Mikhtav

Mikhtav 63

G Cuprins g P.S. Serafim, Participarea ortodoxă la dialogul ecumenic.......3 M. Éliane, Petre Năsturel, un istoric român pasionat de Unitate.........................................................................................8 La Saint-Rémy J. Liechti, Duminica 29 ianuarie 2012.................................20 Întâlnirea diecezană a călugăriţelor......................................21 N. Durry, Sărbătoarea Sf. Ilie 2012......................................23 La Stânceni P. A. Nurdin, Pelerinaj în România......................................25 V. Pol, Schimbarea la Faţă 2012............................................32 Cărţi.........................................................................................38 In memoriam : Jean Dufour, Françoise Merveille...................50 Coperta Faţă : Poarta casei unde s-a născut Alexandru Todea la Teleac în 1912.

Spate : Pelerinaj în România.

Abonamentul pentru Mikhtav : 18 RON Schitul Sfânta Cruce

Monastère Saint-Élie

RO-547575 STÂNCENI (MS) Tel.-Fax 0265 71 99 14; 0740 88 01 25 schitulstanceni@yahoo.fr

F - 21500 SAINT-RÉMY Tel.-Fax 00333 80 92 07 40 saintelie@club-internet.fr

http://www.monasteresaintelie.com

2

Mikhtav 63

PARTICIPAREA ORTODOXĂ LA DIALOGUL ECUMENIC

A

Mitropolitul Serafim Joanta

vorbi despre ecumenism cu ocazia sărbătoririi de la înfiinţarea Institutului Sf. Serghie din Paris este cred o datorie de conştiinţă. Născut într-un mediu neortodox cu care a trebuit să dialogheze constant, Institutul a trăit şi trăieşte mereu cu sprijin ecumenic. De asemenea majoritatea studenţilor săi sunt bursieri ai Bisericii Catolice sau ai unor instituţii ecumenice.

Deschiderea ecumenică a profesorilor de la Sf. Serghie a marcat mişcarea ecumenică de la începuturile ei când ortodocşii au pus bazele teologice ale participării lor. De asemenea, profesori ai Institutului au fost vreme îndelungată membrii în Comisia „Credinţă şi Constituţie” a Consiliului mondial al Bisericilor.

Colaborarea ecumenică – să menţionăm doar legăturile primilor profesori ai Institutului cu iniţiatorii Colecţiei patristice „Sources chrétiennes” – a ajutat mult aceşti profesori să redescopere ei înşişi marea tradiţie patristică a Bisericii, a cărei expresie este. Se ştie că Sinodul Vatican II s-a inspirat în alcătuirea Decretului despre Biserică din teologia Părintelui Nicolae Afanasief (profesor al Institut) care identifică Biserica locală, adunată în jurul episcopului pentru săvârşirea Euharistiei, cu Biserica universală.

Aş spune că noutatea prin excelenţă a teologiei care se învaţă la Sf. Serghie este tocmai acest efort constant de a depăşi scolastica, de a face din teologie o funcţie vie a Bisericii. Un efort deci de ieşire din „captivitatea babiloniană” (expresia aparţine Părintelui George Florovski, profesor la Institut) în care teologia ortodoxă a fost antrenată şi ţinută de la originile ei (sec. xvii).

Bineînţeles, nu-i uşor să depăşeşti un sistem teologic stabilit 3

Mikhtav 63

de secole, care dă teologului confortul de a repeta ce au spus alţii înaintea lui şi „siguranţa” de a fi în „tradiţie”. O „tradiţie” însă împietrită care transmite doar cunoştinţe intelectuale fără a transforma spiritul, sau şi mai rău, care omoară spiritul.

De fapt, nici un sistem teologic nu este capabil să exprime inexprimabilul, misterul… Şi totuşi nevoia unui sistem teologic este legitimă pentru a putea transmite credinţa creştină care corespunde întru totul raţiunii şi logicii umane. Însă credinţa este nu numai logică, ci şi metalogică (supra-logică). De aceea, Vladimir Lossky spunea că imediat după ce am construit un sistem (sau ne-am folosit de el) trebuie să-l minăm pentru a nu ne lăsa închişi în el. Căci dacă ne lăsăm închişi în sistem nu-l mai exprimăm pe Dumnezeu cel viu, ci mai degrabă idolul pe care ni-l facem despre El şi despre Biserica devin astfel „obiecte”, instrumentalizate şi manipulate după păreri personale. O astfel de teologie poate să nu aibă nimic comun cu Biserica, cu rugăciunea şi cu mistica ei care devin simple obiecte de studiu.

De aceea pot exista „teologi” aproape rupţi de viaţa Bisericii, dar care învaţă pe alţii despre misterul Bisericii şi o apără de „atei” sau de „eretici”.

Tocmai o astfel de teologie este străină Institului Sf. Serghie unde Biserica cu Sf. Liturghie şi celelalte slujbe formează centrul vieţii comune a profesorilor şi studenţilor. Părintele Serghie Bulgakov (+1944) care nu ţinea niciodată cursul său de Dogmatică înainte de a sluji cu studenţii săi Sf. Liturghie este exemplul cel mai concludent. Căci zicea el: „cursul meu nu este decât continuarea Liturghiei; el exprimă experienţă pe care am trăit-o în Sf. Liturghie”.

Teologia ortodoxă este deci o teologie mistică, care se fondează şi se inspiră constant din experienţa pe care Biserica o face despre misterul divin ca şi din experienţa personală a teologului. Sentinţele patristice: „teolog este cel ce se roagă” şi „dacă n-ai văzut pe Dumnezeu nu poţi vorbi de El” sunt mai actuale ca niciodată. Căci pericolul raţionalismului, adică al 4

Mikhtav 63

unei gândiri teologice pur intelectuale, care alunecă uşor spre fundamentalism, este astăzi mai mare ca niciodată. O astfel de gândire omoară credinţa şi misterul care sunt de un cu totul alt ordin decât ordinul natural, proprii inteligenţei umane.

Dacă raţiunea nu se smereşte în faţa misterului, dacă ea nu se lasă constant crucificată şi transfigurată de credinţă, ea va produce monştrii. Mă gândesc aici la formele extreme de integrism religios care refuză orice ecclesialitate în afara propriei Biserici. Toţi ceilalţi sunt eretici, toţi sunt anatematizaţi, toţi sunt condamnaţi muncilor veşnice. Un astfel de integrism poate merge până la o exclude din propria Biserică pe toţi cei ce gândesc altfel.

Dar mă gândesc, de asemenea, la noi ceilalţi, care trăim confortabil în Biserica noastră, „mărturisitoare” a plenitudinii Adevărului, cu o Tradiţie vrednică de invidiat, fără să ne gândim la ceilalţi fraţi ai noştri, fără să suferim din pricina tragediei pe care o reprezintă dezbinarea creştinilor. Bineînţeles, în faţa acestei imense drame fiecare este mic şi neputincios. Şi totuşi fiecare trebuie să poarte responsabilitatea păcatului, fiecare trebuie să se roage şi să lucreze în aşa fel încât să fie mereu un factor de unitate. A fi artizan al dialogului şi al unităţii în această lume divizată la extrem este fără îndoială misiunea noastră cea mai proprie şi poate cea mai importantă.

Mă întreb câteodată pentru ce noi ortodocşii suntem aşa de puţin conştienţi de drama dezbinării creştinilor şi atât de puţin activi în dialogul pentru restabilirea unităţii. Noi dăm adeseori impresia că suferim dialogul ca pe o povară, în loc să-l provocăm noi şi să-l încurajăm. Cred că din cauza istoriei noastre nefericite am pierdut în mare măsură simţul misiunii, esenţială fiinţei Bisericii care trăieşte tocmai din misiune. Din misiunea internă, printre proprii credincioşi care trebuie să se convertească neîncetat la Hristos, înrădăcinându-se conştient în credinţa Bisericii şi misiunea externă, printre necreştini sau cei care s-au depărtat de la credinţa ortodoxă. Pionerii ortodocşi 5

Mikhtav 63

ai ecumenismului, printre care şi Părintele George Florovsky, profesor la Sf. Serghie, au arătat că angajamentul ecumenic al Bisericii Ortodoxe face parte din misiunea ei externă, aceea de a da mărturie despre plenitudinea adevărului. Însă faptul că noi ortodocşii avem conştiinţa de a mărturisi plenitudinea credinţei şi de a aparţine Bisericii, ună, sfântă, sobornicească şi apostolească, Biserica Apostolilor şi a Părinţilor care şi-au investit toată viaţa întru apărarea credinţei ortodoxe, ne dă adeseori sentimentul autosuficienţei şi ne face să credem că misiunea noastră s-ar limita la apărarea credinţei ortodoxe.

Unii ortodocşi cred că simplul fapt de a te angaja în dialogul ecumenic înseamnă trădarea Ortodoxiei. Se uită, voit sau nu, că aceiaşi Părinţi au făcut tot efortul de care au fost capabili pentru a readuce pe eretici în Biserică.

Să ne gândim la Sf. Vasile cel Mare care în cartea sa Despre Sfântul Duh pentru a câştiga pe pnevmatomahi – luptătorii împotriva divinităţii Duhului Sfânt – nu numeşte niciodată pe Duhul Sfânt direct Dumnezeu, deşi toată cartea este o demonstraţie a dumnezeirii Duhului Sfânt. Să ne gândim de asemenea la „Sinodul mărturisitorilor” din Alexandria din 362 care prin vocea Sf. Atanasie cel Mare a decis să primească pe semiarieni (foarte numeroşi la acea vreme) fără să le mai impună să admită în mod expres termenul de „homoousios” (de o fiinţă) folosit în Crez pentru care de fapt s-au despărţit de Biserică: „Chemaţi-l aproape de voi şi primiţi-i cum primesc părinţii pe copii. Primiţi-i… şi nu le cereţi altceva decât să anatematizeze erezia ariană şi să recunoască credinţa aprobată de Părinţii noştri la Niceea” (Tomul către Antioheni, IIIsq). Şi exemplele ar putea continua. Din toate acestea, se constată grija pastorală a Părinţilor pentru mântuirea tuturor. Sfinţii Părinţi au fost întotdeauna conştienţi de pericolul pe care-l reprezintă precizările teologice ale credinţei care riscă de a fi interpretate diferit şi de a conduce la schisme aşa precum istoria ne arată.

Pentru aceşti Părinţi credinţa nu este o sumă de definiţii şi de 6

Mikhtav 63

dogme abstracte, ci o persoană, Iisus Hristos, Dumnezeu şi om, care ne dă viaţa Sa pentru a trăi în veşnicie.

Sfântul Ilarie al Pictaviului (+367) spune explicit că Părinţii au definit credinţa împotriva voinţei lor, siliţi de erezii, căci ea ne este dată pentru a o trăi şi nu pentru a o transforma în formule care sunt toate insuficiente pentru a exprima misterul ei.

De aceea, Părinţii de la Sinoadele ecumenice s-au silit să reducă la minim numărul dogmelor. Şi pentru ca dogmele decretate de ei să nu rămână adevăruri abstracte, simple obiecte de studiu sau de certuri teologice, ele a fost introduse în cultul Bisericii, care câştigă şi ea în profunzime. Să ne gândim numai la „Dogmaticile” celor opt glasuri de la vecernia de Sâmbătă seara.

Dar tot cultul nostru este alcătuit în fond pe dogmele Bisericii. În afara contextului său liturgic şi golită de dragoste, dogma poate uşor să devină idol, adică obiect de certuri teologice.

Dialogul teologic interconfesional avansează greu pentru că este făcut de specialişti, mai mult teoreticieni ai credinţei decât oameni de rugăciune, purtători de Duh Sfânt. Aceasta face ca fiecare parte în dialog să se prezinte ca prizonier al propriului sistem teologic, al propriei Tradiţii. Or, într-un dialog fiecare trebuie să se golească de tot ce are şi chiar de tot ce este pentru a-l descoperi pe celălalt în el însuşi. Ceea ce presupune un efort constant de purificare a minţii şi a inimii.

Olivier Clément vorbeşte despre „ecumenismul contemplativilor”, singurul capabil să descopere şi să trăiască unitatea ca anterioară şi mai profundă decât dezbinarea.

Sfinţii trăiesc deja unitatea pentru că ei au biruit în ei înşişi orice dezbinare, orice separare. În inima lor purificată prin rugăciune şi asceză, ei recapitulează toată umanitatea, tot cosmosul. Ca Hristos Însuşi, ei nu mai sunt separaţi de nimeni şi de nimic.

Aş spune, în loc de concluzie, că cei ce participă la dialogul ecumenic ar trebuie să fie sfinţi sau cel puţin răniţi de sfinţenie.

Scrisoare Duhovnicească, IX, nr. 10-11, 2005, p. 1-2.

7

Mikhtav 63

Un istoric român pasionat de Unitatea creştinilor PETRE NĂSTUREL

1 aprilie 1923 – 17 ianuarie 2012

P

etre Năsturel a părăsit acest pământ în ajunul săptămânii de rugăciune pentru Unitatea creştinilor. Prima scrisoare pe care am primit-o de la Petre Năsturel este datată 28 august 1999. Este o scrisoare lungă de câteva pagini bune, umplute până la refuz, inclusiv pe margini, cu un scris foarte greu de descifrat şi pentru care îşi cere scuze: „Iertaţi-mi (în afară de vorbăria mea) scrisul meu neglijent. Am 76 de ani trecuţi… şi un ochi care a trecut în rezervă”. Ultima sa scrisoare este din 14 decembrie 2009. Ea a fost urmată de comunicări telefonice, scrisul său devenind din ce în ce mai ilizibil, până în momentul în care mi-a spus că nu mai are nici măcar puterea de a ridica telefonul din furcă.

