Revista Punkt, nr. 35-36, 2011 by Punkt.md

www.cartier.md

Casa Cărții,

bd. Mircea cel Bătrân, nr. 9, Chișinău. Tel./fax: 34 64 61. E-mail: casacartii@cartier.md

program: 10-18 Sâmbătă Duminică

Librăria9,

str. Pușkin, nr. 9, Chișinău. Tel.: 22 37 83. E-mail: libraria9@cartier.md

program: 10-18 Sâmbătă Duminică

Librăria din Hol, str. București, nr. 68, Chișinău. Tel.: 24 10 00.

E-mail: librariadinhol@cartier.md

program: 9-18 13-14 Sâmbătă Duminică

Librăria din Centru,

bd. Ștefan cel Mare, nr.126, Chișinău. Tel.: 21 42 03. E-mail: librariadincentru@cartier.md

program: 9-18. Sâmbătă: 9-16. Duminică

34_ Vărul Shakespeare se întreabă: 5 cărți care mi-au schimbat viața

nr 35-36 / iulie - august 2011 director Angela Braşoveanu redactor-şef adjunct

62_ Tema numărului: Plăcerile verii, plăcerile vieții

Viorica Mija redactor-şef punkt.md

64_ Letopisețul plăcerii

Angela Stafii redactor Irina Bulat

46_ Dezgolirea mitului

Anastasia Taburceanu reporteri Elena Negură Victor Buzu autori Lucian Mîndruță, Virgil Pâslariuc, Alex Cosmescu, Tatiana Buianina, Sanda Filat, Marin Basarab, Sorin Hadârcă, Fernando Eichenberg, Ana Popenco,

70_ Dariusz Klimszak: fotograful albnegru al umbrelor colorate 82_ Făt Frumos, Ileana Cosânzeana și Vie En Trois Cu Narcis

Victoria Rudi, Ludmila Andronic, Vasile Ernu,

Coperta noastră: Dumitru Iorga

Mitoș Micleușanu art director

84_ Pe locuri, fiți gata, mmmm!

Artemie Palii design

86_ Paradisul la pachet

Tania Mușina web design

88_ Sunt Moldovan și mă… mândresc

Mihai Roman Foto Roman Rybaleov

90_ În corp, în limbaj. Plăcerile mele

Victor Buzu Sergiu Odainic Elena Pașca pr &evenimente Corina Manole

92_ Mi-e rău de atâta bine! 98_ Alcool & Îngeri

Director publicitate Maia Lefter

122_ Lecturi de vară

Contabil-șef Roman Roman Adresa redacţiei mun. Chişinău,

212_ Punkt eveniment: Vinurile filosofice

str. Bucureşti 68, bir. 535 tel.+(373)229825, +(373)229816 www.punkt.md Tipar

214_ Punkt interior: Toate drumurile duc…acasă

Combinatul Poligrafic Chișinău Indice Poşta Moldovei - 31841 Indice Moldpres - 31841

220_ Bursucul gastric: în deplasare

Su mar

OMUL DIN SPATELE PC-ULUI TĂU

VASILE BUMACOV:

Oleg Efrim

SUNT OBLIGAT SĂ FAC AGRICULTURĂ SEXY...

PUTEREA, MĂRIMEA PANTOFILOR și LEGILE

Dumitru inimă de leu

toamna patriarhului

Nodna Mar și Infinitul

9 km pe verticală

TiPtiL

invazia fun(k)-ului

010_ 018_ 026_ 034_ 102_ 184_ 188_ 200_

TOP Meritul Cinic

1. Episcopul de Bălți și Fălești. Marele Ecolog al Neamului

cinici

2. Fracțiunea PLDM. Sesam, deschide-te!

3. Marian Lupu. Drăguțul de el.

4. Vladimir Voronin. Torba cu ghicitori.

5. Mihai Ghimpu. Sunt fecior de moldovan şi am cuşmă de cârlan

Decorat: Decorat: Decorat:

Decorat:

pentru trudozilele parlamentare în care găsește la orice zâzanie

Decorați pentru pentru păstrarea

incredibilul spirit

pentru mila cu care-i

pentru măiestria

câte-o pătărănie.

principiilor cre(ș)

patriotic de care dau

tratează pe recidiviști,

telepatică de a scoate

Din creaţia populară.

tinismului şi pentru

dovadă atunci când

criminali și escroci,

bulbuci, taman în

Liber-al și nesilit de

grija cu care atămâiază

vine vorba de cele mai

dar şi pe colegii săi de

momentele în care în

nimeni, Ghimpu a

locurile de depozitare a

arzătoare probleme

legislativ. Probabil, după

Alianţă fierbe ceva.

trecut recent de la

„deșeurilor” umane – de

ale poporului. Ultima

o ziulică întreagă în care

Dar şi pentru faptul

măgari cu coada lungă

la gay la musulmani. Ca

chestiune este de

se adresează colegilor

că la şezători (a se

la sulă (dimensiunile

un adevărat păstor, dă

anvergură naţională:

cu dragă și drăguț,

înţelege briefing-uri)

nu le-a concretizat

şi cu crucea peste cap

fracţiunea liberal-

cu iubite şi iubiţi, din

nu lasă poporul fără

de această dată) și

dacă trebuie, numai ca

democrată luptă

inerţie, Lupu a graţiat

ghicitori. Metrul 54 cu

căciulă. Periculoasă

enoriașii să respire aerul

cu jertfire de sine

vreo 9 criminali, dintre

tot cu kepcă, din ultima

turnantă, deoarece

curat al singurei religii

pentru dreptul de

care cel puţin trei ar

sa arătare publică,

politicianul amenință în

adevărate și general

a intra în Parlament

mai fi trebuit să stea

chinuieşte şi azi creierul

continuare cu suptul.

valabile. Doamne,

pe uşa nunului mare,

la răcoare. Trăiască cel

comunitar: cine-o fi,

Iartă-l, domnule Diacov,

nebănuite sunt căile

Plahotniuc. No pasaran,

mai uman Președinte

Ghimpu sau Plahotniuc?

că uneori îl ia gura pe

tale!

ţara e cu voi!

interimar!

Suspansul continuă.

dinainte!

nr. 35-36/iulie - august 2011

autorii noștri: Alex Cosmescu

Filolog, filosof. Îi place să vorbească mult despre dialog şi corp şi înţelegere şi oameni faini. Şi, uneori, e chiar capabil să asculte atunci cînd alţii vorbesc despre asta. Aici a scris despre vorbe. Citiți.

Sorin Hadârcă

Cel mai cunoscut Zenu de la noi, cu MBA de la Madrid, caută cărți, descoperă găselnițe, le împărtășește cu lumea și așteaptă feedback constructiv. Pe rețelele sociale, oamenii îl întreabă dacă va avea o rubrică permanentă în Punkt. Noi nu ne întrebăm, noi știm!

Mitoş Micleuşeanu

A creat, împreună cu vreo doi fraţi de cruce şi de simţire, Planeta Moldova, dar nu afişează o figură de mare zămislitor. Ştie să ia peste tiflă „calităţile” moldovanului, dar şi să se prikaleaskă de sine însuşi. A trecut pe val de partea cealaltă a Prutului, unde a resuscitat din gură în gură interesul pentru Moldova. Are o emisiune televizată în care o face pe doftorul, dar continuă să scormonească în rănile noastre deschise. Acum e pus la Punkt şi, normal, în timp ce oamenii caută plăceri el se căinează că îi este rău de-atâta bine. Cum credeţi, e normal?

Virgil Pâslariuc

Doctor în istorie, prodecan responabil de știință la Facultatea de Istorie și Filosofie a USM. Desenează orice istorie în cuvinte și exemple, face vizibile lucruri care stăteau ascunse și-și pune întrebări incomode despre faptul istoric. În acest număr face istorie din publicitate, prin vizorul unui meseriaș cum îl știm.

Lucian Mândruță

Atunci când i se spune că este un mare jurnalist al timpului său, profesionistul care a ştiut să umanizeze orice ştire, indiferent din ce beton armat era făcută iniţial, Lucian Mândruţă se grăbeşte să-l contrazică: exageraţi, domnilor! Nu exagerează nimeni. Ştirile fără el nu mai sunt aceleași, o recunoaște el însuși, deși nu-și atribuie meritele, „nu mai e romantismul de zece ani în urmă, totul e doar business și cifre”. În schimb a câștigat telespectatorul care căuta un interlocutor inteligent, rasat și găsea, butonând, numai fițe. Și am câștigat noi un autor de rubrică permanentă. Nu-i așa că viața, totuși, e frumoasă?

Sergiu Puică

Soţia sa şi, prin cumul, criticul de artă Eliza Vasilache crede că omul cu care împarte aceeaşi casă şi aceeaşi masă este un mare fenomen şi un artist care fără inspiraţie nu pune mâna pe creion. Dintr-o parte, se vede acelaşi lucru. Sergiu Puică s-a lăsat „inspirat” de ideile echipei Punkt, dar a generat încă o mie. Le puteţi vedea cum transpar din fiecare por al feţelor cunoscute, care apar în revistă şi poartă semnătura Puică.

Roman Rybaliov

Roman Rybaleov este fotograful cu care ne-a plăcut întotdeauna să lucrăm, suntem pe aceeaşi undă, indiferent dacă e vorba de o idee măreaţă sau de una aiurită şi ne înţelegem din jumătate de cuvânt. Aveţi în acest număr doi miniştri, un scriitor şi o muză virtuală către care fotograful şi-a îndreptat, cu graţie, obiectivul.

Tania Mușina

A absolvit cu mare graţie şi artistism Universitatea Naţională de Arte Plastice din București, secţia Grafică. Tot cu aceeşi lejeritate a trecut să studieze design-ul grafic, ilustraţia şi web design-ul la “L’Institut supérieur des Arts Appliqués”, Paris. Spune că-şi trăieşte viaţa într-o serenitate continuă, alături de suflete alese, care o inspiră în creaţie. Crede că Albert Camus a spus despre ea: “A crea înseamnă a trăi de două ori“

nr. 35-36/iulie - august 2011

Pu nkt global

OMUL DIN SPATELE PC-ULUI TĂU sau cum să faci un milion ca să-ți iei un făraș din titan și un cognac prost moldovenesc în cosmos Mark Shuttleworth este unul dintre primii pământeni (și primul african) care a zburat în cosmos pe banii lui, fără războaie reci sau fierbinți. Și asta după primul milion făcut în afaceri IT din Africa de Sud (aveți file-uri securizate în PC? El e omul care a făcut asta posibil!, Lucrați în Ubuntu? el a dezvoltat softul), cu sloganul “Here be dragons!” (“Aici să fie dragoni!”), pentru că, în trecut, dragonii de pe hartă marcau locurile neexplorate încă. Pasionat de inovație, rațe (locuiește cu 12 pe Insula Omului, Marea Britanie), dragoni și saune rusești, pe Mark Shuttleworth l-am cunoscut la o întâlnire cu elevii din liceul în care învățam pe Insula Omului. Despre cosmos. Despre oportunități. Despre cum să înțelegi cât de fragilă e lumea și cum să fii parte din marea schimbare care se produce pe glob.

T e x t d e paula e r i z anu / F o t o d i n a r h i v a e r o ului  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

nr. 35-36/iulie - august 2011

Pu nkt global

OMUL DIN SPATELE P C - U LU I TĂU

De unde acest vis de a zbura în spațiu când simplii milionari se mulțumesc cu zboruri în Hawaii? Sunt fascinat de spațiu pentru că sunt fascinat de explorare și sunt fascinat de știință și de aventură [Here be dragons!, n.r.]. Spațiul le combină pe toate trei. La acel moment, îmi încheiasem fericit prima realizare comercială și rămăsesem șomer [milionar, n.r.] și astfel mi-am făcut timp pentru antrenamente foarte ușor. Atunci când am zburat eu, se producea o schimbare fundamentală în industria spațială datorită colapsului Uniunii Sovietice. Rusia nu avea bugetul necesar pentru a-și finanța programele spațiale și atunci a devenit mult mai creativă în colaborarea cu NASA, cu agențiile europene de zbor și cu persoanele fizice. Eu am înțeles acea schimbare a lumii de atunci și am ales să fiu parte din ea. Azi ea înseamnă creșterea Facebook-ului și respectiv izbucnirea revoluțiilor arabe. Cred că e posibil să îți trăiești viața conștientizând aceste schimbări și, pe alocuri, fiind parte din ele. De obicei, asta implică acțiuni pe care unii nu le înțeleg și de care alții nu sunt interesați, acțiuni care par nebunești, riscante, singuratice sau pur și simplu ciudate. Dar asta e și esența. Să faci astăzi ceva ce va fi considerat normal în viitor. În timp, dacă te obișnuiești cu ideea că ești tratat un pic ciudat de către ceilalți, e o formă foarte frumoasă de a-ți trăi viața. Eu n-am vrut să fac lucrurile plictisitoare și artificiale despre care se scrie în reviste și pe care obișnuiesc să le facă tinerii bogați, am vrut să fac ceva care să spargă pământul.

Despre calea spre cosmos, despre calea spre succes Cică fiecare al doilea copil visează să devină cosmonaut. Dvs. ați fost unul dintre puținii care au reușit să și-l

realizeze totuși. Cum se face asta? Calea spre cosmos este indirectă pentru cei mai mulți oameni. Majoritatea prietenilor mei, astronauți acum, au început de la o altă specialitate: au fost mai întâi foarte buni savanți sau astronomi. Numai apoi au devenit astronauți profesioniști. Cred că pentru accesul privat în spațiu situația va fi aceeași: trebuie să fii perseverent în ceva la care ești foarte bun, va apărea mai apoi și oportunitatea de a călători în spațiu. E foarte greu să ai garanția unui succes dacă te concentrezi asupra unor lucruri realizate deja de alții. Dacă te focusezi pe ceva de care ești cu adevărat interesat, îți poți garanta faptul că vei avea o zi excepțională la fiecare 24 de ore din viața ta. Poate atunci nu numai zborul în spațiu va deveni o opțiune, dar și multe alte lucruri de care vei fi interesat mai târziu în viață. V-ați luat zborul din Kazahstan, țara cu o cultură diferită de ceea ce v-a înconjurat până atunci… O cultură interesantă și aparte. Am fost acolo doar o săptămână înainte de zbor și una după, dar am simțit o aromă foarte distinctă. Mi se pare minunat felul în care lumea este compusă încă din diferite culturi și viziuni asupra vieții și a lumii. Mă rog, în ultimul timp diversitatea aceasta e spălăcită de faptul că poți cumpăra un BigMac oriunde în lume și poți zbura cu British Airlines în orice colț al mapamondului [sssst, numai noi știm că Moldova e încă o excepție, n.r.]. Mi-a plăcut mult timpul petrecut în Kazahstan, chiar dacă a fost și unul foarte stresant. De ce? Pentru că eram pe ultima sută de metri de pregătiri și a trebuit să iau decizia finală: zbor sau nu? Până la obținerea certificatului, sunt o mulțime de trepte de trecut, dar ai timp să te concentrezi asupra

depășirii fiecărei etape cu succes. După ce ai obținut certificatul însă, ești confruntat cu decizia finală. Eu a trebuit să iau această ultimă decizie în Kazahstan și mă bucur foarte mult că am făcut-o.

PRO-urile și CONTRA-urile PRO. Aceasta este cea mai extraordinară oportunitate pe care o poate avea oricine [cred că e evident felul în care contra nu avea nicio șansă pe lângă superlativul la puterea a 5-a. OK. A doua, n.r.] și dacă n-o făceam, era ceva ce aș fi regretat pentru totdeauna. CONTRA. Zborul însemna un grad de risc personal și o săritură în necunoscut. Până atunci nu mai văzusem nici măcar o rachetă decolând. Cum ați depășit această frică de a nu vă mai întoarce? Mai ales în contextul colorat al lipsei de precizie a tehnicii rusești și a plictisului lor pentru detalii? Rușii sunt faimoși pentru felul lor de a fi pragmatici și de a duce lucrurile la (un) sfârșit. Până la urmă, realizezi că există un risc oriunde mergi, că și rușii pot avea tragedii, la fel ca și americanii, ăsta e adevărul la marginea posibilităților inginerești. Am trecut peste această frică dândumi seama că nu trebuie să mă mai gândesc la asta. Cum am avut această revelație? Stăteam și mă gândeam foarte intens la decizie și riscuri, mergeam în lungul și în latul toaletelor din carantină și deodată mi-a sunat telefonul personal, cel la care au acces doar familia și prietenii apropiați. Atunci m-am liniștit, m-am gândit că uite, e cineva apropiat, exact persoana de care am nevoie, să îmi spună că fac ceea ce trebuie. Am răspuns la telefon și… greșiseră numărul! Atunci m-am luat în mâini și mi-am zis: “Gata,

nr. 35-36/iulie - august 2011

Pu nkt global

OMUL DIN SPATELE P C - U LU I TĂU

încetează să fii un idiot, asta e ceea ce vrei să faci, asta e ceea ce trebuie să faci, ăsta e destinul tău, god dammit, do it!“. Și atunci am ieșit din toaletă, am zâmbit și am încetat să mă mai gândesc la asta. Instrucțiunile au durat opt luni pentru mine, dar durata lor poate fi mai scurtă sau mai lungă în dependență de cât de tare vrei să faci parte din echipaj. Eu am vrut să fiu parte din programul de zbor, am vrut să preiau responsabilități. În afară de plăcerea zborului, am contribuit în două feluri la program. Pe atunci, o mulțime de funcții ale aparatului de zbor erau poziționate pe partea dreaptă, unde stăteam eu, astfel încât a trebuit să fiu responsabil de radiocomunicații (tot în cadrul perioadei de pregătire am învățat și rusa!), a subsistemului de andocare și a subsistemului de asigurare a vieții [pentru cunoscători, termenii de docking subsystem și the life supporting subsystem poate spun mai multe, n.r.], monitorizarea nivelului de oxigen în cabină, abilitatea de a te conecta cu stația spațială, dar și cu cei de pe pământ. A doua componentă utilă umanității a zborului meu a fost o serie de experimente științifice africane. Înainte de a zbura, am lansat un proiect prin care oamenii de știință sud-africani propuneau experimente pe care ei le vroiau realizate la zerogravitate. Împreună cu rușii am ales 4 dintre experimente, am construit echipamentul și apoi am zburat. Totul a fost un pic grăbit, dar a mers! Experimentele… Pentru primul n-am obținut niciun fel de rezultate. Era vorba de cristalizarea unor proteine. Uneori proteinele se cristalizează mai ușor în spațiu decât pe pământ, dar acesta nu a fost și cazul nostru. N-am obținut niciun fel de cristale. Celălalt experiment viza fiziologia celulelor

stem. Noi am fost primii oameni care au dus în spațiu celule stem și care le-au analizat dezvoltarea acolo. Am mai cercetat embrionii, mișcarea mușchilor, producerea deșeurilor la zero gravitate și activitatea metabolică a astronauților în imponderabilitate. Echipajul… era foarte mic: eram doar trei. Căpitanul era un pilot militar rus, iar inginerul de zbor era un italian, Roberto, și el pilot militar. Roberto abia își începea activitatea profesională, așa că eu și Iurie eram un pic mai relaxați, ceea ce și-a lăsat amprenta un pic asupra comunicării dintre noi. Deci Roberto era tânărul ambițios, iar dvs. vă distrați în doi pe seama lui? Se poate spune și așa. Dar să zicem că noi eram doar mai relaxați, iar Roberto era abia la începutul carierei și era normal să fie mai stresat. După aia, Roberto a mai zburat de câteva ori în spațiu și a devenit un astronaut proeminent. De mâncat știm că se mănâncă din tuburi, dar ce înseamnă dormit și dus la toaletă în spațiu? Dormitul avea loc în saci de dormit pe care îi fixai oriunde îți venea, cu speranța (uneori deșartă) că dimineața te vei trezi în același loc unde te-ai culcat. Există cabine amenajate special pentru dormit în unele rachete, dar asta doar în cazul zborurilor de mai lungă durată. Fiind acolo doar 8 zile, ca parte a unui “echipaj-vizitator”, eu am dormit în diverse colțuri ale rachetei, unde încăpea sacul. În ceea ce privește toaletele, natura își face treaba în cele din urmă, tu doar trebuie să te asiguri că țintești în direcția potrivită. Nu e atât de complicat, seamănă cu toaletele din

avion, care sunt proiectate în baza absorbției aeriene. Trebuie pur și simplu să îți concentrezi atenția asupra detaliilor. Există, prin urmare, o grămadă de bancuri vizavi de toaletele spațiale, dar ele sunt amuzante numai atunci când nu zbori.

Belka și Strelka au murit. Trăiască cognacul moldovenesc (bun) și fărașul cosmic! Ați menționat că unul dintre obiectele pe care le-ați luat în spațiu a fost un cognac moldovenesc…prost. Ce alte obiecte ați mai luat? [Preîntâmpin, răspuns diplomatic] Cognacul a fost prost că așa l-am selectat noi. Moldova, ca orice altă țară, are băuturi spirtoase bune și proaste. Noi pur și simplu l-am cumpărat pe cel greșit. Pe lângă cognac, am luat fotografii de familie și un făraș pe care l-am cumpărat la o piață numită Ismailov, pe care o adusese și o pictase un alt astronaut, era din titanium și probabil materialul făcuse parte anterior dintr-o navă spațială. Mi s-a părut drăguț să iau această bucată de titanium înapoi în spațiu. Mă uit chiar acum la ea, în timp ce vorbim. Se servește alcool în spațiu? Nu ar fi adecvat să se organizeze petreceri sălbatice în spațiu, dar astronauții profită de câte un toast la ocazii speciale.

Zborul. Punktul culminant La nivel de senzații fizice, zborul de întoarcere a fost incredibil, foarte violent, foarte intens. La nivel de

nr. 35-36/iulie - august 2011

Pu nkt global

OMUL DIN SPATELE P C - U LU I TĂU

imagini, însăși vederea Pământului este cutremurătoare, mai ales atunci când îl înconjori și îl observi din diferite unghiuri, în diferite părți ale zilei și în diferite anotimpuri. Atunci realizezi cât de fragil e Pământul, cât de frumos și cât de prețios e. La nivel emoțional, vederea orașului meu natal, Capetown, a fost foarte tulburătoare. Capetown-ul este foarte distinct din punct de vedere geografic, nu se pierde în continent sau în deșert și de aceea se vede foarte clar din spațiu. Tocmai când aterizam, vedeam Capetown-ul în apus - eu eram vizibil pentru ei, iar ei erau iluminați splendid pentru mine. Întoarcerea. Ușurare, bucurie sau regret? Sigur a fost și ușurare, după atâtea turbulențe! Cea mai periculoasă perioadă a zborului este, de fapt, întoarcerea și aterizarea. Am fost ușurat când parașutele s-au deschis și a fost clar că vom ateriza într-o manieră controlată. Cred că miaș dori să revin în spațiu pentru a zbura mai departe și pentru mai mult timp, dar ca zbor de scurtă durată, acea experiență a fost perfectă. Am realizat tot ce ne-am pus în gând, am fost parte din echipaj și am văzut cosmosul. A fost fantastic. Un zbor de mai lungă durată ar fi foarte diferit: mult mai profund și cu mai multe provocări.

Schimbări postume Cred că a fost suficientă durata zborului pentru a-mi da seama de lume în contextul spațiului, pentru a realiza cât de fragil e totul. Călătoria m-a făcut să vreau să lucrez mai mult la proiecte cu impact global, la proiecte care pot servi drept exemplu pentru felul în care tratăm noi lumea și să vreau să îmi trăiesc viața într-un mod

congruent cu acestea. Relațiile cu cei din jur… nu s-au schimbat esențial, pentru că oamenii care te cunosc înainte de a face ceva de genul ăsta nu își schimbă atitudinea după. Nu te schimbi complet ca om. Poate schimbări în cadrul relațiilor interumane se produc la nivel de necunoscuți, care devin mult mai interesați de tine ca om după ce află că ai călătorit în spațiu. Ați vorbit despre această experiență cu elevii din Africa de Sud sau cu cei din Isle of Man, dar și cu mulți alții. Simțiți că amintirile se blurează, sunt mai poleite sau rămâneți fidel realității dure? Cei mai mulți astronauți pe care îi cunosc mi-au spus că amintirea unei astfel de experiențe seamănă mult cu amintirea unui vis. Zborul în spațiu e atât de diferit de rutina noastră zilnică, încât totul se comprimă până la urmă în câteva istorii și anecdote. Da, cred că amintirea mea s-a schimbat, s-a stilizat și a fost înfrumusețată pe parcurs odată cu trecerea timpului.

Din Africa de Sud pe glob, din Africa de Sud în cosmos În copilărie am fost un elev foarte gânditor, am depus foarte mult efort la școală. Eram foarte ambițios și respectiv focusat pe lucrurile care mi se păreau mie importante și aducătoare de succes. În același timp, eram interesat de alte lucruri decât alții. Mereu auzi de oameni care citesc în ziare despre cutare bancher bogat și vor să devină bancheri sau despre cutare tip bogat din IT și vor să facă IT. Eu eram mai interesat să înțeleg felul în care se schimba lumea, să fac parte din această schimbare și, în paralel, să caut oportunități pentru a face

bani sau a face lucruri interesante și profunde. Și acum, de fiecare dată când mă apuc de un proiect nou, mă gândesc la ce e posibil azi din ceea ce nu era posibil acum 5 ani și dezvolt aceste idei. Africa de Sud… și-a lăsat amprenta asupra mea. A fost o țară mică și foarte neobișnuită în care am crescut, un pic similară cu Insula Omului. Știrile globale nu vizau Africa de Sud, cu excepția celor negative de pe atunci cu referire la aparteid. Am crescut într-un fel detașat de acțiune și asta m-a ambiționat să muncesc mai mult. Când am fost în Statele Unite într-un schimb de elevi la 16 ani, am fost uimit să aflu că acești imposibil de eficienți americani sunt și ei oameni și că, de fapt, o bună educație îți poate da șansa să concurezi cu ei. Această experiență a fost foarte importantă pentru mine, pentru că mi-a oferit încrederea că eu pot face parte din revoluția internautică chiar dacă nu mă aflu în Sillicon Valley.

Și totuși, se rotește! Cuvântul cheie - schimbare Internetul… îi distrage foarte mult pe tineri și respectiv îi face mai puțin potenți, ieftinește prețul informației. O enciclopedie obișnuia să fie un obiect foarte prețios, iar azi noi tratăm cunoștințele foarte ușuratic, pentru că ele se schimbă mereu și pentru că avem acces la atât de multe… Pe de altă parte, internetul îi face pe tineri mult mai eficienți, prin posibilitatea de a se exprima în mase în siguranță. Cred că asta e foarte important pentru Africa și țările subdezvoltate, pentru guvernare.

Fundația Shuttleworth… a pornit ca un mecanism pentru implementarea ideilor de care eram interesat eu. Proiectele în care ne implicam combinau tehnologia și societatea: căi prin care tehnologia putea îmbunătăți educația și, în esență, căi prin care societatea să se poată autoguverna. Acum finanțăm oamenii cu idei și aplicații bine articulate și interesante. Ultimele proiecte vizează informația publică și maximizarea informației cunoscute de către guvernare cu privire la populație, sănătate, geografie etc. Mai avem și proiecte în domeniul științei individuale, care se concentrează asupra felului în care oamenii obișnuiți pot fi conectați la știință adevărată prin rețeaua de telefoane și de case; ele cercetează sisteme de preîntâmpinare ca epidemiologia și schimbarea climaterică.

Cetățean al globului De ce am părăsit Africa de Sud? Pentru că nu vroiam să fiu constrâns de granițe în investigarea și aplicarea ideilor, iar Africa de Sud încă impune restricții. Astfel, fiind leneș (tata e britanic, deci nu aveam nevoie de acte noi și, în plus, vorbeam limba) m-am mutat la Londra. Când am obosit de viața de oraș, am decis că vreau să mă împrăștii în mai multe zone ale globului, dar și să îmi găsesc un refugiu liniștit unde să revin mereu. Acum circul între Statele Unite, Africa de Sud și Insula Omului. Insula am ales-o din cauzele evidente ale taxelor, dar și datorită liniștii și poziției ei centrale în lume. Thaut, Ubuntu, Encription. De ce astea și nu altele? Eu consider că proiectele de care te apuci trebuie să îndeplinească câteva criterii:

1. Să-ți fie mai degrabă interesante personal decât profitabile, pentru că viața e foarte, foarte scurtă. Orice bătrân ți-ar zice că viața e foarte scurtă, iar eu ascult. Nu ascult sfaturile specifice pe care le dau bătrânii, pentru că ei au trăit într-o eră diferită, dar ascult dedesubturile poveștilor bătrânilor, despre cum ei își doresc să fi realizat mai multe lucruri, despre cum ei își doresc să nu fi fost atât de subordonați convențiilor. Convențiile se schimbă mereu și ce a fost convențional în anii ‘50 acum arată stupid. Trebuie să cauți adevărul și expresia autentică și, în timp, dacă ești interesat de viitor, vei fi și mai împăcat cu trecutul tău. Asta e teoria mea. Am ales proiecte legate de internet, pentru că eram foarte interesat de internet și de business și de felul în care ele pot fi conectate. Pentru a găsi oportunități în acest domeniu, ai nevoie de mulți bani și de o lărgime de bandă mare. Eu nu aveam nici una, nici alta în Africa, așa că am investigat oportunitățile care cereau cunoștințe de specialist în domeniu și care le erau inaccesibile companiilor americane din cauza unor restricții legislative. Astfel, din handicap, miam făcut originea de Sud-African un avantaj. Cred că asta e mereu valabil. Oportunitățile evidente produc și o competiție mare: azi probabil 10 oameni încearcă să facă următorul Facebook sau următorul Google, dar e plictisitor să copiezi ce fac alții. Pe când eu cred că oportunitățile mai ascunse și cu competiție mai mică sunt cele interesante. 2. Trebuie să facă parte din schimbarea globală. Acum, de exemplu, oportunitatea economică vizează software-ul gratuit. La fel ca iTunes, unde programele sunt gratuite, dar conținutul e cel pentru care trebuie să plătești, am dezvoltat și noi programul Ubuntu. Pe atunci când am început proiectul,

ideea părea cam nebunatică. Recent, și companii mari precum Microsoft sau Google dezvoltă acest concept de software gratuit, respectiv noi poate că vom supraviețui, poate că nu, dar cert e că proiectul e interesant, e global și face parte din marea schimbare. Spuneați că lucrați în perioade de 10 ani – o idee în 10 ani. Ubuntu are 7 ani. Aveți deja un plan pentru următoarea idee? Eu cred că important e să citești ziarele și să citești printre rânduri, să ai o imagine clară despre ce se întâmplă în lume, dar și despre cine ești tu și ce te interesează pe tine. Așa o să-ți găsești ideea. Dacă aș petrece prea mult timp gândindu-mă la următoarea chestie, nu aș petrece suficient timp la proiectul actual. Cu toții suntem înconjurați permanent de oportunități, de provocări și de opțiuni. Mulți dintre noi nu profită de ele, pentru că le lipsește încrederea în sine, se tem să se distanțeze de cărarea bătătorită sau pentru că ele înseamnă muncă grea. Îmi place mult o expresie care spune că cei mai mulți oameni fug de oportunitate pentru că ea arată a muncă. E adevărat, dar în cazul în care profiți de oportunitățile interesante la momentul potrivit, ai șanse foarte mari de succes, iar asta îți deschide o mulțime de alte opțiuni. Final. Like la saunele rusești. Why? Fiecare cultură are propriile ciudățenii și chestii memorabile. În Star City, asta era o distracție săptămânală: în fiecare sâmbătă, în loc de adunare socială, mergeam cu prietenii la banya. În Vest, saunele sunt folosite după sport și atât. La ruși, saunele constituie un ritual aparte, așa că eu am avut parte de niște seri de neuitat în saunele rusești!

nr. 35-36/iulie - august 2011

Pu nkt profi

VASILE BUMACOV: SUNT OBLIGAT SĂ FAC AGRICULTURĂ SEXY... L-am găsit răvăşit (ca pe-o holdă de grâu bătută de grindină, încerc să-mi reprogramez neuronul pe tematica agrară), în toiul conflictului de la Franzeluţa. În timp ce făceam cei câţiva paşi până la biroul său ministerial, căutam o formulă de salut nici prea optimistă, nici prea pesimistă, dar care să facă aluzie (fină, de dorit) la revoluţia lui Baleca, la lupta cocoşilor oligarhici şi la alertele cu bombă. Dar…atunci când trebuie, gândim ca melcii, aşa că picioarele au ajuns înaintea gândului cel de pe urmă. Am zis… bună ziua, chiar dacă era în totală disonanţă cu revoluţia lui Baleca, cu luptele cocoşilor oligarhici şi cu alertele cu bombă. Mi-a răspuns însă cu o blândeţe de tată care are grijă să discute problemele cu mama la bucătărie, în timp ce copiii dorm în lumea poveştilor peste perete. Vrei o cafeluţă bună-bună-bună-bună? - m-a întrebat retoric. Atunci mi-am dat seama de ce Bumacov, pe timp de criză, poate vinde ţăranilor combine de zeci şi sute de mii de euro şi de ce donatorii acceptă cuvântul lui de onoare ca garanţie, în loc de râvnita stabilitate politică. Ministrul Bumacov are situaţia sub control, de aceea a şi urmat un interviu care nu are aproape nimic în comun cu revoluţia lui Baleca, cu luptele cocoşilor oligarhici şi cu alertele cu bombă.

T e x t d e v i o r ica mi j a / F o t o d e r o man r y b al e o v  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

nr. 35-36/iulie - august 2011

Pu nkt profi

VASILE BUMACOV: SUNT OBLIGAT SĂ FAC AGRICULTURĂ SEXY...

Prima brazdă. Niciun fel de brazdă, nanu Ghiţă. V-am urmărit în perioada în care eraţi prim-viceministru şi întotdeauna aveam impresia că tunica de adjutant vă cam strângea la gât… Cel puţin, proiectele în care vă avântaţi la acea vreme şi răbdarea cu care le explicaţi, spic cu spic, mai puţin doritorilor de a băga unghia în pământ, mă determina să cred că aveţi nevoie de mai mult spaţiu de manevră. În sfârşit, pe cal alb? Nuuuu, dragă. Pentru mine chestia cu numirea nu a fost ceva care să mă găsească-n câmp ca un trăsnet. Eram omul din interiorul ministerului, cunosc ca pe tatăl nostru problemele domeniului şi cum se mişcă fiecare roticică pe aici, prin minister. E ca şi cum m-aş fi mutat în alt birou. Dar, îţi spun sincer, pentru prima dată vin la serviciu nu chiar cu tragerea de inimă de înainte, atunci când inventam, promovam sau negociam ceva nou... Organismul v-a respins funcţia nou transplantată? Nu în măsură în care să nu lupt în continuare pentru starea de bine a domeniului. Acum pot să promovez unele tehnologii noi, să ajustez politici, pentru că am în mâini pârghiile administrative. Este şi cazul agriculturii conservative, pentru care mă pot lupta şi cu morile de vânt dacă trebuie. Pentru că până acum aram aiurea solul. Credeţi-mă pe cuvânt, plugul este un dezastru. Auzi tu, milioane de ani agricultura s-a dezvoltat fără ca brazda să fie întoarsă cu dosul în sus, dar de câteva zeci de ani ne-au “arat” până şi creierul. Tocmai de aceea e greu să acceptăm o idee

nouă, revoluţionară. Risc să vă calc şi eu pe arătură, dar, brazda cu cât e mai adâncă, cu atât e mai bine, nu? E cel mai rău deserviciu pe care-l putem face solului. Au fost inventate maşini care pot aşeza sămânţa în sol, fără a scormoni inutil pământul. În urma implementării acestei tehnologii putem creşte şi roada cu 1/3. Există calcule, există precedente, există experienţă, pe care trebuie doar să o preluăm. Asta, dacă nu ne punem coarnele în gard. E greu să convingi, dar o să insist. De ce simţiţi, totuşi, că aveţi mâinile legate? Toate aceste schimbări sunt umbrite de scandalurile de la Tutun CTC, Franzeluţa, de încercările monopolizării exportului de către mogulii timpurilor… Şi încă ceva, 80 la sută dintre cei care bat la uşa Ministerului Agriculturii încearcă să facă târguri, ca să evite legea. În fiecare zi, de la opt dimineaţa porneşte alaiul – cum să primească subvenţii dacă în regulament nu este prevăzut, cum să aibă voie dacă în lege nu se dă voie... Sigur că avem şi oameni buni, careşi caută de treabă, dar sunt şi din ăia, cu bolfe umflate, care cred că dacă eşti ministru nicio lege nu este împotriva ta…

Brazda a doua. Corul naţional al bocitoarelor. E o mare problemă pentru mişcarea noastră înainte mentalitatea oamenilor sănătoşi, frumoşi, bolfoşi, dar calici… Să ştii că anume aceştia umblă, de obicei, cu mâna întinsă… Uneori străinii ne întreabă: ”Sorry,

chiar toată ţara are nevoie de ajutor?” Mă deranjează atunci când ies la rampă oameni despre care ştiu că sunt milionari şi plâng în gura mare: ”Caraul! Nu ne dă statul!” Ce să mai spună agricultorii tineri, atunci când se uită la acest spectacol tragic? Le rămâne doar să ridice mâinile în sus, să-şi facă bagajele şi să plece la strâns căpşune! Mulţi vin şi declară: ”Eu vreau să fac ceva pentru ţara asta!” Oameni buni, nu e nevoie să vă sacrificaţi pentru stat, trebuie să munciţi pentru bunăstarea familiei voastre în primul rând. Şi atunci statul va fi mulţumit. Pe de altă parte, există antreprenori, agricultori tineri care îşi organizează afacerile, mici sau mari, pe principii oneste şi de multe ori au profit. Agricultura mai rămâne încă un domeniu în care statul trebuie să pună umărul, să ajute, pentru că în condiţiile actuale cei care termină anul cu profit merită să fie declaraţi eroi naţionali. V-am văzut şi pe dvs. cu mâna întinsă şi... ...şi nu e uşor deloc. Eu stau cu mâna întinsă în faţa străinilor…Dar nu cerem pomană, cerem ajutor. Eu le spun că ţara mea traversează o perioadă proastă în care avem nevoie de suport, dar va veni timpul când ne vom revanşa, când vom ajuta şi noi pe alţii. Şi ei mă cred. Dar nu exclud că se întreabă, deocamdată în gând: ”Ce-i cu oamenii aceştia? Au cele mai bune pământuri din Europa, au ploi...ce nu merge la ei?” Şi au dreptate. În California nu plouă din martie până în octombrie. Spania, Israel, sunt ţări cu soluri aride, dar găsesc surse de apă, irigă, culeg roade bogate. Atunci când ei ne văd cu faţa plânsă în brazdă, au dreptate să spună că problema noastră nu e în sol, ci e în cap.

nr. 35-36/iulie - august 2011

Pu nkt profi

VASILE BUMACOV: SUNT OBLIGAT SĂ FAC AGRICULTURĂ SEXY...

Brazda a treia. Răritul sfeclei, bufalo şi caii-putere. Aveţi habilitatul în maşini agricole şi aţi mai şi anunţat motorizarea generală a ţăranilor. E exact ca în istoria cu chirurgul-estetician, căruia i se întinde automat mâna la fiecare neg pe care-l vede, numai că dvs. vi se întind mâinile după o combină, după un tractoraş... Am lucrat când eram copil cu mama la rărit sfecla şi mă gândeam cu mintea mea de copil de ce nu ar exista o maşină care să repartizeze seminţele uniform, ca să nu umblăm atâta în patru labe. Prima mea invenţie asta a şi fost, o maşină de semănat de precizie. Lucrul manual e cel mai înjositor după mine. Totuşi, unii se reorientează spre agricultura ecologică, în care sapa este piesa de rezistenţă… Am lucrat în America şi vreau să-ţi spun că americanul se va gândi un an, dar nu va pune mâna pe sapă, ci va inventa o maşină.. Noi ne ţinem de sapă cu dinţii. Agricultura ecologică e un lucru foarte bun. Dar nu poţi fi performant dacă nu ai făcut agricultură tradiţională la nivelul cuvenit. Atunci când am venit în minister şi am fost numit responsabil de tehnică, mi-am propus să aduc maşini moderne. Aveam anumite suspiciuni în situaţia în care colegii mei vroiau tractoare şi combine mari, de 200 sau de 300 cai putere. Dar după experienţa din Timorul Oriental, unde eram viceministru al Agriculturii în Guvernul Naţiunilor Unite, mi-am schimbat părerea. Am început să fiu mândru de moldovenii noştri şi de faptul că ei au dorinţă, oricât de

megalomană ar fi. Dacă dorinţă nu e, nu ai ce face. În ce fel Timorul a reînviat pride-ul dvs. naţional, departe de casă? Am început mecanizarea agriculturii de acolo în condiţii de maximă opoziţie. Localnicii erau indignaţi, protestau, se mai ajungea şi la confruntări corp la corp, o dată unul dintre aborigeni a încercat să mă atace cu o şurubelniţă. Este un popor specific, neîncrezător, încă sub influenţa luptelor de guerilă şi care acceptă cu greu ceva nou. Totuşi, am adus maşini şi le repartizam la agricultori. Dragoste cu de-a sila… Cam aşa ceva, dar am încercat să-i conving. Nu mi-a reuşit însă în totală măsură, căci, e ştiut lucru, toţi oamenii săraci au mentalitate comunistă. Colegii mei, băştinaşi de acolo, îmi propuneau soluţii – “Hai să organizăm tehnica în brigăzi, să mergem în câmpuri cu steaguri”. Eu le răspundeam: “Brigăzile se duc la omorât, dar nu la arat.” Şi am încercat să-i dezvolt pe cei care aveau mai multă deschidere, pe privaţi. Să ştii că acolo tractoarele de 40 cai-putere se consideră prea puternice, iar o maşină medie ar însemna cam 28 de cai-putere. Şi acolo am simţit că-mi vine să plâng de bucurie pentru moldovenii mei de acasă, care visează la tehnică poate prea puternică şi masivă, dar vor să muncească în condiţii noi, cu maşini moderne. Zis şi făcut… V-aţi luat bilet acasă… Şi azi puteam să fiu în funcţia ceea, dar am revenit pentru a începe cu japonezii proiectul 2KR. Îmi place foarte mult să lucrez cu ei. Astăzi avem peste 5400 de tractoare şi combine şi mai avem de adus atâtea şi atâtea…

Brazda a patra. Bumacov-san, combinele japoneze şi shabu-shabu made in RM Familia dvs. ar trebui să bată mătănii spre ţara Soarelui Răsare că v-a văzut acasă, fără şurubelniţa înfiptă în omoplat… Toată ţara ar trebui să le mulţumească japonezilor, dar nu pentru faptul că, uite, Bumacov este acasă şi face parte din acest proiect. Poporul nipon ne ajută, chiar în situaţia lor catastrofală de după cutremur, să punem agricultura noastră pe picioare, să procurăm tehnică performantă, în condiţii foarte avantajoase. Nu v-aţi gândit să opriţi proiectul, având în vedere situaţia din Japonia? Exclus, japonezii sunt un popor care mai bine îşi face harakiri decât să nuşi onoreze promisiunile sau să anuleze un proiect stabilit şi încheiat deja. I-am ajutat şi noi cu ce am putut, dar colaborarea noastră va merge până la capăt. Sunt mai mult decât sigur… De-atâtea ori aţi fost şi chiar aţi stat perioade scurte în Japonia…Preparaţi sushi, shabu-shabu… Rămâne doar să vi se îngusteaze ochii şi sunteţi parte din ei… Aş vrea eu. În toate călătoriile, deplasările mele prin diferite colţuri ale lumii, nu am întâlnit un alt popor atât de cumsecade, atât de onest, atât de muncitor şi atât de modest. De-am putea prelua şi o bucăţică din spiritul nipon, pe lângă maşinile agricole… Ce-i în mână nu-i minciună… Ştii care-i diferenţa dintre fermierii de la noi şi cei din vest? (Dau din cap că nu, îmi dau seama că anume

nr. 35-36/iulie - august 2011

Pu nkt profi

VASILE BUMACOV: SUNT OBLIGAT SĂ FAC AGRICULTURĂ SEXY...

pe lateral vroia ministrul să mi se incline capul) La noi, liderii agricoli umblă în maşină cu aer condiţionat, iar tractoriştii se apără de zăpuşeală cu pălăria de paie şi cu spice în nas… Acum a venit timpul ca omul care îţi aduce zilnic 100 de tone de grâu să fie respectat şi apreciat. Noi degrabă nu o să avem oameni care să muncească în câmp, de aceea trebuie să le asigurăm şi lor un confort, cel puţin minim. Tot din acest motiv le-aţi organizat mecanizatorilor şi un ospăţ cu shabu-shabu la ospătăria 2KR? Nu prea au mers delicateţele japoneze, dar a fost o experienţă interesantă şi pentru mine, şi pentru ei. E un fel care-mi place la nebunie, mai ales cum se găteşte în Japonia. Pentru shabu-shabu se foloseşte cea mai gustoasă carne de vită din lume. Vacile sunt hrănite cu cea mai bună iarbă, sunt adăpate cu bere şi masate în fiecare zi. Carnea este fragedă şi are o textură deosebită, marmorată. Noi, desigur, am folosit carne de vită moldovenească, clar că mai aţoasă. Nu era acelaşi lucru, dar în schimb sosul a ieşit extraordinar de gustos şi discuţia s-a lipit.

Brazda a patra. Calul Troian al agriculturii şi tormozul naţiunii Domnule ministru, totuşi, nu mai bine a fost atunci când terenurile erau reunite într-un colhoz mare, cu un singur predsedateli…Coordonare mai uşoară, mai puţină bătaie de cap… Tot timpul căutăm pretexte pentru probleme. Da, s-a parcelat, dar istoria nu o putem întoarce. Dar dacă vrem să cooperăm, dacă vrem să

muncim, să vindem, să cumpărăm, nu avem nevoie de mii de hectare. Poţi fi profitabil şi cu câteva. Dar ministerul îi încurajează pe cei care se asociază, le oferim chiar facilităţi. Şi iată că avem asociaţii funcţionale în domeniul fructelor. Suntem tot mai decişi să transmitem o parte din prerogativele ministerului şefilor de asociaţii. Sigur, unitatea nu se obţine într-o singură zi. Există la agricultori tendinţa de a acoperi pământurile cu cereale. Scot livezile, nu vor să să se ocupe de grădinărit… Este o mare greşeală, pentru că viitorul nostru se bazează anume pe fructe, legume şi pomuşoare. Noi nu putem concura la producerea cerealelor cu România, Rusia sau Ucraina, din simplul motiv că ţara are o suprafaţă mică. Problema cea mai mare este că moldovenii nu ştiu încă să facă o afacere. Experienţa sovietică i-a stricat. Cum poate un fermier de la noi să concureze cu unul din Grecia, Spania sau Italia, care-şi transmit îndeletnicirile din tată-n fiu, din neam în neam? Aşa că, de multe ori, se alege varianta mai simplă: pui un tractor puternic, câteva maşini agricole mari, un om la volan. Dar venitul vine de la o suprafaţă mare. Puţini însă se pot lăuda cu aşa ceva. Ministerul nu poate reglementa, limita, bate cu pumnul în masă dacă e nevoie? Dacă va interveni ministerul, va face mai rău. Noi trebuie să le explicăm care sunt politicile bune: de ce fructele şi legumele sunt rentabile şi de ce pentru ele va fi întotdeana piaţă de desfacere. În timpul sovieticilor, dacă mecanizatorul scotea 30-40 de tone de pe hectar era erou al Uniunii Sovietice. Acum, unii agricultori scot

şi 50, şi 70, şi 80 de tone. Cartoful este o altă istorie de succes a agriculturii moderne. Din importatori de când lumea, anul acesta am exportat. Sunt semne bune şi ne aşteptăm la mai bine. Cu merele a ieşit cam “cu viermi”… Toată iarna ne-am înfruptat tot din roade turceşti… Anul acesta s-au plătit merele bine la export şi având în vedere faptul că înainte erau restricţii, iar fermierii ani la rând au lucrat în pierdere, guvernul Filat a liberalizat piaţa. Oamenii aceştia chiar meritau încurajaţi, cu riscul să suferim un pic pe interior. Ei au cheltuieli foarte mari şi trebuiau să primească o mică recompensă pentru munca lor. Cât de dispus este ţăranul nostru să facă agricultură performantă? Ce zone rămân “în paragină” şi care din ele au apucat-o deja pe drumul bun? E greu să delimitezi. Bunăoară, raionul Briceni este cel mai dezvoltat după mine. Deşi situat în vecinătate, raionul Ocniţa rămâne încă în era primitivă. Secera şi ciocanul este în capul oamenilor. Pe de altă parte, sunt agricultori în regiunea de sud care implementează tehnologii extraordinare. Vorbiţi de rău despre raionul care v-a născut. Nu urmaţi şi dvs. exemplul “iluştrilor înaintaşi”, gen Tarlev, care a făcut şi drum spre casa părintească, şi fântâni a săpat, şi case de cultură a ridicat … Atâta timp cât oamenii au concepţii învechite, periculoase pentru viitor, nu poţi realiza nimic. Nu vrem şi nu vom lucra cu cei care au privirea întoarsă în trecut. Desigur, sunt şi la Ocniţa agricultori buni, dar, în linii generale, lucrurile se mişcă foarte încet acolo.

Brazda a cincea. Rachetele, greşelile sfinţilor şi planurile barbarosa. Cu toate bunele şi relele, exporturile moldoveneşti se sprijină în continuare pe produsele agricole… Cu părere de rău, lumea de la noi vorbeşte cu mai mare suflet despre rachete, despre avioane, despre tancuri sau sateliţi. Vorbim mai mult de lucruri virtuale, dar nu despre ceea ce ne creează nouă bugetul, nu despre ceea din ce mâncăm…Prin ce se deosebeau oamenii sovietici de cei din vest? Sovieticii stăteau până în gât în glod şi vorbeau despre rachete, despre faptul cum ei vor distruge o lume întreagă. Vesticii munceau pentru ca să aibă o viaţă mai bună. Eu sunt inventator, constructor de maşini, dar mi-am dat seama că nu avem industrie pentru aşa ceva. Ţara noastră are o sticlă de vin, o roşie, un castravete, o bucată de brânză şi…două pieţe, una care trebuie dezvoltată şi una pe care trebuie s-o păstrăm ca pe ochii din cap. Pe piaţa CSI există o mulţime de cazuri când vânzătorii comercializează produse din Turcia sau din alte ţări, dar spun că sunt produse moldoveneşti. Vezi ce faimă! E o bogăţie colosală! Dar suntem pe cale s-o pierdem. Am fost recent în Belarus şi era cât pe ce să am un atac de cord. Se comercializau căpşune din Moldova, gustoase de mama-focului şi se făcuse o coadă după ele de mai mare dragul. Dar îmi venea să plâng că noi vindeam cu lopata. Dacă am ambala, am avea şi mai mulţi bani, şi mai multă credibilitate. Cumpărătorii ar fi siguri că ajung acasă cu un produs sută la sută moldovenesc Aşa cum vine persicul din Grecia. Nu avem suficientă hârtie? Vinificatorii au fost cei mai inventivi,

însă în domeniul industriei alimentare nu s-a făcut nimic. Am deschis un oficiu care începe a dezvolta acest lucru şi sper ca într-un an-doi să culegem primele roade. Cât vin şi câtă vopsea pentru garduri este, totuşi, în relaţiile vini-viticole cu Rusia? Nimeni nu este sfânt. Ruşii se tem să investească, dar depinde şi de criteriile care se pun în faţă. Noi sigur că vom lupta în continuare pentru calitate…Chiar pe fundalul unor mici incidente, exportul vinurilor în Rusia a crescut cu 40 la sută. La cantitatea exportată, chiar nu trebuie să facem mare tam-tam din 2 cisterne care sunt nevoite să facă drumul de întoarcere. De ce din ţările europene, cu standardele lor rigide, nu se aud deocamdată şopote de nemulţumire? În ultima perioadă am avut condiţii mult mai dure în relaţiile cu Rusia decât cu Europa. Bunăoară, pe piaţa rusă conţinutul de dibutilftalat trebuie să fie zero, dar europenii permit 0,1 în loc de 0,01. După ultimele dvs. “manevre” îmi dau seama că ţintiţi şi o a treia piaţă, cea chineză… Ooooo! China e o piaţă colosală. Şi guvernul chinez promovează vinurile, pentru că în China se consumă preponderent băuturile tari. Încercăm să stabilim contacte, există deja mai multe contracte palpabile, facem prezentări. Lucrurile se mişcă.

Brazda a şasea. Despre modele, zvonuri şi sex. Există vreun model în lume, pe măsură să încadreze toate hambâţurile pământeşti şi ne-pământeşti ale moldovenilor?

Cea mai mare prostie este să spunem că la noi n-o să meargă. În ţările unde este cald anul împrejur oamenii se lenevesc. Ca în Timor, cum îţi spuneam. Să ne închinăm în faţa lui Dumnezeu că ne-a dat ierni aspre. Astfel, străbunicii noştri şi-au pus mintea în mişcare ca să găsească soluţii cum să conserveze legumele, fructele, cum să facă un vin. Dacă nu treceam prin epoca comunismului, de spălare a creierilor, eram un popor foarte dezvoltat. Noi nu trebuie să spunem că nu va merge, noi trebuie să preluăm tot ce este bun. Dacă nici asta n-o putem face, atunci, la sigur, nu suntem în stare să elaborăm tehnologii. Deci, zvonurile despre moartea agriculturii sunt exagerate? (Aproape că se bâlbâie, că am avut tupeul să presupun aşa ceva) Extraor-di-naaar! 52 la sută din exporturi, 18 la sută din PIB, avem acces la produse calitative, mâncăm bunişor… Ce fel de moarte? Problema e că nu poţi în timp de 5-10 ani să treci de la o agricultură de tip sovietic la una privată, modernă. În 5-10 ani o să vedeţi o agricultură performantă. Aţi spus într-o conferinţă de presă că sunteţi obligat să faceţi agricultura mai sexy… Oare e posibil să faci dintr-o babă bătrână o fată cu sex-appeal, una cu care ar vrea să se logodească toţi fiii gliei? Simplu. Pe baba bătrână o trimitem la pensie şi facem o agricultură pe principii noi. Sigur că gradual, pentru că reformele radicale iscă probleme. Dar am spus despre agricultura sexy, pentru că dacă nu declari nişte lucruri mai trăsnite, nimeni nu te ia în seamă. Am declarat acest lucru întrun context, dar care nu a fost trecut cu vederea. Aşa că, repet, sunt obligat să fac agricultură sexy, dar nimic nu este mai sexy decât profitul!

nr. 35-36/iulie - august 2011

Pu nkt profi

Oleg Efrim PUTEREA, MĂRIMEA PANTOFILOR și

LEGILE

Nu e bine să faci târguri cu nimeni, îmi spune ministrul Oleg Efrim în biroul său de drept și de fapt. O mică doză de patetism chiar e potrivită în orânduiala ca-n constituție a lucrurilor, mă gândesc. Pe masă – fotografia înrămată a familiei, o insulă de beatitudine, 3 în 1, cu efect instant de înviorare. În rest, multe documente, aranjate pe straturi, pe care își aruncă din când în când privirea. Înainte să începem interviul, un alt teanc de hârtii vajnice și nujnice au avut nevoie de semnătura sa. Multe, multe hârtii. Și-a cerut scuze pentru pauza tehnică, iar eu l-am putut urmări în postura în care se visează 99 la sută din juriștii moldoveni: Juristul number 1. Frumos!

T e x t d e ang e la sta f ii / F o t o d e R o man R y b al e o v  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

nr. 35-36/iulie - august 2011

Pu nkt profi

Ol eg Efrim PUTEREA , MĂRIMEA PANTOFILOR și LEGILE

bine. Problema mea e că nu mai am timp pentru mine, pentru familia mea. Ca efect advers al funcției pe care o dețin sunt întâlnirile tot mai rare cu fiul meu, Paul. Vin acasă atunci când deja doarme și plec atunci când el încă doarme. Oricum, încerc să-mi fac timp, dar trebuie să recunosc că nu prea am cu ce mă lăuda, chiar dacă nu e obligatoriu la acest capitol.

oziția de ministru presupune schimbări de ordin logistic în viața unui om, iar orice mișcare de deget stârnește furtuni emoționale în societate... În ce măsură a trebuit să vă adaptați portofoliului ministerial, v-a schimbat puterea tabieturile?

Experiența pe care am avut-o în calitate de viceministru m-a pregătit sau, dacă vreți, m-a călit pentru această nouă funcție. Dar, în fond, nu am ce ascunde. Consider că oamenii care sunt onești au toată viața la vedere, nu numai salariul de funcție pe site-ul instituției. Alții nici salariul nu-l declară... Am o familie și mai multe pasiuni despre care vorbesc fără să-mi fie frică deloc că ar putea cădea vreo steluță de pe ”mundirul ministerial”. Sunt un om viu, din carne și oase și cu o mare dorință de a-mi face munca bine și mai

Funcția de ministru al Justiției a fost și rămâne una dintre cele mai riscante poziții în Guvernul AIE2. Oamenii se așteaptă la un car de reforme, la schimbări imediate și de dorit vizibile. E greu să ții piept tiraniei opiniei publice pe de o parte, și normalității în care schimbările nu sunt atât de săritoare în ochi la o primă etapă? Înțeleg că oamenii vor să vadă schimbări rapide. Dar hai să ne întrebăm ce vor ei de fapt. Cred că primele schimbări vor fi percepute abia atunci când nu vor mai sta la cozi după un certificat de naștere. Există probleme, dar sunt din acelea care se pot rezolva. Practicile europene demonstrează că la OSC-uri, de exemplu, o bază de date ar putea schimba situația cu programările și cu ridicarea certificatelor. Am rămas mirat, într-o vizită, cât de rapid se pot obține acestea. Totodată, o rezolvare rapidă ridică alte probleme: ce facem cu funcționarii, cum îi instruim și multe altele. În momentul în care vom crește calitatea serviciilor de primă necesitate, oamenii vor vedea schimbările și vor înțelege că urmează și altele, nu numai cele de structură și servicii, dar și cele de fond. Cât despre mine... în momentul în care știi ce vrei și pentru ce ai acceptat un post de ministru, cred că nu se mai pune întrebarea despre tirania opiniei publice. Sunt deschis pentru comunicarea cu societatea civilă, organizăm în permanență grupuri de lucru pe proiecte de legi sau reforme. ”Tirania” sau mai degrabă activismul lor poate sta la baza unor parteneriate extrem de productive.

nr. 35-36/iulie - august 2011

Pu nkt profi

Ol eg Efrim PUTEREA , MĂRIMEA PANTOFILOR și LEGILE

Printre primele ordine scandaloase pe care le-ați semnat a fost cel de demitere a șefului penitenciarelor. Pe blogul ex-ministrului Alexandru Tănase au și apărut reacții, care prezintă problema dintr-o altă perspectivă. Cică demiterea ar fi trebuit făcută de Colegiu și nu prin ordinul Ministrului Justiției... Sunt niște proceduri clare și transparente. Nu vreau să mă justific, pentru că am procedat în cadrul normei legale. Mai mult. Să nu omitem și faptul că această procedură este extraconstituțională, iar domnul Tănase are funcția pe care o are. În rest – oricine poate comenta deciziile. Aceasta este transparența multrâvnită, pentru care Guvernul luptă atât. Ce îl face, totuși, pe fostul dvs. coleg să fie atât de dur în comentarii și să spună că nu ați trecut testul puterii, utilizând fraze sub centură: ”Ce face moldovanul în primul rând când ajunge la putere? Îl bagă pe taică-său la puşcărie...”? Am mai spus că puterea schimbă oamenii. Este valabil pentru toți. Aici deja depinde de măsura în care te lasă inima și obrazul. Nu vreau să vorbesc despre Tănase. Dar este cert că la nivel de moralitate, nu am ce să-mi reproșez. Cum e să vii totuși la minister după Tănase, care este în continuare un adorat al publicului? Care sunt acum relațiile dintre dvs. și dumnealui? Vorbesc de relații personale. Fiind deja în echipă, nu am simțit schimbări mari. În ceea ce privește relațiile personale, nu am fost niciodată foarte apropiați. Suntem doi profesioniști care au lucrat într-o echipă. Să revenim la penitenciare, care, pe lângă alte domenii care necesită reformare, sunt unul dintre biletele noastre de călătorie spre Europa... Pentru prima oară am fost în penitenciare în perioada în care eram avocat

parlamentar. Am avut reacția pe care ar avea-o orice om care nu a fost niciodată într-un asemenea loc. Din păcate, am moștenit sistemul penitenciar made in URSS, atunci când închisorile erau privite nu ca un loc în care un om urma să se corecteze, ci unul în care trebuia să simtă puterea pedepsei. Se creau ”condiții prielnice” ca omul să nu aibă altă alternativă decât aceea de a reveni acolo. De cazuri penale concrete nu m-am ocupat, nici în calitate de avocat parlamentar nu am fost responsabil pentru asta. Dar am fost foarte marcat de situația în care se aflau oamenii pe care i-am văzut după 7 aprilie în penitenciare. Erau în număr foarte mare și am comunicat cu toți despre acțiunile polițiștilor și ale sistemului penitenicar, în general. Mulți dintre ei spuneau că au fost bătuți până a ajunge în penitenciare, iar în închisori atitudinea a fost una civilizată... Într-adevăr, în instituțiile penitenciare nimeni nu a invocat nicio plângere de tratament prost. Angajații sistemului penitenciar i-au documentat pe toți foarte bine, inclusiv în ceea ce privește starea sănătății. Trebuie să recunosc că aceștia și-au executat obligațiile potrivit legii, ca adevărați profesioniști. Într-un fel, sunteți în politică. Poate oare un om politic să-și păstreze integritatea ? Nu știu dacă trebuie să contrapunem integritatea sau sinceritatea cu ceea ce face un politician. Doar că statutul lor special le cere ca anumite lucruri să fie numite altfel. Deseori lucrurile trebuiesc citite printre rânduri, alteori trebuie deduse, inclusiv din anumite acțiuni concludente. Dar nici nu putem spune că politicienii nu sunt sinceri. Reacția unui politician la un eveniment urmează a fi înțeleasă nu doar dintr-o reacție imediată, dar dintr-un complex de acțiuni. Și atunci observi că omul spune aceleași lucruri. Doar că altfel.

La noi, sinceritatea este cumva privită într-un sens rustic - spune tot ce ai pe limbă. Probabil este rezultatul faptului că nu prea am avut politicieni. Acum încercăm să construim țara, politica, comportamentul. Nu am guvernat în alianță. Este prima oară. Din această cauză oamenii așteaptă ca liderii să meargă pe stradă de mânuță și să spună unii despre ceilalți numai lucruri frumoase. De fapt, ce contează este ca această guvernare de alianță să propulseze țara înainte. Relațiile dintre ei sunt o chestie de activitate politică. Actorii din alianță oricum își urmăresc propriile interese politice. La noi întotdeauna au fost majorități covârșitoare în parlament. Probabil experiența pe care o avem acum va schimba și percepția oamenilor asupra guvernării de alianță. În pofida tuturor relelor care ni se trag de la faptul că nu putem alege președintele și că avem alegeri permanente, cred că am făcut un salt categoric înainte: am învățat să organizăm alegeri. Eu chiar cred că multă lume are de învățat de la noi, anume modul în care sunt organizate alegerile și modul în care oamenii le percep. Alegeri și...reforme, pe care toți le așteaptă ca pe Godot, iar ele nu mai vin... Se vorbește de ani buni despre independența procuraturii, dar o vedem în continuare una trasă de păpușari... Da. Problema cea mai mare este că reformele sunt realizate cu jumătate de măsură. De exemplu, avem Consiliul superior al procurorilor pentru a le asigura autonomia în sistem și, totodată, rămâne supunerea ierarhică față de procurorul general și posibilitatea acestuia să anuleze actele procurorului inferior. În acest caz, este evident că nu putem vorbi despre autonomie și independență. Interesul oamenilor este ca procuratura să funcționeze ca un organ absolut independent. Sunt sigur că noi vom ajunge la acest lucru. Întrebarea este când. Pentru

că, în anumite cazuri, cum ar fi cel al independenței procurorilor, trebuie să modificăm constituția. Dar aici intervine politica. S-a discutat foarte mult despre legea non-discriminării, un alt bilet spre Europa mirifică. Ce credeți că se va întâmpla cu ea până la capăt? Chiar cred în maturitatea clasei noastre politice. Mă aștept să facă abstracție de alegeri și să gândească rațional. Vorbim despre drepturile omului. Evident adoptarea acestei legi este în planul de acțiuni pentru liberalizarea regimului de vize. Pe de altă parte, vorbim despre drepturile omului: faptul că tu admiți că poți să discriminezi pe cineva, indiferent care este criteriul (de gen, de relații de muncă sau de orientare sexuală), înseamnă că te consideri superior și încalci propriile legi (în constituție e scris că toți oamenii sunt egali) și prevederile convențiilor internaționale pe care te-ai obligat să le realizezi. Demonstrezi foarte clar că unele din valorile europene sunt cam departe de noi. Și asta nu este bine. Admit că trebuia să fie o comunicare mai eficientă, să li se explice oamenilor. Într-o țară profund patriarhală, cu oameni care fac încă ce le spune preotul?... Opoziția pe care a stârnit-o în societate legea a demonstrat că noi avem o problemă foarte gravă cu toleranța. Noi spunem că suntem stat european nu doar geografic și că împărtășim aceleași valori cu Europa. Ba chiar avem pretenția de a ne considera membri de drept ai acestei mari familii. Atunci cred că e indicat să fim serioși și să ne comportăm ca atare. Bine, dar pentru asta oamenii trebuiesc educați. Nu putem să negăm experiența istorică a poporului nostru. Mulți dintre noi mai sunt cu un picior în URSS. Sunt de acord cu acest lucru. Dar nu trebuie să luăm postura de mari

mucenici. Și alte țări au trecut prin această experiență, dar au reușit să devină membri UE între timp. Pe de altă parte, fiecare cu adevărul lui, iar eu respect reacția oamenilor la acest proiect de lege. Pentru că, dacă omul poate protesta sau contraprotesta, vorbim despre o societate liberă și democratică. Știu că ați practicat avocatura mulți ani. Presupun că v-a influențat mult. De ce principii vă conduceți în relația cu clientul? De obicei analizam situația și vedeam care sunt șansele reale de câștig ale cauzei. Dacă omul insista ca eu să îl reprezint în instanță – o făceam. Dar îi spuneam întotdeauna franc perspectivele și îi recomandam să nu cheltuie banii. Nu e bine să faci târguri cu nimeni... Dacă ai anumite reguli, este bine să le respecți, pentru că te ajută să traiești și să te organizezi. Ce înseamnă să crezi într-un om? Există oameni în care credeți în afară de familie? Ați avut, aveți oameni-model? E greu să răspund. Poți să crezi într-o echipă de oameni, poti să crezi în familie, poti să crezi în valori, să crezi inclusiv și într-un om. Mă gândesc că nu am avut modele de comportament pe care am vrut să le urmez. Evident că am vrut să fiu ca taică-meu, ca oricare copil. Nu știu…modele de politicieni, oameni consacrați nu am avut. Cu siguranță nu am vrut să fiu cosmonaut, așa cum își doreau băieții în acea perioadă. Ce îmi amintesc foarte clar este că mama insista să citesc povești. Mama mea este profesoară. Mi-a predat și mie. Înainte de a pleca la școală, mama făcea ceva prin casă, iar eu aveam de citit texte. La un moment dat, vroiam să fiu șofer. Asta îmi amintesc bine (râde). ...Și uite în ce ”hal” ați ajuns: Ministru! Aveți, totuși, volanul în mână. Probabil pentru că în perioada aceea foarte puțini oameni aveau mașini. Dar nu durase mult visul meu, pentru

că, ulterior, am ajuns să-mi doresc să mă fac mașinist. Trenul mergea practic pe la noi prin curte și… vă dați seama... (zâmbește) Și cum ați ajuns la drept până la urmă? Cred că e vorba de lecturi, totuși. Am fost impresionat de anumite lecturi. Am știut că voi fi legat de acest domeniu încă din clasa a 7-a. Știu sigur că taică-meu a apreciat foarte mult alegerea mea. Mama vroia să merg la medicină. Dar am luptat pentru drept și cred că e ceea ce mi se potrivește. Cel puțin nu am regretat niciodată alegerea. Practic, vi s-au realizat toate planurile. Mașini aveți. V-a rămas să cumpărați un tren. Fiul dvs., Paul, ce vrea să fie și cum îl veți ajuta să își realizeze visul? Paul vrea să fie șofer de curse de câțiva ani și nu își schimbă opțiunile. Vrea neapărat să conducă un Ferarri. Altă generație. E normal să vrea mai mult decât am vrut noi la timpul nostru. Ceea ce ne dorim, pe lângă visele inerente ale copilăriei, este ca el să crească un copil inteligent, dezvoltat, care să poată lua decizii și să își poată asuma responsabilitățile. Părinții dvs. au făcut asta? Da. Am avut întotdeauna dreptul de a alege și mi-am asumat responsabilitatea alegerii. Le sunt foarte recunoscător. Am plecat destul de degrabă de acasă. Am absolvit școala când aveam 16 ani. Evident că am mers pe cont propriu, într-un mediu fără părinți, fără supraveghere. Și atunci, știu exact că părinții mei aveau încredere în mine. M-am străduit să fiu responsabil. În practica părinților moldoveni e un fenomen destul de rar întâlnit. Moldovenii, de obicei, își hiperprotejează copiii sau, din contra, îi neglijează... Încercăm să evităm asta în casă.

nr. 35-36/iulie - august 2011

Pu nkt profi

Normal că un copil alege calea cea mai ușoară. Vine de la natură, este firea omului. De aceea, atunci când fiul meu vine și îmi cere ajutorul, mă conving că nu poate să se descurce singur și doar apoi facem acel lucru împreună. Nu fac ceva în locul lui niciodată. Încerc să îl implic, să nu aleagă calea cea mai ușoară. Îl învăț să nu se obișnuiască că cineva va face ceva în locul lui. Astfel, data viitoare va încerca singur. Și sunt sigur că va reuși. Cum îi verificați pe oameni dacă vă manipulează? Aveți un anumit algoritm sau mai degrabă e vorba de intuiție? Aici sunt mai multe tehnici. Cea mai importantă este informația. Dacă deții informația veridică, totul devine clar. Adică aplicați abilitățile de jurist și în relațiile interumane? Nici nu poate să fie altfel, ceea ce faci zi de zi își pune amprenta asupra modul tău de gândire. Dar există o abordare diferită chiar și în profesiile juridice. Avocații pornesc întotdeauna de la situația cea mai proastă și încearcă să evalueze starea de lucruri când te pregătești de apărare trebuie să prevezi absolut tot ce se poate întâmpla. Distanțarea este foarte importantă în relația cu clientul. Dacă percepi problema clientului ca fiind una personală, îi oferi o mai proastă asistență. Poți părea cinic în anumite cazuri. Dar până la urmă este în interesul clientului. Și, evident, dacă ești procuror, iarăși pornești de la situația cea mai proastă, dar încerci să îi demonstrezi vina. De aici - abordările diferite.

