Ansamblul conacului Cantacuzino-Pașcanu. Ceplenița-Iași by Institutul Național al Patrimoniului

ANSAMBLUL CONACULUI CANTACUZINO-PAȘCANU

CEPLENIȚA, IAȘI

„Quae nocent, saepe docent”

Ansamblul conacului Cantacuzino-Pașcanu

Școală de vară dedicată cercetării ruinelor recente

August - Septembrie, 2020

Institutul Național al Patrimoniului

Editura Patrimonia București, 2020

Echipa proiectului Lucia LECA - coordonator al Școlii de vară și lector al atelierului Documentarea monumentelor Raluca IOSIPESCU, Sergiu IOSIPESCU și Mihaela CIORNEI - lectori ai atelierului de Arheologie Ana CHIRICUȚĂ - lector al atelierului Intervenții de urgență, modulul Tencuieli și mortare Ovidiu CÎMPANU - lector al atelierului Intervenții de urgență, modulul Zidărie Laura Ioana MURARIU - voluntar Ioana PETRESCU - colaborator Irina DOBRIȚĂ - colaborator

Autorii textelor Lucia LECA, Ana CHIRICUȚĂ, Mihaela CIORNEI, Laura Ioana MURARIU

Corector Ioana PETRESCU

Copertă Față: Conacul Cantacuzino-Pașcanu Serviciul Județean Iași al Arhivelor Naționale ale României, Fond Stampe și Fotografii, Dosar nr. 1351/3 Spate: Planul localității Ceplenița, Institutul de Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie și Organizarea teritoriului, 1977 Arhiva Institutului Național al Patrimoniului

Design grafic Laura Ioana MURARIU, Lucia LECA

Editura Patrimonia Institutul Național al Patrimoniului București, 2020

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României Ansamblul conacului Cantacuzino-Paşcanu : şcoală de vară dedicată cercetării ruinelor recente: august - septembrie 2020 Lucia Leca, Ana Chiricuţă, Mihaela Ciornei, Laura Ioana Murariu. - Bucureşti : Patrimonia, 2020 ISBN 978-606-94656-1-5 I. Leca, Lucia II. Chiricuţă, Ana III. Ciornei, Mihaela IV. Murariu, Laura Ioana 72 © Institutul Național al Patrimoniului Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această publicație nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă prin mijloace de natură electronică, mecanică, de copiere, înregistrare sau alte forme, fără permisiunea prealabilă a Institutului Național al Patrimoniului. Materialul este realizat în cadrul proiectului Școala de vară de la conacul Cantacuzino-Pașcanu din Ceplenița, județul Iași, de către Institutul Național al Patrimoniului. Şcoala de vară dedicată cercetării ruinelor recente este organizată de Institutul Naţional al Patrimoniului şi Ministerul Culturii, în parteneriat cu Primăria Comunei Cepleniţa, Direcţia Judeţeană pentru Cultură Iaşi, Facultatea de Arhitectură „G.M.Cantacuzino” din Iaşi, Implement, Pixels for Heritage și Igloo. Harta Marelui Stat Major, Secția III, ediția provizorie, 1894, Seria V și VI, coloana T © www.mapire.eu ( Arhivele de Stat ale Austriei )

\ ‘.

Ÿàñefeciülui

/°

IÂÊ" mu

‘

‘_ .

Ruinele conacului Cantacuzino-Pașcanu @ Laura Murariu

Școala de vară de la conacul Cantacuzino-Pașcanu O abordare multidisciplinară

Școala de vară de la conacul CantacuzinoPașcanu este un demers dedicat cercetării arhitecturii reședinței boierești din satul Ceplenița, județul Iași. Inițiativa își propune să tragă un semnal de alarmă asupra situației reședințelor elitelor istorice în ruină, să studieze și să propună potențiale soluții ca răspuns la un fenomen manifestat în ultimele trei decenii în România. Această categorie de patrimoniu a fost supusă unor acțiuni care au adus vechile reședințe nobiliare într-un grad avansat de degradare. Un exemplu deloc singular este conacul Cantacuzino-Pașcanu din satul Ceplenița, comuna Ceplenița, județul Iași. Școala de vară și-a propus să abordeze un caz-tip, reprezentativ pentru un întreg fenomen apărut în ultimii 30 de ani: distrugerea patrimoniului construit, exprimată, din păcate, la nivelul uneia dintre cele mai vulnerabile categorii ale sale, şi anume arhitectura rezidenţială a elitelor istorice. Demersul este în primul rând unul de cercetare integrată a valorilor arhitecturale, memoriale și peisagistice ale acestui conac, concretizată atât prin metode tradiționale, cât și utilizând noile tehnologii. În al doilea rând, vizează începerea unor acțiuni punctuale, parte dintr-o intervenție de primă necesitate de o anvergură mai mare. Metoda abordată în cadrul școlii de vară a vizat identificarea problemelor grave ale monumentului istoric, coagularea actorilor interesați și deschiderea dialogului pentru propuneri de soluții referitoare la protejarea ruinelor și valorificarea patrimoniului în beneficiul comunității. Au fost abordate trei componente: cea administrativă, cea educativă și cea socială. Componenta administrativă a constat în realizarea demersurilor științifice (a cercetărilor pentru elaborarea dosarului de clasare) și legale (avizarea documentațiilor întocmite) pentru clarificarea statutului juridic de protecție a conacului. 6

Componenta educativă, nonformală, specifică unei școli de vară, completează demersurile științifice, dat fiind faptul că sunt indispensabile și alte tipuri de studii pentru înțelegerea valorilor intrinseci atât ale conacului ruină, cât și ale întregului ansamblu al curții boierești. Aceste studii extinse fac subiectul atelierelor practice ale școlii de vară, care au fost începute pentru trei domenii: documentarea monumentelor, cercetarea arheologică și intervenția de urgență. Componenta socială este reprezentată de consultarea comunității (firească în etapa premergătoare unei intervenții de anvergură asupra unui monument istoric) și de implicarea copiilor din comunitate în activități desfășurate la conac. Metoda de consultare a vizat strângerea unor tipuri de date referitoare la: ▪ încercarea de a reconstitui imaginea conacului prin memoria localnicilor, ▪ relația ansamblului istoric cu proximitățile și ▪ potențiale funcțiuni pentru conac. Metoda aleasă a generat două puncte importante pentru începutul unei abordări sustenabile a revitatizării conacului, anume: ▪ popularizarea temei în mediul de specialitate și instituțional și ▪ implicarea și educarea comunității locale în protejarea patrimoniului construit, fie că este vorba de autorități sau locuitori ai satului. Astfel, școala de vară inițiază o abordare sistematică a procesului de punere în valoare a ruinelor, pornind de la starea limită în care a ajuns conacul Cantacuzino-Pașcanu. Prin creșterea acțiunilor de acest tip, este susținută diversificarea activităților școlilor de vară ca parte din procesul de educare a tinerilor (în sensul cunoașterii complete a monumentului istoric înainte de a se întreprinde o acțiune majoră de protejare, restaurare sau punere în valoare) și a comunităților, pentru viitorul patrimoniului cultural.

