Revista Punkt, nr 34, 2011

Page 1


1

nr. 34/iunie 2011



www.cartier.md


Casa Cărții,

bd. Mircea cel Bătrân, nr. 9, Chișinău. Tel./fax: 34 64 61. E-mail: casacartii@cartier.md

program: 10-18 Sâmbătă Duminică

Librăria9,

str. Pușkin, nr. 9, Chișinău. Tel.: 22 37 83. E-mail: libraria9@cartier.md

program: 10-18 Sâmbătă Duminică

Librăria din Hol, str. București, nr. 68, Chișinău. Tel.: 24 10 00.

E-mail: librariadinhol@cartier.md

program: 9-18 13-14 Sâmbătă Duminică

Librăria din Centru,

bd. Ștefan cel Mare, nr.126, Chișinău. Tel.: 21 42 03. E-mail: librariadincentru@cartier.md

program: 9-18. Sâmbătă: 9-16. Duminică


34_ Tema numărului: Publicitatea: pentru unii mumă, pentru alții ciumă

.

nr 34 / iunie 2011

38_ (R)evolutia publicității director Angela Braşoveanu

44_ Like la... delicatesa moldovenească

redactor-şef adjunct Viorica Mija

46_ Cum să devii un Nimeni

redactor-şef punkt.md

54_ Brandul VIP-urilor politicii moldave

Angela Stafii redactori Irina Bulat Georgeta Moraru reporteri

70_ Operațiunea TUSOVKA

autori

74_ EGO-LAND mă promovez, deci exist!?

Buianina, Sanda Filat, Marin Basarab, Sorin Hadârcă, Fernando Eichenberg, S, Ana

Andi Moisescu

64_ "99 de franci" măsurați în politică

Elena Negură

Virgil Pâslariuc, Alex Cosmescu, Tatiana

Coperta noastră:

58_ Avem di tăti! Însemnări pe marginea electoralei

Popenco, Victoria Rudi, Ludmila Andronic,

78_ MIX personal

Vasile Ernu

80_ Nasc şi la Moldova… useri

art director

82_ eMARKETIZAREA sau click-ul care vinde

Artemie Palii web design Mihai Roman Foto Igor Schimbător Sergiu Odainic Alex Gâlmeanu pr &evenimente

86_ Festin canibalic: cum să ne mâncăm și să rămânem întregi 88_ Hipocrația 96_ Punkt pe vin: Criza vârstei vinului sau ce nu ştiu femeile despre bărbaţi

Corina Manole Director publicitate Maia Lefter Contabil-șef Roman Roman Adresa redacţiei Chişinău, str. Bucureşti, nr. 68, bir. 535 tel.+(373)229825, +(373)229816 www.punkt.md Tipar Bons Offices Indice Poşta Moldovei - 31841 Indice Moldpres - 31841

128_ Punkt de vedere: Oamenii din viața mea 146_ Punkt în grădină: SexiFrosea şi SaxiFraga 154_ Clubul hedoniştilor: degustare în alb/negru. Feteasca Albă & Rara Neagră 158_ Punkt astrologie: astrotur ii, cine sunt, ce vor, ce pot și de ce 160_ Bursucul gastric: Marius vs. Anvers, moft contrastomac


Su mar

BURLIOZ

Victor Rebengiuc

Beigbeder

”Am ajuns la prea mulţi prieteni...”

ereticul publicităţii

028_ 092_ 098_

DE LA BĂIATUL DE ZIARE LA BĂRBATUL DIN ZIARE

112_

Jean-Luc Godard

țara Bască

Vara smoky

010_

AVEM O EXPLICAŢIE!

112.

ANDI MOISESCU

fuga și suita

profetul uitat

văzută prin Mască

bicicleta lui Boris şi…asediul Londrei

118_ 132_ 140_


6

TOP Meritul Cinic

1. Anti Cruciadele

cinici

2. Pantofarul Parlamentului

3. En garde! Vin Popularii!

4. Clona PCRM bântuie politica

5. Zburătorul multitasking

Decorat:

Mihai Godea, pentru

Decorat:

Decorat:

Decorat:

Decorat:

jocurile politice, avem nevoie de oameni

Partidul Popular din

Mitropolitul Vladimir,

sloganul Dincolo de

pentru băgarea cu

Marian Lupu, pentru

Moldova, pentru

Partidul Comuniștilor

competenţi! prin care

succes în treburile

grija părintească

merituoasa acţiune

din Moldova, pentru

are geniala intuiţie a

statului şi promovarea

și atenția cu care-i

nonelectorală şi

că s-a scuturat de molii

propriului rol în politică.

Legii discriminare în

amintește Ministrului

deţinerea unei tipografii

taman în momentul în

Acest Kasparov al

toate mediile creştine

Justiţiei să-și măsoare

performante cu iz de

care PCRM n-are dust

politicii moldoveneşti,

moldoveneşti și pentru

mărimea pantofilor.

creativitate ucraineană.

în arsenal, că-l cheltuie

cu aer de poet

paradele preoțești

Se creează impresia

Ne întrebăm: poate

cu Dorin Chirtoacă. Ei

dactilograf răzvrătit

anti-gay și anti-Islam.

că preşedintele

oamenii din spatele lor

bine, tovarăși comuniști,

şi urmărit de greşelile

Iubitorii de oameni

interimar a numit

fac, de fapt, un top al

este o logică în asta.

gramatical-politice, se

adună Marea Hoardă

membrii Consiliului de

celor mai citite ziare din

Dacă, oricum, culoarea

aciuează comod în afara

pentru nouă Cruciadă

Reformare a Justiţiei,

Moldova, deci un studiu

roșie a proletariatului

oamenilor competenţi şi

împotriva a tot ceea

utilizând ca principiu

de caz? Aşteptăm să

s-a cam vestejit la voi și

rămâne dârz şi hotărât

ce nu miroase creștin.

lungimea tălpilor

ne povestească despre

a trecut în roz decadent

în aria jocurilor politice.

Acești moguli ai

demnitarilor și perechile

indicatorii de calitate,

(ca obrajii lui Mușuc și

Să vedem cine îi va da

ortodoxiei sfințesc cu

de pantofi pe care le au.

culorile mov cu trecere

cămășuța lui Dodon),

şahul că matul şi l-a

puritatea lor nu numai

Că n-or exista membri

spre roz şi tehnologiile

lăsați-i pe adevărații

dat el însuşi. Felicitări

locul, ci și deciziile

cu trei membre sau

de identificare a ziarelor

urmași ai lui Lenin să

pentru autogol,

politice. Piei satană!

cinci, sau nouă...

importante.

preia simbolurile sfinte.

domnule poet!


7

nr. 34/iunie 2011


8

autorii noștri: Tatiana Buianina

Psiholog, jucător moderat de Mafia și alte distracții intelectuale. Se entuziasmează la auzul și vederea oamenilor cu spirit. La Punkt scrie pentru prima oară. Nu și ultima. Acum despre brand și autenticitate.

Sorin Hadârcă

Cel mai cunoscut Zenu de la noi, cu MBA de la Madrid, caută cărți, descoperă găselnițe, le împărtășește cu lumea și așteaptă feedback constructiv. Pe rețelele sociale, oamenii îl întreabă dacă va avea o rubrică permanentă în Punkt. Noi nu ne întrebăm, noi știm!

Vasile Ernu

Cunoscutul autor, născut în URSS, organizator al Zilelor Literaturii Române la Chișinău, scrie în Punkt despre brandurile politicii moldovenești și le combină jucăuș cu mărci celebre în întreaga lume.

Alex Gâlmeanu

Celebrul fotograf din România, cunoscut pentru expozițiile ”People I Know” sau ”Proiectul 112”, în care le arată bărbaților cum e să fii victimă a violenței în familie. Pentru motive evidente, Punkt publică o parte din fotografii și un scurt interviu cu Alex. Găsiți mai multe despre Alex Gâlmeanu aici: http://blog.alexgalmeanu.com

Victoria Rudi

Jurnalistă, face un program de masterat în Organizare de evenimente în Spania, la Universitatea Deusto. Plină de idei nonconformiste, își mijește ochiul atotvăzător și pune Punkt pe cele mai valoroase practici. În numărul prezent măsoară Măștile Carnavalului în pași de Eveniment.

Iulian Comănescu

Consultant/autor/managing partner Comanescu (SRL), fost jurnalist, printre altele la Mediafax, “Libertatea”, PRO TV, “Unica”, “TV mania”, Realitatea TV, “Evenimentul zilei”, colaborator la “Luceafărul”, “Dilema”, “Capital”, autor al celebrei cărți ”Cum să devii un nimeni”.

Virgil Pâslariuc

Doctor în istorie, prodecan responabil de știință la Facultatea de Istorie și Filosofie a USM. Desenează orice istorie în cuvinte și exemple, face vizibile lucruri care stăteau ascunse și-și pune întrebări incomode despre faptul istoric. În acest număr face istorie din publicitate, prin vizorul unui meseriaș cum îl știm.

Ludmila Andronic

Specialistă în PR, expert în comunicare socială, Director al Asociației Profesioniștilor în PR și Comunicare. În Punkt, normal, cu o analiză inedită a campaniei electorale și a tehnicilor de promovare a aspiranților la fotoliul moale al primăriei Chișinău.

Fernando Eichenberg

Este corespondent la Paris al cotidianului brazilian Zero Hora (Porto Alegre) și comentator la TV5 Monde. L-am cunoscut în Africa la o șuetă de jurnaliști francofoni și am jurat frăție moldo-braziliană fără termen de expirare, acțiune în urma căreia ne-am pricopsit cu o colecție de interviuri superbe, unele dintre care (Philippe Starck) au și apărut în Punktele anterioare. În acest număr, un alt interviu, cu Godart. Încă îl așteptăm în Moldova, cu bicicletă cu tot.


9

nr. 34/iunie 2011


10

Viața u nui artist: Prima probă

 BU R L I OZ fuga și suita

BURLIOZ fuga și suita A plecat în Franța de drag de vioară și s-a făcut marketolog din motiv că o venerabilă babă de pe Rive Gauche i-a zis: mon chere, la Paris, dacă vrei să faci carieră muzicală, trebuie să fii ori evreu, ori gay. A plecat în SUA să facă bani, dar a făcut fotografie fără. I-a convins pe cei de la Hearst că e un tip prețios (nu în sens de mofturi, ci de profesionalism) și s-a întors în Moldova. Pentru patru luni, zice el. Hearst mai poate aștepta. El trebuie să-și lingă rănile după un divorț (o mai iubește, dar e prea complicat) și să-și încerce la rezistență patriotismul. E un tip simpatic, ce mai! merită ocrotit.

Te x t d e

A ngela b ra ș o vean u / F o t o d i n arhiva a u t o r u l u i

 Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md


11

nr. 34/iunie 2011


12

Viața u nui artist: Prima probă

 BU R L I OZ fuga și suita

Do. Vioara. Ai devenit violonist din cauză că așa au vrut părinții sau ai vrut-o tu? Nu știu, taică-meu era profesor de muzică la grădinița mea. Țin minte că aveam 5 ani, era iarnă, stăteam în fața grădiniței și în curte erau răzători din astea de curățit tălpile. Acoperite cu zăpadă în așa fel încât se vedeau 5 linii – portativul. Apoi, cu bulgări de zăpadă a început să-mi explice notele muzicale: do, re, mi, fa, sol, la, si, do. Acest mod de a explica m-a impresionat foarte tare și am hotărât că voi fi muzician. Iar atunci când m-au întrebat ai mei la ce instrument vreau să cânt, eu am răspuns fără să știu de ce – la vioară. De atunci a început totul. Sunt vioriștii copii fără copilărie? Da, sunt.

S-a întâmplat să urăști vioara vreodată? Da. Am urât-o până în anul 1 și chiar în anul 2 de colegiu. Dar, oricum, o studiam pentru că eu sunt feciorul lui tata – era o rușine să renunț. Asta înseamnă că te-ai supus, totuși, circumstanțelor? Sau era și un fel de dragoste cu durere? Era un fel de dragoste cu durere, dar nu față de vioară, ci față de muzică. Vioara am început s-o iubesc conștient abia în colegiu. Atunci s-a întâmplat – am simțit că vioara a devenit o parte a corpului meu. Am abandonat orice altă activitate și studiam vioara câte 8-9 ore pe zi. Ca rezultat, am absolvit fiind unul dintre cei mai buni din torent. Ești obsesiv? Sunt obsesiv. Dar în sensul bun. Dacă încep ceva, îmi propun să duc

acel lucru la capăt și să fiu unul dintre cei mai buni. Deci, ești competitiv... Da. După colegiu am fost acceptat să merg la Academia de Muzică din Paris. De ce anume Paris și de ce Academia de Muzică? Nu știu. Te lași dus de soartă? Atras de fatalități? Poate. În Franța am mers mai întâi cu viză turistică și cu vioara în spate și am dat examenul de intrare cu succes - m-au acceptat la Conservatoire du Paris. M-am întors în Chișinău, mi-am făcut actele și am mers înapoi la studii. Dar atunci când am terminat conservatorul s-a întâmplat să am o discuție de la care cursul vieții mele a luat-o


13

nr. 34/iunie 2011


14

Viața u nui artist: Prima probă

 BU R L I OZ fuga și suita

în cu totul altă direcție – spre marketing. O bătrână doamnă de la care am vrut să închiriez primul meu apartament separat m-a întrebat cu ce mă ocup și mi-a zis franc: La Paris poți să fii muzician de succes doar dacă ești gay sau evreu. Or, eu nu sunt nici una, nici alta. Cum poate o străină care nu are decât un apartament de închiriat săți influențeze viața într-un asemenea hal? Nu fi chiar așa de nemiloasă. Ea, de fapt, mi-a dat un imbold.

ligente, cunoscute, populare. Pentru tine este important acest aspect? Să fie cunoscute-populare? Ești snob? Nu sunt snob, dar cred că popularitatea și recunoașterea socială a unei persoane vine și din carisma și calitățile lui/ei umane. Sunt lucruri conectate, nu e numai PR.

Păi, e mai ușor să urmezi căile astea bătătorite. Nu există surprize și hopuri. Există rebeli? Au și ei rebelii lor? Au, mai ales Manhattan-ul, unde stau eu, e plin de rebeli.

Un om bun, dar anonim, nu-i suficient pentru tine? Acum e altceva, totuși sunt mai bătrân.

Nu-i o zonă rea, să știi, pentru rebeli. Da. Deși, Manhattan-ul e ca vârful iceberg-ului, ce e „sub apă” se află în New Jersey, Connecticut, Virginia sau Baltimore.

Tu, care ai mers până în Franța să înveți vioara (era să zic desculț, ca Brâncuși), ți-ai abandonat așa, pur și simplu, visul? Nu. Pentru că atunci când am ajuns la sfârșit, am înțeles că, totuși, nu vioara este cea care mă inspiră.

După mai multe bobârnace... Da, și după bobârnace.

Sau poate n-ai ajuns printre primii și asta te-a dezamăgit? E posibil, pentru că acolo erau vioriști mult mai buni decât mine. Miam dat seama că eu n-o să fiu viorist de performanță pentru că nu vreau acest lucru.

Când? Cu vreo patru ani în urmă, atunci când am început să locuiesc în Statele Unite.

Re. Abatere lirică. Cu bulbuci altruiști. A fost un moment trist în viața ta această constatare? Nu, pentru că eram deja pasionat de alte lucruri, au apărut și femeile în viața mea, a apărut dragostea, a aparut compoziția, publicitatea și fotografia. Să înțeleg că cele mai importante au fost, normal, femeile. Care dintre ele te-a marcat în mod special? Toate, pentru că le-am ales cu mare atenție. Au fost femei deștepte, inte-

Mai formalizat? Formalizat, tipizat, standardizat chiar.

Ai devenit mai egocentric, vrei să fii tu cel vestit. Da, am devenit mai egocentric, mi-a murit altruismul.

America ucide altruismul din oameni? Odată ce începi să faci parte din sistem, odată ce te integrezi în stilul de viață american, fie că vrei asta sau nu, te adaptezi la regulile lor, or regulile lor sunt total anticeea ce considerăm noi umanitate, bunăvoință. Acolo nu există proverbul “Frate cu frate, dar brânza-i cu bani”, acolo e: “Fratele nu-i frate și brânza-i tot cu bani”. Principiul se aplică numai în viața publică ori și în viața personală? Și în viața personală. Mai ales dacă ai de a face cu americani care sunt născuți acolo și trăiesc în acest sistem. Ei au standardele lor și căile bătătorite pe care le urmează din tată în fiu și din mamă în fiică. Totul e altfel.

Manhattan-ul nu e un loc, ci o mentalitate, un fel de a fi? Este un fel de sătuc cu mentalitatea lui, cu emoția lui, cu energetica lui.

Mi. De la marketing. Să încheiem paranteza și să revenim la marketing. De ce anume marketing? E foarte simplu. Pe atunci nu știam că marketingul și publicitatea nu înseamnă creație. Credeam că e aproape de felul meu de a gândi. Atunci când am descoperit că e legat și de cifre, analize, am zis că voi căuta creativitatea și în asta. Și cred că am găsit-o. Oricum, marketingul propriu-zis se face numai în corporațiile foarte mari, unde sunt 300 de angajați în departamentul de marketing și acolo fac parte din alte departamente, precum Strategic, Creativ, Analiză. Oricum, lucrând în Moldova cu specializarea mea de marketing n-am făcut marketing – am făcut business management. Ai venit în Moldova după Paris? Da, pentru aproape 4 ani.


15

Motivul? Dragoste. Patriotism. Dragostea fiind.. Moldoveancă. Și în ceea ce privește patriotismul? ”Dacă nu noi, atunci cine?” Slogan la modă. Și în Moldova ce-ai făcut? Am fost director general la ”Muz TV” pentru doi ani. Ce-ai făcut bun acolo? Ceva cu care merită să te lauzi. Am dezvoltat postul de televiziune ”Muz TV” pentru că, până la venirea noastră, era o retransmitere banală din Rusia și nici măcar inserții publicitare nu aveau. ”Muz TV”-ul a fost primul canal de divertisment, relativ mic, care a făcut parte din sistemul de măsurări a tipometriei AGB Moldova – deci, aveam semnate tot felul de contracte de astea strategice care au făcut ca în următorii doi ani să avem un rulaj destul de impresionant de bani și un buget publicitar foarte bun pentru un asemenea post. Ce reguli sunt aplicabile din ceea ce ai învățat la Paris și ce reguli nu pot

fi aplicate? Toate regulile din Paris pot fi aplicate numai că trebuie să fie traduse în ”moldovenește”. De exemplu? Marketingul în sine înseamnă studiul pieței – orice piață poate fi analizată, studiată și pot fi făcute pronosticuri despre piață. Iar piața sunt oamenii. Atunci când vorbim despre marketing-ul companiilor care oferă servicii sau produse trebuie să știi psihologia cumpărătorului și să adaptezi legile astea legate de instinct, de imbold, la piața pe care te afli. E aplicabil, decât că nu faci nimic doar cu teoria. Trebuie să fii doar un pic teoretician și foarte mult practician. Pentru că lucrurile se întâmplă aici instinctiv, aici nu există o cultură antreprenorială. Eu am mai zis că noi suntem o piață paradoxală din toate punctele de vedere – de la politică până la vânzare de lapte. Regulile tradiționale nu funcționează. Toate regulile care există, astea tradiționale și generale – ele, oricum, trebuie adaptate la piața noastră. Nemaivorbind despre faptul că piața este în continuă dezvoltare – să te

adaptezi la piață o singură dată nu este suficient – trebuie să te adaptezi continuu. Trebuie în același timp să fii conectat la ceea ce se întâmplă în lume? Multă lume trăiește bine fără să știe ce se întâmplă în alte părți... Asta este o chestie personală care îl vizează pe fiecare în parte – vrei tu să fii conectat la ceea ce se întâmplă în lume sau nu. Mai făceai vioară în timp ce făceai marketing? Ai avut concerte? Da, am avut în Chișinău câteva concerte cu orchestra simfonică. Și în Franța. Câteva. În Catedrală la Saint Michelle, apoi în cadrul Festivalului Zilelor Muzicii Noi la Paris. În plus, am înregistrat multă vioară în piesele mele, în piesele altora. Făceam aranjamente, scriam muzică, întotdeauna am fost foarte conectat la muzică. Fotografia a apărut în paralel.

Fa. Mirosul banilor. De ce ai hotărât să pleci în America? Pentru bani. Cine ți-a promis bani acolo? Nimeni. Eu mi-am propus să merg și să câștig bani. În plus, am înțeles că mă sufoc dacă mă aflu într-un singur loc prea mult timp. Simțeam că mă plafonez aici în Moldova și nu era din cauză că Moldova nu are ce oferi, dar cred că e felul meu de a fi. Trebuia să fac ceva, altceva. Și am mers în Statele Unite și am început acolo de la zero. De ce anume New York? De fapt, la început am stat în Pensylvania, countryside. Dezamăgit? Nu. Acolo am început să înțeleg că America e una dintre cele mai

nr. 34/iunie 2011


16

Viața u nui artist: Prima probă

 BU R L I OZ fuga și suita


17

frumoase țări, atunci când vorbim de natură. Oamenii sunt interesanți, pentru că fac parte din valul de emigranți nemți și chiar români care au venit cândva, erau chiar și dintre acei care au venit pe Titanic. Am înțeles cât de diversă este America și tot acolo am înțeles ce înseamnă să înțelegi un american. Și cum să te ții departe de butoanele de alertă ale americanilor pentru că ei sunt foarte ușor sensibilizați de unele lucruri. De exemplu? Religia e un subiect care nu se discută. Iar politica se discută doar în Manhattan, acolo fiecare are o părere despre situația politică și nu pierde ocazia să o exprime. În restul țării, acest lucru nu se întâmplă. Cel care a fost ales este considerat cel mai bun. Cei din țară nu au acces la canalele alternative de informare, toată informația este controlată. Se face propagandă în favoarea celui care se află la putere. Cum se explică atunci schingiuirea informațională de care a avut parte președintele Bush? Asta se întâmpla mai mult în Europa. Americanul nu-și face griji de nimic. Ei zic așa: ”You have to do two things – pay taxes and die. The rest - you don’t care” (Trebuie să plătești taxele și să mori, de restul să nu-ți pese). Ce munci ai făcut? La început am făcut tot felul de joburi. Am cântat prin restaurante, am măturat prin restaurante, am fost paznic. După asta m-am cărăbănit spre New Jersey, mai aproape de New York. Acolo am vândut utilaje de aerisire, condiționare, dar la nivel industrial. Și cu jobul ăsta călătoream în diferite state. Apoi am început să cunosc lume - prin pub-uri, să mai fac fotografii, să mai discut cu unul, cu altul. Am început să cunosc lumea de prin New York, de prin Manhattan.

nr. 34/iunie 2011


18


19

nr. 34/iunie 2011


20

Viața u nui artist: Prima probă

 BU R L I OZ fuga și suita

A început totul cu niște fotografii pe care le-am făcut la Parada de Dans din New York. Mi s-a zis: ”Uite, vino și tu ca staff-photographer la noi și fotografiază”. Am făcut asta, m-a găsit altcineva și m-a rugat să mai fac ceva, după asta m-a găsit o agenție și mi-a propus să lucrez la ei. Acolo totul se întâmplă pe bază de networking. Trebuie să fii bun în ceea ce faci, să ai actele în regulă, să fii școlit și, dacă mai ai și pile, oameni pe care îi știi în domeniu, atunci e ok. Deci, regula pilelor funcționează și acolo. Da, numai că regula pilelor acolo lucrează onest – tu poți să ai pile, dar dacă ești prost, degeaba le ai. În schimb, dacă ești bun și mai ai și pile, atunci ai parte de succes. Și în cele din urmă ai ajuns la ”Hearst”. Întâi am făcut o stagiere de două luni - trebuia să le arăt ce pot. Atu-ul meu a fost că eu cunosc franceza, rusa și româna în afară de engleză și m-au acceptat. Care a fost prima ta obligație de serviciu? Să găsesc cât mai multe cutii de carton ca să mutăm un teanc de reviste. Nu râde. Nu contează că ești la cravată, la costum și la etajul 200 (exagerez) - oricum vei fi hamal atâta timp, cât ei au nevoie de asta. Mai târziu, fiind atent la ce se întâmplă în jurul meu, am venit cu sugestii, propuneri. Se acceptă sugestiile? Da, acolo nu există acea distanțare între manager de departament și ceilalți angajați – acesta lucrează la fel de mult sau chiar mai mult decât ceilalți. Și în cadrul ședințelor, dacă ai ceva de spus, vei fi ascultat și dacă ideea ta are valoare, ea are șanse să fie pusă în aplicare.

Cum au reușit americanii să pună pe picioare sistemul ăsta de valorificare a ideilor bune? Pentru că nu e prima dată când aud acest lucru despre SUA. Vine din sentimentul unei națiuni mari care trebuie să realizeze că e mare? Cred că e din interes financiar – oamenii își dau seama că o idee bună, aplicată corect, o să aducă mai mulți bani. Cred că această abordare pornește din considerente practice. Pentru că, în esență, SUA nu are alte valori. Au valori împrumutate. Este o platformă financiară foarte bună, favorabilă oamenilor. Acolo vin minți lucide și-și creează viața, dar ei nu au moștenire culturală ca în Europa. În plus, ei sunt o societate creată artificial. Se simte acest lucru? Încă se simte, da. Mai puțin în orașele foarte mari, unde este un flux mare de străini. Dar în restul țării, totul se supune unui sistem bine organizat, aș spune genial chiar. Care a fost prima ta idee valorificată în cadrul companiei? Prima idee a fost să acordăm mai mult spațiu evenimentelor mondene locale. Până atunci, odată ce publicațiile astea se consideră fashion, politica lor era ”să le arătăm celorlalți ce înseamnă moda”. Iar ideea mea și a grupului de lucru din care făceam parte, a fost să le lăsăm mai mult spațiu revistelor pentru a scrie despre evenimente mondene pentru că asta avea să lucreze și în favoarea noastră - publicând articole despre evenimente în revistele noastre, are loc promovarea brandului ”Hearst”. În al doilea rând, am făcut schimbări în politica de abordare a vânzării spațiului publicitar în reviste și presă în general. Dacă înainte se ocupa Sales House-ul (Casa de Vânzări) de asta, noi am reușit să structurăm

tipul de publicitate care este vândut de Sales House. De exemplu, dacă există o prezentare de modă în Kiev și organizatorii doresc să facă un articol despre eveniment și un pic de publicitate, acest lucru deja nu se mai face prin Sales House, ci se face direct de către jurnaliști și banii ăștia intră nemijlocit în bugetul revistei. Care-s strategiile de promovare a revistelor în Europa de Est, în comparație cu Europa Centrală, de exemplu. Care este diferența de strategie? Una foarte simplă: piața. Dimensiunile pieței. Dacă în Statele Unite revistele mizează pe cantitate, în Europa revistele mizează pe calitate. În Europa revista „Vogue” , de exemplu, este dictator de modă, dictator de trenduri, în Statele Unite ”Vogue” este „încă o revistă”. Totuși, imaginea pe care o are revista în Europa are o anumită greutate. În același timp, discutasem cu niște modele care spuneau că este important să ajungi în America pentru că, dacă ajungi în America, te cunoaște toată lumea, dar dacă ajungi în Europa - te cunoaște Europa, dar este greu să fii acceptată în America. Tradus în limbaj simplu, asta înseamnă, de fapt, că în America se fac mai mulți bani – asta înseamnă că te cunoaște toată lumea. Cunosc oameni care sunt stabiliți în Europa și-i cunoaște o lume întreagă, dar ei nu fac bani. Modelele uneori primesc mai mult decât fotograful și toată echipa. Păi da, pentru că fața ei vinde. Ea are un agent care este în top 30 ca și ea. În Statele Unite, un model care câștigă 8 mii de dolari pe zi se consideră ieftin. Păi, Evanghelista zicea că ea pentru


21

10 000 nici nu se ridică din pat. Ce ai recomanda tu revistelor de aici?

Sol. Solo cu sabia prin glossy-ul local. Cultură, gust estetic. Recomand să nu-și trateze cititorii ca pe niște blegi, ca pe oameni care nu înțeleg ce înseamnă design, ce înseamnă coloristică, ce înseamnă material gustos, scris gustos. Nu se poate, oameni buni! Revistele au menirea de a educa. Păi, presa glossy de pe la noi oferă servicii de înfrumusețare a imaginii clientului, cititorul e doar un rău necesar. Celui care achită materialul i se cântă în strună, i se desenează aură de mic dumnezeu de cartier. Exact. Dar e timpul ca revistele să revină la esența lor – de a educa cititorul. Comparativ cu ceea ce se întâmplă în Manhattan și ceea ce se întâmplă în Chișinău la capitolul reviste, cât de mare e diferența? În final, toate revistele oferă servicii de popularizare a unor nume. Diferența constă în faptul că aici este ”funny”, cum ar zice americanii. Aici ai o piață de 1 sau 1,5 mln., iar acolo se ridică la zeci de milioane. Aici e ”funny”, acolo e ”money”. Exact. E ”funny”, atunci când vorbești de ”glamour” în Republica Moldova. Dar la noi lumea trăiește cu ceea ce se întâmplă pe podiumuri. Dacă în orașele mari ale lumii, moda și viața cotidiană au căi paralele și nu se întâlnesc aproape nicăieri, aici ele nu doar se întâlnesc, ci se pupă-n bot. Așa este, e nostim, dar din păcate

nr. 34/iunie 2011


22


23

nr. 34/iunie 2011


24

Viața u nui artist: Prima probă

 BU R L I OZ fuga și suita

asta este. Noi, fără să vrem, suntem un mic val al tsunami-ului care vine din Moscova - din cauza mentalității și fostului regim. Banii sunt în slujba orgoliilor, nu în slujba ideilor.

La. Refren pentru orgolii. Tu nu ai orgolii? Bine, în compania în care lucrez sunt o piesă dintr-un mare mecanism, departe de centrul lucrurilor. Dar, prin activitatea pe care o desfășor în paralel – muzica, fotografia, am un oarecare statut în societatea de acolo. Festivaluri, vernisaje, prezentări, show-uri. Asta ar însemna că în Moldova eu ar trebui să fiu pe

toate billboard-urile. Acolo e ușor să întâlnești actori celebri, oameni iluștri – stau pur și simplu în bar și beau o bere. Trebuie să-ți alegi barurile ca să fii văzut cu oamenii ăștia? Da, există acest gen de baruri, dar nu pentru mediul de artă. Pentru că mediul de artă din Manhattan este unul foarte specific, ceva de genul Green Peace. Sunt cool, happy și hippie? Exact. Dar în mediul de afaceri e altceva – acolo au localuri în care mergi să-ți cunoști viitoarea soție, unde te duci să-ți găsești prieteni pentru că toată corporația merge acolo și fiindcă în aceste localuri vin oameni de nivelul tău, care corespunde nivelului

corporației la care lucrezi, etc. Dedublarea asta a ta – în mediul artistic și în mediul de afaceri – îți face bine sau rău? Îmi face rău. Pentru că eu simt că sunt la momentul în care trebuie să decid în favoarea uneia din aceste două direcții, dar vreau mai întâi să câștig suficienți bani până să iau această decizie. Dar când vor fi suficienți? Eu cred că până la 35 ani o să fac primul milion. Atunci voi face numai artă, cu mare drag. Voi continua să fac muzică, în mod sigur. Fotografia este o chestie adiacentă, un fel de exprimare a unui elan sufletesc, dar muzica este pe primul loc.


25

Si. C'est la vie, toujour parșivă. Vroiam să te întreb – uite, am colegi care, având un talent, o aptitudine, au abandonat-o în favoarea unei meserii care le aduce bani și în majoritatea cazurilor ei n-au fost fericiți; în același timp, am colegi care nu și-au abandonat talentul și vocația, dar nici acest lucru nu i-a făcut fericiți. Pentru că visul și vocația nu le-a adus bani. Și se invidiază unii pe alții. Ce bine ai făcut tu... Nu, ce bine ai făcut tu... Până la urmă, cine e mai fericit? Cred că fericirea este o chestie parșivă, cu multe fețe – pentru că azi ești fericit așa, mâine ești fericit din altă cauză, poimâine vei fi fericit din a treia cauză și, cel mai interesant – în a patra zi te face nefericit ce te-a făcut fericit în prima zi. Ce fățarnică tipă e fericirea! Asta ar însemna că nu o putem defini și, respectiv, n-ai cum să mergi spre ea? Noi trebuie să fim fericiți, nu să facem marketing pe fericire. Trebuie să fim fericiți pur și simplu, fără să punem condiții – dacă se întâmplă cutare lucru, voi fi cu 1,3% mai fericit. Greșeală. Dar, întorcându-mă la ceea ce ziceai tu, chestii de vocație sau bani, gen nostalgii după Coelho. În țările în care am fost eu – în Franța și în SUA - a fi artist nu este un job, este un hobby. Hobby care, la un moment dat, se transformă într-o sursă de venit pentru că ești foarte bun. Acolo, dacă spui că ești muzician, ei spun: bine, dar o profesie ai? Și mie mi se pare o chestie corectă, pentru că toată lumea face lucru productiv și numai unii, care sunt buni și talentați la altceva, ies în evidență făcând artă. Am să-ți povestesc un caz crestomatic pentru situația din Moldova

– eram în metrou în New York, în centru, pe lângă Academia de Fotografie. Academia, pentru ca să câștige bani, are afișat un anunț: ”Vino la Academia de film din New York și devino artist”, iar cineva a corectat cu un marker și acum e scris: ”Vino la Academie și prefă-te că ești artist”.

Exact ceea ce se întâmplă și aici: sunt foarte mulți pseudo-artiști care sunt mediatizați de mai mare dragul, pe toate billboard-urile, așa încât ajung ei înșiși să se creadă artiști. Păi, la noi nu e obligatoriu ca ambiția să se combine cu talentul.

nr. 34/iunie 2011


26

Viața u nui artist: Prima probă

 BU R L I OZ fuga și suita

E o combinație oarecum facultativă. Și, în mare parte, e problema talentului, pentru că, dacă nu e susținut de voință și caracter, se pierde în îndoieli, începuturi fără sfârșit, plafonări și izbituri de pereți. Iar ambâțul și vanitatea, înnobilate cu nițică spoială artistică, înlocuiesc cu mare succes talentul. Cred că această boală o să treacă în 5-7 ani, ca rujeola sau scarlatina. Boli de copii. Pe mine mă deranjează altceva - ati-

tudinea: eu sunt artist – mie trebuie să mi se dea: lot de casă, apartament, chestii-trestii. Eu am făcut nuștiuce rol, am cântat nuștiuce cântecel – poporul îmi este dator! Dați-mi! Ce e cu mentalitatea asta de semizeu de valoarea ogrăzii? Nu pot să-mi explic. Știu un artist căruia îi spune Gregory Colbert, e de origine canadiană - a muncit 9 ani de zile la un proiect. A fost în foarte multe țări, a filmat animale, locuri. Și nu a cerut de la nimeni nimic. Proiectul se numește ”Ashes and snow”.

E un muzeu integrat: cu website, galerie de fotografii, cu muzeu nomad care circulă din țară în țară, din oraș în oraș. A fost un proiect de mare succes și care mai apoi i-a adus mulți bani și nu a fost nevoie să ceară ceva de la cineva. Cred că ceea ce contează în acest domeniu este abordarea pe care o ai. E o diferență de mentalitate: acolo nu aștepți să-ți dea nimeni nimic – trebuie să mergi să iei singur ceea ce vrei. În plus, moldoveanul e leneș, încă se mai simt reminiscențe de mentalitate sovietică. Trebuie să mi se dea pentru că sunt sărac, trebuie să mi se dea pentru că sunt talentat, trebuie să mi se dea... Mă rog, lucrurile nu se pot schimba brusc, avem doar 20 de ani de pretinsă libertate, iar libertatea este cea mai grea povară pentru cineva care nu vrea să-și asume responsabilități. Dar schimbarea a început. Plutește în aer.

Do. Major. Exact, am un prieten care deține o companie de head-hunting în Moldova și el spune că Moldova va fi o țară bună în 5-7 ani și foarte bună în 15 ani. Cred în oamenii care vin cu experiență din altă parte și se întorc în Moldova și aplică aceste cunoștințe acumulate peste hotare. Tu de ce ai revenit? Vreau să fac ceva aici, să investesc în schimbarea care deja se petrece în țară. Care sunt lucrurile în care crezi și te ajută să mergi mereu înainte? Cred în oameni, în bunătate și în bunăstare. Ce alt final mai optimist?


27

nr. 34/iunie 2011


28

Pu nkt profi

Victor Rebengiuc : ”Am ajuns la prea mulţi prieteni...”

Victor Rebengiuc: ”Am ajuns la prea mulţi prieteni...”

L-am întâlnit la Zilele Literaturii Române la Chișinău. de parcă marele inchizitor a venit să urmărească îndeaproape electorala moldovenească. Palmaresul său este atât de impresionant, încât poate să-l „complexeze” şi pe cel mai băgăcios confrate de condei. Cu o sforţare supraomenească a raţiunii încerc să sting lumina admirativă din ochi şi mă apropii. De obicei, în România, refuz interviurile, îmi spune din start. Nu e şi cazul nostru, l-am privit fără să-l întreb. Emoțiile pe care le-am trăit timp de o oră, atât cât am stat la povești cu marele actor, au fost cele ale unei eleve de clasa întâia în fața unui maitre. Cald, impresionant și onest – Rebengiuc mi-a povestit despre icoane cumpărate pentru soacra lui, despre măreția soției sale și despre iubirea față de nepoțel. nici urmă de inchizitor. pesemne că și-a lăsat personajul să monitorizeze electorala în mod independent. și să pedepsească de unul singur pe cine știe el că trebuie.

Te x t d e angela s t afii /  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md


29

nr. 34/iunie 2011


30

Pu nkt profi

Victor Rebengiuc : ”Am ajuns la prea mulţi prieteni...”

