Page 1

FONDAT ÎN 1924

SUPLIMENT DECEMBRIE 2009

PERIODIC AL UNIUNII ARMENILOR DIN ROMÂNIA

Paznicii Orientului


Paznicii Orientului.

C \i ni i c u c ol ]i i d e a r gi n t Pa u l B o gd a n A go p i a n

Orientul – leagQnul civiliza}iei umane

C

ele mai vechi vestigii ale civilizaţiei umane au fost descoperite în Orientul Mijlociu, în zona cunoscută sub numele de Babylon, Asiria, Mesopotamia sau Sumer. Acesta este locul unde cu 12.000 de ani în urmă au apărut primele sate şi culturi agricole şi, tot aici era regiunea cu cele mai variate specii de plante şi animale, cu o climă numai bună ca omul vânator-culegă2  Decembrie 2009

tor să se transforme în agricultor şi crescător de animale. O hartă modernă ne arată Tigrul şi Eufratul reunite aproape de oraşul modern Kornah, la nord-est de Bassorah, într-un singur fluviu, Shatt el Arab, lung de mai bine de 160 de kilometri în linie dreaptă, care ajunge la Golful Persic şi se vărsa în el formând o mare deltă. Cele două fluvii care au dat naştere Mesopotamiei, izvorăsc la mică distanţă unul de altul, din masivul Niphates care face parte din Munţii


Armeniei, unul din numeroasele lanţuri care separă Marea Neagră de Mesopotamia. Bazinul Tigrului şi al Eufratului este mărginit la nord de Munţii Armeniei, la vest de marele Deşert Sirian, la sud de Golful Persic şi la est de masivele muntoase din Zagros, contraforturi ale Podişului Iranului. Cu peste 12.000 de ani în urmă, în aceste locuri, îndeletnicirea de bază a oamenilor a fost creşterea animalelor. Această activitate presupunea un mod de viaţă nomad, ce necesita deplasarea pe distanţe lungi în condiţii vitrege, pentru găsirea de noi păşuni. Cum supravieţuirea oamenilor de atunci depindea de turmele animale pe care le creşteau, a apărut necesitatea de a păzi

turmele împotriva prădătorilor (lupi, urşi, leoparzi, tigrii sau chiar alţi oameni). Această nevoie a omului a fost satisfăcută de un patruped considerat pe bunădreptate, „cel mai bun prieten al omului“, câinele (canis familiaris). Există multe ipoteze cu privire la originea câinelui, când şi unde au apărut primii câini, când fost domesticiţi de către om, originea raselor de câini etc. Raportat la zona geografică despre care vorbim, putem menţiona descoperiri arheologice care au scos la iveală piese interesante cum ar fi, statuete ce reprezintă diferite tipuri câini, datate 2000 I.dH., chiar petroglife datate 15.000 - 12.000 I.dH., găsite pe teritoriul Armeniei.

Decembrie 2009  3


MoloSSI N

u se poate vorbi despre originea câinelui fără a face referire la Molosii. Molosii au fost un popor care a trăit în regiunea montană a Epirului, aflată în nordvestul Greciei, la sud de Albania. Molossi erau renumiţi pentru câinii de război pe care îi aveau, câini care şi-au luat numele de Moloşi sau Molosser. Câinii Molosii, înfăţişaţi în basoreliefuri legaţi cu lanţuri, aduceau la aspect cu lupii şi, erau recunoscuţi pentru curajul şi ferocitatea lor. Un câine ţinut legat cu lanţ era în acele vremuri dovadă unei valori deosebite pentru câine şi de statut social pentru stăpân, concepţie ce o întâlnim încă în Asia Centrală a zilele noastre. După întemeierea primelor oraşe care aveau să formeze mai târziu Imperiul Asirian, păstorii nomazi din zona Orientului Apropiat au adus cu ei şi câinii care îi foloseau pentru pază turmelor de animale. Majoritatea cercetătorilor susţin că aceşti câini sunt strămoşii molossilor, ei fiind răspândiţi pe o vastă arie în Orientul Mijlociu şi Asia Centrală, fiind cunoscuţi în 4  Decembrie 2009

zilele noastre sub diverse denumiri în funcţie de diversitatea ţărilor Asiei Centrale. Plecând de la Molossi, asirienii au creat Mastifful Asirian, o rasă foarte cunoscută în acea vreme, nişte câini de talie mare, foarte curajoşi, folosiţi mai întâi la vânătoarea de lei, pentru ca mai târziu să fie folosiţi ca şi câini de război. Îi găsim dese ori ilustraţi în basoreliefurile vechilor temple asiriane, purtând zgărzi metalice cu ţepi. În documentele istorice există numeroase referi la aceşti câini. Astfel, Pliniu cel Bătrân scrie despre detaşamente de câini feroce care au luptat alături de armata Co-


lofonilor din Asia Minor, împotriva Ionilor şi care, după încheierea luptei au fost înhămaţi la căruţele ce transportau prada de război.

