Page 1

)

uceafarul L

R

FONDAT

Misterele nopţii

2009 • ISSN 2067 - 2144

ANUL V • NR. 4 (52) • APRILIE 2013

(II)

Într-un cuib de turturele Ca ș i fluturii de-ușș or Saltă Eros nebuneșș te, Îl desmiardă, l-încălzeșș te Cu un vis de tainic dor; Iar în norul de profume Două suflete de flori Le desparte-al nopțții mire Cu fantastica-i ș optire, Le resfiră, pînă mor. Cînd pe stele aurie Noaptea doarme ușș urel, Cîte inime rîzînde, Dar pe cîte suspinînde Le delasă-ncetinel! Dar așș a ne e destinul, Vitreg prea adeseori, Unui lumea i-acordează, Iar pe altul îl botează Cu-a lui rouă de plînsori.

DIN CUPRINS:

•CALEIDOSCOP MEMORIAL:

VASILE FETESCU. AUTOR, ACAD. ALEXANDRU ZUB •IOAN PELIVAN –FIGURĂ EMBLEMATICĂ A ACŢIUNII NAŢIONALE DIN BASARABIA ÎN PERIOADA 1900 – 1940. AUTOR, DAN PRODAN •PERSONALITĂŢI BOTOȘĂNENE. UNDE ESTE LOCUL UMORISTULUI ION PRIBEAGU? AUTOR, GHEORGHE MEDIAN •AUCTORIALITATEA LUI OVIDIU CHELARU. AUTOR, GEORGICĂ MANOLE •PREFECTURA JUDEŢULUI BOTOȘANI. REGULAMENTUL DE ORGANIZARE INTERIOARĂ A SERVICIULUI BUNURILOR JUDEŢENE – 1944. AUTOR, IONEL BEJENARU

El către mine *...

(I)

Veronica Micle Tot înger ești, femeie, cum credeam întîia oară Cînd a vieţii întîmplare a făcut să ne-ntîlnim. Ca în inimi să străbată un fior de primăvară Ai călcat peste durerea care numai noi o știm. De atîta timp în prada unor gînduri prea nebune Mă frămînt ca valul mărei într-a braţelor furtuni, O, șoptește-mi adevărul, adevărul spune-l, spune... Nu suntem noi visătorii ce iubim niște nebuni ? * Am rîs ca o nebună de lacrimile tale poetice


Anul V Numărul 4 (52)

Aprilie 2013

CUPRINS

R E V I S TA L U C E A F Ă RU L

Pagina 3 - Caleidoscop Memorial: Vasile Fetescu. Autor, Acad. Alexandru ZUB Pagina 4 - Tableta (… de aprilie): Moţăiala. Autor, Vasile Lefter

FONDATĂ 2009

Pagina 4 - Știre de ineteres cultural: Un sistem naţional al cărţilor online. Institutul Cultural Român iniţiază realizarea unui sistem naţional al cărţilor online

ISSN 2067 - 2144

Pagina 5 - Ioan Pelivan –figură emblematică a acţiunii naţionale din Basarabia în perioada 1900 – 1940. Autor, Dan Prodan

PUBLICAŢIE LUNARĂ

Pagina 9 - Personalităţi botoșănene. Unde este locul umoristului Ion Pribeagu? Autor, Gheorghe Median Pagina 10 – Poesis: Nike. Autor, Elena Spiridon

Fondatori: Ion Istrate Ioan Burţilă Elisabeta Roman Georgică Manole Marian Mazarovici

Pagina 11 - Patru decenii de la trecerea scriitorului Demostene Botez în lumina umbrelor. Autor, Ana Maria Andrieș Pagina 12 - In memoriam Boris Perevoznic. Autor, Cătălina Constantinovici Pagina 13 - Personalităţi ale știinţei românești: Dimitrie Pompeiu – 140, Autor, Al. D. Funduianu Pagina 14 - Zece întrebări pentru … Culiţă Ioan Ușurelu. Autor, Georgică Manole

Olimpius Istrate Dumitru Lavric Angela Paveliuc-Olariu Lucian Manole

Director: Ion Istrate

Pagina 16 - Auctorialitatea lui Ovidiu Chelaru. Autor, Georgică Manole

Redactor şef: Georgică Manole

Pagina 17 - Turcologul vornicenean Mihai Maxim, evocat de prof. dr. Ioan Murariu, într-o corespondenţă. Autor, Ionel Bejenaru

Colegiul de redacţie: Secretar de redacţie: Ana Maria Maluş Redactor şi administrator site: Doru Ştefănescu Redactori: Dumitru Lavric Ionel Bejenaru Steliana Băltuţă Gheorghe Median Cezar Vasilescu Gheorghe Burac Lucian Manole Nicolae Iosub Mihai C. V. Cornaci Alina Cojocaru Gruia Cojocaru Alexandru D. Funduianu Dan Prodan Teodor Epure Paul Ungureanu D.M. Gaftoneanu

Pagina 18 - Corespondenţa - izvor istorico - documentar: A. Ciobanu - Ionel Bejenaru, Autor, Ionel Bejenaru Pagina 18 - când am aflat că bunicul nu o mai ducea mult. Autor, Rareș Fogaș-Panaitescu Pagina 19 - Prefectura Judeţului Botoșani. Regulamentul de organizare interioară a Serviciului Bunurilor Judeţene – 1944. Autor, Ionel Bejenaru Pagina 19 – Șoapte. Autor, Elena Spiridon Pagina 20 - Interviu cu dirijorul Gheorghe Iliuţă, sosit la Botoșani pentru Concertul simfonic din 29 martie a.c. Autor, Cătălina Constantinovici Pagina 22 - Insignă aniversară. Autor, Mihai C. V. Cornaci Pagina 22 - Servieta cu acte. Autor, D. M. Gaftoneanu Pagina 23 - Expoziţie de filatelie și carte poștală organizată la Galeriile de Artă ,,Ștefan Luchian”, Botoșani, cu ocazia zilei de 8 Martie. Autor, Viorica Hrustovici

© Coperta I: Germania, München-Milbertshofen, Ricarda-Huch-Straße Bust Mihai Eminescu Sursa: http://de.wikipedia.org/wiki/Datei:Eminescu-Muenchen.jpg

Pagina 23 - Mai citesc elevii ? Autor, Laura Profir Pagina 24 - Recurs la înţelepciune. Autor, Lili Bobu Pagina 24 - Tezaur. Autor, Vasile Fetescu

© Coperta III: © Editura ,,Agata” © Coperta IV: © Editura ,,Arena Cărții”

Pagina 25 - Mult în puţin … Autor, Culiţă Ioan Ușurelu Pagina 26 - Poeme în lumină și culoare. Portret de artist (5) - Doru Cristian Deliu – grafician, pictor. Autor, Lili Bobu

Editor: Editura Agata, 2013

Pagina 26 - Poeme în lumină și culoare. Portret de artist (6) – Lucia Pușcașu. Autor, Lili Bobu

Conţinutul acestei revistei nu reprezintă în mod oficial opinia Revistei Luceafărul, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea şi coerenţa informaţiilor prezentate, precum şi eventuale consecinţe revine autorilor, conform prevederilor legale.

Pagina 28 - Poeme în lumină și culoare. Portret de artist (7) – Angela Tomaselli. Autor, Lili Bobu Pagina 29 - Poeme în lumină și culoare. Portret de artist (8) – Ioana Hârjoghe Ciubucciu, Autor, Lili Bobu Pagina 30 - Fragment din cartea de memorii „Raportul de seară”: Cele mai vechi amintiri, Autor, Gheorghe Burac

Adresa redacţiei:

Pagina 32 - Cronică de carte: Pasiunea pentru memorialistică. Note de lector. Autor, Constantin Husanu

REDACŢIA REVISTEI LUCEAFĂRUL România, Botoşani, str. 1 Decembrie, nr. 25 (Centrul Istoric), Email: redactiarevistei@luceafarul.net www.luceafarul.net

Pagina 33 - Altfel de carte. În ea despre Mihail Sadoveanu. Autor, Ion N. Oprea Pagina 37 - De la românii nord-bucovineni la răspândirea seminţelor culturale. Autor, Gruia Cojocaru Pagina 38 - Luminiţa Amarie, o speranţă. Autor, Viorica Hrustovici Pagina 39 - Revista „Luceafărul” invitată la atelierul de lucru al Revistelor „Geopolis” ( Liceul Săveni ) și „Timpul Cuvintelor” (Școala Hănești). Autor, Lucian Manole

2


Anul V Numărul 4 (52)

Aprilie 2013

CALEIDOSCOP MEMORIAL: VA S I L E F E T E S C U Acad. Alexandru Zub Vasile Fetescu, binecunoscut în mediile P rofesorul didactico-literare, a mai scos de curând o carte de

autor, una de „proză scurtă”, cum se anunţă volumul Chemarea amintirilor(1) , de pe a cărui copertă autorul pare a scruta, intens, lumea pe care a dorit să o prezinte în text. O notiţă biografică, plasată preambular, pune la dispoziţia oricui câteva date strict necesare. Născut la 23 decembrie 1929, în localitatea Dorobanţi din judeţul Botoşani, a făcut primele clase în satul său, apoi Şcoala Normală (Pedagogică) la Şendriceni – Dorohoi (1950), cu o diplomă de învăţător pe baza căreia a putut studia mai departe pedagogia la Facultatea de Filozofie a Universităţii din capitală, devenind astfel profesor în domeniul respectiv (1955). În această calitate, a activat îndelung la catedră şi a condus aşezăminte şcolare de prestigiu în Bârlad şi la Iaşi, lăsând peste tot urme inefasabile de competenţă didactică şi administrativă. Mai mult încă, profesorul a înţeles să facă în acelaşi timp unele studii de specialitate, îmbinând teoria cu practica, studii grupate apoi într-un volum mereu util de Preocupări pedagogice (1982; 1995), pe lângă alte contribuţii apărute în presa timpului. Pedagog de vocaţie şi cercetător în domeniu, Vasile Fetescu s-a dedicat totodată şi scrisului „beletristic”, mai ales în anii ce au urmat pensionării, etapă pusă în valoare, optim, sub acest unghi. Din anul 2002 până acum, el a scos volum după volum, proză şi versuri, în egală măsură, fiind admis de aceea ca membru al Uniunii Scriitorilor. Simpla enumerare a titlurilor de carte e semnificativă pentru a-i defini aria de creaţie: Flori târzii; Parfum de spini; Educator adevărat; Toamnă la Copou; Lumina Educaţiei; Vâslaş în luntrea vieţii; Stropi de înţelepciune (aforisme); Cântecul lebedei (poeme); Gânduri diamandine (aforisme); Poeme pentru veşnicie; Testament (poeme); Clipe de infinit; Duminică (poeme); Dincolo de timp (poeme); Chemarea amintirilor (proză scurtă). O atare suită de titluri indică o paletă largă de teme şi modalităţi expresive, după cum mi-am îngăduit să observ şi cu alt prilej(2). Noul volum, Chemarea amintirilor, poate fi socotit rezumativ pentru marea pasiune educaţională a distinsului profesor, care s-a identificat mereu cu rostul şcolii de orice grad, căutând să-i sporească pe cât posibil şansele melioriste, chiar şi atunci când suferea diminuări şi presiuni de tot felul. O veche maximă, cu sens parenetic, a fost aleasă drept cheie de lectură a volumului: „Buna creştere a tineretului este garanţia cea mai sigură a fericirii unui stat” (Oxenstierna). Este ideea ce se regăseşte peste tot în cuprins, cu nuanţe şi accente care pun în lumină munca, învăţătura, disciplina, creativitatea, în spiritul definit cândva, la început de secol

XX, chiar de patronul spiritual al Şcolii Normale absolvite de autor, Alexandru Vlahuţă. Cu deplin temei, el consideră acea instituţie formativă ca „o şcoală a muncii”, iar din „personajul” Dumitru Dascălu, prezent peste tot în text, un alter-ego, dacă nu chiar un simplu pseudonim. Se recunosc, la tot pasul, idei stimulative, precum cea preluată de la N. Iorga, savantul pedagog, pentru care întâiul rost al şcolii e „să-l înveţe pe elev a învăţa mereu”, învăţătura fiind un proces continuu. Docendo discitur, obişnuia să spună mereu profesorul de aceeaşi specialitate, Al. Ostafi, pe urmele lui Seneca, stoicul, ca şi maxima vergiliană a depăşirii dificultăţilor prin muncă: Labor omnia vincit improbus! Desigur, munca e subsumată unui sistem de valori, cel nutrit de marii „dascăli” ai lumii, din care autorul s-a ostenit a extrage destule îndemnuri esenţiale. Pedagogul autentic, aşa cum se degajă din text, e o „personalitate completă, cu spirit cultivat şi pătrunzător, înzestrat cu darul povestirii”, sensibil la armonia dintre componentele sistemului educaţional, ca şi la dreptul oricui de a-şi pune în valoare „portofoliul mnemic”, sintagmă la care autorul face apel spre a-şi motiva, o dată în plus, noul demers scriitoricesc. Momentul actual, pentru lumea şcolii, e privit cu luciditate critică, pe seama observaţiei directe, ca şi a dezbaterilor din mass-media. „Dezinteresul şi chiar repulsia multor tineri faţă de muncă mă îngrijorează şi mă conduce la ideea că atitudinea negativă faţă de muncă a multora dintre români este cea mai mare pierdere pentru ţara noastră după evenimentele din decembrie 1989” (p. 295). E ultima propoziţie din acest volum plin de analize şi reflecţii de caracter socio-pedagogic, volum prefaţat cu simpatie colegială de Ion N. Oprea, care subscrie şi el la concluzia autorului referitoare la educaţie, muncă, disciplină 3


Anul V Numărul 4 (52)

Aprilie 2013

Note: 1)Vasile Fetescu, Chemarea amintirilor. Proză scurtă, Iaşi, PIM, 2013, 299 p. 2)Alexandru Zub, Profesorul Vasile Fetescu – pedagog eminent şi scriitor, postfaţă la vol. Lumina educaţiei de Vasile Fetescu, Iaşi, PIM, 2005, p. 229-233; ed. II, 2007, p. 285-289.

socială (p. 3-10). Un triplu cult (al muncii, al pământului, al familiei) se degajă din noua carte a scriitorului Vasile Fetescu, pedagog cu fibră romantică, după cum se declară el însuşi, ajuns pesemne la vremea când amintirile îşi cer imperativ dreptul la expresie publică. Să-i fim din nou recunoscători pentru modul în care ne oferă, generos şi discret, atâtea idei stimulative.

TA B L E TA ( … D E A P R I L I E ) : MOŢĂIALA Vasile Lefter somn. Vremea celebrului dicton „capul plecat sabia nu-l taie” a trecut. A rămas lanţul care îl încovoaie. La început de aprilis, când liliacul se luptă cu frigul şi ploaia, obligându-şi mugurii să irupă, să ne trezim din letargie şi să ne strigăm unul altuia: „Gata cu moţăiala, români!” E totuşi aprilie. Topârceanu a moţăit degeaba pentru noi? Ascultaţi-l şi treziţi-vă: „Departe, în azurul dintre nori / S-arată bifurcate pe cer / Un şir subţire de cocori, / O escadrilă de pe vremea lui Homer”.

n luna lui Prier ( Aprilis) firesc ar fi să ne

Î înmiresmăm sufletele cu flori de primăvară, să

vibrăm la zumzetul albinelor plictisite de o iarnă banală, duşmănoasă pe alocuri, neputincioasă prin alte văi şi dealuri. Acest început capricios de aprilie ne prelungeşte moţăiala naţională şi la propriu şi la figurat. Pentru rigoare, voi apela cu plăcere la DEX, motivând oarecum referentul mai puţin dezvoltat, derivat de la verbul „a moţăi”: 1. „A aţipi şezând; a dormi uşor şi intermitent; a picoti, a dormita” 2. „A da din cap (în semn de afirmaţie, de salut, de mustrare)”. De aici, cu ajutorul unui sufix productiv, s-a format substantivul care tinde să ne definească o stare de blegeală naţională – moţăiala. Nu poţi trece nepăsător pe lângă timpul tău finit, hărăzit de Creator fără să observi că noi, românii, ne înfăşurăm cu un giulgiu de moţăială, atât noaptea, cât şi ziua, mereu cu gândul îndreptat spre nivelul de trai aflat la periferia Europei. Indiferent de repere, economice, sociale sau culturale, pe ecranul minţii se proiectează aceeaşi întrebare fără răspuns: Ce ni se întâmplă, Doamne? De ce nea pierit zâmbetul de pe buze, de ce ochii ne sunt trişti? De fiecare dată găsim repede o scuză, aruncând vina pe guvernanţi, ca şi când ei ar fi fost aduşi de potopul lui Noe. Este o recunoaştere a moţăielii naţionale. Aleşii sau „culeşii” pot face tot ce doresc cu vieţile noastre, ca şi cum ne-am fi născut slugi. Să fie de vină starea de moţăială a acestei naţiuni? De secole tot auzim: „Deşteaptă-te, române!”. Oare nu a venit vremea să schimbăm laitmotivul imnului naţional? Ce folos că unii muncesc precum vitele puse la plug, dacă altora le cade capul de lene sau de silă, consolându-se cu păgubosul slogan: „lasă că merge şi aşa!” Ca să ieşim din moţăială, mai trebuie împuşcat cineva în zi de sărbătoare? O soluţie izbăvitoare ar fi: Facultăţile de medicină să scoată pe bandă rulantă medici specializaţi în eliminarea problemelor de coloană vertebrală. De aici vine şi starea de moţăială. Stăm prea mult aplecaţi în faţa noilor stăpâni ai lumii! Suntem la un pas de a face trecerea de la moţăit la

ȘTIRE DE INTERES C U LT U R A L UN SISTEM NAŢIONAL AL CĂRŢILOR ONLINE INSTITUTUL CULTURAL ROMÂN INIŢIAZĂ REALIZAREA UNUI SISTEM NAŢIONAL AL CĂRŢILOR ONLINE Sursa: ICR, preluat integral de pe www.elearning.ro Institutul Cultural Român va realiza, împreună cu editurile şi bibliotecile reprezentative şi cu autorităţile naţionale responsabile în materie, sistemul naţional al cărţilor on-line, care să poată fi accesat pe Internet de cititorii interesaţi de pretutindeni. Demersul porneşte de la constatarea faptului că sistemul on-line a preluat deja multe dintre periodicele publicate odinioară pe hârtie. Tot mai multe cărţi sunt accesibile on-line. Tendinţa internaţională este de accesare on-line nu numai a periodicelor, ci şi a cărţilor. În pofida acestei tendinţe, nu asistăm deloc la „dispariţia cărţii“, cum se anticipa cu trei – patru decenii în urmă. Cartea, ca prezentare organizată a cunoaşterii, rămâne în actualitate. Ceea ce este de făcut se referă la crearea accesului on-line la cărţi. 4


Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 4 (52)

Aprilie 2013

I OA N P E L I VA N – F I G U R Ă E M B L E M AT I C Ă A AC Ţ I U N I I NAŢIONALE DIN BASARABIA Î N P E R I OA DA 1 9 0 0 – 1 9 4 0

Dan Prodan autori, Ion Constantin, Ion Negrei şi T reiGheorghe Negru, au elaborat şi au publicat o

carte de referinţă despre activitatea unionistă din Basarabia în primele două decenii ale secolului al XX – lea, cu reverberaţii până la mijlocul veacului amintit: Ioan Pelivan, părinte al mişcării naţionale din Basarabia, ediţia a II-a, revăzută şi completată, Cuvânt-înainte de Corneliu-Mihail Lungu, Posfaţă de Eugenia Danu, Chişinău, Editura Notograf Prim, 2012, 415 p. Autorii nu sunt la prima încercare de acest fel: Ion Constantin a publicat monografia: Pantelimon Halippa, neînfricat pentru Basarabia, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2009, 326 p.; ulterior, acelaşi istoric, în colaborare cu Ion Negrei, a publicat Pantelimon Halippa – tribun al Basarabiei, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2009, 494 p. Cartea prezentată în aceste rânduri a fost sponsorizată şi de către doi botoşăneni: Cătălin Mugurel Fluture, fostul primar al Municipiului Botoşani; Ştefan Dodiţă, preşedintele Fundaţiei „Nicoară” – Botoşani. Monografia cuprinde: Cuvântul-înainte, semnat de CorneliuMihail Lungu (pp. 11 – 13), Introducerea autorilor (pp. 15 – 23), Abrevieri utilizate (p. 25), 20 de capitole (pp. 27 – 237), negrupate tematic în părţi ale cărţii, ci doar eşalonate cronologic, Schiţe bibliografice ale unor unionişti basarabeni de la 1918 (pp. 239 – 273), Bibliografie (pp. 275 – 283), Anexe documentare referitoare la Ioan Pelivan şi la mişcarea naţională din Basarabia sub ocupaţie ţaristă (pp. 285 – 377), Indice (doar!) de nume (pp. 379 – 404), Postfaţă. Note la lectura cărţii, elaborate succint de către Eugenia Danu. Paternitatea capitolelor monografiei nu a fost menţionată expres nici în sumarul şi nici în cadrul volumului. Nemenţionate în sumarul cărţii au fost succintele medalioane referitoare la cei trei autori (pp. 412 – 415). Autorii au precizat foarte clar scopul cărţii lor: „Dedicăm această monografie uneia dintre cele mai strălucite figuri româneşti din provincia dintre Prut şi Nistru – Ioan Pelivan (1876 – 1954), pe care, nu întâmplător, l-am numit părinte al mişcării naţionale din Basarabia. Despre acest lucru s-au pronunţat personalităţi proeminente ale istoriei şi culturii naţionale. Marele istoric Nicolae Iorga aprecia că «pentru noi românii, I. Pelivan este toată Basarabia». (…) Ion Nistor considera că «Ioan Pelivan a fost părintele ideii naţionale româneşti din Basarabia», iar profesorul şi publicistul Petre V. Haneş nu ezita să formuleze concluzia că «generaţiei lui Ioan Pelivan se datoreşte întregirea României spre Răsărit». Ioan Pelivan a avut un «rol luminos» în pregătirea şi realizarea Unirii de la 1918 a Moldovei de Răsărit cu patria-mamă. Se poate spune că el «a grăbit mai mult decât ceilalţi din generaţia sa, această

Unire», prin eficienţa acţiunilor lui vizând conceperea şi realizarea acestui deziderat naţional” (p. 15). Ioan Pelivan s-a născut la 1 aprilie 1876 în satul Răzeni (jud. Lăpuşna), pe valea râului Botnişoara, la 32 km de Chişinău, din părinţii Gheorghe Pelivan şi Eugenia Varuh (Varache) Titica, ambii din Răzeni. Pelivanii au fost români basarabeni. Numele Pelivan a fost la origine o poreclă, un cuvânt comun de origine turco – osmană (pehlivan), însemnând: 1. „acrobat, jongler, scamator, luptător la circ”; 2. „bărbat şmecher, şiret, şarlatan”; 3. „om glumeţ, mucalit, poznaş” (p. 30). Satul de baştină a lui Ioan Gh. Pelivan a fost unul de răzeşi (răzeni, rizeni), cum arată şi numele său, întemeiat în 1502, la sfârşitul glorios al domniei lui Ştefan cel Mare (Cap. I, Originea, familia, satul de baştină, pp. 27 – 35). Copilul Ioan Pelivan a urmat cursurile şcolii săteşti (1883 – 1886), apoi ale Şcolii Duhovniceşti (Spirituale) din Chişinău, în perioada 1886 – 1892. Şi-a continuat studiile religioase la Seminarul Teologic din Chişinău, între anii 1892 – 1898, la sfârşitul cărora putea deveni preot rural. Dar finalizarea studiilor seminariale cu rezultate foarte bune i-a conferit tânărului Ioan Pelivan, deja un luptător pe tărâm naţional, dreptul să se înscrie la universitate (Cap. II, Studiile 5


Anul V Numărul 4 (52)

ISTORIA CULTURII

Aprilie 2013

primare şi secundare, pp. 36 – 43). Cu o bursă anuală de 300 de ruble, acordată de Zemstva gubernială Chişinău, I. Pelivan s-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii din Dorpat – Iuriev, azi Tartu, din Estonia, începând cu anul universitar 1898 – 1899. La Dorpat activitatea sa a fost canalizată în două direcţii majore: activitatea intelectuală ca student, interesat pentru însuşirea teoretică şi practică a unei bune pregătiri profesionale; activitatea politică, ca iniţiator şi militant naţionalist în „Pământenia basarabeană”, care era o organizaţie revoluţionară secretă de propagare a ideilor revoluţionare în rândul studenţimii basarabene, cu finalităţi politice, sociale, economice, naţionale, cultural – ideologice anti-ţariste şi anti-capitaliste. Arestat de poliţia ţaristă şi încarcerat timp de aproape 11 luni (februarie 1902 – ianuarie 1903), I. Pelivan a fost achitat în cele din urmă, din lipsă de probe. Pentru tânărul licenţiat în drept de la Dorpat (vara anului 1903), cât şi pentru alţi tineri basarabeni, activitatea complexă în cadrul „Pământeniei basarabene” a trezit definitiv şi ireversibil „conştiinţa noastră naţională de moldoveni şi de români, (…) ni s-a oţelit voinţa de a lupta pentru dărâmarea «puşcăriilor popoarelor» (Rusia ţaristă) şi pentru ridicarea naţională, culturală şi economică a Basarabiei” (p. 51). În octombrie 1903 a fost din nou arestat şi trimis în exil forţat la Arhanghelsk, în Rusia nordică, apoi soldat şi grefier la Viatka şi Kazan (Cap. III, Student la Facultatea de Drept a Universităţii din Dorpat, 1898 – 1903, pp. 44 – 58). Revenit în Basarabia, în august 1905, Ioan Pelivan a desfăşurat o activitate complexă: profesională, ca avocat şi grefier; politică naţională, ca membru al primei grupări naţionale democratice basarabene de la Chişinău; ziaristică – publicistică, ca redactor-şef al ziarului „Basarabia” (mai 1906 – martie 1907) periodic în limba română cu litere chirilice, cu 79 de numere. În vara anului 1906, I. Pelivan a vizitat pentru prima dată România, întâlnindu-se şi cu Nicolae Iorga, un alt mare suflet naţional (Cap. V, Pe frontul publicistic, pp. 59 – 69). În perioada 1907 – 1916 I. Pelivan a îndeplinit funcţia de judecător de ocol la Bălţi, al doilea oraş al Basarabiei, onorându-şi cu succes funcţia. În paralel cu activitatea profesională, a coagulat în jurul său un nucleu de naţionalişti basarabeni, care promovau individualitatea etnico - lingvistico- culturală basarabeană şi lupta, prin diferite forme, împotriva ţarismului expansionist imperialist. O activitate susţinută pentru susţinerea limbii române şi a românismului a desfăşurat I. Pelivan în rândul învăţătorilor şi preoţilor basarabeni de la sate (Cap. V, Un deceniu de activitate la Bălţi, 1907 – 1916, pp. 70 – 74). În mai 1912 autorităţile ţariste din Basarabia au sărbătorit cu mare fast un secol de la „eliberarea Basarabiei de sub jugul turcesc şi alipirea ei la Rusia”. Obligat, prin funcţia deţinută în sistemul administrativ – juridic ţarist, să participe la acele jignitoare ceremonii pentru români, I. Pelivan a purtat, demonstrativ şi ostentativ, o bandă tricoloră îndoliată, gest naţional şi patriotic care a indignat profund autorităţile locale imperiale ruseşti. Rezultatul? Anchetă şi destituirea din funcţia de judecător! Ulterior, eroul basarabean s-a înscris şi a activat ca avocat în cadrul Baroului avocaţilor din Bălţi. Semnificaţia protestului lui I. Pelivan? Autorii au concluzionat: „Gestul plin de demnitate făcut în zilele aniversare din 1912 l-a plasat pe avocatul Ioan Pelivan în fruntea curentului de redeşteptare naţională în provincia subjugată dintre Prut şi Nistru” (p. 80) – (Cap.