Sunt scrisori cu deschidere de inimă, făcute cu încredere, luciditate, umor, exactitudine şi simplitate, în care planurile afectiv, intelectual şi spiritual sunt strâns amestecate. Stilul lor este foarte plăcut la citit.

Prietenul său, Benoît Gain, profesor la Universitatea din Grenoble, unul dintre membrii juriului tezei mele, l-a sfătuit să îmi scrie legat de un articol pe care el îl pregătea legat de alegerea cuvintelor ce se găsesc pe uşa Bisericii din cimitirul mănăstirii Dragomirna, din Bucovina: „Sfânta Treime, Preacurata Fecioară, 8

Mikhtav 63

sfinţii Enoh, Ilie şi Ioan”. Aceasta a fost, pentru el, mai ales ocazia de a se prezenta, de a intra în contact cu schitul nostru din România: „Eu sunt român, fost refugiat şi specialist în chestiuni româno-bizantine şi balcanice. Mi-am refăcut o modestă carieră la CNRS (Collège de France) şi la Sorbona (Paris IV). Din 1985 sunt, din păcate, în pensie. Ceea ce nu mă împiedică să îmi continui, evident, cercetările mele. După căderea comunismului, mi-am reluat raporturile editoriale cu România (28 august 1999).

Acesta a fost punctul de plecare al unei corespondenţe susţinute, în care el îmi împărtăşea, cu multă simplitate, grijile sale familiale, inclusiv noutăţi despre motanul său, problemele sale de sănătate, articolele sale în curs, lucrările prietenilor săi istorici români, amintirile sale, reflecţiile sale spirituale despre România, despre Biserici, despre actualitatea mondială şi, mai ales, despre pasiunea sa legată de Unitatea creştinilor.

A acceptat, cu multă plăcere, să revadă, cu precizie, ediţia volumului postum al lui Jean Nouzille pe care l-am pregătit1, precum şi aceea a unui articol2 şi a capitolului despre iconografia românească a sfântului Antonie, pentru o lucrare în curs. În 2009, el a putut veni la Carmelul din Saint-Rémy pentru a participa la sărbătoarea sfântului Ilie şi să ţină acolo, cu umor şi competenţă, o comunicare despre Un precursor român al ecumenismului: logofătul Udrişte Năsturel (sec. XVII)3.

Iată câteva extrase din scrisorile sale, care transmit bine bogăţia personalităţii sale: intelectual entuziast, om care radiază bunătate şi probitate, a cărui evoluţie personală şi al cărui context familial au făcut din el un pasionat de Unitatea creştinilor.

J. Nouzille, Les catholiques de Moldavie. Histoire d`une minorité religieuse de Roumanie, Sapientia, Iaşi, 2008.

2 É. Poirot, « Le juste Hénoch, le saint prophète Élie et saint Jean le Théologien dans l’oeuvre du Métropolite Anastase Crimca », în Ars Transilvaniae, t. XVIII, Bucureşti, 2008, p. 133-144. Trad. română : « Dreptul Enoh, Sfântul Profet Ilie şi Sfântul Ioan Teologul în opera Mitropolitului Anastasie Crimca », în Tabor, Cluj-Napoca, 2009/7, p. 31-41.

3 Cf. Mikhtav 56, Saint-Rémy/Stânceni 2009.

1

9

Mikhtav 63

Un itinerar accidentat Născut la Paris, dintr-un tată român ortodox şi o mamă franţuzoaică luterană, el este botezat în Biserica ortodoxă.

Studiază literele clasice. La venirea războiului, pleacă în România pentru a lupta alături de români dar, cum era născut la Paris, nu a fost înrolat. Devenit catolic, în 1948, el se căsătoreşte la Biserica Bărăţia, din Bucureşti, cu Tamara (1930 – 2008), căsătorie din care vor avea un fiu, Radu. Autorizat să participe la Atena, la un colocviu, în 1970, el alege să nu mai revină în România şi rămâne în Grecia, câţiva ani, ca refugiat politic, apoi vine în Franţa, în 1974. Tamara îl însoţeşte aici, în 1976. „Îmi amintesc că pr. Timotei4 pregătea o teză de doctorat depre Chiril al Alexandriei. Şi, cum eu aveam un volum gros, apărut în Egipt în onoarea ilustrului teolog, publicat în limbi occidentale şi în arabă, i l-am împrumutat. Mi l-a restituit, mai târziu. Într-o zi, la Bucureşti, am găsit acest exemplar în biblioteca unuia dintre prietenii noştri, istoricul de artă Sorin Ulea care, împreună cu alte lucrări, provenea de la mine; el îl procurase de la soţia mea, obligată să lichideze multe lucruri – uneori excelente – pentru a putea trăi, ea şi băieţelul nostru, pe vremea când eu obţinusem azil politic în Grecia...” (24 iunie 2007). „S-au făcut presiuni groaznice asupra mea şi asta m-a făcut să cer azil politic, mai întâi în Grecia, apoi în Franţa. Dacă nu, ar fi trebuit să îmi înghit şi eu porţia, la festinul mefistofelic oferit României” (27 noiembrie 2007). Încă a doua zi după înmormântarea soţiei sale, mi-a scris pentru a-mi relata despre aceasta şi pentru a mulţumi pentru rugăciunile noastre: slujba făcută de un preot ortodox român, la spital, apoi la cimitir, agapa care a urmat, cei care au fost prezenţi (în special, M. Gain, venit special de la Grenoble): „Sub mâna Tamerei, am pus ieri un plic ce conţinea ţărână din România şi o bucată de panglică în culorile naţionale. Această ţărână provenea 4

10

Actual arhiepicop de Arad.

Mikhtav 63

din trei locuri: din grădina din jurul casei unde noi am locuit, în Bucureşti, apoi de la Cimitirul Bellu (mai exact, mormântul familiei, din acest cimitir) şi, în sfârşit, din curtea Bisericii din Hereşti, leagănul şi temelia familiei mele începând cu sec. XV. Mi-a mai rămas şi pentru mine, şi încă pentru alţii. (1 martie 2008).

Testamentul său, în legătură cu Muntele Athos „În fine, mi-am dat şi eu însumi puţin ghes şi, împins din spate de către cel mai strălucit dintre discipolii mei, Dan Mureşan, acest tânăr doctor în istorie bizantină (care a colaborat, în 2003, la volumul Mélanges pe care dv. îl ştiţi5) şi susţinut de către soţia mea, care m-a incitat să mă aşez la masa de lucru, am pus pe picioare o comunicare care va fi citită de el însuşi, la Bucureşti, la Patriarhie, unde se ţine un colocviu mai mult sau mai puţin internaţional (sau ceva de felul acesta) despre Ţările Române şi Locurile sfinte. Mi se ceruse o comunicare sau un mesaj. Şi, până la urmă, i-am predat lui Mureşan un text care este şi una şi alta !!! Este, dacă doriţi, într-un fel, testamentul meu, legat de Muntele Athos, căci propun aici anumite probleme care aşteaptă a fi luate în grijă de către tineri cercetători.

Este, desigur, păcat că eu nu pot fi acolo. Toate cheltuielile plătite! Sunt, însă, legat de obligaţiile mele de îngrijitor al soţiei mele bolnave. Mureşan va dactilografia textul meu, la Bucureşti, pe calculatorul său. Între alte propuneri pe care mi le-am permis să le fac pentru viitor, am emis dorinţa de a vedea asumată de către Patriarhia Română, publicarea unei reviste speciale despre evergetism. Eventual, în colaborare cu Patriarhia Constantinopolului. Aveam în vedere chiar să adaug la aceasta Institutul Pontifical Oriental, dar mi-am dat seama că asta ar fi bruscat lucrurile. Le revine organizatorilor potenţiali ai acestei publicaţii virtuale să se îngrijească de aceasta, mai ales că, în Închinare lui Petre Ş. Năsturel la 80 de ani, ed. I. Cândea, P. Cernovodeanu, G. Lazăr, Brăila; 2003.

5

11

Mikhtav 63

mod logic, ei ar trebui să intre în contact cu mine, chiar şi numai din curtoazie. Mă aştept ca sugestia mea care l-a încântat pe Dan Mureşan, ortodox (căsătorit cu o iranologă franceză şi foarte catolică) să provoace o oarecare agitaţie. Vă pun, deci, la curent. Dacă ideea mea vi se pare bună, binevoiţi a vă ruga pentru realizarea ei. Sunt puţin mâhnit că sunt blocat la Paris.

Sper că Bucureştiul, adică Patriarhia, nu va cenzura contribuţia mea! În rest, am avut grijă să propun ca model al acestei reviste in spe despre evergetism faimoasa Revue de l’Orient chrétien” (15 octombrie 2006)6.

Viaţa lui de zi cu zi „Sunt încântat că, capelanul dv. se delectează cu cele două volume pe care vi le-am oferit. Fără îndoială, voi avea ocazia să îmbogăţesc, cu sărăcia mea, biblioteca dv. abundentă. 8000 de volume, iată ce prezicere favorabilă fac pentru viitorul şi rolul schitului dv.” (25 iulie 2007).

După decesul soţiei sale: „După ce Tamara s-a dus, suport greu singurătatea. Altădată o căutam puţin, „pentru a respira”!

Omul e făcut în aşa fel încât nu e niciodată mulţumit cu soarta sa”! Din păcate, nu am suficientă viaţă spirituală...” (10 iulie 2008) A doua zi după sărbătoarea sfântului Ilie la Carmelul din Saint-Rémy, unde el a ţinut o comunicare despre strămoşul său, Udrişte Năsturel, el scrie: „Nu ştiu cum să îmi exprim gratitudinea mea faţă de dv. Din păcate, nu am putut să stăm deloc de vorbă. Dv. le aparţineaţi tuturor şi, deci, niciunuia! Rămâne pentru altădată ! (...) În această noapte, în această dimineaţă, am revăzut cele două zile ale mele la Saint-Rémy. A fost superb. Şi sunt încântat de cele două cuminecări ale mele cu cele două Cf. P. Ş. Năsturel, « Réflexions à bâtons rompus sur ‘Les pays roumains et les lieux saints’ », în The Romanian Principalities and the Holy Places among the Centuries, Papers of the Symposium held in Bucharest, 15-18 October 2006, ed. E. Băbuş, I. Moldoveanu, A. Marinescu, Sophia, Bucarest 2007, p. 13-21.

6

12

Mikhtav 63

specii. Ceremonii grandioase, maiestuoase, foarte bizantine.

Catolice, în toată deplinătatea. Sunt foarte recunoscător de a fi fost invitat la cele două zile ecumenice care, o simt, îmi aduc un bine spiritual imens, chiar fizic, vă sărut mâna pentru aceasta”.

(21 iulie 2009) În aceeaşi seară, scrie, din nou: „Ce bucurie să fi fost două zile la Sfântul Ilie !” „Postul este, pentru mine, un lucru destul de complicat, din cauza incapacităţii mele de a găti legume. Cutii de conserve, o bucată de carne, ouă, mezeluri, iată meniul meu curent !!! Unii îmi spun că, la vârsta şi cu sănătatea mea, îmi dau dispensă de la post... Nu ştiu ce să fac” (23 februarie 2009).

Misivele sale, punctate cu triple semne de exclamaţie, traduc entuziasmul său: „Dacă aş slăbi hăţurile penei mele, v-aş scrie un volum. Însă dv. aveţi ceva mai bun de făcut decât să descifraţi hieroglifele mele” (17 ianuarie 2005). Ţinea să respecte vocaţia mea de carmelită: „Mă opresc, de frică să nu vă distrag câteva minute din programul dv. atât de preţios pentru ridicarea ţării mele şi înceata, dar sigura unitate regăsită pas cu pas” (26 decembrie 1999). „Seara, pentru a mă destinde, plonjez în lectura romanelor lui Pearl Buck! La 80 de ani trecuţi, mă agăţ de ceea ce aş fi putut citi la 20 de ani. Foarte pasionante aceste cărţi despre China (în prezent citesc una despre Coreea). Şi, spre marea mea surpriză, am găsit acolo ceva pentru dv., despre sfântul Ilie! „Carul de foc” al profetului îi pune în încurcătură pe misionarii protestanţi (şi catolici, fără îndoială), căci expresia denumeşte, în chineză, calea ferată!!!

Spovedania sa De 14 septembrie 2008, la sărbătoarea Înălţării Sfintei Crucii, hram şi al schitului de la Stânceni, mi-a scris o scrisoare de opt pagini mari, „un fel de spovadă a vieţii mele”, mi-a scris el, trei săptămâni mai târziu, neliniştit că nu a primit nici un ecou, 13

Mikhtav 63

sperând că nu m-a şocat sau nu mi-a produs neplăcere: „Îmi place să spun că sunt ortodox, catolicilor şi catolic, când discut cu „schismatici”. Adevărul e că sunt ambele, deşi am un singur chip. În două cuvinte, aşa cum i-am spus Sfântului Părinte IoanPaul II, sunt ortodox prin botez şi catolic prin opţiune. Am făcut, în 6 ianuarie 1948, lepădarea mea – ce cuvânt urât – la Bucureşti, între mâinile Mons. Ghika, preasfântul martir căruia îi datorez mult şi faţă de care m-am arătat ingrat, nu odată. Prietenii mei, asumpţioniştii de la Bucureşti (echipa de bizantinişti pe care o conducea atunci inegalabilul mentor care a fost Părintele Vitalien Laurent), întrevăzuseră convertirea mea, într-o zi, fără însă a mă împinge de la spate, în afară doar, uneori, de câte o reflecţie sau alta. Convertirea mea, vă voi vorbi despre ea, poate, într-o zi, a fost, în acelaşi timp, spirituală şi politică, atunci când am văzut desenându-se mâna pusă, de către Moscova şi de către Partid, peste Patriarhia Română, iar declaraţia de război pe care le-a făcut-o patriarhul Iustinian Uniţilor, cu ocazia întronizării sale, a contribuit mult şi ea la aceasta. La fel ca şi drumul meu din vara anului 1947, la Blaj, aşa cum v-am mai scris deja, precum şi întâlnirea mea cu Mons. Ioan Suciu, alt martir, acel Ioan Gură-de-Aur al bucureştenilor din Catedrala Sfântul Iosif unde, toţi, catolici de ambele rituri, la fel ca şi ortodocşii, am sorbit cuvintele sale admirabile, cu un curaj sfinţitor.

