revista nouă nr. 3 / 2011

Revista Nouă Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887 Seria a IV-a, editată de Cercul Literar «Geo Bogza» din aprilie 2004 Anul VIII nr. 3 (68) /2011

http://revistanoua.servetown.com

În acest număr semnează: Florin DOCHIA, Viorel CERNICA, Iulian MOREANU, Ana Maria CONSTANTIN, Ioan MOLDOVAN, Emanoil TOMA, Lucian GRUIA, Christian CRĂCIUN, Codruţ CONSTANTINESCU, Mihai APOSTOL, Ştefan CAZIMIR, I. OPRIŞAN, Gelcu MAKSUTOVICI, Cătălina GRIGORE, Florentin POPESCU, Gherasim RUSU TOGAN, Petruţ PÂRVESCU, Marian DULĂ, Ştefan ENE, Alin CIUPALĂ, Mioara BAHNA, Dumitru ANGHEL, Aurel M. BURICEA, Serghie BUCUR, Theodor MARINESCU, Florica BUD, Nicolae DUMITRESCU, Lactantia IORDAN CONSTANTINESCU, Ana HÂNCU, Monica MUREŞAN, Kôjin KARATANI , Laura ŞERBAN, Victor STEROM, Mihai ANTONESCU, Marina NICOLAEV, Ioan LILA, Florin COSMINEANU, Florin FRĂŢILĂ, Cornel SÂNTIOAN, CUBLEŞAN, Sorin VÂNĂTORU, Dan FĂRCUŢĂ, Ioan TODERIŢĂ, Cristina ONOFRE, Horia MOCANU, Ştefan CIOBANU, Petru SOLONARU, Vali NIŢU, Lidia NICOLAE, Carmen NEGREU

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

Cuprins editorial - Florin DOCHIA, Cartea de azi: avatarele formei / 1 la centenar - Viorel CERNICA, Notă despre „originea” gândirii lui Emil Cioran / 3 ethica minima - Iulian MOREANU, Bolnavul închipuit / 6 eseu - Ana Maria CONSTANTIN, Poezia optzecistă. Manifestări şi particularităţi / 8 interviu - Ioan MOLDOVAN: «Imixtiunea tot mai exasperantă, mai supărătoare şi mai distructivă a politicului în actul cultural este unul din fenomenele cele mai pernicioase pentru spirit, pentru cultură.” (A consemnat Emanoil TOMA) / 13 in memorian - Lucian GRUIA, Gabriel Stănescu în căutarea libertăţii / 15 cronica literară - Christian CRĂCIUN, Cana de lut (Liliana Filişan, O sâmbătă care nu a existat) / 17 historia mirabilis - Codruţ CONSTANTINESCU, Şaisprezece luni în URSS sau despre un învins învingător (Panait Istrati) / 20 itinerarii afective - Mihai APOSTOL, O geografie istorică şi literară a Prahovei. Pe valea Prahovei... (II) / 26 interviu - Ştefan CAZIMIR, ...aproximări mai mult sau mai puţin ingenioase... / 28 proză - I. OPRIŞAN, Anara / 29 note de călătorie - Gelcu MAKSUTOVICI, Istorie şi contemporaneitate în Ţara Galilor / 38 poezie - Cătălina GRIGORE (Marele Premiu la Concursul de literatură «Geo Bogza» 2011) / 42 portret în peniţă - Florentin POPESCU, Un teleormănean premiat de Academie: Ştefan Mitroi /44 folclor - Gherasim RUSU TOGAN, Un model: Sfatul înţelepţilor sau calea dăinuirii în societatea tradiţională / 46 cărţile prietenilor - Iulian MOREANU, C. Trandafir: „1990. Anul şarpelui orb” / 49 tentaţii - Codruţ CONSTANTINESCU, Jurnal de Facebook / 55 poezie - Petruţ PÂRVESCU, Natură statică cu panseluţe şi clopoţei / 58 historia mirabilis - Col. (r) Marian DULĂ, Francmasoneria şi Biserica / 60 cartea străină - Ştefan ENE, Masonerie ocultă şi iniţiere hermetică / 67 câmpina, dragostea mea - Alin CIUPALĂ: „Oraşul Câmpina era supranumit oraşul florilor” / 69 note de lectură - Mioara BAHNA, O geografie subiectivă: Nicolai Tăicuţu – Piatra piatră de e piatră / 75; Dumitru ANGHEL, Războiul lui Puf (Ioan Toderiţă)/ 77; Aurel M. BURICEA, Literatura poliţistă nu se predă (V. Stoicescu Bogdăneşti) / 81; Serghie BUCUR, Cartea

Maiei (Ştefan AL.-Saşa) / 81; Theodor MARINESCU, Monte Cristo de România (Ion Ochinciuc) / 83; note de lectură - Florica BUD, Texte cu nume – Gheorghe Iova / 84; Nicolae DUMITRESCU, Apologia cunoaşterii prin cuvânt (Carmen Mihai) / 86; Lactantia IORDAN CONSTANTINESCU, Lidia Lazu - „În voia luminii” / 89; Ana HÂNCU, Căldura irizantă a stâncii de granit (Valerică Niţu) / 90; Monica MUREŞAN, Mihai Pascaru sau despre o anumită „economie de reflectare” a unei „nesfârşite bogăţii de însuşiri” / 91 lumea literaturii, literatura lumii - Kôjin KARATANI , Sfârşitul literaturii moderne (III) - Traducere din limba franceză de Laura ŞERBAN / 94 note de lectură - Gherasim RUSU TOGAN, Romeo Pivniceru şi memoriile sale / 103; Victor STEROM, Tamara Andrucovici - Conjuncturi şi digresiuni filosofice şi de viaţă / 106; Victor STEROM, Vasile Andru - Necunoscutele lumi potenţiale /107; Mihai ANTONESCU, Evadarea din forme (Pasionaria Stoicescu) / 108; Marina NICOLAEV, Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu - „Burschi, o monografie” / 109; Ioan LILĂ, Despre poezia lui Baki YMERI / 111 istorie locală - Florin COSMINEANU, Şcoala superioară ţărănească de la Poiana Câmpina (1935-1942) / 112 pagini regăsite - Schiţă monografică a Comunei Lunca Mare, Judeţul Prahova (1931) / 114 poezie - Florin FRĂŢILĂ / 117; Cornel SÂNTIOAN CUBLEŞAN, Copacul de aer / 118; Sorin VÂNĂTORU / 120; Dan FĂRCUŢĂ / 121; Ioan TODERIŢĂ / 122; Ana HÂNCU / 123; Cristina ONOFRE / 124; Horia MOCANU / 125; Ştefan CIOBANU / 126; Petru SOLONARU / 127; Vali NIŢU / 128 arte vizuale - Cornel SÂNTIOAN CUBLEŞAN, Cu toate simţurile le pândă (Eugen Petri) / 129; Serghie BUCUR, Dan Alexiu / 131; Marina NICOLAEV, Militza Sion - Henrieta Delavrancea Gibory, arhitectură 1930-1940 / 133; Lidia Nicolae: „Mi-a plăcut să mă înconjur de frumos” (Interviu realizat de Carmen NEGREU) / 137 luna amară - Christian CRĂCIUN, Trimestrul III / 140 cronica actualităţii - Theodor MARINESCU: O excelentă serată literar-artistică. Talent, Artă, Dăruire. Întâlnire Christian Crăciun şi Serghie Bucur / 142; Concurs de interpretare şi creaţie poetică pentru elevi / 145; Şevalet liric cu Cornel Sântioan Cubleşan / 146; 2 iulie 2011. Sărbătoarea celor două Iulii / 146; Câmpina literar-artistică şi istorică / 147

editorial

Florin DOCHIA Cartea de azi: avatarele formei Am mai scris şi s-a mai scris din belşug despre criza lecturii şi/sau criza cărţii, confundându-se, combinându-se, augmentându-se diferite pericole care ne pasc la acest început de mileniu. Avem o serie de informaţii pe care, chiar de nu le uităm, le trecem sub tăcere adesea, convenabil, ca să ne iasă discursul suficient de manipulator, să creăm spaimele din care nici măcar nu ştim ce va ieşi, dar ceva-ceva se va isca, cel puţin un gând, o îndoială, o trezire… Am făcut enumerarea rememorativă de mai jos pentru publicaţia „Biblioteca de Câmpina”şi merită să o reiau aici.

Cartea legată - Codex - se impune în jurul anului 400 p.C., cu „file” din scoarţă de copac sau lemn acoperit cu ceară ori pachete de coli de papirus sau pergament, legate printr-un fel de balamale, înlocuind treptat rola de papirus (care, la rândul său, luase locul plăcuţelor de argilă şi a fost folosit până în sec. XI p.C.) şi pergamentul (apărut în sec. II a.C., fabricat din piele de oaie sau de capră, la Pergam, a rezistat până în Evul Mediu). Primul text multiplicat pe astfel de file legate a fost, desigur, Biblia, chiar prin sec. II p.C. Torah, textul sfânt al evreilor, se prezintă şi azi sub formă de rolă. Secretul fabricării hârtiei este devoalat la 741, după torturarea unor negustori chinezi de guvernul musulman din Samarkand, dar va ajunge la producţie europeană abia prin sec XII-XIII (prima fabrică de hârtie din Franţa: 1348). Cartea tipărită pe hârtie e veche de abia vreo cinci sute de ani (dacă includem aici perioada incunabulelor, adică a tipăriturilor fasciculare, nelegate şi fără copertă; tiparul apărea pe la 1445, datorită lui Johannes Gensfleisch, cunoscut şi sub numele de Gutenberg). Chiar şi până în secolul al XIX-lea, librăriile vindeau fascicole tipărite (destul de scumpe) care erau legate şi copertate (mai ales

Revista nouă, 3/2011

în mănăstiri) după dorinţa clientului, conţinutul fiind de la început cu precădere religios, mai apoi având succes, la elitele care aveau ştiinţă de carte, reţetarele marilor bucătari. Primii autori de literatură beneficiari ai cărţii tipărite şi legate aveau să fie Petrarca şi Boccaccio! Abia de vreo două sute de ani putem vorbi cu adevărat de obiectul carte libro unitario sau libro miscellaneo -, aşa cum o ştim azi, eventual cu un text omogen, un singur autor şi cu difuzare de masă.

Acum 40 de ani, se transmitea primul electronic mail (e-mail). Acum 18 ani apărea primul ziar online, creat de studenţii de la MIT (Massachusetts Institute of Technology, USA), numit The Tech. Acum 10 ani, în luna ianuarie, s-a lansat Wikipedia, site enciclopedic cu aproximativ un milion de accesări pe zi. În februarie 2003, apare site-ul facebook; în aprilie 2003, Apple lansează iTunes; 2005: apare pe piaţă Youtube; martie 2006: se lansează twitter.

Să reamintim că, în 1971 Michael S. Hart a lansat Proiectul Gutenberg, prima bibliotecă digitală, un efort voluntar de a digitaliza şi arhiva lucrări culturale, pentru a încuraja crearea şi distribuirea de cărţi electronice (e-books) având la bază texte tipărite din domeniul public. Se va ajunge la o mie de titluri până în 1996, azi sunt 36.000, peste 100.000 împreună cu parteneri sau afiliaţi, ţinta fiind un milion.

Explozia tehnologică digitală a transformat iremediabil lumea tipăriturilor, obiceiurile cititorului. Accesul tot mai facil, rapid la texte prin intermediul internetului pare a împinge în derizoriu lectura „leneşă”, în fotoliu sau pe canapea. Chiar şi avântul audio-book-ului, azi, mai ales pentru uzul preşcolar, a adus iniţial prejudicii previzibile cărţii pe hârtie.

Primele schimbări, vizibile de departe, afectează mass-media scrisă. Mai întâi, democratizarea informaţiei – nimeni nu mai are avantajul exclusivităţii, oricine poate transmite ceea ce ştie/află instantaneu, prin mijloacele de comunicare electronice: blog, grupuri sociale (facebook, netlog, twitter etc.); poate comenta, pune în dezbatere, emite opinii instantaneu.

Apoi, presa scrisă trece, treptat, pe suportul virtual – la început cu variantă electronică, actualizată permanent, cu acces prin abonament chiar şi pe telefonul mobil, iar, de la un moment

1

dat, exclusiv în mediul virtual. Beneficiile sunt enorme, pentru aceia care vor să CITEASCĂ, să fie informaţi, nemaifiind nevoie să aştepte sosirea prin poştă a publicaţiei preferate, uneori de peste mări şi ţări, publicaţie pe care s-o arunce a doua zi la gunoi.

Acelaşi lucru se întâmplă cu cărţile. Editurile serioase, chiar şi în România, pun la dispoziţie, contra cost, variante electronice al cărţilor editate de ele pe hârtie sau, gratuit, biblioteci online.

Este firesc să prevedem că, nu peste multă vreme – să spun decenii? -, rafturile cu cărţi din bibliotecile publice vor deveni obiecte de muzeu, accesibile unor consumatori de nişă, iremediabil nostalgici. Ceea ce nu va împiedica deloc cititorul împătimit (circa 15% din populaţia alfabetizată, după o judecată optimistă) să fie îndrăgostit de forma ei, de mirosul cernelii de tipar, de senzaţia rară a atingerii filei de hârtie. Adică de receptarea cu mai multe simţuri.

Acceselor panicarzilor, care deplâng scăderea interesului pentru lectura cărţilor pe hârtie*, de parcă toţi ştiutorii de carte ar trebui să fie şi cititori împătimiţi - avem prea mulţi filosofi, spunea cineva, mai avem nevoie şi de tinichigii, şi de ospătari! – li se poate răspunde printr-o întrebare: ce înţelegeţi, în acest al doilea deceniu al secolului XXI, prin lectură? Dacă citesc un roman accesând cu ajutorul computerului un dvd cu e-books sau site-urile dedicate issuu.com ori scribd.com, se numeşte lectură? Dacă folosesc pentru citit e-book o tabletă iPad, care nu mă ţine legat la un birou, ci este utilizabilă în tramvai, în tren, în autobuz, în avion, în pat, pe plajă sau la cabana Trei Brazi, se numeşte lectură? Este obligatorie lectura textului imprimat cu cerneală tipografică pe un suport solid – lemn, papirus, piele, hârtie -, în varianta electronică nu mai este lectură?

Desigur, ca individ originar din cea de-a doua jumătate a secolului XX, sunt şi eu dintre aceia care ar putea ceda mai degrabă mirajului textului tipărit pe hârtie, rob al cerinţei argheziene „să pipăi şi să urlu: este!”, evitând mirosul de material plastic, răceala ecranului transparent sub care rulează rânduri-rânduri de text virtual. M-aş putea văieta şi de efemeritatea unei astfel de depozitări a textelor (şi sunetelor sau

2

imaginilor…), suportul material degradându-se extrem de rapid fizic şi moral. Gadget-urile de acest gen devin vechi după 2 ani! Ca experienţă personală, am două benzi de magnetofon înregistrate la Festivalurile de Poezie „Nichita Stănescu” în 1986-1987: azi nu mai am la ce le asculta! La fel, realizaţi care este diferenţa între un televizor-dulap din 1950 şi un televizor-tablou din 2011? Nepoţii mei se miră că, atunci când eram de vârsta lor, nu aveam telefon mobil şi mp3-player…

Lacrimi inutile s-ar depune, aşadar, pe cenotaful unui trecut ireversibil. Pentru că nu de mormântul cărţii e vorba, ci de tipul de acces la informaţie, de schimbarea formei, nu a fondului, a conţinutului. Cartea ca obiect material cu acces nemediat – de la [rola de] papirus şi pergament la Codex şi la teancul de file legate – va fi în continuare cel mai sigur depozit de informaţie. Căci mediul digital are un defect: este, deocamdată, mediat şi dependent de folosirea unui combustibil realizat artificial, de electricitate. Aşa cum se întâmplă cel mai adesea, conform teoriei limbajului, în orice mesaj, informaţia are cea mai mare dependenţă de mediul prin care se transmite şi abia apoi de redundanţă. Un mediu fragil sau nesigur, cum se arată a fi deocamdată cel din lumea virtuală, poate falsifica până la pierdere orice.

Dar să nu devin şi eu panicard, mii de oameni inteligenţi lucrează să rezolve problemele de fiabilitate ale aparaturii necesare, care devine tot mai compactă, mai accesibilă oricui. Cartea nu va dispărea, lectura va înregistra aceleaşi suişuri-coborâşuri de totdeauna, se vor schimba unele obiceiuri şi atât. Lumea se schimbă, merge înainte şi cine stă pe loc rămâne în urmă. Sau aşa pare... ________ * ultimul, într-o mare serie didactică, prietenul nostru C. Trandafir, în revista Spaţii culturale, nr.

18/2011: „Cititul exclusiv pe Internet seamănă a poveste de inşi cu slabă ştiinţă de carte. E o imposibilitate clară, fizică în primul rând, ochii omului nu sunt programaţi pentru a parcurge cărţi în format electronic.” Cuvinte ce-mi amintesc de cei care susţineau cândva că pământul e plat (de-ar fi rotund am cădea de pe el!) şi soarele se-nvârteşte-n jurul lui – sper să nu ardă pe nimeni pe rug… Nota bene: textul din care am citat a fost scris la computer, transmis redacţiei prin e-mail şi tipărit la o tipografie digitală… Este disponibil şi pe internet…

Revista nouă, 3/2011

la centenar

Viorel CERNICA Notă despre „originea” gândirii lui Emil Cioran Se discută astăzi mult despre câteva caracteristici ale gândirii lui Cioran: nihilismul, pesimismul, scepticismul, mizându-se, cum e şi firesc până la un moment dat, pe legăturile dintre „gândirea” cioraniană şi istoria filosofiei.

Este firesc, spuneam, fiindcă cele trei caracteristici sunt, de fapt, modele de filosofare, elaborate, practicate, puse în discuţie pentru a fi judecate etc. în orizont filosofic, iar Cioran este socotit, în ciuda opoziţiei sale, exprimate, e drept, formal, mai degrabă filosof decât „scriitor” sau „gânditor”. Mai mult, fiindcă cele trei modele nu sunt lipsite de un suport, de gândirea cuiva anume, se vorbeşte despre fel de fel de înrâuriri pe care Cioran le-ar fi suferit dinspre anumiţi filosofi moderni: Nietzsche, Schopenhauer, îndeosebi. Astfel de judecăţi pot fi uşor găsite în studii critice, eseuri, comentarii, prefeţe, analize, interpretări etc., care au ca obiect, se-nţelege, gândirea lui Cioran, în unitatea sa ori pe fragmente ale sale. Atitudinea aceasta este semnificativă în primul rând istorico-filosofic: astfel, Cioran îşi capătă un loc (locul, mai bine zis) în filosofia contemporană. Dar ea este semnificativă şi într-un sens mai larg, cultural: Cioran este evaluat şi cu criterii care nu sunt propriu-zis filosofice, ci literare, culturologice, istoriologice, ideologice etc., fireşti dacă luăm în seamă însăşi încadrarea culturală a modelelor de filosofie tocmai amintite şi „viaţa culturală” a autorului. Despre îndreptăţirea acestei atitudini, prin care opera cioraniană este raportată fără rest la unele modele ale gândirii universale, vreau să vorbesc mai departe, preţ de o „notă”, pornind de la faptul de necontestat că Emil Cioran s-a format în mediul cultural şi filosofic românesc, pe care l-a locuit ca atare, făcându-l să fie al său. Din această perspectivă, s-ar putea susţine mai mult: opera cioraniană

Revista nouă, 3/2011

este rezultatul unei pre-formări culturalfilosofice a autorului în condiţiile culturii româneşti interbelice.

Mulţi comentatori străini procedează în această manieră de interpretare, potrivit căreia o idee, un gând, un enunţ, o reconstrucţie filosofică, în genere, sunt raportate la modele deja elaborate în istoria filosofiei. „Fragmentele” lui Cioran sunt tratate la fel. Se-ntâmplă însă că, în ultima vreme, chiar unii comentatori participanţi la cultura română procedează astfel, în cazul Cioran, uitând, parcă, cel puţin evidenţa legată de întâietatea cronologică a operei româneşti a acestuia faţă de cea franceză. Pe de altă parte, oarecum neaşteptat, unii interpreţi străini încearcă să scoată la iveală „rădăcinile” lui Cioran, devenind interesaţi de mediul cultural românesc interbelic. Să fie aceasta reacţia exegetului care trebuie să cuprindă tot ce este semnificativ în privinţa unei opere şi a autorului său? Dar exegeze de mare întindere nu s-au prea scris, până acum, despre opera în cauză. Ceea ce înseamnă că trebuie căutată altundeva motivaţia acestei atitudini. Poate că în fragmentele sale atât de bine şlefuite stilistic, Cioran dă seamă, continuu, de „originea” gândirii sale – şi este, cred, firesc să se întâmple astfel, la un „gânditor” veritabil – care nu poate fi dezlegată de condiţiile în care autorul s-a format şi a scris primele sale cărţi, articole etc.

Trebuie, aşadar, pentru a ne lămuri în privinţa unor sensuri ale gândirii cioraniene să ne întoarcem privirea către începuturile operei sale şi către condiţionările posibile ale acesteia, legate, firesc, de mediul culturalfilosofic al României interbelice. În această întoarcere a privirii, nu începuturile în sens istoric capătă preeminenţă – deşi acestea devin ele însele vizibile – ci mai degrabă „originea” gândirii cioraniene, răspunzătoare, pe cât se pare, pentru tot ceea ce Emil Cioran a scris, în perioada românească şi în cea franceză.

Am în vedere, în ultimă instanţă, un singur fapt, pentru „nota” de faţă, care pare să aibă un înţeles major în chestiunea deschisă deja; este vorba despre relaţia lui Emil Cioran cu Nae Ionescu, profesorul său de la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde cel dintâi a studit, iar cel de-al doilea i-a fost profesor.

3

După cum ştim, Cioran este cel mai detaşat elev al lui Nae Ionescu în privinţa conştiinţei influenţei profesorului asupra gândirii elevilor săi, dacă ţinem cont de referirile sale sporadice la perioada „românească” şi la profesorii care au avut o anumită influenţă asupra gândurilor sale. Pe de altă parte, Cioran rosteşte cel dintâi, dintre elevii lui Nae Ionescu, un cuvânt al despărţirii de acesta, semn că relaţia în cauză a ajuns copleşitoare pentru elev. Şi-a lămurit, aşadar, relaţia cu profesorul, nemaipunând în discuţie problema influenţelor; şi a făcut-o, cum spuneam, destul de devreme, raportat la momentul în care Vulcănescu, Noica, Eliade ş. a. s-au „despărţit” ei înşişi de Profesor.

Lămurirea la care fac referire se află într-un text al lui Cioran publicat în revista „Vremea”, în 1937.1 Ea poate deveni, odată scoasă la iveală, o condiţie pentru a ne lămuri noi înşine în legătură cu fel de fel de probleme despre originea gândirii cioraniene, raportarea sa la modelele de filosofare amintite mai sus, despre stilul scriiturii cioraniene etc.

Iată ce se află în locul precizat: Nae Ionescu, deşi trăieşte continuu drama existenţei individuale căreia i s-a revelat neputinţa cunoaşterii adevărate, a găsit în această lume ceva în care, totuşi, să creadă. După Cioran, nimic nu se află aici, în lume, în care să poţi crede veritabil, altfel spus, cu toată încrederea. În ciuda acestei evidenţe despre drama existenţei individuale, pe care Profesorul o ilustrează prin ceea ce face şi chiar prin ceea ce spune (la cursuri sau în articole de ziar), el, Profesorul, a găsit, totuşi, ceva, de care se poate prinde însăşi luciditatea celui damnat (care este şi propria sa luciditate): l-a găsit pe Dumnazeu.

Cumva, pe de o parte, conştiinţa damnatului trebuie să caute, să găsească şi să adopte unele „formule” de rezistenţă, prin care să fie potolită însăşi luciditatea proprie păstrătorului acestei evidenţe unice. Pe de altă parte, însă, unei asemenea lucidităţi i se poate răspunde şi altfel: prin acceptarea unei instanţe care este în stare, prin măreţia (maiestatea) sa, să facă posibil orice, aşadar chiar şi drama lucidităţii.

