Revista Punkt , nr. 37, 2011 by Punkt.md

Casa Cărții,

bd. Mircea cel Bătrân, nr. 9, Chișinău. Tel./fax: 34 64 61. E-mail: casacartii@cartier.md

program: 10-18 Sâmbătă Duminică

Librăria9,

str. Pușkin, nr. 9, Chișinău. Tel.: 22 37 83. E-mail: libraria9@cartier.md

program: 10-18 Sâmbătă Duminică

Librăria din Hol, str. București, nr. 68, Chișinău. Tel.: 24 10 00.

E-mail: librariadinhol@cartier.md

program: 9-18 13-14 Sâmbătă Duminică

Librăria din Centru,

bd. Ștefan cel Mare, nr.126, Chișinău. Tel.: 21 42 03. E-mail: librariadincentru@cartier.md

Program: 9-18. Sâmbătă: 9-16. Duminică

21_ INIMA LUI DUMITRU. TOT MAI APROAPE.

nr 37 / septembrie 2011

30_ TEMA NUMĂRULUI: Babel.md DIRECTOR Angela Braşoveanu

32_ DESCRIEREA MOLDOVEI (reloaded)

REDACTOR-ŞEF ADJUNCT Viorica Mija

34_ SFATUL ȚĂRII idei pentru moldova

REDACTOR-ŞEF punkt.md Angela Stafii

36_ CONDAMNAȚI LA INDEPENDENȚĂ

REDACTOR Anastasia Taburceanu Emilia Ghețu REPORTERI Elena Negură AUTORI Lucian Mîndruță, Virgil Pâslariuc, Sorin Hadârcă,

42_ ROMEO 44_ BA(Z)ARABIA.MD & BETON ARMAT 47_ U.S.S.R. inside

Fernando Eichenberg, Ana Popenco, Ludmila Andronic, Alexandru Vakulovski, Mihail Vakulovski

COPERTA NOASTRĂ: Mihai COCIU

50_ PARADA MIORIŢELOR

ART DIRECTOR Artemie Palii WEB DESIGN Mihai Roman FOTO Roman Rybaleov

52_ MOLDOVA NUMAI BUNĂ DE MĂRITAT 54_ FAPTA ȘI RĂSPLATA

Sergiu Odainic Alexandru Ustin Liviu Burlea PR &EVENIMENTE Corina Manole DIRECTOR PUBLICITATE Maia Lefter CONTABIL-ȘEF Roman Roman ADRESA REDACŢIEI mun. Chişinău, str. Bucureşti 68, bir. 535 tel.+(373)229825, +(373)229816

60_ IUBEȘTE ȘI FĂ CE VREI 104_ TEATRUL SPĂLĂTORIE Sâmbăta nu mai e zi de baie, de un an încoace ne spălăm luni! 114_ MAMAN ŢÂBA 124_ STOCKHOLM. AMINTIRI DIN VIITOR

www.punkt.md TIPAR

140_ 4 zile și 4 nopți în jurul Moldovei

Combinatul Poligrafic Chișinău Indice Poşta Moldovei - 31841 Indice Moldpres - 31841

156_ BURSUCUL GASTRIC: Povara celor 3 stele Michelin

Su mar

DIN NORD, CU MULTĂ CĂLDUR Ă

MIHAI COCIU

INGRID TERSMAN

HASTA LA VICTORIA, SIEMPRE!

REVOLUȚIA ȘI PACEA ETERNĂ

TRATAT DE SUPRAVIEȚUIRE CU NATALIA MORARI

VALENTIN BOGHEAN

MAGICIANUL

DAMA DE PE TABL A DE ȘAH

SERGIU PUICĂ

DEŢINUTUL DE LA TELECENTRU

STREET GANG

ALEXANDRU SÂRBU:

CU POBEDA

„VIAȚA E ÎN ALTĂ PARTE” A ZIS-O UN NEFERICIT. ȘI NU SUNT EU ACELA.

010_ 022_ 064_ 080_ 88_ 94_ 114_ 130_

nr. 37/septembrie 2011

TOP Meritul Cinic

1. Atacuri de… surditate Valeriu Zubco, Procuror General

CINICI

2. Run, Buliga, run! Valentina Buliga, ministrul Muncii, Protecției Sociale și Familiei

3. Susanin de China Iurie Muntean, deputat PCRM

DECORAT:

pentru calitatea de om destoinic al legii, cu ceafa de oțel și mâna de fier, care a lăsat să-i treacă pe lângă urechi&ușe of-urile șefilor de bănci. Și n-a simțit nimic, și n-a bănuit nimic, și tare s-a mirat atunci când a aflat că-n țară au năvălit raider-ii. De-amu, om pune mână de la mână sau, și mai bine, ne-om adresa binefăcătorilor cu numărul 4 în top, ca să-i luăm un aparat de ascultat (și de auzit). Dar unul fandosit și fasolit, deci scump și prezentabil. Să zicem, un aparat Nobil Ear, ca să fie-n rând cu șefu care, știut lucru, are toată nobilimea la picioare.

4. Apostolii Binelui Igor Dodon, Zinaida Greceanîi, deputați PCRM

DECORAT: DECORAT: DECORAT:

pentru poziția sa de sprinter number 1 la felurite maratoane social-sportive. Deși, de fiecare dată are parte de trasee complicate, înțesate de microfoane Prime, ministra ni s-a memorizat prin ținuta sa profund atletică și prin dezinvoltura cu care ba face un pas, ba răspunde la o întrebare despre destinele celor săraci și mulți. Dacă nu poți rezolva problemele, fugi de ele! - îi lua cineva în bășcălie pe psihologi. Run, Buliga, run!

5. Nadă pentru Pescar Mihai Ghimpu, lider PL

pentru că ca (cacofonie greu de evitat) un adevărat ”vojdi” și-a condus tovarășii de partid prin jungla celei mai roșii regiuni a lumii. Schimbul de experiență a durat 2 săptămâni, timp în care delegația a văzut cu propriii ochi ce-i cu yin și yang-ul comunismului primitiv. În loc să li se caște ochii, li s-au îngustat și mai tare. Acuma, după ce au pierdut irecuperabil încă o bucată din unghiul de vedere... n-avem habar cum vor reveni la principiile neo-post-comunismului moldovenesc!?

pentru că au asigurat toată țara cu Soluția de înălbit… creieri. De mânuță, aceștia au re/ lansat Fundația de binefacere ”Soluția” care se obligă (în afara campaniilor electorale, cică!) să ofere asistenţă juridică gratuită și să repare tot ce scârțâie prin curțile şi cartierele Chişinăului. Numai că, de când s-a încheiat bătaia pentru fotoliul de primar, nu am prea zărit tricourile roșii curățind parcuri și râuri și nici pe tov. Dodon luptându-se cu jertfire de sine cu crengile uscate... Poate lucrează noaptea, să nu-l vadă nimeni? În cazul acesta, să avem pardon!

pentru faptul că vede și prin ape tulburi de ce s-a agățat naibii momeala pescarului. Așa că, gata cu păpușarii, s-a rupt ața. Mihai Ghimpu a deschis marea taină a Alianței celor trei. Apele, cândva limpezi și calme ale frăției, sunt tulburate constant și cu nesimțire de un oarecare Pescar. Cică, atâta timp cât ortacii săi înghit momeala, fiind ocupați cu ”cine dă din vâslă” și cu ”cine-i șef pe barcă”, Pescarul hălăduie pe sub ape ca să prindă de coadă peștișorul de aur. Straniu, dar tot ce iese ultima vreme din gura lui Mihaiu cel Întâiu în PL începe cu litera p. E greu de presupus ce ar putea păți Pescarul dacă Ghimpu va reveni în Parlament la vechea problemă națională, suptul?

nr. 37/septembrie 2011

autorii noștri: LUDMILA ANDRONIC

Specialistă în PR, expert în comunicare socială, Director al Asociației Profesioniștilor în PR și Comunicare. În Punkt, cu o analiză a imaginii de țară, la cei 20 de ani de independență. Mai exact, încearcă s-o mărite cu cine e interesat de ”atracțiile”ei. O fi fiind mulți, o fi fiind puțini, aflați din articol.

SORIN HADÂRCĂ

Cel mai cunoscut Zenu de la noi, cu MBA de la Madrid, caută cărți, descoperă găselnițe, le împărtășește cu lumea și așteaptă feedback constructiv. În Punkt, cu o istorie personală a independenței, consumată pe celălalt mal al Prutului, într-o dugheană unde vindea fierbătoare.

SORINA STEFÂRȚĂ

Timpul ei este legat de jurnalism, la direct și la figurat. Ceea ce a și meritat. În consecința acestui devotament profesiei, dar și a stilului ”agățător” cu care scrie despre fenomene cotidiene, a devenit un nume de referință în branșă, dar și foarte ocupată&solicitată, Este dependentă de Timp, dar și Timpul de ea. Tocmai de aceea, ne bucurăm că a găsit o ”ferestruică” prin care s-a uitat și la noi. Și la voi.

VIRGIL PÂSLARIUC

Doctor în istorie, prodecan responabil de știință la Facultatea de Istorie și Filosofie a USM. Face vizibile lucruri care stăteau ascunse și-și (ne) pune întrebări incomode despre faptul istoric. Despre independendă, fie de aici sau de aiurea, are un punkt de vedere separat. Lecturați și aflați.

LUCIAN MÂNDRUȚĂ

Atunci când i se spune că este un mare jurnalist al timpului său, profesionistul care a ştiut să umanizeze orice ştire, indiferent din ce beton armat era făcută iniţial, Lucian Mândruţă se grăbeşte să-l contrazică: exageraţi, domnilor! Nu exagerează nimeni. Ştirile fără el nu mai sunt aceleași, o recunoaște el însuși, deși nu-și atribuie meritele, „nu mai e romantismul de zece ani în urmă, totul e doar business și cifre”. În schimb a câștigat telespectatorul care căuta un interlocutor inteligent, rasat și găsea, butonând, numai fițe. Și am câștigat noi un autor de rubrică permanentă. Nu-i așa că viața, totuși, e frumoasă?

SERGIU PUICĂ

Așa cum ne-a deprins, s-a luat și de data aceasta de fețele prea-luminaților Republicii Moldova. Regăsiți întreaga pleeadă de aleși ai poporului reuniți la Cina cea de taină, ca un semn divin că și în Moldova se poate instaura consensul. Cel puțin, în Punkt. În care găsiți și un interviu cu artistul.

ROMAN RYBALIOV

Roman Rybaleov este fotograful cu care ne place în continuare să lucrăm, suntem pe aceeaşi undă, indiferent dacă e vorba de o idee măreaţă sau de una aiurită. În acest număr și-a pus obiectivul pe regim de Independență și a ieșit ca de obicei. În țară independența e așa cum e, la Rybaliov e... sclipitoare.

FRAȚII VAKULOVSKI

Cei mai cunoscuți și mediatizați frați (de după acei Jderi) din România literară a zilelor noastre. Aparițiile publice ale chelioșilor cu bărbă, parcă trași la xerox, se termină întotdeauna cu un val de incantație din partea criticilor, dar și a fanilor. Noi ne alăturăm. În Punkt, frații Vakulovski se uită înapoi. Așa i-am rugat. La țara care i-a născut, la Ba(z) arabia de partea cealaltă a Prutului. Acolo unde încă e cam slut la Prut?!

nr. 37/septembrie 2011

1U NKT &XCELE NΥE

DIN NORD, cu MULTĂ CALDURĂ Ingrid Tersman AM TOT OSCILAT UNDE SĂ FACEM INTERVIUL - LA OFICIUL DE LA AMBASADĂ ORI LA REŞEDINŢA DOAMNEI INGRID TERSMAN, CEA CARE DE UN AN - DIN SEPTEMBRIE 2010, MAI EXACT - ESTE MESAGERUL SUEDIEI LA CHIŞINĂU. O ŢARĂ PARCĂ APROAPE, DAR DE FAPT GEOGRAFIC DEPARTE ŞI NECUNOSCUTĂ PENTRU MAJORITATEA DINTRE NOI... ÎNTR-UN FINAL, AM REUŞIT SĂ ÎNCLIN BALANŢA SPRE REŞEDINŢĂ, EU NUTRIND ÎN TAINĂ GÂNDUL CĂ, ÎN ATMOSFERA DE ACASĂ, DIPLOMATA VA FI MAI PUŢIN PROTOCOLARĂ ŞI NE VA DEZVĂLUI MAI MULTE DINTRE SECRETELE SALE. N-A FOST SĂ FIE ÎNSĂ - INGRID TERSMAN, O FIRE DESCHISĂ ŞI LUMINOASĂ, ŞTIE SĂ-ŞI ÎNSCRIE PERFECT SINCERITATEA ÎN LIMITELE… PROTOCOLULUI. SINGURUL CARE NU PREA A ŢINUT CONT DE PROTOCOL A FOST MODEST, O MINUNE DE MOTAN CENUŞIU CARE SE SIMTE PE POST DE STĂPÂN ATÂT ÎN CASĂ, CÂT ŞI ÎN CURTE, ŞI DIN A CĂRUI CAUZĂ, PROBABIL, PASIUNEA PENTRU PĂSĂRI A DOAMNEI AMBASADOARE INGRID TERSMAN SE MANIFESTĂ DOAR PRIN TABLOURILE DIN INTERIOR, NU ŞI PE VIU…

T E X T d e S O R I N A Ș T E FÂ R ŢĂ / F O T O d e R O M A N R Y B A L E OV Æ DORIȚI SĂ DISCUTAȚI CU AUTORII ȘI CITITORII REVISTEI "PUNKT"? ACCESAȚI SITE-UL www.punkt.md

nr. 37/septembrie 2011

1U NKT &XCELE NΥE

ÔDIN NOR D, C U M U LTĂ CĂL D U R Ă . INGRID TERSMAN

Pentru mine, motanii simpli sunt cei mai drăguţi... Doamnă Ambasadoare, de unde şi până unde un motan într-o reședință diplomatică la Chişinău? Se pare că este o premieră pentru corpul diplomatic acreditat pe la noi… Nu ştiu dacă e o premieră sau ba. Eu am avut pisici şi până a veni în Moldova, iar când m-am mutat în această casă, mi-am dat seama că o felină o va înviora şi o va face mai caldă. De aceea, am dat de știre colegilor, spunândule că va fi luat în considerare orice pisoiaş, cu o condiţie - să fie drăguţ. Peste o zi sau două, una dintre colege mi-a spus că pisica ei adusese recent pe lume doi motănei. Şi cum persoana căreia îi era „juruit” unul dintre nouveniţii pe lume s-a răzgândit să-l mai ia, mi l-ar putea da mie… Pisoiul, precum vedeţi, s-a dovedit a fi minunat. L-am numit Modest pentru că, într-adevăr, este foarte cuminte şi modest, dar şi pentru că avea un „M” pronunţat în frunte, scris cu alb pe blăniţa lui de un gri-albastru nobil. Am devenit foarte buni prieteni, chiar dacă nu e un motan

de rasă (de parcă poți fi prieten cu cineva numai dacă este de rasă), ci un pisoi moldovean de curte, get-beget. Pentru mine, motanii simpli sunt cei mai frumoși. Și cei mai autentici. La noi se spune că, atunci când te muţi într-o casă nouă, trebuie să laşi o pisică să intre prima acolo. În Suedia există vreo tradiţie de acest fel? Nu. La noi, atunci când te muţi în casă nouă, se obişnuieşte să-ţi inviţi la o petrecere familia şi pe cei mai apropiaţi prieteni. Ei, la rândul lor, vin cu cadouri „de casă nouă”. Dar obiceiul vostru mi se pare extrem de frumos şi, cum sunt foarte ataşată de pisici, poate că o să fac lobby pentru aşa ceva.

Suedia e prezentă în Moldova de mulţi ani... Cum s-a produs adaptarea dumneavoastră în casa „oficială”, la Ambasadă? În Moldova am fost primită, peste tot, cu foarte multă căldură. Graţie relaţiilor excelente dintre ţările noastre. Suedia e prezentă în Moldova de mulţi ani, în diverse forme, iar inaugurarea unei reprezentanţe diplomatice complete este o etapă crucială în dezvoltarea acestor relaţii. Sunt fericită să mă aflu aici anume acum, într-o perioadă importantă pentru Moldova. În acest an, m-am implicat în consolidarea echipei ambasadei, am încercat să cunosc ţara, să vizitez cele mai diverse regiuni, ca să-mi pot face o impresie generală. M-am străduit să-mi cunosc mai bine colegii din Moldova - atât pe cei din ambasadă, cât şi pe cei din corpul diplomatic acreditat la Chișinău, în mod special, pe colegii din diplomaţia Republicii Moldova; să stabilesc relaţii cu cât mai multă lume. Am organizat două vizite ale ministrului de Externe al Suediei, Carl Bildt. Iar la mijlocul lunii

mai, împreună cu directoarea generală a Agenţiei Suedeze pentru Dezvoltare Internaţională (SIDA), dna Charlotte Petri Gornitzka, i-am prezentat dlui prim-ministru Vlad Filat o nouă Strategie de Cooperare cu Moldova, pentru perioada 2011-2014. Este încă un semn bun pentru relaţiile noastre, care a fost urmat, la început de iunie, de o misiune a oamenilor de afaceri suedezi interesaţi de un posibil business în Moldova. Precum vedeţi, lucrăm deopotrivă atât pe componenta politică, cât și pe cea economică şi administrativă. Este foarte încurajator pentru noi să auzim că oamenii de afaceri suedezi încep să fie interesaţi de Moldova. Reprezentanţi ai căror domenii au fost prezenţi? Aş zice că a fost mai mult o misiune de explorare… Este vorba de sectoarele de telecomunicaţii, sănătate, IT, energie şi eficienţă energetică, producţie de automobile. Sigur că trebuie să fim realişti şi să înţelegem că de la această primă vizită până la dezvoltarea reală a unui business aici poate trece mai mult timp. În definitiv, companiile vor decide cum vor stabili contactele şi care pot fi rezultatele. Mai ales că majoritatea businessmenilor noştri abia descoperă această piaţă. Sper totuşi că se va întâmpla. Noi încercăm să facilităm orice contacte, să venim cu toată informaţia necesară.

foarte mult. Şi vreau să cred că mi-a reuşit să le trezesc interesul faţă de vinurile din Moldova!

Chişinăul nu e nici pe departe adevărata ţară... Aţi spus că, pe durata acestui an, aţi încercat să ne cunoaşteţi ţara, oamenii. Ce aţi reuşit să aflaţi ori să descoperiţi chiar? Deşi am fost în mai multe ţări din Europa Centrală şi de Est, până a fi desemnată în calitate de Ambasadoare la Chişinău, nu mi s-a întâmplat să vizitez Moldova. Ştiam că este o ţară verde, cu mult soare, care produce un vin excelent, cu oameni ospitalieri şi prietenoşi. Şi… cam atât. Colegii mei de la Externe care au vizitat Moldova sau au muncit la Chişinău mi-au spus, cu toţii, că sunt o norocoasă că vin aici, căci e unul dintre cele

La ce vinărie i-aţi dus pe „exploratorii” din businessul suedez? Ei au fost invitaţi la Cricova şi au rămas profund impresionaţi de cramele de acolo. De asemenea, ei au fost serviţi cu vinurile micilor producători din Moldova şi vă asigur că şi acestea au fost apreciate la maximum. Astfel, chiar dacă oaspeţii noştri s-au grăbit să se întoarcă în Suedia imediat după această vizită, pentru „long weekend”-ul ce a precedat ziua de 6 iunie, care este Ziua Naţională a Suediei, am făcut tot ce mi-a stat în puteri ca ei să guste vinul moldovenesc, pe care eu îl apreciez

nr. 37/septembrie 2011

1U NKT &XCELE NΥE

ÔDIN NOR D, C U M U LTĂ CĂL D U R Ă . INGRID TERSMAN

nr. 37/septembrie 2011

1U NKT &XCELE NΥE

ÔDIN NOR D, C U M U LTĂ CĂL D U R Ă . INGRID TERSMAN

mai frumoase locuri din Europa, o adevărată comoară. Şi impresia asta deja mi s-a confirmat. Este o ţară cu oameni foarte calzi şi primitori, ceea ce pe mine mă face foarte fericită. Am văzut multe regiuni, pe care le-am găsit deosebit de frumoase, cu peisaje agricole şi păduri impresionante - iar eu sunt extrem de ataşată de copaci, de tot ce este verde… Am constatat totodată, cu tristeţe, că ţara este încă destul de săracă, iar Chişinăul nu e nici pe departe adevărata ţară… În Chişinău, aş zice, este o altă viziune, o altă speranţă de viitor. Dacă mergi în sate, înţelegi cât sunt de mari problemele

de infrastructură acolo, cât de multă lume a părăsit ţara, cât de numeroşi sunt copiii rămaşi singuri… Şi dacă ar fi să vorbim de un loc sau un eveniment care v-a impresionat? Cred că aş numi Mărţişorul, care este o tradiţie nostimă. Şi noi sărbătorim venirea primăverii, dar aici ea este însoţită de un simbol cu totul special. Noi celebrăm sosirea primăverii la 30 aprilie, de Valborg. Este o sărbătoare în care tradiţiile creştine sunt împletite cu cele păgâne - seara se petrece afară, în jurul unor focuri uriaşe, care adună comunităţi întregi, fredonăm cântece în care omagiem primăvara. Dar nu avem un Mărţişor. Sunteţi foarte activă, aţi participat la câteva acţiuni dedicate femeilor care au candidat în recentele alegeri locale? De ce? M-am implicat pentru că sunt convinsă că într-o societate modernă femeile şi bărbaţii trebuie să aibă drepturi şi responsabilităţi egale. Este vorba şi de familie şi de serviciu, şi - de ce nu? - de viaţa politică. Noi, în Suedia, considerăm că în ţările unde acest principiu funcţionează plenar, societăţile sunt mai consolidate, creşterea economică este mai mare, iar familiile sunt mai puternice.

Nu văd o contradicţie între a fi lider şi a fi feminină Credeţi că moldovenii sunt capabili să ajungă la această înţelegere - şi practicare - a egalităţii? De ce nu? Acum 30 de ani, şi societatea suedeză era total diferită de cea de astăzi, iar drumul femeilor spre o poziţie egală cu cea a bărbaţilor n-a fost unul scurt. Bărbaţii mergeau la muncă, femeile erau casnice. Însă progresul economic a generat necesitatea de femei active, iar astăzi femeile sunt la guvernarea de toate nivelurile, în afaceri şi administraţie. Bunăoară, circa 35% dintre ambasadorii suedezi sunt femei. Şi e o cifră impresionantă, dacă e să mă gândesc că în 1994, când am fost angajată la Externe, Stockholmul avea doar câteva ambasadoare. Promovarea femeilor în funcţii-cheie în stat a fost, înainte de toate, o decizie politică a guvernului suedez. Sigur că lucrurile nu pot fi schimbate într-o zi, iar fiecare ţară trebuie să determine ea însăşi cum vrea să-şi vadă viitorul. Dar convingerea mea e că o ţară este puternică doar atunci când are oameni puternici, cu drepturi egale. Este parteneriatul care poate genera cele mai bune soluţii pentru binele social. Aici, deseori, se aud replici precum că egalitatea distruge femeia. Dumneavoastră sunteţi o contraziceți acest punct de vedere. Cum aţi reuşit în carieră şi în familie? Nu văd o contradicţie între a fi lider-femeie sau lider-bărbat, chiar deloc. Contează experienţa, profesionalismul, capacitatea de a face faţă lucrurilor. De asemenea, nu văd o contradicţie între a fi lider şi a fi feminină. Trebuie să fii serioasă, să fii implicată în munca pe care o faci, dar, totodată, să fii femeie. Pentru mine, un exemplu

de femeie-lider a fost Margareth Thatcher. A fost un politican de excepţie, dar oare poate spune cineva că nu a fost femeie?! Câţi bărbaţi vor o Margareth Thatcher în casă? Toţi avem roluri diferite în vieţile noastre şi toţi ne ajustăm la diferite circumstanţe - fie atunci când suntem acasă cu soţii şi copiii noştri, fie la locul de muncă, alături de colegi, fie împreună cu prietenii. Desigur, este important să se găsească un echilibru între diferitele părţi ale vieţii noastre. Cum aţi asigurat dumneavoastră acest echilibru? Nu cred că am reuşit. Pentru că am muncit foarte mult, totuşi. Dar m-a ajutat faptul că întotdeauna, inclusiv în perioada când fiica noastră era mică, am împărţit cu soţul toate responsabilităţile. De o manieră egală.

Îi place foarte mult aici. Sigur că ne planificăm că, la un moment dat, să îmbătrânim împreună. Deocamdată, însă, întreaga familie s-a reunit, în această vară, în SUA. Ce secrete stau la baza carierei dumneavoastră de diplomat? Cariera mea este una dublă, de fapt. Am făcut Relaţii Publice până la 30 de ani, am petrecut mulţi ani în SUA. Apoi am decis să o iau pe altă cale, cea a diplomaţiei, care a însemnat o provocare total nouă. M-am specializat în politică internaţională, am făcut cercetare, muncind la un think-tank din Washington pe probleme internaţionale şi de securitate. Când m-am întors la Stockholm, am aplicat la un concurs pentru serviciul de externe.

Astfel, cea de-a doua carieră am început-o la 34 de ani şi am 16 ani de când o practic. V-a ajutat experienţa de PR să fiţi mai abilă în diplomaţie? Să manipulaţi mai uşor? Nu sunt de acord cu ideea de manipulare, dar sigur că experienţa te ajută, indiferent care e aceasta. Un background internaţional este de mare folos în diplomaţie. Plus arta negocierii, arta de a asculta şi de a povesti, totodată… Se zice că un diplomat niciodată nu este sincer. Vorba aia: un diplomat adevărat niciodată nu spune „nu”, iar dacă spune „da”, nu e diplomat… Nici aici nu sunt de acord. Cred că un bun diplomat trebuie să fie sincer în a

Nu sunt de acord cu ideea de manipulare Şi totuşi, soţul dumneavoastră nu este aici… El munceşte în Statele Unite. Vine cu regularitate să mă vadă şi petrecem perioade foarte frumoase în Moldova.

nr. 37/septembrie 2011

1U NKT &XCELE NΥE

ÔDIN NOR D, C U M U LTĂ CĂL D U R Ă . INGRID TERSMAN

reprezenta ţara şi guvernul său, pentru că el este acea curea de transmisie a tuturor mesajelor. Credibilitatea şi încrederea sunt esenţiale. Aţi fost vreodată privită sceptic din simplul motiv că sunteţi femeie? Cred că fiecare dintre noi, femeile, are asemenea momente în carieră. Am lucrat în Afganistan timp de un an şi recunosc că mi s-a întâmplat să fiu privită cu scepticism. Dar eu nu vin ca femeie, ci ca reprezentant al unei ţări. Şi, în definitiv, mesajul este acela care te face sau ba credibil.

Suedia să viziteze o regiune care e în afara Stockholmului şi care e alcătuită din zece mii de insule minuscule - „Archipelago”. Mi-ar plăcea ca moldovenii să cunoască mai multe din cultura suedeză - personal, mă mândresc cu faptul că am înscris file importante în istoria mondială a cinematografiei, prin regizori ca Ingmar Bergman, că avem un patrimoniu muzical impresionant, iar atunci când se vorbeşte de muzica suedeză, primul nume care le vine tuturor în minte e ABBA, care de asemenea a făcut istorie. Singur că mi-ar face plăcere să văd în ţara mea turişti moldoveni, studenţi moldoveni,

Suedia înseamnă Gravlax, Bergman şi ABBA. Dar nu numai… Ce nu ştiu moldovenii despre Suedia? Bănuiesc că nu ştiu multe… Şi cum să-i facem să meargă în vacanțe şi la Stockholm, nu doar în Antalia? Eu cred că mulţi moldoveni nu ştiu că Suedia este una dintre cele mai mari ţări din Europa, cu o densitate foarte mică a populaţiei, în acelaşi timp. Din cele circa nouă milioane de locuitori, zece la sută vin din alte ţări. Este o societate deschisă, care acceptă oameni de diferite religii şi diferite etnii… Ar mai trebui să ştie că avem o bucătărie excelentă. Unul dintre cele mai populare feluri de mâncare suedeze, foarte simplu de preparat, este somonul marinat sau „Gravlax”. Pot să v-ă ofer rețeta chiar acum. Iei un fileu mare de somon, fără os, pui ceva zahăr şi sare şi piper negru măcinat peste el, precum şi mult mărar proaspăt tocat. Apoi pui totul într-o pungă de plastic şi îl laşi la frigider. A doua sau a treia zi ai un peşte fantastic, pe care îl poţi mânca cu salată sau cartofi. Ne plac şi legumele, chiar dacă noi nu avem roşiile sau castraveţii fantastici din Moldova. Dar le importăm! I-aş mai îndemna pe moldovenii care ajung în

care sunt deja destul de numeroşi, dar şi oameni de afaceri. Sper că vor fi nişte buni mesageri ai ţărilor noastre. Lucrăm intens pentru asta. Şi vă asigur că cei care vin odată în Suedia se îndrăgostesc de ţara mea.

Când eram mai tânără, n-aş fi îmbrăcat pentru nimic în lume o jachetă roz.. Aveţi o imagine netradiţională pentru o ambasadoare. De unde atâta culoare într-o ființă nordică? A venit cu vârsta. Când eram mai

tânără, n-aş fi îmbrăcat pentru nimic în lume o jachetă roz. Sau coral… Când am mai crescut, am realizat că este extraordinar să fii îmbrăcată colorat. Important e să o faci echilibrat, cu gust. Şi totuşi, câte suedeze se îmbracă astfel? La sigur, o să găsiţi câteva femei ambasadoare care sunt la fel de ahtiate după culoare ca şi mine. Nu ştiu ce să vă zic de zona businessului, la nivel de stil… Eu o fac pentru că mă ajută să arăt bine, să mă simt bine şi, dacă oamenii mă recunosc inclusiv după culoare, nu pot decât să mă bucur. Cu ce se ocupă fiica dumneavoastră, Klara? Deocamdată, merge la colegiu. Studiază Economie şi Administrarea Businessului. Este o studentă foarte bună, aşa a fost întotdeauna. E adevărat că se mai află în căutarea sinelui, a vocaţiei sale - are doar 17 ani totuşi… Dar categoric nu se orientează spre diplomaţie, zice că i se pare o activitate plicticoasă şi că, uneori, nu înţelege cu ce mă ocup. Dar cred că e o atitudine caracteristică pentru mai mulţi adolescenţi. Dacă stau să-mi amintesc bine, n-am fost nici eu o adolescentă „cuminte”. Mai curând am fost o rebelă… Cititorii PUNKT-ului sunt şi ei nişte „rebeli”… Ce mesaj aveţi pentru ei? Echipa Ambasadei Suediei munceşte pentru ca relaţiile dintre ţările noastre să fie şi mai bune, Moldova - să se apropie cât mai mult şi mai rapid de Europa, iar cetăţenii ei să aibă o viaţă demnă şi liberă. De asemenea, mă străduiesc ca ambasada noastră să fie un loc de întâlniri pentru moldoveni şi suedezi, dar şi alte naţionalităţi. Şi sper din tot sufletul că voi reuşi acest lucru.

nr. 37/septembrie 2011

VINĂRIA ŢIGANCA: NUMELE ÎNCEPE DE LA CALITATE Tradiţii milenare, Artizanat la intersecţie cu arta şi un puternic Spirit de Familie sunt principiile care reprezintă codul valoric al Vinăriei Ţiganca. Respectate, păstrate şi urmate cu stricteţe acestea definesc activitatea Vinăriei, dând nota de individualitate supremă şi vigoare ancestrală vinurilor produse de noi. Pasiunea noastră sunt strugurii şi vinurile de înaltă calitate, demne să fie prezente pe masa celor mai exigenţi consumatori. HARTA VINURILOR: IMPRESIE ŞI EXPRESIE “Vinăria Ţiganca” este una dintre cele mai importante întreprinderi vitivinicole din sudul Moldovei. Datorită zonei unicat în care sunt plasate plantaţiile, echipamentului modern de care dispunem, dar şi personalului calificat, producem vinuri roşii nobile, cu un caracter deosebit, de calitate superioară şi cu o structură bine pronunţată, cum ar fi Merlot, Cabernet Suavignon, Roşu de Ţiganca. Urmează vinurile albe deosebit de fine şi elegante, cu arome inconfundabile, specifice soiurilor Chardonnay, Feteasca Regală şi Riesling de Rhein. REINVENTAREA ARTEI VITI-VINICOLE: TRADIŢII SECULARE, TEHNOLOGII MODERNE Fondată în anul 1953, fabrica de vinuri “Vinăria Ţiganca” a devenit un simbol al ţării, de care este legat procesul de renaştere a ştiinţei oenologice naţionale. Pe lângă resuscitarea tradiţiilor seculare, promovăm cultura de consum prin care omul modern poate învăţa să identitifice şi să distingă în fiecare picătură de vin o părticică

a istoriei acestui meleag. După o perioadă în care plantaţiile au fost lăsate în paragină, iar vinurile au nimerit în disgraţia puterii, anul 1999 a însemnat pentru Țiganca un nou început. Fabrica de vinuri a fost privatizată, iar noul proprietar şi-a propus să reîntoarcă faima acestui loc printr-un management modern, dar bazat pe tradiția seculară a viticulturii. Au fost investite sume considerabile în restabilirea plantaţiilor, iar procesul tehnologic elaborat în cele mai mici detalii. În scurt timp, vinăria Ţiganca a devenit centrul de greutate al viti-viniculturii din zona sudică. Astfel, imaginea vinurilor a fost restabilită, iar generaţiilor viitoare le-a fost restituit un patrimoniu unic. Institutul Național al Viei și Vinului a creat pe plantaţiile noastre o zonă experimentală. Studiul lansat urma să răspundă la una din întrebările-cheie: “De ce strugurii cultivaţi în această zonă şi vinurile fabricate capătă un caracter atât de fin și de expresiv?” Misterul a fost dezlegat, iar experţii au concluzionat că “Vinăria Ţiganca” reprezintă o microzonă unică, în care calitatea solului și clima blândă creează condiții perfecte pentru obţinerea unui vin de excepţie. Ca rezultat, au fost selectate şi argumentate ştiinţific cele mai potrivite parcele pentru diferite soiuri de viţă de vie autohtone, dar şi de import. BRAND-UL ŢIGANCA: MICROCLIMĂ PENTRU MACROEFECT Microzona “Ţiganca” este una excepţională. Aceasta este situată pe dulcele coline ale uneia dintre cele mai favorabile regiuni pentru producerea vinurilor şi pe aceeaşi latitudine cu faimoasele regiuni de vinuri Bordeaux din Franţa şi Piedmonte din Italia. Aici, la o altitudine de 180-250

metri de asupra nivelului mării sunt mângâiate de soarele sudic cele 360 ha de viţă de vie care aparţin vinăriei Ţiganca. Plantaţia este situată pe partea stângă a râului Prut, la 100 km de la Marea Neagră şi este înconjurată de păduri. Toate aceste condiţii creează o microclimă deosebit de favorabilă pentru a obţine struguri sănătoşi care pe timp de vară nu sunt dogorâţi de razele fierbinţi ale soarelui, iar pe timp de iarnă sunt protejaţi de îngheţurile necruţătoare. Încă în secolul XIX, coloniştii germani cultivau în această microzonă diverse soiuri de viţă de vie, cum ar fi Riesling de Rhein, Furmint şi Harslevelu. După ce strugurii erau culeşi şi prelucraţi, vinul lua drumul spre Germania. Amplasarea viilor pe colinele cu pante descrescătoare cu faţa spre Est şi Sud-Est, precum şi condiţiile optime pentru cultivarea viţei de vie, oferite cu generozitate de această zonă, garantează calitatea înaltă a producţiei noastre. DRUMUL VINULUI ŢIGANCA, DRUMUL SUCCESULUI Anul 1969 a fost unul de glorie pentru “Vinăria Ţiganca”. Vinul “Auriu” a demonstrat că este de cea mai înaltă probă şi a obţinut, la propriu, aurul la Concursul Internațional de Vinuri din Budapesta, o performanţă uluitoare pentru acea perioadă. Juriul a oferit medalia pentru expresia unică, buchetul delicat și gustul fin al vinului. Ulterior, vinurile noastre au cucerit pe rând aşa ţări ca Bulgaria, Ungaria, Cehia, Canada, Belgia etc. Expoziţia de medalii și diplome de onoare este completată în fiecare an, iar produsele marca “Vinăria Ţiganca” reprezintă cu demnitate Republica Moldova la diferite foruri şi concursuri internaţionale.

INIMA LUI DUMITRU. TOT MAI APROAPE.

E ÎNCÂNTAT DE APARIŢIA SA ÎN NUMĂRUL PRECEDENT AL REVISTEI ŞI SPUNE CĂ PRIETENII LUI (ŞI MOLDOVENI, ŞI GERMANI) L-AU FELICITAT PENTRU SINCERITATEA CU CARE ŞI-A POVESTIT ISTORIA. FETELE AU REMARCAT PĂLĂRIOARA, DESPRE CARE, DE ALTFEL, ŞI EL CREDE CĂ ÎI STĂ FOARTE BINE. ESTE ÎN CONTINUARE OPTIMIST ŞI PRESUPUNE CĂ A LUAT ACEST „VIRUS” (GLUMEŞTE ÎN STILU-I) DE LA OAMENII CARE SE „BAT” PENTRU INIMA LUI.

Înainte… La 16 ani, Dumitru a fost diagnosticat cu o boală rară de inimă, cardiomiopatie dilatativă. Acum viaţa lui depinde de un minicomputer cu baterii, pe care îl poartă într-o gentuţă. După operaţia de 8 ore, Dumitru s-a trezit singurul om de pe ambele maluri ale Prutului care are inima “la purtător”. Între timp... Așa cum a planificat, Dumitru a fost în luna septembrie la Clinica din Hanover, Germania, acolo unde starea inimii sale a fost testată (în lung şi-n lat) de un colegiu de medici. A primit drum verde

pentru transplant. La Hanover l-a reîntâlnit pe Dino, neamţul cu probleme similare, care i-a devenit aproape frate atunci când era cu moralul la pământ. Acum Dino are o inimă nouă și se simte excelent. Dumitru spune că asta îi dă puteri să meargă mai departe. În această toamnă s-a înscris și la facultate. A ales ecologia. Crede că e un domeniu în care sunt multe de făcut. Şi are de gând să-şi suflece mânecile. După ce se face bine.

După asta… La 1 decembrie trebuie să fie din nou la Hanover. Va fi una dintre ultimele testări care îi va deschide ușa către o nouă viață, independentă de aparatul pe care-l poartă. Costul operației se poate ridica la suma de 150 mii de euro. Jumătate din bani s-au adunat deja pe contul deschis pe numele său. Ceilalţi, urmează să-i adunăm mână de la mână (și inimă de la inimă), pentru ca Dumitru să ne poată salva... mediul.

Euro Victoriabank Kishinev, Republic of Moldova, Branch Cahul Cod bancar: VICBMD2X Cont număr: 22334091745

Dolari SUA Victoriabank Kishinev, Republic of Moldova, Branch Cahul Cod bancar: VICBMD2X Cont număr: 22334091745

Beneficiar: Iorga Dumitru Lei Moldova, B.C. “Victoriabank” S.A., Filiala nr. 9 Cahul Cod bancar: VICBMD2X871 Cont număr: 22334091745

nr. 37/septembrie 2011

0 MUL DE PE COPERTΙ

MR .

6 61

HASTA LA VICTORIA, SIEMPRE!

POŢI SĂ FII CAMPIONUL LUMII SAU AL GALACTICII, DAR RIȘTI ORICÂND SĂ PUI O CRUCE MARE ȘI GREA PE CARIERĂ DACĂ NU AI REUȘIT PERFORMANȚA DE A DEVENI PROPRIUL TĂU CAMPION, DACĂ NU ȚI-AI DEPĂȘIT LIMITELE, TUPEISMUL ADOLESCENTIN ȘI FRICILE. VIRAJUL ĂSTA A FOST CAM... FILOSOFIC PENTRU UN TRASEU DE MOTOCROS, UNDE CONCENTRAȚIA DE ADRENALINĂ ȘI DE HORMONI MASCULINI (CARE DEPĂȘEȘTE LIMITELE GENERAL ADMISIBILE) DĂ TONUL. DAR CEL CARE A ROSTIT ACEST DISCURS ARISTOTELIC M-A CONVINS ÎNCĂ O DATĂ DE UNICITATEA LUI. E FIRAV ȘI VÂNJOS DEOPOTRIVĂ, E TÂNĂR ȘI EXPERIMENTAT ÎN ACELAȘI TIMP ŞI ORICE LUCRU PE CARE-L FACE SAU VORBĂ PE CARE-O SPUNE SUNT CA O LINIE DE FINIŞ PE CARE TREBUIE SĂ O TREACĂ. PRIMUL ŞI CU BRIO. CĂLARE PE UN MOTOR FIERBINTE (CARE PARCĂ E GATA SĂ-ȘI IA ZBORUL, IAR EU SIMT „FLUTURI ÎN STOMAC” DE TEAMĂ CĂ-MI POT PIERDE INTERLOCUTORUL), MIHAI COCIU, TRIPLU CAMPION AL ROMÂNIEI ŞI UCRAINEI LA MOTOCROS ŞI SUPERCROS, CAMPION AL EUROPEI DE EST LA JUNIORI ŞI SENIORI ȘI PRIMUL SPORTIV MOLDOVEAN AJUNS SĂ PARTICIPE LA CAMPIONATUL MONDIAL DE MOTOCROS, ŞTIE CE VREA. ARE DOAR 19 ANI, ÎNSĂ CANTITATEA DE ŞAMPANIE, CU CARE A FOST STROPIT PE PODIUM, AR PUTEA FI MAI MARE DECÂT PRODUCŢIA ANUALĂ DINTR-O PODGORIE FRANŢUZEASCĂ. CONFIRMAREA - UN PERETE DE TROFEE PENTRU CARE, DACĂ S-AR MUTA ÎN ALTĂ CASĂ, AR TREBUI SĂ ÎNCHIRIEZE O MAŞINĂ SPECIALĂ. LA PORTRETUL LUI PLIN DE GLORIE, ADĂUGĂM SUTE DE ZGÂRÂIETURI, CÂTEVA OASE RUPTE ŞI, CA-N TRADIȚIA FILMELOR HOLLYWOOD-IENE, O PLACĂ DE TITAN SUB OCHIUL STÂNG. PE BUNE.

T E X T d e A N A S TA S I A TA B U R C E A N U / F O T O d e A L E X A N D E R U S T I N Æ DORIȚI SĂ DISCUTAȚI CU AUTORII ȘI CITITORII REVISTEI "PUNKT"? ACCESAȚI SITE-UL www.punkt.md

nr. 37/septembrie 2011

0 MUL DE PE COPERTΙ

ÔM IH AI CO C I U HASTA LA VICTORIA , SIEMPRE!

mă relaxa, și din nou la antrenamente. După aceea, din aprilie, încep pregătirile pentru noul sezon. Dar nu se termină aici, pentru că în rest mă ţin de alergat şi de exerciții fizice. Iarna e anotimpul meu preferat, pentru că-mi pot scoate motorul „la plimbare” în fiecare zi. Pentru majoritatea lumii, principalul eveniment al iernii e Revelionul... "Comitem" şi noi sărbători frumoase, dar nimic nu se compară cu senzaţia pe care o încerci atunci când faci un lucru ce-ţi aduce plăcerea totală.

Atunci când suntem la linia de start, uităm de prietenie și de bunele maniere... Cu o nouă medalie, provocările nu se termină pentru tine... Orice victorie te face să nu ieşi de pe traseu decât noaptea târziu. O reacţie inversă sau te temi că-ţi vei pierde forma şi nu-ţi permiţi să opreşti motorul măcar pentru câteva săptămâni? Ei, nici chiar aşa. Dar ai dreptate în ceea ce priveşte încercarea unora de a se „lăsa pe pedala stângă” după o victorie oarecare. Dar vreau să-ţi spun că în sportul pe care-l practic, dacă te fixezi prea tare pe ceea ce a fost în trecut, rişti să pierzi confruntările care urmează. Poate alţii o fac, dar eu nu-mi permit un asemenea lux. Antrenamentele sunt planificate din timp. Aşa cum sezonul de curse se încheie în luna octombrie, am o pauză de două săptămâni, pentru a

Antrenamentele pentru mondiale diferă de cele pe care le faci pentru alte competiţii? Da. La mondiale mergem 2 manșe a câte 35 de minute și 2 ture, pe când la un concurs obișnuit - o manșă de 20 de minute și 2 ture. Evident, e mai greu, de aceea m-am tot pregătit încă din iarnă. Recunosc că încă nu reușesc să ating tempourile cu care merg ceilalţi piloţi implicaţi în curse, dar perseverez. Depinde și de traseu... Organizatorii au interesul să facă în aşa fel, încât piloţilor să nu le pară viaţa uşoară... Da, foarte multe depind de traseu. Sportivii care au mai fost acolo cunosc deja traseul şi ăsta e un mare avantaj pentru ei. Pentru mine e mai greu, deoarece nu l-am parcurs niciodată. Am senzaţia de parcă aş juca pe terenul adversarilor. Pentru tine e nou și traseul, și tipul de competiție, dar și concurenții... Exact. Dar orice noutate încerc s-o percep ca pe-o nouă provocare. Asta mă ajută să depăşesc tensiunea interioară şi să mă montez pentru un rezultat bun.

nr. 37/septembrie 2011

Am înţeles că pe traseu există situaţii mai complicate decât în armată. Dacă eşti novice, poţi fi împins şi cu piciorul de „mai bătrânii” competiţiilor sau te poţi trezi cu o roată spartă de un alt participant? Mie nu mi s-a întâmplat. Cu mulți dintre participanţii la curse sunt prieten. Dar este adevărat şi faptul că toate prieteniile rămân în afara competițiilor. Atunci când suntem cot la cot, motor la motor la linia de start, uităm de prietenie și de bunele maniere.

Cea mai mare “mândrie” la capitolul traume este placa de titan de sub ochiul stâng... Motosportul este un sport comparabil cu „jocul de-a moartea”. Acrobaţiile cu motorul se termină deseori cu accidente şi traume. Astfel, spectacolul se transformă pentru mulţi sportivi în dramă... Tu cu ce „palmares” te lauzi? O, da, sunt un mare maestru la acest capitol. Două luni în urmă am avut o traumă. La o competiție în Germania mi-am rupt mâna. După aceea au urmat 3 concursuri în Franța, Portugalia și Spania și mi-a fost foarte greu să concurez cu membrul afectat (râde, de parcă ar povesti despre un episod plăcut din viaţă). Abia acum am revenit la normal, deși mâna mă informează constant că există. Cea mai mare “mândrie” a mea la capitotul traume este placa de titan de sub ochiul stâng. Să ştii că e foarte ușor să ieși din formă, dar recuperarea e un proces foarte complicat, o provocare mai mare decât competiţiile în sine.

Să înţeleg că părinţii tăi sunt la fel de mândri de aceste performanțe ale tale şi la fel de îngrijoraţi de integritatea ta fizică? Asta vine în pachet cu performanţele. Nu poţi deveni bun fără traume. Fratele şi tatăl se stresează doar dacă se întâmplă cu adevărat ceva pe traseu. Pentru mama, însă, sunt stabilite reguli stricte. Ea nu are voie să se afle pe traseu în timpul competiţiilor, aşa că este „sechestrată” în maşină, de unde nu poate vedea

nimic din ceea ce se întâmplă. Este „eliberată” doar la finele curselor. Am o familie foarte înţelegătoare şi cel mai important este că ea îmi oferă doza de suport fără de care nu aş face ceea ce fac şi, evident, nu aş fi ceea ce sunt. Ne pregătim de sesiunea foto, Mihai a încălecat deja fiara și se pregăteşte pentru un mini show, destinat în exclusivitate redacției Punkt. Fotografii stau cu obiectivele deschi-

nr. 37/septembrie 2011

0 MUL DE PE COPERTΙ

ÔM IH AI CO C I U HASTA LA VICTORIA , SIEMPRE!

se, spectatorii şi-au ocupat poziţii strategice în așteptarea acrobațiilor motorizate. Atunci l-am surprins pe Mihai cu casca pe genunchi şi mâinile împreunate, murmurând o rugăciune.

