Nr. 3 Rocanotherworld by Opinia Studenteasca

ARGUMENT

Rocanotheryear

Experien]a autentic\ de PRESĂ STUDENȚEASCĂ

l Anul XLIII l 11 iunie 2017 l IAȘI l EDIŢIE SPECIALĂ l FESTIVAL ROCANOTHERWORLD l GRATUIT

Taste & feel [i la pîrtie chill

Fiecare festival se coagulează în jurul unei idei, unui trend, unei nevoi sau unui gen muzical. Woodstock a apărut ca manifestare a libertății și a contraculturii în luptă cu mainstream-ul; Festivalul Fringe de la Edinburgh a ținut 25 de zile anul trecut și a găzduit peste 50.000 de spectacole și manifestări artistice; dacă îți place teatrul, ai zece zile de FITS la Sibiu; TIFF, la ClujNapoca, adună anual peste 100.000 de pasionați de film; George Enescu te așteaptă la București, cel mai mare eveniment de muzică clasică din țară; FILIT aduce anul ăsta doi laureați Nobel la Iași. Electric Castle, Untold, Bucovina Rock Castle, Rock’n’Iași, Rockstadt Extreme Fest, Summer Well, Airfield, Gărâna Jazz Fest. Fiecare eveniment există pentru „ceva”, unele pentru muzică, altele pentru artă, iar altele, de ce să fim ipocriți, sînt doar pretext pentru animăleală. În tot peisajul ăsta, Rocanotherworld e o apariție atipică. Un eveniment ajuns acum la a doua ediție, cu zeci de trupe, artiști, performeri și comercianți aduși la un loc de un singur om. Nu o vedetă sau personalitate, nu un mare artist, politician, conducător. Nu, însă un om care a fost mereu acolo pentru cei care l-au cunoscut cîndva, fie doar și cu cîteva vorbe sau un sfat, un om care a reușit prin nu știu ce forță a naturii să dilate în așa fel timpul încît să poată călători, munci și investi în noi proiecte, fără a uita de cei apropiați și de una dintre marile

Ioan STOLERU redactor-șef adjunct ioan.stoleru@opiniastudenteasca.ro

lui pasiuni, dragostea pentru animale. Poate pentru unii pare simplu sau banal, dar eu nam mai auzit de atîtea forțe să se adune atît de repede în jurul unui ideal pe cît de simplu, pe atît de rar întîlnit de fapt printre cei mai mulți oameni: acela de a dărui ceva celor din jur, fie că vorbim de resurse materiale, de ceva creat, artă, sau doar de timp sau o vorbă bună. N-am mai auzit de un creuzet atît de naiv și, din cîte vedem, atît de eficient. Am fost la multe festivaluri, adesea fără să mă intereseze în mod special trupele sau evenimentele, ci doar pentru atmosfera de acolo. E ceva în aer la un fest, uneori e nepăsarea de august la malul mării, alteori răcoarea de munte încălzită de foc și folk, iar uneori e de-ajuns că stai la cort ca să te simți bine. N-aș putea să cuprind exact în cuvinte ce e zilele astea în Iași, dar sînt convins că lui Roca i-ar fi plăcut să aibă un stand cu muștar iute de „Doamne Ferește” la baza pîrtiei de schi. Rocanotherworld e puțin despre muzică, puțin despre gastronomie, puțin despre călătorie. E, desigur, puțin mai mult despre Roca. Dar, poate, mai mult decît toate, e despre a dărui. Și eu zic că pentru asta merită să ne vedem aici și la anu’.

POVESTEA LUI 2016

EDIŢIE SPECIALĂ | 11 IUNIE 2017

Cel care strălucește în continuare Ioan STOLERU ioan.stoleru@ opiniastudenteasca.ro În 2007 – 2008, cînd eram în anul I de facultate, erau trei rockoteci în Iași. Duminica în Flamingo, sîmbăta în Lady in Red și miercurea în XS Club, la subsolul Hotelului Unirea. Încă de la început, DJ-ul serilor de miercuri, din XS, mi-a atras atras atenția prin muzica pe care o punea, combinînd hituri mai vechi cu chestii noi, nu neapărat underground, dar în orice caz mai puțin cunoscute. Țin minte că m-a mirat să aud UNKLE (doar ce scoseseră albumul „War Stories” în iunie 2007), așa că m-am dus la pupitrul DJ-ului să-l felicit. Deși nu prea ne auzeam în gălăgia aia, cumva ne-am înțeles din priviri și, după seara respectivă, de fiecare dată cînd veneam acolo și mă vedea, punea și un Chemistry sau Burn my Shadow de la UNKLE. Mulți dintre cei care l-au cunoscut pe Ioan Dan Niculescu, sau Roca, cum îi spuneau prietenii, au fost influențați de el într-un fel sau altul. Cu

”

ajutorul lui s-au legat prietenii, idei de proiecte și afaceri, iar unii și-au găsit iubitul sau iubita și chiar s-au căsătorit. I-a marcat pe cei cu care a intrat în contact prin firea sa generoasă și iubitoare. Mulți și-l amintesc nu doar ca un designer, antreprenor, gurmand sau călător, dar și un „deschizător de suflete”. I-a ajutat pe prieteni să-și găsească drumul atunci cînd se simțeau pierduți, fie doar și printr-o discuție tovărășească. Era genul de om care intra într-un loc și imediat își făcea prieteni și care avea puterea să calmeze spiritele încinse într-o discuție mai aprinsă, fiind mereu un om calm și un bun mediator.

„Ai cumva o păturică?” Roca a coordonat campania online a lui Klaus Iohannis la cursa pentru prezidențialele din 2014 și așa a devenit cunoscut pentru mulți la nivel național, însă cei care i-au fost aproape în timpul vieții și-l amintesc pentru mult mai multe lucruri, fiind mereu plin de idei și implicat în tot

IOAN DAN NICULESCU x ROCA y

Am înv\]at de la apus c\ e important s\ la[i o culoare frumoas\ în urm\ dup\ ce str\luce[ti.

felul de proiecte. Este fondatorul Argo, agenție de branding și design premiată la nivel național, a creat „Doamne Ferește”, primul brand de sos iute premium din România și a salvat viețile a sute de cîini comunitari, fiind inițiatorul „Ai cumva o păturică?”, acțiune care a ajuns să fie cel mai mare eveniment caritabil din România pentru animalele abandonate. Evenimentul a crescut de la an la an și a continuat să se țină și după plecarea lui Ioan. La ediția din decembrie 2016 s-au strîns șase tone de mîncare în doar trei ore. Apropiații spun că asta era una dintre slăbiciunile lui, grija față de animale, iar casa lui de pe strada Vasile Pogor era mereu și un colț de primajutor pentru animalele abandonate. „Nu de puține ori se întîmpla să meargă cu mașina prin oraș, să vadă o pisică sau un cîine rănit și să-l ia, să-l ducă la veterinar. După s-au învățat și prietenii lui să facă la fel. Și mie mi s-a întîmplat. Am văzut o pisică accidentată și am sunat-o pe fosta lui prietenă să-i cer ajutorul”, povestește George Pleșu, unul dintre prietenii buni ai lui Roca, pe care îl cunoștea din copilărie.

„Doamne Ferește” La 30 de ani, după o călătorie de cîteva luni în Thailanda, s-a îndrăgostit de țară și de Asia de Sud-Est în general, de atunci tot căutînd să revină. A ajuns chiar să considere Thailanda a doua lui casă și a promovat-o cît a putut în România, în același timp încurajîndu-i pe cei care vor să călătorească și să lucreze și ei de pe drum, digital nomads, așa cum și el ajunsese s-o facă pe unde se plimba. A mai fost apoi în Vietnam, Cambodgia, Malaezia, Bali. Mai tîrziu, avînd deja un apetit pentru țările străine, după o excursie în Mexic, i-a venit ideea celebrului muștar, „Doamne Ferește”, și atunci i s-a zis „Ioan Botezătorul”. Fiind pasionat de bucătărie, după fiecare plecare își chema prietenii la el acasă pentru a le găti ceva învățat în drumeție.