@ Foto: Ovidiu Cîmpanu

Mașina cu unelte la ruinele conacului Cantacuzino-Pașcanu

Autobusul școlii în fața conacului Cantacuzino-Pașcanu @ Arhiva istorică a Institututlui Național al Patrimoniului, Fișă de monument

Autobusul C.F.R. în fața conacului Cantacuzino-Pașcanu @ Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Iași, Fond Stampe foto, Dosar 1355

Peisaj cultural

Cercetarea peisajului cultural vizează abordarea evoluției sale ca interacțiune între mediul antropic și cel natural. Valoarea peisajului din zona Cepleniței este relevată preponderent de caracterul vini-viticol al zonei și de natura incluzivă a mediului în care atributele istorice materiale și imateriale sunt percepute ca reprezentând un tot unitar. În cazul particular de la Ceplenița, analiza peisajului se află într-un stadiu incipient, fiind structurată pe trei niveluri: macro, mezo și micro. Prezentul capitol abordează nivelul macro, cel general, de încadrare într-o arie geografică, cea a zonei Dealu Mare - Hârlău. Nivelul mezo tratează relația fostului domeniu istoric, reprezentat de moșia Ceplenița, ansamblul boieresc și proximitățile sale. Acestea fac subiectul unei analize dedicate ce urmează a fi dezvoltată pe viitor. Pentru o raportare la context în cadrul materialului de față, în capitolul următor este prezentată succint istoria moșiei. Nivelul micro de analiză vizează dezvoltarea ansamblului conacului Cantacuzino-Pașcanu și este prezentat în capitolele următoare. Limitele zonei de studiu au fost definite în sensul cercetării valorilor culturale, geografice și naturale ale arealului în care este amplasat Ansamblul conacului Cantacuzino-Pașcanu din Ceplenița, județul Iași. Actualul sat Ceplenița, parte din fosta moșie istorică cu același nume, se află în Lunca Bahluiului și a Buhalniței, flancate de relieful etajat în trepte al Dealului Mare. Componente ale peisajului antropic Peisajul zonei este amplu și variat, semnificativ pentru rolul său de fundal pe care se desfășoară așezările, dar și de amplasament pentru ansamblu. Sunt întâlnite două tipuri de sate, în funcție de mediul geografic, ocupații etc.: cele răsfirate, din zona de deal, și cele adunate, din zona luncilor și depresionară. Gospodăria țărănească a fost determinată de ocupațiile locuitorilor, de factorii climatici, de așezarea geografică și de starea social - economică. 8

Gospodăria permanentă din vatra satului cuprinde casa de locuit și acareturile, printre care și beciul pentru depozitarea fructelor și a vinului. Amplasarea caselor departe de drum constituie aproape o regulă în cazul gospodăriilor tradiționale. Un impact major asupra peisajului cultural al zonei l-au avut și proiectele de accesibilizare a localităților pentru realizarea legăturilor între marile orașe (București, Iași, Botoșani). Construirea căii ferate ce leagă Podul Iloaiei de Hârlău și asfaltarea drumului (DN 28 B) au determinat divizarea unor proprietăți și ulterioare modernizări. Linia Podu IloaieiHârlău, care trebuia de fapt să lege Iașiul de Botoșani, în baza Legii pentru construirea și exploatarea căilor ferate din inițiativă privată promulgată prin Decretul 1524 din 1900 și a Legii asupra împrumuturilor din cassa județului și a comunei pentru construirea de căi ferate din 1906, a facilitat realizarea, între 1908 și 1912, a dorinței administrației și a unor proprietari din județele Iași, Botoșani și Dorohoi de la vremea respectivă, de a obține o cale mai directă de transport a produselor agricole și a lemnului către restul țării. Această linie s-a dezvoltat în imediata apropiere a curții boierești, urmând cursul Bahluiului, și „tăind” moșia pe direcția nord-sud. De semnalat pentru influența asupra peisajului rural sunt iazurile istorice, situate în general de-a lungul râurilor cu debite mici. Unele din ele datează din Evul Mediu, printre care și cel din preajma ruinelor conacului Cantacuzino-Pașcanu. Importanţa acestor amenajări hidrotehnice este majoră pentru peisajul cultural, vizând componenta economică (de exploatare a unor mori din apropierea iazului) și cea socială (în conexiune directă cu obiceiuri și ocupații). În prezent, aceste iazuri ori au secat, suprafața ocupată în trecut de apă fiind utilizată astăzi ca teren agricol, ori s-au micșorat din diferite considerente.

@ Foto: Tudor Jitariu

@ Foto: Gabriela Tîrlie

Struguri din via de pe dealurile localității Ceplenița

Peisaj natural la Ceplenița

@ Foto: Tudor Jitariu

Turmă de oi ce paște pe pășunea fostului iaz istoric al curții boierești

@ Foto: Tudor Jitariu

Cărare printre vița de vie de pe dealul din partea estică a conacului Cantacuzino-Pașcanu

Componente ale peisajului natural Peisajul din zona studiată este caracterizat de dealuri și podișuri joase, depresiuni cu aspect deluros și lunci, cu păduri cu specii arboricole de fag și gorun, pajiști și terenuri agricole. Zona forestieră este caracteristică sectoarelor înalte de podiş din vest şi sud, fiind reprezentată prin păduri de foioase ce aparţin etajului stejarului şi gorunului, iar în părţile cele mai înalte fagului. Pădurile de fag se întâlnesc în nord-vestul judeţului, în Dealul Mare - Hîrlău, dealurile Moţcăi, şi în sud, pe platourile Poieni. Dintre arbuşti sunt prezenţi: alunul, salba moale, dârmozul, clocotişul, cornul, sângerul, socul, iar din flora ierboasă se găsesc: firuţa de pădure, aliorul de pădure, toporaşul de pădure, obsiga de pădure, lăcrămioara, sângele voinicului. Zona studiată este străbătută de râul Bahlui ce izvorăşte din zona Dealului Mare şi după un traseu de 119 km se varsă în râul Jijia pe teritoriul comunei Ţuţora, judeţul Iaşi, bazinul său hidrografic întinzându-se pe o suprafaţă de 2023 km². Deşi nu este un curs de apă de dimensiuni importante, rolul socio-geografic pe care l-a căpătat în timp a făcut ca în jurul numelui său să se constituie un important câmp toponimic. Etimologia hidronimului Bahlui a fost abordată pentru prima dată de Weigand, care considera că sensul acestuia ar fi „Valea Fericiţilor”, fiind derivat de la tătărăscul bahil („fericit”). Plecând de la faptul că, în cursul său superior, acest râu traversează o regiune cultivată cu vii şi grădini încă din vremea cumanilor, hidronimul s-ar fi format de la cumanul bagh („grădină, vie”), încât baghlu ar fi putut să însemneze „cu vii, cu grădini”. Pentru o etimologie veche turcică se obţine Bahlug şi de aici un Bahlui cu înţelesul de „podgorie”. Numele râului vine deci de la o localitate sau o regiune cu numele de podgoria. Comuna Ceplenița se situează la confluența râului Bahlui cu afluentul său, Buhalnița. Zona delimitată de Hârlău (la nord) și Târgul Frumos (la sud) este amplasată într-un context natural caracterizat de dealurile care fac tranziția între Câmpia Moldovei (la est) și Podișul Sucevei (la vest) prin Dealul MareHârlău. Relieful de coastă al versantului estic 10

