Revista Luceafărul nr.60-decembrie 2013

)

uceafarul L

R

FONDAT

2009 • ISSN 2067 - 2144

ANUL V • NR. 12 (60) • DECEMBRIE 2013

Cărţile

Shakespeare! adesea te gândesc cu jale, Prieten blând al sufletului meu; Izvorul plin al cânturilor tale Îmi sare-n gând ș i le repet mereu.

Atât de crud eșș ti tu, ș -atât de moale, Furtună-i azi ș i linu-i glasul tău; Ca Dumnezeu te-arățți în mii de fețțe Ș i-nvețți ce-un ev nu poate să te-nvețțe.

De-așș fi trăit când tu trăiai, pe tine Te-așș fi iubit atât ­- cât te iubesc?

Căci tot ce simt, de este rău sau bine, ­- Destul că simt - tot ție-țți mulțțumesc.

Tu mi-ai deschis a ochilor lumine, M-ai învățțat ca lumea s-o citesc, Greșș ind cu tine chiar, iubesc greșș ala: S-aduc cu tine mi-este toată fala.

Cu tine da... Căci eu am trei izvoară Din care toată mintea mi-o culeg: Cu-a ta zâmbire, dulce, lină, clară A lumii visuri eu ca flori le leg; Mai am pe-un înțțelept... cu-acela iară Problema morțții lumii o dezleg; Ș -apoi mai am cu totul pentru mine Un alt maestru, care viu mă ține...

Dar despre-acela, ah, nici vorbă nu e.

El e modest ș i totușș i foarte mare.

Să tacă el, să doarmă ori să-mi spuie La nebunii ­- tot înțțelept îmi pare. Ș i vezi, pe-acesta nu-l spun nimănuie.

Nici el nu vrea să-l ș tie orișș icare, Căci el vrea numai să-mi adoarmă-n brațță Ș i decât tine mult mai mult mă-nvațță!

DIN CUPRINS:

•Istorie și patrimoniu. O clădire de secol

XIX restaurată: „Casa Ventura”, adăpostește Muzeul Etnografic reorganizat la Botoșani. Autor, Steliana Băltuţă

•Din trecutul cultural al Botoșanilor -

130 de ani de la înfiinţarea Societăţii Muzicale „Armonia”.

Autor, Gheorghe Median

•Zilele Teatrului „Mihai Eminescu”, un

important eveniment cultural botoșănean. Autor, Ana Maria Maluș •Cutia de alpaca (1).

Autor, Georgică Manole

•Personalitatea arheologică a Judeţului Botoșani. Autor, Dan Prodan •Album de ajun, în decembrie. Tradiţia dezmorţește Centrul Istoric al Botoșanilor

Colinde, colinde!

Mihai Eminescu Colinde, colinde!

E vremea colindelor, Căci gheața se-ntinde Asemeni oglinzilor Și tremură brazii Mișcând rămurelele, Căci noaptea de azi-i Când scânteie stelele.

Se bucur' copiii, Copiii și fetele, De dragul Mariei Își piaptănă pletele, De dragul Mariei Ș-a Mântuitorului Lucește pe ceruri O stea călătorului.

Anul V Numărul 12 (60) Decembrie 2013

CUPRINS

R E V I S TA L U C E A F Ă RU L

Pagina 3 - Istorie și patrimoniu. O clădire de secol XIX restaurată: „Casa Ventura”, adăpostește Muzeul Etnografic reorganizat la Botoșani. Autor, Steliana Băltuţă Pagina 9 - Din trecutul cultural al Botoșanilor - 130 de ani de la înfiinţarea Societăţii Muzicale „Armonia”.

Autor, Gheorghe Median

FONDATĂ 2009 ISSN 2067 - 2144

Pagina 12 - Colindă de la Eminescu. A consemnat, Nicolae Iosub Pagina 12 - Colind. Autor, Toader Răduţă

PUBLICAŢIE LUNARĂ

Pagina 13 - Societatea ,,Arboroasa”și Mihai Eminescu.

Autor, Nicolae Iosub Pagina 15 - Centrul Istoric – Centrul Cultural al Botoșanilor își dezmorţește spiritul (2). Autor, Ion Istrate

Fondatori: Ion Istrate Ioan Burţilă Elisabeta Roman Georgică Manole Marian Mazarovici

Pagina 16 - Insigna „Trupa cu schimbul”.

Autor, Tudora Mugurel-Tudor, Stelian Brânzei Pagina 17 - Prima medalie dedicată poetului Grigore Vieru.

Autor, Mihai C.V. Cornaci Pagina 18 - Cutia de alpaca (1). Autor, Georgică Manole Pagina 19 - Sărbătoarea adevărată e la tine acasă.

Autor, Ion N. Oprea

Olimpius Istrate Dumitru Lavric Angela Paveliuc-Olariu Lucian Manole

Director: Ion Istrate

Pagina 21 - Cu mic, cu mare, la Ziua Naţională a României, în Botoșani. Autor, Ana-Maria Maluș

Redactor şef: Georgică Manole

Pagina 22 - 1 Luceafăr recitat = 1 tabletă. Autor, Ana Maria Maluș

Colegiul de redacţie: Secretar de redacţie: M. Maluş—voluntar Redactor şi administrator site: Doru Ştefănescu Redactori: Steliana Băltuţă Gheorghe Median Cezar Vasilescu Gheorghe Burac Lucian Manole Nicolae Iosub Mihai C. V. Cornaci Alina Cojocaru Gruia Cojocaru Alexandru D. Funduianu Dan Prodan Teodor Epure Paul Ungureanu D.M. Gaftoneanu

Pagina 23 - „Cenaclul artelor”, o iniţiativă care trebuie să continue la Botoșani… Autor, D.M. Gaftoneanu Pagina 24 - Un BRAVOS meritat pentru Consiliul Judeţean Botoșani! Autor, Ana-Maria MALUȘ Pagina 25 - Metamorfoza (Poveste posibilă). Autor, Vasile Lefter Pagina 25 - Poesis. Voivodul limbii române (la a 164-a aniversare de la naștere). Autor, Ion Ionescu-Bucovu Pagina 26 - Zilele Teatrului „Mihai Eminescu”, un important eveniment cultural botoșănean. Autor, Ana Maria Maluș Pagina 27 - O culegere de documente despre activitatea lui Nicolae Iorga (1903 – 1914). Autor, Dan Prodan Pagina 29 - Personalitatea arheologică a Judeţului Botoșani.

Autor, Dan Prodan

© Coperta I: Bust - Mihai Eminescu - Hliboca Fotografie realizată de ing. Paul Mircea Iordache—2013

Pagina 30 - Duios Al. D. Funduianu printre simboluri trece…

Autor, Georgică Manole Pagina 31 - „Destine și iubiri”. Autor, Traian D. Lazăr Pagina 33 - Patrimoniul comunitar armean din Botoșani (secolele XVI – XX). Autor, Dan Prodan

© Coperta III: © Editura ,,Agata” © Coperta IV: © Editura ,,Arena Cărții”

Pagina 35 - Al. D. Funduianu „ Prin și printre simboluri”.

Autor, Gheorghe Median Pagina 37 - Memoria locurilor și a timpului: Jurnal de Călătorie.

Autor, Ivan Dumitru

Editor: Editura Agata, 2013 Conţinutul acestei revistei nu reprezintă în mod oficial opinia Revistei Luceafărul, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea şi coerenţa informaţiilor prezentate, precum şi eventuale consecinţe revine autorilor, conform prevederilor legale.

Pagina 38 - Poetul dorului și al iubirii eterne, Marin Toma.

Autor, D. M. Gaftoneanu Pagina 39 - Universul concentrationar din Romania ca intolerabila toleranta. Autor, Tudor Petcu Pagina 41 - Patrimoniu cultural vornicenean. Octavian Ionescu: ”Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ţinutul Dorohoi”. Autor, Teodor Epure

Adresa redacţiei:

Pagina 44 - Handmade: un + de valoare sentimentală.

Autor, Ana Maria Maluș

REDACŢIA REVISTEI LUCEAFĂRUL România, Botoşani, str. 1 Decembrie, nr. 25 (Centrul Istoric), Email: redactiarevistei@luceafarul.net www.luceafarul.net

Pagina 45 - 91 de ani pentru Ilie Pascal și un eveniment cultural de nota 9+1. Autor, Ana Maria Maluș Pagina 46 - Tristeţele mele (2). ,,Copiii la înaintare…”.

Autor, Jan Tristea Pagina 46 - Poesis. Vremuri reci. Autor, Eugenia-Maria Cuceu Pagina 47 - Album de ajun, în decembrie. Tradiţia dezmorţește Centrul Istoric al Botoșanilor

2

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

I S TO R I E Ș I PAT R I M O N I U O CLĂDIRE DE SECOL XIX R E S TAU R AT Ă : „ C A S A V E N T U R A ” , ADĂPOSTEȘTE MUZEUL E T N O G R A F I C R E O R G A N I Z AT L A B OTO Ș A N I

Steliana Băltuţă Ventura construită C asa pe Bulevardul „Mihai

Eminescu” la nr. 50 (fost 72) care a fost internat şcolar de fete, a adăpostit Filarmonica botoşăneană şi Şcoala Populară de Arte, a intrat într-un proiect de reabilitare – restaurare în anii 2011 – 2012, fiind una din clădirile de secol XIX, redată patrimoniului arhitectonic al oraşului, pentru Şcoala Populară de Arte şi Secţia de Etnografie a Muzeului Judeţean Botoşani.

Construită din cărămidă la parter, etaj şi mansardă, clădirea are fundaţia şi beciul cu ziduri groase de 2m, din piatră şi cărămidă, compartimentat în 6 spaţii (câte 3 pe stânga şi dreapta căii de acces în beci). Într-o perioadă (presupunem prin a doua jumătate a secolului XX), beciul a fost în mare parte umplut cu pământ, fiind lung timp, doar parţial util.

Restaurarea iniţiată de Consiliul Judeţean Botoşani prin accesarea de fonduri europene în program „Regio”, şi executată de recunoscuta firmă „Victor Construct”, i-a redat casei Ventura utilitatea în totalitate: la beci, subsol, la parter, la etaj şi la mansardă. Subsolul şi parterul au spaţii pentru depozite şi săli pentru expoziţia permanentă, etnografică; etajul şi mansarda au spaţiul amenajat cu încăperi folosite pentru ore şcolare de muzică, balet, pictură.

Până în acest moment, cercetările făcute în Arhivele botoşănene, au adus puţine date referitoare la istoricul clădirii şi la persoanele care au locuit aici.

O dată sigură a existenţei ei, o dau Planurile Topografice ale Urbei Botoşani, realizate la 1872 de inginerul Ştefan Emilian, aflate în arhivă, şi consultate de noi, datorită domnului profesor Ştefan Cervatiuc (care a lucrat o lungă perioadă în Arhive, cercetând şi publicând volume, având la bază şi aducând în lumină documente inedite, arhivate), dar şi prin amabilitatea colegilor domniei sale de la Arhive, care ne-au pus la dispoziţie materialele indicate.

Ştefan Emilian născut la 8 august 1819, era arhitect, inginer şi matematician, cu diplomă obţinută la Viena. În 1872 când a ridicat Planul Topografic al oraşului Botoşani, era profesor la Universitatea din Iaşi. În mapa amintită cu titlul „PLANULULU TOPOGRAFICU ALU URBEI BOTOŞANI REDICAT PRIN INGINERULUL ŞTEFAN EMILIAN – 1872” (HĂRŢI, PLANURI, SCHIŢE), apare o planşă cu desenul „Vila Ventura” în forma iniţială, cu latura dinspre răsărit, aşa cum apare şi astăzi, în forma redată după restaurare, de fapt partea principală de intrare în locuinţă.

Pe frontonul de sub balconul de pe latura de est a casei, pe 7 profile decorative, restauratorii au găsit la

3

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

adunarea electivă.

Fr atele pr efectului ALECU VENTURA, pe nume CONSTANTIN (având dregătoria de agă – fără a se preciza unde), s-a căsătorit cu Soltana Rosetti Bibica, cu care a avut 3 copii (2 fete Ruxanda şi Elena, şi un băiat Grigore). Acest băiat GRIGORE VENTURA care a trăit între anii 1839 – 1909, sa născut la Bacău sau la Galaţi, şi este recunoscut ca dramaturg, scriitor şi compozitor, profesor la Conservatorul din Bucureşti. A avut două căsătorii: prima cu Elena Catargiu, şi a doua cu Lea Vermont Grümberg – născută la Bacău sau la Moineşti, în familia p r o fe so r u l ui e vr e u Grümberg, mai târziu Vermont, nume pe care-l va purta şi fratele ei, recunoscutul pictor bucureştean, Nicolae Vermont.

Din a doua căsătorie a dramaturgului GRIGORE VENTURA cu LEA VERMONT GRÜMBERG, s-au născut 2 copii (un băiat Grigore şi o fată, Mărioara). MARIA (MĂRIOARA) VENTURA, s-a născut în 1888 în BUCUREŞTI. Această informaţie sigură, o datorăm colegului nostru pasionat – muzeograf George Lucian Arhip, care a găsit, cercetând în Biblioteca Muzeului Botoşani, în colecţia de periodice, ziarul „Universul Literar” (Anul XLIV, Nr. 7 din 12 februarie 1928), pe prima pagină, unde apare în profil fotografia Mărioarei Ventura, cu specificaţia pe colţul din stânga jos, TRAGEDIANA, iar pe paginile 102 – 103 cu titlul „Sufletul românesc” – articole semnate de Camil Petrescu – „MARIA VENTURA”; George Frideş – „O TRAGEDIANĂ MODERNĂ”; Gabriel Boissy şi Antoine (Information) – „MARIA VENTURA ŞI STRĂINĂTATEA”; Ariel – „Neadevărate – cum am revăzut pe Ventura”, şi „NOTE BIOGRAFICE”.

Notele biografice ne oferă o serie de date, pe lângă anul de naştere 1888 al MARIEI (MĂRIOARA) VENTURA, şi faptul că, a urmat Liceul până la cinci clase la „Liceul Negoescu”. Apoi a plecat la Paris, la „Liceul Lamartine” înscriindu-se în acelaşi timp la Conservator. De foarte de timpuriu, la vârsta de 16 ani, a început să joace alături de Sarah Bernhardt. Fiind încă elevă la conservator, Maria Ventura pleacă într-un turneu în America alături de Sarah Bernhardt şi Eduard de Max. Aceste date vin să infirme o serie de afirmaţii greşite ale unor persoane

îndepărtarea straturilor de zugrăveli, 7 litere care alcătuiesc numele familiei cu V dublu (WENTURA).

Un alt indiciu care se află în Arhive la Botoşani este arborele genealogic al Familiei Ventura, realizat de profesorul Eugen D. Neculau („născut în Ungureni – Botoşani cu trei zile înainte ca veacul al XIX-lea să se încheie; începe în 1907 şcoala primară la Ungureni, continuă studiile primare, gimnaziale şi liceale la Dorohoi şi Pomârla, iar studenţia la Secţia Filozofie de la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi”).

Cercetând cu atenţie arborele genealogic al numeroasei familii Ventura cu un sumar de date, aflăm pe primul, NECULAI VENTURA – ispravnic de Bacău în 1754 – pârcălab de Galaţi, în 1761 – postelnic, în 1776 – spătar, căsătorit cu Victoria C. Gr. Soutzo cu care a avut 5 copii, unul fiind GRIGORE VENTURA (vel postelnic în 1803, decedat în 25.III. 1827, înmormântat la Popăuţi – Botoşani), căsătorit cu Maria (numele neprecizat), decedată în 8.XI.1838 (după 11 ani de la pierderea soţului), fiind înhumată în cimitirul bisericii Vovidenia (Botoşani) şi care au avut împreună 5 copii (2 fete şi 3 b ă ie ţ i) , u n u l f i i n d AL E C U VENTURA – comis în 1832, agăvornic în 1857, şi a îndeplinit funcţia de prefect de Botoşani sub Al. I. Cuza şi din 1866 sub Carol I. Tot din arborele genealogic al lui Eugen D. Neculau, aflăm că, la rândul său, prefectul ALECU VENTURA, a avut 4 copii (1 fată Eufroznia şi 3 băieţi IANCU, Alecu şi Gheorghe).

Din cei 4 copii, fiul IANCU VENTURA a fost elev la Botoşani la pensionul Olivari în 1842 şi apoi prefect de Botoşani, în timpul lui Carol I, ales ulterior deputat în 4

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

care au susţinut că Mărioara Ventura are legătură cu casa Ventura la care ne referim, din Botoşani. O primă negare a acestei afirmaţii, a venit prompt, din partea colegului nostru muzeograf – şef secţie istorie Gheorghe Median, şi în continuare din partea domnului profesor Ştefan Cervatiuc, foarte atent în cercetarea arhivelor, aşa cum am precizat mai sus, şi care, nici în cele 2 volume de Istorie a Teatrului Botoşănean pe care le-a scris şi tipărit, n-a consemnat despre prezenţa Mariei (Mărioarei) Ventura pe scena botoşăneană.

Aşa cum se ştie deja, fiind o mare actriţă, o mare „tragediană” care a jucat o lungă perioadă pe scenele Parisului, fiind angajată la „Comedia franceză”, mai mult încă, a fost prima femeie care a pus în scenă o piesă la Comedia franceză, anume Ifigenia de Racine, nu se poate ca ziarele vremii să nu fi amintit de prezenţa ei la Botoşani.

Cel puţin, cercetarea de până acum, n-a adus în lumină vreo legătură cu Botoşaniul, a actriţei.

Tot în „NOTE BIOGRAFICE” din „Universul literar” citat deja, apărut în 1928 aflăm că, atunci „când pacea s-a încheiat, când România Mare era un vis înfăptuit, Ventura cu sufletul plin de bucuria izbândei s’a reîntors din nou în Franţa, unde Comedia franceză a încătuşat-o până acum”.

După o carieră strălucitoare, Maria Ventura, cum îi spuneau francezii – Marie Ventura, îşi doarme somnul de veci în Paris, din 3 decembrie 1954 (la vârsta de 66 de ani).

A fost o stea a dramaturgiei, a aparţinut numeroasei familii Ventura, a fost nepoată a pictorului Nicolae Vermont.

Poate documente care încă nu s-au găsit până acum, vor face legătura mai târziu, cu trecerea ei măcar fugară pe la Botoşani. Important este că, o nouă clădire a fost restaurată şi redată ca lăcaş de şcoală dar şi ca obiectiv arhitectonic, etnografic şi turistic de valoare.

Până în acest moment, clădirea şi datele de arhivă, ne spun cu precizie că este „Casa Ventura”, dar cercetările ulterioare vor stabili cu exactitate cine din familie a ridicat construcţia, care din membrii familiei a locuit aici, şi până în ce perioadă, când a intrat casa în posesia altor proprietari, dar poate şi alte date despre această frumoasă „VILĂ” aşa cum a numit-o inginerul Ştefan Emilian care ne-a lăsat şi desenul ei, în mapa cu Planul Topografic al Urbei Botoşani.

Chiar dacă spaţiul expoziţional de punere în valoare a

civilizaţiei populare a zonei Botoşani în „Casa Ventura” este foarte mic, expoziţia conturează patrimoniul botoşănean etnografic.

Expoziţia permanentă a Secţiei de Etnografie a Muzeului Judeţean Botoşani, a fost organizată prima dată în anul 1989 şi deschisă în 7 octombrie, în casa de secol XVIII cu 2 beciuri, parter şi etaj, cea mai veche clădire de locuit din oraş, încă rămasă în picioare, ridicată de Manolachi Iorga, străbunicul istoricului Nicolae Iorga (casă cu 10 săli mari cu spaţiu generos, din care 9 săli au fost destinate expunerii).

Casa cumpărată la sfârşitul secolului al XIX-lea de familia Saint – Georges care a locuit aici până în 1947, înrudită cu familia Iorga, a fost mai târziu cămin de fete, a adăpostit chiriaşi, ca apoi din 1980 să intre în restaurare pentru viitorul sediu al Muzeului Etnografic botoşănean.

Tematica la al cărui proiect am lucrat în cursul anului 1989, a fost verificată de regretata etnografă Sanda Larionescu şi aprobată la acea vreme de Ministerul Culturii, a cuprins larg civilizaţia populară a zonei Botoşani, ilustrând prin piese originale, imagini şi texte, OCUPAŢIILE PRINCIPALE (agricultura, păstoritul), SECUNDARE (vânătoarea, pescuitul, albinăritul, viticultura), MEŞTEŞUGURILE (olăritul, prelucrarea lemnului, cojocăritul, industria casnică textilă cu unelte şi ţesături de cânepă, in, bumbac, lână), INTERIORUL DE LOCUINŢĂ DE SECOL XIX, PORTUL POPULAR, OBICEIURILE POPULARE (Crăciunul, Anul Nou, Paştele).

Noutatea acelei tematici, a fost dată, pe lângă valoarea pieselor etnografice, de piesele arheologice originale din aşezări neolitice botoşănene, care au subliniat vechimea unor ocupaţii şi meşteşuguri. Cu unele schimbări şi completări peste ani, expoziţia a fiinţat în casa „Manolachi Iorga – Saint Georges”, până în luna august 2007, când clădirea a fost retrocedată urmaşilor de drept ai familiei Saint – Georges.

Din acest an şi până în anul 2011, patrimoniul etnografic botoşănean a făcut obiectul multor expoziţii temporare cu tematici diferite, în diverse spaţii (Galeriile de Artă „Ştefan Luchian”, Sala de Festivităţi a Muzeului Botoşani, Sala Oglinzilor a Muzeului de Ştiinţe ale Naturii Dorohoi, la Muzeul „Iulian Antonescu” Bacău în colaborare cu Secţia de Etnografie, din iniţiativa şefei Feodosia Rotaru), la Festivalul Tamisei – Londra, expoziţii cu succes la public, dacă mai adăugăm şi expoziţii organizate pe Pietonalul Unirii Botoşani, cu ouă încondeiate şi piese mici de ceramică din Colecţia „Maria şi Nicolae Zahacinschi”, completate cu partea practică de colaborări şcolare de încondeieri de ouă şi pictură de icoane şi multe alte expoziţii ilustrând sărbători de peste ani. Începând cu anul 2010, a fost iniţiată de către Consiliul Judeţean Botoşani prin accesarea de fonduri europene în program „Regio”, restaurarea unei clădiri de secol XIX „Casa Ventura”, cu beci, parter, etaj, mansardă, fostă o lungă perioadă sediu al Filarmonicii botoşănene şi apoi al Şcolii Populare de Artă. La începerea restaurării clădirii în 2011, Filarmonica era deja stabilită într-un alt spaţiu, astfel că administraţia judeţeană a stabilit în proiect, reorganizarea expoziţiei etnografice de bază, în spaţiul de la parterul Casei „Ventura”, beciul rămânând pentru depozitare, iar mansarda şi nivelul 1 (etajul), fiind destinate în continuare 5

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

PRIMA SALĂ Cuprinde piese având două suporturi materiale diferite, lutul şi lemnul, a căror utilitate se împleteşte în gospodăria sătească.

Sala ilustrează vechiul meşteşug al olăritului, pe podiumul central, unde la masa de lucru cu uneltele, un manechin îmbrăcat în costumul popular de muncă se află aşezat la roata de modelat. Podiumul central este completat pe 3 laturi de expunere cu panouri pe plan vertical: pe peretele de nord este faţada locuinţei, cu elemente de arhitectură (acoperiş în „solzi”, cu „pazia” traforată la streaşină, un stâlp de casă sculptat, o fereastră mică de stejar cu gratii de fier, un fragment de cerdac având „fuscei” strunjiţi, şi uşa cu „rătez”); lângă casă este aşezat teascul cu 2 şuruburi de lemn pentru struguri şi vase pentru vin (ulcior, cană şi căniţe); pe panoul de răsărit, expunerea continuă cu diverse piese de lemn şi ceramică.

Şcolii Populare de Artă.

Precizez că reuşita fiecărei expoziţii, dar în special a expoziţiei de bază, este asigurată de trei etape foarte bine definite, şi asta pentru a se şti atunci şi peste timp, care a fost contribuţia fiecărui lucrător al Muzeului, la acest demers, şi anume: PROIECTUL DE MOBILIER DE EXPUNERE, P R O I E C T U L T E M AT I C Ş I A M E N A J A R E A EXPOZIŢIONALĂ.

Proiectul pentru mobilierul de expunere, pentru suportul pieselor, a fost realizat cu originalitate şi pot spune fără rezerve, unic în cadrul muzeelor etnografice din România, de către arhitectul botoşănean Mihai Mihăilescu, a cărui fiică Ioana Mihăilescu, a proiectat firma Muzeului Etnografic. Proiectul mobilierului de expunere a îmbinat 3 tipuri: panourile din împletitură fină de nuiele realizată cu artă, de meşterul Valentin Matraş de la Vorona, simezele din lemn profilat pentru expunere la perete şi podiumurile având cadrul de lemn natur placate cu plută şi cu spoturi mici de lumini, montate pe margini.

Paralel cu proiectul de mobilier, am lucrat la proiectul tematic propriu – zis al reorganizării expoziţiei etnografice fără un alt etnograf şi fără vreo idee venită din afară. Spaţiul oferit fiind extrem de mic, doar 5 săli în suprafaţă de numai 165 metri pătraţi, m-a limitat şi constrâns la realizarea unei sinteze a culturii populare botoşănene. Tot spaţiul mic primit, m-a obligat să aleg expunerea liberă pe „simeze”, panouri şi podiumuri, aşa cum am menţionat anterior, prin reuşita realizată de arhitect.

La a treia etapă a reorganizării expoziţionale, la mobilierul de expunere şi amenajare a participat colectivul Muzeului sub manageriatul prof. Lucica Pârvan şi contabil – şef Bogdana Mihaela Iurescu. De la fiecare sector, contribuţia a fost practică şi substanţială, meritând din plin recunoaşterea pentru implicarea efectivă: Mihaela – Elena Ştefură, Daniela – Marinela Luca, Eduard Setnic, Aurel Melniciuc, Didi Puiu, Livia Pânzariu, Alexandru Nechifor, Radu Papaghiuc, Gheorghe Apopei, Elena Aniţei, Sorinel – Constantin Enache, Silvia Cardaş, Elena Văculişteanu, Ionuţ Văculişteanu dar şi colegii de la Muzeul de Ştiinţe ale Naturii Dorohoi, Mihai Chiorescu, Ovidiu – Constantin Alboiu, Constantin Culică. Împletind cele 3 etape la care m-am referit, prin contribuţia persoanelor implicate, expoziţia etnografică reorganizată în noul spaţiu, a fost, este şi va fi o reuşită, conturând civilizaţia populară a secolului al XIX-lea a zonei Botoşani.

În spatele meşterului olar, completând cele necesare la o casă, sunt expuse vase de lemn (măsurătoare de cereale – „dimerlie”, piuă cu bătălău pentru grâu, găleată cu măsurătoare de lapte la stână, „doniţa”, cutia cu capac lucrată la strung pentru luat caş la munca ogorului), dar şi vase de lut (lighean mare – „ravar”) pentru frământat aluatul, datat cu anul 1903 şi semnat Dp (Dimitrie Pomârleanu), forme pentru copt cozonaci, untar, oale pentru lapte, încheind cu „presa” pentru ulei şi vasul de lut cu dop filetat, pentru păstrat uleiul.

Pe peretele de vest, pe 2 poliţe fixate pe stâlpi, sunt expuse vase de lut de ceramică neagră, roşie şi decorate, smălţuite din centre ale zonei Botoşani (Lişna, Fundu – Herţii, Mihăileni, Hudeşti, Botoşani, Suliţa, Ştefăneşti, Frumuşica), lucrate de vechii meşteri (Mihai Caciuc, Smerica Gheorghe, Grigore Cramariuc, Iordache Pomârleanu, Ilie Piatcovschi, Constantin Petroschi, Mihai Corneanu) şi vase tip „Kuty” lucrate în atelierul de astăzi al familiei meşterei Sonia Iacinschi din Botoşani.

Frumuseţea sălii este dată şi de secţiunea de cuptor, pentru arderea vaselor de lut, construită prin priceperea şi talentul colegului nostru Doru Manole.

Prima sală poartă şi o simbolistică prin existenţa elementelor de spiritualitate, a alimentelor liturgice PÂINEA ŞI VINUL, dar şi a celor pentru sfântul Maslu, FĂINA ŞI 6

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

bancă tip „laiţă”, acoperite cu lăicere; pe capătul laiţei un „val” de pânză de bumbac. Pe panourile împletite cu nuiele de pe peretele vestic sunt puse în valoare o scoarţă de la Brăieşti, clasată în TEZAUR şi un păretar cu păsări (cuci afrontaţi) de la Cerchejeni, încadrate de două ştergare brodate. Pe podium sunt „stativele” cu un manechin la ţesut pânză, o vârtelniţă mică şi o ladă pentru zestre, pictată cu decor floral şi cu ferecătură. Sala încheie expunerea cu peretele de nord, pe care se află o scoarţă datată 1879 de la Vorona, cu decor avimorf şi floral, deasemenea clasată în TEZAUR, iar pe podium sunt o maşină de tors cu furcă şi fuior, piepteni pentru „băteala” covoarelor ţesute pe gherghef şi o vârtelniţă sculptată cu decor geometric de regretatul învăţător Ioan Simionescu de la Nicolae Bălcescu, ilustrând preocuparea învăţătorilor de altădată de la Şcolile Normale, pentru civilizaţia populară a satelor.

ULEIUL. Expunerea este gândită să îmbine materialitatea cu spiritualitatea într-o locuinţă de meşter olar care modelează lutul, aşa cum Dumnezeu l-a modelat pe Adam din lut, suflându-i viaţă.

Holul către SALA a II-a Continuă expunerea pe fundal, cu elemente de arhitectură (un fragment de acoperiş cu şindrilă cu „bot de raţă”, o machetă de locuinţă veche ridicată pe „furci” cu nuiele împletite, cu „prispe” în jurul pereţilor lipiţi cu lut şi văruiţi, acoperită cu stuf şi „călăraşi” la coama casei, şi un fragment de cerdac având decor traforat).

SALA a III-a

SALA a II-a A Muzeului este rezervată industriei casnice textile, cuprinzând unelte pentru pieptănat lâna, cânepa (piepteni cu dinţi de fier, ragilă, fuşalăi), depănători („letcă”, „sucală”), un manechin îmbrăcat în costum popular cu furca în brâu, torcând caierul de lână, „răşchitorul” cu fire de bumbac.

Manechinul aşezat într-o nişă a peretelui se află între două păretare de lână, cu decor geometric.

Expunerea continuă pe peretele de sud al sălii, cu ştergare ţesute şi brodate, legate în fluture pe cele două colţuri. Pe perete sunt prinse o scoarţă şi păretarul (de la Petricani – Săveni), cu decor complex (antropomorf, zoomorf, skeomorf, fitomorf, avimorf), pe scoarţă fiind reprezentat jocul cerbului la obiceiurile de iarnă (piesă clasată deja în categoria TEZAUR a Patrimoniului Cultural Naţional); pe podium se află o bancă cu spătar traforat şi o

Prezintă dintre obiceiurile calendaristice de peste an, Crăciunul, prin accesoriile Stea, Luceafăr, Glob şi prin icoana prăznicară „Fecioara cu pruncul” lângă un stâlp de catapeteasmă sculptat în „torsadă” o împletire simbolică dintre ritualul magic şi religios al satului, Naşterea Sfântă a Pruncului Iisus; Anul Nou prin uratul cu Plugul (un manechin simulând tragerea brazdei), cu Buhaiul, jocurile de capră, ţap, jocurile mascaţilor, jocurile de căiuţi (de la Tudora, Vorona, Dumeni – George Enescu, Sarafineşti – Corni, Urlaţi – Gorbăneşti, Vârfu Câmpului). La fiecare căluţ apar oglinzile rotunde şi dreptunghiulare, aşezate pe bot, în frunte, pe coroanele de motocei, pe pieptul jucătorului reflectând lumina solară. Şi în această sală, vorbim de o simbolistică a acestor jocuri care ne trimit către fertilitatea agrar – pastorală şi în perioada când aceste momente ritualice aveau loc după calendarul roman (până în anul 44 î.Hr.), în primăvară, odată cu reânvierea naturii. Reforma calendarului din anul 44 înainte de Hristos (î.Hr.), fixează Anul Nou în 1 ianuarie, aceste jocuri de fertilitate ale ogorului şi turmelor, mutându-se în plină iarnă. Sala mai prezintă ca o subliniere doar, Boboteaza prin cana de agheazmă cu „stebla” de busuioc, apoi marea sărbătoare a Învierii Domnului, Paştele (prin mielul pascal din aluat, ouăle încondeiate, la cele vechi – decor fierul plugului, grebla, florile de primăvară, crucea, calea rătăcită, dar şi unelte de lucru în cadrul industriei casnice textile) şi prin dusul coşului pentru sfinţit, la biserică.

7

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

conducea întreaga nuntă, având în mână toiagul cu anul incizat pe el şi semnat „Cristea”, cu un ştergar brodat cu cocoşi, legat la toiag de mireasă şi plosca de vin pictată şi incizată, floral şi cu „Sfântul Gheorghe” omorând balaurul şi datată 1921.