Ce vă place să citiți, dacă mai aveți timp de lectură? Trebuie să recunosc că nu am mai citit din ianuarie, când am avut o mică vacanță. Atunci, în patru zile am citit patru cărți. Câte una pe zi. Acum am început să citesc Gabriel Garcia Marquez. Am avut o senzație stranie: citești și urăști ceea ce citești, dar nu te poți opri. Am citit ceva din Llosa recent. Am cumpărat toată colecția lui de la București. Nu am un anumit gen de lectură preferat, dar nu pot citi literatura SF. Dacă nu mă captivează o carte, atunci nu o citesc. Pe timpuri citeam mult, iar acum citesc doar proiecte de legi. Dar când merg în vacanță, îmi iau multe cărți cu mine. Vă place mai mult marea sau muntele? Ideal ar fi ca marea să fie la munte. Vara trecută am fost în Sicilia și acolo era marea la poalele muntelui. Un fel de oază de pace. Vă place singurătatea? Categoric nu. Am nevoie de familia mea. Chiar dacă eu sunt ocupat și vin foarte târziu, prezența lor acasă mă liniștește. Când sunt plecați undeva, mă simt cel mai trist cuc din lume. Familia e pentru dvs. ceva de comuniune, de a împărtăși ceva cu cineva sau un sentiment al proprietății? Se vorbește despre frumusețea soției dvs. Ce simțiți atunci când cineva vorbește despre ea în termeni estetici? Nu vă prinde gelozia? Dacă aș fi văzut-o ca pe o proprietate personală, nu știu dacă am fi putut fi împreună. Iarăși, e vorba de încrederea pe care o ai - în tine și în celălalt. Dacă începi să te concentrezi numai

pe asta și să te gândești în continuu la ce face jumătatea ta, unde este ea în momentul acesta, nu mai putem vorbi despre o veritabilă relație. Iar din partea ei simțiți gelozie? Sunteți puțin timp pe acasă, expus la tot felul de situații și oameni noi. Tocmai asta e ceea ce apreciez la noi în familie – un puternic sentiment de încredere reciprocă. Asta este important și te ajută să treci peste multe, și să muncești, și să te bucuri de viață. Ce faceți în momentele de furie? Cum obișnuiți să vă exteriorizați? Și dacă vă trădează cineva, iertați? Nu stric farfurii și nu sunt violent. Oricum, dacă vrei să lovești pe cineva, îți reușește și prin cuvânt. Asta doare mai mult decât un pumn ... Și sunt sigur că pot să o fac. În ceea ce privește iertarea, nu am oameni pe care să vreau să mă răzbun. Dar trag anumite concluzii. Să spunem mai simplu: evit oamenii cu care nu vreau să fiu. Indiferent cine sunt ei sau cu ce se ocupă. Dacă nu vreau să văd pe cineva, atunci evit să mă întâlnesc cu acea persoană. Dacă sunt totuși nevoit, relația se rezumă la una strict profesională. Vara aceasta Punkt-ul e pe unda plăcerilor... Ce plăceri are ministrul, dar mai ales omul Oleg Efrim? Vinul roșu sec moldovenesc, o pauză mică de lectură și familia mea. Este plăcerea cea mai mare. Sunt un hedonist înrăit. Găsesc plăcerea în lucruri simple, iar fără plăceri viața îmi pare fadă și neinteresantă. Ca mâncarea fără sare și piper.

nr. 35-36/iulie - august 2011

O mul de pe copertÄ&#x192;

Dumitru inimă de leu

Ne măsurăm victoriile în pași mărunți, iar căderile devin adevărați munți, pe care îi ridicăm ca și Sisif cu piatra suferinței pe umăr. Tăria de a merge înainte, puterea de a lupta chiar și atunci când pare imposibil este lecţia pe care ne-o dă la doar 20 de ani Dumitru Iorga, singurul român cu inima în geantă, tânărul care nu a făcut altceva decât să-și înfrunte propriul destin, dar a devenit un model de viaţă pentru mii de oameni. Zâmbetul lui, alchimie în formă pură, te face să înţelegi ce înseamnă să-ţi cadă pe faţă o rază de soare după o iarnă lungă şi geroasă şi care-i preţul unei ploi după ani lungi de secetă.

T e x t d e v i o r ica mi j a / F o t o d e s e r giu o dainic  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

nr. 35-36/iulie - august 2011

O mul de pe copertă

Dumit ru inim ă d e l eu

Tunelul Dacă povestea lui de viaţă nu ar fi fost atât de mediatizată, Dumitru Iorga ar fi putut merge pe stradă ca un tânăr oarecare, cu gentuţa pe umăr, iar lumea ar fi remarcat doar zâmbetul lui larg şi şi-ar fi spus neapărat în gând: “Ce tânăr pozitiv!”. Peste vreo 10 paşi, poate ar fi uitat de el. Acum, după ce moldovenii au aflat că Dumitru poartă în gentuţă practic inima sa, îşi dau întâlnire la Porţile Sărutului, discută cazul în bucătării modeste şi în saloane fiţoase şi devin mai pozitivişti atunci când este vorba de propriile mici neplăceri. La 16 ani, atunci când semenii lui se bucurau de anii de liceu ( cu emoţii la română), Dumitru a fost diagnosticat cu o boală rară de inimă, cardiomiopatie dilatativă. Drama a început de la o banală infecţie virală de care a suferit întreaga familie. Numai că în cazul lui Dumitru, virusul gripal a afectat muşchiul cardiac, ceea ce îi dădea dureri cumplite în piept. A urmat o perioadă în care spera că se va reface. Dar boala avansa în fiecare zi, până în momentul în care nu a mai putut face niciun pas fără senzaţia că inima i se va opri , până în clipa în care nu a mai putut dormi nopţi în şir de teamă că nu se va mai trezi. La chirurgii cardiologi a ajuns în scaunul cu rotile. — M-am trezit la terapie intensivă, dar nu ţin minte cum am ajuns acolo şi cine m-a dus, îmi pierdusem cunoştinţa. Medicii i-au făcut radiografia cutiei toracice. Ceea ce au văzut i-a şocat şi speriat în egală măsură: inima era

atât de mare, încât abia încăpea în cutia toracică. A urmat o perioadă de negaţie, în care familia refuza să creadă că această tragedie putea să intre în casa lor. Apoi medici, mulţi medici, care se şuşoteau cu înţelesuri şi care îi priveau cu compasiune. Şi diagnosticul, scris mărunt pe două foi. Unul care semăna mai mult cu o sentinţă la moarte. Din acel moment a inceput calvarul care a luat chipul unei disperări generalizate. — A fost o perioadă neagră. Aş fi acceptat cu uşurinţă să mor, să nu mai trec prin aşa chinuri. Nu mai aveam puteri să lupt, vroiam să las mâinile în jos. Nu puteam merge deloc, orice efort, cât de mic, mă obosea foarte tare. Simţeam dureri puternice în piept dacă încercam să mă ridic. Viaţa mea se petrecea în scaunul cu rotile. Dar şi aşa, trebuia să mă împingă cineva. Unii dintre prietenii mei au renunţat să-mi fie aproape, dar îi înţeleg. Era prea greu pentru ei să lase plăcerile şi distracţiile şi să stea lângă un pat de spital sau să împingă căruciorul. Iubita mi-a spus că nu am perspective, nu am viitor şi ne-am despărţit. Povesteşte cum închidea ochii şi se ruga ore în şir, zile şi nopţi, ca Dumnezeu să-i dăruie speranţa şi puterea de a lupta. Şi s-a întâmplat. Într-o bună zi a conştientizat ce eforturi făcea familia ca să-l salveze, cum încearcau să-i insufle dorinţa de a trăi, speranţa că se va face bine. Asta l-a trezit. E ca şi cum ar apărea soarele de după nişte nori negri şi grei, ne descrie senzaţia. Consideră că anume în acest moment a văzut lumina la capătul tunelului şi s-a născut a doua oară. De atunci, a fost trist de foarte puţine ori.

Luminița... În calitate de cetăţean al Republicii Moldova, Dumitru nu putea solicita un transplant în străinătate, de aceea familia a decis să redobândească cetăţenia română. Operaţia de implantare a inimii artificiale a făcut-o cu paşaport românesc şi a fost prima mică victorie în lupta cu boala, dar şi cu sistemul. Familia a bătut la zeci de uşi până în momentul în care Ministerul Sănătăţii i-a finanţat tratamentul în străinătate în valoare de 150 de mii de euro. Era deja la capătul puterilor şi a fost transportat la Hanover cu ambulanţa aeriană. Operaţia a durat 6 ore şi a fost efectuată de opt chirurgi, dintre care doi erau moldoveni. După anestezie, Dumitru s-a trezit singurul român cu inimă artificială. Dar viaţa lui e legată de o pompă cardiacă şi de un minicomputer cu baterii, adus din Statele Unite ale Americii şi pe care trebuie să îl poarte în permanenţă cu el. — Am învăţat să citesc indicatorii de pe computer, iar odată la trei zile transmit medicilor de la Hanover, prin e-mail, informaţia. Îmi pot face singur şi analize. Am un aparat caremi măsoară consistenţa sângelui. Acum nu mi se pare complicat. La Hanover m-am împrietenit cu Dino, un neamţ mai mare decât mine cu şase ani. El este deja în aşteptarea unui donator, pentru că a reuşit să se recupereze. Anume de la el am învăţat cum să-mi monitorizez de sine stătător starea inimii. Ne înţelegeam mai mult prin semne, pentru că la început nu ştiam nicio boabă în germană. Dar.. my friend google mă salva. Ţin minte că medicii îmi spuneau permanent, desigur ca să mă încurajeze: “Sehr gut” şi eu ştiam că e de bine. Pe urmă am învăţat câteva fraze, aşa încât să mă pot înţelege cu personalul din spital, dar mai ales să disting ce vorbeau medicii despre

nr. 35-36/iulie - august 2011

O mul de pe copertă

Dumitru inim ă d e l eu

starea mea. Din fericire, puteam să vorbesc româna cu doi medici de la spital, domnii Igor Tudorachi şi Sergiu Cibotari, care sunt din Moldova, dar locuiesc şi lucrează acolo. M-au invitat acasă la ei. Am sărbătorit Paştele împreună şi aşa am avut parte de o sărbătoare adevărată. Sunt nişte oameni deosebiţi. După patru ani în care toate sărbătorile le-am petrecut pe patul de spital, am fost în al nouălea cer de fericire. Evită locurile aglomerate, doarme iepureşte pentru că trebuie să aibă grijă ca bateriile să fie permanent încărcate. — Aş muri în câteva secunde dacă cineva mi-ar smulge gentuţa de pe umăr. Mi-e frică de hoţi, aşa că evit locurile aglomerate, iar când ies din casă ţin permanent mâna pe ea. Dorm cu faţa în sus, mai mult nemişcat, ca nu cumva să mă întorc brusc şi să scot firele. Pe noapte pot include aparatul la priza cu energie electrică. Bateriile ţin cam 5 ore, trebuie să fiu atent să nu se descarce, dar nu mă plâng. Dumitru este şi singurul român care are implantat în corp un defibrilator. Este propria lui brigadă de urgenţă. — Dacă inima mi se opreşte sau bătăile devin mai rare, primesc un şoc de curent de 60 de waţi. E o senzaţie stranie pentru că se întâmplă atunci când te aştepţi mai puţin.

...și speranța Spune că Dumnezeu îi trimite alături doar oameni buni, cu inimă mare, iar fără suportul financiar şi moral pe care l-a primit şi îl primeşte de la ei ar fi fost mort demult. Familia, medicii şi mulţi-mulţi oameni simpli îl ajută să învingă mai ales momen-

tele de panică, inerente înaintea unei operaţii atât de complicate. Se simte obligat să nu abandoneze lupta, pentru că astfel le-ar trăda încrederea. — Nu m-am aşteptat să vină atât de multă lume la Poarta Sărutului. Eram foarte emoţionat de cuvintele pe care mi le adresau, am simţit o căldură şi o atitudine deosebită… Am observat că majoritatea dintre ei nu erau mai bogaţi decât mine, cu atât mai scump îmi pare gestul lor… Oamenii care au venit să mă susţină mi-au adus o părticică din căldura inimilor lor… La Poarta Sărutului am adunat cam 7 000 de euro. Mi-au dat lacrimile atunci când am aflat de la mătuşa mea că doamna Sanda Filat, care s-a implicat în cazul meu şi mă ajută să adun cele 100 de mii de euro pentru transplant, înainte de ziua ei de naştere chiar şi-a anunţat prietenii să nu vină cu cadouri, ci să transfere pe contul meu suma pe care ar fi cheltuit-o. După intervenţia din Germania, ne-a ajutat să ajungem cu bine acasă. Noi nu aveam bani suficienţi şi vroiam să mergem cu un microbuz, chiar dacă drumul ar fi fost mai greu de suportat pentru mine. Atunci ne-a trimis bani pentru bilete. Dumitru este la jumătate de drum. După ce organismul va fi pregătit să suporte transplantul de inimă, va fi pus pe lista de aşteptare a unui donator. În luna august trebuie să plece din nou în Germania pentru investigaţii, iar medicii vor decide cât de pregătit este să suporte cea mai importantă intervenţie chirurgicală din viaţa sa. — Am văzut un film despre istoria unui bărbat căruia i s-a făcut

transplant de inimă şi după aceea îi plăcea la nebunie pizza şi berea. Mă gândesc deseori cât de mult m-aş schimba eu, şi-apoi la viitorul meu donator. Cine va fi el, ce tragedie va trăi şi de ce a decis la o anumită etapă a vieţii să încheie un acord de donare… Dar…sunt optimist. Vreau să mă fac sănătos şi să urmez o facultate, să-mi trăiesc viaţa, aşa cum văd că e voinţa lui Dumnezeu. Nu degeaba m-a scos din cele mai grele încercări. Însă cel mai mult îmi doresc să fiu de sine stătător, să-i pot ajuta şi eu pe toţi oamenii, aşa cum mă ajută ei acum. După ce a purtat o mică victorie, Dumitru are de câştigat războiul. Unul pe viaţă şi pe moarte. O va face în stilul său inconfundabil, cu zâmbetul pe faţă şi cu mare încredere în oameni. Dar va fi ajutat de imensa lui dorinţă de a trăi, pe care a recâştigat-o dintr-o mare suferinţă. De acum încolo sunt de nedespărţit.

Beneficiar: Iorga Dumitru Lei, Moldova B.C. “Victoriabank” S.A., Filiala nr. 9 Cahul Cod bancar: VICBMD2X871 Cont număr: 22334091745 Euro Victoriabank Kishinev, Republic of Moldova, Branch Cahul Cod bancar: VICBMD2X Cont număr: 22334091745 Dolari SUA Victoriabank Kishinev, Republic of Moldova, Branch Cahul Cod bancar: VICBMD2X Cont număr: 22334091745

nr. 35-36/iulie - august 2011

p r o i e ct d e anastasia ta b u r c e anu / F o t o d e v ict o r b u z u / C o la j d e T ania M u Č&#x2122; ina /

bă a e r t n

i t , r a c mi-au t a e b r m a i c sch iat, a v

ke a h lS u r ă V

eî s e r pea

Într-o seară caniculară, vărul Shakespeare, picior peste picior, la un pahar de vin rece, în redacția Punkt, și-a pus niște întrebări: ce cred oare urmașii mei despre cărți? mai cred în ele? mă mai citește cineva? am reușit eu oare să fac pe cineva mai fericit? ori măcar mai înțelept?

...Cărțile și oamenii nu sunt prieteni. Ele nu pot fi prieteni. Ele sunt noi. Povestind despre cărțile pe care le citim, povestim despre noi. Dacă te întreabă cineva vreodată ce citești, înseamnă că vrea să dibuie cine ești. Punkt a descoperit, că în fiecare dintre cei 9 intervievați, sunt puse la păstrare cel puțin câte 5 cărți. O fi un număr întâmplător sau nu – vă lăsăm să ghiciți.

mă mai citește oare cineva? Ce formă au azi cărțile, ce miros? În ce relație sunt?

nr. 35-36/iulie - august 2011

Vărul Shakespeare se întreabă

Marius Lazurcă Asceza lecturii, preceptele lui Ioan şi jurnalul fericirii.

excelență, care au fost cărțile

care v-au marcat pe parcursul vieții? În care ați găsit niște răspunsuri, care v-au schimbat oarecum felul în care vedeați lumea și viața în general... În copilăria mea, cititul era unica formă de divertisment accesibilă la sfârşitul anilor 70 - 80. Meritul comunismului constă în faptul că a produs generaţii de cititori avizi. Fenomen care s-a întâmplat şi în Uniunea Sovietică... S-a întâmplat în tot spaţiul socialismului real în care, probabil, s-a citit mai mult decât în ţările libere, pentru că era o formă ieftină şi accesibilă de evaziune, într-un fel, singura posibilitate de călătorie în străinătate. N-aş putea spune, totuşi, că cititul a fost experienţa fondatoare a copilăriei mele. Am fost un copil care s-a jucat, totodată, de-a hoţii şi

vardiștii, care a jucat fotbal, care a făcut într-o oarecare măsură sport. Un alt lucru pe care l-aş menţiona, reconstituind ad-hoc profilul meu de cititor, e că citeam, în general, cărţile pe care le începea fratele meu şi între noi se crease un fel de emulaţie: cine descoperea cele mai multe cărţi interesante. Se dovedea întotdeauna că o făcea el, iar eu rămâneam mereu în siajul lui de lectură, în pofida faptului că el e mai tânăr decât mine cu 2 ani şi jumătate. El are gust mult mai sigur în materie de literatură sau în lectură, simte imediat sunetul fals şi valoarea reală într-o carte. Vânam cărţile pe care le citea el sau le abandona în momentele de neatenţie. Le citeam în paralel, ceea ce crea un disconfort şi, totodată, o atmosferă de competiţie. Cărţile copilăriei mele sunt cele ale unui copil obişnuit din România acelor ani. Am citit desigur

“Cireşarii” de Constantin Chiriţă. Nu văd nimic excepţional în asta şi nu asociez nimic fondator din viaţa mea cu această carte. Am citit desigur romanele lui Jack London, mai întâi “Colţ alb” şi apoi întreaga lui literatură până la Martin Eden, din care reţin până astăzi cuvintele finale - „Iar când a ştiut, a încetat să mai ştie”. Desigur, cărţile lui Carl Meyer dedicate pionierilor americani şi pieilor roşii. Dar dincolo de aceste lecturi, care nu aveau în ele nimic neobişnuit, experienţa fondatoare este cea a cărţii generice, căci cartea oferă mai mult decât un real, ca să reiau titlul unui roman “Viaţa e în altă parte”. De asta ţine prima secvenţă de cititor. A fost o întâlnire cu cartea care poartă amprentele unui univers în sine, de altfel inaccesibil unui tânăr sau unui adolescent din România deja gri la sfârşitul anilor 70, începutul anilor 80. Un moment

Marius lazurcă

Ambasador al româniei la chişinău

nr. 35-36/iulie - august 2011

Vărul Shakespeare se întreabă

Marius L a zu r că Asceza lecturii, preceptele lui Ioan şi jurnalul fericirii.

de turnură s-a întâmplat pe la 16 ani, atunci când am descoperit poezia, în care am intrat într-un fel abrupt, cu lecturi complicate, moderne.

Vă puneaţi întrebări? Da, dar n-aş vrea să pozez acum într-o figură eminesciană, nu mai mult decât alţii. Am descoperit în poezie capacitatea limbajului de a se depăşi pe sine, de a exprima lucruri inexprimabile. Am început cu Nichita Stănescu, un autor foarte greu şi din care nu am înţeles nimic, dar am avut perseverenţa să rămân în contact cu universul poeziei lui mai multă vreme, până mi-a devenit mai familiar într-o oarecare măsură. Însă nu-mi pot explica nici acum tenacitatea mea de atunci, fiindcă volumele lui de poezie, cu mici excepţii, poeme ceva mai accesibile, sunt foarte criptice şi reclamă o cultură literară şi poetică pe care eu în momentul respectiv cu siguranţă n-o aveam. A fost o lentă, laborioasă, încântătoare obişnuire a minţii cu aceste contorsiuni surprinzătoare ale limbii şi cu această nouă elocvenţă pe care eu o găseam în limba română şi cu care şcoala, de fapt, nu mă obişnuise. Şocul pe care l-am avut în plină îndrăgostire de Nichita Stănescu a fost faptul că profesorul meu de română îl detesta. Mai mult decât atât, îl considera un impostor. Şi acesta a fost pentru mine un moment de cotitură, un moment de dramă. Să aflu că profesorul meu, pentru care aveam o oarecare admiraţie amestecată cu teamă, e el însuşi un impostor şi nu merită să predea limba şi literatura română fiindcă nu-l înţelege pe Nichita Stănescu. Deci, a câştigat Stănescu în respectiva competiţie? A, cu siguranţă. Eu am întrevăzut

atunci şi-am înţeles mai târziu ceea ce mi-a spus un alt profesor de literatura română când eram deja la universitate, el însuşi scriitor, Daniel Vighi, din Timişoara. El mi-a spus că cititorii de poezie sunt mai rari şi mai valoroşi decât cititorii de filozofie. Şi tind să-i dau dreptate, căci poezia e o specializare a limbajului. Şi de o cultură emoţională ... Fără-ndoială, un soi de maturitate emoţională sau cultură emoţională specială. Eu am realizat importanţa lui Mihai Eminescu pentru naşterea limbii române prin contribuţia lui Nichita Stănescu la atingerea unor performanţe până la el neatinse. Azi pot afirma că îi datorez lui Nichita Stănescu descoperirea lui Eminescu, altfel decât ca o lectură şcolară obligatorie. Sigur că am rămas, statistic vorbind, mai curând un cititor de proză fiindcă ea reclamă, cel puţin la început, un efort mental mai mic decât poezia. Eu continui să cred, chiar în răspăr cu atitudinea generală, că poezia e mai greu de parcurs şi de înţeles decât proza. Aşadar, am citit proză de-a lungul întregii mele cariere de cititor pe care am încheiat-o când am intrat în administraţia publică. Îmi place să zic că, de când am intrat în administraţie, citesc hârtii, nu cărţi. La un anumit moment piere pasiunea pentru ficţiune sau pur și simplu aceasta e înghesuită de alte priorități? E probabil câte ceva din toate astea. Eu am înţeles vorba lui Noica – trebuie să citeşti literaturi, nu cărţi. Şi am început, în măsura în care a fost posibil, să citesc autori în întregime, fiindcă doar acest tip de lectură e cu adevărat relevant. Mai mult decât atât, nu există citire, cum zicea un profesor de la Timişoara, există doar recitire, cărţile se

dezvăluie acelora care reiau lectura, nu celora care parcurg lectura prima dată. Eu sunt un cititor destul de avid, sunt cărţi pe care le reiau constant şi cu plăcere, în ciuda faptului că nu e prima şi probabil nici ultima lectură. Sunt cărţi care se sedimentează şi pe care le citeşti cu tot mai mult folos de fiecare dată când reiei lectura lor. În această etapă m-am întâlnit cu Dostoevski. Prin intermediul lui Dostoevski l-am descoperit pe Tolstoi şi întregul lui univers, mă rog, şi întreaga literatură rusă accesibilă în România la acel moment. Asimilarea acestor autori m-a construit mental într-o măsură suficient de importantă. După aceea am descoperit cititul profesionist care este forma cea mai antipatică de lectură, pentru că eu am făcut prima facultate la Timişoara, facultatea de Litere. Cititul cu sila, cititul la metru, cititul din obligaţie şcolară sau profesională este cea mai puţin plăcută formă de lectură, deşi e profesional utilă. Cel care nu poate citi o carte pentru că trebuie s-o citească, nu este un cititor format. Sunt unii autori pe care trebuie să-i citeşti, chiar dacă nu-ţi face nicio plăcere. Cunoaşterea lor intră în portretul europeanului tipic, civilizat. Nu te poţi declara un om cultivat sau nu poţi avea pretenţia unei conversaţii civilizate dacă nu l-ai citit pe Homer, dacă nu ai parcurs, într-o oarecare măsură, marile monumente ale civilizaţiei occidentale. Aşadar, e nevoie de această constrângere de sine, de acest efort, de această asceză de a citi lucrurile necesare, lucrurile obligatorii. Cititul la metru a generat, totuşi, un soi de autodisciplină? Da, fără-ndoială. Există cărţi pe care le-am citit fără plăcere, dar cu sentimentul constant că e o carte

importantă, o carte care mă formează şi mă construieşte. Aici aş cita “Muntele Vrăjit” de Thomas Mann. Am citit cu plăcere nuvelistica lui, proza scurtă, care este de o adâncime extraordinară, de o ambiguitate morală stranie. Dar în acelaşi timp, pe suprafeţe lungi, unicele care validează scriitorul de proză sunt doar marile lui romane „Doctor Faustus” şi „Muntele vrăjit”. Pe celelalte leam citit constrângându-mă, făcând un efort şi fără nicio plăcere. De-o pildă, Hermann Hesse mi se pare cel mai prost autor de capodopere, ceva emfatic, fals, un fel de Paulo Coelho. Am citit “Jocul cu Mărgelele de sticlă” al lui Hesse cu o enervare continuă faţă de pretenţia de înţelepciune pe care o emană din fiecare rând al cărţii. Şi continuu să am exact aceleaşi sentimente faţă de Hermann Hesse. Continuând să-l citiţi... Nu, pentru că nu mi se pare că ar face parte din monumentele culturii europene, mi se pare că are o faimă pe care n-o merită. Îmi place Faulkner. E greu să-l citesc însă. Pentru mine lectura unei cărţi armonizează cu ritmul respiraţiei, spun asta la modul cel mai serios, este o chestiune extrem de fizică, or Faulkner mă împiedică să respir. Mi se întâmplă şi atunci când îl citesc pe Sartre, exact din acest motiv, „Greaţa” îmi stă în gât. Camus mi se pare un mediocru, e un om care are o reputaţie nemeritată, dar astea sunt opiniile aberante ale unui cititor, care nu pretinde că are dreptate, care nu va scrie o carte despre "Gigantul cu picioare de lut". Mie mi se pare un scriitor supraevaluat şi o să-l pun în comparaţie cu un autor subevaluat, dar care a scris cam în aceeaşi perioadă cu Camus şi Sartre. Este Georges Simenon. Acesta a scris enorm de mult şi nu a scris doar carte poliţistă. Mi se

pare mult mai important în literatura franceză şi cea belgiană. Are capacitatea de a crea atmosferă, de a evoca adâncimile întunecate ale sufletului omenesc. Ţesând o poveste criminalistică. De exemplu, are o carte “Zăpada era murdară” care e un roman aproape de Dostoievski, seamănă cu “Crimă şi Pedeaspsă”, în care problematica este cea a răului şi libertăţii. Meşteşugul lui scriitoricesc este absolut deosebit. Asta ar fi etapa cititului voluntar, întemeiat pe dorinţa de a deveni un european adecvat. Tot în această etapă am descoperit literatura religioasă. Până astăzi sunt un cititor constant al acestor texte, sunt un recititor mai mult decât un cititor, şi asta cred că e o etapă importantă, am lecturi preferate din "Vechiul testament", monumente de poezie care şochează printr-un soi de brutalitate a limbajului, un soi de necizelare care are un efect extraordinar de poetic. Recitesc cu multă plăcere “Evanghelia după Ioan”- în fond, lucrul cel mai frumos pe care l-am citit vreodată. Înainte ca Republica Moldova să-şi declare independenţa, am fost aici cu o expediţie studenţească şi am stat cam vreo două săptămâni la Cornova, pe malul Prutului, găzduiţi de directorul şcolii. Dacă va citi, vreau să ştie că îi sunt recunoscător. Am venit atunci cu “Jurnalul fericirii” de Nicolae Steinhardt, o carte care punea în acelaşi ansamblu o literatură de foarte bună calitate, plină de candoare şi realism în acelaşi timp, o lume a persecuţiei comuniste. Îmi amintesc de mine însumi în casa directorului, citind această carte într-o inadecvare completă. E probabil cartea care m-a marcat cel mai mult, prin ea am trecut de la o religiozitate impusă prin autoeducare la o religiozitate care începea deja să crească în mine. Dacă ar fi

să privesc retrospectiv care a fost cartea care a contat cel mai mult pu mine, cred că asta a fost, o carte pe care am reluat-o de multe ori, o carte revelatorie din multe puncte de vedere, prin care recuperam un sentiment al elitei culturale pe care comunismul a distrus-o şi în acelaşi timp o carte care deschide cultura către spiritualitate. În aceeaşi perioadă am descoperit întreaga literatură a rezistenţei comuniste, cred că pornind de la Steinhardt, dar printre care un rol esenţial l-a jucat autorul basarabean Paul Goma, care a fost o voce pe care noi toţi am descoperit-o în anii 90. Acum, citesc lucruri pe de o parte utile, profesional necesare, cărţi de geopolitică, relaţii internaţionale, istoria diplomaţiei. Pe de altă parte, o literatură de divertisment cât mai îndepartată de sfera profesională. Meseria nu e un univers suficient pentru mine, de aceea la nivelul lecturilor simt nevoia unei evaziuni. Citesc literatură poliţistă, pretind să fiu chiar un cunoscător, dar nu pot explica de ce. Cu ce autori basarabeni ați venit în contact? Stere e monumentul prozei basarabene şi e un autor care pune într-un mod interesant chestiunea identităţii, pentru că în romanul lui “Fluviul” îl vedem pe eroul principal, care dintr-o întâmplare îşi descoperă identitatea lui moldovenească şi asemănarea acesteia cu cea românească. Dar pe lângă operele sale, e şi activitatea foarte importantă în istoria Regatului României. Vă mulțumesc!

nr. 35-36/iulie - august 2011

Vărul Shakespeare se întreabă

 5 cărți care mi-au schimbat viața

„Legendele şi miturile Greciei Antice” , cu toţi zeii

şi eroii săi, m-au făcut, copil fiind, să uit de tot şi de toate pe lume. Aveam multe de făcut prin jurul casei, dar ştiam că pot să evadez în lectură. Împrumutam cărţi de la un văr de-al meu care avea o bibliotecă imensă (în înţelegerea mea de atunci), de la biblioteca şcolii, de la colegi, pentru că pe cele de acasă le citisem şi recitisem. Citeam în podul casei, mă ascundeam în umbra căpiţelor de fân, dar cel mai mult cred că am citit cu lanterna sub plapumă. Apoi, adolescent fiind, cred că am fost profund marcat de

şi marea”

”Bătrânul

de Ernest Hemingway. Cel mai mult m-a impresionat

această luptă timp de două zile şi trei nopţi a pescarului cu peştele imens, apoi lupta cu rechinii care-i devorau prada. şi cuvintele bătrînului care spune că ”…dar omul nu e făcut să fie înfrînt…” şi ” E o prostie să nu speri. Pe lîngă asta cred că e şi un păcat!” Mai tîrziu, cred că

„Finansistul”

de Theodore Dreiser a fost cartea

care m-a făcut să-mi pun cele mai multe întrebări. A fost pentru mine o adevărată şcoală a vieţii. Au urmat clasicii ruşi... Iar cu ”titanii”

literaturii clasice române am făcut cunoştinţă cînd eram student la Iaşi, cred că şi datorită faptului că soţia mea făcea facultatea de litere şi era firesc să avem rafturile pline de cărţi. În acea perioadă i-am citit pe Mircea Eliade, Liviu Rebreanu, Mihail Sebastian, dar pentru „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a lui Camil Petrescu, am făcut o adevărată pasiune. Este o carte care m-a ţinut într-un permanent suspans, care m-a făcut să privesc viaţa altfel. Din lecturile mai proaspete, cred că

Livingston”

„Pescăruşul Jonathan

al lui Richard Bach mi-a confirmat încă o dată că cine

munceşte, cine-şi stabileşte un scop şi depune eforturi pentru realizarea lui, reuşeşte numaidecât. Recitesc această carte ori de câte ori am posibilitatea şi, vreau să vă spun că de fiecare dată descopăr ceva nou.

Vlad Filat

Prim-ministru al Republicii Moldova

nr. 35-36/iulie - august 2011

Vărul Shakespeare se întreabă

 5 cărți care mi-au schimbat viața

În adolescenţă m-a impresionat mult romanul “Tragedia Iugoslavă”.

La vremea ceea se tipăreau o groază de titluri despre război sau despre partizani. E o literatură care m-a educat pozitiv, a cultivat în mine spiritul de patriotism. Atunci nu intram încă în esenţa ideologiilor, dar învăţam multe lucruri de la personajele cărţii. Mai târziu, a venit şi Ivan Stadniuk cu

“Războiul” , care mi-a deschis un alt tablou, mai realist şi mai

puţin romantic al războiului. Era o treaptă nouă după

“Podvig razvedcika” ,

care îmi pare

acum amuzantă. Mai apoi am fost marcat de Theodore Dreiser cu

“Tragedia Americană” ,

mai ales că pe atunci America era ceva

de neatins, un fel de poveste despre un tărâm îndepărtat. Mi-amintesc şi de

“Copiii Arbatului”

de Anatol Râbakov, o

carte cu adevărat cutremurătoare care descrie acea atmosferă teribilă din perioada represaliilor. Eram şi cititorul fidel al lui Ion Druţă, iar atunci când se edita ceva nou, imediat citeam.

În general, îmi place literatura istorică, îmi plac biografiile oamenilor celebri, pentru că evenimentele le vezi mai bine prin ochii unor oameni şi a vieŢilor lor. Literatura filosofică am descoperit-o prin Michelle Montaigne, paradoxal, în spital. Am stat efectiv cu cărţile lui sub pernă, copleşit de această deosebită concentraţie a erudiţiei.

Îmi plac colecţiile de aforisme, mai ales cele ale lui Grigore Vieru şi Gheorghe Mazilu, pe care le am mereu pe noptieră. Le recitesc, le selectez pe cele care îmi plac mai mult, le înrămez şi după aceasta le fac cadou.

Petru Lucinschi

Ex-preĹ&#x;edinte al republicii moldova

nr. 35-36/iulie - august 2011

Vărul Shakespeare se întreabă

 5 cărți care mi-au schimbat viața

În copilărie eram dependent de cărţi, preferatele mele fiind enciclopediile şi cărţile despre sport.

“Stelele marelui fotbal”

de Nikolai Starostin cred că am citit-o de vreo 4-5 ori. Mă identificam cu fotbaliştii celebri, mă vedeam vedetă...

Prima enciclopedie adevărată mi-a cumpărat-o tata, un complice valoros în ale lecturii, şi se numea

“Marea enciclopedie

sovietică” . Răsfoiam cu plăcere cele 40 de volume, de multe ori

împreună. Eram pur şi simplu fascinat că puteam găsi acolo tot ce mă

interesa. Acum, în era tehnologiilor informaţionale, dacă nu

ştiu ceva - consult internetul, atunci însă, unicele surse de informare erau cărţile. Pe care nici nu le găseai atât de uşor... Prin clasa a 6-a, atunci când filmele despre cel de-al II-lea război mondial se produceau în cantităţi industriale, mă interesa mult ce se întâmplase cu adevarat. Aşa am dat de

„Garda Tânără” , o lectură oarecum

naivă, romantică, dar care mi-a deschis poarta adevăratelor valori umane, cum ar fi dragostea de ţară, capacitatea de autojertfire...

Mai târziu, când am devenit om de afaceri, miam dat seama că fără autoinstruire continuă şi

fără a fi cu ochii mereu pe noutăţi şi fără a şti să citeşti printre rânduri, nu poţi să rezişti pe piaţă.

Acum am pe birou „48 de legi ale puterii” , primită în dar de la prieteni. Mi-am confirmat, citind-o şi recitind-o, unele adevăruri pe care le eu le intuiam şi mi-a părut bine să le regăsesc la un autor conscacrat. Acasă, pe noptieră, am o culegere de O'Henri, pe care îmi face plăcere să-l recitesc de câte ori simt nevoia să-mi limpezesc creierii (am păstrat pasiunea pentru recitit din copilărie, când abia terminam o carte şi o deschideam din nou la prima pagină)... Şi, evident, îi citesc poveşti în fiecare seară fiicei mele de 4 ani...

Alexandru Pincevski

om de afaceri, elita 5 nr. 35-36/iulie - august 2011

Vărul Shakespeare se întreabă

 5 cărți care mi-au schimbat viața

Am făcut un mic sondaj printre oamenii care m-au marcat şi consider că recomandările în privinţa cărţilor trebuie să le primeşti de la cei în care ai încredere, la fel ca şi în cazul medicilor, de altfel.

Primul intervievat a fost tatăl meu, care a fost impresionat de editura “Cernomorskii Gudok” , cu care a învăţat să citească la vârsta de 5 ani. Următoarea a fost mama, care a învăţat să citească din afişele de cinema pe care le făcea tatăl ei. Următorul în listă este colegul meu, pe care îl respect mult, Igor Boţan, şi pe care l-am întâlnit o dată pe coridor cu o cărticică tare mică. L-am întrebat atunci de când a trecut la formatul “de domnişoară”, iar el a zâmbit şi mi-a răspuns că ţine în mână

Psaltirea.

Biblia am citit-o şi eu la vârsta de 16 ani, dar simt că vor

trece anii şi voi reveni la ea. În copilărie îl adoram pe Gerald Durrell, iar cartea care mi-a răsturnat lumea a fost

animale” ,

“Familia mea şi alte

după care, evident, îmi doream să devin veterinar. La

moment îl citesc pe Dmitrii Rusov, un guvernator al Basarabiei de la

“Scrisorile Guvernatorului” . Am înţeles că timp de 100 de ani nimic nu s-a schimbat pe aici. începutul secolului 20, cu

Cel mai mult îmi place să citesc cărţi istorice, căci pentru job-ul pe care îl am, trebuie să citesc o groază de cărţi şi toate foarte interesante. În emisiunea pe care o am, îmi place să vorbesc despre ceea ce mă preocupă pe mine personal. Îmi place să recitesc cărţile (am învăţat asta de la tatăl meu), este însă o carte pe care încă nu sunt pregătită să o mai parcurg. E vorba despre

“Viaţa şi soarta lui Vasile Broţman” ,

unde este descrisă, în detalii cutremurătoare, drama câtorva familii din lagărele de concentrare.

Elena Pahomova

producÄ&#x192;toare Ĺ&#x;i prezentatoare publika tv

nr. 35-36/iulie - august 2011

Vărul Shakespeare se întreabă

 5 cărți care mi-au schimbat viața

Dragostea mea pentru cărţi vine din curiozitatea de a afla despre lucrurile frumoase care s-au întâmplat în trecut. “Fraţii Jderi” de Mihail Sadoveanu cred că ar merita să stea în capul listei mele de cărţi care miau marcat copilăria. Istoria pentru mine este un lucru fascinant,

iar a revedea imagini din trecut e un lucru deosebit de interesant. Eram captivat mai mult de lupte, de strategii, de eroii care meritau toţi laurii pentru spiritul de luptători, dar şi de învingători. Perioada liceală a fost marcată de lecturi ştiinţifico-fantastice şi romane poliţiste care mă ţineau într-un mister şi suspans continuu. A fost apoi “epoca 20 de ani” cu destul de multă carte de dragoste. Să fiu sincer, nici acum nu mă dau în lături să mai vibrez o dată de-asupra

"Enigmei Otiliei"

“Patul lui Procust” , modele clasice şi eterne. Romanele de dragoste chiar mi-au educat viaţa sentimentală, m-au învăţat să am răbdare, să preţuiesc şi să ţin aproape dragostea, să n-o tratez ca pe un element pasager în viaţa mea. După 22 de ani a început epoca structurării profesionale, aşa că am îndesit-o cu "Bazele economice" ale lui Adam Smith şi “Noua teorie a valorii” de Paul Branch. Nu am abandonat istoria, numai că de data

sau să recitesc

aceasta este

“Istoria Leului şi precursorii lui” .

Sunt

atras mai ales de autorii de literatură despre leadership, mă tot întorc în zona asta de soft skills a naturii umane, a comportamentului, dar şi a influenţării. Revin adesea la poezie. Îmi place mult de Lucian Blaga şi Ion Barbu, poeţi consistenţi şi filosofici, pentru că mă întoarce pe dos metafora în forma ei extrem de intensă.

Sorin Andrei

director bcr nr. 35-36/iulie - august 2011

Vărul Shakespeare se întreabă

 5 cărți care mi-au schimbat viața

Generaţia mea a fost influenţată în mare măsură de scriitorii români, pe care îi citeam, îi reciteam şi îi povesteam în cercurile de prieteni. Panait Istrati, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, sunt doar câteva nume de care se leagă însă o adevărată migraţie a spiritului românesc de pe-un mal pe altul.

Când l-am descoperit pe Petrescu nu credeam că există cineva care ar scrie mai fain despre dragoste, aşa cum „Patul lui Procust” a devenit cartea mea de căpătâi, una făcută mototol (la figurat vorbind) de gânduri şi idei. Chiar mă identificam cu doamna T sau chiar cu Chira Chiralina. Odată cu experienţa, au început lecturile mai serioase, cum ar fi

„Jocul cu mărgelele de sticlă”

a lui Hermann

Hesse, o carte filozofică, care te ia pe neobservate în braţe şi te duce în lumea intelectualului, în lumea spiritului. La fel şi Thomas Mann cu

„Iosif şi fraţii săi” .

După ce l-am citit mi-am zis: „Uite, Doamne,

că există scriitori care pot să-ţi aducă Biblia într-o altă manieră”.

Au urmat scriitorii care au marcat foarte special trupa şi care au pus, într-un fel foarte direct, bazele teatrului „Eugen Ionesco”. Îl am în vedere pe

Beckett, căci, după ani şi ani, nu cred că există o piesă mai emoţionantă decât „Aşteptându-l pe Godot” . Am mototolit, am înghiţit, am savurat, am trecut prin mine această operă. De asemenea, m-a marcat (se şi vede, se şi ştie) Eugen

„Cântăreaţa „Regele moare” , care a

Ionesco cu dramaturgia sa inconfundabilă. E vorba de

Cheală”

cu care ne-am lansat ca teatru,

fost un spectacol de referinţă, cu care am colindat lumea şi am reuşit să aducem un alt fel de a face teatru.

Ala Menşicov actriţă

nr. 35-36/iulie - august 2011

Vărul Shakespeare se întreabă

 5 cărți care mi-au schimbat viața

Mă simt ca şi când aş fi obligată să aleg dintre prietenii mei.

Când aveam 10 ani, o prietenă mi-a adus din Toronto o enciclopedie pentru copii, cu tot felul de curiozităţi în imagini. Acea enciclopedie mi-a oferit de-a dreptul o revelaţie. Una care mi-a deschis adevărul că din cărţi poţi afla mai multe, mai uşor şi mai sigur decât de la oameni. Pot spune că aceasta este cartea din cauza căreia cititul şi dorinţa de a călători au devenit pentru mine o pasiune care încă nu s-a epuizat.

La 12 ani am intrat într-o librărie şi absolut întâmplător am văzut acolo o carte cu titlul “Învaţă singur să cânţi la chitara cu şase strune” . Cartea era sub forma unor scrisori pe care un artist dintr-o ţară îndepărtată le scria unui băieţel care îşi dorea să înveţe să cânte la chitară. Fiecare scrisoare era o lecţie. ”Bună ziua, bunul meu prieten, scria pe prima pagină, eu nu pot veni în ţara ta pentru că e prea departe şi pentru că eu deja sunt prea bătrân, dar o să te învăţ să cânţi la chitară, pentru că ştiu cât de mult îţi doreşti asta”.

“Micul prinţ” ,

de Antoine de Saint Exupery – pot spune că este cartea

care îmi este cea mai dragă, pentru că la vârsta sensibilităţii mi-a deschis o cale deosebită de percepţie a prieteniei, a dragostei şi a frumosului. De la micul prinţ am învăţat, mai târziu însă, că ”Oamenii pot fi singuri chiar şi în mulţime”.

Biblia

am recitit-o şi am descoperit-o cu adevărat abia la vârsta

maturităţii.Consider că e o scriere care, mai ales în momentele dificile ale vieţii, îţi asigură suportul moral necesar traversării acestora, îţi dă sentimentul şi siguranţa că nu eşti singur, că cineva, acolo sus, mai puternic decât puternicii acestei lumi, te ascultă, te înţelege şi te ajută.

Emil Cioran – ”De l'inconvénient d'être né” - nu doar pentru e

imposibil să nu te seducă scepticismul său dus până la esenţă, ci pentru că a spus o frază care pentru mine a devenit un fel de motto în ale scrierii: ”N-ar trebui să scriem cărţi decât pentru a spune în ele lucruri pe care n-am îndrăzni să le mărturisim nimănui”.

Vica Demici PoetÄ&#x192;

nr. 35-36/iulie - august 2011

Vărul Shakespeare se întreabă

 5 cărți care mi-au schimbat viața

Prima carte care a avut un efect puternic asupra mea a fost

“Căderea”

de Albert Camus. Aveam pe atunci vreo 16 ani şi această carte m-a şocat literalmente. Mai târziu am citit, în engleză,

a fiinţei”

„Insuportabila uşurătate

de Milan Kundera, o tensiune emoţională pe care n-o

mai întâlnisem până atunci nici în cărţi, nici în viaţă. Este o carte bună despre viaţă şi dragoste. Rareori mi se întâmplă să recitesc cărţile, dar pe aceasta am parcurs-o probabil de vreo trei ori.

Poetul meu preferat e Marina Ţvetaeva, dar memoriile ei m-au influenţat pe bune. Ţvetaeva nu este numai un poet de excepţie, dar şi o personalitate greu de egalat. Dar... după ce am citit un comentariu, am înţeles că nu pricep nicio boabă în poezie. Şi de atunci nu mai citesc poezii. Cărţile, ca şi filmele, dacă trezesc emoţii, rămân în memorie.

E şi cazul celor Gavalda sau

„35 de kg de speranţă”

„Fugarul“

de Anna

de Kozakov, o carte foarte bună

despre Rusia înainte de revoluţie. Momentan, sunt încântat de Saul Bellow, un scriitor canadian care a primit şi premiul Pullitzer, şi premiul Nobel. Şi-a meritat toate premiile.

Anatol Leibovici om de afaceri

nr. 35-36/iulie - august 2011

Tema nu mărului

plăcerile

Verii plăcerile Viețțţții

În această vară, punem în capul mesei plăcerile. Exact acolo unde le este locul, în tema numărului. Oameni sunt absorbiți de plăceri. Nu numai vara, ci viața noastră este dominată de plăcerea de a fi sau de a avea. Știa el Epicur ce știa despre hedonism. Cei mai mari consumatori de plăceri își croiesc drum în numărul Punktului. Cei mai iscusiți producători de plăceri Punktează cum se construiesc, ce putem face cu ele și cum să transformăm dorințele în momente de satisfacție. Am atins ochii, mintea și corpul vostru pentru plăcere. Voi – atingeți paginile revistei pentru plăcerea voastră. Unele sunt roșii, altele albastre. Sunt și alb-negru. Pe toate gusturile. Mmmmm.. miroase a vară. Miroase a plăcere. Miroase a Punkt.

nr. 35-36/iulie - august 2011

Tema nu mărului

LETOPISEtUL PLaCERII , de la dinozauri la hedonozauri „Noi nu vom şti vreodată ce ne aşteaptă mâine, Tu bucură-te astăzi! Atâta îţi rămâne, Ia cupa şi te-aşază sub Luna de cleştar, Căci mâine poate Luna te va căta-n zădar...” Omar Khayam

T e x t d e Vi r gil p â sla r iuc / imagini d e D a r ius z k lims z a k  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

De la momentul apariţiei sale, omul începe să-şi pună întrebări ontologice, legate de existenţă. Încă din paleolitic avem indicii că ele dădeau târcoale primatelor, atunci când începeau să conştientizeze că viaţa are un sfârşit, astfel încât încercau să-şi „aşeze” lumea din jur conform unui sens, încă difuz (înhumări sistematizate, primele rituri, mituri, etc.). Sigur, pe atunci cunoştinţele erau minime, iar limbajul era departe de a fi unul abstract, dar aceasta nu a putut amâna întrebarea fatală „care este sensul vieţii”? Răspunsurile au venit sub forma marilor mitologii, religii, creaţii artistice şi literare. Dar probabil cel mai controversat răspuns era acela care afirmă că scopul vieţii este obţinerea plăcerii.

Journey

nr. 35-36/iulie - august 2011

Tema nu mărului

LETOP ISEt UL P LăC ER I I ”de la dinozauri la hedonozauri

Carpe diem, trăiește clipa o veșnicie Hedonismul este o doctrină etică în conformitate cu care plăcerile constituie obiectivele ultime ale existenţei umane, văzute ca un Bine suprem. De aceea, ele se transformă în nişte criterii comportamentale ale indivizilor, determinându-le, adesea, întregul sistem de valori morale (şi imorale). Privind din această perspectivă, scopul vieţii constă în maximizarea plăcerilor. Cu toate că asemenea abordări pot fi găsite şi în alte arii culturale (şcoala Cārvāka în India sau Yang Zhu în China), anume civilizaţia occidentală a fost centrată pe ideea de plăcere, punând-o la baza întregului său edificiu moral, înainte de toate ca factor motivant. Grecia antică, leagănul civilizaţiei noastre, a proclamat că omul este măsura tuturor lucrurilor. A fost o civilizaţie antropocentrică. Chiar zeii lor erau antropomorfi, aveau înfăţişare umană, erau divizaţi în bărbaţi şi femei, aveau aceleaşi virtuţi şi mai ales vicii pe care le aveau oamenii. Ca şi oamenii, ei iubeau, urau, socializau, cleveteau şi trădau. Singura deosebire, dar una majoră, era aceea că se bucurau (dacă se bucurau) de nemurire. O asemenea cultură era foarte atentă la scopurile finale ale vieţii umane. De aceea, nu este întâmplător că problema plăcerilor a venit în prim planul dezbaterilor filosofice. Socrate a fost acela care s-a aplecat către problemele de etică, a societăţii, iar elevii i-au continuat ideile. Platon şi Aristotel au cercetat problema din perspectiva raportului dintre plăcere şi Bine. Absolutizarea plăcerilor, în sensul hedonistic, le găsim în ideile lui Aristip, din Cyrene şi elevilor săi (cirenaicii). Aceştia vedeau în căutarea şi obţinerea plăcerilor un scop al fiecărei fiinţe. Acest

scop era determinat de natura însăşi, iar ce este natural, cum spuneau romanii, este şi firesc (naturalia non sunt turpia). Binele este plăcerea şi nu invers, cum se mai crede azi. Alt filosof, Epicur, nuanţează lucrurile vorbind despre plăceri în termeni universali – în natură nu există decât două lucruri reale – plăcerea şi suferinţa. De aici rezultă că scopul ultim al existenţei este căutarea fericirii (eudemonismul), prin reducerea la maxim a suferinţelor (ataraxia). De la o idee asemănătoare porneşte şi buddhismul, care propovăduieşte că scopul ultim al existenţei este atingerea stării de nirvana, când se opreşte şirul reîncarnărilor, starea de repaos absolut, unde nu există nimic, mai ales dorinţele, sursa nefericirii. De altfel, nici Epicur nu vorbeşte despre plăceri în termenii „materialişti”, ai satisfacerii unor „pofte trupeşti”. Adevăratele plăceri vin din domeniul spiritului, al cunoaşterii. Pentru Epicur, plăcerile mai sunt şi un indiciu al vieţii reuşite. Unul din paradoxurile hedonismului a fost formulat tot de el, atunci când spunea că pentru a obţine plăceri maxime este nevoie să-ţi limitezi poftele: „nu poţi cunoaşte plăcerea, dacă nu trăieşti raţional, moral şi drept". Plăcerile senzuale trebuie să se combine cu cele spirituale, pe care omul le primeşte ocupându-se cu ce-i place şi comunicând cu cine-i place. Excesul denaturează esenţa plăcerii, fiindcă o banalizează. Abundenţa plăcerii este desfrâul, care nu mai aduce satisfacţie, ci din contra, suferinţă, deoarece prin exces se pierde ceea ce grecii numeau "metron" - măsura, cheia de boltă a întregii culturi antice. Dar veneau alte timpuri… Creştinismul vine cu alte valori, iar hedonismul devine obiect de ţintă în Evul mediu, deoarece accent se pune exact pe opusul său – ascetismul, renunţarea la „bunurile lumeşti”, vanitoase şi materiale. Printre

„păcatele capitale” stigmatizate de Biserică ca responsabile pentru căderea eternă a sufletului găsim câteva care sunt în general asociate cu ideea de „plăcere”: aviditatea, lăcomia, desfrâul. Cu toate acestea, nu trebuie să ne imaginăm societatea medievală drept una ideală, deoarece în realitate lucrurile stăteau adesea exact invers. Chiar în mediul monastic, unde idealul ascetic era proclamat drept absolut, am avut momente când opulenţa şi luxul deveneau deranjante pentru societate. Aşa au apărut mişcările reformatoare ale cistercienilor, apoi franciscanilor, dominicanilor, etc. care puneau accent pe idealul "sărăciei cristice", abstinenţă şi introspecţie. Însăşi Reforma vine ca un protest îndreptat împotriva "laicizării" Bisericii care s-a împotmolit în lux. De fapt, perioada Renaşterii, care cultiva, se ştie, un antropocentrism de inspiraţie greco-romană, a revitalizat anumite aspecte ale hedonismului, printre părtaşii căruia îi putem menţiona pe Boccaccio, Bruni, Valla, Petrarca ş.a. Pictura renascentistă ne oferă cu lux de amănunte mostre ale idealului epicurian, a unei vieţi abundente, tihnite şi lipsite de griji.

Sărbă(u)torile, Ștefan cel Mare și butoiul plăcerilor În istoria noastră avem destul de puţine informaţii privind manifestările hedoniste. În general, sursele, mai ales cele oficiale, erau îndreptate spre alte elemente „importante” ale vieţii – războaie, trădări, cataclisme. Totuşi, avem indicii, mai des indirecte, că strămoşii noştri nu displăceau o viaţă intensă, cel puţin la nivelul elitelor (parcă azi ar fi altfel!). Domnii noştri, ca şi marea boierime, cunoşteau luxul, chiar dacă comparativ cu Occidentul, păreau mai modeşti, dar

nu ave(a)m resursele acestuia din urmă. Ştefan cel Mare era iubitor de ospeţe, la care adesea vărsa sânge „fără judeţu”, fapt ce denotă excese bahice. Despre acestea vorbeşte şi Cantemir. A arăta „cinste” domnului la ospeţe înseamnă a bea până la punctul în care slugile îl duceau acasă pe boier de subţiori, de unde şi expresia „a fi cinstit”. De altfel, nici restul populaţiei nu se căznea cu idealul ascetic. O veche vorbă spunea: "Noi nu putem face viaţa noastră nici mai scurtă, nici mai lungă. Haideţi să o facem atunci mai lată"! După Cantemir, pentru strămoşii noştri, lăţirea vieţii coincidea cu lăţirea ficatului: "plăcerea lor (a moldovenilor, n.ns.) cea mare este totuşi să întindă mese de la a şasea oră din zi până la trei noaptea, uneori chiar până în zorii zilei, şi să se îndoape cu vin până ce varsă. Totuşi, nu fac asta în fiecare zi, ci numai în zilele de sărbătoare sau pe timp urât de iarnă, când frigul închide pe locuitori între pereţii odăilor şi-i îndeamnă să-şi încălzească mădularele cu vin". Iată şi răspunsul de ce avem atâtea sărbă(u)tori. De altfel, Dimitrie Cantemir nu era un misogin, de aceea le bagă în seamă şi pe strămoaşe: "Unele beau bine cât sunt între pereţii casei lor, dar în public rareori vei vedea o femeie beată. Căci o femeie cu cât mănâncă sau bea mai puţin, când sunt oaspeţi, cu atât este socotită mai de cinste".

Pravilele ero(t)ismului mioritic În ceea ce priveşte „alte plăceri” trupeşti avem şi aici mărturii indirecte, ce au scăpat cenzurii bisericeşti, (care deţinea monopolul informaţiei la acea vreme) ajungând la noi. „Pravilele” româneşti conţin articole care pedepsesc adulterul sau comportamentele sexuale deviante,

iar arhivele noastre sunt inundate de documente ce menţionează judecăţi patrimoniale legate de bastarzi. De altfel, expresia neaoşă românească „copil din flori” se referă la aspectul hedonistic al producţiei demografice extraconjugale. Aşijderea şi folclorul românesc este plin de mostre cu caracter erotic, astfel încât nici marele nostru Poet naţional nu a rezistat tentaţiei de a scrie câteva versuri cu caracter pronunţat licenţios, de o vădită inspiraţie populară. Evident, elitele puteau să se dezmierde şi cu plăcerile intelectuale. Dar cazul lui Miron Costin, care spunea că „nu iaste altă mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor”, pare a fi mai degrabă o frumoasă, dar totuşi excepţie. De altfel, putem lesne aplica pentru noi clasificarea plăcerilor lui Confucius, care spunea că: „trei soiuri de plăceri sunt folositoare şi trei, dimpotrivă, dăunătoare. Plăcerea ritualului şi a muzicii bine executate, plăcerea de a găsi în celălalt bunătate, plăcerea de a-ţi înmulţi prietenii cu oameni de calitate, acestea sunt folositoare. Dăunătoare sunt plăcerea orgoliului peste măsură” (Cantemir: „îngâmfarea le este mamă şi trufia soră; dacă un moldovean are un cal de soi şi arme mai de fală, crede că nimeni nu-l întrece; nu se va da în lături să se lupte nici cu Dumnezeu, dacă e nevoie”), plăcerea de a hoinări ca frunza dusă de vânt (migraţia moldovenilor) şi plăcerea de a te ghiftui, bând şi mâncând (moldovenii cheltuiesc 40% din venituri pe produse alimentare)”.

(Ne)plăcerile omului modern Epoca modernă este o perioadă crucială în istoria umanităţii. Cercetări recente arată tot mai insistent

existenţa unei cenzuri radicale ce se produce între societăţile tradiţionale agrare, pre-industriale şi societatea industrială. Transformările care s-au produs au vizat şi concepţiile privind „plăcerile” omului. O serie de gânditori tind să deducă comportamentul uman din dorinţa de a obţine plăcerile sau, cum se exprimă mai general, fericirea (o stare de plăcere perpetuă sau lipsă de suferinţă perpetuă). Este vorba de figuri "grele" gen Hobbes, Spinoza, Helvetius. Primul, spre exemplu, spune că deoarece în natură homo homini lupus est, singura posibilitate de a înfrâna acest egoism uman atavic este ideea contractului social şi a separării puterilor (responsabilităţilor). Helvetius, vorbeşte la rândul său despre un hedonism raţional, adică înţelegerea justă a interesului propriu. Prin urmare, obţinerea plăcerilor nu este un scop în sine, un scop suprem, cum credeau grecii, ci un mijloc de obţinere a unui bine general, intermediat de satisfacerea intereselor proprii. De altfel, opusul plăcerilor sunt neplăcerile - acea gamă de stări şi situaţii care ne aduc griji sau disconfort. Azi le numim cu un cuvânt mai voalat - probleme. Probleme la stomac, ficat, cap, probleme la serviciu, probleme cu copiii, soacra, opoziţia (neconstructivă) sau probleme cu redactorul care-ţi cere textul (la timp!). Teoria plăcerilor se află în conexiune şi cu ideile individualismului şi liberalismului. Adam Smith şi-a formulat teoria pieţei, cea care a influenţat decisiv istoria economică, pornind de la cercetarea egoismului. El ajunge la concluzia că atunci când cineva îşi satisface interesele proprii, prin mecanismele pieţei, se poate atinge binele general. Un ciubotar pentru a se întreţine, trebuie să producă încălţăminte de calitate, deoarece există şi alţi ciubotari care doresc acelaşi lucru. În aceste condiţii au de

nr. 35-36/iulie - august 2011

Tema nu mărului

LETOP ISEt UL P LăC ER I I ”de la dinozauri la hedonozauri

câştigat el, cât şi clientul său, adică societatea, iar cel care produce încălţăminte de proastă calitate va avea de pierdut. Prin urmare egoismul ar fi un element motivant economic şi scoial. De altfel, în societatea modernă se prefigurează o altă modalitate, deloc inocentă, a exercitării plăcerilor de tip egoist. Un exemplu elocvent este marchizul de Sade care promova un hedonism pur, ce căuta plăcerea „înainte de toate” şi fără nici o oprelişte. Cumva în opoziţie cu Epicur, el vedea anume în durere sursa plăcerii. Dacă "sadismul" este plăcerea de a vedea pe cineva suferind fie prin provocarea ei, fie doar prin "observare" (durerea vecinului căruia i-a murit capra?), atunci masochismul, inspirat din creaţia scriitorului Leopold Ritter von Sacher-Masoch, este plăcerea primită de la suferinţa proprie (termenul apare adesea în legătură cu opţiunile de vot ale moldovenilor!). Medicina modernă le clasează la comportament deviant. Oscar Wild, la rândul său, proclama libertatea absolută a individului, care se manifestă în dreptul său de a încălca orice graniţe ale moralităţii. O emblemă a hedonismului „decadent” este personajul său Dorian Gray. După el, nu există valori morale, singurul adevăr îl constituie simţurile noastre, de aici şi absolutizarea senzualităţii şi relativizarea, desconsiderarea şi respingerea moralei. Adevărat este ceea ce simţim, restul nu contează. De altfel, atât de Sade, cât şi Dorian Gray la un moment dat nu mai simt nimic, sunt pustiiţi, iar în acest caz nu mai putem vorbi de plăceri, ci de perpetuarea suferinţei. Totuşi, în secolul al XIX-lea nu toţi erau părtaşii egoismului hedonist. O teorie interesantă a fost utilitarismul, care proclamă că tot ce este util este şi plăcut. Fondatorul său, Jeremy Bentham, scria că acţiunile noastre trebuie să maximizeze plăcerea în

întreaga lume şi mai scria despre un „hedonism calculat”. Cu alte cuvinte, fiecare hedonist trebuie să contribuie la binele altora. În splendidul film francez "Amelie" eroina trăieşte un profund sentiment de împlinire, atunci când se dedică să aducă mici bucurii celor din jur. În societatea occidentală contemporană această tendinţă pare a avea tot mai mulţi adepţi, ceea ce o face şi mai atractivă…

Regimul plăcerii în totalitarism Câteva cuvinte despre hedonism în societăţile totalitare. Idealul societăţilor închise rămâne a fi asceza. Ascetismul este forma care repudiază principial hedonismul, urmărind recluziunea şi urmărirea abstinenţei. Spre exemplu, ideologia comunistă era refractară ideii de plăcere. Mai bine zis, sub aceasta se ascundea invitaţia la o viaţă ascetică permanentă. Lipsurile şi sacrificiile din viaţa de azi trebuiau să fie compensate de aşteptările cu tentă milenaristă a unui viitor difuz, neclar, dar extrem de „luminos”. Totul trebuia să fie sacrificat pe altarul luptei pentru acest viitor. Propaganda spunea în permanenţă că viaţa grea de azi, se va răsplăti cu traiul fericit al urmaşilor. Şi cine nu este dispus să se sacrifice pentru copii şi nepoţi? În general, regimurile totalitare, cel sovietic şi cel nazist, ştiau şi acordau o mare atenţie mobilizării şi direcţionării emoţiilor în scopurile dorite de Partidul unic. În primul rând se viza acumularea "micilor plăceri ale vieţii", care creau o iluzie a bunăstării (pâine de 16 kopeci şi salamul de 2.20 invocate şi astăzi de nostalgicii comunismului) sau a coeziunii de grup. Pentru nazişti controlul plăcerilor însemna un element important

al exercitării puterii, al dominaţiei maselor. Organizaţia politică Kraft durch Freude (Puterea prin bucurie) trebuia să se ocupe de controlul şi organizarea timpului liber al populaţiei în conformitate cu postulate ideologice ale regimului. Chiar la Auschwitz - în lagărul de muncă existau bordeluri, unde deţinuţii care munceau puteau să-şi satisfacă dozat necesităţile fiziologice primare, pentru "detensionarea" situaţiei. Masele trebuiau ghidate în scopurile urmate de regim. Psihologul Gustav Le Bon în celebra sa lucrare Psihologia mulţimilor afirmă pe bună dreptate că orice comportament colectiv este legat de instinctele psihologice centrate pe satisfacerea necesităţilor şi impulsurilor primare, printre care unul dintre cele mai importante este dorinţa de a obţine plăcere. Este interesantă observaţia sa privind spectacolul violenţei în timpul revoluţiei franceze, când execuţiile publice ale aristocraţilor şi masacrele erau organizate pentru a satisface plăcerile gloatei, dornice de vărsări de sânge, ca urmare a tensionărilor sociale ieşite de sub control. Este cunoscut faptul că Hitler l-a citit pe Le Bon şi a preluat această idee conform căreia violenţa şi războiul sunt surse de plăcere pentru mase. Agresivitatea excesivă acumulată în societatea germană ca rezultat al frustrărilor provocate de pacea de la Versailles şi tensiunile interne erau focalizate în interior prin căutarea duşmanului intern - evreul - şi mai ales în exterior, prin proiectarea imaginii duşmanului, fie el capitalistul occidental sau bolşevicul sovietic. Cât despre Stalin, acesta cu siguranţă nu avea asemenea lecturi, dar logica guvernării sale impunea aceleaşi mecanisme de realizare a terorii. Procesele politice din anii 1930-1940, ura inoculată în cetăţeni

faţă de tot ce este străin (cine nu e cu noi este împotriva noastră) sunt mărturii de acest gen. De asemenea era exacerbat pericolul extern, cu scopul de a crea o societate în permanentă mobilizare, care funcţionează în regim de alertă, societate care este motivată doar prin existenţa unui pericol real sau inventat. Această entitate politică trăieşte în regimul unei „cetăţi asediate”. Totul se transformă într-o problemă (neplăcere): lipsa resurselor, alimentelor, calamităţile naturale, corupţia, anti-stataliştii, etc. Într-un asemenea stat, guvernarea îşi arogă în permanenţă atribuţii extraordinare, justificând „mâna forte” ca singura modalitate de menţinere a ordinii, pe când în fond se vizează perpetuarea puterii. Pentru a radicaliza societatea şi a o diviza, cu scopul de a o controla mai uşor, se pun pe agendă nişte probleme sensibile, cum ar fi cele identitare, de istorie, de limbă, etc. Georges Orwell, în celebra sa distopie (1984), a descris o asemenea societate închisă, unde unul din torţionari, O’Brian, se confesa jertfei sale: „Vechile civilizaţii pretindeau că sunt întemeiate pe iubire şi dreptate. Civilizaţia noastră are la temelie ura. În lumea noastră, singurele sentimente vor fi teama, furia, triumful şi auto-umilirea. Vom avea grijă să le distrugem pe toate celelalte - pe toate. Deja suntem pe cale de a jugula anumite atitudini care au supravieţuit dinainte de Revoluţie. Am rupt legăturile dintre copil şi părinte, dintre bărbat şi femeie. Cine mai îndrăzneşte, în ziua de astăzi, să aibă încredere într-o nevastă, într-un copil, într-un prieten? Iar în viitor nu vor mai exista nici neveste, nici prieteni. Copiii vor fi luaţi de la sânul mamei de mici, cum iei ouăle de la găină. Instinctul sexual va fi eradicat. Procreaţia va deveni o formalita-

daydream

te anuală, cum este, de exemplu, reînnoirea unei cartele. Vom aboli orgasmul. Chiar în momentul de faţă neurologii noştri lucrează în direcţia asta. Nimeni nu va mai fi loial decât Partidului, nimeni nu va mai iubi pe nimeni altcineva decât pe Fratele cel Mare.” Observăm că plăcerile sunt considerate nocive unui astfel de regim. De altfel, „plăcerea luptei”, divizarea societăţii şi ura inoculată rămâne pe agenda a unor forţe politice de la noi …

Plă–cere și ți se va da! Pentru unii, hedonismul supralicitează importanţa plăcerilor în viaţa noastră. Totuşi, aplecarea spre plăceri se deosebeşte ca formă şi conţinut în funcţie de individ, de cultura, educaţia, inteligenţa sa, dar

şi de mediul în care-şi duce existenţa şi chiar de societatea din care face parte. Atunci când necesităţile intelectuale sau culturale sunt plafonate, tendinţa spre plăcerile carnale, ce ţin de satisfacerea dorinţelor trupeşti devin dominante. Încă Epicur observa că omul are tendinţa să numească plăcere ceea ce caută în viaţă. Ceva mai târziu, scoţianul Hume a reformulat acest gând: „căutăm plăceri, dar numai de aceea că numim plăceri ceea ce căutăm”. De aceea, o problemă majoră a hedonismului modern constă în faptul că realizarea tuturor dorinţelor noastre, nu aduce neapărat plăcerea/ fericirea. Fie că foarte des obţinem lucruri pe care nu ni le dorim, fie că urmărim obiective de care nu avem nevoie. Cu alte cuvinte, fericit este acela care ştie ce nu-i trebuie…

nr. 35-36/iulie - august 2011

Tema nu mărului

DEZGOLIREA MITULUI FABULĂ DESPRE MIORITISM, MASOCHISM ŞI ALTE NE-PLĂCERI ALE MOLDOVENILOR

Plăcerea este o stare afectivă, fundamentală, determinată de satisfacerea unor cerințe vitale. Dar asta, în teorie. Pentru că, în fapt, firea controversată şi îndărătnică (pe alocuri) a moldoveanului dă peste cap orice concept despre plăcere și satisfacție. Aşa că, mioriticul sovieticus ortodoxus are o cu totul altfel de percepție despre ce sau cum trebuie să fie actul plăcerii supreme.