VI, Protestul lui Ioan Pelivan de la 1912, pp. 75 – 81). După 27 februarie / 12 martie 1917, când s-a prăbuşit ţarismul rusesc, ritmul evoluţiilor politico – naţionale din Basarabia a crescut foarte mult. Astfel, la 3 aprilie 1917 a fost înfiinţat Partidul Naţional Moldovenesc, care a întocmit un program de acţiune care avea în frunte cucerirea drepturilor naţionale şi autonomia Basarabiei. I. Pelivan a avut un rol important în realizarea concretă a punctelor programului naţional – politic basarabean. În broşura Adunarea Întemeietoare, publicată de I. Pelivan în iunie 1917, autorul a considerat că obţinerea autonomiei Basarabiei şi problema reformei agrare erau probleme curat moldoveneşti, rezolvabile doar de către basarabeni, fără concursul celorlalte grupuri etnice din provincia dintre Prut şi Nistru. I. Pelivan a fost ales preşedinte al Comitetului ţinutal Bălţi al Partidului Naţional Moldovenesc (30 aprilie 1917). Peste şase luni, avocatul I. Pelivan a fost desemnat membru al Biroului de organizare a Sfatului Ţării, primul parlament basarabean, în condiţiile proclamării autonomiei basarabene (Cap. VII, În vâltoarea războiului mondial. Rolul lui Ioan Pelivan în evenimentele preliminare Unirii Basarabiei cu România, pp. 82 – 90). Nominalizat iniţial candidat la preşedenţia Sfatului Ţării, I. Pelivan (naţionalist basarabean convins!) a renunţat la funcţie în favoarea lui Ion Inculeţ, „moldovean mai tolerant”, reprezentant al fracţiunii ţărăniste basarabene şi al guvernului provizoriu rus la Chişinău. Acesta a fost ales preşedinte al Parlamentului basarabean la 21 noiembrie 1917, ridicându-se la înălţimea funcţiei şi misiunii sale naţionale. În discursul programatic rostit de la tribuna Sfatului Ţării, I. Pelivan a vorbit în numele Partidului Naţional Moldovenesc, cel mai puternic partid politic din Basarabia, enumerând următorii paşi ai acţiunii naţionale basarabene (Cap. VIII, Ioan Pelivan, candidat la postul de preşedinte al Sfatului Ţării, pp. 91 – 95; cap. IX, Inaugurarea Sfatului Ţării şi rolul lui Ioan Pelivan, pp. 96 – 102). La 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării a proclamat Republica Democratică Moldovenească, ca membră a „republicei federative democratice ruseşti”. Peste 5 zile, la 7 decembrie 1917, Sfatul Ţării a votat primul guvern al RDM, numit Consiliul Directorilor Generali, subordonat doar înaltului for legislativ. În acel guvern, condus de Pantelimon Erhan, Ioan Pelivan a fost Director general la Externe, precizând foarte clar misiunea sa: „(…) să pot lupta pentru singura mea ţintă: Unirea cu România” (p. 106). I. Pelivan a purtat discuţii la Iaşi cu prim-ministrul I.I.C. Brătianu, cu N. Titulescu, cu reprezentanţii Antantei în România, pentru a găsi soluţii problemei dezordinii interne din Basarabia. Disoluţia armatei ruseşti de pe frontul românesc şi retragerea dezordonată a acesteia prin Basarabia către Rusia au silit pe guvernanţii basarabeni să ceară guvernului român de la Iaşi trimiterea la Chişinău a unui regiment de voluntari ardeleni în regim de urgenţă (22 decembrie 1917). Dar acel regiment a fost neutralizat şi arestat de către trupele ruseşti bolşevice, la 6 ianuarie 1918. În zilele următoare, Frontotdelul (Comitet revoluţionar bolşevic) de la Chişinău a încercat să preia întreaga putere în capitala ţării şi în întreaga Basarabie, prin lichidarea Sfatului Ţării şi a guvernului, prin eliminarea fizică a naţionaliştilor basarabeni, în frunte cu I. Pelivan. Acesta a plecat în secret la Iaşi, pentru a cere ajutorul armatei române în favoarea instituţiilor statale basarabene (Cap. X, Ioan Pelivan la cârma politicii externe a Republicii 6


Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 4 (52)

Democratice Moldoveneşti, pp. 103 – 111; cap. XI, Ioan Pelivan în vâltoarea evenimentelor din 6 ianuarie 1918, pp. 112 – 118). Guvernul de la Iaşi a aprobat cererea delegaţiei basarabene conduse de I. Pelivan şi armata regală română, condusă de generalul Ernest Broşteanu, a intrat în Chişinău la 13 ianuarie 1918, concomitent cu pacificarea altor localităţi basarabene. Membrii Frontotdelului şi trupele ruseşti bolşevizate s-au retras fără luptă la răsărit de Nistru. I. Pelivan a prezentat astfel semnificaţia prezenţei armatei române în Basarabia: „Intrarea armatei române în Chişinău pentru noi, moldovenii, pentru mişcarea noastră naţională a fost o eră mare, elementele româneşti căpătând mai mult curaj şi speranţă în viitor. Pentru elementele străine a fost o zi de doliu” (Cap. XII, Intrarea armatei române în Basarabia, pp. 119 – 125). La 24 ianuarie 1918 Sfatul Ţării de la Chişinău a votat independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti şi ruperea oricăror relaţii de dependenţă cu Rusia bolşevică. I. Pelivan a precizat în cuvântarea sa că „acum suntem în ajunul întregirii neamului”. În telegrama oficială trimisă în numele guvernului de la Chişinău primului -ministru român gen. Alexandru Averescu, I. Pelivan a subliniat că instituţia executivă pe care o reprezintă „(…) va stabili cât mai curând cu putinţă raporturi strânse şi frăţeşti cu Regatul Român de care suntem legaţi atât prin interesele vecinătăţii cât şi prin comunitatea rasei” (p. 126). Peste două luni, la 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat unirea condiţionată cu România, astfel: din 125 de deputaţi prezenţi, 86 au votat pentru Unire, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au obţinut. Alţi 13 deputaţi au lipsit de la istorica şedinţă. I. Pelivan a votat cu toată convingerea PENTRU UNIRE! O UNIRE condiţionată atunci, la sfârşitul lui martie 1918, de acceptarea şi îndeplinirea, de către guvernul conservator condus de Alexandru Marghiloman, a următoarelor cerinţe: 1. Sfatul Ţării va aplica reforma agrară în Basarabia, acceptată fără obiecţii de guvernul român; 2. Autonomia Basarabiei, cu propriul său Sfat al Ţării, ales prin vot democratic; 3. Sfatul Ţării va vota şi va administra bugetul local, va controla consiliile zemstvelor şi oraşelor şi va desemna funcţionarii administraţiei locale; 4. Recrutările militare vor fi făcute pe criterii teritoriale; 5. Legile locale şi forma de administrare din Basarabia vor putea fi schimbate numai cu acordul reprezentanţilor locali basarabeni; 6. Drepturile minorităţilor din Basarabia vor fi garantate prin lege specifică şi respectate în Regatul României; 7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor face parte din guvernul central român de la Bucureşti; 8. Basarabia va trimite în Parlamentul României un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia provinciei; 9. Toate alegerile locale, regionale, parlamentare vor fi organizate democratic, bazate pe votul direct, egal, secret, universal; 10. Noua Constituţie a României va garanta libertatea cuvântului şi a religiei; 11. Va fi declarată o amnistie generală pentru toate persoanele care au comis infracţiuni politice în perioada 1917 – 1918.

Aprilie 2013

Dar de ce o Unire condiţionată a Basarabiei cu România? A răspuns tot I. Pelivan: „Înainte de toate noi am zis ca Sfatul Ţării să hotărască el însuşi marea reformă agrară, aşteptată de atâta amar de vreme de ţărănime. Al doilea, ca basarabenii să-şi păstreze sufragiul universal pe care l-au câştigat prin jertfele revoluţiunii, şi ultima condiţie serioasă a fost ca Basarabia să-şi păstreze organizaţia şi legislaţia sa aşa cum le-a moştenit de la Rusia (…). Bineînţeles că nu puteam noi să renunţăm la drepturile cari erau câştigate prin revoluţiune şi nu puteam să ne alipim fără condiţiuni la România, cari în această privinţă prezenta condiţiuni inferioare. Dar, d-lor, când a venit momentul, noi am ştiut să renunţăm şi la aceste condiţiuni de unire. (…) De aceea, ca să zădărnicim acţiunea duşmanilor noştri la conferinţa păcii, am găsit de cuviinţă să renunţăm la condiţiunile pactului din 27 martie 1918” (pp. 128 – 129). Ulterior, I. Pelivan a făcut parte din delegaţia oficială basarabeană care a prezentat guvernului român şi regelui Ferdinand I la Iaşi actul oficial al Unirii condiţionate, votată la Chişinău. Încă o recunoaştere o rolului important al liderului mişcării naţionale basarabene în realizarea Unirii de la 27 martie 1918! Peste aproape opt luni, în şedinţa solemnă a Congresului General al Bucovinei de la Cernăuţi, de la 15 / 28 noiembrie 1918, după sublinierea importanţei Unirii Bucovinei cu România, a militat pentru unirea tuturor forţelor naţionale româneşti pentru desăvârşirea formării statului naţional unitar român. În noua conjunctură politico – militaro- diplomatică internă şi externă europeană din noiembrie 1918 (caducitatea Păcii de la Bucureşti din 24 aprilie / 7 mai 1918, armistiţiul de pe frontul de Vest, de la 11 noiembrie 1918), luând ca exemplu şi Unirea necondiţionată a Bucovinei cu Regatul României de la 15 / 28 noiembrie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău a proclamat la 27 noiembrie / 10 decembrie 1918 Unirea necondiţionată a Basarabiei cu România („a doua Unire de la Chişinău”). După 24 decembrie 1918, I. Pelivan a fost reconfirmat în funcţia de Director al Justiţiei din Basarabia (Cap. XIII, Basarabia alege Unirea, pp. 126 – 142). În februarie 1919 I. Pelivan a fost desemnat ca reprezentant al Basarabiei în Comisia română participantă la Conferinţa de pace de la Paris (1919 – 1920). Patriotul basarabean a desfăşurat o intensă şi continuă acţiune pentru prezentarea, în faţa Europei, a dreptului Basarabiei de a-şi hotărî singură soarta şi viitorul politic, de a se uni cu România, a dreptului României Mari de a reprezenta şi a lupta pentru interesele Basarabiei în cadrul Regatului şi, în ultimă instanţă, în cadrul sistemului de pace european. I. Pelivan s-a confruntat politic, naţional, ideologic, propagandistic, ziaristic atât cu bolşevicii („roşii”), cât şi cu ţariştii („albii”) de la Paris, care susţineau la unison că Basarabia era provincie bolşevică / rusească, în perspectiva refacerii imperiului rusesc, fie „roşu”, fie „alb”. I. Pelivan a conchis că ruşii, fie bolşevici („roşii”), fie nostalgici simpatizanţi ţarişti („albii”), erau cu toţii imperialişti, când trebuiau să reconstituie, să refacă fostul imperiu ţarist! În perioada activităţii specifice desfăşurată la Paris (1919 – 1920), I. Pelivan a elaborat şi a publicat în capitala Franţei zece broşuri în care prezenta şi promova istoria Basarabiei sub ocupaţie rusească ţaristă, locul şi rolul provinciei dintre Prut şi Nistru în cadrul României, drepturile Regatului asupra Basarabiei şi de a reprezenta drepturile 7


Anul V Numărul 4 (52)

ISTORIA CULTURII

Aprilie 2013

acesteia în Europa. În martie 1920 Consiliul Suprem al marilor puteri învingătoare în Primul război mondial au recunoscut unirea Basarabiei cu România, victorie politico – diplomatică la materializarea căreia I. Pelivan a avut o contribuţie hotărâtoare. La 28 octombrie 1920, prin Tratatul de la Paris, Anglia, Franţa, Italia, Japonia au recunoscut oficial Unirea Basarabiei cu România şi suveranitatea Bucureştiului asupra Chişinăului. I. Pelivan a revenit în România, în mai 1920, cu sentimentul deplin al datoriei şi misiunii naţionale împlinite şi cu recunoştinţa contemporanilor. N. Iorga a exprimat esenţa misiunii şi a succesului lui I. Pelivan în capitala Franţei: „Reunirea Basarabiei la România nu a fost un succes al diplomaţiei româneşti, cum s-a afirmat în permanenţă, ci rezultatul propagandei efectuate de I. Pelivan la Paris” (Cap. XIV, Ioan Pelivan la Conferinţa de Pace de la Paris (1919 – 1920), pp. 143 – 159). În perioada interbelică activitatea lui I. Pelivan a fost diversă: pe plan politic, a fost deputat în Parlamentul României în legislaturile: 1918, 1919 – 1920, 1920 – 1922, 1922 – 1926, 1927 – 1928, 1928 – 1931, 1931 – 1932, 1932 – 1933; ministrul Justiţiei, 1919 – 1920; a susţinut constant şi intens înfăptuirea concretă a reformei agrare în Basarabia, 1920 – 1921; membru al Partidului Naţional Român condus de Iuliu Maniu, din 1923; membru al conducerii Partidului Naţional Ţărănesc, din octombrie 1926; pe plan cultural: conducător al filialei Basarabia a ASTREI (1927 – 1936); a promovat, a sărbătorit, a omagiat momente importante din istoria Basarabiei / României, personalităţi politice / culturale basarabene / româneşti, a fost preocupat constant de problema românismului în Basarabia; a fost sărbătorit oficial la împlinirea vârstei de 60 de ani şi a 35 de ani de activitate continuă, intensă politică – naţională – obştească – profesională, la 1 iunie 1936; a participat activ la organizarea, desfăşurarea şi promovarea aniversării a 20 de ani de la Unirea Basarabiei cu România (9 aprilie 1938); pe plan educaţional: a fost desemnat membru de onoare al Comitetului şcolar al Liceului Militar „Regele Ferdinand I” din Chişinău (din 1934) – (Cap. XV, Viaţa şi activitatea lui Ioan Pelivan în perioada dintre cele două războaie mondiale, pp. 160 – 203). După drama Basarabiei din iunie 1940, I. Pelivan a militat activ pentru eliberarea acestui pământ românesc de sub ocupaţia bolşevică, apoi, începând cu septembrie 1941, pentru consolidarea administraţiei româneşti şi a românismului între Prut şi Nistru. În faţa ofensivei Armatei roşii în zona Nistru – Prut din martie – aprilie 1944, I. Pelivan s-a stabilit cu familia sa la Bucureşti, din aprilie 1944 (Cap. XVI, Drama Basarabiei din anul 1940, pp. 204 – 213). După introducerea comunismului în România, autorităţile represive comuniste l-au arestat pe bătrânul I. Pelivan, la 74 de ani, în cadrul „lotului foştilor miniştri şi demnitari”, în mai 1950 şi l-au întemniţat la Sighet, unde a murit, din cauza afecţiunilor de care suferea şi a regimului exterminant penitenciar, la 25 ianuarie 1954, fiind înmormântat în cimitirul închisorii (Cap. XVII, Ioan Pelivan, întemniţat în închisoarea de la Sighet, pp. 214 – 228). Ulterior, în aprilie 1976, la aniversarea unui secol de la naşterea patriotului basarabean, osemintele lui I. Pelivan au fost reînhumate în cimitirul Mănăstirii Cernica. La 26 martie 2011, în cimitirul Mănăstirii Cernica au fost omagiaţi oamenii politici basarabeni, în frunte cu I. Pelivan, care au realizat Unirea

Basarabiei cu România de la 27 martie 1918 şi care, începând cu 1950, au fost victimele represiunii comuniste româneşti, în spatele căreia trebuie să vedem obligatoriu presiunile sovietice, care nu puteau uita momentul 27 martie 1918 şi nu puteau ierta! (Cap. XIX, Reînhumarea osemintelor lui Ioan Pelivan în cimitirul Mănăstirii Cernica, pp. 233 – 235). Arhiva lui I. Pelivan a fost predată iniţial de marele om politic Arhivelor Statului din Bucureşti, apoi alte dosare au ajuns la aceeaşi instituţie, donate de soţia acestuia, Maria Pelivan, sau de către foşti colaboratori ai patriotului basarabean. „Specialiştii de la Arhivele Statului, au precizat autorii, apreciau că materialele cuprinse în fondul I. Pelivan prezintă importanţă deosebită pentru cunoaşterea evenimentelor istorice din Basarabia la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în secolul al XX-lea” (Cap. XVIII, Avatarurile arhivei lui Ioan Pelivan, 229 – 235). Numele lui Ioan Pelivan a rămas puternic în posteritate, în primul rând, prin acţiunile şi faptele sale. Apoi, localităţi şi străzi din Basarabia au primit numele „Ioan Pelivan”. Nu în cele din urmă, la 25 ianuarie 2012 Liceul Teoretic din Răzeni, satul de baştină a revoluţionarului basarabean, a primit numele „Ioan Pelivan” (Cap. XX, Numele lui Ioan Pelivan în posteritate, pp. 236 – 238). Monografia mai cuprinde 28 de Schiţe biografice ale unor persoane din perioada activităţilor complexe, diverse, ale lui I. Pelivan, cu care acesta a colaborat ori i-au fost oponenţi (Alistar Elena, Arbore Zamfir C., Argetoianu Constantin, Brătianu Gheorghe I., Broşteanu Ernest, Catelly Emanoil, Ciugureanu Daniel, Crihan Anton, Cristi Vladimir, Erhan Pantelimon, Gavriliţă Emanuel G., Ghibu Onisifor, Gore Paul Pavel, Grosu Gheorghe Gurie, Halippa Pantelimon, Haneş Petre V., Hasdeu Bogdan Petriceicu, Herţa – Hertza Vladimir, Inculeţ Ion, Maniu Iuliu, Pântea Gherman, Pelivan Maria, Prezan Constantin, Sinicliu Elefterie, Stere Constantin, Stroescu Vasile, Tomescu Constantin, Ţepordei Vasile) – (pp. 239 – 274). Bibliografia cărţii (pp. 275 – 284) include toate categoriile de izvoare istorice şi bibliografice utilizate de autori. De o importanţă deosebită sunt Anexele documentare (pp. 286 – 396) ataşate lucrării: arbori genealogici, documente, fotografii, hărţi. Indicele de nume (pp. 397 – 404) permite o rapidă şi eficientă orientare în paginile monografiei. Ar fi trebuit să conţină, de exemplu, şi nume geografice, de instituţii, de lucrări istoriografice. În ultimă instanţă, Postfaţă. Note la lectura cărţii (pp. 405 – 411), scrisă de Eugenia Danu, permite cititorului grăbit să cunoască principalele idei transmise de autorii cărţii. Scurte note bio – bibliografice (pp. 412 – 415) despre cei trei autori întregesc structura cărţii. În concluzie, o monografie restitutivă, necesară, completă, de referinţă în istoriografia personalităţilor basarabene şi a istoriei Basarabiei din perioada 1812 – 2012. Ea poate fi, în acelaşi timp, şi o istorie a mişcării naţionale din Basarabia în perioada 1917 – 1920. Utilă în România şi în Republica Moldova pentru informarea doritorilor de istorie a mişcării naţionale basarabene, care a contribuit fundamental la formarea statului naţional unitar român în 1918. Studiu de caz al carierei unui intelectual basarabean în mediul liceal şi universitar ţarist la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Exemplu de adaptare politică, profesională, culturală, lingvistică a unui basarabean format în mediul intelectual rusesc în jurul anului 1900 la condiţiile complexe din România Mare după 1918. 8


Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 4 (52)

Aprilie 2013

P E R S O N A L I T Ă Ţ I B OTO Ș Ă N E N E UNDE ESTE LOCUL U M O R I S T U L U I I O N P R I B E AG U ?

Gheorghe Median u trecut mai bine de patru decenii de la dispariţia A fizică a neegalatului umorist Ion Pribeagu şi

numele său nu se regăseşte în niciun dicţionar sau istorie literară.. Este ciudat, că nimeni până acum, nu a avut curiozitatea să se aplece cu rigoare asupra lui Ion Pribeagu, deşi numele său a fost şi este adesea amintit, iar opera sa, editată în România şi Israel, s-a bucurat de o mare popularitate şi audienţă. Neînţeleasa lipsă de interes pentru acest atât de înzestrat autor, merge atât de departe, încât nici locul naşterii sale nu este fixat cu certitudine, la această dată, circulând două variante: Suliţa- judeţul Botoşani, şi Buzău. Lipsa detaliilor biografice, nu este, credem, un argument pentru ignorarea lui Ion Pribeagu,, opera pe care a lăsat-o posterităţii, cuprinzând poezii umoristice, grupate în şase volume apărute în timpul vieţii, două postum şi două cuprinzând selecţii din cele mai cunoscute poezii ale sale, nenumărate cronici rimate publicate în diverse reviste umoristice şi alte publicaţii ale vremii (“Caricatura”, “Pardon”, “Rampa”, “Ordinea”, “Adevărul literar şi artistic”, “Curentul izraelit”etc.), epigrame, precum şi texte pentru spectacole de revistă şi pentru emisiunea de umor “Ora veselă”de la Radio Bucureşti, dându-i dreptul de a se bucura de o mai atentă evaluare. Făcând o sumară trecere în revistă a datelor care conturează personalitatea lui Ion Pribeagu ( pe numele său real Isac Lazarovici), notăm faptul că s-a născut la data de 28 octombrie 1887, în localitatea Suliţa din judeţul Botoşani, într-o familie de evrei săraci şi a murit în anul 1971, la Tel Aviv – Israel, ţară în care emigrase în anul 1962. Era mic de statură, purta ochelari cu ramă groasă de baga, şi contrar operei sale, emanând o debordantă veselie, era un om sobru. S-a stabilit de tânăr la Bucureşti, unde s-a afimat prin talentul şi uşurinţa cu care compunea cronici rimate, gen gustat de publicul cititor al primelor decenii ale secolului al XX-lea. Trecerea de la acestea la poezia umoristică şi transformarea sa într-un poet adevărat i se datorăşte în mare parte lui N.D.Cocea, care i-a remarcat talentul şi i-a dat îndrumările necesare valorificării superioare a acestuia. În anul 1912 îi apare primul volum de poezii umoristice, intitulat “Picante”(Bucureşti, Editura Alcalay), urmat de volumele “Vârfuri de spadă” ( Bucureşti Depozitul General, Librăria A..A. Stănculescu, 1915), “Bucureşti noaptea ”(Bucureşti, Editura Cartea de Aur, 1922), “Strofe ştrengare”(Bucureşti, Editura Cartea de Aur, 1933)“ Miere şi venin” (Bucureşti, Tipografia Mihail Eminescu, f.a.) şi “Puncte de foc” (1963, Israel). Postum, i-au apărut, în Israel, volumele “Treanca-fleanca, mere acre” ( Tel Aviv, Editura Teşu, 1972), “Trei nasturi. Poezii impertinenţe”, (1973) şi în România “ la Editura Teşu din Bucureşti, volumele de

antologie“ Mic şi-al dracului”(2005) şi ”Foaie verde caltaboşi, măi suntem nişte scârboşi”, Ediţie jubililiară (2012). Din 17 ianuarie 1929, cînd s-a inaugurat la Radiodifuziunea Română emisiunea “Ora veselă”, numele lui Ion Pribeagu a devenit cunoscut pe tot cuprinsul românesc, textele sale umoristice, multe în lectură proprie, fiind difuzate în numeroase emisiuni. Umorul sănătos degajat de poeziile lui Ion Pribeagu, a fost remarcat de celebrul actor de revistă Constantin Tănase, care i-a solicitat colaborarea. Pentru acesta, între anii 19391944, înzestratul umorist, a scris nenumărate scheciuri , care au făcut deliciul publicului prezent la spectacolele Companiei de Revistă “Cărăbuş”. După emigrare, a ţinut timp de câţiva ani cronica rimată a cotidianului „Viaţa noastră”din Tel Aviv, integrându -se foarte repede în lumea scriitorilor evrei de limbă română stabiliţi în Israel. Aprecierea de care s-a bucurat în rândul cititorilor din patria de adopţie este demonstrată, între altele, faptul că la numai un an de la stabilirea în Tel Aviv, i-a apărut un volum de poezii, primit cu entuziasm de cititori. Cronicile rimate, inspirate din viaţa cotidiană sau 9


Anul V Numărul 4 (52)

ISTORIA CULTURII

Aprilie 2013

poeziile cu “poante”, cu eroi provenind din toate mediile sociale, români şi evrei, deopotrivă, satirizând avariţia, prostia, naivitatea, infatuarea, infidelitatea conjugală, bigotismul, demagogia, lichelismul, şarlatania etc. s-au bucurat de o enormă popularitate, păstrându-şi, în ciuda trecerii timpului, capacitatea de a stârni râsul şi buna dispoziţie. Stă mărturie în acest sens, între altele, marele succes de care s-au bucurat spectacolele bazate pe poeziile, epigramele şi calambururile lui Ion Pribeagu, prezentate, în Israel, la Tel Aviv, la puţin după moartea poetului, de celebrul comic Mircea Crişan, (“A fost mic si-al dracului!”) şi în România, de marea actriţă Maia Morgenstern, pe scena Teatrului Evreesc de Stat din Bucureşti, ( “Mic şi-al dracu”). Adăugăm celor de mai sus, faptul că Ion Pribeagu este autorul versurilor “Zarazei”, celebră melodie a compozitorului argentinian Benjamin Tagle Lara, interpretată de renumitul solist de muzică uşoară, Cristian Vasile. Consideraţiile de mai sus, sunt suficiente, credem, pentru a determina reconsiderarea lui Ion Pribeagu şi înscriere sa, dacă nu în publicaţiile la care ne-am referit în rândurile introductive ale acestui articol, măcar într-un viitor dicţionar al personalităţilor judeţului Botoşani. Trebuie să nil asumăm pe Ion Pribeagu, şi să ne bucurăm că încă o personalitate, emblematică pentru domeniul în care s-a manifestat, are origini botoşănene. Pentru a ilustra inegalabilul umor al lui Ion Pribeagu, am selectat din creaţia sa o epigramă, o poezie şi cererea de aprobare a emigrării în Israel, adresată lui Gheorghe Gheorghiu Dej, pe care le redăm în cele ce urmează:

SONET BOHEM Tovarăşului meu, întru mansardă Aseară mi-a venit proprietara, Madame Ecaterine Bobnăut, Punându-mi în vedere să mă mut, Că n-am plătit chiria toată vara. Am opinat că timpu nu-i trecut, Că dacă scriu romanul “Donna Clara”, O să mă proslăvească toată ţara, Din Dorohoi şi până la Sascut. I-am spus, apoi, că noaptea-i aurită, Că m-a trădat o damă din elită Şi a fugit c-un prinţ din Slobozia Şi-am plans pe-altarul dragostei defuncte, Şi m-a îmbrăţişat şi puncte … puncte … Şi m-a convins că mi-am plătit chiria.

… Numele: Ion Pribeagu. Ocupaţie: scriitor. Peste un metru înălţime, De la cap, pân-la picior. Data naşterii: octombrie, Locul naşterii: în pat. Semnele particulare: Mărunţel şi inspirat. Ochi deştepţi, ascunşi sub lupe, Nas copoi şi barba rade. După stil şi comportare, Par a fi om cumsecade. Am un fiu în Palestina, O mândreţe de flăcău, Singurul băiat al meu, Şi m-aşteaptă cu ardoare. Am şi viză de intrare, Am depus actele toate, Am bilet de sănătate, Şi fotografii recente, Cazierul cu amprente, Plus biletul de vaccin, Că n-am fost supus străin. Note bune la purtare, Ordinul de concentrare, Act de naştere-a lui tata, De la fisc, pe cinci ani plata, Anexez aici chitanţa, Că-s la zi cu Manutanţa, Am dovadă de la „Sacra”, C-am trăit bine ce soacra, Că n-am bloc, Că n-am moşie, Că n-am stat la puşcărie, Că n-am fost nici beat, nici mort, Am şi act de cununie, Şi-mi mai trebuie-o hârtie, Doar atâta: Paşaport.

PROPRIETARULUI MEU Eu ţi-am promis în chip firesc, Că nu mă mut, pân-nu plătesc. Şi cum respect tot ce discut, Nu ţi-am plătit şi nu mă mut!

NIKE

Elena Spiridon Patul acest ţinut al iernilor polare mă adună într-un colţ ghem de arici să nu mai poată fi tăiată luna şi sub pretextul proprietăţii să vinzi pentru doi bani partea plină apoi îmi dezmorţesc picioarele atingându-le de aurora din podul palmei şi decupez adâncul sub formă de inimă.