al Dealului Mare, etajat în trepte, reprezentat de platouri (Dealul Cătălina, Stoiești, Chetrosu), interfluvii (Dealul Mîndrului, Țiglaele lui Baltă, Măgura), terase (Dealul Morii, Dealul Dumbrava, Dealul Naslău, Dealul Juleşti, Dealul Rîtu Porcului) şi lunci (Lunca Bahluiului, Lunca Cîrjoaia, Lunca Buhalniţa), este cunoscut sub numele de Coasta Cotnarilor. Acest relief favorizează vânturile calde, astfel că perioadele cele mai secetoase sunt februarie-martie și iulieaugust și perioada de stagnare a aerului cald se întinde până în octombrie-noiembrie. Pe platourile înalte se remarcă solul de tip cernoziom levigat ce favorizează cultura viței de vie, fapt ce a condus la renumele istoric al Podgoriei Cotnari. Primul document scris unde se fac precizări legate de viile de la Hârlău şi de împrejmuirile sale a fost emis de domnitorul Petru Muşat în anul 1384. Numele podgoriei Cotnari este legat și de cel al domnitorului Ştefan cel Mare care avea curtea domnească la Hârlău. Renumele vinurilor din această zonă a favorizat construirea de beciuri pentru păstrare și de poduri pentru transportul vinurilor, unele din ele având și astăzi toponime legate de numele domnitorului (via domnească, podul sau beciul lui Ștefan). Pentru ridicarea viticulturii la rangul de ştiinţă, Despot Vodă (1561-1563) a dispus înfiinţarea Schola latina la Cotnari. În secolul al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir aprecia în Descriptio Moldaviae faptul că cel mai bun vin este cel făcut la Cotnari, în regiunea Hârlău. Un deceniu mai târziu vinurile de Cotnari au dobândit numeroase distincții internaționale, precum cele în cadrul expoziţiilor şi concursurilor de la Viena (1873), Budapesta (1884) sau Paris (1889). Podgoria Cotnari, atestată încă din secolul al XIII-lea, este astăzi pe locul doi ca întindere în România, după Podgoria Murfatlar, și nu de puține ori s-au întâlnit în istorie conflicte pentru hotarele moșiilor din această zonă geografică, inclusiv ale Cepleniței.

Componente ale peisajului imaterial

Potențialul zonei Dealul Mare - Hârlău

Cultivarea viei a dezvoltat obiceiuri tradiționale ale vieții de familie, meșteșuguri și meserii tradiționale. Obiecte dedicate se găsesc și astăzi în gospodăriile bătrânilor. Meșteșugul culesului, producerii și păstrării vinului a fost alterat de evoluția tehnologiei, însă majoritatea oamenilor locului ce nu fac parte din micii industriași, încă practică culesul strugurilor cu târna.

Zona prezintă un potențial cultural ridicat, aproape deloc utilizat ca resursă pentru dezvoltarea sustenabilă, și beneficiază de un cadru istorico-geografic complex. Principalele repere culturale și naturale sunt:

Alte meșteșuguri încă practicate sunt zidăria cu piatră pentru beciuri, acoperirea cu paie și cu șiță a caselor, sobăritul, creșterea oilor, a caprelor și a vacilor la stână și prelucrarea lactatelor.

↳ Satul Cucuteni. Cultura Cucuteni (sau Cucuteni – Tripolia) este una dintre cele mai vechi civilizații din Europa și a primit numele după satul Cucuteni, unde s-au descoperit primele vestigii în 1884 de către Teodor Burada. Ceramica descoperită atestă existența unei civilizații ce a trăit din 5.200 până în 3.200 î.e.n. În 1984 a fost înființat Muzeul Sitului Arheologic Cucuteni, ce prezintă o construcție in situ de protecție a unui mormânt princiar din secolele IV - III a.Chr. ↳ Dealul Cătălina, unde se află situl arheologic „Cetatea de la Cotnari”. Platoul acestui deal a fost ocupat în secolele al IVlea – al III-lea î.en. de o cetate geto-dacică, cu valuri de apărare multiple. De aici se poate observa peisajul luncilor râurilor și al dealurilor învecinate. ↳ Satul Ceplenița, unde este situată fosta reședință boierească a familiilor Ureche, Cantacuzino-Pașcanu și Zarifopol. ↳ Orașul Hârlău. Aici a existat curtea domnească a mamei domnitorului Petru Mușat, a lui Ștefan cel Mare și reședința domnească temporară, după incendierea curții de la Iași, petrecută în timpul lui Radu Mihnea, în 1624. Orașul se laudă cu monumente istorice din perioada secolului al XIV-lea - secolul al XIX-lea. De Hârlău se leagă nume ale unor însemnați oameni politici, dramaturgi, poeți, profesori, juriști și istorici din trecut. ↳ Acumularea Pârcovaci, parte din situl natural Dealu Mare – Hârlău. ↳ Conacul Polizu din Maxut, Deleni, restaurat și refuncționalizat de curând. Analiza peisajului a acordat atenție și localităților Târgu Frumos, Zlodica, Scobinți și Deleni, dar aceasta se află într-un stadiu incipient, fiind necesară o aprofundare a subiectului datorită complexității sale. 11

12 @ Foto: Sorin Olteanu

Pădurea din imediata apropiere a conacului CantacuzinoPașcanu (în prim-plan) și valea Bahluiului (în fundal)

@ Fotografie tip panoramă: Laura Murariu

Peisaj natural al localității Cucuteni

@ www.arcgis.com - a story map by Breban Ana-Ioana (panoramio.com)

Acumularea Pârcovaci

@ Fotografie tip panoramă: Laura Murariu

Peisaj surprins de pe Dealul Cătălina. Cetatea dacică (dreapta) și sate din comuna Cotnari (mijloc și stânga)

Moșia Ceplenița

Ceplenița, alături de Cotnari, Buhalnița, Bădeni și Scobinți, este una dintre vechile moșii din zonă. Moșia Ceplenița este menționată pentru prima dată într-un document ce datează din 8 aprilie 1600, prin care Ieremia Movilă dăruiește vornicului Nestor Ureche, tatăl cronicarului Grigore Ureche, mai multe sate și moșii, printre care și seliștea Ciaplinți, în zona Hârlăului, având în imediata apropiere un iaz din afluentul Bahluiului și mori pe acest râu. În anul 1643, satul trece în proprietatea lui Grigore Ureche, iar la moartea acestuia, în posesia lui Vasile Ureche, fiul acestuia, care vinde mare parte dintre moșiile rămase de la tatăl său. În 1669, moșia Ceplenița ajunge la paharnicul Lupașcu Buhuș, căsătorit cu Safta, fiica vistiernicului Iordache Cantacuzino. Lupașcu a murit în 1678 și, deși a avut copii din căsătoria cu Safta, a lăsat moșia Ceplenița surorii sale, Anastasia, soția domnitorului Gheorghe Duca. Ulterior domeniul a trecut în proprietatea Ilenei, fiica Anastasiei și a lui Gheorghe Duca, căsătorită cu Nicolae Costin. Din acest moment pornește un lung șir al disensiunilor legate de moșie. Între Ileana și Nicolae Costin, pe de o parte, și Safta Buhuș-Cantacuzino, pe de altă parte, izbucnește un conflict care i-a dus pe cei trei la judecată, în fața domnului Moldovei. Actele de proprietate ale moșiei se pierd la începutul secolului al XVIII-lea, probabil din cauza acestui conflict, existând o serie de documente ce atestă corespondența legată de căutarea inventarelor, a unor zapise și actele unor hotare ale Cepleniței la Mănăstirile Galata, Probota și Bârnova. Nu se cunoaște deznodământul conflictului. Cert este că, la începutul secolului al XVIII-lea, Ceplenița aparținea lui Toderașcu Palade. În 1758, între paharnicul Constantin Cantacuzino și Ștefan Bosie, epitropul Casei spitalelor Sfântul Spiridon din Iași, izbucnește o aprigă controversă referitoare la hotarul dintre moșiile Ceplenița și Cotnari. 14

Aceasta nu se mai oprește la judecata Domnului, ci ajunge la Mitropolitul Moldovei pentru ca cei implicați să mărturisească, cu frică de Dumnezeu, adevărul de la momentul trasării hotarelor. După toate aceste dispute, care se încheie în 1818, Ceplenița revine în proprietatea logofătului Iordache Cantacuzino Pașcanu, care construiește biserica și extinde conacul. Între anii 1832 și 1853, moșia a aparținut spătarului Mihalache Cantacuzino-Pașcanu, care a zidit între 1836 - 1838 turnul bisericii, a reparat în 1847 biserica și a „construit” casele din curtea conacului. Moșia este împărțită apoi între fiicele sale, Ruxandra și Caterina. În 1868, ajunge în posesia lui Hrisache D. Zarifopol ca urmare a executării datoriei asigurată prin Creditul Funciar Rural din București. Hrisache Zarifopol o lasă moștenire prin testament fiilor săi, Constantin, Dimitrie și Ioan. În 1887, Constantin dă partea sa în arendă lui Solomon Fischer. Doi ani mai târziu, cumpără și partea fraților săi. Constantin Zarifopol moare în 1891, iar Eliza, văduva acestuia, continuă să dea în arendă moșia lui Leon și Berman Juster.