T e x t d e anastasia ta b u r c e anu / ilust r a ț ii d e and r e i tud o r an  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

CELE TREI GRAลขII

SERIA INTERNET MYTHOLOGIES

nr. 35-36/iulie - august 2011

Tema nu mărului

DEZGOLIRE A MITU LU I FABULĂ DESPRE MIORITISM, MASOCHISM ŞI ALTE NE-PLĂCERI ALE MOLDOVENILOR

vox populi

Alina, 22 ani, prezentator radio Plăcerile verii: mojito, dragostea plină de pasiune și fierbințeală, muzica bună - raggae, savurarea tutoror momentelor în pofida zăpușelii, vacanța într-un loc fierbinte și deosebit: Palma de Mallorca sau Ibiza. Elena, 73 ani, profesoară Să-mi văd copiii și nepoții lânga mine. Cea mai mare placere este să le pregatesc ceva gustos și să-i adun pe toți în jurul mesei. Viorel, 49 ani, manager în construcții Pentru mine plăceri ale vieții înseamnă în primul rând posibilitatea de a fi alături de cei dragi, de a le oferi cât mai multă atenție și grijă. O altă plăcere ar fi aflarea în compania unor prieteni adevărați, testați de timp și împrejurări, savurând un vin de calitate, având pe fundal melodia "să nu uităm nicicând să iubim trandafirii"... O altă plăcere enormă e când cutreieri munții, descoperi mănăstirile și peisajele pitorești, iar seara privești cum se ascunde soarele după creasta Ceahlăului. Viorel, 23 ani, freelancer Îmi place să stau cu familia la masă, inclusiv cu buneii, sau să stau pe malul iazului la bunelul meu -

Suntem ”strigați” țară agrară și nu în zadar, pentru că moldoveanul a reușit să facă din necesitate o plăcere. Sau invers. Creativitatea moldoveanului, în perspectivă agrară, nu cunoaște margini şi măsură. Aceasta balansează între castraveți „rodniciok” şi orhidee Vanda, între roșii “tolstoi” şi cactuşi slim şi se opreşte în perpetua chemare a pământului. Grădinăritul curge greu în venele adevăratului moldovean, altfel de ce acesta și-ar petrece serile de vară mâncat de țânțari la ”fazendă” sau de ce, dintr-o pornire agronomică necontrolată, ar scurta ziua de lucru, numai ca să revină cât mai repede la… sapă. Deși, dacă s-ar opri o clipă și ar calcula, apoi banii investiți în creșterea susnumiților rodnicioci sunt mai mari decât dacă i-ar cumpăra de la piața cea mai scumpă. dar n-are timp de calcul, are de udat, de prășit, de cules... Fiincă biroul de statistică nu intra prin harmane, vă dăm cifre de pe dealuri mai mari... Moldovenii au cultivat 1054311 tone de cereale, 149 mii hectare de vii și 113 mii hectare de leguminoase. Moldoveanul se pricepe la fel de bine și la ”conservarea amintirilor” de vară în borcane, sub formă de murături și compoturi. Fără a ieși din zona gastrică, este de datoria noastră să menționăm plăcerea (desfătarea chiar) moldovenilor de a întinde mese de sărbătoare (uneori cu bani împrumutați), ca să moară vecinii de invidie. Aceasta se realizează în 5 pași, simpli doar la prima vedere: de la 8 dimineața se îmbulzeşte în piaţă, se coace toată ziua la aragaz, se încarcă masa până când aceasta

se îndoaie de greutatea platourilor, se înfulecă din toate bucatele, se simte rău. A doua și a treia zi se mănâncă resturile din frigider. ce mai rămâne - la porc sau la câine. Asorti de carne, asorti de legume cu brânză, scrumbie cu măsline, găină la cuptor, răcituri din pește, de cocoș sau de coadă de vacă, sarmale, salamuri, pârjoale, bătute, răzbătute, plăcinte, clătite, tort Guguță, șubă.... Toate acestea necesită eforturi fizice și… financiare. Serviți și price list-ul: Moldoveanul trebuie să fie gospodar, iată de ce reparația de vară e un ritual respectat cu sfințenie. Procedura plăcută este de regulă planificată pentru o lună (atât cât ține concediul), dar ajunge să dureze trei luni. La țară ritualul implică în mod obligatoriu schimbarea locului sobei, la oraș - măria sa, termopanul. După asta, “ai obraz” să chemi şi nuntaşi în casă. Că, deh, ai cu ce. asorti de carne circa 90 de lei (farfuria), asorti de pește - 150 lei, răcitura - 110 lei sarmalele și plăcintele - 150 de lei În total, masa de sărbătoare oscilează între 2000 Lei (varianta super-econom) și 15000 Lei (doar econom și fără băutură) Nunțile încununează lista tuturor plăcerilor autohtone. Moldoveanului îi place să se însoare și dacă e plăcere, de ce să fie doar o dată? E spectacolul la care ține cel mai mult, în care e important nu numai el, dar și pentru că toți participanții la nuntă se consideră implicați și importanți, prin acordarea de titluri

și ranguri: nași mari și mici, vornicei de onoare și vornicele fără onoare, socri de toate dimensiunile, martori și părtași (cât pe ce să scriu, brazi şi păltinaşi). Rochia de mireasă de la 5000 lei la 25000 lei Rochia de mireasă închiriată de la 2500 lei la 13000 lei Limuzina 1600 lei pe oră Chiria sălii și masa festivă (efecte speciale pentru primul şi ultimul dans, decorul sălii)

de la 500 lei la 1200 lei de persoană. video/foto - 5000-9000 lei Am rugat-o pe psihologul Zinaida Bolea să ne explice eterna taină: de ce moldovenii pun pe jertfelnicul plăcerii atâta timp, energie şi finanțe. Fără a simți nicio plăcere. Depinde la ce categorie de moldoveni ne referim. Dacă oamenii au bani, dar preferă vara să conserveze, desigur că e vorba de un scenariu masochist sau unul rigid pe care l-au preluat din generaţie în generaţie. sau poate sunt niște hipergurmanzi care au niște rețete absolut deosebite pe care nu le găsești nicăieri... În cazul unor familii cu resurse limitate, e mai degrabă o strategie raţională, de supravieţuire. Dacă ne gândim la un background, căci s-a înrădăcinat mitul că moldovenii fac reparaţii şi fac conserve, eu cred că lucrurile se schimbă cu anii. Eu am să fiu avocatul moldovenilor şi o să spun că au existat premise sociale, istorice, ideologice, care au influenţat scenariul real şi care ne-au stigmatizat. Acum, moldovenii încep să se manifeste în toate domeniile vieţii. Și nu putem să generalizăm

şi să declarăm că toţi moldovenii îşi definesc astfel plăcerile vieţii. O plăcere pentru mine ar fi şi un local liniştit, dar în Chişinău aproape nu există cafenele sau restaurante unde nu ar urla muzica foarte tare. Oamenii noştri se odihnesc oarecum “activ” şi foarte zgomotos. Ei trebuie să demonstreze tuturor că se distrează. și o distracție adevărată este doar atunci când ea încurcă altcuiva. Este ceva diferit de ceea ce aştept eu. Dar asta nu ţine doar de moldoveni, toate naţionalităţile de la noi, inclusiv ruşii, au încă funcţionarea asta activistă, mai puţin contemplativă. Mă refer la faptul că acum vara, mulţi sunt în concediu şi oraşul e pus pe urechi, lumea sare în sus, dansează. Şi dacă ne comparăm cu alte spaţii europene, suntem mai puţin reflexivi. Asta cred că e lacuna noastră principală. Nu am învăţat să ne odihnim liniştit, mai avem de evoluat la acest capitol. Ca societate suntem încă la etapa când ne manifestăm mai activ şi suntem mai extrovertiţi. Pentru că dacă analizăm discursurile cele mai frecvente, vedem că se zice că e bine să fim activi, sociabili, să avem succes şi asta se reflectă în felul nostru de a ne odihni. Dar o să ne liniştim. Vedeţi că şi politicienii noştri sunt hiperactivi, cetăţenii simpli de ce nu ar fi? Dar asta înseamnă nelinişte, indecizie, nesiguranţă de sine şi incapacitatea de a te odihni normal. Există o explicaţie, un background, poate istoric, poate religios, că moldoveanul tinde să se sacrifice pentru păcatele lui, ale părinţilor? O stare de inconştienţă ereditară care îl împiedică să simtă plăcerea de la anumite lucruri? Există şi un background religios, pentru că există conceptul conform

acolo e cel mai bine. Prietenii pe care-i văd cel mai des și cu care împărtășesc momentele frumoase, flirtul, adrenalina pe care o am de la servici, muzica și dansul. Iulia, 26 ani Cărțile, comunicarea și petrecerea timpului cu prietenii și familia, călătoriile - pentru a vizita locurile frumoase ale lumii și a cunoaște alte culturi. Toate detaliile și lucrurile simple ale vieții îmi aduc plăcere. De exemplu - ploaia, ceaiul, pisicile, muzica, faptele bune făcute în folosul comunității. Iar cea mai mare plăcere a verii este ploaia. Cristian, 25 ani, ONG Mersul pe jos, o bere bună, apa lacului de munte, o fată rece după o baie în lacul de munte. Olga, 22 ani, filozof Sexul! Dar ce mai poate fi plăcere? A trăi, a mă bucura de prieteni, sănătatea trainică a celor dragi, apropierea persoanei iubite, posibilitatea de a fi acolo unde vreau să fiu. Corina, 22 ani, studentă Plăcerea cea mai mare este să savurez momentul, iar vara oferă nenumarate momente: să alergi prin ploaie, să te urci în copacul de cireșe și să mănânci cât mai multe, să privești în ochi la oameni și să le faci complimente spunându-le că au ochi frumoși…să asculți muzică, să sari în apă și să iubești (atât timp cât nu ai și așteptări).

nr. 35-36/iulie - august 2011

Tema nu mărului

DEZGOLIRE A MITU LU I FABULĂ DESPRE MIORITISM, MASOCHISM ŞI ALTE NE-PLĂCERI ALE MOLDOVENILOR

Lilia, pictor Îmi place enorm să fac cadouri persoanelor dragi, să-i fac pe copii să râdă în hohote. Alte plăceri sunt singuratatea, pictura și desigur sexul. Nelea, casnică Familia sănătoasă, liniștea în țară, o vacanță frumoasă.

Vasile, director ONG Ocupația pe care o faci din suflet, probabil familia în care e pace și liniște și creație, ce poate fi mai bine când trăiești pentru o familie, pentru un copil. Să te afli în mediul în care îți dorești să fii și să fii util în acel mediu, că dacă nu ești util parcă ești străin acolo. Călătoriile îmi plac la nebunie. Momentele mele de singurătate, când sunt doar eu și nu aud și nu văd pe nimeni (poate pentru că sunt prea mult întrun mediu aglomerat) Iulian, 32 ani, lucrează peste hotare Înotul, mersul cu mașina, tenisul, odihna la mare și la munte…sexul. Vladislav Dumanov, director comercial (www.art-md.org) Automobilele și călătoriile sunt cele mai mari plăceri. Petrecerea timpului liber cu prietenii, mersul ”la pescuit” cu carnea și peștele aduse cu noi din start, marea. Serghei, ocupație - secretă Îmi place să călătoresc cu

căruia noi toţi suntem păcătoşi. Plăcerea este interzisă şi numai Dumnezeu poate să o permită. Pentru plăcerea sexuală trebuie neapărat să te cununi, pe cea culinară o poţi avea doar după post. Trebuie s-o meriţi, pentru că apriori noi toţi suntem păcătoşi. Religia ortodoxă a lăsat o amprentă serioasă în subconştientul nostru colectiv. Cred că noi toţi avem funcţionarea asta nevrotică că, iată, acolo în spate stă sentimentul de vinovăţie ancestral (de care mulţi n-au habar de unde vine) şi o angoasă de aşteptare: Doamne, nu se va întâmpla ceva rău, dacă "primesc" prea multă plăcere? Oare nu mă odihnesc prea mult? Sau: nu râde, că după râs vine plânsul! Şi zicalele reprezintă atât conştientul nostru în parte, cât şi pe cel colectiv. Suntem un popor care abia învaţă să-şi ofere plăcerea, iar perioada sovietică nu a făcut altceva decât să diminueze capacitatea omului din spaţiul nostru de a munci eficient, de a face bani şi, respectiv, de a fi răsplătit cu plăcerea odihnei. Moştenire, haine grele... Cum să facem să scăpăm de ele, există vreo cale de evadare sau cel puţin o explicație pentru acest fenomen? Există şi sentimentul de vinovăţie nevrotică care ţine de istoria noastră individuală, de conflictele din copilărie, de relaţiile cu persoanele apropiate, de agresivitatea în raport cu aceste persoane, sentimente de invidie, de gelozie, anume atunci se creează acest potenţial de vinovăţie care, ulterior, la vârsta adultă, dacă persoana funcţionează într-o manieră nevrotică, se manifestă în toate aspectele vieţii, inclusiv la capitolul plăcerii şi al odihnei, fără ca individul să-şi dea

seama de unde vine asta. Dar există un background filogenetic, care s-a format odată cu apariţia speciei, a strămoşilor, a poporului nostru. Ceea ce ţine de inconştientul colectiv, aici e vorba de religie, de factorii sociali, istorici, care ne determină să ne comportăm într-un fel sau altul. Raţionalul, atât în muncă, cât şi în odihnă abia acum începe să se manifeste la moldoveni? Cred că abia acum începem să tindem spre o viaţă în care să existe multă plăcere care ţine de comportamentul normal, nu de un hedonism patologic. Mai există un factor, starea asta de stres cronic care există în societatea noastră din cauza incertitudinii sociale, politice şi financiare. Mi se pare că oamenii nu se pot relaxa anume din cauza acestei incertitudini. Există oameni care au o viaţă la limită şi îşi pun constant întrebarea dacă o să se descurce sau nu. Şi există indivizi separaţi pentru care dependenţa de muncă e o problemă şi atunci când se opreşte din acest proces îl apucă depresia, deoarece anxietatea pentru muncă este un mecanism de apărare împotriva conflictelor interioare pentru ei. Mulţi dintre noi ne suprasolicităm muncind ca să nu ne gândim la anumite conflicte. Şi dacă vorbim iarăşi de background, acesta este unul universal, filogenetic, specific speciei umane, adică să faci ceva în loc să reflectezi atunci când eşti stresat. Dar în anumite contexte clinice această tendinţă se manifestă prin incapacitatea omului de a se odihni. De aceea sunt indivizi pentru care aceste plăceri ale vieţii şi, în special, ale verii, sunt o pro-

SFÂNTUL IERONIM

SERIA INTERNET MYTHOLOGIES

mașina, îmi place să trăiesc, să mănânc gustos, să dorm, să fac dragoste, să fac machete de mașini. Rodica, reprezentant vânzări Primesc plăcere când mă întorc acasă și îmi văd copiii realizați și mulțumiți de ziua care a trecut. Împreună cu soțul meu ne dedicăm total copiilor noștri și cea mai mare plăcere ar fi ca ei să nu fie angajații cuiva nici măcar o zi.

blemă, plăceri pe care ei nu le pot trăi pentu că nu se pot opri, munca rămâne pentru ei un refugiu. Nu vor să iasă din ritm? Nu vor, nici nu-şi permit. Sunt oameni care vin de la odihnă mai obosiţi decât au plecat şi oameni care, atunci când se odihnesc, îi apucă anxietatea, pentru că munca le dă sentimentul că sunt ok şi dacă se opresc e rău de tot. Şi la noi începe să apară fenomenul de workaholic, chiar în mediul rural ... E, poate, din cauza că atunci când ne odihnim, mai prăşim o făţare cu fasole? Există scenarii diferite. Pentru omul simplu este deja un automatism pe care l-a preluat şi după care funcţionează, dar ar trebui să fim mai îngăduitori cu el. Deh, omul nu a citit cărţi şi nu l-a învăţat nimeni. Altceva e cetăţeanul urban, cel cu studii superioare care are acces la informaţie şi ştie multe lucruri, dar fuge într-o manieră nevrotică de odihnă. Activismul pentru el este

un antidot împotriva stresului şi anxietăţii. Care credeţi că sunt plăcerile de vară caracteristice poporului nostru și de ce acestea şi nu altele? Mie mi se pare că lista pe care aţi făcut-o dvs. porneşte de la o istorie şi de la o percepţie subiective. Pentru că nu mai putem spune despre moldoveni că vara fac conserve sau fac neapărat reparaţie. Este doar un număr restrâns de concetăţeni de-ai noştri care încearcă încă să supravieţuiască, iar limitele lor financiare nu le permit să viseze la alte plăceri. Cu cât ţara e mai dezvoltată şi cu cât oamenii sunt mai bogaţi, cu atât plăcerile lor sunt mai evoluate. Dar cred că ar fi bine să scoatem moldovenii din stigmatul acesta, pentru că lucrurile se mişcă într-o altă direcţie şi începem

Mihail, lemnar Să fac tot felul de mărunțișuri, să călătoresc. Dragostea față de familie, un fel de mâncare gustos. Valeria, manager de asigurari Copilul, lucrul, odihna, plimbările în aer liber, prietenii. Natalia Matcovschi, interpretă Prima plăcere este ceea ce fac - adică să cânt, o altă plăcere este somnul (sunt ca un șoarece în tărâțe), plăcerea de a fi curtată, de a flirta, de a mânca gustos – sunt o gurmandă și ... liniștea. Vara am cea mai mare placere când arunc telefonul și plec undeva unde să nu fiu deranjată. Violeta, 28 ani, asistent proiect Sexul, călătoriile, sportul, lucrul, prietenii. Plăcerea verii – plaja.

a înţelege cum e să ne bucurăm de plăcerile adevărate. nr. 35-36/iulie - august 2011

Tema nu mărului

Dariusz Klimszak: fotograful alb-negru al umbrelor colorate

Oamenii caută dintotdeauna explicații ale gesturilor, comportamentelor sau valorilor pe care le duc cu sine. Pentru că suntem diferiți, încercarea de a construi limbaje universale și poduri de comunicare vine încă de la Turnul Babel. Astăzi, mai mult ca niciodată, necesitatea înțelegerii de sine și de celălalt este explorată prin tot ceea ce facem. Dariusz Klimszak este unul dintre artiștii care încearcă dezlegarea misterului prin fotografie. artistul Polonez construiește un Turn care nu se poate dărâma. Găsim scări, oameni, case, arhetipuri care povestesc istoria noastră. Plăcerea vederii lucrărilor este însoțită de obicei de un Uhh! Al mirării. Încercând să construiască un limbaj universal prin fotografie, Dariusz se joacă cu imagini, arhetipuri, simboluri, spații. Mai puțin cu timpul. Un interviu viu, profund și plin de lumea unui fotograf care, suntem siguri, va deveni cunoscut în puțin timp.

T e x t d e ang e la sta f ii / imagini d e D a r ius z k lims z a k  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

walk

nr. 35-36/iulie - august 2011

Tema nu mărului

Dariusz Klimsza k Fotograful alb-negru al umbrelor colorate

Tree house

Am căutat informații pe internet, pe blog, dar am găsit foarte puține texte, în afara fotografiilor. Opera recomandă maestrul, dar totuși... Cum ai ajuns la fotografie? M-am născut în 1967 în Sierdadz, unul dintre cele mai vechi orașe ale Poloniei. Eram un orășean inveterat. Îmi plăcea zgomotul și viața tumultuoasă a orașului. De câțiva ani, m-am mutat însă cu familia mea

la țară, într-un sătuc de lângă mare. Soția mea predă poloneza, avem o fiică de patru ani, Nina. De profesie sunt artist, dar am fost mulți ani jurnalist. Ba chiar o perioadă scurtă – poștaș. Fotografiez de aproape 30 de ani. De zece ani a devenit pasiunea mea. Am încetat să fac așa-numitele fotografii normale. Știți, astăzi orice poate fi fotografiat. De aceea, prefer să mă bazez pe

propria imaginație. Sunt mai interesat de fotomontaj decât de fotografie în sine. De aceea îmi transform fotografiile. Le montez. Unele dintre lucrările tale au multe similarități cu Salvador Dali (elefanții, de exemplu). Am putea spune că fotografii, ca și alți artiști, au Învățători printre artiștii notorii? Dacă da, cine este Învățătorul tău?

Desigur că îl cunosc pe Dali, l-am și studiat la Școala de Arte. Dar, cu certitudine nu el este inspirația mea. Îmi plac mulți fotografi, dar nu am avut niciun model pe care să îl urmez, niciun Învățător. Odată cu trecerea anilor, sute de ore petrecute în fața calculatorului, am încercat să îmi dezvolt propriul stil, care sugerează ceva sau nimic. Am observat că multe dintre lucrările tale sunt un joc cu niște imagini primordiale: mama, scara, copilul, copacul. Cum ai ajuns la ideea că fotografia este în relație cu arhetipurile și nu un simplu instrument pentru stocarea amintirilor? Epoca noastră a dezvoltat foarte mult fotografia digitală (astăzi oricine are acces la camera de la telefonul mobil de exemplu). Oricine și oricând poate fotografia sau deveni fotograf. Pentru a concura cu enorma cantitate de fotografii realizate, fotograful trebuie să se deosebească, să aibă o idee specială. Imagini, peisaje frumoase sunt oriunde și este prea puțin să o capturezi și să zici – Gata, sunt fotograf. Observați că turiștii au echipament scump și de calitate și știu să realizeze fotografii foarte bune, în timp rapid, din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Cu câtva timp în urmă am observat că există niște imagini arhetipice, cuvinte-cheie, dacă vreți, prin care putem înțelege lumea indiferent de religie, origine sau latitudine geografică. Acestea includ, de exemplu, casa sau forma unui copac. Utilizarea lor în montajul foto îți face lucrarea ușor de înțeles. Este exact ca și în muzică, care este pentru mine un limbaj universal. Încerc să construiesc un limbaj universal prin fotografie. Ca să ne putem înțelege toți.

Spui că fotografia artistică presupune o manipulare, transformare, dar de o manieră rezonabilă. Ce este rațiunea pentru un artist? Cum este legată de plăcerea procesului de prelucrare a fotografiei și nu se poate oare întâmpla ca fotograful să fie absorbit de procesul de creație și să uite despre limite? În montajele mele, încerc să lucrez astfel încât efectul să fie cât mai natural. Ca omul să vadă situația ca fiind una reală. Lucrez mult cu proporțiile, direcția luminii. Cumva se apropie de curentul iluzionist din artă. Desigur că ajung să sparg limite, să încalc reguli. În special când anturajul este suprarealist. Dar chiar și atunci, am grijă mare la detalii. Nu las nimic la voia întâmplării. Te joci în unele serii de fotografii cu umbra. Crezi că umbra are culoare? Umbra este absența luminii. Îmi plac detaliile văzute în umbră. În special mă joc cu negrul, pentru că atunci se obține efectul unei găuri, a golului. Iar natura absoarbe vacuum-ul creat. Desigur că umbrele au culori, impresioniștii le-au găsit deja. Fiecare culoare este o combinație de miliarde de umbre și culori. Doar știm că, de facto, culorile nu există, noi le cunoaștem doar ideea. Spunem: roșu, verde, dar pentru fiecare dintre noi, aceste culori semnifică lucruri diferite. Le vedem diferit. Este la fel cu umbrele. Fiecare umbră are propria culoare, care depinde de ambianță, timp (zi sau noapte), lumina reflectată și mulți alți factori. Am văzut că singurii oameni reali din lucrările tale sunt soția și fiica. Restul este joc cu arhetipurile de care vorbeam mai sus. Înseamnă asta cumva că numai aceste două

persoane îți fac lumea reală cumva? Ce presupune acest proces de transformare a omului virtual în unul real? Locuiesc la țară. Soția și fiica sunt oamenii cu care petrec cel mai mult timp. Îmi iau aparatul cu mine oricând și oriunde: la plimbări în special. De obicei, le fotografiez pe ele. De aceea se creează impresia că soția și fiica mea sunt singurele pe care le fotografiez. Îmi place să fac portrete, am făcut mai multe, nu doar ale familiei mele. Dar îmi place să vorbesc cu oamenii. Numai un asemenea contact te poate ajuta să cunoști omul. Atunci pot spune că omul devine pentru mine real-real. Crezi că omul se poate depăși pe sine prin ceilalți? Cum se poate realiza așa ceva? Omul se poate depăși pe sine doar prin sine, prin încredere. Nimeni nu va realiza creșterea spirituală în locul meu, nu mă va auto-analiza, nu îmi va face planuri sau înțelege sentimentele. Alții te pot ajuta desigur, pot oferi sfaturi, inspirație, dar restul muncii îmi aparține. Fiecare dintre noi este schimbat la un moment dat de prezența cuiva. Cine schimbă lumea lui Dariusz Klimszak? Lumea mea este schimbată de Nina, fiica noastră. Cine are copii știe ce am în vedere. Cei care nu au copii, nu sunt capabili să înțeleagă. Dacă te-ar ruga cineva să îți fotografiezi lumea interioară și ar trebui să utilizezi un obiect, un animal sau un mediu specific, care ar fi acestea? Majoritatea lucrărilor mele sunt parte din mine. Nu știu în ce măsură, dar am impresia că mai degrabă sunt o mică parte din mine. Sunt doar imagini, istorii închise în

nr. 35-36/iulie - august 2011

Tema nu mărului

Dariusz Klimsza k Fotograful alb-negru al umbrelor colorate

out of Africa

rame pătrate, o mică felie a sufletului meu. Mi-ar plăcea să îmi pot fotografia lumea interioară. Cred că tocmai aceasta este creativitatea, să îți transferi particule din sufletul tău pe hârtie sau canvas cât mai bine. Încă învăț să fac asta. Am observat utilizarea repetată a unei scări în fotografie. Una este chiar plasată pe un copac. Sus, pe

copac este un bărbat. Credeți că omul este fericit? Scara este simbolul ambiției, al creșterii, al cunoașterii. Am impresia că este un simbol ușor de înțeles, evident. Dar mai important decât atingerea fericirii este dorința să o ai. Cineva spunea: fericirea nu e în a prinde iepurele, ci în a-l urmări. Poți să ne spui ceva despre relația

dintre imaginație – realitate – femeie – copil? Cred că mai bine ai întreba o femeie. Bărbații văd lumea foarte diferit de femei. Dar aceste două lumi comunică. Chiar dacă am mustață și barbă, îmi descopăr trăsăturile feminine. Nu îmi este rușine și nu mă apăr. În cazul meu, imaginația și emoțiile sunt extrem de legate. Foarte mulți bărbați idealizează femeile. Preferă să vadă o prințesă

agro

romantică fără defecte mai degrabă decât o persoană reală. Aceasta conduce spre dezamăgiri sau poate chiar tragedii. De ce majoriatea lucrărilor tale sunt alb-negru? Adeseori, culoarea distrage atenția de la avantajele majore ale imaginii. Se poate însă întâmpla ca ea să devină avantajul cel mai mare al unei fotografii. Experimentez cu asta

foarte des. Lucrez prima oară cu o imagine colorată, apoi o transform în alb-negru ca să văd cum arată. Multe dintre ele pierd din expresie. Fotografia alb-negru pune accent pe temă și pe execuție. De aceea îmi place. Dar am început să lucrez și cu fotografia colorată. Am deja câteva serii.

dori să faci și să vezi?

Dacă ai fi invitat în Moldova, ce ai

veche a orașelor.

Mi-ar plăcea să cunosc fiecare bucățică a Moldovei. Nu am fost niciodată. De aceea totul va fi pentru mine interesant și fascinant. Sunt sigur că voi găsi peisaje extraordinare și originale. Îmi place mult natura, dar aș vrea să văd partea

nr. 35-36/iulie - august 2011

Tema nu mărului

FaT FRUMOS,

ILEANA COSÂNZEANA

Si ,

VIE EN TROIS CU NARCIS

T e x t d e ang e la sta f ii /  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

Toate relațiile noastre au la bază plăcerea, un fel de ”mă simt bine” dat în căutare generală, pe toate părțile de emisferă și prin toate colțurile de lume. În afaceri ne ”gâdilă” plăcut conturile grase, în cele de prietenie mizăm pe plăcerea de a face lucruri (molipsitor de plăcute) în comun, de a schimba idei, sentimente, atitudini...În cele intime... așteptările noastre vibrează ca un tonometru ieșit de sub control, iar plăcerile, de la cele sexuale la cele emoționale sau financiare, sunt sarea și piperul, dumnezeul și biblia, drumul și cărarea unui cuplu. Relațiile de iubire le sintetizează pe toate. Cu acestea ne vom ”bate”, pentru a înțelege cum acest principiu al plăcerii face loc în relație crizelor de gelozie, isterie și altor peripeții strașnice și dramatice. Totuși, pe lângă plaisire-ul de grup, plăcerea de sine e un mare talent. Îmi amintesc despre Narcis (hm, ziceți voi), despre interpretări ale egoismului și altruismului și despre iubirea de sine. Unsă pe pâine, cea din urmă lasă gustul cel mai savuros în relație. Să vedem cum.

Spinoza, și după el alții, ne anunță că dorința este constituentul omului. Tot ceea ce facem este dominat de monstrul cu dinți de diamant, cățărat în capul și inima noastră, căruia i se spune Dorință. Din această perspectivă, orice comportament al nostru este incitat de dorință. De aceea, copilul spune ”Eu vreau” și este cel mai sincer dintre noi. Când ajungem adulți, acest ”Eu vreau” ia forme voalate, ne ascundem în spatele bunei cuviințe, mofturilor personale sau și mai grav, a orgoliilor. Dar cum se face că plăcerea de sine sau iubirea de sine este fundamentul pe care se construiește o întreagă relație și chiar viața unui om? Atunci când Socrate spunea ”Cunoaște-te pe tine însuți”, corolarul expresiei venea din creștinism – Iubește-l pe celălalt ca pe tine însuți. (Nici mai mult, nici mai puțin). A te iubi pe tine înseamnă a-ți cunoaște limitele. A ști să te detașezi de propriile orgolii, a avea puterea de a spune ce vrei. Sau chiar a ști ce vrei. Întâmplător sau nu, noi ne dictăm propriile greșeli, plăceri sau preferințe. Și aceste plăceri-greșeli-preferințe sunt ca un iceberg pe care ne cățărăm pentru a vedea lumea. Și cum stăm noi cocoțați acolo, pe marele înghețat, vine focul, focul dragostei. Atunci uităm de iubirea de sine. Devenim brusc și iremediabil altruiști în sensul comun al cuvântului. Dăruim. Nu ne mai pasă de propriile dorințe. Femeia, pentru că uneori se adeverește spusa lui Schopenhauer – femeile sunt niște animale cu șolduri late-, de obicei nu suportă fotbalul. Făt Frumos însă apare călare pe o minge a la Lionel Messi și brusc femeia se îndrăgostește de tușe, cornere, fente, driblinguri sau lovituri de pedeapsă. Pedeapsa este topirea de sine și pierderea propriilor plăceri. Totală, inevitabilă și ireversibilă. La un moment dat, e în offside. Și, oricâte goluri ar încerca să bată, arbitrul pe nume Plăcerea nu calculează punctele în favoarea ei. Bărbatul. Urăște plăcintele cu vișine. Sau ardeii umpluți. Sau să aducă flori acasă la fiecare sărbătoare importantă. Are alergie de la scuturatul covoarelor. Dar, Ileana-Cosânzeana apare pe un covor de format mare, pe care are tendința să îl scuture numai împreună cu el. Duminica îi face plăcinte cu vișine, că așa a învățat de la mama. Peste doi ani, Făt Frumos, plin de plăceri interzise, dar cu veșnica plăcintă în gură, iese la vânat de alte femei. De ce la începuturi relația promițătoare permite păstrarea și multiplicarea plăcerilor personale, iar peste un timp devine un mix care înghite plăcerea de sine și de lucruri pe care le faci de unul singur. La întrebarea ”Care îți sunt plăcerile?”, majoritatea cuplurilor dau răspunsuri similare. De ce? Oare poate fi dragostea într-atât de cuprinzătoare încât înghite tot? Sau mai degrabă este vorba despre păstrarea identității proprii și plusarea unei valori adăugate? Mă întorc la a te place pe tine. La a înțelege cine ești. La a ști ce vrei. Mulți dintre noi ajung să se piardă în cărți, filme, imagini parentale, scenarii sau patternuri. Erick Fromm avea dreptate când spunea că iubirea de sine este cea care permite armonia. Egoistul și altruistul sunt cei care își împrăștie plăcerea de sine în plăcerea celorlalți. Unul fură din celălalt - bucată cu bucată. Al doilea fură. Doar că prin șmecheria darului. Doar că darul este întotdeauna un obiect cu prețul ascuns. Și atunci descoperirea, multiplicarea și realizarea propriilor plăceri este una dintre căile cele mai eficiente pentru o relație frumoasă. Noi asta vrem? Vedem în numărul următor.

nr. 35-36/iulie - august 2011

Tema nu mărului

Pe locuri, fiți gata, mmmm!

T e x t d e L ucian M î nd r u ț ă /  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

bagman

"Fă-mi și mie o plăcere, iubitule!". Așa încep toate neplăcerile. "Dacă vă face plăcere, vă așteptăm la noi." Așa încep toate corvezile. "Plăcerea e de partea mea". Așa încep toate minciunile. Nu cred că există în limbajul omenesc cuvânt mai nesincer. Ok, poate doar "te rog să nu înțelegi greșit". Sau "îmi pasă mai mult decât crezi". Și-or mai fi și alte câteva, dar plăcerea e ca pâinea: merge cu orice, îngrașă oricum. Paradoxal, plăcerea are o istorie neplăcută. Lumea se ferește să recunoască c-o știe chiar și măcar din vedere. Trece pe trotuarul celălalt. Inventează doctrine ale tristeții. Bea ceaiuri calmante. Deschide televizorul, să-i poată toca p-ăia prinși cu plăcerea pe figură, în geantă, în brațe. Poate ați observat: plăcerea e mereu vinovată. Creștinul trebuie să-și ceară scuze pentru ea de la Cel de Sus. Budistului i se cere s-o evite cu indiferența (materie de examen la școala de călugări tibetani). Mahomedanul e chemat să se asigure că plăcerea e doar a lui, nu și a nevestei. Ateul e somat să-i găsească explicația stiințifică (chiar dacă asta îi ruinează toată bucuria). Iar publicitarul e forțat de împrejurări să vândă orice trăire, cât de neplacută, drept plăcere sublimă - acum într-o versiune cu 20% gratuitate, dar același gust delicios! Firește, totul în no-mans-landul celor 100 de lei (inclusiv moldovenești), de la care rațiunea începe să se impună asupra impulsului. Plăcerea n-are nici o valoare fără neplăcere, tot așa cum mașina aia nouă nu folosește la nimic fără ca cineva să te vada în ea. De-aia le și compătimesc pe vedetele care își pe-

trec toată vara pe plajă: cum poți să te mai simți bine cînd nu faci altceva decât să te simți bine? "Poate doar încercând să te simți și mai bine!" - iata deja filozofia de viață a unei generații cu 5000 de prieteni pe facebook, dar cu bilete de sinucidere adresate nimănui. Ah, da, am ajuns și aici. Plăcerea ucide: iată un alt clișeu iubit de cei care găsesc plăcere în a interzice plăcerile altora. Statul e pe primul loc pe lista asta: chiar și în perioade de pace și îndestulare, lui îi place s-o dea pe cartelă. Raționalizat. N-ai voie sub 18 ani. Nu poți la volan. Nu în spații închise. Mahoarca, rachiul, sexul pe plajă și plaja pe sex, toate chestiile astea sunt inamici publici vânați mai ceva ca evazioniștii fiscali, tocmai pentru că nici măcar n-au cum să dea o șpagă. Firește, trebuie cumva să plătim pentru plăcere și de obicei folosim împrumutul de la Banca Eu Însumi, filiala Corpul Meu, cea mai cunoscută instituție de credit din lume (precum și singura care dă faliment fără ca statul să fi găsit vreo metodă de compensare a pierderilor). Plăcerea zgâlțâie ficatul, îmbâcsește plămânii, rade neuronii și contribuie la adâncirea deficitului comercial al națiunii. Am zis deficit? E de fapt excedentul altuia. Plăcerea umblă mereu în gașcă cu opusul ei. Firește, chiar și așa, rămâne egoistă. Mi-am luat BMW? Se cheamă că mi-am făcut o plăcere, eu, mie. Mi-am luat bicicletă? Am făcut o plăcere planetei. Am luat autobuzul? Probabil că am alte placeri, dar istoria nu le va reține, întrucât și ea e sensibilă la branduri. Între aceste trei categorii, ghici cine ne ramâne în cap (și pe lista de aspirații) după ce trece articolul ăsta? Sau hai să vă dau o

întrebare ajutătoare: între Ștefan cel Mare vs Miron Costin, ia ziceți, de cine ne place mai tare? Vi-l puteți imagina pe domnitor pe bicicletă? Sau mai degrabă cu girofar? Plăcerea e deci putere. Și da, tocilarii n-au fost niciodată populari. Lumea îi bănuiește că lor chiar le place ceea ce fac. Firește, de la Darwin încoace, plăcerea are rost. Natura a inventat sexul și oamenii au inventat formalitățile de la oficiul stării civile. Cine e mai deștept? În mod clar natura. Dar chiar și așa, cu toată experiența ei în materie de sex, plăcerea de alt gen nu e transmisibilă, nici măcar prin contact intim. Dacă îmi plac cărțile, nu-ți vor plăcea doar pentru că te-ai îndrăgostit de mine. Pe diferența dintre plăceri se bazează și cea mai sinceră instituție umană, divorțul. La fel și războiul. Sau restaurantul. Cele mai multe plăceri se vindecă de la sine spre sfârșitul vieții unui om. Iar rezultatul final s-ar numi înțelepciune dacă n-ar fi mai onest să-i zicem neputință. Gică Petrescu se plângea la 80 de ani "suflete, de ce nu vrei sămbătrânești?" Știința nu e în măsură să-i dea un răspuns, poate și pentru că savanții sunt tineri și n-au nici o altă plăcere decât să publice lucrări științifice cu mult mai plicticoase decât problema asta a lui Gică. Plăcerea nu e ce pare, chiar dacă pare altceva pentru fiecare. Uite, realizez acum, după ce v-am scris, că nu mi-a plăcut deloc ora asta cu deștele pe tastatură cît am scris despre ea. Ironia ar fi completă dacă din chinul meu ar ieși ceva ce v-ar aduce plăcere. Ar fi încă o dovadă că nici eu nu știu ce scriu sau - la fel de probabil - că nici voi nu știți cu adevărat ce citiți. Acum, pe bune, v-a plăcut?

nr. 35-36/iulie - august 2011

Tema nu mărului

Paradisu l

la pachet

a A

dam şi Eva au fost primii clienţi în Paradis. Vară non-stop, vacanţă ultra-all-inclusive, condiţii de agrement prima-lux, grădină botanică şi menajerie. Și prețul, dacă stai să te gândești, era unul simbolic – nu te atinge de Arborele Cunoașterii. Atât. Chilipir, nu altceva! Însă Adam și Eva au călcat pe bec și au fost alungați din Paradis. „De acum încolo, le-a zis Dumnezeu, veți fi robii corporațiilor și nu veți merge în vacanță decât o dată pe an!” Adam și Eva și-au făcut valizele și au plecat. Din acel moment, an de an încercăm să ne luăm revanșa timp de o săptămână. Anul împrejur tolerăm viața din oficii, lipsa sau existența aerului condiționat, condiționați la rândul nostru de activități a căror valoare adăugată este cel puțin îndoielnică. Ascultăm răbdător indicațiile mai marilor peste noi și ne gândim în sinea noastră: „Las’ că-i bine. Au mai rămas încă patru săptămâni până la clipa siderală când ne vom pune în valiză costumul de baie, ochelarii de soare și o cărțulie și vom face cale-ntoarsă. Înapoi în Paradis.” Agențiile de voiaj exploatează la maximum acest mit. Paradisul e un produs de pe rafturile societății de consum. Paradisul comercial este ambalat comme il faut: o copie fidelă originalului. Palmieri, nisip și asfințit de soare. Albituri curate, mese și cocteiluri gratuite. Ha! Gratuite în sensul că-s achitate cu câteva săptămâni în urmă astfel încât să nu-ți mai pese pe durata celor șapte zile când îți permiți să te alinți cu ideea că iacătă-mă-s Adam. Sau iacătă-mă-s Eva.

Până la începutul anilor 90 moldovenii aveau ieșire la Zatoca și Carolina-Bugaz. Odată cu independența am căpătat ieșire la Marea cea mare. Am descoperit Antalya cu toți nurii săi otomani. Niște ogrăzi îngrijite dincolo de care nu se întâmplă nimic care să ne tulbure liniștea paradisiacă. Nici pe perimetrul ogrăzii nu se întâmplă nimic. Ne băgăm în mare. E sărată. Ieșim din mare și ne băgăm în piscină. Nu e sărată. Ne bronzăm sârguincios. Cântărim de două ori dacă merită sau nu să luăm excursia la Pamukkale. E departe, e scumpă, e obositoare. Cine a venit la odihnă să se obosească? Renunțăm la idee. Ne dedicăm rutinei paradisiace. Il dolce far niente nu ne aduce bucuria mult-râvnită, iar acasă arborăm atitudine defensivă: prea cald; prea mult praf; prea mulți turci. Cărțulia a rămas neterminată. Poate la anul... Dezolant? Și nici măcar ieftin nu e. Uită de Paradis. Încearcă să vizitezi locuri noi. Ferește-te de ogrăzi și caută să servești cina în localuri noi. Comandă ceea ce n-ai gustat niciodată. Ia-o pe hudițe umbrite și intră în vorbă cu localnicii. Urmărește-i cu atenție și nu trece pragul fastfood-urilor. Nu lua excursii – ia-ți o hartă. Ia-ți un bilet la tren. Ia-ți o carte în călătorie. Trezește-te devreme. Pune-ți rucsacul în spate. La drum. Vacanța nu e Paradisul redobândit. Vacanța e spiritul aventurii. E șansa să vezi lumea dintr-un unghi de vedere diferit. Ține-te de ea. Eu am plecat. Ciao!

T e x t d e S o r in h ad â r c ă / imagin e d e e l e na P a ș ca  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

nr. 35-36/iulie - august 2011

Tema nu mărului

SUNT MOLDOVAN ȘI MĂ… MÂNDRESC PONTU' CU PLĂCEREA ȘI CRITICA CRITICII

Ne întrebăm (în calitatea noastră excepțional de bine definită de moldoveni) constant si cu ardoare de ce suntem nefericiți, de ce ne năpăstuiește soarta și ne aruncă doar ciolanele de la ospățurile copioase ale zeilor de "la Italia", de ce alții trăiesc definitiv mai bine decât noi, de ce avem gropi în asfalt, vânt în buzunare și frig în casă? Răspunsul este unul simplu și firesc, pentru că ne place-place-place-place. Altfel de ce am face-o? Au suntem noi oare mai proști decât alții?

T e x t d e v ict o r b u z u /  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

untem doar mai docili și mai indiferenți decât semenii noștri din țările civilizate spre care aspirăm cu atâta râvnă, mâncând de zor semințe de floarea soarelui și scuipând cu dezinvoltură cojile pe stradă, doar-doar s-or umple gropile mult căinate de bocitoarele de la volan. Mergem cu plăcere la concerte organizate din banii statului, care, în fond, sunt tot ai noștri, doar că canalizați (cacofonia nu e întâmplătoare) în alte direcții decât ridicarea nivelului de trai, și ne zbenguim fericiți în ritmurile lui Potap și ale Nastei în microbuzul arhiplin, asta în cazul în care putem să mai auzim ceva de zbieratele șoferului în receptorul ultimei minuni a tehnicii, devenită arhipopulară și un accesoriu indispensabil al oricărui mârlan care vrea să se simtă "mujik" la volan. Cert este că nu ne deranjează nici mirosul nespălaților din transportul public, care ar fi trebuit să devină mai puțin vivid în urma ploilor din ultimele săptămâni, însă de, se bucură și ăștia de minunata teorie a lui Darwin, se conservează, nu care cumva să-și dilueze esența... atotmirositoare. Dacă nu ne deranjează, înseamnă cumva că ne place? Da, altfel am face ceva. Păi noi facem, o să-mi zică cititorii revoltați de ingratitudinea mea față de muncile lor sisifiene, CRITICĂM! Criticăm dur, pe față, pe la spate, din lateral, critica noastra ia poziții mai diverse decât cele din prea-slăvita Kamasutra, să-i dea Dumnezeu, sau vreun ales al poporului, sănătate. Doar că de la critica atât de temută și adulată până la facerea de petrecanie a nesimțiților, care ascultă manele cu telefonul dat la maxim în Biblioteca Națională și alte lăcașuri de cult ale minților luminate, mai avem... cam cât până în Japonia sau Tanganica.

O altă specializare caracteristică moldoveanului de oraș este show off-ul, cunoscut în limbajul urban convențional al practicienilor și sub numele de "pont". Fenomenul este întâlnit sub numeroase forme, lungimi, lățimi și adâncimi de decolteuri. Acest obicei se exteriorizează prin vizitarea frecventă a lăcașurilor de socializare din beaumonde-ul moldav. Aici putem observa o punctualitate înspăimântătoare, care bate birocrația națională cu multe sute de ani. Vineri seara, fără excepții, toți "credincioșii" trebuie să fie prezenți la slujbă, mai nou e faptul că unele cluburi o să înceapă să solicite certificate de boală pentru infidelii care au îndrăznit să lipsească de la messa muzicală, iar cei care vor lipsi nemotivat urmează să fie excomunicați cu disprețul de rigoare și să fie condamnați la uitare socială si lipsiți de binecuvântarea atotputernicului DJ. Vestimentația obligatorie în lăcașul sfânt nu este vălul care acoperă tot corpul pentru a se pătrunde de pioșenie ci mai curând centura/fustă (în ultimul timp au apărut probleme cu identificarea precisă a acestui accesoriu vestimentar) care descoperă cât mai mult, pentru a se pătrunde de... privirile înfometate ale masculilor trecuți de prima tinerețe care devorează feroce orice centimetru de piele expusă la vedere. Astfel, în rândurile celor mai perspicace inițiați în arta identificării rapide a apărut o ocupație care ar impresiona până și Scotland-Yard-ul, și anume analiza simetriei faciale prin observarea cutelor posteriorului, cel din urmă devenind mai elocvent decât amprentele. Așa că, păzea! O altă parte indispensabilă a recuzitei pacientelor fără drept de apel, însă cu viză de reședință permanentă, este o căldare de toner, sau mai select, "machiaj" care este clădit cu

lopata pe fețele arse de solarul plătit cu banii mamelor care se spetesc de zor "la Italia" în speranța că progenitura mult iubită va progresa eventual până la a face bani singură sau măcar până la a-și modera consumul de Jack, Jim sau Johnny, băute într-o noapte, sub nivelul salariului mediu pe economie. Însă schimbările mult așteptate nu vor sub nicio formă să-și trădeze reputația și zăbovesc în continuare prin colțuri întunecoase de localuri sau la fundul paharului de cola-rum, care aidoma cornului Amalteei nu contenește să producă ambrozie răcoritoare platită cu bani gheață. O altă ramificare socială a acestei delectări "pontu"-are a egoului propriei persoane au devenit "bikerașii" (a nu se confunda cu bikerii adevărați, care sunt o fraternitate bazată pe respect mutual) care au împânzit orașul în ultima perioadă. Nu că aș avea ceva împotriva unei noi culturi, doar că sunetele de Cezar înjunghiat de Brutus care întovărășesc ca o umbră bolizii de metal, sunt capabile să aducă la votare și restul sufletelor moarte care n-au fost convinse de pledoariile anterioare ale vreunui mucenic politic. Până și rockerii omniprezenți, cu urechi de oțel călit în numeroase concerte, se arată deranjați de această serenadă mecanică, însă, la fel ca majoritatea se conformează la noul nivel de poluare sonoră, înjurând printre dinți. Acestea fiind spuse, putem constata că am strâns un buchet impresionant de plăceri sociale care ne scot din rutina comodității, devenind un popor trend-setter în domeniul masochismului social și nu trebuie să ne mire, când, pe viitor, în ochi la alte popoare vom vedea doar "invidia că nu-s Moldoveni".

nr. 35-36/iulie - august 2011

Tema nu mărului

În corp, în limbaj.

Plăcerile mele

ÎÎ

nvăţam să scriu şi să relaţionez altfel, împreună cu un grup de oameni faini, când eram în anul II de facultate – eram pe atunci un fel de moderator de cenaclu – şi un exerciţiu pe care l-am propus a fost să facem o listă de 30 de lucruri care ne produc plăcere. După aceea, am încercat să scriu câte un text scurt, pornind de la fiecare din lucrurile din listă.

Nu mai ştiu unde e foaia cu cele 30 de texte acum. Ţin minte, ca prin ceaţă, că i-am dat-o cuiva, imediat după şedinţa cenaclului. De atunci scriu despre plăcerile mele – o explicaţie mai fancy ar fi că încerc să-mi recuperez cele 30 de texte cu plăceri pierdute – una mai simplă ar fi că scrisul e ceva ce-mi oferă plăcere – dar nu e vorba numai de plăcerea mea. Un text bine scris e un mecanism prin care îi provoci plăcere altcuiva – celui care îl citeşte. Şi care, de obicei, nu e prezent alături de tine (decât dacă îi citeşti în voce – sau îi dai foaia pe care tocmai ai terminat de scris). O vreme credeam că asta e cea mai bună justificare pentru a scrie ceva. A-i provoca plăcere cuiva care nu e alături de tine. Şi pe care poate nici nu-l cunoşti. Ultimul mod în care am învăţat să provoc plăcere oamenilor pe care îi cunosc şi care îmi sunt alături e masajul – prin definiţie, nu-i poţi face masaj cuiva care nu e lângă tine. Am învăţat – de la un hindus pe care îl cheamă Sat – să fac masaj tradiţional indian la faţă şi cap. Când îmi arăta mişcările, buricele degetelor lui apăsau

mai puternic decât mi-aş fi imaginat eu că se face – dar asta creează cu atât mai multă relaxare, mult mai multă decât m-aş fi gândit vreodată că e posibil. Am înţeles că în India e aproape un ritual ca, în fiecare săptămână, cel puţin o dată, toţi membrii familiei să-şi întindă capul în poala mamei, care îşi plimbă degetele, într-un mod atent, în acelaşi timp intuitiv şi studiat, pe pielea feţei şi capului lor. Prima persoană căreia i-am făcut masaj indian la faţă a fost maică-mea. Care a adormit la 5 minute după aceea. O prietenă, căreia îi făceam masaj întrun local – fără să ne pese de lumea care era alături şi de muzică şi de râsete – a adormit chiar în timp ce îmi plimbam degetele pe faţa ei. Am încercat să joc şi rolul de „mamă indiană” – am făcut un fel de „petrecere cu masaj” acasă la nişte prieteni, unde au trecut cu toţii, pe rând, pe sub degetele mele – întinşi pe perna pe care o ţineam în braţe. Atingerea de felul ăsta creează conexiune. Şi conexiunea e unul dintre lucrurile pe care ni le dorim cel mai tare. Conexiunea – dacă e autentică şi profundă – creează plăcere. Şi, într-un sens, mă specializez în plăcere – ca să le ofer plăcere oamenilor care nu sunt alături de mine am scrisul – ca să le ofer plăcere celor care îmi sunt alături, am dialogul şi atingerea – moduri ale plăcerii în şi prin corp şi plăcerii în şi prin limbaj. Corpul şi limbajul îmi oferă plăcere. Şi-mi permit s-o ofer şi altora.

T e x t d e A l e x c o sm e scu / imagin e d e e l e na P a ș ca  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

nr. 35-36/iulie - august 2011

Tema nu mărului

Mi-e

rau de

atâta

Text de

bine !

M it o ș M icl e u ş anu / imagini d e D a r ius z k lims z a k

 Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

Eu nu înţeleg de ce mai pierdem noi (românii) vremea imagindu-ne că va fi (mai) bine? De ce nu acceptăm că binele este nociv? Binele plafonează, binele ne transformă în legume, în gogonele sedate, în baloane de săpun, în mediocrităţi. Niciodată n-a ieşit nimic bun din bine! Binele aduce o tonă de efecte secundare dezastruoase. La bine nu există prietenii adevărate! Binele este leagănul ipocriziei! La bine nu poţi vedea cum este un om de fapt, cum este la rădăcina lui, binele este ca o pereche de ochelari mozoliţi cu untură, binele este decadent. De exemplu, cele mai serioase lucrări, mă refer la cercetări, literatură, arte plastice, film, toate au pornit de la rău şi din rău. Evident, spre mai bine, dar binele de fapt, este respins de natura umană, chiar dacă asta pare contradictoriu. Binele plictiseşte, binele măreşte rata sinuciderilor! Binele amplifică senzaţia de vinovăţie. Este ruşinos în ziua de azi să te simţi bine, este josnic să afirmi că eşti fericit! Mai ales dacă ai sărit de 30 de ani. Că pînă la 30 ignoranţa este o chestiune hormonală, iar după 30 devine opţională. Aşadar, noi nu suntem obişnuiţi cu binele, n-am crescut bine, n-am învăţat bine, n-am muncit bine, n-am dormit bine, cu alte cuvinte, noi nu avem treabă cu binele, nu ştim cu ce se mănîncă, nu avem instrucţiuni de folosire a binelui. Noi nici măcar nu ştim cum să etalăm binele, noi îl etalăm prost, binele nostru e penibil, este ieftin, speriat, îngrijorat. Frica de a pierde binele, transformă binele într-o povară! Într-un bine paranoic! Iar un bine bolnav de paranoia este curat rău! Noi nici măcar decadenţi nu reuşim să fim pînă la capăt, decadenţa noastră este contrafăcută. Şi ca să n-o mai lungesc, voi spune direct: Noi suntem dependenţi de rău! Răul este adevărata noastră sursă de inspiraţie, suferinţa (aproapelui) ne uneşte, ne face mai sinceri. Săracii îşi alimentează ura şi invidia urmărind dezmăţul bogătaşilor. Bogătaşii fac donaţii ca să-şi justifice dezmăţul. Despre genocidul programativ nu vorbim astăzi că ni se face mai rău decît ne este. Lagărele de concentrare, pe vremuri, se numeau Auschwitz, Treblinka, etc, etc. Astăzi lagărele se numesc Zambia, Nigeria, etc, etc... La nivel global, cercetarea binelui este subdezvoltată, dată fiind cantitatea mică de bine ce ni se întâmplă într-o viaţă. Iar cercetarea răului se pare că generează o paletă însolită de rele şi mai rele. Vor întreba unii, bolnavi de optimism în fază terminală: „Dar de ce să vedem partea goală a paharului?” Ei bine dragii mei, şi dacă paharul e plin cu căcat, ce parte trebuie să văd? Partea plină sau partea goală?

tercet

nr. 35-36/iulie - august 2011

Tema nu mărului

Ceva select Vinul poate oferi în același timp plăcere și bucurie - fiți siguri de asta... r u b r ic ă d e S e r g h e i B o r e ts

Când o zi toridă de vară e pe sfârșite, iar după cină urmează un pahar cu vin rece – cu prietenii sau în intimitatea propriilor gânduri... Anticipezi momentul: ai ales singur sticla, producătorul, anul, soiul. Plăcere. Este o senzație incomparabilă. Când vine vremea producerii vinului și maestrul Menini, care a făcut minuni în laboratorul său, ne prezintă spre apreciere noua sa creație, realizăm că anume așa a ieșit – exact cum ne-am dorit. Mirosul generos, nuanța fantastică, gustul intens unic – le percepi rotind paharul, sorbind câte o înghițitură. E bine. Bucurie pură. Sunt atât de evidente diferențele – între plăcere și bucurie. Și ne gândim atât de rar la ele, alergând printre zilnice chestiuni importante. Sunt adesea confundate, fiind definite una prin cealaltă: plăcerea prin bucurie și bucuria prin plăcere. Acest vicios cerc semantic nu ne permite să reflectăm asupra diferenței dintre aceste două noțiuni. Majoritatea dintre noi nici nu bănuim ce discuții aprinse au avut loc încă de pe vremurile lui Platon și Aristotel: filosofii s-au contrazis aprig pentru a găsi și statornici acele elemente palpabile care ar permite delimitarea definitivă dintre plăcere și bucurie. Pun pariu că nu v-ați întrebat care ar fi diferența dintre aceste două concepte. Are rost? Există oare diferențe atât de semnificative între plăcere și bucurie încât să merite scoase la lumină? Și ce foloase v-ar aduce? Nu ar fi cumva mai simplu să punem semnul egalității între ele pentru a nu completa lista de preocupări cu raționamente înalt filosofice? Judecați pe cont propriu. Bucurie e aceea pe care o simți cînd copilul tău face primul pas, pronunță primul cuvânt, merge prima dată la școală, devine o persoană bună. Bucurie e să te știi om bun pe tine însuți. Bucurie e să înveți ceva. Bucuria o simți uneori fără vreun motiv concret – ce bine e să ai un loc sub soare! Bucurie e să împărtășești cuiva bucuria ta. Să răspândești bucurie. Plăcere înseamnă să-i cumperi piciului o jucărie nouă sau hăinuțe noi. Să mănânci ceva gătit cu drag. Să ai parte de un somn împlinit. Ne aduce plăcere comunicarea cu oameni frumoși la suflet. Uneori

ne face plăcere să facem cumpărături. Nu e lipsit de importanță. Pur și simplu e un alt mod de a primi plăcere. Există totuși diferența. Măcar la nivel de senzații. Parcă ar apărea în zone diferite ale corpului aceste două trăiri. Chiar și în limbaj aceste două concepte se utilizează diferit. Plăcerea poate aparține corpului – bucuria e cel mai des de natură spirituală. Plăcerea poate fi în exces, în schimb bucuria crește și devine euforie. Întrun sfârșit: plăcerea poate avea semnul negativ în față, bucuria e întotdeauna pozitivă. Aceste două ”forțe” sunt adesea întâlnite împreună. A vorbi despre bucurie lipsită de plăcere e comparabil cu a crede în existența vinului ce nu te îmbată. Dar, fiți de acord, ar fi o greșeală să afirmăm că vinul este creat doar pentru efectul său îmbătător. La ce bun v-ar servi să vă întrebați? E la discreția voastră să faceți o apreciere. Vă doresc ca sufletul să vă fie îmbogățit cu plăcere, dar să aveți mereu la îndemână loc și pentru bucurie. Veritabilă.

nr. 35-36/iulie - august 2011

Tema nu mărului

Casanova, Don Quijote, baronul Munchausen și alde Sancho Pansa. Toți moldoveni cunoscuți Personajele artistice au marele noroc să nu moară. Își găsesc adăpost în mințile noastre și ne ghidează. Se reîncarnează, dacă vreți. Revista Punkt a depistat că, surpriză! Fiecare dintre cei mari seducători ai lumii pot avea ipostaze diferite, se manifestă diferit în diferite situații și în diferite personalități publice. Pe unde mai mult, pe unde mai puțin, rubrica ”Citat Punkt” găsește modele și înfluențe ale literaturii universale și în politică, și în administrația locală și în artă.

Savurăm! Și astfel, pe când soarele răsărea peste insula de brânză, aruncând umbre printre tufele de cârnați, iluminând vârfurile arborilor de miere și încălzind câmpurile de somon afumat, eu, baronul Munchausen sunt renumit mai ales pentru că spun adevărul și numai adevărul. Deși am avut privilegiul…

Nu mai este loc pentru copacii de castraveți în oceanele de vin….nu mai este loc pentru mine. Eu sunt sătul de lume și lumea e sătulă de mine. Evident.

PUTERE Atunci când am văzut-o pe Venus, mi-a zis – Sunt zeiță, pot face ce vreau! Și eu: - Sunt Dumnezeu, deci tacă-ți fleanca! Poate că soarta vrea să-i dau sultanului o lecție sau chiar mai multe. Înălțimii Sale, Sultanul, îi plăcea un vin bun și nu rezista tentației de a pune rămășaguri, însușiri ce aveau să-l coste cu vârf și îndesat.

p o r t r e t e d e S e r giu puic ă

Răspundă ea cum o raspunde, eu nu voi pune capăt … sau mă voi bucura de vestea cea bună, ca orice om în toate mințile, sau voi înceta să mă simt lovit în inimă de vestea cea rea, devenind nebun.”

Afurisiți să fiți netrebnicilor, împreună cu castelanul vostru, care v-a asmuțit asupra-mi, calcând în picioare legile onoarei cavalerești și ale ospeției. O să vă ucid pe toți ca pe niște potăi! Ea este prin mine, cea care luptă și triumfă, iar eu, prin ea respir, din ea îmi trag ființa și viața.

primărie Asta nu contează. Pot exista tot felul de cavaleri. Mai mult, fiecare este fiul cuvintelor sale.

Sunt un Cavaler al Tristelor Figuri…dar un cavaler rătăcitor nu se vaită ca o femeie! Numai Freston, blestematul vrăjitor care mi-a furat cărțile, putea să transforme uriașii în mori de vânt. Chemați urgent pe înțeleapta Urganda, ca să-mi vindece rănile căpătate în lupta cu cei zece uriași! Lupta nu se termină aici!

Egoismul este motorul universal al acțiunilor noastre. Economia în plăceri nu este pe gustul meu.

PLĂCERE

N-am mai avut niciodată un scop fix în faţa ochilor mei, şi sistemul meu, dacă acesta poate fi numit un sistem, a fost de a se mișca după fluxul vieții, având încredere în vânt, oriunde m-ar fi condus. Dar să știți: A păcăli un prost este o acțiune meritorie pentru un om inteligent.

Dragostea adevărată este cea care apare uneori după plăcerea senzuală, și dacă va apare, este nemuritoare. Alt tip, este inevitabil, devine steril, pentru că este doar o fantezie.

Tema nu mﾄビului

A LCOOL & ﾃ始geri

Se înscrie perfect în ordinea lumii faptul că site-ul betie.ro îl revendică pe Ion Mureşan drept guru al tuturor umblătorilor pe două cărări, dar treziţilor la viaţa adevărată. La momentul de dincolo de simţire, acolo unde robii pa-harului poetic al lui Mureşan şi îngerii cu coapse voluptoase ai lui Brumaru se întâlnesc la un pahar de vorbă, cele mai încuiate porţi se deschid, fără incantaţii de basm arab, cu sesam. “Alcoolicul” antologic şi fesologul sex-agenar dau trend-ul plăcerii, ca o compensaţie la realitatea gri şi ca o răzvrătire firească împotriva rutinei prea fade.

T e x t d e v i o r ica mi j a /  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

nr. 35-36/iulie - august 2011

100

Tema nu mărului

ALCOO L & îng e ri

ION MUREŞAN. PAHARUL ŞI HARUL. Mureşan are tărie… că dacă nu avea, nu făcea să bolborosească în spume magma critică românească, chiar din momentul în care şi-a revărsat Alcoolul peste gura uscată a târgului. Poezia lui Mureşan este o esenţă tare, concentrată, macerată îndelung şi prelinsă o dată la zece ani pe un titlu de carte. De data aceasta însă, Alcoolul a ajuns pe masa consumatorilor de băuturi eterice după 17 ani de fermentare silenţioasă. A treia carte şi acelaşi “delirium tremens” în jurul ei. În timp ce unii “alcoolici anonimi” îl critică pe Muri (sau Murino, cum îl dezmiardă prietenii pe la petreceri) pentru abordarea unei tematici vicioase, deci nu tocmai poetice, alţii, dimpotrivă, văd în poemele sale partea plină a paharului. Mureşan “toarnă” în fiecare vers şi o picătură de licoare dumnezeiască, şi un strop de pioşenie religioasă, îl apără ei. Poetul însă, nu are nevoie de avocaţi. Versul lui, copleşitor prin simplitate, este ca un fluid limpede, care iese la suprafaţă o dată la N ani, dar nesilit de nimeni. Poate atunci când Dumnezeu, în marea lui bunătate, îi scoate în faţă şi-o cârciumioară… Unii critici au întrecut măsura şi l-au înscris în lista neagră a beţivilor rataţi, căruia din ’90 încoace gura tot îi tace, poezia nu-i mai place… Săracii alcoolici, cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună! Ion-ul pozitiv din Mureşan reacţiona însă calm: ”Eu nu fac poezie cu kilogramul!”. Iarăşi, au râs în mandibulă unii: “Poate cu litrul?”…

Poem

Vai săracii, vai săracii alcoolici, cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună! Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se pe lângă ziduri şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere scrise de un şcolar stângaci. Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate, apropie de ei o cârciumă, căci pentru El e uşor, ca pentru un copil ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ, de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure le sare cârciuma în faţă şi se opreşte pe loc. Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi şi transpiră cumplit de atâta fericire. Şi până la amiază oraşu-i ca purpura. Până la amiază de trei ori se face toamnă, de trei ori se face primăvară, de trei ori pleacă şi vin păsările din ţările calde.

