Revista Luceafărul nr.57-septembrie 2013

)

uceafarul L

R

FONDAT

Confesiune

2009 • ISSN 2067 - 2144

ANUL V • NR. 9 (57) • SEPTEMBRIE 2013

(I)

Aciea este lumea... de-o sfarăm ­ e sfărmată.

De sfărăm pe vecie acest idol de lut Eterna pace-ntinde imperiul ei mut Ș i soarele pe ceruri se-nchide ca o rană Ce arde-n universul bolnav de viațță vană. Ș i marea tace-nceată; cântau strigoi; mișș care; O noapte condensată, în veci nepieritoare, Ca noaptea din sicriuri, din groapă, din caverne ­ Povestea linișș tită a morțții cei eterne...

Nu vezi că deșș i chipu-mi arat-a fi de gheațță, Un vis al meu căldura-i, lumina ș i viațța?

V-am înșș elat, nemernici, v-am închegat în vreme, V-am aruncat în viațță plecațți sub anateme Să vă urâțți din leagăn, să v-omorâțți în vain, V-am semănat în spațțiu p e voi sămânțța Cain, Să curățț am vrut sânu-mi de tot ce-i crud, spurcat Ș i pentru voi anume creai al viețții iad. Ș i să vă-nșș ele vecinic l-am îmbrăcat frumos Cu nopțți senine-n stele, cu soare auros. (...)

DIN CUPRINS:

•TABLETA (… DE SEPTEMBRIE).

DOAMNE, CE FRUMOS E LA ȘCOALĂ!

AUTOR, VASILE LEFTER

•O FOTOGRAFIE A LUI EMINESCU DE LA MĂNĂSTIREA NEAMŢ. AUTOR, NICOLAE IOSUB •FĂRĂ ZIDURI ÎN PATRIA LIMBII ROMÂNE. AUTOR, GRUIA COJOCARU •MEMORIALISTICA. GEORGE ENESCU ÎN AMINTIREA CONTEMPORANILOR. AUTOR, GHEORGHE MEDIAN •REBOTEZAREA SĂLII DE MARMURĂ: SALA DE [PENTRU] INIMĂ, LA TEATRUL MIHAI EMINESCU. LANSARE DE CĂRŢI, AUTOR: OVIDIU CHELARU. AUTOR, ION ISTRATE •SPIRIT ȘI OGLINZI – HORAŢIU MĂLĂELE. AUTOR, LILI BOBU ȘI NARCIS CONSTANTIN AVĂDANEI

Eu către dînsul*...(IV) (...) Și în clipa creatoare Să pun gura mea pe-a ta...

Ah, atuncea poezia, Ca ecou va răsuna. Încît toată înălţimea Cu podoaba ei de stele S-ar părea că îmi îngroapă Toate visurile mele. * După întoarcerea de la Repedea tu mi-ai jurat, iar eu plîngeam.

Veronica Micle

Anul V Numărul 9 (57)

Septembrie 2013

CUPRINS

R E V I S TA L U C E A F Ă RU L

Pagina 3 - Tableta (… de septembrie). Doamne, ce frumos e la școală! Autor, Vasile Lefter Pagina 3 - Poesis. Odă tristeţelor mele. Autor, I. Dârzu

FONDATĂ 2009

Pagina 4 - O fotografie a lui Eminescu de la Mănăstirea Neamţ. Autor, Nicolae Iosub

ISSN 2067 - 2144

Pagina 5 - Stele, căzătoare la Luceafărul. Carmen Buzenche – Galaţi. A consemnat Ion Istrate

PUBLICAŢIE LUNARĂ

Pagina 5 - Poesis.Cu alţi ochi. Autor, Carmen Buzenche Pagina 6 - La Chișinău, însemn de înaltă preţuire: Lucia Olaru Nenati decorată de Președintele Republicii Moldova.

Consemnat de Ana Maria Maluș

Fondatori: Ion Istrate Ioan Burţilă Elisabeta Roman Georgică Manole Marian Mazarovici

Pagina 8 - Fără ziduri în Patria Limbii Române.

Autor, Gruia Cojocaru Pagina 9 - Poesis. Răzbunare. Autor, Carmen Buzenche Pagina 9 - Poesis. Mercantilizare. Autor, Vasile Popovici

Olimpius Istrate Dumitru Lavric Angela Paveliuc-Olariu Lucian Manole

Director: Ion Istrate

Pagina 9 - Catren Umoristic: Paul-Mircea Iordache.

Autor, D.M. Gaftoneanu

Redactor şef: Georgică Manole

Pagina 10 - Memorialistica. George Enescu în amintirea contemporanilor. Autor, Gheorghe Median

Colegiul de redacţie: Secretar de redacţie: Ana Maria Maluş Redactor şi administrator site: Doru Ştefănescu Redactori: Dumitru Lavric Ionel Bejenaru Steliana Băltuţă Gheorghe Median Cezar Vasilescu Gheorghe Burac Lucian Manole Nicolae Iosub Mihai C. V. Cornaci Alina Cojocaru Gruia Cojocaru Alexandru D. Funduianu Dan Prodan Teodor Epure Paul Ungureanu D.M. Gaftoneanu

Pagina 11 - Cronici, exegeze, comentarii. Proprietatea asupra pământului în zona Botoșani (1850 – 1950).

Autor, Dan Prodan Pagina 13 - Poesis. Cuvinte. Autor, Carmen Buzenche Pagina 14 - Rebotezarea Sălii de Marmură: Sala de [pentru] Inimă, la Teatrul Mihai Eminescu (pr. Petru Chirvase). Lansare de cărţi, autor: Ovidiu Chelaru. Autor, Ion Istrate Pagina 14 - Catren umoristic Ovidiu Chelaru.

Autor, D.M. Gaftoneanu Pagina 16 - Micro și Macro – Cosmos Liric. Autor, Vasile Pop Pagina 17 - Vasile Popovici - Solstiţiu hiperborean.

Autor, Gellu Dorian

© Coperta I: Canada, Biserica Edmonton, Bust Mihai Eminescu

Pagina 19 - Liliana Rus: „Pasărea în lesă”.

Autor, Al. D. Funduianu Pagina 20 - Victor Teișanu un necunoscut? Autor, Ion N. Oprea

© Coperta III: © Editura ,,Agata” © Coperta IV: © Editura ,,Arena Cărții”

Pagina 22 - Trilogia siderală. Parodie-pamflet, prozopoem satiric dedicat memoriei lui Nikos Kazantzakis.

Autor, D.M. Gaftoneanu

Editor: Editura Agata, 2013

Pagina 24 - Variante arhaice și regionale.

Autor, Ana Maria Dudau

Conţinutul acestei revistei nu reprezintă în mod oficial opinia Revistei Luceafărul, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea şi coerenţa informaţiilor prezentate, precum şi eventuale consecinţe revine autorilor, conform prevederilor legale.

Pagina 26 - Consideraţii privind antroponimia oltenească.

Frecvenţa prenumelor. Tendinţe.

Autor, Ana-Maria Dudau Pagina 28 - Filit-Iași, despre carte: Prietenilor mei bibliotecarii. Autor, Ion N. Oprea

Adresa redacţiei:

Pagina 29 - Milenara, Aburnus Major…

Autor, Rodica -Elena Lupu

REDACŢIA REVISTEI LUCEAFĂRUL România, Botoşani, str. 1 Decembrie, nr. 25 (Centrul Istoric), Email: redactiarevistei@luceafarul.net www.luceafarul.net

Pagina 30 - Dicţionarul pedagogului botoșănean: Oprișan, Cristian – Dan. Autor, Ion Istrate Pagina 31 - Inocenţa Copilului. Autor, Rodica -Elena Lupu Pagina 32 - Poeme în lumină și culoare. Portret de artist (25) - Virginia Baz Baroi. Autor, Lili Bobu Pagina 33 - Spirit și Oglinzi – Horaţiu Mălăele.

Autor, Lili Bobu și Narcis Constantin Avădanei

2

Anul V Numărul 9 (57)

Septembrie 2013

TA B L E TA ( … D E S E P T E M B R I E ) D OA M N E , C E F RU M O S E L A Ș C OA L Ă !

Vasile Lefter

C ri,gri…cri, cri…Toamnă

Tot mai desluşit, noaptea şi ziua, se aude cântecul greierului, personaj emblematic, îngrijorat că toamna a venit prea repede şi l-a prins, ca de obicei, fără nimic în cămară .

Tot mai des auzim vuietul vântului nerăbdător să intre în scenă ca june-prim, în repetabilul spectacol de sunet şi lumină.

Tot mai obsedant devine fâlfâitul de aripi al păsărilor călătoare, care îşi intensifică pregătirile pentru o lungă călătorie, repetând conştiincios zborul spre înalt.

Pe fondul acestui decor scăldat în culorile unei toamne româneşti pline de speranţă, râsul şcolarilor ţării capătă limpezimea şi magia clopoţelului care va suna în curând chemând la învăţătură. Şcolarii mici, mijlocii sau mari vor fi aşteptaţi cu drag de cei mai buni „copii ai firii” : slujitorii şcolii, aceşti destoinici cantonieri mereu de veghe la viitorul naţiunii.

Pentru cei mici, pe bănci vor fi multe manuale noi. Pentru cei mai mari vor fi manuale parcurse deja de înaintaşi, cu mâzgăleli, cu răvaşe, cu rezolvări. Decât un manual nou, mai bine un maidanez în trusou!

Pentru mult trâmbiţatele ebook-uri nu s-au găsit fonduri!!

Absolvenţii de gimnaziu vor fi puţin trişti. La admiterea în liceu, media din cei patru ani de studiu va reprezenta doar 25% din nota finală. Corect? Pe jumătate! Normal ar fi, în tradiţia şcolii româneşti, ca fiecare liceu sau colegiu să-şi organizeze concurs propriu.

Ne temem de corupţie la nivel de unitate şcolară? Să fim serioşi! Faptul divers nu ţine loc de normă!

Da, ne întoarcem la şcoală cu aceeaşi emoţie, părinţi şi copii, învăţători şi profesori! Ar trebui să rostim într-un glas câteva cuvinte de suflet, scrise de un talentat gazetar vrâncean cu ceva ani în urmă: ”Cinste ţie,şcoală dragă, / Cinste vârstei ce o ai! / Ieri erai doar o petală, / Floare azi pe-al ţării plai!”

Nu se putea ca acest nou început să nu fie obiect de cârcoteală. Ba că şcolile nu sunt pregătite, ba că nu vor avea cadre suficiente, ba că nu au autorizaţii de funcţionare etc. Toate-s vechi …Important este Măria Sa, Elevul! Şi în anul acesta, din şcoli nu vor lipsi laptele făcut brânză şi Eugenia de post, spre bucuria câinilor maidanezi din preajma şcolilor, care oricum nu se prea se sinchisesc de referendumul bucureştenilor.

Se vor da mere, ca alternativă la programul „Cornul şi laptele?” Cine mai mănâncă mere în ziua de astăzi? O pizza, o shaorma, ceva de fast-food ar avea mare succes, dar maidanezii ar muri de foame. În rest, toate sunt bune şi la locul lor, făcându-ne fericiţi în acest început de septembrie.

Doamne, ce frumos e la şcoală!

3

ODĂ TRISTEŢELOR MELE

I.Dârzu tristeţea? tristeţea mea nu e melancolie e a imaterialului deziluzie de tristeţe e durerea tristeţelor mele tristeţea n-a fost nevoie de şcoală s-o învăţ după al şaptelea an de-acasă pentru licenţă m-am înscris în tristeţe sunt un erudit al tristeţelor mele şi pentru a trăi în tristeţe sincer cu mine am fost şi ţine minte: noblesse încă lor iubire cu grămadă sinceritatea sincerităţilor mele pe neuroni nu-i pavăză la Ei şi la Ele nu e loc tristeţele mele nu se opresc încă vor şi cuib scobesc aieve în vatra conştiinţei iar idealul în durere geme de tristeţele mele tristeţele mele nu se opresc însă mor odată cu Eul redându-mă cu tristeţele mele redându-mi tristeţea!

Anul V Numărul 9 (57)

ISTORIA CULTURII

Septembrie 2013

O F OTO G R A F I E A L U I E M I N E S C U DE LA MĂNĂSTIREA NEAMŢ

Nicolae Iosub n cei 124 de ani care au de la moartea celui mai mare poet român- Mihai E minescu- s-au realizat o sumedenie de lucrări plastice, picturi, gravuri şi desene, cărţi poştale ilustrate, timbre şi alte materiale filatelice, Ex-libris-uri, medalii şi insigne, calendare şi alte tipărituri care s-au inspirat din cele patru fotografii rămase de la poet.

1.Fotografia din 1869, realizată la Praga de pictorul fotograf Jan Tomas.

2.Fotografia din 1878, realizată în atelierul lui Frantz Duschek din Bucureşti.

3.Fotografia din 1884, atribuită fotografului Nestor Heck din Iaşi.

4.Fotografia realizată în 1887 în atelierul lui Jean Bielig din Botoşani. În decursul anilor s-au mai descoperit şi alte fotografii unde se regăseşte şi Mihai Eminescu, chiar dacă unele dintre ele sunt contestate. O astfel de fotografie este cea pe care Octav Minar o publică în ,,Albumul comemorativ” din 1909, intitulată ,,Fotografia lui Mihai Eminescu de la Mănăstirea Neamţ”. În anul 1909, Octav Minar publică o fotografie a lui Mihai Eminescu intitulată ,,Ultima fotografie a lui Eminescu facută la Mănăstirea Neamţului”, pe care o avea, împreună cu multe scrisori şi manuscrise rămase de la Eminescu şi Veronica Micle.

Atât George Călinescu cât şi Şerban Cioculescu afirmă că această fotografie este un fals, făcut prin aplicarea ultimei fotografii a poetului, făcută la Botoşani în 1887, peste o fotografie a unei alte persoane. Deoarece Octav Minar a avut la dispoziţie multe documente rămase de la Mihai Eminescu, se pune întrebarea de ce ar fi falsificat o fotografie cu Eminescu? Poate că această fotografie există în realitate.

Mărind cele două fotografii, se poate obseva că, între ele există deosebiri, atât ca dimensiune cât şi ca poziţie a capului. Dacă în fotografia din 1887, făcută la Botoşani, privirea este spre înainte şi puţin ridicată, în cea prezentată de Octav Minar, privirea poetului este înclinată spre pământ.

Diferă şi dimensiunea mustăţilor, iar ovalul feţei este mai alungit în fotografia făcută la Botoşani.

Nu cred că această fotografie a fost realizată la mănăstirea Neamţ din mai multe motive. În primul rând, aici la mănăstire nu erau condiţii şi clientelă care să justifice

Î trecut

existenţa unui fotograf. Pe cine să fotografieze acesta dacă ar fi existat, pe nebunii din spital sau pe călugării din mănăstire?

Chiar dacă ar fi venit un fotograf la ospiciu, Eminescu nu se putea fotografia şi nici nu ar fi vrut fiind bolnav, prost imbrăcat şi nici nu avea nici banii necesari. Când a ieşit din ospiciu a trebuit să-i trimită Morţun 100 de lei ca să-şi cumpere haine şi căciulă. Cân a fost adus la mănăstire, pe 8 noiembrie 1886 (de ziua sa onomastică), el şi-a pierdut geamantanul cu lucruri pe drum. În fotografie se observă că Eminescu era bine îmbrăcat (halat, fular, papuci), ceea ce nu era posibil.

Dacă era să se fotografieze o făcea atunci când a fost vizitat de Ion Creangă sau Vlahuţă, sau în ultima săptămână împreună cu Gheorghe Bojeicu, cu care a petrecut ultimile zece zile de detenţie.

Un alt motiv este vegetaţia, ce se vede din fotografie, foarte dezvoltată (copacii au frunze mari şi bogate) care indică o lună de vară şi nu de primăvară timpurie, când vegetaţia la munte era puţin dezvoltată. În cel mai bun caz, la început de aprilie, copacii nu puteau să fie decât înmuguriţi.

Se ştie că pe 10 aprilie Eminescu pleacă împreună cu Bojeicu spre Botoşani.

Ar exista câteva ipoteze, referitoare la realizarea acestei fotografii, pe care le expun mai jos.

1. Fotografia ar fi putut fi realizată la Botoşani dupa venirea lui Eminescu din Staţiunea Hall, de la tratament, în luna septembrie 1887, când el se simtea mai bine. În 4

Anul V

ISTORIA CULTURII apropierea casei unde locuia cu Harieta era un parc unde se spune că ieşea la plimbare. Parcul fiind foarte aproape de casă, el putea ieşi în papuci şi halat. Fiind un parc public este posibil ca fotograful J. Bielig să fi obişnuit a face fotografii celor ce se plimbau în parc, deci şi lui Eminescu, mai ales că şi atelierul lui era aproape, în clădirea teratrului vechi.

2. Fotografia ar fi putut fi realizată, în luna august 1887, la băile de la Hall, unde Mihai Eminescu a fost la tratament şi unde se putea fotografia, fotografie realizată pentru familia Ştefan Emilian din Iaşi, binefăcătorii săi.

3. O altă posibilitate este ralizarea fotografiei la Odesa, în august 1885, când Eminescu se afla la tratament pentru ulceraţiile de la picioare, unde s-a fotografiat împreună cu doctorul Iachimowicz. De altfel, el s-a fotografiat cu medicul său curant şi fotografia acesta a fost în posesia lui Slavici. Multe din lucrurile poetului, deci şi fotografiile au rămas la Slavici, în 1883 după îmbolnăvirea poetului.

Ioan Slavici, mărturiseşte într-o scrisoare către Valeria Micle- Sturza, că a avut de la Eminescu, încă şase fotografii care sunt necunoscute până în prezent: ,,Mărturisesc şi nu mă dau înapoi că am primit…de la sora dvs. (de la Virginia Gruber, a doua fiică a Veronicăi Micle) un număr de cinci fotografii care mă leagă de Eminescu…Având şi astăzi aceste daruri preţioase, îmi fac datoria să le amintesc: o fotografie din 1881 în care mă aflu eu, Candiano Popescu şi Eminescu la Ploieşti, un bust Eminescu tânăr, un alt bust Eminescu, o fotografie din 1888, a mamei dvs. cu Eminescu la Botoşani şi ultima poză l-a prins pe Eminescu cu dr. Iachimowicz, la Odesa, în anul 1885” (Ioan Slavici- Scrisoare datată ,,mai 1909” către Valeria MicleSturza ).

Deci, a existat o fotografie a lui Eminescu împreună cu Slavici şi Candiano Popescu făcută la Ploieşti, o fotografie a lui Eminescu făcută la Odesa împreună cu doctorul Iachimowicz şi o fotografie a lui Eminescu împreună cu Veronica Micle, făcută la Botoşani în 1888, probabil de către Jean Belig.

Aceste fotografii, despre care Ioan Slavici spune că le-a avut, au rămas la urmaşii săi, unul din cei şase copii ce i-a avut Slavici din a doua căsătorie cu Eleonora Tănăsescu şi, probabil, s-au transmis la urmaşii lor. S-ar putea ca aceste fotografii să nu fi fost distruse şi, poate în viitor vor fi găsite. Ar îmbogăţi, în mod fericit, iconografia eminesciană cunoscută până în prezent.

Numărul 9 (57)

Septembrie 2013

S T E L E , C Ă Z Ă TOA R E L A L U C E A F Ă RU L . C A R M E N BUZENCHE – GALAŢI A consemnat Ion Istrate CARMEN BUZENCHE Data şi locul naşterii: 22 martie 1997, Tecuci.

Studii: Gimnaziul în cadrul Şcolii Generale Nr. 1 Matca, în prezent elevă în clasa a XI-a la Colegiul Naţional „Spiru Haret” , Tecuci.

Debut: în anul 2011 cu volumul de creaţii în versuri şi proză: ”Copilăria… primăvara vieţii”, Editura Ars Libri, Localitatea Matca.

Colaborări : Revista Armonii Culturale Premii obţinute: Premiul I la concursul de creaţie “Şcoala mea” din cadrul proiectului “Alege Şcoala”; Premiul I în cadrul concursului “Copilărie vis şi inocenţă 2011″; Premiul III pentru lucrarea prezentată la Expoziţia – Concurs Naţional „Sărbătorile Pascale “, secţiunea creaţii literare; Premiul II în cadrul concursului interjudeţean “Limba şi literatura română în context european “; Premiul I în cadrul olimpiadei de limba latină, faza judeţeană – 2012; Premiul III în cadrul concursului naţional „Cultură şi civilizaţie în România” – faza naţională.

Un poem:

CU ALŢI OCHI

Carmen Buzenche Sub cer de zgură şi cenuşă trăim în ziduri erodate De ploi menite să salveze, să spele lumea de păcate Să stingă arşiţa cumplită şi seceta de credinţă, Să risipească alienarea omului de conştiinţă.

Tăcerea parcă prinde glas şi dirijează ce-a rămas Când timpul în veacuri retras clipele opreşte-n ceas Doar ploaia mai măsoară clipa când se izbeşte de privire Şi tulbură pământ şi cer croindu-şi drum spre nemurire. În om se stinge omenescul răpus de-a indiferenţei boală Iar decăderea declanşează demonul jertfa să îşi ceară.

Să încrusteze nepăsare în orbii ochi, străini de cer Iar bezna să-l călăuzească spre neantul lutului stingher.

Maci sângerii mai înfloresc pe pământ uscat şi ars În vremuri captive-n tăcere şi-n timpul ce a mai rămas Dar azi flămânde fiare zdrobesc vlăstare salvatoare, Între trecut şi viitor prezentul caută scăpare. Şi-s ochi flămânzi şi goi în ziduri groase, reci şi ude, Pereţi cu riduri, închisori în care timpul greu pătrunde, Copii ce-aşteaptă viitorul, bătrânii nici ziua cea de mâine Măsurând durata zilei prin uscate fărâmi de pâine.

Iar omul tace , înaintează, calcă peste suferinţă Ploaia cade peste lume, peste răni şi neputinţă, Un soare depărtat apune – speranţă pentru-ntreaga fire, Din zările crepusculare se-aude-ecou de glas străin: ” Iubire” !

5

Anul V Numărul 9 (57)

ISTORIA CULTURII

Septembrie 2013

L A C H I Ș I N Ă U, Î N S E M N D E Î N A LT Ă P R E Ţ U I R E : L U C I A O L A RU N E N AT I D E C O R AT Ă D E P R E Ș E D I N T E L E R E P U B L I C I I M O L D OVA

Ana Maria Maluş n aceste zile de început de toamnă scriitoarea I Lucia Olaru Nenati a răspuns invitaţiei de a

contribuţia esenţială la promovarea operei eminesciene şi la dezvoltarea relaţiilor interculturale”.

Grupul celor invitaţi a fost primit la palatul oficial unde, în prezenţa Gărzii de onoare a Republicii Moldova, în acordurile imnului de stat, preşedintele republicii, Nicolae Timofti, a înmânat fiecăruia dintre cei desemnaţi diferitele medalii adecvate personalităţii, activităţii şi meritelor fiecăruia, însoţite de brevetele prezidenţiale.

Lucia Olaru Nenati s-a numărat printre eminescologii (cercetători, traducători, exegeţi, editori promotori ai universului eminescian) din Moldova, din ţară şi din străinătate, cărora li s-a acordat Medalia „Mihai Eminescu” însoţită de brevetul prezidenţial cu brasardă tricoloră, cu imaginea medaliei pe care este gravat chipul lui Eminescu, semnată de preşedintele republicii pe care este scris următorul text: /Brevetul nr.05390,/ Prin decretul Preşedintelui Republicii Moldova/ Doamnei Lucia Olaru-Nenati/ I s-a conferit Medalia „Mihai Eminescu”/ Insemnul nr.00247/ Semnat: Preşedintele Republicii Moldova, (semnătura olografă şi ştampila preşedintelui)/ „In alocuţiunea de mulţumire am invocat suprema onoare a unui scriitor şi intelectual dedicat lui Eminescu pe meleagurile originii sale botoşănene de-a primi o decoraţie prezidenţială ce poartă numele său şi, nu în ultimul rând, întrun măreţ imobil situat pe strada „Nicolae Iorga”, acesta fiind originar tot din Botoşani, şi am oferit CD-ul meu cu Cântecele lui Eminescu. Ceremonia a continuat prin ciocnirea cupelor de şampanie şi prin realizarea de fotografii ale celor decoraţi în faţa reşedinţei împreună cu preşedintele statului.” a declarat Lucia Olaru Nenati De menţionat că aceasta este a doua Medalie Mihai Eminescu primită prin decret al unui preşedinte de stat, după aceea semnată de preşedintele Emil Constantinescu în Anul Eminescu 2000.

Foto: DO/Agata

participa din nou la Congresul Mondial al Eminescologilor organizat la Chişinau de către următoarele instituţii culturale: Academia de Ştiinţe a Moldovei, Institutul de Filologie, Institutul Cultural Român, Centrul Academic Internaţional Eminescu şi la care au fost invitate cu precădere personalităţi din Republica Moldova şi România, dar şi din diferite alte ţări ale lumii precum: Rusia, Ukraina, Italia, China, Chile, Turcia, Albania s.a, preocupate de aprofundarea universului eminescian.

Ca atare, dsa a luat parte la activităţile cuprinse în programul Congresului: comunicări, lansări de cărţi, masă rotundă, inaugurarea unei cafenele literare, sărbătorirea acad.

Eugen Simion, Salonul Internaţional de Carte al Bibliotecii Naţionale, deplasări în localităţi din proximitate ş.a., susţinând alocuţiuni şi comunicări adecvate temei generale, şi oferind gazdelor albumul Judeţul Botoşani, editat de Consiliul Judeţean Botoşani şi broşuri editate de Memorialul Eminescu din Ipoteşti, reprezentând deci implicit şi aceste instituţii botoşănene.

Un punct important din desfăşurarea congresului a fost invitarea unora dintre participanţii cu merite deosebite la Reşedinţa de Stat a Republicii Moldova unde s-a desfăşurat o impresionantă ceremonie de acordare a unor decoraţii.

Invitaţia adresată scriitoarei botoşănene conţinea următoarea motivaţie:

„Stimată doamnă prof. dr. Lucia Olaru Nenati vi se va conferi Medalia „Mihai Eminescu” în semn de înaltă apreciere a meritelor deosebite în activitatea de cercetare a moştenirii literare a scriitorului Mihai Eminescu şi pentru 6

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numﾄビul 9 (57)

7

Septembrie 2013

Anul V Numărul 9 (57)

ISTORIA CULTURII

Septembrie 2013

FĂRĂ ZIDURI Î N PAT R I A L I M B I I R O M Â N E

Gruia Cojocaru că, în Ţară, omagierea Limbii Române este o Ş tiind realitate pe care o consumăm, cu sau fără sos picant, în fiece zi, am găsit potrivit să poposesc, împreună cu jurnalistul Gabriel Balaşa, la sfârşit de august, în spaţiul nordbucovinean pentru a mistui, alături de fraţii de acelaşi neam, miracolul simţirii cuvântului valah.

omului, care îşi coboară spre lumea laică învăţăturile etern călăuzitoare, reprezentanta obştii Mănăstirii Voroneţ, cunoscătoare a multor limbi străine, ne-a dezvăluit că, mai ales pentru occidentalul aflat în pelerinaj, nu e mai mare stupefacţie decât să-l întâmpini şi să-i tălmăceşti în limba lui realitatea pe care, aici la noi, o consumă. (Să fie, aşadar, şi un îndemn discret întru studierea meticuloasă a limbilor străine, ca o garanţie a schimbării percepţiei Europei Apusene despre locuitorii străvechii Dacii?! Nu ştiu, poate că, în ceea ce ne priveşte, dacă Şcolii româneşti i s-ar retroceda demnitatea pângărită de diverşi decidenţi – traseiştii de carton ai ultimelor decenii! – sugestia ar prinde ceva contur…)

La rândul său, o altă reprezentantă a obştii vechii mănăstiri, Monahia Doctor Gabriela Platon, în prelegerea ,,Sfinţii Părinţi şi Înţelepţii antici în pictura exterioară a Bisericii Sfintei Mănăstiri Voroneţ”, uzând cu naturaleţe de mijloacele tehnicii moderne ale momentului, nea introdus – accentuând revelarea tainelor picturii exterioare a Voroneţului – în întreaga salbă de mănăstiri care, încă din Epoca Medievală, aureolează în temeiurile sacralităţii Ţara pădurilor de fag.