@ www.geomil.ro

Planul Director de Tragere, caroul 4676, 1944 (reprodus după reamblularea din 1940), Institutul Geografic Militar. Marcarea pe hartă a amplasamentului conacului Cantacuzino-Pașcanu

Ansamblul conacului Cantacuzino-Pașcanu

Între lunca râului Bahlui și cea a afluentului său Buhalnița, se formează un deal, modest ca dimensiune și înălțime, la capătul său vestic fiind amplasat întregul ansamblu istoric. Valea spre care se dezvoltă ansamblul oferă posibilitatea vizitatorului de a se bucura de peisajul teluric ce îl înconjoară, cu dealurile pline de istorie, de vii și așezări rurale, cu păduri și cu râuri.

a obiectelor de arhitectură întâlnită la o serie de reședințe boierești. Conacul dispus excentric, aproape alipit laturii de est, se remarca printr-un volum turn și prin terasele și logiile de la etaj ce permiteau vederea în afara zidului de incintă. Anexele gospodărești erau adosate celorlalte laturi ale împrejmuirii. Paraclisul de curte se afla în afara zidului de incintă al conacului.

Ca poziționare față de așezarea rurală, ansamblul conacului Cantacuzino-Pașcanu se situează în partea de sud-vest a satului Ceplenița, pe terasa vestică a râului Bahlui. Acest capăt de deal găzduiește două nuclee importante ale ansamblului, prezente și astăzi în viața comunității:

De remarcat pentru organizarea planimetrică a ansamblului este axul compozițional pe direcția nord-sud, constituit prin intervențiile mai multor generații ale familiei Cantacuzino-Pașcanu, în secolele XVIII-XIX, ax determinat de ▪ poziția intrării principale în conac, cu rezalitul cu peron-terasă și frontonul cu blazonul cantacuzinesc de pe latura nordică a construcției, ▪ de rotondaparc din fața intrării, ▪ de turnul clopotniță și ▪ de altarul bisericii.

↳ Ruinele conacului, cu zidul lui de incintă, amplasate pe un platou deschis văii înspre sud și est și drumului ce face legătura dintre Târgu Frumos și Botoșani ↳ Biserica, cu zidul de incintă, turnul clopotniță de la nivelul terenului și cimitirul, amplasate spre sat. Ansamblul, format din ruinele conacului Cantacuzino-Pașcanu, zidul de incintă al conacului, biserica „Sfinții Voievoizi”, turnul clopotniță și zidul de incintă al bisericii, păstrează elemente de secol XVII, ce au fost extinse ulterior, dar și componente din secolul al XIX-lea. Cea mai relevantă perioadă din evoluția conacului de la Ceplenița este, probabil, cea a ansamblului clasicist, având ca nucleu vechea reședință boierească medievală. Ca și în alte cazuri, etapa cea mai recentă a fost marcată de transformările radicale survenite în a doua jumătate a secolului al XX-lea, când destinația inițială a fost modificată. Toate acestea s-au manifestat atât în dezvoltarea ansamblului, dar și în fiecare componentă a acestuia. Planul curții boierești de secol XIX, care ne este parțial cunoscut în prezent, era adaptat reliefului, prezentând o dispunere 16

În prezent, nu ne este cunoscută incinta de secol XVII, reprezentând unul din subiectele cercetări întreprinse.

@ Fotografie tip panoramă: Laura Murariu

Ruinele conacului Cantacuzino-Pașcanu, zidul de incintă al conacului (stânga); turnul clopotniță și zidul de incintă al Bisericii „Sfinții Voievozi” (dreapta)

Suprapunerea planului de situație existent (2020) peste extrasul din Harta Marelui Stat Major, Secția III, Seria VI, coloana T (1894)

Turnul clopotniță (sec. XIX)

Biserica „Sfinții Voievozi” (sec. XIX)

Zidul de incintă al bisericii și al cimitirului (sec. XIX)

Prăznicar (post 1990)

Ruinele conacului Cantacuzino-Pașcanu

(sec. XVII, cu extinderi în sec. XIX)

Corpul de gardă (sec. XIX)

Zidul de incintă al conacului (sec. XIX)

Începutul modernizării României a adus cu sine și intervenții ireversibile atât pentru peisaj, cât și pentru ansamblul conacului. Dacă proiectul căii ferate, conceput și realizat urmând în mare parte cursul Bahluiului, nu a afectat coerența ansamblului, atunci lărgirea drumului dintre curtea de incintă a conacului și cea bisericii a reprezentat o separare majoră, segregând ansamblul în două nuclee generate de principalele construcții de zid ale curții boierești. La acestea se adaugă distrugerea consistentă a conacului și a zidului său de incintă, astăzi în stare de ruină. Deși a ajuns să aibă un caracter eterogen din punct de vedere al coerenței arhitecturale și urbanistice, ansamblul a păstrat, în schimb, relația cu mediul natural și cu situl. Sunt încă prezente urmele iazului istoric și ale pădurii. Pădurea păstrează în mare parte poziția din secolul al XIX-lea, deși nu mai este la fel de mare și a fost succesiv tăiată, fiind înlocuit plopul cu salcâm.

@ Foto: Gabriela Tîrlie

În concluzie, ansamblul este un martor al trecutului satului Ceplenița, al unor epoci caracterizate printr-o structură social-economică diferită și de un mod de viață astăzi dispărut. Pe deasupra, este asociat unor nume reprezentative care au marcat istoria locului, a Moldovei și, mai recent, a României: familia Ureche, familia Cantacuzino-Pașcanu și familia Zarifopol.

Ruinele conacului Cantacuzino-Pașcanu privite prin fereastra turnului clopotniță a bisericii „Sfinții Voievozi”

Ansamblul conacului Cantacuzino-Pașcanu de la Ceplenița face parte dintr-un program de arhitectură (reședințe nobiliare extraurbane), un martor al unei categorii de patrimoniu amenințate cu dispariția, afectat de intervenții ireversibile și distrugeri majore. Coerența ansamblului a fost afectată tocmai din pricina acestor distrugeri, în special a actelor de vandalism și intervențiilor improprii față de obiectele de arhitectură ce îl compun, deteriorate major în ultimele trei decenii.