După anul 2000 şi după ce, spre stupefacţia editorilor, a retras Alcoolul din tipografii pentru a-l “diviniza”, Mureşan a organizat mai multe “degustări”, citind prietenilor poemele nepublicate prin curţile Clujului şi prin cârciumile de cartier. Toleranţa la Alcool a fost una fenomenală. În timp record după ingestie, Alcoolul a devenit…folclor. O explicaţie a euforiei colective găseşte chiar Mureşan, într-unul din interviurile sale: “Omul din carte, beţivul, toţi alcoolicii, de fapt, au o mică cârciumă a lor. Ei nu-i spun nevestei că o iubesc, nu le spun copiilor “te apreciez”, dar spun aceste lucruri la cârciumă. La cârciumă se laudă cu copiii, la cârciumă îşi înjură nevasta, dar spun şi vorbe bune despre ea, ceea ce acasă nu fac. Cârciuma devine un fel de refugiu, un mic altar păgân în care îşi mărturisesc intimitatea”.

Iar ei vorbesc şi vorbesc, despre viaţă. Despre viaţă,

Poetul recunoaşte cu mâna pe inima (sau, poate pe pahar) că băutura i-a asigurat abonamentul în cercurile literare boeme, dar şi că: „La fel cum îmi plăcea să beau, începuse să-mi placă şi să mă las de băut. Am ajuns ca lăsatul de băut să-mi devină un viciu. M-am lăsat de băut întrun Post, doar în cartierul meu, altădată nu beam pe teritoriul Clujului, (noroc cu prietenii care îmi ofereau câte un chef lângă tăbliţa de ieşire din oraş), uneori interdicţia acoperea judeţul sau ţara. Fiecare joc mă oglindea altfel, de fiecare dată eram altul, dar ce bucurie!”.

Şi chiar dacă din cauza tremuratului nu reuşesc să vadă

Bucuria e molipsitoare. Dar ce fel de Masă a Bucuriei fără o sticlă de ceva tare în mijloc? Avertismentul doctorilor (neproductiv şi încuietor în materie de creaţie, de altfel) cum că un consum excesiv de băuturi alcoolice ne-ar putea dăuna, nu este actual. Să devii dependent de “Alcoolul” lui Mureşan e un semn de boală benignă. Ş-apoi, cine nu s-ar îmbăta o dată la 17 ani?

îşi şterg buzele umede cu batista

aşa, în general, chiar şi alcoolicii tineri se exprimă cu o caldă responsabilitate şi dacă se mai bâlbâie şi se mai poticnesc nu-i din cauză că ar expune idei teribil de profunde, ci pentru că inspiraţi de tinereţe ei reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante. Dar Dumnezeu, în marea Lui bunătate, nu se opreşte aici. Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului şi îi invită pe alcoolici să privească. decât un petec de iarbă, tot e ceva peste fire. Până când se scoală unul şi strică totul. Şi zice: „În curând, în curând va veni seara, atunci ne vom odihni şi vom afla împăcare multă!” Atunci unul după altul se scoală de la mese, şi le este foarte, foarte ruşine.

101

BRUMARU. ÎNGERUL DIN BALAMUC. Cel mai în vogă poet ero(t)ic, Emil Brumaru este om de-al nostru. S-a născut în Basarabia şi, probabil, sub unica stea a non-conformismului din acea vreme. Dacă nu ar fi dat de gustul poeziei, ar fi rămas (probabil) doctorul satului Dolhasca, de prin părţile Ieşilor. Dar unul care ar fi pişcat (cu siguranţă!) pacientele de fese(mai precis de buci, pentru că nu acceptă să numească altfel această parte moale a părţii slabe) şi care ar fi examinat, pipăit cu mare atenţie orice organ pasibil de boală. Cu o faţă de înger, dar cu mâini de meseriaş, cum se recomandă. Viaţa lui se împarte, ca la toţi oamenii, între ce-a fost înainte de…şi după. Dacă v-aţi gândit că e vorba de orgasm, trebuie să vă opresc la preludiu. Brumaru, sexist şi amoral (în anumite locuri), a ales totuşi un eveniment mai puţin relevant în opinia colectivă: moartea motanului Scămoşilă, pe care l-a otrăvit vecinu, că se “dădea” la găini. Simplu, l-a iubit în moleşeala lui de sălbăticiune nerealizată şi care, chiar aşa, stând tolănit la soare, făcea parte dintr-un trecut, făcea parte din Dolhasca. Cu lumina ei sexy, cu Tuta, posesoarea “celui mai tremurător fund”, cu ţiganii jegoşi pe care-i spăla, îi hrănea şi-i adăpostea pe ascuns în spital, cu vajnica şi nujnica scriitorime de la Bucureşti, care venea aici pentru a-şi drena muşchiul creator... Acolo nu putea sări gardurile, dar avea spiritul slobod. Spune că nu a mai putut scrie mult timp, iar viaţa a început să pară mai sexy, după ce a uitat de motan şi şi-a amintit că există femeile. Atunci când de o parte a Prutului Ion Suruceanu cânta în scenă Elenele şi Magdalenele, Emil Brumaru (dacă e să-l credem pe cuvânt), pe cealaltă partea a river-ului românesc, deja la Iaşi, nu pierdea timpul în incantaţii, ci îşi completa lista cuceririlor cu Tamare, Ginete, Gabriele, Anişoare… Când

mai trecea uneori podul de flori, se reprofila pe atracţiile mai răsărite-ne ale Nataşelor, Liudmilelor, Mariuselor sau Svetlanelor. Femeile sunt coastele şi carnea, din care construieşte scheletul viitoarelor poezii. Ca un bărbat cu pretenţii, Brumaru îşi plăteşte conturile: pentru fiecare iubire, câte-o poezie. Una scandaloasă, înecată în delicateţuri anatomice de mai jos de buric (desrise milimetru cu milimetru), încâlcită în “floace” şi cufundată irevocabil în zona G ca într-un triunghi al Bermudelor (sau ca-ntr-un butoi cu spermă, cum ar zice Brumaru fără nicio brumă de jenă). În acelaşi timp, una care se agaţă cu o putere de mea culpa de rămăşiţele unui spirit care se vrea zburător de-asupra celor pământeşti. Poveştile de iubire ale lui Emil Brumaru se aseamănă uneori cu cele ale unui alt mare baron al cuvântului, Münchhausen. Câtă fabulaţie şi câtă realitate este printre rânduri nu mai interesează pe nimeni. Mai nou, Brumaru, iubeşte şi pe… internet. Reparata (femeia cu trei sâni şi două ,,suspine" laice), Glycera, Absurdica (care rea fiind, este totuşi atât de buuuuună!), Fetiţa otrăvitoare, Zuza Junglobuza, Paraşutista, Delia Cordelia, Decăzuta, Sunt a ta, Bokăncel şi încă multe altele, tinere şi focoase, cu trupuri ademenitoare şi păcătoase, îi încălzesc zilele şi nopţile bătrânului lovelas al poeziei. Hobbitul, ascuns după ecranul computerului, devine şi mai îndrăzneţ, bate cu mouse-ul în masă şi cere streaptease de la Ada Milea, iar milă de la Maia Morgenstern. I-a scris şi o “Invitaţie” la un banchet, la care ea urma să-şi facă apariţia goală, purtând “pe umeri doar un flutur”. Apoi, îi place de se prăpădeşte de Nicoleta Luciu (moare după fundul şi sânii ei), a iubit-o pe Valeria Seciu, pe care a văzut-o în realitate doar de două ori. “Sunt sensibil, fa, sensibil/ Până la oribil” este dedicaţia pe care i-a scris-o pe-o carte de-a sa. Şi-n stradă, sex-agenarul se simte în pericol: “Femei tinere, studente, fete care se duc la Filarmonică, cu violoncele în spate, ca o armată de te-

roriste...”. Balamuc. Dar criticii au găsit o explicaţie: ”Ascultându-l cum descrie toate acestea, îți spui că, probabil, s-ar lăsa cucerit şi de graţia unei amfore. Pentru că, Brumaru erotizează în poezie şi obiectele din jur, integrându-le în lumea fantasmelor sale”.

Cântec naiv

De ce nu vrei să-nnebuneşti la ora cinci După-amiază, când e-atât de bine, Şi în sufrageriile adânci Să faci pe preşuri tumbe dulci cu mine? M-aş milogi-n dulapuri vechi să-ţi pui Rochia moale şi, rămasă goală, Ne-am bate cu lichioruri amărui De chimion şi mentă glacială. Iar către-amurg, făr-a mai ţine minte Cine suntem, aproape de mătasă, Îngenunchind pe paturile sfinte, Am da cu sufletele noastre foc la casă!

Clipa cea lentă

Fără-ndemn intrăm în toamna Cântecului plin de frică. Nici o aripă de înger Aerul nu-l mai despică. Mâna spre pământ se lasă, Pipăie-ntre ierburi rana Larg deschisă. De sub pietre Şerpi clociţi prelingu-şi zeama Ce-o sorbim c-o poftă veche Până mintea ni se strică. Fără rost intrăm în toamna Sufletului plin de frică...

Iubitei ce-şi plimbă flambat în aer lenjeria

Mi-ai fluturat sutienul pe la nas Şi ai plecat. Sânii-au rămas un vis. Al sufletului meu de înger gras. Apollinaire lui Lou-îi scria precis Ce locuri dragi topeşte-n catifea Cu gura-i grea de crin pios deschis În amintirea raiului. Ci-abia Mă-ncumet eu să-ţi pup fusta pe-abis. Mi-ai fluturat sutienul pe la nas Şi ai plecat. Sânii-au rămas un vis.

nr. 35-36/iulie - august 2011

102

Viața u nui artist: Prima probă

Toamna patr iar hului

toamna patriarhului

Aureliu Busuioc nu este niciodată așa cum te aștepți să fie. Atunci când îți îmbraci armura pregătindu-te pentru o rafală șfichiuitoare, devine brusc sentimental și îți recită în latină, iar cînd îți pierzi pe-o clipă vigilența, te arde cu o nouă doză de acid sulfuric. Nu seamănă cu nimeni din fauna scriitoricească autohtonă. E ca un kiparos printre sălcii plângătoare, ca un flamingo roz trecând semeț printre rațe mute. Ironic până la sânge și autoironic până la os, Aureliu Busuioc a reușit o performanță rară pentru un scriitor moldovean – trăind o viață într-o provincie, fără să fie nici pentru o clipă provincial. Cum zice Alex Ștefănescu, în orice grup s-ar afla, Busuioc devine imediat masculul dominant, masculul alfa. Chiar și acum, la cei 82 de ani ai săi, sprijinit cu demnitate în baston, reușește să domine orice grup prin simpla prezență, continuând să aibă un efect hipnotizant asupra tuturor. Cei gravi și fără umor îl urăsc până la apoplexie, cei patetici la vederea lui se transformă în pateu, cei slabi ar vrea să fie măcar o clipă-n pielea lui, femeile continuă să-l viseze, iar Dumnezeu – să-l privească îngăduitor de sus, zâmbind unui plan numai de el știut.

T e x t d e A ng e la B r a ș o v e anu / F o t o d e r o man r y b al e o v / / mu z a v i r tual ă alina st o ian o v  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

103

Poet, prozator, dramaturg, eseist și ziarist. Născut la 26 octombrie 1928 în comuna Cobalca (azi Codreanca), județul Orhei. A trecut, împreună cu părinții, în România, unde și-a făcut studiile primare. A fost ofițer al armatei române. Întors în Republica Moldova, a studiat la Universitatea Pedagogică Ion Creangă din Chișinău. Fost secretar al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor. A fost redactor-șef al ziarului "Tinerimea Moldovei" și redactor-șef adjunct al revistei "Chipăruș". Volume de poezie: ”Prafuri amare”, ”Piatra de încercare”, ”Firicel de floare rară”, ”În alb și negru”, „Concert”, „Îmblânzirea mașinii de scris”, „Plimbătorul de purici”, „Punct”. Romane: ”Singur în fața dragostei” ecranizat la Moldova-film, ”Unchiul din Paris”, ”Local - ploi de scurtă durată”, ”Lătrând la lună”, ”În căutarea pierderii de timp, jurnal cubanez”, ”Pactizând cu diavolul”, ”Spune-mi Gioni”, ”D’ale vânătorii”, ”Hronicul Găinarilor”, ”O sumă de cuvinte”.

nr. 35-36/iulie - august 2011

104

Viața u nui artist: Prima probă

Toamna patr iar hului

Fumul se ridică vertical și întrebător în același timp, dublându-și imaginea și efectul în dulapul de oglinzi. Atâtea întrebări umblă buimace în aer în căutarea unor răspunsuri. Atâtea răspusuri stau obosite în sala de așteptare... Poate-poate vor fi chemate... Poate... Nu, draga mea, pe asta s-o lăsăm moartă. Întrebarea proaspăt declarată defunctă mai face ulterior niște zvâcnituri de reînviere ca multdisputata găină din Casa M, dar e trimisă la loc în neființă printr-o jumătate de privire. Zice că un ochi i l-au mâncat căpcăunii "lecisanupriști", dar sunt tentată să nu-l cred, prea simetric străfulgeră (vechile reflexe, ca și vinul, sunt cele mai bune, nu?) atunci când se perindă prin preajmă un decolteu sau o gleznă. De orice origine. Exagerezi, dragă, acum sunt un portmoneu gol aruncat la o margine de drum. Mă ridică cine vrea. Eu doar aștept. E o capcană, știu. E de-ajuns să te prinzi pe-o secundă și... Draga mea, ai umor cât o directoare de la pompe funebre! Din alea cu coc mare oxigenat și piciorușe grase? Exact. Subiectul 1. Firul roșu. Periodic, despre orice am fi discutat, revenea la lucrurile care considera el că trebuie spuse. Lucruri de clarificat. Începem cu ele. Că poate prind și adresații primul alineat. Și se înfurie într-atât, încât să nu mai poată citi și restul... Am părăsit Uniunea Scriitorilor. Am explicat motivul: această uniune, extrem de politizată, condusă de o gașcă, are în rândurile ei prea mulți hoți literari și grafomani.... Nu are nici un ziar sau o revistă. „Literatura şi arta” a devenit proprietatea privată a lui Dabija. Care o folosește ca să-și înainteze propriile cărți la... premiul Nobel. Dar declarația mea de ieșire din US nici n-a fost luată în seamă.

Dar, în acelaşi timp, dvs. aţi acceptat acum premiul Uniunii Scriitorilor, aţi urcat pe scenă... O secundă, în Uniunea Scriitorilor s-au petrecut anumite schimbări. Se scrie mai bine după această schimbare, e mai puţin plagiat, grafomanii au uitat literele? Nu mai este Cimpoi preşedinte! E deja mult. Prefer, totuși, să fiu literat independent. Și în genere, vreau să vă spun că eu nu m-am considerat niciodată un scriitor. Și ce v-aţi considerat? Un paznic al limbii române. Nu vreau să zic, cum a zis-o Pesoa în '27, pe urmă Nichita Stănescu, apoi a preluat-o Vieru, apoi alţii - “patria mea e limba română”. Aș fi patetic. Dar iubesc această limbă, care are o existenţă tragică în această țară. Ați fost mereu pe val? Sub vremi sau deasupra vremii? N-am fost mereu pe val, uiţi de anul 1965, de congresul ăla nenorocit, după care 4 ani la rând n-am apărut nici măcar cu-n rând. Îmi pare rău. De multe ori am înghiţit găluşca şi am tăcut din gură. N-am fost bătăios atunci când mi-aș fi dorit. Am scris poezii. Ba chiar am fost umorist o vreme. Era un fel de detaşare de realitate? Un fel de a rămâne curat în lumea ta? Nu mă gândeam atunci să rămân curat, eram pur și simplu scârbit. Scrisul, până la urmă, e o competiţie. Și dacă nu ai un rival puternic, rămâi pe loc, nu? Pentru că e foarte uşor să crezi despre tine că eşti cel mai bun atunci când ești în competiţie cu găinile. N-am crezut niciodată despre mine că sunt cel mai bun, dar m-am simțit

dator. Dator în fața limbii. Puteam doar să scriu puţin mai bine decât Cruceniuc. Puțin mai bine.

Pateticii și pateul Pateticii, de obicei, fac istorie, ironicii ce fac? Nu sunt de acord. Pateticii încearcă să aducă istoria la starea lor de spirit, la patetism. Adică la falsificare. Cred că un comic mai degrabă ar putea reprezenta istoria decât un patetic. Mai ales istoria noastră. Poate ai observat acest lucru în „Cronicul găinarilor”... Ironia e o formă foarte plăcută de a înlocui patetismul. De-al masca sau de-al înlocui? De-al masca, bineînţeles. De a-l masca atât de bine, încât cei din jur să creadă că l-ai înlocuit.

Poetul, paharul cel mic Imaginaţi-vă câteva pahare, cel mai mare este evident cu bere, apoi unul mai mic cu vin, apoi unul și mai mic cu vin dulce, apoi cel cu coniac şi apoi cel cu absinth... Şi, conform logicii dvs., la urmă e cel cu otravă. Toate sunt cu otravă: dar sunt otrăvuri care acţionează imediat şi sunt otrăvuri care acţionează în timp. Poetul este acest ultim păhăruţ. Care poate fi, în paranteze fie spus, și cu absinth, și cu urină. Mai des se întâmplă a doua variantă. Dar. Poetul nu are nevoie de singurătate, el poate să-şi noteze ideea pe genunchi, pe manșetă, oriunde. Un prozator nu poate să-și permită acest lux, el este paharul ăla mare din care trebuie să bei, să bei şi să bei. Să torni, să torni și iar să torni...

105

nr. 35-36/iulie - august 2011

106

107

nr. 35-36/iulie - august 2011

108

Viața u nui artist: Prima probă

Toamna patr iar hului

Apropo de turnat. Vroiam să vă întreb despre romanul la care scrieţi acum şi pe care v-ați răzgândit să mi-l daţi pentru numărul de vară, pentru că, recitindu-l, ați început să-l rescrieți. Despre romanul acesta voi vorbi doar eu. Și doar la timpul cuvenit. Scriind, gândesc prin peniţă şi dacă povestesc ce face cutare sau cutare erou, gata, îi pierd. Eu singur abia aştept să văd ce o să facă ei. Ei sunt cei care vă dirijează sau dvs. îi ţineţi în frâu? Ei, eu doar îi urmez. Nu aveţi niciodată în față o schemă a romanului? Nu. În general ştiu ce vreau să fac – să zicem, un roman de dragoste. Știu cine vor fi protagoniştii. Mai apar desigur şi alţii pe drum. Sau dispar. În funcţie de ceea ce se petrece. Dar CE se va petrece - nu ştiu. Se mai întâmplă să vă mai certaţi cu ei, să ziceţi: mă deșteptule, ascultămă pe mine, că eu sunt aici șeful?! Nu mă amestec în treburile lor. Îi las să facă singuri prostia sau, dimpotrivă, ceva care şi pe mine mă miră. Dar acestea sunt nişte mărunţişuri care, puse cap la cap, îţi dau dreptul să scrii. Dar locuiți cu ei în cameră atunci când scrieţi? Vă bântuie? La un moment dat, da. Mai ales atunci când le impun să facă ceva care va schimba mersul lucrurilor. Uite și acum, m-am întors de la jumătatea romanului şi schimb poziția pieselor de șah pe tablă. Aţi vrut să omorâţi vreun erou care v-a enervat? Da. În general, în filmele americane, dar şi în cele ruseşti, atunci când autorilor li se pare că o relație e

imposibilă, că miroase a mezalianţă sau trădare, omoară eroina sau eroul principal. Mai ales într-un roman ca acesta, unde e infiltrată oarecum și ideologia (e vorba de iubirea dintre un neamţ şi o moldoveancă în plin război), tentațiile sunt mari. Un înţelept zicea că orice dragoste e o trădare a ideii de dragoste. Sunt de acord. Şi atunci o rezolvă foarte simplu: o ucid. Eu, totuși, mă strădui să-mi menţin eroii în viaţă. Dacă sunt făcuţi unul pentru altul.

Madame Bovary c'est moi Aţi fost gelos pe vreun erou de-al dvs.? Îmi ceri să-ţi mărturisesc lucruri pe care nu aş vrea să le spun. N-am fost gelos, pentru că în majoritatea cazurilor eroul am fost eu. Aveam niște bănuieli de genul acesta. Dar e vorba de istorii reale sau fabulații de-ale eu-lui dvs. virtual? Cum să scrii dacă nu ai elemente de viaţă în ceea ce scrii? Care elemente din viaţă îmi sunt mai cunoscute? Acelea care au depins sau depind de mine. Aşa că orice carte, orice lucrare scrisă de cineva e autobiografică într-o anumită măsură. Dar uite, istoria reală nu e obligatorie. Până unde reuşiţi să vă dezgoliţi, ca să folosesc un cuvânt patetic, căci, fiind sincer, devii vulnerabil? Am fost mirată când am citit “Uşa interzisă” de Liiceanu de doza de autoflagelare pe care și-a permis-o, cu tristețe, autorul... Să recunoşti că ţi-ai ratat viaţa, relaţia cu fiul, cariera de filosof... Nu vreau să transform lucrarea mea într-o exorcizare sau autoflagelare, cum zici dumneata: c-am trădat, c-am

minţit... Nu încerc să mă răzbun, nici să mă reabilitez. De ce ați fi răzbunător dacă sunteți un alintat al sorții? Uneori aş vrea să mă răzbun pe mine, pentru ceea ce am comis. Dar nu e automutilare, e autocunoaştere. Vă găsiţi întotdeauna o scuză? Nici n-o caut. Regret anumite lucruri, dar nu-mi cer iertare pentru că le-am comis, căci odată ce ai făcut acest lucru nu-l mai poţi schimba. Nu mai poți să te întorci în locul unde te-ai „autodezvelit” și să tragi perdeluța, ca și cum n-ai făcut nimic.

Cine nu are un Unchi din Paris — să-și cumpere! Dar pot găsi o scuză atunci când e vorba de altcineva. Cum a fost și în cazul „Unchiului din Paris”. Apropo, singurul care a înţeles mesajul la vremea aia a fost Ion Ciocanu - că, în fond, cartea e o încercare de a demonstra că orice revoluţie îşi devorează propriii copii. Toată drama asta a unui om dăruit, mai întâi unei idei, mai apoi unei prietenii care-l obligă, mai apoi unei fetiţe schiloade. Care vine acasă şi moare sub un gard, în „atenţia” organelor. Revoluţia, ca întotdeauna, e comisă de entuziaşti şi folosită de ticăloşi. Întorcându-mă la eroii dvs., am citit într-o biografie de-a lui Marquez că a plâns în hohote o oră atunci când şi-a omorât colonelul, deși ştia că moartea-i era inevitabilă. Şi mie mi se întâmplă pe alocuri, deși nu pot pretinde că aș fi un mare sentimental. Dar când înțeleg că eroilor mei li se va întâmpla o tragedie, îmi dă şi mie câte o lacrimă.

109

nr. 35-36/iulie - august 2011

110

111

nr. 35-36/iulie - august 2011

112

Viața u nui artist: Prima probă

Toamna patr iar hului

Vă gândiți la cineva anume atunci când scrieți? Ia interlocutorul imaginar care trebuie să înțeleagă ceva despre dvs. după această carte? Aceasta e prima carte pe care o scriu în memoriam, o închin soţiei mele, pe care am pierdut-o şi pentru care nu am fost omul ei. N-am fost omul la care ea ar fi avut dreptul. De ce? Aţi înţeles asta abia acum? Încercăm să ne idealizăm apropiaţii? Încercăm să-i idealizăm pe cei care au fost. Lucrurile pe care le-ai făcut, oribile sau sublime, nu le poţi înţelege imediat, trebuie să treacă ceva vreme, trebuie să se întâmple peste ele multe alte lucruri ca să înţelegi ce a fost. Şi să înţelegi consecințele gesturilor... Cred că filmul Babel ar trebui demonstrat în fiecare școală... Exact.

La valoarea mea!... De ce vă negați succesul? Nu-mi place să fiu lăudat. Pentru că îmi cunosc valoarea. Şi care e? Eu, ca poet, nu exist. Am avut câteva fragmente de perioade din viaţă când am simţit că am ceva în mine. Și că trebuie să exprim acest ceva în versuri şi nu altfel. Dar sunt prozator. Poeţii se nasc, nu se fac. Și pot să se nască, dar să se autodistrugă, cum e cazul lui Maiakovski, care a fost un romantic extraordinar, un liric extraordinar, mai țineți minte „A vî noctiurn sâgrati mogli bî, na fleite vodostocinîh trub...” ca mai apoi să degradeze moral trecând la foiletoanele alea proletcultist-idioate. Gloria, orgoliul, vanitatea ucide

poetul, sau ei sunt autodistructivi în general ca specie? Fiind un mare orgolios și un mare ipohondru, Maiakovski pe lângă toate astea a fost și dependent de curioasa și marea lui iubire. Avea nevoie de bani. Și a început să scrie despre țărăncuțele care „cormeat grudiu barskuiu sucu”. Același lucru s-a întâmplat și cu alții. În toate timpurile Puterea a încercat să găsească și de cele mai multe ori a găsit punctele sensibile pentru a corupe Poetul. Premii, onorarii, onoruri, călătorii, case de creație, șantaj; la urma urmei - manipularea poate avea cele mai diverse forme. Marile talente se combină foarte rar cu marile caractere? Aproape niciodată. Uite Verlaine, după ce a scris Les sanglots longs/ Des violons/ De l'automne/ Blessent mon coeur/ D'une langueur Monotone... rămâne un mare poet, dar nu putem vorbi nicidecum de el ca de un mare caracter. Era un beţivan, un depravat. Dar un depravat genial. Acesta, de exemplu, nu ar fi putut să se manifeste în proză. Pentru că proza necesită răbdare, voinţă, până la urmă? Poezia operează cu noţiuni virtuale, în proză trebuie să fie viaţă în primul rând. Până la urmă ce contează: viaţa sau imaginația? Ce cântăreşte mai mult? Proza pornește de la concret, de la existență. Poezia poate porni de la un nimic. De la zborul unui fluture. De la cana ta de cafea pe care scrie Paris. E unul dintre orașele mele preferate. Deși nu pot comite poezie nici

chiar pe tema asta... Am fost și eu și chiar mâine aș putea să plec, am bani puși de-o parte și pentru așa ceva... Dar nu pot. Ce să fac? Să mă duc și să mă închid într-o cameră de hotel și să mă uit pe geam? Sunt un om al singurătății, nu-mi place să am pe cineva care să-mi spună: priviți cum stă libertatea pe baricade cu țâțele goale! Eu nu văd țâțe, eu văd sâni. Trebuie să văd singur, trebuie să judec singur și singur trebuie să ajung la o concluzie. Nu am nevoie de părerea cuiva. Sunteți mândru. Vreau să fiu sincer cu mine. Ce o să-mi povestească ea despre Giacometti, această însoțitoare care trebuie plătită ca să-mi împingă caleașca? E îngrozitor să știi că ai putut să faci niște lucruri și nu le mai poți face și n-ai să poți niciodată. Parisul meu este aici, în cap. E un fel de Dogville, pereții se ridică în imaginația noastră? Totul e în imaginația noastră.

N-ai testicule? Intră în partid! Ce eroi au fost mai interesanți pentru dvs.? În afară de cel care vă purta mantia, desigur... Pozitivii sau negativii? - Negativii, desigur. „Spune-mi Gionni”, de exemplu, este despre nașterea și creșterea unei canalii. De la un analfabet total la demnitar în organele de represiune. Învață scrisul prin trudele unei evreicuțe, care, de încântare pentru propriile talente pedagogice, a vrut să i se dăruie... Dar ea nu știa un mic detaliu: atunci când fugea de la stăpâni,

113

a fost prins de niște câini care i-au rupt anumite părți ale corpului. A văzut. A zis: bine, din acest moment vei fi membru al celulei de partid în numele Klarei Țetkin. Deci, cine n-are testicule, devine membru de partid. Lucruri absolut posibile. Cum poate un președinte de țară să zică de la tribună unui deputat „poșeol tî nahren”? În secolul 21? De ce să ne mai mirăm de literatură? Mi-a adus nu demult un manuscris o fată pe care o consider de treabă. M-am îngrozit. Am întrebat-o: draga mea, ce-ai pățit? Și ea zice, dle Busuioc, acum, dacă nu bagi în text cuvințele din astea, nu te bagă în seamă niciun regizor de teatru. Înțeleg că poate e nevoie câteodată să dezgolești o jumătate de sân ca să chemi publicul, dar să pui toată anatomia în piesă? Are loc nicoletizarea literaturii? În mod evident. Eu am folosit o asemenea expresie o singură dată. Atunci când în „Spune-mi Gionni” se întâlnesc doi foști deținuți: Avădanei și cel care a tras în el, și care zice: dă-mi mie secretara ta, că demult n-am mai mirosit... și spun pe nume ce n-a mai mirosit el. Un singur loc, unde e absolut obligatoriu acest cuvânt, altfel nici nu putea să fie. După zece ani de pușcărie. Da aici... Și cine, o fetiță ingenuă, o foarte bună poetă... Dar dvs., având o viaţă sentimentală destul de furtunoasă, rămâneţi totuşi un fel de pudic în literatură, de ce? Nu sunt deloc pudic. Dar în literatură mi le permit mai puţin şi, dacă mi le permit, ele sunt obligatorii.

Dar aveţi nişte texte, de exemplu, "un altfel de luceafăr", care nu e deloc cuminte, și nici obligatoriu... (Evident că urmează cele cinci minute obligatorii dedicate temei: dar chiar e nevoie să vorbim despre asta? Anticipate de expresiva ridicare a sprâncenelor: și dumneata de unde știi de astea? Și de imediata mijire a ochilor: A, cred că e trădătorul ăla mic, Emilian...) Să-ți explic originea. L-am citit pe Ivan Barkov, cred că îl cunoașteți cel puțin după "Odele Rușinoase"... Și am încercat să văd dacă mă pot întrece cu el. Alea sunt nişte bancuri, ca un fel de supapă într-o pauză între două capitole. E ca un fel de încălzire atunci când intri în următorul capitol. O știi pe asta? „Un doge plin de-nfumurare,/ i-a spus: sunt sigur că mă vrei./ Ea l-a respins cu indignare /– avea principiile ei. /Dar dogele, cuprins de friguri, /a tăbărât pe ea turbat, / signora i-a cedat desigur,/ ba chiar l-a și îmbărbătat./ Sub a renașterii aripe /gemea poporul gol și mut. /Dar ce ușor uiți de principii,/ în vremea-n care ești f..t./ Spune că nu-i bună! Dar n-am scris pentru publicare, ci ca să distrez un prieten-doi. Ați trăit în viață ca în literatură? Nu întotdeauna, am avut și eu momente de luciditate. Ce înseamnă pentru dvs. trădarea, ce stă în spatele acestui cuvânt? E un cuvânt tare utilizat în ograda scriitorilor... „Sunt pentru trădare, dar s-o ştim și noi...”. Dacă ai principii şi te ţii de ele - nu trădezi. Dar se întâmplă și altfel: cineva te acuză de trădare din simplul motiv că ai îndrăznit să crezi altfel decât el, sau i s-a năzărit că ai crede altfel decât el. Îi trădezi principiile lui! Nu e o aiureală? Dar ce înseamnă în literatură trăda-

re? În literatură, lipsa de talent e trădarea însăși a noţiunii de scriitor. Plagiatul, lipsa de talent poți să le consideri trădări, dar trădări a ce? Mediocritățile nu trădează pe nimeni, aşa sunt ei. Atunci când aduni toate cărţile, editate cu plată sau fără plată, de prin toate editurile, vezi ce munte uriaș de trădare literară se ridică... Cînd și cum vine frica? (Își aprinde din nou o țigară, care explodează de tensiune. Mă poartă cu vorba. Caută cuvintele.) Nu cunosc acest sentiment. Dar știu că poate fi pricinuită de o sumedenie de întâmplări sau situaţii. Frica de a fi părăsit. Frica de a pune cineva stăpânire pe tine. Trebuie să aibă un obiect, trebuie să aibă o cauză. Dacă ştii cauzele, poţi repara şi efectul. Frica e un efect. E un sentiment care nu se cere acceptat sau neacceptat, ea poate pune sau nu stăpânire pe tine... A încercat să pună vreodată stăpânire pe dvs.? (Pauză de cafea. Din cana pe care nu scrie Paris) Trebuie să recunosc că am trăit acest sentiment de frică atunci când am scris „Singur în faţa dragostei”. De ce? Am considerat-o de la bun început proastă şi credeam că mă aşteaptă un eşec. Dar a fost invers. După aceea nu mi-a mai fost frică. Am înţeles că oricum voi scrie eu şi orice voi scrie, voi fi eu autorul. Eram în perioada ceea, când Alexandru Cosmescu scria cărţi pentru Samson Șleahu și Lev Barskii, Igor Creţu scria pentru Ion Cana... Dvs. scriați pentru Cruceniuc și pentru generația aia de scriitori analfabeți...

nr. 35-36/iulie - august 2011

114

Viața u nui artist: Prima probă

Toamna patr iar hului

Trebuia să mănânc, să mă îmbrac, să trăiesc, nu? Venea Cruceniuc la mine (pe timpurile când lucram la editura Cartea Moldovenească) şi zicea: “Editaţi-mi cartea aceasta”. Citeai manuscrisul și ţi se făcea părul măciucă. Propuneam nişte schimbări. El zicea: „N-am timp, îndreaptă tu”. Și rescriam totul. V-aţi distrat când făceaţi textele astea pentru ei, băgaţi câte o strâmbă sau nu? Este o vorbă românească: nu poţi să faci din câcat bici şi să aştepţi să mai şi pocnească. Cât de mult nu ai lucra la poezia lui Cruceniuc n-ai să poţi s-o aduci la starea de poezie propriu-zisă. Nu era acolo un Cruceniuc care mirosea prea tare a Busuioc? Nu. Era pur şi simplu într-o limbă mai mult sau mai puţin omenească. Atât. Am lăsat odată o carte întreagă de poezii aşa cum mi-a adus-o și am semnat-o “bună de tipar”. A apărut. Mă gândeam: „Acu-i acu. Ce-o să fie! Ce scandal!” N-a fost nimic. Au apărut câteva recenzii. Toate pozitive. Vă simţeaţi cumva ca nişte ţărani iobagi prin moşia boierului? Da. Doar nu puteam să semnez nimic cu numele meu. Orgoliul, vanitatea, ce loc ocupă în viaţa unui scriitor? Sunt orgolioşi cu toții, cu cât mai lipsiţi de talent - cu atât mai orgolioşi. Nu vreau să zic că eu aş avea mult talent, dar nu sunt un orgolios. În afară de ţigări şi cafea de ce mai aveţi nevoie ca să scrieţi? De linişte. Îmi place din când în când să stau cu gaşca, să mă veselesc, dar după aceea vreau să vin acasă, să stau în liniște. Să ştii că nu te înşeală nevasta, că nu te fură copiii, că nu

eşti ameninţat să fii dat afară din casă, că nu-ţi taie nimeni pensia... Am nevoie de liniște. Cât de aproape sunteţi de cel care aţi fi putut fi? Dacă n-aş fi avut soţia aceasta, aş fi fost probabil o haimana, un play bou, (să scrii undeva asta, e corect pentru un mascul - nu play boy, ci bou)... Cine ştie ce-aş fi fost, probabil că nu scrisul mi-ar fi răpit timpul liber. Bine, scrisul a venit acum ca o echilibrare, odată cu sabotajul picioarelor, atunci aţi scris mai puţin. Și ați vânat mai mult. În toate sensurile. Nu, echilibrarea în scris dacă n-o ai de la bun început, nu cred că-ţi mai poţi reveni chiar dacă te lasă picioarele. În fond, echilibrul face parte din talent. Spiritul de discernământ, mai ales de autodiscernământ, este o altă expresie a talentului. Să ştiu că am scris chestia asta şi am rupt-o pe merit şi am aruncat-o la coş pe merit, căci nu are ce căuta pe masa mea sau în cărţile mele. Dar ar trebui într-adevăr să fie pe merit, nu să fie un spirit de autonimicire; există accese de criticism nemeritat, căderi emoționale, crize la urma urmei... Astea deja sunt excese. Trebuie să fii un Gogol ca să pui partea a doua a cărţii pe foc. De altfel, trebuia scoasă şi cred că se putea face asta, era cineva de faţă, dar nu a avut curaj să bage mâna în foc. La propriu. De ce, să nu se frigă, sau nu a avut curaj din cauza furiei lui Gogol? Nu, Gogol chiar se îndepărtase cumva şi acest personaj misterios chiar a avut ocazia s-o scoată. Eu presupun că şi Gogol ar fi vrut-o, căci puţin timp după aceasta a murit. Pentru că era o parte din el.

Cum definiţi fericirea? Din punctul de vedere a multor oameni, dvs. aţi avut o viaţă foarte frumoasă, v-aţi realizat din toate punctele de vedere, v-aţi realizat şi ca scriitor, şi ca om și ca bărbat, la urma urmei. Nu. Nu m-am realizat. Dacă aş fi avut mai puţin testosteron acolo unde el se produce și se depozitează, aș fi făcut mai multe. Ce aţi fi putut face atunci? Aş fi putut scrie mai mult. Pe mine nu mă interesează subiectul, fabula. Poate fi orice. Spune-mi să scriu un eseu despre ceaşca asta de cafea pe care scrie Paris şi eu am să găsesc modalitatea să-ţi prezint un eseu, pe care lumea l-ar fi citit cu plăcere. Odată, o revistă de la Moscova mi-a comandat un articol despre Paris şi eu am scris despre zilele, nopţile din Paris, despre Louvre, despre plimbările nocturne pe chei sau pe „Bateau Mouche” şi, la final, am scris că merită să-l vizitaţi, cred că ar merita să-l vizitez şi eu. Şi le-a plăcut foarte mult chestia asta. Autoironia te face credibil. Ce carte aţi fi scris dacă aţi fi avut mai puţin testosteron? Chiar un roman de dragoste. E o condiţie sinequanon să ai mai puţin testosteron ca să scrii un roman de dragoste? Uite că am aflat, un adevăr: cei care scriu romane de dragoste au puţin testosteron. Un roman dintre cine şi cine? Între doi bărbați. Sunteți un postmodernist! (Urmează un banc despre Bublic și stăpânul lui sensibil care ilustrează toleranța povestitorului în raport cu tema abordată, dar n-o să-l reproducem aici din motive de autocenzură)

115

nr. 35-36/iulie - august 2011

116

117

nr. 35-36/iulie - august 2011

118

Viața u nui artist: Prima probă

Toamna patr iar hului

De ce bărbații moldoveni urăsc homosexualii? Pentru că își simt masculinitatea în pericol. Intoleranța e apanajul societăților subdezvoltate. Cum ar fi a noastră. La urma urmei, îi găsim în fruntea tuturor listelor în meserii de creație. Se întâlnesc între ei și prin comitetul Nobel. Mă întreb dacă n-o fi fost chiar Nobel... Sartre a fost homosexual, Edgar Poe, și Verlaine pe alocuri, oameni de o mare valoare... Și te pune pe gânduri lucrul acesta... ...Sunt eu oare suficient de bun dacă sunt hetero? Pe mine nu mă agasează să am de-a face cu un homosexual. Atâta timp cât el discută cu mine de la egal la egal şi nu-mi cere servicii sexuale, nu mă deranjează. Îmi face uneori impresia că și cei 12 apostoli... (încă o pauză de autocenzură) N-avem probe și nici nu ni le putem explica, decât uneori prin creaționism; evoluția lui Darwin nu mă satisface. Cum Vi-l inchipuiți? Mi-am permis asemenea blasfemie la Vatican, în Capela Sixtină: se scrie în Biblie că Dumnezeu l-a creat pe Adam după chipul și asemănarea-i. Uite tipul acela bătrân și alb întinzând mâna spre tânărul acela frumos. Și aproape că se ating cu degetele unul de altul. Și unde nu-i nici chipul și nici asemănarea... Poate era felul de a se vedea pe sine a lui Dumnezeu, pentru că și noi ne vedem uneori pe noi înșine foarte departe de ceea ce suntem în realitate. Ce înseamnă eternitate când Dumnezeu poate fi tânăr sau bătrân? Uite Colaiderul. Toată lumea așteaptă Bozonul lui W, care ar trebui să fie mâna lui Dumnezeu. Punctul de la care s-a născut totul... Și cum e greu să te rogi unui punct,

e mai ușor să te gândești la un moș cu barbă.

Meserii și Hobby-uri

Regrete? Ceva de discutat mai intim cu Bozonul? Regretul, repet, se naște din neputința de a repeta ce-a fost. Chiar dacă a fost cum a fost. Și dacă o să discut cu Bozonul, voi oricum n-o să aflați...

Ziceați mai devreme de vocația de paznic (al limbii, bineînțeles) Dar aţi scris despre dvs., despre sentimente, despre dezamăgiri... Dacă ne gândim numai la limba română facem istorie literară, nu literatură. Asta e meseria mea de bază, dar pe lângă ea mai am şi un hobby. Ştii bancul meu despre hobby? Eram la Salonul literar cu Lucreţia Bârlădeanu, Călina Trifan şi vreo 4-5 tinere ziariste şi una mă bătea la cap să-i dau interviu, şi-i zic „Niciun interviu!” „Atunci să-mi răspundeţi măcar la o întrebare, ce hobby aveţi?”, „Alpinismul” zic. „Sunt munţi în Moldova ca să practicaţi alpinismul?” „Da”, zic. „Ce munte?”, întreabă ea, ironic. „Muntele lui Venus”, zic. Şi a râs Lucreţia, şi Călina Trifan, dar cele 4-5 ziariste nu au râs, ceea ce mi-a confirmat părerea despre pregătirea lor înspăimântătoare. Să nu-ți cunoști propria anatomie?

Singur în fața dragostelor (De câte ori am făcut interviuri cu eroul nostru, femeile au fost o temă tabu. Are un talent enorm de a trece cu vederea întrebările la care nu vrea să răspundă. Expresia de Sfinx e dublată de obligatoriul nor de fum expirat cu condescendență. Acum, în sfârșit, l-am prins în capcană. Sau așa mi s-a părut.) Femeile? Nici nu am fost pus în situaţia să lupt pentru ele. Dar ştiaţi că seduceţi fără să mișcați un deget? Ştiam că Dumnezeu m-a făcut de parcă aș avea un magnet în mine şi acest magnet nu dă greş. Și îl foloseați la toate turațiile... Nu-l foloseam, el eram eu. Ce motive ați avea să vorbiți de el la trecut? Şi magneţii obosesc câteodată. Îmbătrânesc. Îmbătrânesc, dar nu-și schimbă esența, nu devin mai puţin magneţi.. N-ați văzut ce s-a întâmplat cu Colaiderul? Au îngropat în el zeci de miliarde de dolari şi la prima încercare - pac, au ars câţiva magneţi şi s-a terminat.

Ce femei v-au rămas în memorie, cele care v-au dorit sau cele care v-au respins? «Cele care m-au respins» nu au existat, cinstit vorbind. Am profitat din plin. Dar nu m-aș fi apropiat niciodată de o femeie, dacă nu aş fi ţinut la ea. Cum vă retrageţi dintr-o relaţie? Englezeşte. Englezii cum o fac? Nu anunţă? Sunt momente în viaţă când nu te interesează intelectul celei cu care eşti. Te interesează cu totul altceva. Dar, la un moment dat, începi şi tu să mai ai niște exigențe... Ciudat popor bărbații. Întâi consideră lipsa de intelect un beneficiu, pe urmă — un defect abominabil...

119

nr. 35-36/iulie - august 2011

120

Viața u nui artist: Prima probă

Toamna patr iar hului

Acceptă, pentru că joacă în ei testosteronul. Sau, de ce nu, lipsa lui... Asta deci îi conduce pe bărbaţi testosteronul? Creieraşul e declarat în afara legii? Cu timpul începe să funcţioneze și el. Dar la început funcționează curiozitatea: cum e? Nu te interesează nimic altceva. Pe urmă, mai obosind, începi să și gândeşti. Descoperi că îţi trebuie un stimulent. Alt stimulent decât această sete de aflare a veşnicei taine. Pe care n-ai s-o afli niciodată, pentru că nu există. Ai nevoie să faci un schimb de păreri. Nu mai merge. Şi atunci... Draga mea, prostia, totuși, ofensează. Până atunci nu aţi observat acest mic detaliu? Până la 40-45 de ani asta nu te prea interesează, din motivele expuse mai sus. Aveţi un set de scuze onorabile, pe parcursul vieţii dvs. de playboy? V-am zis mai devreme că sunt un Playbou. Îţi închipui Chişinăul acelor ani? Boemă provincială. Faci cunoştinţă cu o femeie frumoasă şi o inviţi la un restaurant care se cheamă “Plăcintă”! Şi în meniu e cafea „neagara” adică „neagră” şi ţi se serveşte pe o masă de plastic fără faţă de masă şi ţi se aduce o plăcintă şi pentru ea o lingură în loc de furculiţă. Şi aici să mai ai un set de scuze? Esteticul e atât de important pentru dvs. într-o relaţie erotică? Da. Esteticul firescului și nu prefăcătoria târfelor. Eterna întrebare, retorică bineînțeles: De ce bărbaţii dispreţuiesc târfele, dar merg mereu la ele? Pentru că sunt bine instruite și permit orice. Nu le doare capul, nu vor să doarmă... Care e femeia pe care putem s-o punem în ramă la capitolul Perfecta?

A fost soţia mea, la care m-am întors întotdeauna. Și care nu şi-a permis niciodată lucruri care nu-i erau proprii. A fost întotdeauna sinceră. Cred că sunt dintre puţinii bărbaţi infideli care se poate lăuda că soţia nu l-a înşelat niciodată.

din punct de vedere al libertinajului, femeile intelectuale sunt cele mai periculoase. Ce-şi permit deşteptele şi nu-şi permit antipoadele? Ultimele chiar confundă sexul cu dragostea.

A fost important pentru dvs.? Da.

Aţi fost întotdeauna mai mult iubit decât aţi iubit? Da. Practic mă obligau să le iubesc.

E nedrept. E absolut nedrept. Şi egoist. Nu e vorba de egoism. Dar de ce? Era vorba de egoism dacă eu nu i-aş fi permis să facă lucrul acesta. Dar i-am dat libertate totală. I-aţi „dat” o libertate pe care ştiaţi că n-o s-o utilizeze... Da. Dar ce e rău să ştii? Aţi ocupat atâta loc în viaţa ei? Cred că prea mult loc. Nemeritat de mine. Dar am iubit-o. Dar dacă aţi iubit-o, de ce... Testosteronul. Vroiam să descopăr taina care nu există. E o scuză bună asta cu taina. Nici nu a durat atât de mult această perioadă, maximum 10 ani. Și nici n-a avut proporțiile pe care le insinuați. Au fost însă vreo două femei care au ţinut într-atât de mult la mine, încât îmi puteau permite orice şi aveau atâta grijă de mine, încât mă îngrozeau. Dar niciodată nu au întrecut limita încât să vină acasă la mine şi să spună: „Dă-mi-l mie, că e al meu, nu e al tău”. Deşi, trebuie să spun că

Ce vă face să se stingă becuşorul? Dați-mi voie să vă anunț solemn că centrala electrică care alimenta becuşorul și-a încetat demult activitatea. Fumul se ridică în coloane subțiri. Mâna se întinde după cafea. O pune prudent, oarecum ezitant la loc (știi că din cauza ochiului nu pot calcula corect distanța, mi se arată mai aproape - opusul oglinzilor retrovizoare) unghiile celor două degete lungi care au ținut (câte milioane, dacă fumează două pachete pe zi?) atâția ani Temp-ul sunt colorate, ca de la coajă de nucă. Costumul pe care e brodat Schumacher are o găurică pe mânecă, de la o țigară de altă dată. Urmează una dintre acele discuții pe care n-o vei publica niciodată, deși beculețul reportofonului e roșu. Pentru că ai în fața ta un om care își pune sieși niște întrebări, și are nevoie urgentă de niște răspunsuri. Pentru că timpul lucrează contra lui. Zi-mi, dumneata cum ai fi procedat? Și te pierzi oarecum cu firea pentru că trebuie să dai unicul răspuns corect. Acum. Fără chicoteli rușinate și evaziuni verbale. Afară claxonează turbate de căldură mașinile. Banca de vizavi e închisă la prânz.

121

nr. 35-36/iulie - august 2011

122

Lecturi de vară

Angel a Arama Chișinău, Moldova Jurnalistă, politiciană, publică volume de versuri și grafică. Recent a avut o expoziție de pictură. Angela Aramă se apucă „de tot ce îi trece prin cap” cu pasiunea jurnalistei care a îndrăznit, cu riscul de a fi concediată, să protesteze împotriva cenzurii. Este autorul Codului Audio-Vizualului din Moldova. Spune despre realizările proprii: Va urma!

P. 150... Zaza Burciul adze Tbilisi, Georgia A studiat la Academia de Arte din Tbilisi. A început să publice (iniţial, sub pseudonimul Gregor Samsa – referinţă clară la modelul său, Franz Kafka) în 1997 (romanul Două bomboane). Alte scrieri: A treia bomboană, culegere de povestiri (1998), Tu, roman (2000), Familia Simpson, nuvelă (2001), Scrisoare către mama, roman (2002), Jazz mineral, roman (2003), Evanghelia după măgar, roman cu comentarii (2004), Kafka instant, povestire (2005), Fonograma, culegere de povestiri (2008). În 2003, i-a fost decernat premiul de stat „Tsinandali” pentru romanul Jazz mineral. În 2008, povestirea Passive Attack a fost distinsă cu premiul Bakur Sulakauri.

P. 156...

123

Gheorghe Erizanu Chișinău, Moldova Directorul editurii Cartier. Se ambiționează să editeze cărți fundamentale în zilele când piața s-ar părea că cere doar cărțulii de buzunar sau de poșetuță. Și, în timp, se dovedește că are dreptate. Succesul seriilor Cartier istoric, al seriei Rotonda sau Poesis demonstrează că trebuie să avem încredere în inteligența poporului nostru. Pe care o subestimează, cu același succes, politicienii. Aveți aici fragmente din blogul editorului.

P. 160... Emilian GAL AICU-PaUN Chișinău, Moldova După un prim roman experimental - Gesturi, Trilogia nimicului (Cartier, 1996; Premiul USM) şi câteva volume de poeme ce i-au adus notorietatea – Cel bătut îl duce pe Cel nebătut (Dacia, 1994; Premiul USM, Premiul special al USR), Yin Time (Vinea, 1999; traducere în germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, Ludwigsburg, 2007) şi Arme grăitoare (Cartier, 2009) –, Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964) se lansează într-un proiect de anvergură, la care lucrează pe durata ultimului deceniu – romanul Ţesut viu. 10 x 10, scriere-palimpsest ce acoperă ultimii 40 de ani, de la moartea lui Iuri Gagarin, în 1968, la evenimentele din 7 aprilie 2009 din Ch-ău; acum – în curs de apariţie la editura Cartier.

P. 146... nr. 35-36/iulie - august 2011

124

Lecturi de vară

Gheorghi Gospodinov Sofia, Bulgaria Gheorghi Gospodinov (1968) este cel mai tradus scriitor bulgar după anul 1989. Romanul său, Un roman natural, este editat de şapte ori în Bulgaria şi tradus în 17 limbi în peste 25 de ţări în lume, printre care SUA, Marea Britanie, Spania, Franţa, Germania, Danemarca, Italia, Polonia, Cehia. Romanul primeşte critici favorabile în The Guardian, New Yorker, Times, New York, Times. Le Courrier (Geneva) îl numeşte “maşina de făcut istorii”, iar Frankfurter Allgemeine Zeitung “o mică şi elegantă capodoperă”.

P. 138... Alexandru Musina , Brașov, România

Născut la Sibiu, absolvește Facultatea de Litere a Universității București, de unde ia mai târziu și titlul de doctor în litere. Profesor de franceză la Intorsura Buzăului, cultivator de flori, redactor-șef al revistei Interval, conferențiar si profesor la Universitatea din Brașov, director al Editurii Aula și profesor de Creative Writing, Mușină își învelește ideile în sarcasm și ironie, construiește poduri între ficțiune și realitate și îndreaptă ochiul asupra a tot ce este numit realitate, chiar și asupra viselor.

P. 168...

125

Zahar Prilepin Nijnii Novgorod, Rusia Născut la 7 iulie 1975, în regiunea Reazani, Rusia. Absolvent al Facultății de Filologie și al Școlii de Politici Publice. Prilepin traversează tot spectrul de profesii – de la jurnalist la muncitor necalificat și este unul dintre cei mai interesanți autori ruși din noua generație. Fiind tradus în 6 limbi, Prilepin se declară disident al regimului Putin, adună premii și își scrie în continuare cărțile la Nijnii Novgorod. Citește din Biblie și extrage: oare sunt eu paznicul fratelui meu? (Cain)

P. 130... Oleg Serebrian Paris, Franța Vorbitor a 7 limbi, autor a 5 cărți și un roman pe drum spre cititor, om de cultură și știință, diplomat. Serebrian este decorat cu Steaua României, președinte al Congresului Uniunii Latine și actualmente Ambasador al Republicii Moldova în Franța. Extrasele din romanul ce urmează a fi publicat îl prezintă ca pe un scriitor care trăiește autentic istoria, o înțelege, o simte și știe să o povestească. Jocul intelectual al autorului se combină cu explozii de imaginație și plăcerea de a interpreta.

P. 178... nr. 35-36/iulie - august 2011

126

San’kia

De Z a h a r P r i l e p i n (fr agment de rom an) traducere de Vladimir BULAT

*în curs de apariţie la editura Cartier

127

ÎÎ

n acea iarnă au comandat un autobuz mic – mama a decis că trebuie să-l înmormînteze pe tata în sat. Acolo unde s-a născut. Saşa nu s-a împotrivit. — Cum crezi, fiule? îl întrebase mama pe un ton absolut schimbat. Până acum a avut alături un om a cărui opinie era hotărâtoare. Dar acest om a murit. — Vom ajunge cumva, răspunse Saşa, deşi era aproape convins că drumul până acolo este de nestrăbătut. Oricum în acest oraş scârbos, care a rămas mereu respingător pentru Saşa, era cu neputinţă să-l înmormânteze pe tata. Era de neînchipuit să-i anunţi pe bunici de moartea tatălui, ştiind că ei nu doar la înmormântare, dar nici la mormânt nu vor putea ajunge până la primăvară. Fireşte, nici şoferului nu i s-a explicat nimic, căci dacă ar fi ştiut dintru început unde trebuie să ajungă, ar fi refuzat imediat. I s-a spus doar atât: „În regiunea noastră... Vă ghidăm noi...” El nici nu întrebase, unde anume în regiune. Era un bărbat liniştit, modest, cu o fire molcomă. Aşa a părut la început. Au venit să-şi ia rămas bun de la tata niște cunoştinţe, cîţiva profesori, discipoli. Pe fiecare dintre cei care venea să-şi prezinte condoleanţele, Saşa voia să-l dea cu capul în jos de pe scări. Ce condoleanţe? Ce, naibii, pricepeţi... Saşa se ferea de toată lumea, nu dorea să vadă pe nimeni. Absolut întâmplător o auzise pe mama, care a întrebat: — Poate vine cineva cu noi, la înmormântare? Era atât de greţos, încât au tăcut cu toţii. Cineva spuse cu o voce ce suna a scuză: — Munca... — Eu voi veni, a spus un singur om. Bezletov. A venit în dimineaţa următoare, se postase în hol, îmbrăcat într-o scurtă îmblănită şi ghete. Nu a vrut să se dezbrace. De câteva ori şi-a scos mănuşile, apoi şi le-a pus la loc. Saşa nu s-a salutat cu el. — Alexei, remarcă mama cu o voce stinsă de atâta plâns, vei îngheţa în ghete. S-a strâmbat într-un mod straniu, de parcă observaţia i-a provocat o mare neplăcere. — N-are nimic, răspunse surd, şi a ieşit imediat.

Aştepta afară. Nu fuma. Saşa îl privea din geam, îi scruta tâmp spatele. Mama se aşeza întruna la masa din bucătărie, şi începea să plângă. — Cum să-l duc părinţilor? întreba mama. Ce-mi vor spune mama şi tata?.. Ai sunat acolo, Saşa? Vecinilor, adică? — Am sunat. — Ce ţi-au zis? — Au zis că le vor transmite. Mama s-a pus din nou pe plâns. A intrat şoferul, a stat tăcut lângă uşă. — Să plecăm, a zis Saşa aproape iritat mamei sale. Ce mai aşteptăm? Au scos sicriul – Bezletov, Saşa, şoferul, au mai pus mâna şi vecinii. Racla au aşezat-o în faţa blocului. Nişte copii se îmbulzeau pe aproape, coborâţi de pe nişte leagăne de iarnă hodorogite, neunse. Priveau curioşi, în tăcere. Saşa intenţionase să-i alunge. — Haideţi să încărcăm..., zise el răutăcios. Cît mai stăm aici? — Trebuie să-i lăsăm pe oameni să-şi ia rămas bun..., a zis mama. În afară de copii s-au apropiat şi câteva vecine, necunoscute, străine, dar care dădeau din cap a părere de rău. — Urcă în autobuz, i-a zis maică-sii. Ridicăm, auziţi? se adresă bărbaţilor, arătând spre sicriu. Saşa s-a aşezat lângă şofer. Bezletov – în salon. Au pus capacul la sicriu. Saşa i-a spus şoferului o localitate de pe la jumătatea drumului – „...de acolo e încă puţin” – bolborosi el incert. Privind înapoi, Saşa observă că mama, care şedea la căpătâiul celui defunct, ridica uneori capacul, punând mâna pe capul îngheţat al mortului. Era o privelişte greu de suportat. A început să ningă. O ninsoare gri se prăbuşea din cer. Măturătorii lucrau fără istov. La ieşirea din oraş au nimerit într-un ambuteiaj. Saşa şi-a scos capul prin geam, şi-a aprins o ţigară. Pe acoperişurile maşinilor zăpada se depunea rapid. „Unde te grăbeşti..., se gândi Saşa cu dezgust, trăgându-se parcă de mânecă, te grăbeşti să-l înmormântezi mai

nr. 35-36/iulie - august 2011

128

Lecturi de vară

San ’ kia de Zahar Prilepin

repede pe tata? Ş-apoi? Îl înmormântezi – şi după asta, unde mai fugi?” Au staţionat mai mult de jumătate de ceas. Şoferul închidea uneori motorul, iar cabina atunci începea repede să îngheţe. — Acolo, în salon, e frig, probabil? întrebase Saşa. Vocea îi era răguşită. — Oricum, sistemul de încălzire nu funcţionează acolo. Dar nici nu e nevoie să se încălzească acum, a spus cu precauţie şoferul, privind pieziş la Saşa. „Probabil că mama a îngheţat cu totul...” , fără să răspundă, se gândi Saşa. A privit îndărăt, şi a remarcat cum ea îşi freca picioarele. L-a văzut şi pe Bezletov care, zgribulit, privea prin geam la maşinile inerte. Saşa se încruntă, şi-a muşcat buzele. Dorea să-şi impună să nu deschidă ochii cînd vehiculul se va pune în mişcare. Dar n-a putut. Şi-a redeschis ochii, mijiţi, a văzut maşinile care se târau. Un agent auto gros îmbrăcat traversa fără grabă şoseaua. Cei din maşini îl lăsau, puneau frână. Ambuteiajul se formase din cauza unui accident: s-au ciocnit două autobuze. Pasagerii stăteau pe margine. Asfaltul era presărat cu sticlă. „Nu se vede nicio Salvare”, remarcă Saşa. Nimeni n-a murit, pe semne, nici măcar nu a fost rănit. Saşa resimţi un soi de părere de rău că nu a suferit nimeni. Încet, sâcâitor, s-au strecurat din fluxul de maşini. Se schimba viteza, maşina îşi lua avânt, şi din nou apărea acest stupid sentiment – înaintăm, totuşi. „Unde?” ...Drumul de iarnă este mereu mai plictisitor decât cel de vară. Au depăşit un mic orăşel, doar două semafoare, Saşa a zis: „Mai departe înainte” – iar peste şapte minute pe ambele părţi ale şoselei se deschidea câmpia. Priveliştea albului de pe câmp, până la orizont, era apăsătoare. Aceste depărtări şi pustiul – cu rândul stâlpilor de telegraf de-a lungul şoselei – te înghițeau. — Pustietăţi..., şoptea Saşa. Peste pustietăţi s-au depus gheţurile... Zăpezi şi gheţari... Se uita uneori la ceas. Saşa își dădu seama că plecaseră deja de-un ceas, iar el, în acest răstimp nu s-a gândit la nimic – nu a avut niciun măcar un singur gând. — Ajungem în curând sau cum? întrebase şoferul, de altfel, destul de binevoitor. — Degrabă, răspunse Saşa, după o pauză. De-a lungul şoselei asfaltate s-a arătat ultimul sat, cu casele sale gri şi mucegăite – doar nouă case. Saşa le numărase demult, probabil că încă în copilărie. Trei din ele au fost părăsite în ultimii ani. Au şi început să se prăbuşească. — Mai departe pe drum neasfaltat? s-a mirat şoferul. Saşa încuviinţă.

— Ne putem împotmoli, se îngriji şoferul, schimbând viteza în a doua. Autobuzul începu să mugească, şi să se legene la denivelări. Saşa privi în salon: mama privea aproape speriată în jur. — Dar de-aici mai e mult? întrebase din nou şoferul, în timp ce traversau încă un sat. Doar în localitate reuşi să schimbe în a treia, şi să forjeze puţin viteza. — Încă un sat urmează, apoi vine al nostru, absolut onest răspunse Saşa, ocultând faptul că de la „următorul” pînă la al „nostru”, mai sunt douăzeci de kilometri de drum forestier. — Drumurile, slavă Domnului, sunt puţin bătătorite de sănii, îşi anunţă şoferul cu voce tare descoperirea, până acum se folosesc săniile. Înseamnă că au cai. N-am mai văzut cai de vreo treizeci de ani... Şi se mai spune: ce rău trăim! – a zis şoferul, şi a surâs strâmb. „Vedea-te-aş, canalie, mutat pe aici, împreună cu calul...”, gândi Saşa. Au mai depăşit un sat – aici le-a ieşit în cale, pentru prima oară în ultimele două ore, un om, un bunic încotoşmănat într-un cojoc. Acesta privea în urma autobuzului, mirat. A dat şi din mână când autobuzul s-a îndepărtat puţin – chipurile, unde, mergeţi, nebunilor: încolo e deja nicăieri. — Pădure, zise şoferul peste o jumătate de ceas, văzând încotro se îndreaptă drumul. — Pădure, răspunse Saşa. — Şi mergem prin pădure, sau cum? a zis şoferul, deja începând să se enerveze. — Noi avem treabă pe drum, dădu replica Saşa. Şoferul a dat din cap, făcând o grimasă acră. Autobuzul mugea. În jur se înălţau copaci năpădiţi de zăpadă, din când în când de pe crengile atinse se scutura neaua. Pe drum, de bună seamă, cineva a trecut cu sania. S-ar putea chiar şi cu tractorul să fi mers cineva, acum vreo două săptămâni. Cu alimente, cu pensia – spre sat... Doar că parcurgerea unui astfel de drum părea să nu fie pe măsură autobuzului. Cu atât mai mult cu cât drumul devenea tot mai dificil, mai anevoios – cu săniile, e adevărat, au fost după lemne, dar nu au intrat prea adânc în pădure. Peste vreo patru minute şoferul a clacat. A început să înjure. Saşa şedea calm, indiferent, fiind conştient că e în stare să-l şi ucidă pe acest mujic. Doar că nu voia să-şi mîhnească şi mai mult mama. — Cine ne va scoate din această fundătură? V-aţi gîndit? Şoferul smucea de-a dreptul manivelele, mergea cu avânt acolo unde se putea, ba şi unde părea cu neputinţă. Era un şofer bun, desigur. V-aţi dilit cu totul din pricina necazului, bleah... — Las-o baltă, ţine-te de volan, ajunge să tot răcneşti atâta..., a zis Saşa, obosit. — Ştiu şi fără tine ce trebuie să fac. Ai priceput? Imediat vă dau jos şi...

129

Acum roţile din faţă s-au prăbuşit într-o groapă, şi motorul s-a înecat. În faţă era zăpadă compactă. Că o fi şi mai departe drum, sub zăpadă, nu puteai decât să ghiceşti, era doar o bretea unde nu creşteau copaci. Şoferul a sărit afară, lăsând portiera deschisă. Înaintă puţin în faţa autobuzului, şi se împotmoli până la genunchi în omăt, înjură şi urcă înapoi în maşină. A dat drumul la motor, a dat în marşarier. De sub roţi se auzi zgomot, vuiet. A reuşit să iasă din groapă, a pus autobuzul în viteza de repaos, şi şi-a aprins o ţigară. A zis: — Nu merg mai departe. — Să-ţi fie de bine, bolmoji Saşa. A ieşit, observând că a încetat să ningă. A stat o secundă, privind tâmp spre pădure. Reveni brusc, dechizând portiera salonului. — Coboară, mamă, omul nu merge mai departe. — Cum aşa? Fiule..., zise mama. Încotro o luăm? Dar cu tata cum facem? — Îl cărăm, nu mai e mult. — Cum adică nu e departe... — Îl cărăm, am spus. Şoferul se apropie pe la spate de Saşa, privi peste umărul lui în salon. — Deci, o luăm spre oraş, înapoi? Nu merg mai departe. — Vă plătim suplimentar, zise mama, privind spre şofer, aproape îngrozită. Unde putem merge cu sicriul? — Eu vă spun, ne întoarcem în oraş. Nici bani nu vreau. Pentru un nou autobuz nu-mi veţi plăti. Nici să mă apuce noaptea în pădure împreună cu mortul vostru, nu vreau. Clar? Vă întorceţi în oraş? — Păi, nu îl plimbăm încoace şi încolo pe tata..., a zis mama. — Ei atunci, gata...