Inclus în programul conferinţei, discursul istoricului literar Ştefan Hostiuc a constituit o veritabilă recenzie a două volume de proză – ,,Societatea pentru Cultură Română în Bucovina (1862-2012) la 150 de ani” – ale scriitorului Mircea Irimescu din Rădăuţi, judeţul Suceava; la rândul său, Mircea Irimescu a ţinut să reliefeze efervescenţa culturală a Bucovinei ultimului secol şi jumătate, stăruind pe ideea că limba română a fost coloana vertebrală a identităţii în această provincie, cu precădere în cea de nord.

Rând pe rând, jurnalişti redutabili precum Nicolae Şapcă sau Vasile Bâcu, preşedintele Societăţii pentru Cultură Românească ,,Mihai Eminescu”, dar şi cadre didactice cernăuţene au revelat problematica fiinţării şi consolidării limbii române în Nordul Bucovinei, insistând pe necesitatea păstrării şcolilor româneşti din Ucraina. Vorbitorii au recunoscut că, în condiţiile existenţei unui personal didactic insuficient instruit în limba română, coroborat cu perspectivele limitate de pe piaţa muncii pentru cunoscătorii acesteia, limba

Conectaţi la trăirea românească a limbii materne – materializată şi în Ţară prin legiferarea zilei de 31 august ca Ziua Limbii Române – semenii din Bucovina de Nord, asemenea celor din Republica Moldova, au realizat la final de vară Conferinţa ,,Limba Română – azi”, în cadrul căreia – după cum (iniţial) am fost informat prin Euromedia Bucovina de către neobositul artist fotograf Nicolae Hauca – s-a elaborat ,,proiectul de rezoluţie pentru ,,Limba noastră cea română”, eveniment organizat pe 8 septembrie 2013 de către Societatea pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” Cernăuţi, aflat la a XXIV-a ediţie.

Deşi popularizată în mass-media întregului spaţiu cultural românesc, conferinţa a adunat doar câteva zeci de persoane. Unul dintre motivele slabei amprentări umane a fost determinat de faptul că, la ora când fusese anunţată manifestarea, printr-o bătătorită ironie a destinului, era petrecut pe ultimul drum Ilie Ioneţ, unul dintre liderii românilor din Nordul Bucovinei. Totuşi, sub semnul unor ,,respirări” – ca un ,,preludiu” la ,,Limba noastră cea română” – iniţiate şi coordonate de scriitoarea Doina Cernica, disertaţiile şi prelegerile întru rostire românească au dobândit consistentă concreteţe prin oameni adânc ancoraţi în viaţa culturală a Bucovinei.

Astfel, de la Mănăstirea Voroneţ, Monahia Elena Simionovici, în disertaţia ,,Fascinaţia cuvântului rostit în limba maternă”, ne-a introdus senin în universul logosului care alină sau agresează, care construieşte ori surpă, cuvinte care rănesc mai profund decât lama de oţel a cuţitului sau cuvinte balsam pentru suflet şi trup; cu eleganţa sobră a 8

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 9 (57)

lui Eminescu nu mai e suficient de atractivă pentru o parte a noii generaţii. De aceea ar fi nevoie, pe de o parte, de identificarea în fiecare comunitate a unor personalităţi care, cu argumente veridice, să convingă populaţia românească de însemnătatea studierii limbii materne în şcolile de profil. Dar, pe de altă parte, după opinia tuturor, teama cu privire la folosirea limbii române în şcoală ar trebui depăşită, mai ales în contextul progresului atestat de Ucraina în crearea condiţiilor de semnare a Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană; alături de aceasta, ar trebui eliminată comoditatea unor cadre didactice din şcolile româneşti care, ,,după ce au scris trei patru ani în limba ucraineană, le e lene să traducă în limba română materia predată,” după cum remarca jurnalistul Nicolae Şapcă. În opinia aceluiaşi jurnalist, realizarea unui dicţionar româno-ucrainean sau ucraineano-român, corespunzător necesităţilor momentului, care să evidenţieze evoluţia limbii române de mai bine de jumătate de veac – ultimul dicţionar de acest tip s-a editat în 1962, fiind tradus relativ recent, fără modificări – ar fi un pas important în consolidarea graiului străbun în Nordul Bucovinei. Mergând mai departe, jurnalistul cernăuţean, redactor-şef al cotidianului ,,Monitorul de Hliboca”, considera că o limbă română cu un caracter unitar se poate cristaliza în spaţiul românilor din lăuntrul şi din afara României doar folosind vectorii colaborării interstatale din vârful piramidelor socio-politice, astfel încât, la nivelul şcolii româneşti din Bucureşti, Chişinău, Cernăuţi, Odesa şi Slatina (Transcarpatia) să funcţioneze aceeaşi programă şcolară de limba română, care să genereze manuale comune în ,,limba vechilor cazanii”. Cu obiectivitate însă a nuanţat subiectul, luând în calcul şi reciproca, pentru comunităţile ucrainene din spaţiul carpato-danubian. Şi pentru că, furat de amănuntele zilei, m-am transformat uşor într-un arhivar cu reguli proprii – bântuit de rezonanţe stranii, similare celor din ,,Toate numele” lui Saramago – cred că merită apreciat efortul participării active şi inspirate a Denisei Gabor, viceconsolul României la Cernăuţi, şi, nu în ultimul rând, mesajul echilibrat al omului de spirit Vasile Bâcu, amfitrionul conferinţei desfăşurate la sediul Societăţii pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” Cernăuţi.

Ar mai fi ceva de spus?… Deocamdată cred că e suficient, dar, peste câteva zile, pe 8 septembrie 2013, în aula Teatrului Academic ,,Olga Kobylianska” din Cernăuţi, cu sprijinul Institutului Cultural Român, alături de personalităţi culturale şi politice de rang înalt, Tudor Gheorghe va dezlega, în felul său unic, ,,Taina cuvintelor”. Intrarea e liberă, deci…

C AT R E N U M O R I S T I C : PAUL-MIRCEA IORDACHE

D.M. Gaftoneanu Uniunea Vatra Românească Filiala Botoşani organizează în ziua de 30 august 2013, orele 11.00, lansare de carte la Biblioteca Judeţeană ,,Mihai Eminescu”, în Sala de expoziţii numismatice. În acest cadru vor fi prezentate volumele: ,,Jocul umbrelor” şi ,,Ochiul bufniţei”- poeme şi micropoeme- autor Paul-Mircea Iordache, Editura TAIDA, Iaşi, 2013. …Reflecţie umoristică despre spiritul de echipă al slujitorilor cuvântului scris la apropiata aniversare a Zilei Limbii Române… şi cam atât! În restul anului, într-un permanent joc al umbrelor, urmăriţi de ochiul de bufniţă al neiertătorului critic literar de ocazie, nefericiţii scriitori, precum diamantele, cu cât ajung tot mai mari, cu atât sunt mai suspectaţi că ar putea fi, de fapt, nişte imitaţii ale bineşlefuiţilor înaintemergători…J)))

Á LA NENEA CARAGIALE… Motto: ,,Talentul este deci puterea de expresivitate ce o au îndeosebi unii, pe lângă iritabilitatea pe care o au toţi.” (I.L. Caragiale) …Meditez la unitate, revenind la…„cestiune”La propuneri şi intenţii, ne pricepem de minune!

Când ne apucăm de treabă, înţelegerea se schimbă…

Explicaţii? Numai una: nu vorbim aceeaşi limbă!

9

Septembrie 2013

RĂZBUNARE Carmen Buzenche Dacă ar răsări în piatră Nu spini Ci flori de sânge Ai căuta o daltă Cu care să ciopleşti În soarele ce plânge ? Şi dacă ceasul te-ar ruga Să-l muţi din perete Şi să-l zdrobeşti L-ai asculta ?

Cu mâini ascunse-n buzunare Te plimbi ca un ascet Pe arse trotuare; Păşeşti încet În inimi şi-n priviri, Pe chipuri de lemn, În sunete seci Te-ascunzi şi te-apleci Când soarele de atunci Revanşa îţi cere Şi aruncă nebun Săgeţi de durere.

Prin tine pătrund Şi goluri adânci Se umplu cu teamă Şi plângi.

Acelaşi soare Cu braţe de aur , Galben balaur Pe cerul zugrăvit Îţi sfărâmă dalta Cu care l-ai cioplit.

MERCANTILIZARE

Vasile Popovici Ne vindem roua, bruma şi izvorul şi sufletul la dracu’ iar ni-l vindem, cu servitutea, frate ne cuprindem, prin noi nu se mai scurge seva, dorul.

Ne vindem sentimente prin bordeluri şi tot ce-am mai avut înstrăinat-am, statutul de român iar preschimbat-am şi ne-arătăm la faţă-n multe feluri.

Ne scoatem ţara la mezat prin târguri, netârguindu-ne, lăsăm din preţuri, în oase nu avem decât dispreţuri, din crug ne vindem sincopate pârguri.

Ne-am ars şi sufletul rănind amurguri, şi semnele heraldice din burguri.

Anul V Numărul 9 (57)

ISTORIA CULTURII

Septembrie 2013

MEMORIALISTICA GEORGE ENESCU ÎN AMINTIREA CONTEMPORANILOR

Gheorghe Median 1 septembrie, a D uminică, început ce de a 21-a ediţie a

Festivalului internaţional “George Enescu”. Organizatorii au decis ca gongul oficial al festivalului să fie dat la Dorohoi, unde renumita formaţie de suflători “Romanian Band” a susţinut un concert.

Este desigur un gest care ne onorează, dar prea puţin faţă de aşteptările botoşănenilor deoarece, nici de această dată locurile, natale ale ilustrului muzician nu au fost incluse, alături se Sinaia şi Teţcani, printre cele în care vor fi purtaţi oaspeţii de peste hotare, veniţi la festival. Aşezămintele memoriale de la Liveni şi Dorohoi, care păstrează, mai vie decât oricare altele prezenţa lui George Enescu, vor continua să aştepte să fie descoperite de admiratorii muzicii sale din alte orizonturi ale lumii, cu prilejul unor viitoare ediţii ale festivalului. Poate până atunci vom avea drumuri mai bune, care să înlesnească parcurgerea drumului de la Bucureşti până aici şi mai ales factori de decizie mai înţelepţi, care să înţeleagă că includerea aşezămintelor memoriale din judeţul Botoşani între cele vizitate cu ocazia festivalului, este o datorie, fie şi numai pentru faptul că Enescu a plecat de aici.

Bucuroşi să ştim că acum, numele lui George Enescu este amintit pe toate meridianele lumii, noi, botoşănenii, ţinem să-l omagiem şi aici acasă, cu aceeaşi adâncă admiraţie, cu care au făcut-o şi înaintaşii noştri. Cele două aşezăminte memoriale de la Liveni şi Dorohoi şi Orchestra Simfonică a Filarmonicii din Botoşani vor fi, desigur, iniţiatoarele şi organizatoarele celor mai importante activităţi dedicate marelui muzician. Le alăturăm, completându-le, un document care probează admiraţia contemporanilor lui George Enescu faţă de acesta. Este vorba despre un articolul intitulat “Mărturisiri” publicat de profesorul Tiberiu Crudu în numărul din 27 aprilie 1929 al ziarului botoşănean “Ştirea,”pe care-l prezentăm în cele ce urmează: “Pe maestrul Enescu am avut prilejul să-l aud adesea concertând, fie în ţară, fie peste hotare.

Cu toate acestea eu nu-i văd chipul decât sub trei ipostaze care niciodată nu-mi vor pieri din minte. Întâiul când, în “Salle Gaveau”, din Paris, fiind singur pe scenă, cu vioara sub bărbie, urechea pe strune, şi ochii închişi, era ascultat de o lume selectă, cu atâta sfinţenie, cum nu mi-am închipuit că poate să fie ascultat vreodată un om. Nimeni parcă nu îndrăznea să răsufle măcar nu

să se mişte, să se cioşmolească în loc ori să şoptească ceva vecinului, cum e urâtul obicei la noi. Acolo nu se mişcau decât degetele de la mâna lui Enescu, nu se frământa decât trupul lui înfiorat, restul auditorilor părea inert!

Urmăream cu ochii în lacrimi şi cu o mândrie nestăpânită această atitudine respectuoasă, plină de duioşie, faţă de puterea cu care ştia să se impuie numai prin tăria artei sale.

Al doilea, când am auzit, într-un concert mare, tumultuous, dat la teatru Chatelet, de pe cheiul Senei cu sute de orchestranţi în faţă şi alte sute de corişti în spate.

Afişele anunţaseră 1000 de executanţi! În mijlocul acestui norod de cântăreţi, la un moment dat se ridică un singur om, care, punând vioara pe umăr şi atingând strunele cu arcuşul, începu să sufle uşurel un zefir dulce, ce pe dată ne goni din suflet toate grijile pământului.

Pe cerul lăuntric al fiinţei noastre simţirăm că se deschide o gură de rai senină prin care pătrundeau, din alte lumi nebănuite, raze de soare ce tiveau cu aur şi argint învolburările armonioase ale orchestrei şi vocilor. În urmă, talazurile notelor începură să se zbuciume ca o mare înfuriată, deasupra căreia, pe crestele valurilor jucăuşe, se auzea, din când în când, mângâierea divină a unui glas de vioară, ce părea de departe, surâsul unor îngeri care se scăldau atunci în spuma clocotitoarelor unde.

Era mângâierea înzeită a arcuşului din mâna maestrului nostru, care fără grijă, se juca, sălta, zbura ca o pasăre deasupra genunei sunetelor tuturor celor din 10

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 9 (57)

jurul lui.

Când dirijorul obosit lăsă bagheta-n jos, începu nu o ploaie, ci o furtună de aplauze.

Băteau din palme cei din sală, dar mai amarnic băteau cei din scenă: orchestranţii aplaudau din faţă, ridicaţi în picioare, coriştii din spate, iar la mijloc, se înclina, ca o ramură plină de rod, capul maestrului, care, mişcat, îşi strângea pătimaş la piept vioara-i vrăjită.

Noi, cei câţiva Români gălăgioşi rătăciţi în fundul galeriei olimpice, am început să strigăm besmetici: Uraa!

Trăiască Georgică Enescu şi Cuconu Costache de la Cracalia, care l-o făcut! Uraa!

Când glasul nostru strident atinse urechea maestrului, tresări deodată, îşi ridică fruntea, îşi flutură voiniceşte pletele şi, râzând, întinse vioara către noi, mulţumindu-ne şi făcându-ne semn că ne-a auzit. În acel moment desigur pe deasupra auditorilor străini din sală, a trecut un fluid invizibil ce lega pentru

Septembrie 2013

totdeauna sufletele unor fraţi care se regăsiseră o clipă în acel ostrov îndepărtat de ţară.

Al treilea ipostas este acela în care l-am văzut la Cracalia, cu ocazia unei audiţii musicale, date, după obicei, într-un cerc intim, în casa bunului său părinte, cuconu Costache Enescu.

Ghemuit în umbra unui amurg, nu-i vedeam decât silueta întunecată ce se proiecta pe geamul puţin luminat dinspre apus. De astă dată cânta la un pian o compoziţie proprie care începe cu aria simplă a cunoscutului cântec “Am un leu şi vreau să-l beu”.

Niciodată în viaţă n-am auzit aşa cântare de pian.

Mie, de obicei, nu-mi place pianul. Spun drept. Când însă maestrul şi-a sfârşit rapsodia cu flori de sunete luminoase în întunerecul anume păstrat al odăii, atunci mi-am zis în taină: “Dacă astfel se poate cânta din pian, atunci dumnezeesc este şi acest instrument!”.

C RO N I C I , E X E G E Z E , C O M E N TA R I I P R O P R I E TAT E A A S U P R A PĂMÂNTULUI Î N Z O N A B OTO Ș A N I ( 1 8 5 0 – 1 9 5 0 )

Dan Prodan Constantin I. Cojocariu a publicat o P rofesorul sinteză fundamentală despre tema studiată:

protestat împotriva stăpânilor şi arendaşilor de moşii, a necesităţii reformării relaţiilor agrare şi a introducerii unor progrese în tehnica agricolă (cultivarea, lucrarea, depozitarea şi valorificarea produselor agricole şi animaliere). Autorul a analizat situaţia aparent paradoxală a proprietăţii agrare şi a agriculturii măcinate de contradicţii interne şi de pericole externe, din zona Botoşani / Moldova la mijlocul secolului al XIX-lea: pe de o parte, „Creşterea cererii de produse agricole (cereale şi vite) pe piaţa europeană au determinat pe tot mai mulţi dintre marii proprietari de pământ să se preocupe de folosirea tehnicilor moderne în agricultură, prin perfecţionarea uneltelor agricole, creşterea numărului de maşini agricole (de semănat, de prăşit, de cosit, de treierat, de vânturat ş.a.), prin pregătirea terenului pentru cultură (folosirea gunoiului de grajd, asanarea unor mlaştini, efectuarea unor arături adânci), prin folosirea unor soiuri de seminţe selecţionate şi a unor rase superioare de vite” (p.

43).

Complementar acelor evoluţii, realizări şi noutăţi, „Creşterea producţiei agricole a impulsionat dezvoltarea producţiei meşteşugăreşti şi manufacturiere, care a dus la lărgirea pieţei interne şi externe, la diversificarea comerţului şi creşterea numerică a negustorilor, cărora li se alătură patronii de ateliere meşteşugăreşti şi manufacturi, o pătură tot mai numeroasă de intelectuali, o parte a funcţionarilor statului şi a tinerei ofiţerimi. Toate aceste categorii vor constitui noua clasă socială, burghezia, care, urmând modernizarea societăţii, trebuia să înlăture vechile structuri ale societăţii feudale” (p. 44). „Pe de altă parte, a

Proprietatea funciară în Judeţul Botoşani, din prima jumătate a secolului al XIX-lea până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, Editura Quadrat, Botoşani, 2013, 641 p.

Autorul cunoaşte bine oamenii, locurile, epoca, evoluţiile istorice, a elaborat şi a publicat anterior alte cărţi referitoare la zona Botoşani: Dascăli şi elevi, Editura Axa, Botoşani, 1996; Oraşul Săveni. Monografie, Editura Axa, Botoşani, 2001; Judeţul Botoşani. Structuri administrativ – teritoriale, Editura Quadrat, Botoşani, 2008.

Monografia proprietăţii funciare din zona Botoşani a fost structurată de autor astfel: Introducere (pp. 5 – 8), şapte capitole şi anexe (pp. 9 – 612), Bibliografia utilizată pentru elaborarea cărţii (pp. 613 – 620), Abrevieri folosite (p. 621), Indice de localităţi (pp. 622 – 638), Cuprins (pp. 633 – 641).

Cartea a fost rezultatul mai multor ani de cercetări temeinice în arhive, biblioteci şi muzee, de călătorii în satele, comunele, târgurile şi oraşele zonei, de elaborare dificilă, dar finalizată cu succes, la birou. Mai precizez faptul că prin expresia „Judeţul Botoşani” autorul înţelege suprafaţa actualului judeţ Botoşani, care include teritoriile fostelor ţinuturi şi judeţe Dorohoi (în Nord) şi Botoşani (în Sud), între 1850 – 1950. În Capitolul I (Proprietatea funciară în judeţele Botoşani şi Dorohoi, la mijlocul secolului al XIX-lea, pp. 9 – 44), prof. Constantin I. Cojocariu a prezentat situaţia proprietăţii agrare, a boierimii proprietare / de ranguri şi a ciocoimii, a ţărănimii lucrătoare de pământuri, care a 11

Anul V Numărul 9 (57)

ISTORIA CULTURII

Septembrie 2013

concluzionat autorul, reducerea cu aproximativ 50 % a suprafeţelor date în folosinţă clăcaşilor pentru hrană şi păşune, creşterea clăcii şi a numeroaselor obligaţii faţă de proprietar sau posesor, condiţiile inumane de muncă şi viaţă au determinat creşterea valului de frământări ţărăneşti care, la mijlocul secolului al XIX-lea, erau atât de numeroase şi de profunde, încât cercurile politice conducătoare, îngrijorate de perspectivele unei răscoale generale ţărăneşti, s-au văzut nevoite să recunoască necesitatea unei grabnice reforme agrare” (p. 44).

Reforma agrară s-a legiferat în august 1864, iar aplicarea ei în zona Moldovei de Nord a fost analizată de prof. Constantin I. Cojocariu în Capitolul al II-a (Reforma agrară din 1864 în judeţele Botoşani şi Dorohoi, pp.

45 – 125). Autorul a prezentat culisele dezbaterii proiectului de lege şi a adoptării legii rurale (reformei agrare, 12 / 15 – 24 / 27 august 1864), principalele prevederi ale acesteia, definirea categoriilor de ţărani clăcaşi: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi, activitatea organelor şi comisiilor centrale şi locale de împroprietărire, nereguli, abuzuri, greutăţi întâmpinate în aplicarea legii rurale, reclamaţii ale ţăranilor faţă de ilegalităţile comise. Rezultatele lucrărilor comisiilor de împroprietărire fundamentează concluziile autorului în problema studiată în acel capitol. Astfel, prof.

Constantin I. Cojocariu a conchis că:„Deşi n-a desfiinţat proprietatea moşierească, legea rurală din 1864 a deschis drum larg relaţiilor capitaliste şi a constituit o verigă importantă în procesul de consolidare a societăţii burgheze.

Dezvoltarea producţiei de mărfuri, extinderea pieţei interne, crearea unui mare număr de braţe de muncă libere, ca urmare a deposedării de pământ a multor clăcaşi, sporirea acumulărilor băneşti prin „despăgubiri” a favorizat dezvoltarea industriei şi a societăţii burgheze în ansamblul ei. În ciuda insuficienţelor ei, legea rurală din 1864 constituie unul din cele mai de seamă evenimente care a avut loc în secolul al XIX-lea, cu consecinţe hotărâtoare în dezvoltarea ulterioară (…). Înlăturarea relaţiilor feudale şi eliberarea clăcaşilor, eliberarea moşiilor de servituţile feudale au dus la constituirea unei pieţe a forţei de muncă pentru capitalism şi a îngăduit lărgirea pieţei interne, a dezvoltării mai rapide a capitalismului în general, în agricultură în special, prin utilizarea mai largă a muncii salariate şi accentuarea caracterului comercial” (p. 125). În Anexele Capitolului II (pp. 126 – 149) autorul a folosit metoda tabelelor tematice pentru a prezenta statistic, comparativ, contabiliceşte, evoluţia problemei agrare înainte şi după aplicarea legii rurale din 1864 în judeţele Botoşani şi Dorohoi. Tabelele sunt grupate pe judeţe, plase („plăşi”), comune şi sate.

Evoluţia şi caracteristicile Relaţiilor agrare în judeţele Botoşani şi Dorohoi la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea au fost analizate de prof.

Constantin I. Cojocariu în Capitolul III (pp. 150 – 200).

Autorul a prezentat: structura proprietăţii funciare şi evoluţia relaţiilor agrare în perioada precizată, sistemul învoielilor agricole, structura sortimentală şi evoluţia cantitativă a principalelor culturi agricole din zona Botoşani, răscoala din 1907 şi urmările ei, adoptarea şi aplicarea unei legislaţii agrare actualizate cu realităţile şi cerinţele agrare ale anilor

1908 – 1910, includerea problemelor agrară şi electorală în programele de acţiune – de guvernare ale partidelor politice (PNL – 1913, PC – 1914 / 1915) şi în Constituţia României (revizuită în iunie – iulie 1917). Prof. Constantin I. Cojocariu a concluzionat că, „Deşi nu se stabilea un anume termen pentru elaborarea legii de împroprietărire, modificarea Constituţiei „era o etapă importantă pe drumul spre r e f o r m e l e electorală şi agrară, deschidea perspectiva reducerii considerabile a proprietăţii moşiereşti, fără a o desfiinţa”. Modalităţile concrete de rezolvare ale celor două probleme urmau să fie elaborate şi puse în aplicare după încheierea războiului, spre care se îndreptau speranţele tuturor” (p.

200).

O problemă nerezolvată în anii următori aplicării reformei agrare din 1864 a fost cea a împroprietăririi însurăţeilor pe moşiile statului (Capitolul IV, pp. 201 – 295). Baza legală a fost setul art. n-rele 5 şi 6 ale Legii rurale din august 1864. În sfertul de veac ur mător au fo st ad optate legi complementare referitoare la împroprietărirea însurăţeilor (spornicilor), a ţăranilor cu pământ puţin sau fără pământ, în august 1876, martie 1881, februarie 1887 şi aprilie 1889.

Au fost înfiinţate noi sate prin colonizare în jud. Botoşani: Roşiori, Vânători, Hulub, Călăraşi, Santa-Maria, Dorobanţi, Pleşani, Libertatea, Pârlita, Comândăreşti, Burleşti, Drislea, Roma de Sus, Roma de Jos. În jud. Dorohoi au fost întemeiate prin colonizare alte sate: Griviţa – Păltiniş, Cuza – Vodă, Plevna, Griviţa I şi Griviţa II (pe moşia Cordărenii Mănăstirii şi Şipotenii Mănăstirii), Livenii Noi, Arborea, Călugăreni, Smârdan, Tăuteşti. În concluzie, a afirmat autorul, „Împroprietărirea din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea a contribuit la descongestionarea aglomeraţiilor din unele comune rurale din plasa Herţa şi Berhometele, de la judeţul Dorohoi, şi din plasa Siret şi Târgului, de la judeţul Botoşani. Împroprietărirea făcută pe moşiile statului a produs o redistribuire a forţei de muncă în agricultura celor două judeţe, contribuind, într-o bună măsură, la asigurarea unei forţe de muncă stabile pe fostele mari proprietăţi ale statului (…). Chiar dacă împroprietărirea însurăţeilor şi a ţăranilor fără pământ sau cu pământ puţin pe moşiile statului, ca şi împroprietărirea de la 1864, n-au putut satisface setea de pământ a ţărănimii, chiar dacă mulţi dintre ei au trăit prea puţin timp bucuria visului împlinit, aceea de a fi proprietari, pentru că din cauza lipsurilor materiale mulţi dintre ei au fost nevoiţi să-şi înstrăineze pământul, toate împroprietăririle au avut contribuţii benefice la ameliorarea situaţiei economice a multor ţărani, contribuind la refacerea gospodăriei ţărăneşti şi la dezvoltarea relaţiilor capitaliste în agricultură” (pp. 294 – 295).

Următoarea reformă agrară şi aplicarea ei în zona Botoşani, analizate de prof. Constantin I. Cojocariu, a fost cea din 1921. Autorul a prezentat legislaţia agrară adoptată în perioada decembrie 1918 – 1921, organele şi comisiile centrale şi locale de expropriere a moşiilor latifundiarilor şi de împroprietărire a ţăranilor, realităţile agrare din judeţe etc.