Amfitrionul rockului Împătimit al muzicii, este cel care a adus petrecerile rock în Iași, „Rock Nights”, unde-l urmau fanii, fie că se țineau în Hotel Traian, Hotel Unirea sau în Tudor. De aici îi vine și porecla, pentru că era omul care punea rock în Iași. Ioan Dan Niculescu era mare fan Anathema, trupă pe ai cărei membri i-a și cunoscut, ba chiar l-a găzduit pe Dun-

can Patterson, fost membru, la el acasă. Formația românească preferată era Firma, unde e și tizul lui (pe solist îl cheamă Rocca), pe care i-a impresionat la ultimul lor concert din Iași la care a mers. După ce au terminat de cîntat, s-a dus să facă cunoștință cu membrii trupei și le-a dat un DVD cu o înregistrare a unui concert mai vechi de-al lor pe care băieții n-o mai aveau.

*** Pe 2 iunie 2016, la doar 37 de ani, Roca a plecat dintre noi. Și, așa cum colegii de trupă i-au cîntat lui Syd Barrett „shine on you crazy diamond” în 1975, pentru că și-a lăsat amprenta pe viețile celor care l-au știut, la fel îi cîntă și acum lui Roca, an de an, cunoscuții și tovarășii.

POVESTEA LUI 2016 EDIŢIE SPECIALĂ | 11 IUNIE 2017

Rocanotherworld — o minune nu se face `n mai mult de trei zile

Aryna CREANGĂ aryna.creanga@ opiniastudenteasca.ro

„Era 19 iunie; pe 23 trebuia să fie ziua de naștere a lui Roca, așa că peste fix trei zile ne-am trezit în mjlocul unui festival – era un haos total. Nimeni nu știa exact ce face, cum face, unde face; dar oamenii s-au adunat și peste tot în jur era o energie faină.” Așa-și amintește Marius, cel mai bun

”

prieten al lui Roca, ediția de anul trecut, în care toți au început să „Rocanotherworld”. De fapt, așa nu-și amintește. Dacă stai să iei la rînd apropiații lui Roca și să-i întrebi ce anume s-a petrecut anul trecut, de ziua lui, de unde-a pornit și cum s-a născut festivalul ăsta, o s-ajungi, la un moment dat, să crezi că s-a inventat singur – sau că l-a inventat Roca. Le-a șters mințile tuturor, de undeva de sus, și i-a controlat pe toți

MARIUS URSACHE

Degeaba încerc eu s\-mi aduc aminte ceva amuzant, ceva haios sau vreo povestioar\ cu el – Roca-i o poveste în sine, cu toate lucrurile mici care-mi trec prin cap atunci cînd m\ gîndesc la el.

printr-un playlist bine pus la punct – ca pe vremea cînd punea muzică în fostul XS. Le-o fi zis prin versuri ce și cum să facă – și-așa s-au trezit toți la un concert, cînd el trebuia să facă 38 de ani. Într-un fel, pare să aibă sens. În toate celelalte feluri, nu prea poți să-ți explici, așa că n-ai decît să lași totul să se reducă la un soi de magie sau la cîteva vorbe de duh – „din alea filozofice, cum spunea el tot timpul, de ți se părea că spune cine știe ce învățătură dintr-o experiență de viață strînsă mult timp. Vai, Doamne, da’ uneori zicea așa niște prostii!”. Marius Ursache rîde cînd își amintește de Roca și-i auzi vocea cum i se pierde puțin cînd trece de la o amintire la cealaltă. „Degeaba încerc eu să-mi aduc aminte ceva amuzant, ceva haios sau vreo povestioară cu el – Roca-i o poveste în sine, cu toate lucrurile mici care-mi trec prin cap atunci cînd mă gîndesc la el.”

Mini-picnicul care s-a făcut festival cînd a crescut mare Dacă totuși te încăpățînezi să te lipești de memoria fiecăruia și să aduni de prin fiecare cotlon cîte-o bucățică din ce-au simțit anul trecut la festival, ai să ajungi așa, parcă urmînd un fir invizibil de ață care te duce înapoi în timp, pe pîrtia de schi din Copou. O să-i găsești acolo sigur pe Marius, pe Radu Popescu, pe Adrian Mocanu, zis Max, și pe Patricia Butucel. Ei o să se comporte ca și cum Roca ar fi încă prezent – nu într-un tatuaj bătut în piele, nu pe sigla vreunui tricou sau pe scenă, prin versurile trupelor lui preferate – ci printr-o poftă de viață contagioasă, pe care-au moștenit-o de la el. „Așa era Roca – optimist; și ne trăgea pe toți după el”, zice Radu șiși amintește că „după necazul ăsta care s-a petrecut cu Roca, toți am fost tare tulburați, dar cumva, a fost acolo, chiar la înmormîntare, o schemă tare ciudată”. Pare c-abia acum se dumirește de lucrul ăsta și, după o pauză scurtă, începe să povestească cu o voce ușor copilăroasă cum, de fapt, la „prăpăd” s-au întîlnit o groază de prieteni, care nu se mai văzuseră de ani de zile. „Ne-am întîlnit acolo toți, tul-

burați de dispariția lui, și ne-am dat dintr-odată seama cît de blegi sîntem că nu ne vedem, sau că ne vedem atît de rar.” Pentru că părea ciudat să nu-l sărbătorească, Patricia, care-l cunoscuse pe Roca atunci cînd a trebuit să-și scrie lucrarea de disertație despre campania online a președintelui Iohannis și i-a cerut ajutorul, a avut o idee. „Eram în Turcia cînd el a murit, așa că eu n-am reușit să particip la înmormîntare. Am văzut cum a reacționat toată lumea și-am zis că e imposibil să stăm așa, fără să facem ceva prin care să-i ducem numele mai departe.” A vorbit cu Marius cînd s-a întors acasă și i-a propus ca pe 23, cînd ar fi trebuit să împlinească Ioan Dan Niculescu 38 de ani, să facă un picnic micuț undeva, pe malul unui lac; să cheme niște trupe locale mișto, să invite prietenii lui și să-și aducă fiecare cîte-o păturică, s-o întindă pe iarbă și să petreacă toți o zi împreună. Cînd cei de la „Fine it’s Pink” au auzit despre asta, i-au contactat și le-au spus că indiferent de unde o să aibă loc evenimentul, ei or să-și aducă instrumentele și-or să cînte pentru Roca - îl cunoscuseră și Roca era omul care i-a ajutat să se lanseze. „Am făcut un eveniment pe Facebook, să mai afle și ceilalți oameni apropiați lui și ne-am trezit, pe la 12 noaptea, că erau aproape 500 de oameni care bifaseră că vor să participe. Am căutat imediat un loc și-așa am ajuns la pîrtie.”