Şoferul a deschis zgomotos uşiţa din spate a salonului – descărcaţi, cum ar veni. Plecă în cabină. Din nou şi-a aprins acolo o ţigară, înjurând. Mama începuse să plângă. — Ce te-ai pus pe bocit? mai că nu răcni Saşa. Cel mai îngrozitor lucru s-a întâmplat deja! De ce să ne mai căinăm? Ne vor mânca lupii, sau ce? Îl vom căra, n-avem încotro. — Nu-l puteţi căra în doi! strigase mama, printre bocete. — Îţi spun: reuşim! Îl vom trage, târându-l. Nu mai e mult, repetă Saşa, dar asta mai mult pentru Bezletov – pentru că el ştia foarte bine că până la satul lor mai erau vreo şaptesprezece kilometri. Saşa împinse cu zgomot spre afară sicriul. — Avem aici şi mâncarea pentru parastas..., s-a plâns mama. — Ia cu tine ce poţi tu duce, restul – lasă ăstuia... Saşa sări din maşină. — Iau eu de picioare, zicea el, înfuriat. Apoi...mai vedem noi... — Dacă-ar fi un scaun, zise Bezletov, să putem sprijini sicriul. În doi, nu o să reuşim să-l coborâm. — Ajutaţi-mă, nu avem scaun, se grăbea Saşa. A tras sicriul spre sine, cu fiecare clipă îi era tot mai greu, făcea câte un pas îndărăt, prin zăpadă. — Să ne grăbim! scrâşni el printre dinţi. Bezletov a coborât, mama s-a scurs şi ea, într-un fel urât, băbeşte. S-au înhăţat cu toţii de sicriu, scoţându-l din autobuz, dar mama nu l-a putut ţine, Saşa şi Bezletov, evident nu l-au stăpânit nici ei. Sicriul s-a prăbuşit într-o rână. Capacul nefixat s-a întredeschis, tata, deja îngheţat, mai că nu a lunecat şi el în zăpadă. Sicriul era strâmt – asta a făcut ca defunctul să rămână în interior. Dar în acea clipă în care

nr. 35-36/iulie - august 2011

130

Lecturi de vară

San ’ kia de Zahar Prilepin

sicriul era răsturnat pe-o parte, priveliştea a fost îngrozitoare – profilul neînsufleţit al tatălui, iconiţa de pe piept, căzută în omăt, mâinile albe, nemişcate, ieşite de sub pânza care-l acoperea... Saşa şi Bezletov au pus imediat sicriul în poziţie normală, şi au închis capacul. Mama stătea uluită. — Mama, nu ţi-a căzut pe picior? întrebase Saşa, aranjând mai bine capacul. Ea a dat din cap că nu. — Trebuie să ne dăm din drum. Ca ăsta să dea cu spatele, zise Saşa. Au mişcat sicriul spre marginea drumului, şi s-au afundat în zăpadă. Mama s-a întors după geantă. Saşa a mai aşteptat vreo zece secunde, după care a dat cu piciorul în pneul autobuzului: — Hai, cară-te de aicea, în măta! Şoferul a apăsat pe acceleraţie, şi autobuzul începu să dea în marşarier, acoperind capacul raclei cu zăpadă. Saşa, în pirostrii, înlătura cu mâneca albul de pe capac. — Aşa va conduce...cu spatele? întrebă Bezletov, privind în direcţia autobuzului. Se vedea că şoferul întorcea capul în ambele părţi, privind în oglinzile retrovizoare, spre a nu da greş, şi a nu ieşi din canvaua tot de el făcută. La un moment dat se opri, şoferul ieşi. A dat ocol autobuzului, s-a uitat în interiorul salonului, apoi a intrat acolo, a trântit portiera, apărând cu o funie făcută roată, în mână. A arătat-o de departe celor aflaţi lângă sicriu – iată, o puteţi lua, şi a aruncat-o în drum. A urcat în cabină, şi vehiculul s-a pus în mişcare. — Mulţumesc şi pentru-atât, a zis Saşa. Chiar habar n-aveam cum îl puteam căra. Saşa mergea spre funia ce zăcea în zăpadă. Iar autobuzul, mugind şi tuşind, dădea în marşarier – de parcă se retrăgea din faţa lui Saşa. ...Au înfăşurat sicriul cu funia. — Iată aşa, respiră adînc Saşa, uitându-se fără încetare la ghetele lui Bezletov, probabil, sunt deja răzmuiate de umezeală. Saşa avea cizme înalte şi călduroase. — Saş’, poate să mergem în satul pe care tocmai l-am lăsat în urmă? Să cerem un tractor. Sau o sanie? întreba mama necontenit. — „Tocmai l-am lăsat în urmă...”, a îngânat-o Saşa, fără răutate. Ai două ore de mers până acolo. Ş-apoi, nu e nici un tractor acolo. — Dar o sanie? — Ce sanie? Cu siguranţă nu va dori nimeni să vină. Patru ore de pomană aş pierde. Nu mai insista, mamă..., a întrerupt-o Saşa. Gata, am început să târâm. Împreună cu Bezletov au luat de câte un capăt al funiei, şi au tras. Imediat s-a simţit greutatea, dar era o rezervă de

putere şi de exasperare. Se chinuiau, înjurau, se opinteau, se prăbuşeau în zăpadă. Au amuţit brusc. Mama mergea în spatele lor. Saşa nu privea înapoi. — Fir-ar! înjură Saşa, oprindu-se. — Saş’, nu mai înjura...De ce înjuri tot timpul..., îl rugă mama, obosită. Ţi-e greu? — De-ar fi nişte schiuri..., zise Saşa, şi iar privi la Bezletov. Sau o sanie.., adăugă, uitându-se, nu se ştie de ce, cam urât la el. „De ce n-ai fi luat cu tine o sanie, Bezletov? gândea, bădărăneşte, Saşa. Chiar nu-ţi place să te dai cu sania, iarna, la ţară... Dacă ai fi venit de dimineaţă la noi acasă cu o sanie. Ai fi zis: „Sper să aveţi un derdeluş, acolo, la voi... să mă dau cu sania?” Acum sania ta ne-ar fi fost de mare folos...” — Hai să mai încercăm, zise Bezletov. Acum e mai greu, că e la deal. Apoi vine drumul în jos. Va fi mai lesne. Au început din nou să târască. Se împiedicau de diferite denivelări, oprindu-se, trebuiau să salte sicriul, se afundau în zăpadă. Le nimereau în cale şi crengi, care erau extrase de sub sicriu cu scrâşnet, aruncate apoi în boscheţi. Coborâşul de pe dâmb a fost într-adevăr mai uşor. Câteva secunde sicriul a lunecat singur. Dar apoi, a lunecat lateral – înjurând, Saşa s-a avântat să-l redreseze, prăbuşindu-se în zăpadă. Dar a reuşit să-l facă să nu se răstoarne, s-a înhăţat, îmbrăţisându-l, de lemnul capitonat. Mama a izbucnit brusc într-un plâns zgomotos. — Doamne, oare ce facem?... se căină. — Haide, încetişor..., zise Bezletov încet, fără să-i pese de bocet. Au îndreptat sicriul, lansându-l de pe dâmb, susţinut din spate de Saşa. — Poate cu partea mai îngustă în faţă, e mai uşor? întrebase Bezletov. — Nu ştiu..., zise Saşa. Asta înseamnă că trebuie să refacem legătura funiei? — Bine, o lăsăm aşa. Saşa şi-a scos căciula, a înfundat-o în buzunar. I-a căzut, la scurtă vreme. — Sanec’ka, aproape îl implora mama. Pune-ţi căciula, vei răci, San’! Saşa nu a reacţionat. S-a şi descheiat la haină. A început să se întunece. Mama se ruga uneori să ia locul unuia dintre bărbaţi. Dar nu i s-a răspuns. Mergeau încet, respirând anevoie. Înaintau tot mai greu, respirau tot mai adânc. Scuipau prelung. Uneori se schimbau cu locurile, atunci când obosea „umărul tracţiunii”. Au pus sicriul cu faţa mai îngustă în faţă, dar aşa s-a înfundat mai repede în zăpadă. Au trebuit să refacă din nou legătura frânghiei. A început să ningă, moale. Frigul de dinaintea nopţii muşca obrajii şi fruntea. Urechile au amorţit, îngheţate.

131

Crengile lungi ale copacilor, întinse de-a lungul drumului, se legănau urâcios. Doreau să le prindă cu dinţii. — Mama, aruncă şapca! o rugase Saşa. Ea se târa în spatele lor, tăcută. Tresărise, aruncă şapca. Copacii se înnegreau tot mai mult. „Trebuie că imaginea e frumoasă: cu noi în mijlocul pădurii...Cu sicriul...”, se gândi Saşa. — Funeralii autentice ruseşti..., zise pe neaşteptate Bezletov, gândindu-se la lucruri similare, care-i trecuseră prin cap şi lui Saşa, ...ultimul drum... adăogă, respirând greoi. Au tăcut aproape tot drumul, uneori Saşa uita că mai are pe cineva alături. Nu avea nici puteri pentru a vorbi. Cât cerul încă mai era luminat Saşa încerca să ghicească locurile pe care şi le amintea din copilărie. Iarna e dificil să recunoşti poieniţele de vară şi popasurile, uneori însă chiar izbutea. Nimic deosebit – acolo, parcă...da, acolo, ne-am oprit odată – eram cu unchiul Kolea, cu maşina, iar mama, tânără, radioasă, cu ochii fericiţi a plecat în pădure şi s-a întors îndată cu ciuperci. Le găsea uşor, ciupercile, doar că-i era cam frică de şerpi. Bărbaţii în acest timp fumau. „Ei, ce gospodină e Galen’ka!”, spusese unchiul Kolea şi a privit-o cumva special pe mama. Doar acum Saşa a priceput că unchiul era îndrăgostit de mama. Şi-a mai amintit, brusc, nu-ş’ ce altă scenă, pe plajă...A uitat. Avea şase anişori atunci. Iar aici, pe undeva... veneau de undeva... „De ce mergeam pe jos, nu-mi amintesc...”. Saşa obosise atunci. Tata l-a dus pe umeri. L-a aşezat, şi l-a dus. Saşa era mulţumit – privea de sus. Dar nu reuşea să atingă crengile, pentru că tata mergea pe drum, pe mijloc. „De ce totuşi eram pe jos? Am ajuns repede, oare? Nu-mi mai amintesc nimic...” Şi din nou Saşa înainta cu capul gol, încercând cu respi-

raţia să-şi încălzească mâinile, care erau fierbinţi şi îngheţate deopotrivă. Nu-l ajuta. Când s-a întunecat definitiv, nu mai avea de ce să se agaţe cu gândul. La anumite intervale, pe Bezletov îl apuca o tuse violentă, aproape isterică. — Băieţi, poate vă e foame? întrebase mama. „Tusea asta a scos-o din gândurile ei negre...”, s-a prins Saşa. — Nu ne trebuie, răspunse el la întrebare. — Nu, trebuie, a zis slab Bezletov. Nu mai pot, strecură el printre dinţi. Mama se fâstici, neştiind unde să pună geanta. — Pune pe sicriu, fie, zise Saşa, n-o să se supere tata. Se aşeză lângă sicriu, şi au început să-i curgă balele. „Îmi vine să vomit...”, s-a gândit cu detaşare. S-a sculat în picioare. Mâinile aveau un tremurici slab. Lacrimile din ochi începeau să-i îngheţe. Saşa şi-a aprins o ţigară, iar la lumina brichetei a observat că Bezletov era palid. „Dacă inima îi face nazuri?..” Mama a observat şi ea. — Alexei Constantinovici! Poate să vă dau o pastilă? Bezletov a dat slab din cap. Mama i-a dat un sandvici, pe care el s-a apucat să-l rumege încetişor. — Ceaiul s-a răcit, probabil..., mama a scos termosul. — Este rece, da, a confirmat ea, turnându-şi puţin. Doriţi? întrebându-l pe Bezletov. — Poate ai ceva mai fierbinte? întrebase Saşa, trăgând cu scârbă din ţigaretă. — S-a răcit, am zis..., nu înţelesese dintru început mama, la ce se referă. Ah, este îmi pare. Da... vodcă. Vodcă, vreţi? — Vrem-vrem..., zise Saşa sumbru, luându-i sticla din mână. Dă-mi cuţitul.

nr. 35-36/iulie - august 2011

132

Lecturi de vară

San ’ kia de Zahar Prilepin

A lovit uşor sticla deschisă de capacul sicriului, ciocnind. A băut direct din sticlă. Lui Bezletov i-a turnat în pahar. Acela a înghiţit jumătate, începuse să tuşească. Restul paharului l-a vărsat. S-a făcut şi mai frig, mai vomitiv. S-au înfipt în frânghia congelată, de parcă ei înşişi n-ar mai fi fost vii. „Doamne, cât de greu este...”, recunoscuse în sine Saşa, şi aproape că-i veni să plângă. S-au târât ca anesteziaţi încă vreo şapte minute, apoi din nou s-au oprit. — Nu mai am putere..., zise Saşa. Uitându-se înapoi, a priceput că vreo treizeci de metri doar îi despart de locul în care au băut vodcă. — Vom îngheţa aici..., a zis Bezletov abia auzit. Trebuie să mergem în sat, altfel înţepenim, a repetat el, şi a tăcut, respirând fluierat. Nu mai avea puteri nici pentru a-şi drege gâtul, de unde se auzea un hârşâit. — Poate că ar fi bine să aprindem un rug, şopti Saşa. Îl apucă apoi un tremurici dizgraţios. Aşezat pe vine a luat în palmă zăpadă, a apropiat-o de buze, dar nu a avut tăria să o pună în gură. Mama tremura toată. S-a aşezat pe sicriu, şi-a aplecat capul. — Mam’, ţi-e rău cu inima? întrebase Saşa. L-a oprit cu mâna. A stat tăcută un minut. — Saş’, dă-mi din geantă..., nu apucase să spună. A deschis larg gura, respira adânc. — Mam’? a întrebat, precaut, Saşa. Ea a mai tăcut un minut. Fiul stătea alături, urându-se pe sine, urând zăpada, întunericul, spleenul din jur. După respiraţia mamei şi-a dat seama că niţel i s-a făcut mai bine. Cu o iotă doar. — Puneţi-mă acum alături de tata..., zise cu o voce uşor revenită. Fără vlagă în mâini, ea a scos din poşetă o pastilă, a aruncat-o în gură, luă puţină zăpadă, a înghiţit cu greu. Nimeni nu mai avea puteri să vorbească. S-au aşezat cu toţii pe capacul sicriului, spate către spate. Mama şedea nemişcată, Saşa bălăngănea din cap, Bezletov era scuturat de frig. Pe cer s-au arătat cîteva stele, minuscule de tot. Saşa pricepu deodată expresia: „stele înţepătoare”. De unde anume această înţelegere, apărută înlăuntrul său, nu şi-a putut explica, nu avea nici putere, nici un dram de voinţă. Gerul muşca din ultimele puteri rămase. Se furişa dorinţa de a adormi... dorea să se facă ghem pe sicriu... Bezletov s-a retras de pe sicriu, s-a aşezat câineşte, şi a început să vomite. Scuipă îndelung apoi. Mama a început să scâncească încet. — Haideţi să ne prăpădim aici cu toţii, zise Saşa. Bezletov a stat îndelung în patru labe, legănându-se, după care s-a aşezat direct pe omăt. Saşa şi-a scos briche-

ta, a luminat cu ea ceasul, era două noaptea. Erau pe drum de peste zece ore. Cine ar fi bănuit... Ei bine, nu au mers în tot acest răstimp. Ultima oră şi jumătate au petrecut-o pe aceste două sute de metri, scobind prin zăpadă... — Cine va merge spre sat? întrebă Saşa. — Tu, San’, zise mama. Noi vom încerca să facem un rug aici. Sau mai bine mergeţi împreună. Rămân eu să păzesc. — Că poate-l fură..., şopti Saşa. Nu putea să o lase pe mama singur. Să nu plece, tot nu putea. Nu putea să-l trimită nici pe Bezletov singur. — „Ce stupid e totul, Doamne!” voia să urle Saşa. „Eu le-am încâlcit pe toate. Le-am încâlcit. Dar când? Unde am greşit, în care loc?” — Saş’ — Ce e, mam’? Imediat plec. — Linişte! Mama şi-a ciulit urechea. Bezletov s-a sculat, stătea şi se clătina, privind undeva în noapte. Peste un minut s-au făcut auzite: un tropăit neregulat, temător, zgomotul lamelor de sanie, precum şi înjurăturile abrupte, vehemente, ale unui mujic vânjos, care zorea un cal. — Este Homut..., a zis, recunoscându-l pe vecinul bunicilor. — Hei, aici suntem! pe neaşteptate şi pentru sine, a strigat Saşa, deşi erau chiar în drum. — Prrr! calul s-a oprit la câţiva metri de ei. Homut a coborât din sanie, apropiindu-se. — Sanek, eşti tu, oare? a întrebat cu o voce în care puteai distinge, amestecate ţeapăn, o severitate jucată, şi aproape dorinţa de a scăpa o glumiţă. Dar în spatele celor două, şi a severităţii şi a spiritului ludic, se resimţea o tristeţe funerară. Legătura dintre ele era aşa zdravănă, că era numai bună de ştreang, care putea sugruma pe oricine. — Şi Galea e şi ea aici, Galenka, a recunoscut-o Homut, i-a strâns o mână lui Bezletov. Cum e, Vaseata, nu ţi-a îngheţat spatele? Homut s-a lăsat lângă sicriu, şi a bătut pe capac. — Imediat mergem acasă. El nu întrebă nimic, nu era agitat, a adus sania mai aproape, a întors-o, mânuind-o iscusit. Calul bătea pasul pe loc, mirosea zăpada, se uita chiorâş spre sicriu, rotea din cap. Homut porunci mujicilor (anume aşa i-a numit el, congelaţi complet – „mujiki”, iar Saşa a resimţit de-a dreptul dătător de noi puteri acest detaliu verbal) să înhaţe partea îngustă a sicriului, iar el a luat capătul mai greu. După un hei-rup, sicriul s-a culcat ferm în sanie. — Di-iii! porunci uşor Homut. — Sprijină-l, îl rugă pe Bezletov, arătînd spre sicriu.

Fragment din romanul San’kia, de Zahar Prilepin, în curs de apariţie la editura CARTIER. Traducere din limba rusă de Vladimir Bulat

133

— Să nu pierdem pe drum pe careva. De-abia acum i-a adresat lui Saşa o întrebare. — Demult răciţi pe-aici? — Demult. Şoferul s-a întors în oraş. N-a vrut să meargă mai departe. — Păi, e de înţeles..., a răspuns Homut, începînd după o scurtă pauză: M-am trezit şi m-am gîndit: trebuie să merg în pădure. Bunică-ta mi-a zis deunăzi: îl vor aduce. Iar aseară veni la noi, îmbrăcată în negru toată, şi zise: s-or fi răzgândit. „A decis Galea, zicea, mai aproape de ea să rămână. Orfani părinţii lui să se stingă”. Imediat m-am gândit, ceva nu se leagă, bunico! Noaptea am simţit de-a dreptul un ghiont. Mi-am pus pufoaica, am înhămat calul, şi am luat-o din loc. În casă, cînd muierea se trezi, zgomot mult se făcu, încerca să mă dezbrace, să nu mă lase să plec, iar eu îi spun: „Vasea a îngheţat cu totul. Plec”. I-am dat o carabă. Ea zice: „Te duci la o muiere”. Ca şi cum n-aş avea timp să merg la una... Imediat, Vasea, ajungem acasă. Saşa stătea întins într-o rână, ca-n copilărie, iar sania

zbura lin şi moale. Calul se grăbea acasă, simţind că satul e deja aproape. Uitându-se la Homut, Saşa observase că acesta şi-a pus pufoiaca întradevăr pe pielea goală – în timp ce aşezau sicriul în sanie se aplecase, golindu-i bustul. Din când în când, un vânt rău şi înţepător ieşea în calea saniei, dar la fel de repede dispărea în pădure, ruşinat. Homut părea neînduplecat, senin. Trăgea de hăţuri aşezat în genunchi, uşor şi sever. La bunici se vedea luminiţa în ferestre. Bunica i-a întâmpinat în prag, a deschis uşa larg. L-a întrebat pe Homut: — Ce, te-a chemat Vasea? Dintotdeauna, la fel de fel de năzbâtii te-a chemat. Azi întâia oară a avut nevoie de tine cu treabă, băiatul nostru... Mama a început să jelească. Bunica a certat-o cu o voce pătrunzătoare, înaltă, amară, ca pământul negru. Bunicul a ieşit şi el, înalt, într-o cămăşoaie cu mânecile neîncheiate. — Aţi ajuns, San’kia? Haideţi, intraţi.

nr. 35-36/iulie - august 2011

134

Un roman natural*

Gheorghi Gospodinov (fr agment de rom an) traducere de cﾄフﾄネina puiu

*ﾃｮn curs de apariﾅ｣ie la editura Cartier

135

voyager

nr. 35-36/iulie - august 2011

136

Lecturi de vară

Un roman natural de Gheorghi Gospodinov

ată povestea acestei povești. Ca redactor la un ziar literar din capitală, am primit un caiet. Era îndesat într-un plic mare, făcut de mână, adresat redacţiei cu numele meu ca destinatar. Plicul nu avea scris expeditorul, lipiciul ieșise pe afară și se uscase. Recunosc că l-am deschis cu o ușoară repulsie, care nu a dispărut nici când am scos caietul – în jur de 80 de pagini, destul de mototolite, scrise mărunt pe o parte și pe alta. Astfel de manuscrise nu prevesteau niciodată nimic bun pentru redactor. Autorii lor, de obicei bătrânei pisălogi, apăreau câteva zile mai târziu ca să întrebe dacă le era admisă opera, bineînţeles, a vieţii lor. Din experienţă știam că dacă nu le-o retezi din prima, ci jenat de vârsta lor le răspunzi binevoitor că nu ai terminat de citit, ei te-ar fi asediat în fiecare săptămână ca niște soldaţi istoviţi, hotărâţi să se lupte până la capăt. Și chiar dacă finalul nu era departe, ciocănitul bastoanelor pe scări mă făcea să înjur ca la ușa cortului. În mod straniu, în caiet nu apărea nicăieri vreun titlu, sau măcar numele autorului. L-am băgat în geantă, poate aș fi aruncat un ochi pe el acasă. Puteam să refuz manuscrisul, motivând că nu primim lucrări scrise de mână și astfel să amân lucrurile cu câteva luni. Bineînţeles că seara am uitat de caiet, dar nici nu a apărut cineva care să ceară vreun răspuns. L-am deschis abia peste o săptămână. Nu-mi venea să cred, dar citeam unul dintre cele mai bune manuscrise de când eram redactor. Un om încerca să vorbească despre căsnicia sa eșuată și romanul (nu știu de ce am hotărât eu că e un roman) se învârtea în jurul neputinţei de a povesti acest eșec. În fond, însuși romanul era greu de descris. Imediat am publicat în ziar un fragment și am așteptat să apară autorul. Adăugasem într-o mică notă că manuscrisul venise la redacţie fără semnătură, probabil o neglijenţă din partea autorului, dar îl așteptăm să dea un semn. A trecut o lună. Nimic. Am publicat din nou un fragment. Și într-o bună zi la redacţie apăru o femeie relativ tânară. Făcu scandal cum că ziarul se ocupă de viaţa ei personală. Ea nu-l citea regulat, dar o prietenă i-a arătat numerele cu fragmentele publicate. Susţinea că textele erau ale fostului ei soţ, care dorea să o compromită. Și totul apărea cu nume adevărate, lucru pentru care, îi spusese

amica, putea să ne dea în judecată. Apoi femeia izbucni în plâns și în momentele acelea chiar era drăguţă. Mi-a povestit cu întreruperi că soţul era pe vremuri o persoană foarte OK, scria, ba chiar publicase niște povestiri. Recunoaște că nu le-a citit. După divorţ a luat-o razna. Acum decăzuse, devenise un homeless, își pierdea vremea prin cartier, stătea adesea în părculeţul din faţa blocului, exact vizavi de ferestrele ei, ca să o sâcâie și s-o compromită în faţa vecinilor. — Puteţi să mi-l arătaţi? — Ah, găsiţi-l dumneavoastră, rătăcește cu un scaun-balansoar prin piaţa cartierului. O să-l recunoașteţi. Și vă rog, nu mai publicaţi toate astea, nu mai rezist – îmi spuse cu o voce surprinzător de stinsă și plecă. Își găsea de mâncare ca ceilalţi homeless-i, și totuși, nu chiar ca ei. Nu umbla prin tomberoane, cel puţin nu îl văzuseră. Vindea hârtie. Era dintre acei nebuni liniștiţi. Se învârtea în jurul pieţei, făcea mici servicii, seara supraveghea marfa, îi dădeau la schimb roșii, ardei, pepeni verzi… în funcţie de sezon. Lucrurile astea mi le-au spus vânzătorii din piaţă, după ce m-au întrebat de câteva ori dacă nu sunt de la poliţie. Nu știau prea multe. L-am găsit în părculeţul din cartier. Se legăna în scaunul lui balansoar, oarecum mecanic, ca în transă. Un păr soios, un tricou care-și pierduse deja culoarea, niște blugi și adidași căscaţi în vârf. A, da, și o pisică maidaneză jigărită, care i se ciubărise în poală. O mângâia la fel de mecanic. Nu avea mai mult de 40-45 de ani. Mă avertizaseră că nu e prea vorbăreţ, dar eu veneam la el cu vești bune. M-am prezentat. O umbră de zâmbet, fără să mă privească. Aveam la mine cele două numere de ziar. La întrebarea mea dacă ele este autorul, dădu doar din cap, fără să iasă din starea lui de contemplaţie. Am încercat să-i spun cât de bun e textul, i-am vorbit despre publicarea lui, l-am întrebat ce alte treburi mai învârte. Niciun efect. La sfârșit am scos toţi banii care-i aveam la mine și i-am dat, spunând că ăsta e onorariul lui. Se vedea că nu e obișnuit să primească bani. Pentru prima dată de când eram acolo s-a fâstâcit, ca și cum ar fi ieșit din starea lui și m-a privit. — Divorţezi, nu, amice? – Suna aproape amical, ca un om care-și arată compasiunea.

137

Ce naiba, credeam că nu se observă. În orice caz arătam mai bine decât el. Niciunul dintre prieteni nu știa încă. Acum câteva zile înaintasem cu soţia mea cererea de divorţ. L-am întrebat din nou cum îl cheamă, încurajat de cuvintele lui. — Gheorghi Gospodinov. — Eu mă numesc așa – aproape că am urlat. — Știu – ridică din umeri indiferent –, înainte citeam ziarul. Mai cunosc încă șapte oameni cu numele ăsta. N-a mai spus nimic. L-am lăsat acolo și m-am grăbit să-mi iau tălpășiţa. Totul se aranja ca într-un roman de proastă calitate. Mi-a trecut prin cap că pot s-o sun pe nevastă-sa și s-o întreb care e numele lui adevărat. Înainte să dau colţul, nu m-am abţinut și am întors capul. Stătea în aceeași poziţie, se legăna ritmic în scaunul lui balansoar ca acele mânuţe de plastic care se puneau odinioară pe geamul din spate al mașinii. L-am căutat din nou după un an. Între timp găsisem o editură care era de acord să publice manuscrisul și trebuia să dau de el ca să semneze contractul. Mă îndoiam că aș fi reușit să-l aduc la editură, de aceea aveam la mine contractul. Era o primăvară târzie. Îi aflasem numele de la soţie și trebuia să înghit coincidenţa. Mă simţeam un pic vinovat faţă de el pentru că mă scârbise faptul că cineva, căzut în mizerie, poate avea același nume ca mine. Contractul cu editura prevedea o sumă decentă, care cu siguranţă i-ar fi fost de folos. Am înconjurat părculeţul, dar nu l-am găsit. Am dat ocol pieţei. L-am întrebat pe unul dintre vânzătorii cu care, mi se părea mie, vorbisem înainte. Nu știa nimic. Îl văzuse pentru ultima oară la sfârșitul toamnei trecute, prin octombrie, nu… parcă începutul lui noiembrie. De atunci nu mai apăruse. După care, a dat din mână și mi-a aruncat, chipurile printre altele, ce ger năprasnic a fost în iarna asta, iar Pendulul (așa îi ziceau) se gândea să petreacă iarna în leagănul lui, în scaunul-balansoar, deh… În timp ce-mi povestea toate astea, omul a vândut un kilogram de roșii, două de castraveţi și câteva legături de pătrunjel proaspăt, fără să uite să-și laude marfa. Totul cu o voce ușor piţigăiată, indiferentă. Primul lucru care mi-a venit în minte a fost să-i calc în picioare toate roșiile, apoi să-i smulg frunzuliţă cu frunzuliţă pătrunjelul și la sfârșit să-i înfund capul în piureul ăsta. Cum de niciunul dintre vânzătorii cu care mai vorbea vagabondul nu făcuse ceva pentru el. Nu știu ce, ceva, poate o cămăruţă pentru iarnă, sau măcar o pivniţă, ceva… Dar furia începea să mi se risipească – și inevitabil apărea o altă întrebare –, de ce eu nu făcusem ceva pentru acest nefericit. Am plecat din piaţă, am căutat o bancă în părculeţ, nu departe de locul în care, acum un an, pentru prima și se pare ultima dată am vorbit

theater of dreams

nr. 35-36/iulie - august 2011

138

Lecturi de vară

Un roman natural de Gheorghi Gospodinov

cu omul în scaunul-balansoar. Pe deasupra, printr-o stranie coincidenţă, pentru că întotdeauna coincidenţele ni se par stranii, purtam același nume. Poate că lucrurile au luat o altă întorsătură – mi-am zis. Poate că omul s-a mobilizat, poate că textele publicate în ziar l-au făcut să se ridice din veșnicul lui scaun și acum lucrează undeva, poate a început să scrie, și-a închiriat vreun apartament, are o altă femeie. Am încercat să mi-l închipui, pentru o secundă, în sufrageria unui bloc din prefabricate, în faţa televizorului, cu papuci în picioare, o pereche de pantaloni ponosiţi, dar curaţi, și un pulovăr, stând tot așa în scaunul lui balansoar. Iar în poală, aceeași pisică maidaneză pe care văzusem că o mângâia atunci. Cu cât îmbunătăţeam imaginea în mintea mea, cu atât mi se părea mai ireală. La sfârșit am scos contractul de la editură și am făcut ultimul lucru pe care mai puteam să-l fac pentru tizul meu. L-am semnat. ÎNSEMNĂRILE NATURALISTULUI Încep din nou. Nu sunt sigur că scrisorile pe care le trimit Organizaţiei ajung unde trebuie. Presupun că acolo ajung multe scrisori pe zi. Totuși cineva trebuie să le citească. Totuși cineva trebuie să dea și peste ale mele. Pentru că timpul trece și lucrurile se înrăutăţesc tot mai mult. Devin de nestăpânit. Fac tot ce-mi stă în putere pentru echilibrul universal, dar ei trebuie să fie avertizaţi. Nu o să mai rezist multă vreme singur. Nu știu dacă n-am greșit cu Organizaţia. Nu am altă soluţie. Casa pe care am închiriat-o e bună. Are o curte mare cu vedere spre sud. Clima e favorabilă, vânturile sunt blânde și potolite. Pisica s-a acomodat repede, ceea ce înseamnă că locul e într-adevăr prielnic. De mâine încep să lucrez în grădină. Mă chinui să explic Organizaţiei că echilibrul e ameninţat. Și ceea ce se poate întâmpla nu e lucrul de care toţi se tem. Nu apocalipsa e înspăimântătoare. Așa cum o descriu, aduce mai degrabă o iluminare. Războiul mondial e ceva inofensiv. Apocalipsa și războiul nu fac decât să distragă atenţia. Sunt trimise pentru asta. Ceea ce se poate întâmpla în orice moment e de departe mult mai îngrozitor și, din nefericire, foarte greu de observat. Se referă la toate acele mecanisme nevăzute ale pământului și ale universului. Și în scurt timp cu noi toţi vor începe să se întâmple tot felul de lucruri stranii. Sau poate au și început. Lucruri care nu sunt scânteietoare ca apocalipsa și de aceea la început nimeni n-o să le dea importanţă. Și cel mai rău este că eu nu pot să le descriu amănunţit și exact. Am la îndemână cuvintele, dar nu pot s-o fac. Nu trebuie. Bănuiesc că tocmai exacta, minuţioasa descriere a ceea ce urmează va declanșa mecanismul lor. Exacta, minuţioasa descriere va fi detonatorul și va da formula după care vor evolua faptele. Asta îmi îngreunează enorm activitatea. Trebuie să folosesc

un altfel de limbaj. Încerc cu grădinăritul. Să o spun pe limba plantelor, să folosesc limbajul lor tăcut, limbaj care se exprimă doar prin forme. Aștept îndrumări serioase din partea lor. În scrisorile către Organizaţie încerc să folosesc alegoriile. Am grijă să nu dau pe undeva vreo definiţie prea exactă a celor ce vor veni, să nu adun acele cuvinte care vor declanșa Răul. Dar se pare că acolo nu-mi iau în serios scrisorile mele. Ei nu înţeleg alegoria. Mi-a trecut prin cap că una din cele șase zile ale Domnului a durat, după calculele actuale, cam un milion de ani. În felul ăsta pot să-i împac pe Dumnezeu și pe Darwin. Ceea ce al doilea pune pe seama unei evoluţii de mii de ani și ceea ce primul a creat în câteva zile este unul și același lucru, e de ajuns doar să se egalizeze unităţile de măsură. Și încă ceva, bănuiesc că pe lumea asta există cineva care lucrază împotriva eforturilor mele de a menţine echilibrul universal. Și cel mai straniu e că el există datorită aceluiași principiu al echilibrului în natură. Aș fi putut, fără să știe Darwin, să-l numesc Antihrist sau, fără să știe Dumnezeu, ceea ce e mult mai greu, antievoluţionist. Îl văd cum decojește cuvintele de lucruri, așa cum se curăţă coaja de pe măr. Dezechilibrele care ne pândesc se manifestă în toate, dar mi se pare că cel mai groaznic dezechilibru este între numele lucrurilor și înseși lucrurile. Lucrurile încep să iasă din numele lor, așa cum boabele de fasole ies din păstaia uscată. Până acum numele se ţineau bine de lucruri și formau un tot unitar, așa cum atomii de hidrogen și oxigen formează molecula de apă, și când omul a reușit să despartă atomii de hidrogen de cei de oxigen s-a degajat o energie uriașă. Închipuiţi-vă această energie înmulţită de milioane de ori și veţi simţi ce ne pândește, când numele se vor separa definitiv de lucruri. Cred că nu o să fie vreo explozie, dar o să fie ceva și mai groaznic. Deocamdată nu o să-i dau numele. Pentru că numele pe care le inventăm își creează singure denominatul. Trebuie să vorbim numai prin alegorii. Există un cântar invizibil. Pentru o mai bună înţelegere putem să ni-l închipuim ca pe unul foarte obișnuit, de piaţă. De o parte sunt întotdeauna greutăţile. Și orice am cântări, fasole albă, mreană sau cele mai obișnuite mere acrișoare, noi ne uităm la greutăţi și spunem – aici avem un kilogram de fasole sau un kilogram și jumătate de mreană, mere etc. O spunem când cântarul e echilibrat și într-un taler sunt cuvintele, adică greutăţile, și în celălalt – lucrurile. Și ce s-ar întâmpla dacă cuvintele s-ar înmulţi, ar împinge la o parte lucrurile, le-ar părăsi, așa cum matca își părăsește roiul? Păi ar începe să se joace între ele, să se cântărească unele pe altele. Într-un taler o să fie greutăţi, și în celălalt – greutăţi, adică cuvinte, cum vreţi. Și ambele talere o să strige: noi suntem mrene, noi suntem mere acrișoare,

139

noi suntem fasole boabe. Și nimeni n-o să reușească să le despartă, nici să spună care cine e. Oare cei din Organizaţie au înţeles povestea cu greutăţile? Eu însă continui să le scriu. Trebuie să aflu de unde se înmulţesc cuvintele. Trebuie să ajung la cuibul lor, la vizuină, la clocitoare. Nu știu cum să-i zic. În plus trebuie să mă feresc de denumirile exacte. Caut locul ăsta de mulţi ani. Mulţi, mulţi, nici nu i-am numărat. Ce naiba am făcut până acum? Nu-mi amintesc nimic, nu vreau să-mi amintesc nimic, nu vreau să-mi amintesc. Trebuie să aflu cum se înmulţesc cuvintele. Observ plantele din grădina mea. Am adunat o groază de manuale de botanică. Iată ceapa asta de grădină și acea Poa Vivipara se înmulţesc vegetativ, adică asexuat. Noile plante se obţin prin tuberculi, bulbi, separate de părinţii lor, și au aceleași însușiri genetice ca și ei. Se înmulţesc prin rizomi. Oare și cuvintele au recurs la acest mod atât de elementar de înmulţire? Nu cred să se fi înșelat. La o asemenea înmulţire noile cuvinte aproape că nu se vor diferenţia de cele vechi. Și totuși e ceva, de vreme ce și plantele, și cuvintele au rădăcină. Ceva este. Manualele indică ca deficienţă principală evolutivă a acestei specii îmbătrânirea timpurie a generaţiei genetice. La polenizare diversitatea e mult mai mare. Aici, prin intermediul vântului sau albinelor, viespi, cărăbuși sau alte insecte, polenul se poate împrăștia pe distanţe de zeci, poate sute de kilometri. Dacă grăuncioarele de polen ale acestui mesteacăn sunt ridicate de curentul de aer la 2000 metri altitudine, ceea ce e foarte posibil, ele vor ajunge la aproape 600 kilometri de aici. Dar cuvintele sunt mult mai ușoare decât grăuntele de polen. De ce oare nimeni n-a calculat ce greutate are un cuvânt. Aproximativ. Presupun că diferitele cuvinte au greutăţi diferite. La naiba, mă enervează astfel de scăpări. Se știe cât cântărește un grăunte de polen, acest fir de praf, dar pentru cuvânt nimeni nu și-a dat osteneala. Oare capătă greutatea vocii care-l rostește, sau a cernelii celui care-l scrie? Nu descopăr nicio istorie naturală a cuvintelor. Nicăieri. Iată câteva întrebări la care, deocamdată, nu am răspuns: Au cuvintele sex? Sexul coincide cu genul? Dacă un cuvânt e de genul masculin, sexul e tot masculin? Dacă există și sex masculin și sex feminin, atunci cum se face reproducerea? Sexul cuvântului este dat de litere? Și atunci cum se împarte alfabetul după sex? Putem să considerăm vocalele de sex feminin, consoanele de sex masculin sau diviziunea e și mai complicată? E posibil ca la început cuvintele să fie asexuate și în funcţie de cine le rostește, bărbat sau femeie, să preia

sexul acestuia? Atunci ce se întâmplă când cuvinte de sex masculin intră în gura unei femei? Dar când cuvântul e doar scris, ce sex are? Am o bănuială că toată încurcătura cu cuvintele vine de la cuvintele scrise. Câţi draci încap în vârful unei litere? E ceva diabolic să rămână cuvinte de la oameni, care nu mai sunt printre cei vii. Nu știu cum de alţii nu o simt, dar pentru mine ăsta e un adevărat vampirism. Sub fiecare cuvânt scris stă culcat un mort. Aproape că mă trec fiori în timp ce scriu. Pentru că și eu mi-am construit un sicriu bun cu carnetul ăsta. Sper să am putere să-l ard înainte de a muri. Nu vreau să vampiresc cu însemnările mele. Deși dacă mă gândesc bine, e la fel și cu cuvintele rostite? În timp ce noi discutăm, ca și cum printre altele, le depunem cu perfidie în mintea celorlalţi. Ca niște grăuncioare de polen. Radioul poate să le transporte la distanţe mult mai mari decât curenţii de aer. Daaa, unicul mod curat de folosire a cuvintelor este în gând. Cuvintele trebuie gândite. Doar gândite. Măcar timp de un an. Trebuie să avertizez Organizaţia. Știu că e cumplit, dar e singura modalitate. Lucrurile au evoluat prea mult. Înmulţirea haotică a denumirii. Ele deja răspândesc molima. Noi nu știm cum să le devirusăm. O molimă îngrozitoare ne paște, o sida îngrozitoare. Cuvintele celor morţi. Cuvinte care seacă relaţiile dintre oameni, așa cum seacă laptele unei lăuze bolnave. Sunt conștient că cele scrise noaptea trecută sunt neclare și încâlcite. Dar numai în modul ăsta am voie să mă exprim. Altfel aș sugera Răului cum să acţioneze. Nu o să-i dau formula. O s-o iau cu mine. Aici trebuie să-l amintesc pe tata, Dumnezeu să-l ierte, care a început primul lupta pentru echilibrul universal. Mama îmi spunea că a înnebunit, l-a lăsat baltă și-a fugit cu altul. Eu am rămas cu el și i-am dat o mână de ajutor. N-a scris niciun rând. Pot să număr pe degete cazurile în care a spus ceva în afara preocupărilor sale. De la el am moștenit această indiferenţă pentru vorbe goale, mama o numea ursuzenie. Tata era un naturalist autodidact, un naturalist ca un pictor naiv. Îi plăcea să filosofeze asupra numelor plantelor. Ghicea denumirea latină, fără să știe latina, făcea legătura cu numele pe care el le știa. Câteodată era nemulţumit, descoperind neconcordanţe între floare și numele ei. Citea regulat un vechi manual al florarului amator, pe care-l folosesc și eu. Una din cărţile alea, în care se spune că lotusul este floarea preferată a egiptenilor, iar patria lalelei este Asia. De fapt, tocmai lucrurile astea îl interesau. Prazul se află pe stema Wales-ului, citea tata, și parcă însuși Wales-ul creștea în grădina lui. Și când la masă aveam praz, apoi nu mai era praz, ci simbol, heraldică. În ţesuturile amare ale foilor de praz se tăinuiau povești, însăși Istoria dormea

nr. 35-36/iulie - august 2011

140

Lecturi de vară

Un roman natural de Gheorghi Gospodinov

acolo. Nimic nu era ce părea să fie. Iată cum păstra tata echilibrul universal prin relaţia cu prazul. Știa că cine nu se poartă respectuos cu prazul la masa lui, atentează la onoarea Wales-ului. Și iată un bun prilej ca Wales să protesteze, pe bună dreptate de altfel, și să se ajungă la conflict. De aceea tata binecuvânta întotdeauna Wales-ul, când pe masă apăreau firele de praz. Cu mult tact și diplomaţie cerea scuze în numele tuturor celor care, din necunoaștere și ignoranţă, nu bănuiesc ce mestecă. Aceasta era misiunea lui. Și cât timp a fost în viaţă, a reușit să păstreze astfel echilibrul fragil al Universului. Câteodată cărţile fac glume stranii cu noi. Pe vremuri mă ocupam cu încăpăţânare de o idee a mea. Credeam că va fi ceea ce voi lăsa în urma mea, ceva frumos și, într-o oarecare măsură, practic. Știam că diferitele flori se deschid la ore diferite din zi și din noapte. Doi ani am căutat prin manualele de botanică, colindam câmpiile și mă pierdeam cu zilele pe acolo. Voiam să găsesc acele flori și să plantez un ceas natural, aranjându-le în cerc. Îmi închipuiam cum o floare se închide și alta se deschide. Un ceas cu un mecanism natural. La întrebarea cât e ceasul, oamenii n-ar mai fi răspuns, de exemplu, „trei după-amiază”, ci ar fi zis „lalea”. Eram mândru de ideea mea. Cu două zile înainte să plantez florile deja adunate, am citit într-un ziar, la rubrica „Știaţi că…” următorul anunţ: „Pe vremea lui Carl Linne, părintele botanicii, cunoscând exactitatea proceselor la plante, a plantat într-un cerc flori care se deschideau exact la o anumită oră din zi”. Cum de nu găsisem mai devreme această știre în timp ce scormoneam prin tot felul de îndrumare? Și de data asta cuvintele își bătuseră joc de mine. În tot acest timp, cât adunam florile, fericit că fac ceva nemaiîntâlnit până atunci, ele râdeau de mine ca să mi se dezvăluie în ultimul moment. Și pentru a nu știu câta oară m-am convins că nu noi folosim textele, ba chiar s-a ajuns până acolo încât ele să-și bată joc de noi. Se ascund undeva, cât noi le căutăm, și numai când ele hotărăsc, ne trag clapa. Trebuie să facem ceva. În ultimele luni încerc ceva ce nu am avut curajul să fac până acum. N-am timp să aștept îndrumări. Trebuie acţionat în mod radical. Să intru chiar în stup. Acolo, unde cuvintele sunt concentrate la maximum, unde colcăie. Nu știu cum s-o spun mai acceptabil, dar pe scurt – dau buzna în text. Da, intru în cărţi. Sper ca fosta mea nevastă și fiica ei dragă nu o să dea niciodată peste însemnările astea, pentru că o să-i creadă numai pe doctori. Dar eu nu am altă scăpare. Mi-am dat seama că exact în cărţi, dar nu în toate cărţile, doar în romane, dar nu în toate romanele, doar în câteva bine alese (le am, dar n-o să le menţionez niciodată titlurile), se ascund cuvintele-mamă, care sunt gata să-și ia zborul și să roiască acel ceva pe care nu pot să-l denumesc. Cum am putut atâta timp să ţin aceste cărţi printre celelal-

te, să le las să atingă cu coperţile lor contagioase coperţile celorlalte cărţi nevinovate. Ele ar trebui ţinute încuiate într-un cufăr din lemn de palmier, pentru că palmierul este o esenţă nobilă și alungă răul. Iar cufărul din lemn de palmier să se pună într-un altul de fier care să fie îngropat adânc în pământ de lut, ca nimic să nu răsară din el. În niciun caz cărţile nu trebuie arse. Unu, e un păcat să arzi cărţi, doi, nu se știe dacă nu cumva tocmai focul nu va elibera energia întunecată din ele. Iar cărţile sunt periculoase tocmai pentru că descriu acel ceva pe care nu vreau să-l numesc, prea exact și prea amănunţit. Demult, foarte demult, o astfel de carte își eliberase energia întunecată și îmi distrugea viaţa zi după zi. Când lucrurile au început să se năruie, cu toate că aveam o căsnicie fericită, nevastă-mea a rămas gravidă cu altcineva (în acea vreme eram abstinenţi), iar eu am început să am niște stări ciudate, care mă urmăresc câteodată și azi… Atunci, exact atunci, am încercat sentimentul straniu că toate astea le-am citit undeva. Ce se întâmpla cu mine era dintr-un roman prost și eu îl citisem. Am scotocit prin toată biblioteca, prin bibliotecile prietenilor și l-am descoperit. Totul coincidea, pagină cu pagină, propoziţie cu propoziţie, cuvânt cu cuvânt. Apocalipsa mea personală. De câteva zile studiez cu atenţie romanele pe care leam pus deoparte ca fiind periculoase. Încă nu mă grăbesc să intru. Trebuie să mă pregătesc bine, așa cum apicultorul deschide stupul, fără să-l simtă albinele. Secretul este să-ţi ascunzi frica – ele simt. Să nu transpiri. Frica se depune în transpiraţie, de acolo miroase urât. Să nu ai miros, să te miști domol, să te accepte drept cineva de-a lor – o albină mare, greoaie. Cu romanele s-a întâmplat la fel. Ba chiar a fost mai greu, deoarece corpul mi-era inutil. Trebuie să ies din el și gol ca un cuvânt să mă infiltrez printre ele. Un cuvânt printre cuvinte. Mă simt tot mai pregătit. Caut crăpături în text pe unde să intru. Cred că nu e prea înţelept să intru pe la început. Începutul e puternic, sintaxa e plină de nerv și pot fi descoperit ușor. Îmi trebuie o divagaţie lirică, o descriere amănunţită care aduce cuvintele într-o stare de reverie, și eu să mă bag ca o foaie de hârtie fremătând din când în când, dusă de un vânticel răzleţ, sau ca o șopârlă micuţă, furișându-se sub pietre. Mai rămâne să pun la punct unele amănunte de ordin personal. Mâine le voi trimite ultima telegramă. Nu vreau ca trupul meu să rămână necăutat. Cred că de data asta vor veni. Am lăsat o scrisoare în care cer să mă îngroape în grădină sub palmier. Mă gândesc și la pisică, săraca, cum o să supravieţuiască acestor clipe. Îmi rămâne doar speranţa că într-o zi ne vom întâlni într-un alt roman. Păi, cred că asta e totul. Despărţirea de adio mi-a luat mai puţin timp decât m-am așteptat. Misiunea mea continuă. De fapt, abia acum începe. Ei, eu am plecat.

141

nr. 35-36/iulie - august 2011

142

Lecturi de vară

„Ibi sunt leones...”*

E m i l i a n G ALAICU - P ĂUN Tonul: „Scappa, che arriva la patria!”

Ţăr ancă italiană către fiul său, sec. al XIX-le a

acrobats

 Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

143

Nu-i nimeni să-şi pună capul pentru ea [Ţară], nu neapărat urmându-l pe Constantin Brâncoveanu şi fiii, şi nici, odată intrat în horă, prinzând din mers jocul de picioare al maimuţei dansând pe tobă (semn că otrava cadaverică încă nu i-a ajuns la creier şi deci comesenii se pot înfrupta în voie din cupa calotei craniene), ci răspunzând chemării lui John Fitzgerald Kennedy: „ask not what your country can do for you – ask what you can do for your country”; uşor de spus, chiar şi-n engleză, greu de tradus în fapte, câtă vreme Patria este o afacere a tuturor nechemaţilor. Şi nici cu ea; cel mult – să i-o pună, pierzându-şi capul, şi încă de faţă cu toată lumea. Nu c-ar fi indecentă – n-are unde! Iar unde are, mai stau două. Trei fete stând cu chirie într-un apartament cu două camere, una de trecere. Chiar dacă reuşeşte s-o trimită pe rusoaică la film, găgăuza tocmai s-a întors acasă, acuzând o durere de cap, şi atunci fata noastră trebuie să-şi conducă oaspetele drag la bucătărie, aşa că ia-ţi tu gândul de la dormitor. Schimbarea de decor nu aduce şi o schimbare de dispoziţie, după ce că dorinţa i-a întors cu cheiţa ei fermecată pentru o partidă de sex. Cum însă n-au încotro, spirala se răsuceşte-n gol; estimp fata pune de-un ceai, întrebând-o peste perete pe colega de cameră dacă să-i facă şi ei unul, nu că n-ar putea de grija ei, cât să repereze exact din care colţ al apartamentului vine răspunsul, ceea ce-i dezleagă mâinile oaspetelui drag – că doar nu-i de piatră! – s-o înghesuie într-un ungher. Acum sunt două animale-n călduri, împărţind perimetrul aceleiaşi cuşti, doi paşi juma între aragaz şi frigider, un pas între masă şi dulăpiorul de vase, totul într-o atmosferă din ce în ce mai încinsă. Când apa-i pe punctul să dea în clocot, găgăuza brusc se răzgândeşte şi deci va trebui să adauge o cană, ca să le ajungă la trei. (Bucuroşi s-ar lipsi de ceai în favoarea nesimţitei dracului ce-i fierbe de juma de oră la foc mic, arde-ar cu pară albastră!) „Cine-a comandat un ceai de mentă?” (pronunţă: „…un ceai, dementă”), o ademeneşte fata noastră; cum însă găgăuza n-are chef de nimic, nici măcar să le strice lor cheful, îşi face apariţia doar ca să se eclipseze cu ceaşca-n mână în camera de alături, unde se trânteşte pe divan pornind televizorul. „Doamne, Maica Domnului, fă-o să dea peste o telenovelă ceva…”, se roagă în sinea lui oaspetele, gura fiindu-i astupată de sărutul fetei, la rându-i dându-şi ochii peste cap: „Acum de nu mi-ar veni rusoaica!”. Peretele despărţitor devine ceea ce se presupune c-ar fi fost dintotdeauna, un timpan; totul e să ştii dacă doar ei doi trag preventiv cu urechea la ce se întâmplă în camera de-alături sau dacă şi găgăuza îi spionează discret. Dincoace, nu se aude decât televizorul dat tare, iar de dincolo doar linguriţele lor mestecând în ceai. Oricât te-ai sili să faci conversaţie, când capul (prost, de

sculă) îţi stă la dragoste, vorbele nu se leagă, iar ceea ce iese pe gură sunt balonaşe de chewing-gum cu aromă de spermă/cu iz de П… Zdelca-i făcută şi parafată – cuvintele sunt tot atâtea gloanţe oarbe, trase în direcţia adversarului de după uşa lăsată – strategic! – întredeschisă, în timp ce ei doi se aruncă-n lupta corp la corp. Felul în care fata i se aşează-n braţe, ridicându-şi fustiţa pentru ca oaspetele drag să-i simtă bucile goale – chiloţeii ce-i intră-n fund sunt cât o aţă de mămăligă! –, aduce a declaraţie de război; de pe scaunul lui, bărbatul ţine sub observaţie uşa de la intrare, estimp mâinile-i înaintează pe două fronturi, pe sub T-shirt căutându-i sânii, cu dreapta, şi urcând pe linia interioară a coapsei, pe calea mâinii stângi. La rândul ei, c-o mână îşi ridică părul de pe ceafă, ca să-i simtă respiraţia fierbinte pe gât şi, tot atunci, şi vârful limbii scoţându-şi melcul la plimbare, cu alta-i caută fermoarul blugilor, cât să deschidă cel de-al treilea front. Nici ale lui nu stau degeaba, iar măsurătorile pe care le-au făcut pe teren arată că („…doream să ne despuiem de veşmintele patriilor noastre” – de la Pacientul englez citire), umflându-se peste poate, sânii au ieşit din cupele sutienului, şi nici chiloţii nu i-au rămas la fel de uscaţi ca înainte. „Să nu mă picuri cu fierbinte!”, zice el à haute voix, ca şi cum ar fi vorba de ceai, iar fata înţelege exact ceea ce trebuie şi se mută pe scaun, mai şi ridicându-şi un picior, ca pentru a-i oferi cea mai bună perspectivă înainte de asaltul final. (Seamănă cu o ieroglifă pe care, ca să [şi-]o însuşească o dată pentru totdeauna, o încondeiază cum ştie el mai bine, în formă de haiku: trei gene plutind în paharul cu apă – ceai negru. nesomn) Prin batistul semitransparent se citeşte pe buze: „Viens! Viens!”, dar şi fără să-l cheme el o fute din priviri. Este momentul de cumpănă, când zeii îşi râd de muritori: fie că se opresc la jumătate de cale, cu regretul de a fi semnat un armistiţiu ruşinos; fie că şi-o pun cu neruşinare, chiar sub nasul colegei de cameră, cu riscul de a fi surprinşi în flagrant delict. El votează pentru cu capul (prost, de sculă) iţindu-i-se de după elasticul chiloţilor; ea se răsuceşte o ultimă dată spre uşă, apoi îşi dă jos bikiniul: „Pune-ţi miere, cât nu s-a răcit…”. Stau atât de aproape, cu genunchii întrepătrunşi, încât nici nu-şi dă seama când se pomeneşte cu degetele-n fagurii ei, trupul fetei zumzăie de nerăbdare ca un roi fără matcă. „Fă ceva, numai fă-mi!”, răcneşte copila fără sine direct în microfon, strigăt mut, cu gura pe glandul lui. De unde oaspetele se simte ca într-o piesă de Max Frisch, Don Juan sau dragostea pentru geometrie, frică i-i să nu sfârşească precum eroul lui Italo Calvino din Pe covorul de frunze luminate

nr. 35-36/iulie - august 2011

144

Lecturi de vară

„Ibi sunt leone s. . . ” de Emilian GALAICU-PĂUN

de lună, capitol pe care fata l-a ghicit din prima ca fiind preferatul lui din Dacă într-o noapte de iarnă un călător. Şi atunci face cea mai inteligentă mişcare cu putinţă în situaţia dată – nu o trage spre el, cum stă pe scaunul de lângă geam, ci păşeşte cu fata-n braţe spre mijlocul bucătăriei, de unde s-o poată vedea, răsfrântă-n uşa întredeschisă, pe găgăuza moţăind în faţa televizorului. Cu o mână sigură, îşi răsuceşte partenera, la rându-i atentă la mişcările lui, poruncitoare şi tandre în egală măsură, ferm convinsă că el ştie ce face, şi că orice i-ar face o să-i fuckăăă plăcere. Lăsându-se înainte, cât s-o ţină de braţe ca pe-un pod suspendat deasupra hăului, în doi închipuie un sistem de poids-contrepoids, al cărui echilibru stă în chiar puterea lui de a conduce lucrările de asamblare. Când în cele din urmă o pătrunde, pe la spate, îşi simte vergeaua intrând într-o adevărată topitorie de aur („Ce are ea unsă cu aur?”, se întreabă la un moment dat femeile ale căror soţi sunt căzuţi în limbă după eroina lui Gabriel García Márquez din Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet); foalele pompează, din două părţi, aer fierbinte; biela-manivela – „animalul cu două spinări” – „unde iaşte de tărăgănat mai tărăgăneşte-o, unde iaşte de scurtat mai scurteaz-o”! O herghelie de cai-putere galopând dintr-un corp într-altul, motoarele ambalându-se până ating, în doar câteva secunde, suta de km/oră, combustia dorinţei în plină explozie pregătită de comun acord şi totuşi necontrolată, dragostea-i o cursă de Formula 1 pe contrasens, când nu doar bolidul aleargă mâncând pământul, ci şi pista-i iese în întâmpinare. Termină amândoi odată, gonind într-un suflet, unul din acele (puţine) cazuri când graba nu strică treaba, ci (nici nu graba, viteza!) dă vertijuri. O clipă rămân sudaţi, ea priminduşi lăpticul de matcă pe ziua de azi, el plin din cap pânăntre picioare de mierea-i sălbatică; „fug să mă spăl…”, se răsuceşte ea către urechea lui stângă, unde-i întâlneşte buzele: „Futu-te-aş!”. Văzută dintr-o parte – în general, nu şi în cazul de faţă – punerea unui băţ nu duce nicăieri, cel mult la un schimb de ştafetă; abia trăită pe propria piele, capătă dimensiuni fabuloase, strigându-şi până la Dumnezeu la joie de vivre. „Puţină lume ştie că povestea Reginei din Saba începe mult înainte ca ea să intre-n scenă, îşi întâmpină oaspetele gazda primitoare întoarsă de la baie, şi anume atunci când Regele Solomon a început construcţia Casei Domnului la Ierusalim. Cum însă muncitorii nu reuşeau să taie blocurile uriaşe de piatră, iar sculele lor s-au sfărâmat rând pe rând, Solomon a trebuit să apeleze la…– cum s-ar traduce палочка-выручалочка? – ...bagheta lui magică, nimeni altul decât Dumnezeu. La sugestia lui Yahve, porunceşte vânătorilor să captureze un pui de pasăre Rukh, pe care-l pune într-un vas de alamă, astfel

încât aripile acestuia au ieşit în afară de sub vas şi l-au ridicat de la pământ. Între timp pasărea-mamă Rukh s-a întors la cuibul ei şi, negăsindu-şi puiul, zboară roată deasupra pământului, până în cele din urmă-l descoperă sub vasul de alamă, dar nu are putere să-l înşface. Disperată, se înalţă-n tării până la Paradisul Domnului, în partea de răsărit a Edenului, unde dă de o bucată de lemn care fusese aruncată acolo anume ca ea s-o găsească. Culege lemnul, pe care-l aduce în Ierusalim şi izbeşte cu el vasul de alamă – prin puterea lui Dumnezeu, acesta se desface eliberându-i puiul. Martori ai miracolului, Solomon şi copiii lui Israel trag învăţătura. Mai departe scrie-n carte: Şi pe loc Regele Solomon le-a ordonat constructorilor să ia bucata aceea de lemn sfânt şi binecuvântat şi, după ce-au însemnat şi au măsurat stânca pe care voiau să o despice, să pună bucata de lemn pe locul marcat. Şi după ce au făcut aceasta, prin puterea lui Dumnezeu stânca s-a despicat oriunde au vrut ei s-o despice…” „Cum ar veni, sare ea cu gura, Cap-ra cal-că pia-tra. Pia-tra cra-pă-n patru. Cră-pa-i-ar ca-pul cap-rei…” „Întocmai, căci Regina din Saba – regina-fecioară! – avea un picior de ţap, din care cauză n-a vrut să se mărite cu niciun bărbat. Trec peste călătoria Reginei până la Ierusalim; iat-o aşadar la poarta Templului, a cărui curte este umplută cu apă, din porunca lui Solomon ce vrea astfel să se convingă de justeţea zvonurilor despre piciorul de ţap al acesteia. Cum nu poate intra în Casa Domnului călare, Regina din Saba descalecă şi, sumecându-şi poalele rochiei, păşeşte prin apă, astfel dezvelindu-şi picioarele fără ca Solomon să-i ceară acest lucru. Or, în clipa în care piciorul de ţap al Reginei a atins lemnul sfânt adus de pasărea Rukh, cu care s-au despicat lespezile de piatră, iar apoi s-a podit curtea, Puterea lui Dumnezeu s-a arătat şi acesta a devenit la fel cu celălalt. Ascultă ce frumos zice textul arab: Şi de îndată ce a înţeles Puterea aceea grozavă care pusese stăpânire pe ea, o mare teamă şi cutremurare a pogorât asupra-i.” Prinsă-n vraja mitului, fata află despre şederea Reginei la curtea Regelui Solomon, şi cum acesta a reuşit s-o aducă-n aşternutul lui, după ce că biata femeie era să moară de sete, încât ea rămâne gravidă cu el; cum întorcându-se în ţara ei, a dat naştere unui copil de parte bărbătească, pe care-l numeşte David, după numele bunicului său; cum, crescând mare, tânărul vrea să-şi cunoască tatăl, în ciuda împotrivirii mamei sale, care-i aruncă la un moment dat: „A trebuit să mă stric ca să te fac pe tine!” (cuvinte de întemeiat o dinastie: „Vorbiţi acum şi juraţi pe cerescul Sion că nu veţi mai face niciodată pe femei regine şi nu le veţi mai aşeza pe tronul Etiopiei şi că nimeni altcineva decât partea bărbătească din David, fiul lui Solomon, nu va mai domni peste Etiopia”), şi întreprinde o călătorie la

145

twins

Ierusalim, unde Regele Solomon îl recunoaşte şi imediat i-a pus coroana tatălui său David pe cap şi l-a pus să stea pe tronul lui David, tatăl său, iar trompetele au sunat şi heralzii au strigat tare, spunând: „Acesta este David, fiul lui Solomon, fiul lui David, Regele lui Israel!”; cum, la plecare, acesta i-a cerut Tabernacolul Legământului lui Dumnezeu, şi primind refuzul tatălui, fură Chivotul Legii, şi odată cu acesta şi gloria lui Israel, astfel încât regatul lui David, transferat de la Ierusalim în Etiopia, să fie veş-

nic… „Выходит, Пушкин потомок Царя Давида?!”1, uimirea rusoaicei apărute-n prag din senin nu are margini, şi nici a lor: „Bei un ceai…?” (de mirare cum de s-a abţinut să nu-i spună: „…dementă”), iar când venetica dă aprobator din cap, replica fetei o lasă bouche bée: „De câte gene căzute în paharul cu apă e nevoie pentru a pregăti o infuzie de 1001 Nights. Pure ceylon tea?”

* fragment din romanul Ţesut viu. 10 x 10, în curs de apariţie la Editura CARTIER 1. (rusa) „Reiese că Puşkin este urmaşul Regelui David?!”

nr. 35-36/iulie - august 2011

146

Lecturi de vară

„Aici e dincolo”

A n g e l a Ar a m ă Fr agment de rom an (în curs de apariție)

mama

 Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

147

Au rămas peste noapte la unul din acei năvodari, care s-a dovedit a fi, de altfel, un om sociabil şi cu mare poftă de viaţă. Trăia într-o căsuţă cu pereţi albi, acoperiş de stuf şi gard scund de nuiele. N-avea poartă, n-avea câine rău în curte: „Ce să-mi fure? Sărăcia şi păcatele? Aţi întâlnit vreodată asemenea hoţi neghiobi?” râdea el. Cât ai clipi, masa de lemn joasă şi rotundă şi-a schimbat „expresia feţei”: badea Tudor, căci aşa s-a prezentat năvodarul, a acoperit-o cu o pânză albă şi a pus trei tacâmuri. Peştele sfârâia deja în tigaia încinsă, mămăliguţa era gata să se coacă, dar tinerii noştri au ieşit pe portiţă cu gândul de a se plimba puţin pe malul lacului. Apa oferea o reprezentaţie de lumini mişcătoare care concura cu panoramicul ceresc împresurat cu puzderii de scântei numite de-a valma (din lipsă de imaginaţie?) stele. Bunica lui Bogdan credea că Dumnezeu ocroteşte ochii muritorilor de rând de lumina Sa orbitoare, înfăşurând pământul cu o maramă întunecată. Dar aceasta, şubrezită în timp, găurită, lasă lumina să răzbată. Debarcaderul semăna în noapte cu un bot uriaş de hipopotam împlântat în prada tremurândă a apelor. Peste toate – concertul broaştelor pentru care nimeni niciodată nu rezervează bilete. — Îmi place să urmăresc răsăritul Luceafărului, a şoptit Ana. Apare întotdeauna de după colina de pe partea opusă a lacului şi aruncă instantaneu o sclipire în apă. Uită-te, vezi, scînteia prinde viaţă şi se mişcă odată cu steaua. O să râzi, dar dacă mai stăm vreo oră, două, ţi-aş arăta o imagine extraordinară: atunci când Luceafărul e destul de sus pe cer, se crează aici un soi de magie. — Hanael, e prea mult pentru mine, acum mi-ar pica mult mai bine la stomac o coadă de peşte prăjit. Filosofiile tale romantice mă cam iau cu frisoane. — Bine, să mergem atunci acasă... La badea Tudor, am vrut să spun. Bogdan dădu obosit din mână: — Zi-i, dar nu mă obliga să-ţi fiu părtaş la exaltare. — Încearcă doar să-ţi imaginezi. Totul se întâmplă atunci când Luceafărul se ridică mai sus. Steaua parcă e legată printr-o linie invizibilă de oglindirea ei în ape. Iar pe celălalt mal alte două luminiţe aşezate orizontal sunt punctele cardinale ale altei linii ce o intersectează pe prima, cea verticală, vezi? De parcă ar fi o cruce imensă ce dăinuie peste noi. E ca o hologramă de provenienţă mistică... — Haida-de! O fire mai sensibilă s-ar putea converti la creştinism în faţa acestei minunăţii. Dar acum n-am nici sensibilitatea şi nici imaginaţia necesare acestui pas revoluţionar. Măi, fato, măi, tu nu vezi în ce hal am ajuns? Parcă mi-a şters cineva creerii cu buretele. Îmi amintesc perfect de bunica, îmi amintesc de prietenul meu Petre, ştiu exact unde-mi stătea ultima dată şevaletul, dar nu înţeleg cum am ajuns aici, nu ştiu unde mă aflu şi în general parcă mi-a ciuruit cineva

memoria! Aici ţin minte, aici nu ţin minte nimic! Tu nu-mi eşti de mare ajutor deocamdată! — Mă obligi să încalc etica profesională, dar n-am încotro. O să-ţi povestesc tot ce ştiu, chiar dacă voi compromite astfel tratamentul tău. Bogdan sări ca ars: — Ce fel de tratament?! Eşti nebună? Furia disperată a lui Bogdan ţâşni odată cu lacrimile. Dar fu la fel de scurtă ca şi acestea. Se lăsă cuprins, mângâiat de braţele neaşteptat de tandre ale fetei. Peste un timp se mai domoli, o lăsă pe Ana să-i şteargă obrajii umezi, rugând-o din ochi să-i spună tot ce ştie cu frica inculpatului în faţa pronunţării sentinţei. — Mai întâi, nu te speria, nu e chiar atât de grav. Au mai fost cazuri din astea şi în mare parte le-am rezolvat. Acum câteva săptămâni ai nimerit la spitalul de urgenţă. Te-a adus un bărbat. Erai inconştient, ai avut un accident de maşină. — Stai un pic! Cum de am ajuns sub copacul acela? — După examenul neurochirurgical ai fost diagnosticat cu o contuzie medială a lobului temporal, ceea ce nu e foarte grav în sine. Mă rog, ai avut şi nişte plăgi neînsemnate ale scalpului - acestea au fost suturate, ai fost ţinut permanent sub supraveghere medicală. — Bine, bine. Când am fost externat? Nu-mi răspunzi la întrebare – ce caut eu aici?! — Da, evident, insistai să fii externat, dar nu puteam să facem acest lucru pentru că aveai tulburări de memorie. Efecte secundare... — Tulburări de memorie? Adică eram amnezic? Nu pot să cred! Eram... ca un erou din serialele astea de doi bani?! — Erai într-o stare mai mult sau mai puţin stabilă după ce ţi-ai revenit din şoc. Dar repet, uneori traumatismele craniene nu pot fi apreciate exact de la bun început. Nici tu nu ai fost un pacient prea cuminte. Ai încercat „să evadezi” destul de neîndemânatec, ai căzut pe scări şi... starea ta generală s-a agravat. — Ha, şi de aceea m-au aruncat în câmp? Bogdan era din nou în stare s-o sfârtece. Le coşi pe loc cu aţă albă? Drept cine mă ei? — Tocmai aste e problema – nu ştiu sigur cine eşti. Nici tu nu mai ştii prea multe despre tine însuţi... Amnezia ta s-ar putea să fie retrogradă ca urmare a accidentului, dar există şi suspiciunea că ar fi psihogenă – adică ai suportat un şoc emoţional şi, pe scurt, amnezia ta s-a întins şi acum va trebui să avem răbdare şi să aşteptăm îmbunătăţirea situaţiei în timp. Ca să dispară sincopele de memorie de la cele mai distanţate la cele mai recente evenimente. Din punct de vedere fizic eşti sănătos tun, dar amnezia ta trebuie tratată! — Du-mă acasă! — Asta încerc să fac! Doar că o fac în scop terapeutic... cel puţin aşa există posibilitatea să-ţi aminteşti unde e casa

nr. 35-36/iulie - august 2011

148

Lecturi de vară

„ Aici e dincolo” de Angela Aramă

ta! Bogdan îşi muşcă buzele. — Uite ce-i, neurochirurgii şi-au făcut treaba. Acum...psihoterapia contemporană atestă diverse metode de vindecare a amneziei. Dar acestea nu sunt valabile pentru toţi pacienţii. Probabil îţi va displace ceea ce vei auzi, dar acum eşti pe post de cobai – se testează una dintre cele mai temerare metode de tratament – reconstituirea memoriei prin situarea pacientului în imposibilitatea regăsirii propriului ego decât prin efort propriu şi într-un cadru absolut detaşat de mediul lui obişnuit. — Prin ce?! — Nu trebuie să fii legat de anturajul obişnuit. Probabil ceva acolo ţi-a provocat un şoc – nu mă refer doar la accident... S-au mai adăugat şi celelate...Stresul emoţional va fi anihilat în scurt timp de efectul calmant al peisajului şi atunci subconştientul tău va începe să-ţi furnizeze informaţiile necesare, pierdute temporar. S-a luat această decizie pentru că oricum nu aveam adresa ta şi nimeni nu a venit să te viziteze chiar dacă am publicat poza ta în ziarul local. — La matrimoniale? Leşinat şi cu tubul pentru oxigen în gâtlej? Du-mă imediat la spital, vreau să ajung în oraş. — N-am spus că spitalul se află în oraş. Nici eu acuma nu mai ştiu unde se află spitalul şi unde ne aflăm noi. Pentru reuşita experimentului am fost transportaţi acolo sub copac noaptea. Ei au prevăzut că la un moment dat nu voi rezista şiţi voi povesti totul. Acum depindem de capacitatea creierului tău de a răspunde la acest tratament. Dacă nu-ţi vei aminti nimic, vor trimite după noi, dar nu ştiu când anume. — Ceva nu se leagă. Prea e din domeniul fantasticului. Unde vor trimite după noi şi cum naiba ştii de Luceafăr, dacă n-ai fost pe aici niciodată? — Ba am fost. În recunoaştere. Ana zâmbi sarcastic. Iar de găsit, ne vor găsi, nici o grijă. Rezervaţia destinată experimentului e proprietatea lor. Închipuie-ţi că eşti într-o vacanţă şi lasă natura să lucreze pentru tine. Încearcă să te relaxezi. Şi mai e ceva: bărbatul care te-a adus la spital ne-a comunicat că la întoarcere a găsit la locul accidentului o servietă care, probabil, îţi aparţine. Din păcate, nu sunt în ea nici un fel de acte, dar, se pare, ţineai un jurnal. Aşa că mâine vom merge să-l luăm. — Dar nu ţin minte să fi scris memorii! Cine sunt eu, marchizul de Lafayette? — Ei, vezi, nu ziceam eu că eşti amnezic? Acum hai să ne reîntoarcem. S-o fi răcit mâncarea. Bogdan era pur şi simplu năucit. Şi cine n-ar fi? Mergea tăcut şi încerca din răsputeri să-şi păstreze cumpătul. Îşi aminti brusc de un asemenea lucru util precum este autosugestia. „Sunt al dracului de relaxat şi sunt în vacanţă. Sau nu, sunt Schwarzenegger, totul se întâmplă pe Marte şi e un vis. Ba sunt Michael Douglas şi totul se va termina cu bine, căci e

o înscenare organizată de prietenii mei bipezi cu ocazia zilei mele de naştere: firma noastră hollywoodiană de distracţii inedite la limită, garantează un end cât se poate de happy! Şi ce mă fac dacă sunt un biet Urfe? Ce să mă fac? Criminal! Căci cu siguranţă îi sucesc gâtul magicianului!”