Apoi, devenit catolic, păstrându-mi ritul răsăritean prin ataşament faţă de amintirea familiei mele multiseculare, faţă de monumentele ridicate de către aceasta, am învăţat, puţin câte puţin, să cunosc mai bine Biserica ancestrală, din ziua în care am fost numit ca istoric pe lângă Direcţia monumentelor istorice şi am călătorit de-a lungul şi de-a latul României. Am simţit chiar un fel de regret că m-am îndepărtat de Biserica ortodoxă, dar sunt fidel convertirii mele. Şi aşa, încet, încet, mi-am spus că trebuia să mă consider aparţinător „celor doi plămâni”, pentru a relua, pe seama mea, cuvântul renumit al sfântului Ioan-Paul II (îl canonizez, de mult timp, prin propria-mi voie!). Şi am ajuns, 14

Mikhtav 63

astfel, să formulez „credo”-ul meu, pentru uzul meu personal care, aparţinând Bisericii Una de dinaintea schismei şi Bisericii Una care se va vădi într-o zi când schisma va fi eradicată, puteam estima că aparţin celor două ramuri istorice ale creştinătăţii, ortodox fiindcă sunt catolic, catolic fiindcă sunt ortodox (de altfel, Mons. Ghika spunea că el s-a făcut catolic pentru a fi mai ortodox).

Oh, am încercat de multe ori regretul de a nu mă mai putea cumineca în Bisericile ortodoxe. Am simţit, chiar, o chemare, uneori, de a mă întoarce la ea. Dar, din 6 ianuarie 1948, nu m-am mai cuminecat la ortodocşii mei, nu fără regret, şi când s-a ivit ocazia, am acceptat anafora – naforă, cum spune poporul român – distribuită după liturghie.

Iată, soră, că am întredeschis spre dv. unul din obloanele fiinţei mele. Şi vă cer scuze de a vă fi ascuns situaţia mea exactă, dorindu-mă, oarecum, un fel de arbitru între cele două curente !

Acum, îmi imaginez că sunteţi, în acelaşi timp, scandalizată şi amuzată de acest gen de spovedanie pe care v-am adresat-o.

Puteţi, desigur, să o arătaţi, discret, cui veţi crede de cuviinţă.

Atât catolicilor de cele două rituri, cât şi ortodocşilor”. (14 septembrie 2008) Concepţia sa despre Unitate „Pe plan spiritual, îmi place să spun că, cu catolicii sunt ortodox, şi catolic cu ortodocşii7. Căci eu cred în unirea tuturor!

Dacă biblioteca mănăstirii dv. posedă cartea mea Le Mont Athos et les Roumains. Recherches sur leurs relations du milieu du xive siècle à 1654, Roma 1986 (Orientalia Christiana Analecta 227), veţi găsi (p. 341) declaraţia mea în favoarea unirii8. Este, de altfel, ceea ce s-a făcut auzit prin vox populi la Bucureşti, în luna Această frază a revenit de mai multe ori în scrisorile sale. La 2/07/2008, el adaugă: „Ca să cadă barierele. Ambele în acelaşi timp. Iată ceea ce cred că sunt. Iertaţi-mă dacă vă şochez. Sunt sincer. Să ştergem schisma.”

8 Cartea sa se încheie cu cuvintele: Ut unum sint.

7

15

Mikhtav 63

mai, cu ocazia vizitei Sanctităţii Sale, Părintele nostru Ioan-Paul II” (28 august 1999). „Iau act, cu bucurie, că iconografia bisericii dv. reuneşte sfinţi ortodocşi şi sfinţi catolici. De fapt – şi am scris asta – a fi catolic, înseamnă a fi ortodox şi, a fi ortodox, înseamnă a fi catolic. Oamenii care vor să opună cei doi termeni sunt vrednici de plâns. Se vorbeşte mereu despre unirea Bisericilor. Or, nu se pot uni decât două lucruri distincte sau două persoane diferite.

De fapt şi din respect pentru trecutul dinainte de 1054, ar trebui să spunem reunificarea Bisericilor sau, mai degrabă, a Bisericii.

Ce credeţi despre aceasta ?” (11 martie 2005). „Urmăresc, la televiziune, călătoria Sanctităţii Sale în Turcia.

Sper din tot sufletul că cei doi patriarhi vor marca un progres fără întoarcere, pe calea care duce la fuziune, fără confuziune, dar în efuziune. Iertaţi-mi, vă rog, acest gen de joc de cuvinte” (30 noiembrie 2006). „În ziua reconcilierii celor «doi plămâni», se va auzi, de o parte şi de alta, un hohot puternic de râs, fiecare recunoscânduşi greşelile. Vedeţi, sunt un optimist incorigibil, în ciuda tuturor «corecţiilor» pe care viaţa mi le-a administrat. Sau, mai degrabă, datorită lor” (14 octombrie 2005). „Am fini ortodocşi şi, alţii, catolici : asta nu e prea uzual !!!

Dar aceasta este în spiritul Bisericii Una, de ieri şi de mâine, de la care mă revendic, cea de astăzi fiind în convalescenţă” (21 decembrie 2005). „Şi încă o altă amintire. Pe atunci, lucram ca istoriograf la direcţia Monumentelor istorice din România. Or, cele două Biserici armeneşti din Botoşani ameninţau să ajungă în ruine.

Asta se întâmpla în Bucureşti şi, întorcându-mă în capitală, după o scurtă şedere la un preot armean gregorian din Botoşani, trebuia să mă prezint lui... era Mons. Vasken care, mai apoi, a devenit, de altfel, Catolicosul Armeniei. Am asistat, deci, la liturghie. La un moment dat, un diacon a trecut să distribuie anafură celor prezenţi. Am refuzat, explicând, într-un cuvânt, că eu eram 16

Mikhtav 63

de la o altă Biserică. Ei bine, de atunci, mi-am reproşat nu o dată, duritatea mea, lipsa mea de iubire către această venerabilă ramură a Bisericii răsăritene, care i-a oferit lui Hristos atâţia şi atâţia martiri. În schimb, mamei mele, care era luterană, i s-a ascultat spovada, pe patul de moarte, apoi a fost cuminecată de preotul ortodox din cartierul nostru – care nu i-a cerut să se lepede – dată fiind presiunea timpului şi faptul că eu nu găseam un preot greco-catolic clandestin care o cunoştea. Desigur, mama a fost înmormântată câteva zile mai târziu, după tradiţia Bisericii ortodoxe, de către acelaşi preot, împreună cu bunicii mei şi cu alte rude apropiate. Şi, foarte bucuroasă de această soluţie, mama mea mi-a mulţumit. Oare nu este aceasta, un pic, Biserica Una ?” (2 iulie 2008). „Am fost încântat că aţi apreciat concluzia acestui articol bizar ‘de teologie’ a unui istoric: titlul, Le Sud-Est européen regarde l’Occident9, îmi fusese indicat de către Roma însăşi.

Eram incapabil să ‘scot’ ceva ! Şi apoi, în ajunul plecării mele către Cetatea Eternă, nici nu vă vine să credeţi cum s-a pus pana mea pe scris! Era ca şi sub un fel de inspiraţie, o oarecare febrilitate. Mă temeam să nu ofensez pe cineva. Dar, pe de altă parte, simţeam că aceasta era ceea ce aveam de transmis. Ei bine, ‘a ţinut’ ! Ortodocşii, catolicii, nu au găsit nimic de spus !

E prea frumos, pentru mine, acum, că am părerea dv. Un lucru, totuşi, mă deranjează; acolo, unde spun că, dacă schisma a fost rezultatul unei neascultări, ea trebuie rezolvată prin aceeaşi metodă10… Ce credeţi? Prin aceasta, eu înţeleg, un pic, vox populi la adresa ierarhilor.

P. Ş. Năsturel, « Le Sud-Est européen regarde l’Occident », în The Common Christian Roots of the European Nations. An International Colloquium in the Vatican, Le Monnier, Florence 1982, p. 43-50.

10 Cf. op. cit., p. 47: „După toate, schismele încep întotdeauna prin neascultarea unor oameni: atunci, n-am putea grăbi, oare, dispariţia lor prin nişte acte în aparenţă de neascultare, dar a căror intenţie, căutarea unităţii, ar justifica în mod omenesc procedeul? S-a vorbit adesea despre destrămarea tunicii lui Hristos? Probabil că nu a suferit decât nişte agăţări”.

9

17

Mikhtav 63

Or, vox populi care, la funeraliile excepţionalului pontif care a fost acest papă polonez, s-a exprimat fără înconjur, vine să înmoaie, fără întârziere, decizia Sfântului Părinte Benedict xvi !

Am aflat-o de la televizor, alaltăseară. Şi exult de bucurie căci, încă din timpul vieţii sale, consideram deja că este un sfânt, sfântul Ioan-Paul. Arderea etapelor este un lucru formidabil.

Aş dori din suflet să se facă acelaşi lucru şi la Constantinopol, pentru Părintele Nostru Patriarhul Atenagoras. Dar, fiecare lucru, la vremea lui” (15 mai 2005).

Iată concluzia articolului său „inspirat”, conform propriilor sale cuvinte, scris în 1981; să dea Domnul să ne inspire şi pe noi, în aceste vremuri grele pentru ecumenism : „Viitorul, trebuie să sperăm, va aduce reconcilierea dorită atât de mult de oamenii de bunăvoinţă. Biserica suferitoare din ţările din Est, inclusiv Rusia, aparţine, şi ea, Bisericii universale.

Această Biserică suferitoare nu este doar Ortodoxia, se cuvine să menţionăm aici şi Biserica Unită din România (la fel ca şi cea Ruteană) care, de la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, este o biserică bogată în martiri. Astfel au pierit episcopii uniţi ai Transilvaniei, cu toţii, în temniţe sau în recluziune pentru că au refuzat să capituleze. Ochii lor au rămas ataşaţi spre Occident şi spre patria lor, iar exemplul lor i-a însufleţit pe mulţi preoţi, călugări, călugăriţe, credincioşi. I-am cunoscut pe mulţi dintre ei. Mărturia lor pledează în favoarea frăţiei dintre Bisericile Răsăritului şi ale Occidentului, la care ei erau părtaşi.

Iată, cu întreruperi, un scurt expozeu, foarte incomplet, al câtorva din privirile pe care Europa de Sud-Est le ţine îndreptate spre Occident. Iertaţi-i istoricului şi filologului care sunt eu, limbajul în care v-am ţinut. În acest fel, mi-am regăsit câteva din rădăcinile mele, amintindu-mi că, sub imperiul preocupărilor mele religioase, adolescent fiind, m-am orientat eu spre cercetarea istorică. Îmi simt rădăcinile mele creştine, ca fiind comune cu cele ale compatrioţilor mei, asemenea cu cele ale naţiunilor europene. Doresc ca divergenţele să dispară dintre 18

Mikhtav 63

noi: ne revine nouă sarcina de a plivi şi de a defrişa, în scopul de a face mai viguroase rădăcinile care hrănesc trunchiul nostru şi ramurile noastre. Sunt eu ortodox ? Sunt eu catolic ? Cred că sunt, în acelaşi timp, şi una şi alta, căci fac parte nu numai din Biserica Una de altădată, din care îşi trag seva rădăcinile noastre comune, ci, prin dorinţă şi speranţă, şi din Biserica Una, cea de mâine, acea Biserică pe care au dorit-o Părinţii noştri, între cei sfinţi, Ioan xxiii, Paul vi şi Athénagoras i, ei şi încă mulţi alţii.

Să dea Domnul să putem vedea, cu ochii noştri, ziua în care se va proclama unirea totală a creştinilor şi să spunem atunci, la rândul nostru, cu Ioan din Apocalipsa sa; „Da, vino, Doamne Isuse !”11 „Sunt puţin trist să constat că, la rândul meu, voi dispărea, în curând, fără să văd reconcilierea şi reunificarea Răsăritului şi a Apusului, două Biserici complementare care nu erau decât una singură, la fel ca într-o căsătorie” (30 mai 2008).

Sr Éliane Benoît Gain, în colaborare cu Dan Mureşan, pregătesc o notiţă despre Petre Năsturel, pentru Revue des Études byzantines, 2012.

c

11

Op. cit., p. 50.

19

Mikhtav 63

LA SAINT-RÉMY

DUMINICA 29 IANUARIE 2012

C

oncelebrarea Sfintei Liturghii, urmată de o masă la care au fost invitaţi toţi participanţii, a fost un timp de mare intensitate al acestei duminici care i-a urmat Săptămânii de rugăciune pentru Unitatea creştinilor.

Arhimandritul pr. Herman Castelein a ţinut predica. Pe lângă pr.

Jean-Paul Maisonneuve, era de notat prezenţa fidelă a pr. Jirayr Tashjian, preot al Bisericii armene apostolice şi cea a pr. Paul Chadeuf, delegat episcopal al Vieţii consacrate.

Expozeul sr. Claire, documentat din abundenţă şi prezentat cu înflăcărare, a marcat începutul după-amiezii, pentru a ne duce pe urmele Cardinalului Alexandru Todea căruia acest an îi marchează centenarul naşterii sale şi pentru a ne pregăti pentru pelerinajul care va avea loc în această vară, în România, din 1 în 6 august: „un pelerinaj, nu o călătorie, un pelerinaj care se înscrie pe urmele patriarhilor (...) având ca miză: a fi mesageri.”