@ Prelucrare: Laura Murariu

Potențiala poziție a anexelor și a zidui de incintă a curții dinspre pădure, cu destinație gospodărească

Existent (potențial sec. XVII - în cercetare)

Existent (potențial sec. XIX)

Dispărut

Poziții posibile ale zidului de incintă și

ale anexelor (în cercetare)

@ Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Iași, Fond Stampe și fotografii, Dosar nr . 1351/3

Conacul și curtea boierească văzute din turnul clopotniță

Conacul

În apropiere de Hârlău, de pe drumul ce face legătura între Târgu Frumos și Botoșani se zăresc ruinele unui conac. Este evidentă încărcătura istorică pentru vizitator, dar mai ales pentru locuitorii satului Ceplenița, însă foarte puține elemente mai amintesc de prestanța arhitecturală a conacului. Vechea reședință boierească construită în perioada medievală este generatoarea întregului ansamblu ce se deschide înspre valea Cotnarilor și era punctul în jurul căruia întreaga comunitate a gravitat de-a lungul mai multor secole. Primul document care atestă existența conacului de la Ceplenița îl reprezintă actul de donație din 20 octombrie 1639 prin care medelnicerul Pavel Ureche, fiul surorii lui Nestor Ureche, oferă Mănăstirii Secu o întreagă zonă de pădure și un heleșteu. Acesta îl cheamă pe popa „Toader din Șchei” ce se afla atunci în casa vărului său, Grigore Ureche, pentru a scrie actul de proprietate. Structura vechii case boierești, a lui Nestor Ureche, atestată la 1669, ne este cunoscută dintr-o descriere: o pivniță pe toată suprafața casei, deasupra căreia se afla nivelul de locuit, compus din șase odăi cu bolți din zidărie, deservite de un coridor. Ipoteza potrivit căreia prima fază de construcție a conacului ar data din secolul al XVII-lea este susținută de tehnica de construcție și detaliile de execuție întâlnite la fragmentele de zidărie veche, precum și de elemente de arhitectură specifice perioadei, anume de bolțile de zidărie. Este aproape cert că pivniţa, prin alcătuirea spațială, martorii de parament și încăperile boltite ale parterului (dintre care una cu ambrazuri) sunt singurele spații din prima etapă care se mai păstrează. În perioada 1758 - 1818, Iordache Cantacuzino a realizat extinderea conacului. Intervențiile realizate în timpul acestuia au condus la modificarea compartimentării clădirii principale, a fațadelor și aparatului de acces. Astăzi, suprafața conacului se desfășoară pe aproximativ 900 m², fiind vizibile chiar și la 20

cercetarea vizuală a paramentului adaosurile de pe cele patru laturi. Este posibil ca planul din anii 1930-1960 să înfățișeze conacul lui Iordache Cantacuzino, însă acest fapt urmează a fi confirmat prin cercetări. Familia Zarifopol nu a realizat intervenții majore pentru modificarea conacului. Acestea s-au limitat la modernizarea plasticii interioarelor și la sporirea gradului de confort, prin introducerea instalației de apă curentă. Probabil că în această perioadă s-a instalat rezervorul de apă din turnul vestic și tot acum este posibil să se fi construit al treilea nivel al turnului. Odată cu instaurarea regimului comunist, conacul și moșia au fost expropriate, trecând în proprietatea statului. Inițial, în conac a fost instalată o școală gimnazială. Spațiile de la cota terenului au fost utilizate ca magazii, unele dintre acestea fiind în întregime dezafectate. Cele de la etaj au servit ca săli de clasă, un spațiu de proiecții de film și o bibliotecă. În perioada anilor 1960, fosta reședință boierească purta deja urmele neglijenței, cu porțiuni cu tencuială căzută, unde se vedea zidăria mixtă, din piatră și cărămidă și soclul de piatră. În anii 1980, aici funcționa sediul Căminului Cultural și al Bibliotecii comunale. A fost distrus în mare parte de un incendiu izbucnit la mijlocul anilor ‘80 din cauze necunoscute în prezentul stadiu al cercetării. După decembrie 1989, conacul nu a fost întreținut și nici protejat. Supus actelor de vandalism, acesta a ajuns în stare de ruină.

@ Arhiva istorică a Institutului Național al Patrimoniului, Fișă de monument, 1940-1960

Plan de situație. Plan Parter. Plan Etaj - Conacul Cantacuzino-Pașcanu, Ceplenița

În prezent, imaginea conacului, așa cum arăta el în secolul al XX-lea, ne este cunoscută doar din imaginile de arhivă. Clădirea avea pivniță, parter la cota terenului și un etaj. Planul se încadra într-un dreptunghi orientat pe direcția N-S. Atât în parter, cât și în etaj, spațiile erau distribuite în jurul unei circulații centrale ample care pornea din dreptul intrării, respectiv al balconului situat deasupra accesului principal. Spațiul de distribuție din parter, situat cu aproximație deasupra încăperii mari a pivniței, era parțial boltit. Accesul la etaj se realiza pe o scară masivă din lemn într-o singură rampă, amplasată în axul longitudinal al circulației, chiar pe centrul acesteia. Pe latura de est era adosat un mic turn cu contur circular, dezvoltat pe trei niveluri. Aici erau distribuite spații anexă deservite de o scară de serviciu prevăzută cu un acces secundar (în legătură cu rezervorul de apă și podul casei). Pe latura de vest se aflau camere cu bolți semicilindrice, cu acces direct din exterior. Una din încăperi prezenta boltă cu penetrații. La parter și la etaj existau logiile, cu două coloane joase și groase. La exterior, construcția nu prezenta decorații: suprafețele pline erau acoperite cu tencuială și nivelurile erau separate printr-un profil median simplu. Partea de jos a elevațiilor era subliniată de un soclu, iar cea de sus printr-o cornișă profilată. Toate golurile de ferestre erau dreptunghiulare la exterior, cu excepția celor din zona turnului care erau încheiate în arc. Pe fațade se mai distingeau câteva firide ușor adâncite în grosimea zidurilor. La interior, golurile de ferestre prezentau arce plate. Construcția avea structură pe zidărie portantă mixtă, din cărămidă și piatră. O parte dintre spații erau acoperite cu diferite tipuri de bolți. În celelalte, presupunem că erau planșee masive din lemn, conform martorilor din teren. Acoperișul în patru ape, cu pantă joasă, avea șarpantă din lemn și învelitoarea era realizată integral din tablă fălțuită.

În ceea ce privește finisajele, la interior s-a utilizat pardoseală din lemn. Piesele de tâmplărie de la uși și ferestre erau realizate din lemn de stejar. Din documentele iconografice se observă că plastica decorativă a interiorului era modestă. Este atestată doar existența unor tavane policrome, precum și ornamente pictate de tipul vrejurilor și a ornamentelor florale înlănțuite. Fotografiile Elizei Zarifopol în camerele conacului ilustrează interioare cu pereți cu decorații realizate cu șabloane sau tapetați, în concordanță cu moda epocii. În ceea ce privește aspectul exterior al clădirii, este de remarcat sobrietatea arhitecturii și gama restrânsă a repertoriului ornamental, compusă din câteva modele de profiluri. Lipsa unor elemente mai elaborate conduc către posibila idee a unor lucrări de reparație soldate cu îndepărtarea unor fragmente cu rol decorativ.

@ Arhiva istorică a Institutului Național al Patrimoniului, Fișă de monument

@ Foto: Laura Murariu @ Arhiva istorică a Institutului Național al Patrimoniului, Fișă de monument

Ruinele conacului Cantacuzino-Pașcanu Fațada de Est

@ Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Iași, Stampe și fotografii, dosar nr. 1456

Fațada de Sud

Intrarea principală în conac. Fațada de Nord

@ Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Iași, Stampe și fotografii, dosar nr. 1358/3

