Ghe neagu de la stanga la dreapta

Page 1


Gheorghe Andrei Neagu

DE LA STÂNGA LA DREAPTA (antologie de proză)

Colecţia OPERA OMNIA Proză scurtă contemporană

1


Redactor: Aurel Ştefanachi Coordonator serie: Valeriu Stancu Coperta: Cristian Almăşan Tehnoredactare: Adrian Ştefanachi

© Tipo Moldova Editura TipoMoldova este recunoscută academic de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice pentru domeniile filologie (PN-II-ACRED-ED2012-0285) şi istorie şi studii culturale (PN-II-ACRED-ED-2012-0355)

Iaşi, 2013 Editura Topo Moldova E-mail: office@tipomoldova.ro www.tipomoldova.ro

2


Gheorghe Andrei Neagu

DE LA STÂNGA LA DREAPTA (antologie de proză)

Colecţia OPERA OMNIA Proză scurtă contemporană

TIPO

MOLDOVA 3


4


JURNALUL UNUI PUI DE GĂINĂ (Partea I)

Ziua întâia Nu ştiu ce m-a apucat, de mi-a venit să dau cu ciocul. Am simţit cum pârâie ceva. Apoi am zărit ceva luminos, care-mi săgeta dureros pupilele. Am simţit că-mi intră în nări ceva, care-mi făcea bine în coşul pieptului. Am mai lovit de câteva ori. Spărtura s-a lărgit. Un aer cald îmi învăluia trupul. Un aer rece mă primenea pe dinăuntru, înviorându-mă. Simţeam în trup dorinţe nemaiîntâlnite. Eram gata să-mi iau zborul. Prostii! Cum să zboare un pui de găină? Am mai ciugulit câteva fărâme din învelişul subţire, ce-mi fusese scut până atunci. Apoi chiar am mişcat aripile. Am început să-mi simt până şi picioarele mai puternice, gata să mă poarte în lumea necunoscută. Coaja s-a crăpat de tot, eliberându-mi trupul. Am păşit! Eram liber! Libeeer!

Ziua a doua Nu ştiu când a trecut noaptea, dacă noapte se poate numi, ora de întuneric, ce a cuprins brusc încăperea în care mă aflam. Dar n-am avut ce face! Trebuia să-mi respect instinctele. Am adormit, epuizat de efortul ieşirii în lume. Mi-era foame. Eram chiar sleit de 5


puteri. De aceea, când am privit spre găoacea din care abia ieşisem, am mai zărit ceva ce mi-ar fi putut astâmpăra foamea. Mi-am înmuiat pliscul de câteva ori. Lichidul avea un gust plăcut. Numai că s-a terminat! În jurul meu, o mare de fiinţe tălăzuia cu ciocurile deschise, ţipând spre văzduh de foame. Am început şi eu. Nu m-am mirat când am văzut cum se îndreaptă spre mine o fiinţă într-un halat alb şi cu o bonetă pusă pe creştetul capului, pregătită să mă înhaţe. M-am lăsat cules de nişte mâini dibace. Era multă hotărâre în gesturile acelea gingaşe. Nu m-am mirat nici când am fost lăsat pe o bandă rece, să mă ducă spre un loc neştiut. Nu m-am mirat nici când am trecut pe sub un jet de aer cald care-mi răsfira tot puful de pe trup uscându-mă. Eram auriu. Şi aşa am ajuns să mă prăbuşesc la capătul benzii, într-o mulţime de alţi fârtaţi la fel de gălăgioşi şi la fel de aurii ca mine, deşi sub picioarele noastre se zăreau nişte firimituri albicioase, care ar fi putut fi bune pentru a astâmpăra foamea. Am început să ciugulesc. Era brânză. Era gustoasă.

Ziua a treia Astăzi îmi simt trupul mai greu de parcă n-aş fi putut dormi. Dar am dormit. Nici nu ştiu când a trecut întunericul. Şi iată-mă iar ciugulind nişte chestii gustoase care par a fi amestecate cu brânza de ieri, dar au alt gust. Cred că au tot felul de compuşi tocmai buni să-mi alunge oboseala, pentru că numai după câteva înghiţituri, am simţit cum energiile îmi cresc şi asta în vreme ce pe lângă mine unii fârtaţi nu mai mişcau. Aceeaşi siluetă cu boneta şi mănuşile albe îi culegea cu delicateţea-i cunoscută şi arunca neglijent ba chiar cu tristeţe într-o găleată de plastic peste ceilalţi. Erau destui. E curios cum de nu m-am lăsat impresionat într-un fel de dispariţia lor. Fiecare cu soarta lui. 6


Ziua a patra Astăzi am avut mai puţină brânză înaintea mea. A trebuit să mă bat cu alţi fârtaţi, ca să apuc şi eu o fărâmă din biluţele albe. Dar tot am apucat câte ceva cât să-mi astâmpăr foamea. N-am înţeles de ce-mi era mereu foame? Parcă de ce mâncam, de aia îmi era mai foame! Am învăţat să beau apă de la un fel de ţumburuş nichelat pe care dacă-l apăsam cu ciocul, îmi dădea câte o picătură pe limbă. Chiar mi-a plăcut joaca de-a picătura! Mai mult, puteam să mă văd în marginile lui. Străluceau ca oglinda. Mi-am văzut puful de pe creştetul capului. Se învârtoşase! Şi asta în vreme ce trupurile altor confraţi au rămas inerte. Mai puţine ca data trecută, dar tot au rămas. Iar m-am uitat la doamna cu boneta şi mănuşile ei. Mi-a părut rău că nu m-a privit în ochi. Aş fi fost curios să-i văd reacţia din priviri, atunci când îmi ducea fraţii în găleată şi apoi în malaxorul ce avea să-i facă pastă. Căci aşa se făceau lucrurile pe acolo! Nimic nu se pierdea. Toate trupurile rămase fără suflare, erau tocate, măcinate şi date înapoi în hrana noastră. Practic ne hrăneam trup din trupul fraţilor noştri! Brrr!

Ziua a cincea Doamne, ăştia au înnebunit cu totul! Când să trag şi eu un somn, m-au sculat! Ce-i drept e drept, nu puteam dormi de foame! Chiar dacă trebuia să îmi capăt energiile, era ora de întuneric ce mi-o planificaseră oamenii. Ei ne hotărau destinul. Sau mai bine zis – doctorul. El îi punea pe ceilalţi să-i execute ordinele. O oră de 7


întuneric, atâtea grame de hrană, atâta apă îndulcită cu medicamente şi hormoni, etc. Şi astăzi au mai murit o grămadă de semeni. Nu-mi fac prieteni, n-am timp de aşa ceva. Tot timpul mă ocup de ciugulit hrană. Curios este că fac foarte puţină murdărie. Găinaţul meu este repede strâns pe nişte coli de hârtie care se schimbă periodic sub noi, odată cu mâncarea.

Ziua a şasea Ni s-a schimbat locul. Am fost mutaţi într-o nouă baterie. Ne-am despărţit de femeia cu gesturi tandre. Avem o altă femeie care miroase ciudat. Am aflat că fumează. De aia pute! Ştiu asta de la un prieten, ca să spun aşa. E tot aşa de vânjos ca mine şi se pare la fel de inteligent. Ne-am simţit bine unul lângă altul. Om fi avut acelaşi tată şi aceeaşi mamă! Dar parcă ce mai contează! Important este că ne simţim ca fraţii. Cred că asta e prietenia! Mergem împreună să ne privim cum ne creşte puful, bem apă de la acelaşi ţumburuş şi de multe ori ciugulim hrană din aceeaşi zonă. Nu ştiu ce mă face să cred că dacă unul dintre noi ar muri şi ar fi aruncat la găleata morţii, celălalt ar muri! Dar poate că e de vină imaginaţia mea!

Ziua a şaptea Doamne, ce mă mai dor oasele! La fel se plânge şi prietenul meu! Am început să piscuim mai puţin. De multe ori ne înţelegem doar din priviri. Ne-am propus să ne ajutăm unul pe celălalt. Trebuie să supravieţuim. Să nu ajungem în găleată. Ce-i drept, este şi că ne-am mai mărit la trup niţel şi că stăm cam înghesuiţi, încât 8


ar fi bine să ne mai rărim. De parcă ne-ar fi ghicit gândurile, doamna care pute a ţigară, a venit şi a început să ne separe. Am stat lângă prietenul meu hotărâţi să mergem împreună. Şi aşa a fost, am nimerit într-un spaţiu mai larg, ne puteam dezvolta şi mişca mai în largul nostru! Mi-am mişcat puţin aripile şi am încercat şi aici să mă privesc în ceva lucitor. N-am mai găsit ţumburuşul nichelat. Nici alte locuri care să-mi oglindească chipul. Dar mă uitam la prietenul meu şi-mi dădeam seama că am crescut destul de mult, chiar surprinzător de mult. Păi, cum să nu cresc, cu foamea asta care îmi tot dădea mereu târcoale. De data asta mâncarea se afla într-un fel de tingire, atârnată de ceva, de unde curgea mereu, un fel granulat, pe măsură ce noi o goleam.

Ziua a opta Nu-mi ajungea durerea de oase, acum şi respiraţia a început să-mi fie tot mai grea, de parcă m-ar strânge cineva de gât! Chiar şi puful a început să-mi dispară, să fie înlocuit cu un fel de pene mici, ca nişte solzi. Mai mult, au început să-mi apară şi solzi pe picioare. Prietenul meu şi-a mai adus un prieten. Suntem acum trei. Putem reprezenta ceva. Chiar o gaşcă. Vai de penele ăluia care îndrăzneşte să ne supere cu ceva. Azi n-a mai venit fumătoarea. A venit un bărbat care, tot scuipa printre dinţi ceva ce nu ne plăcea. Câţiva fârtaţi curioşi s-au apucat să-i ciugulească scuipatul. S-au lămurit destul de repede că nu era gustos.

Ziua a noua Mare bucurie pe capul nostru! Ne-au schimbat hrana şi apa. Au mai murit câţiva. Cică ăia care ar fi ciugulit din scuipatul 9


îngrijitorului ar fi prins o molimă. Noroc de noi că nu ne-am amestecat cu mulţimea, că am stat mai de o parte. Mulţi proşti aveau s-o apuce pe drumul găleţii. Oare şi pe ăştia avea să-i macine şi să-i bage în mâncare? Cică da! Îi sterilizau ca şi pe făina de peşte ce ne-o dădeau laolaltă cu alte ştifturi alimentare. recuperate de pe unde nici prin cap nu-ţi trecea. Era un fel de mizerie, un fel de reciclarea mizeriilor alimentare îmbunătăţită cu tot felul de chimicale şi hormoni pe care le înghiţeam cu disperarea unui individ supus unei hămeseli tot mai atroce.

Ziua a zecea Doamne, cum mai trece timpul! Ca ieri eram ca nişte bulgăraşi, aurii, iar acum când ne uităm unii la alţii, cum ne colorăm diferit, negri, maronii, roşcaţi, pestriţi, albi… Nici nu mai ştii ce ne mai poate apărea de la o zi la alta. Dar penele ne sunt tot rare. Noroc de becurile atârnate deasupra noastră care ne dau o căldură constantă. Ne este sete. Ne este foame. Înghiţim ca apucaţii tot ce ne dau alţii. Ba am început să ne batem între noi. Câteodată nu ştim de ce şi am crescut atât de mult, încât iar nu ne ajunge spaţiul. Gaşca s-a mai mărit cu doi membrii. Suntem o bandă! Şi cu toate acestea nu toţi suntem la fel! Unii par a fi bărbătuşi, iar alţii par a fi altceva, ce n-am desluşit încă.

Ziua a unsprezecea Am căzut doborât de oboseala mâncării şi a digestiei permanente. Imediat ce s-a stins lumina, am intrat într-un somn letargic. Abia de m-am putut trezi după o oră când lumina s-a 10


aprins din nou. Mai trecuse o zi. De fapt cu nopţi atât de scurte, noi trăim într-o zi permanentă. Habar n-am de-o fi bine sau rău! Hrana nu ne dispune şi la dezvoltarea creierului. Nu degeaba se spune că avem creier de găină. Poate că noi din gaşcă să avem ceva creier mai mult decât cei din preajmă, cel puţin eu aşa cred. De aia şi cei din gaşcă mă urmează. Se folosesc de mine ori de câte ori au prilejul, după care au pretenţia ba chiar şi spun că eu mă slujesc de ei. Nu ştiu când şi cum s-a instalat între noi oarece tensiune.

Ziua a doisprezecea Am constat cu stupoare că unora începe să li se modifice puful. Apar tot felul de culori care se măresc fără nicio explicaţie. Uite, eu mi-am ridicat aripa şi am văzut că au început să se ivească nişte tuleie ce mă deranjează la mişcare. M-am uitat şi între picioare şi am văzut că şi acolo au început să-mi apară nişte chestii aspre, care mă ustură şi mă dor, iar ca mine se pare că sunt şi ceilalţi. E o chirăială enervantă şi pentru noi, nu numai pentru îngrijitori.

Ziua a treisprezecea Azi au venit nişte unii cu nişte găleţi, pe care le-a umplut cu trupurile celor ce nu mai mişcau. Erau îngrijoraţi! Vorbeau ceva de fonduri europene. Apoi am simţit că gustul mâncării ni s-a schimbat. Probabil că ne-au pus ceva în,mâncare, să nu mai murim.

11


Ziua a paisprezecea Am început să-mi dau seama că zilele şi nopţile noastre sunt mai scurte decât zilele oamenilor. Am văzut că un om, că acelaşi om stă cu noi o zi şi o noapte. Apoi se schimbă. Nu ştiu ce-a făcut cu acela care mirosea a tutun, pentru că nu l-am mai văzut, şi nici mirosul nu l-am mai simţit.

Ziua a cincisprezecea Trăiesc monoton. S-a schimbat şi gustul apei. Ba chiar şi culoarea. E un fel de moviliu spălăcit. Bem şi nu ne mai săturăm. Ciugulesc ceva mai mult nisip decât mai înainte. Am văzut că din cauza schimbării gustului apei şi a mâncării, am început să mă constip. Mi-am băgat pliscul printre picioare şi am încercat să-mi scot găinaţul cu forţa. N-am reuşit! Poate dacă înghit pietricele şi nisip, o să-mi fie mai bine. Am pipota tare.

Ziua a şaisprezecea S-a ales praful din triumviratul nostru! Am rămas izolat. Nu mai am niciun fel de prietenii şi nu mă mai înţeleg cu nimeni. De fapt, ne purtăm cu toţii ca nişte apucaţi. Am bătut vreo doi, de i-a luat îngrijitorul cu găleata, nu mai mişcau, am vrut să-i învăţ minte, să nu mai vină să-mi fure nisipul de sub mine! Se pare că ceilalţi au înţeles că nu se pot pune cu mine. Am auzit că mai sunt câţiva caftangii, în cealaltă parte a spaţiului de îngrijire. Se pare că

12


am convenit tacit, să ne evităm reciproc. Treaba lor! Câtă vreme ei nu vin la mine, nici eu nu mă duc la ei.

Ziua a şaptesprezecea Astăzi a venit o tanti ce mirosea plăcut. Era o delicată. A pus ochii pe noi cocoşii în devenire. Ne lua pe câte unul şi cu un cleştişor fin ne îndepărta cu blândeţe ciocurile şi ghearele. Ce fel de bărbătuş mai eram eu fără cioc şi fără gheare? Mi-am mai potolit revolta la gândul că şi celorlalţi li se întâmplase acelaşi lucru. După ce a plecat, ne-am apropiat ca bezmeticii unii cu alţii. Ne-am privit în ochi cu tristeţe. Nu ne mai puteam lupta. Hâdoşenia capului lipsit de plisc ne-a făcut să râdem. Era un râs fals, sub care se ascundea tristeţea masculului mutilat.

Ziua a optsprezecea N-am rămas prea mult timp împreună. Soarta nemiloasă ne-a făcut iar pocinoage. A venit iar blondina cea parfumată şi ne-a luat pe rând în palmă, ne-a privit şi apoi ne-a înţepat în pielea de sub aripă. Cam miroseam urât a medicamente. Dar ce puteam să fac? Nu eram cu igiena la nivelul dorit de mine. Trebuia să mă mulţumesc cu ce mi se dădea. Noroc că am scăpat de constipaţie. Dar scopul ei nu era să ne miroase ci să ne facă nu ştiu ce injecţii. Ce să fac? Cum să mă împotrivesc? Şi apoi era atât de drăguţă încât puteam să şi mor în mâna ei ca un romantic blegoman ce sunt.

13


Ziua a nouăsprezecea Nu m-am simţit prea bine după injecţia de ieri. Mi-a fost o sete cumplită. Am băut de-a apă colorată, până a dat diareea peste mine. Noi nu facem pipi ca alte vietăţi, că n-avem cu ce. Dar găinaţul a devenit apos încât am murdărit nisipul şi tot ce era drept aşternut cu mult mai mult decât înainte de injecţie.

Ziua a douăzecea Am început să tremur aşa, fără nicio explicaţie. M-am aşezat sub căldura unui bec, special construit pentru aşa ceva. Ne înghesuiam ca nătângii. Căldura ne făcea bine. Părăseam grupul cuprins de tremurături doar atât, cât să beau apă. Nici de mâncare nu-mi mai ardea. În plus, cu toată ruşinea am început să dăm drumul găinaţului chiar sub acel bec, până când aveam să ne murdărim. Nu peste mult timp, a venit iar blonda parfumată, însoţită de un bărbat solid care îi tot spunea ceva de fondurile europene. Avea ochii în lacrimi. Ne-a strâns pe toţi cei care aveam diaree în nişte lăzi şi ne-a mutat în celălalt capăt al halei. Cred că, greşise tratamentul. De undeva, se auzeau cuvintele muşcătoare ale bărbatului furios şi mai ales preocupat de fondurile europene. În absenţa lui, femeia plângea şi ne îmbia cu firmituri de brânză, stropite cu prafuri medicamentoase, ca să ne facă bine.

Ziua a douăzeci şi una Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar am început să ne simţim mai bine.. M-am privit în luciul nichelului de la adăpătoare şi am văzut 14


că am un penaj destul de bogat. Nici ciocul nu mi se mai pare aşa de urât. E drept că nu mai apuc nisipul cu pliscul bont aşa cum apucam odinioară. Dar scot limba umedă şi înghit tot ce mi se pripeşte de ea. Oricum, mi-e din ce în ce mai bine.

Ziua a douăzeci şi doua Am început să leg prietenii cu alţi fârtaţi de ai mei. Se pare că stă să se înfiripe o gaşcă pusă iar pe năzdrăvănii. Suntem semeţi, ce naiba ! nici nu de mai pasă de mirosul de tutun ale îngrijitorului ce ne mai vizitează mai mult pentru a râni găinaţul. Mamă, ce viaţă de huzur mai ducem? Am uitat că ieri au venit nişte străini care s-au uitat la noi îndelung şi au pus tot felul de întrebări domnului ăluia impozant care se răţoise la blonda ce ne făcuse injecţii. Din câte am înţeles fuseserăm aleşi să avem o altă soartă. Încă nu ştiu ce şi cum!

Ziua a douăzeci şi treia Azi a venit o cucoană sulemenită, plină de ifose însoţită de bărbatul pe care toată lumea îl denumeşte „şeful”. A arătat spre mine cu un deget şi şeful a încuviinţat imediat. Era şi îngrijitorul ce mirosea a ţigară. M-a luat din mijlocul a lor mei şi m-a dat cucoanei, care m-a şi pus într-o poşetă plăcut mirositoare. Doamne, şi nici n-am apucat să fac un găinaţ mai înainte! Ce-o să fac acum?

15


Ziua a douăzeci şi patra Mi se închid ochii, ce bănuisem cândva, s-a dovedit aievea. Ziua în afară este de două ori mai mare decât înăuntru. Cucoana m-a scos din poşetă, după ce am mers vreo jumătate de oră în maşina ei. Dar degeaba! Făcusem găinaţul! Culmea e că nu s-a supărat. A aruncat poşeta ca şi cum nu i-ar fi trebuit. Mă plimb prin casă cu semeţie. Calc pe un covor gros de-mi vine să pic în nas. Semn că nu mi-au crescut ghearele! Dar nu mă las!

Ziua a douăzeci şi cincia Am fost luat înfăşurat în tot felul de cârpe care mai de care mai elegante, pufoase şi băgat în altă poşetă, la fel de parfumată. În maşină mi s-a făcut cald. Am scos capul prin deschizătura fermoarului şi mi-am deschis pliscul cât mai larg ca să mă răcoresc din lăuntru. Doamna m-a observa şi mi-a mângâiat cu palma într-o mănuşă găurită special creasta. Mi-a făcut plăcere. Am cârâit uşor. Ea s-a amuzat. Când am coborât din maşină am constatat că eram aşteptaţi. O mulţime îmbrăcată în tot felul de lucruri fistichii se găsea în interiorul unei săli în care luminile străfulgerau de unde nici măcar nu te aşteptai. Închideam ochii de teama fulgerelor colorate. Muzica îmi străbătea pieliţa pleoapelor până când mi se înfiorau penele. Arătam şi surprins dar şi iritat.

Ziua a douăzeci şi şasea Doamne ce zi extenuantă? Coconiţa asta n-avea astâmpăr. Mă arăta unora şi altora cu o nedisimulată mândrie. Era ca o cloşcă 16


fără pene ce se îngrijea de mine, mai ceva ca în crescătorie. Un lucru nu înţelegea! Că aveam nevoie de nisip. Şi pentru că nu mai ciugulisem de multă vreme, m-am constipat. Aşa am ajuns să văd cum arată un doctor de animale. Erau acolo tot felul de cucoane, cu tot felul de orătănii. Una avea un porc, cu o piele rozalie şi parfumată. Din când în când îi freca şoriciul, cu şerveţele umede şi parfumate. Alta avea un papagal care vorbea tot felul de porcării, spre indignarea auditoriului. Dar se pare că doamna îi cultivase vocabularul porcos, pentru că o vedeam cum se înfiora la fiecare rostire papagalicească. Când am ajuns în faţa doctorului, mi-am amintit de blonda de la crescătorie. Numai că, blonda din cabinetul doctorului era doar asistenta lui. Bătrânel, cu chelie şi ţăcălie, omul mă cântări câteva clipe din priviri şi apoi decretă: – E constipat, stimată doamnă! Dacă nu aveţi curte, lăsaţi-l să se plimbe prin apartament şi puneţi-i într-un colţ, pietricele fine şi nisip alături de grăunţele cu care-l hrăniţi.! – Vai, dar eu nu-i dau grăunţe! Îi dau hrană de import, din Franţa! – Doamnă, faceţi cum v-am spus! Puneţi-i ce vreţi, în lădiţa cu grăunţe şi nisip! Lăsaţi-l să aleagă! Acu o să-i facă fata o clismă şi o să-l vi dau ca nou. Nu vă mai spun ce-am păţit. Am răsuflat uşurat şi m-am cuibărit în poşeta patroanei mele, după ce mi-a golit măruntaiele.

Ziua a douăzeci şi şaptea Mă simt în largul meu. Umblu prin casă ţanţos. Şi-a crescut creasta, iar penele sunt mai lucioase, mai ales că mi le-a uns cu uleiuri parfumate. Mi-a venit să cânt de bucurie! Dar n-am scos decât un cucurugit subţire de cocoş imberb. Culmea! Cucoana s-a bucurat şi-a bătut din palme. 17


Ziua a douăzeci şi opta Am fost la spectacol. Mi-a pus nişte pamperşi special din import, să nu cumva să-i umplu poşeta cu găinaţ, în timpul spectacolului. A cântat unul Salam şi unul Vijelie. Stăpâna mea era în delir! A plâns, a râs, a făcut ca toţi dracii când guriştii de pe scenă o făceau la simţire. S-a întors acasă tare fericită. Şi atunci când m-a scos din poşetă şi m-a lăsat să mă înviorez puţin, am dat drumul din nou glasului meu cocoşesc. Mi-a ieşit de data asta mai bine, spre fericirea deplină a stăpânei mele.

Ziua a douăzeci şi noua Mi-e dor de locurile unde am văzut lumina zilei pentru prima dată! De fapt eu n-am văzut lumina zilei ci lumina becurilor ce luminau doar şase ore, că atâta era o zi în crescătorie. De aceea încă mă simt obosit după o zi adevărată şi cu lumina adevărată, naturală.

Ziua a treizecia Azi mi-am văzut stăpâna fără haine pe ea! Avea nişte sâni frumoşi cu nişte sfârcuri puţin mai mari decât boabele mele de porumb. Stătea lungită pe sofa şi citea un roman de dragoste. M-am cocoţat lângă ea şi m-am lipit de trup. Era înfierbântat. La un moment dat a lăsat cartea. S-a uitat la mine şi m-a mângâiat pe creastă. N-o mai făcuse de mult. M-am simţit îndreptăţit să-i răspund. Şi i-am ciugulit puţin sfârcul sânului ce stătea deasupra 18


capului meu. Am crezut că o să se supere. A râs. I-a făcut plăcere. Am mai ciugulit-o odată şi iar a râs. Iar eu iar şi iar...

Ziua a treizeci şi una Nu ştiu ce-i veni cucoanei mele, de mă duse la aia cu papagalul! Se pare că sunt prietene. Au stat de vorbă o vreme. Papagalul se holba la mine. Nu mai zicea porcărele. Cucoanele bârfeau despre bărbaţi, soţi sau amanţi. Doamne cât îmi auzea urechile! Aşa am aflat că cocoanele au o mare problemă sexuală! Nici nu bănuiam că doamna cu papagal şi-a revărsat apetitul asupra păsării cu ciocul încovoiat şi penajul multicolor. M-a cuprins teama că voi cădea şi eu victimă insatisfacţiilor amoroase, de care se plângea stăpâna mea.

Ziua a treizeci şi doua Cucoana a înnebunit. M-a purtat prin tot oraşul. Am ajuns acasă frânt. Mi-a schimbat pamperşii, ba chiar mi-a făcut şi un fel de duş. Apoi m-a uscat cu feonul şi m-a parfumat. M-a învelit într-un prosop şi m-a lăsat singur. Îmi era foame. Am ieşit din culcuşul călduros şi am ciugulit câteva grăunţe. Auzeam duşul la baie, semn că şi ea se îmbăia. A venit udă leoarcă şi a început să se şteargă în faţa mea de apa care şiroia de-a lungul trupului. Era bine făcută. Ştiam ce aveam să urmeze. Trebuia s-o ciugulesc iar de sfârcuri.

19


Ziua a treizeci şi treia Astăzi am simţit un plus de grijă faţă de mine. Eram obişnuit să mi se pună grăunţele alături de pietriş şi nisip şi să mi se ia găinaţul de pe hârtiile aşezate în straturi, tot în colţul unde mâncam. De data asta hârtiile pentru găinaţ au fost aşezate în celălalt colţ al camerei. Iar farfuria de apă a fost înlocuită cu un castronel mai adânc mult mai potrivit pentru pliscul meu care aproape că redevenise la dimensiunile normale.

Ziua a treizeci şi patra Azi am stat acasă. Madam avea musafiri. Nici măcar nu s-a uitat la mine. După ce-au plecat musafirii, a sunat telefonul. Am înţeles că urma să vină un bărbat, apoi l-am văzut. Era un zdrahon tânăr, în putere, în faţa căruia cucoana s-a dezbrăcat. Se giugiuleau fără nicio jenă în faţa mea. Am văzut cum o apucase de ţâţe. O frământa cu multă ardoare, iar ea râdea. Îi plăcea. Când s-a prăbuşit peste ea, n-am mai putut suporta. M-am repezit pe spatele lui şi am început să-l ciugulesc cu putere. Surprins a ţipat, de parcă l-ar fi durut amarnic. S-a ridicat aşa întărât cum era şi mi-a dat o lovitură puternică. M-a izbit de perete. Am ameţit. S-a ridicat şi cucoana cu priviri rele, ameninţătoare. M-a luat de aripi şi m-a aruncat pe hol. Apoi a închis uşa. Era prea mult! Era peste puterile mele de înţelegere.

20


Ziua a treizeci şi cincea Bărbatul a plecat abia azi dimineaţă. N-am putut dormi toată noaptea de chicotele şi icnetele lor. Am răbdat furios ciugulind aproape toate grăunţele. M-am umflat peste poate. Pipota stătea gata să-mi plesnească. Am făcut tot felul de lucruri mai mult sau mai puţin rizibile. Printre altele, am trântit nişte găinaţ, mai peste tot în hol. De aceea nu m-a mirat când bărbatul a călcat într-unul din el. m-a înjurat şi a ieşit trântind uşa. Mă înjurase el şi atunci când dis de dimineaţă mă apucasem de cucurugit. Dar n-a avut ce face. A trebuit să mă suporte. Şi eu îi suportasem toată noaptea văicărelile.

Ziua a treizeci şi şasea Azi iar a sunat telefonul. Am înţeles că era bărbatul ce ne vizitase mai înainte. Ea l-a chemat cu glas îmbietor, curăţase toţi găinaţii mei, fără prea tragere de inimă. Din când în când îmi arunca câte o privire oţărâtă de parcă ar fi vrut să mă mustre pe tăcute. Bodogănise ceva fără sens. Bărbatul nu se lăsa înduplecat. Am auzit cum a reuşit să-i smulgă promisiunea că va scăpa de mine. Câtă vreme aveam să mai stau pe acolo, el nu mai dorea s-o viziteze. După ce a închis telefonul, o tăcere grea s-a lăsat de jur împrejurul meu.

Ziua a treizeci şi şaptea Astăzi iar am fost în vizită. Eram arătat cu oarecare reţinere. Cel puţin aşa mi se părea. Şi cu toate că lumea se uita la 21


mine cu interes, considerând-o pe doamnă o excentrică, am observat că nu mă mai aflam în graţiile ei. Seara nu m-a mai chemat să-i ciugulesc sfârcurile. M-am simţit umilit!

Ziua a treizeci şi opta Am început să simt prigoana pe pielea mea. Am mâncare tot mai puţină. Tocmai acum când mai am puţin şi să devin un cocoş în toată firea. În plus, ori de câte ori deschid pliscul ca să cânt ceva, cucoana aruncă spre mine cu tot felul de perne, papuci şi ce mai are la-ndemână.

Ziua a treizeci şi noua Astăzi n-am făcut nimic. Madama a plecat în oraş fără mine. E clar, nu mă mai are la suflet.

Ziua a patruzecia Aseară a venit un vecin şi i-a reproşat stăpânei mele că nu se poate odihni din cauza cântatului meu şi că sunt prea piţigăiat, enervant şi fals. Îmi venea să mă reped la el şi să-i arăt odihnă.

22


Ziua a patruzeci şi una Azi cucoana m-a luat în braţe, m-a băgat în poşetă şi a pornit la drum. Mă bucura că iar suntem împreună. Nici prin cap nu mi-a trecut că avea să se oprească la ferma de unde mă luase. Am revăzut cu drag intrarea şi m-a izbit mirosul atâtor vietăţi trăite la comun cum s-ar zice. A întâmpinat-o acelaşi bărbat ce coordona întreaga activitate. M-a luat în mâinile sale, lăsându-i pamperşii curaţi în poşeta madamei. Am înţeles. Mă părăsea. Vroia o puicuţă în locul meu. Îmi venea să râd şi să-i spun: astea-s atât de blege încât n-o să te ciugulească niciodată de sfârcuri! Dar n-am avut cum s-o fac să înţeleagă ce gândeam eu în sinea mea. Am plecat împreună spre hala unde aveam să-mi întâlnesc confraţii. Se pregăteau de marea schimbare. Aveau să intre în abatorul din faţa noastră. Zărisem printr-o crăpătură din perdeaua protectoare cum sute şi sute de trupuri golite de pene şi măruntaie atârnau în nişte cârlige oţeloase.

Ziua a patruzeci şi doua Trăiesc clipe de groază. Mă uit la fârtaţii aşezaţi în spaţii bine delimitate mai înaintea mea. Li se face un fel de toaletă deşucheată, umilitoare. Le sunt tăiate penele până când li se văd oasele aripilor. Deocamdată eu stau într-un lot care ar mai avea de trăit încă vreo zece zile. Sunt un pic mai mic decât ceilalţi, dar cu mult mai vânjos. Am văzut că pot evada şi o voi face….

23


(Partea a II-a)

Ziua a patruzeci şi treia Le-am făcut-o! Am ieşit prin breşa ce-o zărisem la vreme. Nu ştiu ce va fi în urma mea, după cum nu ştiu dacă îmi vor observa prezenţa. Dar ce mai contează! Sunt liber ca pasărea cerului şi nu am de gând să ratez această stare. Nimic nu este mai presus decât libertatea unei păsări!

Ziua a patruzeci şi patra Am dormit undeva la o margine de târg. Am scormonit prin gunoaie şi m-am hrănit cu tot felul de viermişori aşa de gustoşi cum niciodată n-aş fi crezut să aflu. Somnul mi-a fost tulburat de câteva ori de nişte şobolani de prin partea locului. Stau şi mă întreb de ce nu mi-au făcut nimic! S-au holbat puţin la mine şi s-au strecurat prin hăţişurile gunoaielor cu viteză. Acum sunt puţin dezorientat. Nu prea ştiu încotro s-o iau! Poate că în peregrinările mele o să dau peste nişte surate, la fel de libere ca şi mine. Nu cred că trebuie să-mi fac griji din cauza hranei. Sunt convins că drumul acesta îmi va oferi suficiente resurse. Aşa-i pe aici natura – bogată.

Ziua a patruzeci şi cincea Nu ştiu dacă este vorba de un ghinion sau un noroc mai straniu. M-am întâlnit, într-adevăr cu un pâlc de găini care 24


ciuguleau supuse pe lângă un cocoş destul de voinic ce părea să le ştie rostul. Când m-am apropiat de una din ele şi a început să mi se înfoaie penajul de emoţia întâlnirii, cocoşul m-a privit mai întâi chiorâş, apoi s-a dat la mine. Atâta mi-a trebuit! Mi-am ieşit din fire şi l-am bătut mărunt cum mai văzusem eu că se întâmplă în filme atunci când îngrijitorii se uitau la televizorul din mijlocul halei unde crescusem. L-am umplut de sânge! E drept că şi el m-a ciugulit destul de tare prin unele părţi dar până la urmă tot eu l-am învins.

Ziua a patruzeci şi şasea Nu ştiu cum se face că am rămas tot singur! După ce le-am izgonit cocoşul, găinile s-au retras într-un loc unde urmau să fie închise. Ele spuneau că sunt adăpostite, minte de găină! Aşa că după ce mi-am făcut poftele cu unele dintre ele, le-am părăsit fără nici un regret. Mi-am descoperit cu oarece mulţumire menirea de mascul galinacee. Doamne ce nebunie! Plăcută nebunie.

Ziua a patruzeci şi şaptea Nu credeam că hoinăreala poate să-ţi aducă asemenea satisfacţii! Dacă mi-ar fi spus cineva că trebuie să fi nebun ca să te gândeşti la plăcerea de a fi liber, i-aş fi răspuns că prefer să fiu nebun, dar un nebun liber! Tot mergând dintr-un loc într-altul mai dau peste câte un pic de pâlc de puicuţe, uneori păzite bine de câte un mascul care mai întotdeauna nu ştie cu cine se pune! Îi bat de le sună apa sub creastă! Cred că mi s-a dus buhul de caftangiu şi fustangiu! Mai bine decât să fiu un molâu care se ascunde 25


noaptea-n coteţ şi doarme pe apucate gata să scoată un cucurigu la primul crăpat de ziuă. N-am nevoie de boabele aruncate în ţărână, de oamenii care din când în când îşi ascut cuţitul pentru a mai tăia câte-o beregată şi s-o pună în ceaunul cu apă fiartă. Fac ceva pe grăunţele lor şi coteţul lor şi o ţin creanga prin locurile atât de plăcute felului meu de a fi.

Ziua a patruzeci şi opta Sunt bune la ceva şi luptele astea. Mi s-a ascuţit pliscul, mi s-a întărit ghearele iar cicatricele au început să mă acopere ca o armură. Când celelalte orătănii se uită la mine ştiu deja cu cine are de a face. Sunt fioros numai atâta cât mă arăt. Nici nu trebuie să mă mai lupt cu fitecine. Iar atunci când mai există câte un inconştient ce mi se pune împotrivă, e vai şi amar de pana lui! Îl bat până-l las în pielea goală şi mă aşez cu târtiţa pe spinarea lui bătând din aripi zgomotos ca să mă vadă toate puicuţele şi să vină la mine. Şi vin ca-necatele! Noroc cu hormonii pe care i-am înghiţit la crescătorie de reuşesc acum să fac faţă! Cred că am deja oarece experienţă în abordarea situaţiilor. Nu mai vorbesc de faima tot mai crescândă ce mă precede, ca buzduganul zmeului.

Ziua a patruzeci şi noua Nici nu mai ştiu în ce zi suntem! M-am trezit prins fără de veste de un cârlig înfipt într-un viermişor ce-mi făcuse cu ochiul. L-am înghiţit cu lăcomie şi nu am mai putut scăpa din cârligul ascuns în trupul viermelui. Două labe păroase s-au abătut asupra mea şi n-am mai putut vedea nimic. Mi-au pus în cap un sac, l-au 26


legat la gură şi m-a lăsat cu cârligul în gât de parcă ar fi vrut să mă pedepsească pentru toate isprăvile până atunci. Nici în jurnal n-am mai putut nota nimic până nu mi-a scos cârligul şi m-a scos afară din sac. M-au legat de picior cu o sfoară dură şi m-a lăsat singur într-o încăpere. În mijlocul ei un ţăruş de care-i legat celălalt capăt al sforii. Mai rău că nici se poate! Am lovit de câteva ori cu ciocul în sfoară dar n-am reuşit nici măcar să fac un semn, o crestătură.

Ziua a cincizecia Mi se dau tot felul de stimulente. Simt că-mi plesneşte capul. Şi mai simt, cum din lăuntrul fiinţei mele vine o energie, greu de explicat. Sper, că într-o bună zi să găsesc un sens la toate câte mi se întâmplă. Beau enorm de multă apă şi tânjesc după găinuşele, pe care le-aş fi întâlnit de-a lungul peregrinărilor mele. Individului, pare să nu-i pese de starea mea.

Ziua a cincizeci şi una Toată ziua m-am învârtit cu semeţie, de am reuşit să trasez un cerc în jurul ţăruşului meu. Ghearele îmi sunt ca de oţel iar ciocul ascuţit ca o lance. Bărbatul a venit, m-a privit, m-a mai furajat cu ceva, ce n-am putut defini ce ar fi putut fi şi a plecat. Mi-a lăsat totuşi o cutie mare de carton, în care să pot intra la adăpost. Am s-o folosesc. Că prea m-au bătut razele soarelui în cap.

27


Ziua cincizeci şi doua Nici nu ştiu, ce să mai notez în acest jurnal imaginar. Pare stupid! Cum adică, un pui de găină să scrie un jurnal? Chiar dacă-mi folosesc ciocul în format electronic, cred că nu pentru asta mă furajează, individul care mi-a legat sfoara de picior. De aceea, mă întreb uneori dacă mai are vreun sens, să lovesc tastele, să-mi aştern gândurile, în care să ai şi tu, cititorule, să accezi .

Ziua a cincizeci şi treia Îmi fac iluzia că sunt atât de şmecher, încât lumea să mă creadă că am devenit o vieţuitoare inteligentă, capabilă să se exprime, fie şi în formă electronică… Dar vă jur, că astăzi a fost la mine individul cu un alt cocoş în braţe, pe care l-a aşezat, deasupra mea, pe cutia de carton, retrăgându-se apoi în afara cercului. Nici n-am apucat să mă dumiresc prea bine când am văzut că orătania şi-a desfăcut aripile şi să sară în spatele meu, de parcă aşi fi fost un molâu. L-am fentat scurt în lateral, ca ciocul meu să i se înfigă în spatele plinuţ şi musculos. Mi-a plăcut gustul cărnii sale. Am lăsat intenţionat, să văd ce reacţie are. Nemernicul! Îi dispăruse toată semeţia. Era gata să spele putina. Şi atunci, i-am mai tras câteva ciocuri, crăpându-i capul printr-o ureche rămasă în calea suliţei mele. A mai dat de câteva ori din aripi apoi a tremurat din ce în ce mai uşor, până când a rămas inert în ghearele mele. M-am suit pe el şi am scos un strigăt victorios de luptă. Individul s-a bucurat şi şi-a aplecat mâinile într-un fel de a-mi fi mulţumit, după care mi-a adus o porţie dublă din furajele misterioase.

28


Ziua a cincizeci şi patra Tot n-am aflat din ce se compun furajele mele. Mănânc de nu mă mai opresc. Culmea e că nici măcar nu sunt constipat. Simt că sunt tot mai puternic şi violent. Asta-i place de minune bărbatului care mă îndoapă. Mi-a mai adus un cocoşel, în aria mea de deplasare. L-am stâlcit în bătaie.

Ziua a cincizeci şi cincia Mare ciudăţenie! După ce m-a pus în sac, probabil să nu mai văd ce-i în jurul meu, m-am trezit în bătaia razelor de soare, într-un fel de ţarc plin cu nisip şi cu oameni aşezaţi din jur împrejurul lui. Urlau cu toţii ceva, ce nu prea are sens să reproduc. Oricum, toţi mă îndemnau să fac ceva pe măsura violenţei mele. M-am repezit orbeşte asupra celui ce intrase în raza mea de acţiune şi nu l-am lăsat decât atunci când nu a mai mişcat. Unii dintre spectatori urlau de bucurie, iar alţii mă înjurau vârtos. Nu-mi păsa! Stăpânul meu m-a luat la subsuoară, mi-a mângâiat uşor penajul şi a plecat numărând un purcoi de bani cu încântare.

Ziua a cincizeci şi şasea Se pare că astăzi am luat pauză. Trebuie să-mi refac forţele, trebuie să mi se închidă rănile. Bărbatul ce mă îngrijeşte mi le-a tamponat cu tot felul de tincturi care mă usturau.

29


Ziua cincizeci şi şaptea Nici astăzi nu mi s-a întâmplat ceva deosebit. A venit înserarea iar eu stau gata să picotesc, fără să fi făcut ceva anume. Sfoara legată de picior mă face să-mi ies din pene. Nu înţeleg deloc acest tip de comportament barbar. Că n-aş fugi! Cine mi-ar mai da furajele dătătoare de energie? Dar lui nu-i pasă. Măcar de mi-ar fi dat nişte puicuţe prin preajmă. Că aşa legat cum sunt tot aş fi fost bun de ceva.

Ziua cincizeci şi opta Mare scandal, mare ! Au venit nişte indivizi şi s-au ciorovăit îndelung cu bărbatul ce mă ţine legat. Am înţeles până la urmă că se certau de la nişte pariuri. Cred că ăilalţi pariaseră pe învinsul meu şi vroiau să recupereze o parte din pradă. Numai că omul meu nu ceda aşa uşor. Nu ştiu de ce nu m-a surprins deloc că a fost luat la bătaie. De fapt l-au înjunghiat pur şi simplu, i-au luat banii, m-au luat şi pe mine, cu o bucată de sfoară pe care mi-au strâns-o în jurul ambelor picioare.

Ziua cincizeci şi noua Nici nu ştiu, unde mai sunt! Am călătorit în portbagajul unei maşini, timp de mai multe ore. Duhoarea de tutun şi de bere m-a scos din sărite. M-am zbătut degeaba, cu picioarele legate n-am făcut să zgârii puţin stratul de protecţie din portbagaj. Când m-au dat jos, au văzut că-mi tocisem o parte din gheare iar ciocul mi se 30


zdrelise. M-au înjurat şi m-au aruncat într-o încăpere goală cu un beton rece şi umed pe jos. Măcar era linişte. Am adormit imediat.

Ziua şaizecea Nici nu ştiu când s-a făcut din nou ziuă, pentru că în încăpere nu pătrundea lumina zilei. Am obercăit cu picioarele sub mine şi iar am adormit.

Ziua şaizeci şi una Am visat frumos! Se făcea că eram într-o curte plină de păsări şi că aveam în jurul meu o mulţime de puicuţe care mi se dăruiau. M-am trezit plin de transpiraţii. Era tot întuneric şi aveam picioarele înţepenite de legăturile sforii. De fapt m-am trezit din cauza zgomotului cheii care se răsucea în broasca uşii iar atunci când s-a deschis am văzut cu uimire că unul dintre noii mei stăpâni îmi aduceau de mâncare. Am refuzat. Nu m-am mişcat. Făceam pe mortul. Omul s-a speriat, m-a luat în braţe, a scos un briceag şi a tăiat sfoara din jurul picioarelor. Atât mi-a trebuit! Am zvâcnit cu vioiciune şi am ţâşnit din braţele insului spre lumină. Dar m-am înşelat amarnic, geamul gros de sticlă nu se lăsa învins şi nici nu se îndepărta la dorinţa mea.

31


SPINAREA DE PIATRĂ A FĂGĂRAŞULUI

– Care-i topograf, să facă un pas înainte! tună vocea colonelului pe platoul de adunare a regimentului. Ostaşii, strânşi în careu pe arme, specialităţi, companii, rămaseră nemişcaţi. Din cei peste o mie de soldaţi, nimeni nu făcu nici un pas înainte. Comandanţii din fruntea formaţiilor de care răspundeau întoarseră capul şi începură să se uite cu îngrijorare la soldaţii din spatele lor, vrând parcă să-i facă pe unii dintre ei topografi la nevoie. Aşa că răsuflară uşuraţi când din cadrul plutonului furierilor ieşi un soldat, pe care nimeni nu l-ar fi bănuit topograf. Înalt şi slab, cu uniforma călcată, blond spre şaten, cu un mers aplecat, soldatul Soican Dumitru, pe care toţi îl ştiau de Mitiţă de la pachete, ieşi cu paşi temători, dezvăluind comandantului şi întregului regiment o identitate civilă ascunsă. – Sunt soldatul Şoican Dumitru, la ordinele dumneavoastră, zise el cu glas răspicat. Colonelul nu-i răspunse. îl privi şi îi şopti ceva unui căpitan din imediata apropiere. Acesta îi răspunse şi făcu semn ca regimentul să-şi continue activitatea. Mitiţă intră în formaţie. În sunetele fanfarei soldaţii trecură prin faţa comandantului lor în ţinuta regulamentară, bătând pasul de defilare, aşa cum învăţaseră luni în şir pe câmpul de. instrucţie. Bocancii cu ţinte răpăiau cadenţat, după bătăile tobei mari. Între aceştia defila şi Mitiţă cu plutonul lui, puţin nedumerit chiar şi el de întrebarea colonelului şi propria-i reacţie. O stare uşoară de panică începu să-l cuprindă. Numai el şi ai lui ştiau cât de greu şi cât de mult se luptaseră să ajungă furier. Copilul plăpând trebuia protejat. Primele luni de 32


armată, cu disciplina şi programul intensiv de instrucţie, fuseseră prea mult pentru el. Scrisorile disperate trimise acasă puseseră în funcţie un mecanism subtil care, cu chiu cu vai, reuşise să-l scoată la limanul funcţiei de furier. Acum se mai acomodase şi avusese momente când îi fusese ruşine văzându-şi foştii tovarăşi întorcându-se de la instrucţie arşi bărbăteşte de soare şi cu hainele albite în spate de sarea propriului trup. Fusese internat chiar în spital pentru ca intervenţiile să fie cât mai motivate, pentru ca eschivarea de la viaţa de zi cu zi a trupei să aibă o justificare morală în faţa celorlalţi, iar acum se pomeni că, dintr-o dată, situaţia lui tindea să devină neclară. Starea de incertitudine crea în sufletul lui Mitiţă o jenă ascunsă. Imboldul de a face pasul înaintea plutonului de aici pornise. Şi deodată totul se precipită. A doua zi predă toate documentele, legitimaţia de ridicare a coletelor şi alte împuterniciri, primind în schimb foaie de drum, hrană şi solda pentru toată luna. Foaia de cort, merindele, automatul şi echipamentul completau ţinuta pe care trebuia s-o aibă în noua lui misiune. Cu el mai plecau şi alţii. Până în ultimul moment n-au ştiut unde. – Plecaţi pe un şantier. Veţi merge la construirea Transfăgărăşanului şi sperăm că nu ne veţi face de râs, le spuse un căpitan soldaţilor adunaţi în faţa clădirii comandamentului. Soldaţii strânşi de la diferite companii şi subunităţi nu-şi exprimau bucuria de a scăpa de instrucţia din cazarmă de teama de a nu fi aleşi alţii în locul lor. Mitiţă nu era prea încântat de ceea ce făcuse. Toată noaptea rememorase drumul parcurs de la încorporare şi până acum. îşi aminti că până nu demult se mai afla în satul lui, pregătindu-se de plecare la centrul militar de la Piatra Neamţ. – Mâine plec în armată, le spusese părinţilor. Cu ochii minţii o văzu pe mama lui cu colţul baticului prins sub bărbie şi abia îngăimând : – Cum mâine, maică ?

33


Tăcuse. Nu dăduse nici o explicaţie pentru că ştia că orice cuvânt ar fi fost de prisos. Iar orice ar fi spus ar fi declanşat un val de sfaturi nesfârşite şi inutile. De când se apropia cu paşi repezi de lumea bărbaţilor, îşi înăbuşea emoţiile ce-l năpădeau cu aceeaşi intensitate ca în vremea copilăriei. Se străduia să fie dur, tăcut, aşa cum îl văzuse pe taică-său întotdeauna. Femeia mică de statura, cu faţa rotundă, cuprinsă de îngrijorare, întinse mâna să-l mângâie pe obraz. Ştiuse că trebuia să plece. îi pregătise şi ciorapi de bumbac şi izmene şi multe altele pe care mintea ei de femeie îi spusese să le pregătească. Bătrânul nu discutase prea mult despre plecare. Îi scoase doar valiza de lemn, pe care o păstra în podul casei, cu care făcuse el însuşi o bună parte de război, îi schimbase fundul şi vopseaua, dându-i posibilitatea femeii s-o umple cu ce-o vrea ea. Mitiţă îi lăsă singuri. Se aştepta la tot felul de poveţe şi nu le dorea. Plecă în sat. Satul lor, satul unde nu prea copilărise cu adevărat, era o prelungire firească a comunei Trifeşti, comună înşirată pe o lungime de patru, cinci kilometri, în care aşezările se aliniaseră cu case mari sau mici de-a lungul unei uliţe late şi prăfoase, ce şerpuia pe culmea unui platou destul de înalt, pentru a-l feri de inundaţii. Înserarea din ziua aceea îl prinse pe Mitiţă în Valea Budăilor, cu apa veşnic limpede şi gustoasă, care curgea la fel de veşnic în matca râului Valea Neagră ce tăia satul de restul câmpiei. Plecă cu gândul cuprins de doruri nedefinite. O parte din fiinţa lui spera să se poată apropia de Mariana, de care abia se despărţise, iar cealaltă parte din el se pregătea să se despartă. Trăia sentimente contradictorii. Fumase mai mult ca de obicei. Se voia bărbat cu orice preţ. Din aceleaşi motive se depărtase cu oarecare răceală şi de familia lui şi de familia Marianei. Fiecare se simţea dator să-i mai dea câte o povaţă şi mai ales s-o vadă aplicată, iar lui toate astea i se păreau un afront adus personalităţii pe care se chinuia s-o formeze. De aceea poate simţise nevoia să se plimbe singur, să fumeze singur, să privească noaptea îmbrăcând satul cu haine de doliu, reducându-i viaţa până la completa liniştire, până la 34


freamătul frunzelor bătute de vânt. Acum trăia altă noapte în care se gândea la clipele când îşi luase rămas bun de la sat. Semănau nopţile între ele, cu singura diferenţă că între timp trecuse prin multe. Atât în unitatea unde fusese răcan, la Bucureşti cât şi aici la Botoşani, trupul i se oţelise, devenind mai puternic, mai rezistent, punând o stavilă abia percepută între gânduri şi fapte. Noaptea din curtea regimentului de la Botoşani, diferită de alte nopţi de aşteptare, era ca o noapte a aducerilor aminte, a spovedaniilor ce se voiau cumva explicate, lămurite sufletului său dornic de căutare. Poate de aceea se trezise şi în faţa regimentului ieşind cu un pas înainte. Putuse foarte bine să tacă şi n-ar fi fost trimis pe nici un şantier. Nu ceruse de la noapte sfaturi şi nici nu le căpătase. Rememorând, încercase justificări pentru gestul făcut. Mariana ar fi fost mândră de el sau poate ar fi râs. O mai făcuse şi altădată. De ce n-ar fi făcut-o şi acum? Dar Andrei Şoican, tatăl, taciturnul soţ al Verginiei şi impenetrabilul tată al celui ce se voia acuma constructor, după ce, cu câteva săptămâni în urmă i se plânsese îngrozit să vină să-l ia de acolo, ce ar fi spus ? Toate acestea şi multe altele îl ţinură treaz, iar dimineaţă, pe caldarâmul din faţa regimentului, încă mai era cuprins de trăirile nopţii, încât comanda de a se încolona o execută maşinal, fără nici o participare sufletească. Era cu gândul la noaptea lui şi la frământările care-i zdruncinaseră fiinţa. Se gândi la furtuna pe care o va stârni în mijlocul familiei vestea mutării lui la altă unitate, şi convingerea părinţilor că fiul făcuse vreo boacănă. Mitiţă se trezi zâmbind de unul singur. – Te umflă râsul, soldat ? îl apostrofă ofiţerul care-i adunase în vederea plecării. Mitiţă nu-i răspunse. Se urcă în maşina acoperită alături de ceilalţi, lăsându-se purtat fără nici un fel de sentimente spre gara de unde trebuia să-i ducă trenul. Trenul aglomerat se târa fără grabă, dar cu siguranţă spre Bucureşti. De acolo aveau să ia din nou un tren spre Curtea de Argeş, după care nimeni nu mai ştia ce 35


avea să urmeze. După cum nici ai lui nu ştiau nimic. Nici Mariana şi nici Şoicanii n-ar fi putut crede că Mitiţă al lor s-ar fi încumetat la o astfel de încercare. Personalul 5002 despica domol, ca un cuter, apele nopţii. Nedormiţi, sătui de aşteptările pe care le făcuseră de la Botoşani la Suceava, soldaţii moţăiau. Raniţele pline cu foaia de cort, ciorapi de bumbac, conserve şi pâinea dată de unitate la plecare, le slujea drept căpătâi. Mitiţă se uita stăruitor pe geamul uşor aburit şi nespălat al compartimentului. Gânduri nedesluşite-i cuprindeau mintea toropindu-l. Nu ar fi putut spune dacă-1 încercau regretele după tot ceea ce realizase cu atâtea eforturi, sau dacă îl cuprindea spaima de necunoscut. Căldura palidei dimineţi îi puse în mişcare pe soldaţii amorţiţi de nesomn, aidoma muştelor ce ies la căldură în timpul iernii, într-o cabană în care s-a făcut focul. De nu se ştie, a apărut o sticlă de ţuică. – Asta aşa ca să avem poftă de mâncare, zise un mucalit râzând mai mult de unul singur. Ştia şi singur că soldatul avea poftă de mâncare oriunde, oricând şi oricât, numai mâncare să fie. Îşi scoase fiecare bucata de pâine, ciopârţind-o care cu baioneta, care cu briceagul, desfăcându-şi cu mişcări nonşalante, aşa cum credea fiecare că se cade să se mişte un militar ce se apropia cu paşi repezi de împlinirea bărbăţiei, cutia de conserve de fasole cu carne. Câtva timp mâncară-n tăcere. – Ia-o!, îi spuse unul lui Mitiţă întinzându-i sticla. Mitiţă bău strâmbându-se, fără să se supere pentru modul în care fusese invitat. Instinctiv se surprindea punând o graniţă între el şi ceilalţi, instinctiv, şi asta-l supăra, îl făcea mereu să-şi reproşeze aerele lui de băiat cu carte, înger căzut printre muritori. Încercase să se obişnuiască cu felul lor de a fi, iar uneori, pentru a le demonstra că era şi el unul de-al lor, folosea expresiile lor cu afectare. Băutura îl arse uşor, plăcut, de parcă l-ar fi deşteptat la viaţă. Îi întoarse sticla, hotărât să nu mai repete gestul. Prefera să se rezerve pentru berea pe care abia rezista s-o aştepte, până când 36


avea să se deschidă vagonul restaurant. Aproape de staţia Halăuceşti, fură lăsaţi să intre-n restaurantul pe roţi, cu banii gata pregătiţi pentru bere. – Nu dăm fără mâncare!, îi avertiză de cum îi văzu un chelner. – Dar vă rugăm frumos, îndrăzni unul dintre soldaţi. – Poţi să mă rogi şi urât că tot aia-i, spuse impasibil cel îmbrăcat jumătate negru, jumătate alb, în uniforma specifică, subliniindu-i parcă intransigenţa: ori laie, ori bălaie. Mai aşteptară câteva clipe, timp în care chelnerul, văzând că nu face nici o vânzare, scoase o ladă de bere în capătul vagonului spunând: – Hai, care vrea bere s-aducă banii. Lada se goli în câteva clipe. Mitiţă se uita gânditor pe acelaşi geam colbuit al compartimentului, cuprins de veselie. „Ce-ar fi dacă le-aş trimite a lor mei un bileţel prin care să-i anunţ despre noua-mi destinaţie", se gândi el în timp ce trenul tocmai intra în gara Romanului. Se uită pe peron. Pustiu. Nici un cunoscut, nici o cunoştinţă: Trenul porni. Gara, căptuşită cu plăci de marmură poroasă, de parcă-ar fi fost ciupită de vărsat, rămăsese în urmă, când Mitiţă se apucă să-şi scrie biletul. – Ce faci, îţi scrii testamentul ? îl întrebă plutonierul. – Mai rău! – Lasă, că n-a murit nimeni din asta!, îi zise plutonierul bătându-l afectuos pe umăr. Parcul C.F.R. rămăsese în urmă, când huruitul de pe podul Moldovei îl făcu să-şi termine biletul în fugă. Se apropiau de halta Trifeştiului, singurul loc unde mai spera să poată găsi pe cineva căruia să-i dea biletul către ai săi. Frânele scrâşniră. Uşor, uşor, viteza trenului se reducea. Mitiţă privi spre partea aceea de cale ferată, pe care o ştia că dădea spre staţia de autobuz a şcolii agricole. De acolo trebuia să se aştepte să apară un cunoscut pe care să-l poată ruga să-i ducă vestea acasă. 37


– Ţaţă Ileana, ţaţă Ileana!, se apucă să strige Mitiţă precipitat. Femeia se uită nedumerită la geamul de la care se auzise strigată până când îşi dădu seama cine o strigase. – Ia te uită, Mitiţă, băiatul lui Soican!, zise ea dumirită. – Eu sunt, ţaţaie, şi te rog să te duci până la ai mei şi să le dai biletul ăsta, îi aruncă el dintr-o suflare, de teamă să nu plece trenul şi să n-apuce să-i zică ce-l interesa. – Bine, o să mă duc, îl încredinţa femeia, care de fapt era vecină cu ai lui şi n-ar fi fost mare lucru să-i vadă. – Şi să le mai spui că-s bine sănătos şi că mă descurc eu. Să n-aibă grijă că n-o să-i fac de râs, mai strigă el în vreme ce trenul prinse a se mişca din ce în ce mai repede. Uşurat parcă de-o mare povară, Mitiţă se aşeză temeinic pe bancheta vagonului şi sorbi pe îndelete din sticla abia începută. Peisajul atât de cunoscut defila prin faţa geamului ca pe un ecran. Se întrebă îngrijorat ce-1 aştepta la noua unitate. – Cine mai doreşte bere ?, se auzi glasul chelnerului pe coridorul vagonului. Mitiţă ieşi. Încărcat cu un stelaj portabil de sticle pline cu bere, chelnerul se străduia să-şi facă loc printre călătorii adormiţi, pentru a-şi vinde mai repede marfa, căci berea se-ncălzise deja. – Dă-mi cinci sticle!, îi spuse Mitiţă chelnerului transpirat de efort. – Oooo, ia uitaţi-vă la domnul soldat, te pomeneşti că face cinste!, exclamă unul. – Băi ăsta, ar trebui să dau tuturor de băut, mai puţin ţie. Asta aşa, ca să te-nveţi minte!, îi spuse Mitiţă, dându-i totuşi o sticlă să şi-o desfacă. Soldatul apucă lacom prada şi o duse la gură. Ceilalţi îl urmăreau contrariaţi, crezând că nu observase că sticla nu era desfăcută şi se pregăteau să-i zică ceva în bătaie de joc. Dar

38


soldatul, impasibil, apucă capsula sticlei între dinţi şi-o scoase fără prea mult efort. Toţi rămaseră muţi de uimire. – Are dinţi de lup, oştirea!, remarcă unul mai firav, dar pus pe şotii. Fără să vrea, Mitiţă se trezi zâmbind. Ieşi apoi pe coridor şi-şi aprinse o ţigară. Trase adânc fumul în piept. In compartimentul plin de soldaţi se-ncinse o partidă de cărţi, alţii adormiră, sforăind, cu tot vacarmul pasionaţilor jucători. Închis în sine, izolat în noapte, Mitiţă începu să se gândească din nou la Mariana. Ultima scrisoare, din care înţelesese că ea nu era femeia capabilă să-1 aştepte şi să îndure depărtarea, o rupsese furios în bucăţi. Îi răspunse jignitor, dar, în cele din urmă, nu i-a mai trimis scrisoarea. Parcă şi durerea asta amorţise în el. Depărtarea îşi spunea cuvântul, punându-se stavilă între ei. Şi cu toate acestea, Mitiţă nu putea crede că tot ce se petrecuse frumos între ei se dusese dintr-o dată pe apa sâmbetei. Trenul îşi continua drumul în noaptea tulbure. Intrau în curând în Bucureşti. Un şuierat scurt, o scrâşnire de osii şi trenul se opri. Ajunseseră în Gara de Nord. Era doar o pauză. Coborâră automat, unii moţăind încă pe picioare, şi nu peste mult timp se urcară în alt tren cu destinaţia Curtea de Argeş. Scârţâitul monoton al osiilor îi adormi pe majoritatea călătorilor. Adormi şi Mitiţă în cele din urmă. Parcă abia porniseră şi erau la Curtea de Argeş. Câteva camioane, gata pregătite pentru soldaţii sosiţi, îi aşteptau. Ordinele plutonierului care-i însoţea erau scurte, vorbele măsurate. Timpul trecea de-a valma. Un singur lucru era clar : se apropiau cu paşi incredibil de repezi de locul unor mari încercări. De-acum avea să înceapă de fapt adevărata armată pentru Mitiţă şi ceilalţi ca el. Pe asfaltul şoselei, camioanele alergau în trombă, lăsând în urmă borne de protecţie, pomii argeşeni şi tarlalele goale de orice făptură omenească. Câmpiile ce-i însoţiseră de la Botoşani, cuprinse parcă în pumni uriaşi, frământate de o mână nevăzută, începură să se văluri uşor, apoi din ce în ce mai mult, silind şoseaua să se mlădie după placul 39


lor, să urce şi să coboare, limitând orizontul, sufocându-l în cele din urmă între stâncile munţilor. Şoferii răsuceau de volan tot mai des, aruncând soldaţii cocoţaţi în lada camioanelor unii peste alţii, peste alimente. Armele ţinute la început între picioare, fură lăsate pe capacele lăzilor. Toţi se bălăngăneau. – Bă, ăştia şi-au pus în cap să ne omoare!, zise printre sughiţuri Malinovski ţinându-se cu amândouă mâinile de cei din jur. Nu-i răspunse nimeni. Fiecare era preocupat de trupul său, atent la fiecare curbă, aruncat în orice moment de neatenţie peste raniţe şi saci cu pâine. Din când în când, câte o înjurătură rupea zgomotul monoton al motorului şi al roţilor grăbite a escalada şoseaua, împinse parcă de furii, colinele se încreţiră tot mai mult, spintecând cerul. Valea Argeşului înspumat nu avea nimic din farmecul turistic cu care pliantele oficiilor turistice te îmbiau. Mitiţă se aşezase dinadins la spatele camionului, pe ultimul loc, dornic să vadă tot ce se putea vedea. Praful stârnit de cauciucurile maşinii se depunea gros pe hainele cazone de vară, dându-le o altă culoare. Şoseaua trecea pe poduri aruncate peste prăpăstii şui, hidoase şi lacome, gata să-nghită tot ce ar fi putut scăpa controlului într-un moment de neatenţie. Maşinile goneau nebuneşte, claxonând prelung la începutul fiecărei curbe, de cele mai multe ori fără nici un fel de vizibilitate. Iar dacă se-ntâmpla ca de partea cealaltă să se audă în acelaşi timp un claxon, vitezomanii cazoni ridicau piciorul de pe pedala de acceleraţie, salutându-se între ei, nonşalant, ambalând apoi brusc, simţindu-se mai bărbaţi. Din când în când, din coasta muntelui apărea, ca o excrescenţă, câte o plasă de sârmă, cu ochiuri mari, în care era prins în capcane câte un bolovan poposit din curgerea lui peste lucrarea omului. Iar printre plasele protectoare, muntele îşi arăta întreaga măreţie, de parcă ar fi vrut cu orice preţ să avertizeze că omul să ia aminte, mai înainte de a se apuca de lucru. Fiecare curbă, fiecare metru de şosea 40


erau parcă tolerate de el, muntele, stăpânul. Brazii de pe coastele abrupte păreau mai groşi decât în alte părţi, iar faptul că străjuiau drumul până în imediata apropiere, îi făceau parcă şi mai înalţi, şi mai impunători. In partea dreaptă, curgerea tumultuoasă a Argeşului, în valea adâncă ce se zărea din camioanele militare, dădea tuturor sentimentul că sunt şi mai mici decât în realitate. Trăiau în permanenţă cu senzaţia că muntele cu steiurile lui, cu brazii săi uriaşi, ieşiţi atât de aproape în calea camioanelor, erau gata, gata să-i arunce în apele tumultuoase din fundul prăpastiei. De undeva de pe creasta mai puţin împădurită a muntelui, ruinele unei cetăţi vegheau, încă din timpul lui Dracula, trecerea tuturor celor de la poalele lui, mărturie că omul şi muntele colaboraseră şi în trecut pentru paza acestor tărâmuri. Puţini dintre camarazii lui Mitiţă aveau chef să fie martori la defilarea vegetală şi minerală ce îi întâmpina. Majoritatea stăteau amorţiţi, moţăiau, mormăind din când în când la hurducăturile camioanelor. Drumul câştiga iute altitudine, metamorfozându-se din potecă în şleau şi apoi în şosea, făcând permanent legătura între românii din Transilvania şi cei din Ţara Românească. Iar acum avea să devină o arteră esenţială între cele două părţi ale ţării, magistrală la care erau chemaţi să pună umărul şi cei zgâlţâiţi acum de convulsiile camioanelor. – Mai mergem mult ? – Naiba ştie...! – M-a ameţit cu totul!, se auzi din fundul camionului. – Ai ameţit de somn, bă...! – Ba nu, cred că din cauza diferenţei de altitudine, şi a curbelor luate de şoferii ăştia-n viteză! – Mi-e şi-o foameee...!!! – După felul cum mergem, nu se ştie cum ajungem...! Treceau în mare viteză pe sub plasele de protecţie, din sârmă zincată, consolidate cu bare de fier gros, în care bolovanii desprinşi din coasta muntelui din cine ştie ce pricină se opreau fără 41


a mai putea vătăma cu ceva drumul. Din când în când, câte un brad falnic, într-o poziţie nefirească, îşi arăta scoarţa jupuită de suflul exploziilor, rămânând însă la locul lui, îngăduitor cu strădania omului de a da viaţă nouă unor meleaguri străvechi. Din loc în loc, numărul copacilor acoperiţi de rănile luptei era deosebit de mare, semn că acolo lupta fusese încleştată. Puţin câte puţin, pe măsură ce camioanele înghiţeau lacom drumul, cerul era tot mai îngust, tot mai strâns între crestele munţilor. Apa din fundul prăpastiei din dreapta era mai mult ghicită, decât văzută, până când nu se mai zări deloc. „Probabil că ne apropiem de Vidraru", îşi spuse Mitiţă, explicându-şi dispariţia Argeşului. Ştia că de fapt nu dispăruse, ci fusese numai dirijat subteran, pus la muncă în turbinele de la Vidraru. Ca la un semn, valea se desfăcu brusc, trezind nedumerire în sufletul soldaţilor. – Cred că am ajuns! se auzi Mitită răcnind, să acopere zgomotul. Pe un versant, o scară îngustă îmbrăţişa în zig-zag pieptul muntelui, mai dezgolit decât în oricare altă parte. Steiul înalt şi fără nici un pic de verdeaţă părea de netrecut. Doar scara aceea metalică, cu o balustradă firavă din cablu, sprijinit de mici piloni de fier însemna trecerea omului pe acolo. Era cu totul nefirească, nişte fire de sârmă aduse parcă de vânt, care la următoarea rafală se vor desprinde, lăsând-o să plutească spre adâncul prăvălişului. Dându-şi capul pe spate, Mitiţa îşi spuse că n-avea ce căuta acolo. Poate cascadorii. Camioanele se-opriră la fel de brusc cum plecaseră, nedumerind pe cei adormiţi, trezind în pieptul celor mai mulţi suspine de uşurare. – Am ajuns ?! întrebă unul. – Am ajuns pe dracu!, spuse un altul, în liniştea care-i învălui şi şoapta părea stridentă. – Ţipă mai încet, ce crezi c-am surzit ? – Vorbesc cum îmi place! 42


– Hopa, i-a sărit ţâfna ! – Ăilalţi or fi oprit şi ei ?! – Naiba ştie!, zise nedumerit Mitiţă, scoţând capul de sub prelată. Tăcură cu toţii în aşteptarea unor ordine care nu mai veneau. – Care-mi dă o ţigară ? – De asta-ţi arde acum ? – Mie, sincer să fiu, îmi este o foame! – Cui nu-i este ? – Haideţi, ce vă văitaţi ca babele ! – Cum dracu să nu ne văităm ? Stăm aici şi aşteptăm ce? – Dacă avem răbdare o să plouă şi cu cozonaci... – Dar tu ce te tot holbezi acolo ? – Veniţi să vedeţi! – Lasă că o să ne săturăm mai târziu...!, zise altul a lehamite. Câţiva îşi aruncară privirea afară. Muntele părea de necucerit, misterios, enigmatic, atrăgând cu o putere nefirească. Ceea ce vedeau acum nu-şi putuseră imagina vreodată că ar exista. – Toată lumea jos, se auzi într-un târziu comanda din cabina camionului. Cu oasele amorţite, cu trupurile bătute de marginea caroseriei, leţii coborau greoi, ca nişte urşi prăfuiţi pe asfaltul şoselei. Răcoarea muntelui le mângâia feţele ude de transpiraţie. La picioarele lor apa pârâului dispăruse. Un piept gigantic din beton lega un versant de altul, zăgăzuind puterea muntelui. – Acesta-i barajul de la Vidraru!, găsi cu cale să le explice şoferul, ca unul care cunoştea de multă vreme ceea ce ei abia aveau să afle. De pe coama barajului, privirile li se pierdeau în hău, creându-le o stare de ameţeală. Durerea le învălui tâmplele şi mai puternic, făcându-i insensibili la frumuseţile pe care natura le prăvălea asupra lor. Un om, cât un creion, se zărea urcând treptele 43


ieşite din corpul barajului, strivit parcă şi mai mult de măreţia creaţiei sale. Ce mic părea creatorul faţă de opera sa! Din loc în loc, din aceeaşi carne a muntelui, crescuseră, ca nişte braţe, stâlpi de înaltă tensiune, la rădăcina cărora puteai asculta zumzetul curentului electric, trecând grăbit spre inima motoarelor flămânde de energie. – Care vrea să mănânce poate s-o facă aici, spuse plutonierul aprinzându-şi o ţigară. Soldaţii se îndreptară cu paşi clătinaţi spre raniţele în care mai aveau cea din urmă conservă. Câţiva des-făcură cutiile, în vreme ce majoritatea se aşezară pe platoul de la intrarea barajului să-şi odihnească trupurile. Mitită nu se atinse de mâncare. Bănuia că dacă s-ar fi ghiftuit ar fi suportat greu drumul pe care mai aveau să-l străbată. Privea fără un gând anume, la statuia din fier şi aluminiu, frumos şlefuită, strălucind în bătaia soarelui pe malul celălalt. Aşezat pe o platformă de beton, cu braţele ridicate spre înalt, ţinând fulgerele în mâini, omul de fier venea aici să redea omului de carne şi oase adevăratele lui dimensiuni, să aducă aminte în permanenţă de puterea creatorului său. Faţa omului strălucea de bucuria împlinirii, arătând muntelui puterea cu care ar fi trebuit să se lupte în caz de nesupunere. Sensul acesta,-! făcu pe Mitiţă să zâmbească, să se simtă mai încrezător în menirea lui, în forţele celor de-o seamă cu dânsul. De la un izvor ce-şi croise făgaş la marginea drumului, soldaţii îşi astâmpărau setea. Mitiţă îşi puse capul sub scocul jgheabului de lemn, răcorindu-se. Durerea de cap îi dispăru ca luată cu mâna. – Băieţi, dacă vă doare capul faceţi ca mine, le spuse el celorlalţi băgându-şi încă o dată capul sub şuvoiul apei. Cei mai mulţi îi urmară exemplul, bălăcindu-se. Stropii de apă le pătau uniformele colbuite răcorindu-i. Plutonierul îi privea cu îngăduinţă. Se uita la trupurile lor neîmplinite, gata de efort în orice moment, gata de jertfa pe care nimeni nu le-ar fi bănuit-o. Aşa se întâmplase şi cu ceilalţi. Fiecare grup de soldaţi era copleşit 44


la început de măreţia muntelui, pentru ca mai târziu să se lupte cu el şi să-l supună. Privindu-i, îşi amintea de ziua când primise ordinul de deplasare aici, în locurile pe care nu le-ar fi văzut poate niciodată. Făcuse la fel ca ei. Numai soarele nu ardea aşa de puternic ca acuma. Era toamnă la venirea lui şi de atunci trecuseră aproape doi ani de muncă necontenită. – Gata, sus!, spuse el trezindu-se brusc din amintiri. Soldaţii urcau liniştiţi, firesc, de parcă nimic nu le-ar fi tulburat cursul vieţii. Maşina porni la fel de repede ca şi atunci când plecase din gară la Curtea de Argeş. Covorul de asfalt înconjura ca un brâu şalele lacului. Lacul, la început, era firav, o limbă de apă, apoi câştiga lărgime, amploare, lăsând să apară din ce în ce mai des urmele copacilor încorporaţi în trup, modelânduse după formele pereţilor stâncoşi în care-l zăgăzuise omul şi muntele. După câteva zeci de minute bune de mers, camionul frână scrâşnind în coada din ce în ce mai subţiată a lacului. – Am ajuns la tabără!, le spuse şoferul venit în spatele maşinii să dea jos cuiele oblonului. Luându-şi echipamentul şi armele, leţii coborâră în tăcere, frecându-se la ochii cârpiţi de somn, înroşiţi de căldură. Pe un platou, nu prea mare, nişte barăci din lemn şi din înlocuitori de cărămidă se înşirau toropite şi ele de praf şi de căldură, până aproape de marginea lacului. Intre barăci, straturi de pietriş făceau să se simtă orice mişcare. Scrâşnetul pietrişului trezea din somnul cel mai adânc plantonul care ar fi trebuit să stea conform regulamentului, de pază. Coborâţi din autocamion, leţii înaintau cu paşi nesiguri, înotând prin curtea plină de pietriş în urma plutonierului. Din barăci nu ieşise nimeni să-i întâmpine. – Aici vom sta foarte puţin. Numai cât să le spunem câţi suntem şi de unde suntem. Locul nostru e mai sus, le comunică plutonierul. Într-adevăr, după câteva minute maşina ocolea printre spărturile stâncilor. Panglica asfaltată se terminase brusc şi, după ce mai făcu câţiva kilometri pe drumul lăsat de linia 45


utilajelor, se pomeniră săltaţi din zece în zece metri de gropile rămase. Era drum în brazdă crudă, abia răcit şi râcâit în trupul muntelui cu dinamitări şi lame de buldozer. Sub ei se deschideau prăpăstii ca nişte fălci flămânde. La întâlniri şoferii se salutau între ei claxonând strident în imensitatea muntelui sălbatic şi rece. – Uite, aici a căzut anul trecut un buldozer ! le spuse şoferul, scoţându-şi capul prin ferăstruica îngustă a camionului. Un hău prăpăstios, sinistru îi făcu să-şi imagineze grozăvia. Aflară mai târziu că pe o vreme câinoasă, cum numai pe munte întâlneşti, buldozeristul manevrase greşit şi dându-şi seama în ultimul moment că se va prăbuşi a apucat să sară din buldozer. Se însera când camioanele opriră. Amorţiţi, istoviţi, coborâră. Un locotenent îi luă în primire. – De unde veniţi ?! Acte aveţi ? – S-au mai prezentat o dată răspunse plutonierul care-i însoţea. Repetă apelul, apoi li se ordonă culcarea. Cu pereţi din plăci fibrolemnoase, aşezaţi pe o temelie de BCA înaltă de un metru, cele trei barăci aveau un aer fragil. Din dormitoare răzbătea până afară un miros iute, acru, cazon. Apa pârâului Capra s-auzea şopotind în spatele barăcilor. Era sursa din care bucătarul îşi pregătea mâncarea, iar trupa de soldaţi se spăla. De dimineaţă, clănţănindu-le dinţii-n gură, s-au trezit înghiontiţi de un gradat : – Hei, ăştia noi, deşteptarea! Ce credeţi că sunteţi la staţiune? Hai la masă ! Afară îi întâmpină un aer tăios care-i făcu să se zgribulească. Mitiţă îşi lăsă ochii împăienjeniţi de somn să plutească peste platoul din faţă, să urce pantele munţilor. Doi soldaţi cu salopetele pline de ulei şi motorină roboteau în jurul unui buldozer. Unul venea cu o căldare cu apă de la pârâu, iar celălalt se chinuia să pornească motorul auxiliar. Brusc, acesta demară şi pârâitul lui umplu valea, estompând parcă momentul acela mirific al răsăritului pe deasupra crestei zimţuite a muntelui. După câteva 46


minute, pufăind din greu, o luă din loc şi motorul cel mare. Pe un versant, mai mulţi ostaşi, ca nişte furnici harnice, se chinuiau să desprindă cu răngile stânci dislocate, aflate în echilibru precar. Un bolovan se desprinse, o luă la vale şi se pierdu în prăpastie, antrenând după el o veritabilă avalanşă de pietre. Noii veniţi se detaşau net de ceilalţi prin uniformele lor noi, abia scoase de la magazie. In drum spre sala de mese, Mitiţă citi câteva pancarte pe care scria parcă să-i sperie şi mai mult: „Atenţie! Pericol! Avalanşe!" Intr-o baracă alăturată erau câteva mese şi bănci. Veselarul aducea ceai, apoi trecea prin dreptul fiecăruia dându-i o felie de pâine, un cub de marmeladă, şi altul de slănină. După preferinţă. – Aici e de noi, băieţi! ziceau botoşănenii, dându-şi coate la vederea slăninii mai ales. – Lopata ai uitat-o ? Ce crezi că n-o mai iei din colţ ? Doar n-a prins rădăcini. – Lasă, că n-om muri de-atâta... – Au fost altele mai grele. Afară se porni să plouă mărunt, mocăneşte. Şuviţele reci ale ploii se prelingeau peste barăci, peste pietre, până-n oase. Mitiţă fu nevoit să ia şi el o lopată din grămadă cu toate protestele lui. Fusese chemat ca topograf şi ajunsese la lopată. Nu-i era lui frică de lopată, era fiu de ţăran, dar orgoliul îi sângera. În numai câteva minute avu timp să-şi facă toate reproşurile pentru naivitatea lui, pentru că renunţase cu inconştientă uşurinţă la funcţia comodă de furier pentru... o lopată. Se simţea tras pe sfoară, înşelat în speranţele lui de a fi constructor calificat la un obiectiv de majoră importanţă. În loc de telemetru se trezise în mână cu... o lopată. Izbi înciudat cu lama metalică în piatră, simţi vibraţia ei în braţ ca un reproş şi se linişti. Încolonaţi, fiecare cu lopata şi târnăcopul lui, fură distribuiţi unor soldaţi mai vechi. Mitiţă nimeri la taluzări. Cu lopata grea pe umăr, scuipându-şi veninul pe bolovanii zdrobiţi de şenilele buldozerelor ce răniseră 47


muntele, Mitiţă se-ndreptă spre sectorul unde fusese repartizat. Munci câteva ore pe rupte, tăcând cu îndărătnicie, netezind rigolele de scurgere. Apa trecuse prin uniformă şi, ajungând la trupul tânăr şi înfierbântat de muncă, ieşea aburind prin ţesătura sa. Priviţi de departe, soldaţii semănau cu nişte mici zeităţi născătoare ale aburilor ploii ce nu mai contenea să cadă din înalt. Când li se dădu pauza pentru mâncare, Mitiţă îşi scoase bucata de pâine, marmelada şi-ncepu să mestece trist. – Păcat că nu mănânci slănină, frate, zise unul mai vechi, jinduind la porţia lui. Fără ea te cureţi, ascultă-mă pe mine, că ştiu mai multe. Dacă vrei să rezişti aici, trebuie s-o mănânci. Altfel îţi priveşti coastele şi la primul vânt zbori! De când mă ştiu n-am putut s-o mănânc ! zise Mitiţă. – Vai de tine atunci, camarade ! îi spuse celălalt, dând cu compătimire din cap. Mitiţă nu răspunse. îşi aprinse o ţigană umezită de ploaie, sugând-o cu voluptate. Se aplecă din nou asupra rigolelor de scurgere, continuând munca cu lopata. Şuviţe subţiri de apă se adunau pe steiurile versanţi-lor hăcuiţi de explozii, în rigolele abia zgândărite, luând-o către vale. Din loc în loc traversau şoseaua, adunându-se în albia încăpătoare şi primitoare a Caprei. Legaţi cu funii de mijloc, cei de la derocări slobozeau de pe versanţi resturi de stânci rămase-n echilibru precar după explozii. – Vineeeee ! răsuna peste munte. Zgomotul răngilor izbite de stânci, al târnăcoapelor şi lopeţilor se contopea cu înjurăturile cazone, pipărate şi colţuroase ca stâncile. La capătul primei zile, noii veniţi s-au întors rupţi de oboseală, derutaţi, şi în priviri li se citea disperarea. S-au apropiat de barăci ca de o plută de salvare. Muşchii dureau, pielea ustura, oasele păreau zdrobite, iar din sufletul lor rămăsese doar o cârpă jilavă, s-o întinzi la uscat. Mitiţă nu mai avea nici cuvinte în el săşi reproşeze prostia făcută. Se târî spre baracă. De multe ori în viaţă crezuse că e la capătul puterilor, dar abia acum înţelegea cu 48


adevărat semnificaţia acestei expresii. Din toate colţurile trupului veneau semnale de alarmă pe care le percepea vag, cu creierul înceţoşat, ca într-o centrală când din cauza suprasolicitării circuitele se blochează şi undeva se aude doar semnalul de ocupat, sau de avarie. Când au ajuns, au surprins în ochii leţilor mai vechi sclipiri jucăuşe de ironie şi milă. – Ce-i bă, pufoşilor ? Dădurăţi de greu? Aşa-i la început până se bătătoreşte sufletul! – Cu palmele merge mai repede, se simţi obligat să completeze altul. Se duc două, trei rânduri de piei şi ajungeţi la os! Încercară să se spele în apa rece a pârâului Capra. Doar câţiva ajunseră în sala de mese, ceilalţi se duseră direct în baracă să se trântească, lemn, pe paturi. Gemea fiecare fibră din fiinţa lor. Dacă nu i-ar fi fost ruşine, Mitiţă ar fi lăsat să-i curgă lacrimile pe care şi le înghiţea cu fiecare fum de ţigară. Câţiva militari mai vechi se adunară ceva mai târziu lângă patul unuia şi se întinseră la un septic. Hazul lor, înverşunarea cu care se îndărătnicea fiecare să câştige i se părură lui Mitiţă cu totul idioate. Când a doua zi îi aştepta ce îi aştepta, muntele şi lopata. Şi cum să înfrunţi un munte cu lopata ? — trebuie să fii nebun cu acte ca să te apuci de septic în loc să zaci, să laşi trupului cât mai mult răgaz să se refacă, atât cât putea el să se mai refacă după un astfel de chin. După câteva runde, unul mic şi negricios, Manole, după cum avea să afle Mitiţă, scoase o sticlă de vin — „captură de război" — lăsând să se înţeleagă că o dobândise pe o lopată cu coada frumos lustruită, „care arde palmele mai puţin" oferită unui pufos. Trecură sticla pe rând de la unul la altul şi începură un recital de orori, amintind toate capcanele pe care le întinde muntele unor neisprăviţi de leţi abia veniţi.Ca prin ceaţă, Mitiţă auzi povestea unor novici care pe o ploaie torenţială de vară se refugiaseră sub un pod. – Şi ce trăsnete ! Pregătire de artilerie nu alta, numai că se trăgea cu tunurile cele mari ale cerului.

49


– Întâi se auzea cum se sfâşia toată pânza cerului, şi pânză groasă nu glumă, lumina îţi lua ochii şi te lăsa năuc şi orb multă vreme, şi abia apoi, după ce trăsnetul se izbea în pieptul muntelui, se auzea bubuit şi huruit şi tremura pământul sub tine ca o piftie. – Cred că de groază se înmuiase piatra asta atât de tare. Zău că era ca o piftie. Şi o să mai fie. Din dialogul ăsta, presărat cu grozăvii pe care le prezentau colorat, cu o sadică plăcere, într-un pitoresc limbaj cazon, reieşi că o grupă de soldaţi, pe o furtună cum numai Făgăraşul ştie să o regizeze, se refugiase sub un pod. Torentele cărau la vale tot ce se putea căra, spălau muntele până la piatră, smulgeau şi piatra dacă nu se ţinea bine, brazii erau măturaţi ca nişte biete beţe de chibrituri, iar cei de sub pod se trăgeau tot mai sus, pe măsură ce apele creşteau văzând cu ochii, până ajunseră aproape la traversele podului. Tocmai când voiau să iasă afară şi să se refugieze sub un utilaj, la un adăpost oarecare, apele scăzură brusc şi ei respirară uşuraţi convinşi că ce fusese mai greu trecuse. Câţiva îşi aprinseseră chiar şi ţigările, când de deasupra se auzi un strigăt disperat: – Voi de sub pod ! Fugiţi, ieşiţi de-acolo ! Înspăimântaţi de moarte, dacă se mai putea aşa ceva, leţii dădură buzna afară de sub pod, pentru ca să vadă puţin mai în amonte un val uriaş care se îndrepta spre pod pe cursul pârâului. Fugiră care încotro, spre pante, spre locurile mai ridicate şi sub ochii lor îngroziţi berbecele acela de apă, stânci şi buşteni ajunse la pod, trecu peste el, iar când apele se retraseră nu mai rămăseseră decât câteva vestigii care aminteau că acolo fusese un pod. Mai sus de ei, la un cot, valea îngustă fusese blocată de trunchiuri de copaci şi pietre, se formase un baraj ad-hoc care ţinuse o vreme piept şuvoaielor, apoi, cedase şi pornise la vale să măture totul în cale. Dacă n-ar fi fugit de sub pod ar fi dispărut înainte de a-şi da seama ce se întâmplă.

50


– Ca nişte proşti ! fu concluzia unuia dintre cei care participaseră la discuţie. Mitiţă, şi probabil că şi ceilalţi pufoşi care nu scoteau o vorbă, recepţionară întâmplarea ca pe un coşmar propriu: se vedea sub pod, ţintuit de groază în faţa valului distrugător de apă, pietre şi buşteni. Şi în noaptea aceea, noaptea botezului, valul acela trecu de mai multe ori peste el. În numai câteva zile, muntele şterse orice deosebire între leţii noi şi cei vechi. Tot mai rar li se adresa apelativul „pufoşilor", fiindcă „puful" se cam dusese de pe ei. Mitiţă avea palmele bătătorite acolo unde mai înainte fuseseră băşici, uniforma i se decolorase şi se îmbâcsise de praf, încât nu mai făcea notă discordantă. Numai cu lopata nu se putea împăca, mai ales când ştia că putea contribui cu mult mai mult la lucrarea asta fantastică în calitate de topograf, mânuind un teodolit. Se hotărî să iasă la raport şi se prezentă plutonierului. – Ce-i, soldat? îl întâmpină acesta în uşa barăcii comandantului. – Tovarăşe plutonier, sunt soldatul Şoican Dumitru şi vreau să ies la raport la comandantul companiei. – E plecat. Şi-apoi să ştii că până la companie mai e. Aici nu suntem decât un pluton, sub comanda locotenentului Duma. Du-te la lucru, soldat, şi poate o să dai într-o zi ochii cu el. Până atunci... Mitiţă se-ntoarse dezorientat şi amărât. Gândurile îi fugeau la clipa mult aşteptată, când poate va avea norocul să dea de el. Ceafa, leoarcă de sudoare, începuse să-l doară, iar spaima că nu avea să-l mai vadă vreodată începu să-l încolţească, într-un târziu îl simţi, după freamătul mai special cu care soldaţii mânuiau lopeţile şi târnăcoapele. Ieşi în calea lui, tremurând de emoţie: – Tovarăşe locotenent, permiteţi să ies la raport. Sunt soldatul Şoican Dumitru, zise răspicat. Locotenentul părea grăbit şi preocupat. Glasul soldatului îl surprinse neplăcut. – Şi ce ai, mă rog, de raportat ? 51


– Am fost trimis aici din dorinţa mea, ca să lucrez ca topograf. Mi s-a spus că aveţi nevoie de aşa ceva, nicidecum să fiu o lopată în plus. Cu mustăcioara abia împlinită, ofiţerul aflat în al doilea an de activitate nu era omul situaţiilor neprevăzute. De aceea se hotărî sa curme orice abatere de la disciplină : – Şi ce te face să crezi că ai fi o lopată în plus ? Aici nici o lopată nu-i în plus, soldat. Aşa că e nevoie şi de tine. – Dar aş putea fi mai folositor ca topograf!, insistă disperat Mitiţă. – Dacă ar fi fost nevoie de dumneata, ai fi fost folosit acolo unde ai pretenţie!, spuse locotenentul, în vreme ce trupa îi privea blazată. Cu această discuţie soarta lui părea pecetluită. În plus mai fu nevoie să suporte şi glumele camarazilor care socoteau că „domnişoara" voia să se aranjeze într-un post mai cald. – Auzi, tropograt! Ce-i aia tiopograi ? se arătă unul curios în pauza de masă. – Păi unul care tropăie de acolo, colo, cu mâinile la spate şi-ţi spune ce ai de făcut, se simţi obligat să-i explice un altul. – Aha ! se lumină primul şi măsurîndu-l pe Mitiţă cu privirea slobozi un hohot de râs. * Zilele treceau, muntele ceda greu în faţa furnicilor care voiau să-i sfârtece pieptul. Mii, zeci de mii, milioane de ani rezistase el furtunilor, avalanşelor, puhoaielor, gerului şi arşiţe şi nu-l doborâse nimic. În indiferenţa lui părea să-i dispreţuiască pe cei care-i smulgeau cu dinamita, cu falca buldozerului câte-o aşchie de piatră. Şi uneori îi mai şi pedepsea. Într-una din zile se puse pe ei cu o ploaie mocănească, rece, după ce mai înainte scosese toată apa din ei făcându-i să se coacă de dogoarea pietrelor încinse. De sus ploaia continua să cadă ameninţătoare. Câteva foi de cort, pe care le luaseră cei prevăzători, se dovediră insuficiente. Ploaia, rece de munte îşi aduse gustul ei în supa cazonă, sporind-o 52


şi diluând-o în aceeaşi măsură. Buldozeriştii mâncau în cabină, primind în ospeţie şi câte un pifan insistent cu gamela în mână. Cei care nu se învârtiseră în nici un fel mâncau pe sub utilaje. Mitiţă se oploşise sub o stâncă. Apa ploii curgea neistovit, mai întâi în şuviţe, apoi în mici pârâiaşe clocotitoare, ca nişte şerpişori neastâmpăraţi, cărând roca sfărâmată întâlnită în cale. Sub stâncă mai veni un soldat, acoperindu-şi gamela cu casca. – Cine mai vrea felul întâi sa poftească!, răcni în ploaie veselarul. Mitiţă se ridică ferit, cu gândul să-i mai ceara o porţie. Cel ce venise alături se apucă să soarbă spornic. Cu paşi nesiguri, alunecând pe pietrele ude, Mitiţă ajunse la remorca din care veselarul împărţea cu polonicul lichidul aburind. – Păzea băăă ! se auzi deodată un strigăt. Instinctiv Mitiţă renunţă să mai întindă mâinile după gamela plină. In spatele lui, stânca sub care se adăpostise se surpa roasă de ploaie. Veselarul dădu drumul gamelei care se răsturnă peste capul protejat de casca cazonă. Mitiţă simţi lichidul fierbinte strecurându-se de-a lungul şirei spinării. Urlă de durere, încercând să-şi depărteze cât mai iute hainele de trup. Casca-i zbură peste vestonul desfăcut în pripă în vreme ce de sub stâncă, un alt urlet, un strigăt neomenesc de durere îl acoperi pe al său. Stânca-n cădere îi prinse soldatului ca rămăsese sub ea un picior. Soldaţii se aruncară grăbiţi întorcând să urnească stânca cu răngile. In gamelele părăsite cu grabă, ploaia continuă să-şi facă do cap. – Porneşte dracului un buldozer!, strigă cineva din mulţime. Vasile, sub al cărui buldozer abia se adăpostiseră câţiva de ploaie, apăsă îndelung pe butonul motoraşului auxiliar. Pârâitul motoraşului, şi fâlfâitul motorului mare abia de se mai puteau desluşi de răcnetele celui prins de stâncă. în sfârşit motorul porni. Tăcerea coborî în sufletul tuturor. Până şi soldatul rănit tăcu,

53


gemând sleit. După câteva manevre, lama buldozerului se opinti sub colţul ascuţit al stâncii. – Când ridic eu, să-l tragă cineva de umeri afară!, răcni disperat, cu vocea spartă de emoţie, Vasile. Cracul pantalonului cazon, arăta ca un burlan de sobă peste care trecuse un camion. Din pânza-nroşită, picurau stropi roşii de sânge şi apă de ploaie. Purtat pe braţe, soldatul leşinase. Laba piciorului îi atârna zdrobită de marginea stâncii. – Să-i legăm piciorul mai sus de genunchi, să-i oprim hemoragia, se pomeni Mitiţă, spunând. Soldaţii executară tăcuţi. Şireturile unui bocanc strânseră partea întreagă de picior. Îl urcară-n lada plină cu marmite. Şoferul porni tulburat, în timp ce veselarul coborî aproape din mers, strigându-i să aibă grijă de mâncare să nu se răcească şi de marmite. Abia mai târziu îşi dădu seama cât de absurd era ceea ce spusese. Drumul până la Cumpăna era lung şi greu. De bună seamă că până seara abia de-avea timp să se mai întoarcă. În tăcere, luându-şi uneltele, soldaţii se îndreptară spre tabără. Grăbit să fie primul, veselarul o luă înainte în vreme ce Mitiţă, doborât de gândul că putea fi sub piatră şi el, de-abia reuşi să se îmbrace din nou şi să se ridice de pe piatra pe care căzuse frânt de spaimă. În faţa barăcilor din B.C.A. îi aştepta plutonierul. Tăcut, îi lăsă să intre în dormitoarele reci, fără să-i mai pună să-şi cureţe încălţămintea, aşa cum făcea de obicei, semn că veselarul îl informase despre cele întâmplate. – Soldatul Şoican să se prezinte la tovarăşul locotenent Duma, îi spuse el responsabilului de dormitor, nezărindu-l pe Mitiţă. – A rămas cu Malinovski şi Motica în urmă, îi spuse careva liniştit. Putea să fie şi el prins acolo, mai adăugă el ca un fel de scuză pentru faptul că nu venise odată cu ei. – Ştiu! Când vine să meargă la locotenent! – Am înţeles...! 54


Când Mitiţă ajunse în dormitor, ciorba de pe haine-i fusese de mult spălată de ploaie, iar usturimea pielii n-o mai simţea. Gîndul că ar fi putut fi prins sub stânca. aceea îl copleşise. – Du-te la locotenent!, îi spuse şeful. Surd, cu gândurile lui, Miti{ă nu-i răspunse. – Băă, n-auzi ? A zis locotenentul să te duci până la el. Într-un târziu, Mitiţă se ridică îndreptându-se anemic spre dormitorul ofiţerilor. Bătu la uşă, fără a aştepta răspuns. – Ia spune, cum a fost ? îl luă de cum intră locotenentul. Secătuit de povara propriului gând, Mitiţă nu-i răspunse. – Ei, hai dă-i drumul. Fii bărbat. Am auzit că ai scăpat ca prin urechile acului, că puteai să fii şi tu acolo!, îl îndemnă locotenentul, aşezându-se mai bine pe scaun. Fără să aştepte să fie invitat, Mitiţă se trânti pe un scaun, frământându-şi cascheta în mâini. Din veston, apa-i curgea uşor, adunându-se în mici băltoace pe suprafaţa P.F.L.- ului din baracă. – Pai cum să fie, începu el în sfârşit cu greutate. Mâncam. El a venit lângă mine. Eu m-am ridicat să iau supliment, şi-n urma mea s-a prăbuşit stînca. Probabil c-a ros-o apa de ploaie pe dedesubt. Era crăpată de explozii dinainte şi trebuia doar s-o mişcăm uşor şi ar fi fost gata... – Păi bine, soldat, dac-ai ştiut asta de ce mama dracului te-ai aşezat sub ea. Că dacă nu te aşezai tu, n-ar fi venit şi celălalt şi-ar fi scăpat întreg. În cele din urmă Mitiţă se trezi dat afară, urmărit de furia locotenentului care avea să fie făcut răspunzător de accident. Simţise că pe locotenent îl dureau cele întâmplate şi că se temea de consecinţele care bănuia că-i planau deasupra capului. Seara târziu, într-o tăcere apăsătoare, se auzi zgomotul maşinii celui plecat cu rănitul. Ajunsese cu el la Curtea de Argeş unde fusese operat imediat. Şoferul le spuse că medicii îl asigurară că totul va fi bine, dar el bănuia că leatul va rămâne şchiop. „Ce bine mi-ar prinde acuma o ţuică", se gândi Mitiţă, în vreme ce se ghemuia sub 55


pătura subţire şi aspră. Aerul rece şi umed, pătrunsese parcă şi în cearceaful alb, cuprinzându-i trupul încetul cu-ncetul în cleştii unui tremurat fără sfârşit. Adormi târziu şi numai după ce se sculă încă o dată şi se-nveli cu mantaua mototolită din sacul cu efecte, pe care niciunul din ei nu-l dăduse la magazie, de parc-ar fi ştiut ce-i aşteaptă. Când se trezi, afară coborâse întunericul. Câţiva soldaţi ieşeau de sub pături şi se-mbrăcau cu hainele jilave îndreptându-se spre baraca de unde urmau să primească cina. În sala rece, luminată tremurător de-un bec alimentat de-un grup electrogen soldaţii se opreau atât cât să-şi apuce cănile de aluminiu mai bine să nu-i frigă la degete, după care se îndreptau spre dormitor. într-o mână ţineau cana, iar în cealaltă bucata de pâine cu marmeladă şi un cub de telemea. Ceaiul îi mai dezmorţi, iar în dormitor coborî puţină veselie, de parcă nu s-ar fi întâmplat mare lucru. Dimineaţa, odată cu primele raze de soare, soldaţii Îşi aruncară în hainele încă jilave, atârnate de cu seara în baraca rece cu pereţi din P.F.L. şi se îndreptară spre sala de mese. La ieşirea din baraca meselor, îi aştepta locotenentul Duma. – Comandanţii de plutoane să se pregătească pentru raport, îi spuse cu glas repezit plutonierului de intendenţă apărut printre soldaţi. Plutoanele se aliniară în faţa barăcii, silindu-se fiecare săşi ascundă cănile de tablă sau gamelele de tinichea, şi să-şi înghită resturile de pâine, oprite la început cu gândul de a fi de folos câteva ceasuri mai târziu. Mitiţă-şi ascunse bucata de pâine şi telemea în vestonul cazon, aproape de piele, renunţând cu bună ştiinţă la cana de aluminiu, pe care-o pusese undeva după o piatră la marginea drumului pe care trebuia să se alinieze trupa. Enervat de încetineala cu care plutoanele îşi completau rândurile pe drumul dintre cele două barăci, locotenentul începu să se plimbe nervos, lovind cu vârful cizmelor pietrele drumului. Uitase de când nu mai văzuse un apel, o adunare şi indisciplina, sau mai bine zis încetineala cu care soldaţii se adunau începu să-l exaspereze. 56


– Soldaţii care-şi vor auzi numele strigat îşi vor lua efectele şi tot ce le aparţine, se vor îmbarca în maşini şi vor merge la Piscul Negru. La înaintare, le comunică el, când totul reintră în ordine. – Machidon Marin ! – Prezent!, se auzi glasul celui strigat. – Şoican Dumitru ! – Răboacă Ştefan ! – Malinovski Ştefan ! – Motica Dumitru ! – Calu Vasile !... Se umplu o maşină cu cei strigaţi : majoritatea erau cei care fuseseră de faţă la accidentul ce avusese loc cu o zi înainte. Maşina demară grăbit, ducându-i la Piscul Negru. Din loc în loc, întâlneau cocoţaţi pe taluzul drumului, soldaţii de la derocări, dărâmând sfărâmăturile de stâncii rămase agăţate deasupra muntelui, gata s-o ia din loc la cea mai mică zdruncinătură. Drumul suia cu fiecare kilometru, părăsind în cele din urmă pădurea, afundându-se în mlaştina ce înghiţise cu un an în urmă un buldozer, oprindu-se în final în faţa altor barăci, cu pereţii mai noi, semn că abia fuseseră ridicate. Munţii în jur nu aveau nimic negru în straiele lor şi nimeni nu ar fi putut explica de ce i se spunea locului Piscul Negru. Pădurea dispăruse rămânând în vale şi lăsând loc păşunilor, părăsite de turme şi de sălbăticiuni, alungate de constructori, de cei care aveau să lase în urma lor un drum mare şi temerar, o arteră de asfalt, adăugind ceva şi luând altceva măreţiei solemne înstăpânită de milenii. Muţi, soldaţii coborau din maşină, zăngănindu-şi armele gata parcă de atac, de asaltul final cu stihia şi cu neprevăzutul, aşteptându-se în orice moment să-şi schimbe armele cu lopeţile, pentru a dura ceva de care aveau să-şi aducă pururi aminte. La Piscul Negru, situaţia noilor veniţi nu se schimbă cu nimic. Mitiţă tot la lopată era, la un loc cu ceilalţi. Doar că aici muntele era mai aspru, aerul mai tăios. Lupta cu muntele era ceva mai grea. Încrâncenarea luptei omului cu piatra se 57


desfăşura pe tot traseul drumului. Cel mai înaintat punct de lucru se situa la câţiva kilometri de Piscul Negru, la Capra. Deocamdată drumul până acolo arăta ca o rană adâncă şi proaspătă în carnea muntelui, pe care trupa de la derocări se înşiruia cuminte, încercând să sutureze cu pichamere şi trotil porţiunile grave. Suflul exploziilor curăţase şi ultimele resturi de pădure din apropierea drumului. O dată cu venirea toamnei, grupa de la înaintarea propriu-zisă pierdea tot mai mult timp pentru a ajunge la lucru. Trebuia să se facă ceva de urgenţă pentru a se rezolva cazarea lor într-un punct cât mai apropiat de locul de muncă. Soarele amiezii îl găsi pe Mitiţă în rigola de scurgere pe care se chinuia s-o finiseze cu lopata şi târnăcopul. La un moment dat, din capătul sudic al drumului, soldaţii îşi lăsau lopeţile sau coborau din buldozere, pentru a se strânge în jurul cuiva, apoi, după un timp, se urcau din nou la locul lor, continuându-şi munca. Curând mişcarea aceasta ajunse şi în dreptul lui Mitiţă. Un ofiţer, mai bine spus un căpitan cu însemnele tehnicului pe epoleţi, îi pofti cu glas blajin să se apropie. De statură potrivită, slab, zvelt, cu o frunte bombată, având ochii înconjuraţi de cearcăne şi de sprâncene bogate, fără a fi stufoase, ofiţerul părea să nu acorde o importanţă prea mare ţinutei. Peste uniforma prăfuită, cureaua porthartului atârna răsucită şi alungită mai mult decât ar fi fost necesar, lăsând porthartul să atârne până peste genunchi. Bocancii ofiţereşti, uşori, erau plini de praful roşietic al drumului proaspăt croit. – Păi, bine băieţi, vouă vă place cum arată talvegul ăsta ? îi întrebă el cu voce domoală. Soldaţii se uitau la el fără să-nţeleagă la ce anume se referea. – Păi, cum să ne placă, tovarăşe căpitan ? Dar nu e vina noastră ! Dacă lucrăm fără nici un plan de situaţie şi fără nici o busolă măcar. Nu putem determina nici un element, se pomeni glăsuind Mitiţă spre stupoarea celorlalţi. – Şi ce anume ţi-ar trebui soldat ? 58


– Măcar o lată şi-o cumpănă, că jaloane se mai pot face şi din nişte pari mai acătării. Şi, bineînţeles, planul de situaţie cu profilurile proiectate, atât longitudinalele cât şi transversalele. Vă daţi seama că fără cote şi fără alte instrumente, numai aşa, la ochiometru, nu se poate face mare lucru, zise Mitiţă cu îndrăzneală, apropiindu-se şi mai mult. Din calea lui soldaţii se feriră bucuroşi la o parte. Bine că nu erau ei întrebaţi. – Dar cum te cheamă, soldat, şi ce pregătire ai ? – Sunt soldatul Stoican Dumitru. în civilie am fost proiectant şi constructor. – Serios ! Şi de când ai apărut aici, mă rog ? – De aproape două săptămâni. – Să facem cunoştinţă. Sunt căpitanul Stanciu, zise el întinzându-i mâna. Mitiţă i-o strânse-n tăcere. Cu el mai venise un soldat mic şi pirpiriu, cu un cap nefiresc de mare, terminat în partea de jos într-o bărbie lată, iar sus într-o frunte mică şi-acoperită de-o hălăciugă de păr neţesălat, ce nu mai încăpea sub bonetă. – Iar el este ajutorul meu pentru aceste locuri!, continuă el arătând cu mâna spre însoţitor. – Parmac, Duţă Parmac!, zise piticotul întinzându-i mâna. – Ce-ai zice dacă te-ai ocupa puţin de transpunerea în practică a proiectului, spuse cu acelaşi glas liniştit căpitanul. – V-aş mulţumi. – Nu cred că ar fi necesar. Cred că omul potrivit la locul potrivit ar însemna mult mai mult pentru şantierul ăsta, zise căpitanul. – Vino cu noi, îl îndemnă Parmac cu un glas sîsîit şi piţigăiat, greu de redat de altă făptură. – Lasă astea la noi!, îl îndemnă unul dintre cei cu care fusese repartizat la lucru. Mitiţă-şi lăsă târnăcopul şi lopata urmându-şi superiorul. 59