Nae Ionescu l-a găsit pe Dumnezeu, dă de înţeles Cioran; şi aceasta l-a făcut să-şi suporte existenţa şi chiar să râvnească la o „inserţie în imediat” (a făcut politică, de exemplu). Dar Cioran nu a găsit nimic de anvergura lui

4

Dumnezeu şi, cum mărturiseşte la un moment dat, nu l-a găsit nici pe Dumnezeu ca atare; astfel încât, regula sa de viaţă – pentru ca aceasta să fie suportată, în ciuda „neajunsului de a se fi născut” – trebuie să corespundă rezistenţei pure în faţa neantului existenţei individuale, nonsensului ei; nimic nu se poate ivi în orizontul acestei lumi, dincolo de actele înseşi ale unei existenţe care se mişcă după legile propriei damnări. Speranţă? Detaşare?

Mântuire? Toate sunt la fel de străine unei conştiinţe lovite în plin de luciditate, care îl scoate din scenă în primul rând pe Dumnezeu cel milostiv; se poate ivi pentru ea, dar sub fel de fel de văluri, doar Demiurgul cel rău: a dovedit-o Cioran însuşi. Existenţa acestuia nu este nihilistă, cum una dintre însuşirile gândirii sale nu poate fi, fără condiţii, nihilismul în sens filosofic. De fapt, existenţa lui Cioran nu este prin sine, ci doar prin această rezistenţă pură, pe care, de-a lungul timpului, gânditorul (Cioran), luând faţa omului (Emil Cioran), a localizat-o (mai bine spus, a ostracizat-o), împăcat cu sine, în scrierile sale, în înseşi fragmentele rotunde, pline de înţelesuri pentru complicii gânditorului întru luciditatea damnării, pline de sensuri stranii pentru cei în conştiinţa cărora luciditatea nu are nici o şansă în faţa entuziasmului privind bucuriile acestei lumi. Între viaţă şi Dumnezeu se deschide, totuşi, intervalul acestei practici a rezistenţei pure.

Iar Cioran pare a fi întotdeauna la o anumită distanţă faţă de sine însuşi; dar este vorba despre distanţa pe care această rezistenţă pură, adoptată de el ca evidenţă de viaţă, o impune.

De aceea Cioran se spune pe sine, se scrie pe sine, se interpretează pe sine; şi numai pe sine: fapt constatat, ca fiind incontestabil, de toţi cei care îi citesc fragmentele. Ceea ce am putea numi „facticitatea” vieţii lui Cioran este disimulată continuu în spusa fragmentului său; ea nu este înfăţişată niciodată ca atare, iar dacă dă să se ivească, Cioran însuşi o întoarce înapoi, de unde a pornit, cu toată puterea sa ... expresivă. De aici şi sentimentul unora, care s-au apropiat destul de mult de rosturile rezistenţei pure, care se ceartă continuu cu Dumnezeu, fără a-i oferi un loc al său, că Cioran este un ipocrit; sau că este un simplu „stilist”, scriitor interesat de felul în care spune câte ceva. Desigur, facticitatea vieţii

Revista nouă, 3/2011

sale reprezintă înseşi actele prin care viaţa sa se întreţine şi se împrospătează pe sine ca viaţă. Dar ea nu este arătată niciodată ca atare, nici chiar atunci când Cioran face confesiuni.

Ceea ce înseamnă ori că el nu este sincer – aşa cum cred unii – ori că faptele sale de viaţă (de vieţuitoare!; vieţuire, totuşi, omenească!) sunt cu mult mai neînsemnate faţă de ceea ce Cioran a scris despre ele. În ultimul caz, lucrurile merg ca şi cum viaţa proprie celui care citeşte fragmentele cioraniene se îmbogăţeşte cu câteva sensuri pe care cel în cauză nu le-a avut până atunci în proprietatea sa, tocmai acestea revelându-i, cu sensul lor cu tot, alte fapte ale propriei sale vieţi.

De altfel, la Cioran tocmai sensul de viaţă este ceea ce contează. Cineva ar putea spune că în cazul oricărui ins lucrurile stau la fel. E adevărat! Numai că Cioran construieşte continuu dovezi ale acestui mod de a fi şi ni le oferă, pentru a putea noi înşine, apoi, să le punem pe seama propriei noastre vieţi. Din acest unghi, fragmentele sale lucrează precum opera de artă, potrivit interpretării heideggeriene: aşezată într-un anumit mediu, ea reordonează totul, provocând dezvăluirea rostului celorlalte „lucruri” din mediul acela şi transformând mediul însuşi într-o lume; bineînţeles, pentru cineva dispus să priceapă această „revelaţie” şi devenit, el însuşi, locuitor al acelei lumi deschise, cumva, chiar pentru el. Nu vreau să spun că fragmentele lui Cioran sunt opere de artă; deşi nu cred că ar fi prea greu de motivat o asemenea înţelegere a lor. Dar vreau să susţin că trecerea dincolo de facticitatea vieţii unui ins care îşi exersează rezistenţa pură în faţa dramei existenţei umane, în sensul că nu acceptă nici o instanţă care ar putea converti această drama într-o comedie (singura alternativă pe care ar fi văzut-o naturală Cioran), trecere aşezată în cuvântul potrivit, oferă oricând o deschidere suficientă celui care, lucid el însuşi, este în căutarea unei „lumi” pe care să o locuiască, ameliorându-şi drama. Nu ştiu dacă acesta este rostul existenţei întru conştiinţa lucidă; dar ştiu că acesta poate fi efectul trecerii în expresie a distanţei dintre tine şi tine, a distanţei goale – poate a neantului, singurul posibil, în fapt, într-un asemenea aranjament uman – chiar şi atunci când este potenţat, până în registrul

Revista nouă, 3/2011

rostirii rostuitoare, refuzul oricărei insăilări de „fiinţă” care să impună condiţiile unei împăcări a conştiinţei lucide cu propriul ei destin. Totuşi, Cioran rămâne lucid: ne oferă continuu dovezi ale lucidităţii sale intransigente faţă de pericolul oricărei forme de împăcare cu sine: de aceea, el este maestrul rezistenţei pure; dar şi al cuvântului. Prima calitate este mai degrabă o „dispoziţie habituală”, ceva învăţat şi intrat în nucleul de existenţă al cuiva, o calitate pe care Cioran a deprins-o locuind în cultura românească interbelică şi datorită legăturilor sale, atâtea câte or fi fost, cu Nae Ionescu, pe care l-a înţeles, poate, mai bine decât oricare alt elev al acestuia. Cea de-a doua calitate ţine mai degrabă de „talent”. De altminteri, Cioran poate fi socotit, pe bune temeiuri, un poet.

Toate aceste efecte ale scriiturii cioraniene, precum şi originea „atitudinii Cioran”, anume rezistenţa pură în faţa dramei existenţei individuale, adică refuzul lui Dumnezeu – dar şi al „fiinţei” etc. – ţin de „experienţa” de viaţă şi de experimentele de formare ale lui Cioran din anii tinereţii sale „româneşti”. Fără a lua seamă la ceea ce acestea au de mărturisit, fragmentele cioraniene, bineînţeles nu doar cele din cărţile româneşti, ci şi acelea din cărţile franceze, devin mai degrabă adumbrite, ascunse, opace, fără băgarea de seamă a celui care se apropie de ele.

Nu vreau să spun că reconsiderarea scriiturii cioraniene din perspectiva propusă aici deschide toate zăvoarele înţelegerii acesteia. Rostul notei de faţă este de a-l îndemna pe cel uimit de gândul lui Cioran, atât de bine exprimat, să aibă în grija sa, în vederea unei înţelegeri de sine prin Cioran, „fragmentistul”, un fapt care l-a întemeiat pe acesta în însăşi calitatea sa de gânditor: este vorba despre exerciţiul rezistenţei pure, născut din reacţia faţă de formula naeionesciană a lucidităţii; despre conştiinţa care îl neagă pe Dumnezeu, chinuindu-se, paradoxal, tocmai cu sentimentul puterii acestuia de a fi. _______________ 1 Cf. Emil Cioran, Nae Ionescu şi drama lucidităţii, în vol. Singurătate şi destin, Humanitas, 1991; Ediţie îngrijită de Marin Diaconu.

5

ethica minima

Iulian MOREANU Bolnavul închipuit

Am citit undeva că Ion Băieşu şi Theodor Mazilu obişnuiau ca, din când în când, să se aşeze la câte-o masă în restaurantul de la Gara de Nord şi să accepte (ba chiar să solicite) compania unor fete de proastă reputaţie, ce-şi făceau veacul pe acolo, în căutarea grăbiţilor muşterii, dornici de amor rapid.

O făceau în scop exclusiv literar, spre a le observa-studia comportamentul, limbajul, prostia, fiţele etc. în vederea utilizării acestor amănunte pentru construirea unor viitoare personaje ale operelor lor. Le comandau ce le poftea inima, le încurajau să vorbească şi le lăsau să se exprime cât mai natural.

Odată, însă, la un moment dat, cică, exasperat şi sătul de ceea ce vedea şi asculta, Mazilu nu a mai suportat şi a izbucnit, dându-şi imediat seama se enormitatea pe care o spusese: „Domnule, să ridicăm puţin nivelul discuţiei!...”

Nu ştiu de ce, cu acest gând în minte m-am trezit povestindu-i lui F, în jurul unei ceşti de cafea, şi a câte unui păhărel cu puuuţină licoare scoţiană, o întâmplare trăită la câteva zile după Anul Nou (fără nici o legătură cu evenimentul ca atare).

Aşadar… Nu cu mult timp în urmă, o cunoştinţă mă rugase să o ajut într-o anumită problemă. Cum îmi era la îndemână, nu am ezitat să-i promit sprijinul, urmând să ne întâlnim pentru a stabili amănuntele. Au venit sărbătorile, Revelionul… nu mai dădea nici un semn. M-am gândit, cu o bucurie secretă, că se descurcase fără ajutorul meu şi în felul acesta scăpam de un lucru care, sincer vorbind, nici nu prea îmi făcea mare plăcere, şi mai îmi lua şi ceva timp, ce mai, o corvoadă în plus la câte aveam deja pe cap…

Iată însă că mă sună tocmai când eram sigur că scăpasem. Salut - salut!, La mulţi ani – La mulţi ani!... una, alta, vorbele pregătitoare pentru atacarea subiectului

6

propriu-zis şi pe care deja începusem a-l amuşina, întocmai unui copoi. Că ce mai fac… cum mă simt… cum am petrecut?... N-am ce face şi, ca întotdeauna, sunt sincer: Acasă, cu nevastă-mea… „Păi, eu te-am invitat la noi… zice F”. „Ei, lasă asta…” Continui: de simţit, hm, nu m-am simţit prea bine, nici acum, de altfel, pentru că am făcut roşu în gât. De când mă ştiu, dacă beau ceva rece, cât de puţin, şi indiferent de anotimp, mai ales iarna, desigur, ăla sunt, m-am aranjat.

Atât mi-a fost. Uitând de ce mă sunase, cunoştinţa (o doamnă, de altfel) a început: că ce-am luat? Îi zic. N-am făcut bine: de ce n-am luat ailaltă în loc de aia? Dar cu antibioticul cutare am încercat? Îi zic că nu (foarte rău!), dar lasă, n-a fost şi nu e prea grav, mi-a trecut, ştiu cum să mă tratez, am învăţat în atâţia ani, dar ea, nimic, nici nu mă auzea. Ştii (ştiu!) că amigdalita netratată dă complicaţii la inimă? Ştiu, dar la mine mi-a lăsat inima în pace şi a ales oasele, d-aia am, probabil, şi spondiloză…

Da, şi oasele (m-a auzit, de data asta), dar nu e târziu nici cu inima… Nu spuneai că ai probleme cu tensiunea? Aia e ereditară, zic, şi părinţii mei au avut, Dumnezeu să-i ierte!...

Tensiunea nu prea are legătură, nu e propriu-zis o boală de inimă… Asta s-o crezi tu!

Mă las, ca un fraier, prins în discuţie, de fapt nu prea aveam ce face, nu puteam să-i închid telefonul în nas. Ei, continuă, dacă eşti refractar la medicamentele moderne (nu spusesem aşa ceva, decât că am tot supt la pastile cu albastru de metil, cu mai ştiu eu ce…), de ce nu încerci cu… şi începe cu nişte leacuri băbeşti. Lăsaţi, doamnă, că nu e mare brânză, gata, mi-a trecut! Hai, nu mă lua aşa, ştiu că eşti fricos, d-aia îţi şi recomand… Uite, zice, când eram mică, puneam câteva picături de Carmol pe o bucăţică de zahăr tos şi o sugeam… Nu e cazul, nu mai e cazul, zic, am avut o mică jenă, gata, mi-a trecut! Cunosc şi eu băbisme d-astea… Am făcut şi gargară cu apă cu sare, ba aş fi făcut şi cu gaz dublu rafinat, ca pe vremuri, dar nu ştiu unde să mai găsesc…

M-am complicat şi mai mult. Plecând de la efectele curative ale acestui subprodus, stimata doamnă a ajuns să facă politică.

Ajunge foarte repede la „hoţii ăştia” care au vândut tot, absolut tot, şi uite, că nici gaz nu mai e de găsit… Şi dă-i, şi dă-i, a trecut la tăierea pădurilor, Combinatul de la Galaţi, ALRO Slatina, Petromidia, Poşta, nu cred că

Revista nouă, 3/2011

i-a scăpat industrie neprivatizată fraudulos sau domeniu controversat neatins, ce-mi mai aduc aminte e că s-a oprit la Roşia Montană.

Ce aveau toate astea cu subiectul – amigdalită, pe care totuşi nu eu îl adusesem în discuţie, şi nici nu-l dezvoltasem, habar n-am. În tot acest timp, F mă privea interesat, mai sorbea pe rând înghiţituri mici, homeopate din cafea şi din licoarea de culoarea mierii şi-şi făcea de lucru cu o ţigară pe care o tot scotea din pachet, o mirosea de ai fi zis că vrea să-i dezlipească foiţa, apoi o aşeza la loc în pachetul cartonat. „Ce tot freci ţigara aia”? îl întreb. „Vreau să mă las de fumat.” „Şi de ce nu te laşi? Aruncă pachetul…” F zice ceva de o dezobişnuire treptată, dar pare interesat de continuarea „aventurii” cu cunoştinţa. „Bun, şi cum s-a terminat?”

Treaba e că tot acest calvar, care a plecat de la un răspuns banal la o întrebare de rutină, nu s-a sfârşit imediat. După ce a terminat cu politica, doamna m-a întrebat de ce nu le operez… Amigdalele, adică. Ce să faaac? Am auzit, zice ea, că e de preferat să le scoţi, decât să le laşi să se tot inflameze.

Stimată doamnă, îi răspund, am şi eu o vârstă… chestia asta merge mai mult la copii, care au o viaţă întreagă înainte… Ba, mai mult, eu am auzit exact invers, aşadar, că e bine să le laşi acolo unde le-a aşezat Dumnezeu, care a ştiut de ce ni le-a dat.

Prostii! mi-o retează doamna, asta e scuza invocată mereu, numai ca să evităm chirurgul. CHIRURGUL! După ce că am o teamă viscerală de chirurgi (faţă de care, în paranteză fie spus, am un respect deosebit, atâta timp cât nu e vorba de probarea talentului şi profesionalismului lor pe propria-mi persoană), mai posed şi o imaginaţie („scriitor, de!...” intervine F) care se pune în mişcare imediat, şi mă face să mă cutremur la simpla auzire a acestui cuvânt. Mă şi vedeam cu un cearşaf plin de sânge prins la gât, şi efectiv am început să vizualizez, în trăsături pe care le-aş fi putut descrie cu precizie, un tip fioros cotrobăindu-mi cu tot felul de ustensile prin gât ca un mecanic printr-un motor necunoscut.

Da, da, îi dădea înainte doamna, şi tot repeta cuvântul ăsta, chirurgul - evităm chirurgul, chirurgul ştie cel mai bine, trebuie să avem încredere în chirurg, ştie ea un

Revista nouă, 3/2011

chirurg foarte bun, nu-ţi ia nici mult (!), chirurgii n-au voie să greşească, chirurgii de azi, chirurgii de ieri, chirurg la dreapta, la stânga, sus, jos… Mă zăpăcisem, şi chiar m-am trezit parafrazând în minte cunoscuta poezie a tinereţii noastre: Chirurgul e-n toate, e-n cele ce sunt, şi cele ce mâine… Doamnă, vă rog să nu mai insistaţi, v-am spus, a fost mai mult aşa, o jenă, gata, a trecut, naibii, nu mă mai doare, m-am alintat şi eu, dă-le dracului de amigdale!...

Exact ca în schiţele alea umoristice, doamna mea nu s-a lăsat – uitase precis ceea ce dorea de fapt să mă roage. Îţi dai seama că nu mai aveam absolut nici un chef să fac o faptă bună, şi deja căutam în minte o scuză ca s-o pot refuza în cazul că va ajunge şi la subiect. F îşi dă seama, şi-şi mai toarnă un deget din sticla paralelipipedică de pe a cărui etichetă, tipul ăla cu frac roşu, melon şi baston în mână pare a ne face cu ochiul, îndemnându-ne să nu mai băgăm în seamă toate fleacurile, viaţa e scurtă şi frumoasă, totul e OK! „Îţi mai pun şi ţie?” „Păi, eu ce am, draci pe mine?”

F zâmbeşte, „şi?”

Cum ţi-am zis, nu s-a lăsat, dă-i cu picături cu propolis, terci cât de fierbinte suport, dacă se poate cu un pic de lapte, nu ştiu ce dat pe răzătoare, dar tooot chiruuurguuul!... F râde cu o poftă nebună, „bă, scuză-mă că râd, dar… şi tu ai fi făcut la fel în locul meu”. Aşa e, n-am cum să mă supăr. „Mai că-mi vine, pe chestia asta, să aprind o ţigară şi să amân iar lăsatul…” „Ia nu mai aprinde nici o ţigară…” „Bine, şi până la urmă, totuşi?”

Până la urmă, am pus mobilul în pat, şi am lăsat-o pe doamna să vorbească singură, cu faţa la cuvertură – nu a fost prea elegant, dar a fost un gest de preferat unor vorbe nepotrivite pe care nu cred că mi le-aş mai fi putut reprima multă vreme, nervii fiindu-mi deja întinşi la maximum. Oricum, de atunci, doamna n-a mai sunat. „Atunci e bine, zice F, dacă s-o fi supărat, şti tu cum s-o întorci… Ai pierdut semnalul, ai leşinat subit… mă rog, găseşti ceva, că eşti băiat deştept… Hai, sănătate!”

Ciocnim paharele, răspund la zâmbetul lui F, şi mă întreb de ce episodul cu doamna specialistă în diverse tratamente mi-a fost activat de gândul la întâmplarea ai cărei protagonişti se zice că au fost cei doi scriitori…

7

eseu

Ana Maria CONSTANTIN Poezia optzecistă.

Manifestări şi particularităţi Poezia optzecistă s-a născut şi s-a consolidat în atmosfera „Cenaclului de Luni”, atmosferă pe care Ion Bogdan Lefter o prezintă prin „trei cuvinte: profesionalism, competitivitate, prietenie. Din ele derivă altele: exigenţă, spirit critic, ambiţie, idealuri înalte, camaraderie, stimulare reciprocă – totul pe un fundal destins, deschis ironiei şi jocului. Nucleul principal al cenaclului, format din cei care au publicat mai apoi cărţi de poezie, a traversat o istorie agitată, marcată de elanul vârstei şi de tot felul de «evenimente» interne. Tinereţea dinamică şi entuziasmul gândurilor mari au fost – de la început şi până la sfârşit – numitorul comun al unei pasionate aventuri poetice”.1 „Cenaclul de Luni” al Facultăţii de Filologie din Bucureşti, condus de criticul Nicolae Manolescu, „a început în martie 1977, în imediata vecinătate a cutremurului, şi s-a încheiat - mai precis, a fost întrerupt, stopat în toamna anului 1983, când nu i s-a mai permis, de către conducerea politică a Centrului Universitar Bucureşti, să se reunească instituţional (la Casa de Cultură a studenţilor), să-şi reia organizat activitatea după întreruperea din timpul vacanţei de vară”2. Ca şi alte instituţii, nici acest cerc literar nu a fost ocolit de permisivitatea controlată a securităţii, însă „întâmplarea sau necesitatea, acumulările istorice «de etapă» au făcut ca «lunedismul» să nu fie decât un simptom, o expresie particulară a unui fenomen generaţional vast, general – generaţia ’80 – ea însăşi, la rândul ei, un metasimptom literar al unei nevoi sociale, al nevoii de expresie liberă, fără temă politică impusă, fără politicul ca temă obligatorie impusă societăţii, vieţii”3. Cercul literar al lui Manolescu a avut o pondere ridicată în afirmarea şi dezvoltarea noului model poetic. Într-un

8

interviu acordat revistei „Argeş”, Nichita Danilov mărturisea: „Rolul Cenaclului de Luni a fost foarte important pentru impunerea generaţiei noastre. Atunci porţile literaturii s-au deschis nu numai pentru capitală, ci şi pentru provincie”4.

O trăsătură fundamentală a optzecismului subliniată de Andrei Bodiu este solidaritatea care „s-a născut nu numai dintr-o estetică cu elemente comune, dar în primul rând ca solidaritate sufletească şi intelectuală. (...) Tot din solidaritate intelectuală, dar şi din dorinţa de a promova noua literatură s-au născut câteva antologii exemplare pentru spiritul optzecist”5. Este vorba despre cele două florilegii prin care poezia generaţiei ’80 îşi stabilea modelul şi îşi pregătea teritoriul în literatura română. Cele două antologii emblematice în discuţie sunt, în ordinea apariţiei lor, Aer cu diamante şi Cinci.

Aer cu diamante, culegere apărută în 1982, la Editura Litera, însumează versuri semnate de patru membri ai „Cenaclului de Luni” – Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan. Antologia împrumută titlul unei poezii a lui Florin Iaru din volumul de debut Cântece de trecut strada, apărut la Editura Albatros în anul 1981. Într-un articol din „România literară”, Alex. Ştefănescu prezintă primul volum colectiv al lunediştilor „somptuos şi teribilist, în tradiţia bibliofiliei avangardiste. Desenele mozaicate sau de o desuetudine parodică ale lui Tudor Jebeleanu, fotografia de pe ultima copertă reprezentându-i pe cei patru muşchetari ai poeziei căţăraţi pe o veche locomotivă cu aburi, prefaţa - Bilete de papagal - scrisă de Nicolae Manolescu, mentorul cenaclului, care îi caracterizează cu artă de portretist pe tinerii autori, faptul însuşi că filele volumului nu sunt tăiate, lăsându-i astfel cititorului plăcerea de a le deschide ca pe nişte scrisori - totul contribuie la reuşita spectacolului. În plus, din volum iradiază, nu se ştie cum, un cult al prieteniei, o convingere că literatura contează mai mult decât orice pe lume, o încredere surâzătoare în viitor, care echivalează cu o adiere de aer primăvăratic în atmosfera îngheţată a epocii”6. Trei ani mai târziu, în aceeaşi revistă, Liviu Papadima îşi opreşte şi el atenţia aspura acestei antologii care „îi înfăţişează pe coperta a patra pe autori

Revista nouă, 3/2011

(...) în blue jeans, cămăşi cadrilate sau t-shirt-uri, căţăraţi pe o locomotivă cu aburi. Titlul antologiei aminteşte de o melodie din Beatles, Lucy in the sky with diamonds, după cum şi ilustaţiile lui Tudor Jebeleanu evocă desenele care au însoţit muzica faimosului LP Yellow Submarine”7. Mircea Cărtărescu însuşi comentează importanţa volumului, menţionând că „cei din Aer cu diamante au dat, în acei ani, «linia» poetică a grupului. Chiar şi azi, cînd se vorbeşte de optzecism, cei mai mulţi au în vedere genul de poezie din acest volum”8.

