Page 1


În memoria Cardinalului Alexandru Todea (1912-2012)

BISERICILE GRECO-CATOLICE ŞI UNITATEA BISERICILOR Simpozion internaţional 5 august 2012 la Stânceni

Schitul Sfânta Cruce Stânceni (Mureş)


Coperta : Mons. François Garnier, episcop de Luçon, în vizită la Cardinalul Todea la Reghin în 1997 Editat de M. Éliane Poirot Traducere : P. Cornel Dîrle şi Valer Pol

2

© Schitul Sfânta Cruce, str. Gudea nr. 281 547575 Stânceni (Mureş) schitulstanceni@yahoo.fr ISBN


În memoria Cardinalului Alexandru Todea care a binecuvântat proiectul schitului Sfânta Cruce la 3 septembrie 1994

3

La Reghin, la 3 septembrie 1994, alături de cardinalul Todea, P. Virgil Bercea, P. Liviu Sabău şi surori italiene care au condus pe maica Éliane şi Sr Rachel la Hodoşa, în căutarea unui loc de instalare


EDITORIAL

C

4

entenarul naşterii Cardinalului Alexandru Todea şi cea de-a zecea comemorare de la moartea sa au fost onorate la schitul carmelitan de la Stânceni printr-un colocviu internaţional asupra dificilului subiect despre Bisericile greco-catolice şi unitatea Bisericilor, cu participarea reunită a unor romano-catolici, greco-catolici şi ortodocşi, veniţi din diferite ţări ale Europei. Această reflecţie răspunde dorinţei PSS Vasile Hossu, episcop de Oradea (+ 1997): „Această ruptură între cele două creştinităţi apostolice trece prin inima noastră. Această suferinţă a Trupului lui Hristos, aparent divizat, este motivul nostru de a fi. Noi suntem martori ai scandalului sfâşierii cămaşii fără cusătură a lui Hristos. Dar noi avem încredere că Răstignirea Sa este rodnică. Existenţa noastră vrea să fie opera unităţii şi reconcilierii. Viitorul va arăta că pot exista profeţii în poziţia noastră inconfortabilă. Mi se pare că nu poate exista o altă cale pentru Biserica lui Hristos decât aceea a unei dinamici a comuniunii în adevăr şi caritate. Misiunea noastră este de a pregăti ziua binecuvântată a marii reuniri, care nu va fi o supunere la Scaunul lui Petru, ci o îmbrăţişare reciprocă în credinţă şi caritate. Iată de ce noi dorim să participăm la dialogul ecumenic cu Bisericile ortodoxe. Noi suntem fraţi în credinţă. Iată de ce trebuie să descoperim patrimoniul oriental din ce în ce mai mult, astfel încât să recâştigăm credibilitea şi să devenim martori vii ai unităţii”1. Acest ultim punct a fost subliniat în timpul comunicării ortodoxe de la acest colocviu care a fost prezidat de către succesorul PS Hossu, PS Virgil Bercea, nepot al Cardinalului Todea. 1

V. Hossu, în Viaţa creştină, nr. 12, 1997, p. 1 şi 4.


ÎPSS Serafim Joantă ne-a amintit să fim fideli martirilor noştri care aparţin patrimoniului comun celor două Biserici, ortodoxă şi catolică. Nu este întâmplător faptul că acest colocviu a avut loc într-un Carmel, întrucât martirajul alb, cel al vieţii consacrate în întregime lui Dumnezeu, este de asemenea un punct comun între cele două Biserici ale noastre. Glasurile venite din Ucraina şi din Ungaria confirmă faptul că Bisericile greco-catolice din aceste ţări doresc să colaboreze în mod activ la unitatea Bisericilor. Mărturiile celor care l-au cunoscut îndeaproape pe cardinalul Todea – un nepot, un nunţiu, secretara sa fidelă, unul din preoţii săi, hirotonit în clandestinitate, un medic, un vecin din Reghin – converg în a vedea în Cardinalul Todea un adevărat „martor al Celui Nevăzut”. Convingerile exprimate cu curaj de către Mons. François Garnier, arhiepiscop de Cambrai, nu sunt nişte concluzii, ci nişte chemări la convertire personală fără de care nu poate exista un adevărat ecumenism. Dacă necesitatea dialogului şi a apropierii între Biserici se face insistentă în faţa pericolelor lumii moderne, aşa cum a subliniat-o Ciprian Ghişa, e bine de amintit mesajul călugărului copt Matta El-Maskine: tendinţa de a se coaliza pentru a face faţă factorilor contrari nu este unitatea aşa cum o doreşte Dumnezeu, ci doar cea care decurge din unirea omului cu Dumnezeu2. Ascultarea, respectul reciproc într-o mare iubire, au făcut din acest colocviu, susţinut de rugăciunea multora, un timp bogat în haruri. Viu eşti Doamne, Dumnezeul lui Israel, în faţa Căruia stau! Cf. Matta El-Maskîne, Prière, Esprit Saint et Unité chrétienne, SO 48, Bellefontaine, 1990, p. 191-205. 2

5


MITROPOLIA ROMÂNĂ UNITĂ CU ROMA, GRECO-CATOLICĂ

S

Un gând bun

6

chitul carmelitan „Sfânta Cruce” de la Stânceni (Mureş) păstrează Bisericii Române Unite, Greco-Catolică, acel chip deschis bunului simţ al prieteniei cu fraţii de alte confesiuni. Devenit prin străduinţele Maicii Eliana o oază a culturii de credinţă, sălaşul de pe valea Gudea face parte din acel proiect imposibil de care se investeşte lucrarea Spiritului pentru a ne lăsa surprinşi de simplitate. Constatăm aici cu bucurie că rugăciunea face casă bună alături de cultură în serviciul respectului de sine, ce practică conduita onoarei pentru orice creştin. De ce? Pentru a confirma astfel în mod absolut iubirea de aproape ca mărturie a autenticităţii dragostei de Dumnezeu.

Anul acesta, în această ambianţă, în preziua Schimbării la faţă a Domnului – hramul cel mic al Schitului, lucrările Simpozionului dedicate Centenarului Cardinalului Alexandru Todea au dorit în primul rând să evoce felul de neînţeles al lucrării sfinte, dar şi simplitatea prezenţei acesteia în suflete. Fără fast inutil toţi cei prezenţi au ştiut să se bucure de mărturia rugăciunii Cardinalului Alexandru, de accentele celor care l-au cunoscut şi de puterea comuniunii care porneşte de la facerea de bine, izvorâtă de Chipul transfigurat al Mântuitorului.

Îi mulţumesc Maicii Eliana şi Părintelui Cornel pentru


rugăciunea neîncetată şi pentru dăruirea cu care promovează valorile Bisericii noastre şi ale Carmelului pe plaiurile României pentru mântuirea sufletelor.

Cu acest prilej, gândurile mele poartă, alături de părinteasca binecuvântare a arhiereului, şi sfânta urare pentru noi toţi de a ţine, împreună cu mărturia creştină pentru adevăr, onestitatea noastră de a fi deschişi binelui, oriunde s-ar afla, cu simţul datoriei împlinite,    

† Lucian Cardinal Mureşan, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite Arhiepiscop şi Mitropolit de Alba-Iulia şi Făgăraş

7


Mesajul IPSS Serafim, mitropolit ortodox român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord Dragă Maică Eliane,

S

8

unt bucuros să vă adresez acest mesaj, cu ocazia Colocviului internaţional organizat la Schitul de la Stânceni în memoria Cardinalului de fericită memorie Alexandru Todea. Fac aceasta, mai întâi, din prietenia cu dv., dragă Maică Eliane, căci vă cunosc din timpul studiilor dv. la Institutul Saint-Serge şi ştiu că aţi venit în România tocmai pentru a aduce mărturie de prietenia şi iubirea dv. pentru Biserica Ortodoxă şi pentru Biserica Greco-Catolică din această ţară. Ştiu şi că mărturia dv. este o cruce, zi de zi, din cauza dragostei de a vedea aceste două Biserici curăţindu-şi şi vindecându-şi memoria lor, apropiindu-se şi iubindu-se aşa cum ne-o cere Domnul. Fiţi sigură că mărturia dv. este plăcută Domnului şi că nu este altă cale spre unire decât calea martiriului. Sunt, iarăşi, bucuros să vă spun că l-am cunoscut personal pe Cardinalul Todea prin două vizite pe care i le-am făcut, la casa sa din Reghin. Era epuizat de suferinţă şi, totuşi, luminos şi fericit să primească vizita unui episcop ortodox. Şi, pentru că aţi consacrat acest Colocviu ecumenismului, permiteţi-mi să citez aici, finalul unei intervenţii pe care am făcut-o la o masă rotundă asupra ecumenismului martirilor :


«În timpul nostru, ca în timpul Bisericii primare, martirii sunt cei care, prin sângele lor, prin iubirea lor pentru vrăjmaşi, prin mijlocirea lor, prin mărturisirea explicită a credinţei lor, consolidează Biserica. Iar mărturia comună a martirilor creştini, de toate confesiunile, consolidează Biserica timpurilor viitoare. Aceasta nu va fi un sincretism creştin. Va fi o întoarcere comună la rădăcinile credinţei şi ale tradiţiei creştine. Dar noi trebuie să fim credincioşi faţă de martirii noştri. Practica ecumenică trebuie să se inspire din mărturia interconfesională a martirilor secolului XX : realizarea în societate şi în climatul de libertate a ceea se făcea în captivitate; continuarea trăirii în urgenţa unei solidarităţi de credinţă şi de viaţă evanghelică; păstrarea, în condiţiile de abundenţă, a stilului de viaţă pe care martirii noştri creştini îl aveau în sărăcia lucie din lagăre. Trebuie, la fel, să fim aproape de cei mai săraci, căci ei sunt cei care ne obligă la o astfel de mărturie interconfesională. Acolo unde sunt săracii, acolo este Hristos. În ceea ce ne priveşte, să avem, cel puţin, sărăcia cu Duhul, o mentalitate de săraci, pentru ca marea persecuţie a bogăţiei şi a abundenţei, persecuţie subtilă şi de temut a timpului nostru, şi care îi afectează acum pe creştinii de toate confesiunile, să stimuleze în noi ardoarea spirituală a confesiunii de credinţă. Şi, într-un singur glas, plini de credinţă faţă de martirii tuturor timpurilor, să-L preaslăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt !» Dumnezeu să îi binecuvânteze pe toţi participanţii la Colocviul dv. ! Unit cu dv. în rugăciune. Mitropolitul Serafim

9


Mesaj al Mons. Jean-Claude Périsset, Nunţiu Apostolic în Germania

Cardinalul Alexandru TODEA, Mărturisitor al Celui Nevăzut

10

Î

ncă de la prima mea vizită la Cardinalul Alexandru Todea, la zece zile de la sosirea mea în România în 3 decembrie 1998 pentru a-mi prelua însărcinarea de nunţiu apostolic, mă obseda o întrebare: de ce ? Da! De ce acest mărturisitor al credinţei, care se angajase cu atâta entuziasm şi devotament în slujba Domnului ca preot, apoi, imediat ca episcop în clandestinitate, căci Biserica Română Greco-Catolică Unită cu Roma fusese suprimată de către regimul comunist la sfârşitul anului 1948, de ce acest prizonier al regimului în centrele de detenţie de unde puţini au mai ieşit vii, de ce acest nou arhiepiscop mitropolit, de-abia confirmat de către Sfântul Scaun şi făcut membru al Colegiului Cardinalilor de către fericitul Papa Ioan-Paul II în 1991, de ce a fost repede redus la tăcere, ca urmare a unei tromboze cerebrale? De ce? Nu ne revine nouă să dăm răspunsul la această întrebare din misterul vieţii concrete a fiecăruia dintre noi şi, mai ales, a unui mărturisitor de credinţă cum a fost Cardinalul Alexandru Todea. Cunoaştem atitudinea sărmanului Iov, în situaţia lui jalnică, la capătul unei îndelungi căutări a răspunsului la întrebarea: de ce această încercare? mărturisindu-şi încrederea sa în Dumnezeu: „Ştiu că Tu poţi totul şi că nimic nu-Ţi e cu neputinţă. Cine-şi poate ascunde de Tine sfatul?” (Iov 42,2-3).


Răspunsul nu se află în cuvinte, ci în Cuvântul întrupat, în Hristos, Fiul lui Dumnezeu venit să împărtăşească cu noi condiţia umană pentru a ne face părtaşi condiţiei Sale divine: „El, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu, ci S-a despuiat pe Sine, luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor..., S-a umilit pe sine făcându-Se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce” (Fil 2,6-8). Tocmai în mărturisirea Iubirii fără margini ni se arată nouă Dumnezeu; tocmai în chemarea misterioasă făcută câtorva de a lua parte cu El la această misiune de Iubire până la moartea pe cruce percepem noi câteva licăriri pentru a lumina misterul suferinţei. Da! De ce Cardinalul Todea, de-abia numit în însărcinarea de Mitropolit al Bisericii Greco-Catolice din România, apt, în sfârşit, să aducă roade pentru Biserica sa din întregul său angajament de credinţă acumulat în închisoare şi în clandestinitate, fortificat pentru această misiune prin cardinalatul care arată, cum nu se poate mai evident, cât este de unită cu Roma Biserica GrecoCatolică din România, de ce, deci, acest atac cerebral îl privează de grai, afară doar de rugăciune, şi îl constrânge, în curând, să lase altuia însărcinarea de a călăuzi Biserica în reconstrucţia şi reapariţia ei? Nu prin cuvinte, ci – devenit el însuşi cuvânt –, ca mărturisitor, de o fidelitate fără greş faţă de promisiunile botezului său, ale ordinării sale sacerdotale, apoi episcopale, Cardinalul Alexandru Todea obţinea, prin rugăciunea şi suferinţa sa, forţă şi curaj, înţelepciune şi fidelitate pentru episcopii, preoţii şi credincioşii Bisericii sale, în timpul reconstrucţiei şi reapariţiei ei. El a plătit pentru ea preţul suferinţei, al unei suferinţe noi, neaşteptată, dar, cât de rodnică; de neînţeles pentru noi, dar cât de scumpă în ochii lui Dumnezeu, căci, prin aceasta, el se unea intim cu Hristos, Bunul Păstor, care îşi dă viaţa pentru oile sale.

11


12

Făcut asemenea Preotului Hristos prin sacramentul hirotonirii, suferinţa l-a făcut asemenea lui Hristos Celui Jertfit şi, prin anii de închisoare şi, încă, prin suferinţa fizică, aproape un obstacol, omeneşte vorbind, misiunii sale de păstor. Profetul Isaia o anunţase deja: „Căci sfaturile Mele nu sunt ca sfaturile voastre, şi nici căile Mele nu sunt precum căile voastre, spune Domnul” (Is 55,8). Aşadar, De ce?-ul nostru nu-şi poate găsi răspunsul decât în cele spuse de Isus Hristos : „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (In 14,6). La acest nivel, doar – al unei viziuni care pătrunde cele ce nu se văd (cfr. Evr 11) – întrezărim misterul suferinţei ca expresie a asemănării noastre cu Hristos, venit să ne salveze, prin moartea şi prin învierea Sa. Acceaşi Epistolă către Evrei continuă, de fapt, expunerea asupra credinţei ca tărie a vieţii în Dumnezeu, prin două extensii asupra răbdării în încercări şi asupra fidelităţii faţă de vocaţia creştină. Pentru Biserica universală, în special pentru Biserica GrecoCatolică Română Unită cu Roma şi pentru întreaga omenire, este un har al Domnului de a ne fi dat prin persoana Cardinalului Alexandru Todea un astfel de „mărturisitor al Celui Nevăzut”. Lui să-I fie lauda şi mărirea, acum şi în vecii vecilor! Berlin, 29 iunie 2012 + Jean-Claude Périsset, Nunţiu Apostolic în Germania


Mesajul cardinalului André Vingt-Trois Arhiepiscop de Paris Ordinar al catolicilor Bisericilor răsăritene din Franţa pentru Sărbătoarea Schimbării la Faţă a Mântuitorului, din 6 august 2012 de la Stânceni, cu ocazia Centenarului cardinalului Alexandru Todea şi a celei de-a zecea comemorări a morţii sale

B

iserica Greco-Catolică din România s-a unit în mod solemn cu Roma, la Sinodul din 7 mai 1700. De-a lungul istoriei sale dificile, ea a dat o mărturie perseverentă de „fidelitate faţă de cerinţele evanghelice ale unităţii”. Suprimată printr-un decret guvernamental, la 1 decembrie 1948, ea a fost dur persecutată de către puterea comunistă, până în 1989. Şi-a meritat astfel titlul de „Biserică a Mărturisitorilor şi a Martirilor”. După ce şi-a petrecut treisprezece ani de viaţă în închisoare şi numeroşi ani în clandestinitate, cardinalul Alexandru Todea este un martor exemplar al acestei încercări îndurate de către Biserica sa. Ordinat ca preot în 1939, Pr. Todea a fost numit episcop de către Pius XII şi consacrat, în secret, la 19 noiembrie 1950, la Bucureşti, pentru „Biserica din Catacombe”. După căderea lui Ceauşescu, în 1989, devenit episcop de Făgăraş şi Alba Iulia, el întreprinde, cu hotărâre, reorganizarea

13


vieţii Bisericii sale. A fost ales ca primul preşedinte al episcopilor catolici din România, în martie 1991 şi creat cardinal, la 28 iunie următor. În persoana sa, el împlineşte „misiunea deosebită încredinţată venerabilei Biserici Greco-Catolice Române, în virtutea profundei sale familiarităţi cu tradiţia răsăriteană”. Într-adevăr, prin ea, Biserica universală beneficiază de accesul la tradiţia bizantină. În calitate de preşedinte al episcopilor catolici din România cardinalul Alexandru Todea a slujit cauza atât de dragă Papei Ioan-Paul II, a Bisericii care „respiră prin cei doi plămâni ai săi”, unită în dubla sa tradiţie răsăriteană şi apuseană.

14

În această Sărbătoare a Schimbării la Faţă, memoria cardinalului Alexandru Todea ne invită să ne rugăm pentru ca mărturia ministeriului său, îndeplinit cu o „rezistenţă eroică”, să fie o lumină pentru creştini. Fie ca Domnul slavei să le întărească credinţa în Evanghelie şi ataşamentul lor faţă de unitatea Bisericii! Paris, 4 iulie 2012,

† André Cardinal Vingt-Trois Arhiepiscop de Paris

Monseniorului Claude BRESSOLETTE Vicar General pentru Ordinariatul Catolicilor Bisericilor Răsăritene din Franţa


Arhiepiscopul de Dijon Surorii Eliane, Maică Stareţă a Schitului din Stânceni România

Î

n acest an, Fraternitatea Sfântul Ilie se află unită cu Biserica Greco-Catolică din România pentru a comemora centenarul naşterii Cardinalului Alexandru Todea şi cea de-a zecea aniversare a morţii sale. Schitul de la Stânceni, fondat de către Carmelul Sfântul Ilie din Dieceza de Dijon, joacă, de mai mulţi ani, rolul de punte de legătură între comunităţile noastre catolice latine şi răsăritene. Intuiţia care le-a ghidat pe fondatoarele acestui schit este, fără nici o îndoială, dorinţa de a arunca o punte între Biserica noastră catolică, în diversitatea riturilor sale şi Biserica ortodoxă soră, din Patriarhatul României. Ne amintim cu toţii de vizita istorică a Fericitului IoanPaul II în România, în 1999, şi strigătul spontan al mulţimii, cu ocazia slujbei celebrate în aer liber, în Bucureşti, în prezenţa patriarhului: „Unitate! Unitate!”. Marea figură a regretatului Cardinal Alexandru Todea se înscrie în însuşi acest răspuns la voinţa Domnului: „Ca toţi să fie una” (Ioan, 17,22). După ce a cunoscut încercările impuse Bisericii Greco-

15


Catolice Unite cu Roma – închisoarea, clandestinitatea şi persecuţia deschisă –, Monseniorul Todea a avut bucuria de a vedea Biserica Unită cu Roma regăsindu-şi libertatea sa. Dialogul teologic dintre catolici şi ortodocşi are nevoie de susţinerea rugăciunii celor două comunităţi, convinse, una şi alta, de a răspunde invitaţiei stăruitoare a Domnului. Angajamentul schitului de la Stânceni se înscrie pe linia demersului plin de încredere şi de răbdare lansat de către Cardinalul Todea, de a conduce Biserica Greco-Catolică din România pe căile respectului reciproc şi al apropierii, în Hristos, de Biserica Ortodoxă Română.

16

Fie ca Domnul să răsplătească eforturile voastre şi să vă dea pacea Lui.

Dijon, 29 iunie 2012 de Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel


DESCHIDERE P.S. Virgil Bercea, episcop de Oradea Lăudat să fie Isus !

S

unt foarte bucuros să fiu împreună cu domniile voastre la această întâlnire şi sunt onorat să deschid lucrările Simpozionului Internaţional dedicat Cardinalului Alexandru Todea şi ecumenis­mului. În acest an se împlinesc 50 de ani de la deschiderea oficială a Conciliului Vatican II şi 100 de ani de la naşterea Cardinalului Alexandru Todea, respectiv 10 ani de când Înalt Preasfinţia Sa s-a reîntors la ”Casa Tatălui”. Conciliul Vatican II a fost un eveniment de o importanţă extraordinară pentru Biserica Catolică din lumea întreagă. La acest Conciliu, din păcate, Biserica Greco-Catolică din ţară nu a putut să participe, deoarece, la data respectivă, episcopii noştri erau încă în puşcărie, fiind eliberaţi abia după doi ani, în 1964. La data respectivă, pentru ca şi Biserica GrecoCatolică să aibă un reprezentant la Conciliu, a fost hirotonit episcop PS Vasile Cristea. Pentru cei care suntem mai tineri şi pentru noi greco-catolicii din ţară, Conciliul Vatican II este încă un Conciliu de descoperit, care trebuie studiat, asumat şi pus în practică în spiritul în care a fost gândit şi formulat de către părinţii conciliari. Nici Biserica Latină încă nu a reuşit să îi culeagă toate fructele în totalitate. Eu pot să vă spun că am văzut documentele Conciliului Vatican

17


18

II doar când am ajuns la Roma, în 1990. Am citit aceste documente şi diverse comentarii şi interpretări care fascinează prin bogăţia lor şi prin profunzimea cu care sunt abordate diversele argumente. Toate acestea ne permit să înţelegem într-o manieră mult mai amplă Conciliul Vatican II, să intrăm în spiritul lui şi să-i pătrundem sensul. Repet, sunt convins că, aşa cum spune Sfântul Părinte Benedict XVI, Conciliul Vatican II mai are de adus încă roade, atât pentru Biserica Latină cât şi, în mod special, pentru Bisericile Orientale. Două dintre documentele aprobate de Conciliu se referă în mod special la Bisericile Orientale: Orientalium Ecclesiarum – decret despre Bisericile Orientale Catolice şi Unitatis redintegratio – decret despre ecumenism. ”Căci în aceste Biserici, ilustre prin vechimea lor venerabilă, străluceşte tradiţia care vine de la Apostoli prin Sfinţii Părinţi şi care constituie o parte a patrimoniului revelat de Dumnezeu şi indivizibil al Bisericii Universale”1. Aceste două documente ne privesc în mod cu totul special pe noi, Bisericile catolice orientale, dar nu numai, căci ele se referă în plus şi la „promovarea refacerii unităţii între toţi creştinii”2, deci şi la Bisericile Ortodoxe. Cu trecerea anilor, intrarea în istorie ne ajută să decantăm şi să înţelegem mai bine evenimentele, modul în care ele au fost percepute la data respectivă, dar şi consecinţele. Cu Papa Ioan al XXIII-lea, apoi cu Paul al VI-lea, respectiv cu Ioan Paul al II-lea s-a promovat şi susţinut o mişcare diplomatică cunoscută sub numele de ostpolitik, prin care Vaticanul a încercat o deschidere faţă de toate Bisericile care erau dincolo de Cortina de Fier. Unele acţiuni s-au dovedit a fi benefice (acorduri, întâlniri, sfinţiri de episcopi care au protejat şi tutelat Biserica Catolică în ţările din 1 OE 1. Conciliul Vatican II, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti 1999, p. 123. 2 Ibidem, UR 1, p. 135.