– Pe băiatul ăsta de azi înainte îl vei avea ca specialist în executarea drumului, zise căpitanul comandantului de companie aflat în faţa unei hărţi ce reprezenta o porţiune din drum. – Tocmai aveam nevoie de aşa ceva, zise căpitanul Hurezeanu, comandantul cu puteri depline în pustietatea muntelui. Ia priviţi puţin la ce ne aşteaptă în cel mai scurt timp. Trebuie să ne mutăm mai sus, din ce în ce mai sus. Şi nu ştiu zău când s-o mai facem. Prin părţile astea iarna vine devreme. Abia de ai timp să simţi gustul verii că te-ai şi trezit cu troienele la uşa barăcilor. – Tocmai de aceea zic că ar fi potrivit să ai şi dumneata un specialist. Eu s-ar putea să ajung şi mai rar pe aici decât până acum, iar pe altul nu văd că ar fi amator să ierneze aici. Ii dai ce-i trebuie şi-l mai ajuţi cu ce poţi şi cred că lucrurile vor merge, zise căpitanul Stanciu lovindu-l cu palma uşor pe spinare pe Mitiţă. Proaspăt uns topograf, Mitiţă îşi găsi resurse nebănuite de energie. Cât era ziua de lungă, bătea porţiunea de şantier încredinţată, cu Malinovschi după el. Pe Malinovschi îl şcolise el şi-l învăţase cum să ţină o stadie. Prima dată când îl lăsase sa se uite prin teodolit, fusese un circ întreg fiindcă băiatul nu pricepea în ruptul capului de ce trebuie sa-l vadă pe cel cu stadia cu zgaibele în sus. „Măcar dacă ar fi muiere, cu fustă !" trânti el o glumă groasă. De acum ştie ce are de făcut. Când Mitiţă ridica braţul drept lateral, Malinovschi se deplasa în partea aceea până când vedea că celălalt ridica ambele mâini în sus. Când vedea un singur braţ, se depărta în linie dreaptă, când braţul flutura se apropia. Şi numai după jumătate de oră de instructaj deveni şi Malinovschi ajutor de topograf. Scăpase de lopată. Numai că acum, după cum spunea el, începu să facă concurenţă caprelor negre, urcând şi coborând cu instrumentele în spate spre diferite puncte de lucru. Ca să le fie mai uşor se mutaseră la ultima tabără provizorie, de unde dimineţile vedeau şantierul unduind spre vale, rănile adânci din pieptul muntelui, cu care muntele trebuia să se împace de-acum. 60


Aici trăiau mai mult printre artificieri şi genişti, băieţi vioi, senini, în ciuda faptului că umblau numai cu explozibile, că erau toată vremea ameninţaţi de ploaia de bolovani. De la câteva sute de metri de cabană muntele începea brusc ridicându-se în piscuri semeţe, la picioarele cărora pârâul îşi tăiase albia cu greu şi se împiedica mereu de stânci, aruncându-se apoi spre vale, în bulboane şi cascade spectaculoase. Cum dădea soarele, sute de soldaţi porneau să mărşăluiască în tăcere, umplându-şi plămânii cu aerul rarefiat. Pe panta sudică, lungă de kilometri a versantului Făgăraşului, coloana vie, asemeni unei uriaşe omizi cafenii, înainta anevoios, într-un du-te - vino istovitor, oameni cu saci grei de azotat de amoniu necesar derocărilor ce-aveau să sfârtece metru cu metru stânca pentru a face loc drumului. Artificieri, cu uniformele pătate de sudoare şi praf, roase în locurile unde se frecau mai des de piatră, cu căştile din plastic maroniu pe cap, aşezau calupuri de trotil în locurile indicate de topografi. În ziua aceea Mitiţă şi Malinovschi ajunseseră la punctul de lucru desemnat taman când oamenii se pregăteau de masă. De la brâul soldaţilor ieşiră la iveală lingurile de aluminiu pe care le loveau harnic de marginile castroanelor. Aerul de munte şi munca le stârneau o poftă de mâncare cum nu avuseseră ei niciodată. Mâncau spornic în tăcere, aruncând din când în când priviri spre creasta muntelui unde începu să-şi arate aripa un nor negru, urât. Masa se termină iute, băieţii nu se mai întinseră la obişnuita ţigară, pentru simplul motiv că se lăsaseră cu toţii de fumat. încă de la venire, plutonierul îi avertizase: „Dacă vreţi să rezistaţi la munca asta, lăsaţi ţigara dracului." Cei care nu-l crezuseră aveau să se convingă când începură să se învineţească la faţă şi să-şi scuipe plămânii, apucaţi de câte-o criză de sufocare. Mitiţă şi Malinovschi mâncară împreună cu ceilalţi, urmând ca abia apoi să verifice cotele şi să le stabilească pe cele noi, pentru înaintare. Numai că furtuna care se anunţa avea să le întârzie activitatea din ziua aceea. Bubuituri depărtate, amplificate de căldările muntelui avertizau că vor trebui să-şi 61


caute cu toţii adăpost. Picuri rari şi grei îl făcură pe veselar să-şi strângă iute „dugheana", sa pună capacele la marmite. Nu mai era timp de pornit la drum cu ele. Furtuna se dezlănţui brusc, vântul începu să-şi facă de cap, toamna se refugie în vale şi aici pe creste veni un început de iarnă. Oamenii se zgribuliră, fiecare pe unde apucase, Mitiţă şi Malinovschi se ascunseră sub remorca veselarului. – Mai bine am pleca la cabană!, îşi dădu unul cu părerea. – Până acolo ne face ciuciulete oricum!, interveni plutonierul. Se întunecă la fel de brusc şi numai fulgerele şi trăsnetele sfâşiau înserarea aceea din miezul zilei. Oamenii renunţară să mai plece. Mitiţă numără la început după fiecare descărcare, ca să-şi dea seama cât de departe se dezlănţuise fulgerul. Apoi renunţă, pentru că norii pluteau învolburaţi mai, mai să-i atingi cu mâna. Stăteau năuciţi de vibraţia adâncă a muntelui, asurziţi de dezmăţul trăsnetelor, unii strigau involuntar câte un „mamă!". Erau copleşiţi, striviţi. Deodată, pârâitul brutal al fulgerului se contopi cu o bubuitură apropiată, şi peste răpăitul picăturilor grele se suprapuse o ploaie de pietre. O bufnitură grea făcu remorca veselarului să geamă, printre scândurile ei prinse a se scurge ciorbă şi zeamă de fasole în două cu apă. Din instinct, ieşiră în patru labe cu toţii afară în ploaie ca să vadă un ditamai bolovanul poposit peste marmitele pe care le turtise. – Ce a fost asta ? urlă plutonierul. – Naiba ştie ! răcni altul. Se apropiară cu fereală şi ceilalţi ieşiţi de sub utilaje. – S-a descărcat trăsnetul în instalaţia declanşatorului ! – De ce n-aţi scos trotilul din lăcaşuri ? – Păi a mai fost timp ? Că a venit furtuna buluc peste noi! La locul cu pricina o pâlnie imensă marca locul unde artificierii puseseră explozibilul. – Am făcut economie de curent. Ne-a făcut treaba trăsnetul! 62


– Şi dacă omora pe careva ? Plutonierul îi adună, erau cu toţii, şi le ordonă să se îndrepte spre cabană. Protejându-şi teodolitul, Mitiţă porni în cortegiul de siluete zgribulite de pe care apa şiroia în voie. Andrei Şoican ajunse seara târziu în gara Curţii de Argeş. Nici o maşină nu mai lua calea munţilor la ora aceea. Trase câteva înghiţituri din damigeana adusă pentru fecior, mestecă vreo două plăcinte puse de nevastă-sa tot pentru el şi se aşeză să moţăie în sala de aşteptare. Dimineaţă reuşi să se suie într-un camion care mergea la Vidraru. De cum intrară în munţi, bătrânul începu să se uimească, fără să ştie că trăia aceleaşi sentimente pe care le încercase şi fecioru-său, Mitiţă, cu luni în urmă. Şi tot urcau, – Dar unde se lucrează ? Şoferul arăta cu mâna undeva spre cer, încât Soican bătrânul crezu la început că-şi râde de el. Când coborî pe malul lacului, dădu cu ochii de baraj, îşi lunecă privirea pe omul de fier cu fulgerul în mână, înghiţi în sec uitându-se la peretele abrupt şi se gândi că fecioru-său trebuie sa fi înnebunit de tot dacă ceruse de bunăvoie să vină aici. Opri un soldat şi-l întrebă de Mitiţă. – Dar unde lucrează, tataie ? – Pe Transfăgărăşan. – Transfăgărăşanu-i mare. La ce punct anume ? Bătrânul se scotoci prin buzunare, scoase ultima scrisoare, şi-i spuse: – La Braia. – Ahăhă! Drum lung. Vezi poate te ia vreo maşină care duce aliment! Cum mergea cu damigeana în mână, găsi un şofer binevoitor care-i spuse că nu merge până la Braia, dar tot îl duce jumătate de drum. Bătrânul ajunse plin de praf, zdruncinat până-n rărunchi la Cumpăna, pentru a afla că mai departe nu avea voie să meargă : – E interzis pentru civili, bădie. Vezi cum te descurci să-l faci pe băiat să vină aici! 63


Bombănind că numai nevastă-sa şi dracu îl porniseră la drum ca să vadă ce mai face neisprăvitul de fecior, bătrânul Andrei Soican fu invitat să-şi petreacă noaptea într-o baracă. *** În vagonul de dormit al celor de la înaintare, plasat mai sus de Piscu Negru şi în după-amiaza aceea era ciorovăială, aşa cum se întâmplase adesea în ultimele două săptămâni. Mitiţă şi câţiva artificieri susţineau morţiş că de nu vor putea urca două buldozere până la căldări atunci nu vor ajunge cu lucrarea la tunel până la 23 August, aşa cum îşi luaseră angajamentul superiorii lor. – Suntem în iulie şi n-am trecut nici de Piscul Dracului. Stăm şi clocim în căldarea asta ca nişte cloşti! – Şi ce-ai vrea să facem ? sări Machidon. El devenise şaua de bătaie a lui Mitiţă care ştia că dacă vreun buldozerist putea urca versantul abrupt până la căldările de sus numai Machidon putea fi. – Ştii tu foarte bine! – Iar începi? Vrei să fii erou, pe pielea mea. Ţi-am spus de atâtea ori, am făcut drumul pe jos, pas cu pas, am găsit şi o cale ocolită pe unde s-ar putea. Am umblat şi la motor, fiindcă în aerul acesta rarefiat carburatorul s-ar putea să nu mai alimenteze suficient. Dar mi-e frică, Mitiţă. Gândeşte-te că stă motorul în locul cel mai afurisit. Ce facem ? Nici cei mai mari cu care ai vorbit nu s-au arătat încântaţi când au văzut panta. E totuşi un buldozer, nu capră neagră! Am pierdut şi permisiile. Dacă ajungeam acolo şi atacam lucrarea din două părţi terminam până la 23 şi ne aranjăm de două .săptămâni de permisie. Dar aşa cu cine ? Machidon se scarpină în cap. – Mă urc. Dar cu o singură condiţie! – Se acceptă!, sări Mitiţă peste el de se clătină vagonul. 64


– Care ? – Vii cu mine. – Când ? – Acum. Machidon rămase cu gura căscată. Nu se aştepta. Mitiţă şi cu doi artificieri îl şi luară pe sus şi se dezmetici abia când se trezi în cabina buldozerului. – Hai. Vino, după mine! Auxiliarul pârâi, motorul pufni de câteva ori şi începu să toarcă. Aplecându-se în afară, Machidon îi strigă : – Şi dacă ne întreabă cineva ce facem, ce zicem ? – Vedem noi. Haide! Mitiţă şi un artificier o porniră înainte, mastodontul se urni anevoie, parcă bănuitor pe urmele lor. Angajară panta oblic, buldozerul se ambala, ca un avion la începutul pistei, pistoanele băteau cu putere şi greoi, se săltă pe versant, gândac stângaci săltând peste bolovani. După primii metri, din cabina înclinată, Machidon, care cu levierele în mână era alt om, le strigă : – La o parte, bobocilor să nu vă fac piftie! Încet, legănându-se ca o raţă leneşă, buldozerul câştiga metru cu metru. După jumătate de oră de mers se săltaseră binişor pe pantă, deşi utilajul înainta cu grijă, ca un animal prudent printr-o mlaştină periculoasă. Parcurseseră partea cea mai uşoară a traseului. Ca să reducă înclinaţia laterală a buldozerului, Machidon făcu o manevră şi obligă namila să înfrunte pieptiş coasta. Câteva pufnituri şi motorul se înecă. Toţi se uitară prostiţi la ultimul vălătuc de fum ieşit pe ţeava de eşapament. – Ce-ai făcut? – Pe dracu! Machidon sări jos şi săltă iute capota. Când se uitară în vale văzură grupuri de soldaţi care se adunaseră şi priveau spre ei. Abia acum îi trecu lui Mitiţă prin minte că poate făcuseră o prostie pe care aveau s-o plătească greu de tot. Mai ales Machidon. Acesta 65


ieşi din motor, scuipă, se uită scurt în urmă, înregistra şi el agitaţia din tabăra, dar nu mai era nimic de făcut. Se săltă cu grijă în maşină, parcă temându-se ca nu cumva propria-i greutate să facă animalul s-o ia la vale, hârâi auxiliarul şi încercă să convingă motorul s-o ia din loc. Degeaba. Machidon rămase câteva clipe nemişcat, ascultând ceva parcă numai de el auzit. Sări iute jos şi se băgă iar în motor. Când cobori mormăi de unul singur. – Dacă nici acum nu porneşte, n-avem decât să-i facem vânt la vale şi noi după el! – Ce are ? – Aerul! E prea puţin. Motorina-i bună dar nu face explozie. Am dat drumul la maxim. Să vedem. Când primele rotocoale de fum ţâşniră pe capătul ţevii cei câţiva militari izbucniră în urale. De jos le răspunseră alte urale, semn că momentele lor dramatice fuseseră încercate şi de cei din tabără. Motorul mare îşi luă vânt. Machidon se lansă în cabină şi începu dansul comenzilor. Animalul de fier luă panta în piept ascultător, hrănit bine cu combustibil şi aer. Ca la un atac, ceilalţi, desfăşuraţi în lanţ de infanterişti, înaintau o data cu buldozerul. Totul părea să meargă bine până când roţile încălţate cu şenile porniră să se învârtă fără spor, lunecând, muşcând din solul subţire al muntelui. Motorul se opintea din greu reuşind doar să arunce bucăţi de pământ şi piatră. Machidon reduse turaţia, şi scoase din viteză. Se duse drept la Mitiţă : – Deşteptule ! Acum ce facem ? Mitiţă ridică înfrânt din umeri. Şi mai aveau atât de puţin! – Şase ! îi avertiză unul. Toţi îşi întoarseră privirile spre vale. Sărind sprinten, din piatră în piatră, urca spre ei un ofiţer. – Cine l-o fi adus şi pe ăsta aici la ora asta. Ofiţerii stau la Piscu Negru. – E căpitanul Stanciu!, oftă Mitiţă, pregătit pentru tot ce e mai rău. 66


În câteva minute ofiţerul ajunse gâfâind lângă ei. – Să trăiţi, tovarăşe căpitan!, salutară ei. – Noroc, băieţi ! le răspunse acesta după ce-şi trase sufletul. Se învârti în jurul utilajului, porni înainte, cercetă terenul mai departe şi se întoarse. – Hm ! Şi ce vreţi să faceţi acum ? Dacă aţi ajuns până aici e bine. Oamenii se luminară la faţă. – Ne încurcă mamelucul ăsta, altfel am răzbi până sus! – Şi ce vrei să faci cu el ? – Nu ştiu! – Să dea cineva fuga în tabără să-l cheme pe caporalul Spiridon cu câţiva oameni de-ai lui şi nişte trotil. Radem mamelonul şi facem o platformă aici unde săltăm buldozerul! Câţiva o porniră iute la vale. În tabără se stârni agitaţie şi un grup de ostaşi începu să urce panta. Când geniştii strigară „ardeee!" fiecare se adăposti pe unde putea. Chiar sub nasul buldozerului cu lama proptită în pământ, se făcu un mic vulcan scuipând piatră în toate părţile. După a doua serie de explozii, în faţa animalului era loc viran. Machidon urlă-n cabină: – Al meu e! Porni motorul, îl ambală şi, ascultător, buldozerul trecu peste buza excavaţiei, după care harnic porni să netezească locul făcând o platformă. Între timp seara se lăsă iute ca la munte. Căpitanul Stanciu preluase el comanda acestei riscante încercări, şi Mitiţă căpătă din nou curaj. – Am putea ajunge până sus, tovarăşe căpitan. – La asta mă gândeam şi eu! Machidoane, fă-ţi drum cu lama pe partea asta, mai redu panta aici, apoi drum liber până în căldare. Dacă tot am început, să ducem treaba la bun sfârşit. Proiectând două mustăţi de lumină, care săltau haotic, buldozerul se mişca când înainte când înapoi, lărgind o cută a terenului. Machidon se dădu apoi jos, o porni singur pe ultima 67


porţiune a traseului. Se vedea ca o umbră în lumina farurilor, apoi se întoarse. Cu cât întunericul se lăsa mai adânc, cu atât şi încercarea lor părea mai riscantă. Căpitanul Stanciu îi strigă lui Machidon: – Vii după mine! şi o porni înainte. Se mişcau prudent, împiedecându-se adesea, numai în faţă se vedea poteca şovăitoare tăiata de faruri, în lumina cărora urca locotenentul parcă remorcând buldozerul după el. Nu se auzea decât gâfâitul astmatic al motorului. Urcau mereu, urcau, până când, la un moment dat, roţile începură din nou să patineze. Machidon ambala puternic, în timp ce locotenentul veni în fugă lângă utilaj : – Acum nu te opri, că dăm de dracu ! îi strigă el, la care buldozeristul făcu din cap că înţelese. Un şuvoi de scântei izbucni pe ţeava eşapamentului. Cum urca costiş, roţile din vale, pe care utilajul apăsa mai greu, săpaseră făgaş adânc, namila se înclina tot mai mult, periculos de mult. Ofiţerul îi strigă din nou, alarmat: – Nu merge, se înclină ! Sări jos, Machidoane ! Opreşte şi sări jos. Încrâncenat, buldozeristul părea sudat de comenzi. Reduse brusc motorul. Slăbit, parcă, buldozerul se înclină şi mai mult, dar încet, încet, începu să înainteze. Ieşi din făgaşul croit mai înainte, farurile îşi aruncară lumina spre cer, apoi o coborî din nou, luminând calea înainte. Fără să mai aibă pe nimeni în faţă, Machidon îşi ducea singur utilajul spre marginea salvatoare a căldării pe care o escaladă într-un ultim efort. Când coborî de pe utilaj se simţi luat în braţe ! Ofiţerul îl bătu pe umeri. Erau cu toţii sfârşiţi. În tabără fură primiţi ca nişte eroi. Şi abia acum simţeau toată greutatea acelor ceasuri. în jurul căpitanului, al lui Machidon şi Mitiţă se învârteau cu toţii. Roboacă, alt buldozerist, se apropie de ofiţer şi-l întrebă oarecum stânjenit: – Cu două buldozere acolo în căldare n-ar fi mai bine ? 68


Întrebarea lui stârni un hohot de râs. Se citea pe mutra lui dezamăgire, invidie că nu fusese el în locul lui Machidon. – Mâine, copii, mâine vedem noi ! Acum stingerea şi culcarea că ne-a fost de-ajuns! N-apucară să execute ordinul că cineva strigă: – Şoicane ! Şoicane ! – Da! răspunse Mitiţă. – Te aşteaptă taică-tău la Cumpăna! Mitiţă îşi îndreptă năuc ochii spre căpitan. Acesta se gândi puţin şi-i zise : – Şoicane, asta zic şi eu zi grea. Vorbesc eu cu cei de la transmisiuni să-ţi dea o maşină. Meriţi. *** Nici bătrânul Andrei Şoican nu prea avea parte de somn. În baraca lui se adunaseră mai mulţi leţi care reperaseră încă pe lumină damigeana şi acum şi-o treceau cu grijă de la unul la altul ca într-un ritual. De mult nu mai gustaseră ei aşa vin. – Şi zici că băiatul dumitale lucrează la Braia ? Hm! – Păi acolo... Bătrânul începu să fie cam alarmat de ce i se dădea de înţeles şi duse şi el mâna instinctiv, după damigeana, urmărit de ochii mustrători ai leţilor. – Nici aer n-au, bieţii de ei. – Cum n-au aer ? – Păi altitudinea. Lucrează cu măşti de oxigen, ba cei slabi de plămâni dorm şi noaptea cu ele. – Nu simţi, moşule, că nici aici nu prea e aer ? Deşi faţă de ei, noi suntem hăt, în vale. Bătrânul pipăi parcă aerul cu nasul şi fu de acord: era atâta fum în baracă încât abia se putea respira. Băieţii fumau ca turcii, dacă tot le picase şi ceva de băut. 69


– Duminica li se dă o porţie de oxigen suplimentară ca săşi mai revină!, simţi nevoia să completeze altul. Dar de mâncare ? Că băiatul meu era şubred şi aşa. A fost şi în spital, şi abia reuşisem să-l bag furier când l-au luat aici! Ce mai contează mâncarea când ei abia suflă, o ţinu mai departe cel dintâi, nereuşind să mai găsească altceva. Bătrânul îl şi vedea pe băiat adus cu targa şi masca pe faţă. Şi cum să-i mai spună el când l-o vedea că drăguţa lui se ţine cu altul? – Dar să vezi când încep cu derogările. – Ce-s alea? – Aruncă munţi întregi în aer să facă loc drumului. – Aha! Tot mai uşoară, damigeana îşi continua rondul de la unul la altul. – Ai fost în război, moşule ? – Fost! – Ştii ce-i aia pregătire de artilerie? – Nu prea! – Când bat ăia cu obuze, metru cu metru, de nu rămâne fir de iarbă în picioare! – Aha! – Ei bine, e nimic faţă de ce se întâmplă, când încep să dinamiteze ăia de sus. – Huruie munţii, se prăvălesc ţărână! – Şi mor mulţi? – Se mai curăţă dintre ei. Şi vin în vale şi iau dintre noi! Cel care vorbea întinse mâna după damigeana cu sufletul greu. – Acum ne-a venit nouă rândul! Mâine, poimâine ne iau şi pe noi! Duse damigeana la gură şi o ţinu îndelung, în vreme ce mărul lui Adam îi juca în sus şi-n jos. 70


– Hei, Costache ! Mai lasă şi pentru noi că şi pe noi ne ia ! Chiar tu ai zis. Cel în cauză se opri, îşi cântări camarazii: – Da, dar pe mine mă ia primul! Şi mai trase o duşcă spre consternarea celorlalţi. Afară se auzi apropiindu-se un camion: – Da, moşule, toţi ajungem acolo! Andrei Soican era atât de cutremurat încât nici nu mai îndrăzni să întindă mâna şi el după damigeana să ia de la gura acestor flăcăi, acum rumeni şi zdraveni, bine hrăniţi, care vor ajunge curând nişte fantome, cu măşti pe faţă, cum văzuse el în război, şi cu porţie de aer, de oxigen. – Şi noi nici n-avem norocul de un tată ca dumneata, care să vină cu o damigeana de vin ca asta din când în când! Bătrânul ar fi vrut să găsească în el nişte vorbe să-i mai mângâie şi-şi aduse aminte de plăcinte. Le scoase şi pe alea şi în câteva minute dispărură şi ele. Fiecare înfuleca în tăcere ca la un priveghi. Unul clătină damigeana. Degeaba. Murise şi ea. Constatarea-îi întrista şi mai mult. Afară se auziră paşi grei, şi uşa se dădu de perete. In prag se arătă un soldat vânjos, în ţinuta obişnuită celor de pe şantier, decolorată, roasă, contrastând cu faţa bronzată a celui ce-o purta. Bătrânul Şoican nu-l recunoscu decât când acesta îi zise. – Aici te-ai ascuns, tată? – Mitiţă! Trăieşti? Mitiţă, se uita mirat la bătrân, văzu damigeana, privirile ferite ale leţilor care când dădură cu ochii şi de tresele lui de sergent se ridicară stânjeniţi. – De ce să nu trăiesc? – Păi, ai oxigen? În clipa aceea Mitiţă înţelese totul. Şi izbucni într-un hohot de rîs în vreme ce leţii îşi croiau jenaţi drum spre uşă. – Tată, aşa-i că damigeana-i goală? 71


– Aşa-i! Şi nici de mâncare nu mai e că le-am dat-o băieţilor, săracii de ei, că ziceau că o să-i ia şi pe ei sus şi să-i pună la raţie de aer. – Te-au îmbrobodit, tată, să te uşureze de ce-ai adus. Valea, şmecherilor. Leţii s-au fofilat cât mai uşor. De-afară se mai auzeau chicoteli înăbuşite şi câte-un „Taci dracului din gură". Andrei Şoican îşi privea feciorul şi nu-i venea să creadă. Era pregătit să-l plângă, să-i spună că în război nu-i fusese nici lui uşor, dar răzbise, că era vână tare, şi Mitiţă avea să răzbească. Şi când colo Mitiţă era mai zdravăn ca după o vară de plug, mai lat în umeri, mai stăpân pe el. – Fiule, nu-mi pare rău că ţi-au băut vinul. Tu să fii sănătos. Dar de ce mi-au spus atâtea poveşti? – Te-au îmbrobodit. Aşa fac ei! – Şi sergent de ce te-au făcut? Şi Mitiţă se apucă să-i povestească bătrânului ce făceau ei acolo, că era între cei din frunte, ei tăiau cale drumului, acum tocmai urcaseră un buldozer pe coama muntelui, aveau să facă şi un funicular proiectat chiar de el, să nu mai care oamenii materiale cu spinarea şi să meargă treaba mai repede. Bătrânul înţelese că feciorul îşi găsise un rost că drumul ăsta peste munte îi oferise şi lui o cale în viaţă. Şi dacă lucrurile stăteau aşa, atunci îi putea spune şi ce ţinuse în el atâta. Şi, pe un ton prevenitor, ca unui bolnav, îi zise: – Ştii, Mariana nu te-a mai aşteptat. Poate c-o să se mărite cu-a lui Mălaimare, ăla cu mustaţă! Mitiţă se uită la taică-său, îi simţi tristeţea, şi izbucni în râs: – Tată, eu şi uitasem de ea. Undeva pe lumea asta există chiar şi o Groapă a Marianelor! Bătrânul nu înţelese chestia cu groapa, dar pricepu că vestea nu-i rănise feciorul. – Te-ai făcut bărbat, Mitiţă! 72


În vreme ce Mitiţă moţăia în cabina maşinii celor de la transmisiuni, în drum spre tabăra de sus, bătrânul Şoican îşi odihnea împăcat oasele, năzărindu-i-se că-l vede pe fiul lui Mălaimare, ducând-o pe fată spre o groapă imensă, plină de Mariane, o groapă a uitării. Era bine. Adormi adânc.

73


PĂDUREA

Fântânile curg îndărăt pentru ca mieii noştri prea albi să poată zburda. In fragii culeşi din poiană câte-o omidă păroasă îşi lăfăie pielea zbârcită. Din ghinda crăpată de ploi, ca un orez vietnamez, se-nalţă stejarul. Mistreţul, cu pas furişat, rabdă să crească sămânţa pentru fructul sperat. Arcaşii călare pe tauri calcă ţinutul. Ciutele fug. Caii nechează. Iepurii mai cară cu ei câte-o umbră... De undeva, grăbite furnici sparg pentru sine câte-o sămânţă. Ura, trăiască ! Ura, ura ! s-aude din crâng. Un balerin în mantia-i de-un roşu aprins, învârte o buburuză pe poante. E croitoraşul pădurii. Cerbii obosiţi adulmecă vântul. Şi-atâta răcoare e-n jur... O mierlă pe-un ram. Un cintezoi. O coţofană surdă răpusă de pui. De puii de vultur de-un an. Şi scroafa voinică în balta de râu ce-şi cheamă odraslele cu sfredelul cozii înfipt aiurea spre cer. Deci, iată-mi făptura.. Nu creşte-n mine durerea nici pentru ciuta rănită ce-şi caută frunze anume ştiute să-şi vindece rana. Nici pentru lupul vânat sau ursul lihnit de foame, căruia steluţele roşii abia-i ajung să trăiască după culesul gălăgioaselor cete zglobii. Furtuna nu-mi fură_durerea, podoaba şi nici căldura forţelor vii, când tăietorii Îmi salută (podoaba) Pe râu se duc la vale buştenii. Un soare cu ochii înroşiţi s-ascunde prin ramuri. E seară şi stele de veghe răsar pe deasupra-mi. Doar buha, străjerul de noapte, îşi anunţă trompeta. (Apoi cavalcada nebună sfârşeşte... Vânătorii obosiţii cu minciuni culese în tolbă, jalnic s-arată şi pleacă... E timpul să dorm şi să-mi acopăr copiii...

74


TURIŞTII

Întunericul nopţii devenea din ce în ce mai dens. Farurile tăiau felii din şoseaua pietruită, scoţând brusc din iluminat copacii singuratici de-o parte şi alta a drumului ce părea a nu mai avea sfârşit. La volan, bărbatul se străduia să desluşească gropile şi obstacolele ce s-ar fi putut ivi şi evita, cu tot mai multă greutate. Lângă el, soţia făcea acelaşi lucru. În spatele lor, băieţelul îşi încetase orice comentariu. Liniştea se înstăpânise în interior, lăsând doar zgomotul motorului să pătrundă auzul încordat. – Mai avem mult?, întrebă Eleonora cu nervozitatea născută din aşteptarea încordată de atâta vreme. Bărbatul nu-i răspunse. El însuşi avea bănuiala rătăcirii. Nu-şi putea explica nici acum, ce anume îl determinase s-o apuce pe drumul lăturalnic. Harta arăta într-adevăr, că pe aici se putea scurta trecerea de la un drum naţional la altul, fără a mai face înconjurul cunoscut de toată suflarea automobilistică. Tudorel, la cei doisprezece ani, simţea la rându-i că ceva nu era în ordine. De aceea, îşi aninase respiraţia lângă ceafa tatălui său, scrutând la rându-i întinderile dezgolite brusc de lumina farurilor din întunericul de nepătruns. Întrebarea mamei îi stătuse lui însuşi pe buze, cu multă vreme înainte, dar nu îndrăznise s-o rostească. Apoi se convinsese treptat că nimeni nu-i putea da un răspuns, pentru că niciunul nu cunoştea răspunsul. Întrebarea mamei îl convinse odată mai mult că nu se înşelase. Deodată motorul se opri brusc. Luminile se stinseră concomitent iar frâna cu care tatăl acţionă brusc, îi înspăimântă. – N-am avut încotro!, zise tatăl, de parcă ar fi vrut să se scuze. 75


– Dar ce s-a întâmplat?, zise Eleonora cu glasul schimbat de teamă, privind nemişcată prin întunericul de afară. – Habar n-am!, îi răspunse îngrijorat Ştefanache, scotocind cu mâini tremurânde în buzunar batista. N-o găsi. Broboanele de transpiraţie strânse deasupra sprâncenelor fură şterse cu dosul mâinii. Găsi cu greutate pachetul de ţigări din torpedoul maşinii, apoi cu gesturi cuprinse de panică, abia reuşi să-şi aprindă o ţigară. Eleonora îi privi mâinile şi se încredinţă odată mai mult, că ceva nu era în regulă. De aceea, se hotărî să nu-l mai sâcâie cu întrebări ce nu-şi aveau răspuns. Ştefanache trase cu sete câteva fumuri, apoi apăsă pe bila mânerului de deschidere a portierei. Îşi coborî cu teamă piciorul, pipăind cu vârful pantofului materia fosforescentă a drumului. Niciodată nu mai văzuse aşa ceva. La orice mişcare, praful drumului se ridica brusc şi părea fosforescent. Mai făcu câţiva paşi şi de fiecare dată acelaşi lucru. Nemişcat, praful drumului nu se desluşea din întunericul nopţii decât cu mare greutate. Numai atunci când paşii îl sileau să se mişte, devenea fosforescent. Ştefanache ridică maşinal capota maşinii. Nu găsi nimic. Lumina brichetei nu-i era de prea mare ajutor. Închise capota şi-şi îndreptă privirile în noapte. Nicio lumină nu indica vreo aşezare omenească prin apropiere. Licărul ţigării părea straniu, în întunecimea sufocantă. Deschise din nou portiera şi se aşeză la volan. Răsuci cheia de contact. Motorul refuza să pornească şi nicio lumină nu se aprindea. Nici măcar cele de la bord. – Ce are?, zise Eleonora îngrijorată de-a binelea. – Habar n-am!, răspunse el furios. Să fie bateria? Dar ar fi trebuit să mi se aprindă măcar luminile indicatoare de la bord!, zise el mai mult pentru mine. – Eu am citit că atunci când se apropie extratereştrii de o maşină, aşa se întâmplă!, se auzi glasul lui Tudorel. – Cum aşa, ce se întâmplă?, întrebă înspăimântată mama. 76


– Da, mamă. Maşina rămâne fără curent, fără motor şi orice am vrea să facem nu putem. Extratereştrii au puterea să facă cu noi ce vor! zise băieţelul cu repeziciune, cu glas mai mult şoptit. – Ia mai terminaţi cu prostiile!, se auzi glasul tatălui, încercând să le alunge spaima care începuse a-l cuprinde şi pe el deopotrivă cu ceilalţi. De parcă ar fi vrut să se confirme spusele copilului, în spate, un punct luminos se clătina de-o parte şi de alta, într-o pendulare constantă ciudată. – Priviţi!, îi îndemnă cu glas piţigăiat Tudorel, din spatele maşinii. Privind la rându-i, Eleonora îşi făcu repede o cruce peste pieptul cuprins de spaime, bâjbâind după cruciuliţa de aur atârnată la gât. Îşi apăsă buzele pe metalul strălucitor, bolborosind un „Doamne ajută” de câteva ori. Priveau cu toţii, înnebuniţi, aşteptând apropierea luminii. Aceasta-şi continua pendularea, dispărând din când în când în spatele unui obstacol de mici dimensiuni. Ştefanache ieşi afară din maşină, încercând să se dumirească. Se sprijini cu mâinile de capota fierbinte. Picioarele-i erau moi şi-i tremurau necontrolat în dreptul genunchilor. Inspira des şi cu greutate, de parcă ar fi înghiţit din aerul nopţii întunecate, dumicaţi ce-l sufocau. Cerul era la fel de întunecat ca pământul. Nicio lumină stelară, nimic. Numai lumina aceea care pendula în depărtare putea să însemne ceva ce ar fi putut să le aducă salvarea sau şi mai mult, pieirea. Reuşi cu greutate să-şi ascundă slăbiciunea. Intră şi se aşeză înspăimântat la volanul a cărei ebonită i se părea că-l frige din ce în ce mai tare. Nu rosti niciun cuvânt, ascultând cu încordare un zgomot, un sunet, sau orice ar fi însemnat viaţă. Nimic. Lumina aceea îndepărtată continua să penduleze în urma lor, părând să se apropie. – Tudorel, vino lângă mine!, zise Eleonora înspăimântată. Băieţelul îşi strecură cu repeziciune trupul păşind prin 77


deschizătura dintre scaunele din faţă, lângă părinţi. Mama îl cuprinse strâns cu braţe. Într-adevăr, lumina se apropia din ce în ce mai vizibil de locul lor. Groaza punea stăpânire pe cei din interior. – Fă ceva, bărbate!, îndrăzni să strige femeia cuprinsă de furie. – Ce, ce, ce anume?, o întrebă el bâlbâindu-se. Ea nu-i răspunse. Îşi strânse copilul şi mai tare în braţe, de parcă s-ar fi apărat cu trupul lui, în vreme ce lumina se apropia tot mai mult. Ştefanache vru să ridice geamul portierei, dar mâinile nu-i mai dădeau ascultare. Îl lăsă deschis. Prin tăcerea nopţii se auzi zgomot de obezi şi de scârţâit de osii din ce în ce mai pronunţat. Toţi îşi ciuliră urechile nevenindu-le a crede. Era zgomot de căruţă. Iar lumina se apropiase destul cât săşi poată da seama că venea de la un felinar, atârnat în latura unei căruţe, ce se bălăngănea în timpul mersului, cu o constantă enervantă. Răsuflară uşuraţi. Într-adevăr, din spate, venea o căruţă. Ştefanache ieşi din maşină, destul de încordat, după cele întâmplate. – Seara bună!, se auzi din noapte vocea unui bărbat. – Bună seara!, îi răspunse Ştefanache bucuros. Cei dinăuntru coborâră la rându-le, uşuraţi, clătinându-se încă. – De ce staţi pe întuneric, ce-aţi păţit?, zise omul, înaintând în cercul de lumină pe care felinarul o împrăştia în noaptea adâncă. – Habar n-avem, taică! Nu ştiu ce are şi nici unde ne aflăm!, zise cu amărăciune în glas Ştefanache, izbind cu piciorul în roata maşinii de parcă ar fi să-şi recapete bărbăţia pierdută mai înainte. – Păi, haideţi cu mine! Că doar n-o să vă las aici în mijlocul drumului!, zise el îndreptându-se spre coarnele boilor să desfacă o funie încolăcită. Ţine!, zise el, întinzându-i un capăt. Ştefanache îl luă şi-l legă de bara de protecţie a maşinii. Ţăranul legă celălalt capăt la jug privind cu atenţie drumul definit de lumina felinarului 78


ce-şi reîncepuse pendularea şi pulsaţiile ce le dăduse atâtea senzaţii stupide. Ştefanache ar fi vrut să râdă acuma, dar teama de ridicol îl opri. Nici colbul drumului nu mai avea fosforescenţa de mai înainte. Încet, încet se liniştiră. Mersul carului tras de boi li se părea o binefacere mult aşteptată. – Mai e mult?, întrebă Ştefanache, scoţând capul pe fereastră, mai mult pentru a zice ceva decât pentru a i se da răspuns. Într-adevăr, nu primi răspuns. Mai întrebă odată, dar cu acelaşi rezultat. Carul îşi continuă mersul, dar fără nici un suflet de om lângă el. Boii păreau singuri. – Hai, unde eşti?, strigă din nou Ştefanache, dar nu primi niciun răspuns. – Unde dracu o fi ăsta?, mormăi el, mai mult pentru sine. Eleonora începuse iar să se îngrijoreze. Deodată, din spatele lor, aranjându-şi cămaşa în pantaloni, ţăranul trecu din spatele lor spre căruţa ce se deplasa în pasul domol al boilor. Ştefanache râse. – Mai avem puţin şi ne speriem din orice. Bietul om a rămas să se uşureze niţel şi noi nu-i dăm pace nici acolo. Râseră cu toţii, dezlănţuit. Ţăranul îi auzi şi se minună, apoi se ruşină. Intui că despre el râdeau. Pocni cu biciul unul din boi silindu-i să-şi iuţească mersul fără prea mare folos. Aveau să ajungă curând. Îşi cunoştea drumul. Căsuţa lui izolată la marginea pădurii fusese clădită cu mâinile lui. În sat, nici nu putea fi vorba să rămână. Ar fi ajuns de ruşinea lumii. Şi aşa mulţi, se întrebară ce l-o fi găsit să-i părăsească, dar mai pe urmă îl uitară sau se obişnuiră cu plecarea lui. Ajunseră. Două porţi mari de lemn se iviră în faţa boilor, opriţi cuminţi şi răbdători.

79


Pe cer începură a licări stelele. Apoi păliră în razele unei luni pline şi luminoase. Ştefanache coborî, urmat de ai lui. Porţile trântite în liniştea nopţii se auziră până departe. Din spatele porţilor, o curte plină de tot felul de acareturi, îşi dezvăluia tainele în faţa lor, sub razele lunii. La geamul unei ferestre se zărea lumină. Din casă ieşi un tânăr, luminându-şi calea cu ajutorul unei lanterne. – Bine ai venit tată!, zise el, luând boii din jug şi îndemnându-i să intre în curte. Ştefanache intră din nou în maşină, răsucind volanul maşinii pentru a fi aşezată cât mai bine alături de carul salvator. Dezlegă frânghia de car. – Avem oaspeţi. Spune-i mamei să pregătească odaia de curat! zise ţăranul cu glas potolit. Ştefanache se simţea stânjenit. Văzu mişcarea şi vânzoleala ce se iscase în casă, lumini apărând de la o fereastră la alta şi aşteptă ca ţăranul să-şi dejuge boii şi să-l invite înăuntru. Eleonora şi Tudorel aşteptau lângă el. În casă aceleaşi lumini, aceeaşi vânzoleală şi nimic altceva. Omul îşi mână boii spre grajdul dintr-o latură a curţii cufundată în întuneric, lăsându-l pe Ştefanache să aştepte gazda, ce părea, că nu-şi mai putea conteni mişcarea începută. Agitaţia începe să li se transmită şi lor, când bărbatul se ivi din nou în lumina curţii, urmat îndeaproape de fecior. – Să intrăm!, zise el scurt, urcând cele trei trepte de la intrare tropăind, de parcă ar fi vrut să-i fie auzită venirea, scuturându-se inutil de un praf ce se găsea pe treptele casei. Ştefanache şi ai lui îl urmară. Un fel de vestibul lăsă să se întrevadă posibilitatea alegerii uneia dintre camerele ce-şi aveau uşile acoperite cu hârtie albastră în loc de perdele. De fapt perdelele erau acolo, numai că hârtia părea să fie pusă nu pentru a le proteja, ci pentru a împiedica privirile să pătrundă tainele casei. Câţiva paşi pe pardoseala de lut, stârniră un păianjen mare negricios, ascuns după o cută a preşului de cozi, aşternut de-a lungul holului 80


lipit cu lut amestecat cu bălegarul ce-şi menţinuse mirosul de pământ vegetal de-a lungul timpului, dând o senzaţie răcoroasă trupurilor încinse de căldură şi de oboseală. Stăpânul casei deschise una dintre uşi, lăsând să năvălească lumina peste cei ce-l urmară cu sfială. Intrară în ceea ce se cheamă odaia de curat. Pe un pat mare, străjuit de două capete imense din lemn de nuc sculptat grosolan, înnegrit de trecerea timpului, se aflau mai multe rânduri de perne de diferite mărimi, aşezate şi ele la rându-le pe câteva plăpumi împăturite în lungul lor. Întreaga zestre era acoperită cu un fel de carpetă mare, ţesută din lână, cu motive geometrice violent colorate. În odaie, cea care părea să fi fost stăpâna casei îşi lega de zor, cu mâini tremurânde, broboada de mătase, ce se încăpăţâna să-i alunece de pe creştetul transpirat. Ochii îi părea măriţi şi speriaţi în egală măsură. – Bună seara!, zise Ştefanache, fără să-i întindă mâna. – Pe mine vă rog să mă scuzaţi!, zise femeia, neluând în seamă gestul lui şi, nemulţumită parcă, se strecură prin uşa prin care abia intraseră. Ţăranul o privi, dând a pagubă din mâini. Feciorul, care-i urmase, se trase din prag cu iuţeală, lăsându-i femeii locul necesar să iasă. – Luaţi loc. Acum o să îmbucăm ceva!, zise el frecându-şi mâinile una de alta, de parcă ar fi vrut să-şi alunge stânjeneala. Abia atunci îndrăzni băiatul să se aşeze, trăgându-şi cu sfială un scaun din capătul mesei în mijlocul încăperii. Se aşezară cu toţii, stingheriţi de vechimea mobilierului şi de atmosfera inospitalieră a gesturilor stângacelor gazde. Curând veni femeia, cu aceeaşi broboadă stând să-i cadă, cu un teanc de vase sprijinite precar de antebraţul mâinii drepte, îndoit de la cot, în timp ce în pumnul mâinii stângi avea mai multe furculiţe şi linguri adunate de-a valma. Băiatul se repezi s-o ajute, fiind gata să-i răstoarne farfuriile. Ea îl privi cu ură pentru o clipă, apoi zâmbind brusc, de parcă atunci şi-ar fi dat seama că are şi oameni străini, îi permise băiatului să apuce farfuriile. Acesta, 81


pălind la rându-i, începu să le aşeze în faţa fiecărui ocupant, cu mişcări stângace. Femeia puse cuţitele şi restul tacâmurilor pe masă, într-o grămadă ciudată, dispărând la fel de tăcută. Ţăranul nu mai contenea să-şi scarpine ţeasta, urmărindu-şi fiul din priviri. Îngrijorat la rându-i, Ştefanache îşi privi soţia. O ştia sensibilă şi gata de a-şi rosti gândurile cu voce tare. Spre surprinderea lui, Eleonora nu rostea niciun cuvânt. Fie din indignare, fie din uimire, amuţise spre liniştirea sufletului său. Numai copilul, Tudorel îl urmărea pe feciorul gazdei cu atenţie, cum aşeza tacâmurile la masă, gata să-i dea o mână de ajutor. N-a mai fost nevoie. La fel de tăcută, gospodina casei a pătruns în încăpere cu o oală al cărui conţinut scotea aburi. Un polonic îşi bălăngănea coada de aluminiu pe buzele smălţuite ale oalei, în liniştea ce se lăsase. Femeia îl scoase şi-i umplu bărbatului farfuria cu un lichid roşiatic, în care se zăreau felii de cartofi şi de zarzavat, printre frunze de pătrunjel destrămat de o fierbere îndelungată. Le turnă şi celorlalţi, după care dispăru la fel de tăcută. Mâncau în tăcere, pâinea de casă gustoasă făcea uitat gustul îndoielnicei ciorbe de zarzavat, iar laptele bătut, adus în căni smălţuite, salvă aparenţele de ospitalitate ale casei. Urmau să culce în aceeaşi încăpere. Patul mare, permitea acest lucru. Se culcară semi îmbrăcaţi. Pernele care nu-şi aveau locul şi plăpumile fuseseră duse în altă parte ridicându-le doar macatul, carpeta sau cuvertura de lână, drept aşternut şi o plapumă mare fără cearşaf. – Ei, ce părere ai te toate astea, Ştefanache dragă?, îl întrebă Eleonora, înainte de sufla în lampa cu flacăra plăpândă în cilindrul neşters de multă vreme. – Mai bine, hai să ne culcăm! Şi aşa am căzut pe capul oamenilor fără niciun temei!, zise bărbatul îndemnându-i pe toţi la înţelepciune şi înţelegere, tolănindu-se de-a lungul patului. Eleonora suflă deasupra cilindrului cu putere, aducându-şi aminte de copilăria petrecută tot la lumina unei lămpi şi se grăbi spre pat pe întuneric. Sub greutatea lor, patul scârţâia alarmat dar nu atât 82


de puternic, încât să se desluşească zgomotul unor paşi furişaţi spre tindă sau, mă rog, în zona aceea. – Ce-a fost asta?, întrebă ea înspăimântată de întuneric şi de toate câte i se întâmplaseră. – Nimic, dragă, dormi, o îndemnă cu blândeţe Ştefanache. Dar somnul nu se lipea de niciunul din ei. Ascultau tăcerile nopţii, întrerupte din când în când de zgomote ciudate din gospodăria omului. Un câine îşi plimba lanţul prin curte zăngănind dezordonat. Din când în când se auzea grohăitul unui porc sau răsuflarea unui bou străbătând liniştea nopţii ciudate. Ştefanache ar fi vrut să se scoale şi să fumeze, dar nu vroia să-şi trezească familia pe care o bănuia adormită. Tudorel, cu ochii aţintiţi în tavan, adormi într-un târziu, obosit de încercarea de a număra scândurile ce străluceau palid la lumina lunii, ce-şi strecura razele anevoios prin geamurile odăii. Eleonora se întorcea de pe o parte pe alta, încercând la rându-i să adoarmă. Deodată, un strigăt omenesc lugubru, sfâşie tăcerea nopţii: – Ce-a fost asta, bărbate?, zise ea tremurând. El nu-i răspunse. O cuprinse în braţe, înspăimântat la rându-i, şocat de nefirescul vocii auzite. Strigătul omului acela semăna cu vocea deznădăjduită a unui suflet agonizant, înjunghiat de o mână nemiloasă în noapte. Paşi precipitaţi şi şoapte ciudate se desluşiră imediat după aceea, paralizându-i. Tudorel se deşteptă la rându-i lipindu-se de ei. Iar aşteptarea plină de încordare îi lipise unul de altul într-o mută şi dureroasă încleştare. Apoi urmă o linişte nefirească. Însă somnul se lăsa aşteptat. Abia spre dimineaţă adormiră. Lumina zilei îi deşteptase pe cei ai casei, dar nu şi pe oaspeţi. Doar zgomotul făcut cu adăparea vitelor, îi trezi şi pe aceştia. Se sculară buimăciţi, şifonaţi şi cu capetele grele de nesomn. În curte, femeia trebăluia pe lângă nişte boboci de raţă şi pui de găină, aruncându-le în mijlocul bătăturii amestec de boabe şi mălai cu resturi vegetale tocate. Bărbatul scotea cu furca 83


bălegarul din grajd, cărându-l cu o roabă în spatele grajdului, în vreme ce băiatul se chinuia cu adusul unor maldăre vegetale pentru hrana vitelor. – Bună dimineaţa!, zise Ştefanache, din cerdacul casei întinzându-se cu sârguinţă, gata să dea o mână de ajutor. – Bună dimineaţa!, îi răspunse gospodarul, slobozind pentru o clipă furca din mână, îndreptându-se spre ei. – Am trimis după nepotul meu. E mecanic la S.M.T. şi se pricepe la motoare. Până atunci o să mâncaţi ceva şi dacă vreţi, puteţi să vă plimbaţi prin pădure. Când e gata o să vă chemăm! – Da, tată, mergem în pădure!, zise Tudorel cu entuziasm. Eleonora nu spuse nimic. Ar fi vrut să întrebe, ar fi vrut să spună ceva, dar nu putea. Se mulţumea deocamdată să tacă şi să se lase în seama lor. Şi pentru că nu vroiau să incomodeze, acceptară o pâine şi o oală de lut plină cu lapte bătut, pe lângă două pături din maşină şi se îndreptară spre păduricea ce se vedea chiar din curtea casei. Au mers în tăcere. Ştefanache cu păturile, Eleonora cu ulceaua de lapte bătut sau chişleag cum le spusese gospodina, iar Tudorel cu pâinea. Ajunşi într-o poiană, s-au oprit fără să se mai întrebe unul pe altul, cum făceau altădată în mijlocul ei, de parcă le-ar fi fost predestinată. Îşi întinseră păturile pe iarba pufoasă şi începură să mănânce sorbind din acelaşi vas pe rând, dar fără poftă. O stare de jenă şi de încordare rămăsese între ei, fără a fi în stare să-şi explice. Terminaseră. Ştefanache se lungi pe burtă sfătuindu-i şi pe ceilalţi să facă la fel. Liniştea pădurii, răcoarea dimineţii şi oboseala îi îndemnă la somn. Tudorel se ridică şi plecă de lângă ei. Se pierdu în pădure. Când Ştefanache se trezi, soarele era sus. – Unde-i băiatul?, o întrebă el pe Eleonora, zgâlţâindu-i umărul şi trezind-o. Buimacă de somn, femeia mai întâi nu pricepu de ce fusese trezită. Văzându-l pe Ştefanache îngrijorat, se înspăimântă la rându-i. Începu să strige: Tudorel, Tudorel! Degeaba. Se ridicară. Strânseră păturile şi se afundară la rându-le 84


în pădure. Strigătele lor răsunau cu putere în pădurea liniştită, amplificate de spaţii mari, fără niciun folos. Tudorel dispăruse. Înfricoşaţi continuară să strige până târziu, apoi răguşiţi şi epuizaţi se îndreptară spre poiană, sperând să-l găsească acolo. Nimic. Spaima le paraliză orice iniţiativă. Se aşezară direct pe iarbă, prăbuşindu-se istoviţi şi înspăimântaţi. Lacrimile Eleonorei sporeau şi mai mult disperarea sufletească a bărbatului, ce nu-şi putea explica dispariţia copilului. Mai strigară de câteva ori, apoi se îndreptară spre casa ce le pricinuiseră atâtea emoţii inexplicabile. Ajunseră plângând şi clătinându-se. Deschiseră poarta cu greutate. Curtea pustie. Automobilul strălucea în mijloc în aceeaşi poziţie în care-l lăsaseră. Soarele îi încinsese tabla. Când Ştefanache puse mâna îi simţi fierbinţeala din plin. Deschise portiera. Cheile de contact erau la locul lor. Le răsuci în contact şi motorul porni. La zgomotul maşinii, din casă ieşi o fetiţă clătinându-se, urmată în dreapta de Tudorel. – Tudorel!, strigă Eleonora îndreptându-se cu paşi mari şi braţe deschise spre el. Zgomotul maşinii, strigătul femeii o făcură pe fetiţă să plângă, apoi să scoată urlete nefireşti. În hărmălaia iscată, ieşi în fugă stăpâna casei cu mâinile ude şi faţa crispată. Îşi luă fetiţa cuprinsă de spasme şi convulsii şi o băgă cu forţa în casă, târând-o. Tudorel se lăsă sărutat şi îmbrăţişat de fervoarea Eleonorei, care-l trăgea bucuroasă şi disperată spre maşină. Ştefanache lăsase motorul mergând şi-i aştepta încruntat. – Am dat peste ea în pădure. Tremura şi-i era rău şi-am adus-o acasă!, îi zise Tudorel, fără să mai aştepte să fie întrebat. Dar explicaţia nu-i mulţumi. Se lăsă prins de ureche şi aruncat în maşina încinsă. Îşi privi tatăl nedumerit, neînţelegând. Îl văzu scoţându-şi portmoneul, alegând câteva sute de lei şi intrând în casa cu uşa deschisă din interiorul căreia, ţipetele nu mai

85


conteneau. Apoi, printre lacrimi îl urmări ieşind, apropiindu-se de poartă şi deschizându-o. Plecară uşuraţi. Eleonora îşi desfăcu poşeta, îşi scoase pudra şi rujul, încercând să-şi acopere petele roşietice de pe obraz, apărute după atâtea emoţii. În urma lor, în poarta casei, rămasă deschisă, era gospodina casei ce se chinuia s-o închidă, suspinând şi blestemând. Copila încetase să mai ţipe şi se cufundase într-un somn cataleptic, aşa cum făcea de când se născuse. Praful stârnit de maşină se aşeza domol peste toate, acoperind c-o pulbere fină, fiinţe şi lucruri deopotrivă.

86


ALEGĂTORII

– Salut! – Salut! – Ce faci? – Cu revoluţia!Tu? – Tot! – Cu liberalii? – Nu! Cu liber-schimbiştii. Tu? – Eu cu republicanii! – Ăla cu cine-o fi? – Cu aripă tânără! – Mofturi! – Parcă noi, nu? – Nu! Liber-schimbiştii au cel puţin haz. – Nu întotdeauna!. Uneori sunt mai hazoşi romii. N-ai văzut? – Văzut! – Şi atunci? – Atunci ce? – Tot cu aripa liberală! – Tot. Că la romi aripile sunt ascunse! – Huci, bă! – Niciun huci. N-ai văzut? Pe drapelul ţării e-o gaură, pe-al romilor o lăută, iar pe-al liberalilor tineri o să pună o aripă! – Şi ce-i rău cu asta? – Nu-i rău frăţioare! De la aripaţi iau aprobare, că de la fesenişti nu văd decât gaura, iar de la ai noştri iau taraful. – Bravo, bă, eşti mişto! – Mişto pe dracu! Sunt revoluţionar, nu mi-ai văzut poza? 87


– Văzut! Dar tu pe-a mea? – Nu! Unde? – În Caţavencu! – Huci, bă! – Iar mă huciuieşti! Ia seama! – Bine, bine, tac! Şi cum a fost” – Păi veni unu în talcioc şi mă poză cu caraleii în faţa tarabei! – Şi l-ai lăsat? – Lăsat frăţioare! De mă şucăream nu mai eram acu acilea. – Dar chiar, ce cauţi la ţărănişti? – Pământ! – Pământ?! Tu?! – Haoleu, că tare mai urli! Păi, nu sunt ei cu pământul? – Ei or fi, dar tu? Te ştiam cu dibla. – Nu, că nu rentează! Mai bine-i cu blugi! – Atunci? – Atunci, ce? – Ce faci cu pământul? – Îl iau şi-l închiriez statului! – Păi, n-ai avut niciodată! – N-am avut, dar am ţidulă! – Ce fel de ţidulă? – De erou! – Şi tu? – Da! De ce? – Păi şi eu am! – Dar nu te-am văzut la televizor şi nici la Universitate! – Dar parcă eu te-am văzut? – Ha, ha, ha! – Râzi tu, dar scroafa-i moartă-n coteţ! – Şi dacă nu-ţi dă?

88


– Nu-i mai votez. Mă duc la ăi cu gaura, la fesenişti! O viaţă avem şi bortă-n… – Hai, uşcheala, că vin caraleii! – Şi ce dacă? Doar am adeverinţă!

89


DOCTORUL ŞI PIATRA

– Bună ziua! Am venit la dumneavoastră cu o problemă… – Bună ziua! Mai înainte de orice, bună ziua! – Bună ziua. Am venit la dumneavoastră… – Aaaa, bine aţi venit! – Se vede treaba că n-am venit! – Ba aţi venit, aţi venit! Dar nu prea vă daţi seama că aţi venit! – Dom’doctor mi-aţi luat o piatră de pe inimă! – De ce? – Pentru că nu eram convins că am venit! – !!! – Dar acu c-am venit, mi-aţi luat o piatră de pe inimă şi mi-aţi pus-o în pantaloni! – Domnule, fii serios! – Păi sunt! Ce-i neserios, că am o piatră jos. E mai degrabă dureros! – Dureros?! – Da, dom’doctor. Dumneavoastră, nu? – Nu, eu n-am! – Ce, n-aveţi piatră? – Nu! – D’aia nu vă doare. Pe mine mă usucă la ficaţi! – Oi fi având-o la ficaţi! – Ce dom’doctor? – Piatra! – Păi, nu vă spusei că este în pantaloni? – Atunci, de ce vă doare ficatul? – Nu mă doare! 90


– Păi, nu ziseşi… – Ba da, zisei, dar nu mă doare! – Cum nu te doare, ai minţit? – N-am minţit! – Atunci? – Aşa vine vorba! – De unde aşa vine vorba? – Din bătrâni! – Bine, atunci ce te doare? – Păi nu spusei? – Ba da, dar n-am înţeles nimic! – Păi, ce să-nţelegi, dacă nu-ţi spusei? – Ba mi-ai spus că ţi-am luat o piatră de pe inimă şi ţi-am pus-o în pantaloni şi te doare ficatul? – Păi, vedeţi dom’doctor? N-aţi înţeles nimic! – Cum adică? – Păi, n-am spus aşa! – Adică cum? – Vedeţi cum vorbiţi? – Uite ce, domnule, ar trebui să-ţi fie ruşine! – Mie, de ce? – Îmi spui tot felul de porcării! – Care porcării dom’doctor? – Păi, piatra din pantaloni! – Sigur dom’doctor, mă doare… – Ruşine să-ţi fie domnule! – De ce? – Eu nu vindec pietroaiele dumneavoastră din pantaloni! – Păi, nu-i chiar acolo! – Dar unde? În buzunare?!!! – Nu ţipaţi dom’doctor, că mă doare şi mai tare! – Ieşi afară! Ieşi afară! – Ba nu ies! Am venit la dumneavoastră şi am plătit! 91


– Nu-mi pasă! Dumneata eşti un om lipsit de maniere. Nu mă ocup de piatra pacienţilor din pantaloni. Eu sunt doctor de rinichi… – Exact! – Ce exact? – Exact de asta am venit! – Adică? – Am piatră la rinichi! – şi de ce n-ai spus de la început? – Păi, uitasem cum se numeşte! – Ce uitaseşi? – Rinichiul! – Unde l-ai uitat? – Nu pe el! – Dar pe cine? – Pe numele lui! – Şi atunci?! – Şi atunci, mi-am amintit locul! – Care loc? – Locul ăluia, al ăluia…Al rinichiului! – Care loc domnule? – Pantalonul! – Adică? – Păi, rinichiul nu se află-n pantalon! – Nu! – Dar unde dom’doctor? – Nu ştiu. Habar n-am. Nu mai ştiu! – Păcat, eu aşa ştiam. Sunteţi chiar doctor? – Da, de ce întrebi? – Pentru că nu cred că un doctor nu ştie unde se află rinichiul meu! – Unde domnule? – În pantalon, nu spusei? 92


– Ieşi afară! Afaaară! – Ho, c-am ieşit! – Ieşi odată! – Ies. Decât să ies mai bine nu intram! – De ce-ai intrat? – Pentru că am crezut că eşti doctor! – Păi, sunt! – Nu se vede! Şi-un croitor ştie asta! – Păi, du-te la croitor! – Nu-mi trebuie, eu sunt! – Ce eşti? – Chiar, eu sunt croitor! – Şi de ce-ai venit la mine? – Pentru că mă durea! – Ce te durea, pantalonul? – Nu, rinichiul. – Şi-atunci? – Atunci, nimic, acum nu mă mai doare! – !!! – Mi-a trecut! Aveam un bold! – Un ceee?! – Un bold uitat de la ultima probă! – Care probă? – O probă de la pantalonii pe care-i am cu mine. Mi i-a făcut un confrate. Ia priviţi! – Ieşi afară! Ieşi afară cu boldul, cu rinichii, cu pantalonii cu tot! – Dar ce credeaţi, c-o să ies afară? Voi doctorii nu ştiţi decât să ne luaţi tot, tot ne luaţi. Şi banii, şi rinichii, şi pantalonii! – Ieşi afară, domnule! Te rog frumos să ieşi! – Da banii cine mi-i dă! – Eu! Cât ai plătit? – Eu?! Nimic! 93


– Cum adică? – Uite, aşa! De-al dracului! – Şi de ce ai venit? – Pentru bani! – Care bani? – Care i-ai promis! – Cât? – Cincisute de lei! – Cât?! – Cinci sute! – Poftim, ţine banii! – Mulţumesc, dom’doctor! Acum ies! Dar o să mai vin! – Abia aştept! Am să-ţi scot un rinichi! Abia aştept, când doreşti mai pofteşte! – Păi, vezi că am avut dreptate? Tot luaţi! Iese. – Uf, bine c-am scăpat! Soră, soră! – Da, dom’doctor! – Cine era ăsta şi cum a intrat? – A venit pentru un control cerut de cei de la psihiatrie! – A, bine, acum înţeleg!, spuse doctorul prăbuşindu-se în fotoliu.

94


DECORAŢIA

Şeful de post se dădu jos din şaua bicicletei, năduşit. Îşi scoase cascheta şi-şi şterse fruntea, cu batista mototolită şi jilăvită de transpiraţia ce-i umezise buzunarul de la spate al pantalonului Praful în care-şi înfipsese cizma, se aşternuse ca o pulbere fină până sus, pe carâmbul lustruit în fiecare dimineaţă. Tuşi, îşi drese glasul, scuipă în praful drumului făcând un cocoloş, apoi, trecându-şi mâna peste mustaţa ţepoasă, bătu în poarta casei la care se oprise. Un lătrat de câine fu singurul răspuns. Fluieră cu două degete băgate în gură, prelung flăcăieşte. Nimic. Strigă: – Bade Antoane ! Nimic Alese din praful drumului o piatră, cu care continuă să bată în gardul de scândură unsă cu păcură din vremuri de demult. Din când în când se oprea ascultând. Câinele lătra tot mai furios, dar bătrânul să răspundă pace. – Nu-i acasă dom' plutonier se auzi deodată vocea unul copil din vecini. – Da unde-i măi ţâcă ? întrebă plutonierul cu mirare. – E în ţarnă după buruiană!, zise copilul fugind la umbra straşinei casei sale. Plutonierul mai scuipă odată-n praful drumului, uitându-se cum se mai făcea o mărgeluşă sub dogoarea nemiloasă a soarelui. Ştia cam pe unde se ducea moşul. Nu era departe, dar pe căldura asta, nici el nu mai avea chef să-l mai caute. Avea să-i lase chemarea în poartă, acolo unde poştaşul îi lăsă de obicei ziarul. În mod sigur că moşul avea să-l caute, să vină.

95


Încalecă din nou bicicleta, stârnind colbul drumului. Îşi săltă de câteva ori şezutul căutându-şi o poziţie cât mai comodă în şaua tocită de atâta întrebuinţare, depărtându-e pe uliţa satului. Seara bătrânul se întoarse vioi şi plin de neastâmpăr. Îşi coborî desaga de pe umăr, plină cu mohor şi volbură sălbatecă, culeasă din tarlaua cu sfeclă de zahăr a CAP-ulul. Îşi băgă degetele noduroase în cutia de ziare. Le găsi. Avea ce citi seara. „Dar asta ce-o mai fi?” se miră el de hârtia lăsată de plutonier. Înainte de a se apuca s-o desfacă, se uită jur împrejur, de parcă s-ar fi temut să-l vadă cineva. Apoi o desfăcu chiar acolo, la poartă. Încă mai putea citi fără ochelari. „Stimate tovarăşe, În amintirea curajoaselor fapte de arme săvârşite de dumneavoastră, vă invităm să participaţi la festivitatea de decorare care va avea loc în ziua de…la casa de cultură a sindicatelor judeţene. Comitatul veteranilor de război”. O stampilă, o semnătură şi un nume de general, era tot ce mat putea desluşi pe hârtia lucitoare, cu antetul forţelor armate. „Ptii drăcia. Şi casa cui o las? Vaca, Orătăniile, porcul.. Cine are grijă de ele ?” cugetă el plin de obidă. S-ar fi dus cu mare plăcere, dar cu adevărat nu-şi putea părăsi gospodărioara lui. Cu ea îşi întreţinerea bătrâneţile. Pensia de la cooperativă îi ajungea doar de ţigări şi de săpun. De la vacă avea laptele, smântâna şi brânza, Iar de la porc jumările. Ouăle le mai dădea profesorilor navetişti. De când rămăsese singur, moş Anton, prefera să se lipsească el însuşi decât să-i ştie pe alţii suferind. Mai fusese chemat de câteva ori, mai ales cât mai fuseseră ruşii în ţară, dar după aceea îl uitară. Camarazii de front se prăpădiseră unul câte unul. Şi cei de la Don şi cel din Tatra. Primii fuseseră mai bătrâni şi nevoiţi să dea socoteală pentru că nu

96


refuzaseră a merge în est. Ceilalţi au dispărut mai târziu. Ar fi fost buburos să se ducă. Toată noaptea nu se putu hotărî. Se zvârcolise într-una, de parc-ar fi stat pa jăratec. Dimineaţa se sculă împovărat de nehotărâre. Aruncă grăunţe la găini, bodogănind de parcă ale ar fi fost vinovate de nehotărârea lui. Vacii îl dădu iarba adusă de cu seară, alături de un snop de strujeni cumpăraţi cu mare greutate de la IAS-ul vecin. La CAP au preferat să le dea foc decât să-l vândă. Care-au apucat de-au furat au apucat, care nu, s-au dus la IAS, sau, prin alte judeţe. Vaca apucă lacomă din volbura pusă în iesle. Bătrânul o lovi cu piciorul, ciudos. Apoi dându-şl seama că fusese nedrept, apucă găleata cu zăr şi lături, muind câţiva pumni de mălai şi o răsturnă în teica porcului, înainte de a pleca din nou la tarlaua plină de buruieni Târziu când soarele se înălţase deasupra satului, o maşină stârnea praful gros în grabă. În urma el, oamenii ieşeau pe la porţi, curioşi. Ajunsă în dreptul porţii bătrânului, se opri într-un imens nor de praf. Fără a mai aştepta ca praful să se aşeze, portierele se deschiseră. Din maşină, cu paşi grăbiţi se năpusti şeful de post. Trase de clanţa porţi, fluieră, stârnind din nou câinele. – Bade Antoane, bade Antoane ! Din spatele lui, şoferul îi repeta strigătul, neîndrăznind să înainteze, de teama câinelui întărâtat ce se zbătea în lanţul priponit de stâlpul cerdacului. – Degeaba, spuse plutonierul dând cu lehamite din mâini. Plecară, speriind orătăniile de pe marginea şanţului ce străjuia drumul, prin tot satul. După ultima casă, o cotiră pe un drum secundar, hurducăind prin făgaşe, spre tarlaua cu sfeclă de zahăr. Îl zăriră pe bătrân de departe.

97


Se apleca din când în când după buruieni, smulgându-le din rădăcini cu furie. Zgomotul maşinii îl făcu să-şi îndrepte spinarea şi privirile spre capătul tarlalei ÎI zări pe cei doi îndreptându-se în fugă şi se minună. – Bade Antoane, n-ai găsit chemarea? zise plutonierul gâfâind. Bătrânul îl privi tăcut. – Nu spui nimic? îl întrebă şi şoferul mirat. – D-apoi ce să zic. – Cum ce ?! tovarăşul prim m-a trimis personal cu maşina să te iau şi dumneata nu ştii ce să zici, zise şoferul uşor iritat. – D-apoi chiar, ce să zic. Nu-mi pot lăsă nici vaca şi nici orătăniile flămânde. O să lipsesc toată ziua. Maşini nu-s, trenurile merg anapoda. Eu ce pot face. – Cum ce ? Urcă-n maşină moşule, se oferi el. – Aşa ? zise bătrânul arătând spre hainele de lucru, peticite cu mâna lui şi decolorat de soare. – Nu mai avem timp de altele. Până la judeţ făcea aproape o oră, iar adunarea trebuie să fi început, adăugă şoferul cu un fel de îngrijorare în glas. Bătrânului nu-i venea să-şi creadă urechilor. De uimire nu mai putea scoate o vorbă. Totuşi aşa nu se putea duce. Trebuia să se schimbe. – Lasă asta acum, îi zise plutonierul apucându-l cu hotărâre. – Avem noi cu ce te îmbrăca acolo, încercă să-l liniştească şoferul, pornind în trombă prin mijlocul satului. În urma lor, cei ce ieşiseră pe la porţi, spuneau: – Să ştii că l-au luat pe moş Anton! Ajunseră în mai puţin de un ceas în spatele casei de cultură a sindicatelor, unde vreo doi bărbaţi îşi tot aţinteau privirile îngrijorate când spre uşa de unde aşteptau veşti neplăcute, când

98


spre strada de unde sperau s-apară maşina. Când îi zăriră răsuflară uşuraţi. – L-ai adus? zise metodistul casei de cultură către şoferul ce cobora din maşină. – Păi cum altfel, se împăună el, deschizând uşa din spate – Aşa?! nu se putu obţine metodistul. Cu hainele astea?! – Las că mai găseşti tu ceva prin garderobă. – Ce ştii tu. De când cu autofinanţarea n-am bani nici de salariu, dar de garderobă, spuse el, îndreptându-se spre uşa deschisă. Îl dădu pe mâna femeilor de serviciu şi al fetelor de la dansuri populare să-l îmbrace cu ce s-o găsi. Sala era plină. Se împlineau un număr de ani de la luptele de eliberare, veneau generali din capitală, şi din comitetul central, Primul secretar era nemulţumit. Abia de putuseră depista zece veterani, şi nu se prezentase nici unul la festivitate. Câţiva erau bolnavi, unii erau plecaţi de acasă, alţii refuzaseră să vină, iar acţiunea risca să fie ratată. Organele oficiale mai întârziară. Nerăbdarea celor din sală crescuse. Adunarea o deschise primul secretar. În cuvântul lor generalii arătară importanta luptei de eliberare. Niciunul nu fusese pe front, dar ştiau să povestească. În sală, pe rândul din faţă şedea bătrânul Anton. Îi dăduseră o pereche de pantofi cu talpa groasă, o cămaşă violetă, o cravată în culori vii, peste care-l puseseră un sacou alb, şifonat. Pantalonii negri arau la fel de şifonaţi, chiar dacă erau dintr-un material ce imita pielea naturală. Îl ridicară în picioare să-l vadă sala, apoi îl invitară la tribună. Bătrânul abia de mai putea păşi. Pantofii îl făceau să-şi amintească de vremea copilăriei, când mergea pe picioroange. Ajunse cu greu pe scena împodobită, strânse mâna generalului, întînse mâna primului secretar şi tuturor celorlalţi de pe scenă, apoi se lăsă îmbrăţişat şi se bucură de stălucirea medaliei înfipte-n 99


reverul hainei. Când coborî cele câteva trepte ale scenei, mai mai să se prăbuşească. Noroc că unul dintre participanţii se repezi să-l sprijine. Când adunarea se termină, prezidiul se retrase, iar participanţii părăsiră sala nevenindu-le să creadă că au scăpat aşa de repede. Rămas singur în sală, bătrânul privi în jurul lui nedumerit. Plecau cu toţii. Ar fi vrut să-l strige careva. Îi era ruşine. Când rămase singur, îşi descălţă pantofii aceia ciudaţi. Cu tălpile goale se simţea mai stăpân pe picioare. Ieşi afară, pe uşa principală. Înconjură clădirea până ajunse în spatele ei. Se aştepta să-l găsească pe plutonier sau pe şoferul care-l adusese. Dar nimic. Abătut se aşeză pe una din treptele încinse de soare. Mai scoase odată hârtia cu pecete prin care i se acorda lui şi numai lui înalta distincţie. Zâmbi. Deschise şi cutiuţa, în care se odihnea medalia pe un pluş vişiniu. O rază de lumină se reflectă pe chipul lui, luminându-l. Se bucură. Oftând închise cutia. Chipul i se înnegură. "Unde mi-or fi hainele" se pomeni el căutând cu privirile spre uşile deja închise. Aşa nu se putea duce în sat, dar nici să mai intre să le caute nu-i venea. Oftând, plecă desculţ spre autogara oraşului. Ştia că toţi aveau să caute să-l descoase văzându-l cu straiele alea ciudate, dar nu avea altă scăpare. Asfaltul îi fripse tălpile mai mult decât pământul din satul lui. Căuta porţiunile cuprinse de umbra blocurilor înalte, dând impresia că s-ar furişa. Ajunse la autogara îşi dădu seama că nu avea nici un ban. „Poate găsesc vreun consătean să mă împrumute” îşi zise el încurajându-se. Nu era nimeni. Şi-i mai era şi foame pe deasupra. Se aşază ostenit pe o bancă. Îi venea să-i spună cuiva păţania, dar n-avea cui. Privea la casa de bilete aşteptând să-şi 100


zărească vreun cunoscut. Îşi dădu seama că nimănui nu-i păsă de straiele lui. Începu să se liniştească. Nişte tineri se hârjoneau fără griji în apropierea lui. Îi privi cu drag. Fusese şi el tânăr. Zburdălnicia lor îl făcea să se simtă puternic, ca atunci când fusese în război. Fusese ca ieri. Abia recrutase când războiul a şi început. A trecut graniţa până la Cotul Donului. De luptat n-a prea luptat, că venea mereu în urma nemţilor. A fost şi la Odesa şi în încercuirea din Crimeia. Acolo a stat de vorbă chiar şi cu duşmanul. Nu trăgeau nici ei şi nici ruşii. Aşa făceau propagandă şi-i îndemnau să plece acasă, de parcă ar fi venit de bunăvoie. „Tii, ce vremuri” gândi bătrânul scărpinându-şi creştetul pleşuv cu degetele boante. Tinerii îşi încetară joaca, părăsind holul casei de bilete. Le venise autobuzul. Moş Anton rămase cu gândurile lui, cu privirile aţintite în gol. Gândurile îşi continuau drumul. Se vedea ieşit din încercuirea de la Crimeia, fugind prin Constanţa bombardată, spre Moldova lui. N-a mai ajuns. Întoarcerea armelor l-a prins pe drum. Românii dezorientaţi, dezarmaţi, fugeau pitulaţi prin porumbişti şi păduri spre casele lor. Cei mai fricoşi mergeau grupaţi în jurul a câte unui ofiţer aşteptând de la el salvarea. Soldatul Anton se nimerise lângă un grup condus de un maior de stat major. Pentru a nu fi luaţi prizonieri şi dus în lagărele din Siberia, s-au declarat gata să lupte alături de ruşi, crezând că le va fi mai uşor. Dar n-a fost aşa. Erau băgaţi mereu în linia întâi, uneori chiar şi în câmpurile minate. Numai aşa se explică moartea sutelor de mii de români în câteva luni. – Ce faci aici bade Antoane? îl întrerupse amintirile vocea directorului de şcoală.

101


Moş Anton îşi ridică privirile ca trezit dintr-o stare ce nu mai era a lui. Apoi faţa i se lumină. Întâlnirea cu directorul navetist, întâlnirea cu un om care ar fi putut să-l înţeleagă, era tocmai ceea ce-i trebuia. Îi povesti haotic şi ciudat tot ce pătimise. Directorul râse eu poftă, apoi îi cumpără el însuşi biletul. Cu sufletul împăcat, moş Anton, deschise poarta şubrezită de vreme şi de ploi. Câinele nu-l latră dar nici nu se mai arătă în lanţul de la piciorul cerdacului. Intrigat, moşul se îndreptă spre grajd. Nici vaca nu mai era. Dădu iute colţul casei spre coteţul porcului. Nici un guiţat. Câteva urme de sânge închegat în iarba curţii. Nu-şi putea închipui ce putea fi asta. Vaca putea s-o ia văcarul sau vecinul, dar porcul şi câinele… Îşi roti privirile prin curte. Nici o găină. Neînţelegând nimic, badea Anton se aşeză pe treapta de la intrare, cuprinzându-şi capul între mâini. Era copleşit. Nu putea înţelege. Spre asfinţit, umbrele copacilor se întindeau lacome, cuprinzându-i straturile de ceapă şi de morcovi, florile şi butucii de vie. Doborât de atâtea lucruri fără de înţeles, se ridică să între în casă. Pur şi simplu nu-i venea să creadă nici ceea ce văzuse cu ochii lui. Cutia medaliei îi frigea mâinile obosite. Se întinse în patul desfăcut aşteptându-şi somnul. Voia s-adoarmă, să uite de toate. Degeaba somnul nu se lăsă ademenit. Se sculă, privi la hainele atârnate de spătarul scaunului, apoi ieşi în curte numai în cămeşoiul în care se culcase. Răcoarea nopţii nu coborâse încă din înălţimi. Ziua abia placase, iar pământul încă-şi mai împrăştia căldura culeasa peste zi în aerul nopţii. Continua să umble desculţ prin curtea atât de tăcută. „Nici măcar un cârâit de pasăre” îşi zise moşul fluierând a pagubă.

102


Privi la vecini. Luminile din fereşti îl spuneau că nu se culcaseră. Se duse la ei. Nimeri în plină petrecere. Aşezaţi în jurul a doua mese alăturate, câţiva vecini rămaseră cu paharele în mâini. Îl priveau cu ochii măriţi de spaimă, fără a îndrăzni să mai facă o mişcare. – Seara bună vecinilor, zise moş Anton cu blândeţe. Vecinii îi răspunseră cu greutate, scoţând un fel de mormăit înainte de a-şi pleca privirile. – Dar ce sărbătoriţi ? continuă bătrânul de cele ce-i era dat să vadă. În calendar nu era nici un sfânt din aceia cu cruce roşie Cei întrebaţi ezitau să răspundă. Până la urmă ieşiră din muţenie şi mai codindu-se, mai poticnindu-se îi spuseră adevărul. Crezuseră că fusese luat pentru mai multă vreme. Sosirea maşinii negre, faptul că-l luaseră de pe câmp, că venise şeful de post, le dăduseră a înţelege că pe moş Anton n-aveau să-l vadă curând. Aşa că vaca o luaseră s-o îngrijească şi s-o mulgă. Nu puteau s-o lase aşa. I s-ar fi umflat ugerul, s-ar fi îmbolnăvit. Porcul îl tăiaseră. Tocmai se înfruptau din el, iar găinile vroiau să le-mpartă a doua zi. Bătrânul zâmbi, spre mirarea tuturor. Se aşteptau să-l vadă pierzându-şi sărita. După zâmbet se lasă cuprins de un râs sănătos, nestăvilit. – Atunci să bem, zise al abia putându-se stăpâni. Ceilalţi ridicară bucuroşi paharele. Îi puseră o farfurie cu friptură dinainte, îndemnându-l să le povestească. După ce termină, izbucniră la rându-le în hohote de râs. Turnară din nou în pahare, reluând frânturi din povestirea lui, amuzându-se. Plecară apoi cu toţii spre casa moşului. Vroiau să vadă, s-o pipăie, să se convingă. Damigeana o luară alături de carnea porcului, jurându-se să-l ajute s-o pregătească. Ajunşi în bătătura casei, îşi continuară cheful în cerdacul luminat de razele lunii. De decoraţie uitară cu toţii. Trecuse mult după miezul nopţii, Bătrânul singur, luna aproape de asfinţit, privea casa cufundată în întuneric mulţumit. 103


Sărbătorise evenimentul aşa cum şi-ar fi dorit. Daca i-ar fi chemat el însuşi poate că nu s-ar fi petrecut aşa de bine totul. Obosit se întinse în ceardac adormind. Dimineaţa razele soarelui luminau deopotrivă cutia medaliei şi faţa bătrânului. Din grajd mugetul vacii se îngâna cu glasul cocoşului hotărât să trâmbiţeze un nou răsărit, iar câinele-i lingea picioarele colbuite.

104


PRICOPSIŢII DECORAŢIEI

Maidanul se însufleţise de la o perioadă la alta. Ultimul primar îşi propusese să-l modernizeze. Şi primarii anteriori s-au lăudat cu aşa ceva. Numai că mandatele au trecut şi comerţul de ocazie se făcea tot pe mese pliante sau chiar pe ziarele aşternute pe jos şi priponite cu pietre la colţuri, ca să nu le izgonească vântul. Găseai de toate. De la tablouri cu „Răpirea din serai”, până la cărţi din Biblioteca pentru toţi. Câteva bătrâne îşi etalau mănuşile de lână, pe care le împletiseră toată vara. În partea dinspre cimitir, unde era spaţiu mai mult şi cu piatră de râu aşternută peste noroiul toamnelor scurse pe aceste locuri, se vindeau maşini de ocazie. Pe una din ele era afişat un anunţ: „Întocmim acte de vânzarecumpărare”. Berea se vindea direct din navete şi se bea la nişte mese de plastic rotunde cu un singur picior. Uneori se mai găseau şi mici făcuţi la câte un grătar improvizat. Clanţe de uşi, robinete de baie, spiţe de biciclete, cauciucuri uzate ce mai puteau fi folosite, bluze vechi, cravate şi tot felul de lucruri de care uitaseşi că există îţi apăreau în faţă. Trebuia să ai grijă să te fereşti, să nu le calci. Badea Anton era pentru a nu ştiu câta oară oaspete interesat de felul cum merg lucrurile în această piaţă, lălâie şi soioasă. Nu mai avea nicio bucurie care să-i ilumineze chipul. La revoluţie, sătenii ce-i tăiaseră dobitocul din bătătură, în ziua când fusese decorat de Judeţeana PCR, se năpustiră asupra casei lui, dându-i foc. – Ce aveţi oameni buni! Ce v-am făcut? – Lasă gura, slugoi comunist, îl repezi un consătean ce se înfruptase mai abitir decât alţii din porcul pe care îl tăiaseră cu numai un an în urmă. Flăcările îi topi agoniseala în mai puţin de un ceas. Moş Anton şedea paralizat pe şanţul din faţa casei 105


lăsându-se suduit, huiduit, dorindu-şi chiar moartea. „Mă şi mir că nu bagă vreunul furca în mine”, îi trecu prin cap ideea ce încă nu încolţise încă în scăfârliile „vitejilor consăteni”. Uitaseră că numai în urmă cu ceva timp, prăznuiseră în onoarea decorării lui. Îşi ţinea decoraţia în mână, de parcă nu-i venea a crede că trec pe lângă el aceiaşi oameni. Îi venea să şi-o pună în piept şi să-i sfideze, să-i provoace, doar, doar i-o crăpa vreunul capul de furie. N-o făcu. Nu-l mai ţineau puterile. Se holba mut şi şui la grajdul în flăcări unde mugetul animalului se ridica sfâşietor, fără a izbuti să înmoaie inimile revoltaţilor. L-au lăsat în mijlocul bătăturii şi-au plecat să se răfuiască cu şeful de post, cu primarul şi cu acareturile CAP-ului. Bineînţeles că n-au mai dat nici de şef de post nici de primar. În plus, au avut norocul că nu-şi aveau casele în comuna lor, altfel ar fi avut soarta decoratului. Din vremea aceea a rămas doar cu decoraţia strânsă cu furie în palma bătătorită de muncă şi cu sufletul răvăşit. Sătenii au rămas la rândul lor fiecare cu ce-au apucat: unii cu câte o vacă, alţii cu câteva cărămizi, alţii cu niscaiva ţiglă sau cu nişte roţi de tractor, iar care au avut neamuri mai multe s-au ales chiar cu o remorcă, cum au fost ăia a lui Gâtlan care după ce au încărcat-o cu ce le-a venit la mână au împins-o ca bezmeticii în curtea lui. Jaful şi prăpădul s-a întins a doua zi pe tarlalele colectivei. Unii au luat motopompe, alţii ţeava instalaţiilor de irigaţii, pentru că aşa spusese de la Bucureşti Petre Roman: „Să lichidăm C.A.P-urile. Şi le-au lichidat. Ţara toată părea într-o mare şi infinită lichidare. Mort de foame, nespălat şi obosit moş Anton ajunse mai târâş mai grăpiş la oraş, la fata lui. Când a sunat la uşă, Arina era gata să leşine. – Ce faci tată, ce-ai păţit? – Nimic, fata mea! – Cum nimic? Uite în ce hal arăţi! Hai, intră în casă! Bătrânul se strecură sfios, pe lângă ea, îndreptându-se în vârful picioarelor, direct spre baia pe care el o aranjase mai înainte de a se muta fiică-sa. Se privi în oglindă. Luă săpunul în podul 106


palmelor, deschise robinetul şi începu să se spele uşor, de parcă ar fi vrut să dea la o parte scârna ce o simţea pe faţa lui. Nu îndrăzni să se şteargă cu prosopul fetei. Mai stătu puţin să se zvânte apa de pe faţa lui, luă puţină hârtie igienică şi trecu peste faţă, tamponându-şi găvanele ochilor, uscându-le. Când ieşi din baie nu se mai miră când Arina îl potopi cu întrebările. – Am primit ce-am meritat!, murmură el. Mi-a trebuit decoraţie? – Dar ce, numai tu ai fost decorat? – Bineînţeles că din amărâtul acela de sat numai pe mine a picat beleaua. Nu putea să-l decoreze pe Gâtlan? – Cine să-l decoreze pe boul acela? Se miră cu sinceritate Arina. – Bou, bou, dar la decorare mi-a mâncat porcul iar la revoluţie mi-a omorât vaca dându-mi foc şi la acareturi! – Lasă mă tată, tu să fii sănătos! Unde mănânc eu o să mănânci şi matale o lingură de ciorbă! – Nu-i drept fata tatii. Tu ar trebui să te măriţi, nu să te încurc eu. Într-adevăr, îi lăsase în micul apartament, ca pe o zestre, ca pe o nadă ce ar fi putut atrage un bărbat destoinic şi fără de noroc, numai că premoniţia lui nu a fost adevărată. Atunci când a gândit că un apartament nu strică la „casa omului”. N-a atras nici un bărbat, dar s-a felicitat pentru că a avut prudenţa să-l cumpere. Acum nu se mai construiau nici un fel de apartamente. De atunci moş Anton îşi lustruia ori de câte ori îşi aducea aminte medalia, iar când a văzut la televiziune un reportaj, despre cât de mult erau preţăluite obiectele regimului comunist şi-a zis că norocul nu l-a părăsit de tot. De aceea a mers în talcioc de câteva ori să prospecteze piaţa. Numai că n-a avut curajul s-o facă. Prima dată s-a întâlnit cu unul din inginerii care veniseră cu echipele de muncitori să le instaleze curentul în comună. Vindea becuri ungureşti şi ruseşti. Când s-a apropiat de el şi i-a zis: 107


– Dumneavoastră sunteţi domnul inginer Kaminski? – Eu sunt! Vrei un bec? – Nu, păcatele mele, dar m-am mirat că v-am văzut vânzând becuri! – Dar ce-ai vrea să fac drăguţule? Să mă apuc de furat? – Păi, dumneavoastră trebuie să aveţi o pensie mare! – Am pe dracu! S-a devalorizat cu totul! îi spuse bătrânul inginer Kaminski, vădit deranjat de conversaţie. Îl lăsă în pace, îndreptându-se spre altă zonă a Talciocului şi nu mică îi fu mirarea când dădu peste secretarul cu propaganda care îl propusese pentru decorare. Ce să-i facă? Ce să-i zică? Îl lăsă în plata Domnului cu boarfele lui cu tot, înşirate pe un stelaj din fier cornier cu rafturi de PFL. Avea gumari, şoşoni, pantofi din piele sintetică, ba chiar şi cizme de cauciuc pe sub carpetele turceşti ce atârnau deasupra, într-o paletă năucitoare pentru ca eventualul client să fie atras fără scăpare. Îşi plecă capul în jos şi trecu pe lângă el fără să-l salute. Când ajunse în apartamentul Arinei, se întrebă: „Oare ce-ar fi zis tovarăşul Mardare dacă l-aş fi întrebat cât mai preţuieşte medalia pe care mi-a dat-o”. Şi cum nu îndrăznise să-l deranjeze în vreun fel, îşi mută gândul spre altceva. De pildă, nuşi explica de ce în talciocul urbei lor nu erau scoase la vânzare însemne comuniste. Părea că numai în capitală există interes pentru asemenea lucruri. În talciocul lor îi zări rând pe rând şi pe unii secretari ai Judeţenei PCR, deveniţi comercianţi ambulanţi şi pe unii din primarii comunişti vânzându-şi cerealele şi animalele. Părea că toată clasa politică îşi regăsise în sfârşit vocaţia, dându-şi întâlnire prin oboarele şi târguri. Îşi acceptaseră soarta mai uşor decât o făcuseră boierii pe vremea instaurării comuniştilor. Existau însă destule nelămuriri sub chelia bătrânului Anton, care nu-şi explica cum de unii dintre ei începeau să pună mâna pe câte-o crescătorie de porci, pe câte un spaţiu comercial. Pe cei cu maşină care făceau speculă cu rulmenţi şi caşcaval la turci şi se întorceau cu aur şi blugi îi înţelegea. Aveau cu ce să se îmbogăţească şi 108


neastâmpărul din jurul lor era tot mai mult o stare normală, firească a dorinţei de îmbogăţire. Nu mai vorbea de cei care cumpărau în draci cupoane. Avusese şi el câteva şi le vânduse la nişte ţigănci cu fuste înflorate. Era 5 lei cuponul. De haram îi veniseră, de haram le dăduse. Trebuia musai să meargă la Bucureşti. Tocmai îi venise pensia. Drumul dus-întors costa cam jumătate din pensie. Ce bună era vaca lui de altădată! Ar fi avut să mai mănânce măcar câte o cană de lapte. Dar cu ticăloşii nu te poţi pune! De fapt nici la oraş lucrurile n-au fost mai liniştite. E drept că pe prima secretară şi pe cei mai răsăriţi activişti şi securişti „răzbunătorii” nu-i găsiseră pe la casele lor. Dar îşi îndestulaseră sacoşele şi buzunarele cu tot ce le căzuse în mână după ce le spărsese locuinţele. Aşa că nu trebuia să se mai gândească la ce pierduse în trecut şi la ce va câştiga în viitor. De fapt odată urcat în tren, adormi. Probabil că obosise de atâtea gânduri câte îi trecuseră prin cap. Medalia o ţinea în buzunarul de la piept a vestonului. Nici Gara de Nord nu mai era cum o ştia. O invadaseră turcii, arabii şi basarabenii. Care cu simingerii, care cu magazine de bijuterii. În orice caz, basarabenii mergeau cu blugii în braţe, cu prosoape de baie pe umăr, cu şireturi de pantofi pe braţe şi cu multe alte lucruri pe care nici nu le-ai fi bănuit că există. Spre surprinderea lui, pe peron, undeva la intrarea în staţia de la metrou, stătea un ciung cu o caschetă de miliţian pe cap şi cu câteva însemne comuniste aşezate pe un ştergar spre vânzare. „Măi să fie să am eu o asemenea baftă, să nu mai fiu nevoit să mă duc pe cheiul Dâmboviţei la talciocul capitalei”. – Bună ziua! Sunt de vânzare? Întrebă el aplecându-se să ia o insignă de pionier din faţa invalidului. – De vânzare taică! – Şi cât vrei pe aşa ceva? – Cam o sută de dolari! – Aşa de mult? Se minună bătrânul Anton.

109


– Mult pe naiba? Nu vezi că o pereche de blugi face cam tot atâta? – Cam tot atâta face şi un porc mai mititel, îşi rosti gândul Anton. – Ba chiar unul măricel, îl contrazise vânzătorul. – Dar de cumpărat nu cumperi? – Dar ce-ai mata de vânzare, că nu prea pari a fi unul din ăia! Îi zise vânzătorul cu subînţeles. – N-oi fi avut eu grad şi nici securist n-am fost, dar tot am primit o decoraţie! – Oi fi fost vreunul din tâmpiţii care au crezut şi au luptat pentru comunişti! Privirile bătrânului Anton sclipiră vârtos. Ar fi vrut să-i răspundă cu ceva de „dulce”. Se abţinu, venise să facă comerţ nu propagandă în capitală. Îşi băgă mâna în buzunarul de la piept, îşi pipăi medalia o apucă în podul palmei şi i-o întinse: – Uite! Ologul o luă, o întoarse calm pe toate feţele şi i-o dădu înapoi, zicând: – Îţi dau o sută cincizeci de dolari pe ea! – Două sute cincizeci! Zise şi Anton cu o voce ce nu prea lăsa loc de tocmeală. – Două sute, dacă vrei! Şi asta aşa pentru că te văd mai bătrân şi mai necăjit decât mine, îi spuse ologul cu oarece compătimire în glas. – Bine, fie! Îşi luă banii şi se îndreptă spre casa de bilete pentru a-şi plăti călătoria de înapoiere. În urma lui, îl auzi pe vânzător: – Dar nişte de alea cu străjeri, cu legionari, fasciste sau ruseşti nu ai? Nu-i răspunse. În tren toată faţa i se lumină. Îi încolţise o idee năstruşnică. Ajunse acasă. Arina nici nu bănui că tatăl ei călătorise deja până la capitală. Îl văzu mai vioi dar nu tăbărî pe el 110


cu întrebări. Avea să-i spună atunci când credea el că poate spune. Şi într-adevăr, peste câteva zile, ce câteva zile, peste mai bine de o săptămână, când se aşezaseră la masă, bătrânul izbucni în râs. – Ce râzi tată? – Cum dracu să nu râd fata tatii, dacă mi-am bătut joc aşa cum am vrut eu de „revoluţionari” satului meu. – Adică ce-ai făcut? – Păi, uite ce, îţi mai aduce aminte de decoraţia pe care mi-au dat-o comuniştii? – Da! – Am vândut-o cu două sute de dolari şi mi-am cumpărat un porc de douăzeci de kile de la unul din satul nostru pe care l-am dus în curtea fostei noastre case. Şi acolo din scândurile rămase am făcut cele de cuviinţă pentru a-l pârli şi a-l tranşa ca un gospodar adevărat ce eram! Cine crezi că a dat buzna la mirosul şoricului pârlit? Revoluţionarul Gâtlan şi cu toţi flinticii lui aducători de libertate! Aveau gurile pline de scuipat şi ochii le sticleau mai dihai ca la câinii ce se iviseră şi ei prin preajmă. Tăiam câte o şuviţă de şorici, din porcul ce aburea încă şi o molfăiam, aşa într-o doară la un capăt, după care o aruncam câinilor. La început m-au privit în tăcere, după care mi-au zis: „Ai moş Antoane, chiar nu ţi-a trecut supărarea? Că mata nu erai supărăcios”. Le-am zis: „Eu nu. Dar cu vaca ce-aţi avut?” Gâtlan nu-i răspunse. Îi întinse o sticlă de rachiu, din acela făcut de el la cazanul pitit, în stogul de coceni din spatele şoprului, de se mirau toţi cum de nu luase foc până atunci. În realitate el băgase cazanul într-o groapă, peste care construise un adăpost cu mai multe straturi de internită, adăugând apoi strujenii de camuflaj. Anton trase o duşcă, lăsându-se ars de tărie până în adâncul măruntaielor. Apoi mai trase una spre a-şi topi urmele de şorici ce-i căptuşise gâtlejul cu grăsimea porcului ce aştepta cuminte şi fără de suflet să fie rumenit şi înfulecat.

111


– Mi-aţi mâncat porcul când am primit decoraţia crezând că am murit. Mâncaţi-l şi pe acesta că tot de pe urma decoraţiei se zice că m-am procopsit.

112


ALEXANDRA

Telefonul necunoscutului o nedumeri întâi. Apoi în timp ce omul vorbea nelăsându-i răgazul să intervină nici măcar cu o întrebare, neliniştea luă locul surprizei. Totul părea dinainte stabilit. Era ca o hotărâre gata acceptată, dar nu şi da-ul final. A fost tot ce a reuşit să comunice înainte ca vocea care inspira linişte şi încredere să dispară brusc, tot aşa cum apăruse. Mâna îi tremură uşor când pusese la loc receptorul, dar nu de spaimă, cu toate că locul ales era puţin straniu. La Fântâna Roşie, iar parcul era destul de departe, la marginea oraşului. în zilele de lucru oamenii nu prea au timp de plimbare şi se putea ca locul să fie pustiu. Alexandra nu era curajoasă, dar hotărârea de a înfrunta riscul o luase deja de când îşi dăduse telefonul la rubrica anunţurilor matrimoniale. E abia 15:30, până la 6 mai are timp. Închide telefonul pentru azi ajunge - îşi fierbe o cafea în timp ce-şi alege în minte hainele cele mai potrivite. Vocea calmă şi sobră impunea o ţinută decentă. Zâmbi gândului peste aburii cafelei. Ce cuvânt îi vine în minte taman acum, ca şi cum a te anunţa de bună voie dispusă să te laşi cunoscută, să te oferi, e situaţia cea mai nimerită. Decenţa n-are nimic de-a face cu un astfel de gest. Se hotărăşte pentru costumul bleumarin, bluză albă, pantofi negri, o brăţară subţire de arginte, puţin ruj, un pic de culoare în obraji. O şterge apoi, dar nu de tot. Soseşte cu zece minute mai devreme. Minute penibile de aşteptare pe aleea aproape pustie. N-avea încotro, autobuzele merg după programul lor, nu după dorinţele călătorilor. Se simţea descoperită, ca şi cum ar fi fost privită din toate părţile. Vocea putea să fie acolo undeva, privind-o aşa cum şi-ar fi dorit ea să facă dacă ar fi avut unde să stea ascunsă. În autobuz privise cu atenţie încercând să afle dacă şi el era acolo. Nu descoperise însă la nimeni 113


nimic din emoţia care ţi-o oferă căutarea. Sigur, putea veni cu altceva, s-ar putea să fie deja acolo. Paşii o purtau cu încetineală pe aleile parcului. Înfloriseră teii. Iarba era înaltă şi curată ca hainele ei întotdeauna bine îngrijite. Îşi scoase din poşeta micuţă pudriera, retuşându-şi încă o dată paloarea feţei, accentuată acum şi de emoţia aşteptării. Începuse a-şi aduce reproşuri, apoi scuze. Îşi spuse că era mai bine să-l vadă ea mai întâi şi dacă o să-i convină... Dacă nu, n-avea decât să nu se arate. Aleea de la Fântâna Roşie era pustie, dar tot atât de bine putea să fie însufleţită de orăşenii ieşiţi la plimbare, fie cu maşina, fie cu ceva ce le grăbea ajungerea în mijlocul pădurii. Vântul foşnea uşor, mişcând frunzele, culegând parfumuri inimitabile. Zgomot de paşi anunţară în liniştea totală o pereche înlănţuită, amuzându-se de aceleaşi nimicuri spuse şoptit. Timpul trecea, aşteptarea începuse să devină o povară. Autobuzul pentru întoarcere sosea peste trei sferturi de oră. Şi ce dacă? Anunţurile matrimoniale au surprizele lor. Deodată tresări. Pe aleea largă, în depărtare, silueta unui bărbat singuratic se desprinse din fundalul plin de verdeaţa copacilor. Se străduia să rămână calmă, cu tot nefirescul situaţiei. Un bărbat înalt, fără vârstă, se apropie încet, ca într-o plimbare, cu mâna stângă în buzunar, în dreapta ţine neglijent o carte. Priveşte din când în când cerul pe deasupra copacilor. Nepăsarea cu care merge nu are nimic din ţinuta celui grăbit la o întâlnire. Alexandra se pomeneşte mergând grăbit, în sus, în jos, preocupată parcă de ceva ce s-ar afla imediat dincolo de omul ce vine spre ea. Trec unul pe lângă altul fără să se privească şi paşii li se pierd depărtându-se. Nici măcar nu întoarce capul. El era? Nu. Precis, nu. Deşi... Paşii ei se depărtară tot mai mult şi tot mai repede spre capătul celălalt al aleii, spre fântână. Zgomotul paşilor lui se pierdu în foşnetul pădurii. Nici măcar nu mai întoarse capul. Îi era ruşine. 114


*** Tudor citea anunţurile matrimoniale cu interesul omului sătul, lista de bucate dintr-un restaurant uitat de lume. „Doamnă necăsătorită, pudică, doreşte compania unui bărbat”. Îl intrigase formularea „pudică”. În viaţa lui nu întâlnise formulată această calitate umană într-un anunţ. Tudor îşi continuă lectura cu pagina literară. Un titlu îl făcu să tresară indispus: „Un nou roman al lui Tudor Mărăscu”. Era numele lui, dar de apariţia unui roman nou nu ştia nimic. Trecuseră ani de zile de când nu mai predase nici un manuscris. Nici nu avusese când. Din articol rezulta clar că el, Tudor Mărăscu, publicase un nou roman, a cărui acţiune „se inspira din realitatea imediată, manifestând un spirit vioi”... şi celelalte. Nedumerirea îi creştea pe măsură ce articolul se străduia să scoată în relief calităţile deosebite ale noului roman. Intrigat, telefonă la redacţia ziarului. Nu găsi pe nimeni capabil să-i dea un răspuns mulţumitor. Furios plecă spre redacţie. În drum zări în vitrina librăriei din centrul, oraşului cartea ce nu-i aparţinea. O luă. Plin de nerăbdare o răsfoi din mers ciocnindu-se de trecătorii grăbiţi. Neliniştea îi spori şi mai mult când constată că nici o frază din paginile frunzărite nu-i aparţinea. Intrase în parc, împiedicându-se de bordura aleii principale. Închise cartea nemulţumit, grăbind pasul spre Fântâna Roşie, murmurând în gând frazele pe care avea să le rostească la sediul redacţiei. Nu avea ochi pentru nimeni şi pentru nimic. Se trezi la capătul aleii redeschizând cartea. Se aşeză pe o bancă hotărât s-o citească. Târziu, Tudor ajunse totuşi la redacţie. Reporterul îi arătă calm romanul, pe care, în furia lui, Tudor îl încrimina. „E o simplă potrivire de nume”, concluzionă reporterul. „Personal nu-l cunosc pe autor. De ce nu mergeţi la editură?”. Tudor se calmă brusc. „Da, într-adevăr, de ce nu se dusese la editură?”. Cu paşii hotărâţi 115


pătrunse în biroul redactorului de carte. Întâmplător acesta îşi aduse aminte de el. Da. Cunoştea bine pe autorul romanului. Mai precis pe autoarea. „Cum autoarea?”, îşi exprimă mirarea Tudor. „Da, autoarea. Am numărul ei de telefon. Publică sub un pseudonim”. Tudor îşi notă maşinal numărul, hotărât să-i dea un telefon. „De ce îşi alesese tocmai numele lui?”. Şi curios lucru. Numărul nu era necunoscut. Încercă să-şi amintească de unde-l ştia, dar se lăsă păgubaş.

*** Alexandra se aşeză la fereastra deschisă cu privirile aţintite în gol. Eşecul de astăzi o făcu să simtă zădărnicia vieţii. „Se entuziasmase ca o idioată la apariţia primului succes de presă. Era al doilea roman şi nu crezuse în succesul lui”. Ce-i folosea acum? Singură cu romanele ei. Dar viaţa ei, viaţa ei... Telefonul sună prelung. Soneria o hotărî. Nu. Nu mai avea putere să suporte singurătatea... Şi acum duminica asta goală, pierdută de dor început într-o ceaşcă de cafea şi-o ţigară. Ceva totuşi trebuie făcut. Se îmbracă dichisit, ca de duminică şi pleacă fără ţintă, amestecându-se printre oameni ocupaţi. Merge grăbit ca şi cum ar avea o ţintă. Ca drumul să nu fie total lipsit de sens, colindă librăriile, nu din curiozitate, doar din plăcerea care i-o oferea mirosul nou al cărţilor. N-a avut cum s-o recunoască de la început. Coperta era necunoscută, doar numele autorului şi titlul... Aşa a mers mai departe. Mergea din ce în ce mai uşor pe măsură ce gândurile prindeau contur. Zilele treceau, dar ea nu le simţea, era ocupată să asculte, să privească şi să vina acasă încărcată ca şi cum ar fi adus jucării şi bomboane. A trecut, cât timp a trecut? Nici nu ştie, n-a avut timp să-l vadă. Când totul a fost spus, când a putut să spună gata după cum 116


a crezut ea, şi-a adus din nou aminte de sine, a fost din nou ea, cea de la început. Puţin egoism însă între timp şi sentimentul acesta nou n-a lăsat-să renunţe cu totul. Lipsa de curaj şi egoismul au încolţit ideea. De ce să nu încerci? Încearcă. A legat manuscrisul, i-a pus un nume necunoscut, l-a predat ca un simplu intermediar şi a aşteptat. Primele zile au trecut uşor. N-avea experienţă, nu ştia cum arată o editură, cine se ocupă de manuscris şi cât durează până primeşte un răspuns. Răspunsul însă n-avea să-l primească ea. Decât doar dacă apare. Cu timpul realiză tot mai mult în ce bucluc putea să intre. Nu însă, nu ea, de unde avea să ştie cineva care era persoana care a îndrăznit... Iar dacă apare, nu cumva numele ilustru al autorului şi nu valoarea în sine... Deşteaptă şi plină de curaj, Alexandra. Ca întotdeauna. Să se răzbune pe sine şi-a dat numele la rubrica anunţuri matrimoniale. Duminică dimineaţă, dimineaţă de vară cu soare roşu prevestind o zi de plimbări la iarbă verde, de plajă, de grătare, de bere, de glume, de joc cu mingea, de copii zbenguindu-se în apa râurilor şi părinţi grijulii de răceala apei. Câteva farfurii nespălate pe chiuvetă în dau Alexandrei sentimentul că mai este ceva de făcut. Apoi cafeaua de duminică, în linişte şi ţigara. Autobuzele suie pline spre pădure. Ţigara n-are nici un gust, cafeaua parcă nu-şi are rostul în ziua în care nu eşti obligat să porneşti la lucru. Aşa începe însă orice zi. Cât timp lucrase, uitase de sine. La început, a avut impresia că poate. Mai apoi s-a ruşinat de îndrăzneala ei. Nu mergea. Dialogul ei cu ea însăşi era plin ironie. Nici asta nu poţi, nimic n-ai putut. Niciodată n-ai îndrăznit, Alexandra. Mereu ai crezut că poţi, de atâtea ori te-ai crezut mai presus de tine însăţi şi te-ai plimbat aşa prin viaţa ta, iar ea a trecut înainte. N-a stat în loc să te privească cum îţi porţi pe cap coroana nimicului cu candoarea inconştienţei. Puţin curaj. Până acum n-ai făcut nimic, pentru că te sufoca teama că n-ai să 117


reuşeşti. Dacă ai avea tăria să-ţi suporţi înfrângerea, ai afla gustul ei. Nu că ar fi mai bun, dar ai fi aflat ceva nou şi asta oricum e altceva decât nimic. Aşa a fost începutul. Târziu, dar nu atât de târziu încât să nu mai aibă timp.

*** Abia când formă numărul îşi aminti. Era telefonul la care îşi dăduse anunţul femeia „pudică”. Curios, odată mai mult, Tudor insistă. Degeaba. Nu răspundea nimeni. „Probabil nu e acasă”, îşi zice el, propunându-şi să revină. O căută toată ziua. Seara la fel. Până la miezul nopţii. Nici un răspuns. A doua zi, când încă zorii nu năvăliseră în oraş, sună la apartamentul ei. Nu-i răspunse nimeni. Reveni în după-amiaza aceleiaşi zile. Sună insistent. Nu-i răspunse nimeni. Obosise. A doua zi când sună la telefon, îi răspunse o voce de bărbat. „Cine întreabă?”, veni de la capătul celălalt al firului. Tudor îşi declină identitatea. „Sunt căpitanul Skrobotovici. Vă rugăm să veniţi până la noi”, zise vocea sec, autoritar.