Bretonii şi Celţii au apreciat foarte mult Molosii, aceştia fiind folosiţi mai întâi la vânătoare de animale mari iar, mai târziu, au fost folosiţi că şi câini de război unde erau antrenaţi să doboare războinici călare. Impresionaţi de calităţile războince ale acestei rase, romanii, au folosit Molossii ca şi câini de război şi, i-au numit a „Pugnace Britannicii“ sau „Canis Pugnax“. La Roma viaţa se îşi urma cursul dupa dictonul „panem et circenses“, era în toi moda luptelor între animale exotice aduse din toate colţurile imperiului

roman. Molosii au fost puşi să lupte în arene contra urşilor, leilor, tigrilor, şi chiar a prizonierilor de război, spre satisfacţia publicului. Aceşti câini purtau zgărzi cu ţepi ascuţiţi care le fereau gâtul de muşcăturile animalelor iar, Molossi folosiţi în războaie purtau costume de zale. Imperiul Roman era recunoscut pentru temutele sale detaşamente de Canis Pugnaces care, înainte de luptă, erau infometaţi până la disperare pentru a ataca cu mai mare ferocitate adversarii.

Revenind la zona Orientului, trebuie menţionat că vechile rase de câini, care erau folosite la paza turmelor de animale, s-au păstrat aproape neschimbate până în zilele noastre. Una dintre ele este Alabai.

Decembrie 2009  5


ALABAI

(Ciobănesc de Asia Centrală)

Troian – proprietar Tatiana Duhina – Rusia

M

nordul Indiei, sudul Rusiei, nordul Chinei şi vestul Mongoliei. Este o rasă legendară, după unii cercetăai des întâlnit sub numele turkmen „Alabai“ care în- tori aproape neschimbată de peste seamnă „balţat“. Această 5.000 de ani. Cercetări arheologice rasă trăieşte de milenii într-o vastă au scos la iveală la Altyn Tepe o staarie geografică care se întinde de la tuetă de teracotă datată 2000 IdH, Marea Caspică până la Pamir, din ce înfăţişează un câine ciobănesc Iran şi Afganistan, până în Siberia. asemănător cu Alabai-ul. Cu ocazia Această arie cuprinde teritoriile din altor descoperiri pe teritoriul actuaKazakhstan, Kirghizstan, Uzbekis- lului Turkmenistan, la Dzheitun au tan, Tadjikistan, Turkmenistan, Iran, fost găsite schelete aparţinând mai Afghanistan, nordul Pakistanului, multor tipuri de câini, datate sec. VI 6  Decembrie 2009


IdH. Arheologii consideră ca statuetele descoperite reprezintă şi câini foarte asemănători cu imaginea Alabaiului modern. Încă din anul 1880, când Imperiul Rus a început ocuparea Turkmenistanului, Alabaiul a avut de suferit la fel ca şi populaţia turkmenă. Această suferinţă s-a amplificat în 1924 când Turkmenistanul devine republică sovietică şi, din acest moment încep acţiunile de colonizare forţată a turkmenilor nomazi, ocazie cu care mulţi câini care păzeau aşezările şi turmele localnicilor, au fost împuşcaţi pe loc de către zeloşii colonizatori sovietici. Există de asemenea, informaţii potrivit cărora, o mare parte din Alabai au fost confiscaţi şi au luat drumul Uniunii Sovietice fiind folosiţi la recreearea raselor asiatice moderne. Alabai-ul este un câine de talie mare, putând ajunge la o înălţime de 85-90cm la greabăn şi o greutate de 70-80kg, cu blană deasă, de mărime medie şi culori foarte variate, mai des întâlnită culoarea albă cu pete negre sau roşcate. Este un câine nobil şi echilibrat, foarte devotat stăpânului dar, distant cu persoanele străine. Aspectul general al acestor câinii este dat de faptul că li se taie urechile şi o parte din coadă pentru a-i ajuta în munca lor de pază a turmelor, unde sunt de multe

Dikayastaya Kazbek - Karzay proprietar Paul Agopian

ori puşi în situaţia de a lupta cu animale mari de pradă (lupi, urşi, leoparzi etc). Urechile şi coadă sunt foarte vulnerabile fiind puternic vascularizate astfel încât, rănirea lor poate provoca hemoragii puternice, uneori chiar moartea. Alchimia creaţiei Alabaiul a avut ca rezultat un câine foarte rezistent la efort în condiţii climatice extreme ce puteau varia de la + 45 la - 30 grade Celsius, având abilitatea nativă de a-şi conservă şi limita consumul inutil de energie. Din acest motiv, el poate părea uneori lent, deinteresat sau obosit, ceea ce în realitate este doar o iluzie. Alabaiul este capabil să surprindă cu agilitatea şi viteza sa de reacţie, fiind capabil să decidă întotdeauna când este cu adevărat cazul să reacţioneze. Decembrie 2009  7


