca prin farmec, odată cu dispariţia luminii nefireşti. Lumânarea căzută din nou pe covor fu ridicată cu repeziciune de femeia grijulie. ― Ce-i asta ? îi zise bărbatul privind la trupul întins peste pragul lor. Femeia privi la rându-i nedumerită la câinele ce stătea nemişcat în holul lor. ― L-a omorât ! L-a omorât cu satârul, zise ea cu spaimă, arătând spre satârul însângerat căzut pe holul de mozaic. Georgescu îşi privi câinele cu durere. ― Hamilcar, murmură el stins, părăsindu-l pe holul de la parter. Sângele închegat arăta că iremediabilul i se întâmplase. Pe satârul lui şi pe pijamale, era numai sânge. 62


Purtătorul de cruce Deci el era vinovatul!. Femeia îl apucă de reverele pijamalei şi-l zgâlţâi. ― L-ai ucis, nenorocitule, l-ai ucis ! strigă la el cu vehemenţă. Georgescu se dezmeticea cu greu sub privirile îndurerate ale celor din jur. Pe chipul lui buimăceala se accentua tot mai mult. Nu putea să–şi explice ceea ce văzuse. Se ridică tăcut, îşi luă satârul şi se urcă fără să rostească un cuvânt pe treptele ce duceau la etaj spre apartamentul său, sub privirile consternate ale vecinilor de la parter. ― Dar poate că n-a fost el, zise un băiat de la parter ce părea că încă se mai află sub imperiul celor întâmplate. Nici tatăl şi nici mama nu-l contraziseră şi nici nu-l încurajară să spună ceva. Teama pe care o simţeau plutind în aer, încă mai era stăpână pe sufletele lor. Bărbatul şi băiatul se îmbrăcară pe tăcute sub privirile tăcute ale mamei. Luară leşul câinelui şi plecară să-l duca undeva în noapte. De sus, de la etajul doi, domnul Georgescu văzu cum vecinii cărau ceva ce nu se putea desluşi prea bine în întunericul nopţii. Îi văzu dispărând într-una din pivniţele în care dispăruseră şi străinii aceia ciudaţi. Îi mai urmări înapoindu-se, după care mai zări cum pe locul de, o flacără verzuie sfâşie întunericul. Terenul viran, arăta straniu în lucirea opalescentă emisă fără de nici un înţeles. Apoi domnul Georgescu văzu cu spaimă cum lumina se înalţă iute, spre cerul presărat cu stele. Pe măsură ce se îndepărta se amesteca printre ele, devenind o stea 63


Gheorghe Andrei Neagu în mişcare, până când nu se mai putu desluşi. Atât Georgescu cât şi cei de la parter se cruciră, apoi rămaseră ne mişcaţi, gândindu-se fiecare în felul lor la cele întâmplate. Dimineaţa îi găsi obosiţi. Fără voia lor se reîntâlniră în faţa blocului. Domnul Georgescu îi salută, traversă strada şi se pierdu pe terenul din faţa blocului. Vroia să se convingă la lumina zilei, de adevărul celor întămplate. Găsi cu uşurinţă pivniţa unde întraseră mai întâi străinii şi apoi vecinii de la parter, dar nu văzu nici o urmă. Nici de oameni şi nici de câine. Înfricoşat ieşi de acolo cu mişcări repezi, furişate, apropiindu-se spre locul de unde plecase lumina. Nimic, nici o urmă, nu părea să indice că se întâmplase ceva. Doar terenul uşor carbonizat, putea fi un semn de trecere a ceva ce nu putea fi încă explicat. Domnul Georgescu se depărta grăbit.

64


Purtătorul de cruce

Decoraţia

S

eful de post se dădu jos din şaua bicicletei, năduşit. Îşi scoase cascheta şi-şi şterse fruntea, cu batista mototolită şi jilăvită de transpiraţia ce-i umezise buzunarul de la spate al pantalonului Praful în care-şi înfipsese cizma, se aşternuse ca o pulbere fină până sus, pe carâmbul lustruit în fiecare dimineaţă. Tuşi, îşi drese glasul, scuipă în praful drumului făcând în cocoloş, apoi trecându-şi mâna peste mustaţa ţepoasă, bătu în poarta casei la care se oprise. Un lătrat de câine fu singurul răspuns. Fluieră cu două degete băgate în gură, prelung flăcăieşte. Nimic. Strigă: ― Bade Antoane ! Nimic. Alese din praful drumului o piatră, cu care continuă să bată în gardul de scândură unsă cu păcură din vremuri da demult. Din când în când se oprea ascultând. Câinele lătră tot mai furios, dar bătrânul să răspundă pace. ― Nu-i acasă dom’ plutonier se auzi deodată vocea unui copil din vecini. ― Da unde-i măi ţâcă ? întrebă plutonierul cu mirare. ― E în ţarnă după buruiană, zise copilul fu65


Gheorghe Andrei Neagu gind la umbra straşinei casei sale. Plutonierul mai scuipă odată-n praful drumului, uitându-se cum se mai făcea o mărgeluşă sub dogoarea nemiloasă a soarelui. Ştia cam pe unde se ducea moşul. Nu era departe, dar pe căldura asta, nici el nu mai avea chef să-l mai caute. Avea să-i lase chemarea în poată, acolo unde poştaşul îi lăsa de obicei ziarul. În mod sigur moşul avea să-l caute, să vină. Încălecă din nou bicicleta, stârnind colbul drumului. Îşi săltă de câteva ori şezutul căutându-şi o poziţie cât mai comodă în şaua tocită de atâta întrebuinţare, depărtându-se pe uliţa satului. Seara bătrânul se întoarse vioi şi plin de mişcorici. Îşi coborî desaga de pe umăr, plină cu mohor şi volbură sălbatecă, culeasă din tarlaua cu sfeclă de zahăr a CAP-ului. Moşul îşi băgă degetele noduroase în cutia de ziare. Le găsi. Avea ce citi seara. „Dar asta ce-o mai fi?” se miră el de hârtia lăsată de plutonier. Înainte de a se apuca s-o desfacă, se uită jur împrejur, de parcă s-ar fi temut să-l vadă cineva. Apoi o desfăcu chiar acolo, la poartă. Încă mai putea citi fără ochelari. „Stimate tovarăşe, În amintirea curajoaselor fapte de arme săvârşite de dumneavoastră, vă invităm să participaţi la festivitatea de decorare care va avea loc în ziua de…la casa de cultură a sindicatelor judeţene. Comitetul veteranilor de război”. O stampilă, o semnătură şi un nume de general, era tot ce mai putea desluşi pe hârtia luci66


Purtătorul de cruce toare, cu antetul forţelor armate. „Ptii drăcia. Şi casa cui o las? Vaca, orătăniile, porcul. Cine are grijă de ele ?“ cugetă el plin de obidă. S-ar fi dus cu mare plăcere, dar cu adevărat nu-şi putea părăsi gospodărioara lui. Cu ea îşi întreţinea bătrâneţile. Pensia de la cooperativă îi ajungea doar de ţigări şi de săpun. De la vacă avea laptele, smântâna şi brânza, iar de la porc jumările. Ouăle le mai dădea profesorilor navetişti. De când rămăsese singur, moş Anton, prefera să se lipsească el însuşi decât să-i ştie pe alţii suferind. Mai fusese chemat de câteva ori, mai ales cât mai fuseseră ruşii în ţară, dar după aceea îl uitară. Camarazii de front se prăpădiseră unul câte unul. Şi cei de la Don şi cel din Tatra. Primii fuseseră mai bătrâni şi nevoiţi să dea socoteală pentru că nu refuzaseră a merge în est. Ceilalţi au dispărut mai târziu. Ar fi fost buburos să se ducă. Toată noaptea nu se putu hotărî. Se zvârcolise într-una, de parc-ar fi stat pa jăratec. Dimineaţa se sculă împovărat de nehotărâre. Aruncă grăunţe la găini, bodogănind de parcă ale ar fi fost vinovate de nehotărârea lui. Vacii îl dădu iarba adusă de cu seară, alături de un snop de strujeni cumpăraţi cu mare greutate de la IAS-ul vecin, la CAP au preferat să le dea foc decât să-l vândă. Care-au apucat de-au furat au apucat, care nu, s-au dus la IAS sau prin alte judeţe. Vaca apucă lacomă din volbura pusă în iesle. Bătrânul o lovi cu piciorul, ciudos. Apoi dându-şl seama că fusese nedrept, apucă găleata cu zăr şi lături, muind câţiva pumni 67


Gheorghe Andrei Neagu de mălai şi o răsturnă în teica porcului, înainte de a pleca din nou la tarlaua plină de buruieni Târziu când soarele se înălţase deasupra satului, o maşină stârnea praful gros, în grabă. În urma ei, oamenii ieşeau pe la porţi, cu rioşi. Ajunsă în dreptul porţii bătrânului, se opri într-un imens nor de praf. Fără a mai aştepta ca praful să se aşeze, portierele se deschiseră. Din maşină, cu paşi grăbiţi se năpusti şeful de post. Trase de clanţa porţi, fluieră, stârnind din nou câinele. ― Bade Antoane, bade Antoane ! Din spatele lui, şoferul îi repeta strigătul, neîndrăznind să înainteze, de teama câinelui întărâtat ce se zbătea în lanţul priponit de stâlpul cerdacului. ― Degeaba, spuse plutonierul dβnd cu lehamite din mβini. Plecară, speriind orătăniile de pe marginea şanţului ce străjuia drumul, prin tot sătul. După ultima casă, o cotiră pe un drum secundar, hurducăind prin făgaşe, spre tarlaua cu sfeclă de zahăr. Îl zăriră pe bătrân de departe. Se apleca din când în când după buruieni, smulgându-le din rădăcini cu furie. Zgomotul maşinii îl făcu să-şi îndrepte spinarea şi privirile spre capătul tarlalei Îi zări pe cei doi îndreptându-se în fugă şi se minună. ― Bade Antoane, n-ai găsit chemarea? zise plutonierul gâfâind. Bătrânul îl privi tăcut. 68


Purtătorul de cruce ― Nu spui nimic? îl întrebă şi şoferul mirat. ― D-apoi ce să zic. ― Cum ce ?! tovarăşul prim m-a trimis personal cu maşina să te iau şi dumneata nu ştii ce să zici, zise şoferul uşor iritat. ― D-apoi chiar, ce să zic. Nu-mi pot lăsă nici vaca şi nici orătăniile flămânde. O să lipsesc toată ziua. Maşini nu-s, trenuri le merg anapoda. Eu ce pot face. ― Cum ce ? Urcă-n maşină moşule, se oferi el. ― Aşa ? zise bătrânul arătând spre hainele de lucru, peti cite cu mâna lui şi decolorate de soare. ― Nu mai avem timp de altele. Până la judeţ facem aproape o oră, iar adunarea trebuie să fi început, adăugă şoferul cu un fel de îngrijorare în glas. Bătrânului nu-i venea să-şi creadă urechilor. De uimire nu mai putea scoate o vorbă. Totuşi aşa nu se putea duce. Trebuia să se schimbe. - Lasă asta acum, îi zise plutonierul apucându-l cu hotărâre. - Avem noi cu ce te îmbrăca acolo, încercă să-l liniştească şoferul, pornind în trombă prin mijlocul satului. În urma lor, cei ce ieşiseră pe la porţi, spuneau: ― Să ştii că l-au luat pe moş Anton, Ajunseră în mai puţin de un ceas în spatele casei de cul tură a sindicatelor, unde vreo doi bărbaţi îşi tot aţinteau privirile îngrijorate când spre uşa de unde aşteptau veşti neplăcute, când spre strada de unde sperau s-apară maşina. Când îi ză69


Gheorghe Andrei Neagu riră răsuflară uşuraţi. ― L-ai adus? zise metodistul casei de cultură către şoferul ce cobora din maşină. ― Păi cum altfel, se împăună el, deschizând uşa din spate. ― Aşa?! nu se putu obţine metodistul. Cu hainele astea?! ― Las că mai găseşti tu ceva prin garderobă. ― Ce ştii tu. De când cu autofinanţarea n-am bani nici de salariu, dar da garderobă, spuse el, îndreptându-se spre uşa deschisă. Îl dădu pe mâna femeilor de serviciu şi al fetelor de la dansuri populare să-l îmbrace cu ce s-o găsi. Sala era plină. Se împlineau un număr de ani de la luptele de eliberare, veneau generali din capitală, şi din comitetul central. Primul secretar era nemulţumit. Abia de putuseră depista zece veterani, şi nu se prezentase nici unul la festivitate. Câţiva erau bolnavi, unii erau plecaţi de acasă, alţii refuzaseră să vină, iar acţiunea risca să fie ratată. Organele oficiale mai întârziară. Nerăbdarea celor din sală crescuse. Adunarea o deschise primul secretar. În cuvântul lor generalii arătară importanţa lup tei de eliberare. Niciunul nu fusese pe front, dar ştiau să poves tească. În sală, pe rândul din faţă şedea bătrânul Anton. Îi dăduseră o pereche de pantofi cu talpa groasă, o că maşă violetă, o cravată în culori vii, peste care-l puseseră un sacou alb, şifonat. Pantalonii negri arătau la fel de şifonaţi, chiar dacă erau dintr-un material ce imita pielea naturală. Îl ridicară în picioare să-l vadă sala, apoi îl 70


Purtătorul de cruce invitară la tribună. Bătrânul abia de mai putea păşi. Pantofii îl făceau să-şi amintească de vremea copilăriei, când mer gea pe picioroange. Ajunse cu greu pe scena împodobită, strânse mâna generalului, întînse mâna pri mului secretar şi tuturor celorlalţi de pe scenă, apoi se lăsă îmbrăţişat şi se bucură de stălucirea medaliei înfipte-n reverul hainei. Când coborî cele câteva trepte ale scenei, mai mai să se prăbuşească. Noroc că unul dintre participanţi se repezi să-l sprijine. Când adunarea se termină, prezidiul se retrase, iar participanţii părăsiră sala nevenindu-le să creadă că au scăpat aşa de repede. Rămas singur în sală, bătrânul privi în jurul lui nedume rit. Plecau cu toţii. Ar fi vrut să-l strige careva. Îi era ruşine. Când rămase singur, îşi descălţă pantofii aceia ciudaţi. Cu tălpile goale se simţea mai stăpân pe picioare. Ieşi afară, pe uşa principală. Înconjură clădirea până ajunse în spatele ei. Se aştepta să-l găsească pe plutonier sau pe şoferul care-l adusese. Dar nimic. Abătut se aşe ză pe una din treptele încinse de soare. Mai scoase odată hârtia cu pecete prin care i se acorda lui şi numai lui înalta distincţie. Zâmbi. Deschise şi cutiuţa, în care se odihnea medalia pe un pluş vişiniu. O rază de lumină se reflectă pe chipul lui, luminându-l. Se bucură. Oftând închise cutia. Chipul i se înnegură. „Unde mi-or fi hainele“ se pomeni el căutând cu privirile spre uşile deja închise. 71


Gheorghe Andrei Neagu Aşa nu se putea duce în sat, dar nici să mai între să le caute nu-i venea. Oftând, plecă desculţ spre autogara oraşului. Ştia că toţi aveau să caute să-l descoase văzându-l cu straiele alea ciudate, dar nu avea altă scăpare. Asfaltul îi fripse tălpile mai mult decât pământul din satul lui. Căuta porţiunile cuprinse de umbra blocurilor înalte, dând impresia că s-ar furişa. Ajunse la autogara îşi dădu seama că nu avea nici un ban. „Poate găsesc vreun consătean să mă împrumute” îşi zise el încurajându-se. Nu era nimeni. Şi-i mai era şi foame pe deasupra. Se aşeză ostenit pe o bancă. Îi venea să-i spună cuiva păţania, dar n-avea cui. Privea la casa de bilete aşteptând să-şi zărească vreun cunoscut. Îşi dădu seama că nimănui nu-i păsa de straiele lui. Începu să se liniştească. Nişte tineri se hârjoneau fără griji în apropierea lui. Îi privi cu drag. Fusese şi el tânăr. Zburdălnicia lor îl făcea să se simtă puternic, ca atunci când fusese în război. Fusese ca ieri. Abia re crutase când războiul a şi început. A trecut graniţa până la Cotul Donului. De luptat n-a prea luptat, că venea mereu în urma nemţilor. A fost şi la Odesa şi în încercuirea din Crimeia. Acolo a stat de vorbă chiar şi cu duşmanul. Nu trăgeau nici ei şi nici ruşii. Aşa făceau propagandă şi-i îndemnau să plece acasă, de parcă ar fi venit de bunăvoie. „Tii, ce vremuri” gândi bătrânul scărpinânduşi creştetul pleşuv cu dege tele boante. Tinerii îşi 72


Purtătorul de cruce încetară joaca, părăsind holul casei de bilete. Le venise autobuzul. Moş Anton rămase cu gândurile lui, cu privirile aţintite în gol. Gândurile îşi continuau drumul. Se vedea ieşit din încercuirea de la Crimeia, fugind prin Constanţa bombardată, spre Moldova lui. N-a mai ajuns. Întoarcerea armelor l-a prins pe drum. Românii dezorientaţi, dezarmaţi, fugeau pitulaţi prin porumbişti şi păduri spre casele lor. Cei mai fricoşi mergeau grupaţi în jurul a câte unui ofiţer aşteptând de la el salvarea. Soldatul Anton se nimerise lângă un grup condus de un maior de stat major. Pentru a nu fi luaţi prizo nieri şi dus în lagărele din Siberia, s-au declarat gata să lupte alături de ruşi, crezând că le va fi mai uşor. Dar n-a fost aşa. Erau băgaţi mereu în linia întâi, uneori chiar şi în câmpurile minate. Numai aşa se explică moartea sutelor de mii de români în câteva luni, ― Ce faci aici bade Antoane? îi întrerupse amintirile vocea directorului de şcoală. Moş Anton îşi ridică privirile ca trezit dintr-o stare ce nu mai era a lui. Apoi faţa i se lumină. Întâlnirea cu directorul navetist, întâlnirea cu un om care ar fi putut să-l înţeleagă, era tocmai ceea ce-i trebuia. Îi povesti haotic şi ciudat tot ce pătimise. Directorul râse eu poftă, apoi îi cumpără el însuşi biletul. Cu sufletul împăcat, moş Anton, deschise poarta şubrezită de vreme şi de ploi. Câinele nu-l lătră dar nici nu se mai arătă în lanţul de la picio73


Gheorghe Andrei Neagu rul cerdacului. Intrigat, moşul se îndreptă spre grajd. Nici vaca nu mai era. Dădu iute colţul casei spre coteţul porcului. Nici un guiţat. Câteva urme de sânge închegat în iarba curţii. Nu-şi putea închipui ce putea fi asta. Vaca putea s-o ia văcarul sau vecinul, dar porcul şi câinele… Îşi roti privirile prin curte. Nici o găină. Neînţelegând nimic, badea Anton se aşeză pe treapta de la intrare, cuprinzându-şi capul între mâini. Era copleşit. Nu putea înţelege. Spre asfinţit, umbrele copacilor se întindeau lacome, cuprinzându-i straturile de ceapă şi de morcovi, florile şi butucii de vie. Doborât de atâtea lucruri fără de înţeles, se ridică să între în casă. Pur şi simplu nu-l venea să creadă nici ceea ce văzuse cu ochii lui. Cutia medaliei îi frigea mâinile obosite. Se întinse în patul desfăcut aşteptându-şi so mnul. Voia s-adoarmă, să uite de toate. Degeaba somnul nu se lăsă ademenit. Se sculă, privi la hainele atârnate de spătarul scaunului, apoi ieşi în curte numai în cămeşoiul în care se culcase. Răcoarea nopţii nu coborâse încă din înălţimi. Ziua abia placase, iar pământul încă-şi mai împrăştia căldura culeasa peste zi în aerul nopţii. Continua să umble desculţ prin curtea atât de tă cută. „Nici măcar un cârâit de pasăre” îşi zise moşul fluierând a pagubă. Privi la vecini. Luminile din fereşti îl spuneau că nu se culcaseră. Se duse la ei. Nimeri în plină petrecere. Aşezaţi în jurul a doua mese alăturate, câţiva vecini ră maseră cu paharele în mâini. Îl pri74


Purtătorul de cruce veau cu ochii măriţi de spaimă, fără a îndrăzni să mai facă o mişcare. ― Seara bună vecinilor, zise moş Anton cu blândeţe. Vecinii îi răspunseră cu greutate, scoţând un fel de mormăit înainte de a-şi pleca privirile. ― Dar ce sărbătoriţi ? continuă bătrânul de cele ce-i era dat să vadă. În calendar nu era nici un sfânt din aceia cu cruce roşie Cei între baţi ezitau să răspundă. Până la urmă ieşiră din muţenie şi mai codindu-se, mai poticnindu-se îi spuseră adevărul. Crezuseră că fusese luat pentru mai multă vreme. Sosirea maşinii negre, faptul că-l luaseră de pe câmp, că venise şeful de post, le dăduseră a înţelege că pe moş Anton n-aveau să-l vadă curând. Aşa că vaca o luaseră s-o îngrijească şi s-o mulgă. Nu puteau s-o lase aşa. I s-ar fi umflat ugerul, s-ar fi îmbolnăvit. Porcul îl tăiaseră. Tocmai se înfruptau din el, iar găinile vroiau să le-mpartă a doua zi. Bătrânul zâmbi, spre mirarea tuturor. Se aşteptau să-l vadă pierzându-şi sărita. După zâmbet se lasă cuprins de un râs sănătos, nestăvilit. ― Atunci să bem, zise al abia putându-se stăpâni. Ceilalţi ridicară bucuroşi paharele. Îi puseră o farfurie cu friptură dinainte, îndemnându-l să le povestească. După ce termină, izbucniră la rându-le în hohote de râs. Turnară din nou în pahare, reluând frânturi din povestirea lui, amuzându-se. Îl trimiseră după decoraţie. Vroiau s-o vadă, s-o pipăie, să se convingă. Damigeana o luară alături de carnea porcului, jurându-se să-l ajute s-o 75


Gheorghe Andrei Neagu pre gătească. Ajunşi în bătătura casei, îşi continuară cheful în cerdacul luminat de razele lunii. De decoraţie uitară cu toţii. Trecuse mult după miezul nopţii, Bătrânul singur, luna aproape de asfinţit, îşi privea casa cufundată în întuneric mulţumit. Sărbătorise evenimentul aşa cum şi-ar fi dorit. Dacă i-ar fi chemat el însuşi poate că nu s-ar fi petrecut aşa de bine totul. Obosit se întinse în ceardac adormind. Dimineaţa razele soarelui luminau deopotrivă cutia medaliei şi faţa bătrânului mulţumită. Din grajd mugetul vacii se îngâna cu glasul cocoşului hotărât să trâmbiţeze un nou răsărit, iar câinele-i lingea picioarele colbuite. ― Pe tine nu te-au mâncat ?

76


Purtătorul de cruce

Spinarea de piatră a Făgăraşului

C

are-i topograf, să facă un pas înainte! tună vocea colonelului pe platoul de adunare a regimentului. Ostaşii, strînşi în careu pe arme, specialităţi, companii, rămaseră nemişcaţi. Din cei peste o mie de sol daţi, nimeni nu făcu nici un pas înainte. Comandanţii din fruntea formaţiilor de care răspundeau întoarseră capul şi începură să se uite cu îngrijorare la soldaţii din spatele lor, vrînd parcă săi facă pe unii dintre ei topografi la nevoie. Aşa că răsuflară uşuraţi cînd din cadrul plutonului furierilor ieşi un soldat, pe care ni meni nu l-ar fi bănuit topograf. Înalt şi slab, cu uni forma călcată, blond spre şaten, cu un mers aplecat, soldatul Şoican Dumitru, pe care toţi îl ştiau de Mitiţă de la pachete, ieşi cu paşi temători, dezvăluind comandantului şi întregului regiment o identitate civilă ascunsă. — Sînt soldatul Şoican Dumitru, la ordinele dumneavoastră, zise el cu glas răspicat. Colonelul nu-i răspunse. Îl privi şi îi şopti ceva unui căpitan din imediata apropiere. Acesta îi 77


Gheorghe Andrei Neagu răs punse şi făcu semn ca regimentul să-şi continue activitatea. Mitiţă intră în formaţie. În sunetele fan farei soldaţii trecură prin faţa comandantului lor în ţinuta regulamentară, bătînd pasul de defilare, aşa cum învăţaseră luni în şir pe cîmpul de instrucţie. Bocancii cu ţinte răpăiau cadenţat, după bătăile tobei mari. Între aceştia defila şi Mitiţă cu plutonul lui, puţin nedumerit chiar şi el de întrebarea colonelului şi propria-i reacţie. O stare uşoară de panică începu să-l cuprindă. Numai el şi ai lui ştiau cît de greu şi cît de mult se luptaseră să ajungă furier. Copilul plăpînd trebuia protejat. Primele luni de armată, cu disciplina şi programul intensiv de instrucţie, fuseseră prea mult pentru el. Scrisorile disperate trimise acasă puseseră în funcţie un mecanism subtil care, cu chiu cu vai, reuşise să-l scoată la limanul funcţiei de furier. Acum se mai acomodase şi avusese momente cînd îi fusese ruşine văzîndu-şi foştii tovarăşi întorcîn-du-se de la instrucţie arşi bărbăteşte de soare şi cu hai nele albite în spate de sarea propriului trup. Fusese internat chiar în spital pentru ca intervenţiile să fie cît mai motivate, pentru ca eschivarea de la viaţa de zi cu zi a trupei să aibă o justificare morală în faţa celorlalţi, iar acum se pomeni că dintr-o dată situaţia lui tindea să devină neclară. Starea de incertitudine crea în sufle tul lui Mitiţă o jenă ascunsă. Imboldul de a face pasul înaintea plutonului de aici pornise. Şi deodată totul se precipită. A doua zi predă toate documentele, legitimaţia de ridicare a coletelor şi alte împuterniciri, primind în schimb foaie de drum, hrană şi solda 78


Purtătorul de cruce pentru toată luna. Foaia de cort, merindele, automatul şi echipamentul completau ţinuta pe care trebuia s-o aibă în noua lui misiune. Cu el mai plecau şi alţii. Pînă în ultimul moment n-au ştiut unde. — Plecaţi pe un şantier. Veţi merge la construirea Transfăgărăşanului şi sperăm că nu ne veţi face de rîs, le spuse un căpitan soldaţilor adunaţi în faţa clădirii comandamentului. Soldaţii strînşi de la diferite companii şi subunităţi nu-şi exprimau bucuria de a scăpa de instrucţia din ca zarmă de teama de a nu fi aleşi alţii în locul lor. Mi-tiţă nu era prea încîntat de ceea ce făcuse. Toată noaptea rememorase drumul parcurs de la încorporare şi pînă acum. Îşi aminti că pînă nu demult se mai afla în satul lui, pregătindu-se de plecare la centrul militar de la Piatra Neamţ. — Mîine plec în armată, le spusese părinţilor. Cu ochii minţii o văzu pe mama lui cu colţul baticului prins sub bărbie şi abia îngăimînd: — Cum mîine, maică ? Tăcuse. Nu dăduse nici o explicaţie pentru că ştia că orice cuvînt ar fi fost de prisos. Iar orice ar fi spus ar fi declanşat un val de sfaturi nesfîrşite şi inutile. De cînd se apropia cu paşi repezi de lumea bărbaţilor, îşi înăbuşea emoţiile ce-l năpădeau cu aceeaşi intensitate ca în vremea copilăriei. Se străduia să fie dur, tăcut, aşa cum îl văzuse pe taică-su întotdeauna. Femeia mi că de statura, cu faţa rotundă, cuprinsă de îngrijorare, întinse mîna sa-l mîngîie pe obraz. Ştiuse că trebuia să plece. Îi pregătise şi ciorapi de bumbac şi ismene şi multe altele pe care mintea ei de femeie îi spusese să le pregătească. Bătrînul nu discutase prea mult des79


Gheorghe Andrei Neagu pre plecare. Îi scoase doar valiza de lemn, pe care o păstra în podul casei, cu care făcuse el însuşi o bună parte de război, îi schimbase fundul şi vopseaua, dîndu-i posibilitatea femeii s-o umple cu ceo vrea ea. Mitiţă îi lăsă singuri. Se aştepta la tot felul de poveţe şi nu le dorea. Plecă în sat. Satul lor, satul unde nu prea copilărise cu adevărat, era o prelungire firească a comunei Trifeşti, comună înşirată pe o lungime de patru, cinci kilometri, în care aşezările se aliniaseră cu case mari sau mici de-a lungul unei uliţe late şi prăfoase, ce şerpuia pe culmea unui platou destul de înalt, pentru a-l feri de inundaţii. Înserarea din ziua aceea îl prinse pe Mitiţă în Valea Budăilor, cu apa limpede şi gustoasă, care curgea permanent în şuvoi înspre matca rîului Valea Neagră ce tăia satul Sofroceşti de restul cîmpiei. Plecă cu gîndul cuprins de doruri nedefinite. O parte din fiinţa lui spera să se poată apropia de Mariana, de care abia se despărţise, iar cealaltă parte din el se pregătea să se despartă. Trăia sentimente contradictorii. Fumase mai mult ca de obicei. Se voia bărbat cu orice preţ. Din aceleaşi motive se depărtase cu oarecare răcea lă şi de familia lui şi de familia Marianei. Fiecare se simţea dator să-i mai dea cîte o povaţă şi mai ales s-o vadă aplicată, iar lui toate astea i se păreau un afront adus personalităţii pe care se chinuia s-o formeze. De aceea poate simţise nevoia să se plimbe singur, să fumeze singur, să privească noaptea îmbrăcînd satul cu haine de doliu, reducîndu-i viaţa pînă la completa liniştire, pînă la freamătul frunze80


Purtătorul de cruce lor bătute de vînt. Acum trăia altă noapte în care se gîndea la clipele cînd îşi luase rămas bun de la sat. Semănau nopţile între ele, cu singura diferenţă că între timp trecuse prin multe. Atît în unitatea unde fusese răcan, la Bucureşti cît şi aici la Botoşani, trupul i se oţelise, devenind mai puternic, mai rezistent, punînd o stavilă abia percepută între gînduri şi fapte. Noaptea din curtea regimentului de la Botoşani, diferită de alte nopţi de aşteptare, era ca o noapte a aducerilor aminte, a spovedaniilor ce se voiau cumva explicate, lămurite sufletului său veşnic dornic de căutare. Poate de aceea se trezise şi în faţa regimentului ieşind cu un pas înainte. Putuse foarte bine să tacă şi n-ar fi fost trimis pe nici un şantier. Nu ceruse de la noapte sfaturi şi nici nu le căpăta se. Rememorînd, încercase justificări pentru gestul făcut. Mariana ar fi fost mîndră de el sau poate ar fi rîs. O mai făcuse şi altădată. De ce n-ar fi făcuto şi acum? Dar Andrei Şoican, tatăl, taciturnul soţ al Verginiei şi impenetrabilul tată al celui ce se voia acuma constructor, după ce cu cîteva săptămîni în urmă îi plînsese îngrozit să vină să-l ia de acolo, ce ar fi spus ? Toate a-cestea şi multe altele îl ţinură treaz, iar dimineaţă, pe caldarîmul din faţa regimentului, încă mai era cuprins de trăirile nopţii, încît comanda de a se încolona o execută maşinal. Era cu gîndul la noaptea lui şi la frămîntările care-i zdruncinaseră fiinţa. Se gîndi la furtuna pe care o va stîrni în mijlocul familiei vestea mutării lui la altă unitate, şi de convingerea părinţilor că fiul făcuse vreo boacănă. 81


Gheorghe Andrei Neagu Mitiţă se trezi zîmbind de unul singur. — Te umflă rîsul, soldat ? îl apostrofă ofiţerul care-i adunase în vederea plecării. Mitiţă nu-i răspunse. Se urcă în maşina acoperită alături de ceilalţi, lăsîndu-se purtat fără nici un fel de sentimente spre gara de unde trebuia săi ducă trenul. Trenul aglomerat se tîra fără grabă, dar cu siguranţă spre Bucureşti. De acolo aveau să ia din nou un tren spre Curtea de Argeş, după care nimeni nu mai ştia ce avea să urmeze. După cum nici ai lui nu ştiau nimic. Nici Mariana şi nici Şoicanii n-ar fi putut crede vreo dată că Mitiţă al lor s-ar fi încumetat la o astfel de încercare. Personalul 5002 despica domol, ca un cuter, apele nopţii. Nedormiţi, sătui de aşteptările pe care le făcu seră de la Botoşani la Suceava, soldaţii moţăiau. Raniţele pline cu foaia de cort, ciorapi de bumbac, conserve şi pîinea dată de unitate la plecare, le slujea drept căpătîi. Mitiţă se uita stăruitor pe geamul uşor aburit şi nespălat al compartimentului., Gînduri nedesluşite-i cuprindeau mintea toropindu-l. Nu ar fi putut spune dacă-l încercau regretele după tot ceea ce realizase cu atîtea eforturi, sau dacă îl cuprindea spaima de necunoscut. Lumina palidei dimineţi îi puse în mişcare pe soldaţii amorţiţi de nesomn, aidoma muştelor ce ies la căldură în timpul iernii într-o cabană în care s-a făcut focul. De nu se ştie de unde a apărut o sticlă de ţuică. — Asta aşa ca să avem poftă de mîncare, zise un mucalit rîzînd mai mult de unul singur. 82


Purtătorul de cruce Ştia şi singur că soldatul avea poftă de mîncare ori unde, oricînd şi oricît, numai mîncare să fie. Îşi scoase fiecare bucata de pîine, ciopîrţindo care cu baioneta, care cu briceagul, desfăcîndu-şi cu mişcări nonşalante, aşa cum credea fiecare că se cade să se mişte un militar ce se apropia cu paşi repezi de împli nirea bărbăţiei, cutia de conserve de fasole cu carne. Cîtva timp mmcară-n tăcere. — Ia-o, îi spuse unul lui Mitiţă întinzîndu-i sticla. Mitiţă bău strîmbîndu-se, fără să se supere pentru modul în care fusese invitat. Instinctiv se surprindea punînd o graniţă între el şi ceilalţi, instinctiv, şi asta-l supăra, îl făcea mereu să-şi reproşeze aerele lui de băiat cu carte, înger căzut printre muritori. Încercase să se obişnuiască cu felul lor de a fi, iar uneori, pentru a le demonstra că era şi el unul de-al lor, folosea expresiile lor cu afectare. Băutura îl arse uşor, plăcut, de parcă l-ar fi deşteptat la viaţă. Îi întoarse sticla, hotărît să nu mai repete gestul. Prefera să se re zerve pentru berea pe care abia de mai putea rezista s-o mai aştepte pînă cînd avea să se deschidă vagonul restaurant. Aproape de staţia Halăuceşti, fură lăsaţi să intre-n restaurantul pe roţi, cu banii gata pregătiţi pentru bere. — Nu dăm fără mîncare, îi avertiză de cum îi văzu un chelner. — Dar vă rugăm frumos, îndrăzni unul dintre soldaţi. — Poţi să mă rogi şi urît că tot aia-i, spuse impasibil cel îmbrăcat jumătate negru, jumătate alb, în uni forma specifică, subliniindu-i parcă in83


Gheorghe Andrei Neagu transigenţa: ori laie, ori bălaie. Mai aşteptară cîteva clipe, timp în care pinguinul, văzînd că nu face nici o vînzare, scoase o ladă de bere în capătul vagonului spunînd: — Hai, care vrea bere s-aducă banii. Lada se goli în cîteva clipe. Mitiţă se uita gînditor pe acelaşi geam colbuit al compartimentului, cuprins de veselie. „Ce-ar fi dacă le-aş trimite alor mei un bi leţel prin care să-i anunţ despre noua-mi destinaţie“, se gîndi el în timp ce trenul tocmai intra în gara Ro manului. Se uită pe peron. Pustiu. Nici un cunoscut, nici o cunoştinţă: Trenul porni. Gara, căptuşită cu plăci de marmură poroasă, de parcă-ar fi fost ciupită de văr sat, rămăsese în urmă, cînd Mitiţă se apucă să-şi scrie biletul. — Ce faci, îţi scrii testamentul ? îl întrebă plutonierul. — Mai rău. — Lasă, că n-a murit nimeni din asta, îi zise plutonierul bătîndu-l afectuos pe umăr. Parcul C. F. R. din Roman rămăsese în urmă pe nesimţite. Huruitul de pe podul Moldovei îl făcu să-şi termine biletul în fugă. Se apropiau de halta Trifeştiului, unde trenul oprea, singurul loc unde mai spera să mai poată găsi pe cineva căruia să-şi dea biletul către ai săi. Frînele scrîşniră. Uşor, uşor, viteza trenului se reducea. Mitiţă privi spre partea aceea de cale ferată pe care o ştia că dădea spre staţia de autobuz a şcolii agricole din Trifeşti. cum greşit i se spunea, deşi era mai aproape de Başta sau de Sofroceşti. De acolo trebuia să se aştepte să apară un cunoscut pe care să-l poată ruga să ducă vestea acasă. 84


Purtătorul de cruce Brusc zări chiar o vecină. — Ţaţă Ileana, ţaţă Ileana, se apucă să strige Mitiţă precipitat. Femeia se uită nedumerită la geamul de la care se auzise strigată pînă cînd îşi dădu seama cine o strigase. — Ia te uită, Mitiţă, băiatul lui Şoican, zise ea dumirită. — Eu sînt, ţaţaie, şi te rog să te duci pînă la ai mei şi să le dai biletul ăsta, îl aruncă el rostind dintr-o suflare, de teamă să nu plece trenul şi să n-apuce să-i zică ce-l interesa. — Bine, o să mă duc, îl încredinţa femeia, care ca vecină ce era cu ai lui n-ar fi fost mare lucru să treacă şi să-i vadă ca să le dea şi biletul, pe care bineînţeles că avea să-l citească ea mai întîi. — Şi să le mai spui că-s bine sănătos şi că mă descurc. Să n-aibă grijă că n-o să-i fac de rîs, mai strigă el în vreme ce trenul prinse a se mişca din ce în ce mai repede. Uşurat parcă de-o mare povară, Mitiţă se aşeză temeinic pe bancheta vagonului şi sorbi pe îndelete din sticia abia începută. Peisajul atît de cunoscut din copilărie, defila prin faţa geamului ca pe un ecran. Se întrebă îngrijorat ce-l aştepta la noua unitate. — Cine mai doreşte bere ? se auzi glasul chelnerului pe coridorul vagonului. Mitiţă ieşi. Încărcat cu un stelaj portabil de sticle pline cu bere, chelnerul se străduia să-şi facă loc printre călătorii adormiţi, pentru a-şi vinde mai repede marfa, căci berea se-ncălzise deja. 85


Gheorghe Andrei Neagu — Dă-mi cinci sticle, îi spuse Mitiţă chelnerului transpirat de efort. — Oooo, ia uitaţi-vă la domnu1 soldat, te pomeneşti că face cinste, exclamă unul. — Băi ăsta, ar trebui să dau tuturor de băut, mai puţin ţie. Asta aşa, ca să te-nveţi minte, îi spuse Mitiţă, dîndu-i totuşi o sticlă să şi-o desfacă. Soldatul apucă lacom prada şi o duse la gură. Ceilalţi îl urmăreau contrariaţi, crezînd că nu observase că sticla nu era desfăcută şi se pregăteau să-i zică ceva în bătaie de joc. Dar soldatul, impasibil, apucă capsula sticlei între dinţi şi-o scoase fără prea mult efort. Toţi rămaseră muţi de uimire. — Are dinţi de lup, oştirea, remarcă unul mai firav, dar pus pe şotii. Fără să vrea, Mitiţă se trezi zîmbind. Ieşi apoi pe coridor şi-şi aprinse o ţigară. Trase adînc fumul în piept. In compartimentul plin de soldaţi se-ncinse o partidă de cărţi, alţii adormiră, sforăind, cu tot vacarmul pasionaţilor jucători. Închis în sine, izolat în noapte, Mitiţă începu să se gîndească din nou la Mariana. Ultima scrisoare, din ca re înţelesese că ea nu era femeia capabilă să-l aştepte şi să îndure depărtarea, o rupsese furios în bucăţi. Îi răspunsese jignitor, dar, în cele din urmă, nu i-a mai trimis scrisoarea. Parcă şi durerea asta amorţise în el. Depărtarea îşi spunea cuvîntul, punîndu-se stavilă în tre ei. Şi cu toate acestea, Mitiţă nu putea crede că tot ce se petrecuse frumos între ei se dusese dintr-o dată pe apa sîmbetei. 86


Purtătorul de cruce bure.