Benoit Zobler, delegat regional al Ajutorului pentru Bisericile aflate în Pericol a luat, apoi, cuvântul şi ne-a propus un film despre creştinii copţi din Egipt.

Apoi, pr. Samer Nassif, preot libanez de rit maronit, trimis în Franţa de către episcopul său, pentru studii, a prezentat singura comunitate răsăriteană care a fost tot timpul catolică şi ataşată Franţei, vreme de o mie de ani.

El a reamintit că creştinii sunt primii locuitori ai Orientului Apropiat, înainte de Islam; or, astăzi, din cauza persecuţiilor şi a imigraţiilor, ei au devenit minoritari, ceea ce nu era cazul în urmă cu cincizeci de ani.

20

Mikhtav 63

El a reamintit, de asemenea, că prezenţa creştinilor în Orient este esenţială pentru menţinerea păcii: „nu există viitor în Orientul Apropiat, fără Biserică”.

Ziua s-a terminat cu celebrarea Vecerniei celor Trei Ierarhi : Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură-de-Aur. Jacqueline Liechti

VIZITĂ: CĂLUGĂRIŢELE DIN DIECEZĂ, ÎN CARMEL

T

rei zile pe an, călugăriţele din dieceza de Dijon se reunesc sub egida pr. Paul Chadeuf. În calitate de delegat episcopal pentru viaţa religioasă, el a avut grijă ca ultima întâlnire pe anul 2012 să aibă loc la Saint-Rémy, cu scopul de a le face cunoscut specificul nostru carmelitan precum şi opţiunile noastre făcute pentru unitate. Ziua de 31 mai a adunat, deci, cincizeci de surori pe care părintele le-a pregătit, într-un autobuz care le aducea de la Dijon, la înrădăcinarea noastră orientală.

Sfânta Liturghie, fixată la ora 10,00, a fost prezidată de către capelanul nostru, pr. Herman, înconjurat de preoţii Jean-Paul Maisonneuve, Paul Chadeuf şi Tirayr Tashjian. În predica sa, pr.

Jean-Paul a amintit că liturghia este o acţiune care face pământul să urce la cer.

După o masă luată în curtea cu trandafiri în plină floare, un comentariu al icoanelor şi al sensului arhitectural al bisericii a fost propus de către sr. Amanda, urmat de un parcurs istoric şi de evocarea fondării mănăstiri, făcute de către Maica Tereza, care a propus, în final, un pelerinaj la morminte şi o vizitare 21

Mikhtav 63

a grădinii precum şi a bibliotecii. După o panoramare rapidă a mizelor ecumenismului, faţă în faţă cu unionismul, făcută de către sr. Claire, vecernia le-a adunat, pentru ultima dată, pe călugăriţele noastre, bucuroase că au trăit o întâlnire în care ascultarea şi părtăşia au fost la ele acasă, că ea a fost cordială în toată plinătatea cuvântului.

Fie ca această „vizită” să aducă roade multe. Magnificat.

c

22

Mikhtav 63

SăRBăTOAREA SF. ILIE, 2012

C

u doar câteva zile înainte de pelerinajul în România, în onoarea Cardinalului Todea, participarea celor obişnuiţi a fost mai modestă, însă nu mai puţin intensă.

Este uşor să te reculegi în faţa iconostasului instalat, pentru această ocazie, în Biserica satului, aranjată discret cu flori, cu mult bun gust. Este uşor să interiorizezi rugăciunea ta, la auzul coralei Angelsky Sobor din Gand, rămasă, mereu, atât de fidelă.

Lejeritatea vocilor, nuanţa intonaţiilor, se acordau minunat cu murmurul brizei uşore, semn al întâlnirii decisive a profetului cu Dumnezeul lui, tema centrală a predicii zilei. Înainte de a preciza conţinutul, se cuvine să reamintim că lunga priveghere, care ţine de la vremea frumoasei lumini vesperale până la noaptea totală, este de un impact foarte puternic.

La fel, în pragul Sfintei Liturghii de a doua zi, este minunat să îţi uneşti vocea în fervoarea imnului acatistului pentru a o lăuda, în cântec, pe Maica Domnului. Nu este deloc lipsit de folos (pentru cei obişnuiţi cu ritul latin), să ne înveşmântăm inimile cu diapazonul binecuvântării veşmintelor liturgice îmbrăcate de către Mons. Fülöp Kocsis, episcop greco-catolic de Hajdudorog (Ungaria), care a prezidat celebrarea, avându-i alături pe diaconul Michel, părintele capelan Herman şi pe părintele Grégoire de la Flavigny.

Predica episcopală a fost, atât cea a unui frate călugăr, cât şi cea a unui ierarh. Cu cuvinte pornite din inimă, Mons. Fülöp l-a prezentat pe Ilie ca model şi prototip al omului care se roagă.

Victoria splendidă a profetului contra susţinătorilor lui Baal nu părea, oare, un semn decisiv că scopul fusese deja atins? Dar, Ilie a trebuit să fugă în deşert... să rămână singur în tristeţea lui.

Dincolo de dorinţa lui de a muri, el a fost împins să continue până la Dumnezeul întâlnirii: un Dumnezeu care nu se află în lucrurile mari: cutremur de pământ, vânt, foc, ci... în murmurul 23

Mikhtav 63

unei brize uşoare de vânt. Iată semnul vieţii lui Ilie! (Carul de foc este cel de-al doilea semn, dar aceste două întâlniri sunt organizate de către însuşi Dumnezeu).

La fel şi noi, căutăm semne grăitoare în viaţa personală, socială, politică. Or, marile lucruri nu sunt vizibile. Problema de fond este mereu aceeaşi: „Este Domnul prezent? Există, cu adevărat, ‘întâlnire’ sau nu?”

Acest ţel se poate trăi într-o tăcere neobservată în noi înşine. „Ce faci tu aici? Unde eşti?” „Sunt ars de zelul pentru Dumnezeu” Nu este acesta răspunsul nostru, ţelul nostru? Să arzi pentru Dumnezeu, Cel care a ars, El Însuşi, pentru noi, într-o iubire infinită.

Actualitatea ne face apropiaţi de fraţii „arşi” şi „care ard”. În mai multe rânduri, am menţionat pe creştinii din Irak, din Siria, din Egipt. Între plecarea la cimitir, părtăşia la hrana pământească (asigurată, cu fidelitate, de către mâini experte, generoase şi anonime) şi vecernia de încheiere, nu se prevăzuse, iniţial, nicio conferinţă.

Schimbare de program! Sora Claire a expus modul cum s-a născut colocviul şi ţelul pe care el îl comportă: Biserica GrecoCatolică şi ecumenismul.

Michel Staniul ne-a informat (fără notiţe) despre invitaţia Patriarhului rus Chiril, în Polonia, pentru a semna reconcilierea între cele două Biserici şi meandrele care au precedat-o.

Aceste două expozeuri, realizate admirabil de către interlocutori pasionaţi şi pasionanţi, au trezit interesul de a rememora cunoştinţe uitate... în lipsa unei memorii atât de prodigioase!

Nicole Durry o.v., dieceza Troyes

24

Mikhtav 63

LA STÂNCENI

PELERINAJ „CARDINALUL TODEA”,

C

Din 1 până în 6 august 2012

entenarul naşterii şi cea de-a zecea comemorare a morţii cardinalului Alexandru Todea, i-au dat Fraternităţii Sfântul Ilie ideea de a celebra, pe locul evenimentelor, aniversările sale. În total, 50 de persoane s-au regăsit, în 6 august, în România: 16 membri ai Fraternităţii, 8 diecezani din Cambrai, 13 diecezani din Luçon, 2 din Dijon, 2 preoţi din Vendée, 5 prieteni ai Mons.

Garnier.

Au însoţit acest grup: Mons. François Garnier, arhiepiscop de Cambrai; Mons. Claude Bressolette, vicar general al arhiepiscopului Parisului, ordinar al catolicilor Bisericilor răsăritene din Franţa; părintele Paul Chadeuf, delegat episcopal pentru Viaţa consacrată, din dieceza de Dijon şi părintele André Nurdin, fost paroh de Montbard şi de SaintRémy.

Primele zile au fost ocupate cu diverse întâlniri şi cu vizite la diferite locuri, atât greco-catolice, cât şi ortodoxe care au permis luarea de contact concret cu realităţile Bisericii Greco-Catolice din România şi pregătirea unei mai bune participări la colocviul internaţional care s-a ţinut în 5 august, la Schitul de la PS Florentin, Stânceni, o zi consacrată, în totalitate, la Cluj-Napoca memoriei cardinalului Todea. Totul 25

Mikhtav 63

şi-a găsit un frumos sfârşit în 6 august, în celebrarea sărbătorii Schimbării la Faţă, la Schitul din Stânceni.

Vizitele şi contactele În limitele acestui mic rezumat al pelerinjului nostru în România, eu nu voi reţine decât două întâlniri (toate celelalte având interesul lor).

Cea dintâi, a fost vizita la catedrala greco-catolică din Cluj, în curs de construcţie, sub conducerea episcopului său, PS Florentin. Într-o dependinţă a catedralei, pornind de la nişte panouri mari, episcopul ne-a povestit toată istoria Bisericii Greco-Catolice din România, de la origini, în 1700, până în zilele IPS Andrei, la Cluj-Napoca noastre.

Această primă vizită a fost urmată de primirea la mitropolitul ortodox Andrei, la Cluj, la reşedinţa sa, care arăta grija Fraternităţii Sfântul Ilie de a înţelege Biserica Greco-Catolică, păstrând contactul cu Biserica Ortodoxă.

Cea de-a doua, a fost o lungă întrevedere cu episcopul auxiliar de la Blaj, Mons. Claudiu Pop, cu atât mai convenabilă,

PS Claudiu, la Blaj

26

Mikhtav 63

cu cât episcopul a fost timp de nouă ani parohul parohiei grecocatolice române de la Paris, ceea ce a permis un dialog fără intervenţia interpreţilor. Această întrevedere ne-a permis să înţelegem situaţia acestei Biserici, care rămâne delicată. Detaliu simbolic: această întâlnire se ţinea în sala în care avusese loc ultima reuniune a Conferinţei episcopale din România, la care participă episcopii greco-catolici şi catolici romani.

Masa la Seminarul din Blaj

Ziua consacrată memoriei cardinalului Todea Ziua a cuprins mai multe momente simpatice şi emoţionante.

Ea a început în sătucul Teleac, prin vizita la casa natală a Cardinalului, în jurul căreia, parohul satului, membri de familie şi, fără îndoială, totalitatea credincioşilor parohiei greco-catolice, ne-au rezervat o frumoasă primire; în semn de bun-venit, două fete, în costum tradiţional, i-au oferit Mons. Garnier, pâine şi sare. Parohul ne-a povestit copilăria şi tinereţea Cardinalului.

După vizitarea casei, o strănepoată a Cardinalului ne-a ospătat 27

Mikhtav 63

cu produse de patiserie. Am mers la cimitir, pentru a ne ruga la mormântul părinţilor Cardinalului şi am celebrat în aer liber (biserica nefiind restituită) o mică slujbă (un parastas) pentru morţi, care reia rugăciunile de la înmormântare. Într-un anumit moment al celebrării, toţi cei prezenţi s-au regrupat unii lângă alţii, punându-şi o mână pe umărul celorlalţi.

O altă oprire a fost cea pe care Cardinalul a ocupat-o, de la ieşirea sa din închisoare, până la moarte. În această casă, Cardinalul a exercitat slujirea sa, din ce în ce mai puţin clandestin adunând, pentru liturghie, de la 150 de persoane, la început, până la 1000, spre sfârşit. Maria Keul, care i-a fost foarte apropiată Cardinalului, în timpul acestei perioade, ne-a relatat marile momente ale acesteia.

Spre sfârşitul zilei, pr. Adrian Lung ne-a primit, cu căldură, în parohiile sale din Subcetate şi Hodoşa, cu întâlnirea preoţilor ortodocşi ai locului.

În faţa bisericii din Subcetate, preoţi ortodocşi şi catolici

28

Mikhtav 63

Schitul de la Stânceni Ultimele trei zile ale pelerinajului au avut ca centru schitul. * 4 august, după Sfânta Liturghie greco-catolică la Topliţa, apoi vizitarea mănăstirii ortodoxe Sfântul Ilie, sub conducerea egumenului său Emilian, a fost ziua descoperirii uimitoare (pentru cei care veneau pentru prima dată) a bisericii şi a ansamblului construcţiilor de la Stânceni, urmate de aceea a unui DVD despre Cardinalul Todea, cu mărturia Emanuelei Zaharia. * După-amiaza zilei de 5 august a fost ocupată, în întregime, de colocviul internaţional: Didier Rance şi Vincent Cernea îi prezentau pe vorbitori. Primul a fost Mons. Virgil Bercea, episcop de Oradea, nepot al Cardinalului Todea. El a evocat amintirile sale din copilărie: avea 7 ani când l-a întâlnit pe unchiul său, la ieşirea acestuia din închisoare. Îşi amintea că aluziile pe care acesta le făcea la suferinţele sale groaznice, erau făcute într-un mod plăcut şi umoristic.

Luările de cuvânt următoare au fost făcute în două moduri: consideraţii despre Biserica Greco-Catolică şi mărturii despre Cardinal.

- Din prima categorie au făcut parte intervenţiile Profesorului Ciprian Ghişa (Cluj, România), a Profesorului Mihail Dymid (Lviv, Ucraina), a Mons. Fülöp Kocsis (Hajdudorod, Ungaria).

Acestor expozeuri li s-au adăugat două mesaje: unul al Mons.

Jean-Claude Perisset, fost nunţiu apostolic în România, în prezent în Germania şi altul, al Mons. Serafim, fost mitropolit ortodox de Sibiu, în prezent mitropolit pentru Germania şi Europa Centrală şi de Nord.