Nu aveam încă putere să conduc, dar aveam o tonă de curaj... Știu că fratele tău a renunțat la curse în favoarea ta, asta chiar demonstrează suportul despre care vorbeai... Ajunsesem la un nivel care implica mult mai multe cheltuieli și a trebuit să alegem. Sau rămânem la nivelul competițiilor țărilor balcanice sau facem un pas mai mare şi mergem la Campionatul Mondial. Aşa cum stăteam prost de tot la capitolul sponsori, fratele meu a renunțat, dându-mi mie șansa să mă ridic. Ca să atingi astfel de performanţe, presupun că trebuie să fi început acest sport la o vârstă destul de fragedă. Câţi ani aveai atunci când ai încălecat pentru prima dată motorul? Eu am început foarte târziu, la vârsta de 9 ani. Sportivii cu care merg la competiții au urcat pe motoare performante la 4 ani. Eu, însă, până la 16 ani am mers pe motoare standard. Abia de un an am un motor performant. Toate acestea înseamnă un singur lucru – trebuie să muncesc de zece ori mai mult ca să pot recupera avantajul de experienţă a adversarilor mei. Şi e nevoie să fac acest lucru în timp record. Dar lucrăm intens la asta. Pasiunea pentru motoare a fost una preluată sau înnăscută? La 9 ani, atunci când ai urcat pe motocicletă pentru prima oară, ai făcut-o de

bună voie şi nesilit de nimeni? Tatăl meu face acest sport şi a fost de 7 ori campion al Moldovei. A obţinut locul 3 în fosta Uniune Sovietică. Odată a venit cineva la noi și a adus un motor mic și tata m-a întrebat dacă vreau să urc și i-am zis că da. Nu aveam încă putere să conduc, dar aveam o tonă de curaj. Mergeam cu viteza maximă, pe care o putea dezvolta acel motor. Dar... aşa cum nu aveam forța necesară să controlez ghidonul, am căzut de mi-a zburat casca. Atunci tata m-a întrebat: ”Te mai urci pe motor? I-am răspuns fără ezitare - da. Nu m-a impus nimeni s-o fac. Ca să ajungi la performanţe trebuie să-ţi placă ceea ce faci. Probabil, depinde mult şi de antrenor... Evident, pe mine și pe fratele meu ne-a antrenat Iurie Trofimeț. Avea o forţă interioară enormă, ne punea la încercări în fiecare zi. Astfel, ne-a dezvoltat mai ales spiritul de luptători, fără de care nu ai ce face pe traseu. Datorită acestui om, am putut să ne ridicăm la un nivel foarte înalt. Sunt băieți care au început acest sport la 4 ani și nu au nivelul pe care îl avem noi acum. Sunt fericit și-i mulțumesc mult tatălui meu care ne antrenează după aceeași metodă. Competiţiile la care participi sunt, într-un fel, „antrenamente pentru marea cursă”? „Marea cursă”, aşa cum o numeşti tu, mi-a oferit o dată locul 24. Rezultatul a fost, aşa, pentru încălzire. Trebuie să mă obişnuiesc cu traseul şi concurenţii. Important e că eu simt că pot mai mult şi o voi demonstra. Am nevoie doar de timp. Dar şi până la asta te-ai scăldat în şampanie... Am fost de 2 ori campion al Europei de Est la juniori și, respectiv, la seni-

ori. Dar stai, hai s-o iau de la capăt : 4 ani la rând sunt campion al României, apoi 2 ani la rând sunt campion al Ucrainei la motocros și supercros. În anul 2006 am avut o traumă și n-am putut participa la competiții. Iar în 2008 am mers la Campionatul Europei de Est și sunt foarte bucuros că am adus acasă titlul de campion. Campionatele de nivel mondial însă, implică ceva mai mult decât susținerea familiei. Echipamentul, motoarele, asistenţii-tehnicieni au devenit „luxul necesar” pe care Mihai nu și-l putea permite. Printr-o coincidență sau, mai degrabă, o turnură fericită a evenimentelor, Mihai l-a cunoscut pe Thomas Moser, directorul general al companiei BEMOL şi nu în ultimul rând un fan al motocros-ului. Astfel, a prins „valul vieţii” care l-a propulsat la multe competiţii internaţionale şi i-a deschis drumul pe arena mondială. Astfel, cu acest suporter înfocat alături, Mihai a participat la Campionatul European de motocros în grupa MX2, unde a și primit botezul adevăratei competiții. Despre această competiție Mihai spune că a trăit tot spectrul de emoții: rideri care îți suflă în spate, adrenalina care se varsă în sânge în cantităţi industriale, stresul că te vei regăsi la coada listei. Anul acesta, tot cu umărul BEMOL-ului, a semnat un contract cu clubul Leton Honda Elksni. Sportivii de la noi, să înțeleg, nu îşi pot cumpăra de sine stătător echipamentul, motoarele? La nivelul la care sunt eu acum, echipamentul costă foarte mult. Ţi-o spun deschis şi sincer, fără un ajutor ca acela pe care îl am eu din partea clubului şi din partea companiei Bemol, ar fi imposibil să particip la curse. După mondiale, voi participa în

Moldova, la a 3-a ediție a competiției internaționale de motocros - BEMOL MOTOCROSS CUP, organizată anual. La primele ediții din 2009 și 2010 nu am putut participa, anul acesta voi merge și sunt montat foarte serios pentru victorie. Competiţiile au loc pe traseul din Hâncesti, care devine gazda sportivilor de talie mondială din țări precum Romania, Ukraina, Rusia, Letonia, Germania, Franta, Italia, Ungaria și, desigur, Moldova.

Prima mea motocicletă e prima mea dragoste... Probabil, ar fi o întrebare retorică, dar risc. Ai timp şi pentru activități mai relaxante sau antrenamentele înghit totul? Sincer, nu am timp pentru altceva, dar nu sunt deloc plictisit de ceea ce fac. Mereu mă aflu pe drumuri. Anul acesta am avut doar 2 săptămâni libere. Dar asta are anumite beneficii: poţi cunoaşte oameni noi, poţi vedea locuri noi. Am să fac totuşi o confesiune – vreau la mare şi voi merge neapărat după un concurs din Italia. Câte motociclete ai? Am 4 motociclete pe care mi le oferă clubul, una pentru antrenamente, iar 2 - pentru concursuri. Cea mai nouă achiziţie din parcul meu de motoare am obținut-o cu ajutorul „îngerului meu ocrotitor”, Irina. Fapt pentru care îi mulţumesc foarte-foarte mult. Ai una preferată? Sigur, este prima mea motocicletă. E ca prima dragoste, de care nu poţi uita niciodată. Tu te implici la faza pregătirii motoarelor pentru curse? Nu, chiar nu am timp de asta, meca-

nicul se ocupă de toate. În schimb, pregătirea echipamentului e responsabilitatea mea, dar o fac cu plăcere. De asta depinde cât de confortabil mă voi simţi pe traseu.

Moldova are 6 participanți la curse,

Dacă am întrebat de prima motocicletă, sunt aproape obligată să întreb despre primul tău traseu, e cel de la Nisporeni, nu? Da, e traseul pe care am mers prima dată, e traseul de care nu mă satur niciodată, poate pentru că e acasă, de asta merg cu mare drag acolo. Și mai e ceva cu acel loc, sunt oamenii de acolo, susținerea cărora am avuto mereu şi o preţuiesc enorm.

te. Dacă statul ar încuraja companiile

avem un viitor în acest sport? Sigur că da. Sunt băieţi talentaţi şi plini de ambiţie, au nevoie doar de susţinere şi vor da rezultate excelencare susţin sportul şi performanţa, cum e în cazul meu compania BEMOL, indirect ne-ar susţine pe noi, sportivii. Noi luptăm pentru ţară, pentru imaginea ei. Nu mă bat cu pumnul în piept, dar chiar îmi dă fiori momentul în care urc pe podium şi moderatorul anunţă: „Mihai Cociu. Republic of Moldova!”

nr. 37/septembrie 2011

FOTO de ROMAN RYBALEOV /

BABEL.MD MANȘETĂ LA PATRU MÂINI ȘI DOUĂ PALME

SURLELE ȘI TRÂMBIȚELE AU FOST ÎNCHISE ÎNAPOI ÎN IATACURI CU TERMOPANE, SPEACHURILE PATRIOȚILOR DE SERVICIU – STIVUITE ÎN SAFEURI SĂ NU DEZERTEZE VREO METAFORĂ ADUCĂTOARE DE DIVIDENDE, URA-UL BRAVILOR SOLDAȚI CU UNIFORMĂ NOUĂ ȘI MERS DE NATO S-A ÎNECAT ÎN LINGURA DE BORȘ FĂRĂ CARNE, IAR TRICOLOARELE AU FOST TRIMISE LA RECOLORARE ... AM VRUT. NE-AM ÎNCĂPĂȚÂNAT. AVEM ȘI MARTORI. SĂ DEMONSTRĂM CĂ PATRIOTISMUL POATE FI ȘI VESEL, ȘI ZGLOBIU, ȘI TINERESC, ȘI LIPSIT DE IZ PROVINCIAL, DE PATETISM STĂTUT SAU DE REVOLTĂ RUPTĂ-N ZONA POSTERIORULUI. ȘI NECUMPĂRAT. ȘI NEVÂNDUT. SĂ FACEM PLANURI. SĂ PROPUNEM IDEI. SĂ ADUCEM OAMENI LUMINAȚI ȘI LUMINOȘI CARE POT SĂ SE ÎNHAME ȘI SĂ NE TRAGĂ DIN BABEL. (A.B., RESPONSABILĂ DE JUMĂTATEA GOALĂ A PAHARULUI) ASTA AM VRUT, ASTA AM PRIMIT. DOUĂ PROIECTE, PE CARE LE PREZENTĂM CU GÂNDUL ASMUȚIT LA VIITORUL CEL LUMINOS ȘI PETRECUT ÎN POALA LARGĂ A EUROPEI. TOTUȘI, COBORÂM NIȚEL DIN ȘAUA CARE SPUNE POVEȘTI ȘI NE APUCĂM DE TREABĂ. CREȘTEM ȘI VINDEM MIORIȚE ÎN SCOPURI NOBILE, CONVOCĂM SFATUL ȚĂRII ȘI LE FACEM DE LUCRU CELOR CARE STAU ÎN CAPUL MESEI... AȘA ÎNȚELEGEM NOI SĂ TRECEM PESTE BĂLEGOASA NOASTRĂ JALE DE SINE ȘI ÎNCRÂNCENAREA DE A RĂMÂNE PE LOC, ATUNCI CÂND UNIVERSUL ÎNTREG SE MIȘCĂ ÎNAINTE. AȘTEPTĂM ȘI ALTE IDEI, ȘI ALTE SUGESTII DE RAȚIONALIZARE A PROCESULUI NOSTRU COMUN DE INTRARE ÎN ZONA MULTVISATĂ. (V.M., RESPONSABILĂ DE JUMĂTATEA PLINĂ A PAHARULUI) SE LASĂ SEARA PESTE TURNUL BABEL. SEARA, OAMENII NORMALI SE CULCĂ. SEARA, ÎN MOD NORMAL, E ÎNTUNERIC. CHEAMĂ CINEVA ELECTRICIANUL?

nr. 37/septembrie 2011

Ministrul Justiției: Armașul cel mare; Când este cineva judecat la moarte atuncea are el datorie, ca să poarte grijă pentru plinirea hotărârei Domnești. Preste aceasta mai are el purtare de grijă și pentru temnițe.

Ministrul Culturii, Vatavul de paici; are supt sine pe cei opt paici Domnești cari sunt încinși cu brâe de argint, cu sabie și cu lănci cu mănunchele și vârfurele legate cu argint poleite cu aur,

Ministrul Transporturilor, Comisul cel mare, are în purtarea de grijă toate grajdurile și tacâmurile cailor, slugile lor, fierarii și carățașii

Ministrul Afacerilor Externe și Integrării Europene Logofătul al treilea. Când vin soli de pe la alte curți, atuncea el are purtare de grijă pentru dânșii, ca să li să facă țeremoniile după obiceiul curții și poartă la sine în lanț de aur pecetea, cu care pecetluește el anaforalele, sau hotărârile cele de judecată pe care le iscălește Logofătul cel mare cu mâna sa.

Oriunde ai fi, dute printre oameni, și ei, aflînd că ești bogat, te vor pofti la locul de frunte și în capul mesei; oricine te va vedea se va scula în picioare, închinînduţi-se.

Ministrul Muncii și a protecției sociale, Postelnicul cel mare. El orânduește toate în curtea domnească și are sub sine pre toate slugile cele dinlăuntru ale curții și pre călărași

DESCRIEREA CANTEMIR, DIVANUL-GUVERN

CEL A CE VOEȘTE SĂ FACĂ O DESCRIERE POLITICĂ PENTRU MOLDOVA , TREBUE DUPĂ CUM G ÂNDESC, ÎNTÂI SĂ CERCETEZE CHIPUL ȘI MI JLOCIRE A CU CARE SE OCÂRMUEȘTE, PENTRU CĂ AFL ĂM, CĂ ÎNCĂ ȘI OAMENII CEI MAI ÎNVĂȚAȚI AU GREȘIT ÎN DESCRIERE A EI. O, lume, au mai existat mulţi alţii ca ei și chiar mai puternici, dar pînă la urmă ce-au devenit? Ce au devenit acei mari regi ai perșilor, atît de lăudaţi și de vestiţi? Cine ține țară în brațe la 20 de ani: O, lume, eu doresc însă și mai mult: vreau să devin vestit și cu nume mare

Dacă ești înţelept, împarteţi viaţa în trei perioade. Nechibzuinţa aduce suferinţă

Ministrul Agriculturii: Paharnicul cel mare, toate viile domnești sunt în purtarea sa de grijă, silind ca să se lucreze cu rânduială și să se culeagă la vreme, și pentru aceea toți vierii stau sub stăpânirea lui și nimeni nu este slobod în toată țara să-și culeagă viea, până nu va lua voie dela dânsul

MOLDOVEI

(RELOADED)

ȘI LOGOFEȚII LUMINOȘI

Ministrul Apărării: Hatmanul sau arhistratigul a toată oastea. El este căpiteniea tuturor Călărașilor și are sub stăpânirea sa toată oastea cea cu leafă, atât călărimea cât și pedestrimea.

Ministrul Mediului, Șetrarul cel mare; are purtare de grijă pentru corturile Domnești și la drum pentru armele cele mari și cele mici, așază taberile,

Pu nkt interior 4FATUL ΥΙRII

IDEI PENTRU MOLDOVA PUNKT RE/LANSEAZĂ SFATUL ȚĂRII, O MIȘCARE ALTERNATIVĂ CARE VA ”FREMĂTA” ÎN JURUL IDEII DE PROPĂȘIRE A MOLDOVEI. VOM COLECTA SOLUȚII ANTI-CRIZĂ DE LA OAMENI CARE ÎNVAȚĂ, CÂNTĂ SAU AU AFACERI DE SUCCES AICI, ÎN ACEASTĂ MOLDOVĂ ABSOLVENTĂ. CETĂȚENI CONȘTIINCIOȘI CUM SUNTEM, VOM ”PREDA” TOATE SUGESTIILE ACOLO UNDE TREBUIE. TRANSMITEREA PACHETULUI DE SARCINI SE VA DESFĂȘURA ÎN MOD TRANSPARENT, CU IMPLICAREA CELOR MAI RESPONSABILI FACTORI. DE DECIZIE. SFATURILE LUI VASILE CHIRTOCA, OMUL DE AFACERI CARE A DEMONSTRAT CĂ SE POATE ȘI ÎN MOLDOVA, SUNT PRIMELE ÎN PUȘCULIȚA CU IDEI.

VASIL E CHIRTOCA , o m d e a fa ce r i

iitorul nostru trebuie să graviteze în jurul ecologiei, V turismulului, tehnologiilor curate. Trebuie să ne opunem oricăror încercări de a construi pe pământurile noastre uzine chimice. Noi avem o ţară foarte pitorească, binecuvântată de Dumnezeu, cu soluri bogate, pe care crește o varietate inepuizabilă de legume și fructe, cu aromă și gust deosebite. Anume ele sunt aurul și petrolul nostru. Europa începe să uite gustul adevărat, de la pământ. Pentru a-l păstra, e nevoie să adoptăm legi foarte dure. Bunăoară, cred că trebuie să interzicem importul chimicalelor agricole şi al polietilenei. Pare dur, dar numai la pri-

ma vedere, pentru că, pe termen lung, vom avea doar de câștigat. Mai apoi, trebuie să trecem de la plastic la sticlă, iar proprietarii de supermarket-uri trebuie încurajați să se implice în programele de reciclare. Trebuie să organizăm şi să desfăşurăm campanii pentru scoaterea pungilor de plastic din comerț (cele pe care le vedem pe urmă pe frumoasele întinsuri ale Patriei) și să-i convingem pe oameni să folosească pungile de hârtie și pânză. Trebuie să dezvoltăm turismul, dar, mai întâi de toate, să creăm un plan de infrastructură a turismului. Lozinca „Lasă, că pe urmă vedem” nu prea mai ține.

Dar ce le-am putea arăta? Mă nedumeresc profund acei care consideră că în Moldova nu ai ce vedea. Noi călcăm, zi de zi, pe artefacte care au mii de ani. Pe teritoriul acesta a fost descoperită cea mai veche cultură din Europa, iar cu opt mii de ani în urmă se construiau case cu 2 nivele. Deși savanții cunosc aceste lucruri, din păcate nu le popularizează, să le cunoască o lume întreagă. Aceste monumente trebuie descoperite și restaurate. De exemplu, la Ţâpova am putea construi un hotel cu 4 stele şi un restaurant de bucate naţionale. Dacă cineva vrea să-l facă, să vină la Guvern şi să-şi expună ideile. Căci la Orheiul Vechi construieşte cine vrea şi unde vrea, dar și acolo trebuie să existe un plan arhitectural, economic, să se facă un tender la care să aplice în mod transparent toți doritorii. Și nu e vorba doar de un hotel sau o dugheană, ci de o întreagă infrastructură. La Chişinău avem hoteluri, dar în țară - niciunul nu corespunde rigorilor internaţionale. Pot fi construite și sanatorii, clinici spa. Pe lângă toate acestea, am putea utiliza strugurii în industria de înfrumusețare, așa cum face Franța. Și pentru asta nu e nevoie de o sumă astronomică, ci de câteva milioane de lei. Totul începe de la un plan, făcut cu cap.

Exilul E-urilor Pare utopic, dar trebuie să interzicem introducerea chimicalelor în alimente. Intrați în orice magazin, luați orice produs, de pe orice raft și veți vedea că e plin de e-uri. Consider că

trebuie interzisă folosirea aromatizatorilor, pigmenţilor, stabilizatorilor etc., atât de dăunători şi periculoși pentru sănătatea fizică şi mentală a noastră şi a copiilor noştri. Trebuie stabilit un termen de tranziție, de exemplu 3 ani, după care să fie scoși în afara legii. Mai departe, trebuie salvate râurile care se usucă, pentru că apa e adevărata valută a viitorului. Încă nu e târziu. Noi am creat cu un an în urmă o expediţie împreună cu o organizaţie orăşenească, pentru a studia situaţia în care se află râul Bâc. Am semnalat multe probleme, dar ele pot fi uşor rezolvate dacă statul ar înţelege că restabilirea apelor e un lucru crucial pentru ecologie. Ar fi bine să oprim activitatea iazurilor care au fost săpate fără autorizaţie. Acestea nu permit apei să-și urmeze cursul. Sau curge, de exemplu, un râușor pe lângă ograda omului și acest gospodar decide să acumuleze apa undeva, în curte, pentru necesităţile lui. Sau și mai și, îl trece prin closetul lui și îi dă drumul să curgă mai departe. În plus, râurile se înnămolesc şi pentru a împiedica acest lucru ar trebui să sădim arbori în preajma lor. Trebuie implicate organizaţii care s-ar ocupa doar de râuri. Şi pentru asta e nevoie de sute de oameni care să studieze şi să rezolve problemele ecologice. Am putea recicla, de exemplu, jumătate din birocraţii pe care îi avem și care vor fi doar bucuroși să facă ceva util în această viață. Nu putem să atingem nivelul de producţie a Germaniei, dar în ceea ce priveşte ecologia, produsele alimentare curate, turismul ecologic, avem mari perspective de dezvoltare. Sistemul de evaluare a nivelului de dezvoltare a ţărilor are multe

neajunsuri. Nimeni nu evaluează cât de curat e aerul, cât de curate sunt apele sau câte hectare de pădure avem. Comuniştii zic că au sădit 60.000 de hectare de păduri. Există acestea în realitate? Au fost incluse în PIB? Aceasta e o bogăţie mult mai mare decât dacă am avea cinci uzine imense. Nimeni nu evaluează cum se îmbunătăţeşte starea mediului înconjurător, aerului, apei în urma plantării arborilor. În schimb, mult din ceea ce este introdus în PIB este îndreptat împotriva oamenilor. Producere şi numai producere. De E-uri și deșeuri. Bem suc din tetra pack-uri, în loc să învățăm cum să păstrăm corect mărul în beci. Noi suntem gata să colaborăm cu cineva și să investim într-un laborator independent, unde oamenii ar verifica produsele pe care le consumă, inclusiv pe cele crescute de țăranii noștri, care nu sunt întotdeauna cei mai conștiincioși atunci când este vorba despre utilizarea îngrășămintelor și pesticidelor. Am planuri foarte mari în ceea ce privește agricultura ecologică, crearea reţelelor de vânzare a acestor produse, restabilirea apelor. M-am născut în sat şi țin minte gustul produselor naturale, autentice, al îngheţatei făcute din lapte. Totodată, văd ce ni se propune acum. Astfel, îmi dau seama că rezolvarea problemelor ecologice este foarte importantă pentru sănătate, pentru dezvoltarea ţării. Asta nu înseamnă însă că trebuie să neglijăm alte ramuri ale economiei. Dezvoltarea lor, mai ales a celor care nu dăunează naturii şi sănătăţii oamenilor, urmează să fie introduse în lista lucrurilor pe care avem a le face.

nr. 37/septembrie 2011

5EMA NU MΙRULUI

CONDAMNATI , LA

INDEPENDENTA , OARE CINE A UITAT SĂ-ŞI SPUNĂ PĂREREA ŞI PĂSUL ASUPRA INDEPENDENŢEI NOASTRE? POLITICIENI CU ELECTORAT ŞI FĂRĂ, EXPERŢI DE TOATE SOIURILE ŞI ÎN TOATE SOIURILE, ANALIŞTI POLITICI, ANALIŞTI ECONOMICI, PUR ŞI SIMPLU ANALIŞTI, ARTIŞTI EMERIŢI ŞI MAI PUŢIN, VEDETE CU FANI ŞI CELE CU BANI, SCRIITORI CU PUBLICAŢII ŞI FĂRĂ, ISTORICI ŞI PUR ŞI SIMPLU DOCTORI ÎN ISTORIE, MILITARI ÎN TERMEN ŞI FĂRĂ TERMEN(I), PENSIONARI CARE AU ŞI UITAT CE SE SĂRBĂTOREŞTE, VÂNZĂTORI LA PIAŢĂ CARE N-AU ŞTIUT ŞI NICI NU VOR ŞTI VREODATĂ (DE) CE SE SĂRBĂTOREŞTE, OAMENI DE RÂND ŞI CEI „FĂRĂ RÂND”, ÎNTREBAŢI ŞI MAI ALES NEÎNTREBAŢI... ÎŢI VENEA SĂ SCRII/VORBEŞTI/CÂNŢI/ÎNJURI DESPRE „NEATÂRNARE”.

T E X T d e V I R G I L PÂ S L A R I U C / F OTO d e L I V I U B U R L E A Æ DORIȚI SĂ DISCUTAȚI CU AUTORII ȘI CITITORII REVISTEI "PUNKT"? ACCESAȚI SITE-UL www.punkt.md

„Vor trece în goană veacurile şi elevii vor căsca deasupra istoriei zguduirilor noastre…”, Vladimir Nabokov, Scrisoare către Rusia

nr. 37/septembrie 2011

5EMA NU MΙRULUI

ÔCON DAM N AȚI LA IN DEPENDENȚĂ

Mergem înainte... înainte era mai bine... Părerile s-au divizat. Pentru unii, Independenţa este un Bine, care permite să se meargă înainte, într-un viitor luminos, care este cel european. Pentru alţii, din contra, este o povară, fiindcă nu mai pot merge cu ea înainte, căci se ştie că „înainte era mai bine”. Aceştia din urmă, care constituie un important segment al populaţiei, continuă să se războiască cu trecutul chiar şi „vint ans après”, considerând această „Independenţă” responsabilă pentru toate nenorocirile care s-au abătut asupra ţării şi asupra lor. Nemulţumirea vine din două părţi. Unii consideră o greşeală fatală dispariţia URSS-ului şi ieşirea Moldovei de acolo (din Rusia-mamă), ceilalţi, că Independenţa a făcut imposibilă Unirea cu România. Ambele părţi consideră că Republica Moldova este un accident regretabil al Istoriei (fie integrate, fie a Românilor) şi dacă o tolerează e doar ca pe un „rău mai mic”, doar ca să nu se realizeze „celălalt scenariu” (unirea cu România ori refacerea într-o oarecare formulă a Imperiului rus).

Independenţa unui stat nu este o fatalitate... Aceste nemulțumiri au fost cumulate graţie neîmplinirilor noului stat, aşteptărilor nerealizate, imposibilităţii de a aplica dreptul de suveranitate în graniţele proprii, a căderii economice spectaculoase în doar câţiva ani după declararea Independenţei (de cca. 70%, o reală catastrofă), agravată de lipsa resurselor, sărăcirea graduală a majorităţii populaţiei (şi îmbogăţirea „miraculoasă” a unei pături subţiri), migraţia forţei de muncă, îmbătrânirea fizică (dar şi morală) a populaţiei cu repercusiunile grave asupra întregii societăţi şi multe, multe altele. Problemele care s-au abătut au redus

puternic din încrederea populaţiei faţă de guvernare în general, iar dominarea la alegeri a votului de protest (se votează în special împotriva cuiva, nu pentru cineva), alături de „votarea cu picioarele” (bejenia) fiind un semn de întrebare faţă de capacitatea de guvernare a elitelor „aborigene”. Formalismul guvernanţilor noştri, inoculat în mare parte în perioada sovietică, utilizarea noilor şi tot mai sofisticatelor tehnologii de propagandă, a dus la crearea unui derapaj masiv între realitate şi ceea ce se spunea oficial că este în realitate, fapt care a atins masa critică după alegerile din aprilie 2009. Revolta tinerilor care nu mai erau dispuşi să strige că „regele e gol” a constituit un real semnal că lucrurile nu mai pot merge în această direcţie, dar ezitările noii guvernări de a schimba ceva riscă dezamăgiri şi mai mari din partea lor („Aceasta e prima mea revoluţie. Furaţi-mi-o!”). De altfel, Independenţa unui stat nu este o fatalitate, aşa cum încearcă să ne convingă clasa politică şi nici un scop în sine.

În epoca pre-modernă, problema individului era să ocupe un loc în ierarhia feudală şi doar aceasta-i conferea statut, securitate şi avantaje materiale. Abia în epoca modernă, cu triumful principiului individualismului şi liberalismului (echivalentul său politic), dar mai ales după Revoluţia Franceză, care a impus aceste principii pe scară internaţională, mai ales cel al naţionalităţilor, această idee a devenit una dominantă. Statul naţional avea nevoie să se transforme în actor al scenei internaţionale, de aceea, capacitatea de a lua decizii îi era extrem de importantă. Evident, aceasta nu înseamnă că în antichitate sau evul mediu (bineînţeles că şi în acel românesc) nu a existat luptă „seculară pentru „neatârnare”. Spre exemplu, pentru Sf. Ştefan cel Mare autonomia nu era un scop în sine, ci un mijloc de a-şi proteja „moşia” şi supuşii. Atunci când era imposibil să o menţină, el închina ţara pentru a obţine protecţie.

Sfântul Ştefan cel Mare a închinat ţara turcilor...

Teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost un fel de ”autoban”...

Statul nu este o categorie veşnică, iar practica arată că şi cele mai mari şi pretenţioase entităţi politice, pot avea o viaţă mai scurtă decât şi-o preconizau. Au dispărut practic toate marile imperii (despre aceasta a vorbit şi Profetul Daniel), atât din Antichitate, cât şi din Evul mediu, Epoca Modernă şi cea Contemporană. Nu mai puţin efemere sunt şi marele regate. Au dispărut state puternice care au determinat politica în Evul mediu, precum Burgundia, Florenţa, Veneţia, Ungaria, Polonia, Rusia Kieveană etc. De altfel, un om medieval se va fi arătat mirat de dorinţa obsesivă a contemporanilor noştri de a fi „liberi”şi „independenţi”. Pentru el, a fi liber însemna a fi … dependent.

Republica Moldova nu are o tradiţie etatică de sine stătătoare, succesoare a statului moldovenesc medieval este România. Dar orice stat nu poate exista fără nişte mituri fondatoare. De aceea, încercăm să ne inventăm un trecut "integru", cu toate că până acum 20 de ani eram "integraţi" sau "remorcaţi" la diferite proiecte etatice tribale, feudale, imperiale sau naţionale. Lista poate fi începută din cele mai vechi timpuri, de la daco-geţi, greci, romani, goţi, huni, avari, slavi, unguri, pecenegi, cumani, tătaro-mongoli, moldoveni, munteni, polonezi, turci, iar tătari, ruşi, români, iar ruşi, iar moldoveni (unde-s americanii?). Pomelnicul este lung, fiindcă teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost un fel

de "autoban" prin care treceau diferite poporaţii din stepele asiatice spre teritoriile mănoase ale Occidentului civilizat. Nici acum acest proces nu pare a fi încheiat. Se tot trece şi azi, doar că acum este antrenată şi o parte a populaţiei autohtone, care nu mai găseşte raţiune să rămână pe acest pământ „bântuit” (la propriu şi la figurat). Ureche a zis-o într-o formulă pe care ne place s-o utilizăm, adesea ca o justificare pentru nereuşitele noastre istorice: "Moldova în calea tuturor răutăţilor iaste". Problema este că noi niciodată nu am fost destinaţia finală a cuiva, ci doar o "cale".

Iluzia libertăţii şi dreptului de suveranitate... Starea de independenţă, de autonomie politică, înseamnă capacitatea de a-ţi elabora strategiile de dezvoltare proprii, pentru soluţionarea problemelor cetăţenilor (frază pe care o auzim mai vârtos în campaniile electorale). Responsabilitatea pentru aceasta cade asupra elitelor. Ele în ultimă instanţă decid dacă proiectele autonomiste vor duce la prosperitate sau dacă existenţa în cadrul unei structuri politice mai largi (regat, Imperiu, Commonwealth etc.) ar fi mai utilă pentru popor. Bunăoară, mişcările secesioniste contemporane pornesc de la încrederea, reală sau falsă, a elitelor că pot să soluţioneze problemele fără sprijinul Centrului. De aceea, ele nutresc iluzia libertăţii şi dreptului la suveranitate. Numărul mişcărilor secesioniste şi autonomiste şi astăzi este foarte ridicat în lume: Quebecul, Alaska, Zulia, Quadelupe în Americi, Tibetul, Arakanul, Mindanao, Pattani, Paştunistanul, Karapalkistanul, Khalistanul, chiar şi Buriatia şi Yakutia în Asia, Cabinda, Oromia, Delta Nigerului şi chiar Sahara Occidentală crede că va trăi mai bine

nr. 37/septembrie 2011

5EMA NU MΙRULUI

ÔCON DAM N AȚI LA IN DEPENDENȚĂ

fără cea orientală etc. De Europa, patria separatismelor, fiindcă este şi cea a democraţiilor, deci deschisă diverselor opţiuni, nici nu mai vorbim: Epirul de Nord, Bavaria, Walonia, Flandra, Bosnia sârbească, Andalusia, Galisia, Catalonia, Ţara Bascilor, Alsacia, Corsica, Savoia, Liga Nordului italiană, Sicilia, Tirolul de sud, Scoţia şi chiar Găgăuzia noastră… Dar Independenţa nu înseamnă automat şi un beneficiu, fiindcă implică responsabilităţi, iar posibilitatea de a eşua, de a deveni mai vulnerabil este şi mai mare. Autorităţile nerecunoscutei Republici nistrene, cu toate că au investit mult în aceste decenii în formarea unei naţiuni distincte, transnistriene, nu ascund faptul că în cazul recunoaşterii internaţionale a secesiunii de Moldova, vor intra imediat în componenţa Rusiei.

Cine pe cine are... Existenţa statului naţional ascunde în el atât posibilităţi de dezvoltare, cât şi pericole ascunse. Atunci când societatea nu reuşeşte să atingă un grad de coeziune, există riscul real de colaps al întregii construcţii. În acest caz este mult mai dispusă pericolelor venite din exterior. Bunăoară, pierderile teritoriale masive ale României din vara lui 1940 au fost, printre altele şi rezultatul dezbinării în societate, în urma confruntării violente dintre Stat şi mişcarea legionară. Când a venit pericolul extern, ţara nu a putut să se întrunească în jurul cuiva, pentru a da riposta, deoarece puterea era complet discreditată. Tot în acelaşi context, micuţa Finlandă a reuşit să combată cu demnitate pericolul sovietic, graţie unităţii sale interne. Lipsa de coeziune socială este o reală problemă şi pentru noi. Unul dintre foştii noştri şefi de stat spunea cu emfază că trebuie să fim recunoscători (se pare că tot d-sale) că avem stat multisecular, fiindcă sute de popoare nu-l au. Lăsând la o parte problema cine pe cine are, trebuie să atragem atenţia că singurul criteriu după care trebuie apreciată o guvernare nu este trecutul, ci prezentul. Atunci când elitele conducătoare nu sunt capabile să guverneze, adică sunt în criză de legitimitate, ele tind să apeleze la istorie pentru a mobiliza masele. De altfel, a fost o caracteristică a statelor totalitare, dar şi în cele post-totalitare există forţe care îşi manipulează electoratul pe acest principiu. Şi noi avem câteva partide de genul acesta, două chiar parlamentare (unul mare, dar opozant şi altul mai micuţ, dar guvernant),

care îşi mobilizează electoratul prin apeluri la istorie. La noi există comunităţi care au viziuni absolut contrastante, nu numai asupra Istoriei, limbii, tradiţiilor, direcţiilor de dezvoltare a ţării în care (încă) trăiesc, dar chiar şi asupra faptului cum arată aceasta. Pentru unii „patria” este de la Prut la Pacific şi coincide cu graniţele imperiale ruso-sovietice, pentru alţii, „carta mentală” se întinde de la Nistru până la Tisa sau chiar până la Atlantic. Totul depinde de cum ne proiectăm în acest spaţiu. De aceea, declaraţia Patriarhului moscovit Chiril cum că Moldova ar face parte din „Rusia sfântă”, adresată celora care plasează Republica Moldova în spaţiul geografic mintal al „Rusiei mari” (iertaţi-mi tautologia), i-a scandalizat pe ceilalţi, care şi-au creat o altă imagine despre acest spaţiu, una românească sau europeană. Problema este ce facem cu cei care nu gândesc ca noi (deci, greşesc) sau arată altfel decât noi? În societăţile autoritare sau „închise”, aceştia, mai ales dacă sunt „minoritari” sau „venetici”, sunt excluşi, fiind supuşi atât unei agresiuni simbolice, cât şi unei violenţe directe. În cele democratice sau „deschise”, din contra, sunt incluși, acceptați, integrați, deoarece ceea ce contează sunt drepturile şi libertăţile cetăţeanului. Noi, ca să ajungem o societate deschisă, trebuie să înfrângem rezistenţa multor încuiaţi.

Suntem condamnați la independență... Nu vorbesc despre independenţă în sensul că deciziile cruciale se iau obligatoriu la Chişinău. Înţelegem prea bine că unele lucruri majore continuă să fie decise în alte părţi. Problema cu independenţa noastră este că, indiferent de unde se iau marile decizii, facturile trebuie să le plătim noi, iar responsabilitatea finală cade pe conducerea noastră. Din această cauză tendinţa de redirecţionare a responsabilităţilor pe factorii externi, dar şi pe duşmanii interni a fost una dintre preocupările de bază ale unor guvernări slabe. Responsabilitatea pentru deciziile proaste (şi ele sunt cu duiumul) acum cade pe umerii noştri şi depinde de calitatea clasei noastre politice. Atâta timp cât nu vom fi în stare să ne rezolvăm problemele proprii, nu vom fi atractivi pentru nimeni (FMI, BM, UE, NATO sau altele). De aceea, suntem condamnaţi la Independenţă. Iar recursul să-l facă Istoria…

nr. 37/septembrie 2011

ROMEO T E X T d e L U C I A N M Î N D R U ȚĂ / F O T O d e L I V I U B U R L E A Æ DORIȚI SĂ DISCUTAȚI CU AUTORII ȘI CITITORII REVISTEI "PUNKT"? ACCESAȚI SITE-UL www.punkt.md

în ziua de azi, să-ţi iubeşti pa-

tria e un pic riscant. E ca în povestea lui Shakespeare: nu poţi să ştii dacă nu cumva familia ei o să te prindă şi-o să te bată. Să-ţi iubesşti ţara înseamnă să repeţi greşeala îndrăgostiţilor din Verona şi să crezi că inima funcţionează ca balonul cu aer cald, care se ridică deasupra neajunsurilor omeneşti - cum ar fi gunoiul din faţa blocului, aruncat şi el tot de strămoşii dacilor şi romanilor. Să-ţi iubeşti ţara, mai ales o ţară ca România, e o chestie de ochelari negri şi baston alb. Din când în când mai auzi pe câte un prost (pardon, compatriot) că strigă la tine "Băăă, vezi bă pe unde mergi!" Să-ţi iubeşti ţara înseamnă să nu crezi ce vezi. Să crezi doar ce ţi se spune. Şi ţi se spune, oho, destul! Cartea de istorie e plină de fapte absolut uluitoare şi de necrezut din perspectiva experienţei tale cu poporul de care e vorba acolo. O citeşti şi te întrebi: cum, tipii ăştia din jur, vecinii de la 3, aia cu manelele, ticălosul de şef, hoţul de primar, şmecherii de la piaţă, toţi ăştia, toţi ăştia sunt urmaşii unor eroi care acum 3, 4, 500 de ani n-aveau altă treabă decât să-şi apere ţara, să picteze frumos biserici şi să ne păstreze spiritualitatea întreagă? Ce s-a întâmplat cu ei? I-a schimbat cineva la naştere, în spital? Dar cu cine? Pentru că şi alte popoare, dacă citeşti, au o istorie senzaţională, demnă şi mândră - care cumva se opreşte brusc, ameţită, în momentul în care dă cu capul de pragul de sus al prezentului... Când s-a îndrăgostit de Romeo, Julieta avea o scuză: nu ştia cu cine e rudă acel tânar simpatic şi bun dansator. Noi însă n-avem nici măcar acest mic

avantaj: ţara îşi trimite reprezentanţii să ne enerveze încă din copilărie. Îmi aduc aminte că, înainte de dragostea de poporul meu, de exemplu, primul meu sentiment faţă de un compatriot a fost ura pe care o simţeam pentru educatoarea de la căminul internat din anii '70, care mă batea la tălpi cu nuiaua să adorm mai repede. Am trecut mai apoi prin furia de a mă vedea bătut de un miliţian pentru posesiune de muzică americană (anii '80) şi ţinut în Evul Mediu Ideologic de vreo 80 la sută dintre conaţionali cu aere de stânga şi lene mentală fără culoare politică (alegerile din '90). În tot timpul ăsta, deşi naţiunea îmi făcea o grămadă de probleme, aşteptarea ei era s-o iubesc. Să nu zic nimic urât de ea. Să mă port ca şi cum ea ar avea dreptate şi eu încă n-am înţeles cum şi unde. Bine, şi ea ştia că sunt prost. Că nu mă pot despărţi de sarmale, Nichita, mici, terasele noastre de la miezul nopţii şi câteva bucăţi nostalgice din Creangă. Am amestecat aici de-ale gurii cu de-ale minţii pentru că aşa face şi ea, ţara mea: spiritul trece prin stomac pe la noi, însă, ca prin miracol, nu e digerat. Unii ar zice că asta se întâmplă fiindcă e mai lemnos, mai butucănos. Alţii spun că spiritul naţional e impermeabil şi deci nici acidul contraculturilor de tot felul nu-l poate atinge. Eu n-am reuşit încă să-l pun undeva într-o ramă pe spiritul ăsta: care e starea de a fi român? Poate e resemnarea colectivă a gospodinelor ("eh, cine ştie ce-o mai veni şi pentru noi, maică?"). Sau obtuzitatea ăluia care nu vrea să dea nicio taxă, dar aşteaptă totul de la stat (“nu le e ruşine, cum să plătesc consultaţia?!") E disperarea omului sărac ("nişte hoți, sunt toţi nişte hoţi!") care n-a reuşit, din păcate, să fure şi el... Sau aroganţa supremă a lui "tu ştii cine sunt eu?", cea mai

folosită formulă de către cei care n-au descoperit nimic, n-au pictat nimic, n-au compus nimic, n-au scris, n-au inventat, n-au făcut nimic în afară de bani sau putere...? O sa ziceţi că sunt prea pesimist. Probabil. Dar sunt deja la 40 de ani de căsnicie cu persoana pe care o iubesc nesfârşit, ţara mea. E vârsta mea, nu a ei. Ea îmi părea cam prea în etate în tinereţea mea, azi, cu tristeţe, am senzaţia că e cam puştoaică pentru mine. Oricum ar fi, reuşim cumva să convieţuim separat, chiar dacă sub acelaşi acoperiş. Citesc mai multe ziare şi site-uri englezeşti şi americane decât româneşti. Mă raportez la Iluminism, nu la Ortodoxie. Mă simt european, chiar şi atunci când mănânc seminţe sau placintă cu brânză de oaie sărată. Dar nu mi-e dor de ea la Frankfurt, unde pot să trăiesc cu wurst-ul local şi Bill Bryson, eseistul meu (comercial) şi favorit. V-am făcut cam multe confesiuni. Iar ea, dacă citeşte, va înţelege c-o înşel cu alte ţări, culturi, stări de spirit. La fel cum probabil ar fi făcut şi Julieta cu Romeo, dacă n-aveau norocul să moară înainte să se cunoască cu adevărat. Înainte ca ea să decopere că el citeşte cam mult în baie. Înainte ca el să descopere că ea poate vorbi o oră și jumătate despre o cremă hidratantă. Înainte ca amândoi să realizeze că nu poţi iubi decât imagini din mintea ta. Şi că dacă vrei să păstrezi iubirea, inclusiv cea de ţară, trebuie să-ţi închizi mintea. Pe lumea asta sunt câteva lucruri evidente. Turnul din Pisa se află, inevitabil, în Pisa. Regina Angliei stă pe tron în Londra, atunci când n-are altceva mai bun de făcut. Oceanul planetar se găseşte pe Pamânt. Iar ţara ta e cea care te doare cel mai tare.

nr. 37/septembrie 2011

BA(Z)ARABIA.MD T E X T d e M I H A I L VA K U L O V S K I

Avem artişti foarte respectaţi-apreciaţi-iubiţi în străinătate, dar despre care aproape că nu se ştie nimic acasă, în Basarabia, sau – în cel mai bun caz – aici sunt daţi ca exemplu negativ (deci, se vorbeşte, totuşi, despre ei). M-am gândit cum se poate explica acest fenomen ciudat, dar imediat mi-am dat seama că şi cei mai buni oameni de artă care au rămas în R. Moldova au cam aceeaşi soartă, „nu-s profeţi în Patria lor”. Intelectualii basarabeni nu suportă să audă ca unul dintre ei să reuşească şi să aibă succes, sunt invidioşi, răutăcioşi, bârfitori şi se duşmănesc între ei... făţiş şi, mai ales, pe la spate. De aceea e foarte greu să-i aduni împreună, de exemplu la un festival literar, la care ar avea doar de câştigat, din toate punctele de vedere, la un cenaclu, într-un club artistic sau într-un grup muzical. E adevărat că atunci când se întâmplă aşa ceva suntem extraordinari, dar la fel de adevărat e că ceilalţi se fac că plouă şi neglijează total reuşita acelui grup. Am urmărit cu toţii jocul intelectual „Ce? Unde? Când?” al lui Vladimir Voroşilov ca pe finala Ligii Campionilor Europeni de Fotbal, vedetele de acolo erau semizei pentru noi, iar când acum câţiva ani echipa Moldovei a câştigat locul I la Campionatul Mondial, învingându-i în finală chiar pe ruşi, cu toate vedetele lor pe care-i credeam de neînvins şi chiar de neatins, în mass media md nimeni n-a scos o vorbă despre asta, de parcă ar fi fost un mare secret de stat, iar ziariştii parcă erau partizani din codri, care ar fi preferat să moară decât să spună ceva... duşmanului... telespectator sau cititor. A apărut un interviu cu căpitanul basarabean al echipei lumii, dar... într-o revistă din România, nu în Moldova! Editorii basarabeni sunt în stare să publice aproape orice scriitor român... bunicel, dar nu-i prea vine să editeze un scriitor basarabean foarte bun, iar pentru criticii basarabeni un scriitor basarabean pur şi simplu nu poate fi mai bun decât un scriitor român (doar aşa, că-i.. de-al lor), chiar dacă în România scriito-

rul basarabean e considerat de toată lumea mult mai talentat. Zdob şi Zdub ne fac cea mai mare publicitate posibilă în străinătate, la cele mai mari festivaluri muzicale, şi prin ţinută, şi prin calitatea muzicii lor, iar acasă sunt consideraţi aşa şi aşa. Dar despre ei măcar se vorbeşte, pe când Alternosfera parcă nici n-ar exista, deşi la concertele lor din România nu te poţi duce la bar după un suc, atâta lume se adună – şi toţi cunosc versurile şi le cântă melodiile. La fel de iubiţi sunt şi rockerii de la Gândul Mâţei, care nu prea au loc între vedetuţele md, care se laudă că nu mai ţin minte când au citit ultima carte... În România formaţia Planeta Moldova e cunoscută de absolut toată lumea, oricine îţi poate cita când nici nu te aştepţi vreun vers din vreun cântec sau vreo scenetă PM, iar când băieţii s-au întâlnit pe platourile de filmare cu nişte cântăreţi moldoveni, aceştia au sărit la Mitoş Micleuşanu, textierul PM, să-l bată că... „ne faci de ruşine”. Teatrele din Chişinău pun în scenă piese scrise numai nu de basarabeni, deşi avem dramaturgi jucaţi chiar acum pe toate continentele, ce să mai vorbim de România, unde Dumitru Crudu, Nicoleta Esinencu sau Constantin Cheianu, de exemplu, sunt jucaţi pe cele mai mari scene şi publicaţi la cele mai prestigioase reviste şi edituri. Avem pictori (ca Roman Tolici, de exemplu) care sunt invitaţi să expună în cele mai mari săli de expoziţii din lume, dar n-au avut nici măcar o expoziţie la Chişinău, critici de artă respectaţi şi admiraţi în România, ca Vladimir Bulat, eseişti şi scriitori deja celebri, despre care se vorbeşte şi la cursurile din universităţi, şi-n emisiunile TV, şi la întâlnirile scriitoriceşti (domeniu despre care mă abţin să povestesc ca să nu înfurii criticii literari basarabeni, care vor sări cu texte gen: dacă-i gaşca lui!) ş.a.m.d. E foarte trist, dar până descoperim ce ne dezbină şi rezolvăm cumva această situaţie perdantă cred că soluţia e aceeaşi: să acţionăm fiecare pe cont propriu...

BETON ARMAT T E X T d e A L E X A N D R U VA K U L O V S K I

“Între a fi sfânt şi a fi criminal e foarte puţin de ales.” Henry MILLER, (Lumea sexului) Te întinzi în pat. Va urma somnul cu sau fără vise, sexul sau boala. Uşile stau pe verticală. Doar că tot mai puţin batem în ele. Odată cu avansarea civilizaţiei s-au descoperit lacăte tot mai performante. Aşa că montăm câte două uşi la intrare (una de fier şi una de lemn sau ambele de fier) cu multe yale, cu zăvoare. Le închidem. Suntem în siguranţă. Nimeni nu va bate la ele. Iar dacă va bate – nu deschidem. Păi, de ce să deschidem vecinilor, de exemplu? Restul pot să te sune dacă vor să te vadă. Sau să-ţi scrie un e-mail. Ce dracu, doar suntem civilizaţi?! Orizontul nostru e pe orizontală, ascuns printre blocuri. Nu ne uităm în sus. Suntem extrem de miraţi când zărim stencilurile cu inscripţia seacă: PRIVEŞTE CERUL. Le apreciem, lăudăm autorul, facem poze şi mergem mai departe. Mergem pe orizontală. Într-o cameră luminoasă, cu uşi blindate, plină de televizoare, DVD-uri şi laptopuri, cineva îşi ascute grijuliu cuţitul. Nimeni nu-l deranjează, nimeni nu-i întrerupe plăcuta lui zăbavă.