Trenul îşi continua drumul în noaptea tul-

Intrau în curînd în Bucureşti. Un şuierat scurt, o scrîşnire de osii şi trenul se opri scurt. Ajunseseră în Gara de Nord. Era doar o pauză. Coborîră automat, unii moţăind încă pe picioare, şi pes te nu mult timp se urcară în alt tren cu destinaţia Curtea de Argeş. Scîrţîitul monoton al osiilor îi adormi pe majorita tea călătorilor. Adormi şi Mitiţă în cele din urmă. Parcă abia porniseră şi erau la Curtea de Argeş. Cîteva camioane, gata pregătite pentru soldaţii sosiţi, îi aşteptau. Ordinele plutonierului care-i însoţea erau scurte, vorbele măsurate. Timpul trecea de-a valma. Un singur lucru era clar: se apropiau cu paşi incredibil de repezi de locul unor mari încercări. De-acum avea să înceapă de fapt adevărata armată pentru Mitiţă şi ceilalţi ca el. Pe asfaltul şoselei, camioanele alergau în trombă, lăsînd în urmă borne de protecţie, pomii argeşeni şi tarlalele goale de orice făptură omenească. Cîmpiile ce-i însoţiseră de la Botoşani, cuprinse parcă în pumni uriaşi, frămîntate de o mînă nevăzută, începură să se vălurească uşor, apoi din ce în ce mai mult, silind şoseaua să se mlădie după placul lor, să urce şi să coboare, limitînd orizontul, sufocîndu-l în cele din urmă între stîncile munţilor. Şoferii răsuceau de volan tot mai des, aruncînd soldaţii cocoţaţi în lada camioane lor unii peste alţii, peste alimente. Armele ţinute la început între picioare, fură lăsate pe fundul lăzilor. Toţi se bălăngăneau. 87


Gheorghe Andrei Neagu — Bă, ăştia şi-au pus în cap să ne omoare, zise printre sughiţuri Malinovski ţinîndu-se cu amîndouă mîinile de vergeaua care întindea prelata. Nu-i răspunse nimeni. Fiecare era preocupat de trupul său, atent la fiecare curbă, aruncat în orice moment de neatenţie peste raniţe şi saci cu pîine. Din cînd în cînd, cîte o înjurătură rupea zgomotul monoton al motorului şi al roţilor grăbite să hăpăie şoseaua, împinse parcă de furii, colinele se încreţiră tot mai mult, fierăstruind cerul. Valea Argeşului înspumat nu avea nimic clin farmecul turistic cu care pliantele oficiilor turistice te îmbiau. Mitiţă se aşezase dinadins la spatele camionului, pe ultimul loc, dornic să vadă tot ce se putea vedea. Praful stîrnit de cauciucurile maşinii se depunea gros pe hainele cazone de vară, dîndu-le o altă culoare. Şoseaua trecea pe poduri aruncate peste prăpăstii şui, hidoase şi lacome, gata să-nghită tot ce ar fi putut scăpa controlului într-un moment de neatenţie. Maşinile goneau nebuneşte, clacsonînd prelung la începutul fiecărei curbe, de cele mai multe ori fără nici un fel de vizibilitate. Iar dacă se-ntîmpla ca de partea cealaltă să se audă în acelaşi timp un claxon, vitezomanii cazoni ridicau piciorul de pe pedala de acceleraţie, salutîndu-se între ei, nonşalant, ambalînd apoi brusc, simţindu-se mai bărbaţi. Din cînd în cînd, din coasta muntelui apărea, ca o excrescenţă, cîte o plasă de sîrmă, cu ochiuri mari, în care era prins în capcane cîte un bolovan poposit din curgerea lui peste lu88


Purtătorul de cruce crarea omului. Iar printre plasele protectoare, muntele îşi arăta întreaga măreţie, de parcă ar fi vrut cu orice preţ să avertizeze că omul să ia aminte, mai înainte de a se apuca de lucru. Fiecare curbă, fiecare metru de şosea erau parcă tolerate de el, muntele, stăpînul. Brazii de pe coastele abrupte păreau mai groşi decît în alte părţi, iar faptul că străjuiau drumul pînă în imediata apropiere, îi făceau parcă şi mai înalţi, şi mai impunători. In partea dreaptă, curgerea tumultuoasă a Argeşului, în valea adîncă ce se zărea din camioanele militare, dădea tuturor sentimentul că sînt şi mai mici decît în realitate. Trăiau în permanenţă cu senzaţia că muntele cu steiurile lui, cu brazii săi uriaşi, ieşiţi atît de aproape în calea camioanelor, erau gata gata să-i arunce în apele tumultuoase din fundul prăpastiei. De undeva de pe creasta mai puţin împăturită a muntelui, ruinele unei cetăţi vegheau, încă din timpul lui Dracula, trecerea tuturor celor de la poalele lui, mărturie că omul şi muntele colaboraseră şi în trecut pentru paza acestor tărîmuri. Puţini dintre camarazii lui Mitiţă aveau chef să fie martori la defilarea vegetală, minerală ce îi întîmpina. Majoritatea stăteau amorţiţi, moţăiau, mormăind din cînd în cînd la hurducăturile camioanelor. Drumul cîştiga iute altitudine, metamorfozîndu-se din potecă în şleau şi apoi în şosea, făcînd permanent legătura între românii din Transilvania şi cei din Ţara Românească. Iar acum avea să devină o arteră esenţială între cele două 89


Gheorghe Andrei Neagu părţi ale ţării, magistrală la care erau chemaţi să pună umărul şi cei zgîlţîiţi acum de convulsiile camioanelor. — Mai mergem mult ? — Naiba ştie… — M-a ameţit cu totul, se auzi din fundul camionului. — Ai ameţit de somn, bă… — Ba nu, cred că din cauza diferenţei de altitudine, şi a curbelor luate de şoferii ăştia-n viteză. — Mi-e şi-o foameee… — După felul cum mergem, nu se ştie cum ajungem… Treceau în mare viteză pe sub plasele de protecţie, din sîrmă zincată, consolidate cu bare de fier gros, în care bolovanii desprinşi din coasta muntelui din cine ştie ce pricină se opreau fără a mai putea vătăma cu ceva drumului. Din cînd în cînd, cîte un brad falnic, într-o poziţie nefirească, îşi arăta scoarţa jupuită de suflul exploziilor, rămînînd însă la locul lui, îngădui tor cu strădania omului de a da viaţă nouă unor meleaguri străvechi. Din loc în loc, numărul copacilor a-coperiţi de rănile luptei era deosebit de mare, semn că acolo lupta fusese încleştată. Puţin cîte puţin, pe măsură ce camioanele înghiţeau lacom drumul, cerul era tot mai îngust, tot mai strîns între crestele munţilor. Apa din fundul prăpastiei din dreapta era mai mult ghicită, decît văzută, pînă cînd nu se mai zări deloc. „Probabil că ne apropiem de Vidraru“, îşi spuse Mitiţă, explicîndu-şi dispariţia Argeşului. Ştia 90


Purtătorul de cruce că de fapt nu dispăruse, ci fusese numai dirijat subteran, pus la muncă în turbinele de la Vidraru. Ca la un semn, valea se desfăcu brusc, trezind nedumerire în sufletul soldaţilor. — Cred că am ajuns ! se auzi Mitită răcnind, să acopere zgomotul. Pe un versant, o scară îngustă îmbrăţişa în zig-zag pieptul muntelui, mai dezgolit decît în oricare altă par te. Steiul înalt şi fără nici un pic de verdeaţă părea de netrecut. Doar scara aceea metalică, cu o balustradă firavă din cablu, sprijinit de mici piloni de fier însemna trecerea omului pe acolo. Era cu totul nefirească, nişte fire de sîrmă aduse parcă de vînt, care la următoarea rafală se vor desprinde, lăsînd-o să plutească spre adîncul prăvălişului. Dîndu-şi capul pe spate, Mitiţă îşi spuse că n-avea ce căuta acolo. Poate cascadorii. Camioanele se-opriră la fel de brusc cum plecaseră, nedumerind pe cei adormiţi, trezind în pieptul celor mai mulţi suspine de uşurare. — Am ajuns ?! întrebă unul. — Am ajuns pe dracu, spuse un altul. În liniştea care-i învălui şi şoapta părea stridentă. — Ţipă, mai încet, ce crezi c-am surzit ? — Vorbesc cum îmi place. — Hopa, i-a sărit ţîfna ! — Ăilalţi or fi oprit şi ei ?! — Naiba ştie, zise nedumerit Mitiţă, scoţînd capul de sub prelată. Tăcură cu toţii în aşteptarea unor ordine care nu mai veneau. — Care-mi dă o ţigară ? 91


Gheorghe Andrei Neagu — De asta-ţi arde acum ? — Mie, sincer să fiu, îmi este o foame! — Cui nu-i este ? — Haideţi, ce vă văitaţi ca babele ! — Cum dracu să nu ne văităm ? Stăm aici şi aştep tăm ce? — Dacă avem răbdare o să plouă şi cu cozonaci… — Dar tu ce te tot holbezi acolo ? — Veniţi să vedeţi! — Lasă că o să ne saturăm mai tîrziu… zise altul a lehamite. Cîţiva îşi aruncară privirea afară. Muntele părea de necucerit, misterios, enigmatic, atrăgînd cu o putere nefirească. Ceea ce vedeau acum nu-şi putuseră imagina vreodată că ar exista. — Toată lumea jos, se auzi într-un tîrziu comanda din cabina camionului. Cu oasele amorţite, cu trupurile bătute de marginea caroseriei, leţii coborau greoi, ca nişte urşi prăfuiţi pe asfaltul şoselei. Răcoarea muntelui le mîngîia feţele ude de transpiraţie. La picioarele lor apa pîrîului dispăruse. Un piept gigantic din beton lega un versant de altul, zăgăzuind puterea muntelui. — Acesta-i barajul de la Vidraru, găsi cu cale să le explice şoferul, ca unul care cunoştea de multă vreme ceea ce ei abia aveau să afle. De pe coama barajului, privirile li se pierdeau în hău, creîndu-le o stare de ameţeală. Durerea le învălui tîmplele şi mai puternic, făcîndu-i insensibili la frumuseţile pe care natura le prăvălea asupra lor. Un om, cît cu creion, se zărea urcînd treptele 92


Purtătorul de cruce ieşite din corpul barajului, strivit parcă şi mai mult de măreţia creaţiei sale. Ce mic părea creatorul faţă de opera sa ! Din loc în loc, din aceeaşi carne a muntelui, crescuseră, ca nişte braţe, stîlpi de înaltă tensiune, la rădă cina cărora puteai asculta zumzetul curentului electric, trecînd grăbit spre inima motoarelor flămînde de energie. — Care vrea să mănînce poate s-o facă aici, spuse plutonierul aprinzîndu-şi o ţigară. Soldaţii se îndreptară cu paşi clătinaţi spre raniţele în care mai aveau cea din urmă conservă. Cîţiva desfăcură cutiile, în vreme ce majoritatea se aşezară pe platoul de la intrarea barajului să-şi odihnească trupurile. Mitită nu se atinse de mîncare. Bănuia că dacă s-ar fi ghiftuit ar fi suportat greu drumul pe care mai aveau să-l străbată. Privea fără un gînd anume, la statuia din fier şi aluminiu, frumos şlefuită, strălucind în bătaia soarelui pe malul celălalt. Aşezat pe o platformă de be ton, cu braţele ridicate spre înalt, ţinînd fulgerele în mîini, omul de fier venea aici să redea omului de car ne şi oase adevăratele lui dimensiuni, să aducă aminte în permanenţă de puterea creatorului său. Faţa omului strălucea de bucuria împlinirii, arătînd muntelui puterea cu care ar fi trebuit să se lupte în caz de nesupunere. Sensul acesta-l făcu pe Mitiţă să zîmbească, să se simtă mai încrezător în menirea lui, în forţele celor de-o seamă cu dînsul. De la un izvor ce-şi croise făgaş la marginea drumului, soldaţii îşi astîmpărau setea. Mitiţă îşi puse ca pul sub scocul jgheabului de lemn, răco93


Gheorghe Andrei Neagu rindu-se. Durerea de cap îi dispăru ca luată cu mîna. — Băieţi, dacă vă doare capul faceţi ca mine, le spuse el celorlalţi băgîndu-şi încă o dată capul sub şuvoiul apei. Cei mai mulţi îi urmară exemplul, bălăcindu-se. Stropii de apă le pătau uniformele colbuite răcorindu-i. Plutonierul îi privea cu îngăduinţă. Se uita la trupurile lor neîmplinite, gata de efort în orice moment, gata de jertfa pe care nimeni nu le-ar fi bănuit-o. Aşa se întîmplase şi cu ceilalţi. Fiecare grup de sol daţi era copleşit la început de măreţia muntelui, pentru ca mai tîrziu să se lupte cu el şi să-l supună. Privindu-i, îşi amintea de ziua cînd primise ordinul de deplasare aici, în locurile pe care nu lear fi văzut poate niciodată. Făcuse la fel ca ei. Numai soarele nu ardea aşa de puternic ca acuma. Era toamnă la venirea lui şi de atunci trecuseră aproape doi ani de muncă necontenită. — Gata, sus, spuse el trezindu-se brusc din amintiri. Soldaţii se urcau liniştiţi, firesc, de parcă nimic nu le-ar fi tulburat cursul vieţii. Maşina porni la fel de re pede ca şi atunci cînd plecase din gară la Curtea de Argeş. Covorul de asfalt înconjura ca un brîu şalele lacului. Lacul, la început, era firav, o limbă de apă, apoi cîştiga lărgime, amploare, lăsînd să apară din ce în ce mai des urmele copacilor încorporaţi în trup, modelîndu-se după formele pereţilor stîncoşi în care-l zăgăzuiseră omul şi muntele. După cîteva zeci de minute bune de mers, camionul frînă scrîş94


Purtătorul de cruce nind în coada din ce în ce mai subţiată a lacului. — Am ajuns la tabără, le spuse şoferul venit în spatele maşinii să dea jos cuiele oblonului. Luîndu-şi echipamentul şi armele, leţii coborîră în tăcere, frecîndu-se la ochii cîrpiţi de somn, înroşiţi de căldură. Pe un platou, nu prea mare, nişte barăci din lemn şi din înlocuitori de cărămidă se înşirau toropite şi ele de praf şi de căldură, pînă aproape de marginea lacului. Intre barăci, straturi de pietriş făceau să se simtă orice mişcare. Scrîşnetul pietrişului trezea din somnul cel mai adînc plantonul care ar fi trebuit să stea conform regulamentului, de pază. Coborîţi din autocamion, leţii înaintau cu paşi ne siguri, înotînd prin curtea plină de pietriş în urma plutonierului. Din barăci nu ieşise nimeni săi întîmpine. — Aici vom sta foarte puţin. Numai cît să le spunem cîţi sîntem şi de unde sîntem. Locul nostru e mai sus, le comunică plutonierul. Într-adevăr, după cîteva minute maşina ocolea prin tre spărturile stîncilor. Panglica asfaltată se terminase brusc şi, după ce mai făcu cîţiva kilometri pe drumul lăsat de linia utilajelor, se pomeniră săltaţi din zece în zece metri de gropile rămase. Era drum în brazdă cru dă, abia răcit şi rîcîit în trupul muntelui cu dinamitări şi lame de buldozer. Sub ei se deschideau prăpăstii ca nişte fălci flămînde. La întîlniri şoferii se salutau între ei claxonînd strident în imensitatea muntelui sălbatic şi rece. — Uite, aici a căzut anul trecut un buldozer! le spu se şoferul, scoţîndu-şi capul prin fierăstruica 95


Gheorghe Andrei Neagu îngustă a camionului. Un hău prăpăstios, sinistru îi făcu să-şi imagineze grozăvia. Aflară mai tîrziu că pe o vreme cîinoasă, cum numai pe munte întîlneşti, buldozeristul manevrase greşit şi dîndu-şi seama în ultimul moment că se va pră buşi a apucat să sară din buldozer. Se însera cînd camioanele opriră. Amorţiţi, istoviţi, coborîră. Un locotenent îi luă în primire. — De unde veniţi ?! Acte aveţi ? — Sau mai prezentat o dată răspunse plutonierul care-i însoţea. Repetă apelul, apoi li se ordonă culcarea. Cu pereţi din plăci fibrolemnoase, aşezaţi pe o temelie de BCA înaltă de un metru, cele trei barăci aveau un aer fragil. Din dormitoare răzbătea pînă afară un miros iute, acru, cazon. Apa pîrîului Capra s-auzea şopo-tind în spatele barăcilor. Era sursa din care bucătarul îşi pregătea mîncarea, iar trupa de soldaţi se spăla. De dimineaţă, clănţănindu-le dinţii-n gură, s-au trezit înghiontiţi de un gradat: — Hei, ăştia noi, deşteptarea! Ce credeţi că sînteţi la staţiune ? Hai la masă ! Afară îi întîmpină un aer tăios care-i făcu să se zgribulească. Mitiţă îşi lăsă ochii împăienjeniţi de somn să plutească peste platoul din faţă, să urce pantele munţilor. Doi soldaţi cu salopetele pline de ulei şi motorină roboteau în jurul unui buldozer. Unul venea cu o căldare cu apă de la pîrîu, iar celălalt se chinuia să pornească motorul auxiliar. Brusc, acesta demară şi pîrîitul lui umplu valea, es96


Purtătorul de cruce tompînd parcă momentul acela mirific al răsăritului pe deasupra crestei zimţuite a muntelui. După cîteva minute, pufăind din greu, o luă din loc şi motorul cel mare. Pe un versant, mai mulţi ostaşi, ca nişte furnici harnice, se chinuiau să desprindă cu răngile stînci dislocate, aflate în echilibru precar. Un bolovan se desprinse, o luă la vale şi se pierdu în prăpastie, antrenînd după el o veritabilă avalanşă de pietre. Noii veniţi se detaşau net de ceilalţi prin uniformele lor noi, abia scoase de la magazie. In drum spre sala de mese, Mitiţă citi cîteva pancarte pe care scria parcă să-i sperie şi mai mult: „Atenţie! Pericol! Avalanşe!“ Intr-o baracă alăturată erau cîteva mese şi bănci. Veselarul aducea ceai, apoi trecea prin dreptul fie căruia dîndu-i o felie de pîine, un cub de marmeladă, şi altul de slănină. După preferinţă. — Aici e de noi, băieţi! ziceau botoşănenii, dîndu-şi coate la vederea slăninei mai ales. — Lopata ai uitat-o ? Ce crezi că n-o mai iei din colţ ? Doar n-a prins rădăcini. — Lasă, că n-om muri de-atîta… — Au fost altele mai grele. Afară se porni să plouă mărunt, mocăneşte. Şuviţele reci ade ploii se prelingeau peste barăci, peste pietre, pînă-n oase. Mitiţă fu nevoit să ia şi el o lopată din grămadă cu toate protestele lui. Fusese chemat ca topograf şi ajunsese la lopată. Nu-i era lui frică de lopată, era fiu de ţăran, dar orgoliul îi sîngera. În numai cîteva minute avu timp să-şi facă toate re97


Gheorghe Andrei Neagu proşurile pentru naivitatea lui, pentru că renunţase cu atîta inconştientă uşurinţă la funcţia comodă de furier pentru… o lopată. Se sim ţea tras pe sfoară, înşelat în speranţele lui de a fi constructor calificat la un obiectiv de majoră importanţă şi în loc de telemetru se trezise în mînă cu… o lopată. Izbi înciudat cu lama metalică în piatră, simţi vibraţia ei în braţ ca un reproş şi se linişti. Încolonaţi, fiecare cu lopata şi tîrnăcopul lui, fură distribuiţi unor soldaţi mai vechi. Mitiţă nimeri la taluzări. Cu lopata grea pe umăr, scuipîndu-şi veninul pe bolovanii zdrobiţi de şenilele buldozerelor ce răniseră muntele, Mitiţă se-ndreptă spre sectorul unde fusese repartizat. Munci cîteva ore pe rupte, tăcînd cu îndărătnicie, netezind rigolele de scurgere. Apa trecuse prin unifor mă şi, ajungînd la trupul tînăr şi înfierbîntat de muncă, ieşea aburind prin ţesătura uniformei. Priviţi de departe, soldaţii semănau cu nişte mici zeităţi născătoare ale aburilor ploii ce nu mai contenea să cadă din înalt. Cînd li se dădu pauza pentru mîncare, Mitiţă şi scoase bucata de pîine, marmelada şi-ncepu să mestece trist. — Păcat că nu mănînci slănină, frate, zise unul mai vechi, jinduind la porţia lui. Fără ea te cureţi, ascultă-mă pe mine, că ştiu mai multe. Dacă vrei să rezişti aici, trebuie s-o mănînci. Altfel îţi priveşti coastele şi la primul vînt zbori! — De cînd mă ştiu n-am putut s-o mănînc ! zise Mitiţă. — Vai de tine atunci, camarade ! îi spuse ce98


Purtătorul de cruce lălalt, dînd cu compătimire din cap. Mitiţă nu răspunse. Îşi aprinse o ţigană umezită de ploaie, sugînd-o cu voluptate. Se aplecă din nou asupra rigolelor de scurgere, continuînd munca cu lopata. Şuviţe subţiri de apă se adunau pe steiurile versanţi-lor hăcuiţi de explozii, în rigolele abia zgîndărite, lu-înd-o către vale. Din loc în loc traversau şoseaua, adunîndu-se în al bia încăpătoare şi primitoare a Caprei. Legaţi cu funii de mijloc, cei de la derocări slobozeau de pe versanţi resturi de stînci rămase-n echilibru precar după explozii. — Vineeeee ! răsuna peste munte. Zgomotul răngilor izbite de stînci, al tîrnăcoapelor şi lopeţilor se contopea cu înjurăturile cazone, pipăra te şi colţuroase ca stîncile. La capătul primei zile, noii veniţi s-au întors rupţi de oboseală, derutaţi, şi în priviri li se citea dispera rea. S-au apropiat de barăci ca de o plută de salvare. Muşchii dureau, pielea ustura, oasele păreau zdrobite, iar din sufletul lor rămăsese doar o cîrpă jilavă, s-o întinzi la uscat. Mitiţă nu mai avea nici cuvinte în el să-şi reproşeze prostia făcută. Se tîrî spre baracă. De multe ori în viaţă crezuse că e la capătul puterilor, dar abia acum înţelegea cu adevărat semnificaţia acestei expresii. Din toate colţurile trupului veneau semnale de alarmă pe care le percepea vag, cu creierul înceţoşat, ca într-o centrală cînd din cauza suprasolicitării circuitele se blochează şi undeva se aude doar semna lul de ocupat, sau de avarie. Cînd au ajuns, au surprins în ochii leţilor mai vechi sclipiri jucăuşe de ironie şi milă. 99


Gheorghe Andrei Neagu — Ce-i bă, pufoşilor ? Dădurăţi de greu. Aşa-i la început pînă se bătătoreşte sufletul. — Cu palmele merge mai repede, se simţi obligat să completeze altul. Se duc două, trei rînduri de piei şi ajungeţi la os. Mai departe merge. Încercară să se spele în apa rece a pîrîului Capra. Doar cîţiva ajunseră în sala de mese, ceilalţi se duseră direct în baracă să se trîntească, lemn, pe paturi. Ge mea fiecare fibră din fiinţa lor. Dacă nu i-ar fi fost ruşine, Mitiţă ar fi lăsat să-i curgă lacrimile pe care şi le înghiţea cu fiecare fum de ţigară. Cîţiva militari mai vechi se adunară ceva mai tîrziu lîngă patul unuia şi se întinseră la un septic. Hazul lor, înverşunarea cu care se îndărătnicea fiecare să cîştige i se părură lui Mitiţă cu totul idioate. Cînd a doua zi îi aştepta ce îi aştepta, muntele şi lopata, — şi cum să înfrunţi un munte cu lopata ? — trebuie să fii nebun cu acte ca să te apuci de septic în loc să zaci, să laşi trupului cît mai mult răgaz să se refacă, atît cît putea el să se mai refacă după un astfel de chin. După cîteva runde, unul mic şi negricios, Manole, după cum avea să afle Mitiţă, scoase o sticlă de vin — „captură de război“ — lăsînd să se înţeleagă că o dobîndise pe o lopată cu coada frumos lustruită, „care arde palmele mai puţin“ oferită unui pufos. Trecură sticla pe rînd de la unul la altul şi începură un recital de orori, amintind toate capcanele pe care le întinde muntele unor neisprăviţi de leţi abia veniţi. Ca prin ceaţă, Mitiţă auzi povestea unor novici care pe o ploaie torenţială de vară se refugiaseră sub un pod. 100


Purtătorul de cruce — Şi ce trăznete ! Pregătire de artilerie nu alta, nu mai că se trăgea cu tunurile cele mari ale cerului. — Intîi se auzea cum se sfîşia toată pînza cerului, şi pînză groasă nu glumă, lumina îţi lua ochii şi te lăsa năuc şi orb multă vreme, şi abia apoi, după ce trăznetul se izbea în pieptul muntelui, se auzea bu buit şi huruit şi tremura pămîntul sub tine ca o piftie. — Cred că de groază se înmuiase piatra asta atît de tare. Zău că era ca o piftie. Şi o să mai fie. Din dialogul ăsta, presărat cu grozăvii pe care le prezentau colorat, cu o sadică plăcere, într-un pito resc limbaj cazon, reieşi că o grupă de soldaţi, pe o furtună cum numai Făgăraşul ştie să o regizeze, se refugiase sub un pod. Torentele cărau la vale tot ce se putea căra, spălau muntele pînă la piatră, smulgeau şi piatra dacă nu se ţinea bine, brazii erau măturaţi ca nişte biete beţe de chibrituri, iar cei de sub pod se trăgeau tot mai sus, pe măsură ce apele creşteau văzînd cu ochii, pînă ajunseră aproape la traversele podului. Tocmai cînd voiau să iasă afară şi să se refu gieze sub un utilaj, la un adăpost oarecare, apele scăzură brusc şi ei respirară uşuraţi convinşi că ce fusese mai greu trecuse. Cîţiva îşi aprinseseră chiar şi ţigările, cînd de deasupra se auzi un strigăt disperat: — Voi de sub pod ! Fugiţi, ieşiţi de-acolo ! Inspăimîntaţi de moarte, dacă se mai putea aşa ceva, leţii dădură buzna afară de sub pod, pentru ca să vadă puţin mai în amonte un val uriaş care se îndrepta spre pod pe cursul pîrîului. Fugiră care în101


Gheorghe Andrei Neagu cotro, spre pante, spre locurile mai ridicate şi sub ochii lor îngroziţi văzură cum berbecele acela de apă, stînci şi buşteni ajunse la pod, trecu peste el, iar cînd apele se retraseră nu mai rămăseseră decît cîteva vestigii care aminteau că acolo fusese un pod. Mai sus de ei, la un cot, valea îngustă fusese blocată de trunchiuri de copaci şi pietre, se formase un baraj ad-hoc care ţinuse o vreme piept şuvoaielor, apoi, cedase şi pornise la vale să măture totul în cale. Dacă n-ar fi fugit de sub pod ar fi dispărut înainte de a-şi da seama ce se întîmplă. — Ca nişte proşti ! fu concluzia unuia dintre cei care participaseră la discuţie. Mitiţă, şi probabil că şi ceilalţi pufoşi care nu sco teau o vorbă, recepţionară întîmplarea ca pe un coş mar propriu: se vedea sub pod, ţintuit de groază în faţa valului distrugător de apă, pietre şi buşteni. Şi în noaptea aceea, noaptea botezului, valul acela trecu de mai multe ori peste el. În numai cîteva zile, muntele şterse orice deosebire între leţii noi şi cei vechi. Tot mai rar li se adresa apelativul „pufoşilor“, fiindcă „puful“ se cam dusese de pe ei. Mitiţă avea palmele bătătorite acolo unde mai înainte fuseseră băşici, uniforma i se decolorase şi se îmbîcsise de praf, încît nu mai făcea notă discordantă. Numai cu lopata nu se putea împăca, mai ales cînd ştia că putea contribui cu mult mai mult la lucrarea asta fantastică în calitate de topograf, mînuind un teodolit. Se hotărî să iasă la raport şi se prezentă plutonierului. — Ce-i, soldat! îl întîmpină acesta în uşa barăcii comandantului. — Tovarăşe plutonier, sînt soldatul Şoican 102


Purtătorul de cruce Dumitru şi vreau să ies la raport la comandantul companiei. — E plecat. Şi-apoi să ştii că pînă la companie mai e. Aici nu sîntem decît un pluton, sub comanda locotenentului Duma. Du-te la lucru, soldat, şi poate o să dai într-o zi ochii cu el. Pînă atunci… Mitiţă se-ntoarse dezorientat şi amărît. Gîndurile îi fugeau la clipa mult aşteptată, cînd poate va avea norocul să dea de el, cu ochii mereu la pîndă. Ceafa, leoarcă de sudoare, începuse să-l doară, iar spaima că nu avea să-l mai vadă vreodată începu să-l încolţească, într-un tîrziu îl simţi, după freamătul mai special cu care soldaţii mînuiau lopeţile şi tîrnăcoapele. Ieşi în calea lui, tremurînd de emoţie: — Tovarăşe locotenent, permiteţi să ies la raport. Sînt soldatul Şoican Dumitru, zise răspicat. Locotenentul părea grăbit şi preocupat. Glasul sol datului îl surprinse neplăcut. — Şi ce ai, mă rog, de raportat ? — Am fost trimis aici din dorinţa mea pentru ca să lucrez ca topograf. Mi s-a spus că aveţi nevoie de aşa ceva, nicidecum să fiu o lopată în plus. Cu mustăcioara abia împlinită, ofiţerul aflat în al doilea an de activitate nu era omul situaţiilor neprevăzute. De aceea se hotărî sa curme orice abatere de la disciplină: — Şi ce te face să crezi că ai fi o lopată în plus ? Aici nici o lopată nu-i în plus, soldat. Aşa că e nevoie şi de tine. — Dar aş putea fi mai folositor ca topograf, insistă disperat Mitiţă. — Daca ar fi fost nevoie de dumneata, ai fi 103


Gheorghe Andrei Neagu fost folosit acolo unde ai pretenţie, spuse locotenentul, în vreme ce trupa îi privea blazată. Cu această discuţie soarta lui părea pecetluită. În plus mai fu nevoie să suporte şi glumele camarazilor care socoteau că „domnişoara“ voia să se aranjeze într-un post mai cald. — Auzi, topograt! Ce-i aia topograf ? se arătă unul curios în pauza de masă. — Păi unul care tropăie de colo colo, cu mîinile la spate şi-ţi spune ce ai de făcut, se simţi obligat să-i explice un altul. — Aha ! se lumină primul şi măsurîndu-l pe Mitiţă cu privirea slobozi un hohot de rîs. Zilele treceau, muntele ceda greu în faţa furnicilor care voiau să-i sfîrtece pieptul. Mii, zeci de mii, milioane de ani rezistase el furtunilor, avalanşelor, puhoaielor, gerului şi arşiţii şi nu-l doborîse nimic. În indiferenţa lui părea să-i dispreţuiască pe cei care-i smulgeau cu dinamita, cu falca buldozerului cîte-o aşchie de piatră. Şi uneori îi mai şi pedepsea. Intr-una din zile se puse pe ei cu o ploaie mocănească, rece, după ce mai înainte scosese toată apa din ei făcîndu-i să se coacă de dogoarea pietrelor în cinse. De sus ploaia continua să cadă ameninţătoare. Cele cîteva foi de cort, pe care le luaseră cei prevăzători, se dovediră insuficiente. Pleaia, rece de munte îşi a-duse gustul ei în supa cazonă, sporind-o şi diluînd-o în aceeaşi măsură. Buldozeriştii mîncau în cabină, pri mind în ospeţie şi cîte un pifan insistent cu gamela în mînă. Cei care nu se învîrtiseră în nici un fel mîn cau pe sub utilaje. Mi104


Purtătorul de cruce tiţă se oploşise sub o stîncă. Apa ploii curgea neistovit, mai întîi în şuviţe, apoi în mici pîrîiaşe clocotitoare, ca nişte şerpişori neastîmpăraţi, cărînd roca sfărîmată întîlnită în cale. Sub stîncă mai veni un soldat, acoperindu-şi gamela cu casca. — Cine mai vrea felul întîi sa poftească, răcni în ploaie veselarul. Mitiţă se ridică ferit, cu gîndul să-i mai ceara o porţie. Cel ce venise alături se apucă să soarbă spornic. Cu paşi nesiguri, alunecînd pe pietrele ude, Mitiţă ajunse la remorca din care veselarul împărţea cu polonicul lichidul aburind. — Păzea băăă ! se auzi deodată un strigăt. Instinctiv Mitiţă renunţă să mai întindă mîinile după gamela plină. In spatele lui, stînca sub care se adăpostise se surpa roasă de ploaie. Veselarul dădu drumul gamelei care se prăbuşi peste capul protejat de cască. Mitiţă simţi lichidul fierbinte strecurîndu-se grăbit de-a lungul şirei spinării. Urlă de durere, încercînd să-şi depărteze cît mai iute hainele de trup. Casca-i zbură peste vestonul desfăcut în pripă în vreme ce de sub stîncă, un alt urlet, un strigăt neomenesc de durere îl acoperi pe al său. Stînca-n cădere îi prinse soldatului ca rămăsese sub ea un picior. Soldaţii se aruncară grăbiţi încercînd să urnească stînca cu răngile. In gamelele părăsite cu grabă, ploaia continuă să-şi facă de cap. — Porneşte dracului un buldozer, strigă cineva din mulţime. Vasile, sub al cărui buldozer abia se adăpostiseră cîţiva de ploaie, apăsă îndelung pe butonul 105


Gheorghe Andrei Neagu motoraşului auxiliar. Pîrîitul motoraşului, şi fîlfîitul motorului mare abia de se mai puteau desluşi de răcnetele celui prins de stîncă. În sfîrşit motorul porni. Tăcerea coborî în sufletul tuturor. Pînă şi soldatul rănit tăcu, gemînd sleit. După cîteva manevre, lama buldozerului se opinti sub colţul ascuţit al stîncii. — Cînd ridic eu, să-l tragă cineva de umeri afară, răcni disperat, cu vocea spartă de emoţie, Vasile. Cracul pantalonului cazon, arăta ca un burlan de sobă peste care trecuse un camion. Din pînza-nroşită, de sînge, picurau stropi roşii de sînge şi apă de ploaie. Purtat pe braţe, soldatul leşinase. Laba piciorului îi atîrna zdrobită de marginea stîncii. — Să-i legăm piciorul mai sus de genunchi, să-i oprim hemoragia, se pomeni Mitiţă spunînd. Soldaţii executară tăcuţi. Şireturile unui bocanc strînseră partea întreagă de picior. Îl urcară-n lada plină cu marmite. Şoferul porni tul burat, în timp ce veselarul coborî aproape din mers, strigîndu-i să aibă grijă de mîncare să nu se răcească şi de marmite. Abia mai tîrziu îşi dădu seama cît de absurd era ceea ce spusese. Drumul pînă la Cumpăna era lung şi greu. De bună seamă că pînă seara abia de-avea timp să se mai întoarcă. În tăcere, luîndu-şi uneltele, soldaţii se îndreptară spre tabără. Grăbit să fie primul, veselarul o luă înainte în vreme ce Mitiţă, doborît de gîndul că putea fi sub piatră şi el, de-abia reuşi să se îmbrace din nou şi 106


Purtătorul de cruce să se ridice de pe piatra pe care căzuse frînt de spaimă. În faţa barăcilor din B. C. A. Îi aştepta plutonierul. Tăcut, îi lăsă să intre în dormitoarele reci, fără să-i mai pună să-şi cureţe încălţămintea, aşa cum făcea de obicei, semn că veselarul îl informase despre cele întîmplate. — Soldatul Şoican să se prezinte la tovarăşul lo cotenent Duma, îi spuse el responsabilului de dormi tor, nezărindu-l pe Mitiţă. — A rămas cu Malinovski şi Motica în urmă, îi spuse careva liniştit. Putea să fie şi el prins acolo, mai adăugă el ca un fel de scuză pentru faptul că nu venise odată cu ei. — Ştiu. Cînd vine să meargă la locotenent. — Am înţeles… Cînd Mitiţă ajunse în dormitor, ciorba de pe haine-i fusese de mult spălată de ploaie, iar usturimea pielii n-o mai simţea. Gîndul că ar fi putut fi prins sub stînca. aceea îl copleşise. — Du-te la locotenent, îi spuse şeful dormitorului. Surd, cu gîndurile lui, Mitiţă nu-i răspunse. — Băă, n-auzi ? A zis locotenentul să te duci pînă la el. Într-un tîrziu, Mitiţă se ridică îndreptîndu-se anemic spre dormitorul ofiţerilor. Bătu la uşă, fără a aştepta răspuns. — Ia spune, cum a fost ? îl luă de cum intră locotenentul. Secătuit de povara propriului gînd, Mitiţă nu-i răspunse. — Ei, hai dă-i drumul. Fii bărbat. Am auzit cî 107


Gheorghe Andrei Neagu ai scăpat ca prin urechile acului, că puteai să fii şi tu acolo, îl îndemnă locotenentul, aşezîndu-sc mai bine pe scaun. Fără să aştepte să fie invitat, Mitiţă se trînti pe un scaun, frămîntîndu-şi cascheta în mîini. Din veston, apa-i curgea uşor, adunîndu-se în mici băltoace pe suprafaţa P. F. L. -ului din baracă. — Pai cum să fie, începu el în sfîrşit cu greutate. Mîncam. El a venit lîngă mine. Eu m-am ridicat să iau supliment, şi-n urma mea s-a prăbuşit stînca. Probabil c-a ros-o apa de ploaie pe dedesubt. Era crăpată de explozii dinainte şi trebuia doar s-o mişcăm uşor şi ar fi fost gata… — Păi bine, soldat, dac-ai ştiut asta de ce mama dracului te-ai aşezat sub ea. Că dacă nu te aşezai tu, n-ar fi venit şi celălalt şi-ar fi scăpat întreg. In cele din urmă Mitiţă se trezi dat afară, urmărit de furia locotenentului care avea să fie făcut răspunzător de accident. Simţise că pe locotenent îl dureau cele întîmplate şi că se temea de consecinţele care bănuia că-i planau deasupra capului. Seara tîrziu, într-o tăcere apăsătoare, se auzi zgo motul maşinii celui plecat cu rănitul. Ajunsese cu el la Curtea de Argeş unde fusese operat imediat. Şo ferul le spuse că medicii îl asigurară că totul va fi bine, dar el bănuia că leatul va rămîne şchiop. „Ce bine mi-ar prinde acuma o ţuică“, se gîndi Mitiţă, în vreme ce se ghemuia sub pătura subţire şi aspră. Aerul rece şi umed, pătrunsese parcă şi în cearceaful alb, cuprinzîndu-i trupul în108


Purtătorul de cruce cetul cu-ncetul în cleştii unui tremurat fără sfîrşit. Adormi tîrziu şi nu mai după ce se sculă încă o dată şi se-nveli cu mantaua mototolită din sacul cu efecte, pe care niciunul din ei nu-l dăduse la magazie, de parc-ar fi ştiut ce-i aşteaptă. Cînd se trezi, afară coborîse întunericul. Cîţiva soldaţi ieşeau de sub pături şi se-mbrăcau cu hainele ji lave îndreptîndu-se spre baraca de unde urmau să primească cina. În sala rece, luminată tremurător de-un bec alimentat de-un grup electrogen soldaţii se opreau atît cît să-şi apuce cănile de aluminiu mai bine să nu-i frigă la degete, după care se îndreptau spre dormitor. Într-o mînă ţineau cana, iar în cealaltă bucata de pîine cu marmeladă şi un cub de telemea. Ceaiul îi mai dezmorţi, iar în dormitor coborî puţină veselie, de parcă nu s-ar fî întîmplat mare lucru. Dimineaţa, odată cu primele raze de soare, soldaţii se aruncară în hainele încă jilave, atîrnate de cu seara în baraca rece cu pereţi din P. F. L. şi se îndreptară spre sala de mese. La ieşirea din baraca meselor, îi aştepta locotenentul Duma. — Comandanţii de plutoane să se pregătească pen tru raport, îi spuse cu glas repezit plutonierului de intendenţă apărut printre soldaţi. Cu mişcări domoale, plutoanele se aliniară în faţa barăcii, silindu-se fiecare să-şi ascundă cănile de tablă sau gamelele de tinichea, şi să-şi înghită resturile de pîine, oprite la început cu gîndul de a fi de folos cîteva ceasuri mai tîrziu. Mitiţă-şi ascunse bucata de pîine şi telemea în vestonul cazon, aproape de piele, renunţînd cu 109


Gheorghe Andrei Neagu bună ştiinţă la cana de aluminiu pe care-o pusese undeva după o piatră de la marginea drumului pe care trebuia să se alinieze trupa. Enervat de încetineala cu care plutoanele îşi completau rîndurile pe drumul dintre cele două barăci, locotenentul începu să se plimbe nervos, lovind cu vîrful cizmelor pietrele drumului. Uitase de cînd nu mai văzuse un apel, o adunare şi indisciplina, sau mai bine zis încetineala cu care soldaţii se adunau începu să-l exaspereze. — Soldaţii care-şi vor auzi numele strigat îşi vor lua efectele şi tot ce le aparţine, se vor îmbarca în maşini şi vor merge la Piscul Negru. La înaintare, le comunică el, cînd totul reintră în ordine. — Machidon Marin ! — ‘Zent, se auzi glasul celui strigat. — Şoican Dumitru ! — Răboacă Ştefan ! — Malinovski Ştefan ! — Motica Dumitru ! — Călău Vasile !… Se umplu o maşină cu cei strigaţi: majoritatea erau cei care fuseseră de faţă la accidentul ce avusese loc cu o zi înainte. Maşina demară grăbit, ducîndu-i la Piscul Negru. Din loc în loc, întîlneau cocoţaţi pe taluzul drumului, soldaţii de la derocări, dărîmînd sfărîmăturile de stînci rămase agăţate deasupra muntelui, gata s-o ia din loc la cea mai mică zdruncinătură. Drumul suia cu fiecare kilometru, părăsind în cele din urmă pădurea, afundîndu-se în mlaştina ce înghiţise cu un an în urmă un buldozer, oprinduse în final în faţa altor barăci, cu pereţii mai noi, 110


Purtătorul de cruce semn că abia fuseseră ridicate. Munţii în jur nu aveau nimic negru în straiele lor şi nimeni nu ar fi putut explica de ce i se spunea locului Piscul Negru. Pădurea dispăruse rămînînd în vale şi lăsînd loc păşunilor, părăsite de turme şi de sălbăticiuni, alun gate de constructori, de cei care aveau să lase în urma lor un drum mare şi temerar, o arteră de asfalt, adăugind ceva şi luînd altceva măreţiei solemne înstăpînită de milenii. Muţi şi solemni, soldaţii coborau din maşină, zăngănindu-şi armele gata parcă de atac, de asaltul final cu stihia şi cu neprevăzutul, aşteptîndu-se în orice moment să-şi schimbe armele cu lopeţile, pentru a dura ceva de care aveau să-şi aducă pururi aminte. La Piscul Negru, situaţia noilor veniţi nu se schimbă cu nimic. Mitiţă tot la lopată era, la un loc cu ceilalţi. Doar că aici muntele era mai aspru, aerul mai tăios. Lupta cu muntele era ceva mai grea. Încrîncenarea luptei omului cu piatra se desfăşura pe tot traseul drumului. Cel mai înaintat punct de lucru se situa la cîţiva kilometri de Piscul Negru, la Capra. Deocamdată drumul pînă acolo arăta ca o rană adîncă şi proaspătă în carnea muntelui, pe care trupa de la derocări se înşiruia cuminte, încercînd să o sutureze cu pichamere şi trotil porţiunile grave. Suflul exploziilor curăţase şi ultimele resturi de pădure ce se încumetase a se aventura pînă în apropierea drumului. O dată cu venirea toamnei, grupa de la înaintarea propriuzisă pierdea tot mai mult timp pentru a ajunge la 111


Gheorghe Andrei Neagu lucru. Trebuia să se facă ceva de urgenţă pentru a se rezolva cazarea lor într-un punct cît mai apropiat de locul de muncă. Soarele amiezii îl găsi pe Mitiţă în rigola de scurgere pe care se chinuia s-o finiseze cu lopata şi tîrnăcopul. La un moment dat, din capătul sudic al drumului, soldaţii îşi lăsau lopeţile sau coborau din buldozere, pentru a se strînge în jurul cuiva, apoi, după un timp, se urcau din nou la locul lor, continuîndu-şi munca. Curînd mişcarea aceasta ajunse şi în dreptul lui Mitiţă. Un ofiţer, mai bine spus un căpitan cu în semnele tehnicului pe epoleţi, îi pofti cu glas blajin să se apropie. De statură potrivită, slab, zvelt, cu o frunte bombată, avînd ochii înconjuraţi de cearcăne şi de sprîncene bogate, fără a fi stufoase, ofiţerul părea să nu acorde o importanţă prea mare ţinutei. Peste uniforma prăfuită, cureaua porthartului atîrna răsucită şi alungită mai mult decît ar fi fost necesar, lăsînd porthartul să atîrne pînă peste genunchi. Bo cancii ofiţereşti, uşori, erau plini de praful roşietic al drumului proaspăt croit. — Păi, bine băieţi, vouă vă place cum arată talvegul ăsta? îi întrebă el cu voce domoală. Soldaţii se uitau la el fără să-nţeleagă la ce anume se referea. — Păi, cum să ne placă, tovarăşe căpitan ? Dar nu e vina noastră ! Dacă lucrăm fără nici un plan de situaţie şi fără nici o busolă măcar. Nu putem determina nici un element, se pomeni glăsuind Mitiţă spre stupoarea celorlalţi. — Şi ce anume ţi-ar trebui soldat ? — Măcar o lată şi-o cumpănă, că jaloane se 112


Purtătorul de cruce mai pot face şi din nişte pari mai acătării. Şi, bineînţeles, planul de situaţie cu profilele proiectate, atît longitudinalele cît şi transversalele. Vă daţi seama că fără cote şi fără alte instrumente, numai aşa, la ochio-metru, nu se poate face mare lucru, zise Mitiţă cu îndrăzneală, apropiindu-se şi mai mult. Soldaţii se feriră bucuroşi la o parte din calea lui. Bine că nu erau ei întrebaţi. — Dar cum te cheamă, soldat, şi ce pregătire ai ? — Sînt soldatul Stoican Dumitru. În civilie am fost proiectant şi constructor. — Serios ! Şi de cînd ai apărut aici, mă rog ? — De aproape două săptămîni. — Să facem cunoştinţă. Sînt căpitanul Stanciu, zise el întinzîndu-i mîna. Mitiţă i-o strînse-n tăcere. Cu el mai venise un soldat mic şi pirpiriu, cu un cap nefiresc de mare, terminat în partea de jos într-o bărbie lată, iar sus într-o frunte mică şi-acoperită de-o hălăciugă de păr neţesălat, ce nu mai încăpea sub bonetă. — Iar el este ajutorul meu pentru aceste locuri, continuă el arătînd cu mîna spre însoţitor. — Parmac, Duţă Parmac, zise piticotul întinzîndu-i mîna. — Ce-ai zice dacă te-ai ocupa puţin de transpunerea în practică a proiectului, spuse cu acelaşi glas liniştit căpitanul. — V-aş mulţumi. — Nu cred că ar fi necesar. Cred că omul potrivit la locul potrivit ar însemna mult mai mult pen113


Gheorghe Andrei Neagu tru şantierul ăsta, zise căpitanul. — Vino cu noi, îl îndemnă Parmac cu un glas sîsîit şi piţigăiat, greu de redat de altă făptură. — Lasă astea la noi, îl îndemnă unul dintre cei cu care fusese repartizat la lucru. Mitiţă-şi lăsă tîrnăcopul şi lopata urmîndu-şi superiorul. — Pe băiatul ăsta de azi înainte îl vei avea ca specialist în executarea drumului, zise căpitanul comandantului de companie aflat în faţa unei hărţi ce reprezenta o porţiune din drum. — Tocmai aveam nevoie de aşa ceva, zise căpitanul Hurezeanu, comandantul cu puteri depline în pustietatea muntelui. Ia priviţi puţin la ce ne aşteaptă în cel mai scurt timp. Trebuie să ne mutăm mai sus, din ce în ce mai sus. Şi nu ştiu zău cînd s-o mai facem. Prin părţile astea iarna vine devreme. Abia de ai timp să simţi gustul verii că te-ai şi trezit cu troienele la uşa barăcilor. — Tocmai de aceea zic că ar fi potrivit să ai şi dumneata un specialist. Eu s-ar putea să ajung şi mai rar pe aici decît pînă acum, iar pe altul nu văd că ar fi amator să ierneze aici. Ii dai ce-i trebuie şi-l mai ajuţi cu ce poţi şi cred că lucrurile vor merge, zise căpitanul Stanciu lovindu-l cu palma uşor pe spinare pe Mitiţă. Proaspăt uns topograf, Mitiţă îşi găsi resurse nebănuite de energie. Cît era ziua de lungă, bătea porţiunea de şantier încredinţată, cu Malinovschi după el. Pe Malinovschi îl şcolise el şi-l învăţase cum să ţină o stadie. Prima dată cînd îl lăsase sa se uite prin teodolit, fusese un circ întreg fiindcă băiatul nu pricepea în ruptul capului de ce trebuie să114


