Nr. 2 Rocanotherworld by Opinia Studenteasca

ARGUMENT

O vînătoare de duhuri culturale

Experien]a autentic\ de PRESĂ STUDENȚEASCĂ

l Anul XLIII l 10 iunie 2017 l IAȘI l EDIŢIE SPECIALĂ l FESTIVAL ROCANOTHERWORLD l GRATUIT

To]i oamenii lui Roca

Mă întristează oamenii care citesc ghiduri rapide care te învață „cum să fii un tu mai bun”, „cum să te motivezi cînd ești trist”, „cum să-ți faci prieteni de la primul dialog”. Oameni care însă nu ridică ochii din pămînt să se uite în jur. La prieteni, la familie, la necunoscuți care le împărtășesc aceleași valori. Aceleași valori... Un cuvînt folosit cu atît de multă ușurință zilele acestea, încît și-a pierdut orice urmă de substanță. A devenit un ideal comun, aruncat în vîrful căpiței cu „oameni frumoși, creativi și liberi”. Nu l-am cunoscut pe Ioan Dan Niculescu, dar nu am mai văzut niciodată atît de mulți oameni adunați în jurul unei amintiri, care a fost ieri, în prima zi a Rocanotherworld, mai vie decît foarte multe duhuri culturale care insistă să bîntuie, cîteodată, Iașul. Mulțimea din zona pîrtiei era formată din unii oameni tineri, alții mai în vîrstă, familii venite cu copiii, manageri, angajați, studenți – mulți dintre ei uniți de un set de valori și de

Cătălin HOPULELE director catalin.hopulele@opiniastudenteasca.ro

pasiuni pe care, poate, nici nu știau că le au în comun. După un timp, mulțimea forma un grup atît de compact încît părea o picătură de apă ținută pe o lamelă de microscop; lua forma pîrtiei în toate direcțiile, fără să se disperseze. Nu l-am cunoscut pe Ioan Dan Niculescu, dar mi l-am închipuit ieri uitîndu-se de undeva de pe C.A. Rosetti către mulțimea de oameni care umplea, spre amurg, mai toată pîrtia. Mi l-am închipuit zîmbind, scărpinîndu-se în vîrful capului, cu sinceritatea ușor jenată a omului căruia nu îi vine să creadă că toate aceste lucruri i se datorează. Mai cred că în aceste trei zile ale festivalului, toți cei care l-au cunoscut pe Roca îl văd, cîte un pic, și ei. Nu l-am cunoscut pe Ioan Dan Niculescu, dar cred că ar fi venit la Rocanotherworld.

*** „Ce faci pentru tine, iei cu tine. Ce faci pentru alții rămîne forever”, scrie pe fața dinspre scenă a unui cort alb, mare, din mijlocul pîrtiei – un „rocanotherwall”. „Hai să scrii ceva”, îi strigă Marius Ursache lui Radu Popescu, apucîndu-l strîns de umeri. Se opresc amîndoi în fața pînzei și citesc. „I miss you, Roca! (...) Nu pot să cred man! (...) We did it!”

POVESTEA LUI 2016

EDIŢIE SPECIALĂ | 10 IUNIE 2017

Cel care strălucește în continuare Ioan STOLERU ioan.stoleru@ opiniastudenteasca.ro În 2007 – 2008, cînd eram în anul I de facultate, erau trei rockoteci în Iași. Duminica în Flamingo, sîmbăta în Lady in Red și miercurea în XS Club, la subsolul Hotelului Unirea. Încă de la început, DJ-ul serilor de miercuri, din XS, mi-a atras atras atenția prin muzica pe care o punea, combinînd hituri mai vechi cu chestii noi, nu neapărat underground, dar în orice caz mai puțin cunoscute. Țin minte că m-a mirat să aud UNKLE (doar ce scoseseră albumul „War Stories” în iunie 2007), așa că m-am dus la pupitrul DJ-ului să-l felicit. Deși nu prea ne auzeam în gălăgia aia, cumva ne-am înțeles din priviri și, după seara respectivă, de fiecare dată cînd veneam acolo și mă vedea, punea și un Chemistry sau Burn my Shadow de la UNKLE. Mulți dintre cei care l-au cunoscut pe Ioan Dan Niculescu, sau Roca, cum îi spuneau prietenii, au fost influențați de el într-un fel sau altul. Cu

”

ajutorul lui s-au legat prietenii, idei de proiecte și afaceri, iar unii și-au găsit iubitul sau iubita și chiar s-au căsătorit. I-a marcat pe cei cu care a intrat în contact prin firea sa generoasă și iubitoare. Mulți și-l amintesc nu doar ca un designer, antreprenor, gurmand sau călător, dar și un „deschizător de suflete”. I-a ajutat pe prieteni să-și găsească drumul atunci cînd se simțeau pierduți, fie doar și printr-o discuție tovărășească. Era genul de om care intra într-un loc și imediat își făcea prieteni și care avea puterea să calmeze spiritele încinse într-o discuție mai aprinsă, fiind mereu un om calm și un bun mediator.

„Ai cumva o păturică?” Roca a coordonat campania online a lui Klaus Iohannis la cursa pentru prezidențialele din 2014 și așa a devenit cunoscut pentru mulți la nivel național, însă cei care i-au fost aproape în timpul vieții și-l amintesc pentru mult mai multe lucruri, fiind mereu plin de idei și implicat în tot

IOAN DAN NICULESCU x ROCA y

Am înv\]at de la apus c\ e important s\ la[i o culoare frumoas\ în urm\ dup\ ce str\luce[ti.

felul de proiecte. Este fondatorul Argo, agenție de branding și design premiată la nivel național, a creat „Doamne Ferește”, primul brand de sos iute premium din România și a salvat viețile a sute de cîini comunitari, fiind inițiatorul „Ai cumva o păturică?”, acțiune care a ajuns să fie cel mai mare eveniment caritabil din România pentru animalele abandonate. Evenimentul a crescut de la an la an și a continuat să se țină și după plecarea lui Ioan. La ediția din decembrie 2016 s-au strîns șase tone de mîncare în doar trei ore. Apropiații spun că asta era una dintre slăbiciunile lui, grija față de animale, iar casa lui de pe strada Vasile Pogor era mereu și un colț de primajutor pentru animalele abandonate. „Nu de puține ori se întîmpla să meargă cu mașina prin oraș, să vadă o pisică sau un cîine rănit și să-l ia, să-l ducă la veterinar. După s-au învățat și prietenii lui să facă la fel. Și mie mi s-a întîmplat. Am văzut o pisică accidentată și am sunat-o pe fosta lui prietenă să-i cer ajutorul”, povestește George Pleșu, unul dintre prietenii buni ai lui Roca, pe care îl cunoștea din copilărie.

„Doamne Ferește” La 30 de ani, după o călătorie de cîteva luni în Thailanda, s-a îndrăgostit de țară și de Asia de Sud-Est în general, de atunci tot căutînd să revină. A ajuns chiar să considere Thailanda a doua lui casă și a promovat-o cît a putut în România, în același timp încurajîndu-i pe cei care vor să călătorească și să lucreze și ei de pe drum, digital nomads, așa cum și el ajunsese s-o facă pe unde se plimba. A mai fost apoi în Vietnam, Cambodgia, Malaezia, Bali. Mai tîrziu, avînd deja un apetit pentru țările străine, după o excursie în Mexic, i-a venit ideea celebrului muștar, „Doamne Ferește”, și atunci i s-a zis „Ioan Botezătorul”. Fiind pasionat de bucătărie, după fiecare plecare își chema prietenii la el acasă pentru a le găti ceva învățat în drumeție.