Fațada de Vest

Dezvoltarea planimetrică a curții conacului

Așa cum este cunoscută până în acest moment, curtea conacului, împrejmuită de un zid de incintă, era divizată printr-un zid despărțitor intermediar în două incinte de dimensiuni diferite: curtea mică - amplasată în fața conacului, cu rol reprezentativ, de primire - și curtea mare - din spatele conacului, cu destinație gospodărească, deschisă către pădure și iaz. Curtea de primire s-a dezvoltat în relație directă cu construcțiile principale de zid, componente ale ansamblului. Amplasată pe axul nord-sud, o rotondă amplă, cu diametrul de cca 45m în jurul căreia întorceau trăsurile, punea în valoare intrarea principală în conac, cu peronul de acces de la parter. Toată această compoziție era completată de biserica și turnul clopotniță, aflate în linie dreaptă cu intrarea principală. Rotonda apare în fotografiile de arhivă ca un mic parc amenajat cu flori și bănci, bucsuși, arbuști și arbori, care apoi s-au dezvoltat, blocând uneori perspectiva asupra intrării principale în conac. Acestei relații compoziționale liniare conac-rotondă-turn clopotniță-biserică i se alătură o nouă componentă spre vestul curții de primire, anume casele din curtea conacului „construite” de Mihalache Cantacuzino-Pașcanu. Accesul în curtea de onoare se realiza pe latura de nord a incintei, cel principal aflându-se spre extremitatea vestică și cel secundar pe mijlocul acestei laturi, în imediata apropiere a axului nord-sud ce face legătura între conac și biserică. Accesul principal era flancat de doi stâlpi masivi din zidărie de piatră, ce păstrează și astăzi o parte din mecanismul pivotului porții din fier forjat, și de încăperea corpului de gardă. Ansamblurile de arhitectură nobiliară au suferit distrugeri iremediabile începând cu a doua jumătate a secolului trecut, distrugeri soldate cu dispariția totală sau parțială a unora dintre componente, printre care și zidurile de incintă, componentă 24

indispensabilă a curților boierești, domnești sau a ansamblurilor monastice din perioada medievală și modernă, cu rol de delimitare și protecție. Din lungimea totală a întregului zid de incintă (presupunem că se întindea pe cca. 550 m), în prezent s-a mai păstrat doar latura nordică. Fragmentul conservat este un martor al vechii împrejmuiri a conacului. Zidul de incintă oferă informații despre conformația planimetrică și întinderea ansamblului, precum și despre modul lor de organizare (curtea de primire, anexe gospodărești, relația dintre acestea etc). Momentul edificării zidului de incintă nu este cunoscut cu exactitate în acest moment, dar tehnica de construcție (zidărie mixtă cu piatră și cărămidă) sugerează construirea lui în prima jumătate a secolului al XIX-lea (posibil odată cu extinderea conacului și construirea bisericii). Deși nu însumează calități arhitecturale și artistice deosebite, zidul păstrează mărturia unor tehnici de construcție și tipuri de materiale utilizate în perioada când a fost realizat și oferă unele indicii cu privire la întinderea curții boierești.

Biserica și turnul clopotniță - sec. XIX ( conform planului din 1894 ) Plan de situație al conacului - sec. XX ( conform planului de situație, 1940-1960 )

Eliza Zarifopol în balconul conacului

Rotonda și arborii din curtea conacului

@ Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Iași, Fond Stampe și fotografii, Dosar nr. 1335

@ Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Iași, Fond Stampe și fotografii, Dosar nr. 1351

Alexandru și Eliza Zarifopol în balconul conacului. Anexele vestice ale curții boierești și peisajul spre Buhalnița

Rotonda de vegetație din fața conacului

@ Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Iași, Fond Stampe și fotografii, Dosar nr. 1437

@ Prelucrare: Laura Murariu

( încercare de reconstituire a curții conform planului din 1894 )

Suprapunerea planurilor din 1894 (reproducerea situației după Harta Marelui Stat Major, Secția III, ediția provizorie, 1894, Seria VI, coloana T) și 1940 - 1960 (Arhiva istorică a Institutului Național al Patrimoniului) peste planul din 2020 (www.googlemaps.com)

Posibila curte a conacului - sec. XIX

@ Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Iași, Fond Stampe și fotografii, Dosar nr. 1437

Biserica „Sfinții Voievozi”

Biserica din Ceplenița a fost ctitorită de logofătul Iordache Cantacuzino-Pașcanu și soția sa Casandra între 1800 și 1802. După 46 de ani, nepotul său, spătarul Mihalache Cantacuzino-Pașcanu o repară și îi dăruiește o catapeteasmă. Este posibil ca tot el să îi fi adăugat micul pridvor amplasat pe latura sudică, contraforții dinspre altar și absidele (elemente de arhitectură ce se găsesc și la bisericile din Bădeni, Buhalnița și Scobinți, ctitoriile aceluiași mare spătar). Planul bisericii actuale este trilobat. Are accesul pe latura de sud și se termină cu abside semicirculare la ambele capete. Se poate ca inițial lăcașul să fi avut plan drept, specific capelelor de curte din spațiul românesc. Spațiul interior este acoperit cu tavan drept. Biserica are acoperiș în patru ape, cu înclinație mare, și nu are turlă. Ferestrele sunt mari, terminate în arc în plin cintru.

Biserica a făcut obiectul unor intervenții necorespunzătoare recente. La interior, este aproape în întregime tencuită cu mortar de ciment. Singurele zone rămase neacoperite sunt calotele absidelor laterale, pe care se observă o pictură al secco, într-o stare proastă de conservare. În lacunele tencuielii de ciment nu se observă dacă sub stratul de mortar ar mai exista vreo altă urmă de pictură. Iconostasul este de asemenea de dată recentă. Și la exterior au avut loc transformări. Fațadele sunt tencuite cu un mortar de ciment alb, trotuarul perimetral este realizat din mozaic turnat. Biserica este generatoarea celui de-al doilea nucleu al ansamblului curții boierești. Împreună cu zidul de incintă, turnul clopotniță de la intrarea în curtea bisericii și cimitirul, formează astăzi un tot unitar bine delimitat teritorial de incinta conacului cu zidul lui de delimitare.

Zidul de incintă al conacului, turnul clopotniță și biserica

Biserica „Sfinții Voievozi” - Fațada de Sud @ Foto: Ana Călinescu

@ Foto: Gabriela Tîrlie

Biserica „Sfinții Voievozi” și turnul clopotniță prin fereastra ruinei conacului Cantacuzino-Pașcanu

@ Arhiva istorică a Institutului Național al Patrimoniului, Fișă de monument

Biserica și turnul clopotniță (stânga) și ruinele conacului (dreapta) @ Fotografie tip panoramă: Laura Murariu

Turnul clopotniță și zidul de incintă al bisericii

În prima parte a secolului al XIX-lea, Mihalache Cantacuzino-Pașcanu a realizat o serie de intervenții la paraclisul de curte cu hramul „Sfinții Voievozi”, construit în perioada lui Iordache Cantacuzino-Pașcanu. Din câte se pare, turnul clopotniță a fost realizat cu această ocazie. În demersul lui Mihalache CantacuzinoPașcanu de a face la Ceplenița o curte care să releve poziția familiei boierești, se remarcă și zidirea turnului clopotniță. Potrivit datării cunoscute (1836-1838), construcția turnului a avut loc anterior efectuării lucrărilor de reparație a bisericii. Turnul clopotniță se află în relație directă cu ruinele conacului Cantacuzino-Pașcanu, cu fosta intrare principală în conac și cu biserica „Sfinții Voievozi”, ambele edificii amplasate pe axa sud-nord. Construcția este încadrată de zidul de incintă al bisericii, servind totodată ca turn de poartă. Cu un plan aproximativ pătrat, turnul nu prezintă contraforți. Parterul este masiv și acoperit cu un gang boltit. Accesul la nivelul superior se face din gang, pe o scară cu trepte din lemn, cuprinsă în grosimea peretelui vestic al parterului. Etajul, ce adăpostește camera clopotelor, are dimensiuni mult mai mici în plan decât parterul. Elevațiile turnului prezintă o tratare simplă, cu elemente de vocabular arhitectural clasic: pilaștri de colț - bine individualizați la parter și înglobați într-un chenar de contur la etaj, cornișe profilate la parter și etaj, profile care urmăresc forma arcelor gangului. Golurile de la etaj sunt încheiate în arc în plin cintru. Pe fațada principală (elevația sudică, orientată spre conac), în dreptul parterului, deasupra gangului, este atașat blazonul cantacuzinesc cu vulturul bicefal și cu o coroană închisă, cu precizarea inițialelor numelui I(ordache) M(ihalache) C(antacuzino) și a anului 1838 (o refacere). Stema cantacuzină s-a păstrat în tabloul votiv din biserica Tălpălarilor din Iași, cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”, 28