10


Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 4 (52)

Aprilie 2013

PAT RU D E C E N I I D E L A T R E C E R E A S C R I I TO RU L U I D E M O S T E N E B OT E Z ÎN LUMINA UMBRELOR Ana Maria Andrieş cu activitate literară îndelungată, S criitor Demostene Botez, a trecut în lumina umbrelor la

copilărit. Joaca de copil a fost înlocuită cu munca, cum avea să mărturisească, ,, … jucăriile mele au fost viţeii, vacile, boii şi caiii … Mai puţin câinii şi pisicile”, care l -a ajutat la o vârstă tânără, să p ătr und ă în univer sul necunoscut al vieţii. Îşi continuă studiile primare, clasa a-III-a la Şcoala Marchian din Botoşani, apoi urmează la Iaşi: clasa a-IV-a, la Institutul particular al profesorului Culianu, Liceul Internat, şi Facultatea de Drept, unde va descoperi dragostea de literatură şi va cunoaşte prin talentul său pe cei mai de seamă oameni ai scrisului. Dorinţa preotului, dacă nu ar fi urmat războiul la care a participat în campania din Dobrogea, era ca fiul său să urmez studiile în Germania. După ce a fost dat la şcoală, s-a simpţit ca un înstrăinat, stare care s-a accentuat după moartea tatălui său, pierderea casei şi a pământului, sentiment depresiv ce nu l-a părăsit niciodată, care se regăseşte în versurile sale. ,,Sunt un străin … Azi m-a uitat de mult pământul … Sunt ca un puf de păpădie Pe care-l poartă veşnic vântul. ,, … Pământul nu mă mai cunoaşte Nici ţarina nu mă mai ştie” . (Demostene Botez, ,,Deznădejde”) În lirica sa motivul dezrădăcinării, cu senzaţia de înstrăinare are două tendinţe opuse: regretul după satul şi copilăria tradiţională, spaţiu în care se regăseşte pe sine, o dată cu trecerea la oraş şi tendinţa de modernizare a literaturii provinciale. ,, De ce nu m-aţi lăsat la mine-n sat Printre livezi cu meri şi nuci bătrâni, Prin ţarini răscolite de fântâni, De ce nu m-aţi lăsat? …” (Demostene Botez, ,,Nostalgie”) Profesia de avocat îl face să intre în contact cu oameni de categorii sociale diferite, unii devenind eroii poeziilor sale. A cunoscut lăcomia celor puternici, umilinţa şi munca istovitoare a celor mulţi, ,, Am fost tot timpul elevul ţăranilor din satul meu natal, ale căror chipuri supte şi cătrănite le purtam în ochi”. Nemulţumirea avocaturii îl determină să se dedice literaturii, scrisului găsindu-şi refugiu în poezie, publicistică,

17 martie 1973. Cei care avem favoarea de a locui, şi a privi astăzi, casa din Satul Hulub, Comuna Dângeni în care a văzut lumina zilei şi a copilărit, poetul, prozatorul, jurnalistul, memorialistul şi traducătorul, Demostene Botez la împlinirea a patru decenii de la trecerea în lumea nefiinţelor, este de datoria noastră, care l-am cunoscut doar prin activitatea literară, să ne amintim de viaţa şi de opera sa. Provenind dintr-un sat răzleţit, cu râpe săpate de ploi, contopit cu natura de pe Valea Jijiei, copilul de ţară într-o stare sufletească de dimensiuni infinite, fără ca nimeni să se fi gândit, avea să lase descrierea aceste locuri în tezaurul literar al creaţiei naţionale. Format în universul ţăranului din satul natal, ,, … cu care am muncit laolaltă şi de la care am învăţat: simplitatea, claritatea şi resemnarea filozofică a vieţii, adierea melancoliilor moldoveneşti, resentimentul faţă de artificial şi gradilocvent”, arată Demostene Botez în primul volum de memorii, valori care păstrate ,, … mi-a legat viziunea vieţii de o realitate neperitoare în vremelnicia ei, mi-a dat o educaţie care m-a călăuzit toată viaţa”. Născut la 2 iulie 1993, cum arată Registrul matricol al Şcolii Hulub, este înscris pe baza cererii, tatălui său, preotul satului, Anghel Botez, la 1 decembrie 1899, ultimul din clasa I, având doar şase ani şi jumătate. Învăţător cât a învăţat la Şcoala Hulub l-a avut pe D. Lăzărescu. O fi simţit şi cântărit bine părinţii, şi nu s-au înşelat, că i-a venit vremea copilului de şcoală. Peste timp, Demostene Botez, în Cuvântarea de răspuns la discursurile ţinute cu prilejul sărbătorori a 75 de ani de viaţă, la Academie, spunea despre părinţi şi mulţumea, ,, … deşi oameni de la ţară, au înţeles rosturile învăţăturii şi nu au precupeţit nimic pentru a mă da la şcoală”. O mare grijă şi atenţie i-a dat creşterii şi educării copilului mama sa, Ecaterina, o femeie deosebită ,, … cu gusturi de tandreţe … vorbea puţin … Voia să uite, să uite mereu ceva … şi-şi crea necazuri. Viaţa ei, aparent era mecanică. Cea adevărat şi adâncă era pe alt plan … tainic, interior, nedezlegat”. Trimestru I nu este notat. La sfârşitul anului şcolar, din cei 27 de elevi înscrişi, trece primul din nouă elevi promovaţi; la fel şi în clasa a-II-a, tot primul din clasă promovează. I-a avut colegi de clasă pe consătenii: Vechiu D. Costache, Grigore V. Gheorghe, Ionescu Gheorghe Eduard, Botez V. Gheorghe, Mocanu N. Eleonora etc. nume ce se mai regăsesc şi astăzi în satul Hulub, cu care în parte s-a reântâlnit la vârsta de 70 de ani, când a revenit pentru ultima dată în sat, pentru a se reculege la mormântul tatălui său de lângă biserica pe care a ctitorit-o, şi a revedea casa în care a 11


Anul V Numărul 4 (52)

ISTORIA CULTURII

Aprilie 2013

IN MEMORIAM B O R I S P E R E VO Z N I C

Cătălina Constantinovici jurnale de călătorie, memorialistică, traduceri şi literatură pentru copii. Vacanţele şi le petrcea în mănăstiri şi excursii, în ţară, şi străinătate. Îşi cheltuia agoniseala pentru a cunoaşte lumea, cutrierând ţinuturile dintre Marea Nordului, Marea Baltică până în Egipt. De multe ori îşi petrecea vacanţele în deltă sau în jurul Bucureştiului însoţit de prieteni. Cele peste şase decenii de activitate literară cuprinde şi atmosfera colorată cu didacticism sfătuitor dedicată celor mici, ce îndeamnă la copilăria tradiţională cu valorile sale perene, ce se răsfrânge ,, … c-an apa lacului poeziile acestui veac”. Poezia spontană în imagistica concretă a vieţii în care s-a dezvoltat, redă modelarea lirică a spaţiului local dimensionat. ,,Împrejur era frumos, Şerpuia un râu Se vedea o pădurice Şi un lan de grâu” (Demostene Botez, ,,Piciu şi Gheorghiţă) Membru coespondent al Academiei Române din 1963, pentru activitatea sa literară, în anii 19641965 a fost ales Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. Activitatea literară a lui Demostene Botez în cele trei etape ale activităţii literare: 1911-1913, perioada interbelică şi postbelică, începe prin a publica primele poezii în reviste şi ziare din Iaşi, ,,Arhiva”, ,,Flacara”, ,,Convorbiri literare”, continuă cu volumelor de versuri: ,,Munţii” (1918), ,,Floarea pământului” (1920), ,,Povestea omului” (1924), ,,Zilele vieţii” (1927) etc., nuvele: ,,Dumnezeu”, ,,Obsesia”, ,,Domnul Leon”, ,,Tranvaiul de noapte” etc., romane: ,,Înălţarea la cer”, ,,Bucuria tinereţii”, ,,Oameni de lut”, ,,Ghiocul” etc., Jurnale: ,,Curcubeu peste Dunăre”, În căutarea mea” etc. Colaborează la ,,România literară”, ,,Luceafărul”, ,,Iaşul literar”, ,,Viaţa românească”, (al cărui director a fost din 1964, până în 1973, anul decesului), ,,Contemporanul”, ,,Cronica”, ,,Gazeta literară” etc. Scrie două volume de memorii. Ultimul apare postum. Tuturor ,, … le închin – bun, rău, spune Demostene Botez cu prilejul sărbătoriri a 75 de ani de viaţă de la Academie, tot ce am scris şi am făcut, şi care are cel puţin preţul sincerităţii, al muncii şi al omagiului faţă de oameni. E restituirea cuvenită, cum este aceea a fructului pe care îl dă orice pom, naturii şi celor care l-au îngrijit.

”Pentru a trăi mult, trebuie să mori de râs!!” acesta este motto-ul cărţii ”Umor”, propusă de Boris Perevoznic în anul 1997. A ”cules, tălmăcit şi răstălmăcit” texte timp de trei ani, a realizat desene, toate fiind incluse în acest volum apărut la Editura AXA din Botoşani. După lansare, autorul a declarat că ”un om când debutează e ca un copil care încearcă să facă primii paşi. El scapă din mâini şi toată lumea are impresia că acum-acum o să cadă. Eu sper totuşi că prin acest debut mi-am păstrat verticalitatea.” A fost actor, regizor şi publicist, a înfiinţat din anul 1996 primul teatru particular din Moldova – ”Kangaroo”. Pe 2 decembrie 1996 se anunţa deschiderea primei stagiuni a acestui teatru, condus de Boris Perevoznic. Echipa îşi propunea să prezinte spectacolul cu piesa ”Harap Alb”, după Ion Creangă, la Casa Sindicatelor din Botoşani, într-o dramatizare, regie, scenografie şi ilustraţie muzicală semnate de directorul teatrului. Dorinţa actorului a fost împlinită, spectacolul a avut loc, fiind susţinut de o echipă de 12 actori. A încurajat tinerii care şi-au dorit să urmeze această cale şi i-a îndemnat să păşească pe scenă alături de actori profesionişti, fiindcă a considerat că, ”dacă vor munci tot aşa de serios, au cele mai mari şanse să se afirme şi să confirme”. Îmi amintesc că o interpretare deosebită ne-a fost oferită de către Florin Iftodi, cel care a întruchipat personajul Spînului şi care menţiona atunci: ”Îmi pare bine că lucrez în acest teatru şi apreciez libertatea pe care mi-a oferit-o regizorul în interpretarea rolului. Îmi place să lucrez cu Boris Perevoznic”. A jucat în ”Săteasca”, regia Viorel Sergovici, alături de Dumitru Păunescu şi Elena Ligi, filmul fiind realizat cu sprijinul Comitetului Judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă Botoşani. Din fericire, în timpul vieţii, a primit titlul de Actor Societar de Onoare al Teatrului ”Mihai Eminescu” din Botoşani, pentru întreaga sa activitate depusă în slujba artei, fiind şi director al acestei instituţii în perioada 1990-1992. Dincolo de aceste câteva realizări pe care am încercat să mi le reamintesc, Boris Perevoznic ne-a lăsat o carte ce se vrea a fi un ”manual de râsoterapie” şi cred că şi-ar fi dorit să ne amintim de momentele frumoase şi vesele pe care le-a trăit alături de noi, spectatorii. Notă: Fotografii ce aparţin autorului, desprinse din coperţile cărţii ”Umor”, semnată de Boris Perevoznic, Editura AXA Botoşani, 1997 12


Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 4 (52)

Aprilie 2013

PERSONALITĂŢI ALE ȘTIINŢEI ROMÂNEȘTI: DIMITRIE POMPEIU – 140 Al. D. Funduianu upă ce în 2012, un botoşănean D celebru, academicianul Octav

de la naştere”, chiar – în plen – la debutul lucrărilor, profesorul Solomon Marcus nu a uitat şi nu a ezitat să amintească factorilor responsabili, dar şi tuturor celor prezenţi, că „(…) la anul, în 2013, aveţi obligaţia profesională şi morală de a evoca personalitatea unui alt mare matematician, Dimitrie Pompeiu, de la a cărui naştere – pe aceste meleaguri – se vor împlini 140 de ani.” În discuţiile pe care, în cele trei zile „botoşănene”, le-am avut cu Domnia Sa, subiectul Pompeiu a fost mai mereu prezent. „I-am trasat sarcină aproape Mihaelei Huncă, inspectoarea generală, inspectorului de specialitate de la I.S.J., am vorbit şi cu profesorul Ciobănaşu, de la Filiala S.S.M.R., vă spun şi dumneavoastră: – Să nu uitaţi, cumva, de aniversarea – în 2013 - a lui Dimitrie Pompeiu!”. A fost unul dintre mesajele pe care mi le-a transmis, înainte de plecarea către Aeroportul din Iaşi… Desigur, ne vom conforma!… La mijlocul lunii mai, Filiala Judeţeană Botoşani a Societăţii de Ştiinţe Matematice din România, împreună cu Inspectoratul Şcolar Judeţean, Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” şi alte unităţi şcolare, dar şi cu sprijinul Consiliului Local şi Judeţean Botoşani vor organiza cea de a XIII-a ediţie a Concursului Interjudeţean de Matematică „Dimitrie Pompeiu” (acţiune de elită, iniţiată de profesorul Artur Bălăucă şi continuată de prof. Ioan Ciobănaşu şi entuziaştii săi colaboratorii, de la ISJ şi din şcolile judeţului!). Cu menţiunea că vom reveni cu o prezentare, greu de spus completă, dar mai detaliată, într-un număr viitor, vă prezentăm măcar câteva date, esenţiale, despre matematicianul Dimitrie Pompeiu. S-a născut pe 22 septembrie 1873, în Comuna Broscăuţi, Judeţul Dorohoi(!). Profesor universitar la Iaşi, Cluj şi Bucureşti; membru al Academiei Române (1934); a ţinut prelegeri la Sorbona şi la Universitatea din Poitiers; director al Institutului de Matematică al Academiei (1949 – 1954); contribuţii la teoria funcţiilor şi a calculului funcţional („Asupra continuităţii funcţiilor de o variabilă complexă”). A definit funcţii care îi poartă numele, noţiunea de derivată areolară, precum şi distanţa dintre două mulţimi închise. Opera matematică a lui Pompeiu este conţinută în cele peste 150 de articole şi lucrări publicate. A încetat din viaţă la 8 octombrie 1954. Geniu matematic fecund, Dimitrie Pompeiu exercită, prin importanţa descoperirilor sale matematice, o influenţă considerabilă şi în zilele noastre.

Onicescu, a fost evocat la 120 de ani de la naştere, în 2013 se vor împlini 140 de ani de la naşterea lui Dimitrie Pompeiu, „cel mai strălucit reprezentant al şcolii matematice româneşti de la începutul secolului XX” (cf. academicianului Petru Mocanu). …Pentru a face „trecerea” de la Onicescu la Pompeiu, mă voi folosi de câteva pasaje din „Memoriile” primului. Dar, nu înainte de a nota că, la Paris, Onicescu l-a cunoscut pe celebrul Emile Picard – cel care a deschis drumul multor matematicieni pentru a construi teoreme de existenţă. (Plecând de la procedeele picardiene, Onicescu a tratat, mai târziu, teoria lanţurilor cu legături complexe, obţinând teorema fundamentală!). În „Memorii”, Onicescu relatează o întâmplare auzită de la profesorul Procopiu, din perioada lui pariziană. Iat-o: „(…) un nu ştiu ce matematician modest se dusese la Picard cu o mare teoremă. Când a revenit să afle părerea maestrului, acesta i-a spus că demonstraţia este eronată. Dar nu numai demonstraţia, ci însăşi teorema e greşită. Omul, fireşte, s-a simţit foarte prost, mai ales că greşeala lui era greu de trecut cu vederea. Ca să se scuze, a adus argumentul că şi Poincaré (cel mai renumit matematician al timpului!, n.m.) a făcut cândva o greşeală asemănătoare, la care Emile Picard i-a replicat: – Vezi dumneata, când Poincaré face o greşeală de acest gen e un lucru, dar când un matematician ca dumneata o face, e greu de iertat!”. Este ştiut faptul că, în decursul carierei lor, şi cei mai cunoscuţi matematicieni au „comis” (uneori!) erori. „Şi eu – recunoaşte Onicescu – am greşit, de multe ori. Dar niciodată în lucruri banale. Unele greşeli comise de mine, de pildă, ţineau de neuniformitatea convergenţei unor serii. Nu e totdeauna uşor să-ţi dai seama direct, la prima vedere de uniformitatea sau neuniformitatea convergenţei. Totuşi, nu este un lucru de iertat!” …Ei, şi acum urmează o mărturie a lui Octav Onicescu demnă de toată atenţia: „Singur, profesorul Pompeiu avea le beau jeux. El nu greşea niciodată!”. Aceleaşi înalte aprecieri, la adresa lui Pompeiu, ne-au rămas şi de la numeroşi alţi mari matematicieni, care au avut privilegiul să lucreze ori să-l cunoască în timpul vieţii. Unul dintre aceştia este academicianul Solomon Marcus. În semn de preţuire, distinsul academician îl consideră pe Dimitrie Pompeiu „părintele/ bunicul meu spiritual”. Împreună cu alte personalităţi ale matematicii româneşti, prezent la Botoşani, în zilele de 30 noiembrie, 1 şi 2 decembrie 2012, la „Conferinţa Naţională – Acad. Octav Onicescu, 120 de ani 13


Anul V Numărul 4 (52)

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU...

Aprilie 2013

Z E C E Î N T R E B Ă R I P E N T RU … C U L I Ţ Ă I OA N U Ș U R E L U

Georgică Manole Ne-au dat de-ajuns cei care au fost la putere…Interesant motiv la cei care ar trebui să fie Mecena culturii româneşti… Revista era pentru mine ca un copil, aşa că nu puteam s-o văd murind…Prin urmare, mi-am asumat sarcina deloc uşoară de a fi omul de serviciu, directorul şi finanţatorul „Salonului literar”. Dacă statul navea, avea un biet profesor…bani pentru cultură. Şi iată că au trecut aproape cincisprezece ani de când marea mea dragoste, „Salonul literar”, împreună cu mine încercăm să îmbătrânim frumos.

Georgică Manole: Gândind la experienţa şi detaşarea pe care ţi-o poate da vârsta, te întreb: Care va fi viitorul poeziei româneşti? Culiţă Ioan Uşurelu: Mi-a plăcut din totdeauna poezia, am şi „comis” destule versuri în tinereţe. Îmi place şi poezia modernă, dar nu aceea atât de modernă încât orice substantiv propriu e scris cu literă mică, nu există nici un semn de punctuaţie, anumite stări fiziologice sunt expuse ca într-o vitrină. Toate acestea să însemne modern? Atunci nu doresc deloc să fiu „modern”…Prea multă libertate, ca şi în educaţie, ca în orice domeniu, cred că strică… Unii mari critici spun permanent că un Alecsandri, un Coşbuc, un Goga nici măcar nau existat sau e o ruşine c-au existat. Pentru că nu sunt moderni…Chiar aşa? A fost nevoie de ei pentru a apărea Eminescu…De aceea un minim respect este necesar. Mâine, poimâine, pentru orice Neica Nimeni n-a existat nici Eminescu…Cum văd eu viitorul poeziei? Românii au o poezie recunoscută în lume. Se spune chiar că e mult mai bună decât proza … Aşa o fi…Dar aş vrea mai mult lirism…Poate greşesc, dar văzând direcţia spre care se îndreaptă poezia, sunt sigur că toată mecanizarea, tehnologizarea din industrie se vor transfera în poezie. Sufletul omenesc, sentimentele? Consider că roboţii în poezie nu au, deocamdată, şanse…Nu m-aş mira ca viitorul să ne aducă unele tonomate, în care introduci banul şi iese poezia lungă sau scurtă, în funcţie de sumă…Sper să n-apuc zilele acelea…. G. M.: În spaţiul naţional eşti cunoscut ca un „remarcabil creator de reviste”. Fă o istorie a operei tale revuistice.

„Spiritul poetic românesc, dus la cele mai înalte culmi de către Eminescu, trece peste perioada de criză economică, de mocirlă politică, de bugetele penibile acordate culturii din ţară. Pentru că este nemuritor…”

Pe parcursul carierei mele didactice, am implicat în crearea de reviste şcolare foarte mulţi elevi. De altfel, chiar şi lucrarea mea pentru gradul I didactic (coordonator N.Manolescu) avut ca temă tot o revistă. Cea mai prestigioasă revistă şcolară din timpul ceauşismului: ”Revista noastră”, revista care nu apărea în luna ianuarie tocmai pentru a nu murdări paginile cu portretele „marilor conducători” (Elena şi Nicolae Ceauşescu), născuţi în luna respectivă. Pe unde am trecut (şi am trecut prin multe şcoli) am luat cu mine revista şcolară „Pururi tânăr..” Permanent premiată pe la concursurile şcolare şi nu numai…Am observat, chiar şi în aceste momente deloc prielnice literaturii, că adolescenţii iubesc poezia şi proza. La început se îndreaptă spre stilul clasic, apoi, învăţând şi creând, ajung şi la acea literatură modernă, ba chiar şi postmodernă. G. M.: Mai e la modă biografismul în romanul de azi?

C. I. U.: Biografism în roman? Am scris câteva romane şi am înţeles că şi accidentul biografic are un rol în creaţie. Îmi amintesc în acest sens ”metoda naturală” a lui Sainte-Beuve, care avea şi o expresie celebră: ”tel arbre, tel fruit”, ceea ce însemna că opera era doar viaţa autorului. Eu cred că un sâmbure de adevăr este în orice operă literară, dar nu putem spune că reprezintă eul autorului în întregime. Proust ne îndeamnă să nu confundăm eurile. Unul este eul nostru comportamental cotidian, cu pozitivele şi negativele lui, şi altul este eul cărţilor noastre. Abătându-ne puţin de la scrierea romanului, dar rămânând printre scriitori, mă şi vă întreb, ca „simplu cetăţean”: oare celebrii „ciripitori” la cooperativa „ochiul şi timpanul” cu care „eu” ne trădau şi ne distrugeau carierele, vieţile în „notele” pe care le dădeau la secu…? Din păcate, „notiştii” nu se astâmpără nici astăzi… Nu ştiu dacă, studiind profund identitatea sau alteritatea celor două euri ale creatorului, s-a

C. I. U.: Viaţa mea este, într-adevăr, sub semnul benefic al revistelor literare. Am avut norocul să mă împrietenesc şi să lucrez cu un mare „făcător” de reviste: profesorul şi ziaristul Petrache Dima de la Liceul „Unirea”Focşani. Aici s-a reluat, în 1972, publicaţia elevilor numită „Revista noastră”, înfiinţată în 1912. Ca redactor şi redactor şef-adjunct al „Revistei noastre”, am văzut ce înseamnă editarea unei reviste, câtă pasiune este necesară, dar şi câtă muncă . Plecând de la acest punct al formării mele, în 1998, am ajutat, cu experienţa mea, la construirea unui edificiu al culturii vrâncene: revista”Salonul literar”. După doi ani de sprijin financiar din partea Direcţiei de Cultură Vrancea, schimbându-se guvernarea, am fost lăsaţi fără bani. Motivul? 14


Anul V

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU...

Numărul 4 (52)

Aprilie 2013

este, nu numai după umila mea părere, cea mai frumoasă şi valoroasă apreciere care este dată locului în care s-a născut Eminescu. Prin cărţile promovate, prin autorii chemaţi să onoreze Festivalul, se demonstrează că în România există scriitori talentaţi şi că poezia, orice ar zice chiar şi un sceptic , va fi întotdeauna la înălţime în România. Spiritul poetic românesc, dus la cele mai înalte culmi de către Eminescu, trece peste perioada de criză economică, de mocirlă politică, de bugetele penibile acordate culturii din ţară…Pentru că este nemuritor.

ajuns la o definire precisă. Şi nici nu putem fi de partea unuia sau altuia dintre „euri”…Revenind la începutul răspunsului meu, trecând peste unele teorii din ultimele două secole, rămân la ideea că nucleul romanului trebuie să plece de la realitate şi să continuie, pe cât posibil, pe marginea acesteia. Dar să nu uităm şi rolul imens al imaginarului… G. M.: Citeşti mult. Şi cărţi care merită citite şi cărţi care nu merită citite. Prezintă câteva motive care ar contribui la negarea vehementă a unei creaţii literare. C. I. U.: Aş porni, în răspunsul meu, de la un botoşănean celebru, Nicolae Iorga, care afirma că „ai noştri s -au deprins cu cărţi care se cetesc singure”. Cam pe aici suntem şi acum…Şi când mă gândesc la bucuria lui Miron Costin de a deschide o carte, care, „deşi un sfătuitor rece, ea este, sigur, un prieten”! În fond, întrebarea pusă are mai multă legătură cu învăţătura dată de un antic, Seneca. El nu punea problema numărului cărţilor pe care le avem în biblioteca noastră, ci cât de bune sunt. De ce citim? Simplificând mult, am putea spune că omul care citeşte cărţi bune este un om bun. Unii recomandă să citim doar cărţile scriitorilor canonici, ceea ce nu mi se pare un îndemn serios. Cine i-a declarat canonici şi de ce? Eu ştiu sigur că o carte din care, oricât efort ai face, nu poţi alege nimic bun, acea carte n-ar trebui să apară. Nu mai vrem celebra cenzură comunistă, dar n-ar trebui instaurată cenzura bunului gust şi a bunului simţ? Chiar folosirea unor titluri penibile, cu scopul de a atrage cititorii-cumpărătorii (de o anumită cultură), nu dă prestigiu unei cărţi. Titluri ca „Băgău”, „Pizdeţ”, „Letopizdeţ” au, probabil, un oarecare impact asupra unui tip de cumpărători, dar în rest…Chiar dacă, la o analiză obiectivă, să presupunem că au un conţinut valoros, modul de a atrage a fost cinstit? Deşi, în capitalismul nostru sălbatec, se va spune, doar numărul de cărţi cumpărate contează…Cărtărescu n-a câştigat material cu „Levantul”, cu „Orbitor”, ci cu ”De ce iubim femeile” sau cu „Frumoasele străine”… Să remarcăm că şi unele edituri de prestigiu, pentru a-şi putea tipări cărţile greu digerabile pentru publicul mediu, câştigă bani aruncând pe piaţă şi o Sandra Brown…În aceste condiţii, este un scop acceptabil. Dar a calculat cineva efectele negative? Este sigur că nu dorim să citim cărţi care propagă ura, dispreţul, delirul verbal, scandalul cu orice preţ, doborârea celui care are altă părere etc. Dar negarea cea mai vehementă este faţă de cartea cărţilor interzise. Singura care ar trebui, din capul locului, interzisă…

G. M.: Cu câţiva ani în urmă, grupul de la „Contemporanul – Ideea Europeană” a lansat „Apelul pentru salvarea culturii vii”. În condiţiile specifice timpului prezent, crezi că şi-a atins scopul acest „Apel…”? C. I. U.: Am citit „Apelul pentru salvarea culturii române vii”….Da, consider că şi-a atins scopul…La el au aderat multe, foarte multe personalităţi…Sigur că nu se văd, deocamdată, efectele benefice pentru că avem conducători de ţară pentru care cultura este ceva pe acolo, de fapt, nimic… Culturnicii cu papion s-au aciuat însă în funcţii cheie în cultură, îşi traduc „operele” pe banii ţării şi, pentru asta, laudă toate nemerniciile unor guverne iresponsabile. În aceste condiţii ar fi bine să se insiste, să se facă proiecte numeroase, ba chiar să se treacă la demonstraţii stradale. Dacă unii au ieşit cu tractoarele, cu oile, noi, scriitorii, să ieşim cu pixurile, cu cărţile pentru că articolele incendiare, cărţile protestatare nu-i afectează. Forţa străzii şi atât… G. M.: Traiectoria vieţii tale s-a intersectat şi cu spaţiul botoşănean. Ne interesează acea perioadă. C. I. U.: Într-adevăr, prin 1970 eram profesor la Prăjeni, judeţul Botoşani. Am venit acolo ca suplinitor, simplu absolvent de liceu, dar cu planuri măreţe. Am atras încă doi prieteni, unul de la Bacău şi altul, unchiul meu, Ionel Olaru, tot vrâncean, absolvent de Teologie, persoană care nu dorea să se preoţească. Între timp, eu am reuşit la Filologia ieşeană, iar amicul din zona Bacăului, la ASE. Unchiul s-a căsătorit, a absolvit şi Filologia apoi a devenit, pentru mulţi ani, directorul şcolii. Aceşti oameni aduşi de soartă pe meleagurile botoşănene au reuşit, pentru prima dată în istoria satului, să dea absolvenţi care au intrat la liceele din Hârlău, Iaşi, Botoşani etc. Toate faptele şi evenimentele excepţionale din viaţa Prăjeniului de altădată le-am introdus în primul meu roman numit sugestiv „Profesorii. Suplinind au dobândit”. Aş vrea să-l reeditez, dar nu am speranţe că autorităţile de pe acolo se vor implica. Financiar, bineînţeles, pentru că este un fel de monografie a satului şi ar trebui să prezinte un oarecare interes… Poate cineva din Prăjeni va citi revista dv. şi-mi va face vreo surpriză….Plăcută…Deşi se ştie că dacă nu-i campionat de fotbal, vreun concurs „Mis Piranda” etc., nu e nici o şansă…Poate greşesc…Bine ar fi…

G. M.: Ai momente când te consideri înger? Dacă da, descrie o astfel de stare de graţie. C. I. U.: N-am trăit o astfel de…graţie. Din păcate. Am avut, ce-i drept, vise de zbor , şi atunci, în plutirea aceea măiastră, simţeam că sunt stăpânul văzduhului şi al lumii întregi. Totul ar fi fost perfect dacă n-ar fi urmat prăbuşirea: trezirea. În ultimul timp, odată cu vârsta, nu mai trăiesc asemenea stări, ci doar neputinţa de a zbura şi, mai grav, câteodată, neputinţa de a merge, pur şi simplu. Cu gândul, din fericire, pot însă ajunge oriunde…Catastrofa va fi când va dispărea şi această ultimă posibilitate….

G. M.: Ştiai că „Fondul Documentar „Mihai Eminescu” (inaugurat la 19 decembrie 1997) de la Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” din Botoşani, care numără peste 6000 de volume, este o donaţie a unui vrâncean, Ioan C. Rogojanu, din Budeşti (com. Coteşti)? Fiind şi eu vrâncean, te întreb: Cum apreciezi gestul conjudeţeanului nostru?

G. M.: Anual, la Botoşani, se acordă „Premiul Naţional de Poezie”. Ai un punct de vedere despre această întâmplare?

C. I. U.: Cum să nu-l cunosc pe Ioan C. Rogojanu, conjudeţeanul nostru. Ei, bine, la Focşani, la liceul „Unirea”

C. I. U.: Premiul Naţional de Poezie de la Botoşani 15


Anul V Numărul 4 (52)

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU...