A doua apariţie în grup, la sfârşitul aceluiaşi an (1982), este antologia intitulată Cinci în care semnează Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin şi Alexandru Muşina. După cum mărturiseşte acesta din urmă într-un interviu acordat revistei „Contrafort”, „cel de-al doilea care a avut iniţiativa unui volum colectiv la Litera (...), cel care a strâns oamenii la un loc a fost Ion Bogdan Lefter care, pe vremea aia, era prieten cu Mariana Marin, iar eu eram prieten cu Ion Bogdan Lefter. N-ar fi apărut volumul dacă nu era iniţiativa lui Bogdan, el a strâns manuscrisele, el a vorbit cu Tudor Jebeleanu să facem pozele, el a dus banii (...). Era totuşi destul de mult, 2000 de lei (la valoarea de atunci!) de căciulă. Editura Litera era o editură pentru veleitari, de fapt, pentru că-ţi plăteai apariţia (...). Din cauza asta textele nu erau citite de Consiliul Culturii, doar de redactorul care, normal, este prudent. (...) Asta explică cum au putut să apară cele două volume cu poezii care, altfel, în condiţii „normale”, n-ar fi fost publicate. Imediat după ce a apărut şi Cinci-ul care, spre surprinderea mea, a avut totuşi un succes mai mare decât Aer cu diamante, cei de la Iaşi, în frunte cu Antonesei, au mai vrut să scoată un volum colectiv. N-au mai reuşit pentru că imediat s-a introdus «lectura», la Consiliul Culturii, şi pentru Editura Litera.

Până atunci nu exista, deci noi am profitat de această mică fisură din sistem”9.

Trebuie să menţionăm că, alături de autorii acestor antologii, membrii ai „Cenaclului de Luni” au fost şi: Elena Ştefoi, Marta Petreu, Liviu Ioan Stoiciu, Adrian Alui Gheorghe, Simona Popescu, Nichita Danilov, Matei Vişniec, Magdalena Ghica (pseudonimul literar al Magdei Cârneci), Ion Mureşan, Liviu

Revista nouă, 3/2011

Antonesei, Călin Vlasie, Liviu Padina, Radu Călin Cristea. * Înainte de a urmări îndeaproape caracteristicile noului model de poezie, este necesar să amintim că „optzeciştii sînt scriitori cu un ascuţit spirit critic şi cu un puternic apetit teoretic (...). Spiritul critic al optzeciştilor se observă nu numai din exigenţele la care e supusă literatura de dinaintea lor, ci şi din exigenţele la care îşi supun propria literatură. Educat în cenacluri, spiritul critic a condus, pe de o parte la o accentuată profesionalizare a scriitorului iar, pe de altă parte, a născut excelenţi comentatori de literatură”10. De ce ne-am oprit asupra acestui detaliu? Nu este greu să ne dăm seama că acest amănunt este unul cheie în înţelegerea modelului impus de poezia optzecistă, fiind de asemenea un element care a influenţat constituirea noii paradigme.

Tinerii poeţi propun „imaginea poetului detaşat, care îşi calculează toate efectele, precum propriul său critic. Confesiunii pure el îi preferă înscenarea confesiunii, şi datorită desuetudinii în care cea dintâi se cam vede azi condamnată să cadă. Bine marcată, distanţarea o face acceptabilă, o «recuperează» şi confesiunea se poate produce. Noua generaţie simte de aceea nevoia să-şi afişeze profesiunea de poet, după ce predecesorii imediaţi îşi afişaseră în continuare starea de poet”11. Poeţii optzecişti îşi înţeleg rolul de scriitori şi conştientizează de asemenea actul creaţiei.

Poezia apare în ipostaza unei marionete ale cărei sfori se întind exact cât îi permite poetul, care îşi asumă rolul unui păpuşar. Nimic peiorativ în această comparaţie. Discutăm, de fapt, despre un poem controlat întru totul de autor, care „gândeşte cu câteva mutări înainte şi elaborează pe îndelete strategia urmărită.

Paradoxal, emoţia transmisă cititorului creşte, căci se evită ridicolul emotivităţii naive, revărsate fără măsură în versuri. Efectul lecturii e precalculat de poet, care nu oferă pur şi simplu o emoţie, ci construieşte un mecanism de cuvinte care s-o provoace când e declanşat. Un poet-critic permanent prezent în text, de unde coordonează totul cu sânge rece.

Ceea ce nu înseamnă nicidecum să excludem din actul creaţiei trăirea autentică, sentimentele, emoţia pură, «talentul»”12. Aşadar, supravegherea

9

minuţioasă a textului, care ar putea crea impresia de rigiditate, nu elimină autenticitatea afectelor autorului, ci, dimpotrivă, această verificare permanentă are tocmai scopul de a dirija (conştient) conţinutul textului în vederea producerii unui sentiment cât mai apropiat de trăirea reală a scriitorului. Cele două ipostaze ale poetului detaşat apar într-o relaţie de complementaritate: „«Poet» trebuie să fie autorul atunci când vede, aude, simte şi visează. Apoi, când articulează maşinăria poemului, el se preschimbă în critic. În prima fază trebuie să fie talentat, inspirat, în a doua e nevoie să fie precis, elocvent, bun tehnician, pentru a nu rata efectele primei faze”13. În acest sens, noua poezie se construieşte pe două planuri egale ce se suprapun: unul marcat de spontaneitate şi implicare, altul demonstrând premeditare şi detaşare.

Extinzând raportul celor două planuri la nivelul eului poetic, putem identifica dubla funcţionalitate concomitentă a acestuia, de regizor şi actor al poemului. Astfel, „noua poezie, ca şi proza, trăieşte sub semnul ingenuităţii pierdute, tipic postmoderne”14.

Noua paradigmă se fundamentează pe un evantai de trăsături şi procedee care derivă unele din altele sau se influenţează reciproc.

Realismul, considerat de la început o caracteristică centrală a poeziei optzeciste, întoarce atenţia scriitorului spre viaţa cotidiană, în realitatea imediată. Textele abundă în toponime, descriind locuri comune, banale precum staţiile de autobuz sau zone marginale ale oraşului. Este important să precizăm că periferia este spaţiul central al textului. Noua poezie presupune „afirmarea unei noi viziuni, pentru care detaliul, perceperea cu fidelitate a realului şi evenimentul concret eludează mimetismul de tip realist. Banalul, anodinul, derizoriul, discontinuul, fragmentarul sunt trecute prin filtrele hiperlucide ale unei conştiinţe ironice, parodice, situate permanent în afara tabloului, conştiente din start de identitatea butaforică a lumii, de inconsistenţa ei ontologică”16. „Reimplantarea în real, aderenţa la real”17, despre care vorbeşte Ion Bogdan Lefter, nu corespund principiului mimesisului, deoarece acum poezia „transformă realitatea în joc textual (...), îşi tematizează propria identitate formală, denudându-şi procedeele,

10

se adresează (...) rafinaţilor”1. Realismul poeziei nu se identifică perfect cu realitatea imediată, ci numai parţial, în aspecte particulare. În susţinerea acestei afirmaţii aducem ca argument şi punctul de vedere al Simonei Popescu: „Poezia realului nu înseamnă, cum ar putea crede cineva, transcriere aseptică, neimplicată a ceea ce se vede, înregistrare banală a faptelor banale, nu înseamnă nici transcriere «fidelă» sau «naturalistă» a cotidianului.

«Fidelitatea» îşi are şi ea subtilităţile şi strategiile ei (literare). Denotativul, în modestia lui asumată, poate fi profund (şi poate într-un mod mai rafinat) conotativ, eludând cu bună ştiinţă (sic) arsenalul de simboluri, trimiteri, sofisticare metaforică”18.

Realismul atrage o altă trăsătură esenţială a poeziei optzeciste, biografia, cele două aflându-se într-o strânsă legătură. Individualitatea este repusă în centrul textului, „eul biografic tinde acum să se «reîncarneze»”19 şi „autorul se întoarce în text”20. Astfel poate fi explicat conceptul de „nou antropocentism”21 pe care îl propune Alexandru Muşina. Atenţia se focalizează asupra fiinţei umane, asupra existenţei hic et nunc. Poezia recuperează experienţa zilnică, trările şi emoţiile în totalitatea manifestărilor lor, aspiraţiile şi grijile, totalitatea elementelor ce compun biografia umană. Potrivit lui Mircea Cărtărescu, „biografismul – în definitiv expresie a realismului pe care îl caută orice epocă – contribuie la construirea unei poezii noi. Şi, mai ales din punctul de vedere al poetului, biografismul are un imens avantaj psihologic: simţi, în sfîrşit, că ţi se dă o şansă să mai vorbeşti şi despre tine”22. În relaţie cu noua raportare la real trebuie să avem în vedere luciditatea poeziei optzeciste.

Realitatea este asumată în ansamblul detaliilor.

Această luciditate determină, spune Ion Bogdan Lefter, „diversele forme ale detaşării: ironia, deturnarea în parodie, sarcasmul, referinţele culturale, intertextualitatea şi – în general – evidenţa conştiinţei textuale active”23.

Ironia, o trăsătură ce marchează poeziile multor optzecişti nu este „o probă a neseriozităţii, o persiflare a adevăratelor valori. Însă rolul ironiei în poezie seamănă cu cel al unui duş rece. (...) Atitudinea ironică, departe de a fi o bagatelă, dizolvă orice

Revista nouă, 3/2011

transcendenţă, sugerând o situare mai exactă a poetului, fie în raport cu textul, fie în raport cu realitatea pe care o tatonează (...). Ironia nu e nihilism, ci un mod compasiv-tolerant de a lua în posesie realitatea, de a o privi (...) sfidează iluzia, nevoia de utopie (...). Însă ironia nu exclude aspiraţia, idealul meliorist”24.

Este uşor sesizabilă preferinţa pentru ironie, autoironie şi ludic. Deseori ironia devine în poezia optzecistă sarcasm. Florin Iaru mărturiseşte: „Ei bine, «generaţia ’80» nu este ironică. Ea nu ia în balon, nu îşi bate joc cu graţie, nu măreşte distanţa dintre subiect şi obiect. (...) Hohotul de râs izbucnit în urma unor asociaţii de cuvinte, a deformărilor continui şi a aerului general al poeziei este, la urma urmei, un mod de participare a spectatorului. Deci: poezia tânără nu e chiar atât de ironică pe cât de exactă. Şi este o exactitate detectabilă istoric, în limbajele epocii ca şi în realitatea ei intimă”25.

Umorul optzecist, spune Andrei Bodiu, „e derivat din sarcasm, e un umor amar care se naşte de cele mai multe ori din asumarea gravă a existenţei, dintr-o anume disperare greu mascată. Acest umor amar se naşte dintr-o imensă luciditate”26. Declaraţia lui Andrei Bodiu vine în sprijinul afirmaţiei noastre, anume că multe din trăsăturile noii poezii generează altele.

Deconstrucţia şi reconstrucţia formelor, ale genurilor, ale stilurilor şi ale convenţiilor, specifice literaturii postmoderne, se reflectă în spaţiul poeziei prin epicizarea liricului. Poezia se scurge de la început până la sfârşit sub forma unei descrieri sau a unei relatări în care este exclus orice substrat metafizic. Poetul postmodern renunţă la canonul estetic, deoarece el este preocupat acum de mesajul pe care vrea să îl transmită. Începând cu generaţia ’80, poezia devine canalul prin care se demască mentalitatea bolnavă a comunismului şi realitatea deformată, peticită pe care acesta o înfăţişa poporului.

Postmodernul îşi dă seama că sunt epuizate toate sursele pentru a mai crea ceva nou, original, consecinţa acestui fapt fiind intertextualitatea sau caracterul fragmentar al textului. Poetul îşi întoarce atenţia spre ceea ce deja s-a scris, decompune literatura precedentă şi o recompune preluând elemente pe care le

Revista nouă, 3/2011

utilizează, modificându-le sau nu. Literatura este astfel văzută ca un joc. Această întoarcere spre literatura anterioară este însoţită deseori de o atitudine ironică. În acest sens, parodia cunoaşte o largă răspândire.

Pregnant în poeziile postmodernilor este caracterul autoreferenţial al textului situat pe aceeaşi linie cu deconspirarea lumilor artificiale, a convenţiilor, a ficţiunii. Poetul scrie şi, în acelaşi timp, se confesează cititorului, dezvăluindu-i actul creaţiei: „Scriitorul postmodern scrie cu cărţile pe masă nu doar conştient că face asta (e şi cazul modernismului), însă chiar arătând cititorului că literatura îi invadează textul, că nu mai poate scăpa de ea, că îl agasează (...). Ce face atunci scriitorul?

Spune răspicat, în doi peri, mucalit, că totul s-a scris, că lui nu-i rămîne decît să rescrie cu zâmbetul pe buze Babelul literaturii”27.

Relaţia realism-biografism, situată central în poezia tinerilor scriitori, determină schimbări la nivelul limbajului poetic. Se observă o deliricizare a poeziei şi o demetaforizare a discursului. Se scrie astfel o poezie caracterizată prin concreteţe şi discursivitate epică, deoarece „sensul acestei poetici, centrate pe limbajul concret, este acela că poezia este, redevine comunicare”28. În strânsă legătură cu aceste caracteristici apare şi oralitatea care „se naşte din inserarea în poezia limbii vii a limbii vorbite. Scriind despre viaţa de zi cu zi, poeţii optzecişti au înglobat în poezie, ca într-un tot firesc, şi limba vorbită. Limbajul poeziei apare astfel desacralizat”29. În ceea ce priveşte lexicul, ca element de noutate, este important să menţionăm că în poezia optzecistă apar şi sunt folosite tot mai frecvent anglicisme şi americanisme, ca urmare a orientării poeţilor acestei generaţii spre literatura continentului american, dar şi termeni proveniţi din diverse domenii de specialitate – „Avalanşa de anglicisme care au invadat limba română, îndeosebi după 1989 constituie un aspect de strictă actualitate în domeniul vocabularului românesc. Utilizaţi în alte domenii referenţiale decât cele obişnuite, termenii specializaţi ai poeziei optzeciste, proveniţi cu precădere din limbajul tehnico-ştiinţific şi medical, şi-au pierdut caracterul monosemantic, dezvoltând sensuri noi, metaforice”30. Poezia optzecistă se situează la întrepătrunderea mai multor

11

limbaje dintre care „argoul, elementele de jargon amestecate, grecismele şi franţuzismele sunt semne poetice ale unei lumi polimorfe, mixaj de orientalism şi dorinţă de a evada din carapacea istoriei. Optzeciştii au capacitatea permeabilităţii unor cuvinte sau expresii din franceză sau engleză ce alternează cu limbajul colocvial, cu oralitatea livrescă, şi cu neologismele, persiflând semnificaţia”31.

O trăsătură postmodernă o reprezintă şi efectul camerei video, de panoramare şi focalizare.

Poetul recurge la prim-plan/stop-cadru cu scopul de a reliefa situaţii sau aspecte inedite.

Astfel, el reuşeşte să controleze atenţia cititorului şi să o concentreze spre acele detalii cu o anumită încărcătură semnificativă.

Acestea sunt, în ansamblu, particularităţile poeziei optzeciste care propune o nouă paradigmă în spaţiul poeziei româneşti. Noul model este impus, chiar dacă nu toţi poeţii îmbrăţişează acelaşi tip de poezie. Nu toţi poeţii optzecişti sunt postmoderni, însă există trăsături comune în operele lor, trăsături ce îi reunesc sub umbrela poeticii generaţiei ’80. Ţinând cont de multitudinea caracteristicilor, de varietatea procedeelor şi mai ales de paleta vastă a stilurilor, nu putem nega complexitatea acestui fenomen literar pe care îl reprezintă generaţia ’80. Pentru „revoluţia” pe care aceşti poeţi o produc în literatura autohtonă, generaţia optzecistă se va impune drept canon literar fără îndoială, sperăm cât mai curând, dacă timpul va fi îngăduitor. _____________ 1 Ion Bogdan Lefter, Flashback 1985: Începuturile „noii poezii”, Paralela 45, Piteşti, 2005, p. 74. Mai mult, criticul mărturiseşte: „Întâlnirile de la cenaclu ne-au implicat intens şi au făcut pentru noi cît toată literatura. Visul frumos al fiecăruia era să publice o carte. Astfel, ambiţiile – mari! – se consumau în competiţia deschisă dintre noi, în efortul de a ajuge mai aproape, şi mai aproape de poezia visată. Ne stimulam şi ne contraziceam şi ne concuram în spaţiul miraculos al cenaclului, care ne era de ajuns tot aşa cum şahiştilor le ajunge tabla cu pătrăţele, lumea din jur nemaicontînd faţă de alunecarea pieselor” (Idem, p. 75.). „Se citea, deci. Cu felurite reacţii: tăcere plină de interes sau tăcere placidă, dezaprobatoare, murmur, conversaţii în şoaptă, zumzete de sancţionare a lungimilor, zîmbete aprobatoare, exclamaţii, chicoteli şi chiar rîsete zgomotoase atunci cînd textele citite îi stîrneau pe cenaclişti. (...) Urmau discuţiile, după ce textele citite circulau spre a fi şi văzute la faţă. Erau (discuţiile) de multe ori furtunoase, în contradictoriu, punctate de replici tăioase, îmblînzite de altele pline de umor, care făceau atmosfera să se destindă într-un rîs

12

general” (Idem, p. 92-93.).

2 Bogdan Ghiu, Cenaclul de Luni, Republica Literelor: pentru o democraţie estetică, pe http://atelier.liternet.ro/articol/6833/BogdanGhiu/Cenaclul-de-Luni-Republica-Literelor-pentru-o-d emocratie-estetica.html (ultima accesare 10.04.2010).

3 Ibidem.

4 Nichita Danilov, „Cenaclul Junimea nu a avut nici un rol în formarea mea. M-am format bătând în lung şi în lat Iaşii, disecând firul în patru”, interviu de Dumitru Augustin Doman, „Argeş”, nr. 12 (318)/2008.

5 Andrei Bodiu, Direcţia optzeci în poezia română, I, Paralela 45, Piteşti, 2000, p. 21-22.

6 Alex. Ştefănescu, Mircea Cărtărescu, în „România literară” , nr. 45/2001.

7 Liviu Papadima, Prezentul de ieri, de azi şi de mâine, „România literară”, nr. 45/2004.

8 Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 370 9 Alexandru Muşina, În materie de poezie nu poţi să ştii ce vei scrie peste o săptămână, dacă vei mai scrie, interviu de Mihai Vakulovski, „Contrafort”, nr. 1-2 (75-76)/2001 pe http://www.contrafort.md/2001/75-76/118.html (ultima accesare 02.04.2010).

10 Andrei Bodiu, op. cit., p. 23-24.

11 Ion Bogdan Lefter, op. cit., p. 84.

12 Idem, p. 85.

13 Ibidem.

14 Radu G. Ţeposu, Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Ediţia a III-a, Cartea Românească, Bucureşti, 2006., p. 34.

15 Mircea A. Diaconu, Poezia postmodernă, Aula, Braşov, 2002, p. 19.

16 Ion Bogdan Lefter, op. cit., p. 90.

17 Mircea A. Diaconu, Poezia postmodernă, Aula, Braşov, 2002, p. 14.

18 Simona Popescu, Sensul poeziei, astăzi, în Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice, Ediţia a II-a, Paralela 45, Piteşti, 1999, p. 178-179.

19 Ion Bogdan Lefter, op. cit., p. 91.

20 Eugen, Simion, Scriitori români de azi, IV, Cartea Românească, Bucureşti, 1989, p. 476.

21 Alexandru Muşina, în prefaţa O poezie pentru mileniul III la Antologia poeziei generaţiei ’80, Vlasie, Piteşti, 1994, p. 6.

22 Mircea Cărtărescu, Ce este biografismul?, în Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice, ed. cit., p. 125.

23 Ion Bogdan Lefter, op. cit., p. 97.

24 Radu G. Ţeposu, op.cit., p. 35.

25 Florin Iaru, Modelul Caragiale, în Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice, ed. cit., p. 161-162.

26 Andrei Bodiu, op.cit., p. 33.

27 Radu G. Ţeposu, op. cit., p. 69.

28 Andrei Bodiu, op. cit., p. 32.

29 Idem, p. 33.

30 Ivan Dragoş Lucian, Moştenirea culturală literară a poeziei optzeciste între mobilitate şi constrângeri, pe http://egophobia.50webs.com/21/articole.html#2 (ultima accesare 17.12.2009).

31 Ibidem.

Revista nouă, 3/2011

interviu

Ioan Moldovan: «Imixtiunea tot mai exasperantă, mai supărătoare şi mai distructivă a politicului în actul cultural este unul din fenomenele cele mai pernicioase pentru spirit, pentru cultură.»7 - Cu ce ocazie s-a făcut această mutare, care nu ştiu în ce măsură dă foarte bine pentru revistă?

- Dragi cititori, vreau să vă spun de la început că l-am avertizat pe prietenul meu, Emanoil Toma, că, dată fiind temperatura de afară şi vremurile pe care le parcurgem, am o amorţeală a inteligenţei şi aş fi vrut să renunţăm la această revenire, dar nu ascund că sunt bucuros să revin în paginile „Revistei Noi”. Răspund deci la prima întrebare. Noul sediu ne-a fost oferit de către Consiliul Judeţean, care este patronul nostru economic, în ideea că în această clădire din centrul Oradiei trebuie să funcţioneze un centru cultural, în sensul că mai multe instituţii de cultură au aici locul de desfăşurare a activităţii, printre ele şi revista „Familia”. Astfel a trebuit să plecăm de la vechea redacţie, pe care o îndrăgeam, ce-i drept, mai mult, pentru că era casa Iosif Vulcan, casa în care întemeietorul revistei „Familia” edita publicaţia începând cu 1880, când o aduce de la Pesta la Oradea. Profit de ocazie să amintesc că în iunie acest an (2010) revista „Familia” a împlinit mai mult de 145 de ani de la înfiinţare. E un prilej de bucurie pentru noi, de uimire pentru multă lume, că la noi, la români, obişnuiţi cu repetarea începuturilor, există şi continuitate. Un element al acestei continuităţii este şi revista „Familia”.În acelaşi timp, această sărbătoare majoră este dublată de o alta, anume că în acest an se împlinesc 45 de ani ai seriei actuale ai revistei „Familia” – seria a V-a – cea pornită în 1965 la centenarul revistei de poetul Alex Andriţoiu, lăudată fie-i amintirea. Şi, ca să fie lucrurile trei şi bune, mai avem o sărbătoare a „Familiei”: 20 de ani de când la Oradea , aici, în toamnă, (în fiecare toamnă a fiecărui an) se petrec „Zilele revistei ‚Familia’”, în întâlniri admirabile ale scriitorilor contemporani cu cititorii din această zonă. Iată deci trei motive

Revista nouă, 3/2011

care pot alunga plictisul verii şi inerţiile care ne copleşesc, îngrijorările din tot ceea ce înseamnă traiul nostru de zi cu zi.

- Vorbiţi de continuitate a acestei reviste. Am impresia că totuşi a existat o sincopă care se referă la conducerea acestei reviste. Ce s-a întâmplat, pe scurt?

- Credeam că mă întrebaţi de sincopele în timp ale reviste „Familia”, pentru că au existat şi acestea. După prima serie, cea a lui Iosif Vulcan, care a durat 40 de ani neîntrerupţi, din 1865 până în 1906, au existat sincope până în perioada interbelică, ce au determinat apariţia „Familiei” în trei serii, cu durata de doi – trei ani fiecare dintre aceste serii, iar din 1965 seria a V-a este continuă şi a depăşit, ca longevitate, prima serie. Sărbătorim 45 de ani de continuitate. Întrebarea se referea la situaţia de anul trecut (2009), când cel ce vă răspunde a trebuit să se mulţumească cu statutul de redactor al revistei, dat fiind faptul că se epuizase contractul de director-manager al revistei. A fost o situaţie neplăcută, o situaţie pe care eu nu o credeam posibilă, şi a trebuit să treacă un an până când am redevenit redactor al revistei, în urma unui concurs, pentru că anul trecut, , odată cu încetarea vechiului contract, nu a mai fost posibilă continuarea, existând un paragraf care spunea că vechiul director nu putea fi interimar până la susţinerea unui nou concurs. Lucrurile au fost mai neplăcute şi mai complicate. Nu vreau să plictisesc lectura cititorilor. Vreau să cred că, odată trecute aceste lucruri, revista „Familia” va putea să-şi urmeze destinul ei cultural, aşa încât aceste continuităţi de care vorbeam şi cu care ne lăudam să poată să-şi menţină vitalitatea şi semnificaţia.