De obicei, în România, refuz interviurile. Am spus tot ce știu, nu mai e nimic de spus în ţară. Când mă invită undeva, îi întreb: domnule, nu mai pot, nu mai ştiu nimica, la ce mă mai chemaţi? Mi-e ruşine să spun asta. Asta e. Nu mai spun nimic nou. (se încruntă de parcă ar fi luptat cu reporterii dornici de noutate continuă) Se poate întâmpla că ceea ce credem noi că e vechi apare ca fiind nou pentru alții. Și apoi, acest nou poate fi o interpretare a evenimentelor vechi. Noul e legat de evenimente noi. Dar mie nu mi se întâmplă nimic. Viaţa mea este una destul de normală, echilibrată. N-am evenimente ieşite din comun, nu mă arunc de la etaj cu capul în jos, n-am nimic deosebit. Aș putea spune că duc o viaţă anostă şi anonimă. Şi aşa îmi place mie să trăiesc. Nu-mi place să fac baluri, nu-mi place să atrag atenţia asupra mea în viaţa de zi cu zi. Vreau să fiu cât mai neobservat. Acesta ar fi idealul meu, să nu ştie nimeni ce gândesc. Atunci când sunt pe scenă sau în faţa aparatelor de filmat, sigur că-mi place ca munca mea să fie remarcată. Și uite, am fost recunoscut și la Chișinău. Dar mi-a plăcut, mărturisesc. Pentru că era vorba de alt spațiu sau de ce? Evident, evident! Am vrut să mă plimb şi eu puţin pe Ştefan cel Mare să mai văd lucruri. Cred că de vreo 10 ani n-am mai fost prin Chişinău. A trecut destulă vreme. S-a schimbat Chişinăul? Da, e schimbat, oarecum schimbat, nu în bine, dar e schimbat. (se uită în jur și respiră din greu, de parcă nu vrea să îmi spună ce a spus) Cum vi s-au părut moldovenii de data asta? Mi s-au părut ca întotdeauna. Sunt oameni dragi, oameni deschişi, îmi plac. (se luminează la față) Am avut de-a face


31

cu moldovenii începând din 90 când eram rector la Academia de Teatru şi Film, că aşa-i spuneam pe vremea mea. Sunt studenții mei, oameni pe care i-am iubit şi i-am apreciat foarte mult. Şi mie, da, îmi plac moldovenii. Vă deranjează atunci când oamenii vă abordează ostentativ? Nu, nu mă deranjează când cineva întreabă despre munca mea sau mă opreşte pe drum, pentru că mă apreciază, dar atunci când îmi taie calea pentru prostii, pentru te miri ce, pentru aiureli de tot felul, asta, sigur, mă deranjează. Să mă-ntrebe Cancanul dacă ăla mai trăieşte cu aia sau dacă e adevărat că ăla a făcut asta. Eu nu sunt colportor de zvonuri, nu mă interesează treaba asta şi e bine că mă irită. Chiar acum m-au invitat la o emisiune de tip tabloid. Le-am spus să mă cheme când vor să-şi schimbe formatul emisiunii. Domnule, zic, schimbaţi mai întâi moderatorul şi apoi chemaţi-mă pe mine. Dar aici nu mi s-a întâmplat aşa ceva. Ofertă la cerere, lumea aşteaptă detalii picante din viața oamenilor publici... Ce înseamnă cerere? Asta înseamnă că lor le place să se bălăcească în mocirla asta, dar rostul televiziunii nu e să alimenteze mocirla, nu e s-o ude din când în când ca să fie mocirloasă. Ei trebuie să asaneze terenul, să ridice puţin ştacheta de interese ale publicului, să-i scoată din nenorocirea, din marasmul în care se zbat acum, să-i ducă să le mai arate şi altele, probabil, mai frumoase. Nu scandalurile şi nu lucrurile urâte constituie viaţa noastră. E adevărat că ele fac parte din viaţă, dar nu astea trebuiesc întotdeauna arătate. Poate că asta se întâmplă din cauză că foarte mulţi dintre cei care se uită la televizor, de fapt, nu prea citesc şi au alte preocupări? Tocmai de asta că sunt foarte mulţi, să-i îndemne să citească, să le arătăm lucruri frumoase, ce se poate întâm-

pla în viaţă, modul în care poţi avea succes. Sunt oameni care muncind pot avea succes. Nu trebuie neapărat să te îmbraci în bikini şi să ieşi în stradă ca să ai succes şi apoi să-ţi apară pozele în toate ziarele de scandal. Avem şi lume care se îmbracă normal, dar au şi ceva în cap, nu doar în sân şi în fese. E mai dificil să te promovezi ca şi intelect, decât să-ţi etalezi exteriorul... Nu ştiu, nu mă pricep. (își duce mâinile la tâmple) Eu nu am ştiut să mă promovez. Eu am fost promovat. Am terminat şcoala. După aceea am intrat în teatru, pentru că am fost cerut încă de pe băncile facultăţii. Şi eu, şi alţi actori din generaţia mea. A fost o generaţie extraordinar de bună, o generaţie de oameni talentaţi. Eu, de exemplu, am trecut din rol în rol, nu pentru că eram membru de partid sau amantul directoarei. Directoarea era doamna Bulandra, avea 90 de ani. Nu pentru că trăiam cu vreun regizor sau mai ştiu eu ce, dar pentru că, probabil, şi-a dat seama că sunt un om care munceşte şi are rezultate bune. Aşa că n-aş fi putut să-i spun cuiva, uite domnule, fii atent, poţi să te promovezi. Fiind serios, aplecat asupra muncii tale, fără excese de natură bahică sau nopţi pierdute. Sunt sfaturi de om bătrân, dar pe care puţini dintre cei tineri le urmează. Aşa că mă abţin să mai dau sfaturi. Munca, da, dar dacă nu ai o chemare, merită să te mai oftici? Îi spun muncă. Dar e nevoie și de talent. Dacă nu ai talent, poţi să munceşti şi 20 de mii de ani, tot degeaba. Munca e binevenită în domeniul în care ai talent, în care poţi realiza ceva, în care ai ceva de spus. Şi atunci când ai ceva de spus, dar simţi că nu te ascultă nimeni? Eu îmi văd de treaba mea. Nu mă apuc să iau pe fiecare de guler: “Bă, fii atent ce spun eu aici!”. Cine vrea s-asculte, bine, cine nu, nu. Fiecare e liber să facă

ce vrea şi ce crede, nu mă interesează. Nu ţin să mă impun cu orice preţ. Acest principiu e valabil şi în viaţa privată? Da, şi în viaţa privată. Fiecare face ce vrea, cum vrea. Pot să mă revolt cândva, atunci când se întâmplă ceva din cauza atitudinii iresponsabile a cuiva. Am mici impulsuri de furie, doar atât. Să stau eu să apăs pe fiecare cum să se poarte? Fiecare îşi are comportamentul pe care-l crede de cuviinţă. Au existat în viaţa dvs. roluri pe care nu le-aţi acceptat? Multe. Le-am refuzat nu pentru că erau prost scrise, nu mă interesau, adică nu anunţau nimica sau nu însemnau nimica. Erau roluri asemănătoare cu cele pe care le-am mai jucat. Întotdeauna am vrut să joc roluri diferite, să nu mă cantonez într-un singur gen de roluri, să fac toată viaţa acelaşi personaj, să-l port după mine. Ar fi o muncă fără rost, să învârtesc nişte roţi în gol. Nu, nu-mi place! Dar sunt întotdeauna interesat de personaje noi şi am avut noroc de fiecare dată. Adică, regizorii au avut curaj şi m-au distribuit întotdeauna în roluri care m-au surprins chiar pe mine la început. Ador să îl mângâi pe creştet pe publicul meu, să îl gâdil în mod plăcut, iar el să se simtă bine. În ultimii ani, actori români mari acceptă să joace în seriale de televiziune...Aţi primit aşa oferte sau nimeni nici nu îndrăzneşte să se apropie de Rebengiuc cu aşa ceva? Nu. Nici n-am timp, eu joc în teatru şi ei joacă în serialele astea. Ani de zile joacă aceleaşi şi aceleaşi roluri. Nu sunt interesat. Pe alţi actori îi priveşte. E adevărat, televiziunea e un mijloc de a intra foarte repede în conştiinţa publică. Însă e prea de tot ce se întâmplă în ultima vreme. Dar e mai bine plătit... E adevărat, ei câştigă mai bine decât

nr. 34/iunie 2011


32

Pu nkt profi

Victor Rebengiuc : ”Am ajuns la prea mulţi prieteni...”

în teatru, dar asta a fost întotdeauna. Și pe timpul lui Ceauşescu erau actori care jucau pe stadioane, aveau un repertoriu de jumătate de oră, de 3 sferturi de oră şi plecau de acolo cu bani, cu o sumă care reprezenta cel puţin 2-3 salarii de-ale mele. Pe mine mă interesează teatrul şi nu banii. Nu sunt pretenţios, mă împac cu puţinul - să am un salariu decent ca să pot trăi, dar să fac teatru, film, unde şi cu cine vreau. În ultimul timp s-au dezvoltat mult rețelele sociale. Fiecare om parcă se vede obligat să aibă un profil pe internet. Aveţi un cont facebook sau cineva şi-a asumat numele şi meritele dvs.? O, stau toată ziua pe calculator, e contul meu...(devine brusc foarte serios și meditativ. Parcă văd în ochii lui șirul de frienzi de pe facebook) Un nivel de comunicare nou, o provocare..? Am oameni acolo. Acuma am ajuns la prea mulţi prieteni, oameni pe care nu-i cunosc, nu i-am văzut în viaţa mea, nu ştiu dacă ei m-au văzut vreodată...Poate sunt unii care se mândresc “Mă, eu am mulţi prieteni”. Eu nu vreau să concurez în întrecerea asta. Dar încerc să răspund din suflet tuturor celor care mă întrebă alea şi alea. De asta, recunosc, nu mai am timp pentru cărţi. Citesc două-trei pagini şi iar le pun de-o parte, pentru că mi-e greu să citesc acum. Sunt şi bătrân. Să ştiţi că la noi lumea e avidă de cultură, avem acum o generaţie de tineri deosebită şi s-au apucat să citească foarte mult şi organizează singuri evenimente culturale, fără bani - aşa cum pot ei, pe bază de entuziasm. Mie îmi pare extraordinar acest lucru. Este, este extraordinar acest lucru. E un fenomen pentru că şi la noi se întâmplă chestia asta. Tinerii trebuie să muncească, să facă ceva, căci au energia asta care trebuie să fie exploatată, care trebuie să iasă din ei, să dea ceva

din ei. Acolo unde există entuziasm şi adevăr, lucrurile rezistă şi au valoare. Dar ce e adevărul? Adevărul este contrariul minciunii. Își întinde mâinile spre iconița pe care a cumpărat-o de la Ciuflea pentru soacra lui. Adevărul este un lucru foarte relativ şi fiecare om are adevărul lui. Eu, de exemplu, aplic asta atunci cînd lucrez rolurile, atunci cînd joc un personaj negativ, eu caut adevărul lui și nu-l condamn de la început. Căci el nu-i nebun. El crede că aşa trebuie făcută viaţa şi caut acest adevăr al lui. Partea negativă este atunci cînd adevărul lui intră în contrast cu ceea ce cred ceilalţi şi atunci se evidenţiază latura lui negativă. El este un om cu nişte credinţe, nişte păreri, şi luptă pentru ele. Aţi jucat nebuni? Nebuni încă nu. N-aş putea să-mi doresc în mod categoric să joc nebuni. Dacă ar fi unul care să înebunească, mi-ar place mult, pentru că există calea care duce spre nebunie. De exemplu, cu nebunia e simplu, te strîmbi şi zici că e nebun săracul. Dar calea care duce către nebunie, asta ar fi un lucru interesant, foarte interesant. Cum se prăbuşesc toate iluziile, rămîne fără orizont, a crezut că poate să facă un lucru şi deodată realizează că nu mai e nimic de făcut. Trece printr-o perioadă atunci cînd realizează acest lucru. Crezi o bună bucată de viaţă că poţi realiza acest lucru şi ţi se dovedeşte că nu poţi. Nu e o treabă pe care o primeşti uşor. Şi totodată sînt unii care rezistă şi sunt alţii care nu rezistă. Da. Şi pe cei care rezistă îi felicităm, dar pe ăia care nu rezistă trebuie să-i îngrijim. Trebuie să-i îngrijim? De ce? De ce n-ar trebui omul să se descurce singur? E greu, e păcat cînd sunt atâţia oameni în jurul lui să fie lăsat se descurce sin-

gur, mai ales cînd trebuie ajutat. Un om care îşi pierde busola trebuie sprijinit, dar nu în mod ostentativ. Nu trebuie să se piardă, trebuie să simtă în permanenţă încrederea celor din jur. Nu poţi să-l laşi să se simtă eşuat undeva pe o insulă pustie, fără nimeni. Aţi avut destui oameni în viaţă care să vă susţină, să vă acorde încrederea sau încredere necondiţionată sau aţi avut un singur om care a făcut chestia asta? N-am avut un om care să se ocupe de mine în mod special, dar ştiu au crezut în mine profesoara mea de la institut, doamna Aura Buzescu (zâmbește). Şi mulţi au crezut şi înainte de asta. Încă în şcoala primară - profesorii mei. După asta, doamna Bulandra, care a fost directoarea mea pînă cînd s-a prăpădit. Avea încredere în mine, simţeam că aveau încredere în mine şi regizorii care m-au distribuit: Ciulei, Pintilie, Creţulescu - mari regizori ai teatrului şi ai filmului românesc. Au avut încredere în mine şi am simţit încrederea lor şi m-am străduit să corespund, să răspund încrederii pe care ei o au în mine. Am prieteni și colegi care mă consultă, dar în general nu mai greşesc în ultima vreme. Dar e posibil aşa ceva? Posibil - greşelile mele sunt mici. Care a fost cea mai mare greşeală pe care aţi făcut-o? Cea mai mare greşeală a fost că multă vreme am ezitat să joc cu nevastă-mea într-o piesă. Asta, din cauză că mă temeam că lucrul acesta va fi interpretat în mod neplăcut, adică: „uite, mă, ăştia joacă în familie”. Vă păsa de gura târgului? Nevastă-mea, Mariana Neguţă, este o mare actriță. (mă uit la ochii lui. Devin calzi și plini de tandrețe) Orice regizor ar fi încîntat să o aibă în distribuţie, aşa că dacă aş fi vrut să joc împreună cu ea, n-ar fi fost nicio nenorocire pentru că


33

avea acoperire faptul, nu era: „uite-l mă şi pe ăsta, o trage şi pe nevastă-sa care n-are talent, după el”. Ori nu, dimpotrivă, era o actriţă care făcea cinste unei distribuţii. Asta a fost una din greşeli. Doar o greşeală şi una atât de nevinovată? Mai este şi a doua. (privirea tristă și oarecum plină de regret se îndreaptă spre paharul cu apă) Am renunţat la prea mulţi copii şi ne-am hotărât prea târziu să păstrăm unul. Aş fi putut să am mai mulţi copii şi unul mai în vârstă decît ăsta pe care îl avem acum. Dar am un nepoţel de la el care are patru ani şi care este o încântare (se înveselește brusc, toată fața este un zâmbet). Sunt foarte fericit. Mircică îl cheamă. Am vorbit ieri la telefon, și îmi zice “Unde eşti ?”. Trebuia să merg la el ieri. “Vino aicea” zice, “Nu pot” zic, “De ce?“. ”Sîntem plecaţi, la Chişinău sînt, în Republica Moldova, e în altă parte”. “Nu e frumos ce spui”. Aș fi vrut să devină actor. Dacă ar fi actor, cred că ar avea foarte mulţi admiratori, are farmec, foarte mult farmec, e frumos, are ochi albaştri, e blond. Îţi vine să-l mănînci. Îl am acum pe facebook, am pozele lui acolo, toată lumea e încîntată. Ce duceți acasă de la Chișnău? Am cumpărat o iconiță de la biserica Ciuflea, pentru soacră-mea. Este bătrână deja. Ea vine din Chișinău și a stat cândva pe lângă biserică (este o iconiță mică, cu Maica Domnului). Dacă v-aţi adresa o întrebare, care ar fi aceasta? Eu mie? Da. M-aş întreba când mai am de gând să vin prin Chişinău. Şi n-aş şti ce să-mi răspund. Dar aţi vrea să reveniţi? Da, aş vrea. Dar cu un spectacol de teatru. Joc în câteva spectacole de teatru foarte bune şi mi-ar plăcea să le prezentăm aici.

nr. 34/iunie 2011


34

Tema nu mărului

Publicitatea: unii mumă pentru

alții ciumă


35

Publicitatea este esența democrației, spunea Barton, iar democrația, potrivit altor minți luminate până la decolorare, este semnul maturității civice. Numai că așa cum Moldova e țara tuturor minunilor, și democrația, și publicitatea, în ultima vreme cu evidente înclinații homofobe spre electorală, intră sub pielea moldovenilor cu insistența unei ciume bubonice. Despre publicitate, branduri, tehnici de promovare și alte subversiuni ale lumii contemporane, devenite mame calde și grijulii în campania electorală și nu numai, citești în Punkt. De savurat cu plăcere.

rochie: Noblesse (str. 31 August 46c) make-up & coafură: A-Studio (str. V. Alecsandri 14, tel: 079921212) modele: Doina ciubuc & olga Ciornaia / IG Models (tel: 069250202, office@ig-models.com) fashion stilist: Oxana Kohana fotograf: Sergiu Odainic

nr. 34/iunie 2011




38

Tema nu mărului

(R)EVOLUŢIA P UB L I C I TĂŢI I

evolutia R , ( ) PUBLICITĂŢII

De

Virgil Pâslariuc

Er a în anul 1759. Samuel Johnson (nu actorul, ci scriitorul!), poate, într- o criz ă adâncă de pesimism, scria : "Astă zi, metodele publicităţii sunt aproape de perfecţiune, a stfel încât este e xtrem de greu de imaginat că mai poate ceva să o îmbunătăţe a scă". Să ne catapultăm în actualitate. Vedem că de l a Johnson încoace, publicitate a nu a stat cu mâinile în sân, iar metodele ei de e xprimare s-au multiplicat constant. Totuşi, trebuie să-ţi pui greu fantezia l a încercare ca să fii inedit şi original, atunci când mesa jele publicitare te atacă , în medie, de 3000 de ori pe zi. Johnson ştia de ce…

 Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md


39

Mamuții publicității

Publicitatea este puternic implantată în viaţa modernă, devenind unul din simbolurile culturii în masă. Graţie acesteia, numele unor companii s-au extins asupra produselor, iar produsele au ajuns să denumească tot felul de lucruri, intrând definitiv în limbajul nostru (xerox - este denumirea companiei care producea copiatoare şi nu a copiei, iar „aurolac”, de la un produs industrial folosit în vopsitorie, a ajuns să desemneze un toxicoman, care inhalează aburii halucinogeni ai acestuia). De când publicitatea face parte din viaţa societăţii? Unii afirmă că picturile rupestre ale oamenilor primitivi nu au fost decât nişte forme de publicitate, dar o asemenea opinie pare a fi o exagerare, venită din partea unor minţi puternic bombardate de reclame (doar nu o fi vândut mamuţi?). Cu toate acestea, dacă luăm în calcul una din accepţiile generale ale termenului „publicitate” - difuzarea informaţiilor în public – atunci, cu siguranţă, diverse modalităţi rudimentare de diseminare a informaţiei au existat încă de la începuturile societăţii umane. Unul dintre tipurile cele mai vechi de publicitate este acea informativă. Necesitatea de a vinde un produs îi impunea pe vânzători, încă din Antichitate, să ofere informaţiile cele mai necesare despre el. Ele erau pictate foarte atrăgător, ca să poată reţine atenţia trecătorilor şi a potenţialilor cumpărători. Avem informaţii că din cele mai vechi timpuri au început să fie folosite tot felul de artificii, de ordin emoţional şi estetic, pentru a face mai atractive mărfurile. Bunăoară, într-un papirus egiptean din Theba, cu o vechime de peste 3000 de ani, se vorbea despre o recompensă oferită pentru un sclav fugar, deci un fel de precursor al anunţului publicitar. Tot în Egiptul antic existau modalităţi de atragere a clienţilor, cum ar fi plasarea la marginea drumurilor a unor pietre inscripţionate cu informaţii privind mărfurile şi serviciile oferite. Reclame-mărturii rudimentare avem şi în tăbliţele de lut găsite în Babilon. Tăbliţele din cultura creto-miceniană (sec. XIV-XII în. Chr.) au dat la iveală liste de meserii, printre care şi „crainicii”, strigători speciali chemaţi să anunţe despre anumite evenimente de ordin public sau comercial. De aici vine termenul latinesc - reclamă

(„reclamare” înseamnă „a striga”). Totuşi, Grecia era o ţară cu un grad sporit de alfabetizare, de aceea, publicitatea scrisă (tăbliţe cerate, papirusuri ori pergamente) se făcea la diverse evenimente publice sau private, cum ar fi Jocuri Olimpice, Delfice sau „afişe” pentru reprezentări teatrale. S-au găsit multe sigle ale meşteşugarilor, incizate pe diverse produse. Chiar în spaţiul dacic a existat o inscripţie pe ceramică de acest gen („Decebalus per Scorillo”). Şi la Roma exista o publicitate comercială (simboluri, desene parietale), dar şi una politică (chemare la vot a cetăţenilor sau prezentarea candidaţilor în magistraturi). Pe coloanele Forumului roman adesea erau prinse tăbliţe cu informaţii utile pentru cei implicaţi în tot felul de tranzacţii comerciale (vânzări-cumpărări, anunţuri). Existau multiple anunţuri personale, mai ales din categoria „pierdut-găsit”. Publicitatea outdoor (în afara casei) e una dintre cele mai vechi forme de reclamă.

Pompei: lupte, putere și femei

Săpăturile de la Pompei au adus la iveală atât imagini de gladiatori pictaţi, în scopuri de reclamă (pariurile şi nu setea de sânge constituiau „motorul” acestui business profitabil), anunţuri pentru diverse servicii, până la publicitate pentru … bordeluri! În fond, acest lucru nu este de mirare, fiindcă oraşul Pompei o avea drept zeitate protectoare (poliadă) pe Venus, zeiţa dragostei şi a diverselor excese trupeşti, casele de toleranţă fiind un „omagiu” adus patroanei. De aceea, în acel oraş distrus de lava Vezuviului s-au descoperit asemenea mozaicuri şi picturi (conservate foarte bine în cenuşă), dar mai ales „jucării” pentru tot felul de „pleziruri”, făcându-i să se crucească pe slabii de înger arheologi din secolul al XIX-lea, care s-au grăbit să le ascundă de ochii lumii în depozitele Muzeului ...Vaticanului! În Bizanţ, existau forme extrem de ingenioase de PR politic, folosindu-se în acest scop simţurile olfactive. Astfel, tarabele vânzătorilor de parfumuri, erau plasate deliberat în preajma Palatului Imperial, astfel încât mirosurile plăcute erau asociate cu Puterea supremă. O situaţie exact inversă s-a întâmplat acum ceva vreme la Chişinău, atunci când miasmele răspândite generos de staţia de epurare, imediat trezeau asocieri cu Primăria municipiului!

nr. 34/iunie 2011


40

Tema nu mărului

(R)EVOLUŢIA P UB L I C I TĂŢI I

Talpa lui Guttenberg

În evul mediu, publicitatea continuă evoluţia sa firească. Pe măsura evoluţiei oraşelor şi apariţiei germenilor economiei capitaliste, necesităţile de răspândire a informaţiei publice şi comerciale creştea. Un pas important în evoluţia publicităţii l-a avut inventarea tiparului de către germanul Guttenberg pe la mijlocul secolului al XV-lea. Informaţiile puteau fi difuzate mult mai simplu, iar viaţa umanităţii a fost transformată radical (Galaxia Guttenberg). Răspândirea informaţiei se făcea mult mai uşor, fiindcă procedeul era mai puţin costisitor. Circulaţia ideilor a fost facilitată, ducând treptat la "dezvrăjirea lumii". De altfel, reuşita Reformei (şi Contrareformei) cu toate repercusiunile sale a fost datorată în mare parte răspândirii tiparului. Se pare că primii care au început să folosească micile anunţuri publicitare tipărite au fost tipografii înşişi. Astfel, primul anunţ publicitar cunoscut datează din 1472, când un tipograf englez propunea spre vânzare o carte de rugăciuni, produs chiar de el (era intermediarilor încă nu sosise). Apariţia unor "fluturaşi" publicitari pe zidurile oraşelor europene a devenit o normă din acea perioadă. Fenomenul se răspândise în aşa măsură, încât autorităţile unor state încercau să ia sub control procesul, deoarece uneori aceste flyere deveneau periculoase pentru securitatea publică. Apar şi alte forme de răspândire a informaţiei de utilitate, fiindcă se vindeau nu doar mărfurile, ci şi serviciile. Astfel, apar anunţuri pentru diverse evenimente, programe, hărţi ale oraşelor sau meniurile unor hanuri şi birturi. Creşterea volumului tranzacţiilor comerciale a dus la necesitatea creării unor instituţii de informare în masă. Apar diverse agenţii de stocare şi de răspândire a informaţiei comerciale, numite „birouri”. O astfel de reţea a fost fondată de familia Fugger, cu filiale în toate colţurile Europei. În secolul al XVII-lea acest tip de agenţii încep să tipărească tot felul de culegeri de noutăţi, nişte buletine informative editate pentru uzul cunoscătorilor de carte, tot mai mulţi şi mai mulţi în spaţiul urban european. Pe ultima pagină a acestora începeau să fie plasate diferite anunţuri publicitare scurte. Ulterior, practica se generalizează, iar, pentru a atrage atenţia cititorilor, deasupra textului publicitar se scria - Avertizare. De altfel în engleză, publicitate înseamnă advertising. Treptat, aceste foi încep să fie editate separat, în formă de broşuri. La Veneţia, preţul lor era egal cu a unei

monede divizionare, numite ”gazetta”. În 1631, medicul şi juristul Theophraste Renaudot editează primul ziar francez, pe care l-a numit ”La Gazette”, astfel încât termenul s-a generalizat rapid.

De la evoluție la revoluție

De altfel, (r)evoluţia publicităţii a fost strâns legată de cea a presei. Iniţial, editorii ziarelor nu prea doreau să publice anunţuri, deoarece acestea nu păreau "solide" alături de ştirile sobre şi oficiale, dar treptat, serviciile publicitare au devenit foarte rapid motorul gazetăriei. Primele anunţuri publicitare în Europa şi America vin de la răscrucea secolelor XVII-XVIII. Benjamin Franklin a fost primul editor (”Boston Gazette”) care utilizează caractere majuscule pentru a atrage atenţia asupra mesajului din publicităţi şi tot el foloseşte primele ilustraţii în anunţuri. Creşterea volumului comercial a dus la augmentarea numărului de publicitate în presă, iar aceasta a însemnat venituri mai mari, fapt care nu a putut să nu fie consemnat şi ”taxat" de stat. Astfel, în 1712 are loc prima impozitare a publicităţii din presă (”Advertisment Tax” şi ”Stamp Duty”) în Marea Britanie. Ele au fost abolite abia la mijlocul secolului al XIX-lea, când principiile Pieţii Libere (Free Trade) începeau să se generalizeze, dar şi graţie faptului că aceste taxe au dus la înmulţirea presei radicale, care nu menaja deloc guvernul pentru „estorcări” de acest gen. Pentru a supravieţui, ziarele vindeau nu doar informaţiile consumatorilor, ci au început să vândă spaţii tot mai largi doritorilor să plaseze publicitate, apoi agenţiilor. La mijlocul secolului al XIX-lea în presa franceză existau trei tipuri de publicitate: annonce-anglaise - nişte anunţuri mici, culese cu caractere mărunte, de obicei cu caracter privat; annonce-affiche - publicitatea unor produse de larg consum, adesea „întovărăşit” de o ilustraţie; réclame - de obicei nişte anunţuri pentru evenimente culturale (cărţi, reprezentări teatrale, etc.) Dacă în societăţile tradiţionale modalităţile de transmitere a informaţiei de tip comercial erau sporadice şi mai mult ţineau de domeniul oralităţii, atunci din secolul al XIX-lea se produce trecerea la un sistem instituţionalizat de informare publică şi de persuasiune, cu consecinţe ce pot fi greu subestimate pentru societatea occidentală modernă. Pe de altă parte, revoluţia industrială, împreună cu revoluţiile în comunicare, generată de aceasta, au produs transformări esenţiale în însăşi natura publicităţii.


41

nr. 34/iunie 2011


42

Tema nu mărului

(R)EVOLUŢIA P UB L I C I TĂŢI I

Era neonului

Prima agenţie de publicitate apare în SUA în 1842, fondată de Volney B. Palmer. El a început să cumpere spaţii în mai multe ziare şi să plaseze acolo informaţii publicitare. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu progresele capitalismului monopolist, se schimbă şi funcţia publicităţii. Aceasta din urmă devine parte integrantă a procesului de producţie în general, propunându-și nu doar desfacerea mărfii, ci și să creeze necesităţi şi să formeze gusturile publicului. Agenţiile de advertising, cum ar fi ”N.W. Ayer & Son”, deja către sfârşitul secolului desfășurau întregi campanii de publicitate pentru promovarea unor produse. Cei care au beneficiat din plin de aceste campanii de promovări au fost firmele care vindeau „medicamente patentate” (cuvântul „patent” avea atunci sens de ”curativ”). Numai în SUA existau peste 50 de firme de acest gen care cheltuiau pe publicitate, fiecare în parte, peste 50.000 de dolari anual. La începutul secolului XX, multe din acestea au devenit „mărci înregistrate” transformându-se în producătoare de alimente, cosmetice sau produse de igienă (Coca-Cola, Gillette, Procter & Gamble, Knorr, etc.). Campaniile publicitare nu vizau doar desfacerea mărfurilor şi a unor servicii, dar se implicau tot mai activ în soluţionarea unor probleme de ordin social. Spre exemplu, o campanie, pe care am califica-o azi ca fiind extrem de agresivă, a fost desfăşurată de englezi la sfârşitul secolului XIX, pentru promovarea metroului londonez, un tip de transport pe care tradiţionaliştii britanici nu l-au primit „din prima”, dar a schimbat treptat modul de trai în oraşul modern. Ulterior au existat mai multe campanii pentru sensibilizarea opiniei publice, finanţate fie de guvern, fie de structuri internaţionale sau de către privaţi. Evoluţia mijloacelor tehnice a dus după sine şi transformări în publicitate. Industria posterului se dezvoltă după 1867, atunci când a fost inventat procedeul litografierii. Cataloagele de produse, ce pot fi comandate prin poştă, apar în 1890. Tiparul multicolor a contribuit la apariţia „magazinelor”, adică a publicaţiilor periodice ilustrate de prestigiu, care, pe lângă teme de interes public, inoculau eventualilor consumatori diverse informaţii despre varii produse. La 9 noiembrie 1911, parizianul Georges Claude patentează publicitatea de neon. Această invenţie a transformat radical aspectul nocturn al oraşului modern, printre care, după cum se vede, nu se numără şi Chişinăul, care şi după 100 de ani este foarte sărăcăcios la acest capitol.

DORESC mariaj cu domn bogat, oricât de bătrân...

În România, prima agenţie de publicitate este creată în 1880 de către David Adania, care-i purta şi numele. Apariţia acesteia este strâns legată de adoptarea cu un an mai înainte a unei legi privind identitatea firmei şi a mărcilor de comerţ. Firma lui Adania lucra pe baza aceloraşi principii ca şi analogii săi europeni şi nordamericani: cumpărarea spaţiilor publicitare în ziare, elaborarea şi publicitatea siglelor pentru diverse „mărci”. În 1886 începe să fie publicat ”Almanahul Comercial” (un fel de Yellow Pages), iar către începutul noului secol apăruseră alte agenţii publicitare atât cu capital de stat (Agenţia Franco-Română de Publicitate), cât şi privat (Emil Helber, Carol Schudler sau Isidor A. Stern). În perioada interbelică se deschid şi primele filiale ale agenţiilor străine (J.W. Thompson, Rudolf Mosse etc.) care au mobilizat piaţa de publicitate din România. În Basarabia publicitatea se făcea prin intermediul presei, iar ulterior a cinematografului, care s-a răspândit destul de vertiginos în provincia noastră în anii antebelici. Extrem de populară era publicitatea matrimonială, care le făcea o concurenţă serioasă peţitoarelor locale. În presa vremii, la rubrica ”Mica publicitate” apăreau anunţuri printre rândurile cărora puteai citi disperarea: “Domnişoară drăguţă, brunetă, cu ochi negri, înaltă, tânără de 20 de ani, educată şi sentimentală, doreşte mariaj cu domn în etate, bogat, cât de bătrân, oferte serioase”. Probabil că seriozitatea ofertelor creştea aici în funcţie de vârstă. Nu disperau însă nici doamnele mai în vârstă, care, în mod telegrafic, puteau cere: “Căsătorie cu domn, situaţie frumoasă, poate fi văduv, copii, doreşte doamnă creştină 40 ani, funcţionară stat, familie bună, fizic plăcut, avere personală”. Publicitatea modernă activează în condiţiile societăţii de consum, de aceea are ca element-cheie persuasiunea. Pentru a convinge publicul, se folosesc diverse mijloace: utilizarea imaginii unor personalităţi celebre, cu maximă încredere printre oamenii „de rând” era una dintre cele mai eficiente. Astfel, în 1924, Regina Maria a României a fost prima reprezentantă a unei familii regale care s-a filmat într-un spot publicitar la una din cremele "Pond’s Cold". După succesul acestei campanii (produsă de filiala română a lui J.W. Thompson), personalităţile marcante încep să fie tot mai des utilizate în promovarea unor produse de succes şi a unor branduri. A fost începutul a ceea ce s-a numit „testimonials”, testări ale gusturilor publicului prin intermediul lăudării calităţii produsului de către oameni celebri sau din contra de către oameni „de rând”, consideraţi


43

imparţiali. Strategiile de marketing şi copywriting, studii demografice pentru detectarea publicului-ţintă devin principalele modalităţi de lucru ale companiilor de publicitate în această perioadă.

Reclama care se aude

Anii interbelici au adus în viaţa publicitară radioul. Dacă până atunci în publicitate erau folosite mai mult materialele vizuale, grafice, răspândirea radioului a schimbat această optică. Mesajele publicitare au putut fi citite şi obţineau o audienţă extrem de mare. Forţa persuasivă a mesajelor repetate şi bine plasate a început să atragă atenţia agenţilor publicitari. La acea vreme se ştia că un mesaj repetat de trei ori putea fi reţinut de individ, chiar dacă nu era ascultat cu atenţie, iar probleme morale faţă de bombardarea inconştientului, agenţii publicitari nu aveau (şi continuă să nu aibă). Apariţia radioului comercial, care a fost bazat pe publicitate, arată cât de eficient era – şi rămâne – această modalitate de a transmite un mesaj. Un caz întâmplat în America acelei vremi este edificator în această privinţă. La 30 octombrie 1938, la postul de radio american CBS a fost transmis spectacolul radiofonic “Războiul lumilor” după piesa scriitorului fantast Herbert Wells, despre invazia marţienilor pe pământ, în regia lui Orson Welles, pe atunci puţin cunoscut publicului larg. Talentul de narator al acestuia din urmă şi efectele sonore folosite (între evenimente erau încropite mesaje publicitare reale) au provocat o adevărată panică în rândurile americanilor, care au crezut că invazia se produce în realitate, iar “ştirea” că preşedintele Roosevelt a chemat la calm, a încins şi mai mult spiritele. Zeci de mii de oameni şi-au părăsit casele şi au luat-o la goană, crezând că marţienii sunt pe urmele lor! Trupe ale poliţiei erau îndreptate spre locuri “indicate” pentru a da riposta inamicilor. Liniile telefonice au fost blocate, sute de americani sunau la poliţie şi în stare de psihoză raportau mii de morţi, atacuri cu gaze şi chiar faptul că i-ar fi văzut pe “omuleţii verzi” chiar cu ochii lor. Autorităţilor le-au trebuit aproape două luni ca să-i convingă pe cetăţeni că totul a fost o înscenare şi că nu există motiv de panică. Emisiunea a avut şi un larg ecou internaţional, cazul fiind menţionat într-un discurs de Hitler, care înţelegea eficienţa radioului în propagandă. Iar patronii de la CBS nu au înţeles gluma şi l-au concediat pe marele regizor!

Reclama care se vede

Apariţia televiziunii era sortită succesului din punct de vedere comercial. Doar la câţiva ani de la lansarea sa în

SUA, veniturile posturilor în anul 1950 depăşeau deja 100.000.000 de dolari. Ulterior, aceste cifre au crescut şi mai mult. Televiziunea a permis o abordare nouă a actului publicitar, în urma căruia produsul nu se mai lăuda pur şi simplu, dar se încerca crearea unei imagini. Aceasta nu dă nişte dividende imediate, dar pe termen mediu şi lung poate oferi avantaje serioase produsului. Astfel apar brandurile care treptat devin mult mai scumpe decât producţia pe care o vând consumatorilor (Coca-Cola, bunăoară).

Reclama care se vinde

Veniturile mari aduse de reclame le permiteau televiziunilor să îmbunătăţească produsul propriu (emisiuni mai bune, salarii mai mari angajaţilor, etc.). Pe de altă parte, frecvenţa difuzărilor publicităţii a crescut vertiginos, încât începeau să fie deranjante pentru public (cine mai ţine minte publicitatea rusească al unuia din jocurile „piramidă”, numit MMM? Uneori se crea impresia că publicitatea rula la fiecare minut). Comercializarea televiziunilor a dus la apariţia unui fenomen interesant – interdicţia de a face publicitate gratuită şi pe gratis (anti-publicitatea). Astfel, numele brandurilor într-o emisiune ne-plătită se eufemizează, refuzându-le pronunţarea sau cenzurându-le imaginea (acest ultim procedeu are adesea efecte inverse, deoarece spectatorul încearcă să ghicească logo-ul din curiozitate). Revoluţia media din anii 1990 şi apariţia internetului a schimbat natura publicităţii. Acum publicitatea poate fi plasată oriunde şi veni de oriunde, iar problema spamului – publicităţii nesolicitate şi nedorite care vine prin poşta electronică (parcă la radio şi tv este mereu dorită) este una dintre cele mai stringente şi vizează problemele securităţii în general. De altfel, aceste strategii nu se limitează doar asupra imaginii mărfurilor. Oricare individ, instituţie publică, asociaţie obştească, partid politic, etc. încearcă să transmită un mesaj în societate legat de scopurile, interesele sale, sau să atragă atenţia asupra unei anumite probleme ce necesită o soluţionare. Toate acestea creează imaginea acelui individ, partid, instituţie sau asociaţie în societate. De aceea, publicitatea este omniprezentă şi nu se limitează doar la billboarduri sau spoturile TV şi Radio. Pentru a obţine un rezultat, publicitatea trebuie să convingă potenţialul consumator (admirator/partizan/cumpărător) de utilitatea acesteia, încercându-se chiar crearea dependenţei faţă de un anumit produs. Pe marginea acestei idei s-a dezvoltat o adevărată ştiinţă: PR-ul.

nr. 34/iunie 2011


44

Tema nu mărului

Like la... delicatesa moldovenească Te x t d e s o rin had â rc ă

Un cuplu din Israel și-a numit fetița Like, inspirați de butonul „like” de pe facebook. Sugestiv? Eu zic că da. O scanare de suprafață a titlurilor de la Eurovision relevă fixația poporului pentru popularitate și succes. „Vreau să fiu popular!” „Am visat!” „Sunt norocos!” „O nouă zi!” Sugestiv. Oamenii vor să fie populari, să fie laikuiți, să aibă succes. Popularitatea sporește vânzările. O persoană populară este o persoană conectată. Ușile se deschid pentru noi oportunități tentante. Ca și oamenii, marfa se vrea populară. Ideea mărfii nu este să stea pe raft. Prețul este secundar, atunci când moda dictează tonul. Cozile care se formează atunci când Apple lansează pe piață un nou produs (scump!) sunt dovada netăgăduită a faptului că popularitatea contează.

În căutarea brand-ului pierdut. Idei năstrușnice vin în cap la frunzăritul revistei Первое, второе, третье – apendicele gastronomic al

legendarului Вокруг света. Au ei o rubrică tare simpatică în care prezintă măruntaiele unei valize. Valiza nu e ca toate valizele. Adică, nu e burdușită cu colțuni, periuțe de dinți, nici măcar o cravată de zăranie nu găsești. În schimb, dai de tot felul de lucruri

bune: oțet norvegian de zmeură, vin englezesc de ghimbir, mezeluri letone din căprioară ș.a.m.d. În total, 14.5 kg de bunătățuri din cele trei țări nordice. Toate-s frumos ambalate, toate-s etichetate cu gust, toate-s autentice și toate au un loc bine determinat pe


45

mapamondul gastronomic. Stai așa, mă gândesc, și dacă nimerea Moldova noastră pe hartă, noi cu ce ne-am fi fălit?! Pe bune. Ce se califică pentru titlul Delicatesă Moldovenească? Chiar sunt curios să știu. Și nu doar să știu. Vreau un stand la aeroportul din Chișinău unde astfel de delicatese să se afle în vânzare, ambalate frumos, astfel încât accidentalii turiști occidentali să nu rămână doar cu amintirea drumurilor găunoase. Am căzut pe gânduri. Ce este la noi și nu e în altă parte? Care sunt produsele de care mi se făcea dor atunci când eram departe de țară? Mi-au venit în minte următoarele: • Dulceața de nuci verzi (o las să mi se strecoare printre receptorii gustativi, fără să comentez nebunia de gust); • Caşul de oi (în special caşul, deşi brânza tare, diferită de cea bulgărească, merită şi ea atenţie); • Ceaiul din crenguţe de vişin (sakura neaoșă, cu gust de copilărie; taică-miu mi-a preparat pentru prima dată o cană mare de ceai, gustul căruia este inconfundabil). La cele de mai sus aș mai adăuga mămăliga. Poate fi vândută ca semifabricat cu toate accesoriile: jumări, smântână, brânză de oi – un gen de bento moldovenesc?! În cele din urmă, fructele uscate şi vinul pot ţine companie acestor delicatese. Pentru toate astea trebuie gândită o marcă comercială deosebită. Să fie şi cu scutiri fiscale dacă e nevoie. Dar să aibă calitatea garantată. Gândeşte-te la şprotul de Riga. Cutiile astea negre cu litere aurite te fac să crezi că nu e vorba de sardeluţe, ci de ditamai comoară din marea Baltică! Chihlimbar, nu şagă. Deci, ai prins ideea.

Amu avem cu ce! Și? Un lucru pe care îl are Apple și nu-l are Delicatesa Moldovenească este popularitatea. Din păcate, cozile în Republica Moldova se formează mai des la consulate și agenții prestatoare de servicii, decât la mărfuri moldovenești de calitate. Dar asta e altă bubă. Un produs moldovenesc penetrează cu scârț piețele externe de desfacere atâta timp cât imaginea țării nu conferă credibilitate produsului. Pe de altă parte, nici țara nu-și poate valida brandul, atâta timp cât acesta nu este fondat pe produse de succes. Cerc vicios nu alta! Ca să rupem cercul este prea puțin să ieșim pe piață cu produse individuale. Avem nevoie de efectul de masă. Nu vindem dulceață de nucă sau mămăligă, ci vindem Delicatesa Moldovenească. Adică și dulceață, și mămăligă. Și orice altceva care se califică pentru titlul de Produs Moldovenesc de Calitate. Toate laolaltă și fiecare individual vor fi potrivite într-un simpatic coșuleț de nuiele și vor fi legate cu panglică tricoloră. Iar accidentalul occidental își va potrivi ochelarii și va citi cu luare aminte: „Crede-mă. Sunt exact ceea ce cauți.”

nr. 34/iunie 2011


46

un Nimeni Cum să devii

Fiindcă tot până la urmă ne chinuim să aflăm cine suntem, cât costăm şi

cu cât ne vând unii (sau ne cumpără alţii) ne-am zis să adăugăm la stilul nostru de viață, pe lângă veşnicele "de luni la 9, încep o viaţă 9", și cel mai nou gen de fitness moldovenesc - branduirea. Avem sau nu avem, putem fi sau iarăşi ne

încurcă colanţii?


Tema nu mărului

47

 C u m să devii u n Nimeni cu Iulian Comănescu

cu

I

brand eşti tu!

ulian Comanescu

Cea mai ușoară cale de a face bani este de a scrie o carte despre cum să câștigi

bani. Cea mai ușoară cale de a-ți face un brand este să scrii despre brandurile altora? Până a-și anexa la propriul nume burtiera de analist media și brandmaker, Iulian Comănescu a făcut de toate: a scris texte pentru emisiunile lui Florin Călinescu în zorii ProTV-ului, a făcut ziaristică, a încetat să facă ziaristică, și-a făcut blog, a stat cu ochiul pe fiecare mișcare a presei „clasice” și pe fiecare cifră de afaceri a mogulilor mediatici, a transformat furnica în imaginea psd-ului ca soluție pentru a-l face pe Băsescu să nu mai rostească sintagma „poporul meu”, a făcut imagine pentru Adina Vălean, parlamentar european și soția lui Crin Antonescu (construcția de imagine s-a limitat doar la statutul de europarlamentar, nu și cel de soție, bineînțeles), a lansat o carte – ”Cum să devii un nimeni”. Mecanismele notorietății, branduri personale și piața media din România. L-am prins într-o scurtă trecere prin Chișinău, în drum spre Ungheni, unde realizează stylebook-ul postului de televiziune local.

 Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punKt"? accesați site-ul www.punkt.md

nr. 34/iunie 2011


Tema nu mărului

Cum să devii un Nimeni cu Iulian Comanescu

De ce ați scris această carte? Din plăcere, din ciudă, din invidie, din sete de glorie? Cred că din plăcere... Nu pot să zic că din sete de glorie, doar că aveam la ora aceea o anumită vizibilitate și nu cred că aveam nevoie de mai mult. Nu vreau să fiu celebru. Ha! De ce? Nu știu la ce mi-ar folosi. Nu poți să zici că ai ambiții modeste în timp ce vrei ca mesajul tău să ajungă undeva. Altfel, ți-ai fi făcut jurnal intim și nu blog, apoi carte. Pe un subiect care se presupune a fi cel puțin fierbinte, dacă nu incandescent, dacă e să folosim limbajul otv-ist. Am început să fac blogul prin 2006. Din cauza că jurnalismul nu-mi mai aducea nicio satisfacție – nici profesională, nici financiară. Ceea ce nu s-a dovedit socoteală chiar grozavă, căci, în afară de cei care mă citesc, și sunt 1500 de oameni care mă citesc zilnic, apar și oameni care mă urăsc. Nu știu exact de ce, n-am înțeles, mai ales la nivelul meu destul de modest de vizibilitate.

a Cel m i n

di

cunos

n Româ

Da, în ultimul timp m-am ciocnit și eu cu mahalagismul virtual. Lucrul pe care-l facem în viața reală – ne protejăm, ne creăm o lume confortabilă din punct de vedere psihologic, este cam imposibil pe net. Ești expus. Netul te face vulnerabil. Am fost și eu șocat la început, dar te obișnuiești. Pe net, oricine poate să facă orice. Trebuie să-ți creezi imunitate la acest gen de libertate extremă. E un preț care trebuie plătit. Dar cei care te înjură nu prea au acces și nici trecere la cercurile în care te învârți. Radu Gîrmacea, redactor de la Humanitas, întâi a fost cititorul meu de pe blog și apoi i-a venit ideea de a-mi propune să fac cartea.

ai

An dr Es eea ca

Dotată cu o tunsoare caracteristică, menită să-i corecteze asimetria feței și un sacou roșu pe care l-a purtat de atunci în repetate rînduri la aniversările ProTV, Andreea Esca a devenit în scurt timp pur și simplu celebră. Cu plusurile și minusurile ei, cu modul cum îi enervează pe unii (inclusiv pe subsemnatul), Esca este cel mai bine realizat și cel mai proeminent brand personal din România de după 1989. ...Stilul rapid, exuberant, un pic cântat, de lectură al Andreei Esca și al altor prezentatori ai ProTV era de inspirație americană și, după ce a părut puțin nefiresc la începuturi, a devenit o componentă importantă a identității PRO. Dar, pe lângă tunsoare, sacou și indubitabilele calități de cititoare de prompter, Andreei Esca i-au servit la conturarea notorietății mecanismele de star system de inspirație americană puse în aplicare de Adrian Sîrbu. Marea găselniță au fost pe atunci nu noutatea relativă a outdoor-urilor, ci autopromourile (spoturile care comunicau programele proprii ale posturilor) nemaivăzute în

c

ut

bran

d

48

Care e diferența dintre a fi un Nimeni și a fi Cineva? Am spus în carte că în momentul în care ți se spune că ești un Nimeni, înseamnă că ai fi făcut tu ceva care a meritat, care a trezit invidia. Că ești Cineva. Eterna poveste cu capra vecinului. Chestia asta cu capra vecinului mi se pare un băț cu două capete: e ușor să zici - oamenii ăștia mă critică pentru că mă invidiază. Înseamnă că te-ai absolvi de orice vină. Nu tu ai greșit sau ai clacat – oamenii sunt răi. Păi, tocmai vorbeam mai sus de înjurături și critici fără niciun suport real. Aici, dincoace de Prut, sunteți mai normali și mai potoliți. Dar acolo, mai ales în sud, lumea este altfel, mai vocală... Ce ar însemna asta? Nu avem vocație constructivă. Suntem sub vremi, cum ar spune nu știu care din cronicari. Nu e un fatalism oarecum comod? Vai, noi nu suntem responsabili de nimic, suntem sub vremi... ...cu fatalismul vine la pachet și această specie de cârteală. Și lipsa unor ierarhii, a unor autorități, adică pot să zic „Ești un nimeni!” oricui. Și aceasta e forma cea mai elegantă de exprimare. De fapt, după '89 în România suntem foarte mulți „nimeni” pentru că în afară de noul val al cinematografiei, nu văd niciun reper clar.


49

Dar care e deosebirea dintre brand și imagine sau, cum s-ar zice pe la noi, imigi? Brandul față de imagine are două diferențe – scopuri lucrative și premeditarea. Cum să exemplific? Pot să spun ce mi s-a întâmplat mie. Eu am părăsit jurnalistica și am făcut un blog, blogul a atras o carte, cartea mă poziționează ca expert, consultant sau analist media. După asta sunt chemat în Moldova, de exemplu, pentru a face un stylebook pentru IREX, iar onorariile devin mari din cauza că țin de vizibilitate. Uite-așa se întinde lanțul. Cât durează viața unui brand? Cât apare pe sticlă? Florin Călinescu părea veșnic. Cu acel teatral Floriiiiiiin Călineeeeeeescu! ca fundament al unui cult al personalității format post '89 ce se profila deja destul de clar. A dispărut de la PROTV și a dispărut și din viața noastră. L-am văzut nu demult, în campania voastră electorală, la Realitatea și mi s-a părut foarte incolor, pierdut, în afara subiectului... Aceștia sunt oameni care au adus bani proteveului... Călinescu a avut o emisiuneburlan în acest sens. În schimb, vorbești de Andreea Esca ca despre o constantă. Da. De șaisprezece ani, în fiecare zi, la aceeași oră, cu același zâmbet, cu aceeași formă de sacouri, cu aceeași tunsoare definitorie. După mine e cel mai bun brand din România. E pur și simplu o tipă coerentă sau nu prea are fantezie? Păi, dacă îți construiești un brand, trebuie să știi să te reții de la anumite lucruri. Și mie îmi place jazz-ul, dar m-am abținut să scriu despre el. Esca se opune oarecum Mihaelei Rădulescu, care și-a schimbat și look-ul, și viața de atâtea ori... Rădulescu nu se opune Andreei Marin? Andreea Marin și Mihaela Rădulescu sunt cam aceleași. De pe aceeași felie de tort. Se fac prea multe speculații despre meciul dintre ele... În fond, ambele l-au împărțit pe Bănică jr. Da, bine că în perioade diferite. Dar cred că ar trebui să-l întrebăm și pe el cât sunt de diferite și cu ce e mai bună una decât alta. Din punctul meu de vedere nu sunt opuse, seamănă. Provoacă mereu pentru a face primele pagini ale ziarelor. Despre Esca nu s-a vorbit prea mult ca persoană, poate ceva despre nuntă sau despre nașterea celor doi copii... Și, la momentul în care a cerut bani ca să apară pe coperțile revistelor, nu a prea apărut. Mass-media s-a răzbunat, zicând că „Esca nu vinde” tirajul. Poate plictisi la un moment dat, dar nu trebuie să-i cerem mai mult decât este. Nu face decât să citească niște texte de pe prompter și are 10-12 puncte de rating (aproape 2 milioane de privitori), deci, pot fi numite știri. Cine din presă mai are, cum zici tu, burtiera asta de brand? Citesc acum biografia lui Menken, un mare ziarist, dar și autor al „Farsei căzii de baie”, căreia i-a născocit o nouă biografie, apoi fiindcă se plictisea la Baltimore, unde era acreditat ca reporter pe lângă primărie, a fabricat o istorie cu un om sălbatic care bântuia prin cartiere... Și, fără să vreau, fac paralele cu presa românească. Marii ziariști au și la noi glandă de asta, de poltroni. Ca și Ion Cristoiu. N-a fost doar părintele gogoriței cu găina care a născut pui vii, el a reinventat știrile în presa românească. Toată lumea l-a înjurat, dar Cristoiu are un loc definitiv în istoria presei românești. De ce a prins istoria cu găina? Cred că e și o anumită complicitate cu cititorul sau spectatorul. Oamenii nu vor

România și coordonate de Maraha Greenberg, consultant străin cu background la MTV. Au urmat nenumăratele sărbători PRO, cu celălalt mare, de fapt mult mai mare „sub-brand PRO”, Florin Călinescu, în rolul principal, și acțiuni profitabile de marketing de felul Cărții Poștale ProTV. În scurt timp, ProTV-ul era un „fenomen” caracterizat de un „spirit”. ...Imaginea cultivată de star-system-ul PRO este una ireproșabilă până la enervare – pentru noi, deștepții, care nu suntem targetul PRO – de persoană care își găsește împlinirea în lectura unui jurnal de seară, într-un mod care l-ar fi făcut probabil pe Constantin Noica să exclame, ca pe vremuri, despre Nadia Comăneci: desăvârșirea fără săvârșire. Mecanismele de PR agresiv cultivate de Departamentul de Relații Publice al ProTV au inclus promovarea vedetei în publicațiile grupului, apărute între timp (ProTVmagazin, CSVD, ApropoTV), fără prea mare accent în vehicule media neafiliate. Consecventă cu ea însăși, Andreea Esca s-a abătut prea puțin de la ceea ce știe mai bine să facă. O expoziție de pictură în anii 90 a stârnit o relativă ilaritate. Extaticul volum "Bună seara, România, bună seara, București!", lansat în 2002, nu a avut cum să nu se vândă, dată fiind celebritatea autoarei. În perioada în care lucrez la această carte, conduce un glossy, ”The One”, deținut tot de fondatorul PRO și care a vândut în 2008 în jur de 20000 exemplare pe lună, ceea ce e un tiraj mediu pe piața revistelor de femei din România. Toate aceste minusuri, inevitabile atunci când e vorba de, probabil, cea mai cunoscută femeie din România, pălesc dacă aducem în discuție cifrele contabile: salariul Andreei Esca era, în 2007, conform ziarului ”Cotidianul”, de 40000 de euro, dintre care 30000 era prestația propriuzisă, 5000 bonus pentru întreținere și look și 4000 salariul de director la ”The One”. Oricare ar fi sumele exacte, în 2004, Știrile ProTV de la ora 19.00 aduceau în schimb postului nu mai puțin de 51 milioane de euro venituri din publicitate, conform unei statistici din revista ”Story”.

nr. 34/iunie 2011


50

Tema nu mărului

Cum să devii un Nimeni cu Iulian Comănescu

neapărat adevărul. Culmea acestor povești o atinge Elodia de la OTV, marea vedetă inexistentă. Așa e peste tot, iar la noi - puțin mai grav, pentru că suntem într-un tărâm fermecat.

Floriiiin Călinescu, Vedetă și simplu om Spre deosebire de alte vedete TV care au ieșit în față prin conformitatea cu rolul care li s-a atribuit, Florin Călinescu și-a construit prestația pe o sclipire proprie pe care poate nu a avut-o nimeni în televiziune de atunci. Vom vedea că această sclipire proprie înseamnă și a stoarce de la echipa care îl susține tot ce e mai bun. ... Florin enerva pe vremea aceea multă lume. Oamenii aveau, cred, senzația că nu îi era posibil să desșurubeze aura de superstar nici în viața obișnuită, dar eu prefer să spun că, într-un fel sau altul, a reușit să ducă la televiziune o versiune larger than life a lui însuși... Călinescu și-a construit piedestalul cu răbdare și muncă pe brânci. Apărea în birou în fiecare dimineață pe la șase și ceva, adormit, parcă materializându-se din ceața de afară sau din lumina de neon ce se reflecta în pereții văruiți cu o obstinație de văduvă dintr-un sat oltenesc, de mai multe ori pe an, la ordinele lui Adrian Sîrbu. Ne făceam veacul într-un fel de apartament cu două camere, despărțite printr-o jumătate orizontală de perete, aflat la etajul al nouălea a „blocului PRO” din Pache Protopopescu. Într-o parte erau vreo două birouri cu calculatoare, la care scriam emisiunea și desfășurătorul, în cealaltă – un decor și o masă la care Florin Călinescu schimba cursul televiziunii în România. Se descurca, așa cum spunea el, cu două bețe și o sârmă, dar avea un altfel de exigență, să scrii în detaliu toată emisiunea. Erau vreo șapte pagini, printate mare, în fiecare zi. Îi plăceau frazele lungi, întorsăturile re-

Fă-mi o listă de branduri personale mai reliefate care nu au nimerit în carte. Nu am o modalitate de ierarhizare. O să încerc să le numesc pe măsură ce-mi vin în minte. Un exemplar interesant poate fi Dragoș Bucurenci, care a lucrat foarte mult la identitatea sa de activist civic, ce, la un moment dat, i-a servit destul de curios, provocând oprobiul lui Liiceanu și Pleșu. Care, după mine, s-au purtat inadmisibil cu el. Ce a făcut? Bucurenci a pus pe masă un fel de nucleu ideologic de noua stângă - stânga eco, cred că și din frondă, există un fel de Che Guevar-ism în România la ora actuală. Sunt tineri, e normal. Asta zicea Petre Țuțea - că parcurgem viața de la stânga la dreapta, dar am impresia că acum în România e cam pe dos. Eu nu cred că tinerii sunt pesediști, e o altă stângă. Sigur că e alta, e o stângă stradală, alternativă, un fel de neuroză. Și Bucurenci, într-un mod extrem de civilizat, a pus documentul pe masă și a fost lovit cu baroase de către intelighenția mai vâstnică. În fond, pe lângă cucuie, cred că i-a adăugat niște puncte de notorietate bătaia asta. Morala este că e bine să te bați cu cineva care e mai sus ca tine, că atunci câștigi tu. Eu, fiind cu vreo 15 ani mai bătrân, nu fac decât să privesc cu simpatie acrobațiile ideologice ale lui Bucurenci. Am înțeles că Andrei Gheorghe a fost cel mai scump brand personal vândut în România, un milion de euro. Nu știu dacă e cel mai scump, dar a fost bine negociat de Dragoș Grigoriu, cel care a scris și prefața la cartea mea. Este cel mai bun brandmanager neafiliat la ora actuală pe piața de publicitate din România. Este un tip care se pricepe foarte bine la bani. Dar vorbeam de Andrei Gheorghe. Este hiperinteligent... Suficient de scandalos... Asta i s-a întâmplat. România este și o țară foarte ipocrită. Știu ce spun, pentru că am scris foarte mult despre vedete. Este extrem de plicticos să scrii despre vedete. Vine de la Andreea Esca și e un standard impus de Adrian Sîrbu: vedeta fără cusur, aproape fără funcții fiziologice. În revistele străine, de exemplu în "Rolling Stone", un cântăreț faimos poate fi întrebat despre orice – despre băutură, relații, defecte... La noi – nu. Dimpotrivă, mi se pare că presa de scandal numai de funcțiile fiziologice și se interesează. Cât de aproape este un brand de persoana care îl poartă? Un brand personal nu poate fi altceva decât ceea ce ești tu - există o reducție, o optimizare, dar nu trebuie să fii altcineva. Andrei nu a fost foarte interesat în a se disimula. De aceea a și fost atât de atacat. Riscul care vine la pachet este să te rinocerizezi. Asta se întâmplă și cu politicienii, care sunt atât de tăvăliți și atacați, încât nu mai pot fi altfel. Bismarck spunea că pentru a te menține sus îți trebuie tot atâta măreție câtă josnicie îți trebuia ca să fi ajuns acolo. E preferabil să fii imuabil și etern ca Andreea Esca și să nu sari de la una la alta ca Dragoș Bucurenci, de exemplu, care, înainte de a fi activist, a scris un roman despre droguri - Special cake. Și dacă îl cauți pe Google, această trimitere apare în prima pagină


51

de rezultate. Deci e o fractură de imagine – să fii preocupat și de droguri și de ideologie ecologistă. Publicul în România se înțelepțește, dar e de văzut dacă după perioada asta de pseudovedete și de fantome extrem de expuse să se caute oamenii cu o anumită consistență. Ai uitat să menționezi maneliștii... Marea greșeală e că noi n-am valorizat manelele... Mi se pare că România este manelizată de sus până jos. Ce altă valorizare? E manelizată, dar în ciuda mecanismelor omologate. Nu este o specie underground, pentru că e foarte populară. Este un soi de clivaj de postmodernism avant la lettre, o imitație, o memetică ca și PROteveul, care e și el un fel de M2, un fel de Adibas, Lacosta sau Sonic. Din punct de vedere geografic, suntem la marginea hărții și, respectiv suntem niște colportori, niște imitatori. Manelele nu sunt ceva separat românesc, în Serbia se cheamă turbofolk, la bulgari se cheamă cialga, sunt peste tot. Din acest substrat cultural foarte vital niște nații mai lipsite de snobism au lansat un Bregović. Bregović este un manelist extrem de sofisticat. El știe foarte bine ce face, a învățat filosofia și s-a apucat de muzică ca să nu predea marxismul pe vremea lui Tito. Dintr-un soi de snobism și un soi de filooccidentalism stupid, noi am reușit să împingem aceste manele în underground, să le păstrăm la un nivel estetic nesatisfăcător pentru tipi ca mine sau ca tine. Dacă intri într-un magazin muzical din Londra sau Berlin, ce vezi la raftul cu muzică românească? Taraful din Clejani, Irina Loghin și cam atâta. Alții au știut ce să facă cu tot acest spanac muzical. Sunt convins că aveți și aici diverși hibrizi muzicali. Ce branduri ai reperat în Moldova? Cred că Vaculovschi, am auzit multe despre Dumitru Crudu, dar nu-l cunosc personal, Lorena Bogza... Cred că ProTV-ul de aici repetă ProTV-ul de la București din anii '90. E o bună găselniță jurnalistică. Nu știu ce face zi de zi, dar cred că Lorena este un cineva în țara asta, ceva mai mult decât o vedem noi de la București, făcând ocazional corespondențe și reportaje. Și din șoubiz? Ce vezi? O-zone. A fost cel mai mare brand muzical, mai degrabă moldovenesc decât românesc. Logodnica mea face o emisiune despre călătorii la TVR, care se numește Bazar și, fiind la Tokio, s-a întâlnit întîmplător și cu managerii internaționali de la Cat Music, cei care au vândut piesa în Japonia, și niponii i-au întâmpinat ca pe niște zei: ”Vai, vă mulțumim că ne-ați adus această piesă!” Au fost imenși, O-zone. Dar s-au constituit mai degrabă printr-un mecanism viral: un puști, pe nume Garry Brodsman, a pus pe net un clip în care dansa pe Dragostea din tei și, cum era un tip grăsuț și foarte amuzant, a fost foarte popular. Apoi a apărut Laura Mitrache cu Haiducii în Italia, care a făcut un cover la Dragostea din tei. Și, la un moment dat, când erau deja pe desființate, ozonii s-au trezit. Și au ajuns pe primele poziții peste tot în lume, chiar și în UK, ceea ce e cu totul deosebit, mai înțeleg în Italia sau Germania, dar UK!

torice, lucruri exact pe dos decât se învăța la școala de televiziune și avea o capacitate de căpcăun de a-și însuși textul. Emisiunea era pregătită noaptea, editorii și producătorii devin huhurezi și dorm invers decât restul lumii, reporterii o lungesc cam câte 16 ore în postul tv, milogindu-se la colegii de la știri pentru câte un spațiu de montaj nefolosit, pentru a prinde măcar câteva ore de somn. Toată povestea era epuizantă, îmi aduc aminte de o ediție la care Florin nu se simțea bine și fugea pe fiecare beta (materiale montate) la baie să verse. Renunțase la orice fel de excese, iar ritmul zilnic, cu trezirea la 4.30 – un pic prea mult pentru oricine. (...) Dacă alții s-au construit pe sine ca pe niște branduri, poziționându-se față de alte vedete, premeditându-și pașii și fiind prietenoși cu ziariștii, Călinescu s-a raportat pe sine, în primul rând și multă vreme, la public. Nu avea mare lucru de ținut minte în privința a „ceea ce este”, așa că își putea permite accesele de spontaneitate pe care le gusta toată lumea și își păstra genul de naturalețe cunoscut. Artisticitatea acestui fel de a face lucrurile dă în ultimă înstanță statutul aparte pe care l-a avut Florin în televiziunea românească.

Hai să facem un experiment. Să facem un brand personal din anonimul X. Ca să-l parafrazăm pe Putin, din orice maimuță se poate face un președinte. Cu ce începem? Cred că vom încerca în politică, nu? Vom face abstracție de apartenența la partid, că nu prea are importanță. Trebuie să-i dăm o ideologie autentică în primul rînd. Ar putea să meargă într-o zonă conciliantă între moldovenii-români și ruși. Ar trebui să vină cu un mesaj unificator interetnic. Să ne unim între noi moldovenii - unire internă, pe urmă mai vedem... Trebuie să caute tinerii, pe care nimeni nu-i

nr. 34/iunie 2011


52

Tema nu mărului

Cum să devii un Nimeni cu Iulian Comănescu

caută în politică. Apropo, voi sunteți destul de politizați. Deci, tinerii pot fi un target. Băsescu a adus niște tineri, dar un număr absolut nesemnificativ. Poate din cauza că trăiesc mai bine. Și trăiesc mai bine, și politicienii au un discurs mai sclerozat, mai vetust. Ecologia este o cale regală pe care n-o bate nimeni. Și aici ar prinde, mai ales că și Chișinăul a devenit tot mai aglomerat şi sunt probleme cu curățatul străzilor, poluarea... Încă mai aveți ce salva. Aici mănânc cu plăcere salată, pentru că are gust, în România legumele și fructele au înăuntru talaș. Precum am spus, acest tânăr politician ar trebui să aibă un melanj ideologic. Nu mai trăim în lumea unde sunt foarte definite stânga și dreapta. Și, lucru important, ar trebui să rezolve problema comunismului. Dumneavoastră aveți niște guvernanți care se trag spre vest și o economie care se trage spre est. Cum o să se termine asta? Mi se pare lipsit de onestitate să vândă integrarea europeană. Mie, dimpotrivă, mi se pare că în sfârșit se fac niște pași reali în această direcție... Trebuie să fie bărbat și nu femeie... Ce misogin! Pentru că Moldova este încă falocrată, ca și România... Falsul falos, da? Să fie sub 40 de ani, să fie activ pe Facebook, să aibă un blog... Bloggerismul dă bine la politicieni? În România e ok. Iliescu e un blogger redutabil, și Năstase. Și îl scriu chiar ei sau, cum e pe la noi scriu cei de la PR, scriu nevestele, scrie cineva din partea nunului... Iliescu folosește foarte mult conversația de pe blog – are mai mult timp și mai puțină forță pentru întâlniri offline. Dar scrie el, e inconfundabilul său limbaj de lemn. Mă rog, poate că și dictează, fiind un om cu virtuți de comunicare fenome-

nale. L-am avut într-o emisiune „După bloguri” și, straniu, filmat din profil, își pierde toată carisma, tot farmecul feţei aia de clown - funny face, emoticon Iliescu. Redutabil bătrânul.

ar trebui să se dezică de discursurile de activiști de partid de 25 de minute, care să vrea să spună totul și, în rezultat, să nu spună nimic. Acum în lume se poartă sincroanele de 8 secunde.

Vorbeam, totuși, de Brandul X. Da. Se poartă Twitter-ul. Trebuie să fie și acolo. Dar trebuie să fie destul de conservator ca valori familiale - soție, unu-doi copii. Trebuie să aibă relații cu politicienii din România, Europa, Rusia. Nu sunt specialist în politica rusească, dar cred că se găsesc acolo și politicieni mai de doamne-ajută, nu numai catastrofe. Trebuie să angajeze o echipă de experți care să-i creeze doctrina, în România nu prea sunt, de aceea doctrinele arată ca dracu. Freacă toți aceleași trei idei pe care le copiază unii de la alţii. Are nevoie de o platformă clară care trebuie să aibă nu mai mult de 30 de puncte - circa două pagini de text.

În afară de scurtarea discursului? L-aș îmbrăca în haine nemțești...

Ca un meniu de restaurant normal. Un meniu de 70 de pagini nu face un restaurant mai bun. Urmează să-i facem training-uri de dicție, retorică, de televiziune. În general, atunci când am de construit o imagine, obișnuiesc să lucrez cu cei mai buni specialiști. Dacă e stilist, apoi este licențiat în istoria modei la Sorbonna, dacă e vorba de lecții de dicție – atunci lucrez cu cele mai sonore nume din televiziuni, etc.. Dă un mic detaliu de memorizat pentru cei care merg la o dezbatere în televiziune. Contează foarte mult și pe ce scaun te așezi într-un studiou. Recomand locul cel mai bun - în mijloc. Dacă sunt trei invitați. Ca prezentator, vei ține să relaționezi cu cel de-al doilea, dă mai bine la cadru. Și, după ce te aşezi pe scaunul corect, ai grijă de construirea mai rațională a discursului. Pot să spun ce am observat aici - politicienii vorbesc extrem de lung. Culmea e că se vorbește mai puțin aiurea decât în România, dar, în schimb, folosesc cuvinte improprii. Politicienii moldoveni

Sper că nu ca pe Mazăre, așa cum s-a perindat vre-o doi-trei ani în urmă pe catwalk... Nu, se are în vedere haine de bună calitate. Nu știu aici, dar la noi politicienii au costume extrem de proaste. Ai uitat că noi suntem cea mai săracă țară din Europa, respectiv costumele sunt scumpe și strălucitoare, să vadă lumea cine mănâncă gras... Știi care a fost problema lui Boc? A venit după Tăriceanu, fost manechin și actual multimilionar. Și, boc-boc-boc, apare Boc, cu costumele alea boț și cu ochelari de cameleon, care se întunecă la lumină. Ce să-i zici? I-aș recomanda doar să caute pe la Palatul Victoria, poate mai găsește un costum de-al lui Tăriceanu, mai scurtează pantalonii, mai mută nasturii... Păi, dacă Tăriceanu a fost unu, iar Boci - deja patru, se suprapun şi nu mai stricăm costumul. Altceva? Dacă le face pe toate astea inteligent, eficient și dedicat, vom avea în scurt timp un Brand politic extrem de vizibil în țară. Să vedem cine o să-ți adopte sfaturile... Vii des prin Chișinău, ce ai mai remarcat demn de atenție? Sunt fascinat de ce se întâmplă la Chișinău, e un loc minunat! Aveți niște localuri extraordinare, de care n-avem la București, de exemplu ăsta în care stăm acum. Și nu numai în Chișinău – în Cimișlia, la Ungheni, găsești niște locuri în care se mănâncă nemaipomenit, chiar aveți acest dar, în ultimul loc găsești ceva bun de mâncare și e curat și plăcut. Uite, din asta ați putea face un brand!


brand

top

branduri

53

în devenire

Dorin Chirtoacă se afirmă ca un personaj greu de neglijat, indiferent dacă place sau nu. Un lucru e sigur - va mai oferi multe surprize. Noua soluție a prins bine nu numai la văruit creieri electorali. Igor Dodon s-a transformat dintr-un mielușel al căpeteniei pieilor roșii într-un comunist pur sânge. Val Butnaru se profilează mai degrabă ca un mogul în devenire. În ceea ce o privește pe Natalia Morari, gurile târgului vorbesc despre revenirea ei, în funcție de prim-maistru la Fabrika. Victor Bodiu apare și dispare oscilant pe piața politică, dar surprizele urmează. Că doar nu îl lasă Filat să stea la umbra Cancelariei după ce a stejărit la Primărie.

brand

branduri

coapte

top

Sunt deja constituiţi ca brand. Au o poziţie solidă şi creează senzaţia că ar mai avea ceva de spus. Angela Gonţa, Lorena Bogza, Dan Bălan, Constantin Cheianu. Andrei Porubin ar trebui să fie un pic mai atent, ca să nu rămână doar la imaginea de prezentator de nunţi. Vlad Filat a reușit să devină politicianul în care moldovenii au cea mai mare încredere. Are și o Marina care alimentează brandul premierului.

top

branduri

puţin răscoapte

Au nişte cariere fulminante, au obţinut tot ce se putea obţine în materie de notorietate şi premii, acum creează impresia că ar avea nevoie de o schimbare: Mircea Surdu, Nelly Ciobanu, Nătăliţa Barbu, Pavel Stratan.

branduri

obosite

Nu se vor mai ridica niciodată la înălţimile pe care le-au ocupat până acum. Orice ar face, puterea lor este in scădere: Vladimir Voronin, Mark Tkaciuc, Vasile Tarlev, Dumitru Braghiș. Și desigur Serafim Urechean, pentru că a stins Soarele cu propriile mâini și nu se întrezăresc premize ca să răsară din nou pe cerul politicii moldave.

brand

branduri

sinucise

top

Iurie Roşca, pentru că şi-a pierdut total credibilitatea şi imaginea. Vera Terentiev, care din cea mai promiţătoare prezentatoare de ştiri a devenit una din anonimele de la NIT. Ați și uitat de ei, nu? Acum pe piață apare alt sinucigaș - Mihai Godea joined the club!

nr. 34/iunie 2011


54

Tema nu mărului

Brandul vip-urilo r politicii moldave

Brandul

VIP

-urilor

politicii moldave

E greu să mă pronunţ despre un domeniu faţă de care sunt foarte critic. În general, vorbesc despre brand, PR, tehnologii de comunicare, marketing şi management doar atunci când le critic, le deconstruiesc. Am scris două capitole în noua mea carte, "Ultimii eretici ai Imperiului", despre aceste tehnologii, încercând să arăt cum au deraiat de la scopul lor iniţial, ce monstruleţi au produs şi cum băieţii care stau la cârma acestor industrii au devenit noii politruci. De fapt, politrucii din vechiul regim şi PR-managerii noii ideologii sunt fraţi gemeni, doar că ultimii sunt mult mai periculoşi şi mai sofisticaţi. Dar dacă acceptăm convenţiile jocului propus de voi, atunci să încercăm o mică poveste pe tema dată: Brandul VIP-urilor politicii moldave.

Te x t d e

vasile ern u /

 Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md


55

nr. 34/iunie 2011


56

Tema nu mărului

Brand ul vip-urilo r politicii moldave

Ce este un brand ştie mai toată lumea. Vorba aceea: nimeni nu mai ştie din ce cauză a murit Eminescu, însă orice cetăţean respectabil al Republicii Moldova îţi poate ţine o lecţie despre cum se produce un brand. Pentru imaginea lor, politicienii noştri, de o vreme încoace, cheltuie bani pe specialişti şi guru ai tehnologiilor de branduire. Nu mai poate omul să meargă nici la WC fără sa se consulte cu specialiştii şi strategii în comunicare şi imagine. Acestea sunt vremurile. Dar cum Basarabia e încă o ţară predominant agrară, un fel de sat mare al Europei, cu o cultură ceva mai puţin urbană, atunci, aici, brandul unui politician e reflectat cel mai bine nu neaparat de mass-media sofisticată, ci de „gura târgului”. Moldova, şi în mod special Chişinaul, care dă tonul şi nu are un alt târg concurent, e un spaţiu mic, cu o elită politică legată strâns prin tot soiul de rubedenii, relaţii

colegiale şi profesionale, aşa că toată lumea ştie despre şi pe toată lumea. Zvonistica amplificată de mass-media, dar mai ales de „gura târgului” şi de folclorul semiurban care funcţionează foarte bine din gură în gură, iar mai nou din twitter în twitter, produc cel mai bine brandul politicienilor moldoveni. Poporului, molcom cum e el, nu-i trebuie foarte mult ca să înţeleagă „cine ce hram poartă” şi să-i lipească o etichetă care să sintetizeze bine calităţile „alesului neamului”. Problema alegătorului moldovean nu e legată de branduirea unor politiceni, ci de cu totul altceva. Am impresia că alegătorul moldoveam este foarte greu de convins să renunţe la ceea ce ştie el: e aproape imposibil să-l convingi că brandul X nu e doar ceea ce crede el, ci poate fi şi altceva. Alegătorul moldovean „ştie una şi bună”. Mai este o problemă importantă în acest mecanism popular de „branduire”: pentru alegătorul moldovean „toţi sunt o apă şi-un pământ”. Adică e foarte greu să-l convingi să-şi diversifice nuanţele, ideile şi, mai ales, să încerce şi altceva. Acum să trecem concret la brandurile „aleşilor neamului” moldovenesc. Aş merge pe o pantă subiectivă, fără pretenţii analitice şi cumva în contrasens cu mecanismele de construire a brandului. Acum câţiva ani, un bun amic, unul dintre cei mai buni specialişti români în advertising şi branduire, Florin Dumitrescu, a făcut un experiment care a stârnit o întreagă polemică în România. El a pornit de la o întrebare simplă: cum mai este perceput azi poetul naţional Eminescu, cel mai important brand al culturii româneşti? Pentru a afla acest lucru, el nu a întrebat oamenii ce cred despre Eminescu, ci pur şi simplu a lansat pe Internet întrebarea: „Ce produs ar putea fi de-

numit „Eminescu”? Florin Dumitrescu a vrut să ia pulsul receptării actuale a Poetului, dar şi să testeze creativitatea contemporanilor, mergând cumva în contrasens cu practicile obişnuite. Totul s-a desfăşurat sub pretextul unui concurs cu premii: „Câştigă cu Scornelius”. Premisele erau expuse clar: în Anglia se comercializează scule de pescuit Shakespeare; în Italia există pe piaţă uleiul de măsline Dante; în Franţa - jocul de computer Hugo. „Acum, că intrăm în UE, să fim noi mai prejos? Păi să n-avem şi noi clasicul nostru demn de a fi zeificat şi... brandificat!? Şi cine altul decât Eminescu?!” afirmă Dumitrescu sus şi tare. Aşadar, ce produs e Eminescu? Şi a produs un slogan pentru acest proiect: „Pune-l pe Eminescu la produs” (nu „scoate-l la produs”, cum au răstălmăcit răuvoitorii)... Rezultatele au fost halucinante. E un joc fecund. Acum vin eu şi mă întreb: care sunt VIP-urile politicii moldave? Păi, sunt acelea pe care toată ziua le bombăne prin curte ţăranul sau le auzi înjurate în piaţă. Laudele sunt mai rare. Avem o paletă de politiceni destul de mare, iar numele cel mai frecvent folosite în ultima perioadă sunt şi din vechiul regim, şi din regimul actual. Panoul de onoare şi dezonoare, de la caz la caz, că şi aici ţine de interpretare sau de percepţie a brandului, arată cam aşa: Voronin, Tcaciuc, Lupu, Filat, Ghimpu, Chirtoacă... Mă rog, sunt mai mulţi, dar aceştia ar fi capi de serie şi nu avem nici timp, nici spaţiu pentru toţi. Dacă aş merge pe strategia lui Florin Dumitrescu, aş da drumul sloganului: „Pune-l pe Voronin sau Ghimpu, sau x la produs”. Ce ar ieşi oare? M-am gândit puţin şi mi-am zis să fac un exerciţiu de imaginaţie şi să găsesc câte un produs care să-i reprezinte cel mai bine pe faimoşii noştri politicieni. Să începem. „Voronin” - cred eu că ar fi o marcă


57

destul de bună pentru vodcă ieftină şi populară. El e din popor, e „paţan de-al nostru” - simplu, niţel vulgar şi bădăran, dar e dintr-o bucată, nimic sofisticat şi marea masă se regăseşte în el. Are şi sonoritatea aia moldo-rusă. Are legătură cu talpa ţării mult mai mult decât ar crede unii specialişti. La noi fenomenul „Voronin” e foarte apropiat de fenomenul relaţiei dintre băutura ieftină şi popor: o urăşti, dar nu poţi fără ea. „Ghimpu” – prima asociere pe care o fac e cea a unui borcan de muştar. Până nu-l desfaci, nu ştii la ce să te aştepţi. Te poate amăgi ambalajul. Însă odată ce ai destupat borcanul, ies la suprafaţă toate miroznele înţepătoare şi stridente. Dacă mai şi gusti, poţi avea plăceri dacă e la un grătar bun cu finii şi nepoţii, dar îţi pot da şi lacrimile dacă îl iei în cantităţi mari, mai ales că e pe bază de hrean. Produsul „Ghimpu” e un soi de „Voronin” în stare semilichidă, un soi de pastă mai moldo-română. Eu cred că ei se vând cel mai bine la pachet. „Lupu” – mă trimite la ceva mai consistent, ceva de „zacusit”. La o masă politică cu vodca „Voronin” şi muştarul „Ghimpu” e nevoie şi de o „zacuscă Lupu”. Trebuie să fie o „zacuscă” neutră, nici să impedice gâlgâitul vodcii „Voronin”, dar să fie şi solidă ca să ai pe ce întinde muştarul „Ghimpu”. Poate fi şi un crenvurşt sau un salam mai popular şi ieftin „Lupu”. Alegătorul moldovean e obişnuit cu de toate, însă la masa lui politică trebuie să fie neapărat „Voronin”, e de preferat şi „Ghimpu”, şi ar putea renunţa cu greu la „Lupu”, doar că se va pili mult mai repede şi a doua zi „căpuceanu” va fi tare greu. Deci ai nevoie de „zacusca Lupu” pentru sănătatea politicii moldoveneşti. „Tkaciuk” – e indiscutabil o marcă de binoclu, „acel instrument optic format din două lunete paralele, folosit pentru a observa la distanță”.

De ce? Fiindcă aşa cum am mai spus depre acest personaj învăluit în ceaţă, funcţia lui în politica din Moldova este una aparte. Când se află la putere el este „pogranicinik”, grănicerul de la frontiere care controlează ieşirile şi întrarea ideilor şi strategiilor, iar când nu e la putere, el este un partizan. Iar un grănicer şi un partizan fără binoclu e ca frizerul fără foarfece. Dar ceea ce ştie însă binoclul „Tkaciuk” nu e numai ceea ce scrie la dicţionar, instrumentul care observă obiectele la distanţă, ci şi faptul că, uitându-te din partea cealaltă, el poate micşora obiectele aflate în proximitatea lui. Şi mai ştie un lucru important: cu puţină iscusinţă, instrumentul „Tkaciuk” poate folosi razele solare pentru a face un foc de paie, foarte important pentru politica locală. „Filat” – poate fi o marcă excelentă de mobilă. Din aceea de la IKEA. Ea e bună pentru toată lumea: şi studenţi, dar şi familişti convinşi. Este pentru toate buzunarele, cu condiţia cinică de a aparţine clasei de mijloc. Se poate transporta cu orice şi o poate asambla oricine, căci are mecanisme simple şi instructaje foarte exacte şi detaliate. Marca „Filat” chiar dacă nu e de lux şi nu face faţă mobilei italieneşti, are totuşi fason şi poate sta cu demnitate şi într-o cameră de cămin, dar şi în casa unui „gastarbaiter” sau a unui mic burghez din Chişinău, Cahul sau Bălţi. Şi cum o mobilă adevărată trebuie să aibă şi o masă, marca „Filat”, vrea, nu vrea, trebuie să fie primitoare. Aşa că, atunci când vin alegătorii, pe masă vor găsi o vodcă „Voronin”, o „zacuscă Lupu” şi un muştar „Ghimpu”. Acesta e meniul politicii moldoveneşti, n-ai ce-i face!

Sincer să fiu, nu ştiu dacă în „stenka/ peretar Filat” este un loc dosit pentru un binoclu „Tkaciuk”? „Chirtoacă” - nu ştiu de ce gândul îmi zboară spre magazinul „Lumea copiilor”. Oare fiindcă magazinul e peste drum de primărie sau altele or fi cauzele? Ar fi un nume bun pentru o colecţie de imagini sau jucării „surprize”. Cum erau pe vremuri „surprizele” la guma de mestecat „Turbo” sau mai nou, la „Kinder-surprise”. Sunt colecţiile acelea de jucării mici, drăguţe, pe care le găseşti în ouăle de ciocolată, sau imaginile acelea frumoase de la guma „Turbo”, la care te tot uiţi şi încerci să le aşezi una lângă alta. E aşa de distractiv să colecţionezi „Chirtoci”! E adevărat că odată cu vârsta nu mai au decât valoare sentimentală. Dar când eşti mai tânăr şi naiv, jocul e frumos: el poate sta frumos şi lângă alte mărfuri din regiune precum „Adreea Marin”, „Băsescu”, „Lorena Bogza”. Oricum, fiind un brand încă foarte tânăr şi jucăuş, sperăm să treacă strada din „Lumea copiilor” la Primărie. E atât de aproape.

nr. 34/iunie 2011


58

Tema nu mărului

AVE M di TĂTI! Însemnări pe marginea electoraleI

AVEM di TĂTI! Însemnări pe marginea electoraleI

Cu ceva ani în urmă am avut un șef foarte simpatic, care, la auzul unor proiecte megalomanice de-ale noastre sau în momentele în care înțelegea că noi îi spunem verzi și uscate, numai să rămână pe a noastră, se uita la noi zâmbind ironic și exclama: Ei da?! Acestea erau, de altfel, unicele lui cuvinte cunoscute în română, în afară de Bună ziua, Nu, Mulțumesc și Marșrutcă. Astăzi, dacă mă pun în locul alegătorului autohton, mă simt și eu ca un străin, care nu înțelege despre ce vorbim, dar simte cu spatele că undeva, după mesajul electoral frumos ambalat, există și o țeapă, ceea ce mă face, pe mine, element de electorat, să exclam cu aceeași ironie: Ei da?!