Aprilie 2013

dinainte de colectivizare. Era Edenul meu care, din păcate, deşi am călătorit prin toată Europa, nu l-am mai întâlnit. Acolo s-a întâmplat primul sărut, acolo m-au „prins” primii fiori ai dragostei, pe care nu i-am uitat nici acum, după 62 de ani. Acolo, în marea mea necunoaştere, mi-am dorit să ajung inginer-general (în mintea mea, cei doi termeni denumeau aceeaşi profesie), mai târziu (când am început să citesc orice) mi-am zis că e obligatoriu să devin scriitor (deşi îmi închipuiam doar că sunt nişte zei) etc. Acolo mi-au rămas adevăraţii prieteni, pe care şi astăzi i-am menţinut. Dar câte n -aş putea să spun despre acest miraj, copilăria? Singura mea bucurie ar fi să mă întorc şi să retrăiesc totul de la început. Din păcate, nu se mai poate. De câte ori trec prin satul natal, chiar dacă mă grăbesc, nu pot să n-o iau, singur, pe uliţele cunoscute (dar atât de schimbate) şi să întreb pe oricine îmi iese în cale dacă mai trăieşte nea Tomiţă Ursu, nea Panaite sau colegii mei Tache, Costică, Georgeta, Maria şi câţi alţii. Cu durere spun că la fiecare asemenea vizită aflu că au mai dispărut 3-4 colegi şi prieteni. Bucuria că eu , totuşi, trăiesc este firavă pe lângă gândul că, în curând voi urma. Ce-aş mai putea face pentru colegii mei, oameni foarte serioşi, harnici şi de onoare? Să-i pomenesc ori de câte ori am prilejul şi să-i introduc în cărţile mele ca exemple demne de urmat… Iată omagiul pe care nu încetez să li-l aduc…Odată cu stingerea lor, descopăr un gol care înseamnă doar neantul, cel care mă va înghiţi şi pe mine…Să plâng, să râd? Cine ştie precis cum să reacţionăm? Dar de ce ar trebui să învăţăm cum să reacţionăm? De ce nu lăsăm să se întâmple totul firesc? Aşa cum se întâmplă la indienii din America…

au fost organizate prin anii *80, de către Petrache Dima, mari expoziţii de carte şi documente de şi despre Mihai Eminescu. Expozanţii? Doi împătimiţi de Eminescu: Dumitru Grumăzescu şi Ioan C. Rogojanu. De altfel, când încă nu donase documentele, am fost în locuinţa lui Ioan Rogojanu şi vă mărturisesc marea mea mirare când am observat că toată casa era „locuită” numai de Eminescu. Pe parchet, pe pereţi şi în toate dulapurile special amenajate era doar Eminescu. Practic, nu puteai să calci prin casă, iar dacă îndrăzneai totuşi s-o faci, trebuia să sari sau să păşeşti cu mare atenţie printre documente şi cărţi de valoare inestimabilă. Ioan te urmărea cu groaza că ai putea, din neatenţie, să-i distrugi vreun document pentru care a făcut eforturi materiale şi fizice de neimaginat…Totul, acolo, în acel muzeu sui generis, avea, pentru un cunoscător, valoare în aur pur…Aur sentimental, cultural… Normal că, dacă ar fi iubit banii, Ioan Rogojanu ar fi vândut colecţia sa excepţională, n-ar fi donat-o. Un exemplu de pasiune greu de urmat, dar când el, acest exemplu, apare, să nu încetăm să-l promovăm, iar pe omul respectiv să-l felicităm şi să-l pomenim cât mai des. G. M.: Ţi-a fost copilăria o sculptură aurită pe care, vorba poetului, să-ţi dea puterea s-o lustruieşti tot restul vieţii? C. I. U.: Copilăria este universul care te formează ca om, univers care-ţi rămâne întipărit în minte oriunde ai trăi şi oricâte studii ai avea. Şi ca să fiu sincer până la capăt, aş zice că fericiţi sunt acei copii care s-au născut şi au crescut la ţară…Eu sunt unul dintre ei. Am rămas marcat de prunii, merii, cireşii, nucii şi strugurii din grădina şi din via mea

AU C TO R I A L I TAT E A L U I OV I D I U C H E L A RU

Georgică Manole vidiu Chelaru este un poet care s-a hotărât târziu O să-şi devoaleze rezultatele permanentelor stări de

evidenţiat de diversitatea de genuri şi specii care îl pun în prim plan: poezii, monografii, povestiri, arbore genealogic, memorii sau stihuri. Căci, până la urmă, ce este auctorialitatea unui creator adusă publicului larg prin propriile reprezentări? Raluca Dună în „Reprezentări auctoriale în literatură şi pictură” ( teză de doctorat, Bucureşti, 2009) ne lămureşte: „Prin reprezentare auctorială înţeleg acele reprezentări ale autorului, în propria operă, în calitate de „autor” al acesteia. Ne referim aşadar la situaţia concretă în care EU-autorul (pictor sau scriitor) se reprezintă pe sine în operă ca autor al acesteia, generând o imagine, o reprezentare a sa, în interiorul operei. Atribuim „eului auctorial” în primul rând valoarea unei forţe formative, care emerge şi se defineşte, în raportul cu sine şi cu opera, prin „punerea în operă”, în chiar procesul acestei reprezentări. Eul auctorial, la prima vedere, ar presupune un discurs al eului, la persoana întâi, dar vom vedea că nu întotdeauna se întâmplă aşa, eul se reprezintă diferit, apelând la măşti şi subterfugii, la identificarea cu discursul unei alte persoane ( tu sau el), de la epocă la epocă, ca să nu mai vorbim de diferenţele notabile care survin între reprezentările eului în literatură, respectiv în pictură, date de modalităţile de reprezentare specifice fiecărei arte.

graţie prin care trecea. Răbdător, şi conştient în acelaşi timp că e poet, şi-a pus fiecare stare la presat precum se pun florile unui câmp, rezultând, astfel, album după album. Până când, în 2002, se iveşte primul buchet intitulat „Regăsire” (poezii, Axa, Botoşani, 2002). Au urmat: „Lumini şi umbre” (poezii, Axa, Botoşani, 2004), „Pe drumul vieţii” ( memorii, Axa, Botoşani, 2004), „Candela” ( stihuri, Axa, Botoşani, 2004), „Lacrimi în ploaie” (poezii, Axa, Botoşani, 2005), „Oameni şi locuri” ( monografie, Axa, Botoşani, 2005), „Tangoul vieţii” (poezii, Axa, Botoşani, 2006), „Troiene în uitare” (poezii, Axa, Botoşani, 2006), „Fulgi de nea” (poezii, Ria, Botoşani, 2007), „Leagăn şi vis” (povestiri, Ria, Botoşani, 2007), „Cu îngeri de lumină” (poezii, Axa, Botoşani, 2008), „Parfum de gânduri” (poezii, Axa, Botoşani, 2009), „Sfinte straie” (stihuri, Agata, Botoşani, 2010), „Sita vremii” ( poezii, Agata, Botoşani, 2011), „Flori de toamnă” (poezii, Agata, Botoşani, 2011), „Rădăcini de familie” (arbore genealogic, Agata, Botoşani, 2012) şi „Colbul stelelor” (poezii, Agata, Botoşani, 2012). Am ţinut să prezint în integralitatea sa opera lui Ovidiu Chelaru tocmai pentru a întări caracterul auctorial 16


Anul V

COMENTARII

Numărul 4 (52)

Indiferent de tipul de discurs la care apelează, reprezentările auctoriale, pe care le vedem dincolo de dimensiunea lor inerent psihologică sau de aceea corespunzătoare conceptului de „autor implicat”, ilustrează, în viziunea noastră, o modalitate explicită de autodefinire, autocunoaştere, autoapropiere şi autoconservare a autorului în şi prin operă”. Ceea ce la Ovidiu Chelaru este mai mult decât evident, deoarece: 1. poezia e supusă unui limbaj personal care îl reprezintă şi comunică pe el; 2. sinceritatea dusă la preaplin care face să nu găsim eventuale diferenţe între persoana reală Ovidiu Chelaru şi locutorul fictiv Ovidiu Chelaru; 3. deşi nu şi-a propus să fie auctorial, aceasta vine la Ovidiu Chelaru normal, din construcţia sa primită genetic; 4. memoria şi confesiunea au un caracter fluid, autorul având un ceva dat care îl ajută să le treacă din una în alta după cum îi cere eul; 5. cronica de familie, specifică reprezentării auctoriale, e transformată în arbore genealogic, observânduse aici o armonie între practica memorizantă şi strategia personală.. Cititorul atent va descoperi şi cum procedează poetul pentru a-şi valorifica auctorialitatea: prin adoptarea poeziei subiective, folosirea tehnicilor autobiografiei şi a jurnalului, scrierea unei poezii a sinelui despre sine şi folosind arborele genealogic ce ne duce undeva spre cultul strămoşilor, dând forţă introspecţiei spre a mişca seismografele sensibilităţii omeneşti, folosind meditaţia pentru a supune timpul sau, şi acest ultim aspect are caracter determinant, punând pe prim plan relaţia dintre suflet ca EU şi Dumnezeu. La toate se adaugă o permanentă preocupare de cuantificare a orgoliului personal. Pornind de la constatarea că sunt mulţi cei care, dacă nu au făcut-o din tinereţe, mai târziu au renunţat să publice ce au creat, de ce ar mai fi scris cărţi Ovidiu Chelaru la o astfel de vârstă? Fiindcă are un acut simţ al individualităţii, fiindcă simte nevoia proiectării simultane a eului său în timpul trăit şi spaţiul ocupat, fiindcă la un moment dat a trecut dincolo de conştiinţa de sine şi a simţit nevoia de a revărsa prin ceva, în cazul său prin apariţia volumelor unul după altul, fiindcă e dominat de…auctorialitate. Cartea aceasta, „Din genune-n paradis”, este un florilegiu de poezii care împrăştie mirosuri de parfumuri clasice şi nu acele izuri pestilenţiale care răbufnesc deseori din poezia postmodernă: „Cu gândul prin odaie / Măsor trasee drepte, /Urâtul în văpaie /Le vede incorecte. // Că nu vor să unească /În mreje dulci de-amor, /O lumempărătească /S-o mântuie de dor. // Idile şi balade / ce prăznuiesc pustiu, / Să strângă colonade/ Într-un decor mai viu. // În centrul izbăvirii / Iubito să tronezi, / În numele iubirii / mereu ca să visezi.// Sfârşitul imuabil /Să vină surâzând, /Gentil şi caritabil / Să treacă implorând. // Divinitatea bună / De-a pune la un loc, / Dorinţa cea străbună / De spirit şi noroc. // Ideea nemuririi / Să o putem curta, // Ca fruct al zămislirii / Să poată jubila. // Urâtul din odaie / Cu semne de util, // Îmbălsămat văpaie / S-ajungă inutil” („Cu gândul prin odaie”). Adept al formelor tradiţionale, pentru Ovidiu Chelaru elementele de prozodie (ritm, măsură, rimă) sunt determinante, ajungând deseori, pentru susţinerea lor, la polemici acerbe. În alcătuirea antologiei sale, o antologie de autor, Ovidiu Chelaru foloseşte trei capitole pentru relevarea

Aprilie 2013

imaginarului poetic: „Meditaţii”, „Oameni şi destine” şi „Omul şi natura”. Selecţia poeziilor ce dau fiecare capitol reprezintă, clar, un poet…auctorial. (*) Prefaţă la antologia Ovidiu Chelaru – „Din genune

TURCOLOGUL VO R N I C E N E A N M I H A I M A X I M , E VO C AT D E P R O F. D R . I OA N M U R A R I U, Î N T R - O CORESPONDENŢĂ

Ionel Bejenaru „Bacău, 6 aprilie 1983 / Stimate domnule profesor, / V-am cumpărat „Etnogeza românilor”, dar abia acum am găsit puţin timp ca să v-o trimit. Cealaltă adică „Memoriile” lui Onicescu, nu se mai găseşte de mult în librăriile băcăuane. / Săptămâna trecută a fost în Bacău Mihai Maxim, profesor univ. dr. la Universitatea din Bucureşti, turcolog. A ţinut o expunere deosebit de interesantă „Românii în istoriografia otomană şi turcă”. Presupun că îl cunoaşteţi, deoarece el este din comuna Vorniceni, judeţul nostru. / Mihai Maxim, care îmi este prieten, şi-a exprimat dorinţa de a ţine şi în Botoşani câteva conferinţe legate de relaţiile româno-otomane de-a lungul timpului. Este un bun cunoscător al acestor probleme căci cunoaşte foarte bine limba turcă şi alte limbi orientale. A cercetat mult timp arhivele turceşti şi şi-a dat doctoratul la Ankara. / Domnule profesor, vă rog să luaţi legătura cu preşedintele filialei Botoşani a Societăţii de ştiinţe istorice, cu inspectorul şcolar de istorie şi cu tovarăşul Haller, rectorul Universităţii cultural-ştiinţifice şi să-i rugaţi să-l invite la Botoşani pe Mihai Maxim. Să i se facă o invitaţie oficială, lui Mihai Maxim i se poate scrie şi acasă, pe adresa următoare: Lector univ. dr. Mihai Maxim, Şos. Olteniţei, 140, Bl. 5, Sc. 4, Ap. 25, sector 4, Bucureşti 61, Cod. 75.506. / Pe 9 aprilie, când începe vacanţa, voi trage o fugă până la Cristineşti (n.n. Prof. Dr. I. M. este născut la 20 ian. 1937 în s. Dămileni – c. Cristineşti şi a încetat din viaţă în 2012). Nu sunt sigur dacă voi avea timp să trec şi prin Botoşani. De aceea vă doresc dumneavoastră, şi tuturor colegilor de la muzeu, multă sănătate şi succese în activitate. Transmiteţi urări de bine din partea mea şi tovarăşului profesor Aurel Dorcu. / Cu stimă, I. Murariu”. 17


Anul V Numărul 4 (52)

ISTORIA CULTURII

Aprilie 2013

C O R E S P O N D E N Ţ A - I Z VO R I S TO R I C O - D O C U M E N TA R : A . C I O B A N U - I O N E L B E J E N A RU Ionel Bejenaru „24 August (1976-n.n.). / Mult stimate Domnule Bejenaru / întors din concediu, am primit abia azi scrisoarea Dv. Scuzaţi deci întârzierea răspunsului. / O să mă bucure faptul să colaborăm la o scurtă comunicare legată de „Societatea veteranilor de la 1877” secţia Dorohoi-oraş. Arhiva susmenţionatului oraş trebuie să aibă date privind anul înfiinţării acestei societăţi, numărul de membri, statut de funcţionare, timp de existenţă etc. O să vă rog pe Dv. să faceţi sondajele preliminare în această direcţie şi dacă, descoperiţi filonul, voi veni şi eu la faţa locului să vă ajut. Prioritatea Dv. se va menţine şi la semnarea lucrării. / În ceeace priveşte sigiliul pe care-l am în colecţie, normal ar fi să-l dăruiescu muzeului Dv. Cum însă, achiziţionarea lui a presupus anumite sacrificii din partea mea, cu toată ruşinea, voi pretinde ceva în compensare. Se înţelege că nu poate fi vorba de bani în circulaţie, dar din cei vechi ce aveţi de spus? / O să vă sugerez o soluţie care pe mine m-ar satisface pe deplin, iar muzeul nu ar avea nimic de pierdut. / În 1944, „Comandamentul armatei roşii” a pus în circulaţie, doar pe teritoriul judeţului Dv. (a urmat 23 august), bancnote de 1, 5, 10, 20, 100, 500, 1000 lei. / Dacă nu le aveţi căutaţi neapărat pentru muzeu un set complect (apelaţi la muzeele şcolare). / Setul următor, de care nu aţi mai avea nevoie, alcătuit din bancnote foarte bine păstrate (dacă se poate ca noi) ar răsplăti cu prisosinţă valoarea sigiliului (care prin funcţiunea lui rămâne totuşi un unicat). Voi accepta eventual şi alte variante, dar numai cu caracter numismatic. Mai am în colecţie un document de primă importanţă pentru Dv. dela muzeu. Este vorba de o hartă militară, cu deplasarea trupelor, pentru reprimarea răscoalei din 1907, privind gara Dorohoi-Botoşani (România anului 1907, reiese din hartă, era împărţită în nouă zone unde acţionau două divizii militare. Botoşanii şi Dorohoii făceau parte din teritoriul Diviziei VIII-a, împreună cu Fălticenii, Paşcanii, Piatra N., Bacău. Vă spun toate acestea ca să pot continua cu informaţia că sunt în tratative avansate, privind această hartă, cu Muzeul de istorie Bacău tov. I. Mitrea. Dacă mă uit însă mai bine la ea, constat că cele mai multe trupe au fost masate la Dorohoi-Leorda, deci parcă ar fi mai

potrivită la Dv.). / Harta ajunsă la noi ca prin minune, căci fiind „strict secrete” pe atunci, au fost distruse, ar fi un exponat de primă mână, sau document de bază şi început, pentru o teză de doctorat în istorie. / Cu speranţa unor colaborări viitoare şi a unei cunoştinţe personale vă salută cu stimă Ciobanu A.” N.N. Din păcate, colaborarea noastră nu s-a soldat practic cu nimic, sigiliul „Societăţii veteranilor dela 1877” secţia Dorohoi-oraş rămânând în posesia colecţionarului ieşean, derulându-se doar corespondenţa noastră. Pentru fructificare, schimbul propus de A. Ciobanu presupunea o conducere cu cap, cu deschidere vastă, întru înţelegere, nicidecum „de parcică”, limitată, din partea instituţiei botoşănene. Cât despre bancnote, le-am avut „pe mână", dar nu le-am păstrat, schimbându-le cu un colecţionar interesat.

C Â N D A M A F L AT C Ă BU N I C U L N U O M A I D U C E A M U LT

Rareş Fogaş-Panaitescu eram încă mic şi nu m-au lăsat la cimitir să mă apropii de sicriu mi-au zis lasă-l pe tataie tataie trebuie să se odihnească acum. ştiam că nu mai are ce să odihnească din el, totuşi mama m-a luat încetişor de umeri şi m-a dus mai departe, cică să nu stau lângă bunic când se odihneşte de parcă l-aş fi sculat eu. când a venit preotul şi a trebuit să discute cu el, pe mine m-au lăsat să mă plimb prin cimitir şi să bat pe dantela mormintelor un ritm cu arătătorul, că eram mic şi ce puteam face dar am văzut că m-au pierdut din vedere şi m-am apropiat de patul bunicului. i-am zis, bunicule, fugi, fugi cât mai poţi, bunicule că aştia vor să te îngroape. nici nu era atent bunicul la mine când vorbeam cu el, sforăia lent aşteptând să-l învelească. mi-a zis, ce să mai fug acuma. unde să mai fug, nu mă mai întorc la viaţă nici mort. după un timp s-au întors şi m-au luat din nou. de atunci nu l-am mai văzut pe bunicul. ningea atunci, ninge şi acum şi nici nu mai dorm când ninge de teamă să nu arunce pământ şi peste groapa mea. * când l-am revăzut pe bunic arăta mult mai bine. parcă întinerise. ce mai faci bunicule, uite ce să fac mi-am cumpărat nişte discuri noi am zis să mai ascult nişte muzică dar numai căcaturi zilele-astea. cum bunicule vorbeşti aşa cum? în rest? în rest totul e bine, mi-a zis bunicul, nu ai de ce să te temi, va veni şi vremea ta. aşa suntem noi, trăim ca să vedem cât de proastă poate să se facă muzica şi pe urmă alţii plâng după ea. nu-ţi fie teamă, aşa suntem noi. bunicule, bunicule, nu ţi-ai pierdut simţul umorului.

18


Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 4 (52)

Aprilie 2013

P R E F E C T U R A J U D E Ţ U L U I B OTO Ș A N I . REGULAMENTUL DE ORGANIZARE I N T E R I OA R Ă A S E RV I C I U L U I B U N U R I L O R JUDEŢENE - 1944

Ionel Bejenaru la acest Regulament, el a fost citit şi P rivitor aprobat de Consiliul de Colaborare în şedinţa din

Şeful Serv.Tehnic. Ar mai fi de spus că primul Comitet Ţărănesc s-a creat în satul Măşcăteni - com. Albeşti, fiind condus de Constantin Iuşcă, ajungându-se la 101 comitete ţărăneşti, în cuprinsul celor 44 comune ale fostului judeţ Botoşani. Să menţionăm că în Comitetul de Direcţie al Serviciului Bunurilor Judeţene intrau şapte membri - Şeful Serviciului, Dumitru Fantu; Subşef, Calistru Feodorov; Şeful Serviciului Ext., Constantin Iuşcă; Inspector General, Josef Abramovici; Secretar general, Feuerstein Gh. L., Biroul Administrativ, I. Cottiugaru, Bir. Contab. şi Cassa Solomon I. Iancu; Statistic şi Invent. Marcu Idelovici; Urmărire şi Control, C. Şmilovici; Agricol, C-tin Pavel; Industrial, Iancu Abramovici; Silvic, Iancu Peisick; Contencios, Av. Leon Zecler. Aşadar, o filă din tumultuosul an 1944 la Botoşani, aceea dată de Serviciul Bunurilor Judeţene.

16 Septembrie 1944. Dintre atribuţiile Comitetului de Direcţie amintim: stabileşte norme şi directive generale pe baza cărore se îndrumă întreaga activitate a Serviciului Bunurilor Judeţene; supraveghează şi controlează mersul întregii administraţii; alcătuieşte şi aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli şi decide asupra cererilor de credite; stabileşte preţul de cumpărare a diferitelor unelte, obiecte, animale etc. etc. necesare Serviciului şi preţul de vânzare al produselor tuturor Bunurilor ce se găsesc sub administrarea Serviciului; decide arendarea, închirierea, lucrarea în parte sau în regie a bunurilor Serviciului; Comitetul de Direcţie se compune din: Şeful Serviciului Central, Şeful Serviciului extern, Inspectorul General, Sub şef de Serviciu, Şeful Biroului Contencios, Şeful Biroului Contabilităţii şi Casieriei, Secretarul Serviciului. Serviciul Central este compus din: Şef de Serviciu, Sub şef de Serviciu, Secretar de Serviciu, Biroul Administrativ, Biroul Contabilităţii şi Casieriei, Biroul Statistic şi Inventariere, Biroul de Urmărire şi Control, Biroul Agricol, Biroul Industrial, Biroul Silvic. Serviciul exterior este compus din: Şef al Serviciului, Inspector General, Controlori regionali şi controlori de plasă, Comitete Ţărăneşti. Comitetele Ţărăneşti vor funcţiona în fiecare comună sau unde va fi necesar şi se vor compune din 3, 5, 7 membri. În componenţa comitetelor ţărăneşti nu poate face parte niciun funcţionar al unei Instituţii publice în afară de Serviciul Bunurilor. Comitetul Ţărănesc va avea în păstrare toate bunurile mobile şi imobile părăsite din satul respectiv. Atunci când a fost citit şi aprobat acest Regulament, membrii Consliului de Colaborare erau: G. Boldescu, Prefectul Judeţului Botoşani; Th. Bâdiu, Directorul Prefecturii; D. Russu; Sf. Sa Preot Constantinescu, Protoiereul judeţului; A. Moisi, Inspector Administrativ; Siegfried Iägendorf, Primarul oraşului Botoşani; I. Cohn, Prim procuror al Instanţei Speciale de judecată; Dr. D. Saltzberg, Medic şef al judeţului; Dr. S. Lustgarten, vicepreşedinte al Camerei Agricole; Dumitru Fahlu, Şeful Serviciului Bunurilor Judeţene; C. Iuşcă, Preşedintele Comit. Ţărăneşti şi Şeful Serviciului Exterior al Serviciului Bunurilor Judeţene; I. Abramovici, Inspectorul Serv. Bunurilor; Carol Artberger, Preşedintele Camerei de Muncă; I. Cristescu, Preşedintele Camerei Agricole; I, Ştefanov, Preşedintele Camerei de Comerţ; M. Gropper, Consilier tehnic; Farmacist I. Lerner, Delegatul Cooperativei „Cetăţeneşti”; M. Rabinovici Şeful serv. Economic; Ioan Popovici, Şeful serv. Administrativ şi Financiar; A. Abramovici, Administr. financiar; R. Schwartz, Administrator financiar de încasări şi plăţi; Inginer Marcus,

Ș OA P T E

Elena Spiridon Mi-a lăstărit iubirea din trunchiul putrezit de la subsuoara pământului reavăn îmbătat de aroma verdelui mugurele devine sângeriu rupe văzduhul spre soarele-amorez ameţit de lipsa gravitaţiei nu aude glasul topit al ciocârliei aş tăia frunza şi floarea şi braţele purtate de vânt dar va curge iar seva în cascade va revărsa iar şuvoi de păcate iar tu vei pivota întregul pământ O, creşti frumos, sămânţă prea sfântă, desfrunzeşte-mi carnea în blândul azur te voi ascunde-n palme şi liberă în noapte vom duce iar izvorul cu noi în şoapte…

19


Anul V Numărul 4 (52)

COMENTARII

Aprilie 2013

I N T E RV I U C U D I R I J O RU L GHEORGHE ILIUŢĂ, S O S I T L A B OTO Ș A N I P E N T RU C O N C E RT U L S I M F O N I C D I N 2 9 M A RT I E A . C .

Cătălina Constantinovici 1. Un curs firesc al evoluţiei muzicale: liceu de artă, conservator, master, doctorat. De când ai ştiut că acesta e drumul tău şi cum a fost acest traseu iniţiatic? 2. Ce anume te-a determinat să optezi pentru specializarea dirijat de orchestră? Cum a fost prima experienţă de acest fel? M-am gândit la dirijat orchestră încă din liceu. Tata şi -a dorit să devină el însuşi dirijor, dar nu a urmat Conservatorul. A fost autodidact în muzică, citind diferite tratate de dirijat cor, de cânt vocal, teorie, armonie, contrapunct, istoria muzicii etc. Astfel, mi-a insuflat şi mie înclinaţia spre dirijat. Am studiat pianul de la şase ani, instrument care m-a ajutat şi încă mă ajută enorm (citirea partiturilor simfonice, corepetiţie, acompaniament). Am intrat la secţia Dirijat de Orchestră a UNMB. În comisie au fost, printre alţii, Cristian Brâncuşi şi Ludovic Bacs. Pe tot parcusul facultăţii am fost trei colegi de an la dirijat orchestră. Prima experienţă în faţa orchestrei s-a produs în anul al II-lea – Uvertura Egmont de Beethoven (Orchestra UNMB, în cadrul praticii de dirijat, respectiv cea a secţiilor de instrument). Am avut aşa emoţii, încât mi s-a pus un nod în gât şi, în permanenţă, aveam gura uscată. Am reuşit, în cele 20 sau 30 de minute câte-mi reveneau, să transmit instrumentiştilor ceea ce-mi propusesem, dar au fost şi momente pe care le-am omis. Cu timpul, datorită experienţei şi feed-back-ului pozitiv din partea instrumentiştilor, am căpătat siguranţă şi încredere. Am debutat ca dirijor în 2002, alături de Filarmonica Marea Neagră din Constanţa. 3. Ulterior, au existat momente în care ai revenit asupra unei lucrări dorindu-ţi o altfel de abordare? Întotdeauna găsesc lucruri noi când revin asupra partiturilor studiate sau dirijate. Chiar şi de la o repetiţie la alta sunt momente în care aş schimba abordarea unor segmente muzicale sau chiar a unei părţi. Dar, datorită rigurozităţii interpretative a celui din faţă, este, din punctul meu de vedere, nerecomandat. 4. Care a fost lucrarea ta de licenţă? Lucrarea mea de licenţă a fost legată de genul liric de scenă: Opera La Traviata de G. Verdi – Analiză structurală, interpretativ – dirijorală. Apoi a urmat lucrarea de master (dizertaţie, mai nou!) cu Opera Carmen de G. Bizet – Analiză structurală, interpretativă şi dirijorală. 5. Ai avut opţiuni în alegerea unei specializări de la Master? La master nu am avut decât o singură opţiune: Stilistică dirijorală. Restul speciali-zărilor nu erau interesante pentru mine. Am descoperit, la master, erudiţia şi ştiinţă

muzicală aplicată a prof. Dinu Ciocan (semiotică, semantică, analize moderne, teoria interpretării muzicale). Excepţional profesor! Acesta mi-a deschis mintea spre abordarea subiectului tezei mele de doctorat. 6. Aşadar, a urmat doctoratul, sub îndrumarea dlui prof. univ. dr. Grigore Constantinescu. Cum au fost acei ani: 2005-2009? 7. Cercetarea din timpul doctoratului a mai continuat, după finalizarea Şcolii doctorale? Studiile doctorale au încununat studiile anterioare. În primul an al doctoratului (cel al cursurilor) am fost încurajat de profesorii Dinu Ciocan, Antigona Rădulescu şi Valentina Dediu pentru continuarea subiectului tezei – Structurarea culminaţiilor în interpretarea dirijorală (titlul complet – graţie Prof. Grigore Constantinescu: O abordare teoretică privind estetica structurării culminaţiilor în interpretarea dirijorală. Repere repertoriale. M-am rezumat la analizarea lucrărilor clasico – romantice, sperând ca extinderea repertoriului să fie un pas următor. Spre sfârşitul doctoratului m-am angajat ca dirijor şi profesor, fapt ce a îngreunat continuarea cercetării ştiinţifice. În anul 2012 am dat admitere la MIDAS (studii muzicale post-doctorale) cu tema Structurarea culminaţiilor în simfoniile enesciene. În acest moment cercetarea e în stadiul de proiect. 8. Ai simţit vreodată că muzica te copleşeşte? Ce reprezintă muzica pentru tine şi ce fel de muzică preferi? Da, am momente în care muzica mă copleşeşte – în sensul „bun”: mă impresionează puternic. Bănuiesc că nu te referi la sensul ,,negativ”: împovărat, doborât etc:). Nu vreau să calc pe stereotipii, dar pentru mine muzica e cam totul: job, pasiune, hobby. Chiar şi în viaţa de familie şi în cercul de prieteni am aceleaşi pasiuni, nuclee de discuţie. Prefer cam orice tip de muzică serioasă şi scrisă bine. Cea care transmite „ceva” afecte mai profunde. Muzica clasică este care care ocupă cam 80% din preferinţe. Urmează jazz, pe vremuri ascultam rock, muzică lăutarească veche – interpretată bine. Nu sunt un adept al muzicii matematice, al celei bazate pe efecte sonore, imitaţii, fără exprimarea unor stări sufleteşti. 9. Ai participat la o serie de cursuri de măiestrie dirijorală: cu Alain Pâris (2001), cu Adrian Sunshine (2003), în 2003 şi 2004 cu dirijorul Jorma Panula, cu Constantin Petrovici, în 2005, cu Ludovic Bács (2009), cu Horia Andreescu (2010-prezent), cu Daniel Barenboim (2010-2011), Marek Janowski (2010-2011), Lutz Köhler (2011). Care dintre aceste experienţe a fost mai aproape de crezul tău artistic şi de ce? Dintre toate cursurile de măiestrie dirijorală la care am participat, personalită-ţile care au avut o influenţă majoră 20