blocul sovietic), iar altele dureroase (istoria Cardinalului Slypi din Ucraina, cea a Cardinalului Beran din Cehoslovacia şi cea a Cardinalului Mindszenty din Ungaria). La noi, în România, în primăvara anului 1969 a fost trimis Monseniorul Giovanni Cheli (creat Cardinal de către Papa Ioan Paul al II-lea, la 12 februarie 1998) pentru a-l anunţa pe Înalt Preasfinţitul Iuliu Hossu că Papa Paul al VI-lea doreşte să îl creeze Cardinal. Înalt Preasfinţia Sa, care era cu domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Căldăruşani, a întrebat dacă poate să se reîntoarcă în România. Monseniorul Cheli i-a răspuns: „veniţi la Roma dar nu vă mai puteţi întoarce” – condiţia era pusă de autorităţile comuniste care doreau să se debaraseze de episcopul Unirii de la Alba Iulia. Cu glas stins, episcopul Hosu i-a spus: „transmiteţi Sfântului Părinte că îi mulţumesc pentru această onoare, dar eu trebuie să mor cu ai mei”. De fapt, Papa Paul al VI-lea l-a creat Cardinal in pectore pe Iuliu Hossu la data de 28 aprilie 1969. Cardinalul a murit la 28 mai 1970, iar la Consistoriul din 5 martie 1973, Papa Paul VI a făcut public numele Iuliu Hossu. Toate aceste evenimente se încadrează în marea istorie a Bisericii Universale, a omenirii, inclusiv a Bisericii noastre. Este bine să ne amintim că exact cu 200 de ani în urmă – 1789 –, la Paris, Revoluţia Franceză a adus schimbări ale căror efecte se trăiesc şi astăzi. Un mare ciclu al istoriei l-a închis Revoluţia din Est – 1989 – care a provocat căderea Cortinei de Fier, desfiinţarea gulagurilor şi a puşcăriilor, respectiv libertatea popoarelor din Est, recunoaşterea Bisericii Greco-Calolice şi deschiderea frontierelor. În acest context, prin ianuarie 1990 l-am auzit pe Cardinalul Todea spunând în public: „Toată suferinţa noastră şi a Bisericii i-o oferim lui Cristos. Noi nu dorim nici o răzbunare faţă de absolut nimeni. Este jertfa Bisericii noastre pentru Cristos şi pentru poporul român”. Au fost cuvinte profetice

19


20

pentru că ne-au creat o perspectivă şi ne-au dat curajul de a merge înainte, ne-au eliberat de orice atitudine ostilă pentru a nu privi cu resentimente în urmă. Oricum, opresorii de la 1948, Ana Pauker, şefii Securităţii de la Târgu-Mureş şi de la Reghin sau directorii puşcăriilor nu mai erau în viaţă. Biserica, la acea dată, a fost desfiinţată, scoasă în afara legii, preoţii, în marea majoritate, au intrat în puşcării, episcopii – cu toţii, iar marea masă a credincioşilor a încercat să îşi trăiască credinţa cum a putut. În 1990, Biserica noastră nu a judecat pe nimeni: nici pe cei care erau opresori, nici pe comunişti, nici pe fraţii ortodocşi. După cuvintele Cardinalului, am încercat să mergem pe un drum al credinţei, al iertării, al împăcării şi al colaborării frăţeşti. Este fundamental acest lucru. La început am crezut că fraţii ortodocşi ne vor chema şi pe noi să celebrăm în bisericile noastre, apoi s-a cerut restituirea in integrum a bisericilor, iar, apoi, s-a insistat şi insistăm şi acum pe celebrarea alternativă, la ore diferite, în fostele noastre biserici. Avem exemple de celebrări alternative în ţară şi în străinătate şi credem că, în satele unde sunt comunităţi mici, nu este necesar să se construiască o nouă biserică. Respectul reciproc şi iertarea sunt foarte importante pentru ca ortodocşii, împreună cu greco-catolicii, să construiască împreună pacea şi buna înţelegere. Mi-am modificat discursul ad-hoc. Referitor la Cardinalul Alexandru Todea aş vrea să vă spun că, pentru mine, acest om a însemnat enorm de mult. Provin dintr-o familie de ţărani, iar părinţii mei mi-au pus mâinile în rugăciune. Noi nu mergeam la biserică – Biserica Greco-Catolică nu exista. La data respectivă, noi, copiii, nu ştiam din care motiv nu mergem la biserică. Ştiam doar că Unchiul este în puşcărie şi vedeam că întotdeauna când se vorbea despre dânsul, cu toţii aveau ochii plini de lacrimi. Nu se ştia unde este şi nici dacă mai trăieşte.


L-am văzut, prima dată, după ce s-a întors din puşcărie în 1964. La data respectivă aveam 7 ani. A venit la noi în sat. Eu mă întorceam de la şcoală, iar mama mi-a spus: „a venit unchiul”. Îl ştiam doar din poze – pozele de la Roma – iar când am intrat în cameră am văzut un om foarte înalt, cu părul tuns foarte scurt, cu o faţă foarte slabă şi cu nişte ochi extraordinari. M-a impresionat privirea dânsului. Nu pot să vă spun ce m-a întrebat sau ce mi-a spus, eram foarte emoţionat. Oricum, în discursul meu despre Cardinal ar fi trebuit să vă spun că era o persoană agreabilă, că îi plăcea să se întâlnească cu oamenii simpli şi să le asculte ofurile, că era foarte cult şi purta discuţii cu intelectualii pe diverse teme, că ştia să se întreţină cu oamenii de cultură şi avea un discurs coerent, că era un om înalt şi drept sau că avea o înaltă ţinută intelectuală. Cardinalul Todea a fost un părinte spiritual de o deosebită fineţe, profund şi categoric, înţelegător şi delicat, pentru cei care îi cereau sfatul. Avea o capacitate de persuasiune cu totul deosebită. Am fost foarte mult timp alături de Cardinalul Todea şi în foarte multe ipostaze. Se ruga mult şi cu tărie. Avea o credinţă cu care putea să mute munţii din loc. Celebra Sfânta Liturghie şi celelalte sacramente dumnezeieşte. Cânta la Sfânta Liturghie foarte frumos, îşi pregătea predicile foarte minuţios şi fascina mulţimea atunci când vorbea. A avut o ţinută de senator roman. Parcă era tăiat în piatră. Era un om liber, aş putea spune, era întruchiparea libertăţii. Iubea poporul român fără rezerve şi s-a luptat pentru demnitatea lui. Iubea Blajul ca pe un altar sfânt şi iubea Roma cu aceeaşi tărie. Nu a fost bogat niciodată – provenea dintr-o familie cu şaisprezece copii – dar a avut o altă bogăţie: bogăţia sufletească, bogăţia minţii şi a inimii. A fost un om mare, a fost un om adevărat, un creştin devotat lui Cristos şi Maicii Sfinte. Eu mă bucur că Biserica noastră a dorit ca acest an 2012 să

21


22

fie dedicat amintirii şi memoriei Cardinalului Alexandru Todea la 100 de ani de la naştere şi la 10 ani de la moartea dânsului. În acest context s-au celebrat diverse evenimente şi, cu siguranţă, vor mai urma şi altele. În acest context îi mulţumesc Maicii Eliana pentru că s-a gândit să organizeze acest simpozion şi vă mulţumesc preasfinţiilor voastre pentru că sunteţi prezenţi astăzi, aici. Vă mulţumesc tuturor celor care veţi conferenţia astăzi cu această ocazie şi vă mulţumesc domniilor voastre, tuturor celor care aţi venit din diverse locuri, de aici din România, din Franţa, din Belgia, din Germania, din Ungaria, din Ucraina. O felicit pe Maica Eliana şi pe Părintele Cornel pentru că au reuşit să ne adune împreună aici, catolici şi ortodocşi, pentru a comemora şi a sărbători acest eveniment. Recent a fost sărbătorit la Academie Nicolae Steinhardt – un sfânt al puşcăriilor ; Cardinalul Todea este şi el un alt sfânt al puşcăriilor, iar când celebrăm aceste personalităţi trăim momente de mare bucurie spirituală. Ei sunt cei care ne-au precedat în Casa Tatălui, iar în Casa Tatălui nu sunt nici ortodocşi, nici greco-catolici, nici romano-catolici, nici neoprotestanţi, ci doar sfinţi. Cu siguranţă şi Steinhardt şi PS Suciu şi pr. Arsenie Boca şi Cardinalul Todea sunt acolo, în casa Tatălui şi, de dincolo de Ceruri, se bucură pentru aceste evenimente pe care noi încercăm să le realizăm împreună. Vă mulţumesc încă o dată. Lăudat să fie Isus!


Locul Bisericii Greco-Catolice în cadrul mişcării ecumenice din România 1

Lect. univ. dr. Ciprian Ghişa Facultatea de Teologie Greco-Catolică Departamentul Blaj

P

entru a vedea care a fost locul ocupat de Biserica Greco-Catolică din România în cadrul mişcării ecumenice trebuie să ne întoarcem puţin în timp, în perioada interbelică, atunci când această biserică avea un impact major în societatea românească, nu numai în Transilvania, şi când ea a reprezentat o forţă şi din perspectiva numărului de credincioşi. În primăvara anului 1921, în cadrul unei şedinţe a Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Mitropolitul Primat Miron Cristea a lansat ideea organizării unui nou sinod ecumenic convocat de către Bisericile Ortodoxe. Totul nu a rămas la nivel de proiect, de vreme ce în sesiunea de toamnă a aceluiaşi înalt for bisericesc, ministrul cultelor de la acea vreme, Octavian Goga, anunţa că pregătirile pentru acest sinod sunt în desfăşurare şi că pentru punerea sa în practică exista deja acordul patriarhilor de la Constantinopol, Antiohia şi Ierusalim. Acest „al 8-lea sinod Prezentul studiu a fost realizat ca urmare a cercetării efectuate în cadrul unui proiect de cercetare finanţat Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, cofinanţat prin Fondul Social European, în proiectul POSDRU proiect/ 60189 - “Programe postdoctorale pentru dezvoltare durabilă într-o societate bazată pe cunoaştere”. 1

23


24

ecumenic” (sic!) urma să aibă loc la Bucureşti. Aceste evenimente nu au rămas fără ecou în presa greco-catolică. În nr. 10-11 din Cultura Creştină din anul 1921, apărută la Blaj, după ce se aduc argumente despre imposibilitatea practică a organizării sinodului, se spune totuşi: „Sf. Sinod al bisericii autocefale româneşti ar putea pregăti calea pentru un alt sinod ecumenic, a unuia veritabil, la care să ia parte Răsăritul împreună cu Apusul, aşa cum se făcea în veacurile primului mileniu creştin. Biserica autocefală română poate deveni puntea de reapropiere, de restabilire a unităţii bisericeşti, pentru care deopotrivă se roagă Orientul ca şi Apusul: pentru unirea tuturor.” Este un punct de vedere greco-catolic afirmat de vicarul Victor Macavei2 . Aşadar, apropierea ecumenică însemna metoda de refacere a unităţii bisericeşti, având ca primă etapă refacerea unităţii dintre catolici şi ortodocşi. Calea sugerată era unirea Bisericii Ortodoxe cu Roma, sau aşa cum se afirma într-un alt articol din 1940: „restabilirea Unirii dintre Răsăriteni şi Apuseni, aşa cum fusese restabilită la Florenţa”. Calea de refacere a acestei unităţi este astfel: unirea cu Biserica Romei. Discuţii de acest gen aveau loc în perioada interbelică, în nişte decenii în care Biserica Ortodoxă Română era angajată activ în dialogul interconfesional. Relevante sunt desele contacte avute de Biserica Ortodoxă Română cu Mişcarea Vechilor Catolici, cu Biserica Anglicană sau prin participarea la acţiunile organizate de organizaţiile ecumenice Viaţă şi Acţiune (Life and Work), respectiv Credinţă şi Constituţie (Faith and Order), care vor pune în 1948 bazele Consiliului Ecumenic al Bisericilor3 . Vezi un comentariu greco-catolic, semnat de dr. V. MACAVEIU, referitor la aceste demersuri, în Cultura Creştină, 1921, an X, nr. 10-11, p. 251-254. Vezi şi I. G., Sinod Ecumenic la Bucureşti?, în Cultura Creştină, 1921, an X, nr. 6, p. 174-174. 3 I.-V. LEB, Ortodoxie şi Vechi-Catolicism, Cluj-Napoca: Ed. Presa Universitară Clujeană 1996, p. 67-150; A. MORARU, Biserica Ortodoxă Română între anii 18852000. Biserică. Naţiune. Cultură, vol. III, tom II, Bucureşti 2006, p. 235-298. 2


Această implicare nu a vizat însă şi dialogul cu Biserica Romano-Catolică. Istoricul Alexandru Moraru rezumă poziţia istoriografiei ortodoxe asupra acestui aspect afirmând: „În ultimele decenii ale veacului al XIX-lea şi în primele şase decenii ale celui de al XX-lea se constată un adevărat asalt al Bisericii Romano-Catolice asupra Ortodoxiei Răsăritene, considerând-o Biserică schismatică şi care, pentru a rămâne în adevăr, trebuie să ajungă sub oblăduirea Scaunului Romei”. Răspunsul a fost dat de patriarhia ecumenică prin enciclicele sale din 1895 şi 1920, „în care s-a accentuat că orice propunere de unire din partea Episcopului Romei este binevenită, dar, mai întâi Pontiful Roman să înlăture inovaţiile neevanghelice din Biserica sa şi să renunţe la prozelitismul catolic; această atitudine faţă de Biserica Romei a fost implicit şi poziţia Bisericii noastre, ca una ce mărturisea aceeaşi credinţă răsăriteană (ortodoxă)”4 . Dialogul ecumenic a fost promovat pe această direcţie abia din a doua jumătate a secolului XX. Acesta era aşadar un prim plan al discuţiei promovată în punctele de vedere ale greco-catolicilor din prima jumătate a sec. XX. Refacerea unităţii bisericeşti prin folosirea ca model a Conciliului de la Ferrara – Florenţa din 1438-1439 era o idee şi o soluţie naturală ţinând cont că era lansată în dezbatere de membrii unei biserici ce se născuse la sfârşitul sec. XVII tocmai ca urmare a punerii în practică a prevederilor conciliului florentin. Biserica Unită din România se oferea pe sine ca exemplu Bisericii Ortodoxe, pentru a o încuraja în vederea apropierii de Biserica 4 A. MORARU, Biserica Ortodoxă română între anii 1885-2000. Biserică. Naţiune. Cultură, vol. III, tom 2, Bucureşti, 2006, p. 156. Pentru felul în care s-a derulat relaţia dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano-Catolică, vezi şi: D. Popescu, Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica RomanoCatolică, în Studii Teologice XXXI (1979), nr. 9-10, p. 367-390; G. PETRARU, L’Eglise orthodoxe et l’oecuménisme. Dialogue avec Rome, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (serie nouă). Teologie IX (2004), p. 311-238.

25


26

Catolică şi de reunire cu aceasta. În acest sens, un articol foarte extins publicat de părintele Nicolae Franco în Curierul Creştin de la Gherla, în multe numere apărute în anii 1926 şi 1927, afirma cu convingere: „Episcopatele catolice de rit oriental, deşi sunt o neînsemnată minoritate faţă de bisericile de acelaşi rit despărţite de Sf. Scaun, cu toate acestea sunt un chip, un model sau mostră de ceea ce ar fi Bisericile Ortodoxe prin Unirea cu Sf. Scaun”5 . Patriarhii şi mitropoliţii ortodocşi ar putea să continue liniştit să existe în această unire, fără să schimbe ritul şi disciplina. Pentru realizarea acestui deziderat, se promovează şi ideea organizării unor zile de rugăciune pentru unirea bisericilor, pornind de la îndemnul venit de la Roma. În nr. 11-12 al Culturii Creştine din 1936, se anunţă sub titlul „Zile Răsăritene”6 , că în anul 1935, papa Pius XI a stabilit ca în toate seminariile şi instituţiile educaţionale catolice să se organizeze o „Zi a Răsăritului Creştin, în care să se rostească predici, să se conferenţieze, să se facă rugăciuni ca cerul să se milostivească, şi cele două tabere creştine, cunoscându-se mai bine, să se apropie, să dărâme peretele despărţitor şi să refacă unitatea credinţei sfâşiată de patimi omeneşti, reluând legătura iubirii celei dintru începuturile creştinătăţii”. Iată care erau însă temele de discuţie: dezbinarea creştinilor răsăriteni de Biserica Romei – istoria disidenţei; situaţia şi istoria anumitor ţinuturi ale Răsăritului; literatura creştinilor răsăriteni; catolicii de rit răsăritean; lupta pentru readucerea răsăritenilor disidenţi la adevărata biserică; misiunile şi istoria lor la răsăritenii disidenţi; greutăţile psihologice ale unirii răsăritenilor; cum poate fi promovată unirea răsăritenilor disidenţi; necesitatea rugăciunii pentru întoarcerea răsăritenilor disidenţi. Şi aşa mai departe. Se spune apoi: „Roma 5 6

Curierul Creştin, 1926, an VIII, nr. 6-7, p. 35. N. D., Zile Răsăritene, în Cultura Creştină, 1936, an XVI, nr. 11-12, p. 763-764.


Sf. Petru nu a avut şi nu are, faţă de cei ce, răzvrătindu-se, s-au rupt de dânsa, decât cea mai profundă compătimire şi nimic nu doreşte mai cu căldură decât revenirea acestora la sânul ei de Maică în chip păcătos părăsită. Şi îndeosebi i-a stat totdeauna la inimă întoarcerea răsăritenilor disidenţi”. Acest articol ridică o problemă foarte importantă: aceea a limbajului folosit. Biserica Catolică apare ca deţinătoarea adevărului mântuitor, cea care a păstrat unitatea Bisericii lui Christos, în vreme ce „răsăritenii”, prin care trebuie înţeleşi ortodocşii, sunt disidenţi, adică aceia care s-au rupt de biserica adevărată. Ei trebuie să se întoarcă în sânul Bisericii Catolice. Rolul acestei prezentări nu este să comentăm toate justificările teologice şi ecleziologice ale unor astfel de formulări, dar putem face observaţia că acest tip de abordări nu au cum să ducă propriuzis la apropiere. Ba dimpotrivă. Ele demonstrează superioritatea declarată a uneia dintre părţi în detrimentul oricărei alteia. Desigur că exprimări de acest gen au apărut deseori şi în lumea ortodoxă. Tot la începutul sec. XX, marele teolog sârb Iustin Popovici arăta că biserica mântuitoare este Biserica Ortodoxă, care îi va primi cu braţele deschise pe cei ce se întorc în sânul ei, dar numai după ce vor fi făcut actul de penitenţă, necesar pentru absolvirea de vina păcatului ereziei7 . Pentru mediul românesc interbelic, este de ajuns să amintim un titlu din Glasul Monahilor, apărut la Bucureşti, în ianuarie 1928: „Religia adevărată şi religiile false. Atacul neputincios al catolicismului”. Religia adevărată este evident cea ortodoxă. Interesant este că articolul în cauză combate chiar encliclica papei Pius XI despre unitatea bisericii, în care se vorbea tocmai de „întoarcerea dizidenţilor”8 . 7 J. POPOVIC, The Orthodox Church and Ecumenism, Birmingham, Lazarica Press, 2000, p. 154. 8 Glasul Monahilor, Bucureşti, 1928, an V, nr. 114, p. 3.

27


28

Ridicarea problemei refacerii unirii bisericeşti în România interbelică aducea cu sine şi o altă perspectivă asupra lucrurilor: realizarea unirii particulare a Bisericii Unite din România cu Biserica Ortodoxă Română. Subiectul a fost des dezbătut în presa vremii, cu tonalităţi diferite. Cultura Creştină anunţa cu indignare în 1940 că Mitropolitul Bucovinei, Visarion Puiu, a cerut „românilor uniţi să treacă sub ascultarea Patriarhiei autocefale din Bucureşti, pentru ca după această unificare, toţi românii întrupaţi într-o singură biserică să reia relaţiunile cu Roma”. Propunerea era considerată o capcană9 . În vreme ce în 1941, într-o prezentare făcută mitropolitului Alexandru Nicolescu se arăta că acesta „pe cât era de înfocat catolic şi apărător al Bisericii sale atunci când era nevoie, pe atât era de irenic faţă de Biserica soră, evitând tot ce ar putea provoca disensiuni şi jigniri. Aşa i-o dicta inima lui românească. Era convins că nu trece din viaţă până ce va vedea Unirea celor două biserici”. Motivaţia care stătea la baza convingerii sale era aceea că era vorba de două biserici româneşti, dezvoltate pe acelaşi pământ şi care au împărţit foarte multe experienţe istorice10 . În mod evident, de partea ortodoxă, uniatismul a fost văzut „ca o pacoste pentru poporul român”, aşa cum se afirma întrun articol din Glasul monahilor din 1930, rezultând o Biserică Unită cu Roma care a adus doar dezbinare între români şi nici un rezultat pozitiv11 . Această perspectivă este o ilustrare a relaţiilor foarte tensionate dintre ortodocşi şi greco-catolici / catolici în România interbelică. Tensiunile au fost provocate de chestiuni pastorale, materiale, politice, dar şi de pretenţia fiecăreia dintre cele două M. THEODORIAN-CARADA, În jurul „Ecumenicităţii”, în Cultura Creştină, 1940, an XX, nr. 3-4, p. 228-229. 10 A. TODEA, Mitropolitul Nicolescu şi unirea bisericilor româneşti, în Cultura Creştină, 1941, an XXI, nr. 4-6, p. 325-327. 11 Glasul Monahilor, Bucureşti, 1930, an VII, nr. 231-232, p. 1-2. 9


părţi că ea ar fi adevărata biserică naţională a românilor, toate acestea derulându-se pe fondul unor relaţii dificile de la nivelul comunităţilor bisericeşti locale, atât de mixte din punct de vedere confesional. Aşadar, care ar fi concluziile după această primă vedere de ansamblu asupra situaţiei din perioada interbelică: - Biserica Greco-Catolică se afla într-o relaţie reală foarte dificilă şi tensionată cu Biserica Ortodoxă – cu probleme ce păreau insurmontabile pornind de la trecutul istoric, conflicte locale de la nivelul parohiilor, dar şi centrale; - Poziţia Bisericii Ortodoxe Române faţă de Biserica Română Unită este influenţată de relaţia ei cu Biserica RomanoCatolică – iar în perioada interbelică, această relaţie a fost inexistentă la nivelul cooperării sau al dialogului, în schimb a fost foarte tensionată în contextul discuţiilor referitoare la încheierea Concordatului, respectiv la relaţia cu catolicismul maghiar; - De aceea, discuţiile despre unirea bisericilor se referă în special la unirea Bisericilor mari, generale, a Bisericii Apusului cu cea a Răsăritului, ele rămânând însă doar la nivel declarativ şi fără nici un efect practic. Poziţionarea fiecăreia pe poziţii de superioritate blochează continuarea dialogului, produce frustrare şi reacţii adverse; - Partea ortodoxă respinge cu tărie soluţia uniatismului ca variantă de realizare a unirii bisericeşti. Dacă acestea erau realităţile de dinainte de 1940, există ceva care s-a schimbat odată cu prăbuşirea regimului comunist şi cu crearea noului context de după 1990? Mai întâi, orice observator poate remarca intensificarea dialogului ecumenic în ultimele decenii, în care sunt implicate toate bisericile. Bisericile au fost puse tot mai mult în situaţia de a accepta dialogul şi apropierea ecumenică în condiţiile în care