Încet, încet gândurile şi-au reluat succesiunea obişnuită şi Bogdan se pomeni iarăşi în faţa amintirilor legate de Petre. La înmormântarea lui fusese multă lume. Torentul se mişca destul de anevoios prin faţa sicriului depus de dimineaţă în Sala Somptuoasă. Şi cum Bogdan stătea printre cei apropiaţi cu lumânarea în mână, a simţit la un moment dat în spate o buşită produsă (vedea cu coada ochiului) de doi sâni uriaşi ce abia de reuşeau să încapă pe o burtă impunătoare. A auzit doar:”Ei, nu s-a prea schimbat la faţă!” După care nemaizăbovind nici o clipă, şi sânii şi burta au dispărut, croindu-şi loc cu ajutorul unei perechi de coate în direcţia EXIT-ului. Atât! Să fie firească oare această curiozitate? În general reacţiile oamenilor la vestea morţii unui compozitor atât de popular au fost foarte diferite: unii trişti, alţii compătimitori, cei mai mulţi însă, curioşi sau indiferenţi. Bogdan a ajuns la concluzia că oamenii nu se pot sincroniza emoţional nici în durere. Bat mereu la porţile altuia, dar le găsesc mai întotdeauna închise. Singur, singur, singur şi încă un singur – cu toţii suntem o societate de singuri. E firesc să fim unici, dar e atât de trist să fim mereu singuri! „Aşa ar trebui să ne numim – singuri. Pentru că asta e esenţa noastră, chiar dacă suntem animale sociale. Un singur merge pe stradă însoţit de o singură. Alţi doi singuri îi petrec indiferent cu privirea…” Poeţii au inventat eufemismul „solitar” pentru a ridica singurătatea la nivel de condiţie sinequanone a geniului. "Ah, sunt un solitar măcinat de o tristeţe existenţială, domnii mei!" Pe naiba, tot singur cuc eşti, poete, şi nu-mi spune mie că eşti tare fericit!"

Noroc de cuptoraşul care a păstrat mâncarea caldă! Într-o clipită badea Tudor a pus masa, ba chiar a scos şi un ulcioruş de vin alb. Ospăţul începu în linişte, dar puţin câte puţin atmosfera s-a destins, căci „de-i dăm să bea, şi-un munte o să danseze-n soare”, vorba înţeleptului Omar Khayam. Năvodarul îi îndemna să mai guste vinul, tot lăudându-l. Ridica paharul ca să le atragă atenţia asupra culorii – clară, cu nuanţe aurii – şi-şi ţuguia buzele a plăcere:”Vin din ăsta se bea numai de zile mari şi cu oameni mari!” „Da-a-a, îi ţinea isonul Bogdan, iei masa cu doi oameni absolut neordinari: unul dus cu pluta şi celălalt extraterestru. Extraterestrul l-a capturat pe cel nebun şi are de gând să-l vindece.” Aici Bogdan a ridicat degetul arătător şi a şoptit, jucând un cine ştie ce rol de măscărici: „Căci civilizaţia contemporană nu are nevoie de nebuni. Ea, gâsculiţa, nu suportă dezordinea în coteţul ei

149

eden de fildeş! Ha!” Sarcasmul tânărului nu-l indispunea deloc pe stăpânul casei, el râdea cu mare poftă şi nu uita să-şi susţină periodic propriile idei. Acestea se reduceau la ceva de genul: viaţa e scurtă şi dacă te invită omul azi la un pahar, trebuie să mergi, căci „mâine” se prea poate să nu mai fie. Hanael asculta tăcută, rezervată, uneori zâmbind, dar privirea i se scurgea undeva peste geamul bătrânesc ca o cărare uitată şi bântuită doar de ielele străvezii ale nopţilor de vară. —De ce taci, Ana? —Las-o, bade Tudore, că ea e filosoafă. Tace. Ia zi mata, cât de mare e rezervaţia asta?

— Care rezervaţie? — Păi, asta, în care se experimentează. —A-a-a! E mare, băiete, cât toată lumea şi dincolo de ea. Dar cu fata asta să nu te porţi urât, că ea ţine la tine şi nu se cade să dai cu bâta în dragoste. — Care dragoste, că o cunosc abia de două zile! — Se poate. Dar am impresia că te cunoaşte ea mai de demult... Ascultă, oi fi eu bătrân, dar am pătimit din dragoste cât nu se poate îndura la viaţa omului... Şi badea Tudor prinse a povesti. „La tinereţile mele nu eram eu cel mai frumos flăcău din sat, dar mă trăgeam din-

nr. 35-36/iulie - august 2011

150

Lecturi de vară

„ Aici e dincolo” de Angela Aramă

tr-o familie de gospodari şi credeam că tot ce-mi doresc mi se cuvine”. „Deci, nu eşti de prin părţile astea?” – a întrebat aşa, că să nu pară nepoliticos Bogdan. „Aici cu toţii suntem venetici şi nici nu ne reţinem prea mult, atât cât să ne tragem răsuflarea şi să ne ostoim”. După o scurtă tăcere, timp în care gazda a mai sorbit din pahar, povestirea reîncepu.

Erau în satul codrean multe fete frumoase, dar una, Ica a lui Heleşteanu, le întrecea pe toate. Flăcăii nu îndrăzneau să se apropie de ea, căci avea o privire tăioasă, rece de te îngheţa pe loc şi pe timp de arşiţă. Era înaltă, îşi purta părul negru împletit strâns în două cozi groase, ten bălai, ochi verzi-albaştri... pe scurt, corespundea întru totul descrierii Ilenelor-Cosânzenelor pe parcursul veacurilor. Şi păstra mereu în colţul buzelor acel zâmbet abia perceptibil, care îi dădea un aer misterios, indescifrabil atât pentru imberbi cât şi pentru bărbăţeii trecuţi prin experienţa libidoului satisfăcut. „Ce-o fi având, cucoana asta, de se ţine aşa de mândră?” „Poate, dimpotrivă, îi lipseşte ceva şi se teme să nu se afle-n sat!” Comentau serile, la o partidă de cărţi, reprezentanţii genului masculin. De, poama-i acră când n-o poţi ajunge! Într-o seară ca multe altele, când jocul de cărţi se cam lăsa cu plictiseală, Tudor (omul nostru, tânăr şi plin de harţag, pe atunci), aţâţat de prieteni şi de cele câteva pahare băute, a bătut cu pumnul în masă şi s-a luat la rămăşag că se însoară cu fata lui Heleşteanu. Numai că între „zis”şi „făcut” s-a proţăpit drobul de gheaţă al privirii cu care Ica avea grijă să-i întâlnească de fiece dată încercările de a intra cu ea în vorbă. Până la urmă, Tudor a ajuns să manifeste toate simptomele caracteristice bolii de care suferea: nopţi nedormite, indispoziţii accentuate, deteriorare vădită a imaginii din oglindă, etc. Probabil, o ura mai mult decât o iubea, dar sentimentul era la fel de devastator precum e patima neîmpărtăşită. A început s-o urmărească. Apărea la fântână atunci când Ica venea după apă, se furişa printre sălciile de pe malul râului atunci când fata clătea rufele, îşi făcea drum la stână dacă era ea acolo, căci adeseori îi ducea de mâncare tatălui său. Descoperi o voluptate deosebită în vegherile nocturne. Ascuns în întuneric sub copacii din grădina Heleştenilor, Tudor stătea neclintit până spre dimineaţă, aşteptând cu răbdare aproape patologică momentul în care Ica trăgea perdeluţele de la ferestră sau se ivea în prag pentru a-şi chema frăţiorul întârziat la culcare. În una din acele nopţi nesfârşite s-a întâmplat ca geamul din odaia fetei să rămână deschis. Şi deodată toată vraja lumii se adunase în pata neagră fixată cu grijă pe peretele văruit, parcă anume pentru el, Tudor! Se simţea ca şi cum toate drăgaicele pământului s-au năpustit asupra lui într-un dans nebunesc, provocându-l, înfierbântându-l prin puterea lor nefastă, senzuală, dionisiacă. Totuşi, Tudor nu se clinti de la locul său. Se stăpâni cu greu şi atunci când fata apăru la geam

în lumina obscură a lunii. Stăteau amândoi nemişcaţi, unul în faţa celuilalt, dar cât de departe erau! Băiatului i-a trecut prin minte că a fost descoperit şi, poate (ah, ce desfătare!) aşteptat. Însă n-a fost să fie. Din câteva mişcări pisiceşti Ica a trecut peste pervaz, s-a furişat printre copaci şi a dispărut. Îi era greu să se ţină după ea, îl trădau crengile uscate ce trosneau sub paşii lui grăbiţi peste măsură, răsuflarea dezlănţuită gata să-i aprindă plămânii şi inima. Când s-au oprit, au stat în loc dintr-o dată toate: timpul, stelele, păsările, foşnetele nopţii. Tudor a desluşit pe stâncă, deasupra râului o siluetă de bărbat. Spre el alerga Ica, în braţele lui s-a aruncat, topindu-se într-un sărut prelung, dorit cu înfrigurare. Apoi, ţinându-se de mână, cei doi au coborât spre apă şoptindu-şi, mângâindu-se. Tudor îi vedea, era înţepenit şi simţea înnăuntru, în stomac, o ploaie rece ca de toamnă. Nu mai ştie cât a stat acolo, dar imaginea Icăi, în goliciunea ei albă, sclipitoare, cu sânii şi coapsele frământate de suferinţa dulce, gemută a cărnii, nu l-a mai părăsit zile şi nopţi de-a rândul. Atunci s-a hotărât. Într-o noapte a aşteptat până când fata a ieşit, s-a strecurat după ea pe hudiţele adormite ale satului şi când au ajuns aproape de casa lui, a sărit peste ea, doborând-o la pământ. Ica nu ţipa, se zbătea cu înverşunare, cu ură, aproape scuipându-l. Dar el era mai puternic. Dintr-o smucitură i-a tras fusta mototolită până peste buric, aproape acoperindu-i faţa, şi a lui a fost. Apoi s-a ridicat, a luat-o de mână, a târât-o după el în curte, a trezit părinţii şi le-a spus că se însoară. Ani de-a rândul a fost pedepsit prin tăcerea Icăi, iar când îi spunea că o doreşte, ea nu se împotrivea deloc: se dezbrăca, se culca pe spate şi-l lăsa s-o pătrundă, uitându-se ţintă în ochii lui, sfidându-l cu răceală batjocoritoare. Au avut patru băieţi. Cel mai mic s-a prăpădit la numai doi ani, otrăvindu-se cu măselariţă. Alţi doi au ajuns să se căsătorească în sat, al patrulea a plecat la oraş, dar n-a avut cine să-i aline bătrâneţile lui badea Tudor. Unul dintre feciorii rămaşi în sat avea patima hoinărelii – se ridica de cu zori şi dus era, ba la pescuit, ba la vânătoare. Într-o noapte cineva l-a împuşcat din greşeală în pădure. De frică, probabil, l-a lăsat să zacă acolo şi a fugit. Băiatul a ajuns spre dimineaţă la şosea, dar era prea târziu. Pierduse mult sânge şi medicii nu l-au mai putut salva. Al treilea fecior, Mihai, era blând şi oamenii din sat îl stimau peste măsură. Aşa că l-au ales primar. Nu s-a mai aflat niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat. L-au găsit vecinii omorât în propria casă. A avut parte de o moarte năpraznică, chinuitoare. Cică a fost torturat ca să spună unde ţine banii, avea o mână şi un picior schilodite, capul spart cu o bâtă ... Feciorul lui în vârstă de vreo zece ani şi alţi doi bărbaţi care s-au întâmplat a fi acolo (săpau o fântână în curte) au fost legaţi burduf şi aruncaţi în camera alăturată pe un pat. Au auzit totul. A doua zi femeile au spălat aşternutul – era ud ghioalcă. În seara din ajunul tragediei badea Tudor avea nişte

151

lord of the moon oaspeţi. Stăteau afară la dosul viei. Un ţânc, tot hârjonindese cu vrăbiile, a vărsat ulciorul plin. Vinul roşu se prelingea, şerpuind pe pământul setos, bătătorit, care-l înghiţea înnecându-se din când în când, bolborosind. A doua zi exact aşa se înneca pământul din curtea lui Mihai cu şiroaiele de apă îndoită cu sângele spălat din covoarele scoase din casă de vecini şi rude. Cel mai mare, Petre, a plecat din viaţă ultimul – era bolnav. Nici unul dintre feciorii lui badea Tudor n-a apucat să treacă de patruzeci de ani.

— Dar ce s-a întâmplat cu Ica, soţia matale? — He, Ica! Ica s-a răzbunat din plin! Ea a murit de tânără, prima. Apoi mi-a luat băieţii unul câte unul. Şi nici acum nu vrea să mă primească. Am auzit că după înmormântarea Icăi iubitul cela al ei şi-a luat lumea în cap, nu l-a mai văzut nime de atunci... Bogdan s-a gândit că se prea poate ca fiul cel mare al lui badea Tudor să fi fost acel Petre care i-a fost prieten, dar nu s-a încumetat să întrebe. N-ar mai fi putut suporta eventualele „descoperiri” care n-ar fi făcut altceva decât să-l debusoleze, să-l răvăşească, să-l zăpăcească şi mai mult.

nr. 35-36/iulie - august 2011

152

Kafka Instant

De Z a z a B u r c i u l a d z e (fr agment de rom an) traducere de Dorin ONOFREI

 *Din volumul Kafka Instant, în curs de apariţie la editura Cartier.

153

N n

u ştiu ce mi-a venit, dar, deodată, l-am întrebat pe Zaza: — Îţi place Sorokin? Iar el, parcă atât ar fi aşteptat, pe loc a uitat şi de Kukla, şi de teenager, şi-a tras tricoul în jos, şi-a şters de pe faţă într-o clipită zâmbetul batjocoritor, a dat pe nări afară restul fumului de ţigară şi şi-a fixat din nou ochii pe mine. Iar n-are să-mi răspundă, mă gândesc, şi are să mă lase să ghicesc ce ascund privirile astea ale lui. — În general, zice, da... Şi – culmea culmilor! – tot rânjeşte, cum s-ar zice: ei bine, ţi-ai luat, va să zică, inima-n dinţi să te dai în vorbă cu atotputernicul, tu, praf şi pulbere la picioarele mele?! Să mă pupi în cur, tâmpitule! M-a cuprins aşa o ciudă, uite, îmi zic, când îi plesnesc una peste moacă, şi chiar ridicasem mâna, dar ceva m-a oprit, deodată. M-am apucat de enumerat romanele şi povestirile lui Sorokin. El mi-a ţinut hangul... A început, spontan, un fel de competiţie: cine are să numească mai repede mai multe titluri... Ne muşinam ca nişte câini, ba chiar trăgeam pe nări mirosul unul celuilalt, de parcă am fi fost deja cunoscuţi... şi doar reconstituiam în memorie fragmente din întâlniri de demult. Dar ajungem şi la asta. — Ce zici de Gheaţă? — Aşa şi aşa... nici da, nici ba. Un răspuns fără rost, dar mi-a plăcut, nici nu ştiu de ce. Se sparge-n figuri ori ce-i cu el? De altfel, dacă cineva m-ar fi întrebat atunci despre Gheaţă, i-aş fi răspuns la fel, sută la sută. De ce? Futu-i! Nu ştiu cum să explic, dar mi se pare că acest „nici da, nici ba” era singurul răspuns corect care ne putea apropia, pe mine şi pe Zaza... Era parcă o încununare a sumei tuturor celorlalte coincidenţe, a deschiderii noastre pentru întâlnire şi a experienţei acumulate, numai că, în felul ăsta, nici până la coprofilosofie nu-i prea mult. By the way, Sorokin a dispărut iute din discuţie. În schimb, „gheaţa” a rămas cu noi (în sensul abstract al acestui cuvânt). Din nefericire ori din fericire, tocmai „gheaţă” a fost acel keyword care a dat sens întâlnirii noastre. Da, încă o chestie... are să-mi fie greu să le explic măcar ceva celor care n-au citit romanul suspomenit. Dar aici şi acum nu asta

contează. Contează că între noi s-a iscat ceva ce ne-a legat, şi nu e nimic deosebit aici: dacă nu era „gheaţa”, alt cuvânt s-ar fi găsit. Căci s-ar fi găsit, nu? (…) Nu trebuie să credeţi că eram chiar căzuţi pe spate după Sorokin. Sorokin, ei şi. Pur şi simplu, Gheaţa aia a lui a fost acel keyword care a definit întâlnirea noastră, ne-a înlănţuit unul de altul. Dacă nu era „gheaţa”, s-ar fi găsit alt cuvânt. Oricare. Fie măcar şi absolut lipsitele de sens „fluturaş”, „coca-cola”, „blocnotes” ori mai ştiu eu care... În consecinţă, între noi s-a format un link, ceva care a apropiat şi a reunit subspaţiile noastre. Acest ceva a fost „gheaţa”. Sună ca o gogomănie fără de margini, dar altfel nu-i poţi spune. Iar dacă-i spui, raţionamentul va urma altă cale, sub influenţa acestui cuvânt. Una e să vorbeşti despre coca-cola, cu totul altceva – despre fluturaşi ori blocnotes. Nouă, iată, ne-a căzut gheaţa, aşa că să ne îndreptăm gândul aşa cum ne-o indică ea. Ne repetăm, dar repetiţia e mama învăţăturii. Aşadar, ca să aruncăm lumină asupra obiectului discuţiei, să examinăm un acvariu cu fel de fel de peştişori. Să ne imaginăm că se văd unul pe altul pentru prima oară şi, printr-o minune (ori datorită magiei), apa din jurul lor pac! – şi a îngheţat. Mai bine zis, apa din acvariu a rămas tot lichidă, dar în ea a apărut un cristal de gheaţă, în care au rămas captivi doi peştişori atingându-se cu frunţile unul de celălalt. Gheaţa apoi, evident, s-a topit... Dar să ne urmăm firul povestirii, să nu anticipăm, sărind de la un gând la altul, căci pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. — Everybody dance now! îmi sună în memorie ţipătul lui Kukla, dar se dovedeşte că ţip chiar eu. Îmi dau seama de aceasta când văd în oglindă mecla uimită a şoferului. Şi ducăse în mă-sa! În Tbilisi găseşti locuri dezgustătoare cu duiumul, dar „Del Mare” e ceva cu totul şi cu totul aparte... Chiar dacă intri pentru prima oară, nu poţi scăpa de senzaţia că ai mai dat pe aici, cândva demult-demult. Déjà-vu, parcă toate-ţi sunt cunoscute: aura, oamenii, lumina, chiar şi mirosul... şi muzica – ceva foarte specific tbilisian. Smoooooooth Jazz & Hard Soul. Kenny G ori Michael Franks – Greatest Hits. Ori Barry White feat. Tania Maria... Pot fi şi samba, rumba,

nr. 35-36/iulie - august 2011

154

Lecturi de vară

Ka fka Instant de Za za Bu rciuladze

salsa, mamba şi bamba. Ş.a.m.d., ş.a.m.d., ş.a.m.d., ş.a.m.d., ş.a.m.d., ş.a.m.d., ş.a.m.d., ş.a.m.d., ş.a.m.d., ş.a.m.d. În plus, pentru că toţi pereţii sunt acoperiţi cu oglinzi, ţi se pare că te uiţi la tine dintr-o parte, ori că cel asupra căruia se îndreaptă privirea ta este real, pe când tu eşti doar imaginea lui reflectată. Iar schepsisul e că numai un astfel de unreal mix ţi se întipăreşte în memorie pentru toată viaţa. De parcă eşti filmat din toate părţile – cut, cut, cut – , eşti în direct şi apari imediat pe ecran. Reality-show sută la sută. Sau chiar reflectarea show-lui. Oricum ar fi, show must go on! Pe scurt, un loc ce musteşte de patetism şi tensiune. Nici n-ai intrat bine şi te şi gândeşti numai cum să te pierzi în peisaj. Deşi Zaza era cool. Cum mi s-a părut, se simţea la fel de protejat ca scrumul în scrumieră, ori ca pula în căciuliţă, ori dracu ştie cum se mai zice. Pe Nene o cunoşteam deja, iar Levan s-a dovedit a fi un băiat tânăr şi iute ca argintul. — Prietenul lui Nene, mi l-a prezentat el aşa de parcă tot CV-ul lui se reducea la aceste trei cuvinte. Iar despre mine i-a spus băiatului: – Khatuna, inginer programator, şi a sorbit cu paiul din sucul de grepfrut, vrând parcă să zică: cam asta e, nu mai am nimic de adăugat... Chelneriţa m-a întrebat din priviri, fără a rosti un cuvânt: „Ce doriţi?”. Am comandat un espresso dublu. În timp ce chelneriţa se îndepărta, Zaza îmi studia picioarele. Nu sunt o călugăriţă în ţiplă, cu toate acestea, m-am simţit stânjenită. Apoi m-a rugat să întind un moment piciorul în faţă. Era limpede ca bună ziua că are să urmeze o poznă scabroasă, totuşi m-am conformat. S-a aplecat înainte şi mi-a apucat piciorul cu o mână. De intimidat m-am intimidat, dar de smucit nu m-am smucit. Numai o încăierare mai lipsea. Pe deasupra, fasolea matinală bătea la uşă – mă umflasem ca o butelie de gaz şi riscam să mă fac de baftă la cea mai mică mișcare. De aceea am ridicat doar din umeri şi i-am privit întrebător pe Nene şi pe însoţitorul ei, arătând cu ochii spre Zaza: ce-i cu ăsta, îi cântă sticleţii în cap? Iar el mi-a cercetat fără grabă membrul inferior şi, fără a clipi, a strecurat: — S-ar părea că ai în faţă un mare viitor. Aşa mai zic şi eu! Cuvinte de aur! Ce glume cool. LL Cool J. Cât de plăcut! Şi nici nu-ţi dai seama când e vrăjeală şi când nu e. Eram deja gata să-l beştelesc. Cam în maniera că ce mai e şi asta, podomanţie, aşa cum este chiromanţie, hitul sezonului printre ghicitoare? Cu voce tare n-am zis totuşi nimic, dar i-am tastat un SMS, cu o singură întrebare: „Şi tu cine eşti?”. Excitată şi balonată de gazele intestinale, eram foarte mulţumită de mine, chipurile, uite ce chestie pizdoasă am ticluit: punct ochit, punct lovit, în sfârşit. Cine ar putea spune cu siguranţă cui i-a trimis mesajul tipa de alături: vecinului ori cuiva de peste nouă mări şi nouă ţări. Păstrez

şi acum răspunsul lui în memoria telefonului meu: „Madona mea, îmi face o deosebită plăcere să vă comunic că sunt soldatul Mickey Mouse, în slujba Domnului Dumnezeu, anume soldat, căci suntem mulţi şi legiune este numele nostru” . De la cafenea am luat-o spre „Compania Monştrilor” (Monsters, Inc. Aşa a botezat Kukla redacţia revistei „Ciocolată fierbinte”). El, cică, avea acolo o treabă de două minute, după care e liber. Redacţia e la vreo trei sute de paşi de „Del Mare”, aşa că ne-am pornit pe jos pe Paliaşvili. Fie că Nene şi admiratorul ei ne-au întrecut, fie că noi am rămas în urma lor, nimeni n-ar putea spune. La început, mergeam în tăcere. Din mers, puţin câte puţin, eu slobozeam cu cea mai mare grijă gazele. Adulmecam aerul – parcă era în regulă, poate doar abia-abia mirosea... Las’ că în stradă nu-i mare scofală. Traversând de la colţ la colţ Strada Berdzenişvili, ne-am încetinit paşii, mai bine zis, el m-a oprit, mi-a cules de sub ochi o geană şi a pus-o în gură. Asta doar aşa, spre informare. Na-ţi-o bună! Au început să-mi cadă genele, ori ce-i cu asta? Să existe oare, îmi zic, şi o astfel de boală? Iar el s-a întors spre mine şi a spus încet: — Ştii, eu sunt impotent. N-am luat în seamă, am ignorat oarecum această ştire, iar lui numai asta îi trebuia ca să mă antreneze în schemele lui. Că doar nu era să-i răspund atunci că what are you talkin’ about, eu îmi doream atât de mult un copil de la tine. Iar el se poartă aşa de parcă eu sunt cea care îl agăţ, dar, de fapt, eu ştiu tare bine că el se dă peste cap ca să-mi placă. — Scrii ceva acum? Lucrezi la ceva anume? îi pun cea mai mieroasă întrebare, de la care li se apleacă pe bune tuturor scribăreţilor. Poate că se prefac. De ce, poate că... A strâmbat niţel din buze. Cu puţină imaginaţie, grimasa asta putea fi chiar luată drept zâmbet. Păi, uite, m-am gândit la o nuvelă, răspunse el după o scurtă pauză şi debită aproape un monolog întreg. – Acţiunea se va petrece la Praga. Personajul principal se furişează într-o noapte în Cimitirul Olšany, dezgroapă pe ascuns mormântul lui Franz Kafka, îi scoate osemintele şi le cară într-un sac la el acasă. Curăţă de ţărână şi spală craniul, maxilarele, vertebrele, dinţii, coastele... Apoi le sparge în bucăţi cu ciocanul, le bagă în râşniţa de cafea şi le transformă în praf. În fiecare dimineaţă, ia câte o lingură din praful ăsta, şi-o pune în pahar, adaugă tot atâta zahăr, toarnă deasupra apă clocotită, amestecă şi bea. Ca subiect, nimic deosebit, îi dă chiar el aprecierea, dar titlul îmi place. De fapt, tocmai datorită denumirii vreau s-o scriu. „Kafka instant”, aşa are să se numească, – şi, nu ştiu de ce, traduse tot el: – Instant Kafka.

155

nr. 35-36/iulie - august 2011

156

Lecturi de vară

CÂND MIERCURI ERA JOI Fr a gme n t a r i u m

Blog

Gheorghe Erizanu S u b f ere a s t r ă Este blogul editorului. Nu este psihiatru. Nu oferă consultații. Nu citește toate manuscrisele. Nu-i plac urmele de ruj lăsate pe pahare, pe mucuri de țigări. Nu-i place ”î” din ”a”. Nu-i plac manuscrisele fără diacritice. Nu-i plac textele redactate în computer. Nu-i plac textele redactate sau corectate în creion. Nu-i plac întârzierile sau reținerile (eufemistic vorbind). Nu-i plac minciunile nevinovate. Nu-i plac geamurile prăfuite. Nu-i plac restricțiile de viteză, când drumul este bun. Nu-i plac daciile și jiguliurile vechi. Nu-i plac întrebările inutile. Nu-i plac cărțile citite pe jumătate. Nu-i plac paginile îndoite. Nu-i plac librarii care citesc ziare când intră vizitatori. Nu-i place tutunul. Nu-i place vinul roșu sec. Nu-i plac caricaturiștii și psihologii. Nu-i plac fotografii amatori care dorm cu aparatul Panasonic și-n pat. Nu-i place literatura motivațională. Nu-i plac drumurile proaste. Nu-i place Baghira, cățeaua dezlegată și foarte fecundă a vecinului. Nu-i plac lucrurile complicate. Nu-i plac mâncărurile tradiționale românești. Nu-i plac măslinele fără sâmburi. Dar e nevoit să le accepte pe toate. De aia este editor.

 Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

157

ladders

nr. 35-36/iulie - august 2011

158

Lecturi de vară

MIER CURI CÂN D ER A JO I blog Gheorghe Erizanu

Mâncarea la moldoveni Mivina. Asta-i mâncarea magică care ține și de borș, și de ciulama, și de chiseliță pe masa moldoveanului din sat. Praful galben pe care îl evită până și șobolanii a devenit mâncare tradițională moldovenească. Eu, naivul, credeam că țăranii cresc orătănii, vaci, capre, iepuri, oi. Zarzavaturile ecologice înverzesc grădinile și mesele oamenilor gospodari și harnici. Parcă așa ne-am autodefinit. Iluzii. De când nu mai este dust țăranii nici nu vor să pună nimic prin grădini. Altfel trebuie prășit, plivit, udat, prășit, plivit. Orătăniile trebuie hrănite, curățate, drăgostite. Nu ai orătănii. Nu ai zarzavaturi. Nu ai griji. Ai Mivina. Și ai o inimă mare de proletar. Plus o vodcă. Noapte bună. [...] 23 iunie 2009

L e c t u r i i ta l i e n e Era încă august. Pe o plajă dintr-un orășel pescăresc mediteranean, unde pietrele țineau loc de șezlong, de masă, de umbrelă, un italian făcut bine de vreo 25-30 de ani, care înnebunește doamnele indiferent de tradițiile geografice ale iubirii, citea ”Alchimistul” de Paulo Coelho. Nimic deosebit. Mii sau milioane de oameni citesc Coelho pe plajă, în parcuri, în metrou. Este cartea care se pretează pentru lectură în orice loc. Poate cu excepția biroului sau a mesei de lucru. Este ca o siestă. Dar italianul bine făcut citea pe litere. Dădea din buze. Vroia să prindă cu înverșunare fiecare cuvânt. I se dădea greu. Probabil era prima carte pe care o citea. În săptămâna în care tot ne-am urmărit el tot a dat mărunt din buze. Când am plecat l-am lăsat cu cititul la pagina 42. Era o ediție cartonată. Cu supracopertă. Cu un corp de literă mare. Aerisit. Când obosea să dea din buze se arunca în mare. Înota. Discuta cu prietenii. Cocheta cu prietena sa. Viața ieșea din fiecare mușchi al lui. Lumea părea la picioarele lui. Doar Coelho îl teroriza când revenea la culcușul lui de pe plajă. Vroiam să văd când îl va abandona. Era un chin. Era o muncă sisifică. Dar italianul bine făcut revenea la alineatele lui Coelho. Și continua. Și continua. Dând mărunt din buze. Eu am plecat. Mi-am terminat cele patru cărți luate pentru vacanță. În ultimele zile mă uitam la valuri. La pietre. La stânci. La italience. La italian. Iar el continua să se uite în literele mari care făceau cuvinte. Cuvinte care făceau propoziții. Propoziții care făceau alineate. Care-l țineau în mrejele lor pe un bărbat care ar fi putut pe o plajă, la o adică, să privească soarele, valurile, stâncile, sânii, șoldurile. Mai estetice și mai apetisante decât toate bibliotecile lumii. Probabil că l-a citit până la capăt. Tot dând mărunt din buze. Nu știu. Era un noiembrie. Cu vreo trei ani în urmă. Eram în vizită la niște cunoscuți. El absolvent al unei facultăți din

Chișinău. Și ea absolventă a câtorva facultăți din Chișinău. Aveau un copil de vreo cinci ani. Așa cum vor să aibă toți părinții. Frumos. Ascultător până la o anumită vârstă. Alintat. Deștept. Putea citi. Știa poezii. Putea număra. Putea aduna. Putea scădea. Când toate treburile țării erau puse la punct, când toate bârfele capitalei de pe Bâc erau trecute în revistă și descopeream cât de deștepți suntem noi, cei prezenți, și câți imbecili sunt prin părțile unde nu suntem noi, venea momentul siestei la moldoveni. Recitalul de poezii al copilului de cinci anișori. I se improviza o scenă. Copilul se urca pe un scaun. În mijlocul casei. Era rugat să spună oaspeților dragi și aghesmuiți poezia ceea cu somnoroase păsărele. Apoi poezia ceea cu cățelul. După toate regulile retoricii. Dacă se încurca la un rând, atunci poezia se începea de la capăt. Apoi copilul se emoționa. Apoi arăta mofturi. Apoi lua o palmă de la tata cu facultatea făcută. Căruia nu-i plăcea intonația. Sau moftul pe care-l demonstra iubirea ochilor lui în acea seară. Apoi trebuia numaidecât de aplaudat. De lăudat. Probabil acum copilul este un elev bun. Ascultător și sârguincios. Este lăudat pentru notele bune de părinții iubitori. Probabil va citi toate cărțile recomandate de învățătoare. După aia va citi toate cărțile recomandate în programa școlară. La facultate va citi bibliografia obligatorie. Dar nu va citi nicio carte din afara programei școlare. [...] 5 octombrie 2009

P o rt r et u l intelectualului l a m at u r i tat e Pantofi uzați. Costum cu două numere mai mare. Cravată demodată. Cămașă cu gulerul ros. Citește Literatura și arta. Are prin buzunare tichete de troleibuz compostate încă în 1992. Are apartament cu două camere la Dokuceaev. Are un copil. Are apartament cu trei camere la Dokuceaev. Are doi copii. WC-ul nu funcționează. A citit Tolstoi. Și Eminescu e mare. Are o bibliotecă formată încă în anii studenției. Nu cumpără cărți din 1993. Nu citește. Nu se duce la teatru. Nu intră în librării. Bea vin prost și vodcă ieftină. Fumează Doina. Se uită la Mesager. Comentează știrile. Are multe întrebări retorice. Are o soție care l-a înșelat cu depanatorul tânăr sau cu zugravul bătrân. Îl citește pe Tănase. Este de acord cu el. Se mândrește cu el. Mănâncă borșul încălzit a treia oară. Singur. Soția e la telefon. Și-a irosit viața. Și e trist. Nu are pistol. În debara au rămas ustensilele pentru pescuit. Încâlcite și prăfuite. [...] 8 decembrie 2009

159

P r i m ăva r a Au aterizat pungile prin coclauri. A sosit primăvara. Noi rămânem cu Muruianu al nostru și voi rămâneți fără Oprea al vostru. A sosit primăvara. Avem acordul micului trafic la frontieră. Dar n-avem trafic. Avem pod la Lipcani. Dar n-avem drum la Rădăuți. N-avem sârmă ghimpată. Dar avem Prut. Avem pașapoarte. Dar n-avem vize. Avem Gazprom. Dar n-avem Nabuco. Avem români. Dar n-avem țară. Avem copii. Dar n-avem mame. Avem pungi. Dar n-avem iarbă. Parcă-i primăvară. Dar suntem în iarnă. [...] 2 martie 2010

Decretul lui Snegur În timpul războiului moldo-rus, numit prin părțile noastre și conflictul transnistrean, Vasile Bahnaru era șeful Departamentului Poligrafie și Activitate Editorială. Denumirea era mai lungă. Ca un tribut plătit bolșevicilor, care aveau o dragoste animalică pentru tot felul de sovnarkomuri. Dar esența era pe acolo. La o șuetă editorii l-au rugat să apeleze la Snegur, care conducea republica prin decrete, pentru a facilita activitatea editorială. Bahnaru l-a telefonat imediat. — Vasile, eu îmi număr acu morții, dar tu îmi umbli cu cartea, i-a răspuns Snegur. — Domnule Președinte, războiul se va termina odată și odată. Viața va continua. Și vom avea, în primul rând, nevoie de carte, i-a replicat Vasile Bahnaru. Snegur a primit delegația în frunte cu Bahnaru. Miniștrii de război - Costaș, Plugaru - făceau anticameră. — Vasile, îmi pregătești proiectul de decret. Mi-l aduci mie direct. Fără secretare, fără consilieri. Peste o zi Vasile Bahnaru a adus proiectul. Snegur l-a semnat imediat. Una dintre facilitățile ciudate era obligarea băncilor de a acorda credite editorilor fără dobândă. Pe atunci dobânda bancară era de 500%. Acel decret a salvat atunci tipografiile și editurile. A fost perioada de aur a cărții în Republica Moldova. Basarabia era în criză economică, în plin război. [...] 18 martie 2010

Garajul Ieri, luni, mașinile din garajul parlamentului au ieșit în teritoriu. Volgile, Skoda Superbele, BMWurile, Skoda Octaviiile au luat drumurile țării iubite. Cu deputații pe bancheta din față. Sau pe cea din spate. Unele Volgi au perdeluțe dantelate. Alte Volgi au perdele violete. Skodele

negre și BMWurile verzi sunt cu geamurile întunecate. Șoferii sunt băieți joviali, cu mustăți, cu bancuri pe buze, cu o superioritate în priviri. Sunt șoferi ai deputaților. Deputații se schimbă. Șoferii rămân. Volgile sunt mohicanii garajului. Cele care circulă azi pe drumuri sunt trei în una. Adică au făcut din trei Volgi una singură. Un fel de Volga 3. Care circulă. Celelalte 2 Volgi hodinesc în cea care mai merge. Are centură de siguranță. Dar nu are mecanismul de cuplare. Mașinile garajului nu au niciun document. Pașaportul tehnic e pentru muritori. Oricum niciun polițist nu verifică mașinile garajului. Nici ultimele achiziții, acele celebre Skoda Superbe și Skoda Octavia nu au pașapoarte tehnice. Ele au fost procurate fără a fi devămate. Respectiv ele sunt. În Garaj. Dar ele, de fapt, nu sunt. Cu mașinile Garajului poți circula doar în Republica Moldova. Nu ai cum ieși peste hotare. Nu sunt documente. Mașinile Garajului sunt spălate, lustruite, cu uleiul schimbat la timp. La 10 000 de kilometri. Păcat că nu se permite schimbul la fiecare mie. Căci un schimb de ulei la Skoda Octavia încarcă o factură de 22 000 lei. Mașinile din afara Garajului își schimbă uleiul cu 1200 de lei. Răsfoștii, foștii și actualii deputați în fiecare luni se duc în teritoriu. Cu mașinile Garajului. Se întâlnesc cu alegătorii. Și le vorbesc despre corupție. După aia vin la Chișinău cu mașinile Garajului. [...] 23 martie 2010

Aurel Vl aicu și piloții moldoveni Ieri s-au împlinit o sută de ani de la decolarea primului avion românesc. Avionul avea 12 metri. A fost construit și pilotat de Aurel Vlaicu. Banii au fost strânși printr-o colectare colectivă. Apelul pentru colectă a fost făcut de Octavian Goga, Emil Gârleanu și alte nume sonore ale culturii române. Cu ceva timp în urmă un avion moldovenesc a decolat din Kazahstan spre Chișinău. Era o rută charter. Pasagerii erau moldoveni. Moldovenii iubesc coniacul. Și jocurile de cărți. Un loc mai potrivit decât spațiul aerian pentru un joc de cărți, o sută de grame și o vorbă spusă în română nu există. Pasagerii au chemat primul pilot la acea vorbă. Al doilea pilot a venit și el la acea vorbă. Singur. Sau chemat de colegi. Între două vorbe ușa antitero de la cabina piloților s-a închis. Ea poate fi deschisă doar din interiorul cabinei piloților. În cabina piloților au rămas doar scaunele goale, indicatoarele. Și autopilotul. Nici scaunul gol nr.1, nici scaunul gol nr.2, nici indicatoarele nu puteau deschide ușa. Ce-au făcut piloții moldoveni? [...] 18 iunie 2010

nr. 35-36/iulie - august 2011

160

Lecturi de vară

MIER CURI CÂN D ER A JO I blog Gheorghe Erizanu

Toporul Piloții moldoveni, pasagerii moldoveni, coniacul, șeptarul, dama, craiul au realizat că sunt într-un avion care zboară de asupra Caucazului. Va survola teritoriul Rusiei, Ucrainei, Republicii Moldova, României... Va zbura până i se va termina combustibilul. Un fel de călăreț fără cap. Avionul fantomă. Avionul fără piloți. Avionul care va cădea undeva. După un patru-cinci ore de zbor. Cu tot cu pasageri, piloți, conciac și șeptari. Turnul de control al aeroportului Chișinău încerca în zadar să facă legătura cu cabina avionului. Avionul a depășit spațiul aerian al Republicii Moldova. A intrat în spațiul aerian românesc. În acest timp, unul dintre piloți spărgea podeaua din salon cu un topor, găsit întâmplător, ca să ajungă la podeaua de la cabina piloților. Pe brânci a ajuns până la cabina piloților. Pe brânci a spart podeaua de la cabina piloților. S-a strecurat în cabină. Era cel mai fericit pilot moldovean de la Aurel Vlaicu încoace. Peste o jumătate de oră avionul ateriza la Chișinău. [...] 21 iunie 2010

Cine sunt gondurașii? Ieri mă uitam la o bucată din meciul Spania - Honduras. Transmis de Moldova 1. Ca să știu ce meci nu voi reuși să văd. Trebuia să mă duc după un caș. (Cașul este un substantiv neutru, provine de la latinescul caseus. Produs alimentar obișnuit din lapte de vacă, de oaie sau de capră, închegat și stors de zeu. Acesta e primul sens. Al doilea sens se referă la substanța galbenă din ciocurile puilor de păsări. Așa spune Dicționarul Enciclopedic, pag. 140. Pentru înțelegerea comentatorilor sportivi de la Moldova 1 cașul se face astfel: un cioban cu o țigară Doina între dinți, de obicei, în partea stângă, cu trei pahare de vin roșu în cap, pe un scaun plin de baligă (sau belegă, provine din sârbă sau albaneză), mulge oile. Pe rând. La strungă le dă copilul ciobanului. Care are 6 sau 8 ani. Încă nu fumează Doina. Încă nu bea vin roșu. Umblă la școală. Dar nu poate citi. Laptele se află în țâțele oii. Ciobanul, prin mișcări abile cu primele trei degete de la mâini, face ca laptele să curgă în găleată. Celelalte două degete sunt utilizate pentru a mângâia cu gingășie pulpa oii. Arată cam așa: degetul mic și inelarul merge în formă convexă (este antonimul lui concav) pe pulpă, gingaș-gingaș, apoi vine rândul celor trei degete care apucă sfârcul țâței de sus și, apăsat-apăsat, îl trage în jos. Țâța oii are patru sfârcuri. Se spune că oile care au o aluzie la al cincelea sfârc sunt foarte bune de lapte. Unele oi mai sexy, atunci când sunt mângâiate de degetul mic și inelar pe pulpă, pot slobozi niște bumbăreze în găleata cu lapte. Dacă fumul de la țigara Doina îi acoperă vederea ciobanului, atunci bumbărezele rămân până la strecurătoare. Dacă

le observă, atunci le scoate din găleată cu cele trei degete. Asta se poate întâmpla doar în cazul când fumul de la țigara Doina coboară prin laringe în plămâni. După muls laptele se strecoară. Prin strecătoare. Strecătoarea, de obicei, este un prosop din bumbac. Care se pune peste o sită. După strecătoare ciobanul ia enzima de coagulare a laptelui, adică cheagul, și îl presoară mărunțit în găleata cu lapte. Îl mestecă. Îl mestecă. Important. Trebuie să nimerești cantitatea de cheag. Altfel, dacă pui prea mult, atunci brânza iese pietroasă. Dacă pui prea puțin, atunci iese prea moale. O brânză bună înseamnă un cheag bun pus de un cioban priceput. După ce se întărește cașul se pune în strecătoare curată și uscată. Se scurge de zer. Între timp, între aceste paranteze, comentatorii de la Moldova 1 încercau să spună că Hondurasul, Republica Honduras, este populată de: 1. gondurași, 2. hondurași, 3. gondureni, 4. hondurieni, 5. gondurani, 6. hondurani. Iar ciobanul care scotea bumbărezele din găleata cu lapte îmi spune, printre două fumuri, că Honduras, Republica Honduras, este un stat în America Centrală, învecinat cu Guatemala, Salvador și Nicaragua. Are mare și ocean. Iar cetățenii Hondurasului sunt: (în română) din Honduras, (în engleză) Honduran, (în franceză) hondurien, (în spaniolă) hondureno, (în rusă) gonduraseț. Și tot acel cioban, care ascultă pe pășunile din părțile Comratului „Russkoie Radio”, mi-a mai spus, între două fumuri, că nu acea țară trebuia numită Honduras, Republica Honduras. [...] 22 iunie 2010

Ță r a n i i l u i F i l at Filat dădea cu lopata. Escavatoarele dădeau cu lopata. Satul Nemțeni era proiectat din nou. Case noi. Cu baie. Drumuri drepte. Casele, conform contractului, trebuie date la cheie în trei luni. Țăranii din Nemțeni se uitau de pe margine. „Nu reușesc”. „Nu cred. Mâine, poimâine dau ploile. Nu se urcă ei cu tractorul până aici cum nu-s eu popă.” „Grăiesc. Nu-i cred”. Filat dădea cu lopata. Escavatoarele dădeau cu lopata. Țăranii din Nemțeni se uitau de la o margine la ceea ce în toamnă va fi satul lor. „Nu reușesc, blea.” [...] 24 august 2010

161

Lecția lui Sergiu Prodan Pe când Sergiu Prodan era doar actor și cel mai frumos bărbat al tuturor timpurilor și popoarelor, pe atunci se mai turnau filme. Se filma o scenă pe o stradă dintr-un târg moldovenesc. Actorii își făceau rolul. Operatorii filmau. Regizorul era dumnezeul scenei. Lumea s-a adunat în jurul scenei și o făcea pe gură-cască. Erau cu ochii pe actori. Actorii erau mândri de importanța lor. Se simțeau vedete. Până în momentul când cei trei șoferi, care făceau parte din echipa de filmare, plictisiți de filmări și fără alte treburi, s-au apucat să topească niște plumb dintr-un acumulator mai vechi. Făceau greutăți pentru ustensiliile lor pescărești. Topeau cu atâta pasiune plumbul, încât lumea a lăsat actorii în pace și au făcut cercuri, cercuri în jurul celor trei șoferi. Era atâta pasiune în topitul plumbului, încât jocul actoricesc pălea. Atunci Sergiu Prodan a înțeles că fără pasiune nu poți face nimic. [...] 12 octombrie 2010

Macho moldovean și mister Wilde Moldoveanul este un macho. Un adevărat macho. De mic copil. De când e cu muci-lumânărele care se preling pe locul viitoarelor mustăți. Și privește de la înălțimea unui metru și 30 de centimetri buburuza de pe glezna vacii din ocol. Își trage mucii-lumânărele de parcă ar trage în piept o lume întreagă. Și ca un adevărat macho hotărăște soarta buburuzei de pe glezna vacii. A fi sau a nu fi. El decide. Cu lumânărele și printre gleznele vacii, moldoveanul crește mare. Are aceeași înverșunare și încredere pentru întrebarea hamletiană. El decide. El este supremul. El este macho. În cămășuța lui cu „vârci” (dungi), cum spunea un macho-scriitor din anii 60. El e macho în ocolul lui. Femeia e o proastă. Asta e până ea ajunge în Italia și devine o doamnă. El e macho cel înțelept în biserica lui. Și mătușile care îl întrețin sunt niște babe. El este preotul-macho. Iisus este doar un Iisus, fiul Domnului. El este macho-politicianul. Supremul. Restul sunt curve, gay și proști. Curvele n-au cum să fie macho. Gay-ii n-au dreptul să fie macho. Proștii nu pot să fie macho. Societatea moldovenească este o societate de macho. De la io, Ștefan cel Mare, și până la io, Marian Lupu. Așa a intrat proiectul de Legea antidiscriminare în Republica Moldova. În seara zilei de 25 mai 1895 un tribunal englez îl con-

moondog

nr. 35-36/iulie - august 2011

162

Lecturi de vară

MIER CURI CÂN D ER A JO I blog Gheorghe Erizanu

damna pe Oscar Wilde la doi ani de pușcărie pentru „iubirea care nu îndrăznește să-și rostească numele”. Dacă Wilde trăia cu 60 de ani mai devreme, atunci pentru „delictul” său era condamnat la moarte. Societatea engleză era una de macho. Oscar Wilde a ieșit din detenție la 19 mai 1897 și în aceeași zi a părăsit Anglia. Pentru totdeauna. Spovedania sa De profundis a putut fi publicată în Anglia abia în 1962. „Prefer ca lumea să mă urască pentru ceea ce sunt, decât să mă iubească pentru ceea ce nu sunt”, scria Andre Gide în Jurnal. Probabil, Oscar Wilde și Andre Gide nu spun nimic moldoveanului macho. El își trage în piept lumânărelele ca și cum ar cuceri o lume. Dar fără Alexandru Macedon, Richard Inimă de Leu, Michelangelo, Leonardo, Walt Whitman, Thomas Mann, Jean Cocteau, Jean Marais, Ceaikovski, Rimbaud, Verlain, Proust, Pasolini, Alan Turing, inventatorul computerului. Eu sunt macho. Și rămân cu mucii mei. Cărțile lui George Bălan „Celălalt Eros” și „Iubirea interzisă” au apărut la Cartier în 2001. Mai sunt în librării. În acele librării în care librarii le-au acceptat. Librarii e macho și el. [...] 17 martie 2011

Doi pensionari Majoritatea biografiilor dau drept Bârladul locul de naștere al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. „Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova, astăzi în România – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor doua țări române.” DEI-ul și DEI Juniorul dau drept loc de naștere Hușii. Au fost mai deștepți cei de la Cartier? Nu. Am fost onești. Cuza s-a născut la Huși. Dar istoricii români au considerat că nu dă bine imaginii României ca primul domn al Principatelor Unite să fie născut în târgul de pe malul Prutului. „Trebuie sa te naști la Huși pentru a simți mirosul otrăvitor al tristeții care roade mintea si sufletul. Trebuie sa te naști la Huși, unde nici ciorile nu se opresc din zbor, pentru a înțelege sensul visului despre măreția propriei tari, sensul unui asemenea coșmar. (...) Să vii pe lume la Huși înseamnă să trăiești intr-o eternitate materializată”. (Andrzej Stasiuk, Călătorind spre Babadag). De aia s-a ales un târg mai răsărit. Bârladul. Unde are și un monument. Printre semafoarele care arată roșu câte două minute. Dintr-un capăt în altul al

orașului. Un roșu constant. Ieri a fost ziua lui Cuza. Născut în Huși. Primul domnitor al Principatelor Unite. [...] 29 martie 2011

Lecția de română — Deschideți manualul. Citiți în liniște „În limba ta” de Grigore Vieru. Pentru lecția viitoare citiți acasă fragmentul din „Amintiri” de Alecu Russo. Profesorul de română a lăsat copiii în clasă. Și a plecat să culeagă cuderca din Cornu. — Sărim substantivul. Deschideți manualul. Citiți în liniște „Miorița”. Pentru lecția viitoare citiți acasă fragmentul din „Baltagul” de Mihail Sadoveanu. Profesorul de română a lăsat copiii în clasă. Și a plecat să dea la teasc strugurii. — Sărim adjectivul. Deschideți manualul. Citiți în liniște „Copilărie” de Ana Blandiana. Pentru lecția viitoare citiți acasă fragmentul din „Viața ca o pradă” de Marin Preda. Profesorul a lăsat copiii în clasă. Și a plecat să dea cep la vinul proaspăt. — Sărim verbul. Deschideți manualul. Citiți în liniște „Adolescentul obișnuit” de Eugen Cioclea. Pentru lecția viitoare citiți acasă fragmentul din „Gemenii” de Mircea Cărtărescu. Profesorul a lăsat copiii în clasă. Și a plecat să bea un păhărel cu cumnatul Vasile. — Sărim adverbul. Deschideți manualul. Citiți în liniște „Dorința” de Mihai Eminescu. Pentru lecția viitoare citiți acasă fragmentul din „Romeo și Julieta” de William Shakespeare. Profesorul a lăsat copiii în clasă. Și a plecat să curețe feteasca din Leșițe. — Sărim pronumele. Deschideți manualul. Citiți în liniște „Muntele de foc” de Vasile Alecsandri. Pentru lecția viitoare citiți acasă fragmentul din „Exuvii” de Simona Popescu. Profesorul a lăsat copiii în clasă. Și a plecat să pună cartofii în Dealul Morii. — Sărim articolul. Deschideți manualul. Citiți în liniște „Lostrița” de Vasile Voiculescu. Pentru lecția viitoare citiți acasă fragmentul din „Cronici marțiene” de Ray Bradbury. Profesorul a lăsat copiii în clasă. Și a plecat să pună porumbul în Hârtop. — Sărim interjecția. Deschideți manualul. Citiți în liniște „Bătrânul poet” de Aureliu Busuioc. Pentru lecția viitoare citiți acasă fragmentul din „Caloian” de George Meniuc. Profesorul a lăsat copiii în clasă. Și a plecat la prima prașă. A urmat examenul de capacitate. Și profesorul a plecat în vacanță. Căci vine iarăși unu septembrie. Culesul, teascul, butoiul, curățatul, pusul, prășitul. Și examenul. [...] 5 mai 2011

163

nr. 35-36/iulie - august 2011

164

Dactar Nicu & his Skyzoid Band

Alexandru Muşina Fr agmente

ilust r a ț ii d e tania M u ș ina /  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

165

E trendy să ai corp frumos şi bronzat şi dinţii de porţelan în gură. În buzunar, un prezervativ cu gust de banană sau cu-n mic devil roşu în cap. E trendy să te cheme Ricardo, să fi văzut Matrix şi Intacto, să ieşi pe bulevard cu un 4x4 Frontera. Sau nu? E trendy să ai o amantă cu cât mai mult silicon şi toată lumea s-o ştie, să te invidieze cu câtă grijă o

vede. Nu ne-a făcut el pe noi, ne-au făcut mama şi tata, nişte luzări care pleacă-n fiecare dimineaţă la servici, ca să neaducă lovele. Puţine, vai de capul lor. Nişte-amărâţi, ce mai, numai texte şi scheme, numai draci şi istericale, dar îi iubim, că, ce naiba?, trebuie să fim şi noi ai cuiva! Deşi nici să-i arzi cu bricheta n-ar recunoaşte că-i luna din fier cornier şi-au atârnat-o pe cer, cândva.

mângâi, să nu-i crape pielea, să nu-i strici lucrarea. Lucrarea lui dactăr Nicu & his Skyzoid Band. Cea mai tare formaţie: rock academic, cu burse şi grade şi doctorate, cu inaugurări şi vizite-n străinătate. E trendy să dai mâna cu primul ministru, apoi să te strâmbi: „Fuck, ăsta transpiră şi e moale în labă!”. E trendy să-ţi alegi dintre studente o „Lady-love” de un sezon, apoi să te bucuri de mariajele lor reuşite. Dactăr Nicu & his Skyzoid Band sunt garanţia echilibrului psihic, sunt cei mai tari psihanalişti sociali. E trendy să-ţi iei iaht şi baltă de peşte, să umbli în bermude pe plaja de la Portiţa, să ai propria găletuşă & lopăţică pentru îngropat rahatul tău trendy-n nisip. E trendy să ai o echipă de fotbal, să faci filosofia, apoi să-ţi deschizi o afacere de alpinism în construcţii. E trendy să faci sex pe bancheta din spate. Dactăr Nicu & his Skyzoid Band sunt şoferi excelenţi şi discreţi cât încape. E trendy să verşi de la balcon, dac-ai băut Ballantine’s şi te afli la minim etajul 30. E trendy să faci milioane la bursă mizând pe sperma birmană, genocidul din Congo şi copiii flămânzi din Zimbabwe. Dactăr Nicu & his Skyzoid Band sunt brokeri de mare încedere, acţionează la fracţiuni de secundă. E trendy să cumperi biserici întregi, cu tot cu enoriaşi, apoi să-i trimiţi să voteze, să susţină democraţia. E trendy să dai o mică lovitură de stat, fără sânge, pe urmă să dai interviuri la C.N.N., B.B.C., C.B.S., A.B.S., B.C.S. şi aşa mai departe. Dactăr Nicu & his Skyzoid Band sunt cei mai buni agenţi electorali şi de publicitate. E trendy să faci copii in vitro, să te clonezi. Mai bun ca dactăr Nicu & his Skyzoid Band în chestii d-astea nu-i nimeni. Dar cel mai trendy e să respiri, să fii-n viaţă. Dactăr Nicu & his Skyzoid Band au cele mai sofisticate aparate.

 Luna  Luna e din fier cornier, dar nimeni n-are curajul s-o recunoască. Au atârnat-o pe cer cândva, atât de demult că pare dintotdeauna acolo. Numai nea Gică, instalatorul, când e muci de beat, îşi aminteşte. Noi stăm pe treptele de beton de pe vremea lui Pazvante şi-l ascultăm pe Adi. Adi e cel mai tare, are suflet şi parai cât încape. Atâta doar că-i pitic. La o adică, îi dai un şut în cur şi zboară peste blocuri, de nu se

 Pe bulevard  Îmi place pe bulevard, ai de toate. Poţi să te loveşti ca din întâmplare de una ţâţoasă, să-i pui chiar, la oha, mâna pe cur. Nu zice nimic, se grăbeşte. Toţi se grăbesc, asta-i mişto, parcă s-ar mişca cu acceleratorul. Aşa, ca-n Matrix. Dacă n-ai nici o treabă şi nu te oftici – numai când te uiţi în câte-o vitrină şi-ţi vine să pui bombe – e mai ceva ca-n Big Brother. Cojile de seminţe plutesc prin aer şi se opresc la marginea trotuarului, lângă ambalaje de marsuri şi cipsuri, pachete de ţigări şi chiştoace. Câte-o javră se strecoară printre bulanele negre, argintii, roşii, galbene, maro ale gagicilor. Care tot freacă aerul dintre ele, până ăla, săracul, cred că ejaculează. Că altfel de unde câte-o rafală de vânt, din senin, pe bulevard.

 Dactãr Nicu, Omul Paianjen  Toate amărâtele din oraşul acesta visează la dactăr Nicu, Omul Păianjen. El o să le rezolve toate problemele: cu coşurile de pe obraz, că nu le vine ciclul, cu şeful care le pipăie între picioare, cu examenul de la pedagogie, cu castingul de la TV şi câte mai câte. Câte femei, atâtea probleme. Şi vise. Dactăr Nicu e-n toate. Le dăruieşte buchete de flori, parfumuri franţuzeşti, ciorapi lycra, sutiene cu buret, ţoale de seară. Dactăr Nicu le scoate la o-ngheţată, la o pizza, la discotecă, le invită la recepţii şi vernisaje, dactăr Nicu e politicos şi culant, le scapă de soţii geloşi, de violatori, de prietenii violenţi. Dactăr Nicu, Omul Păianjen, e peste tot. Dacă nu l-ai cunoaşte, ai zice că-i cine ştie ce de capul lui.

 Îngerul parcãrii  Dactăr Nicu a angajat un înger să păzească parcarea din faţa blocului. Mereu furau şmecheranii, ba o roată de rezervă, ba un casetofon, o trusă de scule. Le vindeau iute şi le beau pe terasă, la „Favorit”. Acum, s-au mutat la alte blocuri, Zi şi noapte îngerul plutea pe deasupra parcării şi, cum seapropia unul cu gând de şmangleală, „baf!”, îi trăgea câte-un şut în cur. Da’ nu era nimeni. Au crezut că face mişto unul din ei, s-au luat şi la cafteală. Pe urmă şi-au zis: „Naşpa, e ca-n «Ghost», mai bine-i lăsăm pe luzării ăştia!”. Acum e O.K. Când dactăr Nicu i-a anunţat la şedinţa de bloc c-a angajat un înger, toţi au râs, ba chiar, nea Gogu, securistu’, şeful

nr. 35-36/iulie - august 2011

166

Lecturi de vară

Dactăr Nicu & h is Skyzo id Band d e Alexandru Muşina

de bloc, a sărit „Ia mai lasă-ne, dom’ne, cu misticismu’”, dar când au văzut că ăia nu mai manglesc, a zis „O fi ceva”. „Da’ cât ne costă?”, a sărit cu gura nea Nelu Manivelu, care-a fost sudor la I.M.G.B. şi-acum vinde râme, plumbi şi ace de undiţă-n piaţă. „500 de mii, pe lună, pentru lumânări şi-acatiste, ce, vi se pare mult?” „Nu, da’ să-l plătesc eu!”, a sărit madam Minodora, care-a fost şefă pe la partid şi-acum organizează excursii la mănăstiri. „O.K.”a zis dactăr Nicu-n sictir: „Oricum nu-i biznisul meu”. De văzut, nimeni nu l-a văzut. Numai tanti Calypso, care are un unchi la muntele Athos, zice că-i aşa, ca un zmeu de mătase, ca un abur cu mâini şi picioare, colorat în verde şi roz, cam cât un copil de 5 ani şi care pluteşte la 2 metri deasupra parcării.

 Dactãr Nicu e cu noi  Universul e cel mai tare proiect al lui. Unul perfect, dar subcontractanţii… să nu mai vorbim. Ce arhitect minunat, ce meşteri de toată jena! Ce muzică divină, ce interpreţi de căcat! Uneori, când e foarte, foarte, foarte obosit, dactăr Nicu se aşează cu noi la masă, comandă bere şi whisky pentru toată lumea, îşi pune şi el 100 de Johnny Walker şi ne spune: „Băieţi, degeaba vă agitaţi. Mai mult decât am făcut-o eu, nu poate nimeni. Mai bine ziceţi-mi nişte bancuri.” Atunci, parcă înviem şi dăm din noi ce-i mai bun: Bulă gunoier la New York, Ion şi Gheorghe în staţia de tren, Ion care mere să mulgă vaca, Iţic botezat de popa, Ion şi Ianoş, iar Ion şi Gheorghe, Sir şi John, peştişorul de aur, Copacul Fericirii şi aşa mai departe… Inimile ni se-ncălzesc, râdem până cădem pe spate, unii rămân aşa, cu ochii beliţi în tavan, dar noi, ceilalţi, îi dăm înainte. Dactăr Nicu e tot mai palid, zâmbeşte, uneori chiar râde uşor, ne priveşte trist, tot mai trist. Apoi dau zorile, pe nesimţite. Cu plumb în mâini şi-n picioare, cu ochii roşii, cu buzele uscate, ne ducem cu toţii la culcare. Dactăr Nicu se-ntoarce la treaba lui.

 Vara  Vara-i aşa de cald că, din când în când, asfaltul mai înghite câte –un pensionar: băbuţe cu volănaşe, moşuleţi cu pălării de paie… numai din ăia curăţei, de modă veche, că, deh!, asfaltul e gingaş la stomac. Uneori îl mai ajutăm şi noi: îi apăsăm, cu grijă, cu sandala pe cap, să intre-n asfalt cu totul, să nu se-mpiedice careva şi să cadă. Cred c-o face de plictiseală. Oricum, nimeni nu observă că lipsesc. Sunt atâţia pensionari în oraş şi toţi seamănă unul cu altul. Mai ales vara, când i-aşa de cald.

 Prin cartier  Din când în când, seara, dactăr Nicu trece pe deasupra blocurilor în BMW-ul lui alb, decapotabil. Pensionarii îi fac cu mâna, copiii ţipă „Mami, mami, uite doctoru’!”, noi ridicăm halbele sau sticlele de bere şi strigăm: „Noroc, doctore, la mai mare!” Îmbrăcat în roz, culoarea tinereţii eterne, dactăr Nicu zâmbeşte în stânga şi-n dreapta şi aruncă confetti: roşii, galbene, albastre. Tot cartierul se-nveseleşte de-odată, parcă au dispărut şi gropile din asfalt, aurolacii din faţa cinematografului, câinii vagabonzi de pe alei… Cum să nu-l iubeşti pe dactăr Nicu, cum să nu-l votezi?!

 Dudu  Dudu s-a născut în tomberonul de lîngă blocul P4, într-o pungă de plastic. Doarme în tomberon, mănâncă în tomberon, se-mbracă din tomberon şi aşa mai departe. E omul cel mai fericit, mereu cu zâmbetul pe faţă. Salută pe toată lumea, dă tot timpul din capul lui mare şi zice „Sa-sa-lut! Ce-ce ma-mai fa-fa-fa-ceţi?” „Bine, îi răspundem noi, dar tu?” „Ce-ce-ce să fa-fac… sc… sc… scriu po-poe-zii.” Nimeni nu i le-a citit, ar fi şi greu, ar trebui să intri, după el, în tomberon şi să scotoceşti printre borcane goale, oase de peşte, coji de banană, pamperşi şi o.b.-uri. Dudu-şi ţine caietele chiar pe fundul tomberonului, nimeni nu poate să ajungă la ele. Dar Dudu e mulţumit. Dacă stai să-l asculţi, îţi povesteşte cum o să ia el premiul Nobel, cum o să i se joace piesele la New-York şi cum o să ajungă el la Hollywood, scenarist. Durează, ce-i drept, o jumătate de zi, dar după aia viaţa-ţi pare mult mai frumoasă. Dudu-i mai tare ca orice psihanalist. Şi nici nu te costă nimic.