România — Albania, 0 — 1 pentru Roca De la picnic la festival n-a fost un proces de tranziție prea complex. Jucau România și Albania, pe 19 iunie. La Boltă, la una dintre mesele din bar, stăteau Marius, Radu și Max – prietenii lui Roca. „Din discuție în discuție am ajuns la evenimentul ăsta și-atunci Max mi-a spus că sigur putem s-aducem și alți oameni, de la București – să facem asta că ne-ajută el financiar”, povestește Marius. Era cam neîncrezător și-atunci știe sigur că a încercat să le explice celorlalți doi că astea-s evenimente care se fac în timp, nu în trei

zile – „cine să vină să-ți cînte în trei zile?”. Max i-a zis atunci să se mai gîndească. „Și m-am gîndit. M-am gîndit că ultimul concert la care fusesem cu Roca era la Rock’n’Iași, unde cîntase Alternosfera, care lui îi plăceau mult.” Și s-a gîndit atunci – „oare cum ar fi să vină Alternosfera?”. Radu-și amintește clar că toată decizia asta pe bune s-a luat în maximum două ore – „cît am stat noi la Boltă, după meci; sigur nu mai mult. Cît puteam sta acolo? Că ne dădeau afară”. Știe sigur că erau ei trei la masă, c-au cerut o foaie de la Petrică, ospătarul, și-au început să noteze repede pe ea tot ce s-au gîndit c-o să le trebuiască – de la apă, la chioșcuri și la „tot felul de trăsnăi din astea.” A doua zi au început să dea telefoane și parcă de-aici tot concretul a început să se piardă. „Au fost o grămadă de prieteni care ne-au sărit în ajutor. În final, am avut patru trupe care-au urcat pe scenă – Firma, Byron, Alternosfera și Fine it’s Pink – și la început a fost o improvizație făcută de noi – am cîntat chiar și eu”, zice Marius, încercînd să-și amintească ce sa petrecut, de fapt, în cele trei zile de organizare. Toți prietenii care-au auzit de ideea de proiect a băieților au început să dea telefoane, să contacteze oameni care-ar putea ajuta. Au convins oameni, au contribuit financiar și, pe 23, în seara lui Roca, s-au văzut strînși pe pîrtia de schi. „Cînd am ajuns acolo, pe pîrtie, țin minte că nu-mi venea să cred – a fost prima dată cînd m-a bușit plînsul.” Radu-și amintește că era o grămadă de lume și că se simțea așa, plutind peste tot în aer, o emoție puternică. Era un haos, o zăpăceală care-i trăgea pe toți în toate părțile, dar care-i aducea totuși aproape de-același om. „În toată agitația aia, la un moment dat, l-am prins pe Marius, l-am tras într-o parte și i-am spus așa — «mi-aș dori enorm ca-n toată lumea asta să am un prieten care să țină la mine la fel cum ai ținut tu la Roca. Și să facă pentru mine tot ce-ai făcut tu pentru el».” Pentru că, la urma urmei, nimeni n-ar putea să „Rocanotherworld” de unul singur.

MAIN STAGE

EDIŢIE SPECIALĂ | 11 IUNIE 2017

Lucia: „Ideea festivalului este foarte frumoasă şi mi-ar plăcea să am şi eu pe cineva care să facă asta cînd nu o să mai fiu.”

Lucia a topit pinguinii de pe p`rtie Beatrice JURAVLE beatrice.juravle@ opiniastudenteasca.ro „Parcă a muşcat din soare”, vorba aceasta din popor i se potriveşte de minune Luciei deoarece atunci cînd zîmbeşte, îţi dă inevitabil o stare de bine şi de confort. Mărunţică şi cu gesturi feminine, aceasta urcă destul de sfioasă pe scenă, însă cînd începe să cînte „se transformă total”, așa cum observă o fată şatenă şi creaţă, îmbrăcată cu un tricou negru. Lucia are plete roşcate, iar părul pînă la umeri străluceşte şi el în bătaia soarelui şi parcă îi fac un soi de aură angelică deasupra capului. „Deoarece este o ocazie specială, o să încep cu o piesă pe care obişnuiam să o cînt la sfîrşitul concertelor”, ne anunţă roşcata, iar una dintre cele mai cunoscute piese ale ei, „Silence” primeşte multe aplauze şi aprecieri din partea celor care au venit să o asculte. Ea este una dintre persoanele care

nu l-au cunoscut pe Roca, dar mărturiseşte că şi-ar fi dorit foarte mult. A auzit atîtea „lucruri minunate despre el şi tot ceea ce a făcut”, încît nu a stat niciun moment pe gînduri atunci cînd a fost vorba să vină să cînte. „Ideea festivalului este foarte frumoasă şi mi-ar plăcea să am şi eu pe cineva care să facă asta cînd nu o să mai fiu. Îţi dă de gîndit. Mi-aş dori ceva colorat, cu unicorni. Anul trecut s-a întîmplat asta la o scară mult mai mică, dar anul ăsta e incredibil”, rîde artista. Pe pîrtia de schi, oamenii se mută cînd la stînga, cînd la dreapta, poate, poate îşi găsesc un loc, strategic, la umbră, dar care să aibă vizibilitate şi spre scenă. Îmbrăcaţi majoritatea în tricouri negru, se aseamănă cu nişte pinguini care migrează dintr-o parte în alta cu tot cu pături. O fetiţă blondă şi cîrlionţată aleargă printre oameni şi se împiedică din cînd în cînd de cîte un picior întins al vreunui băiat. În acelaşi timp îi tot spune smiorcăit ma-

mei ei că vrea să zboare ca avionul de deasupra noastră. Ca să îi îndeplinească dorinţa, femeia îşi ia eşarfa roz de pe umeri, o împarte în două bucăţi egale şi i le leagă de ghiozdănel. În cîteva minute o vezi pe fetiţă cum îşi flutură vesel noile aripi printre aceleaşi picioare întinse. Pe scenă, Lucia îşi tot mijeşte ochii şi din cînd în cînd îşi mai şterge cîte o lacrimă din colţul ochiului. „În piesa «Amnezia» este despre cum să uiţi de cineva. În acest moment, să nu mă înţelegeţi greşit, dar vreau să uit de soarele ăsta puternic care îmi intră în ochi”, rîde şi ca să nu cumva să avem vreo incertitudine, ne spune că pe fundal este tot ea, dar că poza este de pe vremea „cînd aveam păr în cap”. În spatele meu doi băieţi tot încearcă să îi atragă atenţia solistei. Fluieră, aplaudă puternic şi îşi mişcă mîinile ca aceasta să îi observe. „Te-a văzut bă. Să vezi că următoarea piesă e despre tine”, şi parcă fata i-a ascultat deoarece,

în acelaşi timp cîntă despre „Me over you”. În stînga scenei, mult mai jos, cîţiva adolescenţi „se luptă” de zor cu beţele de la cort. Nu au vrut să dea bani pe cazare, iar o noapte sub cerul liber li s-a părut numai bună, dar bucata de pînză turcoaz le cam dă bătăi de cap. Citesc instrucţiunile, se uită pe Internet, îl învîrt pe toate părţile şi se hotărăsc să ceară, pînă la urmă, ajutorul unui băiat. În cîteva minute de cînd s-a apucat, cortul începe deja să capete contur. „Pentru că sîntem puternici”, anunţă artista următoarea melodie, dar cei de pe iarbă, moleşiţi acum de soare, par să nu fie prea de acord cu versurile piesei. Undeva în dreapta, cum cobori pîrtia de schi, doi băieţi duc o altă luptă. Nu au venit cu cortul, dar se chinuie să ruleze o ţigară. Moleşiţi şi ei de soare, dar şi de aburii alcolului, aceştia tot scapă tutunul pe lîngă foiţă şi duc o luptă sisifică de fiecare dată de pe pătură. Mai trag cu ochiul

şi se uită cu jind la cei de mai sus care, aşezaţi turceşte, trag cu poftă dintr-o narghilea. Pe scenă, locul Luciei a fost luat de către cei de la Second Wave, iar mai tîrziu de trupa Quantum Drive. Cei din urmă acţionează după principiul „tac şi fac” şi fără să spună nimic, se apucă de cîntat. După ce se acomodează cu scena, solistul începe să facă glume despre oraşul lor de baştină. „Am venit tocmai din Cluj, unde am lăsat ploaia şi manelele pe care le-am dat pe voi şi pe atmosfera asta faină de-aici”, iar confesiunea lui atrage multe hohote de rîs de la cei care par că s-au mai înmulţit odată cu apusul. O stea răsare deja pe cerul care este încă albastru, iar melodia „Echoes” pare numai bună ca să te întinzi pe iarbă şi să meditezi la vocea din capul tău care îţi spune că la un moment dat, de unde coboară acum marea de oameni, tu o să trebuiască să urci.