- Din cea de-a doua categorie a făcut parte mărturia Mariei Keul, şi cele ale pr. Liviu Sabău şi pr. Mihai Ştefănescu. La final, s-a citit scrisoarea Cardinalului către doi tineri căsătoriţi, lectură făcută chiar de către fostul mire.

29

Mikhtav 63

I-a revenit Mons. François Garnier, archiepiscop de Cambrai să facă încheierea. Această concluzie a luat forma unei evocări sincere a dificultăţilor, a cauzelor permanenţei lor şi a căilor care trebuie căutate pentru a le rezolva. Totul a fost spus pe un ton plin de căldură, fără mascarea adevărului sau a iubirii. Aplauzele puternice făceau dovada că mesajul a fost primit.

Pentru a închide ziua, cei care nu erau epuizaţi în totalitate, puteau participa la slujba de priveghere a Schimbării la Faţă. Şi a fost lume, nu glumă!

N.B.: textul tuturor intervenţiilor la colocviu va fi publicat integral. A le rezuma aici ar însemna a le denatura. * 6 august : Solemnitatea Schimbării la Faţă a Mântuitorului.

S-a amenajat un altar, în faţa bisericii; doi prapori ţineau loc de iconostas. În faţa scărilor, o icoană mare a Schimbării la Faţă îi primea pe credincioşi. Soarele se pregătea, şi el, să participe la sărbătoare.

Cinci episcopi, douăzeci şi şapte de preoţi, doi diaconi şi o mică mulţime au celebrat, începând cu ora zece şi jumătate, Sfânta Liturghie. Cel care a prezidat, a fost episcopul de Lugoj, Alexandru Mesian. Cântările realizate de către două corale, una de la Oradea, alta de la Târgu-Mureş, erau amplificate de către difuzoare, cu unele zgomote specifice tuturor sonorizărilor din lume. Predica a fost făcută, în limba română, de către episcopul de Bucureşti, Mihai Frăţilă. Totul s-a desfăşurat cu mult zel şi cu multă bucurie.

La sfârşitul slujbei, s-a citit un mesaj al Cardinalului VingtTrois, archiepiscop de Paris, ordinar al catolicilor răsăriteni din Franţa şi unul al Mons. Minnerath, archiepiscop de Dijon, copreşedinte al comitetului mixt de dialog teologic catolic-ortodox din Franţa şi membru al comisiei internaţionale, citit în limba

30

Mikhtav 63

franceză, de către părintele Chadeuf şi tradus, consecutiv, în limba română.

Ultima luare de cuvânt – destul de neaşteptată – a fost aceea a profesorului Iancu, responsabil al comunităţii evreieşti din Dorohoi (Moldova), venit împreună cu preşedintele, Vasile Dub, şi cu membrii comunităţii evreieşti din Târgu-Mureş. Bucuria celui care vorbea exprima cordialitatea legăturilor care unea schitul cu evreii din România (Maica Eliane, care a primit în anul trecut medalia „Prieten al comunităţilor evreieşti din România” a ţinut să ne ducă la sinagogă, cu ocazia trecerii noastre prin Târgu-Mureş).

Reîntorcându-se acasă, fiecare dintre noi, care am trăit aceste momente, îi mulţumea lui Dumnezeu... precum şi Maicii Eliane şi tuturor colaboratorilor săi. Am putut-o face pe toată durata sejurului nostru, căci Euharistia făcea parte din programul zilnic.

Pr. André Nurdin (Dijon)

c

31

Mikhtav 63

SCHIMBAREA LA FAŢĂ A MÂNTUITORULUI, 2012

S

Hram la schitul de la Stânceni

ărbătoarea Schimbării la Faţă a început duminică seara, cu slujba privegherii, pentru care biserica schitului de la Stânceni a fost prea mică pentru numărul mare de credincioşi în rugăciune, iar cântările unui grup din corala Catedralei Greco-Catolice din Oradea, la care s-au asociat grupurile de pelerini din Franţa, Belgia, Ucraina, Ungaria, un grup mare de bucureşteni, avându-l în frunte pe PS Mihai însoţit de pr. Popescu Dan Florian şi din multe părţi ale României au răsunat până departe. Cu toate acestea, activitatea din ziua de luni, 6 august, a început foarte devreme. La ora 6, când se anunţa încă o zi însorită, caniculară, grupul de cercetaşi sosiţi din Franţa, erau deja în plină activitate, aranjând băncile şi scaunele pentru credincioşii care urmau să participe la Sfânta Liturghie. Fiecare s-a grăbit să contribuie cu ceva la pregătirea sărbătorii: amenajarea de parasolare pentru corul Parohiei Sf. Nicolae din Târgu-Mureş, verificarea instalaţiei de sonorizare, ultimele aranjamente pentru preparatele ce urmau să le fie oferite pelerinilor, pregătirea locurilor unde aceştia urmau să ia masa etc. Monseniorul Garnier, arhiepiscop sosit din Franţa, era cu mătura în mână, după modelul Cardinalului Alexandru Todea, măturătorul închisorilor. „Nu împrăştia ceea ce eu am adunat!”, mi-a spus pe un ton serios-glumeţ, în timp ce mătura terasa casei centrale a schitului.

Nu după mult timp, au început să sosească pelerini din Târgu-Mureş, împreună cu preoţii Ioan Fărcaş şi Flavius Miheţ; din Protopopiatul Sărmaşu de Mureş, însoţiţi de protopopul Alin Moldovan şi preotul Alin Morcotan; din Protopopiatul de Reghin, însoţiţi de pr. Toader Rideg; din Sărmaş, în frunte 32

Mikhtav 63

cu pr. Vasile Frăsinaru; din Subcetate şi împrejurimi, însoţiţi, şi ei, de păstorul lor sufletesc, pr. Adrian Lung; din Dej, cu pr.

Gavril Buculei, din Cluj cu pr. Marius Mureşan, din Moişa, din Bistriţa, din Câmpina şi din alte părţi care, alături de pelerinii din străinătate, sosiţi cu o zi înainte, alături de un grup de călugăriţe carmelitane şi laice din Bucureşti şi din Moldova, însoţite de pr. carmelitan Luca Bulgarini de la Mănăstirea Carmelitanilor Desculţi de la Snagov, au umplut curtea Schitului. Erau prezenţi şi pr. Aurelian Băcilă din Cucerdea, sosit împreună cu soţia şi cei trei copii precum, pr. Mario Querini, frate capucin şi director al Centrului Ecumenic din Oneşti, eremitul capelei de la Cărbunări, P. Jean-Baptiste Robin, P. Mihai Ştefănescu, care a făcut o primire minunată pelerinilor la Teleac, P. Adrian Gabor din protopopiatul Gheorgheni.

Prin grija atentă a Primăriei Comunei Stânceni, grupurile de pelerini au găsit, în acest an, mai uşor drumul spre Schit, fiind dirijate de un proaspăt indicator rutier şi un banner de mari dimensiuni, ce anunţa, pe şoseaua Reghin-Topliţa, evenimentele din 5-6 august care au loc aici, având ca fundal frumoasa biserică din lemn a Schitului. Cu amabilitate, Primăria comunei a pus la dispoziţie bănci precum şi alte facilităţi pentru pelerinii veniţi la marea sărbătoare din schitul Stânceniului, intrat, de multă vreme, deja, în circuitul turistic religios. Efervescenţa participării la sărbătoarea Schitului, i-a făcut pe pelerini ca, după ce au părăsit drumul european Reghin – Topliţa, să fie îngăduitori cu drumul până la schit, aflat în curs de amenajare şi care urmează a fi asfaltat în această toamnă. Şi, după ce trec printre casele sătenilor, înşirate pe firul apei limpezi şi repezi a râului Gudea, valea se îngustează, casele rămân în urmă şi, pe stânga, apare turla bisericii de lemn a Schitului, şi iată-i ajunşi la sfârşit de călătorie. Versanţii muntelui împădurit sunt mai apropiaţi unul de altul, lâsând între ei, doar atât loc cât să adăpostească casa centrală a Schitului, chiliile înşirate de-a lungul râului, biserica, casa de oaspeţi şi casa preotului capelan precum şi drumul de 33

Mikhtav 63

acces. Şi iată că, încet-încet, cele trei parcări ale Schitului nu mai fac faţă numărului mare de mijloace de transport sosite cu pelerini, aşa că singura variantă ce le mai rămâne este aşezarea lor de-a lungul frumosului gard ce împrejmuieşte aşezarea monahală.

Programul a început la ora 9,30, când a început rugăciunea orelor, după care au sosit, în procesiune ierarhi ai Bisericii Greco-Catolice, din ţară şi din străinătate, precum şi ai Bisericii Romano-Catolice din Franţa. Au participat: PS Alexandru Mesian – Episcopia Greco-Catolică de Lugoj, PS Virgil Bercea – Episcopia de Oradea, PS Mihai Frăţilă – episcop auxiliar al Arhiepiscopiei de Alba Iulia şi Făgăraş, cu sediul în Bucureşti, Mons. François Garnier – arhiepiscop de Cambrai - Franţa, PS Fülöp Kocsis – Episcopia de Hajdudorog - Ungaria, înconjuraţi de 27 de preoţi şi de 2 diaconi, din eparhiile noastre şi din Franţa, Belgia, Italia, Ungaria şi Ucraina. Notăm îndeosebi prezenţa unui corepiscop, Mons. Bressolette, vicar general pentru Ordinariatul catolicilor răsăriteni din Franţa, purtător al unui mesaj al Cardinalului Vingt-Trois, arhiepiscop de Paris; cea a Mons. Paul Chadeuf, vicar episcopal pentru viaţa consacrată din dieceza de Dijon, care a transmis mesajul arhiepiscopului său, Roland Minnerath; a protopopului mitrat Michel Dymyd, profesor la Universitatea Catolică din Lviv, care în ziua anterioară avusese o interesantă contribuţie la colocviu; a arhimandritului Herman Castelein, preotul Carmelului din Saint-Rémy.

Liturghia arhierească a fost ascultată de un număr de aproximativ 400 de credincioşi, care au umplut întreg spaţiul aflat în faţa bisericii Schitului. Sălciile ce mărginesc râul Gudea Mare, le-au oferit celor prezenţi un bun adăpost la umbra lor, în compania susurului apei, aproape acoperit de răspunsurile cântate ale Coralei din Târgu-Mureş, ale cântăreţilor de la Oradea şi ale tuturor credincioşilor prezenţi. În stânga şi în dreapta, versanţii muntoşi înalţi, acoperiţi cu păduri de brazi, flancau acest 34

Mikhtav 63

spaţiu eclezial lărgit, martori la acest eveniment impresionant şi înălţător pe care îl rememorez acum, văzând fotografiile surprinse atunci, precum şi imaginile preluate şi transmise apoi de postul naţional de televiziune TVR 1, la emisiunea Universul credinţei1. Iar dacă numărul de credincioşi prezenţi a fost mare, apoi el a fost mult mai mare dacă ţinem seama şi de numărul mare de ascultători al postului de radio catolic Radio Maria, care a transmis, în direct, pentru ascultătorii săi fideli, evenimentul de la Stânceni, făcându-i prezenţi în rugăciune, şi pe aceştia, alături de noi.

Altarul, amenajat pe terasa bisericii, i-a avut în jur pe ierarhi şi pe numeroşii preoţi şi cei doi diaconi: Didier Rance, din Franţa, şi iezuitul Teodor-Lucian Lechinţan, din Satu-Mare, la care s-a asociat şi Andrei Roman, student teolog la Roma, pentru intonarea troparelor Sărbătorii.

Deşi părintele arhimandrit dr. Cornel Dârle, capelanul Schitului s-a pregătit pentru participarea unui mare număr de credincioşi, numărul credincioşilor a fost şi mai mare, depăşind aşteptările. În timpul cuminecării, Emilia Lateş, solistă vocală profesionistă a Ansamlului Folcloric Mureşul din TârguMureş, pe care Maica Eliane „a pus ochii” în urmă cu câţiva ani la sfinţirea bisericii parohiale ortodoxe din sat, a interpretat frumoase pricesne, familiare atât credincioşilor ortodocşi cât şi celor greco-catolici.

După terminarea Liturghiei, pelerinii, împreună cu ierarhii şi preoţii, au parcurs Calea Acatistului Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, cântând cântecele aferente, în limba română, franceză şi maghiară. Ca de obicei, la sfârşit, pelerinii au fost invitaţi la o agapă frăţească, degustând, cu toţii, din preparatele pregătite de un grup de membre ale Fraternităţii sau aduse de către credincioasele Protopopiatului Sărmaşu de Câmpie, Numărul mare de pelerini a depăşit, cu mult, posibilităţile de cazare ale Schitului, aşa încât, majoritatea acestora au fost cazaţi Această emisiune poate fi vizionată la adresa: http://vicariatbucuresti. wordpress.com/2012/08/06/hramul-schitului-sfata-cruce-de-la-stanceni/ 1

35

Mikhtav 63

la hoteluri, pensiuni sau la membri ai Fraternităţii „Sfântul Ilie”, din Topliţa, Stânceni şi alte localităţi. Hramul Schitului de la Stânceni a fost, din nou, un plăcut eveniment pentru membrii Fraternităţii să se revadă, cei din ţară cu cei din străinătate şi noi, cei din ţară, unii cu alţii. A fost o mare bucurie să reîntâlnesc vechi prieteni, membri ai Fraternităţii, atât din Franţa, cât şi din ţară şi să fac noi prietenii printre cei pe care i-am întâlnit aici prima dată. Şi sunt bucuros să constat că, în afară de membrii Fraternităţii, sunt mulţi pelerini care vin aici, în mod tradiţional, la hramul Schitului. Un sătean din Subcetate, ortodox, mi-a spus: „Noi ştim un singur lucru, că, întotdeauna, la 6 august şi la 14 septembrie, trebuie să mergem sus, la mănăstire,”.