Anul V

COMENTARII

Numărul 4 (52)

pentru mine au fost Daniel Barenboim (excepţio-nal muzician, dirijor COMPLET – ştie să dea indicaţii tehnice violoniştilor, suflătorilor, spontan în interpretare, personalitate tumultuoasă), Horia Andreescu, Marek Janowski. Cel care mi-a marcat traseul dirijoral din facultate a fost marele Sergiu Celibidache. Am ascultat majoritatea interpretărilor lui (cu predilecţie Bruckner, Brahms şi muzica franceză – Ravel, Debussy) şi am citit cărţile dedicate acestui geniu interpretativ al secolului XX. M-a frapat la Celibidache libertatea de gândire, cumulul de filosofie, matematică, muzică şi acustică revărsate din plin în versiunile interpretative, intransigenţa faţă de înregistrări, de incultură, de mediocritate. Ordonarea timbrurilor instrumentelor în funcţie de cel care are cel mai mic impact sonor, structurarea timbrală a unui acord în ff (de ex.), expresivitatea muzicală, transparenţa şi claritatea sonoră a orchestrei este – la Celibidache – de neegalat. 10. Au urmat diferite concerte pe scene ale filarmonicilor din România. Povesteşte-mi un moment de care-ţi aminteşti cu plăcere: fie de la repetiţii, fie din concerte. Din experinţele mele pe scenele simfonice româneşti îmi amintesc cu plăcere de repetiţiile cu Remus Azoiţei (muzician complex: atât violonist, cât şi instrumentist de cameră). Deşi am fost doar asistent, îmi amintesc cu mare placere felul cum face muzică minunatul Claudio Abbado (pe care l-am văzut în repetiţii alături de Filarmonica din Berlin): degajat, demiurgic aproape, cu o gestică expresivă şi concisă. Cel mai mult m-a frapat modalitatea de a acompania soliştii: ştie totul pe de rost (chiar dirijează acompaniamentele solistice pe dinafară), dar de o manieră vie, prezentă, în permanenţă ascultând solistul, dar niciodată dând senzaţia că el e cel care conduce discursul sonor. 11. Cum a fost anul 2012 pentru tine? Anul 2012 a fost unul extrem de fructuos: am pus bazele Fundaţiei ConstantArt, primul meu concert la Ateneul Român (cu Orchestra Colegului de Muzică ”George Enescu”, orchestră pe care am fondat-o ca ansamblu şi pe care am adus-o la un nivel superior multor orchestre de provincie cu care am colaborat, părerea mea şi nu numai!), primul proiect al Fundaţiei – Music Us! Summer Camp (care a fost realmente o reuşită, deşi la început am plecat cu o uşoară doză de scepticism – fiind primul nostru proiect), căsătoria cu Iulia Chirobocea (actualmente Chirobocea – Iliuţă, ne cunoaştem din clasa a V-a… se cerea acest eveniment!). 12. Ce este ConstantArt şi care este legătura dintre această Fundaţie şi dirijorul Gheorghe Iliuţă? ConstantArt s-a cristalizat în mintea Iuliei, apoi din discuţiile cu mine, Cristina Uruc şi mulţi alţii s-a concretizat ca Fundaţie. Ideea a plecat de la faptul că în Constanţa arta, şi în principal muzica, este pe plan mult inferior altor domenii. Din nevoia de a crea manifestări culturale pentru perioada de vară s-a născut şi primul proiect al Fundaţiei. 13. Felicitări pentru proiectul Music-Us! Summer Camp-Eforie 2012, care a inclus diverse cursuri pentru pasionaţii de muzică şi nu numai, de la ore de vioară, clarinet, corn, muzică de film, muzicologie, la compoziţie multimedia şi chiar management cultural. Va continua acest proiect? Mulţumim! Şi mulţumim că ne-aţi ajutat să concretizăm proiectul Music-Us! Eforie 2012. Da, proiectul va continua şi anul acesta – tot Eforie şi Constanţa. Păstrăm

Aprilie 2013

cursurile de management, corn, critică muzicală, compoziţie muzică de film şi compoziţie multimedia (cu aceiaşi profesori), iar în plus vom avea: - curs de pian – Mariusz Adamczak, - teatru şi pantomimă – Dan Puric (plus o conferinţă), - dirijat – Jin Wang, - canto – Eleonora Enăchescu. Concertul de final ne dorim să fie mai spectaculos decât cel de anul trecut. Vom face un concert în aer liber, în parcul din faţa teatrului din Constanţa. Nu i-am găsit înca un nume, dar probabil va fi ceva de genul „Promenada MusicUs”. Cei mai buni participanţi ai cursului de dirijat vor conduce Orchestra teatrului Constanţa, iar solişti vor fi cei mai buni cursanţi ai cursului de canto. Vă aşteptăm cu drag! 14. …O diversitate de cursuri, majoritatea incluse în muzica de factură cultă, însă şi muzică de film, o pagină din istoria muzicii de divertisment. Există o graniţă între cele două muzici? Teoretic da, practic nu! Muzica aşa-zis cultă îşi are originile în cea de divertisment şi cea religioasă. Deci nu văd o graniţă concretă. 15. Concertul de la Botoşani cuprinde lucrări compuse de Dvorak, Ravel, Chopin. (Antonín Dvorák: Serenada pentru instrumente de suflat, violoncel şi contrabas, op. 44, Maurice Ravel: Tzigane, rapsodie de concert pentru vioară şi orchestră, Frédéric Chopin: Concertul pentru pian şi orchestră nr. 1, în mi minor, op. 11). Există zone ale muzicii de divertisment în acest program? Desigur! Toate lucrările dirijate în Botoşani au mai mult sau mai puţin elemente de divertisment. În Serenadă – dansurile slave (Furioso – Trio-ul din partea a doua, Dumka – partea a treia), elementele de marş ale primei părţi şi caracterul dansant al finalului (în special tema a doua a formei de sonată). Tzigane de Ravel este denumită de compozitor rapsodie. Ideile muzicale apropiate muzicii lăutăreşti ungureşti, apogiaturile scurte, accentele asimetrice, fluctuaţiile agogice continue şi coloritul timbral relevă elementele de divertisment. Chiar şi în primul concert chopinian dedicat pianului avem zone de divertisment: romanţa – cea de-a doua parte şi caracterul dansant al finalului (elemente de krakowiak – tema secundă, mazurka şi polka). 16. Care este rolul acestei muzici şi de ce o găsim infiltrată în multe dintre programele de concert? Muzica de divertisment are cel mai mare impact asupra publicului. Să nu uităm că şi structurarea muzicală clasică provine tot din muzica de divertisment (fraze de 4 măsuri, perioadele pătrate, principiul ciclic, accesibilitatea şi claritatea). 17. Te afli pentru prima dată la Botoşani? Cum îţi pare oraşul? Ai avut timp să-l vizitezi? Sunt pentru a treia oară în Botoşani. Acum am reuşit să asimilez mai mult din frumosul vostru oraş: multitudinea de clădiri şi edificii vechi renovate, emblemele istorice ale oraşului şi împrejurimilor, celebra ciorbă rădăuţeană, vocalele late, frumosul grai moldovenesc. 18. Mulţumesc!! Multumesc şi eu din suflet pentru tot! Numai bine! Botoşani, 28 martie 2013

21


Anul V Numărul 4 (52)

COMENTARII

Aprilie 2013

INSIGNĂ ANIVERSARĂ

Mihai C. V. Cornaci n luna aprilie a anului 2013, se împlinesc 130 de

Î ani de când în Almanahul Societăţii „România

Jună” din Viena a fost publicată cea mai valoroasă dintre creaţiile eminesciene, poemul Luceafărul. În urmă cu 10 ani, la sărbătorirea celor 120 de ani de la publicarea poemului, un grup de 35 de colecţionari la subiectul Eminescu, au hotărât constituirea unei grupări la această frumoasă şi sensibilă tematică, iar rezultatele activităţii lor să fie făcute cunoscute în publicaţia trimestrială „Buletin informativ”. În cei 10 ani de fructuoasă activitate numărul membrilor grupării a ajuns la 80, iar publicaţia la nr. 32. Dubla aniversare din acest an va fi evidenţiată în cadrul manifestărilor dedicate Zilelor oraşului Botoşani, când va fi vernisată şi expoziţia filatelică cu tematică generală, organizată de Asociaţiile Filatelice „Bistriţa – Sibiu Botoşani” În preambulul acestei aniversări, membrii grupării prin preşedintele ei, ing. Nicolae Iosub au editat printre alte materiale şi o insignă aniversară, realizată la „R.A. Monetăria Statului” Bucureşti. În câmpul central al insignei (generat de r = 12 mm.) este redat bustul prim Eminescu în semiprofil spre stânga, încadrat simetric de două ramuri de laur. La baza bustului, sunt trecuţi milesimii 2003-2013, ce marchează perioada de la înfiinţarea grupării botoşănene. Pe o bandă circulară cu lăţimea de 3 mm. este menţionat editorul: * GRUPAREA COLECŢIONARILOR „MIHAI EMINESCU” BOTOŞANI * 10 ANI DE ACTIVITATE. Insigna iniţială este din tombac argintat. Pentru satisfacerea preferinţelor mai multor colecţionari, s-au realizat în plus trei variante color. La toate trei, câmpul este în email de culoare albă, ce lasă evidenţiat în culoarea galbenă a metalului portretul Poetului, laurii şi legenda. Variantele sunt delimitate de culorile: galbenă, roşie şi albastră, de pe banda circulară ce include legenda. Concepţia şi machetarea insignei aparţin d-lui Nicolae Iosub şi d-lui C-tin Dumitrescu. Insigna (φ = 30 mm.), în tiraj total de 80 de exemplare, (tiraj ce va fi reluat pentru satisfacerea cererilor), este prevăzută cu ac de prindere vertical, siguranţă şi element antirotire. Editarea acestei noi insigne, vine să întărească sentimentul de preţuire din partea colecţionarilor care,alături de toţi ceilalţi „slujitori”, aduc cuvenitul omagiu „astrului polar al Poeziei, al spiritului şi cuvântului românesc”. (Fănică N. Gheorghe: Mihai Eminescu „Analize şi sinteze”)

S E RV I E TA C U AC T E

D. M. Gaftoneanu Parodie după poezia „Cămara cu fructe”, Ion Pillatdin volumul „Pe Argeş în sus”. Cu dedicaţie „criticilor” mei. Motto: „Nihil tam munitum quod non expugnari pecunia possit.”/ „Nici un fort nu este destul de bine întărit pentru a nu fi cucerit cu bani.” (Cicero) ...Ridic în taină plicul ca nimeni să nu vadă Că aranjez o şustă cu juriul de concurs... Zâmbind, îmi pun chitanţa de plată cu ramburs În mapa mea din piele... Am strâns un teanc grămadă! Închid, apoi, cu grijă, discret mă uit în jur Spre umbre de iscoade sau martori de prin zonă... Dar vrând să trec pe lângă o tanti la o tonă, Ciocnesc în uşa poştei un cetăţean mahmur… Cu „mână lungă” insul înşfacă mapa-n gheară, Sprea marea mea stupoare - („crezând”... că e a lui!) Şi dus a fost... procletul! Mai poţi altfel să-i spui? Ca fulgerul din ceruri sau uliul ce coboară… Mă simt intrat la apă, movilă din... Ceahlău (!): Oops! Am pierdut scrisoarea! Îmi fuge rău pământul… Mă tem că „adrisanţii” nu îşi mai ţin cuvântul, Că mă vânează presa… sau, poate, şi mai rău!

22


Anul V

COMENTARII

Numărul 4 (52)

E X P O Z I Ţ I E D E F I L AT E L I E Ș I C A RT E P O Ș TA L Ă O R G A N I Z AT Ă L A GALERIILE DE A RT Ă , , Ș T E FA N L U C H I A N ” , B OTO Ș A N I , CU OCAZIA ZILEI DE 8 M A RT I E

Aprilie 2013

MAI CITESC ELEVII ?

Laura Profir

rticolul de faţă porneşte de la întrebarea De ce nu A mai citesc elevii?

Viorica Hrustovici vorbeşte tot mai des în mass-media locală despre S eposibilitatea ca Botoşani să fie desemnat Capitala

culturii europene a anului 2020. Este un vis care poate deveni realitate, pornind de la faptul că acest oraş are o uriaşă încărcătură culturală, el fiind locul naşterii poetului naţional Mihai Eminescu, a unuia dintre cei mai mari istorici ai lumii Nicolae Iorga, al scriitoarei, ziaristei şi militantei pentru drepturile femeii Sofia Nădejde, al pictorului Constantin Piliuţă, lingvistului Alexandru Graur, matematicianului de renume european Octav Onicescu, geografului Victor Tufescu şi al multor altor personalităţi de mare prestigiu. Este nevoie însă ca pe baza a ceea ce am moştenit să se vină cu iniţiative noi, să se simtă o efervescenţă culturală pe care să o emane în primul rând instituţiile de cultură, dar şi societăţile culturale, ONG-urile şi toţi cei care deţin sau crează valori culturale: colecţionari, pictori, artişti populari, ş. a. În ceea ce mă priveşte, în calitate de colecţionar de valori filatelice, carte poştală şi maximafilie, am decis să mă alătur acestei campanii concentrându-mă asupra realizării unor exponate având ca temă ,, Femei celebre de-a lungul istoriei”, prezentând rolul femeii în societate. Acest exponat cu peste 450 personalităţi feminine din toată lumea, din diferite perioade, pioniere în domeniile lor de activitate, care au contribuit la dezvoltarea tehnicii, medicinei, sportului, cercetării ştiinţifice l-am prezentat în anii din urmă în cadrul unor activităţi complexe prilejuite de sărbătorirea ,, Zilei de 8 Martie”, la Teatrul ,, Mihai Eminescu”, iar acum la Galeriile de Artă ,, Ştefan Luchian”. M-am bucurat de sprijinul Muzeului Judeţean Botoşani, Asociaţiei Filatelice Botoşani şi Teatrului ,,Mihai Eminescu” Botoşani şi am avut sentimentul că fac parte din familia celor care crează premisele desemnării Botoşaniului drept Capitală culturală europeană. La expoziţie au participat elevii clasei a IX-D, de la Colegiul Naţional ,, A. T. Laurian”, însoţiţi de profesor Ana Tănase şi un numeros public, din toate categoriile sociale. Dedicat aceste zile a avut loc şi un program muzical oferit de copiii de la Palatul Copiilor şi de copiii Asociaţiei ,, Vis de Artist”. Desigur, munca mea a însemnat şi înseamnă sacrificiu, dar scopul fiind mă face să trec peste acest aspect. Doresc ca prin acest exponat asupra căruia lucrez în continuare, să particip la expoziţii naţionale şi internaţionale, el având un mesaj extrem de actual, cel al posibilităţii femeii de a accede în toate domeniile, de a performa şi a fi egala bărbaţilor. Sper ca el să aibă succes. 23

În calitate de profesor , am aplicat unui număr de 300 de elevi ai Colegiului Tehnic ,,Gh. Asachi’’, Botoşani, un chestionar în care mi-am propus să descopăr cauzele dezinteresului pentru lectură, în general, şi pentru lectura şcolară, în special. În urma analizei rezultatelor chestionaru-lui am putut constata că adolescenţii conştientizează necesitatea lecturii,iar reticenţa lorse focalizează spre textul impus de şcoală. La întrebarea În ce scop citeşti?, 7,4% au răspuns că citesc pentru examene (şcoală), 21 % citesc de plăcere, iar 34 % citesc cu dublu scop:informare şi plăcere. O altă întrebare s-a referit la bagajul cultural al părinţilor, la interesul acestora pentru lectură, pentru că se ştie că mediul îşi pune amprenta în dezvoltarea ulterioară a copilului.Am constatat că în casele în care există bibliotecă, în familiile în care părinţii citesc şi interesul pentru lectură al elevilor este mai ridicat.Rezul-tatele analizei chestionarului arată că 52% dintre elevi au peste 50 de cărţi acasă, 13% au între 20-50 de cărţi, 27% au între 5-20 de cărţi şi 8% nu au cărţi.Rolul părin-telui este major în formarea gustului pentru lectură, această idee este confirma-tă şi de răspunsurile elevilor la intrebarea: Ce persoane au contribuit la dorinţa ta de a citi?,68% au afirmat rolul mamei sau al tatălui în trezirea gustului pentru lectură. La intrebarea Ce rol are şcoala în procesul formării lor de cititor? 8% au afirmat că şcoala nu le-a influenţat deciziile,46 % au spus că şcoala i-a influenţat într-o mică măsură, 31 % au răspuns că şcoala i-a influenţat mult şi 15% au afirmat că şcoala i-a influenţat foarte mult. Aceste rezultate vin să susţină ideea că şcoala şi familia trebuie să facă front comun , pentru ca elevii să devină preocupaţi de lectură. La întrebarea : Îţi place să citeşti? 23% au afirmat că nu şi 77% au afirmat că da. Atunci se pun întrebările: unde se produ-ce ruptura?de ce se citeşte lectura şcolară în mod forţat? Un posibil răspuns ar putea fi cel al unei eleve care sar părea că ilustrează o mai mare nevoie de libertate în alegerea lecturilor: ,,…cititul să fie obligatoriu, dar cărţile la alegere’’.Acest răspuns ar putea fi un punct de plecare pentru profesori. Cititori avem, dar ce citesc? La această întrebare se înregistrează următoarele răspunsuri:24% citesc text literar, 37 % citesc doar text nonliterar , iar 39% citesc atât text literar cât şi nonliterar. Dintre sursele de informare internetul se deta-şează.Preferinţa pentru calculator este susţinută de 25% dintre elevii care au răspuns că preferă să citească in format electronic. În sfârşit, la întrebarea Atunci când vei fi matur/ matură şi vei avea copii, ţi-ar plăcea ca ei să citească?De ce? toţi elevii au răspuns afirmativ.Îşi doresc să aibă copii educaţi deoarece, tot după spusele lor, prin lectură îţi formezi cultura generală. Concluzia care se desprinde în urma acestui chestionar,ar fi aceea că cititori avem, fie ei mai implicaţi sau mai puţin implicaţi,însă datoria noastră, a profeso-rilor şi nu numai a celor de limba şi literatura română-este de a-i stimula,de a le stârni curiozitatea, apetitul pentru lectură şi, de ce nu? ,,să facem mai multă reclamă la cărţi’’ aşa cum sugera o elevă din clasa a X-a.


Anul V Numărul 4 (52)

COMENTARII

Aprilie 2013

RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE Lili Bobu RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE (1)

RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE (2)

u existat în viaţa fiecăruia dintre noi momente de A cădere, în care fiinţa ne-a fost cotropită de

,,Prin convalescenţe şi candori, mă regăseşte sufletu-n picioare…” Îmi amanetez întristarea, şterg praful de pe sentimente şi reînvăţ să preţuiesc tot ce poate fi real şi frumos în priviri. În dimineţi ce respiră lumină – ,,în ceşti de cafea armistiţii pe care le ştiu numai eu”, un mănunchi de iluzii şi-o clipă de stat pe gânduri în care ar fi cu putinţă să schimbăm tot ce ne face nefericiţi. În tumultul care-mi cotropeşte fiinţa mi se devoalează esenţa lumii în cuvinte – confesiunea lui HORIA – ROMAN PATAPIEVICI: ,, Când mă va chema la EL, în clipa Judecăţii şi mă va întreba : «Cine eşti ? », îi voi spune : « Lasă- mă să Îţi spun mai întâi pe cine am iubit, apoi Îţi voi mărturisi despre oamenii care m-au iubit ei, şi în cele din urmă ai să cunoşti cine am fost .» ” Citatele celebre, cugetările şi aforismele inserate în această rubrică de împroprietărire cu înţelepciune, o arhitectură a gândului, ,,o introducere în bunătatea timpului nostru”, vor face obiectul unui volum pentru ,,minte, inimă şi învăţătură”, intitulat sugestiv ,,Recurs la înţelepciune sau manual pentru umanizarea pustiului”, care va fi editat într-o ediţie de colecţie pentru bibliofili sub egida ASOCIAŢIEI CULTURALE ,,REGAL D`ART”.

deznădejde şi suferinţă, în care totul ni se părea străin şi lipsit de valoare. Dar cred că în fiecare experienţă există înţelepciune şi există un potenţial maxim pentru a depăşi limitele şi a renaşte din această stare de vid. Ca să uit vremurile acelea sumbre şi triste, am evadat în lectură, un refugiu în care am încercat să reinventez lumea care mi-a fost confiscată, dorind să mă conving că umanitatea este frumoasă, că există alţi oameni, alte orizonturi şi alte cântece. Universul pe care l-am creat mi-a mobilat singurătăţile şi exilurile şi m-a ajutat să supravieţuiesc degradării, ostilităţilor şi umilinţelor. Înaintând în vârstă, luăm în greutate, obosim şi renunţăm în a crede în noi înşine, încredinţându-ne destinul societăţii, carierelor, cuceririlor ucigaşe, ambiţiilor ce dezbină şi sfâşie haotica şi zbuciumata noastră existenţă. Doar sentimentele nobile pe care ţi le zideşte lectura vor supravieţui renunţărilor, războaielor, modernităţii cibernetice şi paradisurilor virtuale. Şi pentru că avem nevoie să ne oferim libertatea de a fi noi, să ne păstrăm spiritul viu, să ne recuperăm optimismul şi să ne consolidăm convingerile, vă propun rubrica ,,Recurs la înţelepciune”, o permisiune elegantă de a şti şi simţi întru ,,minima moralia” , un exerciţiu de ,,a conjuga la optativ curgerea vieţii noastre”, învăţând astfel că adevărata împlinire nu se află în străluciri de diamante, ci în iubire şi adevăr, căci ,,inegali suntem în amestec de lut… sclipire sau întuneric, nu ştim din care mai mult”. Citatele celebre, cugetările şi aforismele inserate în această rubrică de împroprietărire cu înţelepciune, o arhitectură a gândului, ,,o introducere în bunătatea timpului nostru”, vor face obiectul unui volum pentru ,,minte, inimă şi învăţătură”, intitulat sugestiv ,,Recurs la înţelepciune sau manual pentru umanizarea pustiului”, care va fi editat într-o ediţie de colecţie pentru bibliofili sub egida ASOCIAŢIEI CULTURALE ,,REGAL D`ART”. ,,Dincolo de uşa interzisă clocoteşte viaţa morală a fiecăruia dintre noi. În odaia aceasta, în care nimeni nu poate pătrunde fără voia noastră şi a cărei uşă rămâne pentru ceilalţi cel mai adesea închisă, se desfăşoară drama fiecărei vieţi. Acolo au loc complezenţele noastre cu noi, acolo îşi au sălaşul duplicităţile noastre, de acolo ne procurăm scuzele pentru tot ceea ce facem. Însă tot de acolo apare şi creşte dezgustul de noi, acolo cad măştile pe care îndeobşte le purtăm, acolo are loc suplicierea noastră, judecata noastră şi, în sfârşit, tot de acolo obţinem un nou termen de graţie pentru a putea parcurge o altă bucată din drumul pe care-l mai avem în faţă.” (Gabriel Liiceanu)

T E Z AU R

Vasile Fetescu Scormonesc, cu emoţie, cenuşa Îndepărtatului trecut Să descopăr amintirile De început, Ale primilor ani de pământeană Existenţă Şi de miraculoasă inocenţă. Adun fărâmele fir cu fir, În salbe de aduceri aminte Le-nşir, Cunună de aur din ele Împletesc Pentru al meu tezaur Sufletesc.

24


Anul V

COMENTARII

Numărul 4 (52)

Aprilie 2013

M U LT Î N P U Ţ I N … A T R Ă I , A D Ă RU I , A S P E R A Culiţă Ioan Uşurelu 3. A JUDECA PE ALŢII „Justiţia fără forţă şi forţa fără justiţie: nenorociri înspăimântătoare” ( J. JOUBERT) Există pe lume, mai ales în perioadele neclare ale dezvoltării unei societăţi, anumiţi indivizi care se cred îndreptăţiţi să acuze sau să blameze. Uneori pentru fapte de-a dreptul imaginare. Având şi o oarecare putere (politică sau administrativă) te-au declarat, fără drept de apel, vinovat. Şi asta doar pentru simplul fapt că le-a spus lor cineva, care , la rândul lui, auzise de la altcineva… sau pentru că, pur şi simplu, le stai în cale. Este oare posibil să judeci un om numai după aparenţe sau după impresiile tale de moment? Când, după câte ne spune experienţe omenirii, trăieşti cu omul în casă 40 – 50 de ani şi, la sfârşit, îţi dai seama că nu l-ai cunoscut, că nu l-ai iubit şi nici apreciat? Aceasta se întâmplă – poate – din cauză că făptura umană incumbă taine pe care nu le putem bănui. Stă în măsura noastră să distingem partea luminoasă de întunericul din om? Putem judeca obiectiv? Dar cine ne dă dreptul să judecăm crunt pe alţii când nu ne cunoaştem nici propriile fapte? Nu zicem să trecem peste atrocităţi şi anomalii fără să încercăm evitarea sau îndreptarea lor. Însă fără acele atât de periculoase judecăţi definitive: eşti un criminal, eşti un prost, eşti un odios etc. Dacă am cita pilda lui Iisus „care dintre voi este fără de păcat să arunce cel dintâi cu piatra”, am constata că nimeni, într-adevăr, nu este atât de nevinovat, încât să-şi aroge o asprime de neînţeles. Şi nici n-am văzut în zilele noastre, din nefericire, pe nimeni care să-şi fi turnat cenuşă în cap, să-şi manifeste regretul pentru faptele anterioare sau – de ce nu? – pentru cele viitoare. Dacă un judecător ar fi pus în situaţia de a se autojudeca, sunt sigur că ar găsi mii de scuze greşelilor lui. Vă întrebaţi cum de e posibilă atâta subiectivitate? Pentru că suntem oameni şi „nimic din ce-i omenesc nu ne e străin”. Însă cei ce sunt numiţi sau se cred meniţi să judece trebuie să fie mai presus de mizeriile sufletului şi ale trupului muritorilor de rând, mai presus de tranziţie, de familiuţe, de interese… Înţelepţii au recunoscut întotdeauna că omul nu poate să facă decât ce-i omeneşte posibil, de cele mai multe ori nici atât. Ideal ar fi – unde mai găseşti azi idealul? – ca acela care are rolul de a judeca, în diferite împrejurări, pe alţii, să o facă de la înălţimea ştiinţei şi experienţei sale de viaţă în primul rând, şi, în al doilea rând, să nu aibă în spate nici un partid politic de pe platforma căruia să-şi dea verdictele. În acest timp, noi, cei mulţi, n-avem decât să observăm luciditatea şi obiectivitatea judecătorilor, să credem că omul este perfectibil, şi chiar să-l îndemnăm spre aceasta, să mai sperăm că judecătorii de conjunctură vor dispărea şi le vor lua locul aceia fără pată, să ne luptăm cu

noi şi cu alţii pentru a deveni mai buni, mai corecţi… 4. ARE ROST VIAŢA OMULUI? „Lumea este o scenă, viaţa un act: ai venit, ai văzut, ai plecat” ( SEPTUAGINTA ) Gândindu-ne că omul este – cum spun filosofii – fiinţa cea mai puternică dar şi cea mai slabă, că este fiinţa de la care te poţi aştepta la gesturile cele mai cucernice dar şi le cele mai mari monstruozităţi – atunci oricine are dreptul să se întrebe de ce ne naştem sau de ce murim. Mai ales că primul pas spre moarte este chiar naşterea. Ne naştem doar pentru a muri? Fiind înzestraţi cu minte şi – unii – seduşi de înţelepciune, am putea să facem totuşi interesantă scurta noastră trecere pe acest pământ. Cu cât suntem mai trecători, sau tocmai din această cauză, trebuie să fim mai atenţi la tot ce se întâmplă în jurul nostru. Iar cei care văd doar lucrurile şi faptele dezgustătoare nu prea mai cred în rostul vieţii. Oare numai atât putem vedea? Iată, eşti pe stradă şi te lovesc multe vorbe mizerabile, dar şi expresii ca „eşti frumoasă”, „sunt fericit”, eşti minunea vieţii mele” etc. Vedem apoi o floare, un fir de iarbă, un bătrân frumos, un copil isteţ, o fată suavă. Toate acestea te îndeamnă să trăieşti. Important este câţi văd aceste frumuseţi De obicei ne înfundăm în politic, în ură, în beţie, în sexualitate şi credem că trăim, apoi ni se pare că suntem calificaţi să dăm verdicte şi să despicăm firul în patru. Dar uităm să fim toleranţi, buni, sinceri… Înţelepciunea latină spunea: „Primum vivere, deinde philosophare” ( întâi trăieşti, apoi filosofezi). La noi se uită acest fapt şi un „Neica nimeni” te judecă aspru, deşi n-a citit, n-a trăit… deşi el a fost mort din timpul vieţii. Şi cum poate fi altfel decât mort când nu vede nimic în jur? În loc să creadă şi să spună că omul este sfânt pentru om ( „homo homini sacra est”), flutură celebra maximă „omul este lup pentru om”. O fi adevărată şi această cugetare pentru că omul, această fiinţă extraordinară, are înălţări minunate dar şi căderi îngrozitoare. Şi atunci, după ce criterii îl calificăm? După căderile sau înălţările sale? Pentru că, e drept, în om intră şi binele şi răul. Totul poate fi schimbat şi transformat în funcţie de voinţă. Dintr-un om obişnuit, Ignatio de Loyola, spre exemplu, şi-a propus şi a devenit sfânt. Cei care se lasă în voia sorţii devin însă criminali, delatori, hoţi etc. Omul are datoria de a-şi trăi viaţa, oricât de urâtă şi de grea ar fi. Doar trăind şi sperând, eşti un om adevărat. Printro permanentă autodepăşire, omul trebuie să-şi poarte cu demnitate destinul care, chiar tragic fiind, poate să-l conducă spre lumină, spre frumos şi spre atingerea rostului acestei vieţi.