 Cartierul nostru  Noi, de când ne ştim, am fost aici, în cartier. Blocurile leau ridicat străbunii noştri, le-au reparat bunicii noştri, părinţii noştri le-au zugrăvit de câte ori a fost nevoie: dinafară, pe dinăuntru, casa scărilor, holurile, bucătăria, camerele, baia. Tot ei au montat antenele de pe acoperişuri. Cartierul ăsta e-al nostru. De când ne ştim, locuim aici, îi cunoaştem toate aleile, parcurile, subsolurile, ţevile de apă rece şi caldă, tomberoanele, gurile de canal. Ne-am născut cu ele. Nu le ia nimeni de-aici, nu le dăm nimănui. Cartierul e-al nostru: noi ne-am rupt picioarele în gropile de pe trotuar, pe noi ne-au muşcat câinii şi ţânţarii, pe noi ne-a durut burta de la apa de la robinet. Noi am transpirat vara, noi am dârdâit iarna, noi am păşit prin băltoace, prin fleşcăraia de zăpadă cu sare, pe noi ne-au stropit maşinile cu noroi, noi am mirosit gunoaiele neridicate câte o lună… Ale noastre sunt băncile rupte, ale noastre leagănele ru-

167

ginite din parc, ale noastre mesele de ciment, pe care jucăm table şi şah de când ne ştim, ale noastre straturile cu flori din faţa blocurilor, ghena de la fiecare scară, liftul cu oglinda spartă, zidurile pline de grafitti, ale noastre-s parcările şi chioşcurile de ziare, terasele, crâşmele, cinema „Favorit”, ale noastre-s capacele de la canalizare şi stâlpii de lumină, ale noastre au fost şi vor fi în veacul vecilor. Cartierul e-al nostru. Nu-l dăm nimănui, nu-l vindem nimănui. El e casa noastră. Aici sunt rădăcinile noastre, strămoşii noştri. De mii de ani suntem aici. „Fuck the strangers! Muie la ţărani!”

 Pamela  Nimeni nu şi-a găsit perechea ideală. Afară de dactăr Nicu, desigur. E înaltă, 1.85, blondă, cu sânii mari şi ochii albaştri. O cheamă Pamela. Nu Pamela Anderson, că aia e cam boarfă, pur şi simplu, Pamela. Pamela-i tot ce-şi poate dori un bărbat: găteşte dumnezeieşte şi-i maestră în tantra – yoga. Unii zic că-i cehoaică sau suedeză, alţii că-i nepoata unui cioban din Răşinari, satul lui Goga şi-al lui Cioran, alţii că-i fata mai mică a unui buticar din Colentina. Nu contează! Pamela e Pamela, şi basta!

nr. 35-36/iulie - august 2011

168

Lecturi de vară

Dactăr Nicu & h is Skyzo id Band d e Alexandru Muşina

E şi econoamă. Deşi dactăr Nicu e nesfârşit de bogat, Pamela se-mbracă doar de la second-hand. Dar e atât de frumoasă, că orice zdreanţă arată pe ea de parcă ieri a croito cu mâna lui Paco Rabane sau Calvin Klein. Nu-i iese din vorbă lui dactăr Nicu, deşi are două doctorate: unul la Sorbona, în filosofia limbajului, şi altul la Oxford, în logică computaţională. Când dactăr Nicu-i plecat, după ce-şi termină treaba prin casă, se aşează-n şezlong, pe marginea piscinei, şi citeşte Kierkegaard, Wittgenstein, Heidegger şi Derrida. Normal, nu s-au certat niciodată. Când se iveşte câte-o problemă – că, deh!, sunt şi ei oameni – fac un scurt briefing şi lămuresc totul ca între parteneri, cu argumente raţionale. Dacă nu merge, se duc în dormitor. Tantra-yoga nu dă greş niciodată. Unii, mai ofticoşi, spun că Pamela-i, de fapt, o femeie bionică, din cipuri şi circuite, cu ceva implanturi de carne şi piele, o clonă din laboratoarele lui Dactăr Nicu & his Skyzoid Band. Că de-aia nici n-a văzut-o nimeni de aproape. Aiurea! Pamela-i o femeie ca oricare alta, numai că la locul ei: se ţine departe de paparazzi, de parade de modă, lansări şi talk-show-uri idioate. O nevastă cum nu mai sunt azi. De-aia vorbesc despre ea şi cucoanele la o cafeluţă, şi pensionarii la o partidă de şah, în parc, şi fetiţele care sar coarda în faţa blocului; chiar şi şmecheranii, la o bere. Care-şi zic: „E mai tare ca Mimi. Cât despre Gina mea… ce mai, e fată bună, nu zic nu… da’ Pamela… Hai noroc, dactăr Nicu să trăiască!”

 The show must go on  E nasol să fii luzăr. Să-ţi uiţi geanta-n tramvai, să te şmenuiască cocalarii, să-ţi fure ţiganii mobilul, să te pătezi cu îngheţată pe cămaşă, să te înşele la rest în piaţă, să-ţi sară berea în faţă cînd o deschizi, să calci în căcaţi de câine, să-ţi sufle gagica un expirat cu ţoale de firmă şi maşină de o sută de mii de parai… Numai shit-uri şi shit-uri, zi de zi, ceas de ceas. Câteodată te trezeşti ca din pumni şi-ţi spui „Stai aşa! Io-s din alt film!” Şi te hotărăşti să-ţi schimbi viaţa. Degeaba! Toţi se uită la tine ca la un ciudat, nimeni nu-ţi mai vorbeşte… Până când te simţi atâta de singur, încât îţi spui: „O.K. Am înţeles: ăsta-i rolul meu. Daţi-i înainte! The show must go on.”

 De sãrbãtori  E naşpa de sărbători. Toţi se agită: steluţe de neon în copaci, brazi, beteală şi globuri, cadouri scumpe, mascaţi şi colindători, shopping şi spiritul Crăciunului, şampanie şi artificii, felicitări cu clopoţei

şi crenguţe de brad, cu Naşterea Domnului, cu cei trei magi, cu dactăr Nicu şi cu Pamela, cu renii şi Santa Claus… Toţi râd, zbiară, zâmbesc, se pupă pe stradă sau sub vâsc, la lumina lumânărilor. Dar e nasol. Nasol de nasol.

 Dacã as, câstiga…  ,

Dacă aş câştiga la loterie, ceva baban, ca la zece milioane de parai, mi-aş cumpăra un bloc. Unul mic, cu trei scări şi patru etaje. L-aş goli, i-aş pune termopane albe, l-aş vopsi în portocaliu. I-aş monta o instalaţie ultimul răcnet, cu comandă de la distanţă pentru toate becurile din el. Cu o singură apăsare de buton, toate, deodată, aprinse la 8 seara, stinse la 10:30, fix… Aprinse la 5:30 dimineaţa, stinse la ora 7. M-aş muta într-o garsonieră, vizavi, la etajul 3. Aş apăsa pe butoane şi m-aş uita cum se aprind şi se sting luminile. Zilnic, la aceeaşi oră: 8 şi 10:30, seara, 5:30 şi 7 fix dimineaţa. Aş butona aşa o sută de ani.

 Luci  Luci are o meserie comă: emailist. L-a angajat o companie din Singapore să scrie emailuri de dragoste gagicilor din lumea întreagă. I-au aranjat mecla pe computer, i-au făcut un site - „Letters from a Latin Lover” – şi l-au pus la treabă. Stă-n camera lui de la etajul 6 şi scrie emailuri de zor. Norma e de 80 pe zi. Da’ nu stas, ci de – ălea simţite, cu filing la greu, după cum cere clienta. Maică-sa-i face de mâncare, curat în cameră, îi aduce cafeaua; iar el, cu căştile în urechi, cu ochii beliţi pe ecran, scrie şi scrie şi scrie… Gagici singure, văduve, neveste dezamăgite de soţ, dornice „de noi contacte umane”, babe şi puştoaice, de toate neamurile şi culorile. Uneori, seara, când e varză de tot, coboară la bar. Parcă e din „Ghost”: palid, neras, cu cearcăne şi privirea pierdută. Comandă o tequilla, o dă repede peste cap: „Băi, parcă-s turbate, zice, mă sug de sânge, nici nu ştii ce le poate trece prin minte… Câteva sute m-au şi cerut de bărbat.” „Şi de ce nu pleci? Te însori şi-ai scăpat”, îi zicem noi, invidioşi: „Americance, chinezoaice, nemţoaice, franţuzoaice… ai de unde alege”. „O laie! Cum mi-au aranjat mie mutra, sigur şi ele şi-au upgradat-o. Şi, după cum scriu, cred că-s numai minore sau trecute de 80 de ani… da’ sigur sărite de pe fix. Cine ştie peste ce urâtanie sau dilimană dai. Peste cine ştie ce hoaşcă. Şi-apoi, mă ţin ăştia legat de gât cu contractu’: dacă plec înainte de 5 ani, trebuie să le dau o sută de mii de parai… Tot neamul meu n-are atâţia bani”. Şi mai comandă o tequilla. Că tot e el latin lover. Mai nou, s-a apucat şi de spaniolă. Când nu scrie, se uită

169

la telenovele. Visează să se îndrăgostească de el fata unui

Nimic nu ajută: nici croşetatul, gătitul, cearta cu bărbatul,

baron al cartelului drogurilor din Mexic sau Columbia, să

telenovelele şi talk-show-urile, bârfa pe palier, epilatul, sexul

le dea stăpânilor lui o sută de mii de dolari (pentru ea, un

torid, visele cu dactăr Nicu, ghicitul în cărţi şi-n cafea… nici

mizilic) şi să-l elibereze din sclavie.

ţigara, vodca, trasul în venă, petrecerile în pijama, desenele animate, uliii şi porumbeii, săritul coardei în faţa blocului…

 O nouã boalã  Toate gagicile din cartier – mamaiele şi cucoanele,

Nimic. Paleative de paleative… Fie că-i vorba de forma uşoară sau cea severă, cronică

nevestele şi celibatarele, femeile fatale şi borfetul de rând,

sau acută, benignă sau malignă, nu există decât un singur

puştoaicele şi fetiţele de grădiniţă – suferă de o nouă boală:

tratament: shopping-terapia.

depresia culturală.

nr. 35-36/iulie - august 2011

170

Lecturi de vară

Dactăr Nicu & h is Skyzo id Band d e Alexandru Muşina

 Natural 150 %  În orice magazin căutăm marca albastru cu verde: albastru, culoarea speranţei, verde, culoarea Naturii. Produsele lui dactăr Nicu & his Skyzoid Band. Numai chestii una şi una, de stă mâţa-n coadă, garantat ecologice, naturale 150 %. N-au nici americanii aşa ceva: seminţe de sfârnar şi de muşinix, icre de phoenix, esenţă de ciocoflender, filé de pterodactil, pastă de yggdrasil, rădăcină de bypass, costiţă de kappa, fructe de prâsnel şi de lampeduză, dulceaţă de lapi-lazuli, şerbet de duplex, jambon de logomah, suc de strogir, cremă de quetzalqoatl, conserve de pizdoc şi de limbostratan, boabe de lampadofor şi câte şi mai câte. Ce n-a văzut Parisul! Marfă de marfă. Dactăr Nicu & his Skyzoid Band, nu copiază Natura, ci inventează Natura. Nu-ţi dau doar ce-ţi doreşti, ci ce n-a visat neam de neamul tău. Cum zice şi reclama: „50 %. substanţă, 100 %. speranţă”.

 Superbunicii  Ne iubim şi ne respectăm mult bunicii. Îi ţinem în debara, în două cutii speciale: una albă, pe care scrie cu marker albastru „Bunicul”, şi alta roz, pe care scrie cu roşu „Bunica”. Ce să facem dacă apartamentu-i mic?! Aşa l-am moştenit de la ei. Pe vremea aia erau cam primitivi: nimeni nu s-a gândit că-ţi trebuie spaţiu şi pentru computer, bicicletă ergonomică, staţie dolby-stereo, televizor LCD cu diagonala de 100… Ne descurcăm şi noi cum putem. De sărbători, la onomastici sau când ne vin musafiri din străinătate, îi scoatem din cutie, îi ştergem cu un tifon înmuiat în spirt de praf şi microbi, apoi le injectăm câte un litru de sânge, să mai prindă culoare-n obraji. Îi conducem în sufragerie, îi aşezăm în capul mesei şi, răbdători, îi ascultăm povestind despre tot felul de chestii ciudate, din tinereţea lor: baluri şi fanfare în parcuri, birje şi patefoane, defilări de cavalerie şi bătăi cu flori la Şosea… La sfârşit, ciocnim cu toţii, ne fotografiem şi ne filmăm cu ei, le pupăm mâinile şi amândoi obrajii. Ei zâmbesc, începe să le tremure bărbia, lăcrimează… Apoi aţipesc. Când au adormit de tot, îi ridicăm uşor, cu scaun cu tot, îi ducem în dormitor, îi împachetăm cu grijă şi-i punem la loc, în debara. Normal că-i iubim! Cine mai are o pereche de Superbunici, cu părul alb, ondulat şi ochelari cu rame de aur, ca în reviste sau în reclame, mereu la îndemână?!

 Lumea  Lumea-i o parcare nesfârşită, în care, până la urmă, tot găseşti un loc liber. Lumea-i o uzină cu milioane de sclavi, unde tragi şi tu la rame pentru ceva mălai, să ai ce ciuguli cu familia şi bea cu pretenarii. Lumea-i un cinematograf 3D în care visezi cu ochii deschişi. Lumea-i o colecţie de uniforme şi de chipie. Lumea-i un hipermarket cu tot ce-ţi doreşti,

dar nu-ţi ajung niciodată banii. Lumea-i un megapark de distracţii, în care ţacanii se sparg în figuri, băieţii de băieţi o ard la meserie, baştanii se plictisesc, iar expiraţii sunt rugaţi frumos să se ducă acasă, să facă puţin nani. Lumea-i o sală de aşteptare dintr-un aeroport în care avioanele întârzie întotdeauna. Lumea-i o magie de-a lui dactăr Nicu & his Skyzoid Band, din care te trezeşti mahmur şi cu faţa umflată. Lumea-i un muzeu ultramodern, în care exponatele vorbesc şi dau din axoni şi dendrite tot timpul. Lumea-i o reclamă pentru ceva care nu se mai fabrică demult. Lumea-i un supercomputergame pe care-l joacă toţi luzării, toţi pulimocii şi toţi blegomanii. Lumea-i atâta de mare, că nici nu există. Vorba lui Johny, care-a luptat în Africa, în Legiunea Străină, care-a fost mercenar în Columbia, Seychelles, Irak şi Malaezia, pistolar pentru mafia rusă-n Siberia şi badigard de şeic în Emirate: „Băăă! Lumea-i mare, da’ nu se compară cu cartierul nostru!”

 Blocurile viitorului  Dacă blocurile ar fi făcute dintr-un cauciuc special, tot cartierul n-ar fi decât parcuri şi terase, spaţii de joacă şi alei pentru bikeri, rolleri şi îndrăgostiţi. Seara, le-am lua din depozitele special amenajate, le-am umfla cu pompa de la bicicletă sau din portbagajul maşinii, cu tot cu pensionari (oricum nu prea ies din casă!). Apoi am urca frumuşel, fiecare-n apartamentul lui, am face un duş, ne-am lua câte o bere şi ne-am instala la televizor. Să ne uităm pe „Discovery”, să vedem ce noi materialeau mai inventat dactăr Nicu & his Skyzoid Band.

 Dracula Bar  Când simt că viaţa-i atâta de naşpa, că pute până şi soarele de pe cer, mă duc la barul Dracula, din blocul B 1 bis. Blocu-i o ruină de pe vremea când zbura porcul, dar, la subsol, barul e top de top: oglinzi peste tot, marmură neagră pe jos, lumânări roşii, beţişoare aromate cu miros de levănţică şi de tămâie, muzică în surdină, de Johann Sebastian Bach... tot tacâmul. Şi fără chelneri, barmani, animatoare sau alte accesorii inutile. Cobori 33 de trepte, intri, semnezi într-un catastif şi primeşti o pelerină neagră, un papion violet şi-o pereche de colţi de vampir. Îţi iei de la dozator o stacană de sânge proaspăt şi te-aşezi la o masă. Nimeni n-are treabă cu tine, e-o linişte mai ceva ca-n biserică. Parc-ar fi toţi yoghini sau călugări zen-budişti: privesc fix la florile de nu-mă-uita pictate pe tavanul suflat cu aur. Şi mai sorb, din când în când, cîte-o gură de sânge. Sânge de prima calitate, fabricat de dactăr Nicu & His Skyzoid Band. Cu 27 de stabilizatori neurohormonali, 16 amplificatori kinetosenzoriali şi gust de coca-cola. Mult mai bun şi mai hrănitor ca sângele tradiţional. Conceput special ca să te reintegreze social: să nu-ţi mai vină să sari la jugulara

171

nr. 35-36/iulie - august 2011

172

aproapelui, să te simţi mereu în formă, gata să munceşti mai mult, să-ţi satisfaci gagica, să ajuţi pensionarii să traverseze strada şi aşa mai departe. Face toţi banii de pe lume! Şi mai mult decât atât.

 Idolul educatoarelor  În fiecare an, la-nceput de septembrie, apare domnul Dino, idolul educatoarelor. Înalt de aproape 4 metri, cu pielea verde-metalizat, un ditamai burtoiul galben-auriu şi doi ochi roşii, mari cât farurile de la maşină, domnul Dino se plimbă agale pe aleile dintre blocuri, fredonând: „Viaţaa e fru-moa-săă/Lega-tăă cu a-ţăă/Cine stăă a-ca-săă/ Nu mer-gee la pia-ţăă.”. Şi salută, ceremonios, pe toată lumea: „Sărut mâinile, distinsă doamnă!”, „Respectele mele, domnule!”, „Salve, barosane!”, „Ciao, bellissima!”... Din când în când, se opreşte şi culege câteva crenguţe cu bobiţe albe din gardurile verzi, pe care le oferă cucoanelor care se-ntorc de la cumpărături, şoptindu-le languros: „Modest omagiu frumuseţii eterne!”. Alea se umezesc de tot, mai-mai să le scape plasele din mâini, că nu le-a mai băgat nimeni în seamă de secole. Dar slăbiciunea lui sunt copiii de grădiniţă. Când e vreme frumoasă, se întinde pe spate în iarba din parc şi aţipeşte. Cum îl văd, ăia micii încep să chirăie şi se reped: se caţără pe el, ţopăie pe burta lui moale, se dau ca pe-un tobogan pe coada lui lungă... Fetiţele împletesc coroniţe de flori, pe care i le atârnă în jurul urechilor şi celor două corniţe portocalii de pe frunte, îi presară frunze şi fire de iarbă pe pleoapele închise, apoi bat din palme şi cântă: „Ora şase a sosit/Domnul Dino n-a venit./Nino, Dino,/Bambolino,/Ce-ai mâncat/De te-ai umflat?/Mare cât un bloc,/Cioc, boc,/Treci la loc!”. Ţacanii îi trag la picioare şi pumni în coaste până se înroşesc la faţă şi încep să transpire; cei mai apucaţi îşi iau avânt şi se reped cu capul înainte, ca-ntr-un perete de vată, elastic. Dar domnul Dino doarme liniştit mai departe. Educatoarele sunt în extaz: pot şi ele să-şi mai tragă sufletul, să stea pe-o bancă la umbră, să bârfească, să tricoteze, să savureze o ţigară sau să vorbească la mobil.

 Happy Cartier Tour  La-nceput totul părea O.K.: doi-trei ciudaţi care se-nvârteau prin cartier, cu G.P.S.-ul într-o mână şi-un ghid turistic în cealaltă, ca un coi într-o căldare. Aveam şi noi de cine să ne mai râdem. Dar, după ce pe „Discovery”, „Animal Planet”, „Travel”, „Mistery Planet” şi alte alea au dat câteva filmuleţe cu titluri de toată jena, gen „Şobolanul erou din cartierul cruzimii”, „Zeii blocului G13”, „Cartierul fără tată”, „Locul unde nu se întâmplă nimic”, „Excursie de vis în cartierul din vis” (trilulilu!), „Îngeri în uniformă”, să vezi atuncea invazie de melteni, mai rău ca popoarele migratoare! Nu mai ai loc să respiri pe stradă de ei: japonezi care fotografiază tot ce mişcă, gălbiori

ciripitori, americani umflaţi parcă cu pompa, nemţi, italieni, spanioli, arabi îmbrăcaţi în cearceafuri albe şi cu câte-o batistă mare pe cap, rusnaci mangă tot timpul, eschimoşi, calmâci, bordelezi, hotentoţi... Fuck! Şi la toţi trebuie să le-organizezi excursii. Excursii pentru toate gusturile & buzunarele: de 2, 4, 6, chiar 12 ore. Turul cartierului cu elicopterul, cu autocarul, tramvaiul, trotineta, cu ricşa trasă de boschetari condamnaţi la muncă în folosul comunităţii. Chiar şi pe jos, cel mai scump, că-ţi trebuie cască, vestă antiglonţ, boxeri de kevlar şi badigard personal. Traseul e-acelaşi: statuia Coanei Miţa Biciclista, mama fondatoare, găuroiul din asfaltul de pe Aleea Lăcrămioarelor, care-a-nghiţit 14 maşini, până acum, barul Dracula, cu degustare de sânge proaspăt, Copacul Fericirii, minimausoleul lui Coco, papagalul poliglot, din sufrageria lui tanti Ema, staţia Dor Mărunt a autobuzului 666, banca verde din parc pe care e scrijelit TITI + GINA = LOVE, biserica popii Bilanţ, cu acoperişul din foiţă de platină şi portretele actorilor de la Hollywood în locul sfinţilor din icoane şi de pe pereţi, Trabantul în care Jimmy a locuit non-stop 497 de zile, record mondial, Muzeul Jucătorilor de Table, tomberonul poetului Dudu, subsolul în care strămoşii noştri jucau vrăjitroaca şi făceau sacrificii rituale de şobolani, câini şi pisici, cea mai veche conductă spartă şi nereparată din lume, care curge continuu de 35 de ani, expoziţia permanentă „Dactăr Nicu & His Skyzoid Band. Din precambrian până astăzi”. Ce-i drept, banu’ iese la greu. Că turistu-i fazan, are creieri de grădiniţă, crede orice tâmpenie-i spui şi cumpără orice ştift, numai să fie „produs local”. Da’ nu mai ai viaţă. În loc să te simţi şi tu bine, ca omul, la un mic, o bere, un meci la televizor, stai de fundul lui: plimbărică, păpică, somnic, gagici, prafuri, batiste igienice... Capitalism de căcat!

 Valparaiso  Dacă piţipoancele se uită ca prin sticlă pe stradă la tine, aminteşte-ţi de Valparaiso. Dacă te-ai certat cu nevasta, bizonul de şef ţipă la tine, iar prietenii te iau la mişto c-ai început să cheleşti şi să faci burtă, aminteşte-ţi de Valparaiso. Dac-un handicapat ţi-a lovit maşina-n parcare şi-a dispărut ca măgarul în ceaţă, aminteşte-ţi de Valparaiso. Dacă ţi-ai pierdut cardul, mobilul e mort şi nimeni nu-ţi mai răspunde pe net, aminteşte-ţi de Valparaiso. Dacă afli că suferi de bruxeloză, retropatie, azoospermie, sincretism patibular, sindrom Ion-Ion, Ghirlandaio-Scrooge sau Schultheiss-Grădinaru, de onanism compulsiv, colecist cu sludge, nevroză de contact sau partenogeneză, aminteşte-ţi de Valparaiso. Dacă simţi că viaţa tocmai ţi-a dat „delete” şi trece, ca un Mercedes S 7 Klasse, pe lângă tine, aminteşte-ţi de Valparaiso. Valparaiso există! Şi tu-l meriţi, îl vei avea.

173

nr. 35-36/iulie - august 2011

174

CÂNTECUL MaRII

De O L E G

S e r e b r i a n (fr agment de rom an)

*în curs de apariţie la editura Cartier

175

f F

ilip provenea dintr-o familie modestă. Taică-său era pădurar la un canton din sudul judeţului Storojineţ. Era un tip «bine crescut» şi inteligent, dar era puţin probabil ca părinţii Martei să-l fi acceptat vreodată ca şi ginere. E drept că după căderea Imperiului moravurile s-au «democratizat de o manieră incredibilă», cum zicea bătrâna baroneasă Waldburg. Marta îl cunoscuse pe Filip la o recepţie oferită de contele Seretzki, o rudă mai îndepărtată de-a baronesei Augusta. Filip era invitat acolo graţie directorului său de teză, unul dintre cei mai respectaţi teologi din România. Se vedea de la o poştă că era jenat de prezenţa atâtor figuri din înalta societate cernăuţeană. Purta un costum nou, de calitate, fără îndoială procurat anume pentru acea ocazie. Se simţea în el incomod, ca orişicare dintre noi atunci când purtăm pentru prima dată o haină şi considerăm că toată lumea e tentată să-i aprecieze valoarea şi calităţile. Nu cunoştea pe nimeni şi era evident că nu ştia cum să se comporte. Marta îl urmări amuzată vreo jumate de oră, făcând haz de el cu prietena ei, Ana Mikuli. Le observase şi el. Îşi dădu seama că era obiectul atenţiei şi fără îndoială, a glumelor celor două dudui şi de la asta se simţi şi mai prost. Găsi o soluţie ingenioasă pentru a ieşi din situaţie – cuteză să se apropie de cele două liceene şi s-o invite pe Marta la dans. Baronul Randa, căruia Filip i-a fost prezentat în treacăt de profesorul său, îi dădu nepăsator un răspuns pozitiv. La urma urmei, nu vedea nimic rău în faptul că fiică-sa va dansa un tangou cu acest «tânăr şi promiţător doctorand în teologie». Spre uimirea Martei, Filip dansa foarte bine, în timp ce ei tangourile i se dădeau cam prost. Bunică-sa, crescută după cele mai stricte reţete vieneze, considera tangoul un dans burghez, un intrus în saloanele de bun gust, un agent al «căderii morale». Implicit, domnul Pankiewicz, profesorul de dans al Martei, fu rugat să aibă grijă mai cu seamă de valsuri şi poloneze, care ieşiseră, de altminteri, în totalitate din uz, şi să evite cu grijă toate «inovaţiile decadente» în materie de coregrafie. În timpul dansului nu schimbară o vorbă. Bineînţeles, ea îl anvelopa în priviri pe cât de discrete, pe atât de copleşitoare pe şatenul cu gesturi sacadate. Era de statură mijlocie, ceva mai înalt decât dânsa. Avea tenul feţei uniform, curat şi sănătos. Purta barbă. O barbă arămie, tunsă scurt, de la care adia a apă de colonie. Sub costumul de stofă bună, luat, fără

îndoială, de la magazinul lui Hlebnikean, mâinile ei desluşeau negreşit corpul robust al unui băiat de la ţară. Nu era un bărbat spectacular, din ăia care invadează visele adolescentelor, dar avea în el ceva foarte atrăgător, ceva care putea lesne, în anumite circumstanţe, să pară respingător. De unde avu ea senzaţia asta de ambivalenţă? Spre sfârşitul dansului îl întrebă cum se cheamă acest minunat tangou, pe care parcă l-ar mai fi auzit odată ca prin vis. Mai exact, câteva luni mai devreme, vara, pe vaporul ce mergea de la Trieste la Zara. Multă vreme crezuse că melodia asta e produsul imaginaţiei ei, dar iată că nu... — «Cântecul mării», punctă satisfăcut Filip. Dacă nu greşesc, e scris de Jose Lucchesi, un argentinian de origine italiană, judecând după nume. Iar eu mă numesc Filip, zise el emoţionat după ce-o uimi pe Marta cu cunoştinţele sale muzicale, şi sunt doctorand în teologie. În realitate, Filip nu era deloc un meloman. Din pură întâmplare, primise în dar de la colegi la ultima lui zi de naştere un disc, o producţie a firmei berlineze «Electrola», pe care erau două tangouri interpretate de orchestra unui oarecare Jose Lucchesi. De ce s-o fi gândit ei să-i facă acest cadou? Filip dansa, într-adevăr, excelent şi valsuri, şi tangouri, şi foxtroturi, dar nu era genul de muzică pe care-l asculta. Punea acel disc doar atunci când avea oaspeţi, întrucât cele două melodii plăceau invariabil tuturor invitaţilor. O conduse pe Marta la loc şi-i mulţumi cu o uşoară plecăciune, zicând într-o germană impecabilă: «Am fost profund onorat, domnişoară Randa». Ea îi zâmbi cumva straniu, absentă, de parcă nici nu i-ar fi zâmbit lui, ca şi cum n-ar fi zâmbit în genere cuiva, ci sie, sau poate trecutului, ori viitorului, şi zise încet: — «Cântecul mării», deci... Se întâlniră mai apoi în biblioteca universităţii, după care urmară scrisori şi întâlniri secrete, despre care ştia doar prietena ei cea mai apropiată, Ana Mikuli. În septembrie treizeci şi nouă Marta fu admisă la facultatea de filosofie a Universităţii din Cernăuţi, iar peste puţin timp, familia Randa afla consternată despre decizia ei de a se căsători cu Filip. N-au putut, însă, schimba nimic. Le trimise părinţilor o lungă scrisoare în care explica pasul făcut şi le cerea acordul pentru căsătorie, dar lăsa să se înţeleagă că oricum, decizia era luată. Primi înapoi un răspuns dur din partea lui taică-său, care îi comunica că modul

nr. 35-36/iulie - august 2011

176

Lecturi de vară

CÂN TECUL MĂR II de OL EG Serebrian

în care a procedat nu e demn nici de ultima cocotă uşuratecă şi că gestul ei a compromis relaţia lor, probabil, pentru totdeauna. Singurii membri ai familiei prezenţi la modesta lor cununie au fost frate-său Alex şi Ana Mikuli, care-i venea vară de-a doua. Vanda Wolczinski, mama Anei, se simţea vinovată de cele întâmplate, or baroneasa Augusta o lăsase pe Marta în grija ei. Era foarte supărată pe nepoată-sa, iar când aceasta refuză cu îndărătnicie să-şi revadă, ori măcar să-şi amâne decizia, o informă prin intermediul unui bileţel adus de camerista ei, că nu poate accepta ca «acel preot» să locuiască în casa ei şi că, «în noile circumstanţe», dânsa, de asemenea, trebuie să-i părăsească casa «în timp util». Timp de nouă luni Marta şi Filip au locuit nu departe de universitate, într-o cameră, pe care o luau în chirie. În toată perioada asta Vanda Wolczinski nu comunicase cu Marta şi chiar dacă nu i-a interzis expres Anei să se întâlnească cu ea, era clar că nu încuraja perpetuarea acestei legături. Odată Marta şi Filip s-au ciocnit cu Vanda Wolczinski şi cu soţul ei în vestibulul Teatrului Naţional. Marta aruncă privirea în pământ şi-i salută, dar ei trecură pe alături, ignorând-o în mod făţis. Marta suferea cumplit. Era foarte legată de familie. Ţinea foarte mult la maică-sa, la «tanti Vanda», la cei doi fraţi. În plus, era deprinsă cu un alt mod de viaţă. O apucau uneori regretele şi se îneca în hohote de plâns. Făcea asta atunci când nu era acasă Filip, desigur. De altminteri, simula întotdeauna vioiciune şi bună dispoziţie. Mergea la ore, învăţa sa gătească şi să spele, să trăiască cu mijloace modeste. Nu prea aveau bani. Marta avea destul de multe bijuterii de preţ şi o imensă limuzină, pe care i-a lăsat-o maică-sa, dar Filip refuza categoric să vândă ceva din lucrurile ei. Duminica îşi permitea să iasă cu Ana la vreo cafenea. Ana era întotdeauna cea care plătea. Martei îi era extrem de incomod de situaţia asta jenantă. Era umilitor, dar accepta. Ana şi doctorul Şveţ, care o mai vizita, era tot ce-i rămase din trecut. Ana era şi singura punte de legătură cu familia. Mai erau Alex şi Fabian, fraţii ei, dar dânşii erau departe, în Germania. Fabian a dezaprobat pasul ei şi nu i-a răspuns multă vreme la scrisori. Abia când trecuseră trei luni de la cununia ei cu Filip, primi de la el o scurtă felicitare de Crăciun. Vanda Wolczinski se ivi absolut pe neaşteptate în pragul modestei lor locuinţe în după amiaza acelei blestemate zile de 28 iunie 1940. Se refugia la Suceava. Îşi călcă pe inimă şi veni să vadă ce face Marta. Ştia că trebuia să nască în curând. Vroia s-o convingă de necesitatea plecării. Când veni, Marta era inconştientă. Îl găsi pe Filip extrem de abătut şi pe doctorul Şveţ, care stătea neputincios lângă patul ei. Alături se auzea scâncetul plăpând al unui copil. Vanda crezu că Marta a murit, dar doctorul Şveţ i-a spus cu glasul stins că e încă vie. Dar acel «încă» nu suna prea încurajator. Se aruncă

spre patul Martei, dar Filip o opri rece, barându-i calea cu mâna. I-a zis că e mai bine să plece. — Voi sunteţi responsabili de asta, îi spuse el cu duritate. În acel moment dânsul a şi luat decizia iremediabilă de a rămâne la Cernăuţi. Asta era garanţia că Marta e a lui. Era victoria lui deplină asupra trecutului ei şi asupra acestor făpturi arogante numite «familia». Prin septembrie, când Marta îşi reveni deja, Alex îi trimise o scrisoare în care o convingea să vină în Germania. N-ar fi fost nicio problemă să plece. Sovieticii nu s-ar fi opus plecării lor, mai ales într-un moment în care relaţiile Moscovei cu Berlinul erau destul de bune, iar nemţii bucovineni, ca şi cei baltici ori basarabeni, erau chiar «organizaţi» să se «repatrieze» în Reich. Dar Filip îi tăinuise acea scrisoare. Familia Randa primi şocată vestea că fiica lor a rămas în URSS. «O! Randa devine cetăţeană sovietică! Acum fiica mea va fi tovarăşa preoteasă», exclamă îndurerată baroneasa Augusta. Apoi a urmat un an de tăcere. N-au ştiut nimic unii despre alţii. Alex i-a mai trimis o carte poştală de Crăciun, dar Filip se îngriji ca nici ea să nu ajungă la destinatară. În iunie patruzeci şi unu, după revenirea administraţiei româneşti în oraş, Marta cuteză să le trimită părinţilor o scrisoare, descriind amănunţit tot ce li se întâmplase timp de un an. Le cerea încă odată iertare şi înţelegere pentru pasul făcut. A pus în plic şi fotografia Iulianei, care tocmai îşi sărbătorise prima aniversare. Ce mare i-a fost bucuria, când peste vreo patru săptămâni primi un răvaş de la Alex, apoi şi de la maică-sa, care-i comunica că scrie fără ştirea baronului Randa, că îi vine foarte greu s-o înţeleagă şi s-o ierte şi că Fabian e locotenent şi-şi satisface datoria faţă de Reich în Norvegia. Sustrasă realităţii de aceste amintiri, Marta nu acorda nicio atenţie drumului şi nici sudalmelor lui Filip, care fu nevoit de câteva ori să iasă din maşină şi să pună mâna pe lopată. Ea n-a catadicsit să coboare nici chiar atunci, când într-un sat automobilul derapase într-un şanţ. A stat imperturbabilă pe bancheta din spate, în timp ce dânsul împingea maşina cu nişte săteni care-i veniseră în ajutor. Să zici că macar un muşchi i s-a clintit pe faţă atunci când el, îmbujorat şi transpirat, gâfâind din greu, reveni la volan! N-a făcut niciun minim efort, nu ca să-l compatimească, ci măcar să-l observe. Asta îl iritase şi mai rău. În replică, dădu la maxim sunetul radioului. Ştia bine că Marta e sensibilă la sunete puternice, care puteau să-i declanşeze nişte dureri debilitante, dar poate că numai aşa putea s-o determine să aterizeze în realitate. Era, probabil, un adevărat calvar acel zgomot. Într-un moment, ea realiză că nici măcar nu era o frecvenţă bine aleasă. Prin şuieratul acela obositor se putea desluşi ba vocea unui crainic care vorbea ungureşte, ba un program de muzică patriotică românească. Numai că ea a fost conştientă de asta doar preţ de câteva secunde. Nici zgomotul n-o mai afecta,

178

Lecturi de vară

CÂN TECUL MĂR II de OL EG Serebrian

precum n-o deranja nici drumul, nici indispoziţia excesiv etalată a soţului. Era departe, în trecut, într-atât de absorbită de tot ce-a fost altatădată, încât pierdu orice legatură cu prezentul. Şi de ce-şi aminti de toate astea? Din cauza comportamentului lui Filip, care disona aşa de vădit cu felul de a fi al doctorandului curtenitor de altădată? «Să nu crezi niciodată bărbaţilor excesiv de curtuoşi. Şi Diavolul a fost un tip galant atunci când a servit-o mai întăi pe Eva cu un măr din grădina Edenului», îi spunea de-atâtea ori bătrâna baroneasă Ecaterina. Începutul jucăuş al unei lacrimi se ivi în colţul ochilor ei violeţi deîndată ce-şi reaminti de bunică-sa. Înaltă, subţire, cu o privire penetrantă şi niţel melancolică, era întruchiparea lumii vechi, o lume ce dispăruse inconturnabil odată cu sfârşitul Imperiului. Garderobele ei sobre miroseau întotdeauna a scorţişoară şi din pricina asta în imaginaţia Martei tot trecutul mirosea a scorţişoară. Murise subit, chiar în ajunul plecării familiei singurei sale fiice în Germania. S-a stins răpusă de un insult în dormitorul ei din castelul Waldburg, pe patul de cireş de lângă geamul ce dădea spre aleea cu castani, având icoana de argint a Sfintei Varvara la căpătâi. Marta o iubise ca şi pe Alex cu o dragoste de-a dreptul egocidă. Acum câteva zile se împliniră cinci ani de când baroneasa Ecaterina trecu în lumea celor drepţi, iar în octombrie a fost un an de la sinuciderea lui Alex. Marta scoase involuntar un geamăt de durere. Nici chiar trecerea vremii nu putea domoli suferinţa pustiitoare cauzată de dispariţia fratelui. Lipsa lui era omniprezentă. «Din nimic să nu faci niciodată totul, pentru că dacă dispare, rămâi cu nimic». Asta era scris pe fotografia ce i-o trimise în ziua când şi-a curmat viaţa. Altceva n-a spus. Nimănui. Era de prisos. Între timp, maşina protoireului intra în curtea unei biserici din Storojineţ. Făcuseră tocmai trei ore pe drum ! Era aproape de amiază. Ea n-a întrebat ce au de gând să facă acolo. Vroia să-l lase pe Filip să-i vorbească primul. S-a plictisit să tot fie ea cea care cedează. Şi oricum, intuia ce avea să se întâmple mai departe: Filip va lăsa maşina la preotul de acolo, un fost coleg de-al lui de facultate şi-l va ruga să le pună la dispoziţie sania bisericii. Supoziţie care avea să se confirme peste câteva minute, dar mai întâi, aşa cum se cuvine, domnul şi doamna Skawronski au fost invitaţi să ia prânzul în casa acelui prelat. Un prânz de post, fireşte, dar, oricum, extrem de binevenit. Între timp şi lui Filip i-a mai trecut supărarea şi nu-şi mai trata consoarta cu acele cătături răutăcioase. Şi de ce-ar fi supărat pe ea?! Nu dânsa i-a sugerat să ia maşina, nu dânsa l-a îndemnat să meargă la părinţi, nici măcar nu ea a fost cea care să fi zis : «merg şi eu cu tine». El i-a propus. «Ce Dumnezeu o fi cu el!», exclamă în sinea ei Marta.

Acum era rândul ei să-l scruteze pe neobservate cu o privire profund indignată. Drumul de la Storojineţ până la canton, deşi tot atât de lung, nu le-a luat nici două ore, deşi au mers aproape alene. Filip îl tot îndemna pe vizitiu să-i dea ghes, că-i apuca noaptea. Când intrase pe drumul forestier ce ducea la canton chiar înnoptase, deşi nu era intuneric : ninsoarea a încetat, norii se risipiră şi pădurea era învăluită de lumina galben-albăstruie a lunii. Pe-aici a nins copios. Omătul ajungea până la genunchii cailor. Vizitiul împrumutat de la preotul din Storojineţ trăncănea neîncetat ba despre stricăciunile făcute iarna asta de lupi, ba despre partizanii ruşi care s-ar fi iscat prin pădurile de aici. «De ce oare noaptea, mai ales iarna, oamenii sunt dispuşi să-şi spună istorii înfricoşătoare?» se gândi Marta, prinzând uneori frânturi din povestirile lui. Filip tăcea ursuz. Era clar că-i e lehamete de flecăreala omului. Dar iată că acolo sus, în lumina lunii, se proiectează clar conturul cantonului lui Skawronski, o casă masivă din cărămida roşie, zidită încă pe vremea austriecilor. Martei casa asta îi amintea de o gară din provincie, deşi îi plăcea. Era, oricum, poate cel mai frumos canton forestier din toată Bucovina. Venirea lor neaşteptată îi prilejui o mare bucurie Marfinei, mama lui Filip. Dânsa tocmai terminase treburile la bucătărie şi se aşezase să toarcă, atunci când lătratul câinilor îi dădu de veste că are musafiri. Era româncă, dintr-o familie de ţărani din Crasna. Nu era frumoasă şi nici nu părea să fi fost vreodată, dar era o femeie inimoasă şi pricepută într-ale casei, deşi de o hărnicie bine dozată. Marta o simpatiza, lucru deloc valabil şi pentru socru-său, Arhip. În momentul când sania lor intrase în curtea cantonului, el tocmai se întinse pe patul de lângă sobă, în dormitorul de la etaj. «Întinsul» era o etapă intermediară între cină şi somn, o pregătire pentru culcatul propriu-zis. În tradiţia casei acest «întins» al pădurarului era de o colosală importanţă. Se pare că anume atunci, în timp ce se scobea printre dinţi sau îşi scărpina ciupul stufos, pădurarul făcea bilanţul zilei care s-a scurs şi trecea în revistă lucrurile care trebuiau făcute a doua zi. C-o fi fost aşa, că n-o fi fost, greu de zis, dar oricum, nimeni nu îndrăznea să perturbeze liniştea lui Arhip Skawronski în această sacră oră. Nici chiar sosirea lui Filip nu-i dădu curaj Marfinei să urce la etaj şi să-şi deranjeze soţul. «Va auzi zarva şi va coborî singur, dacă va găsi de cuviinţă», îşi zise ea. Iar cu voce tare : — Obosit, sărmanul taică-tu. E-he, la ţară e de lucru întotdeauna. Greutăţi. O fi adormit deja. Hi, zâmbi dânsa vinovat, ceea ce ar fi vrut să însemne : «Ştii tu, Filip, mamă, ce vreau să zic». Arhip coborî, într-adevăr, peste câteva minute. Nu era

179

foarte vesel şi nu părea deloc fericit şi nici surprins să-şi vadă fiul şi mai ales nora, pe care chiar n-o avea la inimă. Se lăsă sărutat pe ambii obraji de Filip şi lansă un abia perceptibil mătăhăit din cap în direcţia Martei. «Nurorile oamenilor pupă mâna taţilor-socri, iar asta o fi aşteptând să-i ling eu laba», se gândi pădurarul. Era un huţul tipic. Blond, uscăţiv, ursuz, de statură medie, ca şi Filip, care moştenise multe dintre trăsăturile lui taică-său, inclusiv ochii plumburii şi nasul ascuţit, bine-proporţionat. Nu încape îndoiala că-n tinereţe fu protagonistul imaginaţiei multor dudui din sat. Arăta bine şi acuma, în orice caz, părea mai tânăr decât soţie-sa, măcar şi pentru faptul că-n parul des, auriu, abia de i se strecuraseră câteva fire argintii. De altminteri, era, ca şi Filip, tipul de bărbat despre care puteai spune cu greu ce vârstă are. Ar fi putut avea şi 45, dar şi 65 de ani. Era un om dur şi închis. Pe Marta o uimea categorismul cu care vorbea cu cei din jur şi obedienţa cu care aceştia i se subordonau. Filip, deşi nu-i plăcea să depene amintiri, îi recunoscu odată că Arhip a fost un tată extrem de sever. După ce se instalaseră, Marfina îi invită pe toţi la ceai în mica sufragerie de la parter. «La ceai» era un fel de a spune, pentru că în realitate li s-a propus un amestec din măcieşi, romaniţă, flori de tei şi tot felul de alte ierburi culese, selectate şi gătite după reţete inventate de mătuşa Chilina, care era un fel de femeie de casă la canton. — Am pus pe foc. Peste vreo oră sa vedeţi ce cald va fi. În camera lui Filip întotdeauna a fost cel mai cald, zise ea privindu-şi cu drag odrasla. Au fost aduse şi delicioasele prăjiturele de post cu mure zaharisite, pregătite de pădurăriţă. — Eh, să fi ştiut că veniţi! Mă găteam cum trebuie. Ptii, nici prin gând să-mi treacă. Acum fierb nişte cartofi şi o să va fac şi o salată din varză murată, că mai avem. Marta adora bucatele gătite de soacră-sa, mai ales cele făcute la cuptor. Nici în cele mai scumpe şi sofisticate restaurante din Cernăuţi nu mâncase aşa bunătăţi – minunate plăcinte cu brânză de vaci, mărar şi ceapă verde, bob cu carne de gâscă, ciuperci garnisite cu brânză de vaci şi usturoi. Iar superba ei zeamă de raţă sălbatecă cu praz, pe care obişnuia s-o gătească într-o oală de lut, tot la cuptor, ar fi făcut cinste chiar şi bucatarului de la Hofburg. - Anul ăsta n-am prea avut zahăr, continua agitată Marfina, şi n-am putut face chiar multe dulceţuri. Avem doar aşa, pentru ocazii mai speciale. Nu vrei puţină ţuică din pomuşoare de pădure inainte de cină, Filip ? Din asta am făcut chiar multă anul ăsta. Mătuşa Chilina, sărmana, a avut grijă să adunăm suficiente provizii. A ţinut una şi buna că o s-avem parte de-un an greu, că nu vede ea niciun semn bun. Am un cerdac plin cu ciuperci şi fructe uscate, făcu pădurăriţa plesnind din mâini a mare poznă. Şi-am zis, mătuşă dragă, o să strângem

proviant pentru toţi şoarecii din pădure. Nu vreţi să vă dau la Cernăuţi nişte ciuperci uscate şi alune? - Am primit o scrisoare de la Vlad, zise Filip fără ca să răspundă la toate ofertele maică-sii, pe care se pare că nici nu o prea ascultase. Arhip, care stătu până acum ca o stană de piatră, ridică puţin sprâncenele, ca şi cum ar fi vrut să zică: «Deci, asta-i!». Ştia el că n-o venit ei aşa, de flori de cuc, prin nămeţii ăştea de la Cernăuţi. - Vlad ?! Ţi-a scris Vlad ?! exclamă după o pauză de uimire maică-sa, cu faţa luminată de bucurie. Când ? Păi de ce n-ai spus !? Cum ai putut să vii, să stai şi să flecărim atâta şi să nu-mi spui nimic. Zi-mi chiar acum, ce face? Cum e? Ce-ţi scrie?… - Stai, dragă, lasă-l să vorbească, i-o tăie sec pădurarul. Biata femeie amuţi. Se uită vinovată înspre soţ, ducânduşi automat mâna la gură. - De fapt, nimic deosebit, zise Filip, scărpinându-şi fruntea. Scrie că s-a aranajat bine, că lucrează la nu ştiu ce companie. Adică ştiţi, se laudă. Ca de obicei, făcu el schiţând un zâmbet şi privind-o uşor probozitor pe maică-sa, care ţinea foarte mult la Vlad. Zice c-a absolvit facultatea cu eminenţă şi tot felul de poveşti din astea… - Ce băiat! Ce cuminte, deştept şi omenos a fost dintotdeauna, îngână încetişor Marfina, cătând cu teamă spre Arhip. Şi nu întreabă de noi? Ce te-ntreabă? cuteză ea să mai iscodească, privindu-i cu ochii înlăcrimaţi pe Marta şi Filip. - Lasă-l să le spună pe toate pe rând, interveni sever Arhip. În ochii pădurarului se putea citi clar că ăsta era ultimul avertisment. Din cei trei feciori Vlad i-a plăcut întotdeauna pădurarului cel mai puţin. « E cam leneş băiatul ista, zicea el mereu, n-o să iasa nimic din el ». Iar când Vlad a semnat acea declaraţie şi Arhip fu invitat la Sigurănţă, biata Marfina avu parte nu doar de sudalme ci şi de câteva palme grele, ceea ce se întâmpla extrem de rar. Arhip considera că Marfina ar fi fost de vină pentru ce s-a întâmplat, că dânsa era cea care l-ar fi crescut ca pe o muiere. « De mic umbla hojma cu minciuni şi flecăreli », zicea mânios Arhip când îşi amintea de el. - În fond, ne convinge că lucrurile-s clare, că a avut dreptate atunci, în patruzeci şi unu că nemţii vor da în bară şi noi împreună cu ei, şi că acum trebuie să ne gândim să plecăm cât mai grabnic din România. Zice să nu ne facem iluzii. Venirea ruşilor de acum patru ani şi ceea ce se va întâmpla acum sunt lucruri diferite. Chipurile, acum vor intra intr-o ţară care a luptat contra lor şi vor acţiona crunt de tot, că ne aşteaptă cu sigurănţă soarta nemţilor de pe Volga, care au înfundat Siberia în nişte condiţii apocaliptice... Se opri brusc, urmărind întrebător mişcările nervoase ale degetelor pădurarului, apoi continuă cu o şovăire abia simţită în glas:

nr. 35-36/iulie - august 2011

180

- Ne propune să mergem în Turcia şi de acolo să găsim o cale să ajungem în Argentina ori Paraguay. Zice s-o facem mai repede, pentru că s-ar putea ca, urmare a evoluţiilor de pe front, turcii să-şi schimbe atitudinea faţă de Axa şi să nu mai putem în scurt timp avea acces încolo. Mai scrie că el ne poate ajuta, prin intermediul unor parteneri, să ajungem fără probleme de la Constantinopol în America Latină şi să ne instalăm fie în Paraguay, fie în Argentina. Ca români, zice că n-am avea probleme cu intrarea în una din cele două ţări şi că, bucovineni fiind, am putea lesne să ne integrăm în vreo colonie germană de acolo. - Ce pot face eu la anii mei în Argentina ?! Izbucni nedumerit şi mânios taică-său. Să fiu pădurar în junglă ? Filip tuşi, forţându-şi vocea apăsată de emoţii : - Jungle în Argentina nu-s, dar pământuri libere am putea găsi. Deşi era barbat în toată firea păstra, ca şi maică-sa, un fel de frică animalică faţă de taică-său. - Vlad zice, că dacă vindem grabnic averea şi plecăm, am mai putea lua nişte bani. În orice caz, suficienţi pentru a cumpăra acolo vreo trei mii de hectare şi a ridica o fermă de toată frumuseţea, continuă el după o scurtă pauză. În timp ce Filip discuta cu părinţii, Marta îşi sorbea abătută ceaiul. Nu pentru că n-ar fi interesat-o viitorul. În realitate, numai la asta se şi gândea şi nu de acum, ci imediat după înfrângerea nemţilor la Kursk. Până vara trecută mai crezuse că lucrurile pot lua o altă întorsătură, că războiul se va încheia cumva, că părţile vor obosi, dându-şi seama că încercarea de sugrumare a adversarului e un efort prea costisitor. Nu mai credea în victoria Axei deja după Stalingrad, dar spera că se va ajunge la un armistiţiu, la o înţelegere. Filip tăcu. Tăceau şi Arhip cu Marfina, deşi dânsa părea să fie preocupată mai puţin de eventuala plecare. Se gândea fără îndoială la feciorii ei, la Vlad, la Tudor, despre care nu ştia nimic de aproape trei ani. Marta se simţi de prisos. Invocă oboseala şi fără a mai aştepta cartofii promişi de soacră-sa, se ridică în camera ce le-a fost oferită, de fapt, fosta odaie a lui Filip, o încăpere mică, singura fereastră a căreia dădea spre inima munţilor. Focul se mai auzea trosnind în sobă, dar camera se încălzise deja. Mirosea a lemn de brad şi a cahle înfierbântate. Nu aprinse lampa, pentru că luna lumina atât de tare încât dacă te puneai lângă geam ai fi putut citi. Îşi lipi faţa de sticlă şi stătu aşa nemişcată privind pierdută în zare, spre crestele negre ale munţilor. Era îndrăgostită de munţii Bucovinei. În copilărie veneau des prin părţile astea. Ceva mai la nord, în valea Ceremuşului, se afla fosta moşie a lui taică-său, cu un elegant conac în stil romanitic. Ei îl numeau ”Schlosschen”, pentru a-l deosebi de marele ”SchlossWaldburg”, unde stătea bunică-sa, baroneasa Ecaterina. Şi din iatacul acelui conac tot se zăreau

crestele Carpaţilor. Când era mică îi plăcea să se ridice acolo. Mai ales iarna, după ce apunea soarele şi apăreau primele stele. Urca pe un scaun, îşi aduna picioruşele sub ea şi-şi lipea strâns năsucul cârn de geam, privind la cer. Aştepta să vadă cum se nasc stelele. Aşa şi n-a reuşit niciodată să prindă acest moment. Maică-sa, şi mai ales bunică-sa, o probozeau aspru pentru această ocupaţie, nu pentru că ar fi avut ceva împotriva răsăritului stelelor ori asfinţitului de soare, dar considerau că nasul ei o luase şi-aşa suficient de mult în dreapta. În respectivul iatac era împodobit şi pomul de Crăciun. Era o tradiţie ca acest eveniment solemn, în care se vedea implicată toată familia, să se producă în seara din ajunul zilei de Sfântul Nicolae. Fereastra era lăsată înadins deschisă peste noapte, ca Moşul să nu întâmpine dificultăţi de circulaţie, iar a doua zi dimineaţa toată lumea, mici şi mari, urca fremătând de emoţie copilărească în iatac ca să-şi descopere darurile. Procedura se repeta cu intensitate sporită de Crăciun, apoi la Anul Nou. Atunci flăcăii din sat veneau îmbrăcaţi în ciudate costume multicolore cu malanca. Ce frumos mai cântau! Maică-sa le dădea bani şi colaci, iar ei îşi scoteau şepcile brumării de pe cap şi-i pupau mâna. Venea, apoi, Boboteaza, cu ultimile colinzi ale copiiilor. Urcau rumeni şi sfioşi până sus ca sa vadă minunăţia aceea de pom de Crăciun şi să primească « pomana stăpânilor ». Îşi trăgeau cu putere năsucurile roşii, umezite de ger, tropăind cu neîndemânare pe scările în spirală ce duceau în iatac. Era marele eveniment al vieţii lor! A doua zi, de Sfântul Ion, servitorii dezbrăcau bradul. Nu, dânsa nu asista niciodată la acest trist ceremonial cu conotaţii aproape funerare. Tot atunci familia Randa pleca la Cernăuţi, iar bătrâna baroneasă Waldburg o lua spre moşia ei de pe malul Nistrului. Desigur, împodobeau câte un pom de Crăciun şi-n vila de la Cernăuţi, şi-n castelul Waldburg, dar conacul de la poalele Carpaţilor deveni un fel de reşedinţă neoficială pentru sărbătorile de iarnă. Era frumos acolo şi vara, mai ales pe la început de iunie. În jurul acelui conac, era un încântător parc peizager, în care creşteau o mulţime de bujori. Maică-sa, baroneasa Augusta, adora bujorii şi-şi făcuse un hobby din colecţionarea lor. Îşi puse în gând să aibă toate felurile câte erau pe lume. Veneau numaidecât acolo în perioada lor de înflorire, când baroneasa Augusta îşi sărbătorea ziua de naştere. În felul ăsta, invitaţii puteau admira inegalabilul ei « pionarium » şi aprecia noile achiziţii. - E cea mai completă colecţie de bujori din Europa şi poate chiar din lume, menţiona în fiece an cu acea ocazie baronul Randa, privindu-şi cu tandreţe soţia. Deseori plecau şi într-o mică staţiune de la izvoarele Siretului – Lapuşna, sau cum îi spuneau ei în familie, în vechea manieră austriacă, Bad Lopuszna. « Bad » era un fel de a zice, pentru că staţiunea era destul de modestă, deşi avea un minunat restaurant cu terasă, un hotel suficient de

181

nr. 35-36/iulie - august 2011

182

Lecturi de vară

CÂN TECUL MĂR II de OL EG Serebrian

confortabil şi chiar nişte băi de apă minerală. Maică-sa adora locul acela, zicând că era singurul din jurul Cernăuţilor, care rămase ca în copilăria ei, pe vremea Imperiului. La restaurant se servea un păstrăv minunat şi o superbă frişcă cu pireu din alune de pădure. În zecile de mini-vacanţe petrecute acolo cutreierase toate cărările, ştia toate poienile şi toate izvoarele din împrejurimi. Odată, când crescu mai mare şi i se permisese să călărească alături de maică-sa şi de Vanda Wolczinski, au urcat până pe vârful muntelui Magura, la peste 1000 de metri altitudine. Era o priveleşte de neuitat. „Ce-o fi acuma in Schlosschen?“ se gândi Marta privind la vârfurile luminate de lună ale Tomnaticului. Prin ce locuri o fi răsfirate oasele flăcăilor care-i dorise cândva «mulţi ani frumoşi» lângă bradul din iatac? O lacrimă fierbinte i se prelinse pe obraz. Înghiţi în sec şi sfredeli cu necaz geamul cu năsucul ei cârn. Îi plăcea amestecul dintre frigul care pătrundea printre încheieturile ferestrelor şi căldura care venea din cameră. Sticla era rece şi odată cu frigul de afară ajungea şi un miros plăcut de zăpadă. Adora mirosul ăsta! Era convinsă că zăpada miroase. Ştia asta de când era mică. De jos se mai auzeau vocile lui Filip şi a Marfinei. « Amintirile... Prea multe pentru azi. Trebuie să mă culc. Sunt chiar obosită. » Adormi repede şi adânc, cum nu dormise demult. Nici nu simţi când intrase Filip. Se trezi când afară era plină zi. Filip mai dormea. Îl privi cu dragoste. Îl mai iubea, chiar dacă o făcea să sufere şi deseori era crud ca un copil cu ea. De ce? Poate că avea şi ea partea ei de vină? De câte ori şi-a zis să nu-l mai umilească cu aluziile ei sofisticate, ce fac indirect trimitere la originea lui simplă? Să nu-l mai ia peste picior ori de câte ori îi surprinde lecturile, sau atunci când exprimă păreri pe vreo temă în care ea îl consideră apriori un neiniţiat desăvârşit: «O-o-o! Despre asta unde-ai auzit, scumpule? În pădurea de la Crasna, bănuiesc! Să nu destăinui şi altora aceste valoaroase inepţii.» Nu-şi putea explica de ce făcea toate astea. Culmea e că, lucrurile stăteau tot aşa şi înainte de căsătorie, dar atunci el trecea cu uşurinţă peste aceste ieşiri ale ei. Nu i se păreau deloc insultătoare. Dar de la o vreme... E din vina ei. E prea mândră şi nu-şi calcă niciodată pe orgoliu. Chiar şi acum. Ce-ar fi să dea ascultare inimii, să-i pună încet mâna pe pieptul dezgolit, să-l mângâie, să-l cuprindă... Nu. Desigur ea nu va face asta, pentru că încă e supărata. Şi nici măcar n-ar fi vrut ca el să-i surpindă aceste priviri... - Bună dimineaţa, dragă. - Oh, tresări ea, nu ştiam că te-ai trezit. « Pare să fie în duşi buni», se gândi Marta, tratându-l cu un zâmbet ceva mai cald. După ceaiul de dimineaţă, îl convinse pe Filip să facă o plimbare cu sania până într-un cătun montan situat la câţiva kilometri de canton. Protoiereul se învoi. Nu avu nimic împo-

triva unei escapade pe o vreme aşa de frumoasă, chiar dacă programase să ajungă la Cernăuţi mai devreme. Deşi în ultima dimineaţă a iernii lui 1944 Carpaţii Bucovinei erau inundaţi de lumina soarelui, afară era un ger tăios şi uscat. Zăpada abundentă deforma conturul munţilor, lăsând impresia că gheburile lor se topeau în cer, iar arborii de pe costişe parcă pluteau în lumina orbitoare a nămeţilor. Sania luneca încet. Drumul forestier ce lega cantonul de acel cătun era acoperit de troiene înalte. Era clar că pe-acolo nu trecuse de multă vreme nimeni. Dar ei nu se grăbeau nicăieri şi deşi nu-şi vorbeau, tăcerea nu era pustie. Erau atâtea imagini în jur că nu mai găseai loc şi pentru sunete. Falcăul, aşa îi spunea micii aşezari pierdute în adâncul Carpaţilor Bucovinei, avea doar vreo câteva case. Era aşezat într-un loc de vis, total rupt de lume, la o depărtare considerabila de orice altă aşezare omenească. Au făcut un scurt popas la nişte bătrâni care lucrase cândva la cantonul lui Arhip, unde băură un ceai din plante şi se mai încălziră puţin. Lunga plimbare prin pădure le făcu bine amândurora. Ce mult le-ar fi plăcut să rămână acolo măcar câteva zile! Pentru prima dată în ultimile luni s-au simţit bine împreună. - Uneori mă gândesc că fericirea îşi are sălaşul anume în casele astea modeste din lemn, pierdute în neprihănirea sălbăticiei. Trăieşte aici de veacuri, nerecunoscută de nimeni. Se hrăneşte cu pâine şi lapte proaspăt, doarme încălzinduse de la inimile celor dragi. N-o ştie nimeni, pentru că noi o căutăm toată viaţa pe la adrese greşite. Poate anume asta vrea să ne spună legenda alungării din Eden..., zise visătoare Marta după ce-şi luară rămas bun de la gazde. Filip zâmbi cu condescendenţă : - Parcă într-o vreme fericirea locuia pe malul mării. Ea îl privi uşor vexată, apoi râse vesel: - S-a evacuat şi ea. Părea fericită. Altădată i-ar fi dat vreo replică ucigătoare şi nu şi-ar mai fi vorbit toată ziua. Ajunseră la canton pe la ora prâzului, obosiţi şi flămânzi, dar plini de voie bună, cum nu li se mai întâmplase de multă vreme. Şi doar guralivul vizitiu de la Storojineţ îi privi posac, zicându-le cu dojană : - Parcă ziceaţi că ne-nturnăm dis-de dimineaţă? - Mergem, mergem chiar acum, zise vesel Filip, bătându-l prieteneşte peste umăr. Dar întâi trebuie să mâncam ceva, nu? Omul n-avu nimic împotrivă. Au mâncat repede şi cu poftă bucatele pregătite de Marfina, care le servi o adevărată masă de sărbătoare. Arhip nu era de faţă. Veni mai târziu, abia când Marfina aduse samovarul şi dulceţurile. Se aşeză în capul mesei, fără a scoate un cuvânt şi-şi aţinti privirea încruntată în pământ. (...)

183

nr. 35-36/iulie - august 2011

184

Nodna Mar

Si ,

Infinitul

T e x t d e C o r n e lia A ma r â tu  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

185

Pe Nodna Mar am găsit-o pe facebook. Trecând în viteză peste gândurile mărețe ale unora, pozele de vacanță ale altora și peste multe cânticele pidigeaba. Era un fel de Sisif modern, trăgând din răsputeri de propriile gânduri. I-am scris. Mi-a răspuns. A venit pe la noi pe la redacție. Peste vreo săptămână după ziua stabilită. A așteptat soarele. O deprimă ploaia. Fragilă, străvezie aproape, uimită ea însăși de câte emoții cară cu ea. Poate căra. A vrut să-și exprime lumea viselor, cele care îi umblă pe sub osul frunții atunci când doarme, cele care îi strâng carnea brațelor atunci când desenează. Sau pur și simplu povestește. Întâi alergam la cartea de vise să le tălmăcesc, apoi mi-am dat seama că astfel îmi insuflu această tălmăcire și ea devine ulterior realitate. Acum le desenez. E ca o terapie.

nr. 35-36/iulie - august 2011

186

Lecturi de vară

N odna Mar și Infinitul

Aproximativ după o lună de la ultima lucrare am visat că stau pe masa de operaţie, eram jupuiată şi trebuiau să-mi facă un fel de transplant de piele. M-am trezit atât de înfricoşată! Şi mă gândeam că poate n-ar trebui să fac aceste lucrări, dacă apoi se întâmplă ceva groaznic?! Dar mai târziu mi-am dat seama că a fost doar un vis şi nu face să-i ofer atâta atenţie. E doar un vis. Doar un vis. Împarte cu iubitul ei, pictor și el, același atelier. Iar iubitul, la rândul lui, e elevul lui Iurie Matei şi se inspiră mult de la el, ea, respectiv, de la ei, deşi fiecare îşi are propriul stil. Și, zice ea, probabil, graţie acestui anturaj și-a creat acest stil. Deși, știţi, uneori vreau să stau izolată în atelierul meu şi să nu văd pe nimeni. Îmi place să comunic, să întâlnesc multă lume, dar vine un timp când nu vrei să cauţi nici operele altora pe net, nici să comunici pe viu, vrei doar să creezi. Și îmi iese cel mai bine atunci când lucrez de una singură. Uneori vin mai devreme la atelier, îmi pun muzică și lucrez. Iar când vine iubitul meu, schița e deja gata și sunt aptă, în prezența lui, să duc lucrarea până la capăt. Vorbește cu admirație de Sandu Ermurache, profesorul ei de la masterat. Deşi Ermurache e mai abstract, iar eu – mai figurativă, ne influenţăm reciproc. E prea mult abstract în pictura noastră, în viața noastră. Am obosit să merg la Centrul Brâncuşi, în ultimul timp acolo vezi doar abstracţionism, e prea mult. Ne liniștim cu faptul că următorul deceniu aparține picturii figurative, pentru că oamenii au obosit de cerebral, vor emoții. Dar ce fel de emoții? Nodna Mar nu e sigură. Ea își pune hard rock și pictează. Ce iese, iese. De vină o fi și adolescența zbuciuma-

tă (nu prea îndepărtată, de altfel)? Pur şi simplu am nimerit într-un anumit cerc, şi la un moment anume mi-am dat seama că noi avem cu toții probleme – unii aveau un singur părinte, alții se certau, alții nu erau înțeleși. Deși la 16 ani tuturor ni se pare că avem probleme. Ni se părea că ne uneşte O PROBLEMĂ. Apoi a venit o perioadă când mi-am luat zborul din acest grup. PROBLEMA nu ne mai unea. Acum vrea să atingă infinitul. Lucrează la asta. Aş vrea să ating şi eu infinitul, să mă simt fericită, să nu mă deranjeze nicio problemă, să nu am dificultăţi cu banii, să am de toate, asta nici măcar nu înseamnă că vreau să fiu bogată, pur şi simplu să nu am probleme. Să mă simt fericită. Vorbeam cu Andrei Carpenco, alt erou din acest număr, care călătoreşte extrem de mult în Orient, despre contradicţia dintre omul occidental şi omul oriental. Celui din urmă i-ajunge o mână de orez. Trăiesc printre stânci, doar piatră în jur, cât vezi cu ochii, până la prima mașină sunt șapte zile de mers pe jos şi sunt fericiţi. Pe când omului occidental mereu ceva nu-i ajunge. Ba perlele sunt mărunte, ba ciorba lichidă. Vrea. Sunt contradictorie. Vreau să fug de oraş, dar în acelaşi timp să fiu în contact cu oamenii apropiați, să mă viziteze ei sau să-i vizitez eu. Am nevoie, totuși, de o singurătate dozată. Să am o căsuță izolată, aer curat și familia alături. Atâta timp cât trăieşti în societate, aceasta te presează oricum, îţi impune regulile ei. Dacă trăiești în oraș, trebuie să te deplasezi cu troleibuzul, în direcția în care vrea el, trebuie să plătești pentru asta. Pe când, având o căsuţă în pădure, mergi unde vrei. Societatea înseamnă control. Să fiu bine înțeleasă, nu vreau să lupt împotriva societății,

vreau doar să mă debarasez de aceste reguli şi de acest control, să obţin libertatea. Deşi îmi dau seama că trebuie să păstrez o anumită legătură cu ea, să arunc câteva unde. Sau undițe. Pe de o parte, atunci când ești presat de editori și de deadline-uri, e o formă de control, pe de altă parte, dacă această lucrare îți place și chiar te entuziasmează, mai e vorba oare de control? Trage cu ochiul spre Europa. Acolo eşti înţeles de mai multă lume decât aici. Acolo e altfel. Polemizez. Zic că acum am senzaţia tot mai puternică că poţi să stai oriunde: și în Fundurii Vechi, și în Gura Galbenei. Geografia chiar nu mai contează. Dacă ai internet, poţi să lucrezi cu orice companie care are nevoie de produsul tău sau să-ţi vinzi produsul tău oriunde în lume. Oamenii acum se orientează spre locuri unde impozitele sunt mai mici. Poate fi important doar prin faptul că lucrezi într-un anumit mediu, comunici cu mai multă lume, frecventezi mai multe evenimente şi ai mai multe oportunităţi, mai multe relații. Dar, de exemplu, alt erou al numărului nostru, Dariusz Klimszac stă într-un sătuc din sudul Poloniei și-l cunoaște o lume întreagă, iar milionarul-cosmonaut Shuttleworth stă într-un orășel de pe Insula Omului și are proiecte globale, iar Dumitru Crudu, care e cel mai montat dramaturg moldovean în lume, stă la Telecentru. S-ar putea ca peste câțiva ani Moldova să devină o zonă foarte interesantă, de unde să sară spre Europa, cum zicea criticul Eugen Negrici, un iepure foarte gras. Același lucru ni-l spune și Iurie Matei, că trebuie să tratăm Moldova de parcă am fi într-un frumos sanatoriu și să circulăm, să circulăm, să învățăm, să ne expunem și să ne vindem oriunde. Doar suntem copiii universului. Suntem. Suntem?