Al doilea val pe bulevardul Soarelui Ionuţ TEODERAȘCU ionut.teoderascu@ opiniastudenteasca.ro „Fizic, ne lipsești. De altfel, you are everywhere”, scrie și acum, cu carioca neagră, pe peretele denumit sugestiv „Rocanotherwall”. La final, autorul s-a semnat cu trei litere – „D.A.R”. Dai să îți muți ochii de la stînga la dreapta pentru a citi toate mesajele pe care le-au lăsat cei care l-au cunoscut sau nu pe Roca și deodată o voce sparge liniștea. „Noi sîntem «Sun Boulevard»”, rostește timid Laur Drăgan, solistul trupei, timp în care oamenii încep să tot coboare din vîrful Pîrtiei de Ski Copou pentru a fi cît mai aproape de scenă. Se formează un șir de fani care se aseamă-

nă cu cîteva picături de apă pregătite să umple un vas. Fiecare își caută un loc la umbră, se întinde pe iarbă și începe să-și clatine capul după ritmul muzicii. Înainte de a cînta piesa „Portret”, solistul trupei ne anunță că ei au venit de ieri în Iași și că vor rămîne și astăzi pentru că le este drag festivalul. „Îmi dau jos coroana de argint/ Și niciodată nu mai vreau să mint”, se aude din boxele înalte. Pe acordurile melodiei, doi căței încearcă să prindă o minge verde care tocmai a luat-o la vale. Din partea dreaptă, tocmai apar alți doi și, imediat, mingea ajunge motiv de ceartă și se creează tărăboi. „Gata, a văzut mingea, nu mai avem ce face”, spune Ioana, solista de la „Fine, it’s pink”, care cu o seară înainte a cîntat pe scena Rocanotherworld. Acum, membrii trupei au venit pe pîrtie și s-au întins pe iarba uscată pentru

„Zbor” a fost una dintre cele mai fredonate melodii ale trupei „Sun Boulevard”.

a asculta muzica trupei „Sun Boulevard”. De pe scenă, Laur Drăgan ne anunță că va cînta ultima melodie din această după-amiază. Cîțiva băieții, așezați la umbră cu dozele de bere lîngă ei, încearcă să fredoneze versurile melodiei „Zbor” – „Uită-mă undeva/ Departe de aripa ta/ Ceilalți nu cred în cuvinte/ Întotdeauna mergi înainte/ Lasă-i să rîdă de tine/ Nimeni nu știe cum e mai bine”. Lîngă un cort alb, trei copii își ridică brațele și încep să alerge după cîteva baloane de săpun pe care o fată îmbrăcată într-o fustiță roz le eliberează dintr-un tub de plastic. Baloanele se ridică puțin spre cer, se lovesc de plasticul cortului și apoi dispar lăsînd în urmă doar o fîșie de apă peste care bolborosește o spumă albă. Asta îi face pe cei care încă coboară spre baza pîrtiei să privească la vorbele lui Roca, scrise pe spatele cortului. „Tu ești singurul care își poate tăia sau limita aripile... te poți trezi că ești un condor și pînă atunci crezuseși că ești porumbel”, și pînă ajungi la ultimul punct din frază, piesa „Zbor” a trupei s-a și terminat.

încep să împartă ziarele de astăzi. Mai la vale, un bărbat își strînge părul șaten în mîini, îl face ghemotoc și se întinde pe iarbă. Aruncă cîteva priviri spre un avion care se vede în zare și dintr-odată se ridică în picioare și începe să-și fluture prin aer pletele-i împletite. „Băi, Simona a pierdut finala”, se aude o voce de bărbat, în timp ce solistul trupei „Second Wave” cîntă cu patos, terminînd strofa unei melodii cu îndemnul „keep running”. Bărbatul continuă să citească întreaga știre și, pe măsură ce degetele îi alunecă pe telefon, pe fața lui se citesc cîteva grimase de supărare. Pe ecranul de pe scenă, o sferă albă explodează și din ea ies diverse forme geometrice care par că vor să tragă după ele toate aplauzele de pe pîrtie. „Noi nu l-am cunoscut pe Roca, dar mi se pare super mișto că i se continuă, prin acest festival, ideile și gîndirea”, spune Daniel, unul dintre membrii trupei „Second Wave”.

„A venit presa!”

Locul din fața scenei s-a umplut de oameni – bărbați îmbrăcați în negru și pe ale căror ținte argintii de pe haine se revarsă stropi de lumină, femei cu părul lăsat pe spate – păr zburlit, din cînd în cînd, de cîte-o rafală de vînt –, copii care aleargă de la deal spre vale, pregătiți să îmbrățișeze scena și adolescenți care-și țin dozele de bere în mînă și care tocmai au strivit sub talpa încălțămintei un muc de țigară. Toți acești oameni, fie că l-au cunoscut sau nu pe Roca, au venit să se îmbete cu versuri rock și lumini hipnotice. Și poate dacă ar încerca să construiască un lanț uman ar ajunge atît de sus încît ar putea să bată la ușa lui Roca și să intre apoi cu toții în casa lui, unde nopți întregi s-ar putea povesti despre tot ce s-a întîmplat la „Rocanotherwold 2017”.

Deja s-au ocupat toate locurile de pe iarba uscată și, dacă vrei totuși să te așezi undeva cît mai aproape de scenă, trebuie să faci slalom printre oamenii întinși pe iarbă și să speri că cineva va încerca să-ți facă un loc lîngă el. Unii s-au întins de tot pe pămînt și privesc spre cerul albastru, timp în care Lucia coboară de pe scenă pentru a-i lăsa pe cei doi băieți de la „Second Wave” să-și acordeze instrumentele. „A venit presa! Hai să citim ziarul de azi”, țipă un băiat de la un cort la care oamenii au făcut coadă pentru a cumpăra un tricou cu fața lui Roca imprimată pe el. Imediat, toți cei prezenți își ațintesc privirile spre băiat, iar cîțiva voluntari

***

MAIN STAGE EDIŢIE SPECIALĂ | 11 IUNIE 2017

The Mono Jacks – „we’re all getting older/ reaching out to God!”

Dragostea [i rockul nu se predau la seismologie Aryna CREANGĂ aryna.creanga@ opiniastudenteasca.ro Un băiețel de vreo cinci ani se uită șmecherește la ceilalți doi din stînga lui, face semn către scena pe care-au urcat cei de la Baba Dochia, ridică o mînă în aer și-ncepe să dea din cap ca un rocker autentic, trecut deja prin zeci de concerte. Ceilalți îi urmează exemplul și parcă ajungi să te teleportezi la un soi de oră de muzică nonconformistă la grădiniță. Un bărbat pletos, c-un tricou gri și pantaloni de-aceeași culoare își aruncă piciorul în aer și face un salt, în același timp în care începe să urle din toți rărunchii. Lovitura-i prinde pe amîndoi tovarășii care stau pe iarbă, în jurul lui și unul dintre ei se năpustește peste el, simulînd un fel de luptă. Corpurile li se rostogolesc preț de cîteva secunde pe iarba umedă și cînd ajung în marginea gardului, se ridică, se prind de umeri și izbucnesc la unison într-un rîs copilăresc, care se topește-n muzică și se-ntinde imediat pe fețele tuturor din jur.