Te x t d e L u dmila andr o nic /  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md


59

Dincolo de toate, campaniile, la fel ca și matineele pentru copii, au fost planificate din timp și desfășurate după scenariile scrise recent sau șterse de praf și refăcute, dar, într-un final, am asistat la un nou iarmaroc politic, în care partidele și concurenții nu s-au rușinat să-și etaleze supărările, visele sau fobiile civice, înșirându-ne în fața ochilor un pitoresc tablou al unui viitor îndestulat, luminos, european, cu drumuri fără gropi, pe alocuri asezonat cu elemente de cultură și artă.

Fără descoperiri Niciunul dintre candidați nu a descoperit vreo problemă nouă a acestui oraș, pe care s-ar fi apucat s-o rezolve. Or, că avem drumuri hurducate, administrație defectă și dezordine în urbe noi știm demult. Cam de pe atunci de când moldovenii au descoperit „turismul laborios”, adică muncitul la negru în țările pe unde i-au dus ochii. Acolo au vazut și s-au crucit că asfaltul poate fi drept și fără fisuri, că servanții publici pot avea alură umană, iar noaptea pe străzi – e lumină. Înarmați cu atare descoperiri, laborioșii nostri gastarbaiteri au prins a se întreba și ei de ce Chișinăul, oraș alb, e tocmai gri, de ce asfaltul pe la noi este lichid (formă autohtonă a materiei de acoperit drumurile, numită în popor „noroi”) și de ce, prin străduțele umbrite de copaci netăiați și prin împăienjenitele scări ale blocurilor de locuit poți să-ți scoți ochii de întuneric ce e. Așa au apărut primele programe și discursuri electorale, coninutul cărora, ca și problemele în sine, nu s-au modificat în timp. Așadar, concluzionăm:

1. La capitolul "oferte electorale" - nicio descoperire Soluțiile se bat cap în cap În schimb, cineva dintre consultanții de campanie și-a amintit de existența unui instrument de promovare, numit în limba celor care știu despre ce cuvântă TEASING. Astfel, Igor Dodon devine primul candidat autohton, cel puțin din memoria mea, care pune în practică respectivul instrument și, felicitări, chiar a avut efectul scontat – toată lumea s-a dat cu presupusul, a discutat, a ghicit, până a aflat adevărul. Tot aici, menționăm apariția pe piața locală a publicității electorale a unei alte forme noi pentru peisajul nostru – parazitarea publicității. Adică, Dorin Chirtoacă, printr-un gest nonșalant, răspunde cu un panou similar, pe care sugerează că soluția ar fi „schimbarea până la capăt”, adică el. Războiul roz-azuriu continuă prin înregistrarea paginii web www.soluția.md pe care actualul edil plasează realizările sale, prima dintre care este o îmbinare subtilă de istorie și matematică. Adică, calculez eu, dacă mirosul din Chișinău, conform acestui site, este o problemă care persistă de 42 de ani, înseamnă că ea a apărut cu mult înainte să se nască primarul. Cu câți ani este prblema mai veche decât Dorin Chirtoacă? Printr-un alt simplu calcul matematic mai deducem că, zilnic, chișinăuenii „aruncă în natură” 16,03 metri cubi de ceea ce saitul numește elegant „noroi”, iar Primarul a adus în pungă la emisiunea lui Aurel Scobioală. Concluzionăm:

nr. 34/iunie 2011


60

Tema nu mărului

AVE M di TĂTI! Însemnări pe marginea electoraleI

2. Politicienii noștri încep a însuși tehnici noi de promovare și a reacționa prompt în campanie Eu plec, dar rămân cu voi Niciodată nu am mai auzit ca pe la noi să fie retras un candidat în plină cursă electorală. E ceva în premieră absolută, dar cu dreptul la viață. Mă rog, așa a decis partidul, acesta a fost momentul – tema acestui articol nu este politicul propriu-zis, ci promovarea electorală. Și atunci, din această perspectivă, dați-mi voie să vă întreb – de ce Victor Bodiu a fost retras de pe listele electorale, iar panourile cu el au rămas în stradă? Și peste o zi, și peste o săptămână. Din punct de vedere al efectelor comunicării, respectivele panouri produc confuzie, în special în rândul electoratului mai puțin informat. Concluzie?

3. Afișajul electoral nu trebuie doar plasat în timp util, ci și retras Zoile pseudomediatice Două dintre ziarele autohtone nici n-au visat să devină cap de afiș în electorală. Luați prin surprindere, Chișinăuenii s-au pomenit infectați informațional de două clone de ziar, care n-au dăunat nici lui Dorin Chirtoacă atât de mult, cât au plesnit imaginea mediilor vizate. Urâtă treabă, iar acum mi se pare o chestie de onoare pentru organele abilitate să facă lumină în acest caz. Murdăriile vărsate peste Dorin Chirtoacă nu cred că au avut mare efect, pentru că dânsul este deja dotat cu un electorat partizan, mai mult ca atât – ceea pentru ce l-am apreciat întotdeauna, este cumpătarea cu care abordează situațiile. Cred că antrenamentul pe care l-a avut în timpul guvernării comuniste l-a făcut imun la astfel de prostii. Pentru cei ce au savurat însă respectivele zoi, concluzionăm:

4. PR-ul negru a ajuns la Chișinău și în cele mai perverse forme ale sale En garde, pussy cat! Atunci când Victor Bodiu a fost delegat să aducă focul haric de la Ierusalim, am citit un comentariu pe net, în care cineva spunea: „Păcat că nu avem Olimpiadă, l-am fi trimis și după focul olimpic!”. Și a greșit amarnic autorul postării, pentru că exact pe la o lună după asta, campania a luat o alură olimpică, astfel, noi am aflat multe lucruri interesante. Că ai noștri bravi candidați au fost pasionați de romanele lui Dumas-tatăl, altfel, de ce s-ar fi chemat atât de spornic la dueluri. Că Igor Dodon joacă volei, iar Dorin Chirtoacă o are cu fotbalul, iar Premierul Filat, asemeni lui Putin, e gata să iasă pe tatami îmbrăcat numai în kimono, în cel mai rău caz, să atace poarta asemeni lui Makarov sau Fetisov. Concluzia este una:


61

5. Nu răscoliți acest subiect acum, până la Londra oricum nu reușim, concentrați-vă pe 2014 Troleibuzele și estetica lui Alfred Hitchcock Vă amintiți de "Păsările" lui Hitchcock? Pentru necinefili explic: Alfred Hitchcock este un renumit regizor american, care a făcut pionierat în mai multe tehnici ale genului "thriller" și este considerat a fi "maestrul suspansului". Filmele sale sunt, în majoritatea cazurilor, o combinație inteligentă de tensiune și umor. Temele sale preferate sunt frica, vinovăția și pierderea identității. O altă temă exploatată frecvent în lucrările sale, cu diverse variații, este persecutarea inocenților. "Păsările" este unul din celebrele sale filme, în care zburătoarele atacă o așezare de oameni, instalând haosul. Ei, uite că la 28 aprilie m-am simțit și eu ca locuitorii acelui oraș. Centrul - blocat. Mai bine zis, Piața Marii Adunări Naționale - luată ostatecă de troleibuzele noi aduse de Dorin Chirtoacă și de exponate mai vechi, chemate, probabil, să arate diferența. Strada Ștefan cel Mare - impracticabilă, pentru că transportul particular n-are ce face pe piață odată cu troleibuzele nou-nouțe, iar confrații acestora - adică epavele care încă nu sunt schimbate, au declarat boicot - și merg din Paște-n-Paște. Închipuiți-vă ce am ratat prin faptul că primarului nu i-a dat prin cap să aducă pe PMAN ceea ce a evacuat anul trecut de la stațiile de epurare. Un alt eveniment care m-a dezasperat a fost conferința de presă a lui Igor Dodon, consacrată problemelor monumentelor istorice, pe care staff-ul electoral al candidatului a decis s-o organizeze în curtea celui mai “moldovean” muzeu al tuturor timpurilor – ”Casa-muzeu Pușkin”. N-am nimic cu marele clasic al literaturii universale, dar să nu fi trecut oare nimănui prin cap că în Chișinău există un Muzeu al Artelor aflat în renovare încă din secolul trecut, o clădire care a aparținut societății “Știința”, aflată acum în paragină? Un detaliu greșit, care știrbește din mesaj, îl regăsim și în spotul generic al PDM, în care Marian Lupu, prezentat mai întâi în vâltoarea activităților, spre sfârșit stă molatec și detașat pe bancheta din urmă a automobilului, concluzionând, (atenție!) despre grija față de oameni. Ș-apoi, cine l-a tras de limbă pe Dodon, când și-a permis să spună că nu polemizează cu o Doamnă, referindu-se la Valentina Buliga? Ori candidatului nu i-a explicat nimeni niciodată că emanciparea a început odată cu dorința fermă a femeilor de a participa la egal cu bărbații în alegeri? Sau el nu a auzit de Antonița Fonari, Loretta Handrabura și alte activiste gender de la noi? Sau a crezut că dacă stă frumușel și-n cămășuță roz pe panouri, cucoanele emancipate din Chișinău nu-l vor taxa pentru lipsa de respect? Concluzia:

nr. 34/iunie 2011


62

Tema nu mărului

AVE M di TĂTI! Însemnări pe marginea electoraleI

6. În campanie nu există lucruri mărunte, detaliile sufocă esențialul În sfârșit, Chișinăul are o mamă! Cam asta ar fi trebuit să înțeleagă electoratul în momentul în care s-a lansat în campanie Valentina Buliga. Nu știu pe cât de mămoși sunt locuitorii acestui oraș, dar cert este una – ceea ce a urmat ca și campanie de comunicare, nu a pus accentul pe Buliga-mamă, ci pe Buliga-ministru. În acest context nu pot să nu observ că Doamna Buliga e o femeie activă în spotul electoral, una obosită – pe panouri, ceea ce mă face să întreb: unde au fost cei care au gândit această imagine și unde au fost cei care au gândit imaginea pe care sunt plasați candidata și Marian Lupu? Președintele interimar, care și așa nu este obijduit de natură, ocupă prea mult loc pe acest panou, încât vrei să ghicești care-i poanta: Lupu o va proteja pe Buliga, sau este fiul accelerat “al mamei Chișinăului”, care a crescut cu două capete mai înalt. În acest sens a se vedea panourile lui Victor Bodiu cu Vlad Filat, care compozițional au fost gândite correct – ei sunt o echipă: în imagine se uită în aceeași direcție, au aceleași aspirații. În concluzie:

7. A se vedea punctul 5, referitor la detalii Kino cu candidații Cel mai mult însă, m-a amuzat spotul video al candidatului-mărțișor Sergiu Coropceanu. Pentru cei care n-au văzut acest deliciu, reconstitui, că nu-i mare treabă: s-a dus într-o seară Coropceanu la “Patria”, după ultimul film, șeful său de partid și prin cumul șeful “Patriei” i-a pornit ecranul, a făcut stop-cadru pe o imagine în care se vede o instalație de la intrarea în Chișinău, care vrea să simbolizeze capitala, și pe acest fundal, candidatul înșiră promisiunile sale electorale. Tovarăși! Dacă tot aveți toată “Patria” la dispoziție, măcar mai intrați și vizionați unele filme, poate că aflați despre niște tendințe cinematografice moderne! De fapt, cine știe, poate că spotul a fost filmat în 3D, iar noi nici nu ne-am dat seama?! De unde trag și eu concluzia:

8. Decât să faci un spot de nimic, mai bine renunță la idee Și totuși… Și totuși, mi-a plăcut această campanie pentru faptul că nu a abordat o retorică apocaliptică, de genul “să ne apărăm Patria”. Am savurat cămașa roz, zâmbetul și talentul actoricesc al lui Igor Dodon. Mi-a plăcut schimbarea care s-a produs în Valentina Buliga. Și stoicismul cu care Dorin Chirtoacă a îndurat toate reproșurile - și meritate și mai puțin meritate. Ce mai, am avut campanie!


63

nr. 34/iunie 2011


64

Tema nu mărului

" 9 9 de franci " măsurați în politică

"99 de franci"

măsurați în politică Beigbeder: în epoca tehnologiilor avansate, ineficiența este păcat mare în fața lui Dumnezeu.

Experimentul cu Principele din numărul trecut al Punktului a plăcut. Continuăm.

99 de franci a trecut prin mâinile a sute de mii de cititori. Mesajele politicienilor noștri, în special în electorală, atacă milioane de urechi deschise spre povești. Adevărul e că omul are nevoie de poveste pentru a găsi sens. Sunt oare snoavele acestea gândite, strategizate sau oamenii care le creează fac gafe? Astăzi răsfoim cartea lui Beigbeder pentru cei care se promovează pe sine o dată la patru ani: partide politice, lideri și echipe. Adăugăm și câte ceva despre noi, votanții și consumatorii. Unele citate înaripate spun ce trebuie să facă ei, altele – ce ne fac ei nouă, de nu ne ticnește. Vă lăsăm să le descoperiți și să le aplicați etichete. Că doar suntem deștepți și frumoși. Și înțelegem. Asociem fraze din roman cu practicile din campaniile moldovenești. Observăm, în această superbă electorală, schimburi și turnuri care te fac să te întrebi dacă publicitatea este mumă sau ciumă pentru profesioniștii care elaborează strategii de promovare pentru candidați.

Toți politicienii: Ei vor să reducă toate acțiunile dvs. nemotivate la una singură, extrem de motivată – la actul cumpărării. Noi și Ei: Particularitatea celui de-al III-lea război mondial este că l-au pierdut toate țările în același timp. Declar cu toată responsabilitatea: David nu îl va bate niciodată pe Goliath. Eram un prostuț naiv. Iar naivitatea nu este calitatea care se cere în Corporație. M-au făcut bine. Este, de altfel, singurul meu punct comun cu voi.

Te x t d e angela s t afii /  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md


65

Partidul Liberal

- Înlocuiți în scenariu ”lacom” cu ”irezistibil”. Îi vom conferi o tentă de înălțător. Este extrem de important. Insist.. - Trebuie să fie un produs care atrage cumpărătorul în mod IREZISTIBIL.

Dorin C hirtoacă:

Acest discurs este rezultatul reflecțiilor departamentului de planificare strategică şi a șefilor de la publicitate. Este bine croit pe gusturile și dorințele clientului şi utilizat pentru a justifica a priori scenariile pe care le-am pus de-o parte cu o noapte înainte.

nr. 34/iunie 2011


66

Tema nu mărului

" 9 9 de franci " măsurați în politică

Partidul Co mu nist

Cu cât mai tupeist mă joc cu inconștientul dvs., cu atât deveniți mai servili. Dacă laud un iaurt, lipind panouri în tot orașul, dau capul la tăiere - îl veți cumpăra.

Igor Dodo n:

Mmmmmm, cât este de plăcut să vă pătrund în creier! Cât de dulce e să posed emisfera dvs. dreaptă! Dorințele nu vă mai aparțin: vi le impun pe ale mele. Vă interzic dorințele. Eu decid azi ce vreți voi mâine. Și, ca de obicei, jingle-ul obișnuit: M-m-m, Madone!


67

Godea:

Îmi imaginam că sunt cineva, un Che Guevara liberal, rebelul în sacou Gucci. Exact așa: sunt Subcomandante Gucci! Viva Gucci! Excelent slogan! Se memorizează atât de ușor! Doar că apar niște probleme la nivel de percepție: Gucci sună ca Il Duce! Revoluționarul cel mai mare al sec XX nu e Che Guevara, ci Mihail Gorbaciov. (motivele transformării lui Godea în Yod(e)a rămân încă sub masca misterului. Avem de lucru și în numărul următor)

nr. 34/iunie 2011


”Frazele lor sunt prea lungi pentru BTL”, mi-a tăiat-o unul dintre adjuncții- ochelariști.

Este pur și simplu necesar pentru marca dvs. Umorul o va face mult mai atractivă. Contribuie mult la memorare. Consumatorul nu va uita ceea ce i-a stârnit râsul: poate povesti gluma la o cină, la servici sau la odihnă.

Vale ntina Buliga:

Partidul Democrat

68

Tema nu mărului " 9 9 de franci " măsurați în politică


69

Partidul Liberal Democrat

Întâlniţi fiinţe care apar ca să vă transforme viaţa, dar ele nu ştiu asta şi apoi vă trădează pe nesimţite, le vedeţi pactizând cu duşmanul şi, după aceea, le priviţi îndepărtându-se ca o armată după jaf, pe un fundal de ruine şi amurg.

Victor Bodiu:

Bruno Le Moult a plecat. Această carte era pentru el. De vreme ce așa stau lucrurile, i-o dau lui Chloë, care tocmai a sosit.

nr. 34/iunie 2011


70

Tema nu mărului

OP E RAȚIUN E A TUSOV K A de victoria rudi

OPERAȚIUNEA TUSOVKA Te x t d e vic t o ria r u di

Evenimentele, fie corporative, de promovare sau personale (și încă o sută de fețe dacă ar avea), se întipăresc prin trăirea, senzațiile și experiențele noi. De ce un eveniment dedicat filmului retro porno pentru extratereștri (care, apropo, a fost organizat în Spania) sună bine și atrage? Deoarece se află în afara cutiei. Nu invitatul trebuie să-și schimbe năravul și pielea, ci evenimentul trebuie să fie adaptat tabieturilor vajnicilor invitați. Un design inteligent al evenimentului presupune gândirea globală și aplicarea locală. Deci, nu ezita să experimentezi, indiferent dacă ai interacționat sau nu cu lumea celor ce organizează și gestionează evenimente.

Ori te reinventezi, ori dispari Să presupunem că ai dat peste un articol de revistă cu titlul: Cum se organizează un eveniment? Acest material media îți dă 10 sau 15 pași de succes (cu siguranță că acesta ar fi calificativul editorialiștilor anexat strategiilor expuse) pentru a te introduce în domeniu și pentru a crea senzația de competență. Linia narativă este una sobră, cu mici detalii stilistice ce ar aminti cititorului că este, totuși, un material cool și distractiv. Articolul ”vorbește” și vizual, punând în evidență fotografii luminoase:

oameni adunați la un cocktail, ambienturi decorate într-o manieră mai puțin tradițională sau organizatori ce lucrează la un proiect, aplecați peste hârtii, creioane colorate, planuri arhitecturale, etc. Un material media absolut normal, modelat atât din perspectiva conținutului, cât și din perspectiva grafică, conform unei structuri prestabilite. Asta, pentru a evita surprizele și pentru a menține iluzia controlului. Se crede că același lucru poate fi valabil și în cazul organizării de evenimente: reușita și satisfacția clientului/organizatorului depinde de lista cu spațiu pentru a bifa punctele realizate. Fără surprize. Însă realitatea și noile cerințe ale generației digitale sunt altele. Aici, dacă nu ieși din

carapacea tradiționalului, riști să strici tusovka.

Labirintul organizațional și firul Ariadnei Să ne închipuim că vrei să organizezi un eveniment. Ai mai multe direcții inițiale de focalizare: scopul, difuzarea informației, finanțarea, problematica logistică (ce înglobează majoritatea aspectelor care țin de organizare), etc. Însă cea mai importantă dimensiune este echipa de lucru (prin echipă se înțelege grupul de oameni cu care lucrezi nemijlocit


71

nr. 34/iunie 2011


72

Tema nu mărului

OP E RAȚIUN E A TUSOV K A de victoria rudi

la găsirea și punerea în aplicare a ideilor pentru un eveniment, dar și relațiile externe cu întreprinderile ce prestează servicii auxiliare). [Punkt 1] Profilul psihologic al echipei de lucru dă ritm acțiunilor. Materializarea ideilor depinde de potențialul de completare intelectuală și profesională a celor care participă la organizarea evenimentului. Gestionarea personalului este punctul de reper al unei reușite. Dar înainte de toate vine analiza de potențial. Da, e necesară. Doar vrei să știi cu cine urmează să lucrezi înainte de a te apuca de un proiect personal sau profesional important. Persoana ce are înclinații spre viziuni globale, chiar nu are ce căuta în logistică - se va plictisi și nu-și va putea manifesta în întregime capacitățile. Iar cel ce este obsedat de chestii mărunte, îi tachinează pe toți pentru micile erori făcute din neatenție și notează totul de vreo trei ori, pe trei suporturi diferite (note sticks, foi, computer) este de neînlocuit în lucrul de logistică. Confortul psihologic al celor care lucrează influențează traiectoria desfășurării procedurilor necesare pentru a pregăti un eveniment. [Punkt 2] Un alt aspect important este imaginea grupului dat pe întreg parcursul evenimentului. Deoarece această imagine trebuie să fie una invizibilă. Tu și echipa ta nu existați atât timp cât se desfășoară acțiunea. Statul în umbră este caracteristica principală în acest domeniu. Și totodată, în cazul celei mai mici erori, responsabilii (adică cei ce au organizat) vor fi nevoiți să uite pe o perioadă de lumina reflectoarelor, ducând lupta de guerilă pentru recuperarea imaginii. [Punkt 3] Mult contează și algoritmul relațiilor cu lumea externă (cu reprezentanții

întreprinderilor ce prestează servicii auxiliare). Clienții tăi te vor aprecia și în dependență de instituțiile și organizațiile cu care lucrezi. Imaginea acestora contează tot atât de mult cât și imaginea grupului tău de lucru. [Punkt 4] În același timp, un bun lider ar trebui să cunoască și modalitățile de difuzare a cunoștințelor în cadrul unei întreprinderi. Adică, membrii echipei tale învață constant unul de la altul, astfel asigurând un randament și o difuziune proporțională a informației produse de fiecare persoană. [Punkt 5] Expectativele tale față de oamenii cu care lucrezi contează. Crezi că acestea constituie doar un fundal psihologic al liderului, un fel de bruiaj cognitiv ce nu se reflectă asupra echipei tale? Iată care e formula. Sunt două tipuri de expectative în cazul dat: pozitive și negative, care conduc la stiluri specifice de gestionare (aproape inconștientă) a resurselor umane: stilul de proiectare pozitivă și respectiv stilul de proiectare negativă. Modelele date dau rezultate exacte în raport cu ceea ce aștepți de la grupul tău. Deci, așteptările tale vor fi împlinite, indiferent de formatul emoțional al acestora.

Numele tău este za, dacă vrei să nu se rupă lanțul În aceeași ordine de idei, cum crezi că se organizează an de an Eurovisionul? La ecran, totul pare gândit și calculat, dar chiar și în timpul difuzării în direct, scena Eurovisionului e un spațiu dedicat lucrului de teren. Cel puțin asta este ceea ce vede publicul spectator: scena și interpreții. Alți oameni - cei ce filmează, au grijă la cabluri, asigură securitatea, schimbă

„echipamentul” următorilor cântăreți – muncă pe care niciodată nu o vei vedea, decât dacă te vei afla chiar în fața scenei. Aici, chiar e vorba despre un lucru de echipă care înglobează diferite caractere, diferiți oameni, diferite puncte de vedere. Și totuși, gestionarea coordonată a activităților este un factor important pentru succesul unui eveniment.

Fă ca ei, fă mai bine decât ei! Acum, facem un viraj brusc la stânga. Dacă tot ne jucăm de-a organizarea evenimentelor, ce părere ai despre ediția anuală a Premiilor Nobel? Știai că acest eveniment are analogul său spaniol? Vorbesc despre Premiile Principelui de Asturias. Organizatorii acestui eveniment au un scop clar: depășirea prin accelerare a tradiției Premiilor Nobel. Și ca să înțelegi tactica – se pune un accent pe lucrurile ce diferențiază și poziționează favorabil evenimentul spaniol. Spre exemplu, în cazul premiilor Nobel, planul cincinal la premiere se face doar în rândurile oamenilor de știință, pe când în cazul Premiilor Principelui de Asturias, sunt luați în seamă absolut toți cei care au realizat ceva important în viața lor, începând de la inventatorul poștei electronice și terminând cu Fernando Alonso. Am menționat că protagonistul evenimentului este chiar Principele de Asturias? Da, e și asta o tactică de marketing pentru a menține la vedere familia regală a Spaniei. Însă, dacă ajungi să organizezi astfel de evenimente, ar trebui să fii atent, căci ar putea apărea probleme de genul: Woody Allen nu vrea să intre pe ușa centrală așa cum o face Principele, ci pe ușa din spate, Michael Schumacher întârzie la aeroport și are nevoie anume de mașina ta pentru a fi la


73

timp, Penelope Cruz s-a reținut în sala de machiaj... și tot felul de chestii banale care pot fi auzite, la o bere, de la șefii de protocol, spre exemplu.

World Cafe: păsărică, mută-ți cuibul! Nu există o formulă de aur, de argint sau de fier, ce ar asigura reușita unui eveniment. Totul depinde de motivația și atitudinea ta și a echipei tale. În organizarea unui eveniment trebuie să ții cont de mai multe aspecte, ce ulterior se ramifică și ele în alte categorii, îndeplinirea cărora poate cauza peri suri. Da, organizarea evenimentelor dăunează sănătății. Și nici un minister nu previne despre acest fapt. Succesul unui eveniment contemporan este direct proporțional cu gradul de interactivitate ce-l propune acesta. Crearea unei experiențe unice și structurarea evenimentului într-un mod în care acesta să ofere posibilitatea trăirii unor noi senzații cognitive determină nivelul de maturitate a conceptului de organizare. Experiențele participative centrate pe invitat anulează imposibilitatea schimbului informal de date dintre participanți - aspect primordial în crearea rețelelor sociale de viitor. O strategie eficientă, în acest sens, este World Cafe-ul - transformarea ideilor individuale în idei colective. Tehnica este următoarea: în timpul evenimentului, se stabilesc runde de comunicare, persoanele prezente schimbând periodic mesele. Astfel se creează o rețea densă într-o perioadă scurtă de timp. Concomitent, se produce o colectivizare a ideilor, conversațiile centrându-se mai profund asupra unor aspecte. Pe viitor, acestea se pot transforma în colaborări și proiecte între oameni care înainte nu s-au cunoscut.

Experimente biologice: cobai din toată lumea, uniți-vă! Pe data de 10 noiembrie 2010, în Londra și New York, concomitent, a avut loc o proiecție exterioară 4D pe clădirile selectate din timp, a unei prezentări de modă virtuale. Evenimentul, organizat cu o ocazie aniversară a Casei de Modă Ralph Lauren, a fost accesibil tuturor trecătorilor. Însă, organizatorii nu au ezitat să facă și câteva invitații speciale. Este vorba despre bloggerii cu influență, care au filmat și comentat ulterior experiența. Instantaneu, holografic, o clădire își modifică virtual proporțiile, structura, factura, etc. Evenimentul dat a fost catalogat drept proiecție 4D, deoarece s-a pus accentul pe toate cele cinci simțuri umane. Aici intrăm deja pe teritoriul marketingului experimental, care pune accentul pe senzații olfactive, gustative, auditive. Recent, într-un oraș spaniol, a avut loc un eveniment ingenios. Era vorba despre o prezentare auto. Show-ul dat s-a desfășurat în lipsa produsului principal, reconstituindu-se doar senzațiile oferite de autovehicul. Participanții erau invitați pe rând în cinci săli diferite. Legați la ochi, cei interesați puteau simți într-o sală mirosul produs de salonul din piele, în alt context puteau auzi sunetul produs de motorul mașinii, sau puteau experimenta senzația tactilă a condusului. Impactul a fost unul impresionant, fiindcă vizitatorii au simțit și trăit experiența pe care le-o poate oferi automobilul. Tot în contextul dat, adăugăm și inovațiile tehnologice. Organizatorii de evenimente propun o altă abordare a schimbului de date personale care, în mod tradițional, se face prin intermediul cărților de vizită. Astfel,

au fost inventate flash USB-urile speciale care permit un transfer rapid și modern de date, doar prin conectarea, timp de câteva secunde, a dispozitivelor între ele. Un alt punct esențial este procesul prin care evenimentul comunică despre sine. Rețelele sociale virtuale și blogurile au o greutate mare în acest sens. Instrumentele de promovare pot varia în funcție de stadiul în care se află un eveniment. Înaintea acestuia, este eficient blogul, platforma ce oferă informație despre obiectivul, formatul, locația și publicul unui eveniment, dar și care oferă posibilitatea de a crea un anumit tip de legătură între viitorii participanți. Pe parcursul desfășurării acțiunii, se face remarcat Twitter-ul, ce permite nu doar ascultarea unui raportor, dar și difuzarea instantanee a informației. Ai să comunici un mesaj? O poți face prin intermediul unui eveniment. Vrei să comunici o experiență nouă și să o propui publicului? Evenimentul este instrumentul optim pentru a ajunge direct și rapid în creierul publicului-țintă. De exemplu, cum poate o entitate cultural-educativă atrage generația muzicii electronice? Și cum se poate apropia de tineri? Vorbesc despre muzeul Guggenheim, din Bilbao, Spania. O dată pe lună, spațiul muzeului se transformă într-o discotecă, unde sunt invitați toți cei ce-și doresc o vizită de noapte printre operele expuse în Guggenheim. Este entitatea, este ideea, este publicul țintă. Care va fi construcția evenimentului și cine va fi implicat? Asta-i întrebarea! În rest, totul poate deveni eveniment. Industria dată este atât de complexă, încât atât teoria, cât și practica se pierd printre mulțimea de baloane sau confetti.

nr. 34/iunie 2011


74

Tema nu mărului

EGO-LAND MĂ PROMOVEZ. DECI, EXIST!?

EGO-LAND MĂ PROMOVEZ, DECI EXIST!? Te x t d e t a t iana b u ianina

Promovarea imaginii de sine nu miroase-a bine dacă rămâi în urmă cu dezvoltarea personală. Cu alte cuvinte, un pic mai blânde la adresa orgoliului nostru individual/ personal/autonom, ”răsădirea” numelui pe plantația publică presupune, întâi de toate, o evaluare a rădăcinilor tale, a ceea ce-ai crescut și, cel mai important, a roadelor pe care le ”coci”. Deși, un pic de exhibiționism nu strică.

A promova o imagine sună, oarecum, comercial. Pentru a-mi împăca conflictul interior, mă consolez cu ideea că dacă în ziua de azi chiar şi supozitoarele rectale au ajuns să fie promovate ca „brand”, atunci ar fi păcat să nu ne îngrijim de popoul nostru, prin promovarea imaginii de sine. Pe de altă parte, dacă nu investim în promovarea noastră, cei din jur o vor face pentru noi şi, de obicei, ceea ce investesc ei sunt proverbialele trei copeici. Așadar, nu e în favoarea noastră. Vrei nu vrei, oamenii îşi creează impresii şi atunci de ce să nu ne implicăm, activ și constructiv, la formarea acestora? Un profesor de-al meu obişnuia să spună că dacă nu te bagi în seamă singur, nimeni nu o va face în locul tău. A te băga în seamă e o parte a imaginii de sine. La fel ca şi în cazul produselor, primul lucru care sare în ochi este aspectul fizic. Aici suntem campioni, iar

instinctul de a ne înțoli mai glamour și mai sexy decât vecinul (probabil, cel cu găina mai grasă) nu ne dă de gol (poate gustul, uneori). Câteva exemple „zgomotoase” ne sar în ochi chiar în plină stradă: o tânără din maxitaxi, care, în drum spre şcoală, sfredeleşte cu tocurile incomode podeaua de cauciuc, șoferul unei maşini aurite care circulă pe străzile capitalei cu muzica dată la maxim, un consumator de bere ieftină care ”strălucește” ca un licurici la bodega din colț din cauza lanțurilor de aur, care îi ”înnobilează” cămașa pătată...

45 de secunde Dincolo de imaginea pe care ne-o inventăm sau o preluăm, o ajustăm sau o etalăm, uităm că trebuie să căutăm răspunsul la întrebarea „cine sunt eu?”. O întrebare simplă, dar încuietoare.

Pentru a răspunde, trebuie să-ţi aduci aminte de anumite experienţe din care să deduci nişte caracteristici, trăsături de personalitate. Şi aici începe … tu eşti povestea vieţii tale, cu alte cuvinte Eu-l fiecăruia este un povestitor. Doar că rareori cineva are interesul să stea şi să asculte povestea vieţii tale (excepţie - psihologul, care, de altfel, este o persoană interesată, pe care o plăteşti ca să asculte şi să-ți traducă pe înțeles ce fel de om ești). În mod normal, ochii din stradă, de la serviciu, din reţeaua de socializare te măsoară cap-picioare, iar în primele 45 secunde îți dau verdictul. Unii s-au prins de acest şiretlic şi devin foarte iscusiţi în a sugera prima impresie, prin comportament, discurs sau doar priviri. Acum această impresie indusă conştient sau inconştient, poate fi falsă sau adevărată şi aici găseşti sursa decepţiilor sau a surprizelor născute în urma unei cunoaşteri mai detaliate a persoanei.


75

D r a g o Č™ b u c u renci

nr. 34/iunie 2011


76

Tema nu mărului

EGO-LAND MĂ PROMOVEZ. DECI, EXIST!?

Teoria vecinei Există câteva legi ale memoriei, de care ar fi util să ţinem cont atunci când ne propunem să lăsăm o urmă în mentalul celorlalţi. În primul rând, faptul că suntem frumoși nu garantează în mod necesar că vei fi recunoscut(ă) a doua oară, excepţie sunt cazurile când înfrumuseţăm anturajul în mod constant (prin repetare ajungi să fii identificat(ă) cu o prezenţă frumoasă). Imaginile ocupă prea mult spaţiu în memorie, respectiv ni le aducem aminte mai greu. Aşa, de dragul exerciţiului, încercaţi să vă aduceţi aminte care este culoarea ochilor vecinei/ vecinului de la etajul II? Sic! Dacă nu vă aduceţi aminte, înseamnă că vecina(ul) Dvs. nu este un brand? Că este inconştient(ă) de procesul de promovare a sinelui? Fals, el/ ea este brand pentru mediul său, pentru cei care îl/o pot recunoaşte dintr-o descriere simplă, deoarece deja îi cunosc obiceiurile şi atitudinile. Respectiv, pentru a fi reţinut, pentru a-ţi crea un brand, este necesar să ai curajul de a te manifesta (acum singur(ă) decizi ce variantă a sinelui vrei să o promovezi). Datorită faptului că creierul nostru funcţionează după principiul economiei de piață și a bugetelor de austeritate, imaginea unei persoane va fi reţinută doar dacă conţinutul discursului capătă sens pentru ascultător, sens care poate fi organizat logic. Ei, în caz că sunteţi în relaţii formidabile cu vecina/vecinul de la etajul II şi puteţi spune cu uşurinţă care este culoarea ochilor, înseamnă că în analiza acestui „brand” au participat nu doar ochii, dar şi urechile, iar mesajul vecinei(ului), prin asociere, trezeşte şi imaginea acesteia(uia). O altă particularitate a memoriei este de a reţine mai bine stimulii care sunt originali; stimulii care au prea multe caracteristici în comun sunt de obicei

confundaţi, respectiv, slab memoraţi. Cu alte cuvinte, dacă vrem să fim reţinuţi ca o persoană-brand, nu este necesar de a fi de acord chiar cu tot ce se întâmplă, este bine să ieşim în evidenţă cu atitudini personale (care prin definiţie sunt originale).

Legea junglei Competiţia pentru atenţie va fi câștigată de oricine se dovedeşte a fi ”un stimulent” mai puternic sau mai aproape de aşteptările/dorinţele majorităţii. Acest tip de concurenţă se regăseşte tot mai des printre indivizi, la fel ca în cazul produselor de consum. Cei care obţin cea mai atractivă imagine “brand” vor avea mai multe şanse de a fi remarcaţi, recunoscuţi, populari şi, în final, implicaţi / angajaţi (job, activităţi, aventuri, etc.).

Regula de aur Dacă luăm sinele în contextul marketingului, atunci acesta ar trebui să reflecte un grad crescut de conformitate faţă de aşteptările “consumatorului”, şi aici ar fi răscrucea unde se pierde din autenticitate şi originalitate. Vorbind la telefon cu un prieten despre artificialitatea „brand”-ului personal, acesta mi-a argumentat prin sloganul „you can fake it until you make it”. După mine această sintagmă pune în evidenţă foarte bine pericolul pe care îl poartă ideea de promovare a unei imagini fabricate pentru vizorul public. Dacă îmi propun un scop şi depun efort pentru a-l obţine, analizez modalităţile de a acţiona într-un fel în care toată lumea să beneficieze, fără a lăsa oameni nemulţumiţi pe marginea drumului, atunci acţiunile şi atitudinile mele vor fi cele care îmi vor crea şi promova imaginea unei persoane care ştie să obţină ceea ce-şi propune, persoană care comunică eficient cu cei

din jur, persoană în care poţi avea încredere. În contextul în care încercăm să producem un algoritm al succesului necesar de urmat de către alţii, scăpăm din vedere unicitatea cititorului, ignorăm rădăcinile şi circumstanţele acestuia impunând nişte standarde care dau senzaţia de „fals”. Într-un scenariu ideal, diferenţa între lumea interioară şi imaginea promovată nu ar exista, presupunându-se că sinele este autentic. Într-un scenariu mai real, sinele promovat are la bază imitarea unor modele de succes observate. Imitarea modelelor, în special atunci când acestea nu corespund lumii interioare, este un joc periculos, deoarece duce inevitabil la pierderea autenticităţii; într-un fel este vorba de trădarea sinelui. Dacă luăm anumite calităţi şi ne propunem drept scop să le dezvoltăm, atunci vorbim despre procesul de autodezvoltare care, în final, defineşte “brand”- ul unei persoane. Pe când imitarea unor comportamente în ochiul public şi întoarcerea la obişnuinţe în viaţa privată s-ar încadra în categoria promovării imaginilor false care, pe termen lung, duc la decepţii. Judecând după rata divorțurilor şi a motivelor cu care alianţele justifică separarea, putem presupune că industria marketing-ului „ca la carte” la noi este în floare.

Brandui-m-aș și știu cum Probabil, în momentul în care ne identificăm cu un “brand” putem presupune că majoritatea oamenilor nu vor mai avea şanse de a ne aprecia ca “persoană”. De aici şi reiese concluzia că este bine să faci ce ştii tu mai bine, cunoştinţele, aspiraţiile şi pasiunile te vor aduce acolo unde doreşti să fii. Unicitatea fiecăruia din noi deja setează “brandul” personal, care se vinde bine acolo unde ne simţim noi bine.


77

L u c i a n m â ndr u ț ă

nr. 34/iunie 2011


78

Tema nu mărului

mi x personal de Alexandru Cosmescu

mixpersonal de Alexandru Cosmescu

În liceu, îmi asumasem rolul de guru pentru copii şi copile cu un an-doi mai mici decât mine – eram un fel de hippie atunci, cu păr lung (singurul tip cu păr lung din liceu) şi blugi evazaţi. Şi aveam o retorică gen „uitaţi-vă cât de frumos e momentul acesta”, „toate problemele pe care ni le facem sunt minore, neesenţiale, important e doar să respirăm încet şi să fim atenţi la frumuseţea din jur”. Unde mai pui că învăţasem şi să ghicesc în tarot, şi le ghiceam în parcuri necunoscuţilor – şi ne înţelegeam să ne vedem şi a doua zi, şi ne împrieteneam.


79

Acum n-aş mai vorbi aşa ca atunci – am învăţat să respect problemele şi grijile oamenilor cu care intru în contact, şi nu le mai minimalizez – şi mă zburlesc ca o pisică enervată atunci când altcineva spune chestii gen „ceea ce ţi se întâmplă nu e important, hai să-ţi spun mai bine ce mi s-a întâmplat mie” sau „uite cum aş proceda eu în locul tău”. Şi asta numai pentru că am învăţat să ascult. Tot pe când eram în liceu, am cumpărat o cărticică - „Eu şi tu” de Martin Buber. Nu ştiam pe atunci că a avut un impact atât de mare asupra filosofiei contemporane, şi nici că avea să-mi influenţeze atât de tare interesele de acum – că datorită cărţuliei pe care tocmai o cumpărasem mă voi apuca de consiliere, că datorită ei o să ajung lector la catedra de filosofie a USM (unde sunt angajat acum) şi că o să-mi modifice într-atât felul de a privi la relaţii. În tot cazul, datorită cărţuliei asteia a lui Buber, începând de prin anul II de facultate, aproape tot ce fac a început să se învârtă în jurul conceptului de dialog. Aşa am abandonat modul meu de a relaţiona din liceu – când le spuneam oamenilor că problemele lor nu sunt reale (nu înţeleg nici acum de ce le plăcea aşa de tare de mine) – şi am început efectiv să-i ascult. M-am antrenat pentru asta aşa cum alţii se antrenează ca să obţină centura neagră în vreo artă marţială – am fost la seminare de ceea ce se cheamă comunicare nonviolentă – unde ne învăţau să descoperim emoţiile şi necesităţile din spatele cuvintelor oamenilor cu care vorbim, să-i ascultăm până la capăt, fără să încercăm să-i schimbăm sau să le dăm sfaturi sau să le povestim întâmplările noastre – şi după aia să le oferim o baie de empatie şi căldură şi acceptare.

Şi, tot aşa cum înainte le ghiceam în tarot tuturor, am început, după workshopul de comunicare nonviolentă, să caut oameni pe care să-i ascult, până când modul ăsta de a asculta – un mod de a privi în ochi, un mod de a privi într-o parte, un mod de a da din cap, o disciplină a abţinerii de la a-i judeca pe alţii şi o disciplină a abţinerii de la a vorbi în locul lor, de a-ţi alege cât mai exact cuvintele care le demonstrează că îi înţelegi – mi-a devenit un fel de a doua natură. Până am învăţat să fac asta, prietenii mei râdeau de mine – dar am tot insistat până au început să se mire de ce îi sună anume lui Alex şi nu vreunui iubit / iubită ca să-i povestească ce-i doare sau bucură.

ieşim împreună, eram îndrăgostită de

Între timp, m-am împrietenit cu o profă de la USM, care practică ceea ce se cheamă consiliere filosofică şi dialog socratic – un mod de a aduce filosofia mai aproape de viaţa cotidiană (ceea ce visam întotdeauna) – şi am adăugat la baza pe care o reprezentau abilităţile mele de ascultare şi un stil aparte de a întreba şi a interpreta evenimentele şi trăirile.