Pe baza legislaţiei şi a activităţii organismelor statale enumerate anterior, reforma agrară din 1921 s-a aplicat în 12

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 9 (57)

Septembrie 2013

judeţele Botoşani şi Dorohoi (Capitolul V, pp. 296 – 398). ramurile agriculturii (agronomi, zootehnişti, veterinari, Prof. Constantin I. Cojocariu a analizat aplicarea reformei mecanici agricoli), a pus bazele unui sistem de irigaţii, a agrare în zona Botoşani, începând cu anul 1921. Evident, au folosit o gamă variată de unelte şi maşini agricole şi a existat piedici, neajunsuri, neconcordanţe între legislaţie şi utilizat cu eficienţă îngrăşămintele chimice, elemente fără de realităţile din zona rurală, neîmpliniri, nemulţumiri şi care nu se poate concepe o agricultură modernă” (p. 612). reclamaţii din partea ţăranilor către autorităţile locale şi Monografia este completată cu Bibliografia lucrării, centrale. Rezolvarea parţială a problemei agrare, formarea cu 152 de surse informaţionale (pp. 613 – 620), cu unei categorii de ţărani cu mici suprafeţe de pământ arabil, Abrevierile utilizate (p. 621), cu Indicele de localităţi (pp. dezvoltarea agriculturii româneşti / botoşănene în perioada 622 – 638). interbelică sunt câteva dintre urmările reformei agrare din Sinteza prof. Constantin I. Cojocariu devine 1921. „Cu toate neajunsurile reformei, a concluzionat monografia problemei proprietăţii funciare în zona Botoşani, autorul, – tergiversarea punerii în posesie a noilor contribuţie istoriografică de ţinută ştiinţifică, care proprietari, preţul ridicat plătit pentru despăgubire, faptul completează bibliografia referitoare la una din cele mai că ţăranul n-a primit şi inventarul agricol cu care să-şi importante probleme ale României moderne. Tabelele lucreze pământul, menţinerea unor taxe şi impozite ridicate tematice ale lucrării sintetizează statistic informaţiile incluse şi în continuă creştere etc. – reforma agrară a contribuit, în carte şi oferă acces rapid la structura contabilă a problemei incontestabil, la îmbunătăţirea stării materiale a vieţii studiate. Sinteza este un ghid util pentru autorii unor microţăranului şi la dezvoltarea satului românesc; ţăranii au monografii ale unor sate / comune din zona Botoşani, devenit mai demni şi mai independenţi, implicându-se tot mai practică istoriografică tot mai des întâlnită în orizontul mult în viaţa economică şi socială, iar o parte dintre ei au cercetării istorice din judeţul Botoşani, cu mai multe sau mai început să participe la viaţa politică a localităţilor” (p. 398). puţine finalizări istoriografice de succes. De asemenea, Documentele referitoare la Aspectele concrete ale monografia semnată de prof. Constantin I. Cojocariu devine înfăptuirii reformei agrare din 1921 în judeţele Dorohoi şi reper bibliografic obligatoriu în portofoliul unei activităţi Botoşani, au fost grupate în Capitolul V: Anexe (pp. 399 – didactice opţionale, la clasele V – XII, cu tematică istorico – 501). Sursele istorice de diferite categorii au fost ordonate pe geografică locală / zonală. Cartea a fost editată în condiţii judeţe, regiuni agricole, plase („plăşi”), comune, sate. grafice foarte bune, pe hârtie semi-velină. Editura Quadrat sAplicarea concretă a prevederilor reformei agrare din a dovedit încă o dată a fi o editură profesionistă, poate cea 1921 în judeţele Botoşani şi Dorohoi a determinat acordarea mai profesionistă din Botoşani. unor suprafeţe arabile în afara perimetrului unor comune, Lucrarea ar trebui completată cu un capitol de facilitând înfiinţarea unor noi sate în cele două judeţe: 26 în concluzii referitoare la evoluţia problemei proprietăţii primul, 33 în al doilea (Capitolul VI: Sate înfiinţate odată cu funciare în România (zona Botoşani) în perioada 1864 – înfăptuirea reformei agrare din 1921 în judeţele Botoşani şi 1921 – 1945 (pentru că încheierile fiecărui capitol nu pot Dorohoi, pp. 502 – 559). suplini lipsa amintită), cu un indice de nume – antroponime, A treia Reformă agrară analizată de prof. Constantin hidronime, cu o prefaţă a unui profesor universitar, cu un I. Cojocariu a fost cea din martie 1945 (Capitolul VII, pp. număr de hărţi care să completeze geografico – spaţial 560 – 612). Autorul a prezentat situaţia agriculturii româneşti informaţiile istorico – temporale, cu un rezumat într-o limbă în perioada 1941 – 1945, drama locuitorilor judeţelor străină, care să accesibilizeze cunoaşterea şi valorificarea Dorohoi şi Botoşani sub ocupaţia militară sovietică, începând informaţională a sintezei de către cititorii europeni. cu aprilie 1944, înfăptuirea reformei agrare prin aplicarea Problemele analizate în fiecare capitol trebuiesc organizate în legii nr. 187 din 23 martie 1945, care a subcapitole, marcate distinct. Cititorul nu împroprietărit peste 900.000 capi de poate identifica rapid paginile unde este familie cu peste 1.100.000 ha teren, discutată o problemă sau alta. Trebuiesc determinând desfiinţarea marii proprietăţi eliminate greşelile de tipar, dovadă a unei funciare din România la sfârşitul celui decorecturi grăbite pe text, şi inconsecvenţele al Doilea Război Mondial, oferind soluţii din notele de la subsol. De asemenea, Cuvinte misionare. „forţate” pentru înfiinţarea proprietăţii trebuie reformulate frazele – paragraf de 8 Unele în suflet, altele în minte socialiste: proprietatea de stat (IAS şi – 10 rânduri şi transformate în sumă de Toate sunt cuvinte.

SMA) şi agricultura cooperatistă propoziţii determinate logic între ele, Unele reci , seci şi amare, (întovărăşiri şi gospodării agricole pentru a fi mai uşor înţelese de cititor.

Altele sondează-n gând colective – GAC – baza „celebrelor” Sper, de asemenea, că sinteza prof.

Cu intenţii , cu pretenţii , Cooperative Agricole de Producţie – Constantin I. Cojocariu a fost difuzată în Mascate , ferite, CAP). „Cu toate relele săvârşite de bibliotecile publice româneşti şi, de ce nu, Cu litere-amorţite, comunişti în perioada colectivizării în cele străine.

Cu mesaje-ntrepătrunse, agriculturii, a apreciat autorul, cu toate În concluzie, o lucrare foarte utilă Ciudate, necazurile şi suferinţele îndurate de sute istoriografiei româneşti, contribuţie care, Ascunse. de mii, şi chiar de milioane de oameni, cu acele completări enumerate anterior, Cuvinte . pentru care regimul comunist va rămâne poate deveni reperul analizei problemei Ce cuvânt ciudat… pentru totdeauna condamnat de istorie, în proprietăţii funciare şi a celei agrare între Când de tine se roagă România colectivizarea a fost o realitate 1850 – 1950 în zona Botoşani pentru Cine să le ţină minte… istorică, care a avut, poate, şi partea ei următorii ani.

Cine să le … inţeleagă ? bună: a realizat comasarea suprafeţelor agricole, a format specialişti pentru toate

CUVINTE Carmen Buzenche

13

Anul V Numărul 9 (57)

COMENTARII

Septembrie 2013

R E B OT E Z A R E A S Ă L I I D E M A R M U R Ă : S A L A D E [ P E N T RU ] I N I M Ă , L A T E AT RU L M I H A I E M I N E S C U ( P R . P E T RU C H I RVA S E ) LANSARE DE CĂRŢI, AU TO R : OV I D I U C H E L A RU Ion Istrate Aici, pe plan local, totuşi putem observa, oarecum (?!), mângâieri pentru aceşti minunaţi oameni, cu dar de Sus pentru scriitură, de a se bucura, din când în când, de mici atenţii. Anul trecut, în septembrie, la lansarea cărţii ,,Sănătatea la vârsta a III-a”, autorul dr. Victor Drăgan a sărbătorit 85 de ani de existenţă şi a fost emoţionat când primarul Ovidiu Portariuc l-a felicitat şi i-a oferit un frumos buchet de flori. Acelaşi gest l-am observat cu toţii la primarul Botoşanilor, din legislatura trecută, Cătălin Flutur, prezent la eveniment şi contributor pentru editarea şi tipărirea acestor

a de fiecare dată, la o lansare de carte sau la un C eveniment cultural aparte, musai trebuie să

găsesc şi o temă adecvată a comentariului pe care e nevoie al face, având grijă ca acesta să nu fie sec, ci, cât de cât, să conţină o uşoară sugestie înspre mediul economic, social şi chiar politic.

De această dată, am crezut de cuviinţă să reflectez şi, ceea ce nu am reuşit în explicaţiunea mea ad-hoc, să fac o succintă abordare, puţin străină de subiectul evenimentului, despre etapele vârstei omeneşti, importanţa şi eficienţa muncii în viaţă şi, bineînţeles, grija pe care trebuie s-o aibă comunitatea pentru actul de creaţie şi vârstele înaintate ale unor concetăţeni de ai noştri. Şi m-am legat de două sintagme, factori ce impun acţiuni cu sensuri diferite, antagonice, şi anume: ,,octogenarios da ponte”, adică ne lipsim de octogenari (în Anticul îndepărtat ,,sexagenarios da ponte” – în momentele de criză cu posibilităţi limitate de supravieţuire) şi ,,dacă nu ai un bătrân, să-l cumperi”, mai a c t u a l .

Proprii timpurilor noastre, sub diferite ipostaze şi destul de ,,acoperit”, se regăsesc frecvent aplicate aceste ,,îndemnuri”: ,,sexagenerios da ponte”, sub forma tăierilor şi diminuărilor cuantumurilor pensiilor celor vârstnici, drepturi personale dobândite pe baza contribuţiilor de-o viaţă; ,,dacă nu ai un bătrân să-l cumperi”, sub forma ,,grijei strategice” a politicilor sociale de a se mări vârsta pensionării, adică omul să muncească şi să contribuie la fondul de sprijin, din plin, până nu mai poate, până cade… şi, apoi, să fie victima primului slogan ,,octogenarios da ponte”. Ce să facem? … asta e!…

Ovidiu Chelaru şi toţi ,,seniorii vivanţi”, octogenari, pe care îi întâlnim mereu prin edituri şi tipografii cu rugăminţi să li se editeze spre publicare cele scrise (Ilie Pascal, Vasile Drăguţu, Nicolae Sandu, dr. Victor Drăgan şi apoi generaţia septuagenară – Mihai Matei, Gheorghe Burac, Teodor Epure, Constantin Cojocaru, Ilie Avârvării şi încă mulţi), suportă cu greu consecinţele intemperiilor politice actuale.

14

Anul V

COMENTARII

Numărul 9 (57)

cărţi , lansate aici la Botoşani.

Cred sincer, aşa cum îl ştiu pe domnul Ovidiu Chelaru, că evenimentul de ieri l-a perceput ca un gest de apreciere şi de respect deosebit din partea organizatorilor, respectiv Teatrul ,,Mihai Eminescu” şi Ed. Agata, precum şi din partea numerosului public elevat şi dornic de astfel de momente.

Au fost prezenţi şi au vorbit, comentând despre personalitatea autorului şi cărţile prezentate: poeta Lucia Olaru Nenati, muzeograful Gheorghe Median – redactor al Rev. Luceafărul, jurnalistul Traian Apetrei – directorul Teatrului ,,Mihai Eminescu”, poetul D.M. Gaftoneanu – redactor la Rev. Luceafărul, ing. Cătălin Flutur – consilier judeţean, pr. Petru Chirvase. Au mai participat: poetul Petruţ Pârvescu – coordonatorul Cenaclului literar ,,Ion Pillat” şi consultant al Cenaclului virtual ,,Agata literară”; poeta Maria

Septembrie 2013

Moisoiu; scriitorul Constantin Adam, jurnalistul şi scriitorul Corneliu Filip; ing. Dan Cristescu – memorialist; prof. Victor Foca – artist plastic; Viorica Ursache – autor de cărţi pentru şcolarii mici…

Cu toţii, ieri (12 septembrie 2013), în Sala de Marmură a Teatrului de Stat ,, Mihai Eminescu” (sau probabil, de-acum, ,,Sala de inimă” sau ,,Sala de suflet” , după cum ne-a sugerat pr. Petru Chirvasie, în cuvântul Preasfinţiei Sale), am venerat personalitatea şi tenacitate pentru scris ale domnului Ovidiu Chelaru, care, acum, deodată, ne-a oferit patru cărţi: ,,Stele coapte – poeme”; ,,Din Genune în Paradis” – antologie de poeme; ,,Zori de credinţă”- stihuri- şi ,,Din fulguirea vremii – însemnări”.

15

Anul V Numărul 9 (57)

COMENTARII

Septembrie 2013

M I C R O Ș I M AC R O – C O S M O S L I R I C Vasile Pop a Editura „TAIDA” din Iaşi au apărut, cu puţin L timp în urmă, două volume de poezie ale

paradigme poetice aproape religios cultivate care, dincolo de constrângerea modelului, îngăduie şi tiparul personal.

Eventual, putem reproşa tenta prea „inginerească” a anumitor poeme.

Citez, ca reuşită poetică, debutul poemului Turnul Eiffel: „ Între cele patru picioare gigantice ale unui dinozaur din oţel, eu par a fi chiar oul sortit spre eclozare.”

Spre neguri de mit, voiculesciene ori blagiene, se îndreaptă ochii poetului în poemul Ciuta: „ Ceva era tulburător în zare, Şi ochii vii ai ciutei stau ţintiţi; Din văi răzbat noi urlete de fiare, Iar nările-i ţâsnesc aburi fierbinţi.”

silitorului întru lirism PAUL-MIRCEA IORDACHE, spaţiul acestora fiind ocupat, în proporţii covârşitoare, de haiku-uri, formă tradiţională de poezie japoneză.

Pentru mine, înclinarea spre haiku a poetului este o surpriză, eu fiind obişnuit să-l văd în desfăşurări lirice mai ample şi cu mult conţinut personal.

Dimpotrivă, perspectiva unui haijin tinde spre obiectivare, notorie fiind influenţa acestora asupra parnasienilor din secolul al XIX-lea. Pentru artistul japonez, orice gest contemplativ este dublat de o hierofanie: natura emană un fond metafizic, o „subterană” ontologică.

Fireşte, nu toate haiku-urile sunt egale valoric, dar în toate se regăseşte exerciţiul sintezei, al conceptului sensibil: „ Curtemur divin, vulcan ce-aruncă stele – focul Genezei.”

Alteori, haiku-urile, beneficiind de traduceri în franceză şi engleză, se dispensează de balastul reflexiv favorizând emoţia proaspătă, directă: „ Brazi înzăpeziţi – albatroşi tinzând spre cer, cu aripi strânse.”

Volumul Ochiul bufniţei este, în schimb, dedicat în totalitate haiku-ului.

Iarăşi, deontologic, vom proceda la separarea apelor de uscat. Uneori, creaţiile sunt terne, dar multe au virtuţi artistice demne de apreciat. Supunem atenţiei: „ Făclii de Paşte, în mâna Primăverii – tulpini de mesteceni.” sau: „ Lumina smulge ţurţurilor picături botezătoare.”

Nu putem încheia fără a releva insistenţa salutară a dlui PAUL-MIRCEA IORDACHE în „curtarea” muzelor, care sunt din ce în ce mai generoase.

În acelaşi volum, Jocul umbrelor, percepem şi o notă stilizată a îmbătătoarei melancolii: „ Pentru clipele când ne întrebăm sufletul – liniştea serii.”

O surpriză la fel de mare este grupajul poetic din finalul volumului. În el identificăm un progres artistic remarcabil, în raport cu ultimile volume, maturizarea fiind cuvântul de ordine. Se observă meticulozitatea şi bogăţia lecturilor poetice. Ne hazardăm să observăm o panoplie de 16

Anul V

COMENTARII

Numărul 9 (57)

Septembrie 2013

VA S I L E P O P OV I C I – SOLSTIŢIU HIPERBOREAN Gellu Dorian (Material trimis la redacţie de prof .Vasile Popovici) volum de „poezii alese” semnat A ldedoisprezecelea Vasile Popovici, profesor pensionar din

comuna Corni, Judeţul Botoşani, conceput ca un jurnal versificat, pus sub titlul Solstiţiu hiperborean, vine să justifice o preocupare constantă a acestui creator care şi-a impus, într-un timp relativ scurt, din 2007, cînd publică primul volum – Paradoxuri, Princeps – şi pînă în prezent, să recupereze o pasiune pe care şi-o argumentează concret cu publicarea unui număr impresionant de cărţi. Şi aici, ca în majoritatea cărţilor, îşi datează poeziile. Perioada în această nouă carte este cuprinsă între 1 august 2011 şi 23 septembrie 2012.

Vasile Popovici a luat parcă de bună zicerea lui Plinius, care, vorbind în Historia naturalis (35-36) de pictorul Apelles, cel mai mare artist plastic al antichităţii, spune că acesta nu lăsa nicio zi fără a trage o linie („Nulla dies sine linea!”).

Luînd în calcul că expresia „linie” sugerează şi pe cea a cuvîntului „rînd”, adică de „scris”, această deviză a lui Apelles s-a aplicat ulterior şi scriitorilor, care, zilnic, cu perseverenţă, au aşternut pe hîrtie operele lor.

Pentru mulţi, această rîvnă a fost o amendă adusă de cei care vedeau în aceasta o formă de „grafomanie”, un soi de pasiune devenită boală, care, de regulă, la grafomanii veleitari, dă la iveală opuri lipsite de valoare. Însă nu acelaşi lucru îl putem spune despre scriitori ca Sadoveanu sau Arghezi, ca să dăm doar două exemple de la noi, care şi-au făcut, cu talent incontestabil, din strădania lor zilnică opere nemuritoare.

Ce ar fi fost literatura rusă fără romanele lui Tolstoi sau Dostoievski, ori cea franceză fără romanele lui Hugo, Balzac sau Zola? Prin urmare, păstrînd evident proporţiile, autorul pe care-l avem aici în vedere, Vasile Popovici, şi-a adunat, după cum am văzut, într-un timp relativ scurt, de nici şase ani, scrierile poetice în douăsprezece volume, însumînd prin urmare, sute şi sute de pagini.

O altă expresie latină, atribuită ca deviză retorului roman Marcus Fabius Quintilianus, spune „Non multa, sed multum”, adică „Nu multe, ci bune”. Despre „bunătatea” cărţilor lui Vasile Popovici, ca să mă apropii de înţelesul expresiei citate mai sus, s-au exprimat unii cunoscători în domeniu, sugerînd că alegerea unui astfel de modus vivendi justifică dorinţa poetului de-a se mărturisi şi ieşi în lume.

Privită din acest punct de vedere, creaţia lui Vasile Popovici, cunoscător al fondului literar de valoare, să-i spun aşa, ca profesor de literatură, se înscrie într-un tradiţionalism sui generis, fără a ridica, aşa cum am mai spus şi cu altă ocazie, pretenţii de rupere a tiparelor sau de aşezare pe piedestalul menit să-i poarte chipul şi numele spre nemurire.

Pasiunea lui pentru scrierea versurilor, de la cele în prozodie clasică la cele în vers alb, de la cele de meditaţie la cele de notaţie, de la elegie la satiră, fabulă sau poezie de formă fixă, sonet sau rondel, domină o formă de talent pus în valoare relativ tîrziu.

Stăpînind bine tehnicile scrierii poeziei, plecînd de la fondul trăirilor personale, atent la lumea din jur, dar şi la ceea ce a adus aceasta din trecut pînă în prezent, scrutînd, în unele cărţi, universul, trecînd prin mintea şi trăirile sale pasionale viziuni şi imagini remarcabile, Vasile Popovici este, ca reper de geografie literară, să extind remarca în domeniul istoriei literare, un „poet al locului”.

Un loc însă retras, uitat de lume, dar nu de neluat în seamă, cînd în el locuiesc oameni ce au pasiuni alese, aşa cum este cea a profesorului Vasile Popovici, care a ales scrierea poeziei în locul tablelor de pe marginea şanţului cu alde piede-vară ori pierderea timpului în cîrciumă. Locuind o viaţă pe Valea Siretului, o zonă suficient de austeră, nespectaculoasă, dar plină de un topos specific, pe care poetul a ştiut să-l exploateze cu mijloacele proprii de exprimare, Vasile Popovici se încăpăţînează să se facă auzit din acel spaţiu ca o voce, nu neapărat aparte, ci mai curînd personală.

De data aceasta, Vasile Popovici, în aceată nouă carte pe care doreşte să o ofere cititorilor săi, a ales spaţiul hiperborean şi nu oricum, ci într-o perioadă specială a trecerii timpului, în solstiţiu, şi nu cel de primăvară, ci cel de iarnă.

Plecînd din luna august, aşa cum reise din datarea poeziilor, poetul, redescoperindu-se sentimental şi nostalgic, prin versurile sale vrea să „sperie” dilatarea nesfîrşită a nopţii ce pare a se apropia.

Că asta vrea să sugereze „solstiţiu hiperborean”. Dacă e să luăm în calcul şi sugestia adusă de aducerea în titlu a cuvîntului „hiperborean”, care vine de la Hiperborea, 17

Anul V Numărul 9 (57)

COMENTARII

Septembrie 2013

creaţii consacrate mai mult intimităţii lecturii decît extinderii ei, scrierii în sine şi mai puţin literalităţii, nu afectează prea mult construcţiei şi concepţiei cărţii.

Vasile Popovici este autorul care, şi prin această carte, se menţine în linia proprie de creaţie, atent expunerii şi mai puţin evoluţiei textului, convins că aceasta este formula carel reprezintă cel mai bine. Şi aşa şi este, între aceşti parametrii ai tradiţionalismului curat, cu mizele deja cunoscute, fără a friza vreo altă cale de evoluţie a poeziei, mode şi modele la zi, poezia lui Vasile Popovici îşi poartă propria pecete, a tradiţionalismului sui generis.

„Ţinutul din Nord”, unde bate vîntul Boreas, rece, în lumina continuă a soarelui („cu dinţi”), înţelegem spaimele degajate ale poetului nostru, în folosul contemplării acestui îndepărtat ţinut, prezent totuşi sub ochii poetului prin iernile care se văd adunate într-una singură, nesfărşită: ”Mai ninge iarna fulgi ce -i spulberă hiperboree,/ mai bate orologiul nesincopat în nopţi prelungi,/ mai stăruie în amintiri secvenţe de nedeie/ ca nişte cîntece pornite din ev de nibelungi”.

Ca în acelaşi moto al cărţii, să redevină teluric: „Tot verdele de sub azut se ofileşte,/ dar timpul nu tînjeşte, timpul doar trăieşte:/ iar printre veşnicii impare, necaduce,/ acelaşi joc perpetuum: sub glie şi pe cruce!”.

Trebuia, fireşte, sintetizată în cîteva versuri puse pe o pagină de gardă şi „spaima” de veşnicie: ”La ceas bezmetic,/ orice logică s-a rupt;/ încet, dar sigur,/ veşnicia/ vine pe furiş/ cu cît urcuşu-n timp/ e mai pieptiş,/ cu-atît/ mi-e coborîşul/ mai abrupt.” Prezenţa consoanei „ş” în cinci expresii în doar cîteva versuri, ca o aliteraţie interioară, sugerează un foşnet al trecerii timpului, ca un şuierat strident în urechile celui ce trăieşte acest sentiment.

Am citat aceste versuri ce sunt puse ca moto la începutul cărţii, însoţite şi de imagini de iarnă, reci, pentru a remarca, într-o oarecare măsură, fondul tematic al acestei cărţi. El nu este însă unul constant.

Poetul trece de la stări de exuberanţă nostalgică, aşa ca în poezia „Hai să fugim, iubito!”( „Hai să fugim departe, draga mea,/ ne-o pierde urma lumea asta rea/ şi ne-om ascunde în cîmpii de inişti,/ să cadă peste noi noroc şi linişti.// prin lanuri înspicate de prin şesuri,/ să alergăm prin iarba de şopîrle,/ ne-o fi fortună ştima de prin gîrle.// Să neostoim neastîmpărul din noi,/ ne ude norul încărcat de ploi,/ că dragostea-i ca trăsnetul din fulger,/ ca norul ce-şi sloboade ploi din uger”.), la texte satirice, ironice, de sugestie socială de moment, ca în falsa fabulă „Un măgar dintre aceia…”: „Parc-adus din fund de tartar,/ uns cu alifii „niveia”, a fost pus în fruntea turmei/ un măgar dintre aceia.// Cum privind şpanchios în jur, puse ochiul pe măgar;/ mintenaş, în fruntea ţării,/ îl numi drept cancelar.// Şi-apoi cum dracu să meargă/ treaba-n ţară ca pe roate,/ cînd îi dai măgarului/ pretext de celebritate?!?”

Am citat integral aceste două texte poetice pentru a sugera limitele între care se plimbă Vasile Popovici în această nouă carte, de la poezia sentimental-nostalgică la cea de atitudine socială, sarcastică, ironică, de amendă. Evident că meditaţia asupra trecerii timpului este peste tot prezentă. „Jurnalul” poetului mai sare uneori peste unele zile ale perioadei în care acesta scrie.

Nici măcar perioadele nu sunt ilustrate în texte, ci datarea este doar una ce menţionează ziua în care poezia a fost scrisă.

Profesor fiind, vagul didacticism, ilustrat în carte prin trimiterile de subsol, unul ce doreşte (nu să epateze!) să explice fie înţelesul unor expresii, fie contextul sau subtextul unor motive, divulgă o conştientizare a tot ceea ce-i iese de sub peniţă.

Nimic nu trebuie lăsat în coadă de peşte, nimic nu trebuie să fie ambiguu, acribie ce este specifică acelor creatori ce au ca formaţie de bază o profesie ce lasă astfel de urme.

Uneori aceste lucruri pot diminua din valoarea estetică a textelor. Însă cum aceasta este una asumată în limitele unei

D’ aia n-are ursul coadă D’ aia n-are ursul coadă: schilodim limba română, nu avem ce pune-n gură, dar ne-mprumutăm cu englezisme, de-asta n-are ursul coadă!

Scoatem ţara la mezat prin târguri, punem ruguri semnelor heraldice din burguri; doinele-au pierit de mult, am ajuns slugă la neamţ, la turc.

Faţa României – nimeni nu mai are ochi s-o vadă, d’ aia şi de asta n-are ursul coadă!

Proiecţii Un punct e universul, suspendat în holospaţiu, scăpat din amorţeala haosului, spre-a se-ntoarce-n el, ca după o plimbare a stereotipiilor.

Iar noi? Nişte proiecţii, reflecţii emergente, precum zenitul în nadir, iar infinitul plus, - în minus.

Acesta e suportul veşniciei.

Nuferi albi Povestea noastră nici n-a fost poveste şi-am fi putut să îndreptăm greşala păcatului până la capăt dus - c-aşa ne-a fost să fie învoiala – Nu ştiu ce a pricinuit, c-atât de apostată şi vrăjmaşă, în marea-ţi risipire te-ai grăbit, neapucând măcar să îţi închei toţi bumbii la cămaşă.

Atât te rog când eu voi fi sub cruce: aruncă-mi nuferi albi pe ţărna-mbătrânită; îmi voi păstra credinţa-n veşnicie, c-ai fost şi încă mai eşti tăul din care ies pe luciul apei nuferi…nuferi albi.