Trăind în zone unde hrana şi apa este puţină, cele mai importante calităţi ale Alabai-ul, sunt capacitatea de a supravieţui chiar şi cu hrană puţină şi săracă în proteine şi, capacitatea de a trăi fără apa pentru o perioadă mai lungă de timp decât un câine obişnuit. O caracteristică ce s-a păstrat la această rasă, probabil de pe vremea când era un câine aproape sălbatic, este aceea ca nu este total dependent de om în ce priveşte hrana, el se hrăneşte şi cu mici animale (şopârle, mici rozătoare, iepuri etc) pe care le vânează singur. Fiind un câine care trebuia să însoţească turmele de animale, Alabai trebuia să reziste la condiţiile aspre şi să fie capabil să lupte cu prădătorii animale sau oameni. Aceste lupte frecvente şi periculoase au dus la o selecţie foarte dură astfel, numai cel mai puternic, cel mai curajos, cel mai adaptabil câine ajungea la maturitate. În dorinţa de a perpetua numai exemplarele excepţionale, păstorii care creşteau aceşti câini, au dat naştere unei tradiţii a luptelor între câini prin care erau selecţionate cele bune exemplare. În trecutul îndepărtat, turkmenii au împărţit Alabaiul multe varietăţi după talie utilitate: „mergekchi“ (cel care se luptă cu lupii), „grounchi“ (protectorul turmelor de oi) 8  Decembrie 2009

„sakchi“ (paznicul). Alabai-ul este omologat ca rasă de Uniunea Sovietică, sub numele de „Sredneasiatskaia Ovtcharka“ (trd. Ciobănesc de Asia) datorită faptului că Uniunea ocupase o mare parte din teritoriile Asiei Centrale insuşindu-şi rasele de câini specifice tarilor respective. În demersul de însuşire a Alabaiului, sovieticii a efectuat încrucişări cu diverse rase moderne de talie mare pentru a-i schimba aspectul şi pentru a-l putea declara rasă proprie. În zilele noastre Alabai-ul, ca şi alte rase despre care urmează să vorbim, e folosit din ce în ce mai puţin la paza turmelor, deoarece stilul de viaţă nomad aproape a dispărut şi, nici prădătorii nu mai sunt aşa numeroşi. În fostele republici sovie-


tice, Alabaiul este încă folosit că un câine de lucru deşi, tendinţa este să fie crescut pentru campionatele de lupte între câini ce fac parte din tradiţia locală. În Europa, Alabai este prezent mai ales în fostele ţări socialiste dar, chiar şi acolo nu se bucură de o foarte mare popularitate, exemplarele fiind rare. Este utilizat cu precădere la pază, unde îşi poate folosi din plin calităţile native, fiind un paznic neobosit şi foarte eficient. În

ultimii 10 ani, interesul pentru această rasă este în creştere deşi, exemplarele cu adevărat valoroase sunt scumpe şi greu de găsit, un pui de Alabai putând ajunge la 2.000 € -3.000 €. În fostele republici sovietice, tradiţia luptelor de câini se menţine, există linii genetice foarte valoroase deţinute de magnaţi locali, câinii din aceste linii fiind evaluaţi la preţuri exorbitante şi, sunt arareori înstrăinaţi.

Decembrie 2009  9


CIOBQNESCUL CAUCAZIAN

10  Decembrie 2009


Zona munţilor Caucaz este considerată unul dintre cele mai vechi nuclee ale culturii şi civilizaţiei umane. Teritoriile din Armenia, Georgia, Azerbaijan, KabardinoBalkaria, Daghestan, Ossetia, Turcia, Cecenia, Astrakhan, Kalmukia, Inguseţia şi Iran, sunt locul de origine al unuia dintre cei mai vechi reprezentanţi ai familiei Molossilor, Ciobănescul Caucazian. Osman De Gweil În fapt, denumirea de Ciobănesc – proprietar Arthur Mara – România Caucazian (Kavkaskaia Ovcharka), a fost data de Uniunea Sovietică şi, defineşte un grup de rase clasificate în funcţie de de regiunea de provenienţa. Astfel, s-au individualizat trei tipuri ale acestei rase de câini : 1 - tipul armean (Gampr) câine de talie mare, gât scurt, blană de lungime medie, mare varietate de culori 2 - tipul georgian, cel mai spectaculos tip şi cel mai recent creeat, are cea mai mare talie dintre toţi caucazienii, blană lungă, adesea formând franjuri, foarte fioros, aspect de urs. Este cel mai promovat tip încă de pe vremea Uniunii Sovietice. 3 - tipul azer, talie medie, foarte activ, se prezintă două subtipuri: subtipul montan, cu blană lungă şi, subtipul de stepa, cu blană scurtă

Decembrie 2009  11


Gampr

(camw/ ˆ puternic, mare)