13

- Eu cred că politicul a început să se amestece în conceptul editorial al revistelor, lucru care duce la scăderea calităţii şi, mai ales că în această treabă îşi fac de cap neaveniţi. Sperăm că, prin revenirea dumneavoastră la conducerea revistei, aceasta îşi va continua cu aceeaşi forţă lupta pentru promovarea valorii şi a principiilor de la care pornise chiar Iosif Vulcan.

- Într-adevăr, imixtiunea tot mai exasperantă, mai supărătoare şi mai distructivă a politicului în actul cultural - pe care o sesizăm cu enervare în varii situaţii – este unul din fenomenele cele mai pernicioase pentru spirit, pentru cultură.

Pricina este exact negarea a ceea ce actul cultural, actul spiritual, are definitoriu: libertatea de construcţie culturală. Înlocuirea competenţei, profesionalismului, cu entităţi, indivizi şi situaţii care nu au altă explicaţie decât aceea a clientelismului politic. Or, acest lucru este cât se poate de dăunător şi vreau să cred că el se va diminua, deşi, uitându-ne împrejur, fenomenul este, mai degrabă, în creştere.

- Fără îndoială că, odată cu evenimentul prin care aţi trecut, ambiţiile dumneavoastră creatoare vă determină să aveţi o deschidere, o nouă orientare a revistei. În ce au constat modificările, dacă ele au existat?

- N-aş zice ca proiectul construit de mine pentru revista „Familia”- ceea ce vreau să cred că va fi viitorul ei – mizează pe o noutate frapantă. În fond, repetăm ideea, este importantă continuitatea, când ea este o continuitate a valorii. Or, revista „Familia” deţine în portofoliul prestigiului ei, această continuitate întru valoare şi pe această dimensiune am construit proiectul viitor, anume menţinerea revistei între publicaţiile de recunoscut prestigiu datorat nu numai tradiţiei, numai trecutului, ci şi deschiderile pentru valorile autentice contemporane. Aşadar revista „Familia” va continua să-şi deschidă coloanele – cum spunea Iosif Vulcan – scriitorului român din perspectiva unei judecăţi a valorii creaţiei sale, sub semnul spiritului critic. Acolo unde nu există spirit critic în opţiuni, acolo unde valoarea e înlocuită de motive care nu ţin de estetic, acolo intervine precaritatea, intervine fragilitatea şi pierderea prestigiului de care o instituţie se bucură. Scriitorul român de diverse vârste – de la debutant până la scriitorul matur sau cel aflat în toamna creaţiei –, genurile literare,

14

eseistica, critica literară, studiile, analiza fenomenului plastic şi a fenomenului dramatic alcătuiesc arii pe care revista „Familia” le va ilustra sub semnături consacrate şi având grijă să sesizeze ceea ce este nou în toate acestea. În mare vorbind, acesta este gândul planul nostru, în care contează foarte mult menţinerea colaborărilor de prestigiu şi aducerea de noi semnături de valoare. Sper ca „Familia” să aibă energia, vitalitatea, spiritul critic necesare pentru a-şi păstra şi consolida profilul de publicaţie de cultură meritoriu.

- Aniversarea revistei aduce cu sine un festival...

- În fiecare toamnă, de obicei în ultima decadă a lunii octombrie, se petrec la Oradea aceste zile ale revistei „Familia”, care au un program - cu câteva invariante - anume: premiile anuale ale revistei, un colocviu pe o temă de actualitate, un colocviu critic, un colocviu literar, lansări de carte, recitaluri de poezie, vernisaje, participări ale scriitorilor la întâlniri cu studenţii şi cu elevii din Oradea.

Un evantai de acţiuni , de manifestări, care fac din Oradea ,în acele zile, un loc plăcut, un loc al frumosului, un loc în care scriitorul – altfel prins in singurătatea creaţiei sale – are şi această şansă de a se întâlni cu cititorul cel viu, nu cel abstract. Totul depinde, vai, de fondurile financiare, ştiut fiind că actul cultural, chiar sub această formă de acţiune culturală, este costisitor, dar nu este costisitor degeaba. Satisfacţia şi profitul se află în acea parte a sufletului care contează mult pentru ceea ce înseamnă verticalitatea şi demnitatea unui om.

- Numiţi câteva personalităţi care se vor găsi printre invitaţi. În afară de dumneavoastră, gazdele.

- Invitaţiile noastre se ridică sigur la o sută, o sută şi ceva. Nu toţi cei invitaţi vor putea răspunde, dar toţi vor fi de importanţă: poeţi, prozatori, critici literari de diferite şcoli, vârste, şefi de reviste literare, reprezentanţi ai forumurilor culturale naţionale, etc., etc.

- Vă mulţumesc, domnule Moldovan, şi vă urez succes în tot: în lupta cu năimiţii puterii, în lupta pentru continuitatea valorii, în menţinerea prieteniilor literare.

A consemnat Emanoil TOMA

Revista nouă, 3/2011

in memorian

Lucian GRUIA Gabriel Stănescu

Gabriel Stănescu s-a născut la 9 septembrie 1951, în Bucureşti.

Ar fi împlinit, aşadar, zilele acestea 60 de ani...

A absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti în 1977. În timpul studenţiei a devenit membru fondator al cenaclului Universitas şi a activat în presa studenţească, devenind membru al Uniunii scriitorilor în anul 1990. În 1991 Gabriel Sătnescu a emigrat în SUA, stabilindu-se în Atlanta/Georgia, dobândind statutul de refugiat politic. Poseda dublă cetăţenie, petrecându-şi viaţa pe două continente (în ultimii ani, devenind lector la facultatea de jurnalistică din cadrul Universităţii Spiru Haret, mai mult în România). A dobândit titlul de doctor în filosofie în anul 2002, cu teza: ”Particularităţi etnoculturale ale românilor americani. Contribuţii la studiul comparativ al etnosului românesc”.

Gabriel Stănescu a debutat în revista „Cronica” din Iaşi în 1969, apoi a publicat peste 15 volume de versuri şi 7 de eseuri. A fondat: Editura Criterion Publishing (Atlanta, Georgia în 1995), Asociaţia Internaţională a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români (1995), revista „Origini-Romanian Roots” (1997), Caietele internaţionale de poezie (1997)

Revista nouă, 3/2011

A fost autorul mai multor volume de poezie dintre care amintim: Exerciţii de apărare pasivă, Ed. Albatros, 1984; Împotriva metodei, Ed. Albatros, 1991; America! America!, Ed. Euphorion, 1994; Sfârşitul care începe, Ed. Panteon; 1996; Peisaj cu memorie, Poeme haiku memory landscape, Ed. Criterion Publishing, 1996; Stress, Ed Helicon, 1998; Identitatea neantului, Colecţia Poeţi optzecişti, Ed. Axa, 1998. O speranţă numită mayflower (Ed. T, Iaşi, 2008), 111 poeme (antologie bilingvă, 2010).

Dintre cărţile de eseuri, se remarcă: MIRCEA ELIADE Odiseea omului modern în drum spre Itaca (Ed. Criterion publishing, 2009) care ne relevă personalitatea istoricului religiilor sub varii aspecte: ştiinţific, literar, istoric, sociologic etc. În cadrul editurii Criterion publishing a iniţiat o colecţie valoroasă, dedicată marilor personalităţi ale culturii noastre, aşa cum au fost acestea receptate de contemporanii lor.

Au apărut până acum asemenea crestomaţii întocmite de Gabriel Stănescu pentru: Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu şi Petre Ţuţea (ultima chiar înainte de moartea iniţiatorului).

Avea în plan să publice în anul 2011 Constantin Brâncuşi în conştiinţa contemporanilor săi. Am colaborat la revista Origini cu recenzii, la rubrica pe care mi-a oferit-o, „Biblioteca din Alexandria”.

L-am ajutat la editarea mai multor cărţii, ultima dintre acestea fiind crestomaţia dedicvată lui Petre Ţuţea. Cu o zi înaintea morţii sale am participat împreună la lansarea unor cărţi publicate la editura sa, în cadrul Târgului de carte Gaudeamus, Bucureşti.

Acum, după plecarea prematură la cele veşnice a poetului (22 noiembrie 2010), eseistului şi editorului, ne revine nouă, a celor care l-am cunoscut şi apreciat, sarcina să edităm cartea Gabriel Stănescu în conştiinţa contemporanilor săi. *

Gabriel Stănescu – în căutarea libertăţii În preambulul volumului de versuri O SPERANŢĂ NUMITĂ MAYFLOWER (Ed. T, Iaşi, 2008), poetul îşi deconspiră mesajul: ”Oprimat de Biserica şi Guvernul englez, un mic grup de credincioşi (...) care se îndârjeau să practice propria religie, s-au îmbarcat pe vasul

15

Mayflower cu gândul de a se stabili în miraculoasa Lume Nouă (...) Mayflower a devenit simbol al libertăţii de credinţă în epoca colonizării englezilor în America şi tot timpul după aceea, într-o ţară prin excelenţă a emigraţiei şi a emigranţilor (...) Mitul acesta al libertăţii, care fascinează şi intrigă în egală măsură atât pe oricare persecutat – religios sau politic – în ţara sa de origine, cât şi pe asupritori, de călăi şi iude, rămâne viu, viguros şi credibil prin acea soteriologie imanentă care a fost dintotdeauna model şi îndreptar al fiinţei umane.” În căutarea libertăţii de conştiinţă, Gabriel Stănescu s-a luptat cu îngrădirile impuse la noi de regimul totalitar comunist, prin odioasa securitate care împânzise ţara cu informatorii ei de teama cărora nu-ţi putei exprima nemulţumirile. Idealul prosperităţii, democraţiei şi al libertăţii umane era America: „Ani în şir am pândit orice prilej / Să ajung în America / (...) / Ani întregi am încercat să trec fraudulos / Fâşia arată păzită de grăniceri / Şi câini poliţişti / Jur-împrejur pământul e albit / De oasele fugarilor / Mă antrenam zilnic să trec Dunărea înot / Plină şi ea de cadavrele celor care eşuaseră / (...) / Şi dintr-o dată m-am pomenit / A creşte ca o ciupercă / pe lemnul putred / Al legendarei Mayflower.”

Ajuns în America cu statutul de refugiat politic, Gabriel Stănescu a cunoscut pe propria-i piele ceea ce credea că reprezinta cel mai inalt stadiu al libertăţii realizat pe pământ. Şi a fost profund dezamăgit. La tot pasul au apărut îngrădirile (multe din ele de altă natură decât în ţara de obârşie), dar esenţa fiinţei umane fiind pretutindeni aceeai,

limitele profunde au cauze ontologice.

Dacă în România omul devenise o piesă într-un mecanism condus politic, în America robotizarea se datorează goanei după înavuţire: „Am venit în această ţară / În speranţa că ei vor trăi altfel” Dar şi acest altfel e resimţit alienant pentru fiinţa umană: „Producem mai multe şi mai diversificate / Bunuri de consum / Decât acum zece ani / Dar mâncăm şi ne îmbrăcăm mai prost / Decât acum zce ani / Producem mai multe automobile / Şi la fiecare trei minute / Suntem implicaţi într-un accident de automobil / producem tot mai multe medicamente / Dar suntem tot mai bolnavi”.

Gabriel Stănescu îmi pare o picătură de mercur care experimentează continuu fără a se putea linişti vreodată: „E ceva care mă face să mă grăbesc / Să trăiesc orice eveniment sub semnul urgenţei.” Şi totuşi rămâne un optimist irecuperabil: „Îmi place să văd jumătatea plină a sticlei / Nu jumătatea goală / partea luminoasă a lucrurilor / Nu cea întunecată.” Şi care este partea plină a vieţii lui Gabriel Stănescu dincolo de lungul şir de eşecuri?

Licenţiat al facultăţii de Filosofie Bucureşti (1977); devine membru al Uniurnii Scriitorilor din Romania (în 1990); a publicat peste 15 volume de versuri şi 7 de eseuri, a fondat: Editura Criterion Publishing (Atlanta, Georgia în 1995), Asociaţia Internaţională a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români (1995), revista Origini-Romanian Roots (1997), Caietele internaţionale de poezie (1997) şi a obţinut titlul de doctor în filosofie cu teza „Particularităţile etno-culturale ale românilor americani. Contribuţii la studiul comparativ al etnosului românesc” (2002)

Lansare de carte la Editura Criterion Publishing.

Ultimele clipe din viaţa lui Gabriel Stănescu

16

Revista nouă, 3/2011

cronica literară

Christian CRĂCIUN Cana de lut

Sunt zilele… Este uşor de observat, miezul acestui volum de versuri* – unul dintre cele mai bune, mai dense pe care le-am citit în ultimii ani – este trăirea feminină a iubirii ca suferinţă. Dar mai sunt şi zilele, cărora trebuie să le dăm atenţie, începând încă de la titlu.

Pentru că ele formează canavaua poveştii în care eşuează sau triumfă orice iubire scrisă.

Este, mai întâi, ziua în care se petrec toate naşterile, ziua de vineri 13 (poemul annuit coeptis), este apoi „un ceas cu orele furate una câte una pentru a fi omorâte cu pietre” (există o metaforă obsedantă a lapidării în acest volum), pentru că „timpul mă înfăşoară în jurul trupului până la sufocare”. Apoi timpul „săptămânii patimilor”: joi este ziua începutului („m-am atins de buzele poetului într-o joi”), vineri este ziua trăirii (Iubita poetului, se cheamă una dintre poezii, cu subtitlul definitoriu starea de vineri) şi ni se atrage atenţia că „poemul acesta nu se va termina niciodată”, după care urmează imediat poemul O sâmbătă care nu a existat. Trei zile şi nici un sfârşit. Căci ultimul poem, „apocalipsa după tine”, închide cercul neputinţei. Trei zile care închid spaţiul unei reducţii metonimice şi mitice a vieţii de femeie. Mereu exilată într-un viitor improbabil. Într-o existenţă travestită în poezie. Acest decupaj este suficient pentru a ne da o idee despre coerenţa volumului. Nu există, autoarea experimentează asta cu fiecare imagine, „nicio ieşire din iadul neştiut al femeii”. Vers emblemă. Avem de-a face cu un volum unitar, tematic dar mai ales la nivelul imageriei. Un volum puternic, în care poezia este conţinută, nu adăugată după reţete prefabricate. Nu originalitatea interesează aici în primul rând, cât acuitatea rostirii. Infernul de a fi femeie, de a iubi şi de a fi iubită, de a pierde iubirea, patimile trupului îndrăgostit

Revista nouă, 3/2011

care iubeşte prin suflet (sau invers?), blestemul timpului, toate îşi află o caligrafie foarte exactă în universul imaginar al acestei poezii. Liliana Filişan scrie cu naturaleţe, nu are acea emfază a procedeelor care le pare unora „poetică”, şi acesta mi se pare un merit important într-o epocă literară în care reducerea literaturii la permutări textuale, dez-umanizarea ei în fond, înseamnă, paradoxal, tocmai eviscerarea ei, eliminarea cărnii şi a sângelui (uneori e o eliminare prin abuz de utilizare, dar asta este altă poveste).

Or, dacă nu scrii despre trupul îndrăgostit, despre ce poţi să scrii? Dacă nu scrii despre cuvântul – trup, despre ce poţi să scrii? De aceea mi-a plăcut lipsa de încrâncenare a acestor poezii, tensiunea este lăsată să izbucnească din elementele existenţei, nu din vane jocuri de imagini şi cuvinte şocante. O poezie a vortexului feminin care absoarbe totul, inclusiv pe sine însuşi. Poeta cultivă o poezie a vizualului, a imaginilor puternice, memorabile: „sunt puţini cei care ştiu că inima mea este o pâine mare şi neagră/din care ciugulesc păsările cerului în fiecare dimineaţă”. sau „în mâinile mele cartea/ca semn al neînţelesei caligrafii a destinului”. Absenţa verbului, de exemplu, în această din urmă construcţie asigură picturalitatea imaginii. Procedeele poetice merg înspre această admirabilă plasticitate bine controlată.

Fiziologicul ocupă, firesc, un loc important în poeme, fără ca asta să însemne o facilă aducere la un numitor (prea) comun, abundent în poezia actuală, blocată în acte şi secreţii. Conservator trimbulind, voi prefera totdeauna „poemele disperării de a fi femeie” „poemelor vaginului”. Dar, ştim din clasici, carnea e tristă. Carnalul înseamnă aici, ca în orice feminitate adevărată, nerobită modei şi ideologiilor, kenoză, dăruire integrală, sacrificiu, disperare. „mă spăl pînă la sînge de bărbatul care mi s-a impregnat în piele” dar şi „doar eu am rămas adînc impregnată în pielea bărbatului ca o pată de singurătate”. E tot ce mai rămâne uneori din dragoste: această pată de parfum al trecutului. „orchestra roşie a sîngelui” sau „tragedia cărnii” nu pot lipsi din inventarul de imagini, dar al unui trup de o senzualitate blestemată, iubită şi asumată.

Căci „mintea este cheia de boltă a templului

17

femeii”. Iar „frumuseţea nu este o promisiune de fericire, ci o certitudine de dezastru”. Acest mod, i-aş spune răspicat, de rostire este semnul poeziei care vine de profundis. Ecorşeul trupului sufletesc, autoscopia, ex-punerea în piaţa publică sunt etape premergătoare descărcării poetice. Poezia stă sub metafora clasică a crisalidei „ce ştie că nu va avea niciodată aripi”.

Este zbor invers, spre înlăuntru. „tristeţea se strecoară între zidurile spitalului de urgenţă/ca umbra unei femei părăsite între cearceafurile bolnave de tăcere/rece şi goală îi simt buzele pe buze pe sâni/fac dragoste pentru ultima oară în trupul acesta//singurătatea cu esenţe de tămîie şi măr încălzite cu lemn de santal/nu-şi dezminte desăvîrşirea barocă”. Desăvârşire barocă, da, avem de-a face cu o plăcere evidentă a rostirii, a căutării şi şlefuirii imaginilor, un calofilism discret ca un parfum de calitate. Trimiterile culturale arată aceeaşi grijă a colecţionarului avizat de rarităţi, poezia nu are un caracter livresc, deşi citatul culturalo-poetic este mereu invocat. El nu are însă decât rolul de lentilă amplificatoare a strigătului netrucat: „sunt tristă”! Semnul exclamării îmi aparţine, poeta îi dă doar sensul unei constatări reci.

Un poet are un fel de milă faţă de cuvinte, numai aşa le poate spăla de zgura cotidianului. Nu ai cum să construieşti metafore cu vorbe pline de rugină.

Descoperim un traseu liric al singurătăţii (în-singurării) femeii. „între o absenţă şi altă absenţă cineva şterge toate semnele zilei de mâine/învăţ să trăiesc fără teamă de margini / binecuvântare sau blestem în religia umbrelor totuna//între încheieturile pietrelor se înfige ţăruşul/ între gând şi cuvânt mintea care nu cunoaşte smerenia/între o lume şi cealaltă lume pâinea cu miros de tămâie şi sânge împietrit”.

Poezia Lilianei Filişan are ceva din melancolia, delicateţea, durerea conţinută, tristeţea discretă, eleganţa (da, eleganţa, este o dimensiune capitală, o ignorăm vinovat) unui film de dragoste alb negru franţuzesc de prin anii 60. („locuiesc într-o fotografie alb-negru” spune ea însăşi). Până şi imaginile cearceafurilor tăvălite, dimineţilor gri, recipisa de la casa de bagaje („sentimentele care nu se mai înapoiază”) ţin tot de această plastică a delicateţii. Care, atenţie, înseamnă putere, o astfel de poezie nu poate fi în fond decât urlet, tortură, autoflagelare.

18

Nimic „retro” în această comparaţie, dimpotrivă, este o provocare de cea mai bună calitate estetică. Cu atât mai interesant oximoronul ei constitutiv al unei delicate picturi impresioniste în acuarelă exprimând însă urletul mut al lui Munch. „cer dimineţii să arunce lumina ca o piatră/în tâmpla în care mi se sinucid gândurile/e o lapidare necesară/când te prosternezi cu veneraţie lanţului/când îţi prinzi în umeri braţe de lemn/le înveţi tot ce nu au ştiut mâinile tale/şi le laşi libere să umble prin lume / fără teama că vor prinde rădăcini în umbra bărbatului // între mine şi mine însămi moartea îşi adună înfrigurată genunchii la piept”. Moartea este ca un fetus cu care suntem dintru început însărcinaţi, este eşecul inevitabil al oricărui zbor cu braţe de lemn, nu ai niciodată, niciunde scăpare, şi dragostea ca pseudonim al morţii, cum spunea un mare poet, te antrenează pentru finalul calendarului.

Rolul poeziei este fundamental ambiguu: pe de o parte ea vrea să exorcizeze patima prin uleiul liniştitor al cuvintelor, dar, în acelaşi timp, amplifică suferinţa prin chiar funcţia lor anamnetică. „într-o zi mă voi prăbuşi în abisul propriilor mele cuvinte/şi moartea mă va privi cu chip de operă neterminată”. E un silogism liric simplu, dar atât de pătimitor: a scrie=a-ţi aminti=a suferi=a te mântui. Erosul este: când exprimat cu o sfruntare dureroasă: „nu mi-a plăcut prea tare să îmi desfac picioarele/dar toţi bărbaţii au vrut să intre mă rog după un timp a început să-mi placă/asta sunt o târfă/«obiect pentru o noapte şi dacă a fost frumos şi pentru următoarea»/dar să ştiţi, viaţa asta e cea mai mare curvă/zadarnic mi-am deschis sufletul nimeni n-a vrut să intre acolo”; când sugerat într-o diafanitate ceţoasă: „nicio iubire nu se îngroapă cu ochii închişi/doar cu o privire în noi înşine”. Sau: „inocenţa de a arunca toate gândurile spre lume indiferent ce lume/mă vede uneori indecent de goală de mine şi-mi spune / iubito te vor lega cuvintele la stâlpul infamiei şi vor arunca piatra spre tine”. De aceea nu am notat titlul poeziilor, avem de-a face în fond cu un singur poem cursiv, desenând ca o electrocardiogramă starea unei bolnave de (lipsa de) iubire. „pielea mea tremură în siajul privirilor tale/diluviu de carne valuri înalte de sareşi viciu”, „vor fi mereu trupuri de iubit femei şi târfe/singura diferenţă e că uneori târfele sunt gratis”.

Revista nouă, 3/2011

Macularea, iubirea care maculează apar ca una dintre teme, trebuie să cauţi purificarea, dar şi să te murdăreşti de sarea iubirii, ca după o baie în mare. Carnea are propria ei amintire a iubirii, cu gust sărat pe buze arse de dorinţă. „era linişte frig şi linişte/de parcă cineva lăsase toate uşile întâmplărilor deschise”. „scriu cu sufletul despuiat de ultimul veşmânt / fără să-mi pese că rămân goală în piaţa publică / nuditatea e doar o monedă de schimb”. Dar toată această experienţă ajunge să dea senzaţia că spaima se insinuează între vertebre (am parafrazat una dintre imaginile percutante ale volumului), hieratizând atitudinile personajului liric.

De ce „cana de lut”? Este unul dintre poeme, cu un titlu lung ambiguu „cana de lut şi profesiunea de femeie (de-a râsu’ plânsu’)”.

Pentru că mi se pare, din multe puncte de vedere, o metaforă atotcuprinzătoare a condiţiei de femeie. Începând de la ulciorul femeie al lui Ommar Khhayam în care beţia vinului, a morţii şi a erosului se unifică.

Trecând prin problema insolubilă a plinului şi golului dintr-un vas, care dintre ele este mai important? Şi tot în acest context ne putem

Revista nouă, 3/2011

gândi şi la imaginea însetatului şi a ostoirii setei, a perisabilităţii, a morţii care ne readuce în lut şamd. Este şi un fel de umilitate în biata oală de lut, un fel de lecţie implicită a acestui abstrus simbol al feminităţii. Dacă mântuirea prin poezie este posibilă, traduc pentru contextul de faţă, sau e doar un paliativ pentru rana existenţială, iată, până la urmă dilema fondatoare a acestei poezii.