Purtătorul de cruce l vadă pe cel cu stadia cu zgaibele în sus. „Măcar dacă ar fi muiere, cu fustă !“ trînti el o glumă groasă. De acum ştie ce are de făcut. Cînd Mitiţă ridica braţul drept lateral, Malinovschi se deplasa în partea aceea pînă cînd vedea că celălalt ridica ambele mîini în sus. Cînd vedea un singur braţ, se depărta în linie dreaptă, cînd braţul flutura se apropia. Şi numai după o jumătate de oră de instructaj deveni şi Malinovschi ajutor de topograf. Scăpase de lopată. Numai că acum, după cum spunea el, începu să facă concurenţă caprelor negre, urcînd şi coborînd cu instrumentele în spate spre diferite puncte de lucru. Ca să le fie mai uşor se mutaseră la ultima tabără provizorie, de unde dimineţile vedeau şantierul unduind spre vale, rănile adînci din pieptul muntelui, cu care muntele trebuia să se împace. Aici trăiau mai mult printre artificieri şi genişti, băieţi vioi, senini, în ciuda faptului că umblau numai cu explozibile, că erau toată vremea ameninţaţi de ploaia de bolovani. De la cîteva sute de metri de cabană muntele începea brusc ridicîndu-se în piscuri semeţe, la picioarele cărora pîrîul îşi tăiase albia cu greu şi se împiedica mereu de stînci, aruncîndu-se apoi spre vale, în bulboane şi cascade spectaculoase. Cum dădea soarele, sute de soldaţi porneau să mărşăluiască în tăcere, umplîndu-şi plămînii cu aerul rare fiat. Pe panta sudică, lungă de kilometri a versantului Făgăraşului, coloana vie, asemeni unei uriaşe omizi cafenii, înainta anevoios, într-un du-te-vino istovitor, oameni cu saci grei de azotat de amoniu necesar derocărilor ce-aveau să sfîrtece metru cu metru stînca pentru a face loc drumului. Artificieri, cu uni 115


Gheorghe Andrei Neagu formele pătate de sudoare şi praf, roase în locurile unde se frecau mai des de piatră, cu căştile din plastic maroniu pe cap, aşezau calupuri de trotil în locurile indicate de topografi. În ziua aceea Mitiţă şi Malinovschi ajunseseră la punctul de lucru desemnat taman cînd oamenii se pre găteau de masă. De la brîul soldaţilor ieşiră la iveală lingurile de aluminiu pe care le loveau harnic de marginile castroanelor. Aerul de munte şi munca le stîrneau o poftă de mîncare cum nu avuseseră ei nicio dată. Mîncau spornic în tăcere, aruncînd din cînd în cînd priviri spre creasta muntelui unde începu să-şi arate aripa un nor negru, urît. Masa se termină iute, băieţii nu se mai întinseră la obişnuita ţigară, pentru simplul motiv că se lăsaseră cu toţii de fumat. Încă de la venire, plutonierul îi avertizase: „Dacă vreţi să rezistaţi la munca asta, lăsaţi ţigara dracului. “ Cei care nu-l crezuseră aveau să se convingă cînd înce pură să se învineţească la faţă şi să-şi scuipe plămînii, apucaţi de cîte-o criză de sufocare. Mitiţă şi Malinovschi mîncară împreună cu cei lalţi, urmînd ca abia apoi să verifice cotele şi să le stabilească pe cele noi, pentru înaintare. Numai că furtuna care se anunţa avea să le întîrzie activitatea din ziua aceea. Bubuituri depărtate, amplificate de căl dările muntelui avertizau că vor trebui să-şi caute cu toţii adăpost. Picuri rari şi grei îl făcură pe veselar să-şi strîngă iute „dugheana“, sa pună capacele la marmite. Nu mai era timp de pornit la drum cu ele. Furtuna se dezlănţui brusc, vîntul începu săşi facă de cap, toamna se refugie în vale şi aici pe 116


Purtătorul de cruce creste veni un început de iarnă. Oamenii se zgribuliră, fie care pe unde apucase, Mitiţă şi Malinovschi se ascunseră sub remorca veselarului. — Mai bine am pleca la cabana, îşi dădu unul cu părerea. — Pînă acolo ne face ciuciulete oricum, interveni plutonierul. Se întunecă la fel de brusc şi numai fulgerele şi trăznetele sfîşiau înserarea aceea din miezul zilei. Oa menii renunţară să mai plece. Mitiţă numără la în ceput după fiecare descărcare, ca să-şi dea seama cît de departe se dezlanţuise fulgerul. Apoi renunţă pen tru că norii plutind învolburaţi mai mai să-i atingi cu mîna, nu mai avea rost. Stăteau năuciţi de vibra ţia adîncă a muntelui, asurziţi de dezmăţul trăznetelor, unii strigau involuntar cîte un „mamă!“, erau copleşiţi, striviţi. Deodată, pîrîitul brutal al fulgerului se contopi cu o bubuitură apropiată, şi peste răpăitul picăturilor grele se suprapuse o ploaie de pietre. O bufnitură grea făcu remorca veselarului să geamă, printre scîndurile ei prinse a se scurge ciorbă şi zeamă de fasole în două cu apă. Din instinct, ieşiră în patru labe cu toţii afară în ploaie ca să vadă un ditamai bolovanul poposit peste marmitele pe care le turtise. — Ce a fost asta ? urlă plutonierul. — Naiba ştie ! răcni altul. Se apropiară cu fereală şi ceilalţi ieşiţi de sub utilaje. — S-a descărcat trăznetul în instalaţia declanşatorului ! — Da ce n-aţi scos trotilul din lăcaşuri ? — Păi a mai fost timp ? Că a venit furtuna 117


Gheorghe Andrei Neagu buluc peste noi. La locul cu pricina o pîlnie imensă marca locul unde artificierii puseseră explozibilul. — Am făcut economie de curent. Ne-a făcut treaba trâznetul. — Şi dacă omora pe careva ? Plutonierul îi adună, erau cu toţii, şi le ordonă să se îndrepte spre cabană. Protejîndu-şi teodolitul, Mitiţă porni în cortegiul de siluete zgribulite de pe care apa şiroia în voie. Andrei Şoican ajunse seara tîrziu în gara Curţii de Argeş. Nici o maşină nu mai, lua calea munţilor la ora aceea. Trase cîteva înghiţituri din damigeana adusă pentru fecior, mestecă vreo două plăcinte puse de nevastă-sa tot pentru el şi se aşeză să moţăie în sala de aşteptare. Dimineaţă reuşi să se suie într-un camion care mergea la Vidraru. De cum intrară în munţi, bătrînul începu să se uimească, fără să ştie că trăia aceleaşi sentimente pe care le încercase şi fecioru-su, Mitiţă, cu luni în urmă. Şi tot urcau, — Dar unde se lucrează ? Şoferul arăta cu mîna undeva spre cer, încît Soican bătrînul crezu la început că-şi rîde de el. Cînd coborî pe malul lacului, dădu cu ochii de baraj, îşi lunecă privirea pe omul de fier cu fulgerul în mînă, înghiţi în sec uitîndu-se la peretele abrupt şi se gîndi că fe-cioru-su trebuie sa fi înnebunit de tot dacă ceruse de bunăvoie să vină aici. Opri un soldat şi-l întrebă de Mitiţă. — Dar unde lucrează, tataie ? — Pe Transfăgărăşan. — Transfăgărăşanu-i mare. La ce punct 118


Purtătorul de cruce anume ? Bătrînul se scotoci prin buzunare, scoase ultima scrisoare, şi-i spuse: — La Braia. — Ahaa! Drum lung. Vezi poate te ia vreo maşină care duce alimente. Cum mergea cu damigeana în mînă, găsi şi un şofer binevoitor care-i spuse că nu merge pînă la Braia, dar tot îl duce jumătate de drum. Bătrînul ajunse plin de praf, zdruncinat pînăn rărunchi la Cumpăna, pentru a afla că mai departe nu avea voie să meargă: — E interzis pentru civili, bădie. Vezi cum te descurci să-l faci pe băiat să vină aici. Bombănind că numai nevastă-sa şi dracu îl porni seră la drum ca să vadă ce mai face neisprăvitul de fecior, bătrînul Andrei Soican fu invitat să-şi petreacă noaptea într-o baracă. In vagonul de dormit al celor de la înaintare, pla sat mai sus de Piscu Negru şi în după-amiaza aceea era ciorovăială, aşa cum se întîmplase adesea în ultimele două săptămîni. Mitiţă şi cîţiva artificieri susţineau morţiş că de nu vor putea urca două buldozere pînă la Căldări, atunci nu vor ajunge cu lucrarea la tunel la 23 August, aşa cum îşi luaseră angajamentul superiorii lor. — Sîntem în iulie şi n-am trecut nici de Piscul Dracului. Stăm şi clocim în căldarea asta ca nişte cloşti. — Şi ce-ai vrea să facem ? sări Machidon. El devenise şaua de bătaie a lui Mitiţă care ştia că dacă vreun buldozerist putea urca versantul abrupt pînă la căldările de sus numai Machidon putea fi. 119


Gheorghe Andrei Neagu — Ştii tu foarte bine. — Iar începi. Vrei să fii erou, pe pielea mea. Ţi-am spus de atîtea ori, am făcut drumul pe jos, pas cu pas, am găsit şi o cale ocolită pe unde s-ar putea. Am umblat şi la motor, fiindcă în aerul acesta rarefiat carburatorul s-ar putea să nu mai alimenteze suficient. Dar mi-e frică, Mitiţă. Gîndeşte-te că stă motorul în locul cel mai afurisit. Ce facem ? Nici ce-i mai mari cu care ai vorbit nu s-au arătat încîntaţi cînd au vă zut panta. E totuşi un boldozer, nu capră neagră! — Am pierdut şi permisiile. Dacă ajungeam acolo şi atacam lucrarea din două părţi terminam pînă la 23 şi ne aranjăm de două. săptămîni de permisie. Dar aşa cu cine ? Machidon se scarpină în cap. — Mă urc. Dar cu o singură condiţie. — Se acceptă ! sări Mitiţă peste el de se clătină vagonul. — Vii cu mine. — Când ? — Acum. Machidon rămase cu gura căscată. Nu se aştepta. Mitiţă şi cu doi artificieri îl şi luară pe sus şi se dezmetici abia cînd se trezi în cabina buldozerului. — Hai. Vino, după mine. Auxiliarul pîrîi, motorul pufni de cîteva ori şi începu să toarcă. Aplecîndu-se în afară, Machidon îi strigă: — Şi dacă ne întreabă cineva ce facem, ce zicem ? — Vedem noi. Haide. 120


Purtătorul de cruce Mitiţă şi un artificier o porniră înainte, mastodontul se urni anevoie, parcă bănuitor pe urmele lor. Angajară panta oblic, buldozerul se ambala, ca un avion la începutul pistei, pistoanele băteau cu putere şi, greoi, se săltă pe versant, gîndac stîngaci săltînd peste bolovani. După primii metri, din cabina înclinată, Machidon, care cu levierele în mînă era alt om, le strigă: — La o parte, bobocilor să nu vă fac piftie. Încet, legănîndu-se ca o raţă leneşă, buldozerul cîştiga metru cu metru. După jumătate de oră de mers se săltaseră binişor pe pantă, deşi utilajul înainta cu grijă, ca un animal prudent printr-o mlaştină periculoasă. Parcurseseră partea cea mai uşoară a traseului. Ca să reducă înclinaţia laterală a buldozerului, Machidon făcu o manevră şi obligă namila să înfrunte pieptiş coasta. Cîteva pufnituri şi motorul se înecă. Toţi se uitară prostiţi la ultimul vălătuc de fum ieşit pe ţeava de eşapament. — Ce-ai făcut ? — Pe dracu ! Machidon sări jos şi săltă iute capota. Cînd se ui tară în vale văzură grupuri de soldaţi care se aduna seră şi priveau spre ei. Abia acum îi trecu lui Mitiţă“ prin minte că poate făcuseră o prostie pe care aveau’ s-o plătească greu de tot. Mai ales Machidon. Acesta ieşi din motor, scuipă, se uită scurt în urmă, înregistra şi el agitaţia din tabăra, dar nu mai era nimic de fă cut. Se săltă cu grijă în maşină, parcă temîndu-se ca nu cumva propria-i greutate să facă animalul s-o ia la vale, hîrîi auxiliarul şi încercă să convingă motorul s-o ia din loc. De121


Gheorghe Andrei Neagu geaba. Machidon rămase cîteva clipe ne mişcat, ascultînd ceva parcă numai de el auzit. Sări iute jos şi se băgă iar în motor. Cînd cobori mormăi de unul singur. — Dacă nici acum nu porneşte, n-avem decît să-i facem vînt la vale şi nouă după el. — Ce are ? — Aerul! E prea puţin. Motorina-i bună dar nu face explozie. Am dat drumul la maximum. Să vedem. Cînd primele rotocoale de fum ţîşniră pe capătul ţevii cei cîţiva militari izbucniră în urale. De jos le răspunseră alte urale, semn că momentele lor dramatice fuseseră încercate şi de cei din tabără. Motorul mare îşi luă vînt, Machidon se lansă în cabină şi începu dan sul comenzilor. Animalul de fier luă panta în piept ascultător, hrănit bine cu combustibil şi aer. Ca la un atac, ceilalţi, defăşuraţi în lanţ de infanterişti, înaintau o data cu buldozerul. Totul părea să meargă bine pînă cînd roţile încălţate cu şenile porniră să se învîrtă fără spor, lunecînd, muşcînd din solul subţire al muntelui. Motorul se opintea din greu reuşind doar să arunce bucăţi de pămînt şi piatră. Machidon reduse turaţia, şi scoase din viteză. Se duse drept la Mitiţă: — Deşteptule ! Acum ce facem ? Mitiţă ridică înfrînt din umeri. Şi mai aveau atît de puţin ! — Şase ! îi avertiză unul. Toţi îşi întoarseră privirile spre vale. Sărind sprin ten, din piatră în piatră, urca spre ei un ofiţer. — Cine l-o fi adus şi pe ăsta aici la ora asta. 122


Purtătorul de cruce Ofiţerii stau la Piscu Negru. — E căpitanul Stanciu, oftă Mitiţă, pregătit pentru tot ce e mai rău. În citeva minute ofiţerul ajunse gîfîind lîngă ei. — Să trăiţi, tovarăşe căpitan, salutară ei. — Noroc, băieţi ! le răspunse acesta după ce-şi trase sufletul. Se învîrti în jurul utilajului, porni înainte, cercetă terenul mai departe şi se întoarse. — Hm ! Şi ce vreţi să faceţi acum ? Daco aţi ajuns pînă aici e bine. Oamenii se luminară la faţă. — Ne încurcă mamelonul ăsta, altfel am răzbi pînă sus. — Şi ce vrei să faci cu el ? — Nu ştiu. — Să dea cineva fuga în tabără să-l cheme pe ca poralul Spiridon cu cîţiva oameni de-ai lui şi nişte trotil. Radem mamelonul şi facem o platformă aici unde săltăm buldozerul. Cîţiva o porniră iute la vale, în tabără se stârni agitaţie şi un grup de ostaşi începu să urce panta. Cînd geniştii strigară „ardeee!“ fiecare se adăposti pe unde putea. Chiar sub nasul buldozerului cu lama proptită în pămînt, se făcu un mic vulcan scuipînd piatră în toate părţile. După a doua serie de explozii, în faţa anima lului era loc viran. Machidon în cabină: — Al meu e ! Porni motorul, îl ambala şi, ascultător, buldozerul trecu peste buza escavaţiei, după care harnic porni să netezească locul făcînd o platformă. 123


Gheorghe Andrei Neagu Între timp sea ra se lăsă iute ca la munte. Căpitanul Stanciu preluase el comanda acestei riscante încercări, şi Mîtiţă căpătă din nou curaj. — Am putea ajunge pînă sus, tovarăşe căpitan. — La asta mă gîndeam şi eu. Machidoane, fă-ţi drum cu lama pe partea asta, mai redu panta aici, apoi drum liber pînă în căldare. Dacă tot am început, să ducem treaba la bun sfîrşit. Proiectînd două mustăţi de lumină, care săltau ha otic, buldozerul se mişca cînd înainte cînd înapoi, lăr gind o cută a terenului. Machidon se dădu apoi jos, o porni singur pe ultima porţiune a traseului, se vedea ca o umbră în lumina finirilor, apoi se întoarse. Cu cît întunericul se lăsa mai adânc, cu atât şi încercarea lor părea mai riscantă. Căpitanul Stanciu îi strigă lai Machidon: — Vii după mine ! şi o porni înainte. Se mişcau prudent, împiedicîndu-se adesea, numai în faţă se vedea poteca şovăitoare tăiata de faruri, în lumina cărora urca locotenentul parcă remorecînd buldozerul după el. Nu se auzea decît gîfîitul astmatic al motorului. Urcau mereu, urcau, pînă cînd, la un moment dat, roţile începură din nou să patineze. Machidon ambala cu disperare. Locotenentul veni în fugă lîngă utilaj: — Acum nu te opri, că dăm de dracu ! îi strigă el. Buldozeristul dădu din cap, că înţelese. Un şuvoi de scîntei izbucni pe ţeava eşapamentului. Cum urca costiş, roţile din vale, pe care utilajul apăsa mai greu, săpasera făgaş adînc, namila se încli na tot mai mult, periculos de mult. Ofiţerul îi strigă din nou, alarmat: 124


Purtătorul de cruce — Nu merge, se înclină ! Sări jos, Machidoane ! Opreşte şi sări jos. Încrîncenat, buldozeristul părea sudat de comenzi. Reduse brusc motorul. Slăbit, parcă, buldozerul se înclină şi mai mult, apoi încet, încet, să înainteze. Ieşi din făgaşul croit mai înainte, farurile îşi aruncară lumina spre cer, apoi o coborî din nou, luminînd calea înainte. Fără să mai aibă pe nimeni în faţă, Machidon îşi ducea singur utilajul spre marginea salva toare a căldării pe care o escaladă într-un ultim efort. Cînd coborî de pe utilaj se simţi luat în braţe ! Ofi ţerul îl bătu pe umeri. Erau cu toţii sfîrşiţi. In tabără fură primiţi ca nişte eroi. Şi abia acum simţeau toată greutatea acelor ceasuri. În jurul căpi tanului, al lui Machidon şi Mitiţă se învîrteau cu to ţii. Răboacă, alt buldozerist, se apropie de ofiţer şi-l întrebă oarecum stînjenit: — Cu două buldozere acolo în căldare n-ar fi mai bine ? Întrebarea lui stîrni un hohot de rîs. Se citea pe mutra lui şi dezamăgire şi invidie că nu fusese el în locul lui Machidon. — Mîine, copii, mîine vedem noi ! Acum stingerea şi culcarea că ne-a fost de-ajuns. N-apucară să execute ordinul că cineva strigă: — Soicane ! Soicane ! — Da ! răspunse Mitiţă. — Te aşteaptă taică-tu la Cumpăna. Mitiţă îşi îndreptă năuc ochii spre căpitan. Acesta se gîndi puţin şi-i zise: 125


Gheorghe Andrei Neagu — Şoicane, asta zic şi eu zi grea. Vorbesc eu cu cei de la transmisiuni să-ţi dea o maşină. Meriţi. Nici bătrînul Andrei Şoican nu prea avea parte de somn. În baraca lui se adunaseră mai mulţi leţi care reperaseră încă pe lumină damigeana şi acum şi-o treceau cu grijă de la unul la altul ca într-un ritual. De mult nu mai gustaseră ei aşa vin. — Şi zici că băiatul dumitale lucrează la Braia? — Păi acolo… Bătrînul începu să fie cam alarmat de ce i se dă dea de înţeles şi duse şi el mîna instinctiv, după damigeană, urmărit de ochii mustrători ai leţilor. — Nici aer n-au, bieţii de ei. — Cum n-au aer ? — Păi altitudinea. Lucrează cu măşti de oxigen, ba cei slabi de plămîni dorm şi noaptea cu ele. — Nu simţi, moşule, că nici aici nu prea e aer? Deşi faţă de ei, noi sîntem hăt, în vale. Bătrînul pipăi parcă aerul cu nasul şi fu de acord: era atîta fum în baracă încît abia se putea respira. Băieţii fumau ca turcii, dacă tot le picase şi ceva de băut. — Duminica li se dă o porţie de oxigen suplimentară ca să-şi mai revină, simţi nevoia să completeze altul. — Dar de mîncare ? Că băiatul meu era şubred şi aşa. A fost şi în spital, şi abia reuşisem să-l bag furier cînd l-au luat aici. — Ce mai contează mîncarea cînd ei abia suflă, o ţinu mai departe cel mai hâtru, nereuşind să mai găsească altceva. 126


Purtătorul de cruce Bătrînul îl şi vedea pe băiat adus cu targa şi masca pe faţă. Şi cum să-i mai spuie el cînd l-o vedea, că drăguţa lui se ţine cu altul ? — Dar să vezi cînd încep cu derocările. — Ce-s alea ? — Aruncă munţi întregi în aer să facă loc drumului. — Aha. Tot mai uşoară, damigeana îşi continua rondul de la unul la altul. — Ai fost în război, moşule ? — Fost. — Ştii ce-i aia pregătire de artilerie ? — Nu prea. — Cînd bat ăia cu obuze metru cu metru de nu mai rămîne fir de iarbă în picioare. — Aha. — Ei bine, e nimic faţă de ce se întîmplă cînd încep să dinamiteze ăia de sus. — Huruie munţii, se prăvălesc în ţărînă. — Şi mor mulţi ? — Se mai curăţă dintre ei. Şi vin în vale şi-i iau dintre noi. Cel care vorbea întinse mina după damigeană cu sufletul voit greu mimînd cu talent disperarea. — Acum ne-a venit nouă rîndul. Mîine, poimîine ne iau şi pe noi. Duse damigeana la gură şi o ţinu îndelung, în vreme ce mărul lui Adam îi juca în sus şi-n jos. — Hei, Costache ! Mai lasă şi pentru noi că şi pe noi ne ia! Chiar tu ai zis îl aduse la temă alt pofticios, la fel de iscusit în regizarea poveştii, dar 127


Gheorghe Andrei Neagu şi a damingenii. Cel în cauză se opri, îşi cîntări camarazii: — Da, da’ pe mine mă ia primul! Şi mai trase o duşcă spre consternarea celorlalţi. Afară se auzi apropiindu-se un camion. — Da, moşule, toţi ajungem acolo ! Andrei Şoican era atît de cutremurat încît nici nu mai îndrăzni să întindă mîna şi el după damigeană, să ia de la gura acestor flăcăi, acum rumeni şi zdraveni, bine hrăniţi, care vor ajunge curînd nişte fantome, cu măşti pe faţă, cum văzuse el şi în război, şi cu porţie de aer, de oxigen. — Şi noi nici n-avem norocul de un tată ca dumneata, care să vină cu o damigeana de vin ca ăsta din cînd în cînd… Bătrînul ar fi vrut să găsească în el nişte vorbe să-i mai mîngîie… Brusc îşi aduse aminte de plăcinte. Le scoase şi pe alea şi în cîteva minute dispărură şi ele, fiecare înfuleca în tăcere ca la un priveghi. Unul clătină damigeana. Degeaba. Murise şi ea. Constatarea-îi întrista şi mai mult. Afară se auziră paşi grei, şi uşa se dădu de perete. În prag se arătă un soldat vînjos, în ţinuta obişnuită celor de pe şantier, decolorată, roasă, contrastînd cu faţa bronzată a celui ce-o purta. Bătrînul Soican; nu-i recunoscu decît cînd acesta îi zise. — Aici te-ai ascuns, tată ? — Mitiţă. Trăieşti ? Mitiţă, se uită mirat la bătrîn, văzu damigeana, privirile furişe ale leţilor care, cînd dădură cu ochii şi de tresele lui de sergent se ridicară stînjeniţi. 128


Purtătorul de cruce — De ce să nu trăiesc ? — Păi ai oxigen ? In clipa aceea Mitiţă înţelese totul. Şi izbucni într-un hohot de rîs în vreme ce leţii îşi croiau jenaţi drum spre uşă. — Tată, aşa-i că damigeana-i goală ? — Aşa-i. Şi nici de mîncare nu mai e că le-am dat-o băieţilor, săracii de ei, că ziceau că o să-i ia şi pe ei sus şi să-i pună la raţie de aer. — Te-au îmbrobodit tată, să te uşureze de ce-ai adus. Valea, şmecherilor. Leţii s-au fofilat afară, cît mai uşor. De acolo se auzeau chicoteli înăbuşite şi, cite-un „Taci dracului din gură“. Andrei Şoican îşi privea feciorul şi nu-i venea să creadă. Era pregătit să-l plîngă, să-i spună că în război nu-i fusese nici lui uşor, dar răzbise, că era vînă tare, şi Mitiţă avea să răzbească. Şi cînd colo Mitiţă era mai zdravăn ca după o vară de plugărit, mai lat în umeri, mai stăpîn pe el. — Fiule, nu-mi pare rău că ţi-au băut vinul. Tu să fii sănătos. Da’ de ce mi-au spus atîtea poveşti ? — Te-au îmbrobodit. Aşa fac ei ca să-şi realizeze planurile. Că doar nu le dădeai vinul de bunăvoie… — Şi sergent de ce te-au făcut ? Şi Mitiţă se apucă să-i povestească bătrînului ce făceau ei acolo, că era între cei din frunte, ei tăiau cale drumului, acum tocmai urcaseră un buldozer pe coama muntelui, aveau să facă şi un funicular proiectat chiar de el, să nu mai care oamenii materiale cu spinarea şi să meargă treaba mai repede. Bătrînul înţelese că feciorul îşi găsise 129


Gheorghe Andrei Neagu un rost că drumul ăsta peste munte îi oferise şi lui o cale în viaţă. Şi dacă lucrurile stăteau aşa, atunci îi putea spune şi ce ţinuse în el atîta vreme. Pe un ton prevenitor, ca unui bolnav, îi zise: — Ştii, Mariana nu te-a mai aşteptat. Poa’ c-o să se mărite cu-a lui Mălaimare, ăla cu mustaţă. Mitiţă se uită la taică-su, îi simţi tristeţea, şi izbucni în rîs: — Tată, eu şi uitasem de ea. Undeva pe lumea asta există chiar şi o Groapă a Marianelor. Bătrinul nu înţelese chestia cu groapa, dar pricepu că vestea nu-i rănise feciorul. — Te-ai făcut bărbat, Mitiţă, concluzionă bătrânul cu încântare. — Apoi după ce ma sporovăiră fiecare, după ce-şi mai descărcară sacii cu poveşti, se despărţiră convinşi că tot ce avuseseră de spus, au spus. Şi în vreme ce Mitiţă moţăia în cabina maşinii celor de la transmisiuni, în drum spre tabăra de sus, bătrînul Andrei Şoican îşi odihnea împăcat oasele, năzărindu-i-se că-l vede pe fiul lui Mălaimare ducînd-o pe Mariana spre o groapă imensă, plină de Mariane, o Groapă Marianelor, a uitării. Era bine. Adormi adînc.

130


Purtătorul de cruce

Armoniile pietrei

C

erul plumburiu se prelinse peste crăpătura munţilor din apropiere. Soarele şui, ameţit de pâcle se încăpăţâna să-şi aburce mănunchiul palid de lumină, prin coroanele livezilor. Nici nu ştiai ce respira în sihla prăvălită printre bolovani şi stânci uriaşe, de parcă ar fi vrut să se ascundă. Un porc mistreţ buiac şi flămând, cu râtul brăzdând prundişuri silicoase? Un urs hămesit? O ciută ghemuită-n poala ierburilor tremurând dimpreună? Un râs? Sau un purcoi de ghebe strivite de frigul opac, ce-şi clănţănea făptura prin coaja copacilor zburliţi. În luminişuri umbrele muriseră de luni de zile. Cine şi-ar mai fi putut permite o brumă de umbră în păcătoşenia asta de întunecime? Te-ai fi putut întreba. Dar de ce să te întrebi? Nu era de ajuns că-ţi pocneam tâmplele de borţoşenia tăcerii, de urâciunea singurătăţii? Şi cât te-ai mai fi bucurat, dacă ai fi putut vedea măcar nişte licurici. Îngheţaseră sau muriseră prin locuri nevăzute. Aidoma zburătoarelor, care nici măcar chircite nu-şi mai ferestruiau văzduhul dintre ramurile încremenite hieratic. Şi cât mi-aşi fi dorit o aripă. … Cu sângele buşind în timpanele încremenite-ntre fuşteii scăriţelor îmi 131


Gheorghe Andrei Neagu rostogoleam tigva în căutarea clipei ce s-ar fi putut pogorî în iarba pleşuvită de vânturi. Nimic. Nici un vreasc putrezit, nici o creangă scofâlcită de vremi nu-şi permitea să-şi părăsească locul, tăind ca un cuţit în aer, tăcere. Unde erau? Şi ce căutam eu printre brusturi şi ferigi, cu ochi de căpcăun însetat şi cu mâini zdrelite de atâta dorinţă? N-aş fi putut să-mi răspund. Doar gângăniile-şi făceau datoria, molfăind răşina din scoarţa copacilor, doar doar mi-ar fi acoperit trupul golit de aşteptări şi umplut de foame. Unghiile mi se crăpaseră. Degetele-mi sângerau. Şi carnea-mi tremura printre tulpinile aspre şi reci, izbindu-mi cu furie mersul dezordonat, dezarticulat. Şi pământul mi se părea tot mai aproape. N-avea rost să-l mai frământ cu braţele amorţite. Nu existau nici bulbi, nici măcriş, nici măcar ciuperci otrăvitoare. Doar muşchi aspru şi rătăcit, care păta din când în când grohotişul calcaros de sub poalele pădurii, ce şi le ţinea lungi, până la pământ ca o văduvă perenă şi tristă. Mam lăsat pradă litierei dintr-un căuş stâncos şi-am adormit. Se făcea că venise mama să-mi mângâie fruntea rece, tot mai rece şi mai rece…

132


Purtătorul de cruce

În aşteptarea ploii

M

-am ridicat în capul oaselor. Am simţit cum omoplaţii îmi zvâcneau sub greutatea capului nehotărât: încotro să se îndrepte? Simţeam în cerul gurii miasmele de peste timpul în care stătusem lăţit, ca o plantă leneşă pe zgura pământului. Dinspre vârful gurii, cerându-şi parcă o nouă porţie de sucuri digestive de care mă săturasem să le apăr de atacul celor mai puţin norocoşi decât mine. Am făcut un pas, încă unul, şi am privit la colbul ridicat de impactul lăboaielor mele crăpate şi verzi de-atâta tăcere. Pielea tălpilor arse, cu şănţuleţe pline de viermişorii nocturni se tăbăcise de-a lungul timpului. În cenuşa din crăpăturile tălpii, trebuiau să-şi facă loc întotdeauna bacteriile diurne, mici, de câţiva centimetri, gata să-şi facă datoria, să-mi ronţăie celulele moarte, viermişori nocturni până la aflarea echilibrului. Asta era în fond existenţa mea: echilibrul. Uneori mă trezeam întrebându-mă, ce s-ar fi întâmplat cu trupul meu, dacă tălpile ar fi avut mai puţin de un metru lungime? Cum mi-aş mai fi găsit echilibrul? Mă bucuram de existenţa lor. Şi când oboseam căutând răspuns mă aşterneam iarăşi prin pulberea neagră a câmpului, sfarogit din vremuri 133


Gheorghe Andrei Neagu necunoscute mie, răscolind-o. Ştiam că întotdeauna trebuia să-mi îndrept paşii spre grota din spatele meu, unde dosisem proviziile şi de care nu mă puteam despărţi. Frigul din preajma peşterii îl suportam mai uşor de când perii sârmoşi îmi acopereau trupul cu o blană aspră, colţoasă, aidoma privirile mele când se lăsau cotropite de tristeţe. Numai atunci când insecte mari cât degetul meu se opreau prin blană în căutare de piele moartă, îmi mai puteau dezlipi ochii de cerul plumburiu cemi sufoca existenţa. Din când în când, gâdilătura lor îmi provoca plăcere, suficient de mare, cât să îi suport compania gânganiei ajunsă la piele. Nu mă scărpinam, pentru că degetele mele cât un arbust ar fi putut s-o strivească înainte de vreme şi să mă lipsească de prânzul pe care-l adunam cu răbdare, periindu-mi blana cu unghiile răsfirate, sub care adunam câteva zeci de insecte. Aşteptam mereu să se ghiftuiască, pentru ca să fie mai crocante când le striveam sub fălcile hirsute, învăţate mai mult cu lemn pietrificat şi sucuri digestive colectate în peştera vieţii mele. Ridicat de-a binelea, trupul meu putea fi zărit de departe, după cum ochii mei puteau privi la fel de bine depărtările. Şi de această dată nu se vedea mare lucru. Acelaşi fum pâclos curgea din vârful unor coloane din spatele peşterii. O singură dată am zărit, o pasăre diformă, vălurind plumbul aerului, ţinând în clonţ ceva ce ar fi putut semăna cu un cap imens, poate la fel de mare ca al meu. Ciocul intrase în orbitele ochilor goliţi de substanţă, iar părul de pe tivga prinsă-n cleştele păsării căzuse de parcă ar fi putrezit. „Probabil că aşa se va în134


Purtătorul de cruce tâmpla şi cu ţeasta mea când nu voi mai fi în stare să mi-o apăr”, mi-am zis cu tristeţe. Între timp, bacteriile diurne îmi uşuraseră tălpile, făcându-mă puţin mai vesel. Puteam păşi fără dureri şi fără teama de a stâlci viermişorii nocturni. De bacterii aveam nevoie, spre a-mi uşura digestia cioturilor arse pe care le ingerăm la rândul meu strivite de gura flămândă. Le adunam cu unghiile de prin crăpături. Erau lucioase, cu pântecul bombat de câţi viermişori nocturni găsiseră-n călcâiele mele. Le sorbeam de-a valma, fără să le mestec, sperând să alunece vii şi nevătămate prin gâtlejul uscat spre burta mea nesătulă. Era singura sursă, naturală, la îndemână, în afară de mineralele ce hălăduiau la tot pasul prin preajmă. La intrarea în peşteră, dinţii rămaşi din roaderea oaselor celor pe care i-am răpus, străluceau alb, nefiresc în cenuşiul tern prin care-mi purtam paşii. Când am început să-mi ornez intrarea înfigând în stânci rădăcinile molarilor, nu mi-am dat seama că aş fi putut atrage atenţia altora, asupra sălaşului meu. Abia după ce mi-am dat seama că semnalau grota celorlalte creaturi, le-am smuls din peretele stâncos de la intrare şi le-am grămădit cum am putut mai bine printre bolovanii care-mi erau uneori de folos în apărare. De multe ori, cu câte un bolovan bine ţintit, sau câte un molar aruncat cu iscusinţă-mi orbeam atacatorii, putând să-l atac la rându-mi şi mai bine şi să-l dobor. Hălcile proaspete din trupul lor erau binevenite în meniul sărăcit de negura timpului. Iar când fecalele şi intestinele adunate în 135


Gheorghe Andrei Neagu fundul peşterii fermentau permiţându-mi să culeg fermenţii voluminoşi şi gustoşi din masa gelatinoasă păstrată-ntre steiurile vulcanice dintre pereţi, festinul părea de-a dreptul împărătesc. Mă lungeam pe burtă şi nu mai luam seama la dansul erotic al insectelor ce se înmulţeau prin blana mea, culegând cu degetele ca nişte crăcane implacabile, miile de enzime lucioase şi dolofane ce se lipeau de cerul gurii creându-mi o stare de voluptate greu de definit. Din când în când îmi permiteam să mai perii blana de la subţiori şi să adaug ouăle insectelor dulci-acrişoare pe vârful limbii aspre. „Dacă nu le las să se înmulţească nu mai am parte de aşa ceva”, îmi spuneam mereu, oprindu-mă în faţa tentaţiei de a le stăpâni definitiv. Norocul meu că nu mai aveam nici miros şi nici nu prea ştiam ce era în fond mirosul. Nările îmi fuseseră de mult tăbăcite şi niciodată n-aş fi putut crede că în părul cemi sălăşuia pe faţă şi în interiorul lor ar fi putut percepe mirosurile din peşteri unde-mi ţineau la fermentat resturile celor răpuşi, pe care nu le putusem consuma. Viermii graşi, ce-şi părăseau periodic groapa cu rezerve biologice, îi culegeam şi-i terciuiam uneori la un loc cu resturile carbonizate din afara grotei. Eram de-atâta vreme în stare de veghe, că obosisem. Nu mă mai amuzau nici insectele amoroase, nici viermii rebeli ce-mi obligau să-i prind înainte de evadare. Îmi era din ce în ce mai greu să-mi port cei câţiva metri de trup matusalemic, de-a lungul şi de-a latul teritoriului ce-mi aparţinea de când mă ştiam şi pe care-l marcasem cu bolovani uriaşi, ca un zid înalt, riscam. Forţei de care dispuneam nu i se putea opune nici un zid. 136


Purtătorul de cruce De aceea lucrurile se tranşau între noi, direct. Dacă nu mi-aş fi respectat teritoriul şi aş fi intrat în vreo împrejurime străină aş fi fost considerat duşman şi întâmpinat ca atare. Dacă puterile mi-ar fi slăbit, orice atacator m-ar fi putut răpune devenind stăpânul şi bineînţeles noul apărător al teritoriului cucerit. Faptul că ne înmulţeam şi că teritoriile prielnice nu se găseau, dădeau naştere la conflicte. Numai înţepenirea într-o lumină veşnică a Pământului salvase teritoriul meu de la încăierări permanente. Din când în când, în vremuri de care aproape uitasem, întâlnisem hălăduind prin pustie, câte o femelă, la fel de uriaşă ca mine, dar prostită de sarcinile permanente în care se aflau, care se lăsa prinsă în braţele mele, ştiind dinainte că va fi abandonată. Diforme şi uzate, îşi abandonau fătul sub vipia pustiului, îndreptându-se spre altă parte după hrană, eterna plată pentru amorurile dezlănţuite haotic într-o indiferenţă general-acceptată. Eram ultimii bipezi ai cataclismului planetar, ce păreau să-şi găsească sfârşitul doar atunci când avea să cadă prima ploaie. Era ca un basm, care ne înspăimânta şi de care nu scăpam nici atunci când întâlneam câte un fetus deshidratat care nici măcar nu-şi osificase pe deplin cartilajele trupului şi nici atunci când eram într-o stare de mulţumire digestivă deplină. Ştiam că ploaia ne va ucide. Ştiam că ploaia ne va curăţa mediul pe care ni-l formasem şi că noi înşine vom pieri, odată cu viermii care ne dădeau hrană şi care ne fereau de nenorocirile ce ar fi venit odată cu ploile. 137


Gheorghe Andrei Neagu

La Bellu

S

unt Călinescu. Nici n-am simţit când am horcăit pentru ultima dată. Înfulecasem ultima porţie de aer, cu lăcomie de parcă aş fi dorit să mai rămân deasupra ţărânii. Ce prostie. Mă crezusem nemuritor. Mă crezusem păzit de energia izvorâtă din rândul celor ce aleseseră să le fiu dregător al destinelor. Şi, deodată, pac! „S-a rupt aţa”! M-am trezit rece şi cu diafragma pocnită de sforţarea ultimei lăcomii: aer! Un ultim aer! O mare şi infinită sorbitură de aer. Cu orice risc… *** Întunericul veşnic. Mă obişnuisem. În locul de adunare a viermilor, foşgăiala încetă brusc. Cu capul lucios şi cafeniu m-am ridicat deasupra. — Cer cuvântul! Din adâncul viermuielii izbucni un mormăit: — Iarăşi Eminescu! — Iarăşi Sadoveanu! — Unde-i Caragiale? Se liniştiră. 138


Purtătorul de cruce Mi-am adunat câteva inele în jurul capului maroniu, şi l-am ridicat mult deasupra celorlalţi. — V-am lăsat destul să vă bălăcăriţi înaintaşii. V-am lăsat să mă batjocoriţi, să spuneţi că Eminescu nu a fost geniul de neegalat pentru că v-am văzut neputinţa. Tu, ăla, Beniuc, sau cum ţi se mai zice, tot mai cutezi a te îmbăţoşa în faţa-mi? — Nu se spune faţa-mi, depăşitule! — Sau tu, ăla mic şi bubos, tu care crezi că-mi eşti superior doar pentru că l-ai devorat pe Nichita, crezi că mă poţi înfrunta? L-am simţit dând înapoi. Inelele ce-mi încătuşau mişcările, nu se acomodaseră încă. Şi-apoi ce era să le spun. Cine eram eu pe lângă viermii lui Sadoveanu, Doinaş, Coşbuc sau alţii? *** Echipa de televiziune jubila. Filmau în draci, filmau pe ascuns, tranzacţiile dubioase din cimitir. Cavouri de generali vândute pe valută. Câteva mii de dolari cavoul. Tot atâta un cântăreţ sau un pictor uitat. Samsarii cimitirului aveau relaţii. Nu avuseseră artiştii cât au vieţuit deasupra pământului, câte aveau cioclii celebrului cimitir. Într-un singur loc se rupeau relaţiile macabre; în sectorul aleşilor de tranziţie ai poporului. Acolo unde se muncea din greu la înălţarea unor noi şi impunătoare locuri de veşnică pomenire. Acolo negocierile se purtaseră la alt nivel sau şi mai bine spus, nici vorbă de negocieri: se dăduse ordonanţă de urgenţă. Nu stăpâneau ei?… Câtă vreme fuseseră-n viaţă Nichita şi Doinaş, ale139


Gheorghe Andrei Neagu şii poporului nu dăduseră nici o para chioară. După ce trecuseră pe celălalt tărâm, faima lor trebuia valorificată, nu-i aşa? Iar când de pe urma aleşilor nu rămânea decât praful şi pulberea, de ce să nu se aciueze şi ei la umbra celor care după trecere în nefiinţă, deveniseră nemuritori… *** Se zvoneşte că în curând îi vom avea colegi pe devoratorii lui Vadim şi Păunescu, zise Călinescu. O rumoare dezabrobatoare străbătu masa viermuindă, aşa cum nu mai fusese de pe vremea lui A. Toma şi Crohmălniceanu. Repulsia masei inelate nu venea dintr-un dispreţ faţă de opera celor aşteptaţi pe celălalt tărâm, ci din atitudinea pauperilor în faţa belşugului dătător de inele grase. — Aşa aţi făcut şi când a venit Sadoveanu şi tot aşa când… — Lasă trăncăneala. Noi ăştia care-am stat prin puşcării, am tot tăcut şi încă mai tăcem, ca nişte viermi ce suntem… O lovitură surdă îi curmă rostirea. Prin surpătură, lumina se prăvăli odată cu lama casmalei. Ghemul se chirci ca lovit de trăsnet. Aerul uscat de deasupra, căldura soarelui, erau fatele pentru trupurile lor. Se răspândiră care încotro, căutându-şi un loc ferit şi umed. — Daţi-mi 20000 de euroi, vă fac cadou cavoul lui Eminescu, s-auzi o voce cavernoasă de sub sutana mirosind a tămâie a prelatului ce mijlocea tranzacţiile întunericului. 140


Purtătorul de cruce

Satul

Î

n dimineaţa aceea, şeful de post se sculă cu o amorţeală friguroasă în oase. Sobiţa de tuci se răcise de mult şi-un viscol turbat bătea în geamul îngheţat al clădirii. Troiene mari făceau în luna aceasta, zilele cele mai sumbre din an. Tremurând, şeful de post sări de-a dreptul în cizme, lovindu-şi cu mâinile umerii să se dezmorţească. Apoi, după ce-şi aprinse o ţigară, ieşi afară cu tusea strânsă-n gâtlej să-l cheme pe Gheorghe să-şi facă treaba. Gheorghe încă nu venise, cum se vedea după troienele nemişcate. Aşa că şeful de post, luându-şi mantaua începu să arunce de zor lopeţi de zăpadă, când omul acela necunoscut, intră agitat şi-l strigă: — Dom şef, dom şef. — Noroc omule, îi răspunse şeful încălzit de mişcare, privind ochii somnoroşi de sub căciula miţoasă de oaie. Ce-i aşa zor în dimineaţa aceasta, bădie? — Păi să vedeţi, m-am dus la neamuri acolo şi am văzut. Adică n-am văzut. — Ai văzut sau n-ai văzut? Vorbeşte lămurit! — N-am văzut fumul ieşind de pe hornuri şi 141


Gheorghe Andrei Neagu m-am mirat. La nici o casă? În tot satul? — Ei şi asta înseamnă că a murit un sat? îl întrerupse şeful de post. — Păi nu, răspunse încet şi-ncurcat săteanul. — Atunci de ce te-ai speriat aşa de tare omule? De ce? Că doar nu te-a fugărit nimeni la mine din cauza fumului, să-mi spui c-a murit un sat. — Da s-a întâmplat, să iertaţi că vă spun, zise ţăranul şi continuă: când am intrat în casa vărului meu stătea cu barda înfiptă în gât şi ochii cât cepele, ieşiţi din cap, şi eu am fugit urlând din ogradă să vină vecinii. Nu s-a ivit nimeni la strigătul meu. Şi atunci am intrat eu în casele lor. Erau acolo morţi, fiecare pe unde apucase ceasul zilelor lor. — Ce spui omule? Ce spui? Îţi dai seama ce spui? — Da don şef. Aşa am văzut, să trăiţi! — Atunci ia lemnele astea şi nu mă mai domni atâta. Spune-mi ce-ai văzut şi intră în post să-mi dai amănunte. Săteanul luă înfrigurat lemnele şi porni în urma şefului de post. Intră în clădirea cu gratii la geamul îngheţat de-atâta urgie cerească, apoi ieşiră împreună prin zăpada vânturată, îndreptându-se spre primărie. Aici, după ce luă în patru funcţionarii care se aflau pe acolo, porniră grăbiţi prin troienele cât gardul, în urma căciulii miţoase ce-i pusese pe drumuri. Vântul sufla mai uşor, dând seme că în curând avea să-şi dea duhul, slobozind văzduhul. Oamenii treceau cu schimbul în frunte, făcând cu greu pârtie. După câteva ceasuri, 142


Purtătorul de cruce aproape de prânz, au ajuns în satul vecin, îngheţat într-o nemişcare ciudată. Sleiţi de efort au intrat în prima ogradă. S-au apropiat de uşă, aşteptând să le deschidă cineva. Stătea neclintită, fără vreo urmă în zăpadă, semn că ar fi ieşit sau intrat cineva de acolo. Nămeţii zăceau până aproape sub geam, neatinşi de vreo lopată, fapt care le spori neliniştea. — Să intrăm, don şef. Să vedeţi şi dumneavoastră. Sunt morţi. Ştiu eu. O ştiu bine! am văzut zicea săteanul cuprins de spaimă. Împinseră uşa şi intrară. Printre geamurile îngheţate, lumina pătrundea vag cât să se vadă întinsă pe pat, nemişcată, o femeie. Pe gât, urme de juvăţ. Se spânzurase sau fusese spânzurată — Să nu v-atingeţi de nimic. Să nu mişcaţi ceva, zise şeful de post. Ieşi încruntat, cu paşi apăsaţi şi se îndreptă hotărât la casa de peste drum. Apoi luară casă de casă, din ce în ce mai speriaţi, trântind uşile după ei. Cu speranţa că cineva o mai trăi, alergau prin nămeţi ca nebuni. În fiecare casă, oameni ucişi, fie cu toporul, fie cu furca de fân sau de cuţit. Unii având în mâinile îngheţate unealta din care-şi găsiseră moartea, păreau că aşteaptă în cele mai bizare poziţii. Nicăieri nu erau semne de luptă. Părea că se-nţeleseră dinainte să se ucidă între ei până în cele din urmă, ba chiar poate ajutându-se ca între vecini, să-şi curme zilele, unii resemnaţi, unii zâmbind, iar alţii îngheţaţi de spaimă. Nici o urmă de viaţă n-au putut să găsească în cele peste treizeci de case ale satului cuprins de moarte. S-au îndreptat spre ultima casă. Era ceva 143


Gheorghe Andrei Neagu mai retrasă, în mijlocul unei curţi plină cu araci ce abia se mai vedeau din zăpadă. Părea să fie bisericuţa satului. Uşa stătea larg deschisă şi o voce suspina a rugă. Înfioraţi, au intrat fără să scoată o vorbă. Un paracliser bătrân stătea în genunchi mormăind ceva în barbă. — Bună ziua, moşule! răsună vocea şefului de post, stârnind liniştea din sfântul lăcaş. — Bună ziua creştine, răspunse bătrânul pe şoptite. Aţi venit să vedeţi nebunia? Că eu de mult le-am tot spus. Băgaţi-vă minţile-n cap; lăsaţi gărgăunii aiurea şi nu vă mai gândiţi la prostii. — Dar ce s-a întâmplat aicea bătrâne? întreabă şeful de post. — Păi, ce să se-ntâmple tăicuţă, ce să sentâmple? Popa Năstase-i de vină. Eu de câteva ori i-am spus. Acuma a fugit păcătosul. Când a văzut ce-a făcut, a fugit. Dar ştiu că n-o să scape. Chiar dacă scapă de noi, pe lumea cealaltă, tot n-o să scape. — Popa Năstase ai spus? întrebă şeful de post mirat. El a făcut toate acestea, el? — Da, tăicuţă, el a făcut-o. — Caporale, ia un soldat şi fuga-napoi la post. Dă telefon să-l prindă pe popa Năstase. Ai înţeles? — N’ţeles, domn plutonier. Stoichiţă, vino cu mine, zise acesta spre unul din soldaţi, după care plecară prin nămeţii ce nu se mai sfârşeau şi se îndreptară cu groază pe urmele pe care veniseră.