C

aucazianul Armean este un câine semi-primitiv, puternic, de talie mare, agil, paznic incoruptibil, foarte ataşat de stăpân dar, intolerant cu persoanele străine. Istoricul acestei rase este foarte controversat, după unii cercetători, cel mai vechi tip al Ciobănescului Caucazian ar fi tipul armean, Gampr. Acesta ar fi tipul de bază din care s-au creeat celelalte varietăţi ale aceste rase. Platoul Armean, localizat într-o zonă foarte fertilă, la răscrucea drumurilor către Persia Antică şi Europa a dat naştere uneia dintre cele mai vechi pietre de hotar ale civilizaţiei umane, civilizaţia armeană. Armenii erau recunoscuţi în antichitate ca pricepuţi agricultori şi crescători de animale, însuşi Herodot, impresionat de priceperea lor i-a numit „polyprobatoi“, ceea ce înseamnă „bogaţi în animale“. 12  Decembrie 2009

Săpăturile arheologice au scos la iveală în Valea Hrazdan rămăşiţe umane datate cca. 1 - 2.000.000 ani IdH iar, primele aşezări umane descoperite în zonă au fost datate 90.000 IdH. Cercetările recente au adus la lumina în zonă montană Ughtasar şi Geghama Lehr petroglife cu o vechime de cca. 15.000 de ani, ilustrând multe tipuri de câini printre care şi un tip de câine asemăntor cu Gampr-ul din zilele noastre. O dovadă a importanţei pe care o avea Gampr în viaţa civilizaţiei armenilor, o putem deduce şi din monedele ce poartă efigia acestui câine :


Tigran cel Mare (sec. I IdH) Coroana strajuita de doi Gampr

Levon I cu Gampr (1185 – 1198) 2 drahme

Levon I – cu Gampr (1185 – 1198) Încoronarea lui Oshin - moneda cu Gampr (1308 – 1320 ) 1 Drahma

Decembrie 2009  13


Gampr-ul poate fi întâlnit şi în mitologia armeană, o frumoasă legendă fiind cea a zeului Aralez (5000 2000 IdH), înfăţişat sub formă de câine. Acest zeu din străvechile legende armeane, readucea la viaţă soldaţii căzuţi în luptă lingandu-le rănile. Într-o cunoscută legendă armeană, câinele-zeu Aralez îl readuce la viaţă pe Ara cel Frumos (Ara Geghetsik). Se spune că regina assiryana Shamirah (Semiramis), auzind despre frumuseţea lui Ara, i-a cerut acestuia să vină la Ninevah pentru a se căsători cu ea. Refuzul lui Ara a 14  Decembrie 2009

determinat-o pe Shamirah să-şi îndrepte trupele spre Armenia. Bătălia a început când Shamirah a ajuns în zona muntelui Ararat. Deşi a dat ordin să fie prins viu, Ara a preferat să moară în luptă decît să accepte propunerea reginei. Shamiram, profund îndurerată şi dezaprobată de armenii furioşi care voiau să continue luptă pentru a răzbuna moartea lui Ara, îl imploră pe Aralez, câinele-zeu să îl readucă la viaţă. O monografie documentată de către S. Dal intitulată „Sevan plateau's transcaucasian shepherd dog,


1st millenium BC“, prezintă rezultatele săpăturilor arhelologice efectuate în anul 1954 în apropierea lacului Sevan. În excavările site-ului respectiv, datat 800 -1000 IdH, întrunul dintre morminte, a fost găsit un schelet de câine bine conservat. Comparând dimensiunile craniului cu cele ale modernului Gampr, Dal a concluzionat că selecţia şi creşterea acestor câini a afectat aspectul şi talia lor în ultimii 3000 de ani iar, Gampr-ul, aşa cum îl cunoaştem azi, este neschimbat încă din jurul anului 1000 IdH. Platoul Armean, situat între două mări, a aparţinut poporului armean de peste 5000 de ani. O legendă povestită de oamenii care trăiesc în aceşti munţi înzăpeziţi ai Armeniei,

spune că munţi sunt aşa înalţi că dacă cea mai mică pasăre s-ar aşeza pe spate în zapadă pe vârful unuia dintre munţi, aceasta ar atinge cerul cu picioarele sale. În Armenia, clima este extrema, iernile sunt foarte grele, ninsorile abundente troienesc potecile dintre munţi. Scribul grec Strabon, scria cu 2000 de ani în urma, că iernile erau aşa grele încât, armenii îşi abandonau caravanele troienite în zăpadă. Singurul lucru pe care îl puteau face era să se roage şi să aştepte ca vremea să se îndrepte. În aceste condiţii a apărut necesitatea unor echipe care să salveze oamenii înzăpeziţi. Astfel, armenii au început să folosească câini Gampr dresaţi special pentru asemenea situaţii. Această se