Primăria din Stânceni a fost reprezentată prin domnii viceprimar şi prin domnul secretar, prezenţi, alături de alţi săteni la evenimentul important al comunei, la a cărui realizare au contribuit cu multă solicitudine.

Au fost prezenţi, ca de obicei, un grup de reprezentanţi ai Comunităţii evreieşti din Târgu-Mureş, cu care Fraternitatea Sfântul Ilie are o relaţie de prietenie devenită tradiţională. La sfârşitul Liturghiei, Dl. Iancu a transmis, un salut din partea Comunităţii şi a explicat semnificaţia prezenţei la sărbătoarea schitului: credincioşi într-un singur Dumnezeu, suntem uniţi în lauda sa. Şi-am văzut, cu mare plăcere, două pete de culoare în toată această mulţime de credincioşi: un grup de femei şi fete românce greco-catolice din Ucraina, sosite împreună cu preotul lor paroh Dumitru Petrovan, cu capul acoperit cu văluri în culori deschise, sosite a doua oară la Schit, precum şi un grup de tineri cercetaşi francezi, băieţi şi fete, foarte vizibili prin ţinuta lor specifică şi prin totala lor disponibilitate de a sări în ajutor pentru rezolvarea unor probleme ale evenimentului, foarte politicoşi şi evlavioşi.

Numărul mare de ierarhi, preoţi şi pelerini sosiţi la hramul Schitului este un semn cât se poate de evident despre comuniunea puternică, a tuturor, în rugăciunea comună, atât 36

Mikhtav 63

de plăcută Mântuitorului, trăită plenar în această sărbătoare a Schimbării la Faţă a Mântuitorului, Cel care ne cheamă pe toţi la convertire şi la comuniune spirituală. Numărul mare de spovezi, de cuminecări, numărul mare de credincioşi îngenunchiaţi pe iarbă, în rugăciune, bucuria de a fi împreună români, francezi, maghiari, ucrainieni, italieni, spanioli, belgieni aparţinând mai multor confesiuni religioase atestă, din ce în ce mai mult, anvergura de care se bucură, la nivel naţional şi internaţional, Schitul carmelitan de la Stânceni, din punct de vedere spiritual, prin misiunea asumată de acesta de a fi o punte între Orient şi Occident, între catolici şi ortodocşi, aşa cum şi-a propus şi Simpozionul internaţional organizat aici în ziua precedentă.

După ce evenimentul prilejuit de hram a luat sfârşit, întruna din sălile noi ale bibliotecii schitului, a avut loc o scurtă reuniune carmelitană alături de Maica Eliane şi pr. Cornel Dîrle, cu pr. Luca Bulgarini ocd, cu sr. Fabiola de la Carmelul din Dărmăneşti, cu sr. Raquel de la Carmelitanele Misionare din Bucureşti, precum şi cu câteva tinere implicate în diverse activităţi, în cadrul Mişcării Ecleziale Carmelitane MECn şi oblaţi schitului. Întâlnirea i-a dat fiecăruia prilejul de a se prezenta, de a face cunoscută celorlalţi implicarea sa în diferite activităţi sociale şi spirituale, i-a dat fiecăruia un sentiment mai puternic de apartenenţă la viaţa carmelitană, prezentă sub diferite forme în România.

Valer Pol

c

37

Mikhtav 63

CĂRŢI Alin V. Bontas, Franz Rosenzweig’s Rational Subjective System. The Redemptive Turning Point in Philosophy and Theology (col. American University Studies, seria VII: Theology and Religion, vol. 312), Peter Lang Publishing, Inc., New York, 2011, 324 p., ISBN 978–1–4331–1357–4.

Cititorilor familiarizaţi sau care doresc să se familiarizeze cu gândirea plurivalentă unui autor neconvenţional, cum a fost cea a lui Franz Rosenzweig, asupra căreia există deja o impresionantă bibliografie de specialitate, vor avea surpriza să descopere inspiraţia kantiană a acestuia, însă a unui Kant genuin, nesecularizat, susţine autorul, spre deosebire de reluările sale ulterioare. În Prefaţa cărţii, Paul Mendes-Flohr afirmă că miezul proiectului lui Rosenzweig, în opinia lui Bontas, ar fi moştenirea „metafizicii noumenale” a lui Kant, care, în general, ar fi fost ignorată în studiile dedicate gândirii lui Rosenzweig. (cf. p. xii).

Titlul cărţii – „Sistem subiectiv raţional” (rational subjective system)” este explicat în primele rânduri ale Introducerii, prin asumarea operei majore a lui Rosenzweig – Steaua izbăvirii (Der Stern der Erlösung, 1921) – ca pe un sistem filosofic în care noţiunea cheie este cea de „Sine metatetic” (cf. Steaua), valorizând astfel sarcina sistematică subiectivă, nu doar pe cea obiectivă, a filosofiei. Autorul consideră că Rosenzweig reia distincţia metafizică kantiană dintre condiţiile pur logice şi cele temporale (epistemologice) ale cunoaşterii teoretice, pe baza căreia critică premisele teologice şi filosofice pe care se bazează poziţiile exclusiv epistemologice ale tradiţiei filosofice idealiste („de la Ionia la Jena, şi după”, cf. Rosenzweig).

Acest demers ar justifica subtitlul cărţii: „punctul izbăvitor de cotitură (the redemptive turning point) în filosofie şi teologie”. În acest fel Bontas ne introduce în miezul „noii gândiri” (cf. titlul articolului publicat de Rosenzweig [Das neue Denken] la 4 ani după apariţia Stelei), al cărei proiect îl rezumă în primele pagini 38

Mikhtav 63

ale introducerii, în contrast cu poziţia criticată: „nu un proiect ‘epistemologic sistematic de a unifica formă şi conţinut, înţelegere şi sensibilitate, gândire şi actualitate’, adică nu un ‘sistem al lumii spaţio-temporale ideale’, ci un proiect raţional sistematic de primă gândire lărgită, atât în formele şi în conţinuturile sale, în potenţialităţile şi actualităţile sale, în afara şi dincolo de domeniul spaţio-temporal ordinar al ‘lumii naturale’ şi de determinare preliminară a acestui cel mai bazal domeniu al experienţei (…), pentru a putea apoi ţine seama de criteriile fenomenal raţionale ale cunoaşterii teoretice (…) şi a stabili un cadru de gândire filosofică mai bazilar, mai cuprinzător, nenatural şi necircular” (s.a.; cf. p. 6). Reţinem însă o precizare introductivă importantă: recunoaşterea inspiraţiei kantiene în opera lui Rosenzweig nu e menită să nege celelalte influenţe (Schelling, Hegel, Cohen, Eugen Rosenstock ş.a.), ci să se le reîncadreze. Bontas identifică o chestiune fundamentală, exprimată de Rosenzweig într-una din scrierile sale minore, la care acesta intenţiona să dea un răspuns sistematic în opera sa majoră: „Cum experimentez eu în mod complet Lumea?” (cf. nota 13, p. 7), şi care apela o metodologie nu explicativă (sau descriptivă) a raţionamentului nostru, ci una justificativă, în care răspunsul final la căutarea Adevărului este de natura unei confirmări în urma unei verificări, un „Întradevăr”. Răspunsul la respectiva chestiune ar fi articulat de către Rosenzweig, urmându-l până la un punct pe Kant, potrivit distincţiilor ce le face pe tema cunoaşterii, între aspectele „strict logic (ne-natural), spaţio-temporal absolut (fenomenal raţional ne-explicit), şi spaţio-temporal examinat (fenomenal raţional explicit, sau epistemologic)” (cf. ibid.).

Primul din cele cinci capitole ale cărţii este dedicat acestei perspective neglijate – The Neglected Perspective: Rosenzweig and Kant – însă definitorie pentru „noua gândire”. Astfel că întrun prim sub-capitol (III) autorul semnalează lectura regresivă pe care Rosenzweig o face asupra gândirii critice a lui Kant ca un tot (prima Critică [a raţiunii pure] în lumina celei de-a 39

Mikhtav 63

doua [a raţiunii practice], iar toate cele trei Critici în lumina tratatului despre Religie în limitele raţiunii) şi consistenţa atribuită de acesta unei serii de distincţii teoretice – în domeniul cunoaşterii (între semnificaţia pur raţională şi cea temporală [relaţională] a conceptelor), în ontologie (între noumenalul şi fenomenalul substanţei) şi în raţionamentul pur (în „triplul” domeniu noumenal - psihologic, cosmologic, teologic). Pentru Rosenzweig, „postulatul moral” al lui Kant, înţeles în sensul său autentic, reprezintă un punct de cotitură în istoria filosofiei şi a teologiei, în măsura în care permite o anumită fundamentare afirmativă a teologiei şi a religiei în raţiunea pură: „Înainte de acesta Dumnezeu era o problemă a cunoaşterii, după, cunoaşterea a devenit o problemă teologică” (cf. Rosenzweig, citat în nota 32, p. 61). Într-un al doilea moment (în sub-capitolul IV), autorul critică trei concepţii reductive sau deviante în receptarea gândirii lui Kant, care nu au ţinut seama de consistenţa metafizică a acesteia, angajată în direcţia teologiei speculative şi, prin urmare, mai provocatoare: distorsionarea empirică post-kantiană datorată lui Hegel, simplificarea epistemologică neo-kantiană datorată lui Hermann Cohen (acesta dezvoltase o filosofie bazată pe o interpretare pur logică a gândirii lui Kant, pe care o aprecia ca pe o teorie a metodei cunoaşterii ştiinţifice) şi, anticipând de fapt influenţa acestui autor asupra gândirii filosofice ce va urma, simplificarea fenomenologică datorată lui Heidegger.

După ce am fost convinşi de inspiraţia kantiană a gândirii lui Rosenzweig, suntem conduşi spre a descoperi originalitatea acestei „noi gândiri”, deloc servile faţă de cea a maestrului, într-un capitol dedicat alternativei neglijate – 2. The Neglected Alternative: From Noumenality to Primordiality – una „sistematică”, spre deosebire de efortul „apologetic” al lui Kant de a apăra crezul metafizic că realitatea nu se rezumă la natura contingentă pe o cunoaştem, ci mai există şi trăsături nemateriale. „Primordialitatea” despre care e vorba aici funcţionează ca o ipoteză logică (nu epistemologică) în cuprinsul 40

Mikhtav 63

Părţii I din Steaua izbăvirii a lui Rosenzweig, ca origine internă şi inexplicabilă a experienţei-trăirii, ca un cadru sistematic preliminar al cunoaşterii raţionale şi ne-naturale şi noţiune prin care este respinsă identificarea epistemologică a esenţei. În opinia autorului, dacă Kant admisese o anumită cunoaştere raţională nedeterminată a lucrurilor transcendente în sine (a substanţei noumenale – psihologică, cosmologică, teologică), Rosenzweig, în Partea I din Steaua întreprinde o cunoaştere raţională determinată preliminar a celor trei „Nimicuri” – Om, Lume, Dumnezeu, pornind de la a priori-ul cu totul primordial (care precede din punct de vedere logic orice experienţă) şi a posteriori-ul cu totul final al oricărei experienţei umane, care este moartea (aceasta ca un „dat” logic, nu empiric, ca domeniu cu totul primordial al conceptului – „Pre-lumea conceptului” [die Vorwelt des Begriffs]). Avem de-a face cu ceea ce autorul numeşte în mod tehnic „gândirea sistematică coerentă a lui Rosenzweig”.

Astfel că un prim subcapitol (V) ne oferă un studiu preliminar al acestui sistem – „coherentist system”: asemenea lui Kant se delimitează de filosofiile „reprezentaţionaliste” (care insistă prin a începe de la idei sau impresii interioare), deşi admite validitatea experienţei în cunoaştere, însă fără să insiste pe o certitudine absolută ca bază a cunoaşterii, ci doar cu titlu ipotetic. În acest fel introduce Bontas interpretarea a ceea ce numeşte „a priori-ul primordial al experienţei” (cf. p. 89) la Rosenzweig, ca început al gândirii sistematice. O „filosofie a experienţei” [erfahrende Philosophie], unde „experienţă” [Erfahrung], la fel ca şi pentru Kant, desemnează nu doar un simplu eveniment psihologic, ci un întreg cognitiv deja structurat. Tot aici găsim detaliate modurile în care nişte surse atât de heterogene, precum reflecţii teosofice ale lui Schelling, sau o consideraţie hegeliană (în mod surprinzător) despre conceptele pure, sau aplicaţii logice ale unor concepte matematice de către Cohen, sunt integrate de către Rosenzweig în proiectul său sistematic. Următoarele două subcapitole (VI şi VII) urmăresc cum se concretizează demersul 41

Mikhtav 63

generic enunţat anterior în subtitlu (V): From Indeterminate to Preliminary Determinate Metaphysics. Mai întâi (VI), de la o metafizică nedeterminată a „lucrului în sine”, la una determinată preliminar a Lumii metalogice; apoi (VII) de la una a libertăţii absolute, la una a Sinelui metatetic. Ambele cazuri încep cu un studiu al receptării critice a doctrinei kantiene a „lucrului în sine”, respectiv a metafizicii sale noumenale a libertăţii, după care este expusă teoria lui Rosenzweig despre Lumea metalogică, respectiv despre Sinele metaetic ca entităţi cu totul primordiale.

De remarcat în finalul subcapitolului VI un aspect cheie în înţelegerea Părţii I din Steaua, evidenţierea opoziţiei dintre „metalogica” lui Rosenzweig (o logică formală a desăvârşirii [Vollendung] primordiale a Lumii) şi gândirea nemetalogică (logica tradiţională a genurilor şi speciilor, o logică silogistică) cu implicitul „salto mortale” în metafizica idealistă.