144


Purtătorul de cruce *** În dimineaţa aceea, orăşenii păreau obosiţi. Şi nu numai că păreau obosiţi, dar erau obosiţi. Nu era uşor să faci politică în zilele acelea. Răufăcătorii încă mai erau dibuiţi prin satele din munţi şi n-ar fi fost exclus să fie şi prin satele lor vreunul. Telefonul stătea nemişcat aşezat în furcă într-o rână. De mult nu mai dăduse nimeni un telefon. Ar fi vrut să fie întrebaţi ce mai fac, cum o mai duc. Dar parcă putea cineva să folosească telefonul pentru aşa ceva. Telefonul zbârnâi răguşit, trezind încăperea adormită. Îl ridicară. Nu vorbea nimeni. — Alo, alo, răspunde măi omule pentru ce sunaţi atâta, ca să vezi de sunt aicea! Răspunde! Pe cine cauţi? Da! Da! Eu sunt. Da eu sunt. Ce? Cum? Când s-a-ntâmplat şi unde? Cine-i vinovatul? Popa! Nu? Atunci? Bine. Aşteaptă să vină cineva de la noi. Sau Alo! Alo! Staţi acolo. Vine imediat procuratura de-aici, de la noi. Nu vă atingeţi de nimic. M-aţi înţeles? Fiţi cu ochii în patru şi aşteptaţi-mă. Popa unde-i? A dispărut? N-aveţi nici o grijă, dăm noi de el. Să fie toată lumea prezentă, din toată comuna. Câţi sunt? cinci? numai atât dintr-o comună întreagă? Bine. Să fiţi atenţi să nu vă omoare şi pe voi ca pe ăia. Cum nu i-a omorât nimeni? Ce glumă-i asta? Atunci cine-i mortul şi cine-i popa? Da, da ascult. Cum s-au omorât între ei? Nu se poate. Atunci ce amestec are popa. Propagandă, propaganda asta religioasă. Aproape că nu-mi vine să cred. Şi cei din comună ce-au făcut? 145


Gheorghe Andrei Neagu Cum nimic Aţi lăsat satul de izbelişte? Să-şi facă popa de cap! N-aţi avut învăţător, primar? Ce să mai vorbim! Aşteptaţi să venim acolo. Nu mişcaţi nimic. Aşteptaţi! Venim imediat. *** Coşmarul în care oameni, cu limba plină de saliva cleioasă ca de melc zăceau în agonie, buzele vinete de spânzuraţi, îi invadau somnul păzit altădată de îngeri. I se părea că sute de ochi îl urmăreau din toate colţurile. Ochi mari, înroşiţi. Şi iar, îi venea în minte vorba paracliserului: — Ce-ai făcut taică părinte? Ce-ai făcut taică părinte? Iar el îngrozit se scula din aşternutul ud, mototolit, ghemuit sub coaste şi se plimba. De pe când era student la teologie, i se spunea de către unii, colegi că pune prea mult suflet în credinţa vieţii de apoi. Câţi nu-i spuneau: — Vladimire, mai lasă viaţa de apoi şi vină la badea Vasile să bei o glaje de brumăriu din ăla rece şi tare. Şi-apoi mai trecem puţin pe la măicuţe. Hai, ce zici!? Dar el nu zicea nimic şi se-ndepărta fără ca dorinţa să-i năpădească trupul. Credea în viaţa de-apoi. Şi niciodată n-ar fi putut să creadă în altceva. — Forţa nu se găseşte în vin şi nici în femei! obişnuia adesea să spună popa Năstase. Iar când ajunse în satul acela, după prima slujbă şi-a dat seama cu cine avea de-a face. — Forţa nu de găseşte în vin, a zis atuncea 146


Purtătorul de cruce părintele dar n-a spus nimic altceva, gândindu-se că erau în bună parte însuraţi, iar el însuşi a trebuit s-o facă pentru a primi parohia. Şi-a doua zi a venit cârciumarul zicând printre altele: — Părinte. Îşi dau trei clondire de vin pe zi, dacă n-ai să mai spui nimic despre vin în slujbele dumitale. De cum ai vorbit ieri despre vin, mi s-au împuţinat clienţii. El s-a uitat cu ochii întredeschişi, şi i-a spus: — De ţi-ai vândut sufletul iadului, te priveşte, păgâne, dar datoria mea este de a-i aduce păstorului oile rătăcite de turmă, pe calea cea sfântă. Şi-ncurajat, povesti cu prima ocazie enoriaşilor săi, modul cum hangiul îi păcăleşte şi cum a cerut cu obrăznicie până şi păstorului turmei lui Dumnezeu să-l ajute în samavolniciile sale. Drept care, după această nouă-ntâlnire, hangiul a trebuit să-şi închidă prăvălia şi să-şi caute alt vad, iar popa să strângă fonduri pentru parohie. Şi-şi mai aducea aminte cu groază cum propovăduia oamenilor aceia, credinţa în viaţa cea de pe urmă, strunindu-le pornirile. Dar niciodată n-ar fi crezut c-ar putea sajungă acolo. Adică să-i vadă striviţi, ştrangulaţi crezând în el şi în viaţa de dincolo. Camioneta mergea duduind printre nămeţii viscoliţi mai înainte. Subofiţerul de la volan înjura cu fiecare zdruncinătură, zorit s-ajungă odată acolo, în satul acela trăsnit. Doar procurorul nu schiţa nici un gest, nici o vorbă. Părea adâncit în gânduri. Şi gândurile nu-i erau de loc vesele. I se spusese de câteva ori, că are prea puţini oameni 147


Gheorghe Andrei Neagu alături de el, că trebuie să aibă mai multă putere. Şi-apoi mai ştia că în curând avea, să-nceapă cercetarea pentru care nu era deloc pregătit. Oamenii lui erau liniştiţi şi resemnaţi. Tocmai de aceea era supărat. Ce bine-ar fi fost dacă ar fi trimis un alt procuror în locul lui. Cu siguranţă că oamenii aceia nu s-ar mai fi sinucis dacă n-ar fi fost popa. Acum orice regrete sunt târzii, îşi zise în gând procurorul înfuriat pe succesele demente ale unui neisprăvit. Şi nici măcar nu ştiu unde a dispărut sfinţia sa, părinţelul îşi mai zise procurorul zărind primele case troienite. *** Ajuns în sat, părintele se repezi glonţ la biserica, cu uşile larg deschise. Din naos, vocile răzbăteau până în curte. Poalele sutanei fâlfâiau ca nişte aripi ale morţii, pe cărarea proaspăt croită. Abia de văzuse camioneta din curtea bisericii, când se năpusti în pridvor întrebând: — Ce-i, ce s-a întâmplat? Cine sunteţi oameni buni? — Bine-ai venit părinţele! se auzi vocea procurorului. Dumnealor sunt la poliţie, adause rânjind fioros. — Bine-aţi venit! şopti părintele înfrigurat. O tăcere ciudată se lăsă în biserică. —Îmbracă-te părinte, sau eşti îmbrăcat! rupse tăcerea procurorul. Vei merge cu noi pentru a lămuri această problemă, continuă el. Şi iarăşi tăcerea cuprinse văzduhul. — Să mergem, rosti careva. Se îndreptară cu 148


Purtătorul de cruce toţii spre camionetă. În liniştea întreruptă doar de scârţâitul paşilor pe zăpadă. S-opriră locului. De undeva s-auzeau gemete. — Împrăştiaţi-vă şi scotociţi peste tot! zise procurorul. Eu rămân cu părintele aici, mai adause, în timp ce se-ndreptau spre camionetă. Apoi, după ce s-au îndepărtat câţiva paşi, părintele spuse cu glasul abia auzit: — Şi cu mine ce faceţi? — Nimic părinţele, nimic. Vom completa o declaraţia cu tot ce ai făcut şi gata. — Dar n-am ştiut c-o să iasă nenorocirea asta. Niciodată n-am crezut, mai zise preotul şi tăcu. Câteva ciori cocoţate pe turla bisericii stăteau nemişcate. Deodată un militar strigă dintr-o casă. — Domnule Procuror! Aici, veniţi aici! Din alte case se îndreptau în grabă soldaţi în frunte cu ofiţerul. Până şi procurorul împreună cu popa se îndreptară spre locul acela. În casa unde fuseseră chemaţi, un spectacol oribil se înfăţişă privirilor. Un bătrân slab, deşirat, cu pletele lipite de tâmple de sudoarea morţii, şedea pe-un pat, cu o saltea de paie. În jurul lui se putea desluşi semnele unei îndelungate agonii. Nici un mort nu mai era acolo. Semn că bătrânul era singur. — Apă! gemu bătrânul cu glasul abia auzit. Un militar îi întinse bidonul, dar apa curgea fără a fi fost reţinută de buzele rigide şi-nvineţite. Bătrânul se prăbuşi pe spate. 149


Gheorghe Andrei Neagu — E otrăvit! zise părintele extrem de agitat. — Să-i dăm nişte lapte, adaugă procurorul. Dintr-o ulcea apărută de nu se ştie unde, un soldat se strădui să-l facă pe bătrân să înghită câteva picături. Dar laptele se prelinse pe bărbie fără a fi înghiţit. O rigiditate îi încleşta maxilarele şi-i învineţise chipul. — Moare! Moare! Nu-l vedeţi că moare!? Faceţi ceva strigă preotul agitându-se, fără să facă nimic. — Să-l luăm cu noi! mai zise procurorul şi săltându-l în braţe se îndreptă spre camionetă. Tot drumul bătrânul nu scoase o vorbă. Din când în când gemea uşor, sfârşit. Abia la marginea oraşului, după ce-a încercat zadarnic să se scoale-n şezut, bătrânul s-a prăbuşit ca un sac rostogolit din căruţă, zicând un singur cuvânt, prelung. — Lepraa… şi se stinse. *** De mult nu mai văzuseră sătenii atâtea maşini trecând prin comuna lor. Camioneta care fusese cu două zile mai înainte pe acolo, nu-i speriase, dar convoiul format din tractoare pe şenile şi maşini utilitare le răsădeau sub cuşme întrebări. Ştiau că n-aveau voie să meargă-n satul vecin şi chiar de-ar fi vrut, n-ar fi putut s-ajungă acolo din cauza militarilor ce înconjuraseră locul, oprindu-i. În vremea asta în cătunul complet izolat, din câteva maşini, se descărcau materiale şi unelte. 150


Purtătorul de cruce Câteva buldozere treceau dărâmând casele de la un capăt la altul, în timp ce într-o groapă plină cu var, infirmieri cu măşti şi mănuşi scoteau morţii din case şi-i aruncau în ea. Stropi de var săreau în urma fiecărui trup aruncat, primind în cuprinsul acela vâscos şi alb, trupurile înţepenite. Era o masă inertă ce se supunea docilă aceluiaşi blestem. Doi fotografi lucrau de zor în jurul cadavrului unui bărbat ce avea pielea frunţii şi gura mâncată. Lepra. La ora prânzului un rug uriaş îşi întindea braţele spre cerul plumburiu, întreţinut de câţiva militari. Infirmierii îşi aruncau uneltele în foc, stropind utilajele cu benzină. Apoi îşi arseră uniformele, măştile, mănuşile, dezinfectându-se pe rând. Ştiau că îi aşteaptă o lungă izolare în carantină. *** — Gata, să mergem! rosti şeful de post când rugul era aproape stins. Părintele Năstase, îngenunchiat, cu mâinile împreunate a rugă, nu se clinti. Ce-ai făcut taică părinte, ce-ai făcut taică părinte? Atât rostea părintele, într-una, repetând spusa paracliserului, care-i lovea sufletul ca o limbă de clopot. Nu se ruga cum crezuseră ceilalţi. Nici nu părea a auzi ceva, în jur. — Hai părinte, hai să mergem, îl bătu pe spate şeful de post. Hai, n-auzi? Trebuie să mergem. 151


Gheorghe Andrei Neagu — Eu? Cu mine vorbeşti? Să merg unde? — La maşină, trebuie să plecăm. — Eu? Dar n-am făcut nimic rău, n-am făcut nimic rău. Apoi, se smulse din loc şi o luă la fugă, într-o direcţie oarecare, fără nici un sens. — Puneţi mâna pe el! ordonă şeful de post. Aţi luat-o razna. Aduceţi-l cu forţa dacă nu vrea! Infirmierii se grăbiră să-l prindă din urmă, înainte să se îndepărteze prea tare. Zbătându-se în mâinile lor, părintele murmura: N-am făcut nimic rău, n-am făcut. — Hai omule. Hai să mergem, încercau să-l potolească. — Unde să merg? De se să merg? continua să se zbată preotul. — Potoleşte-te dracului. Doamne iartă-mă, încerca să-l aducă la realitate şeful de post. E carantină, nu poţi să înţelegi atâta lucru?

152


Purtătorul de cruce

Adăpostul

D

e cum începu sirena să urle, Leiba îşi lăsă mătura udă în gangul plin de hârtii, fugind să se ascundă. Cuprins de o spaimă nebună, se-aruncă prin uşa de tablă, cu găurele, în locul unde-şi ţinea alteori măturoiul, pe scaunul vremilor liniştite odată. Şi în curând, gangul se umplu de mulţimea îngrozită. Câţiva din cei din faţa uşii, cerură omului de pe scaun să le dea şi lor drumu-năuntru, dar Leiba nu le răspunse. Un zumzet din ce în ce mai apropiat de avioane se făcea auzit şi în curând, primele bombe căzură la periferia oraşului. De undeva, tunurile începură să latre a moarte. Din când în când, rafalele mitralierelor, instalate în centrul oraşului, spărgeau liniştea adâncă din subsol. Toţi îşi ţineau răsuflarea. Bombele cădeau tot mai aproape. În pasajul înţesat, venea miros de sulf şi de ars. Praf de moloz şi de cenuşă cădea ca o ploaie cernită peste cei ce stăteau la intrare. O bombă căzu pe magazinul de la intrarea din dreapta pasajului. Fiare şi pietre căzură peste mulţime. O altă bombă căzu în acelaşi loc, desfăcându-l. De la etajul al cincilea şi până la parter, clădirea crăpă ca 153


Gheorghe Andrei Neagu un harbuz, acoperind pe de-a-ntregul intrarea-n pasaj. Şi-atunci Leiba auzi primele răcnete. Un miros de carne prăjită şi de latrină umplu văzduhul înţesat de-njurături şi de ţipete. Câţiva borfaşi buzunăreau pe cei ce-şi pierduseră cunoştinţa o vreme sau definitiv pe străzile oraşului. Bombele cădeau în continuare peste centrul oraşului, în timp ce Leiba-şi proptea uşa mai bine. Ochii de copil priveau speriaţi prin deschizăturile tăiate în tabla uşii, anume pentru aerisire. O bombă căzu peste-o cisternă de pompieri. Altele cădeau din ce în ce mai aproape, în jurul pasajului. Deodată un suflu năprasnic lipi copilul atât de tare de uşă, încât sângele ţâşni cu putere din pielea presată prin găuri, iar ochiul ţâşni în umărul lui Leiba. O altă bombă în centrul pasajului, sfârtecându-l. O groapă enormă de-asfalt şi de carne rămase pentru o clipă deschisă, pentru ca mai apoi să se umple cu resturi de oameni şi moloz hăcuit. Leiba-şi pierdu cunoştinţa, izbit de suflu în peretele zidului. În clipa aceea, mitraliera tăcu şi ultima parte din magazin se prăbuşi, astupând groapa cu totul. De printre ruine, un picior se mai zvârcolea încă, aidoma piciorului de păianjen. Şi-atunci, sirena începu să urle din nou. Val, după val, vântul venea curăţind în rafale strada şi cerul. Nici un geamăt nu se mai auzea din maldărul al ruinelor fumegând. Pe o bară înroşită sfârâia o bucată de carne-mbibată cu sânge. Şi vântul sufla, dezgolind, dezastrul din fum. Unul câte unul, oamenii ieşeau de prin adăposturile caselor, gesticulând. Câţi or fi murit oare? 154


Purtătorul de cruce Şi-n vremea aceea, din cer începu să cadă o ploaie înroşită de sânge. Cele câteva salvări venite în grabă, plecară fără a şti niciodată la câţi ar fi fost necesară intervenţia lor. Un curcubeu strepezit se-arată pe cerul plumburiu. Şi-atunci sirena încetă. *** Când se trezi, Leiba-şi simţi capul o cloacă şi-o durere cumplită-i ardea ceafa. Îşi duse mâna la ţeastă tremurător, crezând-o ciuruită, dar se bucură când găsi doar un cucui mare cât o nucă ivit acolo pe neaşteptate. Îşi şterse cu grijă umărul de ochiul scurs. O picătură de sânge-nchegat îi stânjenea mişcarea pleoapei. O îndepărtă cu degetul şi se mai linişti. Se miră de liniştea adâncă, ce-l înconjura. Privi spre uşă. Pielea copilului strivită prin găurelele de la aerisire, lăsa să se scurgă o zeamă cleioasă şi roză. Leiba dădu propteaua groasă de-o parte şi trase de uşă. Când puse mâna pe tabla curbată de presiune, aceasta cedă. O fetiţă strivită, în uşa deschisă, se prăbuşi, în vreme ce din burta plesnită maţele sparte ţâşniră. Cu ochii ieşiţi din orbite, un bătrân cu barba lipită de gâtul fără cămasă, părea că doreşte să între-n lăuntru. Înfricoşat Leiba dădu să-nchidă uşa. Dar, nu mai putu. Trupurile căzute-l împiedicau. Şi atunci, din mişcarea aceea, căzură şi alte bucăţi din trupuri vecine. Şi-o duhoare nebună răzbătu odată cu ele. Cu o furie oarbă, începu să tragă din maldăr 155


Gheorghe Andrei Neagu trup după trup, bucată după bucată şi să strige. Strigătul sună înecat, fără spaţiu, ca urletul hienei sub apă. Lumea cadavrelor îl umpluse de groază. Trase cu sete de-o mână smulgând-o din umărul al unei femei. Pielea şi zgârciul se-ntinseră cedând într-un plesnet surd. Un pârâit de oase-n mişcare-l făcu să se retragă spre fundul gheretei. O rostogolire se prăbuşi, mustind, gata să-l strivească. Bucăţi de moloz şi nisip îl făcură să spere că undeva, acolo, mai departe, se află o ieşire. De-aceea-şi opri pentru o clipă lucrul, gândind: Să duc mai întâi tot ce am tras din morman în fundul cuşetei şi-apoi voi vedea. Apucând de picioare trupul fetiţei, îl târî pe lângă scaun până-n celălalt capăt. Apoi, bucată cu bucată, dezgoli pragul cuşetei reuşind să-nchidă şi uşa. Se aşeză apoi pe scaun, ştergându-şi sudoarea de pe frunte. Simţi cum setea-şi făcea loc în trupul chinuit de nelinişte. După ce se odihni puţin, începu să tragă din nou de cadavre, înghesuindu-le. Un aer stătut îi îngreuna respiraţia. Plin de scârbă, vomă peste prag, ameţit. De sus cădeau alte sfărâmături de-asfalt şi de pietre. O bârnă de fier înfipse de-a curmezişul un trup de soldat străbătându-l. Când trase de el, aceeaşi rostogolire lichidă-l făcu să sară peste pragul cuşetei. Şi-o nouă grămadă de carne căzu, astupându-i lucrarea. Când se uită în fundul cuşetei, se-ngrozi. Pe stiva de carne şi moloz era prea puţin loc pentru alte cadavre. Leiba izbucni într-un hohot prăbuşindu-se. De sus dintre trupuri, o zeamă roş156


Purtătorul de cruce cată-vânătă, curgea băltind pe podea. Din când în când, ceva umflat se spărgea ca un balon cu un fâşâit de uşurare, în valuri, duhnind. Şi-atunci Leiba-ncepu să-şi smulgă părul din cap. Poate aceasta-i pedeapsa lui Dumnezeu, gândi disperat, urlând printre sughiţuri. Apoi răguşit şi istovit se-ntinse pe jos, în băltoaca aceea de carne presată, fără nici-o speranţă. Respira din ce în ce mai greu. Miresme în valuri răzbăteau din morman, sufocându-l.

157


Gheorghe Andrei Neagu

Ninsori

I

arna fusese uşoară. Petice de gheaţă. Petice de zăpadă. Crâmpeie de alb pe negru. Apoi soarele. Vesel, proaspăt, gata să se întreacă pe sine în lăcomie. Şi petele fug. Sau nu, nu fug. Sunt sorbite de razele soarelui. Şi negrul se-ntinde. În ramuri, în tulpini şi-n mugurii ce nu s-au desfăcut încă. Apoi lumină. Şi muguri înflorind. Ca dintro noapte adâncă, strălucesc izvoarele. Apoi gonesc spre tainice chemări. Merg obosit. Nu, moleşit. Căldura-nmoaie atât de plăcut oasele biciuite de frigul trecut. Paşii mă poartă cu greu. Nu ei. Eu îi port. Sau cine mai poate şti, care pe cine mai poartă. Oricum sunt acolo unde lumina încă mai poate să-mi aducă căldura. Sunt sub flori. Am fost sub muguri, sub crengile negre şi aştept verdele vieţii, frunzele. Iar paşii se duc şi mă duc. Pământul se lasă călcat şi-mi răcoreşte privirea. Iar paşii se bucură de mine şi eu de reavănul ţărânii văioagelor umbrite. Pământul musteşte. Şi-n fiecare zi sunt tot mai însetat. Iar setea mă face bărbat. Tot mai bărbat. Şi-atunci de ce marionetă? O fi umbra mea? Poate. O port peste tot. Şi lumea râde. Şi eu nu ştiu dacă ea, e marionetă. 158


Purtătorul de cruce Se lasă pe spate când vreau eu. Mă vrea, să joc. Eu sunt marioneta. Şi-atunci mai sunt bărbat? Pentru că zilele trec. Şi verdele frunzelor izbucneşte-n lemnul ramurilor sărutate de soare. Din negru ţâşneşte viaţa. Iar albul a rămas doar o amintire. Iar eu tot amintire pentru marioneta mea. Ba nu. Nici măcar atât. Eu nu pot fi o amintire. Marioneta da. De aceea o port legată de mine. Pentru că eu n-am umbră. Oamenii văd şi râd. Şi marioneta râde. Atunci când o mişc. Şi din nou am senzaţia că ea mă sileşte pe mine. Iar eu sunt tot mai mult jocul marionetei mele. De cine râde lumea? De mine? Sau de ea. Oricum zilele trec. Iar paşii mă poartă prin aceleaşi locuri umbroase. Ba nu. Sunt altele. Şi tot atât de materne. Doresc maternitatea? Nu ştiu. Dar caut aceleaşi văioage întunecate. Şi iat-o. S-a desprins din mine. O mână, apoi alta. Şi pielea se lasă sărutată. De mâini? Iar marioneta nu-i. Nici lumea. Sunt eu şi mâinile Ei. Mă gustă şi-mi redau umbra. În locul marionetei? Sau în locul meu. Eu sunt eu însumi. Iar Ea? Ea… Zilele trec. Şi paşii mei. Şi verdele frunzelor e tot mai intens. Negrul matern dă viaţă mereu şi dispare. Iarba-l ascunde. Verde, verde, verde. Doar paşii mei flămânzi de maternitate. Doar ei. O găsesc prin aceleaşi văioage. Cu aceleaşi curgeri cristaline. Şi paşii se bucură. Sărut cu tălpile răcoarea pământului. Şi eami primeşte sărutul. Simt înfiorarea în tulburarea izvoarelor. Mă înfior la rându-mi. Şi tălpile. Iar marioneta? Nu-i. Eu sunt. Zi cu zi am crescut. Am de159


Gheorghe Andrei Neagu venit mai bărbat. Iar gustul pământului matern mă doare. Mă răscoleşte tot mai mult. Eu sunt bărbatul. Şi-mi răsfir tălpile peste maternitatea răcoroasă. E neagră. E ultimul negru-n marea de verde. Verdele vieţii. Şi trupul mi se înfioră. Iar marioneta-i o umbră. Mai bine spus, o amintire. Deci sunt bărbat. Am o umbră. Sau umbra mă are pe mine? Nu. Nu trebuie. Eu sunt bărbatul cu umbră. Eu am umbră. Eu am. Pe naiba. Eu am nevoie de Ea. De Ea. Mi-e necesară. Ce sunt fără ea? O trecere? Da. O trecere prin spaţiu şi timp. Şi nu vreau să fiu o umbră. Nu vreau să am umbră. Dar vreau să fie Ea. Ea=umbra. Umbra care să-mi ascundă neputinţa. Iar paşii mei să-şi găsească răcoarea în maternitatea umbrei. Când văioagele vor dispărea sub verdele vieţii. Când curgerile vor înceta. Eu însumi să pot fi Ea. Sau Ea să-mi dea umbra care să-mi acopere neputinţa. Şi pretutindeni să găsesc răcoare. Răcoarea sufletului însetat. Şi trupului înfierbântat. A tălpilor fierbinţi de căutare. Şi dorinţele mele. Şi bărbăţiei mele. Trebuie să-mi bucur încă tălpile, de răcoarea văioagelor umede. — Doamne! Ce-i asta? Negrul se întrerupe brusc. Pete de aur şi de lumină. Pete de negru strălucitor. Aur şi negru. Arămiu şi roşu. Şi toate-n mişcare. Se mişcă maternitatea? Nu. Nu-i Ea. E-o salamandră. Îşi caută locuri umbroase. Şi ea? Ea nu. 160


Purtătorul de cruce Nu trebuie. Ea. Ea e doar o salamandră. O greoaie şi nedorită salamandră. Şi talpa piciorului meu. Da. Piciorului meu. Talpa s-abate peste culorile în mişcare. Striveşte. Striveşte cu ură. Ba nu. E disperare şi spaimă. Spaima de culori? Desigur. Nu mai vreau culori. Vreau puritatea negrului matern. Şi talpa-şi continuă strivirea. Urzicături dureroase-o străbat. Mă cutremur şi cad. Pe fundul văioagei e bine. Mă cufund în răcoarea pământului. Deasupra e cerul. Şi frunzele. Da frunzele. Frunzele. Frunzele se înroşesc brusc şi cad. M-acopăr de frunze. De foarte multe frunze. Şi cerul păleşte. Iar frunzele cad. În trup, răcoarea pătrunde tot mai adânc. Tot mai adânc. O simt alunecându-mi de-a lungul picioarelor. Iar frunzele cad. Şi-s crengile goale. Tot mai goale. Şi mai negre. Ce negre… De parcă văioaga s-ar fi urcat spre cer. Iar eu tot mai rece. Şi frunzele cad. De parcă ar vrea să-mi dăruiască pe veci maternitatea. Şi dorm. Câtva timp a fulguit cu fulgi mari şi pufoşi. Cerul nu avea contur. Parcă se lăsase pe acoperişuri. Ba chiar pe străzi. Blocurile înalte-şi pierdeau înălţimile în marea de fulgi. Şi de cer. Păreau că se-mpreunează. Ha, ha. Blocurile merg în cer. Ideea mi s-a părut năstruşnică. Bărbaţii aveau cuşma de nea. Dacă aveau capul descoperit. Femeile nu. Şi nu-mi pot explica asta. Nici atunci, nici acum. 161


Gheorghe Andrei Neagu Apoi străzile se uniră cu străzile. Îşi împrumutau lumina de la zăpada aşternută pe ele. Şi umezeala, tot de acolo. Bărbaţii nu mai aveau cuşme. Părul se pleoştea. Se lipea umed şi greu de capetele îngheţate. Încet se lăsa o pâclă. Era atât de deasă, atât de deasă. Nu puteai vedea urmele paşilor. Oamenii erau doar siluete. Femeile nu se mai vedeau. Plămânii se sufocau. Iar ochii mei, se măreau. Se măreau şi lăcrimau. Şi-atunci am văzut. Da. Atunci, abia atunci, am văzut. Capetele oamenilor creşteau. Fiecare avea capul mai mare decât înainte. Şi-n jurul lui, un halou. De parc-ar fi fost sfinţi. Ochii mă usturau. Şi ceaţa, oh, ceaţa. Ceaţa care mă împiedica să mă dumiresc. Dar nu era vorba de nici o lămurire. Capetele oamenilor erau mai mari. Cu mult mai mari ca de obicei. Mi-am spus că era din cauza luminii. Dar seara erau şi mai mari. Mă frământam şi nu găseam un răspuns. Atunci au venit păsările. Mici, negre şi cu guler. Cu guler lucios. Cu atât mai lucios cu cât ceaţa îşi sporea opacitatea. Păsările negre se apropiau. Aureola le făcea penajul mai strălucitor. Apoi au apărut femeile. Purtau sub paltoane ceva ce nu se putea ascunde. Părea că maternitatea însăşi îşi căutase adăpost. Paltoanele abia se mai ţineau. Nasturii stăteau să plesnească. Maternitatea-şi găsise adăpost? Nu ştiam ce să cred. Nu ştiam la ce să mă uit. La păsări? La femei? La păsări. Se aşezau pe capetele bărbaţilor. Crescuseră. Şedeau ca pe nişte uriaşe baloane. bărbaţii le lăsau. Încăpeau mai multe deodată. Şi părul? Da, 162


Purtătorul de cruce părul căzuse. Capetele umflate străluceau. În zăpada căzută, urme. Urme de paşi şi de păr. Şi ceaţă. Ceaţă groasă şi grea. Femeile abia se mai puteau mişca. Le priveam şi nu înţelegeam. Pe reverul paltonului meu rămăsese o şuviţă. Mă gâdila. Am dat cu mâna. Mi-am atins obrazul. Capul îmi crescuse. Era mai mare decât spatele. Umerii erau sub fălci. Nici nu bănuisem. Deci şi eu. Şi mie. De ce nu. Doar sunt bărbat. Numai că nu-mi dau seama de ce nu-mi găsesc buzunarele. Mi-e frig. Degetele-mi sunt de tablă. Nu le pot îndoi. Mă dor. Şi buzunarele nu-s. Ba sunt. Mult depărtate de mine. De parcă ceva le-ar fi depărtat. Bine că pot privi. Cred că numai eu. Ba nu. Şi ceilalţi. Îşi duc din când în când mâinile la cap. Parcă-s de pitici. Degetele sunt mici şi îngheţate. La fel ca ale mele. Nici nu pot acoperi urechile. Urechile-s mari. Mai mari decât capul. Ca nişte evantaie. Nici o maşină nu circulă. Capetele mari. Nu mai încap înă-untru. Nici în clădiri. Şi ceaţa continuă. Unde-i soarele? Privirile se ridică spre cerul nevăzut. Tot nu se vedea. Iar trupul e obosit. Al meu e şi mai mare. Eu sunt bărbat. De ce mă umflu? Nu-s femeie. Ne uităm unii la alţii. Nu ne mirăm. Suntem îngroziţi. Ne deosebim? Nu. Nimic nu ne deosebeşte. Doar eu sunt diferit. Se feresc de mine. Ei au numai capetele mari. Eu şi trupul. Şi calc tot mai 163


Gheorghe Andrei Neagu greu. Mă dor labele picioarelor. Picioarele-mi sunt mici. Şi mâinile. Numai capul şi trunchiul. Eu şi femeile avem paşii mici. Femeile s-ar putea rostogoli. Mai ales că paltoanele ne-au rămas de prisos. Sunt ca nişte eşarfe. Nici vorbă să ne-ajungă. Mă îngrozesc? Nu. Nu sunt îngrozit. Doar obosit. Nici nu ştiu de ce mai merg. De ce? Dar unde să stau? Nu încap nicăieri. Casele-s pustii. Toţi suntem în ceaţă. Iar păsările-s pe noi. Ghearele lor stau în pielea noastră. Ca mâinile unui copil strângând un balon. Pasările-s mici. Din cauza mărimii noastre. Eu nu le simt ghearele. De fapt eu nu mai simt dacă am păsări. Nu toţi au. Şi toţi ne umflăm. Nu mai ochii ne rămân la fel. Abia de mai vedem. Au început să se umfle şi ceilalţi bărbaţi. Nu se mai feresc de mine. Sumtem la fel. I-ar păsările s-au înmulţit. Ne mişcăm tot mai greu. Unele femei nu. S-au prăbuşit. Zăpada se topeşte sub ele. Şi bălteşte. Zăpada se-nmoaie. Porţiuni se asfalt şi de borduri apar de sub nea. Iar noi nu ne putem odihni. Continuăm să ne deplasăm. Haotic, dar ne deplasăm. Şi cât de mult aş vrea să stau. Să mă odihnesc. Dar unde? Bănci nu-s. Dar trotuare? Borduri? Sunt. Atunci de ce n-aş sta. Şi-aşa picioarele au ajuns ca nişte protuberanţe. Cred că m-aş putea da de-a dura. Dar m-aş uda. Zăpada-i terciuită. Paşii noştri. Şi ceaţa. Ceaţa ce nu se mai termină. Parcă sufocă văzduhul. Şi zăpada. Şi noi. Aerul nu ne mai ajunge. Iar păsările ne ciugulesc. Le-o fi foame. Apar din ceaţă şi ne ciugulesc. 164


Purtătorul de cruce Nu le simţim. Le vedem unii la alţii. Ciocurile se-nfundă în masa umflată. Pielea intră-nlăuntru. Apoi revine. Poate dacă s-ar sparge. Poate ne-am desumfla. Eu n-am curajul s-o fac. Poate că nu-i bine. Aştept păsările. Ele trebuie să ştie. Neapărat. Ele au instinctul nealterat. Sunt coţofene. Nu mi-e teamă. Şi nici nu le simt. Niciunul din noi nu simte. Aşteptăm. Ne-nvăluie ceaţa. Nici aureola nu se mai vede. Nu ne mai poate cuprinde. Doar păsările-şi continuă ciugulitul. Ce-or fi găsit? Deodată simt ceva ca o uşurare. O mare uşurare. Un lichid mi se prelinge pe frunte. Îmi ridic mâna. N-ajung. Şi curgerea continuă. Picură pe trotuarul umezit. M-aşteptam să fie sânge. Nu-i. E limfă? Nu-i. Habar n-am ce poate fi. Se scurge necontenit. Şi alţii văd şi simt la fel. Dar nu se pot pipăi. Privesc unii la alţii şi se liniştesc. Şi eu. De fapt nici n-am fost neliniştit. Eram liniştit. Tot timpul am fost. Lichidul samestecă-n balta ce curge spre gura de canal. Iar ceaţa-i mai subţire. Poate se ridică. Da. Se ridică. Zăpada s-a dus. Doar noi ne amestecăm scurgerile, cu urmele ei. Zăpada nu-i. Iar păsările-au dispărut. De undeva, ştiri. Se anunţă cu voce răguşită încetarea bombardamentului atomic. Supravieţuitorii să se prezinte… Nu înţeleg unde. Nici nu încerc să înţeleg. Târziu, mă alătur celor care merg într-una, în aceeaşi direcţie.

165


Gheorghe Andrei Neagu

Mântuitorii

P

ătura groasă, aspră de veşnică purtare, este trasă peste capul rotund, ca un bostan, cu ochi oblici, abia mijiţi, dintre obrajii lucioşi. Mai multe braţe o fixează de jur împrejurul unui morman care se umflă, rar, sistematic. Şi nu-i nimic în imediata apropiere pe care să-ţi odihneşti ochii. De-atâta veşnicie, n-ai cum alunga plictisul. Pe-aici mai trebuie mişcat câte ceva. Aerul e prea îmbâcsit. Dar cum să deschizi vre-o fereastră, unde nu-s ferestre? — Bună dimineaţa. Eu sunt Isus, fiul lui Dumnezeu. — Care Dumnezeu? Eu nu cunosc nici un Dumnezeu. — Dumnezeu mi-e tatăl, zămislitor al trupului meu şi al credinţei mele, zise unul, rânjind. — Şi care e credinţa ta? îl zădărî celălalt. — Ar trebui să-ţi spun. Eu cred în oameni, în partea bună din ei, îşi continuă Isus pledoaria. — Şi eu cred în ei. Mă cheamă Budha, iar fraţii mei cred în credinţa mea. Ai tăi cred? — Nu. Ai mei nu cred. Ai mei, au vrut să le fac minuni. Şi m-au răstignit pe cruce, aşteptând să învii. 166


Purtătorul de cruce

tine.