Decembrie 2009  15


întâmpla cu mult timp înainte ca europenii să folosească rasa Saint Bernard. Se spune că primii care au văzut aceşti câini la lucru, în sec. I, au fost Afterin, sora regelui Arbgayev si viitorul rege Sanatroogin (Sanatruk). Cel care relatează despre această întâmplare, istoricul Mov16  Decembrie 2009

ses Khorenatsi (sec V), povesteşte cum un Gampr alb a protejat, încălzindu-i cu trupul său, trei zile şi trei nopţi o doică şi un copil rătaciţi din cauza unei furtuni de zăpadă. Atât în istoricul acestei rase, cât şi în prezent, găsim referiri la un subtip al Gampr numit Potorkashoon,


caracterizat prin aceea poate localiza oamenii îngropaţi în zăpada. Există informaţii potrivit cărora, în anul 1660 nişte călugări de la o o mânăstire aflată în Alpii Elveţieni (posibil St. Bernard) ar fi venit în Armenia să cumpere câini de salvare Gampr. Este posibil că aceşti câini să fi contribuit la creearea rasei St. Bernard, rasă folosită şi azi la salvarea oamenilor surprinşi de avalanşe, cutremure etc. Gampr-ul a fost preţuit foarte mult de către vechii armeni, un fragment dintr-o veche scriere dedicată regiunii istorice Dersim, ilustrează pe deplin acest lucru: „În zonele muntoase de la Mndzur, un Gampr de rasă costă 640 kg de grâu sau un cal sau doua vaci sau 10 oi sau 80 kg de miere sau 80 kg de unt. Dacă un om sărac din Mndzur doreşte sa aibă un Gampr dar, nu are nimic dea în schimb, acesta va trebui muncească 80 de zile fără bani pentru stăpânul câinelui. In Sasun, un Gampr costă 10 -12 oi. Cel puternic Gampr costă 30-40 de oi. Uciderea unui Gampr este considerată crimă.... “ Câinii din această rasă nu au nevoie fie dresaţi pentru a îndeplini activităţile specifice, ei posedă nativ deprinderile necesare. Gampr poate fi considerat un câine polivalent. În funcţie de activităţile la care este

folosit, poate fi întâlnit pe teritoriul Armeniei sub multe denumiri: - „Gelkheht“ - „gel“ = lup şi, „hhehtel“ = „a strangula“ - „Archashoon“ - „caine pentru urs“, folosit la vânătoarea de urşi - „Potorkashoon“ - câine de salvare folosit la localizarea oamenilor acoperiţi de avalanşe - „Chobanishoon“ - „cainele ciobanului“ - „Gampr“ - „câine de pază, paznicul“ Începând cu invaziile otomane din Armenia din sec. IX - XIV, Gampr-ul armenesc a fost preţuit de invadatorii otomani, existând numeroase izvoare istorice ce menţionează Gampr-ul că pradă de război sau tribut plătit de armeni invadatorilor turci. De-a lungul istoriei, Armenia a fost confruntată cu războaie, foamete, cutremure devastatoare, precum şi cu primul Genocid al secolului al XX-lea când au fost omorâţi peste 1,5 milioane de armeni. În tot acest timp, Gampr a păşit alături de poporul armean în ciuda greutăţilor, nimeni nu i-a fost vreodată mai aproape acestui popor, nimeni nu l-a slujit cu atâta dăruire fără a aştepta nimic în schimb. Ca şi poporul armean, Gampr poate fi considerat un simbol al supravieţuirii în condiţii extreme.

Decembrie 2009  17


Tipul Georgian

G

raţie calităţilor lor native, caucazienii au început să fie folosiţi de către armata rusă ca şi câini de serviciu mai ales după campania militară din 1765 - 1774 când, printr-un ordin special, au fost introduşi ca şi câini de serviciu pentru paza fortăreţelor implicate în acţiuni militare. Interesul pentru aceşti câini se amplifică mai mult cu ocazia războiului ruso-turc 1806-1812 când s-au folosit caucazieni pentru pază unităţilor militare atât ruseşti, cât şi turceşti. După cucerirea Caucazului de către Uniunea Sovietică, intuind potenţialul Ciobănescului Caucazian, se demarează un amplu proiect de creştere şi selecţie a rasei, având că scop 18  Decembrie 2009

principal revendicarea acestei rase de către Uniunea Sovietică şi obţinerea de exemplare valoroase pentru nevoile regimului. În anul 1924 se înfiinţează „Şcoala centrală de experţi în creşterea câinilor de serviciu“, care avea ca obiectiv pregătirea instructorilor ce aveau să formeze mii de câini militari proveniţi din crescătorii renumite din Leningrad, Moscova, Ucrai-


na şi Georgia. Cea mai renumită crescătorie a fost „Krasnaia Zvezda“ (Steaua Roşie), înfiinţată în anii `20 de statul comunist rus pentru pentru a produce câini de valoare pentru poliţie, armată şi pentru pază lagărelor de muncă forţată, renumitele „gulag-uri“. Primele relatări în presă internaţională cu privire la Ciobăneştii Caucazieni le găsim în anii `30 în presă germană cu ocazia unei expoziţii de câini de rasă care s-a ţinut la Nuremberg unde, reprezentanii Uniunii Sovietice au reuşit să impresioneze asistenţa prezentând doi caucazieni uriaşi expuşi în două cuşti pe care scria: „Смерть капитализма“ („Moarte capitalismului”). Câinii au impresionat prin dimensiunile şi temperamentul lor astfel încât presă i-a numit „Uriaşii rosii”. Cineva spunea distrugerea şi aservirea unui popor începe prin a-i şterge memoria, i se şterge tot ce ţine de trecutul şi realizările sale, i se distrug oamenii de valoare, modelele, cărţile, religia şi, mai ales istoria. Asupritorul îi va scrie alte cărţi, altă istorie, îi va da altă religie, altă cultură. Imperiul Sovietic a urmat întocmai aceşti paşi în procesul de cucerire a republicilor caucaziene, ştergând, redenumind sau însuşindu-şi valorile şi creaţia poporului cucerit. Acest lucru s-a întâmplat şi