Vorbim mult, aproape tot timpul. Prin magazine sau pe messenger sau la telefon. Pentru că avem afaceri. Vrem să fim tot timpul în pas cu progresul. Vorbele noastre intră în capetele celor care ascultă pe orizontală, ies pe orizontală. Prietenii noştri sunt partenerii de afaceri şi cumpărătorii fideli. Cineva e bine crescut, politicos şi plin de bun simţ. Îţi zâmbeşte. Suntem verticali, asta nu ne încurcă să trecem dintr-un partid în altul. Dintr-un corp în altul. Sex în carne. Pentru vegetarieni – păpuşi de silicon. Blocurile ni-s făcute din beton armat. Civilizaţia ne oferă, dacă dorim, permis de portarmă. Fiecare dintre noi e vertical, dar de sus oricum suntem o masă orizontală. Oricum, avem o verticalitate ce se roteşte. Ameţitoare. În morminte suntem coborâţi pe orizontală, dar groapa e verticală. Atunci parcă ne amintim ceva. De vise. De suflet. De ceruri. Nu avem nevoie de oameni pentru turnuri, avem beton armat.

nr. 37/septembrie 2011

U.S.S.R. INSIDE &8 '( $1, Í1 850Ĉ 1( $0 /(3Ĉ'$7 '( 8566 81,, Í, '8& '258/ $/Ŗ,, 6( &58&(6& $/Ŗ,, $8 $1,

TEXT de SORIN HADÂRCĂ / FOTO de LIVIU BURLEA

Geneza Îmi aduc aminte: cu 20 de ani în urmă mă aflam pe litoralul românesc, valurile se izbeau de tripode, iar în Moscova se dădea lovitura de stat. Ca să ajung pe riviera românească m-am încărcat cu termometre, fierbătoare, ţigări şi cărţi. Asta se chema valută. La punctul de trecere a frontierei am stat doar 16 ore. Fiindcă “mi-o mers”. Nu ar fi fost nimic ieşit din comun dacă stăteam 48 de ore. Mai întâi s-au terminat pârjoalele, apoi brânza, apoi roşiile şi, în cele din urmă, merele. La staţiunea Olimp am ajuns flămând. Ziua mă odihneam la talcioc, seara mă odihneam pe plajă. Kafka se vindea mai slab decât fierbătoarele. Pentru a spori vânzările “Doinei” am băgat o ţigară în gură. A luat foc. Deodorantele “Dzyntars” le-am pasat verei mele care avea o credibilitate mai înaltă la acest capitol. Am făcut parteneriat cu o pictoriţă care îşi vindea lucrările la taraba de alături. Sinergia dintre ţigările “Doina” şi peisajele autumnale cu bărcuţe este un mister neelucidat încă, însă pictoriţa era tare faină. Ne-am despărţit prieteni şi ne-am pricopsit cu o “bărcuţă”. Înainte de plecare, valizele erau din nou pline: blugi negri, cămaşă înflorată şi geacă de piele după ultima modă stambulită. Înainte de plecare… Noutatea ne-a lovit ca un trăsnet. Ştirile de la TVR1 transmiteau un talmeş-balmeş indescifrabil. Am înţeles că una din două s-a întâmplat acasă: 1. americanii au intrat în Moldova şi ţara noastră a devenit independentă; 2. comuniştii au făcut puci la Moscova şi au băgat tancurile în Chişinău. Mă şi vedeam întors acasă pe cal alb, cu un tricolor în mână. La modul practic, situaţia era oleacă diferită. Ce ne facem, bre, cu buzunare goale în România dacă frontiera se anunţă a fi închisă? Repunerea în circuitul economic a gecii de piele şi

a blugilor negri nu se prezenta a fi o sarcină foarte dificilă. Aşa sau altfel, crâmpeie din zvonuri au început să se adeverească. Da, la Moscova a avut loc o lovitură de stat. Nu, comuniştii nu au băgat tancurile în capitală. Nu, americanii nu au penetrat teritoriul intangibil. Da, Moldova a devenit o ţară independentă. Am plecat din URSS şi m-am întors într-o ţară proaspătă. În mod bizar, era chiar patria mea.

Exodul Exact în acel moment, cu 20 de ani în urmă, cincisprezece triburi postsovietice au pornit într-o călătorie independentă spre un viitor ambiguu, dar totuşi luminos. Fiecare trib cu dioptriile, musculatura şi materia cenuşie proprie. Aparent, ne mişcam spre acelaşi ţel. Dar nu mergeam alături: s S-a desprins un grup format din trei. Diplomă de merit la capitolul „Democraţie”, notă de trecere la capitolul „Economie de piaţă”, cele trei republici baltice – Lituania, Letonia, Estonia – nu s-au ambalat în Comunitatea Statelor Independente, iar în 2004 au căpătat statutul de membru al Clubului European. În douăzeci de ani PIB-ul per capita a crescut de cel puţin patru ori. În prezent toate trei rezolvă probleme. Dar deja sunt probleme „europene”. s Un grup format din cinci republici s-a rătăcit în stepa Asiei Centrale. Performanţa lor economică a fost direct proporţională cu volumul de petrol şi gaze naturale extras – Kazahstan şi Turkmenistan au „pompat” un PIB de patru ori mai mare decât cel din anul zero al independenţei. Kirghizii, uzbecii şi tadjicii au bătut apa în piuă. Un lucru e comun, însă,

pentru toate cele cinci republici central-asiatice: din numărul total de alegeri – nici una nu a trecut testul democraţiei. s Sus, în munţii Caucazului – fiecare republică cu bucuria şi cu amarul său. Azerii s-au bucurat de petrol, având cea mai viguroasă economie din Caucaz, dar s-au amărât de democraţie. Georgienii s-au bucurat (episodic) de democraţie, dar n-au avut noroc cu petrolul (nici cu vecinii). Armenilor nu li s-a împărţit nici democraţie, nici petrol, însă s-au priceput să leviteze simbiotic pe orbita Federaţiei Ruse, mărindu-şi avuţia de 4.8 ori. s Să lăsăm Rusiei ce-i a Cezarului. Vorbim de „gaşca” noastră. Suntem primii la „Democraţie” şi îi întrecem pe ucraineni în materie de creştere economică. Al nostru PIB per capita a crescut cu 81% în douăzeci de ani, în timp ce al ucrainenilor – cu doar 65%. Beloruşii au apăsat pe accelerator (chit că nu au schimbat şoferul timp de douăzeci de ani), ajungând să-şi tripleze PIB-ul. Dar ce folos, dacă şoferul poate să frâneze definitiv? Acum vorbim numai de noi. Am început timid această călătorie. Ne-a picat una dintre cele mai proaste poziţii de start. Altoiţi la economia sovietică, am căzut în cea mai adâncă groapă economică. Am împărţit ce era de împărţit pe recipise de hârtie, numind acest proces privatizare. Pe parcursul călătoriei am învăţat din mers lucruri noi: hiperinflaţie, speculaţii valutare, oscilaţii sezoniere, marjă bancară, acord de gaj, credite concesionale şi scheme frauduloase. Acum avem un vocabular sofisticat şi vorbim limbi străine – italiana, greaca, turca, portugheza, spaniola. Acum avem principii şi avem valori. Dar vorba capitalistului: dacă eşti atât de deştept, de ce eşti atât de sărac?

nr. 37/septembrie 2011

5EMA NU MΙRULUI

ÔU. S. S. R . IN SIDE CU 2 0 DE ANI ÎN URMĂ NE-AM LEPĂDAT DE URS S. UNII ÎI DUC DORUL . ALŢII SE CRUCESC. ALŢII AU 18 ANI.

Vechiul Testament Dincolo de explicaţiile geopolitice şi econometrice, cea mai des invocată pricină a derivei noastre în pustiu este mentalitatea post-sovietică. Homo sovieticus a pierit în 1991, însă antropologii viitorului vor descoperi a posteriori că gândirea noastră colectivă este caracterizată de refularea unor tipuri de manifestări, care au fost etichetate, drept-nedrept, ca fiind URSS-iste. Lucru ce nu împiedică deloc perpetuarea altor modele comportamentale din trecut. Un exemplu: În pofida traiectoriei democratice, elitele politice înclină spre un stil apăsat de conducere. Fermitatea mâinii este confundată adesea cu luciditatea viziunii. Vladimir Vladimirovici Putin continuă să fie un model de conduită, chiar dacă de douăzeci de ani ne rugăm cu faţa spre Bruxelles. Dar se zice că fiecare popor îşi are conducerea pe care o merită. Prin urmare, virusul e în noi? Iată un job fenomenal pentru Ministerul Culturii – schimbarea mentalităţii. Să încercăm să schiţăm nişte termeni de referinţă. 1. Nu muncesc pe gratis. Munca de voluntariat este asociată cu ieşirile la subotnik care întotdeauna au purtat un caracter facultativ-obligatoriu. Acum că am scăpat la libertate, munca pe gratis ne repugnă. Cum adică să mă spetesc eu pe degeaba!? Să o facă statul. De acord, noi plătim impozite. Dar nici statul nu le reuşeşte pe toate. În fond, munca în folosul comunităţii nu este decât o formă de cooperare întru realizarea unui bun comun. Când facem curat în casă nu prezentăm nimănui nota de plată, nu-i aşa? De ce pretindem acest lucru atunci când e vorba de curtea casei? 2. Eu sunt membrul nimănui. În comunism existau trei colective oficiale

cărora fie că le aparţineai, fie că nu. Pionier, comsomolist, membru de partid. Acelaşi partid. Conta mai puţin locul de muncă, apartenenţa etnică sau convingerile personale. Fie că eşti cu noi, fie că eşti împotriva noastră. Acest tip de membership a ştirbit definitiv gustul colectivelor. Respectiv, preferăm să stăm acasă în faţa televizorului, stăpâni pe ai noştri proprii metri pătraţi. Şi totuşi, unde-i unu nu-i putere. Colectivele contează. Cluburile, asociaţiile profesionale, sindicatele sunt medii care ne pot ajuta să ne satisfacem propriile noastre interese. Dacă le mai avem încă. 3. E treaba şefului. Nu mă întreba pe mine, întreabă şefu’. Locul de muncă nu este altceva decât o stare provizorie dintre mic dejun şi cină. Ce se întâmplă pe durata lui contează mai puţin. Suntem obişnuiţi să fim oameni mărunţi. În URSS a existat o singură întreprindere – economia planificată. Şi un singur şef. Business planul său era criptat în analele congreselor cincinale. Ne-am învăţat să nu ne pese de randament, vânzări şi economii. Uitând că cele din urmă sunt nişte variabile care determină direct nivelul salariului. 4. Dădaca mea - statul. Am fost îndoctrinaţi să credem că statul „trage lumină”. Statul ne repartizează la muncă, statul ne dăscăleşte, tot el ne lecuieşte şi ne achită pensia atunci când suntem bătrâni. Noi muncim pentru el, el are grijă de noi. Ei bine, aşa nu mai merge. Cei care „trag lumină” sunt companii private. Iar şcolile, spitalele şi pensiile sunt finanţate din impozitele pe care tot noi le plătim. Să nu uităm că atunci când cerem mai mult de la stat, vine din urmă şi nota de plată. Care desigur că va fi mai mare. 5. Dacă tăceai, filosof rămâneai. Dacă luai cuvântul la adunările de partid, fie că voiai să faci carieră, fie că erai nebun. Puteai spune ce gândeşti numai şi numai pe teritoriul sacru al bucătăriilor. Preferabil în şoaptă, nu în faţa

copiilor şi cu radioul pornit. Această practică ne-a muţit. Suntem inhibaţi să ridicăm mâna pentru a spune ceva. Ne uităm pieziş la cei care o fac. Însă dacă taci, sunt şanse că nimeni nu va afla despre preocuparea ta. Şi nimeni nu va căuta soluţia pentru că nimeni nu ştie că există o problemă. Tu ştii. Învaţă-te să o spui. Cei care au 18 ani nu au fost născuţi în URSS. Dar să nu ne amăgim cu faptul că generaţia lor e USSR-free. Mentalitatea, la fel ca şi ADN-ul se moşteneşte din generaţie în generaţie. Fără să ne dăm bine seama îi învăţăm pe copii să nu pună întrebări, să aştepte pomană de la stat, să muncească până la ora 5, să stea în faţa televizorului şi să nu facă curat dincolo de pereţii casei. Poate că e cazul să învăţăm ceva de la ei?

Cina cea de taină Se-nserează. Stau la balcon cu doi prieteni şi nişte berici. E septembrie şi e rece rău. Căci în jurul nostru e Canada. Nelu a emigrat cu vreo zece ani în urmă. Sandu a emigrat recent. Eu mă aflu în vizită la ei. Vorbim despre lucrurile care ne unesc: perestroika, Victor Ţoi, Nautilus Pompilius, Acvarium, emisiunea „До и после полуночи”. - Îţi imaginezi, îţi puteai lua bilet la tren şi să ajungi la Petropavlovsk Kamciatski fără ca să treci vreo frontieră? Mi-am imaginat. În mod ironic Nelu şi Sandu sunt mult mai aproape de Petropavlovsk Kamciatski decât de Republica Moldova. Iar eu trebuie să traversez câteva frontiere ca să stau de vorbă cu ei. În cele din urmă tustrei avem câte un URSS Inside. E o chestie să-l accepţi. E o chestie să-l scoţi afară la aer liber. E o chestie să te schimbi. Căci numai aşa se poate schimba mentalitatea. Împăcat cu faptul că eşti ceea ce eşti.

nr. 37/septembrie 2011

5EMA NU MΙRULUI

PARADA ċ DE TREI ZILE-NCOACE, GURA NU NE MAI TACE. PROIECTUL PARADA MIORIŢELOR SE VREA SCOS LA IARBĂ VERDE (GRASĂ ŞI FRUMOASĂ), REFLEX CONDIŢIONAT (POATE!) ŞI DE CEI 70, APOI 20 DE ANI ÎN CARE, ŢINUT MAI MULT ÎN TÂRLĂ, BIETUL PATRUPED ERA HRĂNIT DOAR O DATĂ LA PATRU ANI ŞI ATUNCI CU PROMISIUNI. GATA, DISTRUGEM JERTFELNICUL ŞI SCOATEM TURMA ÎN SPAŢIUL PUBLIC, CA SĂ REABILITĂM IMAGINEA UN PIC CAM BLEAGĂ A OIŢEI. ŞI ASTA, CHIAR DACĂ ISTORIA NU CUNOAŞTE CAZURI CÂND O OAIE AR FI DEVENIT LEU SAU AR FI DAT PETROL ÎN LOC DE LAPTE. DAR, DOMNILOR ŞI DOAMNELOR, CE POATE FI MAI PATRIOTIC DECÂT SĂ SCOATEM ACEST PICIOR DE PLAI DIN CALEA TUTUROR RĂUTĂŢILOR ÎNCHIPUITE&NEÎNCHIPUITE ŞI SĂ DEMONSTRĂM CĂ ANIMALUL-SIMBOL AL MOLDOVENILOR NU ESTE DOAR UNUL UMIL ŞI FATALIST, DAR E (BE-HE-HE!), MAI ALES, UNUL BLÂND, INTUITIV, FIDEL, CREATIV ŞI AL NAIBII DE-AL NOSTRU.

PARADA MIORIŢELOR se recomandă a fi un proiect cultural-filantropic. Mioarele, în mărime naturală şi 20 la număr, au fost deja închipuite şi plăsmuite de sculptorul Valentin Vârtosu. Toate albe, acestea vor fi scoase la târg pentru a-şi re/găsi…personalitatea. 20 de oameni cunoscuţi ai Moldovei, care vor reprezenta mai multe bresle - politice, economice, culturale, sportive, vor deveni patronii/păstorii uneia dintre Mioriţe. După care, fiecare dintre ele va primi un nume de botez şi va fi pictată. Dacă personalităţile manifestă talent artistic, atunci vor picta cu mâna proprie Mioriţa. În rarele cazuri în care nu-şi vor recunoaşte talentul în arte, vor desemna un pictor profesionist sau amator, care va realiza proiectul. Întreaga acţiune se va desfăşura în Grădina Publică, aproape de ochii lumii. Cât de mândre şi cornute vor ieşi mioarele, în consecinţa acestui act artistico-patriotic, va decide un juriu format din păstori recunoscuţi ai pensulei şi creionului. Toată turma de mioare, cu inscripţia stăpânului pe ele, vor fi expuse ulterior într-un spaţiu public, spre invidia vrâncenilor şi otomanilor de tot soiul.

nr. 37/septembrie 2011

5EMA NU MΙRULUI

CEI DE LA PUNKT M-AU INVITAT SĂ SCRIU DESPRE CUM AR PUTEA FI AMBALATĂ ȘI VÂNDUTĂ REPUBLICA MOLDOVA CA PRODUS (N-AM ÎNDRĂZNIT SĂ SCRIU "DE LUX"). EU, TOT GÂNDINDU-MĂ LA UN PROGRAM DE MARKETING, AM AJUNS LA ALTĂ CONSTRUCȚIE: DECÂT S-O VÂND, MAI BINE O MĂRIT. APOI, DAT FIIND FAPTUL CĂ EU AM 41 DE ANI, IAR REPUBLICA MOLDOVA – 20, DACĂ ȚARA MEA AR FI FATĂ MARE, AR PUTEA SĂ-MI FIE FIICĂ SAU DACĂ AȘ AVEA BĂIAT DE ÎNSURAT, AR PUTEA SĂ-MI FIE NORĂ. AȘA CĂ, SĂ NU-I FIE CU SUPĂRARE REPUBLICII MOLDOVA, DA ASTĂZI AM S-O TRATEZ ÎN DOUĂ IPOSTAZE – CA MAMĂ ȘI CA SOACRĂ.

TEXT de LUDMILA ANDRONIC / Æ DORIȚI SĂ DISCUTAȚI CU AUTORII ȘI CITITORII REVISTEI "PUNKT"? ACCESAȚI SITE-UL www.punkt.md

MOLDOVA Ó Ó

Soacra mare Cam naivă și credulă fata asta. Crede pe oricine încearcă să o îmbrobode și, o dată la câțiva ani, se tot găsește câte un mire care o ademenește și ea îl tot crede. A crezut în tot felul de promisiuni de trai mai bun, de liniște, democrație și pace. Numai că fata asta, Moldova, nu prea arată că are și capul ei pe umeri. Să-l ia măcar pe unul, să-l zgâlțâie și să-i spună: „Măi, Nătăfleață, dacă tot vrei să te însori cu mine, îmi promiți marea și sarea, de ce uiți chiar a doua zi după ce mă săruți (sau poate și mai rău) că ai și niște obligațiuni față de mine?! Ș-apoi, nu e prea gospodină fata asta. Casa i se cam dărâmă, ograda-i cam neîngrijită, gardul e cu găuri. Da, nici vorbă, despre părinții ei se zice că ar fi fost din gospodari, numai că acum doar vorba a rămas. Și ea, în loc să-și îngrijească de câte le are, se duce și slugărește prin vecini, pentru bani, dar pământu-i lăsat paragină, streașina curge, copacii și vița i-au rămas neîngrijite. Ce gospodină o să fie dintr-însa?! Nu-i prea delicată. Nici nu prea se

dă scoasă în lume – n-am văzut-o prea des cu o carte în mână, la un spectacol, la un concert. Despre ce o să vorbesc eu cu ea? E așa, un fel de „talpă lată”, ca să nu mai zic că-i și cu „limba lată”. Nu-i prea din neamuri. Că pe cine vrea ea de neam, se cam rușinează de dânsa, da cine-o vrea de neam – îi este rușine ei. Și încă mai e și plină de datorii!

Soacra mică Fata mamii, dragă, vezi că tu nu ești nici ruptă din soare, nici prea avută, nici prea văzută. Dar fetele cu cap învață, deprind maniere bune, se îmbracă elegant, vorbesc frumos și, te uiți, – apar cucoane. Noi te-am cam ținut la strâmtoare, nu ți-am prea dat libertate, că ne-am tot temut că o să-ți strice, da cred că trebuia să facem altfel: să ai și tu un cuvânt de spus, să te mai chitim, să te lăsăm un pic să alegi, să auzi nu numai ceea ce-ți spuneam noi. Noi n-am prea crezut în carte, că ziceam că n-ai să te faci popă, dar tu să nu crezi așa. Acum cine n-are car-

te – n-are parte, așa că ai grijă, cât trăiești – învață și măcar pe copiii tăi să-i crești altfel. Când îi ieși în lume, nu pune capul între umeri să treci neobservată printre oameni. Mai îndreaptă-ți și tu spatele, mergi mai semeață, chiar atunci când ți-i greu, nu boci. Că oamenii s-au cam săturat de bocete. Tu arată că poți ceva, că știi să faci și să gândești ca o fată mare. Nu te uita la cei care râd de tine, dar pas cu pas fă-ți viața ta. La început ți-o fi mai greu, mai strânge și tu cureaua, da când ți-o fi mai ușor, ian apucă-te tu și fă o casă frumoasă și nu numai până la gard, da și după el. Ia primește-ți oaspeții cu inima mai deschisă, că o să ai ce să le arăți. Nu lăsa pe nimeni gijile tale, pentru că străinul te ajută o dată, de două ori, da pe urmă așteaptă să miști și tu ceva. Nu te certa cu vecinii și nu bârfi cu ei, dar nici nu-i lăsa să-ți dicteze ei ce să faci în ograda ta. Gospodăria, dragul mamii, se face cu drag și tragere de inimă, uneori cu nopți nedormite, alteori cu osândă, da ian scoală, fata mea, și lasă visatul la o parte. Pune mâna și fă ceva, dacă vrei să te măriți!

nr. 37/septembrie 2011

G ura lu mii

FAPTA SI RASPLATA , sau CUI APARȚIN VIEȚILE NOASTRE DUPĂ TABLOIDIZARE? (LECȚIE DESCHISĂ PENTRU MOGULII AUTOHTONI)

Anthony LANE T R A D U C E R E Ș I A DA P TA R E d e C O R I N A M A N O L E / F O T O d e L I V I U B U R L E A

Pe 21 martie, 2002, o fetiță de

13 ani, englezoiacă, a luat trenul spre casă. De obicei, mergea până acasă, în Hersham, la 17 mile de Londra. De data aceasta însă, a coborât cu o stație mai devreme, în Walton-onThames, ca să-și ia ceva de mâncare. Decizia sa a generat două evenimente: unul teribil și fatal, altul - confuz și nici pe departe complet. Primul a însemnat moartea fetei, pe nume Milly Dowler, care a fost rapită și omorâtă de către un barbat, Levi Bellfield. Trupul ei a fost găsit într-un câmp, 6 luni mai tarziu, de niște culegători de ciuperci. Al doilea, a fost ruinarea unui imperiu. Împăratul, desigur, este Rupert Murdoch, președintele și directorul News Corporation (Corporație Media); patronul Twentieth Century Fox, Fox News și Wall Street Journal; proprietarul ziarelor The Times, Sunday Times și The Sun, deținătorul a 39,1 % din acțiunile unei companii renumite de radiofuziune prin satelit BskyB; australian de origine și american prin alegere, tată mândru a șase copii; deținătorul poziției 38 în lista celor mai bogați oameni din America; și “nenorocitul ăla de băiat”, după spusele mamei sale, diamantina (în sens de încăpățânată și dură și nicidecum de strălucitoare, cum am fi crezut) Elisabeth Murdoch, o venerabilă doamnă de 102 ani. Niciodată nu trebuie subestimată dorința unui copil, chiar și a unui copil de 80 de ani, de a-și mulțumi mama și de a-i demonstra că este mai puțin nenorocit decât crede ea. Sunt necesare doar 3 minute de la începutul “Cetățeanului Kane”,

pentru a trece de la privirea impietrită a doamnei Kane, care îl urmărea pe tânărul Charles plecând pentru totdeauna, la ideea năstrușnică a tânărului Rupert: “ar fi haios să fac un ziar”. În ultimele luni, distractivul s-a evaporat. Cititorii și spectatorii care îl știau pe Murdoch doar după nume, au fost uimiți să vadă în dosul acestuia un om bătrân, cu părul răvășit și zâmbetul de clovn. A fost văzut alergând în unul din parcurile Londrei, în sclavia antrenoarei personale. Ea era blondă și de temut, asemeni unei femei cu care Silvester Stallone aproape că s-ar fi însurat, dacă nu se răzgândea și se ascundea de frică sub pat. Cât privește stagiarul ei, acesta a fost fotografiat cu gambele albe ca laptele, expuse nemilos privirii celorlalți. Acesta era Rupert Murdoch? Bărbatul în fața căruia a îngenunchiat Primul Ministru? Și mai neobișnuit a fost individul smerit, apărut la o reuniune într-un hotel din Londra și declarându-se “consternat de cele întâmplate”. Tot el a fost “umilit să-și ceară sincer scuze de la familia Dowler” conform spuselor avocatului familiei. Dintre toate cuvintele, nimeni nu și-ar fi imaginat că anume "umilit” ar fi în topul listei din vecinatatea lui Murdoch. Dar pentru ce iși cerea, totuși, scuze? Cronologia contează, dacă e să schițăm creșterea valului. Bellfield, care face închisoare pe viață pentru alte doua crime, comise în 2003 și 2004, a fost judecat și condamnat și pentru omorul lui Milly, pe 23 iunie anul curent. În ziua următoare, familia Dowler s-a plâns de tot calvarul prin care au trecut; tatăl lui Milly, care inițial era și el suspectat, a îndurat interogatorii dure. La fel și mama ei, Sally, care a fost nevoită să asculte notițele intime ale fiicei sale, a leșinat după ce a depus mărturii. “Familia mea a plătit un preț prea mare pentru dreptatea în cazul lui Milly” a

nr. 37/septembrie 2011

G ura lu mii

ÔFAPTA ȘI R ĂSP LATA sau CUI APARȚIN VIEȚILE NOASTRE DUPĂ TABLOIDIZARE?

zis Robert Dowler. Pe 25 iunie, Mark Rowley, polițistul care conducea ancheta, a declarat că intimitatea familiei Dowler a fost “distrusă”. El a comparat situația lor cu cea a celebrităților care încearcă să-și ascundă nebuniile prin intermediul ordinelor legale - de exemplu, Ryan Giggs, fotbalist de la Manchester United, ale cărui exuberanțe sexuale au fost ascunse, fiind protejate printr-un astfel de ordin (e o lege în Marea Britanie care interzice mediatizarea unor păcate ale persoanelor publice, dacă aceștia au cerut acest drept), până nu au fost "scăpate" pe internet.

nedumerire de către publicul larg. Ce era diferit acum? Lecția – precum că suferințele extreme ale oamenilor de rând nu trebuie exploatate – a fost învățată. Spargerea telefonului lui Milly a fost tratată și ca o profanare a celui trecut în neființă. Defăimarea s-a adâncit în zilele următoare, în care s-a raportat că telefoanele familiilor soldaților britanici uciși în Iraq și Afganistan ar fi fost de asemenea ascultate. Ce ar fi putut afla hackerii, în afara mesajelor de condoleanță, este greu de imaginat; poate spargerea, profitabilă sau nu, a devenit un reflex?

Ce leagă toate aceste detalii diferite este ingrijorarea confuză și volatilă că viețile noastre ne mai aparțin. Cine poate sta ca o carte închisă, atunci când ceilalți încearcă să o deschidă cu forța și să o frunzărească fără milă?

De aici, protestul a prins forțe noi și putea trece peste cei ce-i stăteau în cale. Pe 8 iulie, Andy Coulson, un fost redactor la News of the World, mai apoi director pe comunicare al Primului Ministru, David Cameron, a fost arestat. Pe 14 iulie, aceeași soartă a avut-o Neil Wallis, fost redactor-șef adjunct al ziarului Sun și mai târziu redactor-șef al ziarului News of the World. A doua zi, Lex Hinton, președinte la Dow Jones, filială la News Corporation, și colegul lui Murdoch de jumătate de secol, a demisionat din post, la fel ca și Rebekah Brooks, șeful executiv la News International, care editează toate ziarele lui Murdock din Marea Britanie. Brooks este evident aproape de Mudrock, care pe 10 iulie, ajungând la Londra cu gândul de a micșora daunele, a fost întrebat care era prima lui prioritate. “Aceasta”, a răspuns Mudrock, arătand spre Brooks. Peste o săptămână respectiva a fost arestată.

Poate un sportiv cu prea multe prietene și-a câștigat dreptul de a fi batjocorit, dar e cu totul altceva în cazul unor părinții indoliați, care nu au căutat faima. Ceva trebuia să se întâmple. Și s-a întâmplat pe 4 iulie, odată cu afirmația că News of the World, ziarul Sunday, deținut de Murdoch, a ascultat telefonul lui Milly Dowler. În zilele de după dispariția ei, jurnaliștii au sters mesaje de pe telefonul acesteia, cu scopul de a face spațiu pentru altele noi. Pe care le utilizau în următoarele articole, fapt ce le asigura tirajul. Iar acest lucru a pereclitat ancheta poliției și a dat speranțe false familiei că fiica lor ar mai putea fi vie. Povestea a fost întreruptă de ziarul Guardian, care urmărea comportamentul ilegal al tabloidelor încă din 2002. Redactorul de la News of the World și un anchetator privat, angajat de către ziar, au fost deja închiși pentru că ar fi ascultat telefoanele folosite de Familia Regală. Și totuși un asemenea incident a fost privit cu

Mai târziu, în aceeași zi, Paul Stephenson, comisarul Poliției Metropolitane a demisionat și el. A fost împiedicat de revelația – și iata-ne trecând peste farsă - că Neil Wallis, după ce a plecat de la News of the World, în 2009, a fost angajat la Poliția Metropolitană (Met), ca și consultant în relații cu

publicul. Stephenson, în discursul său de demisionare, a subliniat că Wallis, spre deosebire de Andy Coulson, nu a fost concediat de la ziar. Cu toate acestea, Primul Ministru a avut imprudența să-l angajeze pe Coulson în calitate de purtător de cuvânt. Cameron a rămas și rămâne în bătaia focului nu numai pentru naivitatea sa în această angajare, dar și pentru ușurința cu care a jonglat cu membrii de la News International sau prietenia lui cu Brooks, care a fost vecina lui Cameron în Oxfordshire. (Soțul ei, antrenor de cai de curse, a învățat la Eton, la fel ca și Primul ministru: nimic dubios, doar că unge un pic roțile istoriei). Cât de departe ar urca acest scandal? Ar putea să demoleze un guvern? Din toate acuzațiile, cea socială – precum că Primul Ministru nu s-a asociat cu cine trebuia – este cea mai tristă, mai ales pentru toți cei care sunt familiarizați cu "dansul" dintre politicieni și ziare, condus ba de unul, ba de altul în ultimii o suta de ani. Niciun vals nu a fost mai vesel decât adunarea din noiembrie 1923, la Cherkley Court, o vilă strălucitoare din Surrey. Printre oaspeți se numărau David Lloyd George, Winston Churchill, Austen Chamberlain (fost Cancelar al Trezoreriei), Lordul Birkenhead (Lord Cancelar până nu demult). Planul lor era să-l încurce pe Primul Ministru, Stanley Baldwin, și să formeze o nouă coaliție - schemă elaborată de către gazdă, Lordul Beaverbrook, proprietarul de la Daily Express, care era pe atunci un ziar cu un mare potențial și sferă de influență. “Cred că Baldwin va fi invins” i-a transmis Beaverbrook unui alt baron al presei, Lord Rothermere, proprietarul la Daily Mail și Daily Mirror. Mai târziu, în al doilea razboi mondial, Beaverbrook a devenit, la chemarea lui Churchill, Ministru al Producției de Aeronave. Colegul său, Ernest Bevin, Ministru al Muncii în perioada războiului, spunea

că atunci când era vorba de Beaverbrook, Churchill parcă “era însurat cu o curvă; el știe că e o curvă, dar o iubește la fel de mult”. Churchill însuși, din greșeală, a scris odată pentru News of the World. Gluma este că acest complot antiBaldwin a eșuat; când vine vorba de moguli și miniștri, nu toate reuniunile sunt și conspirații și doar puține conspirații sunt reușite. Normal că, în prezentul nebun, Carl Bernestein, scriind în Newsweek, ar trebui să pretindă că asocierile cu cazul Watergate sunt “inevitabile”. Dar este oare așa? Sub supravegherea prezidențială, erau angajați oameni pentru a săvărși acte criminale; Cameron, de exemplu, l-a luat pe Coulson, a cărui imagine era pătată fiind asociată cu criminalitatea și i-a dat un job respectabil, pe care acesta l-a făcut cum a știut mai bine. Primul Ministru a comis o greșeală, dar oare era vinovat de altceva decât de o hotarâre proastă? Ian Katz, redactorul executiv la Guardian, ar putea avea dreptate când spune: “Conspirația este că acest Cameron nu era pregătit să riște înfuriind News International dacă îl alunga pe Coulson, pentru că, odată alungat, povestea ar fi urcat spre Murdoch. Nu

prea înghit toată chestia asta. Cred că a fost mai mult o combinație de aroganță și reticență în confruntarea cu o situație cu adevărat dificilă”. Dacă umbra nixoniana ar cădea pe undeva în acest caz, nu ar fi pe Cameron, ci pe Murdoch, pentru că, fără îndoială, au fost sub egida lui telefoanele sparte și legile încălcate. Zicea, un sfert de secol mai devreme: “Nu știu mai bine ca alții unde ne va duce era electronică și cum va afecta aceasta o mare companie media”. A devenit între timp mai deștept, unul Dumnezeu știe. Dar deocamdată încă nimeni nu i-a spart telefonul. Pentru o nație mică, Marea Britanie are îngrozitor de multe ziare naționale. Șase zile pe săptămână, poți alege între 5 tabloide, câteva dintre ele cunoscute mai mult pentru design decât pentru ideologie, numite și “red-tops” - vârfurile-roșii ( Sun, Daily Mirror, Daily Express, Daily Star si Daily Mail) și cinci broadsheet-uri: Times, Guardian, Independent, Financial Times, Daily Telegraph. (Mai este și un nou copil, numit “i”, care a fost lansat de Independent anul trecut, și filează destul de mult din conținutul fratelui mai mare). Duminică este

Sunday Times, Sunday Telegraph, Independent on Sunday și Observer, Sunday Mirror, Mail on Sunday, Daily Star Sunday, People și Sunday Express. A fost și News of the World, ziarul cu cea mai mare greutate, pe care Murdoch l-a închis, ca să prevină criza spargerii telefoanelor, ca un veterinar care aruncă o privire spre mastiff-ul tău zgomotos și iute dar, de altfel, sănătos, și îl culcă la pământ. Acest baraj de print are un efect major: în Marea Britanie nu te poți auzi gândind. Acest lucru se observă doar atunci când părăsești țara și zgomotul alb se oprește brusc. Cel mai zgomotos ziar, fără îndoială, a fost News of the World, în care răsunau continuu trei note. Prima și cea mai apărată a fost din sport, ziarul a provocat un scandal în legătură cu un meci aranjatîn cricketul pakistanez – o ințelegere mult mai mare și mai profitabilă decât părea la prima vedere. Apoi au urmat artiștii din televiziuni, care au îmbrăcat o parte bună din spațiul ziarului. Ultima și cea mai cacofonică a fost ipoteza (sau speranța arzătoare), precum că cineva, undeva, făcea sex cu cineva cu care nu ar fi trebuit. Privită dintr-o parte, această fixație era ca și chicotul unui lăudă-

nr. 37/septembrie 2011

G ura lu mii

ÔFAPTA ȘI R ĂSP LATA sau CUI APARȚIN VIEȚILE NOASTRE DUPĂ TABLOIDIZARE?

ros, agitându-se în curtea școlii și arătând spre fetele cu care nu ar fi avut nicio șansă. Produsul rezultat a fost cel mai bun ziar vândut în această ţară; fă din el ce vrei. Și Murdoch a făcut, cu siguranţă. El a cumpărat ziarul în 1969, achiziționând mai târziu, în același an, ziarul Sun, apoi Times în 1981. În 1950, Sun avea un tiraj de 8, 5 milioane, ulterior a scăzut până la aproximativ 6 milioane. Pe de o parte, a coincis cu o scufundare generală a tirajelor, precum explica Kevin Williams în cartea sa: "Citeste totul despre asta", pe de altă parte, "declinul ziarului “Sun” este din cauza că valorie sale au migrat în celelalte cotidiene. Până în 1960 cititorul putea să se aştepte la vulgarități, scandaluri şi sex doar în ziarul Sun, ulterior acestea s-au extins în progresie geometrică ". Una dintre ultimele persoane care a criticat violent, fără vreun efect, această erezie a fost Cardinalul Heenan, Arhiepiscop de Westminster, care l-a luat la socoteală pe Murdoch în 1969, pentru că a cumparat și a împroșcat cu noroi memoriile lui Christine Keeler, în News of the World. Ea a fost femeia care a savurat relații concomitente cu Secretarul de Stat de Război, John Profumo și cu un atașat sovietic. Un risc major pentru securitate, dar, după toate standardele, o știre "supraîncălzită". Toate acestea se întâmplaseră cu șase ani în urmă; Profumo deja demisionase şi s-a dedicat lucrului printre săracii din est. Legenda se răcise. Dar, Murdoch vroia să o încălzeasca din nou, pentra că instinctul sau, mai ascuțit ca niciodată, i-a șoptit că dorința de a ierta este mai slabă în conștiința comună decât nevoia de a saliva. "Oamenii pot insinua tot ce le place, dar eu voi vinde încă o sută cincizeci de mii de exemplare suplimentare." Cu toate acestea, el și-a cerut scuze

de la Cardinal, stabilind astfel o tradiție care persistă și acum. Murdoch prezidează topul vânzărilor cu un exclusiv, culege recompensa şi, dacă este necesar, se căiește în public, în timp ce subalternii se pregătesc pentru următorul caz. Anul acesta, în toiul scandalului telefoanelor, News Corporation a plasat pagini întregi de publicitate în mai multe ziare, inclusiv și în “Guardian”, cu textul “ NE PARE RĂU”, “Afacerea noastră a fost fondată pe ideea unei prese libere și deschise, care ar trebui să fie o forță pozitivă în societate. Trebuie să ne ridicăm la acest nivel.” Anunțul este un descendent direct al unei declaraţii emise de Murdoch în 1995: "Aceasta companie nu va tolera ca ziarele sale să discrediteze cele mai bune practici ale jurnalismului popular." Atunci a fost vorba despre povestea din “News of the World” despre Victoria, soția tulburată a lui Earl Spencer, fratele prințesei Diana. Au fost incluse fotografii, descrise de către redactorul ziarului, Piers Morgan, ca fiind "evocatoare", cu Victoria Spencer pe teritoriul unei clinici private. Problema a fost discutată la Comisia pentru Plângeri din Presă, un organism nevertebrat care urmărește faptele rele ale presei britanice. "Această presă, plângându-se, nu face decât să atragă atenția asupra scandalului”- i-a zis Murdoch lui Morgan câteva zile mai tarziu. Morgan îi datorează mult lui Murdoch. El a condus Bizarre, a avut coloana de show-biz de la Sun, înainte de a lua cârma la News of the World, în 1994, la vârsta de douăzeci şi opt de ani. De acolo, a plecat pentru a fi redactor la “Mirror”- rivalul ziarului Sun, de la care a fost demis in 2004, după ce a publicat fotografii ale trupelor britanice care abuzau de civilii irakieni. A arătat, pe prima pagină, cum un soldat urina pe una dintre victimele sale. Aceste imagini ar fi putut alimenta

represalii împotriva forţelor britanice. În curând Morgan a mai avut o problemă: pozele erau trucate. Pentru oricine doreşte să înveţe modul în care ciclul de umilire şi graţiere - sau simplă uitare - se învârte în Anglia, trebuie să-și noteze consecinţele: Morgan a devenit membru al juriului la "Britain’s Got Talent," de la ITV şi la "America’s Got Talent", de pe NBC, înainte de a urca pe tronul lui Larry King, de la CNN. În News of the World, pe 13 noiembrie 1994, Morgan a dat o fotografie cu Spike Milligan, o figură inedită a comediei britanice pe timpuri, cioparțită până la "o umbră a fostului său idol." S-a dovedit că în imagine nu era Milligan dar, după cum se asigura însuşi Morgan "Spike va vedea, cu siguranță, partea amuzantă a lucrurilor. Doar e un actor de comedie, ce naiba". Patru zile mai târziu, atunci când a sosit o scrisoare de la avocatul lui Milligan cu o plângere prin care se solicitau despăgubiri, Morgan a scris: "Eu chiar nu pot să cred cât de înțepat poate fi Spike ăsta." Aceasta este chintesenţa unui tabloid: de a lovi şi de a teroriza, după care să dea înapoi, exclamând: hai, făceam și noi o glumă. Nu ințelegeți gluma? Simţul umorului britanic este un paloş nepreţuit, dar şi un scut impenetrabil. Cel mai blindat războinic, în acest sens, a fost Kelvin MacKenzie, care a editat Sun în perioada 1981 - 1994. Atunci când vine vorba de discriminare etnică, MacKenzie face ca Morgan să arate ca un bebeluș nevinovat. Studenții din perioada ceea ar trebui să consulte "Stick it Up Your Punter! “, de Peter Chippindale și Chris Horrie, din care o mare parte a fost consumată de domnia lui MacKenzie. Aici veţi găsi, de exemplu, detalii din interviul cu Marica McKay, văduva unui sergent britanic mort în Falkland şi onorat cu postumul Victoria Cross, cel mai mare ordin britanic pentru vitejie

- un interviu compromis prin simplul fapt că ea nu a vorbit niciodată cu cei de la Sun. Sau, a mai fost Peter Tatchell, candidatul Muncii pentru circumscripţia Bermondsey din Londra, prins în titlul “ PETE CEL ROȘU A MERS LA OLIMPIADA GAY”. MacKenzie a fost informat că Tatchell, de fapt, nu a participat la Jocurile Olimpice Gay din San Francisco, în schimb redactorul, a introdus pur și simplu citatul între niște ghilimele și l-a dat oricum. S-a potrivit cu urletul homofob a lui MacKenzie, care, la rândul său, a fost în consonanţă cu temerile lui rasiale. "Botha a spus că zilele conducerii albe din Africa de Sud s-au sfârșit. Ceea ce nu se spune este ce se va întâmpla atunci când cei colorați vor coborî din copaci” – zicea el. Acest lucru a fost raportat în New Statesman, în 1985, de către Peter Court, care a lucrat o perioadă scurta ca designer grafic pentru Sun. Toate cele zise mai sus sugerează că această criză a fost sădită mult mai devreme. Dacă ți se pare că poți să intri în viețile altora ca un hoț printr-o fereastră deschisă, dacă o parte a business-ului tău este să fabrici conversații care n-au existat, dacă șeful își bate joc de subalterni, evi-

dent aceștia extind aceeași manieră comportamentală și asupra a ceea ce fac, deci, ascultarea telefoanelor unor morți e doar încă un pas. Nu mai e un păcat, e o mentalitate comună. Altfel cum ar putea fi explicată declarația editorului Paul McMullan de la News of the World, dată într-o emisiune BBC: „Ștergerea mesajelor de pe telefonul lui Milly Dowler nu e mare lucru. E doar tehnologie”. E poate unicul actor în această dramă care n-are nicio urmă de precauție în declarații, ba chiar dimpotrivă. A vorbit la radio BBC, cu o melancolie tămâioasă, despre una din eroinele sale, Jennifer Elliott. Nu era o celebritate, era doar fiica actorului Denholm Elliott. Fata avea niște probleme cu drogurile, dar McMullan a scris despre ea în News of the World că ar fi cerșetoare și prostituată. Nemaiputând să suporte atacurile ziarului, fata s-a sinucis. Întrebat fiind de BBC dacă moartea fetei a fost provocată de articolele sale, McMullan răspunse: ”Da, am umilit-o total și am distrus-o. Nu era necesar, ea nu merita acest lucru. Trecea prin vremuri grele după moartea tatălui său. Cred că am mers puțin cam departe. Acum gestul meu ar fi considerat un act criminal.

Cred că unele acțiuni criminale comise de jurnaliști nu sunt justificate. Și în acest caz nu a fost justificat, a fost totalmente greșit. Acum îmi pare rău, dar nu am cui să-i cer scuze, pentru că toți sunt morți. ” ...Anglia nu l-a acceptat niciodată pe Murdoch până la capăt, așa cum a făcut-o America. Englezii continuau să-l considere, cu o doză de dispreț, un provincial din colonii. Și el s-a răzbunat în modul cel mai spectaculos cu putință: le-a colonizat imaginația. "News of the World este mai puțin de un procent din ceea ce am. Am peste 50.000 de angajați în toată lumea. Sunt important. Trebuie să țineți cont de existența mea" News Corporation a plătit 1.6 milioane de dolari și, respectiv, 1.2 milioane la două victime ale hacker-ismului telefonic și s-a considerat spălată pe mâini. Ziarul Guardian, cel care a stat ca un câine de pază la straja respectării legii de către tabloide, a făcut, de fapt, ceea ce ar fi visat și tânărul Rupert – l-a lipsit de somn și de imagine pe un absolvent al Eton-ului din Downing Street: ce umilire poate fi mai dulce?

nr. 37/septembrie 2011

Pu NKT PE RELAΥII 1U nkt interior

IUBEȘTE ȘI FĂ CE

VREI

PLATA VA VENI DUPĂ CE ÎȚI TRECE T E X T d e A N G E L A S TA F I I

MARILE RELAȚII, SPUNEA CINEVA, SUNT CREATE PENTRU A DEZ-AMĂGI. CA ȘI FILOSOFIA. ÎN PRIETENIE, CA ȘI ÎN IUBIRE AVEM MOMENTE ÎN CARE UITĂM CĂ CELĂLALT NU ESTE ÎNTOTDEAUNA AȘA CUM NE-AM IMAGINAT. ÎN CAZUL PRIETENIEI ESTE MAI SIMPLU, DAR NICIDECUM MAI UȘOR. ÎN IUBIRE – DEPRESIA NE ESTE ASIGURATĂ. CINE INTERPRETEAZĂ GREȘIT EXPRESIA IUBEȘTE ȘI FĂ CE VREI VA ÎNȚELEGE: ÎNCEPUTUL ȘI SFÂRȘITUL MERG ȚINÂNDUSE DE MÂINI. FĂRĂ SPERANȚĂ ȘI FĂRĂ GRABĂ. ÎNCEP PLOILE ȘI OAMENII AU NEVOIE DE UMBRELE.

Orice relație este legată de hartă și teritoriu. Să fiu mai explicită. La început sau chiar înainte de începuturi, avem o hartă a relației. Să zicem că îmi place mult un om. Bărbat sau femeie. În capul meu se construiește o întreagă serie de latitudini și longitudini legate de persoana în cauză. Este frumoasă, deșteaptă, pot avea încredere în el/ea. Îi conferim calități, le aranjăm frumos pe hartă și începem să construim drumuri, care ar putea conduce spre o relație. De prietenie sau amoroasă. Nu contează. Strategiile de a ajunge în vârful muntelui sunt aceleași.

Versiunea unu. Prietenia Cuvântul trandafir nu are spini, spun autorii NLP. Afinitatea dintre tine și persoana dragă devine tot mai evidentă. Are loc o ditamai cristalizare, în termenii lui Sthendal (cel cu Roșu și Negru, dar și cel cu Tratatul Despre Iubire). Adăugăm pe hartă plus valori – onestitate, deschidere, capacitatea de a empatiza, de a înțelege, de a fi alături, creativitatea. Șirul îl continuați voi. Faceți împreună proiecte de viitor. Depui suflet, creier și timp în rucsacul relației. Să îți ajungă până în piscul muntelui. Parcă din senin, descoperiți plăceri comune, împărtășiți experiențe, adăugați zile petrecute împreună. Persoana devine una dintre puținele care te poate suna la orice oră. Și tu răspunzi. Și te bucuri. Și o admiri. Harta se extinde. Ceilalți îți spun: fii atent/ă. Teritoriul este altfel. Lângă lacul onestitate este răceala. Dacă bei apă din el – răcești. Capacitatea de a empatiza nu e legată de Valea

Înțelegerii, ci de Dealul Utilității. Tu scuipi pe ei și ca un Sisif veritabil ridici piatra în spate și urci. Dar harta nu este teritoriul. Se observă în special toamna, când frunzele nu mai acoperă copacii. Și valea se dovedește a fi deal. Și omul se dovedește a fi altfel decât ai crezut. Și intervine dez-amăgirea.