Imediat lângă VORNIC sunt NAŞII cu ştergare la gât (ţesute în timp şi brodate de MIREASĂ), urmaţi în spate de SOCRII MICI (PĂRINŢII MIRESEI) şi SOCRII MARI (PĂRINŢII MIRELUI). După socri, vin două perechi de „DRUŞTE” şi VORNICEI (care poartă legate la braţ ca semn distinctiv BATISTE DE VORNICEI cu text – inscripţie – una cu „SUVENIRE DE LA DOMNI TINERI ILIE ŞI MARIA. VORNIC .C.” şi alta cu „DOMIŞOARA AGLAIA”, cu precizarea că batistele erau croite şi brodate de DRUŞTE special pentru VORNICEI (care erau chemătorii la nuntă). Alaiul din expoziţie se încheie cu LĂUTARII (COBZARUL şi FLUIERAŞUL), având la mijloc o BUNICĂ mergând în alaiul nunţii.

Pe lângă podiumul central, sala este completată în expunere cu o imagine a aşezării săteşti de la Văculeşti care plasează nunta în comunitatea rurală, o imagine a Bisericii de lemn de la Brăieşti monument de arhitectură de secol XVIII (anul 1789), o imagine cu Mire – Mireasă şi o imagine de joc sătesc „Cele trei generaţii de la Flămânzi”.

Am decis prin proiectul tematic să cuprind în sinteză, să concentrez cât mai mult şi complex cultura materială şi spirituală a comunităţii săteşti a secolului al XIX-lea şi până la prima jumătate a secolului al XX-lea a zonei Botoşani. A fost o mare responsabilitate acest demers realizat într-un spaţiu atât de mic, pus la dispoziţie în „Casa Ventura”.

SALA a IV-a Este interiorul unei locuinţe de secol XIX din zonă, cu două încăperi. Pe partea de vest a sălii, este amenajată „căsuţa” (camera de locuit), cu patul şi „culmea” cu hainele; pe panourile împletite din nuiele sunt expuse o scoarţă de lână ţesută cu pomul vieţii şi oglinda cu ştergarul brodat, datat pe un colţ cu anul 1900 şi pe celălalt cu iniţialele meşterei C.D. Pe podium în continuarea patului este lada cu zestre pictată şi ferecată, dar şi datată cu anul 1878 (aflată pe listele de clasare ale Patrimoniului Naţional).

Peretele de nord al sălii face legătura între cele „două camere” ale locuinţei şi unde sunt expuse pe podium, blidarul pentru „căsuţă” cu vase de ceramică şi obiecte de uz gospodăresc (covăţică pentru făină şi melesteu, căuş, piperniţe, sărăriţă, fund pentru mămăligă, lopăţică pentru magiun) şi blidarul din 2 corpuri cu uşi de sticlă, cu elemente de decor prin strunjire, în partea de sus, şi cu uşi sculptate cu vase cu flori în partea de jos. Între cele două blidare, central ca un punct de atenţie, este expusă o poliţă cu vase de ceramică de influenţă bizantină (numită de regretatul cercetător etnograf Barbu Slătineanu, tip „Kuty”, lucrată şi astăzi în atelierul din Botoşani, al familiei meşterei Sonia Iacinschi), sub poliţa cu ceramică un păretar în romburi şi pe podium o ladă mică pictată, pentru păstrat valurile de pânză.

Peretele de răsărit al sălii, care intră în „casa cea mare” (camera de curat), susţine icoana cu „Sfântul Nicolae” datată cu anul 1879 şi cu ştergar, o scoarţă cu hora (aflată în TEZAURUL naţional). Pe podium sunt aşezate măsuţa mică rotundă cu scaune în jur, o ladă bancă pictată şi datată în inimoare florale cu anul 1853 (care a aparţinut familiei scriitorului I. Pillat la conacul de la Miorcani). Expunerea la perete se încheie cu un valoros fragment de scoarţă de la Darabani, reprezentând un călăreţ în armură, ţesut cu fire de lână vopsite vegetal şi fire de bumbac.

SALA a V-a Este cea mai mare sală a expoziţiei de bază a zonei etnografice Botoşani şi care cuprinde în acelaşi timp portul de sărbătoare, dar şi un ritual al vieţii de familie, NUNTA. Costumele frumoase, unele din ele clasate în patrimoniu, sunt aşezate pe manechinele aflate într-un alai. MIRELE şi MIREASA în faţă, au aproape VORNICUL care altădată 8

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

D I N T R E C U T U L C U LT U R A L A L B OTO Ș A N I L O R 130 DE ANI DE LA ÎNFIINŢAREA SOCIETĂŢII MUZICALE „ARMONIA”

Gheorghe Median oraşului, posibilitatea satisfacerii gustului pentru muzică. Î n c ep u t u r i l e a c ti v i t ă ţ i i „Armoniei” n-au fost deloc uşoare şi este meritul de necontestat al lui Alexandru Saint – Georges, de a fi reuşit ca, în ciuda tuturor greutăţilor, să facă din aceasta, o instituţie viabilă. În Botoşani exista un număr suficient de mare de iniţiaţi în arta interpretării instrumentale – amatori, desigur- dar a-i reuni, era un lucru extrem de greu de realizat. Unii, au răspuns prompt invitaţiei lansate de Alexandru Saint – Georges, pe alţii însă, inimosul inginer, s-a văzut silit să-i adune „ … cu voie sau fără voie, aducându-i în trăsuri în propria sa locuinţă, unde aceştia exersau şi cântau, de multe ori până în zori”1.

Printre primii care au acceptat să participe la activitatea „Armoniei”, s-au numărat pictorul Andronic Ţăranu, profesorul de muzică Iancu Filip, medicii Arpad Haynal şi Alexandru Ţupa, Ioan Herescu, Eduard Trembiţchi, Mihail Fischer, Constantin Rugescu, Miluţă Saint – Georges, George Vrânceanu, Ioan Gherasim, Rudolf Kugler, şi Constantin Soroceanu, acestora urmându-le, în timp, Toma Ionescu şi I. Vlăduţ, şefi de muzică militară, Ketty Ciolac, George Pădure, George Rangli, Ioan şi Petrică Nicoleanu, Cristea Cimac, Sava Bolfos şi mulţi alţii. Majoritatea acestora erau violonişti, dar existau între membrii societăţii suficienţi pianişti, contrabasişti, organişti, trombonişti etc. pentru ca orchestra să poată interpreta opere muzicale de mare compexitate.

Dintre primii conducători ai orchestrei pot fi amintiţi Hontert, Pursch, Benotti, Bernhart, Ioan Vlăduţ şi Adolf Terschak, ultimul, originar din Sibiu, autor a peste 150 de lucrări pentru flaut2.

Activitatea „Armoniei”, s-a desfăşurat, mai bine de două decenii, într-un cadru intim, ca un club rezervat protipendadei oraşului, în casa inginerului Alexandru Saint – Georges, aflată nu departe de Biserica „Sf. Dumitru”, din cartierul Marchian de astăzi. Moartea acestuia, survenită în anul 1904, a însemnat un moment de cumpănă pentru „Armonia” care, timp de aproape patru ani, nu şi-a mai făcut remarcată existenţa în viaţa culturală a oraşului. Meritul de a

n luna septembrie a acestui an, Filarmonica din

Î Botoşani a împlinit 60 de ani de la înfiinţare,

eveniment pe care l-a marcat, odată cu concertul de deschiderea a celei de a XXXVII- a ediţii a Festivalului „George Enescu”. Din întâmplare, sau poate din insuficientă informare, nu s-a făcut trimitere, cu această ocazie, şi la trecutul muzical al Botoşanilor, de care Filarmonica este strâns legată şi pe care-l continuă, amintindu-se faptul că, tot în acest an, s-au împlinit 130 de ani de la înfiinţarea Societaţii Muzicale „Armonia”, cea care a deschis calea difuzării muzicii culte la Botoşani, a format un public meloman educat şi a oferit argumentele înfiinţării, peste ani, a Orchestrei Simfonice de astăzi. Cei 130 de ani de la înfiinţarea „Armoniei”, ar fi putut constitui egida fericită, sub care să se desfăşoare Zilele „George Enescu” la Botoşani, înnobilându-le şi individualizându-le, în contextul amplelor manifestări prilejuite de cea de a XXI-a ediţie a Festivalului Internaţional „George Enescu”.

Este de mirare faptul că, nici după încheierea Festivalului Internaţional „George Enescu”, nu s-a amintit nimic de „Armonia”. S-ar fi cuvenit, poate, să-i fie dedicat un concert aniversar, sau cel puţin un simpozion, în cadrul căruia, să se aducă la cunoştinţa melomanilor de acum, faptul că, în urmă cu 130 de ani, „Armonia” a pus bazele unei orchestre, care a promovat muzica cultă în rândul locuitorilor oraşului, consolidând renumele de veritabil centru cultural al Botoşaniului. Aşa cum Teatrul „Mihai Eminescu” a marcat, prin manifestări de amploare, împlinirea a 175 de ani de teatru în limba română la Botoşani, odată cu sărbătorirea celor 55 de ani de la înfiinţarea sa, tot aşa, Filarmonica botoşăneană ar fi trebuit, credem, să omagieze Societatea Muzicală „Armonia”, onorând-o şi onorându-se pe sine.

Nu s-a întâmplat aşa ceva, dar un asemenea eveniment nu poate fi trecut cu vederea, cel puţin de către cei care studiază istoria Botoşanilor, drept pentru care, în cele ce urmează, oferim cititorilor un succint articol, în care punctăm principalele momente care au marcat activitatea Societăţii Muzicale „Armonia”, de-a lungul celor aproape şase decenii de existenţă.

Societatea Muzicală „Armonia”, prima societate culturală din Botoşani, a luat fiinţă în anul 1883, din inţiativa inginerului Alexandru Saint – Georges, susţinut în demersul său, de Theodor Boian, luminatul primar al oraşului din acel timp.

Purtând un nume cu trimitere directă la lumea muzicii, Societatea îşi propunea să strângă laolaltă, pe toţi cei care cunoşteau tehnica interpretării la diferite instrumente muzicale, în vederea propriei lor perfecţionări, dar mai ales, pentru constituirea unei orchestre, care să poată oferi elitei 9

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

În primăvara anului 1909, „Armonia” iniţiază un nou gen de activitate – seratele muzicale – găzduite de salonul Caselor Voitinovici, din centrul oraşului, în care-şi stabilise sediul. La prima dintre acestea, ţinută în ziua de 5 martie, publicul, foarte numeros, „ … a ascultat cu o deosebită plăcere variatul şi excelentul program … executat cu multă măiestrie de artişti diletanţi” şi a apreciat „ … progresele continuui ce le face această societate”, care „ … desigur merită o deosebită încurajare a publicului botoşănean”15.

Tot în primăvara anului 1909, „Armonia” se instalează într-un local nou – Casele Teatrului – ( la parterul Teatrului „Petrache Cristea” din centrul oraşului ), făcând cunoscut publicului, că începând cu data de 27 aprilie, va redeschide cursurile instrumentale şi teoretice ce se predau la şcoala Societăţii, zilnic, între orele 5 şi 8 seara”16. Totodată, continuă continuă seria manifestărilor publice, organizând, în ziua de 30 aprilie, al treilea concert, în programul căruia au fost incluse piese muzicale de mare popularitate: „Trio pentru vioară, violoncel şi pian” de Haydn, „Abschied simphonie” de acelaşi compozitor, şi Uvertura la opera Nabucodonosor de Verdi. De asemenea, a fost prezentată, în premieră, şi o compoziţie originală – Potpuriul naţional „Ciobănaşul” de Petre Nicoleanu, executat de orchestra condusă de autor, „ … care a fost furtunos aplaudată pentru frumoasa şi excelenta execuţie.”17. Încurajată de aprecierile publicului meloman şi susţinută de entuziasmul membrilor săi, „Armonia” îşi face tot mai puternic prezenţa în viaţa culturală a oraşului, iniţiind, în primăvara şi vara aceluiaşi an, noi manifestări muzicale, între care „O grandioasă serbare populară” în Grădina „Belvedere”18, şi mai multe serate muzicale19.

Pentru a da un şi mai mare avânt activităţii „Armoniei”, în toamna anului 1909, conducerea acesteia a decis ca aceasta să se reorganizeze, alegându-se, cu aprobarea tuturor membrilor, o nouă conducere şi înfiinţându -se o comisie tehnică, pentru partea muzicală. Preşedinte a fost ales Ioan Nicoleanu, vicepreşedinte Andronic Ţăranu, iar secretar Eugen Giurgea. În comisia tehnică muzicală au fost aleşi Gheorghe Rangli, Cristea Ciomac şi Constantin P. Nicoleanu20.

Mai activ decât vechea conducere, noul Comitet diversifică activitatea „Armoniei”, căutând noi modalităţi prin care, pe de o parte, să răspundă solicitărilor publicului meloman, iar pe de alta, să procure fonduri pentru satisfacerea unor necesităţi specifice, precum plata chiriei localului şi achiziţionarea de instrumente şi partituri muzicale. Cele mai importante dintre iniţiativele luate în această direcţie, au fost, organizarea de serate dansante în casele unora dintre notabilităţile oraşului, de loterii21, precum şi înfiinţarea unui cor22. În acelaşi timp, a continuat seria concertelor publice, la 28 decembrie, la Teatrul „Popovici”, „Armonia” sustinând cel de al patrulea concert23.

Finalul anului 1909, crea perspectiva unei activităţi viitoare deosebite. Paradoxal, însă, aceasta a regresat, fapt pus în evidenţă, în mod deosebit, de scăderea numărului de spectatori la concertele susţinute. Acest lucru a fost vizibil încă de la primul concert, susţinut în ziua de 15 martie 1910, la care şi-a făcut debutul corul Societăţii24, dar mai cu seamă la cel din 30 aprilie, la care sala Teatrului „Popovici”, era aproape goală25.

Deplângând situaţia în care se afla „Armonia”, presa locală aprecia că acest fapt se datora nepăsării cu care

o readuce la viaţă, a revenit avocatului Ioan Nicoleanu care, la începutul anului 1908, o reorganizează, transformând-o dintr-o societate elitistă, într-una deschisă publicului larg, a cărei activitate se va desfăşura pe baza prevederilor unui Statut, votat în unanimitate de membrii săi.

Conform Statutului, Societatea Muzicală „Armonia” urmărea „ … cultivarea şi răspândirea gustului de muzică între cetăţenii oraşului şi judeţului Botoşani – scop pentru care îşi propunea să coopteze în sânul ei ( …pe toţi acei ce iubesc muzica şi voiesc a conlucra pentru răspândirea gustului de muzică”3. Prin Statut erau fixate, de asemenea, modalităţile de manifestare ale Societăţii: „ … audiţii muzicale, fără plată, în localul societăţii”4, concerte publice5, matinee populare, serbări, baluri şi concerte6. De asemenea, se stabilea înfiinţarea, cu începere de la 1 septembrie 1908, a unei şcoli de muzică, în care urma să se predea, tot ce este referitor la muzică, atât teoretic cât şi practic7. În primăvara anului 1908, au avut loc primele ieşiri în public ale „Armoniei”, care şi-a dat concursul la concertul susţinut de doamna general Averescu în ziua de 18 martie, în saloanele locuinţei Ursian8, şi la 19 aprilie, la Marele festival organizat de secţiunea locală a Ateneului Român9. În toamna aceluiaşi an, „Armonia” a susţinut primul concert public, în sala Teatrului „Popovici”, obţinând un mare şi binemeritat succes. Comentând evenimentul, presa locală aprecia contribuţia adusă de „Armonia” la „ … răspândirea gustului artistic în societatea botoşăneană”, şi în acelaşi timp, talentul deosebit al unora dintre instrumentişti precum Andronic Ţăranu, Constantin Rugescu, C. P. Nicoleanu şi cpt. Misihănescu, demonstrat în interpretarea unor piese muzicale ca: „Vals op. 64” de Chopin, „Le reveil de lion” de Kontzeki, „Variaţiuni pe tema carnavalului din Veneţia” de Ch. Danella, „ Spanische Tanze nr. 8” de Sarasate şi „Serenade humoristique a l’espagnole” de H. Leonard.

De asemenea, erau remarcate meritele orchestrei, compusă, în afara celor patru instrumentişti amintiţi mai sus, din I. I. Licu, Christian Manea, Christian Lozneanu, I. Dudescu, Amilcar Nicoleanu, A. Ciolan, A. Frunzescu, A. Ţupa, I. Ivanovici, C. Tanasyady, Eugeniu Giurgea, şi C. Pavel care „ … a dovedit în acest concert un studiu inteligent şi aprofundat al tuturor pieselor ce a executat şi un progres colosal, datorat conducătorului ei, dl. C. P. Nicoleanu, care cu această ocaziune a evidenţiat că pe lângă calităţile sale de artist violonist, posedă şi calităţile unui perfect maestru de orchestră”10.

Din toamna aceluiaşi an, „Armonia” a iniţiat o serie de audiţii publice gratuite, ţinute de două ori pe lună11, acţiune cu un deosebit impact, mai cu seamă în mediile intelectuale ale oraşului. Ca urmare, la cel de al doilea concert susţinut la 6 ianuarie 1909, la Teatrul „Popovici”, sala a fost plină de un public „ … foarte ales şi numeros”12, care a constatat progresele „ … într-adevăr uimitoare” ale orchestrei, care a executat întregul program „ … cu o preciziune demnă de artiştii rutinaţi în arta muzicală”13.

Dintre piesele prezentate în acest concert, de un deosebit succes s-au bucurat „Cvartetul de salon nr. 9” de Meyerbeer, „Reveuse Fantasie” de Ch. de Beriot şi „Fantezie” de Terschak.

Merită să fie subliniat faptul că, la acest concert, şi-au făcut debutul trei instrumentiste – Cherica Margareta Leonescu, dr. Etschberger şi Maria cpt. Misihănescu”14.

10

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

autorităţile tratau „ … asemenea porniri înălţătoare”, neacordând Societăţii ajutorul moral şi material de care avea nevoie. De asemenea, publicaţiile locale incriminau acele „ … instituţii şi asociaţii” cărora nu demult „Armonia” le dăduse concursul şi care „ …n-au făcut opere de reciprocitate onorând cu prezenţa lor concertul din 30 aprilie”26. În acelaşi timp, presa remarca profesionalismul orchestrei, care, deşi s-a produs în faţa unei săli aprope goale, şi-a susţinut programul cu un remarcabil profesionalism, spectatorii fiind impresionaţi de „ …prea frumoasa execuţie, desăvârşită sub toate raporturile, a bucăţilor de solo, de ansamblu şi de orchestră”. Totodată, era reliefată „ … competenţa şi priceperea artistică cu care publicul restrâns, dar ales, a primit şi apreciat bucăţile executate – ceea ce dovedea că – „ … publicului botoşănean, şi sub acel raport, este ridicat la un nivel care-i face cinste” 27. În anii de început al celui de al doilea deceniu al secolului al XX-lea, activitatea Societăţii Muzicale „Armonia” a cunoscut o continuă diminuare, încetând cu totul în anii Primului Război Mondial. Societatea îşi reia activitatea abia în anul 1923, când primeşte ca sediu permanent, sala de muzică a Liceului „Laurian”, iar ca loc de susţinere a concertelor, aula aceleiaşi instituţii.

Prima reîntâlnire a „Armoniei”cu publicul meloman al oraşului, a avut loc în ziua de 25 martie 1923, când, în faţa unui public care a umplut până la refuz aula Liceului „Laurian”, a avut loc cea de a XXIII-a audiţie muzicală a Societăţii, în cadrul căreia s-au produs atât orchestra cât şi corul. Concertul s-a bucurat de un mare succes, presa locală neprecupeţind cuvintele de laudă la adresa membrilor celor două formaţii muzicale care, „ … în mijlocul multiplelor ocupaţii, găsesc să întrebuinţeze o parte din timp într-un scop atât de frumos şi de folositor”. Ea aducea, de asemenea, elogii, celor doi conducători ai orchestrei şi corului – Petre Nicoleanu şi respectiv Grigore Mihail Posluşnicu – „ …care şi-au pus în serviciul patriei talentul şi arta lor”28.

Intrată pe făgaşul normal, activitatea „Armoniei” avea să fie serios afectată un an mai târziu, de decesul neaşteptat al preşedintelui şi totodată dirijorului orchestrei, Petre Nicoleanu. Locul său, va fi luat de profesorul de muzică de la Liceul „A. T. Laurian”, Mihail Grigore Posluşnicu, dar în ciuda eforturilor acestuia, a trebuit să treacă câţiva ani, pentru revenirea „Societăţii”, la un nivel care să o aducă la nivelul la care ajunsese sub conducerea lui Constantin P. Nicoleanu.

Lui Mihail Grigore Posluşnicu i se datorăşte nu numai readucerea „Armoniei” în viaţa culturală a Botoşanilor, ci şi amplificarea activităţii acesteia. În acest sens, demn de subliniat este faptul că, în anul 1929, la sugestia sa, orchestrei îi este adăugată o trupă de teatru, ceea ce a impus şi schimbarea numelui Societăţii, în „Societatea de muzică şi teatru Armonia”.

Semnificativ pentru noua direcţie în care-şi propunea să acţioneze „Armonia”, este Apelul lansat de conducerea acesteia către publicul botoşănean, prin care, vechii săi membri, cât şi „ … orice intelectuali care ar dori să devie membri şi să se manifeste în latura muzicală sau teatrală”29,

erau rugaţi să se se înscrie în formaţiile sale.

Apelul a găsit ecou favorabil în rândul botoşănenilor, aşa încât, din anul 1934, „Armonia” s-a putut prezenta în faţa iubitorilor artei, nu numai cu orchestra şi corul, ci şi cu o trupă de teatru. Astfel, la jubileul Societăţii din zilele de 1618 septembrie 1934, trupa de teatru a prezentat pe scena aulei Liceului Laurian, două spectacole cu opera comică „Baba Hârca” de Matei Millo30, iar în anul 1935, la Teatrul „Mihai Eminescu”, comedia „Chestia Stănescu”31.

Din toamna anului 1934, „Armonia” s-a mutat într-un sediu nou, din centrul oraşului, în clădirea în care se afla sediul Partidului Naţional Ţărănesc32, unde dispunea şi de un spaţiu destinat manifestărilor artistice. În noul local, la 3 decembrie, îşi deschide cursurile Consevatorul de muzică al Societăţii. Un an mai târziu, cursurile acestuia erau absolvite de mai mulţi tineri, dintre care s-au ramarcat „ … tânărul Isăcescu şi domnişoara Budeanu, care au vădit talent auditiv în grelele studii de dicteu muzical”33. Pentru anul de studii 1935 – 1936 al Conservatorului, ale cărui cursuri urmau să se deschidă la data de 15 septembrie, doritorii de iniţiere în muzica instrumentală, erau înştiinţaţi că pot alege între mai multe instrumente: corn, piston, clarinet, oboi34, fapt ce pune în evidenţă seriozitatea cu care era privită şi dirijată activitatea „Armoniei”. În anii 1935 şi 1936, „Armonia” continuă să anime viaţa culturală a oraşului, dintre manifestările deosebite iniţiate de aceasta, remarcându-se marele spectacol din data de 26 mai 1935, de la Teatrul „Mihai Eminescu”. În cadrul acestuia, s-au produs trupa de teatru, corul, precum şi soprana Varea Neaga, absolventă a Conservatorului din Iaşi, care, acompaniată de pianista botoşăneană Didia Saint – Georges şi de baritonul N. Isăcescu, a interpretat mai multe cântece populare şi lucrări de Verdi, Mendelsohn şi Kucker Abot35. În anul 1936, an în care încetează din viaţă inimosul ei conducător, Mihail Grigore Posluşnicu, „Armonia”, la conducerea căreia este ales profesorul Constantin Copălăoanu, începe să fie din nou confruntată cu dificultăţi materiale. Cotizaţiile membrilor erau insuficiente pentru susţinerea unei activităţi normale, iar „ … nepăsarea publicului”36, era de natură să paralizeze orice iniţiativă. Din aceste motive, în cursul acestui an, Societatea este nevoită să se mute din clădirea în care-şi avea sediul, şi să solicite Primăriei, folosirea, fără plată, a sălii Teatrului Eminescu, pentru mai multe spectacole corale, din ale căror beneficii săşi poată acoperi cheltuielile37. În acelaşi scop, în anul 1937, „Armonia” îşi extinde activitatea şi în localităţile rurale ale judeţului. Astfel, în ziua de 20 iulie, organizează în localitatea Cristeşti o şezătoare culturală, urmată de o petrecere cu hore româneşti38, iar la 5 septembrie, în aceeaşi localitate, o nouă şezătoare culturală, în cadrul căreia s-au produs corul, trupa de teatru, care a prezentat piesa „Nu mă-nsor”, urmată, ca şi manifestarea precedentă, de o petrecere cu hore şi jocuri româneşti39.

Totodată, în vederea strângerii sumei de 6000 lei necesară plăţii chiriei localului, „Armonia” solicită Primăriei şi primeşte gratuit, sala Teatrului Eminescu, unde, în ziua de 26 mai, prezintă o piesă de teatru40, iar în zilele de 18 şi 19 decembrie, organizează sărbătoarea datinilor româneşti41.

Manifestările de la sfârşitul anului 1937, sunt printre ultimele organizate de „Armonia”, care, din anul 1938, îşi încetează activitatea. Au concurat la acest nefericit sfârşit, un 11

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

complex de factori de ordin material, slaba susţinere din partea publicului şi nu în ultimul rând lipsa unui conducător care, asemenea lui Alexandru Saint – Georges, Ioan Nicoleanu sau Mihail Grigore Posluşnicu, să găsească modalitatea ca, în ciuda oricăror impedimente, Societatea săşi continue drumul. „Armonia” s-a desfiinţat, dar roadele activităţii sale au dăinuit în timp, dintre acestea, meritând să fie subliniate cu majuscule, formarea unui public meloman educat, şi a unui important număr de instrumentişti. Datorită acestui fapt, a fost posibil ca într-un oraş mic şi lipsit de importanţă ca Botoşanii, să se găsească un număr de aproximativ 40 de instrumentişti – amatori, aşa cum nota într-un articol de prezentare a Filarmonicii, secretarul muzical al instituţiei, domnul Ioan Ţurcanu – cu care, Max Weber a pus bazele, la 1 septembrie 1953, Orchestei Filarmonice a Botoşanilor.

Multe oraşe mari, unele capitală de regiune, precum Suceava, n-au avut argumentele necesare înfinţării unei instituţii muzicale atât de preţioase. Tocmai de aceea, aşa cum afirmam şi în primele rânduri ale acestui articol, „Armonia” nu poate şi nu trebuie să fie uitată şi ne exprimăm speranţa că peste cinci ani, când se vor împlini 135 de la înfiinţarea sa, Filarmonica botoşăneană, scrutându-şi originile, va descoperi că ele pornesc de la această ilustră instituţie, pe care, are datoria să o omagieze aşa cum se cuvine.

COLINDĂ DE LA EMINESCU A consemnat Nicolae Iosub

Sculaţi, sculaţi boieri mari Că vă vin colindători.

Nu vă vin cu niciun rău Ci v-aduc pe Dumnezeu, Pe Dumnezeu mititel Mititel înfăşăţel. Înfăşat cu foi de mac, Cu tichie verde-n cap, Iar în fundul tichiei Este-o piatră nestemată Ce plăteşte lumea toată, Ţarigradul jumătate Şi Braşovu-a treia parte.

Sus în poarta lui Cristos Să fiţi boieri sănătoşi!

Note: Tiberiu Crudu „Botoşanii în 1932”, Botoşani, 1932, p. 47 Ibidem Statutele Societăţii Muzicale Armonia, BotoşaNI, 1908, p. 3 Idem, p.6 Idem, p. 8 Idem, p. 9 Idem, p. 8 „Gazeta Botoşanilor”, an I, nr. 23, 22 martie, 1908 Ibidem „Gazeta Botoşanilor”, an I, nr. 44, 11 octombrie, 1908 Idem, an II, nr. 5, 15 noiembrie, 1908 Idem, nr 13, 17 ianuarie, 1909 Ibidem Ibidem Idem, nr. 20, 7 martie, 1909 Idem, nr. 26, 25 aprilie, 1909 Idem, nr. 27, 2 mai, 1909 Idem, nr. 32, 6 iunie, 1909 Idem, an III, nr. 3, 7 noiembrie, 1909 Idem, nr.2, 31 octombrie, 1909 Idem, nr. 18, 6 februarie, 1910 Idem, nr. 21, 20 martie, 1910 Idem, nr. 11, 6 ianuarie, 1910 Idem, nr. 21, 20 martie 1910 Idem, nr. 28, 9 mai, 1910 Ibidem „Gazeta Botoşanilor”, an III, nr. 28, 9 mai, 1910 „Drapelul Botoşanilor”, an III, nr. 28, 9 mai, 1910 „Informatorul”, an IV, nr. 15, 13 septembrie, 1934 „Românul”, an I, nr. 15, 13 septembrie 1934 „Reformatorul”, an III, nr. 110, 24 mai, 1935 Idem, an I, nr 24, 15 noiembrie, 1934 „Românul”, an II, nr. 3, 20 iunie, 1935 Ibidem „Reformatorul”, an III, nr. 110, 24 mai, 1935 Idem, an II, nr 35, 16 decembrie, 1934 Biroul Judeţean al Arhivelor Naţionale Botoşani, Fond Prefectura judeţului Botoşani, dosar 4/1936, f. 16 38. Idem, dosar 25/1937, f. 179 39. Idem, dosar 25/1937, f. 238 40. Idem, Fond Primăria Botoşani, dosar 3/1937, f. 189 Idem, f. 316 1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

9.

10.

11.

12.

13.

14.

15.

16.

17.

18.

19.

20.

21.

22.

23.

24.

25.

26.

27.

28.

29.

30.

31.

32.

33.

34.

35.

36.

37.

COLIND Toader Răduţă –Iaşi Colindu-vă colind cu lerui ler, Cu gând curat ca murmur de izvor, Coboare har divin din naltul cer Spre binecuvantarea tuturor.

E seară sfântă, magii au vestit Că El, Alesul, astăzi s-a născut; Prinos s-aducem pruncului sfinţit Cu El se naşte un nou început.

Cântăm cu ler şi cetină de brad Şi blând se nalţă suflet de creştin; Pământ şi cer se-amestecă în prag Şi se dospeşte sâmbure divin.

Colindu-vă cu ler şi busuioc Să vi se-nfloare mugurul de brad; Cu sănătate si cu mult noroc, Împodobiţi-vă de dor şi drag.

Crăciun fericit !

12

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

S O C I E TAT E A , , A R B O R OA S A ” ȘI MIHAI EMINESCU

Nicolae Iosub ocietatea Academică S înfiinţată în anul 1875

,,Arboroasa” a fost la Cernăuţi, odată cu manifestările organizate de oficialităţile austro-ungare, la centenarul anexării Bucovinei. Scopul acestei societăţi era de a ridica, din punct de vedere cultural, populaţia românească din această provincie prin editare de cărţi şi reviste, acţiuni culturale în casele de cultură, şcoli şi biserici, ridicarea unor monumente personalităţilor româneşti de cultură din Bucovina. S-a editat cu această ocazie, ,,Ţara Fagilor, almanah literar-cultural”.

Printre iniţiatorii înfiinţării acestei societăţi culturale au fost: Teodor Ştefanelli, Ciprian Porumbescu, Gh. Popescu, Ilarie Onciul, Gherasim Buliga şi alţii.

Tânărul magistrat Teodor Ştefanelli spune că Societatea ”Arboroasa” a fost un mijloc de rezistenţă a românilor bucovineni în timpul stăpânirii habsburgice şi „doream ca, la nou înfiinţata universitate, studenţii români să se închege într-o societate mare, ca să-şi dezvolte sentimentele naţionale, limba strămoşească şi să devie un factor cultural în viaţa publică. Principiul ce m-a călăuzit la alcătuirea statutelor şi la formarea Societăţii a fost ca tinerii studenţi să fie feriţi a aluneca pe calea altor societăţi străine care transplantau în Bucovina obiceiurile societăţilor germane din Viena, Gottingen, Jena etc., obiceiuri care, la dânşii, se bazau pe tradiţiuni de sute de ani. Românii din Bucovina aveau alte nevoi şi în sensul acesta trebuia să purceadă Arboroasa”.

Societatea s-a înfiinţat imediat după inaugurarea Universităţii din Cernăuţi şi a primit numele ”Arboroasa”, nume care provenea din traducerea cuvântului nemţesc „Buchenland” (Ţara Fagilor), cum au numit austriecii partea de nord a Moldovei.

Theodor Ştefanelli a adaptat noii societăţi statutul şi regulamentul ,,României June” din Viena şi ca deviză a luat versurile lui Alecsandri: ,,Uniţi să fim în cugete, uniţi în Dumnezeu”, asemănătoare devizei ,,României June”: ,,Uniţivă în cuget, uniţi-vă-n simţiri”, versuri aparţinând lui Andrei Mureşanu. El compune şi imnul festiv al societăţii, pus pe muzică de Ciprian Porumbescu, imn ce chema la unirea românilor în faţa măsurilor autorităţilor austriece: ,,În ţara mândră-a fagilor, În vechiul ei pământ, Ce are-n sine oasele Lui Ştefan, Domnul sfânt; Un falnic glas ne zguduie Din somnul nostru greu.