Volumul O sâmbătă care nu a existat este poezie autentică. Anatomie lirică a feminităţii trăite la o insuportabilă intensitate, această poezie transmite emoţiile cu o sinceritate (în sensul estetic al cuvântului) care provoacă la o lectură sim-patetică, după regula de aur a literaturii bune. „se face dragoste după ce terminăm de murit vertical în noi înşine/în genunchi se verifică reflexele/în oamenii mici instinctele primare sete foame sex/nu există îngeri nu există diavoli nu există simplu doar zbor în sens invers/am ales de atunci să rămân femeie/în semnele acelea cineva mă înşeală în fiecare noapte cu mine/uneori dimineaţa găsesc uşile dulapului deschise un copil plângând şi o pereche de aripi”. ________________ *Liliana Filişan, O sâmbătă care nu a existat

19

historia mirabilis

Codruţ CONSTANTINESCU Şaisprezece luni în URSS sau despre un învins învingător Panait Istrati face parte din categoria scriitorilor care au marcat perioada în care au trăit, fiind, medical vorbind, o ecografie a dilemelor morale, credinţelor şi deziluziilor pe care mai multe generaţii de europeni (inclusiv români) le-au simţit, uneori, poate chiar prea profund. Atunci când Istrati s-a dus în URSS, era deja un scriitor celebru, limba franceză în care şi-a scris cărţile fiind, pe atunci, lingua franca a elitei (dar nu numai) europene, de aceea aderarea sa la comunism a suscitat un interes moderat, având în vedere virusarea cu ideologie, caracteristică perioadei interbelice, una deloc liniştită atât din punct de vedere economic, cât şi politic. În fond, cel de al doilea război mondial a fost pregătit în perioada interbelică. Aderarea timpurie a lui Panait Istrati la comunism rămâne, totuşi, una logică pentru un vagabond, după cum îi plăcea să se autocaracterizeze cu masochism. Cariera lui de scriitor de limbă franceză a început aventuros şi abrupt, după cum a fost întreaga sa viaţă: la trei zile după Anul Nou, în 1921, un străin a încercat să-şi reteze beregata într-o grădină publică din luxoasa staţiune turistică Nisa, de pe Coasta de Azur. Printre hârtiile omului salvat in extremis se găsea şi o scrisoare adresată unui celebru scriitor francez, Romain Rolland, care îi fusese returnată expeditorului pentru că adresa poştala a lui Rolland nu mai era valabilă. Din acest punct, a început aventura lui Panait Istrati în viaţa culturală franceză, succesul venind după doi ani, cu tot ceea ce ţine de el: bani, celebritate, atenţia publicului, fireştile controverse care par a fi dominat viaţa şi opera lui, un scriitor ce a deranjat serios cercurile culturale tradiţionale, căci Istrati a fost un outsider. Nicolae Iorga nu l-a apreciat deloc pe Panait Istrati. Într-un interviu

20

luat de Ioan Massoff şi apărut în ziarul Rampa din 12 noiembrie 1924, Iorga declara cu o aroganţă (dar şi invidie?) totală, care spune multe despre omul Nicolae Iorga: „Opera lui Panait Istrati ne arată elocvent că avem de-a face cu un hamal din portul Brăilei. D-nul Panait Istrati mi-a trimis Kyra Kyralina cu dedicaţie. Am încercat să o citesc, dar am fost nevoit să arunc cartea imediat; asemenea lucruri nu se pot citi. [...]

Eu nu-i găsesc absolut nici o calitate. Am spus: avem de a face cu un hamal din portul dunărean”.

Iată că mersul accelerat şi grăbit al culturii i-a jucat o mare festă, căci, trebuie s-o recunoaştem, în prezent, mai degrabă Panait Istrati este citit, decât marele istoric Nicolae Iorga, a cărui operă (din aproape toate domeniile cercetării culturale) poate umple cu uşurinţă o bibliotecă de dimensiuni rezonabile. Însă nu aceasta contează, ci gradul de lizibilitate, la care capitol Istrati îl surclasează net pe „cel mai mare istoric al românilor”. Un trist adevăr. În momentul în care Panait Istrati şi-a început periplul sovietic, avea deja câteva

Revista nouă, 3/2011

cărţi importante, care erau apreciate atât de public, cât şi de critica literară, căci Panait Istrati aducea teme noi, exotice, literaturii franceze. Menţionăm volumele Kyra Kyralina (1923), Oncle Anghel (1924), Présentation des haïdoucs (1925) Codin (1925) Domnitza de Snagov (1926) Mihail (1927) care au format ciclul Viaţa lui Adrian Zografi (Récits d’Adrien Zograffi).

Istrati a stat în URSS în perioada 15 octombrie 1927- 15 februarie 1929. „Ar trebui să umplu patru volume : 1) Moscova Leningrad - Karelia - Nordul Rusiei; 2) Ucraina - Moldova - Crimeea; 3) Volga oraşele sale - delta - Caspica şi 4) Transcaucazia.” Întors din URSS după şaisprezece luni, în ciuda promisiunilor că se va stabili definitiv în ţara sovietelor, Panait Istrati a publicat, în Franţa, la scurt timp, o trilogie cu titlul general Vers l’autre flamme având trei volume: Apres seize mois dans l‘URSS, Soviets 1929 şi La Russie nue. Doar primul îi aparţinea lui Istrati, celelalte două fiind scrise de Victor Serge şi Boris Souveraine.

Cartea a provocat în epocă un mare scandal, care l-a zdruncinat serios pe Panait Istrati, însa i-a asigurat un loc demn în panteonul culturii europene, printre primele rânduri ale oamenilor care şi-au păstrat, în secolul XX, conştiinţa. În limba română a fost tradus doar primul volum, cel care-i aparţine lui Istrati1 republicat de către Editura Gramar în 2006 cu un titlu trunchiat, Spovedania unui învins, care îl deformează gingaş pe cel al primului capitol al volumului lui Istrati, care se numeşte Spovedanie pentru învinşi. Atunci când a apărut versiunea în limba română, Istrati era mort de trei ani, nemaiputându-se opune schimbării sensului, una destul de semnificativă, căci, citind cartea, Istrati nu pare deloc învins/căzut, indiferent de câte ori o declamă, ci revoltat de ceea ce a descoperit în Uniunea Sovietică. După 1945, deţinerea sau lectura cărţii te putea duce cu uşurinţă în puşcărie. Ea a fost retrasă din toate bibliotecile publice, în perioada 1947-48 figurând pe lista cărţilor interzise,2 din motive care par evidente doar după lectura cărţii, căci şi lui Istrati i se aplică tratamentul judecăţilor preluate prin patentata metodă copy / paste, fără o documentare adecvată sau, măcar,

Revista nouă, 3/2011

citirea volumului în cauză. „Epurările se făceau pe baza listelor publicate în Monitorul Oficial, a broşurilor Publicaţiile scoase din circulaţie până la 1 august 1945, Publicaţiile interzise până la 1 mai (sau 1 noiembrie) 1948”3 Distrugerea masivă a cărţilor (printre care şi cea a lui Panait Istrati) dovedea statutul României de „ţară ocupată şi dependentă de Uniunea Sovietică precum şi transformarea culturii intr-un instrument eficient de propagandă şi manipulare”4 În această logică, existenţa unor cărţi care demascau funcţionarea abuzivă a regimului comunist era de neconceput.

Hai-hui prin URSS Iniţial, Panait Istrati, având puternice simpatii comuniste, a fost invitat, alături de alte legiuni de prieteni ai URSS, la aniversarea a zece ani de la Revoluţia din Octombrie, punctual zero al totalitarismului comunist. „Moscova, în fierbere, nu mai găsea loc nici să adăpostească un şoarece. Şi şoareci, precum şi motani, erau în număr de vreo două mii, veniţi din toate ungherele lumii. Toate rasele, toate apetiturile. (…) Ne găseam în prezenţa unei colosale tentative de bolşevizare sentimentală, bazată, de data aceasta, pe generozitatea spiritelor independente care erau invitate să vadă proletariatul la lucru.”5 Istrati recunoaşte inteligent că „dacă aş fi părăsit Rusia, după şase săptămâni, ca toţi delegaţii veniţi la a X-a aniversare, aş fi scris articole diatrimbice.“6 Însă autorităţile sovietice au încercat să-l cumpere, ca pe atâţia alţii, oferindu-i sume considerabile pentru drepturile de autor ale cărţilor sale (până la 14.000 de ruble, după cum recunoaşte Istrati, o sumă care i-a permis să zăbovească atât de mult timp în URSS, oferindu-i o independenţă considerabilă), ba, mai mult, i-au achiziţionat drepturile de autor pentru realizarea filmului Kira Kiralina (regia Boris Glagolin, 1927) bazat pe un scenariu după volumul cu acelaşi nume. Ceea ce este amuzant şi credem că l-a cam dezamăgit pe Istrati a fost faptul că rublele nu aveau nici o valoare în afara URSS, probabil că acesta fiind unul din motivele pentru care Istrati a rămas 16 luni în ţara sovietelor: trebuia să-şi cheltuie cumva banii!

21

Atunci când a plecat la Atena, în Grecia, ţara tatălui său, autorităţile din Odessa nu i-au schimbat decât 150 de dolari. „Restul îl las la Banca din Odessa.”7 La Atena nu a reuşit decât să agite spiritele, fiind rapid expulzat de autorităţile elene pe care el le numeşte fasciste.

Grecii, se pare, erau mai puţin toleranţi în epocă cu agitaţia comunistă decât autorităţile de la Bucureşti.

Istrati face referiri la locuri şi oameni întâlniţi dar accentual nu cade pe descrierea propriu-zisă a călătoriilor sale căci volumul este unul impregnat de mesaj politic. Este conştient, cu mândrie, de diferenţa dintre el şi ceilalţi turişti - propagandişti - agitatori. „Pretutindeni eu am trăit, nu am lunecat ca turist. O lună, o săptămână, o zi sau un ceas numai, eu am trăit, adică m-am dat oamenilor; şi, de cele mai multe ori, ei mi s-au dat mie, aşa cum erau, buni sau rai, eroi sau secături.”8 În primul capitol al cărţii, cel exclusiv ideologic, Panait Istrati oferă şi un fel de argument al destăinuirilor sale: „Învinşi sunt toţi oamenii care se găsesc la sfârşitul sau spre sfârşitul vieţii lor, în dezacord sentimental cu cei mai buni dintre semenii lor. Eu sunt unul dintre aceşti învinşi. Şi, deoarece sunt nenumărate feluri de-a fi în dezacord sentimental cu semenii tăi, precizez că e vorba aici de acea penibilă despărţire care îl aruncă pe un om afară dintr-o clasă, după o viaţă de aspiraţii comune acestei clase, rămânând fidel sentimentului care l-a împins totdeauna să lupte pentru dreptate.“9 Dureroasa transformare a avut loc în timpul lungii sale şederi, căci, la început, era „ferm convins că, din punct de vedere moral, din punctul de vedere al justiţiei elementare, dictatura proletariatului nu lasă nimic de dorit, nu poate fi decât sănătoasă, deoarece, dacă e foarte greu să creezi confortul, nimic, absolut nimic, nu te împiedică să fii drept şi cinstit.”10 Dulce naivitate, căci, în mod firesc, dacă erai drept şi cinstit, nu aveai cum să găseşti aceste sentimente nobile în Uniunea Sovietică (cu greu le găseşti în orice dictatură).

Paradoxul Istrati constă în faptul că, odată vizitată măreaţa Uniune, odată dezamăgirea produsă, el găseşte un ţap ispăşitor11, destul

22

de facil: noua clasă birocratică protejată şi solidificată sub dictatura de fier şi sânge a lui Stalin. Ne gândim că, din această perspectivă, Istrati este un precursor al lui Milovan Djilas, cu a sa teorie privind noua clasă, din cartea cu acelaşi titlu, apărută în versiune americană abia în 1957. Birocraţia stalinistă ar asupri masele de muncitori faţă de care Istrati îşi păstra compasiunea şi dragostea (în esenţă, destul de creştină). „Nu protestez împotriva mulţimii. Ea, nenorocita, a fost totdeauna flămândă şi nu s-a gândit la sublim decât prin prisma pântecului ei. Ea merită absolvirea.

Dar cum să-i absolvi pe cei care ies din sânul ei, care se proclamă elita ei, îşi impun salarii limitate, de ochii galeriei, şi acaparează, înăbuşesc, zdrobesc, fură, violează, ucid? Nu e acesta pentru de-a pururi, falimentul moral al Revoluţiei?”12 Istrati se erija în apărătorul clasei muncitoare oprimate. „Eu am nenorocirea să fiu acest bastard care uneşte conştiinţa omului de bună credinţă cu setea de dreptate a mulţimii din care face parte şi al cărui martiriu îi e prea cunoscut. O poziţie care mă pune în conflict cu toată lumea şi, mai ales, cu o speţă umană care, ea, conştient sau inconştient, înşeală pe toată lumea, lărgeşte prăpastia care desparte oameni ce s-ar putea lesne apropia şi se declară capabilă să realizeze, ea singură, toate aspiraţiile clasei muncitoare pe care o revendică vrând s-o monopolizeze.”13 Autorul pune şi o întrebare esenţială, degetul pe rana supurândă care va fi de mare actualitate de-a lungul întregii funcţionări a sistemului represiv comunist în Europa: „numai comuniştii au dreptul să trăiască pe pământ?

Dar ce facem cu muncitorul, cu ţăranul, cu intelectualul, cu funcţionarul, cu zdrobitoarea majoritate a omenirii care munceşte? Nimic din comunism, dar care trudeşte? S-o izgonim de la munca sa? S-o evacuăm din locuinţa sa?

S-o ucidem?”14 Panait întrevede răspunsul (sau îl sugerează fără voie, restul omenirii, majoritatea ei trebuie doar să servească fără crâcnire minoritatea comunistă, iar când nu o face, plăteşte aceasta foarte scump).

Acest sentiment este confuz, căci Istrati apără, cel puţin în acest volum, statul muncitorilor, care, în viziunea sa, ar trebui reformat şi nu desfiinţat. Mai multe paragrafe

Revista nouă, 3/2011

dezvăluie gândirea lui Istrati în această privinţă. „Orice s-ar întâmpla după răfuiala pe care o încep aspru cu clasa mea, un fapt e sigur: voi trage totdeauna în pieptul sau în spatele celor ce-i înfometează pe oameni, şi-i mitraliază apoi.” Istrati pendulează între condamnarea stalinismului şi ura faţă de capitalismul reacţionar. „Da, suntem deocamdată învinşi. Da, nu ne înţelegem între noi, fraţi de luptă. Dar, fiţi siguri, vom face totdeauna un singur front contra voastră, cioclilor, şi suntem gata să murim lovindu-vă cu toate armele”15 Cu atât mai dificil ne este să înţelegem cum ar fi putut el face front comun cu un regim care, chiar în timpul şederii sale în URSS, se dezlănţuia împotriva celor deviaţi de la norma stalinistă. „Omul e ridicat de unde se regăseşte: de la lucru, de pe stradă sau de acasă, sub ochii copiilor săi, care ţipă.”16 Contradicţia aceasta revine de mai multe ori pe parcursul volumului. Chiar dacă a văzut ce însemna construirea comunismului, Istrati pare a nu prefera călduţele democraţii burghezo-moşiereşti căci el reprezintă „un ciomag ameninţător, bolşevismul” menit a scufunda civilizaţia deviantă/depravată. „În ciuda tuturor, URSS trebuie să rămână, pentru proletariatul mondial, ceea ce este în realitate: fortăreaţa inexpugnabilă de care capitalismul va trebui într-o zi să-şi crape capul. Dar afirmând aceasta, categoric, odată pentru totdeauna, am dreptul să mă întorc spre şleahta birocratică şi să-i strig: secătură.”17 În această concepţie, care nu i-a fost unică lui Istrati, comunismul a fost corupt, confiscat, prost aplicat, iar adevăratul comunism poate fi pus în practică în URSS sau altundeva în lume.18 De altfel, Istrati este foarte zgârcit (sau prevăzător?) în a pronunţa numele lui I. V. Stalin. Comunismul utopic al lui Istrati reiese şi din paragraful „le spun opozanţilor că, dacă vor să ne pregătească o a doua ediţie a acestui bolşevism, au să găsească în mine un duşman implacabil, un duşman solitar, care va muri pentru ceea ce el consideră cel dintâi bun al omului: acela de-a se putea exprima deschis, indiferent dacă e tovarăş ori adversar.”19 Ne este greu să înţelegem cum îşi imagina oare Istrati că un al doilea bolşevism, o ediţie revizuită, ar fi putut reinstaura libertatea de expresie, una din cele

Revista nouă, 3/2011

mai periculoase libertăţi individuale pe care regimurile comuniste de peste tot din lumea au avut grija cu precădere, încă de la început, să le suprime?20 libertatea de exprimare. Este uşor de înţeles de ce libertatea de expresie îi era atât de dragă lui Istrati,21 un scriitor liber, care şi-a dobândit faima prin descrierea unor aventuri într-un spaţiu larg, cel al Mediteranei orientale, Mării Negre şi gurilor Dunării. În mod paradoxal, libera exprimare era oferită şi garantată chiar de acele regimuri pe care el le detesta, chiar de acea civilizaţie pentru care se pregătea bâta bolşevică: democraţiile (atât de imperfecte!) El însuşi îşi făcuse debutul editorial în presa muncitorească din România burghezo-moşierească, ce asuprea atât de greu clasa muncitoare încât permitea apariţia unei prese muncitoreşti!

La Gorki în vizită, afacerea Russakov Istrati, un scriitor la mare voga în acea perioadă, a fost dus să-l vadă şi pe Maxim Gorki,22 de a cărui atitudine a fost dezamăgit căci „la Moscova, în căminul său, în timpul celor trei ore petrecute în intimidate, el n-a vrut să vorbească. (…) Şi ne-am bălăcit amândoi în banalitate.” Gorki avea motive să nu vorbească de rău un regim care-l acoperea cu aur. Scriitorul român polemizează aproape la fiecare pagină, dovedind nervozitate, revoltă, este uneori confuz, alteori lucid, dar descrie cu fidelitate tiparele după care se desfăşurau vizitele tematice. „Am avut totdeauna o profundă aversiune pentru paradă, oricare ar fi ea. Şi totul era o paradă în momentul acela. Iar dacă ea mă impresiona câteva zile, după o săptămână mi-era lehamite. Uzină după uzină; muzeu după muzeu; spital după spital; şcoală după şcoală; banchet după banchet. Şi pretutindeni, pretutindeni aceleaşi groaznice discursuri. În multe împrejurări întrunire, congres, conferinţă - fiecare orator era negreşit salutat, la sfârşit, cu aceleaşi sunete de fanfare pe care întregul auditoriu era obligat să le asculte în picioare. Prima oara mă gâtui emoţia. A doua oară, nu simţii nimic. Simţisem în ajun. A treia oară, nu mai puteam să sufăr, căci era plicticos. (…)

Constatasem că oriunde eram duşi, comitetele de recepţie erau, în majoritate, compuse din

23

oameni care te enervau.”23 Stilistic, volumul reprezintă probabil cea mai slabă scriere a lui Istrati. Este evident că pe el nu l-a interesat literatura, chiar dacă ea s-a vrut de călătorie atunci când şi-a adunat, la întoarcere, notele pentru acest volum.

Istrati a reuşit să descopere adevărul, chiar dacă interpretarea lui nu este la fel de lucidă, pentru că a deschis ochii şi, în final, l-a căutat. „Ceea ce e foarte greu să obţii în Rusia când eşti străin şi semi-oficial, cum am fost eu, e încrederea oamenilor. Dar, odată în posesia acestei minunate chei, toate porţile adevărului se deschid în faţa ta ca prin farmec.” Iniţial interlocutorii săi se temeau să-şi deschidă inima, căci Istrati era un oaspete şi prieten oficial al URSS, însă, treptat, cu cât trecea mai mult timp, este receptat ca un prieten al oamenilor în nevoie, iar afacerea Russakov, o radiografie a felului cum un destin individual se putea topi în imensul cuptor al represiunii totalitare, o dovadă.

Afacerea Russakov avea să-l coste foarte scump pe scriitorul sovietic Boris Pilneak, care avusese imprudenţa să-i ofere lui Istrati detalii. „Torturat, acesta recunoaşte că el, împreună cu Victor Serge, i-a furnizat lui Istrati informaţiile necesare pentru ca acesta să scrie despre aşa-numita „afacere Russakov”.

La întrebarea insinuantă a anchetatorului, Pilneak răspunde înfrânt: „Da (...), sunt vinovat în faţa poporului sovietic pentru faptul că, transmiţându-i lui Panait Istrati informaţii trădătoare, am încercat să discreditez Uniunea Sovietică în ochii intelectualităţii Occidentului”.

O altă imprudenţă a lui Panait Istrati a avut consecinţe extrem de grave, căci organele nu iertau (în apărarea lui poate fi invocată naivitatea, Istrati probabil că habar nu avea de amploarea supravegherii G.P.U., chiar dacă o bănuia) Iată cum arăta un denunţ care a contribuit în final la împuşcarea scriitorului Sandomirski: „Redacţia ’Mesagerului literaturii universale’ a fost vizitată de Panait Istrati, care ne-a comunicat o discuţie avută de el cu tov. Sandomirski. Sandomirski l-a sfătuit pe Istrati să nu scrie nimic nici despre bolşevici, nici despre Uniunea Sovietică.

După părerea lui Sandomirski, dacă Istrati va scrie pe marginea acestor două teme lăudând

24

99% şi criticând 1%, asta va fi suficient pentru a şi-i face pe bolşevici duşmani de moarte. Şi nu numai că va întâmpina lipsă de bunăvoinţă din partea Partidului Comunist Rus şi a Partidului Comunist Francez, dar ar putea avea dificultăţi la plecarea din U.R.S.S.”24 Denunţul era adresat lui Leopold Averbah, preşedintele Asociaţiei Ruse a Scriitorilor Proletari, consultant literar şi rudă cu Iagoda, comandantul G.P.U.!25 Inspirat, autorul articolului din revista Memoria, rezumă : K.G.B.-ul nu glumea cu literatura. După ce am trecut prin această lugubră experienţă, totuşi, regretată de 50% din populaţia României, este relativ facil să conştientizăm această axiomă banală într-un regim totalitar comunist însă în 1928-29 care era destul de eficient ferit de ochii publicului ne-sovietic încercând să se livreze o falsă faţetă aurită.

Concluzia lui Istrati este amară „Nu mai cred în clase. Nici în justiţia unei clase. Nici în vreo altă putere pusă în mâinile unei minorităţi, oricare ar fi ea.”26 Volumul se încheie cu o profeţie / îndemn „Să mergem spre altă flacăra”, care flacără este greu de precizat, o formulare ce se dorea mesianică şi care a fost folosită pentru titlul trilogiei apărută în 1929 la Paris. Foştii lui camarazi, în frunte cu Henri Barbusse, nu au acceptat delictul de opinie, apostatul Istrati fiind supus linşajului mediatic care a contat în decizia lui de a reveni să trăiască în România, ţară siberiană pe care nu o aprecia deloc. Ar fi plătit el şi mai scump, dacă apuca instaurarea regimului comunist în România, după 1945 (aceasta dacă nu ar fi reuşit s-o şteargă la Nisa, după cum îi scria unui prieten cu puţin timp înainte de a muri de tuberculoza, la 16 aprilie 1935, la vârsta de numai 51 de ani). În toamna anului 1929, L’Humanité îl califica pe fostul tovarăş de drum drept agent al poliţiei române, haiduc domesticit şi trădător. Istrati a fost acuzat şi de troţkism, o acuză foarte gravă în perioada interbelică în cadrul marii familii a comunismului. În timpul peregrinărilor sale prin URSS (ne întrebăm dacă vreun scriitor străin a mai beneficiat de o asemenea extindere /amploare geografică şi temporală precum Istrati) Troţki era căzut în dizgraţie, fiind exilat la Alma-Ata, în Kazahstan, urmând a lua calea străinătăţii,

Revista nouă, 3/2011

la scurt timp, ajungând în final la Mexico City şi la pioletul în cap înfipt la 20 august 1940 de Ramon Mercader, un agent secret de-al lui Stalin. Asasinatul era menit a preveni existenţa, în contextul celui de al doilea război mondial, a unei alternative valabile la dominaţia absolută a lui Stalin.27 Presa sovietică l-a supus, la rândul ei, bombardamentului mediatic, iar Istrati a reluat aceste ecouri în eseul „Omul care nu aderă la nimic”, publicat în anul 1933.28 Panait Istrati a reuşit, în epocă, marea performanţă de a se face detestat atât de foştii camarazi comunişti (care beneficiau de un aparat de propagandă bine pus la punct, subvenţionat de URSS), cât şi de extrema dreaptă românească, iar Siguranţa l-a supravegheat îndeaproape, pe parcursul vizitelor sale în ţară, fiind considerat, pe bună dreptate, un instigator comunist, dar şi în ultima perioadă a vieţii sale, când s-a întors în România, la Brăila (1930-35). Din dosarul său de supraveghere, nu au fost publicate decât 21 de documente, în revista Manuscriptum, în 1974, toate concentrându-se în jurul vizitelor sale acasă în 1925 şi 1929, nici urmă de documente despre ultima perioadă din viaţa lui Istrati, când a trăit în România. Nu există motive să se creadă că urmărirea sa de către Siguranţă ar fi încetat, însă documentele au dispărut în hăţişul arhivelor româneşti, după cum remarca Mircea Iorgulescu.