Versiunea doi. Îndrăgostirea Scenariul unu rămâne în vigoare. Doar că atunci când apar diferențe, te încăpățânezi să lupți. Mai arunci câte o scenă de gelozie pe ici-colea, să nu se relaxeze omul. Mai dansezi nebunește la chefuri sau aplici tehnica furtului. Te apropii atât de mult de prietenul/a iubitului/ ei, încât partenerul/a simte cum îi transpiră palmele. Faci totul ca să pierzi. Adică iubești și ai impresia că asta îți permite să faci ceea ce vrei. Orice pentru a-l menține alături. Dar harta nu este teritoriul. Și omul se va îndrăgosti de altcineva. Sau va pleca. Sau va sta alături de tine, dar fără ca sa te vadă. Relațiile pentru propriile plăceri sunt de genul ”iubește și fă ce vrei”. Cele autentice îl privesc întotdeauna pe celălalt ca pe un om diferit. Așa cum este el. Cu văi și dealuri. Cu scheletele proprii în dulap. Cu toate. Și dacă iubești – îl/o accepți așa cum este. Fie că vrea sau nu să îți fie alături. Și tu rămâi integru. Și atunci nici cuvântul și nici floarea reală de trandafir nu te vor înțepa. Pentru că tu știi cine ești și ce vrei. Și cel mai important - știi să te iubești și să te accepți așa cum ești. Punkt.

nr. 37/septembrie 2011

REVOLUȚIA și PACEA ETERNĂ TRATAT DE SUPRAVIEȚUIRE

cu NATALIA MORARI

DESPRE NATALIA SE VORBEȘTE MULT ŞI APROAPE ÎNTOTDEAUNA ÎN CONTRADICTORIU: JURNALISTĂ DE INVESTIGAȚIE, DAR ŞI DE ATITUDINE; EXPULZATĂ CU FORŢA DE RUSIA-MAMĂ PENTRU PRIETENIA CU“INSURGENŢII” MOSCOVIŢI, DAR CARE A PUS DE-O REVOLUŢIE ŞI ÎN MOLDOVA; AGENT SECRET AL RUSIEI, DAR ŞI AL AMERICII; RUSOAICĂ, DAR CU O ROMÂNĂ TOT MAI BUNĂ PE ZI CE TRECE... CHIAR ŞI CEI MAI ÎNFOCAŢI RUSOFOBI, OBSERVĂM, ŞI-AU CĂLCAT PE AMBÂŢ ŞI CAUTĂ PRINTRE CONSOANELE ÎNMUIATE, CARE IES DE PE BANDA FABRICII, CE-O SĂ MAI ZICĂ FATA ASTA. VORBELE EI AU ECOU, NUMELE EI SE LEAGĂ DE EVENIMENTE IMPORTANTE, IAR LUMEA ARE DREPTATE SĂ SE ÎNTREBE: ESTE OARE NATALIA UN GENIU AL PR-ULUI, CARE ŞI-A FĂCUT-O CU MÂINILE EI, SAU REVOLUŢIILE PE CARE LE PUNE LA CALE, ORIUNDE S-AR AFLA, SUNT REFLEXE SPONTANE ALE UNUI OM CARE MAI SPERĂ CĂ POATE ADUCE LUMII PACEA ETERNĂ?

Rochie: MOSCHINO, ("Art-Vest", bd Moskova, 2) Ochelari: ALEXANDER McQUEEN, ("Felicia Optic Center", bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 132)

T E X T d e C O R N E L I A A M Ă R ÂT U / F O T O d e R O M A N R Y B A L E OV M A K E - U P & C OA F U R Ă C R I S T I S / S T I L I S T M I R A B E L A J A LO B Ă , L U M I N I ȚA O U Ș Æ DORIȚI SĂ DISCUTAȚI CU AUTORII ȘI CITITORII REVISTEI "PUNKT"? ACCESAȚI SITE-UL www.punkt.md

nr. 37/septembrie 2011

Pu nkt ico n

ÔREVOLUȚIA ȘI PACE A E TE R NĂ TRATAT DE SUPRAVIEȚUIRE CU NATALIA MORARI

Oamenii ştiu multe lucruri despre tine, dar niciodată până la capăt… Şi sfânta Wikipedia îţi descrie oarecum patetic şi cu emfază realizările, dar fără a oferi cine ştie ce detalii… E doar una dintre platformele tale de promovare? Pentru mine a fost o mare descoperire faptul că există o pagină pe Wikipedia “dedicată” mie. Noi credeam că tu chiar ai lucrat la acest text… Nuuu. Am aflat după ce a apărut. De exemplu, pagina wikipedia în limba rusă a fost făcută de un cunoscut de-al meu, fără să-mi spună măcar un cuvânt. Totuşi, tu nu ai făcut niciun protest, nu te-ai plâns, nu ai bătut cu pumnul în masă să fie schimbate textele, respectiv, ești de acord? Nu dau prea mare importanță celor ce se scriu şi se spun despre mine. În cazul Wikipedia, care este o sursă deschisă, unde oricine poate să posteze tot ce-i trece prin cap, chiar nu văd necesitatea. Nu pentru că mi-ar fi indiferent, pur şi simplu nu cred că merită să-mi pierd timpul ca să schimb opinia unora despre mine. Există oameni, părerea cărora contează cu adevărat pentru mine. Aceştia, cu siguranţă, nu mă cunosc din Wikipedia. S-au scris atâtea curiozităţi despre expulzarea mea din Rusia, încât era imposibil să lupt împotriva tuturor. Era ca un punct greu de depăşit, după care, însă, am devenit rezistentă şi imună la orice prostie care se scrie sau se spune despre mine. Ce prostii s-au scris? Multe. În Rusia de astăzi și în Rusia de pe vremea când lucram acolo, dacă apare un jurnalist care scrie articole un pic mai critice sau un

blogger care spune lucruri deschise și provocatoare, apare imediat o “masă critică” de comentatori care vor spune că acesta s-a vândut cu trei ruble lui Berezovskii, celălalt e permanent drogat sau are probleme cu legea și, cu siguranță, toți sunt agenți CIA. E foarte simplu. Pentru un cuvânt deschis există o sută de replici care au un singur scop - să-i minimalizeze efectul. Pot să-ți dau şi-un exemplu. Pe 7 aprilie 2009 scriam pe blogul meu rusesc de pe livejournal. Imediat şi-au făcut apariţia mai bine de o sută de bloggeri ruşi care nici măcar nu au existat până în acea zi. Erau pagini create pe data de 7 și 8 aprilie, în două zile, care nu aveau nicio postare, absolut nimic, dar singurul lor scop era să intre pe blogul meu și să toarne gunoaie. Cum s-a întâmplat că tu, o fetiță de 23 (aproape 24) de ani, ai ajuns să scrii articole grele, serioase și scandaloase, cum ar fi “Casa Neagra a Kremlinului”? Oameni interesaţi ţi-au pus la dispoziție surse sau este vorba despre o anumită inconștiență a vârstei? Atunci când se vorbește despre perioada mea moscovită, se face referinţă la acest articol, în urma căruia am fost expulzată. “Casa Neagră” a devenit ultima picatură care a umplut păharul, dar nicidecum nu a fost motivul principal. Aveau nevoie de un dușman extern sau de ocazia de a preda o lecție celorlalți jurnaliști? Absolut. Nu era vorba doar despre mine, Natalia Morari. Era vorba și despre revista The New Times, care își permitea prea multe. Amintiţi-vă ce s-a întâmplat la sfârșitul anului trecut cu Oleg Kașin, un prieten deal meu de la Kommersant. A fost bă-

tut cu cea mai mare cruzime în fața casei. Astăzi este ok, și-a revenit şi… scrie în continuare. A avut noroc de doctori buni, care l-au scos din ghiarele morţii. Dar e greu să afirmi că și-a revenit total. Probabil, de fiecare dată când se întoarce acasă, își aduce aminte de cei doi bărbați, care îl așteptau în scară cu un buchet de flori, în care era ascunsă o bâtă de fier. Să nu crezi că încerc să mă compar cu cineva, dar ceea ce s-a întâmplat cu Ana Politkovskaia, ucisă în scara blocului, cu jurnalista de la Novaya Gazeta Anastasia Baburova și cu avocatul Stanislav Markelov, amândoi uciși în plină stradă, cu directorul executiv Internews Europe, Manana Aslamazyan, care nu mai poate trăi în Rusia după ce i s-a deschis un dosar penal, cu expulzarea mea pe o perioadă nelimitată, face parte din același scenariu. Este Rusia zilelor de azi, profund coruptă, cu o democrație controlată din Kremlin sau, mai degrabă, în ultimii patru ani, din Casa Guvernului. Dacă nu te-au omorât, înseamnă că nu erai suficient de importantă şi periculoasă?.. În cazul meu era mult mai eficient şi uşor să mă expulzeze, decât să mă omoare. Pentru că eram cetățean străin. Le era suficient să nu mai pot scrie despre tot ce se întâmplă acolo. Cum ai intrat în posesia acestor materiale? Atunci când am venit la revista The New Times, nu eram cineva care nu a văzut nimic în viață. Înainte de asta, împreună cu prietenii, lansasem două mișcări/asociații de tineret - asociația studențească Ya Dumayu, iar mai târziu mișcarea Demokraticeskaya Alternativa. Asociația era un fel de club nefor-

Rochie: MOSCHINO, ("Art-Vest", bd Moskova, 2) Ochelari: ALEXANDER McQUEEN, ("Felicia Optic Center", bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 132)

nr. 37/septembrie 2011

Pu nkt ico n

ÔREVOLUȚIA ȘI PACE A E TE R NĂ TRATAT DE SUPRAVIEȚUIRE CU NATALIA MORARI

mal al tinerilor care gândeau liber și pe care îi durea de ceea ce se întâmpla în jur. Încercam să schimbăm nedreptăți globale prin fapte mărunte. Dar în opoziție cu puterea? Nu. Mai degrabă în opoziție cu totalitarismul gândirii și cu propaganda oficială. Dar… de multe ori aceste lucruri coincideau. Și ceilalți prieteni ai tăi din asociație ce fac acum? Sunt bine. Câțiva au plecat la studii în Marea Britanie și acum lucrează în companii internaționale. Însă majoritatea dintre ei au rămas în Rusia și fac lucruri frumoase. Think globally, act locally e acum principiul lor de viaţă. Fiecare își caută de carieră, pentru că e mai greu şi mai periculos să te implici în Rusia de astăzi, mai ales că este pusă în joc viaţa ta, dar şi a familiei tale. Dar să nu crezi că eram niște tineri anormali. Doar că în locul discuțiilor sterile la o bere, le preferam pe cele despre democrație și libertate. Apoi, am început să organizăm întâlniri cu oamenii renumiți, care aveau ce spune. La început veneau zeci de studenți, apoi au inceput să vină sute, nu încăpeau în sală, erau nevoiţi să stea în picioare. Şi asta din dorinţa de a asculta opinii alternative, pe care nu le puteau afla la televizor. Cine erau somităţile? Kaha Bendukidze, Garry Kasparov, Victor Șenderovici, Petr Aven, Mihail Kasyanov, Andrei Illarionov, Boris Nemțov, Alexandr Voloșin, Iulia Latânina și lista poate continua. Sunt oameni care continuă să fie persoane non grata la multe posturi tv - Pervyi Kanal, RTR, NTV, etc.

Dar cum acceptau să vină la voi? Foarte simplu. Era vorba despre un public tânăr la care nu aveau acces altfel. În plus, și noi am devenit cunoscuți. Organizam întâlnirile sub auspiciul Școlii Superioare de Economie din cadrul Universităţii de Stat, care era foarte conservativă din acest punct de vedere. Aşa că, de multe ori se termina cu chemarea mea la decanat, unde mi se spunea – “Nu uita că eşti moldoveancă şi înveţi la buget!”. Apoi, împreună cu Masha Gaidar (fiica fostului viceprim-ministrului Egor Gaidar, care acum doi ani ea a și devenit viceguvernator în Kirovskaya Oblasti), cu vestitul blogger Alexei Navaliniy (pe atunci încă simplu avocat și activist în partidul Yabloko) și cu alți câțiva tineri am lansat mișcarea de tineret Democraticeskaya alternativa, neafiliată politic. Nu ne doream să intrăm în politică și nici să susţinem pe cineva. Exista pericolul să vă exploateze forțele politice? Timp de vreo doi ani eram fără bani, dar nici nu aveam nevoie de ei. Tot ceea ce organizam era pe cheltuiala noastră. Creativitatea era argumentul nostru. Ne întâlneam mai mult prin cafenele. Presa a început să vină la acțiunile noastre pentru că ele erau mai interesante decât cele organizate de mișcări proguvernamentale. Așa am cunoscut mulți oameni cu literă mare. Chiar am fost o norocoasă din acest punct de vedere. Așa, spre exemplu, am cunoscut-o pe viitoarea mea șefă de la The New Times, Jenea Albats, o jurnalistă cu nume sonor în Rusia, profesor al Universității Harvard. Ea ne-a văzut în timp ce protestam în fața judecătoriei pentru un proces deschis și independent în cazul lui Mihail Hodorkovsky și al lui Platon

Lebedev. Nu știu de ce, dar i-a plăcut de noi și chiar a avut încredere. Ne-a sunat într-o zi și ne-a invitat la cină, la ea acasă, așa, ca să stăm la povești. Eram vreo 6-7 persoane, printre care Masha Gaidar, Alexei Navaliniy, Ilya Yashyn și Irina Vorobieva. Atunci l-a invitat și pe Evghenii Yasin, fost ministru al Economiei. Din ziua aceea, în fiecare marți, timp de doi ani, aveam o oră sfântă, 20.00, atunci când mergeam la Jenea Albats acasă. De fiecare dată ne aștepta un invitat special. Jenea, de fapt, avea un scop nobil – să creeze un fel de universitate alternativă pentru grupul nostru de tineri. Veneau de dragul ei, nu de dragul vostru... Primii invitați speciali la aceste întâlniri tot o întrebau pe Jenea – ”De ce ar trebui să venim?” Și Jenea le explica – ”Kogda-to mi prosrali shans, mojet byti u etih detei polucitsya?”. Dar și invitații aveau interesul lor. Astfel îşi asigurau un fel de feedback din partea tinerilor și blogherilor. Prin 2004-2005 blogosfera abia începuse să se dezvolte, dar tinerii din acest grup aveau deja blog. La noi, în 2005 internetul dădea doar primele semne de viață… Aș spune că lucrurile au explodat în Rusia prin 2006, atunci când blogurile au devenit un fel de must have. Asta se întâmpla concomitent cu un val de presiuni exercitate asupra presei oficiale. Dar, cu cât autorităţile apăsau mai tare pe mass-media, cu atât mai politizată devenea blogosfera. Pentru oamenii care veneau la Jenea Albats aceasta era șansa de a avea un feedback nu doar din partea a 6-7 tineri, dar și a comunităților în care activau băieţii din grupul nostru. Aproape toți învățam la universi-

Ochelari: ALEXANDER McQUEEN, ("Felicia Optic Center", bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 132) nr. 37/septembrie 2011

Pu nkt ico n

ÔREVOLUȚIA ȘI PACE A E TE R NĂ TRATAT DE SUPRAVIEȚUIRE CU NATALIA MORARI

tate, eram membrii unor mișcări/ asociații, realizam diverse proiecte în domeniul drepturilor omului și aveam sprijinul unui număr mare de tineri. Era o platformă greu de neglijat și poate de aceea invitații speciali au început să vină la noi cu mare interes. Nu știu dacă acum aș rezista, dar stăteam cu ei și până la miez de noapte, discutând despre teoriile liberalismului, despre ideile lui Thomas Hobbes, John Locke, despre greșelile democraților în anii 90 și despre ce a reușit sau nu a reușit Rusia. În cadrul unei astfel de întâlniri am făcut cunoștință cu Alexandr Osovțov, care pe atunci era în bordul Fundației Otkritaya Rossia a lui Mihail Hodorkovsky. Am organizat împreună câteva mitinguri pentru libertatea mass-media și pentru alegeri corecte. Așa m-a cunoscut ca manager și într-o zi m-a întrebat dacă nu vreau să lucrez în fundație. Pe atunci visam să fiu parte din fundaţie. Hodorkovsky era deja închis, dar Otkritaya Rossia rămânea unul dintre puținele ong-uri care făcea ceva în Rusia. Aveau și un buget bun, dar acesta nu era un scop în sine. Eu am devenit coordonator al proiectului Școlile politicilor publice, care se organizau în aproape 20 de regiuni ale Rusiei. Poate fi tratat acest fapt ca pe o încercare a lui Hodorkovsky de a intra în politica mare? Acum poate fi tratat oricum. Nimeni nu era obligat. Era o platformă deschisă absolut pentru toți, fie pentru membrii partidului Edinaya Rossia de la guvernare, fie pentru cei ai partidului Yabloko din opoziție, fie pentru un om de afaceri cu un startup de succes sau pentru un consilier local neafiliat politic. Aceasta nu a fost o școală de promovare a ideilor lui Hodorkovsky. Era o masă critică

de oameni care gândeau mai larg și pentru care statul de drept, libertatea exprimării, concurența liberă în orice domeniu erau valori de bază. De ce ai plecat de acolo? Fundația a fost forțată să-și strângă lucrurile. În urma mai multor presiuni au fost suspendate conturile. Ni s-a spus deschis – ”Înțelegem că fiecare dintre voi are viața personală, familie, însă noi nu avem bani să vă plătim. Banii sunt ”arestați”, nu putem cumpăra nici măcar un stilou”. Eu am decis să rămân pentru a duce proiectul până la capăt. Am lucrat patru luni fără salariu, după care toate proiectele au fost suspendate definitiv. A urmat mișcarea de opoziție Drugaya Rossia, în care am fost invitată în calitate de purtător de cuvânt. Activam și într-un ONG mare, care se ocupa de problemele corupției. Cum ai ajuns, totuși, la The New Times? Într-o dimineață m-a sunat Jenea Albats. Am rămas uimită, nu-mi dădeam seama ce vrea de la mine la ora 7.30, pentru că mai devreme de ora 9,10 nu se trezea niciodată. Mi-a spus că deschid o revistă nouă și căută tinere talente, vorba lui Albats. M-a invitat și pe mine să lucrez. Era începutul lui ianuarie 2007. Așa ne-am pornit la drum cu Irena Lisnevkaya, Evghenia Albats, Raf Șakirov, editorialiștii Victor Șenderovici, Valeria Novodvorskaya și mulți alții. Finanțarea era garantată de Irena Lisnevkaya, fostă proprietară a postului REN TV, primul post privat. A fost nevoită să-l vândă în urma presiunilor din partea Kremlinului. Exact în acea perioadă a fost ucisă jurnalista de la Novaya Gazeta, Ana Politkovskaya, o foarte bună prietenă de-a Irenei. Chiar

dacă sună patetic, ea nu putea lăsa cauza Anei, a decis să pornească The New Times, care urma să devină o revistă absolut liberă. Scriam deschis, eram nebuni, spuneam lucrurilor pe nume, ne permiteam mult mai multe decât ceilalți. Prima mea investigație a fost despre piața ilegală a gastarbaiterilor. Apoi am pornit o investigație mare despre o schemă de spălare de bani printr-o bancă mică Discont, în care erau implicați oamenii din Serviciul de Securităte Economică din cadrul FSB-lui. Am avut zeci de articole la acest subiect. Cred că anume din această cauză am fost expulzată din Rusia. Cine era în spatele ei? Revista a reușit să afle că decizia i-a aparținut lui Igor Secin, pe atunci șef-adjunct al Administrației președintelui, responsabil și pentru organele de forță. Dar omul care a dorit cel mai tare să fiu expulzată era Alexandr Bortnikov, pe atunci șef al Serviciului de Securităte Economică din cadrul FSB-lui. Am scris de mai multe ori despre faptul cum Serviciul pe care îl conducea a devenit un fel de racket oficializat. Peste două luni după expulzarea mea, Bortnikov a fost numit director FSB. Tu îți dădeai seama la ce pericol te expui? Eram destul de nebună, mă întâlneam cu toți, chiar și cu oameni din MAI sau FSB, care erau gata să vorbească cu o singură condiție - numele lor nu trebuia să apară. Sigur, majoritatea dintre ei aveau interes personal. Eu eram conștientă de acest lucru, însă mă interesa doar informația. Atunci când aceasta era impotriva cuiva, mergeam la el ca să-i aflu poziția.

Ochelari: ALEXANDER McQUEEN, ("Felicia Optic Center", bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 132)

nr. 37/septembrie 2011

Pu nkt ico n

ÔREVOLUȚIA ȘI PACE A E TE R NĂ TRATAT DE SUPRAVIEȚUIRE CU NATALIA MORARI

Și nu-i pierdeai ca sursă? Pe unii i-am pierdut. Din fericire, experiența arată că dacă pierzi o sursă, găsești altele două în loc. Dar niciodată nu am dat numele sursei dacă aceasta nu și-o dorea. Și oamenii aveau încredere în mine. Ţi se părea palpitant? Îți făcea viața mai interesantă? Eu doar îmi făceam jobul și vroiam să-l fac bine. Prima dată am înțeles că ceva nu e ok atunci când cu vreo 3 zile înainte de publicarea unui articol, m-a sunat cineva și mi-a zis: ”Mau rugat să-ți transmit că ești prea tânără și frumoasă ca să-ți pierzi viața din cauza unui articol…” Te-ai speriat? Cum să nu? Primul lucru pe care l-am facut am sunat-o pe Jenea Albats și pe Irena Lesnevskaya. Jenea mi-a zis: ”Natașka, doar Dvs. puteți lua decizia să publicați sau nu acest articol, să semnați sau nu cu numele adevărat…” A fost o discuție lungă, sinceră și grea, dar nu am ezitat nicio clipă și mi-am pus numele. Ești prea orgolioasă… Poate că era vorba și despre orgoliul meu. Lucrasem prea mult pentru acea investigație. Presupun ca aveai și protecție din partea revistei… Da. Mi-au dat o mașină, cu care mă deplasam la facultate și la serviciu. The New Times era o adevărată familie. Îl protejau pe fiecare membru al echipei, care putea fi atacat. Jenea mă învăța cum să vorbesc cu cei care mă abordau – ”Întâlnește-te, ascultă-i, dar să nu le spui nimic niciodată”. Ea a fost unul dintre primii jurnaliști din Rusia căruia i s-a dat acces la arhivele KGB-lui. Anume ea a fost școala mea de jurnalism.

Nu te interesează să faci jurnalism de investigație pentru Moldova? După ce am revenit în Moldova, timp de aproape doi am continuat să lucrez pentru revista The New Times. Dar era aproape imposibil să fac investigații, pentru că nu aveam acces la surse. Am făcut una în Reykjavik despre business-urile rusești, dar a fost mai mult o excepție. Răspunsul la această întrebare nu poate fi unul simplu. Atunci când pentru a doua oară am încercat să intru în Rusia, am fost arestată la aeroportul Demodedovo și am stat acolo timp de 3 zile. Mama era sunată incontinuu de persoane necunoscute, care îi spuneau ce s-ar putea întâmpla cu mine dacă nu voi înceta. De stres, mama s-a îmbolnăvit. Am depus o plângere la comisariatul de poliție. Am aflat că numărul de la care sunau, aparținea unei companii din Chișinău care demult nu mai era activă. Din alte surse am aflat că erau implicate "organele" noastre. A fost o istorie ciudată. Atunci când este vorba despre tine (mie mi s-a spus o dată că aș putea fi chiar împușcată), nu-ți este frică. Probabil, e vorba de adrenalină. Dar e altceva când se întâmplă cu cineva apropiat. Asta m-a speriat foarte mult. Era primăvara 2008. Pentru prima dată m-am întrebat dacă mai merită să fac ceea ce fac. Cred că a fost un moment de lașitate. Atunci mi-am spus că nu pot merge mai departe, pentru că nu-mi voi ierta niciodată dacă se va întâmpla ceva cu mama. Dar nu pot să spun că doar aceasta a fost cauza. Atunci când am revenit în Moldova, am trăit o depresie destul de serioasă, mi-a fost greu să mă adaptez, să o iau de la zero.

Primul tău protector a fost Vasile Botnaru, care a și scris un material în Punkt despre tine. Da. El a fost prima persoană din Moldova care m-a sunat. Nu voi uita acea zi niciodată, 17 decembrie 2007. Zi-mi despre căsătoria cu colegul de la The New Times… Ne-am întâlnit aproape un an. Era imposibil altfel. Amândoi trăiam la The New Times. Cum se spune printre jurnalişti, ori vă căsătoriţi între voi, ori nu aveţi nicio şansă. Stăteam în acelaşi birou până la 4 dimineaţa şi era firesc să apară şi-un altfel de sentiment, pe lângă cel colegial. Jenea Albats a aflat despre relația noastră abia în noaptea în care am fost arestată în aeroport. Deşi eram împreună, la serviciu păstram discreţia. În toamna lui 2007 m-a cerut în căsătorie. Atunci i-am spus că e prea devreme, aveam 23 de ani. După ce mi-au interzis accesul în Rusia, avocaţii au insistat să încercăm şi această cale. Exista o mică şansă că mă voi putea întoarce la Moscova. Cum a evoluat relaţia? E foarte greu să menţii o relaţie la distanţă. Dar am rămas foarte buni prieteni. Tu îţi vinzi foarte bine imaginea în orice ipostază. Reuşeşti să creezi mitul despre tine din orice… Personal, nu vând nimic. Niciodată nu mă gândesc cum s-o fac. E ceva intuitiv. Cum ai apărut pe coperta de la Snob? Ei m-au sunat. Și am apărut.

De ce ai apărut cu titlul Professionalinaya Revolutsionerka? Şi pentru mine a fost o surpriză. Trebuie să înţelegi că atunci, pe 7 aprilie, majoritatea jurnaliştilor ruşi, care au venit să relateze despre evenimentele de aici, fie erau prietenii mei, fie, dimpotrivă, erau foarte critici în privinţa mea, după istoria cu expulzarea. Şi atunci când au ajuns într-o ţară despre care nu ştiau foarte multe, s-au agăţat imediat de numele meu. Aici a fost o situaţie ciudată. Tu erai o quasi-anonimă şi brusc, la 7 aprilie, apari la tribună, alături de "marii revoluţionari". Toată lumea se întreba: “Cine e fata asta, ce vrea, de ce ea?” Aici ai fost tratată ca o impostoare… Pe data de 6 aprilie eram doar una din cele 6 persoane, printre care Ghenadie Brega, Elena Zgardan, Artur Gurău şi încă alții doi, care s-au adunat la Gălbenuş. Acolo ne-a venit ideea să-i chemăm la monumentul lui Ştefan cel Mare pe acei care erau nemulmiţi de rezultatele alegerilor. Mai departe… ştiţi istoria. Atunci încă lucram la revista The New Times. Nimeni nu-și punea întrebarea de ce facem asta. Altfel nu puteam, atât. Atunci am decis să trimitem mailuri, să postăm apelul pe bloguri şi pe reţelele de socializare. Îi chemam să vină pur şi simplu cu o lumânare, ca un semn de doliu național. Pentru noi a fost un şoc adevărăt să vedem atâta lume. Nu prea am înţeles cum s-a întâmplat. Cineva s-a folosit de această revoluţie…. Nu ştiu. Eu cred că e o aberaţie să încercăm de fiecare dată să găsim mâna Washington-ului, a Moscovei

sau a Bucureştiului. Dar nu poate fi exclus nimic. S-a vorbit despre faptul că tu eşti un agent FSB infiltrat în Moldova... Aha, şi expulzarea din Rusia a fost doar o acţiune de acoperire, da? Alţii mai spuneau că sunt agent american, ba chiar agent dublu. Îmi provoacă râsul toate aceste scenarii. Sunt o fire foarte activă, la Moscova ieșeam la tribune. În acea zi, acelaşi lucru l-au făcut mii de tineri. Nu pot explica de ce despre cineva se scrie, iar despre alţii - nu. Nu înţeleg de ce presa străină mi-a atribuit aşa-numitele rezultate. Dar ce rezultate? Că nu puteam lucra sau ieşi din ţară? Aici nu puteam scrie decât despre Moldova, dar n-o puteam face obiectiv. Pe 6 aprilie am sunat-o pe Jenea Albats şi i-am zis că aici se întâmplă ceva foarte important, dar ştiam că în calitatea mea de jurnalist nu am dreptul să mă implic. Eram atunci în faţa unei dileme: fie sunt cetăţean al Moldovei, fie sunt jurnalist al revistei ruse The New Times. Am ales atunci prima variantă. Cu Jenea ne-am înţeles că temporar contractul meu va fi suspendat, atâta timp cât în Moldova nu se vor linişti spiritele. Ce impresii ţi-au lăsat aceste evenimente? De fiecare dată când aud ceva legat de 7 aprilie, mi se taie respiraţia. Când ai fost arestată? Pe 13 aprilie seara, atunci când mă întorceam acasă. Începând cu ziua de 8 aprilie, când s-a anunţat că a fost arestată Natalia Morari, am stat la prieteni. Pe 8 eram la Amnesty International şi IDOM, avocaţii de acolo m-au sfătuit să nu ies în stradă cel puţin câteva zile, pentru că voi fi arestată. Ei ştiau deja despre

tortura aplicată în comisariatele de poliţie. L-am rugat atunci pe Artur Gurău să scrie pe contul meu de Twitter (apropo, mi-am făcut cont Twitter abia pe 8 aprilie) că ştirea despre arestarea mea era falsă. Pe 13 seara, lângă scară, mă aştepta un Jeep negru. Un bărbat în civil s-a apropiat de mine şi m-a rugat să urc în maşină ca să mergem la Comisariatul de poliţie de la Ciocana. Eram cu un cunoscut de-al meu, l-am rugat să meargă cu maşina după noi. M-au forţat să închid telefonul şi m-au dus pe strada Bucuriei 14, unde este Departamentul de crimă organizată din cadrul MAI. Mare bucurie presupun că nu a fost… Ce s-a întâmplat, de fapt, acolo? Erau vreo 20 de persoane cu arme. M-au pus la perete şi nimeni nu avea acces în clădire. Între timp, venise mama, fratele, Ilya, pentru că prietenul care ne-a însoţit cu maşina a reuşit să-i anunţe. Ilya a luat legătura cu toţi prietenii noştri jurnalişti din Rusia, ca să-i anunţe despre arestul meu. Mai târziu am aflat că redactorul-şef al postului de radio Echo Moskvy, Alexei Venediktov, l-a sunat pe Mark Tkaciuk şi i-a zis – “Dacă va cădea vreun fir de păr de pe capul acestei fete, ne vom schimba atitudinea noastră faţă de PCRM”. Între timp, venise Valentin Zubik, care i-a convocat pe toţi într-o şedinţă urgentă. Apoi m-au condus într-un cabinet, unde mi-au înaintat acuzaţii de organizare a dezordinilor în masă şi au început să mă percheziţioneze. Eram deja pregătită pentru camera de detenţie preventivă. Imediat după asta a apărut în cabinet un tip în civil care mi-a spus că are o propunere: să mă prefac că arestarea nu a avut loc şi să merg acasă, dar însoţită de un om de-al lor. A

nr. 37/septembrie 2011

Rochie: MOSCHINO, ("Art-Vest", bd Moskova, 2) Ochelari: BALENCIAGA, ("Felicia Optic Center", bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 132)

nr. 37/septembrie 2011

Pu nkt ico n

ÔREVOLUȚIA ȘI PACE A E TE R NĂ TRATAT DE SUPRAVIEȚUIRE CU NATALIA MORARI

Pe coperta "Forbes" -:

Sacou, șort: VALENTINO, ("Art-Vest", bd Moskova, 2) Ochelari: CHANEL, ("Felicia Optic Center", bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 132)

Locație: DIPLOMAT CLUB nr. 37/septembrie 2011

Pu nkt ico n

ÔREVOLUȚIA ȘI PACE A E TE R NĂ TRATAT DE SUPRAVIEȚUIRE CU NATALIA MORARI

doua zi urma ca tot ei să mă ducă la Procuratura Generală. Eu şi avocata mea am rămas surprinse şi nu prea înţelegeam ce se întâmplă, atunci când am văzut cum în faţa noastră au fost rupte toate documentele pe care eu le semnasem mai devreme. Am fost dusă acasă şi a doua zi la 8 dimineaţa eram deja la Procuratura Generală. Am fost interogată toată ziua, iar seara judecata a decis arestul meu la domiciliu. Atât de mare este influenţa pe care o are presa rusească asupra Partidului Comunist? Pentru a răspunde la acestă întrebare trebuie să ştii cum funcţionează presa rusească. Postul de radio Echo Moskvy, cu toate că este cel mai liber post de radio din Rusia, face parte din holdingul GazProm, care este controlat de Kremlin. Postul de radio este ţinut ca un papagal într-o colivie de aur şi dus de fiecare dată în străinătate pentru a fi prezentat acolo drept o mostră de libertate a presei în Rusia. De aceea, Echo Moskvy are acces direct la oamenii importanţi. Mark Tkaciuk înţelegea foarte bine acest detaliu şi încerca să menţină relaţii bune nu doar cu ei, ci cu toată presa rusească. Nu înţeleg de ce politicienii de la noi nu fac acelaşi lucru. Jurnaliştilor ruşi le place să fie curtaţi, ei având o influenţă foarte mare în ţările postsovietice. Cred că e vorba de sindromul postimperalist. În orice republică postsovietică ei se simt superiori. Ne place sau nu, dar asta e psihologia lor. De aceea, dacă vrei ca ei să fie mai receptivi în relaţie cu tine, e bine să ai atitudine mai specială. Ce face Mark Tkaciuk? Îi întâlneşte, îi curtează, le acordă atenţie. În atmosferă neformală îi apropie de poziţia comuniştilor întratât de mult, încât la sfârşitul şederii

lor în Moldova, oamenii pleacă procomunişti înveteraţi. Dar atunci când jurnaliştii ruşi îi contactează pe Mihai Ghimpu sau pe Vlad Filat (mă refer la perioada campaniilor electorale), aceştia nu sunt la fel de receptivi, ba dimpotrivă. Cred că nici nu merită să explicăm ce influenţă are presa rusească asupra vorbitorilor de limbă rusă atât din Moldova, cât şi din alte ţări CSI. Ei mai degrabă cred în ceea ce se spune la NTV sau Perviy Kanal, decât în presa locală. Dacă e vorba despre presa controlată din Rusia, jurnaliştilor nu le sunt date ordine stricte, li se cere doar o anumită abordare: pe aceştia îi favorizezi, pe ceilalţi - nu. Toate detaliile însă, ţin de jurnalist. Dar, cum ştiţi, Diavolul se ascunde în detalii, de aceea e bine să ai relaţii bune cu toţi jurnaliştii. Cum ai ajuns la Fabrika? Atunci când am fost invitată la Publika, aveam deja o idee de talk show săptămânal în limba rusă. Însă după 15 minute de discuţii cu Sergiu Toader, m-am lăsat convinsă că trebuie să fac un talk show zilnic în limba română. Am luat asta drept o nebunie, dar Sergiu e capabil să-l convingă şi pe un mort. Trebuie să recunosc că la început eram blocată, nu mă simţeam bine atunci când nu găseam cuvântul potrivit mai rapid. La un show live e nevoie de reacţie promptă, de comentarii ascuţite, dar când stai şi te gândești cum să formulezi corect întrebarea, e greu să ţii pasul. Dar eram motivată de oamenii care îmi spuneau: “E mult mai important să gândeşti fără accent, decât să vorbeşti fără accent !”(asta mi-a spus-o Ion Hadârcă). Cred că abia în toamnă am început să mă simt mai bine. Dar perseverez.

De ce în timpul emisiunilor nu se simte experienţa ta de investigaţie, ci iese un fel de pop-show? Nu cataloghez asta ca pop-show. Pop staruri veneau rar la mine, mizam mai mult pe oameni din diferite domenii, dar care gândesc. În plus, e imposibil să faci investigaţii de cinci ori pe săptămână. Pentru mine s fost foarte greu să trec de la formatul săptămânal de la The New Times la cel zilnic de la Publika TV. Acum ai revenit. După ce ai plecat de la Fabrika, ai simţit un gol? Plecarea de la Publika a fost un rău necesar. Simţeam lipsa multor lucruri şi a multor persoane. Dar am și descoperit că o seară cu prietenii sau cu mama e la fel de interesantă ca şi un talk cu premierul sau cu preşedintele. Ce înseamnă pentru tine viaţa normală? Să-ţi trăieşti viaţa aşa cum îţi place. Prefer să o trăiesc pentru mine, dar nicidecum pentru imaginea de pe sticlă. Cum reuşeşti să îţi protejezi spaţiul personal? Pentru mine nu este important să apar pe toate copertele, să-mi povestesc în pseudointerviuri toate detaliile vieții mele intime. E viața mea. Ceea ce am de spus lumii o fac zilnic, prin munca mea. Ai gândit campania” Eu sunt Moldova”, de la Publika. Cum o priveşti în raport cu altele, care s-au derulat cu duiumul în ultima vreme? Cred că vom trăi bine în această ţară doar atunci când fiecare dintre noi se va identifica în acest slogan. Chiar nu fac campanie. Cred în asta.

nr. 37/septembrie 2011

Pu nkt profi do de sus

VALENTIN BOGHEAN MAGICIANUL ÎNAINTE SĂ DISCUTĂM, I-AM POVESTIT DESPRE SENTIMENTUL CE M-A ÎNSOŢIT DUPĂ CONCERTUL PE CARE, LA SFÂRŞIT DE MAI, L-A SUSŢINUT LA TEATRUL NAŢIONAL „MIHAI EMINESCU”. DORINŢA DE A NU MAI AUZI, MĂCAR CÂTEVA ZILE, NICIUN ALT SUNET. UN SENTIMENT-TITLU DE ARTICOL, COMPUS DINTR-UN SINGUR CUVÂNT MAGICIANUL. ÎN GRABA TIMPULUI, NU AM MAI REUŞIT SĂ FOLOSESC TITLUL DORIT, DAR L-AM PURTAT ÎN MINTE ŞI ÎN SUFLET, PENTRU CĂ CEEA CE FACE VALENTIN BOGHEAN ATUNCI CÂND IESE ÎN SCENĂ E MAGIE CURATĂ. ŞI NU E VORBA DOAR DE FAPTUL CĂ, MÂNUIND CU DIBĂCIE O DUZINĂ DE INSTRUMENTE MUZICALE - PE CARE, CU ÎNCĂPĂŢÂNARE DE BĂRBAT NĂSCUT ÎN SEPTEMBRIE, REFUZĂ SĂ LE NUMERE ŞI SĂ LE ENUMERE -, CI ŞI PENTRU CĂ ORICE MELODIE A SA NU E UN SIMPLU „PROIECT” PUS PE NOTE, CI UN STRIGĂT AL SUFLETULUI ÎN CĂUTARE DE SINE.

T E X T d e S O R I N A Ș T E FÂ R ŢĂ / F O T O d i n A R H I VA P E R S O N A L Ă Æ DORIȚI SĂ DISCUTAȚI CU AUTORII ȘI CITITORII REVISTEI "PUNKT"? ACCESAȚI SITE-UL www.punkt.md

nr. 37/septembrie 2011

Pu nkt profi

ÔVALENTIN BOGHEAN MAGICIANUL

că trebuie consumat. E prea multă informaţie astăzi ca să acceptăm să fim zombaţi de pretinşi artişti.

În muzica de la noi sunt mult mai multe prostii decât poate duce o ţară atât de mică

mai ales că în muzica academică e mult-mult mai dificil să te afirmi. Aici nu te mai ajută nici pilele, dacă le ai, nici cumătrii de acasă - dacă nu eşti talentat, n-ai nicio şansă. De aceea, îmi scot pălăria (pe care n-o port) în faţa Valentinei.

Dacă ar fi să faci un bilanţ al verii care a trecut, să-mi spui un nume sau un eveniment ce te-au marcat, care ar fi acesta? Primul nume care îmi vine în minte este Valentina Naforniţă, fata noastră care a câştigat Concursul BBC Singer Of The World din Marea Britanie, una dintre cele mai importante competiţii de canto clasic. Azi, pe bună dreptate, ea e solicitată de cele mai mari scene ale lumii - este de-a dreptul fascinantă.

Vine o vârstă când concursurile nu mai contează ori ele sunt veşnice? Există o vârstă ce nu-ţi mai permite să mergi la concursuri, dar şi o pleiadă de concursuri la care, după ce atingi un anumit nivel, nu-ţi mai face faţă să apari. Eu nu mai particip la concursuri - să-i zicem că este un privilegiu al tinereţii. Căci, uitaţi-vă ce se face la selecţia naţională a „Eurovision” - nu contează ce şi cât de bine cânt, contează să mă… încălzesc. Adică, să apar pe sticlă. Şi aşa îţi vine un Pavel Turcu sau un Saşa Bognibov care, prin ignoranţă şi tupeu, reduc la „zero” efortul celor care într-adevăr muncesc.

Exemplul ei confirmă teoria potrivit căreia în Moldova eşti apreciat doar după ce te afirmi în afară? Acum zece, ani, da: dacă erai recunoscut în afară, automat erai „cineva” şi acasă. Astăzi nu e chiar aşa. Globalizarea a modificat şi publicul, nu doar artiştii. Aceasta nu înseamnă, însă, că nu trebuie să munceşti. Ca om de artă înţeleg foarte bine cât de greu se câştigă un asemenea concurs,

Cât sunt de multe prostiile în arta noastră de azi? Cred că sunt mult mai multe decât poate duce în spate o ţară atât de mică. Sigur, oricine are dreptul să cânte, dar cei care ascultă trebuie să aibă dreptul de a alege, să nu li se bage pe gât ceea ce alţii decid

La 27 mai ai susţinut primul tău concert solo. Magia, despre care vorbeam la început, a venit intuitiv sau a făcut parte din scenariu? - Hai că m-ai dat gata! Ştii că nu sunt bun de făcut scenarii, de programat emoţii… Îmi propusesem să ies în scenă şi să cânt, fără a scoate o vorbă - „angajament” pe care l-am încălcat doar pentru că trebuia să iau câte o gură de aer. Astfel, toată regia s-a redus la mesajul transmis prin cântec. A fost emoţia, pe ea am mizat şi cu care am cucerit publicul. Poate că m-a ajutat faptul că am început cu „Doina”, care e sfânta sfintelor pentru noi. Dar a contat enorm şi contribuţia băieţilor - Valeriu Caşcaval, Sandu Daraban, Oleg Laşu, Garic Tverdohleb, Petru Moisei, Nicoleta Sava, Gheorghe Postoroncă, Valentin Şchirca - care au ieşit total dezinteresat în scenă. Îmi pare rău că oficialii pe care i-am invitat, inclusiv de la Ministerul Culturii, nu au ajuns la concert. Dar am aflat că au fost soţiile lor, cărora le place muzica mea... Refuzi să vorbeşti de instrumentele la care cânţi, ca să nu creadă lumea că te lauzi. Totuşi, studiind la o duzină de instrumente, ai avut copilărie? Sigur că da, a fost cea mai frumoasă copilărie din lume! Dovadă şi „Cântec de leagăn pentru maturi”, pe care îl interpretez… Când iubeşti cu pasiune o meserie e ca şi cum ai iubi o femeie - cum poţi să spui că te chinui? Eu am „îmblânzit” instrumentele cu dragoste… În „Cântec de leagăn…” vorbesc de dor, de casă, de neamul ce ni s-a risipit prin lume. Anii ăştia de tranziţie au fost prea duri şi nu am reuşit să ne ţinem grămadă… Nu poţi să condamni pe nimeni, dar aceste plecări sunt o tragedie. „S-a pornit maica prin ţară să ne-adune grămăjoară…”, asta voi

nr. 37/septembrie 2011

cânta pe CD-ul pe care-l voi lansa toamna aceasta. E un omagiu adus părinţilor? E mai mult o mea culpa pentru că nu reuşesc să-i văd atât de des, precum mi-aş dori, fiind dominat de un ritm de viaţă care nu-mi lasă timp nici de masă, nici de somn, nici de fraţi, nici de surori. Noroc, totuşi, de sărbători, de Paşti şi de Crăciun, când ne adunăm cu toţii acasă. Fraţii mei şi acum râd de mine că, fiind cel mai mic, eram veşnic trimis după te miri ce la magazin sau de faptul că, dacă mama nu mă alinta aşa cum aş fi vrut eu, ca mezin, atunci când mă spăla, eu alergam în drum, îmi puneam ţărână pe cap şi strigam cât mă ţineau baierele: „Ma dizlău, ma dizlău!!!”… Astăzi, când mă întreabă cineva de concurenţă, eu le spun: după ce concurenţă am avut în familie, ceea ce se întâmplă în aşa-zisul nostru showbiz îmi par jocuri de copii. Familia mea abia după ce am câştigat Festivalul de la Mamaia a dat verdictul: da, ăsta chiar o să fie muzicant! Ştii când şi cum a intrat muzica în casa voastră? Părinţii spuneau că „ni se trage” de la un frate de-al tatei, care a fost preot. Dar eu cred că noi ne-am născut cu muzica în sânge. Şi mai cred că acest har nu-mi aparţine mie, dar Celui de Sus. Mie îmi aparţine doar munca prin care să-l păstrez şi să-l aduc oamenilor. De aceea, n-am reuşit şi nu cred că voi reuşi să-i înţeleg pe muzicienii care „se duc la lucru”. Cum să te duci ca la lucru la concert?! Când mi-a spus cineva că avem în republică peste o mie de colective artistice atestate, cu salariu, am rămas şocat. Sunt mâncători de bani. Artiştii veritabili nu pot fi angajaţi, ei trebuie să fie liberi. Să trăiască totul cu intensitate, în caz contrar, e ca şi cum ai fi un angajat la o fabrică…

Putem vorbi de şcoala de muzică de la Ungheni aşa cum vorbim de şcoala de box de la Grinăuţi, Briceni? Şi da, şi nu. Cert e că, atunci când dl Valentin Dânga a văzut ce jazz se cântă la Ungheni, a rămas tablou. Totuşi, aveam nevoie de deschidere. La Ungheni, maximum ce aş fi putut atinge în anii ’90 ar fi fost să cânt în cel mai prestigios restaurant. Şi nu-mi era suficient. Mi-am luat traista în spate şi am venit la Chişinău. Am bătut la o uşă, la alta, le-am arătat ce pot. Am avut noroc că marii maeştri, cum ar fi Nicolae Botgros sau Anatol Ştefăneţ nu mi-au întors spatele. Asta îi face mari - talentul şi generozitatea. Şi atunci, de ce ai plecat din „Trigon”? N-am plecat pe motiv de ceartă sau altceva de genul acesta, mai ales că principiile cu care se lucrează în „Trigon” îmi sunt apropiate. Pur şi simplu, eram şi sunt în căutare… Acea căutare care mă face să combin ceea ce, în opinia multora, nu se combină. Dar cum să izbândeşti, dacă n-ai curajul să experimentezi, să încerci ceva nou?! E adevărat că acest curaj trebuie însoţit de un minim talent… Căci, sunt unii pretinşi artişti care au doar curaj. Preiau ceea ce văd în altă parte, copie neinspirat şi se orientează strict spre consum. Dar consumul face parte tot mai mult din viaţa noastră… Pentru mine e de bine, căci se eliberează nişa pentru muzica adevărată, făcută cu emoţie şi pentru emoţie, înainte de toate, nu cu şi pentru bani. Oamenii greşesc, zbătându-se să facă milioane, în speranţa că asta îi va face fericiţi. Este o amăgire. Eu nu-mi ţin bogăţia ferecată în safeu - o port în suflet. Te simţi conectat la vreo generaţie anume din muzică? Din fericire, am modele. Ion şi Doina

Aldea-Teodorovici, „Norocul”, Nicolae Botgros, fraţii Ştefăneţ. Şi sunt modele, înainte de toate, pentru că au rezistat în situaţia în care erau „legaţi”. Iată, noi suntem slobozi acum, şi? Se pare că, atunci când ai libertate, e mai greu să-ţi găseşti axa şi identitatea pe portativul cu cele şapte note. Din care cauză se merge pe calea cea uşoară - un pic de scenă, multă sticlă şi vedeta-i gata. Dar esenţa… Of şi of!