— Şi-ai înviat? Îl sâcâi ca întotdeauna Budha. — După cum vezi. Sunt la fel de viu ca şi

— Dar e o prostie. E n-am fost niciodată viu. Eu sunt pur şi simplu o plăsmuire plăcută a sufletelor celor care vor să creadă în ceva. Eu sunt un vis necesar, pe când tu, te vrei ca o realitate. — Fraţii mei nu cred în plăsmuiri. Tatăl meu a fost, dar nu le-a ajuns. Ei au vrut ca tatăl meu să aibă un fiu, pe care să-l poată pipăi, simţi şi care să le facă minuni, îşi continuă el, ca de atâtea ori, argumentaţia. — Tot îi dai cu minunile. Ce-s alea? — Uite, de pildă eu le-am arătat oamenilor calea spre înţelegere şi armonie. — Şi eu le-am arătat-o. Mai bine spus şi-au găsit-o singuri, plăsmuindu-mă pe mine. Şi asta nu e minune — Ar trebui multe să-ţi spun. Dumnezeu tatăl, fiind nevăzut m-a plăsmuit pe mine, ca oamenii să vadă şi să creadă. — Şi cred? — Daaa! Bine, a fost o vreme când nu prea erau ei siguri, dar eu le-am făcut minuni, adică lucruri pe care ei nu le puteau face şi atunci au crezut şi de atunci cred mereu. Adică ştiu eu ce să-ţi spun? Parcă nu prea mai cred. De-aia am venit eu iar. E nevoie de mine. — Şi ai s-o faci? — Păi, dacă-ţi spun. — Ce anume? — Ticluiesc eu una mai mare ca ultima. — Ticluieşti pe naiba. Pur şi simplu i-ai pă167


Gheorghe Andrei Neagu călit. Crezi că numai tu ai fost deosebit între oameni? — Eu nu cred. Ei mi-au spus-o şi au şi crezut totodată. — Impotenţă de oameni comuni, de hoardă. — Spune-i cum vrei frate Budha, dar aşa a fost. — În primul rând încetează cu tâmpeniile astea. Eu nu ţi-s frate. În al doilea rând nu te mai încrede atât în voinţa unei turme neputincioase de a-şi găsi singură calea spre adevăr şi nu mai fă pe grozavul. Eu nu pot crede că tu ai fost singurul în stare să le aduci neisprăviţilor ăia, calea spre fericire. Au mai fost şi alţii, dar tu probabil, ai fost singurul în stare să le aduci calea spre fericire. Au mai fost şi alţii, dar tu probabil ai fost singurul în stare să-ţi prezinţi marfa în ambalaje veridice. Iar turma a orăcăit la unison, în favoarea inepţiilor tale. Era şi mai uşor. De aia te-au răstignit după aceea. Că doar au mai fost răstigniţi şi alţii. — Da, dar ei nu au înviat. — Şi tu? Parcă tu eşti viu? Şi te rog nu mă mai întrerupe. Nu te-a educat maică-ta? — Te rog. Toate ca toate dar pe mama s-o laşi în pace. — Şi de ce mă rog? În fond văd că nu te-a prea înghesuit cu buna creştere. — Mama a fost şi este Fecioara Maria. — Altă aiureală. Te pomeneşti că mai trăieşte?! — Nu! — Şi a murit virgină? — Da. Afirm asta, cu toată tăria. 168


Purtătorul de cruce — Sărmane Isus, eşti de plâns. Ori eşti prost ca o căldare, ori eşti bolnav. Trezeşte-te măi băiete. Toţi ne tragem ` ha, ha, ` tot de-acolo. Şi tu pari făcut la fel ca noi. — Nu-ţi permit! Nu-ţi permit! Mă înţelegi? Nu-ţi permit! Glasul lui Isus Mântuitorul devenise supărător şi strident. — Ce-i gălăgia asta, se auzi de undeva glasul lui Allah. — Vini-ncoace fârtate, să vezi minunăţie. Nepricopsitul ăsta de Isus, susţine că mă-sa a murit virgină. — Şi ce-i cu asta. Poate să moară cum vrea, se auzi glasul lui de departe. — Ai dreptate bătrâne, veni din ceruri vocea lui Dumnezeu. — Îţi mulţumesc părinte, nu-şi putu reţine bucuria Isus, la glasul părintelui său. Cu paşi mari şi legănaţi, abia târârndu-şi burdihanul, se apropia Mahomed. — Mahomed! Mahomed! îl strigă Budha. — Ce vrei? Catadixi Mahomed să-i răspundă. — Uite ce spune Isus, maică-sa a murit virgină. — Se poate. Când o femeie nu mai are bărbat multă vreme, i se strâng toate alea. — Şi cu asta insinuezi că... — Ce importanţă mai are? Tatăl meu Allah tocmai de aceea ne-a dat mai multe femei. Până le vine rândul, par ca la început. — Nărodule, numai la asta ţi-e gândul, pufni Budha cu ciudă. 169


Gheorghe Andrei Neagu — Nărod eşti tu, cel cu o mie de feţe. Pentru că numai unul ca tine se poate sminti în aşa hal încât, să nu mai ţină seama de lumea carnală. În ea sălăşluieşte frăţioare, fericirea, în ea. — Şi sufletul?! — Tu vorbeşti de suflet? Cine are o mie de feţe are tot atâtea suflete şi pe care din ele-l poţi face fericit mai întâi? zise Allah, râzând din rărunchi. — Ba tu eşti acela. — Fraţilor nu vă cretaţi, interveni Isus. — Ia mai du-te dracului, îi sări ţâfna lui Budha, repezindu-i o palmă pe obrazul drept. Ce te bagi? — Mă bag pentru că nu vreau să vă văd certându-vă. — Dar cine se ceartă, bă Isuse, îi zise şi Mahomed enervat brusc. — Voi. Voi nelegiuiţilor, îşi susţinu Isus punctul de vedere. — Atunci na, ţine şi de la mine, şi Mahomed îi trânti la rându-i o palmă răsunătoare. Isus îşi cuprinse faţa fierbinte, cu palmele, căutând să-şi potolească usturimile. Apoi, amintindu-şi de poveţele tatălui său, zise: — Taică Dumnezeule, taică Dumnezeule, că rău m-ai învăţat. Neghiobii ăştia sunt în stare să mă facă ferfeniţă, nicidecum să-nveţe ceva. Poate că tu nu eşti de acord cu ceva, dar nu mă mai las, să ştii. Ăştia spun că nu există minuni. Şi spun că nici nu sunt viu. Şi dacă nu-s viu, atunci pentru ce? Auzi tu? Pentru ce? Se încordă apoi, ca un arc începând să lo170


Purtătorul de cruce vească în toate părţile. Lovea şi primea. Toţi loveau. toţi loveau, toţi primeau. Cine pe cine nimerea. Uşa se deschisese brusc, lăsând să intre întâi capul, apoi corpul bărbatului îmbrăcat în pantalon şi bluză albă. Gesturile şi glasurile amuţiră. Bărbatul înaintă încet, dar sigur, conştient de puterea sa. — Drăgălişilor vi s-a făcut dor de hamuri, cum văd. Vă liniştesc eu imediat. În paturi! În paturi am zis! Se aplecă apoi să culeagă de jos pătura cenuşie. — Ei drăcie. Tu ce cauţi? Aici erai? Zbârlită, înfricoşată, fata ţâşni iute, strecurându-se spre uşă. — Mătură, fira-i tu să fii, mătură că te-am angajat să mături, nu să faci sfinţi. Sfinţi aveam destui bombăni el, trântind pe masa din salon cutia cu medicamente.

171


Gheorghe Andrei Neagu

Ulciorul

U

şa celulei se deschise cu un pocnet sec. În cadrul ei, cu centironul lăsat peste burtoiul lăbărţat, adjutantul Mandache, crăcănat, îşi slobozi chemarea cu glas răguşit: — Hai Pandele, ţi-a venit rândul! Din grămada de rogojini întinse pe ciment, dintre trupurile înţepenite de frig, s-auzi o mişcare. Lumina din ferestruică nu-l lăsa pe adjutant să distingă prea bine cine şi cum se mişcă. Se răţoi supărat: — Mişcă bă rahatule! Un bărbat înalt şi deşirat se desprinse din colţul celulei, apropiindu-se cu un mers de cocostârc peste trupurile chircite pe cimentul lunecos. Se apropie temător de uşa deschisă. Duhoarea aerului din celulă fusese înlocuită cu aerul sălciu de pe coridorul închisorii îl ameţi. Se clătină. — Ia uite-te la boier cum se preface, şuieră Mandache lovindu-l cu un retevei lustruit. Lovitura scurtă, căzută între omoplaţi îl aruncă pe purtătorul zeghei de peretele opus. Gemu. Dacă ar fi ţipat, alte lovituri ar fi căzut peste trupu-i slăbit. Îşi târşi paşii amorţiţi de nemişcare spre capătul culoarului. Cunoştea drumul. La început îl parcursese mai des. 172


Purtătorul de cruce Acum de două-trei ori pe săptămână, după cum avea chef comandantul închisorii, sau vreunul din adjuncţii săi. În seara aceasta-i căzuse pata chiar comandantului. Afumat bine şi cătrănit că-şi găsise amanta ocupată cu un activist care-i promisese c-o ia de nevastă, comandantul simţea nevoia să-şi descarce nervii pe cineva. S-a decis asupra lui Pandele, profesorul universitar închis pentru ceea ce mintea lui nu putea înţelege. Cică ea liberal. Şi ce dacă. „Ce mare lucru şi liberalismul ăsta. Treabă capitalistă”, mormăi comandantul ciulindu-şi auzul la târşitul paşilor ce se apropiau dinspre celule. Îşi trânti centironul de palma stângă cu putere. Violenţa izbiturii îi trezi simţurile. Se învioră doar atât cât să-şi simtă corpul fremătând de nerăbdare. Îl mai bătuse pe nenorocit fără de folos. Nu reuşise să scoată de la el nici un angajament, nici o mărturisire pe măsură. Atâtea luni de ciomăgeală şi huiduma nimic. „Dacă şi-n seara asta nu scot ceva de la el, îl omor” gândi comandantul, pocnindu-şi din nou centironul. Aproape în acelaşi timp uşa biroului se deschise. Împins din spate Amedeo Pandele se trezi în faţa lui. Mersul de la celulă până la biroul comandantului îl mai dezmorţise. — Ieşi afară! îi zise adjutantului. Acesta se retrase rânjind. Avea să se proţăpească lângă uşă. Îi plăcea s-audă gemetele celor bătuţi de şef. Avea putere şi metodă şeful. — Ia zi, bă sfrijitule, mult ai să-ţi mai baţi joc de mine? îl apostrofă pe deţinut comandantul. Tăcerea nu-i plăcea; iar Amedeo tăcea. Un centiron 173


Gheorghe Andrei Neagu dezlănţuit se abătu peste creştetul albit. Cu tâmplele zvâcnind de furie, ofiţerul îi mai altoi câteva centiroane, doborându-l. Căznindu-se să-şi ridice trupul slăbit, Pandele se trezi doborât de şutul cizmei cazone. Renunţă să se mai apere. Dezlănţuirea loviturilor îl ameţi. Nici măcar nu le mai percepea. După ce obosi, comandantul îşi şterse sudoarea de pe frunte, apoi de pe ceafa năduşită, cu o batistă mototolită şi soioasă şi-şi aprinse o ţigară Carpaţi cu filtru. — Paştele mătii!, nu scrii declaraţia aia? Pandele gemu. De luni de zile numai asta auzea, numai asta i se cerea. — Sergent! strigă răguşit comandantul. Ştia că adjutantul se lipise de uşă. De aceea-l pedepsi, degradându-l prin chemare ca sergent. — Ordonaţi! zise Mandache, cu oarece nemulţumire în glas. Doar era adjutant, ce naiba! Îi era frică să-şi arate revolta. I-ar fi plăcut să i se spună tovarăşe plutonier major sau măcar tovarăşe adjutant. — La menghină! Hârâi comandantul, icnind. Adjutantul îl trase de zeghe lângă uşa întredeschisă. Îi luă mâna şi-i introduse degetele în crăpătura canatului, trăgând cu cealaltă mână de-o sfoară ce atârna de clanţă. Un urlet izbucni din gâtlejul nefericitului. - Scrii bă declaraţia? Repeta ostentativ comandantul, făcându-i semn adjutantului să mai tragă de uşă. Urletul se transformase într-un răget continuu ce se împrăştia de-a lungul celulelor, împietrind cu totul trupurile amorţite de frig şi ne174


Purtătorul de cruce mişcare a celorlalţi deţinuţi. — Scrii mă? repeta călăul fără să aştepte vreun răspuns. Sângele ţâşnii din falangele strivite. — Daaa! răcni repetat chinuitul. Strânsoarea uşii slăbi. Cu ochii scoşi din orbite de durere, deţinutul se lăsă cărat într-un scaun din faţa biroului pe care zăceau un toc, cerneală şi hârtie. — Scrie mata cum îţi spun eu. Ai noroc că am băieţi deştepţi, că nu ţi-au băgat dreapta-n uşă. Da’ ţi-o băga dacă nu scriai. Deci scrie: Subsemnatul Amedeo Pandele, născut în anul, luna, domiciliat în localitatea, aia de unde te-au ridicat tovarăşii, de bună voie şi nesilit de nimeni, declar: consimt să colaborez cu forţele de securitate ale Republicii Populare România. Ai creier, ai cerneală, ai hârtie. Ce nu ai tu, băi porcule, n-ai bunăvoinţă şi timp, pentru că sunt grăbit să merg la curve. Hai, dă-i drumul în mă-ta mai repede. Îşi aprinse o nouă ţigară, urmărind scrisul chinuit şi tremurat al schingiuitului. Adjutantul se scărpină între fese, năduşit de toată tevatura prin care trecuse. Chipiul îi căzuse pe jos, iar părul scurt i se zburlise fără să-şi dea seama. — Iscăleşte şi pune data, mai zise schingiuitorul gata să-i smulgă pagina şi s-o pună bine. Râgâi mulţumit. Îl nimicise. N-ar fi putut bănui că Pandele avea să cedeze. Acum se putea duce liniştit la tovarăşa Lenuţa, pe care o angajase de curând la bucătărie, să-l mulţumească încă odată. Balonat, se slobozea la fiecare pas, mirându-se de ecoul făcut pe coridoarele reci şi mute. 175


Gheorghe Andrei Neagu *** Păianjenii păreau neschimbaţi. De sub peruca aspră, chipul scofâlcit al bătrânei, părea străbătut de firişoarele invizibile ale unei pânze de păianjen. Lumânarea încolăcită de pe piept se muiase, devenind păstoasă. Sânii nu se mai ghiceau sub rochia grea, anume păstrată pentru ultima ocazie. La căpătâi mucul lumânării aprinse se blegise, muşcând prea multă ceară dintr-o parte, născând şiroaie lichide ce se prelingeau peste marginea sicriului. Cele câteva bătrâne de la căpătâiul ei, sorbeau indiferent din ceşcuţa de cafea răcită, sporovăind tern câte le mai rămăsese din amintirea decedatei. — Când era senatoare nici că ne-a băgat vreodată în seamă Leonora! — Avea grijile ţării pe umerii ei, tu. — Avea pe dracu. — Ba avea draci în ea. O ştiu eu prin câte paturi a trecut până când şi-o mai ostoit tremuriciul. — Faci păcate Leonora. Era mai mult prin parcuri. — Eu cu gura, ea cu curu. C-aşa-i în politică… — Taci tu!, dacă erai în locul ei? — Cum să fiu, când n-a fost chip să intru în patul şi-n buzunarele derbedeului care i-a săltat poalele pentru ca s-o salte şi-n partid. — Aşa a vrut poporul Leonoro! — A vrut pe dracu gemu. Popor mai prost ca 176


Purtătorul de cruce ăsta n-ai să vezi. Ce folos c-am fost cinstită, i-a ales tot pe golani. — Eşti ciudoasă, asta-i… — Cum să nu fiu. S-a dus târâtura asta să facă legi. Şi de bune ce le-a făcut am ajuns la sapă de lemn şi eu dar şi ea. Cum i s-au fleşcăit ţâţele cum au tras-om pe dreapta. Acum s-a retras definitiv, dar cui mai foloseşte, zise ea cu năduf ridicându-se de pe scaunul hodorogit de atâtea priveghiuri la câte fusese martor în capela mortuară a cimitirului. Lumânările de la ieşire, pâlpâiră la trecerea ei. Pe banca din faţa mormintelor, Leonora îşi aprinse o ţigară fără filtru, sugând cu sete fumul aspru. Plesnea de furie. Rivalitatea n-o putuse determina să nu vină la căpătâiul senatoarei, chiar dacă venise mai mult pentru a savura halul în care ajunsese moarta. Nici un prieten adevărat, nici o rudă. Doar ele, frustratele, insultatele măreţiei de altădată ale celei ce pleca pe ultimul drum. Groapa de pe aleea notabilităţilor îi stătea în gât Eleonorei. O învinuia în sinea ei şi pentru că din Leana sau Lenuţa devenise Eleonora şi pentru că nu-şi făcuse cavou. Se cunoşteau bine. Porniseră împreună şcoala primară, împreună la puşcărie ca bucătărese, împreună la fără frecvenţă, după care s-au despărţit. Ea s-a măritat cu Mandache, iar Leana şi-a pus poalele-n capul doctorului ce stătea în gazdă la ei pe mâncarea furată de la gura puşcăriaşilor. Şi tot doctorul ăla amărât o purtase şi-n facultate după ce-i trântise un copil încă de pe vremea când era în ultimul an la şcoala tehnică sanitară. Apoi Lenuţei îi venise pofta de politică. O 177


Gheorghe Andrei Neagu îndemnase pizma, o îndemnase dorinţa de a scăpa de numeroşii amanţi ce-o inoportunau până şi pe aleile parcului municipal. Era greu de spus. Dar când a simţit că ăia de dreapta sunt pe ducă şi mai ales că au dat o lege de deconspirare a turnătorilor, a trecut cu bagaje cu tot în stânga. Se sfătuiseră amândouă. — Auzi fa, cât sunt eu de farmacistă, dacă ţărăniştii ăştia mă dibuie, am feştelit-o. Dacă tâmpitul ăla de comandant de puşcărie, ajuns general, a fost în stare să se strecoare, eu ca turnătoare sunt pierdută. Băbălăul ăsta de bărbat s-a retras, de mai ştiu să fiu femeie la casa mea. — Da ai ştiut vreodată! zise Eleonora. — Am ştiut, a ştiut şi mama şi la ce i-a folosit? Dacă ăla de-i schilodea pe deţinuţi a ajuns mare, eu de ce n-aş fi. Bine că nu m-am afişat prea tare cu ţărăniştii, ca să pot să cotizez la ăilalţi. Cu vreo 80 de mii de dolari mă pun pe listă. Ai să vezi… Atunci n-o crezuse. Dar după ce-o văzuse senatoare, gura i se umplu de fiere. Mai mult, după ce se mai văzuse şi tratată cu indiferenţă de Lenuţa senatoare nici prin cap nu-i mai trecea să-şi pună frâu gurii. Nu era cunoscut, nu era prilej pierdut pentru noi dezvăluiri din viaţa doamnei senatoare. Parte din ele, au afectat-o în aşa măsură, încât Eleonora s-a lăsat televizată într-o rugăciune făcută într-o capelă parlamentară, stârnind râsul urbei ce-o propulsase. Până şi bărbaţii care o întinseseră fiecare pe unde apucase, şuşoteau nestingheriţi de consecinţele dezvăluirilor. Numai că rugăciunile nu i-au fost de folos. A căzut la pat 178


Purtătorul de cruce când i se părea că plesneşte de sănătate. Şi a murit convinsă că poporul e prost şi nevrednic de una ca ea, Lenuţa farmacista. *** Vasul îi explodă în mâini. Probabil că se electrizase când îl frecase cu periuţa sau pămătuful arheologului. Că doar nu era nebun să-şi trâmbiţeze descoperirea. Şi-apoi nici nu ştia peste ce dăduse când lopăţica scrâşni sub mâinile lui. Trebuia să vadă. Pământul fărâmiţat se lipise de vasul maroniu. Dacă l-ar fi îndepărtat cu altceva, ar fi riscat să-l distrugă. Văzuse la arheolog cum folosea pămătuful. Încet, cu răbdare, până când îl desprinse cu totul. Nici nu sesiză irizarea ce-i dădea o strălucire nefirească. Părea să fie efectul razelor de soare asupra smalţului umezit de atâta aşteptare îngropată sub pământul turnului în care fusese ascuns atâta vreme. Explozia-l surprinse mut, fără să poată scânci măcar. Lichidul purpuriu ce-l împroşcă în faţă, părea lipicios şi iritant. Ba chiar corosiv. Instinctiv îşi duse mâinile la ochi, deşi nu reuşi să facă altceva decât să-i simtă vâscozitatea întinzându-se până dincolo de sprâncene. Nici nu sesizase volatilitatea lichidului. Un abur uşor se ridica de pe faţa şi hainele lucrătorului, înroşind aerul din imediata apropiere. — Ce mama dracului era în hârbul ăsta? Se întrebă bâjbâind în jurul gropii. Neprimind răspuns, îşi şterse cu mâneca vestonului pielea din jurul ochilor năuci şi se propti cu 179


Gheorghe Andrei Neagu spatele de peretele gropii răcoroase. În mână, cioburile păreau să-l frigă. Le aruncă lângă cele căzute din explozie. Pe fundul ei, o lespede ce părea să poarte un mesaj. Îşi aminti de pămătuf. Era încleiat. Îl luă cu silă şi-l petrecu pe suprafaţa pietrei poroase. Citi: PANDELE. — Na-ţi-o frântă. Mare scofală. Am săpat atâta ca să dau de Pandele, rosti el cu ciudă. Apoi se cutremură. Adică-n ulcior era ceva ce putea rămâne dintr-un om. Adică era Pandele. Greaţa-l prinse fără de veste. Se uşură împotriva voinţei lui chiar pe piatra pe care abia o dezvelise. Acreala din cerul gurii lipsită de aer îl făcu să se clatine. Se prăbuşi acolo, în voma de care abia scăpase. Undeva, mai departe de groapa lui, ceilalţi săpători îşi vedeau liniştiţi de treaba lor. Dacă aveau să dea peste monedele de aur ascunse-n pământul lor, oameni se făceau. *** Soarele se despletise peste ogoarele şi uliţele satului, într-o famată arareori de câte un nor rătăcit, gata să se destrame la prima împunsătură de vânt. Coteţele porcilor scoteau aburi, iar câinii erau în stare să-şi atârne limba pe ghimpii ierbii sfarogite de pe lângă gardurile potopite de febra cuptorului ceresc. Câteva găini chelite de penele ce nu mai putuseră fi salvate din ghearele cocoşului focos, îşi atârnau aripile târâş prin găinaţul sfărâmicios. Câteva prune agăţate-n disperare de ramul văduvit de frunze se prefăceau a fi pline de seva fructului copt, ascunzând în pântecul lor 180


Purtătorul de cruce viermi alb roşiatici. Pe mirişti oile se încleştaserăntr-un ghem lânos, umbrind crăpăturile din pământ, de parcă ar fi vrut să apere cu trupul lor creşterea buruienilor pe care-ar fi vrut să le aibă la păscut. Toropit de căldură, ciobanul zăcea lângă un rest de paie, cu iţarii umezi şi muştele bâzâind turbate de sudoarea lui ce mustea sub pălăria de paie mai abitir ca zeama dintr-un harbuz strivit de copita unui taur blegit. Domnul profesor Mandache ştia precis că pe acolo fuseseră îngropate bijuteriile smulse cândva de pe mâinile condamnaţilor. Le pusese cu mâna lui, înainte de a pleca în civile şi-i fusese frică ani de zile să încerce să le recupereze. Acum nu prea-i mai era. Fostul comandant nu apucase prea mult să se bucure de tresele de general, senatoarea care-l sprijinise ca o amantă fidelă crăpase, iar Eleonora cu mintea-i de bucătăreasă, n-avea habar de taina ulciorului în care-şi dosise el comoara. După cum el, Mandache, habar nu avea că Lenuţa trecuse în lumea celor drepţi sub privirile ciudoasei lui consoarte. *** Câte o cioară leşinată sărea după boabe de grâu, croncănind ori de câte ori ţeapa unei tulpini o rănea sub coadă. Praful se înecase în propria-i fiinţă, rămânând culcat în strat greu printre mirişti, atât de greu că nici vântul nu l-ar fi putut frământa dacă n-ar fi fost atât de bicisnic. În mâlul fierbinte ce plutea între pământ şi văzduh, oamenii se târau 181


Gheorghe Andrei Neagu ca nişte viermi leşinaţi, căutând umbra caselor răscoapte de fierbinţeala lui cuptor. Blegite, muşcatele din ferestre îşi dădeau duhul. Câte o furnică ameţită de prea mult soare îşi căuta umbră sub frunzele secerate de suliţele fierbinţi, constatând cu stupoare că şi pervazul frige la fel de tare ca sticla ferestrei încinse. Pe cerdacul potopit de căldură, o şopârlă se lăfăieşte ghiftuindu-se cu tot ce îndrăznea să mai mişte prin preajmă schimbându-şi din când în când poziţia labelor de sprijin ca să evite arderea lor în contact cu scândura pârjolită. Prin aerul parcă transformat în scrum, arar se prelingeau siluete de insecte zburătoare. Până şi muştele-şi căutau răcoarea bălegarului, sub crusta crăpată şi zimţuită de ierburi. Satul părea mort. Şi mort ar fi fost, dacă la marginea lui, puţinii săteni, nu s-ar fi adunat, să-l petreacă pe ultimul drum pe unul dintre ei, mai umflat în ultima zi de priveghi, decât restul consătenilor nehotărâţi încă să-şi dea ultima suflare. Sub anteriul închis la culoare, un popă ortodox slab şi pământiu la faţă, îşi mişca cu greutate braţul de care cădelniţa cu tămâia topită de metalul încins chiar şi fără de jăratec. Dascălul bâiguia cu limba cleioasă vorbe dinainte rostuite de canoanele creştine. Numai groparii se bucurau, acolo în fundul gropii de un licăr de răcoare, sfidând pâlcul îndoliat şi transpirat. Când bulgării de pământ au luat locul lor, odată cu ultima izbitură de lopată pentru netezirea mormântului, sfidarea groparilor murise. Intraseră în lumea celor împovăraţi de arsura luminii solare. Preotul era ud pe dedesubtul anteriului şi fiecare pas părea să fie însoţit de un clipocit. 182


Purtătorul de cruce Dascălul îl urma leneş, ca un vierme secătuit de sevă, gata să se lase pradă unui cavou, dacă l-ar fi găsit gol, de parcă-n satul lor ar fi fost cavouri. Doar în biserica mică şi dărăpănată se mai putea respira un aer pufos cu iz de ceară şi de tămâie. Nu mai plouase demult. Lujerii florilor se topeau ca margarina, iar porumbul se chircea de la o zi la alta, de parcă odată cu seva-l părăsea şi dorinţa de a mai rămâne-n picioare. Şi-n amorţirea asta păstos de fierbinte, domnul profesor Mandache îşi scoase revolverul ascuns sub covorul de lână din duşumeaua falsă a camerei de curat. Era uscat, bocnă. Până şi rugina se uscase devenind sfărâmicioasă. O îndepărtă cu degetul, apoi cu unghia şi când i se păru că mai există, picură puţină votcă peste petele întunecate să le şteargă cu colţul batistei. Luă un cartuş şi-l introduse într-unul din orificiile butoiaşului. Cu pixul făcu prima însemnare: „Am decis să mă sinucid. Puroiul s-a întins mai repede decât mă aşteptam”. A semnat şi-a închis coperţile agendei cu pixul între paginile ce datau intenţia sa. Şi-a apropiat ţeava de buze. Răcoarea metalului era plăcută. Îl îndepărtă, lovi butoiaşul şi-l apropie din nou. Întredeschise gura şi apăsă pe trăgaci. Declicul îl înfioră. Creierul i se chircise brusc, fulgerându-l. Apoi se destinse la fel de brusc. Nu se întâmplase nimic. Pleoştit, ca o curcă toropită de căldură lăsă braţele să atârne. Deschise agenda şi notă: „Am decis să trag ca la ruleta rusească. Am tras primul foc: Nu s-a întâmplat nimic. Mai încerc” îşi termină el însemnarea semnând pentru orice eventualitate, Pandele. Lovi iar buto183


Gheorghe Andrei Neagu iaşul cu latul palmei transpirate aşteptând să-şi termine rotirea. Îşi apropie iarăşi ţeava de cerul gurii, apăsând pe trăgaci. Şiroaie de apă i se prelingeau din spatele urechilor pe gât şi spre burta de pe care părul începuse să cadă, boltind în zona centurii de sub ombilic. Inima-i bătea nebuneşte. Şocul fusese mai suportabil decât prima oară. Îşi reluă însemnarea cu mâna tremurândă. Pasta din pix se aduna în vârful rezervei încinse, îngroşând nefiresc buclele scrisului. „Tot eu sunt. Am mai tras odată. Nu mai suport. Sunt mort şi aşa ar trebui să rămână. Eu am murit acolo, în celulă. Am să mai trag, până când voi sfârşi cu adevărat…” Nu-şi mai semnă cuvintele aşternute lipicios pe agenda năduşită de toropeală. Oficial nu mai exista. Ieşise din toate evidenţele oficiale. Acum, cu dosarele, dezvăluirile şi toate întâmplările ce-şi puneau tunurile pe colaboratorii securităţii, sigur aveau să-i dea de urme. Îl avertizase şi Lenuţa prin Leonora lui. Îşi duse pistolul la tâmplă. Poate că aşa apăsarea pe trăgaci se va dovedi fatală. Trăgaciul declanşă mecanismele cu o ţăcănitură seacă. Nici un rezultat. Iritat ţăcăni de mai multe ori trăgaciul. Nici un rezultat. Râzând şui, repetă la nesfârşit gestul apăsării trăgaciului. Pe măsură ce declicul răsuna în gol, disperarea-i lua locul fricii. „Nici măcar sămi iau zilele nu-s în stare! Îşi spuse Mandache. Furios mai apăsă de câteva ori. Bubuitura-l luă prin surprindere, cu gura căscată. Ar fi vrut să-şi schimbe semnătura. Să semneze Mandache. Eu sunt Mandache, părea să iasă din gura căscată 184


Purtătorul de cruce geamătul horcăit al celui ce izbutise fără de veste să-şi găsească în sfârşit, sfârşitul. Când Eleonora avea să se întoarcă de la înmormântarea Lenuţei senatoarea, nu grozăvia trupului cu creierii împrăştiaţi pe masă aveau s-o nedumirească, ci semnătura din agenda mărturisitoare: Pandele.

185


Gheorghe Andrei Neagu

Cărăbuşi însîngeraţi

M

-am trezit înconjurat de o căldură sufocantă. Florile din livadă îşi scuturară ultimele petale. Fructe minuscule mijeau pe sub frunze, răspunzând chemării cireşelor de mai, ce aşteptau sărutul soarelui să-şi îmbujoreze pieliţa sub care se strângeau sevele şi aromele timpurii. E mai, mi-am zis, deschizând larg fereastra. O boare fierbinte năvăli prin geamul camerei. De undeva, din văzduh, se năpusti către mine o gânganie zburătoare. Zbor de vietate năucită, zbor orb şi greoi, lipsit de văz şi orientare, lovindu-mă în frunte. A căzut cu un pocnet sec pe hârtia din faţa mea. Avea chitina înroşită şi labele greoaie. Mersul îi lăsa o dâră sângerie ciudată. Fruntea mă ustura. Mi-am atins-o cu podul palmei şi m-am speriat. O urmă de sânge se întipărise în palma deschisă. M-am repezit la oglindă. Aceeaşi pată pe frunte. Am deschis robinetul şi m-am spălat cu grijă, răcorindu-mă. N-a mai rămas nimic. Intrigat, am privit din nou coala de hârtie. Cărăbuşul nu mai era. Doar urmele de sânge. Am mai apucat să văd cum, 186


Purtătorul de cruce ajuns pe marginea pervazului, cărăbuşul se prăbuşi în afară. Aerul de mai, continua să mă ispitească. Aşa că am lăsat în continuare fereastra deschisă. M-am trezit în cameră cu încă două, trei coleoptere. Zburau la fel de năucite şi de însângerate. Câteva n-au mai avut puterea sau cheful să iasă din încăpere. S-au oprit în jurul veiozei mele şi-au rămas nemişcate. Mi-am scos lupa şi-am început să le privesc. Aceleaşi chitine însângerate, aceleaşi lăbuţe năclăite. Scârbit, m-am repezit să închid fereastra. „Aer am vrut, aer am găsit”, mi-am zis, hotărându-mă să ies eu însumi din camera sufocantă. În grădiniţa din faţa casei, printre stânjeneii înfloriţi, simţeam foşgăiala coleopterelor obosite. Nu m-am oprit. Am ieşit în stradă, hotărât să-mi pierd timpul în afara oraşului. Am luat un tramvai ce mă ducea până undeva la marginea oraşului. De acolo m-am urcat într-un autobuz suburban şi am mers până la ştrandul care nu-şi deschisese porţile încă. Am coborât şi m-am simţit mai liniştit. Jur împrejur, nici ţipenie de om. O linişte totală şi deplină. M-am îndepărtat fără nici o ţintă, de poarta ştrandului. Era dărâmată. Ceea ce fusese cândva o alee, era acum doar un loc prăfos, cu frunze putrezite şi bătucite de ploi şi de vânt. Am pătruns fără nici o greutate şi m-am trezit în faţa singurului bazin pe care-l ştiam din vremurile caniculare. Era gol. Adică nu. Pe fundul lui, într-o băltoacă roşiatică foşgăiau milioane de cărăbuşi. Cohorte imense păreau că-şi găsiseră aici 187


Gheorghe Andrei Neagu sfârşitul. M-am uitat mai cu atenţie, şi mi-am dat seama că nu toţi erau morţi. Din când în când, unii încercau să se caţere pe crusta groasă şi imobilă a celor nemişcaţi. O viermuială insolită, un zgomot surd şi o vâltoare lentă se desfăşura sub privirile mele uluite. Totul părea atât de straniu şi de nemilos, încât m-a cuprins teama. Cum de nu observasem nimic până atunci? Am plecat cu un fior rece, de-a lungul şirei spinării. Ce văzusem mă alarmase peste măsură. Nu mai fusesem martor la o asemenea invazie de coleoptere. Faptul că pe drumul de întoarcere, sub căldura soarelui primăvăratec, nu se mai zăreau nici un fel de zburătoare, mă mai linişti întrucâtva. Am ajuns acasă destul de târziu. Mi se făcuse foame. După prânz m-am întins, aşa cum nu făceam de obicei şi am adormit. M-am trezit pe înserat. Am deschis geamul din nou, sperând s-apuc ceva din răcoarea primăvăratecă şi m-am trezit iar cu o mulţime de cărăbuşi. De parcă ar fi aşteptat deschiderea ferestrei, gata de atac. După o clipă de bâlbâială, timp în care mi se umpluse camera, am reuşit să-nchid fereastra. Auzeam pocnetul celor ce se repeziseră fără noroc, în sticla rezistentă. Pe cei din cameră, am început să-i vânez. Zburau greoi şi neîndemânatec, zburau ca netoţii spre veioza aprinsă, căzându-mi în mână. Îi prindeam şi-i aruncam în paharul golit de ceai, astupându-l cu farfurioara. Aşa, i-am putut privi atent. Aveau aceeaşi culoare sângerie şi aceeaşi năclăială. Timpul pierdut cu prinderea lor, m-a făcut să nu-mi dau seama că a coborât întunericul. Am lăsat baltă observaţiile asupra cărăbuşilor şi am ieşit afară cu paharul în mână. 188


Purtătorul de cruce Ţineam strâns farfuria care le asigura prizonieratul. Abia când am fost sigur, că orice posibilitate de întoarcere era exclusă, am ridicat-o. M-am aşteptat să-şi ia zborul imediat. Dar nu. Cu mare greutate s-au lăsat pe caldarâm. Apoi am descoperit puzderie de făpturi mişunând în penumbra serii. Din când în când îşi luau zborul şi se îndreptau greoi, pe sub nasul meu, spre lumina becului din colţul străzii. Becul abia de se mai zărea. S-aruncau orbeşte spre el. Părea că un blestem picase pe existenţa acestor făpturi, silindu-le să-şi caute un loc în lumina aprinsă. Am încercat să privesc şi spre alte lumini, mai îndepărtate, dar mi-a fost imposibil. O pulbere întunecată înceţoşase totul. Un nor uriaş invadase oraşul, întunecându-l nefiresc. Vecinii ieşiseră pe străzi. Stăteam şi asistam într-o muţenie ciudată, la invazia nefirească şi sinistră. Fiecare pas pe care îndrăzneam să-l facem era un supliciu. Sub tălpi trozneau zeci de trupuri chitinoase, umplându-ne cu o mâzgă alunecoasă şi perfidă. Am intrat în casă. Am mai prins câţiva cărăbuşi pătrunşi odată cu mine pe uşă, şi n-am mai avut curiozitatea să-i studiez. I-am dat pradă paharului, punând farfurioara deasupra. Apoi mam aşezat la geam. Vroiam să văd sfârşitul acestei invazii. Senzaţia de frică nu mă părăsise. Iar atunci când becul explodă şi strada se cufundă în întuneric, frica s-a transformat în groază. Toţi cărăbuşii s-au îndreptat spre ferestrele luminoase. Undeva, departe în oraş, părea că arde ceva ca un rug uriaş. Prin marea de trupuri în zbor, apucam să zăresc, câte o pală de lumină roşiatică. Apoi nam mai zărit nimic. Trupurile cărăbuşilor adunate la 189


Gheorghe Andrei Neagu fereastră deveniseră atât de înghesuite încât mă făcură să renunţ. Mă săturasem să tot privesc la burţile lor inelare, roşietice, îngălbenindu-mi sticla ferestrei, o sfidare la adresa neputinţei mele de a înţelege. Stăteam în întuneric şi mă gândeam la o soluţie. Brusc mi-a venit ideea salvatoare. Am apucat o canistră cu benzină, am ieşit pe stradă fără sămi pese de trupurile strivite sub pantofi, şi am vărsat-o pe caldarâm. Apoi i-am dat foc, aşteptând. De parcă nu le-ar fi păsat, cărăbuşii se repezeau în lumina flăcărilor, alimentându-se cu trupurile lor. Îngrozit, am dat să m-apropii. Căldura devenise atât de puternică, încât orice apropiere era exclusă. Chitina ardea pârâind, sub efectul benzinei. Mi-am luat canistra şi am fugit. Privind pe fereastră, am văzut cu groază cum focul se înteţea. Apoi a început să se prelingă aidoma unei lave incandescente spre rigola stradală. Flăcările hăpăiau norii de insecte ce se aruncau la pieire. Un miros insuportabil se degaja sufocant. Mi-am dat seama că nu fusesem singura persoană care recursese la acest mijloc de salvare, când alte lumini, de la alte focuri, mai apropriate, se întrezăreau de-a lungul străzii. Ciudat era doar numărul mare de cărăbuşi care continuau să se arunce în flăcări. Primele raze de soare, ne-au găsit pe toţi privind la această sinucidere în masă, aşteptând cu groază ca focul să se extindă. Soarele a potolit setea de zbor, aruncând lumină deasupra rugurilor întunecate. Am ieşit din nou afară, privindu-ne unii pe alţii cu spaimă. Rigolele fumegau sufocant, iar 190


Purtătorul de cruce gurile de canal se înfundaseră cu o cenuşă solzoasă. Pe feţele unora dintre noi, un zâmbet nefiresc şi şui, luase locul muţeniei înspăimântate. Deodată, din senin, un tunet s-auzi deasupra capului. Am tresărit, apoi m-am bucurat. Nori de ploaie s-adunau grăbiţi. Odată cu primele picături, am părăsit curtea şi am intrat la adăpostul locuinţei. M-am întors din nou la pahar şi am constatat la prizonierii mei o agitaţie nefirească. Încercau să evadeze. De parcă le-ar fi dispărut amorţeala din trup. Am lăsat pe unul din ei să iasă şi l-am strivit cu cartea pe care o pusesem la îndemână. Câteva urme roşietice de sânge mai rămăseseră pe geam. Ploaia spăla oraşul, răcorindu-l.

191


Gheorghe Andrei Neagu

Casa

L

a început a măsurat cu pas liniştit conturul. Apoi au venit lucrătorii. În câteva zile fundaţia era gata. Pe terenul viran, mormanele de pietre, sacii cu ciment, cărămizile, dispăreau din stivele orânduite, transformându-se. Ziduri obişnuite, spaţii delimitate, goluri pentru uşi, ferestre, se conturau cu iuţeală, sub mâinile meşterilor. În mijlocul lor, el se plimba cu paşi nesiguri mângâind din când în când cu degetele, pereţii netencuiţi. Atât la venire, cât şi la plecare, lucrătorii îi strângeau mâna, cu chipul surâzând. Dăduseră peste un client pretenţios, care ştia ce vrea. Lor nu le rămăsese decât să arate ce pot. Casa aceasta avea să fie un fel de mândrie a lor. Înainte de sfârşitul verii îi puseseră acoperişul. Apoi începură tencuielile. Toamna îi găsise cu tâmplăria aşezată la locul ei. Apoi, iarna se aşeză stăpână peste maidanul plin de resturile rămase de la şantierul improvizat. Zăpada acoperise, nivelase, uniformizase. Gunoaiele şi potecile, pietrişul, capetele de scânduri, gropile şi grămezile, abia se mai zăreau de sub mantaua albă. El plecase. Apoi reveni odată cu primăvara. Acelaşi pas nesigur, aceleaşi mişcări prudente, de admiraţie şi 192


Purtătorul de cruce de percepere a spaţiului cu mâinile. Zilnic, după amiaza, măsura cu pasul, desfunda cu târnăcopul în diverse direcţii, dând contur grădinii. Din loc în loc, el, străinul acelor locuri, începu să sape. Măsurând adâncimea gropilor cu coada hârleţului, străinul aşeza bulumaci fasonaţi, încropind un gard pe măsura casei abia ridicate. Vecinii se întrebau, se mirau, dar nu îndrăzneau să intervină cu ceva. O singură dată unul dintre ei întrebase dacă-i poate fi de folos cu ceva, dar... ― Nu, n-am nevoie de nimic, fu răspunsul, care puse capăt oricăror intenţii binevoitoare. Se mulţumiră să-l vadă muncind şi să-i măsoare cu ochii zbaterile. Apoi, la vremea cireşelor, vecinii se pomeniră chemaţi la nuntă. Cu straturile de flori izbucnite în culoare, casa strălucind de curăţenie, el, străinul, îi invita la petrecere. Vecinii veniră mai mult de curiozitate decât bucuroşi de invitaţie. Poate aveau să afle totuşi ceva ca la nuntă. În pragul casei, perechea le strângea mâinile, în vreme ce o bătrânică le lua darurile, aşezându-le pe măsuţa din hol. ― Bine aţi venit, le spunea el, surâzând, în vreme de mireasa se lăsa sărutată pe obraji, sfioasă. Muzica unui magnetofon crea ambianţa necesară clipei solemne. Nu se dansa, dar toată lumea era bine dispusă. Glumele şi voia bună se încrucişau cu dezinvoltură pe deasupra meselor îmbelşugate. Vinul uşor şi de bună calitate dezlegase şi inimile cele mai tăcute. Când totul se termină şi plecară şi ultimii in193


Gheorghe Andrei Neagu vitaţi, el se ridică de la masă, fără a observa că în faţa lui, chiar pe marginea mesei era o sticlă de apă minerală. O atinse fără voie. Zgomotul sticlei răsturnate îl împietri. Lacrimi mari îi şiroiră brusc pe obraz. Bătrâna se repezi să-l consoleze: ― A fost frumos, maică. Nu s-a întâmplat nimic şi nu şi-a dat seama nimeni de nimic. Mireasa începu să strângă apa cursă din sticla răsturnată salvând extinderea catastrofei. Bătrâna îi prinse capul în mâini: ― A fost bine, băiatul meu, înţelegi? El nu răspunse. Cu privirile fixe, stranii, murmură nedes-luşit: ― De-ar fi să mor în clipa asta şi tot aş vrea să văd. Spune-mi mamă, ea e frumoasă?! Cum arată? Bătrâna îl privi cu durere, reluând: ― Ţi-am mai spus. E subţire cu părul auriu şi ochii negri. E mlădioasă şi e puţin mai scundă ca tine. ― O, cât de mult aş vrea să văd, zise el, cuprinzându-şi capul în mâini cu disperare. Aşezată pe un scaun, mireasa se ridică fără zgomot. Se apropie şi-l prinse de mână. ― Vino, te rog să vii. Eşti bărbatul meu. El o urmă încrezător. Mâna i se încleştase disperată de mâna ei. În momentul acela-i era singura călăuză. O urmă de senin se aşeza uşor pe faţa răvăşită de durere a celui care nu văzuse niciodată cum arată o floare, un fruct, o casă, o femeie.

