situaţii de protecţie civilă”. Prin această definiţie se asigură posibilitatea ca managementul situaţiilor de urgenţă să fie asigurat de către comitetele pentru situaţii de urgenţă, iar pentru situaţiile de protecţie civilă determinate de conflictele armate militare, managementul să fie asigurat de preşedinţii comitetelor pentru situaţii de urgenţă – primari, prefecţi, respectiv ministrul afacerilor interne, sub coordonarea primului-ministru. Această variantă este una mai „democratică”, în sensul că în cazul situaţiilor de urgenţă managementul revine unui organism colectiv, comitetul pentru situaţii de urgenţă, şi numai în situaţiile de protecţie civilă determinate de conflictele armate militare actul managerial va reveni preşedinţilor acestora. Această variantă are şi un neajuns, destul de mare, şi anume o operativitate mai scăzută în aplicarea planurilor şi măsurilor de gestionare a situaţiilor de urgenţă. Cealaltă variantă de rezolvare a inadvertenţelor legislative referitoare la starea de alertă o constituie acordarea competenţelor pentru primari, prefecţi şi ministrului afacerilor interne, de a declara starea de alertă, cu acordul prefectului, ministrului afacerilor interne, respectiv al primului-ministru. Deşi poate părea mai „nedemocratică”, această variantă asigură un câştig în planul operativităţii şi este, în acord cu atribuţiile prefectului care, conform Constituţiei şi legii, „conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale …, organizate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale”, precum şi cu prevederile din legea protecţiei civile, aşa cum arătam mai sus. De asemenea, această variantă este în acord şi cu atribuţiile primarului, care, conform legii, „conduce serviciile publice locale”. Problema care apare în cazul acestei variante este faptul că primarii, prefecţii şi ministrul afacerilor interne nu fac parte distinct din Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, ci sunt cuprinşi în cadrul acestuia în calitate de preşedinţi ai comitetelor pentru situaţii de urgenţă. Faptul că unul dintre principiile managementului situaţiilor de urgenţă este „subordonarea ierarhica a componentelor Sistemului Naţional”, precum şi faptul că între primari şi prefecţi nu există relaţii de subordonare, fac ca această variantă să nu fie aplicabilă decât dacă se revine la funcţia de „şef de protecţie civilă”, aşa cum aceasta era prevăzută în Legea nr. 106/1996 privind protecţia civilă, aspect pe care îl considerăm benefic managementului situaţiilor de protecţie civilă, atât în timp de pace, cât şi pe timpul conflictelor armate militare.
Audacia et Devotio
cele referitoare la avertizarea populaţiei despre pericolul sau producerea unei situaţii de urgenţă, cu atât mai mult cu cât „dreptul la informaţie” este un drept fundamental prevăzut în Constituţie. De asemenea, prin această definiţie se elimină confuziile cu situaţiile de urgenţă în care se procedează punctual la restrângerea unor drepturi şi libertăţi, conform prevederilor Constituţiei şi legilor în vigoare, cum ar fi de exemplu „inviolabilitatea domiciliului” care poate fi încălcată pentru „înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane” şi pentru „prevenirea răspândirii unei epidemii”, cetăţenii având obligaţia „să permită, în situaţii de protecţie civilă, accesul forţelor şi mijloacelor de intervenţie în incinte sau pe terenuri proprietate privată”. Pentru ca declararea stării de alertă să fie pe deplin clarificată din punct de vedere legal, se impun câteva modificări legislative. Fie definiţia comitetelor pentru situaţii de urgenţă, cele care declară starea de alertă, se corectează, fie declararea stării de alertă se va face de către primar, prefect sau ministrul afacerilor interne. Această inadvertenţă a fost sesizată şi de legiuitor, în Legea nr. 481 din 8 noiembrie 2004 privind protecţia civilă, la art. 26, lit. c) acesta prevăzând că prefectul „dispune, potrivit legii, instituirea stării de alertă”, dar nu a efectuat şi modificările corespunzătoare în legislaţia anterior adoptată. Un organism de „sprijin al managementului”, cum sunt comitetele pentru situaţii de urgenţă, nu poate la decizii, ci doar asigura datele şi elementele necesare managerului pentru a lua decizia. Pe cale de consecinţă, legal, comitetele pentru situaţii de urgenţă nu pot declara starea de alertă, ci doar propune primarului, prefectului sau ministrului afacerilor interne declararea acesteia, cu acordul prefectului, ministrului afacerilor interne, respectiv al primuluiministru. Ori, în lege se prevede altfel, de unde şi confuziile şi ezitările în instituirea stării de alertă. O încercare de corectare a acestei definiţii, fără forţă juridică, este cuprinsă într-un act normativ subsecvent, Regulamentul-cadru privind structura organizatorică, atribuţiile, funcţionarea şi dotarea comitetelor şi centrelor operative pentru situaţii de urgenţă, aprobat prin H.G.R. nr. 1491 din 9 septembrie 2004, la art. 1, în care comitetele pentru situaţii de urgenţă sunt definite ca „organisme şi structuri abilitate în managementul situaţiilor de urgenţă”. Pentru eliminarea acestor neconcordanţe legislative, propun ca definiţia comitetelor pentru situaţii de urgenţă să se modifice astfel: „Comitetele pentru situaţii de urgenţă sunt organisme interinstituţionale de management al situaţiilor de urgenţă şi de sprijin al managementului pentru celelalte
25