rosteşte fără greşală „Tatăl nostru”, „Născătoarea”, „Crezul”, participă activ la Sfânta Liturghie. Urmăreşte cu tot interesul evenimentele politice la televizor. Cunoaşte şi recunoaşte pe toate persoanele care-l vizitează şi îşi rememorează cu lacrimi evenimente relatate din trecut. Cere să fie informat asupra tuturor realizărilor şi problemelor Bisericii: dă sfaturi, trasează direcţii, fixează obiective într-un limbaj propriu al gesturilor care devine înţeles de toţi, nu numai de cei apropiaţi. Pur şi simplu, le impune Mariei şi echipei medicale să fie transportat la Bucureşti pentru întâlnirea vieţii sale cu Papa Ioan Paul al II-lea. Suportă cu demnitate, cu bucurie chiar, toate suferinţele fizice, pe care le închină lui Dumnezeu pentru propăşirea Bisericii sale. Cu o zi înainte de moarte, în salonul de la Terapie Intensivă Tg.Mureş, după administrarea Sfintelor Sacramente, când i-am spus la ureche: „Preasfinţia voastră, luptaţi, pentru că inima funcţionează normal, şi sunt convins că va rezista”, cu o lacrimă la colţul ochiului a ridicat degetul arătător şi privirea în sus, vrând parcă să spună: „Cum vrea bunul Dumnezeu!”. Bunul Dumnezeu a vrut să sfârşească demn, împăcat cu Cerul şi cu oamenii, să se stingă ca o candelă de credinţă şi de iubire, simbol al Bisericii sale, asuprită, umilită, devastată, dar niciodată înfrântă. Acesta a fost cardinalul Alexandru Todea, episcop şi model al lui Isus Hristos, „acelaşi, ieri şi azi şi în veci” (Evr. 13.8).
89