Panait Istrati a rămas un „om care nu aderă la nimic”, un om curajos, preferând să-şi păstreze conştiinţa nealterată, chiar dacă aceasta l-a costat scump, căci tratamentul de care se bucurau scriitorii care acceptau să se prostitueze era unul deosebit de avantajos. Dar învinşii de moment pot fi victorioşi în timp, iar Istrati nu este singurul exemplu în acest sens. „Acum sunt un învins. Cei pe care îi credeam tari ca piatra, în stare să mă sprijine, sunt tot vermină, ba una care ar sacrifica totul, însă pentru mântuirea scumpei sale doctrine, zdrobindu-i pe nevinovaţi.”29 Spre lauda lui, Istrati s-a aflat de partea adevărului, preferând să nu-şi trădeze credinţa, în timp ce regimentele de lăudaci, doar simpli complici ai unui sistem criminal.

Revista nouă, 3/2011

___________________ 1 “Spovedania unui învins”, de Panait Istrati, Editura Cugetarea, Bucureşti, 1938, care traduce “Apres seize mois dans l’U.R.S.S” 2 “Celalalt Istrati”, de Mircea Iorgulescu, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pag. 247 3 Interesant studiul “Procesul de epurare a cărţilor”, de Liliana Corobca, în volumul ‘Stat şi viaţa privată în regimurile comuniste”, coordonat de Cosmin Budeanca, Florentin Olteanu, Editura Polirom, Iaşi, 2009, pag. 65-79 4 Ibidem, pag. 79 5 “Spovedania unui învins”, de Panait Istrati, Editura Gramar, Bucureşti, 2005, pag. 41 6 Ibidem, pag. 21 7 Ibidem, pag.61 8 Ibidem, pag.33 9 O altă contradicţie, căci el demască în continuare elita birocratică bolşevică ce ar sugruma clasa muncitoare ce, nevinovată, se supune forţei sistemului dictatorial.

10 Ibidem, pag. 103 11 Bouc-emissaire!

12 Ibidem, pag. 26 13 Ibidem, pag. 18 14 Ibidem, pag. 131 15 pag. 96 16 pag. 99 17 pag. 20 18 Vechea iluzie, care se menţine până în zilele noastre, căci oamenii nu vor să creadă că sistemul era pur şi simplu prost, indiferent ce i-ai fi facut! Prost şi criminal, y compris!

19 pag. 35 20 A se vedea atitudinea R. P. Chineză faţă de decernarea Premiului Nobel pentru Pace disidentului Liu Xiaobo (totuşi) în decembrie 2010!!

21 Cum ar trebui să fie oricărui creator!

22 Istrati fusese supranumit, în epocă, Gorki al Balcanilor, datorită temelor similare abordate!

23 pag. 54 24 De aceea, Panait Istrati întâi pleacă din URSS şi abia apoi publică volumul în Franţa. O bănuiala corectă.

25 Panait Istrati şi mâna lungă a K.G.B.-ului de Emil Iordache în revista Memoria: http://www.memoria.ro/?location=view_article &id=787 26 pag. 140 27 “Celalalt Istrati”, de Mircea Iorgulescu, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pag. 20 28 Reluat de Editura Istros, Brăila, 1996.

29 Pag. 25

25

itinerarii afective

Mihai APOSTOL O geografie istorică şi literară a Prahovei.

Pe valea Prahovei... (II) Ne luăm rămas bun de la Târgşor şi trecem Prahova pentru a intra în localitatea MĂNEŞTI. Denominaţia aşezării îşi trage seva de la antroponimul Manea, cu sufixul –eşti (cu valoare posesivă), care apare în documente de pe le începutul veacului al XVII-lea.

Aici, dacă ne aruncăm ochii pe „scena istorică din cronicile Ţării Româneşti”, semnată de Al. Odobescu sub titlul nuvelei „Mihnea-Vodă cel Rău” (1857), „ca la două ceasuri cale-n jos de Ploieşti curge apa Cricovului, care, cu mii de pârâie ce se resfiră şi se-mpreună, împestriţează matca sa răzlăţată şi năsipoasă; d-a stânga, câmpia şeaţă se lungeşte până la poalele munţilor; d-a dreapta, malul se-nalţă râpos şi acoperit cu păduri vechi şi stufoase. Pe o culme mai semeaţă a acelei coaste sta, pe la leatul 1508, cetăţuia lui Drăcea armaşul din Măneşti; din zidurile ei înnegrite, vederea coprindea toată lunca, cu bordeiele şi coşarele ţărăneşti răsipite prin tufişe şi bălării; mai departe turnurile bisericei din Târşor, pe care o zidise, cu vreo câţiva ani mei înainte, Vladislavvodă, ce chiar întrânsa, zice cronica, „au pierit de sabie”; şi în fund de tot, plaiurile aburoase ale Câmpinei şi ale Breazei”.

Ipoteza cetăţii lui Drăcea Armaşul (14401508), tatăl lui Mihnea cel Rău (1508-1509) se bazează pe existenţa unor ruine în punctul Comanac, aproape de pădurea cu acelaşi nume, precum şi pe tradiţia orală din aceste locuri. Am adăuga la acestea o însemnare a lui Const. Moisil, publicată prin 1910, în „Buletinul comisiunii Monumentelor Istorice”, unde afirmă că „în satul Măneşti, pe o movilă înconjurată dinspre răsărit cu un şanţ mare, a găsit Bolliac mai multe arme şi unelte de silex, mai ales vârfuri de săgeţi şi numeroase vase mici de lut... Unele din aceste vase sunt de

26

pastă mai fină, eu ornamente adâncite şi în relief”. În ce priveşte şanţul, O. G. Lceca în el său „Dicţionar istoric, arheologie şi geografie al României” (1937) ne dezvăluie misterul: este vorba de Brazda lui Novac (atribuită ipotetic de unii cercetători epocii lui Constantin cel Mare, înălţat în redarea apărării posesiunilor romane din stânga Dunării). Acest „val” începea de la HinovaMehedinţi, iar în Prahova poate fi urmărită în hotarele localităţilor: Măneşti, Târgşorul Vechi, Ploieşti, Mizil.

Prin secolul XV-XVII, Măneştiul ajunsese căpitănie a călăraşilor. Cu vremea, agravânduse situaţia lor economică, ei se răsculară, în 1623, împotrivă lui Alexandru Coconul (16231627). Iată cum ne zugrăveşte aceşti episod cronicarul prahovean Radu Popescu; „Rămâind Alixandru-Vodă în domnie, cocon tânăr, cu mumă-sa, au lăsat Radul-Vodă boieri înţelepţi de căuta trebile ţărăi; iar călărăşăi den Măneşti, de la Gherghiţă, de la Ploieşti, den Ruşăi-de-Veade, ca neşte nebuni (precum de multe ori au făcut) , s-au sculat asupra Domnului, să-l scoată dea domnie.

Boiarii încă li-au prins veaste; şi au făcut gătire mai bună; şi s-au lovit la Măneşti; şi iau biruit pre călăraşi, şi i-au răsipit, şi, pre carii au fost pricina aceştia rădicări, pre urmă aflăndu-i, i-au omorăt.” În 1676, Duca Vodă (1675-1678) se afla şi el într-un sat al Măneştiului. „Letopiseţul cantacuzinesc” înfăţişându-ne această vizită ne spune: „Duce-vodă încă au venit în ţeară, însă n-au mers în scaun, ci au descălicat la Cocorăştii din Grind, la casele Vladului Comis, şi acolo fiind, iar începură a face avat necurat asupra acestor ticăloşi de boiari, părîndu-i la Duca-vodă în tot feliul de năpăşti, până-l plecară, socotind că acolo le va fi mei lesne să-i omoare”.

Duca procedează energic arestând pe cei încriminaţi. Printre încarceraţi se afla şi Şerban Cantacuzino, iar Radu Popescu ne informează că „se auziia că va să-i omoare, dar Dabijoae, soacra Ducăi-Vodă, şi Doamnă-sa au stătut tare pentru dănşăi, şi i-au slobozit”.

Salvat prin demersurile insistente („au stătut tare”) ale Doamnei Anastasia Duca, cu care se spune că ar fi întreţinut legături amoroase în lipsa Domnului, şi în podul casei căreia

Revista nouă, 3/2011

se ascunsese pe vremea când graţie intrigilor lui Grigore Ghica fusese surghiunit în insula Creta, fu nevoit, plină la urmă, să fugă la turci de unde se întoarse, la sfârşitul lui noiembrie 1678, ca domn al Ţării Româneşti. În Măneşti se află şi un interesant conac.

Nu se ştie când a fost ridicat acest monument de arhitectură, cert este însă că, în B doua jumătate a veacului al XIX-lea, Elena Asachi, descendenta boierilor din Măneşti, îşi căsătoreşte una din fiice cu Theodor C. Văcărescu, care prin 1882, renovează conacul după modelul Peleşului. Vitrourile executate de R. Ziegler, şi care se păstrau intacte până la incendiul din 1972, reprezentau pe Doamna Chiajna şi pe Doamna Necşuţa - în mărime naturală, iar altele - mai mici - prezentau compoziţii decorative geometrice şi blazoane nobiliare româneşti. Conacul este situat într-un parc monumental, care avea o fântână, lângă care străjuia odată un bust al lui Ienăchiţă Văcărescu, aflat astăzi la Muzeul Scriitorilor Târgovişteni.

Th. C. Văcărescu (1842-1913), urmase literele şi filosofia la Berlin, după care a intrat în armată. La 1863 putea fi găsit ofiţer permanent de ordonanţă al domnitorului Cuza. Un an mai târziu, demisiona din armată şi putea fi întâlnit în paginile „Trompetei Carpaţilor” şi al „Opiniunii naţionale”, cu articole despre literatura germană. Face apoi parte din comitetul de redacţie al gazatei „Revista Dunării” (1865-1866). La 11 februarie 1866, este numit prefect de Prahova, cu

Revista nouă, 3/2011

misiunea specială de a-l scoate pe Cuza din ţară. În iulie 1870, este desemnat comisar extraordinar, în misiune la Berlin, în chestiunea drumurilor de fier Strousberg, unde descoperă deturnarea fondurilor. În octombrie 1876, însoţeşte delegaţia guvernamentală română care se întâlneşte cu ţarul Alexandru al II-lea la Livadia, în Crimeea (unde partea română acceptă, în principiu, trecerea, armatei ruse prin teritoriul României în cazul unui război ruso-turc), pentru ca, atunci când războiul pentru cucerirea independenţei se declanşează, să se afle în lupta pentru ocuparea Plevnei, cu grad de căpitan. Memoriile sale de combatant în războiul pentru neatârnare le va publica, în 1886-1887, sub titlul „Luptele românilor în rezbelul din 1877-1878”, lucrare premiată de Academia Română. În 1895, pictorul Nicolae Vermont (18661932) zugrăveşte biserica din Măneşti (deşi era de origine semită), pictură din care se detaşează tabloul ctitorului: Theodor C. Văcărescu. Despre N. Vermont se ştie că, la vârsta când artistul nu avea decât cinci ani, o mare inundaţie distruge casa părintească din Moldova, obligând familia să se mute la Ploieşti. Aici, micul Vermont începe şcoala primară, din care este eliminat într-o bună zi pentru că desenase pe o Biblie pe Adam şi Eva, aşa cum erau înfăţişaţi în „cartea sfântă”, adică foi §i ţinându-se de mână. Termină, în consecinţă, şcoala primară la Braşov.

Originar din Măneşti era şi arhitectul Alexandru Zagoriţ (18811916), colaborator al „Convorbirilor literare” şi al „Buletinului Comisiei Monumentelor istorice”, apreciat şi deplâns de N. Iorga atunci când îşi dă obştescul sfârşit, în urma unei răni de pe frontul din Dobrogea, din primul război mondial. Sculptorul Fr. Stork îi imortalizează chipul în bronz, monumentul străjuindu-i mormântul din cimitirul Viişoara, Ploieşti (Va urma)

27

interviu

Ştefan CAZIMIR ...aproximări mai mult sau mai puţin ingenioase...

- Cine sunteţi dumneavoastră, domnule profesor? ŞC: Presupun că ştiţi, ceea ce m, de altfel, rezultă şi din întrebările de mai jos.

- Ce v-a format ca om, viaţa sau studiul? ŞC: Studiul face parte din viaţă, aşadar problema nu se poate pune sub forma unei alternative.

- Când aţi simţit pentru întâia oară nevoia să scrieţi? ŞC: Am debutat în 1943, într-o revistă pentru copii. Mai apoi, ca elev de liceu, am frecventat un cenaclu literar la Piatra Neamţ.

Iar studiile universitare m-au orientat spre cercetarea ştiinţifică.

- Ce v-a legat atât de mult de Caragiale încât aţi înfiinţat chiar un partid sub patronajul său spiritual? ŞC: De precizat mai întâi că „inventarea” Partidului Liber-Schimbist nu mi se datorează mie, ci graficianului şi publicistului Octavian Andronic, autorul Manifestului P.L.S., apărut în ziarul „Libertatea” la 6 februarie 1990; eu am aderat prin telefon a doua zi. Legătura mea cu Caragiale era însă mult mai veche; îi dedicasem teza mea de doctorat, susţinută în 1967.

- Câte titluri cuprinde opera dumneavoastră şi de care vă simţiţi mai legat? ŞC: Am publicat 21 de cărţi (17 volume de critică şi istorie literară sau eseuri şi 4 antologii). Dintre toate, „mai legat” mă simt de Alfabetul de tranziţie (1986), care se încheia profetic: „Un nou alfabet de tranziţie, cu deschidere planetară, ia naştere sub ochii noştri.” Istoria, cu trei ani mai târziu, s-a grăbit să mă confirme.

- Aţi fost vreodată tentat să nu mai scrieţi? ŞC: Credeţi că ar fi fost cazul?

- Pentru un istoric literar, ce însemnă „a citi”?

28

ŞC: Multe: a te documenta, a căuta sensuri, a confrunta ipoteze, a stabili corelaţii, a descifra enigme… Şi uneori, a visa.

- Credeţi că genialitatea unui scriitor poate fi dată de o singură carte? ŞC: În principiu, cred că da, dar nu-mi vine în minte nici un exemplu.

- În activitatea dumneavoastră, aţi simţit „inamiciţiile” literare? ŞC: Nu. - Care au fost modelele dumneavoastră? ŞC: În activitatea didactică, Tudor Vianu. În cea ştiinţifică, nu ştiu. În orice caz, cronicarii literari care mi-au recenzat cărţile nu mi-au identificat niciunul.

- Care ar fi semnul distinctiv al literaturii române? ŞC: Nicio literatură din lume nu poate fi redusă la un „semn distinctiv”, ci – eventual – la un ansamblu de trăsături caracteristice. Şi chiar această din urmă operaţie nu prea duce la rezultate pertinente, ci la aproximări mai mult sau mai puţin ingenioase. Nu mă simt ispitit de un astfel de exerciţiu.

- Dacă ar fi să faceţi o clasificare având ca mediană anul 1989, ce aţi spune despre valoarea operelor [literare] de dinainte şi de după? ŞC: Întrebat ce crede despre Revoluţia Franceză din 1789, Ciu En-lai a răspuns: „Este un eveniment prea apropiat ca să mă pot pronunţa asupra lui.” Îngăduiţi-mi să urmez exemplul chinezului, având chiar motive mai puternice decât el.

- Răspundeţi la o întrebare pe care nu v-am pus-o. ŞC: Data viitoare!

Chestionare realizată de Emanoil TOMA

Revista nouă, 3/2011

proză

I. OPRIŞAN Anara

I-a zis, ca de obicei: „La revedere“ şi plecă fluturând din mână.

Ea rămase nehotărâtă dacă să mai stea, sau să intre în curte.

Când viră la stânga, n-o mai zări.

A câta oară se repeta oare scena? Şi de câte ori va mai pleca spre a reveni în mod firesc acasă? Se întreba de fiecare dată cu îngrijorare.

Poate că aceasta e ultima oară...

Ani de-a rândul nu şi-a făcut nicio grijă.

Pleca şi venea de parcă mişcarea avea să se repete la infinit.

Se simţea absolut neschimbat de trecerea vremii – deşi unele semne îi arătau că din oglindă îl priveşte altcineva decât cel de acum zece, douăzeci şi mai ales treizeci de ani.

Curios e că sufleteşte parcă întinerea, în loc să îmbătrânească.

Chiar şi prietenii se uitau la el cu mirare şi-i spuneau cu oarecare invidie: – Nu te schimbi deloc?

El zâmbea la remarcile lor. Era şi părerea lui.

Poate că îi e dat să rămână veşnic tânăr.

Poate că natura face o excepţie cu el. Sau poate, fără să ştie, a mâncat, a băut ceva miraculos sau a intrat în vreun spaţiu care i-a schimbat pasul vieţii...

Ca geolog, obişnuit cu vârstele de milioane de ani ale rocilor, începuse încetîncet să creadă că o asemenea longevitate ar fi posibilă şi pentru fiinţele umane...

Ce înseamnă o sută de ani – vârstă atinsă de foarte puţini? O clipită în comparaţie cu viaţa pietrelor! Într-o vreme, se apucase s-o întrebe pe maică-sa dacă nu i-a dat ceva în mâncare şi analiză compoziţia tuturor preparatelor culinare tradiţionale.

Nu descoperi nimic.

Revista nouă, 3/2011

Doar plăcinta cu julfă (sămânţă de cânepă pisată) şi saramura de ţipari („chişcari“) puşi de vii pe plită îi treziră oarecare bănuială.

Nu găsi nimic nici în substanţa caiselor despre care auzise că ar fi cauza longevităţii aşa de neobişnuite a caucazienilor.

– Degeaba, mamă, – îi zise într-o zi maică-sa – nu putem scăpa de sărutul Frumoasei!

Asta era gluma bătrânei. Considera Moartea un soi de înger care îl scapă pe om de dureri şi nevoi.

– Doar dacă – îşi continuă ea ideea – ai norocul să calci pe-o umbră a nimănui. Căci numai acelea sunt veşnice...

– Cum adică? prinse el vorba din zbor, sperând să afle ceea ce dorea.

– Dacă ai călcat pe-o umbră din ăstea, a ta pleacă imediat şi piere în neant. Iar aceea te slujeşte şi nu mai mori. E o pedeapsă dumnezeiască şi pentru ea că ţi-a ieşit în cale, şi pentru tine... întrucât a nu muri e cea mai mare nefericire. Ce se naşte, trebuie să şi moară. „Să fi călcat, oare, vreo umbră?“ – Dar cum vine aia să calci o umbră a nimănui? Poate exista aşa ceva? Dacă nu e om sau fiinţă în faţa soarelui, de unde umbră?

– Uiţi, maică, de nori! Acolo se urcă toate umbrele după ce mor oamenii şi-şi aşteaptă rândul să li se dea nou-născuţi pentru a-i însoţi în viaţă.

Altfel n-au voie să se arate sfântului Soare, dar câte una nu ascultă şi se întâmplă s-o calce cineva... Foarte rar! Îi trecu prin gând să încerce, dacă n-a „păcătuit“ cum spune Mama.

Dar cum? Întâmplarea îi ieşi singură în cale.

Mergea, ca de obicei, pe un drum greu, forestier, spre a se apropia de pieptul unui munte, de unde vroia să preleve probe geologice. Erau locuri pustii, fără urmă de case şi oameni...

La o cotitură, însă, îi apăru înainte o tânără echpată ca turist, cu hanorac, cu raniţă în spate, cu pantaloni şi ghete cu talpa groasă... În mână avea o floare galbenă, pe care o tot învârtea, în timp ce, surâzătoare, făcea semne de oprire, cu dreapta.

29

Mirat, cum nu se mai poate de o asemenea întâlnire, Rareş opri în dreptul ei. „Ce bizar! cât de mult seamănă cu nevastă-mea, deşi e mai tânără!“ Îşi dădură bineţe.

– Mă luaţi şi pe mine până la Dintele Zmeului?

– Cu mare plăcere. Dar cum aţi ajuns peaici? V-aţi rătăcit sau urmăriţi într-adins un anume traseu.

– Cam aşa ceva, zâmbi ea enigmatic.

– Dar cum v-aţi încumetat să porniţi singură prin asemenea pustietăţi unde nu întâlneşti ţipenie de om?

– Sunt de pe-aici... Şi apoi nu vin prima dată...

Rareş vru să coboare spre a-i deschide.

– Lăsaţi că mă descurc singură... Conduc şi eu, dar n-am mai luat maşina. Am lăsat-o în vale.

– Cum doriţi... Întinse mâna peste bancheta din dreapta şi întredeschise uşa.

Tânăra urcă zglobie. Dar stupoare! Deşi aparent imaterială, maşina se lăsă ca la o mare greutate.

Rareş se făcu că nu observă. „Ce dracu!

Parcă are o tonă“ îşi zise în gând, devenind foarte atent. „Pe cine am cules de pe drum?“ Porni mai departe. Dar Gip-ul solid, care nu-i făcuse nici o figură până acum, se îneca... „Ptiu drace!“ înjură el, făcându-şi cruce cu limba, cum îl învăţase în copilărie maică-sa. „Că n-o fi tocmai Ducă-se pe Pustii...“ – A intrat ceva la jigleur? întrebă fata îngrijorată. Ridicaţi capota să suflu în el.

Păţesc şi eu adesea, deşi am două filtre. Şi vru să coboare. „Doamne, fereşte! Ce-mi trecu prin gând?!

E doar o fată şi încă drăguţă.“ În sfârşit, maşina porni. Dar la un deal uşor începu să dea semne de oboseală.

Când ciupi mai tare acceleraţia – maşina porni ca din puşcă.

– Nu prea vă cunoaşte drumul! făcu tânăra zâmbind de data aceasta ironic. Dacă nu vă deranjează permiteţi-mi să conduc eu, căci sunt ca şi acasă aici.

– Ei, lăsaţi! rosti Rareş nervos, jignit clar de propunerea fetei.

Cum, însă, automobilul refuza, cu toate manevrele făcute de el, să pornească mai departe, coborî şi îi dădu, supărat ca un copil, cheile.

30

– Poate că faceţi dumneavoastră vreo vrajă... Poate că din politeţe i-o veni mintea la loc... N-am păţit în viaţa mea aşa ceva!

– Ştiu, zâmbi fata subţire.

Cum dădu la cheie, maşina se supuse liniştită tinerei şi merse de parcă plutea. Îl apucară toţi dracii. „Cum naiba?! Întradevăr, parcă făcuse o vrajă“. Se uita supărat la fată. Ea nu-l băga în seamă.

– Mergeţi până în poiană?

– Da, sigur. Şi de acolo o iau la picior...

Dar ce se întâmplă? Doamne, fereşte!

Maşina prinsese o viteză nebună la vale, de parcă n-o mai controla nimeni.

Din instinct, Rareş trase cu forţă frâna de mână.

Oprită brusc, maşina se prăvăli, gata să cadă în prăpastie.

Reuşi, totuşi, să scape ca prin minune.

Se repezi să deschidă uşa dinspre şofer spre a o scoate pe fată, dar nici zare de fată.