(Din vol. „Solstiţiu hiperborean” – în curs de apariţie la Edit. PIM, Iaşi) 18

Anul V

COMENTARII

Numărul 9 (57)

Septembrie 2013

L I L I A N A RU S : „ PA S Ă R E A Î N L E S Ă ” Al.D. Funduianu Liliana P oeta născută la

Rus este Piteşti.

Debutează în revista „Argeş”-2004, iar editorial, în 2006, cu „Scrisoare domnului Şirato” (versuri), apărută la Editura Carminis, – carte distinsă cu Premiul pentru debut al USL, Filiala Piteşti, în 2007.

Ur mează „Melancolii de duminică” , Editura Carminis, Piteşti, 2008.

Volumul „Pasărea în lesă”, cel mai recent, a apărut în Colecţia „Poeţi români contemporani” a Editurii BrumaR, Timişoara, 2013 (Robert Şerban – editor, Kasandra Paul-Trifu – ilustraţie copertă, Camelia Dogioiu – copertă şi paginare). Să mai notăm şi faptul că cele 40 de poeme, care alcătuiesc substanţa acestei cărţi, sunt precedate de moto-ul: „Ia pasărea pierdută şi o du stăpânului tău, Ţarul!” (Sfântul Trifon – vindecător de prinţese). …Şi acum, atât cât a vrut să ne dezvăluie, să facem cunoştinţă cu poeta Liliana Rus, prin câteva ipostaze ale scrisului său:

„Seninătatea – semnul meu din naştere – o cunună de flori îngheţate, tot mai sonore, ce-mi înconjoară obrazul (…)” (Semnul din naştere; pag.24) „A început să-mi placă să plâng, …………………………………………….

Plânsul nu mă schimbă, e doar o curbă uşoară într-o zi în care uit să mai fiu pasăre.

Un priveghi în dreptul pieptului…” (Când uit să mai fiu pasăre; pag.25) …Şi, cam peste tot, agitaţie, îndoieli, nelinişti (nelinişti creatoare/creative!): „(…) Stau faţă în faţă cu neliniştile şi îndoielile mele – păduri la sfârşit de noiembrie.

Un frig pe care-l simt înainte de viscol.

Pasărea mea îşi îngustează ochii. În piept, peştişorul înoată în ceară.” (Faţă în faţă; pag. 32-33) „De colivie nu am nevoie – ca o durere de dinţi, un zăvor a fost tras.

Niciodată, în iarbă, desculţă, La fereastră tot timpul, ca o pasă re mototolită. (…)” (Niciodată, în iarbă…; pag.53) Pesimism (nemascat!), melancolie, tragism chiar:

„(…) Azvârlită în ceruri, eram – un copil înţelept şi sfios, aşchie prea netedă, prea subţire, un desen în care, azi, trandafirii sună gongul la intrarea în rai.” (Prea netedă, prea subţire; pag.7)

„Zile în care simt împuţinarea vieţii…

Umbre vinete îmi întunecă dimineţile – înflorite pentru toţi ceilalţi.(…)” (O rotire de ciori; pag.27) „(…) Sunt încă departe de câmpiile tale, Bunule, sunt cea mai ostenită femeie…” (Singura rochie; pag.13)

„(…) Lasă-mă să-ţi dau târcoale, ca un cocostârc alb fâlfâind peste dimineţile tale încreţite de tristeţi.

Să rotesc în jurul tău, ca o libelulă de zăpadă, să plutesc în parfumul de mamă frumoasă, rămas în faldurile goale.” (O libelulă de zăpadă; pag.8)

…Dar, mai există speranţă (sau, excepţia care confirmă regula?!): „(…) Lumea de ieri şi de azi se decolorează. În cuiburi, sfinţii aprind candele.

Cerul se strânge undeva, la lumină, Proaspăt şi dulce ca miezul de măr.” (Ca miezul de măr; pag.

28). – …Frumos, dar adevărat?

„(…) Sunt o pădure cu greu trezită din somn.

O găteală care începe să tremure ca dansul de hârtie al păpuşii.

Lumea se învârte lângă mine…

Pasărea mea umblă în lesă.” (Pasărea în lesă; pag.9)

Reţin şi „micopoemul” din finalul „Film(ului) mut” (pag.16): „(…)Film mut.

Ceasuri de cârtiţă zidesc un copil în nisip.”

Nu aş vrea să greşesc – şi, cu atât mai puţin, să rănesc – dar în „Pasărea în lesă”, Liliana Rus mi se pare o poetă mai degrabă tragică, cerebrală, prudent-realistă, decât visătoare. Sau, în orice caz, nu o visătoare cu ochii deschişi… (- Ceea ce, pentru vremurile pe care le trăim, dar şi pentru poezie, nici nu e tocmai de neacceptat ori de neînţeles!). „(…) Limba clopotului rămâne un strigăt al tinereţilor tale,/ un mormânt fără piatră.// Duc dorul celor ca tine – / umbra unui călăreţ care, astăzi,/ nu mai există decât în capul meu.” (De dorul celor ca tine; pag.34)

„(…) Eu m-am născut după ce îngerul m-a scăpat de pe umeri şi am zburat peste nopţi cu zăpadă, ghemuită în neputinţa lui cuviincioasă.

Pentru fiecare tren purtam lacrimi noi.” (Pentru fiecare tren, lacrimi noi; pag.11) Şi, în fine: „Sunt doar o schiţă a unui duh vindecător de oameni şi păsări. (…)” (Duhul vindecător; pag.31) …Inspirate şi bine scrise, poemele Lilianei Rus induc cititorului o complexă gamă de trăiri/ simţăminte/ stări sufleteşti (nu rareori, contradictorii!) care te fac, cu sau fără voie, complice: 19

Anul V Numărul 9 (57)

COMENTARII

Septembrie 2013

V I C TO R T E I Ș A N U UN NECUNOSCUT ?

Ion N. Oprea în martie 2009, în „Ziarul de Iaşi” era R eamintesc, publicat sub semnătura unei tinere (Claudia Craiu)

Botoşani – Neantul în doi (2006), celelalte la Editura Timpul din Iaşi: Viaţa într -o frunză, Ceremonii de iarnă (2007), Elegii şi extaze ş.a. Este membru U.S.R.-filiala Iaşi. „Conectat, cum singur recunoaşte, la istorie, V. T. are forţa lirică a singuraticului, încât fiecare poem, fiecare carte este o nouă victorie a sa în contra neantului” (C. M. Spiridon)”.

După câte ştiu, acum mai pe deplin, Victor Teişanu are şi alte cărţi, câteva mi le-a oferit prin învăţătorul Constantin Matei, un prieten al nostru: Fulgul şi umbra ; Arta îndoielii (Timpul, 2008), Călătorie în cerc, în colecţia Poeţi contemporani, Editura Dacia XXI Cluj-Napoca, 2011; Mizez pe tăcere, colecţia Magister, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011.

Victor Teişanu nu este doar filolog, profesor în specialitate, bibliotecar –de când lumea, spun unii un adevăr, organizator de muzeu, cu aplecare memorialistică, poet dovedit, cu sute de poezii publicate, dar este, am aflat, şi un jurnalist care concurează profesioniştii, ba şi un scriitor de istorie nu numai locală, dar şi om cu preocupări sportive, că o minte bine ordonată numai într-un corp sănătos poate sălăşlui…

După absolvirea Facultăţii de filologie de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi în 1973 şi 3 ani în învăţământ la Hudeşti, profesorul s-a retras din septembrie 1976 acasă, şi până în prezent este bibliotecar la biblioteca orăşenească Darabani. În clipe de nostalgie rememorează vremea când Liceul din Darabani edita prestigioasa revistă Hyperion, toată scrisă numai de către elevi.

- Semnatarii materialelor erau într-adevăr elevii, spune el, dar în spatele nostru, susţinătorul, sprijinitorul, îndrumătorul, era maestrul nostru, poetul Lucian Valea (despre „Poezia lui Lucian Valea”, vezi documentarul semnat de Victor Teişanu în „Mesager”, februarie 2010), producţiile noastre fiind lăudate în România literară, Argeş sau în ziarul Clopotul, ele aveau o structură care însemna profesionalism.

Revista cuprindea cronici literare, muzicale şi dramatice, poezii şi proză originale, traduceri din lirica contemporană, note şi comentarii diverse. Noi, viitorii aspiranţi la viaţa literară, ne-am bucurat mult când am fost semnalaţi de somităţi, precum Ştefan Augustin Doinaş sau Alexandru Husar. Dintre noi s-a ridicat Corneliu Popel care a dobândit atâta rezonanţă în lirica românească. Nota exigenţii a dat-o celor ai noştri cenaclul orăşenesc „Nicolae Labiş”, devenit

articolul intitulat „Uniunea Scriitorilor a devenit casă de pensii”, în care se critica faptul că Uniunea era asaltată de impostori, oameni fără talent şi veleităţi literare, dispuşi să sufoce bugetul societăţii de la care, mai ales pensionarii, urmăresc să încaseze nişte indemnizaţii legale, dar necuvenite majorităţii, celor care nu probau că au chemare în domeniu.

Referindu-se la existenţa unor „mari anonimi” în această privinţă, un tânăr universitar, Bogdan Creţu, membru al Uniunii din 2007, raportându-se la cei pătrunşi ca scriitori în 2008, observa că în lista acestora nu a remarcat decât un singur nume care merita titlul prestigios de scriitor, restul acceptaţilor fiind doar, după cum susţineau ziarul dar şi preşedintele de atunci a filialei Iaşi a Uniunii ( Valeriu Stancu), alături de el, nişte oameni fără mari performanţe, incluzând în enumerare şi câţiva universitari, colegi mai maturi ai domniei sale dar şi alte persoane.

“Vi-i enumăr, poate unii dintre dumneavoastră ştiţi mai multe despre cariera de scriitori a fericiţilor iniţiaţi”, zicea Bogdan Creţu înşirând numele celor care accesaseră şi fuseseră acceptaţi ca scriitori în anul 2008, un an mai târziu faţă de data primiri sale, când s-a dovedit că un coleg al domniei sale ( Dumitru Scorţaru), tot un universitar, nici nu-şi deschisese lucrările, să dovedească juriului că le are, pentru că… nu erau dovezi literare, dar este scriitor. Din cei nominalizaţi făcea parte – fără să merite – şi un nume cunoscut subsemnatului, dar din activitatea sa parţială, Victor Teişanu.

Victor Teişanu un necunoscut cultural-literar ? mi-am pus întrebarea, când am citit, şi i-am răspuns acuzatorului în volumul meu Elogiu Muncii, Editura PIM, Iaşi , 2010, p. 380: „Victor Teişanu ? Este cel care în 1970 în revista de cultură „Hyperion”, cercul literar „Nicolae Labiş”, Liceul Darabani, judeţul Botoşani, era citat, încă de pe atunci, „pentru versul frumos dintr-una din poeziile lui: „Oglinda te cheamă din buze concave”, evidenţiat în revista „România literară”, contrazicându-l.

Nu ştiu dacă Bogdan Creţu a recepţionat informaţia care venea dintr-o perioadă când domnia sa nu avea decât 7 ani, tocmai suficienţi ca să meargă la şcoala primară. Putea să o aibă acum consultând surse mai autorizate, care îl investigaseră şi pe Domnia-sa (p. 151), Dicţionarul cu „cei 1500 scriitori români”, editat de Boris Crăciun şi Daniela Crăciun-Costin, Editura „Porţile Orientului” Iaşi, 2009, p. 468, unde era scris: „Teişanu Victor, n. 1950 în Darabani-Botoşani, unde domiciliază şi în prezent, remarcându-se în lumea literară, din cel mai nordic orăşel al ţării. A terminat Filologia ieşeană (1973), acum fiind bibliotecar la Biblioteca Darabani şi organizator al Muzeului Leon Dănăilă. Este prezent în volumul colectiv Intonaţii. A publicat o carte la Editura Axa 20

Anul V

COMENTARII

Numărul 9 (57)

apoi „Corneliu Popel”, de care mă simt şi astăzi legat.

Pentru perioada anilor 1970, când încă se mai vorbea de Hyperion, Victor Teişanu s-a implicat total în activitatea Cenaclului orăşenesc, făcând ca acesta să devină un model de manifestare liberă a activităţii literar-artistice, el făcând să se menţină un spirit activ în gândirea şi creaţia participanţilor.

Cenaclul oferea creatorilor, poeţi, prozatori, cântăreţi de muzică folk, cea mai deschisă şi potrivită scenă de exprimare. În localitate, dar şi la Botoşani ori la Gura Humorului membrii lui au cules multe aplauze. Se făceau schimburi de experienţă cu cenacliştii din Moldova şi din Ardeal, poeţii cenaclului erau mereu prezenţi şi la postul naţional de radio, dar versurile lor apăreau în grupaje şi în ziarele şi revistele vremii.

Centrul de radioficare Darabani devenise şi el o tribună de popularizare a literaturii şi artei. Era timpul când la bibliotecă se organizau întâlniri cu scriitorii din toată ţara, se lansau cărţi, se prezentau recenzii, se purtau discuţii despre opera nu numai a oaspeţilor. Biblioteca şi Centrul de radioficare făceau din profesia intelectualilor o componentă a exprimării nu doar libere dar şi de conţinut. Momentele acestea de cultură marcau marile aniversări, cu cronici şi recitaluri de poezie şi proză.

Cât priveşte creaţia proprie, Victor Teişanu nu manifestă o mulţumire de sine. În calitate de jurnalist, el mărturiseşte într-un interviu luat lui de D. Zvorişteanu la împlinirea vârstei de 60 de ani, publicat în ziarul „Mesager”, în septembrie 2010, la doi ani după primirea sa ca membru al Uniunii Scriitorilor : „N-am fost de loc un scriitor prolific. Nam semnat decât 6 cărţi, doar un volum la 10 ani. Pentru mine poezia a fost şi a rămas o ocupaţie secundară, dar m-am simţit excelent în compania poeţilor şi mai ales a cărţilor acestora. N -am cultivat relaţii în lumea judecătorilor de literatură, nu gândesc măsuri de marketing literar, de comerţ literar în interes de imagine şi de aceea despre mine şi cărţile mele s-a scris rar şi cu destulă zgârcenie, deşi figurez în câteva antologii lirice, cu referinţe în două dicţionare de specialitate”.

Important este că Victor Teişanu face parte şi dintr-o echipă de entuziaşti care din 2009 editează un ziar local, „Momentul oraşului Dărăbani” până în februarie 2010, iar începând cu nr. 9, martie 2010, cu noul nume „Mesager” şi aceeaşi echipă de jurnalişti, sub aceeaşi coordonare: Victor Teişanu, redactor şef, Lucian Bălăucă, Dumitru Haha şi Dumitru Zvorişteanu, redactori, Marius Prelipceanu, editor, Vasile Amitroaie sau Ionel David, fotoreporteri, Ghiorghe Burlacu, coordonator şi primar al localităţii. Dintr-un documentar – un scurt istoric al localităţii –publicat la 2 august 2009, rezultă că din punct de vedere al documentelor de arhivă, tragedia Darabanilor constă în aceea că în martie 1944 întreaga arhivă a localităţii şi a instituţiilor sale a ars în gara Iţcani din Suceava în urma bombardării de către aviaţia sovietică a trenului care evacua arhiva spre sudul ţării. În felul acesta istoricul localităţii se încearcă a fi reconstituit din puţinele documente existente în arhive, unele recuperate de la cetăţeni, din informaţii culese de la oamenii în vârstă care mai sunt în viaţă, ziarul Primăriei şi redactorii echipei lui Victor Teişanu având un rol important în această muncă. În ajutor le stau şi cei doi feciori ai redactorului şef, Teişanu Alexandru şi Ştefan, care fac, de câteva luni, pe siteul de socializare Facebook ca aproximativ 1000 de locuitori ai Darabanilor să schimbe în fiecare zi mesaje pe www.facebook com.darabani sau internet www.darabani org., inclusiv despre istoricul şi personalităţile timpului.

Localitatea Darabani, atestată documentar în anul 1546

Septembrie 2013

când domnitorul Petru Rareş întăreşte Maricăi, nepoata lui Ivanco Sulgerul, stăpânirea peste a 5-a parte din satul Căbiceni, vechea denumire a localităţii Darabani, este din 1968 comună, iar acum oraş în judeţul Botoşani, cu localităţi componente satele Bajura, Eşanca şi Lişmăniţa. Dezvoltarea localităţii începe în 1837 când Teodor C. Balş, stăpân de moşie, dă locuri de casă locuitorilor, istoricul fiind reconstituit pas cu pas, Victor Teişanu fiind autorul unor documentare de substanţă cum ar fi: “Soarta monumentelor noastre istorice”, „Banul public şi găurile negre”, „Cât de instabilă este România?”, „Darabani nu Dărăbani !”, „Aniversarea Academicianului Leon Dănăilă”, ultimul articol citat făcând dovada că Victor Teişanu îşi îndeplineşte cu seriozitate atribuţia de organizator şi popularizator a activităţii omului de ştiinţă. Continuator al unor încercări semnate de Radu Mareş, Gellu Dorian, Liviu Antonesei sau Daniel Lascu, Victor Teişanu, fie şi în “Mesager”, îl readuce la cititori şi pe prea repedele uitat de la „Hyperion”, pe „Corneliu Popel, la 60 de ani de la naştere”, cu un documentar consistent, cum nu prea întâlnim în argumentaţia literară, nici la case mai mari (vezi, „Mesager”, ianuarie 2010).

Profesor universitar, membru titular al Academiei Române, dar şi al Academiilor similare din New York, Londra (Sorbona) şi Paris, participant la Congrese şi conferinţe de specialitate în ţară şi pe toate continentele lumii, cu peste 400 de studii, comunicări şi articole, autor sau coautor a circa 40 de cărţi din domeniul universal al neurochirurgiei, academicianul Leon Dănăilă, de a cărui casă memorială se ocupă Teişanu, se numără printre cei mai valoroşi specialişti în domeniu, numele său fiind înscris în dicţionare, enciclopedii, cursuri universitare şi istorii contemporane ale medicinii.

Răsplată a muncii şi meritelor sale sunt decoraţiile primite: Ordinul Naţional „Serviciul Credincios”, în grad de Ofiţer, conferit la data de 1 decembrie 2000, brevetul semnat de preşedintele României Emil Constantinescu şi celălalt în grad superior de Comandor i-a fost acordat la 10 aprilie 2010, brevetul semnat de preşedintele Traian Băsescu, cu ocazia „Zilei Mondiale a Sănătăţii”. Şi aceste ordine se află expuse la Casa Memorială „Leon Dănăilă” din Darabani.

La 21 decembrie, 2011, la gala „Zece pentru România”, la secţiunea „Oameni de ştiinţă”, încă o recunoaştere naţională pentru academicianul Leon Dănăilă căruia i s-a acordat Premiul de Excelenţă pentru întreaga activitate, publicul prezent aplaudând OMUL dar şi cuvântul acestuia : „Am cerut în viaţă iubire şi bunul Dumnezeu mi-a dat oameni în suferinţă, să îi pot ajuta. Dumnezeu nu mi-a dat nimic din ce am cerut, dar mi-a dat tot ce am avut nevoie.

Ruga mea a fost ascultată”.

Camera destinată trofeelor de la muzeul Acad. Leon Dănilă oferă vizitatorilor o uriaşă cantitate de diplome, decoraţii, medalii şi atestate, conferite omului de ştiinţă în ţară şi peste hotare, care vorbesc ele însele despre recunoaşterea internaţională a medicului darabanean. Sunt aici şi o sumă de tablouri semnate Nicolae Tonitza, Corneliu Baba, Ion Pacea, Dan Hatmanu, Iulia Hălăuceanu, R. Schweitzer-Cumpănă, Sorin Ilfoveanu, Ioan Grigore etc.

Deosebit, Victor Teişanu este preşedinte al comitetului de iniţiativă pentru realizarea şi amplasarea la Darabani a bustului în bronz a poetului Mihai Eminescu, lucrare care va fi turnată de sculptorul botoşănean Marcel Mănăstireanu, rămânând în aşteptare sponsorizarea.

Ancorat în actualitate, Victor Teişanu se dovedeşte a fi şi un iremediabil nostalgic în sensul bun al cuvântului. Cu 21

Anul V Numărul 9 (57)

COMENTARII

Septembrie 2013

sediul bibliotecii în CASTELUL de la fosta Curte el scrie documentare istorice până şi despre cum se petrecea „Anul Nou la Darabani prin 1880”…: „Curtea boierească însemna Castelul şi terenul din faţă, spre care se intra printr-un falnic portal din piatră, alei străjuite de liliac şi ghivece cu plante ornamentale indigene şi exotice, florăria luxuriantă alături de spaţii virane unde se putea aduna mulţimea de poporeni. Cu siguranţă cele mai strălucite festivităţi s-au desfăşurat aici între anii 1872 şi 1892, cât stăpânul respectat al curţii a fost George Cimara. Erau motive de satisfacţie, pentru că afacerile moşiei deveniseră, sub oblăduirea grecului, înfloritoare. Aceste petreceri, inclusiv sărbătorile de iarnă, însemnau, însă, prilej de risipă şi chefuri interminabile, până când, după moartea lui Cimara, moşia a încăput pe mâna baronilor de Steigher”.

Cu informaţii împrumutate de la Emil Costeanu aflăm că „Iarna se organizau pe moşie vânători mari, cu oaspeţi mulţi şi de departe. Luxul, fastul, mesele la castel erau feerice.

Că din când în când, duminicile şi alte sărbători adunau la curte flăcăi şi fete, dar şi săteni de toate vârstele care, pe muzica lăutarilor vremii, încingeau bătute moldoveneşti şi învârteau hore până noaptea târziu. Că sărbătorile Anului Nou, sub boieri, se făceau la castel, unde se aduna mult popor în frunte cu autorităţile comunale. La ceasurile 12 din mijlocul nopţii se slobozeau spre cer focuri de puşcă, în faţa castelului se aprindeau buţi de gaz şi păcură, a căror flăcări luminau întunericul până departe ca ziua. Urmau urările de La mulţi ani, colindele şi poftirea de a gusta din bucate şi cinste, anume pregătite”, notiţe terminate cu redarea propriilor păreri: „Aşadar, cu aproape un veac şi jumătate în urmă la Darabani, buţile de gaz şi păcură, aprinse, asigurau petrecăreţilor, lumină „a giorno”. Astăzi problema confortului luminos în noaptea Anului Nou se rezolvă mult mai simplu. Dar nostalgia după vremuri apuse şi poate un farmec retuşat venit dintr-o lume cu siguranţă mai curată şi mai nobilă, picură în sufletul nostru fiorii unui regret greu de exprimat şi înţeles”… În raport cu cele spuse despre Victor Teişanu şi opera sa, întrebările lui Bogdan Creţu de la Iaşi, critic literar şi membru U.S.R., despre colegul său, tot membru al U.S.R. Iaşi, pălesc dar devin un argument pentru noi şi cei care îl cunosc pe darabanean să le dăm dreptate celor care, referindu-se şi la munca lui de la „Mesager”, cum e cazul şi a lui Ilarion Mandachi din Dorohoi, profesor, istoric şi cititor al publicaţiei, să scrie în „Mesager”-ul din decembrie 2011: „Dintre toate publicaţiile locale din judeţul Botoşani, consider că „Mesager”-ul darabanean este de departe cea mai bună publicaţie, ea înscriind în paginile ei, atât prezentul cât şi trecutul, fiind aproape o revistă-magazin. Felicit Primăria Darabani, cea care face ca această publicaţie lunară să apară, totodată felicit pe toţi care scriu în paginile ei lucruri absolut extraordinare, lumea fiind sătulă numai de paginile de scandal, crime şi violuri din publicaţiile cotidiene ce fac astăzi presa”.

Cuvinte preţioase au la adresa poetului, jurnalistului şi omului de carte Victor Teişanu şi alţii care îi cunosc opera şi activitatea, ei infirmând îndoielile universitarului de la Iaşi care nu a încercat să scrie nici proză literară, nici poezie, ci doar lucrări de critică literară şi ceva jurnalistică, dar e membru a U.S.R. Iaşi. Cât îl priveşte pe poet, lasă pe noi: „Nu sunt decât materie fierbinte vă las pe voi să-mi inventaţi biografia dacă un singur vers mă reprezintă înseamnă că efortul meu a fost zadarnic pentru că despre mine am scris vă las pe voi să-mi inventaţi biografia” (Din „Ceremonii de iarnă”, „Vă las pe voi”, p. 35).

TRILOGIA SIDERALĂ D.M. Gaftoneanu Parodie-pamflet, prozopoem satiric dedicat memoriei lui Nikos Kazantzakis (în greacă: Νίκος Καζαντζάκης, n. 18 februarie 1883, Heraklion – d. 26 octombrie 1957, Freiburg) autorul romanului „Zorba Grecul”, cel mai important şi cel mai tradus scriitor grec al secolului XX, la 130 de ani de la naştere. „Fiecare om are câte-o nebunie, dar cea mai mare nebunie, după mine, e să n-ai niciuna.” (Nikos Kazantzakis) …Valuri, stânci şi promontorii… Farul. Luna. Cerul. Marea.

Scurte fulgere departe. Se aşează înserarea.

Vântul suflă cu putere. Neguri albe peste apă.

Un vârtej-fuior-spirală! Numai cine poate scapă! … Sfinx gigant la orizonturi. Reverie insolită.

Meteoric. Duhul mării. O prezenţă nedorită.

Cu tridentul strâns în mână şi coroana sa de rege E stăpân atotputernic monştrilor fără de lege. …Pus pe harţă. Crud, tiranul. Mânios peste măsură. Şiruri, tunete cuvinte. Printre spumele la gură.

De la margini de abisuri cu glas straniu îi răspunde O nălucă. Furtunarul. În picaj razant spre unde. …Sfidători, stabilopozii. Nu prea par să-l ia în seamă.

Puşi în corzi, îşi vin în fire. Au motive să se teamă.

Scuturate cu furie ca pe nişte coji de nucă, Ancorate lângă dane, zeci de iahturi sunt pe ducă. …Dezlegat. Un şlep din lanţuri. A ieşit rapid din radă.

O eschivă disperată. Încercare de bravadă.

Scufundat. Puţine sanse. Prins sub dune uriase. Ştearsă pată de culoare. Din tablouri în guaşe. …Serial. În episoade. Cu stihii dezlănţuite.

O redută sub asediu. Turnuri vise năruite.

Praf şi pulbere făcute de un spărgător celebru Pe fundaluri ce anunţă notele de marş funebru. …De prin epoca de piatră. Odihneşte o epavă.

Somn de veci. Distinsă doamnă. Valeríe, cândva, o navă.

Dramă antică jucată când şi-a încheiat voiajul: Lamentabil naufragiu. Adormise echipajul! …Ce prăpăd! Coşmar de iarnă! O urgie! Un dezastru!

Pontus Euxin, duşmanul cazematelor din castru…

Cu schimbări de ritm-registru din reversuri de medalii Şi colaje rupte parcă din petreceri-saturnalii. …Cu imagini neuitate. Nori de plumb ce se frământă.

Fioroşi giganţi din sticlă…Încleştări. Te înspăimântă.

Din adâncuri urcă sloiuri, umbre vagi întunecate.

Vuiete, îndemnuri surde. Greu asalt. Calamitate. …Un crochiu de climă aspră. Cheiuri zac încremenite. Ţurţuri grei pe balustrade. Colonii de stalagmite.

Lacrimi, gheaţă mici fărâme. Plâng fierturi-cămăşi cu zale.

Cad fulgi mari. Ninsoare. Viscol. Crivăţ rece. În rafale. …Te deprimă peisajul! Se perindă privitorii.

Vele. Vâsle. Scări. Parâme. Munţi de aşchii. Roata morii.

Simple scobitori, catarge. Se dezlănţuie ciclonul.