ctitoria marelui vistiernic al lui Vasile Lupu, Iordache Cantacuzino. Blazonul familiei apare reprezentat atât în tabloul votiv, cât și pe pomelnicul Cantacuzinilor sculptat pe o placă în gropnița bisericii. Aici sunt îngropați membri ai familiilor Cantacuzino-Pașcanu și Beldiman, vulturul purtând în gheara stângă un glob crucifer, iar în cea dreaptă un sceptru, cele două capete fiind acoperite de câte o coroană închisă, deasupra lor fiind reprezentată o coroană, de asemenea închisă, de mari dimensiuni. Pe pieptul acvilei, în centru, se află un scut ce conține inițialele: K(antacuzino) P(așcanu). Folosirea acestui simbol cu înalt prestigiu heraldic este atestată şi în sigilografia moldovenească. Din registrul inscripțiilor și monumentelor funerare este necesar a fi precizată și existența mormintelor lui Hristachi și Chirieachiea Zarifopolo și al lui Constantin H. Zarifopol, ultimii moșieri ai Cepleniței, aflate în imediata apropiere a turnului și a bisericii. Curtea bisericii și cimitirul sunt înconjurate de un zid din piatră, asemănător ca tehnică și materiale de construcție cu cel al conacului, care cuprinde două sectoare. Un sector este compus din laturile de nord, est și vest, din zidărie de piatră, cu intervenții punctuale recente agresive. Celălalt sector, corespunzător laturii de sud, ce încadrează turnul clopotniță, are soclu din piatră, înalt de cca. 1 m, posibil parte a unui vechi zid, și stâlpi rotunzi din cărămidă, între care se află în prezent panouri din plasă de sârmă. Similar curții conacului, incinta bisericii este despărțită de cea a cimitirului printr-un zid intermediar. Față de nucleul ruinelor conacului și al zidului de incintă al acestuia, cel format din Biserica „Sfinții Voievozi”, zidul de incintă al bisericii, turnul clopotniță și cimitir este mult mai prezent în viața comunității prin funcțiunea și prezenta utilizare. Acesta din urmă contribuie în continuare la păstrarea memoriei unora dintre cele mai importante familii din istoria României, care și-au legat numele de acest loc: Cantacuzino-Pașcanu și Zarifopol.

Fațada de Sud - Turnul clopotniță al Bisericii „Sfinții Voievozi” @ Foto: Catinca Mănăilă

Fațada de Nord - Turnul clopotniță al Bisericii „Sfinții Voievozi”

@ Foto: Gabriela Tîrlie

Importanța memorială

Memoria familiilor boierești Valoarea memorială a ansamblului Cantacuzino-Pașcanu este legată indisolubil de numele celor trei familii boierești de la Ceplenița: familia Ureche, familia Cantacuzino-Pașcanu și familia Zarifopol. ↳Familia Ureche Nestor Ureche a fost un important dregător moldovean. Prima funcție administrativă în cancelaria Moldovei a fost cea de vătaf de Cârligătura în timpul celei de-a treia domnii a lui Petru Șchiopu. La vârsta de 35 de ani, Nestor Ureche călătorise în Ţara Românească, pe care o cunoștea bine, trecuse munţii în Ardeal și străbătuse mile întregi pentru a ajunge la Constantinopol. Om de încredere al domnului, devine vornic de poartă și timp de patru ani (1587-1591), pe lângă atribuțiile ce îi reveneau, începe să își constituie domeniul funciar, pe care îl îmbogățește pe măsură ce primește diferite funcții: mare logofăt al Moldovei, mare vornic al Țării de Jos și înlocuitor al marelui logofăt Luca Stroici în cancelaria moldavă. Din acest domeniu funciar, făcea parte și moșia Ceplenița. Datorită credințelor sale, ultima parte a vieții lui Nestor Ureche a fost marcată de ani grei de pribegie, de pierderi și recuperări ale averilor din Țara de Jos și de vânzarea unor sate din Moldova. La 8 martie 1643, la Iaşi, în fața mitropolitului Moldovei şi a mai multor boieri din Sfatul Domnesc, se făcea împărţirea celor 76 de sate şi părţi de sate rămase de la Nestor Ureche şi soţia sa, Mitrofana. Moştenitori de drept erau Grigore Ureche, fiu, şi doi nepoţi, Nicolae Ureche (fiul fratelui Vasile, mort) şi Nistor Batişte (fiul surorii sale Maria, moartă şi ea la acea dată). Grigore Ureche recuperează moșia Ceaplinți, achitând o serie de datorii. Fiul marelui boier Nestor Ureche a participat la viața politică mai întâi ca logofăt, apoi spătar, și a deținut mari dregătorii. A fost unul dintre sfetnicii 30

apropiați ai lui Vasile Lupu, mare spătar, iar din anul 1642, urmând calea părintelui său, a ajuns mare vornic al Țării de Jos. A lăsat, în ciornă, lucrarea Letopiseţul Ţării Moldovei, de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viaţa domnilor care a scris de la Dragoş pînă la Aron vodă, cuprinzând perioada 13591594, scrisă pe la 1635, ulterior copiată (şi interpolată, adăugată) de M. Călugărul, S. Dascălul, A. Uricarul. ↳Familia Cantacuzino-Pașcanu Primii Cantacuzini atestați documentar au deținut funcții militare și au ocupat un loc important în viața Imperiului Bizantin supus unor necontenite presiuni externe. Relațiile familiei Cantacuzino cu Moldova încep după căderea Bizanțului. Întemeietorul ramurii CantacuzinoPașcanu este fiul cel mai mic al marelui vistiernic Iordache Cantacuzino din cea de-a doua căsătorie, cu Alexandra, fiica lui Gavrilaș Mateiaș. Primul proprietar din această ramură al moșiei Ceplenița a fost Constantin Cantacuzino-Pașcanu, mare logofăt al Moldovei, căsătorit cu Maria Vlasto, care se luptă pentru hotarele moșiei. Fiul lor, Iordache C. Cantacuzino Pașcanu (al treilea Iordache din această ramură), călcând pe urmele tatălui său în cancelaria moldavă, căsătorit cu Ana Ventura, a fost cel care a extins conacul și a construit biserica. Spătarul Mihalache Cantacuzino-Pașcanu a reparat biserica, a construit turnul clopotniță și reînnoit acareturile din curtea conacului. Tot el este cel care ctitorește și bisericile din Bădeni și Buhalnița și îndeplinește faptele de binefacere către săteni, dorința prin testament a tatălui său. Dintre descendenții ramurii CantacuzinoPașcanu, Mihalache a fost un sprijin al Partidei naţionale, în casa sa (actualul Muzeu al Unirii din Iaşi) constituindu-se Comitetul Unirii, la 30 mai - 11 iunie 1856.

Pagină din manuscrisul cronicii lui Grigore Ureche

@ D. Martinescu, „Cronicari și cronici din Țările Române”, Ed. Științifică, București, 1967, p. 37 @ Foto: Ana Călinescu

Ramura Hrisache de la Ceplenița nu s-a remarcat într-un anumit domeniu sau activitate. Sunt cunoscuți prin înrudirea cu Paul Zarifopol. Istoric, critic literar care a desfășurat și o amplă activitate de publicist, moralist, eseist politic și istoric al civilizației românești, acesta a fost director al prestigioasei Reviste a Fundațiilor Regale Carol al II-lea.