Capitolul al 3-lea al cărţii – The Immediate, Non-Objective, and Non-Relative Experiencing – aprofundează aceeaşi inspiraţie kantiană la nivelul Părţii a II-a a Stelei. Rezumând, demersul lui Rosenzweig, trecerea de la prima la a doua parte se traduce în trecerea de la „primordial” la „fenomenal”, de la originea experienţei la fundamentul ei, veriga de legătură fiind „Sinele metatetic”. Bontas remarcă o similaritate între Rosenzweig şi Kant la nivelul metodei filosofice: aşa cum în prima Critică sunt expuse condiţiile teoretice pentru existenţa raţiunii practice (libertatea noumenală ca ratio essendi a moralităţii), tratată în a cea de a doua Critică, la fel se raportează partea a II-a a Stelei la prima.

Mai precis, este vorba despre principiul logic care face posibilă structura crezului coerent („the coherent belief structure”: crezul A este cerut pentru a face posibil crezul B, pentru a face rezonabil crezul C) tripartit al Stelei: Primordial – Fenomenal– Final, unde determinantă („its organizing positive reason”) în mişcarea de la „nu-încă-real” la „deja-real” o constituie teoria sistematică a Revelaţiei (între Creaţie şi Izbăvire). Aici se plasează sistemul logic al „inversiunilor interioare” al lui Rosenzweig, care permite 42

Mikhtav 63

trecerea de la domeniul primordial la cel fenomenal, pentru care acelaşi Bontas îi identifică sursa de inspiraţie în forma de judecată ipotetică expusă de Kant la începutul Analiticii sale transcendentale („dacă… atunci”, care afirmă doar existenţa relaţiei de consecinţă, şi nu se pronunţă asupra valorii de adevăr a elementelor precum în condiţionalul material „dacă p, atunci q”) şi reluată în Jäsche Logik. În acest cadru logic afirmă Bontas argumentul definitoriu din partea a II-a a Stelei, în care rolul sistematic al Revelaţiei (ca filosofie teologică) ar fi acela „de a reconstrui şi depăşi antinomia kantiană dintre Suflet şi natură în termeni de interacţiune reciprocă [s.a.], şi astfel de a înlocui perechile incompatibile de ‘libertate transcendentală’ şi ‘necesitate fenomenală’ cu perechile compatibile de libertate (necondiţională) fenomenală şi necesitate (absolută) fenomenală ale Lumii evenimentelor” (cf. Bontas, p. 154-155). Întrucât respectiva „interacţiune reciprocă” traduce ceea ce Rosenzweig desemnează prin categoria de „Izbăvire” [Erlösung] (cooperarea dintre elementele Om şi Lume, unde Dumnezeul-izbăvitor joacă doar rolul indirect de garant al izbăvirii), Bontas numeşte această teză „redemptive compatibilism” (cf. p. 156). Iar fiind vorba despre „Lumea evenimentelor”, acelaşi Bontas consideră că Rosenzweig realizează determinarea calitativă a timpului fenomenal urmând cele tria tempora ale lui Augustin (praesens de praeteritis – memoria, praesens de presentibus – contuitus, praesens de futuris – expectatione), din perspectiva pesoanei întâi a Sufletului Omenesc (rezultat al „inversiunii interioare” a Sinelui metatetic). După această privire de ansamblu asupra argumentului considerat a fi expus în partea a II-a a Stelei, autorul detaliază în următoarele trei subcapitole (IX-XI), din perspectiva acestei teze a compatibilismului izbăvitor, conţinuturile categoriilor raţional-fenomenale (sau teoriile sistematice) de Creaţie, Revelaţie şi Izbăvire; implicit, este perspectiva „trăirii” („Experiencing” din titlul capitolului) pe care o are Eul.

43

Mikhtav 63

Într-un scurt capitol – 4: The Positive Anticipation of Redemption – autorul urmăreşte trecerea de la domeniul fenomenal real (Partea a II-a din Steaua) la cel final (Partea a III-a), al Izbăvirii, pe care îl numeşte „punctul de cotitură izbăvitor [the redemptive turning point]” în gândirea sistematică a lui Rosenzweig: „«Izbăvire» este conceptul pozitiv, explicaţia coerentă [coherentist] despre cum elementele Dumnezeu, Lume, Om sunt eliberate de determinările lor primordiale şi fenomenale” (cf. Bontas, p. 218). Însă conceptul respectiv nu se reduce doar la a indica cadrul raţional pozitiv de explicare sistematică a Adevărului despre cele trei elemente. În metoda subiectivă raţională a Stelei decisivă este „asimilarea”, aici şi acum, de către subiect a viitorului Adevăr izbăvitor: pentru ca Eul personal sau Noi-ul comunitar să poată spune „într-adevăr” Adevărului, iar astfel principiul ipotetic iniţial să se transforme într-unul categoric, iar „Izbăvirea”, dintr-o categorie logică întruna epistemologică.

Este ceea ce considerăm, în linii mari, că surprinde capitolul al 5-lea al cărţii – The Achievements of Renewal and SelfExamination – din conţinutul părţii a III-a a Stelei, într-o analogie intenţionată, susţine autorul, cu structura operei kantiene – Kant lua în consideraţie religia doar după ce şi-a expus cele trei Critici, Rosenzweig, după ce a expus schema ternară a Stelei (primordial – real – fenomenal). Acolo găsim de fapt corelaţiile dintre Dumnezeu, Om, Lume pe de-o parte, şi Creaţie, Revelaţie, Izbăvire pe de altă parte, pe fundalul raportului timp/veşnicie, pe care Rosenzweig le expune analizând semnificaţiile calendarului liturgic în Iudaism, respectiv în Creştinism (el consideră Sinagoga şi Biserica drept forme anticipate ale veşniciei). Pentru Rosenzweig, argumentarea filosofică presupune cunoaştere şi acţiune raţionale, pentru a fi „adevărată”, respectiv „dreaptă”, din perspectiva auto-examinatoare a subiectului: „principiul idealist al non-contradicţiei” este înlocuit de acesta cu conceptul de Bewährung (verificare, confirmare şi justificare în acelaşi 44

Mikhtav 63

timp) (cf. Bontas, p. 38). Astfel că după ce au fost analizate originea şi fundamentul experienţei, acest ultim capitol al studiului dedicat sistemului filosofic al lui Rosenzweig, ar urmări scopul experienţei-trăirii relativă la cunoaşterea practică şi teoretică. Dacă pentru Kant libertatea reprezenta miracolul în lumea fenomenelor, pentru Rosenzweig această incursiune sistematică în articulările dintre experienţă-trăire şi cunoaştere asociază o destinaţie libertăţii şi ar legitima astfel atributul de „evreiască” cărţii Steaua izbăvirii – este aşa nu prin obiectul său, ci prin metoda sa: pentru subiectul auto-examinator, cunoaşterea Adevărului nu este o chestiune de tipul „ce-esteadevărat”, ci este ceva „ce-trebuie-să-fie-adevărat”, o chestiune care presupune verificare, confirmare şi justificare subiectivă activă („o viaţă în Lege”, cf. Rosenzweig, Steaua). În concluzie, avem de-a face cu un studiu deosebit de dens care reuşeşte, considerăm noi, să pătrundă în culisele gândirii filosofice a acestui autor. De aceea apreciem lucrarea ca fiind una de referinţă printre studiile rosenzweigiene. Aşteptăm cu interes şi studiul dedicat „argumentului gramatical” din Steaua Izbăvirii (cf. Bontas, nota 54, p. 32 şi nota 1, p. 149).

Cornel Dîrle Horace E. Six-Means, Augustine and Catholic Christianization. The Catholicization of Roman Africa, 391-408 (col. Patristic Studies, 10), New York, Peter Lang Publishing Inc., 2011, 214 p., ISBN 978-1-4331-0804-4.

Cartea de faţă este rezultatul studiilor doctorale ale autorului, pastor în Biserica Episcopală Metodistă Africană, studii încheiate la Universitatea din Princeton (SUA). De aceea, termenii catholic christianization şi catholicization din titlu ar putea da impresia unei lecturi partinice, confesionaliste, asupra episodului religios şi a personalităţii eclesiale evocate. Dar parcurgând cartea, suntem convinşi de obiectivitatea aprecierilor.

Reforma religioasă instituită de Teodosie în graniţele Imperiului 45

Mikhtav 63

său a reprezentat pentru unii (Augustin şi confraţii săi episcopi din Africa romană) o oportunitate sporită pentru evanghelizare, iar pentru alţii (precum generalul Stilicho), o obligaţie „de serviciu”, pe lângă cea de conştiinţă. Intervalul de timp ales de autor este marcat de anul consacrării preoţeşti a lui Augustin (391) şi de anul morţii generalului Stilicho (408), însărcinat cu punerea în aplicare a edictului şi a decretelor imperiale din primăvara anului 405 cu privire la provinciile africane. În respectivul context socio-religios, procesul de evanghelizare era simultan cu combaterea ereziei ariene şi a celei maniheiste, dar mai ales (datorită vehemenţei opoziţiei) a schismei donatiste. „Creştini catolici”, în decretul teodosian din anul 380, desemna drept creştini, într-o manieră exclusivistă, pe cei care aderau la religia care la acea dată era urmată de Pontiful Damasus şi de Petru, episcopul Alexandriei (cf. Codex Theodosianus 16.1.2, cit. p. 39), de unde termenul de „catolicizare” ales de autor (nu e singurul, indică tot el). Aici, însă, termenul desemnează în mod mai precis activitatea desfăşurată de Augustin (predicare, scrieri, sinoade), împreună cu ceilalţi episcopi, preoţi, călugări, în acel proces de consolidare a adevăratei credinţe împotriva păgânismului, ereziei şi a schismei, proces în care, totuşi, el juca un rol de prim plan. Studiul se desfăşoară pe trei planuri întrepătrunse în realitatea istorică: cel cultural, cel teologicspiritual al preotului şi apoi episcopului Augustin, şi cel sociopolitic. Deşi victoria nu a putut fi trâmbiţată în timpul vieţii sale, totuşi, balanţa s-a înclinat în mod decisiv de partea pe care o reprezenta Augustin în acea luptă pe mai multe fronturi. Una din armele cele mai redutabile pe care i le oferea cultura timpului său şi de care el s-a servit cu competenţă a fost retorica. Folosind o expresie din teoria modernă a retoricii, autorul îl compară pe Augustin cu un spin doctor ([engl.] = „o persoană – ca ajutor politic – responsabilă în a asigura ca ceilalţi să interpreteze un eveniment dintr-un anumit punct de vedere”; cf. p. 113 ). În acest sens, lucrarea de faţă reprezintă un studiu aplicat la un episod 46

Mikhtav 63

cheie din antichitatea târzie asupra articulării dintre creştinism şi cultura timpului.

Cornel Dîrle Alexandru Mesian, episcop, Despre familie şi căsătorie.

Mărturii, Baia Mare, Editura Surorilor Lauretane, 2011, 119 p.

Id., Scrisori pastorale de Crăciun şi de Paşti. Evenimente.

1996-2011, Baia Mare, Editura Surorilor Lauretane, 2012, 237 p.

Semnalăm aceste două cărţi ale PSS Alexandru Mesian, episcop de Lugoj, apărute de curând în condiţii grafice deosebite, care rezumă în mod emblematic activitatea sa pastorală de până în acest moment. În ordinea apariţiilor, cartea dedicată familiei cuprinde trei părţi: prima, intitulată „Familia în viziunea Bisericii Catolice”, cu caracter teologic-pastoral, a doua, ca împărtăşire a experienţei participării la Întâlnirea Mondială a Familiiilor de la Manila (Filipine) din ianuarie 2003, iar a treia parte, „Mărturii” despre familia în care s-a născut şi a crescut Preasfinţia Sa, o familie cu opt copii, dintre care, în prezent, doi dintre fii sunt slujitori ai Domnului şi ai Bisericii.

Cea de a doua carte grupează scrisorile pastorale cu ocazia celor două sărbători liturgice anuale, începând cu anul întronizării ca episcop de Lugoj. În finalul său sunt consemnate evenimentele la care a participat, începând din anul 1994, anul consacrării sale episcopale. În ambele cărţi, partea dedicată evenimentelor la care a participat sau mărturiilor personale este însoţită şi de mărturii fotografice. De notat, fotografia din 20/07/1997 când PS Alexandru a fost la mănastirea Sfântul Ilie din Saint-Rémy.

Cornel Dîrle Doina Dobreanu, Cântecul obârşiei, F&F International, Gheorgheni 2011, 294 p.

Doina Dobreanu, o membră prolifică a Fraternităţii Sfântul Ilie, a publicat o nouă carte, „un elogiu adus locului natal, satului românesc cu tot ce are el peren, un elogiu adus de cei pentru care 47

Mikhtav 63

satul continuă să trăiască în sufletul lor aşa cum l-au cunoscut”.

Cuprinsul generos aflat la sfârşitul cărţii îi prezintă cititorului cărările mioritice pe care îl invită scriitoarea, în strădania ei de a-l face părtaş pe acesta la bogatul univers, condensat până la esenţă, al satului Subcetate, de pe cursul superior al Mureşului.

Titlurile capitolelor vorbesc de la sine: Etnografie, folclor grai; Sub pecetea dorului; În localitatea Subcetate astăzi; Glosar din zona Topliţa.

Citind cartea, te confrunţi cu o dilemă: cine este mai privilegiat: satul Subcetate, care a crescut, a format, a îmbogăţit şi a înnobilat sufletul scriitoarei, ori scriitoarea, care a avut şansa de a trăi într-un „loc frumos şi sacru”, atât de bogat în spiritualitate şi tradiţii, printre oameni minunaţi, păstrători şi continuatori ai acestora.