Nu am nevoie de bluetooth între mine şi Dumnezeu... Pe ce undă eşti acum - jazz, ethno, folk, muzică uşoară? Sunt pe unda productivă. Mai productivă ca niciodată, poate, şi cele două noutăţi pe care le pregătesc pentru toamna curentă o să vă convingă. Vreau să fac cât mai multe pentru oamenii din această ţară. Aş putea pleca oricând şi oriunde - dacă v-aş spune de câte ori am avut valiza gata făcută de drum! -, dar ştiu că nicăieri în lume nu voi fi înţeles şi ascultat ca aici. Vreau să fiu aici şi ca să stăvilesc, cumva, valul ăsta de consumerism în muzică, de artişti pentru care lucrează calculatorul, iar ei nu fac decât să dea din buze. De fapt, la noi totul s-a transformat în business - şi muzica, şi politica… Dar, dacă cineva crede că o să scape atât de uşor Moldova de mine, se înşală. Eu, mai devreme sau mai târziu, o să fiu cumpărat. O să dau lovitura! Doar că trebuie să mai rezist un an-doi. După care n-o să mă mai poată prinde nimeni… O voi face pentru publicul meu adevărat - oamenii care au nevoie de sinceritate. Ce este sinceritatea? Dacă ar şti cineva ce înseamnă dragostea, dragostea ar dispărea. Dacă ar şti cineva ce e credinţa, credinţa n-ar mai exista. Nu ştiu exact ce e

nr. 37/septembrie 2011

sinceritatea. Dar o simt - ori este, ori nu. Şi nu contează dacă tu cânţi la un instrument sau la zece, dacă abordezi un gen sau mai multe, ci intensitatea şi dedicaţia cu care o faci. Eu nu pot să mă apropii de un lucru pur si simplu, fără să-l simt. Ce înseamnă „a fi credincios” pentru tine? Nu te jenezi să o spui… De ce să mă jenez, dacă acesta e felul meu de a fi? Însă, nu încurc religia cu credinţa. Religia e sistemul - poate că a şi fost nevoie de el, lumea trebuia ţinută în nişte norme, legi, canoane. Dar pentru credinţă nu e nevoie de preot - nu am nevoie de bluetooth între mine şi Dumnezeu. Asta vine de acasă, deşi familia mea nu este nici pe departe habotnică. Am ştiut întotdeauna de cuvântul lui Dumnezeu, am fost educat în acest spirit, asta ne-a format ca oameni. Din credinţa în Dumnezeu vine, probabil, şi crezul meu şi al celor mai apropiaţi prieteni de-ai mei: poate că ne reuşeşte să facem lumea mai frumoasă? Poate că, dacă eram mai pragmatic, aş fi avut şi casă, şi masă şi milioane în bancă. Aşa însă… uneori mi-e ciudă pe mine că sunt aşa cum sunt, dar nu cred că mă mai pot schimba. Iar Dumnezeu are grijă de toate şi echilibrează lucrurile. Sinceritatea şi naivitatea nu sunt neapărat defecte. Şi femeilor, le place sinceritatea? În creaţie vin cu dramatism - de ce, aşadar, să fiu altfel în viaţă, să joc un rol doar pentru a fi pe placul nu ştiu cui? Dacă îţi place în grădina mea, e bine, dacă nu - n-ai decât să sari gardul. Dacă ar fi să mă iau după ceea ce aşteaptă oamenii de la mine, ar trebui să fiu vesel nonstop. Dar nu e stilul meu. Stilul tău e să ajungi „Boschetar” din prea multă dragoste? Cum explici, în general, succesul acestei piese? Presupun că a fost o simbioză dintre muzică şi text. Născută dintr-o sufe-

rinţă. Balcanicii sunt maeştri într-ale suferinţei… Dovadă că acest cântec este apreciat şi de adolescenţi, şi de oameni mai în vârstă.

Omul-surpriză şi omul-orchestră

Ce pasiuni, în afară de muzică, ai? Femeile. Dar nu cumva să credeţi că le colecţionez. Sunt pasionat de una singură. În rest… sunt pasionat de ceea ce fac, pentru că îmi pare stupid să spui să muzica este o profesie. Muzica este artă, creaţie, dar divin. Este un mod de viaţă, de fapt. Trăiesc din plăcere, fac bani din plăcere şi asta e tot.

S-a născut pe 21 septembrie 1977 în Bumbăta, Ungheni, fiind mezinul dintre cei paisprezece fraţi şi surori ai familiei Boghen. Tot dorindu-şi, de mic, să se facă ba poliţist, ba fotbalist, nici n-a observat cum a devenit… artist - era şi logic într-o casă în care cu harul muzicii erau înzestraţi şi mama, şi tata, iar şapte dintre fraţi erau muzicieni profesionişti. Talent înnăscut,

Şi-atunci, de ce zice lumea că Boghean e greu de însurat? De ce crede lumea că Boghean nu e însurat?! Şi că acest lucru nu e posibil dacă nu te arată la televizor… Poate că eu chiar sunt însurat şi voi nu ştiţi?! Dragostea adevărată se întâmplă în tăcere, nu are nevoie de „spaţiu public”. Dar, te implor, nu mă întreba ce înseamnă dragostea! A încerca să explici acest lucru e muncă în van, pentru că nu poţi să pretinzi că eşti o bucată de deget de-al lui Dumnezeu. Sunt doar un mecanism de-al lui aici… Modelul meu sunt tata şi mama. Ce a fost ori n-a fost între ei, nu ştiu, ştiu doar ceea ce am văzut. Şi am văzut doi oameni care s-au iubit şi s-au respectat. Aşa că, încercarea de a spune ce este şi cât durează dragostea îmi pare o blasfemie. Cine sunt oamenii care te fascinează? Cei care nu fac bine doar ca să-i ştie lumea, ci pentru că simt necesitatea de a face bine. Ei mă motivează să merg înainte, să nu cedez, să fiu perseverent. În viaţă e greu să ţii pasul şi, totodată, să nu te risipeşti în peisajul general, să nu-ţi pierzi identitatea. Scopul meu e ca, atunci când răsună o melodie de-a mea, oamenii s-o recunoască din prima. Pentru asta muncesc şi… cânt.

Valentin a „ciupit” de la toţi, a cântat împreună cu ei în formaţia „Aghelia”, cunoscută în tot Ungheniul, apoi… şi-a luat zborul şi i-a întrecut. De jure, a absolvit doar Şcoala de muzică din Corneşti, Ungheni, la Secţia trompetă. De facto, Valentin Boghean s-a format la şcoala folclorului românesc autentic. Acest lucru l-a intuit Anatol Ştefăneţ, atunci când l-a invitat în „Trigon”. Acest lucru l-a motivat, probabil, să se alăture ulterior formaţiei „Transbalkanika”. Şi aceleaşi rădăcini adânc înfipte în folclor l-au purtat în zeci de proiecte internaţionale şi la diverse festivaluri în care a venit aproape anonim şi de unde a plecat cu marile premii, printre cele mai importante fiind Trofeele Festivalurilor „Nicolae Sulac” în 2005, la Chişinău, şi „Mamaia” în 2006. Astăzi, împreună cu „Boghean&Band”, noul nume al noii sale trupe, Valentin Boghean e decis să-şi ia pe cont propriu destinul muzical. O face cu acelaşi crez: „Am ales să fiu aproape de rădăcina la care s-a turnat multă apa de-a lungul timpurilor: folclorul. Şi, indiferent ce voi cânta - jazz, muzică uşoară sau populară, vocal sau instrumental - ea va fi inspirată din popor”.

nr. 37/septembrie 2011

Tineri K lu mea

88 1 2 3 4 5

SAH ,

TABLA

DAMA

DE PE

ÎNTR-O LUME MISOGINĂ, CONDUSĂ DE MASCULII DOMINANŢI, SPORTUL MINŢII POATE FI O ŞANSĂ DE REAFIRMARE A “GENIULUI” FEMININ?- AM VRUT S-O PROVOC CHIAR DE LA ÎNCEPUTUL RUNDEI PE ŞAHISTA DIANA BACIU. A REACŢIONAT APROAPE INSTANTANEU, CU O

3 SENINĂTATE JUVENILĂ ÎN OCHI: “ EU SUNT PRIETENĂ CU BĂRBAŢII. RECUNOSC, ATUNCI CÂND ÎI ÎNVING, SIMT O BUCURIE ÎNZECITĂ, DAR MĂ CALMEZ REPEDE. UN CREIER ÎNCINS NU TE AJUTĂ LA NIMIC, DIMPOTRIVĂ, ÎŢI SLĂBEŞTE PUTEREA DE CONCENTRARE, LUCRU APROAPE FATAL ÎN ŞAH”. MATURĂ ȘI IRONICĂ, ÎN POFIDA STATUTULUI EI DE ELEVĂ (ÎNCĂ SAU DEJA) ÎN ULTIMA CLASĂ DE LICEU, A REUȘIT SĂ DISTRUGĂ DIN

PRIMA CLIPĂ MITUL DESPRE MUȚENIA SAU TACITURN-ISMUL ȘAHIȘTILOR CE LOCUISE O VREME ÎN CREIERUL MEU. ȘI BINE A FĂCUT!

T E X T d e I R I N A B U L AT / F O T O d e R O M A N R Y B A L E OV M A K E- U P & COA F U R Ă d e Z YG O D OT V E S T I M E N TAȚ I E d e M A R I A H U Ș A N U , I R I N A Z A M U R C Ă Æ DORIȚI SĂ DISCUTAȚI CU AUTORII ȘI CITITORII REVISTEI "PUNKT"? ACCESAȚI SITE-UL www.punkt.md

5 nr. 37/septembrie 2011

Tineri K lu mea

ÔDAM A DE PE TABL A D E ȘAH

În general, şahiştii sunt oameni destul de ciudaţi... Tradiţional, despre copiii care fac sport de performanţă sau muzică profesionistă, se crede că sunt lipsiţi de copilărie... Atunci când alţii de teapa ta ies afară la joacă, tu iei vioara sau tabla de şah subsuoară şi... la muncă silnică? În primii trei ani de şcoală aşa a şi fost: până la ora 13 eram la şcoală, la ora 14 mâncam ceva în fugă la cantină, după care jucam şah până la ora 17. Pe drum mă odihneam, acasă trebuia să fac temele pentru a doua zi. Mama urmărea tot procesul. Dacă scriam urât îmi rupea pagina şi, vă asigur, putea face acest lucru de zeci de ori. Dacă nu scriai frumos sau dacă nu scriai corect? Dacă nu scriam frumos. Acum am un scris caligrafic, dar la începutul şcolii era departe de a fi așa. Mama a găsit modalitatea, prin care să mă facă să-mi doresc să fiu cea mai bună. Nu eram deloc un copil cu care comunicarea ar fi uşoară. De mică sunt mai aspră la caracter, ambiţioasă, nu toţi oamenii ar rezista pornirilor mele. Mi se întâmplă să cunosc oameni noi şi să mă înţeleg bine cu ei, dar după o anumită perioadă ei se îndepărtează, din simplul motiv că eu încep să domin situaţia şi să exercit presiuni psihologice.

2 3 4

Deformare profesională? Cu siguranţă, are legătură şi cu şahul, pentru că dacă adversarul simte că este mai puternic la nivel psihologic, îi este mai uşor să joace. Unii jucători folosesc anumite trucuri pentru a te împiedica să te concentrezi... De exemplu, pot să facă gesturi iritante, cum ar fi bătutul în masă sau alt gest repetitiv enervant?

În timpul unui joc veneau multe persoane şi mă băteau pe umăr. Mă deranja foarte tare, dar m-am montat psihologic să nu le dau improtanţă. La sfârşitul partidei, mi-am dat seama că am reuşit cu puterea minţii să trec peste acest episod. Pur şi simplu, de la un anumit moment s-a tăiat firul, nu ţineam minte cine s-a mai apropiat, ce a zis, mă gândeam doar la mutarea pe care trebuia să o fac. Am avut perioade în care stăteam mult sub apă rece, ca să-mi dezvolt capacitatea de concentrare sau făceam mai multe lucruri concomitent. De exemplu, puteam să joc şah cu muzică pe fundal. Acum pot să citesc, să ascult muzică şi să vorbesc cu cineva, fiind capabilă în acelaşi timp să înţeleg ceea ce citesc. În general, şahiştii sunt oameni ciudaţi.

Nici după prima medalie nu am conştientizat că sunt bună la şah... Dar în ce constă ciudăţenia lor? Sunt mai singuratici. Bărbaţii-şahişti pot să trăiască mulţi ani singuri. Deşi, oameni mai veseli decât şahiştii nu ştiu dacă am întâlnit. Dacă într-un grup majoritatea sunt şahişti, mă distrez mult mai bine. Nu sunt deloc nişte tocilari, aşa cum şi-i imaginează mulţi oameni. Când ai conştientizat că eşti bună la şah? După prima medalie, sigur nu. Cred că nici după a doua. Chiar dacă a fost un început cu foarte multe trofee. La Campionatul Mondial aveam deja locul 6 şi cupa în categoria până la 10 ani în Grecia. Apoi medalia de bronz în Georgia la Campionatul Mondial, iar în 2007, în Grecia, am obţinut medalia de aur între elevi. Abia în anul 2008, atunci când am luat încă o

dată medalia de bronz la Campionatul Mondial din Vietnam, am realizat că sunt bună. Presiunea psihologică la aceste campionate este mare. Poți să joci foarte bine, dar să nu câștigi. E important să prinzi acea undă, acea stare în care câştigi partidele una după alta, când ai siguranţa că nu o să pierzi. La primul meu Campionat Mondial, în 2004, în Thessaloniki, Grecia, jucam în categoria copiilor până la 10 ani. Eu eram mică, pentru mine nu conta atât de mult, dar maturii îi ziceau mamei că nu trebuie să-şi facă speranţe foarte mari, pentru că ar putea urma o dezamăgire. Câştigam partidele una dupa alta şi, în final, am fost printre primii 6. Atunci am înţeles că, dacă îţi doreşti tare ceva, nu trebuie să te temi că o să te dezamăgeşti. După a treia medalie m-am simţit puternică. Puteam învinge maeştri cu rating mai mare, bărbaţi inclusiv. Dar trebuie să ştii când să te opreşti. Pentru că uneori trăieşti o asemenea euforie, încât îţi pare deja că eşti invincibilă.

Go, go, Diana, go, go! Se leagă prietenii între participanţii la campionate? Sigur! Îmi amintesc că aveam 12 ani şi participam la Campionatul Mondial în Georgia. Atunci am luat prima mea medalie. Mă împrietenisem cu delegaţia din Kenya. Ei veneau la mine în fiecare zi înainte de rundă şi mă încurajau “Go, go, Diana, go, go!” Mi-am făcut mulţi prieteni, din toată lumea. Am prieteni care mi-s foarte dragi din Brazilia, Australia şi, bineînţeles, din Europa. De obicei, ne intâlnim la competiții. Cât de des mergi în turnee? În fiecare lună. Pe site-ul oficial al Asociaţiei de Şah Mondial se anunţă toate turneele importante şi decid la

91 1 2 3 4 5 nr. 37/septembrie 2011

Tineri K lu mea

ÔDAM A DE PE TABL A D E ȘAH

care vreau să merg. Cum ai descrie stilul tău de joc? E mai mult bazat pe logică sau pe intuiţie? În şah sunt recunoscute două stiluri de joc: poziţional şi tactic. În ultimul, totul ţiine de atac, totul se jertfeşte şi se duc bătălii, ca într-o luptă adevărată. Cel poziţional este bazat pe manevre. Petreci mult timp să-ţi îmbunătăţeşti poziţia. Când eram mai mică, abordam doar stilul tactic. Mă concentram foarte mult pe atac. La un moment dat, am înţeles că nu este o abordare corectă, că trebuie să pui mai întâi piesele pe poziţiile lor şi după asta să începi atacul. Ce este caracteristic mediului jucătorilor de şah? Nu le place să se trezească dimineaţa devreme. Noaptea e mai bună pentru că e linişte, te poţi concentra mai bine şi atunci joci. Se mai poate zice că şahiştii sunt încăpăţânați. E foarte greu să-i contrazici. Fetele care joacă şah au o personalitate de fier, nu sunt prea flexibile. Le place să domine. Chiar şi în relaţia cu bărbaţii. Se referă şi la tine, să înţeleg? Sper să am un soţ care va putea să mă schimbe, ca să nu fiu atât de încăpăţânată şi critică. Aş vrea să fie un bărbat cu personalitate mult mai puternică decât a mea. Sunt foarte ambiţioasă. Rareori mă mulţumesc cu puţinul. Sunt perfecţionistă ca şi mama.

1 2 3 4

Există diferenţe între modul în care joacă femeile şi cel în care joacă bărbaţii? Mie îmi este mult mai uşor să joc cu bărbaţii. Aici este un aspect foarte interesant. Şahul feminin practic nu este un sport – este o luptă psihologică între două femei. E o competiţie la nivel de frumuseţe. Bărbaţii se concentrează să ofere ce e mai bun

din ei, pentru a câştiga partida. Când joci cu o femeie, contează foarte mult planul psihologic. Pentru o femeie este dificil la nivel psihologic să joace dacă se simte inferioară. În prezent, toată elita şahului esteconsiliată de psihologi specializaţi. Şi asta pentru a învăţa tehnici de presiune asupra adversarului. Eu nu prea credeam că există astfel de metode până să aflu chiar de la jucătorii de elită că aceste lucruri se întâmplă. În ce ţări ai fost? În ce ţări ai vrea să mergi? Am fost în Grecia, Turcia, Serbia, Muntenegru, circa 20. Câte 4-5 ori în fiecare. Aș vrea să călătoresc mai mult în afara Europei. Pentru că am văzut doar Vietnamul – acolo se desfăşura Campionatul Mondial. E atât de diferită de celelalte! E o mizerie insuportabilă acolo, sărăcie, un miros îngrozitor, şoareci în centrul oraşului. Dar există un nu știu ce şi-un nu ştiu cum care mă atrage încolo. Poate că acolo am văzut zâmbetele cele mai sincere, total lipsite de falsitate și ifose. Eram trei persoane din Moldova – eu, mama şi antrenorul. Ei nu prea vorbeau limba engleză şi aşa cum nu era un şef al delegaţiei, trebuia să mă descurc. Aveau un accent atât de puternic, încât nu reuşeam să ne înţelegem. Pentru a mă descurca, totuși, am învăţat denumirile străzilor şi a hotelului unde stăteam în vietnameză. Dar a fost foarte plăcut acolo, oamenii erau foarte binevoitori. Şi, mai ales, şocaţi. Nu văzuseră niciodată oameni atât de înalţi. Unde mai pui că antrenorul meu are 2 m înălţime. În plus, mâncarea a fost absolut delicioasă. Am fost serviţi şi cu bucate mai extravagante: clătite cu carne de pisică, carne de struţ, broaşte, fructe de culoarea curcubeului... Beneficiezi de un oarecare suport din partea statului?

Să-ţi explic: în cazul participanţilor din alte ţări, delegaţiile cu care aceştia vin la competiţii sunt mai numeroase. Ei au un şef de delegaţie care se ocupă de toate formalităţile legate de călătorii. La noi, trebuie să mergi la Federaţia de Şah să primeşti actele necesare pentru viză şi după aceasta te ocupi singur de procedura de plecare. În România, de exemplu, copiii primesc bani pentru victoriile obţinute la nivel internaţional. În cazul meu, am primit o singură dată o scrisoare de mulţumire din partea lui Voronin. Am mai primit în diferiţi ani un laptop şi apoi un dvd player. Mulţi sportivi de-ai noştri, anume din aceste motive, joacă pentru alte ţări... Întâlneşti adesea un Ursu sau un Ciobanu printre echipele Marocului sau Muntenegrului... Am primit propuneri de a juca pentru alte federaţii (România, Bulgaria), dar nu am acceptat pentru că vreau să joc pentru ţara mea. Deşi aş putea obţine mai multe beneficii în altă parte. Lumea începe să recunoască Moldova ca o pe ţară puternică în şah datorită victoriilor participanţilor noştri: Irina Bulmaga, Elmira Scripcenko, Viorel Bologan, Viorel Iordăchescu, Dumitru Svetuşkin – toţi aceştia se bucură de un mare succes la nivel internaţional. Care a fost primul tău adversar cu adevărat bun? Ce strategii ai folosit ca să-ţi asiguri victoria? În 2009 am fost la un turneu în Bulgaria, într-o rundă jucam cu un mare maestru, care avea şi un nivel mult mai mare decât al meu. M-am dus fără mari speranţe. Trecuse o oră de la începutul rundei şi încă nu pierdeam, mai trecuse una – nu pierdeam în continuare, a mai trecut una - văd că am o poziţie mai bună şi atunci am înţeles că, de fapt, câştig. Strategia este să nu te gândeşti la rezultat. Să mergi cu o dispozitie bună la joc. Să ai încre-

93 1 dere în tine. Am fost în ianuarie în Cehia la un turneu, acesta a fost cel mai bun turneu pe care l-am jucat vreodată în viaţa mea. Mi-am făcut şi normă de maestru, mi-am ridicat şi ratingul cu 50 de puncte. În sfârşit, am jucat într-un Open internaţional. Îţi rămâne timp pentru “altceva”, în afară de şah? Nu renunţ la tenis, citesc ca o apucată. Îmi place mult Rocky Balboa, este un film care mă motivează, mă ajută să rezist. Ascult muzică şi, poate e ciudat, dar ador să gătesc.

P.S. entuziast: în timp ce acest număr se pregătea moral să meargă la tipografie, Diana a mai câștigat o medalie de aur, cea de la Campionatul European pentru Junioare. Felicitări, Diana! P.P.S. modest: deci, Punktul a demonstrat încă o dată că are simțul valorii!

3 4 5 nr. 37/septembrie 2011

SERGIU PUICĂ DEŢINUTUL DE LA TELECENTRU JUMĂTATE DIN VIAŢA SA CONŞTIENTĂ A TRĂIT-O ÎNTR-UN ATELIER DE PRIN ZONA TELECENTRULUI. ACOLO, UNDE BOEMA BREJNEVISTĂ, PICIOR PESTE PICIOR, SUFLA CAIMACUL DE PE CAFELE SAU ADULMECA CU NĂRILE FINE CEVA MAI TARE, DAR MAI ALES, SE ASCUNDEA DE OCHII SECURITĂŢII. ÎN ACEST MIC SPAŢIU DE LA DEMISOL A ÎNVĂŢAT SĂ-ŞI ÎNCARCE PROPRIILE BATERII DE LA DISCUŢIILE SEMI-ŞOPTITE, CARE INTRAU ÎN PEREŢI CA IZUL DE LUMÂNĂRI ÎN LOCALURILE ORIENTALE. DUPĂ CARE… NU MAI DESCHIDEA NIMĂNUI O PERIOADĂ DE TIMP. RECUNOAŞTE CĂ A PICTAT VREO 4-5 TABLOURI ÎN STARE DE “COMĂ ALCOOLICĂ”, DE ACEEA ÎI VINE GREU SĂ SPUNĂ CE E REPREZENTAT PE ELE. ÎN CONTRAST TOTAL, CELELALTE LE-A PICTAT PE STOMACUL GOL, FĂRĂ SĂ SE ATINGĂ MĂCAR DE-O CAFEA. CA PE NIŞTE RUGĂCIUNI DE DIMINEAŢĂ. CHIAR DACĂ SE RECOMANDĂ UN SINGURATIC INCURABIL, GRAFICIANUL ŞI CARICATURISTUL SERGIU PUICĂ PARE UN TIP SOCIABIL ŞI ASCUŢIT LA LIMBĂ. ŞI SEAMĂNĂ LEIT CU WESTERGAARD, „NEBUNUL” CARE A „DETONAT” TURBANUL LUI MAHOMED ŞI ŞI-A PUS DE BUNĂ VOIE ÎN COADĂ O ÎNTREAGĂ ARMATĂ DE KAMIKAZE. CARE SUNT ÎNSĂ RISCURILE PE CARE ESTE DISPUS SĂ ȘI LE ASUME ÎN PROFESIE AL NOSTRU ”PROFET”? ASTA-I ÎNTREBAREA!

TEXT de VIORICA MIJA / FOTO de ROMAN RYBALEOV Æ DORIȚI SĂ DISCUTAȚI CU AUTORII ȘI CITITORII REVISTEI "PUNKT"? ACCESAȚI SITE-UL www.punkt.md

nr. 37/septembrie 2011

7IAÎĽA U NUI ARTIST 1RIMA PROBÎ&#x2122;

Ă&#x201D;S ER GI U PU I CÄ&#x201A; DEĹ˘INUTUL DE LA TELECENTRU

DacÄ&#x192; Mahomed nu vine la munte, vine... Brejnev Curt Westergaard a devenit popular la bÄ&#x192;trĂ˘neĹŁe, dupÄ&#x192; ce i-a pus lui Mahomed o porĹŁie de trotil ĂŽn turban, chiar dacÄ&#x192; celebra caricaturÄ&#x192; nu este (nici de departe, nici de aproape) o operÄ&#x192; de artÄ&#x192;... AĹŁi prins Mahomedul dvs. sau ĂŽncÄ&#x192; nu? Ă&#x17D;n acest caz, nu e vorba de mÄ&#x192;iestrie sau de vituozitate de penel, ci de context. De ce noi nu gÄ&#x192;sim contextul, de ce nu am putut sÄ&#x192;ri mai departe de un ChipÄ&#x192;ruČ&#x2122; sau percepČ&#x203A;ia noastrÄ&#x192; pentru caricaturÄ&#x192; e ĂŽncÄ&#x192; ĂŽn stadiu de fetus? La noi nu prinde, pentru cÄ&#x192; suntem un popor obosit. Ce mai, am rÄ&#x192;mas fÄ&#x192;rÄ&#x192; femei, se spetesc pe-aiurea. Nu avem tineri, majoritatea iau drumul pribegiei pentru un destin mai bun. RezultÄ&#x192; cÄ&#x192; nu ne prea iese sÄ&#x192; rĂ˘dem. Reformulez... aĹŁi prins valul? Era prin 78. Ă&#x17D;n acel an am avut percheziĹŁii la atelier. Veneam, deschidem uĹ&#x;a, dar acolo era totul rÄ&#x192;vÄ&#x192;Ĺ&#x;it. ExplicaĹŁia o Ĺ&#x;tiam, de aceea nici nu mÄ&#x192; stresam. FÄ&#x192;cusem o Ĺ&#x;arjÄ&#x192; lui Brejnev Ĺ&#x;i, prostul de mine, am ĂŽnceput sÄ&#x192; mÄ&#x192; laud cu ea. La acea vreme, venea pe la atelier lume de peste lume, ba membri ai Uniunii Scriitorilor, ba angajaĹŁi de la televiziune. Unul dintre ei m-a turnat. Lucrul cel mai straniu e cÄ&#x192;, dupÄ&#x192; ce securiČ&#x2122;tii au cÄ&#x192;utat ce aveau de cÄ&#x192;utat, au ĂŽncuiat uĹ&#x;a, de parcÄ&#x192; duhurile rele Ĺ&#x;i-au fÄ&#x192;cut de cap ĂŽn atelier. Dar Ĺ&#x;arja lui Brejnev lipsea, pentru cÄ&#x192; o dÄ&#x192;dusem ĂŽn ajun cuiva. M-au chemat â&#x20AC;? la covorâ&#x20AC;?, dar am negat totul, apoi le-am zis cÄ&#x192; i-am dat foc. Ĺ&#x17E;i Ĺ&#x;arja chiar aĹŁi ars-o sau este Ĺ&#x;i acum pe undeva?

Am ascuns-o ĂŽn demisol, printre niĹ&#x;te ziare. Cineva a dat ziarele la maculaturÄ&#x192; Ĺ&#x;i s-a dus cu ele Ĺ&#x;i cuconul Brejnev. Dar ĂŽn relaĹŁiile cu securitatea, mÄ&#x192; simĹŁeam tare ĂŽn parcare, pentru cÄ&#x192; Ĺ&#x;tiam cÄ&#x192; nu aveau de unde sÄ&#x192;-mi prezinte probe. M-a â&#x20AC;&#x17E;salvatâ&#x20AC;? regretatul Andrei Vartic, ĂŽmpreunÄ&#x192; cu care lucram la Teatrul Poetic. Andrei m-a chemat ĂŽntr-o zi Ĺ&#x;i m-a sfÄ&#x192;tuit prieteneĹ&#x;te: â&#x20AC;&#x153;Ascunde-o, pentru Dumnezeu, cÄ&#x192;ci poĹŁi sÄ&#x192; ai problemeâ&#x20AC;?. Avertismentul lui m-a ajutat sÄ&#x192; evit â&#x20AC;&#x17E;pelerinajeleâ&#x20AC;? pe la securitate. Prin anii 2000 l-am ĂŽntĂ˘lnit pe un securist, e fratele unui foarte bun medic-chirurg, dar care a devenit mai puČ&#x203A;in bun pentru faptul cÄ&#x192; a candidat la funcĹŁia de preĹ&#x;edinte Ĺ&#x;i a acumulat zero voturi. Am stat de vorbÄ&#x192; ĂŽntr-o cafenea Ĺ&#x;i mi-a spus numele securistului care â&#x20AC;&#x17E;instrumentaâ&#x20AC;? cazul meu Ĺ&#x;i care a fÄ&#x192;cut percheziĹŁia. â&#x20AC;?Chipul lui Č&#x2122;i azi mai este viuâ&#x20AC;?...l-am zÄ&#x192;rit prin oraĹ&#x;.

Panteonul de capete Č&#x2122;i mĂ˘nČ&#x203A;Ä&#x192;nita cea de pe urmÄ&#x192; MulČ&#x203A;i considerÄ&#x192; cÄ&#x192; (daĹŁi-mi o virgulÄ&#x192; Ĺ&#x;i voi ĂŽntoarce lumea!) caricatura nu e artÄ&#x192;, ci-Č&#x2122;i are colČ&#x203A;ul ei, ca o cenuČ&#x2122;Ä&#x192;reasÄ&#x192;... NiciodatÄ&#x192; nu m-am gĂ˘ndit sÄ&#x192; fac din caricaturÄ&#x192; o meserie, este un fel de refugiu de la lucrurile mai serioase. Atunci cĂ˘nd vine, ĂŽi deschid uČ&#x2122;a. DacÄ&#x192; nu bate, aČ&#x2122;tept. Nu am ambiČ&#x203A;ia sÄ&#x192; fac asta ĂŽn mod constant Č&#x2122;i din obligaČ&#x203A;ie. ExistÄ&#x192; riscul sÄ&#x192; obČ&#x203A;ii caricaturi ale caricaturilor. Nici Č&#x2122;arjele personalitÄ&#x192;Č&#x203A;ilor cunoscute nu le-am fÄ&#x192;cut programat. Majoritatea le-am realizat de bunÄ&#x192;voie Č&#x2122;i nesilit de nimeni. Doar o micÄ&#x192; parte dintre ele sunt fÄ&#x192;cute la comandÄ&#x192;. Ă&#x17D;n alegeri nu a ĂŽncercat nimeni sÄ&#x192; facÄ&#x192; uz de talentul dvs. de caricaturist?

Au ĂŽncercat. Dar nu vÄ&#x192; povestesc nimic, pentru cÄ&#x192; eu am refuzat. Nu mi-a plÄ&#x192;cut niciodatÄ&#x192; sÄ&#x192; slujesc pe cineva, mai ales din tagma celor care m-au contactat. Pentru presÄ&#x192;, poftim, dar pentru partide, nu. SunteČ&#x203A;i unul dintre ultimii romantici sau nu aveČ&#x203A;i nevoie de bani? Nimeni nu vÄ&#x192; cerea sÄ&#x192; semnaČ&#x203A;i caricaturile celea, nu? Nici chiar aČ&#x2122;a. Poate am pierdut ĂŽn viaČ&#x203A;Ä&#x192; din cauza principialitÄ&#x192;Č&#x203A;ii mele uneori, dar nu-mi place sÄ&#x192; fiu implicat ĂŽn campanii de genul acesta, mai ales cÄ&#x192; erau din tabÄ&#x192;ra cu opticÄ&#x192; opusÄ&#x192; mie. Nu am regrete. Mai bine mÄ&#x192;nĂ˘nc mai puČ&#x203A;in, dar rÄ&#x192;mĂ˘n cu sufletul ĂŽmpÄ&#x192;cat. Din pÄ&#x192;cate, nicio idee de genul acesta n-a fost valorificatÄ&#x192; ĂŽn campanie... Ă&#x17D;n RomĂ˘nia caricatura s-a dezvoltat spectaculos, e o armÄ&#x192; â&#x20AC;?descÄ&#x192;rcatÄ&#x192;â&#x20AC;? des ĂŽn campanii... Ă&#x17D;n 2004, ĂŽmpreunÄ&#x192; cu Alex Dimitrov, un foarte bun caricaturist de la noi, am fondat Clubul caricaturiČ&#x2122;tilor, care se numea Sentus. Ă&#x17D;n 2010, sÄ&#x192;rmanul Dimitrov s-a chinuit foarte mult sÄ&#x192;-l ĂŽnchidÄ&#x192;, cÄ&#x192;ci veneau de pe la fisc, de pe la Ministerul JustiČ&#x203A;iei, de pe la Ministerul de Interne. ToČ&#x203A;i voiau sÄ&#x192; plÄ&#x192;tim. Cu ce, domnilor? Nu aveam niciun sfanČ&#x203A;. Am decis sÄ&#x192; luÄ&#x192;m o pauzÄ&#x192; de vreo doi ani. Poate, ĂŽntre timp, se aratÄ&#x192; cineva interesat de proiectele noastre. E nevoie de un om tĂ˘nÄ&#x192;r care sÄ&#x192;-i reuneascÄ&#x192; pe toČ&#x203A;i caricaturiČ&#x2122;tii buni de la noi. DacÄ&#x192; apare, eu sunt primul care s-ar ĂŽnscrie ĂŽn clubul lui. ReacČ&#x203A;ii, supÄ&#x192;rÄ&#x192;ri la caricaturile pe care le faceČ&#x203A;i? Am auzit cÄ&#x192; primarul Dorin ChirtoacÄ&#x192; nu e prea mulČ&#x203A;umit. Nu-i place cÄ&#x192;-l facem rapper, cu miĹ&#x;cÄ&#x192;ri deĹ&#x;ucheate ĂŽn â&#x20AC;&#x153;Scrisorile lui Buragaâ&#x20AC;?. Mihai Ghimpu, ĂŽn schimb, este foarte ĂŽncĂ˘ntat de Č&#x2122;arjele sale. Dorin ChirtoacÄ&#x192; este un tipaj nemaipomenit, mÄ&#x192;car soarbe-l cu lingura.

nr. 37/septembrie 2011

7IAÎ¥A U NUI ARTIST 1RIMA PROBÎ&#x2122;

Ã&#x201D;S ER GI U PU I CÄ&#x201A; DEÅ¢INUTUL DE LA TELECENTRU

Cine dintre politicienii noștri vă pare mai interesant? Cât de straniu ar fi, e chiar Vadim Mişin, unul din cele mai interesante tipaje din peisajul nostru. Pentru mine el este frumos, eu doar sunt obligat să văd chiar şi în urâţenie partea înălțătoare. Ştiţi fraza celebră a lui Picasso: “Daţi-mi noroi şi eu vă desenez soare”.

Lenin, micile compromisuri și mătăniile Autorii aveau pe timpuri, în mod obligatoriu, în cărţi câte 3 poezii despre Lenin, deci graficienii – datoria de onoare să execute 3 ilustraţii cu Ilici... Atunci când ești forțat de anumite circumstanțe să faci un compromis, nu te socotești la fel de vinovat. Eu am ilustrat în principal cărţi pentru copii şi acolo nu prea se băgau de astea, decât poate vreun “În april, în april s-a născut Ilici”. Dar am făcut lenini câţi duce trenul prin colhozuri... I-aţi numărat? Nu i-am numărat, dar dacă i-am întinde pe toţi pe Piaţa Marii Adunări Naţionale, ar ieși o coloană foarte impunătoare. Nu-i făceam cu dragoste, dar era important să fie realizați bine, ca să nu mi-i „brăcuiască” comisia, un fel de consiliu artistic al Fondului artiştilor plastici. Am făcut lenini pentru 6 muzee şi vreo 50 de colhozuri. Cam tot atâția câte cărți am ilustrat. Eu cred că fiecare carte ilustrată îmi şterge un păcat. Şi nu v-au spus niciodată că-i prea flocos sau că are urechea prea mare? Se întâmpla să zică că bărbiţa e prea lungă sau pomeţii prea ascuțiți. Şi trebuia să refac. Pe urmă mai veneau o dată sau nu veneau deloc.

Falsificarea banilor şi trunchiul cu două surcele Pentru un om care a nimerit din întâmplare în branşă, nu v-a mers rău... Mi-a mers, nici nu ştiu cum s-a întâmplat că autorilor au prins să le placă desenele mele. Noi am avut în seminția noastră un frate de-al lui taică-meu care, ce-i drept, nu a fost pictor profesionist, dar avea chemare. Însă în timpul românilor a falsificat nişte bancnote şi l-au băgat la răcoare. Atunci când au venit rușii în 1944 au fost eliberați toți, chiar și deținuții politici, dar el a rămas să-și ispășească pedeapsa. A fost, în fond, un talent prăpădit? Da, nevalorificat. Pavel Puică se numea și era, poate, singurul om din trunchiul Puicelor care putea să se pronunțe în cunoștință de cauză, atunci când se uita la vreo lucrare. Dar era scump la vorbă, ca tot neamul lui tata. Zicea că-i bine, că-i place ceea ce fac. Doar atât. A trăit până în anii 2000.

Ruşii, nemţii şi nudurile din pod Și restul familiei? Era o perioadă în care eram lăudat. Venea taică-meu cu nişte brigadiri, îmi dădea un creion din ăla chimic, un caiet în pătrăţele şi-mi zicea: “Ia să-mi desenezi aici armata roşie cu tancuri, cu tunuri şi nemţii cum fug”. Aveam 5 ani şi tata-mi tot repeta: “Fii atent să nu încurci, nemţii să fugă, iar ruşii să atace”. Se temea să nu-l fac de râs. Ați păstrat vreun ”război” din acela? Absolut nimic. Taică-meu a fost dintr-o familie cu 12 copii. Fiind mezinul, şi-a făcut gospodărie în ograda buni-

nr. 37/septembrie 2011

100

7IAÎĽA U NUI ARTIST 1RIMA PROBÎ&#x2122;

Ă&#x201D;S ER GI U PU I CÄ&#x201A; DEĹ˘INUTUL DE LA TELECENTRU

cilor. Casa bÄ&#x192;trĂ˘neascÄ&#x192; a ars ĂŽn 1992 Ĺ&#x;i a fost mistuitÄ&#x192; cu ea Č&#x2122;i ĂŽntreaga arhivÄ&#x192;. Eu deja le clasificasem, ĂŽntr-o parte erau desenele din copilÄ&#x192;rie, ĂŽn alta - cele de la Ĺ&#x;coala de picturÄ&#x192;. Tata a insistat sÄ&#x192; alegeĹŁi pictura, sÄ&#x192; mergeĹŁi la â&#x20AC;?Alexandru PlÄ&#x192;mÄ&#x192;dealÄ&#x192;â&#x20AC;?? DimpotrivÄ&#x192;, era aproape sÄ&#x192; mÄ&#x192; batÄ&#x192; cĂ˘nd am luat decizia. Avea un prieten, probabil din timpul rÄ&#x192;zboiului, pro-rector la Institutul Agricol. Ĺ&#x17E;i-mi zicea: â&#x20AC;&#x17E;Termini 10 clase Ĺ&#x;i apoi te duc la Institutul Agricol sÄ&#x192; fac om din tineâ&#x20AC;?. Ĺ&#x17E;i cĂ˘nd i-am zis cÄ&#x192;, totuĹ&#x;i, vreau sÄ&#x192; fac picturÄ&#x192;, a umblat supÄ&#x192;rat Č&#x2122;i numi dÄ&#x192;dea niciun ban de buzunar. Ĺ&#x17E;i cum l-aĹŁi ĂŽnduplecat? MaicÄ&#x192;-mea m-a susĹŁinut Ĺ&#x;i nu trebuia nici el tare convins. Dar mi-a pus o condiĹŁie. Pe atunci concurenĹŁa era mare, 14 sau 16 pe un loc. Mi-a zis cÄ&#x192;, dacÄ&#x192; reuĹ&#x;esc, e treaba mea, chit cÄ&#x192; se gĂ˘ndea cÄ&#x192; n-o sÄ&#x192; reuĹ&#x;esc, dar dacÄ&#x192; nu, sÄ&#x192; vin sÄ&#x192; fac hatĂ˘rul lui. Ĺ&#x17E;i eu am fost de acord. Dar a dat Dumnezeu Ĺ&#x;i s-a ĂŽntĂ˘mplat aČ&#x2122;a cum am vrut eu. Ĺ&#x17E;i tata a capitulat? Da, a capitulat. Dar tot a ĂŽntors-o pe-a lui: â&#x20AC;&#x153;LasÄ&#x192; cÄ&#x192; ai sÄ&#x192; mergi oleacÄ&#x192; Ĺ&#x;i ai sÄ&#x192; ĂŽnĹŁelegi cÄ&#x192; trebuie sÄ&#x192; capeĹŁi o meserie ca lumeaâ&#x20AC;?. Dar nu aČ&#x203A;i venit cu capul plecat atunci cĂ˘nd aveaĹŁi probleme cu angajatul? Nu. Am pÄ&#x192;ĹŁit-o mai tĂ˘rziu, cĂ˘nd desenam nuduri. Locuiam la cÄ&#x192;min Ĺ&#x;i pe varÄ&#x192; trebuia sÄ&#x192;-ĹŁi cari toate lucrurile ĂŽn altÄ&#x192; parte. Ĺ&#x17E;i le-am dus acasÄ&#x192;. Dar le-am ascuns ca el sÄ&#x192; nu dea de ele. Le-am pus ĂŽn podul casei Ĺ&#x;i nu Ĺ&#x;tiu ce ĂŽl apucase ĂŽn vara ceea sÄ&#x192; facÄ&#x192; acolo o curÄ&#x192;ĹŁenie, pe care n-o mai fÄ&#x192;cuse de 20 de ani... Normal, a dat de nudurile alea. Ĺ&#x17E;i reacĹŁia? Cum l-aĹŁi convins cÄ&#x192; sunt opere de artÄ&#x192;?

Nu a trebuit sÄ&#x192;-l conving, le-a dat pur Č&#x2122;i simplu foc ĂŽn fundul grÄ&#x192;dinii. AĹ&#x;a era de pudic? Da. De fapt, aĹ&#x;a erau toĹŁi ĹŁÄ&#x192;ranii. S-ar fi mĂ˘ndrit dacÄ&#x192; fÄ&#x192;ceam aČ&#x2122;a cum a zis el, dacÄ&#x192; mÄ&#x192; fÄ&#x192;ceam agronom Ĺ&#x;i veneam sÄ&#x192; lucrez agronom-Ĺ&#x;ef ĂŽn sat. Eu ajunsesem deja la Palatul NaĹŁional, unde fÄ&#x192;ceam scenografie Ĺ&#x;i el tot nu era mulČ&#x203A;umit. TatÄ&#x192;l meu a fost un om ursuz Ĺ&#x;i nu prea comunicam. MÄ&#x192; duceam Č&#x2122;i foarte rar acasÄ&#x192;. Poate pentru cÄ&#x192; sunt altfel.

Č&#x2DC;ah cu Vasilache Č&#x2122;i 30 de ani de semi-exil ZiceaĹŁi cÄ&#x192; femeia dacÄ&#x192;-ĹŁi place, o iei Ĺ&#x;i sÄ&#x192;racÄ&#x192;. Nu a fost Č&#x2122;i cazul dvs, pentru cÄ&#x192; aĹŁi intrat ĂŽntr-o familie â&#x20AC;?bogatÄ&#x192;â&#x20AC;? din toate punctele de vedere... Cum v-au primit? Eram la o vĂ˘rstÄ&#x192; cĂ˘nd nu conČ&#x2122;tientizezi unele lucruri. Asta m-a ajutat sÄ&#x192; mÄ&#x192; adaptez, nu am avut nicio emoĹŁie. Am intrat ĂŽn casa Vasilache aĹ&#x;a cum se intrÄ&#x192; ĂŽn orice casÄ&#x192;. DupÄ&#x192; aceasta, am stat un an la ei. Ĺ&#x17E;i cum a fost traiul cu socrul celebru? A fost mai mult fÄ&#x192;rÄ&#x192; el, pentru cÄ&#x192; era mai tot timpul la Ialta. Avea o cÄ&#x192;meruĹŁÄ&#x192; a lui la casa Uniunii Scriitorilor. Se ducea Č&#x2122;i scria acolo. Dar atunci cĂ˘nd era acasÄ&#x192;, comunicam mult, dar mai ales jucam Ĺ&#x;ah. Eu sunt pasionat de Č&#x2122;ah Č&#x2122;i el era un jucÄ&#x192;tor foarte bun. Se ĂŽntĂ˘mpla sÄ&#x192; vÄ&#x192; sune Ĺ&#x;i sÄ&#x192; vÄ&#x192; spunÄ&#x192;: â&#x20AC;&#x17E;Hai, vino la o partidÄ&#x192; de Ĺ&#x;ahâ&#x20AC;?? Da. Č&#x2DC;i mÄ&#x192; duceam pentru cÄ&#x192; noi jucam pe bani. CĂ˘Č&#x2122;tigam pe rĂ˘nd, cĂ˘nd eu, cĂ˘nd el. Dar ultima datÄ&#x192; m-a â&#x20AC;?dezbrÄ&#x192;catâ&#x20AC;? de 700 de lei Ĺ&#x;i aĹ&#x;a ĂŽmi pÄ&#x192;rea de rÄ&#x192;u, cÄ&#x192;-mi venea sÄ&#x192; apuc cĂ˘mpii. Ne mai supÄ&#x192;ram unul pe altul Ĺ&#x;i ne smulgeam piesele din mĂ˘nÄ&#x192;. Mai fÄ&#x192;cea o gafÄ&#x192; Ĺ&#x;i-i bÄ&#x192;team calul Ĺ&#x;i atunci

striga cĂ˘t ĂŽl Č&#x203A;ineau bojocii: â&#x20AC;&#x17E;DÄ&#x192;-mi calul ĂŽnapoi!â&#x20AC;?. Suporta greu ĂŽnfrĂ˘ngerile, dar, atunci cĂ˘nd cĂ˘Č&#x2122;tiga, jubila Č&#x2122;i mÄ&#x192; enerva cu asta. Jocul pe bani era afacerea noastrÄ&#x192; de familie, cu fiii lui Vasilache. Ei sunt mai buni jucÄ&#x192;tori decĂ˘t mine Ĺ&#x;i decĂ˘t era bÄ&#x192;trĂ˘nul. De multe ori rÄ&#x192;mĂ˘neam faliČ&#x203A;i. De ce nu i-aČ&#x203A;i ilustrat nicio carte? Nu am vrut. ToatÄ&#x192; lumea mÄ&#x192; tachina cu... ginerele lui Vasilache sau, cel puČ&#x203A;in, mie mi se pÄ&#x192;rea aČ&#x2122;a. Am decis cÄ&#x192; Č&#x2122;i aĹ&#x;a prea mult se discuta relaĹŁia noastrÄ&#x192;. Am fÄ&#x192;cut o ilustraĹŁie, dar a rÄ&#x192;mas ĂŽn sertar. Doar soČ&#x203A;ia mea Č&#x2122;tie. Ea insista foarte mult, dar eu nu am vrut. De cĂ˘t timp sunteĹŁi cÄ&#x192;sÄ&#x192;toriĹŁi? De 32 de ani. CĂ˘nd am ĂŽmplinit 30 de ani de trai ĂŽn comun, a venit familia Č&#x2122;i prietenii sÄ&#x192; ne felicite. Ea zice: â&#x20AC;&#x17E;IatÄ&#x192;, de 30 de ani ĂŽmpreunÄ&#x192;â&#x20AC;?, dar eu corectat-o: â&#x20AC;&#x17E;Nu de 30, dar de 15â&#x20AC;?. ??? PÄ&#x192;i, eu am stat mai mult pe la atelier, te mai cerĹŁi Ĺ&#x;i apoi iar te ĂŽmpaci. Ĺ&#x17E;i ce vÄ&#x192; ĂŽmpÄ&#x192;ca de fiecare datÄ&#x192;? Ă&#x17D;ntotdeauna ne ĂŽmpacÄ&#x192; dragostea dintĂ˘i. Noi ne-am luat din dragoste Ĺ&#x;i nu putea sÄ&#x192; ne facÄ&#x192; nimeni nimic, nici insistenĹŁele familiei ei. Ea avea 19 ani. Ĺ&#x17E;i familia considera cÄ&#x192;-i prea micÄ&#x192;... Ĺ&#x17E;i cÄ&#x192;-i prea micÄ&#x192;, dar Ĺ&#x;i cÄ&#x192; nu prea eram eu de nasul lor. Au mai avut proasta inspiraĹŁie sÄ&#x192; meargÄ&#x192; pe la amicii mei sÄ&#x192; ĂŽntrebe cum sunt eu Ĺ&#x;i, desigur, unii ziceau cÄ&#x192; sunt bÄ&#x192;iat de treabÄ&#x192;, alĹŁii - dimpotrivÄ&#x192;. PĂ˘nÄ&#x192; la urmÄ&#x192; ea a fÄ&#x192;cut alegerea? Da. PĂ˘nÄ&#x192; la urmÄ&#x192; Ĺ&#x;i nuntÄ&#x192; am fÄ&#x192;cut, ca la toatÄ&#x192; lumea. S-au implicat ĂŽn organizare Č&#x2122;i pÄ&#x192;rinČ&#x203A;ii mei, dar Č&#x2122;i ai soČ&#x203A;iei mele. Dar peste ani nu vÄ&#x192; amintea cÄ&#x192; nu

101

nr. 37/septembrie 2011

102

7IAÎĽA U NUI ARTIST 1RIMA PROBÎ&#x2122;

Ă&#x201D;S ER GI U PU I CÄ&#x201A; DEĹ˘INUTUL DE LA TELECENTRU

sunteĹŁi de nasul fiicei lor? Au fost Ĺ&#x;i regrete, dar mai puČ&#x203A;ine. Ne apropiasem ĂŽntr-un fel. Ei ĂŽncercau sÄ&#x192; respecte alegerea noastrÄ&#x192; Č&#x2122;i sentimentul care, ĂŽn pofida tuturor ĂŽntĂ˘mplÄ&#x192;rilor mai puČ&#x203A;in fericite, nu a dispÄ&#x192;rut niciodatÄ&#x192;. Cu trei zile ĂŽnainte de ziua sa, socrul m-a rugat sÄ&#x192;-i aduc o lucrare de-a mea â&#x20AC;?Bocitoareaâ&#x20AC;?. Č&#x2DC;i-o dorea foarte mult. I-am Č&#x2122;i dÄ&#x192;ruit-o de ziua sa de naČ&#x2122;tere. Am impresia cÄ&#x192;-Č&#x2122;i presimČ&#x203A;ea sfĂ˘rČ&#x2122;itul, cÄ&#x192;ci ĂŽn cĂ˘teva zile a Č&#x2122;i murit.