25


Anul V Numărul 4 (52)

COMENTARII

Aprilie 2013

P O E M E Î N L U M I N Ă Ș I C U L OA R E Lili Bobu P O RT R E T D E A RT I S T ( 5 ) D O RU C R I S T I A N D E L I U – G R A F I C I A N , P I C TO R 1970: S-a născut la 25 august, Craiova. 1997: Absolvă Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii din Craiova. • 2004: Absolvă Facultatea de Arte Plastice (Grafică), din cadrul Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti. EXPOZIŢII PERSONALE ŞI COLECTIVE: • 1996-1999: Grafică şi pictură, Galeriile ,,Cromatic”, Craiova; • 1999, 2000: Pictură, Muzeul de Arta şi Etnografie ,,Palatul Marincu”, Calafat; • 2002: Gravură, ,,Artjazz Club”, Bucureşti; • 2003: Desen, ,,Atelier 35”, Bucureşti; • 2003: Grafică, Sala Radio (Societatea Română de Radiodifuziune), Bucureşti; • 2004: Grafică, Palatul Mogoşoaia, Bucureşti; • 2004: Grafică, Casa Americii Latine, Bucureşti; • 2004-2005: Grafică, Expoziţii organizate de Biroul de Informare al Consiliului Europei la Bucureşti în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe –Chişinău şi Varşovia. Peisajul citadin este emblematic pentru opera artistului. Personajele sunt însufleţite de culorile ce le conturează. Pictorul ne răsfaţă, invitându-ne să descoperim misterul Bucureştiului de altădată cu poveştile-i fascinante, cu parfum de reverenţe şi curtoazie, încercând astfel să păstreze viu spiritul unei lumi pitoreşti, cu aer burghez, iar farmecul cadenţelor sale să se regăsească în aceste peisaje cu accente boeme. • •

Căci doar arta neviciată mai poate răzbate în haos, mai are puterea să demonstreze că esenţa stă în nobleţe, în valorile unei lumi apuse şi că misterul timpului decorează realitatea. Impresionante lucrări realizate de artiştii plastici ce vor face obiectul prezentei rubrici vor înnobila volumul de colecţie pe care ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D`ART” îl va edita sub titlul ,,RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE. MANUAL DESPRE UMANIZAREA PUSTIULUI” (maxime, cugetări, aforisme, citate celebre).

P O RT R E T D E A RT I S T ( 6 ) – LUCIA PUȘCAȘU Artă ,,Ciprian Porumbescu” Suceava. 1986 – 2013 Expoziţii personale şi colective, tapiserie, pictură şi grafică: -Galeria „Ştefan Luchian”, Botoşani; Galeria „Filart”, Bacău; Galeria „Cuhnea”, Centrul Naţional Cultural Mogoşoaia; Galeria de Artă, Craiova; Galeria „Ripustus”; Galeria „Cupola”, Iaşi; Galeria de Artă, Sibiu; Galeria de Artă, Tescani şi Bacău; Galeria de Artă, Bacău, Moineşti şi Piatra Neamţ; Galeria de Artă, Baia Mare; Muzeul de Artă, Galaţi; ,,Saloanele Moldovei” Bacău; Muzeul de Artă, Galaţi; Muzeul de Artă, Piatra Neamţ; Muzeul de Artă, Constanţa; Galeria de Artă, Târgu Mureş; Muzeul de Artă, Târgovişte; Galeria C.E.C., Sibiu; Galeriile „Dana”şi „Cupola”, Iaşi; Casa Profesorilor, Iaşi; Galeria ,,Tonitza”, Iaşi; Galeria de

Creează compoziţii imaginative în tehnica tapiserieihaute lisse, picturii şi graficii. 1954 – S-a născut la 31 august, în comuna Şendriceni, judeţul Botoşani. 1973 – Absolvă Liceul de Artă ,,Octav Băncilă” Iaşi. 1983 – Absolvă Facultatea de Arte Plastice a Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti. 2010 – Master în ,,Arte Vizuale, Design şi Imagine Publicitară Asistate de Calculator”–Universitatea ,,Ştefan cel Mare” Suceava. 2009 – Diploma de Manager Proiecte – Info Educaţia Iaşi. Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România – preşedinte Filiala Suceava. Preşedinte al Asociaţiei ,,Artă şi Umanitate”. Din 1991 până în prezent este profesor la Colegiul de 26


Anul V

COMENTARII

Numărul 4 (52)

Artă, Târgu Mureş; Galeria de Artă ,Târgu Jiu; -Galeria „Orizont”; „Casa Radio”; Galeria „Căminul Artei”; Galeria „Apollo”; Sala Dalles; ,,Romexpo”; Sala „Kalinderu”; Muzeul Colecţiilor; Galeriile „Artexpo”; Galeria „Dominus”; Muzeul Naţional Cotroceni; Parlamentul României; Galeria „Apollo”; Galeria Centrului Militar Naţional; World Trade Platza; Sala Palatului; Galeria „Căminul Artei” – BUCUREŞTI; - Numeroase expoziţii în instituţiile de cultură şi artă din municipiul şi judeţul Suceava. Expoziţii internaţionale: 1984, 1989- Expoziţia Filialei Uniunii Artiştilor Plastici Suceava, Galeria de Artă, Cernăuţi – tapiserie şi pictură 1985- Festival Internaţional de Artă, Vancouver – Canada, tapiserie 1987- Expoziţie de Tapiserie, Ankara – Turcia 1987,1988- Expoziţia de Artă Românească, Moscova – tapiserie 1990- Expoziţia Internaţională de Miniaturi, Toronto – Canada, grafică 1993- Deuxieme Triennale Internationale, Tournai – Belgia, tapiserie 1996- Expoziţia Internaţională de Miniaturi, Belgrad – Iugoslavia, grafică - Expoziţie Internaţională de Tapiserie, Nice – Franţa 1998- „Artişti Bucovineni”, Know, Herillville, Chicago, Corner Stone, Mishewalla – S.U.A., tapiserie şi pictură 1999- Expoziţia Internaţională „Punctul”, Hameenlinna – Finlanda, grafică - „Artişti Bucovineni”, Washington – S.U.A., pictură 2003- Expoziţie Internaţională de Miniaturi, Cehia, colaj textil - Expoziţie Internaţională de Grafică, Polonia, grafică - E xp o ziţia T ab er ei d e Cr eaţie, I ezio ro wice (Katowice) – Polonia 2005- Simpozionul Internaţional de Artă Ronnvikin, Helsinki, Tampere- Finlanda, grafică 2006 – Madrid – Spania, tapiserie 2006, 2007- Dialoguri Artistice, Galeria „Diplomat Art”, Cernăuţi – Ucraina, tapiserie 2007- Madrid, Ciudad Real – Spania, tapiserie - Hochstadt – Germania, pictură

Aprilie 2013

- Hovinkartano – Finlanda, grafică 2008 – Expoziţia Internaţională „Puterea Luminii”, Salzburg – Austria 2009 – Pictori Bucovineni, Chieri (Torino) – Italia, tapiserie, mini tapiserie şi grafică 2010, 2012 – Salonul de Artă Mică, Cordoba – Spania, grafică 2010, 2012- Bienala Internaţională de Artă, Cordoba – Spania, grafică 2013-Expoziţia ,,Balcic –Artişti fără frontiere”,Galeria de Artă, Ruse -Bulgaria ,,Lucia Puşcaşu vădeşte sensibilitate picturală, într-o manieră figurativă aluzivă, simbolică, căutând o alianţă între sugestivitatea decorativului şi semnificaţie. Ea exprimă nuanţat, cu elegantă discreţie, starea afectivă care a dus la închegarea compoziţiei într-un registru amplu, de la calmul şoptit al evanescenţei pînă la tensiuni dinamice, autoritar controlate totuşi. Lucia Puşcaşu reuşeşte să dezvăluie o structură complexă, cu mari şi surprinzătoare posibilităţi interpretative.” Cornel Radu Constantinescu ,,Lucia Puşcaşu are voluptatea super-dimensionărilor, are şi puterea de nestăpânit, compoziţiile fiind în mod cert confesiuni, spaţii deschise asupra spiritului său neliniştit şi neliniştitor. Fiecare semn apare ca o trăsătură vitală, amprenta unei experienţe de lungi meditaţii din care se nasc fantasmele şi imaginile suprapuse în structuri. Lucia Puşcaşu evocă o mulţime de simboluri animate care corespund d i fe r i te lo r f az e a le g â n d ir ii ş i r e f le cţ i ei p r o p r i i. Recompunerea în memorie este realizată cu o scriitură imediată şi sensibilă, cu o vocaţie chiar de grafician, pe care o transformă în tapiserie, aşa cum reuşeşte să-i transmită deseori acesteia valenţele cromatice ale unui peisaj pictat. Se joacă cu fineţurile de tonuri de aceeaşi gamă, dar are curajul juxtapunerilor culorilor tari, puternice, pe suprafeţe mari, decorative.” Dorana Caşoveanu Impresionante lucrări realizate de artiştii plastici ce vor face obiectul prezentei rubrici vor înnobila volumul de colecţie pe care ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D`ART” îl va edita sub titlul ,,RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE. MANUAL DESPRE UMANIZAREA PUSTIULUI” (maxime, cugetări, aforisme, citate celebre). 27


Anul V Numărul 4 (52)

COMENTARII

Aprilie 2013

P O RT R E T D E A RT I S T ( 7 ) – A N G E L A TO M A S E L L I 1943 – S-a născut la Brezoi, judeţul Vâlcea. 1967 – Absolvă Universitatea Naţională de Arte Bucureşti, secţia “Artă monumentală”. 1971 – Membru în Uniunea Artiştilor Plastici din România. 1993 – Membru al Filialei de Pictură a Uniunii Artiştilor Plastici din Bucureşti. 2009 – “Cetăţean de Onoare” al localităţii Brezoi, judeţul Vâlcea. Expoziţii personale în ţară: Bucureşti, Galaţi, Suceava, Iaşi, Rm. Vâlcea, Botoşani, Aiud, Vaslui, Bârlad, Dej, Braşov, Bistriţa, Fălticeni, Vatra Dornei, Cluj-Napoca, Sibiu, Brezoi Expoziţii personale în străinătate: Italia (Roma), Germania (Koblenz, Berlin), Belgia (Bruxelles, Hane), Franţa, Spania (Madrid), Suedia (Stockholm) Participă la expoziţiile de artă contemporană românească: Moscova (Rusia), Budapesta (Ungaria), Atena (Grecia), Chişinău (Republica Moldova), Viena (Austria), Veneţia (Italia), Orleans şi Tours (Franţa), Maastricht (Olanda), Bruxelles (Belgia), Washington şi New York (SUA) Călătorii de studii peste hotare: Cehoslovacia, Ungaria, Italia, Belgia, Franţa, Grecia, Turcia, Suedia, Germania si S.U.A. Participă la taberele de creaţie: Strehaia (Mehedinţi); Moineşti (Bacău); Blasova 2000 ( B r ă i l a ) ; D e a l u l M a l u l u i ( R m. V â l c e a ) ; “T a b ă r a Internaţională de artă I.M. Klein” Blaj (Alba); Aiud (Alba), Voina Câmpulung (Argeş); Tabăra Internaţională de pictură “Lucian Grigorescu” Medgidia (Constanţa); Balcic (Bulgaria); “Stagiu pe Valea Loirei” (Franţa); Panaci (Vatra Dornei); Sighişoara; NegreştiOaş; Golubac (Serbia). ,, Arhitecturile cărora le dă c h i p An g e l a T o ma s e l li – transilvane, pariziene, italiene, asemenea unor medalioane agăţate de cer – sunt expresia şi rezultatul căutărilor, în varii zone geografice, a elementelor ce conferă personalitate unui spaţiu locuit: patrimo niul cultural. Plutind, aparent, în efemerul zilei, în materialitatea substanţei din care sunt plămădite, şi individualizând spaţiul din care se revendică, sunt grăitor de puternice, solare, într-un dialog perpetuu cu lumea celestă şi, deopotrivă, cu cea telurică. Rar întâlneşti atâta bucurie netrucată într-o

temă guvernată de sentimentul recuperării imaginii care zideşte; care defineşte şi îşi cere dreptul la o existenţă eternă. Arhitecturile pictoriţei nu sunt, nici pe departe, împietrite în fiinţa lor risipită pe traiectoria timpului, ci sunt interpretări, în bidimensional – coerente, sintetice, urmând marea lecţie a compoziţiei plastice – a unor forme tridimensionale, recuperate cu o minuţie de strălucit artizan al altor vremuri.” (Veronica Marinescu) ,,Titlurile ciclurilor de lucrări ale Angelei Tomaselli definesc un univers complex, intens subiectiv, în care se î mp letesc cele d o ua filoane mo tivaţio nale: cel al patrimoniului cultural, disponibil ca sursă de teme si soluţii formale, şi cel al experienţei personale, ambele citite ca o arheologie a subiectului. Ansamblul mitologiilor sale subiective este guvernat de aceeaşi libertate, provenind din constelaţii mitice diferite – universul folclorului, mai curând narativ decât plastic, o istorie deja îndepărtată, absorbită de mit, a medievalităţii bizantine, în spatele căreia se află, motivând-o, sacralitatea creştină, iar la antipod, actualitatea unui cotidian prezent, lecturat prin deschiderea sa culturală, restrictiv lirică, veselă şi nostalgică.” (Alexandra Titu) Impresionante lucrări realizate de artiştii plastici ce vor face obiectul prezentei rubrici vor înnobila volumul de colecţie pe care ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D`ART” îl va edita sub titlul ,,RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE. MANUAL DESPRE UMANIZAREA PUSTIULUI” (maxime, cugetări, aforisme, citate celebre). Material realizat de ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D`ART”

28


Anul V

COMENTARII

Numărul 4 (52)

Aprilie 2013

P O RT R E T D E A RT I S T ( 8 ) – I OA N A H Â R J O G H E C I U B U C C I U ,,Pictura este poezie tăcută” – Plutarh 1976 – S-a născut la Galaţi. 1994 – Absolvă Liceul de Artă “Dimitrie Cuclin” – Galaţi. 1999 – Absolvă Academia de Arte “George Enescu” Iaşi, Facultatea de Arte Plastice, Decorative şi Design, specializarea Grafică. Experienţă artistică 2013 – “Spring Art Salon” – Van Gogh Grand Café, Bucureşti 2013 – Expoziţie de grup “Artă, Crez şi Dăruire” – Casa de Cultură a Sindicatelor, Târgovişte 2013 – Salonul Naţional de Artă Plastică “Atitudini Contemporane”, ediţia a VI-a 2012 – Expoziţie “Wave”, Hotel Tempo, Bucureşti 2012 – Expoziţie “Layers”, Hotel El Greco, Bucureşti 2012 – Festivalul Internaţional “Arta şi tradiţia în Europa”, ediţia a III-a, Iaşi 2011 – Salonul Naţional de Artă Contemporană, Râmnicu Vâlcea 2011 – Expoziţie de grup – Palatul Parlamentului, sala “Constantin Brâncuşi”, Bucureşti 2011 – Expoziţie de grup “Interferenţe” – Ceainăria “Tabiet”, Bucureşti 2010 – Ilustraţii poezie – “Chipul lăuntric”, Marcel Hârjoghe, editura Corint 2001 – Expoziţie de icoane, World Trade Plaza, Bucureşti 2000 – Ilustraţii copii – “Carols/Colinde”, editura Cison 1999 – Expoziţia Absolvenţilor, Galeria Trianon, Iaşi 1998 – Lucrări de grafică (material didactic) pentru Staţiunea Biologică Marină, Agigea 1998 – Expoziţie de grup – “Student Art”, Muzeul de Arte Vizuale, Galaţi 1998 – Expoziţie de grup – “Arta Fotografică” – Galeria Trianon – Iaşi 1997 – Expoziţie de grup – “Student Art”, Muzeul de Arte Vizuale, Galaţi 1994 – Expozitia Absolvenţilor – Galeria de Arta “N. Mantu”, Galaţi 1993 – Expoziţie de grup – “Peisaj Vrâncean”, Muzeul de Arte Vizuale, Galaţi 1993 – Expoziţie de grup – Festivalul Naţional de Artă, Timişoara 1992 – Expoziţie de grup – “Muguri pe Simeze”, Galeria de Arta “N. Mantu”, Galaţi 1992 – Expoziţie de grup – Teatrul Muzical “N. Leonard”, Galaţi “Ioana Hârjoghe Ciubucciu ne încântă cu un stil delicat, diafan şi empatic. Lucrările ei, uşor meditative, ne descoperă un univers prolific, cu citate din copilărie. Personajele stau sub o aură transcendentală, într-un spaţiu construit şi coerent. Culoarea este intensă, versatilă şi

vibrantă, iar for mele sunt transpuse într-un limbaj sintetizator, în care detaliul devine solist.” (Adriana Căpraru) Impresionante lucrări realizate de artiştii plastici ce vor face obiectul prezentei rubrici vor înnobila volumul de colecţie pe care ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D`ART” îl va edita sub titlul ,,RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE. MANUAL DESPRE UMANIZAREA PUSTIULUI” (maxime, cugetări, aforisme, citate celebre). Material realizat de ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D`ART”

29


Anul V Numărul 4 (52)

COMENTARII

Aprilie 2013

F R AG M E N T D I N C A RT E A D E M E M O R I I „ R A P O RT U L D E S E A R Ă ” : CELE MAI VECHI AMINTIRI Gheorghe Burac „Cât de dulci sunt amintirile bătăilor de inimă, cât de învăpăioase sărutările tinereţii înflorite… însă nu desfătează inima, nu descânt durerile lumei, nu mângâie de înşelăciunile vieţii ca dulcele soare a copilăriei, alint prin depărtare, ca soarele ce se vede prin o ceaţă subţire”. (A. RUSSO) În primăvara anului 1940, abia împlinisem 4 anişori. Zăpada se topise şi, pe alocuri, mijeau colţişorii unor buruieni ale căror nume încă nu se puteau desluşi. Era vremea când familia noastră se muta „ la vie” (o reşedinţă de vară, moştenită de la părinţii mamei), după un obicei preluat de la predecesori şi perpetuat de cel puţin trei generaţii, un fel de „ transhumanţă” originală: primăvara, devreme, pleca din sat la vie, iar toamna, târziu, revenea în sat, la reşedinţa de bază. Ogorul de la vie era doar de câţiva ani al părinţilor mei. Situat la numai 3 – 400 de metri de sat, aici era o parte importantă a gospodăriei noastre: un hectar de pământ cu vie, livadă, o bucată cu trifoişte şi alta destinată culturilor de legume şi zarzavaturi, o casă chiar mai ochioasă decât cea din sat, deşi avea numai o singură cameră, tindă şi o prelipcă folosită, alternativ, ca poiată, coteţ pentru porc ori magazie, toate acestea însemnând o adevărată „avere”. Până a se muta aici, părinţii aveau grijă să repare ocolul oilor, şopronul pentru vite, podul casei găurit de şoareci, chiriaşii noştri permanenţi, şi, încă o dată făceau igienizarea interiorului îmbâcsit al casei, de multă vreme neaerisită. Câteva zile dura, de obicei, mutarea la vie. Dar, în primăvara aceea, să fi durat cu 2-3 zile mai mult, pentru că tata era concentrat şi mama, cu trei copii, pe atunci (eu şi sora mai mare, Nicoleta, care mai mult o încurcam, şi Marcica de nici doi ani), se mişca fără spor. Mai mult ca atât, în seama mamei erau şi multe treburi în gospodăria din sat, unde au continuat să rămână caii şi căruţa, doi porci, tineretul bovin şi o parte din păsări. Noroc, doar, că, dintr-un loc în celălalt, se putea ajunge într-un timp scurt, în aproximativ un sfert de oră. Lângă cimitir, „După şanţuri” era via noastră. Acest toponim s-a impus de când delimitarea vetrei de sat de restul moşiei se făceau prin şanţuri (săpături înguste şi lungi, care marcau hotare între grădini sau gospodării ori între vetrele de sat şi extravilan). Aici la reşedinţa noastră de vară, s-au aciuat, chiar din prima zi a Sfintelor Paşti, două fete refugiate din Basarabia cu puţin timp înaintea Ultimatum-ului sovietic prin care avea să fie, din nou, cotropită această provincie românească. După o scurtă chestionare, de rigoare, mama le-a servit cu pască sfinţită, ouă roşii şi cozonac. Le-a făcut apoi cunoştinţă cu tot ce era pe „domeniul” nostru de „ la vie” şi le-a plăcut. Dar mai mult le-a încântat amabilitatea mamei care, de la început, le-a dat de înţeles că au nimerit ca într-o altă familie a lor.

30

Către amiază, după ce ne-a „convins” să rămânem singuri câtva timp, mama împreună cu fetele au plecat în sat, unde trebuia să facă o mulţime de treburi: de hrănit şi adăpat animalele, curăţenie în grajduri şi-n celelalte adăposturi zoo, mulsul vacii şi pregătirea raţiilor furajere pentru dimineaţa următoare. Mai greu era cu apa, care se aducea de la o fântână aflată cam depărtişor de casa noastră. Se făceau cam 3-4 popasuri la un dreum cu plinul…. Dar fetele au fost surprinzătoare. Au uimit-o pe mama cu hărnicia, îndemânarea şi iuţeala lor la treabă; nu se aştepta să dea peste ea atâta noroc. Şi în bunătatea ei, mai că nu s-ar fi îndurat să le lase la prea multă muncă. Fetele erau însă destul de mărişoare, sigur trecute de majorat, şi făceau cu mare uşurinţă orice efort. Întunericul pusese deja stăpânire pe sat când cele trei fiinţe au încheiat programul de seara şi toate s-au întors în „cazarmă” de la vie. Ne-au găsit plângând. Eram înfricoşaţi de obscurul de-afară şi, mai mult, de necunoscutul din cimitir, despre care auziserăm fel de fel de poveşti de groază. Fără săşi dea seama ce închipuiri trezeşte în mintea noastră, bunica după tată, care locuia în aceeaşi ogradă cu noi, ne speria, când nu eram cuminţi, cu diferite „ întâmplări cu vedenii care ar fi avut demult culcuşuri în locuri ascunse, chiar şi în adâncul mormintelor, de unde, după înnoptare, ieşeau şi pândeau trecătorii. Pe copiii răi îi luau cu ele pentru totdeauna şi, acolo, în lumea lor, îi schingiuiau sau chiar îi omorau. Astfel de trăsnăi mai auzeam şi de la alţi copii. Ne îngrozeau scenele imaginate de ei, cu morţi şi cu deavoli ieşiţi în miez de noapte în pieile goale, dansând satanic ori luptându -se în săbii de foc, în răcnete care se auzeau până departe. Uneori, aceste fantome se metamorfozau – spuneau unii copii mai tari de fire şi năstruşnici peste măsură- în câini, pisici, păsări ori gâze, alteori în lucruri ademenitoare – flori, fructe, jucării ori obiecte casnice – şi, astfel, cu şi mai mare uşurinţă, îşi capturau victimele şi le escortau spre „palatele” lor subterane… Ne eliberam de coşmaruri şi ne simţeam în siguranţă numai când ne aflam sub ocrotirea mamei. Aşa s-a făcut că, la intrarea ei în casă cu cele două fete basarabence, de bucurie, am plâns şi mai tare. Nu-mi amintesc ce ne-a vorbit mai întâi, dar după ce a aprins lampa, mama s-a aşezat pe pat între noi, ne-a strâns părinteşte la trupul ei cald, ne-a sărutat ne-a mângâiat, făcându-ne cum nu se putea mai fericiţi. De mâncare, n-a mai fost vorba, pentru că toată ziua am avut masa plină cu de toate…Era Paştele. În casa de la vie, erau două paturi, mai precis, un pat şi o laiţă; în colţul din dreapta, lângă uşă, era cuptorul şi vatra cu plită; deasupra acestora, era după-soba sau piţca, loc bun de dormit pentru noi, copiii, la început şi sfârşit de „sezon”, când vremea nu era destul de caldă, fiind nevoie de un pic de foc în sobă. Dar în noaptea primei zile de Paşti, „vrând-nevrând, a trebuit să dormim pe piţcă. Pentru că pe pat, s-au culcat


Anul V

COMENTARII

Numărul 4 (52)

fetele. Mama s-a mulţumit cu laiţa. A întins peste rogojină („aşternutul” obişnuit al acelui „obiect de mobilier”) aproape toate ţesăturile din zestrea stivuită la capătul laiţei – covoraşe, cuverturi, păritare şi macaturi, ca să atenueze duritatea acelor scânduri pe care, în noaptea aceea, avea să-şi odihnească oasele trudite. Patul era mai comod, părea chiar un lux, pentru că pe el era un mindir (de paie), peste el o pilotă de lână şi, pe deasupra acestora, o prostire. Le-a plăcut şi fetelor şi, cum au pus capul pe perine, au şi adormit. Noi nu puteam adormi şi am rămas treji, ca de planton, să veghem somnul musafirelor noastre. Şi mama dormea. Către ziuă era, de-acum, când a venit moş Ene şi pe la genele noastre. Ne-am trezit când Soarele era aproape de amiază; iarăşi singuri. Mama şi fetele plecaseră dis-de-dimineaţă şi încă nu se întorseseră din sat. Ziua era şi mai frumoasă decât precedenta, iar atmosfera părea pogorâtă din înaltul Cerului. Copleşiţi de poveştile despre Învierea Domnului, pe care mama avusese grijă să ni le spună în liniştea unei nopţi, cu puţin înaintea Paştelui, în singurătatea noastră trăiam ca-ntr-o lume de basm. Şi, în libertatea pe care am avut-o în miezul acelei zile, ne-am îngăduit să cutreierăm împrejurimile. Ne-am oprit, mai întâi, la cuptorul din faţa casei, işit din iarnă întreg. Era înfierbântat de razele soarelui şi m-a tentat să-l încalec. Semăna cu spinarea unui cal bine hrănit. Am stat pe „şalele” lui câteva minute bune, după care am coborât şi l-am „inspectat” pe dinăuntru. Oblonul de la gura lui era dat la o parte şi în fund de tot, se vedeau pene, păr de iepure, oscioare…, semn că acolo iernaseră nişte vieţuitoare carnivore. Nu ne-am atins de acele mărturii, cu gând să i le prezentăm mamei ca pe o importantă „ descoperire”, în forma ei autentică. Ne-am căţărat apoi în copacii de vişin, abia înmuguriţi, şi chiteam o creangă de care să legăm scrânciobul, o frânghie la mijlocul căreia am înfăşurat o bucată dintr-un aşternut gros şi molcuţ, pe care cu uşurinţă am găsit-o chiar unde o pusesem din toamnă, agăţată într-un cui, în tindă. Truda mi-a fost zădarnică însă. N-am reuşit să-l „instalez”. Aşa că am renunţat la acea tentativă şi împreună cu surioara mea, am coborât pe cărarea ce străbătea ogorul până jos, lângă cimitir. De-o parte şi de alta a cărării, era o livadă tânără, pe care o întemeiase tata cu câţiva ani în urmă, ajunsă deja pe rod. În toamna ce trecuse, culesesem prima recoltă de fructe. Între cei aproximativi 40 de pomi, majoritari erau merii şi perii, toţi din soiuri superioare. În continuarea livezii, până la capătul de jos al ogorului, se întindea via, o plantaţie mai de demult, îmbătrânită atunci cu nişte butuci îngroşaţi, semănând mai mult cu tulpini de copaci. Nu era, aşadar, o vie grozavă, nici ca soi şi nici ca rod, dar era plăcută pentru că rândurile ei erau perfect ordonate, frumos lucrate, curăţată de mâini pricepute şi legată cu cordele multicolore pe sârme întinse pe şpalieri de salcâm curăţaţi de coajă, toţi de aceeaşi înălţime, ca desenaţi…Nici un fir de buruian nu se găsea în toată via, iar pământul dintre rândurile ei era nivelat ca-n palmă. Aşa arăta via noastră în primăvara anului 1940. Dar timpul trecea şi ne aşteptam să vină din sat mama cu fetele trebuia şi să ne găsească acasă. Aşa că am şi pornit spre întracolo, însă pe altă cale. Am traversat ogorul vecin şi am ieşit în drumul care urca în direcţia casei noastre. N-am mers întins însă, pentru că n-am putut refuza invitaţia insistentă a megieşilor noştri, doriţi să ne vadă şi să vorbească