*** Fumez mult. Beau multă cafea. Ceva nu-i la locul lui. Nu cu capul, deşi nici aşa lucrurile nu mai stau ordonat. Nu mi-am simţit până acum niciodată inima. Acum tremură, ca un fluture. Şi mâna îmi tremură. Eram voinică. Fizic, pot zice - parcă aşa suna fraza pe care o puneam înaintea tuturor lucrurilor. Nu vreau să renunţ. Mă simt umbra care aleargă după mine. Mă vreau din nou adunată, aşezată în lumină ziua şi noaptea în vis. Să separ ziua de noapte, să stau un pas pe loc să mă ajung din urmă. Rătăcesc şi blestemul e foaia albă. Una, două, zece, o sută albe, albe şi nopţi şi zile pline de foi albe. Fiecare zi trecută peste foaia albă, nu din 118


celelalte datorii „fizice” împlinite ca un somnambul. Gesturi repetate mecanic, fără iniţiativă. Fiecare oră trecută mai adună un centimetru de alb. Nu pot să renunţ. Ori eu, ori ea. Până când am să devin eu însumi o coală albă, albă... Repetă, Alexandra. Încă de la început. De mai multe ori. Şi ai curajul, şi nu uita când crezi că ai sfârşit să scrii la urmă, ALEXANDRA.

*** Tudor ajunge aproape imediat. În faţa blocului, maşina procuraturii, salvarea, miliţia... şi multă lume. În apartament ţăcăneau blitzurile specialiştilor de la criminalistică. În patul nedesfăcut, nemişcată pentru totdeauna era EA. Tudor o privi buimăcit. Îşi aprinse o ţigară. Mâinile îi tremurau. „Cum se face că aveţi acelaşi nume cu numele ei de autor de romane?”, îl întrebă căpitanul. În faţa nedumeririi, ofiţerul îi întinse o foaie de hârtie. „Las totul şcolii din satul în care m-am născut. Bărbatului cu care trebuia să mă întâlnesc astăzi îi las bustul meu. Nu-l cunosc şi-mi pare rău că nu l-am putut opri, pentru că bănuiesc cum arată. L-am văzut pe aleea de la Fântâna Roşie. Dacă mă va căuta, îl rog să mă ierte. Pudoarea m-a făcut să nu-l opresc. Pseudonimul poartă în el prenumele fratelui meu Tudor, iar Mărăscu vine de la amărăciunea singurătăţii în care mi-am petrecut viaţa. Iertaţi-mă cu toţii. Alexandra.”. – Eu sunt Acela, se pomeni Tudor strigând. Eu şi numai eu. Ofiţerul se grăbi să-l tempereze. Cu greutate, Tudor le povesti totul. Târziu de tot, plecă. Avea în braţe bustul lui din gips. Chipul îi era aidoma celui de gips. La fel de alb, la fel de imobil. Îl aşeză cu grijă pe masa de lucru. Din ochi i se prelungeau uşor nori de furtună. Maşina de scris îl aştepta supusă. 119


PĂPUŞA

– Cucuuu ! În sala de aşteptare clasa a II-a zăceau de-a valma oameni şi bagaje. Pe bănci, pe jos, ghemuiţi lângă calorifer, respirând liniştit acelaşi aer închis şi umed de încălţăminte şi haine jilave. Aşteptarea resemnată, dincolo de plictiseală ştergea trăsături, dilua personalităţi recompunând imaginea unor oameni necăjiţi. Hârjoana copiilor deschidea câte-un ochi nemulţumit, urmat de-un mormăit neînţeles. Fetiţa se pitise după bagajele unui ţăran adormit. Băiatul, ceva mai răsărit o căuta cu privirea, temându-se să facă zgomot. Un strănut o descoperi. – Te-am văzut, gata, te-am prins! Înciudată, fetiţa se ridică. Apoi, vine şi se aşează liniştită lângă el. – Nu mă mai joc. Mă găseşti, pentru că sunt răcită. Băiatul o privea descumpănit. Nu ştia ce să facă. Iar trenul nu mai venea. Prin geamurile aburite zăpada curgea uniform, făcând întârzierea mai greu de suportat. Lui nu-i venea somnul. Avea grijă. Erau singuri şi dacă ar fi venit trenul n-avea cine să-i trezească. Noroc că el ştie să ajungă la bunici. Plecase de la casa de copii fără să ceară voie. Oricum nu l-ar fi lăsat. Iar surioara lui era la leagăn. Doar venise vacanţa. Iar în vacanţă cândva mergeau la bunici să alerge, să se joace, să se dea cu sania, să meargă cu pluguşorul. Avea deja amintiri. Acum, bunica era bolnavă. Bunicul stătea s-o îngrijească şi n-avea cum să ajungă la ei. Hotărât să fie bărbat îşi şterse repede cu palma lacrimile ce stăteau să-i curgă. Prima vacanţă fără mama. De tata îşi aducea 120


puţin aminte. Şi nici nu voia. Plecase imediat după ce se născuse fetiţa. Mai apoi şi poate că tocmai de asta, se îmbolnăvise mama. Fetiţa avea patru ani. Dar unde-i? N-a observat când a plecat de lângă el. O descoperi într-un colţ al sălii de aşteptare privind ţintă la ceva anume. Strecurându-se cu greu, sărind peste bagaje ajunge lângă ea. Se uita ţintă la ceva ce semăna cu o păpuşă. Nu, nu era o păpuşă. Pe scaun, înfăşat într-o pătură, un copil mic de tot. Nu mai văzuse copii aşa mici. Dormea şi zâmbea în somn. – Trenul personal 5005 are o întârziere necunoscută.... Copilul se trezeşte, rotind în jur ochii mari. Scânceşte încet, apoi din ce în ce mai tare. În jur, călătorii moţăie tăcuţi. – Se pare că nu-i nimeni cu el, şopteşte băiatul privind întrebător în toate părţile. – Îl iau eu răspunde fetiţa. – Tu? Ce să faci cu el? – Să mă joc. Mereu am vrut o păpuşă. – Asta nu e păpuşă! – E, nu e, dar vreau să mă joc cu el. – Nu se poate, şopteşte băiatul temându-se să nu-i trezească pe cei din jur. – Ba se poate, ba se poate... – Taci... Fetiţa luase deja în braţe copilul, legănându-l uşor. – Trenul accelerat 524 soseşte în staţie la linia trei şi va pleca în direcţia... Oamenii se ridică grăbiţi, îşi adună bagajele şi se înghesuie spre ieşire. Copilul plânge de-a binelea. – Sărmanii, s-au săturat şi ei, murmură o femeie, clătinând din cap. – Mamă-sa e nebună. Să scoţi un copil mic pe vremea asta şi să-l porţi după tine prin gări... O bătrână trezită din amorţeală îi privi absent apoi, mulţumită de liniştea aşternută în sală se întinse de-a lungul băncii aşezându-şi cu grijă sub cap geanta de vinilin, aproape ruptă. Era 121


loc acum în sală iar trenul, nu se ştie când o să vină. Aşa auzise. Întârzierea necunoscută... Copilul scânceşte din nou. Fetiţa îl ţine pe genunchi şi-l leagănă. Băiatul tăcu şi-o priveşte nemulţumit. Uşa sălii de aşteptare se deschise brusc, aducând înăuntru odată cu viscolul ceva, ce-l nemulţumi mai mult pe băiat. Un miliţian. Mai trăise asemenea momente. Ştia ce caută. Vagabonzi aciuaţi pe aici, sau călători fără bilet. Iar el, fugit de la casa de copii, nici bilet nu avea... Fetiţa, neştiutoare, legăna în continuare copilul. Miliţianul priveşte peste toţi şi pleacă mulţumit. „Nimic suspect aici”. Peste copilul adormit, fetiţa se aplecă şi-i suflă în faţă aerul cald. – I-o fi frig şi lui, spunea zgribulindu-se. – Trenul personal 5005 va sosi în staţie la linia doi şi va pleca în direcţia... – Ăsta-i al nostru. Lasă-l şi hai... Fetiţa îl priveşte nedumerită şi nu se mişcă. – Hai, nu auzi? Vine trenul... Hai, lasă-l aici, unde l-ai găsit. – Nu vreau, zise ea continuând să-l legene pe genunchii firavi. – Hai nu fii proastă. Te las aici, continua el cu glas scăzut, tremurat. – Du-te tu! Dacă eşti rău, pleacă! Nu vezi că-i singur? Băiatul stă o clipă în cumpănă. Continuând ar fi stârnit atenţia celor din jur, apoi ar fi început întrebările. Se apleacă, ia în braţe copilul. Era mai uşor decât credea. Pe fetiţă o împinge uşor spre ieşire. – Hai, mai repede! Pe peron, viscolul amestecă oamenii cu zăpadă. – Urcă-te singură, încearcă, n-am cum să te ajut. O femeie cu multe bagaje îi urcă pe rând, întâi pe ea, apoi pe el, cu tot cu copil. Nu spuse mulţumesc. Se strădui să dispară cât mai repede de teama întrebărilor. 122


În vagonul următor, un compartiment gol. Lasă povara pe o bancă şi răsuflă uşurat. La a treia staţie urmau să coboare. Mai aveau puţin de mers pe jos. Acolo însă nu-i mai era teamă. Se şi vedea ajuns. Bunica trebuie să fie tot în pat, cum o ştie mai de mult. Bunicul a făcut focul şi în casă e cald. Apoi le va da să mănânce şi îi va culca. Pe urmă zăpada şi joaca. Doar mama nu-i. Dar e bunicul. El a vrut să-i crească. Nu l-au lăsat. Abia purta grija bunicii. S-a hotărât că era mai bine la casa de copii. Cu timpul aveau să crească, să înveţe carte şi să uite... Băieţelul privi prin geamul în care făcuse un ochi, suflând şi răzuind gheaţa cu degetul. Nu vede altceva decât zăpada viscolită. Era atent să numere staţiile, să ştie unde să coboare. Căldura puţină din tren şi oboseala o adormiră pe fetiţă. Băiatul o apucă de mâneca paltonului subţire. – Să nu dormi, auzi? Să nu dormi! Ţi-ai luat păpuşă! Să nu dormi! Fetiţa nu voia, sau nu mai putea să-l asculte. Trenul opri din nou. Mai aveau o staţie. – Vrei să adormim? Scoală-te, hai scoală-te! Cine o să ne trezească? Zgâlţâită, ridicată cu forţa, fetiţa deschide ochii. Ia din nou copilul în braţe. Îl legănă, rostind cuvinte de alint, fără noimă, neştiind dacă ea, sau el, era copilul... – Băieţelul o privi îngândurat. Avea o soră, avea o răspundere şi un rost. Aşează mâna pe umărul ei, îl simţi tremurând. Fetiţa nu se plângea. Avea aşadar, o soră „pe cinste” cum ziceau ei, acolo... O priveşte în ochii senini, ridicaţi spre el. – Ce s-ar fi făcut fără noi...? scânci fetiţa, rugător. Nu răspunde. Ar fi vrut să-i zâmbească, dar nu putea. Chipul lui exprima doar încuviinţarea lucrului deja făcut. Pe coridor se aude clinchetul clopoţelului controlorului. Îşi simţea inima la gât. Acum. Dacă trece şi acum. Controlorul îi priveşte prin uşă şi trece mai departe. Trei copii mici nu puteau fi singuri. „Părinţii probabil stau undeva alături de vorbă, cum se întâmplă în trenul acesta unde, mai toţi călătorii se cunosc”. 123


La prima coborâm, spune ferm. Să-l ţii tu în braţe. Cobor şi ţi-l iau. Apoi, pe tine. Ai grijă. Scara e plină de zăpadă. Ar vrea să vadă prin geam locul unde se află. Mai întâi era o pădure de salcâmi, apoi o fântână, apoi... Degeaba. Prea era îngheţat geamul. Simţi cum trenul încetineşte mersul. N-avea rost să mai caute. Aici. – Hai! Copilul era greu. Fetiţa îl purta în tăcere. Uşa vagonului se deschise greu. Palmele băieţelului îngheaţă pe uşile reci. Cu toată puterea încearcă. Se teme să roage pe cineva să-l ajute. În sfârşit, uşa cedează. Coboară cu grija celui ce poartă răspunderea. Întinde braţele spre surioara lui. Nu ajunge. Fetiţa se aşează în genunchi încercând să vină mai aproape. Tot nu ajunge. Băiatul urcă din nou o treaptă. Ia copilul şi sare în zăpadă. Fetiţa se ridică din genunchi şi coboară speriată treaptă cu treaptă, sare şi cade alături de el în zăpadă şi viscol. Abia se mai văd. Impegatul se uită la ei. Când îi vede depărtându-se de tren, dă semnalul de plecare. Apoi se apropie, nedumerit. – Ce-i cu voi, prichindeilor? – Am venit la bunicul, în vacanţă! – Singuri? – Singuri, da! – Ai cui sunteţi, voinicilor? Copiii îl privesc şi tac. – Cine-i bunicul? Încearcă din nou. – Tataia Oprea... – Aha... Şi el ştie că veniţi? – Nu, dar nu-i nevoie!, răspunde băiatul pornind anevoie la drum prin zăpada troienită în gara pustie. Cu o mână ţinea copilul, cu cealaltă trăgea de fetiţa care se afunda tot mai mult în troiene.În mintea ceferistului apăru deodată grozăvia situaţiei. Aude clar, acum, vorbele femeii de aseară în timp ce-i punea mâncare. „A bătrână, a lui Oprea trage 124


de câteva zile să moară. Au şi împărtăşit-o. Vecinele îi ţin lumânarea cu rândul. Ăl bătrân, abia se ţine pe el. S-ar duce poate, amândoi odată. O să fie greu. Satul o să pună umăr la umăr să-i îngroape. Au fost oameni gospodari şi la locul lor. Şi cu ce s-au ales? Pe mâini străine. Noroc că în sat sunt oameni cu suflet şi cu frica lui Dumnezeu”... Iar acum, copiii... Cu cel mic oare ce-o fi? Tot Dumnezeu o şti. Ori doi, ori trei, tot necăjiţi...Încearcă să fie vesel şi îi îmbie înăuntru. – Haideţi până la mine, să vă încălziţi. – Nu, mulţumim, ne grăbim să ajungem acasă, zise băiatul. Omul nu-i lasă. Îi prinde cu mâinile după umerii firavi şi îi aduse cu forţa înăuntru. Acolo era măcar adăpost. Şi soba caldă. Aştepta schimbul. Copiii se lipiră de sobă. Aveau feţele îmbujorate şi mâinile roşii de frig. Voia să fie bun cu ei. Nu ştia ce să le spună. Le privea mâinile lipite de sobă. – Nu le ţineţi la căldură. Or să vă doară. Băiatul îşi băgă mâinile în buzunarele pantalonilor iar fetiţa le strângea la subţioara paltonului. – Tu n-ai palton? îl întrebă pe băiat. – Nu, încă nu mi-a venit rândul. Şi nici n-am nevoie. Acolo, la cămin, nici nu-mi trebuie. În clasă e cald, în dormitor la fel. Şi curtea şcolii e atât de mică. Te joci repede şi intri la loc. Paltonul mai mult te-ncurcă. Parcă ce-mi trebuie? nici n-am ştiut că o să vină aşa viscol. Dacă ştiam, ceream unul împrumut. Dar aşa... Acu, nu-i nimic. Dacă am ajuns e bine... Vorbea repede, pentru a nu fi întrerupt cu întrebările. Minţea şi era senin. Doar nu putea să spună oricui că a fugit. Bunicului da, dar lui, om străin poţi şti? Dacă-i trimitea înapoi? Ceferistul îi privea urmându-şi gândul. Mama lor, fata bătrânului Oprea. O cunoştea din clasele primare. Fusese mai mare ca el cu câţiva ani. Crescuse fată frumoasă şi fără noroc. Auzise mai în urmă vorbe purtate prin sat, că se stinse aproape fără veste.

125


Gândurile îi fură întrerupte de sosirea schimbului. Intrase tropăind să-şi lepede zăpada de pe bocanci. – Noroc! Măi, ce-i afară... Gata poţi să pleci. Cu ăştia mici, ce-i?. Parcă nu-s ai tăi. – Nu. Îs nepoţii lui Oprea, ăl bătrân. Au venit mai acuşi, cu personalul. I-am ţinut să se încălzească. Îi duc până acasă... Nu s-ar descurca singuri pe urgia asta. Mai vorbim noi. Haideţi, mă! Îl ia pe cel mic în braţe. Băiatul şi fata îl urmează tăcuţi. Oare câţi copii o fi avut femeia? Şi ăsta mic, cât o fi având? Vestea morţii ei, sosise parcă de mai multă vreme. „Ce să-mi mai bat eu capul. Bine că pot să-i duc până acasă. I-oi spune nevestei. Să socotească ea, dacă vrea. Ele femeile, ştiu mai bine şi mai multe.” Înaintau repede, sub cerul întunecat de nori vineţi. În casa bătrânului era aprinsă lampa. Nu strigă la poartă. Cine-ar fi venit să deschidă? Vreo vecină, dacă era acolo, avea grijile ei. Intră, bate la uşă şi deschide. – Bună seara tataie. Ţi-am adus nepoţii. Iese apoi fără altă vorbă neştiind ce ar trebui spus într-o asemenea împrejurare. Bătrânul îl primi fără cuvinte. În patul din odaie, cu o lumânare la căpătâi, zăcea bătrâna. – Bunico, am venit! se repede către ea fetiţa. Nici un răspuns. Greu, femeia deschide ochii. Priveşte lung, gemând. Nici lacrimile nu mai ieşeau din orbitele uscate. – Ai grijă de ei! şopteşte abia, încercând să mângâie fetiţa pe cap. Bătrânul priveşte împietrit cum gestul mâinii ei nu se mai poate împlini. Târziu, din ochii ficşi alunecă o lacrimă care se pierde în faţa brăzdată. Umerii unchiaşului se încovoie sub povara plânsului. Copiii înţeleseră. Se strâng lângă bătrân lăsându-se strânşi la pieptul lui uscat de timp şi amaruri. Copilul aşezat la picioarele bătrânei, începe să scâncească, apoi să plângă cu glas ascuţit.

126


– Trebuie schimbat zise bătrânul cu glas tremurat înghiţindu-şi lacrimile. Pe masă e o oală cu lapte. Pune-o pe sobă, la încălzit, adăugă el stins. Fetiţa îl priveşte cum îşi îndreaptă spinarea şi încearcă să desfacă nodul faşei cu mâinile uscate. – Lasă-mă pe mine bunicule! Zise ea apropiindu-se. Bătrânul o priveşte mirat. Mai are putere să zâmbească văzându-i îndemânarea. În fereastră se troieneşte viscolită zăpada. Viscolul îşi împlineşte datoria. În odaie vegheat de o lumânare şi o lampă se împlineşte misterul trecerii în timp. Mugure, floare, fruct şi ram. Undeva lătratul unui câine se lasă acoperit de şuieratul unei locomotive şi al viscolului neîntrerupt.

127


PURTĂTORUL DE CRUCE

Culcată pe umărul lui, crucea se lăsa târâtă în susul şi-n josul străzii, zgâriind asfaltul. Scrâşnetul frecării îi oprea pe trecători, umbre statuare, ca nişte păreri ce năluceau trotuarele într-o muţenie slută, diformă. Zilnic, purtătorul de cruce-şi târşea picioarele, oprindu-se doar în faţa unei căni de apă sau a unei bucăţi de pâine, întinse cu milostenie şi teamă de comercianţii ce-şi aveau ferestrele joase pe, caldarâmului trotuarelor. Iar în ziua când prin centrul urbei se fandosea o paradă şi când lumea se întreba ce-o să fie, ce-o să se întâmple, scrâşnetul crucii târâte cu multă râvnă, îşi făcu loc printre rândurile celor veniţi să-şi arate virtuţile-n parade. Până şi soldaţii au făcut loc, celui ce-şi purta crucea, regrupându-se în urma lui. Umărul zdrelit se iţea dintre cârpele mereu curate ce-i acopereau goliciunea trupului. Picioarele desculţe, băşicate de fierbinţeala străzii, păreau a nu percepe rugozitatea smoalei împănate cu pietriş ascuţit şi fierbinte. Călcâiele-i musteau, iar degetele căpătaseră uşoare supuraţii între ele. „Trece nebunul…” murmurau părinţii copiilor ţinuţi în braţe, de-o parte şi de alta a străzii. „Trece nebunul…” murmurau şi vânzătorii de pe ambele trotuare ascuţindu-şi auzul în aşteptarea hârşâitului lemnului pe asfalt. „Trece nebunul…” şi-au zis şi organizatorii paradei scrâşnind la rândul lor cu teama că le-ar fi compromis defilarea. Cu adevărat nici ei n-ar fi putut spune ce s-ar mai fi putut compromite sau dacă mai era ceva de compromis. 128


Iar dacă ar fi căutat vreunul din ei să-şi explice rostul trecerii purtătorului de cruce printre ei n-ar fi găsit răspunsul. Nu-l găsiseră nici evreii, când încearcă a desluşi taina apariţiei. „Blasfemie, blasfemie! Strigau hahamii pe sălile tribunalului unde îl dăduseră în judecată. Cine se crede, un nou Iisus?” argumentau în faţa judecătorilor. „Ăsta nu-i Mesia pe care-l aşteptăm noi!” şopteau ei la vremea înserării, copiilor întorşi de la slujbele pline de pildele rabinului. Catolicii nu s-au lăsat nici ei mai prejos, erijându-se într-un fel de apărători ai proscrisului. „Ce vreţi de la el?! Să-l răstigniţi ca pe Iisus?” declamaseră avocăţeşte: Până la urmă judecata se amână aşa cum se amânau mai toate judecăţile prin acele locuri. Ortodocşii nu se implicară. Îl priveau pe cărătorul de cruce de parcă ar fi fost strămoşul creştinilor. Se simţeau la rându-le crucificaţi. I-au zis Andrei şi aşa i-a rămas numele. Tot ei erau aceia care-i dădeau un strop de apă sau un colţ de pâine. Purta crucea în public în locul lor. Zi de zi fără preget. Andrei îşi purta crucea fie pentru ei, fie pentru sine. Cine ar fi putut spune? Nu se uita nici la stânga, nici la dreapta, nici în sus. Doar în asfaltul inert şi opac, de parcă ar fi vrut să se topească în el. Iar când au cercetat dacă nu cumva ar fi furat crucea, au descoperit cu stupoare, că parohul ortodox a lăsat-o la intrarea în oraş de izbelişte. Prelatul o uitase acolo, după ce-o înlocuise cu una de marmură. Aşa a crezut el că se cuvenea să fie crucea martirilor pentru care fusese ridicată crucea de lemn. Ba chiar s-a bucurat când a auzit că a luat-o un creştin… Că doar e creştin, nu-i aşa?” zicea el uneori de parcă-ar fi vrut să-şi dea singur dreptate. Indiferent de cârtelile unora sau altora, Andrei îşi continua drumul cu tenacitate de invidiat. Ba chiar, unii începuseră a vedea că ceva începuse a se schimba în viaţa tuturor. Primarul păru să fie mai aproape de durerile urbei. Consilierii aşişderea. Existau voci care ar fi putut pune mâna-n foc pentru revenirea la normalitate a afaceriştilor. Voci, voci, voci… 129


Singura certitudine era mersul crucii prin centrul oraşului, în fiecare zi, pe ploaie sau pe vânt, de la începutul primăverii şi până în miezul verii, când schimbările în bine erau aproape sesizabile. Poate de aceea şi darurile creştinilor către purtătorul de cruce se înteţiră. Ba chiar Andrei începu să se îngraşe. Iar rana de la grumaz să supureze. Crucea i se păru mai grea, mişcările mai lente, iar trupul mai coborât în pulpele obosite. „Ar fi bine dacă ar duce crucea şi prin capitală…” zise la năduf unul dintre creştinii sasistiţi de oarece nedreptate. Vorba nu prinse prea repede. Lumea părea să se fi obişnuit cu Andrei, iar dacă el ar fi decis să meargă acolo, la oamenii puterii, ar fi fost la fel ca şi când n-ar fi ştiut de existenţa lui. Numai că din prea multă obişnuinţă, începuseră a-l neglija. Şi arareori îi mai dădeau câte o fărâmă de pâine sau o cană cu apă. „N-are decât să-şi ia singur”, rosti într-o bună zi unul din prăvăliaşii ce nu se prea dăduse în vânt nici până atunci cu darul. Şi tot el îl îndemnă: „De ce nu mergi tu la guvernanţi, Andrei?”Poate o să ne facă legi mai bune, dacă o să te aibă zilnic în faţa ochilor!” Aceeaşi muţenie. Nu răspundea, nici măcar atunci când primea ceva, iritându-şi binefăcătorii. Puţinătatea darurilor îl reduse pe Andrei la dimensiunile iniţiale. Umerii i se ascuţiră. Zdrenţele, albite de vipia tot mai îndârjită, îi fluturau pe trupul slăbit. Gâlcevile religioase încetară. Indiferenţa tuturor se abătea de la o zi la alta peste trupul tot mai neîngrijit şi mai stors de putere. Şi cu toate că greutatea crucii nu mai era la fel ca la început, şi cu toate că piciorul ce se hârşia pe asfaltul zgrunţuros se mai scurtase, iar crucea se mai uscase, Andrei se simţea tot mai sleit. Locul încrucişării lemnelor devenise tot mai negricios, pentru că acolo îşi cuibărea grumazul ori de câte ori începea şi se sfârşea drumul crucii. Ameţit de foame şi de sete, Andrei se trezi într-una din zile, doborât în mijlocul străzii. Crucea i se pogorâse asupra-i, ca o lespede blândă, plăcută, lipindu-l cu obrazul de asfaltul încins. Era pentru prima dată când o asemenea simţire îi trezea în trup, fierbinţeală necunoscută. Şi dacă până 130


atunci tălpile picioarelor băşicate nu simţiseră fierbinţeala smoalei, acum ardeau, ducând în trup dogoarea de nesuportat. Lacrimile nu-i aduceau alinare, să se poată ridica. Ar fi vrut să-şi poată purta crucea din nou. Zadarnic. Rămas sub cruce, ocolit de maşini, nedumeri pe toţi binefăcătorii de altădată, ce-i priveau cu iritate neputinţa. Asta şi pentru că trecătorii ocoleau partea cu pricina şi nu le mai intrau în magazin. „Aruncă-i bă o găleată cu apă!” se mai auzi dindărătul unei vitrine vocea unui ins furios. „Poate te dezlipeşti…” îi zise altul după ce-i răsturnă căldarea pe trupul nemişcat. Trotuarele deveniseră tot mai pustii. De undeva un echipaj de poliţie însoţit de o salvare, se apropie în linişte.Nici o sirenă nu se auzea, de parcă s-ar fi ascuns că au răspuns apelurilor telefonice date de mulţi, din ce în ce mai mulţi anonimi. L-au ridicat. Mai întâi crucea dezlipită cu greu din grumazul ce-şi aflase sălaş atâta vreme, apoi trupul. Duba poliţiei plecă. Portierele deschise lăsau vederii braţele crucii. Maşina salvării îl ascunse pe Andrei cu totul. Apoi, când mulţimea se puse în mişcare şi ultimele raze de soare se topiră în băltoaca ce se usca pe asfaltul încă fierbinte, viaţa redeveni ceea ce era, dintotdeauna. Timpul începu a se slei peste toate lucrurile, până când minţile oamenilor încetară a mai percepe că a existat cândva un purtător de cruce. „Dar oare-l chema Andrei?” se mai auzi din când în când plutind îndoiala, până când amorţi şi ea între zidurile oraşului.

131


ARMONIILE PIETREI

Cerul plumburiu se prelinse peste crăpătura munţilor din apropiere. Soarele şui, ameţit de pâcle, se încăpăţâna să-şi aburce mănunchiul palid de lumină, prin coroanele livezilor. Nici nu ştiai ce respira în sihla prăvălită printre bolovani şi stânci uriaşe, de parcă ar fi vrut să se ascundă. Un porc mistreţ buiac şi flămând, cu râtul brăzdând prundişuri silicoase? Un urs hămesit? O ciută ghemuită-n poala ierburilor tremurând dimpreună? Un râs? Sau un purcoi de ghebe strivite de frigul opac, ce-şi clănţănea făptura prin coaja copacilor zburliţi. În luminişuri umbrele muriseră de luni de zile. Cine şi-ar mai fi putut permite o brumă de umbră în păcătoşenia asta de întunecime? Te-ai fi putut întreba. Dar de ce să te întrebi? Nu era de ajuns că-ţi pocneam tâmplele de borţoşenia tăcerii, de urâciunea singurătăţii? Şi cât te-ai mai fi bucurat, dacă ai fi putut vedea măcar nişte licurici. Îngheţaseră sau muriseră prin locuri nevăzute. Aidoma zburătoarelor, care nici măcar chircite nu-şi mai ferăstruiau văzduhul dintre ramurile încremenite hieratic. Şi cât mi-aş fi dorit o aripă. … Cu sângele buşind în timpanele încremenite-ntre fuşteii scăriţelor îmi rostogoleam tigva în căutarea clipei ce s-ar fi putut pogorî în iarba pleşuvită de vânturi. Nimic. Niciun vreasc putrezit, nicio creangă scofâlcită de vremi nu-şi permitea să-şi părăsească locul, tăind ca un cuţit în aer, tăcere. Unde erau? Şi ce căutam eu printre brusturi şi ferigi, cu ochi de căpcăun însetat şi cu mâini zdrelite de atâta dorinţă? N-aş fi putut să-mi răspund. Doar gângăniile-şi făceau datoria, molfăind răşina din scoarţa copacilor, doar, doar mi-ar fi acoperit trupul golit de aşteptări şi umplut de foame. Unghiile mi se crăpaseră. Degetele-mi sângerau. Şi carnea-mi tremura printre printre tulpinile aspre şi reci, izbindu-mi cu furie mersul dezordonat, 132


dezarticulat. Şi pământul mi se părea tot mai aproape. N-avea rost să-l mai frământ cu braţele amorţite. Nu existau nici bulbi, nici măcriş, nici măcar ciuperci otrăvitoare. Doar muşchi aspru şi rătăcit, care păta din când în când grohotişul calcaros de sub poalele pădurii, ce şi le ţinea lungi, până la pământ ca o văduvă perenă şi tristă. M-am lăsat pradă litierei dintr-un căuş stâncos şi-am adormit.Se făcea că venise mama să-mi mângâie fruntea rece, tot mai rece şi mai rece…

133


LA BELLU

– Sunt Călinescu ! Nici n-am simţit când am horcăit pentru ultima dată. Înfulecasem ultima porţie de aer, cu lăcomie de parcă aş fi dorit să mai rămân deasupra ţărânii. Ce prostie. Mă crezusem nemuritor. Şi, deodată, pac! „S-a rupt aţa”! M-am trezit rece şi cu diafragma pocnită de sforţarea ultimei lăcomii: aer! Un ultim aer! O mare şi infinită sorbitură de aer. Cu orice risc…

*** Întuneric veşnic. Mă obişnuisem. În locul de adunare a viermilor, foşgăiala încetă brusc. M-am ridicat. – Cer cuvântul! Din adâncul viermuielii izbucni un mormăit: – Iarăşi Eminescu! – Iarăşi Sadoveanu! – Unde-i Caragiale? Se liniştiră. Mi-am adunat câteva inele în jurul capului maroniu, şi l-am ridicat mult deasupra celorlalţi. – V-am lăsat destul să vă bălăcăriţi înaintaşii. V-am lăsat să mă batjocoriţi, să spuneţi că Eminescu nu a fost geniul de neegalat pentru că v-am văzut neputinţa. Tu, ăla, Beniuc, sau cum ţi se mai zice, tot mai cutezi a te îmbăţoşa în faţa-mi? – Nu se spune faţa-mi, depăşitule!

134


– Sau tu, ăla mic şi bubos, tu care crezi că-mi eşti superior doar pentru că l-ai devorat pe Nichita, crezi că mă poţi înfrunta? L-am simţit dând înapoi. Inelele ce-mi încătuşau mişcările, nu se acomodaseră cu umezeala ţăranii. Şi-apoi ce era să le spun. Cine eram eu pe lângă viermii lui Sadoveanu, Doinaş, Coşbuc sau alţii?

*** Echipa de televiziune jubila. Filmau în draci, filmau pe ascuns, tranzacţiile dubioase din cimitir. Cavouri de generali vândute pe valută. Câteva mii de dolari cavoul. Tot atâtea pe cavoul unui cântăreţ sau unui pictor uitat. Samsarii cimitirului aveau relaţii. Nu avuseseră artiştii cât au vieţuit deasupra pământului, câte aveau cioclii celebrului cimitir. Într-un singur loc se croiau relaţiile macabre; în sectorul aleşilor de tranziţie ai poporului democrat. Acolo se muncea din greu la înălţarea unor noi şi impunătoare locuri de veşnică pomenire. Acolo negocierile se purtaseră la alt nivel sau, şi mai bine spus, se dăduse ordonanţă de urgenţă. Nu stăpâneau ei?… Câtă vreme fuseseră-n viaţă Nichita şi Doinaş, aleşii poporului nu dăduseră nici o para chioară. După ce trecuseră pe celălalt tărâm, faima lor trebuia valorificată, nu-i aşa? Iar când de pe urma aleşilor nu rămânea decât praful şi pulberea, de ce să nu se aciueze şi ei la umbra celor care după trecere în nefiinţă, deveniseră nemuritori…

*** „Se zvoneşte că în curând îi vom avea colegi pe devoratorii Păunescu,” zise Călinescu.

135


O rumoare dezabrobatoare străbătu masa viermuindă, aşa cum nu mai fusese de pe vremea lui A. Toma şi Crohmălniceanu. Repulsia masei inelate nu venea dintr-un dispreţ faţă de opera celor aşteptaţi pe celălalt tărâm, ci din atitudinea pauperilor în faţa belşugului dătător de inele grase izvorâte din acumulările supraterane. – Aşa aţi făcut şi când a venit Sadoveanu şi tot aşa când… – Lasă trăncăneala. Noi ăştia care-am stat prin puşcării, am tot tăcut şi încă mai tăcem, ca nişte viermi ce suntem… O lovitură surdă îi curmă rostirea. Prin surpătură, lumina se prăvăli odată cu lama cazmalei. Ghemul se chirci ca lovit de trăsnet. Aerul uscat de deasupra, căldura soarelui, erau fatale pentru trupurile lor. Se răspândiră care încotro, căutându-şi un loc ferit şi umed. – Daţi-mi 20000 de euroi, vă fac cadou cavoul lui Eminescu, s-auzi o voce cavernoasă de sub sutana mirosind a tămâie a cioclului ce mijlocea tranzacţiile întunericului.

136


DE LA STÂNGA LA DREAPTA

Îşi începuse ziua sub imperiul plictisului. Ceaţa de pe drum îl obosise. Poleiul îi solicitase privirile peste măsură. Degeaba se freca acum la ochi, încercând să-şi limpezească privirile. Nici nu se aşeză bine la birou că telefonul începu să ţârâie. – Maxoda la telefon! – Vai dragă, ce sobru eşti! – Eram aproape sigur! Trebuia să fii tu! Zi-i! – Dacă era vreo fufă, rămâneai măcar sobru, dacă nu deveneai dulce… – Hai, măi Ramona, zi-i odată! Arde! – Arde dragă, arde! Că e vorba de mamiţica ta! Cică are treabă în zonă şi trece şi pe la noi! – Ce treabă? – Strânge fonduri pentru organizaţia aia, de salvat câinii! – O caută moartea pe-acasă şi ea umblă teleleu tocmai prin cea mai zgârcită parte din ţară! – Teleleu, neteleleu, dar diseară cinăm împreună! – Şi cu ce vine? Că doar n-o să mă duc cu maşina după ea! – Nici vorbă Maxi dragă! Se descurcă ea. Ce avem, doi kilometri până-n oraş? – Ramona fetiţa tatii, să ştii că nici taxi-urile nu circulă pe poleiul acesta! – Poate până de seară se va topi şi se va ridica şi ceaţa! – Nu cred şi uite că uitam să-ţi spun, dar merg cu băieţii la o bere! – Vezi cum eşti? Dacă nu-ţi dădeam eu telefon, nu-mi spuneai nimic! 137


– Şi de aia nu mai poţi tu? Special nu ţi-am spus, să nu-ţi aduci vreun fuf! – Vrei să fii mârlan! – Nu iubito, vreau să fiu exact ca tine, când în loc de bineţe, mi-ai tras-o cu fufele! – Hai, gata, că te întinzi la caşcaval! La revedere! Felul lor de a se tachina îi unise cândva. Le făcuse chiar plăcere, apoi deveni o povară. Maxoda aşeză telefonul în furcă cu aceleaşi mişcări lente, obosite, ca de om fără chef. Planşeta de lucru luminată de neoanele de deasupra capului i se păru de-a dreptul ostilă. Întinse calcul pe ea, îl prinse în pioneze, îşi desfăcu trusa de Rotring şi începu să traseze linii şi curbe asezonate cu cifre, numai de el cunoscute. Nici nu simţi când veni pauza de prânz. Îşi scoase sandvişul şi începu să muşte din el, neglijent cu atenţia îndreptată spre planşetă. Se săturase. Îşi dorise atât de mult să devină arhitect încât nu părăsise Institutul de Cercetări în Construcţii Civile nici măcar atunci când i se restructurase postul. Acceptase cu lejeritate un post de desenator tehnic ce se vacantase prin pensionarea bătrânului cartograf Venturică. Pierduse şi aproape jumătate din leafă. Noroc că îşi luase cu banii de la nuntă şi cu ce mai împrumutase de la părinţi un Renault 10 de toată frumuseţea. Numai că atât Renault înlocuit cu Dacia cât şi arhitectul Maxoda trecut la planşetă nu însemnau altceva decât trecerea timpului peste orizont lipsit de perspective. Se mirase că ceilalţi arhitecţi îl mai invitau la câte o berică atunci când predau un proiect sau sărbătoreau ziua onomastică a unuia dintre ei. Cel mai mult îl durea că la achitarea notei de plată el era trecut cu vederea. Dar şi mai mult îl durea când unul dintre colegii de facultate, ajuns director îl pusese pe lista restructuraţilor. Fuma mult, ţinând între dinţi cartonul ţigării, de parcă ar fi muşcat din soarta vitregă cu ură. Chiştoacele lui puteau fi lesne identificate pentru că erau singurele filtre mursecate de te mirai cum de nu fuseseră de-a dreptul devorate. Mustaţa i se îngălbenise, ochii îi erau mai tot 138


timpul iritaţi iar vocea era atât de joasă încât numai el ştie cum scăpase de insistenţele dirijorului de cor de a-l avea printre başii de care avea atâta nevoie. – Salut Severine! Bă, n-ai uitat că după program mergem la groapă! – Nu, nu! voi fii negreşit, îl asigură Severin Maxoda pe arhitectul al cărui nume trebuia să-l ude din belşug cu şampanie la sfârşitul programului, asta după ce mai întâi aveau să golească câteva sticle cu bere. „Iar o să beau pişat de iapă? Îşi zise Severin cu amărăciune la gândul că trebuia să se urce la volan la întoarcerea spre casa din afara oraşului, unde-şi avea domiciliul şi unde va avea plăcerea săşi întâlnească consoarta – Ramona – şi pe mama mult iubită. La acest gând faţa îi fu străbătută de un surâs autopersiflator. Nu despre iubire maternă dar nici despre indiferenţă nu putea fi bănuit. Avea un fel de respect liber-consimţit prin care el arhitectul, fiul învăţătoarei Hortensia Maxoda rămasă văduvă cam de timpuriu, fusese rând pe rând şi cap de familie dar şi copilul ei. Pe undeva Severin îşi reproşa la gândul că mama nu se recăsătorise. Numai atunci când îi dăduse un urmaş în grijă i se atenuase reproşul, pentru că toată maternitatea din sufletul ei se revărsă asupra lui Ciprian. Chiar şi astăzi când Ciprian era un student răscopt pe băncile facultăţii, Hortensia nu prididea să-i alimenteze buzunarele mereu flămânde crezând că fiul nu ştie ce face fiul. Şi uite aşa, din fiu în fiu, căci asta devenise şi Ciprian, Hortensia se trezi angrenată în tot felul de activităţi caritabile, ce culminaseră cu asociaţia de protejare a animalelor, cu preponderenţă maidaneze. Şi cum pe meleagurile cam secătuiseră muşterii donatori, evadase cu peregrinările în oraşul lui Severin şi al Ramonei. Telefonul dat era de fapt o măsură de precauţie ca săi găsească acasă, în vilişoara lor de la marginea oraşului de unde aveau obiceiul să evadeze adeseori, de parcă ar fi fost la prima tinereţe. Ceaţa îi estompase, îi temperase entuziasmul pornirilor 139


filantropice dar n-o făcuseră clientă la renunţare. Avea îndârjirea de care de multe ori se folosise pentru a răzbate în viaţă. Două, trei eşecuri n-ar fi făcut-o să renunţe la ideea de a strânge fonduri pentru apărarea maidanezilor. Numai că pe meleaguri străine mai avea un handicap, acela de a nu stârni interesul donatorilor pentru maidanezii din altă parte a ţării în vreme ce maidanezii din preajmă erau lăsaţi la voia întâmplării. De aceea Hortensia îşi schimbă discursul promiţând donatorilor un adăpost pentru maidanezii din localitatea lor. Poate aşa avea să-i înduplece mai uşor. – Severine, am plecat, îi strigă un coleg peste umăr, îndreptându-se spre ieşire. – Vin şi eu, spuse Maxoda cu un glas blazat. Dacă ar fi fost să fie sincer, dacă l-ar fi întrebat cineva cât de mult îşi doreşte, dar mai ales cum se simte el la aceste agape, ar fi răspuns cu sinceritate „ca dracul. Tot mai umilit. Tot mai plictisit. Fleoncănim, fleorţăim mereu despre aceleaşi lucruri. O să ajungem să regretăm comunismul”. Şi cum mai avea puţin până la pensionare, Severin se lăsă dus de val. îşi strânse calcul de pe planşetă, îl băgă în tub, iar tubul în fişetul mecanic pe care-l încuie cu grijă. Obicei din vremea comunismului, când funcţionarii de la biroul de documente secrete verificau pe nepusă masă siguranţa nemaipomenitelor documente, apoi cu un gest reflex îşi luă pălăria şi trenciul şi se îndreptă spre Renault-ul vechi ce-l aştepta în parcarea institutului. Ceaţa nu coborâse în el. era parcă mai groasă, mai pâcloasă, iar pe jos asfaltul devenise şi mai sticlos. Băgă cheia în contact şi după câteva încercări motorul vechi de câteva decenii porni strănutând gaze cu benzină nearsă pe ţeava eşapamentului. Fumăraie ca la Trabant. Asta devenise maşina franţuzească adusă ca prototip de Ceauşescu în România. Încă de pe vremea aceea se spunea că francezii lui De Gaule au dat un model depăşit tehnic. Porni cu fereală de parcă ar fi mers în vârful picioarelor spre groapă. Asta era bomba la care bătrânii arhitecţi se obişnuiseră să 140


vină încă de pe vremea când erau stagiari, tineri şi naivi. Parcă cu roţile pe trotuar încercând să nu stea în calea nimănui, mai ales că era aproape sigur că dacă ar fi venit cei de la dezăpeziri în zonă i-ar fi zdrelit cu siguranţă şi la mişto antichitatea auto. Coborî pe treptele de la intrare în fostul beci evreiesc, devenit încă de pe vremea comuniştilor drept cramă şi desfătare a papilei gustative cu licori bahice alese. Grătarul sfârâia undeva într-un loc ascuns iar fumul era aspirat cu miros cu tot de ventilatoare puternice de nici nu te prindeai unde anume se află. – A, bine ai venit excelenţă!îl întâmpinară cu o veselie prefăcută colegii. – Salut tot poporul băutor, zise Severin Maxoda aruncându-şi pe un scaun pălăria şi trenciul. – Pune-l mă la cuier, îl îndemnă unul dintre convivi! – Tot aia-i! se încăpăţână el aşezându-se pe acelaşi scaun unde aterizase trenciul. Pălăria îi căzu pe jos. Când îşi umplu gura cu berea dezalcolizată, pe chip îi apăru o grimasă sesizată deja şi de convivi. – Bă deşi are gust de pişat de iapă, e şi mai scumpă decât berea noastră! – Ia şi tu una ca a noastră! Ce noi nu conducem? – Da mă, dar voi nu conduceţi în afara oraşului, unde nu e iluminat public… – Vacs albina, crema puca! Mare lucru doi kilometri! – Nu ştiu! Treaba voastră, dacă-mi sare vreo orătanie în faţă din liziera ce-mi străjuieşte drumul către casă, automat că va trebui să suflu în fiolă, pe când voi mergeţi pe străzi luminate, cu participanţi la trafic civilizaţi… – Ţine-mă Doamne, sunt mai civilizate animalele din pădurea ta decât animalele din urbea noastră! – Gata, nu mai insistaţi! Eu beau fără alcool şi am să vă rog să mă lăsaţi să şi plătesc, le tăie macaroana cu ţâfnă Maxoda.

141


– Beau direct din sticlă ca pe vremea studenţiei. Atunci se temeau să nu iau vreun sifilis de la pahare nespălate, acum se temeau de SIDA. Alte vremuri, alte pericole. – Au venit fripturile! zise ospătarul, purtând pe vârful degetelor un platou de lemn pe care sfârâiau pe plitele încinse tot felul de bunătăţi. Pentru că asta era ultima modă în groapa, să ţi se aducă friptura pe plite încinse. Dacă mai vroiai să-ţi fie pătrunsă bine friptura o mai lăsai să sfârâie încă o vreme desfătându-ţi nările cu mirosul dacă nu o făceai bucăţi pe fundul de sub plita încinsă şi o aveai în sânge. Tăcerea se înstăpâni o vreme peste capetele lor, înfulecau cu grăbire, împrumutându-şi unul altuia din porţile existente pe platouri, confirmând parcă zicala ce-i în curtea vecinului e mai bun. După câteva minute, înfulecătorii îşi aduseră aminte pentru ce veniseră în groapă. Mai precis, unul dintre ei se ridică în picioare tuşind semnificativ, adică dând de înţeles că are de spus ceva. Şi avea. Câteva urări pentru cel sărbătorit veniră apoi în cascadă către cel sărbătorit şi atmosfera se încinse tot mai mult. Atent, ospătarul puse câteva sfetnice cu lumânări aprinse, pe masa alungită special sau după cum ceruseră anterior domnii arhitecţi. Din separeul în care îşi sărbătoreau colegul cu frenezie, răzbăteau din când în când râsete generale, uneori în hohote stridente, alteori într-o vermuială sonoră difuză. Ceilalţi muşterii ai localului priveau cu îngăduinţă spre zona mai zgomotoasă, apoi se lăsau pradă muzicii, ce se auzea din difuzoarele pitite prin cine ştie ce locuri. Afară înserarea şi ceaţa se înfrăţiseră de-a binelea. Becul şi firma localului abia de se mai puteau citi că există. Nici circulaţia stradală nu mai era atât de prezentă. Arareori câte un trecător trecea orbecăind pe lângă zidurile caselor. Printre ei şi o femeie. Era Hortensia Maxoda, necăjită şi acrită de insuccesele pe care le înregistrase în demersurile ei umanitare. Aproape că îi venea să se întrebe, ce căutase prin acele locuri, unde fusese de altfel avertizată că nu se dădea lumea în brânci cu sponsorizările. Paşii o purtau dincolo de firma de la groapă. Trecuse pe lângă maşina lui Severin, 142


fără s-o vadă. Era ca o bufniţă orbită. Din restaurant ieşi alene într-un târziu şi Severin. Râgâi mulţumit, satisfăcut şi cu senzaţia că mai avea colegi lângă sufletul lui. Una peste alta se simţise bine. Trase de portiera maşinii neglijent şi după câteva chei, rânji cu satisfacţie la auzul motorului, care numai pocnea ci torcea de parcă ar fi fost recent scos de pe linia de fabricaţie. Când trase de volan să pornească de pe trotuar spre casă, realiză brusc că în faţa lui ceaţa devenise de fapt o cortină. Puse ştergătoarele în mişcare pentru a avea senzaţia că poate vedea ceva mai mult. Şi nu era o senzaţie. Ceaţa se aşezase pe parbriz într-un strat gros, mocirlos, în care ştergătoarele făcuse o spărtură. Porni cu trupul încordat şi cu ochii mijiţi de efort. În vremea asta,Hortensia ajunsese deja la marginea oraşului. Drumul avea să-i fie şi mai cuprins de întuneric. Îl cunoştea. Mai fusese pe aici de mai multe ori, dar niciodată nu i se păruse atât de întunecat. Sentimentul de regret că nu luase un taxi se înstăpânea din ce în ce mai mult în cugetul ei. Las că nici nu se împiedicase de vreo unul cât colindase oraşul în lung şi lat. Aşa că o porni voiniceşte spre inima lizierei de unde ştia că nu putea să i se întâmple ceva neobişnuit. Pe asemenea vreme nici animalele nu ieşeau la iveală. „Ce bine ar fi dacă s-ar ivi vreo maşină”? se lăsă ea pradă unui gând încurajator pentru ce începuse să simtă în suflet faţă de pustietatea ce-o înconjura. De parcă i-ar fi ghicit cineva gândurile, de undeva din dreapta din spatele ei se auzi un zgomot de motor, apoi se zăriră farurile unei maşini. „Dacă fac din mână mergând pe stânga, pe întunericul acesta n-o să mă zărească, zise ea, hotărându-se să treacă pe partea dreaptă şi să-i facă din mână automobilistului rătăcit. Făcu un pas, apoi încă unul şi încă unul până trecu dincolo de mijlocul şoselei gata să ajungă pe dreapta şi să facă din mână. Nu mai apucă. O izbitură îi frânse picioarele. Trupul zbură în aer şi se aşeză pe parbriz cu brutalitatea impactului. Şoferul frână târziu, deşi nu avusese decât jumătate din viteza legală, impactul fusese extrem de puternic. Buimac, 143


Severin se izbi cu umărul stâng în portieră, reuşind să iasă afară din maşină. Corpul lovit era pe partea dreaptă a şoselei. Zvâcnea, horcăia, sângele începuse a inunda asfaltul. Severin îşi cuprinse capul în mâini. Era o femeie. De unde apăruse? Cum de nu o văzuse? N-ar fi putut să spună! După cum n-ar fi putut spune cine era. Se aplecă cu mari reţineri de chipul trupului doborât. Îi venise aşa deodată să ia capul femeii şi să-l sprijine cu braţele sale ca să nu moară. Ca să nu moară. ..

144


OUL BICEFAL

Buldozerul se opinti pentru ultima oară în stâlpul metalic, scoţând un fum gros pe ţeava teşită. Enervat, buldozeristul îşi încleştă mâna pe leviere, ambalând motorul. Stâlpul ceda cu greutate. Cabina din vârful lui se balansă vibrând, gata să cadă peste lama buldozerului într-un nor de găinaţ uscat, puf şi pene amestecate cu paie. – Opreşte!, strigă Cosmin agitându-şi braţele. Mirat, buldozeristul reduse motoarele, oprindu-şi avântul. – Sunt pui şi ouă!, zise Cosmin apropiindu-se de grămada de sfărâmături. Buldozeristul nu spuse nimic. Îşi scoase capul prin geam privindu-şi cu ciudă victima. Printre scândurile desfăcute o aripă cu tiulee, vibra. Într-un colţ al mormanului, o dâră gălbuie se prelingea pe sub găinaţul pulverizat, lipind penele într-un cocoloş dizgraţios.Cu faţa marcată de silă şi de milă, Cosmin ridica unul după altul resturile de lemn sfărâmat. Cu fiecare scândură, cu fiecare bucăţică înlăturată, devenea martorul unui gest de cruzime gratuită. Fără apărare, trei perechi de pui, neacoperiţi încă de pene, fuseseră prinse în vârtejul distructiv de lemn şi carton asfaltat. Din ouăle care încă nu ieşiseră puii, gălbenuşurile se scurseră într-un amestec de coji sfărâmate şi materiale strivite. – Hei omule, mă mai ţii mult?! spuse buldozeristul nerăbdător să-şi termine treaba. – Aşteaptă. Doar nu vrei să treci pestă făpturile astea nevinovate! – Dacă erau nevinovate, nu trebuia să mă pui să le distrug !, nu se lăsă buldozeristul. 145


Cosmin nu-i răspunse. Ce-i putea spune. Că n-ar fi vrut, că nu se putea altfel. Degeaba. Continuă să răscolească printre dărâmături extrăgând cu grijă bucăţi de lemn. Într-un unghi format ca prin minune de scândurile prăbuşite, stătea un pui cu aripile cuprinse de un tremurat uşor. Mâna lui Cosmin se înfioră la atingerea trupului minuscul şi fierbinte. Cu infinite precauţii îl scoase şi-l duse în mâinile făcute căuş, la gură. Cu buzele ţuguiate suflă peste tuleiele alburii. Un tremur îi străbătu trupul. Se aplecă deasupra mormanului de dărâmături, continuând să înlăture obstacolele că-i stăteau în cale. Căuta noi vietăţi ce-ar mai fi putut fi salvate. Zadarnic. Totul părea strivit. Într-un ungher, un ou ciudat rămăsese la fel de întreg, ca atunci când fusese ouat. Un ou bicefal?! Cu infinite precauţii, Cosmin lăsă puiul din mână, apucând cu vârful degetelor oul cu două sfere distincte, atât de distincte de parcă ar fi fost două capete. Nici până astăzi n-ar fi putut explica de ce i-a venit să-i spună; oul bicefal. Buldozeristul îşi pierduse răbdarea. Trase de portiera metalică a cabinei, ambală motorul şi spuse: – Crezi că pentru ouăle tale pot să aştept o lună? Dă-te la o parte, mai zise, pornind spre marginea mormanului de sfărâmături. Cosmin se feri cu oul într-o mână, înşfăcând în cealaltă mână puiul abandonat pentru câteva clipe, depărtându-se fără a spune vreun cuvânt. Buldozeristul înjură printre dinţi şi-şi înfipse lama cu furie, răsturnând, amestecând totul. Zgribulindu-se la auzul trosnetelor, Cosmin se depărtă, să nu mai fie părtaş la distrugere. Ajunse în faţa uşii biroului său, căznindu-se cu clanţa uşii, fără a-şi slobozi mâinile ocupate. Intră, punând pe birou şi puiul zgribulit şi oul bicefal, sub privirile intrigate ale colegilor. – Le-am salvat din calea buldozerului, spuse Cosmin, ca scuză menită să lămurească şi să liniştească.

146


Ceilalţi nu-i spuseră nimic. Îl priveau intrigaţi că încerca să găsească o explicaţie. Cosmin îşi scoase fularul de la gât şi-l petrecu în jurul puiului zgribulit. Oul, ciudatul ou, îl puse în servieta diplomat de pe biroul plin cu hârţoage. Puiul îşi petrecuse o pieliţă albicioasă peste ochii tremurători, picotind de oboseală şi de frig. Trupul i se înclina tot mai mult pe o parte. Cosmin îl privi cu îngrijorare. Primăvara fusee înşelătoare. Porumbeii îşi depuseseră ouăle într-o vreme în care nici măcar ciorile nu îndrăzniseră s-o facă. – Ia-ţi mortăciunea dintre noi! îi spuse unul dintre colegi. Într-adevăr, puiul murise. Ceea ce păruse a fi o înfiorare a trupului a fost de fapt tremurul dinaintea sfârşitului. Cosmin îl înveli într-o coală de hârtie, îşi apucă servieta diplomat în cealaltă mână şi ieşi fără un cuvânt. Gestul salvator se dovedise zadarnic. Aruncă la pubelă corpul neânsufleţit c-o strângere de inimă. Se îndreptă năucit spre staţia de tramvai. Era pustie. Ciudat de pustie. O ploaie rece-şi începuse colinda, golind străzile. Venit pe neaşteptate, un sunet puternic ca un bubuit, însoţit de o lumină roşie violentă, îl scoase pentru o clipă din reverie. Primul tunet al primăverii? Nici nu avu timp să-şi contureze gândul când alt zgomot, la fel de puternic, de fier zdrobit şi scrâşnet de tramvai, îl copleşi. Treceau staţii după staţii. Nimeni nu urca, nimeni nu cobora. Cosmin se uita absent la picăturile de ploaie ce se prelingeau pe geamul înegrit de vreme şi de nepăsare. Deodată îşi dădu seama că trecuse de staţia la care cobora de obicei. Trecea acum locuri pe care niciodată nu le văzuse. Coborâ la nimereală la prima staţie, fără să-i pese de ploaia imperturbabilă, sub privirile nedumerite ale vatmanului somnolent şi indiferent. Se grăbi să traverseze, încercând să se adăpostească sub streşina unui balcon ruginit, de deasupra unei uşi scorojite. Ploaia părea să nu se oprească, iar vântul ştergea cu rafale umede pereţii sub care s-ar fi putut afla vreun adăpost. Ştergându-şi faţa cu mâneca hainei,

147


împinse uşa cu spatele zgribulit de frig şi de umezeală. Se deschise cu un scârţâit lugubru, spre un coridor întunecat şi lung. – Apropie-te şi închide uşa! Este curent, se auzi o voce de undeva de la capătul coridorului. Cosmin împinse uşa, rămânând pentru câteva clipe nemişcat. Întunericul era atât de profund şi liniştea atât de perfectă încât nu cuteza să respire. Rămase aşa o bună bucată de vreme, încercând să-şi obişnuiască privirile cu întunericul. – Apropie-te! se auzi din nou vocea, rostogolindu-şi îndemnul prin întunericul lipicios şi compact. Deodată, Cosmin îşi sesiză vârfurile pantofilor. O lumină iradia din pardoseala coridorului, desluşind calea ce-o avea de străbătut. Şovăind, îşi mişcă picioarele, scrutând cu încordare fiecare palmă de teren pe care avea s-o străbată. Lumina se intensificase. Părea o pâlpâire nefirească, însoţindu-i mersul şovăielnic, dându-i curaj. Deodată, într-o latură a coridorului, o uşă întredeschisă dezvălui un şir de trepte luminate de feştila unei candele. – Hai îndrăzneşte! îl îndemnă vocea stranie. Cosmin îşi îndreptă privirile spre vârful picioarelor, vrând să se convingă de faptul că lumina nu-l părăsise. Era acolo. Inexplicabilă, continua să-l însoţească. Pas cu pas urcă treptele roase de străvechi folosiri, până ajunse într-o anticamerăla capătul scării ciudate. Aşezată în faţa unei mese din răchită împletită, o femeie stătea cufundată în penumbră şi în norul de fum pe care îl scotea luleaua uriaşă, fumegândă. – Ia loc, îi spuse arătându-i cu mâna fotoliul de răchită din faţa ei. Cosmin o privi cu uimire şi se aşeză în tăcere, vizavi de masa pe care mâna osoasă a femeii strângea luleaua înegrită. – Mulţumesc, zise el. – Scoate oul din servietă !, îi spuse femeia.

148


Uimit, Cosmin îşi apucă diplomatul şi-l strânse la piept. Nu-şi putu ascunde uimirea: Dar de unde ştiţi? bâigui uimit. ]Ea izbucni într-un râs hârşâit, sufocat imediat de o tuse lugubră. Cosmin îşi privi servieta. Lumina ciudată părea să izvorască dinlăuntrul ei, într-o curgere densă, de parc-ar fi vrut să se adune într-o băltoacă ce nu se forma, în realitate, niciodată. Înspăimântat, deschise diplomatul, ferindu-se de atingerea curgerii luminiscente. – Nu te speria, îl îndemnă femeia văzându-i ezitarea în gestul de a întinde mâna spre oul ce strălucea intermitent cu pulsaţii regulate, de metronom. Cosmin întinse mâna, hotărât să-şi ducă gestul până la capăt şi să scape de ciudăţenia în care singur se vârâse. O căldură ciudată învăluia coaja oului, dând senzaţia unei mişcări pulsatorii, cu toate că în realitate oul era la fel cu orice ou normal. Îl depuse la iuţeală pe masa de răchită aşteptându-se la cine ştie ce fenomen straniu. Dar nu se întâmplă nimic. Oul îşi încetă pulsaţiile luminiscente, imediat ce contactul cu mâna încetă. – Oul îţi aparţine. De câte ori îl vei avea, te va lumina. Lumina va curge în calea ta călăuzindu-ţi paşii. De fapt, te aşteptam. Cosmin o privi uimit. Nu putea înţelege. – Da, te aşteptam. Doar noi te aleseserăm. – Care noi? – Ai răbdare. Eu sunt doar cea care te-a chemat până aici. Eşti aşteptat. Ceilalţi te aşteaptă, îi spuse ea arătându-i cu o mână uşa din spate. Un chip în vârstă, plin de trăsături ce-i trădau vârsta. Părul scurt şi înspicat îi contura ca un halou nefiresc faţa ovală. Cosmin se ridică în tăcere şi se îndreptă spre uşă ca hipnotizat. Se trezi în faţa unui alt şir de trepte ce coborau. Sclipiri luminiscente se roteau prin aer dând penumbra necesară dezvăluirilor. Pas cu pas, Cosmin descoperi că se afla în faţa unor personaje ce păreau a nu se sinchisi de înaintarea lui spre interior. 149


Când a pătruns în salonul misterios, nimeni nu l-a luat în seamă. Se aştepta ca privirile să i se acomodeze cu întunericul. Dimpotrivă. Văzul i se împuţina, iar asta nu făcea decât să-l înspăimânte. Deodată, de parcă cineva şi-ar fi dat seama de ceea ce i se întâmpla, a fost întâmpinat de o persoană pe care abia o putea distinge. Ţinea între degete una dintre steluţele plutitoare. A rămas ţintuit locului, aşteptând. Mâna luminată s-a întins spre fruntea lui, atingându-i una dintre orbite. Brusc, ochiul i-a fost cuprins de o usturime insuportabilă şi o căldură nesuferită l-a făcut să încerce a-şi retrage capul. Degeaba. Era ca paralizat. Nu putea să facă nici o mişcare, dar a descoperit cu uimire că începuse să distingă din ce în ce mai clar formele care-l înconjurau. Curând usturimea-i dispăru, iar căldura deveni suportabilă. O altă luminiţă călătoare poposi în acelaşi chip în cealalată orbită. Văzul i se limpezea cu rapiditate, iar în scurt timp a putut distinge toate detaliile. Încă nu-şi putea da seama de chipurile pe care le zărea, de parcă n-ar fi avut identitate. Cineva îi puse o mână pe umăr. A tresărit şi a întors capul. Dar nu. A fost o iluzie. Abia a putut distinge chipul unei făpturi ce spunea ceva ce putea să înemne să se dezbrace. Şi-a scos haina cu mişcări mecanice, în vreme ce alte făpturi se apropiaseră ajutând. Gol, a fost luat de mână şi dus spre ceea ce părea să fie un pat. Era extrem de scund cu o blană ca de urs. L-au invitat să se întindă. Privirile-i scrutau un tavan fără sfârşit prin care mii de lumini rătăcitoare pătrundeau nestingherite până peste Cosmin. A simţit blana de urs mişcându-se şi brusc, s-a trezit înlănţuit de două labe păroase, imense. Înspăimântat a deschis gura să strige. Un sunet slab, vătuit, era perceput de mintea lui ca fiind strigătul de spaimă şi de apărare în faţa acestei ciudăţenii. Frisoanele-i cuprinseră trupul aflat într-o luptă disperată cu animalul ce-i răpise atât de neaşteptat libertatea. Zadarnic. Dihania nu-şi slobozea strânsoarea. Îl trecuseră năduşelile. Simţea cum se sufocă. Apoi n-a mai simţit nimic o bună bucată de vreme. Când 150


şi-a revenit, o puzderie de lumini se roteau într-un vârtej deasupra lui de parcă ar fi vrut să se unească într-un soare. Mâini puternice i se înfipseră în braţele vlăguite, fixându-i-le cu forţă şi tandreţe, de marginea patului. A simţit sub pielea spatelui o suprafaţă metalică rece, semn că blana sau animalul ce-l chinuise, dispăruse. Cineva părea că-i umblă prin măruntaie, cu mâini de gheaţă bolborosind din când în când ceva, ce nu putea înţelege. Şi-a văzut servieta deschisă. Oul bicefal pluti o vreme suspendat între ochii lui de împrumut şi cerul ciudat de deasupra, după care coborâ spre acea parte a trupului, pe care n-o putea privi. De fapt nu plutea, ci era purtat cu grijă, ba chiar cu veneraţie de mâini necunoscute ale căror mănuşi însângerate au trecut cu lentoare prin faţa ochilor. Apoi a simţit o fierbinţeală ciudată cuprinzându-l, până când a simţit că a început să fiarbă. Din când în când, cineva se uita în ochii lui, cu unelte ciudate. Undeva, în apropierea capului, simţea respiraţia unui mecanism care putea să aparţină uneia dintre făpturile ce-l iscodeau încontinuu. Fierbinţeala i se răspândea lent în trupul cuprins de frisoane. Apoi mişcarea încetă. Simţea o plutire, aidoma păsărilor mari în căutarea locului originar. Ceva îl chema să zboare, să plece, să scape din chingile cu care fusese imobilizat. A încercat să-şi mişte braţele. Zadarnic. Trupul îi rămânea ţintuit. Eliberarea pe care o dorea a venit cu încetineală. Abia atunci când era gata să renunţe, simţit că poate ieşi, să-şi lepede pielea şi oasele şi trupul, ca într-o imensă şi ciudată năpârlire. S-a ridicat uşor, ca un fulg, încercând să se dumirească asupra stării sale. Căldura devenise o povară. O simţea scurgându-se ca un lichid extrem de fierbinte. Vedea cum picături din trup se preling sub masa pe care stătea întins. Acela îi era trupul? Iar el, o mică sferă luminoasă. În atingere cu celelalte sfere se simţea bine. Acoperişul de deasupra, părea să se încingă tot mai mult. A văzut cum o gaură creşte în betonul transparent. Părea că o forţă mai presus de înţelegerea lui, îl roade clipă de clipă, devorându-l. Spărtura creştea de parcă acoperişul ar fi fost o coală 151


de hârtie aşezată deasupra unei flăcări. Marginile i se înegreau şi se distanţau. Şi atunci a simţit chemarea!` Toate sferele se îndreptau spre golul deschis deasupra. Şi-a privit încă o dată trupul, de parcă să-şi ia rămas bun şi a plecat însoţit de celelalte sfere luminoase. Un întuneric rece, care se cerea luminat.

152


MOARTEA ŞOBOLANULUI

Astăzi, pe când stăteam pe scaunul nu prea curat al W.C.ului plătit lunar către madam Radu, proprietăreasa mea, am observat ceva deosebit. Aveam încă din iarna trecută o crăpătură în colţul zidului, făcută anume, pentru scurgerea apei atunci când îngheţa rezervorul. Casa era veche, poate din timpul paşoptiştilor şi nimeni nu se mai îngrijise de ea. D-na Radu fusese proprietăreasă înainte de naţionalizare, acuma fiind doar chiriaşă, cu o pensie ce nu depăşea 250-300 lei pe lună. Pentru că la cei şaptezeci şi patru de ani câţi îi avea îi murise bărbatul, fost farmacist regal înainte şi mai apoi laborant la o fabrică de ciment, dar şi salahor în gară şi, după ce-i murise fiul, inginer la Barajul de la hidrocentrala Bicaz, care-şi satisfăcea stagiul militar în perioada construcţiei, acuma, într-una din camere stăteam eu, plătindu-i o chirie de trei sute de lei lunar. Bineânţeles că aveam acces şi la toaleta cu pricina. Scaunul era întotdeauna murdar, dar nu pentru că l-ar fi murdărit cineva, ci pentru că praful intra mereu pe fereastra spartă, iar eu nu mă învrednicisem să-i înlocuiesc geamul. Întotdeauna stăteam pe scaun îndelung şi mă gândeam la cine ştie ce. De data asta nu mă gândeam decât la modul de a scăpa de durerile de stomac din ultima vreme. Ulcerul recidivase după cheful ce-l făcusem la căsătoria mea civilă. Şi cum stăteam aşa, aşteptând să-mi mai treacă durerile, prin crăpătura aceea din ciment se ivi mai întâi o bucată de carne rasă, crudă, ca de copil abia născut, găurită, ce se mişca de-a lungul şi de-a latul găurii. Mirat şi curios peste măsură, am continuat să stau nemişcat privind cu atenţie. Şi-atunci am văzut că erau două găuri în masa aceea de carne crudă, ce se mişcau adulmecând. Peste-o secundă153


două, am văzut cum carnea devine din ce în ce mai vioaie şi se ridică mai mult şi mai mult din crăpătură, crescând în faţa ochilor. Şi pe măsură ce se ivea, firicele de păr, la început mai blonde şi mai scurte, apoi mai lungi şi mai sure, au început să apară acoperind acea parte de trup ce-o denumim în mod obişnuit bot. Două mustăţi gri-cenuşii, lungi, laterale, se vedeau desluşit prin crăpătură. De sub ele, nişte dinţi lunguieţi şi albi se mişcau fără încetare rozând cimentul putrezit de umezeală. M-am ridicat de pe scaun scârbit. Din elasticul de la chiloţi am început să trag afară o şuviţă. Din reverul hainei mi-am scos un ac cu gămălie. L-am îndoit de la mijloc în formă de V. Am legat firul de cauciuc de degetul mare şi de arătătorul mâinii stângi. Şobolanul rodea mai departe. Era nesătul. Îi ştiam culcuşul în altă parte şi oricâtă otravă i-am pus, nu s-a atins de ea. Acum, se părea că am oarecare şansă să-l prind. Orificiul se mărea puţin câte puţin. Am întins corzile praştiei improvizate. Vârful ascuţit al cangei speram să-i vină de hac şobolanului. Am îndoit alte două bolduri ce le mai aveam în reverul hainei. De multe ori când ea îmi curăţa haina, se înţepa în ele şi îşi aducea aminte că mă rugase să nu le mai port la rever. Dar tot de-atâtea ori se trezea că boldurile erau în acelaşi loc, neschimbate. Şi nu ştiu de ce le purtam, dar mă simţeam mai în siguranţă când aveam ceva înţepător cu mine. De câteva ori, chiar le-am folosit. Atunci când un şezut de femeie mare, gras, nesimţitor, se urca pe şoldurile mele, când stăteam în autobuz în picioare, sau pe umărul meu când aveam şi eu fericirea unui loc şi nu se mai dezlipea. Scoteam boldul de la rever şi înţepam. Gestul surprindea. Era nou. Inedit. Şi nimeni nu vroia să creadă că aş fi fost în stare de aşa ceva. Apoi, târându-şi bucile ceva mai încolo, o ea pufnind de ciudă, îmi elibera trupul. Erau aceleaşi şezuturi care, atunci când se sculau de pe scaunele lucioase ale tramvaiului lăsau dâre lungi de transpiraţie în urmă. Erau aceleaşi şezuturi pe care în clipele mele de bărbat, aş fi vrut să le mângâi. 154


Şobolanul rodea în timpul ăsta crăpătura, lărgind-o şi mai mult. Stăteam nemişcat, ţinându-mi răsuflarea şi gândindu-mă unde să-l lovesc. Vedeam botul ţuguiat cu pielea aceea tumefiată din vârful lui, străbătută de găurele, mişcându-se fără odihnă şi distrugând. Nici nu-mi ridicasem pantalonii la loc, stând cu ei pe vine, la pândă. Şobolanul lucra de zor. Am început să frec boldurile în vârful V -ului, de partea emailată a scaunului, ascuţindu-le. Auzind zgomot, şobolanul s-a oprit. M-am oprit şi eu. Am întins mâna dreaptă în dreptul spărturii şi am rămas nemişcat. Mă durea şira spinării, iar scaunul îmi intra dureros în muşchii şezutului. Şobolanul, nemaiauzind nici un zgomot, se linişti Începu să roadă mai departe. Mustăţile-i lungi, ieşeau afară cu totul. Încă puţin şi aveau să-i apară şi ochii. Mă gândeam dacă e bine să-l omor sau nu. Îmi veneau idei milostive. Dar nici nu puteam uita convulsiile oamenilor din Ciuma lui Camus. Şi-atunci, o ură nelămurită, ciudată, începu să-mi cuprindă sufletul. Din nou am întins elasticul. Ochii ca două mărgele mici, fără sprâncene, se zăreau ca nişte negi pe blana cenuşie. Am ochit îndelung şi am tras. Un zvâcnet, un chiţăit prelung, urmat de altele mai scurte şi câteva picături de sânge ţâşniră din ochiul ce-l nimerisem. Asta însemna pentru mine izbânda. Înfrigurat am aşezat pe elastic al doilea V din boldul nichelat. Totul se petrecuse în fracţiuni de secundă. Încă nu-i dispăruse capul, când am slobozit a doua bucată de metal lucitor. Acesta s-a înfipt ca-ntr-o masă amorfă chiar în botul hidos, între nări, umplându-l de sânge. Şi botul dispăru. Chiţăituri şi mişcări zvârcolite s-auzeau din crăpătura aceea. Fără să-mi dezleg elasticul de la mâna stângă, m-am ridicat de pe W.C. Mi-am tras pantalonii. Stătusem acolo degeaba. Ar fi fost inutil să trag apa. Apoi, aşezând boldul al treilea pe scaunul W.C.-ului, am ieşit să caut toporul. Zvârcolirile se mai auzeau încă. M-am întors. Am izbit cu toporul. Printre sfărâmăturile de zid, se zărea trupul 155


şobolanului în convulsii. Scuipându-mi în palme, icnind, l-am lovit. Tăişul îl sfârtecă în două cu un pârâit, ca o ghilotină. Apoi, cu un vătrai am luat şobolanul ucis, aruncându-l în closet şi am tras apa. Dârele sângerii le-am şters cu piciorul. Într-un târziu, c-o mistrie şi nişte ciment furat de la un şantier învecinat, reparam stricăciunea făcută. Mă încălzisem şi haina trebuia s-o arunc. M-am dezbrăcat mulţumit de treaba făcută şi-am început să mănânc. Îmi era o foame c umplită. Şi-ntr-un târziu mi-am dat seama că nu mă spălasem pe mâini. Stomacul mi se contractă brusc. Din instinct m-am apăsat cu palma pe abdomen, aşteptând să apară durerea violentă. Dar nu urmă nici o durere, ci doar o greaţă imensă, urmată de o fierbinţeală ce urca prin coşul pieptului spre gură, năvălind în afară. Un lichid sărat, vâscos, fierbinte, nu mai avea loc în mine. Şi roşu. Mă umpleam de roşu, ce curgea pe pardoseală. Nu mai avea rost să-mi spăl mâinile. O ameţeală uşoară şi o senzaţie de uşurare mă cuprinseră. Am intrat în dormitor şi m-am aşezat pe bătrâna canapea. Apoi m-am întins de-a binelea. Nici cald nu mai era, nici trupul nu-l mai simţeam greu. Vag, de departe se auzeau voci. Şi parcă ţipete. Parcă...

*** O voce de bărbat, calmă şi imperativă totodată, ascunsă de perdeaua albastră din stânga mea, liniştea sau se lupta cu un geamăt şi din când în când cu zgomotul de arcuri metalice. Stomacul continua să mă doară, dar altfel decât până acum. O durere, mai mult ca o arsură, la limita suportabilului, doar cât să mă vaiet cu voce tare. O fac în gând. Din nas, un tub subţire, cu acelaşi lichid roşu, se târăşte până undeva, sub marginea dreaptă a patului. Mai departe, un zid, în aceeaşi culoare albastră ca perdeaua din stânga. Şi paşi de vată şi zgomot de lucruri aşezate 156


pe noptiere metalice. Şi din când în când, tocurile ascuţite ale unor papuci de damă sfredelind mozaicul. Mâna stângă mi-e legată de pat. Un ac gros de seringă, pătruns pe jumătate sub piele, continuă un alt tub prin care acelaşi lichid roşu îmi intră în trup. Aş vrea să vorbesc. Ce să vorbesc? E foarte limpede că sunt într-un spital. Cum să strig? Hei? Alo? Sau să gem şi eu ca bunica de alături? Şi ce să spun? Nu mi-e foame, nu mi-e sete. Mă doare tot abdomenul. Ridic cearceaful. Sunt acoperit cu un pansament mare, plin de sânge, negru, uscat. Perdeaua din stânga e scurtă, până la înălţimea patului. Pe sub ea văd paşii de vată. Pantaloni albi şi papuci albi. Nu vreau să vină spre mine tocurile acelea ascuţite care îmi intră în creier. Aşa că tac. Închid ochii şi tac. Când mă trezesc din nou, e întuneric. O lumină sumbră, lumina de veghe mă înconjoară. E cald. Cearceafurile mi s-au lipit de trup şi dedesubt şi deasupra. Şi deodată, zarvă. Alţi paşi, alte voci se opresc pe rând la fiecare pat. Sunt patru, poate cinci. N-are importanţă. Eu sunt ultimul. Deschid ochii şi aştept. – Ei, s-a trezit pacientul nostru? Medicul înalt, cărunt, ridică cearceaful de deasupra mea. – Cum te simţi? mă întreabă, apăsându-mă uşor peste pansament. – Mă doare... ! – Sigur că te doare. Zi mersi că te doare... Ia spune-mi tinere, cum Dumnezeu ai reuşit să te capeţi cu aşa o gaură în stomac? De când operez n-am văzut aşa o trăznaie. Ce sfântul ai mâncat? – A... păi... un şobolan ! – Ha, ha, ha! e bună, zise, dând a lehamite din mână, depărtându-se. Tocurile subţiri, metalice, rămân în urmă, să-mi aranjeze cearceafurile. Nu vreau să mă atingă. Degete ascuţite ca tocurile. Le privesc furios, mormăind nemulţumit. Şobolanul din mine murise. Şobolanul murise... Şobolanul murise... 157


CASA

La început a măsurat cu pas liniştit conturul. Apoi au venit lucrătorii. În câteva zile fundaţia era gata. Pe terenul viran, mormanele de pietre, sacii cu ciment, cărămizile, dispăreau din stivele orânduite, transformându-se. Ziduri obişnuite, spaţii delimitate, goluri pentru uşi, ferestre, se conturau cu iuţeală sub mâinile meşterilor.În mijlocul lor, el se plimba cu paşi nesiguri mângâind din când în când cu degetele, pereţii netencuiţi. Atât la venire, cât şi la plecare, lucrătorii îi strângeau mâna. Dăduseră peste un client pretenţios, care ştia ce vrea. Lor nu le rămăsese decât să arate ce pot. Casa aceasta avea să fie un fel de mândrie a lor. Înainte de sfârşitul verii îi puseseră acoperişul. Apoi începură tencuielile. Toamna îi găsise cu tâmplăria aşezată la locul ei. Apoi, iarna se aşeză stăpână peste maidanul plin de resturile rămase de la şantierul improvizat. Zăpada acoperise, nivelase, uniformizase. Gunoaiele şi potecile, pietrişul, capetele de scânduri, gropile şi grămezile, abia se mai zăreau de sub mantaua albă. El plecase. Reveni odată cu primăvara. Acelaşi pas nesigur, aceleaşi mişcări prudente, de admiraţie şi de percepere a spaţiului cu mâinile. Zilnic, după amiaza, măsura cu pasul, desfunda cu târnăcopul în diverse direcţii, dând contur grădinii. Din loc în loc, el, străinul acelor locuri, începu să sape. Măsurând adâncimea gropilor cu coada hârleţului, străinul aşeza bulumaci fasonaţi, încropind un gard pe măsura casei abia ridicate. Vecinii se întrebau, se mirau, dar nu îndrăzneau să intervină cu ceva. O singură dată unul dintre ei întrebase dacă-i poate fi de folos cu ceva. 158


– Nu, n-am nevoie de nimic, fu răspunsul, care puse capăt oricăror intenţii binevoitoare. Se mulţumiră să-l vadă muncind şi să-i măsoare cu ochii zbaterile. Apoi, la vremea cireşelor, vecinii se pomeniră chemaţi la nuntă. Cu straturile de flori izbucnite în culoare, casa strălucind de curăţenie, el, străinul, îi invita la petrecere. Vecinii veniră mai mult de curiozitate decât bucuroşi de invitaţie. Poate aveau să afle totuşi ceva, ca la nuntă. În pragul casei, perechea le strângea mâinile, în vreme ce o bătrânică le lua darurile, aşezându-le pe măsuţa din hol. – Bine aţi venit, le spunea el, surâzând, în vreme de mireasa se lăsa sărutată pe obraji, sfioasă. Muzica unui magnetofon crea ambianţa necesară clipei solemne. Nu se dansa, dar toată lumea era bine dispusă. Glumele şi voia bună se încrucişau pe deasupra meselor îmbelşugate. Vinul uşor şi de bună calitate dezlegase şi inimile cele mai tăcute. Când totul se termină şi plecară şi ultimii invitaţi, el se ridică de la masă, fără a observa că în faţa lui, chiar pe marginea mesei era o sticlă de apă minerală. O atinse fără voie. Zgomotul sticlei răsturnate îl împietri. Lacrimi mari îi şiroiră brusc pe obraz. Bătrâna se repezi să-l consoleze: – A fost frumos, maică. Nu s-a întâmplat nimic şi nu şi-a dat seama nimeni de nimic. Mireasa începu să strângă apa cursă din sticla răsturnată salvând extinderea catastrofei. Bătrâna îi prinse capul în mâini: – A fost bine, băiatul meu, înţelegi? El nu răspunse. Cu privirile fixe, stranii, murmură nedesluşit: – De-ar fi să mor în clipa asta şi tot aş vrea să văd. Spune-mi mamă, ea e frumoasă?! Cum arată? Bătrâna îl privi cu durere, reluând:

159


– Ţi-am mai spus. E subţire cu părul auriu şi ochii negri. E mlădioasă şi e puţin mai scundă ca tine. – O, cât de mult aş vrea să văd, zise el, cuprinzându-şi capul în mâini cu disperare. Aşezată pe un scaun, mireasa se ridică fără zgomot. Se apropie şi-l prinse de mână. – Vino, te rog să vii. Eşti bărbatul meu. El o urmă încrezător. Mâna i se încleştase disperată de mâna ei. În momentul acela-i era singura călăuză. O urmă de senin se aşeza uşor pe faţa răvăşită de durere a celui care nu văzuse niciodată cum arată o floare, un fruct, o casă, o femeie.

160


UCIGAŞUL DE VISE-MARIA

Din cauza arşiţei, traversele fumegau. Călătorii se întrebau când vor izbucni flăcările. Un rest de ţigară aprins, ardea printre ele, în atmosfera supraîncălzită. Din difuzoare izbucni moleşită o voce, anunţând sosirea trenului. Mulţimea se îndrepta cu încetineală, formând şiruri uleioase, negrăbite să se urce-n tren. Iar în valul mişcător, cu o valiză neagră uriaşă, se strecura privind neliniştită, o bătrânică. De parcă nu i-ar fi păsat de căldura înăbuşitoare. Purta peste părul albit, o băsmăluţă colorată. Valiza îi îngreuna mişcările mai mult decât vipia moleşitoare. Din când în când o mai lăsa jos şi o târa pe roţile ataşate de fundul geamantanului. Urcată în tren se aşeză în compartimentul gol, răsuflând uşurată. Nu-i plăcea singurătatea, am dedus după felul cum mă privi. – Mergeţi departe? mă întrebă deschis fără ocolişuri, dornică de sporovăială. – La Constanţa, i-am răspuns sec, fără a-i încuraja pofta de vorbă. – Înseamnă că schimbaţi la Buzău!, preciză ea ca o cunoscătoare, aşteptând de la mine confirmarea. N-am zis nimic. Îmi era prea cald. Fusesem nevoit să plec, iar o călătorie pe asemenea căldură îmi era destul de neplăcută şi mai ales greu de suportat. De parcă i-ar fi fost milă de starea mea sufletească, bătrâna mă lăsă în pace. Iar când uşa compartimentului se deschise lăsând să intre un alt bărbat, se bucură. Drumul lung era mai uşor dacă avea cu cine sporovăi. – Mergeţi departe? îl întrebă ea pe bărbat. 161


– Doar la Focşani. De aceea am ales personalul. E o distanţă scurtă. – Eu merg întotdeauna cu personalul. E mai puţină lume şi mai puţin grăbită. Fumaţi? – Da, dar de ce mă întrebaţi? – Fumaţi, dacă vă face plăcere! Îmi place mirosul de tutun. Al meu nu s-a lăsat din cauza mea. Trage din pipă numai ca să-mi facă mie plăcere. Bună ziua!, se auzi din cadrul uşii deschise vocea unei tinere femei, întrerupându-le conversaţia. – Bună ziua dragă!, bună ziua, îi răspunse băbuţa înveselită la gândul de-a avea încă un însoţitor. Mai mult, o femeie avea mult mai multe de spus altei femei, decât un bărbat. – Şi cum îţi spuneam, poţi să fumezi fără grijă, îşi continuă bătrâna gândul. Bărbatul îşi scoase un pachet de Snagov. – Fumaţi? zise el către bătrână. – M-a ferit Dumnezeu !, se apără ea cu amândouă mâinile, în faţa pachetului întins. – Dar dumneavoastră? îşi continuă el invitaţia. – Mulţumesc, nu !, îi răspunse sec femeia nou venită, deschizându-şi ostentativ o revistă în care îşi cufundă privirile. Bărbatul îşi aprinse ţigara, trăgând cu sete câteva fumuri ce umplură compartimentul. – Ei, aşa mai zic şi eu că merg cu un bărbat! Am mai multă siguranţă. N-am încredere în cei care n-au nici un viciu. Nu sunt sinceri. Bărbatul îi zâmbi. Părea plină de înţelepciunea unei vieţi trăită fără oprelişti. – Mergeţi la copii, la Bucureşti? întrebă el mai mult ca să-i facă plăcere, decât din curiozitate. – Da de unde! Merg la băi. Al meu mă trimite în fiecare an la Herculane. Dac-ar fi fost mai tânăr aş fi bănuit că mă trimite ca 162


să rămănă cu una, dar aşa, mă trimite ca să mai scape de gura mea. El, maică, nu-i prea vorbăreţ. Copii n-am avut că nu i-am putut face, dar am crescut o mulţime de copii din cartier. Dacă mergi şi întrebi de Mama Maria, mă ştie întreg cartierul. Ce zic eu un cartier, o jumătate din oraş. Am legănat doctori, ingineri, şi scuzaţimă, derbedei, cu aceiaşi dragoste. Părinţii la serviciu şi Mama Maria cu ei. Aveam şi câte trei, patru deodată. Al meu se bucura că-l lăsam în pace. Tare-aş fi vrut să am şi eu. Câteodată plângeam ca o proastă de nenorocul meu, dar acum nu mai plâng. Uite, acum, când am plecat, toţi s-au adunat să-mi aducă ceva. Ciocolăţi, bani, tot felul de fleacuri femeieşti, rochii şi mărgele de-alea scumpe, care mai de care. Aşa fac în fiecare an. De-abia pot să le car. Dar n-am spus nimic. Georgel ar fi pus mâna pe volan şi m-ar fi dus până acolo. Dar eu ştiu că n-are cum. Cu raţia de benzină de-abia poate să mă ducă la spital când mi-e rău. – Dar soţul cu ce se ocupă? o întrerupse bărbatul a cărui ţigară se stinsese la jumătate din cauza tutunului cioturos, ce se încăpăţâna să nu ardă. – Uite vezi, de aia al meu fumează pipă. Ia ţigările, le sfărâmă şi le arde liniştit. Şi-aşa nu mai găseşti tutun de pipă. Al meu a fost profesor, profesor la liceul de construcţii, completă bătrâna. Bărbatul n-o mai întrebă nimic. Îşi scoase o altă ţigară, pe care o frecă între degete pentru a-i înmuia eventualele cioturi. Tânăra continua să-şi răsfoiască revista, neluând seama la conversaţia lor. Căldura din compartiment devenise de-a dreptul înăbuşitoare. Mama Maria deschise fereastra, după ce-şi desbrobodise capul, lăsându-şi părul albit în bătaia vântului şi a zăngănitului roţilor de tren. – Tăcă-tăcă, tăcă-tăcă, uite aşa se duc şi zilele noastre. Ca mâine veţi fi ca mine ! – Cum ca dumneata? zise bărbatul ipocrit. – Aşa ca mine, bătrână ca mine ! 163


– Oho, aş vrea să fiu ca matale. Câţi ani ai? – Încă puţin şi fac şaptezeci!, zise ea cu nedisimulată mândrie. – Păi cum, dumneavoastră mai adăugaţi?! Toate femeile se străduiesc să mai scadă, iar dumneavoastră? – Dragul meu, prefer să se zică de mine, uite o bătrânică frumoasă, decât uite-o şi pe asta cum o face pe tinerica! Nu mi-a plăcut niciodată să fiu ridicolă. Mă simt mai bine când arăt ca o bătrână ce s-a ţinut bine, decât ca altceva... ! Ascultam sporovăiala ei şi mă bucuram că nu mă implicasem în tainele vieţii, pe care cu atâta nonşalanţă ne-o relata. Bărbatul continua să fumeze ascultând sau prefăcându-se că ascultă cu bunăvoinţă spovedania simpaticei bătrâne. Nu mai aveam mult până la Focşani. Bărbatul cobora înaintea mea şi presimţeam că voi deveni eu ţinta spovedaniilor cu care Mama Maria îl asaltase pe el. Întradevăr, după ce trecurăm de Mărăşeşti, bărbatul se ridică, îşi luă valiza diplomat, apoi, luându-şi rămas bun, coborî. Mă aşteptam să-mi adreseze un cuvânt. Dar spre norocul meu mă lăsă în pace. Bătrâna nici nu privea spre mine, cu toate că eu o priveam destul de direct. Probabil că avea să converseze cu tânăra care-i era mai apropiată pentru astfel de lucruri. Aşteptam, fără nici un rezultat. Tânăra continua să fie tăcută. Frunzărea cu aceeaşi atenţie paginile revistei. Strădania ei mi s-a părut curioasă la început, apoi am început să mă obişnuiesc. Eu nici măcar asta nu făceam şi tot nu scosesem un cuvânt. Nu mai aveam mult. Trebuia să cobor la Buzău. Umbrele înserării au început a se prelinge în compartiment. N-aveam încotro, nu era tren direct spre litoral, iar singura posibilitate de a ajunge acolo, era cu schimbare la Buzău. Aşa că, după ce am trecut de halta Bobocu m-am ridicat, mi-am luat sacoşa de voiaj din plasa de bagaje, am spus bună seara şi-am ieşit din compartiment. Nu mi-a răspuns nimeni. Intrigat, le-am privit prin geamul uşii pe care abia o închisesem. Cele două femei nu se sinchisiră. De parcă nu m-ar 164


fi văzut. Curios, am mai deschis odată uşa compartimentului. Nici o reacţie. Am mai spus odată bună seara ba chiar şi la revedere şi, nimic! Am plecat uluit. Aşa ceva nu mi se întâmplase. M-am repezit la toaletă. M-am privit în oglindă. Eram eu, cel dintotdeauna. Trenul începu să încetinească. Intra în gară. Pe coridorul vagonului, se auzi un strigăt.

*** – Daţi-mi, daţi-mi voie, îi este rău! Dar nimeni nu se mişcă, Mama Maria vroia să dea ajutor, dar nu putea trece de călători. Precis că este foarte bolnav scoase cineva un strigăt de spaimă. În jur, spaţiul se eliberă. Toţi se fereau privind cu teamă. Nimeni nu se grăbea să-l ajute. Bătrâna se apropie, de corpul căzut pe coridor. – Dragul mamei, zise ea ridicându-i cu o mână capul ce se lovise de linoleum. Îl privi cu atenţie în albul ochilor bănuind despre ce-ar fi vorba. Chiar dacă trupul nu-i era scuturat de frisoanele specifice, la câte văzuse ea şi din câte aflase de la viaţă, îşi dădu seama că era epileptic. Nimeni nu-i putea face nimic. Niciun doctor înpreajmă. În vremea asta tânăra din compartiment, rămasă singură, îşi scoase cu precauţie capul pe culuarul aglomerat. O zări pe bătrână printre picioarele călătorilor, aplecată deasupra tânărului căzut. Înşfăcă valiza neagră cu o energie pe care nu i-ai fi putut-o bănui. Apoi se îndreptă cu iuţeală spre celălalt capăt al coridorului. – Oameni buni, daţi-mi o mână de ajutor, se auzi glasul bătrânei. Călătorii rămaşi, se priviră stânjeniţi. – Trebuie să-l cobor aici. Din câte înţeleg, aici trebuia să coboare. Ajutaţi-mă vă rog!, insistă ea cu îndărădnicie. Câţiva călători, apucară de trupul celui căzut. Bătrâna ridicând sacoşa acestuia, coborî la rându-i pe peronul plin de lume. Îl întinseră pe una din băncile de pe peron. Bătrâna îşi apropie urechea de pieptul lui, ascultându-i bătăile inimii. Le auzi distinct, 165


regulat. Nu-i nici o primejdie îşi spuse ea, dând să plece spre trenul din care coborâse. Dar trenul pornise, fără ca ea să-şi fi putut da seama. Privi în urma trenului ce se îndepărta până când, abia de mai zări luminile aprinse din spatele garniturii. Acum ce mă fac? Bagajele mele! îi fulgeră prin suflet grozăvia în care intrase fără voie. Iaca poznă îşi mai zise ea, lipindu-şi cu tristeţe palmele una de alta în poalele fustei uşoare de vară. Tânărul gemu. Bătrâna îl privi cu compătimire. Eh tinere dac-ai şti... Tânărul gemu din nou, în vreme ce Mama Maria se repezi la cişmeaua de pe peron să-i aducă în baticul de pe cap, răcoarea strânsă cu grijă de fibrele ţesăturii. Compresa trebuie să-i facă bine, gândi ea. Căldura asta-i de vină zise oftând. Merse încă o dată la cişmea, muie din nou broboada şi se întoarse vânturând-o c-o mişcare de rotaţie în aerul încins, răcorind-o cât mai mult. Apoi aşteptă. Aşteptă să-şi revină... Călătorii treceau pe lângă ei, îi priveau şi clătinau din cap. Deodată bolnavul îşi mişcă o mână gemând. Mama Maria se aplecă deasupra lui, gata să-i surprindă orice cuvânt. – Constanţa... Maria... Constanţa... ! rosti cu greutate, în inconştienţa lui, tânărul. Înduioşată, bătrâna îl mângâie pe frunte. Săracul, cine ştie ce Marie l-o fi aşteptând la Constanţa. Nu-i nimic! O să mă urc cu el în trenul de Constanţa. O să-i explic controlorului, o să-i explice şi el când îşi va reveni, căci trebuie să-şi revină, dar cel puţin fac o treabă bună. Bagajele` Mă va răsplăti cel de sus. Noroc să banii-s la mine, în buzunarul fustei. La Herculane mă pot duce şi după aceea. Doar nu-s cu bilet. "Gazdele n-au decât să mă aştepte", gândi ea luând hotărârea de a se ruga de cineva s-o ajute să se urce în trenul de Constanţa. Găsi doi călători binevoitori. Ajunşi într-un compartiment liber, bătrâna îl întinse pe o banchetă apoi se aşeză şi, ostenită de drum, aţipi. Noaptea se instalase de-a binelea, iar în lumina slabă de pe coridor, o tânără cu un geamantan negru imens, îşi căuta loc într-un compartiment mai liber, în vreme ce trenul se apropia de Făurei. Sătulă de căutare, zărind bărbatul 166


întins pe banchetă, tânăra se gândi că n-ar greşi dacă l-ar ruga să se scoale, să-i facă şi ei loc. Trenul încetinea. Intra în gară. Tânăra trase de mânerul uşii. Pe bancheta de vizavi zări deodată pe bătrâna pe care credea c-o lăsase în trenul din care tocmai coborâse, la Buzău. Moţăia sau se prefăcea că doarme, pentru că la zgomotul uşii începu să se mişte. Trenul oprise. Fără a mai deschide uşa compartimentului, tânara se năpusti spre uşa de la coborâre. Nu avea de gând să coboare de partea luminată a gării, căci putea fi văzută. Coborâ pe partea cealaltă a trenului, profitând de întuneric. Dintr-un salt fu jos, cu ochii aţintiţi în urmă, să vadă dacă bătrâna o recunoscuse. Trebuia să treacă mai repede de şinele de cale ferată şi să se piardă în noapte. Apucă valiza cu ochii măriţi de spaimă păşind pe şinele căii ferate alăturate, dar... Un marfar trecu tocmai atunci în plină viteză şi tânăra dispăru sub roţi. Nimeni nu auzi strigătul de groază al tinerei dispărută în noapte pentru totdeauna...

*** Când şi cât am aţipit nu ştiu. M-am trezit după un timp la zgomotul produs de închiderea uşii compartimentului. Intrase păşind timid o tânără zveltă şi graţioasă. Întreaga-i făptură degaja un ceva, un fel de a fi ce-ţi impunea o atitudine mai mult decât binevoitoare. – Bună seara, murmură ea închizând uşa compartimentului. – Bună seara, i-am răspuns eu, cuprins brusc de o sfială inexplicabilă. S-a îndreptat spre locul de la geam, în diagonală cu locul meu, de parcă şi-ar fi cerut scuze că nimerise în acelaşi compartiment cu mine. – Permiteţi!, a mai şoptit trecând prin faţa mea. 167


Desigur, domnişoară. Îmi face chiar plăcere. Ştiţi, suport mai greu singurătatea, m-am pomenit minţind cu o seninătate şi un firesc pe care nu mi l-aş fi putut bănui mai înainte. Ea se aşeză ca-ntr-o plutire ciudată. Îşi strânse genunchii, acoperindu-i cu fusta lungă şi mătăsoasă. O priveam tăcut purtând în ochi dorinţa de a vorbi, de a comunica. – Mergeţi departe? am îndrăznit eu într-un târziu. – La Constanţa, spuse ea firesc. – Şi eu tot acolo, am rostit cu o bucurie nedisimulată. Sper să nu vă deranjeze prea mult compania mea. Obişnuiesc să vorbesc mult, am continuat să mint, dând glas pornirii mele sufleteşti şi nu felului meu de a fi. – Nu mă deranjează deloc. Abia trece timpul mai repede. Atât mi-a fost deajuns. Am început să-i spun vrute şi nevrute, de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. Iar această senzaţie punea stăpânire din ce în ce mai mult pe fiinţa mea. Cu cât conversam mai mult, cu atât aveam senzaţia că o mai întâlnisem undeva. De la o vreme îmi simţeam făptura chinuinduse sub povara acestui simţământ. O uşoară stânjeneală punea stăpânire pe rostirea fluentă a gândurilor mele. Curând nu m-am mai putut stăpâni şi am întrebat: – Cum vă numiţi domnişoară? – Maria! Dar de ce întrebaţi? M-am gândit să-i ascund frământările mele, dar m-am trezit rostind: – Trăiesc cu impresia că v-am mai întâlnit undeva. Ea roşi puternic. Un tremur uşor al buzelor îi trădă emoţia. – Şi eu cred asta, murmură ea privindu-mă de-a dreptul în ochi, reducându-mă la tăcere. Trenul se oprise undeva, într-o gară. Iar atunci când tăcerea noastră devenise apăsătoare, odată cu pornirea trenului, am realizat că Maria cea din faţa mea, semăna cu Mama Maria. Am privit-o cu spaimă aproape, dar n-am fost observat. Nu, nu mai eram în stare să mai înţeleg nimic. Bătrânica 168


era Maria? Era peste putinţă! Era peste puterile mele de înţelegere! Am părăsit nedumerit compartimentul. Voiam să înţeleg, să mă liniştesc şi să judec. Pe coridor nu era nimeni. Priveam din când în când, spre locul unde era Maria. Mi-am aprins o ţigară. O priveam şi nu mai ştiam ce să cred. De parcă mi-ar fi înţeles gândul, Maria se ridică şi veni lângă mine. Am aşteptat-o cu nerăbdare. Voiam să-i spun... Voiam să-i vorbesc... Şi n-am putut rosti nici un cuvânt. Am întins mâna şi i-am atins umărul. I-am simţit trupul înfiorându-se. Nu s-a retras. Privea tăcută prin întunericul nopţii spre luminile din depărtare. Când mi-am retras mâna, am simţit că trenul îşi încetinise mersul. De parcă cineva ar fi tras semnalul de alarmă. Frecarea roţilor se prelungi ca un strigăt. Îmi imaginam ce scântei erau sub roţi. Din şocul frânării, Maria căzuse în braţele mele. Eu însumi era să mă prăbuşesc. Din vagoane se auziră strigăte de spaimă. Toată lumea ieşi pe coridor. În vagonul nostru nu erau călători. Am deschis geamul. Ne oprisem undeva unde nu se zărea nici o urmă de viaţă. În lungul garniturii, aidoma nouă, călătorii îşi scoseseră curioşi capul prin geamurile deschise. Apoi s-a stins lumina. Toate vagoanele fură cuprinse de întuneric. Se zăreau doar flăcările brichetelor sau a chibriturilor aprinzându-se în interiorul vagoanelor. Mi-am aprins o altă ţigară. Maria îşi reluă poziţia din faţa geamului. Am privito. Mi s-a părut că plânge. N-am îndrăznit s-o întreb. De-a lungul coridorului călătorii începuseră a presupune. Păreri diferite. Afară acelaşi întuneric. Iar garnitura zăcea în aceeaşi nemişcare. – Eu cobor să văd ce s-a întâmplat. Pur şi simplu nu suport să nu ştiu ce-i cu mine, am rostit îndreptându-mă spre unul din capetele coridorului. – Vin cu tine, spuse ea cu voce şoptită. Mâinile noastre s-au întâlnit în întuneric. Nu trebuia să ne rătăcim, sau ne simţeam bine aşa. Era greu de spus. Am ajuns la uşă, am apăsat pe maneta de deschidere şi am văzut că era blocată. – Ce-i de făcut? murmură ea. 169


Nu i-am răspuns. Am strâns-o mai tare de mână şi ne-am întors ajungând aproximativ în locul pe care-l părăsisem. Între timp călătorii se liniştiseră. Intraseră iar în compartimente, continuându-şi presupunerile. Am aprins din nou bricheta. Ne-am regăsit compartimentul, dar îmi dispăruse cheful de-a mă mai întoarce înăuntru. Fără a-i da drumul mâinii, am tras-o după mine. De fapt n-a trebuit să fac acest lucru. Ea mă înţelese şi dorea să mă urmeze. Am simţit acest lucru. Ne-am îndreptat spre celălalt capăt al vagonului. Era chiar capătul trenului. Am ajuns la uşă, am apăsat clanţa şi... din nou blocată. Începusem să-mi ies pierd calmul. – Mai încerc şi aici, am zis îndreptându-mă spre uşa prin care de obicei se trecea dintr-un vagon în altul şi care la capăt de tren se închidea cu un lanţ şi un lacăt. Bâjbâind pe întuneric n-am găsit lanţul. Nu-mi venea să cred. Am aprins bricheta şi am constatat acelaşi lucru. Am tras de mânerele uşii culisante. S-a deschis de parcă toate lucrurile normale trebuiau să fie anormale. Aerul nopţii ne întâmpină liniştit. Acelaşi întuneric şi nemişcare. – Riscăm?! am întrebat-o. Mi-a răspuns cu o strângere de mână. Am sărit în pietrişul ascuţit dintre traverse. I-am simţit duritatea în tălpi. Mi-am dat seama că înăţimea era mare. S-a aplecat şi s-a lăsat luată în braţe. Avea trupul mai încordat decât al meu. L-am simţit când s-a lipit de mine tremurând uşor. Pentru o clipă ameţisem. Ne-am revenit din surpriză destul de greu şi ne-am luat de mână ca la început. Apoi am ieşit dintre şinele de cale ferată cu gândul să ne îndreptăm spre locomotivă. Din când în când priveam la ferestrele vagoanelor. Întunericul lor era tulburat de licărirea vreunei ţigări. Cineva întrebă: – Pe unde aţi coborât? – Pe la capătul trenului, i-am răspuns laconic dându-mi seama că şi ei aveau uşile blocate. Ne continuarăm drumul,

170


ghicind denivelările terenului cu vârful picioarelor. Curând am ajuns la locomotivă. – Hei!, am strigat. Nici un răspuns. Am mai strigat de câteva ori fără nici un rezultat. Atunci am luat o piatră găsită pe pipăite şi am lovit în metalul locomotivei. Nici un răpuns. La lumina nelipsitei mele brichete, am dibuit treptele spre mecanic. Am strigat din nou, lovind cu palma în sticla geamului fierbinte. Nici un răspuns. Ea mă aştepta. – Nu-i nimeni, i-am zis coborând. Înţelesese fără să-i spun. Am tăcut înspăimântat. Nu-mi puteam explica nici asta, pe lângă celelalte lucruri ce se adunaseră în sufletul meu de-a lungul zilei. Căldura ei mă liniştea. Ne-am îndreptat spre capătul trenului. – Mergem, ne luam bagajele şi plecăm. Părăsim trenul ăsta blestemat. Trebuie să găsim un sat, o casă. Nu s-a sfârşit lumea cu asta, i-am zis cu hotărâre, în vreme ce ne deplasam spre coada trenului. Când ajunsesem la jumătate o voce din noapte întrebă: – Aţi aflat ceva? Nu am răspuns. De parcă ar fi vrut să ne pedepsească pentru asta, trenul porni. Plecă la fel de brusc după cum oprise. Luminile nu se aprinseră decât după ce s-a îndepărtat mult de noi. Ne-am privit în tăcere, fără a regreta cu adevărat pierderea locurilor şi a bagajelor. Am pornit în urma lui fără să ne spunem un cuvânt. Ieşise luna. Se înseninase şi un vânt răcoros cu miros de grâu copt, năvălea peste trupurile noastre înfierbântate. O sprijineam atent. Traversele străluceau mat, în lumina lunii, ajutându-ne să le dibuim mai uşor. Mergeam fără grabă, de parcă am fi vrut ca drumul să nu se mai sfârşească. Deodată ea se împiedică. Era să cadă. N-am lăsat-o. Am luat-o de umeri şi am oprit-o. Apoi nu i-am mai dat drumul. N-am mai putut. Pur şi simplu n-am putut. Trupurile dogoreau în nemişcarea ce ne cuprinsese. Ne-am luat în braţe cu disperarea unei minunate regăsiri. De parcă ne-am fi căutat toată viaţa. Doar nevoia de aer, 171


ne-a făcut să ne reamintim că existăm. Ne-am desprins şi ne-am continuat drumul atenţi la orice zgomot. Dar nimic. Mergeam fără oprire sperând să dăm peste ceva care să ne poată lămuri. Am început să simţim oboseala. Ceasurile de mers, într-o linişte nefirească, treceau pe lângă noi fără să le simţim curgerea. Şi nici un semn de viaţă. Nici un tren care să mai treacă, nici un lătrat de câine. Alături de Maria, de tăcerea ei, mă simţeam liniştit şi mai ales puternic. Mi se părea că nu există primejdie de care să mă tem. Continuam să merg încredinţat că nimic neplăcut nu mi s-ar fi putut întâmpla. Timpul trecea pe nesimţite. Deodată, de undeva se auzi un murmur neclar, ca o rumoare minerală, ciudată. Ceva luminos clipi la orizont semănând cu fulgerele unei îndepărtate furtuni. Ne-am oprit. Mâna ei tremura în căuşul palmei mele. I-am strâns-o în semn de liniştire. De acolo, de unde zărisem fulgerul, zarea începuse să se lumineze uşor. Nu se zărea de fapt nici o lumină în adevăratul sens al cuvântului, ci doar un fel de tivire ca o ceaţă luminoasă în bezna văzduhului spuzit de stele. Părea că luna-şi primeşte lumina înapoi, din oglinda unui lac îndepărtat, cufundat într-o noapte veşnică. Nedumeriţi, ne-am continuat drumul. Trebuia să ajungem neapărat, acolo. Era singura noastră şansă de a da de viaţă şi de a ne lămuri. Simţeam această nevoie de liniştire a sufletului şi nu voiam s-o înspăimânt şi pe Maria cu întrebările ce mă chinuiau şi a căror răspunsuri ar fi putut să mă facă să înţeleg ceea ce văzusem, sau poate credeam că văzusem. Poate ajungând în zarea luminată crepuscular aveam să aflu, aveam să mă liniştesc.