Amfitrionul rockului Împătimit al muzicii, este cel care a adus petrecerile rock în Iași, „Rock Nights”, unde-l urmau fanii, fie că se țineau în Hotel Traian, Hotel Unirea sau în Tudor. De aici îi vine și porecla, pentru că era omul care punea rock în Iași. Ioan Dan Niculescu era mare fan Anathema, trupă pe ai cărei membri i-a și cunoscut, ba chiar l-a găzduit pe Dun-

can Patterson, fost membru, la el acasă. Formația românească preferată era Firma, unde e și tizul lui (pe solist îl cheamă Rocca), pe care i-a impresionat la ultimul lor concert din Iași la care a mers. După ce au terminat de cîntat, s-a dus să facă cunoștință cu membrii trupei și le-a dat un DVD cu o înregistrare a unui concert mai vechi de-al lor pe care băieții n-o mai aveau.

*** Pe 2 iunie 2016, la doar 37 de ani, Roca a plecat dintre noi. Și, așa cum colegii de trupă i-au cîntat lui Syd Barrett „shine on you crazy diamond” în 1975, pentru că și-a lăsat amprenta pe viețile celor care l-au știut, la fel îi cîntă și acum lui Roca, an de an, cunoscuții și tovarășii.

POVESTEA LUI 2016 EDIŢIE SPECIALĂ | 10 IUNIE 2017

Rocanotherworld — o minune nu se face `n mai mult de trei zile

Aryna CREANGĂ aryna.creanga@ opiniastudenteasca.ro

„Era 19 iunie; pe 23 trebuia să fie ziua de naștere a lui Roca, așa că peste fix trei zile ne-am trezit în mjlocul unui festival – era un haos total. Nimeni nu știa exact ce face, cum face, unde face; dar oamenii s-au adunat și peste tot în jur era o energie faină.” Așa-și amintește Marius, cel mai bun

”

prieten al lui Roca, ediția de anul trecut, în care toți au început să „Rocanotherworld”. De fapt, așa nu-și amintește. Dacă stai să iei la rînd apropiații lui Roca și să-i întrebi ce anume s-a petrecut anul trecut, de ziua lui, de unde-a pornit și cum s-a născut festivalul ăsta, o s-ajungi, la un moment dat, să crezi că s-a inventat singur – sau că l-a inventat Roca. Le-a șters mințile tuturor, de undeva de sus, și i-a controlat pe toți

MARIUS URSACHE

Degeaba încerc eu s\-mi aduc aminte ceva amuzant, ceva haios sau vreo povestioar\ cu el – Roca-i o poveste în sine, cu toate lucrurile mici care-mi trec prin cap atunci cînd m\ gîndesc la el.

printr-un playlist bine pus la punct – ca pe vremea cînd punea muzică în fostul XS. Le-o fi zis prin versuri ce și cum să facă – și-așa s-au trezit toți la un concert, cînd el trebuia să facă 38 de ani. Într-un fel, pare să aibă sens. În toate celelalte feluri, nu prea poți să-ți explici, așa că n-ai decît să lași totul să se reducă la un soi de magie sau la cîteva vorbe de duh – „din alea filozofice, cum spunea el tot timpul, de ți se părea că spune cine știe ce învățătură dintr-o experiență de viață strînsă mult timp. Vai, Doamne, da’ uneori zicea așa niște prostii!”. Marius Ursache rîde cînd își amintește de Roca și-i auzi vocea cum i se pierde puțin cînd trece de la o amintire la cealaltă. „Degeaba încerc eu să-mi aduc aminte ceva amuzant, ceva haios sau vreo povestioară cu el – Roca-i o poveste în sine, cu toate lucrurile mici care-mi trec prin cap atunci cînd mă gîndesc la el.”

Mini-picnicul care s-a făcut festival cînd a crescut mare Dacă totuși te încăpățînezi să te lipești de memoria fiecăruia și să aduni de prin fiecare cotlon cîte-o bucățică din ce-au simțit anul trecut la festival, ai să ajungi așa, parcă urmînd un fir invizibil de ață care te duce înapoi în timp, pe pîrtia de schi din Copou. O să-i găsești acolo sigur pe Marius, pe Radu Popescu, pe Adrian Mocanu, zis Max, și pe Patricia Butucel. Ei o să se comporte ca și cum Roca ar fi încă prezent – nu într-un tatuaj bătut în piele, nu pe sigla vreunui tricou sau pe scenă, prin versurile trupelor lui preferate – ci printr-o poftă de viață contagioasă, pe care-au moștenit-o de la el. „Așa era Roca – optimist; și ne trăgea pe toți după el”, zice Radu șiși amintește că „după necazul ăsta care s-a petrecut cu Roca, toți am fost tare tulburați, dar cumva, a fost acolo, chiar la înmormîntare, o schemă tare ciudată”. Pare c-abia acum se dumirește de lucrul ăsta și, după o pauză scurtă, începe să povestească cu o voce ușor copilăroasă cum, de fapt, la „prăpăd” s-au întîlnit o groază de prieteni, care nu se mai văzuseră de ani de zile. „Ne-am întîlnit acolo toți, tul-

burați de dispariția lui, și ne-am dat dintr-odată seama cît de blegi sîntem că nu ne vedem, sau că ne vedem atît de rar.” Pentru că părea ciudat să nu-l sărbătorească, Patricia, care-l cunoscuse pe Roca atunci cînd a trebuit să-și scrie lucrarea de disertație despre campania online a președintelui Iohannis și i-a cerut ajutorul, a avut o idee. „Eram în Turcia cînd el a murit, așa că eu n-am reușit să particip la înmormîntare. Am văzut cum a reacționat toată lumea și-am zis că e imposibil să stăm așa, fără să facem ceva prin care să-i ducem numele mai departe.” A vorbit cu Marius cînd s-a întors acasă și i-a propus ca pe 23, cînd ar fi trebuit să împlinească Ioan Dan Niculescu 38 de ani, să facă un picnic micuț undeva, pe malul unui lac; să cheme niște trupe locale mișto, să invite prietenii lui și să-și aducă fiecare cîte-o păturică, s-o întindă pe iarbă și să petreacă toți o zi împreună. Cînd cei de la „Fine it’s Pink” au auzit despre asta, i-au contactat și le-au spus că indiferent de unde o să aibă loc evenimentul, ei or să-și aducă instrumentele și-or să cînte pentru Roca - îl cunoscuseră și Roca era omul care i-a ajutat să se lanseze. „Am făcut un eveniment pe Facebook, să mai afle și ceilalți oameni apropiați lui și ne-am trezit, pe la 12 noaptea, că erau aproape 500 de oameni care bifaseră că vor să participe. Am căutat imediat un loc și-așa am ajuns la pîrtie.”