Pictatul cuvintelor Ĺ&#x;i notorietatea... pe invers E hilarÄ&#x192; uneori vĂ˘nzoleala graficienilor care luptÄ&#x192; pentru a fi numiĹŁi pictori... Eu sunt profesor de desen liniar Č&#x2122;i aproape ĂŽntĂ˘mplÄ&#x192;tor am nimerit ĂŽn graficÄ&#x192;. Am venit de la armatÄ&#x192; Ĺ&#x;i nu

gÄ&#x192;seam de lucru. M-am dus la studioul â&#x20AC;&#x17E;Moldova-Filmâ&#x20AC;?, dar se terminase filmÄ&#x192;rile Ĺ&#x;i cineva mi-a spus sÄ&#x192; ĂŽncerc la editura â&#x20AC;&#x17E;Luminaâ&#x20AC;?, cÄ&#x192; este un loc vacant. Ă&#x17D;n asemenea ĂŽmprejurÄ&#x192;ri m-am fÄ&#x192;cut grafician. E situaĹŁia ĂŽn care necesitatea a devenit artÄ&#x192;... CĂ˘t a trecut ca sÄ&#x192; se ĂŽntĂ˘mple reacĹŁia inversÄ&#x192;? Nici nu a trebuit sÄ&#x192; se ĂŽntĂ˘mple, pentru cÄ&#x192; era ĂŽn sĂ˘nge. AČ&#x203A;i mai umbla azi de la uČ&#x2122;Ä&#x192; la uČ&#x2122;Ä&#x192;, pentru a deveni grafician? Cu siguranČ&#x203A;Ä&#x192;, da. OcupaČ&#x203A;ia asta mi-a adus foarte multe bucurii, ĂŽntĂ˘lniri cu oameni de excepČ&#x203A;ie, cÄ&#x192;rČ&#x203A;ile cÄ&#x192;rora leam ilustrat. Dar Č&#x203A;in minte cÄ&#x192; prin anul 1994, o rudÄ&#x192; de a mea, preĹ&#x;edinte de colhoz, a devenit deputat ĂŽn Parlamentul agrarian. Cum sunt tradiČ&#x203A;iile prin zona noastrÄ&#x192;, tipul a organizat Ĺ&#x;i o masÄ&#x192; de consemnare a evenimentului, evident, cu participarea tuturor

neamurilor Ĺ&#x;i nemurelelor. Ă&#x17D;n toiul petrecerii s-a apropiat de mine o altÄ&#x192; rudÄ&#x192; de- a noastrÄ&#x192;, m-a cuprins Ĺ&#x;i cu ochii ĂŽn lacrimi a r-r-r-ostit s-s-solemn: - â&#x20AC;?MÄ&#x192;i, vere, ĂŽn sfĂ˘rĹ&#x;it Ĺ&#x;i neamul nostru a promovat o personalitate marcantÄ&#x192;!â&#x20AC;? PĂ˘nÄ&#x192; la acea vreme eu reuĹ&#x;isem sÄ&#x192; ilustrez cÄ&#x192;rĹŁile lui Vieru, Suceveanu, Romanciuc, Esinencu, editasem, ĂŽmpreunÄ&#x192; cu Valentina Lungu Ĺ&#x;i Anatol VidraĹ&#x;cu, prima carte pentru copii cu litere latine, â&#x20AC;&#x17E;De ce Ĺ&#x;i ABC?â&#x20AC;?, colaborasem la primul numÄ&#x192;r al revistei renaĹ&#x;terii naĹŁionale â&#x20AC;&#x17E;Glasulâ&#x20AC;?, semnasem scenografii pentru sÄ&#x192;rbÄ&#x192;torirea Unirii, sanctificarea domnitorului Ĺ&#x17E;tefan cel Mare ĂŽn RomĂ˘nia. Uite asta-i caricaturÄ&#x192;. Dar am privit-o fÄ&#x192;rÄ&#x192; sÄ&#x192;-i spun nimic, pentru cÄ&#x192; fÄ&#x192;ceam lucruri pe care le consideram necesare oamenilor acestei ĹŁÄ&#x192;ri. Anume asta ĂŽmi dÄ&#x192;dea sentimentul de rost al locului meu.

103

nr. 37/septembrie 2011

104

7($758/ 63Ĉ/Ĉ725,( 6 Ç 0 % Ĉ 7$ 1 8 0 $ , ( = , ' ( % $ , ( '( 81 $1 Í1&2$&( 1( 63Ĉ/Ĉ0 /81,

T E X T d e PA U L A E R I Z A N U / F O T O d i n A R H I VA S PĂ L ĂT O R I E Æ DORIȚI SĂ DISCUTAȚI CU AUTORII ȘI CITITORII REVISTEI "PUNKT"? ACCESAȚI SITE-UL www.punkt.md

105

Despre ce spală teatrul și ce teatralizează spălătoriile Cu noi lumea e mai liberă, cu noi lumea e mai curată! e sloganul spălătoriei deasupra teatrului-spălătorie (principiile marxiste persistă, arta rămâne subordonată necesităților fețelor de masă), dar care promovează valori foarte apropiate de cele ale teatrului din Gin Do & Contrabass (a șaptesprezecea denumire a localului Prohodnoi Dvor). Teatrulspălătorie a început de la 5 oameni. Teatrul-spălătorie își începe a doua stagiune prin cei 1055 de oameni care vin în mod constant la performance-urile și filmele de luni și uneori de marți; sau cel puțin așa zice facebook-ul. Povestea pentru public e că ideea teatrului-spălătorie a apărut la o bere, pentru că ceea ce era luni, la 513, la început cu 30 de lei, apoi cu 50, apoi cu 60, când a ajuns la 80 (consecință a improvizației pe marginea contractului artă-business) a murit. Asta dacă luăm teatrul-spălătorie ca proiect de teatru independent. Dintr-o platformă pentru tinerii artiști, spălătoria a ajuns între timp teatru (independent) în toată firea. Marea diferență ar fi că totuși, pe lângă independență, spălătoria e primul și deocamdată singurul teatru (integral) social din Chișinău. Ce vezi la știri ziua, seara vezi în spectacol. Actualmente, teatrul-spălătorie e singurul teatru care nu monteazăă Romeo și Julieta, ci trăiește alături de noi mai puțin eternitatea și mai mult Planeta Moldova (nu formația, ci corpul cosmic). Marea diferență e că teatrul-spălătorie e singurul teatru bilingv din Chișinău și, în cele din urmă, cel mai perseverent act cultural din măreața capitală (o dată în săptămână, ai program!), pe lângă balconul cultural de pe București 68.

Te speli să intri curat în Kokos Astfel, spălătoria a devenit una dintre puținele activități culturale permanente care îi aduce alături și pe vorbitorii de română, dar și pe cei de limbă rusă. Să ne vorbească despre toleranță. Să ne vorbească despre noi. Unora această tonalitate le pare cu alură proletcultistă, cei mai mulți își imaginează că textul e despre și e dedicat vecinilor sau politicienilor și nicidecum lor, ceea ce exasperează unii spălători (spălătorese) mai sensibile, care își doresc asumarea unei identități și unei responsabilități colective. Mie mi se pare ok. Mie mi se pare că poate că acest ton ușor didactic menține media de vârstă a publicului sub 30 de ani. Deci, există o alternativă Kokos-ului. Sau cel puțin un preludiu.

e creată în primul rând de echipa teatrului-spălătorie, pentru care jucatul în spectacolul din acea seară și ștersul podelelor dinainte nu se exclud, ci dimpotrivă, se contopesc. Spiritul de responsabilitate comună pentru acest proiect bazat mai mult pe entuziasm decât pe câștiguri financiare plutește în aer și e foarte ușor transmisibil în pofida sistemului de aerisire cam prost din local. /Cine spală alias inițiatorii teatruluispălătorie? Pentru că teatrul-spălătorie înseamnă oameni./ Spălătoreasa Nicoleta Esinencu, manager, dramaturg, regizor, montat și pe ici, și pe colo (a se citi Europă, Americă și alte continente), producător și uneori, pe vară, barmaniță

Podelele, cocktailurile și compotul sau cum să construiești o comunitate Sistemul de rezervare a biletelor (care e uneori mai funcțional decât alteori), prin care trebuie să vii la teatru cu jumătate de oră înainte de începerea spectacolului, aproape te obligă să comunici cu cei din jur. Același efect ar trebui să îl înregistreze și discuțiile de după spectacole, la care spectatorii au ocazia de a comunica cu realizatorii spectacolelor în limba în care se simt mai bine, deși trebuie să recunosc că after-partyurile cu compot sau cu cocktail pregătit de actori (în zilele mai calde de vară și cu fructe! Îmi cer scuze pentru entuziasm dacă nu sunteți un amator la fel de înverșunat) provoacă mai multe discuții și mai multă polemică. Libertatea de la Cuba Libre se trage. Pe lângă toate astea, comunitatea

N I C O L E TA E S I N E N C U

generoasă (toarnă cât este); pe viitor se preconizează marea onoare să o cunoaștem și ca bucătar în restaurantul care se va deschide la un moment dat în Gin Do & Contrabass. Ambițiile culinare au culminat deocamdată cu uscarea cu foehnul a unei rațe timp de 6 ore. Dar care cică a meritat. Urmează să testăm. Până atunci să mergem la spectacolele ei. Din reperto-

nr. 37/septembrie 2011

106

Pu nkt în culise

riul primei stagiuni, eu recomand A(II) Rh+, chiar dacă Nicoleta a uitat după Fuck you, Eu.ro.pa! că e bine când titlurile sunt cel puțin pronunțabile dacă nu atractive. Revin mai jos la de ce să vedeți A doua pozitivă indiferent de ce grupă de sânge aveți. Actrițele Doriana Talmazan și Irina Vacarciuc, care au ieșit din teatrele Ionescu și respectiv Eminescu pentru a fi artiste independente sau, în limbaj de specialitate, spălătorese. Doriana își are fan-clubul bine stabilit la spălătorie. Cosmopolită, cu breton

D O R I A N A TA L M A Z A N

ÔTE ATRUL SPĂLĂTORI E SÂMBĂTA NU MAI E ZI DE BAIE , DE UN AN ÎNCOACE NE SPĂLĂM LUNI!

I R I N A VA C A R C I U C

negru marca Talmazan, obsesivcompulsivă în cel mai pașnic mod cu putință, plânge de fiecare dată când vede filmul Amelie și combină bunulsimț cu îndrăzneala în doze perfecte numai de ea știute. La performance-ul

Mame fără pizdă, există deja spectatori care vin doar la scena de final, asigurându-se când intră dacă “s-a dezbrăcat deja sau încă nu?”. Tot la sfârșitul monospectacolului, cu riscul de a-l poziționa pe fan ca morbid, cinic și imoral, Zinaida Greceanâi își ține discursul despre cum ne va omorî copiii dacă aceștia vor ieși la proteste în piață. În A(II)Rh+, Doriana, în română, se ceartă cu Adel, mai puțin actor, mai mult om, în rusă, despre a cui țară e cea mai bună țară din lume; iar discursurile paralele, intercalate cu înregistrările, au loc pe fundalul bătăilor inimilor lor, mixate de dj-ul Meatworks. /Din istoricul piesei, atunci când în cadrul proiectului de artă Spațiul Public București, țiganul care striga textul a ajuns la partea cu țara mea e cea mai țară din lume, cineva a deschis geamul și i-a răspuns de la etaj “cine ești tu să vorbești despre țara mea?”./

Irina Vacarciuc e de neuitat și de necomparat în ROGVAIV, spectacol documentar despre ce înseamnă toleranță socială și mai ales sexuală în Republica Moldova, în regia lui Bogdan Georgescu, în rolul Natei Albot, gătind o masă obscură verde și punând întrebări de o logică întrebătoare, al lui Dumitru Diacov în imortalizarea scenei (un pic lungite) de râs isteric d(in) Profunzime și al băiatului cu 27 de motive pentru a-și iubi țara. Un spectacol care, în cazul în care ți-a scăpat subiectul media, îți amintește despre cum protestează vecinii chișinăuieni împotriva construirii unui centru pentru copiii cu dizabilități, pentru că astfel mașinile care îi aduc pe copii le-ar bloca circulația din fața casei. Un spectacol care te face să râzi pe loc pentru a te face să îți scanezi societatea de sus până jos pe urmă. Irina vrea să scoată cuvintele non-conformist și patrie din dicționare, pentru că așa ceva nu există (sună bine, chiar dacă Irina n-are nicio pretenție vizavi de cuvintele zână, unicorn sau eternitate). E sceptică, citește sondaje, dansează memorabil și numai pe sus. Uneori țipă (din senin, scurt, dar, din nou, de necomparat). Nora Dorogan (care da, rimează cu Uragan) este managerul și omul care face dorințele posibile în teatrul-spălătorie. Poate o țineți minte încă de când a făcut posibilă prima venire a Adei Milea la Black Elephant, pe timpul studenției ei. Acum, printre alte fapte eroice, Nora l-a adus pe unul dintre cei mai mari scriitori ucraineni contemporani prea puțin mediatizat la noi, Iurie Andruhovici, în concert la teatrul-spălătorie. Adică la Odeon. Ca parte din turneul lor Est-European, Aperitif a fost un spectacol cu versuri metafizice bine înrădăcinate în cabinete de doctori și în camere de hotel specifice zonei, recitate pe muzică experimentală și pe alocuri psihede-

107

NORA DOROGAN

de Lukașenko, adresându-i acestuia mesaje înduioșătoare (берегись, сука, наступает демократия!). A mai montat piesele Nicoletei Esinencu, printre care și Zuckerfrei-ul roz din colaborarea cu Punkt de la începutul verii. Pe lângă echipa de la început, teatrul-spălătorie înseamnă multă lume interesantă, de aici și de prin regiunea noastră geopolitică. Par ixampl. Veșnic optimistul și nemulțumitul artist vizual Pavel Brăila, al cărui documentar despre Chișinău îl poți

vedea oricând și oriunde (în sensul valorii lui și mai puțin al accesibilității - va mai fi ecranizat doar la Vienna în octombrie); artistul vizual din România cu premiu la Bienala de la Veneția, Mircea Nicolae; se alătură pentru ceva mai mult timp Veaceslav Sambriș, cel mai râvnit actor al chișinăuiencelor (cu sau fără mămăligă), cel care o visează pe Chirița și noaptea; studenții de la anul trei (acum patru) de la Academia de Arte, care au montat Kebab-ul Gianinei Cărbunariu în pofida protestelor

lică. Dar să revenim la Nora. Nora e vocea sau tastatura operativă care îți răspunde atât de cald la rezervarea biletelor. Înceată în gesturi, amatoare de ceai de mentă proaspătă și de lucruri utile, știe ce vrea și știe că toate uniunile sunt la fel. Da. Viorel Pahomi e regizor și actor, cu 4 ani în grupa lui Anatol Durbală aici și cu un an de MHAT, în care a reușit să devină erou al timpurilor noastre (că asta s-a montat acolo). E experimentator și iubitor de oameni. E vizual și intuitiv. Are vise dostoievskiene. Îi place să exagereze (cam de 2 ori pe minut), să mănânce și cântă oricând din Lenuța Burghilă. Acum învață să înoate. Mai nou, arborează o atitudine negativă față de tot ce e Moldova, dar noi știm că în foarte adâncul lui ne iubește. La spălătorie a realizat, împreună cu Andrei Dorofei, lectura-performance a piesei Generation Jeans a autorului bielorus Nikolai Khalezin, arestat la începutul protestelor cu zâmbete și aplauze din Minsk chiar în ziua premierei piesei sale la teatrul-spălătorie. Poate întâlniți pe facebook fotografii ale diferitor useri (spectatori) alături

VIOREL PA H O M I

SAȘA PLEȘCA

nr. 37/septembrie 2011

108

Pu nkt în culise

ÔTE ATRUL SPĂLĂTORI E SÂMBĂTA NU MAI E ZI DE BAIE , DE UN AN ÎNCOACE NE SPĂLĂM LUNI!

mahalalei Rahova, venind în majoritate din contexte social dezavantajoase și de origine rromă), care pe parcursul rezidenței de o lună de la Chișinău a montat spectacolul-document cu accentul pe mult mediatizata lege împotriva discriminării, ROGVAIV. Următoarea călcătoreasă se preconizează a fi Gianina Cărbunariu, dramaturg-regizor pentru care cu cât ești mai local, cu atât ești mai global; a se descifra paradoxul în interviul cu ea din următoarele pagini. ARHIVA CURĂȚĂTORIE, pentru că am stabilit deja că spălătorii sunt consecvenți și cu business-planuri mari de extindere, este un apel la toleranță către noi. Dintre toate personalitățile al căror gest e de lăudat, pe lângă ideea Nataliei Morari de a lua de mână toți homosexualii din Chișinău și a merge cu ei pe Ștefan cel Mare chiar a doua zi, care e cel puțin exotică, Liurex din Snails mi s-a părut cel mai inspirat; ideea pe care o promova el scurt e că trebuie să fim toleranți, pentru că intoleranța e ceva… urât (dintr-o silabă!). Inițiativa este, impactul e greu de măsurat, spălătorii se întreabă ce ar mai putea face, spălătorii ne întreabă ce am mai putea face. Pentru că, spune o spălătoreasă, ignoranța nu e diferită de activitatea militant-agresivă a ProOrtodoxiei. Nu e mai bună. /Acesta e doar începutul./ Să vedem administrației; lista continuă continuă

litico-sociale. Deocamdată România.

continuă (și) prin

Primul care a călcat a fost Bogdan Georgescu, autor de teatru comuni-

în ce va evolua spălătoria. Așteptăm trustul. Până atunci, pentru programul exact al teatrului, accesați pagina lor facebook sau intrați pe site-ul spa-

REZIDENȚA CĂLCĂTORIE, la care

tar de la București (de menționat pro-

latorie.md. În stagiunea din toamnă

artiștii locali lucrează la un proiect

iectul centrului LaBomba, prin care

vom vedea ce ne-a scăpat în manuale-

comun cu artiști din alte contexte po-

s-a făcut artă împreună cu rezidenții

le de istorie. Holocaustul.

109

* , $ 1 , 1 $ & Ä&#x2C6; 5 % 8 1 $ 5 , 8 $',&Ä&#x2C6; 6Ä&#x2C6; 6&5,, '(635( &(" 7 ( $7 5 8 / / $ / 2 1 ' 5 $ % 8 & 8 5 ( Ę&#x2022; 7 , 7 , 0 , Ę&#x2022; 2 $ 5 $ 0 8 1 & + ( 1 Ę&#x2022; , / $ & + , Ę&#x2022; , 1 Ä&#x2C6; 8 6 $ 8 & 8 0 & 8 & Ă&#x2021;7 ( Ę&#x2022; 7 , 0 $ , / 2 & $ / & 8 $7Ă&#x2021;7 Â˛ 0 $ , 8 1 , 9 ( 5 6 $ / Gianina CÄ&#x192;rbunariu e una dintre fondatoarele miČ&#x2122;cÄ&#x192;rii care a schimbat la faČ&#x203A;Ä&#x192; teatrul romĂ˘nesc, DramAcum. EducatÄ&#x192; la Londra, la Royal Court Theatre, punctul de pornire Č&#x2122;i focarul dramaturgiei contemporane cel puČ&#x203A;in europene (desemnat de New York Times drept cel mai bun teatru din Europa), unde a Č&#x2122;i fost montatÄ&#x192; cu acelaČ&#x2122;i Kebab, pe care ĂŽl putem vedea azi ĂŽn scena teatrului-spÄ&#x192;lÄ&#x192;torie. Una dintre primele regizoare din RomĂ˘nia invitatÄ&#x192; sÄ&#x192; monteze ĂŽn afarÄ&#x192;. De data asta la Munchen. Crede cÄ&#x192; trebuie sÄ&#x192; lucrezi ĂŽntr-un context social Č&#x2122;i ĂŽntr-o echipÄ&#x192; (ceea ce poate explicÄ&#x192; de ce ce vedem ĂŽn scenÄ&#x192; e mai mult decĂ˘t ce citim ĂŽn scris; de ce piesele cĂ˘Č&#x2122;tigÄ&#x192; atunci cĂ˘nd devin spectacole), cÄ&#x192; metafora a murit demult Č&#x2122;i cÄ&#x192; ĂŽn teatru nu se poate triČ&#x2122;a. Acum e ĂŽntre trei spectacole, patru oraČ&#x2122;e Č&#x2122;i o tezÄ&#x192;. Se reinventeazÄ&#x192; la fiecare spectacol. De la copil rebel la tipÄ&#x192; rafinatÄ&#x192; Č&#x2122;i cu perspectivÄ&#x192; de ansamblu, despre cum sÄ&#x192; salvÄ&#x192;m arta ĂŽntr-o epocÄ&#x192; de tranziČ&#x203A;ie.

TEZA, stresul Č&#x2122;i pereČ&#x203A;ii Sunt cam stresatÄ&#x192; acum, am susČ&#x203A;inerea doctoratului, cu tema Regizorul-dramaturg, autorul de spectacole. Teza conČ&#x203A;ine Č&#x2122;i o parte Č&#x2122;tiinČ&#x203A;ificÄ&#x192;, Č&#x2122;i una practicÄ&#x192;, prin care ĂŽmi cristalizez niČ&#x2122;te argumente ĂŽn raport cu direcČ&#x203A;iile pe care le-am pornit pĂ˘nÄ&#x192; acum, mai mult la nivel intuitiv. Desigur cÄ&#x192;, pentru un artist e foarte importantÄ&#x192; practica Č&#x2122;i aČ&#x2122;a am Č&#x2122;i ĂŽnvÄ&#x192;Č&#x203A;at la facultate, am avut mare noroc cu profii, care promovau sloganul â&#x20AC;&#x153;hai sÄ&#x192; ĂŽncercÄ&#x192;mâ&#x20AC;? Č&#x2122;i repetiČ&#x203A;ia. TotuČ&#x2122;i teoria ĂŽn artÄ&#x192; ĂŽnseamnÄ&#x192; un background, prin care nu reinventezi apa caldÄ&#x192;. E mai bine sÄ&#x192; apelezi la un bagaj deja existent de soluČ&#x203A;ii, care sÄ&#x192; te facÄ&#x192; sÄ&#x192; generezi idei, decĂ˘t sÄ&#x192; te baČ&#x203A;i cu capul de pereČ&#x203A;i. /DramAcum nu e o negare a ceea ce s-a scris pĂ˘nÄ&#x192;

nr. 37/septembrie 2011

110

Pu nkt în culise

ÔTE ATRUL SPĂLĂTORI E SÂMBĂTA NU MAI E ZI DE BAIE , DE UN AN ÎNCOACE NE SPĂLĂM LUNI!

la noi, ci e o platformă de alternativă pentru dramaturgia română./ Dimpotrivă, mișcarea a pornit dintr-o cunoaștere a ceea ce s-a întâmplat până atunci. Când am apărut în 2000-2001, lucrurile mergeau din inerție în România. Dramaturgii consacrați în epoca comunistă continuau să scrie în mod aluziv și metaforic. Forma asta corespundea realităților ceaușiste, când nu se putea vorbi direct, dar ea a devenit ilogică atunci când a venit 90-ul. Odată cu ploaia de informație, spectacolul s-a mutat în stradă și oamenii nu s-au mai dus la teatru. Iar când s-au întors în 95, oamenii nu mai voiau să vadă ce văzuseră înainte de 90. Mie mi s-a părut 90-2000 o perioadă mult prea lungă de tranziție, în care am rămas la o estetică a anilor 70-80. Atunci, fiind studenți la regie, și Radu Apostol, și Alexandru Berceanu, și Andrea Vălean (ceilalți fondatori ai mișcării de promovare a unei noi dramaturgii naționale în România, DramAcum, lansată în 2001, n.r.), și eu am vrut să vorbim despre ce se întâmplă în contextul cultural în care trăiam.

Arta pentru artă a murit? /Oscar Wilde a murit oricum./ Acum e pur și simplu timpul unei alte sensibilități. Eu cred până la capăt în ceea ce a spus Brecht, că a fi imparțial în artă nu înseamnă decât să fii de partea puterii. Teatrele naționale care fac doar artă pentru artă și par neangajate politic de fapt sunt foarte angajate politic; ele exprimă punctul de vedere al partidului la putere, care vrea ca arta să distreze poporul, ca poporul să fie calm și relaxat și să nu gândească prea mult. Azi, când totul a devenit un joc politic, nu prea poți să ieși din această realitate și să faci artă pentru artă. Adică să scrii despre ce?

Nu, nu de la Londra venim. Democratizarea și în teatru DramAcum și Royal Court Theatre - Eu, Andreea (Vălean, n.r.) și Ștefan Peca (cunoscut sub numele foarte diferit de Peca Ștefan, n.r.)), apoi copiii care au luat premii la DramAcum am avut rezidențe la Royal Court Theatre la Londra, dar pentru noi ea a fost mai puțin o școală, cât un model de strategie pe care să o introducem în teatrul din România și ideea că trebuie să scrii într-un context. Noi nu am reprodus Royal Court-ul, neam îndepărtat de ideea lor precum că dramaturgul este autoritatea centrală și mergem pe ideea că regizorul e foarte important și că munca lui cu dramaturgul e continuă. Noi facem spectacolele împreună: și actorii, și regizorul, și dramaturgul pot interveni în text pe parcursul repetițiilor. Ideea de lucru colectiv la un spectacol, unde nu există ierarhie, ci actorii, scenograful, regizorul și dramaturgul lucrează împreună, a pornit din practică. Profesorii pe care i-am avut la facultate, dl Mandea (actualmente decanul facultății de teatru la UNATC, n.r.) și dl Moisescu, ziceau că numai lucrând cu actorii din generația noastră învățăm. Nu e neapărat ca lucrul de echipă să presupună roluri separate: și eu, și actorii scriem textul, împărțim afișele, ne implicăm în scenografie, depinde cui îi vine ideea. De exemplu, la ultimul spectacol pe care l-am făcut, 20/20, am urcat spectatorii pe o platformă circulară, ca să privească spectacolul de sus, la fel cum priviseră majoritatea violențele în ‘90 de la balcoanele

blocurilor. Tot în felul ăsta, spectatorii erau impuși să se privească între ei și să dea un check și să își urmărească reacțiile dacă nu vizionau ce se întâmpla în scenă. /Eu cred că/

Cu cât ești mai local, cu atât ești mai universal. Nu trebuie să fii metaforic sau atemporal ca să fii universal. Sunt teme particulare, dar care pot fi raportate la foarte multe contexte. De exemplu, conflictul interetnic din TârguMureș pe care îl abordez în spectacolul, pe care l-am montat chiar în Târgu-Mureș, 20/20, poate fi înțeles și de un belgian, și de un canadian, și de cei din Palestina, și de cei din Israel. Spectacolul se referă la 20 martie 1990, când au ieșit românii și ungurii în stradă și s-au căsăpit. /Nu, spectacolul nu e o abatere de la actualitate și o revenire la trecut./ De asta se și cheamă 20/20, pentru că sunt 20 de ani de la 20 martie ‘90. Am ales un titlu pe care să îl poată citi oricine, abia după am aflat prin google că în medicina oftalmologică, 20/20 înseamnă activitate vizuală normală. Poate că a trebuit să treacă 20 de ani ca să putem vedea normal și detașat lucrurile. Nu e o abatere de la actualitate și pentru că am inclus doar câteva scene ficționalizate din trecut. Fiecare actor își spune de fapt un monolog, în care vorbește din prezent, creând un personaj care își prezintă varianta sa de poveste. De exemplu avem o actriță care aduce o casetă audio cu un interviu înregistrat de ea de când avea 16 ani. În interviul tv se vorbea despre revoluție, Gorbaciov, mai puțin Târgu-Mureș, iar pe acest fundal, e înregistrată conversația ei cu iubitul său care fugise în Israel pe timpul

111

nr. 37/septembrie 2011

112

Pu nkt în culise

ÔTE ATRUL SPĂLĂTORI E SÂMBĂTA NU MAI E ZI DE BAIE , DE UN AN ÎNCOACE NE SPĂLĂM LUNI!

revoluției și care tocmai o sunase s-o întrebe ce se întâmplă în oraș. Totul e în ibric, mai puțin faptul că ea vorbește în română și el - în maghiară. Așa vezi pe scenă o actriță de 36 ani, dar auzi o voce de o puștoaică de 16. Pe mine m-a interesat cine sunt și ce fac oamenii ăia care au trăit atunci revoluția, atmosfera din oraș și cum niște intenții de scurtă durată au produs efecte de lungă durată, care se simt până azi.

Noi lucrăm cu memoria oamenilor, iar memoria e o chestie foarte specială pentru că ea decupează, blurrează, ficționalizează și reevaluează prin prisma lucrurilor care s-au întâmplat ulterior momentul ăla. /Următorul proiect, pe care am fost invitată să îl montez la Munchen, se referă tot la un episod din istorie – vânzarea nemților pe perioada comunistă./ Documentarea pentru acest spectacol am făcut-o în paralel cu documentarea pentru 20/20, circulând între București, Munchen și Târgu-Mureș. În Germania, tot discutând cu sașii și cu șvabii și tot pomenind dosare de securitate, s-a născut proiectul la care lucrez acum, pentru care citesc timp de patru luni dosare de securitate. Nu mă interesează să reconstitui trecutul, ci mă interesează felul în care el ne afectează prezentul și pe asta pun accent în spectacolele pe care le fac.

Dar să revenim la Londra. Cum se întâmplă acolo Royal Court Theatre a fost important și pentru mine ca dramaturg, și

pentru mine ca regizor. Am lucrat cu doi regizori acolo și ceea ce mi-a rămas a fost perspectiva de ansamblu, structura pe care mi-au educat-o ei. Atât de mișto a fost experiența, că în loc ca în cele zece minute alocate să aducem la perfecțiune o singură scenă, am discutat pe situații, astfel încât după zece minute aveam deja toată piesa! După care am reluat lucrul la textul în sine cu altă regizoare. Așa am înțeles cum poate lucra un regizor cu un dramaturg și ce poate cere unul de la altul. Tot astfel am lucrat cu Maria Manolescu la Sado-Maso Blues Bar pentru Teatrul Foarte Mic. /Cum s-a produs valul de dramaturgi români la Royal Court?/ Dintre cei din DramAcum, Andreea a fost deschizătoarea de drumuri, care a răspândit informația despre școală. Apoi fiecare dintre noi l-a recomandat pe următorul în cadrul secțiunii workshopului unde trebuia să vorbim despre un dramaturg dn țara noastră. Eu, de exemplu, l-am recomandat pe Ștefan Peca… Pe lângă solidaritatea noastră, selecția e foarte dură. Cei de la Royal Court ziceau că e ceva să iei 10 oameni în fiecare an, iar România să participe 6 ani la rând și, mai mult, unul dintre autori chiar să fie montat la Royal Court… Mie mi-au montat Kebab-ul în 2007, ceea ce e un lucru rar, pentru că ei nu prea pun în scenă autori străini. A existat un interes autentic pentru dramaturgia românească. /La Royal Court eu am fost într-o generație foarte mișto, erau tineri din culturi foarte diferite - India, Slovenia, Iran, Suedia, Brazilia, Portugalia./ Eram toți în spiritul timpului și fost foarte reconfortant să aflu că nu sunt singură pe lume. În România, ca și în Moldova, vin unii și îți zic că nu exiști ca dramaturg, că ceea ce scrii tu e o prostie și atunci, dacă îți spun

o sută de oameni același lucru timp de câțiva ani, începi să îi crezi că ești un tâmpit și te lași de scris, ca să te apuci de altceva. La Royal Court, în cadrul rezidenței internaționale, a fost foarte încurajator să fac cunoștință cu oameni de la celălalt capăt de pământ cu care eram mult mai legată ca idei și ca stil de viață decât cu oameni din orașul meu. /Păstrăm legătura și acum, am format un grup pe yahoo și astfel ne vedem oriunde ne aflăm în lume, la New York, în Germania, în Suedia, în Austria./ Mi se pare foarte importantă comunicarea asta. Îți dai seama că la politicile radicale ale lumii de azi poate găsim un răspuns radical, o soluție globală. Până și în Germania, de exemplu, situația e din ce în ce mai proastă, se taie din fonduri și se închid chiar și teatre de stat, de la criză, de la dreaptă. După, cultura va arăta cu totul altfel. Poate că soluția e să ne sprijinim unii pe alții. Am fost la un festival de teatru independent la Garage Istanbul, Political Games, unde după ce mi-am prezentat proiectul cu securitatea la final, directorul teatrului s-a apropiat și mi-a propus să coproducă acest spectacol. Deci tema interesează și un teatru turcesc, care nu are nicio legătură directă cu dosarele de securitate din România! Spectacolul Kebab care se joacă în seara asta la Spălătorie înseamnă în primul rând un act de atitudine. Și dacă DramAcum a însemnat ceva în 2000, a fost un act de atitudine, nu împotriva cuiva, ci o alternativă radicală. Studenții care au făcut spectacolul au muncit la el un an de zile și cu riscul de a fi exmatriculați, au continuat să îl joace și, pe lângă curaj, actul ăsta arată o breșă în sistem. Următorilor le va fi mai simplu. E un nou început.

113

nr. 37/septembrie 2011

114

G N

A a d e b G o

p cu

115

nr. 37/septembrie 2011

116

117

FOTOGRAF: Jordan Doner (New York) MAKE UP: Anna Poduleanu COAFURA: Tatiana Țîmbaliuc & Natalia Țurcan / salon Cristis STILIST: Oxana Kohana & Corina Culicovschi MODELE: Ana Gîlca , Tanea Golban / Mandarina Models (București) MULȚUMIRI: Sergiu Mogâldea, proprietarul mașinii “Pobeda”

nr. 37/septembrie 2011

118

119

nr. 37/septembrie 2011

120

Pu nkt de lapte

121

MAMAN ŢÂBA TATIANA ŢÂBULEAC A PIERDUT IARĂŞI LIBERTATEA. PRIMA OARĂ A PĂŢIT-O ATUNCI CÂND S-A LĂSAT “JEFUITĂ” DE TIM, ENGLEZUL CARE I-A FURAT INIMA (ŞI-O BUCATĂ DE PLĂMÂN). PENTRU CĂ NU MAI PUTEA INSPIRA/EXPIRA DEPARTE DE EL, A ALES “SURGHIUNUL PARIZIAN”. ÎNTRE TIMP, DUPĂ TOATE LEGILE GENULUI, A APĂRUT ALEXANDRU…CEL MIC, DAR MARE, IAR ŢÂBA A DEVENIT…MAMAN. DE DOUĂ ORI LEGATĂ, DAR FERICITĂ - AŞA SE RECOMANDĂ ŞI NE RECOMANDĂ.

Tatiana Ţâbuleac, cea pe care am cunoscut-o, mai există? Cum e Ţâba cea de acum? Există. Este la fel de ţâbă, însă mai ocupată. M-am convins încă o dată că nici statutul de femeie măritată, nici cel de mamă nu poate schimba o femeie în totalitate. Desigur că, multe s-au schimbat în viaţa mea odată cu apariţia Lui, însă acestea sunt, cum s-ar zice, detalii. Eu eram atât de sigură că graviditatea şi apariţia unui copil îmi vor da peste cap personalitatea, încât practic am fost un pic dezamăgită atunci când nu s-a întâmplat. Da, într-adevăr am un alt regim, 6 kilograme în plus şi detest sosul de roşii, însă în rest –sunt aceeaşi. Toată lumea mă întreabă dacă mi s-a schimbat viața, uite tu eşti prima care mă întreabă de mine.

crezând că este un fel de acuzaţie. Însă eu chiar simt asta. Poate pentru că sunt mamă de puţin timp, însă am mereu senzaţia că nu mă pot relaxa până la capăt. Mă gândesc mereu la copil, chiar şi atunci când ştiu că este în siguranţă. De câştigat – simt că am tras lozul cel mare. Desigur, ca orice mamă, îmi pare că am cel mai inedit copil de pe planetă. Nu îmi pare – chiar este. Cât despre umblatul minţii….Hmm…O perioadă nu a umblat, nici chiar nu s-a mişcat. Nu ştiu cum sunt alte femei, eu însă, cât am fost gravidă şi câteva luni după, am existat într-un vacuum de minte, ambiţie sau idei. Eram ca o mioară care vedea totul în culori pastelate. Eram proastă şi îmi plăcea la nebunie această senzaţie. Acum însă, mintea revine în forţă…

Ce a pierdut, ce a câştigat şi pe unde-i umblă mintea Ţâbei? Am pierdut libertatea. Soţul meu este nemultumit când spun asta,

Eşti o mamă nonşalantă sau paranoică? Viaţa e plină de „bucurii” sau de „pericole”? Care nonşalanţă? Eu nu ştiu ce-

nr. 37/septembrie 2011

122

Pu nkt de lapte

ÔMAMAN ŢÂBA

înseamnă să fii paranoică, dar de nonşalanţă nici nu poate fi vorba. Monitorizez fiecare sunet, înroşeală, fiecare firicel de muci şi mârâit. Cred că viaţa e plină de ambele, însă cu bucuriile se va descurca el şi singur. Pentru mame au fost create pericolele. Dacă e să vorbesc serios – cred ca sunt o mamă “medie”. Văd totul, dar mai trec şi cu vederea. Copilul trebuie să aibă legătură cu pământul, cu lumea din jur. Nu vreau să par acum din Avatar, dar aş vrea ca el să poată avea o copilărie similară cu a mea. Eu mi-am petrecut vacanţele la ţară, unde alergam desculţă, mă jucam pe toloacă, ştiam să deosebesc o raţă de o gâscă, şi ştiam că pisicile şi câinii trebuie să trăiască afară. Abia mai târziu, atunci când m-am măritat în Franţa, am înţeles că oamenii pot trăi afară, câinii însă trebuie să stea în casă, în capul mesei şi să mănânce carne de la “Boucherie”. Care sunt primele experienţe de viaţă ale micului-marelui Alexandru? Pe unde a fost, pe unde şi-a băgat năsu-

cul, ce isprăvi ancestrale a săvârşit? Ca să continui tema de mai sus, încercăm să-l ducem pe Alexandru cât mai des la ţară. Aşa că la vârsta lui el deja a văzut câteva regiuni din Franţa, s-a tolănit pe câteva hectare de iarbă, a fost pişcat de o duzină de insecte, a rupt cu mâna lui fructe de pe copac şi a văzut cu propriii ochi varii animale şi păsărăraie. Din aceste considerente, dar şi pentru că e gras şi foarte serios, a obţinut porecla de Agronom. Într-adevăr, seamănă cu un agronom sovietic: cu burta în prim plan, obraji care curg şi cu o expresie care spune: ce să mai pap? Isprăvile lui sunt aplaudate de părinţi, însă dăunătoare bugetului familial pe termen lung. Rupe, sparge, strică tot ce poate. Iar noi îl iubim. Cum vă împărţiţi obligaţiunile de partid? Tata munceşte pentru noi toţi. Mama munceşte doar când vrea ea - şi nu prea vrea. Până acum am stat cu el acasă, nu mi-am luat bonă, am vrut să fiu doar eu cu el. Acum însă m-am

angajat parţial şi va trebui să-l impart cu cineva câteva ore pe zi. De fapt, nu am făcut niciodată un plan cu Tim despre obligaţii. Facem ambii tot ce trebuie, când trebuie, fără mari ifose. Pot spune că în acest sens sunt mai puţin alintată decăt multe moldovence. Daca trebuie, pot face şi mâncare, şi curat, şi multe altele. La fel este şi Tim. Pot spune că pe Alexandru l-am crescut singură din prima zi, fară absolut niciun ajutor din afară. Nu pentru că nu mi-am putut permite, ci pentru că mă simt mai bine când sunt singură. Ce a mai rămas din viaţa plină de plăceri masculine a lui Timofei? Timofei este încântat de întrebare şi mai ales de faptul că îl consideri mascul cu plăceri. Răspunsul lui este - câte ceva a mai rămas. De fapt, Tim este un tată ideal. Nu se joacă cu copilul doar atunci când acesta e fericit. Este lângă el şi atunci când e mofturos, şi atunci când plânge, şi atunci când îi ies dinţii sau trebuie schimbat. Alexandru este mult mai cuminte cu el decât cu mine, nu ştiu de ce. Deşi eu sunt cea care încearcă să bage disciplină, pe mine el mă manipulează într-un hal fără de hal. Pe când cu taică-so are un fel de solidaritate masculină care mă depăşeşte. Au deja discuţii serioase între tată şi fiu? Ce înţelepciuni seculare a reuşit să-i transmită? Au. L-a învăţat că cel mai bun peşte este cârnăciorul. Că porumbeii sunt guzgani zburători şi trebuie evitaţi. Că cel mai bun iaurt e cu gust de lămâie si că cricket-ul este sportul cel mai tare. Cum e lumea pe care vreţi să i-o arătaţi lui Alexandru? Cu de toate. Vreau să o iubească aşa cum este: şi bună, şi rea, si cu Moşi Crăciuni, şi cu bin Laden-i.

123

nr. 37/septembrie 2011

124

Capitalele Lu mii

Stockholm

AMINTIRI DIN VIITOR

TEXT de ANA POPENCO

'(635( 2'(1*$7$1 ),,1'&Ä&#x2026; 0Ä&#x2026; ,8%(Ăť7( Ă&#x17D;ncÄ&#x192;rcÄ&#x192;turile mele sunt sub zero, iar frumuseĹŁea acestui pamĂ˘nt suedez le ĂŽncarcÄ&#x192; doar cu dor. Pentru cÄ&#x192; ĂŽncepe sÄ&#x192; doarÄ&#x192; distanĹŁa asta blestematÄ&#x192; de kilometri, care atĂ˘t de angelic ĂŽmi Ĺ&#x;opteČ&#x2122;te cÄ&#x192; voi solicita retururi din clipa ĂŽn care voi pleca de aici. Ĺ&#x17E;tiu, recunosc, plÄ&#x192;tesc pentru acest adevÄ&#x192;r zile dormite ĂŽn localurile de pe Odengatan. FiindcÄ&#x192;...acum nu vreau nimic mai mult decĂ˘t o stradÄ&#x192;, o stradÄ&#x192; administratÄ&#x192; absolut perfect. Cu sushi, afiĹ&#x;e proaspete, patiserii, vintage clothes, latte-uri, reviste. Strada trecutÄ&#x192; prin necesitaĹŁile mele zilnice, ataĹ&#x;ate de un cÄ&#x192;ruĹŁ ĂŽn care doarme 70 de minute...un Matei! DeocamdatÄ&#x192;, pe toate le gÄ&#x192;sesc anume pe Odengatan, alÄ&#x192;turi de Matei, care protesteazÄ&#x192; dacÄ&#x192; lÄ&#x192;pticul este fierbinte Ĺ&#x;i detestÄ&#x192; pur Ĺ&#x;i simplu sÄ&#x192; meargÄ&#x192; ĹŁinut de mĂ˘nÄ&#x192;.

$, 12Ăť75, $6&8/7$ÄĽ, Ă?1 3,&,2$5( Visele ĂŽncep sÄ&#x192; coboare ĂŽn fugÄ&#x192;. E un fel de protest faĹŁÄ&#x192; de principiul clasic lecturat despre vise. CÄ&#x192; ele aduc mister, cÄ&#x192; ele aduc dezamagire, cÄ&#x192; ele pot nici sÄ&#x192; nu vinÄ&#x192;... De aceastÄ&#x192; datÄ&#x192; a fost altfel. Am sÄ&#x192;rbÄ&#x192;torit comunicarea cu Trigonii, am trÄ&#x192;it-o ca pe un vis. Am adunat emoĹŁii ca o furnicuĹŁÄ&#x192;. CĂ˘tÄ&#x192; fericire sÄ&#x192; fii cu Trigonii ĂŽntr-o plimbare prin Stockholm! Zile ĂŽn care nici unul dintre noi nu a simĹŁit griji faĹŁÄ&#x192; de viaĹŁa pe care o duce. Doar admiraĹŁie povestitÄ&#x192; la o cafea, cola, lunch Ĺ&#x;i o cinÄ&#x192; de dupa concert cu moldovenii de aici. FiindcÄ&#x192; am fost abroad. Aici

cultura comunicÄ&#x192;rii este respectatÄ&#x192; ĂŽntocmai, doar nu poĹŁi aduce grijile ĂŽn valizÄ&#x192;. Asta Ĺ&#x;i face oamenii sÄ&#x192; se simtÄ&#x192; alfel, fiind departe de casÄ&#x192;. Concertul ascultat ĂŽn puĹŁinii metri pÄ&#x192;traĹŁi a adus o intimitate perfectÄ&#x192;. Bucuria de a-i simĹŁi pe toĹŁi Ĺ&#x;i pe fiecare ĂŽn parte cum ĂŽĹ&#x;i mÄ&#x192;rturisesc muzica, ĂŽn spiritul instrumentelor pe care le â&#x20AC;&#x17E;strunescâ&#x20AC;? cu virtuozitate. Lumea ĂŽĹ&#x;i rÄ&#x192;scolea de bunÄ&#x192;-voie sufletul cu o muzicÄ&#x192; auzitÄ&#x192; live pentru prima datÄ&#x192; la Stockholm. CompatrioĹŁi, vÄ&#x192; recomand sÄ&#x192; ĂŽnmulĹŁiĹŁi admiraĹŁia pentru ei, fiindcÄ&#x192; sunt adevÄ&#x192;raĹŁi! ei, fiindcÄ&#x192; sunt adevÄ&#x192;raĹŁi!

125

6 8 ( ' , $ 02/'29$ Avem axe cu direcţii şi viteze diferite, care arată ore şi lumi care nu se intersectează. Atunci când noi parcă auzim deşteptătorul, suedezii au deja mingea la picior, gata să facă lovitura de graţie. Latitudinea şi longitudinea noastră geo-politică aduc mai degrabă o altă iarnă, iar desprimăvărarea e un proces bazat mai mult pe principii şi valori, umflate şi periculoase ca femeile de gumă. Reafirmăm de milioane de ori că suntem o ţară cu jumătate de secol şters deja, spunem rugăciuni cu voce tare deja, am devenit mai numeroşi în zona centru şi călcăm cu picioarele în fraze că totul va fi bine. Dar rasele au voit să se amestece, iar ceea ce s-a întâmplat trimite gânduri bune. Aproape bune. Fiindcă noi încă nu am învăţat să înţelegem. Fiindcă nouă ne place să avem principii dezacordate, cifrate aproape egal de oamenii noştri. Mă

gândeam la ţara în care mai locuiesc câteva luni, dar gândurile m-au dus în ţara în care voi reveni. Şi asta pentru că nu-mi plac „coafurile” complica-

te, sofisticate. „Pieptănătura” liberă aduce originalitate şi libertate! Dar în acest meci, Moldova încă pierde în faţa Suediei. 1:2.