„Am o poză cu tine” pe pîrtie „Am o cană și-o rază de soare/ Am cafea șio zi oarecare/ Am o poză cu tine la mare/ O am de joooi...” Repetiția școlărească își intră-n drepturi și vocile rockerilor de pe pîrtie se transformă într-o voce colectivă, care trimit înapoi spre cei cinci băieți de la Pinholes ecoul – „o am de joooi..”. Din josul pîrtiei, dacă te ghemuiești pe iarbă și-ți întorci privirea, o să ți se pară că te uiți la o rolă mare de film, care se derulează; siluetele negre ale personajelor par gata să se împie-

dice de pante și să cadă peste valurile roșii de muzică fluidă. Printre lumini, zărești o femeie îmbrăcată într-o rochie lungă, de un verde spălăcit. Zîmbește, își adună părul blond în creștetul capului, îl ține puțin cu mîinile, după care își întinde brusc mîinile și aproape te face să crezi c-o să-și ia zborul. Chitarele par că devin părți ale corpurilor băieților, în timp ce muzica se transformă într-o funcție firească, fără de care ei n-ar mai putea supraviețui. În spatele lor, grafica lasă formele abstracte să prindă forme și-atunci cînd Vladimir, solistul, trece la piesa următoare, vezi în video un băiețel într-o sală de clasă. Cînd atinge hîrtia cu vîrful creionului, la fel ca-n Harry Potter, se deschide un portal și-ncepe dezvoltarea unui univers asimptotic. Joaca printre constelații alternează cu scenele din viața reală a băiatului și ambele planuri se dezolvă brusc atunci cînd solistul, c-un accent moldovenesc, face-o pauză scurtă și strigă – „Apăi Iaș’, rupem șî noi oleacî sau nu? Apăi așa, hai!” Un bărbat poartă pantaloni trei sferturi, așa că-i poți vedea ambele gambe tatuate. La fiecare mișcare a unuia dintre picioare, ți se pare că desenele prind viață. Îți scuturi puțin capul, să-ți dovedești că numai ți se pare și-auzi venind dinspre scenă un „niciodată nu mă-nvăț minteee...”. Oamenii de pe iarbă simt versurile pînă la ultima silabă și mișcările specifice din cap ale rockerilor par că se schimbă subit într-o serie de aprobări – mai puțin tacite. Pinholes vrea să părăsească scena, rockerii strigă bis și-atunci Vladimir îi întreabă, glumind: „Serios, voi sînteț’ siguri de asta?”. Rockerii încep să rîdă, solistul își agață chitara de corp și, înainte să spună că „am doar un loc în care stau/ legat la ochi/ stai să

vezi cum mă arunc în gol/ fără să mă zbat”, lasă cîteva secunde de liniște să se așeze și spune oarecum șoptit – „asta-i pentru Roca; că noi de fapt de asta am venit aici”.

„Maria, what have you done?” „Haaaa..”, spune solistul de la The Mono Jacks și rockerii rămași pe pîrtie deja încep să țipe și ei. Un băiat cu pantaloni scurți albi, hanorac alb, cu capul acoperit și el de glugă și cu ochelari de soare apare dintre copaci, se-ndreaptă către o gașcă și strigă rîzînd – „haaaaa!”. Toți încep să chicotească, se prind cu brațele de umeri și-ncep să sară în același timp. „Maria, Maria, what have you done?”, întreabă solistul. Un băiat pasează prietenului de lîngă paharul de plastic plin cu bere și-l întreabă și el – „chiar așa, bă, ce?”. Grafica din spatele celor patru băieți îți fură privirea și-ți dai seama imediat că din ecran par să se îndrepte către tine niște păsări care zboară și formează tot felul de construcții din firele roșii care le sînt prinse de piciorușe. Aripile li se întind larg odată ce „a”-ul din „Mariaaaa” se lungește și, deși-i noapte, ai putea să juri că peste capetele rockerilor de pe pîrtie se întretaie și se-aud foșnind perechile de aripi ale păsărilor.

„Astăzi iubirea se gătește” „Maria, apologise and make him let you go.” Un bătrînel care poartă o băscuță gri își ține brațele împreunate în jurul taliei soției. Le păstrează nemișcate și nu-și dezlipește ochii de la scenă. Ea își așază părul grizonat după urechi, își lasă capul ușor pe spate și-i face culcuș respirației în umărul soțului. Din cîteva în cîteva secunde,

femeia își ridică privirea, își întoarce capul puțin și-i zîmbește drăgăstos. „Run now/ I hear a fire alarm!” – rockerii par să-i creadă pe cuvînt pe băieții de la The Mono Jacks; se ridică din iarbă, măsoară oamenii aliniați ca-n rafturile unei biblioteci și se îndreaptă către vîrful pîrtiei. „All in all turns out/ I can not escape it.” Te uiți în jur și nici măcar nu înțelegi de ce-ar vrea cineva să evadeze. Culcușul din iarba umedă s-a încălzit deja, fumul de țigară poate lejer să-ți amintească de-un mic foc de tabără și îndrăgostiții care se țin de mîini ori prietenii care-și reazemă capetele unii de umerii altora nu fac decît să te arunce undeva în timp, în adolescență, într-o seară de vară din care n-ai mai vrea să crești și să pleci. „El este profesor la catedra de seismologie a universității din București și o cere în căsătorie. Ea e japoneză, așa că i se face frică și pleacă înapoi în Japonia.” Nimeni nu pare să înțeleagă povestioara băieților, dar ritmul care se lovește imediat de tăcere explică totul și dintr-o dată fețele din jur se luminează și fiecare-și caută persoana cea mai apropiată de pe iarbă, s-o îmbrățișeze. „Astăzi iubirea se gătește/ se îmbracă toată-n alb” – așa începe să se picteze „Tabloul” sonor, care, după semnătura de final, pare să-și mai piardă din admiratori. Pîlcurile de oameni se răresc din ce în ce mai tare și din drumul spre vîrful pîrtiei, dacă te uiți puțin în urmă, vezi un șir nesfîrșit de fețe luminate, zîmbitoare, peste care plutește o pace mată și-o stare de bine. Stai locului, te-ntorci să privești scena și murmuri odată cu băieții de la The Mono Jacks – „we’re all getting older/ reaching out to God!”. Zîmbești, te bucuri c-ai fost aici și-ți spui – „da, așa a făcut și Roca – doar a îmbătrînit cu o ediție”.

FEEL

EDIŢIE SPECIALĂ | 11 IUNIE 2017

Marioneta s-a plimbat și printre anticariatele de pe Lăpușneanu.

O îmbr\]i[are f\r\ v`rst\ cu Pogany Mădălina ROBU madalina.robu@ opiniastudenteasca.ro Ai cumva o îmbrățișare? Pogany s-a trezit de dimineață c-un vis în care o lumină îl conducea spre copiii care n-au fost îmbrățișați niciodată. Adică, povestește el, au fost îmbrățișați, dar fără să facă și schimb de căldură din interior. Ilinca Istrate, mămica lui, îl ține acum în brațe, iar el privește senin cerul. Împreună, emană o energie care te face să te topești – și poți să fii sigur că nu-i de la soare. Mai întîi, o să-ți facă cu mîna și-o să-ți spună că el se numește Pogany, ca domnișoara Pogany a lui Brâncuși, apoi o să vină la tine în brațe și, în timp ce te mîngîie ușor pe cap, o să-ți dea la o parte fiecare strat de bumbac, piele, mușchi și țesut osos, fără să se încurce printre vene sau să facă dezordine. Fără să știi c-a stat ascunsă-n tine atîta vreme, o lumină intensă și pe care n-ai s-o poți compara vreodată cu ceva anume o să