Aprilie 2013

cu noi. Familia lui Mihai Sârbanu era foarte ospitalieră şi se ţinea şi de rudă cu părinţii noştri. Taman aici ne-au găsit mult aşteptatele noastre „stăpâne”, aşezaţi pe prispă, la umbră, şi servind tot bucate pascale, de care ne cam săturaserăm. Cu atât mai mult, nici ele nu au putut refuza invitaţia de a zăbovi alături de noi în musafirie şi s-au aşezat în rând cu cei câţi mai erau pe cele două prispe ale casei. A doua prispă, ceva mai scurtă, se afla după uşa de la intrare în casă şi pe ea şi-au găsit loc fetele basarabence care păreau jenate în faţa noilor cunoştinţe. Dar tanti Luca- aşa o chema pe gazda noastră-a făcut ce-a făcut şi le-a ridicat privirea fetelor, inducându-le un pic de bună dispoziţie şi chef de vorbă, iar o glumă a bădiţei Mihai a încălzit şi mai mult spiritele. Pe acest fond, a fost pus în funcţiune un patefon cu cântece vesele, de joc, s-a încins o horă, s-au cinstit şi câteva păhărele de tărie, iar acesta a fost doar începutul petrecerii… Noi, copiii, am fost trimişi acasă şi abia spre asfinţit ne -au urmat mama cu fetele. Mai rămăsese timp până la lăsarea întunericului, suficient să ne facem băiţă şi să sevenim împreună masa de seară. Nu eram flămânzi, dar pentru că mama pusese pe masă şi friptură de miel, lapte acru şi, surprinzător, nişte figurine de ciocolată, am mâncat tot, lăsând masa curată. La urmă, aveam să aflăm că surpriza cu ciocolată şi încă ceva ne-o făcuse tata. De la el, concentrat în Regimentul 29 Infanterie – Dorohoi, am primit chiar de Paşti, în semn că nu ne-a uitat şi că ne mai iubea, un colet poştal cu mai multe bunătăţi. Nu vă puteţi închipui cât de mult ne-am bucurat şi cât de tulburaţi am fost de dorul de tata şi nu ne puteam stăpâni plânsul. Şi mai emoţionanţi am fost când mama ne-a scos dintr-o cutie dulciurile şi câteva lucruşoare destinate nouă: pentru mine, o pereche de pantalonaşi scurţi albaştri, cu pacheşti, o cămăşuţă de aceeaşi culoare, cu epoleţi şi buzunăraşe cu clape, o băscuţă şi o pereche de săndăluţe maro; pentru Nicoleta, o rochiţă bleo, cu buline albe, ciorăpei, săndăluţe, o boneţică albă şi un şăluţ, iar pentru Maricica, mezina de atunci, şi mai multe străiţe.Toate lucruşoarele pentru noi, copiii, erau atât de asortate şi potrivite ca mărime, încât n-a trebuit să li se facă nici-o corecţie. Chiar atunci ne-am îmbrăcat cu acele minunate daruri şi, trecuse de miezul nopţii, când, la insistenţa mamei, cu mare greu le-am dezbrăcat şi le-am pus, frumos împăturite, la capetele noastre, sub perine. Nu puteam adormi de bucurie că le aveam. A doua zi, ne-am trezit foarte matinal, ne-am îmbrăcat cu hăinuţele acelea atăt de dragi nouă şi am rugat-o pe mama să ne ia şi pe noi în sat. Aşa a făcut, ba, am mers împreună, şi cu fetele, şi la biserică. Nimeni nu era ca noi…Lumea de pe stradă şi, mai ales, cea din biserică era cu ochii pe noi. Cel puţin, aşa ni se părea. Poate că atrăgeam, într-adevăr, atenţia unora care nu ne mai văzuseră atât de gătiţi, ştiind că familia noastră nu era dintre dintre cele mai prosper din sat. Dar nu eram singurii copii din biserică frumos îmbrăcaţi. Era Paştele şi, în mod obişnuit, la sărbători şi, în deosebi, de Paşte, majoritatea părinţilor îşi înnoiau – ca şi acum – odraslele cu ce puteau mai frumos. Nu mai vorbim de gospodarii bine situaţi, aşazişii bogătani, ai căror copii umblau întotdeauna în ţinute scumpe, deosebite de ale copiilor de rând tocmai pentru a le conferi şi o anumită distincţie. Apr. 2013 VA URMA 31


Anul V Numărul 4 (52)

COMENTARII

Aprilie 2013

C R O N I C Ă D E C A RT E : PA S I U N E A P E N T RU M E M O R I A L I S T I C Ă . N OT E D E L E C TO R

Constantin Husanu transcrie memorii, înseamnă a adăuga ceva la A istoria lumii, istorie despre care personalităţi de

fost…Editura PIM, Iaşi, 2010 şi în toate celelalte volume nenumite, ci doar numărate, ajungând la volumul enunţat mai sus, un volum format din corespondenţa păstrată de eroul cărţii şi încredinţată dlui Ion N.Oprea pentru a fi înmănuncheată într-o carte după trecerea sa spre cele veşnice (a 34-a la număr). Meritul cărţilor de memorialistică (corespondenţă, jurnale) constă în autenticitatea faptelor descrise, în caracterul lor intim, adesea necenzurat de prudenţa personală, cititorul gustând din gândirea sinceră a autorilor exprimată în condiţiile sociale şi politice ale vremurilor respective – aşa cum consemnează în postfaţa cărţii şi profesoara Ana Dumitrescu, catalogând „Corespondenţa” primită de Alexandru Mânăstireanu în rândul celor care „urmăresc faptele deosebite, eroismul celor plecaţi pe front în război, stările de spirit ale membrilor familiilor cu analogii între emoţii şi încrâncenări, teamă şi încurajări, durere, disperare şi speranţe a celor rămaşi în dialog cu cei plecaţi, care impresionează profund prin contextul dat.” Cartea domnului Oprea surprinde viaţa cea de toate zilele al unei promoţii de absolvenţi, care reuşesc să menţină legătura prin corespondenţă şi întâlniri de -a lungul vieţii lor, de unde şi bogăţia de informaţii din această lungă perioadă Iată un fragment din adunarea promoţiei, în frunte cu şeful ei Alexandru Mânăstireanu, ţinută la 4 septembrie 1977: „De la Complexul şcolar ne deplasăm cu un autobuz iarăşi spre centrul oraşului cu vădite răni după cutremur şi apoi, ca un grup liniştit de oameni aşezaţi, am urcat spre casa noastră. Deşi modestă, casa noastră a plăcut tuturor, prin poziţia însorită ce ocupa şi mai ales prin liniştea ce oferea locatarilor săi. Aşezaţi în jurul meselor, începem a ne face mintal prezenţa celor veniţi. Surpriză dureroasă!… Deşi suntem cam în acelaşi număr prin noii veniţi, acum constatăm lipsa a încă trei din cei care promiseseră solemn că vor fi prezenţi”. Lipseau profesorul Petru Todicescu, cel care întărise hotărârea de reîntâlnire, colegul lor Gheorghe Dobre şi uriaşul care îşi sufocase prin îmbrăţişare şeful de clasă la întâlnirea precedentă, colegul lor Nicolae Pîrcov. Despre profesorul Todicescu s-a aflat, la cei peste optzeci de ani ai săi arăta sănătos tun, dar la o indispoziţie aparent trecătoare, la începutul lui martie 1973, se duce la medic şi chiar de la primele investigaţii i se spune că are… cancer. În câteva zile, cât era el de falnic, ca un stejar, a fost doborât, ca orice

seamă ale umanităţii o sintetizează în definiţii de felul acestora: „Istoria este versiunea scurtă a poveştii de la Adam la atom.(Leonard Louis Levinson); „Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul. ( Nicolae Bălcescu); Istoria este ecoul a tot ce cade pe drumul neamului omenesc.(Lamartine); Istoria este emulul timpului, depozit al acţiunilor, martor al trecutului, exemplu şi înştiinţare a prezentului, avertisment al viitorului. (Miguel de Cervantes în Don Quijote de la Mancha); Istoria este martorul care confirmă trecerea timpului; iluminează realitatea, vitalizează memoria, oferă călăuzire în viaţa de zi cu zi şi ne aduce ştiri din antichitate.(Cicero); Istoria nu e ceea ce s-a întâmplat. Istoria e ceea ce ne spun istoricii că s-a întâmplat.(Julian Barnes (15 mai 1989). Şi pentru a demonstra că paginile de istorie nu sunt întotdeauna o ficţiune, un fals – după cum sugerează Barnes, Ion N.Oprea, autor a 34 de lucrări proprii şi 9 în colaborare, scoate la lumina zilei din presa vremurilor, din arhivele Statului, din opere literar-ştiinţifice,din descoperiri arheologice din mărturii transcrise în litere de tipar şi scrisori olografe, fapte, stări, concepţii asupra cărora nu poate plana îndoiala asupra realităţii lor. O face cu pasiunea cercetătorului, convins că adaugă ceva ce încă nu s-a spus sau că întăreşte ceea ce s-a spus. O face aşa cum a făcut-o şi depozitarul, erou al cărţii, păstrând 180 de scrisori, publicate în mare parte în lucrarea apărută recent (aprilie 2013 la Editura PIM Iaşi, 408 pagini, intitulată „Alexandru Mânăstireanu – corespondenţă – Aşa sunt vremurile – Imn închinat căsniciei şi prieteniei”. Am ţinut să aduc această precizare pentru a-l defini pe Ion N.Oprea ca memorialist şi nu numai, care a investit ani de zile de studii în lucrări precum „Ion Antonovici. Depozitarul”,Editura PIM Iaşi, 2011, 2 volume de aproape 1000 de pagini, pline cu mărturii olografe ale preoţilor din secolele XIX-XX, „Bârlad, istorie, cultură,amintiri (Editura PIM Iaşi 2011), „Strămoşii noştri din arhive”, (Editura PIM, Iaşi, 2011), „Cu capul pe umărul meu, Jurnalistică împreună cu cititorii (Editura TipoMoldova, Iaşi, 2005) sau „George Felix Taşcă şi Neamul Tăşculeştilor, Editura PIM, Iaşi, 2011) apoi în colaborarea cu Ion Costache Enache , în „Eroi au 32


Anul V

COMENTARII

Numărul 4 (52)

făptură umană! Dobre apucase să-şi anunţe neparticiparea, scuzându-se, după care a decedat. Basarabeanul Pîrcov, relatează şeful de clasă, nu răspunsese la două scrisori, ceea ce a cerut o nouă intervenţie de acelaşi fel, la care s-a primit un răspuns de la ginerele lui din Luduş: „Colegul dumneavoastră pe care cu atâta drag îl aşteptaţi la această revedere nu poate răspunde prezent invitaţiei făcute. A încetat din viaţă în ziua de 18 martie 1973, ca urmare a unui atac de cord. Vă dorim o revedere plăcută şi vă mulţumim pentru invitaţiile deosebit de calde, semn că şi dumneavoastră, colegii, l-aţi iubit la fel ca şi noi”. Murise în aceeaşi zi cu profesorul Todicescu.” Informaţii preţioase pentru o eventuală monografie colectivă. Din nefericire, scrisorile autorului sosite de pe fronturile din Răsărit şi din Apus din zilele celui de al doilea Război Mondial, nu s-au păstrat, dar cele ce au sosit pe adresa lui se află în carte, susţinute cu foto-facsimile din originale, scrisori ce vorbesc despre viaţa cea de toate zilele, , în familie sau între prieteni, rude şi cunoscuţi, esenţială şi valoroasă, mai ales că autorii corespondenţei sunt formatori de oameni, profesori de liceu sau universitari, precum Petru T.Todicescu, Stan N.Cucu, Ştefan Vancea, care la vremea lor au pregătit o generaţie de elevi şi studenţi ce preiau ştafeta ce a alergat prin anii socialismului cu facla aprinsă a culturii, de la tinereţe până la bătrâneţe. Ion N.Oprea s-a aplecat asupra acestui izvor de istorie, pentru că Alexandru Mânăstireanu a fost şef de promoţie, combatant în război, profesor de liceu, el însuşi autor de

Aprilie 2013

memorialistică, îngrijitor de ediţie a unui „Jurnal de front” semnat de Leonida Goga, şi autor a 4 volume de memorii şi critică literară intitulate „Călător… prin vâltoarea vremii”. Există în aceste corespondenţe multă trăire, multe portrete, multe mărturisiri, multe griji ale existenţei, cu necazurile, proiectele, bucuriile, succesele şi deziluziile unei promoţii întregi ale şcolii bârlădene din preajma celui de al II -lea Război Mondial. Destinele corespondenţilor se împletesc cu evenimentele anilor, cu tinereţea lor şi cu anii când la întâlnirile tradiţionale ale promoţiei vin din ce în ce mai puţini la număr. Doar Alexandru Mânăstireanu rămâne în viaţă până la vârsta de 95 de ani pentru a preda viitorimii un pachet de biografii ce se vor adăuga istoriei unei generaţii ce a experimentat orânduirea socialistă, pe care a răsturnat-o, pentru ca supravieţuitorii şi urmaşii lor să fie liberi să experimenteze o altă societate cu nimic mai tămăduitoare a durerilor lumii. Istoria – varianta scurtă a poveştii de la Adam la atom – după cum o socoteşte Leonard Louis Levinson – mai capătă unele detalii o dată cu apariţia cărţii lui Ion N.Oprea: Alexandru Mânăstireanu – Corespondenţă, detalii ce se adaugă istoriei poporului român, aşezat la răspântii de imperii. Pasiunea pentru memorialistică a publicistului ieşean, cultivată şi rodită în zeci de volume şi mii de pagini, îl situează, cu acest ultim volum, printre scriitorii contemporani importanţi ai genului. * Ion N.Oprea. ALEXANDRU MÂNĂSTIREANU – CORESPONDENŢĂ. Editura PIM, Iaşi, 2013.

A LT F E L D E C A RT E . Î N E A D E S P R E M I H A I L S A D OV E A N U

Ion N. Oprea Vovidenia. Reper de istorie şi tradiţie pe S chitul plaiurile Neamţului se intitulează volumul de o

realizat în 2012 în cadrul Programului Operaţional Regional şi co-finanţat de Uniunea Europeană prin Fondul Român pentru Educaţie Individual Adaptată, cartea, distribuită gratuit celor norocoşi şi interesaţi, place şi este folositoare. În ce mă priveşte, alături de Înalţii Ierarhi citaţi şi de părintele arhimandrit Timotei, autorul, îmi permit să rămân alături de narator, făcând cunoscut cititorului dimensiunea, aproape uitată, a celui ce a fost şi a rămas pentru mulţi români Ceahlăul Carpaţilor româneşti, magnificul Mihai Sadoveanu, care continuă să ne încălzească sufletele … Oferind multe pagini de aducere aminte, autorul, referindu-se la maestrul scrisului românesc, scrie (p.212): “Trebuie menţionat, chiar dintru început că Sadoveanu, ca de altfel mulţi scriitori, a avut o viaţă zbuciumată, plină de căutări, împliniri, ezitări şi chiar scăderi”. Sadoveanu a fost om, cu bunele şi relele lui, mi-ar spune tata, care nu avea carte multă dar purta cu dânsul balanţa aprecierilor drepte, adaug eu. „Toate acestea, continuă ierarhul, însă, nu pot întina strălucita capodoperă literară pe care ne- a lăsat-o”. Şi propunându-ne să citim cartea – nu ne-o spune

formă grafică deosebită care şi numai prin răsfoire te cheamă nu doar la citirea lui cât mai ales la meditaţie adâncă, cucernică într-un fel, nu numai pentru că e scris de un om al bisericii ortodoxe arhimandritul Timotei Aioanei, fiu al Fălticeniului Moldovei noastre, investit şi ca cetăţean de onoare al comunei Vânători-Neamţ care şi ea înseamnă istorie şi cultură (cu muzeu sătesc de recunoaştere internaţională şi un parc natural în incinta căruia bat clopotele a 16 mănăstiri şi schituri renumite), binecuvântată prin Cuvânt înainte, semnat de Înalţii Teoctist şi Daniel, patriarhi în succesiune care spun vorbe de preţuire despre Vovidenie, schit, biserică şi Casa Domnului, unde un loc de aşezare statornică a avut şi păstrează şi mai marele nostru om al culturii, care a fost şi a rămas Ceahlăul Carpaţilor – Mihail Sadoveanu… Iniţiativă locală, rod al dărniciei Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului, Direcţiei Gestionare Fonduri Comunitare pentru Turism, Asociaţiei Române pentru Educaţie Individual Adaptată, proiect selectat şi 33


Anul V Numărul 4 (52)

COMENTARII

Aprilie 2013

„Poiana Raiului”. Schit, căsuţe, arhondaric, livezi – trebuie să le cercetezi, ca să ţi se umple sufletul de dulceaţă. Însă nu poţi ajunge în asemenea cetăţuie nici cu automobilele, nici chiar cu trăsura cu cai. Greu şi cu primejdie e urcuşul într-un car cu boi, printre trunchiuri căzute pe margine de prăpastie. Un harnic om din vremurile nouă a chibzuit un plan de şosea ca să ajungi acolo cu automobilul. Frumos lucru. Multă lume s-a bucurat de această bună-vestire; dar alţii – iubitori ai tainelor – s-au bucurat mai puţin, înţelegând că, dacă ajungi în cinci minute cu cea mai uşoară înlesnire acolo sus, apoi a doua zi „Poiana Raiului” nu mai este. Se stinge aicea şi apare în alte singurătăţi ale muntelui, încă nesiluite, unde un cuvios schivnic va alcătui alt Pocrov al sufletului. Drept aceea, vlădica Nicodim, stăpânul acelui loc, n-a binecuvântat planul oamenilor noi şi „Poiana Raiului” se află încă în fiinţă. De altminteri, într-o regiune ca asta a Moldovei, ca şi în celelalte ţinuturi româneşti, are grijă Dumnezeu să deschidă din când în când calea spre locurile depărtate şi ascunse… N-aş putea spune că sunt un iubitor al progresului tehnic, şi cu toate acestea mie mi-i dragă această Ţară şi acest popor aşa cum sunt şi doresc uneori să rămână totul nestricat, ca „Poiana Raiului” de la Pocrov”. Este redată în cartea despre care vorbim şi o vizită pe care Mihail Sadoveanu a făcut-o după 1948, “înainte ca boala să-l ţintuiască într-o stânjenitoare suferinţă fizică”, la „Poiana Raiului”, relatată de părintele Vasile Vasilache prima oară la un simpozion organizat la Michigan, la 8 noiembrie 1980, cu prilejul Centenarului Naşterii lui : Sadoveanu locuia vremelnic în casa mult încercatului vlădică Visarion Puiu, aflată în spaţiul monastic al unui schit ce aparţine de marea larvă nemţeană, Vovidenia, era “ într-o dimineaţă de vară cu soare, mă suisem pe culmile Pocrovului, dimpreună cu un ucenic al meu de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, Sandu Topornischi, care venise să mă viziteze. Pe la orele 10 dimineaţa, un călugăr vine să mă cheme: „Vino repede, că domnul Mihail Sadoveanu şi mulţi musafiri sunt în Schit !” Când vin, găsesc în chilia mea pe Mihail Sadoveanu care-şi luase puţină odihnă. Ne bucurăm nespus de cinstea vizitei şi spre bucuria musafirilor, rog pe Sandu să cânte ceva din poeziile lui Mihai Eminescu. Tânărul cântăreţ, înzestrat cu un deosebit dar al cântării, atrage admiraţia tuturor şi îndeosebi a lui Mihail Sadoveanu, care ar fi voit să-i cânte mai multe poezii din Eminescu, însă tânărul nu le ştia pe de rost, iar eu nu aveam cartea cu poeziile lui Eminescu în schit. Atunci am aflat ceva cu totul deosebit: Mihail Sadoveanu ştia toate poeziile lui Eminescu pe de rost. El spunea textul şi tânărul cântăreţ le cânta. Uimit de aceasta îl întreb: „Cum de-ai învăţat, Cucoane Mihai, toate poeziile lui Eminescu, care numără sute de pagini?” El mi-a răspuns: „Mi-au plăcut mult şi numai atunci ajungi ca o poezie şi un text să te pătrundă, când îl ştii pe de rost, atunci el se topeşte în fiinţa ta, făcându-ţi să răsune de frumuseţile exprimării şi ale gândirii, toate fibrele fiinţei tale.” Văzând talentul cântăreţului, Cuconu Mihai, cere să-i aduc cartea Prohodul Domnului. Şi pe când tânărul Sandu cânta mai multe stihuri din Starea I-a, a II-a şi a III-a, Mihail Sadoveanu lăcrăma. Era mărturia unei simţiri calde pentru suferinţele Celui ce pătimise atâtea de la oameni”. Dar, spune cartea, un alt Sadoveanu este învederat şi de înflăcărarea cu care scriitorul a imortalizat personaje

chiar direct – Timotei Aioanei ne invită să descoperim , alături de sine, un altfel de Sadoveanu, pe cel care a fost, este şi a rămas, nu pe cel din unele maculaturi, am zice noi, un Sadoveanu mare iubitor al valorilor spirituale ale Sfintei noastre Ortodoxii, manifestată în mai multe chipuri. Şi, în acest sens, ni se recomandă scrierile sale cu caracter hagiografic, pe care ni le şi indică, nouă rămânându-ne să le solicităm bibliotecarului: „Povestiri de petrecere şi folos” (1920), „Spre Emaus” (1924), „Sfintele Amintiri” (1926), „Istoria sfinţilor Varlaam şi Ioasaf de la India” (1930), „Legende Sfinte” (1947), „Psalmii lui David” în traducerea lui Sadoveanu (1991). Încă din 1905 Sadoveanu era preocupat de rescrierea într-o frumoasă limbă română a Sfintei Scripturi, care să fie publicată într-un mare tiraj, pentru a fi la îndemâna oricui, fiind redat în acest sens textul care i-l adresa lui Spiru Haret, conducătorul atunci al Ministerului Culturii şi Instrucţiunilor publice: „Cartea sfântă ar trebui distribuită gratis, într-o ediţie cartonată şi ilustrată cu icoane, în orice colibă a ţării; să stea sub icoane şi-n casa cărturarului şi-n casa celui neştiutor de carte, la acesta din urmă cu nădejdea că-i va păşi pragul casei un ştiutor de carte pentru a o deschide şi pentru a-i umple sufletul şi casa de lumina învăţăturii dumnezeieşti”. Gândurile lui Sadoveanu au rămas doar manuscrise, apreciate de relatator: „primele versete din „Facere”, spune arhimandritul, Sadoveanu le-a redat astfel, punctând frumuseţea stilistică şi cunoştinţele solide pe care le avea”: „La început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. Pământul era vălmăşag şi pustietate; întuneric era deasupra adâncului şi suflarea lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”. Că Sadoveanu era un altfel de om decât ni-l descriu unii literaţi care trăiesc şi citesc alături cu realitatea ne sunt prezentate, ca inedite, adevăratele mărturii ale celor care l-au cunoscut direct pe magistru. Referindu-se la romancier, ni se spune, arhimandritul Vasile Vasilache din SUA scrie într-o lucrare autobiografică: „În 1935, Mitropolit la Iaşi era Nicodim, un vechi şi bun prieten al lui Mihail Sadoveanu, la care scriitorul venea adesea. Şi unul şi altul erau povestitori de seamă în limba românească. În acel timp eu eram Director al Mitropoliei şi editor al revistei „Mitropolia Moldovei”. Şi cum în 1936 apăruse o nouă traducere a Bibliei, făcută de Mitropolitul Nicodim, Gala Galaction şi pr. Vasile Radu, am închinat un număr de revistă noii traduceri a Bibliei. Şi pentru aceasta am cerut să-şi exprime aprecierea şi scriitorii ieşeni Mihail Sadoveanu şi Ionel Teodoreanu. Ducându-mă în acest scop la Mihail Sadoveanu, el m-a primit la Copou cu caldă prietenie şi mi-a făgăduit articolul, dar mi-a spus ca după el să retipăresc studiul prezentat de el, cu câţiva ani mai înainte, în revista „Viaţa Românească”, cu privire la noua traducere a Psalmilor în româneşte, în care el evidenţia calităţile traducerii făcute de Mitropolitul Nicodim. Era un studiu profund, făcut pe comparaţii amănunţite de texte vechi ale Bibliei în româneşte”. Cum între anii 1950-1959 părintele Vasilache a fost egumen la Schitul Pocrov al Neamţului, Sadoveanu, ca şi în alte cazuri, ca literat, „a imortalizat frumuseţea aşezării monastice de la Procov”, părintele Aioanei reaşezânu-i cuvintele „de o rară frumuseţe” şi în cartea sa: „…Procovul este un schit de munte, deasupra chinoviei de la Neamţ. Când ajungi sus, găseşti o poiană, căreia i-am spus 34


Anul V

COMENTARII

Numărul 4 (52)

sfinte din trecutul glorios al neamului nostru românesc, cum sunt Sfântul Ioan de la Râşca, în romanul „Vremuri de bejenie”, Sfântul Cuvios Daniil Sihastru, binecredinciosul Ştefan cel Mare şi Sfânt în romanele „Fraţii Jderi” şi „Viaţa lui Ştefan cel Mare”. O întâmplare istorisită de acelaşi părinte Vasilache subliniază cât de mult ţinea scriitorul ca Ştefan cel Mare să fie prezentat în culorile cele mai favorabile, fără de pată: „Într-una din veri scrisesem o carte, „Păcat şi pedeapsă”, în care, după câteva capitole de analiză a păcatelor şi pedepselor, încheiam cu un capitol despre pilde istorice de păcate şi pedepse. La auzul acestora, maestru Sadoveanu ceru să-i istorisesc câteva. Fără să fiu atent, i-am spus şi pedeapsa ce şi-a luat Ştefan cel Mare, care a cucerit Chilia de la munteni, când domnitor era Vlad Ţepeş, ce-l ocrotise pe Ştefan Vodă în anii de prigoană de către ucigătorii tatălui său. Atunci Ştefan cel Mare, în lupta de la Chilia, a primit o rană care nu i s-a mai vindecat toată viaţa şi la sfârşit tot de ea a murit. Abia sfârşisem de spus acestea şi parcă-l văd pe Cuconu Mihai cum sare în apărare eroului lui preferat, Ştefan cel Mare. Se scoală de pe scaun, păşeşte cu paşi grei şi plini de energie, spunând că Ştefan cel Mare, ca Părinte al Moldovei, a luptat la Chilia să-şi apere casa neamului său… I -am admirat pledoaria iubirii sale pentru Ştefan cel Mare şi Sfânt, plină de o elocvenţă rară”. Mărturii asemănătoare, legate de ataşa me ntul scriitorului Mihail Sadoveanu faţă de valorile bisericii ortodoxe şi oamenii ei, sunt şi altele, cartea reamintind relatarea părintelui Ioan Gherasim în volumul “Petru Pogonat: Meditaţiunile unui călugăr smerit”. Este relatat faptul că, în anii de seminar, autorul cărţii spune că l-a văzut d e s p e Sadoveanu, prezent la slujbele din biserica mare a Mănăstirii Neamţ sau în biserica Schitului Vovidenia, unde nu doar că asista ca mirenii obişnuiţi, dar scriitorul participa efectiv la sfintele oficieri, rostind cu propriu-i glas psalmii Utreniei, pe care-i ştia pe de rost. Este reţinut şi menţionat faptul că „printre contribuabilii care au ajutat la ridicarea paraclisului – Schitului - se numără (pe lângă vieţuitorii de la Neamţ şi Vovidenia) şi Mihail Sadoveanu, care a donat o importantă sumă de bani (p. 94)”… Edificator, socoteşte autorul, cazul povestit de părintele Cleopa de la Sihăstria, care relata, şi cartea redă, faptul că Sadoveanu l-a trimis la Iaşi, la mitropolitul Sebastian Rusan, să-i spună în ce pericol mare se afla, evitând consecinţele. Se reţine şi cele aflate de la părintele Ioan Ivan, directorul Seminarului teologic, când Sadoveanu şedea la Vovidenia, căruia, la rugăminte, îi trimitea seminarişti să-i cânte piese muzicale religioase sau populare, când simţea trebuinţa. Astăzi, Casa Memorială Visarion Puiu, aflată în spaţiul monastic al Schitului Vovidenia, adăposteşte şi un bogat Muzeu memorial Mihail Sadoveanu, în cadrul căruia se organizează multe manifestări culturale care omagiază