*** Profesorul Brumaru se sculă cu o durere neânţeleasă de ceafă. Bătrâneţea îşi spuse el, ridicându-se încet, din aşternutul mototolit de somnul agitat, pe care-l avusese peste noapte. Dormea stăpânit de vise prosteşti, pe care acuma, treaz fiind, nu le mai 172


putea povesti. O visase pe Maria luptându-se în împrejurări ciudate, cu tot felul de monştri. Pentru ce, în ce împrejurări, nu-şi putea aminti. Asta înseamnă că trebuie să se întoarcă băbuţa mea, îşi zise profesorul încercând o explicaţie. Cu părul alb, la cei peste şaptezeci de ani, se arăta stăpân pe trupul lui. Munca îl menţinuse până după ieşirea la pensie. Faptul că Maria nu-i dăruise copii, era pentru el o continuă neîmpăcare. Încercase să-l consoleze printr-o grijă excesivă. Secretul vieţii lor, care nu mai era de mult un secret pentru o bună parte din oraş era Maria. Ea veghease fericirea lui şi-a tuturor celor care au avut nevoie de ea. În cartier i se spunea de la o vreme Mama Maria . Ea care nu fusese niciodată mamă, se bucura pentru cei cărora le fusese ca o adevărată mamă. Brumaru se îndreptă surâzând spre baie. Era sub impresia aducerilor aminte, când auzi soneria. Apucă un prosop, se şterse de spumă, îndreptându-se spre uşa de la intrare. Niciodată nu ar fi permis pe cineva în preajmă, într-o stare ce ar fi trădat neglijenţa. Îşi trecu la repezeală mâna prin păr, îşi trase pantalonii peste pijama şi îşi acoperi bluza cu un halat de casă din mătase, pe care Maria i-l alesese înainte de a pleca la Herculane. Avea întotdeauna grijă să-i cumpere câteva ceva, înainte de a părăsi, pentru câteva zile chiar, liniştea căminului lor. În faţa uşii stătea un civil şi un plutonier de miliţie. – Aici locuieşte tovarăşa Maria Brumaru? se adresă civilul cu blândeţe în glas, profesorului. – Da, dar nu e acasă !, preciză bătrânul profesor deschizând larg uşa, poftind cu un gest al mâinii pe cei doi, să-i păşească pragul casei. Bărbaţii intrară cu sfială. Sufrageria era mobilată cu gust. Profesorul îşi făcuse din ea, cabinet de lucru, unde-şi mai pierdea orele printre cărţile bibliotecii ce-i împodobea pereţii. Se aşezară tăcuţi. Profesorul întrebător, musafirii stânjeniţi. Nu ştiau cum să înceapă. – Dacă nu vă supăraţi, ne puteti spune unde se află soţia dumneavoastră, acum? întrebă civilul. 173


– Desigur. Este plecată la băi, la Herculane. – De mult? se interesă el. – De câteva zile. În fiecare an face la fel. Abia aşteaptă să plece, dar odată plecată nu stă mai mult de o săptămână. Dorul de casă o aduce înapoi, lămuri profesorul cu liniştea firească a omului obişnuit cu tipicul celui de lângă sine. – Aţi putea recunoaşte vreun lucru cu care a aplecat? îl întrebă miliţianul cu o voce ce trăda nerăbdare şi profesionalism. – Desigur, chiar eu am ajutat-o să-şi înghesuie lucrurile, în valiza neagră pe care abia am reuşit s-o închid. Plutonierul scoase din servieta de piele pe care o ţinea pe genunchi, un şirag de mărgele rupt, un batic negru cu trandafiri presăraţi într-un chenar albăstrui, sobru şi elegant. Bătrânul apucă obiectele, plecându-şi privirile. Înţelese că ceva neplăcut se întâmplase şi că prezenţa lor se datora acestui lucru. Recunoscu mărgelele dăruite de Silviu, inginerul crescut de ei, câteva zile înainte de plecare. Baticul îl cumpărase chiar el. Rosti sfârşit: – Sunt ale Mariei... ! Plutonierul aşteptă câteva clipe, apoi spuse: – Din păcate s-a întâmplat un lucru nu tocmai plăcut ! – Bănuiesc, altfel nu veneaţi !, zise încet, profesorul. – Soţia dumneavoastră a suferit un accident. Se pare că a vrut să schimbe trenul şi nu a fost atentă la trecerea unui marfar. A fost lovită din plin!, zise civilul, oprindu-se la geamătul bătrânului. Un singur lucru ne face să ne gândim că nu este în regulă !, zise plutonierul. Unde aţi spus că a plecat? Profesorul nu le răpunse. Cu ochii ficşi, privind imobil printre firele de păr căzute pe frunte, nu mai rosti nici un cuvânt. – La Herculane? îngână ca un ecou civilul aşteptând de la bătrân confirmarea. După un timp acesta-şi clătină capul afirmativ. – Păi atunci ce căuta la Făurei? se întrebă plutonierul nedumerit. Bătrânul îşi ridică privirile. Ochii prinseră a-i străluci. 174


Apoi, de parcă brusc i s-ar fi aprins în suflet o speranţă, îi privi pe cei doi rostind: – Poate nu-i ea ! Dacă astea le-aţi găsit la Făurei, nu e ea. N-avea ce căuta acolo. Din Bacău spre Herculane, se trece numai prin Bucureşti. Pe acolo trece de fiecare dată. Schimbă numai trenul. Poate nu e ea, ce ziceţi? Cu o mină încurcată civilul spuse: – Şi totuşi actele de identitate, buletinul vreau să zic, este al dumneaei. Altfel nu ştiam cine este şi nici unde stă. – Da aveţi dreptate!, conchise bătrânul gârbovindu-se brusc. – Din nefericire nu vă putem chema la identificare. N-a mai rămas mare lucru. Numai dacă sunteţi destul de curajos! – Desigur, murmură el ridicându-se în picioare. Desigur, mai repetă îndreptându-se spre baie. Cei doi îl priviră neliniştiţi. Auziră zgomotul apei curgând şi se calmară. Intrase în baie pentru a se răcori. Se temea de un infarct. Fusese prevenit de medic de mai multe ori. I se dăduseră chiar şi calmante, pe care arareori le folosise. Acum luă o doză dublă. Se privi în oglindă şi se mustră. Dacă l-ar fi văzut Maria nu l-ar fi lăsat aşa. Era bărbat, sau ce era ? Gândul la vorbele ei îi făcu bine. Ieşi ceva mai stăpân pe sine. – Trebuie să fac cele cuvenite !, zise el cu voce gravă, semn că-şi revenise pe deplin. Unde este? – Tot ce a mai rămas, este la morga oraşului. Vă însoţim!, zise civilul. – Vă mulţumesc! Numai cât să-mi pun ceva pe mine!, spuse el, părăsind sufrageria. E tare bătrân, păru să spună privirile plutonierului, aşteptându-l. Şedeau păstrând tăcerea, apăsaţi ei înşişi de durerea purtată cu atâta demnitate. Profesorul se întoarse repede. Îşi pusese un sacou închis peste cămaşa albă, la care nu mai adăugase

175


cravata, aşa cum obişnuia întotdeauna. Ieşiră. Jos îi aştepta o maşină. Drumul până la morgă îl făcură în tăcere. Profesorul îşi frământa mâinile. Palmele i se umeziseră, iar neastâmpărul lor se transmitea întregului corp. Când automobilul se opri, trupul îi era cuprins de frisoane. Soarele îşi continua revărsarea peste pământul încins. Intrară fără a fi opriţi de portarul spitalului. Ajunşi în subsolul camerelor frigorifice, îl găsiră pe autopsier închizând una din uşile prin care tocmai introdusese un cadavru. – Bună ziua, spuse plutonierul. – Bună, le răspunse plictisit acesta. Iar aţi venit? – Da doctore. Ştiţi în problema identificării Mariei Brumaru. Cea de la Făurei. Ţi-am adus-o ieri în sacul acela... – Ah, da... ! Deschise uşa unei alte despărţituri. Scoase un sac din pânză cauciucată. – De fapt n-a rămas cine ştie ce, preciză el în vreme ce dezlega gura sacului. Îi răsturnă conţinutul pe masa acoperită cu tablă zincată. Fragmente din ceea ce fusese odată un trup, se împrăşiară îngheţate, scoţând un zgomot sec, pe tabla curată. Profesorul scoase un geamăt. – Pantoful, paaantoooful! Apoi nu mai zise nimic. Rămase rigid cu ochii ieşiti din orbite, în vreme ce plutonierul se uita la pantoful căzut laolaltă cu ce mai era în sac, pe masa zincată. Nu înţelegea mare lucru. Îl luă şi-l aşeză cu talpa întoarsă pe laba piciorului rămasă ca prin minune întreagă. Era mărimea potrivită. Medicul, care văzuse destule în viaţa lui, se repezise în ajutorul profesorului Brumaru. Îl aşezară pe scaun strângând conţinutul în sac. Curând profesorul îşi reveni. Ceru apă. Bău un pahar întreg, răsuflă adânc, cu greutate, după care aşteptă cu privirile mirate o întrebare fără răspuns. După un timp şopti: – Pantoful... – Ce-i cu pantoful?! întrebă civilul. – Nu este al Mariei! 176


Îl priviră stupefiaţi.

*** Ne-am continuat drumul în întunericul nopţii continuând să ne apropiem de luminile întrezărite. Parcă stăteam pe loc. Zarea luminată, rămânea tot atât de îndepărtată ca şi până atunci. Mă aşteptam să văd fulgere, dar nimic. Mă aşteptam să apară nori, care să acopere cerul spuzit de stele, dar nimic. Totul părea cuprins de o ciudată încremenire. Zarea luminată era singurul semn, că undeva în spaţiu era viaţă, sau cel puţin aşa credeam. – Am obosit !, spuse Maria cu glas şoptit, de parcă s-ar fi jenat să-şi recunoască oboseala. – Să ne aşezăm puţin, am consimţit, aşezându-mă. Rostirea ei mă făcu să realizez că eram eu însumi obosit. Ne-am aşezat pe şina lucioasă de cale ferată. Era fierbinte. Nu ne îndoiam că era şi curată. Trecerea atâtor roţi de tren o lustruiseră de-al lungul timpului, fără a-i da răgazul necesar oxidării. Numai faptul că de atâta vreme nu se arătase nici un tren, mi se părea curios. Trebuia, de mult să se ivească lumina zorilor. Mergeam de patru ceasuri şi ar fi fost timpul să se lumineze de ziuă. Dar acestea erau temerile mele şi nu trebuia s-o sperii pe Maria. Am cuprins-o pe după umeri. Avea trupul fierbinte. Din când în când percepeam un tremur uşor trecându-i prin trup, însoţit de un oftat abia desluşit. – Cum te mai simţi? am întrebat-o. – Mai bine ! Era mai greu dacă eram singură !, a spus ea cu glas convingător. Era mai bine dacă nu coboram mi-am zis eu în gând, fără a rosti cu voce tare acest lucru. Dar degeaba mă mai lamentam acuma. Trebuia să ne ridicăm şi să plecăm mai departe. – Gata? am întrebat-o. S-a ridicat fără să-mi răspundă. Cred că era foarte obosită, dar se temea să mi-o spună, de frică să n-o părăsesc, sau din 177


dorinţa de a-mi fi alături în toată absurditatea aceasta. Ne continuarăm drumul, călăuziţi de strălucirea mată a traverselor şi a luminii crepusculare ce tivea depărtatul orizont nocturn. În câteva ceasuri trebuia să ajungem. Numai dacă ar rezista, îmi ziceam privind-o cu îngrijorare. Îi lăsasem mâinile libere, pentru ca să se poată mişca mai uşor. O vedeam bine. Lumina stelelor şi a lunii îi estompa trăsăturile făcând-o şi mai frumoasă. Am lăsat-o să meargă înaintea mea cu câţiva paşi. De parcă i-ar fi fost teamă să nu se depărteze prea mult, se opri. Am ajuns-o. Mă luă de braţ, căutând sprijin. M-am bucurat. Ne-am continuat drumul în tăcere. După câtva timp am simţit că ostenesc. Ea nu spunea nimic. Avea o rezintenţă ieşită din comun. Am îndrăznit să-i spun totuşi. – Ne mai aşezăm puţin? – Da!, mi-a răspuns aşezându-se. Şinele de cale ferată erau mai fierbinţi. Părea că odată cu trecerea timpului, fierul acumulase căldura lunii şi a stelelor. Zorile se încăpăţânau să apară, deşi trecuseră atâtea ceasuri. Mi-am privit ceasul. Mergea. Se făcuse aproape ora 8. Deasupra noastră era acelaşi cer înstelat şi aceeaşi lună. Mai mult, mi-am dat seama că poziţia lor rămăsese neschimbată. Începusem să fiu cuprins de panică. Atâta nefiresc, devenise apăsător şi ameninţător. – Pornim? zise ea cu glas liniştit ridicându-se. Oare dacă ar fi ştiut că mie însumi a început să-mi fie teamă, cum ar fi reacţionat? Am pornit, cu îndârjire furioasă, gata să înghiţim distanţa blestemată până la lumina ce se încăpăţâna să rămână depărtată.

*** Profesorul Brumaru ieşi din subsolul clădirii calm. Cei doi îl însoţiră până la intrarea în policlinică, fără nici un cuvânt. Se urcară în maşina încinsă de soare. Nimănui nu-i venea la îndemână să deschidă o fereastră spre cele întâmplate. Stânjeneala 178


pusese stăpânire pe toţi, deopotrivă. Maşina îşi continua drumul prin aerul fierbinte, mirosind a asfalt şi a oraş încins. Trecură prin centrul oraşului aproape pustiu la acea oră, spre sediul miliţiei municipale. Tăcerea continuă. Intrară în biroul plutonierului. În cameră se aflau trei birouri, din care unul era ocupat de un sergent maior ce se chinuia cu o maşină de scris. – Te-a căutat şeful !, îi spuse sergentul, plutonierului de cum îl văzu. – Bine, o să mă duc imediat ce termin. E urgent? – Nu ştiu, zise acesta continuând să-şi caute literele în tastatura maşinii. – Luaţi loc, se adresă civilul bătrânului, luând el însuşi un scaun. Profesorul se aşeză taciturn. – Va trebui totuşi, să încheiem un proces-verbal. Actele sunt în fond ale soţiei dumneavoastră, iar legea ne cere să întocmim o serie de formalităţi, zise plutonierul pe ton de scuză, continuând să scoată din sertare tot felul de formulare. Apoi începu să le completeze cu un scris caligrafic. Profesorul fu invitat să le citească şi să le semneze. Semnă fără a citi. Când toate actele fură întocmite civilul se ridică în picioare, pentru a-şi lua rămas bun. – Dacă doriţi, puteţi cere incinerarea. E omeneşte să vreţi acest lucru. V-am eliberat şi actele necesare, zise el întinzându-i nişte hârtii. Profesorul se ridică, întinzând mâna cu greutate după ele. Se gârbovise, iar pe tenul livid se ghiceau eforturile făcute pentru a fi stăpân pe sine. – Vă oferim maşina noastră, zise civilul deschizându-i uşa. – Vă mulţumesc, zise bătrânul, lăsându-se condus până la maşină. Ţinea în mână hârtiile şi tot nu-i venea să creadă că i se întâmplase o asemenea tragedie. În adâncul sufletului, îndoiala se trnasforma treptat în speranţă. Pantoful nu e al ei continua să se repete în adâncul fiinţei lui. Nu e ea. Ea nu putea să-mi facă aşa 179


ceva se trezi el murmurând de parcă ar fi vrut s-o scuze. Şoferul îi auzise murmurul nedesluşit. Îşi întoarse privirile către el: – Aţi spus ceva? – Nu, nu. Nimic! preciză cu greutate, reintrând în muţenia de mai înainte. Curând ajunse în faţa blocului. Coborâ din maşină strângând mâna şoferului. Paşii îl purtau aproape fără voie spre apartamentul pustiu. Părea că visează. Refuz să visez îşi spuse el îndreptându-şi spinarea. Sunt un ucigaş de vise.

*** Mergeam de mai bine de zece ore. Îngrijorarea mea devenise o povară. Îmi simţeam capul plesnind de gânduri care mai de care de neânţeles. Cerul continua să fie nemişcat. Stelele rămăseseră în acelaşi loc, luna lumina cu acceaşi intensitate traversele căii ferate, iar lumina din zare, la fel de îndepărtată. Ne continuam drumul în tăcere. Eu din ce în ce mai greu, Maria la fel de hotărâtă ca la început, cu o tenacitate suspectă. Mă surprindeam adeseori, prinvind-o altfel decât o privisem până atunci. Deodată, când aproape că nu mai suportam să tac, am observat că strălucirea şinelor de cale ferată în bătaia lunii se estompa brusc. Mi-am dat seama că şinele dispăruseră. Ne-am oprit nedumeriţi. De pe ultima traversă pipăiam cu privirile, ba chiar şi cu tălpile pantofilor, fără nici un folos. Se sfârşise. Nici urmă de vreo cale ferată. Dar trenul? – Şi trenul?, o auzii pe Maria spunând. Am privit-o uluit. – Care tren? – Cum care tren, băiatule? îmi zise ea cu glas schimbat. N-am mai putut rosti nici un cuvânt. Mâinile-mi căutau un punct de sprijin în pietrişul fierbinte. De parcă vroiam să mă frigă, să mă trezească. Dimpotrivă, m-am cufundat tot mai mult în bezna nopţii. Am apucat să-i mai rostesc o dată numele. 180


– Maria... Imaginea chipului înconjurat de stelele văzduhului, a fost ultima legătură conştientă cu mine însumi.

*** Bătrâna privea consternată. Nu înţelegea nimic din toată bolboroseala tânărului. Se vede că m-am înşelat”, îşi spuse. Nu-i numai epilepsia. Ar fi trebuit să-şi revină de atunci. Şi mereu mi-a rostit numele. Sau, mă rog, nu al meu, ci al celeilalte Marii. Doamne cât e de bolnav. Dar oricum nu-mi pare rău! Ce s-ar fi făcut fără mine îşi mai zise ea gata să mai surprindă ceva din delirul celui ce dădea semne că-şi va reveni din lunga-i cădere. Şi într-adevăr, nu multă vreme după asta, tânărul deschise ochii de-a binelea. – Ei, te-ai trezit? îl întrebă cu nedisimulată bucurie mama Maria . Tânărul se ridică anevoie în capul oaselor, fără a-i răspunde. Privi buimăcit în jurul lui. Îşi ridică privirile spre plasa de bagaje. Se linişti. Sacoşa era la locul ei. Îşi duse mâna la fruntea umezită de atâtea comprese, neânţelegând prea bine ce i se întâmplase. – Unde mă aflu? rosti el cu privirile rătăcite spre geamul acoperit de întunericul de afară. – Tu băiete, te afli pe drumul cel bun. Mai avem puţin şi coborâm la Constanta. De mine-i mai rău, zise bătrâna oftând. În loc să ajung la Herculane, uite unde merg!, mai adăuga ea. Am privit-o îndelung. O văzusem aievea prin tot ce trecusem. Eu eram tânărul care-i schimbase drumul fără voia ei şi numai eu eram vinovat de cele întâmplate. – Vă rog să mă scuzaţi !, am îngăimat ruşinat de buimăceala mea, ce nu-şi mai avea nici o justificare atâta vreme cât redevenisem eu însumi. 181


Ea îmi zâmbi înţelegătoare. Surâsul ei blajin mă făcu să răsuflu uşurat. Nu mă condamna. Am privit din nou spre plasa de bagaje. – Dar valiza? m-am trezit întrebând-o. – Eh, o să merg la Bucureşti. Probabil că acuma o fi la biroul de bagaje pierdute. Am păţit aşa ceva c-o umbrelă, zise ea forţându-se să pară indiferentă. Important este ca tu să ajungi la Maria, la Constanţa, zise ea zâmbindu-mi şăgalnic. A roşit şi am rostit totuşi: – Care Marie? – Las că ştii dumneata care. Toată noaptea ai pomenit-o. Poate şi de asta nu-mi pare rău că te-am ajutat. Mai greu îmi va fi să mă întorc acasă. Că de băi nu mai poate fi vorba, zise ea înveselită. – Ba o să mergeţi şi la bă !i, m-am grăbit eu s-o asigur. Iar pe Maria, pe Maria, o s-o cunoaşteti cândva. Nu trebuia s-o supăr pe această bătrână simpatică, cu neliniştile mele. Dacă ea spunea că există o Marie, poate că aşa este. Eu nu-mi aduceam aminte de nimic. Iar durerea de cap mă obliga să fiu conciliant. Iar despre Maria, ah da, despre Maria parcă începusem să-mi amintesc ceva. Putea fi adevărat oare ceea ce mi se întâmplase? Putea tot atât de bine să mi se fi năzărit. Odată cu liniştirea durerilor din ceafă, imaginea ei denevea tot mai clară. Am zărit-o aplecându-se îngrijorată deasupra frunţii mele. – Şi ea ştie de boala dumitale? îmi întrerupse ea gândurile. – Nu. Care boală? am întrebat-o eu nedimerit. – Că doar nu e prima dată când păţeşti aşa ceva, zise bătrâna cu voce tainică. – Vă jur că nu ştiu ce mi s-a întâmplat. N-am mai păţit aşa ceva niciodată, m-am grăbit eu s-o asigur cu toată sinceritatea. M-a privit lung, contrariată de ceea ce-i spusesem. Apoi am simţit că m-a crezut. M-am bucurat în sinea mea, pentru că era adevărat. Aşa ceva nu mi se mai întâmplase. Mama Maria fusese 182


alături de mine, străină, la fel de bună ca Maria mea. Şi singura răsplată pentru aceasta,era s-o fac părtaşă şi la bucuriile vieţii mele. Dacă Maria. De parcă mi-ar fi ghicit gândurile, bătrâna îmi zâmbi, liniştându-mă. Întunericul nopţii începu să se destrame. Am deschis geamul. Rcoarea dimineţii îmi făcea bine. Obosită Mama Maria mă privea mulţumită.

*** Când bătrânul profesor deschise uşa apartamentului, auzi apa de la bucătarie curgând şi zgomot de farfurii aşezate în chiuveta smălţuită. Nu-i venea a crede. Lăsă uşa de la intrare deschisă. Paşii îl purtară spre bucătărie. Ochii îi ieşiseră din orbite zărind-o. – Tu aici? îngăimă el înainte de a se prăbuşi. Mama Maria întoarse capul zâmbind, pentru ca imediat după aceea, zâmbetul să-i îngheţe, transformându-se în spaimă şi îngrijorare. Îşi scutură mâinile de apa rece şi se îndreptă spre bărbatul căzut. Încerca să-l ridice. Era greu, dar nu peste puterile ei. Reuşi să-l târască pe canapeaua din sufragerie. Îi scoase haina şi îi ascultă inima. Bătea nebuneşte. Alergă spre dulapul cu medicamente. Picăturile nu-i puteau fi administrate. Gura bătrânului profesor era încleştată. O descleştă. Apoi se aşeză să-şi tragă sufletul, aşteptând efectul valerianei. După zgomotul ce-i pătrundea în apartament, îşi dădu seama că uşa rămăsese deschisă. Se îndreptă s-o închidă. Pe hol zări hârtiile, pe care soţul ei le ţinuse în mână. Le ridică, îşi luă ochelarii, apoi pe măsură ce le citea, o spaimă cumplită o cuprindea: – Dumnezeule, ce tragedie! Certificat de deces pentru mine?! Ce s-o fi întâmplat? bâigui în neştire. Apoi încercă să găsească o explicaţie. Desigur, păi cum altfel? Ce grozăvie! Cine şiar fi putut închipui? Deci hoaţa a fost lovită de tren. De aceea a ieşit val vârtej din compartimentul în care intrasem cu tânărul acela. 183


Dar cum puteam să-l las? Cine ar fi putut bănui că era atât de bolnav. Aproape tot timpul delira. Dacă moare al meu... Doamne, asta să-ţi fie răsplata pentru binele ce l-am făcut? Nu trebuia să cobor la Buzău. N-ar fi murit, e adevărat. Dar oricum e prea târziu să mai regret. Trebuie să am grijă de el, zise ea lăsând hârtiile să cadă pe masa din sufragerie. Pe canapea, bătrânul Brumaru începu să-şi revină. Maria răsuflă uşurată. Cu paşi repezi se mişca încoace şi-ncolo, pregătind câte ceva. Îi puse pe frunte o compresă rece. Profesorul tresări şi-şi deschise ochii. – Eşti aici?, murmură el cu vocea obosită. – Desigur, dragul meu, desigur!, se grăbi ea să-i răspundă. – Deci am avut dreptate. Pantoful nu era al tău. Sunt un ucigaş de vise ! – Lasă asta, fii liniştit !, se grăbi ea să-l potolească dându-i paharul cu picături. Îl susţinu, ajutându-l să-şi ridice capul şi să soarbă conţinutul paharului. Apoi îl văzu cum aţipeşte zâmbind. Se bucură ca atunci când o sărutase prima dată.

184


NINSORI

Iarna fusese uşoară. Petice de gheaţă. Petice de zăpadă. Crâmpeie de alb pe negru. Apoi soarele. Vesel, proaspăt, gata să se întreacă pe sine în lăcomie. Şi petele fug. Sau nu, nu fug. Sunt sorbite de razele soarelui. Şi negrul se-ntinde. În ramuri, în tulpini şi-n mugurii ce nu s-au desfăcut încă. Apoi lumină. Şi muguri înflorind. Ca dintr-o noapte adâncă, strălucesc izvoarele. Apoi gonesc spre tainice chemări. Merg obosit. Nu, moleşit. Căldura-nmoaie atât de plăcut oasele biciuite de frigul trecut. Paşii mă poartă cu greu. Nu ei. Eu îi port. Sau cine mai poate şti, care pe cine mai poartă. Oricum sunt acolo unde lumina încă mai poate sămi da căldură. Sunt sub flori. Am fost sub muguri, sub crengile negre şi aştept verdele vieţii, frunzele. Iar paşii se duc şi mă duc. Pământul se lasă călcat şi-mi răcoreşte privirea. Paşii se bucură de mine şi eu de reavănul ţărânii văioagelor umbrite. Pământul musteşte. Şi-n fiecare zi sunt tot mai însetat. Iar setea mă face bărbat. Tot mai bărbat. Şi-atunci de ce marionetă? O fi umbra mea? Poate. O port peste tot. Şi lumea râde. Şi eu nu ştiu dacă ea, e marionetă. Se lasă pe spate când vreau eu. Mă vrea, să joc. Eu sunt marioneta. Şi-atunci mai sunt bărbat? Pentru că zilele trec. Şi verdele frunzelor izbucneşte-n lemnul ramurilor sărutate de soare. Din negru ţâşneşte viaţa. Iar albul a rămas doar o amintire. Iar eu tot amintire pentru marioneta mea. Ba nu. Nici măcar atât. Eu nu pot fi o amintire. Marioneta da. De aceea o port legată de mine. Pentru că eu n-am umbră. Oamenii văd şi râd. Şi marioneta râde. Atunci când o mişc. Şi din nou am senzaţia că ea mă sileşte pe mine. Iar eu sunt tot mai mult jocul marionetei mele. De cine râde lumea? De mine? De ea ? Oricum zilele trec. Paşii mă poartă prin aceleaşi locuri umbroase. Ba nu. Sunt altele. Şi tot atât de materne. 185


Doresc maternitatea? Nu ştiu. Dar caut aceleaşi văioage întunecate. Şi iat-o. S-a desprins din mine. O mână, apoi alta. Şi pielea se lasă sărutată. De mâini? Iar marioneta nu-i. Nici lumea. Sunt eu şi mâinile Ei. Mă gustă şi-mi redau umbra. În locul marionetei? Sau în locul meu. Eu sunt eu însumi. Iar Ea? Ea... Zilele trec. Şi paşii mei. Şi verdele frunzelor e tot mai intens. Negrul matern dă viaţă mereu şi dispare. Iarba-l ascunde. Verde, verde, verde. Doar paşii mei flămânzi de maternitate. Doar ei. O găsesc prin aceleaşi văioage. Cu aceleaşi curgeri cristaline. Şi paşii se bucură. Sărut cu tălpile răcoarea pământului. Şi ea-mi primeşte sărutul. Simt înfiorarea în tulburarea izvoarelor. Mă înfior la rându-mi. Şi tălpile. Iar marioneta? Nu-i. Eu sunt. Zi cu zi am crescut. Am devenit mai bărbat. Iar gustul pământului matern mă doare. Mă răscoleşte tot mai mult. Eu sunt bărbatul. Şi-mi răsfir tălpile peste maternitatea răcoroasă. E ultimul negru-n marea de verde. Verdele vieţii. Trupul mi se înfioră. Iar marioneta-i o umbră. Mai bine spus, o amintire. Am o umbră. Sau umbra mă are pe mine? Nu. Nu trebuie. Eu sunt bărbatul cu umbră. Eu am umbră. Eu am. Pe naiba. Eu am nevoie de Ea. De Ea. Mi-e necesară. Ce sunt fără ea? O trecere? Da. O trecere prin spaţiu şi timp. Şi nu vreau să fiu o umbră. Nu vreau să am umbră. Dar vreau să fie Ea, umbra. Umbra care să-mi ascundă neputinţa. Iar paşii mei să-şi găsească răcoarea în maternitatea umbrei. Când văioagele vor dispărea sub verdele vieţii. Când curgerile vor înceta. Eu însumi să pot fi Ea. Sau Ea să-mi dea umbra care să-mi acopere neputinţa. Şi pretutindeni să găsesc răcoare. Răcoarea sufletului însetat. Şi trupului înfierbântat. A tălpilor fierbinţi de căutare. Şi dorinţele mele. Şi bărbăţiei mele. Trebuie să-mi bucur încă tălpile, de răcoarea văioagelor umede. – Doamne! Ce-i asta? Pete de aur şi de lumină. Pete de negru strălucitor. Aur şi negru. Arămiu şi roşu. Şi toate-n mişcare. Se mişcă maternitatea? Nu. Nu-i Ea. E-o salamandră. Îşi caută locuri umbroase. Şi ea? Ea nu. Nu trebuie. Ea. Ea e doar o 186


salamandră. O greoaie şi nedorită salamandră. Şi talpa piciorului meu. Da. Talpa s-abate peste culorile în mişcare. Striveşte. Striveşte cu ură. Ba nu. E disperare şi spaimă. Spaima de culori? Desigur. Nu mai vreau culori. Vreau puritatea negrului matern. Talpa-şi continuă strivirea. Urzicături dureroase-o străbat. Mă cutremur şi cad. Pe fundul văioagei e bine. Mă cufund în răcoarea pământului. Deasupra e cerul. Şi frunzele. Da, frunzele. Frunzele se înroşesc brusc şi cad. M-acopăr de frunze. De foarte multe frunze. Cerul păleşte. Iar frunzele cad. În trup, răcoarea pătrunde tot mai adânc. Tot mai adânc. O simt alunecându-mi de-a lungul picioarelor. Iar frunzele cad. Şi-s crengile goale. Tot mai goale. Şi mai negre. Ce negre... De parcă văioaga s-ar fi urcat spre cer. Iar eu tot mai rece. Şi frunzele cad. De parcă ar vrea să-mi dăruiască pe veci maternitatea. Dorm. Câtva timp a fulguit cu fulgi mari şi pufoşi. Cerul nu avea contur. Parcă se lăsase pe acoperişuri. Ba chiar pe străzi. Blocurile înalte-şi pierdeau înălţimile în marea de fulgi. Şi de cer. Păreau că se-mpreunează. Ha, ha. Blocurile merg în cer. Bărbaţii aveau cuşma de nea. Femeile nu. Şi nu-mi pot explica asta. Nici atunci, nici acum. Apoi străzile se uniră cu străzile. Îşi împrumutau lumina de la zăpada aşternută pe ele. Şi umezeala, tot de acolo. Bărbaţii nu mai aveau cuşme. Părul se pleoştea. Se lipea umed şi greu de capetele îngheţate. Încet se lăsa o pâclă. Era atât de deasă, atât de deasă. Nu puteai vedea urmele paşilor. Oamenii erau doar siluete. Femeile nu se mai vedeau. Plămânii se sufocau. Iar ochii mei, se măreau. Se măreau şi lăcrimau. Şi-atunci am văzut. Da. Atunci, abia atunci, am văzut. Capetele oamenilor creşteau. Fiecare avea capul mai mare decât înainte. Şi-n jurul lui, un halou. De parc-ar fi fost sfinţi. Ochii mă usturau. Şi ceaţa, oh, ceaţa. Ceaţa care mă împiedica să mă dumiresc. Dar nu era vorba de nici o lămurire. Capetele oamenilor erau mai mari. Cu mult mai mari ca de obicei. Mi-am spus că era din cauza luminii. Dar seara erau şi mai mari. Mă frământam şi nu găseam un răspuns. Atunci au venit păsările. 187


Mici, negre şi cu guler. Cu guler lucios. Cu atât mai lucios cu cât ceaţa îşi sporea opacitatea. Păsările negre se apropiau. Aureola le făcea penajul mai strălucitor. Apoi au apărut femeile. Purtau sub paltoane ceva ce nu se putea ascunde. Părea că maternitatea însăşi îşi căutase adăpost. Paltoanele abia se mai ţineau. Nasturii stăteau să plesnească. Maternitatea-şi găsise adăpost? Nu ştiam ce să cred. Nu ştiam la ce să mă uit. La păsări? La femei? La păsări. Se aşezau pe capetele bărbaţilor. Crescuseră. Şedeau ca pe nişte uriaşe baloane. Bărbaţii le lăsau. Încăpeau mai multe deodată. Şi părul? Da, părul căzuse. Capetele umflate străluceau. În zăpada căzută, urme. Urme de paşi şi de păr. Şi ceaţă. Ceaţă groasă şi grea. Femeile abia se mai puteau mişca. Le priveam şi nu înţelegeam. Pe reverul paltonului meu rămăsese o şuviţă. Mă gâdila. Am dat cu mâna. Mi-am atins obrazul. Capul îmi crescuse. Era mai mare decât spatele. Umerii erau sub fălci. Nici nu bănuisem. Deci şi eu. Şi mie. De ce nu. Doar sunt bărbat. Numai că nu-mi dau seama de ce nu-mi găsesc buzunarele. Mi-e frig. Degetele-mi sunt de tablă. Nu le pot îndoi. Mă dor. Şi buzunarele nu-s. Ba sunt. Mult depărtate de mine. De parcă ceva le-ar fi depărtat. Bine că pot privi. Cred că numai eu. Ba nu. Şi ceilalţi. Îşi duc din când în când mâinile la cap. Parcă-s de pitici. Degetele sunt mici şi îngheţate. La fel ca ale mele. Nici nu pot acoperi urechile. Urechile-s mari. Mai mari decât capul. Ca nişte evantaie. Nici o maşină nu circulă. Capete mari. Nu mai încap înăuntru. Nici în clădiri. Şi ceaţa continuă. Unde-i soarele? Privirile se ridică spre cerul nevăzut. Tot nu se vedea. Iar trupul e obosit. Al meu e şi mai mare. Eu sunt bărbat. De ce mă umflu? Nu-s femeie. Ne uităm unii la alţii. Nu ne mirăm. Suntem îngroziţi. Ne deosebim? Nu. Nimic nu ne deosebeşte. Doar eu sunt diferit. Se feresc de mine. Ei au numai capetele mari. Eu şi trupul. Şi calc tot mai greu. Mă dor labele picioarelor. Picioarele-mi sunt mici. Şi mâinile. Numai capul şi trunchiul. Eu şi femeile avem paşii mici. Femeile s-ar putea rostogoli. Mai ales că paltoanele au rămas de prisos. Sunt ca nişte 188


eşarfe. Nici vorbă să ne-ajungă. Mă îngrozesc? Nu. Nu sunt îngrozit. Doar obosit. Nici nu ştiu de ce mai merg. De ce? Dar unde să stau? Nu încap nicăieri. Casele-s pustii. Toţi suntem în ceaţă. Iar păsările-s pe noi. Ghearele lor stau în pielea noastră. Ca mâinile unui copil strângând un balon. Pasările-s mici. Din cauza mărimii noastre. Eu nu le simt ghearele. De fapt eu nu mai simt dacă am păsări. Toţi au. Şi toţi ne umflăm. Nu mai ochii ne rămân la fel. Abia de mai vedem. Au început să se umfle şi ceilalţi bărbaţi. Nu se mai feresc de mine. Sumtem la fel. I-ar păsările s-au înmulţit. Ne mişcăm tot mai greu. Unele femei nu. S-au prăbuşit. Zăpada se topeşte sub ele. Şi bălteşte. Zăpada se-nmoaie. Porţiuni se asfalt şi de borduri apar de sub nea. Iar noi nu ne putem odihni. Continuăm să ne deplasăm. Haotic, dar ne deplasăm. Şi cât de mult aş vrea să stau. Să mă odihnesc. Dar unde? Bănci nu-s. Dar trotuare? Borduri? Sunt. Atunci de ce n-aş sta ? Şi-aşa picioarele au ajuns ca nişte protuberanţe. Cred că m-aş putea da de-a dura. Dar m-aş uda. Zăpada-i terciuită. Paşii noştri. Şi ceaţa. Ceaţa ce nu se mai termină. Parcă sufocă văzduhul. Şi zăpada. Şi noi. Aerul nu ne mai ajunge. Iar păsările ne ciugulesc. Le-o fi foame. Apar din ceaţă şi ne ciugulesc. Nu le simţim. Le vedem unii la alţii. Ciocurile se-nfundă în masa umflată. Pielea intră-nlăuntru. Apoi revine. Poate dacă s-ar sparge. Poate ne-am desumfla. Eu n-am curajul s-o fac. Poate că nu-i bine. Aştept păsările. Ele trebuie să ştie. Neapărat. Ele au instinctul nealterat. Sunt coţofene. Nu mi-e teamă. Şi nici nu le simt. Niciunul din noi nu simte. Aşteptăm. Ne-nvăluie ceaţa. Nici aureola nu se mai vede. Nu ne mai poate cuprinde. Doar păsările-şi continuă ciugulitul. Ce-or fi găsit? Deodată simt ceva ca o uşurare. O mare uşurare. Un lichid mi se prelinge pe frunte. Îmi ridic mâna. N-ajung. Şi curgerea continuă. Picură pe trotuarul umezit. M-aşteptam să fie sânge. Nu-i. E limfă? Nu-i. Habar n-am ce poate fi. Se scurge necontenit. Şi alţii văd şi simt la fel. Dar nu se pot pipăi. Privesc unii la alţii şi se liniştesc. Şi eu. De fapt nici n-am fost neliniştit. Eram liniştit. Tot timpul am 189


fost. Lichidul s-amestecă-n balta ce curge spre gura de canal. Iar ceaţa-i mai subţire. Poate se ridică. Da. Se ridică. Zăpada s-a dus. Doar noi ne amestecăm scurgerile, cu urmele ei. Zăpada nu-i. Iar păsările-au dispărut. De undeva, ştiri. Se anunţă cu voce răguşită încetarea bombardamentului atomic. Supravieţuitorii să se prezinte... Nu înţeleg unde. Nici nu încerc să înţeleg. Târziu, mă alătur celor care merg într-una, în aceeaşi direcţie.

190


SALVATORUL

Tăcerea zbârcise pământul. De undeva, din înălţimile cerului, pământul arăta ca pielea unui şarpe bătrân, înainte de năpârlire. Tranşeele săpate, întreţesute, ivite din teamă şi necesitate, vrâstau carnea pământului. Văioagele acoperite cândva de ierburi, ca nişte lănci minuscule izvorâte din preaplinul acvaticelor straturi de suprafaţă, îşi umpluseră şanţurile cu apa nesorbită de rădăcinile plantelor carbonizate în tumultul încleştărilor. O pâclă densă pomăda în acea dimineaţă obrazul îmbătrânitei ţarini, ascunzând privirilor protuberanţele muşuroaielor făcute de genişti. Câte un crater de obuz crăpase faţa câmpiei, umplându-se cu vărsat de război, izvorât din preaplinul unor duşmănii de neânţeles. Iar în toate acestea nici o mişcare. Câte un ciot scrumit de căldura unei explozii, fumega mocnit în dimineaţa pâcloasă de parcă ar fi vrut să amintească tuturor, că viaţa există. De undeva, dintr-un străfund de pământ, radia căldură o sobiţă improvizată într-un butoi dezafectat al diviziei de tancuri, risipite-n imensităţile zărilor. În jurul ei, doi soldaţi moţăiau în picioare, aşteptând ceva ce-n cugetul lor nu luase nici un contur. Rămaşi fără comandanţi, fără camarazi, soldaţii se străduiau să-şi mişte trupurile amorţite, înfăşurate-n postavul zdrenţuit şi umezit al uniformelor. Din trupurile lor ieşeau aburi. Pe faţă, urmele ultimei bătălii mai persistau. Din când în când, tuşeau. Gazele de luptă îi atinseseră uşor, iar fumul sobei le intra în ochii înroşiţi de nesomn. Din când în când mai aruncau în interiorul butoiului, bucăţi de plastic, sau recipiente combustibile, aflate în ceea ce fusese cândva în adăpostul comandamentului diviziei. Tavanul din traverse şi scânduri groase, era spart într-un colţ, de un obuz de mare calibru. Pământul se scursese peste 191


băncile din fundul adăpostului, lăsând privirii drum liber spre cerul plumburiu al dimineţii tăcute. – Oare s-au retras? rosti cu greutate unul dintre ei. Celălalt nu-i răspunse. Hainele grele de apă, îi stânjeneau mişcările. Zdrenţele pantalonilor lăsau să se vadă dâre de sânge închegat de-a lungul pulpelor, până în bocancii năclăiţi de noroiul câmpiei. Se scărpină cu unghiile netăiate în creştetul capului, prinzând sub ele mătreaţă umezită, apoi le privi gânditor. Mai aruncă un bidonaş de ulei din carton presat, făcând focul să zvâcnească sporit între pereţii adăpostului. – Habar n-am !, răspunse el într-un târziu, aplecându-se deasupra şireturilor jilăvite. Mişcarea-l făcu să scoată un geamăt uşor, un oftat. – Te doare? îl întrebă celălalt. Răspunsul nu veni. Preocupat să-şi dezlege bocancii din strânsoarea şireturilor, soldatul se căznea în tăcere să-şi elibereze picioarele. Fiecare se trezea cu gândurile lui şi gândul fiecăruia rememora filmul grozăviei ce abia trecuse. Acum totul era schimbat. După ultimul atac, pământul rămăsese pustiu. Numai cei neângropaţi mai puteau fi găsiţi în locuri nebănuite. – Mă duc să văd ce-i pe-afară, zise soldatul, nemulţumit de tăcerea din adăpost. Se căţără cu mişcări obosite şi precaute pe malul tranşeii. Căuta o mişcare. Degeaba. În pustiul ceţos, nici un sunet şi nici o mişcare. Desprins de buza tranşeii se ridică într-un cot, apoi îngenunchi. Nimic. Apoi în picioare. După câţiva paşi, nici un zgomot, nici o mişcare. Se întoarse. În adăpost, celălalt reuşise să se descalţe. Cu labele picioarelor mânjite de sânge, se întinse gemând pe pământul mustind de apă. – Ce ai? – Nimic. – Cum nimic, ce nu văd cum arăţi? Faci pe nebunul. Nu mă cunoşti, nu te cunosc, dar suntem oameni. 192


– Dacă am fi fost oameni n-am fi ajuns aici, mormăi furios celălalt, încercând să se ridice. Zadarnic. – Să te ajut, zise soldatul, apucându-l cu hotărâre. – Lasă, se împotrivi moale, lăsându-se apucat de braţ. Ieşiră cu greu din adăpost, târându-se peste peretele tranşeelor măcinate de apă. Acelaşi văzduh vătuit îi primi indiferent, tăcut. Ocolind gropile, soldaţii păşeau la întâmplare, spre un drum necunoscut. Tot ce-şi mai aminteau, era locul de unde apăruseră duşmanii. De aceea o luară în partea opusă, fără a fi siguri că e bine. Urme de tancuri se întretăiau fără nici o noimă. Din loc în loc, câte un tanc carbonizat, mut şi imobil trebuia ocolit. O teamă nedesluşită se cuibărea în sufletul lor, aşteptându-se în orice clipă la apariţia unui vrăjmaş. Dar nu. Nimic nu părea potrivnic. – Mi-e foame!, spuse cel rănit, după o vreme. – Te cred. Şi mie mi-e al dracului de foame. Poate că în tancul de colo o fi ceva, zise el. Se căţără prin turela deschisă. Celălalt rămase pe loc, păstrându-şi cu greu echilibrul. Renunţă. Se aşeză pe pământul clisos, mijindu-şi ochii prin ceaţă, spre tancul duşman. Camaradul întârzia. Poate că n-a găsit ce trebuia şi mai caută gândi el privindu-şi bocancii descheiaţi, cu şireturile ghemuite înlăuntrul lor. Era obosit. O schijă îl rănise în muşchii fesieri, iar sângele i se prelinse când pe un crac, când pe altul. Ai bucile mari, camarade! îi spuse unul când schija îi ciuruise turul pantalonilor. Au fost ultimele lui cuvinte. O altă schijă sau un glonte, cine ar mai fi stat să cerceteze şi să afle, îi retezase jumătatea dreaptă a grumazului. Sângele îl înecă imediat, încremenindu-i zâmbetul zeflemitor pe buze. Bolborosi ceva, horcăi şi se stinse zvârcolit. Apoi nu mai ştiu nimic. Leşină. Când se trezi, constată că se putea mişca. Nu-şi putea da seama cât zăcuse acolo. Se târâse spre prima tranşee, spre primul adăpost. Aici îl găsise cel pe care acuma-l aştepta să vină. Şi nu mai venea. Începu să se îngrijoreze 193


de-a binelea. Nu se putuse aşeza ca tot omul şi stătea pe burtă, de parc-ar fi fost la instrucţie. Iar celălalt tot nu se arăta. În sfârşit, deasupra turelei afumate, se arătă un braţ ce-şi căuta sprijin. Apoi umărul şi capul. Se chinuia să tragă ceva. Ceva ce încă nu se putea desluşi. Abia când se săltă cu şezutul deasupra capacului turelei, se putea ghici conturul unui trup, pe care acesta se chinuia să-l scoată şi să-l aducă cu sine. Curând, de acolo de jos, soldatul îşi dădu seama că trupul celălalt, era al unui tanchist duşman. Recunoscu salopeta neagră, îmbibată cu ulei. Nu-şi putea închipui pentru ce se căznise atâta cu el. Era un duşman. El însuşi era rănit. Şi nici tanchistul nu părea a fi altfel. Ce-avea să se facă ăla cu doi răniţi, acuma, gândi el încercând să se ridice şi să-i iasă în întâmpinare. – L-am adus. Era acolo, înlăuntru, vlăguit şi gata să-şi dea duhul, zise el lăsându-şi povara să cadă la pământ. Tanchistul gemu în cădere, rostind ceva neânţeles. – Şi ce-ai să faci cu el? – Ce am să fac şi cu tine. O să vă car pe rând până când voi da de-un post de prim ajutor. – Ai înebunit. De unde atâta putere? – N-ai teamă camarade. Am făcut eu altele şi mai şi. Sunt voinic. – Dar flămând şi istovit, îl întrerupse cu îngrijorare în glas celălalt, ridicându-se cu greutate de la pământ. – Lasă, nu-mi duce grija. Uite, ai grijă de el până mă întorc. Am zărit acolo nişte conserve extra. Mâncăm şi o pornim la drum, mai adăugă el depărtându-se. Tanchistul gemu din nou, deschizând ochii. – Te-a scos dracul în calea noastră!, zise soldatul apropiindu-se anevoie de el. Tanchistul se răsuci pe o parte. Bâjbâi cu mâna de parcă voia să constate dacă-i întreg. Tremurând de efort, scoase la iveală un pistolet. 194


– La dracu! mai apucă să zică soldatul în vreme ce glontele îi străpunse ţeasta apropiată la o distanţă imprudentă de tanchistul duşman. Trupul îi zvâcni uşor, înţepenind după un tremurat ca de păianjen strivit. Dinspre tanc, celălalt se întorcea alergând cu mâinile pline de conserve. Tanchistul rămăsese nemişcat, epuizat, după efort. Mâna-i căzuse-n glia mustindă, scăpând pistoletul. Apropiindu-se soldatul înţelese. Nu era greu de priceput. – Câine! Câine! Canalie spurcată, zise soldatul scăpând cutiile din mână, în vreme ce-l lovea pe tanchist cu picioarele. Degeaba. Acesta nu mai mişca. Apoi soldatul începu să plângă. – Tanchist nenorocit. De ce nu te-am căutat mai înainte, zise el scotocindu-l acum fără nici un folos. În afară de pistolet nu mai avea nici o armă. Îl răsturnă cu faţa în sus, şi-l scuipă peste bluzonul năclăit de noroi. – Nu puteai crăpa fără el? zise soldatul, văzându-l nemişcat. Dar se înşelă. Tanchistul, cu faţa nămolită, gemu înfundat. – A, n-ai murit canalie ?, zise soldatul, trântindu-i un picior în coaste. Tanchistul scoase un urlet prelung. Pe gura deschisă începu să i se prelingă mai întâi un firicel de sânge, care se amestecă cu noroiul pe la colţul gurii. Pe soldat îl apucă mila. Îşi şterse cu dosul palmei lacrimile, smârcâind din nas. Apoi, după ce-şi desfundă nările, îl aburcă în spinare şi porni clătinat să se depărteze de locul devenit neprimitor. De conserve nici nu mai putea fi vorba. Abia de-şi putu înghesui în buzunare două dintre ele. Restul le abandonă în clisa frământată. Curând se pierdu în zare. În urma lor, nemişcarea stranie, puse stăpânire pe întinderile răscolite. Pas cu pas, cei doi se târau prin locuri ce nu se deosebeau cu nimic de cele pe care abia le părăsiseră. Chiar dacă lipseau tranşeele, nu lipseau gropile făcute de explozii şi maşinile de război înţepenite.Tanchistul gemea atunci când soldatul se poticnea icnind la o nouă trecere a pământului sfârtecat, lăsându-se purtat de spinarea năduşită de efort. Curând acesta se 195


opri, lăsând trupul tanchistului să cadă. Căzătura îl trezi. Mormăi ceva într-o limbă neânţeleasă, după care îşi roti ochii cu spaimă de jur împrejur. – Taci dracului, mormăi soldatul, scoţându-şi din buzunarele uniformei o ţigară umezită, scotocindu-se zadarnic să dea peste chibrituri. Tanchistul îi înţelese strădaniile. Mâinile i se întinseră anevoios spre buzunarul de la piept al bluzei vestonului, dând la iveală o brichetă nichelată. Dar degetele albite de efort, nu putură da naştere flăcării râvnite. I-o întinse soldatului. Acesta, după ce-l privise atent, i-o luă şi-şi aprinse ţigara jilăvită. Trase fum după fum cu setea celui care de mult îşi dorise lucrul acesta. Apoi întinzându-se pe pământ, cu faţa spre cerul plumburiu, soldatul răsuflă adânc, până la geamăt. Tanchistul bolborisi ceva în limba lui, la fel de neânţeles ca şi până atunci. Soldatul întoarse capul spre tanchist, exprimându-şi nedumerirea prin strângerea umerilor. Pământul i se lipise de spinare, răcorindu-i trupul încins. Atunci tanchistul îşi întinse mâna spre buzele întredeschise, mimând fumatul. – Aha! se dumeri în sfârşit soldatul, întinzându-i ţigara cu jarul aprins. Tanchistul o apucă lacom şi o duse la buzele întredeschise, trăgând cu sete. Apoi soldatul întinse mâna după ţigară. Tanchistul se prefăcu că nu-l observa. – Ia te uită, canalia, zise soldatul, trăgându-l de mâneca salopetei. Dă-mi înapoi ţigara, maimuţoiule, îi mai zise el, smucindu-l de mână cu hotărâre. Tanchistul se împotrivi, rostind câteva cuvinte la fel de neânţelese ca şi până atunci. Soldatul nu se lăsă. Din împotrivirea tanchistului, soldatul înţelese că trebuie să-l forţeze. Îl prinse hotărât de piept şi-i luă ţigara dintre degetele slăbite. Restul de ţigară se rupsese la capăt. Înfuriat soldatul îl împinse pe tanchist cu putere, lipindu-l de pământul clisos, cu forţă. Acesta gemu de durere. 196


– Păcat de ţigară. Mai puteam trage câteva fumuri, zise, reţinând cu unghiile capătul destrămat al ţigării. Păcat, mai zise el, trăgând un ultim fum până la arderea buzelor. Apoi se ridică, îl aruncă din nou pe tanchist în spinare şi o porni clătinându-se spre zările fără contur. Ceaţa rămăsese la fel de deasă ca şi până atunci. Undeva, într-un loc nedefinit al cerului, ea devenise mai lucitoare, semn că acolo s-ar fi putut afla soarele. Soldatul n-avea ochi pentru asta. Trebuia să meargă cu orice preţ. Tanchistul rănit îl îngreuna mult, iar noaptea avea să vină curând. Mersul îi devenise greoi. Forţele începură să nu-i mai ajungă. Se opriră din nou. – Eh, ce mă fac eu cu tine, duşmane ?, zise soldatul cu obidă, privindu-şi povara. Îşi aminti de conservele din buzunar. Scoase una dintre ele şi o desfăcu cu baioneta. Era cârnat cu fasole. Cu vârful baionetei, se puse pe înnfulecat. Sesiză privirea tanchistului, oprită lacom pe mâinile lui. Se ruşină. Îi întinse cutia zicând: – Na şi ţie. Dar baioneta nu ţi-o dau drăguţule. N-ai decât să-ţi bagi râtul în ea. Descurcă-te cum poţi, că altfel ai putea să-mi vii de hac. Tanchistul îşi deschise gura atât cât îi permisese fălcile şi dădu drumul conservei în cavitatea larg deschisă, înecându-se instantaneu. O bună parte din conservă i se vărsă pe faţă şi pe piept. – Porc lacom şi nesimţit !, conchise soldatul, scuipând cu dispreţ în ţărâna umedei câmpii. Îl încerca regretul că nu-i dăduse baioneta, ca să evite fasolea risipită. Aşteptă să se liniştească. Apoi îl aburcă din nou, ridicându-l cu mai multă greutate decât până atunci, semn că oboseala îl dobora. Pas cu pas, străbătea acelaşi teren, devenit mai puţin accidentat. Mai aveau puţin şi părăseau terenul luptelor înverşunate. Mersul îi devenea mai sprinten.Voia să se sfârşească odată. Tanchistul i se părea mai uşor. Nu putea să-l lase să moară. 197


Era şi el om. Iar oamenii se ajută între ei. Din când în când se oprea, îşi aşeza mai bine povara pe umerii obosiţi, apoi răsuflând adânc de câteva ori, îşi continua mersul. Până la urmă se opri. Îl aşeză pe tanchist pe pământ, prinvindu-i faţa lividă, cu ochii închişi, aşezându-se alături. Îl miră faţa imobilă. Se aplecă asupra lui încercând să se dumirească. Tanchistul nu mai răsufla. Amărât îşi cuprinse faţa în palme. Percepu un zgomot de voci şi de paşi clefăiţi pe terenul mustos. Îşi ridică privirile plin de speranţă. Erau soldaţi duşmani. Încremeni cotropit de spaimă şi de zădărnicie. – Doamne şi cât m-am străduit... Pârâitul automatului curmă gândul soldatului într-o limbă pe care o înţelegeau cu toţii. Patrula duşmană îşi continuă drumul, impasibilă la ultimele zvâcniri ale omului agonizând cu priviri nedumerite în pământul clisos lângă trupul tanchistului. Aceeaşi ceaţă lăţoasă, îmbrăcă totul în jur. Soarele se încăpăţâna să nu apară în acel loc de încrâncenată ură.

198


MÂNTUITORII

Pătura groasă, aspră de veşnică purtare, este trasă peste capul rotund, ca un bostan, cu ochi oblici, abia mijiţi, dintre obrajii lucioşi. Mai multe braţe o fixează de jur împrejurul unui morman care se umflă, rar, sistematic. Şi nu-i nimic în imediata apropiere pe care să-ţi odihneşti ochii. De-atâta veşnicie, n-ai cum alunga plictisul. Pe-aici mai trebuie mişcat câte ceva. Aerul e prea îmbâcsit. Dar cum să deschizi vreo fereastră, unde nu-s ferestre? – Bună dimineaţa ! Eu sunt Iisus, fiul lui Dumnezeu! – Care Dumnezeu? Eu nu cunosc nici un Dumnezeu! – Dumnezeu mi-e tatăl, zămislitor al trupului meu şi al credinţei mele!, zise unul, rânjind. – Şi care e credinţa ta? îl zădărî celălalt. – Ar trebui să-ţi spun! Eu cred în oameni, în partea bună din ei !, îşi continuă Isus pledoaria. – Şi eu cred în ei. Mă cheamă Budha, iar fraţii mei cred în credinţa mea. Ai tăi cred? – Nu. Ai mei nu cred. Ai mei, au vrut să le fac minuni. Şi m-au răstignit pe cruce, aşteptând să învii. – Şi-ai înviat? Îl sâcâi ca întotdeauna Budha. – După cum vezi. Sunt la fel de viu ca şi tine. – Dar e o prostie. E n-am fost niciodată viu. Eu sunt pur şi simplu o plăsmuire plăcută a sufletelor celor care vor să creadă în ceva. Eu sunt un vis necesar, pe când tu, te vrei ca o realitate. – Fraţii mei nu cred în plăsmuiri. Tatăl meu a fost, dar nu le-a ajuns. Ei au vrut ca tatăl meu să aibă un fiu, pe care să-l poată pipăi, simţi şi care să le facă minuni, îşi continuă el, ca de atâtea ori, argumentaţia ! – Tot îi dai cu minunile. Ce-s alea? 199


– Uite, de pildă eu le-am arătat oamenilor calea spre înţelegere şi armonie. – Şi eu le-am arătat-o. Mai bine spus şi-au găsit-o singuri, plăsmuindu-mă pe mine. Şi asta nu e minune – Ar trebui să-ţi spun, multe. Dumnezeu tatăl, fiind nevăzut m-a plăsmuit pe mine, ca oamenii să vadă şi să creadă ! – Şi cred? – Daaa! Bine, a fost o vreme când nu prea erau ei siguri, dar eu le-am făcut minuni, adică lucruri pe care ei nu le puteau face şi atunci au crezut şi de atunci cred mereu. Adică ştiu eu ce să-ţi spun? Parcă nu prea mai cred. De-aia am venit eu iar. E nevoie de mine. – Şi ai s-o faci? – Păi, dacă-ţi spun. – Ce anume? – Ticluiesc eu una mai mare ca ultima! – Ticluieşti pe naiba. Pur şi simplu i-ai păcălit. Crezi că numai tu ai fost deosebit între oameni? – Eu nu cred. Ei mi-au spus-o şi au şi crezut totodată! – Impotenţă de oameni comuni, de hoardă ! – Spune-i cum vrei frate Budha, dar aşa a fost. – În primul rând încetează cu tâmpeniile astea. Eu nu ţi-s frate. În al doilea rând nu te mai încrede atât în voinţa unei turme neputincioase de a-şi găsi singură calea spre adevăr şi nu mai fă pe grozavul. Eu nu pot crede că tu ai fost singurul în stare să le aduci neisprăviţilor ăia, calea spre fericire. Au mai fost şi alţii, dar tu probabil, ai fost singurul în stare să le aduci calea. Au mai fost şi alţii, dar tu probabil ai fost singurul în stare să-ţi prezinţi marfa în ambalaje veridice. Iar turma a orăcăit la unison, în favoarea inepţiilor tale. Era şi mai uşor. De aia te-au răstignit după aceea. Că doar au mai fost răstigniţi şi alţii. – Da, dar ei nu au înviat!

200


– Şi tu? Parcă tu eşti viu? Şi te rog nu mă mai întrerupe. Nu te-a educat maică-ta? – Te rog. Toate ca toate dar pe mama s-o laşi în pace. – Şi de ce mă rog? În fond văd că nu te-a prea înghesuit cu buna creştere. – Mama a fost şi este Fecioara Maria! – Altă aiureală. Te pomeneşti că mai trăieşte?! – Nu! – Şi a murit virgină? – Da. Afirm asta, cu toată tăria. – Sărmane Iisus, eşti de plâns. Ori eşti prost ca o căldare, ori eşti bolnav. Trezeşte-te măi băiete. Toţi ne tragem, ha, ha, tot de-acolo. Şi tu pari făcut la fel ca noi. – Nu-ţi permit! Nu-ţi permit! Mă înţelegi? Nu-ţi permit! Glasul lui Iisus Mântuitorul devenise supărător şi strident. – Ce-i gălăgia asta, se auzi de undeva glasul lui Allah. – Vino-ncoace fârtate, să vezi minunăţie. Nepricopsitul ăsta de Isus, susţine că mă-sa a murit virgină! – Şi ce-i cu asta? Poate să moară cum vrea !, se auzi glasul lui de departe. -Ai dreptate bătrâne, veni din ceruri vocea lui Dumnezeu. – Îţi mulţumesc părinte!, nu-şi putu reţine bucuria Iisus, la glasul părintelui său. Cu paşi mari şi legănaţi, abia târârndu-şi burdihanul, se apropia Mahomed. – Mahomed! Mahomed! îl strigă Budha. – Ce vrei? Catadicsi Mahomed să-i răspundă. – Uite ce spune Isus, maică-sa a murit virgină. – Se poate. Când o femeie nu mai are bărbat multă vreme, i se strâng toate alea ! – Şi cu asta insinuezi că... ? – Ce importanţă mai are? Tatăl meu Alah tocmai de aceea ne-a dat mai multe femei. Până le vine rândul, par ca la început! 201


– Nărodule, numai la asta ţi-e gândul !, pufni Budha cu ciudă. – Nărod eşti tu, cel cu o mie de feţe. Pentru că numai unul ca tine se poate sminti în aşa hal încât, să nu mai ţină seama de lumea carnală. În ea sălăşluieşte frăţioare, fericirea, în ea. – Şi sufletul?! – Tu vorbeşti de suflet? Cine are o mie de feţe are tot atâtea suflete şi pe care din ele-l poţi face fericit mai întâi? zise Allah, râzând din rărunchi. – Ba tu eşti acela! – Fraţilor nu vă cretaţi !, interveni Iisus. – Ia mai du-te dracului !, îi sări ţâfna lui Budha, repezindui o palmă pe obrazul drept. Ce te bagi? – Mă bag pentru că, nu vreau, să vă văd certându-vă. – Dar cine se ceartă, bă Iisuse ?, îi zise şi Mahomed enervat brusc. – Voi. Voi nelegiuiţilor!, îşi susţinu Isus punctul de vedere. – Atunci na, ţine şi de la mine !, şi Mahomed îi trânti la rându-i o palmă răsunătoare. Iisus îşi cuprinse faţa fierbinte, cu palmele, căutând să-şi potolească usturimile. Apoi, amintindu-şi de poveţele tatălui său, zise: – Taică Dumnezeule, taică Dumnezeule, că rău m-ai învăţat! Neghiobii ăştia sunt în stare să mă facă ferfeniţă, nicidecum să-nveţe ceva. Poate că tu nu eşti de acord cu ceva, dar nu mă mai las, să ştii. Ăştia spun că nu există minuni. Şi spun că nici nu sunt viu. Şi dacă nu-s viu, atunci pentru ce? Auzi tu? Pentru ce? Se încordă apoi, ca un arc începând să lovească în toate părţile. Lovea şi primea. Toţi loveau, toţi primeau. Cine pe cine nimerea. Uşa se deschisese brusc, lăsând să intre întâi capul, apoi corpul bărbatului îmbrăcat în pantalon şi bluză albă. Gesturile şi

202


glasurile amuţiră. Bărbatul înaintă încet, dar sigur, conştient de puterea sa. – Drăgălişilor vi s-a făcut dor de hamuri, cum văd. Vă liniştesc eu imediat. În paturi! În paturi am zis! Se aplecă apoi să culeagă de jos pătura cenuşie. – Ei drăcie. Tu ce cauţi? Aici erai? Zbârlită, înfricoşată, dezbrăcată pe jumătate,fata ţâşni iute, strecurându-se spre uşă. – Mătură, fira-i tu să fii, mătură că te-am angajat să mături, nu să faci sfinţi ! Sfinţi aveam destui !, bombăni el, trântind pe masa din salon cutia cu medicamente.

203


SATUL

În dimineaţa aceea, şeful de post se sculă cu o amorţeală friguroasă în oase. Sobiţa de tuci se răcise de mult şi-un viscol turbat bătea în geamul îngheţat al clădirii. Troiene mari făceau în luna aceasta, zilele cele mai sumbre din an. Tremurând, şeful de post sări de-a dreptul în cizme, lovindu-şi cu mâinile umerii să se dezmorţească. Apoi, după ce-şi aprinse o ţigară, ieşi afară cu tusea strânsă-n gâtlej să-l cheme pe Gheorghe să-şi facă treaba. Gheorghe încă nu venise, cum se vedea după troienele nemişcate. Aşa că şeful de post, luându-şi mantaua începu să arunce de zor lopeţi de zăpadă, când omul acela necunoscut, intră agitat şi-l strigă: – Dom şef, dom şef! – Noroc omule !, îi răspunse şeful încălzit de mişcare, privind ochii de sub căciula miţoasă de oaie. Ce-i aşa zor în dimineaţa aceasta, bădie? – Păi să vedeţi, m-am dus la neamuri acolo şi am văzut. Adică n-am văzut. – Ai văzut sau n-ai văzut? Vorbeşte lămurit! – N-am văzut fumul ieşind de pe hornuri şi m-am mirat. La nici o casă? În tot satul? – Ei şi asta înseamnă că a murit un sat? îl întrerupse şeful de post. – Păi nu, răspunse încet şi-ncurcat săteanul. – Atunci de ce te-ai speriat aşa de tare omule? De ce? Că doar nu te-a fugărit nimeni la mine din cauza fumului, să-mi spui c-a murit un sat. - Da ! s-a îmtâmplat, să iertaţi că vă spun, zise ţăranul şi continuă: când am intrat în casa vărului meu stătea cu barda 204


înfiptă în gât şi ochii cât cepele, ieşiţi din cap, şi eu am fugit urlând din ogradă să vină vecinii. Nu s-a ivit nimeni la strigătul meu. Şi atunci am intrat eu în casele lor. Erau acolo morţi, fiecare pe unde apucase ceasul zilelor lor. – Ce spui omule? Ce spui? Îţi dai seama ce spui? – Da, don şef ! Aşa am văzut, să trăiţi! – Atunci ia lemnele astea şi nu mă mai domni atâta. Spune-mi ce-ai văzut şi intră în post să-mi dai amănunte. Săteanul luă înfrigurat lemnele şi porni în urma şefului de post. Intră în clădirea cu gratii la geamul îngheţat de-atâta urgie cerească, apoi ieşiră împreună prin zăpada vânturată, îndreptându-se spre postul de miliţie. Aici, după ce luă în patrulare funcţionarii care se aflau pe acolo, porniră grăbiţi prin troienele cât gardul, în urma căciulii miţoase ce-i pusese pe drumuri. Vântul sufla mai uşor, dând seme că în curând avea să-şi dea duhul, slobozind văzduhul. Oamenii treceau cu schimbul în frunte, făcând cu greu pârtie. După câteva ceasuri, aproape de prânz, au ajuns în satul vecin, îngheţat într-o nemişcare ciudată. Sleiţi de efort au intrat în prima ogradă. S-au apropiat de uşă, aşteptând să le deschidă cineva. Stătea neclintită, fără vreo urmă în zăpadă, semn că ar fi ieşit sau intrat cineva de acolo. Nămeţii zăceau până aproape sub geam,neatinşi de vreo lopată, fapt care le spori neliniştea. – Să intrăm, don şef. Să vedeţi şi dumneavoastră. Sunt morţi. Ştiu eu. O ştiu bine! Am văzut !, zicea săteanul cuprins de spaimă. Împinseră uşa şi intrară. Printre geamurile îngheţate, lumina pătrundea vag cât să se vadă întinsă pe pat, nemişcată, o femeie. Pe gât, urme de juvăţ. Se spânzurase sau fusese spânzurată – Să nu v-atingeţi de nimic ! Să nu mişcaţi ceva !, zise şeful de post. Ieşi încruntat, cu paşi apăsaţi şi se îndreptă hotărât la casa de peste drum. Apoi luară casă de casă, din ce în ce mai speriaţi, trântind uşile după ei. Cu speranţa că cineva o mai trăi, alergau prin nămeţi ca nebuni. 205


În fiecare casă, oameni ucişi, fie cu toporul, fie cu furca de fân sau de cuţit. Unii având în mâinile îngheţate unealta din care-şi găsiseră moartea, păreau că aşteaptă în cele mai bizare poziţii. Nicăieri nu erau semne de luptă. Părea că se-nţeleseră dinainte să se ucidă între ei până în cele din urmă, ba chiar poate ajutându-se ca între vecini, să-şi curme zilele, unii resemnaţi, unii zâmbind, iar alţii îngheţaţi de spaimă. Nicio urmă de viaţă n-au putut să găsească în cele peste treizeci de case ale satului cuprins de moarte. S-au îndreptat spre ultima casă. Era ceva mai retrasă, în mijlocul unei curţi plină cu araci care abia se mai vedeau din zăpadă. Părea să fie bisericuţa satului. Uşa stătea larg deschisă şi o voce suspina a rugă. Înfioraţi, au intrat fără să scoată o vorbă. Un paracliser bătrân stătea în genunchi mormăind ceva în barbă. – Bună ziua, moşule! răsună vocea şefului de post, stârnind liniştea din sfântul lăcaş. – Bună ziua creştine, răspunse bătrânul pe şoptite. Aţi venit, să vedeţi nebunia? Că eu de mult le-am tot spus. Băgaţi-vă minţile-n cap; lăsaţi gărgăunii aiurea şi nu vă mai gândiţi la prostii. – Dar ce s-a întâmplat aicea bătrâne? întreabă şeful de post. – Păi, ce să se-ntâmple tăicuţă, ce să se-ntâmple? Popa Năstase-i de vină. Eu de câteva ori i-am spus. Acuma a fugit păcătosul. Când a văzut ce-a făcut, a fugit. Dar ştiu că n-o să scape. Chiar dacă scapă de noi, pe lumea cealaltă, tot n-o să scape. – Popa Năstase ai spus? întrebă şeful de post mirat. El a făcut toate acestea, el? – Da, tăicuţă, el a făcut-o! – Caporale, ia un soldat şi fuga-napoi la post. Dă telefon săl prindă pe popa Năstase. Ai înţeles? – N'ţeles, domn şesf ! Stoichiţă, vino cu mine, zise acesta spre unul din subordonaţi, după care plecară prin nămeţii ce nu se mai sfârşeau şi se îndreptară cu groază pe urmele pe care veniseră.

206


*** În dimineaţa aceea, orăşenii păreau obosiţi. Şi nu numai că pareau obosiţi, dar erau obosiţi. Nu era uşor să faci politică în zilele acelea. Răufăcătorii încă mai erau dibuiţi prin satele din munţi şi n-ar fi fost exclus să fie şi prin satele lor vreunul. Telefonul stătea nemişcat aşezat în furcă într-o rână. De mult nu mai dăduse nimeni un telefon. Ar fi vrut să fie întrebaţi ce mai fac, cum o mai duc. Dar parcă putea cineva să folosească telefonul pentru aşa ceva. Telefonul zbârnâi răguşit, trezind încăperea adormită. Îl ridicară. Nu vorbea nimeni. – Alo, alo, răspunde măi omule pentru ce sunaţi atâta, ca să vezi de sunt aicea! Răspunde! Pe cine cauţi? Da! Da! Eu sunt. Da eu sunt. Ce? Cum? Când s-a-ntâmplat şi unde? Cine-i vinovatul? Popa! Nu? Atunci? Bine. Aşteaptă să vină cineva de la noi. Sau Alo! Alo! Staţi acolo. Vine imediat procuratura de-aici, de la noi. Nu vă atingeţi de nimic. M-aţi înţeles? Fiţi cu ochii în patru şi aşteptaţi-mă. Popa unde-i? A dispărut? N-aveţi nici o grijă, dăm noi de el. Să fie toată lumea prezentă, din toată comuna. Câţi sunt? cinci? numai atât dintr-o comună întreagă? Bine. Să fiţi atenţi să nu vă omoare şi pe voi ca pe ăia. Cum nu i-a omorât nimeni? Ce glumă-i asta? Atunci cine-i mortul şi cine-i popa? Da, da ascult. Cum s-au omorât între ei? Nu se poate. Atunci ce amestec are popa ? Propagandă, propaganda asta religioasă. Aproape că numi vine să cred. Şi cei din comună ce-au făcut? Cum nimic ? Aţi lăsat satul de izbelişte? Să-şi facă popa de cap! N-aţi avut învăţător, primar? Ce să mai vorbim! Aşteptaţi să venim acolo. Nu mişcaţi nimic. Aşteptaţi! Venim imediat !

*** Coşmarul în care oameni, cu limba plină de saliva cleioasă 207


ca de melc zăceau în agonie, buzele vinete de spânzuraţi, îi invadau somnul păzit altădată de îngeri. I se părea că sute de ochi îl urmăreau din toate colţurile. Ochi mari, înroşiţi. Şi iar, îi venea în minte vorba paracliserului: – Ce-ai făcut taică părinte? Ce-ai făcut taică părinte? Iar el îngrozit se scula din aşternutul ud, mototolit, ghemuit sub coaste şi se plimba. De pe când era student la teologie, i se spunea de către unii, colegi că pune prea mult suflet în credinţa vieţii de apoi. Câţi nu-i spuneau: – Vladimire, mai lasă viaţa de apoi şi vină la badea Vasile să bei o glaje de brumăriu din ăla rece şi tare. Şi-apoi mai trecem puţin pe la măicuţe. Hai, ce zici!? Dar el nu zicea nimic şi se-ndepărta fără ca dorinţa să-i năpădească trupul. Credea în viaţa de-apoi. Şi niciodată n-ar fi putut să creadă în altceva. – Forţa nu se găseşte în vin şi nici în femei! obişnuia adesea să spună popa Năstase. Iar când ajunsese în satul acela, după prima slujbă şi-a dat seama cu cine avea de-a face. – Forţa nu de găseşte în vin!, a zis atuncea părintele dar n-a spus nimic altceva, gândindu-se că erau în bună parte însuraţi, iar el însuşi a trebuit s-o facă pentru a primi parohia. Şi-a doua zi a venit cârciumarul zicând printre altele: – Părinte. Îşi dau trei clondire de vin pe zi, dacă n-ai să mai spui nimic despre vin în slujbele dumitale. De cum ai vorbit ieri despre vin, mi s-au împuţinat clienţii. El s-a uitat cu ochii întredeschişi şi i-a spus: – De ţi-ai vândut sufletul iadului, te priveşte, păgâne, dar datoria mea este de a-i aduce păstorului oile rătăcite de turmă, pe calea cea sfântă. Şi-ncurajat, povesti cu prima ocazie enoriaşilor săi, modul cum hangiul îi păcăleşte şi cum a cerut cu obrăznicie până şi păstorului turmei lui Dumnezeu să-l ajute în samavolniciile sale. Drept care, după această nouă-ntâlnire, 208


hangiul a trebuit să-şi închidă prăvălia şi să-şi caute alt vad, iar popa să strângă fonduri pentru parohie. Şi-şi mai aducea aminte cu groază cum propăvăduia oamenilor aceia, credinţa în viaţa cea de pe urmă, strunindu-le pornirile. Dar niciodată n-ar fi crezut c-ar putea s-ajungă acolo. Adică să-i vadă striviţi, ştrangulaţi crezând în el şi în viaţa de dincolo. Camioneta mergea duduind printre nămeţii viscoliţi mai înainte. Subofiţerul de la volan înjura cu fiecare zdruncinătură, zorit s-ajungă odată acolo, în satul acela trăsnit. Doar procurorul nu schiţa nici un gest, nici o vorbă. Părea adâncit în gânduri. Şi gândurile nu-i erau de loc vesele. I se spusese de câteva ori, că are prea puţini oameni alături de el, că trebuie să aibă mai multă putere. Şi-apoi mai ştia că în curând avea, să-nceapă cercetarea pentru care nu era deloc pregătit. Tocmai de aceea era supărat. Ce bine-ar fi fost dacă ar fi trimis un alt procuror în locul lui. Cu siguranţă că oamenii aceia nu s-ar mai fi sinucis dacă n-ar fi fost popa. Acum orice regrete sunt târzii, îşi zise în gând procurorul înfuriat pe succsele demente ale unui neinsprăvit. Şi nici măcar nu ştiu unde a dispărut sfinţia sa, părinţelul îşi mai zise procurorul zărind primele case troienite.

*** Ajuns în sat, părintele se repezi glonţ la biserica, cu uşile larg deschise. Din naos, vocile răzbăteau până în curte. Poalele sutanei fâlfâiau ca nişte aripi ale morţii, pe cărarea proaspăt croită. Abia de văzuse camioneta din curtea bisericii, când se năpusti în pridvor întrebând: – Ce-i, ce s-a întâmplat? Cine sunteţi oameni buni? – Bine-ai venit părinţele! se auzi vocea procurorului. Dumnealor sunt la poliţie!, adause rânjind fioros. – Bine-aţi venit! şopti părintele înfrigurat. O tăcere ciudată se lăsă în biserică. 209


– Îmbracă-te părinte, sau eşti îmbrăcat! rupse tăcerea procurorul. Vei merge cu noi pentru a lămuri această problemă, continuă el. Şi iarăşi tăcerea cuprinse văzduhul. – Să mergem !, rosti careva. Se îndreaptară cu toţii spre camionetă. În liniştea întreruptă doar de scârţâitul paşilor pe zăpadă. Se opriră locului. De undeva s-auzeau gemete. – Împrăştiaţi-vă şi scotociţi peste tot! zise procurorul. Eu rămân cu părintele aici, mai adause, în timp ce se-ndreptau spre camionetă. Apoi, după ce s-au îndepărtat câţiva paşi, părintele spuse cu glasul abia auzit: – Şi cu mine ce faceţi? – Nimic părinţele, nimic. Vom completa o declaraţia cu tot ce ai făcut şi gata ! – Dar n-am ştiut c-o să iasă nenorocirea asta. Niciodată n-am crezut!, mai zise preotul şi tăcu. Câteva ciori cocoţate pe turla bisericii stăteau nemişcate. Deodată un militar strigă dintr-o casă. – Domnule Procuror! Aici, veniţi aici! Din alte case se îndreptau în grabă soldaţi în frunte cu ofiţerul. Până şi procurorul împreună cu popa se îndreptară spre locul acela. În casa unde fuseseră chemaţi, un spectacol oribil se înfăţişă privirilor. Un bătrân slab, deşirat, cu pletele lipite de tâmple de sudoarea morţii, şedea pe-un pat, cu o saltea de paie. În jurul lui se putea desluşi semnele unei îndelungate agonii. Nici un mort nu mai era acolo. Semn că bătrânul era singur. – Apă! gemu bătrânul cu glasul abia auzit. Un militar îi întinse bidonul, dar apa curgea fără a fi reţinută de buzele rigide şi-nvineţite. Bătrânul se prăbuşi pe spate. – E otrăvit! zise părintele extrem de agitat. – Să-i dăm nişte lapte! adaugă procurorul. Dintr-o ulcea apărută de nu se ştie unde, un soldat se strădui să-l facă pe bătrân să înghită câteva picături. Dar laptele se 210


prelinse pe bărbie fără a fi înghiţit. O rigiditate îi încleşta maxilarele şi-i învineţise chipul. – Moare! Moare! Nu-l vedeţi că moare!? Faceţi ceva!. strigă preotul agitându-se, fără să facă nimic. – Să-l luăm cu noi! mai zise procurorul şi săltându-l în braţe se îndreptă spre camionetă. Tot drumul bătrânul nu scoase o vorbă. Din când în când gemea uşor, sfârşit.Abia la marginea oraşului, după ce-a încercat zadarnic să se scoale-n şezut, bătrânul s-a prăbuşit ca un sac rostogolit din căruţă, zicând un singur cuvânt, prelung. – Lepraa... ! şi se stinse.

*** De mult nu mai văzuseră sătenii atâtea maşini trecând prin comuna lor. Camioneta care fusese cu două zile mai înainte pe acolo, nu-i speriase, dar convoiul format din tractoare pe şenile şi maşini utilitare le răsădeau sub cuşme întrebări. Ştiau că n-aveau voie să meargă-n satul vecin şi chiar de-ar fi vrut, n-ar fi putut s-ajungă acolo din cauza militarilor ce înconjuraseră locul, oprindu-i. În vremea asta în cătunul complet izolat, din câteva maşini, se descărcau materiale şi unelte. Câteva buldozere treceau dărâmând casele de la un capăt la altul, în timp ce într-o groapă plină cu var, infirmieri cu măşti şi mănuşi scoteau morţii din case şi-i aruncau în ea. Stropi de var săreau în urma fiecărui trup aruncat, primind în cuprinsul acela vâscos şi alb, trupurile înţepenite. Era o masă inertă ce se supunea docilă aceluiaşi blestem. Doi fotografi lucrau de zor în jurul cadavrului unui bărbat ce avea pielea frunţii şi gura mâncată. Lepră. La ora prânzului un rug uriaş îşi întindea braţele spre cerul plumburiu, întreţinut de câţiva militari. Infirmierii îşi aruncau uneltele în foc, stropind utilajele cu benzină. Apoi îşi arseră uniformele, măştile, mănuşile, 211


dezinfectându-se pe rând. Ştiau că îi aşteaptă o lungă izolare în carantină.

*** – Gata, să mergem! rosti şeful de post când rugul era aproape stins. Părintele Năstase, îngenunchiat, cu mâinile împreunate a rugă, nu se clinti. – Ce-ai făcut taică părinte, ce-ai făcut taică părinte? Atât rostea părintele, într-una, repetând spusa paracliserului, care-i lovea sufletul ca o limbă de clopot. Nu se ruga, cum crezuseră ceilalţi. Nici nu părea a auzi ceva, în jur. – Hai părinte, hai să mergem, îl bătu pe spate şeful de post. Hai, n-auzi? Trebuie să mergem. – Eu? Cu mine vorbeşti? Să merg unde? – La maşină, trebuie să plecăm. – Eu? Dar n-am făcut nimic rău, n-am făcut nimic rău. Apoi, se smulse din loc şi o luă la fugă, într-o direcţie oarecare, fără nici un sens. – Puneţi mâna pe el! ordonă şeful de post. A luat-o razna. Aduceţi-l cu forţa dacă nu vrea! Infirmierii se grăbiră să-l prindă din urmă, înainte să se îndepărteze prea tare. Zbătându-se în mâinile lor, părintele murmura. N-am făcut nimic rău, n-am făcut... – Hai omule ! Hai să mergem !, încercau să-l potolească. – Unde să merg? De se să merg? continua să se zbată preotul. – Potoleşte-te dracului, Doamne iartă-mă !, încerca să-l aducă la realitate şeful de post. E carantină, nu poţi să înţelegi atâta lucru?

212


ADĂPOSTUL

De cum începu sirena să urle, Leiba îşi lăsă mătura udă în gangul plin de hârtii, fugind să se ascundă. Cuprins de o spaimă nebună, se-aruncă prin uşa de tablă, cu găurele, în locul unde-şi ţinea alteori măturoiul, pe scaunul vremilor liniştite odată. În curând, gangul se umplu de mulţimea îngrozită. Câţiva din cei din faţa uşii, cerură omului de pe scaun să le dea şi lor drumu-năuntru, dar Leiba nu le răspunse. Un zumzet din ce în ce mai apropiat de avioane se făcea auzit şi în curând, primele bombe căzură la periferia oraşului. De undeva, tunurile începură să latre a moarte. Din când în când, rafalele mitralierelor, instalate în centrul oraşului, spărgeau liniştea adâncă din subsol. Toţi îşi ţineau răsuflarea. Bombele cădeau tot mai aproape. În pasajul înţesat, venea miros de sulf şi de ars. Praf de moloz şi de cenuşă cădea ca o ploaie cernită peste cei ce stăteau la intrare. O bombă căzu pe magazinul de la intrarea din dreapta pasajului. Fiare şi pietre căzură peste mulţime. O altă bombă căzu în acelaşi loc, desfăcându-l. De la etajul al cincilea şi până la parter, clădirea crăpă ca un harbuz, acoperind pe de-a-ntregul intrarea-n pasaj. Şi-atunci Leiba auzi primele răcnete. Un miros de carne prăjită şi de latrină umplu văzduhul înţesat de-njurături şi de ţipete. Câţiva borfaşi buzunăreau pe cei ce-şi pierduseră cunoştinţa o vreme sau definitiv pe străzile oraşului. Bombele cădeau în continuare peste centrul oraşului, în timp ce Leiba-şi proptea uşa mai bine. Ochi de copil priveau speriaţi prin deschizăturile tăiate în tabla uşii, anume pentru aerisire. O bombă căzu peste-o cisternă de pompieri. Altele cădeau din ce în ce mai aproape, în jurul pasajului. Deodată un suflu năpraznic lipi copilul atât de tare de uşă, încât sângele ţâşni cu putere din pielea presată prin găuri, iar ochiul ţâşni în umărul 213


lui Leiba. O altă bombă în centrul pasajului, sfârtecându-l. O groapă enormă de-asfalt şi de carne rămase pentru o clipă deschisă, pentru ca mai apoi să se umple cu resturi de oameni şi moloz hăcuit. Leiba-şi pierdu cunoştinţa, izbit de suflu în peretele zidului. În clipa aceea, mitraliera tăcu şi ultima parte din magazin se prăbuşi, astupând groapa cu totul. De printre ruine, un picior se mai zvârcolea încă, aidoma piciorului de păianjen. Şi-atunci, sirena începu să urle din nou. Val după val, vântul venea curăţind în rafale strada şi cerul. Nici un geamăt nu se mai auzea din maldărul ruinelor fumegânde. Pe o bară înroşită sfârâia o bucată de carne-mbibată cu sânge. Şi vântul sufla, dezgolind, dezastrul din fum. Unul câte unul, oamenii ieşeau de prin adăposturile caselor, gesticulând. Câţi or fi murit oare? Şi-n vremea aceea, din cer începu să cadă o ploaie înroşită de sânge. Cele câteva salvări venite în grabă, plecară fără a şti niciodată la câţi ar fi fost necesară intervenţia lor. Un curcubeu strepezit se-arată pe cerul plumburiu. Şi-atunci sirena încetă.

*** Când se trezi, Leiba-şi simţi capul o cloacă şi-o durere cumplită-i ardea ceafa. Îşi duse mâna la ţeastă tremurător, crezând-o ciuruită, dar se bucură când găsi doar un cucui mare cât o nucă ivit acolo pe neaşteptate. Îşi şterse cu grijă umărul de ochiul scurs. O picătură de sânge-nchegat îi stânjenea mişcarea pleoapei. O îndepărtă cu degetul şi se mai linişti. Se miră de liniştea adâncă, ce-l înconjura. Privi spre uşă. Pielea copilului strivită prin găurelele de la aerisire, lăsa să se scurgă o zeamă cleioasă şi roză. Leiba dădu propteaua groasă de-o parte şi trase de uşă. Când puse mâna pe tabla curbată de presiune, aceasta cedă. O fetiţă strivită, în uşa deschisă, se prăbuşi, în vreme ce din burta plesnită maţele sparte ţâşniră. Cu ochii ieşiţi din orbite, un bătrân cu barba lipită de gâtul fără cămasă, părea că doreşte să între-n lăuntru. Înfricoşat 214


Leiba dădu să-nchidă uşa. Dar, nu mai putu. Trupurile căzute-l împiedicau. Şi atunci, din mişcarea aceea, căzură şi alte bucăţi din trupuri vecine. Şi-o duhoare nebună răzbătu odată cu ele. Cu o furie oarbă, începu să tragă din maldăr trup după trup, bucată după bucată şi să strige. Strigătul sună înecat, fără spaţiu, ca urletul hienei sub apă. Lumea cadavrelor îl umpluse de groază.Trase cu sete de-o mână smulgând-o din umărul unei femei. Pielea şi zgârciul se-ntinseră cedând într-un plesnet surd. Un pârâit de oase-n mişcare-l făcu să se retragă spre fundul gheretei. O rostogolire se prăbuşi, mustind, gata să-l strivească. Bucăţi de moloz şi nisip îl făcură să spere că undeva, acolo, mai departe, se află o ieşire. De-aceea-şi opri pentru o clipă lucrul, gândind: Să duc mai întâi tot ce am tras din morman în fundul cuşetei şi-apoi voi vedea . Apucând de picioare trupul fetiţei, îl târâ pe lângă scaun până-n celălalt capăt. Bucată cu bucată, dezgoli pragul cuşetei reuşind să-nchidă şi uşa. Se aşeză apoi pe scaun, ştergându-şi sudoarea de pe frunte. Simţi cum setea-şi făcea loc în trupul chinuit de nelinişte. După ce se odihni puţin, începu să tragă din nou de cadavre, înghesuindu-le. Un aer stătut îi îngreuna respiraţia. Plin de scârbă, vomă peste prag, ameţit. De sus cădeau alte sfărâmături de-asfalt şi de pietre. O bârnă de fier se înfipsese de-a curmezişul unui trup de soldat străbătându-l. Când trase de el, aceeaşi rostogolire lichidă-l făcu să sară peste pragul cuşetei. Şi-o nouă grămadă de carne căzu, astupându-i lucrarea. Când se uită în fundul cuşetei, se-ngrozi. Pe stiva de carne şi moloz era prea puţin loc pentru alte cadavre. Leiba izbucni într-un hohot, prăbuşinduse. De sus dintre trupuri, o zeamă roşcată-vânătă, curgea băltind pe podea. Din când în când, ceva umflat se spărgea ca un balon, cu un fâşâit de uşurare, în valuri, duhnind. Şi-atunci Leiba-ncepu să-şi smulgă părul din cap. Poate aceasta-i pedeapsa lui Dumnezeu, gândi disperat, urlând printre sughiţuri. Apoi răguşit şi istovit se-ntinse pe jos, în băltoaca aceea de carne presată, fără

215


nici-o speranţă. Respira din ce în ce mai greu. Miresme în valuri răzbăteau din morman, sufocându-l.

216


DEZERTORUL

Tancul îşi opri goana brusc. Nici nu ne-am dat seama de izbitură. – Gata, zise ochitorul repezindu-se spre trapa de evacuare. Icnind de oprirea bruscă, am prins mirosul de cordită. – Am primit pachet băieţi, le-am zis. Nu mi-a răspuns nimeni. Nu m-am mirat. Nici eu n-aş fi răspuns dacă altul din noi ar fi vorbit. Priveam năuciţi nevăzând şi neştiind mare lucru. Primul s-a trezit Surdu. Nu-l chema Surdu. Aşa îi ziceam noi, că era ca şi surd, când ceilalţi trăncăneau între răgazuri vrute şi nevrute. Tu nu zici nimic? Ce?, întreba el — şi noi râdeam. Întreabă-l pe Surdu, glumeam, când n-aveam răspuns la întrebări pe care dracul probabil ni le punea nouă, viermi colcăind prin tranşee, obligaţi să respectăm ordine. Noi nu întrebam. Noi voiam răspunsuri. Noi care la primul ordin, trebuia să sărim înainte, indiferent de întrebările şi răspunsurile noastre. Pe Surdu îl chema Rapalete. Era mai deştept sau era mai prost ca noi. Dar el nu se întreba şi nu răspundea. Surdu vorbise de data asta, iar şocul a fost suficient de puternic să ne scoată din inerţie.S-ar putea să ne aştepte dobitocii. Oricum, înăuntru nu mai puteam rămâne. Flăcări lungi şi subţiri lingeau rezervoarele exterioare. Curând totul avea să se termine. – Ieşiţi! răcni Ghinea. Întâi se rostogoli ochitorul. Ceilalţi după el. Ne striveam în cădere. Grămezi de carne ambalate în saci negri, terfeliţi, ce fuseseră cândva uniforme. Primul care s-a ridicat s-a repezit spre dreapta. Instinctiv, toţi am luat-o după el. De ce? Spre dreapta, spre stânga, avea cineva să ştie? Un glonte ricoşă în apropierea şenilei. Am perceput într-o fracţiune de secundă un rus care trăgea 217


de după movila de pământ. Ne-am trântit cu toţii la pământ. Nu mai trăgea nici rusul. Aştepta probabil ca şi noi să afle. Am băgat de seamă dintr-o ochire că rămăsesem în urmă. Ceilalţi se rostogoleau înainte. Mereu înainte. Aşa era ordinul. Ne depăşiseră infanteristii. Gloată zdrenţăroasă, gonind în urma ultimelor tancuri aruncate în luptă. Fără să ne vorbim, am început să ne târâm, când pe pământ, când doi trei paşi, în picioare, spre oraşul din care pornisem. Într-o margine a drumului, cadavre lipsite de dreptul creştinesc de-ngropăciune. O maşină sanitară, răsturnată de-o lovitură de obuz, sfârşise chinul celor dinlăuntru. Trupurile fuseseră aruncate anapoda. – Asta ne mai trebuia. – Mişcă-ţi turul în tăcere sergent!, îl auzi pe Ghinea, cu glasul dogit de fum şi de oboseală. Ochelarii îi spânzurau în jurul gâtului năclăit de sudoare neagră, legaţi cu o sfoară de aceiaşi culoare. Andrei îl privi tăcut. Îşi ridică mitraliera pe umărul solid, făcându-i semn s-apuce rezerva de cartuşe rămasă intactă lângă mitralieră. Împrejur numai morţi scuipaţi de sanitara distrusă, ca nişte măsele stricate dintr-o gură bătrână. Un geamăt slab s-auzea de undeva din marginea porumbului strivit de măcel. Furişându-se printre cadavrele risipite, Călin ne făcu semn să ne apropiem. În faţa lui, o femeie în uniforma crucii roşii, se chinuia să-şi tragă fusta peste ceea ce mai rămăsese din explozia unei mine. Picioarele şi le pierduse, dar ea tot mai credea că le are, din moment ce-şi tot trăgea în jos fusta sfâşiată. Sângele-i curgea din cioturi. Era slăbită. – Leagă-i resturile alea, îi zise Ghinea lui Călin întinzândui bretelele de la o mască de gaze rătăcită prin apropiere. Călin se apropie încrâncenat. Îi apucă zdrenţele cu o mână, încercând să înfăşoare cioturile vineţii. Femeia bolborosi ceva ducându-şi mâna dreaptă spre bluza umflată la piept. În mână ţinea un pistol. Trase nesigur. Glonţul se-nfipse-n mormanul din 218


stânga lui Ghinea. Călin îi dădu o lovitură peste mână înjurând-o. Pistolul zbură lovindu-i în cădere creştetul. – Căţea sovietică! zise Călin, apucând pistolul căzut. Femeia-şi pierdu cunoştinţa. Îi strânse bine picioarele retezate, ridicându-se alb ca varul. – N-am crezut, n-am crezut!, bolborosi, ajungându-ne din urmă. Andrei mergea bălăbănindu-şi mitraliera pe umăr, cu uşurinţa pe care i-o dăduse căratul găleţilor pe coromâzlă. Ceilalţi îl urmau ca nişte năluci printre cadavre, sărind din când în când peste gropi. – Asta-i pentru reîntregirea neamului băieţi!, zise Iuga, mecanicul nostru socialist, privind la mormanul de cadavre adunate dintr-o groapă de obuz. Aici ne-a adus Antonescu! Andrei îşi făcu semnul crucii rapid, pe ascuns. Se aplecă apoi şi ridică de jos o mitralieră părăsită pe care abia atunci o zărise. O privea de parcă nu mai văzuse niciodată o armă. Avea banda prinsă în interiorul închizătorului. Şi, tot atât de simplu şi pe negândite cum se înclinase, trase o rafală. Atât de neaşteptat fusese totul, încât ceilalţi încremeniră privindu-l. Primul s-a trezit Ghinea, răcnind furios: – Termină!, i-o reteză cu ciudă. Nu admitea nici o cârteală împotriva Mareşalului. Iuga tăcu. Îi era indiferent. Se hărţuiseră destul şi-i era recunoscător comandantului că nu-l denunţase până atunci. Bombăneala lui fusese primită la început cu un fel de bonomie. Treptat Iuga prinsese curaj, iar vorbele lui începeau să capete contur. După Stalingrad, păreau să se confirme ideile socialiştilor. Tăcuţi ne îndreptam prin praful de august spre Huşi, sperând în câteva zile de refacere. Venirea mareşalului pe front declanşase acest atac, ca un fel de atenţionare a ruşilor. Mai suntem şi noi pe aici părea să spună valul atacatorilor flămânzi şi disperaţi, aruncat pe neaşteptate dincolo de Prut, într-o vreme când ruşii n-apucaseră 219


încă să-şi consolideze poziţiile proaspăt cucerite. Zăreau deja siluetele dealurilor de peste Prut. Tranşeele săpate în grabă erau ca nişte răni slujind o cauză în care nimeni nu mai credea. Un şuier ciudat, ca o fâlfâire, străbătu văzduhul în spatele nostru. Ne-am trântit instinctiv la pământ. O explozie ridică pământul în valuri la câteva sute de metri în spatele nostru. – Trag ca nişte ţucălari !, mormăi Rapalete. Niciodată nu-i admirase pe ruşi la capitolul precizie. Trăgeau îndelung mii de proiectile, sfârtecând la întâmplare pământul. Bombardamentul ruşilor îşi continua semănatul de-a surda, lăsându-ne să ne vedem în linişte de deplasarea noastră deloc onorabilă. – Eu nu mai pot, zise după o vreme Iuga aşezându-se brusc pe marginea unei gropi de obuz încercând să-şi adune bocancul rupt de-atâta purtare. Ne-am aşezat împrejurul lui, privindu-l. Nici noi nu mai puteam. Eram flămânzi, descurajaţi şi obosiţi de-atâta vânzoleală. Ghinea îşi desfăcu porthartul, privind planul ce-i fusese înmânat înainte de începerea atacului. Aşteptam în tăcere. Foamea ne sfârşise. Nu mai voiam nici să vorbim. Pământul continua să ne tremure sub picioare, iar zgomotul bombardamentului continua să ne facă să realizăm pentru a nu ştiu câta oară, prezenţa morţii. – Păcat că n-am controlat cabina furgonului sanitar, zise Călin jucându-se cu baioneta ciobită în vârf. Făcuse o adevărată pasiune din aceste aruncări şi din cotrobăitul morţilor. Nu-l condamnam. Ne salvase de multe ori, fie cu o pereche de încălţări duşmane, fie cu o lovitură bine ţintită. – Gata băieţi, acum suntem printre ai noştri, zise Ghinea încercând să ne trezească din amorţeală, după ce percepu în apropiere un zgomot de obuziere româneşti. – Care ai noştri? Noi nu mai aveam ai noştri, noi suntem doar ai mareşalului, iar el nu mai este al nimănui, mormăi Iuga. – Taci mă, şi hai sus trântorilor! 220


Ne-am ridicat anevoie, târându-ne încălţările. Pas cu pas ne îndepărtam de zgomotul luptei de artilerie. Nici n-am ştiut cum am ajuns printre ai noştri. Curând am dat peste un adăpost.La intrarea în adăpostul comandantului, stat-majoriştii ne priviră surprinşi. Maiorul îl opri cu un gest pe Ghinea să raporteze. – Ştim tot. Din păcate alte tancuri nu mai am. Stai prin preajmă. Lucrurile nu par a fi aşa cum ne-am fi aşteptat. Nemţii n-au pornit odată cu noi. Ne-am aruncat singuri în gura lupului. Cred că va trebui să ne retragem iar. Până atunci vedeţi că mai e pe aici pe undeva o şeniletă blindată defectă. Poate o puneţi pe picioare, ne îndemnă el întorcându-ne spatele. Am salutat. Încă am mai salutat şi am plecat în căutarea vehicolului, a mâncării şi al unui adăpost pentru noi. Zgomotul exploziilor ne-a luat ca din oală. Am sărit în picioare, cărându-ne trupurile prin zorii sfârşitului de august, cu o silă bolnavă. Fasolea înghiţită de cu seară ne făcuse numai pocinoage. Bordeiul puţea, iar contactul cu aerul răcoros, prevestitor de toamnă era înviorător. – Ticăloşii, răcni Ghinea ameninţând cu pumnii obuzele ruseşti ce cădeau la fel de anapoda peste noi şi peste nimeni, ca întotdeauna. Doar am semnat armistiţiu, mai zise el încheindu-şi tunica. Într-adevăr, de două zile eram în dilemă. Se zvonea că mareşalul ceruse armistiţiu. Plutea un zvon ciudat printre noi, iar nemţii păreau să se bucure de norocul ce dăduse peste ei, lăsându-i să se refacă. Din umbră se ivi un pâlc de stat-majorişti. – Sunteţi gata? Întoarcem armele! Regele a ordonat să luptăm contra nemţilor! Nu ne venea să ne credem urechilor. Asta însemna sfârşitul. Totdeauna am crezut că se va sfârşi, dar nu ne-am putut închipui că s-ar fi sfârşit astfel. Ne-am repezit la şenileta pregătită cu o zi înainte. Andrei îşi luase mitraliera pe care o purta ca pe un trofeu, iar Rapalete cu rezervele în spinare îl urmă ca un câine credincios. – Hai la vecini !, îi spuse comandantul lui Ghinea. 221


Şenileta ieşi nepăsătoare la zgomotul exploziilor ce ne aduseseră deşteptarea. Nemţii începuseră predarea. Ieşeau din adăposturile improvizate, sarcastici, de parcă s-ar fi bucurat că-i luăm prizonieri. – Tare i-aş mai ciurui, mormăi Andrei ridicându-şi înălţătorul mitralierei. – Ţineţi leoarba! rosti Ghinea pe şoptite. – Da ei cum ne-au hăcuit în Crimeea? zise şi Iuga aprinzându-şi unul din chiştoacele cu care se aprovizionase. Ghinea nu mai zise nimic. Îl privi pe colonelul slab şi smolit, cum discuta cu unul din interpreţi transmiţând ordine pentru încolonarea prizonierilor. – Cum dracu se predau aşa ? zise Rapalete. – Dac-ai avea cur în loc de cap te-aş înţelege. Nu ştii că am trecut de partea ruşilor !, vorbi Iuga atotştiutor. – Mănânci rahat ! N-avem nevoie de ei în ţară, mormăi Andrei băgând un cartuş pe ţeavă. – Eu îţi spun că am trecut de partea ruşilor!, insistă Rapalete. – Puşchea pe limbă. Atunci de ce trag în noi? îl întrerupse Călin. – Gura, zise Ghinea coborând din şeniletă să-şi dezmorţească picioarele. Nemţii se încolonau fără împotrivire. Obuzele ruseşti, cădeau în prostie spulberând ţărâna, spurcând aerul. Curând, valurile de fum năvăliră peste noi, întunecând răsăritul de soare pe care-l aşteptarăm cu toţii. În tranşeele golite de nemţi, se înşirau trupele române. Soldaţii buimăciţi îşi luau posturile în primire, fără a înţelege mare lucru. Primiseră ordinul şi-l executau, aşa cum făcuseră de ani şi ani de zile. Şi ce trupe. Câteva cătane bătrâne, asigurau o brumă de linişte şi calm, printre puiandrii veniţi să le întregească rândurile. Nemţii zâmbeau privind românaşii răsfiraţi la mare distanţă unul de altul, grăbiţi să se depărteze de linia frontului. 222


Soarele se ivi pe cer, risipind norul de fum şi dezgolind încă o dată priveliştea războiului. Un huruit se auzea din depărtare. Erau ruşii. Până atunci nu-i văzuserăm decât morţi sau răniţi. Acum veneau liniştiţi, fără teamă, gata să lupte alături de noi, ca aliaţi. Colonelul dădu ordin să ridicăm steagul regimentului pe antena şeniletei. Atât mai rămăsese din regimentul de blindate. L-am ridicat şi am privit coloana de prizonieri germani cu invidie. Pentru ei războiul se terminase. Pentru noi, mai va. Până acum, cu ruşii ca inamici, şitiau o treabă. Nu era cine ştie ce de capul lor. Erau slabi ochitori, dar mulţi. Cu asta ne sufocaseră mai tot timpul. Pe când împotriva nemţilor n-avea să ne fie prea uşor. Le cunoşteam măiestria. Cocoţaţi pe tancuri, ruşii apărură la vedere în coloane lungi. Nu se grăbeau. Veneau cu prudenţă, aşteptându-se la cine ştie ce şiretlic din partea noastră. Şi tare leam mai fi ciuruit fundurile dacă am fi avut voie s-o facem. – Care ştii ruseşte? întrebă unul dintre stat-majorişti. Se găsi printre noi un basarabean blond şi spelb, care fu trimis ca sol în faţa lor, gata să slujească şi ca interpret pe lângă ofiţerul nostru, pregătit de tratative. Ruşii se apropiau cu aceeaşi încetineală precaută. Nimeni nu se uita la parlamentarii noştri. Curând fură acoperiţi de zgomotul tancurilor ce se apropiau huruind. – Eu zic c-ar trebui s-o ştergem !, spuse Călin către Ghinea rămas stană de piatră. – În şeniletă! ordonă acesta pe şoptite. – Dă-i drumul, comandă Ghinea potrivindu-şi binoclul spre linia de care ne îndepărtam în goană. Ruşii nu-şi dădeau seama ce se întâmplă cu noi. Erau ocupaţi cu ocuparea tranşeelor noastre. Dădurăm steagul la iuţeală jos. Zgomotul de împuşcături nu l-am auzit. În schimb l-am auzit pe Ghinea spunând: – I-au împuşcat pe ofiţeri. În tranşee nu ştiu ce se întâmplă. Ţine-o mai pe văgoaia aia, spuse el arătând spre-o vâlcea ce ducea într-o pădure spre Hârlău. Andrei îşi mută mitraliera spre spate. 223


Ruşii ne lăsau în pace. Probabil că nu reprezentam mare lucru, ori ne pierduseră din vedere. – Dac-am avea un radio, mormăi Călin pe sub mustaţă. Nimeni nu-l luă în seamă, deşi cu toţii simţeam acelaşi lucru. Am fi vrut să ştim pe ce lume suntem. Nu ne-am oprit decât la Huşi. Ultimii nemţi părăsiseră oraşul. În oraş nu se aflau decât câteva companii de pufani, pentru refacere. Aşteptau să le sosească rezerva pentru sporirea efectivelor. Nici nu bănuiau ce-i aşteaptă. Ne-am oprit în dreptul unei fântâni şi ne-am trezit înconjuraţi de câteva cătane hârşâite de front, cu chipurile încruntate. – De unde veniţi mă? ne luă la întrebări un sergent major. – De pe front, a spus Ghinea calm. – Asta să i-o spui lu mutu. Noi ştim că e pace. Aşa a spus regele. Front nu mai există. – Regele? nu-şi putu stăpâni mirarea Andrei, coborând cu mitraliera într-o mână. – Ori nu ştiţi? De azi noapte regele Mihai repetă într-una: români războiul s-a sfârşit. Au trecut trei coloane cu prizonieri nemţi. Mareşalul e arestat. – Habar n-avem, recunoscu Ghinea. Ştim că e armistiţiu de două zile, mai adăugă el. – Ce armistiţiu, e trădare, zise sergentul major scuipând furios în ţărâna drumului. – Şi voi ce faceţi? întrebă Andrei, care mai avea însemnele de sergent pe umărul ce purtase şi mitraliera. Pe celălalt tresele se zdrănţuiseră de nu mai ştiai ce grad poartă. – Aşteptăm ruşii!, zise plin de obidă un sergent dintre pufani, sprijinit într-o carabină demontată. Câteva explozii întrerupseră conversaţia. Ne-am repezit spre şeniletă. Un obuz căzuse peste o casă din apropiere, strivindu-i acoperişul din şindrilă, într-o ploaie de aşchii. Un pârâit de mitraliere se auzea undeva la marginea oraşului. Un glonte răpuse un godac ce se tot învârtise prin băltoaca de lângă fântână. 224


Guiţă prelung zvârcolindu-se câteva clipe, apoi căzu. Călin se aruncă peste el înşfăcându-l. – Lasă-l dracului şi hai !, îi zise Ghinea îngrijorat peste măsură. De parcă n-ar fi auzit, Călin nu se lăsă până când nu-l aduse lângă oblonul şeniletei. Rapalete-l ajută, cu capul vârât între umeri, de frică să nu fie recunoscut de cineva. – Măcar cu atâta să contribuie patria română, mai zise Călin, căţărându-se pe şenilă. Aveam senzaţia că ne-am urcat într-un tren, din mers. Mai credeam că prinserăm trenul. Zăream din fugă soldaţi ghemuiţi, aşteptându-şi salvarea în încetarea măcelului. Zăream copaci smulşi din rădăcini, zdrenţe de pământ curmând nefiresc braţele cărora le dăduse viaţă. Abia la marginea oraşului, copacii mai erau încă la locul lor şi pământul era încă la locul lui, iar noi, îi priveam strâmb din şenileta oprită la poalele unui deal. Seara ne-a prins în drum spre Vaslui. O linişte nefirească ne-a însoţit tot drumul, iar odată cu înserarea, a coborât ceaţa. Se apropia toamna, pe valea adâncă a Bârladului. Treceam ca nălucile prin sate cufundate în întuneric. Era atâta pace şi linişte în jur, de parcă nici n-ar fi fost război. Ne-am oprit într-un târziu în faţa unui post de poliţie. Şeful de post abia se întorcea de la cârciumă. Telefonul zbârnâia cine ştie de câtă vreme. Am intrat împreună. – Fraţilor, e groasă, a zis el lăsând receptorul să-i cadă din mână. Ruşii au intrat în Iaşi. Se pare că vor ajunge înaintea noastră pe aliniamentul Focşani-Galaţi. – Ce tot bâigui acolo? Ce aliniament? Nu vedeţi că astea-s braşoavele mareşalului? izbucni Iuga de furie. – Te-ai zărghit cu totul !, îndrăzni Andrei să-l aducă la realitate. – Dacă vrei să rămâi să-i aştepţi, n-ai decât! l-am sfătuit eu. – Ia terminaţi cu prostiile. Suntem împreună de-atâţia ani. Mergem până la capăt, a zis Ghinea privindu-ne cu asprime. 225


Poliţaiul ne asculta prostit, neânţelegând mare lucru. Ba ştia ceva. Se spunea că mareşalul ar fi fost arestat şi că nemţii bombardau capitala. Mai primise ordin să aresteze orice suspecţi, în special germani, ce s-ar fi ivit prin comună. – Te umflă râsul, zise plutonierul deschizându-şi centironul, fără să lase din mână puşca învechită şi demodată. Am întrebat de benzină. Am făcut rost doar de un butoi de petrol lampant pe care-l avea de rezervă. I-am dat toţi banii şefului de post, ca om al legii ce era. Grăbiţi ne-am urcat în şeniletă. Trebuia să dăm de trupe, de comandanţii noştri, sau trebuia să găsim o soluţie. – Spre Vaslui, a zis Ghinea bucurându-ne auzul cu o comandă gata să ne pună în mişcare. Ne era foame, dar n-am spus nimic. Ne împiedicam de porc, îl priveam pe furiş, dar nici unul nu avea curajul să propună un popas. Motorul alimentat cu petrol lampant începu să ne facă necazuri. Ne era teamă să nu ne abandoneze. – Mi-e foame! zise Rapalete printre hurducăturile şeniletei. Nimeni nu-i răspunse. Iuga-şi ţinea ochii mijiţi spre ceaţa deasă, din care farurile camuflate tăiau felii. – E cumplit, e infernal, bolborosea el din când în când, continând să manevreze levierele lustruite de alte mâini, în alte timpuri. – Parc-am fi într-o pădure, presupuse Ghinea privind lateral în bezna lichidă şi vâscoasă. Eram morocănoşi. Toţi voiam acealaşi lucru, să ne oprim. Dar nimeni n-avea curajul să o facă. – Să oprim odată la mama dracului! izbucni Călin cu glas piţigăiat. – Fie ce-o fi !, spuse Ghinea bătându-l pe umăr pe Călin. Opreşte! Am coborât amorţiţi şi ne-am îndreptat spre ceea ce ne păruse tuturor a fi o pădure. Am încropit un foc în şanţul de 226


dinapoia şeniletei. Călin se şi apucase de măruntaiele porcului. Mai erau calde. L-am fript pe tot. Ne revenise la fiecare peste trei chile de carne bine rumenită la proţapul improvizat. – Linişte, spuse Andrei întrerupându-ne hăpăiala. L-am văzut furişându-se dincolo de şanţ, fără mitraliera de care nu se despărţise până atunci. Îngrijorat, l-am urmat cu paşi mărunţi, cocoşat de teamă, încercând să nu fac nici un zgomot. L-am văzut târându-se pe pământ, arătându-mi cu mâna în partea stângă. N-am văzut nimic, dar eram deja una cu pământul. În schimb, am auzit şoapte şi mişcări furişate. Cunoşteau bine tehnica deplasărilor în noapte. Iar faptul că se furişau, nu ne era pe plac. Stăteam neclintit, aşteptându-i. După felul cum se mişcau, era clar că nu ne simţiseră prezenţa. Nu ştiam câţi ar putea fi, dar după şoapte, păreau mulţi. Se apropiau, atenţi, la pândă. Vorbeau româneşte. – Staţi pe loc, a strigat Andrei din spatele lor. Locotenentul Ghinea se ridicase la rându-i cu ceilalţi din jurul focului şi se apropiase cu armele în cumpănire. Noi rămăsesem culcaţi în spatele intruşilor. – Cine sunteţi? am întrebau vrând să le dau impresia că sumtem mai mulţi. – Români !, zise una dintre siluete. – Apropiaţi-vă cu mâinile ridicate. – Cu mâinile ridicate, că vă zbor creierele se auzi un glas de lângă foc. I-am văzut respectând întocmai ordinele, şi abia atunci ne-am ridicat şi noi. Iuga le-a luat armele, iar Ghinea a început să-i interogheze. Erau de-ai noştri. Scăpaseră de la Iaşi, dintr-un camion de prizonieri. – Prizonieri? Ce prizonieri? întrebă din nou Iuga nevenindu-i să creadă. – Ruşii ne-au luat prizonieri. Armata a patra pare că a căzut şi ruşii o cară-n Siberia sau o împuşcă pe loc! 227


– Asta-i minciună!, izbucni Iuga. – Taci dracului şi ascultă ce fac ai tăi, i-o reteză Andrei, coborându-şi laba uriaşă pe umărul scuturat de convulsii ale socialistului. O linişte stânjenitoare se aşeză între noi. Ne-am aşezat în jurul focului din nou, dându-le şi celorlalţi câte ceva din ce ne mai rămăsese. Pomana porcului.