194


Purtătorul de cruce

Dezertorul

T

ancul îşi opri goana brusc. Nici nu ne-am dat seama de izbitură. ― Gata, zise ochitorul repezindu-se spre trapa de evacuare. Icnind de oprirea bruscă, am prins mirosul de cordită. ― Am primit pachet băieţi, le-am zis. Nu mi-a răspuns nimeni. Nu m-am mirat. Nici eu n-aş fi răspuns dacă altul din noi ar fi vorbit. Priveam năuciţi nevăzând şi neştiind mare lucru. Primul s-a trezit Surdu. Nu-l chema Surdu. Aşa îi ziceam noi, că era surd, când ceilalţi trăncăneau între răgazuri vrute şi nevrute. Tu nu zici nimic? Ce?, întreba el şi noi râdeam. Întreabă-l pe Surdu, glumeam, când n-aveam răspuns la întrebări pe care dracul probabil ni le punea nouă, viermi colcăind prin tranşee, obligaţi să respectăm ordine. Noi nu întrebam. Noi voiam răspunsuri. Noi care la primul ordin, trebuia să sărim înainte, indiferent de întrebările şi răspunsurile noastre. Pe Surdu îl chema Rapalete. Era mai deştept sau era mai prost ca noi. Dar el nu se întreba şi nu răspundea. Surdu vorbise de data asta, iar şocul a fost suficient de puternic să ne scoată din inerţie. 195


Gheorghe Andrei Neagu ― S-ar putea să ne aştepte dobitocii. Oricum, înăuntru nu mai puteam rămâne. Flăcări lungi şi subţiri lingeau rezervoarele exterioare. Curând totul avea să se termine. ― Ieşiţi! răcni Ghinea. Întâi se rostogoli ochitorul. Ceilalţi după el. Ne striveam în cădere. Grămezi de carne ambalate în saci negri, terfeliţi, ce fuseseră cândva uniforme. Primul care s-a ridicat s-a repezit spre dreapta. Instinctiv, toţi am luat-o după el. De ce? Spre dreapta, spre stânga, avea cineva să ştie? Un glonte ricoşă în apropierea şenilei. Am perceput în fracţiune de secundă un rus care trăgea de după movila de pământ. Asta după ce ne-am trântit cu toţii la pământ. Nu mai trăgea nici rusul. Aştepta probabil ca şi noi să afle. Am băgat de seamă dintr-o ochire că rămăsesem în urmă. Ceilalţi se rostogoleau înainte. Mereu înainte. Aşa era ordinul. Ne depăşiseră infanteriştii. Gloată zdrenţăroasă, gonind în urma ultimelor tancuri aruncate în luptă. Fără să ne vorbim, am început să ne târâm, când pe pământ, când doi trei paşi, în picioare, spre oraşul din care pornisem. Într-o margine a drumului, cadavre lipsite de dreptul creştinesc de-ngropăciune. O maşină sanitară, răsturnată de-o lovitură de obuz, sfârşise chinul celor dinlăuntru. Trupurile fuseseră aruncate anapoda. ― Asta ne mai trebuia. Mişcă-ţi turul în tăcere sergent, îi spuse el cu glas dogit de fum şi de oboseală. Ochelarii îi spânzurau în jurul gâtului năclăit de sudoare neagră, 196


Purtătorul de cruce legaţi cu o sfoară de aceiaşi culoare. Andrei îl privi tăcut. Îşi ridică mitraliera pe umărul solid, făcându-i semn s-apuce rezerva de cartuşe rămasă intactă lângă mitralieră. Împrejur numai morţi scuipaţi de sanitara distrusă, ca nişte măsele stricate dintr-o gură bătrână. Un geamăt slab s-auzea de undeva din marginea porumbului strivit de măcel. Furişându-se printre cadavrele risipite, Călin ne făcu semn să ne apropiem. În faţa lui, o femeie în uniforma crucii roşii, se chinuia să-şi tragă fusta peste ceea ce mai rămăsese din explozia unei mine. Picioarele şi le pierduse, dar ea tot mai credea că le are, din moment ce-şi tot trăgea în jos fusta sfâşiată. Sângele-i curgea din cioturi. Era slăbită. ― Leagă-i resturile alea, îi zise Ghinea lui Călin întinzându-i bretelele de la o mască de gaze rătăcită prin apropiere. Călin se apropie încrâncenat. Îi apucă zdrenţele cu o mână, încercând să înfăşoare cioturile vineţii. Femeia bolborosi ceva ducându-şi mâna dreaptă spre bluza umflată la piept. În mână ţinea un pistol. Trase nesigur. Glonţul se-nfipse-n mormanul din stânga lui Ghinea. Călin îi dădu o lovitură peste mână înjurândo. Pistolul zbură lovindu-i în cădere creştetul. - Căţea sovietică! zise Călin, apucând pistolul căzut. Femeia-şi pierdu cunoştinţa. Îi strânse bine picioarele retezate, ridicându-se alb ca varul. ― N-am crezut, n-am crezut, bolborosi, ajungându-ne din urmă. Andrei mergea bălăbănindu-şi mitraliera pe umăr, cu uşurinţa pe care i-o dăduse căratul găleţilor pe coromâzlă. 197


Gheorghe Andrei Neagu Ceilalţi îl urmau ca nişte năluci printre cadavre, sărind din când în când peste gropi. ― Asta-i pentru reîntregirea neamului băieţi, zise Iuga, mecanicul nostru socialist, privind la mormanul de cadavre adunate dintr-o groapă de obuz. Aici ne-a adus Antonescu. Andrei îşi făcu semnul crucii rapid, pe ascuns. Se aplecă apoi şi ridică de jos o mitralieră părăsită pe care abia atunci o zărise. O privea de parcă nu mai văzuse niciodată o armă. Avea banda prinsă în interiorul închizătorului. Şi, tot atât de simplu şi pe negândite cum se înclinase, trase o rafală. Atât de neaşteptat fusese totul, încât ceilalţi încremeniră privindu-l. Primul s-a trezit Ghinea, răcnind furios: ― Termină, i-o reteză cu ciudă. Nu admitea nici o cârteală împotriva Mareşalului. Iuga tăcu. Îi era indiferent. Se hărţuiseră destul şi-i era recunoscător comandantului că nu-l denunţase până atunci. Bombăneala lui fusese primită la început cu un fel de bonomie. Antonescu era doar salvatorul României, omul care pusese ordine în ţară punând la punct atât pe legionari, cât şi pe ceilalţi. Treptat Iuga prinsese curaj, iar vorbele lui începeau să capete contur. După Stalingrad, păreau să se confirme ideile socialiştilor. Tăcuţi ne îndreptam prin praful de august spre Huşi, sperând în câteva zile de refacere. Venirea mareşalului pe front declanşase acest atac, ca un fel de atenţionare a ruşilor. Mai suntem şi noi pe aici părea să spună valul atacatorilor flămânzi şi disperaţi, aruncat pe neaşteptate dincolo de Prut, într-o vreme când ruşii n-apucaseră încă să-şi consolideze poziţiile 198


Purtătorul de cruce proaspăt cucerite. Zăreau deja siluetele dealurilor de peste Prut. Tranşeele săpate în grabă erau ca nişte răni slujind o cauză în care nimeni nu mai credea. Un şuier ciudat, ca o fâlfâire, străbătu văzduhul în spatele nostru. Ne-am trântit instinctiv la pământ. O explozie ridică pământul în valuri la câteva sute de metri în spatele nostru. ― Trag ca nişte ţucălari, mormăi Rapalete. Niciodată nu-i admirase pe ruşi la capitolul precizie. Trăgeau îndelung mii de proiectile, sfârtecând la întâmplare pământul. Bombardamentul ruşilor îşi continua semănatul de-a surda, lăsându-ne să ne vedem în linişte de deplasarea noastră deloc onorabilă. ― Eu nu mai pot, zise după o vreme Iuga aşezându-se brusc pe marginea unei gropi de obuz încercând să-şi adune bocancul rupt de-atâta purtare. Ne-am aşezat împrejurul lui, privindu-l. Nici noi nu mai puteam. Eram flămânzi, descurajaţi şi obosiţi de-atâta vânzoleală. Ghinea îşi desfăcu porthartul, privind planul ce-i fusese înmânat înainte de începerea atacului. Aşteptam în tăcere. Foamea ne sfârşise. Nu mai voiam nici să vorbim. Pământul continua să ne tremure sub picioare, iar zgomotul bombardamentului, continua să ne facă să realizăm pentru a nu ştiu câta oară, prezenţa morţii. ― Păcat că n-am controlat cabina furgonului sanitar, zise Călin jucându-se cu baioneta ciobită în vârf. Făcuse o adevărată pasiune din aceste aruncări şi din cotrobăitul morţilor. Nu-l condamnam. Ne salvase de multe ori, fie cu o pereche de 199


Gheorghe Andrei Neagu încălţări duşmane, fie cu o lovitură bine ţintită. ― Gata băieţi, acum suntem printre ai noştri, zise Ghinea încercând să ne trezească din amorţeală, după ce percepu în apropiere un zgomot de obuziere româneşti. ― Care ai noştri? Am făcut foametea în toată Basarabia, de parcă am fi fost la Stalingrad. Noi nu mai aveam ai noştri, noi suntem doar ai mareşalului, iar el nu mai este al nimănui, mormăi Iuga. ― Taci mă, şi hai sus trântorilor. Ne-am ridicat anevoie, târându-ne încălţările. Pas cu pas ne îndepărtam de zgomotul luptei de artilerie. Nici n-am ştiut cum am ajuns printre ai noştri. Curând am dat peste un adăpost. La intrarea în adăpostul comandantului, statmajoriştii ne priviră surprinşi. Maiorul îl opri cu un gest pe Ghinea să raporteze. ― Ştim tot. Din păcate alte tancuri nu mai am. Stai prin preajmă. Lucrurile nu par a fi aşa cum ne-am fi aşteptat. Nemţii n-au pornit odată cu noi. Ne-am aruncat singuri în gura lupului. Cred că va trebui să ne retragem iar. Până atunci vedeţi că mai e pe aici pe undeva o şeniletă blindată defectă. Poate o puneţi pe picioare, ne îndemnă el întorcându-le spatele. Am salutat. Încă am mai salutat şi plecat în căutarea vehiculului, a mâncării şi al unui adăpost pentru noi. Zgomotul exploziilor ne-a luat ca din oală. Am sărit în picioare, cărându-ne trupurile prin zorii sfârşitului de august, cu o silă bolnavă. Fasolea înghiţită de cu seară ne făcuse numai pocinoage. 200


Purtătorul de cruce Bordeiul puţea, iar contactul cu aerul răcoros, prevestitor de toamnă era înviorător. ― Ticăloşii, răcni Ghinea ameninţând cu pumnii obuzele ruseşti ce cădeau la fel de anapoda peste noi şi peste nimeni, ca întotdeauna. Doar am semnat armistiţiu, mai zise el încheindu-şi tunica. Într-adevăr, de două zile eram în dilemă. Se zvonea că mareşalul ceruse armistiţiu. Plutea un zvon ciudat printre noi, iar nemţii păreau să se bucure de norocul ce dăduse peste ei, lăsându-i să se refacă. Din umbră se ivi un pâlc de stat-majorişti. ― Sunteţi gata? Întoarcem armele. Regele a ordonat să luptăm contra nemţilor. Nu ne venea să ne credem urechilor. Asta însemna sfârşitul. Totdeauna am crezut că se va sfârşi, dar nu ne-am putut închipui că s-ar fi sfârşit astfel. Ne-am repezit la şenileta pregătită cu o zi înainte. Andrei îşi luase mitraliera pe care o purta ca pe un trofeu, iar Rapalete cu rezervele în spinare îl urmă ca un câine credincios. ― Hai la vecini, îi spuse comandantul lui Ghinea. Şenileta ieşi nepăsătoare la zgomotul exploziilor ce ne aduseseră deşteptarea. Nemţii începuseră predarea. Ieşeau din adăposturile improvizate, sarcastici, de parcă s-ar fi bucurat că-i luăm prizonieri. ― Tare i-aş mai ciurui, mormăi Andrei ridicându-şi înălţătorul mitralierei. ― Ţineţi leoarba-i rosti Ghinea pe şoptite. ― Da ei cum ne-au hăcuit în Crimeea, zise şi 201


Gheorghe Andrei Neagu Iuga aprinzându-şi unul din chiştoacele cu care se aprovizionase. Ghinea nu mai zise nimic. Îl privi pe colonelul slab şi smolit, cum discuta cu unul din interpreţi transmiţând ordine pentru încolonarea prizonierilor. ― Cum dracu se predau aşa, zise Rapalete. ― Dac-ai avea cur în loc de cap te-aş înţelege. Nu ştii că am trecut de partea ruşilor, vorbi Iuga atotştiutor. ― Mănânci rahat. Îi făceam prizonieri pentru ca ruşii să-şi vadă de-ale lor. N-avem nevoie de ei în ţară, mormăi Andrei băgând un cartuş pe ţeavă. ― Eu îţi spun că am trecut de partea ruşilor, insistă Rapalete. ― Puşchea pe limbă. Atunci de ce trag în noi? îl întrerupse Călin. ― Gura, zise Ghinea coborând din şeniletă să-şi dezmorţească picioarele. Nemţii se încolonau fără împotrivire. Obuzele ruseşti, cădeau în prostie spulberând ţărâna, spurcând aerul. Curând, valurile de fum năvăliră peste noi, întunecând răsăritul de soare pe care-l aşteptarăm cu toţii. În tranşeele golite de nemţi, se înşirau trupele române. Soldaţii buimăciţi îşi luau posturile în primire, fără a înţelege mare lucru. Primiseră ordinul şi-l executau, aşa cum făcuseră de ani şi ani de zile. Şi ce trupe. Câteva cătane bătrâne, asigurau o brumă de linişte şi calm, printre puiandrii veniţi să le întregească rândurile. Nemţii zâmbeau privind românaşii răsfiraţi la mare distanţă unul de altul, grăbiţi să se depărteze de linia frontului. Soarele se ivi pe cer, risipind norul de fum şi dezgolind 202


Purtătorul de cruce încă o dată priveliştea războiului. Un huruit se auzea din depărtare. Erau ruşii. Până atunci nu-i văzuserăm decât morţi sau răniţi. Acum veneau liniştiţi, fără teamă, gata să lupte alături de noi, ca aliaţi. Colonelul dădu ordin să ridicăm steagul regimentului pe antena şeniletei. Atât mai rămăsese din regimentul de blindate. L-am ridicat şi am privit coloana de prizonieri germani cu invidie. Pentru ei războiul se terminase. Pentru noi, mai va. Până acum, cu ruşii ca inamici, o dusesem destul de bine. Nu era cine ştie ce de capul lor. Erau slabi ochitori, dar mulţi. Cu asta ne sufocaseră mai tot timpul. Pe când împotriva nemţilor n-avea să ne fie prea uşor. Le cunoşteam măiestria. Cocoţaţi pe tancuri, ruşii apărură la vedere în coloane lungi. Nu se grăbeau. Veneau cu prudenţă, aşteptându-se la cine ştie ce şiretlic din partea noastră. Şi tare le-am mai fi ciuruit fundurile dacă am fi avut voie s-o facem. ― Care ştii ruseşte? întrebă unul dintre statmajorişti. Se găsi printre noi un basarabean blond şi spelb, care fu trimis ca sol în faţa lor, gata să slujească şi ca interpret pe lângă ofiţerul nostru, pregătit de tratative. Ruşii se apropiau cu aceeaşi încetineală precaută. Nimeni nu se uita la parlamentarii noştri. Curând fură acoperiţi de zgomotul tancurilor ce se apropiau huruind. ― Eu zic c-ar trebui s-o ştergem, spuse Călin 203


Gheorghe Andrei Neagu către Ghinea rămas stană de piatră. ― În şeniletă! ordonă acesta pe şoptite. ― Dă-i drumul, comandă Ghinea potrivindu-şi binoclul spre linia de care ne îndepărtam în goană. Ruşii nu-şi dădeau seama ce se întâmplă cu noi. Erau ocupaţi cu ocuparea tranşeelor noastre. Dădurăm steagul la iuţeală jos. Zgomotul de împuşcături nu l-am auzit. În schimb l-am auzit pe Ghinea spunând: ― I-au împuşcat pe ofiţeri. În tranşee nu ştiu ce se întâmplă. Ţine-o mai pe văgoaia aia, spuse el arătând spre-o vâlcea ce ducea într-o pădure spre Hârlău. Andrei îşi mută mitraliera spre spate. Ruşii ne lăsau în pace. Probabil că nu reprezentam mare lucru, ori ne pierduseră din vedere. ― Dac-am avea un radio, mormăi Călin pe sub mustaţă. Nimeni nu-l luă în seamă, deşi cu toţii simţeam acelaşi lucru. Am fi vrut să ştim pe ce lume suntem. Nu ne-am oprit decât la Huşi. Ultimii nemţi părăsiseră oraşul. În oraş nu se aflau decât câteva companii de pufani, pentru refacere. Aşteptau să le sosească rezerva pentru sporirea efectivelor. Nici nu bănuiau ce-i aşteaptă. Ne-am oprit în dreptul unei fântâni şi ne-am trezit înconjuraţi de câteva cătane hârşâite de front, cu chipurile încruntate. ― De unde veniţi mă? ne luă la întrebări un sergent major. ― De pe front, a spus Ghinea calm. ― Asta să i-o spui lu mutu. Noi ştim că e pace. Aşa a spus regele. Front nu mai există. ― Regele? Care rege? nu-şi putu stăpâni mirarea Andrei, coborând cu mitraliera într-o mână. 204


Purtătorul de cruce ― Ori nu ştiţi? De azi noapte regele Mihai repetă într-una: români războiul s-a sfârşit. Au trecut trei coloane cu prizonieri nemţi. Mareşalul e arestat. ― Habar n-avem, recunoscu Ghinea. Ştim că e armistiţiu de două zile, mai adăugă el. ― Ce armistiţiu, e trădare, zise sergentul major scuipând furios în ţărâna drumului. ― Şi voi ce faceţi? întrebă Andrei, ca singurul care mai avea însemnele de sergent pe umărul ce purtase şi mitraliera. Pe celălalt tresele se zdrănţuiseră de nu mai ştiai ce grad poartă. ― Aşteptăm ruşii, zise plin de obidă un sergent dintre pufani, sprijinit într-o carabină demontată. Câteva explozii ne întrerupseră conversaţia. Ne-am repezit spre şeniletă. Un obuz căzuse peste o casă din apropiere, strivindu-i acoperişul din şindrilă, într-o ploaie de aşchii. Un pârâit de mitraliere se auzea undeva la marginea oraşului. Un glonte răpuse un godac ce se tot învârtise prin băltoaca de lângă fântână. Guiţă prelung zvârcolindu-se câteva clipe, apoi căzu. Călin se aruncă peste el înşfăcându-l. ― Lasă-l dracului şi hai, îi zise Ghinea îngrijorat peste măsură. De parcă n-ar fi auzit, Călin nu se lăsă până când nu-l aduse lângă oblonul şeniletei. Rapaletel ajută, cu capul vârât între umeri, de frică să nu fie recunoscut de cineva. ― Măcar cu atâta să contribuie patria română, mai zise Călin, căţărându-se pe şenilă. Aveam senzaţia că ne-am urcat într-un tren, 205


Gheorghe Andrei Neagu din mers. Mai credeam, că prinsesem trenul. Zăream din fugă soldaţi ghemuiţi, aşteptându-şi salvarea în încetarea măcelului. Zăream copaci smulşi din rădăcini, zdrenţe de pământ curmând nefiresc braţele cărora le dăduse viaţă. Abia la marginea oraşului, copacii mai erau încă la locul lor şi pământul era încă la locul lui, iar noi, îi priveam strâmb din şenileta oprită la poalele unui deal. Seara ne-a prins în drum spre Vaslui. O linişte nefirească ne-a însoţit tot drumul, iar odată cu înserarea, a coborât ceaţa. Se apropia toamna, pe valea adâncă a Bârladului. Treceam ca nălucile prin sate cufundate în întuneric. Era atâta pace şi linişte în jur, de parcă nici n-ar fi fost război. Ne-am oprit într-un târziu în faţa unui post de poliţie. Şeful de post abia se întorcea de la cârciumă. Telefonul zbârnâia cine ştie de câtă vreme. Am intrat împreună. ― Fraţilor, e groasă, a zis el lăsând receptorul să-i cadă din mână. Ruşii au intrat în Iaşi. Se pare că vor ajunge înaintea noastră pe aliniamentul Focşani-Galaţi. ― Ce tot bâigui acolo? Ce aliniament? Nu vedeţi că astea-s braşoavele mareşalului? izbucni Iuga de furie. ― Te-ai zărghit cu totul, îndrăzni Andrei să-l aducă la realitate. ― Dacă vrei să rămâi să-i aştepţi, n-ai decât, l-am sfătuit eu? ― Ia terminaţi cu prostiile. Suntem împreună de-atâţia ani. Mergem până la capăt, a zis Ghinea privindu-ne cu asprime. Poliţaiul ne asculta prostit, neînţelegând mare lucru. Ba ştia ceva. Se spunea 206


Purtătorul de cruce că mareşalul ar fi fost arestat şi că nemţii bombardau capitala. Mai primise ordin să aresteze orice suspecţi, în special germani, ce s-ar fi ivit prin comună. ― Te umflă râsul, zise plutonierul deschizându-şi centironul, fără să lase din mână puşca învechită şi demodată. Am întrebat de benzină. Am făcut rost doar de un butoi de petrol lampant pe care-l avea de rezervă. I-am dat toţi banii şefului de post, ca om al legii ce era. Grăbiţi ne-am urcat în şeniletă. Trebuia să dăm de trupe, de comandanţii noştri, sau trebuia să găsim o soluţie. ― Spre Vaslui, a zis Ghinea bucurându-ne auzul cu o comandă gata să ne pună în mişcare. Ne era foame, dar n-am spus nimic. Ne împiedicam de porc, îl priveam pe furiş, dar nici unul nu avea curajul să propună un popas. Motorul alimentat cu petrol lampant începu să ne facă necazuri. Ne era teamă să nu ne abandoneze. ― Mi-e foame, zise Rapalete printre hurducăturile şeniletei. Nimeni nu-i răspunse. Iuga-şi ţinea ochii mijiţi spre ceaţa deasă, din care farurile camuflate tăiau felii. ― E cumplit, e infernal, bolborosea el din când în când, continuând să manevreze levierele lustruite de alte mâini, în alte timpuri. ― Parc-am fi într-o pădure, presupuse Ghinea privind lateral în bezna lichidă şi vâscoasă. Eram morocănoşi. Toţi voiam acealaşi lucru, să ne oprim. Dar nimeni n-avea curajul să o facă. ― Să oprim odată la mama dracului! izbucni Călin cu glas piţigăiat. ― Fie ce-o fi, spuse Ghinea bătându-l pe 207


Gheorghe Andrei Neagu umăr pe Ghinea. Opreşte! Am coborât amorţiţi şi ne-am îndreptat spre ceea ce ne păruse tuturor a fi o pădure. Am încropit un foc în şanţul de dinapoia şeniletei. Călin se şi apucase de măruntaiele porcului. Mai erau calde. L-am fript pe tot. Ne revenise la fiecare peste trei chile de carne bine rumenită la proţapul improvizat în noaptea fugii noastre. ― Tăceţi, spuse Andrei întrerupându-ne hăpăiala. L-am văzut furişându-se dincolo de şanţ, fără mitraliera de care nu se despărţise până atunci. Îngrijorat, l-am urmat cu paşi mărunţi, cocoşat de teamă, încercând să nu fac nici un zgomot. L-am văzut târându-se pe pământ, arătându-mi cu mâna în partea stângă. N-am văzut nimic, dar eram deja una cu pământul. În schimb, am auzit şoapte şi mişcări furişate. Cunoşteau bine tehnica deplasărilor în noapte. Iar faptul că se furişau, nu ne era pe plac. Stăteam neclintit, aşteptându-i. După felul cum se mişcau, era clar că nu ne simţiseră prezenţa. Nu ştiam câţi ar putea fi, dar după şoapte, păreau mulţi. Se apropiau, atenţi, la pândă. Vorbeau româneşte. ― Staţi pe loc, a strigat Andrei din spatele lor. Locotenentul Ghinea se ridicase la rându-i cu ceilalţi din jurul focului şi se apropiase cu armele în cumpănire. Noi rămăsesem culcaţi în spatele intruşilor. ― Cine sunteţi? am întrebau vrând să le dau impresia că suntem mai mulţi. ― Români, zise una dintre siluete. ― Apropiaţi-vă cu mâinile ridicate. ― Cu mâinile ridicate, că vă zbor creierele se 208


Purtătorul de cruce auzi un glas de lângă foc. I-am văzut respectând întocmai ordinele, şi abia atunci ne-am ridicat şi noi. Iuga le-a luat armele, iar Ghinea a început să-i interogheze. Erau de-ai noştri. Scăpaseră de la Iaşi, dintr-un camion de prizonieri. ― Prizonieri? Ce prizonieri? întrebă din nou Iuga nevenindu-i să creadă. ― Ruşii ne-au luat prizonieri. Armata a patra pare că a căzut şi ruşii o cară-n Siberia sau o împuşcă pe loc. ― Asta-i minciună, izbucni Iuga. ― Taci dracului şi ascultă ce fac ai tăi, i-o reteză Andrei, coborându-şi laba uriaşă pe umărul scuturat de convulsii ale socialistului. O linişte stânjenitoare se aşeză între noi. Ne-am aşezat în jurul focului din nou, dându-le câte ceva din ce ne mai rămăsese. Pomana porcului. *** Motorul mai horcăi de câteva ori apoi a muţi. ― Anafura mă-sii, zise Iuga izbind cu ciudă manetele. Eram consternaţi. Abia trecusem de Siret şi excursia se terminase. Simţeam răsuflarea ruşilor în ceafă. În faţă necunoscutul, în spate dusmanul aliat. Şi noi trebuia să executăm ordinul: Primisem un ordin. Aşa se câştigă, aşa mor soldaţii, aşa se pierde, aşa mor eroii. Respectând ordine. Primii sărbătoresc, pe cei de pe urmă. ― De-am ajunge odată undeva, să aflăm cu cine suntem, mormăia Călin săltându-şi pe umăr 209


Gheorghe Andrei Neagu arma şi în braţe restul de mâncare. ― N-auzi că suntem cu ruşii? ― Vorbişi Rapalete, îl repezi Andrei. Rămâi de-i aşteaptă. Cică au pentru noi nişte decoraţii. Flori roşii la butoniera stângă. Sau câte-o excursie gratuită până-n marginea aia primitoare şi caldă de ţară a lor, în Siberia. ― Îi credeţi p-ăştia, se zborşi din nou Iuga. ― Nu, te credem pe tine. Vrei cu ei şi fugi cu noi, continuă Andrei scăpărându-l cu privirea. Era atât de înfuriat, încât vorbele-i semănau cu rafala de mitralieră pe care-o descărcase la fel de neaşteptat. Iuga se trăsese un pas înapoi şi îl privea iritat. Păreau gata să sară la bătaie. Nimeni nu zicea ceva. Toţi aşteptau, de parcă scandalul ăsta avea să ne dezvăluie încotro s-o apucăm. ― Eu execut ordinul, auzi? Nu vreau şi nu fug. Eu execut ordinul, înţelegi? Eu sunt soldat şi sunt fiu de militar ţărănoiule, şi-am învăţat de când m-am născut că ordinul de execută ― Eşti un căcănar şi fiu de hahaleră. Probabil şi mă-ta a executat un ordin când te-a făcut, de-ai ieşit aşa de ordonat. ― Ce? Ce-ai zis? sări Iuga. umblând cu mâna după pistol. Era deja cu el în mână când Ghinea se năpusti asupra lui şi-l trânti la pământ, lovindu-l în acelaşi timp peste mâna cu pistolul, care-i zbură la câţiva paşi. ― Ce-aveţi mă, v-aţi ţicnit, ce-aveţi mă, nu v-aţi săturat de gloanţe? Ce draci vă ciuruie minţile mă, de nu v-astâmpăraţi? răcnea Ghinea, burduşindu-l cu pumnii pe unde apuca, cât Iuga nu se 210


Purtătorul de cruce dezmeticise încă din căzătură. Pentru ca imediat să înceapă o bătaie urâtă, fără vorbe, o bătaie al cărui rost nici unul din ei nu-l vedea. ― Despărţiţi-i mă, rosti cu spaimă Călin. ― Te puse Ghinea-n locul lui? rânji Rapalete. Desparte-i tu şobolanule. ― Oi fi şobolan, da ce rod eu, rozi şi tu, şi încă de împrumut. Tu faci pe sfântul, da de foame văd că nu mori. Treci mai bine de pune şi tu mâna odată şi hai să-i despărţim. Dar tensiunea fusese descărcată. De epuizare. N-a fost nevoie de nici un efort pentru Călin şi Rapalete să-i despartă. Stăteau acum toţi jos, murdari, fără chef de vorbă. ― Hai, sus şi la drum, rosti într-un răstimp Ghinea. Că altfel ne ajung ăştia din urmă şi ne rezolvă ce n-am terminat noi. Hai, sus odată, nu saude? ― Cu ce? ― Cu picioarele de vi le-a dat ăl de sus să mergeţi cu ele. ― Dă Doamne, că numa’ tu nu fuseseşi până acu printre noi, plasmodia Călin, ridicându-se fără chef. Îl urmarăm cu toţii. Mergeam de ceasuri prin drumul prăfos şi uscat, sub soare torid de amiază. Nu mai simţeam oboseala. Doar o sete mare, o sete cumplită ce avea un singur imbold. Apă. Trebuia să găsim apă. ― Poate dăm de vreun sat, încercă Ghinea să ne încurajeze. Toţi gândeam acelaşi lucru. Târziu, dădurăm peste ceea ce părea un sat. Primul lucru pe care-l zărirăm; o cumpănă de fân211


Gheorghe Andrei Neagu tână. Ajunşi în apropiere, ne-am oprit consternaţi. Un morman de cadavre zăceau în juru-i. Urme proaspete de şenile arătau că locul abia fusese părăsit. Uniforme germane şi române zăceau de-a valma, unele peste altele. ― Sunt calde încă, mormăi Andrei scuipând cu silă într-o parte. ― Ăştia-s ruşii. Au ajuns înaintea noastră şi nu prea iau prizonieri, zise Ghinea cu obidă. Ne-am apropiat de fântână privind înăuntru. Am tras de lanţul scufundat în adânc. Curând se ivi ciutura de lemn, plină cu apă tulbure. ― E sălcie, zise, după ce-şi muie gura cu lăcomie. Am băut cu toţii pe nerăsuflate. Era apa noastră românească. Nici de cadavre nu mai ţineam cont. La Cotul Donului băusem din băltoace putrezite şi n-am păţit nimic. ― Eu nu beau. Nu pot bea, zise Petrache, privind îngrozit când la cadavre, când la feţele noastre stropite de apă. ― Te-a învăţat poliţia militară să-ţi ţii ştaiful. Al dracu prinţişor, nu-şi putu stăpâni Iuga dispreţul faţă de poliţistul ce-l întâlnisem în drum. N-a zis nimic. Câţiva mai aveam bidoanele cu noi. Le-am umplut în grabă. ― Eu zic s-o luăm prin altă parte, sugeră Andrei. Cine ştie ce-i în sat. ― S-ar putea să ai dreptate, consimţi nemulţumit Ghinea. Printr-o porumbişte necoaptă încă, dar suficient de crescută să ne acopere, ne apropiarăm de 212


Purtătorul de cruce marginea unei păduri. Un semn de-al caporalului Udrea ne-a ţintuit făcându-ne una cu pământul. Era cineva în pădure. Am început să ne târâm hoţeşte spre ceea ce auzise pifanul. Cu urechile noastre zăpăcite de tanchişti. n-am fi auzit nimic. Într-adevăr, în pădure erau nemţi. Şedeau în jurul unui camion şi înfulecau la repezeală. Păreau destul de tulburaţi, şi de flămânzi, dar mai ales grăbiţi, din moment ce nu opriseră motorul. Poate de aceea nici nu ne auziseră. Erau prea aproape de zgomot şi prea ocupaţi cu desfacerea conservelor. Am înghiţit în sec şi-am privit la ceilalţi. L-am văzut pe Andrei pregătindu-şi mitraliera şi am mai apucat să-l văd pe Iuga ridicându-şi pistolul. Au urmat rafalele. Nemţii n-au mai apucat să-şi scoată armele. În liniştea ce a urmat ne-am apropiat cu prudenţă. ― Pentru ce-ai tras? îl întrebă Petrache pe Iuga. ― N-am ştiut niciodată să le spun bună ziua în germană, îi răspunse acesta. Priveam la trupurile nemişcate şi nu ne venea a crede. Trăsesem în aliaţii noştri, pentru că noi nu primisem oficial nici un alt ordin. ― Treci la volan, ordonă locotenentul, adresându-i-se lui Iuga. ― Dar eu nu ştiu să conduc decât tancuri, zise acesta. Scârbit, Petrache urcă făcându-ne semn tuturor să ne grăbim. Călin abia de mai avu timp să strângă sacii cu merinde şi automatele germane. Pornirăm. Ceată de fugari în propria ţară ― Un sat! ţipă de sus Andrei bătând cu pum213


Gheorghe Andrei Neagu nul în cabina încinsă de soare. Locotenentul deschise uşa şi se înălţă pe scară, încercând să prindă din mers cu ochii lui, ceea ce văzusem noi de sus. ― Da. E-n regulă. Poate înnoptăm aici. Am oprit camionul într-un ogor de secară şi-am început să evaluăm prada obţinută ceva mai devreme. Printre conserve, pesmeţi, băutură şi un porthart, erau o mulţime de obiecte personale. ― Ei, îţi mai pare rău că ai tras? îl întrebă Iuga pe Andrei arătându-i o fotografie. Ne-am uitat cu toţii. Trei ofiţeri şedeau sub trupul unui bărbat atârnat în ştreang, la gâtul căruia atârna o inscripţie - PARTIZAN. N-am mai spus nimic. Am aruncat poza în ţărână şi ne-am aşternut pe înfulecat. Soldatul nu-i niciodată odihnit şi niciodată sătul. De asta fiecare prilej de recuperare era folosit din plin, de teamă să nu dispară înainte de a fi gustat din el. Sigur, mai erau şi alte nevoi. Era frica, erau rănile din bocanci, era jegul, era gândul acasă, numai că astea toate erau prezente ca-n vis. Visai că ţi-e frică, când gloanţele şi morţii din jur îţi spuneau că eşti unul din ei, şi uitai. Mergeai şi trăgeai şi tu, şi aruncai cu grenade ca-ntr-un vis, în care fiecare trebuia să tragă, sau să moară. Şi rănile din bocanci se acopereau încet de cruste cu jeg şi nu mai ştiai de ele. Şi gândul de acasă se muta aici. Acum era fiecare cu casa lui, fiecare cu mama lui şi mama ei de soartă. Mâncam şi mă gândeam de ce în vis nu ţi-e niciodată somn. ― Şoican şi Iuga. Luaţi armele şi vă duceţi în sat. Cu multă prudenţă. Nu vă lăsaţi descoperiţi 214


Purtătorul de cruce până nu aflaţi ce se întâmplă. Vă-ntoarceţi cât puteţi de repede. Ceilalţi puteţi dormi. Rămâne o santinelă de câte-o oră. Am plecat jinduind după cei care-au rămas. Chiar şi cel rămas de santinelă era mai avantajat. Se odihnea măcar. E drept că-i greu să nu dormi când eşti rupt de somn. Mai bine mergi. Dar noi, eu şi Iuga nu mergeam. Ne furişam. Şi ne era frică. E greu să pătrunzi într-un sat şi să nu dai de bănuit. Dacă satul era curat, era bine. Doar eram soldaţi în ţara noastră. Dacă dădeam peste ruşi. Şi dacă dădeam peste nemţi? Asta-i, că nu trebuia să dăm nici peste unii, nici peste alţii. Să aflăm doar cine sunt şi ce fac şi ce se mai spune. Era aproape de asfinţit când am ajuns la marginea satului. ― Să mai stăm aici, zise Iuga. Stăm pitiţi, în porumbişte şi privim. Spre seară satul se mişcă. Mai vine o vită de la câmp, mai merge unul după apă. Uitându-mă fix de-atâta vreme, mă pomenii deodată cum mă umflă râsul. ― Ce-ai mă, rosti Iuga şoptit, dar nu blând. Ce dracu-ai văzut? ― Nimic, mă gândeam. ― Ca prostu, râzi ca prostu. Or mirosul satului ţi-a adus aminte de v-un cur de muiere. Ţi-o fi şi poftă. ― De ce, ţie ţi-a murit? îi răspunse-i numai ca să-i opresc vorba. Nu puteam să-i spun tocmai lui de ce râdeam. Râdeam de noi, doi gândaci de gunoi în misiune. Şi priveam ca la cinematograf. Vedeam în sat nemţi aliniaţi în coloane, ordonaţi, 215


Gheorghe Andrei Neagu curaţi, plecând şi salutând. ― Auf Wiedersehen şi ruşi, venind din partea cealaltă, săltând căzăceşte şi strigând - Idi Suda (fraţilor) îmbrăţişându-ne şi pupându-ne. Visam şi nu era timp de visat. Iuga avea dreptate. Mai era puţin şi se-nopta, iar satul părea pustiu. Doar un miros de ars plutea în văzduh, deşi nu vedeam de nicăieri fumul ieşind. ― Nu-mi place, zisei. ― Hâm, da, mormăi Iuga. Hai să mergem, acceptă pregătindu-şi pistolul. Ne-am apropiat de prima casă. În curte nimeni, Am ciocănit uşor în geam. Apoi mai tare. Nimeni. Am prins curaj şi dând roată casei am început să batem în uşă în toată legea. Tot nimeni. Am încercat clanţa. Era deschisă. Cu armele pregătite de tragere, am intrat. O farfurie spartă, căzută chiar lângă uşa de lemn, alte câteva farfurii murdare pe masa goală. Un pat cu ţoale răvăşite, părea abia părăsit de un trup ce în somn avusese coşmaruri. M-am apropiat de plită. Era rece. În acelaşi timp, Iuga se străduia să deschidă uşa din partea stângă a camerei. Nu era încuiată dar nici nu se putea deschide. ― O ţine cineva, şopti Iuga. M-am apropiat şi am început s-o împing odată cu el. N-o ţine nimeni e ceva în dreptul ei. Vreo uşă, vreun dulap. Pe jos e lut şi alunecă greu. Lasă-mă pe mine şi tu stai în spate cu pistolul pregătit. Eu în genunchi, împingând cu umărul, el în picioare în spatele meu. Am reuşit s-o deschid cam un sfert. ― Gata, nu pot mai mult, şoptesc şi mă trag 216


Purtătorul de cruce înapoi. Iuga bagă mâna dreaptă şi trage orbeşte. Nu răspunde nimeni. Mai trage o dată. Nimic. Ne strecurăm pe rând. ― Intră tu, îi spun. Dacă-s ruşi te-nţelegi tu cu ei. Iuga scrâşni strecurându-se precaut. Era aproape întuneric. Câteva secunde nu s-a auzit nimic. ― Mă, ia vino-ncoa! îi auzii deodată vocea sugrumată. Mă strecor după el. În uşă zăcea trupul unei femei ce părea să fi fost violată. Era rece. Am trecut peste ea. Puţin mai încolo am dat şi peste bărbat. Murise ţinând în mână o furcă cu doi colţi, din acelea folosite pentru stogurile de fân. În pragul uşii ce dădea în spatele casei, am găsit un rus străpuns cu colţul furcii în tâmplă. Am ieşit în curte. Era întuneric şi linişte. Ar fi trebuit să ne întoarcem, dar nu ştiam destul. Atunci am auzit un zgomot. Părea geamăt sau scâncet. Venea de undeva din curte. Era ceva ce semăna a pătul sau adăpost pentru fân. Dar nu, era coteţul porcului. Când să deschid uşa o voce de copil înspăimântat m-a rugat: ― Nu trage nene soldatule, te rog nu trage! Am împins uşa spunând: ― Nu-ţi facem nimic. Vino, hai vino, îl îndemnam, în timp ce el se trăgea cât mai departe şi se ghemuia într-un colţ. ― Vino mă copilule, hai că nu-ţi facem nimic, suntem de-ai tăi, români, n-auzi. Avea cam opt ani. Ghemuit şi tremurând părea mai mic. Glasul tremurat de spaimă ne făcuse să-l credem mai mic. ― Ce-a fost aici? l-am întrebat când s-a po217


Gheorghe Andrei Neagu tolit din plâns. ― Tata zicea că sunt ruşi. Aşa zicea anafura voastră de ruşi că sunteţi creştini ca şi noi, şi mama ţipa, până n-am mai auzit-o şi dup-aia unu a tras în tata şi-au fugit cu toţii. ― Mai sunt în sat? ― Nu ştiu. Cred că da, la casa popii, că eu am vrut să fug, da i-am auzit acolo şi mi-a fost frică şi-am venit înapoi. Nu avea rost să pornim doar noi doi. Ne-am întors, la locul unde-i lăsasem pe ceilalţi. N-am luat şi copilul. L-am liniştit cum şi cât am putut, spunându-i să tacă, să nu plângă să nu-l audă alţii, că ne întoarcem şi-l luăm cu noi. Ar fi tăcut, oricare ar fi fost cei care-l sfătuiau. Înspăimântaţi eram şi noi care ştiam. Cât ştia el, îi ajungea să tacă. Cât ştiam noi, nu. Aşa am hotărât într-un moment în care groaza lua locul raţiunii, să-I prindem pe făptaşi, să-I pedepsim. Am pornit cu toţii spre casa preotului, furişându-ne. Băieţaşul plângea în curtea în care-l lăsasem să ne aştepte. Plângea, iar plânsul lui se aduna în noapte cu mersul nostru furişat. Am năvălit brusc. Hotărâsem dinainte. Pe ei, indiferent în ce stare se aflau, să-i lovim, să-i ameninţăm, să-i legăm şi om vedea apoi. Nimeni n-a vorbit de pe ei în sensul de a-i omorî. Armele pregătite erau pentru somaţie, cel puţin aşa hotărâsem. Poate pentru că n-am avut pe cine soma, poate că beţia lor fără măsură ce-i răsturnase într-o dezordine dezgustătoare în somn, poate fata de pe pat dezgolită până la brâu şi plină de sânge, ne-a făcut să ne schimbăm planul. Brusc, fără să 218


Purtătorul de cruce ne vorbim, fiecare din noi a făcut acelaşi lucru. A tras, a lovit, până când toţi s-au răsturnat în somnul din care n-aveau să se mai scoale. Fata era rece. Am ieşit în curte. Zgomotul ar fi putut trezi pe vreunul pus de pază. Nu era nimeni. Doar popa rezema stogul de fân din grădină. L-am atins, vrând să-l trezim. S-a prăbuşit cu zgomot surd. Era mort. În rest, nimeni. ― Ar fi bine dacă i-am stropi cu benzină şi leam da foc, propuse Iuga. Or mai trece alţii pe-aici şi răzbunarea îndeamnă la răzbunare. Mor iar oameni nevinovaţi din alte sate. L-am privit cu uimire. Avea ochi mari sticloşi şi faţa năclăită de sudoare. Cred că şi mâinile îi erau la fel. Acum arătau cu toţii la fel. Ce n-am înţeles era îndemnul lui Iuga. Era omenie, sau era poftă exacerbată de măcel. O istorie din care nu te poţi opri decât nemulţumit, ca dintr-un act venal neterminat. Treceau secunde. N-am spus nimic. În fond avea dreptate. Între timp se ivi Călin cu un bidon lunguieţ de tablă, plin cu gaz. ― Ia foc greu, rosti răguşit Iuga. ― Altceva nu-i. ― Bun şi ăsta. Am adunat în grabă preşuri, cuverturi, în mijlocul casei. Am turnat gazul peste ele, oprind şi pentru fân şi magazie. A luat foc mai repede decât ne aşteptam. A urmat magazia, stogul de fân. Ne-am întors la casa unde lăsasem copilul. Nu ne-a deranjat nimeni. Nici câinii nu lătrau. Parcă muriseră şi câinii. ― O mai fi cineva în sat? întrebă Andrei în timp ce ridica în braţe copilul. 219


Gheorghe Andrei Neagu ― O fi, dar noi nu suntem de la Crucea Roşie, rosti Iuga răstit. Nu-ţi ajunge ăsta mic după noi? ― Vorbeşti de parc-ai vrea să-l laşi aici. ― Ce-aş vrea eu, nu-i treaba ta. ― Gata mă, se băgă împăciuitor Călin. Hai la camion, să plecăm dracului de aici. ― Porcii naibii. Neam de curve şi bandiţi, răbufni Rapalete. Au omorât, au violat, au băut. Se înecă şi bătu din mâini ca un înecat. ― Lasă mă, rânji Iuga că şi tu ai făcut la fel. ― Ce? amuţi Rapalete. ― Păi ce, noi nu-i omorârăm p-ăia? ― Da ce, noi am făcut ce-au făcut ei? ― Că tu n-ai trage o duşcă dac-ai avea. ― Apoi asta-i altceva. Dar ce-au făcut ei măiculiţă-doamne, neam de neamul meu n-ar face. ― Taci mă cu neamul tău, şi neamul lor. Nu faci tu, face altul şi te-njură apoi ei de neam şi se răzbună. Nu fac ei, fac nemţii, nouă sau lor şi iar se-njură de neam. Ce neam vrei în război? Care neam e mai bun, când mereu în război ai în faţă duşmanul. Duşmanul cui, mă? ― Da ce-au avut mă porcii ăia cu popa şi cu fata lui şi cu oamenii din sat? ― Ce-au avut nu ştiu, dar ştiu sigur că nu popa şi nu satul i-a chemat în vizită. ― Al naibii avocat au ruşii aici la noi, vorbi pentru sine Andrei în braţele căruia copilul începuse să scâncească. ― Gata, se auzi comanda fermă a lui Ghinea, spre camion şi la drum. Pentru siguranţă mergem noaptea şi ne odihnim ziua. Ocolim aşezările cât 220


Purtătorul de cruce putem. Cât să nu murim de foame. Doar de gloanţe. Iuga mări pasul spre Andrei. Când ajunse aproape de el, îi şopti răguşit de furie: ― Tu, ţărănoiule să nu te mai legi de mine, că altfel, de popă, nu de avocat o să ai nevoie. Andrei nu-i răspunse. Era prea obosit şi sătul de gâlceavă. *** Zgomotul de avioane ne-a trezit din somnul în care căzusem, într-o margine de pădure. Aerul stătut de peste zi, aducea acum, spre seară, înviorare. Era timpul să pornim la drum. Evitam oraşele, pândeam satele de unde mai făceam rost de mâncare. Camionul se dovedise bun, mergea fără a ne face probleme. Trecusem de Mărăşeşti fără incidente. ― Cunosc locul, zise Călin din întuneric. Suntem lângă Odobeşti. Mă ard tălpile să dau o raită pe la ai mei. ― Pot să-ţi tot ardă, că nu pleci nicăieri, îl temperă Ghinea, lucid ca întotdeauna. Avea autoritate locotenentul acesta subţirel şi plăpând la vedere. ― Opreşte motorul, zise apoi către şofer. Voi n-auziţi nimic? O motocicletă cu ataş se contura din beznă. Andrei îşi pregăti mitraliera cu benzile de cartuşe la îndemână. Un detaşament de blindate venea din urmă. ― Halt! zise unul, sărind din mers din ataşul 221