Blazonul familiei Cantacuzino-Pașcanu pe turnul clopotniță de la intrarea în incinta Bisericii „Sfinții Voievozi”

O familie negustorească mai puțin cunoscută, Zarifopolii au origini grecești. Costea Zarifopol s-a ocupat cu negoțul de cai și s-a stabilit la Iași. S-a căsătorit cu Elena Kolettis și a avut patru copii. Despre Nicolae și Ecaterina nu se cunosc fapte notabile. Hrisache a cumpărat moșia Ceplenița din județul Iași. Pavel a intrat în posesia moșiei Cârligi din Bacău și a obținut titlul de pitar de la Grigore Alexandru Ghica, domnul Moldovei.

@ Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Iași, Fond Stampe și fotografii, Dosar nr. 1335/3

↳ Familia Zarifopol

Eliza Zarifopol

A fost şi publicist şi chiar polemist de forţă, critica sa adusă broșurii Despre cvestia zilei în Moldova a lui Niculai Istrati (principalul „manifest” separatist, publicat în coloanele „Stelei Dunării” în iulie 1856) bucurânduse de o primire bună. De asemenea, ar fi putut să fie un temut candidat „naţional” la domnie, dar a murit, pe neaşteptate, la 1 ianuarie 1857. Mihalache a avut două soţii: Eufrosina Greceanu şi Maria Ghica Trifeşti. Cu prima femeie a avut două fete, care i-au adus în casă gineri redutabili: Iancu Văcărescu şi Panait (Panaioti) Balș.

Memoria locului Pe lângă valoarea memorială legată de cele trei familii boierești, ansamblul conacului Cantacuzino-Pașcanu activează încă memoria comunității. Unul dintre obiectivele cercetării de teren a fost descoperirea unor povești ale oamenilor legate de conac și a rolului pe care acesta l-a deținut în rândul comunității în perioada ante-decembristă. Conacul, chiar și distrus, este încă viu în memoria comunității. Datorită funcțiunilor de școală, cămin cultural și bibliotecă, oameni din comunitate au amintiri din timpul școlii, din sala de baluri și de cinematograf sau din timpul taberelor de vară. Cei care au asistat la incendiu nu au uitat evenimentul. Trauma suferită de clădirea monument istoric este vizibilă. Incendiul de la mijlocul anilor ‘80 a distrus o parte din conacul ce păstra încă imaginea istorică. Ulterior, prin acțiunile de vandalizare a conacului de către comunitate și prin neglijență, a ajuns o ruină. Cu toate acestea, generațiile tinere se bucură astăzi de fosta curte boierească, pe care o utilizează pentru o diversitate de activități recreative.

Degustare de vin la ruina conacului Cantacuzino-Pașcanu @ Foto: Catinca Mănăilă

@ Foto: Ana Călinescu

@ Foto: Sorin Olteanu

Final de zi de lucru - Școala de vară de la conacul Cantacuzino-Pașcanu

Participanți la atelierul de intervenții de urgență - modulul tencuieli. Ultima zi la Școala de vară

@ Foto: Gabriela Tîrlie

Prezentări în singura încăpere integral acoperită, boltită, rămasă parter

@ Foto: Teodora Nedelcu

Copiii din comunitate venind la atelierul de desen organizat în cadrul Școlii de vară de la conacul Cantacuzino-Pașcanu

Concluzii

Învăţare practică şi rezultate concrete Şcoala de vară de la conacul CantacuzinoPaşcanu a reunit studenţi şi tineri profesionişti cu activitate în domenii precum arhitectură, restaurare, arheologie, patrimoniu cultural, istorie şi antropologie. Aceștia au venit la Cepleniţa să aprofundeze, pe de o parte, istoria deloc singulară a unui obiectiv de patrimoniu adus în ruină în perioada post-decembristă, să ajute la clarificarea regimului juridic de protecţie şi a statutului de monument istoric şi să participe la un prim efort în conturarea unui viitor posibil. Pe de altă parte, o motivaţie de participare a fost nevoia de a dubla cunoştinţele teoretice de un tip de învăţare practică, la faţa locului şi sub coordonarea unor profesionişti şi meşteri cu experienţă. Organizate în trei module - Arheologie, Documentarea monumentului și Intervenţii de urgenţă (cu ateliere dedicate pentru zidărie, respectiv tencuieli şi mortare) atelierele au urmărit în mod particular familiarizarea tinerilor participanţi ▪ cu specificul unei cercetări arheologice în raport cu monumentul istoric, ▪ cu cercetarea directă a structurilor construcției împreună cu zona în care sunt amplasate, ▪ cu procesul elaborării unui dosar de clasare, ▪ cu documentarea imobilului în raport cu proximitățile și ▪ cu principalele etape asociate muncii de conservare și de intervenție.

Şcoala de vară de la Cepleniţa - rezultatul unor eforturi conjugate, comunitate locală și specialiști În cursul timpului petrecut la Cepleniţa, prima școală de vară de la conacul Cantacuzino-Pașcanu a urmărit ▪ abordarea fenomenului de distrugere a monumentului istoric, cel care a fost pe rând reședința renumitelor familii boierești Ureche, Cantacuzino-Pașcanu și Zarifopol și ▪identificarea unor posibile soluții de revitalizare, la toate nivelurile: individual şi colectiv, local şi naţional, public sau privat. Aceste două deziderate au determinat apropierea de monumentul istoric şi de comunitatea-gazdă și inițierea dialogului cu instituţiile locale, regionale, naţionale. Dezbaterile dintre actori locali, specialiști în domeniu și participanți au avut ca subiecte etape de cercetare prealabilă a unor lucrări de restaurare, de intervenţie de urgenţă, de punere în valoare a patrimoniului arheologic, de restaurare şi reconversie a monumentelor istorice şi rolul comunităţii în viaţa acestora. Toate acestea au fost aplicate în mod concret pe conacul obiect de cercetare. În prezent, acest monument, unul din reperele culturale ale zonei cuprinse între Târgul Frumos și Hârlău, oferă atât localnicilor cât și specialiștilor din diferite profesii prilejul de a îl redescoperi. Diferite tipuri de ateliere pot contribui la diversificarea metodelor de cercetare aplicată, demersurile primei școlii de vară dedicate conacului Cantacuzino-Pașcanu indicând posibile căi de urmat în abordarea ruinelor, și pot aduce laolaltă grupuri interesate. Prin acțiuni punctuale (din care fac parte și primii pași pentru o școală de vară cu posibil caracter multianual) sau de anvergură (un proiect de protejare al ruinelor, de conservare sau de restaurare), se poate da o nouă viață acestui monument, pentru identitatea locului, pentru comunitatea locală, pentru profesioniști și pentru toți cei interesați.

Atelierul de zidărie

@ Foto: Gabriela Tîrlie

Atelierul de documentare a monumentelor

@ Foto: Gabriela Tîrlie

Recunoașterea și numărarea straturilor de tencuieli ale conacului Cantacuzino-Pașcanu

@ Foto: Gabriela Tîrlie

@ Foto: Sorin Olteanu

Asigurări marginale la tencuielile conacului

Atelierul de arheologie

@ Foto: Ana Călinescu

Trenul venind spre halta Ceplenița și o parte din ruinele conacului Cantacuzino-Pașcanu @ Foto: Ana Călinescu. Prelucrare: Laura Murariu

Ansamblul conacului Cantacuzino-Pașcanu

Școală de vară dedicată cercetării ruinelor recente

Ienăchiță Văcărescu 16, București Tel: +4 021 336 60 73 Fax: +4 021 336 99 04 secretariat@patrimoniu.gov.ro