29


30

evoluţia globală a lumii de după cel de-al doilea război mondial a pus accentul pe elementele de inter-conectivitate, de ştergere a graniţelor clasice, de creare de zone de apropiere, de depăşire a alterităţilor istorice. Avem în vedere astfel un proces lung şi complicat, cu caracter tranzitoriu, ca o reflectare a simbolisticii celor două feţe ale lui Ianus – aceea de trecere dinspre trecut spre un viitor totuşi nesigur şi necunoscut. Aplicând această metaforă la relaţia interconfesională dintre ortodoxie şi catolicism, ea devine cu atât mai potrivită cu cât cele două feţe sunt orientate în mod tradiţional spre vest şi spre est, într-un dialog simbolic care a marcat de-a lungul secolelor o bună parte din istoria europeană. Acesta primeşte noi conotaţii odată cu apariţia şi apoi accentuarea în ultimul timp a procesului de extindere înspre Răsărit a Uniunii Europene, proces care a adus în graniţele Uniunii ţări majoritar ortodoxe, în care acesta a fost susţinut de ierarhiile tuturor bisericilor puse în faţa unei evoluţii inevitabile. Cu toate acestea, dialogul ecumenic rămâne extrem de constestat de mari teologi, ierarhi sau reprezentanţi ai ordinelor monahale. Câteva exemple sunt grăitoare în acest sens. Părintele Arsenie Boca spunea: „Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor! Ferească Dumnezeu!”. Părintele profesor Dumitru Stăniloaie spunea: „Eu nu prea sunt pentru ecumenism! A avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, care l-a numit panerezia timpului nostru. Eu îl socotesc produsul masoneriei. Relativizează adevărul, credinţa adevărată”12 . În vreme ce teologul Radu Preda afirma într-un articol recent că ecumenismul poate duce la sincretism, pierderea identităţii şi uniformizare. Ecumenismul poate duce Vezi astfel de poziţii ale teologilor ortodocşi români, în: C. IVĂNUŢĂ, Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul azi, în Rost. Revistă de politică şi cultură creştină, 2004, nr. 12, www.rostonline.org/rost/feb2004/ecumenism.shtml , p. 1; Despre ecumenism, în Credo.ro. Portal ortodox, www.credo.ro/ecumenism.php, p. 1. 12


astfel la pierderea identităţii ortodoxe a românilor13 . Problema identităţii confesionale este extrem de importantă în acest context tocmai pentru faptul că o mare parte a acestui construct ideologic se datorează contactului cu „celălalt”, relaţiei de alteritate. Procesul de auto-cunoaştere, auto-evaluare şi auto-definire a fost accelerat prin contactele cu alte grupuri confesionale. Există şi aici însă un mare paradox, observat de istoricul Gillian Evans, care spunea: „în istoria diviziunii Bisericii creştine, a fost cazul în dese rânduri ca o biserică să se definească pe sine prin contrast cu ceea ce credea că nu reprezintă sau nu este. ... Aşadar, atunci când s-au angajat în discuţiile despre unire, bisericile au fost obligate să se gândească foarte bine la propria identitate. Paradoxal, tocmai ecumenismul a fost acela care a adâncit înţelegerea lucrurilor care separă o biserică de altele cu care nu se află în comuniune”14 . Pe de altă parte, dialogul ecumenic se desfăşoară în mod real la nivel superior, direct între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă, Română, în cazul nostru, fără ca Biserica GrecoCatolică să fie parte activă din această ecuaţie. Organizarea şi felul în care s-a efectuat vizita papei Ioan Paul II în România, în 1999, sunt dovezi ale celor două perspective enunţate mai sus. Să menţionăm şi faptul că Biserica Ortodoxă Română nu poate şi refuză să admită uniatismul ca o cale de dialog şi de refacere a unităţii bisericeşti. Documentul semnat de partea ortodoxă şi de cea catolică la Balamand în 1993 vine exact în sprijinul acestei idei. De altfel, într-un articol din 1999, patriarhul Teoctist caracteriza acest document ca fiind un „text R. PREDA, 1994, apud A. Simion, Biserica Ortodoxă Română în anii ’90: între “Biserica Naţională” şi “Biserica Naţionalistă”, în http://cclbsebes.ro/docs/ Sebus_2_2010/28_A_Simion.pdf, p. 579. 14 G. EVANS, The Church and the Churches, Cambridge, Cambridge University Press, 1994, p. 166. 13

31


32

de o mare înţelepciune”15 . Mai mult decât atât, Biserica Greco-Catolică din România se află după 1990 într-o situaţie şi mai dificilă decât era în perioada interbelică: numărul de credincioşi este mai mic, iar influenţa sa în societate este mult redusă; relaţia cu Biserica Ortodoxă Română este foarte complicată şi a fost în dese rânduri foarte tensionată, pornind de la numeroase conflicte locale, de la problemele ce ţin de proprietăţi, clădirile bisericilor şi aşa mai departe. Să observăm aşadar că în contextul discuţiei referitoare la apropiere, cunoaştere reciprocă şi eventuala unire a bisericilor, pentru Biserica Română Unită situaţia nu e prea diferită în ultimii ani faţă de cea de dinainte de 1948. În aceste condiţii, ce loc mai rămâne pentru Biserica GrecoCatolică din România în mişcarea ecumenică actuală? Iată câteva perspective. Mai întâi ar fi cea care se poate deduce după o analiză a unui document emis de papa Ioan Paul II în anul 2000. Este vorba despre scrisoarea apostolică dată cu ocazia celebrării celui deal treilea centenar al unirii şi în care s-a referit la elementele componente ale identităţii greco-catolicismului românesc. Suveranul Pontif pornea de la principiile de unitate a credinţei, respectiv de unitate în diversitate şi vorbea de păstrarea nealterată a ritului şi tradiţiilor proprii Bisericii Unite. Arată că la baza unirii au stat Conciliile de la Florenţa şi Trento (menţionarea conciliului tridentin este extrem de importantă) şi aminteşte de nevoia spirituală a românilor de a se afla în comuniune cu Roma, mai ales în condiţiile în care ei au fost în „tragedia divizării” dintre Apus şi Răsărit. Românii au luptat astfel pentru refacerea unităţii bisericii, fiind un model pentru toţi. Pomenindu-i 15

Ortodoxia, 1999, an L, nr. 1-2, p. 3-5.


apoi pe Atanasie Anghel, Inochentie Micu şi Petru Pavel Aron, respectiv sinoadele provinciale din 1872, 1882 şi 1900, papa chema la o reanalizare a „documentelor istorice şi canonice ale Bisericii Unite, pentru a evidenţia „aspecte fundamentale pentru tradiţia teologică, liturgică şi spirituală a Bisericii GrecoCatolice din România”. Papa Ioan Paul II îşi încheia scrisoarea prin referirea la vocaţia specifică a Bisericilor Orientale aflate în comuniune cu Roma. Documentul se poate interpreta în mai multe feluri, iar una din posibilele variante ar fi tocmai aceasta: el reprezintă un îndemn pentru concentrarea bisericii asupra propriei evoluţii, pentru întărirea propriei identităţi, pentru cunoaşterea trecutului şi locului ocupat de ea în cadrul general al catolicismului. Cu alte cuvinte, o concentrare asupra sinelui, cu dubla sa viziune şi vocaţie: locală, respectiv universală16 . O a doua perspectivă este participarea activă a Bisericii Greco-Catolice la iniţiativele şi activităţile organismelor oficiale ale Bisericii Catolice implicate în dialogul ecumenic la diverse niveluri. Putem menţiona în acest sens ca exemplu, participarea la lucrările Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor, din care face parte şi P.S. Florentin Crihălmeanu, episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla17 . Toate acestea însă nu se referă la planul local al dialogului ecumenic, la un dialog cu un astfel de subiect între Biserica Greco-Catolică din România şi Biserica Ortodoxă Română. Există totuşi şi o a treia perspectivă, care are în vedere tocmai acest plan al acţiunii locale. În ultimele decenii, Bisericile tradiţionale sunt chemate tot Vezi o analiză a acestui text în: C. GHIŞA, Biserica Greco-Catolică din Transilvania. 1700-1850. Elaborarea discursului identitar, Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2006, p. 381-382. 17 Vezi spre exemplu articolul: P.S. Florentin la Plenara Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor, în www.bru.ro/cluj-gherla/ps-florentin-la-plenaraconsiliului-pontifical-pentru-unitatea-crestinilor-ii/ 16

33


34

mai mult să dea un răspuns la marile provocări ale lumii postmoderne, în care cuvintele cheie sunt: globalizare, secularizare, laicizare, indiferentism religios, ateism, proliferarea sectelor religioase, relativism şi aşa mai departe. Ca şi consecinţe directe în plan spiritual ale acestor fenomene se constată: rolul social al bisericii scade foarte mult, având un impact din ce în ce mai mic asupra oamenilor; scăderea numărului celor care participă la slujbele religioase, cu excepţia ceremoniilor legate de riturile de trecere; dezvoltarea spiritualităţii private; răspândirea unei religii ce tinde să fie critică faţă de tradiţie şi autoritate, subiectivă, ecclectică şi concentrată pe identitate şi auto-realizare. Sociologul Grace Davie numea acest tip de religie trăită în sfera privată „believing without belonging”, adică a crede fără să aparţii unei biserici sau secte propriu-zise. Este ceea ce sociologul Thomas Luckmann numea „invisible religion”18 . Aceasta fiind situaţia constatată pentru societăţile din vestul Europei şi ţinând cont de direcţiile înspre care se îndreaptă şi România din perspectiva evoluţiei sociale, economice şi culturale, se poate concluziona că aceste fenomene de la nivelul vieţii religioase îşi vor face simţite efectele şi în acest spaţiu cât de curând. Procesul a început deja şi este vizibil şi în celelalte state foste comuniste. Aici, imediat după 1989, a avut loc o revigorare a participării oamenilor la ceremoniile religioase, însă tendinţa va fi tot înspre scădere, în condiţiile în care tinerii se declară a fi mai puţin religioşi decât părinţii lor. Să observăm în acest moment faptul că aceste provocări sunt comune pentru toate bisericile din România, mai ales pentru cele tradiţionale. Aşadar, Biserica Greco-Catolică va trebui să găsească răspunsuri la aceste probleme, în aceeaşi măsură ca şi Biserica Ortodoxă, cu condiţia să le conştientizeze la timp, să G. DAVIE, Resacralization, în vol. The Sociology of Religion, edited by Bryan S. Turner, Oxford, Wiley-Blackwell Publications, 2010, p. 174. 18


le analizeze cu grijă, să construiască o serie de strategii care să diminueze efectele proceselor enunţate mai sus. Acestea fiind spuse, e uşor de observat faptul că, în faţa unui „inamic” comun, bisericile tradiţionale ar putea adopta strategii similare, ar putea găsi o cale de comunicare care să le apropie şi care să ducă la o eficientizare a demersurilor ce ar trebui făcute. Bisericile tradiţionale cele mai importante, Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă sunt puse astfel în faţa unui paradox important: - Pe de o parte trebuie să-şi apere propriile valori dogmatice, rituale, sacramentale, morale, întărind tendinţa de închidere în sine şi de accentuare a promovării propriului discurs identitar. - Pe de altă parte, sunt în căutare de aliaţi pentru că resimt presiunea extraordinară venită dinspre provocările lumii moderne în faţa cărora sunt mai mult sau mai puţin adaptate. De aici provine ideea susţinută de patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române într-un interviu din 2007, imediat după alegerea sa în scaunul patriarhal, de a susţine un fel de alianţă cu alte biserici în vederea combaterii acestor pericole. Desigur că o astfel de colaborare va fi greu de pus în practică în România în condiţiile unei alterităţi vechi şi profunde între catolici/greco-catolici şi ortodocşi, dar ideea merită reţinută. Şi nici nu este nouă în spaţiul spiritual românesc. Îl aminteam mai sus pe părintele unit Nicolae Franco, cel ce publica în 1926 şi 1927 o serie de articole în Curierul Creştin de la Gherla. Titlul seriei era: ”Apărarea creştinismului prin unirea bisericilor”. Se spune: „Francmasoneria, Libera Cugetare, Judaismul, Socialismul, Anarhismul, politicienii radicali şi republicani de talia lui Combes, raţionaliştii şi hipercriticii în ştiinţe şi litere, la care se pot adăuga Moderniştii pe cum mai noi bolşevicii, demagogii extremişti şi Pocăiţii – care pretind să rămână

35


profund creştini, ba chiar Catolici, toţi laolaltă clatină temeliile creştinismului”19 . Iar „atacul” se face prin masca libertăţii. Catolicii şi ortodocşii sunt afectaţi în aceeaşi măsură. Desigur, scopul final al articolelor a fost susţinerea ideii unirii Bisericii Ortodoxe cu Biserica Catolică, prin demonstrarea superiorităţii acesteia din urmă, însă merită reţinut următorul aspect: dialogul şi apropierea dintre cele două părţi trebuie să înceapă şi să se întărească tocmai din cauza pericolelor lumii moderne. Aceasta cred că este direcţia pe care Biserica Greco-Catolică din România poate să joace un rol activ, individual şi particular, pornind de la realităţile locale ale societăţii româneşti.

36

19

Curierul Creştin, 1926, an VIII, nr. 1, p. 3.


Perspective ortodoxe ale ecumenismului Bisericii Catolice de rit oriental Pr. Drd. Petru Cătinean Parohia Ortodoxă Călimănel, Topliţa

A

ducem mulţumiri pe această cale maicii Eliane, gazda acestui colocviu, care cu mult devotament şi dăruire a iniţiat acest dialog pe o temă care, cel puţin în România, se află într-un real impas. Ştim că dialogul este singura cale de apropiere frăţească între ortodocşi şi catolici de rit oriental, însă acest dialog trebuie să presupună atât dragoste cât şi adevăr. Trebuie să menţionăm încă de la început că însăşi întrunirile de dialog dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă au avut de suferit din cauza implicaţiilor eclesiologice şi canonice ale uniatismului. Comisia de la Freising (iunie 1990) a afirmat clar că „respinge uniatismul ca metodă de căutare a unităţii pentru că se opune tradiţiei comune a Bisericii noastre (atât ortodoxe cât şi catolice)”. A urmat apoi documentul elaborat la Ariccia de către Comitetul mixt de coordonare a dialogului (iunie 1991) şi perfectat la Balamand (iunie 1993) în care uniatismul este respins ca metodă (de unire în trecut) dar şi ca model de unitate (în prezent). Respingerea uniatismului ca model al unităţii creştine a ridicat

37


problema statutului actual al Bisericilor Unite cu Roma. Aceste Biserici nu pot exista ca o a treia Biserică, pe lângă cea Catolică şi cea Ortodoxă, ci doar ca parte a uneia dintre ele. Ortodocşii nu au negat dreptul la existenţă al greco-catolicilor, ci pretenţia lor de a fi model de unitate între catolici şi ortodocşi. Pentru că, de exemplu în România, în loc să vindece rana separării dintre creştini, uniatismul a adâncit-o. Bisericile Ortodoxe au identificat o soluţie cu privire la Bisericile Unite cu Roma, Greco-Catolice: fie acestea se identifică total cu Biserica Catolică, fie revin în comuniune cu Bisericile Ortodoxe şi, împreună cu acestea, vor căuta deplina comuniune cu Biserica Catolică.

38

Îmi exprim îngrijorarea cu ocazia acestui dialog asupra faptului că Bisericile Greco-Catolice renunţă în mod treptat la moştenirea bizantină în favoarea influenţelor ritului latin, observându-se o continuă catolicizare a cultului Bisericii Unite cu Roma. Urmărind vitalizarea vieţii spirituale a credincioşilor lor, teologii greco-catolici au recurs, din păcate, la împrumuturi din tradiţia apuseană, în defavoarea tezaurului răsăritean. Un ultim exemplu este decretul 20 din 21 mai 2009 (vezi anexa) dat de Arhiepiscopia Majoră a Bisericii Române Unite cu Roma în care este tratat postul şi ajunul în această Biserică. În aliniatul II se menţionează faptul că: „în Biserica Română Unită cu Roma s-a păstrat practiva veche a tradiţiei şi spiritualităţii bizantine”, ceea ce este în opoziţie flagrantă cu ceea ce se menţionează în finalul decretului în care se spune că „prezentul decret, intră în vigoare odată cu publicarea lui, abrogând orice prevedere anterioară contrară”. Astfel, odată cu acest decret se desfiinţează şi instituţia postului


pe care spiritualitatea răsăriteană pune atât de mult accent pentru că, prezentul decret consideră în art. III, paragr. 3 că în post este permisă consumarea peştelui, vinului, undelemnului, ouălor şi produselor lactate, lucru neacceptat de spiritualitatea bizantină, pe care o invocă acest decret. Biserica Greco-Catolică din România riscă astfel să piardă din propria tradiţie răsăriteană, deschizându-se faţă de influenţele teologiei şi spiritualităţii latine. Cu alte cuvinte, prin latinizarea cultului se va ajunge la absorbţia greco-catolicilor în marea masă a catolicilor de rit latin. Astfel, nu putem fi surprinşi de concluzia evidentă că în România problemele nu s-au îmbunătăţit ci, din contră. Uniatimsul a provocat în trecut răni adânci Ortodoxiei româneşti iar romano-catolicii nu au întreprins nimic concret şi la obiect privind poziţia faţă de uniatism. Mai mult decât atât introducerea treptată a ascezei şi spiritualităţii doctrinei catolice în Biserica Uniată nu face decât să lărgească şi mai mult distanţa dintre cele două Biserici române. Dacă însă din punct de vedere doctrinar şi canonic situaţia nu se află la cele mai bune cote de apreciere, în practică situaţia dintre cele două Biserici, cel puţin în eparhia noastră (a Covasnei şi Harghitei) este mult peste situaţia generală a raportului dintre cele două Biserici. Aici respectul reciproc dintre clerul ortodox şi cel greco-catolic este profund vizibil. De asemenea şi la nivelul credincioşilor se constată o relaţie interreligioasă bună. Participarea clerului ortodox şi a celui greco-catolic împreună la diferite activităţi social-culturale sau de interes comunitar este un semn că ambele Biserici doresc pe plan local o cât mai multă convieţuire.

39


40

Menţionăm pe această cale că dacă s-ar rezolva problemele patrimoniale pe cale amiabilă suntem convinşi că relaţiile dintre Biserica Ortodoxă Română şi cea Unită cu Roma vor ajunge la cote tot mai înalte. Considerăm asfel că acolo unde diferendele de natură patrimonială s-au rezolvat în mod echitabil nu mai sunt la această dată tensiuni interreligioase. Dorim ca prin buna înţelegere comunităţile ortodoxe şi cu cele greco-catolice să contribuie la întărirea credinţei în Sfânta Treime – Dumnezeu şi în acelaşi timp păstrarea identităţii noastre româneşti într-o zonă în care suntem ambele Biserici minoritare. Recunoaştem că cele două Biserici – Ortodoxă şi cea Unită cu Roma – au avut un rol important în refacerea unităţii naţionale a românilor. Nădăjduim ca Bisericile noastre să fie în continuare un factor de echilibru atât naţional cât şi social. Am dori să putem colabora mai mult în cazul problemelor de dificultate socială ajutând pe cei defavorizaţi ca prin faptele noastre să putem da o bună mărturie că ambele Biserici slujesc Mântuitorului-Hristos şi semenilor noştri. De aceea, suntem conştienţi că drumul spre unitatea Bisericilor creştine nu va începe niciodată prin abordarea problemelor de doctrină, ci prin colaborarea practică în societate unde sărăcia şi durerea transcend elementele de doctrină şi canoanele Bisericii. Cele mai importante „conferinţe interreligioase” consider că nu s-au desfăşurat în cele mai importante capitale ale lumii sau în cele mai celebre amfiteatre, ci acelea s-au ţinut la căpătâiul bolnavului sau în casa unei familii cu mulţi copii care se aflau în mari dificultăţi. Nădăjduim astfel că această conferinţă va contribui la o mai bună cunoaştere a realităţii bisericeşti şi sociale şi că va avea apoi ca efect întărirea dialogului dintre cele două biserici.


Ecumenismul şi Biserica Greco-Catolică Ucraineană Pr. Dr. Mychajlo Dymyd Universitatea Catolică din Lviv (Ucraina) Intervenţia

mea se referă la ecumenismul Bisericii Greco-Catolice Ucrainiene. Ca introducere, eu aş spune că ecumenismul nu este o teorie, ci, mai degrabă, un sentiment al spiritului, pe care îl trăieşti şi îl duci, peste tot, cu tine. Însă, nu este nicio îndoială că într-o mare comunitate de creştini cum este Biserica, trebuie şi să îţi determini poziţia sentimentelor proprii pentru ca toate acestea să poată fi pe lungimea bună de undă şi, astfel, să răspundă dorinţei Domnului nostru Isus Hristos. În acest fel, ecumenismul devine teorie. Să trecem, aşadar, la teorie. În decembrie 2009, patriarhul Lubomyr (Huzar) a prezentat o „Enciclică sinodală cu ocazia celei de-a 20-a aniversări a legalizării Bisericii Greco-Catolice Ucaininene, a aniversării a 65 de ani de la moartea mitropolitului Andrey (Sceptyţkii) şi a celei de-a 25-a aniversare a morţii patriarhului Joseph (Slipii)”1, în care episcopii ucrainieni îşi stabilesc poziţia asupra ecumenismului Bisericii lor. 1 Синодальне послання з нагоди 20-ліття легалізації УГКЦ, 65-ліття з дня смерті Митрополита Андрея (Шептицького) та 25-ліття з дня смерті Патріарха Йосифа (Сліпого) (8 грудня 2009) = http://ugcc.org.ua/985.0.html?&L=0; The Synod’s message for the occasion of the 20th anniversary of the legalization of the UGCC, the 65th anniversary of the death of Metropolitan Andrey (Sheptytskyj), and the 25th  anniversary of the death of Patriarch Joseph (Slipyj) = http://ugcc.org. ua/985.0.html?&L=2.

41


Găsim acolo câteva puncte fundamentale :

P

rimul, exprimat de către mitropolitul Andrei, preconizează că, în mod paradoxal, „singura cale de a obţine o libertate spirituală adevărată, este de a fi un „prizonier al lui Hristos”! Cheia succesului, în efortul pentru unitatea Bisericii, este credinţa în Dumnezeu, care constituie poziţia noastră şi ea diminuează pe măsura acţiunilor noastre care sunt contrare voinţei lui Dumnezeu. Trebuie să fie clar că „căutarea deliberată a suferinţei este o ispitire a lui Dumnezeu, însă acceptarea umilă a voii lui Dumnezeu” ne apropie de împărăţia Lui şi este, deci, o cale sigură de ecumenism. În Ucraina există o pagină de istorie recentă, cea care se numeşte „ecumenismul din timpul represiunilor” şi care indică timpul în care neînţelegerile juridice au lăsat loc rugăciunii comune.

42

1. Prin acesta se ajunge la cel de-al doilea punct necesar pentru un ecumenism serios – este vorba de a-l dori cu multă ardoare. Patriarhul Iosif, încă încarcerat de către regimul comunist, scria : „Căutaţi măreţia!”. Aceasta însemna  : „a coopera cu impulsurile primite de la Dumnezeu, a nu le pierde şi a nu risipi propria forţă în bagatele şi lucruri trecătoare. În Biserică nu există situaţii cu adevărat disperate. Patriarhul Lubomir vorbeşte despre „sfinţenia poporului unit, în pelerinajul comuniunii ecleziale în vederea realizării voinţei Mântuitorului Hristos. El se explică în felul următor : „Noi suntem un popor rănit, din punct de vedere spiritual, de către totalitarismul ateu şi ruinat de către diviziunile permanente – noi trebuie să devenim un popor sfânt şi unit, să dorim cu sinceritate comuniunea eclezială cu toţi creştinii. Să ne păstrăm, deci, spiritul nostru sus, pentru a nu pierde din vedere acest obiectiv mare şi demn – „sfinţenia poporului unit”. 2. O cale istorică a unităţii poporului lui Dumnezeu este ideea Patriarhatului Bisericii din Kiev, care trebuia să servească unificării


celor două ramuri, în trecut comune, ale Bisericii ucraineanobieloruse. După cum cunoaştem din istorie, din cauza dezacordurilor privind Unirea de la Brest, această Biserică s-a scindat în două părţi : una care depinde de Roma, cealaltă de Constantinopol. Interesant este că „moştenitorii Bisericii istorice a Kievului, din Ucraina, au în comun faptul că ei recunosc că Biserica este pregătită pentru statutul patriarhal.” Acesta este, într-adevăr, un sentiment care depăşeşte denominaţiunile actuale şi care demonstrează că patriarhatul comun ar putea fi un instrument practic pentru comuniunea între Bisericile Kievului. 3. Pentru realizarea acestui ideal, trebuie să se treacă la o nouă calitate a comuniunii inter-bisericeşti, care nu s-ar mai baza pe relaţiile canonice şi pe jurisdicţia exclusivistă, ci pe comuniunea intrinsecă, cea care îi leagă pe cei care participă la Masa Domnului. Pentru a nu fi profet, mă voi mulţumi să reproduc intervenţia episcopului emerit de Ivano-Frankovsk, Sofron (Mudry) la cea de-a XI-a Adunare generală ordinară a Sinodului episcopilor, „Euharistia  : izvor şi apogeu a vieţii şi a misiunii Bisericii”, la Roma, în 8 octombrie 2005, în prezenţa Sfântului Părinte Benedict XVI : „Canonul 7022 din Codul Bisericilor orientale interzice în mod explicit concelebrarea Divinei Euharistii cu preoţi ne-catolici şi invers. Acest canon naşte din nevoia de plenitudine a unităţii între Biserici. De acord fiind, eu cred necesar să se revadă acest canon, reconsiderându-se un anumit număr de puncte fundamentale ale Euharistiei şi ale ecumenismului, precizând, printre altele, termenul „ne-catolic” utilizat de către canonul citat mai înainte. Trebuie subliniată relaţia intimă ce există între Cuvânt şi Sacrament. Anunţul Veştii Bune se adresează tuturor. Sacramentul este rezervat celor care au primit anunţul şi au aderat cu credinţă la acesta. Botezul introduce în Trupul lui Hristos, Euharistia face să crească şi duce la bun sfârşit întruparea. Astfel, Euharistia nu exprimă doar unitatea Bisericii, ci o produce. În calitate de element constitutiv al unităţii, ea nu o poate urma, ci ea trebuie primită ca moment-cheie, pentru a face reale aspiraţiile noastre ecumenice. Ca 2 „Le este interzis preoţilor catolici să concelebreze Sfânta Liturghie împreună cu preoţi sau slujitori ai lui Dumnezeu necatolici”.