Aprilie 2013

viaţa, personalitatea şi opera literară a celui mai mare şi reprezentativ român din toate timpurile, dintre care şi filme documentare, difuzate la posturi de radio şi televiziune, centrale şi locale. Se află aici la muzeu şi câteva pagini manuscris din romanul „Demonul tinereţii”, personajul lui central fiind un călugăr de la schit. „…Sadoveanu, artistul desăvârşit al cuvântului, scrie Timotei Aioanei, admira frumuseţea locului, dar şi frumuseţile spirituale ale monahilor de la schitul Vovidenia, care cu greu se lăsau descoperite, fiind măiestrit tăinuite sub mantia smereniei şi îmbrăcate în discreţia rasei monahale”. Cartea realizată, spune acelaşi, ale căror pagini de manuscris sunt nişte foi dintr-o agendă, scrise cu creionul, ceea ce înseamnă că Sadoveanu putea scrie chiar şi un roman în astfel de condiţii, avea să fie considerată de criticul literar George Călinescu drept „fascinantă”, dar romanul „Demonul tinereţii” nu este nici într-un caz o excepţie a creaţiei sadoveniene. Doar atestă că a avut o preocupare constantă pentru mânăstiri, viaţa călugărească în special, pentru ortodoxie în general. Cartea este rodul unei simple excursii, într-o chilie smerită de la Vovidenia, unde se mutase încă din 1918, după cum este pus să ne confirme zămislirea ei secretarul personal al scriitorului – Constantin Mitru – în vara anului 1928, publicată în toamna aceluiaşi an, la Iaşi, la Editura Cartea Românească. Părintele Natanail, eroul principal al romanului, este un monah cu o viaţă aparte, el face drumul în căutarea ieroschimonahului Iosif „de sus de munte”, poate la Pocrov, doar pentru a se mărturisi, depărtându-se, astfel, de « demonul tinereţii »…, încercare pe care naratorul o explică pilduitor: „Să reţinem că părintele Natanail nu urcă în munte cu alt scop, decât acela de a se spovedi. Aşadar, demonul cărnii, ispita lumii acesteia, poate fi biruită nu doar prin forţe proprii, ci şi prin pocăinţă şi rugăciune, care îl aduc pe Mântuitorul Hristos aproape de noi, chiar în taina fiinţei noastre”. Că „schiturile şi chinoviile retrase, marile mănăstiri ctitorii voievodale au constituit pentru scriitor adevărate oaze de linişte, dar şi izvoare nesecate de inspiraţie”, cum măiestrit se exprimă părintele autor al cărţii recenzate, stau exemple cărţile pe care cu dărnicie ni le pune la dispoziţie: în romanul „Vremuri de bejenie”, scriitorul realizează un portret memorabil al stareţului Ioan , călugăr cu viaţă sfântă, pe care Sfântul Sinod avea să-l treacă în 2008 în rândul sfinţilor sub numele de Sfântul Ioan de la Râşca şi Secu, sărbătorit la 30 august; în cartea „La noi la Viişoara” este descris părintele Antonie, egumenul Schitului Bourului care, într-o iarnă grea, a salvat viaţa unui boier care, cu ani în urmă, îi batjocorise familia; în cartea „Peste munte” e vorba despre un călugăr simplu şi nevinovat care nu cunoştea ce este răutatea omenească şi nici nu ştia să se prefacă în ceea ce realiza; în „Ţara de dincolo de negură” scriitorul ne întovărăşeşte cu pustnicul cel bătrân, Antonie, călugărul prieten cu poezia, care hălăduieşte cu Dumnezeu prin 35


Anul V Numărul 4 (52)

COMENTARII

Aprilie 2013

singurătăţile vieţii. Apoi, să nu uităm de ieromonahul Veniamin din cartea „Poveşti de la bradul strâmb”, alt ieromonah Veniamin din cartea „Lacrimile ieromonahului Veniamin”, de părintele Augustin din „Cântecul Mioarei”, un monah smerit care, pentru apropierea de Hristos, Mântuitorul, şi-a luat drept canon să doarmă în clopotniţă. În „Fraţii Jderi” scriitorul face să ne întâlnim cu o adevărată obşte monahală, Nicodim Jder, vieţuitor şi el la Schitul Vovidenia, ca şi Ifrim, Stratonic, Ioanichie, dar mai ales arhimandritul Amfilohie Şendrea, unul dintre cei mai apropiaţi sfetnici ai domnitorului Ştefan cel Mare. Despre arhiereul Narcis Creţulescu, născut la Costeşti -Botoşani, 3 decembrie 1835, primul stareţ episcop al Mănăstirii Neamţ, profesor apoi director al Seminarului teologic din Huşi, episcop vicar al sfintei Mitropolii de la Iaşi, funcţie pe care nu şi-a exercitat-o nici un pic, refuzând să facă jocul unor partide politice, întorcându-se la „Betleemul duhovnicesc”, Mănăstirea Neamţ, este astfel zugrăvit de Mihail Sadoveanu în volumul „Foi de toamnă”: “Bătrânul vlădică avea un suflet de cronicar, naiv şi simplu. Era şi puţin poet. Din felul cum istorisea, din faptele şi icoanele sigure pe care mi le punea înainte, mi-a rămas impresia că am înainte-mi un om care a fost martor şi a văzut cu ochii lui… Rostea nume de ctitori: Bogdan Vodă, Alexandru, Ştefan Vodă, Petru Rareş. Erau cunoştinţe de-ale lui şi-i ştia de-aproape. Ofta amintindu-şi de feţe cuvioase ale trecutului, de un Paise, un Varlaam, un Veniamin. Despre ei stă scris pe ziduri, pe cruci şi-n urice, zicea el. Unii sunt zugrăviţi şi-n bisericile noastre (p. 160)”… Este reamintit în cartea despre Schitul Vovidenia că precum Mihail Sadoveanu şi alţi scriitori s-au apropiat de aceste locuri purtătoare de sfinţenie, astfel, însăşi Profira Sadoveanu, în cartea sa „Planeta răsărită” face referiri că şi scriitorii Ion Creangă, Gala Galaction, poetul ieşean George Lesnea, au fost atraşi de frumuseţea şi istoricul acestor locuri, cu locaşuri de cult care ne aduc linişte, pace şi iertarea păcatelor. Şi nu numai ei, că trebuie să nu-i uităm nici pe Mihai Eminescu, pe Alexandru Vlahuţă, Calistrat Hogaş, Veronica Micle, Visarion Puiu, Constantin Ciopraga, lucru pe care îl respectă şi autorul. „Cum am ajuns la Mănăstirea Neamţului, am lăsat aşezarea monahicească-n dreapta, am urcat drumuşorul cu brazi şi am dat în deal la Vovidenie, îndată toaca din clopotniţa pitică, lovind ritmat tăcerea văilor străbune, ne cheamă iar pe toţi să ne-adunăm”, scrie Profira Sadoveanu, în „Planeta părăsită”, editura Minerva, Bucureşti, 1987, p. 185, iar DANIEL, Patriarhul României, depănându-şi în Cartea noastră impresiile despre acelaşi aşezământ monahal încheie, reamintindu-ne: „Hramul „Intrării în Biserică a Maicii Domnului” care ocroteşte acest schit, ne cheamă la Vovidenia să ne interiorizăm , să coborâm mintea în inimă şi cerul în minte pentru ca să-l primim pe Hristos Cel ce ne caută pururea”. Speranţa autorului este mare, insistând asupra personalităţii şi operei lui Sadoveanu, că zice undeva sfinţiasa, „Cunoscând aceste preocupări pentru viaţa unor chipuri luminoase de monahi, făcând cunoştinţă cu literatura sa religioasă se poate spera ca prin ele să putem reface chiar şi parţial imaginea unui întreg, deoarece după 1990, Sadoveanu nu de puţine ori a fost dispersat şi privit unilateral, dintr-o perspectivă care nu reflectă în întregime complexitatea vieţii

şi a operei sale, ce reprezintă o carte în care sunt strânse cu multă trudă şi dragoste toată frumuseţea şi poezia pământului românesc”. Aici revenim la ceea ce ce nota undeva autorul: „părintele Vasile Vasilache, ca şi alţi numeroşi slujitori bisericeşti, au suferit ani de temniţă grea. Nu putea, oare, Sadoveanu, să-i ajute ? şi răspunsul vine de la acelaşi, se pare că nu. Suferind, cu o pronunţată hemiplegie dreapta, scos din rosturile publice, romancierul a apus lent (19 octombrie 1961, la vârsta de 81 de ani) în casa vrednicului mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu, încheindu-şi călătoria, cu dorinţa neîmplinită de familie, aceea de a fi înmormântat la Neamţ, în „Poiana Liniştii”. Idee şi argument la care achiesăm şi noi, rescriind cele de aici. De altfel, în acest sens, autorul vine cu un citat a lui Sadoveanu care lămureşte totul: „Nu voi muri pe de-a-ntregul dacă mă simt solidar cu cei care au lăsat să picure în cărţi sânge din sângele lor, lumină din lumina lor, trecându-ne nouă un zâmbet de nădejde şi încredinţare că răspundem peste veacuri şi milenii unei chemări într-un veac viitor”. * Cartea este monumentală. În cele 300 de pagini dense în informaţii aflăm de toate: cuvinte de binecuvântare, după cum am mai spus, despre monahismul în istoria Neamţului şi despre începuturile vieţii călugăreşti la schitul Vovidenia. Ctitorii. Manuscrise alcătuite de către monahii de la Vovidenia sau care au fost dăruite acestui schit în decursul vremii. Biblioteca din trecut a schitului Vovidenia. Obiecte de patrimoniu. Lăcaşuri de cult şi egumenii lor. Ierarhi , călugări şi oameni de cultură – printre care şi Mihail Sadoveanu –care au trecut, vieţuit ori s-au recreat, rugânduse, la schitul Vovidenia. Impresii despre acest aşezământ. Starea actuală a schitului Vovidenia şi a întregii salbe de locaşuri duhovniceşti din zona Mânăstirii Neamţului, inclusiv a acesteia, şi cu fonduri europene. Casa arhierească de la schit. Legătura de suflet şi prezenţa eternă aici a mitropolitului Visarion Puiu şi a scriitorului Mihail Sadoveanu, şi prin păstrarea şi împrospătarea celor două instituţii: Casa Memorială Visarion Puiu şi Muzeul Mihail Sadoveanu. Concluziile la text şi Bibliografia bogată care iau servit autorului sunt încheierea unei lucrări de anvergură care încântă prin sobrietate stilistică, ţinută grafică care aduce în actualitate străvechea artă tipografică ecleziastă, bogăţie de informaţii dăruite cu cucernicie, duhovniceşte, celor care am rămas şi suntem legaţi de biserică, dar şi celor interesaţi de bogăţia noastră arhitectonică, nu numai zidită cât mai ales simţită şi păstrată în sufletele noastre de buni români. Să căutăm cartea, să o cerem şi să o citim, meditând la ce spun vorbitorii din ea… Este o carte nascuta din dragostea autorului fata de biserica stramoseasca si slujitorii ei, fata de locurile natale si bogatiile spirituale in primul rind, fata de oameni in special, arhimandritul TIMOTEI AIOANEI iubindu-si personajele cum, parca, numai la Cehov al rusilor am mai intilnit. De aceea si zic: Bucura-te, Cucoane MIHAI ca in ROMANIA mai sunt astfel de oameni, vita din Stefan cel Mare, luptatori pentru restabilirea adevarurilor candva pacalite… Citindu-te, simt ca scriind cartea aceasta a Imparatiei Neamtului, parintele Timotei inalta pentru noi romanii un indraznet si binefacator Imn de rugaciune catre Dumnezeu tocmai pentru purificare. O rugaciune plina de poezia cuvintelor…

36


Anul V

COMENTARII

Numărul 4 (52)

Aprilie 2013

DE LA ROMÂNII NORDB U C OV I N E N I L A R Ă S P Â N D I R E A S E M I N Ţ E L O R C U LT U R A L E

Gruia Cojocaru omânul care intră în spaţiul nord-bucovinean, fără R intenţia de a-şi burduşi maşina – la întoarcerea în Ţară – cu mărfuri de contrabandă, speră, undeva în străfundurile sale, că va fi martorul unui eveniment epocal, de tipul Podului de Flori peste Prut, în care mulţi dintre noi ne-am iluminat memoria naţională în urmă cu mai bine de două decenii. Dacă la mijloc se suprapune şi vreo sărbătoare, cu impact în comunităţile cu pondere ridicată de români, sporeşte şi nădejdea în ivirea unei personalităţi providenţiale, care să-i însufleţească pe urmaşii dacilor întru recuperarea moştenirii pierdute. O astfel de abordare e, fără îndoială, o naivitate, de care însă te vindeci (abia) după ce constaţi absenţa oricăror reacţii din partea vreunei autorităţi din România sau Ucraina la un astfel de stimul. Degeaba, dea lungul timpului, diverse personalităţi ale minorităţii româneşti din Bucovina de Nord, au electrizat mii de români cu mesaje naţionaliste, rezultatul a fost, în cel mai bun caz, minor, deoarece, pe de o parte, statul ucrainean nu-şi putea permite irosirea cadoului teritorial – straniu livrat în anii ’90, ca rezultat al impunerii forţei, prin dictatul greilor Europei anului 1939 –, iar pe de altă parte, al pasivităţii autorităţilor statului român, încă prizonier al Epocii Mioriţei… Totuşi, referitor la prosfora căpătată de vecinii noştri din Nord, în anul 1991, dacă poziţia Kievului mi se pare corectă în pragmatismul său, atitudinea României nu poate fi înţeleasă fără a recurge la coordonata resemnării săpată în fibra naţională… Aşadar, să ne consolăm?!? … Să presupunem că aş fi într-o eroare, generată (firesc) de absenţa accesului la dedesubturile comunicării românoucrainene la vârf, precum şi la dialogul pe care statul român ar fi putut să-l iniţieze cu instituţiile europene pe tema restituirilor teritoriale, dar atunci cum se explică participarea din ce în ce mai palidă a delegaţiilor oficiale româneşti la acţiuni, evenimente, proiecte importante pentru Bucovina de Nord?!? Înţeleg, de pildă, că, din raţiuni economice de înţeles în vremuri de criză, am înlocuit vizitele de curtoazie ale unor decidenţi politici – de altfel, fără mare rezonanţă în sporirea calităţii vieţii pentru minoritatea românească! – cu o serie de buchete sau coroane de flori, cu emfază trimise la diverse evenimente sărbătoreşti de administraţiile locale ale judeţelor limitrofe… Voiam să continui enunţul, cu o negaţie de tipul: …dar nu pricep cum aceiaşi decidenţi, în numele acordurilor românoucrainene pentru deschiderea unor puncte vamale – cum ar fi acela pentru Văma Racovăţ –, au găsit rezolvări armonioase doar într-o perspectivă dionisiac-pantagruelică… Renunţ, însă, la negaţie, deoarece (zilnic!) mă dumiresc că nu contează ceea ce vede pionul banal al unui spectacol rinocerizant, câtă vreme realitatea poate fi ştearsă ori contorsionată, în funcţie de cerinţele momentului! Dimpotrivă, a stărui în revelarea unor adevăruri – care nu cadrează cu viziunea celor ce îşi fac agenda după reguli imposibil de desluşit pentru bietul pion – s-ar putea să cauzeze un oarecare deranj… 37

… Părăsind însă, fără mare regret, penitenciarul deranjului – fie dintr-un spirit de revoltă al omului simplu sau dintr-o nevoie lăuntrică de a-mi dezlega vremurile – pot spune că, în gând, am salutat anunţul participării autorilor români la Salonul Internaţional de Carte de la Paris, deschis între 22-25 martie 2013, eveniment aflat la a XXXIII-a ediţie. Contactul cu marea cultură europeană nu ne-a fost îngrădit niciodată – cu excepţia perioadei de început a bolşevizării României de după Al Doilea Război Mondial –, însă astăzi prezenţa românească la un eveniment de anvergura celui din capitala Franţei reprezintă accesul egal şi aportul liber al culturii române la cultura europeană. Mă opresc însă din comentarii, măcar că vestea refuzului scriitorilor Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Neagu Djuvara de a face parte din delegaţia românească aruncă în eter corespondenţa dintre politic şi cultură… Dar, totuşi, dacă pentru evenimentul din Occident, statul român, prin Institutul Cultural Român, a putut aloca mai bine de 600 000 de euro, cum se explică faptul că, în spaţiul Europei de Est, în uriaşa cultură rusă, nu pătrunde (mai) nicio carte românească?! Nu e important să penetrăm spaţiul estic prin cultură?! E, poate, jenant să ne propagăm capitalul literar în limba lui Puşkin, Tolstoi sau Dostoievski?!… Îmi puneam aceste întrebări la contactul cu ,,Ciocoii noi, cu bodyguard”, roman al scriitorului, publicistului şi teatrologului Dinu Săraru. Apărut iniţial la Editura ,,RAO”, Bucureşti, în anul 2003, pentru ca mai apoi, în 2007, să beneficieze – graţie excelentului traducător Corneliu Ionel Ciubotaru – de accesul pe tărâm bulgar, romanul lui Dinu Săraru a avut parte de traducere şi în limba rusă, fiind publicat la Cernăuţi, la Editura ,,BUKREK”, în anul 2012. Omul care a dat concreteţe acestui demers a fost acelaşi Corneliu Ionel Ciubotaru, consul la Consulatul General al României, care, totodată a fost şi ,,sponsorul aducerii la lumină a variantei ruseşti a prezentului roman.” În spatele traducerii romanului în limba rusă se află munca titanică, începută la Sankt Petersburg, în anul 2004, de ,,minunaţii romanişti şi românişti Elena Golubeva şi Maria Ryzhova”, precum şi efortul traducătoarele E. Kozyiatinskaia, D. Suetina, Ju. Fokina, A. Cikneva şi S. Kovaleva – de la Secţia Română a Catedrei de Filologie Romanică a Facultăţii de Filologie a Universităţii de Stat din Sankt Petersburg –, la care se adaugă strădania lui Corneliu Ionel Ciubotaru, coordonatorul traducerii. Remarca, cu regret, distinsul diplomat român Corneliu Ionel Ciubotaru, într-un post-scriptum de la finalul romanului, tradus în limba rusă, că ,,bunele intenţii nu se realizează întotdeauna, sau acestea nu se materializează la timpul potrivit”, însă, cu implicare, determinare, profesionalism şi susţinere din partea unor oameni – cum ar fi, spre exemplu, Iurie Levcic, preşedintele Centrului Bucovinean de Artă pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Române din


Anul V Numărul 4 (52)

COMENTARII

Aprilie 2013

Cernauţi – a dus ,,această întreprindere la un logic bun sfârşit”, făcând posibilă ,,răspândirea culturii române în mediul rusesc”, care ,,va avea în contemporaneitate ecouri pozitive în Est.” Nu ştiu dacă Ciocoii noi, cu bodyguard au ajuns sau nu în vreo librărie din Rusia, dar cred că, la nivel de stat, argumentul esenţial întru estomparea rigidităţilor cu Puterea din Est este Cultura! În acest context, demersul consulului Corneliu Ionel Ciubotaru capătă, prin clarviziune şi desăvârşita intuiţie, o valoare în plus, dar, pe termen lung, cu efect palid dacă nu e

continuat de statul român, prin instituţiile aferente! … Şi-apoi, focalizându-mă, aproape agasant, pe Cultură: în satul universal în care fiinţăm, dincolo de Uniunea Europeană şi Rusia – despre care tocmai am făcut vorbire – există şi alte spaţii care, desigur, n-ar refuza o anume desţelenire cu seminţe culturale româneşti. De aceea, instituţiile în cauză n-ar fi rău să-şi completeze orizontul şi în alte puncte cardinale!…

LUMINIŢA AMARIE, O SPERANŢĂ

Viorica Hrustovici data când se P relungind celebrează Ziua Mondială a

timpului nostru le-au făcut posibile, un adevărat cetăţean al Europei căci, aşa cum se ştie, azi aproape din fiecare familie este plecat cineva peste graniţele ţării. In acest mod ea a avut ocazia să cunoască mai multe limbi şi culturi: italiană, franceză, iar acum engleză caci îşi desfăşoară activitatea la Londra. Dar este remarcabil că nu şi-a uitat rădăcinile şi a dorit să se întoarcă acasă, în Botoşani, acest oraş încărcat de seve spirituale, pentru a-şi trăi prima ei lansare ca poetă autoare de cărţi. Despre Luminiţa Amariei, care urmează să-şi lanseze cărţile în curând şi la Bucureşti, la Muzeul Literaturii, scriitoarea Lucia Olaru Nenati a mai spus: “Ea scrie o poezie autentică, plină de forţă şi armonie, o poezie revelată. N -o interesează modele poetice pentru că poezia ei e mai puternică decât eventuala încercare de a se supune modei în chip artificial.” Luminiţa Amarie s-a bucurat de prezenţa oamenilor şi a declarat că primeşte acest eveniment cu multă emoţie. “Sunt extraordinar de emoţionată şi mă bucur că au venit atâţia oameni să mă vadă, să-mi cumpere cărţile, să mă asculte”, a declarat poeta, adăugând că o inspiră dorul de casă, oamenii şi copiii. Ea a recunoscut, de asemeni, că datorită reţelei de socializare Facebook a reuşit să-şi facă cunoscută creaţia. “Facebook, deşi nu sună de loc poetic, şi nici nu e, trebuie să recunosc că m-a ajutat să descopăr mulţi oameni, să mă fac cunoscută şi aşa am depăşit bariera virtuală, iar acum există oameni care-mi sunt alături in mod real. E un mod de promovare foarte bun”. La evenimentul lansării celor trei cărţi au participat, întregind latura literară şi producând multă emoţie publicului, tânără interpretă de folk, Ştefania Iacob, corul Liceului teoretic ,,Nicolae Iorga” – fostul Liceu Pedagogic – şi corul ,,Anima Musicae” de la Liceul de Artă “Ştefan Luchian”, dirijat de profesorul Laurenţiu Palade care a declarat că urmează să se prezinte la faza zonală a Olimpiadei Corale de la Focşani, unde au fost calificaţi. Intreaga manifestare a fost un adevărat regal de artă de aleasă calitate în care poezia, alocuţiunea de prezentare şi interpetările muzicale s-au aflat la cel mai înalt nivel reuşind să se armonizeze pe deplin şi să formeze împreună un eveniment exemplar şi de neuitat.

cărţii şi a dreptului de autor, dar se mai sărbătoreşte şi Ziua bibliotecarului din România, la Filiala de Limbi străine a Bibliotecii ,,Mihai Eminescu” din Botoşani a avut loc pe data de 25-052013 lansarea a trei cărţi semnate de poeta Luminiţa Amarie, născută în comuna Ibăneşti care a adus cititorilor de poezie primele sale cărţi: Destin făcut dintr-un cuvânt, Editura Singur, Târgovişte, 2012, Lacrimile, dinţii albi ai durerii, Editura Eminescu, Bucureşti, 2012 şi Quintesenţa de a fi, apărută tot la Editura Eminescu din Bucureşti. La lansare a participat doamna Cornelia Viziteu, directoarea Bibliotecii Botoşani, muzeograful şi istoricul Gheorghe Median, scriitorul D.M. Gaftoneanu, ziarişti, iubitori ai poeziei, familia poetei, oaspeţi veniţi de departe special pentru acest prilej, iar amfitrionul întregului eveniment a fost poeta şi scriitoarea Lucia Olaru Nenati, care a descoperit-o pe Luminiţa prin intermediul reţelei de socializare Facebook. Luminiţa Amariei s-a născut la 20 ianuarie 1987 în Dorohoi, jud. Botoşani şi a copilărit în comuna Ibăneşti. A început să scrie poezii de la o vârstă fragedă dar mereu au existat pauze foarte lungi în care aceasta nu scria deloc. De la vârsta de 18 ani ea scrie şi publică online. A studiat la Şcoala din Ibăneşti, Botoşani. S-a specializat în medicină, apoi în Turism, Comerţ şi Marketing în Paris, Franţa. Părinţii Petru şi Maria Amariei i-au vegheat copilăria punându-i ,,un strop de cer în ochi şi iubirea, crucea de pe umeri” pe care o scrie în rimă şi vers alb. O parte din poeme au fost publicate în Diaspora online în Revista Phoenix Magazine din Arizona de către domnul Octavian Curpaş. Au mai fost publicate şi în Cenaclul literar Înţelepciune.ro şi pe site-uri cu specific cultural. Tânăra poetă i-a trimis cunoscutei scriitoare Lucia Olaru Nenati, câteva dintre poemele sale pentru a le citi şi a-i spune părerea. Azi, în faţa publicului prof. dr. Lucia Olaru Nenati a declarat:“Da, pe Facebook am cunoscut-o. Eu primesc mereu poezii pe Facebook. Lumea îmi trimite şi eu le citesc pentru că, din amintirile mele ştiu câtă speranţă îşi pune tînărul în prezentarea scrisului lui unui scriitor consacrat de la care i se pare lui că i se poate schimba viaţa. Luminiţa s-a născut la Ibăneşti, o vatră de cultură tradiţională şi de folclor şi a devenit, datorită călătoriilor pe care evenimentele geopolitice ale 38


Anul V

COMENTARII

Numărul 4 (52)

Aprilie 2013

R E V I S TA „ L U C E A F Ă RU L” I N V I TAT Ă L A AT E L I E RU L D E L U C RU A L R E V I S T E L O R „GEOPOLIS” (LICEUL SĂVENI ) ȘI „TIMPUL C U V I N T E L O R ” ( Ș C OA L A H Ă N E Ș T I ) Lucian Manole n cadrul săptămânii „Să ştii mai multe, să fii mai a Liceului Teoretic „Doctor Mihai Ciucă” din Săveni şi „Timpul cuvintelor” a Şcolii Gimnaziale „Teofil Vâlcu” din Hăneşti s -au întâlnit pe 2 aprilie 2013 în cadrul unui atelier de lucru organizat în Cabinetul de Geografie al Liceului. Ambele reviste apărând sub egida Editurii „Agata”, la atelier au fost invitaţi profesorul Georgică Manole, redactorul – şef al revistei „Luceafărul”, alături de scriitorul Traian Calancea. În prima parte a avut loc o dezbatere axată pe exemple concrete privind impactul celor trei reviste în rândul elevilor celor două instituţii de învăţământ. S-a concluzionat că rolul lor în formarea intelectuală a elevilor cât şi importanţa actului de realizare a unei reviste ca activitate extraşcolară menită să contribuie la dezvoltarea personală a elevilor, sunt covârşitoare. Profesorul Dumitru Pancu, coordonatorul revistei „Geopolis” a prezentat câteva obiective pe care şi le-a propus revista: „Dezvoltarea abilităţilor de exprimare în scris a opiniilor, formarea şi exprimarea ideilor şi a convingerilor formate prin reflectarea percepţiilor asupra realităţii înconjurătoare, antrenarea elevilor în activităţi menite să le dezvolte interesul pentru explorarea, cunoaşterea şi înţelegerea societăţii în care trăiesc, stimularea creativităţii, dezvoltarea interesului pentru cercetare şi oglindă a performanţei elevilor…”. Profesorul Lucian Manole, coordonatorul revistei „Timpul cuvintelor”, vorbind despre calitatea de revistă caleidoscop prezintă câteva avantaje care o recomandă din punct de vedere pedagogic: „Acoperă o arie mai mare de preocupări, pune în evidenţă multiple interese şi talente, antrenează un număr mai mare de colaboratori din domenii diferite, asigură mai bine interdisciplinaritatea…”. Membrii redacţiilor celor două reviste şcolare, în discuţiile lor, au atins probleme care au vizat aspectul estetic al unei reviste şcolare dar şi cel deontologic: rolul rubricaţiei, calitatea textelor, caracterul interdisciplinar, autenticitatea intereselor, tonul, înlăturarea caracterului festivist etc. Scriitorul Traian Calancea a ţinut să precizeze că „ o revistă şcolară reprezintă cea mai complexă formă de activitate cultural-ştiinţifică ce se desfăşoară într-o şcoală. O revistă oglindeşte universul vârstei celor care o fac. Acolo e prezentă viaţa şcolii, într-o revistă şcolară este evidenţiat prezentul în care elevii cresc şi se formează, prezent care fiind imortalizat va deveni amintire şi istorie pentru viitor…”. Profesorul Georgică Manole, redactorul – şef al revistei „Luceafărul”, intervine şi arată printre altele că: „…

Î bun!”, revistele şcolare „Geopolis”

o revistă şcolară, şi revistele prezentate aici o fac perfect, trebuie să surprindă pulsul vieţii şcolare, să cultive interesele elevilor şi ale şcolii, să dezvolte aptitudinile, dar, mai ales, să încurajeze talentele. La obiectivele spuse trebuie adăugat unul important: multiplicarea în şcoală a ocaziilor de a stimula transferul cunoştinţelor la situaţii noi alături de exersarea creativităţii ştiinţifice a elevilor la cote înalte…”. A fost vizitat colţul expoziţional şi s-au răsfoit revistele, s-au făcut aprecieri, observaţii, s-au creat legături. Activitatea a continuat cu o activitate practică axată pe realizarea unor pagini cu caracter informativ.

39


Anul V Aprilie 2013

Planșa

Numărul 4 (52)

Preţ: 8 lei (tipar alb negru) 29,00 lei (tipar color)

Revista Luceafărul nr.52-aprilie 2013  
Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you