Uniţi să fim în cugete, Uniţi în Dumnezeu.

Uniţi răsună codrii vechi, Şi munţi, şi câmpi, şi văi; Uniţi repetă maica-ncet La copilaşii săi”.

După obţinerea aprobărilor de la oficialităţile austroungare, conform legislaţiei vremii, Societatea ”Arboroasa” şi -a început activitatea în decembrie 1875, când s-a desfăşurat şedinţa de constituire, având la conducere pe Gherasim Buliga (preşedinte), student la filosofie, I. Topallă, student la teologie, Gh. Popescu, student la drept, Zaharie Voronca, student la teologie, Ilarie Onciul, student la drept şi Vasile Morariu. Teodor Stefanelli era membru extraordinar. Ciprian Porumbescu, student la teologie în Cernăuţi, a fost membru al ”Arboroasei” şi a făcut parte chiar din conducerea acesteia, în 1877, fiind al doilea şi ultimul preşedinte al societăţii.

Theodor Ştefanelli şi Vasile Morariu, care nu mai erau studenţi, au fost aleşi ca membrii extraordinari, pentru a face ,,un fel de şcoală cu tinerii”. La prima şedinţă a societăţii, T.V. Ştefanelli a conferenţiat despre ,,Principiul naţionalităţilor în secolul al XIX-lea şi starea culturală a românilor din Bucovina”. În continuare Ciprian Porumbescu a dirijat corul ce a interpretat creaţiile sale ,,Primăvara” şi ,,Cisla”. Studentul G. Popescu a interpretat cântecele ,,Coroana Moldovei” şi ,,Ura, ura, foc de iască”. În final s-a făcut primirea (confirmarea) membrilor în societate, într-o atmosferă de veselie, cu sticle de bere în mâini şi cântând, ,,Hai să ciocnim”, versuri de Ştefanelli şi muzica de Ciprian Porumbescu, cântec la modă în rândul studenţilor din Cernăuţi.

După plecarea lui T.V. Ştefanelli la CâmpulungMoldovenesc, fiind numit magistrat, au fost aleşi ca membrii extraordinari Emilian Isopescu şi Petru Pitei, foşti studenţi la Viena, colegi cu Mihai Eminescu. În 1877 s-a schimbat statutul şi au fost eliminaţi membrii extraordinari, în detrimentul societăţii după afirmaţiile lui Ştefanelli.

După doi ani de activitate a ,,Arboroasei”, aceasta a fost desfiinţată de autorităţi, iar comitetul de conducere a fost aruncat în închisoare pentru ,,înaltă trădare”. Printre ei se afla Ciprian Porumbescu, Constantin Morariu, Zaharia Voronca, Orest Popescul şi Eugen Siretean. ,,Înalta trădare” a constituit-o telegrama trimisă ieşenilor cu prilejul ridicării monumentului lui Grigore Ghica, ucis de turci în 1777, pentru împotrivirea la cedarea Bucovinei. Această telegramă suna astfel:,,Cernăuţi, 13 octombrie. D-lui primar de Iaşi, ,,Arboroasa”, Societatea junimei române din partea detruncheată a vechei Moldove aduce condolenţa membrilor săi pentru domnitorul decapitat. Comitetul”. Această telegramă a fost motivul pentru a învinui pe membrii 13

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

Pentru realizarea bustului, iniţiatorii l-au ales ca preşedinte al comitetului pe academicianul Iacob Negruzzi, cel care a publicat poeziile lui Eminescu în revista ,,Convorbiri literare”.

Pentru strângerea fondurilor necesare realizării bustului, comitetul a lansat, la 8 iulie 1926, un apel şi liste de subscripţie, liste ce au fost trimise în toată ţara.

Tot pentru a strânge banii necesari, s-a realizat o medalie cu toartă din aluminiu, de 32 mm diametru şi o carte poştală ilustrată cu imaginea bustului. În anul 1926, Cercul studenţesc ”Arboroasa” din Cernăuţi bate o medalie din argint şi aluminiu, cu diametrul de 32 mm, ce are pe avers efigia lui Ştefan cel Mare şi portretul lui Eminescu şi inscripţia : „COMEMORAREA SERBÃRII ROMÂNEŞTI DE LA PUTNA – 1871-1926”.

Societăţii care caută să distrugă ordinea publică şi pregătirea unei răscoale.

Procurorul a percheziţionat sediul Societăţii, a confiscat documentele, cărţile şi banii (10.000 de franci), a arestat persoanele aflate la sediu şi le-a aruncat în închisoare. Procesul a durat trei zile, 20-30 ianuarie 1878, Curtea cu juri achitând pe inculpaţi, după 11 săptămâni de temniţă. Ştefanelli s-a numărat printre apărătorii membrilor comitetului de conducere. În cele din urmă membrii ,,Arboroasei” au fost achitaţi dar societatea a rămas dizolvată, la 3 februarie 1878.

Ciprian Porumbescu se îmbolnăveşte în închisoare de plămâni, boală ce l-a făcut să moară în plină tinereţe.

Mihai Eminescu, redactor la ,,Curierul de Iaşi”, prezintă cu multă exactitate mersul procesului membrilor ,,Arboroasei”, luând atitudine faţă de abuzurile săvârşite de autorităţile austriece.

Spiritul ,,Arboroasei” va fi dus mai departe de Societatea ,,Junimea” bucovineană, care se înfiinţează în anul 1878, care va prelua şi imnul şi deviza vechii societăţi şi -l va numi pe Ştefanelli membru de onoare. La 1 ianuarie 1904, Societatea Junimea din Cernăuţi scoate şi o revistă ,,Junimea literară”, unde au publicat o serie de oameni de cultură bucovineni, din Ardeal şi din România.

Societatea Studenţească ,,Junimea” din Cernăuţi, scoate în luna ianuarie 1904 revista ,,Junimea literară” care se transferă în octombrie 1904 la Suceava, sub conducerea lui Iancu I. Nistor. Revista apare până în anul 1914, cu misiunea de a stârni interesul tinerilor şi nu numai, pentru lucrări literare româneşti de valoare şi dezvoltarea ,,particularităţilor naţionale”. Ea îşi va relua activitatea după încheierea războiului.

La apelul de colaborare cu lucrări literare au răspuns: N. Iorga, M. Sadoveanu, Şt. O. Iosif, D. Anghel, Ion Minulescu, Cincinat Pavelescu, Sextil Puşcariu, Emil Gârleanu, Elena Farago, Ana Conta-Kernbach şi alţii. S-au organizat serbări în amintirea lui Ion Creangă şi Mihai Eminescu, cu materiale prezentate de Sadoveanu şi Ştefanelli.

Din Bucovina au publicat în ,,Junimea literară” Ion Grămadă, G. Rotică, Emanoil Grigorovitza, V. Loichiţa, G. Tofan, Liviu Marian şi alţii.

După unirea Bucovinei cu România, se înfiinţează Cercul Studenţesc ,,Arboroasa”, care continua activităţile culturale iniţiate de Societatea ,,Arboroasa”, în 1875. În anul 1926, Cercul studenţesc ,,Arboroasa” din Cernăuţi a organizat la Mănăstirea Putna o sărbătoare în amintirea Congresului Studenţesc din 1871 şi în semn de pioasă pomenire a voievodului Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt. Serbarea s-a desfăşurat sub înaltul patronaj al Principesei Ileana a României. Elementul principal al sărbătorii a fost inaugurarea bustului poetului Mihai Eminescu, realizat de sculptorul Oscar Han, bust care se află astăzi în incinta mănăstirii.

Pe soclul acestuia se află inscripţia: ,,În amintirea primului Congres studenţesc şi a primei serbări a românilor de pretutindeni ce a avut loc în 1871 la mormântul lui Ştefan Voievod, prin îndemnul lui M. Eminescu, ridicându-se acest monument din iniţiativa Cercului Studenţesc Arboroasa 1926” – ,,Mihai Eminescu-1850-1889”.

Pe revers apare textul : „CU OCAZIA/ COMEMORÃRII/ PRIMULUI CONGRES/ STUDENŢESC ŢINUT/ LA PUTNA/ 1871”. Circular este inscripţia : „CERCUL STUDENŢESC ARBOROASA- CERNÃUŢI”, cu ocazia comemorării primului Congres Studenţesc ţinut la Putna 1871”.

Recent, am descoperit şi o carte poştală ilustrată realizată cu această ocazie. Cartea poştală are imaginea bustului lui Mihai Eminescu şi inscripţia:,,M. EMINESCU. Bust ridicat la MĂNĂSTIREA PUTNA de Cercul Studenţesc ,,ARBOROASA” din Cernăuţi, cu ocazia împlinirii a 55 ani de la Serbarea Românească şi primul Congres Studenţesc 1871- 1926, după sculptura D-lui O. Han”.

Pe revers cartea poştală are inscripţia:,,CERCUL STUDENŢESC ,,ARBOROASA”.1926” şi având ca Moto: ,,Uniţi-vă în cuget, Uniţi-vă-n simţiri” (deviza ,,României june” din Viena) şi versurile: ,,Icoana stelei ce-a murit Încet pe cer se suie: Era pe când nu s-a zărit Azi o vedem şi nu e”. (La steaua). În partea de jos este menţionat:,,Se vinde pentru monumentul lui M. EMINESCU”. Această carte poştală ilustrată a fost emisă în scopul strângerii fondurilor necesare realizării bustului lui Mihai Eminescu.

Dezvelirea bustului lui Mihai Eminescu a avut loc pe 8 august 1926, în prezenţa principesei Ileana, a membrilor societăţilor de Arcaşi (Arcaşi-organizaţii ale tineretului din Bucovina) din judeţele Rădăuţi şi Câmpulung şi a studenţilor din Cernăuţi. La ceremonie au vorbit: Nichifor Crainic, secretarul general al comitetului, prof. univ. dr. Domiţian Spânu, prof. univ. Maximilian Hacman, prof. Vasile Gheorghiu, Pamfil Şeicaru, reprezentantul Uniunii Ziariştilor, 14

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

George Lungulescu de la Casa Şcoalelor, prof. univ.

Constantin Berariu, Popescu, preşedintele societăţii ,,Arboroasa”. În numele buzoienilor a vorbit Nicolae Dragoş, preşedintele Uniunii Scriitorilor Români şi neoficial Zelea Codreanu.

Au avut loc ,,petreceri poporale” în localul şcolii din Putna iar seara s-au lansat artificii.

Deoarece încasările nu au putut acoperi cheltuielile, comitetul de iniţiativă s-a adresat Ministerului Cultelor şi Artelor, care, pe 17 septembrie 1926, acordă suma de douăzeci mii lei. În amintirea primului Congres Studenţesc a ,,României june” organizat de M. Eminescu, în 1871, turnul de la intrare al mănăstirii se numeşte Turnul Eminescu, iar bustul poetului Mihai Eminescu realizat de Oscar Han, oferit de către Cercul Studenţesc ,,Arboroasa” din Cernauţi, în anul 1926, stă mărturie la intrarea în mănăstire. Pe acest monument se regăseşte o strofă din poezia ,,Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” – Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, la trecutu-ţi mare, mare viitor !

BIBLIOGRAFIE: 1.T. V. Ştefanelli- Amintiri despre Eminescu- Ed. Scrisul românesc – Craiova – 1996.

2. Constantin Loghin- Istoria literaturii române din Bucovina- 1775- 1918Cernăuţi, 1926 3. Ion Slavici- Amintiri- Ed. Cultura Naţională Bucureşti, 1924 4. Mihai Eminescu- O monografie în imagini- Ed. Junimea Iaşi, 2000 5. Mihai Eminescu- Răpirea Bucovinei- Dumitru Vatamaniuc- Ed. Saeculum Bucureşti, 1996

C E N T RU L I S TO R I C – C E N T RU L C U LT U R A L A L B OTO Ș A N I L O R Î Ș I DEZMORŢEȘTE SPIRITUL (2) Ion Istrate ici şi acum, la început de A decembrie 2013, capete

înţelepte din Scaunul cetăţii ne arată că se poate!

Notam, acum exact 2 ani, tot în această publicaţie, că: (…),,Batjocorit şi umilit, victima unui atentat dezonorant la identitate, parcă anume pus la cale de cineva, întinându-i-se memoria, Centrul Istoric al Botoşanilor îşi resoarbe seva ancestrală de cultură şi civilizaţie, răsturnând obsedantul comentariu mediatic din ultimul timp.”(…) Şi, din anumite raţiuni, nu citez mai departe, pentru că am rugat administraţia site-ului să readucă în prima pagină articolul publicat în 4 nov.2011.

De data aceasta, tonul a fost susţinut de Primăria Botoşani, care a renunţat la organizarea manifestărilor dedicate Sărbătorilor de iarnă în alte locuri din municipiu, acordând atenţie Centrului Vechi. Este o decizie înţeleaptă pentru că, pe buna dreptate, în anii anteriori, se selectau zone fără încărcătură istorică şi fără a avea o semnificaţie adâncă în memoria culturală a acestui oraş. Sperăm ca această revenire la vechea vatră a Botoşanilor să fie definitivă.

Pentru totdeauna, să ne întâlnim la Vatra istorică şi culturală a Botoşanilor!

Aduceţi copiii aici pentru a percepe istoria şi a se hrăni din plin din seva unei culturi ce ne reprezintă ca naţiune! Şi aceasta înseamnă educaţie!

Prin educaţie şi cultură, valorificând moştenirea culturală pe care alţii o râvnesc, vom reuşi să ne dezvoltăm puternic din punct de vedere economic! Şi un argument: imagini luate astazi, 6 dec.2013. Foto protejat de Editura Agata!

15

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

P R I M A M E DA L I E D E D I C AT Ă P O E T U L U I G R I G O R E V I E RU

Mihai C.V. Cornaci şi cu atât mai mult în actualitate, D intotdeauna, medalia se naşte din incandescenţe de conştiinţă

generate, în special, de sfera calendarului cultural, existentă în membrii societăţii ce funcţionează asemenea unui calendar (solar, astronomic, pascal, comunitar, popular, naţional).

Urmare acestei stări, din când în când comunitatea se regăseşte atinsă de solidaritate şi o fulminaţie ce apare din diverse determinări, generându-i dorinţa de a-şi aminti folosind trecutul, sau de a crea o amintire folosind prezentul pentru siguranţa viitorului.

Astfel, adesea medalia devine cel mai adecvat şi mai accesibil mijloc de a crea durabil, un suport pentru momentul de conştiinţă activă, amintirea stării ei frumoase şi a subiectului pe care s-a ridicat. În entitatea medaliei se codifică momente de satisfacţie şi comunicare verticală între generaţii, sau orizontală, în sincronia societăţii, momente ce devin astfel stabile şi nepieritoare. În fapt, misiunea şi scopul fundamental al medaliei este să facă oamenii fericiţi pe moment şi pe subiect, să le conserve amintirea acelui subiect, a stării de regăsire oprită pe metalul gravat cu măiestria specifică artiştilor din domeniu.

Mesajul momentului ipostaziat în medalie poate fi înveşmântat în două faţete perceptive: - De recuperare a unui subiect, din trecut şi uitare, adus prin aniversarea sau comemorarea lui, după caz în plan local sau lărgit(naţional, internaţional); - De conservare a unui subiect nou, selectat dintre performanţele zilei, persoană sau eveniment, motivat pentru a fi adăugat tezaurului medalistic anterior.

Medalia este un document unitar din punct de vedere intelectual, artistic şi obiectual, ce are menirea ca, într-un spaţiu restrâns şi incomod ca formă, să poată obiectiva sub formă de text şi imagine intenţia iniţiatorului.

Iniţiativă meritorie a avut notarul Lili Bobu din Botoşani, sub a cărei coordonare Asociaţia Culturală „ Regal d’Art” a editat un volum de excepţie în memoria lui Grigore Vieru, volum ce este însoţit şi de o medalie, poetul fiind apreciat ca „herald al românismului basarabean” (Gh. Grigurea).

Lucrarea, care are o grafică excepţională, se intitulează „Grigore Vieru. Testament pentru Fuego”, a apărut la Botoşani în 2012 şi face parte din colecţia „regal de poezie”. Volumul are o prefaţă semnată de acad. Nicolae Dabija şi cuprinde poeme, cântece, confesiuni, fotografii de colecţie, compoziţii muzicale pe versurile marelui poet basarabean, precum şi picturi realizate de artişti botoşăneni.

Medalia, volumul şi macheta unei călimări cu toc şi peniţă, dispuse într-o casetă specială, formează un ansamblu ce emoţionează plăcut prin eleganţă şi rafinament.

Central, pe aversul medaliei, într-un câmp matisat (ø 35 mm.), este redat bustul lui Grigore Vieru după o fotografie

din tinereţe (p. 7 din volumul citat). Pe un sector circular, generat de 14 cercuri concentrice (7,5 mm), este trecut editorul, semicircular în partea superioară ASOCIAŢIA CULTURALĂ „REGAL D’ART”, iar la baza bustului GRIGORE VIERU. Anii de viaţă 1935-2009 încadrează simetric bustul şi separă cele două texte.

Bustul poetului în excizie se evidenţiază prin gradul superior de prelucrare (luciu metalic) în contrast cu câmpul matisat, ce are o rugozitate mai mare. În ansamblul aversului, procedeul tehnologic folosit de realizator diminuează posibila componentă artistică specifică la astfel de editări.

Pe revers, în câmpul generat de r = 24 mm., două ramuri de lauri îmbrăţişează textul „Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi. Gr. Vieru”. Acest epitaf a fost dăltuit de sculptorul Tudor Cataraga pe piatra funerară comună montată la mormântul mamei poetului în ziua Duminicii mari (Rusaliile), în anul 1996. Pe acelaşi ansamblu funerar, pentru mama poetului s-a dăltuit epitaful: „Pierzând pe mama, îţi rămâne Patria, dar nu mai eşti copil.” Însuşi poetul a explicat sensul epitafului său. „A fi simplu nu este o treabă uşoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi ?!”

Faţă de crezul şi aspiraţiile lui Grigore Vieru s-au identificat cei circa 80.000 de oameni din Basarabia şi din Ţară, care l-au omagiat prin faţa corpului neînsufleţit la mitingul de doliu naţional iniţiat de acad. Mihai Cimpoi şi Nicolae Dabija. „A fost prilejul de a se dovedi reciproc şi marea iubire pe care cititorii sau ascultătorii cântecelor pe versurile sale o au pentru marele dispărut” (Tudor Nedelcea). Întreaga compoziţie a reversului este în excizie şi se evidenţiază prin acelaşi contrast obţinut în urma procedeului tehnic de prelucrare ales.

Tirajul medaliei de 100 exemplare a fost realizat de o firmă specializată din Bucureşti.

Caracteristici tehnice: - diametrul (ø) = 50 mm; - grosimea (≠) = 3,4 mm; - greutatea = 48 g.

- Avers – Revers – drept (↑↑) Medalia nu este semnată şi este protejată într-o cutie de metacrilat transparent, care la rându-i este introdusă întrun suport din plastic (burete) de culoare neagră, ce suplimentează siguranţa medaliei în casetă şi realizează cu medalia un contrast vizual plăcut.

16

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

Medalia a fost oferită de către iniţiatoarea Lili Bobu: - unor personalităţi culturale în cadrul Festivalului Internaţional Grigore Vieru, Iaşi-Chişinău, 2012; - în cadrul ceremoniei decernării titlului de „Artist al Poporului” artistului PAUL SURUGIU-FUEGO, de către preşedintele Republicii Moldova, Nicolae Timofti, eveniment găzduit de Preşedenţia Republicii; - în cadrul Spectacolului aniversar „10 ANI DE CÂNTEC PE SCENELE BASARABIEI”, susţinut de artistul PAUL SURUGIU-FUEGO pe scena Palatului „Nicolae Sulac”, Chişinău; - Cabinetului de Numismatică şi Filatelie al Bibliotecii Judeţene „Mihai Eminescu” din Botoşani.

Ansamblul – volum, medalie, toc şi călimară, a fost oferit unui număr de 20 artişti consacraţi din Republica Moldova, participanţi la spectacolul aniversar de la Chişinău.

Prin această emisiune medalistică, puternica personalitate a lui Grigore Vieru, „Un poet cu lira-n lacrimi”, cum l-a definit Eugen Simion, intră şi în memoria metalului,

păstrând posterităţii portretul celui ce „reprezintă strălucit, exponenţial, definitoriu ramura basarabeană a eminescianismului” ( Adrian Dinu Racheru).

Cu siguranţă, generaţiile viitoare vor continua editarea unor astfel de emisiuni, la aniversare sau comemorare, dedicate „ostaşului Vieru, căzut în bătălia pentru Bine, Adevăr, Dreptate, Frumos, Limbă, Istorie, Valori naţionale”.

(Nicolae Dabija) Mihai C. V. Cornaci membru activ al Societăţii Numismatice Române Bibliografie: - Asociaţia Culturală „REGAL D’ART”, Iniţiator şi coordonator – Lili Bobu „Grigore Vieru. Testament pentru Fuego”, Botoşani 2012; - Grigore Vieru „Acum şi în veac. Poeme; Confesiuni”, Editura LITERA, Chişinău 1997; - Constantin Mălinaş „Medalia ca document de bibliotecă”, Oradea 2007.

I N S I G N A „ T RU PA C U S C H I M B U L”

Tudora Mugurel-Tudor, Stelian Brânzei precum şi de ,,motociclist cu schimbul” (care-şi aducea motocicleta de acasă şi o punea la dispoziţia armatei, ca cercetaş sau curier).

Insigna este confecţionată din tablă cu grosimea de 1mm. prin ambutisare şi are dimensiunile 53 x 48 mm. Este formată prin suprapunerea a trei elemente: o potcoavă, 2 săbii de cavalerie încrucişate şi în interiorul potcoavei peste sabii, un cap de cal orientat spre dreapta văzut din profil. Pe suprafaţa potcoavei este inscripţionat numele insignei „T * R * U * P * A cu SC * HI * M * BU * L” literele fiind despărţite de nişte puncte care reprezintă caielele cu care se potcoveau caii. Sistemul de prindere este cel comun, cu ac de prindere.

Insigna prezentată în această lucrare face parte din colecţiile private ale autorilor.

,,Trupa cu schimbul” erau denumite trupele teritoriale din armata română în perioada 1850-1941. Se numeau aşa pentru că făceau serviciul militar în schimburi: o săptâmană de serviciu şi trei săptâmani acasă. Acest sistem de pregătire militară prezenta avantajul unor economii bugetare importante, pentru că în acest fel se puteau ţine sub arme efective mai mari care-şi asigurau în mare parte singure cazarea şi hrana. Chiar şi uniformele trebuiau să şi le confecţioneze singure, în conformitate cu regulamentele existente la acea dată. De aceea uniformele lor erau asemănătoare costumului ţărănesc. Statul nu le asigura decât armamentul şi muniţia. Călăraşii veneau la armată cu propriul lor cal.

Trupele cu schimbul au purtat diferite titulaturi în decursul timpului: ,,Grăniceri” (1850-1872), ,,Dorbanţi călări” sau ,,Dorbanţi de judeţe” (1850-1872), ,,Dorobanţi” (infanterie teritorială) (1872-1891) sau ,,Călăraşi” (cavalerie teritorială) (1872-1940).

Soldaţii cu schimbul făceau armata o perioadă mai lungă (aproape dublu) decât cei de linie, care erau tot timpul sub arme. Ei erau instruiţi câteva săptămâni, la început, iar în caz de campanie trupele cu schimbul erau mobilizate pe regimente, ca şi trupele de linie, aşa cum s-a întamplat în anul 1877. În 1891 a început un proces de unificare a trupelor teritoriale de infanterie cu cele de linie, primele fiind complet desfiinţate în 1908. De atunci toata infanteria romana a facut doar serviciul permanent.

Călăraşii au rămas ca trupe cu schimbul în armata română şi în perioada interbelică, trupele permanente de cavalerie (roşiorii) fiind prea costisitoare. Pentru cei care veneau la armată cu propriul cal, s-a adoptat la sfarşitul anilor 1930, insigna „Trupa cu schimbul”.

Au existat însă şi insigne pentru ,,artilerist cu schimbul” (cei care făceau armata la artilerie cu propriul cal),

BIBLIOGRAFIE: Prof. Cornel Andone – Muzeul Militar Naţional “Regele Ferdinand” Bucureşti (sursă de informaţii) http:// forum.transylvanian-numismatics.com/ (sursă de informaţii) 17

Anul V

COMENTARII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

C U T I A D E A L PAC A ( 1 )

Georgică Manole Corbu ne aduce în atenţie , după cum spune, „epigrama pătimirii antume şi postume a lui Macedonski”: „Un X… pretins poet acum / S-a dus pe cel mai jalnic drum / L-aş plânge dacă-n balamuc / Destinul său n-ar fi mai bun / Căci până ieri a fost năuc / Şi nu e azi decât nebun”.

Readucerea în memoria cititorilor a „celebrei” epigrame e şi un pretext de a prezenta justificarea lui Macedonski:”Niciodată nu am adresat nici o epigramă lui Eminescu. Cea cu pricina era scrisă cu doi ani înainte de nenorocirea ce l-a izbit. Este o infamie pusă în cârcă de oameni interesaţi să-şi facă un steag şi un titlu de glorie din ipocrita şi falsa milă pentru cel pe care ei singuri l-au împins în prăpastie şi care voiau totodată să răstoarne mişcarea sufletească de la „Literatorul”.

Tot în acest număr găsiţi şi incitantul punct de vedere a lui Daniel Corbu intitulat „Postmodernismul şi elita culturală naţională”. Debutul acestui veritabil manifest este direct şi fără ocolişuri: „ Impresia noastră, exprimată cu o mâhnire de fond acut inconfortabilă, e că România se află în lipotimie din toate punctele de vedere: economic, politic şi mai ales al moralei sociale. Şcoala, aflată şi ea în derivă, nu mai propagă apartenenţa la un popor glorios şi nu mai inoculează individului ideea că este continuator al unui trecut zbuciumat, ce-i drept, dar victorios. În douăzeci şi trei de ani câţi au trecut de la revoluţia de răsturnare a comunismului, România a fost golită de conţinut. Noţiunile de muncă, cinste, patriotism, fairplay s-au pierdut în agonica, nesfârşita tranziţie românească. În toţi aceşti ani, industria vândută sau distrusă, bogăţiile subsolice oferite pe tavă, materia cenuşie românească, specialiştii formaţi în şcolile noastre plecaţi spre alte zări de farmec pline, transformaţi într-o piaţă de desfacere, am devenit gubernie cenuşie, o colonie condusă de Înalta Poartă. Astfel, negociatori ai Comunităţii europene, consilieri sau consilieri ai consilierilor europeni ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filozofie”.

Daniel Corbu îşi susţine demersul pe baza unor întrebări cărora nu le dă răspunsuri, dar se subînţeleg : 1. „de la Hedegger am învăţat că tezele fără antiteze distrug fiinţa.

Se mai pot lipi de noi iluziile?”; 2. „ cine să mai susţină miturile româneşti?”; 3. „cine să susţină, împotriva forţelor postmoderne, unitatea naţională şi patriotismul?”; 4. „cine să mai apere la noi fiinţa naţională?”; 5. „cine să mai apere cultura română?”; 6. „unde ne sunt marii intelectuali?”; 7. „cine să apere România cea umilită, urgisită, adusă sub nivelul demnităţii?” etc.

Chiar, unde ne sunt marii intelectuali?

4. Dacă tot s-a referit Daniel Corbu la „şcoala, aflată şi ea în derivă”, amintesc, nu chiar în treacăt, că în „Dilemateca” am citit o poezie a lui Dan Coman. Se intitulează „Strategii de învăţare”: „ ies din şcoală şi nu cu mult să intru în casă / mă opresc pe banca din parc să

[ cuvinte cheie: Anul Brâncoveanu (2014), “Zon@ literară », Dan Lungu, Paul Gorban, « Cronica », Dimitrie Cantemir, Nicolae Iorga, Macedonski, Eminescu, postmodernism, elita culturală, şcoala românească, « Dilemateca », Dan Coman] 1. Gata! Ministerul Culturii şi Guvernul s-au hotărât: anul 2014 va fi „Anul Brâncoveanu”. A contribuit în luarea deciziei faptul că se împlinesc 300 de ani de la martiriul Brâncovenilor, dar şi câteva puncte tari ale perioadei brâncoveneşti: a) domnitorul a fost un sprijinitor al culturii; b) a fost un bun cârmuitor al ţării, perioada sa de 26 de ani fiind una de prosperitate şi pace; c) a întărit rolul domniei; d) a promovat relaţii cu Moldova şi Transilvania; e) a reorganizat sistemul fiscal; f) epoca sa a fost deschisă influenţelor occidentale etc.

Gândind din perspectiva alegerilor prezidenţiale, ce vor avea loc în 2014, e bine ales Brâncoveanu. Poate vor învăţa ceva şi preşedinţii noştri: foşti, actuali dar, mai ales, viitori. Sau poate că Guvernul se va trezi şi va reconsidera rolul istoriei şi geografiei în sistemul de învăţământ, discipline care sunt uitate prin planurile cadru; 2. Revista „Zon@ literară” nr. 7-8 / 2013 publică un interviu cu Dan Lungu. Pune întrebări Paul Gorban. Redăm, din răspunsuri, acele pasaje prin care Dan Lungu se referă la Botoşani: a) „O, e complicat să vorbesc despre Botoşani… E un oraş de provincie, desigur, dar are ceva special, însă nu în sensul acesta mistic. Nu cred că există o aură specială pentru simplul motiv că s-a născut Eminescu acolo sau, dacă o are, eu unul n-o văd, pentru că am crescut acolo, în acea mitologie locală supărătoare. E un soi de patriotism local cu care se împăunează cei din prezent, foarte păgubos”; b)” Botoşaniul îmi pare mie important altfel, dincolo de această retorică. Îl găsesc interesant, de pildă, prin atmosfera lui generală, printr-un pitoresc al său, prin combinaţia aceasta interbelic – comunism – postcomunism, între rural şi urban”; c) „ Aş putea spune că la Botoşani părinţii au o încredere mai mare – mult mai mare decât în alte oraşe – în cultură ca instrument de accedere socială a copiilor. Ei cred că investind în cultura copilului îi asigură un viitor”.

3. În „Cronica” din septembrie – octombrie 2013, lui Daniel Corbu i se rezervă un spaţiu generos. Dintr-un eseu despre Dimitrie Cantemir, unul dintre marii umanişti ai Europei, este bine să reţinem rândurile în care face referire şi la Nicolae Iorga: „Privesc adesea, cu aceeaşi curată admiraţie portretul prinţului cărturar Dimitrie Cantemir, pictat de Van Mour şi descoperit de alt cărturar român, Nicolae Iorga, în muzeul din Rouen. Portretul îl prezintă pe prinţul român spiritualizat, costumat oriental – occidental, cu perucă occidentală şi sceptru de principe ereditar”. În „Alexandru Macedonski, clasic al literaturii române moderne”, din acelaşi număr al „Cronicii”, Daniel 18

Anul V

COMENTARII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

fumez. / copiii n-au năpădit încă iarba, / praful se duce doar până la glezne, / soarele – ndeajuns de sus ca / să mai stea o vreme căldura în păr. / port manşetele blugilor suflecare. Am obosit. / pe cei care se opresc să salute / îi alung ca pe muşte, fără să deschid ochii. / altădată cineva mişca întruna la dreapta mea. / altădată umblam fără să mă opresc./ îmi

strâng ţigara-ntre degete / de parcă mi-aş strânge degetele – ntre uşi. / Deschid ochii. Soarele sus, / spatele drept, oboseala aceeaşi. / mă ridic, intru în casă, sunt primul carea ajuns. / beau încă o gură de cafea apoi mă aplec / şi-mi sting iute capul în scrumieră.”

S Ă R B Ă TOA R E A A D E V Ă R AT Ă E L A T I N E AC A S Ă Dragi români de pretutindeni, Cu prilejul „Zilei românilor de pretutindeni”, – ( iată avem şi o asemenea sărbătoare! n.n. )- vă adresez vouă românilor din lumea întreagă, calde felicitări, precum şi îndemnul de a păstra în suflet spiritul, cultura şi limba românească.

Doresc să vă felicit şi să vă mulţumesc pentru contribuţia pe care o aduceţi la dezvoltarea comunităţilor şi a ţărilor în care vă aflaţi, precum şi pentru păstrarea şi afirmarea valorilor şi tradiţiilor româneşti. Din Australia până în America de Nord, din Europa şi până în Asia, românii au ridicat pe podiumurile sportului de performanţă drapelul naţional al României, au dus la cele mai prestigioase universităţi frumosul grai românesc şi excelează în orice domeniu activează, făcând cinste ţării natale.

Trebuie să reamintim că suntem români în fiecare zi dăruită nouă de Dumnezeu şi să păstrăm vii în inimile noastre cuvintele lui M. Sadoveanu: „Patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru, nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic”.

Doresc să vă felicit, de asemenea, şi cu ocazia „Zilei Naţionale a României”. Avem datoria de a păstra vie şi a cinsti amintirea celor ce au luptat pentru unitatea şi libertatea poporului, precum şi de a privi spre viitor cu optimismul, curajul (şi încrederea cu care au făcut şi strămoşii noştri de la cei căzuţi pe câmpul de luptă, până la cei care au pierit în închisorile comuniste.