43


expresie a unităţii vizibile a Bisericii, în sens ontologic, adică în sensul plenitudinii mijloacelor mântuirii, ea este, la fel, promisiunea realizării fenomenului unităţii vizibile. Euharistia produce unitatea vizibilă deplină a Bisericii. Prin urmare, făcându-i pe ne-catolicii ortodocşi să participe la Comuniune, noi facem reală comuniunea dintre noi. Astfel, o participare comună la celebrarea Euharistiei catolicilor şi a ortodocşilor şi invers, ar putea fi lumina care să ne ilumineze pentru a realiza setea de unicul nostru Domn, Mântuitor şi Păstor: „Ut unum sint”. Aceste exigenţe nu sunt, probabil, bine prezentate în raporturile oficiale ale Bisericilor noastre, dar se fac simţite, din ce în ce mai mult, în munca noastră pastorală zilnică.”

44

4. În practică, nu este greu de insuflat idei de acest gen, cum sunt un patriarhat comun sau o inter-comuniune, căci, pentru mulţi greco-catolici, aceasta „seamănă cu o violare a tradiţiilor bisericeşti consacrate în timp”. Este, deci, primordial să se lucreze cu foarte multă putere pentru a-i convinge pe aceşti oameni că, pentru a fi pe deplin de partea lui Hristos şi a Bisericii Sale, este nevoie de voinţă şi de muncă pentru unitate. Trebuie, de asemnea, să învăţăm să facem distincţie între tradiţie şi Tradiţie pentru a ajunge să înţelegem că, cu adevărat, Tradiţia ancestrală este cea a Bisericii unite, în faţa separaţiilor-unirilor şi că valoarea ei este într-un grad mult mai înalt decât tradiţia seculară în neunire. Pentru greco-catolici, este nevoie de umilinţă pentru a remarca răul care li s-a făcut ortodocşilor prin unirile de genul celei de la Brest (1596) sau a celei de la Alba-Iulia (1697). De aceea scriu episcopii ucrainieni : „Nu ne vom atinge marile obiective... decât lucrând asupra spiritului nostru, care ar trebui să fie demn de aceste provocări dintre cele mai mari – unitatea poporului lui Dumnezeu şi sfinţenia. Pe primul loc stă viaţa transformată a poporului lui Dumnezeu, care este conştient de noile sale funcţii şi responsabilităţi.  [...] Totuşi, ideile înalte se numesc astfel pentru că ele cer o anumită înălţime a spiritului pentru a putea fi primite. S-a spus: „trădarea Legii”, despre vizita lui Hristos la vameşul Zaheu (Luca 19, 1-10). Obstacolele şi ameninţările sunt evidente. Şi nu sunt doar acestea.”


5. În practică, cu ce ar trebui să se asemene o astfel de unică Biserică pomisna a Kievului ? Episcopii greco-catolici spun  : „Fiecare ramură confesională a Bisericii Kievului nu trebuie să îşi piardă legăturile confesionale cele mai vechi”. Aceste legături nu trebuie să fie rupte. Trebuie, însă, să se treacă de la afirmaţii, la comuniune frăţească. În primul rând, aceasta nu înseamnă o violare a unicei ordini posibile între Biserici, ci un proces determinat de creşterea naturală a Bisericilor ucrainiene. În al doilea rând, sunt luate în consideraţie interesele fiecărei părţi aflate în discuţie. În al treilea rând, tentativele monopoliste de rezolvare a problemei Bisericii Kievului în favoarea unei confesiuni trebuie să se oprească, pentru a se transforma într-un efort comun al întregii comunităţi creştine. Episcopii conchid: „Soluţionarea civilizată a sorţii Bisericii Kievului poate deveni un real „laborator al ecumenismului” (Ioan-Paul II). Într-un alt document ecumenic, „Memorandumul Bisericii Greco-Catolice Ucrainiene asupra problemei autonomiei Bisericii Kievului (Procesul de creare al unei unice Biserici pomisna [autonome])„3 din ianuarie 2008, citim: 3. Unitatea Bisericii pomisna nu va fi o ameninţare pentru relaţiile fiecăreia dintre părţi, care se dezvoltă din punct de vedere istoric, cu celelalte Biserici. Bogăţia spirituală acumulată de către fiecare Biserică datorită unui contact prelungit cu centrul „lor” creştin, va fi patrimoniul comun al Bisericii pomisna.

6. Neîncrederea ortodocşilor este, şi el, un punct primordial care trebuie depăşit. De fapt, vedem că psihologia comunitară joacă un rol important în ecumenism. Ortodocşii ucrainieni tratează cu prudenţă această propunere a Bisericii Greco-Catolice Ucrainiene, care prevede ieşirea din câmpul îngust al cadrului confesional, căci ei văd aici modelul vechi al „uniatismului”. Aceasta sugerează că, în Ucraina, s-a ajuns la o scadenţă, o serioasă nevoie de a înţelege diferenţa dintre „uniatism” ca dependenţă confe-

3 Меморандум Української Греко-Католицької Церкви щодо питання помісності Київської Церкви (процесу творення єдиної помісної Церкви) (Київ, 21 січня 2008) // Вісник Києво-Галицького Верховного Архиєпископства № 5 (2008).

45


sională şi unitatea de comuniune a bisericilor egale ca demnitate. Fiecare dintre Biserici este independentă în propria sa prezidenţă şi ierarhie, toate sunt egale în exerciţiul sacramentelor mântuirii. Totuşi, anumite îndoieli apar de ambele părţi: dacă ortodocşii interpretează orice unitate cu greco-catolicii ca o fugă de ortodoxie, greco-catolicii şi romano-catolicii se tem uneori că acest model supra-confesional ar putea trunchia unitatea greco-catolicilor cu episcopul Romei.

46

7. Patriarhul Iosif (Slipii) scria : „Bisericile cele mai numeroase sunt cele de la noi, Ortodoxe si Catolice şi, vorbind mai clar, între noi nu există diferenţe dogmatice importante, aşa cum o indică studiile teologice şi cum ne-o arată istoria. La drept vorbind, ruptura şi despărţirea sunt susţinute doar din exterior, [...] Să fim noi înşine ! Să ne aplecăm asupra bunului nostru spiritual, asupra mântuirii sufletelor noastre – şi, ca urmare, între noi va fi unitate, în special în Biserică...4” Iată procesul verbal al propunerilor teoretice ale Bisericii Greco-Catolice Ucrainiene în ceea ce priveşte ecumenismul dar, când va fi el, oare, o realitate în teren  ? Un document important a fost emis din partea teologilor greco-catolici ucrainieni în ianuarie 20075, pe care vă recomand să îl citiţi în întregime, în care teologii spun: 4.1. Suntem asiguraţi de faptul că, în timpul unei anumite perioade (mergând de la 16 decembrie 1969 până în 29 iunie 1986), interdicţiile ospitalităţii euharitice în cadre definite de către Conciliul Vatican II au fost ridicate între Biserica Ortodoxă Rusă şi Biserica Romano-Catolică. Mitropolitul Nicodim, care era responsabil cu serviciul relaţiilor ecleziale exterioare Patriarhiei Moscovei, o explicase prin faptul că „BiseriEnciclică « Despre unirea în Hristos » (Roma, 3 iunie 1976); Послання «Про поєднання у Христі» (Рим, 3 червня 1976). 5 Societate Ştiinţifică de Teologie din Ucraina. Apel către teologii Bisericilor de tradiţie Kieviană: Concluziile şi propunerile Congresului teologilor Bisericii Greco-Catolice din Ucraina, întruniţi pe tema „Comuniunea euharistică: o provocare adusă tradiţiei şi modernităţii în Bisericile tradiţionale”, convocată de către Societatea Ştiinţifică de Teologie din Ucraina şi care s-a ţinut din 2 până în 4 ianuarie 2007 A.D.// Logos 51, 1-2 (2010), p. 123-136 = http://ucu.edu.ua/fr/ relations-inter-confessionnelles/471/. 4


ca Ortodoxă şi Biserica Catolică au aceleaşi doctrine la nivelul Sfintelor Sacramente şi îşi recunosc reciproc Sacramentele care sunt celebrate aici”. Această decizie nu a fost revocată apoi, dar s-a decis, doar, „să se amâne aplicarea ei” căci „această practică nu s-a dezvoltat” şi s-a exprimat dorinţa de a coordona această decizie cu alte Biserici Ortodoxe. 4.2. Aceste fapte stau mărturie, odată în plus, că ruptura ospitalităţii euharistice dintre Bisericile Ortodoxe şi Catolice are, mai degrabă, un caracter disciplinar şi canonic decât dogmatic. Aceasta ne face optimişti în ceea ce priveşte acţiunea Spiritului Sfânt, care va ilumina Bisericile noastre şi va indica momentul în care se va plutea stabili, din nou, ospitalitatea euharistică dintre ele. Această practică, ca excepţie, există deja între Biserica Greco-Catolică din Ucraina, Biserica Ortodoxă Autocefală din Ucraina şi Biserica Ortodoxă din Ucraina a Patriarhiei de Kiev, ceea ce dă speranţa că ospitalitatea euharistică a Bisericii Ortodoxe din Ucraina va fi stabilită din nou, pentru toţi membrii Bisericilor ieşite din Botezul ţării Rus’, din Kiev.

Ucraina este un laborator ecumenic în care viaţa bisericească trăieşte puternic, mai mult sub influenţa Spiritului Sfânt decât în cadrul unei discipline ierarhice tradiţionale. Pentru aceasta, o patriarhie a acestei Biserici a Kievului ar putea fi, cu adevărat, de mare inspiraţie pentru unitatea marilor Biserici-Mame tradiţionale – Roma şi Constantinopol.6 În realitatea de fiecare zi, mulţi oameni se consideră parte a unei Biserici a Kievului. Se întâlnesc căsătorii numite mixte, fraţi preoţi car aparţin diverselor jurisdicţii, există, de asemenea, din când în când, Liturghii euharistice comune. Dar acestea sunt, totuşi, evenimente extraordinare şi aceasta reprezintă prea puţin pentru a face Biserica să iasă din mocirla în care a dus-o dezbinarea. Chiar dacă, teoretic, Bisericile Kievului sunt gata pentru un dialog, povara istorică şi apartenenţa la marile centre precum Constantinopolul, Roma şi Moscova, psihologia 6 Меморандум Української Греко-Католицької Церкви Помісності Київської Церкви (Процесу творення єдиної помісної Церкви) (21 січня 2008). Вісник Києво-Галицького Верховно Архиєпископства № 5 (Київ 2008) 7-9 = http://www.ugcc.org.ua/fileadmin/user_upload/pdf/visnyk_5.pdf.

47


comunitară îi ţine de mâini pe cei care ar fi deja, astăzi, apţi să se debaraseze de această povară inutilă. Pentru aceasta, trebuie să ne deschidem inimile din ce în ce mai mult, pentru a fi de partea soluţiei şi pentru a fi apţi să răspundem la chemarea Spiritului Sfânt, în ziua în care Isus Hristos îi va permite punerea în practică. Aşa cum cred că Spiritul suflă unde vrea el şi când vrea el, chiar dacă aceste centre istorice creştine nu sunt încă convertite 100%, sunt convins că o surpriză va veni şi că ea va fi binevenită. Noi, greco-catolicii ortodocşi în comuniune cu Succesorul lui Petru, trebuie să fim primii gata pentru o astfel de eventualitate, pentru că nu există nici un motiv de a mai fi uniri de genul celor de la Brest şi de la Alba-Iulia, ci de a trăi, din plin, acest spirit.

48


BISERICA GRECO-CATOLICĂ UNGARĂ ŞI ECUMENISMUL PS Fülöp Kocsis, episcop de Hajdúdorog

Începutul: ungurii şi creştinismul bizantin

U

ngurii nomazi, deja multe secole înaintea Cuceririi au venit în contact cu creştinismul, în mod precis cu ritul bizantin. Sursele sunt, pentru secolul al VIII-lea, o listă de episcopi misionari ai Bisericii Răsăritene, iar pentru secolul al IX-lea, istoria lui Chiril şi Metodiu. Unele descoperiri arheologice confirmă existenţa creştinismului bizantin, printre care, una dintre cele mai importante este crucea bizantină de pe teaca de sabie de la Bezeréd. După Cucerire, la mijlocul secolului al X-lea, unii nobili unguri primesc botezul la Constantinopol: de exemplu, în 948 căpetenia Bulcsu şi strănepotul lui Árpád, Termacsu. În 952 „gyula” Transilvaniei - probabil Zombor - a fost şi el botezat şi chiar a invitat un episcop misionar, în persoana lui Ierotei, săşi instaleze reşedinţa la Marosvár. Mulţumită unui translator, el putut să evanghelizeze. Biserici bizantine purtând numele sfinţilor populari dau mărturie despre succesul muncii sale, de exemplu la Kiszombor, la Pécs, la Titel, la Szeged, la Apostag şi la Marosvár. Deşi principele Géza (972-997), şi în urma sa, fiul său –

49


50

regele sfântul Ştefan (997-1038) – au cerut şi au primit misionari din Biserica latină, creştinismul răsăritean, biserici şi cler, totuşi, nu a fost lichidat, chiar dacă sfântul Ştefan nu a organizat decât episcopi latini în ţară. Numele succesorilor episcopului Ierotei, în secolul al XIlea, ne sunt cunoscute prin sigiliile lor: erau episcopii Teofilact şi Antonie. Către sfârşitul primului mileniu, principele Ajtony a primit botezul în Biserica bizantină. Faptul că arhiepiscopul de Esztergom a avut puteri speciale sub domnia regelui sfântul Ştefan dovedeşte influenţa Bisericii bizantine. Opere de artă, sculpturi din piatră, biserici construite în stil bizantin (Feldebrő, Budapesta), şi opere literare dau de asemenea mărturie. Andrei II (1047-1060) şi Géza (1074-1077) au cerut şi au primit coroana de la împăratul bizantin. Sub domnia sfântului Ladislau (1077-1095), în 1092, Sinodul de la Szabolcs confirmă tradiţiile Bisericii răsăritene, precum începutul Postului Mare, sau hirotonirea unor persoane căsătorite, cutume pe care credincioşii noştri le-au recunoscut şi practicat în mod tradiţional. Regii noştri din dinastia lui Árpád au întemeiat şi sprijinit mai multe mănăstiri de rit răsăritean, printre care cele mai celebre sunt conventul de călugăriţe de la Veszprémvölgy, mănăstirile de călugări de la Visegrád, Tihany, Szávaszentdemeter şi Pasztó şi, în fine, conventul de călugăriţe de la Dunapentele. Multe lucrări intelectuale s-au desfăşurat în aceste locuri, precum traduceri în latină ale operelor sfântului Ioan Damaschin şi ale sfântului Maxim Mărturisitorul. La fel o confirmă şi preţioasa noastră relicvă naţională, mantia încoronării, confecţionată de mâinile călugăriţelor greceşti de la la Veszprémvölgy, destinată iniţial să devină veşmânt liturgic. Noi acordăm o mare importanţă faptului că în bazinul


Carpaţilor, circa 150-200 de ani după schismă, Bisericile Răsăritului şi ale Apusului au rămas practic unite. Soarta creştinismului răsăritean a fost pecetluită în mod definitiv în timpul domniei regelui Béla III (1172-1190). Béla revine de la Constantinopol, unde a urmat ritul răsăritean şi introduce instituţia cancelariei regale, crucea dublă pe monedă, cele două sărbători ale Născătoarei de Dumnezeu în calendarul Bisericii. În acelaşi timp, ca rege al Ungariei se angajează faţă de Biserica Apusului susţinând pe călugării cistercieni şi premostratensi, după cum şi, în mod mai general, cultura latină. Deşi regele Emeric (1196-1204) făcuse o ultimă încercare de organizare a Bisericilor de rit răsăritean într-o eparhie pe lângă papa Inocenţiu III (1198-1216), această încercare a rămas fără succes. Distrugerea mănăstirilor de rit răsăritean, cu excepţia celei de la Szávaszentdemeter, a survenit în timpul invaziei tătare. După invazia tătară, începând din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, creştinismul răsăritean s-a întărit în ţara noastră, mai ales prin imigrarea minorităţii valaho-rutene în unele regiuni depopulate.

Biserica greco-catolică în Ungaria Pentru noi, pasul decisiv s-a realizat în secolul al XVIII-lea, secol al unirilor: de atunci se poate vorbi cu adevărat de grecocatolicism în Ungaria. Relativ la importanţa sa, putem menţiona mai întâi Unirea de la Ujgorod din 1646, urmată de alipirea uniată a regiunilor Maramureşului pe teritoriul Eparhiei istorice de Mukacevo. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, mişcarea care propunea uzul liturgic al limbii maghiare s-a întărit. Ca urmare, primele

51


traduceri liturgice manuscrise au fost realizate cu ajutorul lui Mihály Kurcsai, preot din Gálszécs, în 1793 şi cu ajutorul lui György Kricsfalusi, profesor la Ujgorod. În 1825 a fost tipărită o carte de rugăciuni în limba maghiară.

Mişcarea de la Hajdúdorog

52

În luna mai 1866, la Hajdúdorog – parohia cea mai identitară şi mai prestigioasă a Bisericii greco-catolice – a fost convocată o adunare generală care a trimis regelui, arhiepiscopului-primat şi parlamentului o petiţie pentru a cere instalarea unei eparhii ungare independente sau, cu titlu provizoriu, cea a unui vicariat ungar. Cum numeroase parohii au avut acelaşi simţământ şi acelaşi gând, o mişcare deplină s-a dezvoltat sub conducerea credincioşilor din Dorog. În 1868, la congresul naţional, a fost cerută crearea unei eparhii ungare cu sediul la Hajdúdorog, după cum şi traducerea maghiară a cărţilor liturgice şi aprobarea limbii maghiare ca limbă liturgică. Chiar dacă nu a stabilit o eparhie ungară, în 1873, regele a stabilit un vicariat ungar la Hajdúdorog. Primul vicar a fost canonicul János Danilovics, la originea unei comisii de traducere pentru dezvoltarea limbii liturgice maghiare. În 1881, credincioşii din Hajdúdorog au readus în atenţie chestiunea eparhiei independente. Însă această revendicare a fost respinsă de către profesorii de teologie de la Pesta şi de către conferinţa episcopilor, cu excepţia episcopilor de Mukacevo şi de Presov. În 1896 – anul jubiliar al mileniului Ungariei – a fost celebrată o liturghie în limba maghiară, cu mare solemnitate şi publicitate,


în biserica Universităţii din Budapesta. În locul recunoaşterii sperate, Roma a interzis uzul limbii maghiare pentru liturgie, întrucât vedea în aceasta pericolul naţionalismului şi posibilitatea unei manifestări împotriva Vaticanului. În 1900, Comisia Naţională a organizat un pelerinaj reprezentativ la Roma. Pelerinii primiţi de către papa Leon XIII, i-au transmis petiţia lor cerând în mod personal ca Sfântul Scaun să găsească o soluţie pentru a rezolva siuaţia greco-catolicilor.

Întemeierea Eparhiei de Hajdúdorog După consimţământul Romei, Franz Joseph, în calitate de rege apostolic, a întemeiat Eparhia greco-catolică de Hajdúdorog, recunoscută canonic de către papa sf. Pius X, prin Bulla „Christifideles Graeci”, din data de 8 iunie 1912. Potrivit acestei bulle, text întemeietor, limba liturgică a acestei Eparhii este greaca veche, iar mitropolitul său este arhiepiscopul de Esztergom.

Cei o sută de ani ai Eparhiei Primul episcop al Eparhiei este István Miklóssy (19131937). El şi-a instalat rezidenţa la Debrecen, însă după atentatul cu bombă din 23 februarie 1914 (cu 3 victime), s-a mutat la Nyíregyháza şi de atunci acest oraş este centrul Eparhiei de Hajdúdorog. După moartea epsicopului Miklóssy, papa Pius XII l-a numit pe Miklós Dudás, călugăr bazilian (1939-1972), pentru a fi al doilea episcop al Eparhiei. Sarcina sa cea mai urgentă a fost înfiinţarea instituţiilor diecezane.

53


54

În 1950, Miklós Dudás întemeiează Seminarul greco-catolic, după cum şi Şcoala Superioară de Teologie. În acest scop el a pus la dispoziţia seminariştilor camerele casei sale. Mulţumită acestui ajutor, vechiul vis al credincioşilo greco-catolici s-a realizat: seminariştii îşi aveau propriul seminar. Lupta pentru recunoaşterea limbii maghiare ca limbă liturgică s-a încheiat cu Conciliul Vatican II când, în 1965, episcopul Dudás a celebrat Liturghia în limba maghiară în Bazilica Sfântul Petru. Episcopul Miklós Dudás a întemeiat 31 de parohii şi a permis celebarea liturghiei în 44 de biserici şi capele. În ciuda omniprezenţei dictaturii comuniste, care l-a împiedicat foarte mult să-şi realizeze marile sale proiecte, el a hirotonit 166 de preoţi. În 1975, papa Paul VI l-a numit pe Imre Timkó, profesor şi, până atunci, administrator diecezan, ca al treilea episcop diecezan şi administrator apostolic de Miskolc (1975-1988). A primit, de asemenea, un epsicop auxiliar în persoana lui Szilárd Keresztes, profesor de teologie. Episcopul Timkó a acordat o mare atenţie aplicării decretelor care-i priveau pe catolicii răsăriteni şi punerii în practică a deciziilor cu privire formarea seminariştilor. În locul practicilor devoţionale organizate pe modelul latin, el a propus ca seminariştii să revină la devoţiunile după tradiţia răsăriteană, de exemplu, în locul rozarului el a introdus acatistul şi a introdus şi în parohii practica Liturghiei Înaintesfinţitelor. În 1980, papa Ioan-Paul II a extins jursdicţia episcopului de Hajdúdorog la întreg teritoriul Ungariei, fără să atingă separaţia Exarhatului de Miskolc. În 1988, papa Ioan-Paul II l-a numit pe episcopul auxiliar Szilárd Keresztes (1988-2008) ca epsicop de Hajdúdorog şi administrator apostolic de Miskolc. Al doilea an al episcopatului


său, anul 1989, a fost marcat de schimbări radicale pentru popoarele din Europa centrală: sistemul partidului unic s-a prăbuşit, libertatea practicii religioase a revenit. În 1990, Biserica greco-catolică a înfiinţat o şcoală primară şi un colegiu la Hajdúdorog, apoi un gup şcolar-liceu profesional. În 1995, Şcoala Superioară de Teologie Sfântul Atanasie a devenit Facultate externă a Institutului Oriental Pontifical din Roma, apoi, în 2005, institut al său asociat. Între 2001 şi 2003 s-a construit o nouă clădire pentru această şcoală de teologie. Episcopul Szilárd Keresztes a pus Biserica greco-catolică în contact cu Biserica universală. În 1991 papa Romei chiar a vizitat Nyíregyháza şi Máriapócs, locuri frecventate aproape în fiecare an de către arhiepiscopi, cardinali şi alţi oaspeţi de prestigiu. Episcopatul său a fost marcat de întemeierea a 28 de noi parohii şi construirea a 22 de noi capele şi biserici. La 2 mai 2008, Benedict XVI l-a numit pe părintele Fülöp Kocsis, călugăr din Dámóc, ca episcop de Hajdúdorog. Rugăciunea aprofundată şi Liturghia sunt în acelaşi timp fundamentul şi scopul reînnoirii spirituale. În 2010, s-a tradus şi editat Instrucţiunea Liturgică. În 2011 a fost publicat Codul Canoanelor Bisericilor Răsăritene – CCEO – şi s-a reeditat Îndemnul apostolic Orientale Lumen. În 2011 Benedict XVI l-a numit pe Dr. Atanáz Orosz, călugăr din Dámóc, episcop-exarh al Exarhatului de Miskolc. Independenţa Exarhatului a fost întotdeauna importantă pentru epsicopul Fülöp Kocsis: visul de mai multe decenii al preoţilor şi credincioşilor s-a realizat astfel, în cele din urmă. Evenimentele anului 2012 sunt organizate în jurul centenarului întemeierii Eparhiei de Hajdúdorog: programe spirituale, celebrări şi pelerinaje.