Gheorghe Andrei Neagu motocicletei. ― Nici un halt, răspunse Ghinea, care îi zărise uniforma în lumina cenuşie a farurilor. Suntem români. Ne-am dat jos şi ne-am prezentat. Detaşamentul fusese retras de Antonescu şi mergea spre Buzău. ― Am crezut că sunteţi nemţi, zise unul din ofiţeri. ― Da, că şi arătăm a nemţi, bombăni Călin, nemulţumit că i se spulberase ultima speranţă de popas, executând în acelaşi timp câţiva paşi caraghioşi, ceva între mers de paradă şi paşi de vals, dar care aveau ca rezultat scălâmbăiala unul clovn. Bocancii mari, îndoiţi în sus spre vârfurile deslipite, uniforma murdară atârnând nefiresc deasupra şi dedesubtul centurii, plus întunericul creau o atmosferă de circ. ― Termină dracului, îl repezi Ghinea. Arăţi a om şi încă viu, dacă nu cumva preferai altfel. ― Aliniaţi-vă în coloană, veni replica ofiţerului în timp ce se urca în ataşul motocicletei. Mergem spre Buzău. Ne-am strecurat tăcuţi cu camionul printre blindate, într-un şir lung, căruia pe drum i se adăugau alte coloane, spre aceeaşi destinaţie. Tabăra, cum i se spunea locului de adunare, era la marginea oraşului, într-un câmp care fusese pe rând Obor de vite şi bâlci de distracţii la târgul Drăgăicii. Numai că acum, din corturi nu ieşeau saltimbanci, iar muzica lipsea cu desăvârşire. Zgomotul de luptă se auzea intermitent, din direcţia de unde ruşii erau aşteptaţi să apară. 222


Purtătorul de cruce De câteva zile ne odihneam pe unde apucam, ne spălam aşişderea şi aşteptam ordine. Nu arătam nici mai hrăniţi, nici mai curaţi şi, mai ales, deloc liniştiţi. Zvonuri aidoma celor trăite, spaima de deportări, dar mai ales nesiguranţa adusă de necunoaştere, făceau ceasurile mai obositoare decât comanda de pe câmpul de luptă. Mai grea decât aşteptarea, a venit şi comanda, spre Tg. Mureş. ― Din lac în puţ, răbufni Andrei. ― Că no-i vrea să te trimită la nunta soră-tii acuma, rânji zeflemitor Iuga. ― Mă, tu ori taci din gură, ori ţi-o închid eu, dacă tot nu s-a terminat războiul, încheie Andrei discuţia, depărtându-se cu un gest din mână aducând mai mult a lehamite decât a răutate. *** Trecusem de graniţă şi ne apropiam de Budapesta. Traversăm sate aproape pustii, asemenea celor din ţară. Întinderi de pământ cenuşiu, de pe care fusese culeasă recolta, se depărtau în ceaţa serilor, prevestind toamna. Din loc în loc, vedeam femei şi bătrâni istoviţi, arându-şi ogorul. Era tristeţe şi linişte în gesturile lor. Am adormit greu. Dormeam din ce în ce mai greu şi din ce în ce mai puţin. Din cauza oboselii, spuneau unii. De gânduri, presupuneau alţii. Nu se putea să fi fost trimişi încoace doar aşa, ca să mergem. O luptă trebuia să mai aibă loc. Una de un ceas, sau de câteva zile, sau oricum ar fi fost, o luptă. Tocmai acum, când eram mai aproape de 223


Gheorghe Andrei Neagu speranţă ca oricând. Tocmai acum, când fiecare credea că a scăpat. Şi din somnul acesta chinuit şi fără odihnă, m-am trezit în ţipetele răguşite ale unui moşneag. Nu-nţelegeam ce spune, dar îi vedeam mâinile cum se văitau, cum implorau cum cereau ` Vocea stridentă a bătrânului ce nu mai contenea, trezindu-ne pe toţi. ― Ce dracu vrea ăsta, bă? Nici nu s-a luminat bine de ziuă, crucea ei de odihnă, înjură Iuga, sfârşind într-un căscat. ― Nu ştiu, ceva de un cal, zice ceva de-un cal, răspunse Ghinea. Şi după cum dă din mâini, pare că i-a fugit calul. ― Şi ce aveam noi cu asta? Ce am eu cu calul lui? spune-i să plece acasă. ― Spune-i tu dacă ştii cum, că eu nu ştiu. Eu nu am învăţat decât cum se spune vino încoace să te sărut. M-a învăţat o unguroaică odată la Bucureşti. Ne-am uitat cu toţii la Ghinea, de parcă ar fi înebunit brusc. Ghinea făcea glume în toiul nopţii. Ghinea îşi dezlega limba pentru altceva decât pentru ordine. Nu era a bine. ― Mă, staţi aşa, rosti un soldat pe care nu-l cunoşteam. Ăsta zice că i s-a furat calul şi că noi i l-am furat. Şi ţipă într-una să i-l dăm. ― Spune-i, mă să şi-l caute şi dacă-l găseşte, să plece naibilor cu el. Nu i-a luat nimeni nici un cal. Poate s-a rătăcit. De mâncat, sigur nu l-am mâncat, îi ordonă Ghinea soldatului, cu fermitate. Acum era bine, Ghinea era iar, el. Şi haideţi, sus, dacă tot ne-am trezit. E timpul să plecăm. 224


Purtătorul de cruce Soldatul acela, necunoscut, vorbi ceva cu bătrânul, în limba lui. N-a reuşit să-l potolească. Atunci l-a luat uşor de spate şi l-a împins, în direcţie opusă. Bătrânul plecă încet, pe lângă convoi, gesticulând şi ţipând într-una. ― Asta ne mai lipsea, că şi-aşa ne iubesc ungurii de ne-ar mânca, bombăni nemulţumit Iuga, în timp ce se îndrepta spre camionetă. ― Care l-ai văzut pe Andrei, întreabă brusc Rapalete. Unde naiba umblă, că nu-l văd nicăieri. ― S-o fi dus şi el, ca omul, na. Lasă-l că vine el până plecăm. N-o să vrea să rămână singur aici, răspunse Iuga. Era timpul să plecăm şi Andrei nu apăruse. ― Unde naiba umblă ăsta, mă? continuă Rapalete. ― A fugit - ţipă brusc Iuga, cu ochii aproape ieşiţi din orbite de furie. A fugit, cu calul aăluia del căuta. ― Unde să fugă? îl seceră Ghinea. Unde dracu să fugă, mă? ― A dezertat, îţi spun eu. Ăsta are stofă de dezertor în el. L-am mirosit eu de mult, da voi nu mă credeţi. ― A dezertat tatu-tău poate. Terminaţi odată şi porniţi camionul. Vine el de undeva, între timp, Şi nu-i treaba ta să judeci dezertorii. Iuga tăcu, privind la noi şiret şi mulţumit. Pornirăm. Se luminase de ziuă de-a binelea. O ceaţă deasă împiedica vizibilitatea. Mergeam încet, dar mergeam. ― Uite-l, răcni deodată Iuga, uitaţi-l acolo pe 225


Gheorghe Andrei Neagu dezertor. Fuge cu calul, peste câmp mai spuse, arătând cu mâna într-o direcţie. Am oprit camioneta. Zăream silueta unui om şi-a unui cal mişcându-se pe câmpie. Cât timp noi priveam omul şi calul, Iuga-şi pregătea automatul. Ne-am pomenit zdruncinaţi cu o rafală prelungă, trasă cu sete. ― Ai înebunit, mă? se repezi Ghinea să-i smulgă automatul. Iuga nu mai trăgea. S-aşezase pe banchetă, rânjind. Ai înebunit, mă îl scutura Ghinea, în continuare. Am început să ne omorâm între noi? Ţi-am spus că nu-i treaba ta, îi mai zise, trântindu-l cu toată puterea de oblon, după care îşi şterse mâinile pe poalele vestonului, de parcă s-ar fi murdărit. ― Hai, să vedem ce-i cu ăla, zise apoi fără vlagă. Nu era prea departe. Dar nu mai mergea. Căzuse, peste lama plugului înfiptă jumătate în pământ. Calul zăcea alături, cu ochii sticloşi, mari, deschişi, în brazda lăsată de plug. Sângele picura în ţărână, în vreme ce Andrei ne zâmbea fericit căşi începuse aratul înaintea rafalei ce-l secerase pe ogor străin. Iuga rămăsese-n cutia camionului, zâmbind tâmp şi şui la automatul ce-i căzuse din mâini pentru prima dată de când începuse războiul.

226


Purtătorul de cruce

Păpuşa

C

ucuuu ! În sala de aşteptare clasa a-II-a zăceau de-a valma oameni şi bagaje. Pe bănci, pe jos, ghemuiţi lângă calorifer, respirând liniştit acelaşi aer închis şi umed de încălţăminte şi haine jilave, într-o aşteptare resemnată dincolo de plictiseala care ştergea trăsături, dilua personalitatea recompunând imaginea unor oameni necăjiţi. Hârjoana copiilor deschidea câte-un ochi nemulţumit, urmat de-un mormăit neînţeles. Fetiţa se pitise după bagajele unui ţăran adormit. Băiatul, ceva mai răsărit o căuta cu privirea, temându-se să facă zgomot. Un strănut o descoperi. ― Te-am văzut, gata, te-am prins! Înciudată, fetiţa se ridică. Apoi, vine şi se aşează liniştită lângă el. ― Nu mă mai joc. Mă găseşti, pentru că sunt răcită. Băiatul o privi descumpănit. Nu ştie ce să facă. Iar trenul nu mai venea. Prin geamurile aburite privea la zăpada care curgea uniform, făcând întârzierea mai greu de suportat. Lui nu-i venea somnul. Avea grijă. Erau singuri şi dacă ar fi venit trenul n-avea cine să-i trezească. Noroc că el ştie 227


Gheorghe Andrei Neagu să ajungă la bunici. Plecase de la casa de copii fără să ceară voie. Oricum nu l-ar fi lăsat. Iar surioara lui era la leagăn. Doar venise vacanţa. Iar în vacanţă cândva mergeau la bunici să alerge, să se joace, să se dea cu sania, să meargă cu pluguşorul. Avea deja amintiri. Acum, bunica era bolnavă. Bunicul stă tea s-o îngrijească şi el n-avea cum să ajungă la ei. Hotărât să fie bărbat îşi şterse repede cu palma lacrimile ce stăteau să-i curgă. Prima vacanţă fără mama. De tata îşi aducea puţin aminte. Şi nici nu voia. Plecase imediat după ce se născuse fetiţa. Mai apoi şi poate că tocmai de asta, se îmbolnăvise mama. Fetiţa avea patru ani. Dar undei? N-a observat când a plecat de lângă el. O descoperi într-un colţ al sălii de aşteptare privind ţintă la ceva anume. Strecurându-se cu greu, sărind peste ba gaje ajunge lângă ea. Se uita ţintă la ceva ce semăna cu o păpuşă. Nu, nu era o păpuşă. Pe scaun, înfăşat într-o pătură, un copil mic de tot. Nu mai văzuse copii aşa mici. Dormea şi zâmbea în somn. ― Trenul personal 5005 are o întârziere ne cu nos cută…. Copilul se trezeşte, rotind în jur ochii mari. Scânceşte încet, apoi din ce în ce mai tare. În jur, călătorii moţăie tă cuţi. ― Se pare că nu-i nimeni cu el, şopteşte băiatul privind întrebător în toate părţile. ― Îl iau eu răspunde fetiţa. ― Tu? Ce să faci cu el? ― Să mă joc. Mereu am vrut o păpuşă. ― Asta nu e păpuşă! 228


Purtătorul de cruce ― E, nu e, dar vreau să mă joc cu el. ― Nu se poate, şopteşte băiatul temându-se să nu-i trezească pe cei din jur. ― Ba se poate, ba se poate… ― Taci… Fetiţa luase deja în braţe copilul, legănându-l uşor. ― Trenul accelerat 524 soseşte în staţie la linia trei şi va pleca în direcţia… Oamenii se ridică grăbiţi, îşi adună bagajele şi se înghesuie spre ieşire. Copilul plânge de-a binelea. ― Sărmanii, s-au săturat şi ei, murmură o femeie, clătinând din cap. ― Mă-sa-i nebună. Să scoţi un copil mic pe vremea asta şi să-l porţi după tine prin gări… O bătrână trezită din amorţeală îi privi absent apoi, mulţumită de liniştea aşternută în sală se întinse de-a lungul băncii aşezându-şi cu grijă sub cap geanta de vinilin, aproape ruptă. Era loc acum în sală iar trenul, nu se ştie cînd o să vină. Aşa auzise. Întârzierea necunoscută… Copilul scânceşte din nou. Fetiţa îl ţine pe genunchi şi-l leagănă. Băiatul tăcea şi-o privea nemulţumit. Uşa sălii de aşteptare se deschise brusc, aducând înăuntru odată cu viscolul ceva, ce-l nemulţumi mai mult pe băiat. Un miliţian. Mai trăise asemenea momente. Ştia ce caută. Vagabonzi aciuaţi pe aici, sau călători fără bilet. Iar el, fugit de la casa de copii, nici bilet nu avea… Fetiţa, neştiutoare legăna în continuare copilul. Miliţianul priveşte peste toţi şi pleacă mulţumit. „Nimic suspect aici”, Peste copilul adormit, 229


Gheorghe Andrei Neagu fetiţa se aplecă şi-i suflă în faţă aerul cald. ― I-o fi frig şi lui, spunea zgribulindu-se. ― Trenul personal 5005 va sosi în staţie la linia doi şi va pleca în direcţia… ― Asta-i al nostru. Lasă-l şi hai… Fetiţa îl priveşte nedumerită şi nu se mişcă. ― Hai, nu auzi? Vine trenul… Hai, lasă-l aici, unde l-ai găsit. ― Nu vreau, zise ea continuând să-l legene pe genunchii firavi. ― Hai nu fii proastă. Te las aici, continua el cu glas scăzut, tremurat. ― Du-te tu! Dacă eşti rău, pleacă! Nu vezi că-i singur? Băiatul stă o clipă în cumpănă. Continuând ar fi stârnit atenţia celor din jur, apoi ar fi început întrebările. Se aplecă, ia în braţe copilul. Era mai uşor decât credea. Pe fetiţă o împinge uşor spre ieşire. ― Hai, mai repede! Pe peron, viscolul amestecă oamenii cu zăpadă. ― Urcă-te singură, încearcă, n-am cum să te ajut. O femeie cu multe bagaje îi urcă pe rând, întâi pe ea, apoi pe el, cu tot cu copil. Nu spuse mulţumesc. Se strădui să dispară cât mai repede de teama întrebărilor. În vagonul următor, un compartiment gol. Lasă povara pe o bancă şi răsuflă uşurat. La a treia staţie urmau să coboare. Mai aveau puţin de mers pe jos. Acolo însă nu-i mai era teamă. Se şi vedea ajuns. Bunica trebuie să fie tot în pat, cum o ştie 230


Purtătorul de cruce mai de mult. Bunicul a făcut focul şi în casă e cald. Apoi le va da să mănânce şi îi va culca. Pe urmă zăpada şi joaca. Doar mama nu-i. Dar e bunicul. El a vrut să-i crească. Nu l-au lăsat. Abia purta grija bunicii. S-a hotărât că era mai bine la casa de copii. Cu timpul aveau să crească, să înveţe carte şi să uite… Băieţelul privi prin geamul în care făcuse un ochi, suflând şi răzuind gheaţa cu degetul. Nu vede altceva decât zăpada viscolită. Era atent să numere staţiile, să ştie unde să coboare. Căldura puţină din tren şi oboseala o adormiră pe fetiţă. Băiatul o apucă de mâneca paltonului subţire. ― Să nu dormi, auzi? Să nu dormi! Ţi-ai luat păpuşă! Să nu dormi! Fetiţa nu voia, sau nu mai putea să-l asculte. Trenul opri din nou. Mai aveau o staţie. ― Vrei să adormim? Scoală-te, hai scoală-te! Cine o să ne trezească? Zgâlţâită, ridicată cu forţa, fetiţa deschide ochii. Ia din nou copilul în braţe. Îl legănă, rostind cuvinte de alint, fără noimă, neştiind dacă ea, sau el, era copilul… ― Băieţelul o privi îngândurat. Avea o soră, avea o răspundere şi un rost. Aşează mâna pe umărul ei, îl simţi tremurând. Fetiţa nu se plângea. Avea aşadar, o soră „pe cinste” cum ziceau ei, acolo… O priveşte în ochii senini, ridicaţi spre el. ― Ce s-ar fi făcut fără noi… scânci fetiţa, rugător. Nu răspunde. Ar fi vrut să-i zâmbească, dar nu putea. Chipul lui exprima doar încuviinţarea lucrului deja făcut. Pe coridor se aude clinchetul clopoţelului controlorului. 231


Gheorghe Andrei Neagu Îşi simţea inima la gât. Acum. Dacă trece şi acum. Controlorul îi priveşte prin uşă şi trece mai departe. Trei copii mici nu puteau fi singuri. ”Părinţii probabil stau undeva alături de vorbă, cum se întâmplă în trenul acesta unde, mai toţi călătorii se cunosc”. La prima coborâm, spune ferm. Să-l ţii tu în braţe. Cobor şi ţi-l iau. Apoi, pe tine. Ai grijă. Scara e plină de zăpadă. Ar vrea să vadă prin geam locul unde se află. Mai întâi era o pădure de salcâmi, apoi o fântână, apoi… Degeaba. Prea era îngheţat geamul. Simţi cum trenul încetineşte mersul. N-avea rost să mai caute. Aici. ― Hai! Copilul era greu. Fetiţa îl purta în tăcere. Uşa vagonului se deschise greu. Palmele băieţelului îngheaţă pe uşile reci. Cu toată puterea încearcă. Se teme să roage pe cineva să-l ajute. În sfârşit, uşa cedează. Coboară cu grija celui ce poartă răspunderea. Întinde braţele spre surioara lui. Nu ajunge. Fetiţa se aşează în genunchi încercând să vină mai aproape. Tot nu ajunge. Băiatul urcă din nou o treaptă. Ia copilul şi sare în zăpadă. Fetiţa se ridică din genunchi şi coboară speriată treaptă cu treaptă, sare şi cade alături de el în zăpadă şi viscol. Abia se mai văd. Impegatul se uită la ei. Când îi vede depărtându-se de tren, dă semnalul de plecare. Apoi se apropie, nedumerit. ― Ce-i cu voi, prichindeilor? ― Am venit la bunicul, în vacanţă! 232


Purtătorul de cruce ― Singuri? ― Singuri, da! ― Ai cui sunteţi, voinicilor? Copiii îl privesc şi tac. ― Cine-i bunicul? Încearcă din nou. ― Tataia Oprea… ― Aha… Şi el ştie că veniţi? ― Nu, dar nu-i nevoie, răspunde băiatul pornind anevoie la drum prin zăpada troienită în gara pustie. Cu o mână ţinea copilul, cu cealaltă trăgea de fetiţa care se afunda tot mai mult în troiene. În mintea ceferistului apăru deodată grozăvia situaţiei. Aude clar, acum, vorbele femeii de aseară în timp ce-i punea mâncare. „A bătrână, a lui Oprea trage de câteva zile să moară. Au şi împărtăşit-o. Vecinele îi ţin lumânarea cu rândul. Ăl bătrân, abia se ţine pe el. S-ar duce poate, amândoi odată. O să fie greu. Satul o să pună umăr la umăr să-i îngroape. Au fost oameni gospodari şi la locul lor. Şi cu ce s-au ales? Pe mâini străine. Noroc că în sat sunt oameni cu suflet şi cu frica lui Dumnezeu”… Iar acum, copiii… Cu cel mic oare ce-o fi? Tot Dumnezeu o şti. Ori doi, ori trei, tot necăjiţi… Încearcă să fie vesel şi îi îmbie înăuntru. ― Haideţi până la mine, să vă încălziţi. ― Nu, mulţumim, ne grăbim să ajungem acasă, zise băiatul. Omul nu-i lasă. Îi prinde cu mâinile după umerii firavi şi îi aduse cu forţa înăuntru. Acolo era măcar adăpost. Şi soba caldă. Aştepta schimbul. 233


Gheorghe Andrei Neagu Copiii se lipiră de sobă. Aveau feţele îmbujorate şi mâinile roşii de frig. Voia să fie bun cu ei. Nu ştia ce să le spună. Le privea mâinile lipite de sobă. ― Nu le ţineţi la căldură. Or să vă doară. Băiatul îşi băgă mâinile în buzunarele pantalonilor iar fetiţa le strângea la subţioara paltonului. ― Tu n-ai palton? îl întrebă pe băiat. Nu, încă nu mi-a venit rândul. Şi nici n-am nevoie. Acolo, la cămin, nici nu-mi trebuie. În clasă e cald, în dormitor la fel. Şi curtea şcolii e atât de mică. Te joci repede şi intri la loc. Paltonul mai mult te-ncurcă. Parcă ce-mi trebuie? nici n-am ştiut că o să vină aşa viscol. Dacă ştiam, ceream unul împrumut. Dar aşa… Acu, nu-i nimic. Dacă am ajuns e bine… Vorbea repede, pentru a nu fi întrerupt cu întrebările. Minţea şi era se nin. Doar nu putea să spună oricui că a fugit. Bunicului da, dar lui, om străin poţi şti? Dacă-i trimitea înapoi? Ceferistul îi privea urmându-şi gândul. Mama lor, fata bătrânului Oprea. O cunoştea din clasele primare. Fusese mai mare ca el cu câţiva ani. Crescuse fată frumoasă şi fără noroc. Auzise mai în urmă vorbe purtate prin sat, că se stinse aproape fără veste. Gândurile îi fură întrerupte de sosirea schimbului. Intrase tropăind să-şi lepede zăpada de pe bocanci. ― Noroc! Măi, ce-i afară… Gata poţi să pleci. Cu ăştia mici, ce-i? Parcă nu-s ai tăi. ― Nu. Îs nepoţii lui Oprea, ăl bătrân. Au venit mai acuşi, cu personalul. I-am ţinut să se încălzească. Îi duc până acasă… Nu s-ar descurca singuri pe urgia asta. Mai vorbim noi. Haideţi, mă! 234


Purtătorul de cruce Îl ia pe cel mic în braţe. Băiatul şi fata îl urmează tăcuţi. Oare câţi copii o fi avut femeia? Şi ăsta mic, cât o fi având? Vestea morţii ei, sosise parcă de mai multă vreme. „Ce să-mi mai bat eu capul. Bine că pot să-i duc până acasă. I-oi spune nevestei. Să scotocească ea, dacă vrea. Ele femeile, ştiu mai bine şi mai multe. ” Înaintau repede, sub cerul întunecat de nori vineţi. În casa bătrânului era aprinsă lampa. Nu strigă la poartă. Cine-ar fi venit să deschidă? Vreo vecină, dacă era acolo, avea grijile ei. Intră, bate la uşă şi deschide. ― Bună seara tataie. Ţi-am adus nepoţii. Iese apoi fără altă vorbă neştiind ce ar trebui spus într-o asemenea împrejurare. Bătrânul îl primi fără cuvinte. În patul din odaie, cu o lumânare la căpătâi, zăcea nemişcată bătrâna. ― Bunico, am venit! se repede către ea fetiţa. Nici un răspuns. Greu, femeia deschide ochii. Priveşte lung, gemând. Nici lacrimile nu mai ieşeau din orbitele uscate. ― Ai grijă de ei! şopteşte abia, încercând să mângâie fetiţa pe cap. Bătrânul priveşte împietrit cum gestul mâinii ei nu se mai poate împlini. Târziu, din ochii ficşi alunecă o lacrimă care se pierde în faţa brăzdată. Umerii unchiaşului se încovoie sub povara plânsului. Copiii înţeleseră. Se strâng lângă bătrân lăsându-se strânşi la pieptul lui uscat de timp şi amaruri. Copilul aşezat la picioarele bătrânei, începe să scâncească, apoi să plângă cu glas ascuţit. 235


Gheorghe Andrei Neagu ― Trebuie schimbat zise bătrânul cu glas tremurat înghiţindu-şi lacrimile. Pe masă e o oală cu lapte. Pune-o pe sobă, la încălzit, adăugă el stins. Fetiţa îl priveşte cum îşi îndreaptă spinarea şi încearcă să desfacă nodul faşei cu mâinile uscate. ― Lasă-mă pe mine bunicule! Zise ea apropiindu-se. Bătrânul o priveşte mirat. Mai are putere să zâmbească văzându-i îndemânarea. În fereastră se troieneşte viscolită zăpada. Viscolul îşi împlineşte datoria. În odaie vegheat de o lumânare şi o lampă se împlineşte misterul trecerii în timp. Mugure, floare, fruct şi ram. Undeva lătratul unui câine se lasă acoperit de şuieratul unei locomotive şi al viscolului neîntrerupt.

236


Purtătorul de cruce

Mâna

P

e domnul Costache Agarici îl cuprinse teama. Mâna i se umflase brusc. Şi cât de fericit fusese. Ani de zile nu ştiuse ce-i stima. Ani de zile tânjise după ea. Ani de zile se străduise să fie luat de cineva în seamă, dar nu reuşise să stârnească nici interesul portarului din impozanta instituţie în care lucra. Şi niciodată nu fusese cu adevărat fericit. Abia acum putea spune că în sfârşit ştia ce este fericirea. Şeful îi întinse mâna. Nedumerit Costache Agarici i-o întinse la rându-i emoţionat. Apoi, ca şi cum un fluid înălţător i se strecurase prin degetele subţiri şi palide, îşi simţi tot trupul zvâcnind scurt. A fost o tresărire de bucurie, a fost un spasm al trupului surprins; n-ar fi putut preciza. Simţi doar o imensă bucurie. Atât de mare, încât după plecarea şefului, Costache rămase cu ochii pironiţi la mâna care fusese martora fericitului eveniment. Apoi, de parcă s-ar fi ferit de pângărire şi-o retrase în cea mai sigură asunzătoare; buzunarul adânc al pantalonilor. Căldura binefăcătoare a trupului propriu îi potoli neliniştea trupului. Ajuns în mansarda sărăcăcioasă, nu-şi scoase mâna din buzunar, nici atunci când trebui 237


Gheorghe Andrei Neagu să se culce. Preferă să doarmă îmbrăcat. A doua zi, nu mai lucră cu mâna pentru care un sentiment acut de veneraţie se năştea şi se contura. Se spălă câteva zile mai târziu pe tot trupul cu excepţia mâinii. ďn tramvai se purta la fel de grijuliu cu ea, de parcă l-ar fi avut pe şef de dus într-un loc anume. Zilele treceau. Mâna rărnânea la fel de adulată, intangibilă, onorată… Curând, depunerile repetate de praf şi de mizerie produseră crăpături în epidermă. Mâna începu să se umfle. Durerea o simţea ca pe un tribut adus onorurilor. Din epiderma crăpată, o supuraţie ciudată îşi făcea loc printre degetele umflate. Când se hotărî s-o arate unui chirurg era prea târziu. Trebuia amputată. „Ce simplu se mai pronunţă şi doctorii ăştia“ îşi mormăi în barbă nemulţumirea Costache Agarici. Cum să renunţe aşa tam- nesam la mâna-i venerată. „Mai bine mor odată cu ea. La ce-i bună viaţa fără onoare?“ mai mormăi el în timp ce traversa îngândurat holul de trecere din faţa caselor de bilete. Mâna pe care voiau s-o amputeze îi adusese noroc. Avea în sfârşit o întâlnire decisivă, după o sumedenie de alte întâlniri ratate. Îşi găsise în cele din urmă jumătatea. Acceptase. Azi venea cu bagaje cu tot să i se alăture pentru toată viaţa. „Iar doctorii voiau să-l sluţească să-l lase ciung, tocmai când…“ N-apucă să-şi mai ducă gândul la capăt. Speriat de trecerea garniturii de tren prin gara pustie, alunecă. Pălăria-i căzu furată de pe creştet de curentul iscat de goana trenului neanunţat. Căzut fără de voia lui, Costache îşi întinse instinctiv mâi238


Purtătorul de cruce nile după ea, încercând s-o şalveze de sub roţile trenului. Mâinile se mişcau cu zvâcnete scurte printre traversele potopite de osiile boghiurilor în fulgerarea mişcării. Nu le mai văzu. Sângele-i ţâşnea din cioturile zdrenţuite fără încetare. Stingându-se în aşteptarea salvării, pe chip i se întipărise ceva între durere şi-un zâmbet de mulţumire. Norocul părea să-l mai aştepte încă. Se stinse tăcut, cu gândul la femeia care trebuia să coboare. N-a înţeles de ce era îmbrăcată în negru. N-a înţeles de ce nu mai putea s-o aştepte, de ce se grăbea să… Sirena salvării se auzea din ce în ce mai aproape. Puţinii călători, îl priveau îngroziţi cum se topea încet în balta de sânge, de parcă toate-i veniseră când nu mai era nevoie. Brancardierii îi aşezară braţele culese dintre traversele năclăite de sânge pe trupul inert, depărtându-se alene. Urletul sirenei îndepărtându-se îi împrăştie pe călători spre rosturile lor, într-o toropeală cleioasă, cernită.

239


Gheorghe Andrei Neagu

Rică

P

e Rică nimeni nu l-ar fi luat în seamă dacă nu l-ar fi zărit în fiecare zi la colţul Străzii Mari, cu pantalonii peticiţi şi cu pacheştilennodate pe pieptul zoios. Era veşnic flămând, cu ochii cât cepele-n capul mare şi cu părul zburlit, mereu în căutarea unui codru de pâine sau a orice altceva ce s-ar fi putut mânca. N-ar fi putut nimeni să spună de unde s-a ivit printre celelalte vieţuitoare. Unii spuneau că l-ar fi văzut dormind sub podul ce trecea apa Moldovei, spre Horia, alţii că l-ar fi zărit mai mult sub bolta de intrare a clopotniţei Episcopiei Romanului, iar alţii că l-ar fi zărit pe malurile Moldovei, ce despărţeau apa de ştrandul nou construit. Dar nimeni nu putea spune cine-i sunt părinţii. De aceea, multă vreme au existat dispute-n stolul puştimii, împărţită-ntre cei care spuneau că are tată şi cei care spuneau că nu are. S-a ajuns chiar şi la încăierări. Grupul celor „cu tată“ a fost izgonit de pe teritoriul comun de joacă de grupul celor „fără tată“ timp de aproape două săptămâni; pentru ca mai târziu să se ajungă la un armistiţiu de formă, doar atât cât să lămurească „incidentul“. Puştimea s-a adunat într-o bună zi în spatele 240


Purtătorul de cruce Halelor Centrale Roman, acolo unde se vindeau pepenii şi balamalele ţigăneşti, sau hainele ponosite, furate, porumbeii voiajori în lăzi sparte de la I. L. F. (intreprinderii de legume şi fructe) sau cine ştie ce alte nimicuri. Când cele două tabere s-au apropiat una de alta, pumnii au început să vâjâie. Fiecare îşi făcuse din prezumtivul tată ce l-ar fi putut avea sau nu Rică, un fel de strigăt de luptă. ― Cu tatăăă! strigau unii năvălind. ― Fără tatăăă! răcneau ceilalţi, lovind cu sete la rândul lor. Şi unii şi alţii luptau pentru unul din cele două posibile adevăruri, fără să se gândească unul măcar că ar fi fost mult mai simplu să-l fi chemat la ei şi să-l întrebe, aşa, pur şi simplu, dacă are sau nu tată. Dacă avea mamă nu interesa pe nimeni. Pentru băieţi important era să ai tată. Cu mama, problema existenţei sau nonexistenţei nici nu se punea. Când unii începură să dea semne vizibile de oboseală, cu vânătăi încolţite sub ochi şi gâfâind fără oprire, se dădură de-o parte ca să-şi mai tragă sufletul, nu de alta, dar pentru a o lua de la capăt. Unul mai răsărit, din rândul celor „cu tată“, spuse într-un târziu: ― Şi în fond şi la urma urmei, de ce nu l-am întreba pe Rică? ― Să-l întrebăm? mormăiră cîţiva, ca şi cum abia atunci li se deschiseseră ochii. ― Să-l întrebăm, căzu răspunsul din mai multe direcţii. Şi-atunci au pornit agale care-ncotro, să-l caute. 241


Gheorghe Andrei Neagu N-au umblat prea mult. L-au găsit în faţa brutăriei din apropiere. Adunându-se cu toţii pe Smirodava, unul îl întrebă: ― Băi, Rică, spune-ne adevărul şi nouă! Ai tată?! Ochii mari, bulbucaţi, s-au tulburat pentru o clipă. Apoi, când era gata-gata să plângă şi când pumnii se strângeau pe furiş de furie, Rică s-a repezit ca un arc să-i lovească. Cu greu au reuşit săi despartă. ― Lasă-l bă, nu vezi că-i nebun?! ― A sărit la tine pentru că are, probabil, tată! zise unul din cei „cu tată“. ― Ba, pentru că nu are! zise celălalt, „fără tată“. ― Ba, pentru că are! ― Ba, pentru că nu are! nu se lăsă altul. Încăierarea începu din nou. Rică se depărtă amărât, lăsându-se pe vine lângă un zid şi plângând cu icnete. Din grupul bătăuşilor răzbăteau întruna contraziceri: ― Are! ― Ba, n-are! ― Are! ― N-are bă! Şi Rică continua să plângă-amărât, uitând de toţi şi de soartă. În sufletul său năpăstuit începuse să plouă cu lacrimi de tristeţe: am sau nu am Tată?! Dar ce importanţă avea, în definitiv şi la urma urmei?

242


Purtătorul de cruce

Roiul

Î

nfrîntă, albina zăcea în pânza păianjenului. Aripile-i grele se străduiau să scuture pânza ţesută cu-atâta măiestrie. Picioarele mici şi viguroase se agitau inutil să scape din mrejele ce le-nconjurau. Picioarele se-nfundau tot mai adânc, tot mai mult. Oboseala începea să devină din ce în ce mai pronunţată. Ruptă pe-alocuri, pânza nu vroia să cedeze. O moleşeală nedorită-i cuprindea trupul reginei. N-ar fi crezut niciodată să ajungă să sfârşească astfel. Şi păianjenul, c-o cruce mare pe trup, o pândea zeflemitor. Şi pânza asta cleioasă şi rea. Simţea cum i se apropie sfârşitul. Îl dorea mai repede sau poate niciodată. Nici nu mai ştia ce anume dorea, dar cu tot dinadinsul vroia să se sfârşească odată. Oricum, dar să se sfârşească. Cât fusese regină n-ar fi prelungit chinul supuşilor vinovaţi niciodată. Se sfătuia cu sfetnicii asupra tuturor amănuntelor neplăcute din viaţa stupului, străduindu-se să îndrepte ce era de-ndreptat. Şi nu văzuse câmpul decât odată… Era atâta floare atunci! Şi tot poporul zburător atât de tânăr o alesese regină. Erau încrezătoare micile albine în forţele lor, încât vreme îndelungată în stup au domnit fericirea 243


Gheorghe Andrei Neagu şi belşugul. Toate alergau după merite, dar niciuna n-ar fi râvnit fără drepturi la locul celeilalte. Apoi, când a venit prima furtună şi trântorii au fost scoşi afară din stup, viaţa părea să fie şi mai uşoară. Nu mai aveau aspecte negative de muncă, iar albinele munceau cu spor şi râvnă. De-atâta belşug râurile de miere stăteau la gura stupului, atrăgând deopotrivă şi oaspeţi dar şi duşmani. Spre stupul lor se-ndreptau mereu albine străine din stupurile mai sărace ca să ia cu împrumut ce le trebuie, iar unele rămâneau chiar acolo. Bucuria şi belşugul inundaseră stupul şi albinele nu-şi mai încăpeau în piele. Dar au venit şi vrăjmaşi să guste din bunătăţile lor. Cei mai arpigi luptători au căzut apărându-şi onoarea. Atunci tot stupul s-a ridicat să-şi apere, teritoriul şi bogăţiile şi să-i izgonească pe duşmani. Roiurile vecine mai sărace, dar care au fost ajutate de ele la nevoie, au sărit în ajutor. Şi val după val, toţi vrăjmaşii au fost răpuşi, chiar dacă numărul viteazelor apărătoare a scăzut simţitor. În faguri însă, noi generaţii se pregăteau să vadă lumina zilei. Câmpiile cu flori abia aşteptau tineri lucrători să le culeagă polenul. O nouă regină avea să se nască şi să-şi depună candidatura în stupul format cu-atâta grijă de regina matură. Îngrijorarea acesteia începu să nască idei de apărare fără motiv. Era un lucru ştiut că atunci când domnia reginei era bună, noua regină trebuia să-şi caute alt stup şi luând-o de la capăt să se lupte pentru a-şi hrăni poporul. Sfetnicii înşişi uitaseră de-nţelepciunea străbună. Se vânzoleau pe la colţuri de faguri, făurind legi şi proiecte menite, după spusa lor, să-ntă244


Purtătorul de cruce rească tronul. Nu acceptau în suita reginei lor nici un fel de personal neverificat, străduindu-se să afle până în cele mai îndepărtate ramuri, natura arborelui genealogic. Orice fel de propuneri venite de la alţii erau în aşa fel rezolvate încât să le aducă numai lor foloase. De-atâtea „daruri“ aproape toţi se îngrăşaseră peste măsură. În orificiile lor mierea era adunată peste limite, ca eventuale provizii pentru vremuri grele. Treptat, treptat, numărul orificiilor se mărea, ca şi cum ele ar fi avut dreptul la miere. Lucrătorii bătrâni se vedeau nevoiţi să-şi reducă zilnic câte-o celulă şi unii locuiau cu îngreaga familie doar în 10 milimetri pătraţi. Degeaba se ridicau noi şi noi orificii din ceară, degeaba meşteri vestiţi şi iscusiţi căutau tot felul de soluţii să deschidă drum nou pentru stup, că din suită acaparau tot ce era mai bun. Acaparau nu atât pentru ele cât mai ales pentru rudele lor, până mai ieri simple lucrătoare, dar care nu se ştia de ce deveniseră mai mari în funcţii. Gurile rele spuneau că regina le sprijinea şi de aceea nu puteau fi răsturnate. În stupurile vecine lucrările arătau asemenea lor. Tinerele vlăstare, de-abia ieşite pe câmp aveau în spinare saci mari pentru a fi umpluţi cu polen. Multe flămânzeau din cauza părţilor prea mici pe care le primeau la-nceput de carieră de culegător. De funcţii de răspundere nici nu putea fi vorba lanceput, când încă nu aveau rude şi relaţii. Iar acolo se-ajungea foarte greu sau foarte uşor. În sufletul nemulţumitelor de-mpărţeala făcută creştea zi de zi revolta. O mulţime de jalbe ajungeau sus, dar nu primeau nici un răspuns, nu avea loc nici o îm245


Gheorghe Andrei Neagu bunătăţire. Astfel, nemulţumitele începuseră a se plânge tinerei regine, pe care o hrăneau cu nectar şi lăptişor strâns cu trudă din zbaterea aripilor. Îi spunea ei toate necazurile ce le aveau cerându-i deseori sfatul. Dar ea le spunea că încă n-a venit vremea să le răzbune şi că totul se face cu răbdare. În vremea asta cerea să i se aducă tot mai mult lăptişor şi tot mai mult nectar, iar ele, din toată sărăcia lor, strângeau rezerve pentru a avea cu ce mitui în stânga şi-n dreapta, pentru a-şi strânge atât mai mulţi aliaţi. Unele albine nemulţumite erau chiar din anturajul reginei bătrâne. În vreme ce tânăra regină cu suratele ei pregăteau răfuiala, veni bătrânul stupar cu o mască pe faţa-i ridicată şi deschizând stupul le-ntrerupse sfatul afumându-le. Aşa că albinele revoltate lăsară lucrurile pentru o vreme aşa cum eram, iar în sinea lor sperau ca bătrânul stupar să le facă dreptate. Dar asta nu se putea decât dacă o izgonea pe bătrâna regină. Timpul trecea şi ambele tabere adversare strângeau fiecare de partea sa tot mai multe provizii pentru a putea rezista la lupta cea mare. Ambele regine închideau ochii la samavolniciile ce se petreceau ştiind că procedau aşa pentru ele. Bătrâna regină mai opri prin preajmă-i şi câţiva trântori din cei mai tineri care-ar fi putut fi de folos cândva. Aceştia o linguşeau zilnic şi se-ngrăşau din munca supuselor reginei. Deformau realitatea, raportau fals realizările în faţa reginei care apleca urechea la minciunile lor. După trântori, tinerele lucrătoare care îşi manifestaseră nemulţumirea tacit, nu munceau cât trebuia ci se zbenguiau, cerând 246


Purtătorul de cruce drepturi care nu le meritau. E drept că generaţia mai vârstnică apărase stupul în lupta cu ursul pofticios şi o parte se jertfiseră şi în luptele cu şoarecii şi cu alţi duşmani doritori să guste din mierea albinelor. Regina apleca urechea încântată la toate linguşelile trântorilor, nevrând să creadă anumite zvonuri care de fapt erau nişte adevăruri. Astfel ea nu ştia câte celule are fiecare sfetnic al ei, după cum nu ştia că aceştia tocmiseră o seamă de naşteri să clădească o anexă cu totul inutilă pentru a-şi extinde puterea. Ea nu ştia că zeci de celule erau golite la periferia stupului şi că pe câmp mâinile de flori arareori erau culese de generaţia ei, iar majoritatea albinelor sfetnici îşi făcuserî relaţii puternice cu stupurile vecine în eventualitatea unei retrageri forţate. O parte din albinele din rândul stetnicilor o şi întinseseră cu o parte din bunurile stupului pentru a nu fi în pierdere în cazul unei eventuale înfrângeri. De cealaltă parte, aliaţii reginei tinere prindeau forţe noi, adunând cu sârg tot polenul şi nectarul florilor din câmpii, aşteptând semnalul de luptă. Aceasta se plimba nerăbdătoare printre faguri aşteptând să se coacă timpul. Dorea să aducă generaţiei sale siguranţa deplină a zilei de mâine, fericirea la care avea dreptul prin muncă. Avea să facă legi noi, aşa cum auzise că aveau roiurile vecine. De aceea trimise în taină tinere lucrătoare la împăratul păianjenilor, cerându-i ajutor. Ştia intrarea tainică ce-o folosea sfatul bătrânei regine şi vroia s-o îngrădească în pînze ucigătoare. Pe urs îl asigură de sprijin în caz de atac, pentru că ele tot nu aveau mult de pierdut ci dimpotrivă. Şoarecilor le promise de asemenea cale si247


Gheorghe Andrei Neagu gură şi liberă până-n cămările bătrânei regine. Semnă cu aceşti aliaţi tot felul de tratate, asigurându-i de loialitatea ei şi de colaborarea deplină. Astfel, într-o bună zi, cel mai iscusit păianjen începu să ţeasă o pânză nemaipomenită la intrarea folosită doar de suită. Apoi, când trei şoareci de câmp învolburară stupul, tânăra regină trimise vorbă albinelor ei să întârzie în câmp, lăsând stupul în grija celor mai bătrâne. Cu toate că şoarecii au fost alungaţi de generaţia bătrână, în stup domnea tristeţe deplină. Fagurii plini cu miere, aparţinând demnitarilor reginei bătrâne fuseseră atacaţi şi o bună parte din miere se pierduse. Fagurii tinerelor lucrătoare cam săraci în miere nu fuseseră atinşi. Atunci bătrâna regină se gândi ce se gândi şi ceru ajutor stupilor cărora ca însăşi le dăduse cândva ajutor. Din ajutorul primit nu numai că refăcu ce-a pierdut, dar mai creă noi rezerve, construind şi întărind vechiul stup. Atunci când ursul incitat de tinerele lucrătoare năvăli pofticios, zguduind din temelii stupul bătrânei regine, aceasta împreună cu slujitorii săi credincioşi şi cu armata împreună cu slujitorii săi credincioşi şi cu armata albinelor mature îl goni, din nou refăcându-şi stupul. O parte din albinele slujitoare, văzând atâtea necazuri îşi făcură bagajele în ascuns, hotărâte să părăsească stupul şi pe regina mamă. Pentru fuga lor îşi puseră în gând să folosească intrarea secretă. Plecau buimace de teama să nu fie surprinse, nebăgând de seamă pânza întinsă de perfidul păianjen. Acesta le omora cu veninul său şi le ascundea într-o pungă anume făcută pentru zile grele. Degeaba regina trimitea să le caute căci 248