Cu această ocazie, transmit românilor de pretutindeni cele mai bune gânduri şi urări de sănătate, fericire şi succes.

Fie ca Dumnezeu să binecuvinteze România şi pe români, oriunde s-ar afla ei.

La mulţi ani România!

La mulţi ani români de pretutindeni!”

Ion N. Oprea mâine va fi mai bine, răspundeam unui amic P oate care mă felicita de Crăciun şi anul nou 2014,

căruia mă destăinuiam, ca motiv să-i relatez scrisorile care urmează.

Acum 14-15 ani, am cunoscut un tânăr, Ioan –Florin Florescu, student la teologie, era redactorul-şef al ziarului Monitorul de Iaşi, apoi al ziarului Obiectiv, am lucrat timp îndelungat, 3-4 ani împreună, era un optimist şi un generos, când Monitorul a devenit Ziarul de Iaşi a fost lăsat la o parte, cum s-a întâmplat şi cu mine şi alţii, neplătiţi câteva luni, că aşa au vrut diriguitorii, patronul pe care nu l-am cunoscut nici atunci nici până azi, deşi număr de număr ziarul a vorbit despre „deschidere”.

M-am mai întâlnit pe parcurs cu omul Ioan-Florin Florescu care este un mare caracter, ne revedeam în sălile Bibliotecii Universitare Mihai Eminescu, lucra la o editură, mi se pare la Polirom, apoi la un Institut ştiinţific, îşi pregătea doctoratul şi se bucura sincer când aflase că scriam literatură documentară şi despre perioada când lucrasem împreună, încurajându-mă să continui.

Mai târziu l-am reîntâlnit, ca şi acum, pe Internet, scria ceva despre munca lui în străinătate, despre familia sa, mai ales despre fetele lui, pentru care, el teologul, omul de ştiinţă, ziaristul, care, nu şi-a mai găsit loc de muncă acasă, sau nu putea trăi din ceea ce câştiga cinstit, şi a ieşit „afară”, devenind un român nu român-român, ci, aflu acum, unul de pretutindeni, situaţie care, se vede şi din scrisorile alăturate, nu-i convine.

Nu-i convine, poate, pentru că frumos şi corect ar fi ca românii să lucreze la ei în ţară, dacă oameni ca Iliescu, Roman şi atâţia alţii ca ei, în succesiune, nu ar fi vândut ţara cu kilogramul sau la metru pătrat, poate chiar pe nimic, să le fie lor şi acoliţilor lor bine, să nu aibă ce mai administra şi să trăiască din comisioane..

Păcat, dar citiţi-l pe Ioan-Florin Florescu, omul cu care am făcut gazetărie la Monitorul, director onorific al ziarului fiind pe atunci regretatul Aurel Leon.

Am primit ieri, pe grupul yahoo romaniansinedinburgh o scrisoAre din partea domnului senator Viorel Badea, care s-a gândit să mă felicite cu ocazia „Zilei românilor de pretutindeni”:

Din Biroul Senatorial, semna scrisoarea Viorel Badea, senator pentru românii din Europa şi Asia, membru al Delegaţiei româneşti a Parlamentului României la APCE, preşedinte al Comisiei pentru Românii de Pretutindeni.

La care i se răspundea:

19

Dragă Domnule senator Viorel Badea, Sunt şi eu unul dintre „românii de pretutindeni” care am primit scrisoarea Dumneavoastră cu ocazia, nu ştiam, „Zilei românilor de pretutindeni”. Vă mulţumesc pentru caldele urări şi îndemnuri, chiar dacă, trebuie să mărturisesc, laudele dumneavoastră sunt exagerate în ce mă priveşte pe mine, unul din românii de pretutindeni cărora vă adresaţi.

Anul V

COMENTARII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

şi dreptatea. Ce sărbătoare, vedeţi în asta? Nu e nici o sărbătoare pentru familiile despărţite, pentru fraţii şi prietenii lăsaţi în urmă, sau pentru acei “români de pretutindeni” ai căror copiii s-au spânzurat în ţară de dorul lor. Şi, în general, nu există sărbători adevărate când te afli „pretutindeni”, ci doar acasă.

Iertaţi-mă, dar nu am nevoie să-mi amintiţi dumneavoastră de „valorile româneşti”. Ocupaţi-vă de ele în ţară, acolo unde „cultura şi valorile româneşti” sunt lăsate în paragină. Şi v-aş mai ruga ceva!!! Sunteţi un reprezentant al clasei politice româneşti. Aveţi decenţa de a nu amesteca în gesturile dumneavoastră electorale amintirea „celor ce au luptat pentru libertatea poporului”. În Franţa am cunoscut un om care şi-a pierdut o mână în masacrul de la Otopeni, în decembrie 89. Lucrează acum ca magaziner la un depozit, din mila unor străini generoşi. Vă asigur că omul acesta ar scuipa astăzi pe orice discurs politicianist în care sunt amintiţi eroii din decembrie 89. Altfel, o duce bine (în curând, îl veţi putea vedea şi auzi într-un documentar TV despre Revoluţie, apropo, nu-i aşa, de cei care… „fac cinste ţării natale!”).

La sfârşit, aş vrea să vă asigur că nu mi e ruşine că sunt român. Aşa mi-am învăţat şi fetele, să nu le fie ruşine să spună de unde vin.

Singurele momente în care mi e ruşine că-s român sunt atunci când politicienii îmi vorbesc despre România. În gura lor, România pute ca o hazna infestată, din care mă bucur că mi-am salvat copiii. Ca o măsură de igienă, ar fi prea mult dacă v-aş cere să păstraţi măcar distanţa tăcerii.

Ioan – Florin Florescu

Nu am adus nici o „contribuţie” comunităţii care a binevoit să mă primească (în afară de câteva taxe), nu am afirmat prin nimic „valorile româneşti”, nu practic sport de performanţă sub drapelul ţării, iar singurul domeniu în care excelez deocamdată este livrarea de mâncare indiană la domiciliu, pentru că lucrez ca delivery driver (un fel de ospătar, am înţeles n.n.) la un restaurant dintr-un orăşel scoţian.

Alta ar fi fost însă situaţia dacă mi-aţi fi scris, dumneavoastră sau unul dintre numeroşii dumneavoastră colegi din Parlament, acum şase luni, când încă nu eram un român „de pretutindeni”, ci un român de la mine de-acasă, mai exact din Iaşi. Aş fi putut să vă răspund că sunt cercetător ştiinţific la Universitatea „Al. I. Cuza” şi că mă ocup de editarea Bibliei de la 1688, prima ediţie critică a celei mai vechi Biblii româneşti (ştiaţi că suntem ultimul neam din Europa care încă nu are prima sa Biblie într-o ediţie critică?). M-aş fi mândrit cu fetele mele, care practicau un sport de performanţă sub drapelul ţării, cum spuneţi, şi m-aş fi lăudat că am dus şi eu puţin din “graiul ţării” mele pe la Paris şi Geneva, sau că mi-am petrecut şapte ani printre vechile manuscrise româneşti, primind p en tru mu nca mea o summa cu m lau de. Da r n ici dumneavoastră nu mi-aţi scris, nici eu nu v-am răspuns. Aşa merg lucrurile, cum s-ar spune.

De ce îmi scrieţi tocmai acum, când mi-am luat lumea în cap, împreună cu ai mei, şi ne-am alăturat şi noi “românilor de pretutindeni” care îşi caută pe aiurea dreptatea pe care nu au găsit-o în ţară?

Ca să-mi arătaţi că vă pasă! Dacă vă pasă atât de mult de valorile şi tradiţiile româneşti, de ce nu mi-aţi scris, dumneavoastră sau colegii dumneavoastră, pe când eram în ţară? De ce nu m-aţi întrebat cum ne descurcăm cu nouă milioane pe lună, eu şi colegele mele, tineri doctori în filologie şi slujbaşi ai culturii române pentru care suspinaţi acum? V-aş fi rugat atunci, dacă ştiam că vă interesează atât de mult istoria neamului, să faceţi ceva pentru profesorul meu de istorie care se stinge de boală pentru că din pensia sa nu-i ajung banii de medicamente. V-aş fi chemat la Iaşi, să vedeţi cum trăieşte de pe o zi pe alta un antrenor de performanţă, pentru care s-a cântat Imnul României la Berlin, şi cum nişte copii devotaţi se antrenează să devină campioni pe podele roase şi pline de cuie ale unei săli de sport care n-a prins încă o campanie electorală. V-aş fi dus prin oraş şi v-aş fi arătat Filarmonica ieşeană, care de zece ani stă să se prăbuşească sub schele şi Teatrul Naţional întrun cub de carton. Şi la urma urmei, dacă tot invocaţi acum cuvintele lui Sadoveanu şi îndemnul „să devenim un popor vrednic”, v-aş fi spus că de douăzeci de ani mă simt, în fiecare zi, minţit, furat şi umilit în ţara mea. Şi că am obosit să devin „vrednic” printre şmecheri, canalii politice şi „băieţi deştepţi”.

Dar, repet, nici dumneavoastră nu m-aţi întrebat, nici eu nu v-am răspuns. Şi atunci, de ce v-aţi găsit tocmai acum?

Domnule senator, e un cinism fără margini să-i heretisiţi pe emigranţii români cu ocazia unei aşa-zise „Zile a românilor de pretutindeni”. Nu poate fi o sărbătoare o zi a românilor „de pretutindeni”, există doar o singură zi a românilor şi a României din care găştile politice care s-au succedat ne-au împins, pe mine şi pe alte milioane de compatrioţi, să ne luăm lumea în cap, să ne lăsăm în urmă limba, părinţii şi prietenii şi să ne căutăm pe aiurea pâinea

Cu luni în urmă, când a fost publicată Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie cronologică, 2012, de Marian Petcu, Editura Polirom, am constatat că nu se vorbeşte nimic- ca ziarist- despre Ioan Florin Florescu de la Iaşi, lucru care l-am criticat la vremea respectivă, (nu pentru că în tăcere a fost lăsată şi persoana mea). Mă bucur că a rămas pe baricade din colectivul care scria la ziarul care “stătea de vorbă cu oamenii” – astăzi pagina cititorului este numai cu numele – profesionistul Michel Astner, şi-l felicit!

Ioan-Florin Florescu a dus pe umeri întreaga povară a celor două ziare, Michel numai a paginii destinate cititorilor, iar în ea rubrica mea permanentă cu titlul “Din scrisorile, telefoanele şi audienţele zilei”. In pagină, cititorii scriau rubrici diverse, la a mea, dar şi la „repere”, „arena civică”, „asta e părerea mea”, „atitudini”, „lovitura de rever”, „ce ne mai doare”, „poştalion”, „cititorii Monitorului pot schimba lumea”, :cititorii în rubrici de ziare” (vezi volumul „Cu capul pe umărul meu… jurnalistică împreună cu cititorii” de Ion N. Oprea, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2005).

Astăzi cititorii, în democraţia deplină(!) nu mai au acces la ziar, le-a rămas doar pagina, în care scriu 2-3 profesionişti-amatori, iar ei, ca să poată schimba lumea stau pe scările instituţiilor care fac împărţirea dreptăţii dacă plătesc bine…

20

Anul V

COMENTARII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

CU MIC, CU MARE, L A Z I UA N A Ţ I O N A L Ă A R O M Â N I E I , Î N B OTO Ș A N I Ana Maria Maluş 1 Decembrie 2013. Forfota din Centrul vechi al Botoşanilor şi steagurile arborate ne-au dat tuturor de veste despre marele eveniment al acestei zile: Ziua Naţională a României. Şi e greu a descrie, în vorbe, semnificaţia acestei zile, pentru că indiferent de cât de mari sau mici suntem, tot ne va străpunge un fior când vom auzi intonarea Imnului de Stat al României, în acest cadrul oficial.

Evenimentul a debutat cu primirea oficialităţilor locale, urmată fiind de slujba de pomenire, discursuri, depunerea de coroane la Grupul statuar ,,Compania de mitraliere maior Ignat în atac”şi încheindu-se cu defilarea Gărzii de onoare, în aplauzele celor prezenţi.

Spicuim câteva vorbe din cele pe care ni le-au transmis astăzi oficialităţile locului.

Prefectul Judeţului Botoşani, Costică Macaleţi:,,1 Decembrie 1918 a reprezentat punctul final al acestui proces foarte dificil, de formare a statului român. A fost momentul când cei 1000 de delegaţi de la Alba Iulia au votat în unanimitate Unirea Transilvaniei cu România. Ceea ce s-a întâmplat atunci este şi acum exemplu că românii îşi iubesc ţara, că politicienii acestui neam, indiferent de doctrină, pot lăsa divergenţele deoparte şi se pot bucura pentru realizare unui scop naţional capital. Să ne ajute Dumnezeu să putem păstra cu sfinţenie cele câştigate cu sânge şi voinţă în toţi aceşti ani şi să ne apropiem şi mai mult de valorile pe care trebuie să le transmitem generaţiilor viitoare. De Ziua Naţională aRomâniei, vă rog să vă întoarceţi cu gândul la împlinirile anului 1918 şi să trăiţi măcar o mică parte din bucuria românilor de atunci. La mulţi ani, dragi botoşăneni!

La mulţi ani, dragi români!”

Preşedintele Consiliului Judeţean Botoşani, Florin Ţurcanu: ,,Este ziua în care s-a creat statul naţional unitar român.

Ne-am conservat, indiferent de vremuri, sufletul naţional.

Astăzi, 1 Decembrie, este ziua în care fiecare cetăţean trebuie să se simtă mândru de numele de român, să cinstească memoria celor care au luptat. Ca români trebuie să recunoaştem importanţa actului din 1918 şi avem obligaţia de

a păstra unit poporul român. Prin funcţiile publice pe care le deţinem, avem obligaţia de a-i face pe semenii noştri să fie din nou mândri de ceea ce sunt, avem obligaţia de a le implementa sentimentul de patriotism în sufletul românilor. La mulţi ani, România! La mulţi ani, Botoşani!”

Primarul Municipiului Botoşani, Ovidiu Portariuc: „Sărbătorim astăzi la Botoşani, aici în inima oraşului, lângă momunentul închinat eroilor, Ziua Naţională a României. Gândurile noastre se întorc cu 95 de ani în urmă, când la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, în faţa a peste 100.000 de oameni era proclamată unirea Transilvaniei cu ţara, fapt ce consemna făurirea statului român unitar. Această epocală realizare, încununând dorinţa de secole a românilor de a se vedea împreună între aceleaşi graniţe, a fost obţinută în urma unor uriaşe eforturi militare, politice şi diplomatice, în care întreaga naţiune a acţionat, cu vigoare şi nestrămutată credinţă în victorie, în aceeaşi direcţie, fără altă ţintă, decât deplina unitate naţională. România Mare nu este opera nici unui scriitor, nici unui om politic, nici unui partid şi nici unui guvern. Ea este opera naţiunii române, realizată întrun moment astral, printr-un uriaş efort colectiv, potenţat de afirmarea plenară a conştiinţei naţionale, controlat de fruntaşii politici şi călăuzit cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit. Cu gândul la 1 Decembrie 1918, trebuie, ca dincolo de recunoştinţa ce o datorăm făuritorilor statului naţional unitar, să ne angajăm să ducem mai departe visele acestora, să facem din România o ţară prosperă, egală pentru toţi cetăţenii ei, demnă şi puternică între naţiunile lumii. Sunt convins că noi, botoşănenii, asemeni tuturor românilor, vom face tot ceea ce ne va sta în putere pentru împlinirea acestei datorii. La mulţi ani, România! La mulţi ani, tuturor!”

Dincolo de organizarea oficială ireproşabilă a evenimentului, şi de prezenţa personalităţilor bine cunoscute, vă propunem să vă semnalăm şi prezenţa celor mai puţin cunoscuţi. Prima prezenţă marcantă e cea a ,,copilului patriot”, un Gavroche al Botoşanilor, venit împreună cu delegaţia prof. dr. Daniel Botezatu, copil care cu mândrie a purtat înfăşurat un drapel românesc în timp ce a depus o floare la monumentul

21

Anul V

COMENTARII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

eroilor. A doua prezenţă marcantă, strict în ordine cronologică, e cea a delegaţiei de la Casa Corpului Didactic, condusă de Silvia Diaconu, când o mulţime de copii, coordonaţi de prof. Valerian Ţopa au depus, cu simţ patriotic, flori. Şi ultima, dar nu cea din urmă, a fost prezenţa prof.

Mihaela Barbacaru, însoţită de asemenea de un grup de elevi, ce au depus flori. Am remarcat: prof. Mihaela Barbacaru a fost singurul profesor care a reprezentat o instituţie şcolară, respectiv Şcoala nr. 6. Pentru că dincolo de toate, acesta e obiectivul pentru care an de an se defăşoară asemenea eveniment: de a păstra vie în memorie faptele măreţe ale strămoşilor noştri! Şi cum se poate realiza acest lucru mai bine decât prin implicarea directă a elevilor în efervescenţa manifestărilor.

Post Scriptum. Am trimis spre publicare, pe 15 noiembrie, un comentariu de tip ,,rugă”, în care ostentativ am repetat termenul de curaj. Paradoxal, am ajuns să avem nevoie de curaj pentru a purta hainele naţionale, pe când americanii plătesc sute de euro pentru o ie românească! De fiecare dată istoria se repetă: comandă de coroane, depunere şi apoi le dăm găluşte, fasole, cârnaţi ca să le închidem gura şi-apoi se pleacă… Nu vreau să par absurdă, dar chiar aş avea o deosebită plăcere să văd că x,y, z, toţi fie aleşi, fie plătiţi din bani publici, au măcar iniţiativa de a fi însoţiţi la depunere de coroane de 2-3 copii îmbrăcaţi în costum naţional, dacă lor le e ruşine. Şi din respect pentru oraşul în care m-am născut am preferat să rămân pe aceste locuri, cu toate că ar fi fost un adevărat experiment un drum spre Nordul Bucovinei, unde, acolo, duminica vezi zeci de oameni roind în portul strămoşesc. Mă mai întreb: cum arată o Zi Naţională în acele ţinuturi?! Şi uite, curajos a fost doar Preşedintele Consiliului Judeţean, Florin Ţurcanu. Am spus-o şi o repet: sunt ,,atee” din punct de vedere politic, motiv pentru care îmi permit să spun: Felicitări Domnule Preşedinte, pentru curajul de a vă respecta poporul şi pentru curajul de a purta portul popular la Ziua noastră Naţională!

Felicitări profesorilor Dorina Barbacaru şi Valerian Ţopa pentru înaltul act didactic înfăptuit!

1 L U C E A F Ă R R E C I TAT = 1 TA B L E T Ă Ana Maria Maluş realitatea dură, dar adevărată: 1 Luceafăr recitat = 1 O tabletă! … În condiţiile în care materialismul

8.01.2014. // Evaluarea va fi făcuta pe 13 si 14 ianuarie de către un juriu format dintr-un profesor de limba română şi un actor. // Pe 15 ianuarie veţi primi premiile. Îmi doresc să fiţi cât mai numeroşi! Am încredere în voi! Succes!”.

E furtun(ic)ă care va presăra emoţie în memoria generaţilor actuale. Şi mulţi vor fi cei motivaţi a-l învăţa, care totodată vor rămâne şi cu o amintire frumoasă a Zilelor Eminescu 2014. Şi mulţi vor fi cei care se vor pregăti acerb pentru anul care vine!

Chiar dacă, pe ici, pe colo, regulamentul are nevoie de îmbunătăţiri, totuşi este o experienţă din care, cu toţii sperăm că primarul nostru va învăţa şi va organiza în anul următor un concurs mult mai puternic!

Iar în acest context, chiar cu preţul de a deveni plictisitoare, revin cu vechea mea idee: va avea curajul primarul nostru să întreţină publicul botoşănean cu competiţii culturale?!

atotcuprinzător are rădăcini adânci în învăţământul autohton. Cu toate acestea, e preferabilă varianta 1 Luceafăr recitat = 1 tabletă, decât varianta 1 Luceafăr recitat = 1 Range Rover!

Orişicum, este mai mult decât lăudabilă iniţiativa edilului botoşănean de a se întoarce cu faţă către cei care alcătuiesc mulţimea numită Populaţia Municipiului Botoşani!

Pe contul de Facebook, primarul Ovidiu Portariuc a anunţat că: ,,Începand cu data de 6.01.2014 te poţi înscrie prin mai multe modalităţi: mesaj pe Facebook pe contul Primaria Municipiului Botosani, sunând la Primăria Botoşani sau făcând o vizită la Primărie la camera nr. 2. Aveţi nevoie doar de nume şi prenume şi un numar de telefon. Înscrierile se fac până pe 22

Anul V

COMENTARII Răspunsul îl vom avea pe parcurs. Cert este că botoşăneni simt nevoia de a fi antrenaţi în viaţa culturală, socială, sau de orice alt fel al urbei, cum edificator e şi un comentariu postat de un ,,Botoşănean”, cu referire la concursul iniţiat: La multi ani Domnule Primar! Si la mai multe initiative de acest gen. Mai promovati si cultura nu doar imbecilitatea si prostia.

Stiu ca nu va fi pe placul multora dar … prostia doar e nemarginita. Cultura si inteligenta sunt minoritare. Felicitari inca odata!

Iar pe placul multora nu e deloc… precum spune un comentator - ,,Eminovici”: Daca tu crezi, botosaneanule, ca daca inveti o poezie, fie ea si Luceafarul, ai acumulat multa cultura, sau ca asa se promoveaza ea, atunci nu te mai baga in seama.

Probabil că acest din urmă comentator nu a recitat la viaţa lui poezii. Şi păcat, pentru că o poezie şi câteva definiţii învăţate, echivalează cu învăţarea unu comentariu!

Am avut încăpăţânarea de a învăţa Toma Alimoş, pe de rost, în clasa a 6-a. Multă cultură nu am dobândit pe loc, dar m-a ajutat enorm să obţin punctaj mare la olimpiada judeţeană, rămânând şi acum în memorie.

Dar uneori, chiar şi puţin e preferabil în loc de nimic.

Pentru că, uitaţi cum, o iniţiativă mică, aduce Botoşaniul cu Zilele Eminescu pe pagina marilor gazete naţionale! După mult timp, în care presa, fie scrisă, fie TV, a aruncat în neştire Botoşaniul în preajma Zilelor Eminescu! Şi drept dovadă, ziarul Gândul: http://www.gandul.info/stiri/primarul -din-botosani-pune-la-bataie-o-tabletaipad-pentru-copilul-care-i-spune-integralpoezia-luceafarul-cum-explica-ovidiuportariuc-regulile-concursului-11831458 Sunt ani întregi de când ştirile zilei de 15 ianuarie nu alocă deloc spaţiu Zilelor Eminescu!

Morala: botoşăneanul de rând are nevoie de cultură, are nevoie de oamenii pe care i-a votat, are nevoie de hrană spirituală: gustul unui cârnaţ îl va uita până la următoarea votare, dar gustul unui Luceafăr recitat va rezista multe mandate!

Concluzia vă rog să o desprindeţi singuri, din următoarea povestioară, ilustrativă pentru ceea ce reprezintă Zilele Eminescu în mintea publicului larg, dar majoritar: Doi tineri, el şi ea, în plimbare pe străzile botoşănene.

Ea, către el: Mă, da’ pentru ce dă primarul o tabletă unuia care recită Luceafărul? Că doar vine Anul Nou! Ce legătură are Luceafărul cu Anul Nou?!

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

„ C E N AC L U L A RT E L O R ” , O I N I Ţ I AT I V Ă C A R E TREBUIE SĂ CONTINUE LA B OTO Ș A N I …

D.M. Gaftoneanu

D

enumită iniţial „Cenaclul artelor” apoi „La confluenţa dintre arte”, întâlnirea culturală desfăşurată duminica trecută la Centrul Cultural Intercomunitar Botoşani şi (bine!) organizată de către familia Gustav şi Beatrisa Finkel a reunit un număr considerabil de oameni de cultură şi de pasionaţi de poezie, pictură şi muzică. În deschidere, d-l Gustav Finkel, directorul centrului cultural, moderatorul întâlnirii, a dat citire unui material în care a creionat profilul, opera şi personalitatea poetei Lucia Olaru Nenati, după care a invitat-o la prezidiul manifestării pentru o expunere de sinteză având arta ca temă şi un scurt recital din poemele publicate. Alături au luat loc Florin Egner, fost primar al localităţii, reprezentant al minorităţii armene din Botoşani, Andrei Paramanov, reprezentant al minorităţii ruşilor lipoveni, Gheorghe Borcoi, reprezentant al minorităţii de origine rromă, fiecare dintre aceştia cu discursuri rezumate cuprinzând aspecte concrete de interes general referitoare la problemele culturii naţionale respectiv, asupra locului şi rolului activităţii culturale a etnicilor minoritari din zona noastră.

Profesorul Victor Foca şi-a expus pe ecran o parte din tablourile trudite cu migală în binecunoscuta manieră inconfundabilă a domniei sale, găsind şi câteva cuvinte de apreciere asupra apariţiei unei noi cărţi de memorialistică a d-lui Dan Cristescu iar d-l Simon Glasberg a avut o frumoasă intervenţie pe marginea cărţii „Dragoste şi întuneric”, ed.

Humanitas, autor Amos Oz din Israel.

După un scurt crochiu umoristic „Sic transit gloria mundi!”, remember cultural in memoriam Ion Pribeagu alias Isac Lazarovici prezentat de către subsemnatul, au lecturat fragmente din compoziţiile literare proprii scriitorii Ovidiu Chelaru, Laurenţiu Maftei, Jupiter Borcoi şi Filip Militeanu.

De remarcat luarea de atitudine de genul „Fiat lux!” a profesorului Petruţ Pârvescu despre necesitatea unităţii oamenilor de cultură şi implicarea factorilor de decizie în stoparea coagulării mediocrităţii ca fenomen social: „Cultura cu cei patru stâlpi: Eminescu, Iorga, Enescu şi Luchian plus agricultura, deocamdată doar cu acestea ne putem lăuda aici în Botoşani!”

Merită subliniată prezenţa în sală şi a altor distinşi invitaţi, unii cu utile precizări pro cultura: Doina Dreţcanu, Steliana Băltuţă, Viorica Hrustovici, Romeo Ciocănea, Stelian Brânzei, Mircea Puşcaşu precum şi a tinerilor elevi de etnie rromă, adevărate talente native de interpreţi la orgă şi acordeon.

Dacă vor fi fost şi mici imperfecţiuni în derularea programului…

Asta-i bună, chiar, au fost? Una peste alta, binemeritate aplauze pentru o iniţiativă lăudabilă, binevenită şi care trebuie să continue ca mişcare culturală de masă în Botoşani…

Ars longa, vita brevis!

(D.M. Gaftoneanu, reporter ad-hoc al minorităţii iubitoare de literatură sănătoasă şi cultură autentică) 23

Anul V

COMENTARII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

U N B R AVO S M E R I TAT P E N T RU C O N S I L I U L J U D E Ţ E A N B OTO Ș A N I !

Ana Maria Maluş sinceritate, recunosc că, la auzul unor ştiri, am C ucatalogat acţiunea Consiliului Judeţean drept o

acţiunea de tip plăcinta alesului în gura alegătorului. Şi tot cu sinceritate vă spun că, după ce am scos acţiunea de la Consiliul din agenda zilei, iată că destinul mi-a adus-o, fără vrerea mea, în cale. Un drum necesar până la autogara Priscom m-a scos din casă, iar sunetele de la Consiliu m-au îndemnat să fac un mic ocol. Şi a meritat!

Prima impresie: Oameni cu zâmbetul pe buze şi cu steaguri în mână, pe care tot îi întâlneam, spre Consiliu.

A doua impresie: O mulţime de oameni, ieşiţi în stradă pentru a încheia Ziua de 1 Decembrie într-un mod mai mult decât onorabil!

A treia impresie: Feerie curată! O horă încinsă în faţa Palatului Administrativ, torţe arzând şi Orchestra Rapsozilor Botoşanilor cântând… Un moment cu adevărat patriotic, un moment pe care botoşăneni îl merită şi un moment care nu cred că are aseamăn în anii trecuţi. Încă o dată, felicitări Consiliului Judeţean şi instituţiilor subordonate pentru organizare! Felicitări Preşedintelui Consiliului Judeţean pentru iniţiativă şi pentru dorinţa de a aduce o sclipire în sufletele noastre!

(Poate că mulţi vor spune că prea multe felicitări, dar oricare din cei prezenţi în această după amiază va şti că sunt meritate cu adevărat! Şi ele provin din ,,ateismul” meu politic şi din jurământul de credinţă pe care l-am făcut oraşului şi slujirii adevărului. Până la urma urmei, poate vor înţelege aleşii că nu ne interesează culoarea sau nuanţa politică, şi cu atât mai puţin ideologia lor, ci ceea ce reuşesc ei cu adevărat să ne ofere.) Şi gândind, la modul idealist, că poate articolul meu a avut ceva ecouri, rog Consiliul Judeţean şi rog pe al său preşedinte să ofere ceea ce a promis Zilelor Eminescu.

Vă rog, aduceţi-l pe Eminescu acolo de unde a pornit (de la Centrul Istoric al Botoşanilor spre dealurile Ipoteştilor)!… şi la idealurile pentru care poetul a luptat.

Eminescu nicicând nu a creat pentru premii şi distincţii, ci a luptat pentru a rămâne în sufletele noastre dragostea de neam şi ţară!

24

Anul V

COMENTARII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

M E TA M O R F O Z A ( P OV E S T E P O S I B I L Ă ) Vasile Lefter e când au migrat tradiţionalii Moşi Crăciuni, D piaţa muncii s-a mai relaxat. Nu mi-a fost uşor

mi-au readus credinţa. A dărui nu este oare însuşi spiritul Crăciunului?

Mă simt bogat şi mulţumit sufleteşte că pot să fac mult bine oamenilor neajutoraţi. Mult mai mult bine decât în vremea când eram cineva şi eram linguşit de” tovarăşii “fără coloană vertebrală. Nu sunt un model,dar nici un boschetar pe care să-l arunci în canal. Nu judecaţi oamenii după haine!

Crăciun Fericit! La mulţi ani!

să renunţ temporar la viaţa de boschetar cu ştaif, respectat prin preajma pubelelor şi să încerc jobul de Moş Crăciun.

Oraşul întreg ştie că numele meu este Alex Boschetarul. Nimeni nu a reuşit să-l afle pe cel adevărat. Înainte de Revoluţia pusă la cale de ai noştri, eram un om important, cu funcţii în Organe, cu maşină şi gradat la scară. Prin Ianuarie 90, cineva m-a turnat la noua Putere, acuzându-mă că mi-am luat apartamentul prin şmecherii, iar maşina din dotare a fost a Partidului. Fără judecată, m-am trezit în stradă. Nevastămea a părăsit oraşul ruşinată, iar copiii nici nu au vrut să mă vadă. U n singur om din justiţie, cu discreţie a acceptat să-mi schimb numele. Aşa am devenit Alex Boschetarul, aproape celebru pentru faptele bune pe care le făceam cu bani din cerşit. Iată cum a început aventura mea de boschetar… Într-o zi friguroasă a lui ianuarie, după ce trecusem la viaţa stradală, am mers în piaţă cu gând să caut ceva de lucru.. Fiind foarte frig, am întins mâna dreaptă cu palma deschisă, pentru a-mi urmări o zgârietură mai veche. Un creştin cu dare de mână mi-a pus în palmă o bancnotă pe care aproape o uitasem. Nici nu am apucat să-i văd faţa , că a şi dispărut înainte de a rosti românescul bogdaproste, După mers, mi s-a părut a fi chiar fostul meu şef de la Organ.

Această întâmplare mi-a dat curaj. Am înţeles că nu e chiar aşa de rău să fii boschetar. Noul job mi-a impus o oarecare ţinută de lucru. Un cojoc ponosit, o căciulă sovietică prevăzută cu urechi şi nişte ochi obosiţi plini de umilinţă.

Multe zile am trăit cu teama de a nu fi recunoscut. Oricând era posibil ca un trecător să-mi spună: ’ Tovarăşe, dumneavoastră sunteţi…?”

Anii au trecut peste mine. Mi-am luat o cămăruţă la periferie. Toţi mă ştiau de Alex. Alex şi atât!

Pentru mine, Crăciunul este cel mai important moment al anului.. Am mult de lucru, sunt bine plătit şi stau de vorbă cu cei mici, dar şi cu cei mari care nu bănuiesc adevăratul meu statut social. Am un discurs frumos, plăcut urechilor! Am lucrat doar în structuri înalte, nu ? Şi totuşi…

A fi Moş Crăciun nu e tocmai o bucurie mare. Intri în zeci de case ,la bogaţi şi săraci şi vezi că oamenii o duc greu.

O dată pe an se străduiesc să ofere copiilor mici bucurii. Te plătesc pentru servicii, dar nu le este uşor. O să mă întrebaţi de ce nu renunţ la onorariu, dacă îi compătimesc atât de mult? Ei bine, am şi eu un al doilea secret .Dacă îşi permit să plătească un Moş Crăciun, înseamnă că nu sunt cei mai necăjiţi. Le iau banii cu plăcere şi sub o altă mască îi ofer orfanilor, bolnavilor fără sprijin, oamenilor străzii trăitori prin canale .Pe Alex Boschetarul o să-l vedeţi cercetând şi containerele. Ce mai contează? E celebru astăzi cazul unui american care şi-a propus să trăiască din ce aruncă alţii.