*** Motorul mai horcăi de câteva ori apoi a muţi. – Anafura mă-sii, zise Iuga izbind cu ciudă manetele. Eram consternaţi. Abia trecusem de Siret şi excursia se terminase. Simţeam răsuflarea ruşilor în ceafă. În faţă necunoscutul, în spate duşmanul aliat. Şi noi trebuia să executăm ordinul: Primisem un ordin. Aşa se câştigă, aşa mor soldaţii, aşa se pierde, aşa mor eroii. Respectând ordine. Primii sărbătoresc pe cei de pe urmă. – De-am ajunge odată undeva, să aflăm cu cine suntem, mormăia Călin săltându-şi pe umăr arma şi în braţe restul de mâncare. – N-auzi că suntem cu ruşii? – Vorbişi Rapalete?, îl repezi Andrei. Rămâi de-i aşteaptă. Cică au pentru noi nişte decoraţii. Flori roşii la butoniera stângă. Sau câte-o excursie gratuită până-n marginea aia primitoare şi caldă de ţară a lor, în Siberia. – Îi credeţi p-ăştia !, se zborşi din nou Iuga. – Nu, te credem pe tine. Vrei cu ei şi fugi cu noi, continuă Andrei scăpărându-l cu privirea. Era atât de înfuriat, încât vorbele-i semănau cu rafala de mitralieră pe care-o descărcase la fel de neaşteptat. Iuga se trăsese un pas înapoi şi îl privea iritat. Păreau gata să sară la bătaie. Nimeni nu zicea ceva. Toţi aşteptau, de parcă scandalul ăsta avea să ne dezvăluie încotro s-o apucăm. 228


– Eu execut ordinul, auzi? Nu vreau şi nu fug. Eu execut ordinul, înţelegi? Eu sunt soldat şi sunt fiu de militar ţărănoiule, şi-am învăţat de când m-am născut că ordinul de execută – Eşti un căcănar şi fiu de hahaleră. Probabil şi mă-ta a executat un ordin când te-a făcut, de-ai ieşit aşa de ordonat! – Ce? Ce-ai zis? sări Iuga. umblând cu mâna după pistol. Era deja cu el în mână când Ghinea se năpusti asupra lui şi-l trânti la pământ, lovindu-l în acelaşi timp peste mâna cu pistolul, care-i zbură la câţiva paşi. – Ce-aveţi mă, v-aţi ţicnit, ce-aveţi mă, nu v-aţi săturat de gloanţe? Ce draci vă ciuruie minţile mă, de nu v-astâmpăraţi? răcnea Ghinea, burduşindu-l cu pumnii pe unde apuca, cât Iuga nu se dezmeticise încă din căzătură. Pentru ca imediat să înceapă o bătaie urâtă, fără vorbe, o bătaie al cărui rost nici unul din ei nu-l vedea. Despărţiţi-i mă, rosti cu spaimă Călin. – Te puse Ghinea-n locul lui? rânji Rapalete. Desparte-i tu şobolanule. – Oi fi şobolan, da ce rod eu, rozi şi tu, şi încă de împrumut. Tu faci pe sfântul, da de foame văd că nu mori. Treci mai bine de pune şi tu mâna odată şi hai să-i despărţim. Dar tensiunea fusese descărcată, de epuizare. N-a fost nevoie de nici un efort pentru Călin şi Rapalete să-i despartă. Stăteau acum toţi jos, murdari, fără chef de vorbă. – Hai, sus şi la drum, rosti într-un răstimp Ghinea. Că altfel ne ajung ăştia din urmă şi ne rezolvă ce n-am terminat noi. Hai, sus odată, nu s-aude? – Cu ce? – Cu picioarele, pe care vi le-a dat Ăl de Sus, să mergeţi cu ele ! – Dă Doamne, că numa tu nu fuseseşi până acu printre noi, plasmodia Călin, ridicându-se fără chef. Îl urmarăm cu toţii.

229


Mergeam de ceasuri prin drumul prăfos şi uscat, sub soare torid de amiază. Nu mai simţeam oboseala. Doar o sete mare, o sete cumplită ce avea un singur imbold. Apă. Trebuia să găsim apă. – Poate dăm de vreun sat !, încercă Ghinea să ne încurajeze. Toţi gândeam acelaşi lucru. Târziu, dădurăm peste ceea ce părea un sat. Primul lucru pe care-l zărirăm era o cumpănă de fântână. Ajunşi în apropiere, ne-am oprit consternaţi. Un morman de cadavre zăceau în juru-i. Urme proaspete de şenile arătau că locul abia fusese părăsit. Uniforme germane şi române zăceau dea valma, unele peste altele. – Sunt calde încă, mormăi Andrei scuipând cu silă într-o parte. – Ăştia-s ruşii. Au ajuns înaintea noastră şi nu prea iau prizonieri, zise Ghinea cu obidă. Ne-am apropiat de fântână privind înăuntru. Am tras de lanţul scufundat în adânc. Curând se ivi ciutura de lemn, plină cu apă tulbure. – E sălcie !, zise, după ce-şi muie gura cu lăcomie. Am băut cu toţii pe nerăsuflate. Era apa noastră românească. Nici de cadavre nu mai ţineam cont. La Cotul Donului băusem din băltoace putrezite şi n-am păţit nimic. – Eu nu beau. Nu pot bea, zise Petrache, privind îngrozit când la cadavre, când la feţele noastre stropite de apă. – Te-a învăţat poliţia militară să-ţi ţii ştaiful. Al dracu prinţişor, nu-şi putu stăpâni Iuga dispreţul faţă de poliţistul ce-l întâlnisem în drum. N-a zis nimic. Câţiva mai aveam bidoanele cu noi. Le-am umplut în grabă. – Eu zic s-o luăm prin altă parte, sugeră Andrei. Cine ştie ce-i în sat. – S-ar putea să ai dreptate!, consimţi nemulţumit Ghinea. Printr-o porumbişte necoaptă încă, dar suficient de crescută să ne acopere, ne apropiarăm de marginea unei păduri. 230


Un semn de-al caporalului Udrea ne-a ţintuit făcându-ne una cu pământul. Era cineva în pădure. Am început să ne târâm hoţeşte spre ceea ce auzise pifanul. Cu urechile noastre zăpăcite de tanchişti. n-am fi auzit nimic. Întra-devăr, în pădure erau nemţi. Şedeau în jurul unui camion şi înfulecau la repezeală. Păreau destul de tulburaţi, şi de flămânzi, dar mai ales grăbiţi, din moment ce nu opriseră motorul. Poate de aceea nici nu ne auziseră. Erau prea aproape de zgomot şi prea ocupaţi cu desfacerea conservelor. Am înghiţit în sec şi-am privit la ceilalţi. L-am văzut pe Andrei pregătindu-şi mitraliera şi am mai apucat să-l văd pe Iuga ridicându-şi pistolul. Au urmat rafalele. Nemţii n-au mai apucat să-şi scoată armele. În liniştea ce a urmat ne-am apropiat cu prudenţă. – Pentru ce-ai tras? îl întrebă Petrache pe Iuga. – N-am şiut niciodată să le spun bună ziua în germană, îi răspunse acesta. Priveam la trupurile nemişcate şi nu ne venea a crede. Trăsesem în aliaţii noştri, pentru că noi nu primisem oficial nici un alt ordin. – Treci la volan !, ordonă locotenentul, adresându-i-se lui Iuga. – Dar eu nu ştiu să conduc decât tancuri !, zise acesta. Scârbit, Petrache urcă făcându-ne semn tuturor să ne grăbim. Călin abia de mai avu timp să strângă sacii cu merinde şi automatele germane. Pornirăm. Ceată de fugari în propria ţară. Un sat! Tipă! de sus Andrei bătând cu pumnul în cabina încinsă de soare. Locotenentul deschise uşa şi se înălţă pe scară, încercând să prindă din mers cu ochii lui, ceea ce văzusem noi de sus. – Da. E-n regulă. Poate înoptăm aici. Am oprit camionul într-un ogor de secară ! Şi-am început să evaluăm prada obţinută ceva mai devreme. Printre conserve, pesmeţi, băutură şi un porthart, erau o mulţime de obiecte personale. 231


Ei, îţi mai pare rău că ai tras? îl întrebă Iuga pe Andrei arătându-i o fotografie. Ne-am uitat cu toţii. Trei ofiţeri şedeau sub trupul unui bărbat atârnat în ştreang, la gâtul căruia atârna o inscripţie — PARTIZAN. N-am mai spus nimic. Am aruncat poza în ţărână şi ne-am aşternut pe înfulecat. Soldatul nu-i niciodată odihnit şi niciodată sătul. De asta fiecare prilej de recuperare era folosit din plin, de teamă să nu dispară înainte de a fi gustat din el. Sigur, mai erau şi alte nevoi. Era frica, erau rănile din bocanci, era jegul, era gândul acasă, numai că astea toate erau prezente ca-n vis. Visai că ţi-e frică, când gloanţele şi morţii din jur îţi spuneau că eşti unul din ei, şi uitai. Mergeai şi trăgeai şi tu, şi aruncai cu grenade ca-ntr-un vis, în care fiecare trebuia să tragă, sau să moară. Şi rănile din bocanci se acopereau încet de cruste cu jeg şi nu mai ştiai de ele. Şi gândul de acasă se muta aici. Acum era fiecare cu casa lui, fiecare cu mama lui şi mama ei de soartă. Mâncam şi mă gândeam de ce în vis nu ţi-e niciodată somn. – Şoican şi Iuga. Luaţi armele şi vă duceţi în sat. Cu multă prudenţă. Nu vă lăsaţi descoperiţi până nu aflaţi ce se întâmplă. Vă-ntoarceţi cât puteţi de repede. Ceilalţi puteţi dormi. Rămâne o santinelă de câte-o oră. Am plecat jinduind după cei care-au rămas. Chiar şi cel rămas de santinelă era mai avantajat. Se odihnea măcar. E drept că-i greu să nu dormi când eşti rupt de somn. Mai bine mergi. Dar noi, eu şi Iuga nu mergeam. Ne furişam. Şi ne era frică. E greu să pătrunzi într-un sat şi să nu dai de bănuit. Dacă satul era curat, era bine. Doar eram soldaţi în ţara noastră. Dacă dădeam peste ruşi ? Şi dacă dădeam peste nemţi? Asta-i, că nu trebuia să dăm nici peste unii, nici peste alţii. Să aflăm doar cine sunt şi ce fac şi ce se mai spune. Era aproape de asfinţit când am ajuns la marginea satului. – Să mai stăm aici !, zise Iuga. Stăm pitiţi, în porumbişte şi privim. Spre seară satul se mişcă. Mai vine o vită de la câmp, mai merge unul după apă. 232


Uitându-mă fix de-atâta vreme, mă pomenii deodată cum mă umflă râsul. – Ce-ai mă!, rosti Iuga şoptit, dar nu blând. Ce dracu-ai văzut? – Nimic, mă gândeam ! – Ca prostu, râzi ca prostu ! Or mirosul satului ţi-a adus aminte de vreun fund de muiere ? Ţi-o fi şi poftă! – De ce, ţie ţi-a murit? îi răspunse-i numai ca să-i opresc vorba. Nu puteam să-i spun tocmai lui de ce râdeam. Râdeam de noi, doi gândaci de gunoi în misiune. Şi priveam ca la cinematograf. Vedeam în sat nemţi aliniaţi în coloane, ordonaţi, curaţi, plecând şi salutând : "Auf Wiedersehen!" Şi ruşi, venind din partea cealaltă, săltând căzăceşte şi strigând: "Idi Suda" (fraţilor), îmbrăţişându-ne şi pupându-ne. Visam şi nu era timp de visat. Iuga avea dreptate. Mai era puţin şi se-nopta, iar satul părea pustiu. Doar un miros de ars plutea în văzduh, deşi nu vedeam de nicăieri fumul ieşind. – Nu-mi place !, zisei. – Hâm, da, mormăi Iuga. Hai să mergem, acceptă pregătindu-şi pistolul. Ne-am apropiat de prima casă. În curte nimeni, Am ciocănit uşor în geam. Apoi mai tare. Nimeni. Am prins curaj şi dând roată casei am început să batem în uşă în toată legea. Tot nimeni. Am încercat clanţa. Era deschisă. Cu armele pregătite de tragere, am intrat. O farfurie spartă, căzută chiar lângă uşa de lemn, alte câteva farfurii murdare pe masa goală. Un pat cu ţoale răvăşite, părea abia părăsit de un trup ce în somn avusese coşmaruri. M-am apropiat de plită. Era rece. În acelaşi timp, Iuga se străduia să deschidă uşa din partea stângă a camerei. Nu era încuiată dar nici nu se putea deschide. – O ţine cineva !, şopti Iuga. M-am apropiat şi am început s-o împing odată cu el. N-o ţine nimeni e ceva în dreptul ei. Vreo uşă, vreun dulap. Pe jos e lut 233


şi alunecă greu. Lasă-mă pe mine şi tu stai în spate cu pistolul pregătit. Eu în genunchi, împingând cu umărul, el în picioare în spatele meu. Am reuşit s-o deschid cam un sfert. – Gata, nu pot mai mult, şoptesc şi mă trag înapoi. Iuga bagă mâna dreaptă şi trage orbeşte. Nu răspunde nimeni. Mai trage o dată. Nimic. Ne strecurăm pe rând. – Intră tu !, îi spun. Dacă-s ruşi te-nţelegi tu cu ei ! Iuga scrâşni strecurându-se precaut. Era aproape întuneric. Câteva secunde nu s-a auzit nimic. – Mă, ia vino-ncoa! îi auzii deodată vocea sugrumată. Mă strecor după el. În uşă zăcea trupul unei femei ce părea să fi fost violată. Era rece. Am trecut peste ea. Puţin mai încolo am dat şi peste bărbat. Murise ţinând în mână o furcă cu doi colţi, din acelea folosite pentru stogurile de fân. În pragul uşii ce dădea în spatele casei, am găsit un rus străpuns cu colţul furcii în tâmplă. Am ieşit în curte. Era întuneric şi linişte. Ar fi trebuit să ne întoarcem, dar nu ştiam destul. Atunci am auzit un zgomot. Părea geamăt sau scâncet. Venea de undeva din curte. Era ceva ce semăna a pătul sau adăpost pentru fân. Dar nu, era coteţul porcului. Când să deschid uşa o voce de copil înspăimântat m-a rugat – Nu trage nene soldatule, te rog nu trage! Am împins uşa spunând: – Nu-ţi facem nimic. Vino, hai vino!, îl îndemnam, în timp ce el se trăgea cât mai departe şi se ghemuia într-un colţ. – Vino mă copilule, hai că nu-ţi facem nimic, suntem de-ai tăi, români, n-auzi ? Avea cam opt ani. Ghemuit şi tremurând părea mai mic ! Glasul tremurat de spaimă ne făcuse să-l credem mai mic. – Ce-a fost aici? i-am întrebat când s-a potpolit din plâns. – Tata zicea că sunt ruşi. Aşa zicea, anafura voastră de ruşi că sunteţi creştini ca şi noi, şi mama ţipa, până n-am mai auzit-o şi dup-aia unu a tras în tata şi-au fugit cu toţii. – Mai sunt în sat? 234


– Nu ştiu. Cred că da, la casa popii, că eu am vrut să fug, da i-am auzit acolo şi mi-a fost frică şi-am venit înapoi. Nu avea rost să pornim doar noi doi. Ne-am întors, la locul unde-i lăsasem pe ceilalţi. N-am luat şi copilul. L-am liniştit cum şi cât am putut, spunându-i să tacă, să nu plângă să nu-l audă alţii, că ne întoarcem şi-l luăm cu noi. Ar fi tăcut, oricare ar fi fost cei care-l sfătuiau. Înspăimântaţi eram şi noi care ştiam. Cât ştia el, îi ajungea să tacă. Cât ştiam noi, nu. Aşa am hotărât într-un moment în care groaza lua locul raţiunii, să-I prindem pe făptaşi, să-i pedepsim. Am pornit cu toţii spre casa preotului, furişându-ne. Băieţaşul plângea în curtea în care-l lăsasem să ne aştepte. Plângea, iar plânsul lui se aduna în noapte cu mersul nostru furişat. Am năvălit brusc. Hotărâsem dinainte. Pe ei, indiferent în ce stare se aflau, să-i lovim, să-i ameninţăm, să-i legăm şi om vedea apoi. Nimeni n-a vorbit de pe ei în sensul de a-i omorî. Armele pregătite erau pentru somaţie, cel puţin aşa hotărâsem. Poate pentru că nam avut pe cine soma, poate că beţia lor fără măsură ce-i răsturnase într-o dezordine dezgustătoare în somn, poate fata de pe pat dezgolită până la brâu şi plină de sânge, ne-a făcut să ne schimbăm planul. Brusc, fără să ne vorbim, fiecare din noi a făcut acelaşi lucru. A tras, a lovit, până când toţi s-au răsturnat în somnul din care n-aveau să se mai scoale. Fata era rece. Am ieşit în curte. Zgomotul ar fi putut trezi pe vreunul pus de pază. Nu era nimeni. Doar popa rezema stogul de fân din grădină. L-am atins, vrând săl trezim. S-a prăbuşit cu zgomot surd. Era mort. În rest, nimeni. – Ar fi bine dacă i-am stropi cu benzină şi le-am da foc, propuse Iuga. Or mai trece alţii pe-aici şi răzbunarea îndeamnă la răzbunare. Mor iar oameni nevinovaţi din alte sate. L-am privit cu uimire. Avea ochi mari sticloşi şi faţa năclăită de sudoare. Cred că şi mâinile îi erau la fel. Acum arătam cu toţii la fel. Ce n-am înţeles era îndemnul lui Iuga. Era omenie, sau era poftă exacerbată de măcel. O istorie din care nu te poţi opri decât nemulţumit, ca dintr-un act venal neterminat. Treceau 235


secunde. N-am spus nimic. În fond avea dreptate. Între timp se ivi Călin cu un bidon lunguieţ de tablă, plin cu gaz. – Ia foc greu!, rosti răguşit Iuga. – Altceva nu-i! – Bun şi ăsta! Am adunat în grabă preşuri, cuverturi, în mijlocul casei. Am turnat gazul peste ele, oprind şi pentru fân şi magazie. A luat foc mai repede decât ne aşteptam. A urmat magazia, stogul de fân. Ne-am întors la casa unde lăsasem copilul. Nu ne-a deranjat nimeni. Nici câinii nu lătrau. Parcă muriseră şi câinii. – O mai fi cineva în sat? întrebă Andrei în timp ce ridica în braţe copilul. – O fi, dar noi nu suntem de la Crucea Roşie!, rosti Iuga răstit. Nu-ţi ajunge ăsta mic după noi? – Vorbeşti de parc-ai vrea să-l laşi aici! – Ce-aş vrea eu, nu-i treaba ta! – Gata mă !, se băgă împăciuitor Călin. Hai la camion, să plecăm dracului de aici! – Porcii naibii. Neam de curve şi bandiţi, răbufni Rapalete. Au omorât, au violat, au băut. Se înecă şi bătu din mâini ca un înecat. – Lasă mă, rânji Iuga că şi tu ai făcut la fel. – Ce? amuţi Rapalete. – Păi ce, noi nu-i omorârăm p-ăia? – Da ce, noi am făcut ce-au făcut ei? – Că tu n-ai trage o duşcă dac-ai avea! – Apoi asta-i altceva. Dar ce-au făcut ei măiculiţă-doamne, neam de neamul meu n-ar face! – Taci mă cu neamul tău, şi neamul lor. Nu faci tu, face altul şi te-njură apoi ei de neam şi se răzbună. Nu fac ei, fac nemţii, nouă sau lor şi iar se-njură de neam. Ce neam vrei în război? Care neam e mai bun, când mereu în război ai în faţă duşmanul. Duşmanul cui, mă? 236


– Da ce-au avut mă porcii ăia cu popa şi cu fata lui şi cu oamenii din sat? – Ce-au avut nu ştiu, dar ştiu sigur că nu popa şi nu satul i-a chemat în vizită. – Al naibii avocat au ruşii aici la noi, vorbi pentru sine Andrei în braţele căruia copilul începuse să scâncească. – Gata!, se auzi comanda fermă a lui Ghinea, spre camion şi la drum. Pentru siguranţă mergem noaptea şi ne odihnim ziua. Ocolim aşezările cât putem. Cât să nu murim de foame. Doar de gloanţe. Iuga mări pasul spre Andrei. Când ajunse aproape de el, îi şopti răguşit de furie: – Tu, ţărănoiule să nu te mai legi de mine, că altfel, de popă, nu de avocat o să ai nevoie ! Andrei nu-I răspunse. Era prea obosit şi sătul de gâlceavă.

*** Zgomotul de avioane ne-a trezit din somnul în care căzusem, într-o margine de pădure. Aerul stătut de peste zi, aducea acum, spre seară, înviorare. Era timpul să pornim la drum. Evitam oraşele, pândeam satele de unde mai făceam rost de mâncare. Camionul se dovedise bun, mergea fără a ne face probleme. Trecusem de Mărăşeşti fără incidente. – Cunosc locul!, zise Călin din întuneric. Suntem lângă Odobeşti. Mă ard tălpile să dau o raită pe la ai mei ! – Pot să-ţi tot ardă, că nu pleci nicăieri!, îl temperă Ghinea, lucid ca întotdeauna. Avea autoritate locotenentul acesta subţirel şi plăpând la vedere. – Opreşte motorul !, zise apoi către şofer. Voi n-auziţi nimic? 237


O motocicletă cu ataş se contura din beznă. Andrei îşi pregăti mitraliera cu benzile de cartuşe la îndemână. Un detaşament de blindate venea din urmă. – Halt! zise unul, sărind din mers din ataşul motocicletei. – Nici un hal!, răspunse Ghinea, care îi zărise uniforma în lumina cenuşie a farurilor. Suntem români. Ne-am dat jos şi ne-am prezentat. Detaşamentul fusese retras de Antonescu şi mergea spre Buzău. – Am crezut că sunteţi nemţi!, zise unul din ofiţeri. – Da, că şi arătăm a nemţi, bombăni Călin, nemulţumit că i se spulberase ultima speranţă de popas, executând în acelaşi timp câţiva paşi caraghioşi, ceva între mers de paradă şi paşi de vals, dar care aveau ca rezultat scălâmbăiala unul clovn. Bocancii mari, îndoiţi în sus spre vârfurile deslipite, uniforma murdară atârnând nefiresc deasupra şi dedesubtul centurii, plus întunericul creau o atmosferă de circ. Termină dracului!, îl repezi Ghinea. Arăţi a om şi încă viu, dacă nu cumva preferai altfel. – Aliniaţi-vă în coloană !, veni replica ofiţerului în timp ce se urca în ataşul motocicletei. Mergem spre Buzău. Ne-am strecurat tăcuţi cu camionul printre blindate, întrun şir lung, căruia pe drum i se adăugau alte coloane, spre aceeaşi destinaţie.Tabăra, cum i se spunea locului de adunare, era la marginea oraşului, într-un câmp care fusese pe rând Obor de vite şi bâlci de distracţii la târgul Drăgăicii. Numai că acum, din corturi nu ieşeau saltimbanci, iar muzica lipsea cu desăvârşire. Zgomotul de luptă se auzea intermitent, din direcţia de unde ruşii erau aşteptaţi să apară. De câteva zile ne odihneam pe unde apucam, ne spălam aşişderea şi aşteptam ordine. Nu arătam nici mai hrăniţi, nici mai curaţi şi, mai ales, deloc liniştiţi. Zvonuri aidoma celor trăite, spaima de deportări, dar mai ales nesiguranţa adusă de necunoaştere, făceau ceasurile mai obositoare decât comanda de

238


pe câmpul de luptă. Mai grea decât aşteptarea, a venit comanda. Spre Tg. Mureş! – Din lac în puţ!, răbufni Andrei. – Că n-oi vrea să te trimită la nunta soră-tii acuma, rânji zeflemitor Iuga. – Mă, tu ori taci din gură, ori ţi-o închid eu, dacă tot nu s-a terminat războiul!, încheie Andrei discuţia, depărtându-se cu un gest din mână aducând mai mult a lehamite decât a răutate.

*** Trecusem de graniţă şi ne apropiam de Budapesta. Traversam sate aproape pustii, asemenea celor din ţară. Întinderi de pământ cenuşiu, de pe care fusese culeasă recolta, se depărtau în ceaţa serilor, prevestind toamna. Din loc în loc, vedeam femei şi bătrâni istoviţi, arându-şi ogorul. Era tristeţe şi linişte în gesturile lor. Am adormit greu. Dormeam din ce în ce mai greu şi din ce în ce mai puţin. Din cauza oboselii, spuneau unii. De gânduri, presupuneau alţii. Nu se putea să fi fost trimişi încoace doar aşa, ca să mergem. O luptă trebuia să mai aibă loc. Una de un ceas, sau de câteva zile, sau oricum ar fi fost, o luptă. Tocmai acum, când eram mai aproape de speranţă ca oricând. Tocmai acum, când fiecare credea că a scăpat. Şi din somnul acesta chinuit şi fără odihnă, m-am trezit în ţipetele răguşite ale unui moşneag. Nunţelegeam ce spune, dar îi vedeam mâinile cum se văitau, cum implorau cum cereau ` Vocea stridentă a bătrânului ce nu mai contenea, trezindu-ne pe toţi. – Ce dracu vrea ăsta, bă? Nici nu s-a luminat bine de ziuă, crucea ei de odihnă !, înjură Iuga, sfârşind într-un căscat. – Nu ştiu, ceva de un cal, zice ceva de-un cal, răspunse Ghinea. Şi după cum dă din mâini, pare că i-a fugit calul. – Şi ce aveam noi cu asta? Ce am eu cu calul lui? spune-i să plece acasă. 239


– Spune-i tu dacă ştii cum, că eu nu ştiu. Eu nu am învăţat decât cum se spune vino încoace să te sărut. M-a învăţat o unguroaică odată la Bucureşti. Ne-am uitat cu toţii la Ghinea, de parcă ar fi înebunit brusc. Ghinea făcea glume în toiul nopţii. Ghinea îşi dezlega limba pentru altceva decât pentru ordine. Nu era a bine. – Mă, staţi aşa, rosti un soldat pe care nu-l cunoşteam. Ăsta zice că i s-a furat calul şi că noi i l-am furat. Şi ţipă într-una să i-l dăm. – Spune-i mă, să şi-l caute şi dacă-l găseşte, să plece naibilor cu el. Nu i-a luat nimeni nici un cal. Poate s-a rătăcit. De mâncat, sigur nu l-am mâncat, îi ordonă Ghinea soldatului, cu fermitate. Acum era bine, Ghinea era iar, el. Şi haideţi sus, dacă tot ne-am trezit. E timpul să plecăm. Soldatul acela, necunoscut, vorbi ceva cu bătrânul, în limba lui. N-a reuşit să-l potolească. Atunci l-a luat uşor de spate şi l-a împins, în direcţie opusă. Bătrânul plecă încet, pe lângă convoi, gesticulând şi ţipând într-una. – Asta ne mai lipsea, că şi-aşa ne iubesc ungurii de ne-ar mânca, bombăni nemulţumit Iuga, în timp ce se îndrepta spre camionetă. – Care l-ai văzut pe Andrei, întreabă brusc Rapalete. Unde naiba umblă, că nu-l văd nicăieri. – S-o fi dus şi el, ca omul, na. Lasă-l că vine el până plecăm. N-o să vrea să rămână singur aici, răspunse Iuga. Era timpul să plecăm şi Andrei nu apăruse. – Unde naiba umblă ăsta, mă? continuă Rapalete. – A fugit !, ţipă brusc Iuga, cu ochii aproape ieşiţi din orbite de furie. A fugit, cu calul aăluia de-l căuta. – Unde să fugă? îl seceră Ghinea. Unde dracu să fugă, mă? – A dezertat !, îţi spun eu. Ăsta are stofă de dezertor în el. L-am mirosit eu de mult, da voi nu mă credeţi !

240


– A dezertat tatu-tău poate. Terminaţi odată şi porniţi camionul. Vine el de undeva, între timp, Şi nu-i treaba ta să judeci dezertorii ! Iuga tăcu, privind la noi şiret şi mulţumit. Pornirăm. Se luminase de ziuă de-a binelea. O ceaţă deasă împiedica vizibilitatea. Mergeam încet, dar mergeam. – Uite-l, răcni deodată Iuga, uitaţi-l acolo pe dezertor. Fuge cu calul, peste câmp mai spuse, arătând cu mâna într-o direcţie. Am oprit camioneta. Zăream silueta unui om şi-a unui cal mişcându-se pe câmpie. Cât timp noi priveam omul şi calul, Iuga-şi pregătea automatul. Ne-am pomenit zdruncinaţi de o rafală prelungă, trasă cu sete. – Ai înebunit, mă? se repezi Ghinea să-i smulgă automatul. Iuga nu mai trăgea. S-aşezase pe banchetă, rânjind. Ai înebunit, mă îl scutura Ghinea, în continuare. Am început să ne omorâm între noi?Ţi-am spus că nu-i treaba ta, îi mai zise, trântindu-l cu toată puterea de oblon, după care îşi şterse mâinile pe poalele vestonului, de parcă s-ar fi murdărit. – Hai, să vedem ce-i cu ăla!, zise apoi fără vlagă. Nu era prea departe. Dar nu mai mergea. Căzuse, peste lama plugului înfiptă jumătate în pământ. Calul zăcea alături, cu ochii sticloşi, mari, deschişi, în brazda lăsată de plug. Sângele picura în ţărână, în vreme ce Andrei ne zâmbea fericit că-şi începuse aratul înaintea rafalei ce-l secerase pe ogor străin.

241


UN PAHAR CU LAPTE

Comunicat. Astăzi în jurul orei 14 şi 30 minute o falie deosebită se va forma în zona oraşului nostru. Locuitorii sunt rugaţi să părăsească oraşul de urgenţă. Autorităţile vor sprijini cu mijloacele necesare deplasarea locuitorilor. Întrucât nu mai aveţi decât patru ore la dispoziţie, vă rugăm să nu vă luaţi decât strictul necesar de alimente şi de valori personale. Cei care au mijloace auto proprii, vor primi benzina necesară din localităţile învecinate. Maşina cu difuzoarele date la maxim străbătea străzile oraşului, repetând într-una acelaşi anunţ. În primul moment, oamenii ascultau cu atenţie apoi dispăreau brusc de pe stradă sau din cadrul ferestrelor. Odată cu trecerea maşinii, locurile se goleau. Câteva clipe, o tăcere de moarte se lăsă peste oraşul ameninţat de cataclism. Apoi reîncepură zgomotele. O mamă chemându-şi copilul, un zgomot de uşă trântită, un motor de maşină, apoi altul şi din ce în ce mai multă zarvă. Pe străzi începură s-apară cei cu maşini. Zeci, apoi sute de maşini, alergând bezmetice, toate din centru spre barierele oraşului. „Dacă au maşini le dă mâna” s-auzeau din ce în ce mai des replici izvorând din rândul pietonilor porniţi cu tot felul de geamantane şi boccele. La grădiniţele de cartier, copiii se adunaseră deja în curte. Educatoarele plecaseră pe la casele lor. Copiii plângeau. Odată cu apariţia părinţilor, plânsetele se amplificau. Rând pe rând, copiii erau luaţi de braţele înfriguraţilor părinţi. Câţiva rămăseseră în curtea pustie. Aşteptau. Nu mai plângeau. Obosiseră.

242


La spital, salvările erau arhipline. Câteva autobuze trimise de întreprinderea de transporturi se dovediră neîncăpătoare. Cei operaţi erau purtaţi pe tărgi de rude sau de câteva cadre medicale ce-şi rezervaseră locuri în salvări. La centrala telefonică nu mai rămăsese nimeni. Blocurile erau suprasaturate. Undeva izbucnise un incendiu. O maşină evitase coliziunea întrând în vitrina unui magazin de stofe. Benzina din rezervor făcuse explozie, aprinzând totul în jur. Regimentul era în alarmă. Maşinile militare începuseră transportul materialelor explozibile. Sute de soldaţi munceau la încărcarea lor, urcându-se care cum apucau în maşinile arhipline. Unitatea de pompieri, cu efectivele complete, se îndrepta în fruntea coloanei militare, cu sirenele deschise la maximum. Câteva maşini de patrulare militare pline cu civili se îndepărtau în mare viteză de oraşul panicat. Mai în toate atelierele, oamenii îşi părăsiseră locurile de muncă. Zgomotul marilor întreprinderi încetase. La tapiţeria laminorului, se întrerupsese furnizarea curentului electric şi a gazului metan. Fiecare se grăbea s-ajungă la familie şi să plece. Pe străzi, busculadele erau mari şi din ce în ce mai dese. Maşinile tamponate strangulau mersul celorlalte. Fiecare căuta să se strecoare să scape cât mai repede din oraşul în care trăiseră ani de zile. Curând circulaţia înregistra ambuteiaje destul de mari, oprind scurgerea vehiculelor, ba chiar şi a pietonilor. Dacă la început cunoscuţii îşi strigau unii altora, încercând să se alăture într-un sens său altul, acum fiecare se grăbea spre calea lui. Unii, nehotărâţi se învârteau de la un loc la altul, fără a avea curajul s-apuce încotro. La azilul de bătrâni, era linişte. Unii jucau table, alţii stăteau întinşi la soare sub pledurile roase de timp său decolorate.

243


Pe ei nu-i mai interesa supravieţuirea. O parte totuşi plecaseră luaţi de rudele ce-şi amintiseră de ei. Cei mai mulţi n-aveau nici puteri şi nici unde se duce, dar mai ales n-aveau de ce se duce. „Ne-am trăit traiul, ne-am mâncat mălaiul” strigau ei unul în urechea celuilalt, doar, doară să se audă. Indiferenţa mare, surzenia altora, şi neputinţa îi făcuseră să se resemneze. Unii intraseră în bucătărie şi-şi luaseră câte o bucată de pâine pe care o molfăiau nepăsători. Nu mai aveau supraveghetori să-i certe. Şcolile deveniseră pustii. Cei mai mulţi elevi plecaseră spre case. Alţii mai temerari, porniseră care cu ce apucase în afara oraşului. Abia am reuşit să mă strecor către casă. Câini slobozi, vagabonzi sau de rasă, hălăduiau speriaţi printre coloanele de fugari. Liftul nu mai funcţiona. Se întrerupsese energia electrică şi gazele. Am urcat agitat pe scări. Uşa apartamentului era încuiată. Mi-am scos cheile. Abia am reuşit să nimeresc broasca. Mâinile îmi tremurau. Am deschis. Ea nu era. Nu venise sau se hotărâse să nu mai vină. Mam repezit la telefon. Funcţiona. Am format numărul. Zadarnic. Nu răspundea nimeni. Din nou şi din nou. Acelaşi rezultat. Nu mai ştiam ce să fac. Mai erau aproape două ore. Am ieşit în balcon. De la înălţimea etajului opt, bulevardul se zărea ca-n palmă. Mari grupuri de oameni se vânzoleau spre marginile oraşului. Alte câteva incendii îşi aruncau fumul spre înălţimi. M-am reîntors în apartament. Nu ştiam ce să-mi iau. Singura mea avere erau cărţile. Mii de volume. Cum să le iau? Unde să le pun. Mi-am ales o sacoşă de voiaj cumpărata cu ani în urmă de la mare. Avea fermoarul stricat. Era imposibil să-mi pun atâtea cărţi. Hai bine să-mi iau manuscrise. 244


Încăpeau. Gata, puteam pleca. Mai era aproape o oră şi mi se făcuse o foame... Şi ea nu era. Aveam s-o aştept. Chiar dacă ea plecase, eu tot o voi aştepta. Aveam să-i arăt că eu rămân corect. Întotdeauna corect. Mai bine mi-aş găti ceva. Ouă în frigider mai sunt. O să-mi fac nişte ochiuri. Mi-am pus manuscrisele în hol. Am dat s-aprind aragazul. Nu mai funcţiona. Dar ştiu că vecinul are o butelie. Bat la uşă. Nu-mi răspunde. O fi plecat? Insist. Degeaba. Bat cu pumnii ba chiar şi cu picioarele în uşa subţire. Zgomotele hăulesc în tot blocul, în liniştea ce s-a lăsat pe nesimţite de jur împrejur. Nedumerit abandonez uşă vecinului şi ies din nou în balcon. Oraşul e pustiu. Doar fumul incendiilor e mai consistent. Nici un călător. Şi mi-e o foamee... Mă-ntorc la uşa vecinului. O deschid buşindu-mă cu umărul în ea. A ieşit din ţâţâni. Intru în bucătărie. Butelia e sub masă. N-au luat-o. O clatin. Mai are ceva încărcătură. O iau şi o aduc la mine. Am un aragaz de voiaj. Cu ăsta ne făceam mâncare în concedii. Ne lua câte un prieten cu maşina la iarbă verde numai pentru că aveam aragaz de voiaj. Am legat furtunul la butelie. O adaptare de-a mea pentru cazuri când ar fi lipsit buteliile de voiaj. Ca acuma de exemplu. Aprind. Merge. Pun tigaia şi uleiul. Aud paşi pe scări. O fi ea ?! Nu cred. Mi-e o foamee… Sparg ouăle. Uleiul sfârâie. Paşii se aud din ce în ce mai distinct. Se apropie. Albuşul începe să se albească, uşa se deschide şi apare ea. Mi-e foame! îi spun ca un fel de scuză în faţa minunăţiei mele de a nu fi plecat. – Ai spus ceva ? mă întreabă cu glas şoptit. – Mi-e foame, repet ca în transă ducându-mi mâna la stomacul ulceros, proverbial de ulceros. 245


– Îţi fac imediat ceva, îmi spune ea, mai limpede ridicându-se de lângă mine cu precauţie. Stai liniştit. Îţi aduc numaidecât. Mă-ntorc pe partea stângă. Aşa durerile-mi sunt mai suportabile. – Cât e ceasul? o întreb gemând. – E două şi-un sfert, îmi răspunde ea din bucătărie. Mă uit la capătul patului. Da, e două şi-un sfert. Mă ridic speriat. Arunc plapuma grăbit. Vreau s-o chem s-o întreb dacă mai putem pleca. Dar mă trezesc de-a binelea. Intru în sufragerie. E frig. Caloriferele sunt reci. Privesc pe geam. Oraşul e pustiu. Doar se vede umbra unul călător. Sub bec fulgii se zbenguie, liniştiţi. Aud şuierul unei locomotive şi asta mă linişteşte. Ea îmi aduce un pahar cu lapte şi biscuiţi. Durerile de stomac le simt mai puţin. Totuşi beau laptele. Biscuiţii nu vor să se moaie în lapte. Păcat. Altădată se muiau. Altădată. Acum beau laptele şi mă duc să mă culc alături de ea, fără să-i povestesc nimic. Ar râde de mine.

246


PĂMÂNT VIOLET

Luminile purtate de sclavi, goneau puterile întunericului. Pocalele umplute de bacante nu osteneau nici o clipă. Consulul roman Locullus Vero era ameţit. Se retrăgea. Straja palatului se sprijinea când de zid, când în suliţe, schimbându-şi greutatea trupului de pe un picior pe altul, când ultimul grup de invitaţi erau purtaţi în braţe de sclavi şi aşezaţi în lectică. Cea mai bogată din ele era a lui Perigeu, care-şi câştigase averea prin grija zeului Eros şi a nobililor sale însuşiri. Seria împăraţilor şi mai ales victimelor sale din ultima vreme. Avea un chip ales şi o pană ce o întrecea cu mult pe-a lui Vergiliu. Cu trupul uşor îmbrăcat, era tulburat nu atât de vinul de Chios, ci mai ales de una din sclavele aduse de curând din părţile Donarisului, cu pielea mai albă decât cretanele şi părul mai presus de al altor fiinţe. Inima în piept îi ardea şi din când în când, fără ca să-l audă cineva, slobozea câte un geamăt. Sclavii îi urcară în lectică, crezându-l bolnav, dar se bucurară când Perigen strigară cu glas tare, s-audă toţi cei ce ieşiră odată cu dânsul. – Prieteni, fiţi astă seară oaspeţii mei, apoi, venindu-i brusc o idee, adăugă surâzând fericit. – Dar mai înainte de a pleca, se cuvine ca buni prieteni ce suntem, să mergem la consul şi să-l luăm cu noi. – Să mergem, adăugară câţiva din cei ce încă mai erau în stare. Pe Lucullus îl găsiră în pat, gata de culcare. O sclavă abia terminase de ars mirodeniile în cameră. Ceata dădu buzna din triclinium. – Ce vreţi? îi întâmpină Lucullus.

247


– Pe tine, o, mărite consul, îi spuse vesel Perigeu. Fie ca înfăţişarea ta, asemenea stelelor luminoase, să lumineze calea noastră. – Bine, dar m-am culcat. – Te-oi fi culcat tu, dar dorinţa de a te avea printre noi e mai puternică decât oboseala ce-ţi învăluie trupul. Pe Lucullus toate acestea îl bucurau, atunci când erau bine spuse şi Perigeu era unul dintre fanii săi. Cu toate acestea spuse: – Cinstiţi prieteni, eu vă mulţumesc, dar vă rog să mă credeţi, regret nespus că n-am să pot veni. O oboseală cumplită s-a cuibărit în oasele mele ca o durere plăcută. Iar Perigeu, prinzând aici un moment prielnic, îl întrerupse: – Te cred, iubite Lucullus, pentru că eu însumi sunt cuprins de durere. Trupul meu se zbate nebun după refuzul tău de a ne însoţi şi după încă ceva pe care nu îndrăznesc a-ţi spune: – Dar spune. – Şi dacă leacul durerii mele ar sta în puterea ta să mă vindeci ai face-o? – Pe sufletul strămoşilor mei, ţi-o jur că nu am dorinţă mai mare decât să te ajut, iubite Perigeu. Acestuia îi sticliră ochii de bucurie amestecată cu şiretenie şi adăugă: – Află scumpe Lucullus că în seara aceasta, în casa asta, m-am îndrăgostit. – E iarăşi vreo aventură de-a ta. – O, nu, te asigur. Sunt nebun, şi sufletul meu geme după una din sclavele tale. Mă simt că un nemernic ce-ar putea înghiţi pentru sufletul său pustiu pocale întregi de Chios. Nisipul din mine-i fierbinte, şi nu numai oasele mă dor, dar mă doare sufletul acesta pe care tu oricând ai putea să-l vindeci sau să-l distrugi. Ceilalţi tăceau supuşi. 248


– O, nu, Perigeu. Oricare din sclavele mele care a deşteptat în tine asemenea dorinţe, trebuie să fie mândră de atenţia ce i-o acorzi. De aceea, fără să ştiu numele ei, dă tu însuţi poruncă să-ţi fie adusă oricând doreşti. – Aş vrea s-o iau cu mine în lectică. – A ta este, şi fie ca dorul acesta să-ţi îmbogăţească strunele sufletului, atât de drag mie şi romanilor. Deci mergeţi acum fără mine şi fericiţi-l pe Perigeu pentru leacul ce el însuşi l-a găsit. – Prin darul tău, o iubite Lucullus, vieţii mele ai adus lumina. Şi dacă strălucirea stelei tale este acum mai palidă de oboseală, mă bucur că am din casa ta una din cele mai nepreţuite podoabe cu care tu însuţi m-ai fericit. Apoi urându-i cele cuvenite îşi luă rămas bun. Sclavii lui Perigeu duceau acum o dublă povară. Pe străzile Romei, ceata trecea călcând sub sandale primele raze ale soarelui.

II Dezmăţul abia se sfârşise. Câteva bacante chicoteau. Perigeu, obosit, se aşeză pe treptele băii, chemând sclava tracă la dânsul. Trupul îi tremura ca bolnav. Bacantele triste plecară să-şi vindece rănile ciupiturilor cu uleiuri de măslin. Soarele pătrundea prin plafon, săgetându-l. Şi aşteptarea asta-l duru. Când draperiile fură trase în lături, sclava-l orbi. El, Perigen, curtezanul cel mai de temut al Romei căzu în genunchi de pe trepte. Ea se mişcă. Veni păşind ca-n vis la dânsul. Apoi, roşindu-se toată, plecă privirile, clătinându-se. Perigeu se cutremură şi se ridică şi în picioare. Cu greu a reuşit s-o întrebe. – O, care ţi-e numele tău nepământeană fiinţă ? – Numele meu este Geea, stăpâne! 249


– Geea?! Dar Geea e nume grecesc. – Grecesc mi-e şi trupul, stăpâne, deşi mulţi mă cred din Tracia. Dar cu toţii au uitat că Tracia-şi trage obârşia din vechiul imperiul al marelui Machidon şi că Lisimah a fost unul dintre primii săi conducători. – Ce-ai fost tu înainte? O întrebă din ce în ce mai uimit Perigeu. Nici nu-i venea să creadă că o sclavă putea vorbi despre astfel de lucruri, pe care puţini romani puteau să ştie. – Mare preoteasă, stăpâne. Sunt de viţă regală şi mă pregăteam să fiu o Phitia a templului Delfi, stăpâne. Perigeu se cutremură. – O frumuseţe ca tine să fie astfel jertfită? – Pentru mine aceasta nu era o jertfă, stăpâne. Era culmea supremă a vieţii mele. Am fost predestinată pentru aceasta, stăpâne! – O, Geea. Nici nu-ţi închipui câtă durere îmi faci spunându-mi astfel de cuvinte. Apoi văzând mirarea de pe chipul ei, adăugă: Pentru că eu te iubesc, Geea. Şi ard de durere când te privesc. Sunt un nebun. Sunt omul care ar putea să-ţi fie stăpân şi sclav, Geea. – Asta niciodată, stăpâne. Oricine mi-ar pângări fecioria ar primi blestemul Phitiei. Ea n-ar accepta ca eu să am un alt destin. Şi toate forţele întunericului te-ar osândi, stăpâne! – Dar eu te vreau! – Vei fi nefericit stăpâne!... – Dar te iubesc! – Vei suferi stăpâne! – Nu vreau să ştiu de nimic. Pe tine te vreau şi-atât, mai zise Perigeu, apropiindu-se. – O! Nu, stăpâne. Fie-ţi milă de tine. Eu sunt o sclavă acum. Mă voi supune. Dar pe Geea, templul o va răzbuna. Şi răzbunându-mă pe mine vei fi pedepsit stăpâne. 250


Simt aceasta stăpâne!... Şi-atunci Perigeu ca turbat se repezi către Geea. O cuprinse în braţe sărutând-o sălbatic. Geea nu se împotrivi şi nici nu răspunse îmbrăţişării lui. Îi repeta cuprinsă de spaimă. – O, nu stăpâne. O, nu stăpâne... lăsându-se dusă în braţe în alcovul imens. Nu se putea împotrivi forţei. În patul unduind de mătăsuri abia putu să scoată un geamăt. Se înăbuşea. Ceva nou, nedefinit, începu să-i învăluie trupul. Simţea din ce în ce mai puţin braţele stăpânului său. O moleşeală stranie-i cuprindea vârful degetelor, apoi tot trupul. Uşor, uşor, tot mai puţin perceptibil. Şi leşină, în timp ce Perigeu o săruta pătimaş. Trupul i se răcea din ce în ce, devenind tot mai greu. Şi răsuflarea-i era ca de gheaţă. Braţele lunecară. Ochii-i se închideau uşor. Iar pieptul-i tresărea din ce în ce mai rar. Perigeu simţi. Cutremurat, se ridică. O spaimă cumplită-i cuprinse oasele. Mâinile-i fierbinţi îl cuprinseră chipul. Căuta să-nţeleagă şi răceala trupului ei creştea. Fiori de groază-l străbăteau până-n creştet. – Geea! Geea! strigă disperat. Dar ea nu-i răspunse. O durere nebună îl ţintuia. Dorea să facă ceva, orice, lui Perigeu. Trupul iubitei era tot mai mult cuprins în răceala de marmoră. Şi un glas sfâşie văzduhul ! – Perigeu, tu cel mai nelegiuit dintre muritori. O, Perigeu! Fii blestemat. Să nu-ţi afli vocea până când n-o vei învia pe Geea! Era preoteasa noastră. Tu ne-ai răpit-o. Tu s-o învii. Un milion de amfore de vin va trebui să jertfeşti la picioarele Geei. Fii blestemat. Să nu-ţi afli liniştea. Fii blestemat!... Perigeu se cutremură şi mai mult. Se aplecă peste Geea cu gândul s-o ia în braţe. Trupu-i era rigid. Sclavii pătrunseră-n ginegeu. Perigeu nu-i vedea. Se căznea s-o ridice. Dar greutatea devenise prea mare. Un sclav s-aplecă să-l ajute. 251


Dar Geea era ca de piatră. Abia cu ajutorul a patru sclavi reuşi s-o ridice. Patul atunci se crăpă. Printre stâlpii ce susţinuseră perdelele sclavii cu greu reuşiră s-o care. Perigeu şedea nemişcat. Sclavii nedumeriţi, în tăcere, cărară statuia în curte. Apoi sprijinind-o cu nişte pilaştri se depărtară muţi, lăsând stăpânul nemişcat doborât de durere.

III Roma îşi alegea împăratul. Ghirlande grele de flori străbăteau oraşul. Lei fioroşi, puşi sub zăvoare în cuşti erau căraţi către Circul Maximus. Urşi din Carpaţi, cu ghearele roase de stânci, se zbăteau sub gratiile grele ale pereţilor cuştii. Liberţii mergeau în neştire pe străzi, sorbind vinurile Romei. Numai în casa lui Perigeu domnea o tristeţe adâncă. Sclavii fuseseră eliberaţi şi nici un prieten nu-i mai călcase dalele aleilor de la împietrirea prea frumoasei Geea. Perigeu cumpărase butoaie grele de vin pentru a-şi duce blestemul la capăt. Trupu-i ardea. Mâinile se umflaseră. Zilnic venea un alai cu o duzină de amfore noi, care abia de-i mai ajungeau suferindului să le răstoarne pe gâtlej până seara târziu. De oboseală şi de furie, le spărgea de treptele care duceau în bazinul ce-o înconjura pe Geea. Rece şi nemişcată, Geea privea cu ochii de piatră amforele de vin ce se revărsau în bazinul de la picioarele ei. Buţile mari erau împrăştiate în toate camerele palatului. Aurul era pe sfârşite şi până la a milioana amforă de vin mai era mult. Trebuia să-şi vândă pământurile. Trebuia să se vândă el însuşi, numai s-o mai poată avea pe Geea. S-o simtă iarăşi vibrând în braţele lui. S-o primenească de păcatul săvârşit fără de voia ei. Şi anii treceau. Trupu-i devenea din ce în ce mai bătrân. Încheieturile i se umflaseră, apoi deveniră dureroase, cu noduri. 252


Din straiele atât de bogate altădată, doar nişte jalnice zdrenţe îi atârnau pe trupul schilodit. Vinul din bazin se revărsa câteodată prin curte. Căra fără să mai numere dacă mai avea până la un milion sau nu. Căra în neştire. Căra cu credinţa că zeii s-ar îndura la ultima amforă blestemată să-i redea Geei suflarea. Îşi vânduse palatul. Pentru trupul lui, acuma bătrân, un pat sub cerul liber, de unde s-o poată vedea, era de-ajuns. Consulul Lucullus murise. O aflase de la fiul olarului, care murise şi el. Bani avea din ce în ce mai puţini. Acum când Roma îşi alegea un nou împărat, tânărul olar îşi luă banii de pe ultima comandă de amfore. Perigeu era la capătul puterilor. Ar fi vrut să lasă pe străzi. Să închine şi el de bucurie alături de oamenii aceia. Dar o sfârşeală cumplită-l ţintui pe marginea unui butoi înnegrit de vreme. Sub apăsarea trupului său, lemnul cedă, sfărâmându-se. Perigeu zâmbi amar. Era unul dintre primele butoaie, cu vin de Chios, din care-i plăcuse mai mult. Spera ca alături de Geea să poată gusta din nou. Îi era foame. O bucată de pâine muiată în vin avea să-i mai dea puţină putere. Soarele ardea nemilos. Patricienii bogaţi se retrăgeau în bazinele lor să se-mbăieze. În casa lui s-auzeau râsete. De-aceea se şi despărţise cu un zid de tot ce a fost a lui vreodată. Să-şi uite păcatul. Şi întremat de dumicatul înghiţit mai aruncă o amforă-n bazin. Amfora se scufundă în fundul bazinului. Necăjit Perigeu se aşeză pe marginea lui uitându-se la statuie. Şedea în umbra ei şi, i se părea că mişcă. Întâi un braţ apoi un picior - şi-apoi toată făptura. De bucurie se prăbuşi. Geea cobora de pe soclu, prin lacul de vin către dânsul. Ameţi. Apoi pe măsură ce s-apropia de el, Geea i se părea mai matură. Chipul feciorelnic, prindea contur de femele bătrână. Din ce în ce mai bătrână. Umerii zvelţi altădată se lăsau tot mai

253


mult gârbovind-o. Iar când ajunse lângă el, Perigeu n-o mai recunoscu. Uimit se uită la locul statuii. Postamentul era gol. Deci bătrâna cu ochii înroşiţi de nesomn de lângă el era frumoasa Geea. Păru-i albise. Şuviţele cânepii de neîngrijire-i se lipeau de sânii fleşcăiţi ce se vedeau sub vesmântul subţire. Un zâmbet amar îi adună ridurile chipului ca o pungă. – Te aşteptai să mă vezi astfel Perigeu? grăi. Dar Perigeu nu mai putu scoate o vorbă. Cu ochii rătăciţi se ridică împleticindu-se. Apoi nu mai dori altceva decât să fugă. – Zeii te pedepsesc fără dreptate, o ştiu. Dar nu poţi să le faci ceva. Sunt zei, adăuga Geea cu glas hârşâit de bătrână. – Sunt zei... relua ca un ecou Perigeu fugind din calea ei către zidul cu care se izolase de lume. Cu braţele îmbărbătate de groază se căţăra până aproape de coamă. Zidul era destul de înalt şi se şubrezise. Când apucă de coama uşor măcinată de ploi căzu. Câteva pietre căzură sub el. Atunci bătrâna s-apropie înduioşată. Dar Perigeu, adunându-şi ultimele-i puteri, zise: – Tu nu eşti Geea. Tu nu eşti Geea. Pleacă. Eşti Phitia. Fugi... Şi se sfârşi horcăind. Din trupu-i bătrân ultimele şuviţe de sânge îşi făcură loc în colţul gurii. Iar Geea, luându-i capul în poala vesmântului străveziu, urlă cu glas de bătrână. – O zei, fiţi blestemaţi! Urletul ei răsuna sinistru în împrejurimea de piatră. Stăpânul casei lui Perigeu ieşi îngrozit din grădină. Apoi s-apropie însoţit de-o ceată de sclavi adunaţi de urletele bătrânei turbate. Urcându-se pe zid se-nfiorară. – L-a omorât pe Perigeu, stăpâne adăugă unul din ei. – Prindeţi-o şi-aduceţi-o încoace. Şi dărâmaţi zidul acesta. – Şi-atunci, în timp ce zidul se crăpa tot mai mult, Geea se scufundă în lacul de vin dispărând. Când trupul îi fu scos la iveală, 254


era rece ca o statuie. Apoi în timp ce o lăsară pe trepte să se usuce, trupu-i crăpă. Ochii mari se rostogoliră din orbitele goale sfărâmându-se, în timp ce pielea se mozaică fisurată, împrăştiindu-se la prima suflare de vânt. Când se întoarseră sclavii s-o ia, doar o grămăjoară de cioburi prăfuite era pe treptele spălate de vânt. Uitat de vreme trupul lui Perigeu aştepta să cadă victimă vârcolacilor lumii. Ciocane imense băteau, sfârşind văzduhul: aiurea plutea un sicriu greu de piatră, ca o ultimă licărire de-adevăr. Umbra morţii cuprinsese totul ca o noapte de granit.

255


MIJOARCA

Dorel alerga ca un titrez. Se jucau de-a ascunselea. Unul câte unul se aşezau, cu faţa la zid, până terminau de numărat. Numărau din zece în zece sau spuneau ceva cu glas tare, permiţând celorlalţi să se ascundă. Dorel era de cinci anişori. Nici nu putea să se ascundă bine că-l şi ghiceau. Mai mereu era pus la numărat şi aproape de fiecare dată ceilalţi reuşeau să-l păcălească. De data asta însă, Dorel era hotărât să nu se lase găsit cu uşurinţă. Şi cum nu mai erau maidane, copii se ascundeau fiecare pe unde putea. Dorel alergă spre intrarea unui bloc. Păşi ridicându-şi cu greutate picioruşele pe treptele de la intrare. Se mai auzea în urma lui, vocea celui care numără. Sub scări era capacul de la subsolul blocului. Dorel se năpusti spre intrarea salvatoare. Ţinea cu tot dinadinsul să nu fie găsit. Capacul, sprijinit într-un echilibru fragil de perete, se închise la loc, la încercarea copilului de a se ascunde mai bine. În subsol se făcu întuneric. Dorel se bucură. N-aveau să-l găsească aşa de uşor. Auzea paşii rari ai celor ce treceau pe deasupra capacului. În sinea lui zâmbea. Parcă-i şi vedea pe ceilalţi căutându-l. N-aveau decât să-l caute mult şi bine. Mulţumit, se aşeză pe treptele scării, cu picioruşele atârnând în gol. Frigul din subsol îi dădea o senzaţie de răcoroasă toropeală. Cei de afară îl căutară. Obişnuiţi să-l găsească de la prima căutare se mirară la început că nu-l găsiră. L-au mai căutat ei după aceea, până s-au plictisit. Apoi, şi-au închipuit că a plecat, fără să le spună, acasă. S-au liniştit cu totul. Jocul a continuat şi fără el. în vremea asta, Dorel îşi simţea capul din ce în ce mai greu. Adormi. Nici nu a simţit cum a trecut timpul. Când a deschis ochii, s-a mirat mai întâi de întunecimea ce-l 256


înconjura. Era noaptea târziu, ai lui se agitaseră mult. Abia venit de la serviciu, tata l-a căutat. Nu l-a găsit nici pe holuri, nici în jurul blocului. Nedumerit şi-a gătit singur o omletă, aşteptându-şi soţia care întârzia, naiba ştie pe unde. Se înserase deja, când ea intră grăbită, aruncându-şi poşeta într-unul din fotoliile de pe hol. – Unde-i Dorel? întrebă ea. – Credeam că-i cu tine. – Cu mine? De ce să fie cu mine?! Când a mai fost cu mine?! – Dar Martha... – Ce Martha? Nu eşti în stare de nimic. Nu ştii decât de serviciu şi-atât. M-am săturat. Numai eu trebuie să am grijă de toate. Mai bine nu te însurai. Dar nu. Tu ţi-ai luat o slugă. Păcat de tine, Joseph, păcat. Încăperea devenise insuportabilă. Mobila veche, întuneca şi mai mult atmosfera mohorâtă. Martha îşi aşezase ligheanul mare în holul friguros. Apa rece îi înroşise mâinile. După absolvirea facultăţii, îşi părăsise familia fără de veste. O chemase el, Joseph, iar ea consimţise. De fapt, nu regreta pasul făcut. Oraşul mare o fascinase, iar Joseph se dovedise mai presus de aşteptări. Singuratec şi orgolios. La început îi admirase asceza. Îl înconjurase cu devoţiune. Adeseori, când Joseph venea plin de entuziasmul infantil al căutărilor sale, căuta să-l tempereze, să-i arate capcanele şi eventualele eşecuri ce-l puteau aştepta. Aşa credea ea că-l va căli, îl va face să privească mai realist viaţa. Viaţa ei dinainte fusese plină de privaţiuni. Cu un tată beţiv, abia de reuşise să-şi termine studiile. Muncise şi învăţase cu ardoarea celui convins că n-avea altă ieşire. Apoi apăruse el. Înalt, şaten, cu ochii căprui, cu mintea într-o permanentă agitare, onest şi bun. Joseph se dovedise mai presus de curtezanii obişnuiţi, întâlniţi până atunci. Îşi aminti zâmbind cu nostalgie, că Joseph o găsise înconjurată de aceştia, chiar din prima seară a cunoaşterii lor. Inginerul brunet şi mustăcios o agasase cu insistenţele pe lângă tatăl ei. Faptul că-l îmbătase de câteva ori, tratând cu el posibilitatea unui mariaj, o 257


dezgustase. Dacă era bărbat adevărat, trebuia să aibă curajul de a-şi finaliza intenţiile de unul singur, fără a recurge la stratageme ce-l înjoseau. Pe filolog nu-l putea suferi din cauza vorbelor mieroase ivite tot timpul de pe buzele subţiri şi răutăcioase, iar arhitectul părea un veşnic stâlp al boemei locale. Joseph intrase în modul cel mai firesc, mai natural cu putinţă. Nici nu luase aminte la cei trei din încăpere. Intrase firesc în discuţie, de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea. Îmbrăcat sărăcăcios, dar îngrijit, se adresase fără nicio sfială ei, tăcutei şi impenetrabilei fete, deziluzionate de prima iubire, cerându-i să-l însoţească. Surprinsă, acceptase. Se plimbaseră până noaptea târziu. Îl urmărise cu coada ochiului tot timpul cât îi vorbise despre sine şi mai ales despre planurile lui. Nici un gest de curtoazie. Părea că uitase de existenţa ei ca femeie. Dar se înşelase. Când îşi aşezase capul pe umărul lui, într-un moment de respiro, el o sărutase, timid şi tandru. Aducerile aminte îi luminaseră chipul. Şi apa i se părea mai uşor de suportat. Cu toată facultatea ei, abia de găsise un post de muncitor necalificat într-un din întreprinderile marelui oraş. Cu el se vedea mai mult după ce veneau gerurile. Vara mergea mult pe teren şi abia de se vedeau de două ori pe lună. Era vesel, exuberant şi mereu încrezător în visurile sale. Părea că nimic nu-l poate doborî. Numai atunci când vremea rea îl strângea de pe drumuri era mai abătut. Frigul din camera închiriată, cozile interminabile, absenţa unor împliniri imediate, îl întristau. Atunci devenea trist şi irascibil. Martha îl înţelegea. Adeseori încercase să se substituie prietenilor cu care Joseph obişnuise să se înconjoare. Considera că ea poate suplini societatea de care el avea nevoie şi-i pretinde s-o înţeleagă. Îi arătase de nenumărate ori că prietenii nu-i meritau strădaniile, că se irosea. Adeseori o ascultase, dar tot mai des simţea lipsa comunicării.

258


În seara când întârziase mai mult ca de obicei, lucrurile se precipitaseră în sensuri nedorite. Se întâlnise cu doi dintre prietenii de cuget şi de spirit pe care nu-i mai văzuse de aproape un an de zile. Intrase vesel în camera îngustă şi înaltă, aducând după sine aerul rece de afară. Îşi scutură pantofii de zăpadă, sărutând-o cu sfiala celui ce se simţea vinovat. – Unde-ai fost? îl întrebă ea fără urmă de răutate. – Iartă-mă, mamă, zise el cu prefăcută veselie. – Dar puteai să-mi dai măcar un telefon. – Am fost cu băieţii. Am uitat. N-am băut nimic. N-am avut bani. Dar discuţiile au fost atât de aprinse... – Atât de aprinse încât ai uitat de mine, nu se lăsă ea ademenită. Joseph îi cuprinse mijlocul de la spate. Ea îşi scoase mâinile din apă îndreptându-şi spinarea pentru a fi sărutată. El o ghici, şi-o sărută după ureche, apoi pe ceafă. Martha surâse. Îi plăcea să-l vadă supus şi ascultător. Se bucura în sinea ei că nu se înşelase. La tatăl ei nu văzuse aşa ceva. Dar faptul că era tatăl ei, nu-i dădea dreptul să-l judece. Avea un cult nestrămutat pentru familie. – Şi eu care vroiam să-ţi dau o veste deosebită, zise ea îmblânzită. – Ce veste? o întrebă el curios. – Acum lasă. Ţi-oi spune altădată, zise ea. – Totuşi. Ştii că nu-mi place să mă laşi aşa. Matha îl privi. Chipul îmbujorat de frigul de afară îi devenise mai drag. Ochii mari, deschişi de curiozitate, îi cereau, o implorau. Nu mai ascunse: – Voi avea un copil. Chipul lui Jospeh se posomorî. Trăsăturile feţei se lungiseră brusc. – Nu te bucuri? insistă ea.

259


Joseph tăcu. O privea cu ochii concentraţi în adâncul fiinţei sale. Medita. – La ce te gândeşti? insistă ea. Jospeh îşi luă seama. Zise cu gravitate: – Nici măcar nu suntem căsătoriţi. – Nu-i nimic, ne căsătorim. – Şi unde-l creştem? În camera asta fără nici un Dumnezeu? Ce-i dăm să mănânce? – Ce-i dau şi ceilalţi. – Dar noi suntem ca ceilalţi părinţi?! Oare numai atât de puţin să-i oferim copilului nostru? Până la urmă apăruse Dorel. La început, Joseph îl primi cu spaimă, neştiind ce să facă cu el, apoi, obişnuindu-se, începuse a şi-l apropia. Dar Martha nu-i dădu voie. Îi urmărea îngrijorată fiecare gest, de parcă s-ar fi aşteptat la cine ştie ce catastrofă. Ochii ei măriţi de spaimă, îl indispuneau pe Joseph şi-l îndepărtau. – N-ai încredere în mine, deloc, chiar deloc?! îşi arăta el câteodată nedumerirea. Ea nu-i răspundea, dar lăsa să se întrevadă acest lucru prin tot ce făcea. Curând, Joseph se lăsă păgubaş de orice dorinţă de apropiere. Mai mult, răceala se strecură şi între el şi Martha. Iar lucrul şi mai ciudat, Matha însăşi, odată cu creşterea copilului, devenise apatică, neglijentă şi reţinută. De aceea, când el îndrăznise odată s-o întrebe: „Matha, dar tu nu-l mai iubeşti pe Dorel?”, se alesese cu un cortegiu de reproşuri nemeritate ce culminaseră cu justificarea: „Dacă am văzut că nu te mai apropii tu ca tată de el, eu de ce aş face-o. Poate crezi că nu-i al tău”. Acest „poate crezi că nu-i al tău” îl pusese pe Joseph în mare încurcătură. „Ce anume a determinat-o să zică astfel?” a fost primul gând ce l-a înfiorat pe Joseph. Apoi nu s-a mai gândit la asta. S-a dedicat cu trup şi suflet serviciului şi pasiunilor sale. De aceea, Dorel ajunsese la numai 260


cinci ani să se joace cu cei mai mari ca el. Avea o independenţă a lui, un fel de a fi ce-i aducea necazuri, dar şi satisfacţii tipice vârstei. Uneori arăta o maturitate în gesturi, ce surprindea. Unii îl răsfăţau, alţii îl pizmuiau. De aceea, în seara asta, Joseph nu fusese îngrijorat când nu-l găsise acasă. Îngrijorarea însă crescu pe măsură ce Matha continua să-şi vadă de treburile ei fără a se alarma de absenţa copilului. – Ţie chiar nu-ţi pasă unde e copilul? se trezi el spunând. – Tot aşa de bine aş putea să te întreb eu. Dar eu am cel puţin bunul simţ să tac. Ce-ai vrea, să-l caut tot eu? Deocamdată e destul că vă slugăresc ca o roabă, zise ea trântind şi bufnind. Joseph se lăsă păgubaş. Îşi luă paltonul pe umeri şi ieşi să-l caute. Întunericul se înstăpânise de-a binele pe spaţiile dimprejur. Nici urmă de copil şi de copiii cu care obişnuia să se joace. Joseph se întoarse întristat. În vremea asta, Dorel începuse să se agite. Mai întâi se dădu jos de pe treapta scării, prăbuşindu-se în golul subsolului. Pipăi cu mâinile fierul năclăit de umezeală. Era alunecos. Se deplasă spre dreapta cu mâinile întinse. Întâlni curând betonul igrasios. Se întoarse tot cu mâinile întinse în faţă. Orbecăise fără să se descurajeze. Panica încă nu începuse a-i cuprinde existenţa. Mai fusese el şi în alte subsoluri. Picioarele îi nimeriseră într-o băltoacă. Era de la ţevile sparte ale canalizării. Din când în când, zgomotele apelor curgând prin ţevi, destrămau liniştea întunericului. Dorel începu să strige. Vocea îi suna înfundat. Răcoarea din subsol începuse a-l pătrunde neplăcut. Din când în când se mai deplasa şi mai scotea câte un strigăt de ajutor. „Ce bine ar fi fost, dacă aveam nişte chibrituri”, gândi Dorel cu ciudă. Piciorul i se lovi de o sfărâmătură de beton. Îl duru. Se aplecă să-şi apuce cu mâinile piciorul lovit. În drumul lor, mâinile se întâlniră cu bucata de beton. În jurul ei, sfărâmături mai mici. Apucă un dintre ele, cu gândul să bată în ţevi. Văzuse asta la mama lui, când vecinii se întindeau mult la petreceri. 261


La parterul blocului era familia Romaşcanu. Domnul profesor era mai tot timpul acasă, cu tot felul de cărţi pe biroul său. Respectat de toţi locatarii, profesorul Romaşcanu era pentru mulţi dintre ei un model demn de bunătate şi omenie. Avea o singură fiică şi o nevastă cicălitoare. Puţini dintre vecini ştiau că profesorul îşi realizase cariera datorită soţiei. Doamna Maria, cum îi spuneau ei, era o femeie ce reuşise a-şi păstra farmecul în ciuda vârstei. Ambiţioasă şi cochetă reuşea mai întotdeauna să-şi impună punctul de vedere. Ştia să cultive relaţii utile atât pentru familie cât şi pentru uzul personal. Cochetăria nu mergea mai departe de limitele unor promisiuni viitoare, care constituiau întotdeauna creditul suficient pentru o nouă împlinire. Aşa ajunsese doamna să convingă societatea, că domnul Romaşcanu merită să fie numit profesor. Şi a fost numit. În seara aceea, doamna Romaşcanu era deosebit de supărată. Vestea pe care o primise de la fiica ei, o uluise, o înfiorase, dar o şi tulburase în egală măsură. Lucreţia se mărita. I-o spusese franc, fără ostentative. Viitorul soţ era un asistent cvasi cunoscut, ce nu-i era pe plac ce nu-i era pe plac doamnei Maria Romaşcanu. – Îl iubeşti? – Desigur. Şi nimic nu mă va face să mă despart de el. El este soarele meu, viaţa mea, este tot ce am mai bun şi mai frumos, spuse fata în faţa mamei. – Lucreţia, tu eşti nebună. Ce va spune lumea? Îţi dai seama? Tu, fiica marelui profesor Romaşcanu şi urmaş al ilustrelor mele rubedenii, să te măriţi cu un biet asistent, fără o lescaie, fără nici un viitor. Ştii ce sunt părinţii lui? – I-am cunoscut. Stau pe Şelari. Au un magazin de coloniale şi n-au nici un nume ilustru... – Ajunge, supuse mama sictirită. Nici nu vreau să aud. Când o auzi Petrache... Ce, sunt proprietari? Ia nişte bieţi vânzători, acolo. – Am să-i spun eu, spuse cu hotărâre Lucreţia. 262


– De asta am cheltuit o avere cu tine? Ai o licenţă. Mâine, poimâine, o mare doctoriţă... – Poate, maman, dar eu cu el mă mărit. Tatei îi spun eu. Mă va înţelege. Când te-a luat, nu era marele Petrache Romaşcanu, aşa cum nici el nu este. Îl voi sprijini, aşa cum şi tu ai făcut cu tata. – Bine, dar eu, eu, îngăimă doamna Romaşcanu nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Eu am fost o doamnă. Eu am ştiut cum trebuie să-l ajut. – Şi eu nu? Ajunse aici, tăcură. Mama încă tandră, cu ochii dilataţi de pasiunea pe care o pusese în luptă, simţi că nu mai are ce spune. A spune mai multe, însemna să greşească. Petrache era succesul ei personal. Numai ea putea să facă ceea ce făcuse. Lucreţia nu. Lucreţia era singurul ei copil. Ea nu avea voie să facă ceea ce se cerea făcut. Părăsi hotărâtă încăperea. Rămasă singură, Lucreţia se privi în oglindă, se admira. Fusese în stare să facă ceea ce-şi propusese. De tată, nu-i era teamă. O va înţelege. Pentru el asemenea lucruri nu aveau importanţă. „E băiat bun?”, ar fi întrebat-o el, fără a fi prea atent la răspuns. Avea capul plin de ideile lui şi nu mai era loc pentru altele. Parcă-l vedea aievea. Lucreţia surâse. Apoi surâsul i se stinse treptat. Gândul la împotrivirea mamei o cotropea încetul cu încetul. Prevăzuse aceasta, dar se aştepta la mai mult. Aşa cum se încheiase, era ceva nedesluşit. Îşi cunoştea mama. Faptul că părăsise încăperea, fără a se lăsa să se înţeleagă ceva precis, n-o liniştea. Punea ceva la cale. În mod sigur avea să-l influenţeze pe el, pe tatăl ei, care era întotdeauna atât de indiferent în aparenţă. Prevăzuse şi această situaţie. De aceea, pentru a întâmpina orice manevră, plecă să-l aştepte. Mai avea puţin până când avea să iasă de la cursuri. Nici măcar nu-i spuse mamei că pleacă. Paşii o purtau grăbiţi spre Facultatea de Medicină. Aici, înconjurat de studenţi, Petrache Romaşcanu îşi pierdea pauzele într-o permanentă dialogare. Cu părul înspicat şi lung, cu pălăria mare, 263


umbrindu-i faţa, profesorul era aidoma unui boem nesăţios. De cele mai multe ori, avea pe revere praf de cretă. Câteodată, o studentă mai îndrăzneaţă, îi scutura reverele. Profesorul nici nu se sinchisea. Nici nu-şi întrerupea dialogul. Gestul tinerei curajoase era primit cu indiferenţa omului care consideră că totul e firesc. Era iubit şi stimat de studenţi, dar invidiat de colegi. „Numai prin doamna Maria reuşise în viaţă”, spuneau ei. Pentru el nici măcar nu era o reuşită. Îl bucurau feţele avide ale tinerilor setoşi de învăţătură, dar tot atât de mult l-au bucurat şi zilele petrecute la început între retortele laboratoarelor sau în secţiile spitalelor. Postura socială îi era indiferentă. Pentru liniştea lui, acceptase tot ce Maria îi oferise. Când îşi zări fiica, urcând scările amfiteatrului, se desprinse cu greu din cercul admiratorilor. Studenţii o cunoşteau. Se retraseră respectuoşi. O ştiau de la cursuri şi de la tot ceea ce-i leagă pe tineri, când au aceleaşi năzuinţe, preocupări... Fusese o adevărată colegă. Nici nu se putea spune că se bucura de protecţia tatălui. Era de departe mai conştiincioasă decât mulţi dintre ei şi mai avea şi talent pe deasupra. Lucreţia îşi luă tatăl de braţ în tăcere, potrivindu-şi paşii după ai lui. Tatăl o privi totuşi cu coada ochiului. Privirea lui o îngrijoră. Era semn că astăzi era mulţumit de ce făcuse şi că putea fi atent la ceea ce avea să-i spună. Iar asta nu era în favoarea planului. – Ai ceva să-mi spui, nu-i aşa? întrerupse tatăl tăcerea. Lucreţia nu-i răspunse. Înclină doar capul de mai multe ori afirmativ. – Să mergem la un restaurant, propuse el. – Nu tată, acolo e gălăgie, iar eu vreau să fiu numai cu tine. – E aşa de grav? – Nu, dar vreau să fim singuri. Se îndreptară spre Cişmigiu. Grădina era la ora aceea destul de pustie. Se aşezară pe o bancă, lângă foişorul fanfarei. 264


– Mă mărit, spuse Lucreţia brusc. Petrache tăcu. Aştepta. Îşi cunoştea destul de bine copila. Discuţiile lor lapidare, adeseori fără un scop precis le înlesnise cunoaşterea. Descoperi, din frânturile discuţiilor că Lucreţia îi moştenise puterea de muncă, dar şi voinţa Mariei şi poate nu numai atât. Lucreţia tăcea. – Foarte bine. Era şi timpul, o încurajă tatăl. Chipul fetei se destinse într-un zâmbet. – E băiat bun. Ai să-l cunoşti. E asistent, aşa cum ai fost tu, îşi dădu ea drumul încrezătoare. – Unde? Apoi văzând că ea n-a înţeles, adăugă: Unde-i asistent? – La istorie. Tăcerea se aşeză mănunchi, în faţa lor, ca iarba stufoasă din pajiştea bătrână. Înţelepciunea se înstăpânise în felul lor de a fi, gândi şi acţiona. Ajunseră acasă în aceeaşi stare. Cu fiecare pas, simţeau că nu se pot contrazice. Erau prea aproape unul de altul. Îngânduraţi, nu auziră loviturile surde ce izvorau timide din subsol. Lucreţia îşi scoase cheia din poşeta deschisă, ca o cochilie de scoică obosită. Pătrunseră vinovaţi. El de ce aflase, ea de ce spuse. Maria nu era acasă. Plecase fără urme. Profesorul se cumpăni o vreme fără măsură prin bucătărie şi pe hol, după care se lăsă pe mâna Lucreţiei. Erau la felul doi când Maria sună la uşă ca de obicei. Ea nu avea niciodată o cheie. – Auzi dragă, au găsit un copil înecat în Dâmboviţa. Aici, aproape de noi. Nici nu ştiu al cui ei. Se pare că i-a fost supt sângele din el. – Maria, draga mea, stăm la masă, zise profesorul uşor iritat. Şi-apoi ce interes prezintă pentru noi... – Aşa eşti tu. Dar eu nu sunt ca tine, dragă. Uite, Martha spunea că nu-şi găseşte băieţelul. L-a căutat astăzi toată seara. Dar 265


vouă ce vă pasă. Pune-te masă, scoală-te masă. Profesorul tăcu. Lucreţia îl privi admirând puterea de a răbda. Era peste puterile ei. – Mămică, totuşi stăm la masă. Hai cu noi. – Vin imediat. Dar mai întâi să-i spun lui Martha ce am văzut. Nu mă pot linişti, mai adăugă Maria străbătând holul spre ieşire. Singuri, profesorul şi Lucreţia se opriră. Nu mai aveau chef de nimic.

266


MOARTEA PENIŢARULUI

– Cristi, suntem liberi bă!, îi strigă Mircea Dobrovicescu de sub geam. Împuşcăturile se auzeau în depărtare de parcă n-ar fi avut de a face cu existenţa lor. Geamul se deschise brusc. Doamna Şişman îşi arătă capul obosit şi îmbătrânit. – Hai, nu intri?, îl îndemnă ea cu glasul hârşâit de atâta fum de ţigară Mărăşeşti. – Da, doamnă, vin dacă este şi Cristi acasă!, îi spuse Mircea cu oarecare reţinere. O ştia pe mama lui Cristian de mai mulţi ani. Pe tatăl nu ajunsese să-l cunoască. Murise de pe vremea când se construia hidrocentrala V.I. Lenin de la Bicaz. Fusese condamnat la muncă silnică, era un matematician non-conformist, care vorbea liber ori de câte ori avea prilejul şi spre nenorocul lui, când l-a înjurat pe Stalin, i s-a înfundat. – Din profesor am devenit pârnăiaş! Tot cu p se spune că este. Pentru că am fost prost ca o p…, obişnuia el să se autopersifleze în faţa miliţianului care-l supraveghea şi în celulă şi la muncă şi în baraca deţinuţilor. În preajma celorlalţi deţinuţi, se limita doar la prima parte a frazei. Asta pentru ca să ştie şi ei cu cine are de a face şi să nu îl trateze ca pe un pârnăiaş oarecare. Ce puteau şti chiaburii condamnaţi ca şi el, la muncă forţată?. Nu putea munci cot la cot cu ei deşi se străduia. Nu pentru că ar fi vrut să demonstreze cuiva că este în stare de o muncă abrutizantă, ci pentru că aşa era educaţia. Credea că pedeapsa i se cuvine, nu pentru că îl înjurase pe Stalin, ci pentru că fusese atât de prost, de se lăsase prins. Aşa s-a stins, rostind abia şoptit, ce anume înseamnă pentru el litera p, de atunci doamna Şişman se ţicnise de-a binelea. Rămasă văduvă, fără să-şi fi putut îngropa bărbatul, deşi încercase din toate puterile, doamna îmbătrâni brusc, căzu la 267


pat şi de foarte multe ori băieţelul Cristian, orfanul Cristian o auzea blestemând pe cei de la putere. Apoi timpul trecuse. Dar doamna Şişman nu-şi mai revenise. Fusese şi la Comunitatea Evreiască, să afle măcar unde era îngropat soţul şi nu găsise sprijin, deşi mulţi dintre membrii comunităţii aveau funcţii importante în structura de partid şi de stat a acelor vremuri. De atunci căutările văduvei s-au întors cumva împotrivă. Cu puţinii bani pe care-i câştigase din servicii obscure, nu reuşise ca să-şi facă o pensie cât de cât onorabilă. Trăia de azi pe mâine cu te miri ce, izolându-se tot mai mult în sinea ei ca într-o carapace, unde nici Cristian nu avea cum să intre. Era într-o permanentă stare de alertă, suspicionând pe oricine ar fi încercat să-i treacă pragul casei. Izolarea îşi pusese amprenta şi pe Cristian, care încercă să evadeze din singurătatea impusă prin scris. Curând şi-a dat seama că poezia îi este mai aproape de suflet, decât orice altă formă literară. Iar atunci când îşi aducea aminte, în ce vremuri trăia, obişnuia să explodeze în versurile sale, într-un mod destul de nefericit. – Mă piş pe documentele Congresului al XIII-lea!, a recitat el plin de emfază dintr-un poem, la clubul Uzinelor 23 August, unde directorul Lagu înmărmurise, ştiind că în sală se afla şi securistul, care-i avea sub supraveghere. Niciun alt cenaclist n-a scos o vorbă! Stăteam şi ne uitam la el înmărmuriţi. Pe unii nu-i amuţise cutezanţa versului rostit abrupt şi nici pe alţii, frumuseţea versului. Şi oricât de revoltător era în sine versul cu pricina, părea aşezat cumva nelalocul lui, părea lipit, părea stricător de armonie şi atmosferă poetică. Ne-am fi aşteptat ca Mihai Grămescu, Liviu Stoiciu, Mircea Dobrovicescu să fie chemaţi să dea seamă, să dea declaraţii. Nu-mi amintesc să fi fost aşa ceva! Aşa cum se întâmplase, când ne întâlnisem cu Adrian Păunescu la începutul Cenaclului Flacăra. Mă şi mir, că Mihai Grămescu nu s-a declarat şi el vreun disident, pentru că avusese curajul să-l contreze pe Adrian Păunescu, atunci când îşi citea „De la Bârca la Viena” în sala mare a Universal-Clubului. Atunci am dat numai eu cu 268


subsemnatul. Dar nici eu nu mă consider disident sau altceva. Oricum Cristian jubilase şi de acea dată, de parcă vocea tatălui său, i-ar fi ajuns la urechi şi l-ar fi lăudat pentru ceea ce s-a întâmplat. Păşind pragul casei familiei Şişman, Mircea dădu în hol peste Mihai Grămescu şi peste Elena cea pe care o „îndrăgiseră” mai mulţi membri din cenaclu. Tocmai plecau. – Ce faceţi măi, plecaţi când vin eu?, îi luă în şagă Mircea. – Păi, nu încăpeam cu toţii!, îi zise Mihai direct fără nicio altă explicaţie aşa cum îi era felul. Elena nu zise nimic. Îi plăcuse cândva de Mircea, dar îl părăsise fără nicio explicaţie. Ieşiră. – Salut Cristi! Am fost în Piaţa Universităţii! Se împuşcă din ce în ce mai rar! Ar trebui să ieşi şi tu! – Ce să ies mă? Ce crezi că se va schimba? Vine linia a doua a PCR, mai neinstruită şi cu tot felul de ciraci, puşi pe căpătuială!, rosti Cristian cu năduf. – N-ai dreptate, fiul meu, se auzi vocea răguşită a bătrânei lui mame. Scăpăm de teroarea comunistă! – Şi cine vine mamă? Vine Brătianu? – Oricine ar veni, tot e mai bine decât cu comuniştii, pe care nu ştiu dacă o să mai apuc să-i văd odată puşi la zid, trimişi la canal, sau judecaţi pentru crimele lor. – Păi, dacă am face asta, ar însemna să schimbăm puşcăriaşii lor cu puşcăriaşii noştri!, zise Mircea, regretând pe loc că nu se putuse stăpâni. – Mircea dragă, te ştiu creştin şi profund umanist, da nu uita că Brătienii, de care râde Cristi, au făcut ţara mare!… – Da, dar casele ţăranilor aveau acoperişuri de paie iar drumurile satului erau pline de colb în verile secetoase până la genunchi. Am văzut cu ochii mei. La bunici. – Măi Mircea, o fi fost el cum a fost, dar pentru scriitori, cred că era mai bine, măcar puteai să te exprimi, erai liber să mergi oriunde voiai, să scrii ce voiai, să înjuri şi să faci tot ce-ţi trecea prin minte. 269


– N-aş vrea să vă descurajez, dar nu toată lumea va fi fericită, eu atâta ştiu, că am avut mulţi scriitori care au făcut foamea, dacă n–au lins poala stăpânului!. – Uite, eu nu vreau să mă cert, îmi sunteţi dragi, pentru că sunteţi tineri, dar asta nu-mi ajunge dragă Mircea, nu mai avem ce pune pe masă: bem ceai cu o bucăţică de zahar şi o bucată de pâine!, îşi descărcă văduva aleanul fără nicio reţinere. Mircea ştia de suferinţele, a ceea ce mai rămăsese din familia Şişman. La ceas de taină, când mai făcea rost de câte o secărică şi o beau împreună, Cristian devenea mai slobod la gură. Faptul că, niciunul din ei nu urmaseră vreo facultate, îi făcuseră mai vulnerabili în faţa licenţiaţilor, care contau mult pe studiile lor, deşi nu citiseră nici jumătate din cât citise ei. Mircea mai ştia că oricât ar fi încercat să vină în ajutorul familiei Şişman, n-ar fi folosit mare lucru. N-avea nici el prea multe de dăruit. De aceea crezu de cuviinţă, că era mai bine să lase lucrurile să meargă de la sine… Timpul trecea, guvernele se succedau unele după altele, industria, ce producea numai găuri negre era cumpărată cu hurta de cine apuca de la indieni la austrieci, de la arabi la turci şi italieni. Totul se vindea. Totul se demola. Au căzut pradă exporturilor din materiale feroase - combinate siderurgice, fabrici, uzine, sisteme de irigaţii şi chiar toată flota românească. A pierit şi doamna Şişman, de parcă nici n-ar fi fost! A pierit atunci, când noul proprietar care se zice că era vechiul proprietar, s-a prezentat să-şi revendice proprietatea. Uitase că fusese despăgubit. Şi nici măcar, nu mai era el proprietarul. Veniseră nişte nepoţei străvezii, limfatici, exoftalmici, cu gurile arse de dorinţa recâştigării imobilului. Bătrâna Şişman care-l cunoscuse pe adevăratul proprietar dorise să meargă în instanţa de judecată. N-au primit-o! trebuia să vină reprezentantul ICRAL. Numai că acesta se împiedicase de câteva legături bune de dolari şi nu se prezentase. Ştia şi directorul. Aşa că nepoţeii au câştigat prin neprezentarea părţilor. Când s-o evacueze, doamna Şişman şi-a dat obştescul 270


sfârşit, după ce mai blestemă odată comunismul. Rămas singur, buimăcit şi cu privirile aiurinde, Cristian i-a impresionat pe nepoţei care i-au permis să stea în pod. Aşa că, venirea ţărăniştilor la putere l-a găsit pe Cristian Şişman în plină activitate de amenajare a podului. Bucăţi de cartoane, de lăzi de portocale desfăcute, sau bucăţi de placaj de la alte ambalaje fură aşternute între grinzile podului, ca să-i ţină de cald sau să-i fie moale când avea să se culce pe ele pentru că nu-şi putea urca mobila prin oberlichtul lăsat, drept cale de acces spre noua-i locuinţă. Vara crăpa de sete şi de căldură, de spălat, mai reuşea să se spele din când în când în subsolul casei unde era şi centrala de păcură. În rest, baie la Dâmboviţa şi prin ştrandurile care-i mai permiteau să treacă. Venituri n-avea. Trebuia să muncească. A încercat să vândă la tarabele din Obor. A ieşit lipsă, de l-au snopit în bătaie ţiganii, care stăpâneau tarabele cu zarzavaturi. S-a angajat la un magazin de încălţăminte, dar cu ochelarii lui şi cu felul şleampăt de a fi, mai mult îi izgonea pe clienţi decât îi atrăgea. Treptat s-a resemnat, s-a dus cu poeziile pe la redacţiile marilor publicaţii. L-au publicat o dată, de două ori, fără bani. Ajunsese cunoscut ca un cal breaz, la fel de inadaptat ca întotdeauna. Prietenii îl părăsiră rând pe rând. În Stoiciu mai spera, când auzise că ajunsese şeful judeţului Vrancea. Apoi îi pierdu urma, după ce citise în ziare, că-şi dăduse demisia. Nici cu Mircea Dobrovicescu nu se mai văzuse. Doar pe Mihai Grămescu îl mai întâlnise prin paginile revistei SF, fără a se mai reîntâlni în realitate. Încercă o singură dată, să fie primit de C.T.Popescu, dar constată spre surprinderea lui, că nu-şi mai aducea aminte de el. Tot mai flămând, tot mai singur, nu mai catadicsi să coboare din pod. După câteva zile nu mai fu zărit de nimeni, pe niciunde. Îl uitaseră cu toţii. Numai printr-o întâmplare i-au găsit trupul intrat în putrefacţie, atârnat cu o funie de unul din căpriorii acoperişului, ce-i slujiseră ca locuinţă. La picioarele lui, pe un bilet un scris mare şi lăbărţat lăsa să se desluşească: „Fiţi

271


blestemaţi!” Dar n-a mai scris cine sunt „blestemaţii”. Probabil că lista era lungă, iar el nu mai avea timp.

272


LUMINĂ ȘI ÎNTUNERIC

Gheorghe Căţoi se sculase ca de obicei, plin de o plăcută toropeală a ultimelor clipe de somn, pe care încercă să le savureze prin întinderea prelungită a oaselor. De statură potrivită, cu ochii mijiţi, lipăind cu picioarele goale pe cimentul rece al holului răcoros, ce-i purta lenea spre baie. Deschise cu mişcări încete robinetul cu apă, privind jetul puternic ce inunda chiuveta. Deodată, concentrându-şi muşchii feţei, schimonosindu-se din ce în ce mai neplăcut, Căţoi se pomeni verificându-şi auzul. Mut se ştia de mai bine de zece ani, de pe vreme când fuse izbit din plin de o maşină. Pe unde nu se dusese. Dar degeaba. Medicii ridicau din umăr fără nici o speranţă. Auzise el că undeva în lume, nişte doctori străini ar fi născocit ceva care l-ar fi putut vindeca, dar degeaba se adresase el organelor, că nu obţinuse viza de plecare spre acele meleaguri. Medicii, care eşuaseră în căutările lor, spuseseră organelor că, după părerea lor, totul era o şarlatanie. Aşa se făcu deci, că până la urmă, Gheorghe Căţoi renunţă să se mai adreseze vreunui organ, învăţând cu conştiinciozitate alfabetul indicat de specialişti pentru cei nevorbitori. În dimineaţa aceasta, Căţoi constată cu stupoare că nu mai auzea curgerea apei. Închise şi deschise apa de mai multe ori. Ciocăni cu degetul îndoit în marginea oglinzii. Nimic. De mirare, gura i se strâmbă şi fără a-şi da seama gemu. Gemu cu adevărat, aşa cum făcea în urmă cu zece ani. Geamătul scăpat fără voie nu fu sesizat de bărbat prima dată. Abia mai pe urmă îşi dădu seama că ceva i se întâmplase, pe lângă faptul că-i dispăruse auzul. Mişcarea coardelor vocale, de atâţia ani inerte îi gâdilase muşchii gâtului, dându-i o senzaţie cunoscută lui, dar de multă vreme nemaiîntâlnită. Deschise cu teamă gura, încetul cu încetul, gata s273


o închidă brusc, apoi slobozi un sunet timid, care se nimerise a fi banalul Aaaa. Aaaaa... A... Aaaaa... Sunetele-i gâdilau coardele vocale şi muşchii gâtului, dându-i lacrimile de bucurie. Deşi auzul refuza să se facă simţit, Căţoi era sigur că îi revenise glasul. Încercă primul cuvânt „Aaapaa”. Îşi simţise buzele lipindu-se una de alta, într-o mişcare de care-şi amintea pe deplin, dar pe care zece ani de zile, degeaba şi le lipise. Nu scoteau sau mai bine-zis nu articulau nici un sunet. Pentru că acel sunet, lipsea, pur şi simplu lipsea. Mai încercă o serie de cuvinte de care-şi aducea aminte că le-ar fi rostit ca ieri, dar inerţia totală a auzului îi înjumătăţi bucuria. Se uită la ceas. Era timpul să se grăbească, să prindă condica cerberului de la personal. Renunţă la spălat, îmbrăcându-se în grabă. Lucra de mai bine de douăzeci de ani ca laborant la un institut de cercetări şi făcea, de obicei, o oră de acasă, din Drumul Taberei şi până la institut, în Pipera. Abia se schimbă de hainele cu care venise, punându-şi un halat de protecţie când în laborator intră agitat Pache Cimbir. Era omul la care se apela de obicei, ori de câte ori era nevoie de ceva special, de mobilizat pe cineva, de impulsionat pe cineva şi multe alte lucruri delicate. Făcându-i semne groteşti, ca întotdeauna, Pache reuşi să se facă înţeles, până la urmă, că îl invita la o acţiune pe Căţoi peste câteva ceasuri, la aeroportul Otopeni. Nu era ceva important, de la care Căţoi să lipsească. Era mereu prezent, mereu tăcut, ceea ce în ochii multora dintre cei care organizau astfel de acţiuni, constituia o calitate deloc neglijabilă. Şi de data asta, autobuzele I.T.B.-ului sosiră la vremea stabilită ducându-i la locurile dinainte precizate. Nimeni nu avea voie să lipsească. Importanţa acţiunii copleşea. Mai întâi, grupul lor fu lăsat să aştepte la bariera de acces spre aeroportul propriu-zis. Lângă ei, o mare de oameni din cele mai diverse domenii şi profesii, aşezaţi pe jos sau cu picioarele în

274


gropile făcute pentru nişte puieţi, aştepta din ce în ce mai nerăbdătoare desfăşurarea evenimentului. La un moment dat, un individ desemnat probabil cu organizarea, îi îndemnă să intre dincolo de barieră. Căţoi se luă după ceilalţi, tăcut, fără a înţelege prea mult vorbele pe care nu le auzea. De vorbit, acum că era sigur că putea vorbi, îi era teamă. Teama izvora nu atât din cauza noutăţii, cât mai ales de teama senzaţiei pe care ar fi stârnit-o în jurul colegilor şi din teama de a nu-şi putea auzi cuvintele şi modul de rostire a lor. – Hai, strigaţi cu toţii, îi îndemnă deodată Cimbir cu voce tare, anume rostită, pentru a se face remarcat de organizatorii oficiali şi poate promovat de către aceştia în rândul lor. Cimbir ştia că asemenea lucruri se mai întâmplaseră. O promovare ar fi însemnat, în primul rând, o acceptare în rândul lor şi o recunoaştere în acelaşi timp a calităţilor lui de organizator. Căţoi se nimerise în rândul din faţă. Neînţelegând ce anume se cerea, la momentul culminant al acţiunii, se trezi copleşit de propriile-i gânduri, uitând să mai ia atitudinea cuvenită în astfel de momente. Trupu-i inert, insensibil la măreţia spectacolului, ieşea cu atât mai mult în evidenţă, cu cât cei din jurul lui erau exuberant de entuziaşti contrastând evident cu atitudinea lui. Remarcat de unul din organizatorii oficiali, se pomeni apostrofat: – La ce mama dracului ai mai venit aici, dacă stai ca un sac umplut cu paie? Căţoi nici nu-i auzi glasul, ca atare nu-l băgă în seamă, fapt ce duse la exasperarea individului. Acela, enervat de totala şi nefireasca pasivitate, îl trase de mânecă zbierând: – Manifestă-te, domnule şi dumneata, manifestă-te. Nu sta ca o momâie. Dar văzând că el nu reacţionează în nici un fel explodă aproape instantaneu către Cimbir. – De unde l-ai mai a ce era vorba, ca de obicei, reacţionă cu întârziere, dezvinovăţindu-se: – N-am nici o vină. Individul e... 275


– N-ai nici o vină?! O să mai discutăm noi. O să te analizăm, îl întrerupse furios, oficialul, întorcându-se spre locul de desfăşurare al evenimentului, încercând să-l acopere cât mai mult pe Căţoi de privirile celor cărora le era destinată acţiunea. După ce se terminase în câteva minute totul şi după ce căutară de mai bine de o oră maşina institutului lor, cercetătorii, laboranţii, dactilografele şi femeile de serviciu, ajunseră în sfârşit la lucru, spre sfârşitul programului. Semnară condica şi plecară. În staţia de autobuz, întâlnindu-l pe Pache, Căţoi se trezi apostrofat. Nu înţelese nimic, dar după chipul organizatorului lor şi după mişcarea ameninţătoare a degetului arătător, îşi dădu seama că o făcuse fiartă. Se scotoci în grabă după o bucată de hârtie, încercând să scrie pe ea „Nu aud”. Când termină, îi întinse petecul lui Cimbir, tocmai când sosea şi autobuzul. – N-auzi, luate-ar dracu’, dar dacă te-ar propune la o premiere ai auzi imediat, zise Pache mototolind furios hârtia şi aruncând-o în staţia pe care o părăsi. A doua zi, la prima oră, pe poarta institutului, intra oficialul care avusese în primire sectorul şi pe care îl apărase vitejeşte cu trupul său, acoperind fără ezitare tot ceea ce nu trebuia văzut. Îl chemă pe Cimbir la director şi-i ceru să dea socoteală. Cimbir se apără, învinuindu-l la rândul său pe Căţoi, devenit aşa peste noapte şi surd. Mut îl ştiau cu toţii, dar surzenia era o noutate, chiar dacă nu toţi credeau acest lucru. – Atunci daţi-l afară, concluzionă organizatorul oficial strângând mâna directorului cu fermitate, de unde acesta trase concluzia că nu era de glumit. Ca urmare, lui Căţoi i se plătiră ultimii bani de la acea instituţie. Lămurit în scris, atât de conţinutul actelor cât şi al biletului explicativ, scris cu bunăvoinţă de directorul ştiinţific, Căţoi se apropie speriat de debarcaderul bazei sportive şi de agrement, Tei.

276


Sătul de încordare, se pomeni gata de atac, cerând pentru prima dată după un deceniu, un bilet, cu voce tare, un bilet dus şi întors pentru pontonul improvizat de alţi organizatori, în scopul scoaterii unui oarece profit, din două bărci cu pod de scânduri pe ele şi un mic motoraş gata să-şi dea sufletul, în partea din spate. Pontonul se umpluse peste poate, scândurile podului îndoindu-se vizibil sub povara trupurilor dornice de plimbare. Motorul tuşi, pârâi, apoi tremurând şi hurducând, începu să-mpingă toată şandramaua. Pe la mijlocul lacului, ceva se strică la motor, încât acesta, după ce fâlfâi de câteva ori, se opri. Căţoi nu sesiză toate acestea. La el, în interiorul lui, nu pătrundea nici un sunet, era linişte. Şi chiar dacă ar fi pătruns n-ar fi avut loc de povara nedreptăţii pe care el o trăise cu câteva clipe mai înainte. Ceilalţi, mame cu copii şi taţi, tineri perechi şi neperechi, golani gata de glumă, fete sfioase şi doi-trei bătrâni temerari, începură să-şi sucească mai întâi capetele neliniştite, apoi să-şi agite trupurile înghesuite până la refuz, pe şandramaua plutitoare. Un ins spălăcit, deosebindu-se de ceilalţi doar printr-o bluză marinărească veche, murdară, meşterea, în jurând la motorul ce sucombase firesc, dacă se lua în consideraţie starea lui de prezentare. La un moment dat, scândurile podului se arcuiră mai mult pe una din părţi, fapt ce îl determină pe individul cu bluza de marinar să-şi sfătuiască turiştii să treacă pe partea opusă. Majoritatea ascultă supusă ca turma indicaţia, fapt ce se dovedi fatal pentru partea cealaltă de scânduri, care începură să pârâie şi mai tare. Mulţimea se îndreptă repede spre partea de unde venise. Se creă un balans, fapt ce duse la o înghesuire spre centru podului de scânduri, insuportabilă. Scândurile cedară la mijloc şi se rupseră brusc. Capetele sprijinite pe cele două bărci, se înălţară cu repeziciune în sus, în vreme ce mijlocul se acoperea cu aceeaşi viteză cu apă. 277


Podul se închise ca o carte pregătită să prinzi muşte cu ea. Pleosc. Zeci de trupuri fură prinse între părţile de lemn ale podului. Câţiva mai repezi în mişcări, reuşiseră să sară totuşi în lac. Printre ei şi Căţoi. Apa rece-l dezmetici. Apucă un copil gata să dispară-n adâncuri, trăgându-l cu greu până la mal. O bătrână mută de spaima tragediei ce se desfăşura la câteva sute de metri de ea, se repezi cu faţa brăzdată de lacrimi, spunând: – Dumnezeu să-ţi dea sănătate că mi-ai adus nepoata. Să te ajute în tot ce ai matale mai greu în viaţă. – Mulţumesc mătuşă, îi spuse Căţoi, realizând paralizat de emoţie că de data asta auzise şi vorbise perfect. Lacrimi de bucurie-i inundaseră faţa. Bătrâna-l privi, apoi se repezi brusc şi-i sărută mâna. – Ce faci mamaie, o opri el, plecând, fugind ruşinat de gest şi trăindu-şi din plin bucuriile-i copleşitoare. Se întoarse la institut, cu hainele ude, stârnind mirarea în jurul lui. Ochii priveau sălbatic, iar paşii mari şi repezi îl făceau straniu pentru toată lumea. Directorul adjunct nu plecase. Se gândi să-i spună lui prima certitudine cu care-l bucurase viaţa. – Bună ziua, domnule director, spuse el răspicat în faţa privirilor neîncrezătoare la început, apoi din ce în ce mai revoltate ale acestuia. Chipul directorului se boţi, scuipând un cuvânt, un singur cuvânt plin de dispreţ: – Simulantule! Greutatea cuvântului îl sperie la început pe Căţoi, pentru ca pe măsură ce secundele treceau, pe chipul lui să-şi facă apariţia un zâmbet, gata-gata să izbucnească într-o cascadă sonoră. Râsul inundă până la urmă încăperea, spre stupoarea directorului şi a femeii de serviciu, ivită pe neaşteptate, care se grăbi să adauge: – Şi cât de mult l-aţi înţeles, domnule director.