Terapie… prin talazuri! Dezolant, extrasezonul! ……………………………………….…..…………….. …Piesă scrisă la Geneză. Facem parte din scenariu.

O privelişte senină. Marele ciclop acvariu.

Veselie. Stropi. Hârjoană. Puii de delfin se joacă.

Grav concert. Un clopot mare. Se aud bătăi de toacă. …Pâlcuri de arbuşti nuiele. Tufării de ierburi crude.

Scoici crăpate printre pietre. Crabi, meduze, caracude.

Vreascuri. Trunchiuri decojite. Frunze galbene-roşcate.

Trestii. Ochiuri-mlăştinişuri. Agonie. Bălţi secate. …Răscolind nămolul moale. Viermi. Broscuţe. Şi guvizi.

Curse de formula unu. Somni. Bibani. Ţipari bolizi.

Expediţii temerare. Cu finaluri fericite.

Capete privind mirate. Melci. Şopârle rătăcite.

22

Anul V

COMENTARII

Numărul 9 (57)

…Aripi lungi nemăsurate. Zboruri largi maiestuoase.

Coruri. Ţipete de păsări. Triluri pop melodioase.

Punct ochit. Lovit adesea. Peşti şi sepii cu cerneală.

Forfotă. O barcă trece. Cercuri mari. E îmbulzeală. …Pescăruşi în alb şi negru. Lişiţe cu forme pline.

Pelicani cu ciocuri groase. Staruri, lebede regine.

Legănându-se în aer printre cormorani de smoală, Imperator, albatrosul. Zbor în fracul lui de gală. …Peste asfinţiturii roşii pâlpâie lumini în zare, La crepuscul. Ireale. Te îmbie la plimbare.

Noapte. E răcoare bine. Briză, ceaţă, umbre grele.

Călător stingher pe plajă. Caut drumul către stele. …Să fiu fericit e simplu, teorie confirmată…

Mi-am propus să fiu… doar simplu! Strategie complicată!

Treiul fascinant. Enigmă. M-a atras dintotdeauna.

Omul, marea şi uscatul. Terra, soarele şi luna. …Strâng colecţii de «triunghiuri». Profunzimi. Hotar de gânduri.

Nestemate. Aşternute. Pasiune printre rânduri.

Cap compas, traseul către o supremă entitate, Luând ghid Treimea Sfântă. Fundament. Divinitate. …Alfa. Plus. Omega. Minus… Timpul, fin nisip, se cerne…

Sancta Trinitas. Clepsidra. Cu majuscule eterne…

Tainică. Necunoscută. Chiar când ai un car de minte.

Infinitul ca esenţă nedescrisă în cuvinte… …Diamantul şi oţelul- astea le cunoaştem bine, O a treia, mai complexă, e cunoaşterea de sine… Îndelung recomandată ca reţetă cu succese: Sarea, drojdia, refuzul… în consum, fără excese! …O triadă genială sinonimă cu noroiul, Din comerţ, piraterie… Nu putea lipsi războiul!

Nici tripleta sărăciei, cunoscută din istorii: Jocul de noroc, femeia şi a-tot-cu-nos-că-to-rii… …Vinul însoţit de Eva- purtătorii de blestemuriTop subiect de anecdote care dăinuie prin vremuri, La pachet cu vechiul cântec- în folclor aşa se spuneSunt luate a priori ca model de lucruri bune… …Sau, adăugându-i banul- nu ştiu asta cum se face, Nicăieri şi niciodată nu ne vor lăsa în pace!

Cine ar putea ascunde- cum ascunzi la spate mărulLuna, soarele şi încă… pur şi simplu, adevărul? …Un copil, peren exemplu… Mulţumit fără motive… În mişcare permanentă… Ţintă spre obiective…

Să nu uit … doar vorba vine!… alt domeniu, vegetalulNucul face casă bună cu alunul şi migdalul! …Două lucruri fără capăt se impun prin… importanţă: Universul plin cu astre şi temuta ignoranţă, Eclipsând înţelepciunea, pusă pe a treia treaptă, Venerabilă comoară, îndrumar pe calea dreaptă. …Întrerupte. Tonuri joase.Vin din larg ecouri sparte.

Vuiete prelungi. Sirene. Pagini rupte dintr-o carte.

An de an, sub ochii noştri, se tot îngustează malul. În curând, adio, ţărmuri! Va apune litoralul? …Ucigaşe, fără milă, curg tornadele marine Iar oraşe ca o floare vor ajunge în ruine.

Ieri, un paradis, Edenul. Azi, grădină devastată…

S-a îmbolnăvit natura. Nu mai e ca altă dată. …Viituri, copaci şi pietre. Fluvii năvălesc cu ură.

Secete aduc deşerturi. Toropite de căldură.

Vezi masacre. Şoc şi groază! Lacuri-hidre cu otravă.

Ies oceanele din matcă. Nasc vulcanii şerpi de lavă. …Pajişti verzi devin pustiuri. Lumea Veche va dispare.

Munţi cu creste tot mai goale. Şi păduri, mereu mai rare.

Meteori ce cad din spaţiu. Cratere adânci. Amprente.

Ploi. Cutremure. Incendii. Grindine-bombardamente. …Vijelii. Apoi potopuri. Arşiţă şi frig sub soare.

La tot pasul. Tot mai dese. Ori Siberii, ori Sahare.

Existenţă la extreme. Ziua cald iar noaptea geruri.

Peisaj apocaliptic. Trăsnete cu foc din ceruri. …E pedeapsa Celui Veşnic? Sau Pământul se răzbună?

Poate fi o întâmplare? Cine ar putea să spună?

Mâine. Viitorul astăzi. Încifrare cu erată!

Tot mai mult ne preocupă. A rămas nedescifrată. …Echilibrul. Raţiunea. Chiar vor înclina balanţa?

Septembrie 2013

Unii nu, dar alţii, iată, şi-au pierdut de tot speranţa.

Mă consider printre primii. Optimişti de carieră.

Nu mă regăsesc, prieteni, în cealaltă filieră. … Peste laude, invidii sau stârnind compasiune, Îmi voi duce către lauri solitara misiune.

Mi-a trecut de mult, se pare, vremea dinţilor de lapte, Un romantic voi rămâne… Nu mă schimb eu peste noapte! ……………………………………………………………………… …Parcă văd mondene cronici din „peniţe lungi de aur”: «Ne-am întors în alte ere! S-a trezit un dinozaur!

Tulburând de zor lirismul, sacra băutură vie, Nu scăpăm de cataclisme nici măcar în poezie! …Bun venit la noi pe lista autorilor-minune!

Texte… abra-ca-da-bran-te! Le putem şi altfel spune?

Pentru opera de faţă nu vă acordăm sufragii, Animat de… graforee aţi făcut deja ravagii! …Mit proiect?! Literatura… ce surprinde absolutul?!

Imitând privighetoarea… aţi atras străvechi mamutul!

Pisălog încurcă-lume, bine v-ar fi stat acasă, De-aţi lua şi Premiul Nobel, nouă, sincer, nu ne pasă! …Scris cu patimi şi deliruri strecurate printre strofe.

Perle văd lumina zilei… Mai degrabă… catastrofe!

Inepţii, bizar miracol, infernală canonadă, Un „Champagne” pe eticheta de banală limonadă! … Meşteşug poetic… zero!… armonie, echilibru…

Temă, stil, liant, motive… Logoree de calibru! În umor şi în cultură urmăriţi cumva… eventul? Şanse, unu-doi la sută… Vă mai trebuie talentul! …Scriitor în mare vogă cu best-selleruri în trombă…

Artificii… flori… lansare… de volume ce sucombă!

Scame strânse pe hârtie, aberaţii, anateme, Seci poncifuri cu pretenţii de veridice poeme!» …Punct polemicii. Semnează… Critici „doldora” de şcoală, Candidaţi la nemurire… Vânători cu tolba goală, După cursuri la distanţă precum praful de pe tobă Şi examene trecute… prin cabinele de probă! … Mostră limpede cu circul… din culise dus pe scenăDialogul despre arta de sorginte indigenă…

Oratori cu elocinţă răsplătiţi pe stat de plată Versus… anonimi teribili (!), generaţia barată! …Lipsa crasă de constrângeri a ajuns la mare modă.

Nu puţini aici declară nul recursul la… metodă!

Nici „picioare” în cadenţă. Nici mesaj şi nici vigoare.

Nici magie din expresii. Nici idei inovatoare. …„Înşirând”… vorbiri comune „ce din coadă”… scot vibraţii Şi produc indiferenţă sau conduc spre alte spaţii…

O „elită” fără muncă, nici convingeri sau chemare…

Diletanţi îngroaşă gluma… Raci în pas de defilare… …Eu mai cred încă în steaua amuzantelor satire, Leacuri-miruri pentru suflet, poţiuni şi elixire, Prin mistere din materii sau materii din mistere Cu trăiri imaginare… pe traseul spre tăcere! …Proză, teatru şi eseuri. Comprimate în secvenţe.

Scrieri scumpe, de emblemă. Simţ estetic si valenţe.

Comparate ca valoare cu valuta importată, Oaze verzi. Cleştar. Izvoare. Sănătoase. De durată. …Dulci licori reconfortante, tonice de plictiseală, Doctorii energizante la dureri şi oboseală, Ore, zile de eforturi, ani de studii duşi în spate, Vii fântani arteziene din acumulări bogate. …Reazeme la deznădejde, rău, nelinişte, iubire, Supărări, amaruri, chinuri, spleen, depresii, fericire…

Stress, urât, singurătate, în marasme şi angoase…

Când iubeşti literatura. Lumea artelor frumoase. …Un POET nu e un nume ce se şterge din agendeE Sisiful de travaliu… Sau Heracles din legende.

Cezar… Veni, vidi, vici! „Intrigant” ca Inorogul!

E un Moise ce declamă de pe Table Decalogul! …Chiar au dispărut rapsozii cu bun gust şi…condimente?

Unde-i poezia scrisă cu fiori şi sentimente?

Versul însetat de viaţă, orhideea ce nu moare…

Magistral citat, Sorescu: „…E o artă care doare!”

23

Anul V Numărul 9 (57)

COMENTARII

Septembrie 2013

VA R I A N T E A R H A I C E Ș I REGIONALE Ana Maria Dudau n lexicologie, prin arhaisme(1) se înţeleg unităţile

Î lexicale, sintagmatice, fonematice, gramaticale şi

sintactice care au încetat să mai fie folosite în vorbirea curentă.

Există pe de o parte, arhaisme lexicale, cuvinte care nu mai sunt utilizate în limba de azi şi pe de altă parte, variante arhaice, variante fonetice, morfologice şi flexionare ieşite din uz, precum şi arhaisme semantice, sensuri arhaice sau învechite ale unor cuvinte care se mai folosesc încă.

Arhaismele lexicale sunt arhaismele cele mai numeroase, dispărute din limbă sau care sunt astăzi altfel numite. De exemplu:- obiecte de îmbrăcaminte şi ţesături din trecut: “biniş”-haină lungă îmblănită, “camohas”-stofă de mătase, “cauc”-căciulă înaltă şi rotundă, “ceaciri”-pantaloni turceşti, “islic”căciulă turcească.

-îndeletniciri militare sau civile, denumiri ale unor slujbe şi instituţii din trecut: “agie” - poliţie,”cadiu”judecător turc, ”idicliu”-slugă domnească, ”polcovnic”colonel, ”sarmaciu”- trompetist, ”talpaş”-soldat infanterist, ”zapciu”-administrator, ”vodă”-preşedinte; ”terfelog”catalog, registru; ”polcovnic”-colonel.

Arhaismele fonetice a căror structură fonetică este incompatibilă cu cea din limba contemporană (a împle-a umple; a îmbla-a umbla, a rumpe-a rupe,pre-pe, a dzice-a zice, hrean-hirean, viclean-hiclean).

Arhaisme morfologice a căror caracteristică este formarea categoriilor gramaticale prin recursul la alte morfeme decât cele specializate, formele arhaice de plural: mânuri-mâini; ruinuri-ruine; grădine-grădini; coala-coale; am auzită (“ă”desinenţă de plural) articularea pronumelui relativ care-carele etc.

Arhaisme sintactice generate de strategia de comunicare care influenţează modul de organizare a enunţului (“nepot de sora lui Pândila”, “somnul vameş vieţii”, “sora mamei”, ”fost-au Ştefan cel Mare…”). În sfera arhaismelor lexicale se integrează şi unitaţile a căror ocurentă este înregistrată în româna contemporană, dar cu modificări de natură semantică. Astfel, cuvântul “mişel”, iniţial cu sensul de “sărac, sărman”, are astăzi un alt sens, acela de “tâmpit”. De asemenea, cuvântul ”cumplit” însemna “sfârşit”, însă vorbitorii românei contemporane îi atribuie sensul de “groaznic, înfiorător”.

Adjectivul “simandicos” cu sensul de “calitate” este perceput astăzi cu alt sens “pretenţios” , simandicos”.

Arhaismele”limbă” şi “carte”le putem cuantifica sub termenul de arhaisme parţiale: limba - 1 organ musculos mobil care se află în gură servind la perceperea gustului la mestecarea şi la înghiţirea alimentelor, la om fiind şi organul principal de vorbire; 2 învechit “vorbă, cuvânt, grai, glas”. carte- 1 scriere cu un anumit subiect, tiparită şi legată în volum;

24

2 carnet cu data personale, care atestă sau conferă unei persoane anumite drepturi; 3 învechit “scrisoare”.

Alte cuvinte din sfera arhaismelor sunt prezente numai în expresii şi locuţiuni: catastif - registru, carte, catalog, lista, condica; a ţine catastifele- a ţine contabilitatea unei firme, afaceri; a avea (pe cineva sau ceva) la catastif-a ţine evidenţa. jalbă - plângere făcută în scris unei autorităţi, reclamaţie; a umbla cu jalba în proţap -a cere un drept sau o favoare . sila - cu sensul de putere, astăzi- dezgust. pleaşcă - pradă, jaf, captură de război; astăzi-noroc.

Variantele arhaice sunt variante fonetice, morfologice şi flexionare ieşite din uz ale unor cuvinte care înca se mai folosesc în vorbirea curenta. Trebuie menţionat ca şi unele arhaisme lexicale au avut variante care au fost abandonate împreuna cu unitatea lexicala iniţială (capuchehaie/ capichihae; fermenea/fermenă). În cazul variantelor arhaice, unitatea lexicală şi-a schimbat forma sub aspect fonetic, morfologic sau flexionar odata cu evoluţia generală a limbii române. În unele perioade ale istoriei limbii române, diferitele forme ale unui cuvânt au putut fi în variaţie liberă ,cum de altfel şi astăzi putem constata coexistenţa mai multor variante ale unuia şi aceluiaşi cuvânt (acum/acuma; cafeină/cofeină; deseară/diseară etc.). Nu numai variantele fonetice, morfologice sau flexionare pot deveni arhaice sau învechite, ci şi sensurile unor cuvinte.Prin arhaisme semantice, se înţeleg cuvintele care astăzi nu se mai folosesc cu sensurile pe care le aveau în trecut.

Unele arhaisme lexicale, precum şi unele variante arhaice s-au menţinut în limbă numai în expresii frazeologice : a veni de hac, a (nu) avea habar, a nu ştii o iota, a-şi da seama, a pune beţe în roate.

Arhaismele lexicale mai pot fi întâlnite în graiurile care păstrează încă aspecte ale unor stadii mai vechi ale evoluţiei limbii române:ai-“usturoi”, arină-“nisip”, custa-“a trai”, vipt –“aliment”.

Regionalismele(2) sunt lexemele folosite numai în anumite regiuni. Deşi omogenă în ansamblul ei, limba română nu se vorbeşte la fel pe toată aria ei de răspândire, existând diferenţe mai mari sau mai mici de la o regiune la alta.

Se consideră că limba româna are patru mari ramificaţii, numite dialecte: dialectal dacoromân, vorbit pe teritoriul ţării noastre; dialectul aromân, vorbit în mici aşezări din Grecia, Albania, Serbia, Macedonia şi Bulgaria; dialectul meglenoromân, vorbit în nordul golfului Salonic şi dialectul istroromân vorbit în nordul Mării Adriatice.

Dialectul dacoromân are, la rândul său câteva subdiviziuni, numite graiuri sau subdialecte: graiul moldovean, graiul muntean, graiul bănăţean, graiul crişean şi graiul maramureşean, corespunzând regiunilor ţarii noastre: Moldova, Muntenia, Banat, Crişana şi Maramureş. Cuvintele

Anul V

COMENTARII

Numărul 9 (57)

caracteristice unui anumit grai, chiar şi cele care au o răspândire mai mica, folosite într-o singura regiune(3), intră în categoria regionalismelor.

Fiecare dialect sau grai are anumite particularităţi, dar şi numeroase asemănări cu celelalte dialecte sau graiuri.

Din punct de vedere al nivelului la care apar, regionalismele se clasifică în trei mari grupe: - regionalisme fonetice, - regionalisme gramaticale, - regionalisme lexicale .

Regionalismele fonetice sau fonetismeleregionale cuprind cuvintele caracterizate prin alterarea structurii lor fonetice, prin africatizarea unor consoane(jos-gios, laptelapce), prin palatalizarea altora (unde-undi, fete-feti), ori prin închiderea vocalelor finale (fată-fatî, cată-catî) etc.

Regionalismele morfologice sunt utilizate pentru marcarea perfectului compus cu auxiliarul ”o” (“o plecat”,”o văzut”), dar şi pentru exprimarea acţiunii de mai mult ca perfect printr-o structură perifrastică (plecaseră-“am fost plecat”, vorbiseră-“am fost vorbit”). Cuvinte care s-au degradat:”cotoi” (pisic) – pulpă, ”silă” (în limba slavă) forţă, ”războinic”-criminal-curajos, ”magherniţă”-spaţiu de locuit,”a înţărca”-izolarea puilor pentru stomparea suptului la mame.

Regionalismele gramaticale se caracterizează prin recursul la morfeme gramaticale contradictorii din limba literară.

La nivel sintactic, cele mai frecvente regionalisme se înregistrează ca abateri de la normele literare(lipsa acordului din contextual ”A mai paţit-o şi alţii).

Regionalismele lexicale constituie segmental cel mai numeros explicabil prin relaţiile culturale şi politice pe care vorbitorii de limbă română din anumite zone le-au stabilit cu popoarele vecine sau cu alte popoare cu care au intrat în contact.

Dintre regionalismele lexicale, pot fi date următoarele exemple: - pentru graiul moldovean: ciolan ”os”, curechi ”varză”, hulub ”porumbel”, păpuşoi ”porumb”, posmag ”pesmet”, ”barabule” -cartofi, ”mai”-ficat; - pentru graiul muntean: dada”matuşă”, măgăoaie”sperietoare”, nevleg”prost; - pentru graiul bănăţean: golumb”porumbel”, foale”burtă”, iorgan”plapumă”, căsap “măcelar”, colar “rotar”; - pentru graiul crişean: cotătoare”oglindă”, brâncă”mână”, ciont”os”, temeteu „cimitir”, şogor ”cumnat”; - pentru graiul maramureşean: cătilin ”încet”, clei ”creieri”, cocon”copil”, străfin ”strănut”.

Variantele fonetice regionale sunt pronunţări sau rostiri specifice graiurilor româneşti ale unor cuvinte. În graiul moldovean, cuvinte ca băiat, câine, ceapă, cinci, jos, împrejur, necăjit,pâine, picior, seară, zeamă etc. sunt rostite băiet, câne, şiapă, şinşi, gios, împregiur, năcăjit,pâne, chicior, sară, zamă, etc.În graiurile crişean şi bănăţean cuvinte ca ajunge, bade, frate, vin sunt rostite ajunje, bad’e, frat’e, jin, iar în graiul muntean, sunt şi unele variante morfologice verbale ,nu făcea!, nu dădea!, (nu face!, nu da!), precum şi unele variante flexionare de felul s-au dusără, s-au băgatără, au venitără, ei face, ei zice etc.(s-au dus, s-au băgat, au venit, ei fac, ei zic).

Regionalismele nu pot fi comparate cu aşa-numitele

Septembrie 2013

cuvinte populare, care sunt cunoscute şi utilizate în toate zonele ţării, dar care nu sunt acceptate în limba literară.

De exemplu, lexeme precum bale, maţe, muiere, popa, surpătura nu sunt acceptate de exprimarea literară, în locul acestora folosindu-se sinonimele salivă, intestine, soţie, preot, hernie.

La cuvintele populare, se adaugă numeroase variante populare care nu sunt acceptate în limba literară: arvocat, restaurant, rubinet, zacăr, fructă, etc.

Diferenţa dintre aspectele literare, populare şi regionale se poate face prin limba literara, varianta îngrijită, cultivată şi normatată a limbii noastre naţionale.

Tot ceea ce nu este admis în limba literară, dar care are răspândire generală, în toate graiurile constituie aspecte ale limbii populare, iar tot ceea ce nu se găseşte în limba populară, având răspândire teritorială limitată, reprezintă aspectele regionale ale limbii.

Un raport se poate stabili între arhaisme şi regionalisme, în sensul că în unele graiuri încă se mai păstrează unele cuvinte care au ieşit din uz.

Note: 1. Termenul de arhaism are în lingvistica o acceptie mult mai laga,referindu-se la orice aspect al limbii care nu mai este utilizat.În afara de aşa-numitele arhaisme lexicale,fonetice,morfologice,flexionare şi semantice,mai exista şi constructii sintactice,precum şi numeroase unitati frazeologice arhaice sau învechite În acest caz,se poate vorbi de arhaisme sintactice şi arhaisme frazeologice.Studiul acestora nu revine decât în mod tangenţial lexicologiei,deoarece nu se refera în exclusivitate la noţiunea de cuvânt ca ansamblu deforme şi variante,ci la regulile de combinare a cuvintelor ţn propoziţii şi fraze şi,respective,la domeniul frazeologiei.

2. P e nt ru c l a ri f i ca r ea di s t i n c ţ i ei di nt r e regionalisme,termeni populari şi provincialisme considerate variante teritoriale aducem următoarele precizari:a) Provincialismele sunt fapte de limbă caracteristice uneia dintre zonele administrative ale teritoriului.De exemplu, cuvântul picioşi(cartofi) este folosit în Transilvania, pentru Moldova înregistrându-se termenul barabule,iar pentru Banat,crumpeni.Un cuvânt precum cucuruz(porumb) are o arie de răspândire mai extinsă,în unele părţi ale Moldovei şi izolat în Transilvania şi nord-estul Munteniei.Aşadar,urmând proprietaţii celor doi termeni,vom întelege prin regionalism ceea ce este caracteristic unei regiuni fără să avem în vedere distincţiile administrativ -istorice.În concluzie, termenul de provincialism impune restricţia de utilizare într-o anumită provincie,cel de regionalism este mai larg. b)Termenii populari reprezintă un compartiment lingvistic ce dublează,uneori, termenii literari,sunt cunoscuţi în aproape toate zonele ţarii.Apariţia lor se explică prin factori socio-culturali care ţin,în primul rând, de instruirea vorbitorului.De exemplu,gălbinare este varianta populară a cuvântului hepatită.

3. Referitor la acest aspect,GRAUR,1972a,p.187,arata ca în satul Reviga, din judeţul Ialomiţa, locuitorii spuneau luna acină ”luna răsare”,iar la câţiva kilometri depărtare de sat, această expresie nu numai ca nu era folosită,ci era total necunoscută vorbitorilor de acolo.

25

Anul V Numărul 9 (57)

COMENTARII

Septembrie 2013

CONSIDERAŢII PRIVIND ANTROPONIMIA O LT E N E A S C Ă . F R E C V E N Ţ A P R E N U M E L O R .

TENDINŢE Ana Maria Dudau n acest studiu îmi propun să evidenţiez caracterul

Î modern al sistemului antroponimic românesc din

Gorj şi tendinţele pe care acesta pare să le urmeze. Voi realiza un studiu sincronic, făcând o analiză detaliată a numelor actuale aşa cum reies ele din sistemul oficial de denominaţie, o evidenţă a sistemului popular de denominaţie şi un studiu diacronic al poreclelor. În deschiderea capitolului de faţă mi se pare importantă definirea termenilor generici cu care vom opera: nume de botez, prenume, nume de familie, supranume, poreclă. Astfel, numele de familie este un nume de persoană individual, primit în virtutea apartenenţei la o familie sau prin înrudire directă şi indirectă. În sistemul românesc actual numele de familie primit la naştere sau la căsătorie este al tatălui, respectiv, al soţului, cu menţiunea că soţia poate să-şi păstreze numele ei sau să-l adauge la al soţului.

Termenul de nume de familie cunoaşte şi o a doua accepţie: nume colectiv al unor persoane între care există relaţii de rudenie directă sau indirectă .

Prenumele este un nume de persoană individual dat copilului la naştere. Dacă acest nume este primit cu prilejul creştinării prin botez, între prenume şi numele de botez se creează o sinonimie perfectă. Se întâlnesc şi cazuri în care părinţii nu se adresează copilului cu numele de botez, ci preferă să folosească un alt prenume, cel mai adesea neînregistrat în actele oficiale.

Supranumele este un nume care are funcţia de a individualiza suplimentar o persoană. De aceea el este neechivoc, făcând referire la profesia sau la ocupaţia purtătorului, la apartenenţa etnică a acestuia, la trăsături fizice, psihice sau morale.

Supranumele, alături de poreclă, constituie baza sistemului popular de denominaţie. Graniţa dintre supranume şi poreclă e foarte labilă. Porecla are valoare afectivă iar capacitatea ei de individualizare e superioară faţă de a supranumelui.

I.-A Candrea definea porecla drept „acel cuvânt prin care poporul loveşte năravul sau defectul cuiva” . Este suficient ca porecla respectivă să fie transmisă ereditar sau să fie preluată şi de alte persoane, ca ea să se transforme într-un supranume. Concomitent cu aceasta are loc şi tocirea sensului iniţial.

Numele de familie Evoluţia onomasticii româneşti este îndeaproape legată de evoluţia istorică a poporului român şi a limbii române.

Fondarea sistemului de denominaţie românesc a fost rezultatul unui proces amplu care s-a dezvoltat în patru mari etape : 1. Constituirea unui sistem de denominaţie personal prin romanizare şi creştinare; 2. Fixarea sistemului onomastic românesc medieval (sec. XI-XIV); 3. Consolidarea sistemului onomastic românesc (sec.

XV-XVII);

26

4. Modernizarea sistemului onomastic românesc (sec.

XVII-XX); Aşa cum rezultă din inscripţiile găsite pe teritoriul ţării noastre, numele traco-dace au fost înlocuite cu nume latineşti.

Prin creştinare are loc o generalizare a unor forme onomastice religioase în toată lumea creştină. Prin filieră cultă (bisericească), numele biblice devin tot mai cunoscute impunându-se în faţa numelor laice, provenite din elemente lexicale româneşti.

Un factor important în constituirea sistemului denominativ îl joacă elementul migrator (slavii), de la care românii au preluat diferite nume, atraşi de noutatea lor, de prestigiul social al purtătorului, de nevoia de înnoire şi mai ales pentru că erau nume calendaristice. Trebuie menţionat că primele care au adoptat noile variante au fost clasele superioare. Formele onomastice erau simplificate, se folosea un nume unic care putea fi un nume de botez ori un supranume. Curând vor apărea supranumele ereditare care anticipează numele de familie. Cel mai adesea în actele oficiale o persoană era identificată printr-un nume (supranume), căruia i se adăugau diferite grade de rudenie, mergând până la a patra generaţie. În acest context era necesara o consolidare a sistemului onomastic, când numele unice vor ceda definitiv locul numelor duble (prenume şi un nume adiţional), apoi se va dezvolta o formă derivată cu sufixul –escu ataşat unui patronim sau unui nume topic folosit ca nume de familie. În 1985 se dă legea numelor de familie , fiecare cetăţean va fi obligat să poarte un nume de familie şi un prenume. În mediul rural această trecere nu a fost altceva decât ridicarea supranumelui la rangul de nume de familie. Pe lângă această modalitate s-a mai folosit şi aceea a derivării cu sufixe, în special cu sufixul –ean ataşat numelui zonei geografice din care provenea persoana şi cu sufixul –escu, ataşat numelui tatălui (pentru a indica filiaţia), numelui moşiei sau numelui satului.