Puteam să am o casă mare şi o maşină frumoasă. Mi-am zis însă că acesta mi-a fost destinul. Se pare că greutăţile vieţii

VO I VO D U L LIMBII ROMÂNE (LA A 164-A ANIVERSARE DE LA NAȘTERE)

Ion Ionescu-Bucovu la mijloc de iarnă grea, prunc frumos ne-a fost ca dar, să se nască din genuni, printre chinuri şi amar. s-a născut din nefiinţă magul nostru cel pribeag, voivodul limbii române, să ne -ntâmpine cu drag. cum îl ştim cu ochi păgâni, plini de-amar şi suferinţi, el ne vine din bătrâni, din părinţii de părinţi. are chipul lui Orpheu şi în frunte steme poartă, ca un vechi arhiereu i-a croit limbii o soartă. a trăit cu-atâta dor, singur el tăindu-şi cale, ca o apă de izvor curgând limpede la vale. ne deschide cartea sfântă ce-a-nflorit din viul grai, iar cuvântul lui ne-ncântă cu tot raiul de pe plai. româneasca noastră fire, s-a născut dintr-un izvor: Eminescu e iubire, e şi cântec, e şi dor… luni, 16 decembrie 2013 25

Anul V

COMENTARII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

Z I L E L E T E AT RU L U I „ M I H A I E M I N E S C U ” , U N I M P O RTA N T E V E N I M E N T C U LT U R A L B OTO Ș Ă N E A N

Ana Maria Maluş Zilelor Teatrului „Mihai Eminescu” din I nacestcadrulan, care s-au derulat pe parcursul mai multor

zile, au fost prezentate spectacole montate de câteva trupe teatrale din: Bucureşti – U.N.A.T.C – „I.L. Caragiale” şi Teatrul Independenţilor Profesionişti, (Cabaretul cuvintelor), Teatrul „Tineretului” Piatra Neamţ (Frumoasa călătorie a urşilor Panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt), Teatrul Municipal „George Bacovia” Bacău (Angajare de clovn) şi Botoşani („Atelierul de Teatru” al Colegiului „Mihai Eminescu” – Şcoala lui Gufi şi,desigur, Teatrul „ Mihai Eminescu” – Buzunarul cu pâine şi Caii la fereastră) toate acestea fiind întrupări teatrale pe textele pieselor semnate de dramaturgul Matei Vişniec. În cadrul colocviului desfăşurat în ultima zi în Sala de marmură a teatrului s-au analizat coordonatele operei acestui celebru autor român, născut la Rădăuţi şi domiciliat la Paris, printr-o alocuţiune susţinută de universitara ieşeană Anca Maria Rusu. A fost proiectat, de asemeni, un film intitulat Matei Vişniec – Acasă, realizat de Andreea Ştiliuc de la TVR Iaşi.

Deoarece tema majoră a colocviului – moderat de directorul teatrului, Traian Apetrei, – dar şi a evenimentului, a fost împlinirea a 175 de ani de teatru în limba română la Botoşani şi a 55 de ani de activitate a Teatrului „Mihai Eminescu” cu trupă proprie, acestui subiect i-a fost dedicată o comunicare în cadrul colocviului, susţinută de dr. Lucia Olaru Nenati, ea însăşi fost director al teatrului într-o perioadă de mare dificultate dar şi de mare performanţă.

Domnia sa a prezentat şi cel de-al treilea volum al cărţii Istoria Teatrului la Botoşani semnată de prof. Ştefan Cervatiuc care tratează în acest tom perioada cuprinsă între anii 1925-1944. Prezentatoarea a relevat importanţa acestei lucrări pentru viaţa culturală botoşăneană şi naţională arătând că prin această demers iniţiat de către directorul teatrului, Traian Apetrei, „s-a fondat instituţia istoriei teatrului botoşănean”. A fost prezentată şi cartea La cumpăna dintre milenii de Constantin Adam de către istoricul Gheorghe Median care a arătat calităţile şi interesul autorului pentru teatrul botoşănean şi pentru temele patriotice. Cei doi autori şi-au expus punctele de vedere urmărite în cărţile lor.

După prezentarea ultimului spectacol din programul manifestării, s-a desfăşurat o „Intâlnire cu actorii din ”generaţia de aur”,cei care au început seria activităţii trupei proprii a teatrului în 1958,

dintre cei 16 de atunci fiind prezenţi acum doar trei: Ion Dichiseanu, Stelian Preda şi Sergiu Tudose, care şi-au exprimat cu emoţie sentimentele prilejuite de revederea scenei începutului. Cu acest prilej directorul actual al Teatrului „Mihai Eminescu” le-a oferit acestora Diplome de recunoştinţă, plachete aniversare şi setul celor trei volume ale Istoriei Teatrului la Botoşani, (iar doamnelor generoase jerbe florale), însemne care au fost acordate autorilor cărţilor proaspăt lansate, foştilor directori ai teatrului gazdă – în afară de Stelian Preda, fiind prezentă doar Lucia Olaru Nenati.

Aceste însemne ca şi Diplome de prieten al teatrului au fost oferite, după caz, şi altor invitaţi: critici şi cronicari teatrali (prof. univ. dr. Ştefan Oprea, Carmen Mihalache, Doru Mareş), colaboratori (Carmen Veronica Steiciuc), oficialităţi locale (în absenţă), foştilor actori: Elena Ligi, Florita Rusu, Gheorghe Geo Popa, unor reprezentanţi ai teatrului de la Cernăuţi (director Iuri Marceac) şi altor foşti salariaţi devotaţi ai teatrului. Unii dintre cei distinşi cu aceste însemne de merit au fost invitaţi să-şi exprime impresiile şi părerile pe marginea acestui eveniment. In final, s-au făcut fotografii de grup care vor figura desigur în viitoarele consemnări de istorie ale vieţii teatrale la Botoşani, acesta de acum reprezentând un eveniment de maximă importanţă şi greutate al actualităţii culturale botoşănene.

26

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

O CULEGERE DE DOCUMENTE D E S P R E AC T I V I TAT E A LUI NICOLAE IORGA (1903 – 1914)

Dan Prodan Ştefan Vergatti a îngrijit pentru tipar un lot de R adu documente româneşti, austriece, maghiare

ŞtefanVergatti, să fie un instrument de lucru util în mâna cititorilor şi să intereseze oamenii de cultură care, şi cu acest prilej, pot vedea cum truda intelectualilor a fost întotdeauna supravegheată, controlată şi îngrădită de autorităţi. (…) Nicolae Iorga (…) a reuşit să înfrunte cu succes autorităţile şi să determine un progres al idealurilor şi luptei tuturor românilor. În acest sens se poate afirma, fără a greşi, că seria documentelor din prezentul volum completează imaginea tinereţii de luptător a profesorului Nicolae Iorga, care considera atunci că avea o misiune: geneza României Mari” (p. 11).

Cele 114 documente ale volumului restitutiv pot fi grupate în mai multe tematici: 1. Atitudinea conducerii Imperiului Austro- Ungar faţă de Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor românilor: statut de funcţionare, organe şi persoane de conducere, activităţi specifice, măsuri prohibitive, congrese, mitinguri etc.: documentele n – rele 1 – 3. 5, 7, 10, 12, 67, 73, 83 – 85, 90, 91, 98, 108, 112; 2. Supravegherea / urmărirea lui N. Iorga de către Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale (DPSG): concepţia politică, culturală, naţională, activităţi diverse, colaborare cu diferite persoane etc.: documentele n – rele 4, 9, 14, 31, 33, 51, 53 – 56, 58 – 61, 64, 69; 3. România, N. Iorga şi mişcarea naţională a românilor din Imperiul Austro- Ungar: documentele n – rele 6, 8, 32, 35, 37 – 40, 63, 77, 79, 97, 102; 4. Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale (DPSG) despre cursurile de vară de la Vălenii de Munte (jud. Prahova): concepţia proiectului, organizare, desfăşurare, tematica şi calendarul conferinţelor, conferenţiari şi cursanţi participanţi, ecouri etc.: documentele n – rele 11, 12, 15, 17 – 21, 23 – 30, 80, 81; 5. Atitudinea conducerii Imperiului Austro- Ungar faţă de N. Iorga, mişcarea naţională a românilor din monarhia dualistă, cursurile de vară de la Vălenii de Munte (jud. Prahova):demersuri diplomatice, urmărire poliţienească, expulzarea lui N. Iorga din Bucovina, program, idei şi activităţi naţionaliste, pericolul naţionalist român, promovarea românismului de către N. Iorga la cursurile de vară, măsuri restrictive anti-româneşti etc.: documentele n – rele 16, 34, 36, 41 – 50, 57, 65, 66, 71, 72, 76, 78, 82, 86 – 89, 92 – 96, 99 – 101, 103 – 107, 109 – 111, 113, 114; 6. Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale (DPSG) despre organizaţii româneşti studenţeşti şi naţionaliste: documentele n – rele 22, 62;

referitoare la activităţile culturală, naţională, politică, ştiinţifică, didactică ale marelui istoric născut la Botoşani, de la începutul secolului XX, din perioada 1903 – 1914. Sursele istorice au fost adunate cu migală, răbdare şi pioşenie de acad.

Cornelia Bodea (1916 – 2010), fosta studentă şi doctorandă a lui Nicolae Iorga de la sfârşitul anilor ’30 ai veacului trecut, iar Radu Ştefan Vergatti le – a editat în volumul: Nicolae Iorga în arhivele vieneze şi ale Siguranţei regale (1903 – 1914), Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2012, 301 p. Din acest motiv, culegerea de documente este o dublă restituire a unui deceniu din O viaţă de om, aşacum a fost, atât din partea regretatei cercetătoare moderniste acad. Cornelia Bodea, cât şi din partea lui Radu Ştefan Vergatti şi a soţiei sale, avocat d-r Cristina Vergatti.

Volumul include: Cuprins (p. 5), o Scurtă lămurire, semnată de îngrijitorul cărţii (pp. 7 – 11), Listă cuabrevieri (p.

6), Lista documentelor publicate, în ordine cronologică, în număr de 114 (pp. 13 – 22), conţinutul documentelor, grupate în două Anexe temporale: I. (1903 – 1906 – 1909 ) – (83documente) şi II. (1910 – 1914)- (30 documente).Cauzele grupării documentelor în două anexe cronologice cred că au fost: Congresul de constituire a Partidului Naţionalist – Democrat (23 – 24 aprilie / 6 – 7 mai 1910), cu preşedinţii Nicolae Iorga şi A.C. Cuza, cu ziarul Neamul Românesc;accentuarea luptei naţionale a românilor transilvăneni (Conferinţa naţională a Partidului Naţional Român, la Sibiu, la 5 / 18 aprilie 1910; Memoriul cu 23 de puncte al fruntaşilor PNR adresat Guvernului ungar, la 13 / 26 septembrie 1910); revigorarea activităţii Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor românilor, care a sărbătorit ulterior, în 1911, aniversarea a 20 de ani de la înfiinţare.Radu Ştefan Vergatti a explicat, în Scurtă lămurirea sa, care suplineşte o Introducere la volum, originea cărţii, a schiţat viaţa şi activitatea acad. Cornelia Bodea, ardeleancă născută în satul Dud, com. Târnova, Jud. Arad, autoarea culegerii de documente, a precizat depozitele documentare unde au fost identificate şi de unde au fost preluate cele 114 surse istorice: din România(Biblioteca Academiei Române; Arhivele Naţionale ale României, Serviciul Municipiului Bucureşti) şi din Viena(Haus-Hof-undstaatsarchiv; Verwaltungsarchiv).

Fondurile arhivistice tematice cercetate au fost: la Bucureşti: Fondul Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale (FDPSG); Dosarul N. Iorga dinFDPSG. La Viena: Fondul DakoromänischeBewegung (Mişcarea daco – românească); Fondul GrossrumänischeTendenzen (Tendinţele pentru România Mare); FondulGrossrumänischeBewegung (Mişcareapentru România Mare); Fondul IrreddentischeAktion in Rumänien(Acţiunea iredentistă în România); Fond Ministerul de Externe Austro- Ungar / Viena, Dosar N. Iorga. „Sperăm că documentele publicate acum, a concluzionat Radu 27

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

7. Diverse, tangenţiale cu tematicile de la n – rele 1 – 6: 52, 68, 70, 74, 77.

Ar fi fost interesant de aflat atitudinea oficială şi oficioasă a conducerilor politice româneşti şi austro- ungare referitoare la: Congresul de constituire a Partidului Naţionalist – Democrat (23 – 24 aprilie / 6 – 7 mai 1910), cu preşedinţii N. Iorga şi A.C. Cuza, cu ziarul Neamul Românesc; accentuarea luptei naţionale a românilor transilvăneni (Conferinţa naţională a Partidului Naţional Român, la Sibiu, la 5 / 18 aprilie 1910; Memoriul cu 23 de puncte al fruntaşilor PNR adresat Guvernului ungar, la 13 / 26 septembrie 1910. De asemenea, atitudinea lui N. Iorga faţă de accentuarea luptei naţionale a românilor transilvăneni (Conferinţa naţională a Partidului Naţional Român, la Sibiu, la 5 / 18 aprilie 1910; Memoriul cu 23 de puncte al fruntaşilor PNR adresat Guvernului ungar, la 13 / 26 septembrie 1910. Dar aceste posibile documente lipsesc din prezenta carte. Dacă nu au fost încă cercetate, descoperite şi editate, un istoric modernist pasionat de temă poate să abordeze subiectul şi în următorii ani să ne ofere un volum de documente cu o analiză pertinentă a respectivelor secvenţe ale luptei naţionale româneşti de o parte şi de alta a lanţului Munţilor Carpaţi.

O unitate documentară din această culegere are următoarea structură: prezentarea generală / rezumatul documentului în româneşte; documentul propriu – zis în germană, română, maghiară; depozitul arhivistic de păstrare; traducerea românească a documentului străin; eventuale note explicative la subsolul paginii respective. Au fost respectate astfel normele ştiinţifico – metodologice de editare a izvoarelor istorice documentare.

Nu voi insista, cu o singură excepţie, asupra documentelor publicate în această carte. Las cititorului interesul, plăcerea şi, evident, interogaţiile apărute în timpul şi la sfârşitul citirii atente a prezentei culegeri de documente.

Repet, această carte trebuie citită! Cititorul nu trebuie să se mulţumească doar cu prezentarea generală realizată de mine!

Excepţia de care vorbeam anterior este formată din două documente referitoare la conferinţa susţinută de N. Iorga la Botoşani, la 15 / 28 iunie 1908, cu titlul / tema: „Moldova şi Bucovina noastră”.Susţinerea conferinţei şi forma afişului cu anunţul acesteia au fost perfectate de N. Iorga cu intelectualii botoşăneni încă de la începutul lunii iunie 1908. La 7 iunie (s.v.) 1908, I. Barberi din Botoşani a solicitat universitarului bucureştean amânarea susţinerii conferinţei pentru 22 iunie / 5 iulie 1908, motivând că programul zilei de 15 / 28 iunie 1908 era foarte încărcat la Botoşani (sfârşitul anului şcolar 1907 – 1908, serbări şcolare, întruniri ale cadrelor didactice etc.) – (Gheorghe Median, Nicolae Iorga şi Botoşanii. Legături epistolare, Editura Agata, Botoşani, 2006, doc. nr. 28, p. 47; afişul conferinţei, doc. nr. 38, p. 52). Primul document, o notă informativăa DPSG Bucureşti, din 15 / 28 iunie 1908, chiar din ziua conferinţei, a calificat ca „ştire tendenţioasă” informaţia referitoare la conferinţa botoşăneană a lui N. Iorga (doc. nr. 14, p. 50).Dar în noaptea de 14 / 15 iunie s.v. 1908 N. Iorga a călătorit cu trenul la Botoşani şi a susţinut conferinţa amintită.

Al doilea document este raportul ataşatului consular austriac von Wurzian către ministrul de Externe austro- ungar Alois Freiherr von Aehrenthal / Viena. Reproduc integral documentul (doc. nr. 16, p. 53). <Traducere în limba română>

Nr. 33 Iaşi, 11 iulie 1908 Prea nobile Baron!

Am onoarea să comunic cu supunere că, potrivit ştirilor din ziare, naţionalistul profesor universitar N. Iorga, la 28 octombrie a.c. (sic!)la Botoşani, a ţinut o conferinţă cu tema „Moldova şi Bucovina noastră”.

El a arătat că dacă Moldova astăzi este împărţită între mai multe puteri, totuşi românii din Bucovina, din Moldova şi din Basarabia sunt părţi ale aceluiaşi trunchi, fapt ce reiese din înfăţişarea şi conformaţia, din portul, obiceiurile şi din datinile lor. Românii ar fi predominanţi între celelalte naţionalităţi ale Bucovinei şi toată dezvoltarea acestei ţări li se datorează (!?).

Din păcate, la românii din amândouă ţările le-ar lipsi sentimentul de apartenenţă comună şi dragoste frăţească. În această privinţă, populaţia ţinutului situat la graniţa Austriei ar putea da un exemplu, între cele două ţări ar exista un contact permanent şi conaţionalii de aici vizitează des frumoasele regiuni şi monumente de cultură românească din Bucovina.

La sfârşit, conferenţiarul a îndemnat la reînfiinţarea secţiei Ligii Culturale existentă înainte la Botoşani şi a fost consultat despre aceasta. Am raportat, de asemenea,sub acelaşi număr la Bucureşti.

Primiţi…

Wurzian Domniei Sale, Alois Baron de Aehrenthal, etc. etc. etc.

Viena Documentul conţine, în primul paragraf, o greşeală evidentă de traducere a datei conferinţei: „an 28. v. Mts” înseamnă „la 28 luna trecută / anterioară” (s.n.), raportată la data documentului: 11 iulie 1908 (s.n.), şi nu „la 28 octombrie a.c.”(sic!), cum apare, total eronat şi fără logică istorico – cronologică, în traducerea românească a raportului consular, cu toate că d-l Radu ŞtefanVergatti este un germanist consacrat.

La traduceri eronate, cum a fost cea anterior prezentată, se adaugă şi alte elemente perfectibile ale cărţii: lista documentelornu conţine traducerea rezumatului într-o limbă internaţională şi nici trimiterea la pagină; unele documentenu au rezumatul iniţial de prezentare şi nici menţionată fila / filele dosarului de arhivă; cuprinsul nu este tradus într-o limbă internaţională; unele greşeli de tipar şi de traducere din germană în română; erori de machetare şi de aşezare în pagină: de exemplu, doc. de la pp. 108 – 110 trebuie aşezat corect la p. 113; lipsa indicelui antroponimic, toponimic, hidronimic; lipsa rezumatului cărţii într-o limbă internaţională;lipsa fotocopiilor unor documente reprezentative; lipsa fotografiilor reprezentative ale lui N. Iorga din perioada 1903 – 1914. Inexistenţa acestor elemente reducegradul de accesibilitate şi de utilizare rapidă a cărţii în România şi în străinătate.

Depăşind imperfecţiunile enumerate anterior, rezolvabile relativ uşor într-o eventuală ediţie a II-a, cartea prezentată în rândurile anterioare este importantădin mai multe puncte de vedere: oferă cercetătorilor şi interesaţilor de istoria modernă românească, iorgologilor, izvoare istorice indispensabile pentru studiul unui deceniu foarte agitat din viaţa şi activitatea complexă, multi- sectorială, a lui N. Iorga; publică izvoare istorice inedite despre istoria mişcării naţionale româneşti în deceniul anterior declanşării Primului război mondial; conturează mai bine imaginea supravegherii 28

Anul V

COMENTARII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

de către cercurile conducătoare şi organele represive austroungare a mişcării naţionale unioniste româneşti din Transilvania şi Bucovina şi a unor lideri ai acesteia din România Mică: în cazul acesta, N. Iorga; prezintă informaţii despre activitatea operativă poliţienească de supraveghere permanentă a lui N. Iorga şi de întocmire a dosarului specific de urmărire;completeazăevoluţia promovării sentimentului

naţional patriotic românesc prin cultură istorică; contribuie la construirea imaginii veridice, genetice, permanente, a lui N. Iorga de APOSTOL NAŢIONAL.Aşteptăm cu nerăbdare, în anii următori, conform promisiunii lui Radu ŞtefanVergatti,editarea volumului de documente ruseşti referitoare la N. Iorga, la începutul secolului al XX-lea, majoritatea izvoarelor istorice fiind emanaţia Ohranei ţariste.

P E R S O N A L I TAT E A A R H E O L O G I C Ă A J U D E Ţ U L U I B OTO Ș A N I

Dan Prodan foarte recentă O editori ală ne

apariţie permite formularea unor consideraţii referitoare la personalitatea arheologică a Jud. Botoşani (cu fostele ţinuturi şi judeţe Botoşani şi Dorohoi). Ne referim la Repertoriul arheologic al Judeţului Botoşani, realizat de Octavian Liviu Şovan, proiect editorial finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional, Botoşani, 2013, 499 p. (Editura şi Tipografia PIM, Iaşi). Prezenta lucrare are la bază Repertoriul arheologic al Judeţului Botoşani, realizat de Alexandru Păunescu, Paul Şadurschi, Vasile Chirica, vol. I, Bucureşti, 1976, care poate fi considerat ediţia I, cu augmentările şi actualizările ulterioare ale primilor doi autori, publicate în Hierasus, V – X, 1983 – 1996, Botoşani. Astfel, monografia de faţă, completată şi actualizată de arheologul d-r Octavian Liviu Şovan, poate fi considerată ediţia a II-a, la distanţă de patru decenii de prima, realizată conform standardelor profesionale arheologice şi tehnologice de la începutul secolului XXI şi mileniului III. Contribuţia arheologică cuprinde două părţi distincte, dovadă a prezentării moderne: cartea propriu-zisă (partea tipărită) şi CD complementar (suportul informaţional). Partea tipărită cuprinde: Cuvântul – înainte, scris de d-r Vasile Chirica, singurul „supravieţuitor” al echipei autorilor ediţiei I a Repertoriului din 1976, pp. 1 – 2; Introducere semnată de dr Octavian Liviu Şovan, pp. 3 – 8; Istoria proiectului Repertoriului arheologic al Judeţului Botoşani, schiţată de Bogdan Şandric, pp. 9 – 15;Corpusul descoperirilor, pp. 17 – 482, realizat de O.L. Şovan, care include 78 de aşezări, comune, târguri, oraşe, cu diverse situri arheologice; Bibliografia utilizată la realizarea cărţii, pp. 483 – 498; Lista prescurtărilor folosite, p. 499. În Cuvântul – înainte, d-r Vasile Chirica a enumerat câteva elemente de noutate ale prezentului Repertoriu: Jud. Botoşani a fost prima unitate administrativ – teritorială românească care şi-a alcătuit propriul profil arheologic. O.L. Şovan, cu prezenta contribuţie, este un deschizător de drumuri, la propriu şi la figurat, pe câmpul arheologic românesc; de asemenea, autorul Repertoriului…, 2013, a realizat o bază de date arheologice aproape completă despre Jud. Botoşani; şi nu în cele din urmă, a corelat textul istorico – arheologic al cărţii cu hărţile geografice de pe CD – ul complementar.

O.L.Şovan a radiografiat structurile cronologice, geografice, materiale, spirituale etc. ale celor 1.802 situri arheologice explicitate în Repertoriu, din Paleoliticul mijlociu

29

(Musterian- aprox. 65.000 – 35.000 î.Hr.) până în evul mediu târziu (secolul XVIII)- (pp. 7 – 8). Arheologul botoşănean a considerat că a atins finalităţile demersului său ştiinţifico – geografico – administrativ derulat timp de peste două decenii: crearea bazei tematice de date – tip repertoriu; accesibilizarea acesteia utilizării administraţiei publice locale; instrument indispensabil de lucru pentru specialiştii şi curioşii de arheologie, istorie locală sau regională. Autorul a folosit şi izvoarele cartografice adecvate: hărţile cadastrale ale comunelor, la scara 1:10.000; harta topografică, la scara 1:25.000; la acestea s-au adăugat imaginile din satelit ale aplicaţiei GoogleEarth. O.L. Şovan a propus, pentru orizonturile cultural – arheologice studiate şi prezentate în Repertoriu, o cronologie actualizată, îndrăzneaţă în unele privinţe (pp. 6 -7), care ţine seamă de realităţile concrete istorice botoşănene şi nord-moldave, începând cu paleoliticul mijlociu (Musterian) şi terminând cu epoca medievală târzie, plasată tematic de autor între „secolele XIV- XVIII, cu 313 situri” (p. 7), dar obligatoriu de corijat în „secolele XVII – XVIII”.

Bogdan Şandric, analist – arheolog şi specialist GIS la CIMEC – Institutul de Memorie Culturală – Bucureşti, a prezentat Istoria proiectului Repertoriului arheologic al Judeţului Botoşani – RAJBT, punctând obiectivele şi coordonatele proiectului conex GIS (Geographic Information System) – SIG (Sistemul Informatic Geografic) pentru Proiectul RAJBT, materializate în hărţi 2D pentru fiecare unitate administrativ – teritorială (UAT) din Jud. Botoşani, hărţile interactive ale acestora, aflate pe CD care însoţeşte volumul tipărit (pp. 9 – 15).

Corpusul descoperirilor (pp. 17 – 482) cuprinde 78 de UAT ordonate alfabetic: municipiul Botoşani, oraşe (Dorohoi, Darabani, Flămânzi, Săveni, Ştefăneşti) şi 72 de comune. În cadrul fiecărei UAT există mai multe localităţi, cu diferite situri arheologice, iar în municipii şi oraşe există, de asemenea, diverse situri arheologice. Fişa de identitate („cartea de vizită”) a fiecărui sit arheologic are următoarea configuraţie: X. Localitate: …..; - Cod RAN: …..; - Cod LMI: …..; Localizare: - Punct (Toponim): …..; - Parcelacadastrală: …..; - Long.: ..0..’..’’, Lat.: ..0..’..’’; - Observaţii: …; - Reper: …;

Anul V

COMENTARII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

- Stare de conservare: …; - Factori de risc: …; - Andescoperire: …; - Descoperitor: …; - Cercetare: peHartatopografică a României, scara 1:25.000; Descoperiri:

Prutului, şi ale Movilei Ciritei de la Cotârgaci, com. Roma, Jud, Botoşani.

Câteva aspect perfectibile ale Repertoriului trebuie însă avute în vedere: înfişele unor situri arheologice trimiterile bibliografice sunt incomplete, greşite sau inexistente în Bibliografie; contribuţiile din Bibliografie sunt derulate fără marcatori grafici sau numerici, ceea ce îngreunează consultarea lor; unele abrevieri din paginile cărţii sunt neincluse în lista specifică; însumar, localităţile inventariate nu sunt numerotate, îngreunând consultarea şi relaţionarea lor în sistemul UAT; un rezumat într-o limbă străină era necesar pentru înlesnirea accesului consultării Repertoriului de către arheologii şi istoricii străini; de asemenea, era necesar un Index toponimic, hidronimic, antroponimic, pentru o rapidă orientare în paginile lucrării, deoarece cuprinsul şi hărţile de pe CD -ultematic nu pot suplini lipsa acestui instrument de lucru obligatoriu în orice Repertoriu serios. În concluzie, o lucrare multa şteptată editorial, necesară, utilă, practică,pentru o generaţie de arheologi, istorici, cercetători, interesaţi de arheologia-istorialocală, zonalăBotoşani, realizată la nivelul informativ – tehnologic al începutului secolului XXI şi al mileniului III. Înacelaşi timp, un exemplu de (foarte) bună practică arheologico-istorică, ce trebuie, repet: trebuie! urmat de arheologii-istoricii “locali, zonali, judeţeni”, pentru a realiza şi a publica cartea de vizităpersonalitatea arheologică a jud. … . Atunci vom avea un corpus complet al Repertoriilor arheologice ale judeţelor României, un instrument de lucru şi o bază de date arheologico-istorico-geografică fundamentale pentru conturarea profilului tematic al fiecărui judeţ, în particular, al României, în general.

Nr. Crt. Tip descoperire Perioada Cultura Fazaculturală 1.

…

…

…

…

Bibliografie: ….

Nu voi insista asupra acestui imens material informativ.Recomand direct arheologilor, istoricilor, profesorilor, studenţilor, interesaţilor de arheologia-istoria Jud.Botoşani, să parcurgă lucrarea cu răbdare şi atenţie, avândpe monitor hărţile UAT respective.

Repertoriul se încheie cu Bibliografia cu 363 titluri (pp. 483 – 498) utilizate de autor în lucrare, cu Listaprescurtărilor (p. 499).Deosebit de sugestive sunt şi imaginile color de pe coperţile cartonate I şi IV ale cărţii.

Astfel, pecoperta I apare imaginea Dealului Bobeica, cu şanţul şi valul de pământ ale Cetăţii I geto-dacice de la Stânceşti, com. Mihai Eminescu, zona de SV, din secolele VI – IV î.Hr. Înacel sat am copilărit, iar zona celor două cetăţi geto-dacice am străbătut-o de mii de ori şi sper să o mai parcurg în următoarele decenii. Câmpul deschis al unei cetăţi şi pădurea crescută în perimetrul celeilalte, delimitate cu şanţuri şi valuri de pământ care se mai păstrează bine până astăzi, te transpun într-o lume imaginară acum, reală cu douămileniişijumătate în urmă, contemporană cu Atenalui Solon – Pericleşi cu Roma primului secol republican. Coperta IV include fotografii ale sitului paleolitic de la Mitoc-Malul Galben, pe malul drept al

D U I O S A L . D. F U N D U I A N U P R I N T R E SIMBOLURI TRECE…

Georgică Manole spunea că „după modul nostru obişnuit de a C ineva gândi, noţiunea de simbol s-ar afla undeva,

în plimbările noastre peripatetice prin spaţiul sucevean!), Al. D. Funduianu nu şi-a trădat niciodată marile iubiri: matematica şi poezia. Caracterizat de o gândire rotundă, bine ancorată în cărţile scrise şi publicate până acum, un observator atent poate constata că are ştiinţa de a ieşi dintr-o banală liniaritate a temperamentului. În afară de singura şi ceţoasa mea tentativă de a-l localiza, cu ceva timp în urmă, în Marele Imperiu al Tăcerii, o mare greşeală în fapt, niciodată nu mi-am mai propus să-l încadrez într-o schemă, fiindcă el nu este numai al ştiinţei, numai al literaturii, numai al Ţării Candorilor… El este al tuturor.

Al. D. Funduianu este omul unei culturi deschise, iar liniştea lui interioară vine tocmai din acel dezgheţ ideologic pe care mulţi nu l-au avut şi nu-l au nici după Revoluţie. Şi-a pietruit cu migală traseul intelectual fără a călca pe valorile altora, fără a distruge personalităţi, fără a neglija pe cineva în avantajul său. Altruismul, atât de specific spiritelor nobile, îl transformă într-un veritabil om al cetăţii, pe care se poate baza cu asupra de măsură cei din jurul lui. Direcţiile sale de bază: matematica, poezia, vocaţia de ziditor de reviste, constructor de personalităţi, istoria culturii şi familia. Dinspre toate acestea vine cartea în discuţie.

izolată într-un empireu solemn, unde arareori ar veni să o viziteze câţiva curioşi”. Al. D. Funduianu a înţeles greşeala pe care mulţi am putea-o face şi ţine să ne atenţioneze: „Dincolo de explicaţiile docte şi sofisticate din dicţionare, înţeleg prin simboluri: litere – cuvinte, cifre – numere, cuantificatori, figuri geometrice etc. Dar SIMBOLURI sunt şi marile personalităţi ale culturii, ştiinţei, sportului…”.

Una este să vorbeşti despre Solomon Marcus, spre exemplu, în plan ideal, din cele auzite şi citite, apelând la meditaţie şi analogie, şi alta este să-l cunoşti, să stai faţă în faşă cu el. La Al. D. Funduianu, autorul recentei cărţi intitulată „Prin şi printre simboluri” ( Editura „Taida”, Iaşi, 2013, 150 p. ), nu e vorba de simboluri teriomorfe, nictomorfe sau cum s-or mai clasifica ele, ci de om ca simbol extras din omul comun. Acel om capabil să aspire la măreţia geniului. Pliat pe această filosofie i-a descoperit pe Nicolae Teodorescu, pe Radu Gologan, pe Octav Onicescu, pe Solomon Marcus sau pe Dan Brânzei.

Locuitor al Ţării Candorilor, ajuns la vârsta de 60 de ani ( vai, ce tineri şi naivi eram cândva, cu mulţi ani în urmă, 30

Anul V

COMENTARII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

Înainte de a scrie despre simboluri, Al. D. Funduianu este, la rândul său, un simbol. Se mişcă lejer printre marii matematicieni ai ţării, stă de vorbă cu ei şi, în secţiunea de interviuri, dă măsura talentului său de a scoate de la intervievaţi acel grăunte de aur al sistemului lor filosofic. Prin calitatea întrebărilor, prin trecerea silenţioasă spre toate componentele artei şi ştiinţei, interviul pe care îl ia lui Solomon Marcus pune în evidenţă erudiţia celui care conduce discuţia..