' ( 6 3 5 ( % 5 2 & $ 1 7 ( 6 8 ( ' ( = ( û , 6 ) , 1 7 ( / ( '80,1,&, &8 1(59, '$&ą 3/28ą Ador vechiturile vândute duminica până la 16:00. Aştept următoarele luni cu cele 8 duminici în faţă, atunci când voi încerca să stabilesc cu minte şi cuminte ce vechitură e

mai prioritară. Voi negocia cu kg din valiză, ca să încapă mai multe minuni. Le voi împacheta cu grijă, ca să nu se spargă în avion. Le voi înveli în hainele mele din valiza a doua şi cu mici conflicte de familie le voi aduce acasă, aiurită de valoarea lor improvizată. Eu am nevoie ca aceste lucruri să rămană cu mine. Duminica de ieri seara mi-a adus nişte cercei de un albastru frumos şi un powder box. Asta, pentru că Suedia mea e foarte antique. Este atât de elegantă cu amintirile din alţi ani, că-ţi ia răsufla-

rea. La fiecare colţ de stradă găseşti un magazin în care se colectează „vechiturii”, cu destine de care se teme soţul meu. Pentru el, fiecare lucru îşi poartă destinul şi aduce noi expresii în viata celui care-l achiziţionează. O pălărie de colecţie sau o geantă vintage... el imediat se întreabă ce soartă europeană a participat la rodajul acestei pălării. Era fericită sau nu? Frumoasă sau foarte frumoasă? Iată de ce aceste vechiturii vor merge în valiza a doua. Ca să nu le uit, din întâmplarea lui improvizată...

nr. 37/septembrie 2011

126

Pastorul SFINŢII UCENICI ŞI FACE CONTROL-UL ÎN PURGATORIU TINERII INTELECTUALI AI BUCUREŞTIULUI ŞI ALŢI RĂTĂCIŢI SPIRITUAL (CUNOSCUŢI ÎN LIMBAJUL POPULAR CA FREELANCERI) AU CTITORIT ÎN ULTIMII 2 ANI UN LOC, ÎN CARE SĂ-ŞI MANIFESTE NEVOIA DE A (SE) IDOLATRIZA ALTCUMVA DECÂT PRIN LIKE-URI PE CEASLOVURI VIRTUALE. INIŢIERI MISTICE AU LOC ÎN FIECARE SAPTAMÂNĂ, UNDEVA ÎN ZONA UNIVERSITĂŢII. DUPĂ O PROCESIUNE EZOTERICĂ DE TIP "ATTENDING/MAYBE ATTENDING", ÎN CARE SE RECUNOSC VIITORII PARTICIPANŢI, SE PURCEDE CĂTRE LĂCAŞ. TEXT de DINU GUZZU

Arhitectura lăcaşului de cult este popartisto-brâncovenească, cu influenţe british de Voroneţ. La intrare te intâmpină doi gropari-bodyguarzi şi o mare de priviri blazate, obosite de la cititul prea multor bloguri, ascunse în spatele ochelarilor cu rame negre, ca în filmul ăla despre bob-ul cel dylan, o sămânţă pagână devenită zeitate. După câteva schimburi de priviri din seria "te-cunosc-darnu-te-cunosc" cu câteva sinoade aşezate ostil în diferite colţuri ale clubului, pardon, lăcaşului, se înaintează. Pereţii sunt plini cu pilde alternative de primă mână care, probabil, ar fi citite dacă intruziunile bahice nu ţi-ar îngusta câmpul vizual. Cea mai importantă slujbă a săptămânii e vecernia de vineri seara. Pastorul DJ ajunge primul, înaintea probelor de sunet. Se aduna câte doi cucernici, după o vizită în prealabil la magazinul de agheasmă de diferite concentraţii şi alte licori. Cei mai evlavioşi stau în faţă, cuprinşi de extazul mistic, lângă altarul plin de cuvioase vinyluri. Manifestările includ şi dansuri lubrice, iniţiatice. Nu îţi trebuie decât un rezumat al lui Freud ca să-ţi dai seama ce se întâmplă de fapt. Pe axa sfinţeniei XoY, altarul e Sacrul - locul cel mai îndepartat de Profan – WC-ul şi, implicit, pe aceeaşi diagonală geografică: Kulturhaus–ul (alt club rival). Sfinţenia scade proporţional cu cât te îndepărtezi de altar. Cum treci de jumătatea lăcaşului, enoriaşii tind să cadă în păcate, cunoscute credinţei populare drept conversaţii dureros de banale. La altar nu stau decât iniţiaţii…acolo-i visul fiecărui slujbaş. Pentru a ajunge în locul mult râvnit, trebuie să treci peste 3 trepte ale iniţierii:

1. Botezul în sectă se face Nu după ce pupi mâna părintelui, fiind suficient să saluţi pe cei trei DJ-diaconi, ori pe unul dintre patriarhi. 2. Evlavia se manifestă prin cunoaşterea întregului playlist de rugăciuni. Din acest motiv e încurajat corul mesianic al sectanţilor la hiturile soborniceşti consacrate: “Veşnica pomenire”, de exemplu, începe cu-n Cristalised, trece printr-un Interpol si se-ncheie imperios cu-n Placebo generalizat de grup. 3. Rezistenţa i-a treia regulă. După ora 3, slujba atinge apogeul, iar enoriaşii se-mpart în două: cei care cad în ispită şi ocupă puţinele scaune rezervate bătrânilor, de pe marginile bisericii, şi cei care continuă mişcările de transă ecumenică: atingerea feţei cu vârful degetelor, ori zig-zag-uri corporale nedefinite, pe principiul: i want you to hold me, and i want you to pray! Simpli călători spre Rai sau doar vizitatori ai tunelului, toată mântuirea credincioşilor de sâmbătă seară stă în vorba preafericitului Morrissey: “There is a light that never goes out”. Fiind o ramură a marii familii ecumenice a hipsterilor, slujbaşii noştri au ca unic loc de pelerinaj admis – Cărtureştiul, Atelierul Mecanic şi alte câteva localuri păstrătoare de înalte idealuri alternative. Atunci când slujba cere o pauză, enoriaşii se retrag în faţă, în holul bisericii, unde comunitatea stă la bârfa de peste saptamână. Secta ţine toate sărbătorile sfinte. În sumedenia de eventuri religioase distingi concerte, party-uri şi băute, toate înscrise cu grijă în calendarul feisbuchian de rit nou. Restul e vineri! Amin.

127

nr. 37/septembrie 2011

/IЈTE CΙRΥI

Ôcu GH EORGH E E RIZA NU

C A R T E A

D E

P E

P L A J A

C U

N I S I P

PUȘCĂRIAȘUL

(Editura Humanitas Fiction, 2009)

de Kurt Vonnegut. Traducere din engleză de Viorica Boitor

Până la Serafima Cozonac, baba globală, din „Nekrotitanium” celor de la Planeta Moldova, literatura universală o avea deja pe Mary Kathleen a lui Vo-

nnegut. O boschetară a New York-ului și proprietara nevăzută a celui mai mare imperiu financiar și economic american, corporația RAMJAC. Fiind cu simpatii de stânga, iar în tinerețe o militantă activă stângistă, și-a dăruit Corporația poporului american. „Moștenirea lăsată (…) era transformată în munți de valută a cărei valoare scădea vertiginos și care era risipită pe salariile unei imense birocrații, pe taxe legale, pe onorariile consultanților și așa mai departe. Ce-a mai rămas, susțineau politicienii, va folosi la plata dobânzii la datoria națională a poporului și îi va cumpăra mai multe dintre autostrăzi, clădirile publice și armamentul de ultimă oră de care are atâta nevoie”. Așa povestește Walter F.Starbuck, pușcăriașul, fiul al unor emigranți polonezi, cu studii plătite la Harvard de către un mare industriaș, funcționar mărunt în administrația Nixon, victimă

a scandalului Watergate și condamnat. Dar drama vieții sale începe în altă parte. Atunci când minte și l-a trădat pe Leland Clewes, prietenul său din tinerețe, depunând mărturie că a avut legături cu comuniștii în cadrul proceselor din America anilor 50. A crezut că va face o carieră fulminantă. Dar a avut biografia unui om mărunt și fără bucurii până a fi trimis în închisoare. Când a înțeles răspunsul lui Whistler, martor într-un proces intentat greviștilor pentru acte violente. Judecătorul l-a întrebat de ce s-a înhăitat cu clasa muncitoare un bărbat cu o astfel de educație, provenit dintr-o familie atât de bună. „De ce? Din cauza predicii de pe Munte, domnule”. C A R T E A

D I N T R E

M U N Ț I

CIMITIRUL DIN PRAGA

Fanii lui Coelho, autorul celebrului „Alchimistul”, pot fi fericiți. Ultimul roman al scriitorului brazilian, un veritabil fenomen al literaturii de masă, a fost tradus și în română. De această dată stilul didactico-mesianic este plasat într-o zi a Festivalului de Film de la Cannes. Multimilionarul rus Igor Malev încearcă să-și recâștige fosta soție, Ewa. Metoda CARTEA DE LA BALABANOVKA

ÎNVINGĂTORUL ESTE ÎNTOTDEAUNA SINGUR de Paulo Coelho. Traducere din portugheză de Gabriela Banu

e mai puțin doctă. Ucide persoane nevinovate pentru marea lui dragoste. Ca fundal servește lumea glamourului orășelului mediteranean, devenit celebru în 1953 odată cu fotografia în bikini a unei blonde. Blonda se numea Maryline Monroe. Cartea e presărată cu informații de popularizare a științei de genul: „Se spune că numai lebedele sunt fidele, dar și asta e o minciună. Singura specie din natură care nu cunoaște adulterul este o amebă, Diplozoon paradoxum. Cei doi se descoperă când sunt tineri, iar corpurile lor fuzionează într-un organism unic. Restul speciilor sunt toate supuse trădării.” Nu știu pe cât e de adevărată această informație, dar la istoricul sambo Coelho e pe departe de adevăr. Dar sunt câteva informații picante cu încercarea sovieticilor de a-l face probă olimpică. Probabil că descrierea pistolului Beretta și a datelor tehnice este corectă. Dar după ce ai vândut peste 100 de milioane de exemplare din cărțile tale în 56 de limbi în 150 de țări ce mai contează falsa istorie a unei lupte marțiale.

(Editura Polirom, 2010)

de Umberto Eco. Traducere din italiană și note de Ștefania Mincu

(Editura Humanitas, 2010)

128

Umbero Eco este unul dintre cei mai importanți semioticieni ai secolului XX. Cu numeroase studii în semiotică, estetică și teoria literaturii avea să fie cunoscut și respectat de specialiști. Dar în 1980 semioticianul Eco publică romanul „Numele trandafirului”. Cu toate componentele romanului de succes. Mister, crime și o poveste ca în cele ale lui Agatha Cristi. A fost un succes internațional. Continuă să-și publice opera teoretică. Dar din când în când își aduce aminte și de cititorii cei mulți. Mai publică romanele „Pendulul lui Faucault”, „Insula din ziua de ieri”, „Beaudolino”. Și în 2010: „Cimitirul din Praga”.

129

CARTEA DE PE PLAJA CU PIETRE

NEKROTITANIUM. CYBERPUNK

(Editura Cartier, 2010)

MOLDOVENESC de de Planeta Moldova. Ilustrații de Roman Tolici.

„Tipul macho înseamnă, mai ales, persoana care își revendică o anume superioritate față de femei și care are un comportament dominator față de acestea”. În Evul Mediu se punea întrebarea dacă femeile ar avea chiar suflet. În timpul Revoluției Franceze Olym-

pe de Gouges, o apărătoare a egalității sexelor și autoarea faimoasei „Declarații a drepturilor femeii și cetățenei”, apărută în 1791, afirma: „Dacă femeia are dreptul de a urca pe eșafod, ea trebuie, de asemenea, să aibă dreptul și de a urca la tribună”. Ironia sorții. Peste doi ani ea a fost condamnată la execuție pe eșafod de către revoluționarii Terorii. Până în 1930 egalitate la sufragiu între bărbați și femei a fost adoptat în 32 de țări. Franța obține acest drept abia în 1944. Franțuzoaicele merg pentru prima dată la urne abia în 1945. Iar în 1965 ele au dreptul să se angajeze la serviciu sau să deschidă un cont bancar fără permisiunea soțului. Aceasta e partea oficială și tristă a istoriei. Dacă ne distanțăm un pic, dar mă tem să nu fiu învinuit că sunt un macho, atunci, oricum, istoria lumii, de la Elena din Troia până în zilele noastre, este făcută de femei. Dar adie a ironie. Nici macho, nici luptătoarele pentru drepturile femeilor nu includ ironia în activitatea lor. Ei sunt pe câmpul de luptă. O celebră feministă germană spunea: „Gradul de oprimare a unei femei se măsoară în înălțimea tocurilor pe care le poartă”.

„Ion Gavriliuc s-a născut la țară, în satul Rădașca, și nu prea a avut parte de educație în cei patru ani petrecuți în sânul familiei. Chiar de ziua lui de naștere, Ionel a ajuns la spital cu capul spart și cu un dinte rupt, fiindcă doar o lumânare din cele patru înfipte în tortul „Olimpiada”, făcut de maicăsa după rețeta decupată cu grijă fin „Femeia Moldovei”. Așa începe Nekrotitanium, epopeea Babei globale, Serafima Cozonac, care „deși era foarte bătrână, avea un spirit de afaceri ieșit din comun. Nimeni nici nu bănuia că bătrânica aparent inofensivă conducea pe ascuns, de la ea din căsuța de lut, o corporație gigantică, „Nekrotitanium Constructions Inc.”, un mastodont financiar aflat

în creștere vertiginoasă.” Presa bucureșteană a comparat primul roman cyberpunk moldovenesc cu romanele lui Ilf și Petrov. Un fel de postmodernism al celor „12 scaune”. Planeta Moldova, care ascunde numele a doi basarabeni galactici: Mitoș Micleușanu și Florin Braghiș, - a apărut dintr-o interdicție. Mitoș Micleușanu a încălcat termenul de ședere pe teritoriul României și a fost expulzat cu o interdicție de doi ani din țara vecină. Ca replică vizavi de o țară din estul Europei, a fost inventată o planetă. Care a fost numită cu mândrie Planeta Moldova. De atunci, toate poveștile frumoase din această lume au viză de reședință pe Planeta Moldova.

CARTEA DE LA ȚARĂ

MACHO PE ÎNȚELESUL FRATELUI MEU de Clementine Autain. Traducere din franceză de Georgeta Barbu-Anghel e T.S.Eliot

(Editura Cartier, 2009)

„Cel ce trebuie să falsifice documentele trebuie să se documenteze totdeauna”, spune Simonini, naratorul romanului. Astfel, istoria pe care a văzut-o și trăit-o Simonini este alta decât cea pe care o știm noi astăzi din manualele de istorie. Simonini, născut dintr-un tată carbonar și crescut de un bunic cu pretenții aristocratice, catolic și patriarhal, va fi sortit unei vieți monotone și sărace. Dar ambițiile lui Simonini și pretențiile lui erau altele. A devenit un bun falsificator de documente. Lucru deprins de la notarul unde își făcea ucenicia. Falsificând a devenit șantajabil. Așa a ajuns în iureșul istoriei. A debarcat în Sicilia. Împreună cu Garibaldi. Este martorul ancorării corabie „Emma” cu Alexandre Dumas la cârmă, care aducea ajutoare trupelor lui Garibaldi în Sicilia. Emigrează la Paris. Lucrează pentru serviciile secrete franceze. Este martorul înfrângerii franceze în războiul franco-prusac de la 1870. Vede Comuna din Paris. În tot acest spectacol istoric el creează documente, false, care vor fi publicate în Rusia. În 1905. Ele au intrat în istorie cu numele „Protocoalele bătrânilor înțelepți din Sion”. Și erau semnate de Serghei Nilus. După aia a fost o altă istorie. Dar la ea n-a participat căpitanul Simonini. Care nici nu știm dacă a fost sau n-a fost nici în romanul lui Eco.

nr. 37/septembrie 2011

130

1U NKT PE GLOB

ALEXANDRU SÂRBU:

„VIAȚA E ÎN ALTĂ PARTE” A ZIS-O UN NEFERICIT. ȘI NU SUNT EU ACELA.

131

S-A RĂSTURNAT CU BARCA ÎN ZAMBEZI, PÂNDIT DE DINȚII LUSTRUIȚI AI CROCODILILOR, A ADMIRAT, DE APROAPE, FUNDURI NONȘALANTE DE ELEFANȚI, CĂUTÂNDU-ȘI DE TREBI NOCTURNE PE LÂNGĂ CORTUL SĂU, A FOST PROTAGONISTUL UNUI EPISOD DE LOST IN TRANSLATION, VARIANTA MADAGASCAR, A FOST ÎNVINUIT CĂ AR VREA SĂ FURE OSEMINTELE STRĂMOȘILOR UNUI TRIB NERVOS ȘI LIPSIT DE SUBTILITATE, A SĂRIT ÎN PRĂPĂSTII ÎN NOUA ZEELANDĂ, A COPT COZONAC DE PAȘTI PE COASTA MORȚILOR, CE MAI TURA-VURA, ALEXANDRU SÂRBU A FĂCUT LUCRURI OARECUM DIFERITE DE CELE PE CARE LE FAC OAMENII DE AFACERI DE TALIA LUI. A SCUTURAT DEMULT DE PE ȘLAPI NISIPUL DE AUR FALS AL ALLINCLUSIVE-ULUI ȘI NICI STELELE DE PE CER NU LE MAI NUMĂRĂ DOAR CÂTE CINCI. ÎN SCHIMB, A CUNOSCUT VIAȚA ADEVĂRATĂ, ZICE EL. ȘI SUNTEM TENTAȚI SĂ-L CREDEM.

nr. 37/septembrie 2011

132

1U NKT PE GLOB

ÔALE XANDRU SÂR BU : „VIAȚA E ÎN ALTĂ PARTE” A ZIS-O UN NEFERICIT. ȘI NU SUNT EU ACELA .

și cu avioane mici dacă trebuie să ne deplasăm peste locuri de netrecut. Și la fiecare etapă – mașină, avion, helicopter, totul trebuie bine coordonat, ca să nu ai surprize că ai rămas în junglă sau în pustiu fără transport sau fără ghizi. Apropo, toate călătoriile noastre nu sunt scumpe. Ceea ce facem noi costă în jur de 3 mii de dolari de persoană, având în vedere că luăm și mașini, și helicoptere. Noi nu vrem să vedem hotelurile, ci țara. De aceea, în general, călătorim cu o echipă stabilă de 6 oameni (doi se mai schimbă, dar 4 sunt de fier), pentru că e tocmai bine pentru 2 mașini. Plus doi ghizi locali, care îndeplinesc și rolul de șoferi.

Ghid pentru începători. Ce trebuie să știe un om care vrea să pornească într-o aventură de acest gen? În primul rând să planifice foarte minuțios călătoria. Și să nu se abată de la traseul stabilit. Nu se umblă cu chestii de astea "vai-vai, ce locuri frumoase, să mergem puțin mai încolo sau dincolo". Nu. Altă dată o să mergi și o să vezi ceea ce ți s-a părut vai-vai. Organizarea unei călătorii durează cel puțin o jumătate de an. De exemplu,

mergem în Peru în noiembrie, dar pregătirile durează deja de vreo câteva luni. De obicei, pentru chestii organizatorice, colaborăm cu o agenție de turism din Moskova sau din Africa de Sud, dar motorul nostru de pe loc e Valeriu Efimov, mare pasionat, un nomad adevărat și ne corupe și pe noi să pornim la drum. Se face planul, se fac rezervările la toate hotelurile, la toți ghizii care trebuie să ne însoțească, la mașini, helicoptere. În Africa zburăm

Madagascar. Hoții de Oseminte. A nu se confunda cu desenul animat. Ne-am oprit pe noapte să punem corturile. Am cinat. Am admirat apusul. Și, când să ne culcăm ca niște oameni pașnici, am auzit foșnete stranii. Ne-am trezit înconjurați de vreo trei triburi cu sulițe și topoare. Mai mult de o sută de oameni. Întâi au văzut mașinile, apoi, când s-au apropiat mai mult, au văzut și oameni albi! Mai nu li s-au rupt cozile de mirare. Apoi simpla curiozitate umană s-a transformat

133

în enervare. Și enervarea creștea. Sulițele se apropiau amenințător de noi, fluturau pumni, se căscau guri, străluceau dinți și săreau în sus amulete. Încercam să negociem, să dăm impresia că suntem drăguți. Nimic. Dar nu voiam să murim chiar atât de prostește, căci n-avea să vină nimeni să ne caute în această pustietate și chiar dacă avea să ne caute, unde naiba avea să ne găsească? Într-un sfârșit, căpetenia, primarul lor care știa franțuzește, formulă capul de acuzare: am venit să le furăm osemintele strămoșilor lor! Deci, asta era! Aveam șanse să ne lăsăm osemintele noastre lângă cele ale strămoșilor lor! Am încercat să-i explicăm că respectăm enorm sus numitele oseminte, dar navem niciun plan în privința lor, vroiam pur și simplu să dormim o noapte aici, în corturi. Pe urmă ne-am dat seama că de vină erau de fapt ghizii noștri, 2 localnici care ne erau și șoferi. N-au ținut cont de o regulă de aur în Africa. Și nouă ne scăpase din vedere să întrebăm. Fiindcă mai călătorisem prin Africa. De exemplu, în Namibia, la triburile himbas, triburi nomade, am avut un ghid deștept care, înainte

de a intra pe pământurile acestora, trecea pe la magazin și cumpăra niște cadouri: tutun, zahăr, bomboane. Trebuie să vii la șeful tribului și să-ți prezinți onorurile. Cadoul în sine este de importanță secundă, în primul rând contează faptul că-l onorezi: să vadă satul, tribul, că șeful lor a fost băgat în seamă. Că i-au fost prezentate cadouri, au vorbit cu el și și-au cerut voie să pună cortul pe teritoriul lor. Și atunci ei, mulțumiți că ritualurile au fost săvârșite și s-au simțit importanți, ziceau cu demnitate: poftim, aici puteți să vă puneți corturile. Iar seara veneau cu tot cu soții, copii și ne dansau, ne cântau, ne făceau show-uri în jurul focului. Dar, asta se întâmplă când ghidul este deștept. Iar când sunt niște gură-cască, apoi ți se întâmplă istoria de mai sus. Lucrurile se explică astfel: neprezentându-te, tu umilești căpetenia, îi demonstrezi că nu este atotputernic, că nu este nici măcar puternic, că poate să fie neglijat și nebăgat în seamă. Așe ceva nu se iartă. Dar am scăpat. În schimb, n-am scăpat de malarie. Nu ne vaccinasem niciunul. Parcă ne-am pornit s-o facem, dar cineva a zis în-

tr-o doară că vaccinurile nu sunt tare eficiente și noi, din lene, ne-am grăbit să-l credem. Un membru al echipei, din Africa de Sud, s-a îmbolnăvit brusc. A agățat chiar 2 tipuri de ma-

nr. 37/septembrie 2011

134

larie, din propria prostie. Luasem cu noi o mulțime de repelente, chestii de alea anti-țânțar pe care le bagi în priză, dar el se credea mai presus decât toate fleacurile astea, doar era și el din Africa, credea că toți țânțarii îl cunosc. Și l-au mușcat de l-au rupt, era cu picioarele umflate, dar tot nu se dădea cu nimic. A trebuit să-l evacuăm cu helicopterul. Iar alți doi membri ai echipei (unul dintre ei, ironia sorții, un medic cunoscut în Chișinău), au descoperit peste vreo 3-4 luni, făcând o investigație la Kiev, că au malarie. Le scăzuse imunitatea și se îmbolnăveau la fiecare pas. Și s-au dus să verifice de ce. Eu am pățit ceva mai simplu, am băut cola locală cu wiskey local. Recunosc, a fost o mare prostie. Un wiskey de 2 dolari nu poate să fie bun. Aveam cognacul nostru în rucsac, dar am vrut cockteil! A doua zi eram plin de bășici și vedeam doar cercuri verzi. Și cel mai mult mă rugam să nu fiu nevoit să mă duc la spitalul local. Voi n-ați văzut cum arată spitalele în Madagascar! Concluzie: sănătatea e extrem de importantă în asemenea aventuri, aveți grijă.

Namibia, dragostea mea. E o țară uriașă, în care ar încăpea toată Europa de Vest, dar care are doar 3 milioane de locuitori. Am trecut prin locuri prin care picior de om nu fusese vreodată. Te trec fiori pe spate de câte ori îți amintești. Ghidul nostru era un neamț, care și locuia acolo, moștenise un rancho și mult pământ, ne-a și invitat la vânătoare pe pământurile lui. Neam dus, dar n-am prea împușcat, sunt lucruri mult mai interesante pe lumea asta decât să ucizi animale. De exemplu? De exemplu, pe parcursul unei singure zile noi am traversat trei stihii – am coborât din munte, am traversat pustiul și am ajuns la ocean. La ocean am pescuit și ne-am întors în pustiu, unde am și dormit. (Să-ți închipui că o asemenea zi o poți petrece la birou, bând cafele și vorbind la telefon...) Aerul era răcoros, nisipul – cald, apusul în flăcări, o plăcere. Cum să îngheți în Africa. Cred că în viața mea cel mai mult am înghețat în Africa, în Botswana. Eram pentru prima dată în Africa (ulterior ne pregăteam mult mai detaliat pentru călătorii, doar tot pățitu-i priceput), am avut

grijă să-mi umplu rucsacul cu tricouri și șorturi, când colo – seara erau 4-5 grade. În cort! Iar la 11 ziua erau 35 grade de căldură. Noaptea iarăși turbam de frig. Eu încă am fost cel mai norocos, fiindcă din pură întâmplare îmi luasem o vestă fără mâneci, dar era de puf! În schimb, am făcut un tur prin safari de o săptămână. Leii din buzunar sunt mai pașnici decât leii de sub nas. Am văzut prideul de lei chiar la 3 metri! Și noi eram cu mașini descoperite! Dar ei nici nu dădeau din urechi! Chiar ne-am simțit nebăgați în seamă, negustoși. Pe urmă am înțeles că leii nu atacă mașina. Dar, dacă riști să cobori din mașină, ai pățit-o. Probabil o consideră un animal mai mare decât ei, cu care nu vor să-și pună mintea. O singură dată (dar în altă parte, nu acolo) am văzut o leoaică mâncând un bivol. A rămas o taină pentru mine cum a reușit să-l doboare singură, căci bivolul este considerat cel mai puternic și cel mai încăpățânat animal. Altele se mai răzgândesc să atace, bivolul – niciodată. Neam cu boul, ce mai! Tot în acel safari am văzut întregul

135

top-5 african: în afară de leu, de care am vorbit deja - leopardul, rinocerul, bivolul și elefantul. Am redescoperit hiena! Niciodată nu-mi plăceau hienele. Consideram că e un animal urât, grețos, fricos, parșiv! Așa-mi imaginam până nu le-am văzut în natură. Și e un animal frumos, deștept, vânător iscusit. Până atunci nici puii lor nu-mi plăceau. La toate animalele cel puțin puii sunt frumoși, oricât de urâți ar fi

maturii, dar la hiene și puii mi se păreau urâți. Dar i-am văzut, i-am filmat, iar părinții ne urmăreau tăcuți de pe o stâncă. Erau drăguți și ei. Crocodilul e și el o reptilă frumoasă. Dacă se poate spune așa ceva despre ei. I-am văzut și în viața reală. Am pus odată corturile lângă un lac care era plin de crocodili și hipopotami. Dar mai aproape de 2 metri totuși n-am

îndrăznit să ne apropiem de mal. În schimb, ei îndrăzneau! De obicei, te culci seara și auzi chiar după pânza cortului cum cineva cronțăie, cineva molfăie, tropăie în jurul tău. Dimineața ne trezeam și în jurul corturilor noastre erau și urme de leu, și urme de hienă, și de leopard, și de elefant... Într-o noapte mă trezește Valeriu Efimov, cu el dormim tot timpul întrun cort: ”Scoală, scoală, avem elefanți în tabără! Mă trezesc și aud cum de-asupra noastră trosnesc crengile. Căutau lăstari tineri cu trompele. Deschid fermoarul cortului și văd un fund de elefant exact în față. Am tras încetișor fermoarul înapoi și am stat fără să respirăm, rugându-ne să nu se împiedice și să cadă în coadă. Și l-am întrebat apoi pe ghid: voi doar purtați totuși un soi de responsabilitate pentru viața noastră, aveți măcar o armă cu voi? Nu n-avem nicio armă, dar nu e nevoie. Ce să-i zici? Apropo de crocodili. Făceam raffting odată pe râul Zambezi. Acest râu Zambezi este lat și mare, dar, după cascada Victoria cade într-o trecătoare și merge mai departe în munți, întrun spațiu mult mai îngust și, respectiv, devine mult mai adânc. Iar pe mal, pe

nr. 37/septembrie 2011

136

pietre, stau crocodilii și se uită leneș la tine. Ghizii ziceau că crocodilii nu vânează la apă curgătoare, dar ce căutau ei acolo, se pune întrebarea? Se hrănesc cu ceva, undeva vânează, doar nu au venit acolo să facă băi de soare? Ziceau că sunt mici, că au doar un metru jumătate, așa că nu avem de ce să ne facem griji. Normal! Dar se știe că el nu te mănâncă prospecior, ci te trage cu coada la fund, te îneacă și te ascunde între pietre, până te frăgezești sau putrezești puțin, să devii mai apetisant. Iată că în acest

Zambezi decorat cu crocodili pe margini mai nu m-am înecat. Noi am făcut mult raffting în viața noastră, pe diferite râuri și în diferite colțuri ale lumii. Și tot timpul ascultam antrenorul cu o jumătate de ureche. Dar aici a fost pentru prima dată când am ascultat foarte atent ceea ce zicea. Și tocmai ne povestea cum trebuie să procedezi dacă ți se răstoarnă barca. Sub barcă întotdeauna mai rămâne puțin aer, așa că poți să te înalți să respiri un pic. Și ca să ieși, trebuie să mergi cu palmele pe fundul bărcii într-o singură

direcție (vesta doar te ridică în sus), să nu pierzi timpul și să te panichezi și să o iei într-o direcție sau alta. Bun! Înțeles! Și, la unul dintre cel mai complicate praguri, ceva de genul Duzina Dracului, ne-am răsturnat. Am căzut sub barcă și am făcut exact după instrucție. Am vrut să respir sub barcă și am pierdut timpul. Poți să respiri sub barcă într-un loc liniștit, dar când totul în jur bolborosește nu poți respira nici pe naiba. Și atunci am mers cu palmele într-o direcție, așa cum mi-a zis instructorul, deși deja mă asfixiam și mi se cam stingea luminița în capătul tunelului. Am ieșit, totuși, fiind cu gândul și la crocodilii de pe mal... De atunci mi-a apărut un fel de complex. Am mers încă o dată, deja în Cile, dar eram cam încordat. Nici nu-mi mai plăcea așa de tare... Ce, mă rog, atâta raffting, bombăneam... Cea mai sigură țară pe care am văzut-o este Noua Zeelandă. Dacă vreți o țară frumoasă cu oameni frumoși, trebuie să mergeți acolo. În Noua Zeelandă nu este niciun animal de pradă, probabil țânțarul este cel mai groaznic prădător (nu în sensul că ar fi mulți

137

sau periculoși, ci că ar vrea ceva de la tine). Natura este extraordinară. Ai de toate: păduri, munți, gheizere, cratere, ocean, marea Tasmaniei. Gheizere în parcul orășenesc – sună bine, nu? Acolo am făcut și bungie jumping, am sărit la 150 m în prăpastie legat întâi de brâu, apoi de un simplu scaun de birou, acolo am făcut raffting cu gradul 5 de complexitate, dar tot timpul am avut o senzație de maximă încredere, totul e de calitate și siguranță. E e o țară unde poți să călătorești liniștit cu întreaga familie, chiar dacă ai parte de aventuri, aceste aventuri sunt extrem de bine planificate.

Apa. Prima dată când am fost în Africa, nici din sticlă n-am vrut să bem. Ne-au adus-o fără etichetă și n-am riscat. La început eram foarte atenți. În Namibia, însă, am băut apă și din râu. Iar în Patagonia poți să bei apă din orice băltoacă. Pentru că e din ghețarii topiți. Practic au Evian peste tot. Din punct de vedere a purității naturii, Patagonia este cel mai bun exemplu. E la 2000 km de Polul Sud. Nu este nici o industrie, suflă vânturile în permanență și curăță aerul, și acolo cred că am băut cea mai curată apă din lume. Pentru sănătate a fost o procedură de dezintoxicare extraordinară. Am mers până în Ushuaia, e ultimul punct al lumii înainte de Antarctica. Erau patru ghețari în fața noastă și noi umblam mândri pe dânșii. Niște munți extraordinar de frumoși. E o țară frumoasă, argentinienii sunt un pic hăbăuci ca și noi, ca și toți latinii de altfel: cuvântul meu, fac ce vreau cu el. Dar e o țară sigură, civilizată. Am înghețat și acolo în corturi pe zăpadă, dar tot vina noastră a fost că nu ne-am documentat chiar în detaliu. Ne-am mai încălzit noi cu cognac moldovenesc, dar nu poți să iei mult în rucsac, în detrimentul lucrurilor de primă necesitate. De fapt, noi ne construim astfel traseul ca o dată în 4-5 zile să stăm la un hotel ca să ne spălăm cum se cuvine,

nr. 37/septembrie 2011

138

să ne bărbierim. În Botswana am dat chiar de un hotel cu 5 stele, cu un restaurant extraordinar. Ne plac tare mult fructele de mare și când avem ocazia să le mâncăm foarte proaspete, nu ne dăm în lături. În Namibia o căldare de stridii e 5 dolari. Au ferme acolo. Și poți să le mănânci chiar de la mama lor... Dar dacă nu avem ispite de genul acesta, intrăm la supermarket, luăm produse și plecăm în munți. Uneori ne gătește ghidul ceva local. S-a întâmplat că am cumpărat și un purcel viu. Sau cocoși... Andriușa Parasencov, medicul, gătește foarte bine. Și noi foim în jur, îl ajutăm cum putem. Următoarea călătorie, cum am zis la început, va fi în Peru și insulele Galapagos. Pe insulele Galapagos vom face diving. Am mai făcut diving și în Egipt, și la Marele Recif de corali în Australia, iar în Maldive am petrecut o săptămână foarte frumoasă cu 15 moldoveni și cu întreaga familie, am căutat (și am găsit) balena cu picățele. A fost așa o armonie între oameni pe care i-am văzut pentru prima dată în viață! Și echipajul foarte de treabă. Iar feciorul s-a dovedit a fi talentat la diving. Înota alături de balenă de parcă se născuse acolo! De instructori trebuie să asculți. Mai ales la diving, la raffting, oriunde, de fapt. Este o chestie ex-sovietică

că am fi de-asupra legilor și e de fapt un complex. Care nu aduce bine nimănui, ba dimpotrivă. În Egipt de exemplu, era cald și aerul uscat, și noi, deși luaserăm cu noi două sticle de vin, una am adus-o înapoi din cauza căldurii, iar rușii umblau cu plosca de băutură tare după ei. Trebuie măcar din când în când să te trezești. Să vezi lumea din jur. Ei însă au altă

teorie: m-am odihnit tare bine, nici n-am văzut marea... Eu, în genere, iubesc viața. Îmi place orice timp – plouă-plouă, ninge-ninge, e glod – e glod, e soare - e soare! Îmi place totul în viața mea îmi place munca mea, îmi place casa mea, familia mea, prietenii mei... Sunt un tip fericit.

139

nr. 37/septembrie 2011

140

1U NKT PE PISTΙ

4 zile ЈI 4 nopti , ÎN JURUL MOLDOV EI

INDEPENDENT DE ZĂPUŞEALA DE AFARĂ ŞI DE OBSTACOLELE INERENTE DE PE DRUMURILE DE PROVINCIE, PESTE 30 DE SPORTIVI MOLDOVENI, DAR ŞI DE PESTE HOTARELE ŢĂRII, AU ALERGAT SPRE INDEPENDENŢĂ. PROFESIONIŞTI SAU AMATORI, TINERI SAU ÎN VÂRSTĂ, ACEŞTIA AU PARCURS ÎN PATRU ZILE ŞI PATRU NOPŢI O DISTANŢĂ DE 125 DE KM. MARATONUL SPORTIV-PATRIOTIC A FOST ORGANIZAT DE ASOCIAŢIA DE MARATON DIN MOLDOVA, ÎN PARTENERIAT CU COMPANIA GAS NATURAL FENOSA. IDEEA A PORNIT DE LA O ÎNTREBARE RETORICĂ ŞI PRINCIPIALĂ DEOPOTRIVĂ: CE FEL DE NAŢIE INDEPENDENTĂ DACĂ NU E ŞI SĂNĂTOASĂ?

T E X T d e E L E N A S P I N AC H I / F O T O d e I G O R S C H I M B ĂT O R , DA N G U Ț U Æ DORIȚI SĂ DISCUTAȚI CU AUTORII ȘI CITITORII REVISTEI "PUNKT"? ACCESAȚI SITE-UL www.punkt.md

141

125 km pentru Independenţă În tricouri şi chipiuri albe, cu tricepşii şi bicepşii încă încordaţi după curse, dar cu o expresie relaxată pe faţă. Aşa au apărut în faţa publicului participanţii maratonului de 125 km., de data aceasta ca să-şi ia premiile. Ziua Independenţei, 27 august, a avut semnificaţie dublă pentru cei 28 de finalişti. Pentru rezistenţă pe câmpul de alergare şi pentru spiritul de luptători „orice-ar fi”, atleţii au fost răsplătiţi cu aplauze şi flori. Ludmila Motrescu, şefa secţiei MK şi RP a Gas Natural Fenosa în Moldova spune că ediţia din acest an a maratonului este una specială, deoarece, în mare parte, participanţii au fost persoane de vârsta a treia. Deci, cu atât mai valoroase sunt rezultatele pe care le-au avut. La curse au participat sportivi din Moldova, Ucraina şi Bielorusia şi, deşi este o competiţie internaţională, participanţii spun că timp de patru

cu mai multe obstacole printre care temperaturile de 31-32 de grade, traficul încărcat, accidentele rutiere, traumele şi starea drumurilor.

care promovează astfel de valori ca dragostea de Patrie şi modul sănătos de viaţă. Cu un mesaj de felicitare s-au alăturat Raşid Burtiev, preşedin-

Cinci minute de suspans pentru campioni

tele Asociaţiei de Supermaraton din Moldova, Lazar Povestka, şeful catedrei Atletică Uşoara a Universităţii Naţionale de Educaţie Fizică şi Sport şi Oleg Druţă, arbitrul cursei.

Emoţiile cresc şi asta deoarece în scurt timp atleţii vor afla cine a înregistrat cele mai bune rezultate şi, lesne de dedus, va culege laurii. Participanţii străini privesc lung spre monumentul lui Ştefan cel Mare şi spre mulţimea din Piaţa Marii Adunări Naţionale. Larisa Labartkava este participantă din Ucraina. Deşi are rădăcini basarabene, ea spune că rareori vine în Moldova, dar ceea ce a văzut în aceste patru zile o motivează să mai vină. „Am devenit un colectiv şi mi-am făcut prieteni, iar oamenii din

zile, cât a durat maratonul, aceştia au reuşit să se împrietenească şi să devină un grup unit. În afara competiţiei, sportivii povestesc de multiplele aventuri şi întâmplări haioase. Şi ospitalitatea oamenilor din localităţile-n care au înnoptat nu a fost trecută cu vederea. Participanţii s-au confruntat

pentru rezistenţă şi convingerea cu

Aliniere la campioni Locul întâi, atât între bărbaţi, cât şi între femei, a revenit sportivilor din ţara noastră, pe care, poate, i-au ajutat şi pereţii. Valentina Delion este una dintre cele mai cunoscute sportive. Ea a apărat imaginea ţării la Jocurile Olimpice din anul 2008 şi este învingătoare a mai multor curse, printre care şi cursa Bucureştiului în 2010. „Acest maraton a fost unul foar-

sate ne-au întîlnit cu mult entuziasm şi bunătate”, spune Larisa. Pe scenă a urcat Alexandru Brăileanu, director gestiunea reţelelor Gas Natural Fenosa. Alexandru a mulţumit participanţilor pentru interesul manifestat faţă de sport şi i-a felicitat

nr. 37/septembrie 2011

142

143

te interesant, am alergat ore întregi prin pietre, căldură şi nu a fost foarte uşor ”, spune Valentina, concluzionând că, uneori, traseele competiţiilor olimpice sunt mai puţin dificile.

Între învingători s-au mai regăsit Stepan Şalaev (locul 3), Victor Juncu (locul 1), Ion Barbară (locul 3) şi Maria Sagan (locul 3), veritabili luptători.

De aceeaşi părere este şi participantul cu numărul 115 pe tricou, Raşid Burtiev, preşedintele Asociaţiei de

Surprize-surprize de-ale...alergatului Surpriza cursei a fost Vladimir Ivanov, particpantul în vârstă de 73 de ani. Deşi nu a ocupat niciun loc, acesta a cucerit simpatia şi admiraţia colegilor. Fără medalie, dar ovaţionat cel mai mult de public, septuagenarul spune că secretul rezistenţei sale este practicarea sportului zi de zi. Mai mult, pensionarul se autodeclară participant al ediţiei de anului viitor.

Maraton din Moldova, care a ajuns la finiş pe locul al doilea. „Maratonul este o continuare firească a curselor de alergare Iaşi-Chişinău care după intrarea României în Uniunea Europeană nu au mai putut fi organizate.” Tocmai de aceea, sportivul speră că maratonul, cu susţinerea sponsorului general Gas Natural Fenosa, va deveni o tradiţie.

recent şi-a serbat cei 70 de ani. Deşi căldura a fost cea mai mare provocare pentru participantul din Ukraina, sportivul spune că nu şi-a pierdut încrederea în forţele proprii şi asta l-a ajutat să treapta a treia în clasamentul general.

Supermaraton danez Maratoane similare au loc şi peste hotarele ţării. Grigore Cilipic este unul dintre atleţii care nu ratează nicio şansă de a reprezenta Republica Moldova la cursele internaţionale. Pe data de 28 august, Grigore a participat la supermaratonul din Danemarca, unde s-a clasat pe locul cinci. “Dacă nu ar fi fost vântul aşa de puternic, care mi-a mai furat din viteză, şi drumul spre Danemarca atât de obositor, aş fi obţinut un loc de frunte”, povesteşte participantul, care a avut cel mult 13 ore la dispoziţie, pentru a parcurge distanţa de 100 km. Ceea ce l-a impresionat cel mai mult pe sportivul moldovean a fost atitudinea pozitivă şi atenţia sporită a danezilor faţă de participanţi, dar şi faţă de sport în genere. La cursa daneză au participat 20 de atleţi din Olanda, Belgia, Moldova şi ţara-gazdă.

Şi asta, chiar dacă la competiţia de anul acesta sportivii au parcurs patru etape grele: Sculeni-Ungheni, Ungheni-Corneşti, Corneşti-Călăraşi şi Călăraşi-Chişinău, iar distanţa totală, pe care au „măsurat-o” pas cu pas, a atins cota critică de 125 km. Cu aceiaşi fermitate şi dispoziţie a participat Stepan Şalaev, atletul care

nr. 37/septembrie 2011

144

1U NKT RECO MANDÎ&#x2122;

FondatÄ&#x192; ĂŽn 1827, VinÄ&#x192;ria Purcari produce cele mai veritabile vinuri moldoveneĹ&#x;ti, renumite ĂŽn diferite colĹŁuri ale lumii, precum Negru de Purcari Ĺ&#x;i RoĹ&#x;u de Purcari. Pe lĂ˘ngÄ&#x192; tradiĹŁii de secole, vinificatorii de la Purcari propun noi Ĺ&#x;i noi formule care devin ĂŽn scurt timp populare ĂŽn rĂ˘ndul celor mai exigenČ&#x203A;i cunoscÄ&#x192;tori ai artei vinicole. Anul 2011 a fost unul ĂŽn care vinificatorii de la VinÄ&#x192;ria Purcari au anunĹŁat despre â&#x20AC;&#x153;naĹ&#x;tereaâ&#x20AC;? a Ĺ&#x;ase noi vinuri, dintre care douÄ&#x192; reprezintÄ&#x192; o premierÄ&#x192; pentru Republica Moldova. Din cramele vinÄ&#x192;riei a fost scoasÄ&#x192; o adevÄ&#x192;ratÄ&#x192; galerie regalÄ&#x192;, din recolta anilor 2007, 2009 Č&#x2122;i 2010. Botezul licorilor s-a ĂŽntĂ˘mplat ĂŽn prezenĹŁa celor 180 de â&#x20AC;&#x153;naĹ&#x;iâ&#x20AC;?, membri permanenĹŁi ai Clubul de Vin, nume grele Ĺ&#x;i sonore, oameni care Ĺ&#x;tiu ce ĂŽnseamnÄ&#x192; un vin de excepĹŁie. Printre oaspeĹŁii de onoare ai festivitÄ&#x192;ĹŁii de prezentare a fost Ĺ&#x;i prinĹŁul Dimitrie Sturza, care a dat o notÄ&#x192; maximÄ&#x192; vinurilor de Purcari. Fast, atmosferÄ&#x192; innobilatÄ&#x192; de sunetele arpei, oaspeĹŁi aleČ&#x2122;i pe sprĂ˘nceanÄ&#x192; Ĺ&#x;i tradiĹŁionalele bucate ale casei â&#x20AC;&#x201C; un meniu special ales cu maiestrie de bucÄ&#x192;tarul sef au Č&#x203A;inut compania pe mÄ&#x192;sura vinului ce dansa precum o balerinÄ&#x192; pe poante ĂŽn amalgamul senzorial al gustului unic Č&#x2122;i armonios al Mariei sale - Vinul de Purcari! Vinul de vintage Ĺ&#x;i formulele noi au avut un succes de rÄ&#x192;sunet. DupÄ&#x192; proba datÄ&#x192; acasÄ&#x192;, vinurile au obĹŁinut recunoaĹ&#x;terea binemeritatÄ&#x192; Ĺ&#x;i peste hotarele ĹŁÄ&#x192;rii. Vinurile au fost selectate pentru concursuri, de la care s-au ĂŽntors cu 11 medalii â&#x20AC;&#x201C; 5 de aur, 3 de argint Ĺ&#x;i tot atĂ˘tea de bronz, performanĹŁÄ&#x192; uluitoare pentru nume noi de vinuri. VinÄ&#x192;ria Purcari a obĹŁinut laurii de ĂŽnvingÄ&#x192;tor la cinci concursuri internaĹŁionale prestigioase, contribuind astfel Ĺ&#x;i la promovarea ĂŽn lume a imaginii Republicii Moldova, ca ĹŁarÄ&#x192; ĂŽn care se produce un vin de excepĹŁie:

NEGRU DE PURCARI 2007 medalia de argint, Challenge International du Vin, FranĹŁa ROČ&#x2DC;U DE PURCARI 2007 medalia de aur, International Wine Contest, RomĂ˘nia ROČ&#x2DC;U DE PURCARI 2007 medalia de bronz, Challenge International du Vin, FranĹŁa ALB DE PURCARI 2009 medalia de aur, Challenge International du Vin, FranČ&#x203A;a ALB DE PURCARI 2009 medalia de argint, Oncours mondial de Bruxelles, Belgia ALB DE PURCARI 2009 medalia de argint, Wine&Spirits Contest, ChiČ&#x2122;inÄ&#x192;u RARA NEAGRÄ&#x201A; 2009 medalia de aur, Concours mondial de Bruxelles, Belgia ROZE DE PURCARI 2010 medalia de bronz, Wine&Spirits Contest, ChiČ&#x2122;inÄ&#x192;u PINOT GRIS 2010 medalia de bronz, concursul Decanter,Marea Britanie Vinurile au trecut cu brio cel mai prestigios, dar Ĺ&#x;i cel mai greu concurs pentru vinificatorii din ĂŽntreaga lume - Challenge International du Vin, FranĹŁa. Ĺ&#x17E;i asta, nu numai din cauza criteriilor de selectare severe. Juriul este format din 2 echipe care estimeazÄ&#x192; calitÄ&#x192;ĹŁile vinurilor-concurente: una ĂŽntruneĹ&#x;te experĹŁi ĂŽn enologie din toatÄ&#x192; lumea, alta â&#x20AC;&#x201C; consumatori amatori, dar care au Ĺ&#x;i ei preferinĹŁele Ĺ&#x;i gusturile formate. ExigenĹŁi Ĺ&#x;i mari cunoscÄ&#x192;tori cum se recomandÄ&#x192;, francezii au fost nevoiĹŁi sÄ&#x192; capituleze. Alb de Purcari le-a amintit de un alt vin, dintr-o zonÄ&#x192; specificÄ&#x192; franĹŁuzeascÄ&#x192;, cu tradiĹŁii muĹ&#x;chetare de neclinitit. Ĺ&#x17E;i l-au votatâ&#x20AC;Ś ca fiind cel mai bun.

NEGRU DE PURCARI 2007 medalia de aur, Wine&Spirits Contest, ChiČ&#x2122;inau.

Anul 2011 a confirmat ĂŽncÄ&#x192; o datÄ&#x192; statutul de lider al vinÄ&#x192;riei Purcari. Munca, talentul Ĺ&#x;i sacrificiul vinificatorilor s-a materializat dupÄ&#x192; aceasta ĂŽn contracte exclusive cu Rusia, Coreea de Sud, China Ĺ&#x;i alte ĹŁÄ&#x192;ri.

NEGRU DE PURCARI 2007 medalia de aur ĂŽn cadrul competiĹŁiei Wine Contest, RomĂ˘nia

SIMĹ˘IĹ˘I-VÄ&#x201A; EXCLUSIVI CU VINURILE PURCARI! SAVURAĹ˘I CLIPA DE GLORIE A CAMPIONILOR!