Numele de familie pot fi simple sau derivate, ele pot da informaţii referitoare la profesia, ocupaţia, originea individului, trăsăturile fizice, psihice sau morale, referitor la religie etc. Ele pot avea ca punct de plecare: • Nume de botez (calendaristice, biblice, hagiografice, teoforice) sau nume laice, cu sau fără sufixe • Hipocoristice (variante prescurtate ale numelor sau prenumelor) • Apelative • Toponime • Supranume • Porecle Originea numelor de familie Împrumuturi din alte limbi Onomastica este cel mai permeabil capitol al limbii, supus influenţelor modei. Numele străine sunt adoptate datorită noutăţii şi extravaganţei lor. Preluări de nume din

Anul V

COMENTARII

Numărul 9 (57)

onomastica străină au avut loc din cele mai vechi timpuri şi, pe măsură ce îşi pierdeau farmecul noutăţii, unele au dispărut, altele şi-au consolidat poziţia, suferind tot felul de adaptări.

Cele mai puternice nume străine au stat la baza formării altor nume (prin derivare sau prin compunere), dar numele formate pe teren românesc şi cu mijloace româneşti, chiar dacă au ca punct de plecare un nume străin, sunt considerate româneşti.

Deci, vorbim de împrumuturi în cazul numelor doar atunci când între forma rezultată şi etimonul-bază legătura este foarte vizibilă.

Majoritatea patronimelor de origine străină din localitatea Stăneşti, de exemplu, sunt de provenienţă slavă.

Influenţa slavă a fost destul de puternică la nivelul întregii limbi, nu doar în ceea ce priveşte onomastica. Ea s-a realizat susţinut pe cale populară şi pe cale cultă, prin biserică. Printre antroponimele de origine slavă înregistrate în localitatea noastră, cităm: Călin < bg. Kalin, Cârstea < sl. Krestea < v. sl.

Krǔstǔ, , Chiţa < bg. Kitsa, Drăgan < sl. Dragan, Iancu < bg.

Janko, Ilinca < bg. Ilinka, Ivanof < sl. Ivanov, Mladin < sl.

Mladin, Savu < bg. Savo, Stan < sl. Stana, Stoica < bg.

Stojka, Trică < bg. Trika, Voicu < sl. Vojko .

Altă influenţă care a afectat onomastica românească şi implicit onomastica oltenească a fost cea grecească. Numele de origine grecească sunt inferioare numeric celor de origine slavă. Exceptând numele biblice, pe care le vom discuta întrun paragraf separat, patronimele de origine greacă înregistrate de noi sunt: Istrate < Evstratios, Sima < Sima.

Prenumele Prin tradiţie, copilul primeşte un prenume religios, un nume de sfânt sărbătorit în zilele respective, ori un nume laic.

Prenumele sunt stabilite de către părinţi, uneori de către naşi şi va fi, de regulă, identic cu al naşului/tatălui, dacă este băiat, sau cu al naşei/ mamei, dacă este fată.

Cam până în 1970, copilul primea un singur prenume, de natură religioasă, după care s-a trecut la prenumele dublu, format dintr-unul religios, şi altul laic, ori amândouă religioase, laice iar în prezent se manifestă tendinţa de a fi folosite două prenume laice. Nu rare sunt cazurile când părinţii optează pentru un anumit prenume doar datorită prestigiului social pe care îl are o persoană numită în acest chip. În primii ani, părinţii preferă o formă hipocoristică a prenumelui înscris în cartea de identitate, cunoscându-se situaţii în care această formă devine prenumele sub care îl vor recunoaşte semenii toată viaţa: Culai < Nicolae, Culiţă < Niculăiţă, Liţă < Niculăiţă, Miti < Dumitru, Gigel < Gigi < Gheorghe etc. Începând din 1990, părinţii au fost tot mai tentaţi să-şi boteze copiii în funcţie de numele personajelor din filmele seriale, spaniole sau americane: Graţi, Rambo, Jamelia, Olivia, Gigiola. Legat de aceste forme, preotul este cel care are un cuvânt greu de spus, de obicei împotriva adoptării lor, ca fiind nespecifice spaţiului românesc.

Cele mai multe dintre prenumele localnicilor din Bărbăteşti sunt de origine străină, dar sunt considerate româneşti, deoarece au pătruns de destulă vreme în limbă, din nevoia de înnoire a sistemului denominativ. Exotismul lor a făcut mult mai accesibilă adoptarea lor.

Cea mai puternică influenţă a avut-o onomastica grecească, introdusă o dată cu creştinismul, fie direct, fie mai ales prin filieră slavă. Numele teoforice (ebraice), numele apostolilor, ale martirilor sau numele sfinţilor (hagiografice) pătrund prin intermediul bisericii în sistemul onomastic

Septembrie 2013

românesc. Printre prenumele feminine care s-au păstrat şi sunt folosite în localitatea noastră , cităm: Alexandru < Aleksandros „care protejează pe oameni”, Andrei < Andreas < subst. Andreia „bărbăţie, curaj”, Anastasie < Anastasios, Anastasia „învierea lui Cristos”, Aritina < Haritine „graţie divină, bucurie”, Ecaterina < Ekaterine, Denisa < Dionisos „zeul vinului”, Dumitru < Dimitrios „care aparţine Demetrei”, Elena < Helene, probabil o străveche divinitate a luminii, cf. helane „torţă” şi hele, heile „strălucire”, Eufrosina < Euphrosyne „voioşie, bucurie”, este una din cele trei graţii, Eugenia < Eugenios „de neam bun, nobil”, Evdochia < Eudokia „bunăvoinţă”, Filofteia < Philothea „iubitor de Dumnezeu”, Gheorghe < Georgios „agricultor”, Grigore < Grigorios „treaz, veghetor”, Nicolae < Nikolaos ”victoria poporului”, Paraschiva < Paraskene „vineri”, ziua în care are loc pregătirea pentru sabat, Sofia < Sophia „înţelepciune”, Stelian < Stylianos „stâlp, coloană”, Tudor < Theodoros „darul lui Dumnezeu”, Toma < Thomas „geamăn”, Vasile < Basileios „rege, regal”, Zenovia < Zenobios „zeul vieţii”.

Unele dintre acestea vor fi pătruns şi prin intremediu slav, prin calendarul creştin.

O altă serie de prenume au la origine un etimon latin.

Unele aveau în latină statut de substantive comune, transformându-se după un timp, când sensul lor devine tot mai incert, în nume proprii. Dintre acestea, le vom cita pe cele pe care le-am regăsit în cercetarea noastră: Adriana < Hadrianus „de la Marea Adriatică”, Angela < Angelus, „trimis, sol”, Augustina < Augustinus „cel ce trezeşte la viaţă, cel ce împarte bunătatea”, Aurelia < numele de gintă Aurelia „aur”, Claudiu < Claudus , Constantin < Constans,-tis „ferm, puternic”, Cornelia < numele de gintă Cornelia, a cărei efigie era cornul, Cristina < Christina, un derivat de la Christus, specializat pentru nume de persoană, Emil < Aemilius, Florin < Florus Iuliana < Iulia, numele unei străvechi ginte romane, Marius < Marius, nume gentilic, derivat de la un etrusc maru „om”, Maxim < Maximus „cel mare”, Paul < Paulus „cel mic”, Silvia < silva „pădure”, Tatiana < Tatianus < tata, Traian < Traianus, Valentin < Valens,-tis „cel ce e sănătos”, Victoria < adj. victor,-is „învingător”. Trebuie precizat că multe dintre acestea au intrat prin filiera altor limbi moderne ( franceză, italiană) . Ele sunt nume culte.

O serie de nume s-au transmis din ebraică prin filieră greacă sau latină pe calea textelor religioase. Ele fac trimitere într-un fel sau în altul la Dumnezeu, de aceea se mai numesc şi teoforice: Ana < Hannah „milă, îndurarea, ascultarea rugăciunii, Yahve a avut milă”, Daniel < Daniel „Dumnezeu e unic judecător”, Elisabeta < Elisheba „Dumnezeu e perfecţiunea” sau „Dumnezeu este jurământul”, Gabriel < Gabriel, ”Dumnezeu este puternic”, Ilie < Elijahu „Yahve e adevăratul Dumnezeu”, Ion < Johanan (Jo”Yahve”, hanan „milă”), Iordana < hidr. Iordan, râul în care a fost botezat mântuitorul, Mihail < Mikael „Cine este ca Dumnezeu”, Samuel „el este cel care a dat numele”, Simina < Shimeon „ascultare”, Eclane < Elcana (tatăl lui Samuel) „Dumnezeu este lumină”.

Prenume de origine slavă: Bogdan < bog „Dumnezeu „+dan „dar”-„dăruit de Dumnezeu, formă echivalentă cu ebr.

Jonathan, Natanael, gr. Theodorus, lat. Deodatus, Mircea (mir „pace”), Radu „vesel”, Vlad „stăpân”.

Din cercetarea noastră reiese că unele nume precum: Aritina, Aristică, Eufrosina, Evdochia, Filoftia, Ilarion, Leontie, Păuna nu au mai fost folosite deloc în ultimii 30 de ani, fiind preferate prenume mai noi, ca Alina, Anda, Cătălin, 27

Anul V Numărul 9 (57)

COMENTARII

Septembrie 2013

[2003].

Dorel/Dorina, Liliana, Liviu, Luminiţa, Rodica etc.

Totuşi, cele mai frecvente prenume feminine în localitatea Stăneşti sunt: Maria, Elena Ioana, Ileana Floarea, Mihaela, Cristina, iar masculine: Constantin, Ion, Gheorghe, Nicolae, Vasile, Mihail, Dumitru, Ilie, Petre, în general, nume vechi folosite prin tradiţie.

Graiul din Oltenia este, prin excelenţă, un grai conservator, fapt care poate fi pus în evidenţă mai ales prin aceea că a păstrat nu numai un fond lexical comun din substratul autohton ci şi o cantitate mare de termeni topici de aceeaşi sorginte. Mai mult decât celelalte graiuri ale dacoromânei, cel din Oltenia e mai păstrător al acestui fond lexical transferat în onomastică.

2. Dicţionarul toponimic al României.Oltenia, Craiova, Ed. Universitaria (coordonator Gheorghe Bolocan), vol. I, 1993, vol. II, 1995, Vol. III, 2002, vol. IV, 2003.

3. Dicţionar de frecvenţă a numelor de familie din România vol. 1, A-B, Craiova, Ed. Universitaria, 2003 (coordonator Teodor Oancă).

4. Aurelia Bălan-Mihailovici, Dicţionar onomastic creştin. Repere etimologice şi martiriologice, Bucureşti, Editura Minerva, 2003 5. Emilian Bureţea, Contribuţii la studiul toponimiei româneşti, Craiova, Ed. Universitaria, 1994.

6. Camelia Firică, Porecle şi supranume în Oltenia (Teză de doctorat), Timişoara 2005.

7. Vasile Frăţilă, Lexicologie şi toponimie românească, Ed.Facla, Timişoara, 1987.

8. Vasile Frăţilă, Cercetări de onomastică şi dialectologie, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2004. * Sursa: Revista Agata Literară:http://agata.ro/consideratii-privindantroponimia-olteneasca-frecventa-prenumelor-tendinte

BIBLIOGRAFIE 1. Candrea, I-A., Densusianu, Ov., Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A – putea), [Bucureşti], Editura Paralela 45,

F I L I T- I A Ș I , D E S P R E C A RT E : P R I E T E N I L O R M E I B I B L I OT E C A R I I Ion N. Oprea prietenii mei, B ibliotecarii, poate cei mai informaţi

sunt avantajaţi, sunt oameni dintre toate profesiile pentru că nimic nu le lipseşte să citească şi să răspândească tot ceea ce este nou în lume. Cărţile doamnei Nicoleta Marinescu, manager şi evaluator european în infodocumentare, din domeniul Biblioteconomiei şi Ştiinţa Informării, – „Biblioteconomie în întrebări şi răspunsuri”, ca şi „Ştiinţa informării în întrebări şi răspunsuri”, Editura PIM, Iaşi, 2012, 294 p. şi 312 p. – , prima cu o prefaţă semnată de lect. dr.Maria Micle, postfaţă semnată de Elena Leonte, expert european în infodocumentare, iar a doua cu prefaţă de conf. dr. Elena Tîrziman, Directoarea Bibliotecii Naţionale a României iar postfaţa de Jean Michel, valorifică, dăruindu-ne tuturor cititorilor dar mai ales celor care lucrează cu cartea şi pentru carte şi cititori nu doar experienţa în domeniu a unei profesioniste – Doamna Nicoleta Marinescu, autoarea, cu circa 40 de ani dăruiţi bibliotecii, cititorilor şi specialiştilor din structurile infodocumentare, dar şi viitorilor bibliotecari.

Un dar mai mare pentru noi nici nu se putea. Pentru noi cititorii, specialiştii amintiţi, dar mai ales pentru bibliotecari, dacă şi-au achiziţionat, citit şi mai ales dacă aplică în activitatea lor ceea ce doct scrie Nicoleta Marinescu.

Despre unele reuşite în domeniu deja am scris în cartea „Oameni şi opera” Editura PIM, Iaşi, 2013, p. 389, referindumă la două cărţi importante: „Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie cronologică”, 2012, coordonator Marian Petcu şi Dicţionarul bibliografic „Scriitori şi Publicişti Botoşăneni” de Silvia Lazarovici.

La un alt aspect important, rezultat din neaplicarea literelor din cărţile de biblioteconomie şi infodocumentare ale autoarei citate am să mă refer. E vorba despre noi autorii care donăm cărţi bibliotecilor, operă administrativă dar şi de protocol a conducerilor primitoare „de dar” , care se înscrie în ceea ce numeşte ştiinţa amintită – marketul şi managementul de bibliotecă, de unde se reţine că „profesia de bibliotecar este conexiunea cu oamenii”, inclusiv cu cititorii dacă vrem ca ei

să nu se împuţineze, cum susţine Dan Lungu într-un interviu recent. Dan Lungu, managerul Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere din Iaşi (FILT), menit a se desfăşura între 23-27 octombrie 2013. La Iaşi, şi nu numai aici, ci şi la Bucureşti, la Cluj – unul de carte, la Bistriţa – de poezie, la Vaslui – tot unul al cărţii. Deci, se tin sesiuni de comunicari tematice,se fac evaluari cu privire la cultura romana,se citeşte, se cântă, se recita, se fac traduceri şi protocolul funcţionează…cu perspective.

Achiziţia, ca şi donarea pentru formarea fondului de carte şi documente ţine şi de protocol, iar corespondenţa, scrisoarea de mulţumire, ca şi întâlnirile cu cititorii, discuţiile despre cărţile lor, – cu locuri distincte în „manualul bibliotecarului” de care am amintit, – aşa numesc eu cele două volume dăruite nouă de doamna Nicoleta Marinescu sunt activităţi de conţinut ale instituţiilor în cauză. În ce mă priveşte, aproape toate volumele le-am oferit bibliotecilor, expediate prin colet postal. Cum sunt primite(?) de la Biblioteca “Mihai Ralea” din Huşi primesc telefon de la domnul Constantin Donose, bibliotecar, imi confirmă primirea. Îmi face şi un rezumat al volumului, cu aprecieri, care mă onorează, şi îmi mulţumeşte. La unele cărţi mi-a organizat întâlniri cu cititorii, oficiul de prezentator realizându-l prof. Theodor Codreanu, un erudit în critica literară ,cunoaşterea şi răspândirea şi prin scris a limbii române. Deci Domnia-sa procedează exact aşa cum a învăţat la şcoala de biblioteconomie şi cum scrie Nicoleta Marinescu in carte. De la Vaslui, Biblioteca judeţeană „Nicolae Milescu Spătarul”, domnul prof. Voicu Gelu Bichineţ, Directorul, „onorat de gestul nostru al autorilor de a dona cartea editată utilizatorilor”, face corespondenţă cu noi, adresându-ne calde mulţumiri pentru „gestul nobil” de a oferi bibliotecii publicaţia noastră şi ne urează succes în activitatea pe care o vede prezentă şi pentru viitor . Spun „activitatea noastră”, pentru că şi dl. prof. dr. Avram D. Tudosie de la Huşi, autor de cărţi, aprecia gestul de suflet şi carte, deosebit de politicos, 28

Anul V

COMENTARII

Numărul 9 (57)

manifestat de fiecare dată de/acolo, de “utilizatorul general” al donaţiilor noastre – dl. Bichineţ.

Exact ca la Huşi şi Vaslui procedează Doamna Geta Modiga de la Centrul cultural „Mihai Eminescu” din Bârlad, unde ne sunt popularizate în revista „Arheu” a unităţii, cărţile donate, şi îi mulţumim.

Siguranta că ajunge unde trebuie coletul cu donaţia noastră avem şi de la Biblioteca judeţeană „V.A. Urechia” Galaţi, de unde, „cu consideraţie”, primim scrisoarea de mulţumire semnată de prof, Ilie Zanfir, Director, şi Elena Lidia Ignat, şefa biroului care se ocupă de completarea, achiziţionarea şi evidenţa colecţiilor. La fel la Bibliotecile orăşeneşti de la Rădăuţi-Suceava, Darabani-Botoşani şi comuna Hangu-Neamţ. Dar nu numai.

Interesant de ştiut, la Biblioteca de la Galaţi, fondul de carte constituit prin donaţii este inventariat la vedere, liber de accesat pe ori care calculator, donatorii -ca şi cititorii -au acces liber de la distanţă la consultarea titlurilor, ca să facă pasul următor, să solicite volumele altor colegi pentru documentare.

De la Biblioteca municipală Bârlad, însă, nu am primit niciodată asemenea “atenţii”. Un cititor îmi semnala că nu-i este îngăduită nici prezenţa la raftul cu cărţi. Despre vreo invitaţie, ca autor local, la vreo prezentare de carte, nici vorbă. La luna culturală a Bârladului tot aştept de mulţi ani să fiu invitat să mă întâlnesc cu cititorii mei, dar “culturnicii” mei nu se încurcă în… „politeţuri”. Un bun cititor îmi transmitea de la Bârlad ceea ce auzise de la una din bibliotecarele care tocmai primea, prin delegat, una din cărţile mele: „atât mai scrie şi omul acesta, că…” I-am luat ca act de admiraţie, nu de reproş afirmaţia şi am continuat să livrez bibliotecii cărţile mele. Dar, personalul unităţii, o fi citit ori nu cărţile Doamnei Nicoleta Marinescu, adevărul este, nu mia confirmat niciodată în scris primirea lor. Când mă gândesc ce amabilitate manifestau faţă de noi cititorii, dar mai ales de autori care ofereau cărţile lor localnicilor regretaţii G. Tutoveanu, I. Hobana, Dumitru Solomon, Lucian Raicu,

Septembrie 2013

Mioara Şianu, Ion Mantaroşie-Delamisa, bibliotecarii de la Bârlad G. Nedelea, Aneta Roşca, Constantin Clisu, C. Mitulescu sau doamna Herdan, îmi sporeşte nostalgia vremurilor şi a oamenilor aceia!

Un lucru în plus care nu l-am mărturisit ierarhicilor de la Biblioteca municipală Bârlad. Dar domniile lor o ştiu. În cărţile de autor este înmagazinată foarte mare trudă şi mulţi bani din pensia scheletică a autorilor, o ştim cel mai bine noi cei care uităm cele ale mâncării pentru a acoperi cheltuielile la sălile de împrumut a cărţilor de documentare, pentru xerox şi foto, dactilografă, editură şi tipografie, la poştă pentru ambalaj, timbre şi transport, ca să ajungă prin bibliotecă la cititori. Numai că sunt şi biblioteci, cum este şi aceasta de la Bârlad, care nici nu-şi trimit salariaţii să le ridice de la poştă!

Ceva timp în urmă, cu coletul 9088/875 am expediat Bibliotecii municipale „Stroe Belloescu” Bârlad, judeţul Vaslui –vol. Carte – care, după un timp l-am primit retur pentru că nu a fost ridicat de destinatar de la poşta Bârlad. În consecinţă eu am mai achitat suplimentar, pentru depozitare, încă 7,50 lei cu chitanţa-factură 3322687 din 20 august 2013.

Adică si costul pâinii din săptămâna aceea.

Revenind la cărţile Doamnei Nicoleta Marinescu, cu recomandări făcute de mari profesionişti – conf. dr. Elena Tîrziman, Jean Michel, lector dr. Maria Micle şi prof. Elena Leonte, expert şi evaluator în domeniu, – dincolo de conţinutul lor tehnic şi ştiinţific de specialitate, depozitează în ele adevăruri rostite de mari literaţi, cu care greu ne întâlnim dacă nu profităm de munca deja prestată de un alt mare profesionist – autoarea: prof. univ. Ion Stoica, Denis Pallier, William E. Studwell, David P. Goding, Andre Beaufre, J.F. Boninn, Meyer Herbert, Paul Otlet, Alexandru Odobescu şi mulţi alţii, toţi cu citate care de care mai înţelepte. Iată unul care aparţine lui Ion Stoica, mare bibliotecar al României: „Bibliotecile nu sunt învechite ca funcţie de cunoaştere şi de diseminare a informaţiei, învechite pot fi mijloacele şi stilul lor de acţiune”.

MILENARA, ABURNUS MAJOR… Rodica -Elena Lupu oşia Montană – Aburnus Major – este una dintre R cele mai vechi localităţi din România. Vestigiile

Montană.

Localnicii au început, în mică parte ce-i drept, să se obişnuiască cu ideea că Roşia Montană va rămâne în istorie, dar va dispărea de pe harta României. O parte a moţilor a renunţat să se mai gândească la ceea ce lasă în urmă, şi se îndreaptă spre oraşe, în speranţa unui viitor mai bun, alături de copiii lor din Alba Iulia, Deva sau Cluj Napoca, iar alţii vor să plece pur şi simplu în alte locuri din ţară sau chiar dincolo de hotarele acesteia. Strămutare?! Doar bătrânii pentru care banii nu mai înseamnă mare lucru, au tăria de a spune în continuare un NU hotărât.

La doar 10 kilometri de Roşia Montană, se află dovada palpabilă a urmărilor pe care exploatarea iraţională şi haotică a aurului le pot avea asupra mediului înconjurător.

Iazul de decantare din Roşia Poieni este otrăvit, iar concentraţiile depăşesc cu mult limitele admise de normele europene

din minele de la Roşia sunt răspândite în muzeele din toată Europa. Povestea acestor locuri de o terifiantă şi stranie frumuseţe este de fapt o poveste a aurului. Mai întâi au venit romanii, apoi alţii, atraşi de mirifica strălucire a bogăţiilor din Apuseni. Întotdeauna a existat un imperiu care să râvnească la aurul moţilor, întotdeauna s-a purtat o luptă. După 50 de ani de comunism, un alt imperiu vine să scormonească în munţii brăzdaţi de galerii, să exploateze ceea ce a mai rămas, dar de data asta, definitiv. Din acest paradis nu va mai rămâne nimic, decât un deşert otrăvit cu cianură de potasiu şi un crater cu aspect selenar care va lua locul satelor răspândite prin munţi. O dată cu zăcământul, vor dispărea bisericile, clădirile, animalele şi oamenii – însăşi civilizaţia. Cea mai mare exploatare de aur la suprafaţă din Europa va fi la Roşia 29

Anul V Numărul 9 (57)

COMENTARII

Septembrie 2013

sau chiar româneşti. Zona va trebui reconstruită ecologic, ceea ce implică cheltuieli imense, dar acestea sunt necesare pentru a salva şi a reduce la normal un ecosistem distrus de zeci de ani. Nici mineritul nu mai este ce a fost, când se ştie că zece mii de persoane lucrau până în 1990 în măruntaiele munţilor. Puse cap la cap, poluarea de la Roşia Poieni şi ameninţarea cianurilor care planează asupra Roşiei Montane îi fac pe turiştii români şi străini să-şi ia gândul de la petrecerea vacanţelor în Munţii Apuseni. Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă. Aurul dispare încet-încet, lăsând în urmă deşeuri de steril, iar, cu bugete austere, reconstrucţia ecologică nu pare a se realiza prea curând. Munţii noştri se schimbă pe zi ce trece, dar, deocamdată, la orizont nu se află decât promisiuni. Şi, bineînţeles, speranţa moţilor că cineva acolo sus îi iubeşte şi le va purta de grijă, lor şi urmaşilor lor.

Dincolo de tot şi de toate, Roşia Montană va rămâne un loc magic ce a atras de mii de ani pofta imperiilor de a lua ceea ce nu le aparţine, dar şi un tărâm al blestemului unde, îm prezent se poartă un adevărat război. „Agresorul” este un nou imperiu venit să ia, cu orice preţ, ceea ce a mai rămas din aurul dacilor. De cealaltă parte a baricadei sunt moţii Apusenilor, rămaşi singuri în faţa pericolului de a pierde bruma de avere ce le-a mai rămas şi de a-şi vedea munţii escavaţi şi otrăviţi apoi cu cianuri. Moţii sunt singuri, ca de atâtea ori în faţa istoriei nemiloase, dar mai ales în faţa atotputernicului dolar, care poate cumpăra până şi sufletele…

Fragment din VACANŢE, VACANŢE…ROMANIE, PLAI DE DOR de Rodica Elena LUPU Editura ANAMAROL, 2003

D I C Ţ I O N A RU L P E DAG O G U L U I B OTO Ș Ă N E A N : O P R I Ș A N , C R I S T I A N – DA N Ion Istrate Este autor a peste 50 de articole publicate în reviste precum: „Internaţional Journal of Modern Physics – C”, „Hadronic Journal”„Romanian Journal of Physics”, „Balkan Journal of GeometryanditsApplications”, Analele Universităţii „A I Cuza” Iaşi, Buletinul Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi” Iaşi, , „Revista de fizică şi chimie”, „Evrika!”, „Tribuna învăţământului”, „Simpozioanele ştiinţelor”, „Mentor XXI” etc.

A participat cu lucrări la peste 30 de simpozioane internaţionale, naţionale şi judeţene.

A urmat peste 20 de cursuri de perfecţionare în domeniul specialităţii şi al metodicii.

A obţinut cu elevii săi numeroase premii şi menţiuni la concursurile şi olimpiadele de fizică/astrofizică, la etapele judeţene şi naţionale.

“Omul lipsit de educaţie nu ştie să se folosească de libertatea sa.” Immanuel Kant rofesorul, dr. Cristian Dan Oprişan, îşi învaţă P aproapele să-şi preţuiască libertatea.

OPRIŞAN, CRISTIAN – DAN Născut: 23 aug. 1969, oraşul Dorohoi, Jud. Botoşani.