cu rasele de câini din Orientul Mijlociu şi Orientul Îndepărtat. Date fiind trebuinţele imediate ale Imperiului Sovietic în continuua expansiune, creşte cererea de serviciu astfel, astfel, plecând de la Gampr-ul armenesc, se pun bazele creării unui nou tip al Caucazianului, tipul georgian. Caucazienii au fost creaţi prin selecţii naturale foarte dure, trăind în condiţii unde fiecare fărâmă de energie era importantă, unde o rană căpătată în luptă putea însemna imposibilitatea de a-şi face datoria. Toate aceste elemente au dus la crearea unui câine independent şi raţional care, pentru sovietici, avea un mare defect, nu putea fi dresat să atace la comandă. Selecţia la şcoală supravieţuirii a făcut că aceşti câini să atace numai atunci când un pericol real şi inevitabil ar fi ameninţat viaţă stăpânului sau a familiei acestuia. Astfel, se depun eforturi enorme pentru „recrearea“ rasei prin selecţii şi încrucişări cu numeroase rase moderne pentru a se înlătura acest handicap. În 1936, s-a hotărât deportarea armenilor în Siberia, zvonurile afirmând la acea vreme că s-a încercat aducerea populaţiei armene sub pragul de 700.000 de locuitori, fapt care ar fi justificat anexarea Armeniei la ţara vecină Georgia. Arti-

Decembrie 2009  19


20  Decembrie 2009


zanul acestei strategii a fost Stalin, care se considera georgian deşi, avea o mamă osetina şi, un tată juhuro, o etnie cunoscută sub numele de „evrei de munte”. Crearea noului tip de caucazian a fost încurajată şi urmărită de Stalin, Caucazianul georgian fiind tipul său favorit. După unii chinologi, acest tip Georgian a fost creeat prin încrucişarea Gampr-ului armenesc cu câini ciobăneşti din rasa Nagazi originară din Tushetia (regiune din nordul Georgiei), precum şi cu alte rase (Terra Nova, Saint Bernard, Dog German etc). Nagazi-ul georgian este un câine de talie medie, de cele mai multe ori de culoare albă, renumit pentru agilitatea şi curajul sau de a se lupta cu animale de pradă. Întâlnit cu precădere la triburile din zona Tushetia, Nagazi este încă selecţionat pe baza rezultatelor la campionatele tradiţionale de lupte între câini, fiind foarte apreciat de păstorii tushtieni. Părintele acestor proiecte şi al chinologiei sovietice, a fost expertul militar A.P. Mazover. Acesta, a avut misiunea de a creea un nou tip de Ciobănesc Caucazian, tipul Georgian, care să corespundă cerinţelor Uniunii Sovietice şi, să poată fi considerat rasă naţională sovietică. Mazover a avut ideea să clasifice această rasă în funcţie de naţionalitate, nu

de tip. Astfel, renunţându-se la istoria şi originea lor, aceste rase clasificate forţat de sovietici, deveneau tot mai greu de revendicat de către popoarele cărora aparţineau. Finalizarea a avut loc în 1954 când rasa a fost împărţită în trei naţionalităţi: Armean (Gampr), Georgian şi Azer.

A fost creeat astfel tipul georgian, cel mai spectaculos, cel mai masiv dintre Caucazieni, şi probabil cel mai răspândit. Este un câine impresionant mai ales prin aspectul sau care aduce cu un urs, cu o talie care poate ajunge până la 80cm la greabăn şi o greutate de până la 90kg. Are blană lungă ce formează franjuri pe picioare, culoarea poate varia de la negru cu extremităţi roşcate, la cenuşiu, culoare lupie sau chiar alb cu pete. În ciuda aspectului sau, este un câine echilibrat, foarte ataşat de stăpân, tolerant cu membrii familiei dar, brutal şi agresiv cu persoane străine. Foarte nepretenţios, rezistent la temperaturi scăzute, îşi apăra cu ferocitate teritoriul. Nevoia de paznici patrupezi a Imperiului Sovietic a crescut rapid astfel, în timpul celui de al doilea război mondial, au fost înregistraţi peste 60.000 de câini de serviciu din diverse rase. Mare parte dintre aceştia erau dresaţi să detoneze bombe sub tancurile inamice. Acestor câini ka-