România — Albania, 0 — 1 pentru Roca De la picnic la festival n-a fost un proces de tranziție prea complex. Jucau România și Albania, pe 19 iunie. La Boltă, la una dintre mesele din bar, stăteau Marius, Radu și Max – prietenii lui Roca. „Din discuție în discuție am ajuns la evenimentul ăsta și-atunci Max mi-a spus că sigur putem s-aducem și alți oameni, de la București – să facem asta că ne-ajută el financiar”, povestește Marius. Era cam neîncrezător și-atunci știe sigur că a încercat să le explice celorlalți doi că astea-s evenimente care se fac în timp, nu în trei

zile – „cine să vină să-ți cînte în trei zile?”. Max i-a zis atunci să se mai gîndească. „Și m-am gîndit. M-am gîndit că ultimul concert la care fusesem cu Roca era la Rock’n’Iași, unde cîntase Alternosfera, care lui îi plăceau mult.” Și s-a gîndit atunci – „oare cum ar fi să vină Alternosfera?”. Radu-și amintește clar că toată decizia asta pe bune s-a luat în maximum două ore – „cît am stat noi la Boltă, după meci; sigur nu mai mult. Cît puteam sta acolo? Că ne dădeau afară”. Știe sigur că erau ei trei la masă, c-au cerut o foaie de la Petrică, ospătarul, și-au început să noteze repede pe ea tot ce s-au gîndit c-o să le trebuiască – de la apă, la chioșcuri și la „tot felul de trăsnăi din astea.” A doua zi au început să dea telefoane și parcă de-aici tot concretul a început să se piardă. „Au fost o grămadă de prieteni care ne-au sărit în ajutor. În final, am avut patru trupe care-au urcat pe scenă – Firma, Byron, Alternosfera și Fine it’s Pink – și la început a fost o improvizație făcută de noi – am cîntat chiar și eu”, zice Marius, încercînd să-și amintească ce sa petrecut, de fapt, în cele trei zile de organizare. Toți prietenii care-au auzit de ideea de proiect a băieților au început să dea telefoane, să contacteze oameni care-ar putea ajuta. Au convins oameni, au contribuit financiar și, pe 23, în seara lui Roca, s-au văzut strînși pe pîrtia de schi. „Cînd am ajuns acolo, pe pîrtie, țin minte că nu-mi venea să cred – a fost prima dată cînd m-a bușit plînsul.” Radu-și amintește că era o grămadă de lume și că se simțea așa, plutind peste tot în aer, o emoție puternică. Era un haos, o zăpăceală care-i trăgea pe toți în toate părțile, dar care-i aducea totuși aproape de-același om. „În toată agitația aia, la un moment dat, l-am prins pe Marius, l-am tras într-o parte și i-am spus așa — «mi-aș dori enorm ca-n toată lumea asta să am un prieten care să țină la mine la fel cum ai ținut tu la Roca. Și să facă pentru mine tot ce-ai făcut tu pentru el».” Pentru că, la urma urmei, nimeni n-ar putea să „Rocanotherworld” de unul singur.

EDIŢIE SPECIALĂ | 10 IUNIE 2017

©Silvestru Petru

MAIN STAGE

The Kryptonite Sparks a luat naștere acum șase ani.

{i golanii beau ceai Mădălina ROBU madalina.robu@ opiniastudenteasca.ro Atunci cînd le vine rîndul celor de la The Kryptonite Sparks să cînte e un moment din acela cînd, așa cum ți-or mai fi povestit și bunicii, ziua se îmbină cu noaptea. Nori de fum aproape opaci urcă leneși în văzduh, dizolvîndu-se și lăsînd în urma lor un miros dulceag de căpșune. Un copil la vreo șase ani, îmbrăcat într-un tricou albastru pe care scrie „handsome”, o tot trage pe mama lui de mînă și-i spune că vrea să mănînce. E coadă la burgeri și-o tipă cu șalvari colorați își țuguiază buzele în camera frontală, se ridică pe vîrfuri cît își mijește ochii spre zona în care-i amplasată scena. Apoi, răspunzînd grăbită la telefon, țipă de se întorc toți cinci oamenii din spatele ei. „Să te ferească ʼmnezeu să nu vii aci!”

E deja plin în fața scenei și-ncă mai coboară pîlcuri-pîlcuri de băieți și fete. Din depărtare, și Răzvan, și Rareș, și celălalt Răzvan – membrii trupei – par niște păpuși roz miniaturale. Sînt energici și entuziaști, și fix cînd te aștepti mai puțin sar cu chitările în aer, delimitînd clar o piesă de o alta. Pe alocuri, pîrtia e peticită cu grupulețe compacte de rockărași care fredonează melodii de-ale trupei și care-și învîrt tacticos dozele și paharele de bere rece printre degete. „Și golanii beau ceai/ hai spune-mi de ce stai/ gravităm ușor/ ne izbim de covor”, cîntă The Kryptonite Sparks odată cu fanii care dau din cap cu frenezie. Pe scenă rulează, între timp, niște visuals cu o ceașcă de ceai în care-i aruncat un praf alb și care cade cu greutate în lichidul roșiatic. „S-a izbit și zahărul de pereții cănii”, comentează în șoaptă, cu de la sine-nțeles ironie, o fată scundă, cu

părul roșcat tuns scurt. Lîngă cortul de pe mijloc, pe partea dreaptă, un cîine se-ntinde după paharul de bere al bărbatului din fața lui, adulmecîndu-l și dînd vesel din coadă. „Găsim albume și tricouri în locul x”, ne anunță solistul trupei, Răzvan, după care adaugă că „singurele items pe care nu le avem sînt fidget spinner-ele”. Pauză de rîs și zîmbete, timide sau largi, care rămîn ca o pecete pînă la sfîrșitul concertului. Sîntem deja pe la jumătatea lui, afară s-a întunecat de tot, iar o fată-mi povestește că acum patru ani, la un concert The Kryptonite Sparks, s-a trezit că ținea în mînă vreo trei-patru CD-uri de-ale lor, fără să știe cum sau de ce. Dacă te afli după jumătatea de sus a pîrtiei, ai șanse mari să scapi de atacul violent al luminilor care-ți dau pentru un moment relativ scurt senzația de orbire. Altfel, s-ar putea să te trezești

orbecăind prin întuneric, tăind aerul rece cu mișcări neîndemînatice și făcînd piruete pe versuri despre care-ai putea spune că sînt oricum, numai nu desuete. E ceva psihedelic în atmosfera din seara asta și de-asta o să te convingi și mai bine cînd o să vezi mîinile ridicate în aer, care par că leagănă o bucată mai mică din noapte, pe acordurile energice ale trupei și-n timp ce lumina de culoare galbenă îți conturează trupul ca și cum ai fi înconjurat de o aură. Sau cînd o să dai cu ochii de băiatul cu părul vopsit blond, lung pînă la umeri, care sare continuu împreună cu ceilalți doi prieteni ai lui, chiar la baza scenei, în timp ce poartă o bărcuță de hîrtie pe cap. „Pe piesa asta cel mai potrivit este dansul din buric/ Este cel mai șic/ Fetelor, dans!”, zice c-un aer ștrengăresc solistul. În spatele lui, o altă serie de visuals, de data asta cu ceva care pare

a fi un colac care dospește și care, într-un anumit punct din melodie, se transformă într-o spumă de culoare crem din care răsar nuduri de bărbați și de femei. Te bulversează imaginile pe moment, cînd încă nu înțelegi care-ar putea fi legătura – sau dacă există vreo legătură – dintre sound și imagine și-alegi să ocolești găsirea vreunui răspuns, măcar pentru moment. Privești amețit în jurul tău, cînd vezi cum s-a strîns un univers întreg în jurul tău cu oameni pe care nu-i știi, dar pe care i-ai auzit pronunțînd clar – Roca, și-apoi i-ai văzut zîmbind. Cîini care-au venit cu stăpîni și fetițe care-au stat la concert urcate pe umerii taților lor. Și liceeni care-au făcut glume cînd au urcat pîrtia despre cum or să le spună a doua zi iubitelor – „ești ultimul jeleu care rămîne în pungă”, c-așa au zis cei din trupă într-una dintre piese.