Mi-am dat seama că ele făceau pentru

Făceam asta cu toţi. Pe băncile din faţa universităţii. În timpul cenaclului pe care-l moderam. Când ieşeam la ceai sau cafea cu prietenii şi stăteam ore întregi încercând să descifrăm sensurile experienţelor despre care îmi vorbeau. Prietenii ăştia ai mei erau, în marea lor majoritate, prietene – întotdeauna m-am înţeles mai bine cu fetele decât cu băieţii, şi o persoană dragă îmi spunea că asta se întâmplă pentru că am o sensibilitate mai mult feminină – că mă interesează cum se simte omul, nu care sunt soluţiile pentru problemele lui. Ei, şi prietenele astea ale mele au început să-mi spună, pe rând: ”Știi, Alex, atunci când am început să

tine – şi, treptat, mi-am dat seama că e mai bine să fim doar prieteni decât orice altceva. Şi mă bucur că avem o relaţie de încredere şi că pot să-ţi spun asta, pentru că ştiu că nu o să se schimbe nimic dacă o să ştii”. Mă mira asta la început – până mi-am dat seama că şi eu am extrem de multe experienţe similare (da, durează mai mult să-mi înţeleg experienţele proprii – mă conectez mai greu la mine decât la oricine altcineva) – şi că le spuneam, deseori, aceleaşi lucruri fetelor de care mă îndrăgosteam eu – şi nu vroiam ca relaţia noastră să se transforme în una erotică. mine exact ceea ce făceam eu pentru prietenele cu care eram „just friends” – şi o făceau, probabil, natural, fără să se fi antrenat pentru asta (da, femeile se pricep să asculte şi să înţeleagă şi să empatizeze mai bine decât bărbaţii – o probează toate sesiunile de „bârfă şi susţinere” la care am participat) – şi mă îndrăgosteam de ele din aceleaşi motive din care se îndrăgosteau de mine cele pe care – doar – le ascultam. Mi-am mai dat seama, după dinamica relaţiilor noastre, că ascultarea construieşte ataşament, şi că întrebările de tip socratic sunt o formă uşoarăuşoară şi frumoasăfrumoasă de flirt – iar flirtul construieşte atracţie. Aşa sau altfel, din momentul acela, un mix aparte de ascultare, întrebări, ironie caldă şi flirt au devenit – nici eu nu le ştiu proporţiile, doar le intuiesc, uneori mai exact, alteori mai puţin – un fel de semnătură pe care o pun pe toate relaţiile mele. Un brand.

nr. 34/iunie 2011


80

Tema nu mărului

Nasc şi la Moldova… useri

Dacă internetul este o religie, lucru greu de pus la îndoială, în situaţia în care armata de “credincioşi” fanatici ai spaţiului virtual din Moldova creşte ca pe drojdii, atunci new media este biserica, moscheea şi sinagoga acestui cult al şoarecelui şi tastaturii. Milioanele de ciripiri şi postări formează nu doar o nouă idee de comunicare, departe de tete-a-tete-ul clasic, dar şi o zonă a comodităţii, în care o mişcare din deget îţi poate aduce şi senzaţii, şi declaraţii, şi revelaţii. Toate, din păcate, surogat.

Te x t d e M arin Basara b /  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md


81

De câţiva ani, fenomenul realităţii virtuale ia amploare şi în Moldova, la viteze cosmice, precum ciupercile după explozia de la Fukushima. Printre aceste ciuperci virtuale dăm şi de trufe adevărate, originale, cu un aspect frumos, corecte din punct de vedere al bunului gust. Trufele ca trufele, dar în grădinăria internetului moldav se întâlnesc tot mai multe ciuperci otrăvitoare, de la hribul dracului şi buretele panterei până la ciuperca de bălegar. Ar fi nevoie de câteva monografii pentru a analiza toată ciupercăria internetului autohton. Noi suntem băieţi deştepţi, dar nu avem mofturi de academicieni, de aceea vom încerca să sortăm ciupercile pe categorii care ne par un pic mai importante pentru gurmanzii autohtoni. Aşadar, bon appetit!

Ciuperca socială Hai, Moldova! Să curăţim laptopul de viruşi! Platformele sociale o duc bine în Moldova. Chiar dacă cele autohtone, apărute pe la sfârşitul anilor 90, deja au trecut în nefiinţă, moldovenii le utilizează cu plăcere pe cele din grădina vecinului. O domniţă mai răsărită din Chişinău, împreună cu câţiva judecători şi mai proeminenţi, a creat nu demult domeniul facebook.md. Asta da, adevărată promovare a imaginii Moldovei în lume. Nicio ţară nu se poate mândri cu aşa ceva. Aţi auzit de facebook.ru, sau .dk? E clar că nu! Şi dacă e nevoie de un rebranding sănătos, propun un slogan cu iz retro-naţional: Faţacarte.md – explore the moldavian face garden! Şi dacă am cucerit deja facebook-ul, de ce să nu-l facem să capituleze şi pe duşmanul estic, odnoklasniki? Am uitat, deja e cucerit de autopromoţiile autohtone, care sunt „bântuite” de pozele soţiei, ale gropii de lângă X5-ul perso-

nal, de fotografiile cu familia fericită pe o coastă de azur turcească, copii foto de pe cecurile plătite în hoteluri, etc. Pe lângă faptul că se autopromovează, moldoveanul devine automat utilizator şi el. Feedback-ul vine în formă de banere plutitoare, virale şi de spoturi care îţi spală în aşa hal capul, încât chiar crezi că ai neapărată nevoie de gel de păr, sală de forţă, comunicator, laptop, sushi, faianţă, laminat, adezivi, cel mai bun internet provider din ţară, cel mai bun operator de telefonie mobilă, cel mai “ieftin” bilet de avion, etc. Automat, eşti plasat în categoria looser-animalului, în penibila situaţie în care nu ai nevoie de aşa ceva. Şi mai interesant este atunci când internetul moldav începe a împinge mesaje social-responsabile care, potrivit logicii, ar trebui să te zgârâie la inimă şi să te facă mai darnic. Practic, fiecare moldovean internaut repostează şi retwituieşte mesajul, după care 5 la sută din cei hiperactivi online se adună pentru a curăţi de gunoi 15 metri de parc. Restul nu au avut când, şi-au curăţit calculatorul de viruşi, însă şi-au făcut datoria – au chemat o mulţime de lume la treabă! Cred că efectul ar fi fost mai serios dacă fiecare gunoi aruncat s-ar întoarce la expeditor în forma de 220 volţi, într-o săptămână ţara ar fi curată ca lacrima. Ce ziceţi, domnule Primar, Preşedinte, Premier? Hai, Moldova!? Sau High Moldova?

Ciuperca politică Nu vrem un primar virtual De ceva timp încoace, politicienii moldoveni şi-au dat seama de eficienţa pr-ului pe reţelele de socializare şi şi-au tras, cât ai zice peşte, profiluri şi bloguri care mai de care. La fiecare blog lucrează câteva duzine de textieri, copywriteri, redactori, designeri, PR specialişti, făcătoridecafea, povesti-

toridebancuri, etc. E clar că politicienii reali, cei de zi cu zi, nu au nici în mouse, nici în tastatură nimic cu copiile lor virtuale. Important este altceva: toate succesele politice de la noi se întâmplă mai mult online, prin statistici, declaraţii, ştiri. Unii se bat cu pumnul în desktop că am avut chiar şi o revoluţie online. Şi atunci cine e coada şi cine e căţeaua? Politicianul face copywriterul sau copywriterul face politicanul? A fost sau nu revoluţia? Se pare că nu mai contează. Răspunsul a dispărut în amalgamul de analize, monografii, rapoarte şi dări de seamă - terrabiţi utili, dar care nu au nicio valoare în afara calculatorului. Nu e de mirare că tot mai mulţi politicieni organizează întâlniri cu bloggerii. La o bericică, cafea sau un fursec şi politica pare mai blândă, şi ţara mai frumoasă, şi economia mai sănătoasă.

Ciuperca religioasă Branding my religion Chiar dacă internetul este considerat şi până acum de unii creştini un instrument satanic de promovare a apocalipsei şi de spălare a creierului de către francmasoneria iudaică..., reţeaua autohtonă este împânzită de tot mai multe site-uri şi bloguri cu tematică creştin-ortodoxă. Creştinii, buni şi blânzi cum a poruncit Mântuitorul, bat un cui gros în poarta percepţiei sociale. Iar ultima, ultima se îngloadă în eretism la capitolul toleranţă faţă de alte confesiuni, orientări, modele de comportament, etc. Eşti un bun creştin dacă vii la biserică, dai de pomană, cinsteşti şi nu bei (chiar dacă cinsteşti cu litrii). Aşa e... mai creştineşte. Şi internetul a devenit mai creştin de când cu blogurile astea. Doamne, nebănuite sunt căile tale...virtuale!

nr. 34/iunie 2011


82

Tema nu mărului

eMARKE TIZARE A sau click-ul care vinde

eMARKETIZAREA sau click-ul care vinde Cât ai click-ui din ochi, publicitatea on-line a devenit un mag-net de ”tras” bani. De data aceasta, nici noi nu suntem la periferia succesului. Dar, totuși, ilustrăm cu o statistică americană și asta pentru că nimeni n-a calculat cât plătesc ”burjuii” moldoveni pentru ca să se facă plăcuți mouse-ului nostru. Așadar, urmașii amerindienilor dau tonul. Majoritatea companiilor din SUA alocă cam 30 la sută din bugetul lor pentru publicitatea online. La noi, ceva mai modest, dar și în spațiul mioritic internetul devine o piață de desfacere din ce în ce mai importantă. Cât de importantă, asta-i întrebarea. Răspunsul îl downloadăm din fișierul Alinei Cuzmina, top manager ALKASAR Media Services.

Într-o lume care adoarme (hăăăăăăăăăăăt după miezul nopții) cu fruntea pe tastatură și cu mâna pe mouse și se scoală cu ”tatăl nostru care ești pe facebook”, publicitatea on-line devine o mină de aur pentru advertiseri... Într-adevăr, internetul este un mediu unic, practic niciun mijloc de informare în masă nu se poate lăuda cu o astfel de flexibilitate tehnologică. Pentru noi, oamenii din publicitate, reţeaua internet

este locul ideal, unde putem comunica şi interacţiona cu publicul-ţintă. Ea permite realizarea celor mai creative soluţii publicitare. Foarte multe medii clasice de marketing, cum ar fi radioul, TV-ul, revistele de specialitate, acum au clone virtuale, deoarece multe posturi TV au deja broadcasting online sau există doar posturi de TV online, radio streaming pe Internet, portaluri și reviste online informative, directoare WEB etc. Și toate

Te x t d e A lina C u z mina /


83

acestea necesită un cost mult mai redus de întreținere și înființare decât mediile clasice, de unde și prețurile fixate pentru publicitate sunt mai mici și mai accesibile, plus target-ul este mult mai precis decât în mediile clasice. E, practic, o mană cerească, în plină recesiune... Publicitatea online are multe atu-uri: accesul rapid la informaţia necesară, interactivitatea, monitorizarea eficacităţii şi target-ul exact. Nu este de omis nici importanţa lipsei hotarelor geografice, în cazul în care mesajul publicitar ar trebui să treacă anumite hotare. Accesibilitatea internetului şi popularitatea mereu în creştere oferă oportunitatea de a-ţi face cunoscut brand-ul în întreaga lume. În internet, informaţia se răspândeşte cu viteza luminii, ceea ce face publicitatea mult mai eficientă. În plus, numărul utilizatorilor de internet este în continuă creştere.

nr. 34/iunie 2011


84

Tema nu mărului

eMARKE TIZARE A sau click-ul care vinde

De data aceasta, suntem și noi în rând cu lumea... Lucru, de altfel, foarte îmbucurător. La ora actuală, numărul userilor moldoveni este de circa 1.600.000. Impresionant, nu-i aşa? Cu ce sau de ce-i legăm ca să nu-i pierdem prin meandrele site-urilor produse și gestionate din afară? Desigur, este vital să ai posibilitatea să te adresezi unui anumit auditoriu, într-un loc clar definit şi la o oră fixată. Dar publicitatea online este atractivă prin interactivitatea ei. Noi putem monitoriza întregul proces şi în aşa fel ne putem da seama dacă publicitatea este eficientă ori nu. Există situaţii când este necesar să faci modificări pe parcursul campaniei publicitare, s-o faci mai interesantă şi mai eficientă. Și în acest caz, intervenția se face foarte ușor. Operativitatea este un mare plus al internetului. eMarketingul modern nu constă doar în plasarea unui banner pe site... Ne-am obişnuit deja că publicitatea online se limitează doar la plasarea unui banner pe site, dar situaţia se schimbă şi acest lucru ne bucură. În afară de publicitatea prin bannere, mai există şi cea contextuală, video, audio, interactivă şi cea de PR. Cu toate astea, cred că publicitatea prin plasarea bannerelor pe site va rămâne încă pentru mult timp instrumentul de bază în eMarketing. Ce strategii de eMarketing sunt orientate spre consumatorul local? În Moldova este accesibilă publicitatea prin bannere, atât cea obişnuită, cât şi cea ne-standard, publicitaea video, publicitatea textuală în motoarele de cautare, publicitatea prin reţelele de socializare, PR. Situaţia cu publicitatea prin bannere este cât de cât clară. În ceea ce priveşte publicitatea video (şi nu vorbesc de spoturile video aici) – putem considera că este o inovaţie. Popularitatea acestui format este într-o creştere fulminantă. La ora actuală, poziţiile de bază în amplasarea publicităţii în video internet sunt aşa-numitele pre-roll-uri şi post-roll-uri. Publicitatea video de acest gen este deja

accesibilă potenţialilor clienţi. În același timp, publicitatea contextuală este foarte puţin utilizată în Moldova. Cu toate acestea, în lume, ea este într-o creştere continuă. Majoritatea avem la purtător un cont facebook sau odnoklasniki...Nu e prea utilizată această cale de acces spre consumatorul de informație publicitară... Odată cu apariţia reţelelor de socializare, internetul a devenit mult mai „personal” şi publicitatea amplasată acolo este foarte populară, dar este una mai specifică: servicii, mărfuri şi evenimente. Este un teren pe care advertiserii moldoveni urmează să-l exploreze și exploateze încă. Un lucru e clar: avem posibilitatea să monitorizăm în timp real statistica oricărei campanii publicitare din internet. În aşa fel, primim informaţia veridică despre mersul campaniei. Calitatea acesteia este determinată de indicatorul CTR (numărul de click-uri a anunţului publicitar şi raportul dintre numărul total de vizualizări al anunţului publicitar şi click-urile pe acesta, în procente). În multe ţări, publicitatea on-line se vinde la 1000 de postări. În Moldova, deocamdată, nu toată lumea a trecut la acest sistem, dar e vorba de timp aici. Cât de departe sau de aproape suntem în raport cu ţările care utilizează internetul de mai multă vreme? Pot să spun că Moldova nu e pe ultimele poziții. Țara noastră se numără printre liderii lumii la capitolul creşterii numărului de utilizatori şi a accesului la reţelele internet. Asta este o oportunitate de a-ţi face cunoscut brand-ul şi serviciile unui număr foarte mare de oameni. Altceva, numărul de conectări la internet a crescut din 2008 până în 2010 cu 58%. Această creştere în mare parte se datorează faptului că în Moldova 99% din internet este în bandă largă. În ce măsură ați reușit să penetrați această nouă, dar promițătoare piață? Publicitatea online în Moldova, în mare parte, este reprezentată de amplasarea bannerelor. Alkasar MS vine către clienţii săi cu o nouă oportunitate în ceea ce

priveşte publicitatea on-line şi anume: combinarea publicităţii prin bannere (pe platformele www.kommersant.md, www. TV7.md, www.punkt.md) şi a publicităţii video în reţea (platformele RuTube, Allmoldova şi Allfun) . Acum clienţii noştri au acces la un set unicat de posibilităţi, în funcţie de sarcinile campaniei şi de buget. Suntem într-o continuă dezvoltare şi încercăm să acoperim o parte cît mai mare a pieţei de publicitate online din Moldova. Intenţionăm să creăm noi platforme şi lucrăm activ cu cele deja existente. Ce atitudine au față de posibilitatea de a se promova online oamenii de afaceri din Moldova? Una foarte serioasă. La ora actuală, cheltuielile pentru publicitatea online constituie o componentă importantă la formarea bugetului unei campanii de marketing. Este cert faptul că tehnologiile în publicitatea online sunt într-o continuă dezvoltare şi poate că în timpul apropiat vom deveni martorii unui fenomen foarte interesant: pătrunderea tehnologiilor virtuale în televiziune. Viitorul aparţine, cu siguranță, internetului. Ce le spuneți scepticilor care au impresia că o informație venită pe calea internetului este una care trebuie verificată suplimentar? Cum putem spori credibilitatea noilor tehnici de vânzare? Fiecare mișcare a unei campanii publicitare trebuie să fie transparentă. În momentul în care s-a dat startul campaniei publicitare, punem la dispoziţia clientului login-ul şi parola, pentru ca acesta să poată intra în sistem. Astfel, în timp real, clientul are posibilitatea să urmărească mersul campaniei: câte vizualizari au fost şi câte clik-uri s-au dat pe anunţul publicitar. Cu o astfel de atitudine, aportul de credibilitate va fi maxim, deoarece se conturează o imagine reală a felului în care sunt cheltuiţi banii pentru publicitate şi, desigur, a randamentului unei astfel de investiţii. Rezultatul clienţilor noştri ne demonstrează încă o dată că publicitatea online este soluția modernă care tinde spre statutul de universală.


85

nr. 34/iunie 2011


86

Tema nu mărului

FESTIN CANIBALIC: CUM SĂ NE MÂNCĂM și SĂ RĂMÂNEM ÎNTREGI povestea unui creier uman, fript în sosul unor relaţii, servit la rece

Ton image dans la glace este o poezioară de patru rânduri, dar care a fost tălmăcită în peste 260 de graiuri ale lumii. O asemenea performanţă nu atinge niciun Eminescu în nicio epocă. Subiectiva mea părere. Obiectiv şi acut, mă frământ ca un aluat alintat de cozonac (aproape până fac bule). Oare cum a reușit omul să vândă o imagine în care prestează la maxim doar o biată oglindă, iar el, probabil, întins pe o canapea, urmărea cum se zbate soarele să lumineze cât mai favorabil chipul iubitei? Ce a fost înainte, putem doar presupune. O cină romantică, o gustare fugară sau un adevărat festin canibalic? Ultima întrebare nu are nimic în comun cu bucătăria. Astăzi poftim (nu postim) să vorbim despre cum ne ciugulim, apoi ne devorăm pe noi înşine şi pe alţii, care apar în viaţa noastră, deh, cu poftele lor.

Te x t d e

angela s t afii /

 Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md


87

De multe ori, pornim într-o relație cu certitudinea că este ultima. Totală și imposibil de comparat cu altele, această relație ajunge de nesuportat în câtva timp. Apoi, intervine căutarea. Rarele momente de luciditate ale noastre sunt cele în care suntem singuri și încă obosiți de relația trecută - nu am început să căutăm alta. Motivații pentru a detecta cine este vinovat în toată povestea avem o sută. De obicei, este vinovat celălalt, sau noi, sau prietenii, sau norocul. Niciodată mintea noastră hapsână după stimă de sine nu se concentrează asupra greșelilor pe care le facem. Sau asupra procesului de canibalizare. Sau asupra faptului că orice relație presupune un Produs și un Cumpărător. Lăsăm de o parte marile iubiri, despre ele vom vorbi altă dată, atunci când ne va permite tema numărului. Astăzi punem punkt pe capacitatea de a te promova pe tine, de a rămîne tu însăți/însuți și, totuși, de a fi parte a cuplului. Învățăm să mâncăm oameni. Tot timpul. Fie că acest lucru este conștientizat, fie că nu, relația cu Eul e mai importantă decât cu ceilalți. Da, da, da. Şi aici vine prima îndrăgostire. În lupta dintre Eu și Lume, numa-bună de înghițit, apare un mediator care ne încurcă ițele. Și adolescentul se întreabă: ce să fac cu acest om, care îmi distruge toți dinții? Nu îl pot înghiți, deci trebuie să îl seduc. Intervine prima regulă a relațiilor. Seducția. Adică trezirea poftei de Tine. Brusc, începi să te comporți straniu pentru tine și pentru prietenii tăi. Capul tău e plin de miresme de creier ars și hormoni gata să explodeze. Exact ca în modelul clasic de marketing. Susciți o dorință pe care omul nici nu a realizat-o. Te transformi din Cumpărător în Produs de digerat. Și începe să placă. Problema e că și celălalt simte exact la fel. Această schimbare stranie de

poziție ne face să ne simțim neliniștiți și plini de patos. Ne pregătim să fim diferiți cu toată naivitatea de care e capabil un om care nu înțelege prea bine ce se întâmplă cu el.

ne plângem de singurătăți, dureri de cap, doruri sau să strigăm despre cât ne este de greu să suportăm serile singuratice. Oferiți-vă un pahar de libertate și dvs.

Prima perioadă a întâlnirilor nu ne putem sătura unul de celălalt. Ne ținem de mânuțe, ne deranjează orice absență vie sau virtuală a celuilalt. Nu degeaba una dintre expresiile preferate ale îndrăgostiților spune: te sorbesc. Sorbim priviri, atingeri, sentimente. Canibalizăm. Mesele se transformă în cine romantice elegante, în care fiecare își alege mâncarea preferată. Astăzi iau un ochi languros, plin de eleganță și gust, mâine aleg niște degete tandre și tot așa. Sună gustos. Miroase a iubire.

Prin această mișcare de prezențăabsență vă ajutați partenerul să își umple rezervorul de sine ca să aveți de unde bea și mânca data viitoare.

Mâncându-ne unii pe alții, facem schimbul permanent de roluri – de la produs la cumpărător – să devină un cerc dulce-amărui, asezonat cu mici crize de gelozie sau ieșiri necontrolate. E mai spicy. Relația prinde contur. Apar micile tabieturi. La desert – tandrețe, la cină – individualitatea celuilalt, pe noapte – un cocktail de dorințe personale anihilate. Şi pentru dimineață – un mănunchi de frustrări. Toate înghițite cu savoare. Până... Nici măcar nu observăm cum relația se transformă. Până în momentul în care cel fără de care nu puteam trăi, devine un străin. Și aici idila ia sfârșit. De multe ori fără a-și dezvolta potențialitatea. Fără să ne dea posibilitatea să fim fericiți. Cum îl păstrăm pe celălalt intact, ca să avem ce sorbi și cum ne păstrăm integri, pentru ca cina să fie continuă? Mintea umană este legată de spațiu și timp. Cu ajutorul acestora memorizăm și percepem lumea. Aceste două elemente țin, totodată, de intimitățile noastre cele mai profunde. Pentru ca să ne putem păstra relația, este important să îi oferim celuilalt posibilitatea să fie cu sine însăși. Sau cu prietenii. Sau să facă ce vrea el/ea. Fără ca să

Dorul de celălalt crește în absențe, nu în prezențe. Cum ne simțim când celălalt ne zâmbește? Nu este mai bine așa? Unul dintre profesorii mei preferați spunea: pentru iubirea „bot în bot” firma noastră nu dă decât doi ani. Întrebați-vă, poate că merită. Secundo. Lăsați-l pe celălalt să vă descopere treptat. Misterul ține de seducție. Ține de istorii personale. Îmi amintesc despre o teorie a comunicării care spune că mesajul este receptat mai ușor dacă este improbabil. Sau, cu cât mai mult știe despre noi, cu atât mai repede va schimba canalul. De obicei, celălalt este dornic să absoarbă tone de informații despre noi. Despre ceea ce ne place, ceea ce dorim, ceea ce mâncăm, dacă îmbrăţişăm perna atunci când dormim... Dar mai ales despre trecut. Trecutul partenerului este beciul cu rezerve. Aici, orice eveniment trăit de celălalt se transformă în bunătățuri de servit în diferite perioade de timp. Ce e de făcut? Cum să ne păstrăm rezervele de iubiri, despărțiri, interese sau vise conservate și cu aspect vandabil? Oferiți informațiile despre dvs. dozat, cu răbdare și cu zâmbetul pe buze. Păstrați pauze de tăcere. Misterul nu se vorbește. El se arată, după cum e semnificația din ”Oracolul de la Delphi”. Pentru ca să păstrați viu caruselul Produs-Cumpărător, păstrați distanța. Din care, în orice moment, ați putea deschide o carte și citi fără ca să fiți deranjat. Sau Punkt-ul.

nr. 34/iunie 2011


88

Tema nu mărului

H ipocrația de sorin hadârcă

Hipocrația

Te x t d e

s o rin had â rc ă

Oh, nu,niciun cuvânt despre cai sau hipism în acest articol. Și nici despre hippy, ca să definim odată și pentru totdeauna terenul de luptă. Sunt cu gândul la Hipocrate și la o mare parte din rudele și cunoștințele mele care au o trăsătură comună - au depus jurământul acestui om. Ideea jurământului e simplă ca bună ziua: să nu faci mai rău decât răul pe care îl face și așa natura. Cu ajutorul pacientului, desigur. Jurații mai au o trăsătură comună - în proporție de 90 la sută (estimarea expertului, adică a mea) ei vor încredere în ziua de mâine. Ceilalți zece la sută sunt stomatologi.

Gruparea majoritară se împarte în două categorii: 1. cei care anunță din start prețul pentru serviciile prestate; 2. cei care acceptă „recompensa” pentru însănătoșirea pacientului. Făcând abstracţie de cauzele de sorginte financiară, gestul primilor este dizgrațios, chiar dacă d.p.d.v. economic forțează o analogie cu

orice altă meserie care solicită un grad anumit de calificare (lăcătușul, ca și medicul, anunță din start prețul pentru serviciile prestate). Gestul celor din urmă este oarecum acceptabil omenește-speaking. Iar dacă stai să pui pe cântar toate cazurile când medicii refuză recompensa, manifestând empatie faţă de situaţia pacientului, insinuările aduse lor sunt umilitoare.

Aşa sau altfel, şi cei dintâi, și cei din urmă aspiră la siguranța zilei de mâine. Dacă statului, care îi contractează, îi este în krâlă, medicii încearcă să-și poarte singuri de grijă. Să le dăm în cap pentru asta? Las de o parte această întrebare retorică. Când se vorbește despre corupție în sistemul de ocrotire a sănătății, discuția este îngustată în


89

mod artificial la situația descrisă mai sus: medicul care cere/acceptă beneficii de la pacient. Acest mod de a prezenta fenomenul corupției umilește tagma doctoricească, care are multă bătaie de cap cu alte probleme, omise (intenționat?) din discursul politic. Aici vom vorbi despre ele.

Cumpărați, cumpărați Un lucru curios se întâmplă în planul aprovizionării cu medicamente a instituţiilor medicale. Luni în şir în spitale sau policlinici se observă un deficit de medicamente critice. De exemplu, medicamente fără de care nu poţi scoate la capăt o intervenţie chirurgicală importantă. Ele parcă-s incluse în poliţa de asigurare, dar parcă şi nu-s. În stocuri carevasăzică. Mai mult ca atât, există cazuri când medicamentele sunt disponibile în stocul spitalului, dar inaccesibile secției. Fie pentru că secția nu a cerut să i se dea din cauza unui management prost al necesităților de medicamente, fie pentru că a încălcat “limita” de solicitare a medicamentelor. Buba se deschide mai ales atunci când e vorba de medicamente scumpe. Respectiv, reiese că pacientul este asigurat doar cu medicamente ieftine, în timp ce medicamentele costisitoare sunt rezervate elitelor. Şi chirurgul, atunci când se află la masa de operaţie, ce să facă? În practică, el este nevoit să-i sugereze pacientului să şi le procure pe cont propriu sau (există cazuri!) le cumpără chiar medicul plătind din buzunar. C'est la vie la modul cel mai direct. Altminteri, aceste preparate deficitare îşi fac apariţia "miraculoasă" în stocurile instituţiei medicale la un sfârşit de trimestru, în cantităţi uriaşe şi - atenţie maximă! - cu un termen pe cale să expire. Ordinul "de sus" este să fie puse în circulaţie cât mai rapid cu putinţă, până la expirarea termenului. În consecinţă, doftorii ajung să prescrie pacienţilor medicamente

gratuite de care ăștia nu au neapărat nevoie. Tocmeala e următoarea: instituţia medicală, chipurile, obţine o reducere generoasă de la aprovizionatori; Compania Naţională de Asigurări în Medicină se spală pe mâini, căci planul de achiziţii merge înainte; aprovizionatorii lichidează stocurile. Pacienţii... ei, sărmanii, tot bagă mâna în buzunare. Cu rost şi fără rost. Între timp, alte buzunare se fac mai pline, dar lucrul acesta scapă din vedere deoarece "pe hârtie" totul arată impecabil de curat. Ce-i de făcut? Un lucru elementar în sistemele de achiziţii publice ar trebui să fie managementul stocurilor. O clinică trebuie să aibă grijă de stocurile minime de medicamente critice pe care trebuie să le aibă "la vedere". Dacă vrea. Dacă nu vrea, este necesară o regulă, mai puţin simplă, care să prescrie următoarele: medicamentele achiziţionate trebuie să aibă cel puţin trei luni până la expirarea termenului. Cantităţile trebuie să fie strâns corelate cu volumul consumat. Un audit al instituţiilor medicale trebuie să aibă în vizor variaţia stocurilor. Greu, dar indispensabil.

Dedovșcina În lipsa unui apelativ mai bun, am să-i zic ruseşte - дедовщина. Cum altfel poţi califica situaţia în care rangurile superioare din casta medicilor sunt monopolizate de acsacalii care blochează lifturile sociale pentru medicii tineri? Un lift social este posibilitatea să faci o carieră într-o meserie, atunci când ascensiunea este justificată de merit. Dacă lifturile sunt blocate, cei de sus îmbătrânesc fără să transmită expertiza lor mai departe. Cei de jos sunt nemotivați să încerce să o preia. Iniţiativa celor de jos este tratată cu dispreţ. Următoarea situaţie e tipică: - Domnule doctor, aici nu sunteţi angajat să formulaţi propuneri. Avem noi grijă de asta. Treceţi la postul de

muncă şi vedeţi-vă de treabă. La postul de muncă nu se întâmplă mare lucru. Cine operează? - iată întrebarea shakespeariană din sistemul medical. Întrebarea e retorică, căci cei "de sus" nu-i vor admite pe cei tineri la masa de operaţie decât dacă e vorba de vreo dinastie medicală. Pacientului (ce ştie el?) i se va servi următoarea dilemă: - Doriţi să vă operez eu sau studentul din hol? (referindu-se la un coleg mai tânăr care, de fapt, nu mai este demult student, însă, bineînţeles, are o experienţă practică mai mică). Ideea este că numitul „student” nici nu va obține experienţă atât timp cât colegii lui mai cărunţi vor avea o atare atitudine şi vor sluji doar propriul buzunar. Dictatura buzunarului, nu alta! În schimb, fecioraşul/fiica vor "moşteni" masa de operaţie de la părinte, fie că o merită, fie că nu. După aşa o lecţie, specialiştii tineri stau şi se întreabă la ce bun au irosit nouă ani de viaţă învăţând o profesie pe care nu ajung să o practice. În cele din urmă se gândesc să renunţe la ea în favoarea plantaţiilor agricole din Portugalia sau Grecia. Trist. Exagerez? Generalizez? Posibil. Presupun că medicii cărunţi vor depăna o altă „poveste”... Nu am la îndemână altceva decât evidența anecdotică colectată de la medicii mai tineri. Cum ar veni - din auzite. Dar și astea auzite sunt suficiente ca să ne pună pe gânduri.

Papirologia O chestie pe care doctorii sunt obligaţi să o facă este să completeze formulare. Registre, rapoarte statistice, fişa pacientului ş.a.m.d. Efectiv, această activitate ajunge să răpească 2/3 din timpul de serviciu, timp pe care medicul nu-l va consacra pacientului, ci demonului papirologiei. Unele hârtii sunt foarte importante (fişa pacientului), altele sunt redundante. Unde ajung e un mister.

nr. 34/iunie 2011


90

Tema nu mărului

H ipocrația de sorin hadârcă

Deseori nu este altceva decât un moft al administraţiei care ţine să meargă echipată la „violante”. La şedinţe, şefii de spitale şi policlinici tac chitic. La ce bun să-şi asume riscul iniţiativei? Un discurs steril este întotdeauna opţiunea preferată, căci rămâne fără consecinţe. În schimb, timpul irosit pentru producerea acestor rapoarte are o consecinţă foarte certă: în loc să se ocupe de pacient (lucrul pentru care a obţinut cu multă trudă licenţa), medicul se îneacă în hârtii. Sincer, eu n-am idee cum poate fi oprită această papirologie. Dar ceva trebuie de făcut. Poate că avem o inflație de șefi și un deficit de administratori. Completarea formularelor nu este o muncă foarte complicată. Faptul că o fac medicii, care au investit timp şi efort pentru ca să înveţe cum să trateze pacienţi, este de-a dreptul absurd. Poate că din cauza că sunt prost plătiţi se ajunge la concluzia că timpul lor nu costă nimic? Ba costă. Costă sănătate şi în unele cazuri vieţi care ar fi putut să fie salvate dacă doctorii ar dedica tot timpul atribuţiei lor directe. Medicii să trateze, personalul auxiliar - să se ocupe de formulare.

... Cu douăzeci de ani în urmă nu aveam habar de economie şi sociologie. Inerţial mă gândeam să mă fac medic. Mi-au luat părinţii repetitor la chimie. Am stat multă vreme pe valenţe şi covalenţe. Când colo - colac peste pupăză - s-a schimbat examenul de chimie pe cel de fizică. Nu mai aveam timp pentru un nou profesor. Am schimbat, la rândul meu, medicina pe economie. Însă stau şi mă gândesc care mi-ar fi fost destinul dacă ajungeam medic. Aş fi completat formulare, aş fi râvnit să am pacienţi, aş fi aşteptat "recompensa". Şi încrederea în ziua de mâine. Noroc chior cu examenele astea. Granmersi Ministerului Educaţiei ;)


91

R ă z v a n ma z il u

nr. 34/iunie 2011


92

Tema nu mărului

Beig beder : ereticul publicităţii

Beigbeder ereticul publicităţii

Frederic Beigbeder se antrenează. Este ca o rețea socială trecută prin sine și împrăștiată în lume. Îl enervează întrebările existențiale. I se par banale, naive și nesimțite. Dar răspunde de fiecare dată cu mare răbdare jurnaliștilor. Chiar și celor care îl întreabă despre dragoste, Dumnezeu, sau cărți preferate. Interviul este imaginar. L-am pus pe Beigbeder față în față cu cel mai aprig dușman al său – eroul care se naște în ”99 de franci” și trăiește în alte două romane. Pentru ca să puteți să vă alegeți partea din el care vă place cel mai mult.

Te x t d e angela s t afii /  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md


93

nr. 34/iunie 2011


94

Tema nu mărului

Beig beder : ere ticul publicităţii

Îl văd pe Beigbeder într-un club de noapte în Paris, după ce a citit din „Romanticul egoist” și a cântat ”Wonderful”, încătușat și condus la poliție pentru deținere de droguri. A doua zi urlă ziarele: „francezii se mândresc cu el, dar nu îl pot suporta; rușii, românii și suedezii îl adoră”. Nimeni nu trece indiferent. Beigbeder demontează publicitatea, apoi relațiile interpersonale și, în final, pe sine. Mai târziu, într-un alt interviu, îi învață pe alții cum să procedeze atunci când sunt prinși de poliție și scrie cărți despre 11 septembrie și America („Windows on the world”). Unii îl consideră Maitre în publicitate, altele îl adoră pentru că se declară feminist și bea vodcă rusească. Cântă împreună cu cititorii, cozi enorme la autografe... Beigbeder întreabă: ”nu aveți cu ce vă ocupa? E o boală faptul că sunt eu aici. Voi ce căutați?” La 11 ani definește literatura SF ca pe o cercetare perspectivă asupra posibililului. La 30 declară că scrierea este o modalitate de a opri timpul, la 40 își trădează propriul roman, trasformându-l în film. Tot el se trezește în panică într-o dimineață pentru că nu își găsește cartea preferată, ”De veghe în lanul de secară” a lui Salinger. Şi tot el se simte influențat și încătușat de educația catolică. Atunci când este întrebat despre credință, declară că i-a trebuit destul de mult timp ca să găsească echilibrul între ateismul adolescentin și copilăria catolică clasică.

Octave Parrango: Imaginea asta a ta de huligan, arestat, actor în film porno, creator de imagine al comuniștilor francezi, divorțat de două ori, de ciopârțitor de timp prin cluburi de noapte, te transformă în descendentul eroului din Greața lui Sartre... Frederic Beigbeder: Viața mea este distrusă. Dar nimeni nu vede asta pentru că sunt un bărbat pur-sânge: zâmbesc tot timpul. Toate romanele mele pot fi considerate autobiografice. Sau sunt o satiră la ceea ce mi se întâmplă mie și lumii în care trăim. Octave Parrango: Oare este posibil să te îndrăgostești fără ca asta să se termine în sânge, spermă și lacrimi? Frederic Beigbeder: În fuga de suferință, oamenii transformă dragostea în plictiseală. Dragostea durează atât cât durează. În momentul în care înțelegem că este un contract de scurtă durată, tristețea devine acceptabilă. Dintre cei doi, în care unul se plictisește, iar altul suferă – prefer să fiu cel care suferă. Octave Parrango: Ce e mai important, de facto, într-o relație? Iubirea sau desirismul fără limite? Frederic Beigbeder: Totul este provizoriu și totul se cumpără. Omul este un produs ca multe altele. Dacă astăzi până și sinuciderile devin un act de marketing, despre ce iubire mai vorbim? Mie îmi plac femeile. Dar mi-e foarte dor de fiica mea. Octave Parrango: Şi atunci de ce atâta marketing de sine? De ce nu lași publicul și privatul la locurile lor? Frederic Beigbeder: Ştii care este diferența între public și privat? În public, toate femeile sunt mai frumoase! Și apoi romanele sunt tărâmul meu de libertate. Citesc pentru ca să fug de timp și scriu pentru a opri timpul.

Octave Parrango: De ce să oprești timpul dacă ești liber? De ce scrii? Frederic Beigbeder: Scriitorii sunt un fel de copii care se caută pe sine. Se joacă cu diferite caractere, inventează personaje sau seduc oamenii reali cu care discută. Totul se întâmplă pentru ca să ai despre tine o imagine cât mai clară. Vorbeam odată cu autoarea cărții ”De la Barbie la vibrator”, Ana Tajder, și am întrebat-o cum ar fi numit această carte dacă ar fi fost bărbat. Mi-a răspuns: ”De la Lego la Porno”! Mă numește Nașul cărții ei. Și ea, și Salinger, autorul meu preferat, se caută pe sine. Poate că, pur și simplu, spre deosebire de alții, scriitorii înțeleg că sunt triști și de aceea nu par atât de naivi. Dar tot triști sunt. Scriitorii devin maniaci ai ego-ului propriu. Începi să te consideri geniu și dacă te apuci de scris și îți place ceea ce faci și mai iei și un premiu, ajungi chiar să îți confirmi că ești geniu și te pierzi. Atunci nu mai depui eforturi să scrii sau să citești: te uiți la un film și ești, astfel, terminat. Octave Parrango: Ești cam paradoxal. Afirmi că vrei să trăiești ca Hugh Hefner, dar că el nu este fericit. Că ai vrea să fii gay, dar că ești prea tânăr pentru asta. Că sportul tău favorit sunt derivele nocturne. Frederic Beigbeder: Nu mai știu. Am uitat tot. Am băut atât de mult aseară că nu mai știu. Octave Parrango: Cu cine, cu Derrida, la cafe de Fleur? Frederic Beigbeder: Întrebi de parcă nu știi. Lumea de astăzi este o referință permanentă la o marcă. Noi suntem acei Don Quijote care ne luptăm nu cu morile de vânt, ci cu afișele publicitare. Uitați-vă în jur. Totalitarism. Tirania publicității. Până și eu, autor al sarcasticei ”99 de cenți” sunt produs al reclamei. Timp de 10 ani am învățat că impertinența este și ea o formă de submisie. Revoluția face parte din regu-


95

lile de joc. Dar publicitatea înghite tot. Chiar și pe cei care o creează. Octave Parrango: Ești serios până la maximum. Şi sarcastic. Exact ca sloganele pe care le-ai produs. De ce îți place Nike? Frederic Beigbeder: Pentru că rămâne una dintre puținele companii cu spoturi în care creativitatea este pusă la bază. Clienții sunt cei care enervează cel mai mult în elaborarea spoturilor. Sunt interesați de vânzări, au impresia că știu totul și îți taie cheful de lucru. Mie îmi plac publicitățile care au umor, creativitate și sfârșit neașteptat. Octave Parrango: Publicitatea este creată pentru a vinde sau pentru a lua premii la Cannes? Frederic Beigbeder: Regula numărul unu a unui specialist în publicitate: a primi un premiu la Cannes este mai important decât a-ți ajuta clientul să câștige un nou segment de piață. Dar eu am ieșit demult din acest spațiu al publicității din vinovăție. Tu știi, am afirmat în nenumărate rânduri asta, chiar și în ”99 de cenți”. Octave Parrango: Vinovăție sau altceva? Scriitorii știu să ambaleze frumos imaginile... Frederic Beigbeder: Mai degrabă pentru libertatea de a ambala cum vreau ideile mele. Mulți critici de-ai mei, francezi majoritatea, îmi reproșează că sunt sceptic, cinic și protestatar. Sunt. Dar literatura mă face să îmi asum respnsabilitatea pentru ceea ce scriu. Ba chiar mă ajută personal. Sunt multe fraze în textele mele, care m-au ajutat să trec peste momentele dificile. Ele sunt ca un pansament. Îmi plac emoțiile trăite de oameni alături de mine. Dacă o carte de-a mea generează discuții – mi-am atins scopul. Dacă îi consolează – e și mai bine.