278


La care Căţoi izbucni şi mai tare în râs, părăsind institutul cu hainele ude pe el. Câteva zile după aceea, într-o casă din Drumul Taberei, un apartament mai precis, Căţoi murea singur, doborât de o pneumonie galopantă. Vecinii îl îngropară zicând: – Săracul mut, s-a dus şi el săracul...

279


ÎN GAZDĂ

În coşul căruţei, Mitiţă mai moţăia adormit. Îl sculaseră ai săi cu noaptea în cap. Bagajul fusese pregătit de cu seară şi calul era odihnit. Aşa că... soarele-i prinse pe podul Moldovei. Apa adâncă şi nămoloasă îl impresiona neplăcut. Nu mai fusese la târg niciodată. Pe lângă ei treceau rareori maşini. Miliţienii îşi făceau datoria la capătul Romanului, la post, fluierând fără nici o noimă după fiecare căruţă cu boi sau cu cai. De fapt, erau mai multe căruţe cu-n cal. De câţiva ani, ţăranii erau la colectiv şi cei care aveau altădată doi cai, fuseseră nevoiţi să rămână cu unul. Şi tatăl lui Mitiţă avusese doi cai. Pe iapa cu stea în frunte o păstrase. Dăduse doar pe Arapul, armăsarul cel negru şi nărăvaş. Acesta, după ce-l luase-n copite pe preşedintele colectivei, sfârşi tăiat în bucăţi în cazanul porcilor. Că asta avea să le fie soarta la toţii caii, Mitiţă însă n-avea cum să afle încă. În orice caz, îl duruse povestea Arapului. Dar ce importanţă mai aveau acum toate astea? Mitiţă era dus la Roman să devină orăşean. Era în el o poftă nebună să vadă cum devine chestiunea, încât uitase de somn şi de foame. Zgribulit, căci era toamnă, privea din paiele căruţei în sus, pe strada ce ducea spre Hale. Acolo taică-său opri şi după ce luă nişte vin şi o pâine, pocni din bici, pornind spre Strada Mare. Roţile căruţei ţăcăneau zgomotos pe pietrele şoselei. Holbat, Mitiţă se uita la fostele prăvălii evreieşti, acum magazine de stat, de o parte şi de alta a străzii. Aveau în vitrine mai multe mărfuri, nu ca la Tănase de la ei, din sat. De fapt, în Sofrăceşti nu găseai decât zahăr şi gaz şi nu era nevoie să fie puse în vitrină ca pe la oraş, gândi Mitiţă şi tăcu, visând mai departe. Băiat deştept la ei în sat, recunoscut de fostul învăţător, Rugină, prin numeroasele premii ce-i dăduse la sfârşitul celor 280


patru ani, venea să cucerească acum târgul Romanului. Când se gândea la toate astea, o sfârşeală ciudată îl cuprindea. Aveau să crape de ciudă a lui Jarlete şi Samoilă din sat. Să crape, uite-aşa, gândea Mitiţă. Dar nu peste mult timp, fu trezit din visare de glasul puternic al tatălui: – Să zici sărut mâna, auzi? Să nu mă faci de ruşine! Că te omor în bătaie. Te-aduc înapoi, m-auzi? Şi el nu răspunse. Nu se obişnuise în cei unsprezece ani câţi avea, cu tonul aspru al tăcutului său tată. Ar fi vrut să-i spună aşa cum a fost învăţat: „Da, tăticule!”, dar i se părea că îl minte şi devine linguşitor dintr-o dată. Nu putea să-nţeleagă de ce simţea astfel. Poate că de unde nu se obişnuise cu tonul lui de om aşezat, de ţăran moldovean. Şi câte bătăi nu-ncasase pentru asta de la maică-sa! Numai el ştia. Căruţa se opri în faţa C.E.C.-ului. Peste drum era o stradă cu o tăbliţă pe care Mitiţă citi: Bogdan Dragoş. Străduţa, pietruită cu granit cubic, lucios, cobora nestingherită în vale. În buza ei, vizavi de locul unde s-opriră, era o casă micuţă, acoperită cu tablă şi c-o verandă cu sticlă. Tatăl împinse portiţa din laţuri şi intră. Un căţeluş de casă, cu un lănţug în jurul gâtului, lătra dintr-un coteţ, zvârcolindu-se de la un capăt la altul al unei sârme împletite, ce servea drept gard. Se opriră în faţa verandei, apăsară pe o clanţă a uşii, apoi, văzând uşa încuiată, se retraseră. În curte, lătratul încetă. – Nu s-au sculat încă boierii! zise-nciudat tatăl şi tăcu. Apoi se urcă în căruţă, scoase o jumătate de sac din care făcuse un fel de traistă pentru cal şi scoţându-i zăbala din bot, îi petrecu baiera tristei pe după urechile lungi. Ascultau amândoi ronţăitul ritmic al iepei şi tăceau. Peste un ceas, un cetăţean cu o chelie hazlie în creştet se ivi în curtea casei, îmbrăcat în pijama. Apoi, uitându-se într-o doară pe drum, peste gard, intonă: – Aaa, ahaaa, domnul Tăbăcaru! 281


Şi deschizând poarta, îi chemă înăuntru. Şi tatăl şi fiul se dădură jos din căruţă şi dezmorţindu-şi picioarele intrară-năuntru. – Sărut mâna! zise Mitiţă. – Bună-dimineaţa, bună-dimineaţa, zise chelul grăsuliu, deschizându-le uşa. Luară loc pe scaune. Un scaun din şipci şi două din paie, aşezate la masa cu picioarele încrucişate ca la o capră, era toată mobila ce se zărea în verandă. Se aşezară şi tatăl şi fiul, cu teamă pe scaune, aşteptând din clipă-n clipă să se descleie, aşa păreau de fragile. – Şi aţi venit, zise grăsunul. – Da, am venit. Uite Mitiţă, acesta-i domnul Rusu, de care ţi-am spus. El o să fie gazda ta. Pe el să-l asculţi, ai auzit? Simţindu-se privit de domnul cel străin, Mitiţă se strădui ca măcar acum să răspundă. – Da, tată! zise şi tăcu. Îşi dădu seama că a făcut o greşeală. În loc să spună tăticule, cum fusese învăţat de-acasă, a zis tată, dar văzu că nu se-ntâmplă nimic. – Pe mine mă scuzaţi, mă duc s-o trezesc pe cucoana mea. Şi îndreptându-se spre camera ei, începu s-o strige: „Lenţa, Lenţa!”. Avea un mod ciudat de a se adresa la vocativ omul acesta, gândi Mitiţă. Într-un capot cu flori mărunţele, apăru cucoana Lenţa, mică şi grasă, nespălată şi ciufulită în veranda bătută de soare. „Dacă eu aş fi venit aşa în faţa unor musafiri, oameni străini, pe care i-aş fi văzut prima dată, ce mi-ar fi făcut tata şi mama”, gândi din nou în sinea lui Mitiţă. Şi pe ascuns se bucura că taicăsău primea o asemenea lecţie. De n-ar fi ştiut ce-l aşteaptă i-ar fi spus: „Vezi, cum se poartă boierii? Vezi?”. Dar nu era nici timpul, nici cazul, s-o facă pe nebunul acum. Cucoana Lenţa, uitându-se într-o oglindă, îşi ridică părul tuns până la ceafă, prinzându-l cu nişte agrafe mari, sus, în creştetul capului, într-o turlă ciudată.

282


– Păi, să vă arăt domnul Tăbăcaru, camera copilului dvs. Dar o să vă rog să mergem încet, pentru că acum, doarme acolo un nepoţel de-al nostru din Bucureşti. N-aş vrea să-l trezim aşa dimineaţă. Pân-o pleca să doarmă nestingherit cât vrea, iar copilul matale, bineînţeles, câteva zile, până va pleca, va dormi cu el. Şi-n vârful picioarelor ieşiră amândoi din încăperea ce urma să fie a lui Mitiţă. Cucoana era încântată. Ştia ce-o aşteaptă. Bătrânul Tăbăcaru fusese de acord cu camera. Ştia că pentru asta trebuia să aducă lunar alimente şi bani, deci cucoana Lenţa nu avea nimic de pierdut, ci din potrivă. Ştia că găinile cele grase şi bune vor curge, la fel laptele, brânza şi smântâna, căci de altfel, de-al de Tăbăcaru ştiau să fie domni cu străinii şi nici copiii nu-i lăsau să moară de foame. Aşa că ea, jubila. Bucuroasă, pregăti o cafea bătrânului, dar acesta o refuză. În viaţa lui nu obişnuia să bea cafea. amabil În plus fostul subofiţer artilerist Tăbăcaru, nu uita niciodată cât de puţin îngrijite erau dimineaţa cucoanele din aşa zisa lume bună. De aceea, se abţinea ori de câte ori era invitat de o astfel de cucoană. Îşi lăsa odrasla la noile gazde şi se urcă în căruţa pe care abia o înscrisese la întovărăşire şi pocnind biciul, alunecă în huruitul roţilor, pe caldarâmul pietros, spre casa moştenită de la părinţi, la Sofroceşti. Rămas singur şi stingher, Mitiţă se uita stânjenit la nepotul cucoanei, bucureştean get-beget, care avea să-i fie pentru o bucată de timp, tovarăş de pat şi de camera. – Da tu ce caşti gura? se auzi glasul cucoanei, care continuă: Du-te şi te spală pe mâini, apoi pleacă la pâine, că la şcoală ai să mergi abia mâine. Şi ziua se scurse fără alte lucruri mai importante. Când se sculă nepotul din Bucureşti, Mitiţă află că-i era superior în multe probleme. Şi din sumedenia de cuvinte cu care Doruţu, - căci aşa îl chema pe nepot, - îl subordonase, Mitiţă nu le-a putut înţelege pe deplin sensul. De aceea şi le însuşi pentru moment, ca mai târziu să le folosească, pentru a-i face „afiş” pe toţi 283


„gagiomanii” pe care avea să-i întâlnească în cale. „Ce cracomedia cuciubaiului!” îşi repeta adeseori în gând Mitiţă, fără a înţelege mare lucru. Cucoana Lenţa îl băgă în cada cu apă fierbinte, încălzită într-o găleată, „pentru ca să-i omoare păduchii”, după cum se justificase către bărbate-său, care o privise nedumerit. Apoi, opărit de-a binelea, Mitiţă se cuibări mai mult nemâncat, cu sufletul ros de îndoieli, în patul neprimitor al gazdei. Doruţu avea să vină mai târziu. Pe uşa întredeschisă, o şuviţă de lumină pătrundea în camera complet întunecată. Mitiţă se zvârcolea. În patul străin, se simţea la fel de străin. Vocile din camera alăturată erau tot mai clare. Clinchet de vase, dovedea că se aşezaseră la masă. Un gând apăsător, de umilinţă, îl străbătea din creştet până-n tălpi. Somnul se lăsa aşteptat. O rază de lumină sfâşia întunericul din cameră, venind dinspre hol. Mitiţă ciuli urechile. Puţin după aceea masa se sfârşi. Doruţu, doar cu doi ani mai mare ca el, îi zise mătuşii cu voce tare: – Mă duc să-i spun lui Mitiţă ce-am mâncat. – Şi ce-ai să-i spui, mă rog? întrebă coana Lenţa furioasă. – Am să spun c-am mâncat un copan, zise Doruţu. – Să-i spui c-ai mâncat un picior de babă! Prostule, că degeaba mai trăieşti în Bucureşti, zise nemulţumită cucoana închizând uşa. Mitiţă auzise totul şi cum foamea îl strângea ca o gheară, lacrimi fierbinţi îi brăzdară dintr-o dată obrazul. Îl usturau până în gât. Apoi îşi stăpâni plânsul, aşteptând să vină Doruţu. Din seara aceea, din prima, de altfel, ştia că trebuia să se mute de la ei. Numai de l-ar înţelege şi l-ar crede ai lui.

284


FEMEIA TATĂLUI MEU

Clopotele capelei băteau într-o dungă, subliniind sonor atmosfera cernită de ploi şi de lacrimile celor ce însoţeau coşciugul tatălui meu pe ultimul drum. Trecuse de Paşti, înfloriseră merii, dar în ziua când ne îndreptam spre locul de veci, ploaia se transformase în lapoviţă, apoi în ninsoare pufoasă şi lină, aşa ca în zilele geroase de iarnă. – Îi pare rău c-a murit, murmuraseră vocile celor care văzuseră şi auziseră destule în viaţa lor. În sufletul meu nu puteam să nu le dau dreptate. Tatălui meu îi fuseseră hărăzite în egală măsură bucurii la fel de mari ca şi necazuri deosebite. Îmi aduc aminte, de calmul său bărbătesc, de fruntea lui înaltă, de mersul lui aşezat, aparent greoi, dar de o mare supleţe şi de o agerime deosebită. Cu un corp bine dezvoltat, depăşind cu mult chintalul în greutate, tatăl meu nu avea nici un surplus evident, pe trupul lung de aproape doi metri. Căsătorindu-se târziu, cu mult prea târziu în vremurile acelea, cu o femeie vioaie, inteligentă şi mignonă, tatăl meu, gustase din plin din bucuriile oferite de libertatea atât de râvnită de bărbaţi. Femei nenumărate îi ieşiseră în cale încercând să-i ofere plăceri nebănuite. Dar odată ce o cunoscuse şi mai ales se căsătorise cu mama, tatăl meu rămase o stâncă impenetrabilă în faţa tuturor ispitelor publice. Niciodată şi nimeni nu s-ar fi putut lăuda că l-ar fi văzut, călcând pe alaltăieri. Mama mea, cel puţin, aşa a susţinut până în ultima clipă a vieţii.Apoi, tuturor li s-a părut un gest absolut normal, ca tatăl meu, după moartea mamei mele, să-şi găsească o altă femeie. Noua venită, era deosebită. Dacă mama era o fiinţă 285


expansivă arareori, manifestându-se printr-un mod de viaţă autoritar, noua venită era veselă întotdeauna. Simpla ei prezenţă atrăgea în curtea casei lumina. Fără să facă ceva deosebit, întreaga casă strălucea de curăţenie. Din doi bărbaţi dezordonaţi în limite suportabile, am devenit fără să prindem de veste ordonaţi. Ne era în egală măsură jenă, dar totodată vroiam să-i arătăm că ştim să-i preţuim vrednicia şi ne străduiam să menţinem totul aşa cum ne fusese dat. Apoi drumurile noastre s-au despărţit. În urmă cu patru ani am plecat de acasă spre alte rosturi. Despărţirea de familie nu a produs în sufletul meu mutaţii deosebite. Preocupat de problemele mele, scriam câte o scrisoare şi mă bucuram când tatăl meu îmi răspundea prin câteva rânduri. În acelaşi plic, primeam şi de la femeia lui câteva rânduri despre tot felul de nimicuri, care îmi produceau o reală încântare. Autoarea lor dovedea un rafinament deosebit. Tonusul viu, sănătos, venea purificator în viaţa mea, făcându-mă adeseori să uit de-ale mele griji. – Ferice de tatăl meu, m-am trezit uneori spunând. Mai târziu, când am primit vestea îmbolnăvirii tatălui meu, nu m-am agitat prea mult. Îl ştiam pe mâini bune, apoi vârsta la care ajunsese, îşi spunea şi ea cuvântul. Medicii pe care i-am adus să-l consulte, confirmau un lucru ştiut. – Vârsta, domnule, vârsta, conchideau medicii. Vestea morţii lui, nu m-a surprins. Era un fapt aşteptat. De aceea pe tot drumul spre cimitir, n-am putut scoate o lacrimă sau un suspin. Ba la un moment dat m-am trezit invidiindu-l pe tatăl meu. „De-aş trăi şi eu atât”. Evident că invidia mea nu-i dăuna în nici un fel. – Morţii cu morţii şi vii cu vii, mi-am auzit gândul pornind de pe buzele proaspetei vădane la înapoierea în casa părintească. M-am uitat atent la ea şi am constatat că nu se schimbase deloc. Avea aceeaşi lumină cu ea, răspândea aceeaşi atmosferă stenică oriunde se afla. Spuse vorbele în timp ce împărţea bucatele pentru 286


sufletul celui dispărut şi lucru curios, nimănui nu i se păru a fi nelalocul lor. Bărbaţii sorbeau vinul din pahare veseli din ce în ce, de parcă s-ar fi pregătit de nuntit. Femeile chicoteau în faţa bucatelor, aruncând din când în când ocheade aţâţătoare bărbaţilor îmbujoraţi de vin. Dar nimeni n-a îndrăznit până la urmă să depăşească limitele unui praznic. Apoi când lucrurile s-au liniştit, am rămas singur cu femeia tatălui meu, umblând ca o sfârlează prin toată gospodăria. Târziu de tot am adormit. Un somn greu ca de plumb. Când m-am deşteptat trupul îmi era ostenit de parcă nu m-aş fi odihnit nici o clipă. La capătul patului, pe o tavă, se afla micul dejun. Ouă fierte moi şi fierbinţi, ceai cu lapte dulce călduţ, pâine albă şi o ceaşcă de cafea aburindă. Am mâncat simţind cum trupul meu îşi revenea treptat. M-am bărbierit şi m-am dichisit cu tot ce aveam mai bun în şifonierul din camera în care crescusem, descoperind cu uimire o cravată nouă şi o pereche de butoni de argint. Mi-au plăcut şi au rămas definitiv în folosinţa mea. Când am ieşit în curte, am zărit-o pe femeia tatălui meu, stând în faţa unei ceşcuţe de cafea cu o tânără despre a cărei frumuseţe se vorbise prin părţile noastre. Îmi amintesc cum, în urmă cu ani, eu însumi încercasem s-o cuceresc, fără nici o şansă. – Bună dimineaţa, le-am spus eu bine dispus, simţindu-mi trupul uşor şi pufos, plutind în mişcarea lui către ele. – Bună dimineaţa, dragul meu, îmi zise ea cu glas deosebit de plăcut femeia. Frumoasa fată-mi răspunse la fel, dar glasul îi suna neplăcut, iritându-mi auzul. M-am aşezat pe unul din scaunele libere din jurul măsuţei din răchită din cerdacul casei părinteşti. Discuţia o susţineam eu şi cu femeia tatălui meu, în vreme ce fata depunea eforturi disperate de a ţine pasul cu noi. La început, n-am sesizat starea ei, dar apoi mi-am dat seama că tăcerea ei se datora neputinţei izvorâte din zestrea 287


lăuntrică săracă pe care o poseda. Şi atunci mi s-a părut urâtă. Trăsăturile chipului ei, lipsite de lumina ochilor vii, inteligenţi, se estompară într-atât încât după plecarea ei mi-am spus că era urâtă. Prin comparaţie cu femeia tatălui meu, domnişoara arăta că era chiar mai bătrână sau cel puţin îmbătrânită. Am plecat să mă plimb prin împrejurimile atât de dragi mie altădată. Cu fiecare loc revăzut, mi se umplea inima de nostalgie. Am trecut pe la prietenii. Majoritatea se domesticiseră. Din idealurile lor, de altădată, rămaseră numai trupurile ghiftuite, predispuse obezităţii şi calviţiei tihnite. Cei mai mulţi îşi lăuda odraslele, ca pe nişte mari împliniri. De a năzui să făptuiesc ceea ce credeam că merită a fi mai presus de fiinţa mea. M-am întors la casa părintească, dornic de muncă, gata să înfrunt toate greutăţile. Zecile de tomuri din biblioteca familiei, întregite de fiecare dată de noile apariţii, mă aşteptau ca o provocare. M-am afundat în ele, nu simţeam când ea intra în camera mea, punându-mi la îndemână gustări şi cafele slabe, atât cât să-mi moaie gura uscată. Nici nu observasem cum trecuseră zilele, din încordarea permanentă, nefirească şi rodnică în idei felurite. Tinereţea femeii tatălui meu, era pentru mine un indiciu că rămăsesem acelaşi suflet tânăr, de la începutul cunoaşterii noastre. Aceeaşi ochi inteligenţi şi vii, acelaşi zâmbet cald ce-mi da linişte şi putere, acelaşi trup superb, pentru care o invidiasem de atâtea ori în tăcere, din respect pentru tatăl meu, mă făcuseră să cred că sunt nemuritor. Când am căzut la pat, nu mi-am dat seama de cauza reală a căderii mele. Am vrut să vină un doctor. Ea a zâmbit şi mi l-a adus... – Vârsta, dragă, vârsta, zise medicul bătându-mă uşor pe spatele slăbit. Ea mi-a adus şi alţi medici, care confirmau spusele precedente. 288


În câteva zile, viaţa mi se scursese din trup într-un ritm nefiresc. Trecusem de vârsta tatălui meu, era o seară de primăvară, când sevele izbucnesc fără voie în toată suflarea vie. Era postul Paştelui. Femeia tatălui meu, mă veghease fără a scoate un suspin. Când întunericul se aşternu pe deplin, a început să se dezbrace. Goală, era aşa cum mi-o imaginasem de multe ori, dar cum n-o putusem vedea niciodată. Distincţia şi gingăşia feciorelnică, cu gesturile de o demnitate princiară, mă copleşiseră. S-a lipit de trupul meu şi m-a sărutat înfrigurată. Eram atât de slăbit, încât totul mi se părea încă vis. În trupul meu nu se ivea nici un sentiment de vinovăţie. – De-acum nu-ţi mai pot fi de nici un folos, îmi şopti ea. Trebuie să ne despărţim, dragul meu. Eu mai rămân să veghez, cât am să port asupra dragostei noaste. Căci te-am iubit ca pe viaţa mea. Şi-am să te iubesc cât am să mai trăiesc. Iar înainte de despărţire, trebuie să afli adevărul. Toată viaţa am fost în tine, lângă tine. Şi te-am iubit fără să ştii şi fără să percepi asta niciodată. Toată noaptea mi-a vegheat somnul. Trupul ei îmi dădea puteri nebănuite. Zorile m-au găsit mai întremat. Aşa am putut să aştern aceste rânduri. În faţa mea stau zeci de volume, mii de pagini, în vreme ce ea stă goală, lângă mine, ţinându-mi hârtia. Simt că dacă va pleca nu voi putea termina această poveste, această teribilă şi adevărată poveste. A fost singura dată când am rugat-o ceva: – Stai până termin. Nu mi-a răspuns, dar nu s-a dezlipit de trupul meu. Acum gata. Am terminat. Iar dacă tatăl meu mă crede vinovat, îl rog să mă ierte. Dar ştiu că ea niciodată n-a fost femeia tatălui meu cu adevărat. A apărut acolo pentru mine. Numai pe mine m-a iubit şi numai eu am fost bărbatul ei adevărat.

289


OCHII

Letiţia se opri în faţa oglinzii, de parcă ar fi putut vedea ceva. În realitate nu vedea nimic. Nici nu realiza în faţa a ce se oprise. Vorbise la mobil cu Sandu care avea o altfel de voce decât cea obişnuită. Îi simţise vibraţia specială încă de la primele cuvinte, dar nu ţinuse cont, vorbise îndelung, savurând jocul rostirii cuvintelor ca pe singura plăcere, ce şi-o putea oferi de atâta vreme. Se născuse oarbă şi habar n-avea de cum arăta o oglindă. În plus îşi pierduse şi mama, la scurtă vreme după ce tatăl îi pierise într-un accident. Ce putea să facă? Să-şi plângă de milă? În niciun caz! Îşi petrecuse vremea alături de Sandu, băieţelul vecinilor, atras de frumuseţea ei ca un fluture de lumina lămpii. Letiţia avea o frumuseţe stranie, greu de descris. Odată cu trecerea timpului, fetele îşi pierd ingenuitatea trăsăturilor feţei. Nu acelaşi lucru se întâmplase cu Letiţia. Rămăsese la fel de angelică, încât ochii mari şi albaştri erau de-a dreptul ca azurul cerului de vară. Trăsăturile feţei nu se înăspriseră în nciun chip iar mirosul cărnii şi al trupului avea o prospeţime aparte. Poate de aceea băiatul rămăsese în preajma ei, mai ales că atunci când ieşea cu ea în oraş, toţi bărbaţii întorceau priviri pofticioase spre Letiţia. Iar faptul că pe chipul ei nu citeau nicio grimasă, niciun semn, n-o puneau pe seama orbirii, ci pe seama unei mândrii şi indiferenţe feminine. Soneria de la intrare ţârâi scurt. Cu mâinile întinse, Letiţia se îndreptă spre uşă. – Cine-i acolo? – Sandu! se auzi vocea băiatului dincolo de uşă. Îi deschise cu bucurie. Vocea lui era mai mult decât o legătură cu lumea reală, pe care ea doar o simţea, o auzea, o pipăia şi o mirosea, izbindu-se din când în când, fără de voie de materialitatea ei. Atunci se alegea 290


cu câte o vânătaie, pe care o percepea doar ca pe o durere, fără să realizeze cu adevărat cum ar arăta o vârcă. – Ce face domnişoara? o întrebă Sandu, cu o căldură aparte în voce. – Foarte bine, foarte bine! îi spuse ea, cu voce înveselită de venirea lui. Era conştientă că odată cu vârsta, Sandu avea să fie tot mai rar prin preajma ei. Se bucură că măcar în vacanţele studenţeşti o vizita mai des. În realitate, Sandu era îndrăgostit de făptura-i angelică, de gândurile curate nepervertite încă de lumea înconjurătoare. Şi cum cocoaşa de pe spatele lui şi faţa ciupită de vărsat de vânt îi dădeau un aspect mai puţin ispititor pentru celelalte femei, Sandu se bucura că o femeie ca Letiţia, o frumuseţe de femeie de fapt, îl însoţea cu bucurie, ori de câte ori o invita undeva. – Am venit să te iau la film! zise el. – Şi ce să văd eu la film? – Ai să râzi, dar n-ai nevoie de a vedea, este un film muzical despre moartea lui Michel Jakson, despre ultimul lui concert, pe care n-a mai apucat să-l dea. Este o producţie muzicală de excepţie. – Ştii că nu mă omor după Michel! – Atunci vrei să mergem la concert? Uite, peste o săptămână vine Cohen, la Sala Palatului! – Dar nu mai bine mergem să ne plimbăm? Uite, te iau de braţ şi mergem pe unde spui tu! Vreau să văd, vreau mai bine zis să aud zgomotul străzii, să simt vântul cum îmi răcoreşte faţa, cum îmi flutură rochia pe trup, să te aud vorbind, să mergem la o cafenea, sau cu barca pe lac la Cişmigiu! N-am mai fost de mult şi mi-ar face plăcere. Dar până atunci, ia loc că am nişte nelămuriri. Am ascultat nişte CD-uri cu lecţii de limbă engleză şi n-am înţeles nişte cuvinte. Dacă mă ajuţi, îţi dau şi o cafea, glumi ea. El se aşeză fără să scoată un cuvânt. Dacă ar fi mers la un spectacol, poate ar fi fost mai bine. Prea îi clocotea sângele în vine. Din când în când era bine să evite să stea cu ea într-o încăpere, în care singurătatea 291


devenea aliat pentru năvala gândurilor erotice năboite asupră-i. Letiţia puse CD-player-ul pe masă, zicând: – Ascultă! Din difuzorul aparatului un discurs într-o limbă engleză cursivă, se răspândea în toată camera. La un moment dat, ea îl opri. – Aici n-am înţeles! – Mai pune-l odată! – Stai că-ţi spun numai expresia! Sandu ascultă în tăcere, apoi chipul i se lumină brusc: – Păi, e simplu, depinde cum vrei s-o iei! E ca la DEAR, care-i când căprioară când dragă. Sau ca la maus, care-i când şoarece, gură, când şoricelul de la calculator. Depinde cum o iei! îi zise el uşor amuzat. Ea îl tachină uşor, încercând să descopere şi o altă variantă mai puţin probabilă. El nu se lăsă. O prinse de mâini, spre a-i opri gesticulaţia. Ea se opri brusc. Era pentru prima dată când i se întâmpla aşa ceva. Se roşi puternic. Pe măsură ce el nu-i dădea drumul, simţea cum îi intră în trup o energie ciudată, fermecată care o ameţea. Tăcerea ei bruscă îl surprinse şi pe Sandu. Părea că aerul din jurul lor se încălzeşte tot mai tare. Se apropiară ca-n transă, de parcă ar fi vrut să elimine aerul acela ce devenea tot mai fierbinte. Când li se atinseră trupurile unul de celălalt, zvâcniră ca electrocutaţi. Nu li se mai întâmplaseră vreodată. Ea stătea cu gura întredeschisă, respirând uşor şi sacadat, aşteptând să vină de undeva de nici ea nu ştia, o mântuire. El o privi şi o văzu cum era gata să se lase pradă dorinţelor. Un tremur nedesluşit, pe deplin, îi cuprinse pe amândoi. Din strângerea mâinilor se transformă uşor, uşor într-o îmbrăţişare, pecetluită de un sărut ca o arsură ce şi-o doreau în egală măsură, nespus de mult.

*** Numirea lui Sandu în postul de şef de secţie al clinicii, nu mai era o surpriză. Desele plecări în străinătate, laboratorul şi mai 292


ales reuşitele chirurgicale oftalmologice îl îndreptăţeau, să obţină orice funcţie de conducere. Un singur lucru ca o taină mare - nu se căsătorise. Bruneta cu ochi albaştri, ce-l însoţea uneori, rămăsese misterul pentru care toţi simţeau, că dacă ar fi încercat să-l dezlege, ar fi stârnit valuri neplăcute. De atâta muncă în laborator, cocoaşa lui Sandu se accentuă. Las’ că, nici cu faţa nu stătea mai bine. De aceea, îşi făcuse un obicei de a purta o barbă scurtă cam tot atâta, cât şi tunsoarea de pe ţeasta ce strălucea, sub neonul din sala de operaţii. Vocea îi era caldă. Inducea liniştea în sufletul celui ce o auzea. De aceea, mulţi bolnavi erau mai calmi când îi auzea vocea, decât sub influenţa medicamentelor. Cât priveşte evoluţia chirurgului Sandu Potârniche, se putea spune doar că nu era noutate în materie, pe care să nu o încerce a o asimila. De aceea, când a apărut vestea transplantului de ochi, n-a fost pentru nimeni o surpriză când au auzit că doctorul lor avea să se ocupe de acest lucru. Plecă de mai multe ori la clinica de oftalmologie din Amsterdam, asistând sau chiar lucrând sub directa îndrumare a profesorului Hausmaer la operaţii de transplantare a ochiului. Iar când se convinsese de reuşita operaţiilor, nu ezită să-i propună Letiţiei acest lucru. – M-am gândit mult… să-ţi spun… să nu-ţi spun …? începu el cu prudenţă. – Spune-mi nu mă mai fierbe atâta!, spuse ea, copleşită de timbrul vocii sale. – Ce-ai zice dacă te-ai opera şi ţi-ai recăpăta vederea? rosti el brusc, fără menajamente, intenţia pe care o clocise mintal de ceva vreme. Luată pe nepregătite, Letiţia Asanache amuţi. – Nu zici nimic? insistă Sandu. – Ce să zic? Nici nu ştiam că se poate face aşa ceva! – Uite, eu de mai multă vreme, mai ales de când tot plec la Amsterdam şi chiar asist la operaţii de transplant oftalmologic. 293


Deocamdată, profesorul Hausmaer ia un ochi de la un donator şi-l pune nevăzătorului, în aşa fel încât ambele personaje văd în egală măsură! – Şi de unde să iau eu donator? îi spuse Letiţia. Ar trebui să-l plătesc toată viaţa! – Asta nu te priveşte pe tine! Este treaba mea! Vreau doar acordul tău! – Mai întrebi? Vreau, cum să nu vreau! zise ea cu o bucurie nedisimulată, apropiindu-se cu mâinile întinse, înspre locul de unde venea vocea. Sandu îi ieşi în întâmpinare şi-o strânse la pieptul lui, o sărută apoi pe frunte, îi mângâie apoi părul şi-i zise: – Rămâne să plecăm la Amsterdam, când ne-o programa domnul profesor… Drumul până la Amsterdam, îl făcură în tăcere. Nu-i deranjase nimeni în vagonul de dormit de clasa I, iar de când România devenise membru Schenger, nici vameşii nu le mai tulburară existenţa. Când au coborât din tren, şoferul, în livreaua clinicii de oftalmologie, îi aştepta cu maşina cu motorul pornit. După ce au sporovăit câteva cuvinte de protocol în engleză, s-au lăsat duşi la clinica unde avea să se întâmple minunea. – Vezi, ce bine că ai învăţat engleză? îi zise Sandu, cu tonul vocii mai vesel decât alte dăţi. Apoi totul intră într-o rutină prestabilită. Mai întâi analizele şi investigaţiile de tot felul. Apoi pregătirea pentru operaţie. A doua zi când anestezistul veni s-o adoarmă, Letiţia întrebă: – Dar Sandu unde-i? – Nicio grijă, vine şi el, o linişti anestezistul. În scurt timp adormi. Când s-a trezit şi-a dat seama că tot nu vedea nimic. Simţi prezenţa lui Sandu în apropiere. – Sunt la fel ca înainte. Nu văd nimic! rosti ea egal, fără nicio inflexiune. 294


– Păi e normal, ai grijă ochiul pe care l-ai primit trebuie protejat. Ţi s-a pus un pansament. Să nu tragi de el! Ea nu mai spuse nimic. Îndoiala începu să-i roadă ca un vierme încrederea. Iar când, după câteva zile, profesorul îi scoase pansamentul şi-o lăsă să vadă cu adevărat prin nişte ochelari fumurii, se minună că vede. – Trebuie să te obişnuieşti cu lumina! Deocamdată o să stăm fără surse de lumină puternice în jur, după care o să priveşti ca orice om normal. Mai întâi prin ochelari de soare, apoi cu ochiul liber. Treptat, treptat vei înţelege şi vei desluşi multe din tainele ce te înconjoară.

*** Când îl văzu cu adevărat, se cutremură. Cu barba aia hirsută, cu cocoaşa aia diformă şi cu ochii ăia lipsiţi de expresie, trăise ea atâta vreme?! Nici prin cap nu-i trecuse, că din toţi bărbaţii frumoşi pe care-i vedea acum, ei îi hărăzise soarta o arătare. „A profitat de oarba Letiţia. M-a păcălit. Sunt, carevasăzică, o victimă a măriei sale cocoşatul” îşi spunea ea atunci când îl vedea intrând pe uşă, încercând să se apropie şi s-o ia în braţe. Îi răspundea tot mai rece. Evita tot mai mult să fie în preajma lui, până când într-o zi îi scrise negru pe alb: „Iartă-mă. Dar te suport din ce în ce mai greu. N-am ştiut că arăţi astfel. Iartă-mă!” S-ar fi aşteptat la o lungă explicaţie. Sau poate, la tot felul de implorări, pe care nu şi le-ar fi dorit neapărat. Îl văzu că intră pe uşă, nu se repezi să-l întâmpine, îl văzu cum ia biletul, cum îl citeşte, cum scrie ceva pe el şi cum pleacă, fără să spună un cuvânt. Se repezi să citească: „Te înţeleg. Ochiul era de la mine. Sandu”.

295


RĂZBOIUL MUŞTELOR

Peste apa Moldovei, intrarea în târgul Romanului avea un pod cu arcade din fier şi beton, treceau în trap nervos cai trăgând la căruţe de tot felul. Într-o căruţă, cu doi boi la jug, mergând domol, stătea un bătrân pe o grămadă de pepeni. În urma lui, căscând gura la forfota din jur mergea un tânăr, ce părea să nu-l lege nimic de moşneag, poate doar recunoştinţa faţă de bătrân, pentru că-l luase gratis pe grămada de pepeni. Căci acesta era adevărul. Când moşneagul ieşise din Başta tânărul mergea istovit din cale afară, de-abia mai târându-şi picioarele, iar moşu-l lăsă să se urce-n căruţă peste grămada de pepeni răcoroşi. Nu prea-i venea bine să meargă singur la drum, pe lângă pădurea de plopi de sălcii şi de salcâmi din zăvoiul cel mare. Era vreme de război şi se zvonea că mulţi dezertori s-ascundeau în întunericul pădurii, apărând unde nu te-aşteptai, lăsându-te doar cu izmenele pe tine. S-apoi mai avea cu cine schimba o vorbă. – Mergi departe nepoate ? – La Roman tăicuţă. – Apoi suie colea în spate, că n-oi boşorogi boii dacă te-oi lua şi pe dumneata. – Mulţumesc tăicuţă, îi zise tânărul şi se urcă pe loitre lăsându-şi picioarele să atârne. Plăvanii porniră. Tânărul tăcea. Iar moşului nu prea-i venea la-ndemână să-i dea sămânţă de vorbă. Parcă-i părea rău că-l luase. Şi pentru ca să spargă odată tăcerea moşu-ntrebă: – Vii de departe ? 296


– Da, răspunse tânărul scurt, semn că ori era prea obosit, ori n-avea chef sămânţă de vorbă. Bătrânul nu se lăsă biruit. – Cum te cheamă ? – Adrian. – Eşti de pe la noi? – Nu ! îi răspunse tânărul. – Ai ceva treburi la târg ? – Aşa şi-aşa... Şi cum bătrânul n-avea ce să-l mai întrebe, îl lăsă în pace. Apoi, pentru ca să-şi dezmorţească picioarele, se dădu jos din căruţă, alergând uşor. – Ai fost bun tăicuţă că m-ai luat. Puteai să mă laşi pe drum. Ai suflet bun. Te-aş răsplăti cumva, dar nu prea am cu ce tăicuţă. – Lasă, lasă dragu’ moşului zise acesta îmbunat. Poate că ţi-or trebui banii în altă parte. Eu mulţumesc lui Dumnezeu să fac ceva parale cu harbujii ăştia, dacă m-ar lăsa în pace şi nu mi-ar rechiziţiona căruţa. Am auzit că aşa stau lucrurile de când s-a apropiat frontul. – N-ai teamă tăicuţă că n-or fi ai noştri chiar aşa de strâmtoraţi încât să-ţi ia căruţa. Că doar cu ea te mai urneşti şi dumneata dintr-un loc în altul. Şi-apoi nemţii sunt încă departe. N-au cum să treacă tocmai pe-aici. Fii liniştit. – Să te-audă dumnezeu zise bătrânul. – Dar ce ai în pachetele acelea, întrebă bătrânul deodată. – Păi ce să fie. Cărţi. Am câteva cărţi şi nişte aparate făcute de mine-i răspunse tânărul zâmbind. – Ce faci cu ele ? Ţi-aduc vreun folos ? – Îmi aduc tăicuţă, mi-aduc. Tot ce-i scris pe lumea asta are şi părţi bune şi părţi rele. De cele bune trebuie să ne folosim, iar de celelalte să ne păzim. Eu de mic am tot buchisit. Şi-acum, dacă tot nu sunt la război, ce să fac. Mă mai uit din când în când pe ele. – Apoi de ce nu eşti ? Că eu am 4 feciori pe nu ştiu unde. Dacă regele mi i-a cerut pe toţi, pe toţi i-am dat. 297


– Dar tatăl meu n-a făcut aşa. A dat bani în dreapta şi-n stânga şi m-a scăpat. Că dacă n-ar fi făcut aşa,poate eram şi eu acum mort glorios prin vreo tranşee. – Ah, aşa,zise bătrânul cu miez. – Şi-acum ce faci? – Învăţ, taică. Învăţ. – Ce poţi să înveţi atâta. Că doară văd că eşti destul de mare. Nu mai eşti de vârsta şcolarilor. – Apoi omul cât trăieşte, învaţă tăicuţă. Eu de pildă învăţ cum să fac nişte prafuri. Apoi văzând că bătrânul n-a înţeles nimic adăugă. Adică vezi dumneata, învăţ cum să fac doctorii pentru bolnavi, tăicuţă. La care bătrânul se lumină. – Aha, eşti spiţer care va să zică. – Cam aşa ceva. Ajunşi aproape de moara lui Rollic, tânărul, după ce mulţumi, se îndreaptă spre centrul oraşului. Reuşi cu greu să găsească un loc unde să-şi odihnească trupul obosit. Sute de refugiaţi i-o luaseră-nainte. Până la urmă-şi află un loc în casa unui preot care îl găzdui într-o cămăruţă, ca o chilie. Uşor de recunoscut după graiul oltenesc, refugiaţii se plimbau pe străzile Romanului. Alimentele se găseau din ce în ce mai greu. Moara lui Rollic măcina din ce în ce mai rar. Şi peste tot o mare de muşte şi de păduchi. Tânărul se învârtea nerăbdător în cămăruţa cât o chilie. După ce-şi făcu rost de mâncare tot prin bunăvoinţa preotului, se îndreptă spre malul Moldovei. Umbla de ici colo pe malul apei adunând pietre albe, sfărâmicioase. Ajuns în chilie s-apucă să le sfarme până le prefăcu într-o pulbere. Apoi scoţând din bagajele cu care venise tot felul de eprubete, flaconaşe, tuburi şi alte minunăţii, trecu praful prin ele. Din când în când adăuga câte ceva, şi după ce amesteca totul cum se cuvine mai combina în fel de fel de recipiente 298


amestecurile. Unele se înroşeau, altele se albăstreau, dar nici unele nu-l mulţumeau. Şi-atunci arunca totul în fundul curţii într-o groapă de gunoi veche şi pleca după alte şi alte pietre. În fiecare zi altele. Preotul îl iscodea din când în când cu câte-o întrebare. Dar în afară de faptul că tânărul căuta nişte leacuri pentru răniţii de pe front nu putuse afla nimic altceva. Şi pentru că-l pasionase cândva spiţeria începu să-i aducă el însuşi toate pietrele găsite de el şi prietenii lui. Într-o zi, un amic îi adusese preotului o piatră ciudată. Destul de sfărâmicioasă cu tot felul de dungi prin ea, era o piatră cum nu mai văzuse prietenul lor până atunci. Adrian luă piatra în mână şi două zile nu mai ieşi din camera lui. A treia zi, ieşi la lumina zilei, palid şi obosit. – Ei, ce-ai găsit ? îl întrebă popa curios. – Din nou, nimic, părinte. Am încercat totul în fel şi chip dar n-am găsit nimic. Apoi întristat, înfulecă în grabă nişte roşii cu mămăligă rece, aduse de popă şi se întinse, aşa îmbrăcat cum era, în patul tare, pe o saltea de paie, pe dânsul adormind. În somn se văzu într-un spital de campanie printre răniţi. Şi se făcea, că ţinea în mână un flaconaş din care turna câteva picături fiecărui bolnav ce-i întindea paharul. Apoi după ce bolnavul înghiţea licoarea, se făcea că în spatele lui creşteau văzând cu ochii aripi. Şi nu două aripi ca la îngeri. Nu. Fiecărui pacient îi creşteau câte patru aripi de fiecare parte a trupului, cu care-şi lua zborul pe uşile şi geamurile deschise-ale spitalului. Doctorii s-amuzau, iar infirmierele râdeau bătând din palme, în vreme ce bolnavii se ridicau tot mai sus spunând: „Mulţumim domnule doctor... Mulţumim...” Şi dispăreau. Înspăimântat, Adrian se trezi. În cameră zbura zăpăcită o muscă mare şi grea. Se izbea de pereţi şi de geamuri ca o nebună. Adrian se uita la ea amuzat. Iar când aceasta-i vărsă una din eprubete pe masă se supără. Luă la întâmplare o carte şi aruncă după ea într-un moment când musca se oprise din zbor. 299


N-o nimeri. Şi musca porni iarăşi să zboare nebuneşte. Plictisit, Adrian îi deschise geamul lăsând-o să plece. O privi cum se depărta greoaie, minunându-se de dimensiunile ei. Nicicând nu mai văzuse una la fel. Îşi aduse aminte că tot din cauza unei muşte ce i se păruse cândva mare, îşi pierduse prietena. Desenau ceva împreună. Şi când o musca greoaie pătrunse-n încăpere el o prinse în pumn. Apoi ducându-se cu ea în pumn la prietena sa, desfăcu pumnul brusc cu gândul s-o sperie. În palma desfăcută, sub ochii uimiţi, Adrian văzu musca ceva mai vioaie, ce-şi lua zborul lăsând în urmă o grămăjoară gălbuie-albicioasă de larve. Şi cum acestea se mişcau într-un gel vâscos prietena lui se înecă, şi vomă. De-atunci s-ocoleau potopiţi de jenă. I-a despărţit şi războiul, lăsându-l pe fiecare cu durerile şi bucuriile sale. De-aceea, acum, Adrian nu-şi mai puse mintea c-o muscă cu adevărat mare. Enervat de amintirea acestei întâmplări luă conţinutul din recipiente, aruncându-l ca de obicei ori în groapa din grădină. Apoi după ce spălă totul şi se curăţă în fugă, se culcă la loc. De data asta dormi fără vise.

*** Se deşteptă când soarele era la amiază. Cum deschise uşa cum simţi în nări mirosul prăjelii din bucătăria părintelui. Înghiţind în sec, se îndreptă spre poarta ce dă spre strada. Ajuns în mulţime, îşi afundă adânc mâinile în buzunare, pornind fără o ţintă precisă. Îl ustura creierul da-atâtea formule căutate şi studiate-ndelung pe băncile facultăţii de medicină de la Berlin. Acolo găsise el sprijin şi îndrumare pentru primii paşi în chimie. 300


Şi-acum.. Acelaşi popor, pe care-l stimase şi-l preţuise pentru oamenii săi, acelaşi popor invadase Europa. Aproape că nu-i venea să creadă. Acum lucrurile căpătaseră o altă înfăţişare şi zecile de refugiaţi pe care-i întâlnea pe stradă îl treziseră dureros la realitate. Oare acelaşi popor stârnise atâta groază şi teroare ? Nu. Nu credea nici în ruptul capului că printre soldaţii fioroşi al Kaiserului s-ar fi putut număra şi colegi din facultate. Era prea mult. Şi nu era drept pentru el şi pentru oamenii aceia să-i înjosească. La mijloc trebuie să fi fost cu totul alte probleme, alte interese. Intelectualii nu puteau avea nimic de împărţit, şi nici de câştigat, de pe urma subjugării altora. Şi după cum îşi amintea că spuneau la întrunirile lor, nu poporul era acela care dorise războiul. Ce-aveau intelectualii şi poporul că un prinţ austriac fusese ucis la Sarajevo. Ba din câte-şi amintea că spuneau socialiştii, pe toţi monarhii aveau să-i aştepte aceeaşi soartă. El nu era convins de asta. Şi nu-l interesa nici starea materială. Ai lui aveau o moşie destul de mare în Oltenia, de se putea descurca întreaga familie, chiar dacă el studia peste graniţe. Iar dacă-ntr-o zi n-avea să mai aibă nimic, nul durea de loc... Liniştit parcă de propriile-i gânduri, nici nu-şi dădu seama că a ajuns pe malul apei Moldovei. Un zăvoi des se întindea de-o parte şi de alta a râului. Lăstarii încâlciţi îi împiedicau înaintarea. Tot mai spera să poată găsi leacul. Cu toată foamea ce-l chinuia, continua să înainteze prin hăţişul sălbatec. Deodată simţi în nări miros de tutun. S-opri în loc. Cine putea să fumeze tocmai în hăţişurile astea? Cuprins de curiozitate înainta precaut. Auzi nişte glasuri. Vorbeau încet de nu se putea desluşi ce şi cum. S-apropie şi mai mult. Păreau să fie cel puţin trei persoane. Păreau că se ceartă. Un vreasc uscat ţipă ascuţit sub povara tălpii. Glasurile-ncetară subit, apoi hăţişul se mişcă înaintea lui şi din el ţâşni un om. Un om necunoscut. Se priviră o clipă nedumeriţi. 301


Un altul sosit în salturi îl lovi în moalele capului. Mai auzi ca prin vis cum cel care-l lovise în cap doborându-l, îi spuse celuilalt: – Vezi dacă a fost singur. Şi totul se cufundă în tăcere. Căzu.

*** Din bucătăria părintelui, mirosul slăninii prăjite se răspândea fără milă în curte. Câţiva copii vagabonzi înfometaţi se uitau printre ostreţele gardului. Muştele bâzâiau neîncetat sâcâindu-i. Alungate lăsau locul vacant altora. Aşezat la masă părintele muia cu zgârcenie o felie de pâine neagră în grăsimea puţină din fundul tigăii. Câteva bucăţele sfrijite de şuncă, se zbăteau anemice, între o întingere şi alta. Părintele intenţionat le tot amâna să le-nghită. Muştele-l bâzâiau enervându-l. Dar orice-ar fi făcut nu putea scăpa de ele. Deodată o muscă mai altfel decât celelalte i se aşeză chiar pe felia de pâine ce da s-o ducă la gură. Furios el o goni. Musca porni buimacă lovindu-se de pereţi. Şi el muşcă supărat, furios, luându-şi cu degetele şi o jumară. Atunci o altă muscă veni aterizând obosită-n tigaie. Era cu mult mai mare decât cel mai mare bărzăune pe carel văzuse vreodată. Era cât un cărăbuş. – Aţi crescut de când vă hrăniţi cu cadavre! mormăi popa şi, o luă din grăsime strivind-o sub călcâi. Apoi începu să mănânce uitându-se cu ochii-n tavan. Văzu încă vreo câteva muşte la fel de mari, ce umblau ca bezmetice prin casă. Furios băgă tigaia-n dulap, mai ales că-şi sfârşise felia de pâine, şi deschise uşa să le alunge afară. Dar degeaba. Oricât se lupta cu ele, fie din cauza mărimii lor, fie din alte motive, nu reuşi să le scoată. 302


Atunci, închise uşa hotărât şi spunând în gând. Doamne iartă-mă!... porni la atac cu un ştergar mare şi greu făcut parcă anume să le strivească. După o luptă aprigă, deşi strivise câteva muşte, când s-aşeză să se uite văzu că altele mai mari le înlocuiseră. Pierindu-i cheful de odihnă porni atacul şi mai furios. Iar numărul lor parcă creştea. Nici nu mai ştia câte doborâse când îl strigă un vecin cu glas ridicat : – Părinte, părinte, sunteţi acasă? Şi neprimind pe dată răspuns, dădu buzna în bucătărie zicând: – Au năvălit muştele. – Ce muşte, care muşte, se-ntrerupse părintele-obosit. – Nişte muşte mari cât nuca părinte. Zău că nu te mint, adaugă el văzând uimirea pe faţa acestuia. Popa sfârşit lăsă braţele să-i cadă zicând: – De-o oră mă lupt cu ele. Ce-i drept, unele sunt ceva mai mici ! adăugă arătându-i vecinului tavanul cu mâna. – Ce spuneţi părinte, sunt mai mari decât ale mele. Popa rămase trăsnit. Într-adevăr erau mai mari decât cele de la-nceput. Cu mult mai mari. Neştiind ce să mai spună, ieşi în curte. Pe stradă oamenii s-adunaseră în grupuri. Gesticulau aprins. Doar în partea lor muştele mari veneau de nu se ştia de unde sâcâindu-i. Şi s-auzea zgomotul aripilor străbătând văzduhul în zbor. Dar lucru ciudat era că mereu creşteau. Iar o dată cu mărimea le creştea şi numărul şi panica oamenilor. – Războiul le-a adus. – S-au hrănit cu cadavre! s-auzea printre oameni. Iar ele creşteau. Aveau aproape un metru lungime şi bâzâiau ca nebune. Cu ochii imenşi, ca nişte bolovani negricioşi cu multe faţete, cât nişte faruri şi cu trompa scoasă-nainte se roteau nehotărâte prin aer. Înfricoşaţi oamenii începeau să se-ncuie prin case. Din înalt, bâzâitul sinistru îţi făcea pielea găină. 303


Uriaşele muşte împânzeau tot cerul. Nu s-apropiau de pământ. În spatele casei preotului se puteau zări uriaşele muşte ieşind parcă din pământ. Şi care cum apăreau îşi luau zborul spre înalt depărtându-se. Şi oricât de multe plecau se ridicau alţi şi alţi monştri zburători înnegrind cerul. În oraş s-auzeau focuri de arme. Chiar şi pe strada preotului, oamenii prinzând curaj, ieşeau cu tot felul de arme. Trăgeau în aer şi când cădea vreuna o ciopârţeau cu topoare. Şi cum puţini aveau arme de foc, monştrii zburători se-nmulţiseră într-atât încât în zborul lor dezordonat începură să se ciocnească-n văzduh. La un moment dat din stolul monstruos se desprinse un val numeros ce s-abătu peste oameni. Părea şi mai mari. Când se loveau de coşurile caselor le dărâmau. Ţipete de groaza sfâşiară văzduhul. De peste drum de casa părintelui vecinii văzură cum monştrii ieşeau din pământul din spatele casei. Înarmaţi cu furci, topoare şi ce mai găsiră prin casă porniră val vârtej spre curtea grădinii. – Din casa popii ies monştrii. Să-i dăm foc. – Foc, foc! – Adă benzina! – Fraţilor, fraţilor! ieşi preotul tulburat. Fiţi milostivi. Nu am aşa ceva în casă! Să nu vă bată Dumnezeu! Fraţilor! – Te-ai pus bine cu diavolul, nu cu Dumnezeu părinte! – Daţi-i foc. – Foc, foc. – Din spatele casei. La groapa cu gunoi ies monştrii ăştia s-auzi o voce din hărmălaie. – Aţi auzit. Aţi auzit. Să mergem acolo! strigă şi popangrozit îndreptându-se spre partea aceea. – Să mergem ! – Să mergem ! strigară cu glasurile arse de groază şi nerăbdare oamenii, pornind în fugă către grădină.

304


Din groapa de gunoi o sumedenie de muşte mişunau printre resturi. Muştele mici care veneau să se înfrupte din groapă creşteau cât un cărăbuş apoi cât o nucă şi imediat după aceea-şi luau zborul mărindu-se din ce în ce mai mult. Mii de monştri de toate mărimile sugeau lacom cu trompele dintr-o substanţă albă vâscoasă. O scârbă imensă-i străbătu din creştet în tălpi. – Astea-s substanţele spiţerului! glăsui popa. – Care tânăr? – Un refugiat. El arunca mereu substanţele-aicea. – Daţi-le foc. Aduceţi paie Şi din groapa umplută cu paie o vâlvătaie imensă ţâşni în zările cerului.

*** Adrian se trezi c-o durere cumplită-n moalele capului. Buimăcit de lovitură nu-şi mai aducea aminte cum de-a ajuns în starea asta. De undeva pe aproape s-auzea clipocitul răcoros al apei Moldovei. Mai mult se târî decât putea să meargă până acolo. Sorbi câteva guri de apă răcorindu-se. Îşi afundă capul în unde şi-şi pipăi locul unde fusese lovit dând peste o crustă de sânge-nchegat. Abia putu să stea pe picioarele. Împleticindu-se, se îndreptă spre oraş. S-auzeau focuri de arme. Se trăgea. Adrian îşi aminti că fusese lovit de un necunoscut. Dar din moment ce s-auzeau împuşcături, poate se încheiase pacea şi lumea trăgea de bucurie. Orice-ar fi fost, va afla. Prin aer se simţea un zgomot nelămurit. Îşi înălţă privirile. Un monstru înaripat de vreo trei metri trecu greoi pe deasupra zăvoiului. Adrian îl privi. Văzu cum pierdea din înălţime prăbuşindu-se cu un plescăit în apa Moldovei. Apoi zgomotul se repetă şi un alt monstru căzu în zăvoi cu zgomot de vreascuri strivite. Uluit, Adrian se îndrepta către locul unde căzuse. Cu aripile 305


frânte ceva ce arătase cândva ca o muscă, îşi târa trupul zdrobit culcând ca o căruţă-ncărcată, tulpinile tufarilor. Apoi de parcă ar fi prins noi puteri, monstrul zburător se răsuci ca turbat într-un loc, cu o viteză din ce în ce mai mare, strivind totul în jur. Apoi de parc-ar fi aşteptat o porunca, se oprea privind către înalt. O ultimă zvâcnire şi se prăbuşi pe spate cu picioarele şi abdomenul zdrobit, încremenind. Din când în când alte zgomote s-auzeau, ca nişte aeroplane, şi dispăreau, fie zburând mai departe, fie zdrobindu-se. Adrian o luă la goană. Cu cât s-apropia de oraş, cu-atât monştrii erau mai numeroşi. Cerul de deasupra oraşului era negru. O luptă, un măcel începuse-ntre oameni şi monştri. Câţiva soldaţi în drum spre front trăgeau în neştire. Pe străzi trupurile monştrilor hăcuiţi te făceau s-aluneci. Din trupurile lor se scurgea un lichid vâscos. Adrian aluneca într-una. Din câteva case izbucniră incendii. Dar pompierii erau ocupaţi cu tulumbele în lupta cu monştri. Câteva biserici se zăreau fără cruci, iar una chiar fără clopotniţă. Câte un trup de muscă doborât, se zărea pe-acoperişul unor clădiri. Lichidul vâscos se scurgea ca o pastă pe ziduri şi pe olanele acoperişurilor. Coşurile caselor erau dărâmate. Lumea ţipa îngrozită. Două căruţe sanitare trecură pline cu trupuri de oameni către spital. Un monstru se zbătea neputincios sub prelată, în timp ce doi infirmieri îl hăcuiau cu topoarele. Adrian alergă şi mai tare. Simţea că-i sar plămânii afară pe gură. Voia s-ajungă acasă. Să se închidă în cămăruţa lui. Se simţea fără adăpost. Şi monştrii erau mai mari, din ce în ce mai mari. Unii cădeau fără vreo cauză anume. Probabil din cauza mărimii lor, gândi Adrian continuând să alerge. În curtea preotului aceiaşi mulţime furioasa. Preotul însuşi trăgea cu arma-i de vânătoare. Ajuns la poarta casei, se prăbuşi. Nu mai putea să se mişte. Cineva îl văzu. – Un rănit! spuse acela.

306


– Ce rănit. E blestematul ce ne-a adus nenorocirea, spuse popa când îl zări. – La moarte cu el. – La moarte, vocifera mulţimea. Din groapa din spatele casei un fum gros şi flăcări imense ieşeau până la ceruri. – Să moară, tălăzuia mulţimea. Adrian vru să se ridice. Să le spună ceva. Popa ţinti şi trase. Alicele iuţi se-nfipseră-n trup sfârtecându-l. – N-am făcut nimic! răcni Adrian nebuneşte şi popa mai trase o dată. – Pentru experienţe, mai zise cineva, şi Adrian se prăbuşi fără sunet. În mintea lui se-nvălmăşeau monştri. Şi mereu spusa aceluia: experienţe, experienţe, experienţe, din ce în ce mai slab, şi Adrian zâmbi mulţumit. Găsise medicamentul. Dar oare ăsta era? Totul se cufundă în beznă. O nouă lovitură n-o mai simţi. Şi când mulţimea satisfăcută îl lăsă, popa adăugă: – Să-l aruncăm în flăcări. Să piară orice urmă. – Aşa e, ziseră câţiva. Iar când trupu-i căzu în groapă flăcările-l primiră c-o mare de scântei, în vreme ce monştrii creşteau tot mai mari şi mai mari prăbuşindu-se de la sine. Târgoveţii mai alergau după cei ce cădeau ciopârţindu-le trupul. Pe străzi, trupurile imense lăsau să se scurgă acelaşi lichid vâscos. Monştrii răzleţi mai zburau servind drept ţintă celor cu arme de foc. Pe hainele pline de praf, urme cleioase din trupurile monştrilor se închegau îngreunându-le mişcările. Peste oraş începea să s-aştearnă liniştea. Câte un plânset de om istovit s-auzea din vreo casă. Din groapă fumul greoi se lăsă purtat de vânt până la marginea oraşului. Prin aer zgomotul ultimilor uriaşi se distingea tot mai clar. O linişte ca după moarte, curmată doar de zgomotul sacalelor cu apă pentru incendii punea stăpânire cu totul. 307


PEPITA

Tăcerea se înstăpânise peste toate lucrurile şi în tot universul domnului Constantinidi. Pendula îşi contenise bătăile, aşa după cum cerea obiceiul pământului, iar restul rămăsese în nemişcarea firească tuturor lucrurilor. Doar vântul mai tulbura din când în când frunzele duzilor din faţa intrării, din ale căror fructe ar fi trebuit să se înfrupte vrăbiile şi ciorile oraşului. Câinii dezlegaţi, părăsiseră cuştile, hoinărind care încotro. Porţile din fier forjat, larg deschise, sugerau libertatea. Păianjenii somnoroşi, începură a-şi ţese florale străvezii printre perdelele. Parcul pustiu, îşi mai arăta încă frumuseţea, aşteptându-se de la o zi la alta, la atacul buruienilor lacome, ce-şi făcuseră deja apariţia. Păunii plecaseră care-ncotro şi nici o vieţuitoare nu se mai găsea acum în parcul atât de frumos altădată. Moartea celei ce a fost stăpâna sufletului domnului Constantinidi, stinsese toată strălucirea vieţii din această curte. Constantinidi însuşi căzuse în acea stare din care se spunea că nu mai avea nici o scăpare. Fusese dus, cu câteva zile în urmă la spitalul municipal, de către vecinii care-l găsiseră mut, nemişcat, în capătul scării de la intrare. Starea cataleptică, ochii ieşiţi din orbite, trădau petrecerea unei mari grozăvii din viaţa lui Constantinidi, pe care nimeni nu şi-o putuse explica. Suportase tratamentul doctorilor fără nici o transformare în bine. Medicii erau uimiţi de lipsa lui de reacţie. Inerţia trupului n-o putuseră învinge. Aceeaşi ochi îngroziţi şi imobili, aceiaşi rigiditate a trupului stăruia în faţa tuturor încercărilor. Se hotărâseră să-l trimită la o clinică psihiatrică din capitală. 308


Singurul lucru ce-i mai oprea, era Pepita. Se instalase fără voia nimănui în rezerva spitalului, încă din prima zi. Sosise după salvare, cu limba scoasă de un cot, mârâind şi scheunând, împotrivindu-se tuturor acelora ce încercaseră să-i despartă. În seara când sora şefă reuşise s-o scoată afară din clinică, urletele căţeluşei se auziră tânguitor până în centrul oraşului. Directorul clinicii însuşi dăduse telefon s-o primească. Nimeni nu ştia cum o chema. Doar zgarda emailată, purta inscripţia: „Pepita, cocker nr. 1411, proprietar Constantinidis”. Odată hotărârea luată, corpul medical se întreba ce decizie va lua directorul spitalului cu Pepita. Nici nu putea fi vorba s-o ducă atâta distanţă, socotind şi faptul că ar fi creat destul scandal dacă Pepita s-ar fi pripăşit şi acolo. Aşa că într-una din zile, îl scoaseră pe Constantinidis pe targă şi-l urcară în salvarea pregătită de drum. Căţeluşa, nu se putuse ridica la înălţimea maşinii care să-i permită însoţirea stăpânului. Sări cu încordare fără nici un spor, în vreme ce maşina porni într-un iureş grăbit. Pepita se porni s-alerge după maşină, cu lăbuţele zgâriind asfaltul străzilor. Distanţa dintre maşină şi căţeluşă creştea văzând cu ochii. Până la ieşirea din oraş, Pepita îi pierdu urma. Se aşeză urlând sub o bancă de pe strada mare. Trecătorii puţini din dimineaţa aceea se opreau miraţi, apoi după ce-i lăsau câte ceva din pachetele şi sacoşele lor, se depărtau nedumeriţi. Într-un târziu, obosită, adormi sub razele soarelui, fără a se atinge de bunătăţile azvârlite de trecătorii matinali. O trezi o mamă obosită de povara unui copilaş plângăreţ, care se aşeză să-şi odihnească braţele, pe banca sub care Pepita-şi găsise culcuş. Ieşi clătinându-se. Se îndreptă spre spitalul pe care îl părăsise. Spera să-şi regăsească stăpânul. Strecurându-se pe poarta întredeschisă, ajunse cu uşurinţă la uşa de la intrare, aşteptând un moment prielnic. Ca niciodată, uşa rămase închisă mai multă vreme. Nerăbdătoare, Pepita începu să zgârie cu labele 309


în tocul uşii, scâncind uşor. Spre nenorocul ei, în cadrul uşii se ivi asistenta şefă. – Iar a venit boala asta! zise ea lovind-o cu piciorul. Luată prin surprindere, căţeluşa se rostogoli pe treptele de la intrare schelălăind uşor. Tăvălită în praful treptelor nemăturate, se ridică tremurând, mai întâi pe labele din faţă, apoi şi pe celelalte, se mai uită o dată înapoi şi se îndreptă din nou spre stradă. Din când în când se oprea, de parcă ar fi vrut să se încredinţeze că nu mai era nimeni acolo. Dar uşa rămase tot închisă şi nimic n-o mai făcu să mai spere că s-ar putea întoarce. Ieşi pe poarta spitalului, mergând clătinat pe strada ce ducea spre casa Constantinidis. Ajunsă în parcul din faţa casei, căţeluşa se opri nehotărâtă. Se întoarse de câteva ori spre casă şi tot de atâtea ori spre strada plină de trecători. Apoi o luă printre răzoarele cu flori, până sub straşina casei. Pustiul ce dăinuia în nemişcarea casei şi a grădinii înfiora. Deodată, Pepita se opri la rădăcina dudului din faţa intrării în vilă, apucând un colţ dintr-o bucată de năframă roşie, rămasă acolo din pricini numai de ea cunoscute. Dinţii sfâşiau cu furie materialul textil, vaporos, de parcă ar fi avut de rezolvat ceva ce nu mai avea amânare. Când bucăţica de năframă se destrămă, mârâitul căţeluşei încetă. Obosită, se aşeză la rădăcina răscolită de furie acoperindu-şi botul cu labele, ce mai purtau încă fire din ţesătura sfâşiată. Cu ochii prăbuşiţi, începu din nou să scâncească. Se înserase. Aleea străjuită de o parte şi de alta de duzi tunşi scurt, cu tulpini contorsionate după priceperea lui Constantinidis. Pietrişul alb, din calcare sfărmate, lumina în penumbra înserării, de parcă ar fi înmagazinat razele soarelui de peste zi, iradiind opalescentă frontonului ce străjuia intrarea casei pustii. Vântul de seară alinta şăgalnic în trecere, frunzele duzilor. Deodată Pepita se ridică mârâind înfundat. Se mişca agitat, cu privirile împărţite între mereu spre poarta dinspre stradă şi rădăcina dudului de lângă treptele casei. Ferestrele pustii, sporeau 310


şi mai mult furia sau spaima cocker-ului agitat. Casa, pe care mulţi o numeau „vila cucoanei”, era ceva mai mare decât cele din jurul ei. Acoperită cu tablă zincată în solz de peşte, constructorul îşi permise un fel de fantezie ciudată în rezolvarea problemelor de faţadă, prelungind peste norma obişnuită a ţinutului, ferestrele şi uşile. Acoperişul însuşi fusese fragmentat de planuri ciudate, în interiorul cărora se încastraseră ferestre la fel de lungi, de parcă îndărătul lor s-ar fi aflat cine ştie ce încăperi. În realitate, interiorul nu se deosebea prea mult de casele vecinilor. Camerele erau ceva mai înalte, iar uşile de la intrare dădeau într-un hol. Din acesta, uşi înalte, terminate în arc de cerc, masive şi albe dădeau în camerele ce alcătuiau restul „vilei”. Numai sufrageria mai avea o uşă cu un glazvand ce dădea spre una din camerele vecine, putând fi mărită şi o alta ce ducea spre o bucătărie mare în care se putea intra direct din afară, printr-o altă uşă. Spre uşa aceasta se îndreptă Pepita, mai mult târându-se. Se aşeză pe preşul încălzit peste zi, adormind cu tresăriri.

*** Victoraş se uita îngrijorat în urma porumbelului slobozit din cuşca ce o purtase până la capătul celălalt de ţară. Membru al asociaţiei columbofile de mai mulţi ani, reuşise în sfârşit să-şi aibă porumbeii acceptaţi participării la concursurile naţionale din acel an. Călătorise mai bine de jumătate din cale, se urcase în trenurile personale ce-l depărtau tot mai mult de casa la care trebuiau să se întoarcă porumbeii inelaţi conform regulamentului. Era ferm convins că îi dresase cum se cuvine. Îi mai slobozise de câteva ori, de la distanţe mai mici, şi se întorseseră cu bine. Acesta era ultimul. Îl urmări printre porumbeii lansaţi de ceilalţi participanţi. Odată slobozit, porumbelul se ridică spre înaltul cerului. 311


De sus, de acolo unde se putea orienta, se îndreptă cu siguranţa instinctului spre casa lui. Odihnit, îşi fâlfâia aripile cu uşurinţă pe deasupra oraşului străin, grăbit să ajungă cât mai repede în locurile de unde plecase. Doar setea îl chinuia. Coborî din înălţimi, căutând un ochi de apă. Deodată ceva îl izbi cu putere în coşul pieptului, ameţindu-l. Apucă să mai zărească în curtea unei case, părul negru şi cârlionţat al unui copil ce trăsese cu praştia. Căzu, fâlfâindu-şi dezordonat aripile, pe trotuarul plin de trecători. Cineva se aplecă să-l ridice. Îl prinse de-o aripă. Trupul îi tremura nebuneşte. Bărbatul îl ridică la înălţimea ochilor, privindu-l cu atenţie. Zări inelul de la picior. Îl citi şi se dumeri. Strânse porumbelul la piept şi se îndepărtă, pierzându-se în vălmăşagul trecătorilor. Câteva zile, bărbatul îl îngriji cum se pricepu mai bine. Adusese chiar şi un veterinar, care, după ce-i dădu cele trebuincioase, îl sfătui pe străin să scrie stăpânului despre cele întâmplate. Peste câteva zile, veterinarul îi spuse că-i poate da drumul. Întremat, porumbelul porni la drum.

*** Înserarea prelungea formele arborilor peste aleea străluminată. În spatele „vilei” căţeluşa dormita neliniştită. Deodată, îşi ciuli urechile. Mai întâi una, apoi alta. Din faţa casei se distingeau din ce în ce mai clar, paşi scrâşnind pe pietrişul aleii. Cu simţurile treze, Pepita se ridică plină de nelinişte. Mârâi uşor, îndreptând-se spre colţul din faţa clădirii. Nu zări nimic, deşi paşii se auzeau tot mai clar apropiindu-se de intrarea casei. Mârâitul Pepitei se distingea din ce în ce mai tare, transformându-se odată cu trecerea

312


timpului într-un lătrat furios. Zgomotul paşilor încetă brusc, speriat parcă de vehemenţa cockerului. Lătratul nu încetă. Deveni din ce în ce mai furios, semn că o irita peste măsură pe căţeluşa istovită de foame şi de oboseală. Privirile se îndreptau spre locul unde sfârtecase bucăţica de năframă găsită la tulpina celui mai apropiat dud din faţa intrării. Acolo nu era nimic. Paşii fuseseră numai în închipuirea ei, sau mai bine zis, fuseseră în amintirea celor întâmplate cu câteva zile în urmă. Tot aşa se întâmplase. La înmormântarea nevestei, Constantinidis. mersese cu puteri sleite în urma coşciugului, neînsoţit decât de câţiva curioşi şi de preotul cu cădelniţa fumegândă. În faţa lor mergeau săracii târgului, ducând prapurii bisericii. Trecătorii se opreau, unii îşi făceau cruce, dar cei mai mulţi îşi vedeau de treburile lor. Bătrânul Constantinidis, sprijinindu-se în bastonul său, mergea clătinânduse, cătrănit în urma celor întâmplate. Nici, acum, nu-i venea a crede că-şi pierduse femeia. Un guturai banal o pusese-n sicriu. La început, nici doctorii nu aveau cum să-şi explice asta. Abia după ce-i repetară analizele în laboratorul central se dumiriră. Organismul tinerei nu se mai apăra. Un guturai banal, o infecţie ce-i cuprinse tot corpul, o topi în câteva săptămâni. Iar trupul nu mai luptase. La început, bătrânul Constantinidis, îşi făcuse remuşcări din cauza diferenţei de vârstă. Se însurase cu ea ca un nesăbuit. Crezuse c-o va ferici, dar se convinsese uşor de contrariu. Uşor, uşor, răceala dintre ei luase proporţii. Începuseră mai întâi discuţiile, apoi certurile, de care nimeni din oraş nu aflase. Curând îşi făcură apariţia curtezanii. Neputinţa lui Constantinidis favorizase toate acestea. Apoi venise boala şi moartea. Bătrânul o iubise, iar pierderea ei o îndura cu greutate. După înmormântare, fusese adus acasă cu o birjă. Altfel, nu mai putea să meargă. Intrase în casă sprijinit de birjar, sub ochii miraţi ai Pepitei. Seara sosise atunci la fel ca acum. Bătrânul nu aprinsese nici o 313


lumină. Şedea cufundat în întunericul nopţii, când pe alee se auziră paşi. Bătrânul îşi întoarse privirile spre geamul dinspre alee, înmărmurind. Rezemată de tulpina dudului din faţa casei, soţia îi făcea semn cu mâna. Se ridică în întâmpinarea ei, se îndreptă spre uşă, apucă cu mâini tremurânde clanţa şi căzu în uşa întredeschisă. Pepita îl văzuse din culcuşul ei de pe hol prăbuşindu-se. Auzise paşii, dar nu reacţionase în nici un fel. Păreau şi nu păreau străini. Abia după ce căzu Constantinidis, o zări pe „cucoană”, privind deschizătura uşii, rezemată de copacul acela. Se repezi la ea să o întâmpine. Rigiditatea trupului, nemişcarea şi răceala nefirească o nedumeri. Începu s-o miroasă. Mirosea a pământ şi a cârpe. Înspăimântată, Pepita lătră. Privi spre casa unde căzuse bătrânul şi nu se mai ridicase. O cuprinse frica. Se duse spre el lătrând cu disperare. Lătră toată noaptea, până se puse pe urlat. Aşa o găsiră vecinii dimineaţa. Trupul cucoanei nu fusese zărit de nimeni. Doar o bucată de cârpă fu dovada că nu era totul numai o închipuire.

*** Cu aripile fâlfâind, porumbelul se îndepărtă de oraşul ce-l găzduise în zilele acelea, grăbit să ajungă acolo de unde plecase cu câtva timp în urmă. Soarele îi încălzea aripile. De sus, câmpia se zărea până la mari depărtări. Începuse secerişul. În miezul zilei, coborî pe o tarla unde combinele îşi croiseră primele brazde. Boabele de grâu risipite prin mirişte, îi potoliră foamea. Un tractorist se apropia hoţeşte să-l prindă. Mai mult îl simţi, decât îl zări. Zbură speriat. În urma lui, tractoristul înjura, blestemându-şi neîndemânarea. Cei câţiva bulgări de pământ 314


aruncaţi cu furie de tractorist nu-şi atinseră ţinta. Curând, lanul dispăru în depărtare. Zborul îi era uşor. Cu forţe întremate, porumbelul se îndepărta cu iuţeală de locul neprimitor. Trecu pe deasupra satelor fără a se opri. Îşi potoli setea în unda unui pârâu. Noaptea nu-şi conteni zborul până târziu. Se odihni pe creanga unui pom de la marginea drumului ce ducea spre locuri neştiute. Razele dimineţii îl îndemnară la drum. Zbură la fel de uşor pe deasupra satelor şi câmpiilor, până când ajunse deasupra unui oraş. Fumul uzinelor, praful oraşului, urca în văzduh fără contenire. Porumbelul vru să înconjoare mulţimea de clădiri, dar oboseala şi foamea îl hotărâră să treacă pe deasupra oraşului. Curând se dovedi că se înşelase. Nicăieri nu se zărea ceva de mâncare. Zări un stol de porumbei, fâlfâindu-şi aripile pe deasupra unei clădiri înalte. Se alătură, încredinţat că va găsi ceva. Coborâră pe terasa unui bloc înalt. În cuşca porumbeilor nu era nimic cu care ar fi putut să-şi potolească foamea. Ferită parcă din calea lor, întrun colţ al terasei, erau o farfurie cu apă şi câteva boabe de grâu amestecate cu firimituri de pâine. Neîncrezător mai întâi, porumbelul se apropie de colţul acela. Ciuguli din firimituri, apoi când se îndreptă spre castronul cu apă, atinse un fir pe care nu-l observase. Ceva ca o plasă deasă coborî deasupra, închizându-l. Se zbătu, se învârti zadarnic, căutând un loc pe unde să-şi ia zborul. Nu găsi nimic. Resemnat, se apucă să ciugulească din nou boabele şi pâinea rămasă. Bău apoi apă pe săturate. Îşi strânse picioarele sub el, adormind neliniştit. Seara îl cuprinse uşor. Ceilalţi porumbei zburară încă o vreme, după care se liniştiră şi ei. Noaptea coborî înstelată peste clădirea înaltă şi peste oraşul ale cărui zgomote se auzeau până departe.

315


*** Tot vecinii fură aceia care telefonaseră la spital după salvare. Când sanitarii se apropiară cu targa, Pepita îi opri lătrând furioasă. Nici vorba bună, nici ameninţările nu reuşiră s-o potolească. Numai geamătul scos de bătrânul Constantinidis, o făcu să se oprească şi să permită să-l ia în salvare. Pepita ar fi vrut să ajungă la căpătâiul bolnavului. Ar fi vrut să se hârjonească, să-i sară în faţă. Nu mai era fusese cu putinţă. Resemnată, şedea şi scheuna încetişor pe covoraşul din spatele intrării în curte. Dacă ar fi găsit puteri, nu s-ar fi oprit din urmărirea salvării ce-l luase pe Constantinidis. Neputinţa nu şi-o ierta. Se sculă într-un târziu şi se îndreptă prin întunericul nopţii spre cimitirul unde fusese îngropată „cucoana”. Simţea că numai din cauza ei se întâmplase totul. Simţise cu multă vreme înainte durerea bătrânului Constantinidis în faţa neputinţei de a-i potoli chefurile şi gesturile nesăbuite. Simţise de multă vreme că lucrurile nu erau pe placul vecinilor şi nici a celor care se uitau într-un anume fel după „cucoană” pe stradă, sau atunci când mergeau la plimbare. La început acceptase s-o însoţească prin toate locurile pe unde se ducea „cucoana”, dar după ce văzu ce văzu, începu să fugă către casă, lătrând furioasă pe aleea pustie. Bătrânul Constantinidis îi deschidea uşa, o lua în braţe şi ofta, mângâind-o. Mâinile lui erau ca o curgere liniştită şi dureroasă, unduindu-se pe spinarea sârmoasă. O înţelegea şi încerca tot el s-o potolească. Între ei se stabilise un fel de simbioză a neputinţei. Odată, simţise picurând în blana ei, lacrimi fierbinţi. Numai îmbolnăvirea ei, îi aduse Pepitei liniştea. Se bucurase de scăderea bruscă a poftei de plimbare. Bătrânul Constantinidis alerga, însoţit adesea de cockerul neastâmpărat, pe 316


la toţi medicii cunoscuţi şi necunoscuţi. Toate tratamentele prescrise se dovediră neputincioase. Se părea că organismul refuza să lupte, refuza să trăiască. În mintea lui, neputinţa organismului de a se lupta, luase proporţii catastrofice. I se părea că-i de vină. Adeseori se dojenea singur. Vocea îi răsuna ca un geamăt prelins pe pereţii reci din holul tăcut, până când se strângea în trupul îmbătrânit, ca mercurul într-un termometrul rece. Viaţa se scurgea lent, făcându-le trupurile tot mai străine. Apoi, deznodământul.

*** Porumbelul simţi dimineaţa picurând în trupu-i cuprins de spaime. Fiecare clipă furată soarelui din cuşca nemiloasă era pentru el o nouă speranţă de viaţă. Târziu, când soarele se căţărase în culmea bolţii cereşti, se auziră paşi. Zgomotul lor buretos, înfundat, trezea spaime neînţelese în trupul însetat de zborul întoarcerii. Paşii se opriră. Aparţineau unui bărbat tânăr, în blugi. Privi porumbelul câteva clipe, săltă acoperişul capcanei, introduse mâna prin deschizătură şi-şi apropie degetele răsfirate de trupul tremurând al păsării. O apucă uşor, îi strânse aripile, după care îl scoase cu grijă din capcana nedorită. O ridică la înălţimea ochilor şi-o privi cu atenţie. Zărind inelul, îl citi, apoi oftând îl slobozi spre înălţimi. Porumbelul se clătină o clipă ca o frunză fără vânt, după care se îndepărtă în fâlfâitul aripilor spre marginea oraşului. De acolo, se orientă asupra direcţiei spre care trebuia să se îndrepte. Oraşul arăta la fel. Fumul se ridica liniştit, iar zgomotul aşternea o imperturbabilă mantie peste toate. De sus, nu mai 317


distingea străzile, maşinile, casele. În curând avea să distingă tarlalele satelor ce aveau să-i iasă în întâmpinare. Înserarea îl surprinse deasupra lor. Văzduhul îi părea vâscos, iar înaintarea îi devenise tot mai grea. Avea nevoie de odihnă, dar nu-şi conteni zborul toată noaptea. Dimineaţa un nou oraş se ivi în depărtare. Mai fusese în oraşul acesta. Era aproape de casa lor. Recunoscu gara oraşului, parcul şi casele învecinate. Plană uşor deasupra unui loc pe care nu-l mai văzuse. Sute de cruci înşirate de-a lungul unor alei, răsăreau pe deasupra unor straturi de florilor îngrijite. Din loc în loc, umbra unor copaci stropea coloritul florilor şi albeaţa crucilor. Din când în când se ridicau spre înălţimi miresme îmbietoare, nemaiîntâlnite, semnul arderii unor resturi de tămâie în căţuile de tablă aşezate lângă crucile smerite. Deodată, porumbelul zări ceva straniu. Deasupra unui mormânt, o căţeluşă mică scurmă, pământul afânat. Curios, porumbelul se apropie în zbor şi se aşeză pe creanga celui mai apropiat copac. Privea la strădania a căţeluşei de a săpa ceea ce oamenii îngropaseră de puţină vreme. Nici nu observă cum din înălţimi un uliu se repezi ca o săgeată deasupra sa. Îi simţi doar ghearele puternice înfigându-se în spinarea nepregătită de apărare. Îşi desfăcu aripile sub înfrigurarea morţii, zvâcnind din toată puterea trupului istovit de drum. Simţea, cum ghearele nevăzute-i pătrund tot mai adânc în trup, sugrumându-i orice speranţă de salvare. De jos, Pepita surprinsă ea însăşi de atacul păsării, se porni pe un lătrat spăimos, prelung, lugubru. Uliul, înspăimântat la rându-i, îşi slobozi prada în faţa căţeluşei întărâtate, depărtându-se. Prăbuşit în ţărână, porumbelul se zbătea.

318


Căţeluşa nu-şi încetase lătratul zbuciumat. Curând, îşi dădu seama că scăpase. Dar ce folos. Fiecare mişcare îi produce dureri infinite. Încetă să se mai zbată, aşteptându-şi în nemişcare sfârşitul. Pepita încetă şi ea să mai latre. Se apropie de porumbel. Albeaţa penajului îl făcu să-şi amintească de albeaţa femeii zărite-n grădină. Fusese oare „cucoana”? N-avea de unde şti şi nici cine-i spune. Sângele ce începuse a-i păta albeaţa trupului o irita la fel ca năframa găsită pe alee. Se apropie mârâind. Trupul porumbelului se chirci înfiorat. Mişcarea lui o irită pe căţeluşă şi mai mult. Înfuriată, prinse între fălci aripa atârnată a porumbelului. Oasele trosniră. În furia ce o cuprinse, căţeluşa îl sfârtecă. Apoi târî fărâmele în groapa abia făcută. Nu ajunsese la trupul ei, dar cel puţin îi pusese pe faţă ceva de care avea să se sperie şi să nu se mai întoarcă niciodată. Astupă totul în grabă, întorcându-se spre casă. Ajunsă în curte, cu botul plin de urme de sânge, zări câţiva oameni scotocind prin grădină. Se repezi la ei cu furie. – Uite-o! zise unul din ei pregătindu-şi furca să o întâmpine. – Vezi să nu aibă şi turbare, zise celălalt cu teamă, pregătindu-şi la rând o lopată. Pepita nici nu simţi cum se înfipse în coarnele furcii. Schelălăi de durere, în vreme ce deasupra capului se abătu lopata vecinului înfricoşat, curmându-i urletul. Sângele ţâşni. Oamenii fugiră care-ncotro. Între straturile de flori, pământul sorbea lacom viaţa Pepitei, picătură cu picătură.

319


MANOLICĂ

Pe Manolică Ştirbu, vremurile îl făcuseră deosebit de important. Un pic de noroc şi de muncă îl făcuseră din absolventul şcolii profesionale, candidatul şcolii de miliţie. Reuşita a fost mai mult o problemă de dosar. Bucuria familiei proaspătului absolvent al şcolii de subofiţeri, a fost şi mai mare, când abia ajuns subofiţer, Manolică a devenit candidat al scolii de ofiţeri. Diferenţele de la cursurile liceale intensive fuseseră trecute fără probleme, ca la toţi cursanţii unor astfel de forme de şcolarizare. În numai câţiva ani, proaspătul absolvent al şcolii profesionale, al şcolii de subofiţeri, al liceului, al şcolii de ofiţeri se trezi bărbat stăpân pe sine, în uniforma frumoasă a locotenenţilor. Şi pentru că avea calităţi deosebite în automobilistică, Manolică fuseseră trecut pentru stagiu, la circulaţie. Intransigenţa lui devenise proverbială. Era un element decisiv în limitarea vitezomaniei, a transporturilor frauduloase, a încălcărilor de tot felul ale normelor de circulaţie. Aflat la punctul de control Tişiţa, Manolică Ştirbu văzu cum dinspre Panciu, o Dacie 1300 cu număr de Galaţi traversează cu greutate calea ferată. Cu eşapamentul aproape târându-se, automobilul se apropia ca o gâscă îndopată, de punctul de control. Manolică o simţi de departe ca nefiind în regulă. Întotdeauna, încărcătura excesivă a portbagajelor dădeau de gol pe afaceriştii care mai îndrăzneau să îi rişte. Aşa reuşise Manolică să descopere carnea de viţel tăiat şi dosit pentru speculă, la Străoane. Şi tot aşa depistase locotenentul transportul ilegal de distilat sustras din podgoriile vrâncene, spre a fi vândut în judeţele învecinate. 320


Bucurându-se că a mai dat peste un infractor, Manolică îi făcu semn să oprească. Politicos, se prezintă: – Sunt locotenentul Manolică Ştirbu de la controlul circulaţiei. Bună ziua. Actele la control, tovarăşe. Din maşină, cinci persoane îndoliate îşi îndreptară privirile neliniştite spre el, confirmându-i bănuiala. Manolică privi superficial permisul şi certificatul de înmatriculare, iar buletinul nici măcar nu-l deschise. – Semnalizaţi stânga, spuse el rece, stăpân pe sine. De fiecare dată reuşea să-şi ascundă rânjetul bucuriei. Unui succes dinainte scontat, l-ar fi făcut pe altul să se trădeze. – Şi, dreapta, adaugă trecând în spatele maşinii. Conducătorul auto semnaliza întocmai. Toate păreau în regulă. – Aveţi roată de rezervă? întreabă el. – Desigur, confirmă cetăţeanul pe gemul coborât al portierei. – Vă rog să mi-o prezentaţi, ceru impetuos locotenentul. Spre surprinderea lui, cetăţeanul coborî liniştit. Deschise calm şi cu siguranţă portbagajul. În interior o duzină de bidoane de plastic, mari şi mici, având o capacitate de aproape 200 de litri, justificau lăsarea exagerată a maşinii. – Ce aveţi în bidoane? întreabă Manolică. – Apă, tovarăşe locotenent. – Apă, da? – Sigur. Dar ce credeţi? – Să vedem, zise locotenentul deşurubând capacul unui bidon. Apoi mai înainte ca să apuce bietul cetăţeanul să schiţeze un gest, locotenentul duse dopul la nas, plin cu lichidul incolor. Îl mirosi. Nu simţi nimic suspect. Duse dopul la buze. Gustul era de apă totuşi.

321


– Tovarăşe locotenent nu... apucase să spună gălăţeanul înainte ca locotenentul să soarbă din dop. Dar Manolică se prefăcu a nu-l auzi. Sorbise cu mişcări repezi, nervos. Apoi contrariat desfăcu capacul altui bidon. Aceleaşi mişcări, şi aceeaşi constatare. În toate era apă spre disperarea locotenentului şi groaza şoferului rămas interzis. Din când în când acesta mai reuşea să îngăime o negaţie, pe care Manolică nu i-o lua în consideraţie. – Ce mama dracului căraţi apă? Ce, la Galaţi nu aveţi? Zise Manolică exasperat de înfrângere, cu cerul gurii metalizat de gustul apei. – Ba avem tovarăşe locotenent, dar obiceiul e obicei, zise gălăţeanul cu tonul sfârşit. – Ce obicei cetăţene, ce obicei. – Păi să vedeţi, se codea gălăţeanul. Dar nu-mi faceţi nimic. – De ce să-ţi fac ?! zise Manolică. – Vă spun, dar vă rog ţineţi cont că am încercat să vă opresc. – Spune odată tov-ule nu mă mai fierbe atâta! – Păi să vedeţi, mi-a murit mama. – Şi ce-i cu asta? – Păi este, cum să nu fie? – Spune odată! – Dacă mă tot întrerupeţi… – Bine, bine, a murit, a murit mama dvs. Condoleanţele mele! – Vă mulţumesc, zise gălăţeanul mai liniştit. Apoi luându-şi parcă inima în dinţi continuă: La noi în sat, părinţii sunt îngropaţi în cimitirul străvechi. Dacă acest lucru nu e posibil se aduce măcar cenuşa soţului sau soţiei şi se îngroapă alături de mormintele familiei. Ori mama mea n-a vrut să fie incinerată. A trăit rău cu tatăl meu. De aceea a şi plecat de mai multe ori de la noi. A stat la o soră de-a noastră măritată la Panciu. Iar la moartea 322


tatei nici n-a vrut să vină. Ori obiceiul satului spune ca apa din scăldătoarea mortului să fie dusă şi să stropească mormântul soţului legitim. Iar noi tocmai asta avem în bidoane. Ochii locotenentului stăteau gata să iasă din orbite. Convulsii repetate îi congestionară faţa. – Eu am vrut să vă opresc, dar dvs. n-aţi vrut, mai reuşi să spună gălăţeanul, înainte de a vedea cum Manolică, lăsând actele să cadă pe asfaltul şoselei. Voma. Cu lacrimile şiroindu-i pe faţă, locotenentul icnea prelung sufocându-se. Înspăimântat, gălăţeanul culese la iuţeală actele din praful drumului, îndreptându-se grăbit spre maşină. Mai privi odată la locotenent încercând să se convingă că-l lasă să plece. Neprimind nici un semn, demară. Cei din maşină priveau în urma lor, aşteptându-se să fie opriţi. Dar nimic. Îşi continuară îndoliaţi drumul, pierzându-l pe locotenent din vedere.

323


AVENTURILE UNUI KAKANEZ ÎN POKERANIA – pseudonuvelă-

DICTIONAR ONOMASTIC KAKANEZ – Moleşal şi Somneşal (generali ai Pokeraniei) – Mitomatician (ministrul ştiinţelor) – Mitocanician (şeful academiei) – Patronarhul (şeful statului) – Beliviu (şeful justiţiei popeşti) – Draconii (şlujbaşii episcopatului) – Guvidam (şeful lacurilor şi bunurilor lor) – Aquanam (şeful apelor) – Aminam (şeful colivelor după morţi şi al testamentelor) – Jurăstrîmb (avocat) – Dormitori (demnitari de stat) – Siniştrii (miniştrii episcopatului din Pokerania) – Ofraieri (ofiţeri inferiori, gradele I, II, IIII) – Sufraieri (ofiţeri superiori) – Pokerini (monedele episcopatului) – Quintari (şefii departamentului de bunuri) – Cacealmar (şeful propagandei bisericeşti) – Lingator (şeful diplomaţiei episcopale) – Prolixişti (poliţai) – C.S.M. (comisia pentru stîrpit muşte – C.F.D.S. (consorţiul falsificator de date statistice) – A.C.A.C. (Aparatul central al apucătorilor 324


de gulere) – C.R.S.B. (Consiliul rudelor ştiute sau bănuite) – Sfîrlici Trică, martor – Trepăduş Precupeţul, martor – Ion Fărăcarte – Jakobi Minciunel – Ziţa Muscărea – Vera Buzecreţi – Barbutania (ţinut al episcopatului) – Rişcania (alt ţinut al episcopatului) – Chibiţoi (chelner) – Documentele războiului pierdut – Formularul morţilor – Act de împărţirea coliviei

Pokerania Trăsura imensă cât un rădvan, trasă de câţiva cai puturoşi, se opri brusc scârţâind. Între graniţele celor două ţări exista o fâşie lată de câţiva zeci de metri, o aşa-zisă zonă neutră întreTarocania şi Pokerania, între care membrii celor două ţări aveau imense legături de afaceri. De fapt, nu se putea vorbi despre o activitate intensă în această zonă. Aici doar grănicerii Pokeraniei şi locuitorii Tarocaniei puteau efectua un schimb util de păreri şi idei sub formă de insulte porcoase şi de cele mai multe ori de mijloace materiale. Şi asta se întâmpla mai ales datorită faptului că locuitorii Pokeraniei nu se bucurau de aceeaşi libertate ca si cei din Tarocania, care la rândul lor nu se puteau compara cu libertăţile şi mai mari ale locuitorilor vecini din Kakania. Asta se datora în primul rând regimurilor politice diferite din cele trei ţări. Călătorul nostru străbătuse printre alte ţinuturi şi pe cele ale Kakaniei şi Tarocaniei, pregătinduse pentru a face acelaşi lucru şi în Pokerania. 325


Coborî din trăsură cu tovarăşii de drum, îndreptându-se spre clădirea vameşilor pokeranieni. Cu ziduri puternice, vopsite în culori albe şi roşii, clădirea vămii îţi atrăgea atenţia prin barele masive ce călăuzeau călătorii printr-un labirint de puncte de control, pe cât de dese pe atât de înspăimântătoare. Călătorii, după ce au fost ciupiţi, gâdilaţi, ciocăniţi cu cele mai perfecţionate şi mai ultrasensibile mecanisme la fiecare punct de control, au intrat în clădirea propriu-zisă a vămii. Câte o duzină de vămeşiţe şi tot atâţia vameşi,invitau plini de politeţe prefăcută pe călători, separându-i după sexe şi introducându-i în birouri separate. Aici, după ce-i dezbrăcau în pielea goală, îi gâdilau şi îi pişcau din nou cu aparate şi mai moderne, în vreme ce hainele le erau studiate la macroscoape la mai toate cusăturile,îi declarau apţi de a intra sau nu în ţinut.În sfârşit, după ce s-au confiscat câteva ghiuluri turceşti, icoane şi ceasuri ruseşti, cărţi kakaneze, hopină şi haşiş, fură lăsaţi liberi. La plecare li se înmână un formular denumit „Act de împărţirea colivei” precum şi un „Formular al morţilor” cu instrucţiuni precise de folosire. Înarmaţi până în dinţi, grănicerii pokeranezi, se îndreptară cu toţii spre clădirea vămii, împărţind fără ruşine ghiulurile şi obiectele confiscate,aproape sub ochii călătorilor ce se urcaseră deja în trăsură aşteptându-şi surugiul să plece.De fapt, Pokeranezii de rând ştiau vilele somptuoase în care locuiau vameşii. De aceea erau posturile lor atât de râvnite cu toate bătăliile ce se dădeau între aceştia şi oamenii lui Beliviu ministrul trebilor dinăuntru.Trăsura gonea pe drumul desfundat, dintre hîrtoape, tot mai adînc în ţinutul Pokeraniei.La fiecare pas, ţinuturi întinse şi bogate îţi clăteau privirile. Pokerania nu era o ţară prea mare, ba chiar destul de mică, în comparaţie cu ţinuturile de tradiţie de pe pământ. Forma de organizare era ecleziastică, având drept şef al statului pe excelenţa sa, domnul Patronarh, şef al statului, şef al marelui consiliu episcopal, comandant suprem al ofraierilor (ofiţeri inferiori) şi sufraierilor(ofiţeri superiori), comandant suprem al forţelor bărbate, doctor în afara cauzei în 326


ştiinţe ecleziastice, în ştiinţa horoscoapelor şi prezicător şef al tuturor fenomenelor pământeşti. Am enumerate aici doar câteva din domeniile în care excelenţa sa Patronarhul obişnuia să fie consultat dând indicaţii adeseori în toate domeniile vieţii. Unele guri rele s-au şi grăbit să latre fie în Tarocania fie în Kakania, dar văzându-se neluate în seamă s-au liniştit uşor luând cîte o piatră în gură. Patronarhul în tot ce făcea se sprijinea pe slujbaşii măreniţi, ce purtau înaltul titlu de draconi şi se găseau în fiecare ţinut al Pokeraniei, în cele mai luxoase clădiri, cu tot confortul pe care niciodată nu l-ar fi visat la sfârcul mamei lor. Draconii se cunoşteau între ei, aveau un cartonaş albicios, găurit, drept semn al distincţiei. Cu cât gaura făcută de ei era mai mare cu atât gradul era mai mic. Câţiva iniţiaţi spuneau că prin aceste găuri fiecare dracon privea în miezul problemei ce o avea de rezolvat. Şi pe măsură ce postul era mai mare, gaura se făcea tot mai mică. Aşa se face că şeful draconilor unui ţinut avea cartonul aproape întreg şi privea în miezul problemelor doar prin găuricea lăsată de un ac fin de broderie. Gurile rele iar vorbesc că draconii iau paralele de pomană, dar din experienţa mea aş putea spune că nu au dreptate. Trăsura mergea mai departe şi călătorii din ea, sătui de starea de somn în care zăcuseră din belşug, începură să sporovăiască: – Sunteţi străin de părţile acestea. – Din Kakania! fu răspunsul scurt al străinului. – Oooo! Din Kakania! N-am fost niciodată până acolo. Am auzit o mulţime de lucruri frumoase despre Kakania. Îmi daţi voie să mă prezint? Sunt Vera Buzecreţi, iar dumneaei este Ziţa Muscărea, una dintre cele mai bune prietene din Pokerania. – Mergem la Pokereşti, capitala episcopului nostru, zise cealaltă înclinându-şi uşor capul cu bucle oxigenate în direcţia străinului. Apoi tot ea continuă: 327


– Dumneavoastră unde mergeţi? – Tot la Pokereşti, răspunse străinul. – Cu ce probleme? îl întrebă un cetăţean robust, roşu la faţă, cu ceafa plină de transpiraţie. – Dar ce vă interesează? replică străinul vădit indispus de interesul subit stârnit de persoana sa, prea iluştrilor călători. – Chiar, de ce vă interesează? ciripiră la unison şi cele două proaspete cunoştinţe. Atunci, cetăţeanul robust scoase în faţa lor un cartonaş albastru cu o gaură potrivită la mijloc. Cele două pokeroniste îngălbeniră, iar străinului kakanez nici măcar nu i se păru amuzant cartonaşul cu gaura în mijloc. – Ce-mi arăţi dumneata porcăria aia fără să ţi-o cer! încercă străinul să iasă din încurcătură nedumerit de semnele disperate şi de muţenia celor două frumoase pokeraneze. – Sunt un înalt demnitar al apucăturilor de guler şi de mult încerc să văd scopurile ascunse cu care ai venit dumneata în Pokerania iubită, zise apucătorul de gulere uşor iritat. – Asta nu te priveşte pe dumneata, chiar de eşti un înalt demnitar al apucăturilor de gulere, îi răspunse străinul hotărât. – S-o crezi dumneata. S-o crezi dumneata. Încă de la vamă te-am urmărit. Am văzut ce mutre făceai în faţa sistemului nostru de control. Te-am văzut cum îţi notai într-un carnet tot felul de chestii. Să ştii că ai să spui totul. Da. Absolut totul. – Vezi-ţi de treabă, nenorocitule. – Vai, domnule kakanez, vă rog să vă stăpâniţi, ciripi Vera Buzecreţi. – Nici nu ştiţi ce consecinţe poate avea o asemenea purtare, o susţinu şi Ziţa Muscărea. – Ia mai lăsaţi-mă dracului în pace, zise străinul. Apoi văzând că trăsura opreşte într-un loc mai populat dădu să coboare. – O clipă stimabile kakanez, spuse apucătorul de gulere, apoi adăugă: Parcă spuneai că mergi la Pokereşti. 328


– M-am săturat de compania voastră. – Şi ce, ai să cobori aici, în Barbutania? Şi în Barbutania, dar tot nu vă mai pot suferi. Apoi, profitând de faptul că trăsura trase în faţa hanului, deschise uşa cu violenţă, coborând furios în faţa hangiului băţos şi plin de sine. Un portar slugarnic se înclină în faţa lui, în aşteptarea bacşişului, zicând: – Bine aţi venit în Barbutania! Apoi, văzând hârtia în valută kakaneză deveni şi mai slugarnic, oferindu-se chiar să care valizele străinului, spre marea uluire a călătorilor pokeranezi, care de mult nu mai văzuseră aşa ceva. Cel puţin apucătorul de gulere, era pur şi simplu stupefiat, de puterea hârtiilor valutare ale străinului kakanez şi aproape că-i venea să turbeze de furie că se lăsase furat mai întâi de simţul datoriei şi nu gândise că ar fi putut trage foloase de pe urma hârtiilor străinului. Cam acelaşi lucru gândeau şi cele două pokeraneze sub zulufii oxigenaţi sau vopsiţi, blestemând în gîndul lor soarta nedreaptă de a fi în trăsură cu un apucător de gulere.

Barbutania În episcopatul pokeranez un loc de seamă îl ocupa ţinutul Barbutaniei. Loc liniştit, care prinsese un mare avânt în timpul din urmă, având drept ocupaţie de bază practicarea dresurii de muşte umflate şi jupuirea ţânţarilor muraţi. Cei drept, existau şi alte câteva meserii, cum ar fi pusul cartofului în pământ şi împlântarea cerealelor pe glie, dar practicate mai mult de plebea măruntă. Adevărata societate barbutaneză se ocupa în exclusivitate cu îmblânzirea muştelor şi jupuirea ţânţarilor muraţi, de pe urma cărora obţineau profituri uriaşe. Datorită unui plan bine gândit, barbutanezii erau consideraţi după pokeraniştii din Pokereşti drept cea mai valoroasă componentă naţională. Particularităţile de 329


limbaj nu se deosebeau decât în practicarea afacerilor comerciale, în rest portul, graiul şi obiceiurile erau asemănătoare. Până într-un trecut nu prea îndepărtat, Barbutania fusese sub stăpânire tarocană şi numai după aranjamente îndelungate s-a reuşit alipirea şi la episcopatul mumă. Dar despre aceste lucruri nu prea se discuta în Pokerania, atât datorită venirii la putere a Patronarhului, cât şi datorită nemulţumirilor ce le-ar fi putut stârni în rândul tarocanilor rămaşi încă în Barbutania, prin baterea unei monede prea insistente asupra faptelor istorice. În Barbutania forma de conducere era aceeaşi. În fruntea ei se afla excelenţa-sa domnul Sinistru, care avea funcţia de ministru şi privea printr-un carton auriu, fără nici o găurică, analizând atât cât îi permitea vederea sa pătrunzătoare să pătrundă prin cartonul întreg problemele Barbutaniei. Când kakanezul intră în sala hanului văzu înşirate de o parte şi alta a zidului încăperii, mese curate la care oamenii discutau aprins ceva important în legătură cu modalităţile de folosire cu maximum de eficienţă a unor cuburi de diferite culori şi cu puterea magică asupra pungii celor ce le foloseau. Un barbutanez înalt, într-un costum deschis, cu mustaţă şi favoriţi bine conturaţi, discuta fără echivoc despre avantajele introducerii întruna din faţetele cubului, prin injectare, a unei cantităţi infime de mercur. Un altul demonstra fără putinţă de tăgadă avantajele folosirii unor asemenea cuburi cu faţetele din materiale diferite, iar altul îl uşura pe partenerul său de conţinutul pungii, folosind fără jenă cuburi cu forme cabalistice dublate pe mai toate părţile, încât oricum le-ar fi folosit tot ar fi câştigat în dauna celui ce nu folosea şi el aceste cuburi. Şi atmosfera de lucru era rareori întreruptă de prolixiştii ţinutului, atât datorită neglijenţei lor, cât mai ales datorită persoanelor înalte implicate în astfel de afaceri. O încercare de centralizare a acestor preocupări la nivelul întregului episcopat se făcuse cu câteva decenii în urmă, căutând să se atragă atenţia fie asupra jocului cu 330


numere, fie asupra jocului de fotbal, fie la cursele de cai, fie la asigurări pe viaţă, fie în câte şi mai câte moduri, dar toate se dovediră neputincioase în favoarea barbutanilor şi pokeranilor. Am prezentat toate acestea nu din dorinţa de a arăta prietenilor mei ceva anume, cât mai ales de a descrie mediul în care tânărul kakanez avea să trăiască o bună bucată de timp. Văzând cu cine are de-a face, portarul se îndreptă personal spre recepţie spunând: – Pentru domnul, te rog să dai cea mai bună cameră... de fapt apartamentul 21 cred că i-ar conveni. – Bine, dar e ocupat, spuse domnul Recrapţioner, care se ocupa în primul rând de recepţii şi în al doilea rând de recepţie. Portarul făcându-i un semn discret îi şopti urechii sensibile întinse politicos: – Are valută forte. E kakanez şi dă bacşişuri grase. – S-a făcut, zise recepţionerul Recrapţioner, satisfăcut. Şi plin de amabilitate se adresă necunoscutului: – Doriţi un apartament elegant cu faianţă, marmură şi aer condiţionat, precum şi tot ceea ce-şi poate dori un om obosit? – Bineînţeles, fu răspunsul acestuia. – Atunci fiţi bun şi aşteptaţi un moment, spuse domnul Recrapţioner, strecurându-se cu maximum de viteză spre uşa unde scria „personal de serviciu”. Curând un fecior în livrea alergă iute pe scări, pentru ca mai apoi să se audă vociferări pe scări. – Am să vă dau în judecată. O să vedeţi voi cu cine aveţi de-a face! striga bietul om fluturând în faţa ochilor recepţionerului un carton alb cu o gaură destul de mare. Acesta nu-l învrednici cu nici un răspuns. Zâmbi zeflemitor, ştiind cât de mare era puterea unuia cu carton alb şi mai ales cu o gaură atât de mare prin care putea vedea problemele. Iar pentru a se scuza într-un fel în faţa necunoscutului kakanez spuse:

331


– Afurisiţii ăştia cu găuri prea mari au şi gură prea mare. De toate s-agaţă. Dacă n-ar avea studii superioare de mult ar fi zburat din ţinutul nostru. – Dar ce-i cu gaura de care îmi spuneţi? – Se vede că sunteţi nou pe la noi. Cu cât gaura e mai mare cu atât rangul e mai mic. – Şi la ce foloseşte gaura în afară că stabileşte ierarhia? – Păi mai slujeşte şi la privit în miezul problemelor. – Atunci oamenii aceştia văd mai bine problemele? întreabă kakanezul uşor nedumerit. – Aveţi dreptate, ilustre oaspete. Dar ce interes am eu care am o gaură cu posibilităţi de a vedea cu mult mai mici, să văd problemele cum le vede el? Dacă succesiunea găurilor ar fi fost inversă sunt convins că unii ar fi lărgit-o, iar câţiva ar fi ajuns să aibă un diametru cât al marilor dormitori de stat, pe când aşa trebuie să le micşoreze şi asta se vede numaidecât. Cu orice le-ar astupa tot sunt prinşi. – La noi în Kakania nu este aşa... – Dar cum este? întrebă domnul Recraptioner. – Fiecare kakanez poate ieşi în stradă să-şi spună deschis părerile. Iar dacă unii dintre ei reuşesc să-şi convingă semenii se organizează un plebiscit care se pronunţă asupra părerii enunţate... – Pe semne că nu aveţi apucători de gulere sau prolixişti, îl întrerupse domnul Recrapţioner. – Ba avem. – Atunci la ce-i mai aveţi? – Pentru a ne păzi, răspunse kakanezul uşor iritat. – Eu nu ştiu cum de vă păzesc şi de cine anume. Pentru că pur şi simplu refuz să cred că, atunci când apucătorii de gulere îşi fac datoria în Kakania, pot exista motive de lucru. Uite şi la noi, în mica Barbutanie, sunt tot felul de nereguli. Din când în când, A.C.A.C.-ul prinde câte unul şi-l bagă la muncă silnică.