145

nr. 37/septembrie 2011

146

Clubul

hedonistilor: , “SPUMA” VINURILOR

“FRIŞCA” SOCIETĂŢII MARILE DESCOPERIRI SUNT ÎNTÂMPLĂTOARE. PE LÂNGĂ MISTICISMUL CARE ÎNSOŢEŞTE ORICE MURMUR DE “EVRICA”, ŞAMPANIA ARE ŞI PECETEA MÂNII DIVINE, PENTRU CĂ S-A “NĂSCUT” CU SUTE DE ANI ÎN URMĂ, ÎN CHILIA UNEI MĂNĂSTIRI ASCUNSĂ DE OCHII LUMII. FABULA SPUNE CĂ, ATUNCI CÂND CĂLUGĂRUL FRANCEZ PERIGNON A GUSTAT PENTRU PRIMA DATĂ BĂUTURA, ŞI-A STRIGAT ASISTENŢII: "VENIŢI REPEDE, BEAU STELE!". CUM ERA DE PRESUPUS, VINUL “ASTRONOMIC” A AJUNS DOAR PE MESELE CAPETELOR ÎNCORONATE. NEDREPTATEA DE CLASĂ A FOST REPARATĂ DE VINIFICATORII CARE AU “ÎNFIAT” METODA. CHIAR DACĂ ŞAMPANIA RĂMÂNE LEGATĂ DE LOCURILE ÎN CARE A FOST INVENTATĂ ŞI ESTE UNA DINTRE CELE MAI SCUMPE BĂUTURI DIN LUME, OMUL DE RÂND SE POATE MÂNGÂIA CU COPIILE APROAPE IDENTICE - VINURILE SPUMANTE, ALIAS EFERVESCENTE.

Degustarea s-a desfăşurat într-o atmosferă de sărbătoare, de vreme ce vinurile pregătite pentru degustare şi delectare fac parte dintr-o clasă superioară, spumantele. Eferverscenţa acestora, asociată cu ocaziile speciale, a dat tonul întregii şedinţe. Şi aşa cum doar aristocraţii neadevăraţi beau şampanie de dimineaţă, ne-am gândit să stropim cu şampanie un sfârşit de săptămână de muncă.

Rând pe rând îşi fac apariţia degustatorii, care urmează să dea note celor 6 exemplare de vin spumant, care au fost aranjate în linie pe o măsuţă alăturată, fiecare cu numărul său de ordine. În opinia experţilor, care s-au împărţit deja în grupuri de interes, Moldova a devenit o a doua patrie pentru spumante, iar produsele vinăriilor moldoveneşti pot concura cu cele mai selecte mostre din matca

francofoniei. După tradiţionala bătaie cu pixul în pocal întru liniştirea spiritelor, profesorul Ion Prida a anunţat deschiderea solemnă (că, deh, despre vinuri spumante este vorba) a şedinţei. Dar ce deschidere oficială fără un cuvânt-două înainte? Vinurile efervescente prezintă o categorie specială a vinurilor de struguri cu o producţie globală anuală de circa 3,5 miliarde de butelii,

TEXT de CORINA MANOLE / FOTO de VICTOR BUZU Æ DORIȚI SĂ DISCUTAȚI CU AUTORII ȘI CITITORII REVISTEI "PUNKT"? ACCESAȚI SITE-UL www.punkt.md

147 Irina CIUB

Constatin BÎLICI Șef de producție de vinuri spumante

Vladimir LAZARIUC Director de producție de vinuri

Vica DEMICI Ambasada SUA

Ludmila BUMACOV Doctor, conferențiar universitar

Vitalie MANZUL Symposium

Tatiana CERGA Interpretă

Boris CREMENE Actor

Irina CIOCLEA Enreco

Tatiana Său Elita 5

Irina BULAT Redactor

Ion PRIDA Doctor în Oenologie

Vasile LUCA Tehnolog-șef

Corina MANOLE, Angela BRAȘOVEANU, Angela STAFII Echipa PUNKT

Maia LEFTER Director Marketing PUNKT Tatiana CERGA Interpretă

Irina KOZLOVA Arhitect

Arcadie FOȘNEA Producător de vinuri

Victor BANCOV Inginer-tehnolog

Oleg EFRIM Ministru al Justiției

Vasile LUCA Tehnolog-șef

Lilia FLOREA Pictor Alexandru KURILOV, Anastasia TABURCEANU

Ion PĂDURARU Avocat

Vasile BUMACOV Ministru al Agriculturii

Sergiu GĂLUȘCĂ Producător de vinuri

Viorel GUȚU Viceministru al Agriculturii

Natalia LEVȘINA Enreco

nr. 37/septembrie 2011

148

$LUBUL HEDO NIЈTILOR

Ô“SPUMA” V I N U R I LO R VS “ F R I ŞCA” SO C I E TĂŢ I I

care reprezintă aproximativ 10 % din producţia vinurilor de struguri, explică preşedintele de onoare şi de fapt al şedinţei. Instrucţiunile continuă: „Vinul spumant este cel mai aproape de tipul şampaniei, iar la elaborarea lui sunt folosite soiuri de struguri apropiate de cele din regiunea Champagne – Pinot Noire, Pinot Meunier şi Chardonnay”. Mai aflăm că şampania, după definiţie, este o băutură „răcoritoare”, deci temperatura de servire trebuie să fie situată între 6 şi 8 grade C. La temperaturi mai mari, vinul pierde iremediabil din calităţile sale gustative şi aromatice. La aprecierea

calităţii vinurilor efervescente trebuie “să tragem cu ochiul” la proprietăţile lor specifice – efeverscenţa, legată de degajarea gazului carbonic din vin, şi asta începând cu deschiderea sticlei. Subiectul bulelor trezeşte rumoare. O şampanie adevărată, după ce o torni în pahar, eliberează bulele până la 8 ore. Asta însemnând că dacă ţi-a rămas în cupă de seara, dimineaţa ar fi musai să te bucure încă. Iniţial spuma trebuie să fie abundentă şi fină. Distrugerea acesteia e bine să se producă lent, cu păstrarea unui cordon lipit de pereţii pocalului. Bulele trebuie să fie mici.

1. CHATEAU VARTELY SAUVIGNON – 77.38 puncte, (Locul 2) Vin spumant produs după metoda tradiţională, alb brut, din struguri recoltaţi în zona de sud a Moldovei. Este un vin complex, cu o textură elegantă, mătăsoasă şi cremoasă. Aromele conţin note de pere, mere şi citrice. Este aperitivul perfect şi acompaniază excelent fructele de mare şi peştele. Ion Prida: Un spumant de o calitate excepțională, bun pentru concurs. Sergiu Gălușcă: Nu mi-a plăcut că s-a lăsat prea repede spuma. Boris Cremene: Are aromă plăcută, un pic spiritual, ar fi bun cu o ciocolată, dar cred că și-a pierdut prea repede efeverscența. Vitalie Manzul: Interesant, miroase a mere, gustul este un pic brutal. 2. CRICOVA PRESTIGE – 74.16 puncte, (Locul 3) Spumant alb brut de colecţie produs din struguri tradiţionali europeni Pinot Noir şi Chardonnay, în conformitate cu tehnologia franceză Champenoise. Culoarea: galben pai. Gust fin, armonios, cu nuanţe suave de vanilie. Buchet floral, perfect echilibrat, cu arome subtile de floarea soarelui. Alcool: 13 % Vica Demici: Îmi vine în gând cuvântul "cauciuc", mi se pare mai matur (după culoare) decât ceea ce cred eu că este un vin spumant. Arcadie Foșnea: Aromă curată, o intensitate de nota 8, nuanțe de coajă de pâine, măr copt, mai ușor decât precedentul, cred că are ceva rest de zahăr, se simte o nuanță de petrol.

Degustatorii mai au misiunea să urmărească aromele primare. Potrivit regulii, în spumantele clasice, aromele de flori, bobiţe coapte, pomuşoare, pâine proaspătă sunt transformate şi înnobilate de nuanţe de fructe exotice, frişcă, floarea soarelui. La aprecierea vinurilor spumante s-a ales scara de 100 puncte: aspectul (inclusiv efervescenţa) – 25 puncte; aromele – 28 puncte; gustul – 35 puncte; impresia generală – 12 puncte. Aşa cum chelnerii încep să toarne în cupe prima mostră, degustatorii îşi pregătesc pixurile şi tabelele de punctaj. Să înceapă sărbătoarea!

Vasile Luca: Buchet compus de fructe, gust intensiv, cu nuanţe de caramelă, armonios și echilibrat. Un vin mai masculin Ion Prida: Mai matur, mai extractiv, mai proaspăt decât primul. Aduce a mărar, iarbă uscată, romaniță. Alexandru Kurilov: Aromă foarte plăcută, efeverscență intensă. 3. ACOREX CUVEE ALEXANDR – 80.61 puncte, (Locul 1) Spumant brut produs din struguri de Chardonnay şi Pinot Blanc. Culoarea: aurie. Gust uşor răcoritor, structurat. Cupajul a fost elaborat de oenologul francez Jean-Marc Sauboua. Vinul combină tradiţiile viti-vinicole franceze şi moldoveneşti şi este produs în zona sudică a Moldovei. Se serveşte rece, la temperaturi de 12-14˚C. Liliana Bolocan: Mai suav, plăcut, mai ușor, buchetul mai bogat, dar îi lipsește dulceața amăruie de la precedentele. Mi se pare un vin stabil, cu intensitate medie. Viorel Guțu: Are cea mai bogată efeverscență de până acum. Gust: corpolent, expresiv, de lungă durată, puțin deranjant. Sergiu Gălușcă: E un vin foarte bun, dar care pierde un pic din aromă. Irina Kozlova: Şampania se bea după starea interioară, după atmosferă. Primul vin e liric, al doilea - vesel şi al treilea e excelent pentru o relaxare totală cu prietenii. Arcadie Foșnea: Am simțit o aromă fină de miez de nucă, poate un chardonnay. Toate mostrele de până acum au fost perfecte. Ion Prida: Ultima mostră este cea mai apropiată conceptual de "șampanie”.

4. LION GRI STYLE & QUALITY – 73.27 puncte, (Locul 3) Spumant demi dulce. Culoarea: aurie. Spumă persistentă, buchet floral, cu nuanţe de dracilă. Proaspăt, armonios cu nuanţe uşoare de expunere. Se poate servi alături de icre negre, roşii, brânză. Arcadie Foșnea: Parfumat, gustul este foarte dulce şi am simțit o nuanță de plută. Ion Prida: Aroma excesivă care te pune în gardă: se simte izul de lime, fructe exotice. În gust nu mă deranjează zahărul, este echilibrat, plin. Cred că s-a măcerat la frig. Este un vin atractiv, dar straniu.

că în acest vin se simt foarte bine aromele fructate, gustul tropical. Ion Prida: Un vin fin, se simt arome de mere, muscat, e un vin comercial, vinificatorii nu prea apreciază aceasta mostră, în schimb consumatorii da. 6. CRICOVA LACRIMA DULCE – 75.11 puncte, (Locul 2) Spumant alb demidulce produs din struguri clasici europeni, în confirmitate cu categoria ASTI. Culoare: galben pai. Gust echilibrat, buchet floral intens, cu arome delicate. Se serveşte la 6 - 8˚C, cu deserturi pe baza de fructe, îngheţată,

5. ACOREX PODIUM – 84.44 puncte, (Locul 1) Spumant demi dulce produs din struguri de Muscat. Gust proaspăt de fructe, plăcut, care stăruie. Este elaborat după tehnolgia prosec, pentru ca gustul să fie armonizat și să nu se simtă zahărul. Răcorit până la 8-10˚C, e perfect pentru deserturile din fructe și brânză.

jeleu, prăjituri cremoase. Alcool: 10,5%. Vica Demici: Îmi amintește de cazinoul din Monaco. Vasile Bumacov: Noi tot timpul vrem să punem standarde europene. Mă “lupt” cu soția mereu - eu cu brutul, ea cu vinurile mai dulci. Mie acesta nu-mi place.

Vica Demici: Mi s-a părut moderat de dulce, un vin pentru fete, vin cu mofturi. Tatiana Său: Mi-a placut foarte mult, nu se simte mirosul de chimicale, ci un miros de flori, foarte plăcut la băut. Sergiu Gălușcă: E un vin care m-a impresionat prin aromă, acesta e cel mai bun, probabil, din Moldova. Poate din motivul că ne aduce aminte de perioada sovietică. Ion Păduraru: E un vin extraordinar, chiar mi-a plăcut. Tania Cerga: Încerc să nu fiu snoabă, de aceea recunosc că îmi plac spumantele demi dulci. Acesta este unul deosebit, cu o aromă extraordinară. Victor Bancov: Nu cred că merită toate aprecierile, pentru

tatea gastrică ridicată, iar cineva scazută. După mine, este un vin bun, dar are un postgust amărui. Sergiu Gălușcă: În privinţa aromei, acesta este mai brutal decât precedentul. Tatiana Cerga: E ca un parfum. Îmi place să-l miros, nu să şi-l beau. Ion Prida: Vin aromatic, bobiță proaspătă, miere, gust masiv. E un vin bun care merge la desert cu o ciocolată sau un piersic. Este un vin pregătit din must şi nu conţine zahăr.

4 5 84.44 puncte

73,27 puncte

80.61 puncte

75.11 puncte

74.16 puncte

77.38 puncte

Ludmila Bumacov: Noi toți suntem diferiți, cineva are acidi-

150

1U NKT RECO MANDΙ

Poli. Mica Ceasca de energie , pentru faptele mari

O CEAŞCĂ DE CAFEA BUNĂ, SAVURATĂ DIS-DE-DIMINEAŢĂ, ÎNSEAMNĂ APROAPE INSTANTANEU O ZI ÎNCEPUTĂ CU DREPTUL. DAR EXISTĂ ATÂŢIA ŞI ATÂŢIA FACTORI DE CARE TREBUIE SĂ ŢINEM CONT ATUNCI CÂND PUNEM PE ARAGAZ “DOZA” PERSONALĂ DE ENERGIE ŞI VITALITATE PENTRU O ZI ÎNTREAGĂ: CALITATEA ŞI DOZAREA CAFELEI, VASUL ÎN CARE O PREPARĂM, TIMPUL DE FIERBERE... SARCINI MULTIPLE ŞI UNEORI GREU DE REALIZAT, ATUNCI CÂND OCHII REFUZĂ SĂ SE DEZLIPEASCĂ. PENTRU ACESTE SITUAŢII A FOST INVENTAT AUTOMATUL SAU APARATUL DE CAFEA. LUCRURILE S-AU SIMPLIFICAT INCREDIBIL, IAR MAGIA POATE ÎNCEPE: APEŞI PE UN SINGUR BUTON ŞI PRIMEŞTI UN “BUNĂ DIMINEAŢĂ” REGAL, PRIN INTERMEDIUL UNEI CAFELE RECONFORTANTE ŞI DELICIOASE!

Distribuitor exclusiv: SC NEOTEC SRL, str. Paris 51, tel. (373 22) 852 250, (373 22) 852 251, (373 69) 111 661 e-mail: info@neotec.md

151

Chiar dacă există încă preconcepţia că o cafea făcută la ibric nu poate fi comparată cu nimic în lume, tot mai multe persoane preferă aparatele de cafea, pentru rapiditate şi garanţia calităţii. La birou, în localuri, la întâlnirile de afaceri, cafeaua din automat e o metodă rapidă şi sigură de a întregi atmosfera şi de a aduce concentraţia maximă. Aşa cum majoritatea angajaţilor îşi încep ziua de lucru cu o ceaşcă de cafea, necesitatea unui aparat de birou a devenit de primă linie. Fie că le-a intrat în sânge acest ritual matinal, fie că au nevoie de o cafea ca să se monteze pentru sarcinile de serviciu, de multe ori, băutul cafelei este primul lucru pe care îl fac angajaţii atunci când ajung la birou. Nu sunt observaţii subiective, pentru că există şi sondaje care au măsurat milimetru cu milimetru predilecţia pentru o cafea la serviciu. Unul dintre cele mai recente sondaje arată că obiceiul de a sorbi, din timp în timp, câte o cafea la birou îi ajută pe angajaţi să fie mai atenţi şi mai productivi. Cercetătorii au mai stabilit că unul din trei angajaţi nu poate da randament maxim o zi întreagă fără cafea, iar 43 la sută dintre respondenţii sondajului spun că aceasta îi face să fie mai energici şi mai productivi. 20 la sută dintre cei chestionaţi recunosc cu mâna pe inimă că dacă n-ar exista cafeaua, ar dormi toată ziua şi nu ar avea energie suficientă ca să ducă la bun sfârşit programul de lucru. Concluzia vine în regime automat.

posibil. Acesta reprezintă combinaţia perfectă între tehnologia modernă şi cele mai bune soiuri de cafea italiană. Cu siguranţă, angajaţii ar aprecia ca pe un gest de mare inspiraţie decizia şefilor de a instala un aparat de cafea la birou. Această hotărâre ar putea fi acceptată chiar mai călduros decât o majorare a salariului cu o sută-două de lei. Grija pentru subalterni, căldura pe care o simt atunci când conştientizează că cineva se gândeşte la ei, e recompensa imediată pe care o puteţi primi în schimb. Din acest punct de vedere, Poli Caffe este aliatul dvs. Calitatea produselor noastre şi promptitudinea cu care reacţionăm la orice apel, vă poate asigura un climat excelent în colectiv. Poli Caffe poate aproviziona biroul dumneavoastră cu aparate si consumabile de cea mai bună calitate. Noi vă oferim GRATUIT spre utilizare un automat de cafea. Dumneavoastră urmează să plătiţi doar ceea ce consumaţi, capsulele de cafea. Şi asta, în funcţie de consumul mediu lunar de cafea din birou. Vă prezentăm noul sistem de a obţine un espresso perfect, la fel de bun ca în cafenele, în cel mai scurt timp

Cu o simplă apăsare a butonului, cafeaua espresso este gata. Procesul de preparare a cafelei durează 30 de secunde. Se introduce capsula în aparat, o maşină special proiectată şi creată, pentru a vă garanta cea mai bună cafea espresso. Capsula folosită este colectată într-un vas special conceput, iar consumatorul nu trebuie sa o arunce de fiecare dată. Capsulele de cafea Poli au un gust plin şi o aromă unică. Dintr-o capsulă de cafea se poate obţine un espresso authentic, iar savurarea cafelei se va transforma într-un ritual la care nu poţi renunţa. Aşa cum, numele cafelei Poli este unul cu o istorie bogată, cunoscut pe toate meridianele lumii, milioane de oameni încep ziua cu o ceaşcă de cafea Poli, datorită aromei sale inconfundabile şi gustului delicios. Vino şi tu în familia Poli. Sună la numărul de telefon 85 22 50 sau 85 22 51 şi asigură-te că în colectivul tău nu lipseşte cafeaua, mica ceaşcă de energie pentru faptele mari!

nr. 37/septembrie 2011

152

Pu nkt eve nime nt

e c i f o s o l i F e l i r u n Vi

DIPGy =@M@< šD ADGJNJADD N<P >PH Nī <?PID A@MD>DMDG@ ?@ NP= B<M?PMD

DE LA DORINȚE TRECEM ATENT SPRE FERICIRE ŞI MAI ALES SPRE CEEA CE PUTEM SĂ ADUNĂM PIC CU PIC SAU, ŞI MAI BINE, ÎNCERCĂM SĂ AFLĂM PE UNDE SĂ MERGEM CA SĂ NE CADĂ PESTE CAP O BUCATĂ MARE DE FERICIRE. OAMENI DE BUNĂ VOIE, CU MINŢILE ASCUŢITE ȘI CU DORINȚĂ DE A COMUNICA S-AU ADUNAT LA KIRA'S LA UN NOU VIN FILOSOFIC, UN ROSE DE LA ETCETERA...

Pentru ca să aflăm unde stă ascunsă şi cum să găsim fericirea, am ales, înainte de toate, să vedem ce este ea, de toată lumea îşi rupe capul în căutarea ei. Este cumva un ingredient preţios, exotic, extern nouă sau un mecanism interior, care generează calm şi pace? Pornind de la ideea că a fi fericit este un scop, pe care, recunoaștem sau nu, fiecare dintre noi îl dorim atins, am încercat să clarificăm conceptul. Ce este fericirea sună atât de banal , încât devine extrem de dificil de trasat o linie generală, care ar cuprinde cât mai multe opinii. Victor Chironda: Fericirea e un moment din viața noastră, pe care nu îl putem conștientiza și înțelege în momentul trăirii. Înțelegem că am fost fericiți doar târziu, atunci când lucrurile nu se mai pot întoarce. Alexei Ciobanu: Pentru fiecare dintre noi fericirea înseamnă lucruri diferite: pentru mine e acordul cu mine însumi. Tamara Zasmenco: A fi fericit înseamnă a ști să trăiești momentele în deplină seninătate.Suntem reticenți la a povesti experiențele noastre triste. S-a dovedit și că la cele fericite avem un tremor interior. Nu știm să ne povestim viața. Gabriel Garcia Marquez spunea că viața nu este acea trăită, ci acea pe

care o putem povesti. Această întâlnire la un vin filosofic a demonstrat adevărul spuselor scriitorului. Cristina Pohilenco: Am trăit un moment de fericire cu mama mea, într-o dimineață, în care am reușit să deschidem căile de comunicare Julia Munteanu: Sunt fericită atunci când am o carte bună alături. Fericirea nu este dependentă de timp. Problema noastră este că încercăm să o măsurăm, să îi dăm contur, să o așezăm pe polițele rațiunii. Sau și mai dificil – o subsumăm atingerii unui scop. Filosofii de la Kira” s au ajuns la concluzia că fericirea nu ține de realizarea unui scop concret. Poți fi fericit nu numai atunci când atingi obiective, ci și atunci când filmul pe care l-ai văzut atinge. De ce nu suntem capabili să fim fericiți? Epicur spunea că din frică. Pe de o parte, din frica de zei, de a nu greși; pe de alta, din frica de moarte. Tot el spune. Oricine are dreptul la greșeală dacă noi suntem creați din atomi, care își asigură mișcarea, deci viața din deviere. Iar de moarte? Nu are de ce să ne fie frică de ceva, cu care nu ne vom întâlni niciodată. Pentru a fi fericit, merită să înveți să te detașezi. Dar despre asta – la următorul Vin Filosofic.

153

nr. 37/septembrie 2011

154

YUDASHKIN ȘI COPIII "Am fost șocat atunci când, povestindu-i despre concursul național al tinerilor instrumentiști, pe care îl facem deja al cincilea an în memoria soției mele, Antonina, Valentin Youdashkin a zis simplu: ”Vin și eu să vă prezint ultima mea colecție. Gratis, bineînțeles. Am ținut enorm de mult la această doamnă. Și iată-l azi aici!" Președintele Petru Lucinschi era încă vădit emoționat de faptul că uneori lucrurile frumoase se întâmplă pur și simplu. Astfel, am avut și noi ocazia să-i aplaudăm pe viitorii Paganini ai Moldovei, să furăm accente și detalii de la celebrul designer și să cinstim memoria unei femei elegante la port și la gânduri.

155

nr. 37/septembrie 2011

156

Bursucul gastric

Povara celor 3 stele Michelin Dragă Bursucule, știi foarte bine că în Italia e greu de găsit (sau comis) mâncare proastă. Orice italian și-ar da două palme dacă ar face-o. Poate trei. La orice tavernă vei găsi bunătăți făcute din patru roșii aruncate pe tigaie și o frunză de busuioc. Ca să ne conturăm o impresie cât mai clară, am încercat de toate - și mici restaurante tradiționale cu moșneguți suverani urmărind relaxați trecerea timpurilor și moartea imperiilor, și restaurante moderne, unde cupluri tinere sau mai puțin-dar mai mult, își adumlecă în cunoștință de cauză conținutul farfuriiilor și își învârt de zor paharele, dar azi vom vorbi despre altceva. Vom vorbi despre Don Alfonso. El însuși. … Don Alfonso 1890 este unicul restaurant din sudul Italiei care are 3 stele Michelin și era păcat să trecem pe alături fără a vedea cu ce se mănâncă Alta Cucina Italiana în interpretare sudică. Spre încântarea noastră, rezervarea pe a doua zi a fost confirmată aproape imediat. Google maps ne anunță grijuliu că avem de parcurs 24 de km în 31 de minute, ceea ce în serpentinele amețitoare ale coastei Amalfi pare rezona-

ATMOSFERĂ: BUCĂTĂRIE: PREȚURI: WC:

bil. Deși semnele indică o limită de viteză de 50 km e ca și cum ți-ar râde în nas, căci nimeni nu se ridică la o asemena performanță - orice mașină mai lată decât un Fiat Uno trebuie să-și strângă urechile ca să se strecoare cum poate pe șerpuirile înguste, tapițate cu mașini și scutere parcate în interminabile șiruri, chiar și Ferarri-urile sau Lamborgini-urile întâlnite în cale se resemnează atunci când le întrec niște Vespa din anii 60… Încă ne mai punem întrebarea ce ar căuta un restaurant cu 3 stele Michelin într-un sat de munte, care nici măcar stațiune balneară nu e, dar ne mulțumim cu fraza că omul sfințește locul, mai ales că în ghid e indicat și accesul pe mare cu vaporul, și cu helicopterul... Fiindcă am venit ceva de onoare al localității abundență de restaupresupunem că cei la Don Alfonso se de alături. Luăm cu imense cu dușumea

mai devreme, facem un tur și constatăm o mare rante, ceea ce ne face să care au venit fără rezervare pot consola cu un restaurant un aperitiv în grădina decorată felinare orientale, făclii, pavilioane de ceramică din secolul 18, urmărim

VVVVV VVVVV VVVVV VVVVV

descifrare (o masă pentru 6 persoane, dintre care un cetățean onorabil de 6 ani a dormit grațios pe două scaune, spre încântarea doamnelor înduioșate de la mesele de alături, a costat 550 euro, un fel a variat între 35 și 45 euro.)

TEXT de ANGELA BRAȘOVEANU

157

prin imensele ferestre de sticlă, ca într-o vitrină, munca bucătarilor – vreo 10 (sau poate 15, că se mișcau cu o viteză mai mare decât capacitatea noastră de a număra în vacanță). Pereții bucătăriei sunt tapițați cu Maiolică napoletană, ceea ce îi dădea un aer mai prietenos, departe de impresia de laborator sau spital a altor localuri… În sfârșit, suntem conduși în sala de mese - mult alb, lustre imense, șemineu cu o veche oglindă venețiană, și, oarecum neașteptat, scaune roz. Mai târziu am aflat că de fapt s-a optat pentru o armonizare cu flora locală, dar suspectez, totuși, că e vorba de inepuizabilul romantism al patroanei (descendentă dintr-o familie care s-a ocupat de-a lungul istoriei de fashion). Chelnerii, îmbrăcați în negru (în contrast cu bucătarii albi), au un aer ciudat de demni slujitori ai unui hram sau atenți asistenți psihologici, planează neauzit în jurul fiecărei mese, transmițându-și prin priviri semnale despre o sarcină sau alta. Meniurile cu prețuri sunt înmânate doar domnilor, în mâinile doamnelor lipsesc cu desăvârșire, deci pot să-și aleagă bucatele într-o dulce neștire. Discriminare salutabilă, în acest caz. Primele cinsprezece minute toată lumea citește meniul ca pe niște psalmi biblici. Cele trei stele apasă oarecum pe umerii clienților, chiar și matroanele cu decolteuri pregnante care se sărutaseră familiar cu unii din personal se pătrund de sacralitatea momentului. Ce să alegi? Rețete istorice? Colecția sezonului 2011? Discuțiile din afara meniului se topesc ca spuma de pe șampanie, atmosfera din jur îți sugerează că trebuie să te concentrezi în acest templu unde papilele gustative se roagă la dumnezeul lor și el, într-un sfârșit, le aude. Până are loc această consfătuire asiduă între neuroni, divinitate și papile, se aduce un soi de amăgire a foamei, ulei aromat cu ierburi, unt, pâinici de toate culorile, formele și mărimile pe care o fată subțire le completează imediat cum dispare vreo una din farfurie. Apoi

își face intrarea a doua ofertă din parea casei – ceapă umplută. Asta doar în folclorul nostru sună a ceapă degerată, în realitate este un antreu elegant și savuros ( e umplută cu ricotta și ierburi, iar pe coasta ei rotundă se sprijină languros o feliuță de proșuto, plutind într-o idee de pesto). Chiar și distinsa domnișoară din mâna mea stângă, care n-a gustat ceapă în viața ei și pe care o extrage cu mișcări de ceasornicar elvețian de oriunde s-ar fi pitulat, o ceruri, aici o mănâncă și chiar îi place. Minunile lui Don Alfonso! Antreul înghețata din pateu de iepure cu caviar de nisetru în sos de legume și oregano s-a dovedit o adevărată minune, care se topi imediat în gură și trimise semnale exaltate creierului în așteptare… Ricotta în consome de pește cu infuzie de verbena și lămâie fu și ea extrafină și pufoasă. Fetele minunate de la masa noastră și-au comandat risotto negru cu sepie, parfumat cu bergamotă, ouă de crab și sos cu făină de orange, sfeclă roșie și curcuma. Astfel am putut admira zâmbetele lor fericite cu chenar oarecum gotic. Am furat o furculiță, într-adevăr, era divin. Eu am nimerit mai prost cu homarul meu care era într-o crustă de aluat cam îndărătnică, detaliu

ce mi-a permis să umblu fără jenă cu furculița prin farfuriile celorlalți. Verificat farfuriile băieților: și peștele-sabie cu granella de fistic cu sos de lămâie soia și cilli – creație 2011, și pește local de stâncă, în stil aqua pazza (ceea ce

se traduce ca apă nebună, dar poate noi n-am înțeles corect), rețetă istorică, au fost cât se poate de onorabile. Demne de epoleții pe care îi poartă. Partea amuzantă, care îmi amintește de toate nunțile și cumătriile noastre, că și aici chelnerii prezintă felul principal

nr. 37/septembrie 2011

158

Bursucul gastric

ÔP OVARA CE LOR 3 STEL E M I C HEL I N

ascuns sub clopote argintate și o ridică solemn și concomitent de pe farfuriile aburinde. Dar, deosebirea. De fiecare dată când prezentau un fel, chelnerii se aplecau discret și povesteau pe un ton confidențial din ce ingrediente e făcut, cu câtă grijă au fost crescute respectivele fructe sau legume la ferma lui Don Alfonso și cum se străduiesc bucătarii să păstreze aromele și gustul produselor poaspete. Administratorul sălii, cu o ținută clasică a celui care e menit să-i facă pe alții să se simtă bine (adică puțin aplecat înainte, cu mâinile împreunate în dreptul pieptului, cam așa cum o fac de obicei persoanele preacuvioase atunci când întrețin o discuție inteligentă cu un preot, sau împreunate la spate, ceea ce înseamnă preocupare pentru ca lucrurile în jur să meargă bine), se apropia pe rând de mese, informându-se despre gradul de mulțumire al clienților. Cam pe la felul principal își făcu apariția și

patroana, cu același zâmbet de zână bună și aceeeași împreunare a mâinilor (în față, mai puțin la spate, din motive de eleganță). Și, fiindcă eram primii moldoveni care i-au călcat vreodată pragul, ne-a alintat și cu niște raviolli cu caciotta din partea casei, în sos de roșii și de o rară finețe. A urmat, tot din partea casei, un sorbet de prune cu nuci caramelizate, ca să ne pregătim extenuatele papile gustative

pentru desert… Șimțeam nevoia să fac o pauză, să alerg câteva cercuri în jurul restaurantului, dar cum poți să te opui ospitalității lui Don Alfonso? Mai ales când Donna Livia povesti despre Simfonia Lămâii, un desert, cum zicea ea, ușor ca puful, care face ca toate energiile să curgă în corp, care purifică și înalță, evident din lămâi crescute de înșiși mâinile lui don Alfonso?.. Am cedat, desigur. Grației și forței ei de convingere, evident, planificând în gând să facem o pauză alimentară de o săptămână după acest dezmăț gastronomic. Totodată, fiindcă în imaginea donnei Livia nu păream suficient de ghiftuiți, ni se aduseră două platouri cu pișcoturi și prăjiturele marca casei, pe care chiar n-am putut să le onorăm și pe care, înțelegător, chelnerul nostru ni le-a împachetat frumos pentru casă. Am tras o fugă prin bucătărie, unde l-am salutat pe Ernesto, fiul Liviei și al lui don Alfonso Lacarino, evident șefbucătar, și pe ceilalți membri ai echipei, tot muncind de zor, dar cu zâmbete deja ușor mai destinse spre sfârșitul serii, am făcut un tur al micului imperiu – cuptorul de afară, frumos decorat cu faianță folclorico-amalfiană, în care în fiecare zi se coace pâinea casei și numai cu lemne de măslin de la ferma lui don Alfonso, pentru că, dacă nu știați, cea mai bună pâine e cea coaptă cu lemne de măslin, apoi am intrat în școala de bucătărie, la fel și ea foarte colorată și primitoare, unde în cursuri de la 1 la 5 zile poți deprinde câte ceva din secretele lui don Alfonso și unde e expusă cu mare pietate mașina de feliat proshutto a primului Don Alfonso, un fel de Ferrari al speciei. Apropo, în această încăpere, pentru că e mai intimă, pentru circa 7-9 persoane și comunică direct cu bucătăria, uneori se izolează oaspeții megaimportanți, pentru care gătește însuși don Alfonso. Mi-i greu și să-mi închipui ce se întâmplă acolo... Urmează biblioteca (da, restaurantul are și bibliotecă, nu vă mirați) și apoi, sfânta sfintelor – beciul. Cu săli în care se menține temperatu-

159

ră diferită pentru diferite băuturi, cu galerii subterane care încep cu arcuiri romane și apoi continuă cu cele etrusce, în funcție de adâncime... Undeva, la fund, unde nici n-am îndrăznit să coborâm, sunt izvoare pe care Livia le numește plămânii beciului, pentru că mențin umiditatea constantă. Tot acolo se maturează și cașcavalurile, un alt aur al familei. Cele mai scumpe vinuri pe care le au sunt Petrus, dintre care unele ajung la 20.000 de euro sticla. Aceste vinuri, zice ea, au și adus o stea Michelin restaurantului, dar le colecționează “pentru că e nebună”, căci, făcând parte din patrimoniul țării, plătesc anual și impozite pentru că le dețin. Ne retragem discret din discuția despre impozite, oricum ne depășește, și ne întoarcem (plini de cadouri) la restaurant, pentru ultimul espresso. În sală atmosfera s-a destins vizibil, aplaudăm frenetic unei cereri în căsătorie și unei aniversări cu tort și lumânare. Promitem să mai revenim când ne mai aflăm pe coasta Amalfi.

Don Alfonso, chip de legendă Legendele localului (pentru că e plictisitor să consumi doar mâncare, avem nevoie să ne condimentăm și cu puțină mitologie ) zic că primul Don Alfonso (născut, precum menționam, în 1890), pe când era tânăr și ferice (poate mai puțin ferice, pentru că pe parcursul ultimului secol positanezii sau în general amalfienii au putut fi văzuți mai degrabă pe strada Columbus din New York decât pe stâncile lor natale, măturate de vânturi și de iluzii) adică la 14 ani a plecat în America după fericire. Normal. A încercat de toate, dar în aceste de toate uita să se amestece ingredientul atât de volatil și atât de greu de prins de coadă, numit de către toți fericire. La 22 de ani se întâlnește cu herr Brandmauer, care în acele timpuri săvârșea fapta tuturor eroilor

– Marea Călătorie în jurul lumii. Care, evident, s-a oprit la Positano, ca multe alte intenții nobile în ciocnirea cu un peisaj fabulos și niște vinuri bune. Herr Susmenționatul l-a convins pe Alfonso cel tânăr ( nu știm detaliile și trecem cu ușurință peste petele albe din mica lor istorie) să deschidă împreună un hotel

cu teren de tenis și un restaurant în localitatea lui de baștină, Sant' Agata de due Golfi. Zis și făcut. Cât timp Herr Respectivul se ocupa de aducerea clienților străini, don Alfonso făcu 12 copii, reuși să devină un cetățean megaimportant în această sfântă agată (primul autobus l-a adus el, ca și primul cinematograf, electricitatea, primele automobile, ce mai, tip renascentist!), avu ca oaspeți fețe regale și președinți de republică, iar herr, îmbătrânind, i-a vândut partea de afacere și s-a retreas în Edenul de vizavi, în Capri. Don Alfonso Lacarino de care vorbim la moment este nepotul primului don Alfonso și suferea cumplit când Don Alfonso Primul își ridica ușor pălăria în fața distinselor doamne dintre două golfuri, iar el nu avea ce ridica, din simplul motiv că nu avea pălărie! Bunelul Alfonso atunci i-a zis nepotului Afonso: vei purta pălărie când vei fi bărbat! Și când voi fi bărbat, bunelule Alfonso? Când o să-ți crească mustățile. Respectiv, micul Alfonso și-a petrecut copilăria așteptând să-i crească mustățile, încercând pe ascuns briciul bunelului. Povestea lui gastro-

nr. 37/septembrie 2011

160

Bursucul gastric

ÔP OVARA CE LOR 3 STEL E M I C HEL I N

nomică începe în clipa când (o, zeilor ascunși printre stânci chiluge, dornici de impresii tari) o văzu pe Livia, o fată blondă de 14 ani. Nu știu să-și manifeste dragostea altfel decât să-i facă un muss de ciocolată și să alerge din urma ei, rugând-o să-l guste. Fetei îi plăcu desertul. În schimb mamei nu-i plăcu fata. Dădea ochii peste cap, ridica mâinile la cer suspinând, “mamma mia”, când îl vedea pe Alfonso vrăjind la un nou muss de ciocolată. Probabil că a continuat să ridice ochii la cer, dar Alfonso, în ciuda a ceea ce se crede relația clasică mamă italiancă-fiu italian, la 22 de ani se însură cu Livia, pe care o numește și acum la mia donna, muza și sufletul lui. Noaptea, când se culcau toți – oaspeții hotelului, personalul, familia, Alfonso și Livia furau cheia de la bucătărie de la neînduplecata lui mamă și găteau. Adică gătea Alfonso, rolul Liviei era să guste, să-l laude și să memorizeze locul inițial al obiectelor, așa încât dimineața mama să nu bănuiască nimic despre orgiile gastronomice nocturne. Au călătorit, au gustat, au studiat restaurantele franțuzești de fir a păr, vroiau să înțeleagă secretul faimei acestei bucătării și cum ar fi putut ea extinsă și asupra bu-

cătăriei italiene, și, la un moment dat, în Japonia, i-a pocnit revelația: erau în fața unei piețe de pește și, povestește Alfonso mai târziu, deși erau vreo cinci grade afară, peștele era frumos aranjat pe un pat de gheață. Era atâta respect pentru produs, pentru hrană încât Alfonso s-a jurat imediat că va face la fel. Pe atunci, prin anii 80, țăranii italieni începuseră deja să se plictisească de agricultură, pentru că făceau mai mulți bani în turism, iar produsele agricole începuseră să fie tot mai mediocre. Nu era mult până la fast-foodizarea coastei Amalfi. S-au întors imediat acasă și au declarat părinților că refuză să se mai ocupe de hotelul familiei, ei își vor face o afacere aparte, un restaurant. Evident, s-au ridicat mâinile la cer, s-au zburlit mustăți și s-a rostit tradiționala urare de bine: o să vă ruinați în două luni! O să faceți de rușine neamul! O să ne lăsați pe drumuri! Iar părinții Liviei au mai adăugat: Vă dorim să vă ruinați cât mai repede ca să vă întoarceți la adevărata afacere de famile!!! A doua mare ”depresie” a început atunci când mulți dintre clienții lui Alfonso au fost dezamăgiți de hotărârea lui de a trece de la bucătăria tradițională la Quisine și n-au ezitat să-i comunice acest lucru. S-au încăpățânat să continue, deși le treceau fiori prin spate. Totul s-a schimbat atunci când un domn solid s-a ridicat de la masă, lăsând cu grijă șervețelul pe spetează și a zis că vrea să-i mulțumească bucătarului pentru extraordinara experiență gastronomi-

că pe care a avut-o. Acest domn s-a dovedit a fi ulterior primul președinte al Republicii Italiene. Restul completează legenda. În anii 90 a venit prima stea Michelin și Don Alfonso a intrat în mica armată a celor circa 2000 de aleși din lume care și-au pierdut liniștea și somnul. Pentru că poți să pierzi într-o clipă ceea ce ai câștigat, pentru că nimerești în vizorul tuturor și e foarte ușor să dezamăgești, pentru că responsabilitățile sunt altele. Livia, fiind prima femeie maestru în vinuri din Italia, s-a ocupat de beciurile restaurantului și curând asta i-a ajutat să câștige o altă stea Michelin. În 1990 Don Alfonso a devenit …fermier… Au cumpărat 6 hectare de pământ chiar în capul peninsulei Sorrento, vizavi de insula Capri și au făcut o fermă organică, unde cresc toate produsele pentru restaurant. Lămâi, roșii, vinete, ierburi. Pentru că nu poți face bucătărie de calitate dacă nu ai produse de calitate, aceasta e ferma lui convingere. Când a câștigat a treia stea Michelin, Don Alfonso și-a pierdut somnul cu totul. În schimb, a cîștigat iertarea mamei… Acum cei doi fii lucrează cu el, Ernesto, deși este licențiat în economie, este șef la bucătărie, Mario se ocupă de confortul clienților. Ne rămâne doar să adăugăm că pe nepotul lui don Alfonso îl cheamă, cum ați ghicit? Alfonso. Istoria face o buclă și se oprește. Pentru o nouă porție de paste. Marca Alfonso Laccarino.

REȚETĂ DON ALFONSO Vânătă și mozzarella, noua alianță Se taie vinetele în felii subțiri, se prăjesc rapid în ulei fierbinte și se lasă pe un șervețel de hârtie, să se scurgă. Se taie mozzarella în felii. În forme mici, cu pereții verticali (dar cred că se poate și improviza) alternați o rotiță de vânătă cu una de mozzarella, puțin busuioc mărunțit și o lingură de sos de roșii. Repetați procedura de 5 ori. Se pun în cuptorul preâncălzit la 350 grade pentru 10 minute. Prezentarea: stropiți cu sos de roșii cald, decorați cu o frunză de busuioc și o floricică dintr-o felioară de vânătă prăjită.

161

nr. 37/septembrie 2011

162

1U NKT RECO MANDΙ

Ôde E LE NA N EGUR Ă

C O M E D I E - D R A M Ă

In search of midnight kiss Regizor: Alex Holdridge Actori: Scoot McNairy, Sara Simmonds, Brian McGuire, Kathleen Luong, Twink Caplan, Robert Murphy

upă 364 de zile anorexice, solitarii metropolelor, cum ar fi New York-ul, încearcă să îngraşe clipa în ajun de an nou, alimentând-o cu un sărut uşor sau ceva mai puternic alcoolizat. Şi asta, pentru a prinde curaj în faţa nereuşitelor din anul ce tocmai se scurge, dar şi a zecilor de voci interioare ce se întrec în reproşuri. Astfel de căutători ai sărutului izbăvitor de la miez de noapte sunt şi eroii filmului „In search of midnight kiss”. Aceştia caută cu disperare pe cineva, un necunoscut/ă cu care să depăşească golul nopţii dintre ani, încercând să mimeze o relaţie de-o clipă sau de câteva ore cel mult. Dar niciodată nu se ştie ce va rezulta în urma acestei ecuaţii cu doi necunoscuţi. Perspectivele sunt multe, totul depinzând de cât e de comercială ambiţia regizorului.

2008 The

2011 The

l vei avea drept pasager în această scurtă croazieră chiar pe personajul principal al peliculei. “Castorul” e comic de tragic, pentru început. Tragedia şi comedia în acest film poartă aceeaşi mască, doar că depinde din ce unghi o priveşti. Dintr-o parte poţi vedea un bărbat aflat într-o stare depresivă acută, dar din alta, o haioasă jucărie de pluş, un castor. Şi castorul, ca orice rozătoare, ce să facă? Roade. Roade neuron cu neuron, manevrat fiind, culmea depresiei, de chiar mâna proprietarului acestor neuroni. În acest trist context ajungi să te întrebi: “Şi dacă ghinionul se transmite genetic, ca şi cârlionţii sau culoarea ochilor? Şi dacă suferinţa e stocată în ADN şi condamnarea la aceasta e un drept obţinut prin naştere?”

Class

2010

In a better World

D R A M Ă

Regizor: Laurent Cantet Actori: François Bégaudeau

dolescenţa a trecut. Reîncepe sezonul corvoadei celor 9 luni de sarcini zilnice. Cu această ocazie revin la intelectuala datorie şi elevii clasei a şaptea a unei şcoli pariziene dintr-un cartier rău-famat al oraşului. „În clasă” puţin contează acţiunea, accentul se pune pe atmosferă şi pe comunicarea interpersonală şi rezultatul ei mult aşteptat – recreaţia. Pelicula seamănă, mai degrabă, cu un reality-show în care adolescenţa, deseori impertinentă şi brutală, se află în centrul atenţiei, umblă strident machiată, se pune în gură cu profesorii, nu prea-şi face temele sau chiuleşte de la ore. Proful de franceză e unicul care încearcă să-şi cunoască şi să-şi înţeleagă elevii, dar eforturile lui sunt mereu zădărnicite de către această veşnic îndărătnică şi problematică adolescenţă.

beaver

Regizor: Jodie Foster Actori: Mel Gibson, Jodie Foster, Anton Yelchin, Jennifer Lawrence

D R A M Ă

2007

Regizor: Susanne Bir Actori: Mikael Persbrandt, Trine Dyrholm, Ulrich Thomsen

reconcepuţi reci, pragmatici de mulţi dintre semenii lor de pe alte paralele preferate de părtinitorul soare, nordicilor li s-a oferit, desigur nu în premieră, dreptul la replică. Cap de acuzare în acest proces de conştiinţă colectivă, fiind însăşi lexicologia sau orice preconcepţie. În cazul nostru privind temperamentul uman, porneşte logic şi etimologic de la o concepţie. Dar cu un regizor demn de o statuetă Oscar, victoria procesului de prelucrare a imaginii e garantată. Lui Susanne Bir i-a reușit perfect cu această misiune. Cu toate astea, verdictul final, în această poveste moralmente complicată, nu s-a dat. Deci, nu ne rămâne decât nouă, telespectatorilor s-o facem pe judecătorul, dacă avem dreptul moral să acordăm o notă trecătoare cel puţin.

163

nr. 37/septembrie 2011

164

1U NKT E PE 0CTO MBRIE ``````

NUMÄ&#x201A;RUL URMÄ&#x201A;TOR: Unul care se vrea cu eco-u.

Ce mĂ˘ncÄ&#x192;m, ce bem Č&#x2122;i cu ce rÄ&#x192;suflÄ&#x192;m...Asta-i ĂŽntrebarea!!! PUNKT-UL NOU, PE LĂ&#x201A;NGÄ&#x201A; RUBRICILE CLASICE: PUNKT ICON, PUNKT PE GLOB, PUNKT PE RELAČ&#x161;II, BURSUCUL GASTRIC, VA AVEA DOSITE Ă&#x17D;N CÄ&#x201A;MÄ&#x201A;RI MULTE ALTE BUNÄ&#x201A;TÄ&#x201A;Č&#x161;I VIZUAL â&#x20AC;&#x201C; STILISTICE.

1. Tema numÄ&#x192;rului: MOLDOVA: gurÄ&#x192; de rai sau de canal? Vom prezenta coČ&#x2122;ul cu â&#x20AC;?bunÄ&#x192;tÄ&#x192;Č&#x203A;ileâ&#x20AC;? de pe masa noastrÄ&#x192; cea de toate zilele unui laborator independent. Rezultatele, bune sau rele, le vom prezenta mÄ&#x192;riilor voastre, dar Č&#x2122;i experČ&#x203A;ilor de tot soiul.

2. Parada MIORIČ&#x161;ELOR mega proiect artistico-filantropic marca Punkt. Vom scoate toate cele 20 de oi din staul Č&#x2122;i le vom gÄ&#x192;si 2o de patroni.

TARANTINO, il diavolo. A dat mĂ˘na cu Corina Manole. La VeneČ&#x203A;ia.

Vom prinde big fish-ul. PoveĹ&#x;tile pescÄ&#x192;reĹ&#x;ti ale lui Cornel Busuioc. Ce fel de mĂ˘ncare de peĹ&#x;te este el ĂŽnsuĹ&#x;i, ce nadÄ&#x192; pune ĂŽn cĂ˘rlig Ĺ&#x;i cum a sÄ&#x192;pat sarcofage ĂŽn Moldova.

PUNKT LANSEAZÄ&#x201A; 20 DE OAMENI, 20 DE MIORIČ&#x161;E, 1000 DE MOTIVE SÄ&#x201A; SAVURAČ&#x161;I UN NOU NUMÄ&#x201A;R.

...ne Â place