Se uită s-o vadă căzută, sărită, ieşită miraculos pe undeva, dar se topise în neant. „Mare ţi-e minunea ta, Doamne!“ „Se pare că m-a vizitat Îngerul de care tot îmi vorbeşte mama. Dar se vede că nu ştia că nu mi-e dat să fiu luat când vrea el...“ Rareş lăsă maşina cum se afla şi se duse în treaba lui. „O să găsesc eu, poate, pe cineva să mă ajute s-o pun din nou pe roate“.

Se căţără pe pintenul de stâncă, şi-şi umplu raniţa cu probe geologice. Timpul trecu pe neobservate.

Către seară, se întoarse obosit la locul unde rămăsese maşina.

Dar minune! „Gipanul“ era redresat în poziţia normală, iar „excursionista“ îl aştepta, de data aceasta, cu un buchet de flori de câmp.

La mirarea lui că o revede, ea îi zâmbi.

– M-am gândit că n-o să puteţi îndrepta singur maşina... şi în pustietăţile ăstea n-o să găsiţi niciun ajutor. Încurcat, şi totodată temător – deşi avea în faţă doar o fată – Rareş Andone zise mai mult de formă: – Vă mulţumesc. E foarte drăguţ din partea dumneavoastră. Nu îndrăzni s-o întrebe, însă, cum de a fost în stare să readucă singură în poziţia normală maşina.

Revista nouă, 3/2011

„Ce forţe o fi ascunzând, oare, fiinţa asta aparent aşa de delicată?“ îi bâzâia prin minte.

– Cu o pârghie am îndreptat-o în două clipe, răspunse ea frământărilor lui. Aţi fi putut-o face mult mai uşor dumneavoastră.

Dar mi-am zis că tot stau degeaba, aşteptându-vă...

– Megeţi înapoi acum? i se adresă el, privind-o pătrunzător, în primul rând spre a o vedea ca lumea, căci la întâlnirea de dimineaţa n-o observase decât foarte vag, sub impresia gândurilor şi a surprizei că întâlnise o asemenea fiinţă pe traseul său.

Fata plecă privirea şi roşi un pic, simţindu-se radiografiată.

– Dacă mă luaţi..., răspunse ea deabia auzit. „Măi, să fie! Dacă nu-i ce-am crezut la început, e sigur o zână. Asemenea frumuseţe n-am întâlnit în toată viaţa mea... Deşi aduce un pic cu Ana, e o întruchipare serafică a ei.

Albastrul ochilor bate cerul, culoarea părului – cât se vede de sub glugă – are străluciri de eben, buzele par petale de trandafir roşu, iar obrajii au catifelări ireale... Spre a nu mai vorbi de boiul ei extraordinar...

Dacă e reală şi nu o simplă nălucire, patenta ei se află în afara lumii“.

– Nu mi-aţi răspuns la rugăminte i se adresă ea, scoţându-l din contemplare.

– Desigur, desigur... răspunse el încurcat.

Vreţi să conduceţi tot dumneavoastră?

– Cu o singură condiţie! Să nu mai trageţi frâna, că s-ar putea s-o păţim mai rău.

– Mă las în voia dumneavoastră.

La manevra schimbătorului de viteze, fata îi atinse (întâmplător!) un pic piciorul.

Rareş se înfioră. Clipa i se păru veşnicie.

Nu mai simţi, nu mai văzu nimic.

Auzise, citise de dragoste fulgerătoare, dar zâmbise cu neâncredere. Acum o trăia pe propia piele la peste patruzeci de ani.

Aproape de marginea satului, fata opri şi coborî din maşină.

– Vă mulţumesc pentru că m-aţi scos la drumul mare. De aici găsesc eu o ocazie...

– Eu vă mulţumesc pentru că... Dar nu mai ştiu pentru ce să-i mulţumească. De altfel, nu mai avea cui să mulţumească, întrucât rămăsese singur la răscrucea drumurilor.

Era încă toropit. Nu ştia pe ce lume se află.

Cineva îl claxona, întrucât maşina încurca circulaţia. El nu băgă de seamă. Se trezi

Revista nouă, 3/2011

deabia când omul care claxonase opri în dreptul lui şi-l înjură de mama focului pentru nesimţire.

Băgase de seamă că maşina era oprită, într-adevăr anapoda. Se întoarse nervos acasă.

Dădu doar din cap, când nevasta îi ură „bun venit“ şi duse pietrele în ceea ce el numea „laborator“.

– Ce-i cu Rareş, maică? o întrebă îngrijorată bătrâna pe Ana. – Cine ştie?! I-o fi ieşit umbra de care vorbeşti dumneata în cale...

Femeia nu zise nimic, dar o înţepă aspru cu privirea pentru gluma nelalocul ei pe care i se părea c-o face...

La masă, tăcură toţi – el temător să nu-şi trădeze sentimentele, ele spre a nu provoca cine ştie ce dureri.

Pe hol, bătrâna, care-l cercetase profund pe furiş, îi spuse: – Ai avut o întâmplare! Fereşte-te să nu iasă foc din scânteie!

Rareş o privi înmărmurit. Cum de aflase maică-sa ceea ce nu ştia nimeni?!

– Vezi că sunt şi umbre ale dragostelor dorite, care-s mai periculoase decât cele despre care am vorbit... Acestea te termină! „Ce-o fi vrut să spună mama cu umbrele dragostei?! Cum de se gândeşte tocmai la ele?! Ce simţuri poate avea o mamă? Şi Ana de ce părea indiferentă, de parcă nu i-ar fi păsat? Ale naibii sunt muieile! Le-a înzestrat Dumnezeu sau Dracul cu antene mai puternice decât ale noastre. Imediat te văd până în afunduri!“ Se zbuciumă toată noaptea. Ana se îngrijoră mai ales de faptul că nu o cuprinse niciodată în braţe. „Înseamnă că-i de rău, îşi zise ea. Chiar e îndrăgostit!“ El revăzu a nu ştiu câta oară scenele cu necunoscuta... „De ce s-a lăsat aşa de mult maşina, când s-a urcat ea? Sau a fost doar o părere... Şi de ce nu vroia să tragă motorul? ... şi a mers perfect, când a trecut ea la volan? Să mă fi fâstâcit eu, oare, până într-atâta, încât să nu mai pot conduce maşina după aproape un sfert de veac de şoferie? În sfârşit, de unde a ştiut ea unde locuiesc, de m-a adus, fără să-i spun, până în marginea satului? E clar o fiinţă nepământeană... Dar dacă există aşa ceva, de

31

ce-mi apare deabia acum şi nu mi-a ieşit în cale când căutam mai mult dragostea decât pietre?“ Către ziuă, adormi profund şi bolborosi ceva, din care Ana nu înţelese decât numele ei.

Zâmbi în sine, bucuroasă că nu l-a pierdut definitiv pentru o nălucă.

A doua zi, plecă liniştit, ca de obicei, urându-le celor două femei toate cele bune.

Ana îl conduse până la poartă şi-i făcu până târziu semne cu mâna.

El o luă într-adins în altă direcţie. Se ducea să cerceteze o prăpastie în care stratele se suprapuneau ca într-un desen, una peste alta, cu grosimi şi culori diferite până în afunduri.

Călătorea tot pe drumuri „grele“, pe unde pătrundeau doar maşinile forestiere. Se concentra asupra soluţiilor pe care trebuia să le găsească până ajunge acolo spre a colecta probe din toate stratele.

Dintr-odată, fata de ieri îi făcu din nou semn, la o cotitură, cu o floare roşie.

Opri, aproape să dea peste ea, de emoţia trezită de imprevizibila apariţie. „De unde ştie ea unde mă duc, de mi-a ieşit din nou în cale?“ – Mă luaţi şi pe mine? întrebă ea, zâmbind cu toată figura.

– Ce surpriză! Nu credeam că o să vă mai revăd vreodată... Poftiţi!

Se dădu jos în întâmpinarea ei, şi-i dădu cheia.

– Treceţi la volan, căci îmi închipui că şi aici sunteţi acasă...

– Cam aşa ceva... Sunt peste tot acasă. Iar dumneavoastră m-aţi chemat cu gândul.

Aveţi nevoie de un om de ajutor pentru a coborâ în adâncimea faliei... Eu sunt soluţia pe care o tot înlăturaţi... Într-adevăr, cu ea reuşi să ia, în ordine, de jos în sus, probe din toate stratele.

– Ce minune! rosti el. Credeam că numai fotografic voi putea investiga prăpastia. Iată că am probe din fiecare felie de sol suprapusă.

Fata zâmbi.

– Haideţi acasă, că e foarte târziu!

Vru s-o întrebe cine e, de unde e, cu ce se ocupă, dar nu îndrăzni. Se înţelegeau foarte bine când discutau lucruri indiferente, de ştiinţă, de pildă despre compoziţia, forma,

32

originea rocilor, dar când vroia să treacă la aspecte personale, nu mai putea scoate o vorbă.

La despărţire, vru să-i ţină, mai multă vreme mâna, când i-o sărută, dar sub privirea ei ascuţită, o scăpă şi se înroşi tot.

Fata zâmbi zeflemitor, ceea ce-l înciudă mai mult decât dacă i-ar fi tras o palmă. „Cum se poate, domnule, vine special pentru mine, dă semne că mă simpatizează, şi eu să nu fiu în stare să-i răspund în nici un fel?! Chiar aşa de mult am ruginit? Şi totuşi simt pentru ea o dragoste care nu poate fi comparată cu nimic de până acum“.

Seara, veni mai îmbufnat decât cu o zi înainte. Nu-i convenea nimic. Toate erau cum nu trebuie. Abia mâncă ceva şi se retrase.

Maică-sa îl ajunse din urmă şi-i spuse doar atât: – Ai grijă de tine! E pericol! „De ce să fie pericol? se întrebă el. Că doar nu-i decât o fată, care mă iubeşte şi ghiceşte unde mă duc?! O să mă duc mâine absolut aiurea, unde n-am mai fost din tinereţe, în zona lacurilor glaciare, să văd mai vine şi acolo? O să verific duritatea rocilor de susţinere a stratului de apă...“ Adormi mai mult supărat că nu-i în stare să fie la înălţimea sentimentelor pe care le are decât frământat de ele.

Involuntar, o îmbrăţişă pe Ana, gândindu-se la întruchiparea misterioasă ce-i apărea.

– Azi am un drum mai lung – îi spuse la despărţire nevestei. Să sperăm că ajung la timp acasă, spre a putea cina împreună.

– Să-ţi ajute Dumnezeu să te reîntorci cu bine! Şi îi făcu cu mâna până dispăru la orizont.

Avu noroc de drum liber şi ajunse relativ repede la lacuri. Se pregătea să se dezbrace, când, de după brazi, apăru iarăşi fata necunoscută. Ţinea o floare albă, cu care se lovea uşor (mai mult mângându-se) pe faţă.

Rareş se opri, pe de o parte, surprins că o revede, unde credea că nu va mai veni, pe de alta stânjenit de prezenţa ei.

– Dezbrăcaţi-vă, dezbrăcaţi-vă! O să-mi iau şi eu un costum sumar de scafandru, spre a aduce pietre de la fund.

Cât fata se echipă, Rareş se opri fascinat

Revista nouă, 3/2011

de frumuseţea trupului ei golaş. Dar rămase dintr-odată stupefiat că fata avea acelaşi semn pe partea stângă, imediat sub coaste, ca Ana. Se vedea clar cicatricea unei răni imense. „Doamne Dumnezeule, cum e posibil să aibă cineva exact în acelaşi loc, un semn identic cu Ana?! Că n-o fi cumva ea şi n-o mai recunosc eu?!“ – Haideţi, haideţi, domnule Andone! O să intru eu în apă, căci sunt obişnuită cu temperaturile joase. Sunt în mediul meu.

Rareş nu mai zise nimic. Nu ştia ce să mai creadă. E fiinţă umană, i-o divinitate celestă, sau i-o întruchipare demonică?

Se detaşă de neliniştile acestea şi se hotărî să profite de un asemenea ajutor neaşteptat.

O rugă să-i aducă probe din diverse zone ale lacului principal şi de la diverse adâncimi.

Le scria de unde sunt şi continuă până consideră că are dovezi suficiente pentru a putea trage concluziile asupra calităţii rocilor care susţin apa lacului.

Fata se mişca în apă ca în elementul ei, fără să dea semne că i-ar fi frig, cu toate că pe el, pe mal şi la soare, îl cam luase cu dârdâit.

Când terminară, Rareş o invită pe fată „la o cafea“, cu gândul de a desluşi nu numai taina lacului, ci şi pe a ei.

Vru să comande o tărie, dar fata refuză.

Nu bău nici cafea, şi nu servi nici mâncare.

Dori doar un ceai.

– Să cerem poate ambrozie şi nectar, dar oricum n-au aici, zise el ca urmare a atâtor refuzuri.

Fata zâmbi, plecând privirea.

– M-aş simţi foarte bine, i se adresă el, dacă mi-aţi spune numele pe care-l purtaţi.

Văd că pe mine ştiţi cum mă cheamă, deşi nu m-am prezentat niciodată.

– Mă cheamă Anara.

– N-am mai auzit un asemenea nume.

Ea zâmbi.

– Fiecare ar trebui să avem un nume unic, nu repetat de mii şi sute de mii de ori.

– De unde veniţi?

– Hai să ne zicem pe nume. De aici!

– Cum de aici? Din cafenea, din munte, din lac?

– De peste tot...

– Nu mai înţeleg nimic!

– O să înţelegi! De fapt mama ta ţi-a zis

Revista nouă, 3/2011

ceva, dar nu exact...

– Că o să calc o umbră...

Anara înclină din cap.

– Care umbră eşti? A vieţii veşnice sau a dragostei?

– Nu prea ştiu... Şi una şi alta probabil!

– Cum adică?

– Nu-ţi dai seama că ispăşesc o pedeapsă pentru ce-am făcut?

Rareş o privi lung, învăluitor... Deabia acum începu să-i înţeleagă suferinţa şi rostul în lume.

– Nu compasiune aştept de la tine... Am păcătuit pentru că n-am iubit pe nimeni şi mi-am râs de cei care s-au îndrăgostit de mine. Am avut o piatră în loc de inimă...

Blestemele lor au ajuns la ceruri şi am fost pedepsită să-l iubesc pe primul om care va călca pe umbra mea rătăcitoare (de după moartea pământească).

Cum fugeam de locurile umblate, stând prin pustietăţi, ai dat cu maşina peste umbra mea şi iată-mă legată de tine.

Cum eşti căsătorit, spre a nu păcătui şi mai mult, am luat chipul nevestei tale, pe care va trebui s-o iubeşti cu toată pasiunea tinereţii, iubindu-mă, de fapt, pe mine.

De aceea ţi s-a părut că semăn cu ea... De aceea am cicatricea pe care a căpătat-o în copilărie, când o duşmancă a mamei ei a vrut s-o omoare, înfigând-o într-un par ascuţit...

Nu te-am lăsat ieri să-mi ţii mai mult mâna, spre a nu vedea că-i rece...

Eu nu-mi recapăt temperatura normală decât în corpul soţiei tale.

Rareş se cutremură. „Şi totuşi cât de drăguţă e! Ce noroc pe mine! Dar să am două neveste într-una, nu ştiu cum o să mă pot descurca...“ Ea zâmbi.

– Spune deschis ce gândeşti, căci, înţeleg şi ce nu rosteşti!

Poţi să te cerţi cu una şi s-o iubeşti pe cealaltă. Ceartă-te ziua cu Ana, căci vom sta diferit una de alta, dar iubeşte-mă pe mine noaptea.

Numai dăruindu-ţi total dragostea către mine, încât să n-o mai simţi pe cealaltă, mă poţi salva de blestem.

Rareş o privea tot mai uluit de ce auzea şi ce i se cerea.

33

– Acum, într-adevăr, te iubesc, dar nu ştiu cât va dura şi nu ştiu dacă dragostea va spori până la dăruirea de sine.

– Mă vei iubi, căci eşti bun şi-mi înţelegi suferinţa. Mă vei iubi că te voi ajuta cu trup şi suflet să-ţi realizezi proiectele ştiinţifice. Şi mai ales mă vei iubi, căci îţi voi da ce îţi lipseşte: copiii! Dar vreau ca, la un moment dat, să spui: „Anara, tu eşti sufletul meu şi fără tine nu pot trăi!“ – Vei putea naşte copii?

– Nu! Ana îi va naşte, dar vor fi făcuţi din dragostea pentru mine. Şi în acele clipe eu şi ea vom fi una. Doar în momentele procreaţiei.

– Şi după ce vei pleca, după ce vei scăpa de pedeapsă, ce se va întâmpla cu mine, cu copiii, cu Ana? – Să nu anticipăm. Şi aşa nu trebuia să-ţi spun toate acestea... Hai să mergem acasă.

Conduse ea maşina până aproape de intrarea în sat şi mai departe Rareş.

Deşi îngândurat, cele două femei observară că Rareş e mai destins, decât în serile anterioare.

Mâncă, chiar ţinu să bea un pahar de vin, făcu baie şi se grăbi să intre în pat.

Ba o îndemnă şi pe Ana să nu întârzie.

Maică-sa nu-i mai zise nimic, dar căzu pe gânduri.

Simţurile ei materne sesizau ceva neobişnuit în comportamentul băiatului. Şi Ana deveni atentă când se văzu pur şi simplu copleşită de dragostea soţului. Voinţa o împingea să-l respingă, dar ceva de dincolo de ea o făcea să i se dăruie.

După ani de zile de convieţuire formală se simţi cu el un trup şi-un suflet.

Se miră toată de schimbarea survenită. Cu atât mai mult cu cât începu ea să-l caute şi el răspunse cu încântare. „A găsit, oare, vreo iarbă sau vreo băutură de mi-a dat-o să ne iubim ca odinioară? Fie şi aşa! Mă bucur de revenirea dragostei dintâi“.

Deşi bărbatul nu o simţea în nici un fel pe Anara, bănui totuşi că numai ea poate fi cauza impulsului faţă de Ana şi mai ales a redeşteptării dragostei acesteia.

Dimineaţa, înainte de plecare, Ana nu-l mai lăsa pe Rareş din braţe, ceea ce-o făcu pe bătrână să cadă şi mai adânc pe gânduri.

34

După ce se depărtă de casă, Anara apăru lângă el.

– Văd că te cam îndoieşti că ne-am iubit astă noapte... Crezi că Ana s-a reaprins din senin... Nu. Spiritul meu pusese total stăpânire pe trupul şi pe simţurile ei.

Dar ca să te convingi definitiv că eu sunt acolo, o să-ţi arăt că, noaptea, Ana are un semn pe care ziua nu-l are – un mic cercel la urechea stângă, aproape neobservabil. Când o vei săruta şi-l vei simţi, îţi vei da seama că alături de tine sunt eu...

Rareş vru s-o strângă în braţe, dar ea se feri în lături.

– Numai noaptea putem fi nedespărţiţi, dragul meu. Ăsta-i inconvenientul de a iubi o umbră.

La întoarcere, Rareş o privi insistent pe Ana să vadă dacă are, unde-a spus Anara, semnul deosebitor. Dar nu văzu nimic.

Simţindu-i privirea aţintită spre ea, femeia crezu că are ceva pe faţă şi începu să dea cu mâna involuntar spre a se şterge de eventuala murdărie sau spre a îndepărta scama sau păianjenul închipuit.

Când plecă bătrâna, se duse şi îşi sărută soţia la ureche.

Neştiind care-i motivul, ea îl cuprinse în braţe şi nu-i mai dădu drumul, încât mama soacră îi găsi înlănţuiţi în marginea mesei.

Tuşi ca să le atragă atenţia că nu-s singuri, apoi văzând că n-o aud le spuse: – Să terminăm întâi cu masa şi apoi faceţi ce vreţi în camera voastră. De unde v-a venit, oare, dragostea asta după atâţia ani de căsătorie? Nu-s, oare, farmece? Nu şi-a băgat, cumva, Sarsailă coada? Sau ai călcat cumva vreo umbră neliniştită...

Tăcu când îşi dădu seama că apăsase pe rană, întrucât Rareş îşi întoarse spre ea privirea speriată. „Asta trebuie să fie!“ îşi zise ea. „De ce m-am temut n-a scăpat...“ Se prefăcu că nu vede nimic şi plecă ca de obicei, urându-le somn uşor.

Tulburat de viziunea exactă a mamei, Rareş o luă, totuşi, cu dragoste pe Ana de după mijloc şi o conduse spre patul nupţial.

Revista nouă, 3/2011

De-abia aştepta să simtă prezenţa celeilalte.

O sărută întâi pe buze, pe gât, coborî şi mai jos, dar se întoarse precipitat spre urechea stângă, unde descoperi, într-adevăr, bontul cerceluşului şi nu-l mai lăsă deloc din gură, încât femeia scânci: – Nu-mi mai suge urechea că o să mi-o rupi. Îmi laşi semne rele.

Dar degeaba! El nu mai era întărâtat de nimic altceva din trupul ei, decât de cercel.

A fost o explozie fără de margini de dragoste, reînnoită şi iar reluată de la cap întro pierdere totală de sine, până când o mână rece îl împinse deoparte, rostindu-i: – Las-o c-o omori! E acum mamă.

Bucuros că i se împlineşte cea mai arzătoare dorinţă, aceea de a avea copii, Rareş adormi tun.

Se trezi târziu sub privirea cercetătoare a Anei.

– Nu mai pleci nicăieri azi?

Dădu doar din cap a negare şi o strânse lângă el pe mama viitorului copil. Ea i se lăsă în voie şi-l acoperi ca o plăpumiţă, cu dragoste.

– Doamne, ce nebun eşti! Erai în stare să mă ucizi astă noapte!

Am trăit atâţia ani degeaba fără să ştim despre noi. Parcă eram doi străini, în pofida delicateţei tale şi a vorbelor bune pe care mi le spuneai. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi tea redat iarăşi.

Rareş se uita cu ochii întredeschişi spre locul cu pricina şi nu mai văzu cerceluşul. „Da. A avut dreptate. Aseară am simţit-o.

Dar pe ea am iubit-o oare? Nu cumva m-am îndrăgostit din nou de Ana, cu un foc pustiitor, iar Anara a fost doar pretextul? Nu le mai deosebesc, cel puţin în dragoste...“ Şi-şi cuprinse cu tandreţe nevasta, sărutându-i urechiuşa.

Dar minune! Resimţi în gură bontul cerceluşului, deşi nu-l văzuse. „Îţi arde de joacă, Anara! Spuneai că numai noaptea te topeşti în Ana...“ Peste zi o dori iar pe Ana şi satisfacţia fu la fel de profundă. „Înseamnă că Anara n-are

Revista nouă, 3/2011

nici o contribuţie, că e numai un tertip al Anei de a mă readuce la ea? Că, în dorinţa ei de a fi ca odinioară, a recurs la cine ştie ce vrăji şi s-a dedublat într-o închipuire nepământeană ca să mă atragă? Cine le mai poate înţelege pe femei?! Stau lângă tine şi sunt cu gândurile aiurea; le cauţi pe toate meridianele şi ele erau alături, dar nu le vedeai, nu le simţeai...“ – Nu greşeşti prea mult, îi şopti Anara.

Poate că a fost şi dorinţa Anei, dar eu chiar sunt blestemată şi vreau să-mi capăt liniştea.

Ajută-mă!

Rareş întinse mâna, dar nu atinse decât coada fetei.

Se deşteptă din reverie şi ieşi în grădină.

Bătrâna aştepta de mult momentul să-l prindă singur şi să-i vorbească.

– Ce ai de gând să faci, maică? Parcă aţi înnebunit amândoi! Nici când eraţi la început nu vă băgaţi tot timpul unul într-altul şi nu munceaţi toată noaptea din greu. Ana avea dimineaţă cearcăne mari şi parcă o supsese cineva...

Ce s-a întâmplat? Ai călcat, după cum bănuiesc, vreo umbră neliniştită şi nu mai poţi scăpa de ea?

Ca să nu păcătuiască mai rău ţi se arată sub forma Anei şi o munceşti pe biata nevastă în locul ei?

Spune, maică, să ştiu pe ce cale apuc ca s-o potolesc!

Rareş înclină capul în semn de încuviinţare a bănuielilor maică-si, dar nu scoase nicio vorbă.