Octave Parrango: Şi filme? Frederic Beigbeder: ”Dragostea durează trei ani” va apare în 2012. Pe 23 mai am început filmările. Am decis să regizez filmul. Nu numai să îl adaptez, ci să îmi trădez personajul. Să îl schimb. Mă întreb dacă un om poate rămâne același timp de 3 ani. Spun în avans: Nu poate. Octave Parrango: Şi filmul pornografic? Frederic Beigbeder: Viu! Octave Parrango: Al doilea divorț. Dragostea durează trei ani. Windows to the world. Ce e căsătoria? Frederic Beigbeder: Căsătoria este ca un caviar pe care îl ai la toate mesele: adică o indigestie de la ceea ce adori până la greață. La prima căsătorie îți dorești perfecțiunea, în cea de-a doua – doar adevărul. Nu știu dacă iubirea și căsătoria se pot lega. Doar prin faptul că amândouă sunt sortite pieirii. Ceea ce rămâne din căsătorie însă este important. Am o fiică la care mă gândesc tot timpul. Și nu mi-aș dori să găsească un tip ca mine. Avantajul în cazul fiicei mele este că eu îi voi fi alături. Şi îi voi alunga pe toți aceia care seamănă măcar un pic cu mine. Sunt convins că dragostea nu este numai alternativă: ori suferi, ori ești forțat să suferi. Se pot întâmpla amândouă în același timp. De fapt, după trei ani, un cuplu sau trebuie să se despartă, sau să se sinucidă, sau să facă un copil. Toate acestea sunt doar trei moduri diferite de a aborda un scop.

Și numai când vorbește despre scriere, literatură sau lectură, Beigbeder nu se joacă. Evită să fie ironic sau sarcastic și nu se enervează. Întrebat la Moscova de ce oamenii citesc atât de puțin și cum pot fi motivați să citească, Beigbeder spune că singura șansă a literaturii sunt scriitorii. Sau talentul lor. Cerințele cititorilor nu mai sunt aceleași, preferințele lor se schimbă. Dar scriitorii trebuie să scrie cărți bune. Şi atunci oamenii vor citi. Știți ce este cel mai straniu și de mirare în viață? Ea continuă, încheie Beigbeder, îl apucă pe Octave de umăr și cere un pahar cu vin. Au de făcut un film. Până în decembrie 2012.

Octave Parrango: Ai o rețetă pentru ieșirea din depresie? Frederic Beigbeder: Rețetă – nu. Reguli – da. De fiecare dată, repetă-ți: fericirea nu există. Iubirea e poveste. Şi asta nu e grav. Pare stupid și straniu, dar aceste reguli mi-au salvat viața. Dacă cineva ajunge într-o depresie – să încerce.

nr. 34/iunie 2011


96

Pu nkt pe v i n

Criza vârstei vinului sau ce nu ştiu femeile despre bărbaţi Te x t d e S erghei B o re t s Un bărbat-bărbat bea vodcă cu bere, este interesat de maşini, fotbal, politică şi femei. Cel puţin, așa apare sexul tare în cea mai mare parte a publicităţii şi a conversaţiilor feminine. Totodată, portretul conturat nu riscă să fie agățat de nicio femeie de-asupra patului și nu e imaginea pe care ar vrea s-o vadă dimineața, atunci când sorbește liniștită din cafea. Care este, totuşi, adevărul? Şi ce are vinul cu veșnica dilemă?

Vinul are cele mai directe tangenţe. Un bărbat de rând, atingând o anumită vârstă, începe să se gândească la lucruri şi fenomene noi pentru el. Tot ce îi provoca idiosincrazii în anii de tinereţe, acum îi trezesc un interes prudent. Chiar şi acei care şi-au creat o familie fiind foarte tineri, îşi revizuiesc, deseori, împotriva voinţei lor, aspiraţiile, fac o reevaluare a dorinţelor și poftelor. Bărbatul începe să-şi formeze noi valori. Are loc trecerea de la cantitativ la calitativ. El poate la fel de bine să facă dragoste toată noaptea, însă acum o caută pe unica între femei, cu care şi-ar dori să repete noapte de noapte acest lucru. Da, da. Și bărbaţii se află în căutarea femeii unice: nu cea pe care doreşti s-o culci în pat, dar cea cu care doreşti să te trezeşti. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu alcoolul. Dacă în tinereţe un bărbat bea tot ce arde, rămânând ca prin minune în lumea celor ne-drepți şi cu mintea limpede, atunci când începe să-şi reevalueze valorile, trece de la cantitate la calitate. Desigur, nu renunţă în totalitate la băuturile alcoolice tari, însă descoperă pentru sine vinul. Nu ca parte a programului obligatoriu la petrecerile plictisitoare, dar ca parte a propriului destin. Totuşi. Viaţa este plină şi de schimbări subiective, interioare. Şi anume acestea determină atitudinea omului faţă de tot ce se întâmplă în jur. Şi în acel moment, atunci când un tânăr încetează să fie isteric într-o nouă confruntare frontală cu dificultăţile, atunci când conştientizează că mereu va exista ceva care-l poate da peste cap contrar voinței, el devine un bărbat adevărat. Un bărbat care nu-și cufundă isteria în vodcă, dar găseşte forţă şi înţelepciune să se privească dintr-o parte, să ia un pahar cu vin şi să... trăiască.

Aceşti bărbaţi învaţă să iubească plăcerile simple, care până atunci erau imperceptibil înecate în râuri de bere şi silicoane. Ei izbutesc să construiască case-cetăți şi să găsească printre broaşte prinţesa cu care vor crește împreună copiii. Şi găsesc timp pentru a se juca cu ei. Şi au o plăcere imensă de la faptul că pot să gătească mâncare savuroasă, în propria bucătărie, cu propriile mâini. Şi să stea la un pahar de vin/vorbă cu prietenii sau cu femeia iubită.


97

nr. 34/iunie 2011


98

Pu nkt și de la capăt

1 12 . AVEM O EXPLICAŢIE!

112. AVEM O EXPLICAŢIE!

Povestea tristă a “legendarei” Ileana, soaţa lui Costel-nerodul este una educativă. În fiecare episod al defunctului serial televizat, mulpătimita exponentă a sexului feminin apărea ba cu mâna în ghips, ba cu ochiul ascuns după batic, de vânăt ce era, ba pe un pat de spital. Asta, chiar dacă biata femeie avea întotdeauna o explicaţie! Nu mergea. În cazul fotografului Alex Gâlmeanu şi a creatoarei de imagine Mihaela Berciu, explicaţia a mers. Argumentul lor artistic împotriva pumnilor familiali se numeşte ”Proiectul 112”. Aceştia au luat câteva vedete-bărbaţi şi le-au “bătut” până la vânătăi, până la sânge, iar în unele cazuri mai tragice până la morgă. Inversarea pe criteriul de gen a rolurilor şi prezentarea fotografică, factologică, a efectelor violenţei a aprins gura târgului. Am simţit că fac mai mult decât fotografie, iar dacă am salvat măcar o singură familie, mă declar fericit, scrie Gâlmeanu pe blogul lui.

Te x t d e A ngela Bra ș o vean u / F o t o d e ale x g â lmean u  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md


99

A n d r e i ghe o rghe

nr. 34/iunie 2011


100

Pu nkt și de la capăt

1 12 . AVEM O EXPLICAŢIE!

Pentru proiectul ”112” am văzut că aţi realizat şi câteva portrete feminine, cel puţin am zărit-o pe Iulia Vântur, dar până la urmă v-aţi oprit doar la portrete masculine. De ce? Proiectul ”112” este realizat în totalitate cu bărbați. Nu există nicio femeie în seria de imagini. Iulia Vântur a fost fotografiată pentru un alt proiect, un material redacţional al revistei Marie Claire. Pentru ”112” am ales personaje bărbați, pentru că am vrut să ne folosim de o inversare de roluri. Statistic vorbind, persoanele abuzate sunt preponderent femeile, iar bărbații sunt agresorii. Am vrut să demonstrăm bărbaților cum ar arăta în situația în care ei ar fi cei agresați. Din autori au devenit victime. Care a fost atmosfera pe platou? Cât de ușor au acceptat sau n-au acceptat personajele tale să pozeze? Nu a fost complicat din punctul acesta de vedere. Toată lumea a participat admirabil. Era firesc, având în vedere că toţi au înțeles pentru ce se aflau acolo. La urma urmei, scopul a fost unul nobil. Am avut parte de experiențe frumoase. Ce discuții s-au perindat pe parcursul ședințelor? A povestit cineva dintre ei de vreun caz la care a fost martor sau de vreo bătaie pe care au luat-o în adolescență? Nu îmi aduc aminte de discuții atât de grave. Nu știu dacă vreunul din cei fotografiați au avut traume de genul acesta. Pe de altă parte, cu toții știm ce înseamnă violența în familie, nu trebuie să o experimentăm literalmente. Cine a lucrat la vânătăi? E un machiaj de film? Cu ce se face? A sugerat cineva dintre eroi cum vrea să fie învinețit sau s-au supus regulilor voastre de fier? Machiajul a fost realizat de către Ionel Popa, un specialist în efecte speciale, cu o bogată carieră în lumea filmului. Printre materiale au existat tot felul de mulaje de latex, geluri speciale, sânge artificial și altele. Cei fotografiați nu s-au implicat în

D a n chi ș u


101

nr. 34/iunie 2011


102

Pu nkt și de la capăt

1 12 . AVEM O EXPLICAŢIE!


103

realizarea machiajelor, fiecare dintre noi ne-am asumat rolul și competența cu care am venit acolo. Cât a durat procesul, având în vedere că toți sunt oameni ocupați și locațiile au fost diverse? Întregul proces a durat mai bine de două luni. Incluzând partea de organizare. Cât de diferit a fost să lucrezi la aceste portrete, în comparație cu “People I know”? În ”People I Know” sunt mici momente de inspirație adunate de-a lungul timpului. Nu există o temă centrală, asta în afară de faptul că am adunat laolaltă aceste portrete, oameni pe care i-am fotografiat cu plăcere și pe care am avut șansa să-i cunosc, să-i întâlnesc în drumurile mele. ”112” este un proiect social, am avut o idee, un scenariu pe care l-am pus în practică. ”112” este o formulă de luptă împotriva violenței domestice, e un fel de educație socială. În ”People I Know”, oamenii sunt fotografiați așa cum i-am întâlnit, așa cum i-am văzut. În ”112”, cei din fața aparatului interpretează un rol, și-au asumat situația unei victime. Care a fost impactul expoziției? Unul major, zic eu. Sala a fost plină în momentul vernisajului principal de la București, dar proiectul a fost expus și în Cluj, Timișoara, Suceava și Iași. Presa a scris pe larg despre eveniment, iar feedback-ul a fost unul impresionant.

C ă t ă l i n b o t e z at u

E mai puțină violență în țară? Demersul nostru este o mică rotiță dintrun întreg sistem ce trebuie pus la punct. Nu știu dacă am contribuit în mod direct la reducerea violenței domestice, dar dacă am schimbat fie și o singură părere, dacă am salvat fie și o singură familie, eu mă declar mulțumit. După tine, care ar fi soluția pentru a lichida violența domestică? Educația, probabil.

nr. 34/iunie 2011


104

I l i e N ă s t ase


105

M i h a i P e t re

nr. 34/iunie 2011


106

C o n s t a n t i n s t an


107

Razvan

C i o b an u

nr. 34/iunie 2011


108

M i h a i d o b r o v o lschi


109

E d i pe t r o Č™ el

nr. 34/iunie 2011


110

V l a d C rai o vean u


111

nr. 34/iunie 2011


112

Pu nkt ico n

ANDI M OISE SCU DE LA BĂIATU L DE ZIARE LA BĂRBATU L DIN ZIARE

ANDI MOISESCU DE LA BĂIATUL DE ZIARE LA BĂRBATUL DIN ZIARE

După ce împroaşcă cu fiere în ambâţurile gonflate ale unor conaţionali la mare căutare, după ce îşi stoarce lămâia în ceaşca (cu ceai lipicios) vedetelor mioritice, cu o faţă de înger pământesc, prins la borcanul de dulceaţă, pune o cataplasmă cu miere pe locurile siliconate ale show-biz-ului. Mă-nclin, zice, voie bună. Şi toţi îl cred. Că e bine intenţionat, iar băşcălia şi mişto-ul sunt, aşa, un fel de condiment strict necesar, pentru ca mâncarea să aibă gust. Dar recidivează în săptămâna viitoare. Îşi pune tricoul cu mesaje subversive şi ne serveşte un fel televizat special, cu multă sare şi piper. Cum să fii bun, dar rău, cum să fii dulce, dar acru? Andi Moisescu ştie reţeta.

Te x t d e A ngela Bra ș o vean u /  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md


113

nr. 34/iunie 2011


114

Pu nkt ico n

ANDI M OISE SCU DE LA BĂIATU L DE ZIARE LA BĂRBATU L DIN ZIARE

Încep cu un compliment (a nu se confunda cu lingușirea, din lipsă de interes material). Emisiunea pe care o faci reabilitează, într-un fel, normalitatea în România (deși e făcută de, cu și despre oameni cam anormali, Nu mă pot juca decât pe mine.

în frumosul sens al cuvântului) și coagulează în jurul ei oameni care gândesc în același fel, dar care, în virtutea meseriilor, sunt izolați unii de alții prin pereți și monitoare. Schimbă cumva emisiunea ta viața publicitară din România? Se ține cont de ea? Eu mi-am propus doar să le ofer oamenilor ocazia să facă mai ușor diferența dintre a râde cu publicitatea și a râde de publicitate. Ținta mea a fost întotdeauna publicul larg și nu industria. Dacă am putut să ajut și industria cu ceva în demersul meu, nu pot decât să mă bucur. O iau ca pe un câștig colaWork less, play more!

teral. Dar mă îndoiesc că a transpirat vreun creativ de frica mișto-urilor din ApropoTV. Apropo, de ce duminică și de ce la prânz? E un timp când, parcă, e păcat să stai acasă la televizor, deși ți-e drag de Andi Moisescu... Rămâne noaptea care, parcă, e prea noapte... Cinele sunt rezervate doar crimelor, catastrofelor și lui Boc? Sau lucrurile sunt mai simple – e ora micului dejun pentru publicitari și deținătoarele de Marea amenințare: Tati, dacă nu vii acasă acum, pun jucăriile pe tine!

grații disecate în emisiune? Să facem o scrisoare deschisă către Sârbu? Îl vrem și noi pe Moisescu, dar la o oră decentă?... Mie ora mi se pare, sincer, mai mult

decât decentă. Oricât ne-ar plăcea nouă, ApropoTV e, totuși, o emisiune de nișă. Nu s-ar putea bate niciodată cu un produs de prime time. Sau, mă rog, s-ar putea bate. Dar, ori s-ar schimba din temelii și n-ar mai fi ApropoTV, ori ar mânca bătaie. Așa că, după părerea mea, e bine acolo unde e. Nu trebuie să facem nicio scrisoare. Majoritatea publicului nostru migrează spre online. Viitorul e al internetului și pe internet suntem la dispoziția tuturor 24 de ore din 24. Am reușit și eu să intru în zona virtuală. Am un blog, andimosisescu.ro, în care mă joc, apoi pe twitter. Sunt un twitter-ist inveterat. Am cunoscut online oameni deosebiți, pe care altfel nu știu dacă i-aș fi întâlnit vreodată. Pe care parte a baricadei e mai interesant să fii – pe cea a analiștilor de publicitate sau pe cea a făcătorilor? Nu m-am considerat niciodată un analist de publicitate. Sunt doar un simplu creator și furnizor de conținut media. Mă simt mai aproape de tabăra făcătorilor, ca să mă poziționez totuși față de baricadă. Pentru mine e mai important să fiu loial, să nu încerc să păcălesc publicul, decât să mă poziționez de o parte sau alta a baricadei. Emisiunile mondene discută ziarele mondene apărute pe parcursul zilei, ca a doua zi ziarele mondene să discute ce s-a discutat aseară în emisiunile mondene. Și cu aceeași nuanță de ușoară superioritate în vocile prezentatoarelor/rilor („ah, să fiu bine înțeleasă, nu înghit de tot acest subiect atât de superficial, doar îl ating cu vârful buzelor”). Se poate rupe acest dulce cerc vicios? Trebuie?Mai încape ceva normalitate între ciocanul-Boc și nicovala-Columbeanu? Eu privesc mult mai relaxat tot ceea ce văd. Nu-mi mai pun demult problema dacă se poate rupe sau nu cercul. Nu mă obligă nimeni să văd

și să ascult ce nu-mi place sau nu mă interesează. A existat o campanie la un moment dat pe CNN care spunea așa: "Advertising. The right to choose." Eu mi-am însușit sloganul ăsta în ceea ce privește consumul de media, în general. Până la urmă există entertainment pentru toată lumea. Mai mult din zona cercului, pentru cei mulți, și mai puțin din afara cercului, pentru cei mai puțini. Face și asta parte din normalitate. Au fost supărări, amenințări, aruncări de săbii și buzdugane în urma subtilelor luări de atitudine? M-a ferit Dumnezeu până acum. Am căutat întotdeauna vorbele împotriva cărora nu te poți ridica, pentru că te faci tu de râs. Mai e ceva. Prefer să iau atitudinea comicului, nu a bărbatului moralist sau supărat. Știți cum e – decât să ne certăm, mai bine să cântăm împreună. Poate că cei pe care îi ating înțeleg asta. În fond, Apropo TV are drept fond ideea că încercăm să oferim fiecăruia ceea ce poate înțelege. Și funcționează. Intră fauna mondenă în competiție pentru a nimeri în emisiunea ta sau ai devenit o piază-rea? Aș răspunde simplu. Da. Căci cele două presupuneri nu se exclud. Ele doar se completează perfect. Pentru mine e important ca cel care vine să aibă ceva haios de spus. În rest – că e Guță sau Exarhu, nu contează. Reușim, împreună cu fratele meu Tudor, să păstrăm nișa noastră. Una îngustă, dar destul de mare ca să ne asigure supraviețuirea. O întrebare naivă (naivitatea e argumentată cel puțin geografic – aici, la noi, chiar dacă suntem percepuți a fi cam monocelulari, n-a prins nici maneaua, nici presa de scandal. Trei încercări, cu investiții din România, și-au dat obștescul sfârșit destul de


115

nr. 34/iunie 2011


116

Pu nkt ico n

ANDI M OISE SCU DE LA BĂIATU L DE ZIARE LA BĂRBATU L DIN ZIARE

repede după botez): de ce maneaua e de nebiruit în România? Ce coarde atinge în sufletul românului că n-o ia nici dustul? Știu, e o întrebare pusă de un milion de ori și e la îndemâna oricui, dar îndrăznesc să visez la o soluție marca Moisescu... N-aș subestima puterea manelei. Poate că e doar o chestiune de timp. Nimeni nu te poate împiedica să fii bun, dacă într-adevăr ești.

Aș vrea să glumesc, desigur, dar am sesizat că până și curentul house a început să tremure de emoție în fața ritornelei. Un bun prieten al emisiunii a inventat în sensul ăsta cuvântul ”housele”. Nu știu ce să mai zic. Mă bucur că pot să ascult jazz la căști. A doua întrebare naivă: de ce la cel mai important buletin de știri al zilei trebuie să aflăm că Oana Zăvoranu a fost la ghicitoare sau că l-a numit pe Pepe într-un fel? Sau în alt fel? Eu nu mă mai întreb demult de ce. Dacă mă uit că personaje până mai ieri de neînchipuit sunt astăzi modele de viață, evoluția mi se pare firească. La drept vorbind, pentru ca jurnalismul românesc să capete credibilitate, am avea nevoie de jurnaliști. Goana după senzații ieftine nu are legătură cu jurnalismul. E doar o impresie asta. Fac lumea să râdă. Căci destul o fac alţii să plângă.

Portretul perfect al familiei tale (parcă decupat din revistele alea frumos colorate care promit fericirea veșnică) nu este perceput ca un proiect de marketing, nu naște reacții de genul „e prea frumos ca să fie adevărat” sau „las' că știm noi”? Astupă-ne gura cu un bob de piper. Care lucruri devin obiect de dispută? Ce se iartă? Ce nu se iartă?

Suntem doar o familie normală. Doi oameni normali, care cred doar în "mai bine" și nu în "mai mult". Și care încearcă să-i învețe asta și pe copiii lor. La fel de normali și ei. Petrecem mult timp împreună. Ne jucăm. Mă întorc la 5 seara acasă întotdeauna pentru a fi cu familia mea. De la David și Luca am învățat multe. În primul rând să stabilesc priorități, să trăiesc mai sănătos, să mă joc. Recomand tuturor acest tip de experiențe. Copiii sunt cei care ne schimbă viața. Ce ai face și ce nu ai face pentru rating? Ceea ce fac pentru rating e la vedere. Și în ”ApropoTV” și în ”Românii au talent”. Fac exact ceea ce cred și simt. Pentru că am un mare defect profesional. Nu știu să joc. În rest, ceea ce nu aș face, nu se vede. Ce e mai ușor de spus – da sau nu? Depinde de context. Ce se întâmplă cu tricourile pe care le-ai purtat la emisiuni? Se vând, se dăruiesc, se poartă? Ideea cu tricourile a apărut pentru sensibilizare. Toate mesajele vin să prevină un anumit tip de comportament sau mentalitate. De aceea nu văd cum și de ce le-aș vinde la moment. Deocamdată, le colecționez pe toate. Într-o zi cu soare o să mă gândesc și ce-o să fac cu ele, atunci când n-o să mai am pe unde să le înghesui la birou. Cert este că toate sunt fără diacritice. Nu îmi plac lucrurile care au ceva în plus, ceva care nu le adaugă valoare. Poate pentru că de când eram mic, am învățat ce înseamnă ordinea. Acest lucru mă ajută acum să aranjez totul după scheme logice și să gândesc proiecte de termen foarte lung. Și să mă joc, în consecință. Așa cum era în sloganul de la Xbox : ”muncește mai puțin, joacă-te mai mult”.

Care e cea mai stupidă publicitate pe care ai văzut-o vreodată? Sunt convins că n-am văzut-o încă. Cunosc potențialul industriei. Cu un client hotărât, care știe el cum e mai bine, surprizele nu vor înceta să apară. Ce spot (sau campanie) ți-ar fi plăcut să o faci tu? Văleleu! Aș putea să înșir câteva zeci. Ca să dau și-un nume, uite, mi-ar fi plăcut să creez eu ”Think Big” pentru VW Beetle. Cu alte cuvinte, nu mi-ar fi displăcut să fiu Bernbach, chiar dacă asta ar însemna să mă nasc cu 60 de ani mai devreme. Există în România publicitate demnă de dinții leilor de la Cannes? Asta numai jurații festivalului o pot spune. Eu doar cred sincer că avem creativi demni de dinții leilor de la Cannes. Pe unii îi cunosc bine. Tu, care știi totul despre publicitate, te prinzi vreodată că ești manipulat? Mă îndoiesc că există cineva care știe totul despre publicitate. Dar asta rămâne între noi. Cum tot între noi aș prefera să rămână și faptul că mă prind de fiecare dată când sunt manipulat. Doar că uneori mă prind mai târziu. Ți se întâmplă să nu cumperi un produs din cauză că nu ți-a plăcut campania? Sau să-l cumperi, deși nu ai nevoie de el, doar pentru că ți-a plăcut campania? Să nu cumpar un produs când nu-mi place campania de comunicare, e regula. Să cumpăr doar pentru că m-a prins reclama, e o întâmplare. Fericită. Ce idee sau proiect te-ar face să lucrezi gratis? Lucrez gratis, de 8 ani, pentru ”Salvați Copiii”. Cum, de altfel, tot gratis, lucrez de fiecare dată pentru orice proiect de responsabilitate socială.


117

nr. 34/iunie 2011


118

Pu nkt ico n

Jean-Luc Godard profetul uitat

Jean-Luc Godard profetul uitat

Un interviu cu Jean-Luc Godard este similar cu filmele lui: furnizează indiciile unei gândiri în mișcare. Un scenariu improvizat, în care imaginea completează chenarul. Așezat pe diagonală pe un scaun în fața unei mese imense care se află în biroul său de la etajul doi al oficiului producătorului Alain Sarde din Paris, cu părul zbârlit și barba nerasă, godard străpunge interlocutorul cu privirea amplificată de ochelarii enormi ca și obiectivul unei camere de luat vederi, înainte de a răspunde cu vocea sa răgușită și inconstantă la întrebări.

Te x t d e

fernand o eichem b erg /

Trad u cere din P o r t u ghe z ă d e B o ris C remene  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md


119

nr. 34/iunie 2011


120

Pu nkt ico n

Jean-Luc Godard profetul uitat

La sfârșitul interviului, referindu-se la mesajele și telefoanele mele insistente către reședința lui din Rolle, un sătuc elvețian de aproape 4 mii de locuitori şi situat în preajma Lacului Leman, cu diferite aranjamente și schimbări de agendă, chestie care a durat aproape un an de zile, a exclamat: „Dumneata ai insistat și ai obținut ceea ce ai dorit”. Concluzia vine ca un bumerang. Godard a insistat, a persistat şi a reuşit ceea ce și-a dorit: realizarea în continuare a „micilor lui filme” Acesta este modul său particular de rezistență. Aceasta este forma lui de a lupta pentru o cauză pierdută. Crede că mai are ce spune, mai crede în ideea sa proprie de a face film, cu puținele lui certitudini, descoperiri şi experimente. Se simte satisfăcut ori de câte ori creația sa poate atrage cât de puțin spectatorul. Godard nu este preocupat de faptul că este considerat drept „cel mai celebru dintre cei uitați” atât timp cât celebritatea oferită de epocile trecute îl ajută să obțină recurse minime pentru un nou film. Preocuparea lui este însă alta. „Cel mai complicat lucru nu este să obții bani, ci să realizezi filmul pe care ţi l-ai propus într-o manieră decentă”. Conform logicii lui Godard, totul este deja spus. Dar sunt spații care pot fi umplute, lucru pe care încearcă să-l facă în filmele lui. Pe ecranul lui, cinematograful „este aproape ca un copil căruia nu i s-a oferit posibilitatea să devină ceea ce trebuia să devină”. Gurile rele spun că dânsul este în căutarea unei definiții perfecte a propriului personaj. Admiratorii continuă să-l laude ca pe un profet de cinema, de reflecțiune și de marginalitate. În 1965, în Cahiers du Cinema, scriați: „Aştept o lucrare cinematografică cu optimism”. Astăzi susțineți că aţi ajuns la „sfârșitul unei epoci de

cinema și, în general, la sfârșitul unei epoci de artă”, epocă ce a durat zece secole. E chiar sfârșitul cinematografului? Sunt filmele celebre, care ne plac sau nu ne plac. Aceste pelicule s-au transformat astăzi în piese de muzeu. Filme care sunt depozitate în cinemateci. O epocă care abia începuse în cinematografie și, din păcate, asistăm deja la finalul ei. Cred că secolul XX este sfârșitul unei epoci care a început în secolul XIX. Nu cunosc însă cinematograful nou, modern. Merg din când în când la cinema, dar de fiecare dată sunt tot mai dezamăgit. După filmele făcute de Glauber Rocha, nu am mai văzut niciun film brazilian. Filmele făcute în Statele Unite se dau la orice colț. Putem viziona o sumedenie de filme americane destul de proaste, dar niciun film prost brazilian. În Brazilia se întâmplă exact același lucru. În ziua de astăzi, realitatea înseamnă informaţie și publicitate. Există filme care sunt făcute, dar nu mai sunt privite. Mai există câte un producător independent, dar filmele acestora au pierdut din credibilitate. Mijloacele de film nu mai sunt credibile. Dvs. denunţați filmul și renuntați la film ca instrument de gândire: „Filmul e făcut ca să gândim și să facem din el un spectacol”... Cinematograful nu a avut niciodată funcția de gândire. De reflexie și marginalitate – da, dar nu și calitatea de instrument veridic de gândire... Altminteri, filmul ar fi influențat televiziunea spre altă latură sentimentală. În ziua de astăzi, problemele fundamentale, descoperirile misterioase, misterele financiare sau criminale sunt făcute de reviste, deci sunt produse de arta scrisului. Televiziunea vine să povestească cutare sau cutare eveniment, făcând din asta spectacol, dar niciodată descoperiri proprii. Teoria Watergate nu a fost descoperită

de jurnaliştii de televiziune. Cum aţi defini cinematograful de astăzi? În ziua de astăzi oamenii s-au rătăcit în film. Dar preferă să afirme că nu, apoi acţionează ca şi cum totul ar fi ok. După mine, cinematograful a deraiat mult mai mult decât ar fi trebuit. Astăzi lumea consideră film un DVD, o emisiune din Champs-Elysees. Prefer să nu atribui asemenea cuvinte cinematografului. Să nu utilizez deloc cuvântul „film”. Păreţi un mare pesimist. Mai degrabă sunt un pesimist vesel. Sau un optimist trist. Pentru Dvs. cinematograful mondial se transformă de fiecare dată în insuliţe tot mai mici. Regretaţi deseori faptul că filmul „nu mai este ce a fost”... Sunt nişte insuliţe mai mult sau mai puţin independente, cel puţin nu mai sunt sub stăpânirea altor domenii. Când vorbeam pe timpuri de insule, ne refeream la prima cruciadă. Nouvelle Vague a fost ultima cruciadă. Dar de atunci lucrurile s-au schimbat. Se pot face şi filme mici. Eu fac filme mici cu mai mulţi sau mai puţini bani. Sunt mici din cauza că sunt periferice. Pe timpuri, periferia avea acces mai mare, astăzi ea a fost îndepărtată. Lucrările periferice sunt văzute doar la festivaluri de film. La un festival pot fi vizionate în jur de 150 de filme, unele dintre ele fiind destul de interesante. Ulterior, aceste filme dispar. Cu excepţia celor care au un succes comercial. În Paris, pe alocuri, acestea mai pot fi vizionate, dar nu şi în alte oraşe. Aţi definit Nouvelle Vague drept o mişcare de promovare a operelor, dar nu a autorilor. Cum vedeţi relaţia dintre operă şi autor în ziua de azi?


121

Cred că în ziua de astăzi, din cauza dreptului de autor, autorul există în detrimentul operei. Important e autorul. Pentru noi, însă, autorul nici nu exista. Regizorul de film era un scenarist, un artist plătit de studio sau de casa de producţie. Şi când Renault zice: „Sunt autor de automobile”, eu îi răspund: ”foarte bine, atunci eu nu mai sunt autor”. Eu realizez opere şi basta. „Cinema de autor” e un clişeu. De ce nu spunem atunci „pictură de autor”, „roman de autor”, „muzică de autor”. Nu putem să zicem că Beethoven este un „autor de muzică”, nu avem acest sentiment. Asta e o chestie inventată de jurnalişti. Cum vedeţi influenţa revistei Nouvelle Vague în ziua de astăzi? Credeţi că mişcarea a determinat ceva în legătură cu tematica şi forma cine-

matografului de pe timpuri? Cred că NouvelleVague nu a avut nicio influenţă asupra mişcării artistice. Mai degrabă a creat o dedublare, o

separare sau ceva de acest gen... Nu ştiu ce aveţi în vedere când spuneţi influenţă... Nu cunosc. Poate că ar trebui să studiem, să discutăm despre toate acestea. Poate într-o manieră modestă, aşa cum am încercat eu să vorbesc, doar în 4 ore, în Histoire(s) du Cinema. Dacă ar fi fost să fie o producţie normală, susţinută de stat, dura poate cel puţin 200 de ore. Am fi putut plonja mai adânc, să facem o investigaţie arheologică şi istorică. Maniera în care am reuşit noi să facem filmul a fost ca o mică cercetare într-o anumită zonă, în spate rămânând însă întregul continent neexplorat. Dar acest lucru nu mai interesează pe nimeni: nici pe scriitori, nici pe cineaşti. E un lucru care nu ar fi fost făcut niciodată. Restaurăm obiecte de muzeu, facem nişte DVDuri. Dar putem să realizăm şi filme.

nr. 34/iunie 2011


122

Pu nkt ico n

Jean-Luc Godard profetul uitat

Pe bune, mereu e posibil. Lumiere a făcut, Griffith - la fel, Jean Vigo, Eric Von Stroheim... Mereu a fost posibil. Carl Dreyer a făcut şapte sau opt filme, câte unul pe an (cred că 14 în total). Mereu putem face un film, dar de fiecare dată tot mai izolat. Cred că e un fenomen asemănător în toate artele. Ideea occidentală despre artă s-a consumat. Şi era firesc, deoarece era prea occidentală. America de Sud nu a avut şansa însă. Nu ştiu, nu sunt convins că trebuia s-o aibă. Probabil că acuma este şansa Asiei, dar cred că sub o altă formă. A tehnologiei şi a unui miliard de chinezi. Cineaşti cum ar fi Bernardo Bertolucci sau Quentin Tarantino, ca să nu citez şi alte nume, recunosc că filmele Dvs. au influenţat forma şi felul lor de a face film. Bernardo, de exemplu, nu e nici măcar un cosmopolit. Dacă filmele mele au provocat o anumită influenţă, atunci am influenţat prost. Sau el a luat tot ce aveam eu mai prost. Aţi dori să menţionaţi că aveţi altă manieră de a face film? Da. Sau că aş avea mereu altă posibilitate de a face film. În afară de Hollywood mai există şi alte locuri. Casa ta, grădina ta. Dacă nu suntem prizonierii tehnologiei, putem mereu face ceva. Marii scriitori nu sunt prizonierii hârtiei şi ai creionului. Când s-au sfârşit hârtia şi creioanele ne-am transformat în prizonierii micilor calculatoare. De fapt, cei mai deşi prizonieri ai laptopurilor sunt funcţionarii. Sunt tentat să cred că la nivel de gândire este imposibil să scrii o carte de filozofie în maniera aceasta. Poate cu o maşină de scris - da. Dar şi maşina de scris, după cum a spus Nietzsche, a fost inventată de orbi. Ca să poată dactilografia fără să vadă, ştiind cu toate astea unde este „a” şi unde este „b”. Maşina de scris nu are


123

nimic în comun cu calculatorul. Sper să trăiesc fără a fi obligat vreodată să apelez la serviciile unui calculator. Am procurat o duzină de maşini de scris ca să mă pot folosi de ele în următorii ani. Probabil că mai târziu nu voi mai avea de unde cumpăra rulouri pentru ele. Rulourile mele s-ar putea să nu mai fie utilizabile în viitor. Cred însă că hârtia şi creioanele nu vor dispărea atât de curând, la urma urmei am o relaţie bună cu capul, corpul, ochii şi mâinile. La rândul său, filmul nu va putea supravieţui. Poate un pic doar. Dar nu va mai fi expus, văzut. Puţinele filme franceze bune au putut fi vizionate de 5-10 mii de spectatori. Şi ele au existat şi există. Un cineast cum e Luc Moullet, care e mai mic cu 10 ani decât mine, există de 30 de ani. Şi a făcut 15 filme, mai multe decât Dreyer. Dvs. susţineţi că ce era bun în film pe timpuri era prost în viaţă, lucru valabil şi pentru revista Nouvelle Vague. De ce? Nu prea cunoaştem foarte multe lucruri bune despre viaţă. Eram un pic fanatici faţă de unele chestii. Ne trăim viaţa, realizăm lucruri şi totul rămâne în trecut. Asta contează. La fel ca şi politicienii. La fel ca şi Freud, care şi-a făcut descoperirile, iar după asta fiii lui au suferit consecinţele. Descoperim alte lucruri cînd nu mai avem mult de trăit. Trăim tinereţea bătrâneţii. Cred în asemenea perioade în care suntem capabili să reîncepem. Este o rotaţie eternă, după care avem continuarea. Putem să avem 20 de ani chiar şi la vârsta de 70 de ani. Ce este astăzi avangardismul în cinema? Pe cine reprezintă el? Cuvântul avangardism vine din lupta politică, de la comunişti şi din alte chestii de acest gen. Cât suntem tineri, suntem cu toţii moderni, pe urmă îi descoperim pe clasici, antici; cu timpul ajungem să-i înţelegem mai

bine. Noi înţelegem tinereţea abia când ajungem la bătrâneţe. Poate din cauza asta, foarte des, clasicii sunt mult mai moderni. Pe timpurile Cahiers..., aţi fost frustraţi de faptul că nu aţi descoperit modernul în Ingmar Bergman, Michelangelo Antonioni sau în ”Hiroshima mon Amour” de Alain Resnais. Îmi amintesc foarte bine de Hiroshima... Lumea din jurul Cahiers du Cinema, provocată de faptul că noi suntem noua modernitate, a creat lucruri care dintr-odată au depăşit modernul existent în perioada respectivă. Eram frustraţi şi încercam să iniţiem o discuţie, o masă rotundă, ca să putem să acumulăm un pic de curaj pentru a spune „bun... asta e...”. Dar nu a fost să fie. Referitor la literatură, am fost educat să-i respect pe clasici. Existau persoane care erau în top, erau dumnezei sau semidumnezei. În cinema niciodată nu s-a creat această impresie. Un film mic face parte din cinema la fel ca şi un film mare. În literatură, un roman mic, nicidecum. La fel e şi în pictură. Nu şi în cinematografie. În cinema nu există invidie. Asta e valabil şi în zilele de azi. Dacă reuşesc să privesc astăzi un film bun, încep să cred că ceea ce am făcut nu e bine şi trăiesc cu impresiile despre filmul văzut. Pentru Dvs., David W. Griffith este peste toţi ceilalţi, locuieşte în topul „casei de cinema”... Sigur. Şi totuşi e casa noastră comună. În literatură poate fi Goethe sau Tolstoi cel care trăieşte în casă. Toţi împreună nu pot locui nici măcar în acelaşi oraş. În film este diferit. Pentru că filmul are ceva epic, cel puţin ne sugerează mereu acest sentiment. Poate din cauza faptului că noi întotdeauna vorbim de bine persoane care nu sînt cunoscute. Noi facem parte din aceeaşi familie, vrem noi sau nu

vrem acest lucru. Nu avem tupeul sau maniera de a-l considera pe cineva regele familiei. Alfred Hitchcock este pentru Dvs. unicul „poet blestemat care a atins culmea succesului”, este „unicul care a reuşit să controleze universul”. Filmele lui, în opinia Dvs., conţin elementele fundamentale ale artei. Da, Hitchcock a avut o asemenea perioadă. Timp de un deceniu a făcut cinci sau şase filme, lucru care se întâmplă destul de rar într-o perioadă atât de scurtă. A fost un artist şi un comerciant în acelaşi timp. Din cauza asta susţin că el este unicul cineast blestemat care a reuşit să aibă succes. În mod normal, cineaştii sau scriitorii blestemaţi nu au succes. El însă a avut. Continuă filmul să fie uman şi istoric pentru Dvs.? În general, există o lipsă de interes a filmului din perspectiva istoriei. Şi asta, de fapt, nu e doar de azi. Tinerii se întreabă ce să facă şi cum să facă. Încercaţi, cu ajutorul unui creion şi a unei foi de hârtie, să începeţi prin a vă povesti cum aţi trăit ziua. Povestiţi într-un mod diferit decât o fac

nr. 34/iunie 2011


124

Pu nkt ico n

Jean-Luc Godard profetul uitat

poliţiştii sau funcţionarii. Încercaţi să spuneţi ceva diferit. Bine... v-aţi trezit, v-aţi băut cafeaua... Dar voi ştiţi că nu e doar asta. Încercaţi să înţelegeţi ce este... „nu doar asta”. Şi apoi atât timp cât aveţi o cameră de luat vederi, încercaţi să filmaţi asta. Pe urmă încercaţi să proiectaţi rezultatul pentru două sau trei persoane cunoscute şi luaţi-le câte 10 dolari pentru vizionare. Vedeţi câte persoane sunt de acord să plătească şi dacă puteţi să

Apropo de Truffaut, aţi mărturisit odată că aţi greşit atunci când aţi spus că V-au plăcut filmele lui şi că, încetul cu încetul, aţi realizat că nu au valoare. Aţi mai spus că dânsul nici nu ar fi trebuit să facă film. Este adevărat. Când nu făceam filme, totul mergea strună. Dar odată ce am început să realizăm filmele noastre totul s-a schimbat. Doi amanţi pot conlocui dacă nu se înţeleg în muzică, pictură sau fotbal. Dar dacă ei nu se înţeleg în cinema, e prăpăd. Totul este în relaţie cu ochiul... Putem convieţui dacă mie îmi place Beethoven, iar altei persoane Celine Dion. Dar dacă mie îmi place de Hitchcock şi altei persoane nu, atunci nu există, nu e posibil. Astăzi dacă priviţi trei sau patru filme bune pe an, Vă simţiţi satisfăcut? Ce este un film bun? Trei sau patru filme pe an este mult, dar asta a fost dintotdeauna media filmelor de calitate care au dispărut. Filmele de calitate medie nu mai sunt făcute în stilul Hollywoodului, căci ar trebui să fie văzute ca o „fabrică

trăiţi din banii pe care i-aţi primit. V-aţi considerat şi un „agitator de idei şi forme”. Filmele Dvs. mai menţin inspiraţia? Consider că da. Ne mai putem agita un pic, altminteri suntem încarceraţi şi puşi deoparte. Ne putem agita chiar şi fiind exilaţi. Probabil, din cauza asta m-am şi autoexilat, pentru a face un fel de cinema care nu era admis. La un moment dat am crezut cu toţii că suntem admişi. Ulterior, anumiţi amici, cum ar fi Truffaut, doreau cu orice preţ să fie admişi. Ne-am pomenit separaţi destul de repede, pentru că nu ne-a mai plăcut ceea ce făcea.

de vise”. E adevărat, sunt vise şi vise. Oamenii de la cârma Hollywoodului şi-ar fi dorit o asemenea fabrică. Dar cuvântul „fabrică” a fost nepotrivit, pentru că visele nu se pot produce la fabrică. Era vorba de un anumit tip de vise, pe care Hollywoodul a reuşit să le producă înt-un timp scurt. Dar asta era cu totul altceva. Reuşita a fost datorită unor producători adevăraţi, datorită faptului că aveau ceva. Care sunt filmele moderne pe care le apreciaţi? Printre ultimele filme franceze pe care le-am vizionat se numără ”Les Naufrages” de la D 17 al lui Luc Moullet sau ”Le Vieux Reve qui Bouge” de Alain Guiraudie, spre exemplu. Sunt filme care au avut o critică destul de bună, dar la care s-au vândut destul de puţine bilete. La etapa respectivă, filmele mele au avut un public mai numeros. Biletele de cinema nu mai sunt la modă, iar critica de cinema nu mai există. Putem vedea în reviste cum ar fi ”Le Monde” şi ”Liberation” diferenţa dintre paginile unde se scrie despre film şi cele unde se scrie despre carte. În paginile despre carte


125

criticul poate comenta ce a citit sau ce crede. Criticul de film însă nu vorbeşte despre film. Când citim un articol despre o anumită carte ne apare dorinţa de a cumpăra această carte. Când citim un material critic despre un film nu mai putem afirma că avem dorinţa de a-l viziona, dar nici certitudinea că vom privi anume filmul despre care s-a scris. Critica de film era funcţională în timpul Cahiers... în Franţa. Avea o funcţionalitate practică. Astăzi cinematograful e o lume închisă în sine, se fac congrese, festivaluri, diferite întâlniri, pentru cunoaştere reciprocă... Franţa produce mai bine de 150 de filme pe an. Se zice că totul merge destul de bine, Dvs. însă afirmaţi contrariul. Da. Pentru că multe filme sunt bolnave sau destul de juvenile, prea fragile. Sunt prea mulţi autori. Se spune că astăzi, cu o cameră video mică, fiecare poate să facă film. Bine, dar cu acelaşi succes toată lumea poate picta, dar nu fiecare poate fi Rembrandt sau Francis Bacon. Referindu-Vă la cinematograful american, aveţi un dezgust faţă de Spielberg, dar totuşi susţineţi că aţi vizionat şi filme de calitate cum ar fi Al şaselea simţ (de M. Night Shyamalan) sau American Beauty (de Sam Mendes), filme care aplică elementul formal, lucru pe care cinematograful francez contemporan nu-l posedă. În ultimii 25 de ani, Hollywoodul a produs câteva filme demne de a fi vizionate. Pe fundalul calităţii destul de proaste a filmelor din ziua de astăzi, filmele pe care le-aţi citat mai sus au la bază un scenariu interesant. Sunt lucrate bine, iar din punct de vedere al formei nu sunt banale. Sunt filme care ne amintesc de timpurile când cinematograful exista şi când camera de filmat era un instrument de pictură

și reflecţie. Filmul adevărat rămâne a fi pentru Dvs. acela care nu se vede, cum a spus Jean Gruault. Chestiunea asta vine înainte de a începe noi să facem filme. Auzeam vorbindu-se de filme în Cahiers... Şi erau o mână de filme bune, filmele care se numeau pe atunci clasice, de Griffith, Dreyer, Murnau. Inclusiv Cuirasatul Potemkin. Erau filme pe care nu le-am văzut şi care pentru noi reprezentau cinematograful bun. Ne plăceau – ca să folosesc un joc de cuvinte – orbeşte. Şi asta a rămas pentru noi ca idee. Filmul bun e acela care nu se vede, chiar dacă îl faci tu. E ceea de ce trebuie să ţinem cont – ceea ce nu putem vedea în timp ce privim. Cum vedeţi utilizarea camerei digitale în ziua de azi? Video face parte din cinematograful de altă formă, care, actualmente, a fost încorporat de informatică. Are altă destinaţie. Malraux a spus că peste 20 de ani fotografia va face ce nu a făcut pictura în ultimele 2 milioane de ani. Pe urmă vine filmul. După asta video, fără eforturi, a transformat totul în informatică. Se numeşte video, dar nu mai este acelaşi lucru. Când a început să producă echipament video, Sony nu prea avea încredere în asta. Este posibil să „asculţi” doar filmele Dvs.? Sigur. Histoire(s) du Cinema a fost lansat în format CD având doar coloana sonoră. Eu aş zice că este precum o operă. Nu ştim bine despre ce se cântă. Cu atât mai mult, dacă nu ştim istoria, nici nu prea înţelegem ce vedem. Cu filmul ”Nouvelle Vague” am făcut un experiment, am invitat un orb să-l vizioneze. Ceea ce consider extraordinar în acest episod e că orbul a vorbit mult mai bine despre film decât critica.