187

nr. 35-36/iulie - august 2011

Pu nkt pe glob

după ce ai urcat pe Everest? După ce ai trecut pe lângă sutele de cadavre înghețate de la înălțimea 6000 și ți-ai zis că vei supraviețui, vei urca până sus. Pentru că ai visat. Și nu e frumos să-ți abandonezi visul. A zis-o și scriitorul

tuturor contabilelor cu unghii roz și al mach(o)-ilor cu pectoralii unși cu cremă protectoare de pe plajele italiene. Și urci. Mor doi

verticala

Ce poți să mai vrei de la viață

188

dintre ai tăi. Care cu o secundă în urmă respirau alături, cu promoroaca-n sprâncene și bocancii zdrângănind greu pe gheața lustruită de cele mai cumplite vânturi. Ai cele 20 de minute de glorie, în vârful planetei, pe Tărâmul Morții. Pe urmă se va zice despre tine că ai fost în cosmos. Faci poze, fâlfâi drapelul Moldovei și îți spui (în sinea ta) că ar trebui să te gândești la ceva măreț. La ceva veșnic. Dar creierul primește cu 2/3 mai puțin oxigen decât acolo, jos, și aceasta afectează în mod subtil măreția gândurilor. Cobori. Ce-ți mai rămâne după asta în viață decât să cobori? Carpenco are un răspuns. Cobori și mai mult. Nu e un alt Subpământ srl. E alt vis. „Vreau să cobor sub apă la 152 de metri. Și mă antrenez serios pentru asta. Dar nu mă grăbesc”. „De ce?” „Mai vreau să trăiesc puțin”. Întrebarea era de ce 152? și nu 151, parcă e mai simetric. „Pentru că Everestul are 8848 metri. Și îmi mai trebuie 152 ca să ajung la 9 km pe verticală. Puțini oameni pe acest pământ se pot lăuda cu o asemenea aventură”.

T e x t d e ang e la b r a ș o v e anu /  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

9 km

189

Nepal

nr. 35-36/iulie - august 2011

190

Pu nkt pe glob

Ne pal 9km pe verticală

Nimic despre Everest Dar nu vom vorbi despre Everest. Și nici despre funduri de mare. Stăm la răcoare în biroul lui pașnic, din viluța pașnică cu surfinii cochete la ferestre și vorbim despre moarte, libertate, orgolii și umilință. E un tip senin și optimist acest Andrei Carpenco. Și mi-e greu să-l leg de acel Carpenco pe care-l știam – cel care era pus pe revoluții estetice în mintea fiecărui

client care vroia de la el o simplă balustradă de fier forjat sau o casă cu 5 etaje și-un podnaveț. Munții nu suportă diletantismul. Și nici entuziasmul exagerat. Hei-rup-ul nu ajută. Dacă aș zice acum: oameni, urcați Everestul, mi-aș lua un păcat pe suflet. Pentru că jumătate din cei care m-ar asculta ar muri pur și simplu. Pe munte totul e de-adevăratelea, nu există pile și fățărnicii. La ce bun atunci, munții? Fără cumătrism și frigărui aranjate?

E o ocupație destoinică. Plină de demnitate. Te verifici pe tine însuți. Vezi cât coști. Și de obicei, nu coști tare mult în fața munților. S-a întors la sfârșitul lui mai dintr-o expediție în Nepal și deja trage cu coada ochiului la ecranul calculatorului, unde se bat clopotele chemării pentru o nouă expediție în Tibet. La sfârșitul lui septembrie. Nu vă potoliți? Sunt munții un drog? Sunt. Cine a urcat odată, devine dependent. Îmi pare rău să recunosc, e o frază răsuflată, dar n-are de gând să-și piardă statutul de adevăr oricât am strâmba din nas. Și tot mai multă lume urcă. Pentru tineri a devenit cool să facă sporturi extreme, le ridică statutul în fața prietenilor de pe facebook. Se schimbă la față și turistul clasic moldovean. Sau exsovietic.

Scurtă incursiune în istoria turistului moldovean. Cele cinci stele din ciorbă. Primul lucru pe care l-a făcut după ce au căzut cortinele și lumea i s-a arătat în toată goliciunea, a fost să meargă pe la toate hotelurile de 5 stele cu olinclusivul zornăind din

191

de bucătari, un grup de hamali care îți cară bagajul pe catâri, măgari sau yaci, iar tu mergi cu un rucsăcel în care ai apa, aparatul de fotografiat și eventual, buna dispoziție. Dar să nu credeți că e o călătorie „de boieri”, e un efort fizic destul de mare, se merge cîte 7-8 ore pe zi prin munți, pe cărări abia vizibile, deasupra prăpăstiilor, prin zăpadă sau pietre golașe. Dar, peste aceste ore, atunci când cazi deja de picioare, te așteaptă cortul deja pus și bucătarii cu mâncarea gata. Te culci în sacul de dormit, visezi frumos și dimineața pornești iarăși la drum. Caravana cu catârii, yacii sau măgarii te întrece și iarăși te așteaptă undeva seara cu masa gata și corturile ridicate. coada de tinichea, unde să se îmbete cuc sau să-și arunce femeile în apă ca să țipe. Ce bucurii mai putea avea un sovok scăpat la bani? Apoi, într-o pauză scurtă dintre două beri și un scărpinat pe burtă a înțeles că nu înțelege nimic. Nici măcar unde se află. Marea e aceeași, chelnerii – aceiași, doar culoarea feței diferă. Și vodka e aceeași peste tot. Noi doar nu ne uităm peste gardul hotelului de 5 stele, nu avem timp, căci acolo totul e deja inclus. Și trebuie să reușești să consumi totul. Și s-a strecurat o bănuială trădătoare între alte două beri și un russkii standart. Oare nu cumva nu face chiar ceea ce vrea sau ceea ce trebuie? Lumea părea să fie altfel, totuși. Și în sfîrșit, s-a produs. S-a născut consumatorul de altfel de plăceri. A descoperit că nu are nevoie de excursii. Are nevoie de emoții. Am văzut pe un cab londonez chemarea: nu fi turist, fii călător! Omul vrea senzații, să simtă cu pielea și cu toate organele. Și eu sînt la fel. Și iată am descoperit trekkingul. Am fost la mare o singură dată în viață (adică în formula clasică – prăjit la soare-bere-popa-prostu) și mi-a

fost de ajuns. Dați o descriere pentru cei care au ieșit din cămașa înflorată a allinclusive-ului dar încă nu știu încotro s-o ia. De obicei, aceste călătorii-expediții se fac în regiuni unde nu prea dă picior gingaș de turist, în mod ideal acesta lipsește cu desăvârșire din peisaj. Sunt deja companii care se ocupă de organizarea acestor călătorii, pentru că, oricît ar părea de sălbatică aventura, ea trebuie extrem de bine planificată. Se stabilește ruta. Se formează echipa. Se face descrierea minuțioasă a traseului. Planul A. Planul B. O să vedeți mai târziu de ce. Se angajează un grup

E greu, slăbești (lucru pe care și-l doresc toți), nimerești în locuri unde nimeni niciodată nu a pus piciorul, vezi plante pe care nu le-ai văzut niciodată sau le credeai dispărute, vezi cetăți pe care nu știe nimeni cine le-a construit, pentru că arheologii încă n-au ajuns pe acolo...

Sindromul coviltirului (Nu rabdă și trage cu ochiul la ecran).

– Numai ascultă cum sună aceste denumiri... Cum să nu pornești la drum? Kailash – muntele sfânt pentru budiști (e ca Mekka pentru

nr. 35-36/iulie - august 2011

192

musulmani), regatul Guge, tabăra Everestului, la 6000 metri altitudine, mănăstirile Lhasi – capitala Tibetului... Uită de interviu și se concentră radios asupra mesajului. Deja era acolo. „Fiecare vine în punctul stabilit cu ruta comodă pentru el, (pentru că membrii echipei nu sînt din aceeași țară n.red.), instalarea în hotelul Hyatt, perfectarea vizelor pentru Tibet și China, cumpărarea ultimelor ustensile și chițibușuri pentru expediție. O zi de rezervă în cazul în care se întâmplă amânarea curselor sau reținerea transportului. Zbor la Nepalganj, un oraș din sudul Nepalului, fierbinte și murdar, dar n-avem cum să-l evităm. Trecătorile Tarapuri - 5 ore, urcarea la înălțimea de 2200 m, trecătoarea Taradungan – 7 ore, trecerea graniței chineze, plecarea cu jeep-urile spre lacul Mansarovar, (e celebrul lac sfânt unde vin toți indienii în pelerinaj) etc.,etc.. E planul preventiv, vom mai reveni cu detalii. În Tibet sunt multe lucruri neprevăzute: curse anulate, poduri spălate de ploi, drumuri stricate de alunecări de teren, interdicția din

partea autorităților chineze de a vizita anumite mănăstiri... Și poate chiar interzicerea în general a intrării în Tibet, dacă așa vrea mușchiul lor. Trebuie să facem un plan B. Gânduri am”. Câți oameni se strîng de obicei într-o expediție? Psihologii au un termen: colectiv de contact, adică un grup de 5-8 oameni. Dacă ați observat, atunci cînd aveți la masă 12 oaspeți – e greu să găsești o temă comună de discuție, nu se prea aud unii pe alții, se împart în grupuri. Însă 8 oameni se vor auzi și se vor vedea întotdeauna. Care e atmosfera, cum se stabilesc ierarhiile, căci în orice grup există și cineva care să se dea mare și cineva care nu vrea să asculte de nimeni și cineva căruia să-i fie tot timpul somn și să nu vrea nimic. Este un „șef de haită” stabilit din timp? Este, numaidecât. Dar dacă nu este, atunci viața îl face. Propunerile șefului de echipă nu se discută, ci se execută. Am acceptat programul stabilit din timp? L-am acceptat. Suntem

maturi și lucizi? Parcă pretindem. Și am semnat programul. Deci, ne supunem. Cât de scumpe sunt aceste călătorii? Nu sunt scumpe. E mai scump să stai țintuit șapte zile pe plaja unui hotel din Turcia. Este o axiomă est-europeană: gradul de exotism al unei călătorii este direct proporțional cu prețul la bilet. Dacă vreți să nimeriți în exotic, nu vă zgârciți să plătiți un bilet mai scump, în schimb, pe loc veți cheltui doar bănuți! În mod deosebit în ceea ce ține de Nepal, Tibet, Butan, India de Nord, Cambodgia, etc. Hyatt-ul se consideră extrem de scump - o sută de dolari pentru cinci stele cu corturi de tenis și piscine, în rest – hotelurile (ei bine, uneori e greu să le numești așa, dar dacă ai un pat curat și apă caldă, ce să mai umbli cu pretenții?) sunt de 3-4-5 dolari. Totul e ieftin – mâncarea, călătoriile interne, șerpa care îți cară bagajele te costă tot 100 dolari pe o lună întreagă...

193

cu tatăl său. Au hotărât și alții doi să o facă. Dar cu siguranță vor reveni. Munții creează dependență.

Fericirea. Rețetarium.

ac, te-ai trântit jos și ți se dă o cană de ceai. Această cană de ceai este fericirea absolută.

De ce munții corup emoțional atât de tare? Pentru că acolo, în sfârșit, poți să vorbești singur cu tine. Aici, în birouri, suntem cu toții măreți, știm totul, fiecare dintre noi se crede cel mai deștept, doar atât că avem timp să verificăm. Iar la munte apare timpul, el devine nesfârșit, poți să te adâncești în tine, să te înțelegi, ceea ce duce inevitabil la descoperirea că nu mai ești chiar atât de deștept, ba chiar ești un nimeni și te cheamă nicicum! Și toate acestea – munții, cărările, pietrele - au fost până la tine și vor fi multe mii de ani după tine. Și va fi la fel de frumos.

A existat momentul fericirii absolute? Oo, sigur (ochii i se mijesc de plăcere de parcă ar avea o acadea sub limbă). E momentul când ajungi la bivuac. Ești mort, picioarele intră în grevă și refuză să mai facă măcar un pas și uite că totuși ai ajuns la bivu-

Se întâmplă ca cineva să renunțe la o jumătate de drum? Sigur. Chiar în această expediție 4 au hotărât că nu pot merge mai departe, au chemat elicopterul și au plecat. Lucruri simple: o fată și-a ros piciorul pentru că încălțămintea a tras-o pe sfoară. Și a plecat împreună

Sunteți nomad pur-sânge sau aveți și ceva impurități citadine? Cred că sunt o corcitură, un hibrid, căci după vreo lună de hălăduit pe cărări neumblate mi se face dor de viața mea cotidiană, mi-i dor de mașina mea, de drumul până la servici, mi-i dor să mă cert cu clienții,

nr. 35-36/iulie - august 2011

194

Pu nkt pe glob

Ne pal 9km pe verticală

mi-i dor de mine cel dintotdeauna. Iar peste vreo trei luni începe dorul în sens invers.

Dor de pinguini. Reciproc. Unde încă n-ați fost? În Antarctica. Vreau. Dar deocamdată e scump pentru mine. Dar vom merge la sigur să ne uităm la pinguini. Și să le înmânez drapelul moldovenesc. Ați avut vreun acces de frică animalică, atunci când e mai puternică decât rațiunea? Frica apare întotdeauna de la lipsa de cunoștințe. Dacă îți cunoști foarte bine „cămara ta întunecată”, intri foarte calm încolo. Pentru că știi că pe peretele din stânga este atârnată săniuța, mai jos sunt instrumentele de tâmplărie, iar după ușă – grebla de care te împiedici de fiecare dată și iarăși înjuri că n-ai mutat-o. Găsești totul cu ochii închiși. Deci nu te temi ca întinzând mâna, să dai de monștri. Din cauza asta noi studiem foarte bine traseul fiecărei expediții în care urmează să mergem, pentru a afla cât mai multe din ceea ce urmează să trăim. Vă legați de locuri, de lucruri? Și încă cum! Atât de strașnic, încât nicidecum nu mă hotărăsc să-mi cumpăr mașină nouă și mă supăr strașnic pe soția mea atunci când ea îmi aruncă cămășile mele vechi, decolorate și strașnice pe care le iubesc atât de strașnic... Cum vă suportă? Sau merge cu dvs. în expediții? Ea a făcut alpinism la modul cel mai serios, acum face diving, se scufundă destul de mult, are propriile ei călătorii și expediții. M-a sedus și pe mine să fac scufundări, încerc să nu

rămân în urmă, dar nu-mi reușește, e maestru! Acum, fiincă am hotărât să mă scufund la 152 m, am început să mă antrenez serios, să fac tehnodiving.

Țigara de după. Ce simțiți în momentul de după, când visul s-a realizat deja? O strașnică dezamăgire. E așa întotdeauna și o simt nu doar eu. Și cea mai frumoasă femeie, și un Porsche Cayenne, și Everestul – toate dezamăgesc atunci când le obții. N-ai nimic de făcut pe munte după ce ai ajuns sus. Doar să cobori. Dacă te oprești din visat, începi să cobori? Nu sunt un mare fan al scopurilor mărețe. Încerc să mă bucur de nimicurile cotidiene. Trebuie să învățăm să ne facă plăcere o sticlă de apă într-o zi cu arșiță, nu să o bem pur și simplu, dar să-i simțim răcoarea, putem să ne uităm și la soare prin ea, să vedem ce culoare frumoasă are o sticlă rece când trece prin ea o rază de lumină... Noi nu mai observăm aceste fleacuri, trăim încordați și încrâncenați în așteptarea marii fericiri. Cine ne-a dezvățat să fim fericiți? Trebuie să fie genele, autosugestia sau politica de sus mobilul fericirii? Nu. Rețeta e și mai simplă. Are doar un ingredient: trebuie să fim puțin copii. Amintiți-vă cât de mult durau anii în copilărie. Zilele erau fără capăt. Un an trecea într-un car inimaginabil de timp. Și câte se întâmplau! De la o gâză strălucitoare pe perete până la un spin intrat în talpă sau gustul primelor căpșuni furate de la vecin pe sub gard. Iată din aceste fleacuri era construită ziua. Eram mai emoționali și mai puțin raționali. Acum ce facem? Cerul e albastru? Ei și? O fată s-a uitat la tine? Brrr, mai

bine nu se uita! Cântă păsărelele? Ei și? Le-am mai auzit de un milion de ori! Ce s-a întâmplat cu timpul că s-a zbârcit așa, s-a făcut mic. Opa! A mai trecut un an. Când naiba? Trec zece, viața trece și noi nu o observăm. Știți cum se zice, a murit la 70 de ani, dar a trăit doar 22 de zile. E mult și atât pentru unii! Eu nu vreau. Vreau să trăiesc acești 70 de ani. Vă iese? Mă încordez! Mă zbat. Dacă trăim emoțional, timpul se lungește. Ce aduceți din călătorii? Îmi plac magazinele de antichități. Și nu din cauza că aș fi colecționar sau m-aș pricepe tare mult în anticariat. Dar senzația timpului, a istoriei, a sfințeniei acestor obiecte mă fascinează. Am o mare tragedie că nu pot face ca aceste obiecte să vorbească. Ce cumpăr? Chestii total diferite, dar care înțeleg dintr-o dată că sunt ale mele. Și știu că n-o să ies din dugheană până n-o să târguiesc un preț bun pe acea lingură, fluier sau altă tâmpenie. Iată și acest clopoțel budist de pe masă, e unul cu adevărat vechi, acum nimeni și nimic nu mai poate scoate asemenea sunet din metal. (De fapt, sub capacul metalic se află suprapuși chiar doi clopoței, legați cu o frânghiuță unul de altul și scot un sunet extrem de curat ce ține mult, schimbându-și vibrațiile, mai mult de 20 de secunde.) Care a fost lucrul cel mai straniu pe care l-ați mâncat într-o călătorie? Nu sunt un gurmand. Știu o categorie de bărbați care sunt extrem de răi atunci când sunt flămânzi și sunt ca mătasea atunci când sunt sătui. Eu nu fac parte din ea, precum ați înțeles. Nu trăiesc ca să mănânc, ci invers. Dar îmi place bucătăria japoneză, cea tibetană...

195

nr. 35-36/iulie - august 2011

196

Pu nkt pe glob

Ne pal 9km pe verticală

Cu ce se mănâncă bucătăria tibetană? E carne cu foarte multe ierburi locale. Cu aromă de câmpuri și munte. Nu e un surogat crescut la fermă în înghesuială și întuneric, ci sunt yaci care pasc la înălțimea de 4000 m. Gătiți? Nu, doamne ferește. Chiar dacă trebuie să supraviețuiți? Nici atunci, de obicei mă hrănește cineva.

Nu zâmbiți niciodată maimuțelor. Ne uităm la fotografiile din Nepal. Fețe, copii, bătrâni, munți...

Îmi place să fotografiez oameni și locuri. Detalii, priviri... Cea mai mare dramă a noastră e că am încetat să mai credem unii în alții. Să ne respectăm. Ei – încă nu. Sunt naturali. Uitați-vă la această femeie, e pe departe de a fi tânără, dar are cerceluși în urechi, mărgeluțe, cosiță. E o babă. Dar de ce babele noastre nu se gătesc așa? Eu am impresia permanentă că pe noi ne-a stricat mentalitatea sovietică... Haideți să calculăm. Câți ani am avut putere sovietică? Patruzeci. Câți ani n-o mai avem? Douăzeci. Am fi trebuit să stingem deja 50% din rămășițele sovietice în noi. De ce n-am făcut-o? Oameni de 20, ba chiar de 30 de ani nu știu ce e aia putere sovietică. Avem deputați, miniștri de vârsta asta, chiar și acest Dodon care se bagă mereu în față nu știe ce înseamnă putere sovietică. De ce ne uităm mereu înapoi?

Dar de ce se întâmplă mereu asta? O să vă fiu tare recunoscătoare dacă o să-mi explicați... Pentru că e comod. Ne-am aranjat bine. E confortabil să-i disprețuiești pe toți din jur în afară de tine. E convenabil. E ușor. Desigur că e mult mai greu să iubești. Pentru că iubirea necesită efort, grijă, chiar și un pic de jertfire de sine. Orice om vrea să fie iubit. Dar nu este în stare să iubească. Aici e buba. În fericirea lor e amestecat și budismul. Iar religia lor e simplă. Nu face rău, nu minți, trăiește cinstit. Și te vei reîncarna iarăși în om și nu în râmă. Trăiește destoinic. E posibil să trăiești destoinic? Da. Și e posibil să nu minți. Mă cam tem de oamenii care zic că nu mint. Pentru că ei mint cu deplina conștiință că sunt cinstiți. Dvs. când ați încetat să o faceți și de ce? A fost un moment, deja la maturitate, la adânca maturitate, când mi-am dat seama foarte clar că nu are rost. Nu are rost! Vreau să vin acasă și să mă uit în ochii copilului meu și să nu feresc privirea. Ați reușit? Da. Pot să privesc în ochii copilului meu. Nu fur. Nu vreau rău nimănui. Mă străduiesc să nu fac porcării. Omul minte ca să se înalțe oarecum pe sine. Iosif Brodsky a zis cândva o frază extraordinară: toate discuțiile dintre oameni (despre orice ar vorbi) sunt doar despre un lucru: „metoda mea de consum e mai prestigioasă decât a ta”. Iată eu mă dau mare în fața dvs. că am fost și acolo, și acolo, și dincolo, și încerc să demonstrez că metoda mea de a utiliza viața e mai prestigioasă... Iată eu am fotografii cu Dalai Lama, zic. Iar dvs. îmi spuneți că aveți poze cu Isus Hristos.

Dacă o să intre cineva acum în birou, o să spună că are fotografii cu Mohamed sau cu Marian Lupu. Și așa ne umflăm fiecare în pene. Și e scârbos. Dar aici, uitați-vă în poze, aici, aceste băbuțe milenare sunt încă interesante ca femei. Sunt adevărate. La noi oamenii cu asemenea ochi sunt numiți lohi. Looseri. Depinde de vocabular. Cei care zâmbesc sunt tratați ca ratați sau ca idioți. Ați fost vreodată la cușca maimuțelor la menajerie? Numai maimuța tratează zâmbetul omului ca pe un act de agresiune. Să nu zâmbiți niciodată atunci când vă apropiați de maimuțe. Vederea dinților o face să se arunce la tine, să muște, să devină agresivă. Oamenii parcă ar fi trebuit să evolueze... Ei, cei de acolo, sunt autosuficienți. E cea mai mare fericire pe care poate să o aibă omul. Nouă ceva nu ne ajunge. Mereu. Nu ne place fotoliul, soacra nu pare prea deșteaptă, șeful e idiot de-a binelea, totul e aiurea. Noi reflectăm tot timpul. Ei – nu. Au o mână de orez și sunt fericiți. Nu au nevoie de mai mult. Omul nu are nevoie de mult. Și această mare fericire pe care o așteptăm de sus nu va veni niciodată dacă noi nu încercăm să o găsim și sub picioare. Uitați-vă ce monștri, acești munți. Cum să-ți dai aere: am cucerit muntele, atenție la mine! Un alpinist nu va spune niciodată asemenea porcării patetice. El știe că muntele și-a făcut milă de el. Bine, te văd că ești băiat bun, urcă. Pe munte dispar ierarhiile, devin neimportante conturile. Uite la această frunte din fotografie. E jupuită, arsă, transpirată. Pielea jupuită a unui miliardar din Kiev. Înainte mi se părea că aceștia au o viață cosmică. Trăiesc cu zefiri. Dar e un om normal. Merge, transpiră, își arde fruntea. Are un iaht de 50 de milioane de euro, dar a luat rucsacul în spate și a urcat cu noi în munți. Și muntele l-a acceptat.

197

nr. 35-36/iulie - august 2011

198

5 ani de Bia Bijou Cum să aduni la un loc o mulțime de fețe frumoase, într-o amiază când termometrele riscă să sară peste temperatura de fierbere și tot orașul e autoexilat undeva pe un mal de apă? Cu bijuterii frumoase care se potrivesc la orice ochi și la orice rochițe, și chiar la lipsa acestora, cu muzicuță bună, cântată din tot organismul de băieți frumoși pe care îi vezi întreaga săptămână pe sticlă și cu atmosferă prietenoasă... Știe Stela Moldovanu ce merge tuturor la inimă...

bd. Moscova 14/1, tel. 311-281 www.moldeco.md

199

nr. 35-36/iulie - august 2011

200

DO de sus

TiPtiL

invazia fun(k)-ului

A apărut tiptil, dar nu vrea să stea ascunsă, dar mai ales să rămână neobservată. Un sound fresh, un tempou dinamic, versuri optimiste și o trupă tot atât de catchy: TiPtiL. Dar dincotro și unde aleargă așa de iute și de happy, vă întrebați cu siguranța unor oameni care știu că nimeni nu a inventat a opta notă muzicală? Iată direcția ”netradițională” pe care o iau tiptiliștii: își fac singuri instrumentele, adună de sine stătător note firav-agresive-senzual-lascive-dansant-melodioase-armonios-izbitoarecreativ-colorat-înălţătoare (deci, vreo 11 în total) și doar apoi, tiptil, se strecoară în inimile melomanilor. Și în revista Punkt. Care a căutat cu lumânarea o bucată muzicală pentru a da glas promo-ului. Și așa a fost descoperit TiPtiL.

T e x t d e El e na N e agu / F o t o d e S o r in N ain e r  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md

201

nr. 35-36/iulie - august 2011

202

DO de sus

Ti Pil invazia fun(k)-ului

dar şi foarte creative. Felul în care fetele au reuşit să completeze ideile muzicale propuse de instrumentiştii din formaţie, fac din TiPtiL un proiect muzical original, care se distinge prin personalitate şi prin maniera sinceră prin care îşi expune ideile muzicale pe orice scenă, indiferent de dimensiunile acesteia.

Punkt: Ce înseamnă TiPtiL, dincolo de semnificaţia dată de dicţionar şi de sonoritatea sugestivă a cuvântului? Bujor: TiPtiL înseamnă un grup de prieteni năstruşnici, care reuşesc să spargă bariere de mentalitate în plan muzical şi să aducă în acelaşi loc petrecerea, muzica bună, versul inspirat şi umorul. Punkt: Și TiPtiLii? Raluca: TiPtiLii sunt, în ordine alfabetică, ca la catalog: Creţu Cristinel (chitară), Dură Adina (voce), Moisescu Ciprian (tobe), Staicu Raluca (voce) şi Stoicovici Bujor (chitară bas şi contrabas). Suntem cinci personalităţi diferite, cu vârste, gândire şi experienţe de viaţă diferite, dar uniţi prin pasiunea pentru muzică şi printr-o prietenie specială. Între noi e un contrast tiptil care stârneşte interesul şi mai apoi

atrage simpatia, cred eu. Punkt: De ce ați decis să puneți de-o trupă, prietenia nu vă obliga? Laurentze: Povestea “TiPtiL” a început odată cu încercarea de a reanima formaţia Baba Novac. Iniţial proiectul l-a inclus şi pe Ramon Grigorescu, fostul vocalist şi autor al versurilor dar şi al liniilor vocale, în marea lor majoritate, de la Baba Novac. În ciuda calităţilor sale de necontestat dar şi a nevoii pe care noul proiect o avea, Ramon a decis să nu ni se alăture până la capăt în acest nou demers muzical. După plecarea lui Ramon, în urma unor îndelungi căutări şi audiţii de potenţiali solişti vocali, TiPtiL şi-a desăvârşit componenţa, astfel celor trei membri fondatori: Bujor, Creţu şi Laurentze li s-au alăturat, pe rând, Raluca şi Adina, două fete cu personalitate, înzestrate cu voci extrem de melodioase,

Punkt: Cine compune, cine scrie versurile? Sau e zvâcnire a neuronului colectiv TiPtiL? Crețu: Cam așa, cine are o idee o arată celorlalţi, apoi o TiPtiLizăm la maxim. Raluca: Câteodată, înainte de a repeta piesele noastre, mai facem câte-o încălzire şi ne lăsăm purtaţi de val şi atunci când suntem mai inspiraţi sau mai norocoşi, facem o piesă. De multe ori, în euforia momentului, uităm ce-am cântat, şi aşa unele piese nu rămân cu noi dar suntem relaxaţi şi nu ne supărăm pe ele, le aşteptam cu altă ocazie. Prin urmare, fiecare face cam ce vrea în compoziţie, cel puţin în primă fază. Mai apoi luăm piesa la cizelat. Ideea de bază este însă autenticitatea - fiecare se exprimă cum simte prin instrumentul pe care-l stăpâneşte. Versurile le scriu eu sau Adina, dar participă şi băieţii. E cumva o muncă individuală realizată la comun. Muzica pe care o facem se materializează în adieri sonore firavagresive-senzual-lascive-dansant-melodioase-armonios-izbitoare-creativcolorat-înălţătoare. Aşa o simţim noi şi ne bucurăm când oamenii din faţa noastră reacţionează la unul sau mai multe din ingredientele din reţeta TiPtiL. Punkt: Cum se face că, deşi aveţi o formulă instrumentală minimă: baterie, bas, chitară, piesele sună totuşi plin, iar orchestraţiile sunt destul de „nonconformiste”? Bujor: Noi, băieţii, suntem instru-

203

mentiştii trupei şi avem atu-ul de a ne cunoaşte de foarte mult timp (pe Creţu îl ştiu din 1992). Am cântat toţi trei la Baba Novac. Nici acolo lucrurile nu erau simple. Acolo am învăţat să facem minuni cu resurse puţine, întrucât, în România este o criză acută de muzicieni inteligenţi şi fără ochelari de cal. Treaba asta ne-a ajutat teribil să ne dezvoltăm, atât individual, cât, mai ales ca trio. Noi suntem un veritabil trio, pe care poţi grefa absolut orice formulă. De data asta, la TiPtiL, am ales să rămânem trio şi să aducem doar voci. Asta ne-a forţat să fim şi mai inventivi. Mie mi-a plăcut (până la exagerare) The Police. Asta cred că lămureşte întrucâtva lucrurile. Punkt: Aveți piese atât în limba engleză, cât şi în limba română, aveţi piese proprii, aveţi şi cover-uri. Care este firul roşu? Raluca: Cu piesele proprii v-am povestit cum e, ne exprimăm liber şi

individual, dar totuşi la comun şi, deşi pare o contradicţie, nu este. În felul acesta toţi ne simţim în largul nostru cu ceea ce cântăm. La început mie mi-a fost mai greu să scriu versuri în română pentru că nu sunt poetesă, dar apoi mi-am dat seama că versurile nu trebuie să fie poezii de premiat la concurs, e suficient să fie sincere. Nu ştiu dacă la succesul unei piese contribuie şi faptul că piesa este în limba română, dar cu siguranţă piesele în română sunt mai uşor de înţeles şi de fredonat şi poate un pic mai aproape de suflet prin acest liant ce ne apropie ca naţie - limba maternă. Şi piesele în limba engleză sunt însă apreciate, la ultimul concert chiar am fost felicitaţi de către câteva persoane din public care nu erau vorbitoare de română pentru piesele în engleză şi pentru mesaj. Eu zic că e bine aşa, şi în română, şi în engleză, pentru că acoperim un public mai larg. Cât despre cover-uri, nu avem

foarte multe - patru, mai exact, sunt câteva piese pe care le-am îndrăgit şi am vrut să le cântăm după simţirea noastră. Prin urmare, cred că succesul nu vine din limba în care se cântă ci din cum transmiţi mesajul pentru că muzica este un limbaj universal. Punkt: Pe când puneți de un album? Bujor: Albumul va apărea firesc. Nu cred că mai devreme de primăvara viitoare. Material ar fi, dar am mai vrea. Piese trase la studio sunt, dar nu toate … cam aşa stăm. Laurentze: Albumul va apărea atunci când se va simţi nevoia, pe de o parte. De asemenea, albumul va apărea când vor fi întrunite condiţiile tehnice, care depind de nişte resurse financiare. Pe scurt, nu va apărea mâine! Punkt: Când putem vedea TiPtiL la Chişinău? Ce aşteptări aveţi de la publicul de aici?

nr. 35-36/iulie - august 2011

204

DO de sus

Ti Pil invazia fun(k)-ului

Bujor: Încercăm să venim până la toamnă. Aşteptările mele sunt să găsesc un public pus pe petrecere şi cu chef de dans. Va ieşi un party de pomină, în binecunoscutul nostru stil jazzaggefunkdancefun. Adina: Cât mai repede! Am auzit că la Chişinău există sushi bun şi un public cald, pus pe petreceri. Raluca: Eu sunt din Huşi, un orăşel foarte aproape de vama dintre România şi Moldova şi cunosc “oamenii locului”, n-am niciun dubiu că publicul va fi foarte călduros. Aşa că aştept cu interes revederea Chişinăului. Punkt: Ce înseamnă jazzaggefunkdancefun? Este un cuvânt inventat de voi? Raluca: Da, este o “găselniţă“ care să descrie stilul nostru de muzică. De multe ori am fost întrebaţi ce stil de

muzică cântăm şi pentru că nu era niciunul în care ne-am fi încadrat cu totul, am recurs la această firgură de stil. Muzica pe care o cântăm e un amestec de stiluri, un cocktail cu multe arome, la fel ca acest cuvânt cu multe litere. Punkt: Dacă într-un an şi jumătate de existenţă aţi făcut atâtea lucruri şi aici ne referim la numărul destul de mare de concerte, festivaluri, apariţii radio-TV, videoclip, deja o ieşire internaţională, la Berlin şi, iată acum o colaborare peste Prut cu Punkt, cum se vede viitorul TiPtiL? Adina: Plin de realizări frumoase. Îmi place să spun că viitorul sună bine cu TiPtiL! Raluca: Vom continua să creştem tiptil şi când spun asta, pun accentul pe acea latură a cuvântului care ne

duce cu gândul la surpriză, ochi mari şi “şagă”. Îmi doresc să vă surprindem plăcut mereu şi să facem în aşa fel încât mesajul nostru de voie bună să ajungă la urechile şi simţurile cât mai multora dintre voi. Bujor: Viitorul unei trupe ţine exclusiv de armonia din interiorul ei. Relaţiile dintre membrii unei formaţii artistice (fie ea de muzică, teatru, dans, etc.) sunt determinante pentru parcursul trupei către glorie sau, dimpotrivă, către eşec şi, implicit, destrămare. Dacă respectul, încrederea şi admiraţia reciprocă vor domina invidia, egoismul şi avariţia, atunci viitorul este al trupei. Asta se poate aplica la modul general, dar dacă şi noi vom aplica cele de mai sus, grefate pe talentul şi creativitatea membrilor, nu avem cum să nu reuşim.

205

nr. 35-36/iulie - august 2011

Piața din Chișinău este una aparent aglomerată, cu peste 30 de posturi de radio: iată că mai apare unul, vor spune scepticii. Profilul difuzorilor este însă destul de asemănător: stațiile radio emit multă muzică și... cam atât. Sunt câteva posturi care au un alt profil: Radio Moldova, Europa

Arena FM emite de la începutul acestui an, pe 89,6 în Chișinău. Pentru

Liberă, BBC, RFI, Vocea Basarabiei,...

prima dată, un post privat de radio încheie un parteneriat cu

Cei mai mulți dintre experții din do-

Societatea Română de Radiodifuziune. Radio România, una din cele mai

meniu afirmă că moldovenii de asta

vechi societăți de radiodifuziune din Europa, la cei 83 de ani ai săi,

au nevoie: de multă muzică și atât. Ar

alege astfel să se întoarcă în Moldova, unde a înființat în 1939 prima

fi însă paradoxal (și periculos) ca în

sa stație regională: Radio Basarabia.

Moldova consumul media să fie atât de specific. Este vorba, mai degraba, de o inerție, care s-a manifestat în mare parte și în televiziune, unde, până la apariția Jurnal TV și Publika piața era destul de monotonă și pre-

C h i ș i n ău – 89,6

vizibilă. Cum la fel de previzibilă este și afirmația că cei mai mulți ascultă radio în mașină. Nu, la fel de mulți ascultă radioul acasă sau la serviciu. Arena FM va oferi ascultătorilor moldoveni știri, dezbateri, emisiuni de cultură, divertisment, muzică. Specificul acestui post vine și din faptul că retransmite programe ale Radio România și se bucură de sprijinul editorial al postului public din România. Valorile experiența

și

misiunea și

acestuia,

U n g h e n i – 93,8

profesionalismul

jurnaliștilor săi, se vor regăsi și în activitatea Arena FM. Postul va crește constant, urmând ca până la sfârșitul anului să putem anunța o surpriză publicului din Republica Moldova. Vom reuși astfel să oferim știri în cele mai importante momente ale zilei: 8.00, 14.00 și 19.00. Avem, alături de noi, o echipă tânără dar ma-

T i g h i n a – 106,1

tură din punct de vedere profesional. Redactor-șef Știri este Cătălin Gomboș, corespondentul Radio România în Republica Moldova de mai

C a h u l – 93,3 f m

bine de 2 ani, iar Vlad Țurcanu - unul din cei mai cunoscuți jurnaliști din Moldova - este redactor-șef Programe.

Ed i n e ț – 104,6

Îi veți putea asculta la Arena FM pe câțiva dintre cei mai cunoscuți intelectuali basarabeni: scriitorul Iulian Filip, istoricul Gheorghe Cojocaru, dramaturgul Dumitru Crudu. Unul din cei mai buni cunoscători ai realităților de pe ambele maluri ale Prutului, Dan Dungaciu, va fi invitatul permanent al Mirei Gomboș - un alt jurnalist de la Radio România - în fiecare săptămână. Stela Popa, una din jurnalistele care s-au afimat rapid și temeinic în Moldova și România, va realiza o emisiune săptămânală, iar Johnny Alici își va întâmpina ascultătorii la începutul fiecărei nopți cu muzică bună și va încerca să îi pună pe gânduri.

B r i c e n i – 102,6

În fiecare dimineață, timp de 3 ore, puteți asculta o emisiune matinală în care informațiile și buna dispoziție vă sunt livrate de actorii-jurnaliști Alina Stoianov și Iurie Gologan.

D r o c h i a – 93,8

Silvia Grigore și Victor Buruiană vă aduc muzica în miezul zilei iar Gheorghe Filip Bârsan și Victoria Coroban vă prezintă destine aparte. Arena FM acoperă în acest moment aproximativ 60% din teritoriul Moldovei. Vom retransmite cele mai bune emisiuni ale Radio România: de la știri și dezbateri politice la talk-show-uri și emisiuni culturale, sport și muzică. Radio România se întoarce astfel în Basarabia, de data aceasta pe termen lung.

Pu nkt pictură

de Ele na negu ră

Pictura, între impresie Si , expresie Emoţiile, rod policrom al momentului, încredinţate imediat foii şi pensulei, este un principiu după care se ghidează mulţi dintre artiştii plastici, printre ei se numără şi Elionora Romanescu. Ca un pictor impresionist care respectă preceptele de bază ale acestui curent, artista optează exclusiv pentru autenticitatea impresiilor colectate şi valorificate la faţa locului, lăsând forme colorate pe colo pe unde trece emoţia şi gându-i. În cadrul expoziţiei, organizate cu ocazia împlinirii a 85 de ani a artistei, surprinzi, spre desfătarea ochiului dar şi a sufletului şi momente când culorile devin foviste, depăşind hotarele realităţii general acceptate, supunându-se doar purei rătăciri a senzaţiei.

Examen de maturitate artisticA De la lichidele vopsele prinse în forme, la vaporoasele mătăsuri şi solidele sticle multicolore, ceramică sau lemn - arta plastică trecută prin toate stările, vizual savurate, ale frumosului. Rezultatul acestui proces de creaţie a putut fi apreciat în cadrul expoziţiei de licenţă a studenţilor de la arte ai Universităţii Ion Creangă. Toată experienţa lor de patru ani şi-a găsit reflectare în aceste ultime lucrări subsemnate în calitate de învăţăcei.

ArtA l a patru mâini Artă de doi, la patru mâini. Vasile Gorduz şi soţia sa, Silvia Radu, la Muzeul de Artă din Chişinău. Pe fundal, peisaje monumentale de Vama Veche, surprinsă în culori uitate de către Silvia Radu, pe hol - zeci de suporturi pe care stau încremenite trăiri, himere, senzaţii. Diverse stări sufleteşti sau ale naturii au căpătat forme pietrificate, intuite de bogata imaginaţie a sculptorului Vasile Gorduz. Miturile şi motivele biblice au prins contururile unui simbolism calcaros, trasat de îndemânarea aceleiaşi mâini. Admirând creaţiile artistului resimţi influenţa a doi mari sculptori români - Constantin Brâncuşi şi Dimitrie Paciurea. Stilurile contrastante ale celor doi au găsit o cale de împăcare, peste ani, în opera lui Vasile Gorduz, artist român, născut la noi în Basarabia.

GravurA Si , BravurA

208

Pictori de adâncime, dar şi dintre cei care ies abia acum în relief, au avut onoarea, mai ales cei din urmă, de a fi expuşi la Centrul Expoziţional Constantin Brâncuşi. Idei, vise, simţuri gravate pe metal, lemn sau linoleum şi apoi imprimate pe hârtie, astfel de tehnici extrem de sofisticate au fost folosite la crearea lucrărilor, amănunt remarcat, mai degrabă de un ochi profesionist care, cu siguranţă, a apreciat originalitatea vizualizării acestor idei. Gravura e un domeniu al artelor plastice în care un tablou poate fi uşor „tras la xerox”, datorită tehnicilor folosite. Şi tot aceste tehnici oferă artistului grafician posibilitatea de a da o expresie cât mai inedită mesajului experimentând puţin altfel decât pictorul cu formele şi culorile.

209

Balul Angelus Balul de caritate Hospice Angelus este unul dintre cele mai elegante evenimente ale anului. Politicieni, oameni de afaceri, artiști și directori de opinie s-au întâlnit în sala mare a Leograndului pentru a-i ajuta pe bolnavii de cancer în fază terminală. Balul a fost prezidat de Principesa Marina Sturdza, președinte de onoare al Hospice-ului. În urma licitației, printre loturile căreia au fost și două bilete la concertul BON JOVI, lucrări de Iurie Matei sau sejururi în România sau Cehia, s-au adunat 23000 €.

nr. 35-36/iulie - august 2011

210

3 moldoveni la Bruxelles Se zice că omul sfințește locul. În cazul Ludmilei Bulgar de la Comisia Europeană, nu numai că-l sfințește, dar și-l umple de energie. Datorită ei, mulți dintre artiștii noștri au avut concerte, serate de autor sau expoziții în această capitală europeană. Ultimul eveniment i-a reunit pe Nana Plămădeală, Ion Verdianu și Cezara Kolesnik într-un trio care a făcut o impresie foarte frumoasă europenilor. Atât de frumoasă, încât au fost invitați ulterior și la Luxemburg.

211

nr. 35-36/iulie - august 2011

212

Pu nkt eve nime nt

VINURILE FILOSOFICE locul de întâlnire a gândirii, jocului și vinului bun Tradiția Philosophical Wines este nouă pentru Moldova. Întâlnirile la marginea paharului cu Vinuri Filosofice sunt bine cunoscute în mediile intelectuale ale Occidentului, nu și pe podgoriile moldave. De obicei, moderată de un filosof, discuția se îndreaptă asupra subiectelor de interes general, a căror clarificare poate îmbunătăți calitatea vieții omului. Ne-am gândit că moldovenii, filosofi și poeți din naștere, oameni care la un colț de masă plâng, iar la alt colț de masă cântă, vor prinde din mers ideea filosofării în jurul unui pahar de vorbă. Am inițiat ședințele Vinurilor filosofice fără niciun strop de teamă, iar experiența filosoficobahică a început de la o discuție despre dorință. Faptul că au venit atât de mulți oameni a fost în consens cu dorința noastră, dar ne-a confirmat și dorința/nevoia colectivă de întâlniri, la un pahar cu vin, a intelectualilor noștri. De data aceasta, Dorința a fost definită ca o necesitate stringentă la început, ca ”N-ar strica” apoi sau ca Obsesie în unele cazuri. Am înțeles că pot fi dorințe de diferite tipuri și că unele sunt necesare, iar altele nu. Că unele ne fac să perseverăm, iar altele ne conduc spre nefericire. Că între dorință și nevoie există diferențe. Că atunci când dorința produce nefericire, ar trebui să o

multiplicăm. Că dacă avem în noi dorințe neînțelese sau de nerealizat – vom fi nefericiți. Apoi, am găsit, împreună cu invitații Punkt câteva posibilități de rezolvare a tensiunii interioare: unii au discutat în continuare, alții au dansat, cântat, stropit cu apă. Am decis să continuăm. Așteptăm de la cititorii noștri sugestii pentru teme de discuție. Și ne vedem luna viitoare. Luminați de răspunsuri sau plini de întrebări – Revista Punkt vă așteaptă la alte Vinuri Filosofice. Dumitru Alaiba: Dorința este un fel de N-ar strica. Dar dacă știi să perseverezi toate dorințele se realizează. Serge Zanoaga: Care e raportul dintre dorință și nevoie? Oare toate dorințele sunt nevoi? Sau sunt unele care se leagă mai degrabă de obsesie? Tatiana Buianina: Să facem o diferențiere clară între trebuințe și dorințe. Cred că dorințele privesc mai degrabă planul social și afectiv. Alex Cosmescu: Cred că e nevoie să categorizăm dorințele. Care sunt oare dorințele necesare? Angela Brașoveanu: Pe mine mă interesează cum se realizează dorința. Sau cum ne dăm seama că ele nu sunt realizabile.

213

nr. 35-36/iulie - august 2011

214

Pu nkt interior

TOATE DRUMURILE DUC…ACASĂ

Toate drumurile duc la Roma… o cale aproape fără întoarcere şi una dintre ultimele cine-manii ale lui Sergiu Prodan şi ale Vioricăi Meşină. Un fel de sagă a rătăciţilor mioritici, pentru care visul european înseamnă nu numai pământul făgăduinţelor, dar şi desprinderea în orice chip şi fel de (a)casă. Lăsăm în plata domnului digresiunile filosofico-botanice despre importanţa rădăcinilor, iar pe moldoveni - să-şi bată în continuare poteca spre roma mirifică. Ne întoarcem la Prodani, pentru care toate drumurile lumii duc…acasă. Acolo, unde pereţii şi obiectele joacă într-un film doar al lor, în care şi scenariul, şi regia, şi scenografia, şi rolurile titulare le aparţin.

T e x t d e A N G E L A BR A ȘOVE A N U / F o t o d e S e r giu Odainic  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punKt"? accesați site-ul www.punkt.md

215

părea larg, o cameră chiar stătea fără treabă. A fost suficient pentru noi, până în momentul în care a apărut Cezar... Normal că am vrut o casă mai mare, în care să încapă toate lucrurile lui şi...ale noastre. Vă asigur că nouă ni se întind mâinile la diferite lucruşoare, avem tendința să adunăm multe obiecte în jurul nostru”, povesteşte Viorica Meşină despre contribuţia esenţială a lui Prodan-junior în decizia de a se muta într-o casă mai spaţioasă. Aşa că, au hotărât să-i dea Cezar-ului ce-i al Cezarului.

Daţi-i Cezar-ului ce-i al Cezar-ului Noua casă a trio-ului Prodan (Sergiu, Viorica şi Cezar) este poziţionată în cartierul central al Chişinăului, cu multe case vechi prin preajmă şi cu o rezervă suficientă de aer boem. Sunăm la uşă. Ne deschide tanti Maria care, după ce ne invită să trecem pragul, fuge la bucătărie, de unde străbate spre nările noastre mirosul de clătite ca la mama acasă. Un fel de fusion între miresmele naţionale şi obiectele cu iz de străinătate, presărate pe ici-colo, dar care îţi capitulează iremediabil retina din primul moment. “Nu ştiu dacă e casa visurilor...de fapt, o fi fiind, pentru că noi nu am avut o casă a noastră, am stat timp de nouă ani într-un apartament micuţ. Ne

În acest apartament s-au mutat cu un an şi jumătate în urmă. Reparaţia a durat aproximativ un cincinal, pentru că şi-au dorit o casă care să respire în ritmul impus de ei şi nu de o echipă de meşteri-manoli. S-au implicat la fiecare etapă a reparaţiei, au gândit şi răs-gândit fiecare colţişor, au rebobinat fiecare cadru de ambianţă de-o mie de ori, s-au sfătuit, s-au certat, au găsit compromisuri, iar rezultatul final a fost pe măsura aşteptărilor.

Maximalismul, funcţionalitatea şi...odna bolishaia cuhnea Ceea ce se înglobează în conceptul „dezordine artistică” e creat pentru ei. Nu gustă stilul minimalist, fug de tot ce este foarte ordonat şi liniar. „Gusturile mele şi ale lui Sergiu coincid, cum zice el, casa noastră e "odna bolishaia kuhnea". De exemplu, eu mi-am dorit dintotdeauna o prispă din aia, pe care femeile de la ţară agăţau şi uscau plante medicinale, cununi de ceapă şi usturoi. Deşi poate părea stranie prezenţa ei, pentru că e totuşi vorba despre un apartament şi nu o casă la sol, pe mine nu mă deranjează. Casa aceasta este în primul rând practică. Nici în visul cel mai rău nu

nr. 35-36/iulie - august 2011

216

Pu nkt interior

TOATE DRUM U R I L E D U C … ACASĂ

Oalele, cu care este decorat interiorul, au fost procurate în Sicilia

ci pentru că se uzează. Baia este capitonată cu piatră, lavoarul şi cada au forme rotunjite şi sunt încastrate în blocuri mari din aceeaşi rocă naturală. Este locul în care lumea poate să aştepte şi unde stăpânii casei obişnuiesc să-şi relaxeze muşchii după o zi de muncă creativă.

ne-am fi dorit un apartament-muzeu. Dacă se mai zgârâie ceva, cu atât mai bine arată, podeaua e facturată, astfel încât nu se observă nimic, iar pereţii se spală...” Un alt lucru pe care şi l-au dorit a fost o baie mare şi o cămară specială, în care să păstreze toate “nimicurile” din gospodărie şi unde s-ar putea refugia gospodina casei pentru una din plăcerile casnice (?) – spălatul rufelor. “Îmi place la nebunie să spăl cu mâna toate lucrurile delicate: tricouri, bluziţe, pulovere, rochiţe de vară şi nu pentru că maşina nu s-ar descurca,

“Mamă, eşti o gagică faină, dar nu-mi place că umbli la toate vechiturile astea…” „Toate lustrele din casă le-am cumpărat din sudul Franței, cu 15-20 de euro. Aveau muşte înăuntru, becurile erau sparte, iar unele elemente lipseau. Le-am recondiţionat şi suntem mândri de aspectul pe care l-au căpătat. Mobilierul este adunat de la cele 2 pieţe de vechituri din Chişinău. Unele piese sunt însă noi, mobila din bucătărie fiind făcută la comandă.” Toate obiectele din casă reprezintă

217

o muncă de colecţie de ani de zile, spun stăpânii. Atunci când remarcau un obiect frumos, îl cumpărau cu gândul la noua casă. Deşi Sergiu Prodan, ca mai toţi exponenţii sexului tare, urăşte shoppingul, de când a început febra adunatului de obiecte “cu istorie” s-a contaminat irecuperabil.”Din Mexic am adus o ramă cu oglindă care acum stă în hol şi o vază. Când le-am văzut, ne-am uitat unul la altul şi am pufnit în râs. Normal că le-am cumpărat şi încă le-am cărat cu noi în avion... În Sicilia i-am imbolnăvit pe toţi prietenii noştri de oalele pictate. Satul era situat la 100 de km de locul în care eram cazaţi, aşa că am rezervat o zi specială pentru o escapadă turistică, soldată, cum e uşor de dedus, cu un rând de oale noi care, ulterior, s-au înscris super în interiorul casei noastre. Satul cela e ca un muzeu, toţi locuitorii pictează, de la opincă până la vlădică, iar tehnica în care o fac este una de veacuri. Masa de la balcon e tot de-acolo.”

Mobila din bucătărie este făcută la comandă, după schiţele stăpânilor

Moştenitorul familiei, Cezar, cât era mai mic, nu prea înțelegea pasiunea de colecţionari a părinţilor şi într-o bună zi i-a abordat la direct: "Mamă, eşti o gagică tare faină, mie îmi place totul la tine, dar nu-mi place că umbli la toate vechiturile astea. De ce noi cumpărăm toate obiectele astea vechi, inutile, care nu trebuiesc nimănui?" Totuşi, când s-au întors din Franța, Cezar a adormit liniştit, cu capul pe lustre. Între timp, şi-au schimbat şi maşina, au ales una cu portbagaj mai mare, ca să nu aibă de suferit micul pasager. Dar nu şi pasiunea de colecţionari: “O prietenă, pictoriță, ne-a zis că ne jucăm cu focul cu toate obiectele astea vechi, care au energetica lor, dar pe noi nu ne deranjează absolut deloc. Suntem într-un echilibru perfect cu fluizii lor”

Patul lui Pro-dan şi covorul de la mama Viorica Meşină povesteşte istoria veselă/tristă a covorului din dormitor, care a ajuns acolo în urma unei dispute între generaţii. “Mama ne-a cumpărat pentru casa nouă un covor roşu, mare, scump, un cadou pe care, s-a gândit probabil, că-l vom putea aşterne fără ruşine chiar şi în living. Eu i-am zis: “Iartă-ne, dar noi am ochit altul, unul

nr. 35-36/iulie - august 2011

218

Pu nkt interior

TOATE DRU M U R I L E D U C … ACASĂ

de pe perete…” Reacţia a fost zgomotoasă şi dramatică, atunci când şi-a dat seama pe ce vrem să schimbăm achiziţia ei. După o repriză bună de plâns, cu treceri periodice în bocet, s-a liniştit şi a înţeles că în ochii noştri "vechitura de pe perete" valorează mai mult.

Aburi şi vorbe. Serial. Bucătăria este locul preferat al familiei, iar masa este centrul ei de greutate. “În jurul mesei ne întâlnim, mâncăm, trăncănim, bucătaria te predispune spre discuţie şi mai e şi balconaşul. Adunăm prietenii mai mult de sărbă-

tori, dar mă tem că odată cu studioul nou, în care ne-am mutat tot recent (are curte cu piscină), vom transfera şi petrecerile la locul de muncă. Nouă ne plac chefurile, dar nu atunci când lucrăm. Munca noastră se întinde pe perioade. Acum nu avem timp nici de prieteni, nici de nimic, dar se opreşte sau o mai oprim noi şi atunci începe viaţa frumoasă…”

Perfecţiunea nu are limite, seria a II Apartamentul nu a suportat nicio schimbare de look din momentul în care familia Prodan s-a mutat aici, cu un an şi jumătate în urmă. Este un motiv de regret pentru ei, deoarece

219

nu au găsit încă timp să înnobileze spaţiul cu tablouri, acestea stau încă împachetate. Sunt în căutarea unei mobile moi pentru sufragerie, dar nu au găsit deocamdată arhetipul care i-ar încânta şi ar vrea să-l aducă în casă. Au mai rămas marunţişuri de făcut: decorarea pereţilor, fotografiile de familie, flori, un loc special pentru încălţăminte şi un bar pentru băuturi. “Acum, după un an, mă gândesc că dacă ar fi să schimb ceva, aş face totuşi o uşă la bucătărie. Atunci când vin seara obosită acasă şi mai simt miros de ceapă prăjită cu câteva ore în urmă, chiar dacă există hotă, mă deranjează. Eu am vrut uşă din start, dar aici i-am cedat lui Sergiu. El preferă spaţiile deschise, largi, cu totul la vedere şi la îndemână. Totuşi, realizez că dacă doar acest detaliu mă dezamăgeşte, am reuşit, totuşi, să transformăm aceşti metri pătraţi într-un loc plăcut nouă, cel puţin 90 la sută.”

Baia este capitonată cu piatră, lavoarul şi cada au forme rotunjite şi sunt încastrate în blocuri mari din aceeaşi rocă naturală.

nr. 35-36/iulie - august 2011

220

Bursucul gastric

Bursucul Gastric în deplasare Precum bine se știe, cititorii Punkt-ului nu numai că sunt cei mai inteligenți din lume, dar și cei mai fini gurmanzi. Și iată că unul dintre cei mai fini dintre fini (a nu se confunda cu nănășismul și cumătrismul) ne-a povestit cu atâta încântare despre experiența gastronomică pe care a avut-o la Purcari, încât Bursucul a și pornit la drum. Se întâmplă uneori ca anumite detalii să se așeze în asemenea mod încât să formeze ceea ce numesc cunoscătorii armonie. Lunca Nistrului învăluită în mătăsuri de acuarelă albastră, zborul razant al rândunelelor gulerate, strigătul gutural al păunului, roua de pe paharul de Alb de Purcari au fost suficiente pentru a face branch-ul nostru memorabil.

Salată de creveți cu ruccola Ingrediente: cozi de creveți regale, ruccola, parmigiano, sare, piper, oțet balsamic, ulei de măsline. Preparare: cozile de creveți în prealabil spălate se prăjesc la tavă în ulei de olive, se asează ruccola pește care se adaugă creveții, parmigiano ras, se stropește cu oțet balsamic și ulei. atmosferă: bucătărie: prețuri: wc:

   

221 Am încercat (deși era forfotă mare, căci peste două ore acolo începea o nuntă, și mireasa umbla deja încă desculță dar deja emoționată și într-o frumoasă rochie de culoarea somonului) să ne strecurăm la bucătărie să vorbim cu bucătarii. Mare ne-a fost mirarea să-i descoperim atât de tineri și încă neîngrelați de povara laurilor. Iurie Răducan, marea speranță a restaurantului, lucrează la Purcari de abia un an, îndată după școala profesională de bucătari de la Ștefan Vodă. Dar deja face un foie gras mai fin decât am mâncat la Lenotre, la Paris. De fapt, între paranteze fie spus, foie gras-ul este felul de mâncare cel mai des solicitat la Purcari. Dar și tonul Blue – Fin cu susan și sos de miere cu curry, sau cochiliile Saint-Jacques cu sos Calabrese si rozmarin nu rămân prea mult în urmă la capitolul popularitate. Gurmand popor vine pe acolo! E modest și timid, în timp ce vorbim întinde de zor aluatul subțire. Echipa l-a învățat totul, zice el. Îi place să facă plăcinte și nu oarecare, ci din alea adevărate, cu brânză de oi și ouă de casă, ce se topesc în gură! Visul cel mare, zice el, operând energic cu făcălețul, este să învețe mult și să fie „mai înalt” ca toți! Mi se pare un vis onorabil, altele chiar nu contează... Nicolae Cîrbu, aproape la fel de tânăr, dar deja cu amprenta experienței în spatele-i fragil, decorează platourile pentru nuntă cu niște steluțe verzi ce seamănă cu wassabi. Nu

concepe salamul și pastrama de magazin, de aceea le pregătește singur, condimentate și suculente, gata să te răpună la prima întâlnire. Nicolae e specialist în domeniul platourilor cu antreuri, e cel care apropie și împrietenește tonul cu fructele exotice, hamonul - cu zămosul, iar somonul - cu icrele de Manciuria. A devenit bucătar dintr-o absolută întâmplare, s-a aruncat cum zice el, cu capul în aceeași fântână în urma unor prieteni care mergeau la colegiul de bucătari. Acum, evident lucrează doar el în domeniu, ceilalți au devenit clienții lui. Modelele sale sunt nume sonore ca Blumental, Adriano Ferrano, pionieri ai bucătăriei mondiale. E pasionat de experimente și îmbunătățiri continue. Își ascultă intuiția și trage cu ochiul la tendințele mondiale. Ar prinde la noi bucătăria moleculară? E încă devreme, dar șanse avem. Oamenii învață, călătoresc, gustă. Are în cap câteva proiecte, de exemplu un restaurant de carne „pentru bărbați adevărați” sau un fito-restaurant, dotat cu un mic laborator, unde fiecare țăran poate trece cu legumele sale o probă de laborator și poate să primească un preț mai mare decât la piață. Unde fiecare client poate să ridice informația despre fiecare produs: când și de unde a fost cules și în ce condiții a fost păstrat.

„Mă ucide faptul că, fiind într-o țară agrară, suntem nevoiți să cumpărăm produse din altă parte. Aici, la Purcari, avem grădina noastră, unde creștem în condiții bio legume și fructe pentru restaurant”. Între timp, terasa se umplu deja de oaspeți și mâinile bucătarilor își luară viteză. Rândunelele își continuară zborul razant, iar păunul, precum îi dictează numele, se împăuna în fața nunului mare... Avântat în setea de cucerire, pierdu o pană. O găsiți în redacție, la colțișorul gloriei. Feng-shui!

Foie gras de provance cu pară Ingrediente: foie gras, sare, piper, rozmarin, pere, mere, ulei de măsline, oțet balsamic reserve (15 ani) Preparare: Foie gras tăiat la grosimea de 3-4 cm se pune la macerat condimentat cu sare, piper și rozmarin, se prepară sosul de pară: perele și merele se taie cuburi și se fierb în cantitate mică de apă, apoi se dau prin blender, se sărează. Foie gras se prăjește rapid pe ambele părți la foc maxim, para se taie rondele și se prăjește. Se așează pe platoul fierbinte para prăjită, foie gras-ul și sosul, ornamentat cu oțet balsamic și căpșună. nr. 35-36/iulie - august 2011

222

Pu nkt reco mandă

2007 The

Diving Bell and the Butterfly

2011 Something

Regizor: Julian Schnabel Actori: Mathieu Amalric, Emmanuelle Seigner, MarieJosée Croze, Anne Consigny, Max von Sydow

u spera că vei privi acest film din perspectiva comodă a unui fotoliu, manifestând, din când în când, compasiune faţă de personaje. Regizorul te vrea fixat pe orbita eroului său, creându-ţi pentru asta condiţii optime. Vizionând “Le scaphandre et le papillon” devii tu însuţi - Jean-Dominique Bauby, cronicarul mondenului francez lovit de un atac cerebral necruţător. Şi într-o astfel de situaţie nu ai de-ales decât să te uiţi cu un singur ochi, celalte simţuri, în afară de auz, fiindu-ţi afectate în totalitate. Şi să nu crezi că toată această dramă nu are girul veridicităţii, filmul e ecranizarea unui roman autobiografic scris de redactorul revistei Elle, apropo, nu chiar scris, ci mai degrabă clipit.

2009 Medalia

de onoare

poveste clasică. Clasică la gradul cel mai simplist al acestui cuvânt. O blondă, ca de obicei frumoasă, dar mai puţin inteligentă, căci Dumnezeu nu ţi le dă pe toate, şi o brunetă, tot ca de obicei, mai puţin simpatică, dar în schimb deşteaptă sunt bune prietene. Fetele împart totul între ele egal, până ajung cu împărţeala la indivizibila inimă a unui bărbat. Un film de dragoste care prinde la unii şi desprinde la alţii, căci atunci când se rupe o prietenie între două femei, capătă spaţiu de liberă manifestare iubirea uneia din ele cu logodnicul, deja cu statut de ex, celei de-a doua. Ce trebuie să fie drept se îndreptăţeşte şi tot ce este cu adevărat stâng îşi confirmă direcţia. Echilibru întru totul: umor decent, scene romanţioase şi un inevitabil happy-end.

Regizor: Peter Călin Netzer Actori: Camelia Zorlescu, Victor Rebengiuc

n o m i n a l i z ă r i

2010

Waste Land n o m i n a l i z ă r i

e este naivitatea, dacă e să privm ambele părţi ale medaliei? Eu i-aş zice -perioada de graţie a copiilor şi de condamnare la penibil a bătrânilor. O interpretare, oarecum ironică, asta deoarece ironia e materialul cu care e placată “Medalia de onoare” a lui Peter Călin Netzer, însă atenţie, doar placată, căci pe interior e dramatism pur. Spuneţi şi voi, ce-i mai rămâne unui pensionar decât onoarea, e gata să se dezonoreze în faţa unora pentru a nu şi-o pierde în ochii altora. Un film de atmosferă ca şi majoritatea peliculelor româneşti de la 90 încoace, căci atunci când bugetul unui film e puţin cam rarefiat se apelează la calităţile atmosferei şi se face artă şi din atmosferă. „Medalia de onoare” e un film cu multe acumulări şi descărcări nervoase precum şi destulă presiune atmosferică.

borrowed

Regizor: Turin House Actori: Kate Hudson, John Krasinski

n o m i n a l i z ă r i

de Ele na negu r ă

Regizor: Lucy Walker, João Jardim and Karen Harley Actori: Vik Muniz

“W

aste Land ” este un documentar despre perspectivele ce se deschid de pe culmile celei mai mari gunoişti din lume – “Jardim Gramacho” pentru oamenii care muncesc acolo zi de zi, ani la rând, dar şi despre cum gunoiul poate deveni operă de artă. Un film despre oroarea proximităţii şi splendoarea perspectivei, detaliile sunt doar gunoi, pe când întregul e artă modernă. Arta dă gunoiului o a doua viaţă, dar şi oamenilor, mai concret gunoierilor, o şansă de a percepe noi şi noi nuanţe ale existenţei lor. Căci şi mentalitatea umană, fapt deja dovedit, este una reciclabilă şi cine dacă nu noi ştim asta cel mai bine, având experienţa anilor de prelucrare comunistă.

223

nr. 35-36/iulie - august 2011

224

Pu nkte pe Septembrie 

Numărul următor: Vara aduce independență. Toamna - roșii, harbuji și must de casă.

Punkt suplimentează. În afară de rubricile clasice: Punkt Icon, Punkt pe glob, Punkt pe relații, Bursucul gastric și multe alte bunătăți vizual – stilistice,

Tema Numărului: Avem 20 de ani, ce facem cu ei? Înlocuim bocetul de sărbătoare cu idei și, scuzaține cuvântul, soluții. Cum să ne transformăm din "luzări" estici în fruncea Evropei

Parada Mioriței mega-proiect artistico-filantropic marca Punkt.

Familia regală a Moldovei, îmbrăcată sau dezbrăcată de haine de epocă, la voia dumneavoastră!

Vacanțe extremale. Aflați de la Alexandru Sîrbu cum e să te ciocnești nas în nas cu crocodilii atunci când cazi sub barcă la raffting, cum să negociezi cu triburile africane, să te scalzi în gheizerele Noii Zeelande... și să supraviețuiești.

Punkt lansează 20 de oameni, 20 de miorițe, 1000 de motive să savurați un nou număr.

...ne place