țîșnească deodată din tine. Poate c-ai să zîmbești. Sau poate c-ai să plîngi, cum au făcut cîțiva tineri cînd s-au întîlnit întîia oară cu el. „Da, m-am născut să îmbrățișez.” Sîntem pe Lăpușneanu și e trecut de ora 15.00. Pogany e îmbrăcat întrun pulovăraș tricotat și-ntr-o pereche de pantaloni gri și, de cîteva minute, a început să se plimbe pe stradă. Își face prieteni, spune el. Trece pe lîngă corturile albe care-s aliniate în rînd la marginea străzii și se uită, curios, la ilustrațiile cu eroi ale lui Leonard. La masa lui s-au strîns deja cîțiva oameni care, în timp ce se uită la stickerele și ilustrațiile din albumul artistului, Inktober, își mișcă discret corpul pe muzica de-afară. Fac cunoștință, se îmbrățișează și-o fată îmbujorată, cu mîinile proptite în bărbie, tot slobozește cîteun icnet – „ce drăguuuț!”. Lîngă ea, un băiat înalt, cu părul ușor ondulat, o cuprinde pe prietena lui. E umbră și-ai putea să stai întreaga după-amiaza aici, fără să te plictisești sau să regreți c-ai ieșit din casă. „N-ai vrea să te de-

senez, Pogany?”, îl întreabă băiatul, abia desprins din îmbrățișare, vrînd să-i mulțumească cum știe el mai bine. Din mîinile sale iese, în mai puțin de trei minute, portretul lui în oglindă. „Pogany, te-ai rănit!”, te trezești exclamînd chiar înainte să ajungeți în fața farmaciei din apropiere, după ce vezi că arătătorul îi este înfășurat într-un plasture. Fără să te ignore, marioneta se-apropie tiptil de farmacie, dă semne c-ar intra și-apoi se întoarce și-ți sugerează că „pupă ca să treacă” din copilărie e mai eficient decît tabletele argintii cu pastile și unguentele cu miros mentolat. Se întorc toate privirile după Ilinca și „feciorul meu”, cum îl mai alintă artista-păpușar, iar copiii s-ar muta la Pogany acasă dacă le-ar da voie părinții. Pierzi șirul prietenilor pe care și i-a făcut azi păpușa, dar știi sigur că-s de toate vîrstele – de vreme ce nici măcar bătrîneii, hipsterașii sau copiii care nu pot lega încă cuvinte s-au apropiat de el și l-au îmbrățișat. „Cîți ani are?”, întreabă o țigăncușă îmbrăcată-n roz

bombon, care-și ține copilul la sîn. „Nu are”, îi răspunde Ilinca, „Pogany nu are vîrstă”. Tatăl, după ce-a întrebat chiar mai înainte dacă se dă ceva gratis, ia copilul din brațele mamei și-l mută pe genunchii Ilincăi, „să-l îmbrățișeze și pe el nițeluș”. Băiețelul mai că l-ar înghiți pe Pogany dacă ar putea, întinzîndu-și limba peste fața lui și acoperindu-i nasul cu gura. „Cum, nu are?”, întreabă vizibil confuză femeia, după ce-a meditat preț de-un minut la răspunsul Ilincăi și îndepărtîndu-se cîțiva pași. „Noi mai avem un prieten rrom. O să-ți povestim despre el odată, e deosebit”, îmi spune fata cu părul lung, făcut bucle, în timp ce ne-ndreptăm spre capătul străzii. N-o să-ți dai seama cînd a trecut timpul în ziua asta de sîmbătă, dar știi că plimbările cu Ilinca și Pogany sînt ca o terapie care trebuie neapărat repetată din cînd în cînd. „Pogany, noi ne-am cunoscut mai demult. Era la Spitalul de Copii, îți mai aduci aminte?”, îl întreabă o femeie cu glas duios, care iese în întîmpinarea lui. Se aplea-

că încet și, după ce este sărutată pe obraji și mîngîiată pe păr de mîinile cu degete subțiri ale marionetei, se ridică zîmbind și-i face din mînă în semn c-o să plece. „O, ești cavaler”, îi mai spune ea lui Pogany, după ce el face curtenitor o plecăciune înaintea ei. Să nu te miri cînd îl vezi cum se oprește în fața anticariatelor și studiază titlurile aurii ale cotoarelor de cărți pentru că Pogany e, de felul lui, un cititor pasionat. „Noi nu citim doar povești, ci și cărți pentru oamenii mari”, îți spune Ilinca cînd Pogany nu vrea să se mai desprindă de „Crimă și pedeapsă” a lui Dostoievski. Ieșind dintre mormanele de cărți, o femeie cu vocea groasă, care-și aranjează rapid bluza, îl salută pe Pogany, zîmbește și, după ce-l îmbrățișează, îi zice marionetei – „Să-i spui lui mami să-ți dea alte hăinuțe, că-n astea sigur îți este cald!” Cald îi este, îți spui în sinea ta, dar nu de la soare. E, cum spunea și Ilinca la început, căldura din interior. Și îmbrățișările cu lumină.

HarceaPacea a colorat L\pu[neanu Elena TANASĂ elena.tanasa@ opiniastudenteasca.ro

Pe Lăpușneanu, cum cobori din Copou spre Piața Unirii, e-o canapea roșie în mijlocul străzii. Pe ea stau două domnișoare, o blondă cu o pălărie de paie pe cap și o brunetă cu mulți cercei rotunzi și aurii în urechi. Una dă din picioare, alta își plimbă mîinile prin aer, pe muzica lui Lulu. El stă într-unul dintre corturile amenajate de cei de la Rocanotherworld și mixează cu zîmbetul pe buze și cu un pet de bere alături. La doi pași mai încolo e HarceaPacea, artist vizual, înconjurat de multe cutiuțe de vopsea și pensule. Își începe cu mișcări atente și ușoare desenul pe pînză, folosind nuanțe vii de portocaliu, roz și galben, iar ceea ce rezultă se-aseamănă cu-o flacără compusă din mai multe substanțe chimice, arse pe pînză. „Mami, vreau și eu un desen așa mare cu roz”, îi zice o fetiță, care poartă o rochiță roșie cu Mickey Mouse, mamei sale, în timp ce aceasta privește atentă la pictură. Mama rîde, scoate telefonul, îi face micuței o poză și-i promite că o să o pună pe asta în ramă. Dacă mai mergi cîțiva metri, în față la Café Society, vezi două pînze mari pe jos, iar alături de ele sînt Cristina și Vlad, artiști vizuali, care și-au propus ca în cadrul acestui festival, să creeze artă murală derivată din graffiti. Vor ca în loc să folosească tradiționalele pensule, să utilizeze spray-uri cu vopsea. Dintre cei doi, Cristina e pata de culoare, fiind îmbrăcată cu un tricou verde, larg, pantaloni scurți și pe sub ei, niște colanți mov, în timp ce Cristi-i monocrom, îmbrăcat din cap pînă în picioare în negru. Artista are o țigară în colțul gurii și învîrte-un șablon pe planșă, încercînd să-i găsească locul perfect. Șabloanele

au diferite forme și dimensiuni, de la cercuri și pătrate pînă la unele în formă de frunză. Momentan planșa-i în mare parte albastră, cu cîteva accente galbene. Cei care trec pe-acolo, privesc curioși, dar nu îndrăznesc să pună vreo întrebare. „Uite la ei ce concentrați sînt, lasă că trecem mai tîrziu pe-aici, cînd termină, să facem poze”, spune un bărbat cărunt către soția sa în timp ce se îndreaptă spre zona cu ilustrații cu și despre eroi a lui Leonard Luția. Acolo, pe o masă, sînt puse mai multe abțibilduri cu eroi din desene animate, precum Finn și Jake din Adventure Time sau altele mai simple, pe care scrie doar Comic Con. Într-un colț, se-află un album intitulat Inktober. Leonard le spune celor care se opresc pe acolo că e albumul lui și că și-a propus ca în fiecare zi să facă cîte un desen al unui erou, considerînd asta un fel de provocare personală. „That’s where the art is”, se-aude din difuzoare, în timp ce artiștii de pe Lăpușneanu continuă să își îmbrace planșele, unii cu pensula sau trafaletul, iar alții cu spray-urile. Pe pînza lui HarceaPacea, culorile vibrante au dispărut. Leacoperă acum cu un trafalet micuț, pe care îl înmoaie ușor într-o cutie de vopsea gri. Mai ia cîte o pauză, își șterge ochelarii de soare, care-s puțin „vopsiți” și își admiră creația. De-acum, trebuie să o lase să se usuce, pînă continuă cu următorul strat. În partea cealaltă, Vlad și Cristina au deja vîrfurile degetelor pline de vopsea. În jurul pînzelor e plin de șabloane folosite, pe care stă cîte-un spray ca să nu fie luate de vînt, mai multe foarfece aruncate, sticle de suc, pahare de cafea și multe resturi de scotch. „Ce vrei? Mozaic galben, portocaliu?”, o întreabă Vlad pe Cristina. Ea îi răspunde pe-un ton copilăros că vrea doar să iasă frumos, dînd impresia că pe ei nu îi deranjează haosul din jurul planșei,