Fine It’s Pink `n sufrageria lui Roca Ionuţ TEODERAȘCU ionut.teoderascu@ opiniastudenteasca.ro Sute de oameni au intrat în sufrageria lui Roca, iar de undeva, din centrul camerei, trupa „Fine, it’s pink” are grijă să arunce cu muzică și culoare, în jur – mai întîi, în timpanele musafirilor lui Ioan Dan Niculescu și apoi pe pereții construiți din orizonturi întunecate. Nici cîinii nu lipsesc, își ating capul de covorul făcut din iarbă udă și parcă așteaptă să coboare de pe tavan cîteva stele după care să alerge ca să le prindă și să le ducă stăpînilor. Canapeaua din colț pare cunoscută. Tot într-o noapte de asta, cu lună

plină, trupa „Fine, it’s pink” a intrat, pentru prima dată, în sufrageria lui Roca. El i-a chemat, asta după ce i-a contactat pe Facebook și le-a spus că vrea să-i ajute. „Ne-a invitat la el acasă și am petrecut o noapte întreagă stînd pe canapeaua lui și înconjurați de căței. Era și prietena lui, o tipă superbă. A fost un moment foarte intim între noi căci am stat și am depănat multe povești”, își amintește Ioana, solista trupei. Amintirile ei cu Roca și le-a ascuns bine de tot pentru a nu le prinde uitarea și de aceea, cînd vorbește despre prietenul ei, folosește timpul prezent. Încearcă să se corecteze și să pună totul pe seama unui „a fost”, însă îmi explică că ea încă îl simte prezent, că acest festival îl ține viu.

Roca a fost cel care i-a ajutat pe „Fine, it’s pink” să se lanseze.

*** „A ieșit?”, mă întreabă un bărbat din spatele meu în timp ce încerc să ajung cît mai aproape de scenă, ca să fur cîteva fotografii pe care să le păstrez în aparat la fel cum aș încerca, pe timp de vară, să prind cîțiva fluturi. Nici nu apuc să-i răspund că el deja și-a închis ochii și a început să-și clatine ușor capul. Mă gîndesc că poate nu la fotografia mea se referea și încerc să dau cu mîna fumul la o parte, mijesc ochii și parcă-parcă văd cîțiva pași. Cei de la „Fine, it’s pink” tocmai au început să picteze atmosfera de aici, iar în scurt timp totul va deveni roz și noi vom uita de unde am venit și cînd trebuie să plecăm. Trupa lasă să se scurgă, de pe scena de la baza Pîrtiei Copou, spre fiecare musafir din această cameră, un fir subțire, împletit cu un sunet puternic și-o lumină îmbrăcată în culori vii. Din această compoziție, lumina cîștigă cursa, ajunge prima la tine, și te pregătește pentru lovitura pe care ți-o dă, mai apoi, basul în mijlocul pieptului. În spatele tău crezi că nu mai e nimic, doar întuneric, și începi să-ți arunci mîinile prin aer și să-ți ridici picioarele de la sol. Luna și-a pus, în seara asta, întreaga strălucire pe tine, iar acum mai că îți vine să strigi „fine, it’s glow”. Din mijlocul acestei sufragerii, Ioana a cîntat cu forță și parcă a căutat cu privirea un bărbat care să semne cu Roca, însă, se pare, că în noaptea aceasta Roca lipsește de acasă sau poate încă nu l-a găsit niciunul dintre noi. „Un calm, o pace, un echilibru și-o dorință de-ai încuraja pe alții, de a deschide aripile celorlalți, de a-i face pe ceilalți să conștientizeze că au și ei aripi și că pot zbura, fix asta am simțit eu cînd l-am cunoscut. Mi-a dat încredere în mine”, spune Ioana cu voce tare, în timp ce-și lasă părul negru și lung să alunece pe umeri. Știe cum era Roca și, în scurt timp, începe să-l descrie. Admite că Roca și-a lăsat amprenta pe trupa lor, deși nu au apucat ni-

ciodată să colaboreze cu adevărat. Cînd ei își începeau treaba, în lunile mai friguroase, Roca pleca de fiecare dată în căutarea unui loc mai cald cum era Thailanda. „Nu am reușit să facem ceva împreună, dar amprenta lui asupra noastră sper că s-a văzut și în concertul din seara asta”, se lamentează Ioana, în timp ce colegii ei continuă să adune cablurile și instrumentele de pe scenă. Zîmbește cînd își amintește ce le-a scris Roca pe Facebook cînd i-a căutat pentru prima dată. „Ne-a scris că ne apreciază foarte mult, că ascultă muzica noastră rock și își nenorocește colegii cu muzica noastră dată la maximum”, îmi povestește solista, iar de data aceasta tonul ei coboară, lăsînd în aer o frază care încearcă să-și găsească o continuare. Poate, în seara aceasta, și-a găsit-o pentru că toți prietenii lui Roca au fost aici, „nenorociți” poate încă o dată de muzica pe care o asculta el. Prietenii care dansau în picioare, cei care strîngeau în mînă lesa de la gîtul cîinilor sau cei care se întindeau pe iarbă au aruncat cîte-o privire în jur și au tot încercat să dea de Roca. Pînă acum, însă, nimeni nu l-a găsit și cu toții ne întrebăm cine va rămîne, la final, să închidă ușa în urma noastră.

*** De lîngă o fată, o doză se răstoarnă și imediat berea din ea începe s-o ia la vale, căutînd șanțurile cele mai adînci. Bolborosește, se agită și, într-un final, intră de tot în pămînt. Un băiat ridică doza de bere și mai că-i vine să-i spună posesoarei să fie mai atentă că poate Roca se supără fiindcă i-a murdărit covorul verde din sufragerie. Deodată, de undeva se aude o voce de bărbat care întrebă: „Mîine mai veniți?”, iar cîteva voci se grăbesc să-i răspundă. „Mai venim!”. Nu-i nevoie ca ușa să se mai închidă.

MAIN STAGE

©Silvestru Petru

EDIŢIE SPECIALĂ | 10 IUNIE 2017

Băieții de la Runna au cîntat cel mai nou single – „Flip the world”.

Pe iarâb\, lumea ta se `înv`îrte cu Runna Mădălina OLARIU madalina.olariu@ opiniastudenteasca.ro „E ziua mea azi, dar o împărțim, da?”, ne zice chitaristul trupei Runna, iar cei care stau întinși pe pături, cu cîte un pahar sau cu o sticlă de bere mai sorb cîte o gură, ca în semn de „noroc” pentru sărbătorit. Chitaristul se agită atunci cînd cîntă, se dă pe spate cu tot cu chitara lui cea roșie, dar se și apleacă și îndoaie din genunchi, ca și cum nu ar fi scenă, ci ar dansa la ziua de naștere împreună cu noi toți, cei care ne-am nimerit să o sărbătorim alături de el. „Împărțim doar băutura, hai să facem party”, îi răspunde solistul rîzînd și dedicîndu-i următoarea piesă pe care o vor cînta. În jur miroase a aer rece de pădure, la fel ca la un picnic, și chiar dacă iarba e umedă, te îmbie să te întinzi și să închizi ochii, închipuindu-ți că ești pe-o plajă și aerul pe care îl simți este de fapt briza mării. Te uiți la cei patru băieți și îți dai seama că nu au adus cu ei doar instrumentele și melodiile, ci au adus și atît de multă energie de cînd au urcat pe scenă, încît păturile din iarbă sau hanoracele folosite ca pernuțe se înmulțesc cu fiecare melodie. Deși trupa este una înființată de la sfîrșitul anului trecut, toți cei patru sînt siguri pe ei, se mișcă și transmit energie pozitivă, spunîndu-ne și nouă că se simt tare bine aici, la Iași, și că se bucură că au venit să fie alături de noi. Exact aceeași ener-