Decembrie 2009  21


mikadze li se fixa pe spate o bombă cu ajutorul unui ham şi, erau dresaţi să intre sub tancul inamic să detoneze bomba... e lesne de înţeles că animalul nu avea nici o şansa să supravieţuiască. În acest fel s-a reuşit neutralizarea a peste 300 de vehicole blindate inamice. Tot cu ajutorul câinilor s-au neutralizat peste 4 milioane de bombe şi mine antipersonal iar, când aprovizionarea cu muniţie a fost imposibilă sub focul inamicilor, câinii au fost înhămaţi la sănii sau cărucioare de mici dimensiuni şi au dus muniţie şi provizii soldaţilor. Aproape 700.000 de răniţi aparţinând Armatei Roşii au fost scoşi din bătaia puştilor de către brancardieri patrupezi. Ministerul Afacerilor Interne sovietic folosea în 1956, pentru „întărirea serviciului de pază a prizonierilor şi de căutare a deţinuţilor evadaţi din închisorile comuniste”, peste 10.500 de câini de serviciu, dintre care peste 7.500 câini pentru pază specială, mare parte ciobăneşti caucazieni. S-au înfiinţat patru şcoli care pregăteau „sergenti conductori pentru câini de serviciu” iar, numărul crescătoriilor de câini pentru uzul Ministerului Afacerilor Interne, ajunsese la 25. Majoritatea acestor câini era deţinută de temută VOKhR (BOXP)22  Decembrie 2009

Garda Paramilitară - unitate militară care avea că obiectiv pază rutelor strategice de transport, escorta transporturilor speciale, paza obiectivelor de importanţă naţională, a depozitelor de armament, a locurilor de detenţie, precum şi pază „taberelor de muncă corecţională” mai cunoscute sub numele de gulaguri. Către VOKhR, renumită mai ales pentru implicarea sa în colectivizările forţate şi deportarea persoanelor indezirabile, erau repartizaţi câini dintre cei mai buni, numai exemplare cu rezultate deosebite la pază, aceşti câini au fost multă vreme coşmarul celor care evadau din gulagurile sovietice. Tot soldaţii VOKhR au fost cei care aveau misiunea de a păzi miile de „zacliucennii kanalostroitel“ (puşcăriaş-constructor al canalului), membrii brigăzilor de condamnaţi la muncă silnică la Canalul Volga-Don. În lagărele din Siberia, descrise şi de Alexandr Soljeniţân în „Arhipelagul Gulag“, în afară de condiţiile naturale extreme, evadările întemniţaţilor, numiţi „zeka“ erau descurajate şi de patrulele însoţite de caucazieni înfricoşători.

După Genocidul armenilor din 1915, teritoriile Armeniei rămase pustii după masacrarea populaţiei, au fost ocupate de către invadatorii turci. Odată cu acestea au fost con-


fiscate şi toate bunurile victimelor, inclusiv turmele de animale şi câinii Gampr care le păzeau. Multă vreme Turcia a folosit aceşti câini la pază turmelor de animale fără însă a le acordă prea mare importanţă. După un timp, când Ciobăneştii Caucazieni au început să fie cunoscuţi şi apreciaţi şi în Occident, Turcia a decis că tipul Gampr trebuie să devină rasă naţională a Tur-

ciei. Pentru a putea şterge originea armeană a Gampr-ului, turcii au adoptat aceeaşi strategie pe care a folosit-o şi Stalin, şi anume, au redenumit rasa Gampr cu numele de Sivas Kangal, motivând că originea numelui se trage de la oraşul cu acelaşi nume din districtul Sivas. Urmând şi mai mult modelul stalinist, cotropitorii turci, motivaţi şi de abordarea naţionalistă a lui

Decembrie 2009  23


Sivas Kangal

Ataturk, încurajează demersurile de însuşirea acestei rase şi de ştergere a originii sale armeneşti. Încep să apară diverse „studii” efectuate de profesori de la facultăţi veterinare turceşti cu privire la originea rasei, se încearcă o serie de clasificări complexe şi contradictorii ale rasei, se încurajează organizarea de expoziţii de câini la sărbătorile locale, guvernul turc începe finanţarea unor programe de creştere şi selecţie a rasei, se distrug documente armeneşti capturate în timpul Genocidului care fac referire la Gampr, se fabrică poveşti istorice despre 24  Decembrie 2009

cum Kangal-ul însoţea trupele de ieniceri şi era folosit la pază, se interzic exporturile acestor câini şi se declară rasă în pericol de extinctie. Pentru a întării iluzia că rasa este turcească, încep să apara timbre poştale înfăţişând Gampr-ul având în fundal steagul cu semilună, chiar Gampr purtând la gât zgărzi cu semilună şi motive tradiţionale turceşti. În acelaşi timp, în încercarea de a delimita Kangal-ul de Gampr, se fac încrucişări cu alte rase grele (Mastiff Englez, Dog German etc), rezultatul fiind un câine asemenator cu Gampr-ul dar, foarte înalt, cu o


talie uneori peste 90cm la greabăn şi o greutate ce poate ajunge chiar până la 90 -100 kg. În acesta frenezie a reinventării Gampr-ului, prin încrucişări repetate şi selecţii cu alte rase de câini, pe lângă Kangal sunt rechiziţionate şi alte rase armenşti care împreună vor purta denumirea de „Rasele native ale Turciei“: Akhbash, Ciobănescul Anatolian (Karabash) şi Ciobănescul de Kars toate pornind de la „tulpina“ genetică a Gampr-ului armenesc. Se conturează o foarte interesantă şi puternică susţinere pentru