dacă totul arată bine în final. Între timp, pînza lui HarceaPacea s-a uscat și-acum conturează cu un marker alb o mască de gaze pe-un trup lung și subțire, apoi ia o pensulă, o înmoaie în alb și dă peste schiță. După ce-și

termină desenul, ia loc pe-o bancă, răsuflă ușurat și-și aprinde o țigară. Soarele începe să apună și, printre clădirile de pe Lăpușneanu, mai ajunge cîte-o rază ce atinge pînzele colorate, care se bucură de privirile admirative ale trecătorilor.

Creația lui HarceaPacea a putut fi admiratâ toată ziua.

TASTE EDIŢIE SPECIALĂ | 11 IUNIE 2017

Unul dintre cei care se cățărau avea harta lumii desenată pe spate.

Lumii `i st\ mai bine la trei metri `n\l]ime Andreea ANTON andreea.anton@ opiniastudenteasca.ro „Bună dimineața! M-am trezit din somn, veniți la mine în vizită”, spune un ștrengar de vreo patru anișori, printre hohote de rîs. Vreo cinci minute s-a chinuit să urce în hamacul verde de lîngă poartă, dar cum n-a izbutit nici atunci cînd și-a pus mingea sub picioare, a renunțat și și-a strigat tatăl. După ce s-a văzut sus, s-a strîns ca un covrigel și s-a afundat cu totul în pătura gigant care l-a înghițit imediat, transformîndu-se într-un cocon mișcător. E puțin după ora amiezii și în curtea Muzeului Literaturii oamenii stau

la pîndă ca să ocupe o bancă la umbră sau, dacă-s de-a dreptul norocoși, vreun hamac. O scenă goală din lemn a devenit loc de odihnă pentru niște tineri care, din cînd în cînd, pe ritmuri de rock, se ridică și se întrec în mișcări de dans. Busturile lui A.D. Xenopol și-al lui Vasile Conta par să-i fi prins pe băieți la mijloc, ca într-o îmbrățișare, și dacă se întîmplă să se lipească și de tine veselia lor, ți se pare chiar c-au reușit să le dea viață.

La Medeleni Alături, pe un perete multicolor, pe care sînt aplicate niște pietre pestrițe, oamenii se întrec în cățărări. Un băiat

blond îmbrăcat cu un tricou albastru pe care scrie „staff” ajută o fetiță să-și îmbrace hamul de siguranță și o susține cu grijă pînă ajunge sus. „Prinde-te cu mîna de piatra din stînga”, îi strigă cînd vede că nu mai reușește să coboare, dar n-apucă să termine că fetița își face vînt și țopăie ca un păianjen pînă jos. „Uau, tu te-ai mai cățărat înainte, nu-i așa?”, adaugă și își trece cu simpatie mîna prin părul ei maroniu cînd răspunsul ei e negativ. Pe peretele celălalt, doi băieți urcă cot la cot către vîrf. Unul dintre ei are un tatuaj cu harta lumii, care începe de pe spate și se termină pe piept. Cînd ajunge înapoi jos, își recuperează repede berea și se alătură băieților de lîngă scenă, mer-

gînd încet și trecîndu-și picioarele goale prin firele verzi de iarbă. Pe partea cealaltă a aleii, în spatele unui cort albastru, o frînghie lată, ancorată între doi copaci, se lasă mișcată de vînt. Ăsta-i locul unde pot veni oamenii să facă „Slacklining”, adică să încerce să-și țină echilibrul și să traverseze frînghia de la un capăt la altul fără să se sprijine. O fată cu ochelari, îmbrăcată în verde, își face curaj și urcă, dar asta doar pentru c-o alta promite să o țină de mînă. „Vai, să nu-mi dai drumul”, chicotește amuzată, cînd simte că-i gata-gata să cedeze și să sară. N-ajunge pînă la capăt, dar asta o încurajează să urce și-a doua oară și chiar dacă-s doar ele două acolo, se a-

muză într-atît încît, în scurt timp, rîsul lor împînzește parcul. O fetiță de vreo doi-trei anișori, cu un moț prins în vîrful capului, le privește admirativ și le acompaniază în momentele de veselie, în timp ce-și strînge la piept ghiozdănelul roz cu prințese. Lîngă poartă, deși-i deja aproape 17.00 și nu mai este mult pînă-n seară, încă mai dai peste ștrengarul din hamac. Din cînd în cînd iese din el ca un fluture abia născut și plimbă mingea dintr-o parte-n alta, ridicînd nori de praf, care te fac să crezi c-ai migrat către moșia din La Medeleni ca prin vis și chiar nu te-ar mira să te împiedici după cîțiva pași de fața zîmbitoare a năzbîtioasei Olguța.

Buc\tarii f\r\ [or] au îmblînzit creve]ii

O p\turic\ pentru to]i c\]eii

Florentina TITULEAC florentina.tituleac@ opiniastudenteasca.ro

Curtea din fața casei Vasile Pogor este invadată de corturi. Urmărind aleile, unele colorate cu cretă, altele făcute doar din pietriș, ajungi la cel de la care vine cea mai mare zarvă. Deși ai crede că e vorba de muzică sau voci ale oamenilor, se aud de fapt lătrături. De dimineață, de la ora 10.00, șase cățeluși pufoși își caută un stăpîn. „Armele” folosite pentru a topi orice inimă sînt atît ochii mari înduioșători, cît și boticul umed. După ce le vezi privirile galeșe, nu ai cum să nu-ți suni toți prietenii pînă găsești unul care are destul spațiu în apartament sau care stă la o casă, numai bine cît să adopte o minge de blăniță. În spatele unui țarc din metal vopsit în nuanțe de roz și de care sînt legate niște baloane, tot roz, cățelușii încep să roadă tot ceea ce le iese în cale – mingi colorate, oase de jucărie, animăluțe de pluș, iar uneori se mai leagă și de cîte o mînă care-i scarpină frenetic pe burtică. Dacă te apleci să-l mîngîi pe unul, vin rapid și alții ca să-ți arate că blana lor este și mai pufoasă și numai bună de dezmierdat. Un grăsun maroniu este vedeta țarcului. Cu lăbuțele pătate de alb, ca și cum ar fi intrat într-o cutie de vopsea, sare pe spatele vecinilor săi de sub cort, dînd startul la o adevărată hărmălaie. Deranjat de gălăgia care nu-l lasă să doarmă, un alt cățel, cu blănița cînd maro, cînd gri, latră amenințător pînă cînd toată „cearta canină” ia sfîrșit. Mulțumit de rezultat se așază înapoi în pătuțul lui negru de care nu se mai desprinde mult timp după aceea. În mulțimea de mingi de blană maro sau neagră, se evidențiază un cățeluș mai înalt decît ceilalți de culoare albă. Acesta poartă mîndru la gît o zgardă de formă triunghiulară ca un batic ce are culoarea albastră. Privește printre sîrmele din gard la trecători, așteptînd cuminte ca o mînă să se aplece asupra lui și să-i scarpine urechile. Tinerii se opresc în fața cortului, mîngîindu-i rînd pe rînd pe toți cei șase. Cu atîta băgare în seamă, puiuții de cîine își rotesc cozile subțiri asemenea elicelor de elicopter. Și concertul de lătrături începe din nou, cînd una dintre codițele jucăușe îi atrage atenția unui cățel care începe s-o muște, deranjîndu-l pe posesorul elicei îmblănite. O cățelușă mai norocoasă, de culoare cafenie și cu un batic roșu legat în jurul gîtului, se plimbă liberă prin curte căutîndu-și un stăpîn de una singură. Chiar și așa, nu este scăpată din ochi de vol-