55


Ortodoxia în Ungaria

56

Prima organizare ortodoxă recunoscută de către suveran în Regatul Ungariei datează din anul 1695. Desigur, după cum am menţionat mai sus, creştinii răsăriteni au trăit, de la Cucerire, în număr variabil pe teritoriul ţării. Pe teritoriul cucerit de turci, au slujit chiar şi câţiva episcopi. În 1695, organizarea independentă a sârbilor ortodocşi, incluzând 7 episcopii, s-a instalat cu acordul împăratului şi regelui, Leopold I. După Tratatul de la Trianon nu a mai rămas în Ungaria decât o singură reşedinţă episopală: Eparhia de Buda a sârbilor ortodocşi, având ca centru Szentendre. Parohiile ortodoxe române care au rămas, fuseseră ataşate anterior Eparhiilor de Oradea şi de Arad. În anii ’20 s-a formulat ideea de a pune toate parohiile ortodoxe stabilite pe teritoriul ungar sub aceeaşi jursdicţie (sârbă), dar a rămas doar în stadiul de proiect.. Unele parohii româneşti au fost regrupate într-un vicariat sub supravegherea Eparhiei de Arad. În 1999, acest vicariat a devenit Eparhia Ortodoxă Română de Gyula, cu un episcop independent. Vechile parohii greceşti ortodoxe, instalate în Ungaria începând din secolul XVII, au devenit treptat maghiare. În anii ’30, 3 parohii (Budapesta, Szeged, Nyíregyháza) s-au denumit „ortodoxe ungare”. Aceste parohii au fost puse sub jurisdicţia Patriarhatului Moscovei. În zilele noastre ele îşi trăiesc viaţa liturgică în limba maghiară ca limbă liturgică, în cadrul Eparhiei de Viena-Budapesta.


Recensământul din 2001 : - ortodocşi ruşi : 3502 - ortodocşi sârbi : 1914 - ortodocşi bulgari : 508 - ortodocşi români : 5598 - ortodocşi greci: 2473 - alţi ortodocşi: 1303 Total : 15.308 (greco-catolici : 268.935)

Aspiraţia ecumenică În Biserica greco-catolică ungară dorinţa ecumenismului este tot mai puternică, mai ales după Conciliul Vatican II. După întoarcerea episcopului Dudás de la Conciliu, cinstirea icoanelor a căpătat o importanţă tot mai mare; un iconostats nou a fost instalat în capela Seminarului. Această tendinţă a devenit şi mai puternică sub episcopatul lui Imre Timkó. Rezultatul cel mai pozitiv al serviciului militar al seminariştilor a fost descoperirea diferitelor Biserici. În fiecare an, în ianuarie, evenimentul cel mai cunoscut în oraşe şi sate este săptămâna ecumenică. Szilárd Keresztes, ca episcop, întotdeauna a participat la întâlnirile Conferinţei Episcopale Ungare, unde erau prezenţi invitaţi din Bisericile Ortodoxe răsăritene. Episcopul Fülöp Kocsis s-a angajat şi el în dialogul cu Bisericile Ortodoxe răsăritene. Comisia ecumenică (devenită interdiecezană începând din 2011) încearcă să propună forme concrete pentru acest dialog.

În Miercurea Mare a anului 2009, a fost prezentată opera mitropolitului Hilarion Alfeiev, „Patima după Matei” în Bazilica Sfântul Ştefan din Budapesta.

57


În septembrie 2009, Comisia ecumenică a ţinut o conferinţă despre „Filocalie”.

La 29 august 2010, a avut loc o întâlnire ecumenică cu particiaparea episcopului ortodox român de Gyula, Siluan Manuila şi a episcopului de Hajdúdorog, Fülöp Kocsis, în biserica greco-catolică din Pocsaj. În 2011 s-a ţinut, în Şcoala noastră Superioară de Teologie, o conferinţă ecumenică despre declaraţia de la München. În acelaşi an, reprezentanţii Bisericilor ortodoxe au participat la ceremonia de binecuvântare a Bazilicii renovate din Máriapócs. În prezent, se lucrează din plin pentru a duce la capăt publicarea cărţii Evangheliei pentru Liturghie şi a Psaltirii, căutând consensul ortodocşilor şi al greco-catolicilor.

58


MĂRTURIE P.S. Alexandru Mesian, Episcop de Lugoj Membru al Fraternităţii Sf. Ilie

E

xcelenţele voastre, iubiţi fraţi întru preoţie, iubiţi confraţi din Fraternitatea Sf. Ilie, din România sau din Franţa sau din alte ţări ale lumii, sunt deosebit de bucuros să pot participa la această întâlnire ecumenică, aici, la Stânceni. Pentru cei care nu cunosc prea multe - nici eu nu ştiu prea multe - dar, ştiu că această Fraternitate Sf. Ilie, a surorilor carmelitane, este un fruct al Conciliului Vatican II şi s-a înfiinţat anume pentru a milita pentru unitatea creştină, ceea ce ne bucură. Admirăm deosebit de mult activitatea ce o desfăşoară aceste surori atât aici cât şi la Saint-Rémy-lesMontbard. Eu am venit prima dată în contact cu Saint Rémy în anul 1994, exact în anul când Sf. Părinte m-a numit ca episcop de Lugoj. A fost un moment foarte frumos şi foarte interesant că, în anul următor, de Sf. Ilie, în 1995, am participat la o întâlnire similară cu cea de aici. Şi cu acea ocazie, a fost un dialog între IPS Serafim Joantă, mitropolitul despre care foarte frumos s-a vorbit aici, şi mine, în calitate de episcop greco-catolic. Denumirea acestui dialog era: Vers l’unité en Roumanie entre l’Église GrecqueCatholique Roumaine et l’Église Orthodoxe Roumaine. Întâlnirea a fost deosebit de frumoasă. IPS Serafim atunci a aflat că în România a existat Biserică Greco-Catolică, în continuu, chiar

59


60

şi în timpul persecuţiei şi, a aflat de la mine că eu am fost preot în clandestinitate timp de 25 de ani, necunoscut, ceea ce pentru dânsul a fost o descoperire. De atunci, ne-am întâlnit, aproape în fiecare an, la Saint-Rémy, cât şi la alte întâlniri SaintEgidio, la Roma sau în alte părţi, întâlniri între religii creştine şi necreştine ale lumii. Timp de aproape 18 ani, ne-am apropiat şi am făcut progrese mari. Acum, în România, avem pe fraţii noştri ortodocşi, care au vorbit foarte frumos, dar am aflat că, în acest teritoriu în care este IPS Ioan Sălăjan arhiepiscop ortodox pe care îl cunosc foarte bine, pot să spun că, după IPS Nicolae Corneanu, este cel mai apropiat ierarh ortodox cu care se poate discuta şi care face paşi deosebiţi în relaţiile dintre cele două Biserici. Eu, totuşi, aş dori să spun că Biserica şi unirea românilor din Transilvania cu Biserica Romei a adus multe binefaceri, ele se numesc binefacerile Unirii, pentru că era cât pe ce ca românii săşi piardă identitatea prin calvinizare, dar prin unirea cu Biserica Romei a fost o salvare pentru întreaga naţiune română. Şi din punct de vedere cultural şi din punct de vedere spiritual, din punct de vedere european, pentru că românii din Transilvania au venit în contact direct cu Europa, cu toate facultăţile şi universităţile din toată lumea. Le felicit cu tot dragul pe surorile care lucrează aici, pe sora Eliane, care se ocupă încă din 1994. Ne cunoaştem cu părintele diacon Didier Rance, care a fost chiar la Baia Mare. Surorile care acuma s-au stabilit aici au început turneul chiar prin Baia Mare unde eu eram vicar general şi actualul cardinal, preafericitul Lucian, era episcopul de Maramureş şi şi-au găsit aici acest loc minunat ca pe Muntele Taborului, un loc, poate cel mai frumos din câte cunoaştem noi aici în Carpaţi. S-a vorbit puţin despre Balamand şi despre întâlnirile acestea ecumenice care s-au stabilit de către Sf. Părinte Ioan Paul al II-


lea în anul 1979 şi Patriarhul Constantinopolului, pentru a fi dialog internaţional între cele două biserici: Biserica Catolică şi celelalte Biserici orientale ortodoxe, lucrul care a fost un şoc foarte puternic în 1990, când imperiul sovietic ateist s-a prăbuşit, în schimb a reînviat o biserică, care a fost persecutată, cu martiri, cu tot patrimoniul care i s-a luat. Ar fi fost drept şi creştineşte ca să-i fie restituite bunurile aceastei biserici despre care s-a vorbit atât de frumos, despre Biserica Greco-Catolică din România. Vorbea domnul profesor despre subiectul acesta, despre binefacerile pe care le-a adus Biserica Greco-Catolică pentru refacerea unităţii, pentru unitate. E adevărat că în 1990 s-au întrerupt discuţiile teologice şi s-au concentrat numai pe tema uniatismului. Eu, probabil ştiţi că, din 1994, exact anul când am fost numit şi consacrat episcop, Sf. Părinte m-a numit membru al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştine şi am fost 14 ani continuu, însă din anumite motive am fost schimbat şi, acum, pe această funcţie este PS Florentin Crihălmeanu. Imediat, după un an, era în 1995, Sf. Părinte m-a numit ca membru în Comisia Internaţională de Dialog Teologic. Este adevărat că din 1993, de la Balamand nu s-au mai ţinut întâlniri până în anul 2000 la Baltimore. La Balamand s-a dat un document deosebit de important prin care bisericile ortodoxe recunosc existenţa Bisericilor Greco-Catolice, ca făcând parte din Biserica Catolică. Avem dreptul să ne ocupăm de comunităţile noastre pentru a conduce poporul acesta la Dumnezeu. La Balamand a fost recunoscut, dar următoarea înâlnire din 2000, de la Baltimore, unde am participat ca primul episcop greco-catolic şi unde noi, cei care am participat, ştim ce tensiuni erau acolo. Am fost obligat să intervin: „cum aici la Baltimore este anormal, de ce este anomalie existenţa bisericilor greco-catolice (uniate), deoarece la Balamand s-a recunoscut că Biserica Greco-Catolică

61


62

are dreptul de a exista şi de a funcţiona, iar acum existenţa ei este anormală, anomalie?” La această intervenţie sigur că partea ortodoxă nu a fost mulţumită. După doi ani, Nunţiul Apostolic Jean-Claude Perisset a făcut o vizită canonică în eparhia Lugojului, şi a participat la sfinţirea unui loc de biserică din municipiul Arad unde a participat ca invitat şi PS Timotei episcopul Aradului. La Baltimore la cea de-a VIII a Întâlnire Internaţională de Dialog Teologic între Biserica Catolică şi Bisericile ortodoxe din anul 2000, din România au participat trei episcopi: PS Timotei din partea bisericii Ortodoxe române, PS Alexandru Episcop Greco-Catolic de Lugoj şi IPS Ioan Robu Arhiepiscop şi Mitropolit Romano-Catolic de Bucureşti. La sfinţirea locului de biserică de la Arad în cuvântul său, Nunţiul Apostolic a spus următoarele: „Tensiunea era foarte mare la Baltimore, mai ales între greci, dar toată lumea ştie că românii ortodocşi sunt mai buni decât sunt alţii din alte parţi. S-a pus problema că în România sunt tensiuni puternice între ortodocşi şi grecocatolici. Atunci cineva acolo, la Baltimore, le-a atras atenţia: „Nu-i adevărat! Priviţi-i pe cei doi episcopi români, unul grecocatolic celălalt ortodox, cât de frumos se înţeleg, ca fraţii, iar acum a continuat Nunţiul Apostolic raportul între noi este de asemenea ca între fraţi”. Dar dacă există aici IPS Sălăjan şi există IPS Timotei la Arad şi mai sunt şi alţi episcopi, vă rog să ştiţi că în dieceza mea, unde există şi unde trăieşte IPS Dr. Nicolae Corneanu, Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului, acolo sunt nu numai vorbe, acolo sunt fapte pentru că ni s-au retrocedat absolut toate bunurile pe care le-am avut, fară nici un scandal, fără să intervină Comisia de Dialog care exista şi există şi acum, dar nu funcţionează. În România există Comisia de Dialog Greco-


Catolic – Ortodox dar nu aduce roade, pe când Mitropolitul Corneanu, pe lângă faptul că ne-a retrocedat toate bisericile şi casele parohiale din arhidieceză, ne-a retrocedat şi Biblioteca şi întreaga Arhivă, tablouri de mare valoare, etc. Dar, în afară de aceste bunuri materiale, dragostea care s-a creat între cei doi episcopi români, ortodox şi greco-catolic, este cunoscută peste tot atât în ţară cât şi în străinătate. Să dea bunul Dumnezeu ca şi în alte părţi, şi în special în România să domnească între confesiuni dragostea, pacea şi armonia. Este cunoscut că acolo unde există justiţie există şi pace. La noi, dacă nu se retrocedează bisericile şi proprietăţile, putem vorbi de pace, când stă biserica greco-catolică închisă iar noi celebrăm Sfânta Liturghie într-o casă privată? Nimeni nu intervine şi lasă la latitudinea episcopului care poate să rezolve, dar acesta nu face nimic şi lucrurile bat pasul pe loc deja de atâţia ani. Noi sperăm şi avem încrederea în Dumnezeu, avem experienţa răbdării pentru că am stat 40 de ani în persecuţie şi, totuşi Dumnezeu ne-a scos la lumină. Într-o zi eram la Sesiunea Plenară, la Consiliul Pontifical pentru Unitate Creştină, când vine Cardinalul Tomko Joszef şi-mi spune: „PS Voastră, vorbiţi destul de bine franţuzeşte, vorbiţi şi dumneavoastră, pentru că nimeni din cei de aici nu cunosc problemele pe care le aveţi in România, aşa cum le ştiţi dumneavoastră.” Atunci le-am spus câte ceva, mi-a venit în gând şi le-am spus acolo la Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştine, că acest Consiliu poate fi mândru şi fericit că are martiri ai unităţii: în persoanele episcopilor, preoţilor şi credincioşilor noştri, care pentru ce credeţi că şi-au dat viaţa? Pentru unitate, pentru a nu rupe unitatea cu Biserica Romei. Cristos este capul, noi suntem membrele. Ori biserica lui Cristos este una, nu poate fi separată. Toată lumea lucrează pentru a găsi calea spre unitate. E adevărat că, acuma, nu se uzează forma

63


de refacere a unităţii creştine aşa cum a fost la Florenţa, dar în prezent se caută alte căi de către toţi creştinii. Noi căutăm, ne rugăm şi aşteptăm ca bunul Dumnezeu să intervină. Sigur că problema unităţii, pe lângă că este şi problema noastră, problema unităţii este în mâna lui Dumnezeu. Dar între noi trebuie să fie pace, dragoste şi bună înţelegere.

64


ALEXANDRU TODEA, EPISCOP SUB DICTATURĂ COMUNISTĂ, ÎNCERCAREA UNEI VIZIUNI ECUMENICE Maria Mühlbauer-Keul (Germania)

F

iecare din noi trăim în amplitudinea dintre veac şi veşnicie, în tensiunea dintre realitatea multiplă, ambiguă, relativă şi neclară a veacului şi locului concret pe de-o parte, iar pe de altă parte trăim conştiinţa micimii noastre raportat la atotcuprinderea eternă dincolo de toate cele finite cu năzuinţa, sădită în noi, de împlinire supremă fără graniţe de timp şi de spaţiu. Realitatea în care şi-a căutat calea spre eternitate Alexandru Todea, copilul de ţăran greco-catolic din Teleac, elevul gimnaziului din Reghin, al liceului blăjean, alumnul Colegiului „De Propaganda Fide” din Roma, tânărul preot-profesor la Blaj, protopopul (considerat) „scandalos de tânăr” al Reghinului, episcopul puşcăriaş apoi episcop în clandestinitate, mitropolitul şi cardinalul pe patul de boală a fost realitatea secolului XX est european cu transformările aduse de cele două războaie mondiale şi de căderea sistemului comunist. Născut în 1912, a trăit toate etapele dezvoltării statului românesc modern până la evoluţiile actuale. S-a născut în anii de sfârşit ai Imperiului Austriac, anii de şcoală şi i-a petrecut în

65


66

Teleacul natal, în Reghinul Săsesc şi Blajul Transilvaniei tinerei Românii Mari, în climatul interbelic românesc plin de speranţă şi elan. Formaţia preoţească a primit-o la vestitul colegiu misionar „De Propaganda Fide”, fiind martorul confruntărilor dintre Biserica catolică şi statul fascist al Italiei lui Mussolini. Ca Secretar Mitropolitan şi profesor la Blaj a trăit revoluţia legionară şi avea nevoie de paşaport pentru a-şi putea vizita familia la Teleac. Sfârşitul războiului i-a adus, din primele momente, confruntarea cu statul ateu, suspicios faţă de credinţă în general şi tot mai ostil Bisericii greco-catolice în special, ostilitate culminând în desfiinţarea Bisericii, paisprezece ani de închisoare, un sfert de veac de luptă pentru păstrarea vieţii bisericeşti în clandestinitate, apoi, în sfârşit, libertate, cel puţin libertate de acţiune, într-o conjunctură statală postdictatorială cu relaţii de putere haotice de-o slabă democraţie labilă. În acest meandru social-istoric a fost aşezat şi episcop în fruntea unei Biserici prigonite, destinate desfiinţării. Alături de ceilalţi episcopi din clandestinitatele i-a revenit misiunea, oarecum asemenea lui Moise, să treacă poporul încredinţat lui peste anii de deşert. Piatra unghiulară a personalităţii episcopului Todea a fost încrederea nezdruncinată în Providenţa divină, căreia s-a abandonat în totalitate. „Tuturor toate m-am făcut, ca să fie Dumnezeu tot întru toate” este moto-ul tipărit pe iconiţa sa de hirotonire. La 14 octombrie 1939, când tânărul preot, doctorand la Roma, în timpul unor exerciţii spirituale nota în jurnalul său „ardeam şi de dorul martiriului….”, părea că niciodată în România nu va avea posibilitatea de-a demonstra că dăruirea sa nu era doar un sentiment trecător. România era atunci o ţară creştină, liberă, unde stema ţării purta inscripţia „Nihil sine Deo” (nimic fără Dumnezeu), iar Biserica pe care urma s-o slujească


juca, pe lângă Biserica Ortodoxă, un rol important în societate. Cine ar fi zis atunci că într-un alt 14 octombrie, abia nouă ani mai târziu, va fi fost ultima dată, când va fi celebrat Sfânta Liturghie în biserica sa din Reghin. Arestarea din ziua aceea va fi fost însă în acelaşi timp şi începutul căii care l-a condus în fruntea Bisericii Române Unite. A patrusprezecea oară consecutiv era condus seara la sediul Siguranţei şi invitat să treacă la Biserica Ortodoxă. Peste zi fusese informat, că de data aceea arestarea va fi fost definitivă. Datorită unui concurs de împrejurări a reuşit să părăsească neobservat curtea Siguranţei şi să dispară pentru următorii doi ani şi trei luni. Datorită acelui moment providenţial a putut fi contactat de către Nunţiatura Apostolică şi consacrat episcop. Argumentul cu care Chestorul voise să-l convingă să treacă la Biserica Ortodoxă era unul care se pretindea naţional: era invitat să dea astfel dovadă de faptul de-a fi bun român. Am putea spune că argumentul nu era nou. Disensiuni în raporturile până atunci pentru vremurile acelea neobişnuit de strânse dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Română Unită au început imediat la sfârşitul Primului Război Mondial, odată cu conturarea noilor structuri statale şi religioase. Viitorul episcop al Maramureşului, martir în 1963 la Gherla, pe atunci rectorul seminarului teologic din Blaj, Alexandru Rusu a publicat deja în decembrie 1918, în Cultura Creştină de la Blaj un articol, în care schiţa cu uluitoare clarviziune izvorul unor noi tensiuni între cele două biserici româneşti: „Mişcarea atât de rodnică pentru unirea neamului nostru de pretutindeni într’un singur stat, România mare, a trezit în sufletul multora gândul de-a încerca şi pe terenul religios o unire a tuturor Românilor. S’a vorbit despre asta şi la noi şi ideea preocupă tot atât de mult şi pe fraţii din biserica neunită. Noi vrem şi dorim din

67


68

tot sufletul – fără de-a putea renunţa cândva la acest gând – „unirea“ tuturor fiilor neamului nostru cu Biserica Romei, iar neuniţii ar dori să ne rupem şi noi de Roma papală, unindune cu ei în aşanumita „biserică ortodoxă naţională română”. Şi, până când gândul nostru a rămas o taină scumpă a sufletului – socotind că nu e încă vremea pentru a-l desvăli în faţa lumii – , organul oficios al mitropoliei sibiene „Telegraful Român“ ne chiamă deja cu toată căldura, să reînviem vechea mitropolie de la Alba-Iulia. Una singură, în locul celor două de la Blaj şi Sibiu – ambele vacante – şi bineînţeles o mitropolie naţională română şi în aceeaşi vreme „ortodoxă“ de-a binelea. Cică ideea a pornit de la Iaşi, unde trecerea regelui Ferdinand la neunire se prezintă ca un fapt aproape împlinit (?), pildă grăitoare pentru noi, cari la 1700 şi aşa ne-am fi unit numai din motive politice, ca acum din aceleaşi motive să rupem peceţile...” Legătura strânsă până la suprapunere între confesionalism şi naţionalism a devenit nodul gordian al relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Română Unită. Din păcate în loc să se rezolve în timp, să evolueze spre o rodnică apropiere, problematica aceasta s-a exacerbat, catalizat după al Doilea Război Mondial şi de antivaticanismul acerb al regimului stalinist. Motivele pentru care divergenţele nu s-au rezolvat în perioada interbelică le găsim deja schiţate în articolul amintit. Prea diferite erau expectativele celor interesaţi. Dacă până atunci cele două biserici româneşti transilvane aveau din punct de vedere social şi naţional scopuri şi idealuri foarte apropiate, relaţia dintre ele fiind şi din punct de vedere numeric foarte echilibrată, acest echilibru s-a răsturnat, iar rolul social şi naţional al celor două biserici a devenit foarte diferit. „Proporţia numerică se schimbă de acum foarte mult în defavorul nostru. Milionul şi jumătate de credincioşi de-ai noştri – câţi vom fi dacă socotim şi pe cei


de peste vechile hotare –, ajunge în viitor în faţa unei puteri numerice cam de 8 ori mai mare.” – remarcă Alexandru Rusu în articolul citat, amintind şi faptul, că dintru început atitudinea guvernului român faţă de Biserica română unită a fost foarte puţin prietenoasă. S-a adăugat ignoranţă, spirit de concurenţă, gelozii şi invidii.

În contextul apartenenţei la statul român, Biserica greco-catolică intenţiona a-şi schimba şi priorităţile ecleziastice şi pastorale, de înainte.