Divinitatea l-a pus în faţa unor întâlniri benefice construcţiei viitoare a personalităţii sale: 1. elev al Liceului „A. T. Laurian”; 2. întâlnirea cu profesoara de matematică Elena Ciobanu, care i-a fost şi dirigintă; 3. participarea, acum 40 şi ceva de ani, la Botoşani, la lucrările primei Consfătuiri Naţionale de Istoria matematicii, unde avea să fie fascinat de intervenţia lui Caius Iacob; 4. întâlnirea cu „Gazeta Matematică” la care avea să colaboreze; 5. posibilitatea de a fi martorul sărbătoririi a două centenare: al „Gazetei Matematice” (în 1995) şi al „Societăţii de Ştiinţe Matematice din România” (în 2010); 6. alegerea sa, alături de personalităţi marcante ale matematicii româneşti, în 1995, în Consiliul „Societăţii de Ştiinţe Matematice din România”; 7. alegerea sa ca membru în echipa de conducere a Filialei Botoşani a „Societăţii de Ştiinţa Matematice din România”, echipă ce gravita în jurul recunoscutului profesor Artur Bălăucă; 8. bucuria întâlnirii cu poezia şi găsirea acelui punct de echilibru, ca rezultat al intersecţiei dintre matematică şi literatură; 9. bucuria transcenderii în infinit prin matematică şi poezie, dar şi a opririi la poarta infinitului prin studiul fizicii, ştiind că fizica acceptă greu să lucreze cu infinitul; 10. puterea de a accepta să fie dominat de un patriotism local benefic (vezi admiraţia pentru matematicienii originari din Botoşani) fără a impieta meritul celor originari din alte părţi etc.

Capitole precum „Şanse istorice”, „Laudă cărţii”, „Micro-profiluri, mari personalităţi”, „Oameni cu idei – trei interviuri cu mari matematicieni”, „Manifestări ştiinţifice” şi „Conexe – Al. D. Funduianu-60”, pun în evidenţă un mare aristocrat al gesturilor. „Prin şi printre simboluri” este cartea unui matematician, la rândul lui, care, faţă de alţii, adaugă rigorilor multă candoare, ceea ce duce la umanizarea conceptelor. Când l-am rugat să-l umanizeze pe „radical din doi”, a făcut-o cu uşurinţa poetului – matematician, iar când l-am rugat să-mi spună câtă poezie este într-o oră de matematică ţinută „la opt”, a făcut-o cu graţia matematicianului – poet.

Nu întâmplător profesorul Mircea Trifu, Secretarul general al „Societăţii de Ştiinţe Matematice din România” spune despre autor: „Profesorul Al. D. Funduianu este, fără îndoială, unul dintre cei câţiva autentici pasionaţi de Istoria matematicii româneşti, din ţară. Cronicile, evocările şi interviurile domniei sale, strânse acum într-o carte, sunt scrise cu mare aplicare către informaţia corectă. Sunt evocate – cu căldură şi înţelegere – istorii, mai mult sau mai puţin cunoscute, ale vestitei reviste „gazeta Matematică” sau ale Societăţii de Ştiinţe Matematice din România, ambele trecute de centenar, figuri luminoase ale unor mari personalităţi ale matematicii româneşti născute pe meleaguri botoşănene, activităţi deosebite ale Filialei Botoşani a S.S.M.R. etc. Acele istorii, acele personalităţi şi acele evenimente pe care autorul le consideră purtătoare de SIMBOLURI, în măsura de a defini şi întreţine o tradiţie.”

Cartea aceasta îmi dă convingerea că Al. D. Funduianu va evada mai des din Ţara Candorilor fiindcă, în ciuda celor 60 de ani, vorba cuiva, „n-a înghiţit tot timpul”.

„DESTINE ȘI IUBIRI”

Traian D. Lazăr ntr-o epocă în care prozatorii promovează, cu

construcţiei romaneşti cu „înmănuncherea de povestiri” a Ruxandrei Cesereanu, „Un singur cer deasupra lor”, ed.

Polirom, 2013. Gabriel Dimisianu, în „România literară” nr.

32/2013, apreciază că aceste povestiri nu comunică între ele prin protagonişti, „ci prin sensuri, prin faptul că, însumate, conduc la imaginea unei lumi coerente, a unei societăţi, a unei umanităţi cu existenţă istorică” , argument care îl determină să fie de acord cu Ruxandra Cesereanu că „secvenţele narative de sine stătătoare” ale cărţii ei, constituie un roman.

Clasicismul construcţiei romaneşti a lui C. Adam reiese şi din preocuparea pentru precizia şi claritatea naraţiunii, conturarea personajelor, limba folosită, etc. C. Adam nu practică însă, un neoclasicism simplist. Tentaţiile inovării şi ale experimentului, nu-l ocolesc cu desăvârşire.

Romanul are două nivele de lectură. Primul palier, în cheie filozofică, merge pe linia unor abstracţiuni cu caracter de generalitate, Iubirea şi Destinul. Cel de al doilea, concretizează abstractul într-o multitudine de ipostaze,

Î asiduitate, inovaţia şi excepţia în temă, intrigă,

personaje, tehnică a scriiturii, etc., semnalăm apariţia unei cărţi care, din toate aceste puncte de vedere, se situează în limitele naturalului şi normalului. Ne referim la cartea d-lui Constantin Adam, „Destine şi iubiri”, ed. Agata, Botoşani, 2013.

C. Adam nu scrie pentru a obţine graţiile criticii literare prin artificii novatoare. El scrie pentru cititori.

Preţiozităţii alambicate, destinată puţinilor aleşi, el îi preferă echilibrul şi eleganţa clasicismului. O dovadă a acestui clasicism în reluare este construcţia cărţii, amintind de „Adam şi Eva”. La Rebreanu, grupajele narative, în număr de 7, cu personaje distincte, sunt legate unitar prin ideea reîncarnării (metempsihozei). C. Adam procedează aproape similar. Cele 3 nuvele aparent independente (Timpul florilor, Regăsirea, Logodnica) din cartea sa, formează, în fapt, o unitate, un roman, având ca liant Iubirea şi Destinul.

Cartea d-lui C. Adam se situează pe acelaşi trend al 31

Anul V

COMENTARII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

Tamara îşi exercită rolul de dirijor al cuplului destinat fericirii şi reuşeşte.

Purtător de cuvânt (ar trebui să zicem ofiţer de presă?) al strămoşului său, Adam I-ul, care nu s-a dezis de Eva, nici după ce, prin izgonirea din Rai, a avut dovada incompetenţei (aventurismului) acesteia, autorul respectă învăţătura biblică.

Bărbaţii din carte trebuie să fie şi sunt, cu mici abateri, ascultători. Cei neascultători, sunt aspru pedepsiţi: nu mai sunt acceptaţi în duet de Eva lor exigentă, chiar dacă se căiesc şi pocăiesc (cazul Lisandru- Nataliţa). Dar nici Evele prea intransingente nu au un Destin fericit. Rămân singure, până la ivirea unui Adam obedient, iar după dispariţia (decesul) naturală a acestuia (cuplul Nataliţa-Remus) vieţuiesc într-o singurătate obositoare şi au un sfârşit tragic.

Sunt penalizate astfel pentru că nu-şi îndeplinesc rolul biblic de a „înmulţi lumea şi a umple Pământul” şi de a dirija cuplul. Acest tip de Evă (Nataliţa) acceptă parteneriatul cu oarecare indiferenţă.

Cererii în căsătorie formulate de Lisandru îi răspunde „Nu zic, nu!”, iar celei din partea lui Remus, „Nu zic „Da”, dar nici „Nu”.

Nataliţa pune pe prim plan propria realizare profesională, nu menţinerea şi consolidarea cuplului (familiei), se disociază de „îndrumarea” partenerului, iar când acesta evoluează nesatisfăcător, nu este interesată să-l aducă pe calea cea bună, chiar dacă Lisandru se arată dispus să fie tutelat.

Singurătatea, traiul de unul singur, este şi Destinul bărbatului ezitant, „care nu ştie ce vrea” în acţiunea de constituire a cuplului. Fata (Sabina) ştie şi îi explică şi bărbatului-băiatului (Virgil): „Când îţi place de cineva, nu trebuie să te laşi închingat de părerile celorlalţi, nici chiar de ale părinţilor. Din prea multă dragoste pentru progenitura lor, pot greşi iremediabil. Ei nu mai sunt în pas cu evoluţia copiilor lor, văd lucrurile aşa cum au apucat ei. Dacă tu greşeşti, e numai greşeala ta, altfel eşti predispus să învinuieşti şi pe alţii. Şi nu trebuie să fii laş. Ai curaj şi recunoşte-ţi fapta. Asumă-ţi întreaga răspundere.

Suporţi mai uşor consecinţele.” (p.261) Ezitările repetate ale partenerului, care nu face pasul hotărâtor la timp, nu-l pot duce decât la logodna cu … profesia.

Prima nuvelă a cărţii ilustrează sugestiv, rolul partenerei feminine în evitarea singurătăţii, prin constituirea unui nou cuplu. Iubirea, ca şi Ianus, are două feţe. Când un cuplu apune, un altul se naşte. Ieşirea dintr-un cuplu consacrat religios este un păcat. Dar, un păcat chiar mai mare, este să-ţi iroseşti viaţa fără iubire, în singurătate.

Partenera feminină a cuplului Tache – Amelia, în curs de constituire, decide că, imperativul „viaţa trebuie trăită”, are prioritate: „Înţeleg să mă duc la Dumnezeu cu toate păcatele mele … Şi nu le neg. Eu sunt un pământean păcătos. La marea judecată sunt şi fapte iertabile, cele făcute din dragoste.” (p.35) Ca şi cum n-ar fi suficient de complicat, asupra Destinului Iubirii şi cuplului îşi pun amprenta nu doar calităţile şi defectele partenerilor, ci şi … Istoria, împrejurările în care acesta există.

Autorul creionează, (sau ar trebui să spunem

înlesnind receptarea de către cititor. La nivelul textului, modernismul este promovat prin intertextualitatea bogată, unii ar putea zice chiar excesivă. Sursa acesteia se află în istoria formării personalităţii autorului. Este o plăcere să constaţi că, într-o epocă de accentuată şi strictă specializare, mai există oameni de formaţie multiplă, renascentistă sau, dacă preferăm un termen recent, înzestraţi pentru transdisciplinaritate. Constantin Adam a fost şi este, actor, regizor tehnic, colecţionar de „vechituri”bibliofile, grafician, memorialist, filozof, poet (în secret) şi, evident, prozator. O parte din aceste înzestrări native sau dobândite prin educaţie, l-au ajutat să creeze şi se regăsesc în cartea menţionată.

Proza autorului etalează un lirism de bun nivel estetic, puternic susţinut prin grupaje de versuri. Probitatea îl determină să ne dezvăluie că „majoritatea versurilor sunt de Ion Caraion”. Procedeul compoziţional atestă, ori neîncrederea autorului în propriile resurse lirice, ori un respect supradimensionat faţă de înaintaşi, ceea ce conţine riscul epigonismului.Cum însă şi mai frecvent recurge la folosirea semnelor grafice ale citării, uneori indicând şi sursa, pentru referinţele de intertextualitate din cele mai diverse domenii, ar putea fi vorba doar de un act de prudenţă, în această epocă în care acuzaţiile de copy-paste curg neîncetat. Preferăm a crede că autorul este un novator îndrăzneţ, ce experimentează o nouă formă de roman, un roman-studiu asupra Iubirii şi Destinului, ipoteză susţinută de prezenţa în text a numeroase şi consistente trimiteri (citate) din poezie, proză, muzică, filozofie, arte, etc.

Folosirea unei limbi române clasice, în care sunt ecouri humuleştene („Bunătatea se educă şi ura se cultivă” „În ţara surzilor e de preferat să fii mut”) şi eminesciene („Am fost să ascultăm pădurea”) presărată cu regionalisme autentice, nu-l împiedică pe C. Adam să inoveze în planul expresivităţii („copacii cântă nocturne în acompaniament de privighetori”, „eram un mugur primăvăratic pe arborele vieţii”, „dimineaţa înecase văzduhul de strălucire”, etc.)

Romanul brodează pe o temă veche de când lumea, Iubirea, drapată într-o haină filozofică la fel de antică, Destinul, văzute prin ochii şi consemnate prin pana unui clasicist.

Iubirea, acest sentiment născut odată cu Adam şi Eva, presupune existenţa cuplului bărbat-femeie. Acesta este personajul central al cărţii, întruchipat în principalele binoame: Tache – Amelia; Nataliţa – Lisandru; Tudor – Tamara; Virgil – Măriuca.

Destinul este fixat de Divinitate, dar se înfăptuieşte prin acţiunile omului. În Iubire, Destinul este rezultanta raporturilor din cuplul de îndrăgostiţi. Concepţia autorului privind raporturile din cuplul Iubirii este exprimată de bătrânul preot Pavel Ciudin, simbol al validităţii ei sapienţiale şi religioase, în sfatul către Tamara: „Bărbaţii în general multe spun, dar femeia deşteaptă se face că nu le aude. Femeia este o fiinţă mai domestică, stă mai mult acasă, ştie mai bine nevoile casei, de aceea se spune că bărbatul este opera femeii lui. Fă din Tudor bărbatul pe care ţi-l doreşti şi veţi fi fericiţi.” (p.169) Cu inteligenţă şi perseverenţă, 32

Anul V

COMENTARII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

tastează?) timpul istoric al naraţiunii, prin notaţii fugare sau scurte sinteze. Notaţiile sunt neutre: „… povesteau că la Flămânzi au fost răzvrătiri ţărăneşti împotriva arendaşilor şi că au fost şi împuşcaţi.” Sintezele, în schimb, devin adevărate imprecaţii privind „teroarea Istoriei” asupra destinului individual şi social: „După model rusesc, ţăranii erau <convinşi>, obligaţi să-şi unească pământurile în colective, iar pentru cei mai îndârjiţi, mai greu de păcălit, în aşa-zisele întovărăşiri.” Etc. Sintezele istoriei sunt menite a contura fundalul tabloului în care evoluează personajele şi a clarifica cititorului, impactul Istoriei asupra Destinului acestora. Cele mai impresionante pagini ale cărţii redau modul în care Teroarea Istoriei se răsfrânge în destinul îndrăgostiţilor, bărbaţi şi femei. Războaiele rup temporar ori definitiv cuplurile, schimbările teritoriale şi de regim politic au efect devastator asupra Iubirii copleşind-o sau impregnând -o negativ. Tragismul numeroaselor detalii ale acestui tablou existenţial izvorăşte oare din faptul că, în secolul trecut, perioada temporală a intrigii cărţii, dăinuirea poporului român şi deci a personajelor a stat precumpănitor sub semnul vitregiei Istoriei? Ori autorul a ales această nuanţă coloristică

în zugrăvirea Destinului Iubirii, ştiind că tragedia are valenţe impresioniste, mai puternice decât fericirea.

Autorul nu urmează întru totul abordarea la modă a raportului dintre Istorie şi Om (poporul român în sec. al XXlea), care se referă, aproape exclusiv, la „pătimirile” noastre sub Urgia Istoriei. Destinul unora dintre Iubirile cărţii ne sunt înfăţişate şi prin prisma Favorurilor Istoriei. Înfăptuirea Unirii din 1918 dă, la nivelul individului, noi ipostaze ideii unităţii naţionale: se realizeză căsătorii între persoane din provinciile istorice româneşti separate artificial până atunci, profesia îi poartă pe românii dintr-o provincie în alta, călăuzite de autor, ca un adevărat ghid turistic, eroii cărţii cunosc încântătoare frumuseţi naturale şi urbanistice din întreg teritoriul românesc. Moartea lui Stalin şi schimbările politice următoare au înlesnit reluarea legăturilor dintre românii basarabeni, trăitori de o parte şi de alta a Prutului, etc. „Destine şi iubiri” este o carte atractivă prin concretul şi varietatea existenţelor umane, redate expresiv de către autor, ca şi prin meditaţia filozofică pe care o generează.

PAT R I M O N I U L C O M U N I TA R A R M E A N D I N B OTO Ș A N I ( S E C O L E L E X V I – X X )

Dan Prodan u pot să prezint o nouă carte din seria, deja N cunoscută şi apreciată în Botoşani şi nu numai,

duce în alte părţi, dar au adus atâtea încât fiecare loc important în oraş poartă amprenta lor durabilă: case, astăzi monumente de arhitectură urbană; biserici monumentale; străzile armene şi spaţiile comerciale cu beciurile boltite în Piaţa Târgului; cimitire cu monumente funerare unice în Moldova; Piaţa Mare a oraşului. Armenii botoşăneni, prin eforturi prometeice, dar şi prin mijloace atât de comune, au înălţat condiţia oraşului Botoşani, care fără armeni ar fi rămas un loc mult mai puţin cunoscut”.O referire punctuală trebuie făcută la primarii armeni ai localităţii Botoşani, din ultima treime a secolului XIX şi prima jumătate a celui următor: Gheorghe Ciolac (1867, 1872), Ilie (Luţă)Ciolac (1890, 1898), Christian (Cristea) G. Ciomac (1927, 19281929), Ioan Missir (1931, 1941 – 1943).

Al doilea titlu din decalogul istoriografic armenesc este: Biserica armeană din Botoşani, o existenţă de peste şapte secole, Tipografia Mediator, Botoşani, 2012, 122 p.

Folosirea singularului în titlul cărţii face trimitere la instituţia bisericii armenedin Botoşani şi nu la biserica armeană ca element arhitectonic, pentru că autorii prezintă trei lăcaşuri de cult armeneşi o mănăstire ortodoxe din Botoşani. Prima dintre ele este biserica Sfânta Maria (Sfânta Născătoare), construită în „1350”, conform părerii autorilor. Al doilea edificiu religios este biserica Sfânta Treime din Botoşani, construită din lemn în 1655 şi din piatră în 1795. A treia biserică este Buna Vestire a cimitirului armenesc Eternitatea din Botoşani, construită în 1884. Cazul particular a fost biserica de lemn şi mănăstirea armenească Sfântul Axtentie din Botoşani, cu activitate religioasă între anii 1560 – 1655. Şcoala armeană din Botoşani, o existenţă de şapte secole, Tipografia Mediator, Botoşani, 2012, 22 p., este titlul

O istorie ilustrată a oraşului Botoşani locuit de armeni, a celor doi intelectuali botoşăneni, Viorica Popa (fostă bibliotecară la Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” din Botoşani) şi Florin Simion Egner (fost primar al oraşului Botoşani, în perioada 2000 – 2004, ulterior consilier local), urmaşii unor importante familii armeneşti din Botoşani şi, respectiv, Săveni, fără a nu face o scurtă trecere în revistă a titlurilor anterior editate, subsumate amintitului proiect de cercetare şi de recuperare culturală, etnică, identitară. Astfel, importantul proiect istoriografic cu titlul amintit anterior, a fost structurat în zece cărţi sau capitole, cum le-au numit autorii. Până în decembrie 2013 au fost editate cinci cărţi, celelalte aflându-se deja la tipar sau în stadiu final de elaborare, pe masa (tastatura calculatorului!) autorilor. Cele prime patru titluri, în ţinute grafice foarte bune, imprimate pe hârtie semi-velină, cu imagini, hărţi, grafice etc. color şi albnegru, lansate oficial la Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” din Botoşani (Secţia de împrumut elevi – Cabinetul de Numismatică), la 14 mai 2013, au fost: Istoria comunităţii armenilor din Botoşani (1045 – 2012), Tipografia Mediator, Botoşani, 2012, 114 p. Autorii au structurat demersul lor istoriografic în 16 capitolesintetice, cu un Cuvântînainte, În loc de concluzii şi Referinţe bibliografice. Autorii au precizat că „A scrie istoria armenilor din Botoşani înseamnă a scrie istoria Botoşanilor.

O istorie a oraşului văzută din perspectiva unei colonii adoptate, puternică şi aducătoare de prosperitate. Bogăţia armenilor botoşăneni a însemnat bogăţie pentru oraşul Botoşani, pentru că armenii nu au luat nimic cu ei pentru a 33

Anul V

COMENTARII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

Armeană (catalogat ca Rezervaţia de arhitectură urbană „Cartierul armenesc” – R2) – (Capitolul I),Ansamblul de case armeneşti din Mahalaua Sfântul Gheorghe (catalogat ca Rezervaţia de arhitectură urbană „Cartierul comercial al Târgului Vechi” – R1) –(Capitolul al III-a), Alte case armene dinBotoşani, catalogat ca Rezervaţia de arhitectură urbană „Zona rezidenţială” – R6 – segmentul topografic al actualului Bulevard Mihai Eminescu, de la intersecţia cu str.

Marchian spre ieşirea către Iaşi (Capitolul al IV-lea: sunt recenzate 11 clădiri, unele utilizate astăzi, cum ar fi cea care găzduieşte Direcţia de sănătate publică a judeţului Botoşanisau Casa Memorială „Nicolae Iorga”, ori altele părăsite: Casa Ciolac, Casa Ion Ciolac etc.).

S-au adăugat şi alte clădiri armeneşti de interes şi de utilitate publică: Teatrul „Mihai Eminescu”, Judecătoria de pace (str. Cuza Vodă colţ cu Calea Naţională), Şcoala armeană din curtea Bisericii armene „Sfânta Maria”, Spitalul de copii „Filantropia” (intersecţia str. Bucovina cu str.

Nicolae Iorga), Spitalul de boli contagioase – Spitalul Militar (lângă Mănăstirea Popăuţi), Casa comunităţii armene (pe str. Poştei) – (Capitolul al V-lea, Teatru, judecătorie, şcoală, spitale farmacie din Botoşani, construite de armeni).

Case armeneşti care nu mai sunt (Capitolul al VI-lea, cel mai trist al cărţii),au fost dărâmate, din varii motive, pe care autorii le -au enumerat cu regret, în a doua jumătate a secolului XX.„Majoritatea caselor care sau păstrat până astăzi, au concluzionat autorii, au fost construite de armeni în Botoşani, între anii 1786 – 1928. Perioada începe şi se termină cu construirea a două edificii emblematice de către comunitatea armeană din Botoşani. În 1786 s-a construit Şcoala armeană iar în 1928 a fost dată în folosinţă Casa comunităţii armene.

Anul 1930 a însemnat în recensămintele locale, dar şi în documentele păstrate în arhive, o ieşire din primul plan al rolului acestei comunităţi locale”. Comunitate importantă în Botoşani, etnia armeană a avut o contribuţie majoră la dezvoltarea multi-sectorială a localităţii şi la completarea arhitecturală a ansamblului urbanistic Botoşani cu edificii specifice, unele încă „în picioare” şi „active” în diferite domenii de activitate umană, altele dărâmate, rămase doar în fotografii, desene, filme sau în memoria botoşănenilor din generaţiile a doua şi a treia. Conservarea valorilor arhitectonice şi spirituale armeneşti din Botoşani, înfiinţarea unui muzeu şi a unui Lapidarium armene se impun cu necesitate în viitorul apropiat, pentru a combate uitarea care se aşează ca un linţoiu negru peste istoria armenilor din nordul Moldovei.

Propun autorilor să aibă în vedere pe viitor aşezarea unor plăci sau indicatoare explicative pe clădirile armeneşti încă existente, funcţionale sau părăsite, şi pe locurile unde au existat în trecut construcţii armeneşti. Pentru că, dacă s-a spus şi încă se mai spune că oamenii şi cărţile îşi au soarta lor, mai bună sau mai rea, eu sunt sigur că pot afirma, fără teama de a greşi sau de a fi blamat:habeatsua fata aedificii !

Următoarele apariţii editoriale din seria O istorie ilustrată a oraşului Botoşani locuit de armeni sunt, în viziunea autorilor: 6.Patrimoniul cultural şi religios al

celei de-a treia cărţi din seria decalogului istoriografic armenesc despre armenii botoşăneni. Autorii au prezentat sumar cele trei şcoli ale comunităţii armeneşti din Botoşani.

Prima dintre ele a fost şcoala armenească de pe lângă biserica armenească Sfânta Maria, întemeiată, presupun logic autorii, încă din secolul XV. Şcoala a devenit, din 1811, Şcoala publică armeană de băieţi, cu predare în limba armeană, iar după 1850 cu predare şi în limba română. Din 1858 a funcţionat la BotoşaniŞcoala armeană de băieţi nr. 2, cu predare în limba armeanăşi în limba română, dar cu o existenţă efemeră, doar câţiva ani şcolari. În perioada 1866 – 1894 a funcţionat periodic la BotoşaniŞcoala armeană de fete, susţinută financiar de Societatea armeană de binefacere Bratstva. După 1945 – 1948 nu au mai existat şcoli armeneşti în oraşul Botoşani, elevii armeni frecventând şcolile româneşti de diferite grade.

Cimitirele armene din Botoşani, Tipografia Mediator, Botoşani, 2013, 118 p., este titlul celei de-a patra cărţi din seria decalogului istoriografic armenesc despre armenii botoşăneni, care completează informaţiile din Biserica armeană din Botoşani, o existenţă de peste şapte secole, Tipografia Mediator, Botoşani, 2012, 122 p.

Autorii au prezentat noutăţi despre cimitirele conexe bisericilor armene din Botoşani: 1.

Cimitirul armean din curtea bisericii Sfânta Maria, primul cimitir ortodox descoperit în Botoşani;2. Cimitirul armean din curtea bisericii Sfânta Treime (cimitir parohial);3.

Cimitirul Eternitatea. Biserica cu hramul Buna Vestire. În septembrie 2013 apare al cincilea volum al seriei armeneşti, care încheie primul cvintet tematic al monografiei Istoria armenilor din târgul Botoşani. Volumul al V-lea, intitulat Case armene din Botoşani, a fost structurat în 10 capitole, cu subcapitolele respective: capitolele I – VI, Concluzii, Anexa nr. 1 (Propuneri pentru Rezervaţia de artă plastică Cimitirul armean Eternitatea),Bibliografia utilizată de autori, Addenda (Scurtă cronologie a istoriei armenilor în Botoşani, secolul XI – începutul secolului XXI, întocmită de Florin Simion Egner). A fost lansat oficial sâmbătă, 14 decembrie 2013, la Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” din Botoşani (Secţia de împrumut elevi – Cabinetul de Numismatică).

Construcţiile armenilor din Botoşani au fost în primul rând locuinţe private, obişnuite sau sofisticate, după averea şi poziţia socială a proprietarului în comunitatea armeană şi în societatea botoşăneană a secolului respectiv. Au urmat apoi clădirile de interes şi de utilitate publică, construite special sau găzduite în clădiri ridicate de armeni ori pe terenuri donate de proprietari armeni. Astfel, arhitectura prezentă a oraşului Botoşani include clădiri armeneşti cunoscute de botoşănenii din generaţiile a doua şi a treia, dar necunoscute sau ignorate în tumultul vieţii cotidiene de tânăra generaţie, pentru care construcţiile urbei în general, clădirile armeneşti în particular, constituie penultima grijă şi preocupare a zilei.

Autorii, Florin Simion Egner şi Viorica Popa, urmând moto-ul auto-asumat: „Prin armenidescoperim istoria oraşului Botoşani”, au grupat clădirile armeneşti, dispărute sau încă existente, după criteriul geografic şi al utilităţii publice. Astfel,Ansamblul de case armeneşti din Mahalaua 34

Anul V

COMENTARII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

Capitolele IV – XIII au următoarea structură tehnică internă: în partea I: fotocopiile color ale obiectelor tematice respective, numerotate, nominalizate şi sumar caracterizate topo-cronologic; în partea a II-a: catalogul – inventar al acelor obiecte, cu descrieri tehnice detaliate. Astfel, în capitolul IV sunt prezentate 51 de cărţi religioase din patrimoniul ortodox armenesc botoşănean, tipărite de la mijlocul secolului XVIII – mijlocul secolului XX, cu fotografii color excelente şi cu explicaţii lămuritoare pertinente. În capitolele V – VII sunt descrise icoanele bisericilor armene botoşănene, obiecte de cult din secolele XIX – XX, cu imagini color clare, detaliate, cu explicaţii precise. Obiectele de cult de la cele trei biserici armene sunt detaliate în capitolele VIII – X, cu imagini color deosebite, cu explicaţii accesibile cititorilor. O atenţie specială autorii au acordat acoperămintelor, veştmintelor şicovoarelor armene din secolele XIX – XX, cu imagini color şi explicaţii de specialitate. O categorie de obiecte de patrimoniu exterioare bisericilor sunt pietrele tombale şi monumentele funerare supraterane, din secolele XVIII – XX, conservate încă în condiţii bune, deşi supuse mai intens intemperiilor climatice. Fotografii color realizate vara, în lumină naturală optimă, cu texte explicative adecvate, prezintă cititorilor ultima legătură a decedatului cu lumea supraterană. Nu în cele din urmă, documente civile şi religioase(din secolele XIX – XX) de diferite categorii, în copii xerox color, oferă informaţii inedite despre comunitatea armeană din Botoşani şi despre oraşul în istoria căruia a avut un rol important în secolele XIV – XIX. Prezenta carte are o importanţă deosebită, pentru că indică realitatea cantitativă şi calitativă a patrimoniului comunităţii armene din Botoşani, deteriorat, pierdut, substituit sau împrumutat, fără a fi readus la Botoşani, în ultimul secol. Cel puţin din 2013 înainte, patrimoniul comunităţii armene din Botoşani trebuie păstrat în oraş, restaurat, aşezat ştiinţific într-un muzeu deschis publicului şi popularizat în comunitate, în localitate, în ţară.

Aşteptăm, cu real şi nedisimulat interes, viitoarele apariţii editoriale în cadrul proiectuluiO istorie ilustrată a oraşului Botoşani locuit de armeni, coordonat şi realizat de Florin Simion Egner şi Viorica Popa.

comunităţii armene şi al parohiei bisericii ortodoxe armene din Botoşani;7.Personalităţi armene din Botoşani;8. Tradiţii şi obiceiuri armene din Botoşani; 9. Ajutorarea la armenii din Botoşani; 10. Documente din arhiva comunităţii armene din Botoşani, formând al doilea cvintet al monografiei.

La mijlocul lunii decembrie 2013 a fost editat şi a fost lansat oficial, sâmbătă 14 decembrie 2013, la Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” din Botoşani (Secţia de împrumut elevi – Cabinetul de Numismatică), al şaselea volum al decalogului armean botoşănean, intitulat: Patrimoniul cultural şi religios al comunităţii armene şi al parohiei bisericii ortodoxe armene din Botoşani.Autorii, Florin Simion Egner şi Viorica Popa, urmând moto-ul autoasumat: „Prin armenidescoperim istoria oraşului Botoşani”, au inventariat, au catalogat şi au editat o carte – catalog care prezintă diferite categorii de obiecte de patrimoniu, religioase sau laice: fixe: trei biserici ortodoxe armene (Sfânta Maria / Sfânta Născătoare,Sfânta Treime, Buna Vestire); trei cimitire confesionale (Cimitirul armean din curtea bisericii Sfânta Maria, primul cimitir ortodox descoperit în Botoşani; Cimitirul armean din curtea bisericii Sfânta Treime (cimitir parohial); Cimitirul Eternitatea. Biserica cu hramul Buna Vestire); mobile: cărţi religioase, icoane cu diferite teme religioase, obiecte de cult religioase, acoperăminte, veştminte şi covoare vechi, pietre tombale şi monumente funerare supraterane, diferite categorii de documente civile.

Cartea include 13 capitole, distribuite tematic astfel: momente din istoria armenilor, între secolele XI î.Hr. – XI d.Hr., migraţia lor în Europa Centrală şi aşezarea lor în zona Botoşani, secolele XI – XIV d.Hr., după părerea autorilor (capitolele I – II), consideraţii generale despre patrimoniul comunităţii armene din Botoşani: origini istorice, categorii de inventar, importanţă istorică şi etnică (capitolul III), cărţi religioase (capitolul IV), icoane de la Biserica Sfânta Maria (capitolul V), de la Biserica Sfânta Treime (capitolul VI), de la Biserica Buna Vestire (capitolul VII), obiecte de cultreligios (capitolul VIII), obiecte de cultde la Biserica Sfânta Maria (capitolul IX), obiecte de cultde la Biserica Buna Vestire (capitolul X), acoperăminte, veştminte şi covoare armene (capitolul XI), pietretombale şi monumente funerare supraterane (capitolul XII), documente civileşi religioasede diferite categorii (capitolul XIII).

A L . D. F U N D U I A N U „ P R I N Ș I PRINTRE SIMBOLURI”

Gheorghe Median urmă, a apărut, la Editura “Taida” C udinpuţinIaşi,timpo înnouă carte, semnată de distinsul

acestea având tangenţă directă cu Botoşanii.

Răsfoindu-i filele, lectorul ia cunoştinţă cu evenimente deosebit de importante, care au marcat istoria matematicii româneşti, de la editarea primei cărţi de matematică având un autor român, ( Amfilohie Hotinul “Elemente aritmetice arătate fireşti”, Iaşi, 1795) şi înfiinţarea primelor Şcoli Înalte în care această disciplină s-a predat ( Academiile Domneşti de la Bucureşti şi Iaşi, din prima jumătate a secolului al XIX-lea), până la apariţia primei

profesor de matematică botoşănean, Alexandru D. Funduianu.