gie transmite și primul lor single, „How about you”, care din primele secunde te face să dai din picioare, ținînd ritmul. „Why don’t you smile tho? / Behind that mask a force alive / It pumps up reasons / Why give it all up?”, ne întreabă ei retoric. Imediat, solistul se oprește și ne îndeamnă pe toți cei de pe pîrtie să venim mai aproape, zicînd că aproape nu ne vede. „Haideți că Runna nu mușcă, hai să ne distrăm”, zice el scurt, iar un băiețel de cîțiva ani nu ezită și coboară din vîrful pîrtiei conducînd o bicicletă roșie, care la vale pare să fi rămas fără frîne. Noroc de mama sa care îl ține de spate și îl împiedică să nu se răstoarne. Chicotește, iar ritmul muzicii pare să îl inspire, pentru că atunci cînd se întoarce, urcă dealul cu o viteză desprinsă parcă din ritmul chitărilor. Înainte de a cînta următoarea melodie, băieții ne îndeamnă ca după ce ascultăm noul single al lor, „Flip the world” să îl căutăm și pe pagina lor de Facebook, unde este și un videoclip, pe care nu ar trebui să îl ratăm. Ar vrea să cîntăm cu toții la refren și ne tot spune cum ar trebui să sune versul cîntat de întreaga pîrtie, dar pentru că afară încă nu s-a întunecat, lumea e prea timidă și se mulțumește doar să le zîmbească. Exact ca-n versurile melodiei, acordurile ne învîrt și ne răsucesc pe toate părțile, îndemnîndu-ne să dăm din cap. Numai bine cît să închizi ochii pentru o clipă și să-ți închipui cum ar fi ca lumea toată să se învîrtă odată cu tine, în timp ce stai pe iarbă.

Sesiune exotic\ de jazz electronic Florentina TITULEAC florentina.tituleac@ opiniastudenteasca.ro Din vîrful pîrtiei de ski de pe Sărăriei vezi cîteva lumini albastre, iar cu cît cobori mai mult începi să zărești oameni cu tricouri negre care se învîrt ca niște furnicuțe în jurul scenei și mixurile lui Cristu încep să devină mai clare. Cele cîteva zeci de persoane care au ajuns la Rocanotherworld încearcă să-și găsească un loc la umbra copacilor, iar dacă nu și-au adus de acasă un cearșaf colorat, se așază direct pe iarbă. Își aprind cîte o țigară sau desfac cîte o doză de bere și privesc către scenă, unde cei trei băieți de la Nopame își fac un selfie cu Cristu înainte de a schimba puțin ritmul. Muzica electronică cu accente de funk și jazz aduce pe pîrtie tineri cu biciclete colorate și părinți cu copii. Un băiețel care abia a învățat să meargă încearcă să-și țină echilibrul în timp ce coboară spre scenă, unde îl așteaptă o fetiță cu zulufi blonzi. Cu telefonul în mînă, o femeie îl filmează din spate și reușește să surprindă momentul în care puștiul, ajuns acum lîngă prietena de ocazie, începe să dea din cap pe mixajul celor de la Nopame. La tobe este Norbert Halmagyi, iar Paolo Profeti, un italian stabilit la București, îl acompaniază din cînd în cînd cu saxofonul. Cristian Melak se împarte între mixer și două conga, iar dacă nu ai vedea scena, nici nu ai putea ghici că sînt două persoane diferite. Pe mijlocul pîrtiei, o tînără cu părul creț și vopsit roșcat, studentă la Facultatea de Economie, profită de faptul că pe scenă se pregătește să urce următoarea trupă. Scoate dintr-un rucsac negru un teanc de grile al căror răspuns corect este subliniat cu un marker verde fosforescent și începe să învețe pentru examen. Prietenul ei o privește în timp ce bea o doză de Cola și nu o întrerupe decît atunci cînd încep să cînte Natsha, o tînără blondă cu părul prins într-un coc lejer, și Cristian de la Soundopamine. Cei doi poartă cămăși identice cu mînecă scurtă, viu colorate, ceea ce te face să crezi că au aterizat la Iași direct dintr-o vacanță exotică, așa cum îi

plăcea și lui Roca. „Fie zi, fie noapte / Fie stea, fie soare / Fie dulce șoapta ta / Dincolo de palma mea”, cîntă Natsha în timp ce Cristian e la mixer și nu ia decît din cînd în cînd cîte o pauză pentru a-și acompania colega de trupă. Pînă acum nu s-au auzit decît cîteva aplauze vagi din public, iar solista, care a dansat de cînd a urcat pe scenă, decide să schimbe atmosfera. „Vreau să vă văd aici”, spune tînăra arătînd spre baza pîrtiei de ski, iar patru adolescente ajung în fața scenei în doar cîteva clipe. Pe ultimele melodii ale celor de la Soundopamine, acestea fac piruete și improvizează pași de dans, în timp ce își flutură mîinile prin aer. Un beagle trece prin fața scenei, iar dacă te uiți în spate, înspre Sărăriei, mai poți observa vreo trei stăpîni care și-au scos cîinii la plimbare cîte-un patruped fără zgardă care s-a rătăcit pe pîrtie, iar asta îți aduce aminte de unul dintre proiectele lui Roca, „Ai cumva o păturică?”. Dacă nu ți-ai făcut nicio poză să o păstrezi ca amintire din prima zi la „main stage”, ar trebui să verifici pagina de Facebook a Rocanotherworld, pentru că nu știi cînd unul dintre fotografi s-a strecurat în spatele tău și te-a surprins în timp ce mergeai, îi arătai unui prieten pe cineva cunoscut sau citeai titlul „Un festival de «Doamne ferește»”.

Nopamine, instrumental cu accente de funk.

MAIN STAGE EDIŢIE SPECIALĂ | 10 IUNIE 2017

Ecranul a devenit negru odată cu urcarea pe scenă a celor de la Orkid.

Pove[ti cu iele, pe ritm de trompet\ Sabina-Maria NICA sabinamaria.nica@ opiniastudenteasca.ro „BUM!” – este sunetul care se aude puternic în boxe și din cauza căruia un băiat în cămașă cu pătrățele ridică rapid din umeri. Se uită împrejur, iar un zîmbet larg i se formează pe chip atunci cînd își intersectează privirea cu alți spectatori care au trecut prin aceeași sperietură. Așa își încep, puțin după ora 22.00, cei de la Next ex reprezentația pe scena Rocanotherworld, fiind și primul lor concert în Iași, după cum explică ulterior și solista trupei. Îmbrăcată în negru, cu o bluză de dantelă, cîntă cu o voce subțire despre supereroi, gesticulînd fiecare vers al melodiei. În timpul ăsta, pe ecranul din fundal, un monstru din bile pare uneori ba că „devorează” chipul unei fete, alterori ba că pur și simplu îi împodopește creștetul cu o coroană metalică din sfere lucioase. Baza pîrtiei din Copou s-a umplut de grupuri de spectatori ce stau așezați pe iarbă asemenea unor ciupercuțe.