332


– Nu te supăra, domnule, ce este acela A.C.A.C-ul? îl întrebă kakanezul. – Am să vă explic, am să vă explic. Apoi, invitându- l pe străin să-l urmeze la o masă liberă în holul hotelului, făcu un semn discret unui chibiţoi în livrea. Acesta aşteptă ca domnii să se aşeze şi să spună ceva. – Câte un coniac şi câte o pereche de cuburi, chiţibaş, zise domnul Recrapţioner. Continuă: – Şi cum vă spuneam, A.C.A.C. ul reprezintă aparatul central al apucătorilor de gulere, subordonat direct lui Beliviu şi prin acesta partonarhului. Ultimul caz elucidat de A.C.A.C a fost nu mai departe de cel al lui Trepăduş Precupeţu. Acesta obţinea nişte venituri aşa de mari, încât intră în colimatorul prolixiei. Să vezi ce-a făcut. Mână în mână cu şeful C.F.D.S.ului, un oarecare Trică Sfîrlici a reuşit să-şi umfle cifra realizărilor în aşa hal încât a devenit omul de afaceri numărul unu al Pokeraniei. Avea relaţii, era prieten cu şeful propagandei bisericeşti, domnul Cacealmar şi cu şeful diplomaţiei episcopale, domnul Lingator, ce mai, lucra în stil mare. Cazul lui încă nu s-a lichidat şi se pare că unii vor să-l facă basma curată. Neşansa lui şi a clicii sale a constat din aceea că pictorul Ade Penescu a făcut un tablou public al tuturor fărădelegilor sale, intitulat „Tombola chiloţilor”. Ha, ha, ha,... să mori de rîs. Auzi, „Tombola chiloţilor”. – Ce vezi de râs în asta?! În Kakania lucrurile astea sunt fireşti. Fiecare fură de unde poate şi se descurcă cum vrea, zise străinul. – Da, dar nu din buzunarul statului, amice! – Ba, din al statului şi chiar din buzunarul unuia ca dumneata, vârându-ţi un pistol sub nas, mai zise kakanezul, spre marea nedumerire a barbutistului, care-l privea totuşi neîncrezător pe străin. Aproape că-i venea să-l creadă o iscoadă. Aşa că, prudent,

333


începu să schimbe discuţia, vorbind despre culorile folosite de Ade Penescu, de valoarea lui de creator, etc. Într-un tîrziu, pentru a nu-l mai plictisi pe străin, domnul Rekrapţioner chemă chibiţoiul, prefăcându-se că vrea să plătească consumaţia, scotocindu-se atât de mult prin buzunare, încât îl plictisi pe kakanez şi-l determină să plătească până la urmă în valută, coniacul băut. Obosit, străinul se retrase în camera lui, adormind îndată.

Cuţite în noapte Pe când străinul îşi odihnea trupul ostenit, în sala de jocuri de la parterul hotelului „Paharul cu oase” dezbaterile erau în toi. Se discuta soarta politică a provinciei episcopatului. Deşi în Barbutania, asemenea tuturor regimurilor Pokeraniei, nu existau partide politice în opoziţie, singurul recunoscut de fapt şi de drept fiind cel aflat la conducere, se mai făceau totuşi şi nişte simulacre de alegeri. Pe garduri, pe ziduri, pe stâlpi sau afişe de toate culorile era scris: „Votaţi pe candidaţi”, „fără despotism popesc” sau „Federaţia Unităţii Evanghelice”. În afara acestora nici un alt afiş, nici o altă grupare. De fapt, limbuţia celor din sală era provocată mai mult de băutură şi de slujbaşii episcopatului, draconii. Aceştia, pe lângă alte demnităţi diurne, odată cu apariţia întunericului, se strângeau în locuri publice dinainte stabilite, începând să spună discursuri din cele mai înfocate, dinainte aprobate, cu date precise, angajamente şi mai multe promisiuni. Din când în când, câte un îndrăzneţ mai întrerupea discursul, strigând: – Ne veţi aduce cărămizi dacă vă alegem? – Şi nu numai cărămizi arse din chirpici... – O să ne daţi lemne la iarnă? – Dar locuinţe pentru peştişori? – O să stârpiţi lichelismul şi pilăraia popească? – O să ne daţi suficiente locuri în sălile de joc? 334


– Şi pâine găurită cu amăgeli? – Şi câştiguri mai mari la barbut? – O să ne daţi drepturi la pensionarii barbuteni? – Şi azile cu mese de joc pentru cei schilodiţi de patimă? – Să vină cu noi la mese, să vadă cum se câştigă un ban? – Să dea cu oasele!... – Să muncească cu păhărelul alături de noi! Şi multe altele strigau, înfierbântându-se din ce în ce mai mult. Şi-n vreme ce primeau asigurările de rigoare din partea administraţiei episcopale, dornică să fie realeasă, în camera hotelului „Paharul cu oase”, în care fusese cazat kakanezul, se furişa o umbră, tiptil. Cu faţa în sus, acesta dormea sforăind uşor. Umbra se aplecă asupra lui. Pe geamul deschis mai intrară câteva umbre. Apoi geamul se închise. Una din umbre trase în tăcere perdelele. Alta încuie uşa pe dinăuntru. Şi brusc o altă umbră aprinse lumina. În mâna dreaptă, cel ce se aplecase asupra kakanezului avea un cuţit. Când se aprinse lumina şi lama cuţitului se ridică asupra lui, kakanezul deschise ochii. Privi buimac, preţ de câteva secunde apoi dându-şi brusc seama de ce se întâmplă, se strânse instinctiv în fundul patului. – Dacă taci nu ţi se va întâmpla nimic, kakanezule, zise unul dintre cei intraţi în încăpere, care părea a fi obişnuit în viaţa de toate zilele să dea ordine. Apoi, văzând că acesta nu scoate nici o vorbă, îi făcu semn supraveghetorului să-l lase-n pace. Kakanezul răsuflă uşurat. Aproape că nu-i venea să creadă că nu-i mai flutură nici o lamă de cuţit prin faţa ochilor. Văzu cum oamenii aceia ciudaţi ascultau cu atenţi vocile celor de jos. – Să-i primească şi pe profesori în clica episcopală, s-auzea de acolo de jos. – Las că vă dăm noi clică, profesoraşilor, râse unul dintre cei de sus chicotind, în vreme ce dintr-o mânecă scoase un baston de cauciuc gros, cu miezul metalic, aidoma celorlalţi, pregătindu-se cu 335


toţi pentru a face ceva. Kakanezul stătea mut, martor unor întâmplări pe care nu le înţelegea. Şi-n vreme ce larma celor de jos se prefăcu în tumult, la un semn al şefului, cei din cameră, ieşiră tăcuţi, în vârful picioarelor, spre sala unde era întâlnirea. Câteva clipe după aceea se auzi un strigăt. – Pe ei! O învălmăşeală de nedescris puse stăpânire pe „Paharul cu oase”. Zgomot de sticle sparte şi de scaune aruncate, pârâit de mobile, însoţite de groaznice înjurături s-auzeau năpădind încăperile. Luaţi pe nepregătite, barbutanii participanţi la întrunirea anticlericală se retraseră dezorientaţi. Slujbaşii episcopatului pokeranez, mai mari şi peste Barbutania, nu vedeau cu ochi buni aceste întruniri. Aşa că tăbărâseră cu bastoanele, spărgând desfăşurarea firească a adunării barbutanezilor. Aceştia, revenindu-şi din uluiala pricinuită de prima ciocnire, fiind superior numeric, începură să-i înghesuie pe prolixiştii episcopatului înapoi, de unde veniseră. Scaunele zburau prin aer, sticlele aşişderea, şi în scurtă vreme, bastoanele prolixiştilor se dovediră neputincioase. Pas cu pas, barbutanii îi împingeau de unde veniseră. Şi în vreme ce lupta continua, kakanezul se îmbrăcă la iuţeală, luându-şi tot ce-i era de trebuinţă, încălecând pervazul şi se pierdu în noapte. În urma lui uşa se izbi de perete şi un prolixist, încolţit de o namilă de barbutan, fără bastonul de cauciuc în mână, căută să iasă cît mai repede pe fereastră. Dar cum barbutanul se dovedi a fi mai iute decât prolixistul, i se aşeză acestuia în faţă, barându-i drumul. Prolixistul scoase cuţitul; era acelaşi prolixist care plimbase cuţitul prin faţa kakanezului. O fentă, şi barbutanul căzu rănit mortal. Prolixistul încălecă pervazul ferestrei şi dispăru.

336


Cercetări – Deci, reluă apucătorul de gulere, din A.C.A.C. venit special din Pokereşti pentru anchetă în Barbutania, dumneata nu ştii nimic. – Nimic, să trăiţi, zise şeful „Paharului cu oase”. Adu-i aici pe chibiţoii dumneatale, zise apucătorul de gulere, aşezându-se tacticos într-un fotoliu. După câtva timp intrară în cameră cei câţiva chibiţoi ai „Paharului cu oase” cu şorţurile şi fracurile ca vai de ele. – Ei, măi băieţi, grăi apucătorul de gulere, care din voi a fost de faţă la întrunirea barbutanilor? – Păi, n-am fost niciunul din noi...Patronul ne-a dat drumul aseară, zise unul dintre ei. – Pentru ce, patroane? – Păi, să vedeţi, zise acesta cu greutate, barbutanii mi-au cerut-o. – Şi-ai acceptat? – De ce nu? Nu era pentru prima dată când făceam asta. De regulă totul se termina cu bine, dar aseară nu ştiu ce anume s-a întâmplat de a ieşti păruiala asta. Apoi ducându-şi mâinile teatral la tâmple, adăugă: – Şi când te gândeşti că toată paguba numai eu va trebui so suport ! Nimănui nu-i pasă de mine... – Lasă, lasă. Nu te mai văicări atâta. „Paharul cu oase” nu stă degeaba. Seară de seară cîştigă, iar barbutanii au ajuns rivalii pokeranilor. Veniturile realizate de voi sunt superioare tuturor regiunilor episcopatului. – Dar la mine jocul e joc, gemu hangiul. – Şi n-ai oasele ajustate?! Întrebă apucătorul de gulere. Dacă le-aş da la verificat?

337


O tăcere grea se lăsă după această întrebare. Frământându-şi mâinile, hangiul mormăi în sfârşit ceva ce-ar fi vrut să fie cam aşa: – Lăsaţi şi dumneavoastră... – Bine, bine, făcu împăciuitor apucătorul de gulere, făcând semn de a se apropia cu toţi la masa din faţa sa. – Pentru ca să nu avem tot felul de supoziţii domnilor, vă rog scrieţi pe hârtie fiecare ce aţi făcut, cu cine mai eraţi şi ce anume cunoaşteţi după ce aţi plecat de aici şi până la venirea mea. După ce terminaţi cu lux de amănunte, le daţi adjunctului meu. Nu este nevoie să vă iscăliţi. Este necesar în schimb să fiţi sinceri, mai adaugă în timp ce se îndreaptă de la masă. Apoi îşi luă subalternul de braţ, pentru ca apropiindu-se de geam să aibă cu dumnealui o discuţie scurtă: – Cred că ar fi mai bine să-l apucăm de guler pe şefuleţul de la „Paharul cu oase” – Cum zice înălţimea voastră, aşa voi proceda, zise adjunctul. – Să mi-l iei pe motiv că a atentat la liniştea publică şi să mi-l aduci la Pokereşti. – Am înţeles! – Şi încă ceva: aş dori să-mi fie aduse şi declaraţiile celor ce i-am adunat aici. După aceea adu-mi-l pe Jaikobi Minciunel, în camera nr. 13, unde îl pui să mă aştepte. – Da. – Bine, zise apucătorul de gulere şef, îndreptându-se satisfăcut spre camera 13, în vreme ce adjunctul său se îndreptă spre colţul străzii în care era telefonul public şi introduse nonşalant o fisă: – Cu domnul Jakobi... Vino la şef, urgent. Te aşteaptă în camera 13 la „Paharul cu oase”?! Vino acum repede! mai zise el închizând aparatul telefonic. Apoi se îndreptă spre masa unde chibiţoii scriau de zor propriile declaraţii: 338


– Cred că nu e cazul să vă grăbiţi. Noi ştim,... zise el, lăsând să se înţeleagă că ar fi în posesia unor taine pe care ei chiar de-ar fi vrut, n-ar fi putut să le ascundă.. De aceea, condeiele începură să aştearnă cu şi mai mare zel tot ceea ce minţile chibiţoilor dictau înspăimântate pe hârtie de proastă calitate. Într-un tîrziu, primul chibiţoi se ridică întinzând tremurător propria-i hârtie, aşternută cu rânduri stângace, pe întreaga suprafaţă. – Să nu pleci din localitate, îi mai spuse adjunctul înainte de a ieşi. După el, rând pe rând, se ridicară şi ceilalţi chibiţoi, întinzând tremurători hârtiile. Când şeful celor de la „Paharul cu oase” se ridică şi-i spuse: – Dumneata mai rămâi..., am să-ţi comunic ceva care te interesează. După ce-i lăsă pe toţi să plece, strângându-le declaraţiile adăugă cu siguranţă: – Le cunoşti scrisul. Pe cei care au iscălit îi ştim, ceilalţi însă scrie dumneata cum îi cheamă şi dă-mi adresele lor. Apoi, după ce şeful „Paharului cu oase” verifică hârtiile, spuse că toate sunt iscălite, la care adjunctul apucătorului de gulere adăugă: – Până mâine dimineaţă să-mi pregătiţi toate datele în legătură cu ei. Ce au fost părinţii lor, cu ce s-au ocupat, câtă avere au, ce politică au făcut, cum s-au integrat în rândul clericalismului episcopal de azi, dacă ascultă posturi străine, dacă au rude în străinătate, dacă deţin arme, ce se vorbeşte despre ei, cum sunt văzuţi de barbutani şi multe altele ce ne-ar putea da o imagine exactă despre ei. După ce le-ai completat fişele te prezinţi la şeful, la camera despre care ai spus că aduce noroc. Să nu cumva să lipseşti. – Am înţeles, domn’ şef, zise patronul, retrăgându-se. Şi încă ceva: scrie-mi tot ce ştii despre barbutanul mort în camera 21. – Am înţeles, mai zise odată hangiul, dispărând. 339


Nu mult după aceea o bătaie uşoară se auzi dinspre uşa ce da la balcon. – Intră, zise adjunctul, fără a-şi ridica privirile din declaraţiile chibiţilor. – Jakobi Minciunel, la dispoziţia dumneavoastră, zise noul venit. – Nu a mea, ci a şefului meu de la camera 13, zise adjunctul, făcându-i semn să iasă. – Stai frate, nu mă izgoni aşa... Ce, vrei să intru cu gîtul uscat acolo?! Uite ici un plic doldora, de pokerini pe care vreau să-i investesc dacă mă vei ajuta. Ochii adjunctului străluciră. Tuşi scurt, apoi înşfăcând repede plicul şi privind repede în jur, îi spuse: – Câţi? – Vreo cinci sute... – Cam puţini..., dar treacă de la mine. – Atunci, spune-mi, zise Jakobi în vreme ce-şi turna dintr-o sticlă ceva de băut. – Se caută ucigaşul barbutanului din încăierarea de azi noapte. Ştii ceva? – Vrei să fiu sincer? – Sigur. – Păi l-a omorât un prolixist din cei trimişi de episcopat. Toţi barbutanii o ştiu. Ce parcă voi nu ştiţi?! - Nu erau apucători de gulere, erau prolixişti. Dar voi, ca agenţie secretă şi gardă episcopală, aţi fi putut şti şi asta dinainte. – Adevărat, noi o cam ştim. Ce n-am ştiut a fost metoda. Nu doream încăierări. Agenţii A.C.A.C.-ului erau suficienţi pentru a zădărnici şi boicota adunarea barbutanilor. – Şi acum ce-aţi vrea voi de la mine? – Simplu, să dăm vina pe altcineva. N-o faci tu pentru prima dată. Mai fă-o şi acuma şi episcopatul îţi va fi recunoscător.

340


– Păi pentru mine e simplu. Mai ales dacă şeful e dornic să-mi dea ceva pokerini. – Cred că nu-i va fi prea greu... – Atunci, vă voi servi, ca-ntotdeauna, zise Jakobi, îndreptându-se spre ieşire. În vremea asta kakanezul se urcase într-un taxi cerând să-l ducă la alt hotel. După numai câteva minute, recrapţionerul îi puse la dispoziţie o cameră, golită la iuţeală. Dădu adresa „Paharului cu oase” rugând să-i fie aduse restul lucrurilor la noul hotel. Un chibiţ, de la „Unu, unu” aşa se numea noul hotel, tocmai intra pe uşa „Paharului cu oase”, prin care Jakobi vroia să iasă, spunând: – Am venit după bagajele domnului kakanez. Dar văzând chipurile nedumerite ale celor din jur, adăugă: – Ale domnului care a stat la numărul 21, aici la dumneavoastră... – Kakanezul ? A, da, îşi aduse aminte adjunctul. E cel în camera căruia s-a găsit mortul. Mă întrebam chiar unde a dispărut. Ia vezi, Jakobi, poate-ţi vine vreo idee. Vezi ce faci, îi mai zise, lăsându-l pe celălalt să plece. După ce se închise uşa, îi zise chibiţului: Ai ceva împotrivă dacă mă uit şi eu prin bagajele lui? Sunt de la A.C.A.C., inspector adjunct, zise acesta, arătând legitimaţia. – Păi ştiu şi eu, s-ar putea să observe şi să se plângă ambasadei kakaneze pentru violare... – N-ar fi primul caz! Şi apoi nu prea cred eu că ar face asta, mai ales după câte a văzut că i se poate întâmpla la noi unui om. – Faceţi ce ştiţi. Eu n-am văzut şi n-am auzit nimic. – Ei vezi?! Aşa-mi place, zise inspectorul adjunct satisfăcut. Şi în vreme ce el se îndrepta să scormone în rufăria kakanezului, Jakobi Mincinosul intrase în miezul problemei care-l interesa pe inspectorul şef:

341


– Dacă-mi daţi cinci mii de pokerini, o fac şi pe asta, vă scap. Am soluţia aici, zise el, ciocănindu- şi capul şiret cu un deget. – Bine, s-a făcut. Cum vei proceda? zise inspectorul şef. – Păi pentru mine e simplu: unde a murit barbutanul? – La „Paharul cu oase”. – Buun! zise Jakobi, apoi adăugă: în ce loc anume? – La camera douăzecişiunu. – De cine era ocupată această cameră? Işi continuă interogatoriul Jakobi. – De către un străin! răspunse inspectorul şef al A.C.A.C. iritat. Apoi adăugă: – Dar nu înţeleg, pentru ce-mi pui asemenea întrebări? De parcă aş asista la un interogatoriu! – Păi vedeţi, asta înseamnă rutina. V-aţi obişnuit cu forma întrebărilor, dar nu bănuiţi şi conţinutul bogat al unei formulări. Apoi, văzându-şi inspectorul şef uluit, zise: Semnaţi această hîrtie prin care declaraţi că aveţi împrumutaţi de la mine cinci mii pokerini şi voi continua. Inspectorul şef semnă, lăsându-l pe Jakobi să continue: – Sunt barbutan. Că sînt pokeranist, asta n-o mai ştie nimeni. Din acte rezultă că sînt barbutan. Am fost şi eu la întrunire. Am văzut cum s-au luat la încăierare nişte golani, stingând lumina. După aceea am mai văzut cum în mai toate camerele din hotel s-au deschis uşile, pentru ca, puţin timp după aceea, să se închidă la loc. Numai la camera 21 nu s-a mai închis uşa. În cameră pătrunsese victima. Bun prieten cu mine, Un individ necunoscut l-a atacat din spatele uşii. El a dat să se apere. Eu m-am repezit să-l ajut în goana mare pe scări. Auzind paşi cunoscuţi, prietenul meu fu neatent pentru o clipă şi străinul îl lovi mortal, fugind pe geam. Îngrozit, m-am oprit. Am strigat în vacarm. După străin au mai fugit o duzină de golani, mă iertaţi, zise Jakobi, văzându-l pe inspector nemulţumit de eticheta ce le-o dăduse atacatorilor. Trebuie să fiu cât mai natural. 342


– Bine, bine, continuă, zise inspectorul şef. – Cum îl chema pe prietenul meu? Ion Fărăcarte. – Da, n-are familie, n-are prieteni, este supraveghetor, când i se dă voie la „Paharul cu oase”. De cele mai multe ori se ocupă cu azvârlirea oaselor, zise inspectorul. – Ştiu toate astea, doar sunt barbutean. Şi cum spuneam... după el au mai fugit vreo câţiva peste mine şi încă vreo câţiva prieteni de-ai mei şi peste trupul lui Ion Fărăcarte. Am aprins lumina. Eu şi prietenii mei, Trică Sfîrlici şi Trepăduş Precupeţu, am luat trupul mortului şi l-am pus pe masă. Câte o mie de pokerini pentru fiecare şi garantez că aşa a fost. Doi, trei chibiţi care-şi pot pierde pâinea cea de toate zilele, plus patronul căruia i se poate retrage oricând autorizaţie, pot oferi mărturii scrise în acest sens pe lângă declaraţia martorului de bază. – E prea riscant, zise inspectorul şef. – Aveţi altă soluţie mai bună? Unu-i Jakobi Minciunel, şefule! Oameni ca el mai rar. Mormânt. Salvare şi mormânt. Fără coşciug... – Bine... Uite aici încă două mii de pokerini. Mâine să am toate hârtiile. De celelalte mă îngrijesc eu, zise inspectorul expediindu-l uşor pe Jakobi. După ce acesta dispăru, coborî să dea un telefon. – Alo! Să trăiţi! Domnul Sinistru Beliviu? Vă rog să mă scuzaţi. Sunt inspectorul şef al A.C.A.C-ului din Pokereşti. Mă aflu în Barbutania în legătură cu cazul prolixiştilor locali... Ştiţi dumneavoastră... se pare că autorul e un kakanez. Îl pot aresta? Am înţeles, să trăiţi ! Trec la acţiune, să trăiţi! mai zise, în vreme ce se înclina cu receptorul în mână de parcă ar fi fost în faţa Sinistrului însuşi. Apoi formă un alt număr de telefon. Domnule Prolixem, mergi matale la hotelul: „Unu, unu” şi ia-l de guler pe kakanezul sosit în noaptea asta la ei. Vezi că e periculos. A omorît un barbutan la „Paharul cu oase”, zise el râzând în receptor, satisfăcut că celălalt îl înţelesese. 343


Judecata Cu cătuşe la mâini kakanezul intră în sala de judecată din ţinutul Rişcaniei. Patronarhul indicase acest ţinut, pentru ca nu cumva în desfăşurarea procesului să intervină ambasada kakaneză. Beliviu, personal, se îngrijise ca toate să iasă bine. Tribunalul rişcanez era mai sobru, mai sărac faţă de edificiile barbutane sau supraopulentele edificii pokerane. În cucerirea voturilor rişcaneze, Patronarhul însuşi îngăduise să se îngrijească de înălţarea acestui ţinut. Gurile rele spuneau că astea erau doar vorbe goale. Patronarhul era pokeran până în măduva oaselor strămoşeşti. Faptul că Barbutania era mai bogată decât Rişcania, nu se datora patronarhului, ci rentabilităţii meseriei barbutaniste în faţa celei rişcaneze. Ce-i drept e drept. În ultima vreme, prin perfecţionarea metodelor şi rişcanezii deveniseră mai înstăriţi. Aveau acum o prestanţă în faţa altora, cum ar fi cei din Douăzecişiunu, provincie proaspăt afiliată marii Pokeranii sau cei din Tablarania, o provincie mai veche a aceluiaşi ţinut. Aşa că, fiind cam a treia putere în marele episcopat, putea să spere la o înflorire şi mai mare şi asta datorită, în primul rând, votării unor legi mai preferenţiale Rişcaniei decât altor ţinuturi. Cu toată modestia lor, rişcanezii erau totuşi nişte pokeranişti, în fond şi la urma urmei. Rişcania era mai mult o fală, un moft provincial şi nu un fapt de care să se ţină neapărat cont. Aşa se face că rişcanezii n-au creat niciodată neplăceri episcopatului. Dimpotrivă, mulţi cântăreţi rişcanezi cântau pe scenele de amatori, din surle şi ţimbale, tot felul de imnuri înălţate Patronarhului. Iar când acesta se deplasa să vadă în ţinutul lor 344


mănăstirea „Trei cruci” sau „Sfânta Rişcă” n-a fost rişcanez care să nu scandeze: – Vivat Patronarh! Vivat Patronarh! Însuşi episcopul a coborât din caleaşcă şi a strâns mâinile multor rişcanezi, în vreme ce autorităţile locale se uitau cu atenţie la cei din mulţime, îndemnându-i din priviri să nu-şi contenească uralele. De când un neisprăvit băgase nu ştiu ce într-un buchet de flori, aruncând în Patronarh, florile se aşterneau acuma cu mult înaintea caleştii. De data asta nimeni nu venea cu flori. Rişcanezii tăcuţi asistau la judecata unui duşman al episcopatului lor. Un străin care omorâse un barbutanez nevinovat. Se spunea că de frica barbutanilor care voiau să-l omoare pe străin de viu, autorităţile au hotărât judecarea. – Inculpat, recunoşti că ai ucis pe Ion Fărăcarte? – Nu recunosc, răspunse kakanezul. – Să intre martorii, zise preşedintele. – Să intre martorii, zise aprodul unu de la bară. – Să intre martorii, zise aprodul doi de la uşă. – Care din ei? zise aprodul unu de la uşă. – Care din ei? întrebă aprodul doi de la bară. – Care din ei? zise preşedintele apoi maşinal, adăugând imediat, Jakobi Minciunel. – Jakobi Minciunel. Sala izbucni în râs de zăpăceala preşedintelui. Şi strigăturile continuară la fel, până când în sală pătrunse Jakobi. Avea o mină uşor speriată, de om nevinovat, adus parcă fără voia lui în faţa acestei mulţimi. – Cum te numeşti? – Jakobi Minciunel! – Jură că ai să spui adevărul şi numai adevărul, zise judecătorul întinzându-i biblia. – Aşa să-mi ajute Dumnezeu, zise maşinal Jakobi. 345


– Ce ai de declarat? întrebă avocatul acuzării. Jakobi îi povesti pe nerăsuflate istoria ştiută, pentru ca mai apoi să rămână în sală să-şi asculte colegii de breaslă. – Domnule Trică Sfîrlici, este adevărat că ai văzut cine l-a omorât pe Ion Fărăcarte? – Nu-mi amintesc! zise acesta. – Minte! sări de la locul său Jakobi. – Ba tu minţi! îi replică Sfîrlici. – Linişte! tună preşedintele, lovind cu ciocănelul în masă. Vă dau afară pe amândoi! Linişte! – Ce mai ştii? – Mare lucru acum nu-mi amintesc. Am fost lovit la cap în timpul încăierării. Dar poate că-mi voi aduce aminte. Asta-i tot. – Bine, vei rămâne la dispoziţia autorităţilor în continuare. Deocamdată eşti liber. Trică Sfîrlici se îndreptă spre ieşire, urmat de Jakobi Minciunel. Ajunşi afară, acesta începu: – Tu-ţi dumnezeii mătii! Ce-mi făcuşi, mă borâtule? – Să taci! Decât te-ai lega de culoarea mea, mai bine a-i spune unde-i mia de pokerini, împuţitule! – Paştele mătii de idiot! Ai uitat când te-am scos din ai?! Ai uitat cum te-am salvat? – N-am uitat! C-o mână îmi făceai bine, iar cu cealaltă te descheiai la pantaloni când îmi aranjai... nevasta. Fie-i ţărâna uşoară şi târfei ăleia! Că n-o mai sătura-o dracul! Acu i-o mănâncă viermii. Asta-mi făceai... – Lasă gura, idiotule! Şi lucrurile continuară aşa, până când Jakobi scoase banii: – Ia-i şi cară-te! zise el, după ce termină de numărat. – Mersi, scumpule, se prefăcu mulţumit Sfîrlici. – Sper că acu ţi-ai adus aminte... – Parcă văd ceva prin ceaţă. Dacă mi s-ar da jumătate din ce nu i s-a dat colegului meu Precupeaţă, poate că aş vedea din ce în ce mai bine. 346


– Uite! Na, mai ia o sută de pokerini, ticălosule! Să-ţi ştergi ochii şi gata! Mă-nţelegi? Nu mai vezi nimic! Gata! – Tot e bine şi-aşa, scumpule, zise Trică, resemnat. Reveni în sala de judecată. Rămas singur, Jakobi începu să se gândească dacă avea cum s-o răsucească. Şi luminat de un gând, începu să monologheze în surdină: – Sigur, şefule! Era beat. Mi-a mai cerut o mie. A spus că fără două mii nu face treaba. Nu l-am crezut şi mi-a făcut-o. Ce trebuie să facem? Să-i mai dăm o mie? Sigur că va merge. Şi jubilând în sinea lui, Jakobi nu observă o maşină ce se apropia uşor. Ajunsă în dreptul lui, maşina se opri, portiera se deschise şi cineva îl strigă. Era inspectorul adjunct. – Jakobi, urcă niţeluş! Să discutăm ceva, băiatule, îl invită inspectorul. De nu s-ar fi urcat avea s-o păţească după aceea. Puteau să creadă cine ştie ce. Aşa că se urcă. În spate, în afară de inspector, mai era o gorilă, probabil tot apucător de gulere, care coborî să-i facă loc. Jacobi se urcă. apoi maşina demară firesc, de parcă nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat. – Alege, Jakobi, începu inspectorul adjunct. Ori te iau la Pokereşti, ori... – Prefer prima variantă. – Bine, zise inspectorul adjunct, în vreme ce făcu semn şoferului să oprească. – Deseară să fii pe strada Tablelor la numărul 9. Te aşteaptă şeful să-i dai socoteală! zise inspectorul, zâmbind cu subînţeles. – Am să vin, zise supus Jakobi. Îi dădură drumul. Într-o casă, cândva fiind a unu cetăţean înavuţit în dauna episcopatului, îl aştepta inspectorul şef al A.C.A.C.-ului. – Şi zii aşa! I-ai mai dat încă o mie... – Da, să trăiţi! Zise Jakobi, întărind minciuna.

347


– Dar cum se face că acest Trică nu şi-a primit nici mia de pokerini, cum ne-am învoit de la început, ai? A trebuit să-ţi forţeze mâna, Jakobi. Se poate să... – Minte, domnule inspector şef... Minte! Eu în... – Să taci! Crezi că nu ştiu cine a fost Trepăduş Precupeţu? Cine crezi că l-a scăpat din afacerea aia cu băuturile falsificate? Sau crezi că pictoraşul acela, cum îi spune... Ade Penescu a tăcut aşa de unul singur din gură? Află Jakobiţă, că însuşi marele Aquanam a fost amestecat în asta. Nu mai vorbesc de marii demnitari ai episcopatului care-au fost implicaţi în afacerea asta! Beliviu a dat ordin ca Sfîrlici şi Trepăduş să fie lăsaţi în pace, şi chiar să fie bătuţi ca să tacă. Prea ştiu multe... Ştii cum i-am liniştit? – Nu ştiu, gemu Jakobi. – Simplu! Cu creionaşul, băieţică, cu creionaşul peste... Se făcuseră cât ouăle de struţ. Ai văzut vreodată ouă de struţ?! – Nu, gemu Jakobi. Se vede... Pentru că astfel n-ai încerca să mă tragi pe sfoară. Am fost bun cu tine. Chiar milostiv, s-ar putea zice. Iar tu? Ţi-am înghiţit multe. Dar pe Trepăduş şi pe Trică îi am la mână de multă vreme. Aşa că ai căzut singur în capcană! Ce credeai? Că ţi-am înghiţit nişte matrapazlâcuri de dragul dumitale?! Sau că banii ce-i luai erau meritaţi pe de-a-ntregul? Te-nşeli Jakobiţ. Apoi apăsând pe butonul unei sonerii se adresă celor ce intraseră pe uşă pe nesimţite, spunând: – Luaţi-l! Şi haidamacii îl luară. Jakobi vru să strige, să-l implore, săi ceară îndurare. Dar o lovitură în cap îl făcu să-şi piardă cunoştinţa, în vreme ce apucătorii de gulere îl luară târâş.

Intriga – Aaaa! Am onoarea, domnule Guvidam! Se adresă, plin de graţie şi plăcută surpriză, domnul Cacealmar. 348


– Cu plăcereee! Ceee plăceree, exclamă nu mai puţin plăcut surprins domnul Guvidam. Maşina cu număr de înregistrare destul de mic, una din cele mai noi tipuri de maşini produse de firma Adlex-Benz, care atingea fabuloasa viteză de patruzeci km/oră, păcănea liniştită, aşteptând. Arcurile se îndoiră sub greutatea celor doi siniştri. Curând se opriră în faţa unei case modeste, cu o firmă la fel de modestă, pe care scria şi mai modest: „La trei chitici”. O uşă se închise în urma lor, lăsându-i pe cei doi siniştri să pătrundă într-un hol ce se termina brusc într-o altă uşă. Un portar în livrea, recunoscându-şi siniştrii se înclină până la pământ. Apăsă pe un buton, deschizând silenţios uşa modestă în faţa domniilor lor, care pătrunseră într-un hol deosebit de luxos. Pe cât de modest fusese primul hol în care intraseră, pe-atât de somptuos se arăta acesta: fete drăguţe, în bikini şi cu sfârcurile vopsite în diferite culori îi ajutară pe cei doi siniştri să-şi lepede straiele greoaie. Instalat comod, Cacealmar zise: – Mă-nşel, sau „La trei chitici” este parohia sinistrului Guvidam? – Nu te înşeli deloc, dragul meu. E într-adevăr parohia mea. Şi crede-mă că dacă nu te-ai fi bucurat de toată stima şi încrederea mea nu te-aş fi adus aici! – Nu mai puţin stima mea colega, zise şi Cacealmar, referindu-se bineînţeles la cină. Apoi după ce serviră copios fel de fel de bucate sofisticate, majoritatea bineînţeles din import, se hotărâră să treacă la miezul problemei... – Am auzit că eşti prieten cu domnul Moleşel, dragul meu Cacealmar! – Desigur, desigur, zise acesta plin de sine. Am această onoare şi mă bucur de ea cum pot. – Şi-am mai auzit că nu-ţi poate refuza nimic, mai ales că tu eşti, se pare, rudă cu însuşi domnia sa Patronarhul. – Bineînţeles, bineînţeles, zise Cacealmar, din ce în ce mai mulţumit. 349


– De aceea vin să te rog ceva, pentru însăşi domnia-sa ar fi o mare bucurie dacă s-ar rezolva favorabil... continuă Guvidam. – S-auzim, s-auzim... – Ştii din puţinele zvonuri pe care presa noastră le-a difuzat despre crima din Barbutania. – Am citit ceva în „Crucifixul”, ziarul nostrum central. Spunea că revine cu amănunte, dar nu a mai revenit. – Şi nu te-a surprins? – Sincer să fiu, m-a cam... zise Cacealmar. – Păi vezi, sunt anumite interese care nu trebuie să dăuneze Pokeraniei. Şi cel mai mare interes este cel diplomatic. Din câte sunt informat, criminalul ar fi de origine kakaneză. Îţi imaginezi dragul meu, că intervenţia ambasadei kakaneze nu putea să nu aibă nici un rezultat. Ca să fiu sincer, a venit la mine Aquanan, care după cum bine ştii îmi este rudă. Curios, mi se pare faptul că ruda dumitale, Lingator, n-a mişcat nici un deget în afacerea asta. – Poate n-o fi ştiind nimic, zise Cacealmar. – Ar fi exclus. Ca şef al diplomaţiei bisericeşti şi rudă apropiată a Patronarhului ar fi putut interveni, zise Guvidam. – S-ar putea ca să nu pot interveni eu direct la Patronarh... – Ba poţi, ba poţi, ce mare lucru e să extrădezi un criminal. Şi asta bineînţeles contra unor avantaje substanţiale... – Aha, aha, aşa te vreau, zise oarecum mai uşurat Cacealmar. – Aşa că scumpul meu, dacă nu se poate interveni direct, poate că-l rogi pe Lingator. Oricum, tot e ceva! Tot se cheamă că am realizat ceva. Şi apoi nu va fi pe degeaba. Îţi ofer în dar balta „Broscuţeni” cu tot ce se află în ea. Şi desigur un abonament pe un an „La trei chitici”. – Ei aşa mai merge! Parcă mai merge, zise Cacealmar. Şi crezi că Lingator mă va ierta? Ţi-o spun eu: mă va jupui. La prima deplasare a unei delegaţii va trebui s-o întreţină pe spinarea mea, zise Cacealmar. 350


– Nu-ţi face griji, colega. Atât eu, cât şi vărul meu Aquanam rudă cu Amînam, care la rîndul său este rudă cu Beliviu, crezi că te vom lăsa să faci faţă singur? Şi apoi sunt şi fondurile preacucernice de protocol, zise Guvidam, zâmbind cu subînţeles. Cele trei sfinte Pelele-uri, ziseră în cor, rar şi tare. – Peee! Peee! Peee! Apoi bine dispuşi, îşi continuară preocupările gastronomice în faţa tuturor ispitelor carnale din faţa lor. Femeile dezgolite se retraseră abia mult mai tîrziu, ajutând, se-nţelege de la sine, digestia înalţilor siniştri.

Sentinţa Cu uşile închise, tribunalul rişcanez, reîncepu şedinţa. Nu mai era necesară audierea martorilor. În sală nici un reporter. Nici un fel de public, în afara slujbaşilor absolut de credinţă. Cei mai secreţi draconi şi cele mai fidele figuri apucătoare de gulere abia de au putut face rost de un locuşor cât de mic în sala de judecată. Deh, sarcină de serviciu. – Curtea! anunţă aprodul, şi toate persoanele se ridicară în picioare. Cei trei bătrâni travestiţi (preşedintele, ca decan de vârstă n-avea nici treizeci şi cinci de ani) îşi luară locurile, parcă în silă. – În urma dezbaterilor, a probelor aduse, precum şi a mărturiilor depuse, curtea a decis condamnarea inculpatului kakanez la o amendă de zece mii de kakarini, cu drept de plângere la curtea supremă. După ce se citi sentinţa, cu toţi se retraseră, în vreme ce kakanezului nu-i venea să-şi creadă urechilor. – Protestez! În numele dreptului internaţional, protestez! izbucni kakanezul. – N-ai decât, îi spuse apucătorul de gulere, silindu-l să se ridice în picioare şi să tacă. – Curtea se retrage, zise aprodul. 351


– Dar n-am… vru să spună kakanezul. – Ba ai să dai banii! îl asigură,întrerupându-l inspectorul apucătorilor de gulere, care se afla chiar lângă dânsul. Apoi, adăugă: – Am luat legătura cu ambasada kakaneză şi totul este ca şi aranjat. – Dar nu sunt vinovat…gemu kakanezul. – Nici nu ştii ce noroc ai avut că a intervenit ambasadorul însuşi în toată treaba asta, continua inspectorul. – Mulţumeşte-i cerului, zise şi inspectorul adjunct, răsărit nu se ştie de unde. Kakanezul nu le mai răspunse. Totul i se părea de neînţeles. Absurd. Fără să vrea întrebă: – Şi dacă l-aş fi omorât cu adevărat pe nenorocitul ăla tot atâta ar fi contat? Asta-i valoarea unui om în episcopatul vostru? – Nu ştiu. Ai auzit sentinţa. Şi te sfătuiesc să nu-ţi pui prea des astfel de întrebări, îi spuse inspectorul şef. A doua zi un tablou desenat cu creta de unul din ucenicii lui Ade Penescu pe caldarâmul din piaţa oraşului înfăţişa tuturor o scenă, în care un individ oferea o sumă de bani cuiva îmbrăcat ca un procuror, pentru un trup înjunghiat de la picioarele lui. Zeci de trecători priveau îngânând în sinea lor acelaşi refren: „Câtă nedreptate!” Kakanezul fu eliberat. După câteva zile plecă nestingherit prin vama prin care trecuse. Se pare că nimeni nu văzuse nici un ban din amendă. Iar în zilele ce urmară, Patronarhul şi oamenii lui ieşiră învingători în alegeri. Şi din nou „La trei chitici” veselia a pus stăpânire pe toţi şi pe toate, aşa cum numai în zilele bune de altădată se mai pomenise aşa ceva. Şi din nou femeile îşi făcură datoria.

352


REFERINŢE LITERARE GHEORGHE NEAGU SAU BUCURIA AUTORULUI DE PROZĂ SCURTĂ Florentin Popescu Din când în când şi la intervale nu prea mari, mai ales în ultimii şase – şapte ani, domnul Gheorghe Andrei Neagu „iese pe piaţă” cu câte o nouă carte ……………………………………..…… Ne vom opri, însă, asupra scriitorului Gheorghe Andrei Neagu, prozator şi poet ce ni se pare a fi din ce în ce mai interesat de urmărit şi de comentat de la apariţia editorială la alta. „Războiul muştelor” (Editura Pro Plumb, 2010), prefaţat de Adrian Dinu Rachieru, succede romanului de debut „Arme şi lopeţi” (un fel de frescă a culiselor şantierului care a dus la construirea Transfăgărăşanului) culegerii de proze scurte „Purtătorul de cruce”, unui volum de versuri „Nunta neagră” şi mai multor prezenţe cu proze, eseuri şi câtorva romane apărute în tiraje mici şi în cea mai mare parte a lor în Editura Zedax din Focşani. Aşadar cel ce parcurge bibliografia acestui autor, nu tocmai puţină, acestea sunt suficiente argumente pentru a-şi putea forma o idee generală despre universul tematic, direcţiile de evoluţie şi caracteristicile ce individualizează profilul scriitorului. Lectura prozelor din acest nou volum ne-a convins şi pe noi că scriitorul Gheorghe Andrei Neagu „deţine arta proiecţiilor onirice, ireale, fiind capabil să construiască o lume vie, superviviscentă” (Aureliu Goci).

353


„Războiul muştelor” (titlu care ne-a dus numaidecât cu gândul la „Împăratul muştelor” al lui William Golding, laureat al Premiului Nobel, dar şi la „Şatra” lui Zaharia Stancu (fără a avea, însă, niciun fel de filiaţii cu acelea) cuprinde un mănunchi de proze scurte cu teme diverse, construite cu mână sigură de un condei ce deţine o experienţă literară cu totul remarcabilă. „Explorând medii felurite, mixând frazarea alertă, imprecaţia romantică cu rafalele sarcastice ori retorica nihilistă, cochetând cu fantasticul” (Adrian Dinu Rachieru). Cele mai multe din prozele lui Gheorghe Andrei Neagu se situează undeva la graniţa dintre real şi imaginar, nu de puţine ori – mai ales când această graniţă este depăşită – conducând către spaţii, imagini şi întâmplări dacă nu cutremurătoare, cel puţin surprinzătoare prin capacitatea autorului de a crea ficţiune. „Războiul muştelor”, mica nuvelă ce dă şi titlul cărţii, în fapt un sâmbure de roman kafkian, cu o succesiune de întâmplări dozate gradual, se citeşte şi se reţine ca motiv literar capabil să ofere îndelungi teme de gândire asupra aberaţiilor şi deviaţiilor umane într-un context social-istoric tulbure, greu de evaluat şi de controlat. La fel în „Galovinul” şi în „Tache Mindir” – proze unde autorul se lasă cu bună ştiinţă furat de fapte, evenimente şi întâmplări neobişnuite, cărora fie le dă o anume semnificaţie, fie le lasă pur şi simplu la voia de interpretare a cititorului. O a doua categorie de schiţe e reprezentată de temele realităţii de după 1989, inepuizabile şi care, probabil, vor constitui mult timp de aici înainte izvoare de inspiraţie literară. Gheorghe Andrei Neagu ştie să fie „sarcastic”, cum zice prefaţatorul lui, dar şi înţelegător cu mersul vremii şi schimbările sociale, dincolo de paginile textului propriu-zis, lăsând să se bănuiască un zâmbet de compătimire („Pricopsiţii decoraţiei”). În faţa unui „fanatic” al spiritului de dreptate („Comoara”), un director general dintr-o întreprindere socialistă, obişnuit să raporteze cifre de plan false, se simte nevoit să cedeze şi să accepte un adevăr cu totul 354


neconvenabil pentru acela. În alt loc ( „Calculatorul” ) ocheanul scriitorului apare îndreptat către o metodă modernă şi sofisticată de escrocherie. În fine, o a treia categorie de schiţe abordează, dintr-un alt unghi, aspecte de viaţă ieşite din comun, aici sensibilitatea autorului conducând la reuşite indubitabile. Aşa, bunăoară, „Maria” şi „Pepita”, poate cele mai frumoase texte din tot volumul, mizează atât pe faptul şocant, neaşteptat, cât pe un anume dramatism al vieţii dincolo de care lasă să se întrevadă mutaţii sufleteşti profunde şi unele trăiri pe măsură. Într-o vreme în care schiţa, textul literar de mici dimensiuni păreau a fi ieşit din sfera de interes a scriitorilor noştri, iată că domnul Gheorghe Andrei Neagu vine să răstoarne acest punct de vedere şi să demonstreze cât se poate de limpede şi de convingător că acest gen de scriere este încă departe de a-şi fi încheiat cariera literară şi că atunci când inspiraţia şi aplecarea asupra unor teme şi idei interesante sunt şi ele inepuizabile. Fără teama de a exagera ori a face silă conştiinţei, putem spune că domnul Gheorghe Andrei Neagu tinde prin această carte să dea o nouă dimensiune, modernă şi percutantă, prozei scurte de la noi.

355


PROZA SAPIENŢIALĂ ŞI EFLORESCENŢA TRADIŢIEI Aureliu Goci Gheorghe Andrei Neagu – Tempul Iubirii, Editura Valman, 2007 Mai în urmă cu ceva timp, unii l-au crezut pe dl Gheorghe Neagu doar un inimos, entuziast şi avizat editor de provincie care, cu revista „Oglinda literară” a ajuns la o notorietate naţională, publicând pe toată lumea, indiferent de orientarea politică şi de aderenţa la grupuri literare, adică respectând prăfuitele principii maioresciene de a nu amesteca literatura cu politica. Ulterior, s-a relevat şi ca un prozator viguros şi (aproape) vitriolant ca un pamfletar care reuşea să survoleze tentaţiile fastidioase ale literaturii de frontieră, aproape documentară, până la limitele libertăţilor imaginarului. În fine, mai recent, când a fost să se prezinte la Târgul de Carte de la Geneva, dl Gheorghe Neagu, editorul, s-a dus cu propria sa carte „La mort du Grand Rat” (Ed, Zedax, Focşani, 2008) un volum de povestiri în care experimentează o proză nonconformistă, cu subliniate valori stilistice, care îl apropie – cum exagerează Mircea Herivan – de proza lui Andre Gide şi Celine. Un scriitor care s-a format cu greu, a debutat târziu, cu acumulări lente dar temeinice, venind dintr-o zonă non-filologică, s-a dovedit însă un prozator redutabil, cu teritorialitate specifică şi rezoluţie personală, care, însă, nu prea a fost băgat în seamă, datorită dominantelor de mai jos. Inginer silvic, „om al pădurii, ” se înscrie într-o tradiţie recentă, dar glorioasă a practicii scripturale prin care, din acest domeniu restrictiv, s-au afirmat câţiva scriitori foarte importanţi – precum Gheorghe Pituţ, Anatolie Paniş, Radu Cârneci - chiar reprezentativi pentru jumătatea de secol şi mai bine trecută de la 356


al doilea război mondial şi transformarea comunismului în regim de stat. Poate că lucrurile acestea para-literare sunt mai puţin importante – şi pentru că literatura autorului, spre deosebire de cei numiţi, nu are legătură cu profesia iniţială – şi pentru că Dl Gheorghe Neagu are deja o bibliografie impresionantă şi pentru că a avut talentul şi puterea să răzbată şi, ca dovadă, iată că a şi parcurs drumul de la Vrancea, la Geneva. Şi a mai parcurs un drum: de la reportajul realităţii fierbinţi, la universul imaginar. Tempul Iubirii este o carte mai specială, greu de încadrat într-o serie tiologică, un amestec de roman realist şi de parabolă biblică, de poveste sapienţială, fragmentată în secvenţe esopice şi carte de învăţătură în cheie realistă. O proză puternică, în temă erotică, aparţinând unui autor matur, sigur de sine, fără reticenţe şi fără prejudecăţi dar rezolutiv nu prin vulgaritate, ci, să spunem, prin muscularitate... În creaţia ficţională, deşi sub cupola parabolei, intră multă viaţă, un gen de viaţă expresivă mai ales printr-un dinamism al emoţiilor frustre. Există şi multe pagini de mare lirism şi o anumită tonalitate oraculară, în genul Cântarea Cântărilor, dar şi o povestire fastidioasă, care aminteşte, desigur simbolic, de epopeea lui Ghilgameş...Iată poemul şteptării lui Omedeu: ”Aştept ivirea primăverii Cât timp a trecut? Intensitatea aşteptării a dilatat timpul la dimensiuni nebănuite. Fiecare clipă în care nu soseşte mă poartă în necuprinsul durerii până la istovire. Durere fără contur, pe care nu pot s-o definesc. Simt că nu-i departe. Ştiu că a sosit. O simt în sufletul meu cu ochii minţii. A coborât din câmpiile împărăţiei. A fost luată de braţ şi ascunsă în case de beton şi de gheaţă. Primăvară, viaţă, timp, durere, aşteptare. M-a minţit? Nu. Ea n-a minţit.

357


O simt înlânţuită, zbuciumându-se, încercând să rupă lacătele cu care a fost închisă. O văd cu ochii aţintiţi spre spaţiile prin care îmi port paşii. O simt în fiecare vibraţie pe care o şoaptă închipuită mi-o poate aduce. O aştept şi simt că va veni să-mi acopere timpul cu trupul ei. Spală-mi sufletul cu mângâierile tale. Priveşte-mă, strânge-mă lângă tine şi spune-mi că nimic nu s-a schimbat. Lasă-mă să-ţi caut mireasma. Tot a ploaie miroşi ? Eu adun aici azi, în cinstea ta, frunze de nuc şi flori de câmp şi petale de măr. Nici ploaia, nici frunza de nuc nu şi-au schimbat mirosul. Acelaşi rămâne, de la facerea lumii până când nu vom mai şti. Dar azi eşti aici, sunt aici. Azi uită timpul din urmă şi lasă-l pe cel ce urmează. Ia-mă cu tine şi bucură-te de clipă ca de o veşnicie.” (...) O proză sapienţială, iluminată într-o construcţie alegorică, ambiţionează să contureze o parabolă a iubirii dincolo de bine şi dincolo de rău, în care moralistul cu rădăcini biblice intervine mereu. Uneori abstractă, nu lipsită de o anumită uscăciune – poate şi pentru insistenţele (sau ambiţiile) autorului de a emite adevăruri generale, de a vorbi de arhetipuri şi de a căuta sensuri universale proza rămâne unitară şi uni-tonală până la capăt. De aici gravitatea, aerul puţin marţial, oarecum afectat. Cred că uneori, autorul „ia tonul” cu dificultate şi schimbă sunetul profund caracteristic de la pagină la pagină. Eu nu pot decât să-i amintesc obiceiul lui Sthendal care, înainte să se apuce de scris, citea o pagină din aridul, exactul Cod Penal. Dl Gheorghe Neagu trebuie că ţine Biblia la îndemână. Lirismul tulburător al parabolelor orientale este oarecum timbrat de ecouri gideene din Fructele Pământului. Rezumând şi, fatalmente, vulgarizând, acest fastidios poem epic şi oniric se doreşte a fi cartea treptelor iniţiatice al 358


Prinţului Omedeu, fiul lui Omedan, în lumea Omedaniei şi Leodaniei. Asemenea utopii pozitive nu sunt străine de literatura noastră. Cel mai la îndemână mi-e apropierea de Ţara de Kuty a lui Tudor Arghezi, plină de aluzii la imediatitatea circumstanţială, deci mai puţin poetică decât Templul Iubirii, unde au fost epurate toate trimiterile şi aluziile la o realitate identificabilă. În orice caz, autorul e mai pregnant poet decât mi-aş fi imaginat, cunoscându-i antecedentele scripturale, deţinând arta proiecţiilor onirice, ireale, capabil să construiască o lume vie, semperviviscentă, ca vegetaţia ecuatorială. Autorul personifică, ori mai de grabă, alegorizează concepte pentru orizontul iniţiatic al cărţii, precum: Templul Carantinei, Drumul Devenirii, Calea Spiritului, Templul Înţelepciunii, întreţinând o atmosferă obscură, oraculară. Personal tind să cred că volumul este mai de grabă un Poem, decât un Roman, şi propune o lectură de loc facilă şi presupune un cititor nu doar sensibil, ci şi avizat. O carte diferită de tot ce apare în actualul orizont literar, dar diferită şi de celelalte volume, romane şi povestiri ale autorului. Cine are ca orizont de aşteptare doar povestea erotică, spectaculoasă şi pitorească va rămâne dezamăgit măcar de titlul atât de ofertant, descoperind un discurs îndrăgostit, tautologic, de dragoste, un discurs eflorescent, care nu se poate despărţi de spiritul moralismului biblic.

359


ISTORIA LITERATURII ROMÂNE DE LA ORIGINI ȘI PÂNĂ ÎN PREZENT Ion Rotaru Pe lângã unele reportaje de cãlãtorie, cu deosebire cele fãcute peste Ocean, acum îl surprindem aplicând transtextualismul postmodernist, dacã-l putem numi aşa, în micul volum intitulat Aesosopice (Ed. Zedax, 2005). Care poate fi locul lui Esop printre filosofii Eladei ne-o poate spune cel mai bine celebra frescã a lui Rafaello de la intrarea în Muzeul de la Vatican. Se aproximeazã a fi trãit între anii 620-560 în. Chr. originar fiind din Phrygia, a colindat Arhipelagul şi vestitele lui Fabule au fost culese pentru prima datã în 325 î. Chr. de cãtre Demetrius din Falern, dupã cca. 300 de ani Barbius punându-le în versuri, de unde se inspirarã mai mulţi fabulişti în frunte cu Phedru, Planudiu dând şi o Viaţã a lui Esop, n-am putea şti cât de exactã. Oricum o aflãm şi la noi printre cãrţile zise populare, mai întâi în versiuni slavone, mai târziu şi în româneşte, cu titlul de Istoria lui Isop sau Viaţa lui Isop cu toate jiganiile lui, copia cea mai veche fiind fãcutã de Costea Dascãlul din Şcheii Braşovului (1703), una mai târzie, din 1663 fiind ieşitã din condeiul lui Vartolomei Mãzãreanul. Era o carte popularã foarte rãspânditã, odatã cu Alexandria, pânã pe la jumãtatea secolului al XIX-lea. Parodiile postmoderne ale lui Gh. N. sunt prezentate drept ca nişte „nuvele cenzurate“, Povestirile lui Axie sau... „Tundeţi oaia filozofilor“ (Ctema eisaei), Partea I-a în X Cânturi, Partea a II-a în X Cânturi, Partea a III-a în alte X Cânturi. Originalitatea „Isopiei“ lui Gh. N. consistã în faptul cã autorul afecţioneazã a prelucra un text de-a dreptul elin. ……………………………………………… Într-alt loc, eroul cãrţii, destul de neiniţiat în comerţul pe care îl fãcuse pânã la un moment dat, cam de când primise şi 360


„repartiţia de la I.A.L. pentru pritaneion (locuinţã pentru consilier la sfatul oraşului) ne spune cã mai bine ar fi fost sã se apuce de „comerţul cu hierodule (prostituate)“. De vreme ce e o afacere încã mai mare decât negoţul cu sclavi, practicat fiind de câte un „protopolit“ (cetãţean de frunte)... etc. Ca şi în zilele noastre, şi în antichitatea greacã inflaţia de intelectuali era o plagã socialã. Eroul nostru nu mai putea sã-şi exercite meseria de jãlbar, avocat etc. (gramateus), interpret al legilor, pur şi simplu, zice el, „pentru cã se deşteptase lumea şi ca mine erau mulţi...“. Nici „cacopatrizii“ (cei care îşi vorbesc de rãu neamul, ţara, patria, nu lipseau: „Şi pentru cã Phito (oracolul din Delphi) are şi „somatemporoşi“ (negustori de sclavi), crede cã are şi dreptate. Dar de vor convinge mulţimea asta de cacopatrizi cã Esop ar fi vinovat de ceva şi de-l vor ucide, ar fi o mare greşealã...“ Credem cã un acelaşi efect ar avea şi o transtextualizare a versiunii româneşti (combinatã cu cea rãsoriginalã greceascã) din Viaţa lui Isop cu toate jiganiile lui, foarte potrivitã şi aceasta în vederea realizãrii literaturii „soft“, cum i se mai spune acestui fel de reactualizare a textelor strãvechi. Fireşte, cu Aesopia lui Gheorghe Neagu, punem capãt, acum când libertatea de a ne exprima cum dorim este totalã, „esopismului“ din anii dictaturii comuniste. Cãci frumuseţea „fabulei“, fie ieşitã din gura lui Esop, din condeiele unor La Fontaine sau Gr. Alexandrescu nu rezidã în scrierea... cripticã, destinatã sã fenteze cenzura inexistentã azi, ci într-un stil cu totul şi cu totul specific. Ceea ce se vede clar şi în scriitura lui Gheorghe Neagu. Mai sunt şi alte scrieri în prozã ieşite mai demult din condeiul celui care conduce acum revista focşeneanã Oglinda literarã. Aşa este „romanul“ – o... „ficţiune“, totodatã o utopie dar şi o ucronie, totodatã un fel de... „basm“ cu un „prinţ“, pe numele criptic Omedeu, fiul „marelui Omedan“, domnitor peste 361


Omedania (de unde sã deducem toponimul, de la „Omenie“?), îndrãgostit absolut platonic şi ideal „naiv“, „moştenitorul sigur al bogãţiilor sufleteşti necesare Omedaniei“ (lumea ţãrãneascã, îneţelegem, la originarul din satul Trifeşti „între Hanu’ Ancuţei şi Roman, în Moldova, care iubea, odatã ajuns în casta intelectualilor, „simplismul erotic al omului“, o fatã frumoasã Imeea, cãreia voia sã-i fie „bãrbatul şi grãdinarul edenului sãu“, dat fiind cã femeia nu poate fi „grãdinãreasã“, ea fiind numai „floarea pãmântului, ce ocroteşte puterea bãrbatului grijind de fructele roadelor sale“ şi alte elemente biblice adunate într-un fel de poem al iubirii suave, simplu exerciţiu şi totodatã scriiturã esopicã, spre a înşela vigilenţa cenzurii comuniste, opusculul neapãrând decât în 1990 (la Ed. Porto-Franco) cu îngrijirea regretatului poet Ion Chiric. Un exerciţiu de prozator-poet şi atât. Mult mai pertinent ne apare fragmentul Spinarea de piatrã a Fãgãraşului, din antologia Zece prozatori (Ed. Albatros, 1987), reluat în Arme şi lopeţi (Ed. Zedax, 1997), extrem de valoroasã documentar, piesã memorialisticã, unicã în contextul prozei noastre actuale, a traiului ca de puşcãriaşi al militarilor în termen din o anumitã perioadã a dictaturii ceauşiste, destul de lungã, când tinerii, în loc sã se antreneze în mânuirea armelor pentru apãrrea patriei, munceau ca sclavii din antichitate la spargerea pietrei muntelui spre a construi o colosalã arterã de legãturã între Ţara Româneascã şi Ardeal, muncã absolut gratuitã, pe care nici miliardele de dolari de astãzi n-o va putea duce pânã la capãt. Ceauşescu însã se încumeta sã o facã, riscând orice... Vai de capul nostru! Rãmâneam impresionaţi de fragranţa narativã a tânãrului, foarte tânãrului scriitor de pe atunci. Cu drept cuvânt Gh. N. ţine foarte mult la aceastã carte, unicã în felul ei. O alta, intitulatã, enigmatic, Tarantula (Pãianjen fabulos, cu înţepãturi veninoase care nu existã pe la noi), reeditatã, dupã nu ştim care ediţie princeps, la Rafet, R. Sãrat, 2005, nu se ridicã la ştacheta prozatorului de azi. Este numai o greu de înţeles evocare a tulburei epoci a luptelor fratricide dintre fiii lui Alexandru cel 362


Bun, mulţi din ei râvnind tronul (cronicarul zice cã tatãl lor, care semãnase copii din flori pe la toate scaunele de judecatã pe unde poposea, în Moldova, „mai cu cale ar fi fost a se râncãci“, decât sã lase dupã moartea sa atâta vrajbã) ucigându-se între dânşii, rând pe rând, scoţându-şi unul altuia chiar şi ochii (de unde zicala: „cine ţi-a scos ochii?// fratemi-o!/ Aha, de aceea ţi i-a scos atât de adânc!“). E vorba de moartea lui Petru şi de înscãunarea lui Roman-vodã, cu sprijin leşesc. De ar fi aplicat maniera sadovenianã a evocãrii romantice, bine axatã pe un fir narativ iute, alimentat de un conflict clar, ar mai fi fost cum ar mai fi fost. Prozatorul nostru însã se pierde în nesfârşite dialoguri, absolut ininteligibile între închipuiţi actanţi, nu deloc epici, cu vreo oarecare suprafaţã cât de cât documentarã. Citim şi uitãm de îndatã aceste pagini, ne întoarcem mai cu plãcere la simplicitatea cronicilor slavone sau la aceea a lui Ureche, excelentã ca exemplu de laconism, putând rivaliza cu un foarte expresiv pomelnic. Probabil intenţia prozatorului va fi fost sugerarea începutului infiltrãrii în ţãrile române a otomanilor conduşi de Baiazid, cel de la Cosovo şi de la Rovine, pânã spre hotarele Poloniei... acesta fiind paianjenul, „tarantula“ veninoasã care a împiedicat dezvoltarea economicã şi politicã a ţãrilor române, îndeajuns de prospere pe timpul lui Alexandru al Moldovei şi Mircea al Ţãrii Româneşti... Nu este deloc exclus însã ca, pe urmele lui Gh. N., un nou romancier istoric, gen, sã zicem, Maurice Druon, cu ai sãi Les Rois maudits, sã edifice evocãri istorice din adâncul evului mediu, practicând un realism crud, pe potriva epocii crâncenelor lupte dintre urmaşii lui Alexandru cel Bun.

363


FIDELITATE PARADOXALĂ ÎNTRE „OGLINDĂ” ŞI „ZOLISM” (text preluat din Anuarul de martie, nr. 5, 2010, Timişoara)

Ion Pachia Tatomirescu Din Tabelul cronologic cu care se deschide recentul volum de povestiri, Purtătorul de cruce (2009)*, de Gheorghe Andrei Neagu (n. 14 septembrie 1949, Trifeşti-Neamţ), aflăm despre acest autor lucruri extrem de importante pentru „condiţia scriitorului român contemporan”, îndeosebi, din anul 2000 încoace, când, la Focşani, «ia naştere Asociaţia Culturală Duiliu Zamfirescu» (p.17), asociaţie ce scoate revista Oglinda literară, căreia îi devine redactor-şef, calitate în care, vizitând Parisul, «face cunoştinţă cu Sanda Stolojan, nepoata lui Duiliu Zamfirescu şi cu Marcel Shapira, mare maestru al Masoneriei Române» (p. 18); tot în anul 2000, Gheorghe Andrei Neagu «primeşte titlul de Cavaler al Literaturii Române, acordat de preşedintele României, Ion Iliescu» (ibid); în anul 2002, primeşte «Diploma de Binecuvântare Apostolică a Papei Ioan Paul al II-lea şi Diploma de Onoare a Academiei Orient-Occident de la Curtea de Argeş» (ibid); în anul 2005, devine membru al Uniunii Scriitorilor – Filiala din Iaşi; etc. Volumul Purtătorul de cruce de Gheorghe Andrei Neagu are şi o prefaţă esenţială, Maturitatea prozatorului, datorată distinsului critic literar, Theodor Codreanu, prefaţă unde sunt scanate reliefurile din „teritoriul epic” al acestui prozator, cu admirabilă fidelitate, exactitate de satelit de ultimă generaţie: «Purtătorul de cruce […]» este o sinteză a lumii artistice a autorului, cuprinzând texte de o evidentă diversitate naratorială, Gheorghe Andrei Neagu, Purtătorul de cruce, povestiri, însoţite de un binevenit Tabel cronologic şi de o prefaţă, Maturitatea prozatorului, de Theodor Codreanu, Tecuci, Editura Transilvania, 2009) *

364


atât ca formulă, cât şi ca întindere şi conţinut, de la instantaneul descriptiv ( ca Armoniile pietrei), la nuvela de amplă respiraţie (precum Spinarea de piatră a Făgăraşului sau Maria). Este vorba de o antologie de autor. Imaginarul lui Gheorghe Neagu, dacă ne raportăm la poetica elementelor lui G.Bachelard, ţine de materialitatea pământului, izomorf în piatră, sub „complexul lui Sisif”, ca în faraonica străbatere a Făgăraşului de către ostaşii care şi-au pierdut rosturile originare de apărători ai Patriei […]. Scriitura lui Gheorghe Neagu, fie obiectivă, fie subiectivă, traversează nu doar diverse tehnici diegetice, ci e atentă la problematica maeştrilor săi care pot fi I.L. Caragiale, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Borges ş.a. Impresionează la el tăietura frazică în stare să sugereze „materialitatea” grea, într-o perpetuă metamorfoză pozitivă sau negativă, cu o siguranţă senină a tonului, toate arătând un prozator bine aşezat în profesiune, ajuns, desigur, la deplina maturitate artistică […] Fireşte, Gheorghe Neagu nu reuşeşte totdeauna să evite improvizaţia cu obscurităţi sau cu jocuri pe care nici ironia nu le poate salva, ca în Mântuitorii, unde sunt puşi la judecata bârfitoare a diverşilor dumnezei şi profeţi Iisus, cu „minciuna” Învierii şi „virginitatea” Sfintei Fecioare…» (pag.25 sq.). Prozele lui Gheorghe Andrei Neagu din Purtătorul de cruce (2009) aparţin unei direcţii estetice noi, care s-a impus în a doua jumătate a secolului al XX-lea, graţie generaţiei antistaliniste / antiproletcultiste, ori, mai exact spus, graţie generaţiei sale resurecţional-moderniste şi a paradoxismului, generaţie ce are în program conjugarea paradoxurilor lumii în moduri lirice, epice, dramaturgice, dinamitarea şi recristalizarea miturilor fundamentale ale umanităţii etc. După două proze de „încălzire epică” – Oaspetele (o povestire „ultrascurtă” în care se evidenţiază portret-simbolul Copilăriei: «Era copilăria mea […] / - La mulţi ani! I-am spus 365


sărutând-o pe obraji ca pe cea mai scumpă împlinire. / nu mi-a răspuns. A rămas tăcută, îmbujorată, la pieptul meu, bucurându-mi fiinţa… » - (p. 32) şi Alexandra ( o povestire abil condusă, cu toponimie simbolică – pentru o întâlnire prin „mica publicitate”, „pudica Alexandra”, „romancieră”, „sinucigaşă”, semnând cu pseudonimul Tudor Mărăscu – explicat de Alexandra în „bileţelul de adio”: «Pseudonimul meu poartă în el prenumele fratelui meu Tudor, iar Mărăscu vine de la amărăciunea singurătăţii… » / -, şi „realul” / „redactorul” Tudor Mărăscu – desigur, autorul / „antologatorul” îşi relevă „cheia de boltă” a întregii arhitecturi epice prin povestirea ultrascurtă, ce dă şi numele „întregului”, Purtătorul de cruce, povestire cu o rafinată „acţiune” ce are în „panoul central-epic” paradoxul mesianic (extras dintre „mitemele” rezultate în urma „dinamitării esteticparadoxiste” a mitului aşteptării lui Mesia), reeditat prin eroul Andrei, „nou Iisus”, „contemporanul nostru”, „omonim auctorial” / „voce auctorială”: «Culcată pe umărul lui, crucea se lăsa târâtă în susul şi-n josul străzii, zgâriind asfaltul. Scâşnetul frecării îi oprea pe trecători… » (p. 42); «Andrei se simţea tot mai sleit. Locul încrucişării lemnelor devenise tot mai negricios, pentru că tocmai acolo îşi cuibărea grumazul, ori de câte ori începea şi se sfârşea drumul crucii […]. Crucea i se pogorâse asupra-i, ca o lespede blândă, plăcuţă, lipindu-l cu obrazul de asfaltul încins […]. Duba poliţiei plecă. Portierele deschise lăsau vederii braţele curcii. Maşina salvării îl ascunse pe Andrei cu totul…» (p.45 sq.); etc. Gheorghe Andrei Neagu, ca proprietar de admirabilă rafinărie epică, dovedeşte şi prin volumul de povestiri, Purtătorul de cruce, că aparţine elitei prozatorilor valahi contemporani, cu autentică, inconfundabilă ecritură de fidelitate paradoxistă, vectorizată între „verismul-oglindă” şi zolism”.

366


CEI TREI NEAGU Adrian Dinu Rachieru Cu ceva vreme în urmă, semnalând şarja editorială ivită sub sigla Zedax-ului focşănean, lansând „la pachet”, cu sprijinul Primăriei, vreo douăzeci de autori, evidenţiam meritele neobositului Gh. Neagu, un „remorcher” al vieţii literare din zonă. Evident, în urbea vrânceană apar câteva reviste şi se „cioncesc”, într-o febrilă efervescenţă, grupuri potrivnice; lesne de bănuit, asperităţile nu ţin atât de platformele (programele) literare în conflict cât, îndeosebi, de rivalităţile nedomolite ale unor autori, prinşi în aprige bătălii la (de) cafenea. Şi, bineînţeles, zgomotos preocupaţi de întocmirea unor clasamente locale, „de azi pe mâine”... Păstorind Oglinda literară, implicându-se în varii acţiuni, luptându-se cu „forurile”, Gheorghe Andrei Neagu este un infatigabil animator. Am fi însă nedrepţi dacă, lăudându-l pentru risipa de timp şi energie, am ignora prestaţia sa scriitoricească, într-o dublă ipostază: de poet şi de prozator. Dealtminteri, cine vrea să afle amănunte despre viaţa Festivalului Duiliu Zamfirescu („dispărut” în 2008), despre activităţile cenacliere învolburând lumea scriitoricească poate răsfoi cu folos cartea întocmită de „cronicarul” Mariana Vicky Vârtosu, Şapte ani spre un Tibet (2009), un veritabil „Jurnal de cenaclu”, reconstituind – bilanţier – atmosfera acelor ani. Negreşit, nemţeanul nostru (n. 14 septembrie 1949, în Sofroceşti - Trifeşti) era în fruntea iniţiativelor, veritabil leader, suportând consecinţele, şi ele previzibile (aversiuni, cruciada anti-Neagu). Inimos, generos, publicând pe toată lumea în Oglinda literară (ivită în 2000), bătând pe la porţile editurilor, acceptând flotanţii şi zurbagii cenaclului, trecut prin experienţe masonice, focşăneanul (din 1976!), o vreme chiar bucureştean, 367


îngrijindu-se, în lumea silvicultorilor, de revista Silva „preţ” de vreo trei ani, Gheorghe Neagu, aşadar, a răzbit greu. Poetul cu acelaşi nume s-a dezvăluit mai târzior. Nunta neagră, de pildă (apărută în 2010, în cinci limbi de circulaţie) s-ar vrea o baladă cultă (suntem avertizaţi!) pe traseul fericire-nuntăextincţie, în siaj eminescian. Fie că o acceptăm ca versificare postromantică (cf. George Anca), fie că o înscriem romantismului ezoteric (cum sesiza, cu îndreptăţire, Oana Dugan), eminescianismul ei difuz dar şi intertextualitatea sunt de netăgăduit. O lectură „vigilentă” propunea şi Iulian Bitoleanu, pornind de la motivul aşteptării, împins „în pragul tainei”, descoperind descriptivismul magic, antropomorfizarea, ambiguizarea („mirele e altul”), calchiind finalul pe reţeta tragediilor antice, final hotărât, se ştie, de „zei”. Poemele din Lacrima iubirii (tot în 2010) vorbesc despre însingurare; protagoniştii, „obosiţi de pierderi”, striviţi de timp se înfăşoară „în mantii / de singurătăţi”. Tonalităţi moi, aşadar, o viziune melancolizată, cadrul naturist proteguitor, suferinţa romantică, abstragerea etc. ar defini gravitaţional acest univers motivic al poetului. Prozatorul Neagu, în schimb, are antecedente, nu este nicidecum „de ultim moment” (cum credea I. Rotaru, semnalându-i transtextualismul). Avem de-a face cu un prozator viguros, de paletă largă, cultivând cu predilecţie genul scurt, aparent naturist, atras de utopia neagră (cronotopul postumităţii), nota un cititor atent-penetrant precum Theodor Codreanu. Şi vădind, în imaginarul său narativ, chiar „ostentaţie simbolică” (cf. Marian Popa). Purtătorul de cruce (2009), o antologie de autor, probează convingător această degradare a simbolurilor într-o vreme haotică, confuză, dezvrăjită. Să ne amintim apoi de odiseea unui manuscris hăcuit (Arme şi lopeţi, un roman de tinereţe), trecut prin furcile caudine ale cenzorilor, tipărit abia în 1997; şi din care un fragment fusese găzduit în volumul colectiv Zece prozatori, apărut la Albatros (1987). Hărţuitul autor propunea acolo, într-o 368


frazare scurtă, de mare francheţe, într-o tonalitate sumbră, portretul unei epoci, fructificând experienţa unor luni de armată. Un realism „jos”, crud, neglijent, coborât în lumea bărbaţilor („capete cazone”) chemaţi „sub arme”, în care colţosul Mitiţă Şoican participă, traversând seisme erotice, la „epopeea” Transfăgărăşanului. Templul iubirii (2007) creşte sub acoperişul parabolei, dezvoltă antitetic secvenţe esopice, de rezonanţă biblică, aspirând la arhetipal. Prinţul Omedeu îndeamnă la spinoasa „Cale a Spiralei” în vreme ce rivalul Megeu vrea o cale „mai lesnicioasă”. Să observăm, esenţial, că în pofida titlului ispititor, prozatorul nu urmează facila reţetă a romanului consumist, cel care ar fi vestit, zic voci prăpăstioase, intrarea în postliteratură! Intensitatea aşteptării (a primăverii), de pildă, prilejuieşte o delicioasă infuzie lirică şi propune proiecţii onirice, potenţând miza epică. În fine, volumul de faţă, Războiul muştelor, era şi el un proiect mai vechi. Ar fi trebuit să apară, aflăm, la editura Dominor, prin 2007. Poate că întârzierea i-a priit; lăsat la dospit, „revizitat” (cu un termen la modă), orice manuscris poate fi îmbunătăţit (sau „stricat”, se mai întâmplă). În cazul nostru semnalăm reuşita (certă), pe tiparul ştiut, cu două proze excepţionale (după gustul nostru), plonjând în fantasticul miraculos. Avem în vedere textul botezat Maria şi, negreşit, proza titulară. De regulă, notaţiile sunt telegrafice, cu deviaţii epice, demetaforizate iar finalurile şocant-imprevizibile. Un pahar cu lapte creionează un peisaj apocaliptic, coşmaresc, într-un oraş panicat şi coloane de fugari „populând” creierul unui ins ulceros, ieşind din somnie. Alte proze radiografiază întâmplări în mediul bucureştean: în Mijoarca dispune Dorel (un copil), în Moartea peniţarului, Cristian, poet rebel, uitat de prieteni se spânzură iar autorul, coborând în imediatitate, foloseşte şi nume reale din mediul scriitoricesc; în Lumină şi întuneric, Gheorghe Lăţoi, „nevorbitor” după un accident, sancţionat că nu participă entuziast la măreţul spectacol de la aeroport, îşi recapătă vorbirea 369


dar devine surd, dispărând după o pneumonie galopantă; Galovinele narează un experiment bizar iar în Comoara directorul Tiubeteică, comunist adevărat, chemat la BOB, nu vrea să „umfle” realizările. Unele texte cad în melodramă (v. Ochii sau De la stânga la dreapta), altele ne transportă în alte epoci (Insula damnaţilor, în vremea lui Napoleon sau Pământ violet, la Roma, în compania sclavei Geea, devenită statuie). În fine, în Calculatorul ne întâlnim cu o Nataşă Bush, într-un cărucior nichelat, devalizând conturile; Tache Mindir călătoreşte în Brazilia şi, muşcat de o insectă, are accese de furie; în Manolică, un locotenent vigilent suspectează un transport de apă (scăldătoarea mortului, de fapt). Pepita evocă suferinţa bătrânului Constantinidis, inert, spitalizat după moartea „cucoanei” (tânără, asaltată de curtezani) şi, mai ales, reacţiile cocker-ului, acompaniindu-i durerea. Maria, admirabil construită, cum spuneam, culege întâmplări neverosimile, proiectate într-o lumină crepusculară, întreţinând – cu o abilă regie – atmosfera unui fantastic miraculos. Dacă Mitiţă (vezi În gazdă) voia să cucerească târgul Romanului, tot acolo (loc drag scriitorului, bănuim, de pe vremea studiilor liceale) nimereşte Adrian, un fel de spiţer cu studii berlineze, scăpat de front şi găzduit de un popă; şi care provoacă în târgul populat de refugiaţi, prin prafurile şi soluţiile aruncate, un veritabil „sfârşit de lume” prin invazia uriaşelor muşte, adevăraţi monştri. Un volum, aşadar, care se îmbie lecturii, explorând medii felurite, mixând frazarea alertă, imprecaţia romantică cu rafalele sarcastice ori retorica nihilistă, cochetând cu fantasticul. Şi care probează, indubitabil, că avem în Gheorghe Andrei Neagu un prozator viguros, cu acumulări lente, urcând acum impetuos în topul celor hărăziţi a lăsa urme.

370


„RĂZBOIUL MUSTELOR" A FOST LANSAT LA ROMAN Cristina Panait În prezenţa a numeroşi oameni de cultură, scriitorul şi-a lansat, la Biblioteca Municipală "George Radu Melidon", cartea "Războiul muştelor" (Ed. Pro Plumb, 2011). Volumul aminteşte prin ficţiune şi parodie de "Aventurile unui căcănez în Pokerania", dar şi de proza din volumele de povestiri "Armoniile pietrei" (2005), "Moartea şobolanului" (1996) sau "Jurnalul American" (2004). " Războiul muştelor" poate fi citit şi în altă cheie, aceea a unui prezent invadat de politicienii care s-au instalat, asemenea muştelor din nuvelă, pe corpul muribund al statului. Invazia muştelor, descrisă de Gheorghe Neagu, poate fi şi oglinda în care se reflectă imaginea politicienilor care au format un nor monstruos, alcătuit din muşte uriaşe în căutare de pradă. "Un volum care se îmbie lecturii, explorând medii felurite, mixând frazarea alertă, imprecaţia romantică cu rafalele sarcastice ori retorica nihilistă, cochetând cu fantasticul. Şi care probează, indubitabil, că avem în Gheorghe Neagu un prozator viguros, cu acumulări lente, urcând acum impetuos în topul celor hărăziţi a lăsa urme", scrie în "Cuvântul de însoţire a lucrarii" Adrian Dinu Rachieru. Douăzeci de povestiri şi nuvele ne invită la o lectură care arată încă odată cât de mică este distanţa dintre realitate şi ficţiune şi mai ales că ficţiunea nu este decât o altă ipostază a realităţii. Cu ocazia lansării volumului a fost prezentat şi ultimul număr, pe septembrie, al revistei "Oglinda Literară". Gheorghe Andrei Neagu (n. 14 septembrie 1949, satul Sofroceşti, comuna Trifeşti, judeţul Neamţ) este un prozator, promotor cultural, jurnalist, editor de presă literară şi fondator al 371


revistei Oglinda literară. Este membru în conducerea Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bacău.

372


NOTE DE LECTURĂ: GHEORGHE ANDREI NEAGU – RĂZBOIUL MUŞTELOR Mioara Bahna Apărută la Editura Pro Plumb, în 2010, cu un Cuvânt de însoţire, semnat de Adrian Dinu Rachieru, cartea lui Gheorghe Andrei Neagu Războiul muştelor, compusă din douăzeci de proze scurte cu tematică diversă, poate fi citită – la nivelul ansamblului – ca un mozaic, ale cărui faţete alcătuiesc lumea, în special din ultima parte a regimului comunist din România, dar şi din anii următori, fiind o frescă a societăţii româneşti, îndeosebi la nivelul mentalităţii, al vieţii politice, dar poate fi citită şi ca o alegorie. *********************** Fantasticul este prezent încă din prima naraţiune, Războiul muştelor, a cărei acţiune se desfăşoară în Moldovă, la Roman, în timpul Primului Război Mondial, unde se refugiază de teama ocupaţiei germane şi un tânăr, „spiţer”, cu studii în Germania, venind din Bucureşti şi preocupat să descopere un leac prin care să-i ajute pe răniţi să se vindece mai uşor şi de aceea îşi petrece aproape tot timpul căutând anumite roci pe malul râului, din care, măcinându-le, să obţină un amestec adecvat scopului său. Fiindcă rezultatele experimentelor pe care le face nu sunt cele scontate, personajul aruncă substanţele rezultate în groapa de gunoi a casei preotului care-l găzduieşte. Preambulul evenimentelor extraordinare care urmează e apariţia unor muşte în camera personajului principal, a căror mărime neobişnuită îl surprinde, prilej cu care îşi aminteşte că tot o muscă l-a despărţit de fata pe care o iubea. În contextul naraţiunii iniţiale a volumului, 373


prin „războiul muştelor”, alegoric, se denunţă conflictele armate, care favorizează apariţia unor monştri, de orice fel, în stare să pericliteze normalul sau măcar să îl şubrezească, fiind vremea tuturor posibilităţilor, prin haosul pe care-l generează. E, pe de o parte, războiul pe care îl duc fără nicio şansă „muştele” efemere pentru supravieţuire, iar, pe de altă parte, e lupta împotrivă anormalului care invadează pe neaşteptate viaţa, ameninţându-i resorturile. Deşi naratorul propune o explicaţie „ştiinţifică” a fenomenului, întâmplarea aminteşte, mutatis mutandis, de Metamorfoza lui Franz Kafka sau de Un om mare, al lui Mircea Eliade. Muştele care invadează viaţa romaşcanilor după ce sug substanţele experimentale din groapa de gunoi sunt măcelărite de oamenii, scârbiţi de aceste apariţii hidoase, măsurând chiar şi câţiva metri, sau cad şi mor de la sine, dar şi soarta lui Adrian, inconştientul lor creator este pecetluită, odată ce se descoperă legătura dintre el şi aceşti mutanţi, fiind împuşcat, eliminându-se astfel posibilitatea de a se descoperi, prin el, un medicament care să salveze vieţile multora. Rădăcinile altei naraţiuni, Femeia tatălui meu, îşi trag sevele din opera lui I. L. Caragiale, mai exact din nuvela La hanul lui Mânjoală, insinuarea fantasticului făcându-se tot subtil, prin crearea unui personaj feminin, un soi de vampir energetic, personalitate concomitent magnetică şi malefică, devenită a doua soţie a tatălui personajului-narator, admirată de toată lumea pentru adaptabilitate, îngăduinţa faţă de defectele celorlalţi, hărnicie, prin prezenţa zâmbetului mereu pe buze etc. şi acceptată de toată familia şi de apropiaţii familiei cu prietenie. Se remarcă un paralelism în manifestarea efectului personajului cu virtuţi supranaturale asupra celor doi bărbaţi, tatăl şi fiul: energia vitală a primului seacă în scurt timp după ce se recăsătoreşte – textul începe cu moartea acestuia şi este construit din perspectiva fiului, aflat la rându-i pe patul de moarte –, dar sfârşitul lui nu miră pe nimeni, doctorul chemat să-l vadă înainte punând un diagnostic 374


implacabil: „vârsta”. Înconjurat apoi cu o grijă excesivă din partea celei pe care o numeşte „femeia tatălui meu”, fiul rămas în casă se apropie într-un mod care i se pare cât se poate de firesc de ea, luând locul defunctului şi pierzându-şi accelerat, ca şi el, vitalitatea – în timp ce femeia rămâne neschimbată –, doctorul punându-i acelaşi diagnostic, ca şi tatălui, încât textul scris de muribund capătă valoare de scuză tardivă faţă de memoria părintelui, mărturie testamentară a unei experienţe căreia nu mai are timp săi caute sensurile. Fantasticul, coroborat cu oniricul şi suprapus unor manifestări patologice, este însă o componentă evidentă şi a altor texte din volum.

375


ARME ŞI LOPEŢI (text preluat din volumul Cronici aleatorii. Autor – Julieta Pendefunda).

Poate că lumea romanului Arme şi lopeţi* e tocmai cea de care am vrea să ne desprindem. Poate că timpurile în permanentă ciclicitate ar vrea să rămână doar în pagini de roman. Dar nimic şi nimeni nu poate să înţeleagă nevoia noastră de a ne refula, de a ne descotorosi de trecut aducându-l mai mult într-o amintire a prezentului. Multitudinea de idei, cavalcada întâmplărilor descrise, acţiunea care oboseşte răbdarea cititorului avid să înţeleagă de ce se întâmplă un lucru şi care este urmarea acestuia fără a i se da un răgaz prea mare, un respiro, acesta este amestecul de ingrediente care asigură succesul unui roman şi care sunt din abundenţă în cartea semnată de Gheorghe Andrei Neagu. Prozatorul nu este departe de Nunta neagră, poemul alchimic realizat în urmă cu un an. Absurd e să gândeşti altfel. El ştie să scrie o proză autentică, explozivă ca un roman de Rebreanu şi temeinică ca o scriitură soljenytsiană, dar în acelaşi timp străbătută de un iz de baladă autohtonă. Gheorghe Andrei Neagu e un scriitor complex, ale cărui cărţi trebuie să fie citite de cei care iubesc marea literatură. Arme şi lopeţi face parte din aceasta.

*

Gheorghe Andrei Neagu, Arme şi lopeţi, editura Zedax, 2010.

376


GHEORGHE NEAGU: TRASEUL EZOTERIC Valeria Manta Taicutu Tânărul din romanul lui Gheorghe Neagu („Templul iubirii”, Editura VALMAN, 2007), aparent în stare de catalepsie, are scoase din funcţiune doar mecanismele inhibitorii ale eului şi supraeului, astfel încât poate pătrunde într-o zonă abisală, acolo unde miturile străvechi, arhetipurile, reminiscenţele memoriei colective se îmbină cu poezia. Fragmentele lirice alternează cu cele relatând etapele unei călătorii inţiatice. Regresia temporală se opreşte într-o etapă numită Omedania, o cetate ideală, un reper spiritual spre care tânărul, devenit Omedeu, aspiră. Linia ontologică a personajului nu include religiozitatea, ci un fel de politeism precreştin, de tip asiatic, şi un comportament ascetic, bazat pe introvertire, lupta cu sine, eliberarea lăuntrică, atingerea nirvanei prin meditaţie. Dacă luăm de bună informaţia că, în ultimele momente ale vieţii pământeşti, eul îşi recapătă în totalitate memoria şi vederea panoramică asupra ontogenezei proprii, putem considera episoadele lirice, care nu au, de altfel, niciun fel de legătură cu discursul narativ despre călătoria iniţiatică a lui Omedeu, drept nişte flashuri ale memoriei. Tonul este vag sentimental, sentenţios, mâhnit, al unui om care suferă şi nicidecum al unui filosofard care se amuză producând truisme în serie: „O dată vă spuneam că am murit. A fost de-ajuns un vânt de primăvară, pentru ca moartea mea să nu mai poată fi certitudine. Acum aştept să înfloresc. De câteva zile sunt bolnav de cerul de deasupra vieţii mele. Dar azi, când simt că primăvara va sosi, am început să sper în înflorirea trupului meu. Mintea a început să se ridice. În faţa mea, doar întinderi nesfârşite. Când voi zări o floare ieşind pe întinderea aşteptării, voi dori ca zborul albinelor să ne unească. Până atunci, voi, semenii mei, mulţumiţi-vă că nu am murit încă! Că mai sper 377


în venirea primăverii ce-o aştept. Iar dacă voi nu vă puteţi bucura, n-am nicio vină. Înflorirea mea va aduce lumină în priviri. Nu vă spun acest lucru doar pentru a vă apropia de sufletul meu. priviţi-vă în faţa omului înflorit şi-mi veţi da dreptate” (p. 13). Astfel de mici poeme în proză, structurate sub forma unui monolog adresat, întrerup ritmic traseul iniţiatic al prinţului Omedeu şi au rolul unor pauze de respiraţie. Totodată, prin frecvenţă şi ritmicitate, ele dilată timpul lecturii, permiţând reflecţia asupra simbolurilor presărate în fragmentele narative cu care alternează. Vocea naratorială este scindată, interpretând o partitură apollinică şi una dionisiacă; patima şi meditaţia, revolta şi resemnarea sunt coordonatele unei personalităţi dizarmonice, care, pornită în căutarea propriei identităţi, se îndepărtează întratât de centru, încât uita de scopul căutării şi se rătăceşte într-un hăţiş metafizic. Daca ignorăm ritualurile de tip masonic la care este supus prinţul Omedeu, călătoria lui seamănă, în bună măsură, cu aceea a emirului macedonskian, pornit şi el în căutarea idealului. Izgonit fizic din Omedania, prinţul trebuie s-o recâştige spiritual. Reperele sunt pur simbolice: apele Iazului, cotul Vâlcelei, Calea Spiritului, Templul Carantinei, Calea Năzuinţei Supreme, Unghiul Suprem, Colţul Peştelui etc marchează un traseu ezoteric, ce nu are nimic de-a face cu semantica obişnuită. Obligaţia tânărului este de a se supune, de a-şi perfecţiona capacităţile de cunoaştere, de a refuza Calea Vieţii, îmbuibarea trupului şi adormirea spiritului şi de a acţiona după reguli prestabilite. Limbajul pe care-l foloseşte exclude inventivitatea lingvistică şi spontaneitatea, fiind o combinaţie strategică de formule ceremoniale şi sentenţii ambigue. Sigur este doar mesajul constant pacifist al prinţului, educat în spiritul evoluţionismului de tip darwinist: „Nu catastrofa, ci continuitatea Universului a dat la iveală omul. Omul este produsul unei legităţi logice specifice oricărei planete. Nicio planetă nu va putea beneficia de apariţia unei vieţuitoare identice nouă, atâta 378


vreme cât nu va avea condiţii identice. Nu pot să cred că după o catastrofă nucleară, mai este posibil să apară din nou pe pământul distrus, un alt pământ, care să ducă la apariţia unor făpturi care să se poată numi oameni. În universul apropiat cunoaşterii noastre, zeci şi sute de planete se întrec să ne aprindă fantezia. Să nu ne speriem de existenţa noastră individuală scurtă. Am creat urmaşi capabili să continue drumul spre suprema revelaţie. Catastrofa este un spasm trecător acesteia, dar care n-a creat nicio formă de viaţă. Cataclismele au distrus o parte din speciile existente, lăsând câmp liber evoluţiei celor scăpate din marea încleştare. Omule atomic, fii bun, răbdător şi nu tulbura legea evoluţiei universale cu catastrofe inutile” (p. 15). Când ajunge la ultima pagină, cititorul înţelege că a fost martorul unui experiment, că i se cere o schimbare de perspectivă şi că tot ce a citit trebuie reevaluat / interpretat; acest truc narativ îl ajută pe Gheorghe Neagu, prozator cu experienţă, să spună ceea ce vrea (sau ceea ce trebuie) fără să se teama de consecinţe: în definitiv, este vorba despre un delir al unui personaj schizoid care, în momentul scurt de luciditate indus de medicamentaţie, neputând pune în armonie ceea ce descoperise în zona subliminală cu ceea ce îi oferă supraeul, se prăbuşeşte definitiv în întuneric.

379


GHEORGHE NEAGU – UN MARE SCRIITOR SOLITAR Stelian Baboi Puţine literaturi din lume au o aşa de mare diversitate creativă datorită temperamentelor orfice, moştenite de către mesagerii logosului iniţial de la strămoşii întâi mergători prin cosmosul nediferenţiat al vieţii pământene, ceea ce ne arată că fără o existenţă adamică, mitică şi mitologică etniile nu-şi pot făuri arborele genealogic şi nu-şi pot exterioriza firea elanului vital în Ideea Pură, în Frumosul Absolut şi în Dumnezeu. Pentru fiecare comunitate umană constituită încă din preistorie, a existat un Moise, un Zalmoxis, un Prometeu, care ne-au adus din ceruri nu numai focul purificator, iluminator până dincolo de făptura noastră biologică, ci şi tăbliţele de lut, piatră, silex şi granit în care se scrijelesc cu os de mamut Cuvântul lui Dumnezeu – transcedenţa invizibilă, atotputernică, misterioasă şi înţeleaptă – către pământenii abia ieşiţi din grotele primordiale. Tocmai Cuvântul lui Dumnezeu făcea ordinea morală, artistică, socială şi etnică, dăruindu-le celora ce însuşeau cu osîrdie Poruncile sacre, o viaţă suportabilă pe teritoriile geografice vitrege, aspre şi supuse marilor prefaceri naturale prin inundaţii, foc, gheţari, furtuni şi invazii de lighioane netrebnice. Deşi oamenii erau extrem de puţini, nu toţi aveau darul de a auzi Vocea Înaltului, ci doar cel anume ales de Dumnezeu. Toţi ascultau, însă doar cîţiva auzeau Neauzitul şi vedeau Nevăzutul, ei fiind întâii profeţi şi întâii scriitori. Parte din ei colindau munţii, stâncile şi deşerturile întru a-l asculta pe Dumnezeu, întru a-şi umple sufletele cu muzica sferilor adânc strălucitoare peste imensităţile pustii, păstrând în ei înşişi din bezna cheliilor, taina Cuvântului divin, arareori îl comunicau pentru forţa lui taumaturgică. Un astfel de mesager al pămîntenilor către Dumnezeu şi al lui Dumnezeu către pământeni 380


a fost şi este Gheorghe Neagu, care a scris şi scrie numai când primeşte poruncă de la Duhul Sfânt, trăind ca-n catedrala Sfînta Sofia aseitatea Cuvântului născocitor de îngeri, griji şi năpaste. Dacă postmoderniştii prin excelenţă nihilişti şi atei consideră că literatura este în derivă datorită crimei limbajelor, incapacităţii Cuvântului de a exprima ceva anume, instaurându-se în lume incomunicarea şi alienarea până la dispariţia omului autentic, sensibilizat prin trăire întru Dumnezeu, Gheorghe Neagu luptă cu înverşunarea lui Ioan Botezătorul pentru a înlătura pustiul din cuvinte şi pentru ca cititorul să poată pipăi tactil, olfactiv, intuitiv şi isihaic Cuvântul din cuvintele cotidiene, adică pe însuşi Dumnezeu întrupat, care a lăsat din propria iniţiativă slava cerului şi a devenit disponibil pentru om, - tocmai de aceea prozele lui miroase a răsărit şi busuioc înflorit. Deşi îl ştiu de mult, aş spune dintotdeauna, legându-ne aceeaşi pasiune de a descoperi archéa (substanţa ultimă a imaginarului din real) şi prietenia cu marele estetician, filosof şi literat Alexandru Dima, l-am cunoscut de-adevăratelea la Universitatea „Mihai Eminescu”, unde el era student întârziat, iar eu profesor reabilitat de filozofie. Afirm cu tărie, încâlcând akatalepsia (imposibilitatea judecăţilor de a exprima ceva certr) prin katarsisul (purificarea ) temperamental, că personalitatea lui, prozele lui din „Moartea şobolanului” şi „Arme şi lopeţi” şi erudiţia lui m-au fermecat până la adulaţie, purtând, ca şi cu marele Ioan Petru Culianu, discuţii interminabile sub cupola lui Dionisie Areopagitul, în care stăruia parfumul perpedic al paşilor lui Mihai Eminescu. Pentru noi metempsihoza sau transhumanţa existenţelor anterioare întru-una singură, într-o făptură fiinţială predestinată, nu este o anamnezie platoniciană, ci o realitate pitagoreică durând acolo unde nici nu ne aşteptăm (Ofpheu şi Dante sunt reîntruchipaţi fizic şi spiritual de Cezar Ivănescu). A fost să fie rostirea cristianică a fiinţei în făptura adonic virilă şi eteric 381


învârtejată în omul Gheorghe Neagu ( Lampedusa – prinţul gheparzilor singuratici ascunşi în Castelul în ruină inundat de buruieni şi lumina galben-virtuoasă a candelabrelor uitate aprinse), (Mateiu Caragiale – prinţul calic suit cu tăgârţa pe piscul Himălia de şerparii inzi întru a prinde în sintagme aforistice umbrele pajurilor îngheţate de milenii pe cerul sclipitor de albastru al Crailor daco-romani) şi (Urmuz – prinţul absurdului balcanic, din care ţâşnesc în jerbe de bocete şi blesteme efemeridele româneşti); aşadar, de sub pana lui smulsă din aripa fecioarei fără trup, zboară heratic de verzi şi de însufleţite povestirile-basme din 1000 şi unu de pomi ai fiindului românesc. Dacă genialul pictor paranoic Salvador Dali susţinea că cea mai frumoasă limbă din lume este limba română, recitind aşezat în postura „Gânditorului din Hamangia” în vitrinele pariziene poema „Mioriţa”, dacă genialul poet-profet Ezra Pounda, în jurul capului lui într-una fluturii lui Ţuculescu şi păsările măiestre ale anonimilor din Bucovina, nu putea îndura să i se cânte decât în limba română de către confratele Constantin Brâncuşi din Doinele olteneşti şi dacă Domnişoara Pogany nu mai suporta dansul de societate şi baletul american, jucând de una singură sau cu cocoşii şi şoimii carpatini în „Hora de la Frumuşica”, aşişderea Gheorghe Neagu nu poate să scrie cu plumb de os domnesc pe cerul înstelat de deasupra sanctuarelor carpatine decât în sacra limbă română, decât cu Cuvântul rostit de nemuritori în altarul mânăstirilor bucovinene şi din vâltorile şi cumpenele în care este prins ca om, noi arar reuşim să-i descifrăm naraţiunile, ale căror grăunţe nu-s pe cocean, ci înlăuntru, adânc înlăuntru, mitic, mistic şi maeutic dăinuind în Univers. Nu-mi stă în fire să repovestesc, să repet naraţiunea scrisă anume pentru noi, de aceea Gheorghe Neagu este atât de singular în proza românească de astăzi încât mi se pare că el ne dă dainadaina!, huţa-huţa, cu căruţa! în scrînciobul de nuc fiert în corasla Vacilor Domnului, făcând din noi, nu doar cititorul, nu doar 382


mesagerul mesajului axiologic-estetic al scriiturii prozodice, ci participanţii activi ai laudei lui Dumnezeu prin arderea în lumânări a santalului din Poarta Casei de oaspeţi sau Cimitirului vesel sau Bizanţului apus în doctrine religioase. În romanul „Arme şi lopeţi” şi în nuvelele din volumul „Moartea şobolanului” viaţa de zi cu zi ţâşneşte în timpul-havuz, căutarea de sine este atât de năucitoare încât personajele se împrăştie în ură, iubire, suferinţă şi aspiraţii pe o tabula rasa( tablă curată) euclidiană, abia după sfârşitul lecturii ne dăm seama că şi noi am călătorit prin tragediile Cărăbuşilor însângeraţi, Oului bicefal şi Dezertorului ucigaş de vise. Sophosul naraţiunilor ne impulsionează în a căuta rostul armelor şi lopeţilor pe pământul huit a prăpastie, a tăcere în thanatos. Şi prin Gheorghe Neagu proza românească iese din tranşeele modelelor extazice străine, din încarcerarea arhetipală occidentală şi din epigonatul la marii creatori clasici şi moderni, căci ghinda nu poate să prindă sevă de viaţă eternă încolţind sub umbra stejarilor seculari, ci în glodul humusului natal, în care se zbuciumă suflul vital ( aura vitalis) pentru a depăşi techéa (cauza accidentală), alteritatea fortuită şi agnozia socratică pentru a ne putea arăta Fiinţa etnică prin Logosul predestinat nouă de ananke ( de noira, de soarta olimpiană) întru a putea sta faţă către faţă cu noi înşine, dăruind lumină din Lumina Lină tuturor pământenilor.

383


LUMEA CA UN DETALIU Liviu Comsia Pe la începutul toamnei lui 2009, am primit o carte în format electronic semnată de scriitorul Gheorghe Andrei Neagu de numele căruia se leagă existenţa excelentei Reviste „Oglinda literară” din Focşani, precum şi mişcarea culturală pe care a impus-o în viaţa naţională. Mi-a mărturisit scriitorul că vrea să-şi facă un dar la împlinirea a 60 de ani de viaţă şi a căutat în sertare (iată, Doamne, că nu întotdeauna a fost o poveste) unde a găsit aşteptând câteva povestiri. Le-am citit, deşi mărturisesc că lectura pe monitor nu mă atrage, dimpotrivă îmi dă senzaţia de artificialitate, de deja vu sau, mai corect, pierd toată intimitatea cu cuvântul scris. După o vreme am primit şi cartea sub titlul „Purtătorul de cruce”. Am recitit-o după canoanele „conservatoare”, ca şi cum ar fi fost pentru prima dată chiar dacă cu literatura lui Gheorghe Andrei Neagu mă mai întâlnisem în ultima vreme şi, să zicem, eram oarecum familiarizat. Din nou trebuie să-mi revizuiesc părerile. Niciodată un moment al lecturii nu seamănă cu altul. Textul îşi schimbă strălucirile şi oamenii, deveniţi personaje, înfăţişarea. Mai ales când vine vorba despre proza scurtă, singura în măsură că cuantifice ceea ce din obişnuinţă numim talent. Nici un scriitor adevărat nu poate trece peste această probă a scrisului fără să trezească suspiciuni. Or, aveam în faţă o carte care depăşea condiţia unei simple probe. Era vorba despre dezvăluirea unei arte a scrisului bine stăpânită cu toate scăderile de tensiune din unele piese din cuprins. Scrisul lui Gheorghe Andrei Neagu începe invariabil prin evocarea unui detaliu aparent nesemnificativ care, condus uneori cu încordare, alteori chiar cu lentoare, se dovedeşte declanşatorul 384


exploziei epice. Ca cititor, eşti luat prin surprindere şi eşti tentat să crezi că în curând vei ajunge într-un spaţiu şi un timp onirice, pe care scriitorul nu face nici un efort să le contrazică. De pildă, telefonul din povestirea „Alexandra” sau „topograf” în „Spinarea de piatră a Făgăraşului”. Pe de-o parte. Pe de alta, „căderea” în liricul obedient epicului ca în „Pădurea” sau „Roiul”, unde cu uşurinţă te poţi apropia de poemul în proză… Dar ar fi o eroare de neiertat să credem că proza scurtă a lui Gheorghe Andrei Neagu se opreşte pe aceste versante epice, edulcorând realitatea în care ne e datul să trăim sau să fi trăit până la graniţa istorică din 1989. Prozatorul are, e drept, rezerve de duioşie şi un bun cuvânt liric pe care le strecoară ori de câte ori are ocazia, dar tăria scrisului său, după părerea mea, se desfăşoară în parabolă când a fost nevoit de împrejurările sociale şi politice sau în termenii unui realităţi cehoviene în care detaliul nesemnificativ este producătorul tragediei ulterioare. Un bătrân care făcuse războiul este luat cu o maşină ca să fie dus la festivitatea agresivă prin care noii stăpâni voiau să puncteze victoria de la 23 august. Este îmbrăcat frumos, lustruit, decorat şi la sfârşitul spectacolului abandonat. Când ajunge acasă, îşi găseşte vecinii în jurul mesei într-un chef de pomină. Află că bucatele de pe masă provin din gospodăria lui, pentru că, văzându-l urcat într-o asemenea maşină, au crezut că nu se mai întoarce. Ei bine, acest text înlocuieşte valoarea a zeci de volume despre psihologia poporului român în vremea comunistă. Oricât de inspiraţi ar fi fost teoreticienii n-ar fi izbutit să ne rotunjească o asemenea imagine a acelei epoci istorice. Asemenea cum, în aceeaşi vreme, sistematizarea forţată a oraşelor şi satelor a produs dezrădăcinarea individului, scoaterea lui din canoanele fireşti ale unei existenţe milenare şi transplantarea lui în alte albii, artificiale şi sterile, care i-au deturnat viaţa. Doar câinele Hamilcar rămâne credincios, îşi caută stăpânii printre buldozere şi dărâmături derutat de înlocuirea casei cu curte cu un bloc anodin, fără personalitate şi fără căldură umană. 385


În acest cadru, schiţează scriitorul psihologiile care sunt întotdeauna determinate (definite) de împrejurările existenţiale. Alexandra sau Georgescu sunt legaţi intim de climatul în care le-a fost datul să trăiască. Destinele lor sunt hotărâte în altă parte şi de altcineva. Ei doar le duc la capăt fără a putea interveni în vreun fel. Într-un cuvânt, împlinirea vorbei cronicarului: omul române sub vremuri şi când încearcă să se ridice deasupra lor devine fiinţă tragică. Astfel, printr-o artă desăvârşită, actul critic la adresa societăţii comuniste se insinuează temeinic în conştiinţa cititorului, lăsând în urmă dimensiunea reală a unui capitol de istorie când timpul n-a mai avut răbdare cu oamenii. Or, acestea sunt performanţele unui prozator stăpân pe sine şi pe arta prozei.