Purtătorul de cruce nu dădea de urma celor dispărute nicicum. Nimeni nu ştia nimic şi suita reginei se împuţina rapid. Într-o zi ea însăşi se hotărî să le caute. Convocă câteva din sfatul regesc şi le ceru să-şi spună cuvântul. În stup se-adunase aproape toată suflarea albinelor. Doar câteva stăteau la intrarea în stup pline de vigilenţă. Întâi au luat cuvântul doi trântori pripăşiţi printre albine din sfat, intraţi bineînţeles în graţiile reginei. În cuvântul lor mieros căutau să dea un ton numai de dânşii ştiut pentru a calma spiritele generaţiei tinere. Apoi luară cuvântul şi câteva lucrătoare mai tinere, dar renunţau să-şi spună gândurile adevărate sfătuite din priviri de tânăra regină. Fură lăsate cele bătrâne să-şi spună cuvântul şi să vină cu soluţii. Cum acestea erau puţine, iar cele din suită stăteau în gardă, neştiind de partea cui să treacă, luă cuvântul o lucrătoare tânără de lângă noua regină. Aceasta îşi exprimă toate nemulţumirile cu curaj şi încheie la sfârşit ca un trăsnet: ― Vrem o nouă regină! Vreau o nouă regină! O tăcere grea se lasă peste faguri. Nu mai mişca nici o aripă. Când se trecu la vot până şi unele albine bătrâne votară pe noua regină. Înfrântă, regina mamă privea cu ochi tulburi întreaga adunare de albine. Văzu cum trântorii o părăseaz rând pe rând alăturându-se albinelor tinere. Şi în sfârşit regina înţelese că totul era pierdut. Cu aripile lăsate în jos se-ndreptă spre intrarea secretă. Lacrimi de umilinţă şi înfrângere îi înnegurară privirea. Îi venea să strige din tot trupul. Fusese înşelată. Se complăcuse în falsul fast al zilelor călduţe de odinioară. Fusese înconjurată de min249


Gheorghe Andrei Neagu ciuni care acum o pierduseră, înlăturând-o definitiv de la putere. Fusese cu-adevărat înşelată şi nu mai avem nici o scăpare. Câteva albine bătrâne, rămăse credincioase ei, o urmară-n tăcere. Văzând că vrea să iasă afară pentru a fi singură cu gândurile ei, o lăsară în pace. N-aveau de unde şti că nemilosul păianjen stătea la pândă. Bătrâna regină imprudentă şi neştiutoare se lăsă prinsă în pânza ucigătoare. Zadarnic căuta acum să se desprindă din plasa încâlcită. Păianjenul se apropie pofticios. Bâzâitul albinei disperate străbătea până în stup, dar totul era de-acum pierdut. O înţepătură şi-un strop de venin aveau să-i aducă grabnicul sfârşit. Apoi neantul… Imobilă, simţea cum moartea îi cuprindea trupul, amorţind-o. Câteva zbateri şi trupul îi rămase nemişcat. Păianjenul începu s-o înconjoare cu o altă pânză pentru a o conserva, în vreme ce în stup tânăra regină îşi alegea suita şi-şi convoca supusele pe rând. După o vreme bătrânul stupar venii cu norii de fum după dânsul pentru a deschide stupul. Văzând că noua regină se instalase şi părea pusă pe treabă, închise capacul stupului, măturând cu grijă de jur împrejur şi rupând fără să vrea pânza de păianjen. Văzu vechea regină prinsă în plasă şi-nfuriat de pierderea ei strivi sub talpă păianjenul ce căuta să se ascundă. Pe rama pantofului vechi păianjenul strivit mişca din două picioare lungi şi negre, zbătându-se în convulsii. Regina mamă se sfărâmă în bucăţi de uscată ce era. O pală de vânt împrăştie totul… 250


Purtătorul de cruce

Pădurea

F

întînile curg îndărăt pentru ca mieii noştri prea albi să poată zburda. În fragii culeşi din poiană cîte-o omidă păroasă îşi lăfăie pielea zbîrcită. Din ghinda crăpată de ploi, ca un orez vietnamez, se-nalţă stejarul. Mistreţul, cu pas furişat, rabdă să crească sămînţa pentru fructul sperat. Arcaşii călare pe tauri calcă ţinutul. Ciutele fug. Caii nechează. Iepuraşii mai cară cu ei cîte-o umbră… De undeva, grăbite furnici sparg pentru sine cîte-o sămînţă. Ura, trăiască ! Ura, ura! s-aude din crîng. Un balerin în mantia-i de-un roşu aprins, invîrte o buburuză pe poante. E croitoraşul pădurii. Cerbii oboMţi adulmecă vîntul. Şi-atîta răcoare e-n jur… O mierlă pe-un ram. Un cintezoi. O coţofană surdă răpusă de pui. De puii de vultur de-un an. Şi scroafa voinică în balta de rîu ce-şi cheamă odraslele cu sfredelul cozii înfipt aiurea spre cer. Deci, iată-mi făptura. . Nu creşte-n mine durerea nici pentru ciuta rănită ce-şi caută frunze anume ştiute să-şi vindece rana, Nici pentru lupul vt. nat sau ursul lihnit de foame, căruia steluţele roşii abia-i ajung să trăiască după culesul gălăgioaselor cete zglobii. Furtuna nu-mi fură durerea, 251


Gheorghe Andrei Neagu podoaba şi nici căldura forţelor vii, când tăietorii îmi salută (podoaba). Pe râu se duc la vale buştenii. Un soare cu ochii înroşiţi s-ascunde prin ramuri. E seară şi stele de veghe răsar pe deasupra-mi. Doar buha, străjerul de noapte, îşi anunţă trompeta pline de pofte. Apoi cavalcada nebună sfârşeşte… Vânătorii obosiţii cu minciuni culese în tolbă, jalnic s-arată şi pleacă… E timpul să dorm şi să-mi acopăr copiii…

252


Purtătorul de cruce

Iazul

M

ă doare trupul, copile, când îmi zdreleşti pielea – luciu aprins – cu pietrele tale. Te bucuri, în loc să te-ntristezi când piatra aruncată de tine loveşte turbată întinderea şi saltă. Saltă nebună de jocul tău, să mă mai lovească o dată şi-o dată. Şi cu cât oglinda luciului meu este de mai multe ori spartă, cu-atâta te crezi mai iscusit în aruncarea de pietre… În mine, toţi pruncii aşteaptă să plâng. Dar nu am durere. Şi chiar de-aş avea, nu pot să plâng. Eu însumi sunt lacrima pământului adunată în pumni înnegriţi cu straturi de mâl în străfunduri. În mine se adună durerea pământului odată cu pâraiele umflate de ploi. În mine îşi dau întâlnire izvoarele rătăcite, plânsete de copii şi fecioare. În mine peşti argintii îmi zvârcolesc măruntaiele în zbenguiala lor ciudată. În mine e sângele viu al pământului, al dorinţei acestuia de a fi. şi eu te primesc cu haine răcoroase de vară, când trupul fierbinte-l afunzi în apele mele. Te legăn ciudat, înfăşurându-ţi trupul zbur253


Gheorghe Andrei Neagu dalnic şi legănându-te ca o mamă docilă. Nu dor pietrele tale aruncate. Nici bucuria de a te mândri cu urmele rănilor mele din luciu nu mă doare. Mă doare doar chipul obrajilor tăi fierbinţi care plâng câteodată ascunşi în străfundul apelor mele. Mă doare tot trupul când lacrimile cerului cad nestăvilite peste pământ, umplând fără noimă vestmântul prea strâmt, sfârtecându-mă. Mă dor blestemele celor înecaţi de neputinţa mea de-a opri şuvoaiele scăpate din palmă. De aceea mă bucur când un zăgaz mai puternic îmi întăreşte vestmântul, întinerindu-mă. Şi-ţi dau dreptate când vii câteodată s-arunci cu pietre în mine, pedepsindu-mi puterile slabe. Mă doare că n-ai putut să-nţelegi, măcar în clipa din urmă, că n-am nici o vină când plânsetul cerului şi al pământului nu-l mai pot ţine în mine şi fără de voie îi dau drumul. Eu înţeleg durerea cerului şi-l primesc din ploile repezi şi tulburi. Şi păsări rănite încerc să le scap de glonţul hain al vânătorului. Iar peştilor mai, prinşi în cârlig, le dau o ultimă sărutare înainte de-a se lăsa aruncaţi peste mal. Sunt eu vinovat de toate acestea? Sălcii umbroase-şi apleacă ramurile, îmbătându-se-n undele mele limpezi. Stelele cerului fără de număr vin către mine, senin să le desenez. Şi eu le prind culorile-n noapte, apoi tremurător le aştern în calea poeţilor, aşteptând pe malul meu cântările lor pe buzelendrăgostiţilor. Şi nu mă tulbur, nici nu roşesc, când acopăr cu umbrele mele trupurile celor veniţi după Eros. Doar iarna, cuprins de tristeţe-mi aşez singuratic o pânză de gheaţă, stingher. Ştiu c-ai să vii 254


Purtătorul de cruce c-un fular, pe patine şi-ai să mă-nfiori alergând. Sub mantia-mi de gheaţă, vieţuitoarele mele te vor privi ca vrăjite, ca pe un mire al gheţii, ca pe un mire al lor, lunecând fantomatic, uşor. Îndurerat voi fi la orice cădere de-a ta. De aceea, acum, mă lasă copile. Nici vorbe, nici pietre nu trebuie s-arunci cu furie-n mine. Am o mulţime de timp şi de treburi. În calea mea stau luceferi şi sori să-i pictez. Aşteaptă cuminţi, la rând. Şi rândul e asemeni universului, infinit. Te-am sfătuit să te duci. Să mă laşi. Dar parcă de pleci, mă laşi prea-nsingurat cu aceste stele-făpturi. Aşteaptă! Hei!… Aşteaptă! Nu fi supărat, căci dacă pleci, ce tinereţi m-aşteaptă? Luceferii sunt mândri, dar prea sunt bătrâni. Şi-aşteaptă în faţa paletei mele pe rând. E-atâta vreme să-i pun! Aşteaptă, copile, căci dacă pleci ce tinereţi m-aşteaptă?…

255


Gheorghe Andrei Neagu

Referinţe critice

Gheorghe Neagu - un mare scriitor solitar Stelian Baboi Puţine literaturi din lume au o aşa de mare diversitate creativă datorită temperamentelor orfice, moştenite de către mesagerii logosului iniţial de la strămoşii întâi mergători prin cosmosul nediferenţiat al vieţii pământene, ceea ce ne arată că fără o existenţă adamică, mitică şi mitologică etniile nu-şi pot făuri arborele genealogic şi nu-şi pot exterioriza firea elanului vital în Ideea Pură, în Frumosul Absolut şi în Dumnezeu. Pentru fiecare comunitate umană constituită încă din preistorie, a existat un Moise, un Zalmoxis, un Prometeu, care ne-au adus din ceruri nu numai focul purificator, iluminator până dincolo de făptura noastră biologică, ci şi tăbliţele de lut, piatră, silex şi granit în care se scrijelesc cu os de mamut Cuvântul lui Dumnezeu - transcedenţa invizibilă, atotputernică, misterioasă şi înţeleaptă - către pământenii abia ieşiţi din grotele primordiale. Tocmai Cuvântul lui Dumnezeu făcea ordinea morală, artistică, socială şi etnică, dăruindu-le celora ce însuşeau cu osârdie Poruncile sacre, o viaţă suportabilă pe teritoriile 256


Purtătorul de cruce geografice vitrege, aspre şi supuse marilor prefaceri naturale prin inundaţii, foc, gheţari, furtuni şi invazii de lighioane netrebnice. Deşi oamenii erau extrem de puţini, nu toţi aveau darul de a auzi Vocea Înaltului, ci doar cel anume ales de Dumnezeu. Toţi ascultau, însă doar câţiva auzeau Neauzitul şi vedeau Nevăzutul, ei fiind întâii profeţi şi întâii scriitori. Parte din ei colindau munţii, stâncile şi deşerturile întru a-l asculta pe Dumnezeu, întru a-şi umple sufletele cu muzica sferilor adânc strălucitoare peste imensităţile pustii, păstrând în ei înşişi din bezna cheliilor, taina Cuvântului divin, arareori îl comunicau pentru forţa lui taumaturgică. Un astfel de mesager al pământenilor către Dumnezeu şi al lui Dumnezeu către pământeni a fost şi este Gheorghe Neagu, care a scris şi scrie numai când primeşte poruncă de la Duhul Sfânt, trăind ca-n catedrala Sfânta Sofia aseitatea Cuvântului născocitor de îngeri, griji şi năpaste. Dacă postmoderniştii prin excelenţă nihilişti şi atei consideră că literatura este în derivă datorită crimei limbajelor, incapacităţii Cuvântului de a exprima ceva anume, instaurându-se în lume incomunicarea şi alienarea până la dispariţia omului autentic, sensibilizat prin trăire întru Dumnezeu, Gheorghe Neagu luptă cu înverşunarea lui Ioan Botezătorul pentru a înlătura pustiul din cuvinte şi pentru ca cititorul să poată pipăi tactil, olfactiv, intuitiv şi isihaic Cuvântul din cuvintele cotidiene, adică pe însuşi Dumnezeu întrupat, care a lăsat din propria iniţiativă slava cerului şi a devenit disponibil pentru om, - tocmai de aceea prozele lui miroase a răsărit şi busuioc înflorit. 257


Gheorghe Andrei Neagu Deşi îl ştiu de mult, aş spune dintotdeauna, legându-ne aceeaşi pasiune de a descoperi archéa (substanţa ultimă a imaginarului din real) şi prietenia cu marele estetician, filosof şi literat Alexandru Dima, l-am cunoscut de-adevăratelea la Universitatea „Mihai Eminescu”, unde el era student întârziat, iar eu profesor reabilitat de filozofie. Afirm cu tărie, încâlcând akatalepsia (imposibilitatea judecăţilor de a exprima ceva cert) prin katarsisul (purificarea) temperamental, că personalitatea lui, prozele lui din „Moartea şobolanului” şi „Arme şi lopeţi” şi erudiţia lui m-au fermecat până la adulaţie, purtând, ca şi cu marele Ioan Petru Culianu, discuţii interminabile sub cupola lui Dionisie Areopagitul, în care stăruia parfumul perpedic al paşilor lui Mihai Eminescu. Pentru noi metempsihoza sau transhumanţa existenţelor anterioare întru-una singură, într-o făptură fiinţială predestinată, nu este o anamnezie platoniciană, ci o realitate pitagoreică durând acolo unde nici nu ne aşteptăm (Ofpheu şi Dante sunt reîntruchipaţi fizic şi spiritual de Cezar Ivănescu). A fost să fie rostirea cristianică a fiinţei în făptura adonic virilă şi eteric învârtejată în omul Gheorghe Neagu ( Lampedusa - prinţul gheparzilor singuratici ascunşi în Castelul în ruină inundat de buruieni şi lumina galben-virtuoasă a candelabrelor uitate aprinse), (Mateiu Caragiale - prinţul calic suit cu tăgârţa pe piscul Himălia de şerparii inzi întru a prinde în sintagme aforistice umbrele pajurilor îngheţate de milenii pe cerul sclipitor de albastru al Crailor daco-romani) şi (Urmuz - prinţul absurdului balcanic, din care ţâşnesc în jerbe de bocete şi 258


Purtătorul de cruce blesteme efemeridele româneşti); aşadar, de sub pana lui smulsă din aripa fecioarei fără trup, zboară heratic de verzi şi de însufleţite povestirilebasme din 1000 şi unu de pomi ai fiindului românesc. Dacă genialul pictor paranoic Salvador Dali susţinea că cea mai frumoasă limbă din lume este limba română, recitind aşezat în postura „Gânditorului din Hamangia” în vitrinele pariziene poema „Mioriţa”, dacă genialul poet-profet Ezra Pounda, în jurul capului lui într-una fluturii lui Ţuculescu şi păsările măiestre ale anonimilor din Bucovina, nu putea îndura să i se cânte decât în limba română de către confratele Constantin Brâncuşi din Doinele olteneşti şi dacă Domnişoara Pogany nu mai suporta dansul de societate şi baletul american, jucând de una singură sau cu cocoşii şi şoimii carpatini în „Hora de la Frumuşica”, aşişderea Gheorghe Neagu nu poate să scrie cu plumb de os domnesc pe cerul înstelat de deasupra sanctuarelor carpatine decât în sacra limbă română, decât cu Cuvântul rostit de nemuritori în altarul mânăstirilor bucovinene şi din vâltorile şi cumpenele în care este prins ca om, noi arar reuşim să-i descifrăm naraţiunile, ale căror grăunţe nu-s pe cocean, ci înlăuntru, adânc înlăuntru, mitic, mistic şi maieutic dăinuind în Univers. Nu-mi stă în fire să repovestesc, să repet naraţiunea scrisă anume pentru noi, de aceea Gheorghe Neagu este atât de singular în proza românească de astăzi încât mi se pare că el ne dă daina-daina!, huţa-huţa, cu căruţa! în scrînciobul de nuc fiert în corasla Vacilor Domnului, făcând din noi, nu doar cititorul, nu doar mesagerul mesaju259


Gheorghe Andrei Neagu lui axiologic-estetic al scriiturii prozodice, ci participanţii activi ai laudei lui Dumnezeu prin arderea în lumânări a santalului din Poarta Casei de oaspeţi sau Cimitirului vesel sau Bizanţului apus în doctrine religioase. În romanul „Arme şi lopeţi” şi în nuvelele din volumul „Moartea şobolanului” viaţa de zi cu zi ţâşneşte în timpul-havuz, căutarea de sine este atât de năucitoare încât personajele se împrăştie în ură, iubire, suferinţă şi aspiraţii pe o tabula rasa (tablă curată) euclidiană, abia după sfârşitul lecturii ne dăm seama că şi noi am călătorit prin tragediile Cărăbuşilor însângeraţi, Oului bicefal şi Dezertorului ucigaş de vise. Sophosul naraţiunilor ne impulsionează în a căuta rostul armelor şi lopeţilor pe pământul huit a prăpastie, a tăcere în thanatos. Şi prin Gheorghe Neagu proza românească iese din tranşeele modelelor extazice străine, din încarcerarea arhetipală occidentală şi din epigonatul la marii creatori clasici şi moderni, căci ghinda nu poate să prindă sevă de viaţă eternă încolţind sub umbra stejarilor seculari, ci în glodul humusului natal, în care se zbuciumă suflul vital (aura vitalis) pentru a depăşi techéa (cauza accidentală), alteritatea fortuită şi agnozia socratică pentru a ne putea arăta Fiinţa etnică prin Logosul predestinat nouă de ananke (de noira, de soarta olimpiană) întru a putea sta faţă către faţă cu noi înşine, dăruind lumină din Lumina Lină tuturor pământenilor. Iaşi, 21 ianuarie, 2004

260


Purtătorul de cruce

Istoria Literaturii Române de la origini şi până în prezent Ion Rotaru Un prozator focşănean de ultim moment este GHEORGHE NEAGU, redactorul şef al revistei Oglinda literară, unde pe lângă unele reportaje de călătorie, cu deosebire cele făcute peste Ocean, acum îl surprindem aplicând transtextualismul postmodernist, dacă-l putem numi aşa, în micul volum intitulat Aesopice (Ed. Zedax, 2005). Care poate fi locul lui Esop printre filosofii Eladei ne-o poate spune cel mai bine celebra frescă a lui Rafaello de la intrarea în Muzeul de la Vatican. Se aproximează a fi trăit între anii 620-560 î. Hr. originar fiind din Phrygia, a colindat Arhipelagul şi vestitele lui Fabule au fost culese pentru prima dată în 325 î. Hr. de către Demetrius din Falern, după cca. 300 de ani Barbius punându-le în versuri, de unde se inspirară mai mulţi fabulişti în frunte cu Phedru, Planudiu dând şi o Viaţă a lui Esop, n-am putea şti cât de exactă. Oricum o aflăm şi la noi printre cărţile zise populare, mai întâi în versiuni slavone, mai târziu şi în româneşte, cu titlul de Istoria lui Isop sau 261


Gheorghe Andrei Neagu Viaţa lui Isop cu toate jiganiile lui, copia cea mai veche fiind făcută de Costea Dascălul din Şcheii Braşovului (1703), una mai târzie, din 1663 fiind ieşită din condeiul lui Vartolomei Măzăreanul. Era o carte populară foarte răspândită, odată cu Alexandria, până pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Parodiile postmoderne ale lui Gh. N. sunt prezentate drept ca nişte „nuvele cenzurate“, Povestirile lui Axie sau… „Tundeţi oaia filozofilor“ (Ctema eisaei), Partea I-a în X Cânturi, Partea a II-a în X Cânturi, Partea a III-a în alte X Cânturi. Originalitatea „Isopiei“ lui Gheorghe Neagu consistă în faptul că autorul afecţionează a prelucra un text de-a dreptul elin. De exemplu: Într-o dimineaţă a lui „metagetrion“ (septembrie) Esop intră într-un „xenodochion“ (restaurant) numit „Trocadero“ în faţa „Agorei Universitas“ şi-i cere „helotului“ (chelner?) un „mied de 5 stele“ iar angajatul localului îl întreabă ce preferă, dacă preferă mied de Tomis sau mied de Milcov: „-Tomis!, zice muşteriul, adresându-se helotului şi căzând de acord cu un prieten cu care se aşezase la o masă, comentează: „Şi într-adevăr, nu după multă vreme, şedeam liniştiţi în faţa a două păhărele cu mied de 5 stele, de Tomis sau Milcov, precis nu puteam spune, oricum prea mare diferenţă nu era“. Mesajul micii anecdote pare a fi cum că, iată, şi în antichitatea greacă şi în România de azi mărcile „miedului de 5 sau de mai multe ori de mai puţine stele era şi este cam la fel. Într-alt loc, eroul cărţii, destul de neiniţiat în comerţul pe care îl făcuse până la un moment dat, cam de când primise şi „repartiţia de la I. A. L. 262


Purtătorul de cruce pentru pritaneion (locuinţă pentru consilier la sfatul oraşului) ne spune că mai bine ar fi fost să se apuce de „comerţul cu hierodule (prostituate)“. De vreme ce e o afacere încă mai mare decât negoţul cu sclavi, practicat fiind de câte un „protopolit“ (cetăţean de frunte)… etc. Ca şi în zilele noastre, şi în antichitatea greacă inflaţia de intelectuali era o plagă socială. Eroul nostru nu mai putea să-şi exercite meseria de jălbar, avocat etc. (gramateus), interpret al legilor, pur şi simplu, zice el, „pentru că se deşteptase lumea şi ca mine erau mulţi…“. Nici „cacopatrizii“ (cei care îşi vorbesc de rău neamul, ţara, patria, nu lipseau: „Şi pentru că Phito (oracolul din Delphi) are şi „somatemporoşi“ (negustori de sclavi), crede că are şi dreptate. Dar de vor convinge mulţimea asta de cacopatrizi că Esop ar fi vinovat de ceva şi de-l vor ucide, ar fi o mare greşeală…“ Credem că un acelaşi efect ar avea şi o transtextualizare a versiunii româneşti (combinată cu cea răsoriginală grecească) din Viaţa lui Esop cu toate jiganiile lui, foarte potrivită şi aceasta în vederea realizării literaturii „soft“, cum i se mai spune acestui fel de reactualizare a textelor străvechi. Fireşte, cu Aesopia lui Gheorghe Neagu, punem capăt, acum când libertatea de a ne exprima cum dorim este totală, „esopismului“ din anii dictaturii comuniste. Căci frumuseţea „fabulei“, fie ieşită din gura lui Esop, din condeiele unor La Fontaine sau Gr. Alexandrescu nu rezidă în scrierea… criptică, destinată să fenteze cenzura inexistentă 263


Gheorghe Andrei Neagu azi, ci într-un stil cu totul şi cu totul specific. Ceea ce se vede clar şi în scriitura lui Gheorghe Neagu. Mai sunt şi alte scrieri în proză ieşite mai demult din condeiul celui care conduce acum revista focşeneană Oglinda literară. Aşa este „romanul“ – o… „ficţiune“, totodată o utopie dar şi o ucronie, totodată un fel de… „basm“ cu un „prinţ“, pe numele criptic Omedeu, fiul „marelui Omedan“, domnitor peste Omedania (de unde să deducem toponimul, de la „Omenie“?), îndrăgostit absolut platonic şi ideal „naiv“, „moştenitorul sigur al bogăţiilor sufleteşti necesare Omedaniei“ (lumea ţărănească, îneţelegem, la originarul din satul Trifeşti „între Hanu’ Ancuţei şi Roman, în Moldova, care iubea, odată ajuns în casta intelectualilor, „simplismul erotic al omului“, o fată frumoasă Imeea, căreia voia să-i fie „bărbatul şi grădinarul edenului său“, dat fiind că femeia nu poate fi „grădinăreasă“, ea fiind numai „floarea pământului, ce ocroteşte puterea bărbatului grijind de fructele roadelor sale“ şi alte elemente biblice adunate întrun fel de poem al iubirii suave, simplu exerciţiu şi totodată scriitură esopică, spre a înşela vigilenţa cenzurii comuniste, opusculul neapărând decât în 1990 (la Ed. Porto-Franco) cu îngrijirea regretatului poet Ion Chiric. Un exerciţiu de prozator-poet şi atât. Mult mai pertinent ne apare fragmentul Spinarea de piatră a Făgăraşului, din antologia Zece prozatori (Ed. Albatros, 1987), reluat în Arme şi lopeţi (Ed. Zedax, 1997), extrem de valoroasă documentar, piesă memorialistică, unică în contextul prozei noastre actuale, a traiului ca de puşcăriaşi al militarilor în termen din o anumită perioadă a dic264


Purtătorul de cruce taturii ceauşiste, destul de lungă, când tinerii, în loc să se antreneze în mânuirea armelor pentru apărarea patriei, munceau ca sclavii din antichitate la spargerea pietrei muntelui spre a construi o colosală arteră de legătură între Ţara Românească şi Ardeal, muncă absolut gratuită, pe care nici miliardele de dolari de astăzi n-o va putea duce până la capăt. Ceauşescu însă se încumeta să o facă, riscând orice… Vai de capul nostru! Rămâneam impresionaţi de flagranţa narativă a tânărului, foarte tânărului scriitor de pe atunci. Cu drept cuvânt Gh. N. ţine foarte mult la această carte, unică în felul ei. O alta, intitulată, enigmatic, Tarantula (Păianjen fabulos, cu înţepături veninoase care nu există pe la noi), reeditată, după nu ştim care ediţie princeps, la Rafet, R. Sărat, 2005, nu se ridică la ştacheta prozatorului de azi. Este numai o greu de înţeles evocare a tulburei epoci a luptelor fratricide dintre fiii lui Alexandru cel Bun, mulţi din ei râvnind tronul (cronicarul zice că tatăl lor, care semănase copii din flori pe la toate scaunele de judecată pe unde poposea, în Moldova, „mai cu cale ar fi fost a se râncăci“, decât să lase după moartea sa atâta vrajbă) ucigându-se între dânşii, rând pe rând, scoţându-şi unul altuia chiar şi ochii (de unde zicala: „cine ţi-a scos ochii?// fratemi-o!/ Aha, de aceea ţi i-a scos atât de adânc!“). E vorba de moartea lui Petru şi de înscăunarea lui Romanvodă, cu sprijin leşesc. De ar fi aplicat maniera sadoveniană a evocării romantice, bine axată pe un fir narativ iute, alimentat de un conflict clar, ar mai fi fost cum ar mai fi fost. Prozatorul nostru însă se pierde în nesfârşite dialoguri, absolut ininteligibile 265


Gheorghe Andrei Neagu între închipuiţi actanţi, nu deloc epici, cu vreo oarecare suprafaţă cât de cât documentară. Citim şi uităm de îndată aceste pagini, ne întoarcem mai cu plăcere la simplicitatea cronicilor slavone sau la aceea a lui Ureche, excelentă ca exemplu de laconism, putând rivaliza cu un foarte expresiv pomelnic. Probabil intenţia prozatorului va fi fost sugerarea începutului infiltrării în ţările române a otomanilor conduşi de Baiazid, cel de la Kosovo şi de la Rovine, până spre hotarele Poloniei… acesta fiind paianjenul, „tarantula“ veninoasă care a împiedicat dezvoltarea economică şi politică a ţărilor române, îndeajuns de prospere pe timpul lui Alexandru al Moldovei şi Mircea al Ţării Româneşti… Nu este deloc exclus însă ca, pe urmele lui Gh. N., un nou romancier istoric, gen, să zicem, Maurice Druon, cu ai săi Les Rois maudits, să edifice evocări istorice din adâncul evului mediu, practicând un realism crud, pe potriva epocii crâncenelor lupte dintre urmaşii lui Alexandru cel Bun.

266


Purtătorul de cruce

Istoria Literaturii Române Marian Popa GHEORGHE NEAGU (1949 Trifeşti / Neamţ; fiu de ofiţer şi funcţionar; absolventul unei şcoli de tehnicieni silvici, în 1972; proiectant în domeniu la Bucureşti şi autor de lucrări specifice; din 1976, stabilit la Focşani, cu diferite funcţii publice a scris mult dar a publicat rar, începând de prin 1966, piese, poezii, proză, cărţile fiindu-i însă refuzate. Prozele scurte din Moartea şobolanului (Focşani, 1996), cu datări începând din 1973, impun întâmplări aranjate literar prin paralelisme şi extensii de ostentaţie simbolică. Cosmin găseşte în nişte dărâmături un ou dublu, care-i orientează următoarele mişcări spre un spaţiu unde este tratat corporal şi psihic bizar, lumina jucând un rol esenţial, finalmente intră în levitaţie şi este aspirat printr-o gaură, împreună cu alte sfere luminoase, cam în modul evocat de unii din cei reveniţi din moarte (Oul bicefal). În Orificii, eroul există prin manifestări fiziologice se sumar teratologic: se începe cu sângerări pe gură şi se continuă până la hemoragia generalizată, când e luat şi depus întrun golf plin cu alţii ca el, unii deja cadavre. Pe par267


Gheorghe Andrei Neagu curs, se universalizează orificiul: deschidere între x şi y, poartă ca şi Dante şi Kafka, deci semn pentru in-put / out-put, într-o parte sau alta aflându-se un black-box de sens sau comprehensiune. Apoi, în final, totul pare visul persoanei naratoare. Aflat ineficient pe un closet murdar, un ulceros ucide un şobolan greţos, care-şi face o gaură, îşi pierde cunoştinţa şi se regăseşte într-un spital, operat, gaura practicată de şobolan e asociată propriei găuri ulceroase (Moartea şobolanului). De tineri se ocupă romanul Arme şi lopeţi (idem, 1997), un episod cu titlul Spinarea de piatră a Făgăraşului, fiind atestabil în volumul Zece prozatori (Albatros, 1987). Un roman care în timpul îngheţului ideologic ar fi fost condamnat pentru naturalism şi negativism; dacă el n-a apărut la timp, aceasta dovedeşte că oficial continuă să nu se tolereze atari imagini ale cetăţenilor României socialiste. El se bazează îndeosebi pe rurali aflaţi la ei în sat şi în curs de bucureştenizare, cu gândire sumară, acte pripite, prost educaţi, fără cultură, fără tact, cu ţâfnă, gata să răspundă unei vorbe cu înjurături, palme sau pumni. Mitiţă Şoican, tânăr colţos din familie moldoveană, primitivă, gata de confruntare cu oricine, oriunde şi oricând, de fapt iresponsabil cu aplomb, este convocat pentru stagiul militar, început la Bucureşti, transferat punitiv la Botoşani, de acolo prin pile într-un spital militar la Iaşi şi, în sfârşit, pe şantierul Transfăgărăşanului: prin el se reprezintă mizeria şi absurdităţile, brutalitatea, corupţia şi imbecialitatea din structurile militare şi aşa-numitul eroism în muncă, practic explicabil prin precaritate de logică şi logistică 268


Purtătorul de cruce tehnică. Prin iubita sa Dana, ajunsă în Capitală, se facilitează implicarea altor realităţi negative: pe de o parte, viaţa de familie cu relaţii grobiene, un tată gata s-o bată, pe de alta, ca borfetă atractivă fizic şi amorală, pegra activiştilor de partid afacerişti, afemeiaţi, organic legată de acelea ale hoţiei, bişniţei şi proxenetismului. Desigur, un realism jos pentru o lume joasă, fără orizont, la ţară, în fabrici, pe şantier, în restaurante, în trenuri, la nunţi, căruia i se cuvine un scris neglijent fără vreun efort programatic, având eventual simplitatea naturaleţei care n-are nici nevoie măcar de stăpânirea legilor ortografiei.

269


Gheorghe Andrei Neagu

„SANS FEUR ET SANS REPROCHE“ (CA O LECŢIE DE VIAŢĂ) Mariana Vârtosu Dacă despre o femeie se spune că este frumoasă şi nu are nici o vină, despre „Arme şi lopeţi“ se poate spune că este o reuşită care are un „vinovat“: Gheorghe Neagu. Apărută după îndelungate chinuri în 1997 la Editura „Zedax“ din Focşani, cartea are priză la cititori, fiind parţial cunoscută prin cele 70 de pagini publicate de Editura „Albatros“ într-un volum colectiv sub titlul „Zece prozatori“. Francheţea expunerii este un alt motiv care o face atractivă. Scrisă în stil cazon, cu multe expresii lingvistice specifice, cu fronda adolescentină, romanul „Arme şi lopeţi“ transpune metaforic şi simbolic o epocă, aş zice, demenţială. Aş aminti una dintre „găselniţe“, aceea cu care autorul îşi găseşte numele personajelor principale. Nimic sofisticat, nimic improvizat: Mitiţă Şoican, tânărul ce întruchipează eroul principal şi Dana – eroina decadentă, a cărei cădere este subliniată printr-o fierbinte trăsătură de caracter, alunecarea către 270


Purtătorul de cruce nimfomanie. Acest lucru este grav, dramatic amendat de Mitiţă, iubitul-soldat, trişat cu primul ieşit în cale. Dacă aş încerca să găsesc semnificaţia titlului cărţii – „Arme şi lopeţi“ – bizara alăturare de substantive, claritatea ar fi percepută doar de soldaţii acelor timpuri: „Mulţi soldaţi coborau din maşină, zăngănindu-şi armele gata de atac cu stihia şi cu neprevăzutul, aşteptându-se în orice moment să-şi schimbe armele cu lopeţile“. (Iată explicaţia nepublicării romanului în acele vremuri). Etalarea unor picanterii specifice vieţii de soldat sunt adesea şocante. Stilul, construcţia ce oscilează între un limbaj intelectual şi unul oral, o combinaţie strălucită, face din roman o lectură plăcută, greu de uitat. Este acel gen de carte, pe care dacă îl începi, nu-l mai laşi, iar până la final, poate să se aprindă case, nu-ţi mai pasă ! Curajos şi interesant concept, romanul îşi urmează propriul joc, propriul risc, propria viaţă (dacă mă gândesc la tardiva sa apariţie). Lumea satului în tablouri reale, vii, dialogul, pe care romancierul îl stăpâneşte perfect, senzaţiile şi freneziile lor, neastâmpărul ! Traversează peste 250 de pagini cu uşurinţa lucrului temeinic. Într-o succesiune validă, bine gândită, acţiunea atinge paroxismul numai spre final ? Sau, de ce nu, atinge paroxismul unor stări emoţionale dincolo de firesc. Personajele sunt conturate de acţiune sau prin tangenţa cu celelalte personaje. Dacă Dana, trece primele pagini, drept prada unei ignoranţe jucate (vezi paginile şi dialogul cu cu Ticu Meianu), nu acelaşi lucru se subînţelege mai departe. Contradicţia între atracţia sadică (declanşată de aver271


Gheorghe Andrei Neagu siunea faţă de mătuşă şi dorinţa de a se răzbuna), în a-l incita pe Meianu şi, regretul resimţit, sunt tuşate de introspecţii proprii. Dar Dana este o femeie şi nu una oarecare. Ea ştie ce vrea ! Iată reacţia lui Mitiţă faţă de noua ei atitudine: „Îşi dădu seama că Mitiţă evoluase erotic, ba chiar şi pe alte planuri dacă stătea şi se gândea mai bine, fapt care îl întrista… El o privea cu sentimentul frustrării, aşteptând răbdător, ajutând-o mecanic, fără pasiune să-şi revină. “ „Necesităţile fiziologice“ o împinsese în braţele altora. El, Mitiţă, nu putuse să accepte. Cartea se derulează între iubiri misterioase şi drame de nebănuit (se ştie, construcţia Transfăgărăşanului s-a făcut cu sacrificii umane), esenţa cărţii se poate decodifica astfel: „O bubuitură insolită de o lumină puternică îi acoperi spusele. Şi, în frântura aceea de lumină, văzură cu toţii silueta soldatului pulverizându-se. Apoi, din tăria întunericului, începură să cadă bucăţi din trupul lui, umede şi lipicioase, umplându-li-se feţele şi salopetele de sânge. Câteva resturi de oase căzură cu zgomot sec pe stâncile dinprejur. Ceata soldaţilor rămase împietrită. “ Sacrificiul uman, în binele cui ? „Arme şi lopeţi“ este o carte de referinţă, o carte care a ştiut să însemneze în literatură, o epocă unde a triumfat războiul nervilor tuturor şi de pretutindeni. O epocă apusă, dar de neuitat. Relatarea francă a evenimentelor, a stărilor, a abandonului şi a revoltei face din Gheorghe Neagu un prozator căruia nu i-a fost teamă de, şi pentru „literatura de sertar“; nici atunci şi nici acum. 272


Purtătorul de cruce

Gheorghe Neagu într-o dispoziţie narativă Ionel Necula Mărturisesc că m-am apropiat mai greu de proza lui Gheorghe Neagu; pentru cititorul obişnuit cu maniera romanului clasic şi modern, de la Hugo, Stendhal şi Balzac până la Dostoievski, Faulkner şi Kafka, proza autorului vrâncean e mai grea de încadrat într-o anumită tipologie a imaginarului narativ. Ultima sa carte, „Templul iubirii” (Editura Valman, Focşani, 2007) este o parabolă care reuneşte fundamente de construcţie atât de disparate că resoarbe o întreagă zarişte problematică – de la teoria ideilor pure a lui Platon la bogomolism şi la trimiterea paulică. „Şi acum rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”, proclamase Sf. Apostol Pavel în scrisoarea către Corintieni (13, 13) ce-ar fi putut figura ca motto şi pretext pentru întreaga dispunere narativă a plăsmuirilor izvodite de scriitor. Acţiunea este criptică, prevăzută cu cotloane şi labirinturi mai greu delectabile pentru un 273


Gheorghe Andrei Neagu cititor obişnuit cu modalitatea clasică a construcţiilor româneşti. Prin fraza scurtă, tăiată şi tonul sumbru aminteşte într-un fel de naraţiunile lui Cohelio, dar, fireşte, tematica şi dispunerea materialului narativ sunt total diferite. De unde personajul lui Cohelio ( din „Alchimistul”) căuta piatra filosofală, personajul lui Gherorghe Neagu este angajat fiinţial şi trudnic spre dobândirea Fericirii Supreme urmând spinoasa „Cale a Spiralei” – un demers iniţiatic ce presupune trecerea mai multor probe şi încercări purificatoare cu care este presărat „Drumul Devenirii”. Prinţul Omedeu, fiu al Marelui Omedan, mai mare peste toată Omedania, este obligat să refacă drumul tainic al devenirii omului şi să treacă, asemenea lui Harap Alb, prin tot felul de cumpene şi provocări istovitoare. Puţini din lumea obişnuită a leonadienilor se arată dispuşi să-l însoţească pe drumul întortocheat al virtuţii – de la Poarta Vâlcelei, trecând prin Templul Carantinei până la Asaltul Central spre Fericirea Supremă. La piatra de hotar ce desparte împărăţia nirvanică a Omedaniei de lumea obişnuită a Leodaniei, prinţul Omedeu şi însoţitorii săi trebuie să se despovăreze de toate prejudecăţile şi să-şi purifice trupurile în apa râului despărţitor. „Îşi scutură vestmintele prăfuite. Goi se scufundară în albia unui râu de hotar purificându-şi trupurile. Răcoarea apei le învioră sufletele. Se simţiră cutezători, gata să-l urmeze (p. 15). Aceasta e calea prăpăstioasă şi aurorală de intrare în Împărăţia paradisiacă a Omedaniei. Mai este şi altă alternativă? Încurajaţi de Mefeu, restul 274


Purtătorul de cruce leodanienilor încearcă şi ei o variantă de a accesa împărăţia Omedaniei – una mai directă şi mai ferită de încercări dure, cu mistere şi cu angoasarea întregii fiinţe. „Ştiu eu o cale mai scurtă şi mai lesnicioasă”, le spune Mefeu însoţitorilor săi leodanieni. „Vom fi acolo înaintea prinţului” (Omedeu, ad. n. ), şi toţi leodanienii se lasă ademeniţi de promisiunile lui Mefeu. Pe drumul ales de el, plăcerile se ţineau lanţ şi trupurile se îndestulau cu de toate. Caravana era însoţită de care încărcate cu proviziile necesare drumului lung ce duce spre Unghiul Suprem, unde urma să capete investitura Marelui Omedan. Ca şi „Noaptea de decembrie” a lui Al. Macedonski, autorul vrâncean pune în paralelă şi-n antiteză cele două căi de mântuire şi de dobândire a desăvârşirii; prima cale, cea urmată de Omedeu şi însoţitorii săi, este o cale a umilinţei, a curăţeniei şi a privaţiunilor de tot felul, a doua, cea bătătorită de Mefeu şi de tabăra lui este satisfacţiilor depline, a deşertăciunii, a plăcerilor neîngrădite şi a împlinirii cerinţelor trupeşti. Intrarea în Unghiul Suprem şi Asaltul Central sunt totuşi anevoioase şi cele două tabere n-au cum să evite starea de conflict. Lupta se dă între forţele binelui şi cele ale răului şi victoria, cum era de aşteptat, revine taberei conduse de Omedeu. Evident, gama provocărilor pe care trebuie să le treacă cele două încercări nu se termină cu provocările amintite. Mai trebuie să urce Muntele Soarelui şi „pe cel al lui Saturn pentru Asaltul Central”, pentru a intra mai apoi, într-o altă ordine de existenţă, în rândul zeilor „Nu dorea să fie zeu, dar 275


Gheorghe Andrei Neagu trebuia să fie prin el însuşi aidoma lor” (p. 138). Era cea mai grea probă pe care trebuia so treacă Omdeu şi puţinii însoţitori ce s-au încumetat în această ultimă şi neaşteptat de dură încercare lângă el se află jumătatea sa, Imeia, şimpreună se susţin şi se îmbărbătează reciproc. Trebuia să se împlinească destinul; Imeia alunecă şi-l trage fără să vrea şi pe Omedeu, astfel încât toată cazna sa cutezantă se prăbuşeşte. Până la urmă, acţiunea este retranşată în subiect şi se legitimează dintr-o stare onirică, dar – ce mai contează? – pretextul a rodit după cum a gândit autorul. Dincolo de această dispunere contrapunctică a alegerii, volumul este argumentat cu pagini de poezie curată, caldă, sfielnică şi crocantă. Despre ce aflăm în aceste pagini colaterale care paralelizează naraţiunea? Sunt reflecţii despre iubire, despre cunoaştere, despre jertfă, despre uitare, despre om. Iată, bunăoară acest fragment din reflecţiile consacrate infinităţii lumii, a cunoaşterii şi a adevărului: „când toate lucrurile vor fi cunoscute şi clare, când omenirea va descoperi limitele infinitului, misterul vieţii îşi va pierde farmecul. Ar trebui să ne temem de clipa când nu vom mai avea nimic de aflat. Când ştiinţa va ajunge, să triumfe asupra ei însăşi va descoperi un alt element care să înlocuiască fantasmele imaginaţiei. Condiţia de muritor este veşnica noastră certitudine” (p. 113). Dac-ar fi reaşezate sub formă versificată, multe din aceste reflecţii ar putea căpăta drept de existenţă lirică şi de circulaţie independentă. Dar prozatorul nu este interesat de această posibilitate, 276


Purtătorul de cruce aşa că rămâne să se revendice din registrul narativ pentru care este dăruit cu toate harurile.

277


Gheorghe Andrei Neagu

AUTORUL MULTUMEŞTE domnului Doru Simiz, director general al S. C. PANDORA PROD. S. R. L. Focşani şi domnului l. Constantin Nistoroiu, director general al S. C. NISPROD Focşani, fără de care acest volum nu ar fi apărut.

278


Purtătorul de cruce

CUPRINS Tabel cronologic MATURITATEA PROZATORULUI Oaspetele Alexandra Purtătorul de cruce Hamilcar Decoraţia Spinarea de piatră a Făgăraşului Armoniile pietrei În aşteptarea ploii La Bellu Satul Adăpostul Ninsori Mântuitorii Ulciorul Cărăbuşi însîngeraţi Casa Dezertorul Păpuşa Mâna Rică Roiul Pădurea Iazul Referinţe critice 279

5 27 35 38 47 52 65 77 131 133 138 141 153 158 166 172 186 192 195 227 237 240 243 251 253 256


Purtatorul de cruce  

Autor:Gheorghe Andrei Neagu

Purtatorul de cruce  

Autor:Gheorghe Andrei Neagu

Advertisement