Deasupra unui grup se ridică un nor gros de aburi ieșit din țigările electronice ale unui cuplu. Cei doi fumează sincronizîndu-se, vrînd probabil să se ascundă de privirile celorlalți după vălul de fum. Puțin mai în vale, un băiat se ridică mult prea rapid din locul pe care îl ocupa pe iarbă, bălăngăninduse amenințător cînd în stînga, cînd în dreapta, dar într-un final își recapătă echilibrul. Astfel, în loc să sfîrșească izbindu-se de pămînt, transformă alunecarea într-o mișcare stîngace de dans, iar cascadoria nu trece neobservată de prietenii săi, care se amuză copios. Deși muzica este pop-alternativ, asta nu-i împedică pe fanii muzicii rock să se bucure de sunetele ce fac boxele să bubuie. Astfel că în fața scenei, lîngă gardul metalic, cîțiva tineri se prind de după umeri și își scutură capetele în toate direcțiile, lăsîndu-și pletele să le plesnească chipurile roșii de la atîta legănat. Pe scenă, solista țese un moment desprins din poveștile cu iele, părînd să controleze muzica și luminile, asemenea forțelor naturii, prin gesturile

ei. În timp ce publicul este inundat într-o baie de lumină roșie și apoi albastră, din difuzoare se aude sunetul distorsionat al unei cutii muzicale, iar pe ecran dansează o siluetă construită din fire metalice subțiri. Indiferenți la magia „vrăjitoarei” cu breton de școlăriță, doi tineri s-au întins cu spatele pe iarba udă. Astfel, schimbă constelațiile de pe ecran cu stelele văzute pe cerul de deasupra Iașului. Înainte ca cei de la Next ex să părăsească scena, toboșarul trupei aruncă în public unul dintre bețele de lemn. Doi băieți plonjează pe burtă, antrenîndu-se în jocul vînătorii bățului mai ceva ca domnișoarele de onoare la momentul aruncării buchetului.

„There is no time” În timp ce membrii trupei Orkid își instalează instrumentele pe scenă, pe ecranul din fundal apare chipul lui Ioan Dan Niculescu. Din boxe răsună vocea acestuia vorbind despre importanța prețuirii timpului. Imaginile sînt luate din cadrul uneia dintre conferin-

țele TEDx din Chișinău la care acesta a fost invitat ca vorbitor. „Mi-am dat seama că nu mai am timp” – a fost una dintre frazele rostite de „Roca” și care a făcut ca peste public să se instaleze liniștea. O fată cu cozi împletite îi arată iubitului său pielea de găină de pe mînă. După încheierea filmulețului, spectatorii au început să aplaude, desprinzîndu-se uneori și cîte un „Bine Roca!”. Odată cu urcarea pe scenă a celor de la Orkid, ecranul devine negru, pe el fiind schițate cu linii albe subțiri diverse simboluri oculte – piramide, cruci răsturnate, variante simpliste de desene care fac trimitere la demonul Baphomet. Departe de orice semnificație satanistă a desenelor se află niște tineri care dau startul unui concurs de fluierături, acestea auzindu-se de la o margine de mulțime la cealaltă. Înțepeniți de atîta stat jos și din cauza pămîntului rece, spectatorii se ridică rînd pe rînd apropiindu-se cît mai mult de gardul din fața scenei. Un tînăr cu barbă duce cu mîndrie o frumusețe de sandviș care atrage priviri invidioa-

se. La un moment dat se intersectează cu o domnișoară care alunecă pe plasticul menit să protejeze cablurile, dar cu grație face mișcările necesare cît să evite dezastrul culinar.

„Pune-o pe aia cu trompeta!” La fel ca trupa precedentă, și Orkid cîntă pentru prima dată în Iași. „Pune-o pe aia cu trompeta!” – este cerința unui fan care nu trece neobservată de solist. Acesta remarcă și accentul moldovenesc al tînărului, amuzîndu-se pentru ceva timp de „trompieta” moldovenească. Cu sau fără accent, trupa îmbină rockul cu trompeta, făcîndu-i pe cei din public să danseze. Luna ce la începutul serii se vedea clară și luminoasă este acum acoperită de fum și de crengile copacilor. Deși Orkid nu au mai putut oferi un bis, spectatorii au rămas în așteptarea următoarei trupe ce avea să facă muzica să bubuie pe pîrtia din Copou.

Nava cu rockeri [i-a g\sit Firma

Beatrice JURAVLE beatrice.juravle@ opiniastudenteasca.ro „Pe Roca nu l-aș asemăna niciodată cu ceva material, el a fost o sferă de energie pozitivă, dacă am ajuns noi să îl observăm de pe scenă în timp ce se dansa”, spune zîmbind Rocca, solistul trupei Firma. Își potrivește șapca mai bine pe cap, își aranjează barba și chiar dacă te prefaci, nu poți să nu observi cît de greu îi este lui

Rocca să vorbească despre Roca. Alege cuvintele cu grijă, iar după cîteva clipe de gîndire, îmi spune că nu a cunoscut niciodată un om mai frumos și mai creativ decît tizul său. Trupa care a încheiat aseară prima zi a festivalului Rocanotherworld 2017 a fost printre cele mai așteptate, iar cei din public nu s-au sfiit să le ceară celor de la Firma, de fiecare dată, melodiile preferate. Ca să le arate „cît de mult îi apreciază”, aceștia le-au îndeplinit fiecare dorință, astfel melodia „Două suflete” a fost cîntată la cererea unei domnișoare blonde, din primul rînd,

îmbrăcată într-un hanorac lălîi, de culoare albastră. „Ne-am adunat aici să ne amintim de cel fără griji”, cîntă solistul, iar din vîrful pîrtiei de schi, luminile alb-albastre și fumul de pe scenă îl fac să pară un soi de nălucă apărută de nicăieri, deodată dată, pe scenă. Versurile sînt rostite apăsat, iar cei din public par să simtă fiecare vibrație, pentru că aproape toți încep să se legene ritmat, pe melodie. Afară, întunericul a înghițit deja fiecare părticică de lumină, iar cîteva stele se întrezăresc de după nori. De departe observi niște coconi imenși și colorați. În dungi, carouri sau cu desene abstracte, acestea se mișcă dintr-o parte în alta. Te apropii curios de ei și respiri ușurat cînd vezi că nu este vorba despre niște fluturi gigantici, ci cîțiva oameni care și-au folosit pătura ca să stea pe ea în timpul zilei, o poartă acum ca o haină groasă și s-au înfășurat cu ea din cap pînă în picioare. Un tip pletos, îmbrăcat cu hanorac și pantaloni trei sferturi din denim, flutură frenetic un steag negru. Desenată cu alb, sigla festivalului cu fața lui Roca și dungile care se intersectează mai jos, îl fac să pară un steag de pirați. Fumul fals amestecat cu fumul de țigări și aburul cald dau impresia unei atmosfere cețoase și dense, iar în fața scenei se conturează o imagine ca de film. Pentru cîteva momente nu îți rămîne decît să intri în joc și să te ancorezi bine în nava cu rockeri condusă de trupa Firma. „Am căutat comori ascunse în deșert”, cîntă solistul, iar versurile se potrivesc mănușă cu filmul despre pirații rockeri pe care ni l-am creat în cap, chiar dacă acesta a fost doar pentru cîteva momente.