- 1976-1984 a urmat cursurile Şcolii Generale Nr. 5 Dorohoi; - 1984 -1988, a urmat cursurile de zi ale Colegiului Naţional „Grigore Ghica” Dorohoi; - 1988 – 1994, student la cursurile de zi ale Facultăţii de Fizică, din cadrul Universităţii ,,Alex. I. Cuza” Iaşi; obţine Licenţa în Fizică; - 1995, a absolvit studiile aprofundate în Fizica plasmei şi spectroscopie la Universitatea „Alex. I. Cuza” din Iaşi; - 2005, a susţinut teza de Doctorat cu titlul „Soluţiile ale ecuaţiilor Yang – Mills în variabile gauge invariante”, Universitate ,,Alex. I. Cuza”, Iaşi; - 2009, a absolvit studiile de Masterat: „Managementul administraţiei publice în ţările Uniunii Europene”, Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava; Din 1995 este profesor titular la Liceul ,,Regina Maria”, Dorohoi. Succesiv obţine titlurile didactice: 1997 – Definitivatul în Învăţământ; 2001 – Gradul Didactic II şi în 2005 – Gradul Didactic I, cu lucrarea „Sistematica particulelor elementare”.

Cărţi publicate: 1.„Managementul administraţiei publice în ţările Uniunii Europene”, Editura Agata, 2009; 2.,,O cronologie a fizicii”, Editura Agata, 2013.

30

Anul V

COMENTARII

Numărul 9 (57)

Septembrie 2013

INOCENŢA COPILULUI Rodica -Elena Lupu mic copil îmi plăcea să observ oamenii mari şi D esimţeam repede când cineva avea vreun interes

razele soarelui se încrucişau deasupra capetelor noastre.

Pereţii mi-au plăcut cel mai mult; o mulţime de oameni îmbrăcaţi, nu ca la noi, erau în veşminte colorate, încât abia le puteam zări feţele. Preotul era îmbrăcat la fel ca unii de pe perete şi ţinea mâinile la fel ca ei când zicea “Aleluia” sau “Doamne miluieşte”. Numai cuvintele acelea le-am înţeles.

Jocul acesta n-a fost prea vesel. Toţi au stat cuminţi, în afară de cel care s-a jucat cu lumânările şi cu focul, într-o ulcică din care ieşea fum, iar pe el nu l-a certat nimeni. Când ne-am aşezat în genunhi mi-am dat seama că e bine că nu-i am zdreliţi.

La sfârşit, ne-a chemat preotul şi, când m-am apropiat de el, am văzut că nu era prea blând, îi strunea pe cei care făceau parte din joc. Mi-au plăcut uşile frumoase de la camera lui, icoanele lucitoare, luminate de flacăra pâlpîitoare a lumânărilor, în sfeşnice ca nişte pari lucioşi, ca luna, şi ştergarele cusute cu izvoade frumoase. Cu cât mă apropiam de preot simţeam un fel de spaimă şi în capul meu se învârtea întrebarea dacă el l-a văzut pe Dumnezeu. Ne-am orânduit în şir să trecem prin faţa lui şi fiindcă am fost cuminţi, am primit o bucăţică de pâine albă şi bună, dar prea mică, pentru care trebuia să îi pupi mâna. După ce primeau darul, toţi îşi mai făceau o cruce mare, mai ales babele, care păreau sfioase, abia ridicau ochii din pământ şi vorbeau unele cu altele mieroase şi cu blândeţe, ca şi când toate se împrieteniseră. În drum spre casă, am întrebat-o pe mama cum se numea ulcica aceea care scotea fum cu miros de tămâie şi am aflat că se numea cădelniţă, iar bucăţica de pâine anafură. Asta a fost uşor de ţinut minte, dar ca să nu uit m-am pus pe repetat când mai încet, când mai tare, când în mintea mea. Toată ziua am repetat aceste cuvinte până când mama mi-a spus că nu mă mai ia la biserică dacă repet ca o proastă, cuvintele acestea, deşi la început a râs când m-a auzit.

Noaptea am visat că am fost iar la biserică, eram singură înăuntru şi crescusem aşa de mare că puteam să mă uit afară pe geamurile înalte. Capul îmi ajungea până în tavanul pictat cu stele, ori parcă nu mai era tavan, ci cerul înstelat deasupra mea. M-am jucat acolo cu stelele şi cu sfinţii care coborâseră de pe pereţi şi deveniseră mari ca mine. Când mam săturat de joc am vrut să plec acasă, dar n-am mai putut ieşi pe uşa bisericii, care era prea mică. Am început să plâng, în somn. Mama m-a luat în braţe. Eu îi repetam că nu pot să ies din biserică şi ea îmi spunea că mă ajută ea să ies, dar să dorm liniştită. Dimineaţa, m-a întrebat ce am visat, că am plâns în somn. După ce i-am spus, mi-a explicat că am visat aşa pentru că am glumit cu lucrurile sfinte, când am repetat cădelniţa şi anafura mea, am hulit pe Dumnezeu şi m-a sfătuit să nu mai iau în deşert lucrurile sfinte că e mare păcat.

Atunci, s-a sădit în sufletul meu un grăunte din harul credinţei, care nu s-a irosit în zadar, a încolţit. Mama avea o vorbă: „Din câte seminţe cad pe pământ nu toate încolţesc, nu toţi se poartă să îi placă lui Dumnezeu, chiar şi dintre cei care bat drumul bisericii.”

Copilăria este o imensă nevoie de mirare. Inocenţa copiilor te face să visezi, ignoranţa lor te face să surâzi.

pentru mine. Nu pot să uit cum zicea bunica: „Să îţi scoată Dumnezeu în cale oameni buni” sau „Dumnezeu te ajută prin oameni, nu te ia el de mână să îţi arate ce să faci.”

La biserică m-a dus prima dată mama. Mi-a tot promis că mă ia la biserică dacă sunt cuminte şi nu mai alerg să îmi jupoi genunchii, că nu mă poate duce acolo aşa zdrelită pe picioare.

Curtea bisericii, albă şi mare, sălaşul lui Dumnezeu, din mijlocul satului, o cunoşteam bine pe dinafară, fiind locul de joacă al copiilor, când era vreo sărbătoare sau vreo nuntă în sat. Într-o duminică însorită, mama m-a trezit de dimineaţă şi s-a uitat să vadă care e starea genunchilor mei. M-a luat apoi de mână şi m-a dus în curte la fântână unde m-a spălat pe faţă.

M-a şters prin urechi şi mi-a strâns părul în codiţe, privindumă cum arăt.

Mie îmi plăcea când mama se ocupa de mine şi mă lăsam moale în mâinile ei, ca o păpuşă.

Apoi, după ce m-a îmbrăcat frumos, mi-a spus că e timpul să plecăm la biserică. Mă bucuram, dar îmi părea rău că nu mă pot duce la joacă pentru că atunci mă simţeam slobodă când mama pleca la biserică.

Cu ea de mână am ajuns în curtea bisericii, unde mama s-a mai uitat la mine cum arăt şi mi-a aranjat puţin hainele.

Din biserică se auzea un cântec trist, îngânat, şi zvon adânc de clopot cobora parcă din cer, nu din turla bisericii. De cum am trecut pragul bisericii, am simţit în adâncul inimii un fior de uimire şi bucurie. Dar, uimirea nu a ţinut mult deoarece, în mintea mea de copil, credeam că tot ce se întmplă acolo era un joc de oameni mari care începuse când am ajuns noi şi preotul era şeful jocului. Cam pe la mijlocul bisericii stăteau brbaţii smeriţi, cu pălăriile în mână; nu aveau voie să vină înaintea şefului cu pălăriile pe cap. În spate stăteau femeile şi cu mine, dar erau mai multe babe, care îşi făceau cruci cu evlavie, unele rostogolindu-şi ochii în sus peste cap, altele în jos. Toţi îşi făceau cruce odată, probabil când le făcea semn preotul. Unele femei se îndoiau până la pământ, mă ţineam şi eu după ele, îmi plăcea joaca aceea, până când mama m-a oprit. Numai o babă se juca tot timpul cu nişte lumânări galbene, subţiri, apoi le dădea celorlalte babe, care se mişcau încet cu ele aprinse, până le puneau în faţa icoanelor.

Pe preot nu-l scăpam din ochi, numai că uneori se ascundea după nişte uşi şi când apărea cu ceva în mână, o ulcică legată cu lanţuri, care fumega şi mirosea a tămâie din care fumul se ridica spre bolta bisericii mie îmi era frică să nu o scape în cap la vreunul, deoarece se făcea că o arunca în toate părţile. M-am liniştit insă când i-a dat-o unuia dintre cei care vorbeau pe nas cu el; acela a stat mai liniştit cu ulcica.

Apoi, când preotul şi-a luat cartea cea mare şi s-a apucat de citit, eu îmi plimbam privirile pe pereţii bisericii. Atunci am descoperit că biserica nu e o casă ca toate casele, era înaltă, de ajungea până la cer, iar plafonul era plin de stele lucitoare.

Ferestrele erau prea sus, de nu puteai să te uiţi afară, doar 31

Anul V Numărul 9 (57)

COMENTARII

Septembrie 2013

P O E M E Î N L U M I N Ă Ș I C U L OA R E Lili Bobu P O RT R E T D E A RT I S T ( 2 5 ) VIRGINIA BAZ BAROI Motto ,,Arta este rostirea tainei prin taină”.

(Wassily Kandinsky) Născută în 25 ianuarie 1932, la Cernăuţi, Ucraina.

Studii: Institutul de Arte Plastice ,,Nicolae Grigorescu” Bucureşti, promoţia 1957.

Membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România – Filiala Timişoara din 1958.

Debutează cu acuarelă în 1957, participând la expoziţii anuale, saloane oficiale cu caracter republican, expoziţii regionale şi interregionale.

Expoziţii personale şi colective în ţară: Bucureşti, Timişoara, Călimăneşti, Brăila, Deta, Sânnicolau Mare, Constanţa, Buzău, Turnu Măgurele, Giurgiu, Orşova, Strehaia, Turnu Severin, Târgovişte, Suceava, Reşiţa, Oradea, Bistriţa.

Expoziţii personale şi colective peste hotare: 1970: Maroc – Rabat,Iugoslavia – Belgrad,Italia – Vicenza – ,,Galleria il Salotto”.

1971: India – New – Delhi,Italia – Vicenza – ,,Galleria il Salotto”.

1972: Italia – Torino – ,,Galleria l’Approdo”, 1973: Elveţia – ,,Les Diablerets”; Vulpera – ,,Galleria Engiadina”.

1974: Nigeria – Lagos, Italia – Modena – Galleria ,,Civica D’Arte Moderna”, Elveţia – Expoziţie deschisă cu ocazia celui de-al V-lea ,,Festival de muzică şi zăpadă”- Les Diablerets.

1975: Irak – Bagdad,R. Filipine – Manila,Pakistan – Islamabad, Rawalpindi, Peshawar, Karachi 1976: Suedia – Helsingborg, Malmö, Göteborg.

1977: Norvegia – Oslo,Turcia – Ankara, Istanbul.

1979: Cipru,Grecia –Atena,Bulgaria – Sofia, Tărgovişte, Popov, Razgrad.

1980: Portugalia – Lisabona.

1981: Germania – Delmenhorst – Galeria ,,Hans Coburg”.

1982: Italia – Ferrara, Germania – Gera, Neue – Lobeda Jena.

1983: Brazilia.

1984: China – Beijing,Germania – Stuttgart.

1985: Cehoslovacia – Praga, Bratislava,Germania – Berlin, Rostock.

1986: URSS – Moscova, Belgia,Spania – Madrid.

1991: Austria – Viena – ,,Galeria Welt”.

1989: Iugoslavia, Belgrad.

1990: Ungaria – Szeged.

Lucrări în colecţii de stat: Muzeele de artă din Bucureşti, Timişoara, Reşiţa, Bistriţa-Năsăud, Suceava, Drobeta-Turnu Severin, Craiova, Cluj-Napoca, Tg. Mureş.

Muzeele de artă din Bulgaria – Popov, Tărgovişte, Razgrad, Sofia.

Colecţii particulare: România, Italia, Rusia, Ucraina, Elveţia, Cuba, Austria, Iugoslavia, Canada, Bulgaria, Grecia, Turcia, SUA, Germania, Israel, Franţa, Ungaria, Spania. ,,Un lirism fantastic se degajă din operele Virginiei Baz Baroiu, care pare să-şi ilustreze în cele expuse, o literatură proprie, nescrisă, de compulsaţie romantică plină de feeria unor ţinuturi de basm, cu cetăţi, turnuri de fortăreţe înghiţite de neguri violete, pajişti terestre şi preerii subacvatice, reale ori visate, cu regiuni hiperboreene sub zăpezi, primind reflexele aurorelor boreale ghicite, şi cu regiuni tropicale, luxuriant populate de păduri virgine cu flori carnivore şi păsări multicolore, în văzduhul greu de miresme, de efluvii şi zumzete.Dacă pictura este sinestezie, adică producere a unor complexe de senzaţii, venite pe calea tuturor simţurilor, printr-un excitant doar optic, – semnalul cromatic, – arta acestei artiste este într-adevăr pictură, de vreme ce trezeşte atâtea asociaţii şi senzaţii concordante, atâtea percepţii de vis. Este un fantastic optimim şi calm, la limitele realităţii văzute, care realitate se integrează liric, fără voie, în contexte poetice de tip irealist, ca metafora reuşită în vers. Afinităţi uneori cu Turner şi alteori cu Yves Tanguy şi Masson fac să ,,dateze” operele în chip diferit. …Este ca o visare cu pleoapele deschise…Năluciri splendide, irizări de lumini concordante, musical întreţesute, … formele Virginiei Baz Baroiu sunt tipare în croi pentru o 32

Anul V

COMENTARII

Numărul 9 (57)

Septembrie 2013

mască a realităţii, nu repudiate, ci transfigurate prin ceea ce, în ea chiar, zace ca valenţă de nobleţe şi splendoare…”

ION FRUNZETTI – ,,Un poet liric: acuarelista Virginia Baz Baroiu” în ,,Contemporanul”, Bucureşti, 7 decembrie 1973 ,,E o încântare pentru simţurile cu care receptăm senzaţiile, să comunice cu arta Virginiei Baz Baroiu. Nu atât pentru un sens anume, ci pentru o eflorescenţă de sensuri cu care se încarcă fiecare tablou. Acuarela aceasta compusă din vârtejuri în care culorile se dizolvă până la tranparenţă, e tocmai trăsătura lirică a pictoriţei. Un adevărat miracol de explozii tăcute. Aceste flăcări de suflet şi culoare, fac din transfigurarea fierbinte a realului, o muzicală dezlănţuire de nuanţe. Poate de aceea, nu de puţine ori, limbajul plastic al Virginiei Baz Baroiu se confundă cu vibraţia imperceptibilă a poeziei: “Zidesc culori, dar zidul stă să cadă.

Lovind în ierni, mi-e milă de zăpadă. Şi sunt doar spadă între rău şi bine.

Vorbesc de foc şi focul e în mine.”

DAMIAN URECHE – prefaţa catalogului expoziţiei din Elveţia 1974

Cine nu va rupe timpul în două, ca să se poată întâlni cu arta Virginiei Baz Baroiu, va fi şapte ani mai sărac la vorbă, mai trist la mers şi cu sărutul mai palid decât noi cei ce-am venit în Arcadia marei acuareliste, poeta care ar vrea ca fantasmele culorilor ei să aibă într-adevăr mişcarea pe care le-a dăruit-o ea, adică să ne ia de aripi şi să ne poarte cu ele în nebunele vârtejuri ale luminii şi ale speranţei.”

ANGHEL DUMBRĂVEANU – “Într-o privire de pasăre fermecată”, revista “Orizont”, Timişoara, 11 ianuarie 1979 *** Impresionante lucrări realizate de artiştii plastici ce vor face obiectul prezentei rubrici vor înnobila volumul de colecţie pe care ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D`ART” îl va edita sub titlul ,,RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE. MANUAL DESPRE UMANIZAREA PUSTIULUI” (maxime, cugetări, aforisme, citate celebre) Material realizat de ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D`ART”.

,,…Virginia Baz Baroiu concurează natura, în veşnica ei căutare de a preface roca, lumina şi apa în culori şi arome, aşa cum s-a spus că Balzac, prin captivanta lume a Comediei umane,concurează starea civilă…

Fascinaţie – iată un cuvânt obsedant ce reclamă dreptul de a sublinia ceva din miracolul numit Virginia Baz Baroiu. Această expoziţie a miracolelor, această sărbătoare a florilor, aceste jerbe inepuizabile ale visului ne descoperă din nou o acuarelistă nebănuit de pură în nesfârşitele şi frapantele regiuni ale unei imaginaţii creatoare debordante…

SPIRIT ȘI OGLINZI – HORAŢIU MĂLĂELE Lili Bobu şi Narcis Constantin memorie colectivă adăugată, fără menajamente, propriei noastre istorii. În lumea haotică în care ne-nvârtim, axată exclusiv pe simplitatea transmiterii, pe infantilitate şi frivolitate, un decor sinistru, încorsetat în condiţii, la care asişti fără să poţi ridica o pretenţie, într-o radiografie a lumilor imaginare, găsim motive pentru a ne înclina. Găsim spirit şi oglinzi.

(1) Motto: ,,Lumea e o scenă, viaţa – o reprezentaţie.” (Democrit) se regăseşte în oglinzi, iar acestea din urmă S sepiritul reflectă în lume sub forma unor eterne străluciri

ale uimirii. Începând de astăzi, vă vom prezenta în această rubrică, cu umilă condescendenţă, din dorinţa de a spune poveşti şi a înfăţişa în câteva cuvinte timide monumente de taină, oameni care pot schimba lumea, personaje carismatice, întâlniri cu valori de viaţă, emoţii şi mirări! Nu tindem neapărat să unim o linie a orizontului nostru cu cea a normalităţii. Vrem doar să punctăm, să înscriem, să menţionăm în jurnale oameni şi trăiri, mirări şi file memorabile.

Timpi ai existenţei dintr-o Românie nobilă, în care există cultură, valoare, esenţă şi înţelepciune, substanţă şi

,,O POVESTE CU HORAŢIU MĂLĂELE” Născut dintr-o mirabilă sămânţă de creativitate, să contureze şi să creeze, prin joacă, idei şi principii, fracţiuni de teatru, artă în sine, film, literatură, Horaţiu Mălăele este o personalitate complexă, jocul şi joaca luminii, atingerea simbolului numit genialitate. Dacă aceasta din urma are vreo definiţie, e bine. Daca nu, DEX-ul poate nota în dreptul acestui cuvânt – simplu : Mălăele.

Făuritor de oameni şi caractere, Horaţiu Mălăele nu poate face altceva! Şi ar fi probabil absurd ca cineva să îi 33

Anul V Numărul 9 (57)

COMENTARII

Septembrie 2013

permită asta, căci el construieşte, cu măşti imaginare şi situaţii veridice, o lume în care rătăcirea e doar o simplă şi uneori atât de infimă nuanţă, un univers dominat de propria trăire, de imaginea a ceea ce consideră spectatorul, judecătorul suprem, că este sublim în individualitatea celui ce îţi dăruieşte, pe scenă, într-un decor ambiguu, parte din existenţa sa.

Portretul său e vast şi complex.

Trebuie doar descoperit. De la actorul sublim în teatru şi film, definind umorul şi născând din sine un fenomen, până la regizorul şi scenaristul pentru unul dintre cele mai bune filme româneşti, dacă nu cel mai original în interpretare şi viziune – „Nuntă mută” – Horaţiu Mălăele face ce face şi năuceşte principiile, incendiază conştiinţa cu valori, cu memorii şi esenţă, căci el însuşi este o esenţă. Risipită cu folos, în doze precise.

Preţul eternităţii: cei doi fii, Ion-Bogdan şi Cristian.

Familia este o lume specială care poate să te ajute, dar poate să te şi încurce. Pentru mine a fost şi este o binefacere. Băieţii mei, mama, soacra, soţia mea, lucrurile mele, toate acestea înseamnă «eu». Înseamnă «acasă».”

STUDII: A absolvit Colegiul Naţional ,,Tudor Vladimirescu” din Târgu-Jiu, unde a avut şi prima expoziţie personală de desene, în clasa a XII-a, la Casa de Cultură ,,23 August”, actualul Teatru ,,Elvira Godeanu”.

Intenţiona să urmeze Universitatea Naţională de Arte Bucureşti, dar a absolvit, în 1975, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică ,,Ion Luca Caragiale”, Bucureşti, la clasa profesorului universitar doctor Octavian Cotescu ce a lăsat cea mai frumoasă apreciere la adresa discipolilor săi: ,,pentru mine fiecare student este un amfiteatru pentru că fiecare student este un univers”. ,,Nu ştiu dacă am ales eu teatrul sau dacă teatrul ma ales pe mine. Cine poate să spună? Cine poate să spună de ce un actor rămâne actor? De ce, cu toate nenorocirile, rămâne în lumea asta? De ce vrea cu orice preţ, tânjeşte să fie pe scenă, să se multiplice, să uite de el un timp şi să fie pilduitor pentru cineva sau pentru sine?… Cine poate şti?”

CARIERA: Artistul-spectacol, artistul complet, polivalent (actor, regizor, scriitor, artist plastic), un bun inestimabil de patrimoniu cultural românesc, ,,care are la îndemână toate mijloacele acestei arte complexe ce pivotează în jurul axei personalităţii sale.” (Doina Papp) ,,Dacă n-am plecat să fiu un gong la ,,Royal Shakespeare Company”, mi-aş dori să fiu o scenă la mine acasă. Este o meserie formidabilă în care primeşti atât de mult, încât micile neajunsuri peste care dai în afară sunt şterse de o mie de ori de marile bucurii pe care le găseşti în pulberea scenei.”

DEBUT Şi-a făcut debutul în teatru în anul 1974, la Studioul ,,Casandra”, în rolul Fadinard din ,,Pălăria florentina”, de Eugene Labiche, în regia lui Ovidiu Shumacher. ,,Şi-am văzut lumina reflectoarelor, în primăvara lui ’75, într-un loc numit Casandra. Casandra bucuriilor noastre tulburătoare şi unice. Casandra pătimirii noastre.

Atunci aveam să-mi dau seama că suntem carne muritoare, iar Spectacolul de Teatru, acestă imensă efemeridă, este, de fapt, unitatea ce măsoară viaţa”.

Aşa avea să înceapă o poveste despre fenomenul Mălăele. ,,Oricât de radicale sunt deosebirile dintre artele în care străluceşte, este unul şi acelaşi creator indiferent că e actor, pictor, literat sau regizor, creaţiile sale artistice se revendică de la o înfiorare subterană comună. Exprimă o largă gamă de stări, de şoapte şi taine, de exclamaţii şi interogaţii, de nelinişti şi mirări. Au inefabil şi originalitate.” (Ion Cocora) Căci: ,,Tot ce face Horaţiu Mălăele, atunci când nu e pur şi simplu excepţional, e de-a dreptul genial.” (Radu Beligan) Dovadă - impresionanta radiografie a carierei sale. ,,Esenţial, însă, este nu atât elementul cantitativ, cât factorul artistic cu totul unic care-l defineşte pe Horaţiu Mălăele. Un actor de maximă disponibilitate, care nu numai că-şi

RADIOGRAFIA UNEI BIOGRAFII MOTTO: ,,ALCĂTUIREA MEA CEA CONDAMNATĂ SĂ-NCAPĂ ÎN «A FOST ODATĂ»…”

NUMELE ŞI PRENUMELE: MĂLĂELE VALENTIN HORAŢIU ,,M-am născut atipic şi vreau să-mi păstrez acest statut. Sunt un om obişnuit care încearcă să comunice cu lumea, reprezentând Instituţia Mălăele, al cărei director, muncitor şi şomer sunt, ce mi-am modelat existenţa după principiul «Nu se întâmplă decât ceea ce trebuie să se întâmple». Este o dură, dar relaxantă fatalitate.”

DATA ŞI LOCUL NAŞTERII: ,,M-am născut în România. De ce? Am vrut să fiu aproape de mama.

Nu tânjesc după o perioadă a vieţii mele uitându-mă îndărăt. Dar, dacă ar fi să-mi aleg un segment din trecut, evident, aş alege segmentul copilăriei, care a fost divin.

Am văzut pentru prima dată lumina pe 1 august 1952, în Târgu-Jiul natal şi nostalgic. Şi copilăria…Şi satul… cu casa Tehomirului meu cald, cu oameni săraci, dar gospodari, guralivi şi beţivi, oltenii adevăraţi dintre dealurile ce despart Gorjul de Mehedinţi, oltenii mândri ai fratelui Minulescu sunt cel din urmă strop de vin din rustica ulcică de pământ pe care l-au sorbit la rând cinci generaţii de olteni, cei mai de seamă podgoreni dintre moşneni şi orăşeni…

Cu mine, care mă ţineam de mâna copilăriei, alergând încolo şi încoace fără nicio treabă. Copilăria… cadoul pe care ni-l face viaţa pentru ce vom avea de îndurat.”

STAREA CIVILĂ: Căsătorit din 1985 cu Gabi, ,,omul fără de care viaţa ar fi fost mult mai măruntă şi mai inutilă. A fost o binecuvântare că am cunoscut-o şi că suntem împreună.