„S’a schimbat apoi situaţia bisericii noastre şi în ce priveşte raportul ei faţă de problema noastră naţională. Până când credincioşii ei gemeau sub jugul stăpânirii de la Budapesta, biserica a trebuit să apere, cu toate mijloacele, caracterul românesc al instituţiilor sale. Numai aşa putea păstra românesc sufletul credincioşilor săi, pe cari, cu limba sa liturgică românească, singur ca Români putea să-i aibă în cercul său de influinţă. Atitudinea sa de intransigenţă românească ( gata la orice jertfe pentru acest ideal), a fost prin urmare dictată nu numai de motive naţionale, ci şi de cele religioase. În forma aceasta biserica noastră – ca şi cea neunită de la Sibiiu – a ajuns un adevărat scut şi turn de tărie a caracterului nostru etnic. Slăbiciunea noastră internă a adus cu sine, că de multe ori luptele acestea, date pentru salvarea ideei naţionale, au micşorat zelul şi însufleţirea pentru chestiile religioase, luate în sensul mai strict al cuvântului, creându-se astfel (…) tipul curios al intelectualului român, care din motive naţionale era cel mai fervent apărător al bisericii şi a drepturilor sale, fără să-şi bată mult capul cu îndatoririle religioase impuse de legea sa. Aşa a fost până acum. Astăzi s’a schimbat situaţia, şi ca mâne, când trebile noastre politice vor fi definitiv consolidate, situaţia va fi cu totul alta. Ideea naţională nu trebuie, şi mai ales nu va trebui, să mai fie apărată de biserică, în înţelesul de până

69


70

acum. Acest rol trece la stat, rămănând bisericii rolul său înăscut şi primordial, de-a se îngriji – desigur tot româneşte – de partea mai strict religioasă a sufletului credincioşilor săi.” Biserica Unită a devenit în România mare biserică naţională alături de Biserica Ortodoxă şi buna colaborarea a continuat, iar tensiunile interconfesionale ocazionale s-au păstrat de regulă în limitele unor agresiuni verbale şi dispute parlamentare. După al Doilea Război Mondial însă, odată cu instaurarea noii puteri comuniste, tonul şi atitudinea împotriva Bisericii Greco-Catolice s-a înăsprit, vechi tensiuni puteau ajunge la exacerbare nestingherite, încurajate de anticatolicismul stalinist, care vedea în fiecare preot catolic un spion al Vaticanului, iar în Vatican cel mai de temut duşman, exponent al „imperialismului apusean”. Totuşi, în caietele autobiografice scrise în lunile de detenţie petrecute în închisoarea de la Gherla între ianuarie şi iunie 1948, protopopul Todea relatează despre relaţii inimoase şi destinse cu confraţi ortodocşi: „cu ocazia introducerii protopopului ortodox Teodor Ciceu în Reghin, după Sf. Liturghie am mers şi eu la ceremonialul introducerii şi începând cuvântările, l-am salutat în numele Bisericii Greco-Catolice, spunând: „Eu ţi-s frate, tumi eşti frate şi în noi doi un suflet bate“. Acest suflet care a fost în Lemeni şi Şaguna pe Câmpia Libertăţii în 1848; sufletul care a fost în Miron Cristea şi Hossu la Alba Iulia în 1918; sufletul care a fost în Hossu şi Călan în cei 4 ani de stăpânire maghiară. Acest suflet să ne călăuzească pentru binele poporului din regiunea lui Petru Maior“. Este evidentă dorinţa de bună înţelegere, de colaborare sinceră. Această „colaborare largă pe plan social”, spre binele comun, apropierea relaţiilor anticipează dezideratele despre care două decenii mai târziu va vorbi însuşi decretul despre


ecumenism al Conciliului Vatican II. Din aceleaşi însemnări din închisoarea de la Gherla aflăm şi despre alte momente de rugăciune comună, expresie clară a apercierii reciproce, a dorinţei de colaborare creştină. „Într-o duminecă, am fost la Maioreşti, am slujit, am făcut sfinţirea apei, apoi peste deal am trecut la Săcalul de Pădure, unde a venit la biserica noastră tot satul împreună cu preotul ortodox. Am făcut binecuvântarea Euharistică, am predicat, am făcut apoi o vizită şi în biserica ortodoxă.” În închisoare – unde au fost scrise însemnările de mai înainte – de asemenea s-au întâlnit ortodocşi şi greco-catolici, romanocatolici şi reformaţi. Astfel cu ocazia plecării regelui Mihai au fost arestaţi, fără considerente confesionale sau naţionale, personalităţi bănuite de rezistenţă de către autorităţi: „Între alţii Protopopul ortodox din Tg.Mureş, advocatul Dr.V.Micu, Emil Frandeş, controlor, Profesorul Benţa, Chinda din Tg.Mureş, contele Teleki, Szekely Arpad, preot romano-catolic din Borsec, preotul ortodox din Band, învăţătorul din Ungheni, 2 ţărani din Voivodeni, 5 preoţi reformaţi etc. … În 4 februarie, miercuri seara, au venit de la Vătava 13 persoane, arestate pe motivul că ar fi instigat poporul la rebeliune. Între ei erau şi preoţii, grecocatolic, Ion Tanco şi cel ortodox, Branea, apoi dl. Boţianu etc.” Ori de câte ori vorbea despre convieţuirea dintre diferitele confesiuni în anii pe care i-a petrecut în închisoare între 1951 şi 1964, lăuda frăţietatea sinceră în acte şi rugăciuni dintre fiii diferitelor confesiuni, sărbătorirea împreună a sărbătorilor sfinte, pe ascuns, sub ameninţarea unor pedepse draconice. Rugăciunea comună a devenit în închisoare baza pentru o spiritualitate autentică capabilă de-a crea, şi într-un mediu de viaţă atât de ostil, bună dispoziţie şi autentică unitate. Episcopul Alexandru Todea considera că a fost un dar deosebit al Împăratului Veacurilor

71


72

ca el, în calitatea sa de măturător al culoarelor închisorii din Sighet, să-i acorde, cu mătura în mână şi pe ascuns, riscând pedepse aspre, dezlegarea înainte de moarte istoricului ortodox Gheorghe Brătianu, cu aceeaşi stare sufletească cu care i-a acordat în aceleaşi condiţii dezlegarea, făuritorului de istorie, românului unit, Iuliu Maniu. A fost un act de dragoste creştină, ecumenică avant la lettre, faţă de un mare fiu al Bisericii ortodoxe. „Cel ce doboară şi ridică, umileşte şi înalţă, răneşte şi vindecă” l-a eliberat din închisoare în 4 august 1964 (şi ajuns acasă pe data de 5). Primul memoriu trimis lui Gheorghiu-Dej abia două luni mai târziu este cea mai elocventă dovadă a încrederii sale nezdruncinate în victoria Răstignitului şi împreună cu el a acelora care cu el au şi suferit. Câţi dintre cei care trăiau sub aparenta atotputere a aparatului de stat comunist puteau să-i împărtăşească convingerea că „această paranteză a istoriei”, cum numea comunismul, va trece. Încrederea în Providenţa divină se baza pe convingerea că sângele martirilor nu poate fi fără rost. Această convingere i-a dat timp de 25 de ani tăria neobosită de a-şi aduna, îngriji şi întări turma împrăştiată, cu necondiţionat spirit de sacrificiu şi maximă delicateţe. A dus cu neînfricată hotărâre lupta cu cei care lucrau cu toată puterea statală la completa ei lichidare. În toate împrejurările îşi adăpa conştiinţa din rugăciune şi studiu intens, căutând răspuns la o singură întrebare: care este voia lui Dumnezeu? Este incontestabil faptul că episcopul Todea şi-a dăruit toată viaţa, prin multe renunţări şi suferinţe, pe de-a întregul, lui Dumnezeu. Preoţia şi-a înţeles-o şi trăit-o în contopire cu Hristos, în dăruire neîntreruptă, necondiţionată, cu o singură busolă, aflarea şi realizarea în viaţa proprie a voinţei celui care a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. Îi era clar din cele întâmplate în Ucraina, că planul de


anihilare al Bisericilor Unite era un plan stalinist şi că Biserica Ortodoxă era şi ea prinsă în şantaj şi folosită în scopul acestui plan. Discursul politic oficial a avut însă caracter naţional – una din inconsecvenţele oportuniste ale unora al căror imn era de fapt Internaţionala – cine vroia să fie român bun, trebuia să fie ortodox.. În consecinţă strategia de apărare căuta să demonstreze tocmai fidelitatea naţională a Bisericii Unite şi astfel – chiar în logica statului – dreptul ei la existenţă. Situaţia creată de statul stalinist, şi întreţinută apoi până în 1989, a împărţit cele două biserici, prin vocaţie surori, într-una câştigătoare, cealaltă victimă. Situaţia acesta a durat mai bine de patruzeci de ani. Este evident că într-o asemenea situaţie, cel care purta în faţa lui Dumnezeu responsabilitatea pentru salvarea existenţei Bisericii pe care o conducea, trebuia să găsească modalitatea de-a ţine trează speranţa credincioşilor pe de-o parte – în ciuda ostilităţii extreme din partea statului – pe de altă parte să convingă statul de a-şi reconsidera atitudinea. Memoriile scrise autorităţilor de stat s-au dorit a fi dialog cu conducerea de stat în căutarea adevărului istoric. În istorie vedea realizarea voinţei providenţiale. Rolul Bisericii române unite îl vedea nestrămutabil ancorat în destinul întregului popor român. Memoriile au fost în acea vreme doar „strigăt în pustie”, căci răspunsul era de fiecare dată numai o vizită a Securităţii. „Noi suntem pe calea adevărului. Căci aşa după cum ieri am asistat la momentul istoric de reabilitare a lui Pătrăşcanu – şi aceasta în interesul statului român – tot astfel mâine vom asista la reabilitarea Bisericii Blajului, cetatea culturii neamului românesc şi „ fântâna darurilor“ pentru copiii de iobagi români, vom asista la reabilitarea episcopului Ioan Suciu şi a celorlalţi vlădici morţi în închisori ca nişte făcători de rele. Procesul de reabilitare a adevărului este ireversibil” îi scria preşedintelui

73


74

Nicolae Ceauşescu în decembrie ’69. Ar fi dorit să convingă autoritatea de stat de fidelitatea cu care Biserica Blajului a servit binele poporului român, şi că acest rol istoric o îndreptăţeşte la existenţă. Libertatea interioară care-l ridica deasupra condiţionărilor dictate de instinctul de conservare, îl arăta preocupat de valorile esenţiale ale vieţii, între care dreptul la credinţa şi convingerea proprie şi dreptul la manifestarea acestei credinţe. Vedea călcate în picioare aceste valori fundamentale. Ca preot şi ca episcop se ştia responsabil în faţa lui Dumnezeu pentru turma care-i era încredinţată, iar ca om credincios şi gânditor, a vrut să-şi asume această responsabilitate în numele adevărului fără a recurge la compromisuri. „Biserica Română Unită a fost desfiinţată prin violenţă în epoca de tristă memorie a abuzurilor şi samavolniciilor. A fost pagina cea mai ruşinoasă din istoria neamului românesc, pentru că poporul român, născut creştin, n-a persecutat niciodată pe nimeni pentru motive religioase, ci dimpotrivă, s-a bucurat când Dumnezeu a fost preamărit şi s-a întristat când I s-a contestat existenţa. Aşa a fost în trecut şi aşa este şi azi. Şi ca pata aceasta să nu mai împiedece strălucirea acestui neam atât de obidit în existenţa lui, ar fi timpul să se repare greşeala istorică săvârşită de elemente străine de sufletul, de virtuţile şi de destinul acestui neam.”- scrie în acelaşi memoriu. Comparaţia cu Biserica Ortodoxă se impunea, a generat-o însuşi statul prin uşurinţa cu care a sacrificat-o pe una în avantajul celeilalte. „Dacă în 1848 pe Câmpia Libertăţii de la Blaj au prezidat adunarea de la Blaj episcopii ambelor confesiuni şi dacă Unirea Ardealului a fost reprezentată la Bucureşti de episcopul Dr. Iuliu Hossu, asistat de către episcopul ortodox, apoi, azi chiar


dacă Biserica Ortodoxă e undeva prezentă – cu toate că e numai ea – e departe de a reprezenta unitatea neamului. Căci ortodocşii veritabili sunt contra corifeilor lor, pentru batjocura ce au comis-o faţă de Blaj, contribuind în numele lui Cristos la moartea episcopatului greco-catolic. Când momentul istoric va pretinde restabilirea adevărului, se va vedea limpede că cei care ne-au distrus au spintecat cămaşa neamului românesc. Iar greco-catolicii care sub presiune au trecut la ei nu sunt sinceri şi majoritatea aşteaptă ziua eliberării Bisericii greco-catolice. În sfârşit, greco-catolicii veritabili, care au înfruntat urgia persecuţiei, dacă înainte erau apropiaţi sufleteşte în vederea marelui vis de unire pe bază de înţelegere şi de har, iar nu pe bază de baionete, de 20 de ani văd în corifeii ortodocşi nişte duşmani ai Statului şi ai lui Dumnezeu, binecuvântând pe legionari şi pe comunişti deopotrivă, nefiind sinceri nici faţă de unii nici faţă de alţii.” Este izbitoare sinceritatea gravă a memoriilor, surprinzătoare mai ales pentru aceia care cunosc discursul habitual al dictaturii, uzanţele stereotipale dictate de oportunism şi frică, încărcate de fraze goale. Prezentarea fără menajamente a ceea ce din unghiul său de vedere erau greşelile istorice şi actual politice ale ierarhiei Bisericii Ortodoxe, decurgea din întrebarea care revine mereu: ce înseamnă a fi bun român? Unghiul de vedere propriu, cu care cerceta şi evalua, era cel al unui românism fără compromisuri şi al unei pretenţii de rectitudine morală de asemenea fără compromis, format la teologia morală a tradiţiei Bisericii catolice romane. „La unitatea neamului nu se contribue cu o formă exterioară obligatorie, ci prin formarea conştiinţelor sincere faţă de legile juste ale Statului, ca persoana umană să se caracterizeze printr-o cinste ireproşabilă în câmpul de activitate, indiferent că o vede

75


76

cineva sau nu. (…) Un cuvânt dat a fost cuvânt şi pe el s-a putut conta. (…) Fără o linie de conduită fără cotitură, axată pe cinste, pe corectitudine, pe respectul faţă de semenul propriu, faţă de avutul altuia, etc., nu poate fi vorba de unitate. În consecinţă la unitatea neamului contribuie nu cei trecuţi ori netrecuţi la ortodoxie – dacă sunt lipsiţi de calităţile de mai sus – ci, dimpotrivă, comunişti, catolici, ortodocşi, reformaţi, luterani, sectari, etc., uniţi în cinste şi corectitudine faţă de societate formează adevărata unitate a întregului popor român. La o astfel de unitate şi la formarea unor astfel de caractere a muncit Blajul, care prin dascălii ei formaţi în şcolile Romei a dăltuit caractere, oameni întregi, a căror misiune a fost cultivarea virtuţilor, care, practicate, duc la unitatea neamului. (…) Socotesc că Biserica Blajului cu experienţa ei pedagogică ar constitui una din marile valori pentru a veni în ajutorul educaţiei tineretului.” Dorea totodată atât de mult unitatea poporului român într-o singură credinţă, încât, toţi care l-au cunoscut ştiu, ar fi renunţat cu bucurie la demnitatea de arhiereu în favorul arhiereilor ortodocşi în cazul că Biserica Ortodoxă Română ar fi îmbrăţişat biserica Romei. Din rândurile propriei Biserici i se aduce acuza, că a împiedecat în multe locuri – unde se formaseră sub euforia momentului grupuri importante de credincioşi – ocuparea bisericilor, pledând cu toată forţa autorităţii sale pentru rezolvarea paşnică, pe bază de drept a controverselor patrimoniale. Motivul acestei atitudini era de asemenea încrederea nezdruncinată în Înţelepciunea Supremă, „care doboară şi ridică, umileşte şi înalţă, răneşte şi iarăşi vindecă”. Pentru un avantaj patrimonial nu a vrut să-şi asume răspunderea unor eventuale acte nesăbuite. Cât i-a stat în putere a vrut să evite crearea unei atmosfere de ostilitate între membrii celor două confesiuni surori.


Credincioşilor uniţi care-şi pierdeau răbdarea, care reclamau o rezolvare rapidă, celor din rezistenţă care înclinau la triumfalism li se adresa în Pastorala din duminica Floriilor 1991: Cunună de flori, sau cunună de spini? Arăta că cununa de flori, simbolul bucuriei din Duminica Floriilor duce la strigătele de ură din Vinerea Mare ’Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!’, că derularea evenimentelor dintre duminica Floriilor şi Vinerea mare sunt simbolul inconstanţei umane. Le atrăgea atenţia, că cei care vor să înveţe de la Isus, trebuie să răspundă cununii de flori, osanalelor, cu umilinţă, iar la ură cu iertare, ’Iartă-le lor…’ Era îndemn la răbdare. „În viaţa noastră spirituală, în preajma Duminicii Floriilor şi în vederea apropierii Vinerii Mari, să ne întrebăm ce aşteptăm: cununa de flori sau cununa de spini. Primind numai cununa de flori, sîntem departe de Isus, avînd însă dispoziţia sufletească de a înfrunta suferinţa şi de a accepta şi cununa de spini, sîntem mlădiţe din trupul mistic al lui Isus.” Şi încheie: „Doamne, chiar dacă ne lipseşti de cununa de flori, dar Te rugăm nu ne lipsi de cununa de spini care, cu ajutorul Tău, o putem transforma în cunună de flori!” I s-a reproşat că nu a renunţat la principiul „restitutio in integrum”. Replica Mitropolitului era aceea de-a atrage atenţia că episcopul nu e proprietarul bunurilor bisericii, el este doar administratorul lor, deci nu are dreptul de-a hotărî despre soarta definitivă a unor bunuri al căror stăpân nu este. În afară de aceea, era vorba de un principiu de drept şi numai denigrările duşmănoase au ignorat faptul că nu reclama posesiune concretă asupra aproximativ 1800 de biserici şi case parohiale. Din contră, de fiecare dată când s-a pronunţat asupra acestui fapt, a afirmat cu hotărâre că nici un preot ortodox nu ar fi dat afară din casele parohiale, că nici o comunitate ortodoxă nu ar trebui să părăsească

77


78

o biserică, când în sat nu este alta, ortodoxă. Principiul de drept reparator, ar fi fost garanţia faptului că statul nou era cu adevărat un stat de drept, preocupat de rezolvarea în spirit de dreptate şi responsabilitate a moştenirii morale nesănătoase din regimul de dictatură comunistă. A refuzat să discute probleme patrimoniale cu Biserica Ortodoxă, pentru a nu prejudicia relaţiile de bună colaborare, teologice şi pastorale, care spera că vor putea fi reluate în viitor. Statul a creat problema de patrimoniu dintre Biserica Română Unită şi Biserica Ortodoxă, considera că era de datoria statului să o rezolve. Obligaţia statului este de-a crea pacea socială prin justiţie – opus justitiae pax –, el este de asemenea garantul justiţiei, dacă este stat de drept. Desigur, ar fi dorit ca preoţii uniţi să poată lua în mod liber legătura cu credincioşii uniţi, timoraţi de patruzeci de ani de dictatură şi de campania de denigrare pe care anumite cercuri au lansat-o după relegalizarea Bisericii române unite. Dar nu înceta să repete: „Nu cerem credincioşi, dorim doar să avem acces la credincioşii noştri prin bisericile noastre.” Ar fi dorit accesul la bisericile existente şi din motivul că nu era adeptul construirii de biserici în condiţiile sociale de pauperitate. Dorea să se investească mai degrabă în formaţie, în instrucţie şi educaţie, în structuri sociale şi caritative, pentru a reda poporului umilit de dictatură atât demnitatea materială cât şi cea spirituală. Pentru aceasta dorea din toată inima colaborarea cu Biserica Ortodoxă. Câtă energie spirituală şi materială s-ar fi putut canaliza spre binele întregii ţări, dacă nu s-ar fi cultivat atâta denigrare şi ură. Ce frumos şi înălţător a fost momentul când patriarhul Bisericii Ortodoxe române, Preafericitul Teoctist, venind la Reghin pentru a sfinţi biserica închinată sfinţilor apostoli Petru şi Pavel, în iunie 2000, a intrat şi în căsuţa modestă de pe strada Apalinei, unde îşi petrecea anii de suferinţă trupească cardinalul


Bisericii române unite. Să dea Dumnezeu ca acest gest simbolic al apropierii dintre cele două biserici să-şi aducă încă roadele. Nouă creştinilor, măreţia chemării noastre de oameni ne apare cu claritate mai ales în viaţa acelora care îşi ancorează existenţa în iubirea faţă de Dumnezeu. Această legătură puternică îi fereşte de cărări deşarte şi astfel în viaţa lor se oglindeşte cu claritate chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, pe de o parte, şi pe de altă parte, se întrezăreşte măreţia misiunii pe care Creatorul a încredinţat-o omului. Ei percep glasul lui Dumnezeu pentru misiunea pentru care au fost creaţi şi aşezaţi anume la acel loc, în acel moment. Răsplată le este fericirea izvorâtă din conştiinţa împlinirii. Cel care este pe locul pentru care l-a creat Dumnezeu, este fericit şi nici o suferinţă nu-i devine insuportabilă, chiar dacă duce lipsă de toate. Cine însă nu e dispus să înţeleagă contextul timpului şi al locului unde au trăit, unde şi-au desfăşurat activitatea, ar putea să-i considere poate exageraţi în multe din manifestările lor, în ciuda strălucitoarei lor exemplarităţi.

79


DESPRE CARDINALUL TODEA 1. Cea mai importantă zi din viaţa mea, 24 noiembrie 1968: ziua primirii sfântului sacrament al preoţiei din partea Preasfinţiei Sale dr. Alexandru Todea Pr. Liviu Maximilian Sabău, Târgu Mureş

Î

80

n acest atelier al lui Dumnezeu numit “Istorie”, rar apar evenimente cu adevărat importante, iar în viaţa unui om foarte rar apar «ore astrale», «ore luminoase» care să influenţeze viaţa în bine. În teologie se învaţă în felul următor: Dumnezeu în permanenţă are grijă de sufletul omenesc, trimiţându-i ajutor – graţie ajutătoare sau graţie sfinţitoare – cu care, conlucrând, sufletul se sfinţeşte, se desăvârşeşte, ajungând să trăiască în sfinţenie, în relaţie de prietenie cu Dumnezeu. De cele mai multe ori, prins de alte griji, omul nu este destul de atent şi lasă ca acest ajutor venit din partea lui Dumnezeu să nu fie descoperit, ci lăsat uşor să treacă, fără a beneficia de prezenţa sa. În anul 1942, terminasem Academia Teologică din Blaj şi fiind lumea prinsă în plin război (Al II-lea Război Mondial), eu simţeam că nu sunt suficient de pregătit nici pentru căsătorie, nici pentru celibat. M-am consultat în primul rând cu mama (tata murise în anul 1940), spunându-i în ce situaţie mă găsesc. Mama, fiind o creştină foarte bună, îmi spuse: «în Buletin eşti trecut cu data naşterii în 10 septembrie 1919; în realitate te-am născut în 8 Septembrie 1919, ziua naşterii Presfintei Fecioare Maria, “mama noastră cerească”, căreia te-am încredinţat să aibă grijă în mod special de viaţa ta. Ea va fi sprijinul şi apărătoarea


ta !». Hotărârea a fost luată pe loc: plec în armată şi mă las în grija lui Dumnezeu şi a Maicii Cereşti: dacă în planul divin este să devin preot, voi deveni, iar dacă nu, se va realiza ceea ce Dumnezeu decide. Am urmat Şcoala Militară; am fost pe front un an; apoi am fost timp de 3 ani pedagog la Liceul “Alexandru Papiu Ilarian” din Tg.Mureş, mediu foarte bun creştinesc, Târgu-Mureşul având ca preot sufletesc pe pr. vicar Iosif Pop, model de viaţă spirituală. A urmat desfinţarea cultului greco-catolic prin Decretul 358/1948, teroare... Pentru mine personal a apărut Ziua cu adevărat astrală 24 Noiembrie 1968 în care am fost hirotonit ca preot de către I.P.Sa Dr. Alexandru Todea. În anul 1964, prin decretul 411/1964, a fost eliberat din închisoare IPS Dr. Alexandru Todea, stabilindu-se în oraşul Reghin, unde, după un scurt timp de refacere, îşi reia activitatea de organizare a Bisericii Greco-Catolice cu elemente fidele care n-au semnat trecerea la Biserica Ortodoxă. Prin vizite canonice, prin scrisori circulare, Preasfinţia Sa încuraja, întărea credincioşii, Biserica, menţinând vie credinţa că “porţile iadului nu o vor învinge”. În luna septembrie 1968, aflând despre mine că sunt absolvent al Academiei Teologice din Blaj şi că nu am semnat trecerea la Biserica Ortodoxă, l-a trimis pe pr. Roşca Ioan să mă întrebe dacă îmi menţin dorinţa de a deveni preot. Răspunsul meu a fost acesta: “Te rog să-i comunici Înaltpreasfinţiei Sale următoarele: În viaţa mea personală, în toată această perioadă, am fost mai teolog ca în teologie; sunt gata oricând să răspund chemării Sale”.

81


82

La câteva zile după primirea răspunsului meu, m-a anunţat că data fixată pentru hirotonie este 24 Noiembrie 1968. Am parcurs o perioadă în care m-am pregătit cu toată seriozitatea pentru acest mare eveniment. Ajungând cu trenul de persoane în seara zilei de 24 Noiembrie în Reghin, plin de sfinte emoţii, eram convins că Cerul, prin Providenţa divină, mă va ajuta să trec cu bine acest examen unic în viaţa mea. Întâlnirea a fost pe măsura marelui eveniment. Darul Spiritului Sfânt al “tăriei” a pregătit totul spre transformarea visului din copilărie într-un ideal împlinit. Cerul a participat cu binecuvântare şi haruri deosebite, bucurându-se de sufletul deschis şi sincer – ce se alătură atâtor suflete – care a răspuns, cu întârziere, dar cu toată convingerea sa sinceră, la chemarea lui Isus: “cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea şi să-mi urmeze”. Aceasta a fost cea mai fericită zi din viaţa mea ! A fost o renaştere, o reînnoire, o trăire în relaţia de prietenie cu Marele Preot, pe care vreau să o păstrez până când sufletul meu va primi chemarea în vederea trăirii în unire cu Isus în veşnicie, bucurându-mă de fericirea pe care n-am găsit-o aici pe pământ, dar mi s-a asigurat că o voi trăi în ceruri, în veşnicie, prin cunoaştere deplină şi iubire. Viaţa mea, cât şi activitatea mea preoţească e înregistrată undeva. Răsplata e cea izvorâtă de marea iubire şi infinita milostivire divină.