Eminescu era rocker Baza pîrtiei de schi este ticsită de oameni, iar ca să se încălzească, se mișcă și dansează haotic, dînd din mîini și din cap pînă cînd amețesc. Asta

a vrut să facă și o fată pînă cînd s-a oprit brusc, iar prietenii ei au cules-o, rîzînd, de pe jos. „Țiam zis că o să amețești dacă dai așa din cap”, o dojenește prietenul ei, o ia părintește de umeri și o sărută cu foc „ca să îi treacă buba”. Ultima piesă a trupei pare potrivită pentru liceenii din public. „O să cîntăm niște versuri ale unui om pe care eu l-am apreciat foarte mult”, ne anunță solistul și înainte să te lase să ghicești îți dezvăluie că este vorba despre Mihai Eminescu. O dezamăgire colectivă, dar și un zîmbet este smuls de pe fețele oamenilor, încercănați acum de la oboseală și alcool. „Nu știu mulți, dar el era așa mai rockeraș”, rîde artistul, iar versurile piesei „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” sună atît de bine în variată rock încît îți rămîn în cap, chiar și fără să vrei. Solistul trupei Firma spune că festivalul Rocanotherworld 2017 reprezintă cea mai inspirată idee pentru a păstra vie memoria lui Ioan Dan Niculescu, zis și Roca. Ideea unui festival i s-a părut foarte „inspirată și creativă” pentru ceea ce a reprezentat tizul său. „Ceea ce s-a întîmplat în Iași va rămîne, iar festivalul ăsta o să crească. Am participat și anul trecut, am venit toți patru cu trenul, numai ca să ajungem, nici nu se mai pune problema să nu fim aici și la anul și în celălalt an și tot așa”, îmi mărturisește acesta adăugînd că ediția de acum este mult mai bună, iar diferențele față de anul trecut sînt vizibile. „Anul acesta multă lume a știut de festival, sînt trupe mari și faine și asta spune multe despre cum a evoluat”. Trage cu poftă din țigară și caută confuz un loc unde să o stingă, în timp ce dă impresia că are multe de spus, dar nu își găsește cuvintele. Astfel, se rezumă doar la faptul că îi pare rău că nu a apucat să stea mai mult cu Roca. Afară steagul stă înțepenit în pămînt, nava imaginară a fost abandonată, fumul s-a risipit, iar pirații lui Roca își caută acum cîte un taxi spre casă.

SKIN SOCIAL EDIŢIE SPECIALĂ | 10 IUNIE 2017

Stefano D [i muzica electronic\ din gr\din\ Aryna CREANGĂ aryna.creanga@ opiniastudenteasca.ro E-un miros de paie ude și grădinița care duce spre Skin Social nu pare să te îndrume către niciun festival de muzică electronică. N-ai însă cum sajungi în altă parte; încă de lîngă lac auzi beat-urile și luîndu-te după ele, te trezești în mijlocul unor ghivece cu flori așezate pe marginile scărilor, pe măsuțe mici și rotunde din lemn sau întîmplător, pe marginile cimentuite ale pragurilor înalte. E-ntuneric și singurele lumini din cort sînt cele care curg peste siluete din cîteva reflectoare și din beculețele care stau, ca mărgelele dintr-un șir, aproape la gîturile

copacilor înalți, printre care și-a făcut loc festivalul. Dante și Stefano D se întrevăd de după pupitru. S-au decis să mixeze împreună, așa că fiecare schimbă ritmul cînd îi vine rîndul și-ncepi să-i recunoști deja după felul în care sună, după o vreme petrecută în jurul scenei. Cele două baruri adună oamenii care par, de la depărtare, niște furnici în jurul unui mușuroi frumos luminat. Cînd nimeni nu-i cere ceva de băut, vreun cocktail cu dichis din meniul „Rocanotherworld”, barmanița blondă își mișcă mîinile după muzică și pare că se-aruncă într-un soi de visare lucidă. Cam la fel de visător pare și tipul care poartă o cămașă verde, cu model hawaiian. Are părul negru, creț și, cînd

te aștepți mai puțin, după ce melodia începe să devină parte din loc, se ridică brusc de pe canapea, ochește un loc în mijlocul scenei și pare că se pregătește de un fel de one man show. Momentele-cheie se repetă și băiatul pare că intră într-o transă de fiecare dată – corpul i se transformă într-o plastilină și tranziția de la dansul robotic la mișcări degajate din mîini, de parcă oasele nici măcar n-ar exista, pare floare la ureche – una muzicală, desigur. Stefano D își mută căștile mari de la urechi pe frunte și le reazemă de tîmple ca un soi de bentiță a indienilor dintr-un trib. Își mișcă mîinile frenetic prin aer și-ncepe să rîdă. Rîsul se topește, se amestecă cu beat-urile și ajunge la tînărul hippie cu mustață răsucită

Într-o c\l\torie psihedelic\ al\turi de Cel Vis\tor Elena TANASĂ elena.tanasa@ opiniastudenteasca.ro Printre ramurile copacilor bătrîni de la Ciric, în SKIN Social sau„SKIN-ul de vară”, cum îl cunosc ieșenii, răsună muzica atît de tare, că o auzi din stația de autobuz. În momentul în care ajungi la Electronic Rocanotherworld, te-ntîmpină un băiat cu ochi albaștri, ascunși după o pereche de ochelari, și o domnișoară cu părul șaten și puțin ondulat. Intrarea e liberă, așa că dacă nu ai cum să rămîi cu un bilet drept amintire, ei îți oferă o brățară neagră de hîrtie pe care-o poți păstra ca suvenir. E-o după-amiază cu mult soare, iar Lulu și Cel Visător pornesc petrecerea cu o piesă chillwave, așa, ca de început. Pe scena care se zărește de la intrarea pe terasă, Lulu, cu o cămașă în carouri și părul prins întrun coc mic, stă în stînga, iar Cel Visător, care are plete negre pînă la umeri, în dreapta. Amîndoi trag cu plăcere din țigări și mai iau o gură de bere în timp ce-și mișcă degetele rapid pe platoane. Pe una dintre canapelele albe cu pernuțe albastre, stă singură o domnișoară cu părul lung și negru, cu un breton de-un deget, o rochie lungă, vișinie și o pereche de ghetuțe de-un verde neon. Dă dintr-un picior și se tot uită cînd la cei doi artiști, cînd spre intrare, de unde ar trebui să apară cît de curînd și restul prietenilor. În celălalt capăt al terasei stau cinci băieți la bar, cu cîte-o bere în mînă, fiecare privind in gol, mișcîndu-se timid pe beat-urile electronice. „Sper să apară multe domnișoare în seara asta”, îi zice un tip cu o șapcă roșie pe cap, pe care-o poartă invers, camaradului cu care stă la o apă plată, la una dintre mesele rotunde și înalte de pe terasă. Rîd amîndoi și pleacă spre canapelele din stînga unde erau deja adunate două grupuri. În fața scenei, patru tineri, două domnișoare și doi băieți, sparg gheața și-ncep să danseze energic. Se mișcă aproape sincron și lasă impresia că au venit cu o coregrafie pregă-

tită. Se mai opresc să facă cîte-o poză cu aparatul ce-i atîrnă la gît tipului cu dreaduri blonde. „Băi, vreau o amintire cu băieții ăștia”, zice una dintre fetele care dansează și fuge grăbită către scenă, alături de artiști, iar unul dintre prieteni ei îi face rapid o poză. Soarele începe să se retragă către apus, iar luminițele ce-atîrnă dintr-un capăt în celălalt al terasei se aprind. Pe scenă e puțină agitație, se face schimbul între artiști. Lulu și Cel Visător își termină prestația și-l lasă pe Steve, care e îmbrăcat în negru, cu o pereche de ochelari de soare, tot negri, să continue petrecerea. „Luăm și noi trei beri, așa de început, că se preconizează o noapte lungă”, îi zic trei tipi chelneriței blonde care-a venit să le ia comanda. În urma ei, cei trei își fac planul, cîte beri în seara asta, cîte mîine, pentru că au de gînd să se întoarcă și în zilele următoare la festival. După cîteva piese, se-oprește muzica timp de cinci minute. „Ce faci, băi, începătorule?” îi spune Luda, unul dintre artiștii vizuali, care stătea pe-o canapea din dreapta scenei, lui Steve. Artistul nu zice nimic, zîmbește și după cîteva butoane învîrtite, spectacolul continuă. În lumina deja difuză, timiditatea începe să dispară și lumea care a stat pînă acum pe canapele se-apropie de scenă. Așa că mai bei o gură de bere, îți arunci mîinile în aer și te lași purtat de ritmurile psihedelice pînă dimineața.