386


GHEORGHE NEAGU ÎNTR-O DISPOZIŢIE NARATIVĂ Ionel Necula Mărturisesc că m-am apropiat mai greu de proza lui Gheorghe Neagu. Pentru cititorul obişnuit cu maniera romanului clasic şi modern - de la Hugo, Stendhal şi Balzac până la Dostoievski, Faulkner şi Kafka – proza autorului vrâncean e mai greu de încadrat într-o anumită tipologie a imaginarului narativ. Ultima sa carte, Templul iubirii [Editura Valman, Focşani, 2007] este o parabolă care reuneşte fundamente de construcţie atât de disparate că resoarbe o întreagă zarişte problematică – de la teoria ideilor pure a lui Platon la bogomilism şi la trinitatea paulică.Si acum rămân aceste trei. Credinţa, nădejdea şi dragostea, proclamase Sf. Apostol Pavel în Scrisoarea către corinteni [13,13], ce-ar fi putut figura ca motto şi pretext pentru întreaga dispunere narativă a plăsmuirilor narative izvodite de scriitor. Acţiunea este criptică, prevăzută cu cotloane şi labirinturi greu delectabile pentru un cititor obişnuit cu modalitatea clasică a construcţiilor romaneşti. Prin fraza scurtă, tăiată şi prin tonul sumbru aminteşte, într-un fel de naraţiunile lui Coelho, dar, fireşte, tematica şi dispunerea materialului narativ sunt total diferite. De unde personajul lui Coelho [din Alchimistul, bunăoară, căuta piatra filosofală, personajele lui Gheorghe Neagu sunt angajate fiinţial şi trudnic spre dobândirea Fericirii Supreme, urmând spinoasa cale a Spiralei – un demers iniţiatic ce presupune trecerea prin mai multe probe şi încercări purificatoare cu care este presărat Drumul Devenirii. Prinţul Omedeu, fiu al Marelui Omedan, mai mare peste toată Omedania, este obligat să refacă drumul tainic al devenirii omului şi să treacă, asdemenea lui Arap Alb, prin tot felul de cumpene şi provocări istovitoare. Puţini din lumea obişnuită a 387


leonadienilor se arată dispuşi să-l însoţească pe drumul întortocheat al virtuţii – de la Poarta Vâlcelei, trecând prin Templul Crantinei până la Asaltul Central spre Fericirea Supremă. La piatra de hotar ce desparte împărăţia nirvanică a Omedaniei de lumea obişnuită a Leodaniei, prinţul Omedeu şi însoţitorii săi trebuie să se despovăreze de toate prejudecăţile şi să-şi purifice trupurile în apa râului desprţitor. Işi scutură veşmintele prăfuite. Goi se scufundă în albia unui râu de hotar purificându-şi trupurile. Răcoarea apei le învioră sufletele. Se simţiră cutezători, gata să-l urmeze [p.15]. Aceasta e calea prăpăstioasă şi aurorală de intrare în Impărăţia paradisiacă a Omedaniei. Mai este şi o altă alternativă? Incurajaţi de Mefeu, restul leodanienilor încearcă şi ei o variantă de a accesa Impărăţia Omedaniei – una mai directă şi mai ferită de încercări dure, cu mistere şi cu angoasarea întregii fiinţe. Ştiu eu o cale mai scurtă şi mai lesnicioasă, le spune Mefeu însoţitorilor săi leodanieni. Vom fi acolo înaintea prinţului [Omedeu, ad.n.] Şi toţi leodanienii se lasă ademeniţi de promisiunile lui Mefeu. Pe drumul ales de el, plăcerile se ţineau lanţ şi trupurile se îndestulau cu de toate. Caravana era însoţită de care încărcate cu proviziile necesare drumului lung ce duce spre Unghiul Suprem, de unde urma să capete investitura Marelui Omedan. Ca şi în Noapte de decembrie a paralelă lui Mcedonski, autorul vrâncean pune în paralelăşi-n antiteză cele două căi de mântuire, prima cale, cea urmată de Amedeu şi însoţitorii săi, este o cale a umilinţei, a curăţeniei şi a privaţiunilor de tot felul. A doua, cea bătătorităp de Mefeu şi de tabăra lui este calea satisfacţiilor depline, a deşertăciunii, a plăcerilor neîngrădite şi a împlinirii cerinţelor trupeşti. Intrarea în Unghiul Suprem şi Asaltul Central sunt totuşi anevoioase iar cele două tabere n-au cum să evite starea de conflict Lupta se dă între forţele binelui şi celke ale răului şi victoria, cum era de aşteptat, revine taberei conduse de Omedeu. Evident, gama provocărilor pe care trebuie să le treacă cele două tabere nu se termină cu încercările amintite. Mai trebuie să 388


urce Muntele Soarelui şi pe cel al lui Saturn pentru Asaltul Central, pentru a intra mai apoi într-o altă ordine de existenţă, în rândul zeilor Nu dorea să fie zeu,dar trebuia să fie prin el însuşi aidoma lor.[p.138] Era cea mai grea probă pe care trebuia s-o treacă Omedeu şi puţinii însoţitori ce s-au încumetat în această ultimă şi neaşteptat de dură încercare. Lângă el se află jumătatea sa, Imeia. Impreună se susţin şi se îmbărbătează reciproc. Trebuia să se împlinească destinul; Imeia alunecă şi-l trage fără să vrea şi pe Omedeu, astfel încât toată cazna sa cutezantă se prăbuşeşte. Până la urmă, acţiunea este retranşată în subiect şi se legitimează dintr-o stare onirică dar – ce mai contează? - pretextul a rodit după cum a gândit autorul. Dincolo de această dispunere contrapunctică a alegoriei, volumul este agrementat cu pagini de poezie curată, caldă, sfielnică şi crocantî. Despre ce aflăm în aceste pagini colaterale, care paralelizează naraţiunea? Sunt reflecţii despre iubire, despre cunoaştere, despre jertfă, despre uitare, despre om. Iată, bunăoară acest fragment din reflecţiile consacrate infinităţii lumii, a cunoaşterii şi a adevărului.Când toate lucrurile vor fi cunoscute şi clare, când omenirea va descoperi limitele infinitului, misterul vieţii îşi va pierde farmecul. Ar trebui să ne temem de clipa când nu vom mai avea nimic de aflat. Când ştiinţa va ajunge să triumfe asupra ei însăşi va descoperi un alt element care să înlocuiască fantasmele imaginaţiei. Condiţia de muritor este veşnica noastră certitudine. [p.113] Dacă ar fi aşezate sub formă versificată, multe din aceste reflecţii ar putea căpăta drept de existenţă lirică şi de circulaţie independentă. Dar prozatorul nu este interesat de această posibilitate, aşa că rămâne să se revendice din registrul narativ, pentru care este dăruit cu toate harurile.

389


GHEORGHE NEAGU – REGÂNDIREA ISTORIEI Valeria Manta Tăicuţu Să scrii roman istoric în plină epocă tehnicizată, superlucidă / computerizată şi indiferentă la valorile tradiţionale, când gusturile cititorilor (câţi vor mai fi rămas!) se îndreaptă spre literatura de consum, intens erotizată şi mediatizată, pare un gest înduioşător prin anacronism, dar şi temerar, sinucigaş, poate, dar, dincolo de toate acestea, privindu-l strict obiectiv, cu ochii celui care nu şi-a pervertit complet mentalitatea şi simţirea, rămâne exact ca-n intenţia autorului, adică un act de cultură. Gheorghe Neagu, în romanul său, „Tarantula”, nu merge pe urmele lui Sadoveanu, cum s-ar putea crede la o frunzărire a cărţii (modă păguboasă, de care n-au scăpat nici chiar criticii literari contemporani cei mai cultivaţi); acţiunea, plasată în Moldova anilor 1392, este o reconstituire şi o interpretare a epocii care a precedat apariţia sfântului, figura lui Roman Muşat pregătind oarecum apele, primenindu-le şi purificându-le pentru botezul cel de taină, într-o epifanie care aminteşte de Ioan şi de Iisus. Vocea auctorială se păstrează obiectivă şi senină, frazele au cadenţa de clopot a mănăstirilor ctitorite de-a lungul veacurilor, dar există două precuvântări care au rolul de a marca, pe de o parte, distanţa dintre timpul naraţiunii şi reflectarea lui în conştiinţa scriitorului, iar, pe de altă parte, pe cel de a da acea nuanţa de istorie sacră atât de necesară în redarea unor întâmplări exemplare. Verbele folosite la imperfect asigură ideea de continuitate, de timp arhaic ciclic repetabil : „Voievodul se ridica în scările şeilor cu mândria şi fala pe care trupul lui n-o cunoscuse până atunci” (p.26). Urmează o neaşteptată alternanţă imperfect / 390


prezent (evident, prezentul etern al tuturor miturilor care narează faptele unor eroi desprinşi din matricea noastră arhetipală) şi o deplasare a epicului dinspre obiectiv spre subiectiv puţin obişnuită la romanele istorice. Este privirea afectivă care leagă prezentul de trecut, transfigurându-l pe acesta din urmă, nuanţându-l semantic : „Curteni şi slujitori se-mprăştie-n cale. Nici un zid nu se vrea fără jertfă. Meşteri şi calfe, boieri şi slujbaşi trudesc măreaţa zidire. Tu nu eşti, iar mie-mi lipseşte auzul prin timp [s.n.]. Văd doar umărul voievodului trudind. Încordarea-i supremă, iar vântul de seară e acelaşi ca în zori. Curtea întreagă-i pornită s-adune timp. Nu-i. Nicăieri nu se află. Şi mulţimile culeg de peste tot. Şi nu-i. Şi voievodul s-apleacă din şa cu ochii gânditori la copiii ce vin. Din venirea lor îi curge răbdarea în barba colilie de timpuriu” (p.26). Întâmplările de după moartea lui Petru Muşat şi rivalitatea dintre cei doi fraţi – Roman şi Ştefan – care sunt chemaţi ca, prin gesturile lor, să întărească o Moldovă slăbită de intrigi, nu sunt relatate de pe poziţie iubitorului fanatic de adevăr istoric, ci prelucrate cu subiectivitatea scriitorului modern care regândeşte un timp istoric; suntem departe de sobrietatea stilistică a cronicarilor (v. Grigore Ureche), cărora limba nu le permitea nici transfigurarea artistică a materialului epic, nici modulaţii narative. La Gheorghe Neagu personajele par aduse în realitatea „noastră”, sunt complexe, evenimentele prin care trec (înscăunări, detronări, lupte interne, războaie cu turcii, cu tătarii, cu polonii, campanii militare fragmentate de momente în care se construiesc cetăţi şi se ctitoresc mănăstiri) nu mai sunt relatate în modul aproape brutal al letopiseţelor, fără gradaţii şi fără spaţieri care să permită privirea în urmă şi interiorizarea discursului narativ, urmată de încercarea de detaşare de sub povara „acelor cumplite vremi”. Gheorghe Neagu nu alege vocabularul arhaic pentru relatare şi nici nu pare foarte

391


preocupat de ceea ce istoricii literari mai vechi numeau „culoarea locală”; am putea spune că ne aflăm în faţa unui roman construit după toate regulile epicii moderne, cu personaje aduse foarte aproape de cititor, pentru ca momentul receptării artistice să nu fie bruiat de termeni venind din sisteme de referinţă diferite. Aducerea timpului naraţiunii cât mai aproape de timpul real al cititorului şi de timpul lui de lectură îl îndepărtează pe Gheorghe Neagu de epica sadoveniană. Roman Muşat gândeşte mai curând în termeni de economie politică decât de strategie militară, are vocaţia construcţiei şi o gândire laică din care nu lipseşte partea mistică. Surprinse în mecanica lor elementară, actele domnitorului nu au acel halou de sacralitate exagerată care a devenit un loc comun în reprezentarea voievozilor noştri. „Blândeţea şi judecata calmă”, echilibrul şi un refuz al exhibării de tip epopeic îl fac pe Roman Muşat să fie perceput mai curând ca un şef de stat modern, eficient, fără preocupări de eternizare publicitară a imaginii proprii, decât ca un voievod cu aură mistică, numai bun de promovat în fresce votive alături de sfinţi autohtoni / autohtonizaţi. Obsesia de mai târziu a lui Ştefan cel Mare, Pocuţia, apare şi la Roman Muşat şi asigură ritmul alert al naraţiunii; bătălia de la Barklaw, situată exact în centrul epic, pare a transforma capitolele anterioare în acumulări care se justifică narativ abia aici, în epicentrul seismic al rivalităţilor, al orgoliilor, dar şi al luptei pentru putere. Lupta în sine este expediată fără patetisme şi înfiorări, fără mâini frânte şi vaiete patriotice, cu o sobrietate mai curând a filosofului care traduce înfrângerea în termeni de dinamică ontologică şi axiologică, decât a scriitorului implicat afectiv. Vestea înfrângerii este primită în ţară „în tăcere”, cu acea resemnare blândă a moldoveanului în faţa lucrurilor pe care nu le poate schimba. Domnul luat ostatic este înlocuit cu fratele său, Ştefan, ţara se împacă rapid cu firescul nenorocirii, cu traiul sub vremi, cu 392


un acut sentiment al istoriei care, departe de a fi a oamenilor, asumată constructiv, rămâne doar un joc al elitelor politice. În manieră cinematografică, autorul aduce în obiectiv domnii paralele, scene de la curtea domnească a lui Mircea cel Bătrân, lupta de la Rovine, o vizită la Constantinopol, pentru ca atmosfera sumbră de ev mediu să fie umanizată şi luminată (fie şi tremurător!) prin alternanţă şi deschidere spaţială. Între două lupte se mai ţes intrigi, dar şi poveşti de dragoste, personajele glumesc ori cântă, îşi îngroapă morţii sau îşi botează pruncii, totul intrând în aceeaşi gestică neuitată încă, a omului care nu şi-a retezat complet legăturile cu mitul şi cu mentalitatea arhaică. Dar, pentru că „Tarantula” este un roman istoric despre vremuri când Imperiul otoman îşi întindea liniile de forţă cât mai aproape de inima Europei, cu lăcomia păianjenului luat ca simbol, paginile se încheie cu bătălia de la Worskla, altă înfrângere, alţi morţi (printre ei şi Roman Muşat, şi fratele său, Ştefan) şi, în perspectivă, aceeaşi istorie sângeroasă : „Disperarea îl făcuse sălbatic. O lovitură de ghioagă îi zbură coiful. Cu ţeasta crăpată, cu sângele şiroindu-i pe faţă, orbindu-l, Ştefan mai învârti de câteva ori paloşul. Fără nici un folos, căzând. Trupu-i cuprins de convulsii se sfârşi în acelaşi loc unde încălecase, lângă fratele său. Mai apucă să se întoarcă pe spate, spre a mai privi o dată cerul, sfidându-l, cu un rânjet, pentru toate suferinţele îndurate.(p.175)

393


GHEORGHE ANDREI NEAGU – POSIBILITĂŢILE DE EXISTENŢĂ LITERARĂ ŞI MATA-LITERARĂ Victor Sterom Metode insolite de compoziţie, tipuri de frazare, formule stilistice, modalităţi narative – toate sugerând tensiunea interioară a textelor – schiţe şi povestiri din volumul Războiul muştelor, editura Plumb, Bacău, 2010. toate devin pe axa fluxului epic, instrumente sub arcada ori sub incidenţa tactului artistic capabil să slujească în cele mai deosebite detalii relevarea unui adevăr: un adevăr ce ia înfăţişarea persuasivă a personajelor. Autorul pătrunde în subtext întru obţinerea observaţiei coerentă în semnificaţii, cu mult firesc al scriiturii şi implicit atent construită. Subiectele sunt diverse în toate schiţele-povestiri. Numesc doar câteva: „Ochii”, „În gazdă”, „Femeia tatălui meu”, ori „De la stânga la dreapta” – însă, în toate, intenţiile epice rezidă într-o realitate vădit asumată, sugerată fie nostalgic, fie meditativ. „Letiţia se opri în faţa oglinzii, de parcă ar fi putut vedea ceva. În realitate nu vedea nimic. Se născuse oarbă şi habar n-avea de cum arăta în oglindă. În plus îşi pierduse şi mama, la scurtă vreme după ce tatăl îi pierise într-un accident. Ce putea să facă? Să-şi plângă de milă? În niciun caz! Îşi petrecea vremea alături de Sandu, băieţelul vecinilor, atras de frumuseţea ei ca un fluture de lumina lămpii”. Sigur, este aici, că puterea de penetraţie în realitatea povestirii ori a ficţiunii artistice, coexistă în surprinzătoare conotaţii. Stendahl rostea cândva: „enunţând limpede şi sever ceea ce cred eu că am fost… partea scrisă a conştiinţei mele intime”. Că în fond, ce sunt prozele din Războiul mştelor? Tehniceşte şi chiar 394


structural vorbind, sunt părţi ale unui întreg – volum de analiză în care se face aproape exclusiv, monografia unui sentiment, unei atitudini, unor stări limită întru obţinerea pretextului pentru introspecţie. În fine, structura prozei lui Gheorghe Andrei Neagu relevă obsesia atingerii hotarului dincolo de care alternativele şi supoziţiile devin fapte verosimile încadrate în parametrii mesajului psihologic. Virtuozitatea fiind mai totdeauna preferată realizării scenariului – văzut îndeosebi ca pe o posibilitate de existenţă literară şi meta-literară. Iar strategia narativă pare a fi una din ficţiunea nenumăratelor „fire” de poveste rezultată în cele din urmă din – ferestre – prin care se adună înţelesuri din planul secund al naraţiunii. Fără îndoială, Gheorghe Andrei Neagu este un scriitor modern, construind epic, surprinzător, personaje şi faptele acestora, mişcându-se lejer, cu dexteritate în lumea pe care o creează.

395


GHEORGHE ANDREI NEAGU – POVESTIREA ÎNCEPE ACOLO UNDE SE TERMINĂ BASMUL Tudor Cicu O lecturare mai atentă a unei cărţi de povestiri nu poate fi decât incitantă pentru criticul literar de întâmpinare ce va încerca să-şi răspundă lui şi cititorului, de ce tâlcul cărţilor de rezistenţă îşi au cheia lor, în coridoarele vremii celor care le-au scris, pavate acum cu sugestia unor existenţe frânte, a unor suferinţe omeneşti nemărturisite? Cartea de proză intitulată „Purtătorul de cruce” (21 povestiri), 198 pag., de Gheorghe Andrei Neagu, a apărut la Ed. Transilvania, 2009, şi e cartea unui prozator talentat, exersat şi matur unde autorul ei cultivă atmosfera prozei realiste ce comunică în plan epic cu magicul şi fabulosul mitic, într-un „peisaj vrâncean postmodernist” (după George Anca). Lumea redată de autor este atât de diversificată încât a-l încadra într-o grilă anume e cu neputinţă. Toate astea ne duc cu gândul la acei scriitori care au gândit mai întâi o lume şi apoi au redat-o în scrierile lor, însă originalitatea scrierii lui Gheorghe Andrei Neagu ne conduce la faptul că, mai curând lumea reală a câmpului arat şi iscodit cu mintea îşi revarsă în urmă înţelesurile acelei lumi mirifice şi la intersecţia lor cititorul va trăi şi el ceea ce l-a înzestrat Ce de Sus pe autor cu darul privirilor. În „Oaspetele”, întrebarea e o acceptare a înstrăinării în timp: „Vaca legata de funie pe copil sau copilul amintirea mea?”. Răspunsul vine tot din partea prozatorului: „Ştiam. Era copilăria mea” şi „ Mă durea că-şi uitaseră copilăria”. Golul că nu se poate împlini rostul adânc între cele două coordonate, e unul al lipsei de comunicare între semeni. În basmele noastre, eroul Prâslea (sau orice nume ar purta), are ca notă esenţială reînvierea. La Gheorghe Andrei Neagu, fuga în copilărie constituie o încercare a acestei stări posibile numai după moarte. Dar, capacitatea copiilor de a îmbrăţişa deopotrivă laturile 396


absurdului şi firescului (a se vedea şi schiţa Păpuşa), e un mare mister ca şi reînvierea. Aici (în Oaspetele), prozatorul intuieşte acel demers al „feciorului de împărat”, trist şi dus pe gânduri, care duce până la capăt promisiunea de a afla taina unui tărâm nemaiauzit până atunci şi ne încearcă şi pe noi, de a afla, dacă la capătul povestirilor, autorul va sfida această condiţie ori va călca în picioare comunicarea cu această transcendere în spirit a riscului literar. Între absurd şi firesc începe şi ce-a de a doua povestire din carte: „Alexandra”. „Pe aleile parcului… Înfloriseră teii” – şi Alexandra îşi dăduse întâlnire printr-un anunţ la rubrica matrimoniale, aici în parc, la Fântâna Roşie, cu necunoscutul pe care îl aşteptase de o viaţă. De aici şi până la finalul tragic al povestirii, nu-i decât mâna inefabilului, sau ceea ce s-ar putea numi, inventivitatea unei minţi obsedate de boala succesului neîmpărtăşit. Dincolo de parabolă, trimisul lui Dumnezeu în oraşul din povestirea „Purtătorul de cruce”, e proiecţia unei existenţe frânte, a unui trup care a strâns în el atâtea suferinţe omeneşti nemărturisite. Putem face o corespondenţă între unele din prozele lui Gheorghe Andrei Neagu şi cele ale lui Cehov, dacă ne gândim la această povestire sau altele (Casa; Rică; Mâna; sau Adăpostul), unde surprindem un regret, o aspiraţie nemărturisită, o dorinţă îngropată repede în tăcere, ceea ce ne duce cu gândul la atmosfera „de umbre şi şoapte nelămurite” ale prozei cehoviene. „Trece nebunul” – e tot ce poate să spună lumea din oraş când trece purtătorul de cruce Andrei, printre oameni, pe străzi, spre Golgota lui, cu crucea de lemn uitată de părintele bisericii rezemată de ziduri, când o ridicase în locul acesteia pe cea din marmură. Pentru oamenii de rând imaginea e terifiantă, insuportabilă, dar asta până când, scăpaţi de povara privirii omului purtător de cruce, „viaţa (pentru ei) redeveni ceea ce era dintotdeauna”. Numai întrebarea, că l-ar fi putut chema ca pe apostolul lui Iisus: Andrei, va dăinui o vreme între zidurile oraşului (hrană unei curiozităţi pământeşti). Iar posibilitatea unei noi inserţii în lanţul cauzal al întrebării, nu 397


ne-o poate descifra deocamdată dispariţia purtătorului de cruce prin banala sa moarte. Moarte petrecută sub ochii şi privirile oamenilor care n-au înţeles nimic din acest travaliu al unei noi mântuiri ce ar fi putut căpăta rezonanţe sublime în lumea adevărurilor căutate. Cu proza „Hamilcar”, autorul ne aruncă din realitatea obişnuită la marginea tărâmului unde se sfârşea de fiecare dată basmul. Şi în basm ca şi în povestirea cu încărcătură mitică-cosmică, se vorbeşte mult de contaminaţie, înţelegându-se prin asta influenţarea unei întâmplări verosimile de către altă întâmplare neverosimilă şi, mai ales contopirea ambelor într-una de sine stătătoare. Tragedia unei familii căreia i s-a impus mutarea din casa străbună pentru un loc la bloc, ca urmare a unei grave erori petrecute într-un regim nu prea îndepărtat, constituie un prilej pentru prozator, de a căuta în subsolurile mitice, simbolurile eternei întoarceri a sufletelor în lumea de dinainte de Marea Trecere, ceea ce echivalează cu o aventură în imaginar. În fond, Gheorghe A. Neagu, nu renunţă la realism ca metodă de narare, el caută o legătură epică cu miturile care ne-au hrănit în popor fabulaţia. Câinele (se spune în popor), nu părăseşte ograda stăpânilor săi atâta timp cât sufletele acestora nu se îndură să părăsească această lume cu sufletele împăcate până ce rostul lor pe pământ a încetat. Iată ceea ce câinele Hamilcar simţise, în timp ce stăpânii săi (bărbatul, femeia şi copilul) nu realizează că planurile care se succed dinaintea ochilor, sunt focare ale veşniciei în teritoriul cu mii şi mii de chipuri ale închipuirii lui Georgescu, capul familiei mutate de curând la bloc. Resentimentul eroilor, împotriva „fiinţelor” întoarse de pe steaua veşniciei, în casa în care au locuit, s-ar putea perfect încadra în „science-fiction”, cu o forţă ieşită din comun, dacă umbra naratoare a lui a părea nu şi-ar însuşi curgerea către firesc a naraţiunii: moartea câinelui, făcând imaginaţia să ne apară aşadar, reală, posibilă şi ceva caricaturală. „Decoraţia”, e o povestire realist-ironico-umorisică din cartea de povestiri, o proză în care badea Anton, un ţăran orânduit de 398


Dumnezeu cu nevoile unui trai singuratic şi grija animalelor din bătătură, este invitat la judeţ pentru a primi decoraţia din partea autorităţilor, ca veteran de război. De aici şi până la finalul păţaniei cu urmări neaşteptate pentru badea Anton, nu-i decât firea întortocheată a semenilor noştri. Povestirea atrage atenţia prin farmecul narării şi al anecdoticii. Autorul pare a spune că sălăşluim într-o lume care ne-ar putea arunca oricând într-o mare eroare, o nedorită parodie. Va rămâne multă vreme în mintea cititorului, mucalita întrebare a bătrânului adresată câinelui: „Pe tine nu te-au mâncat?”. „Spinarea de piatră a Făgăraşului” e un fragment dintr-o altă carte, înţelegem, dar încadrată aici, ea e de sine stătătoare. E povestea soldatului topograf Şoican Dumitru, participant la construirea Transfăgărăşanului. Proza face parte din acel gen al relatărilor care curg viguros, bărbăteşte, precum aventura soldaţilor cu trai ca de puşcăriaşi, duşi într-o anumită perioadă a dictaturii ceauşiste, într-un ţinut neprimitor al muntelui să făurească o cale de legătură între Ţara Românească şi Ardeal. E una din piesele memorialistice ale prozei genului, stând cu bravura stupidă a eroilor ei, alături de o altă capodoperă a genului, dacă e să amintim aici doar cartea lui Petre Popescu (Dulce ca mierea e glonţul patriei). „Armoniile pietrei”; „În aşteptarea ploii”; „Iazul”; „Pădurea”; „Roiul”; „Ninsori” – sunt proze poematice scrise într-un „peisaj vrâncean postmodernist”, dar temele acestor proze cu introspecţii lirice şi poetice, nu sunt dramele morale propriu zise ale unor personaje desprinse din spaţiul imaginar şi fabulos al unui ţinut mirific, cât viaţa contopită cu natura purtătoare de o încărcătură magică specifică ţinutului vrâncean. E tema intrării pe un tărâm imaginar, descifrat doar cu cheia basmului. „Satul”, este proza de factură gogoliancaragelescă, în care accentul umoristic, comedian, de la începutul schiţei capătă aspecte tragice. Deşi iniţial, vestea adusă de către necunoscut şefului de post, nu păruse decât o glumă inofensivă, jovialitatea cuceritoare a îmbinării dintre latura comică a 399


personajelor şi tragismul situaţiei e distincţia dintre umor şi tragism. „Păpuşa” e o piesă distinctă în această carte de povestiri. Ea nu face parte din nici o categorie a prozelor enumerate până aici. Deşi simplă, povestea are atâta duioşie şi durere în ea, încât, te îndeamnă să o mai reciteşti. Să-i înţelegi lumea, să-i afli tainele şi în final să regreţi că s-a sfârşit precum basmul lui Andersen:Fetiţa cu chibrituri. Pentru frumuseţea ei să redăm şi noi conţinutul acesteia pe scurt: doi copilaşi, o fetiţă de patru ani şi un băieţel de vârsta şcolii primare, ceva între Hansel şi Gretel, plecase de la casa de copii în vacanţă fără să ceară voie. „Mergeau la bunici să alerge, să se joace, să se dea cu sania, să meargă cu pluguşorul. Aveau deja amintiri” – ne spune autorul. Bunica era bolnavă şi bunicul o îngrijea singur undeva într-un sat de câmpie îndepărtat. În gara în care aşteptau trenul, fetiţa descoperă un copil mic înfăşat (ca o păpuşă), abandonat în sala de aşteptare. Se hotărăşte să-l ia cu ei la bunici, doar n-o să-l lase singur în gara pustie, în plină iarnă şi viscol. Urmează un drum cu peripeţii într-un tren, apoi o haltă, un impiegat omenos şi în sfârşit casa bunicilor, cu bunica muribundă şi bunicul îngândurat pe lângă focul din vatră. Oscilăm cu gândul la atmosfera basmului lui Andersen şi imaginea grajdului din noaptea în care a sosit pe lume pruncul Iisus. Ceva între misterul trecerii în timp. O proză scrisă de un autor care de această dată ne transpune undeva la marginea tărâmului basmului. Cu prozele: „La Bellu” şi „Mântuitorii”, autorul a dorit să-şi „distreze subţire” cititorul, - ca să-l cităm pe G.Funica - ori săl mântuie prin jocurile lui de limbaj, dar să contribuie în stilul ei participativ la salvarea a ceea ce este omenesc în om într-o perioadă în care omenirea pare cuprinsă de nebunia vitezei şi al derapajului logoreic. Iar dacă personajele din casa de nebuni, când unii se cred Budha, Iisus, Mahomed, Alah sau Dumnezeu, au luat gluma în serios, pornind să afle drumul spre adevăr, lăsăm cititorului plăcerea să-şi aducă în „interior” spectacolul lumii la care asistă, pentru că tonul glumeţ al autorului creionează un 400


adevărat curcubeu al limbajului umoristic şi nu numai. Schiţa „Ulciorul”, poate fi înţeleasă în contextul: text-scriitură, ca un ansamblu de narări cu permutare în desfăşurarea acţiunii ce sugerează o naraţiune de tip borgesian, dar unde personajul central, adjutantul Mandache, imaginează căutarea reperelor salvatoare prin medierea reflexelor lăsate în alte suflete. Actul sinuciderii, păstrează la limita comediei cu tragismul cu care e înfăptuită, un dialog cu făptura celor trecuţi demult în lumea umbrelor prin îndeplinirea unei promisiuni răzbunătoare. Cartea aceasta de povestiri proiectează cititorilor un autor al momentului.

401


GHEORGHE ANDREI NEAGU: PURTĂTORUL DE CRUCE Gabriela Gîrmacea Gheorghe Andrei Neagu stăpâneşte tehnici de relatare neelaborată, fără ornamente stilistice şi fără a recurge la procedee compoziţionale complicate, care îi oferă cititorului volumului Purtătorul de cruce (Tecuci, Editura „Transilvania”, 2009) o lectură captivantă. ………………………………………………………… Povara destinului este o altă temă pe care Gheorghe Andrei Neagu o propune ca soluţie pentru a înţelege drama unui personaj care seamănă la prima vedere cu Sisif. Andrei cară zilnic în spate o cruce. Gestul său este o ciudăţenie pentru cei din jurul său, care încep să-l accepte definindu-l drept nebun. …………………………………………………………….. Cu multă sensibilitate este tratată o altă temă, a destinelor dezrădăcinate, în Hamilcar. Demolarea caselor aduce în discuţie drama celor strămutaţi de la rostul lor. ……………………………………………………………… Cu Decoraţia, autorul abordează un registru ironic, amar. El scrie cu intenţia de a fixa imaginea funcţionarului superficial, care îşi propune să-i facă pe plac şefului. ……………………………………………………………… Personajele lui Gheorghe-Andrei Neagu pot fi înţelese prin raportarea la modelul general uman, pentru că ele au trăsături morale şi afective, dar sunt, în acelaşi timp, o exemplificare a unei viziuni despre lume şi a interpretării condiţiei umane. Lectura volumului impune imaginea unui autor care stăpâneşte diferite forme discursive care ştie să gestioneze suspansul.

402


CÂND A RIDICAT ROMAN VODĂ CETATE DE SCAUN, ACOLO UNDE MOLDOVA SE VARSĂ ÎN SIRET Prof. Ioan Dobreanu Ruinele cetăţii muşatine de la confluenţa Siretului cu Moldova, pe unde-şi va fi purtat paşii Andrei Gh. Neagu, adolescent fiind şi elev la Colegiul „Roman Vodă”, l-au făcut s-o reconstruiască imaginar, văzând-o cetate de scaun cu divan domnesc în vremea primilor domni din stârpea muşatină, fraţii Petru, Roman şi Ştefan. Aşa s-a născut romanul „Tarantula”, care a cunoscut până acum trei ediţii. Titlul romanului este o metaforă de o mare forţă de sugestie. Tarantula este, după cum ne spune „Dicţionarul explicativ al limbii române”, o specie de păianjen mare din ţările meridionale cu patru ochi mari şi numeroşi ochi mai mici, care îşi sapă galerii în pământ şi a cărui înţepătură e veninoasă. Figurat, ne spune dicţionarul, „e ceva care se manifestă cu violenţă, aspru, grav, jicnitor, insultător, cu forţă, cu intensitate, cu putere”, aşa cum au fost atâtea încleştări dramatice ale atâtor bătălii pe care le-au purtat voievozii din principate, basarabi şi muşatini, cu turcii, tătarii, cu leşii ori cu ungurii, dar mai ales expansiunea otomană care atrăgea pe rând în plasa imperiului statele creştine din Balcani. Ajutat mai puţin de documente istorice atât de rare despre aceste vremi învăluite în negură, despre acest timp dramatic, autorul dă frâu liber imaginaţiei reconstituind fapte de vitejie ale unor bărbaţi din alte vremi, portrete de domnitori, de căpitani de oşti ce descind din baladă, ceremonii de curte, scene bahice ospeţe, nunţi domneşti, înmormântări şi procesiuni de înscăunare a voievozilor, incursiuni de pradă ale hoardelor tătăreşti, toate realizate într-o limbă aşezată în spiritul epocii. 403


Romanul începe cu procesiunea de înmormântare a celui mai mare dintre fraţii muşatini, Petru, şi se încheie cu moartea celorlalţi doi, Roman şi Ştefan, pe rând fiecare deţinând tronul Moldovei, în timpul unei invazii de pradă a tătarilor din ordinul lui Tohtamâş, la Worskla, în Polonia. La moartea lui Petru „nu era suflet de om care să nu simtă tristeţea ce coborâse în mijlocul aşezării”. Până şi pădurile de brad „păreau mai întunecate”. Carul care ducea la locul de veci pe răposatul domn „era tras de şase perechi de boi, iar în faţa carului era aşezat capul de zimbru, sacrificat pentru sufletul răposatului” …, mulţimea aşezată de o parte şi de alta a locului arunca în faţa cortegiului flori uscate …” „În fruntea tuturor păşeau, cădelniţând din belşug, proaspeţii slujitori ai bisericii creştineşti”. Muşata însăşi se afla la căpătâiul fiului ei înconjurată de cei apropiaţi …” „În urma carului împodobit cu cetină de brad, erau solii lui Mircea, rude apropiate ale neamului Muşatin, în straie cernite …” Conflictele de la curtea domnească precum şi intrigile care se ţes la curţile vecine, maghiară şi polonă, se manifestă mai cu seamă când trebuie ales noul domn. Curtea are de ales între Roman şi Ştefan, mezinul. Ultimul cuvânt îl are Muşata, mama celor doi, şi hotărârea ei fermă încheie orice tergiversări: „Vreau pe fiul meu Roman să fie domn. Să lăsăm solii poloni şi ungureşti să risipească plocoane lui Dragomir sau altora, iar noi urmaşii lui Petru să fim uniţi.” Preferând blândeţea şi judecata calmă a lui Roman, ea optează pentru tihna şi pacea ţării. După ceremonia tristă a prohodului lui Petru, la puţin timp urmează ceremonia încoronării. Tabloul este creat cu măiestrie de autor, el urmând ritualul încoronărilor la curţile domnilor moldoveni. Culoarea epocii este realizată în tehnici de frescă medievală: „Norodul cetăţii şi pârcălabul Dan îl întâmpină cu pâine şi sare. În faţa bisericii domneşti, mitropolitul Teoctist îi unse fruntea cu mirul sfinţit … Cu mitră pe creştet, călare pe un cal încărcat de 404


valtrapuri de mătase şi de purpură vişinie, cu frâiele de argint aurit, cu o mantie de postav uşor tivit cu hermină, Roman primi ovaţiile mulţimii, apoi intră în palat.” Domniile la acest sfârşit de veac, al XIV-lea, sunt scurte în Ţara Moldovei şi de multe ori sfârşesc tragic. După ce cade în captivitate la leşi, deşi îi izbuteşte o evadare spectaculoasă, Roman se retrage la curtea lui Mircea, în Valahia. Domnia lui Ştefan, mezinul, e mai scurtă şi tulburată de multe lupte şi intrigi. Deşi depun jurământ de vasalitate faţă de Iagelo, fără a primi ajutor la timp de la acesta, cade împreună cu fratele mai mare, Roman, fiind împresuraţi de tătari, iar polonii se retrag sub scutul de oţel al teutonilor. Situându-şi romanul într-o epocă atât de tulbure din istoria noastră, când încă nu ne statornicisem ca stat feudal, el de abia fiind întemeiat de voievozi maramureşeni ori din Ţara Făgăraşului care descălecară aici, autorul se dovedeşte a fi mare artist în arta descrierii unor înfruntări dramatice de care au avut parte moldovenii şi valahii. Nu trecea nici anul când eram călcaţi de tătari, de leşi ori de unguri, iar mai apoi de nestăvilita invazie otomană. Tabloul dinamic al înfruntării de la Rovine, când alături de Mircea se află şi Roman Vodă, evadat din prinsoare de la leşi, aflat acum în fruntea unei cete de călăreţi moldoveni ce hărţuiau trupele lui Baiazid pentru a le împuţina, descinde din „Scrisoarea a III-a” a lui Eminescu: „Ienicerii năvăliră hotărâţi în lungul Rovinelor. Gropile, capcanele şi norii de săgeţi decimară rândurile osmanlâilor. Urdia se văzu nevoită să-şi lase trupurile grămezi, grămezi … Noi leşuri umplură câmpul. Valahii ieşiră la atac şi călărimea voievodală, ajungând şi spârcuind ienicerii înspăimântaţi … Iar când spahii ieşiră să-i întâmpine, călăreţii se retraseră în mare grabă, acoperindu-se cu nori de săgeţi şi de lănci aruncate cu mult meşteşug. Din flancuri, cu chiote înspăimântătoare şi se iviră alţi călăreţi. Spahii înaintau prin noroi 405


şi mocirlă drept în întăriturile pline de trupurile ienicerilor căzuţi înaintea lor.” Scene de un dramatism, cu nimic mai prejos decât cele de la Rovine, ne oferă autorul în bătălia de la Worskla unde cei trei fraţi muşatini cad eroic, oastea lor fiind încercuită de tătarii lui Tohtamâş. După ce o săgeată îl nimeri pe Roman şi acesta se prăbuşi de pe cal, Ştefan, luând frâiele calului unui sutaş, „îşi roti paloşul doborând mârzacii ieşiţi în cale. Disperarea îl făcuse sălbatic. O lovitură de ghioagă îi zbură coiful. Cu ţeasta crăpată, cu sângele şiroindu-i pe faţă, orbindu-l, Ştefan mai învârti de câteva ori paloşul, fără nici un folos, căzând. Trupu-i cuprins de convulsii se sfârşi în acelaşi loc lângă fratele său.” Imaginaţia neobosită a scriitorului ne mai oferă spre lectură scene de un dramatism ce înfioră, mai ales când descrie cutremurul ce surprinde solia polonă, care venise cu daruri de la Vladislav Iagelo cu gând să-l răpună pe voievodul Roman, darul fiind o blană de hermină otrăvită. ******************************** Autorul încheie prin fraze sugestive ce cad ca o cortină peste strălucirea de odinioară a unui imperiu aflat în agonie. „În urma lor cupolele străluceau ameţitor, amăgind ochii celor ce le-ar fi văzut întâia oară. Apele Bosforului arătau sângerii în după amiaza acelei zile. În urma corăbiei se lăsa tot mai mult întunericul.” Cuvintele rostite de Anastasia la despărţirea de doamna Mara izvorăsc parcă din înţelepciunea noastră populară. „- M-am dus la pomul lăudat. Abia de au cu ce-şi târî zilele. Au ajuns la fundul sacului … Tarantula vine peste ei, iar Manuel e legat de mâini şi de picioare.”

406


CUVÂNT ÎNAINTE LA VOLUMUL MOARTEA ŞOBOLANULUI Mircea Herivan Ca, autor, Gheorghe Neagu pare să fie un nonconformist de o factură mai aparte, care nu i-a adus o recunoaştere în rândul publicului cititor şi a masei largi de critici literari. Remarcat de Nicolae Manolescu în România Literară a anilor ’80, când afirma: „credeam că reportajul literar a murit de la Geo Bogza, şi când colo, după 25 de ani, iată-l apărând în scrierile lui Gheorghe Neagu...” autorul îşi fixează sfera de preocupări în lumea aparent firească, stăpânită de fantasme şi situaţii a la Mircea Eliade, dar tratate întro manieră absolut personală. Aflat la a IV-a carte, autorul îşi permite să persifleze ideea că nu a existat literatură de sertar. Marea parte din nuvelele din acest volum, au stat în aşteptare la editurile Albatros, Junimea şi Cartea Românească. Personal l-am cunoscut pe autor, ca publicist şi eseist la revista „Contemporanul” fiind alături de ostracizatul Adrian Păunescu în aceeaşi pagină, pentru ca mai apoi, în calitatea mea de secretar general de redacţie, să-l cunosc într-un cerc de literaţi, grupaţi în jurul lui Alfred Neagu şi Mircea Sântimbreanu. Chiar şi Marin Preda a dorit să-l publice în anul morţii sale, fiind aşteptat zadarnic la Focşani spre a lansa „Cel mai iubit dintre pământeni” şi pentru a discuta cu autorul, ultimele demersuri în favoarea publicării volumului „Arme şi Lopeţi” pierdut şi regăsit de autor în biroul marelui dispărut. Nu ştiu de ce Gheorghe Neagu nu a revenit asupra publicării romanului, Dar revenind asupra volumului de faţă, nu pot să nu remarc unele preocupări de stilizare a la André Gide în „Anodină” sau „Orificii”, sau cu proza lui Céline. Am spus doar afinităţi, pentru că lumea lui Gheorghe Neagu este mai aproape de percepţia extrem de argumentată şi de 407


bogată în exprimări ce ţin de o personalitate inconfundabilă. Cititorul avizat, va găsi în cuprinsul acestui volum o mare parte din preocupările şi angoasele societăţii umane, exprimate în momente de criză, cu o măiestrie rar întâlnită.

408


ISTORIA LITERATURII ROMANE Marian Popa GHEORGHE NEAGU (1949 Trifeşti / Neamţ; fiu de ofiţer şi funcţionar; absolventul unei şcoli de tehnicieni silvici, în 1972; proiectant în domeniu la Bucureşti şi autor de lucrări specifice; din 1976, stabilit la Focşani, du diferite funcţii publice) a scris, dar a publicat rar, începând de prin 1966, piese, poezii, proză, cărţile fiindu-i însă refuzate. Prozele scurte din Moartea şobolanului (Focşani, 1996), cu datări începând din 1973, impun întâmplări aranjate literar prin paralelisme şi extensii de ostentaţie simbolică. Cosmin găseşte în nişte dărâmături un ou dublu, care-i orientează următoarele mişcări spre un spaţiu unde este tratat corporal şi psihic bizar, lumina jucând un rol esenţial, finalmente intră în levitaţie şi este aspirat printr-o gaură, împreună cu alte sfere luminoase, cam în modul evocat de unii din cei reveniţi din moarte (Oul bicefal). În Orificii, eroul există prin manifestări fiziologice se sumar teratologic: se începe cu sângerări pe gură şi se continuă până la hemoragia generalizată, când e luat şi depus într-un golf plin cu alţii ca el, unii deja cadavre. Pe parcurs, se universalizează orificiul: deschidere între x şi y, poartă ca şi Dante şi Kafka, deci semn pentru in-put / out-put, într-o parte sau alta aflându-se un black-box de sens sau comprehensiune. Apoi, în final, totul pare visul persoanei naratoare. Aflat ineficient pe un closet murdar, un ulceros ucide un şobolan greţos, care-şi face o gaură, îşi pierde cunoştinţa şi se regăseşte într-un spital, operat, gaura practicată de şobolan e asociată propriei găuri ulceroase (Moartea şobolanului). De tineri se ocupă romanul Arme şi lopeţi (idem, 1997), un episod cu titlul Spinarea de piatră a Făgăraşului, fiind atestabil în volumul Zece prozatori (Albatros, 1987). Un roman care în timpul îngheţului ideologic ar fi fost condamnat pentru naturalism şi negativism; dacă el n-a apărut la timp, aceasta dovedeşte că oficial 409


continuă să nu se tolereze atari imagini ale cetăţenilor României socialiste. El se bazează îndeosebi pe rurali aflaţi la ei în sat şi în curs de bucureştenizare, cu gândire sumară, acte pripite, prost educaţi, fără cultură, fără tact, cu ţâfnă, gata să răspundă unei vorbe cu înjurături, palme sau pumni. Mitiţă Şoican, tânăr colţos din familie moldoveană, primitivă, gata de confruntare cu oricine, oriunde şi oricând, de fapt iresponsabil cu aplomb, este convocat pentru stagiul militar, început la Bucureşti, transferat punitiv la Botoşani, de acolo prin pile într-un spital militar la Iaşi şi, în sfârşit, pe şantierul Transfăgărăşanului: prin el se reprezintă mizeria şi absurdităţile, brutalitatea, corupţia şi imbecialitatea din structurile militare şi aşa-numitul eroism în muncă, practic explicabil prin precaritate de logică şi logistică tehnică. Prin iubita sa Dana, ajunsă în Capitală, se facilitează implicarea altor realităţi negative: pe de o parte, viaţa de familie cu relaţii grobiene, un tată gata s-o bată, pe de alta, ca borfetă atractivă fizic şi amorală, pegra activiştilor de partid afacerişti, afemeiaţi, organic legată de acelea ale hoţiei, bişniţei şi proxenetismului. Desigur, un realism jos pentru o lume joasă, fără orizont, la ţară, în fabrici, pe şantier, în restaurante, în trenuri, la nunţi, căruia i se cuvine un scris neglijent fără vreun efort programatic, având eventual simplitatea naturaleţei care nare nici nevoie măcar de stăpânirea legilor ortografiei.

410


CRONICĂ LITERARĂ Prof. Ioan Dobreanu Luând pseudonimul „Semper Purus, Ion Prepeleag”, ne atrage atenţia asupra unei moralităţi exemplare şi asupra unui erou al lui Ion Creangă, Dănilă Prepeleag. Autor a peste douăzeci de volume de scrieri: poezii, proză scurtă, eseuri şi două romane, Gheorghe Andrei Neagu lasă urme de o certă valoare artistică în patrimoniul literaturii noastre naţionale şi nu numai, fiindcă parte din operele sale au fost traduse în peste şase limbi, din care amintim: franceză, germană, engleză, italiană şi spaniolă, în cei douăzeci şi cinci de ani de la debutul editorial. Activitatea domniei sale nu s-a limitat doar la propria-i creaţie literară. A colaborat la peste douăzeci şi cinci de reviste, parte înfiinţate de el, a organizat şi a condus cenacluri literare şi evenimente culturale, a editat antologii ale scriitorilor români, a reprezentat România la târguri internaţionale de carte. Critica şi istoria literară, întotdeauna severe, a trebuit să-l aprecieze. Amintim doar câteva nume: N. Manolescu, Eugen Simion, Ion Rotaru, Corneliu Leu, Al. Pascu, Magda Ursache, Al. Sasu, şi alţii. Pentru această neostenită muncă, a fost răsplătit cu peste treizeci de premii literare şi medalii, a fost introdus în ENCICLOPEDIA PERSONALITĂŢILOR DIN ROMÂNIA, în MARELE DICŢIONAR AL SCRIITORILOR ROMÂNI, i s-a conferit titlul de cetăţean de onoare al comunei Trifeşti, a primit mai multe diplome de excelenţă din partea unor instituţii de prestigiu din ţară. Un critic literar remarca faptul că „el urcă acum în topul celor hărăziţi a lăsa urme”. În cele ce urmează, nu mă voi referi la întreaga sa operă, ci doar la ultimul volum de proză scurtă, Războiul muştelor, în care, 411


pendulând adesea între real şi fantastic, autorul ne oferă spre lectură nuvele şi povestiri ce-l situează în aceeaşi familie de spirite cu Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Gib Mihăiescu, Ion Vinea, Alexandru A. Philippide şi alţii.

*** Stăpânind ca un maestru arta descrierii, autorul reuşeşte să creeze acea atmosferă de coşmar demnă de pana unui Mircea Eliade sau Vasile Voiculescu. Aluzia la răul provocat de armata Kaizerului care declanşase primul război mondial după atentatul de la Saraievo, e transparentă. Pe tot parcursul lecturii volumului, cititorul e menţinut treaz, cum s-ar spune „cu sufletul la gură”. Situaţiile create, în planul fantastic atât de variat, ne aduce o atmosferă terifiantă. Dialogul este viu, descrierile ne cuceresc, naturaleţea cu care se exprimă personajele şi folosirea atâtor registre ale limbajului, adaptat la situaţii, ne aduc în faţă o operă a unui scriitor stăpân pe uneltele sale, menit a înfrunta timpul.

412


CRONICĂ LITERARĂ Lucian Strochi* Un autor mai mult decât talentat, histrionic, şotios, pendulând între un naturalism bine temperat şi un fantastic cu origini livreşti, dar cu deschideri fertile, insolite şi insolente în imaginar este Gheorghe Andrei Neagu, revendicat, ca orice autor ce se respectă, de mai multe zone culturale şi revendicându-şi la rându-i, îngândurat ca o lebădă şi intransigent ca un condotier, teritorii doar ale sale, pe care, odată botezate, le restituie cu generozitate semenilor. Trei nuvele (le-am numi „exemplare” – în spiritul lui Cervantes) reunite sub acelaşi titlu Aesopicae (Povestirile lui Axie, Noile legende ale Olimpului şi Aventurile unui Kakanez în Pokerania) sunt bântuite de ludic, autorul sugerând indirect că jocul poate fi, ca şi râsul, expresia unui spirit superior, gata să pună în paranteză stereotipiile noastre culturale. Se pot face destule trimiteri culturale, unele fertile, altele inutile, posibile toate, pentru că autorul crede că originalitatea este expresia ultimă a unei scrieri şi nu un punct de plecare. În Povestirile lui Axie, protagonistul este Esop, un fel de Socrate pentru Platonul nostru. Parabolele sunt epure din Anton Pann sau Cilibi Moise, sentinţele grave, solemne, aforistice – se strecoară printre paradoxuri, calambururi, vorbe de duh, toate extrase dintr-un metalimbaj mimând spiritul elen, atenian, dar şi spartan, cu destule plonjări ce par prolepse în realitatea imediat contemporană nouă: miedul are 5 stele şi poartă nume devenite branduri, Tomis sau Milcov, agora e traversată de tramvaie şi poartă numele de Universitas, iar xenodochionul pe cel de Cronică Literară, Lucian Strochi: Gheorghe Andrei Neagu – Aesopicae, preluată din Revista de Cultură Asachi, Piatra-Neamţ, 2012. *

413


Trocadero; înţelegem până la urmă că Esop e doar un pretext sau, după cum însuşi mărturiseşte: „Eu sunt fiecare dintre voi, cei ce nu aţi părăsit speranţa în Libertate, cei ce aţi rostit sau aţi murmurat în fiecare clipă de restrişte pildele pline de umor şi sarcasm împotriva celor ce încearcă să înăbuşe libertatea OMULUI”. Din când în când, textul e străfulgerat de metafore-sentinţe precum: „Noi suntem mereu desculţi, ca Libertatea”, sau „Calul voia să se răzbune pe răufăcător, dar nu alerga cu iuţeala cerbului”. Andrei Neagu redescoperă naraţiunea de tip parabolic, fabula şi fabulaţia, interesându-l nu atât morala (prezentă întotdeauna, dar implicită), cât înţelepciunea senină, arhetipul de gândire, întâmplările nefiind decât engrame ale acestui arhetip, o probă a labirintului, până la urmă. Pildele sunt uneori crude, alteori liliale, alteori un aliaj între cele două extreme (v. Cântul VI – povestea femeii şi a bărbatului care şi-au pierdut jumătatea şi care se consolează reciproc, pentru un nou proiect androginic). A doua „nuvelă” Noile legende ale Olimpului – Zeii – are ca punct de plecare Legendele Olimpului de Alexandru Mitru, dar realitatea este, şi de această dată, cea contemporană, lămuritor fiind chiar Pseudodicţionarul cu care se deschide opul: GeeaEconomie, Uranus-Plan, Cronos-Timpul, Okeanos-Comerţul exterior, Rhea-Economia planificată, Zeus-Realizarea planului economic de stat (Rapes-acesta poate fi citit şi în oglindă-Separ!), Hermes – preşedintele cooperaţiei meşteşugăreşti, ministrul P.T.T.R., Hades-şeful Dizgraţiei etc. Textul e clar, nu necesită comentarii suplimentare: „Se spune că în trecut lumea ar fi fost aşa cum ni se înfăţişează astăzi. Peste tot era haos şi nu un haos oarecare, ci unul cumplit şi nebănuit minţilor noastre. Haosul economic. Şi din acest haos s-ar fi întruchipat aşa, deodată, zeiţa Economiei, Geea. Apoi, cum se

414


spune în istorii, cică tot din Haos, din una din variantele lui, haosul social, s-ar fi născut cel dintâi bărbat: Planul”. Gheorghe Andrei Neagu este un maestru al limbajelor argotice, dar şi al jargonului, al trimiterilor aluzive, al conotativelor, figurile de stil predilecte fiind sinecdoca şi oximoronul, prima – prin tehnica de suveică, abstract-concret, singular-plural, a doua – prin alipirea la nivel de sintagmă a termenelor antinomici sau imposibil de absolut în registru normal. Bunul simţ e dinamitat sau contaminat, cunoştinţele noastre serios scuturare şi verificate, năpârlirile limbajului obligatorii. Realitatea astfel obţinută e nouă, proaspătă, cu culori vii, ca o piele de şarpe, sarcasmul necruţător, întâlnit aşa doar la Haşdeu şi la unii maeştrii ruşi şi sovietici (Bulgakov e primul nume care îmi trece prin minte). A treia nuvelă (autorul ne avertizează: pseudonuvelă) Aventurile unui Kakanez în Pokerania e o replică la Alice în Ţara Minunilor, v. lumea cărţilor de joc), dar şi la scrierile austriecilor despre sfârşitul Kakaniei (Kakania însemnând la aceştia Imperiul kaesaro-krăiesc), cu intruziuni din Alecsandri sau I.L. Caragiale (la nume: Jurăstrâmb (avocat), Beliviu (şeful justiţiei popeşti), Ion Fărăcarte, Vera Buzecreţi, Ziţa Muscărea, dar şi Borges (cel din loteria din Babilonia). Cuţite în noapte e o aluzie la Noaptea cuţitelor lungi – o răfuială între nazişti, când este lichidat S.A.-ul, Judecata trimite la Procesul lui Kafka, întreaga societate e contaminată de realitatea jocurilor de „noroc”, de lumea interlopilor (avem astfel Pokereşti, Hanul Paharul cu oase, Barbutania, C(ace)almar, amintind atât de cacealma, cât şi de calmar, barbutanii (amintind de barbut, dar şi de babuini şi urangutani, camera 21-21 e un joc de cărţi celebru, unu-unu e numele unui nou hotel, pokerinii sunt monede, avem ţinutul Rişcaniei şi cel Tablarania, peştii nu sunt vertebrate inferioare, ci „întreprinzători vigilenţi” care pot construi chiar un hotel, La trei chitici, Guvidam e şeful lacurilor şi bunurilor lor etc… 415


Gheroghe Andrei Neagu are un auz perfect, absolut, cuvintele(i) se desfac precum o coadă de cometă, cinicul devine liric (aşa era şi Caragiale!), gustul e amărui şi tonul capătă şi accente de elegie, poanta devine pont, pontul devine pot, potul devine putirinţă… Neagu scrie scrisori româneşti pentru realităţi eline, persane, austriece, nemţeşti şi universale. Aventura limbajului lui Andrei Neagu devine o iniţiere pentru toţi, iar cuvântul zideşte şi (se) reabilitează prin … abilităţi ce ţin uneori de magi.

416


RĂZBOIUL MUŞTELOR – ÎNTRE FANTASTICUL METAFORIC ŞI REALITATEA POLITICĂ Adrian Dinu Rachieru Dacă în şcoală cu greu puneam mâna pe o carte, să o citesc, iar ameninţarea unei note proaste a doua zi era cel mai bun imbold pentru demersul literar, în ultimii ani posibilitatea de a petrece câteva ore în compania unei cărţi de calitate a devenit un adevărat lux. Un lux şi un festin, în adevăratul sens al cuvintelor. Iar ultimul volum răsfoit cu nesaţ nu s-a dezis de la acest crez: „Războiul muştelor”, de Gheorghe Andrei Neagu. Volumul, apărut la Ed. Pro Plumb în 2011, cuprinde nuvele şi povestiri care îmbină realitatea cu ficţiunea, amintind, după părerea unora, de "Aventurile unui căcănez în Pokerania", dar şi de proza din volumele anterioare de povestiri, "Armoniile pietrei" (2005), "Moartea şobolanului" (1996) sau "Jurnalul American" (2004). Chiar dacă volumul aştepta să vadă lumina tiparului încă din 2007, aşteptarea i-a priit, l-a copt, ca pe un fruct uitat de vreme pe o mlădiță, iar lansarea sa a adus în faţa noastră, a cititorilor, proze excepţionale, plonjând în fantasticul miraculos. Fiecare poveste în parte este o succesiune de întrebari fără răspuns, un cumul de idei care la final răbufnesc și îți dezvaluie o fațetă la care în nici un caz nu te-ai fi gândit, astfel determinându-te să recitești textul, pentru a-l privi și din această nouă perspectivă. Pe scurt, în notaţii telegrafice, cu deviaţii epice, demetaforizate, și finaluri şocant-imprevizibile, volumul este un amalgam de gânduri, idei și întâmplări. „Un pahar cu lapte” creionează un peisaj apocaliptic, coşmaresc, într-un oraş panicat şi coloane de fugari „populând” creierul unui ins ulceros, ieşind din somnie. În „Moartea peniţarului”, Cristian, poet rebel, uitat de prieteni, se spânzură, iar 417


autorul, coborând în imediatitate, foloseşte şi nume reale din mediul scriitoricesc; în „Lumină şi întuneric”, Gheorghe Lăţoi, „nevorbitor” după un accident, sancţionat că nu participă entuziast la măreţul spectacol de la aeroport, îşi recapătă vorbirea, dar devine surd, dispărând după o pneumonie galopantă; „Galovinele” narează un experiment bizar, iar în „Comoara” directorul Tiubeteică, comunist adevărat, chemat la BOB, nu vrea să „umfle” realizările. Unele texte cad în melodramă (a se vedea „Ochii” sau „De la stânga la dreapta”), altele ne transportă în alte epoci („Insula damnaţilor”, în vremea lui Napoleon sau „Pământ violet”, la Roma, în compania sclavei Geea, devenită statuie). În fine, în „Calculatorul” ne întâlnim cu o Nataşă Bush, într-un cărucior nichelat, devalizând conturile; Tache Mindir (din nuvela cu acelaşi nume) călătoreşte în Brazilia şi, muşcat de o insectă, are accese de furie; în „Manolică”, un locotenent vigilent suspectează un transport de apă (scăldătoarea mortului, de fapt). „Pepita” evocă suferinţa bătrânului Constantinidis, inert, spitalizat după moartea „cucoanei” (tânără, asaltată de curtezani) şi, mai ales, reacţiile cocker-ului, acompaniindu-i durerea. „Maria”, admirabil construită, culege întâmplări neverosimile, proiectate într-o lumină crepusculară, întreţinând – cu o abilă regie – atmosfera unui fantastic miraculos. Dacă Mitiţă („În gazdă”) voia să cucerească târgul Romanului, tot acolo nimereşte Adrian, un fel de spiţer cu studii berlineze, scăpat de front şi găzduit de un popă; şi care provoacă în târgul populat de refugiaţi, prin prafurile şi soluţiile aruncate, un veritabil „sfârşit de lume” prin invazia uriaşelor muşte, adevăraţi monştri. Pe de altă parte, „Războiul muştelor” poate fi citit şi în altă cheie, aceea a unui prezent invadat de politicienii care s-au instalat, asemenea muştelor din nuvelă, pe corpul muribund al statului. Invazia muştelor, descrisă atât de amănunţit, poate fi şi oglinda în care se reflectă imaginea politicienilor care au format un nor monstruos, alcătuit din muşte uriaşe în căutare de pradă. „Un 418


volum, aşadar, care se îmbie lecturii, explorând medii felurite, mixând frazarea alertă, imprecaţia romantică cu rafalele sarcastice ori retorica nihilistă, cochetând cu fantasticul. Şi care probează, indubitabil, că avem în Gheorghe Neagu un prozator viguros, cu acumulări lente, urcând acum impetuos în topul celor hărăziţi a lăsa urme”.

419


SCRIITORUL VRÂNCEAN GHEORGHE NEAGU A FOST ONORAT CU O NOUĂ DIPLOMĂ PAPALĂ Doina Ganea Papa Benedict al XVI- lea a semnat la Roma, la sfirsitul lunii octombrie o diploma onorifica prin care este apreciata activitatea lui Gheorghe Neagu si prin care scriitorul este binecuvintat. Este cea de-a doua astfel de distinctie oferita scriitorului vrincean. „Nu am stiut nimic, am primit-o ieri si mi-a facut o mare bucurie aceasta diploma papala”, ne-a declarat, cu modestie, Gheoghe Neagu. Cunoscutul publicist a mai primit si in 2002 o diploma de la Curtea Papala a lui Paul Ioan. Gheorghe Andrei Neagu, la 60 de ani, este autorul unor lucrari extrem de importante pentru conditia scriitorului român contemporan, îndeosebi, din anul 2000 încoace, cind, la Focsani, a luat nastere „Asociatia Culturala Duiliu Zamfirescu”, asociatie care scoate revista „Oglinda literara”, careia îi devine redactor-sef, calitate în care, vizitind Parisul, face cunostinta cu Sanda Stolojan, nepoata lui Duiliu Zamfirescu, si cu Marcel Shapira, mare maestru al Masoneriei Române. Tot în anul 2000, Gheorghe Andrei Neagu primeste titlul de „Cavaler al Literaturii Române”, acordat de fostul presedinte al României, Ion Iliescu, în anul 2002, primeste Diploma de Binecuvintare Apostolica a Papei Ioan Paul al II-lea si Diploma de Onoare a Academiei Orient – Occident de la Curtea de Arges. In anul 2005, Gheorghe Neagu devine membru al Uniunii Scriitorilor – Filiala din Iasi. Prozator prolific, promotor cultural de exceptie, jurnalist si editor de presa literara, Gheorghe Neagu este membru în conducerea Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bacau. In 2010 Gheorghe Neagu primeste premiul pentru proza al Uniunii

420


Scriitorilor din România, „Purtatorul de cruce”.

Filiala

421

Bacau,

pentru

volumul


SCRIITORUL – „PURTĂTOR DE CRUCE” AL VREMURILOR NOASTRE Nina-Elena Plopeanu Proza, Purtătorul de cruce, aparţinând scriitorului Gheorghe Andrei Neagu, care dă şi titlul volumului apărut în 2009, evidenţiază condiţia ingrată a omului de cultură, nevoit să-şi ducă existenţa într-o societate în care valorile sunt răsturnate. Fiecare om, prin natura sa, are o cruce de dus, mai grea sau mai uşoară, în funcţie şi de ceea ce îi rezervă destinul, pe care, din nefericire, uneori, şi-l croieşte cu propria minte. Crucea scriitorului, a artistului în genere, ca om important al cetăţii, este mult mai greu de purtat pe dealul abrupt al creaţiei, aşa cum de fapt, ne sugerează autorul amintit mai sus. Creaţia artistică, nu este la îndemâna oricui, nu este un simplu meşteşug pe care îl poţi deprinde dacă ai o anume îndemânare manuală; actul artistic presupune implicare totală, ardere sufletească şi epuizare fizică pentru că înseamnă o mare caznă, o muncă titanică, pentru aducerea pe lume a unei noi vieţi, pe care o pot duce la bun sfârşit doar demiurgii. Literatura, asemenea celorlalte domenii artistice, creează valori ce se identifică cu autorul, sunt carne din trupul său şi sânge din sângele său. În ierarhia socială din toate timpurile, scriitorul se situează deasupra oamenilor de rând, iar aceştia vrând, nevrând recunosc superioritatea acestui „nebun frumos” ce-şi duce crucea grea cu seninătate şi nu cu resemnare tristă; locul său este cu siguranţă, în zonele astrale, de aceea este iubit, este adulat, uneori este hulit sau temut, dar mai cu seamă, trebuie respectat pentru că asemenea lui Atlas duce pe umerii săi responsabili greutatea întregii lumi, cu bunele şi cu relele sale, pe care încearcă s-o schimbe, s-o modeleze 422


după chipul şi asemănarea sa. Viaţa este o luptă continuă, nu numai cu demonii ce-i bântuie zilele şi nopţile, ci şi cu cei din jur, care nu înţeleg rostul divin al creaţiei sale, punându-i în cale piedici, uneori insurmontabile, care-i îngreunează crucea şi îi blochează accesul pe Dealul Golgotei. El trebuie să asude, să fie puternic, să nu se lase doborât, să câştige victoria, să demonstreze asemenea lui Hercule că poate, să fie în stare să pună umărul, să se implice cu armele de care dispune: talent, sensibilitate, imaginaţie,putere de convingere, voinţă, altruism, dorinţă de mai bine. Scriitorul nu se poate închide într-un turn de fildeş, el trebuie să coboare dintre stele în rândul semenilor săi şi, „indiferent de cârtelile unora sau altora”, să-şi continue drumul „ cu tenacitate de invidiat”, până când toţi, nu numai unii, vor vedea că viaţa lor s-a schimbat. Marea dramă a omului de cultură, în ciuda abnegaţiei şi a bunelor sale intenţii, dincolo de lipsa resurselor financiare, rezidă în incapacitatea, sau poate, reaua voinţă a celor ce nu percep importanţa actului artistic, a rolului civic deosebit al acestuia. Dincolo de toate obstacolele pe care le întâmpină, scriitorul va dăinui peste oameni şi peste vremuri, prin valoarea creaţiei sale artistice.

423


GHEORGHE ANDREI NEAGU – UN SCRIITOR CARE-ŞI POARTĂ CRUCEA CU DEMNITATE Ionel Necula N-aşi spune că l-am creditat de la început, de la primele tatonări. O vreme, m-am ţinut departe de el şi de proiectele sale ostensibile până când m-am convins că revista Oglinda literară, procesată în întregime de el, chiar merită apreciată şi susţinută. Senţelege că, ulterior, am devenit un colaborator constant şi un susţinător neobosit al publicaţiei pe care o aştept lună de lună cu înfrigurare şi interes. Gheorghe Neagu este o personalitate centrală a spiritului vrâncean. Din tabelul cronologic care deschide ultimul său volum, Purtătorul de cruce, [Editura Transilvania, Tecuci, 2009], aflu c-a livrat vieţii culturale vrâncene numeroase proiecte calofile şi laborioase menite să înavuţească viaţa culturală vrânceană şi să regrupeze scriitorii acestui areal geografic binecuvântat de Dumnezeu, dar nu toate au fost susţinute de autorităţile locale, sau chiar de confraţii de breaslă, aşa că multe s-au stins înainte de a produce toate consecinţele aşteptate. Nu s-au prelungit în tradiţie şi nu s-au impus ca manifestări de referinţă în devenirea spiritului vrâncean.Invidia, gelozia meschină şi demolantă funcţionează încă şi prin lumea cărturărească. A rămas însă cu revista Oglinda literară – una din revistele cu cea mai largă circulaţie în ţară, cu Asociaţia Duiliu Zamfirescu şi cu cenaclul literar, pe care le păstoreşte ca un pater familias devotat lucrului bun, bine gândit şi bine perspectivat. I se pun în continuare beţe în roate, cei peste 30 de membri ai cenaclului sunt hutuchiţi de peste tot ca nişte intruşi, până când, în ultimă instanţă s-a îndurat de ei sinagoga din Focşani, care le oferă găzduire şi condiţii minimale pentru întâlnirile lor săptămânale. Ca unul care 424


am frecventat o vreme acest cenaclu ştiu cu câtă pasiune se oxigenează tainiţele ascunse ale verbului pentru a-i extrage esenţa poetică şi câtă risipă de idei, de opinii şi de puncte de vedere furnizează o şedinţă obişnuită de cenaclu. De asta zic, mă oripilează ideea că în tot oraşul nu s-a găsit un spaţiu adecvat pentru ţinerea acestor dezbateri inocente. Situaţia, bag seama, nui deloc onorantă pentru diriguitorii vieţii culturale vrâncene şi cred că noile autorităţi vor găsi o soluţie salvatoare. Un cenaclu literar, pentru o localitate, oricare, este un club al ideilor rafinate şi o mândrie a locului şi nu este de conceput ricanarea lui cu tot felul de oprelişti dezonorante. Ce-ar fi însemnat dacă autorităţile Iaşului ar fi boicotat întâlnirile junimiste de la Casa Pogor? Sigur, situaţia e diferită, casa Pogor era particulară, dar administraţia Iaşului se mândrea cu cenaclul patronat de Maiorescu. Or, în condiţiile când cultura nu se mai defineşte prin ansamblul valorilor spirituale tezaurizate de societate la un moment dat, ci prin acţiuni creatoare, prin informaţii şi identităţi disponibile în supermaketul cultural global, ar fi bine să se ţină seama de calităţile manageriale arătate de Gheorghe Neagu. M-am întins mai mult cu această introducere, totuşi fugoasă, a omului Gheorghe Neagu tocmai pentru că s-au făcut puţine referinţe asupra acestor aspecte dureroase, care afectează buna devenire a spiritului vrâncean. Acesta e omul, omul de iniţiativă şi de acţiune Gheorghe Neagu. Dar scriitorul? De unde-şi trage sevele prozatorul şi cum ajung să se întrupeze în partitură epică? Lecturându-i ultima carte, Purtătorul de cruce, constat că n-are o aplecare anume pentru o ontologoe mai specială din care să-şi extragă subiectele narative şi nu sepune unei paradigme anume. Dacă-i adevărat ce spiune Vasile Andru, că o proză înseamnă o acţiune desfăşurată, cu planuri, arborescenţe şi anacoluturi întrupate în substanţa acţiunii, care să-i oxigeneze înţelesul subcutanat, atunci putem spune că prozatorul nostru nu respectă decât prima parte a regulii. Grija 425


pentru logica acţiunii nu se prelungeşte într-o idee paradigmatică securizantă, ci lasăaceastă operaţie la latitudinea cititorului. Nu-şi împănează conţinutul narativ cu o filosofie anume, cum întâlnim, bunăoară, la Camus, la Faulkner, la Robert Musil şi la alţi prozatori bine aşezaţi în topul percepţiei publice, dar îşi duce acţiunea până la pervazul feresrtei de unde cititorul poate privi întregul ansamblu narativ pentru a-l integra singur într-o speculaţie epistemică De altfel, Gh. Neagu este un scriitor de respiraţie largă, dilatată peste marginile realuluiconstrângător, un scriitor de acţiune narativă complexă, în care epicul revărsat şi lirismul cald, aferat coexistă armonios şi se complinesc reciproc, ca-n Templul iubirii, bunăoară. Proza scurtănu-i resoarbe întreaga capacitate de invenţie şi toată gama posibilităţilor sale de expresie Naraţiunea care dă şi titlul volumulu, de exemplu este povestea tragică a unui muritor anonim care-ş târăşte zilnic crucea grea pe arterele urbei, până cade sub greutatea ei, spre indiferenţa consătenilor săi. Nemţean de origine, scriitorul arată o preferinţă aparte faţă de relieful muntos, care prevalează în ansamblul topografiei narative, iar dintre anotimpuri, opţiunea scriitorului se îndreaptă spre cel iernatic, mai rar spre începutul de desprimăvărare. Una dintre naraţiuni chiar este intitulată Ninsori, [p.l43] şi este mai mult un exerciţiu de inducere a frisonărilor erotico-optative în structura subiectivităţii, şi a jocului omului cu propria-i umbră. Nu insistăm asupra scenelor cu supralicitarea macabrului din Satul şi Adăpostul şi ne oprim la Spinarea de piatră a Făgăraşului – o nuvelă mai dezvoltată cu acţiunea preluată din experienţa sa de militar detaşat la construcţia Transfăgărăşanului şi reprezintă, aflăm din bogatul Tabel cronologic care deschide volumul, un fragment din romanul Arme şi lopeţi, care a însemnat debutul său literar la Editura Albatros din anul 1980. Este fragmentul în care se reconstituie lupta omului cu muntele,

426


îndârjirea pusă în act pentru a trasa spinarea de piatră a Transfăgărăşanului. Nu mai insist şi asupra celorlalte construcţii care, toate la un loc, confirmă cunoscutele calităţi narative ale autorului. Si mai confirmă, cum, recunoaşte şi Theodor Codreanu în prefaţă maturitatea prozatorului, aplecarea lui spre o proză glazurată, pigmentată cu tot ce trebuie pentru a-şi captiva cititorii şi pentru a asigura o lectură delectabilă

427


NATURALISMUL ANIMALIER ÎN PROZA LUI GH. A. NEAGU prof.dr.Constantin Miu Pentru prozatorul vrâncean Gh. A. Neagu, anul 2010 a fost unul prolific, în acest an de graţie apărându-i nu mai puţin de patru cărţi: Nunta neagră (Editura Valman), Lacrima iubirii (Editura RawexCom), Moartea şobolanului (ediţia a II-a, Editura Zedax) şi Războiul muştelor (Editura Plumb). Dintre criticii şi istoricii literari care s-au aplecat asupra prozei lui Gh. A. Neagu (Ion Rotaru, Fl. Popescu, N. Manolescu, Fl. Paraschiv, Ad. Dinu Rachieru), singurul care a sesizat nota definitorie a prozei lui Gh. A. Neagu – naturalismul – este Marian Popa. Însă, această noţiune estetică şi literară se cuvine a fi nuanţată. Atât în proza scurtă, cât şi în romane, naturalismul uzitat de scriitorul vrâncean diferă de cel din proza lui Rebreanu sau Zola ori, pe alocuri, în cazul celei a lui Marin Preda – schiţa Calul şi unele scene din Moromeţii. Exemple concludente apar în volumele Moartea şobolanului şi Războiul muştelor, unde aşazisul naturalism are ca repere straniul, paradoxul şi absurdul, „condimentate”, pe alocuri, cu umor negru. În proza scurtă a lui Gh. A. Neagu, putem sesiza un fantastic animalier, cu inserţii de absurd, cele două categorii estetice fiind subsumate naturalismului. Trăsăturile esenţiale pentru această manifestare literară, în cazul scrierilor prozatorului vrâncean, sunt descrierea şi abundenţa detaliilor, precum şi scenele de tip horror. Spre pildă, în Moartea şobolanului, descrierea detaliată a apariţiei unui şobolan aparţine planului real, fiind realizată din atenta observaţie a unui zoolog: „...prin crăpătura aceea din ciment se ivi mai întâi o bucată de carne rasă, crudă, ca de copil abia 428


născut, găurită, ce se mişca de-a lungul şi de-a latul găurii. Mirat şi curios peste măsură, am continuat să stau nemişcat, privind cu atenţie. Şi-atunci, am văzut că erau două găuri în masa aceea de carne crudă, ce se mişcau adulmecând. Peste o secundă-două, am văzut cum carnea devine din ce în ce mai vioaie şi se ridică mai mult şi mai mult din crăpătură, crescând în faţa ochilor. Şi pe măsură ce se ivea, firele de păr, la început mai blonde şi mai scurte, apoi mai lungi şi mai sure, au început să apară, acoperind acea parte de trup ce-o denumim în mod obişnuit bot. Două mustăţi gricenuşiu, lungi, laterale, se vedeau desluşit prin crăpătură. De sub ele, nişte dinţi lunguieţi şi albi se mişcau fără încetare, rozând cimentul putred de umezeală.” (Moartea şobolanului, ed. cit., p. 17-18). De remarcat în acest fragment că imperfectul evocării se află în melanj cu indicativul prezent şi gerunziul, spre a da descrierii impresia că e făcută la faţa locului, acţiunea desfăşurându-se sub ochii cititorului – spectator la tărăşenie. „Vânătoarea” se desfăşoară în acelaşi registru verbal: „Încă nu-i dispăruse capul, când am slobozit a doua bucată de metal lucitor. Acesta s-a înfipt ca-ntr-o masă amorfă chiar în botul hidos, între nări, umplându-l de sânge. Şi botul dispăru. Chiţăituri şi mişcări zvârcolite s-auzeau din crăpătura ceea.” (p. 19).De observat că insistenţa descrierii capului/ botului animalului lasă impresia că sar mişca independent de corp. Urmează o scenă de o cruzime feroce, în cea mai bună atmosferă naturalistă: „Am izbit cu toporul. Printre sfărâmăturile de zid, se zărea trupul şobolanului în convulsii. Scuipându-mi în palme, icnind, l-am lovit. Tăişul îl sfârtecă în două, cu un pârâit, ca o ghilotină.” (p. 19). Încă ne aflăm în plan real, numai că descrierea senzaţiilor de durere se transferă asupra naratorului: „Stomacul mi se contractă brusc (...) Dar nu urmă nici o durere, ci doar o greaţă imensă, urmată de o fierbinţeală ce urca prin coşul pieptului spre gură, năvălind în afară. Un lichid sărat, vâscos, fierbinte nu mai avea loc în mine. Şi roşu. Mă umpleam de roşu ce curgea pe pardoseală.” (p. 19). Abia 429


ultimele replici fac cititorul să observe că realul a glisat în absurd: „Ia spune tinere, cum Dumnezeu ai reuşit să te capeţi cu aşa gaură în stomac? De când operez, n-am văzut aşa trăsnaie. Ce sfântul ai mâncat? – A... păi... un şobolan (...) Nu vreau să mă atingă. Degetele ascuţite ca tocurile. Le privesc furios, mormăind nemulţumit. Şobolanul din mine murise.” (p. 20-21). Proza Cărăbuşi însângeraţi descrie o invazie aproape neverosimilă de cărăbuşi – similară prezentării în Vechiul Testament a uneia din cele zece plăgi care au năpăstuit Egiptul antic, pentru că faraonul refuza să elibereze din captivitate poporul lui Moise –, aici prozatorul insistând şi pe atacul de panică, preschimbat încetul cu încetul în groaza ce a pus stăpânire pe cugetul oamenilor: „Stăteam şi asistam, într-o muţenie ciudată, la invazia nefirească şi sinistră. Fiecare pas pe care îndrăzneam săl facem era un supliciu. Sub tălpi trosneau zeci de trupuri chitinoase, umplându-ne cu o mâzgă alunecoasă şi perfidă.” (Cărăbuşi însângeraţi, în volumul Moartea şobolanului, ed. cit., p 24). Treptat, straniul se instalează: „Iar atunci când becul explodă şi strada se cufundă în întuneric, frica s-a transformat în groază. Toţi cărăbuşii s-au îndreptat spre ferestrele luminoase.” (p. 24). Impresionantă este scena autosupliciului cărăbuşilor – o adevărată sinucidere în masă, cum spune inspirat autorul: „Am apucat o canistră cu benzină, am ieşit pe stradă, fără să-mi pese de trupurile strivite sub pantofi, şi am vărsat-o pe caldarâm. Apoi, i-am dat foc, aşteptând. De parcă nu le-ar fi păsat, cărăbuşii se repezeau în lumina flăcărilor (...) Flăcările hăpăiau norii de insecte ce se aruncau la pieire. Un miros insuportabil se degaja (...) Ciudat era doar numărul mare de cărăbuşi care continuau să se arunce în flăcări. Primele raze de soare ne-au găsit pe toţi privind la această sinucidere în masă...” (s. n., p. 25). După aceeaşi schemă a realului care glisează în fantastic şi absurd se desfăşoară şi fabulaţia din Războiul muştelor. Aici, straniului – ca preambul al fantasticului – se încearcă să i se dea 430


explicaţii verosimile. Invazia muştelor dintr-o localitate oarecare e pusă, la început, în legătură cu războiul şi cu faptul că acestea ar avea ca „sursă de hrană” cadavrele celor pieriţi în luptă. (cf. Războiul muştelor, în volumul cu acelaşi nume, ed. cit., p. 23). Intenţia tânărului spiţer de a născoci leacuri pentru răniţii în război este lăudabilă, însă locul unde va depozita deşeurile în urma experienţelor sale se va dovedi a fi unul malefic – în spatele casei preotului care l-a primit în gazdă. Tânărul are un vis ciudat, căruia nu-i dă importanţă, dar vom vedea că are valoare anticipativă: „În somn, se văzu într-un spital de campanie, printre răniţi (...) Apoi, după ce bolnavul înghiţea licoarea, se făcea că în spatele lui creşteau văzând cu ochii aripi (...) Fiecărui pacient îi creşteau câte patru aripi de fiecare parte a trupului...” (p. 16-17). Dacă la început, mărimea muştelor e bizară („Era cu mult mai mare decât cel mai mare bărzăune pe care-l văzuse vreodată. Era cât un cărăbuş (...) Nişte muşte mari cât nuca...”), cu timpul, „o dată cu mărimea, creştea şi numărul şi panica oamenilor.” (p. 21, 22, 23). Prezentarea înfruntării dintre oameni şi monştrii zburători este făcută la proporţii hiperbolice: „În oraş s-auzeau focuri de arme. Chiar şi pe strada preotului, oamenii prinzând curaj, ieşeau cu tot felul de arme. Trăgeau în aer şi când cădea vreuna o ciopârţeau cu topoare. Şi cum puţini aveau arme de foc, monştrii zburători se-nmulţiseră într-atât, încât în zborul lor dezordonat începură să se ciocnească-n văzduh.” (p. 23). La revenirea în oraş, spiţerul asistă la un adevărat măcel de proporţii homerice: „Cerul de deasupra oraşului era negru. O luptă, un măcel începuse între oameni şi monştri. Câţiva soldaţi în drum spre front trăgeau în neştire. Pe străzi, trupurile monştrilor hăcuiţi te făceau s-aluneci. Din trupurile lor se scurgea un lichid vâscos (...) Din câteva case izbucniseră incendii (...) Câteva biserici se zăreau fără cruci, iar una chiar fără clopotniţă. Câte un trup de muscă doborât se zărea pe-acoperişul unor clădiri (...) Lumea ţipa 431


îngrozită. Două căruţe sanitare trecură pline cu trupuri de oameni către spital. Un monstru se zbătea neputincios sub prelată, în timp ce doi infirmieri îl hăcuiau cu topoarele.” (p. 26-27). Imperfectul face ca secvenţa să fie concepută cinematografic, cadrele succedându-se, în aşa fel încât tablourile macabre să ocupe primplanul. Galovinul se bazează pe situaţii absurde, finalul relevând apucăturile hilare ale unuia dintre protagonişti. La un institut de creşterea păsărilor, un cercetător are ideea încrucişării între găini şi ovine. Dacă la început, s-a recurs la metode „primitive” („...au căutat să introducă nişte ouă proaspete, de găini văduve, în uterul câtorva oi”), foarte curând s-a făcut uz de metode ştiinţifice: „s-a trecut la înmulţirea în vitro sau la eprubetă.” (p. 125). O angajată a institutului are un vis anticipativ, care o determină să accepte să devină mamă surogat: „Într-o noapte visă că ea, Domnica, era fecioara care în loc de prunc năştea o găină cu păr.” (p. 133). Regretul cercetătorului se dovedeşte a fi justificat: fătul e un cocoş cu blană de oaie, încât nu mai avea cum să-şi continue cercetările. Arătarea hibridă este cea care hotărăşte destinul cercetătorului şi al mamei surogat. Dacă pentru acesta retragerea e verosimilă (se transferă la alt institut şi poate că şi acolo, în funcţie de materialul genetic, va încerca alte încrucişări absurde), mama surogat după această păţanie rămâne cu sechele greu de imaginat: „...Domnica, profitând de avantajele democraţiei, s-ar fi retras la o mănăstire, devenind cea mai bună păstoriţă de mioare. Şi tot lumea spune că din când în când le arunca mieilor grăunţe în iarbă, şi-i chema ca pe găini.” (p. 135136). Acestea sunt câteva ipostaze ale naturalismului animalier, detectabile în proza scurtă a lui Gh. A. Neagu.

432


SCURT STUDIU IMPRESIONIST DESPRE DETALIUL TRAGIC Liviu Comşia După ce-am urmărit o vreme cărţile lui Gheorghe Andrei Neagu pe care, pe îndelete, le-a scos din sertare unde au aşteptat ziua cea bună, a continuat să mă intrige un amănunt care nu se lăsa luminat. Se petrecea ceva anume (mai cu seamă în proza scurtă), care îmi scăpa de fiecare dată de sub supravegherea epică. Ştiam că există, că poate fi foarte important în declanşarea conflictului dramatic. Şi mai era ceva: în mijlocul unei scene „realiste” se dezvolta alta fantastică (să zicem aşa, deşi termenul e puţin îndestulator), care creşte preluând tot interesul epic, întreaga semnificaţie a acestuia, destinul personajelor, evoluţia lor în scenariul imaginat de scriitor. Se petrece acum un moment spectaculos care susţine tot eşafodajul epic. Ei bine, revelaţia s-a produs odată cu lectura unui volum de proză scurtă numit după una dintre povestiri, „Moartea şobolanului” (Ed.Zedax, Focşani, 2010). Este vorba despre o viziune impresionantă asupra detaliului care determină calea viitoare pe care se dezvoltă epicul. Deci, detaliul ales întotdeauna cu mare atenţie, pentru că el devine esenţial pentru ceea ce urmează. Din acest punct, personajul este obligat să-şi continue existenţa sub imperiul detaliului care trece dintr-o parte a scenariului epic în cealaltă parte, unde ficţiunea se desfăşoară pe câmpuri deschise, de largă întindere. Scriitorul Gheorghe Andrei Neagu îşi construieşte personajele în funcţie de acest detaliu pe care-l strecoară cu abilitate în povestire. Ba mai mult, o face cu acea uşurinţă nevinovată de parcă n-ar exista nimic mai firesc. Fie că este declarativ ca acel „te iubesc” din „Anodină”, fie intrigând prin preluarea unui moment din viaţa gâzelor, fie simbolic ca în 433


„Moartea şobolanului”, fie pregnant impresionist ca în „Ucigaşul de vise”. Fiecare povestire are un asemenea punct de pornire din care acţiunea se răsfiră în alte direcţii decât cele pe care ni le-am închipui sau le-am aştepta sau, poate, le-am prefera. Amestecul acesta ciudat, savant întocmit între realism şi impresionism creează un farmec aparte, dar şi intrigă, sau revoltă sau nedumereşte sau… În primul rând pentru că acest detaliu conţine în sine tragicul în stare latentă; el este cel care determină tragedia existenţială. Totul în jur este liniştit, scriitorul ne convinge că avem de-a face cu cea mai obişnuită situaţie, ba mai mult, cu una dintre cele mai banale întâmplări din viaţa omenească. Apoi, pe nesimţite, deschide porţile tragicului aflat în detaliul strecurat în apropierea personajelor. Maria din „Moartea şobolanului” pleacă la tratament într-o staţiune, aşa cum făcea în fiecare an. Totul pare a se petrece după tipicul acestor călătorii plictisitoare când unui tânăr i se face rău. Este detaliul care rescrie epicul şi care se dezvoltă în termenii fantasticului cu accente impresioniste în care cronologia faptelor, a vârstelor este definitiv deturnată, Brusc epicul revine prin intrarea în scenă a soţului, profesor, apoi din nou intră fantasticul în care Maria, tânără, este ucisă de tren şi din nou epicul revine în realitate prin anunţul morţii Mariei de către poliţie. Or, aceste oscilaţii pot fi asemuite cu tonalităţile unei simfonii. Acesta este farmecul lecturii unei proze semnate de Gheorghe Andrei Neagu. Indiferent de întinderea sa, verbul trece din realitatea epică în fantasticul epic, revine, se reface, se grupează într-o inepuizabilă risipă de imaginaţie.

434


„ARME ŞI LOPEŢI” DE GHEORGHE ANDREI NEAGU (text din volumul Recensa Rediviva, autor Dumitru Anghel) Romanul Arme şi lopeţi (editura Zedax, Focşani, 2010), adună crâmpeie de viaţă pe un laitmotiv cazon, căruia scriitorul Gheorghe Andrei Neagu îi adaugă zi diezi sentimentali cu modulaţii tonale între o literatură porthart, pe o constantă a frustrărilor şi a umilinţelor unor întregi generaţii de recruţi, şi o proză care păstrează încă ceva din încrâncenarea culmilor Vrancei şi misterul nedezlegat al transhumanţei mioritice, un modus vivendi local, tradiţional şi cu un brand cu totul specific unei lumi învăluite în taine şi legende, peste care timpul nu vrea să treacă. Prozatorul rămâne prins în chingile unei geografii sentimentale, de care nici nu încearcă să se elibereze decât pe notele discordante ale unui răsfăţ de patriotism local. Mimează abia voalat detaşarea de specificul mioritic al prozei sale, dar revine obsesiv la aceleaşi teme fundamentale, care i-au marcat o parte însemnată, esenţială din viaţă, din creaţia sa literară, încă de la debutul său publicistic din revista Ateneu, în anul 1965, cu o poezie. Ambiţios şi hotărât să se facă cunoscut, trece direct la marea literatură, atacând specia literară epică cea mai convingătoare şi scrie romanul Arme şi lopeţi, experienţă a lunilor de armată făcută pe Transfăgărăşan, cu o tentativă de apariţie în 1973, la Editura Albatros, dar care va vedea lumina tiparului abia în 1986, ca nuvelă, Spinarea de piatră a Făgăraşului, în volumul Zece prozatori, debut editorial, debut editorial, Gheorghe Andrei Neagu îşi exersează condeiul scriind şi publicând literatură de specialitate silvică, dar, mai ales, poezie şi proză de sertar, este un fervent animator cultural în zona editorialliterară, iar izbânda sa de mare prestigiu este revista Oglinda literară, unde va publica, în foileton, romanul Un securist de tranziţie, inspirat de evenimentele din 1989, la Odobeşti. Tot în 435


foileton va publica şi romanul Tarantula, în Revista V, o altă iniţiativă a sa, urmat de volumul Templul iubirii, la Editura PortoFranco din Galaţi, într-un tiraj de 10.000 de exemplare, şi de volumul Moartea şobolanului, în 1997. La propria editură, Zedax, publică în 2003, volumul colectiv Al Evei trup de fum şi volumul liliputan Crucea lui Andrei, urmat în acelaşi format de Jurnalul american, în2004, şi de volumul Aesopicae, în 2006, tip de literatură de sertar, ca şi de volumul Purtătorul de cruce, în 2009, pentru care primeşte Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor, Filiala Bacău. În 2010, Gheorghe Andrei Neagu publică balada cultă Nunta neagră. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Romanul Arme şi lopeţi, tipărit într-o primă ediţie în 1995, tot la Editura Zedax, este cartea în care prozatorul Gheorghe Andrei Neagu scrie o literatură de contrast, pe un portativ solo, cu ingrediente epice, pe care le nuanţează sfidător prin nealiniere la tipare clasice şi, în egală măsură, la inovaţii, la modern cu orice preţ. Romanul său se vrea un… nonroman, dintr-o orgolioasă neacceptare a regulilor consacrate, mai puţin din considerente de inovaţie epică, şi propune îndrăzneţ, fără limite, fără culpabilizări de circumstanţă, o altă formulă, o altfel de structură, un altfel de flux narativ, printr-o insinuantă idee de exacerbare a banalului convertit în fapt de viaţă excepţional, dar şi prin spolierea, prin lipsă de orizont a faptului decrepit, ca o alternanţă între important şi derizoriu, a condiţiei de excelenţă primară, vegetativă. Scenariul epic al romanului Arme şi lopeţi este axat pe două secvenţe existenţial-umane, două destine, doi tineri, un băiat şi o fată, aflaţi la vârsta când nu prea ştiu ce să facă cu viaţa lor, între idealuri fără perspectivă şi fără prea multe şanse, şi cu un sentiment acut de inutilitate şi decizii ferme. Mitiţă şi Dana încearcă să-şi justifice existenţa biologică marcată de un joc al hazardului social-ostil, pe care parcă nici nu-l intuiesc ca având vreun rol în visele şi speranţele lor. Şi unul şi celălalt vegetează, monoton şi adeseori hazardat, într-un joc al unui destin controlat 436


să nu aibă vreo finalitate fericită, de început de drum, de contraste uşor repetabile şi absurde… Sunt destine paralele, în derivă, destine incerte, între espectativă şi nesiguranţă, trist şi banal, pe un derizoriu cenuşiu, ca un antifrumos estetic, ca florile de mucegai argheziene. De altfel, Gheorghe Andrei Neagu foloseşte procedee oarecum atipice în creionarea personajelor sale, deoarece renunţă la descriere sau naraţiune pentru portretul fizic sau moral şi recurge la structuri lingvistice lexicale cu valenţe tipologice definitorii. De pildă, şarjează cu un fel de neaoşism pentru lumea satului românesc de prin ’50-’60, din perioada asaltului politicii comuniste asupra stabilităţii tradiţionale rurale, când ţăranul a fost forţat, oprimat şi umilit, ca să renunţe la pământul, boii, plugul şi grapa, simboluri ale libertăţii şi demnităţii sale, pentru a intra în aşa-zisele întovărăşiri agricole şi apoi în G.A.C.-urile de tristă amintire. Alteori, modifică registrul lexical al recruţilor, dominat de limbajul de lemn al sergenţilor şi caporalilor, cu vocabularul mai modern şi agresiv al Danei, care se apropie, prin comportament, atitudine şi personalitatea în clocot, de atitudinea nonconformistă a adolescenţilor din zilele noastre. Cu alte cuvinte, scriitorul îşi nuanţează stilistic lexicul, ca element definitoriu caracterologic, după specificul, după încadrarea socio-culturală a personajelor sale, a locului şi a timpului desfăşurării faptelor, după arealul socio-uman pe care-l descrie. Apasă insistent pe tuşe de efect, îngroaşă, recurge la efecte epatante, cu un vocabular, cu un limbaj neaoş rural pentru categoria socială reprezentativă, în ciuda unei simpatii abia stăpânite, ironic respectuoase; îl modifică graţios şi uşor ireverenţios, când o pune să vorbească, să gândească şi să exprime pe Dana, personajul feminin plasat în avans pe coordonate de comportament, de atitudine şi de reacţie ale generaţiei în blugi din zilele noastre; şarjează copios, ironic şi cu intenţia vădită de a plăti nişte poliţe celor care l-au făcut părtaş la situaţii incomode, de 437


disconfort al comunicării prin limba de lemn a cazărmii, cu stereotipurile arogante, rigide şi ridicole ale căprarilor, ’lenţilor şi ’gealilor împopoţonaţi cu aere de Moş Teacă: Aliniaţi în faţa caporalilor, soldaţii se antrenau: - Bună ziua, soldaţi!; - Să trăiţi, taş’tan! Strigau scurt soldaţii: - Mai tare!; - Să trăiţi, taş’tan! (…tovarăşe căpitan…); - Bună ziua, soldaţi!; Să trăiţi, taş’tan… taş’lent’colonel etc. etc.(pag.41). Romanul Arme şi lopeţi se constituie şi-ntr-o frescă a obiceiurilor şi tradiţiilor satului românesc, cu pondere din zona Moldovei de Jos, din sudul de la graniţa cu Muntenia: Să-ţi fie bine, coane mare, îi spuneau copiii satului, după ce-şi culegeau monedele aruncate prin praful drumului, sau din găleata cu apă, pe care i-o puseseră miresei în cale… (pag. 63); cu un întreg film al ceremonialului nupţial: În fruntea alaiului, doi tineri, aleşi dintre prieteni sau rubedenii, duceau lumânările mari, albe împodobite cu flori. După ei, venea mireasa condusă de-o parte şi de alta de doi cavaleri de onoare… (ibid.). În descrierea amănunţită a nunţii, prozatorul este ispitit să recondiţioneze clişeul nupţial rural apelând din nou la vocabularul de coloratură locală: - Fă, auzi tu, nu vrei să te joc? (pag.65), cu o uşoară tentă de ironie pentru viaţa idilică de la ţară şi un umor riscând să cadă în desuetudine şi decrepit; - Te-ai făcut şi tu bărbat, muceo…(pag. 66). Pare mai degrabă o altă formă de umor, cu alte nuanţări, ca-ntr-un delir al situaţiilor groteşti sugerat de scrisoarea lui Mitiţă către cei de acasă, cu naivităţile stilului epistolar cazon: Aflaţi despre mine că sunt sănătos, ceea ce sănătate vă doresc şi dumneavoastră…, pe care-l asezonează cu tactica şi strategia răcanilor de a mai obţine bani de la părinţi: … pot să vă spun că aş avea nevoie de bani. Mi-am pierdut cătarea de la armă, în timp ce făceam instrucţie pe câmpul de la Ghencea şi trebuie să dau cinci sute de lei (pag.72), deşi nu-l poate păcăli pe tatăl, care făcuse şi el armata şi cunoştea probabil banalul truc al soldaţilor, stratagema perpetuată de leatul din oastea română: - Şi-

438


a pierdut cătarea, în ţărna mamei lui. Crede că mă duce pe mine de nas cum vrea el şi că habar n-am cei-i aia o cătare? (ibid.). Arme şi lopeţi este un roman de dragoste, de dragoste nebună, în care scenele erotice sunt descrise pe două registre sentimentale opuse, ceva între idilă nevinovată, adolescentină şi amor cu lumina aprinsă, condimente cu libertăţi de vocabular, cenzurate pudic şi cu stângăcie nedisimulată de mesaje vagi şi o înclinaţie spre joc şi gratuitate: Barba crescută, aspră, înţepătoare, onfiora, iar trupul subjugat virilităţii soldatului o făcu să se-ncleşteze deodată, să geamă prelung, ca-tr-o descătuşare, care în sfârşit venise s-o aducă pe ţărmurile de fericire cunoscute şi tocmai de aceea râvnite (pag.77). Personajul principal, soldatul Mitiţă, se detaşează insinuant, vizibil, perceptibil de ceilalţi eroi ai cărţii prin elementele de autobiografie ale scriitorului, deşi există o încercare de … protecţie involuntară, instinctivă şi puţin stânjenitoare. Mitiţă are ceva din C.V.ul autorului şi din temperamentul acestuia, chiar când este prezentat din perspectiva adolescentului, rebel, imprevizibil şi nonconformist, aşa cum s-a dovedit a fi Gheorghe Andrei Neagu până la maturitatea, care i-a accentuat caracterul atipic al faptelor şi acţiunilor sale civice, politice, culturale… Romanul Arme şi lopeţi sugerează chiar din titlu intenţia autorului de a oferi un tablou al cazărmilor oştirii române, cu tot cortegiul lor de umilinţe, de mizerii şi de ticuri şi inutilităţi cazone, de la comportamentul absurd al gradaţilor, sergenţii şi caporalii în criză de autoritate, până la ifosele şi suficienţa ofiţerilor inculţi şi tembeli, figuri sinistre de Moş Teacă tradiţionali, şi până la condiţiile înjositoare de minim confort, ordonat şi în litera regulamentelor şi ordinelor militare aflate sub semnul absurdului şi al unei minime decenţe: Plutonul, cu bucile albe şi goale, năvăli ca o avalanşă prin uşa uşor deschisă a sălii de duşuri ocupate în cea mai mare parte de cei dinaintea lor. Tălpile goale se chirceau pe cimentul rece ca

439


gheaţa, alunecând pe luciul făcut de săpunul câtorva generaţii de nespălaţi…(pag.91). Gheorghe Andrei Neagu insistă stilistic pe ridicolul şi absurdul ordinelor şi comenzilor militare, pe zâmbetul tâmp şi pe satisfacţia imbecilă a …’toa’şului Gradu’, o lume uneori frustrantă, de cele mai multe ori resemnată în mecanisme prozaice şi clişee groteşti: - Atenţiuuuuneeee, încetaţi! Lingurele se opreau în văzduh, muştele se plimbau indolente pe chipul ofiţerului pentru care nimeni nu mai mişca. Apoi, după ce ofiţerul privea satisfăcut ridicolul situaţiei, când bărbaţi în toată puterea cuvântului se supuneau fără raţiune unor ordine pur şi simplu absurde, se dădea comanda: - Continuaţi! Zgomotul (de farfurii din aluminiu şi linguri…) începea brusc, ca o avalanşă oprită vremelnic… (pag.91-92). Pagini întregi, antologice, de stupizenii, automatisme şi diabolice metode de disciplinare şi de învăţare a soldatului cu greutăţile vieţii militare fac deliciul scriitorului mobilizat întru apărarea patriei: - Dezechipaaaareeea! Iarăşi băţul de chibrit aprins, iarăşi centurile aruncate, iarăşi graba de a se termina odată şi odată coşmarul. Şi se găseau suficiente motive să se poată repeta jocul, până când satisfacţia caporalului era deplină (pag.93). Arta portretului la Gheorghe Andrei Neagu evită procedeul bătătorit al descrierii fizice sau al narării unor fapte, atitudini şi comportamente iar nota definitorie fiind, cum spuneam mai sus, aluzia subtilă, ironia şi vorba în doi peri, muşcătura perversă, ireverenţioasă; o tehnică literară specific moromeţiană, de câmpie teleormăneană, un fel de arta disimulării logodită cu sarcasmul, satira şi zgândăreala moldoveanului pus pe şagă: De când îşi cunoscuse femeia şi de când se însoţise cu ea, o ştia fără rod şi-şi mai risipise ş i sămânţa şi pe alte ogoare. Iar ea ştia lucrul acesta şi-l ierta în tăcere (pag.100), cu referire la escapadele amoroase şi în afara legilor scripturii propovăduite de sfinţia sa, părintele Tache Teofănescu. Există în cartea lui Gheorghe Andrei Neagu şi scurte secvenţe, poveşti nostalgice cu iz de eroism şi jertfe inutile, ale 440


bătrânilor, care ajunseseră până la Cotu’Donului, Sevastopol şi Stalingrad, întorşi din prizonierat şi lagăre în Siberia prin anii ’50, eliberaţi târziu, când familiile le făcuseră toate pomenile, şi când prieteni de la Răsărit făceau legea tătucului Stalin în România, care plătea grele datorii de război, deşi, după actul de la 23 august 1944, ar fi trebuit să aibă statutul de învingător, nu de învins?! Pagini însemnate sunt rezervate episoadelor Transfăgărăşanului, o altă epopee-simbol a construirii socialismului, şantierele de muncă patriotică, de fapt de muncă forţată mascată de lozinci şi hei-rup-uri demagogice, la care fuseseră înhămaţi tinerii, elevii, studenţii şi militarii la ordin, la Salva-Vişeu sau Bumbeşti-Livezeni. Spuneam la început că secvenţa Transfăgărăşanului din perioada cazonă a personajului principal Mitiţă fusese publicată, ca o nuvelă, cu titlul Spinarea de piatră a Făgăraşului, într-un volum colectiv de proză, când scriitorul Gheorghe Andrei Neagu bătea la porţile consacrării literare şi era încurajat să se alinieze la idealurile şi dezideratele unui proletcultism întârziat, din perioada de tristă amintire gestionată de Al. Toma, pe un diapazon autorizat şi cel puţin surprinzător al lui Nicolae Manolescu: credeam că reportajul literar a dispărut de la Geo Bogza, când iată-l apărut după un sfert de secol (pag. VII). În realitate, ca şi în scenariul narativ al scriitorului, experienţa muncii brutale de pe şantierul militar al Transfăgărăşanului este năucitoare pentru Mitiţă şi camarazii săi, pe fondul Jocului de-a armata, cu valenţe rococo de Operetă, în care bravii sergenţi şi caporali sunt protagoniştii desenaţi caricatural. Esenţial şi semnificativ este relevant doar mitul folcloric al jertfei pentru creaţie, iar locul şi rolul soldatului mort în urma detonărilor făcute de artificieri în lupta cu stâncile şi de sinuciderea soldatului, care află că iubita lui s-a căsătorit cu un alt flăcău din sat. Arme şi Lopeţi este romanul unei generaţii în derivă sentimentală, socială, de destin programat cenuşiu, fără curcubeie 441


de speranţe, ca pe un peron din Gara de Nord cu pasageri, care nu ştiu nici de unde vin şi nici încotro se îndreaptă.

442


FIŞĂ BIOGRAFICĂ

1. Nume: NEAGU 2. Prenume: GHEORGHE 3. Pseudonim: Semper Purus, Ion Prepeleag, Andrei Gunea 4. Data naşterii: 4 septembrie 1949 5. Locul naşterii: comuna TRIFEŞTI, judeţ NEAMŢ 6. Părinţii: tata – ANDREI, fost ofiţer – decedat; mama Verginia – casnică. 7. Studii: elementare: Şc. Generală nr. 1 Roman,, Şc. Generală de Muzică – secţia violoncel Roman, Liceul Teoretic nr. 1 Roman,Institutul Silvic Postliceal Bucureşti,Facultatea de Studii Economice-marketing Iasi, Studii juridice numai trei ani,Studii Postuniversitare de Organizarea Muncii Bucureşti. 8. Locuri de muncă: Profesor comuna Pildeşti – Judeţul Neamţ, proiectant – Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice Bucureşti, inspector M.E.F.M.C., inspector Direcţia Muncii Vrancea, director Cămin Atelier Odobeşti, director şi fondator al publicaţiilor Jurnalul de Vrancea, Oglinda Vrânceană, Gazeta Vrânceană, Oglinda Moldovei şi Oglinda Literară toate în Focşani, fondator şi redactor la Revista V între 1990-1993, fondator al revistei Silva Bucureşti 1974-1976, colaborator Salonul Literar şi Revista Noastră. 9. Premii: – Premiul de excelenţă al revistei „Porto Franco” – Premiul revistei „Convorbiri Literare” pentru Oglinda Literară – „Apostolica Benedictione” al cancelariei Papei Ioan Paul al Vaticanului – Roma443


– „Apostolica Benedictione” al cancelariei Papei Benedict al Vaticanului – Roma – Premiul de excelenţă al Casei de Cultură „Emanoil Petruţ” – Omul anului 2004 – Institutul Biografic American – Cetăţean de onoare al oraşului Panciu -Cetatean de onoare al com.Trifesti jud.Neamt – Premiul de excelenţă pentru slujirea culturii vrâncene al Direcţiei pentru Cultură Vrancea – Membru în Uniunea Scriitorilor din Romania. – Premiul Asociaţiei Presei Literare şi Editurilor din România pentru profesionalism cultural. – Cavaler al Ordinului Meritul Cultural pentru Literatura acordat de Presedentia Romania din anul 2004, – Premiul Academiei Internationale Mihail EminescuCraiova pentru proza in 2006 10. Colaborări: la Ateneu, Contemporanul, Flacăra, Cronica, Scânteia Tineretului, Luceafărul etc. 11. Iniţiative culturale: fondator al săptămânalului Jurnalul de Vrancea – 1993, al săptămânalului Gazeta Vrânceană în 1995, al cotidianului Oglinda Vrânceană 1997, transformat în cotidianul Oglinda Moldovei în 1999 şi al revistei Oglinda Literară în 2001. Mentor şi fondator al festivalului „Duiliu Zamfirescu” din anul 2000 şi până în prezent şi al „Revistei V” între 1990 – 1993, coordonator al Festivalului Salonul Literar Dragosloveni – ediţia 2001-2004, preşedinte al Asociaţiei Culturale „Duiliu Zamfirescu” şi al Cenaclului Literar „Duiliu Zamfirescu”.Membru in consiliul de conducere al Filialei Uniunii Scriitorilor din Romania –Bacau. 12. Debutul absolut: în Ateneu în 1970, cu poezie. 13. Debutul editorial: în volumul „Zece prozatori” editura Albatros Bucureşti 1986. 14. Opera tipărită: – Sistemul informaţional în silvicultură – 1974 444


- Raţionalizarea sistemului informaţional în silvicultură – 2 volume, 1975. – „Zece prozatori” – nuvelă, ed. Albatros – 1986 – „Tarantula-roman istoric-Ed,Zedax- „Antologie” Jurnal 100 editura Zedax – Focşani 1995. - „Templul iubirii” – roman filozofic – ed. Porto Franco 1992 - „Arme şi lopeţi” – roman social – ed. Zedax – 1995 - „Moartea şobolanului” – nuvele – ed. Zedax 1997, – Crucea lui Andrei - Ed. Zedax 2003, nuvele în colecţia „Scrieri alese” – Al Evei trup de fum ed. Zedax 2003 în volum colectiv - Jurnal american – ed. Zedax 2004 –in colectia Scrieri alese - La Bellu,ed.Zedax 2005,in colectia Scrieri alese - Proza.ro,-proza-Ed.Paralela 45,in 2oo5 -Aesopicae,-proza -Ed.Valman 2006 -Nunta neagra,-poem,-Ed .Valman 2010 -Lacrima iubirii - poezii-Ed.Rawex Com 2010 -Razboiul Mustelor-proza scurta-Ed.Plumb 2010 -Arsita din ploi – poezii-Ed. Tipo-Moldova, colectia Opera Omnia, 2011.

445


CUPRINS JURNALUL UNUI PUI DE GĂINĂ…………………….. SPINAREA DE PIATRĂ A FĂGĂRAŞULUI………….. PĂDUREA………………………………………………….. TURIŞTII…………………………………………………… ALEGĂTORII……………………………………………… DOCTORUL ŞI PIATRA…………………………………. DECORAŢIA………………………………………….…… PRICOPSIŢII DECORAŢIEI…………………………….. ALEXANDRA……………………………………………… PĂPUŞA…………………………………………………..… PURTĂTORUL DE CRUCE……………………………… ARMONIILE PIETREI……………………………………. LA BELLU…………………………………………………... DE LA STÂNGA LA DREAPTA………………………… OUL BICEFAL……………………………………………… MOARTEA ŞOBOLANULUI……………………………. CASA……………………………………………...………… UCIGAŞUL DE VISE-MARIA…………………………... NINSORI…………………………………………………… SALVATORUL…………………………………………….. MÂNTUITORII…………………………………….……… SATUL…………………………………….………………… ADĂPOSTUL……………………….……………………… DEZERTORUL………………...…………………………… UN PAHAR CU LAPTE……………………...…………… PĂMÂNT VIOLET……………………………...………… MIJOARCA………………………………………………… MOARTEA PENIŢARULUI……………………………… LUMINĂ ȘI ÎNTUNERIC………………………………… ÎN GAZDĂ…………………………………………………. FEMEIA TATĂLUI MEU………………………………….

446

5 32 74 75 87 90 95 105 113 120 128 132 134 137 145 153 158 161 185 191 199 204 213 217 242 247 256 256 273 280 285


OCHII……………………………………………………….. RĂZBOIUL MUŞTELOR…………………………………. PEPITA……………………………………………………… MANOLICĂ……………………………………………….. AVENTURILE UNUI KAKANEZ ÎN POKERANIA…. REFERINŢE LITERARE………………………………….. FIŞA BIOGRAFICĂ……………………………………….

447

290 296 308 320 324 353 443



Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.