34

Anul V

COMENTARII

Numărul 9 (57)

Septembrie 2013

- Maiorul, Familia Toth, de Isvan Orkeny, regia Valeriu Paraschiv, 1978 - Inele, cercei, beteală, după I.L.Caragiale, regia George Rafael, 1979 Smerdeakov, Karamazovii, după F.M.Dostoievski, regia Dan Micu, 1981 - El, De ce dormi, iubito?, de Jos Vandeloo, regia Valeriu Paraschiv, 1981 - Varga, O sărbătoare princiară, de Theodor Mazilu, regia Horaţiu Mălăele, 1982 - Ion, Aceşti îngeri trişti, de D.R.Popescu, regia Mircea Corniştenu, 1983 - Scapino, Scapino, de Moliere, regia Alexandru Dabija, 1985 - Babalete Olelie, Vânătorii, de Fănuş Neagu, regia Ion Cojar, 1985 - Stroescu, Într-o dimineaţă, de Mihai Ispirescu, regia Dan Micu, 1988 - Poţekalnikov, Sinucigaşul, de Nikolai Erdman, regia Cornel Mihalache, 1991 - Poche-Chandebise, Puricele, de George Feydeau, regia Horaţiu Mălăele, 1993 - K. Muller, Unde-i revolverul?, de Gorgey Gabor, regia Mircea Cornişteanu , 1997 Teatrul Odeon ,,Horaţiu Mălăele nu are teatrul în sânge. Este invers: teatrul îl are în sânge pe Mălăele. Actorul şi regizorul a devenit un fel de particulă esenţială a teatrului de lângă noi.”(Dan Boicea) - Lelio, Mincinosul, de Carlo Goldoni, regia Vlad Mugur, 1991 - Carlo Goldoni, Carlo contra Carlo, de Paul Ioachim, regia Horaţiu Mălăele, Teatrul Odeon şi Theatrum Mundi, 1992 - Profesorul, Lecţia, de Eugene Ionesco, regia Horaţiu Mălăele, Theatrum Mundi, 1996 Teatrul Lucia Sturdza Bulandra ,,Mălă este inconfundabil, este propria lui mască. Dar nimeni să nu fie atât de imprudent să-l ia ca atare, că nu va găsi decât ce ne va lăsa el să credem.”(Stelian Tănase) - Directorul, Şase personaje în căutarea unui autor, de Luigi Pirandello, regia Cătălina Buzoianu, 1995 - Wally Mudock, Cafeneaua, de Sam Bobrick şi Ron Clark, regia Horaţiu Mălăele, 1997 - Neînţelesul, Podu´, text de Horaţiu Mălăele, după Paul Ioachim, Teatrul Bulandra, 1999 - Vanea, Unchiul Vanea, de A.P.Cehov, regia Yuri Kordonski, 2001 - Vasili Vasilici Svetlovidov, Măscăriciul, după A.P.Cehov, regia Horaţiu Mălăele, 2005 Teatrul de Comedie ,,Fac parte dintre cei care cred că «râsul va mântui lumea». Ironia şi autoironia sunt uneltele celui care cu cinism şi umor se detaşează de viciul închipuirii, devenind spectatorul-comentator al unei lumi adeseori caraghioase şi imprevizibile.” (Horaţiu Mălăele)

păstrează doza de adevăr chiar şi în cele mai fabricate roluri, dar o şi îmbogăţeşte mereu prin nuanţe cum nu se poate mai insolite. Astfel, din inteligenţa şi simţirea lui creatoare pot ieşi oricând ticăloşi candizi, papagali eroici, intelectuali depravaţi, ţărani cretonoid-înţelepţi, bufoni trişti, tirani delicaţi sau muribunzi nemuritori. Poate că acesta este paradoxul esenţial dintre Horaţiu şi Mălăele.”(Mihnea Columbeanu) ,,La întrebarea «Cine eşti tu, Horaţiu?», cel mai bine ne răspunde arta sa. Scena aceasta de necuprins, multicoloră ca viaţa, care ne cheamă să-i descoperim misterul, povestea de-a râsu’-plânsu’ a artistului e povestea teatrului însuşi de care ne-am molipsit şi noi ascultându-l pe magician. Şi iubindu-l.” (Doina Papp)

(2) ,,Domnilor, linişte! Intră actorii… intră copiii de duminică ai societăţii… intră demiurgii!”(A.P. Cehov) STUDIOUL CASANDRA ,,O căldură interioară îţi muşcă stomacul şi măruntaiele, plămânii şi capul, de nu mai poţi să mergi, să gândeşti, să fii. Ce spaime, ce insomnii, ce nod în gât, cât efort uman să dai formă acestei figurine din imensul joc de puzzle care este Spectacolul de Teatru!”(Horaţiu Mălăele) - Fadinard, Pălăria florentină, de Eugene Labiche, regia Ovidiu Schumacher, 1974 - Un hoţ, Opera de trei parale, de Bertolt Brecht, regia Octavian Cotescu, 1974 - Bota, Procese, de Alexandru Voitin, regia Octavian Cotescu, 1974 - Tartaglia, Regele Cerb, de Carlo Gozzi, regia Bogdan Berciu, 1975 Teatrul Tineretului Piatra Neamţ ,,Horaţiu Mălăele este locuit de un palat plin de haruri. Un miracol cu multe ferestre prin care priveşte Lumea. Omul nu ştie la care dintre ele să privească mai întâi spre el.”(Silvia Kerim) - Dorde, Tinereţe fără bătrâneţe, de Eduard Covali, regia Cătălina Buzoianu, 1975 - Mr. D. Hosner, Dosarul Andersonville, de Saul Levitt, regia Emil Mandric, 1975 - Truffaldino, Slugă la doi stăpâni, de Carlo Goldoni, regia Iulian Vişa, 1976 - Dromichaites, Muntele, de Dumitru Radu Popescu, regia Emil Mandric, 1977 Teatrul Ţăndărică ,,Actorul este un om care izvorăşte continuu şi se caută permanent.” (Horaţiu Mălăele) - Till Eulenspiegel, în piesa omonimă de Charles De Coster, regia Cătălina Buzoianu, 1979 Teatrul Nottara ,,În spectacolul meu spaţiul este atemporal. Decorul constă într-un element primordial al teatrului: o scenă. Este un spaţiu unde venim să vedem idei şi stări şi emoţii. Nu pune problema unei relaţii între un cuptor şi un… tablou.

Pune problema unei relaţii între om şi om.” (Horaţiu Mălăele) - Dufausset, Mâţa în sac, de Georges Feydeau, regia Dan Micu, 1978 35

Anul V Numărul 9 (57)

COMENTARII

Septembrie 2013

- Ivan Alexandrovici Hlestakov, Revizorul, de N.V.Gogol, regia Horaţiu Mălăele, 2006 - Femeia care şi-a pierdut jartierele, de Eugene Labiche, regia Silviu Purcărete, 2010 Teatrul Naţional ,,Ion Luca Caragiale” Bucureşti ,,Cine poate să-i răpească unui actor cele două ore petrecute în pulberea scenei? Nimeni! Cine să-i ia bucuria de a face, printr-o complicitate divină, să râdă sau să plângă o sală întreagă? Cine să-l veselească şi cu ce, când el este regele?” (Horaţiu Mălăele) - Profesorul, Lecţia de Eugene Ionesco, reluare, 2009 - Tartuffe, Tartuffe de Molière, regia Andrei Belgrader, 2009 - Francois Pignon, Dineu cu proşti, regia Ion Caramitru, 2010 - Caramitru-Mălăele, câte-n lună şi în stele, recital, 2010 - Agamemnon Dandanache, Scrisoarea, după O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, regia Horaţiu Mălăele, 2012 Companii independente ,,Dacă Alfred Nobel ar fi inventat dinamita în zilele noastre, ar fi trebuit s-o boteze Mălăele. Pentru că actorul este atât de exploziv încât spulberă orice urmă de tristeţe, aruncă în aer toată plictiseala. Şi mai este şi contagios.”(Dan Boicea) - Paznicul, Escroci în aer liber, de Ion Băieşu, regia Horaţiu Mălăele, 1994 - Ofiţerul, Un deţinut la Auschwitz, de Alain Bosquet, regia Domniţa Munteanu, 1996 Spectacole regizate ,,Relaţia Mălăele-Mălăele, actor-regizor, este o relaţie calmă şi bazată pe încredere. Scena se deschide tuturor fanteziilor. Teatrul este emoţionant, palpabil, locuieşte în «acum». Poţi să-l pipăi şi să-l controlezi în adâncul lui.” (Horaţiu Mălăele) - O sărbătoare princiară, de Theodor Mazilu, Teatrul Nottara, 1982 - Puricele, de Georges Feydeau, Teatrul Nottara, 1993 - Carlo contra Carlo, de Paul Ioachim, Teatrul Odeon, 1994 - Escroci în aer liber, după Ion Băieşu, spectacol itinerant, 1995 - Hotel, de Ray Cooney, Teatrul Ovidiu din Constanţa, 1997 - Cafeneaua, de Sam Bobrick şi Ron Clark, Teatrul Bulandra, 1997 - Lecţia, de Eugene Ionesco, Theatrum Mundi, 1997 - Pălăria, după Un chapeau de paille, de Eugene Labiche, Teatrul de Comedie, 1998 ale carnavalului D’, de ale D´, după I.L.Caragiale, Teatrul Nottara, 1999 - Podu´, după Podul sinucigaşilor, de Paul Ioachim, Teatrul Naţional Bucureşti, 1999 - Cu capul de nicovală după Fierarii, de Milos Nicolic, Teatrul Nottara, 2000 - Bani din cer, de Ray Cooney, Teatrul de Comedie, 2001 - Ţara lui Abuliu, după Dumitru Solomon, Teatrul de Comedie, 2002 - Poiana boilor, după A.P.Cehov, Teatrul de Comedie, 2003

- Măscăriciul, după A.P.Cehov, Teatrul Bulandra, 2004 - Nepotu´, de Adrian Lustig, Teatrul de Comedie, 2005 - Revizorul, de N.V.Gogol, Teatrul de Comedie, Teatrul Naţional de Televiziune 2006 - S-a sfârşit cum a-nceput, 2010 - Lautrec, de Mario Moretti, Teatrul Metropolis, 2011 - Scrisoarea, după O scrisoare pierdută, de I.L. Caragiale, 2012 - Recitalul Sunt un orb (One man show), Teatrul de Comedie - Recital de poezie soresciană, Teatrul Naţional Marin Sorescu, Craiova Teatru TV, selectiv ,,Televiziunea este o pseudo-vitrină.” (Horaţiu Mălăele) ,,Într-un spectacol în care Mălăele face totul, joacă, regizează şi este cu uşurinţă uluitor, este acel gen de spectacol care va umple orice sală, pentru că hohotele de râs trec printre rânduri ca trenurile prin gări.”(Dan Boicea) - Rică Venturiano, O noapte furtunoasă, de I.L. Caragiale, regia Sorana Coroamă Stanca, 1983 - Studentul, Poveste studenţească, de Mihail Sorbu, regia Cornel Todea, 1985 - Regizorul, Astă seară se joacă fără piesă, de Luigi Pirandello, regia Eugen Todoran, 1987 - Paznicul parcului, La prima vedere, de Ion Băieşu, regia Horaţiu Mălăele, 1994 - Ofiţerul, Un deţinut la Auschwitz, de Alain Bosquet, regia Domniţa Munteanu, 1996 - Patima roşie, regia Geo Saizescu, 2002 - Crăcănel, D-ale Carnavalului, de I.L. Caragiale, regia Dominic Dembinski, 2003 - Alegerea lui Alexandru Sutto, regia Dominic Dembinski, 2005 - Teatru descompus, regia Cătălina Buzoianu, 2006

(3) Filmografie Actor ,,Mai limpede ca orice, mi-am descoperit ambiţiile şi slăbiciunile, norocirile şi nenorocirile în viaţa mea, a voastră, a noastră şi toate la un loc răsturnate în viaţa acestor personaje – oglindă vie şi înspăimântătoare a existenţei noastre.” (Horaţiu Mălăele) - Păcală, regia Geo Saizescu, 1974 - Muntele ascuns, regia Andrei Cătălin Băleanu, 1974 - Gloria nu cântă, regia Alexandru Bocăneţ, 1976 - Pentru patrie, regia Sergiu Nicolaescu, 1977 - Septembrie, regia Timotei Ursu, 1977 - Cântec pentru fiul meu, regia Constantin Dicu, 1979 - Pădurea nebună, regia Nicolae Corjos, 1982 - Melodii la Costineşti, regia Constantin Păun, 1983 - Piciul, regia Iosif Damian, 1984 - Secretul lui Bachus, regia Geo Saizescu, 1984 - Primăvara bobocilor, regia Mircea Modovan, 1987 - Secretul lui Nemesis, regia Geo Saizescu, 1987 - Secretul armei…secrete, regia Alexandru Tatos, 1988 36

Anul V

COMENTARII

Numărul 9 (57)

- Maria Mirabela în Tranzistoria, regia Ion PopescuGopo, 1989 - Miss Litoral, regia Mircea Mureşan, 1991 - Casa din vis, regia Ioan Cărmăzan, 1991 - Divorţ din dragoste, regia Andrei Blaier, 1991 - Această lehamite, regia Mircea Daneliuc, 1993 - Timpul liber, regia Valeriu Drăguianu, 1993 - Mincinosul, regia Tudor Mărăscu, 1995 - Un deţinut la Auschwitz, regia Domniţa Munteanu, 1996 - Une mère comme on n’en fait plus, regia Jacques Renard, 1997 - Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, regia Constantin Dicu, 1998 - Ministerul comediei, regia Horaţiu Mălăele, 1999 - Fii cu ochii pe fericire, regia Alexandru Maftei, 1999 - Faţă în faţă, regia Marius Th. Barna, 1999 - Amen, regia Costa Gavras, 2001 - În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură, regia Sinişa Dragin, 2001 - Ţăcăniţii, regia Gerard Cuq, 2001 - Noro, regia Radu Gabrea, 2002 - Adio, Europa, regia Tudor Mărăscu, 2003 - Ambasadori, căutăm Patrie, regia Mircea Daniliuc, 2003 - Maria, regia Călin Petre Netzer, 2003 - Magnatul, regia Şerban Marinescu, 2004 - Damen Tango, regia Dinu Tănase, 2004 - Siciliana, regia Olimpia Arghir, 2004 - Căsătorie imposibilă, regia Silviu Jicman, 2004 - La urgenţă, regia Andrei Zinca, 2006 - Ticăloşii, regia Şerban Marinescu, 2007 - O scurtă poveste, regia Radu Vasile Igazsag, 2007 - Logodnicii din America, regia Nicolae Mărgineanu, 2007 - Vine Poliţia, regia Traian Corbescu, 2008 - Dragoste pierdută, regia Petre Năstase, 2008 armée du crime/Armata crimei, - L regia Robert Guediguian, 2009 - Poker, regia Sergiu Nicolaescu, 2010 - Dacă bobul nu moare, regia Sinişa Dragin, 2010 - Ultimul corupt din România, regia Sergiu Nicolaescu, 2012 - Undeva la Palilula, regia Silviu Purcărete, 2012 - Astă seară se improvizează, regia Eugen Todoran, 2012 - Las Fierbinţi, regia Constantin Popescu şi Dragoş Buliga, (2012, 2013) - Funeralii fericite, regia Horaţiu Mălăele, 2013 Filme regizate - Nunta mută - 2008 ,,O imagine a umanităţii aflată într-o curioasă şi inexplicabilă somnolenţă, o metaforă a României căreia i s-a luat dreptul legitim de a vorbi cu voce tare”. (Horaţiu Mălăele) ,,Acest film se numeşte, poate, Nunta mută, dar în fapt este un act de divorţ răsunător. De idilismul poporanist, îngâmfa patriotardă, semi-doctismul ideologic şi de sentimentalismul paseist care colorează ruralitatea românească în interpretarea ei artistică, pe ecranele ultimelor decenii. Avem aici o probă de inteligenţă bufă, de

Septembrie 2013

moralizare autoironică abil controlată, de post-modernism bine temperat, de răsturnare copioasă a clişeelor realismului şi neorealismului socialist, cu epoca istorică, storytelling-ul, actorii, mediul şi instrumentele din care sau aglutinat ele, dar cu o viziune regizorală cutezătoare, debordând de o tonică prospeţime. (Emil Hurezeanu) - Ministerul comediei (două episoade) - Pălăria - Funeralii fericite, 2013 „Funeralii fericite este o dramă amuzantă, o operă polisemică, o tragi-comedie, o ambarcaţiune hohotitoare pe un ocean de lacrimi, un film cinic ce spionează viaţa unui om jucându-se cu noi de-a râsu`-plânsu`. Este un film a cărui acţiune se desfăşoară între două de ce-uri? fundamentale: viaţă şi moarte. Un fel de sandviş existenţial. Fiul meu Bogdan surprinde în film cu un personaj inedit prin naturaleţe şi simplitate, total diferit de ceea ce a făcut până acum. Indicaţiile mele s-au întâlnit cu un actor maleabil, matur şi ascultător.

Funeralii fericite a venit după Nunta mută. După logica aceasta ar trebui să urmeze Chiolhan cu îngeri sau Un Crăciun cu Dumnezeu sau mai ştiu eu ce?…. Nu urmăresc calambururi minore şi previzibile şi nici nu-mi fac planuri pe termen lung. Trăiesc ca tot românul de pe o zi pe alta” (Horaţiu Mălăele). „Un film la care ai vrea să plângi, dar nu ai când, pentru că eşti prea ocupat cu râsul. Un film în care, dincolo de scenele de viaţă, dincolo de ipotezele asupra morţii, e multă dragoste”.( Mihaela Serea) Scenarist - Nunta mută - în colaborare cu Adrian Lustig, 2008 Premii ,,Nu am muncit inutil şi nu m-am băgat în lucruri care nu mi-au făcut plăcere. Până la urmă, mi-am făcut un drag din a merge la munca pe care o fac, respectiv, la teatru.

Eu cred că actorii, scenografii, scriitorii, pictorii, poeţii, coregrafii şi regizorii «locuiesc» în acelaşi cartier.

«Suntem puţini, dar venim de la Atena!», spunea Pier Paolo Pasolini cu mulţi ani în urmă. Trecerea dintr-un bloc în altul, dintr-un apartament în altul, ţine de acumulări, timp şi şansă.” (Horaţiu Mălăele) - Tinereţe fără bătrâneţe-Premiul pentru interpretare, Iaşi, 1975 - Slugă la doi stăpâni-Premiul pentru cea mai bună interpretare, Galaţi, 1976 37

Anul V Numărul 9 (57)

COMENTARII

Septembrie 2013

- Muntele-Premiul pentru interpretare, Galaţi, 1979 - Till Eulenspiegel-Premiul pentru cel mai bun actor, Piatra Neamţ, 1979 - Mâţa în sac-Premiul ATM, 1978 - Familia Toth- Premiul ATM, 1978 - Divorţ din dragoste-Premiul pentru cel mai bun actor, Costineşti, 1991 - Mincinosul-Premiul UNITER, 1992 - Puricele-Premiul de regie A.U.R.,1983 - Puricele-Premiul pentru interpretare la Festivalul Naţional I.L.Caragiale, Bucureşti, 1993 şi Premiul Asociaţiei Umoriştilor Români, pentru interpretare, 1993 - Escroci în aer liber-Premiul pentru regie la Festivalul Comediei Româneşti; Premiul pentru regie Ion Băieşu; Premiul pentru interpretare, Buzău, 1994 - Carlo contra Carlo-Premiul de regie la Festivalul Comediei Româneşti, 1994 - Escroci în aer liber-Premiul de regie A.U.R.; Premiul de originalitate la Festivalul Ion Băieşu, Buzău, 1995 - Lecţia-Premiul special al juriului la Festivalul de Teatru Contemporan Braşov, 1996 - Un deţinut la Auschwitz-Premiul special al juriului, Braşov, 1996 - Unde-i revolverul?-Premiul UNITER, 1998 - Bani din cer-Premiul pentru cel mai bun spectacol la Festivalul Naţional de Comedie, Galaţi, 2001 - Dineu cu proşti-Premiul de excelenţă pentru rolul Francois, la Festivalul dramaturgiei contemporane, Braşov, 2009 - Nominalizare la Galele UNITER, 2010 - Numindu-l ,,un continent al celebrităţii”, primarul capitalei i-a conferit un loc binemeritat pe ,,Aleea Celebrităţilor” – 2012.

Cărţi publicate ,,Eu cred că un spectacol, ca şi un personaj teatral, ca şi personajele unei cărţi trebuie să trăiască în zona ambiguităţii. O explicitare este deseori nocivă pentru că te pune pe gânduri. Aşa sunt şi cărţile lui Márquez, ele trăiesc în zona aceasta a dialogului cu cititorul. Márquez te trage după el, te pune pe tine să visezi, ca şi cum ţi-ar deschide o fereastră sau ţi-ar deschide o uşă…Parcă îţi zice : «Dute!».”(Horaţiu Mălăele) - Horaţiu despre Mălăele , Editura Elena Francisc Publishing, 2008 ,,Actorul Horaţiu Mălăele se întâlneşte cu scriitorul Mălăele, cu puştanul Mălăele, cu prietenii lui Mălăele, cu rolurile lui Mălăele, într-o carte scrisă de Horaţiu Mălăele.” (Dan Boicea) - Rătăciri, Editura Allfa, 2012 ,,Nici poezia, nici proza, nici eseistica nu sunt nişte locuri în care s-ar putea aştepta cineva să fiu găsit. Eu însumi sunt surprins de această rătăcire, uneori programată…

Aceasta este o carte a poveştilor, a amintirilor, a vorbelor în vânt, care îşi ajunge sieşi, aşa încât nu cred că voi mai comite alta.” (Horaţiu Mălăele) ,,Rătăciri este o carte în care omul Mălăele ne deschide o uşă a sufletului său şi ne lasă cu prietenie să privim înăuntru. Vom fi fascinaţi de sensibilitatea scrierii lui, de tristeţea suavă a unor pasaje, de veselia copilărească a altora sau de jocul, umorul şi fina ironie cu care Horaţiu încă ne surprinde. Rătăciri este o carte în care te vei regăsi

cu siguranţă. (Mario Demezzo) ,,Volumul care transcrie lucrurile importante din viaţa unui om care ştie cum să se joace cu verbul «a juca».

(Dan Boicea) Directorul publicaţiilor ,,TOP HUMOR” şi ,,SATIRUL” Preşedintele Fundaţiei ,,SCENA” Membru al Uniunii Artiştilor Plastici ,,Desenul este modul meu de a colabora cu lumea. E un modus vivendi. Nu sunt un caricaturist în sensul clasic.

Fac mai degrabă ceea ce eu numesc o «graficatură», la graniţa graficii cu caricatura. (Horaţiu Mălăele) Autor a peste 3000 de caricaturi în 36 de expoziţii naţionale şi internaţionale

(4) MODELE: ,,Eu mai mult râd în afara scenei decât pe scenă.

Sunt mai mult un creator de umor decât un personaj ludic.

Sunt însă un romantic…care iubeşte poezia lui Nichita şi a lui Sorescu, oameni pe care i-am cunoscut şi i-am iubit, iubindu-i în egală măsură pe Blaga şi pe Eminescu.

Am avut privilegiul divin să-i cunosc pe marii optzecişti, marii risipitori socratici, cei care, în timp ce beau jamaica cu halba, rezolvau cumplite probleme de matematică, umpleau cu desene pereţii şi aşterneau bijuterii pe şerveţelele tuturor meselor din localuri. Spunea Fănuş, marele plecat: «Noi facem parte dintr-un stol pe care nu l-aţi cunoscut, al cocorilor de jertfă».

Am cunoscut oameni esenţiali cu care am legat prietenii dinamice: Nichita Stănescu, Amza Pellea, Toma Caragiu, Octavian Cotescu, George Constantin, Gheorghe Dinică, Gina Patrichi, Ştefan Iordache, Liviu Ciulei… Am văzut prin ei lumea şi, la rândul ei, ea m-a văzut pe mine.”

COMPROMISURI… ,,Arta fără bani te împinge la soluţii extreme.

Nelinişte, sănătate degradată, rătăcire… Nu poţi visa dacă mijloacele nu-ţi permit. Nu există decât două soluţii: să nu faci nimic şi să dispari sau să deschizi fără zgomot uşa compromisului şi să încerci să-ţi faci treaba cât mai bine şi, dacă se poate, cât mai nevăzut.” (Horaţiu Mălăele) IMAGINE… ÎN OGLINDĂ ,,M-am îmbrăcat în negru pentru că am auzit că sunteţi morţi după mine.”

DEFINIŢIA SUCCESULUI: ,,Munca, joaca şi ţine-ţi gura! Cred că pentru a fi fericit în viaţă e bine să faci ceea ce îţi place şi nu ceea ce le -ar plăcea unora sau altora să faci. Nu mă consider un om împlinit, ci doar unul care a făcut ce şi-a propus.”

MULŢUMIRI: ,,Lui Valentin Silvestru pentru protecţia lui pământeană şi pentru geniul lui umoristic.

Lui Vlad Mugur că m-a învăţat «ceva teatru» şi mai ales «ceva viaţă», într-o perioadă când viaţa era mai puţin trăibilă.

Rom ânului Steinberg şi am ericanului I. D. Marinescu, cei care m-au învăţat să gândesc desenând.

38

Anul V

COMENTARII

Numărul 9 (57)

Septembrie 2013

,,Horă (alintul prietenesc al lui Horaţiu) e o forţă! Poţi să îl aprobi sau să îl negi, să îl iubeşti sau să nu-l iubeşti, dar este imposibil să nu-i recunoşti valoarea. Ştie să genereze un anume entuziasm, te provoacă, ştie să ţină cu un deget în echilibru perfect inelul nevăzut al unei balanţe cu talere subţiri şi cu greutăţi nevăzute”.

CATRINEL DUMITRESCU

Tuturor detractorilor care mi-au pichetat viaţa de am uitat total de plictiseală.

Actorilor cu care am concubinat şi fără de care viaţa ar fi fost un deşeu la îndemâna gunoierilor. Şi nu în ultimul rând, vă rog să acceptaţi salutul meu epigonic adresat lui Toma Caragiu, Octavian Cotescu şi George Constantin, cărora am avut privilegiul de a le fi prieten.”

POST-SCRIPTUM: ,,Doamne, ce pâine oi mai fi fiind şi eu, şi pentru cine?” (Nichita Stănescu) “las inima gaj la ecarisaj.”

Horaţiu Mălăele este printre cei aleşi! Să transmită cum alţii nu o pot face. Să fie genial şi atât! În tot ce întreprinde! Mai mult decât atât? Niciodată şi nicăieri nu ni s -a părut că cineva face mai cu rost ceea ce ştie să facă, adică să modeleze umorul într-o reprezentaţie sublimă cu un singur act şi două personaje: Horaţiu şi … Mălăele.

EPILOG ,,Viaţa noastră pendulează între cele două stări, comedie – dramă.

De fi-va

ECOURI… ,,Horaţiu este un om de teatru complet.

Regizor de mare talent, în special pentru comedie, unde şi-a descoperit o vo caţie unică. Uneo r i desfăşoară o paletă neaşteptată. Actor, adesea scenograf sau scenarist, el se impune ca un artist total, deconcertant, mereu imprevizibil într-un carusel ameţitor: lacrimă, tristeţe, surâs, burlesc, fantezie poetică. E ste inconfundabil. Râzi până la leşin, zâmbeşti scrâşnit, rânjeşti sarcastic. E provocator. Te face să descoperi ceea ce nu ştii despre tine.

Ca actor a atins culmile desăvârşirii. E, cum se spune, genial. E un spectacol în sine.

Humorul, aura de bucurie a vieţii lui sunt ale lui şi înnobilează sau fac suportabile orice încercări. Prin lentilele scăpărătoare ale ochelarilor lui orice personaj devine o caricatură tandră. Şi ce caricaturist e Horaţiu! Ce peniţă! Ce desen! Talentul îi ţâşneşte prin toţi porii. În preajma lui vibrează un fluid benefic, ceva care te face să simţi că viaţa merită să fie trăită.

Personajul lui poartă prin mizeria existenţei atâta inocenţă, generozitate, capacitate de a supravieţui. E în el o cantitate de inteligenţă a vitalităţii, de instinct al eternităţii efemere, orice experienţă devine prin el fertilă şi inutilă în acelaşi timp. O expresie a ambiguităţii atotstăpânitoare.

Printre stele, luceafărul Horaţiu îşi are locul lui de unde surâde uimit, inocent.”

CĂTĂLINA BUZOIANU

de fi-va supărarea ta un punct în zare, această perspectivă mă miră şi mă doare, de fi-va supărarea ta un pumn de cuie, această răstignire mă moare şi mă suie, de fi-va supărarea ta pernă de pat, pe care somnu-ţi stă culcat, de fi-va ea, aşa cum pare, o mică sau mai mare supărare, tu află acuma, mândra mea poveste, că dacă totu-i trecător, şi asta este. În fiecare zi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ce mi-a dat…”(Horaţiu Mălăele) Iar noi suntem mai bogaţi şi mai fericiţi pentru că Divinitatea ni l-a dăruit pe Horaţiu Mălăele!

,,Pentru mine, Horaţiu Mălăele este Pasărea Măiastră a lui Brâncuşi.”

GEORGE MIHĂIŢĂ ,,E mereu prezent, activ, inventiv. Un artist vrăjitor, care se mişcă cu modestie, simplitate şi cucereşte săli întregi doar prin simpla prezenţă acolo.

Umorul lui Horaţiu are puterea de a sintetiza tristeţea unei umanităţi, dar şi frumuseţea, poezia şi sensibilitatea ei şi, tocmai de aceea, se înscrie în seria scurtă a marilor comedianţi ai lumii.”

GEORGE IVAŞCU

File din rubrica ,,Spirit şi oglinzi” vor vedea lumina tiparului în volumul cu acelaşi titlu, într-o ediţie de colecţie pentru bibliofili, sub egida Asociaţiei Culturale ,,REGAL D’ART”.

Lili Bobu şi Narcis Constantin Avădanei 39

Anul V Septembrie 2013

Planșa

Numărul 9 (57)

Preţ: 8 lei (tipar alb negru) 29,00 lei (tipar color)