2. Cardinalul Todea în trei ipostaze : activ în ilegalitate, activ în libertate, activ în imobilitate Pr. Dr. Mihai Ştefănescu preot şi medic, Târgu Mureş « Doamne... Tu acelaşi eşti, şi anii tăi nu vor avea sfârşit » (Ps. 101.28).

D

umnezeu este acelaşi, este neschimbat, este imuabil. Dar şi slujitorii săi sunt imuabili dacă sunt uniţi cu Dumnezeu. Petru este acelaşi apostol iubitor de Dumnezeu, fidel, plin de credinţă şi în Cezareea lui Filip unde primeşte misiunea : « Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui pe ea» şi la Cinzecime, când vesteşte, în calitate de Întâistătător al Bisericii, mântuirea prin Isus înviat şi la răstignirea pe colina Vaticanului. Eu l-am perceput pe cardinalul Todea, asemenea lui Dumnezeu şi a vicarului Său Petru, acelaşi, neschimbat, imuabil, atât în perioada ilegalităţii, cât şi în libertatea Bisericii de după 1990, dar mai ales în anii de suferinţă în scaunul cu rotile. 1. Cardinalul Todea – activ în fruntea Bisericii tăcute, persecutate, interzise

L-am cunoscut personal pe mitropolitul Dr. Alexandru Todea în 1974, când a participat la înmormântarea unchiului meu Pr. Dr. Sabău Corioloan din Lupşa.

83


84

Era în anii când societatea românească înregistra o oarecare reînviorare economică, când regimul comunist al lui Ceauşescu căuta o deschidere şi recunoaştere internaţională, dar pe plan intern dictatura era la apogeu. Biserica Greco-Catolică nu exista oficial şi legal; practic, orice acţiune şi mişcare internă a slujitorilor ei şi mai ales a Întâistătătorului ei, Mitroplitul Alexandru Todea, era supravegheată cu străşnicie. O perioadă de mare teroare din partea organelor puterii comuniste şi a Securităţii. Era în data de 17 decembrie 1974. În 15 decembrie trecuse la cele veşnice Pr. Dr. Coriolan Sabău din Lupşa, doctor de Roma, preot la Roma până în 1927, apoi la Turda şi la Bucureşti, apropiat al episcopului Todea. Arestat în 1950, torturat, este invitat să treacă la Biserica Ortodoxă promiţându-i-se rangul de mitropolit ortodox al Clujului, la care replică: “Eu nu pot trăda Biserica Catolică, pentru că am fost sfinţit preot pe mormântul Apostolului Petru!” Autorităţile comuniste au interzis categoric înmormântarea greco-catolică. Lupşa era împânzită de activişti de partid şi de securişti. Credincioşii fideli “Părintelui Lani” au fost împiedicaţi să vină la Lupşa. Eu, ca nepot, impreună cu mama, botezată de mama părintelui, Valeria, născută Raţiu, am fost autorizaţi să intrăm în curtea şi casa părintelui în calitate de rude. Dintr-o dată, ca prin minune, apare (de unde nu ştiu) mitropolitul Todea cu 12 preoţi, precum Isus cu cei 12 apostoli care au venit “pe norii cerului” la Adormirea Maicii Domnului. Mitropolitul, uşor de recunoscut, de o statură impresionantă, impozant, drept, demn, cu o privire care te străfulgera, a înaintat spre camera de sus unde era depus părintele Lani. Toţi securiştii s-au dat deoparte, derutaţi, ruşinaţi, umiliţi. Preoţii şiau pus patrafirele, mitropolitul şi-a pus patrafirul şi felonul şi au celebrat întegral slujba de înmormântare. A durat trei sferturi de


oră. Toată comuna a răsunat de troparele solemnne cântate de mitropolit şi preoţii greco-catolici. Oamenii plângeau de durere şi emoţie. După aceasta, mitropolitul şi preoţii greco-catolici s-au retras şi au plecat spre gară. Preotul ortodox desemnat de autorităţi să celebreze înmormântarea, nu a mai avut altceva de făcut decât să rostească o dezlegare şi să conducă convoiul spre mormânt. 2. Cardinalul Todea – activ în fruntea Bisericii renăscute, dar tacit oprimate

Printr-o extraordinară minune a lui Dumnezeu, în faţa căreia ne înclinăm cu recunoştinţă, în 22 decembrie 1989 cade comunismul în România, iar Biserica Greco-Catolică este „legalizată”. Mitropolitul Alexandru Todea, în fruntea Bisericii renăscute, îşi continuă misiunea de refacere a structurilor ecleziastice şi a patrimoniului. Biserica Ortodoxă nu poate nega această realitate istorică. Era în martie 1990, la 3 luni de la intrarea în libertate a Bisericii Greco-Catolice. Biserica Ortodoxă, la presiunea autorităţilor române şi a opiniei publice internaţionale, iniţiază un dialog cu „sora” ei întru Domnul. Dar o face, nu pe calea directă, nu la cel mai înalt nivel, între Întâistătători, ci oarecum prin culise1. Este desemnat ca negociator al Bisericii Ortodoxe, vrednicul de pomenire, Episcopul Emilian Birdaş. În urma manevrelor „popimii revoluţionare”, la 18 ianuarie 1990 episcopul Emilian Birdaş a fost obligat să demisioneze din scaunul episcopal de la Alba

În primele zile din ianuarie, patriarhul Teoctist a primit un reprezentatnt al Vaticanului, Mons. Francesco Colasuonno, trimis special al lui Ioan Paul II, căruia i-a promis restituirea vechilor lăcaşuri de cult ale greco-catolicilor (SOP 145, februarie 1990, p. 2-3). La 26 ianuarie, ministrul cultelor, Nicolae Stoicescu, s-a întâlnit cu arhiepiscopul Alexandru Todea şi cu mitropoliţii ortodocşi Antonie al Transilvaniei et Nicolae al Banatului. 1

85


86

Iulia, locul lui fiind preluat de preot Andrei Andreicuţ. Fără scaun arhieresc, aflat la dispoziţia Sinodului, episcopul Emilian este trimis ca episcop itinerant la toate diecezele greco-catolice pentru dialog. Era însoţit de un reprezentant al Departamentului Cultelor. Prima escală: la Reghin, la sediul mitropolitului Alexandru Todea. Episcopul Emilian m-a invitat şi pe mine, care, de ani buni eram medic personal şi apropiat al lui. Am fost primiţi magistral de Înaltpreasfinţitul Todea la casa sa din Reghin de pe strada Apalinei 34. Avea un respect deosebit pentru episcopul Emilian, nu numai pentru faptul că mama sa fusese greco-catolică şi că salvase de la demolare biserica greco-catolică română din Miercurea Ciuc şi că a avut curajul să solicite audienţă Papei Ioan Paul al II-lea în perioada comunistă, cât mai ales pentru activitatea sa prodigioasă de refacere a patrimoniului bisericesc şi cultural din Ardeal. Pe mine m-a îmbrăţişat, amintinduşi cu lacrimi de unchiul meu pr. dr. Coriolan Sabău. Ulterior a praticipat la dialog şi preacucernicul pr. George Guţiu, din Târnăveni, viitorul episcop. Discuţiile între cei doi ierarhi la care am participat personal, au durat peste 2 ore. Am fost impresionat de nobleţea, generozitatea, sinceritatea, deschiderea totală, dar şi fermitatea care creionau personalitatea foarte puternică a mitropolitului Todea. Aş sublinia doar trei calităţi care amprentează felul de gândire şi acţiune al Preasfinţitului Todea. Prima: fermitatea. În privinţa patrimoniului Bisericii grecocatolice deţinut de Biserica Ortodoxă, Preasfinţitul a fost intransigent: „Restitutio in integrum!”. Presfinţa Sa spunea. „Nici eu, nici episcopii diecezelor noastre nu avem dreptul să negociem ceea ce aparţine Bisericii Catolice, Papei, în ultimă instanţă lui Dumnezeu. După cum nu am negociat credinţa


noastră, nu putem negocia nici bunurile noastre. ” A doua: iubirea. Preasfinţitul Todea a spus: „Deşi Biserica Ortodoxă a asistat pasivă la martiriul Bisericii noastre, al episcopilor, preoţilor şi călugărilor noştii, şi şi-a însuşit patrimoniul nostru, noi nu am încetat nici o clipă să o iubim, să o respectăm şi să-L rugăm pe Dumnezeu pentru Marea Unire Bisericească atât de aşteptată de poporul român... În semn de iubire, suntem dispuşi ca, după retrocedarea patrimoniului, acolo unde nu avem credincioşi, să oferim spre slujire liturgică biserica ortodocşilor, iar acolo unde avem credincioşi puţini, să oferim biserica pentru slujire alternativă... Unire în dragoste prin legătura păcii”. A treia: smerenia. Întrebat ce rol ar avea el, ca mitropolit şi episcopii greco-catolici într-o Biserică Română Unită, Preasfinţitul a spus: „Dacă Dumnezeu, în marea sa milostivire, ar face această minune la care abia îndrăznim să ne gândim, a unei Uniri a tuturor fiilor neamului românesc în ascultare faţă de Sfântul Scaun, ierarhii ortodocşi şi-ar păstra toţi scaunele, iar eu, mitropolitul Alexandru Todea aş fi cel mai fericit să fiu cel din urmă cantor al Bisericii Române Unite !” Întâlnirea s-a încheiat cu îmbrăţişare plină de dragoste din ambele părţi, cu sărutarea păcii şi cu asigurarea de rugăciuni reciproce. Impresionat de personalitatea mitropolitului Todea, episcopul Emilian mi-a spus după plecare: „Să ştiţi, domnule doctor, că dacă eu aş fi avut putere de decizie, cu omul minunat care este Preafinţitul Todea, nu plecam din Reghin fără o înţelegere deplină. Dacă înţelegerea nu se va realiza, vina în nici un caz nu aparţine greco-catolicilor!”

87


3. Cardinalul Todea – activ, tăcut, imobilizat în scaunul cu rotile, dar mereu în fruntea Bisericii sale, asemenea lui, tăcută şi parţial imobilizată.

88

Mitropolitul dr. Alexandru Todea conduce, în continuare, Biserica Română Unită în lupta neviolentă pentru redobândirea lăcaşurilor de cult, caselor parohiale, instituţiilor monahale şi de binefacere, a întregului patrimoniu, acaparate în 1948 şi împărţite între stat şi Biserica Ortodoxă Română. A urmat euforia ridicării la demnitatea de cardinal (1991), iar un an mai târziu, în 1992, suferă accidentul vascular cerebral, urmat de o hemipareză, pe care a purtat-o ca pe o cruce timp de 10 ani. Am avut privilegiul, în calitate de medic cardiolog, să fac parte din echipa medicală care l-a supraveghetat pe cardinalul Todea. L-am vizitat deseori la Reghin. L-am însoţit la Bucureşti în 8 mai 1999 la întâlnirea cu Papa. Am considerat şi susţin cu toată convingerea, că Eminenţa sa a fost o minune vie pentru poporul român şi Biserica sa. Suferise un atac vascular cerebral devastator, care-i afectase întrega emisferă cerebrală stângă, inclusiv centrul vorbirii. Prin hemipareza dreaptă, rămăsese activă doar jumătate din falnicul om care era Preasfinţitul Alexandru. Prognosticurile medicale erau sumbre: imobilizare la pat, urmate de escare, pneumonie... şi sfârşitul prevăzut cât mai curând. Şi totuşi...sufletul, credinţa, iubirea triumfă...învinge şi subordonează trupul ! Ajutat mult de secretara Maria, susţinut şi iubit de rude, confraţi preoţi şi episcopi, de nenumăraţi laici, cardinalul continuă să fie personalitatea cea mai puternică, simbolul Bisericii tăcute, suferinde, dar nu înfrânte. Cu centrul vorbirii distrus anatomic şi funcţional, cardinalul


rosteşte fără greşală „Tatăl nostru”, „Născătoarea”, „Crezul”, participă activ la Sfânta Liturghie. Urmăreşte cu tot interesul evenimentele politice la televizor. Cunoaşte şi recunoaşte pe toate persoanele care-l vizitează şi îşi rememorează cu lacrimi evenimente relatate din trecut. Cere să fie informat asupra tuturor realizărilor şi problemelor Bisericii: dă sfaturi, trasează direcţii, fixează obiective într-un limbaj propriu al gesturilor care devine înţeles de toţi, nu numai de cei apropiaţi. Pur şi simplu, le impune Mariei şi echipei medicale să fie transportat la Bucureşti pentru întâlnirea vieţii sale cu Papa Ioan Paul al II-lea. Suportă cu demnitate, cu bucurie chiar, toate suferinţele fizice, pe care le închină lui Dumnezeu pentru propăşirea Bisericii sale. Cu o zi înainte de moarte, în salonul de la Terapie Intensivă Tg.Mureş, după administrarea Sfintelor Sacramente, când i-am spus la ureche: „Preasfinţia voastră, luptaţi, pentru că inima funcţionează normal, şi sunt convins că va rezista”, cu o lacrimă la colţul ochiului a ridicat degetul arătător şi privirea în sus, vrând parcă să spună: „Cum vrea bunul Dumnezeu!”. Bunul Dumnezeu a vrut să sfârşească demn, împăcat cu Cerul şi cu oamenii, să se stingă ca o candelă de credinţă şi de iubire, simbol al Bisericii sale, asuprită, umilită, devastată, dar niciodată înfrântă. Acesta a fost cardinalul Alexandru Todea, episcop şi model al lui Isus Hristos, „acelaşi, ieri şi azi şi în veci” (Evr. 13.8).

89


SCRISOARE DE BINECUVÂNTARE PENTRU CASATORIE ______________________________________________ Domnişoarei

SIMONA VARZARU şi Domnului V A L E R POL

90

M

TÂRGU MURES

ulţumindu-vă pentru amabila invitare de a participa la marele eveniment din viaţa Dv. – întemeierea căminului familial – vă doresc din tot sufletul şi din toată inima ca premisele pe care le puneţi la baza acestui cămin să fie izvoare inepuizabile de energii, producătoare de fericire şi de continuă mulţumire sufletească. Domnul să vă binecuvinteze şi să vă fie adevăratul ocrotitor. Cărarea întortocheată a încîlcitei existenţe a fost luminată de luceafărul răsărit din aureola istoriei primului om şi al primei femei şi v-a ajutat să vă cunoaşteţi, să vă iubiţi şi să vă spuneţi, în mod reciproc, marele DA, pentru care nu mai sunteţi doi, ci, unul! Nu uitaţi niciodată sentimentele care v-au călăuzit la acest pas. Încercările nu vor lipsi. Vor fi nori apăsători şi grei dar steaua care v-a călăuzit paşii se va transforma în dinamită şi locul lor îl va lua seninul. Şi de fiecare dată veţi putea spune cu Eminescu: „...tu înseninezi mereu viaţa sufletului meu”. Vor fi spini, dar nu vor lipsi nici florile, cu petalele lor fermecătoare, crescute în pământul hrănit de iubire şi fidelitate reciprocă, de răbdare şi bunătate, de delicateţe şi gingăşie. Prin noul pas aţi început să toarceţi din caierul vieţii.


Firul poate fi de inferioară sau superioară calitate. Depinde de dumneavoastră. El poate degenera în drame şi tragedii, poate însă să producă opere în faţa cărora, toţi care vă iubesc şi vă întîlnesc să rămînă extaziaţi. Capodoperele de artă au fost mai întîi trăite în sufletul omenesc. Au costat sacrificii, dar sînt răsplătite cu dăinuirea veşnică şi cu admiraţia perpetuă. Perfecţionaţi-vă în arta de a trăi şi viaţa vi se va transforma, clipă de clipă, în poezie. Cu aceste mici frînturi de gînduri vă felicit cordial, dorinduvă viaţă lungă şi fericită, împodobită de fructul marelui DA: Copiii! La MULŢI ŞI FERICIŢI ANI! 25 iunie 1977

91

Cu afecţiune şi stimă, Alexandru Todea

Valer şi Simona, în ziua căsătoriei lor


EI SUNT SFINŢII DE CARE DOMNUL ARE NEVOIE. CU TOŢII AU ACCEPTAT O CONVERTIRE COMUNĂ Mons. François Garnier, arhiepiscop de Cambrai (Franţa)

E

92

greu de a lua cuvântul după mărturiile emoţionante până la lacrimi ale Mariei, a lui Mihai şi a lui Valer. Sr. Éliane mi-a cerut într-o manieră în acelaşi timp destul de blândă şi de fermă, vă imaginaţi uşor, să fac o concluzie. Nu voi face o concluzie. Nu am decât o apărare în favoarea mea, aceea că nu sunt specialist în nimic. Încerc să fiu un episcop de teren, iar apărarea mea este faptul că sunt arhiepiscop de Cambrai, unde se fabrică pozne [fr. bêtises ; „Bêtises de Cambrai”, o marcă înregistrată de bomboane]. Cer îngăduinţa şi iertarea voastră. Ceea ce este adevărat, este că sunt foarte fericit să mă găsesc printre voi, să o revăd pe Sr Éliane şi pe Maica Tereza, să întâlnesc pe prietenii cei mai fideli ai mănăstirii, pe actualul său preot. Descopăr vitalitatea Fraternităţii Sfântul Ilie. Îmi închipuiam mai ieri, în cursul unei celebrări, că toată lumea ar face parte din această fraternitate: se roagă atât de mult pentru Unitatea deplină dintre Răsăritul şi Apusul creştin. Sunt fericit să-l reîntâlnesc pe confratele meu, episcopul Virgil; îl cunoaştem bine în Franţa; participă deseori la Adunările plenare ale episcopilor; ne bucurăm


să-l revedem. Printr-un fel de miracol, preot fiind al diecezei de Dijon, şi apoi episcop de Luçon, în Vendée, timp de zece ani, iar de doisprezece ani arhiepiscop de Cambrai, în Nord, regăsesc printre voi prieteni din Dijon, prieteni din Vendée şi prieteni din Nord. I. Am o convingere profundă: că pentru unitatea voită de Hristos, către care tindem, avem nevoie de toate bogăţiile venite din Ortodoxie; avem nevoie de ele, nu putem trece pe alături. Mult înainte de prima mea venire în România am petrecut doi ani în Siria, la Alep, ca învăţător la Fraţii Marişti. Era în anii 1965-1967. Cea mai mare parte a elevilor noştri erau ortodocşi din diferite familii; erau mulţi armeni ortodocşi, sirieni ortodocşi şi greci ortodocşi. Prin ei şi prin profesorii lor am descoperit frumuseţea liturgiilor, chiar dacă uneori lungimea lor mă surprindea puţin, trebuie să recunosc. Şi am îndrăgit mult frumuseţea liturgiilor, pentru că din întâlnirea nobilă şi îndelungată cu Dumnezeu avem puterea de a-i sluji pe fraţi. Spuneam azi dimineaţă că Hristos a urcat pe munte ca să se roage singur, iar apoi s-a găsit din nou în furtuna lumii şi a discipolilor săi. E nevoie de timpul înălţimii muntelui pentru a putea trăi timpul furtunii. Nu doar frumuseţea liturgiilor, ci şi strălucirea a ceea ce revelează icoanele şi frescele. Le urez fraţilor mei greco-catolici să se adape din această imensă comoară, fără să o uite, fără să o altereze, pentru că vedem în ţara noastră, în Franţa, că numeroşi studenţi în teologie descoperă frumuseţea lui Dumnezeu prin splendoarea icoanelor. Apoi, fraţii noştri ortodocşi au rămas mult mai ataşaţi decât noi, cel puţin latinii, scrierilor Părinţilor; iată, o altă bogăţie de pus în cupa Unităţii între toţi creştinii, pentru care ne rugăm.

93


94

La Părinţii Bisericii găsim toate comorile credinţei rugate şi meditate. În acest sens, am la mine o cărţulie care povesteşte din întâmplările Părinţilor pustiei. Nu rezist să nu vă povestesc o istorioară ce se petrecea odată în pustia Nitriei: un tânăr Părinte tocmai îşi încheiase studiile superioare la universitate. Aduce cu sine cartea groasă a tezei sale şi merge să-l întâlnească pe bătrânul său Părinte sihastru, care rămăsese în pustie. Îi dăruieşte cartea sa şi îi zice: „Poate, cartea mea te va ajuta să înţelegi Cuvântul lui Dumnezeu...” Tânărul părinte se întoarce după un an la bătrânul său Părinte şi îl întreabă: „Ei? Te-a ajutat cartea mea să înţelegi Cuvântul lui Dumnezeu?”, la care bătrânul Părinte îi răspunde cu umor: „Dimpotrivă, am avut nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu ca să încerc să încep să înţeleg cartea ta groasă!” Minunat umor! În fine, în cupa Unităţii, de umplut cu comorile noastre, există la fraţii ortodocşi bogăţia monahismului multiform. Nu mai suntem la călugării stiliţi, dendriţi, adamiţi, staţionari, vagabonzi... dar monahismul rămâne o imensă bogăţie în Răsărit, şi îndeosebi în România. Călugării sunt adevărate busole care ne reorientează către esenţial, către Dumnezeul de adorat şi către fraţii de servit. Una din marile încercări, ca episcopi în Franţa, este de a vedea sărăcirea, deseori chiar dispariţia, din nefericire, a vieţii religioase apostolice şi a unui număr de mănăstiri de bărbaţi şi de femei. Aş vrea să spun în cele din urmă că am înţeles repede, prin câteva studii de Istoria Bisericii, de ce iritarea unui legat al papei în 1054, jefuirea Constantinopolului de către cruciaţi în 1204, au putut să-i rănească pe fraţii noştri şi să transforme nişte fisuri în falii, în fracturi între cele două lumi culturale care nu erau prea făcute să se înţeleagă, cea a Romei apusene şi cea a Constantinopolului răsăritean.


Pentru Unitatea de realizat în numele lui Isus, avem nevoie cu adevărat de fraţii noştri ortodocşi. II. Dar pentru Unitatea aşa cum o vrea Isus avem nevoie şi de Bisericile noastre catolice, fie că e cea latină, una dintre ele, fie că sunt cele Răsăritene catolice. Nu ar trebui să le numim „uniate” pe acestea din urmă, din cauza conotaţiei oarecum dispreţuitoare ce o poate conţine acest cuvânt. Avem nevoie de toate bogăţiile tuturor Bisericilor catolice. Aceasta este Biserica ce m-a făcut să-l cunosc pe Hristos, care mi-a deschis Evanghelia, care m-a făcut să descopăr sfinţenia Mariei, vieţile sfinţilor, care mă satură cu sacramentele sale şi care îmi încredinţează o sarcină în Biserică, de care nu sunt vrednic. Această Biserică, ca toate celelalte, este sfântă, din sfinţenia Mirelui său, şi nu este sfântă, din cauza păcatelor noastre, din cauza voinţelor noastre de putere, din cauza a ceea ce ascundem, a ceea ce avem în minţile noastre şi care nu iese în mod sincer în cuvintele noastre. Însă eu îndrăgesc această Biserică ca pe mama mea. Iar această Biserică are o comoară, o comoară de împărtăşit în cupa Unităţii: ea vede în episcopul Romei pe succesorul lui Petru; ea îl vede pe succesorul lui Petru cu sarcina sa deosebită pe care a primit-o de la Domnul său: cheile milostivirii, mai degrabă de oferit decât de a le păstra, şi grija Unităţii între toţi cei botezaţi, faţă de toţi şi în ciuda a toate. Mă rog pentru ca toţi cei botezaţi să recunoască în ce anume figura reală a succesorului lui Petru este importantă pentru slujirea Unităţii, chiar dacă împreună va trebui încă să descoperim în ce fel succesorul lui Petru, astăzi, şi-ar putea îndeplini mai bine misiunea, într-o mai reală colegialitate, în mod precis cu toţi Patriarhii. Spiritul Sfânt ar trebui să ne facă să o găsim, dacă nu-L împiedicăm; am citit cu toţii în Faptele Apostolilor că am putea să-L „a împiedicăm

95


pe Spiritul Sfânt”. III. Or, în lumea de astăzi, Unitatea noastră cea mai deplină este urgentă: de ce?