Concepţia Dvs. despre cinema e ca o partitură enormă de sunet şi imagine, cu revelări paralele, cu puţine reguli de ierarhie şi subordonare. Este meritul unei educaţii muzicale pe care o aveţi sau sunteţi doar un admirator al culturii? Nu am studiat niciodată muzica. Nu cunosc foarte multe despre muzică. Nu sunt un muzicolog. Totul vine puţin câte puţin. Depinde de ce aud, de ce-mi place şi ce se poate combina ca să suscite anumite lucruri în film. Scene fără cronologie, cu suprapuneri sonore, care vin să suprime sensul general de dezvoltare a timpului şi a spaţiului? Vreau să fac o cronologie adevărată, profundă nu doar cea de „marţi, miercuri, joi şi vineri”. Când vă treziţi dimineaţa, ca în filmuleţul despre care am vorbit odinioară, după ce aţi băut cafeaua, urmează lucrurile de mâine şi de alaltăieri. Şi trebuie să fac spectatorul să simtă asta. Nu e un lucru uşor. Dacă am filmat o stradă care îmi place şi dacă personajul a trecut pe această stradă, atunci personajul primar devine strada. În alte filme s-ar proceda altfel. Regizorul ar zice: „El face o trecere de aici până aici”. Apoi trimite asistentul să caute o oarecare

nr. 34/iunie 2011


126

Pu nkt ico n

Jean-Luc Godard profetul uitat

stradă pe unde ar trece personajul. Lui nu-i place şi nici nu-i pasă de stradă. Lui nu-i pasă şi nici nu-i place de ceea ce se vede. Dacă în cadru este un câmp de grâu, lui nu-i pasă de câmpul de grâu. Este acolo pentru că e scris în scenariu, dar nu are aceeaşi importanţă ca la Van Gogh. Într-o perioadă aţi atins un succes relativ cu unele dintre filmele pe care le-aţi făcut. Dar astăzi publicul Dvs. e destul de modest. Vă simţiţi incomod în postura „celui mai celebru dintre cei uitaţi”, cum obişnuiţi să Vă autodefiniţi? Sunt realmente foarte puţine filme pe care le-am realizat şi care s-au

bucurat de succes: ”Acossado”, ”O Desprezo”, ”Salve-se Quem Puder – A Vida”. Cam atât. Restul nu au avut niciun succes. Dar unii distribuitori care au achiziţionat filmele mele au avut succes cu ele în alte ţări. Nu mă incomodează nicidecum statutul de a fi „cel mai celebru dintre uitaţi”, sunt un mare admirator al paradoxului. Nu ştiu din ce motive, dar lumea mai recunoaşte câteodată numele meu. Cred că e din cauza că sunt unul dintre cei rămaşi din epoca trecută, care mai rezistă, dar şi pentru că reuşesc să supravieţuiesc din filmele mele de zece dolari. Aţi spus că sunt multe persoane

triste şi că ar trebui scrisă o carte despre tristeţea care a dăinuit de-a lungul secolelor. Cu toate astea, Vă consideraţi un om fericit? Da. În orice caz, mă consider un om privilegiat. Nu am trăit catastrofe umanitare, aşa cum au trăit alte persoane, în alte ţări. Sunt ţări unde viaţa este mult mai dificilă. Totuşi, democraţia europeană e de altă natură decât democraţiile din Brazilia, Argentina, Republica Moldova sau alte regiuni. Aici am luptat şi aici sunt meritele mele. Dacă e nevoie, din filmele mele de zece dolari pot să-mi plătesc un bilet de Concorde până la New York. În asta constă originalitatea mea.


127

nr. 34/iunie 2011


128

Pu nkt de vedere

OAME N II DIN VIAȚA ME A de Sanda Filat

OAMENII DIN VIAȚA MEA

Oamenii sunt diferiți și au preferințe uneori diametral opuse, percepții și gusturi felurite. Unii iubesc arta și atrag de partea lor alți oameni care prețuiesc arta și obiectele de artă , alții își găsesc împlinirea lipiți de sânul naturii și preferă s-o ocrotească și s-o cerceteze, al treilea prototip umanoid își regăsește identitatea în ”cetititul cărților” sau poate în scrierea lor, a patra formă de coexistență nu poate fi concepută în lipsa mașinii sau computerului. Dar există oameni care iubesc oamenii. Aceștia își aleg profesii în care trebuie să interacționeze cu alți oameni, iar asta le aduce satisfacție și împlinire.

Te x t d e S anda F ila t /  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md


129

Plăcerea de a comunica cu diferiți oameni m-a determinat să-mi aleg profesia, iar aceasta, la rându-i, a adus foarte mulți oameni valoroși în viața mea. Și, după cum orice gând trezește obligatoriu și o emoție, atunci când mă gândesc la asta, simt întotdeauna cum mă cuprinde un val de recunoștință. Cui? Lui Dumnezeu, Universului, Oamenilor. Pentru ce? Pentru că m-au ajutat să percep viața și tot ce-mi oferă ea ca pe un dar, pentru că atunci când am fost tentată să renunț la acest dar, toate cele trei forțe parcă s-au unit pentru a nu-mi permite s-o fac. Și pentru asta le sunt extrem de recunoscătoare… Fiecare om pe care l-am întâlnit a venit cu ceva în spațiul meu, în viața mea. Acest ceva este întotdeauna neutru la început (mai ales la primul contact). Cercetătorii spun că prima impresie pe care ne-o formăm despre o persoană se creează în primele 95 de secunde. Mai departe, noi suntem acei care dezvoltăm această impresie. Sunt persoane ce-ți oferă imediat un feed-back (pozitiv sau negativ), altele au nevoie de mai mult timp pentru a înțelege ce simt sau pentru a raționaliza dacă merită sau nu să investească timp și energie într-o anumită relație. Cred că eu fac parte din categoria celor care văd în orice om partea lui pozitivă și ofer imediat un feedback pe potrivă. Asta nu înseamnă că nu am avut parte și de contacte ”mai puțin pozitive”, dar despre acestea nu pot spune prea multe, pentru că uit foarte repede de ele. Mă afectează când cineva care mă cunoaște nu mă salută, de exemplu, sau cineva care nu mă cunoaște mă judecă sau mă etichetează cumva, dar mă simt afectată cinci minute, maxim cinci ore. Apoi mă detașez pentru a nu pierde energie în zadar și pentru a mă concentra pe lucruri sau persoane care mă fac să mă simt bine. Și sunt atâtea lucruri despre care aș vrea și aș avea ce să vă povestesc, dar formatul

este altul…”Oamenii care intră în viața mea … dar vin din alte țări”. Am auzit o frază de-a lui Mihail Jvanețkii, care mi s-a întipărit adânc în minte: ”Viața e prea scurtă ca să citești până la sfârșit o carte neinteresantă, să privești până la sfârșit un film neinteresant, s-o trăiești până la sfârșit cu un om neinteresant…” Iar altcineva spunea că e bine să-ți creezi un club al tău, un club al vieții tale, unde ar avea acces doar acei oameni care au aceleași interese, aceleași valori ca și tine, ca după o întâlnire cu unul sau mai mulți din acești oameni să simți că a avut loc un schimb de păreri, impresii, idei, energii. Că a avut loc un proces ”am dat – am luat”. Asta asigură echilibrul în orice relație. De la primele mele contacte cu străinii, ca soție a Prim-Ministrului, și până în prezent, nu am întâlnit decât oameni foarte deschiși, foarte bine intenționați, care în același timp veneau cu aprecieri și admirație pentru tot ce a reușit să realizeze țara noastră în timp record și imediat după asta te copleșeau cu valuri de idei, propuneri, dorința de a se implica și de a ne implica în diverse proiecte,

acțiuni de binefacere, invitații de a le vizita tările, de a ne împărtăși experiența lor. Mesajul mai scurt era și este :”Vă ajutăm cu tot ce vreți, numai spuneți-ne că vreți asta cu adevărat și apucați-vă de treabă.” Una din primele întâlniri care m-a marcat a fost cea cu Dna Ana Maria Mihaescu, şef de misiune a Corporaţiei Financiare Internaţionale pentru România şi Moldova și prințesa Marina Sturza, care ne-au invitat la un bal de caritate ce se organizează de 20 de ani în România de ONG-ul „Salvați copiii”, la București. La acest bal de Crăciun se licitează brazi creați de diverși artiști, sculptori, designeri, iar banii adunați se alocă pentru școlarizarea copiilor străzii. L-am contactat pe sculptorul nostru Valentin Vârtosu, care a realizat un brad absolut inedit, un braduț-dorumetru (masurător de dor) și am mers cu el la București. Bradul nostru s-a vândut cu 6.500 de euro, iar banii i-am oferit Centrului de prevenire a violenței în familie ”Casa Mărioarei”. Am rămas într-o legătură de amiciție cu aceste două doamne absolut extraordinare. Ne vedem de fiecare dată când vin ele la Chișinău

nr. 34/iunie 2011


130

Pu nkt de vedere

OAME N II DIN VIAȚA ME A de Sanda Filat

sau dacă merg eu la București, facem schimb de mici atenții, dar mai ales schimb de idei. Mă inspiră să le văd întotdeauna bine dispuse și bine intenționate, pline de viață și de energie pozitivă. Desigur, vizita istorică a lui Joe Biden și dna Jill Biden a fost una de neuitat. În timpul pe care l-am avut la dispoziție și pe care l-am petrecut cu Jill Biden, nepoata sa Finnegan și fiica mea, Iustina, la Cricova abia am reușit să vorbim la modul general despre impresiile lor din Finlanda și Rusia, despre ceea ce e mai valoros și frumos în Moldova, dar și despre cele mai importante probleme cu care se confruntă țara noastră. Cam atât. Dar atmosfera era una caldă și prietenoasă, chiar dacă eram permanent înconjurate de cel puțin zece persoane ( protocol, pază, staff-ul Dnei Biden). În aer plutea senzația că dacă am fi avut mai mult timp la dispoziție, am fi găsit multe despre ce să vorbim. Iar atunci când ne urcam pe scenă și m-a luat de mână, am simțit că, uite-așa, e firesc să se întâmple între femei, acea care e mai mare și are mai multă experiență

), actrița care a jucat în ”Memoriile unei gheișe” , ”Îngerii lui Charlie” ș.a. Am rămas surprinsă cât de modestă poate fi o stea din Hollywood. Fără fițe, fără pretenții, foarte interesată de tot ce vedea, făcea singură poze cu propriul aparat de fotografiat. Am mers împreună la liceul ”Prometeu”, unde copiii din clasele mici au făcut desene pe tema ”Siguranța rutieră”, iar noi le-am dat premii câștigătorilor. Cu această ocazie am făcut cunoștință cu statisticile deloc încurajatoare vis-à-vis de situația de la noi din țară. Anual avem aproape 50 de copii și 500 de adulți decedați în urma accidentelor rutiere sau a nerespectării regulilor de circulație. Aceste cifre ne-au confirmat încă o dată că ceea ce vedem zilnic pe străzile noastre, nu rămâne fără consecințe. Șoferi și pietoni traversând la roșu, mers pe contrasens, copii așezați pe bancheta din față, fără centura de siguranță (nemaivorbind de un scaun special), exces de viteză, lipsa marcajelor și a semnelor necesare etc. etc. Dar ne-a bucurat că și la noi în țară există o fundație care monitorizează aceste

o susține și îi oferă mâna acelei care are mai puțină experiență. Apoi am primit această carte poștală. La începutul lunii mai am avut o întâlnire cu Jean Todt (preşedintele Federaţiei Internaţionale de Automobilism ) și Michel Yeoh ( ambasador ONU pentru siguranța circulației rutiere

fenomene și are mai multe proiecte pentru îmbunătățirea situației generale de siguranță rutieră. Eu și Corina Bodiu am luat sub patronajul nostru Fundația „ProtectMD” și vom susține toate proiectele inițiate de ea. În Moldova sunt 19 ambasade și 13 organizații internaționale.

Reprezentanți ai acestor și ai altor misiuni, diplomați, soțiile ambasadorilor sunt oameni care nu s-au născut aici, care vin pentru doi, trei, patru ani și apoi pleacă, dar pentru care Moldova și viața de aici va rămâne o pagină în cartea vieții lor. Și pe acești străini îi văd foarte implicați, dornici să ne ajute, să cunoască cât mai mult despre cultura noastră. ”Women's international club”, spre exemplu, organizează expoziții cu vânzări în scopuri caritabile, iarmaroace, contribuie la desfășurarea multor evenimente cultural-artistice etc. Este important să le oferim și noi un feed-back. De aceea, am hotărât să le invit periodic la niște recepții tematice. Ultima dată ne-am întâlnit la Holercani, unde bucătăresele noastre le-au arătat doamnelor cum se fac plăcintele și sarmalele moldovenești și ele au avut posibilitatea să încerce să învârtească sarmale cu propriile mâini. Am petrecut o zi foarte frumoasă pe malul Nistrului, admirând un peisaj pitoresc și gustând din bucatele noastre tradiționale. Străinii apreciază foarte mult ospitalitatea noastră, sunt extrem de recunoscători și receptivi. Susțin nu doar inițiative gen recepții, ci și foarte multe proiecte sociale. Cel puțin așa i-am cunoscut eu – deschiși, binevoitori, gata să ne ofere suport. Singura mea întrebare ar fi, cât de pregătiți suntem noi să-l primim? Vorba moldoveanului ”Poți omului să-i iei cu de-a sila, dar să-i dai…”. Timpul va arăta dacă am învățat că orice relație se menține pe echilibrul ”a da – a primi”.


131

nr. 34/iunie 2011


132

Pu nkt pe glob

țara Bască văzută prin Mască sau visul unui carnaval venețian, indus de o mască made in china

Masca venețiană... Retina începe să proceseze imagini care nu fac corp comun cu podgoriile moldave. Aproape proverbial, stai cu picioarele în țărna neaoșă, iar gândurile se agață cu o insistență de gasterbaiter de podurile venețiene, prelatele umede ale cărora îl mai țin minte pe lovelasul Casanova, iar apele, cu miros familiar de heleșteu de Schineni, amintesc de istoria veche-străveche a acestei bărci-metropolă. Și daca masca e cumpărată dintr-un magazin chinezesc, găsit pe o stradă centrală a unui oraș spaniol pur sânge, din Țara Bască? Iarăși, fantezia salvează lumea (să avem pardon, domnule Dostoievski). Așa a început aventura de două zile, în care am descoperit carnavalul basc, din perspectiva unei măști venețiene, cumpărată de la chinezii spanioli.

Te x t d e V ic t o ria R u di /  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md


133

nr. 34/iunie 2011


134

Pu nkt pe glob

țara Bască văzu tă prin M ască sau visul unui carnaval venețian, indus de o mască made in china

Mască de zi cu factor de protecție 0 San Sebastian este orașul basc unde fiesta și nebunia sunt expuse natural și excentric, totodată. Este regatul oamenilor de mare, introvertiții deschiși care își ascund expansivitatea după memoria vie a unui trecut pirateresc și a unui prezent matriarhal. Carnavalul de zi în San Sebastian poate fi trăit simplu, cu o înghețată de caramelă în mână. Pe toată perioa-

da sărbătorii, care durează o săptămână, străzile orașului sunt pline de mituri, povești și fantezii. Realitatea din San Sebastian devine hiperrealitate, iar barierele dintre imaginație și percepția de sine dispar în totalitate. Rare sunt cazurile în care persoanele dintr-un anumit cerc au măști diferite una de alta. Colective întregi de pirați, alături de grupuri omogene formate din infirmiere sau militari, tot felul de clanuri mafiote, dansatoare îmbrăcate în cărți de joc, și animale cu priviri flămânde de senzații - nimic straniu și ieșit din comun, doar complicitatea.

Carnavalul și costumele, organizarea și conceptul, decorațiile și desfășurarea sunt gândite și răsgândite timp de un an, perioadă în care aproape fiecare locuitor al orașului își caută identitatea, jucându-se cu varietatea de eu-ri ascunse după mască. Ritmul muzicii de tobă e tranșant. Exprimă ordine și haos. Transpune exact atmosfera de sărbătoare din San Sebastian. Parcurile orașului se transformă treptat în secvențe rupte, în fragmente scoase din imaginația colectivă și memoria industrială. Carnavalul de zi din San Sebastian pare a fi Carnavalul Luminii. Lipsește încordarea și senti-


135

mentul anormalității. Complicitatea trăită la nivel colectiv oferă un fel de siguranță psihologică, astfel încât înțelegi că după acceptarea comună și conștientă a unei nebunii absolut normale, procesul de segregare (forțată sau naturală) a unei societăți devine unul complex și dificil de realizat. Iar lipsa măștii poate fi catalogată drept o mică revoltă împotriva sistemului.

Mască de noapte cu factor de protecție maxim Seara, însă, începe cu o imagine suspectă. Piața se umple ochi cu tineri mascați. Sunt flămânzi și mănâncă rapid, pentru a reuși la spectacolele de noapte din centrul orașului. Pe dreapta, un tânăr cu o perucă roșcată,

supraponderal și machiat, așezat pe o piatră mare din fața bisericii, și-a despachetat liniștit o tartină. E mascat într-o rochie largă, cu buline. După cum e îmbrăcat ai spune că a evadat dintr-un spital pentru boli mentale. Vorbește cu o prietenă, probabil, odată ce are costum de infirmieră și ține în mână o clismă în formă de pară. Având în vedere contextul acțiunii, imaginea nu stârnește niciun sentiment de neliniște. Asta, până în momentul în care tânărul a început să-și mănânce tartina. Cum a mușcat din ea, a și pornit să o mestece absolut inconștient, cu ochii în vid și cu o poftă aproape agresivă. Supraponderalul fugit din spital, cu tendințe canibalice în privire și pofte animalice era acum departe, pierdut între sexualitate și înclinații bulimice. Aici s-a deschis carnavalul de noapte din San Sebastian, locul unde cogniția uită de context și vede doar realitatea eu-lui autentic manifestată prin intermediul măștilor. Imaginea clismei din mâna

nr. 34/iunie 2011


136

Pu nkt pe glob

țara Bască văzu tă prin M ască sau visul unui carnaval venețian, indus de o mască made in china


137

infirmierei produce senzații neplăcute, așa că mă refugiez pe o stradă mai îngustă. Ar fi interesant de aflat factorii determinanți ce influențează oamenii în timp ce aceștia își aleg costumele. De ce unul se vede clovn sinistru, altul - bolnav, care târâie perfuzia după sine și de ce al treilea se identifică cu o călugăriță, cu o cruce ruginită și mare la gât? Carnavalul poate fi pretextul ideal de a vorbi lumii despre sinele autentic, fără riscul de a simți izolarea sau marginalizarea. Deși, contextul este dual.

Toți suntem un pic...mascați Masca permite o eliberare de sine, deci posibilitatea de a evita responsabilitatea propriilor acțiuni în timp ce persoana este mascată. Iată de ce, probabil, o statistică dubioasă vorbește despre sporirea conside-

rabilă a ratei criminalității în timpul carnavalului. Oamenii simt dreptul de a acționa, chiar și împotriva legii, deoarece au protecția măștii. De unde se aude muzica? Trompete și tromboane. Un grup de bărbați dansează, cântă și distrează mulțimea. Toți sunt machiați strident. Ochii bleu-marin, buzele roșu pasional și mult violet sclipitor pe obraji. Toți șapte sau opt poartă colanți ultra-sexy și pălării negre pe cap. Fiesta de noapte din San Sebastian mai înseamnă mișcările și luminile ce au conotații psihedelice, inducând conștiința într-un fel de transă agitată. După ce sărbătoarea intră în întuneric, uiți că este un simplu contract social: azi nu suntem noi, ci ieșim mascați pe străzi. Noaptea, în acest oraș, pirații se transformă în pirați, dentiștii cu sânge pe ei în dentiști din filmele horror, prostituatele-n fantasme ademenitoare. Totul este atât de real, încât imaginile devin greu de asimilat și de trăit. Ai

două alegeri. Pleci sau intri în uitare de sine, pentru a putea face față propriilor tale porniri și autenticități. Carnavalul din San Sebastian îți poate oferi multe, dacă rămâi să vezi, cum se termină sau începe povestea ta.

Tolosa, mormântul frățesc al carnavalului A doua zi, de dimineață, ne îndreptăm spre Tolosa, capitala istorică a Țării Basce. Carnavalul din acest oraș are particularitățile sale istorice. În perioada regimului Franco au fost interzise toate carnavalurile din Spania. Cauza deciziei poate fi interpretată ca și încercarea de a șterge anumite obiceiuri de grup, din memoria colectivă a societății, pentru a lăsa spațiu altor realități, create de regim. Doar Tolosa a reușit să-și

nr. 34/iunie 2011


138

Pu nkt pe glob

țara Bască văzu tă prin M ască sau visul unui carnaval venețian, indus de o mască made in china


139

păstreze carnavalul, redenumindu-l Sărbătoarea Primăverii și anunțând oficialitățile că în timpul fiestei va fi interzisă purtarea măștilor pe față. Compromisul a mulțumit ambele părți. Astfel, cu fața descoperită, deși deghizat, individul rămâne conștient de eul social, ținând cont de toate restricțiile și tabu-urile existente. Această nouă tradiție s-a păstrat chiar și în zilele de astăzi, cu mult timp după regimul lui Franco. Dacă mergi la Tolosa, poți avea siguranța absolută că nu vei vedea niciun om cu fața acoperită. Iar carnavalul este în plină desfășurare. Bărbați îmbrăcați în dansatoare orientale, motocicliștipreoți cu păpuși gonflabile-călugărițe în spate, tineri disco ce-și toarnă vodcă și o ascultă pe Lady Gaga și rock

basc, în toate barurile de pe străzile înguste ale orașului. Atmosfera este apăsătoare însă, de parcă oamenii șiar dori ca mascarada să ia sfârșit, iar carnavalul pare a fi un fel de îndeplinire a obligațiilor sociale. Împărțit după tematici: pentru adulți, copii, bătrâni și grași, fiesta pare a readuce în memorie statutul și poziția fiecărui individ în structura socială. Cauza poate fi lipsa măștilor de pe față. Sau poate e fuga de autenticitate a unei societăți care a reușit să păstreze tradiția carnavalului, renunțând însă la posibilitatea de a uita sau de a-și readuce aminte de dorințele mistice și obscure ale creierului colectiv. Chiar și carnavalul de noapte din Tolosa nu invocă senzații de disconfort stârnite de dualitatea umană. O zi și o noapte absolut obișnuite, în care oamenii șiau ales costume, le-au îmbrăcat și au ieșit în oraș pentru a socializa. Și toate acestea, cu o puternică prezență a conștiinței de sine și a unui control implacabil al realității. Uniformitatea senzațiilor trezite de carnavalul din Tolosa pune sub semnul întrebării sănătatea psihică a eului social. Cine a pierdut? Orașele care au renunțat la carnaval pe timpul lui Franco, însă, după regim, au revenit în forță, având în memorie permisiunea și promisiunea eliberării autenticității? Sau Tolosa care a renunțat la misticismul dualității, în favoarea unui spectacol lipsit de carnalitate și seducția tenebrelor din inconștient?

nr. 34/iunie 2011


140

Pu nkt capitale

Vara sm oky bicicleta lui Boris şi… asediul Londrei

Vara smoky bicicleta lui Boris şi…asediul Londrei d e D iana I sac

Am trecut din iarnă/primăvară în vară, cu pași siguri de tango, fără a simți soarele sau briza primăverii. La Londra te împaci cu gândul că nu există la fel de mult soare, dar îți este dor mereu de pomii de cireș și de mirosul de liliac și doar nunta regală a sclipit pe cerul londrei ca un soare plin de emoții

 Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punkt"? accesați site-ul www.punkt.md


141

nr. 34/iunie 2011


142

Pu nkt capitale

Vara sm oky bicicleta lui Boris şi… asediul Londrei

EPISOD I LONDRA BICICLETELOR BUCLUCAȘE Prima săptămână din vară e cea mai zăpăcită săptămână din an. Închidem tarabele cu nuci fierbinți învălătucite în 3 straturi de caramelă și le inlocuim cu teatre de vară, concerte în aer liber și tarabe cu sucuri fresh. Aceste schimbări de sezon ne provoacă durerea de cap cu numele de “Turism Accelerat”. Astfel, devenim prizonieri ai grupurilor de italieni, spanioli, ruși și chinezi care năpădesc capitala britanică ca niște lăcuste. Acum câteva săptămâni am mers pe jos la ”Tate Modern”. Am vrut să scap de MAC, de frigiderul gol și de weekend. Ajunsă la Waterloo, cea mai aglomerată stație din Marea Britanie, am admirat avalanșa de turiști și locuitori ai insulei cumpărând sute de bilete, consumând sute de litri de cafea și zeci de sandwichuri, citind pe peron ultimele porcării publicate de ”The Sun” sau ”The Mirror”. Din cele 87 de milioane de inși care trec prin Waterloo în fiecare an, 30 la sută locuiesc în afara Londrei, 20 la sută

sunt turiști, iar ce mai rămâne suntem noi, victimele poluării, haosului și aglomerației cu care co-existăm zilnic. E prețul pe îl plătim fericiți și conștienți de faptul că vom trăi mult mai puțin decât cetățenii plictisiți din Vancouver sau Oslo. În acest an, am devenit martora fenomenului cunoscut sub numele de “Bicicleta lui Boris”, adusă cetățenilor capitalei, bineînțeles de Boris (primarul londonez). Nu știu dacă aceste minuni, în număr de 5,500 ne-au salvat de haos sau invers. Nu vorbesc despre faptul că cele 23 de kg de plastic înfrumusețate cu etichetele albastre ale băncii Barclays au un aspect estetic dezastruos. Mă refer la coșmarul șoferilor de autobuze și a pietonilor care visează adesea decesul acestui fenomen. Cele 5500 de biciclete parcurg 24000 de trasee zilnic, între cele 396 stații de parcare. În capul meu totul arată ca o pânză de păianjen sau un creier în care gândurile se încrucișează, încâlcesc, descâlcesc... Să ajungi de la A la B este, teoretic, mai simplu cu bicicleta lui Boris. Totuși, trebuie să faci față traficului și ești tare bravo dacă ai ajuns la destinație viu și nevătamat.

Sudul Londrei, traseul de la Waterloo la Tower Bridge, este unul dintre preferatele londonezului, dar şi traseul adoptat de turistul înrăit. Daca faci față mulțimii, poți parcurge acest kilometru în ritm lent pe lângă Roata Mileniului, apoi pe lângă Royal Festival Hall unde Jurowski deschide sezonul cu Wagner și Die Meistersinger von Nurnberg. Astfel, poți să asculți concertul de pe terasă cu un pahar de vin și o carte, în timp ce arunci un ochi admirator spre frumosul peisaj care cuprinde Parlamentul, malul din Pimlico și podul Putney. În drum analizezi ce a mai rămas din Banksy pe pereții arhitecturii brutaliste de pe Southbank, răsfoiești cărtile vechi din bazarul plasat strategic în fața Teatrului Național și vorbești cu vânzătorii de cărți despre Goethe, Alan Poe și Wolf. Spre amiază faci o pauză pe spațiul “verde” de lângă râu unde tinerii artiști, săraci și liberi, fac spectacole și concerte în aer liber zilnic, pentru că au și ei nevoie de un loc unde să se poată exprima gratis. Muzeul Tate e cel mai fain muzeu din lume. În lumea mea, cel puțin. Nu știu dacă ați văzut sau citit despre Orozco. Lucrările lui m-au impresio-


143

nat mai puțin decât pe italienii care se pupau sub renumitul Ventilator, o piesă de rezistență din colecție, pe care se învârtesc zăpăcite fâșii de hârtie igienică. Un autor în Financial Times a admirat lucrările lui Orozco într-un articol de 2 pagini, pentru a ajunge la concluzia că stilul lui e simplu, elegant, aproape stupid. Ridicol sau nu, Orozco pare frustrat prin indiferenţa cu care aruncă culoare pe hârtie, neatent prin felul în care agaţă intenționat bucăți de stofă pe frânghie și ridicol prin modalitatea în care rupe bucăți de cauciuc pentru a le plasa strategic pe o suprafață de 10 metri. Orozco utilizează spațiile într-un mod unic și amestecă obiecte, culori, detalii, fără a crea haos neorganizat.

De pe balcon, admir ultima lucrare de la Tate a lui Ai Weiwei: “Seminţele de Floarea Soarelui”. Împrăștiate pe suprafața întregului hol de la parter. Efortul alinierii semințelor care se consumă în China(şi Moldova!) în cercuri de prieteni este un element esențial al procesului de socializare, în momente tragice, în timpuri de nesiguranță financiară și emoțională. Mă gândesc, noi, moldovenii, mâncăm atâta răsărită din același motiv? În jurul expoziției s-au adunat sute de oameni. Ei nu mănâncă semințe de floarea soarelul, dar toţi vorbesc în șoaptă despre dispariția lui Ai Weiwei. Pentru toți cei adunaţi în jurul expoziției, semințele își au rostul și locul de onoare. Îmi cumpăr o cafea lângă muzeu și mă

așez pe o bancă. Lângă Shakespeare Globe e rând. Biletele s-au vândut până la mijlocul lui iunie, pentru că toți cei care au ghid londonez știu că la Londra vara începe în Shakespeare Globe, cu tragedia lui Hamlet, cu balconul Julietei sau cu hohotele de râs ale Nevestelor din Windsor. Englezii stau în rând, îmbrăcați în tricouri și sandale. Vreau să mă îndrept spre casă, dar metroul e închis pentru că se repară încontinuu liniile vechi și se construiesc altele noi pentru Olimpiada din 2012. Îmi pun fularul, îmbrac mănușile și urc pe bicicleta lui Boris. Dacă ajung într-un sfert de oră, călătoria e gratis: cadoul de vară făcut de Boris cetățenilor îndrăgostiți de acest oraș teribil.

nr. 34/iunie 2011


144

Pu nkt capitale

Vara sm oky bicicleta lui Boris şi… asediul Londrei


145

EPISOD II

LONDRA ASEDIATĂ DE FERICIREA NUPȚIALĂ Și totuși, ‘Nunta regală” a fost cel mai mare teatru politic al anului 2011, dat la Londra. Doi amici, X și Y, prieteni de-ai verișoarei prietenei prietenilor mei, au venit și ei la nuntă. Zborurile directe s-au cumpărat cu 3 zile după anunțarea logodnei, iar vestimentația pentru ceremonie a fost aleasă cu zel în conformitate cu ultimul urlet al modei. Și mai important, accentul și vocabularul s-au șlefuit conform normelor impuse de un britanic care își câștigă existența la New York, inventând povești despre familia regală pentru ”The Times” și ”The New Yorker”. X și Y s-au sculat la 4 dimineața, au băut un espresso dublu, au împachetat un coșuleț pentru un picnic ca în poveste, și-au tras măștile Kate și Wills strategic pe ceafă și cu sticla de bucks fizz în coș (vin spumant ieftin cu suc de portocale) s-au îndreptat spre St. James Park unde la 5.45 toate locurile VIP erau deja luate. Vagabonzii, englezii și americanii au făcut rost de locuri printre primii. Acești cetățeni au luat cafeaua împreună, au bârfit-o pe Sarah Ferguson, au vorbit despre vreme, au discutat despre inflație, au împrumutat pături, au împărțit cafeaua și au mestecat nenumărate chifle cu magiun. În cele 7 luni de la anunțarea logodnei, am jurat că nu mă voi uita la nuntă, că nu îmi va păsa de pălării și că voi refuza să îmi vând sufletul acestui show excesiv și ridicol. Am uitat de acest spectacol pentru că presa pe care am citit-o i-a tratat pe Wills și Kate ca pe doi muritori care se iubesc

și care au decis să se însoare/ mărite, respectiv. Dar un zbor anulat și un proiect prelungit mi-au dat planurile peste cap. Am rămas la Londra, victimă a unui oraș agitat, psihopat și fericit. Din plictiseală, lipsă de cafea (magazinele au rămas, bineînțeles, închise) am deschis BBC online, fiind fără televizor și fără voință și am apăsat pe live feed. Nu vreau să mă justific sau să spun că mi-a păsat mai mult după ce am văzut-o pe Kate Middleton în toată splendoarea intrând în Westminster. Dar următorii factori m-au făcut să uit de cele 20 de milioane care s-au cheltuit pentru acest show excesiv: • Muzica superbă (îndeosebi ‘I Was Glad’ de Charles Hubert și ‘This is the Day’ scrisă pentru această ocazie de John Rutter) • Pomii din catedrală care au creat lumină și spațiu • Regina Lămâie , galbenă și bine dispusă • Petrecerile din parcuri și din stradă • Mulțimile organizate care mi-au demonstrat pentru prima dată în cei 10 ani trăiți la Londra cum e să sărbătorești ceva cu adevărat englezesc, într-un regim de haos bine pus la punct Nimeni nu s-a grăbit la birou. Nimeni nu a făcut crize din cauza traficului. Pe stradă a fost sărbătoare și a răsunat muzica. Noi, scepticii, nu ne-am mai luat în serios. Și a fost OK. Kitsch sau nu, într-un secol în care nunțile nu

mai au același farmec, în care nunțile nu se mai întâmplă deloc, fetele mici s-au văzut prințese, fetele mari au crezut din nou în prinț. Iar baieții mari și mici s-au văzut însurați cu Pippa Middleton sau frumosul derrière care are acum și o pagină pe facebook. Am mers la un chef mai târziu unde am fost întâmpinată cu un confetti regal de măști, coronițe, biscuiți și pachețele de ceai Kate și Wills. Am mâncat Pizza ‘Portretul Regal’ și, la sfârșitul serii, atunci când s-a scos la licitație cel mai ridicol obiect al serii, Frigiderul Will & Kate am tăcut chitic și am încetat să mă mai revolt prometeic împotriva acestui show. A doua zi sunt fericită. X și Y au plecat și ei acasă, ca să pună pozele pe facebook. În tren spre Paris, francezii servesc micul dejun cu pain au chocolat și cu café au lait. Se vorbește în franceză și nimeni nu se aruncă după ziarele care stau pe stand. Lucrurile revin la normal și evenimentul de ieri pare ireal. Am uitat de Kate și Wills. Dar le doresc bonne chance în viața de zi cu zi. Ar fi păcat să nu fie și sfârșitul ca în povești.

nr. 34/iunie 2011


146

Pu nkt în grădină

SexiFrosea şi SaxiFraga

Te x t d e A N G E L A B R A ȘO V E A N U / F o t o d e S ergi u Odainic  Doriți să discutați cu autorii și cititorii revistei "punKt"? accesați site-ul www.punkt.md


147

Diferențele dintre casele celor bogaţi de aiurea şi a celor bogaţi de aici ar fi: unu - ele apar acolo unde nici nu te aştepţi, insuliţe de lux răsărite de după nişte garaje sau după nişte blocuri mai puţin optimiste; doi - au puţin pământ în jur. Chiar şi o casă de 2 milioane are, în mediu, cei 6 ari protocolari ocupaţi, pe jumătate, de înaltele acareturi. Grădina pe care v-o prezentăm are un mare avantaj – peste 20 de ari de respiraţie şi câţiva nuci bătrâni care dau tonul ei arhitectural. Spre deosebire de alte grădini pe care le-a proiectat Iurie Dnestreanski, în mare parte grădini de colecţionari (deveniţi ca atare după contactul cu el, normal), unde fiecare centimetru pătrat este ocupat de preţioasa clorofilă, aici se respiră uşor. La prima vedere, grădina pare că nici nu există. Este discretă, nu încearcă să te doboare prin abundenţă şi culoare. În schimb! În schimb îţi oferă o senzaţie extrem de clară că oamenii din această curte sunt fericiţi. Sau cel puţin relaxaţi. Lucru destul de important pentru un oraş nervos ca al nostru. Nu e o grădină de paradă, unde se plimbă pe trotuare şi fiecare frunză îşi strigă preţul şi „statusul”, ci una unde se poate alerga prin iarbă, scălda, juca în nisip, face grătare şi aduna la cine târzii sub pavilionul

nr. 34/iunie 2011


148

Pu nkt în grădină

SexiFrosea şi Sa x i Fraga

XXL. „E unica grădină pe care o am în supraveghere şi care nu a suferit schimbări majore şi accese de subită inspiraţie a stăpânilor. Mare lucru, s-o ştiţi”. Toată grădina se află în spatele casei. În faţă sunt nişte răzoare înguste străjuite de cimişir (sau buxus, pre numele lui oficial) aliniat ca la paradă, în chenarul căruia cresc trandafiri pitici şi câteva conifere sferice. Însă intrarea în grădina propriuzisă se face pe o scară, balustradele căreia sunt îmbrăţişate strâns şi cu pasiune de glicinia, tocmai în perioada ei de glorie, cu ciorchinii violeţi atârnând aproape până la podea. Piscina e deja pregătiă pentru îndrăzneţi. Nu îndrăznim. Brr. Arhitecţii care au proiectat casa, erau foarte sceptici în privinţa gazonului şi ridicau nişte costuri astronomice la îndreptat-drenaj-sădit, pământul fiind destul de în pantă, dar Dnestreanki a reuşit să păcălească iarba şi să o facă să crească fără pic de jenă şi pe un teren în valuri. În

josul grădinii, unde altădată era zidul de hotar (stăpânii au cumpărat ulterior şi terenul de alături), e micul iaz în care se varsă trei izvoare. Vechiul zid de beton a fost mascat cu piatră în care acum cresc ferigi pitice. „Vedeţi acolo, în mica scobitură, am deja vreo zece copii de ferigi”! zice cu mândrie. Mă uit. Abia zăresc nişte plante cât unghia de la degetul mic. Mda. Lângă iaz, sub nucul bătrân (face nişte nuci mici şi tari pe care le fură cu succes familia de veveriţe ce locuieşte nu departe) se află o bancă pentru cei care vor să citească în linişte sau să se uite pur şi simplu la firele de apă ce curg dintre stânci. În capătul capătului se află grădina de zarzavaturi cu straturi croite în romburi elegante, dar, din pricina sezonului devreme, încă puţin spectaculoasă la „roade”. Pe altă treaptă a terasei, la umbra generoasă, se află terenul de joc al nepoţicăi şi un loc pietruit pentru foc de tabără. Când era mai mic, feciorului stăpâ-


149

nr. 34/iunie 2011


150

Pu nkt în grădină

SexiFrosea şi Sa x i Fraga

nilor îi plăcea enorm să facă seara focul în grădină şi, respectiv, părinţii iubitori i-au oferit un loc special pentru această formă de meditaţie... Puţin mai sus, pentru cei care vor să se izoleze şi să se şuşotească în voie, e un scrânciob, alături de bujori şi alte ispite florale. Doi băieţi musculoşi (igzactamente ca în filmele americane) tund iarba şi pândesc fiecare iluzie de buruiană ce ar putea să distrugă armonia. Dnestreanski îşi continuă discursul clasic: ”de ce oare ai noştri, chiar dacă investesc bani în proiectul unei grădini, o lasă pe urmă în grija unei mătuşe Frosea sau a unei fete de la ţară care – o, doamne!, nu ştie să deosebească saxifraga de osteospermum?! Unde sunt timpurile în care grădinarii adevăraţi erau invitaţi şi dinafara ţării?” Pe aceste note înălţătoare, părăsesc grădina şi intru în îmbătătorul miros de gaze de eşapament al străzii. Evident, în această grădină nici urmă de Frosea. Ar fi stârpit-o Dnestreanski, ca pe o pălămidă inoportună.