Intitulată, inspirat, “Prin şi printre simboluri”, cu trimitere subtilă atât la lumea ştiinţei cât şi la cea a literaturii, cartea, structurată în şase capitole, aduce în faţa cititorului, informaţii demne de consemnat şi reţinut, despre lumea matematicii româneşti, din trecut şi prezent, multe dintre 35

Anul V

COMENTARII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

reviste de matematică (“Gazeta Matematică”, în anul 1895), şi constituirea, prin hotărârea forului legiuitor al ţării, în anul 1909, a „Societăţii Gazeta Matematică”, devenită ulterior „Societatea de Ştiinţe Matematice din Romania”. În mod firesc, autorul a acordat o atenţie deosebită Societăţii de Ştiinţe Matematice, asupra căreia se opreşte mai pe larg, oferindu-ne informaţii despre transformările organizatorice suferite de aceasta, în răstimpul de mai bine de un secol care a trecut de la înfiinţarea sa, despre personalităţile ilustre care i-au pus bazele ( Nicolae Abramescu, A. Davidoglu, Gh. Ţiţeica, Traian Lalescu ş. a) ori s-au aflat la conducerea acesteia (academicienii Grigore Moisil, Caius Iacob, Nicolae Teodorescu, sau prof. univ. dr. Radu Gologan), precum şi despre Filiala Judeţeană Botoşani a S.S.M.R., din rândul căreia, s-au remarcat profesorii Florenţiu Vâlceanu, Artur Bălăucă, Mihai Ostin, Nicolae Buzduga, Ioan Ciobănaşu şi nu în cele din urmă Alexandru D. Funduianu. În privinţa “Gazetei Matematice” autorul consemnează datele esenţiale care privesc această publicaţie, şi numele celor cărora li se datorăşte apariţia sa – Ion I. Ionescu, Ion Gh. Zottu, Victor Balaban, Mihai Rocco şi Vasile Gr. Cristescu – despre care, marele matematician David Emmanuel spunea, într-o alocuţiune ţinută în anul 1909: “ Fondatorii Gazetei Matematice au creat o cetate în care Platon s-ar fi mulţumit să trăiască. Cetăţenii acestei cetăţi nu sunt dintr-o lume ultraideală, ci ei există şi se mişcă în mijlocul nostru, sunteţi Dumneavoastră, aici prezenţi, sunt toţi acei care au primit o impulsiune de la Gazeta Matematică, toţi aceia pe care Gazeta Matematică îi stimulează la lucru şi al căror număr merge necontenit crescând”.

Pe scurt şi cu comentarii lapidare, autorul prezintă cititorilor, câteva lucrări din domeniul matematicii semnate de autori botoşăneni: “Matematica – în sprijinul elevilor din clasele V-VIII pentru cursurile şcolare” – Ion Ţicalo şi Artur Bălăucă, Editura “Alpha” Botosani, 1991, “Probleme semnificative pentru concursurile şcolare”, de aceiaşi autori, apărută la Editura “Taida”, în anul 2011, “Matematica de performanţă” – Georgică Manole, Editura “Agata”, Botoşani, 2010, “Elemente de topologie pe dreapta reală şi în plan” – Al. Funduianu, Editura “Agata”, Botoşani, 2010, şirul acestora încheindu-se cu cele semnate de profesorul universitar ieşean Dan Brânzei şi colaboratorul său, talentatul matematician botoşănean, asistentul universitar Alexandru Negrescu :“Geopoveşti viitoare – geometrie transdisciplinară” , Piteşti, Editura “Paralela 45”, 2011 şi “Probleme de pivotare”, Colecţia şi Editura “ Recreaţii matematice”, Iaşi, 2011.

Un spaţiu important din cartea profesorului Alexandru D. Funduianu, este acordat unor personalităţi emblematice ale matematicii româneşti, al căror profil este conturat prin intermediul unor succinte medalioane (academicienii, botoşăneni prin origine, Dimitrie Pompeiu, Octav Onicescu şi Simion Sanielevici), extrase din volume omagiale şi amintiri personale (prof. univ. dr. Dan Brânzei) sau interviuri

( acad. Nicolae Teodorescu, Solomon Marcus şi prof. univ. dr. Radu Gologan). Se cuvine să subliniem, în privinţa interviurilor, deosebitul talent gazetăresc al domnului Alexandru D. Funduianu, pus în valoare de discreţia şi eleganţa cu care ştie să-şi conducă interlocutorii pe firul unor discuţii de înalt nivel intelectual. În privinţa mulţimii de informaţii legate de matematicienii amintiţi mai sus, pe care autorul cărţii ni le oferă, ne oprim doar asupra uneia: Dimitrie Pompeiu a fost întemeietorul învăţământului matematic superior din Transilvania, înfiinţând, la Universitatea din Cluj, după Primul Război Mondial, prima Catedră de Matematică ( Seminarul Matematic). Ţinem să o consemnăm, şi o facem cu plăcere, cu atât mai mult cu cât, botoşănenii mai sunt consemnaţi într-o intreprindere similară: ilustrul chirurg Iacob Iacobovici, este întemeietorul, în aceleaşi circumstanţe, a Universităţii de Medicină din Cluj.

Volumul asupra căruia ne-am oprit, consemnează şi o serie de manifestări ştiinţifice recente: Conferinţa Naţională “Academician Octav Onicescu – 120 de ani de la naştere”, Botoşani, 30 noiembrie – 2 decembrie, 2012, Simpozionul Naţional “Dan Brânzei”, Poian Negri, judeţul Suceava, 4 – 6 octombrie 2013, câteva spicuiri din activitatea Filialei Judeţene Botoşani a Societăţii de Ştiinţe Matematice din Romania, încheindu-se cu un capitol în care, un interviu reprodus din Revista “Luceafărul” ni-l prezintă pe autorul cărţii, în datele generale care-l definesc, iar câteva probleme propuse de acesta spre rezolvare iubitorilor de matematică şi un grupaj de versuri, ni-l relevă în posturile în care este cunoscut de cei mai mulţi dintre concetăţenii săi: profesor şi literat.

Aşternând pe hârtie rândurile de mai sus, mă simt dator să recunosc prea puţina mea pricepere a matematicii, pentru care, însă, am o stimă deosebită. Mai apropiat fiind de literatură, am gustat din plin poeziile domnului Al. D Funduianu, şi consider că măcar una dintre acestea, merită să fie reprodusă, în încheierea acestor succinte consemnări, ca un îndemn la parcurgerea întregului volum: Cântec de până în zori Foaie verde ca niciuna Ochii ei născut-au luna Părul tulbur nelumina Umbletul său neodihna …Şi sărutul, o, sărutul – vicleanul şi neştiutul – Născut-a iar începutul Şoaptelor cu iz de ceară La-ntâlnitul decuseară Când pe lac e-n flăcări luntrea Şi luntraşu-ascunde puntea Când pe cer iarba-i de coasă Şi cosaşul de mătasă ( … )

36

Mândrei ca să-i facă vrerea Înzecită-i e puterea Ca să facă vrerea ei Îi ninge cu flori de tei Peste umărul de alb Peste trupul ireal Doar în zori plecând să stea Mândra se preface-n stea El suspină, ea se pierde Ca niciuna foaie verde …

Anul V

COMENTARII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

MEMORIA LOCURILOR ȘI A TIMPULUI: J U R N A L D E C Ă L Ă TO R I E Ivan Dumitru onsecvenţa cu care domnul profesor Mihai Matei a C abordat traducerea în fapt a îndemnului de a da

imagini de pe plajele din Miami şi de la Kennedy Space Center.

Participarea la un spectacol şcolar de dans, în care nepoţii din Miami evoluează alături de colegi, întâlnirile cu alţi români, demult „americanizaţi”, le procură bucurii pe măsură, petrecerea în stil românesc având la bază bucate şi băuturi „ca acasă”.

Deplasarea la Orlando şi cazarea într-un hotel renumit, de 1000 de locuri, cu amenajări deosebite, creează o atmosferă deosebită, iar faptul că de aici au putut vizita alte staţiuni a prezentat un avantaj evident.

Este vizitat Castelul lui Harry Potter, amenajat cu o remarcabilă grijă pentru tot ceea ce înseamnă autenticitatea unei perioade îndepărtate şi a unei lumi a fanteziei ce impresionează în mod deosebit vizitatorul.

Presărarea cu legende a unor locuri şi crearea condiţiilor materiale care să răspundă acestor momente fac posibilă trăirea unor clipe de suspans, aşa cum se întâmplă în Tower of Terror (Turnul Terorii), „un castel cu turnuri înalte, devenit hotel”.

Prezenţa lumii lui Walt Disney, crearea fictivă, dar bine argumentată a unui drum spre vârful Everest, prilejuiesc momente de veselie, dar şi de emoţie, trăite la bordul unui trenuleţ cu vagoane descoperite.

Amintirea cu cea mai puternică amprentă emoţională este vizita la Kennedy Space Center, un ţinut, am spune, aproape sălbatic, la malul Oceanului Atlantic, populat cu rachete şi instalaţii de lansare, parcă un muzeu al începuturilor Epocii Cosmice.

O „drumeţie” asupra căreia domnul Mihai Matei ne avertizează că va reveni, pentru a ne oferi detaliile ce merită a fi cunoscute – „Toată Grecia în 10 zile”, făcută împreună cu nepoţii din Florida, a însemnat contactul cu „oraşe şi monumente de o rară frumuseţe şi deosebită importanţă”. Pe şiragul acestora, autorul menţionează „localitatea Târnovo (cândva capitală a ţarilor bulgari), oraşul-port Salonic, capitala regatului macedonean, Muntele Athos, Termopile, Oracolul Delfi, Atena, cu Acropole, Canalul Corint, Micene şi Sparta.”

Conformându-se tradiţiei, un capitol important este acela al traseelor turistice româneşti dedicate nepoţilor (din Florida şi din Franţa), amintirile acestora, suntem siguri, vor reverbera în sufletele lor de români ai unei generaţii ce nu şi-a uitat obârşia. În zonele vizitate, tinerii s-au aflat faţă în faţă cu vestigii ale trecutului, în Târgovişte şi în Bucovina, cu realităţi ce le-au satisfăcut dorinţe nebănuite, cum ar fi Staţiunea „Caii de vis”, de pe valea Siretului, ţinuturile maramureşene, din zona Borşei, cu Cascada Cailor şi drumeţii nebănuit de frumoase. Participarea la manifestări culturale şi întâlnirea unor celebrităţi i-au plasat întro lume deosebită, momente şi trăiri ce vor dăinui în memoria lor.

Pentru autorul „Jurnalului…”, Botoşani reprezintă locul unde se întâmplă evenimente ce ţin de viaţa de familie – aniversarea a jumătate de secol de la căsătorie –, de participare la

cititorilor, în fiecare an, un volum s-a materializat fără greş. Iată, ne aflăm în faţa „Jurnalului de călătorie”, cartea ocupând, cronologic, al şaptelea loc în şirul scrierilor Domniei-sale.

Prezenta apariţie editorială se înscrie, prin conţinutul său, alături de „Meridiane şi continente” şi „De la Columb la…

Marco Polo”, tratând atractiv itinerarii turistice din S.U.A., Europa şi de pe plaiurile româneşti, reuşind să transmită emoţiile cu care se confruntă ori de câte ori drumurile sale pe meleaguri europene sau dincolo de Atlantic îi oferă o largă plajă de peisaj ce înglobează frumuseţi ale naturii, istorie, monumente şi mai ales prezenţa umană ce se regăseşte la tot pasul în ceea ce înseamnă progresul omenirii, de la vestigiile milenare – mărturii ale antichităţii – şi până la navele cosmice care l-au transportat pe om pe căile la care jinduia legendarul Icar.

Memorând cronologic evantaiul neuitatelor imagini pe care retina scriitorului le-a receptat, noua apariţie editorială ne oferă, ca într-un puzzle atractiv, frumuseţea drumurilor vesteuropene, interesanta lume de peste ocean, plaiurile munteneşti şi cele moldave, cu lucrurile mai vechi, dar şi cu interesante aspecte ce captează atenţia „generaţiei tinere”, angajată în acţiunea de „românizare”, participarea la evenimente culturale şi de familie, revenirea în zonele amintite la început, dar cu alte puncte de reper, o excursie în Grecia cea plină de istorie şi de mărturii ale civilizaţiei antice.

Experienţa câştigată de domnul profesor Mihai Matei se relevă cu pregnanţă în sensul redării amănunţite a elementelor ce compun peisajul natural al locurilor vizitate şi a reţineri acelor atribute de ordin istoric ce au marcat zonele centrale ale Europei.

Referindu-ne la noul volum al domnului profesor Mihai Matei, nu putem să trecem cu vederea meticulozitatea cu care istoricul tratează orice informaţie despre locurile pe care le vizitează.

Spaţiul central-european în care Domnia-sa a călătorit i-a oferit nu numai nume de locuri înscrise în istoria Europei, ci şi edificii legate de evenimente şi personalităţi importante – actori de seamă ai desfăşurării conflictelor armate din perioada medievală sau din cele două războaie mondiale: „În 1314 (în Gisors, oraş istoric, din Franţa), unul din turnurile castelului se transformă în închisoare. Trecând peste timp, aflăm că, în anul 1929, un seminarist, ce se angajase aici paznic, începe în secret să sape, sub castel descoperind o capelă ce adăpostea sarcofagele a 12 apostoli şi multe cufere (se căutau deci comorile templierilor). Acesta este socotit nebun şi sunt oprite săpăturile. Mai apoi, mareşalul Rommel, cantonat cu comandamentul militar în Castelul La Roche Guyon (în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial), pe Sena, trimite trupe specializate să sape aici. Nu se ştie ce au găsit, dar unele surse afirmă că mai multe convoaie de maşini şi camioane au transportat la Berlin, de aici, ceva, desigur, valoros.”

Imaginile ce însoţesc textul cărţii sunt doar o parte din mărturiile aparatului foto cu care autorul a imortalizat momente şi peisaje, oameni, localităţi sau muzee şi expoziţii vizitate. Am putea cita: Domul Ivalizilor, din Paris, ţinuturile elveţiene,

37

Anul V

COMENTARII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

viaţa publică – prezenţa la întâlnirea cu unul dintre fruntaşii vieţii politice: Mihail-Răzvan Ungureanu –, relaţiile cu foşti colegi de şcoală normală: academicienii Al. Zub şi Ioan Caproşu. În fine, profesorul Mihai Matei, un sociabil şi agreat component al Clubului „Ultimul mohican”, se simte obligat să-i pomenească pe participanţii la întruniri – petreceri organizate cu ocazia unor aniversări şi a Revelionului, dedicând colegilor din club pagini de aleasă simpatie, evocând momente deosebit de plăcute, marcate de bucuria ce o provoacă glumele, bancurile colectate în timp şi epigramele dinainte pregătite sau produse în chiar momentul desfăşurării acestor reuniuni. Consemnarea în

paginile cărţii a impresiilor şi a atmosferei acestor întâlniri se instituie ca file de jurnal dedicate prieteniei şi omeniei ce ne caracterizează, firesc, pe toţi, ca români.

Cu un bogat bagaj faptic şi o largă plajă de informaţii, din domenii diferite, paginile, enciclopedice am spune, ce definesc contururile noii cărţi ce-l are ca autor pe profesorul Mihai Matei sunt o nouă treaptă în comunicarea sa prin intermediul scrisului cu toţi cei care-l cunosc şi îl apreciază, răspunzând în acelaşi timp interesului manifestat de oricare dintre cititorii avizaţi.

P O E T U L D O RU L U I Ș I A L I U B I R I I E T E R N E , M A R I N TO M A D. M. Gaftoneanu o nouă apariţie S emnalez editorială, volumul de

ajutat de femeia rezonanţelor târzii, Doiniţa Săbădeanu, fiică a Nordului românesc dospind de „eminescianism” şi istorie) reuşeşte performanţe de validitate şi valoare incontestabile. Largheţea sufletească şi ardoarea pentru idee sunt mai presus de orice prioritate sau stringenţă. Un adevărat mecena a puţinului împărţit cu cei mulţi şi sărmani, Marin Toma găseşte resurse lirice să-şi exprime emoţii şi sentimente de o curăţenie şi o profunzime inconfundabile.

Aşa s-a născut – dintr-o ardere continuă întreţinută de suflul unor sentimente târzii – grupajul de stihuri numit inspirat: La poarta sufletului.

Petre Rău… Postfaţă: Poezia – poartă a împlinirii prin iubire. Volumul La poarta sufletului este închinat în exclusivitate poeziei de dragoste. Printr-un format clasic al versificaţiei, poetul Marin Toma reuşeşte, cu un deosebit şarm şi sensibilitate artistică, să zugrăvească franc şi onest, temeinic şi devotat, inconfundabilul şi atotbiruitorul sentiment al dragostei.

Venera Stoicescu: Dacă versurile poeziilor sale ar fi puse pe note, ar rezulta o muzică aparte, în care s-ar împleti fericit romanţa şi colindul, cântecul doinit şi jocul popular, şi care ar transmite prin sunete de flaut, deopotrivă, bucuria şi tristeţea, optimismul şi îndoiala, gingăşia şi duritatea, romantismul şi realismul. Pentru poetul Marin Toma, dorul, în toate ipostazele sale, este simţirea supremă care îi conduce dorinţa şi ştiinţa de a exista şi de a crea pentru sine şi nu numai: ,,Iubirea este tot ce am, mi-e singura avere”.

Melania Cuc: Un poet cuminte, un fel de cuminţeniaţărânei este Marin Toma, gânditorul care nu se lasă prins în vortexul maşinăriilor infernale ale momentului şi rămâne ceea ce a fost Omul în chintesenţa sa primordială: o valoare. …Cu sincere şi curate gânduri de mai bine pentru Noul An, cu urări de sănătate, D.M. Gaftoneanu şi grupul de prieteni din Botoşani vă doresc tuturor celor menţionaţi noi împliniri scriitoriceşti într-un 2014 mai aproape de ceea ce înseamnă normalitatea mediului cultural românesc.

versuri „La poarta sufletului tău”, autor Marin Toma, fondatorul revistei de cultură „Dor de dor”, Editura Muşatinia Roman, 2013, o carte dedicată d-nei Doina Săbădeanu, partenera de viaţă a domniei sale, în paginile căreia care am regăsit cu bucurie numele mai multor prieteni din lumea cuvântului scris, nume aparte pentru care am o deosebită apreciere din postura de cititor.

Spicuiesc câteva rânduri din prefaţa semnată de către Emilia Ţuţuianu-Dospinescu: „Cu fiecare nouă poezie patima iubirii revărsate asupra lumii întregi în versuri de un lirism subtil ne poartă în mijlocul unor sentimente profunde şi tulburătoare. Iubirea pentru femeia ce i-a dăruit atâtea împliniri sufleteşti se revarsă într-un parfum primăvăratec de versuri pline de emoţie divină: Mă las cuprins în mrejele iubirii, Visându-mă un Cupidon.

Visând că tu-mi vei deveni stăpână Iar eu în veci ca el… nemuritor.” (Mă las cuprins) Nicolae Rotaru: Marin Toma şi doamna vieţii sale din întomnarea de pe urmă a fiorului dintâi reprezintă pilda cea mai grăitoare a imposibilităţii de a evita evoluţia unui destin uman. Nu integralitatea trupească, nu sănătatea din carne şi oase sunt sine-qua-non-urile existenţiale, ci vitalitatea spiritului, rezonanţa întru împreunătate a sufletului. Şinele de cale ferată care sunt paralele şi, deci, aparent imposibil de a se întâlni, prin slujirea roţilor boghiurilor echidistante, îşi vădesc eficacitatea „convieţuirii”. O asemenea vecinătate reciproc benefică şi empatică trăiesc şi cei doi răzbătători şi învingători prin rezonanţe de cuvânt, în convivialitate de semeni, fără a impieta, fără a abuza, fără a solicita.

Dimpotrivă, harnicul ctitor şi arhitect de fapte publicistice mirabile (inclusiv prin botezul cu trimiteri onomastice şi etimologice subliminale Dor de Dor adoptat ca fiu al câmpiei şi al Sudului de taină şi răscolire întru logos, 38

Anul V

COMENTARII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

U N I V E R S U L C O N C E N T R AT I O N A R D I N R O M A N I A C A I N TO L E R A B I L A TO L E R A N TA Tudor Petcu epică, întrucât actualmente lucrez la un roman-frescă despre comunismul şi postcomunismul românesc! Poezia mea nu este postmodernă decât arareori (în experimentele extreme), în schimb proza mea este îndeajuns de postmodernă, cred.

Nu mă raportez, însă, la postmodernism, neapărat, din perspectiva desacralizării…

1.) Inainte de a discuta pe marginea subiectului propus, v-as ruga sa vorbiti despre activitatea dvs. literara, intrucat, dupa cum bine este cunoscut, dvs. sunteti poeta, prozatoare si eseista cu o foarte bogata activitate. V-as ruga de asemenea sa faceti referire si la stilul sau mai bine zis curentul literar ce va reprezinta cel mai bine in special in activitatea dvs. literara.

Ruxandra Cesereanu: Am fost întrebată nu de mult dacă sunt o personalitate multiplă. Şi am râs. Mă consider întâi de toate a fi poetă, apoi prozatoare, apoi eseistă. Vocile mele nu se suprapun, ci sunt distincte. Şi aş dori să fie acceptate toate, fără să fiu parţializată ori fărâmiţată. Scriitura mea este arborescentă şi jungloidă, aşa încât să o descurce cine poate. Ca poetă am pledat pentru autenticitatea şi febrilitatea maximă la nivel de simţire (poezia mea alternează între neoexpresionism şi postsuprarealism). Ca prozatoare am mizat şi mizez enorm pe plăcerea de a povesti, pe gurmenzia narativă, pe papilele gustative epico-epicuireice. Ca eseistă mă consider o analistă a mentalităţilor (atunci când scriu despre suferinţa din închisori şi lagăre – a se vedea Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conştiinţa românească).

Dar sunt şi o eseistă care are plăceri de gurmet în a testa şi analiza romanul contemporan străin (a se vedea cartea mea Biblioteca stranie). Poezie şi proză voi scrie cât voi trăi, fiindcă ambele sunt deja în sângele meu şi fac parte din carnea mea.

3.) Sa ne concentram acum asupra unui subiect delicat si emotionant. Ma refer la universul concentrationar din Romania comunista caruia dvs. i-ati acordat o atentie deosebita si pe care l-ati supus unor analize subtile. Sunteti de acord cu faptul ca in cazul inchisorilor comuniste din Romania, ca de altfel in cazul tuturor episoadelor funeste din istoria umanitatii, putem vorbi de o logica a suferintei menita sa contribuie la o constiinta colectiva ulterioara mai responsabila din punct de vedere moral?

R. C.: Nu prea accept formula de logică a suferinţei! Înăuntrul meu se găseşte o făptură care repudiază ideea că suferinţa (injustă, abuzivă) are o logică. Fireşte, dacă aş fi făcut închisoare politică şi aş fi fost deţinut de conştiinţă – poate lucrurile ar sta altfel. Dar, ca analist al mentalităţilor şi cercetător al suferinţei celor care au trecut prin Gulagul românesc – pentru mine nu există vreo logică a suferinţei.

Cel puţin nu la nivel convenţional, oficial, politico-social. Că diferiţi foşti deţinuţi politici vorbesc despre suferinţa lor concentraţionară ca având un rost lăuntric revelatoriu – este cu totul altceva. Steinhardt îşi numeşte jurnalul rememorării detenţiei ca fiind al fericirii (iar formula cu pricina a făcut carieră); un alt fost deţinut politic vorbeşte, la rândul lui, despre un abis luminat! Sunt de acord, însă, cu faptul că, în urma experienţei concentraţionare filtrate moral, conştiinţa colectivă devine, vrând-nevrând, responsabilă etic.

2.) Dat fiind faptul ca poezia este una din trasaturile dvs. definitorii, as dori sa va intreb cum va raportati exact la stilurile poetice contemporane? Considerati ca o data cu evolutia postmodernismului poezia contemporana a intrat intr -o era a desacralizarii, a deconstructii unei arhitectonici a spiritului? Dar proza?

R. C.: Aş spune mai întîi că scriitorii sunt făpturi care mizează pe împărtăşanie. Scriitorii pot să scrie pentru ei înşişi, dar ei scriu mai ales pentru ceilalţi. Ca să îi vindece, să îi mângâie şi să-i înminuneze pe ceilalţi. Sau ca să limpezească vremurile şi lucrurile în această lume. Scriitorii sunt nişte terapeuţi (sau încearcă să fie). Prin poezia mea, am încercat acest lucru: să scriu despre nevroze şi nelinişti, să le descarc şi, poate, să îi descarc şi pe alţii de astfel de anxietăţi.

Cărţile mele cele mai violente de poezie sunt Oceanul Schizoidian şi Coma. Dar alături de ele, am scris şi publicat şi cărţi despre dragoste şi decadenţă ori despre dragoste şi izbăvire (de pildă Veneţia cu vene violete şi Kore-Persefona).

Am fost interesată şi de experimente poetice extreme (a se vedea Submarinul iertat – scris împreună cu Andrei Codrescu – şi Ţinutul Celălalt – scris împreună cu Marius Conkan). În proză, sunt o autoare de autoficţiuni (romanul meu emblematic, în acest sens, este Tricephalos), dar şi de naraţiuni fantastice (a se vedea volumul de povestiri Nebulon şi mai ales romanul Angelus). Pregătesc, însă, o surpriză

4.) Cand discutam despre perioada concentrationara din Romania comunista, nu putem face abstractie de ceea ce s-a numit nu doar experimentul, ci si fenomenul Pitesti. Atata vreme cat ne raportam la fenomenul Pitesti, intelegem clar ce insemnat si cum a fost permisa intolerabila toleranta, dar parca intelegem de asemenea si dimensiunea metafizica a perversiunii. Chiar si Alexandr Soljenitin la un moment dat catalogheaza fenomenul Pitesti drept cea mai mare barbarie a lumii contemporane, insa pe de alta parte, consider ca un asemenea capitol istoric depaseste statutul de barbarie. Daca depaseste intr-adevar acest statut amintit, putem sa vorbim despre fenomenul Pitesti ca despre un test al rezistentei morale la care au fost supusi detinutii, in special aceia care nu incetat vreodata a glasui puternic pentru Dumnezeu?

R. C.: Despre fenomenul Piteşti au scris cărţi percutante atât aceia care nu au trecut şi nu au cunoscut experienţa atroce ca atare (de la Virgil Ierunca la Alin Mureşan, de pildă), cât şi mărturisitori direcţi (Dumitru G. Bordeianu, Ştefan I. Ioan Davidescu, Constantin Dumitrescu 39

Anul V

COMENTARII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

Gulagul românesc s-au oprit şi asupra acestei nuanţe de martiraj şi, în anumite cazuri, chiar a funcţionat o mediatizare amplă legată de acest subiect. Aşa încât chestiunea care se pune este cum a reacţionat publicul cititor sau auditoriul şi de ce acest martiraj este, adesea, trecut cu vederea sau minimalizat. Nu am un răspuns limpede. Poate că o parte din poporul român nu are ochi să vadă şi urechi să audă… sau poate e o chestiune (un defect) legată de memorie, de memoria ororii!

şi mulţi alţii). Paul Goma a filtrat literar experimentul de la Piteşti într-un roman sumbru, numit chiar Patimile după Piteşti. Despre acest experiment nu am lucruri noi de spus, aşa încât o să rezum opinia pe care am expus-o deja în cartea mea de mentalitate despre Gulagul românesc. Este vorba despre un fenomen aberant, ce se pretează psihanalizării, după opinia a destui analişti (H. R. Patapievici, Vasile Dem Zamfirescu, şi Alina Mungiu, de pildă). H.-R. Patapievici (în Cerul văzut prin lentilă) comentează acid astfel: “Abia cînd privim spaţiul mioritic ca anticameră a fenomenului Piteşti, gravitatea chestiunii specificului naţional este cu adevărat pusă”. Patapievici (în Politice) vede în fenomenul Piteşti un experiment de “inginerie socială”, pe care îl proiectează, extinzîndu-l în timp, la scară naţională: “Fenomenul Piteşti nu a încetat în 1952, el a continuat prin mijloace sociale, nu penitenciar-sadice, pînă după 1989. Ceea ce numim azi «poporul român» este rezultatul experimentului Piteşti aplicat întregii Românii de după 1946. Acest experiment de inginerie socială, din nefericire a reuşit. Nu Stalin & Caragiale sînt tutelarii, ci Ţurcanu & Nicolski”. Virgil Ierunca (Fenomenul Piteşti) vede în Eugen Ţurcanu (liderul reeducării în închisorile Piteşti şi Gherla) un Verhovenski dus dincolo de limita răului şi un al doilea marchiz de Sade. Alţi memorialişti văd în Ţurcanu un doctor Mengele românesc.

Să nu uităm că infernul reeducării de la Piteşti a sfidat mai cu seamă dimensiunea transcendentală, egalînd judecata umană cu cea a lui Dumnezeu. Psihologul Adrian Neculau consideră că închisoarea Piteşti a fost un “laborator experimental de psihologie aplicată, organizată după criterii ştiinţifice”; iar tema experimentului a fost “transformarea omului în contrariul său” – sunt întru totul de acord cu această definiţie care nu conteneşte să mă bulverseze, psihologic şi sufleteşte.

La Piteşti, până şi credincioşii cei mai fervenţi au ajuns, uneori, că nu au mai fost apţi să facă nici măcar cruci în gură, cu limba, întrucât se simţeau blestemaţi, taraţi, avortaţi …

6.) Reeducarea si tortura au fost coordonatele de principiu ale universului concentrationar din Romania comunista, de aceea sintagma intolerabila toleranta este probabil cea mai potrivita. Tocmai reeducarea si tortura ne atrag atentia cu privire la importanta si obligatia inviolabilitatii demnitatii umane. In acest sens, v-as intreba care ar fi cea mai adecvata maniera de a surprinde dimensiunea etica a reeducarii si torturii la care s-a facut referire?

R.C.: Este pentru întâia dată că aud şi reacţionez la această sintagmă pe care o menţionaţi aici şi acum: intolerabila toleranţă! S-ar putea să fie mai degrabă un joc de cuvinte care sună provocator, fără să conţină neapărat un sens major sau definitoriu. Există deja arhicunoscuta sintagmă a lui Hannah Arendt de banalitate a răului – de ce să mai căutam şi alte formule, când aceasta se potriveşte ca o mănuşă pentru universul concentraţionar din secolul XX (indiferent de ideologia care îl animă)? Nu există nicio dimensiune etică în tortură şi reeducare, ci doar oroare şi abominabil în absolut.

7.) Inchisorile comuniste din Romania, mai ales cele de la Pitesti, Aiud sau Gherla, i-au ajutat pe foarte multi detinuti, sa-si cultive, dupa cum ei insisi au marturisit, virtuti inaltatoare. Intr-un fel, cele petrecute in temnitele pe care le amintim, au avut rolul de a face din nou posibila nasterea Binelui din Rau, asemenea Universului din Haos. Considerati ca este hazardat daca am lua in considerare chiar ideea de purificare a conditiei umane in scopul dobandirii recunoasterii adevarului sublim, in masura in care ne raportam la victimele intolerabilei tolerante a universului concentrationar romanesc?

R.C.: Nu ştiu ce să vă răspund cu exactitate. Întrebarea dumneavoastră pare să fie mai degrabă adresată unui posibil teolog sau unui înţelept (iar eu nu sunt aşa ceva).

Tot ce ştiu (în urma multelor lecturi pe care le-am făcut asupra mărturiilor de detenţie din perioada comunistă) este că destui deţinuţi politici au izbutit să se mântuie lăuntric, în închisori şi lagăre, datorită unei înălţări spirituale şi datorită unor revelaţii survenite acolo. Aceşti oameni au fost norocoşi, întrucât au avut energia interioară necesară să poată supravieţui în infern într-un chip iluminat. Dar pe lângă ei există destui alţii care au căzut în beznă şi hău şi nu au mai putut niciodată să se ridice şi să reînvie. Aşa încât lucrurile sunt împărţite (ca întotdeauna în viaţă şi în lume).

5.) Comunismul a umplut cerul de sfinti, dupa cum frumos se exprima parintele Arsenie Papacioc. A umplut intradevar cerul de sfinti, referindu-ne la cei care prin martirajul lor au invins intolerabila toleranta din inchisorile comuniste, dezvaluind frumusetea ascunsa dar si abandonata a vietii.

Cum va raportati la acest martiraj romanesc si care sunt principalele caze ce au permis ca el sa nu fie suficient de cunoscut in zilele noastre?