Gampr

Turcia din partea unor persoane din SUA cu privire la revendicarea istorică, şi promovarea rasei Kangal/Ciobănesc Anatolian. Acesta susţinere se materializează prin înfiinţarea în SUA primelor cluburi ale crescătorilor de Kangal. Mai nou, Kangal-ul este revendicat şi etnia kurdă, care susţine că rasa le aparţine şi, îşi trage numele de la oraşul Kangal... o veche aşezare kurdă.

Decembrie 2009  25


AKHBASH

C

cu animalele de pradă. Acest câine a fost selecţionat de către păstorii armeni din zona de campie, păsâine cu aspect atletic, înalt, trându-se numai exemplarele de cufoarte energic şi atent, blană loarea albă deoarece Akhbash-ul de dimensiune medie, întot- alb putea fi deosebit mai uşor noapdeauna albă. Recunoscut pentru cu- tea, evitându-se situaţiile în care rajul şi tenacitatea să de a se luptă putea fi confundat cu un lup. 26  Decembrie 2009


Unii păstorii susţineau că aceşti câini pot trăi fără a fi hrăniţi de stăpân, ei fiind capabili să vâneze singuri animale mici cu care să se hrănească. Această caracteristică a câinilor semi-primivi o întâlnim

într-o măsură mai mică şi la Gampr. Deşi este considerat rasa turcească, crearea Akhbash-ul din zilele noastre a plecat de la o varietate de Gampr existenta în zonele de câmpie ale Armeniei. Decembrie 2009  27


KARABASH

(Ciobănescul Anatolian)

K

Pentru a nu fi mai prejos decît sovietici care creaseră Caucazianul arabash-ul este de asemenea Georgian şi era deja folosit de catre o rasă armenească, întâlnită Armata Roşie, guvernul turc decide şi sub denumirea de Kara- în 1975 introducerea Kangal-ului şi dash, un câine de talie mare, ajun- Karabash-ului ca şi câini de servigând până la 70cm la greabăn şi 8090 kg, cu blană deasă, capul în- ciu pentru armată turcă. Deşi până totdeauna negru sau cel puţin cu atunci armata turcă folosise Ciobămasca neagră, aspect de moloss. neşti Germani, calităţile Kangalului 28  Decembrie 2009


şi Karabash-ului au făcut să fie recomandat pentru uzul armatei. Politică joacă un rol important chiar şi în această lume a câinilor, astfel, turcii devin sensibili la utilizarea termenului de „Anatolia“ care legitima apartenenţă altor etnii la acest teritoriu. Raportat la acest fapt, Ministerul Agriculturii din Turcia trimite în anul 2002 o scrisoare oficială organizaţiilor chinologice internaţionale prin care declară că din acel moment rasa Ciobănesc Anatolian (Karabash) nu mai există ci, doar o rasă noua care se va numi „Ciobanescul de Kars“. Astfel, că printr-o ironie a sorţii, denumirea armenească a rasei e înlocuită cu altă, tot armenească, Kars fiind unul dintre cele mai vechi oraşe, chiar capitală a Armeniei în sec. X-

lea, actualmente situat pe teritoriul Turciei la graniţă de est cu Armenia.

Câinii Orientului au supravieţuit mii de ani în condiţii grele, au îndurat fără să crâgneasca stihiile naturii, geruri cumplite sau arşiţe neândurătoare, s-au luptat uneori până la moarte cu prădătorii cu patru sau chiar cu două picioare pentru a sluji cu devotament Omul. Natura i-a învăţat că supravieţuirea înseamnă hrană şi apa puţină, luptă şi sacrificiu. Nimeni nu i-a putut învăţa însă, cum să facă faţă civilizaţiei, ce să facă când Omul nu va mai avea aşa mare nevoie de ei, când turmele se vor înpuţina, când locul bătrânului păstor nu va mai fi luat de altul tânăr...

Decembrie 2009  29


Kangal

30  Decembrie 2009


Kara Kele Akbai

(Rasa Alabai) – proprietar Kristina Mateva – Bulgaria

Mulţumiri pentru ajutorul acordat la realizarea acestui supliment: Lala Minasian – Armenia; Rohana Mayer – SUA; Kristina Mateva – Bulgaria; Mike Vagrant Simonyan – Romania; Narek Ayvazyan – Armenia; Tania Vlaskovoi – Rusia; Tatiana Duhina – Rusia; Hamlik Parsanian - SUA; Arthur Mara – Romania.

Decembrie 2009  31


Supliment Ararat Decembrie  

Armenian Romanian Union Publication

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you