151

nr. 34/iunie 2011


152

Niște cărți

cu Gheorghe E rizanu

În anul 570 sau 571, după părerea comună: la 20 aprilie, în anul elefanților, în Mekka s-a născut Mohammed. Tatăl său murise până la naștere, iar după alte date, imediat după, și-i lăsă moștenire cinci cămile și o roabă. A fost crescut de o doică. La șase ani a murit maică-sa și bunicul său. A fost crescut pe la rude. La 25 de ani intră în slujbă ca vizitiu de cămile la o văduvă avută și nobilă, Khadidja. Cu care se căsătorise, chiar dacă era mai mare ca el cu 15 ani. Din acea căsătorie fericită au avut șase copii. Pentru prima dată se manifestă în public la rezidirea Kaabei. Când se iscă o ceartă între diferite familii și anume cine să aibă onoarea de a ridica piatra Kaabei și de a o duce la locul

C a r t e a

d e

l î n g ă

ș e z l o n g

PRĂDĂTORII DE LA KREMLIN de Helene Blanc și Renata Lesnik. Traducere din franceză de Ioan T.Bița (Editura Cartier, 2011)

C a r t e a

c u

b u c l u c

CORANUL Traducere din arabă de Silvestru Octavian Isopescul (Editura Cartier, 2011)

Probabil, pentru omul din Est cartea franțuzoaicei Helene Blanc și a basarabencei Renata Lesnik, nu vine cu o noutate absolută. Dar faptele din carte de multe ori șochează. Și atunci niciun om din Est nu mai știe unde adevărul este adevăr și minciuna este minciună. NKVD-istul Beria își începe activitatea printr-un document care „ordonă instanțelor represive să-și modereze avântul” și „reîntoarcerea la legalitatea sovietică”. După moartea lui Stalin, când Franța (nu e o greșeală) declară zi de doliu național, Beria optează pentru un dezgheț progresiv, care avea să umanizeze regimul, fără a distruge imperiul; insistă asupra creșterii rolului cadrelor naționale în republicile sovietice; denunță cultul personalității lui Stalin în sânul partidului; optează pentru restituirea Kurilelor Japoniei; hotărăște să nu impună kolhozurile Germaniei de Est și se pronunță pentru reunificarea Germaniei și multe altele.

ei. Mohammed a propus ca piatra să fie pusă pe un covor și să fie dusă de toate căpeteniile familiilor. Astfel, împăcându-i pe toți. La 40 de ani, în luna Ramadan, aflându-se singur pe muntele Hira, i se arătă arhangelul Gabriel. Care-i porunci: „Citește!” Mohammed îi răspunse că nu știe a citi. Atunci arhanghelul îi porunci încă de trei ori. Făcându-i prima revelație, rostind către Mohammed cuvintele conținute în primele cinci versuri ale surei 96: „Citește! În numele domnului tău, care a făcut, A făcut pe om din sânge închegat, Citește! Căci Domnul tău e prea bun, El este cel ce ne-a învățat să purtăm condeiul, L-a învățat pe om ceea ce n-a știut.”

Speriați de revolta muncitorilor estgermani, Biroul Politic se reunește cu ușile închise, fără Beria, și hotărăște eliminarea lui. Oficial Beria a fost executat în decembrie 1953. Noile fapte vorbesc despre eliminarea sa chiar în ziua de 26 iunie 1953, în ziua ședinței Biroului Politic. După 50 de ani Putin îl reabilitează. Iar Sergo Beria, feciorul lui Lavrentii Beria, scria: „Tatăl meu nu a fost niciodată leninist ori marxist”. KGB-istul Iuri Andropov, „un anglofon purtător de blugi și băutor de whisky”, autor sub pseudonim a unui volum de versuri, este numit în funcție în 1967. Vine și el cu un program reformator: democratizarea societății, reforma economiei, gestiunea științifică, lupta împotriva corupției și coexistența pașnică cu Occidentul. Tot Andropov a facilitat ascensiunea Ursului din Ural, Boris Elțân. Igor Andropov, feciorul lui Iuri Andropov, scria: „Tatăl meu a detestat dintotdeauna comunismul”.


153

Cartea de la est de vest

CAPCANELE IDENTITĂȚII de Tamara Cărăuș (Editura Cartier, 2011)

De 20 de ani intelectualii, politicienii de la noi sunt în căutarea identității. Unii au găsit răspunsul. O spun răspicat. Și sunt buni. Alții sunt răi. Societatea moldovenească continuă să fie dezbinată. Iar argumentele pro sau contra, de

În anii 30 ai secolului trecut, Thomas Stearns Eliot a compus o serie de poeme despre MacCarie, Moș Deuteronomie, Ram Tam Toană și alte pisici, pe care le-a trimis prin scrisori finilor săi. Orice felină care se respectă, aflăm de la T.S.Eliot, are nu mai puțin de trei nume: unul pentru uzul familiei, unul bizar și unul secret. Iar ca finilor să le fie interesante scrisorile, Eliot a plasat toată această herghelie de mâțe într-un spectacol irezistibil de haios. Scrisorile erau semnate cu numele „Moș Oposum”, poreclă dată poetului de către alt mare poet de limbă engleză - Ezra Pound. În 1939, aceste poeme au fost adunate și publicate cu titlul „Cartea lui Moș Oposum despre pisicile Poznașe”. T.S.Eliot a și ilustrat volumul. Cartea a devenit celebră. În 1981 Andrew Lloyd Webber montează musicalul „Cats” după poemele lui Moș Oposum. Avea să fie cel mai longeviv spectacol de acest gen din istorie. T.S.Eliot (1888-1965), poet, dramaturg, critic, în 1948 obține Premiul Nobel pentru Literatură.

cele mai multe ori, sunt din domeniul bășcăliei. Iar Republica Moldova devine o mahala. Tamara Cărăuș, autoarea volumelor „Tzara mea” și „Efectul Menard”, cu studii la Oxford, Suedia, Olanda își pune mai multe întrebări decât găsește răspunsuri. Acesta și este atu-ul cărții. E scrisă cu respect pentru cititor. „Îmi propusesem o disecție: să scot pe masă măruntaiele identității naționale și să afirm: ”Uitați-vă, așa funcționează!” Dar de ce am ajuns să bag măruntaiele înapoi, și să afirm cum ar trebui să funcționeze o identitate? Distanța de la „așa funcționează identitatea” la „așa trebuie să funcționeze” e greu perceptibilă. E nevoie de o vigilență constantă ca să nu treci de la ”este” la ”trebuie să fie”. Este-le identității naționale e, desigur, problematic – căci am văzut că unii pretind că e sânge, iar alții – invenție -, dar acest trebuie al identității naționale e de-a dreptul otrăvitor și e de o responsabilitate paralizantă. Nimeni nu e îndreptățit să spună cum ar trebui să se identifice ceilalți – leacul care e bun pentru rana ta ar putea fi fatal pentru altul”, constată Tamara Cărăuș.

Cartea dintre jucării

CARTEA LUI MOȘ OPOSUM DESPRE PISICILE POZNAȘE de T.S.Eliot (Editura Humanitas și Humanitas Fiction, 2009)

C a r t e a

d i n

r a f t

AMOR INTELLECTUALIS. ROMANUL UNEI EDUCAȚII de Ion Vianu (Editura Polirom, 2010)

Nicolae Balota scria ”Recunoșteai în casa în casa cuplului Vianu(...) adieri pe care le-aș numi balcanice, dacă n-ar veni mai de departe, din Orient.” Așa se vede atmosfera interbelică din casa lui Tudor Vianu, care apare în carte cu numele de T. Era o lume care asculta Radio Days și citea cotidianul Universul. Copilul Ion Vianu îi vedea în Conacul de la Zamora pe Mihail Sadoveanu, Dimitrie Gusti, Camil Petrescu, Petre Pandrea, Mihai Ralea, Alexandru Rosetti. Erau ca niște „cățelandri care citeau cărți, ascultau muzică, sufereau din pricina tiraniei, discutau până în zori politică, artă, porcării, căutau femei și nu căutau mântuirea.” Această lume molcomă și plină de efervescențe culturale a fost brutal întreruptă de instalarea regimului comunist. Totul s-a schimbat. Marii intelectuali au devenit protocroniști, colegii de bancă – ideologi ai naționalcomunismului. Doar lista lecturilor a rămas nepătată.

nr. 34/iunie 2011


154

Clubul hedoniștilor: DEGUSTARE ÎN ALB / NEGRU Feteasca Albă & Rara Neagră Pe vremurile când dacii erau liberi, puteau să-și alinte vița de vie, pe care o creșteau, cum vroia mușchiul lor trudit pe dealurile însorite. Unele denumiri și soiuri au supraviețuit invaziilor (de tot soiul), altele au intrat în comă odată cu ultimul dac, apoi și-au dat definitiv duhul în timpul cruciadei anti-bahice a lui Gorbaciov. Ochiul Boului, Țâța Caprei, Păsăreasca, Feteasca, Rara Neagră, Tămâioasa, Zghiharda, Plăvaia, bobiță cu bobiță au dispărut din podgorii și din limba română. Din fericire, se mai găsesc câte un butuc-doi în unele gospodării țărănești, iar câte un bătrândoi mai țin minte, e-he-he, ce soiuri năzdrăvane creșteau când erau ei feciori. Mai nou, viticultorii moldoveni se ambiționează să restabilească plantațiile de soiuri străvechi, care au reprezentat renumele acestui spațiu geografic și din care au băut și dacu, dar și dracu (din păcate).

Din lista soiurilor resuscitate vom gusta (și savura, în egală măsură) astăzi Feteasca Albă, căreia îi revin 7 la sută din podgoriile patriei și Rara Neagră, normal, mai rară cu un procent, dar pusă pe același cântar al senzațiilor olfactive pe care care le trăiește căutătorul de plăceri. Deși are struguri albi, lucru confirmat indubitabil (nu imbatabil) de denumire, soiul Feteasca albă este descendent și purtător de gene ”negre”. Totul a început de la Feteasca neagră, încă de pe vremea sus-numiților premergători, adică dacii care, din curiozitate bahică sau ambiție științifică (acum nu

mai avem de cine întreba) au supus soiul-tată unor meticuloase experiențe de selecție. De atunci, Feteasca albă a fost cultivată secole întregi pe pământ românesc. După atâta trudă a selecționarilor în opinci, urmează și o misiune nu chiar ușoară pentru nounăscută, și anume participarea activă la producerea vinurilor spumante şi liniştite. Până în prezent, din Feteasca Albă se produc vinuri seci sau demiseci revigorante, proaspete cu arome de piersic, caise şi nuanţe florale fine. Vinificatorii din timpurile noastre (unii dintre care își pun la contribuție simțurile în cadrul acestei degustări)

notează faptul că aceşti struguri trebuie cultivați cu mare atenţie, pentru a-i ajuta să dobândească cele mai bune calităţi. „Vinul de Feteasca albă nu are o personalitate puternică, este un vin fără o anume aromă de soi, dar, în schimb, are reputația unui vin de aleasă finețe, rotund, catifelat, amplu, corpolent” se aud voci la degustarea cea de taină. Tot astăzi urmează să vedem ce poamă este și Rara Neagră care, trag cu urechea la ceea ce povestesc hedoniștii, este folosită mai mult în cupaje cu alte soiuri de struguri roşii. Totuşi, viti-vinicultorii moldoveni au început


155

/ F o t o d e N a t alia G â r b u

Loretta Handrabura Viceministru al educaţiei

Ion Mureșan Scriitor

Gheorghe Erizanu

Oleg Efrim Ministru al Justiției

Editura Cartier

Ion Păduraru Avocat

Dorin Recean Viceministru TI

Oxana Iuteș Consultant pe comunicare PNUD

Vica Demici Ambasada SUA

Arcadie Foșnea Chateau Vartely Sergiu Gălușcă Producător de vinuri

Thomas Moser Director Bemol Retail

Ion Vianu Scriitor

Vasile Ernu Scriitor

Sandu Luchianov Et Cetera

Boris Cremene Actor

Ion prida Doctor în Oenologie

nr. 34/iunie 2011


156

Clubul hedo niștilor

DEGUSTAR E Î N AL B / NEGRU Fe teasca Al bă & R ara Neagr ă

să producă vinuri unicat din acest soi, de culoare roşie închisă, cu arome de fructe şi nuanţe moi de tanin. Puțină istorie nu ne-ar încurca, crede unul dintre hedoniști, care informează frunțile aplecate de-asupra paharelor că Rara Neagră a contribuit la faima vinurilor Purcari în secolul 18, înaintea introducerii soiului Cabernet Sauvignon. Așadar, avem două soiuri de glorie, din care trebuie să alegem. Chiar dacă misiunea pare dificilă, membrii Clubului Hedonist sunt pregătiți să facă față provocărilor. La desert, vom degusta două vinuri care nu intră în concurs, dar de la care așteptăm in-EGALabile senzații. Este vorba de EGAL Et Cetera și Vinul Miresei (nu de la dezbrăcat, dar de la închinatul paharelor), prezentat de Sergiu Gălușcă. Turnați vin și dați găluște?! Întâmplător sau nu, hedoniștii și-au dat întâlnire de Zilele Literaturii Române la Chișinău. Nume sonore ale literaturii noastre, dar de peste Prut - Ion Mureșanu, Ion Vianu, Radu Pavel Gheo, Cristian Teodorescu și alți mari ”băutori” ai frumosului, au adăugat un butoi de creativitate serii. Și așa cum un strop de vin bun dezleagă (chiar dezlănțuie) spiritele, comunicarea dintre poeți, scriitori și hedoniștii noștri cu funcții publice a stabilit poduri nemaivăzute. Ca să exemplificăm, dacă nu ne credeți pe cuvânt, poetul Ion Mureșan (aveți dreptate, cel care a scris Cartea Alcool) a avut chiar o revelație artistică în timpul degustării. Alături de colegii ”de pahar”, literatul și-a ridicat ochii în bolta de lemn nobil de la Symposium și a exclamat: ”Un Dumnezeu mai inspirat ar fi făcut ca prin venele oamenilor să curgă nu sânge, dar vin. Dacă ar da Dumnezeu să fie așa, eu aș veni pentru perfuzii în Moldova”. Frații medicali, oops, chelnerii toarnă vinul în pahare, iar hedoniștii purced la dulcea zăbavă, ”cetitul” licorilor.

1. Feteasca Albă, Chateau Vartely Arcadie Foșnea: Presupun că e o roadă din 2009 -2010. După 8 -12 luni, Feteasca își pierde aromele primare și apar cele secundare, de flori de câmp. Gustul are o nuanță ușoară de muscat, mai puțin de piersic și mai mult de trifoi, flori dulci. Este proaspăt, aciditatea nu deranjează. Loretta Handrabura: E un vin masculin: categoric, acid, cu caracter debordant. Ion Prida: caracteristic pentru Fetească este să fie moale, îngust, lung, rotund… Ion Mureșan: E un vin ușor, are o astringență, l-am simțit pe gingii. Dar are personalitate și își face simțită mult timp prezența în gură, chiar și cu nasul l-am gustat. Mi se pare cel mai bun vin al acestei seri. Chiar dacă e abia primul. Nu e un vin-promisiune, e un fapt împlinit. 2. Daos – Feteasca Albă, Bostavan Ion Mureșan: De data aceasta avem un vin mai moale, mai blând, mai pufos, mai prietenos, are arome mai multe, dar acestea dispar mai repede. Creează dubii: să mă îmbăt, să nu mă îmbăt? E un vin bun, dar l-aș cumpăra pe primul. Ion Vianu: Este un vin cu aromă de chihlimbar, mai intens decât celelalt, o calitate bogată, impresia generală foarte favorabilă. Îmi place mai mult decât primul. Loretta Handrabura: E un vin mai puțin nervos, e mai feminin, îmi place mai mult decît primul. Nadejda Mardari: Primul era mai acid, dar avea gustul mai echilibrat, al doilea are gustul mai liniștit, mai domol, dar aroma cedează, totuși. Ion Prida: Probabil, e un vin din anul trecut, e mai puțin apos. Dacă primul vin e foarte bun, demn de o medalie de argint, al doilea este unul bun, ar pretinde la bronz. 3. Carlevana Feteasca, Dionysos Mereni Ion Păduraru: E un vin foarte greu de comentat... E un vin trist. Sergiu Gălușcă: Este foarte bine că degustăm vinuri autohtone și dorim să le descoperim mai bine. Dar acest vin nu are aromă, m-a dezamăgit, structura se ține, dar aroma dispare. Ion Mureșan: Cînd am încercat să-i descopăr buchetul, mi s-a părut că sunt răcit. Sau poate sunt răcit? Dorin Recean: Aș vrea să-l apăr, totuși. Deși e vin scurt, e bun. Violeta Efrim: L-aș pune pe locul doi din vinurile degustate pînă acum. 4. Rara Neagră, Lion Gri Emilian Galaicu-Păun: Acest vin încă nu a ajuns la destinație. E pe drum. Îmi place mai mult mirosul, buchetul e mai puțin expresiv, îi lipsește un pic de consistență. Dorin Recean: Te face să te gândești ca la o femeie : e interesantă sau frumoasă? Ion Mureșan: Un vin gigolo… ce îți dă mirosul - îți fură gustul. Sergiu Gălușcă: În gust se simte ardeiul verde, din pomușoare ies în evidență mai mult coarnele... Vica Demici: E un vin curajos, cu aromă de perfidie mistică. Vasile Bumacov: Vinul este bun. În general e bună această inițiativă, de a


78 puncte

2

67 puncte

78 puncte

1

3

5

4

6

83 puncte

6. Feteasca Neagră, Lion Gri Arcadie Foșnea: Are aromă de rodii și coarne. Ca producător, nu am avut ocazia să lucrez cu Rara neagră. Are un postgust oxidativ, aduce a fructe uscate. Dar nota generală e bună. Emilian Galaicu-Păun: Miros tămâios, puțin cam alcoolizat, e de academie. Aromă de mucegai, de beci, e ca o mireasă cu zestre. Ion Mureșan: Ca o femeie bătrână… Loretta Handrabura: Este între certitudine și incertitudine. Dorin Recean: Depinde în care etapă a petrecerii îl bei... Boris Cremene: Aromă caldă, gust ușor picant, condimentat, e ca o mireasă părăsită în ziua nunții. Bun pentru Paștele Blajinilor. Ion Prida: Trebuie să se transforme pentru a fi un vin mai echilibrat. Ar face companie bună unei bucăți de carne….

77 puncte

5. Rara Neagră – Carlevana, Dionysos Mereni Emilian Galaicu-Păun: Un Vlad Țepeș pentru nas, iar gustul e și mai consistent. Sergiu Gălușcă: Se simte o aromă de pin, gustul este mai moale, iar postgustul – mai slab. Presupun că s-a lucrat puțin cu stejarul. Vitalie Manzul: L-am descoperit târziu ca vin comercial, un vin moldovenesc se asociază cu izvarul, căruța, plăcintele... Acesta nu este așa, dimpotrivă, ne arată o Moldovă modernă, mult mai inteligentă și mai fină. Este un vin cosmopolit. Ion Mureșan: Un vin de farmacie, e atît de septic, încît nu are niciun microb.

7. Rara Neagră, Purcari Sergiu Gălușcă: Acesta este un vin foarte reușit, îmi place. Vasile Ernu: Tocmai am pus niște vin pe cămașa domnului ministru și arată foarte bine…)) Apos, e bun pe termen lung… Ion Mureșan: Este foarte bun, îmi place, are astringență, e corpolent… Loretta Handrabura: …e ca 7 ani de căsnicie. Ion Vianu: E destul de bun, are intensitate, un vin convingător, se simt arome florale, de trandafiri, dar sunt puțin decepționat de gust. Nadejda Mardari: Este un vin foarte bun, aromă foarte fină, culoarea ar fi bine să fie mai intensă, iar gustul este curat. Cred că ar merita medalia de bronz. Ion Prida: Soi fără astringență, un vin tânăr, nu este maturat până la capăt, dar deja se simt nuanțe care te cuceresc. Este un vin bun.

77 puncte

cunoaște și a promova soiurile autohtone, care ne fac mai deosebiți pe piața de vinuri. Pentru că de fiecare dată sînt întrebat în occident: bine, înțelegem că faceți vinuri bune, dar aveți ceva de-al vostru? Ion Vianu: Mirosul predomină, dar gustul parcă nu-i maturizat… Ion Prida: Vinul pare a fi într-o perioadă de tranziție, dacă e bine plasat la maturare cred că în jumătate de an o să fie foarte bun pentru consum.

81 puncte

157

7 nr. 34/iunie 2011


Pu nkt astrologie

Dorin Chirtoacă Necesitatea de bază: a fi util partenerului/societății Momente de îmbunătățit: colaborarea cu ceilalți, încrederea în oameni Provocarea vieții: folosirea corectă a puterii asupra celorlalți Personalitate: Deși născut în zodia Leului, vă comportați ca o Balanță dat fiind ascendentul și plasarea planetei Venus în Casa I. Puteți obține rezultate doar în colaborare cu ceilalți. Vreți să fiți iubit și vă străduiți să atingeți echilibrul dintre emoțional și rațional, dar vă reușește cu greu. Însă Bisextilul Soare-Lună-Neptun vă ajută în echilibrarea de sine și în relația cu mediul înconjurător.

Viața interioară este determinată de acordul cu propria personalitate, dar numai dacă sunteți iubit și adorat de către prieteni. Sunteți creativ, romantic și de încredere. Aveți capacitatea de a utiliza corect energiile creatoare. Aveți putere de voință și reușiți să vă restabiliți ușor forțele. Luna în Balanță vă permite să dirijați propriile emoții. Fericirea dvs. și capacitatea de a vă dărui în relații depinde de gradul în care sunteți prețuit de partener. Relația cu mama este foarte puternică. Anume ea v-a oferit o bună educație și gustul estetic. Și Luna, și Venus, și ascendentul în Balanță trezesc în dvs.

Soarele în Leu determină poziția perfectă pentru expresia de sine, dar aceeași planetă nu se simte bine în Casa Vărsătorului, unde se află în exil. Din această cauză, deși sunteți capabil de succes și popularitate, nu știți să conduceți masele. Problema cea mai mare este că doriți să îi mulțumiți pe toți, lucru intensificat de ascendentul în Balanță. Casa a XI-a (casa relațiilor sociale, prietenilor, banii făcuți prin muncă) este cea mai puternică. Acest lucru presupune că sunteți interesat de problemele sociale. Totodată, vă este greu să deveniți lider exclusiv.

mare nevoie de partener. Sunteți hiperresponsabil și nu oferiți altora posibilitatea să se manifeste. Aceasta nu vă ajută deloc la formarea echipelor de lucru. Învățați să repartizați sarcinile și veți reuși. Aveți foarte dezvoltat instinctul colectiv. La nivel de sănătate aveți probleme cu digestia. Încercați să nu exagerați la masă, mai tăiați din porții. Prognoze: Calea pe care ați ales-o este cea corectă – trecerea de la dedicația spirituală la cea practică. Profesia dvs. trebuie să fie una în care aplicați teoriile învățate. Utilizați creativ capacitatea dvs. intuitivă, dedicați-vă științei sau artei. Succesul și fericirea dvs. depind de o femeie. Dacă vreți să atingeți succesul social, evitați să trădați sau să seduceți femeile din mediul dvs. Ar fi bine să învățați să primiți iubire, nu numai să oferiți. Pe parcursul lunii iunie multiplele discuții cu o persoană influentă și apropiată vă fac să vă întrebați despre motivațiile reale ale acțiunilor dvs. Veți avea decepții în ceea ce privește circumstanțele de derulare ale evenimentelor. Chiar dacă veți deveni nervos și iritabil, veți reuși să depășiți problemele interioare.

o

 

Cine sunt, ce vor, ce pot și de ce

astrotur ii

158


                   

 

  

 

 

   

 

 

 

 

 

 

 

159

Igor Dodon Necesitatea de bază: demontarea tradițiilor pentru a fi unicat Momente de îmbunătățit: capacitatea de a oferi și a vă dedica celorlalți Provocarea vieții: atitudinea onestă și deschisă în comunicarea cu masele Soarele din Vărsător 7 planete la Est de Meridian indică o personalitate independentă. Aveți multe posibilități de autorealizare, datorită configurațiilor Bisextil. Casa 1 este extrem de puternică, determinând o persoană orientată spre sine. Sunteți independent din perspectivă intelectuală, aveți o vitalitate și o forță interioară de invidiat. Aveți abilități de lider și vă place să dominați. Sunteți un individualist aproape radical! Uranul retrograd (element aproape necesar în horoscopul politicienilor) în Scorpion slăbește influența Saturnului în Rac și lasă să se întrevadă un spirit revoluționar înnăscut. Ego-ul dvs. se manifestă prin independență, care duce la schimbări de sistem. Tendința spre libertatea individuală se realizează în mod paradoxal prin dominarea partenerilor și prin dirijarea banilor străini. Aveți capacități deosebite pentru știință și ocultism. Dispuneți de o intuiție foarte bună. Ascendentul în Vărsător vă accentuează firea excentrică, originală și vie de care dispuneți, dar și posibilitatea

de a vă dedica diferitor activități. Sunteți încrezut până la aroganță și v-ați îndrăgostit de propria persoană. Puteți deveni agresiv și chiar violent. Sunteți lider datorită intelectului dvs. și a intuiției legate de cursul dvs. profesional. Totuși aveți frică de responsabilitate. Aveți rara capacitate de a induce stările pe care le doriți maselor, datorită abilității de a manipula. Vă place ca ceilalți să depindă

de dvs. emoțional. Multe din aspectele personalității dvs. se datorează mamei, care v-a iubit foarte mult. Tatăl v-a învățat să deveniți un luptător neînfricat. Deși conexiunea cu părinții este foarte puternică, aveți nevoie de confirmarea permanentă a securității. Vă ascundeți sentimentele. Se poate vorbi despre frica de intimitate

emoțională. Dar aveți întotdeauna un scop de realizat și orice impas afectiv poate fi depășit ușor. Puteți deveni extrem de încăpățânat. Dacă nu învățați să aveți grijă de alții, în carieră vă pasc salturi și căderi rapide. Ar fi bine să însușiți arta compromisului. La nivel de sănătate, aveți probleme cu circulația sangvină. Este nevoie să munciți fizic în fiecare zi. Prognoze: Oamenii secreți din viața dvs. pot deveni foarte periculoși. A face parte din grupuri sau societăți secrete este visul dvs, dar este recomandat să aveți mare grijă cu cine stabiliți relații. Vă poate dăuna. Fiți sigur că mențineți alături pe un om care vă iubește necondiționat. Singurătatea poate deveni sufocantă. Puteți să vă epuizați resursele înainte de vreme. Aveți grijă cum vă distribuiți energia fizică și psihică. Seducția celorlalți nu este calea dvs. Dacă nu veți utiliza corect puterea de care veți dispune, veți avea mari probleme. Este recomandată activitatea științifică și călătoriile lungi. Ar fi bine să învățați să vă concentrați asupra copiiilor dvs.

Pe parcursul lunii iunie veți avea revelații legate de evenimentele care vor avea loc. Veți deveni foarte sigur de accesul în mediile de afaceri. Recunoașterea vă dă aripi pentru acțiune. Dar pentru că nu reușiți să gestionați corect propriile emoții și relațiile cu ceilalți, unul dintre partenerii esențiali întrerupe colaborarea cu dvs.

nr. 34/iunie 2011


160

Bursucul gastric Meme si la vie c'pas du foie gras

Marius Anvers moft contrastomac Ce faci într-un oraş ca al nostru, supusul rob al aparenţelor? Mănânci unde îţi place sau unde e bine să fii văzut? Să facem puţină vivisecţie. Scuipăm în palme şi alegem. Marius, cu grandoarea albă care promite răsfăţuri şi Anvers, cu copăceii lui de platic şi orange-ul isteric al faţadei. Distribuţia de forţe e clară. Să fluiere arbitrii.

...Atunci când abia se deschidea (cât pe ce să scriu când era să moară Ştefan), marius anunţa că e un restaurant de supermegaelită, atenţionându-i pe acei cu pedigree-ul nu prea curat să ţină distanţa aseptică. S-a deschis. Probabil, sânge albastru sau măcar bleumarin nu prea curge la vale pe Eminescu şi nici de-a curmezişul pe Micle. Lume puţină. Adică, mai deloc, ca să fim drepţi. Dar oricum, circumstanţele se încâlcesc aşa, încât devin atenuante şi intri pe acolo. O dată, de două ori. De trei. Invitat de oameni care consideră că e bine să fii văzut de la fereastra panoramică a Mariusului. Salată cu fructe de mare. Multă (multă!) frunză de salată, oarecum obosită, şi câteva vietăţi marine decongelate. Mesenii mişcă discret frunzele, căutând jivinele pitite în adâncuri. Vita e şi ea încăpăţânată, deşi îmbrăcată în sos de fructe ce promite niscaiva haute quisine. Alte feluri. Senzaţia rămâne. În schimb, paharele sunt adecvate. Şi textilele. Personalul nu se memorizează, ceea ce e un lucru nu tocmai rău. Şi au înlocuit trădătoarele ghiveciuri de plastic de pe pervazuri cu somptuoase jardiniere cu blazoane de bronz!

atmosferă: bucătărie: prețuri: wc:

   


161

vedete la ceaun

Ciulama cu carne și ciuperci Ingrediente: 600gr ciuperci, 1 piept de pui, 1 ceapă (sau cîteva, în dependență de gust), 1 lingură făină (albă), 5 linguri smântână, pătrunjel (tocat), sare și piper după gust. Mod de preparare: Spălam ciupercile și le curățăm. Punem într-un vas apa cu sare, o dăm în clocot și punem la opărit ciupercuțele. Separat se fierbe pieptul de pui (după ce este foarte bine spălat ) După ce s-au fiert, punem ciupercile în strecurător la scurs iar când sunt scurse le tăiem în bucăți mai micuțe. Curățăm ceapa, o tocăm mărunt și o punem la călit într-o cratiță cu ulei. Când ceapa devine sticloasă, adăugăm ciupercuțele tăiate și pieptul de pui. Condimentăm cu piper după gust și lăsăm să fiarbă 30 minute. Într-un castronel punem o lingură de făină și 3 linguri de smântînă și amestecăm până la omogenizare. Cu 10 minute înainte de a lua ciulamaua de pe foc, adăugăm smântâna și făina omogenizate în prealabil și amestecăm. Când ciulamaua este gata, o luăm de pe foc și adăugăm pătrunjelul tocat mărunt. Amestecăm și este gata de servit. Se servește cald și preferabil cu mămăligă sau o garnitură de orez. rețetă de la Lilia Lozan

anvers-ul e proaspăt aici, în coasta Chateau-ului, deschis în locul unui local mai fără noroc. Noii stăpâni n-au făcut prea mari investiții în decor, aşa că el a rămas cu vechea moştenire: copăcei de plastic la intrare, coloane de ghips lipite ca o bortă-n frunte, ghirlande de becuri la ferestre, mobilier de rotang – toate adunate de parcă ar fi vrut să spună: imposibilul e posibil! Pur şi simplu nu se poate mai mult. Te aşezi mai departe de ferestre (spre deosebire de Marius - motivele sunt binecunoscute). Şi ţi se aduce mâncarea. Şi aici apare contrastul. Normal! Numai că e contrastul cel mai plăcut posibil. E bună! Cu gust plin. Aranjată! Tot ce trebuie să fie crocant – e crocant. Tot ce trebuie să fie moale – e moale. Te scarpini la ceafă. Şi vrei să dispară copăceii de plastic. Sau să apară jardinierele de bronz cu blazon. Iată dilema globală! Da' voi umblaţi cu alegeri locale!

atmosferă: bucătărie: prețuri: wc:

   

nr. 34/iunie 2011


162

Pu nkt reco mandă

n o m i n a l i z ă r i

2010 Biutiful

2010 Flipped

Regizor: Alejandro González Iñárritu Actori: Javier Bardem, Maricel Álvarez, Hanaa Bouchaib, Guillermo Estrella

Regizor: Rub Rainer Actori: Madeline Carroll, Callan McAuliffe

U

neori dragostea se dovedeşte a fi şi treaba celor care nu au treabă. Iată cum se face că o fetiţă drăguţă, lipsită de griji, se îndrăgosteşte încă din clasa a doua, de noul său vecin şi coleg de clasă. Însă băiatul, ani la rînd, se împotriveşte să recunoască că nici lui nu-i e indiferentă fata. Subiect destul de transparent, dar care se dedublează, într-un mod original, în feminin şi masculin – în două naivităţi – una blondă cu ochi albaştri – băiatul, şi alta brunetă şi ilară – fata, cea care priveşte lumea din vîrful unui arţar, văzînd-o de colo de sus ca pe un întreg valoarea căruia e mai mare decît suma părţilor lui componente.

B

2011 The

n o m i n a l i z ă r i

asta cu joaca de-a puzzle-ul, cu facerea şi desfacerea destinelor omeneşti, Inarritu şi-a luat alt scenarist, revenind în 2010 cu un nou film – „Biutiful”. Dar „frumosul” ia-l de unde nu-i. Ba este, dar metaforic ascuns în matricea unui subiect ce se perindă prin cele mai mizere cartiere ale unui oraş multimilionar, chit că drept recompensă pentru toată această tortură vizuală şi spirituală numaidecît primeşti ceva frumuseţe ca bonus. Dai şi de puţin misticism, dar în doze necompromiţătoare pentru realitatea crudă ilustrată în peliculă. Filmul e chiar bun, dar un pic necruţător cu cei mai puţin expuşi ororilor vieţii.

Sunset limited

Regizor: Tomy Lee Jones Actori: Tomy Lee Jones, Samuel Lee Jakson

A

n o m i n a l i z ă r i

2010 n o m i n a l i z ă r i

lbul negru contra negrului alb, o metaforă care descrie perfect aparenţele în care trăim, visăm şi gîndim. De aici porneşte “The Sunset limited” - ultimul tren spre infinit, un film-predică, puterea căruia stă în dialog, într-o confruntare de adevăruri multe dar perisabile, şi Adevărul Suprem – unic, simplu şi incontestabil. Actori: Tomy Lee Jones – în rolul unui om de ştiinţă, care a încercat să se sinucidă, aruncîndu-se sub roţile trenului ”Sunset Limited” – criminal moral, dezamăgit de propria sa religie – cultura; şi Samuel Lee Jakson în rolul celui care-i salvează viaţa profesorului, un bărbat de culoare, fost deţinut pentru omor, omul care l-a găsit, într-un final, pe Dumnezeu. Mimică, gest, intonaţie şi multă comunicare verbală, cel mai des petrecută pe muchia răbdării - este întreaga acţiune din “The Sunset limited”, un film croit mai degrabă conform exigenţelor genului teatral. Pelicula acţionează ca un antiradar, piuitul căruia te îndeamnă să încetineşti sau chiar să opreşti un pic motorul ca să-ţi conştientizezi depăşirile şi să-ţi revezi direcţiile.

Last Night

Regizor: Massy Tadjedin Actori: Keira Knightley, Sam Worthington

U

n soţ și o soţie chinuiţi de ispita unei alte iubiri, el - ademenit de ceea ce poate avea, ea - de ceea ce a avut. Iată cum un întreg scenariu atîrnă de dilema shakesperiană, parafrazată conjunctural – vor trăda sau nu vor trăda şi doar curiozitatea răspunsului la această întrebare poate reuşeşte să te mai reţină de la un close precoce, căci în rest e doar frumoasa Keira Knightley şi multămultă apă plată. Îmi mai permit un sfat – trimite-ţi mintea în vacanţă şi lasă ochii să se desfete în voie, astfel relaxarea e garantată!


163

nr. 34/iunie 2011


164

Numărul următor incită Plăcerile verii



În afară de clasicele Punkte - iconuri, ironii, aluzii, sarcasm, idei, capitale, inovații Toate luate – adunate – presărate cu Punkte zâmbitoare și răcoroase O vară ca la carte aduce fragmente nepublicate

1.

2.

3.

Zaza BURCIULADZE

Gheorghi GOSPODINOV

Zahar PRILEPIN

Emilian GALAICU-PĂUN

Kafka instant

Un roman al firii

SANЬKЯ /San’kia

Ţesut viu. 10 x 10

„și ce dacă Anna nu i-a citit

„femeia îl cuprinde bine în

„I-au aliniat pe toţi cu mâinile

„Dragostea-i o cursă de

pe Proust şi pe Joyce? Dacă

braţe. Pentru prima dată

după cap, fruntea lipită de

Formula 1 pe contrasens,

preferă un gram de haşiş

ridică vocea, îi roagă să ia

fierul vehiculului, cu picioare

când nu doar bolidul aleargă

tuturor sonatelor pentru

orice, dar să-i lase televizorul.

maxim răscrăcănate. Ca să

mâncând pământul, ci şi

pian ale lui Skriabin? Dacă

(…) O să te violăm, spune

iasă cât mai larg desfăcute,

pista-i iese în întâmpinare.

socoteşte că tocata e o

unul din ei. Ea nu se mişcă.

malacii au aplicat nişte

Termină amândoi odată,

mâncare, că cinofil e cel

Fundul îi e încă incordat.

lovituri dure peste picioare.

gonind într-un suflet, unul

căruia-i plac filmele şi că

Primul termină repede. Al

Desigur, cei din trupele

din acele (puţine) cazuri

Napoleon e un tort? Dacă n-a

doilea e mai încet. Femeia

speciale jinduiau la mai mult.

când graba nu strică treaba,

văzut de când e ea Portretul

strânge în braţe televizorul

I-au capturat aşa frumos pe

ci (nici nu graba, viteza!) dă

lui Jeanne Hébuterne de

şi nu se mişcă. Doar la un

fugari – doreau să-i rupă în

vertije. O clipă rămân sudaţi,

Modigliani, semănând totuşi

moment dat le spune să se

bucăţi pe fiecare dintre ei...

ea primindu-şi lăpticul de

cu aceasta ca două picături

grăbească – copiii trebuie să

(..).Săltau de pe un picior

matcă pe ziua de azi, el plin

de apă?”

vină de la şcoală.”

pe altul, strângând în mâini

din cap până-ntre picioare de

bulanul şi făcând feţe-feţe.”

mierea-i sălbatică (…)”

Numai bune de savurat cu un cocktail marca Punkt la o masă romantic-copioasă pregătită după rețetele celor mai buni bucătari de la noi la umbra Imaginației lui Dariusz Klimczak, invitat în numărul următor cu un proiect special

4.

Ne place




Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.