Vorbind despre comorile etnografice şi folclorice ale satului, Doina Dobreanu consideră că „este necesar ca cei care vin în urma noastră să cunoască cine suntem şi să-şi asume obligaţia de a se înscrie, în devenirea lor, pe traiectoria unei tradiţii, respectând şi protejând patrimoniul local şi naţional.” Valorile acestui patrimoniu încorporează „sufletul, mintea şi strădania înaintaşilor noştri..., graiul, datinile, obiceiurile, cântecele şi jocurile populare, portul, valorile materiale, patrimoniul cultural-bisericesc...”

Cartea cuprinde şi câteva fotografii vechi, dragi autoarei, căci ea consideră că fotografia poate fi considerată „un testament uman, un document de trăire şi un document istoric în acelaşi timp, salvând de la uitare o lume fascinantă, cu nivelul său de cultură şi civilizaţie”.

Volumul găzduieşte un număr de invitaţi cu care derulează aduceri aminte legate de comuna Subcetate şi împrejurimile sale.

Profesoară cu vocaţie, autoarea cuprinde în cartea sa şi gânduri ale elevilor săi, gânduri de şcolar, cum le numeşte autoarea, adunate cu grijă în revista Lyceum din satul cu liceu.

48

Mikhtav 63

Fină observatoare a modului autentic de viaţă al ţăranului de la munte, Doina Dobreanu găseşte cele mai potrivite, dar simple cuvinte, în descrierea bogăţiei interioare a acestuia, bazată pe credinţa în Dumnezeu, bunăcuviinţă, respect, iubire faţă de locul său, faţă de tradiţii.

Cartea aceasta este un omagiu sincer şi complet adus ţăranului român şi, în acelaşi timp, „o carte biografică, cartea sinelui, a formării unui om, a întâlnirii acestuia cu destinul, cu limpezimile şi tulburările vieţii, relatate cu o sinceritate uluitoare ce ţine de spovedania în faţa altarului”, aşa cum opinează unul din invitaţii autoarei.

Citind cartea, am făcut o sumedenie de însemnări pe oglinda paginilor ei, permanent surpins de prospeţimea evocărilor, de bogăţia amintirilor ei. Toate acestea m-au răscolit, fiind şi eu născut la sat şi care, deşi l-am părăsit fiind încă copil, mai port amprenta miresmelor pământului proaspăt arat, al lanurilor de grâu sau de porumb, amintirea plăcută a serii de vară sau a vântului tăios al iernii, a traistei pline cu colacii de la colindat.

Pentru toate acestea, îi mulţumesc autoarei şi aştept, sincer interesat, continuarea.

Valer Pol Semnalăm trei cărţi primite care au ca şi (co-)autoare (şi coordonatoare) pe două prietene apropiate ale Schitului nostru, cărţi scrise din pasiune pentru subiectele respective: Carmen Andraş, Cornel Sigmirean (coordonatori), An imagological dictionary of the cities in Romania represented in British travel literature (1800-1940), Târgu Mureş, Editura Mentor, 2012, 385 p.

Doina Dobreanu, Bucuria lecturii, Gheorgheni, F&F International, 2012, 137 p.

Doina Dobreanu, Zorel Suciu, Acasă, la Subcetate, Gheorgheni, F&F International, 2012, 146 p.

49

Mikhtav 63

Ad memoriam Jean Dufour (1928-2011) Jean Dufour, născut la 22 ianuarie 1928, la Monthenault (Aisne), a murit la 27 octombrie 2011 la Rueil. El şi-a făcut studiile la Paris. În 1946, s-a angajat în armata terestră. După Germania şi după războiul din Indochina, a reluat viaţa civilă: fotograf la Institutul geografic, apoi agent

de control al URSSAF. În 1992, a făcut un infarct sever; i-a urmat un anevrism al ventricolului stâng, ceea ce a impus o operaţie chirurghicală la CHU din Rennes. După această intervenţie, starea lui a rămas şubredă.

Creştin fiind, el s-a îndepărtat de credinţă. Apoi, întâlnirea cu preoţi apostoli ai lui Hristos – părintele Bellégo, paroh de Saint-Séverin, şi cu părintele Aubry, capelan al închisorii din Bois d’Arcy – de exemplu, l-a readus pe drumul spre Biserică. Şi-a aprofundat, atunci, credinţa, a citit evangheliile.

A intrat în Fraternitatea Sfântul Ilie, în 1994. La pensie, s-a implicat în slujire la parohia sa din Rueil.

S-a rugat mult. Se ruga la Preacurata Fecioară Maria şi la sfântul Iosif pentru clipele grele finale. A fost ascultat.

Marcelle Dufour, soţia sa

50

Mikhtav 63

Françoise Merveille (1930-2012) Celebrarea înmormântarii (La Roseraie, Montpellier, 27/02/ 2012) Iată-ne adunaţi, în această dimineaţă, pentru a celebra intrarea în Viaţă a celei care a fost Françoise Merveille. Intrarea în Viaţă este expresia cea mai potrivită.

Căci Françoise iubea viaţa, radia de viaţă. Noi am fost martorii admirativi ai acestei vitalităţi a Françoisei, a optimismului ei, a surâsului ei luminos precum şi a marelui ei curaj de a lupta împotriva bolii. Ea este cea care ne-a adunat în această biserică în care ea venea să se roage zilnic, în ultimii ei ani de viaţă.

Ea este cea care a dorit ca această celebrare să fie o celebrare a Vieţii, a Vieţii celei adevărate, eterne, a celei care ne vine de la Hristos cel înviat. De aceea celebrăm în haine albe, aşa cum a dorit ea. Lumânarea pascală aşezată lângă altar este simbolul puternic al lui Hristos înviat, victorios asupra păcatului şi asupra morţii. Fie ca această lumină a Paştilor să vină şi să lumineze existenţa fiecăruia, aşa cum a luminat existenţa lui Françoise !

(Pe sicriul lui Françoise sunt aşezate, de către nepoţelul ei, lumânări aprinse de la lumânarea pascală.)

Iubiţi fraţi şi surori, Am ascultat aceste lecturi din Cuvântul Domnului. Ele au fost alese întrucât corespund trăsăturilor spirituale ale lui Françoise.

Pasajul din epistola întâi a sfântului Pavel către tesalonicieni (4,13-14.17d-18) exprimă foarte bine care era credinţa vie şi personală a lui Françoise în Hristos Isus, mort şi reînviat, Cel 51

Mikhtav 63

care este speranţa noastră, Cel care ne face să privim moartea, nu ca pe o dispariţie, ci ca pe o trecere şi ca o intrare în Viaţă, Viaţa veşnică, a lui Dumnezeu. Evanghelia Judecăţii de pe urmă (Mt 25,31-40) este o Evanghelie care o mişca profund pe Françoise, atât de sensibilă la nevoile, la disperarea altora, atât de doritoare de a le aduce mângâiere şi prietenie. Căci tocmai Domnului Nostru Isus Hristos este prezent, El Însuşi, în persoană, în tot ceea ce noi facem pentru unul din aceştia mai mici, care sunt fraţii Lui, surorile Sale. Da, aceste texte din Cuvântul Domnului aruncă o lumină asupra ceea ce a fost existenţa lui Françoise!

Odată, când discutam cu ea, la sfârşitul anului trecut, Françoise îşi recitea viaţa sa. Desigur, ea vedea clar ceea ce ar fi putut fi umbră sau păcat. Dar, în special, ea îi mulţumea lui Dumnezeu pentru toate persoanele pe care le-a întâlnit în cursul vieţii sale, pentru toate prieteniile legate, pentru toate darurile primite de la Dumnezeu prin aceste relaţii. Căci, Françoise era eminamente raţională. Ea mi-a vorbit, astfel, (dacă îmi amintesc bine) despre întâlnirea fostelor Fiice ale Carităţii, care a marcat-o profund, despre angajamentul ei, cu responsabilităţile pe care şi le-a asumat în ACAT, angajament care a dezvoltat deschiderile sale ecumenice, despre Fraternitatea Strajnicilor – pe latura protestantă, despre Mănăstirea Sfântul Ilie, Carmel de rit bizantin, având ca vocaţie rugăciunea pentru Unitate, în Dieceza din Dijon şi despre Fraternitatea ecumenică Sfântul Ilie care gravitează în jurul ei, regrupând creştini de diferite confesiuni, care au deschidere spre apropierea între Răsărit şi Apus. De altfel, în cadrul Fraternităţii Sfântul Ilie am cunoscut-o eu pe Françoise, în urmă cu vreo cincisprezece ani. Avea un puternic simţ al suferinţelor umane, al sărăciei umane, trăia cu putere preocuparea de comuniune, de unitate între creştini, în Biserică, în comunităţi şi, chiar în această casă, unde dorea o colaborare cât mai bună între rezidenţi: călugăriţe şi laice. În ceea ce priveşte familia ei, ea l-a evocat, cu mare pudoare, cu o ocazie sau cu alta, pe soţul său, Gérard, mort încă de tânăr, 52

Mikhtav 63

care i-a adus acest frumos omagiu înainte de a muri: „Singura mea bucurie în această viaţă este că m-am căsătorit cu tine.”

Frecvent, cu ocazia întâlnirilor noastre, îmi arăta fotografii de familie, în special ale nepoţilor ei, pe care i-am văzut, astfel, crescând, fără să-i fi întâlnit până astăzi. O simţeam foarte aproape de ei, în calitate ei de „mămică bună” şi, desigur, şi de părinţii lor. Am fost mereu impresionat de deschiderea spiritului şi a inimii lui Françoise, de multitudinea relaţiilor ei, a prieteniilor, a diversităţii serviciilor oferite: numai câte texte de conferinţe şi de cursuri a dactilografiat ea, pe calculator! Da, era impresionantă prin varietatea intereselor şi ale activităţii sale, bucurându-se, spre sfârşit, de a mai putea comunica, pe Internet, cu corespondenţii săi. Şi, tocmai aici a curăţat-o Domnul, de-a lungul acestor ultimi ani ai ei şi, în special, a acestor ultime luni.

Ea lupta, înt-adevăr, împotriva bolii, refuzând să se aplece spre sine şi asupra gravelor ei probleme de sănătate. Ea putea, chiar, să ofere o schimbare prin surâsul şi prin disponibilitatea ei, în ciuda oboselii, chiar a epuizării sale. A fost, însă, nevoită să renunţe, încet-încet, la călătorii (care îi plăceau mult!), la deplasări, la simplele ieşiri şi, la urmă, să se preocupe de economisirea energiilor sale, să accepte limitările, să nu mai poată scrie cu mâna... Ea, care era, prin temperament, atât de activă, a devenit mai contemplativă, înţelegând că Domnul îi cerea mai puţine activităţi şi servicii şi mai multă prezenţă a ei în rugăciune şi în oferirea de sine-însăşi, într-o inactivitate aparentă. Eu nu evoc aici decât ceea ce am văzut şi am auzit eu însumi. Membrii de familie şi persoanele care trăiesc în această casă, cele care au înconjurat-o în toată această ultimă perioadă, ar fi mult mai potriviţi pentru a aduce mărturie.

După sejurul ei la Clinica Clémenville, Domnul a venit să o cerceteze aici, la Roseraie, luni, 20 februarie. Exact în urmă cu o săptămână, ea s-a stins, în pace şi abandon în mâinile Domnului. Eu însumi, în trecere prin Montpellier, am putut-o vedea scurt timp, vinerea trecută. Am putut să îi vorbesc, să o 53

Mikhtav 63

ascult, chiar dacă cuvintele sale erau greu de înţeles. M-am rugat cu ea şi am binecuvântat-o. A fost ultima noastră întâlnire! Iubiţi fraţi şi surori, împreună cu voi, adunaţi în această dimineaţă şi împreună cu toţi cei care, numeroşi, sunt în comuniune cu noi, în gând şi în rugăciune, Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce Françoise a fost printre noi şi Îl rog să o primească în bucuria fără sfârşit a Împărăţiei Sale. „Bucuraţi-vă, căci plata voastră mare va fi, în ceruri!” (Mt 5,12).

Părintele Jean-Philippe Houdret ocd Fraternitatea Sfântul Ilie Membrii Fraternităţii, legaţi de mănăstirea Sfântul Ilie, împărtăşesc dubla înrădăcinare, carmelitană şi ecumenică, potrivit stǎrii lor de viaţǎ, acolo unde se află. Aparţinând unor diferite confesiuni creştine, ei se angajează să lupte pentru unitatea creştinilor prin rugăciune, în caritate şi adevăr evanghelic şi încearcă să-şi cunoască mai bine rădăcinile evreieşti, „legătura ce îi uneşte în mod spiritual” pe evrei şi creştini.

Pentru sărbătoarea profetului Ilie, „Pǎrintele şi Călăuza Carmelului”, la 20 iulie, membrii care pot, vin să împărtăşească rugăciunea călugăriţelor şi se regăsesc în prietenie şi meditaţie, în proslăvire şi mijlocire. În fiecare zi sunt uniţi în aceeaşi invocaţie : Tu eşti viu, Doamne, Dumnezeul lui Israel, în faţa căruia stau.

Cartea Cronicilor (2 Cron 21,12) se referă la o scriere (mikhtav în ebraică) pe care profetul Ilie a trimis-o regelui Ioram. De aici, numele acestui buletin destinat membrilor Fraternităţii Sf. Ilie (3 nr. pe an: aprilie, august, decembrie).

Din 14 septembrie 2012, pe lângă adresa internet oficială a mănăstirii Sf. Ilie http://saintelie.perso.neuf.fr/ sau www.monasteresaintelie.com , este publică şi pagina de internet a schitului Sfânta Cruce la adresa: http://schitulstanceni.blogspot.ro/ cu actualităţi, evenimente, calendar carmelitan, publicaţii ...

54

Mikhtav 63

Sărbătoarea Sfântul Ilie la Saint-Rémy

Schimbarea la Faţă la Stânceni 55