R.C.: Prin închisorile şi lagărele comuniste din România au trecut destui preoţi, călugări, ierarhi aparţinând tuturor cultelor, mulţi dintre aceştia fiind supranumiţi “sfinţii închisorilor” tocmai pentru comportamentul lor impecabil din punct de vedere moral, uman, nu în ultimul rând religios. În mod aparte persecutaţi au fost greco-catolicii şi romanocatolicii. Dar ortodocşii nu au fost nici ei scutiţi de marca Gulagului românesc, sute ori poate chiar mii de preoţi şi călugări ortodocşi găsindu-şi sfârşitul în detenţie sau supravieţuind necicatrizaţi în urma acesteia. Au existat chiar mişcări monahale şi spirituale anticomuniste din rândul ortodoxiei, ca să le amintesc doar pe cele mai mediatizate (în postcomunism) dintre ele: mişcarea Rugul Aprins şi mişcarea de la mănăstirea Vladimireşti (chiar dacă aceasta din urmă a fost boicotată chiar de BOR). “Sfinţi ai închisorilor” au fost şi destui deţinuţi fără coloratură clericală, religioasă – au fost “sfinţi” exclusiv prin comportamentul lor dăruitor, generos, sacrificial, în unele cazuri. În general, cei care au scris despre 40

Anul V

COMENTARII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

PAT R I M O N I U C U LT U R A L VO R N I C E N E A N O C TAV I A N I O N E S C U : ” Î N S E M N Ă R I I S TO R I C E D E S P R E S AT U L VO R N I C E N I DIN ŢINUTUL DOROHOI Teodor Epure condescendentă față de sătenii săi dragi, a fost considerat nu numai un excelent om de școală ci și o persoană interesată de înțelegerea dorințelor și nevoilor consătenilor săi. În timpul r e gi m u l u i comunist, profesorul Octavian Ionescu a bătut cale lungă și grea pentru a convinge autoritățile de atunci să asigure sătenilor condiții mai bune de trai, șosele pietruite și mijloace de transport. A insistat pe lângă Ministerul Culturii și Cultelor ca biserica de lemn din centrul satului ”construită din stejarii seculari ai unei păduri bătrâne” ce se afla în jurul vetrei satului natal să devină monument istoric, asemănător cu biserica Volovăț din județul Suceava. Această mare grijă față de comunitatea din care provenea, a avut-o până în ultima clipă a vieții.

Fiind o persoană foarte activă și devotată istoriei, culturii și civilizației concetățenilor, încă din perioada tinereții, după lungi călătorii de studii se întoarce în sat, privește cu lupa viața sătenilor săi, studiază cu atenție documente și acte oficiale, pe care le-a adunat și ordonat cu multă trudă, punând în pagină adevărul în care credea despre viața, destinele și tradițiile vornicenenilor, fără a se alinia la directivele oficiale, impuse de autoritățile comuniste de atunci. În urma unor discuții pe care le-am purtat cu profesorul Octavian Ionescu am aflat că lucrarea era gata încă din anul 1970, dar conștiința sa l-a obligat să renunțe la publicarea ei, pentru a nu mistifica adevărul. Această carte a fost sortită să rămână sub formă de manuscris în sertarul autorului până în momentul câștigării libertății. Pentru profesorul Octavian Ionescu, îndepărtat din universitate de către regimul comunist, dreptatea a venit odată cu posteritatea. Manuscrisul a fost tipărit după revoluție, prin grija și strădania fiicei sale, Marina Mureșanu, profesor doctor la Facultatea de Litere, Catedra de Limba şi Literatura Franceză, Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iași.

Profesorul doctor academician Alexandru Zub, în ”Argument”, precizează efortul autorului de a studia cele mai vechi documente precum și dorința sa de rămâne cât mai fidel realității, ”eruditul profesor a făcut apel la tot ce s-a scris înainte, la colecțiile de documente de orice fel, dar și la

”Cele mai bune cărți sunt acelea pe care le întregesc cititorii”. Voltaire n anul 1999 a apărut la editura Axa din Botoșani ”Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ținutul Dorohoi” a universitarului ieșean Octavian Ionescu, unul dintre cei mai distinși cărturari și profesori pe care i-a avut școala românească.

Cartea a fost primită cu mare interes de către vorniceneni, a căror istorie este reconstituită pe baza documentelor inedite sau mai puțin cunoscute privind meleagurile vornicenene, unde autorul și-a petrecut copilăria și o mare parte din tinerețe, meleaguri pe care a dorit să le propulseze prin scris, într-o impunătoare și memorabilă monografie. Fiecare pagină a cărții luminează noi cărări pentru cunoașterea mai aprofundată a vieții vornicenenilor, începând cu secolul al XIV-lea și până după primul război mondial.

Ca semn de stimă intelectuală, respect, prețuire, admirație și omagiu pentru acest distins intelectual cu chip luminos, am recitit cu atenție această lucrare valoroasă și utilă oricărui cititor, rezultat al unei cercetări minuțioase, de durată și care reprezintă o contribuție importantă la cunoașterea realităților vornicenene.

Profesorul Octavian Ionescu s-a născut la 25 iunie 1901 la Vorniceni, în familia preotului Ion Ionescu, care a păstorit biserica vorniceneană vreme de 45 de ani. Urmează școala primară în satul natal și liceul ”A.T.Laurian” din Botoșani. Studiile superioare le continuă la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași unde, în anul 1924 obține licența în drept iar în anul 1925 termină Facultatea de Filozofie, având drept disciplină secundară limba română.

Continuă studiile la Facultatea de Drept din Paris, unde a susținut și teza de doctorat, în anul 1931. Își aprofundează formația științifică în mai multe universități din Germania, publicând în același timp numeroase lucrări de specialitate. În anul 1934 este numit membru al Consiliului Legislativ, ia parte la lucrările de unificare a legislației României Mari, reîntregite, în special la redactarea unui nou cod civil al țării iar în anul 1942 este numit profesor titular la Universitatea din Iași. În timpul valurilor tulburate ale regimului comunist, neînduplecatul și neîmpăcatul Octavian Ionescu este îndepărtat din universitate. Refuzând orice compromis, este nevoit să-și câștige existența ca profesor de limba română la unele licee din Iași. După revoluția din anul 1989, universitatea ieșeană l-a reîncadrat pe postul său de profesor, continuând să activeze în același timp la diferite publicații din țară și străinătate. Fiind o persoană

Î cartea

41

Anul V

COMENTARII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

fondurile arhivalice, în care a descris ani de-a rândul, asimilând limba textelor și comentându-le în spirit istoricojuridic. În dorința de rămâne cât mai fidel în raport cu mărturiile existente, autorul a reprodus masiv din documente, cu gândul desigur, de a constitui totodată și un mic corpus de istorie locală”. Autorul precizează în ”Prefață” că în timpul vieții sale și-a pus mereu întrebarea cât de veche este istoria satului său natal și care a fost trecutul său, cu secole și secole în urmă. De aceea, ”am început a cerceta colecțiile de documente, precum și documentele nepublicate încă, ale Moldovei, am avut surpriza să aflu că Vornicenii au o istorie străveche, consemnată măcar în parte în documente”. A cercetat mii și mii de documente din Arhivele Statului din Iași, precum și un număr mare de documente nepublicate, având marea grijă de a le păstra limba și felul în care au fost scrise, prezentând lucrarea ca o evocare a trecutului unui sat, dându-i în același timp și o notă afectivă. Pe lângă acestea, autorul și-a propus ”să reapară din negura trecutului îndepărtat, chipuri de mult dispărute, obiceiuri și întocmiri omenești care nu mai sunt”. Pentru a descoperi mai ușor trecutul acestei vechi așezări, Vorniceni, autorul a apelat la numele de locuri existente, toponime, pe care le-a cunoscut din experiența sa, precum și la unele legende privind nașterea acestora. În prima parte, ”Generalități”, autorul prezintă așezarea satului, ”în fundul unei văi largi, cu ramificații laterale”, căile de comunicație, ”drumuri care au fost transformate în șosele”, originea pârâului Ibăneasa, al cărui nume apare în documentul din 3 iunie 1429 din Suceava, de la Alexandru cel Bun, vecinii și locuitorii din cele două părți ale satului : Zvârca și Cotul din Jos. Cititorul află că Vornicenii, înainte de întemeierea Moldovei ca voievodat ”nu avea niciun nume, fiind numai o mică grupare de locuințe, strânse unele lângă altele, fără valoarea unei unități politicoadministrative”. Este continuată apoi istoria satului după întemeierea Moldovei, ce este prezentată pentru prima dată în ”uricul lui Alexandru cel Bun, dat la Suceava, la 28 decembrie 1428”. Prin acest act, Alexandru voievod ”întărește fiilor lui Ioan Oană, Lazăr, Stanciul și Costea, trei sate de sub Dumbrava Înaltă, adăugându-se la mânăstirea lor, Humor”. Unul din aceste sate este Vorniceni. Stăpânirea boierilor asupra celor trei sate aflate sub Dumbrava Înaltă este din nou întărită de Alexandru cel Bun prin uricul din 3 iunie 1429 dat la Suceava, prin uricul lui Ș tefan voievod, unchiul lui Ș tefan cel Mare, din 18 februarie 1445, scris în limba sârbă și prin uricul dat la Suceava, la 25 aprilie 1475, de către Ș tefan cel Mare.

Cititorul poate urmări cu sufletul la gură, pe parcursul a peste 180 pagini istoria satului, prezentată în documentele istorice, începând cu secolul al XIV-lea, până în secolul al XIX-lea, adică după primul război mondial. Potrivit documentelor, cele trei sate de sub Dumbrava Înaltă se găseau la marginea nord-estică a codrului de stejari ce se întindea atunci pe aceste locuri : Vornicenii erau la mijloc, în valea adâncă în care sunt și astăzi ; al doilea sat, Stăuceni, se afla pe locul numit azi, Săliște, în partea de sud a Vornicenilor, iar al treilea sat, Glodeni, era peste apa Ibănesei, în partea de nord a satului, pe locul numit azi Țîntirim. Atât Stăucenii cât și Glodenii au existat până în secolul al XIX-lea, când s-au strămutat în Vorniceni. Toate cele trei sate aveau moșii aparte, cu același proprietar.

Răpirea Bucovinei a avut urmări însemnate pentru satele și moșiile mânăstirilor, fapt ce a determinat schimbări

și vânzări reciproce de moșie ce au avut loc între cele două părți ale noii frontiere. În aceste împrejurări, Vornicenii, Stăucenii și Glodenii au încetat după patru secole de a fi proprietatea mânăstirii Humor, trecând în mâinile unor proprietari mireni, iar Vornicenii încetează a mai fi un sat mânăstiresc. Numeroase documente de la începutul secolului al XIX-lea atestă trecerea celor trei moșii din proprietatea mânăstirii Humor în cea a familiei boierești Rosset Roznovanu. ”Noul proprietar nu a avut niciun interes să aibă trei sate și trei moșii alăturate, cu trei administrații separate, având loc o contopire a satelor și moșiilor respective la începutul anului 1806”. Moșia Vornicenilor a rămas proprietatea familiei Rosset Roznovanu până în anul 1870 când a fost vândută familiei Haret. Arendașii, în dorința de a obține câștiguri mai mari, au sporit obligațiile sătenilor, fapt ce a determinat ca aceștia să se revolte. Autorul prezintă mai multe documente din acea perioadă prin care autoritățile încercau să facă dreptate celor revoltați. Nemulțumirile sătenilor au fost rezolvate într-o oarecare măsură, în urma aplicării Legii Rurale, din timpul lui Alexandru Ioan Cuza : ”Vornicenii, proprietatea domnului Nicolae Roznovanu, cu 3100 fălci, din care s-au dat locuitorilor 832 fălci”.

După anul 1870, moșia Vorniceni a fost cumpărată de către marile familii boierești Marghiloman și Pherichide.

Sunt prezentate documente care confirmă participarea sătenilor la războiul de independență din anul 1877, ”unii dintre ei și-au dat viața în lupte pe pământul Bulgariei, undeși dorm somnul de veci. Numele acestor eroi sunt menționate în biserica veche din Vorniceni”. Într-o altă perspectivă, autorul rezervă câteva pagini celor trei factori care au contribuit la ridicarea morală, intelectuală și religioasă a sătenilor de-a lungul anilor : biserica, școala și căminul cultural. Mai întâi este prezentată biserica veche sau biserica din vale, cu hramul la Sfântul Dumitru, care ”a fost construită, foarte probabil, la începutul secolului al XIV-lea sau chiar mai înainte, când satul avea o închegare deplină. Ea are o asemănare evidentă cu bisericile din epocă, mai ales cu cele din Bucovina, fiind replica perfectă a bisericii de lemn de la Volovăț, a lui Dragoș Vodă.

Această biserică a fost făcută tăindu-se stejarii seculari ai unei păduri bătrâne ce se întindea pe lângă sat, devenind cel mai vechi monument istoric din sat. În anul 1899 s-a construit biserica nouă, cu sprijinul familiei Marghiloman care ”a dăruit locul, mari cantități de piatră de construcție, 5000 lei, sfinte vase, evanghelia legată în catifea roșie, un frumos rând de veșminte, clopotul cel mare, în greutate de 500 kg”. Ș coala din Vorniceni se numără printre primele înființate în anul 1865, în temeiul Legii Instrucțiunii Publice promulgată de primul domn al Principatelor Române Unite, Alexandru Ioan Cuza, avându-l ca învățător pe cântărețul bisericesc, Constantin Teodorescu, ”dascălul Costache”.

Autorul își amintește cu plăcere de școala unde a învățat ”era locul unde se găsește acum casa parohială, aproape de cele două biserici. Avea o singură sală de clasă iar pentru locuința învățătorului, un iatac, o cameră curată și o mică bucătărie.

Bănci lungi de lemn, catedra, hărți și tablouri pe pereți, dulapul cu biblioteca, formau mobilierul școlii. Lecțiile erau serioase și bine pregătite ; elevii erau cuminți și silitori, serbările și cercurile culturale ale învățătorilor erau bucurie și lumină pentru un popor deștept și dornic de instruire”.

Opera de culturalizare a sătenilor se făcea prin biserică și școală, dar mai târziu acestea nu corespundeau pe deplin noilor cerințe sociale. La inițiativa autorului, care pe vremea 42

Anul V

COMENTARII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

aceea era student, sprijinit de directorul școlii, Petre Ș tefănescu, de preotul satului, Ioan Ionescu, tatăl său și de primarul, Alexandru Căzănescu, a redactat statutul viitorului cămin cultural, care a luat naștere la 7 octombrie 1928, cu numele ”Regele Mihai I”. Căminul cultural, menționează autorul ”a răsărit din gândurile curate ale câtorva cărturari și oameni de inițiativă din Vorniceni. El a unit forțele intelectuale și administrative din localitate, să conlucre pentru întronarea cinstei, dreptății și dragostei de Dumnezeu”.

Pentru secolul al XX-lea, Octavian Ionescu are la îndemână mai puține documente, permițându-și să relateze fapte, evenimente, trăite de el și de către contemporanii săi.

Sub o formă aproape poetizată, descrie locuințele sărăcăcioase ale sătenilor săi ”casele erau mici, aveau o singură încăpere și o tindă, erau acoperite cu stuh sau cu paie, fumul ieșea în pod, prin ursoaică, apoi pătrundea prin acoperișul de paie sau stuh, astfel încât casele pluteau într-un nor de fum. Toate casele aveau împrejur prispe, pe care membrii familiei se odihneau în timpul călduros și chiar dormeau noaptea pe ele”. Continuând, autorul povestește și despre hărnicia sătenilor săi ”de dimineață și până seara târziu se auzeau scârțâit de care, voci de bărbați care-și vorbeau peste gard.

Sătenii își cultivau pământul propriu dar lucrau și pe cel al boierului, în parte, pe bani sau pentru plata imașului, căci marea proprietate domina încă în viața satelor”.

Tot din amintirile sale, care erau ”fantezii, de copil de cinci ani și jumătate”, autorul ne redă fapte și despre ”revoluția din 1907” din Vorniceni, care ”totuși s-a simțit puternic. Oamenii se strângeau în cete, s-au dus la curte, unde au rupt firul de telefon care era legat de primărie și de restul rețelei. Au ocupat primăria, cerând demisia primarului Toader Fasolă, care n-a opus nicio rezistență, dându-și demisia în scris. A doua zi, o delegație de săteni, în frunte cu cetățeanul Costache Vatamanu, a plecat la Dorohoi, să ducă demisia scrisă.

Trecând bariera la Dorohoi, delegații au fost umflați de jandarmi, duși la poliție, bătuți bine și ținuți în zdup încă vreo câteva zile, după care li s-au dat drumul. Bineînțeles, demisia lui Fasolă n-a fost luată în considerare de autoritățile din Dorohoi”.

Informații prețioase ne dă autorul și cu privire la participarea vornicenenilor la campania din Bulgaria din anul 1913, unde ”trei ostași din Vorniceni au murit de holeră în Bulgaria” dar și informații privind războiul pentru întregirea neamului 1916-1918, unde ”regimentul 55-67 infanterie, pe front la Mărășești, s-a acoperit de glorie”. În amintirea celor dispăruți în luptă s-a ridicat ”un monument în partea de nord a cimitirului, unde, pe o placă de marmură sunt scrise numele lor”.

Aproape două pagini sunt alocate marii reforme agrare, înfăptuite după primul război mondial, când, a fost expropriată și împărțită la țărani întreaga moșie Vorniceni, afară de cota de 500 hectare, lăsată prin lege, proprietarului.

Au primit pământ toți cei care aveau drepturi ; cei ce nu aveau pământ deloc, au primit câte 5 hectare, cine a avut sub 5 hectare, a primit completare”. Fiind pământ cu prisosință, au

fost aduși coloniști din Buda, comuna Mogoșești, din teritoriul ocupat, care au format satul Dealul Crucii. De asemenea, s-au dat locuri de casă, extinzându-se satul, de jur împrejur. Totuși, au avut loc și unele abuzuri, în sensul că invalizii, orfanii și văduvele de război trebuiau să primească pământul în apropierea satului, abuzuri, spune autorul, care au fost corectate ulterior. În ultima parte a lucrării, ”Figuri din trecutul apropiat al Vornicenilor”, autorul, fiind înzestrat cu simțul umorului și al concretului, destul de minuțios și profund, reușește să schițeze o galerie de portrete. Soția moșierului Pherichide era ”de statură potrivită, mai mult brunetă, corpolentă, iar trăsăturile feței respirau noblețea și bunătatea, era o foarte pioasă creștină”, în timp ce soțul său era ”uscățiv, brunet, cu fire cărunte în păr și în barbișon”. Învățătorul său, Constantin Teodorescu ”era un om bun la suflet, însușire pe care și-o păstra chiar și atunci când era beat criță, căci avea cu strășnicie patima beției. Era un bărbat înalt, cu fața ciupită de vărsat și nasul mare, cu niște urechi aproape străvezii de subțiri, unite și lipite de cap, cu ochii blânzi, cu o voce pițigăiată și cepeleagă. Bietul dascăl, abia știa să citească pe cărțile bisericești, adesea cu greșeli, deși le știa pe de rost”.

Primarul satului, Toader Fasolă era ”înalt de statură, ciolănos, cu o țeastă pleșuvă, cu doi ochi de vultur, adânci și pătrunzători, de culoarea tăciunelui, întotdeauna îmbrăcat în costum național, vara și iarna, străbătând ulițele satului, aplecat asupra cârjei ; fiind de obârșie țărănească, fiu de țăran din Vorniceni, era înzestrat nativ cu însușiri de conducător”.

Cartea profesorului Octavian Ionescu se citește pe nerăsuflate, cu o adevărată bucurie estetică și cu o curiozitate surprinzătoare, în dorința de a descoperi adevărul despre viața, cultura, tradițiile, civilizația sătenilor săi. Autorul este un martor ocular, cinstit și credibil al timpului și al spațiului descris și nimic din ceea ce este specific țăranului vornicenean nu i-a fost străin. Lucrarea oferă cititorului o imagine totalizantă și esențială a satului, începând cu prima jumătate a secolului al XIV-lea și până după primul război mondial.

Autorul era un bun cunoscător al vocabularului folosit de sătenii săi, prilej cu care descrie cu multă măiestrie artistică locuințele acestora, prin folosirea moldovenismelor : bageag(c), laiță, prichici, prispă, bostan, draniță, stuh, cerdac, ursoaică. Este un observator fin al lumii reale, obiective, urmărind cu atenție exactitatea informațiilor din documentele apărute de-a lungul vremurilor, în dorința de a transpune pe nesimțite cititorul în viața medievală și modernă a țăranului vornicenean. Rigoarea filologică în redactare, interpretarea datelor în lumina adevărului, informațiile documentare minuțioase, prezența simțită peste tot a condeiului autorului asigură lucrării un caracter original, un conținut patriotic local și o recomandă ca un model de monografie valoroasă și utilă oricărui cititor. A devenit un bun cultural, lăsat moștenire consătenilor săi, în semn de adâncă dragoste și prețuire pentru locurile istoria, obiceiurile și tradițiile satului natal. Consiliul Local din Vorniceni i-a acordat titlul de ”cetățean de onoare post-mortem”.

43

Anul V

COMENTARII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

H A N D M A D E : U N + D E VA L OA R E S E N T I M E N TA L Ă

Ana Maria Maluş n ultima vreme

Î păşesc aproape

zilnic treptele teatrului, chiar dacă numai în trecere. Şi mi-am dat seama că, minţi luminate cum numai în trecut se mai năşteau, au hotărât să amplaseze o instituţie culturală în trecerea de zi cu zi a oamenilor.

Majoritatea facem o cruce când trecem pe lângă o biserică, dar câţi ridicăm privirea când trecem pe lângă teatrul ce are în faţă statuia eminesciană! Vineri, o placardă m-a determinat să fac doi paşi înapoi: este înştiinţarea care anunţă evenimentul magic de încheiere a anului cultural, asemănătoare cu cea care, probabil, va fi în fruntea alaiului de duminică. E o pancartă care pare a fi la fel ca altele, dar care în spate ascunde truda unui grafician ori desenator, probabil om din casa teatrului, care şi-a dovedit măiestria în faţa unei imprimante. Mulţi vom citi aceasta, dar numai unul va tresări ştiind că este munca lui. Şi cei care veţi examina tablă cu ştiri sau lozinci veţi vedea linii ajutătoare trase în vederea organizării spaţiului de lucru şi a încadrării textului. Este o muncă deloc uşoară (iar pentru o umilă recunoaştere a acelei munci, merita măcar un loc mai merituos decât direct pe sol)! Şi mi-am adus aminte de planşele pe care odinioară le efectua tata pentru elevi: pe cât de indescifrabil scrie de multe ori tata, pe atât de măiestrite ieşeau planşele. Şi câtă atenţie incorporau acestea! De la trasarea chenarului, până la organizarea spaţiului! Câtă migală şi câtă răbdare, în condiţiile în care o singură literă greşită putea duce la eşecul unei munci de ore (în condiţiile în care pasta corectoare a apărut şi a invadat spaţiul românesc abia în ultimii ani!). Şi mi-am adus aminte şi de planşele pe care le făceam la liceu: multe foi imprimate şi apoi lipite prin organizare aleatorie pe o coală de carton! Şi a treia aducere aminte a fost a mapei documentare pe care, de curând, am scanat-o de la colonelul (r) Mihai Drăguţu (în vederea editării unei cărţi): dincolo de multe premii şi diplome, se ascundeau fotografiile unor tablouri executate de acesta. Un spirit de artist născut din patriotismul omului de justiţie! Ar fi lipsit de politeţe faţă de cititori să creionez acum valoare acestor opere, care, după simpla mea părere, ca temă şi structură, sunt unicat. Vă las pe voi, cititori de weekend, să vizualizaţi cele descrise şi să concluzionaţi singuri!

44

Anul V

COMENTARII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

9 1 D E A N I P E N T RU I L I E PA S C A L Ș I U N E V E N I M E N T C U LT U R A L D E N OTA 9 + 1

Ana Maria Maluş

3

cărţi şi 91 de ani – Toate sărbătorite azi, 3 decembrie 2013, la Casa Armatei Azi, 3 decembrie 2013, la Casa Armatei, ILIE PASCAL (născut pe 3 decembrie 1922) a lansat ultimele 3 cărţi apărute: Povestiri din rai şi din iad, de la martori oculari (Botoşani, Editura Agata, 2013, 136 p.), Clopoţei şi Hăi, Hăi (Botoşani, Editura Agata, 2013, 166 p.) şi Satul meu MITOC (Botoşani, Editura Agata, 2013, 200 p.).

Au participat invitati din rândul personalitaţilor din sfera culturii botoşănene, prietenilor şi rudelor care au ţinut să fie aproape de cel sărbătorit cu prilejul aniversării onorabilei vârste.

Ilie Pascal – o viaţă plină de vigoarea unui activism spiritual şi cultural, pentru propăşirea neamului şi a valorilor tradiţionale româneşti, un veritabil exponent al Şcolii Normale de la Şendriceni – Dorohoi.

Astazi, cu toţii am descoperit că acel devotament al ostaşului român pentru apărarea simbolurilor româneşti, aşa cum este drapelul de luptă al unei unităţi militare sau drapelul României, tot aşa şi Ilie Pascal, veteran de război şi ofiţer în rezerva al Armatei Române, a demonstrat necesitatea de a descoperi şi proteja valorile virtuţilor săteşti, prin cărţile pe care le-a predat publicului botoşănean.

Vorbele rostite de: general în rezerva, Gheorghe Prăjinaru – preşedintele Asociaţiei Veteranilor de Razboi, Botoşani; prof. Gheorghe Median – muzeograf, Muzeul Judeţean şi redactor la Revista Luceafărul; prof. Gh. Burac, monograf; col (r) Mihai Draguţu, scriitor; poetul Paul Mircea Iordache, precum şi salutul Primăriei Botoşani, prin viceprimarul Cosmin Andrei, au scos în evidenţă personalitatea scriitorului, folcloristului şi omului de cultură, Ilie Pascal.

Evenimentul a fost innobilat cu o expoziţie de carte botoşăneană, o colecţie originală şi personală a pasionatului de cultură, Mircea Puşcaşu, prieten de nădejde al celui sărbătorit, nonagenarul Ilie Pascal. Şi, aşa cum unul din cei mai apropiaţi prieteni, Mihai Drăguţu, nonagenar şi Domnia Sa, l-a felicitat cu ,, Să ne trăieşti, bădie!”, îi zicem şi noi: LA MULŢI ANI, BĂDIE ILIE! 45

Anul V

COMENTARII

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

TRISTEŢELE MELE (2). , , C O P I I I L A Î N A I N TA R E … ”

Jan Tristea fiind mai atent la unele activităţi ale R ecent, administraţiei locale, fiindcă, vorba aceea, se

De ce copiii să fie subiecţii unor dispute politice? Sau de ce să se folosească un conţinut cu un limbaj violent prin apropie Anul Nou şi Sărbătorilor de Iarnă li s-au dat deja care să se regăsescă expresii referitoare direct la copii. startul, am constat cum toate cele din jur-împrejurul meu îmi ,,Copii la înaintare” folosite de x şi y, pentru a stârni reacţii şi atitudini, este un act de violenţă asupra copiilor provoacă mulţumirea: că încă e bine şi se mai face ceva. În general, cu toţii: bunici, părinţi, familii, comunităţi botoşăneni şi reprezintă o noxiam forma produsă de o sociale de rang (oraşe, sate) etc., se încearcă, după puterile persoană aflată într-o poziţie de răspundere căpătată prin votul proprii, ca atmosfera din aceste momente să fie cât mai plăcută nostru. şi, în special, să provoace bucurii copiilor noştri, al căror viitor O complicaţie socială poate veni, în mod cert, de la depinde de modul cum educaţia şi instruirea se realizează, asemenea imbolduri iresponsabile! acum, pentru a corespunde sensului dat de dictonul ,,cei şapte Şi zic aceasta, pentru că am văzut pe site-urile locale/ ani de acasă”. Mă bucură când văd osteneala şi efortul presa online unele comentarii ale cititorilor, unde conţinutul material pe care le consumă autorităţile locale, în această limbajului violent a preluat expresia la care mă refer, dar nu perioadă, după cum sunt sensibilizat de forfota şi grija am văzut intevenţia redacţiilor. (Recent CEDO a decis că părinţilor, a celor maturi, mai cu seamă, pentru a facilita şi a intervenţia redacţiilor asupra comentariilor neadecvate este o crea momente vesele şi plăcute pentru copii şi tineri. restricţie justificată în raport cu proporţionalitatea libertăţii de Dar, nu înţeleg, de ce unii încearcă să otrăvească exprimare, dacă postările în cauză sunt deosebit de ofensatoare această atmosferă de sărbătoare care, încet, încet, începe să se sau discriminatorii şi site-urile trebuie să împiedice şi să nu contureze în ambianţa şi sufletele noastre. permită autorilor să rămână anonimi.)

Mai concret, am văzut zilele trecute, la o întâlnire a Şi deci, văzând toate aceste din tristeţele mele, mă responsabililor aleşi de noi, cei care cu toţii trăim în aceste întreb: nu e nevoie oare ca autorităţile cu răspunderi să se locuri, cum anumite persoane provoacă stări neplăcute, chiar autosesize? Cred că aici ne întâlnim cu situaţii care scot în triste pentru mine, nu pentru faptul că sunt păreri contradictorii evidenţă şi ridică suspiciuni ale unui act de violenţă referitoare la unele aspecte ale managementului local, fiindcă discriminatorie asupra copiilor şi în consecinţă Direcţia pentru aşa e normal, ci pentru faptul că se folosesc expresii Protecţia Copilului ar trebui în mod urgent să înceapă neadecvate într-un limbaj de dispută. Ba mai mult acestea procedurile folosite în mod normal pentru astfel de situaţii! sunt preluate şi amplificate, prin diferite Atâta doar! Dar e trist!

P.S. forme şi mijloace de exprimare, în presa Astăzi, înainte de a trimite spre online locală.

Ce s-a vrut folosind sintagma ,,copiii redacţie acest articol, am întâlnit o situaţie înlăcrimată: la înaintare”? Cine şi de ce îşi permite să măcelărească valorile morale consfinţite prin Eugenia-Maria Cuceu Căruţul, în care mi-am adus Constituţiile statelor lumii? A pornit cumva cumpărăturile dintr-un supermarket, laceastă expresie, ,,copiii la înaintare”, de la a preluat un copil nevoiaş, căruia i-am Afarâ ninge ca-n povesti cineva care este ales, este demnitar? Copiii dat drept recompensă ,,un ban”, Iar fulgii albi, mârunti si desi au protecţie specială! urmând ca acest copilaş firav să Se-aseazâ-ncet pe la ferestri, Autorităţile publice au obligaţia să recupereze încă 0,5 lei după cuplarea La strasine de case vechi. contribuie la asigurarea condiţiilor pentru coşului la circuitul complexului. Dar Iar vîntul suflă disperat stupoare!

Un angajat (cu salariu lunar participarea liberă a copiilor şi a tinerilor De-o zi întreagâ, n-a-ncetat! garantat, bineînţeles), mai încolo, l-a la viaţa socială, economică, culturală şi Troiene albe, mari si reci sportivă a comunităţii în care trăiesc. acostat pe micuţul protejat, oarecum de Se-naltâ-n curte, pe poteci Pentru aceasta, s-a înscris un articol special mine, prin ceea ce i-am oferit Vestind al iernii, vremuri reci! instantaneu, şi nu cunosc ce i-a spus, în Constituţia României!

Si zurgâlâi se-aud prin sat Expresia de care am pomenit induce dar copilul a părăsit incinta, iar Pe ulite, la moarâ si pe deal! clar la o atitudine de abuz asupra copiilor respectivul, probabil un adept al Colinzi râsunâ pe-nserat din municipiu, fiind o acţiune voluntară a sintagmei ,,copiii la înaintare”, şi-a Acum, la început de post în an, unei persoane care se află într-o relaţie de însuşit un bun ce imi aparţinea şi la Câ-asa e obiceiu-n sat! răspundere, din autoritatea locală, prin care care am renunţat în favoarea unui Iar fetele frumoase pe la case copil. Sigur, acest micuţ este lipsit de se provoacă o anumită stare de Ce se gâtesc din toi pe înserate, discriminare, cu efecte asupra dezvoltării mijloace de existenţă!

Se pregâtesc de sezâtori alese Aşa că, tristeţele mele s-au amplificat! spirituale, morale, sociale sau psihice a Cu petitori la furcâ, si ulcele copiilor noştri. Acest lucru contravine cu Halal societate!

Pline cu vin rosu, pus pe mese normele legale în vigoare (Legea Si hohote de rîs, pe îndelete!….. nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului).

VREMURI RECI

46

Anul V Numărul 12 (60) Decembrie 2013

ALBUM DE AJUN, ÎN DECEMBRIE T R A D I Ţ I A D E Z M O R Ţ E Ș T E C E N T RU L I S TO R I C A L B OTO Ș A N I L O R MIHAI FEDIUC, MAIESTRU - UN AUTENTIC PĂSTRĂTOR ȘI PROMOTOR AL TRADIŢIILOR POPULARE ROMÂNEȘTI (F O TO P RO TE JA T D E E D I TU RA A G A T A Ș I RE V L U C E A F Ă RU L )

CINE REDĂ VIAŢA CENTRULUI ISTORIC AL BOTOȘANILOR? ( FO T O PR O T EJAT : ED. AGAT A ȘI R EV . LUCE AFĂR U L )

OMUL CARE ÎNSUFLEŢEȘTE CENTRUL ISTORIC AL BOTOȘANILOR (F O TO: 2 3 D E C . 2 0 1 3 ; S C U Z A ŢI !. . . C OV ORU L ?)

47

Anul V

Planșa

Numărul 12 (60) Decembrie 2013

Preţ: 8 lei (tipar alb negru) 29,00 lei (tipar color)