și ochelari, care în dansul lui face niște salturi ușoare de pe-un picior pe celălalt, de-ar putea să te convingă că nici măcar muzica populară nu-i departe în preferințele lui de muzica asta electronică de-aici.

Rezident în XS Starea de bine plutește prin aer și pare captivă în cutiuța asta delimitată de umbra pădurii și beculețele luminate gălbui. „Eu l-am cunoscut pe Roca și știi, cînd mi s-a propus să cînt aici, în noaptea asta, n-am stat deloc pe gînduri”, spune Stefano. I se citește oboseala pe față, dar emană un optimism și o căldură care n-au cum să nu te convingă c-ar mai trebui să rămîi aici

și s-asculți ce-o să mai pună și următorii dj; te face să crezi că, de fapt, evenimentul ăsta nici n-ar trebui să arate ca altceva, decît ca un soi de petrecere de familie diferită, la care toată lumea știe pe toată lumea. „Îl știam din XS – eu puneam muzică în weekend, înaintea artiștilor – eram rezident – și el era omniprezent acolo.” E dj din 2008, cînd s-a apucat să asculte alți oameni care se jucau cu muzica și-a descoperit că asta-i place și că asta ar vrea să facă. Zice c-a fost mai greu la început, ca-n toate celelalte lucruri de care te apuci atunci cînd muncești, dar a fost sigur că n-ar putea să facă altceva. Așa c-a ales beat-urile. „Și-am să aleg să fiu aici și la anul, dacă o să trebuiască să pun muzică pentru Roca din nou.”

Dante a sc\pat la Ciric î`ngerii din Infern Andreea ANTON andreea.anton@ opiniastudenteasca.ro După ora 22.00, malul Ciricului îți dă impresia că te-ai teleportat în sătucul lui Frodo din „Stăpînul inelelor”. Pe o terasă încăpătoare, înconjurată de un șir de canapele în alb și negru, niște căsuțe mici, asemeni unor ciupercuțe, țin loc de bar. La mesele amplasate sub cortina de becuri care leagă barul de scenă, vreo cinci băieți se întrec în dans și se chinuie să nu-și irosească berile pe tricourile celor din jur. Pe scenă sînt Stefano D și Dante, doi tineri DJ, care s-au cunoscut la festival și deși trebuiau să mixeze la ore diferite s-au gîndit că n-ar fi rău s-o facă împreună. „Acum pune el o melodie ș-apoi imediat urmez eu c-o alta”, spune Dante și zîmbește ștrengărește în timp ce se-ntoarce pe cîlcîie ca să i se alăture noului său prieten. Dacă n-ar purta un tricou alb cu picățele ai putea să-l încurci ușor cu Stefano, care fuge dintr-o parte în alta ca să dea basul mai tare sau să conecteze vreun cablu rătăcit. Amîndoi sînt mici de statură, bruneți și la fel de veseli de fiecare dată cînd celălalt îi cedează căștile, în semn că i-a venit rîndul „la butoane”. De cînd se joacă ei cu sunetele, locul a început să se umple treptat, încît la miezul nopții, dacă ești destul de ghinionist încît să ai loc lîngă scenă, îți e greu s-ajungi să-ți cumperi ceva de băut tocmai din partea opusă. „Mixez de la 17 ani și-mi place mult, dar în timpul liber sînt informatician”, zice Dante în timp ce-și împreunează brațele. Pe lista cîntăreților de la festival a ajuns înainte să știe pentru că Mike T, unul din-

tre oamenii care se identifică cu fenomenul „XS”, l-a trecut pe listă. N-a fost nicicînd mai încîntat să mixeze într-un loc și asta în primul rînd pentru că i-a surîs prea mult ideea festivalului. Deși nu l-a cunoscut pe Roca, spune că înconjurîndu-se de „oamenii lui” simte că nu-i tîrziu s-o facă.

„Te iubesc pentru totdeauna” După ce termină cele trei ore petrecute pe scenă, băieții își trag sufletul pe băncuțele improvizate din baloți de paie așezați în exteriorul terasei și se integrează repede în peisajul de un verde idilic, luminat de niște lămpi cu gaz în miniatură. Un tînăr cu o mustață răsucită la capete se tolănește istovit pe canapea, după ce a ținut ritmul băieților încă de la începutul serii, și îi privește contemplativ. Alături, pe o tablă neagră, care ține loc de panou fotografic, stă scris cu roz un „Te iubesc pentru totdeauna” urmat de o inimioară. În fața lui, cîteva fete își aranjează părul și se îndeamnă una pe alta să-și lase „urma” pe tabla „cu tîlc”. Printre picioarele grăbite care intră și ies, își face loc un cîine maroniu. Două fete cu părul creț se opresc din dans și-l îndeamnă la joacă, spre deliciul celor din jur care strîng rîndurile ca s-ajungă mai aproape de el. Cînd în difuzoare răsună ceva ce pare a fi rupt dintr-un moment de tango, cei încă rămași pe canapele se adună pe „ringul de dans” și poți vedea cîteva zeci de capete cum se mișcă la unison. Pe peretele din spatele scenei, conturul unui phoenix se aprinde și se stinge de parcar vrea să-și ia zborul, dar atmosfera pare c-o să-l facă să mai zăbovească măcar pînă în zori.

PROGRAM

EDIŢIE SPECIALĂ | 10 IUNIE 2017

Rocanotherworld S~MB|T|

Electronic Rocanotherworld — Skin Social

Main Stage, Pîrtia Copou 15.30

Sun Boulevard

DJ SET

16.00 08.30

16.50

Datm (Mike T & Duzzy Das)

Clau

Lucia

18.35

12.00

Quantum Drive

17.50

Moto Dilivio

14.00

10.30

Dotz

16.00

Second Wave 20.25

Implant pentru refuz 19.40

Roadkillsoda

Mihai Vladu 20.00

18.00

Dubescu Iulian Toma 00.00

Baba Dochia 21.30 22.00 22.35

Pinholes

23.40

The Mono Jacks

01.30 Alex 03.30

00.30

DJ SET

Emann Rise

Nixon 02.30

Back on Wax 05.30

Taste — Casa Pogor l 10.00 - 11.00 Mic dejun sănătos (copii 4-10 ani) – Frigăruie din fructe cu sos de vanilie l 12:00 - 13.00 Pachetul pentru școală (copii 4-10 ani) – Croissant cu omletă și salată proaspătă l 14.00 - 15.00 Prînzul (>10 ani) – Somon cu sos de muștar, roșii coapte și salată răcoritoare l 16.00 - 17.00 Cina în familie! (părinți + copii/cuplu) – Supă cu creveți și cruton aromatizat, Guacamole cu crakers

Alte activit\]i Zero Gravity – panoul de cățărat și tiroliană; 360 ade – slackline; „Make Fruit Fair!” – jocuri și discuții despre fructe exotice și proveniența lor; Adopții animale și donații pentru padocuri; Sound – Avantgarde (10 - 12), Cel visător (12 - 14), Kaze Soundsystem (14 - 18).

Techno Wall Crew

Feel (Street Art) — Strada L\pu[neanu 11.00 — 19.00 l 11.00 - 17.00 LULU – DJ SET l 11.00 - 19.00 Cristina & Vlad – artă murală derivată din graffiti l 13.00 - 19.00 HarceaParcea – desen pe pînză l 14.00 - 19.00 Leonard Luția – ilustrații cu și despre eroi l 15.00 - 16.00 Ilinca Istrate & Pogany – street art pe partea artei de animație l 17.00 - 18.00 Effigy – classic rock l 18.00 - 19.00 Alien (Adrian Tincu) – DJ SET