„Eu acum ce mai fac?”, întreabă insistent Anastasia, o fetiță cu părul brunet și creț, care poartă ochelari cu ramă neagră, de fiecare dată cînd își termină sarcinile. A venit în curte la Casa Pogor pentru a participa la atelierul de gătit organizat de Soft & Grace împreună cu părinții și fratele ei, un ștrengar cu vreo cîțiva ani mai mare care poartă o șapcă neagră. Au de pregătit supă de creveți și guacamole într-o bucătărie improvizată în spatele unui cort albastru. Organizatorii au adus ingrediente, plite, storcătoare de fructe și au deschis și un stand cu fresh-uri, smoothie-uri, limonadă și chiar cîteva sortimente de mîncare, gătite instant. Participanții de la „Taste Rocanotherworld” care nu au curajul să-și pună un șorț și să gătească pot alege să guste supă de creveți, humus, falafel, feta coaptă, salată sau mușchi de porc cu salvie făcute de bucătari profesioniști. Chef Bogdan, care poartă un șorț mov, îi supraveghează pe cei patru membri ai familiei. „Bărbații” toacă usturoiul pentru supa de creveți, iar Anastasia și mama ei pregătesc avocado pentru guacamole. În doar cîteva minute, echipele se inversează, iar părinților le revin două cratițe în care clocotesc creveții pe plitele de lîngă cort. „Voi trebuie să pisați mango”, le spune chef Bogdan copiilor și îi dă băiatului o furculiță. Anastasia ripostează cu un alt „dar eu ce fac acum?”, trage bolul de metal înspre ea, ia o lingură și începe să învîrtă fructul pe care l-a curățat în urmă cu cîteva minute alături de fratele ei. După ce obțin o pastă cremoasă, cei doi adaugă frunze de pătrunjel rupte în bucăți mici, iar apoi taie în jumătăți două croissante pe care le umplu cu compoziția obținută. „Mie nu îmi place”, zice fata către părinții ei, dar tatăl o liniștește spunîndu-i că vor face schimb: ea va mînca ciorba, iar el guacamole. Cîțiva pași mai încolo, mama celor doi frați are probleme cu un ochi de la plită,

care se tot închide la fiecare adiere de vînt, împrăștiind miros de gaz în curtea Casei Pogor. Chef Bogdan îl aprinde înapoi răbdător de fiecare dată, dar pînă la urmă tot femeia descoperă problema. „E prea la mic ochiul”, spune aceasta și mărește puterea focului și continuă să mestece creveții în care bucătarul pune între timp unt de arahide, lapte de cocos și sos de roșii. Copiii își privesc părinții cum adaugă în cratițele de pe foc pătrunjel, busuioc și coriandru. „La mine am pus usturoi?”, se întreabă brusc mama Anastasiei, în timp ce privește în oală, dar soțul îi amintește că a fost unul din primele ingrediente adăugate. Chef Bogdan se împarte acum între clienții care au făcut coadă în fața standului și cei patru bucătari de ocazie și își amintește că mai este nevoie de puțină zeamă de lămîie. Dispare pentru cîteva secunde din nou în cort, de unde se întoarce cu două jumătăți de fruct pe care le stoarce concomitent în cele două cratițe. „Acum puteți să opriți și să puneți supa în boluri”, spune bucătarul și arată spre un teanc de castroane de plastic. „Asta-i tot?”, întreabă nedumerită mama Anastasiei, în timp ce ridică din sprînceană, dar chef Bogdan îi răspunde zîmbind: „Tre’ să vezi ce bună e!”

Copiii au gătit guacamole.

Sabina-Maria NICA sabinamaria.nica@ opiniastudenteasca.ro

S-au putut dona bani pentru ajutorarea animalelor de la padoc.

untarii care se îngrijesc de cortul „Adoptă un animal”. Un băiat înalt și cu barbă, umple cu apă un bol de metal ce are inscripționată o coroniță pe fund, un semn că și cîinii au prinții și prințesele lor. „Deocamdată le dăm apă, nu bere, că-s prea mici”, glumește acesta descrețind cîteva dintre frunțile domnișoarelor îndurerate că nu pot lua unul dintre animăluțe acasă. Pe iarbă, alături de alți responsabili ai cortului, stau întinși doi cîini de talie mare, unul alb și unul roșcovan. Aceștia poartă tricouri roșii și albastre pe care scrie „adopt me!”. Cînd te apropii de Lola, cîinele roșcat și cu tricou roșu, se lipește de piciorul tău, iar atunci cînd o mîngîi pe creștet te privește cu ochi umezi ca și cum ți-ar mulțumi pentru clipele de răsfăț. „Toți pot fi adoptați, deci «feel free»!”, spune o fată tunsă băiețește cu un zîmbet larg. Atunci cînd te gîndești ce poți face pentru a ajuta aceste animăluțe ca ele să-și găsească un stăpîn, dai cu ochii de o cutie de carton colorată. De pe ea te privesc ochii jucăuși ai unei pisici, desenați deasupra unor litere ondulate – „Ajutați-mă!”. La așa o rugăminte serioasă nu ai cum să rămîi indiferent, și în timp ce te plimbi pe la alte corturi mai arunci cîte o privire la desenul cu pisica, bucuros că ai făcut ce trebuia și că acum nu trebuie să-i simți privirea în ceafă ori de cîte ori te întorci cu spatele.

PROGRAM

EDIŢIE SPECIALĂ | 11 IUNIE 2017

Rocanotherworld DUMINICÂÂ| Electronic Rocanotherworld — Skin Social

Main Stage, Pîrtia Copou 15.00

16.45

Jinxy Von D’Ers

Avantgarde DJ

BYRON

Harlequin_Jack

16.00 08.00

Andrew Red Hand

12.00

Emann

16.00

Mirco Anek

Overlay B2B

14.00

10.00

Kurtiss Kromm

17.40

Cred c\ sunt 18.40 extraterestru

Subcarpa]i 19.30 20.20

Domino

HIP

20.00

RATB 21.15 22.35

Luna Amar\ 23.35

Lansare lampioane

Taste — Casa Pogor

l 10.00 - 11.00 Mic dejun sănătos (copii 4-10 ani) – Frigăruie din fructe cu sos de vanilie l 12:00 - 13.00 Pachetul pentru școală (copii 4-10 ani) – Croissant cu omletă și salată proaspătă l 14.00 - 15.00 Prînzul (>10 ani) – Somon cu sos de muștar, roșii coapte și salată răcoritoare l 16.00 - 17.00 Cina în familie! (părinți + copii/cuplu) – Supă cu creveți și cruton aromatizat, Guacamole cu crakers

Alte activit\]i Zero Gravity – panoul de cățărat și tiroliană; 360 ade – slackline; „Make Fruit Fair!” – jocuri și discuții despre fructe exotice și proveniența lor;

18.00

BIC

Feel (Street Art) Strada L\pu[neanu - 11.00 — 17.00 l 11.00 - 17.00 LULU – DJ SET l 11.00 - 17.00 Platforma Nexting l 12.00 - 17.00 HarceaPacea – desen pe pînză l 11.00 - 17.00 Cristina & Vlad – artă murală, derivată din graffiti l 14.00 - 15.00 Ilinca Istrate & Pogany – street art pe partea artei de animație