96

În orice ţară am fi, în România, Ucraina, Franţa, Belgia, Ungaria şi chiar în Polonia, vedem crescând, cu fiecare zi, poporul celor care sunt atinşi de descreştinare, de secularizare, al acelora care sunt fascinaţi de ceea ce Ioan Paul II numea consumerism, al tuturor acelora care sunt ispitiţi astăzi de credinţe noi cu totul nebune, şi al tuturor acelora care se lasă înfulecaţi de secte. Cunoaştem cu toţii această încercare şi riscăm să o cunoaştem încă şi mai mult. Diviziunile noastre sunt deja, şi vor fi din ce în ce mai de neînţeles, chiar scandaloase. Ceea ce este sigur, e că dacă cele mai mici diviziuni ale noastre fac sterilă misiunea în parohiile noastre, în diecezele noastre, marile diviziuni dintre Bisericile noastre fac sterilă misiunea tuturor Bisericilor noastre în lume. E urgent a răspunde rugăciunii lui Isus: „toţi să fie una, ca lumea să creadă”. Înţeleg că unul dintre oratorii noştri de astăzi ne spunea adineaori că dezbinarea este o „mocirlă”. IV. Aş vrea să vorbesc acum despre fraţii mei Grecocatolici din România. Biserica lor este, dintre toate Bisericile care au vrut să se unească Romei păstrându-şi tradiţiile lor răsăritene, cea care fără îndoială a suferit mai mult. În 1976, împreună cu p. André Nurdin aici de faţă, am făcut o primă călătorie în România. Am revenit apoi, fără să ştiu nimic, dar absolut nimic, despre Biserica greco-catolică şi despre suferinţele sale; spre ruşinea mea. A trebuit să revin 20 de ani mai târziu, în 1996, împreună cu Claudine Agofroy şi asociaţia sa, pentru ca istoria dramatică


a greco-catolicilor să-mi fie dezvăluită. Dispariţia unei Biserici, decisă, proclamată de puterea comunistă în 1948, voită de Stalin; cei doisprezece episcopi arestaţi, dintre care şapte urmau să moară în închisoare, pierderea tuturor bunurilor imobiliare, biserici, case parohiale, catedrale, episcopii, seminarii (se spunea adineaori că erau între 1800 şi 2000) date de către puterea politică Bisericii Ortodoxe: este o istorie pe care memoria nu o va putea uita niciodată. Trebuie chiar să ne rugăm pentru ca această memorie să fie roditoare astăzi şi pentru ca toată această suferinţă să servească unirii, să servească Unităţii încă de construit. În timpul acelei călătorii, în 1996, l-am întâlnit pe cardinalul Todea, la Reghin. Avea alături pe Maria şi pe Mariana, singurele care puteau să ne traducă ceea ce cardinalul voia să ne spună. În ciuda sechelelor accidentului său vascular cerebral, s-a rugat împreună cu noi „Tatăl nostru”, cum să-l uit? A cântat cu glasul scăzut care-i mai rămăsese câteva cântece în latină. Şi le mai amintea. Şi am aflat cu oroare despre arestările sale, despre cei 13 sau 14 ani de închisoare … Mons. Perisset ne spunea adineaori că îşi dorea ca „suferinţa sa să fie roditoare”, iar P. Ştefănescu tocmai ne-a spus că acest cardinal va rămâne „un miracol pentru poporul român”. O ştiţi cu toţii: în 1989, după căderea lui Ceauşescu, după mai mult de 40 de ani de persecuţie şi de clandestinitate, Biserica greco-catolică a redevenit legală, trăieşte din nou! Cum să nu ne bucurăm de învierea sa şi de reuşita sa? Cinci dieceze astăzi, aproape 800 de preoţi, cred, credincioşi, fără îndoială mai puţin numeroşi ca atunci; dar ea există, această Biserică, această Biserică mică, această Biserică umilă: e frământătură, e sare pentru pământ. Apoi, Hristos e un bun bucătar, ştie să facă ospeţe din fărâmituri.

97


V. Cu smerenie, nu angajez pe nimeni, decât pe mine însumi (nu vorbesc în numele episcopilor Franţei) şi cer iertare dacă sunt stângaci, aş vrea să vă împărtăşesc şase convingeri: Prima: întrucât au suferit mai mult, fraţii noştri greco-catolici să nu fie uitaţi niciodată în întâlnirile ecumenice dintre catolici şi ortodocşi. Aceasta a fost, fără îndoială, una din slăbiciunile întâlnirii de la Balamand. „Nimic din ceea ce ne priveşte, fără noi!”, am auzit adineaori de la unul dintre oratorii noştri.

98

A doua: să se înmulţească locurile de comuniune, de dialog; probabil că e nevoie de mai multă rugăciune. Am auzit spunându-se că multe din dialoguri nu duc la nimic între ortodocşi şi greco-catolici; poate că ar trebui început prin a se pune împreună în rugăciune umilă înaintea aceluiaşi Hristos care ne roagă să-l iubim pe celălalt destul ca să sperăm să-i fim cât mai degrabă părtaşi. E nevoie, sigur, de locuri de dialog, cu condiţia ca acestea din urmă să fie făcut în iubire şi în adevăr. Fraţii mei catolici, din orice Biserică ar fi, de orice rit ar fi, cunosc ultima enciclică a papei Benedict xvi, „Iubirea în adevăr”. Uneori iubirea ne joacă feste: ca să nu riscăm să deschidem conflicte, menajăm adevărul. Or, iubirea fără adevăr este moale, iar adevărul fără iubire este dur: dificultatea este de a trăi iubirea în adevăr, în condiţia în care milostivirea să fie întotdeauna puţin mai mare decât exigenţa. Cunoaşteţi celebrul tablou al lui Rembrandt, „Întoarcerea fiului risipitor”; tatăl îşi pune mâinile pe umerii fiului său; mâna sa dreaptă este puţin mai lungă decât stânga. Rembrandt, în acel moment al vieţii sale locuia într-un cartier evreiesc; şi ştia că în fiecare dimineaţă fraţii noştri evrei îşi spală mai întâi mâna


dreaptă, înaintea stângii, spunând: „Milostivirea mea să fie mare decât exigenţa mea”; să nu uităm niciodată acest lucru. A treia: să creştem împreună, într-o onestitate intelectuală riguroasă, o onestitate care va face să nu ne lase niciodată conduşi de impresii superficiale, de reacţii afective, de judecăţi generale; această onestitate intelectuală presupune umila libertate care va face tot efortul pentru a intra cu iubire în adevărul şi suferinţa celuilalt. Trebuie să pot să-i spun fratelui meu ortodox că mă doare dacă face presiuni asupra familiilor greco-catolice să devină ortodoxe în moment de doliu pentru unul de-al lor; dacă refuză să fie înmormântat în cimitirul său fratele greco-catolic, atunci când nu există alt cimitir; dacă refuză să dea grecocatolicilor biserica care nu-i serveşte şi de care ei au nevoie; mai rău, dacă în interiorul bisericii ortodoxe pe care o construieşte începe să dărâme bisericuţa greco-catolică care se găseşte în interior. Toate acestea le-am văzut cu ochii noştri şi le-am auzit cu urechile noastre. Fără îndoială, e greu de spus în mod umil adevărul, dar trebuie făcut. La intrarea în Memorialul victimelor comunismului de la Sighet se poate citi în cinci sau şase limbi celebrul verset al Sfântului Ioan: „Adevărul vă va face liberi”. Am datoria să-i spun adevărul, cu iubire, fratelui meu ortodox: „Ascultă, ceea ce faci nu e vrednic de Evanghelie”. A patra: trebuie să învăţăm din nou să ne citim împreună istoria noastră comună. 1054 de ani de istorie comună nu e chiar nimic. Cum se pot uita aceşti 1054 de ani de comuniune profundă? Însă trebuie recitiţi împreună şi cei aproape 1000 de ani de istorie separată, ca să ne revedem modul de a vorbi despre ei, ca să scriem împreună modurile noastre de a vorbi despre ei în cărţile noastre de istorie,

99


100

şi îndeosebi în cărţile de istorie pe care le citesc copiii. Trebuie să renunţăm la clişee despărţitoare. Adineaori, unul dintre oratori ne spunea că nu trebuie „să ne irosim forţele în bagatele”, că e urgent să ne vindecăm memoriile: era profesorul Ciprian Ghişa. Iau un exemplu: aud prea des pe unii catolici spunându-mi: „protestanţii nu o iubesc pe Fecioara Maria”; nu pot suporta această generalizare; ştiind că, de exemplu, Max Thurian, un călugăr protestant din comunitatea din Taizé, a scris una dintre cele mai frumoase cărţi despre Fecioara Maria. Ar trebui să consimţim cu toţii la o convertire foarte simplă: să nu spunem niciodată „catolicii”, „greco-catolicii”, „latinii”, „ortodocşii”, ci să vorbim, probabil, despre „nişte”. În cursul acestei călătorii am întâlnit numeroşi ortodocşi, adevăraţi fraţi. În schimb, vom avea întotdeauna în comunităţile noastre nişte fraţi dezbinători, care generalizează motivele de dezbinare, integrişti vameşi ai ortodoxiei, şi „condotieri” ai penei de scris, care ne vor împiedica să ţesem cu curaj Unitatea de care lumea are nevoie. A cincea convingere, care-mi pare capitală, se rezumă într-o frază: un bun român nu e în mod obligatoriu un bun ortodox; şi un bun ortodox nu e în mod obligatoriu un bun român. Cum să învăţăm că credinţa nu este o identitate naţională?; că nu există religie de stat; că nu e bine ca aceasta să mai existe astăzi. Confratele meu, Mons. Bressolette, însărcinat de Cardinalul Vingt-Trois cu grija pastorală a tuturor răsăritenilor catolici care trăiesc la Paris, mi-a dat astăzi ultimul număr din ziarul „La Croix”: şi iată, Cardinalul îi cheamă pe toţi creştinii să se roage pe 15 august, cu patru intenţii de rugăciune universală, de citit în toate parohiile Franţei; iar una dintre ele pune în chestiune, în mod clar şi umil, unul din proiectele guvernului actual din ţara noastră. E normal şi necesar de a o putea face: cum să ne


păstrăm libertatea de cuvânt în faţa statului, oricare ar fi el? A şasea : îndrăznesc să afirm, în cele din urmă, o speranţă asupra chestiunii delicate a retrocedării bisericilor, a lăcaşurilor de cult, capele, alte clădiri care au aparţinut mult timp confraţilor mei greco-catolici înainte de a fi date de Stalin confraţilor mei din Biserica Ortodoxă. Ce să spun? Propun să luăm două repere etice pentru ca „Dreptatea şi pacea să se îmbrăţişeze” (Ps 84). Mons. Alexandru Mesian ne spunea adineaori că dreptatea e cea care aduce pacea. Două repere etice care ar putea să ne ajute să nu construim în mod nebunesc nişte clădiri din piatră de care nu ştim dacă peste 10, 20 sau 30 de ani vor mai fi pline cu credincioşi. În Franţa ştim ceva despre aşa ceva: în dieceza mea există 40 sau 50 de lăcaşuri de cult care ne-au fost date, construite după separarea Bisericii şi a statului, după 1905. Noi suntem proprietarii. Nu mai ştiu ce să fac cu ele. Sunt o povară financiară enormă pentru o dieceză săracă, cum este a mea. Îmi amintesc de un preot care fusese în misiune în Benin, şi care îmi spunea cu tristeţe: „episcopul meu consideră că valoarea preotului misionar este proporţională cu tonele de beton pe care le face să curgă”. De ce? Pentru că de fiecare dată când se construia o moschee, episcopul considera că trebuia construită degrabă şi o biserică alături... nu e sigur că aceasta ar fi soluţia cea bună. Vă vorbeam despre două repere, le prezint acum. Primul: ar trebui să recitim împreună un pasaj din Epistola Apostolului Pavel către corinteni (1 Cor 6, 1-7), cerându-ne să ne rezolvăm diferendele în mod frăţesc, fără a fi nevoie de a recurge la autorităţile civile. Cât despre al doilea reper, e acesta: ar trebui cultivată în mod hotărât solidaritatea de fiecare dată când unul din lăcaşurile pe

101


care le deţin ar putea servi mai bine fratelui meu, fără să caut motive pentru a-l face să creadă că-mi este defolos, atunci când de fapt nu-mi foloseşte cu adevărat. Să nu ne epuizăm reciproc în construcţii costisitoare: avem de construit împreună „pietrele vii” despre care Sfântul Petru ne vorbeşte în epistola sa şi de care Domnul are nevoie.

102

În concluzie De la începuturi, însufleţită de acelaşi Spirit, Biserica unică a lui Hristos e chemată să anunţe unica Evanghelie ca pe Vestea cea bună în spaţiile culturale cele mai diverse. Ea o face aici, prin mănăstirea din Stânceni. O face în toate diecezele şi parohiile fiecăruia dintre noi; o face pe malurile Senei, în cartierele din Bronx, în Asia îndepărtată şi misterioasă; o face cu curaj în Africa. Iar această Biserică, Biserica noastră, este unica Biserică. Îmi amintesc de patriarhul Dimitrios, la Constantinopol, primind un grup de studenţi care se întorceau din Ţara Sfântă, din care făceam şi eu parte. Îl mai aud încă spunând: „Biserica voastră şi Biserica noastră”, după care se corectează spunând. „Nu, mia ecclesia [în gr.], o singură Biserică”, corectându-se degrabă, ca şi cum ar fi spus o prostie, care nu era din Cambrai... Domnul prezent în mijlocul nostru continuă să-l roage pe Tatăl său precum în ajunul morţii sale: „Părinte sfinte, păzeşte-i pe toţi cei pe care mi i-ai dat ca să fie una, aşa cum noi suntem” (Ioan 17,11); „sfinţeşte-i în adevăr” (Ioan 17,17); „Ca toţi să fie una, după cum tu, Părinte, întru mine şi eu întru tine, aşa şi aceştia în noi să fie una, ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (Ioan 17,21). Lume nu poate să creadă dacă noi rămânem dezbinaţi, dacă ne instalăm în dezbinările noastre, dacă continuăm să suferim inutil unii de la alţii. Să ne amintim ce ne spunea Mons.


Virgil la sfârşitul intervenţiei sale, de acel vis al unchiului său, Cardinalul Todea: „Nu mai sunt nici latini, nici greco-catolici, nici ortodocşi, nici protestanţi, ei sunt Sfinţii de care Domnul are nevoiea; au acceptat cu toţii o convertire comună”. Unul dintre noi spunea în cursul acestui colocviu: „În noi doi un suflet bate”. Era Maria, atât de apropiată de cardinalul Todea. La o sută de ani de la naşterea sa şi la 10 ani de la moartea sa, să nu-l uităm niciodată.

103


BIBLIOGRAFIA Cardinalului Alexandru Todea Maica Éliane (Stânceni) şi P. Adrian Lung (Subcetate) Lucrări publicate 1. A două venire a Mântuitorului, Tipografia Seminarului, Blaj, 1941, 46 p. Este vorba despre un rezumat în română a tezei scrisă în latină de P. Todea. Această ediţie conţine cele trei articole apărute în Cultura creştină.

2. Pentru tine învăţătoare apostolă, Tipografia Seminarului, Blaj, 1942, 11p.

104

3. Cascada tinereţii, Tipografia Lumina –Miron Roşu, Blaj, 1943 ed. a 2-a, Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1993, 80 p. ed. a 3-a, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2010, 100 p. 4. Ca toţi să fie una 18-25 Ianuarie, Tipografia Seminarului, Blaj, 1943, 16 p. 5. Rugăciunea tineretului, Tipografia Lumina – Miron Roşu, Blaj, 1943, 400 p. ed. a 2-a , Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1999, 320 p. ed. a 3-a revizuită, Buna Vestire, Blaj, 2001, 312 p. Cea de a treia ediţie a fost revăzută prin îngrijirea Mariei Keul şi aprobată de către cardinalul Todea. Se remarcă, în mod esenţial, deosebirea de formulare în rugăciunea pentru Unitatea creştinilor şi în cea pentru evrei, conform învăţăturii Conciliului Vatican II.

6. Luptele mele. Un strigăt în pustiu vreme de un pătrar de vec. Memorii şi cereri pentru obţinerea libertăţii cultului greco-


catolic român, adică a Bisericii Române Unite cu Roma, ed. Vasile Sav, prefaţa Camil Mureşanu, Dacia, col. Remember, Seria Literatură şi totalitarism, Cluj-Napoca, 2003, 235 p. 7. Alexandru Todea. 100, Oradea 2012, 188 p. Acest volum omagial la centenarul naşterii Cardinalului Todea include extrase (p. 12-32) din meditaţiile autobiografice pe care Cardinalul Todea le-a scris în primele luni ale anului 1948, în închisoarea din Gherla, şi care sunt inedite.

Articole si Discursuri Înainte de 1948 1. “Pius XI şi riturile orientale”, Cultura creştină 1939/11-12, p. 757-760. 2. “A doua venire a Mântuitorului şi iarăş va să vină cu mărire să judece viii şi morţii”, Cultura creştină 1941/ 1-2, p. 92105 ; 1941/4-6, p. 252-267 ; 1941/7-9, p. 427-440. 3. «  Mitropolitul Nicolescu şi unirea bisericilor româneşti  », Cultura creştină, 1941/4-6, p. 325-327. 4. « Naţionalismul Mitropolitului Nicolescu », Cultura creştină, 1941/4-6, p. 327-329. 5. “Monte Cassino”, Cultura creştină 1944/1-2, p. 90-93. 6. “10 ani de la mortea protopopului George Simu”, Cultura creştină 1944/5-6, p. 441-444. După 1989 7. « De la Răstignire la Înviere », Viaţa creştină 1, nr. 6 (aprilie 1990), p. 1. 8. « Biserica Greco-catolică din România (I) », Viaţa creştină 1,

105


nr. 7 (mai 1990), p. 1. 9. «  Biserica Greco-catolică din Biserica Greco-catolică din România (II) », Viaţa creştină 1, nr. 8 (mai 1990), p. 1-2. 10. «  Biserica Greco-Catolică din România  », Viaţa creştină 1, nr.9 (19 ianuarie 1990), p. 16. 11. «  Domniei Sale Domnului Ion Iliescu – Preşedintele României, Domniei Sale Petre Roman – Prim-ministru  », Viaţa creştină 1, nr. 17 (octombrie 1990), p. 1. 12. « Cuvântare (7 octombrie 1990 – instalarea la Blaj) », Viaţa creştină, 1, nr. 18 (octombrie 1990), p. 1.3. 13. «  Naşterea Domnului 1990  », Viaţa creştină 1, nr. 22 (decembrie 1990), p. 1 ; id., Unirea 2, nr. 2 (ianuarie 1991).

106

14. « Iubiţii mei fraţi şi iubitele mele surori din întreaga Biserică Română Unită cu Roma », Unirea 2, nr. 2 (ianuarie 1991), p. 6. 15. « Spre piscuri sau spre abis? », Viaţa creştină 2, nr. 1 (februarie 1991), p. 1. 16. « Mortea lui George Brătianu », Memoria, nr. 2 (1991), p. 121-126. 17. «  Cuvîntarea I.P.S.S. Mitropolit Alexandru Todea. Vatican – Vizita episcopilor catolici din România », Viaţa creştină 2, nr. 8 (aprilie 1991), p. 1. 18. «  Cuvîntarea I.P.S.S. Mitropolit Alexandru Todea  », Viaţa creştină 2, nr. 10 (mai 1991), p. 1.4. 19. « Lumină şi Întuneric », Unirea 2, nr. 3 (mai 1991), p. 1.3. 20. « S-a stins o candelă », Viaţa creştină 2, nr.11 (iunie 1991), p. 1.3.


21. « Cuvântul de mulţumire al Cardinalului Alexandru Todea », Viaţa creştină 2, nr. 15 (august 1991), p. 1-2 ; id. in Unirea 2, nr.5 (august 1991), p. 1.8. 22. «  Cardinalul Dr. Alexandru Todea în vizită arhierească la Cluj  », Viaţa creştină 2, nr. 18 (40) (septembrie 1991), p. 1.3. 23. «  Cuvântare 1 Decembrie - Ziua naţională a României  », Viaţa creştină 2, nr. 23 (45) (decembrie 1991), p. 1. 24. « Crăciunul ţării noastre », Viaţa creştină 3, nr. 1 (ianuarie 1992), p. 1.4. 25. « Punctul de vedere al Bisericii Române Unite şi al Bisericii Latine din România, la Sinodul European al episcopilor catolici, Roma decembrie 1991 », Viaţa creştină 1 (ianuarie 1992), p. 1.3 ; id. in L’Osservatore Romano din 20 decembrie 1991 ; id. in Unirea 1, nr.7, p. 1.4. 26. « Cuvinte ale cardinalului Alexandru Todea (la moartea P.S. Ioan Chertes) », Unirea 3, nr.2 (9) (februarie 1992), p. 1.4 ; id., în Viaţa creştină , nr.3 (februarie 1992), p. 1.4 27. «  Cuvântul Eminenţei Sale, Dr. Alexandru Todea la solemnitatea sărbătorii Bunei-Vestiri », Blaj, 25 martie 1992, Unirea 3, nr. 6 (martie 1992), p. 1.4. 28. « Simple récit d’une persécution », Catholica, nr. 31, aprilie 1992, p. 62-65. 29. « Circulara-pastorală de Paşti », Unirea 3, nr. 4 (aprilie 1992), p. 1.3. 30. « Omul s-a născut din iubire de oameni », Cuvântul liber 5, nr. 253 (28 decembrie 1993), p. 1-2. 31. Cuvânt înainte, în S. A. Prunduş et C. Plaianu, Catolicism

107


şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite, ed. Viaţa creştină, Cluj-Napoca 1994, p. 5-6. 32. Postfaţă în S. A. Prunduş şi C. Platanu, Cardinalul Iuliu Hossu, ed. Unitas, Cluj-Napoca, 1995, p. 427-438. 33. « Cu bucurie voi cheltui totul şi mă voi cheltui şi pe mine », Cuvântarea Arhieiscopului şi Mitropolitului Alexandru Todea la prima Sfânta Liturghie celebrată în catedrala din Blaj, 19 mai 1991, Unirea 6, nr. 5 (mai 1995), p. 2. 34. «  Un memoriu al Episcopului Alexandru Todea  », AGRU Arhidiecezan 1, nr. 1, 1998, p. 5-10. 35. «  Memoriul Episcopilor Bisericii Române Unite din 18 octombrie 1974 », AGRU Arhidiecezan 1, nr. 2, 1998, p. 11-17.

108

De la stânga la dreapta : Mons. Garnier, D. Rance, C. Ghişa, PS Bercea, P. Cătinean, P. Piti


CUPRINS Editorial............................................................... 4 Mesaje - Cardinal Lucian Muresan, arhiepiscop Major al Bisericii Română Unită cu Roma........................... 6 - IPS Serafim Joanta, mitropolit ortodox român al Germaniei şi Europei Centrale şi de Nord.............. 8 - Mons. Jean-Claude Périsset, nunţiu apostolic în Germania...................................................... 10 - Cardinal André Vingt-Trois, arhiepiscop de Paris şi ordinar al catolicilor Bisericilor răsăritene din Franţa ........................................................ 13 - Mons. Roland Minnerath, arhiepiscop de Dijon......................................... 15 P.S. Virgil Bercea, Deschidere............................... 17 Ciprian Ghişa, Locul Bisericii Greco-Catolice în cadrul mişcării ecumenice din România................................... 23 P. Petru Cătinean, Perspective ortodoxe ale ecumenismului Bisericii Catolice de rit oriental..................................... 37 P. Mychajlo Dymyd, Ecumenismul şi Biserica Greco-Catolică Ucraineană.................................................................. 41

109


P.S. Fülöp Kocsis, Biserica Greco-Catolică din Ungaria şi ecumenismul................................................................ 49 P.S. Alexandru Mesian, Mărturie......................... 59 Maria Mühlbauer–Keul, Alexandru Todea, episcop sub dictatură comunistă, încercarea unei viziuni ecumenice.. 65 Mărturii despre Cardinalul Todea - P. Liviu Săbau................................................ 80 - P. Mihai Ştefanescu....................................... 83 - Valer Pol....................................................... 90

110

Mons. François Garnier, Ei sunt sfinţii de care Domnul are nevoie. Cu toţii au acceptat o convertire comună............. 92 M. Éliane şi P. Adrian Lung, Bibliografia Cardinalului Alexandru Todea........................................................... 104 Cuprins................................................................. 109


Simpozion Cardinal Todea  

Documentele Colocviului dedicat cardinalului Alexandru Todea, 5-6 august 2012, la Schitul Stânceni