E adevărat că Ana era muncită, dar lui îi plăcea... Nu uita nici strigătul disperat de ajutor al Anarei... Se gândea şi la împlinirea dorinţei de a avea copii... Aşadar, ar fi vrut să lase lucrurile să curgă înainte şi să se rezolve de la sine în voia destinului.

– Ce să te mai întreb pe tine, căci văd că te-a celuit cu totul. Nu mai poţi lua nicio hotărâre. O să fac eu ce trebuie...

– Mamă, nu m-am opus niciodată voinţei dumitale. Am făcut tot ce mi-ai cerut. Chiar şi pe Ana am luat-o la insistenţa dumneata.

Acum, însă, nu te mai băga între noi! E viaţa mea, a noastră, a copiilor noştri în joc.

Ana e deja gravidă şi o să-mi facă, la soroc, un prunc.

35

Bătrâna se uită contrariată la el.

– De unde ştii tu că a prins copil? Te-a amăgit, pesemne, străina! Nu crede nimic din ce-ţi spune! o să te piardă, în primul rând pe tine!

– O să te convingi c-am avut dreptate.

Aşteaptă până naşte Ana. Şi dacă n-o fi aşa, poţi să faci ce vrei!

– Nu te încrede, mamă, într-o umbră. E un lucru spurcat, trimis de Sarsailă.

– Se poate să fie cum spui dumneata, se poate însă să nu fie! De ce să nu facem un bine când putem?

Femeia dădu din mână a lehamite şi se retrase bodogănind.

– Îţi mulţumesc pentru că ai încredere în mine! îi spuse Anara a doua zi. Asta mă face să te iubesc şi mai mult şi să nu trişez, cum am făcut adesea în viaţă. Eşti, de altfel, prima şi ultima mea soluţie dictată de Soartă.

Vru să-l îmbrăţişeze, dar îşi luă seama că-i va crea repulsie prin răceala trupului ei şi schiţă doar gestul.

După convorbirea din grădină, bătrâna nu mai deschise în nici un fel discuţia. Mânca în tăcere şi de-abia răspundea la bineţe. Aştepta cu îndârjire să treacă cele nouă luni ale gestaţiei pruncului.

Pe de o parte, se bucura la speranţa unui copil, care i-ar fi putut uni definitiv pe cei doi şi i-ar fi adus şi ei o mângâiere, iar pe de alta ar fi vrut să i se adeverească proorocirea spre a-i da peste nas lui Rareş că n-a ascultat-o. Între timp, burta Anei creştea şi se vedea că bătrâna o să rămână de ruşine. „Să nu ne bucurăm dinainte degeaba, că cine ştie ce dihanie fată“ îşi spunea ea adesea.

La nouă luni, cu exactitate de cronometru, Ana aduse pe lume, nu o „dihanie“, ci o mândreţe de băiat, cu sclipiri de peruzea în ochii mari, mai degrabă ca ai Anarei, decât ca ai Anei.

Bătrâna uită de prezicerile funeste şi se ataşă total de copil.

Cum avea pasiunea numelor de voievozi, ceru să-l boteze ea şi-i puse numele Bogdan, între altele spre a-l apăra, prin „dăruirea către Dumnezeu“ cuprinsă în patronim de relele de

36

care se temea că ar putea veni.

Acum nu mai zicea nimic împotriva Anarei, pe care n-o văzuse niciodată, dar pe care o simţea în toate în preajma ei. „Poate că e un suflet bun, năpăstuit, care se zbuciumă să se liniştească... Dumnezeu să-i ajute!“ Rareş trăia ca în paradis: lucrările prindeau contur una după alta, datorită ajutorului Anarei, care putea pătrunde oriunde spre a recolta probe mineraliere; căsnicia înflorea; Ana îl iubea ca niciodată.

Anara se revanşa pentru toate dragostele refuzate, într-o iubire pătimaşă; copiii se înmulţeau – afară de Bogdan, venise pe lume şi Vlad, iar nevasta spera să nască pe clipă pe ceas o fetiţă; în sfârşit, bătrâna se închina zi şi noapte, rugând Cerul să-i ajute Anarei să se liniştească. Dintr-un duh rău vedea în ea acum un spirit bun, care le-a adus bucuria în casă.

Nu-i mai zicea nimic lui Rareş. Era nespus de bucuroasă de copii şi tânjea şi dânsa după o fetiţă.

După naşterea fetiţei, Anara l-a întrebat pe Rareş: – Nu eşti fericit?

– Ba dimpotrivă! Graţie ţie am cunoscut şi eu soarele vieţii adevărate.

– Atunci de ce nu zici ce te-am rugat la început?

– Zic ce vrei. Nu mai ţin minte ce m-ai rugat...

– Că sunt sufletul tău şi fără mine nu poţi trăi...

– Chiar! Nu-mi închipui cum ar putea fi viaţa mea fără tine.

– Pentru a-mi căpăta liniştea, nu e însă de ajuns. Trebuie ca ultimul copil să-l închini sufletului meu, dragostei mele; să dai jertfă de sânge din el.

– Orice, dar asta nu pot! De-abia aşteptam o fetiţă... Cum s-o ucid abia născută?

– Sfătuieşte-te cu Ana! – Ana nu ştie nimic despre tine.

– Spune-i şi ea va fi judecătorul! Dar eu aştept jertfa, totuşi, de la tine.

Rareş nu zise nimic. Nu prea-i convenea să-i povestească Anei toată tărăşenia.

Revista nouă, 3/2011

De voie, de nevoie îi spuse totuşi. Soţia rămase înmărmurită de ce afla.

Simţise că se întâmplase ceva cu Rareş, că nu din senin a renăscut dragostea lui pentru ea, dar nici într-un caz nu s-a gândit că ar fi fost la mijloc o femeie.

Ce fel de femeie? Că ea n-a văzut-o niciodată! Cum adică să-i intre în vintre şi să-i dea impuls?! Poveşti!

A înnebunit de-al binelea Rareş. Cum poate să pună pe seama altcuiva dragostea ei crescândă din ce în ce? Dacă are el vedenii?

Dacă e numai o părere? Dacă, din dorinţa de a-şi reface viaţa şi de a avea copii, a creat o apariţie imaginară?

Dacă există însă aşa ceva – ceea ce ea nu crede – poate să jertfească orice spre a scăpa de ea. Două femei nu pot încăpea în viaţa unui om, şi mai ales într-o singură familie.

– Bărbate – i se adresă ea cu fermitate – dacă îţi închipui că există aşa ceva, dă-mă pe mine, dă copiii, dă casa, dă tot şi scapă de ea.

Alungă-ţi boala din creieri. Am terminat!

Cum n-am avut atâţia ani prunci şi am trăit de bine de rău normal, o să trăim şi mai bine cu cei doi băieţi. Închipuie-ţi că fetiţa a murit la naştere şi gata.

– Draga mea, nu-i vorba de-o închipuire, ci de un suflet necăjit care îşi caută liniştea.

– Suflet, nesuflet, necăjit sau nu, să-şi caute izbăvirea în altă parte, nu în casa noastră! Am terminat! Jertfeşte fetiţa şi să nu mai aud de ea, de un duh care şi-a luat întruchiparea mea!

– Dacă tu zici aşa... Dar îmi pare nespus de rău de copilă... În acel moment, Anara se arătă amândurora.

Ana rămase încremenită de uimire văzând cât de mult seamănă cu ea şi mai ales cât de frumoasă e.

O privea şi nu-i venea să creadă că o vede în faţă.

– Dragii mei, nu vă certaţi degeaba. Am vrut să vă pun doar la încercare. Nu e vorba de uciderea fetiţei, ci de picurarea unui singur strop de sânge pe umbra mea. E o jertfă simbolică. De fapt nici nu sunt ceea ce a avut impresia Rareş...

Sunt pur şi simplu materializarea gândurilor tale, Ana, care te-ai temut

Revista nouă, 3/2011

întotdeauna pentru viaţa lui şi ţi l-ai dorit reîntors cu toată dragostea la tine, spre a putea rodi... Eu sunt dublul tău astral. Eu sunt Ana eternă.

Dacă credeţi că v-am fost de vreun ajutor puneţi-i fetiţei numele meu spre perpetuă amintire.

Rareş aduse copila şi cu un ac o înţepă la deget. Sângele scurs îl aruncă spre Anara, care dispăru într-o clipă.

Fetiţa începu să plângă, dar când o văzu pe „zână“, cum avea s-o numească Ana mai târziu, întinse mânuţele spre ea şi, deşi nu scosese până atunci nici un cuvânt, scânci un clar „ma-ma“.

– Aicea sunt copilă! Vin la mama, Anara, sufletul meu! o chemă Ana. De-ai şti de când te aştept... Şi o îmbrăţişă cu ardoare, devenind un tot.

Rareş rămase pe gânduri. „Deci, tot Ana a fost! Mare ţi-e minunea ta, Doamne! Dar de unde ştia ea să şofeze, că n-a pus niciodată mâna pe volan? Şi cum dintr-o fiinţă incandescentă mi-a apărut ca un sloi de gheaţă? N-am spus eu? Cu femeile nu trebuie să te joci! Au zece vieţi şi nesfârşite întruchipări. Nu degeaba se zice că l-au biruit chiar pe Sarsailă!“ – Nu-i chiar aşa, Rareş!

– Va să zică îmi citeşti şi gândurile. Şi eu care credeam că nu ştii nimic...

– Degeaba eşti doctor în pietre, că la oameni nu te pricepi deloc! iulie 2010)

37

note de călătorie

Gelcu MAKSUTOVICI Istorie şi contemporaneitate în Ţara Galilor Intrând în Anglia, prin aeroportul Luton, am părăsit Londra pentru a ne îndrepta spre Cardiff, capitala Ţării Galilor, unde eram invitat. Autostrada ce trecea pe lângă cetatea universitară Oxford, continua până la podul ce separă Anglia de Ţara Galilor, pod ultramodern unde ni s-a perceput taxa de intrare, semn că am păşit pe pământul galez.

Chiar dacă peisajul este asemănător în continuare, ceva totuşi se schimbă .Pe şosele, indicatoarele de circulaţie sunt bilingve, în galeză şi engleză.

Podul ce separă Anglia de Wales Vom începe această scurtă relatare cu câteva noţiuni de istorie şi geografie. Ţara Galilor (Wales) este situată în vestul Angliei, între canalul Bristol, St.George şi Liverpool, având o suprafaţă de 20,8 mii de kilometri pătraţi şi circa 3 milioane locuitori, cu un relief variat, în majoritate dealuri împădurite, păşuni şi văi de un verde crud, ape limpezi şi o curăţenie exemplară. Flori de toate nuanţele şi varietăţile, prezente pretutindeni; pe şosele, la intersecţii,la ferestrele locuinţelor şi instituţiilor, oriunde te-ai afla, în preajma numeroaselor castele, pe străzile oraşelor şi satelor, aranjamente florale întreţinute şi supraveghiate de conducerile comunităţilor

38

acest lucru fiind o politică de stat pentru că nu există casă în această ţară care să nu aibă grădină cu gazon şi flori. Ba mai mult este o emulaţie între oraşe, între vecini,îi ajută e drept şi clima plouă în fiecare zi după care iese soarele binefăcător, precum şi faptul că aici nu există blocuri, ci numai case cu un singur etaj aşa cum prevăd legile locuinţelor din această ţară..

Sub regele Henric al VIII-lea, în anul 1536, s-a făcut actul de unire al Ţării Galilor cu Anglia, formând Regatul unic, iar în anul 1707, când Anglia se uneşte şi cu Scoţia, se va realiza Regatul Unit al Marii Britanii. (Irlanda va intra în 1801). Cu toate că, de la unirea cu Anglia au trecut cinci secole specificul galez în lumea britanică s-a menţinut, fiind vizibil la tot pasul nu ca un naţionalism revendicativ, ci ca o formă de păstrare şi manifestare a propriei identităţi, cu deosebire în istorie, tradiţii şi în unele manifestări artistice proprii, moştenite de-a lungul veacurilor de la lumea celtică până în contemporaneitate. Înainte de a ajunge la Cardiff, am poposit în micul orăşel Cheptow unde se desfăşura un spectacol folcloric de tip medieval pentru alungarea spiritelor rele, aşa cum aveam să aflăm, el are loc din doi în doi ani în luna iulie, când echipe de muzicanţi şi dansatori mascaţi galezi veniţi din ţară şi străinătate pentru o perioadă de 2 – 3 zile se întâlnesc în centrul oraşului, într-un real concurs, scopul fiind acelaşi: menţinerea vechilor tradiţii. Dansul cu bâte pentru a speria spiritele malefice era asemănător în mişcări “căluşarilor “ noştri.

Cum castele sunt pretutindeni aici se înalţă zidurile majestoase ale castelului Chepstow ce datează din secolul XI putând fi comparat în parte numai, cu castelul Bran, dar mărimea şi întinderea lui pe sute de metri lungime şi apreciabilă înălţime,îl deosebeşte.

Cum prima noastră ţintă era Cardiff – capitala Ţării Galilor,călătorim pe autostrada perfect luminată de sus de la stâlpi şi din asfaltul împlântat cu ochi de pisică roşii, galbeni sau verzi, am intrat în oraş ajungând la fostele docuri, unde acum se înalţă o promenadă cu luxoase restaurante, cafenele, edificii vechi şi moderne, distracţii pentru cei mici etc.

O vizită la Muzeul Naţional de Istorie a Vieţii Ţării Galilor, avea să ne facă să

Revista nouă, 3/2011

înţelegem mai clar trecutul şi prezentul acestui popor şi chiar să găsim unele afinităţi cu propria noastră istorie, de n-ar fi să ne referim decât la ocupaţia ţării lor de către trupele Imperiului Roman. Trecându-i pragul şi intrând într-un parc ne-am zis că trebuie să fie ceva asemănător cu Muzeul Satului din Bucureşti sau cu cel din Dumbrava Sibiului.

Nu. Aveam în faţă o instituţie muzeală de înaltă ţinută ştiinţifică şi originalitate. Aflat la marginea oraşului, întins pe câteva zeci de hectare cuprinde numeroase clădiri cu exponate originale ce redau viaţa şi preocupările oamenilor locului din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Începând

Locuinte celtice - St. Fagans cu primele trei locuinţe celtice, continuând cu cele din vremea stăpânirii romane, apoi ale evului mediu până în contemporaneitate, avem o imagine completă a vieţii oamenilor, preocupările lor, a meseriilor practicate, a mobilierului şi îmbrăcămintei folosite, a stării sociale, prin faţa vizitatorului derulându-se, ca într-un film, existenţa de veacuri a galezilor. Pretutindeni ghizi şi muzeografi dau explicaţii, te îndrumă ce să vezi, fac demonstraţii practice, atât ei cât şi tineri voluntari, membri ai organizaţiilor civice (exemplu aprinderea focului în perioada celtică ) dovedind cu toţii un zel greu de imaginat comparat cu ceea ce se vede pe la noi şi chiar în alte ţări, zel pe care ne-am dori din toată inima să-l regăsim si in muzeele noastre. Este adevărat că instituţia muzeală la care ne referim este tânără, creată în urmă cu doar 60 de ani, în 1948, sub denumirea de Amgueddfa Werin Cymru, Sain Fagan adică Muzeul Naţional Galez, Sfântul Fagan,

Revista nouă, 3/2011

muzeu ce te îndeamnă să le cunoşti evoluţia nu numai prin texte şi fotografii de mari dimensiuni amplasate pe aleile ce conduc spre camerele de locuit, la grajdurile de vite, la atelierele de pielărie, tâmplărie, sticlărie, brutărie etc., la Clubul muncitoresc, la şcoala cu interiorul claselor din care nu lipseau instrumentele punitive dacă îndrăzneai să vorbeşti limba maternă – galeza. Pare o asemănare cu vechia situaţie existentă în Transilvania sub ocupaţie străină. Este relevată şi schimbarea survenită după intrarea în componenţa Angliei. Fără îndoială că cel ce doreşte să cunoască istoria acestor locuri, înainte de orice documentare, ar trebui să treacă pragul acestei instituţii muzeale, cu totul specială în prezentarea vieţii reale. Iată un singur exemplu:evoluţia mineritului este oglindită şi în starea social-economică a lucrătorilor, în felul în care au locuit în diferite etape de la bordeie, la căsuţe modeste fără mobilier formate din două camere - una pentru oameni cealaltă pentru vite - trecând prin secole ajungem în sec XX, când beneficiază de dormitor şi bucătărie precum şi mobilier adecvat.

Alt lucru interesant ni s-a părut evoluţia meşteşugărească, modul de viaţă al lucrătorilor, produsele lor. La fel în ceea ce priveşte şcoala şi biserica, Clubul Muncitoresc, datând din primii ani ai secolului XX, cu bibliotecă, săli de şedinţă, organizarea sindicatelor, clădiri de magazine din secolul XIX, celebrele cabine telefonice ale secolului XX, case tip din prefabricate pentru muncitori, etc.

Tot în Cardiff, am vizitat impunătorul castel medieval Cardiff Castle ce este încă locuit, aici fiind primit ca oaspete de onoare şi regretatul Pontif Ioan Paul al II-lea, precum şi Diana, prinţesă de Wales, dar cea mai mare parte este pusă la dispoziţia vizitatorilor, cu ghizi de excepţie ce dau explicaţii competente asupra istoriei medievale şi rolul castelanilor în dezvoltarea capitalistă a oraşului. Păstrat în condiţii excepţionale, cu renovări interioare şi trasee de vizitare a curţii cetăţii, turnurile de apărare, dar şi a majorităţii clădirii, inclusiv a unor săli care mai sunt încă folosite de actualii proprietari, vizitatorul îşi face o imagine corectă asupra istoriei şi existenţei castelului

39

în funcţie de evoluţia oraşului Cardiff de la feudalism la capitalism. În Ţara Galilor ploaia te însoţeşte pretutindeni. Norocul e că nu ţine mult, după care apare soarele, totul se luminează, florile caselor şi aranjamentele florale din jardinierele oraşelor devin mai frumoase, mai

Castrul roman Carleon (ISCA) proaspete. Într-un asemenea moment de răpăială ne-am adăpostit într-o librărie din Cardiff, cum nu mai văzusem până acum. Un fel de supermarket al cărţii, prin care te plimbi privind la standurile de cărţi în diferite limbi, organizate pe domenii In faţa acestor stelaje există mese şi scaune pentru a răsfoi în voie cartea care te interesează din imensitatea de titluri. Iar dacă doreşti să faci şi o pauză, iei cartea cu tine şi intri în cafeneaua din incinta librăriei, o foiletezi la o cafea sau bere, după care o duci înapoi la raft sau te hotărăşti să o cumperi. Este impresionant să constaţi cum într-un oraş destul de mic ca dimensiuni faţă de Bucureşti sau alte capitale poţi descoperi astfel de “cetăţi ale cărţii” de unde pleci uluit constatând ce, cât şi cum se tipăreşte azi, chiar dacă există concurenţa cărţii computerizate. În călătoriile şi din convorbirile cu diferite persoane,intuiam că între ţările noastre există anumite afinităţi cu privire la trecut şi că pe undeva ne apropie istoria trăită. Faptul avea să se împlinească în urma vizitării castrului roman de la Caerleon şi a unei aşezări miniere de la Merthur Tydfil. Nu-i uşor să redai emoţiile ce te însoţesc în faţa unui amfiteatru roman sau a fostelor fortificaţii romane, iar Caerleon Roman Fortress prezintă un mare interes legat de urmele stăpânirii Imperiului

40

Roman. Invazia, ocuparea şi aşezarea unor trupe romane în această parte a Bretaniei, cu o jumătate de secol înaintea erei noastre, dovedesc nu numai forţa militară a Romei, dar şi modul de organizare a fortificaţiilor şi cetăţilor de locuire. Perioada istoriei antice legată de înfrângerea celţilor şi ocuparea teritoriilor din sud, a stabilirii unor legiuni romane la Caerleon, localitate numită de romani Isca, are o mare însemnătate şi pentru istoria universală. Aici se văd încă urmele unui amfiteatru de proporţii asemănătoare cu cel de la Roma, urmele aşezării legiunilor, inclusiv ale unui pavilion de canalizare, în afara băilor clasice. Galezii îşi cunosc şi-şi respectă istoria, peste tot curăţenie, ordine şi o grijă deosebită pentru păstrarea vestigiilor.

Această parte a Marii Britanii era locuită de celţii veniţi de pe continent. Orăşelul de care vorbim deţine şi un muzeu interesant şi modern. Am văzut aici, ca şi în alte muzee, modul cum sunt educaţi copiii prin jocuri interactive de exemplu se pot juca de-a soldaţii, îmbrăcaţi în costume militare folosite de străbunii lor, cu minisăbii şi caschete care arătau ca în trecut. În alte părţi am văzut lângă vitrine măsuţe mici pe care erau aşezate hârtii şi creioane colorate cu intenţia ca un copil să deseneze vasul expus şi să-l coloreze aşa cum a fost descoperit. În acest fel mai în joacă, mai în serios, micuţii vor înţelege însemnătatea şi trecutul oraşului lor.

St. David - catedrala şi palatul episcopal În partea de nord-vest a regiunii la St. David (în galeză Dewi), fosta capitală a Ţării Galilor se află un impunător castel episcopal cu o catedrală de mari proporţii, ceea ce dovedeşte puterea Bisericii romano-catolice

Revista nouă, 3/2011

Costum femei din Fishguard

şi a Papalităţii cel puţin până în secolele XVI – XVII. În acest complex se găseşte şi o fostă mânăstire celtică de secol VI. Am făcut un mic popas în amintirea poveştii sale, în micul orăşel Fishguard (Abergwaun numele galez) renumit pentru eroismul femeilor

multe ori nu mai apucau maturitatea (vârsta medie de viaţă fiind de 17 ani). În castelul Cyfarthfa, din Mertzl Thifil, în subteran este creat un muzeu unde pot fi vizionate exponate specifice mineritului, utilaje, vagonete, imagini, etc ce ne sugerează condiţiile aspre de muncă fără o protecţie corespunzătoare. Se cunosc acţiuni greviste încă din primii ani ai secolului al XIX-lea cînd muncitorii mineri au demonstrat cu un steag înmuiat în sânge de viţel, de unde se pare că a fost luată idea stindardului roşu de către Internaţionala Comunistă. Cu timpul, minele din Ţara Galilor, au fost închise, sterilul depozitat a fost transformat în dealuri

Castel din Merthir Tydfil sale care, în lipsa bărbaţilor, s-au îmbrăcat în costumul popular galez şi s-au aşezat în faţa cetăţii, pe stânci, apărând cetatea cu propriile trupuri în faţa flotei franceze care vroia să debarce. De la distanţă, pălăriile negre înalte, cămăşile negre cu plastroane roşii păreau uniforme soldăţeşti britanice, impresionând astfel flota franceză, care crezând că se va confrunta cu o apărare puternică s-a predat, fără a-şi da seama că se află în faţa unor femei.. Ceva asemănător cu rezistenţa fecioarelor albaneze de la cetatea Kruja din Albania în timpul asediului trupelor otomane în secolul al XV-lea. În încheierea acestor scurte note trebuie să semnalăm şi unele asemănări de situaţii specifice între ei şi noi în privinţa stării sociale a muncitorimii din docurile de la Cardiff şi mai ales a muncii în minele de la Merthyr Tydfil, un fel de Valea Jiului, în care exploatarea capitalistă a fost la fel de cruntă. În această zonă, cunoscută sub numele de Valea Plângerii, erau obligaţi să muncească în mină până la epuizare copii care de cele mai

Revista nouă, 3/2011

împădurite, dar tradiţia muncitorimii este încă vie în viaţa contemporanilor care vorbesc şi azi cu admiraţie despre înaintaşii lor, abnegaţia şi curajul acestora de a-şi cere drepturile legitime şi de a se crea o stare de viaţă normală şi în această Vale a Plângerii galeză, oraşul fiind astăzi asemănător în frumuseţe cu celelalte localităţi ale regiunii.

O călătorie în Ţara Galilor (Wales) ne aduce în memorie marea lucrare Istoria Romană a lui Theodor Mommsen, în care scria că:…” împăratul Claudiu a introdus în cea mai înaltă instituţie a Imperiului pe reprezentanţii aristocraţiei gallo–celtice”… ceea ce înseamnă că această regiune a Marii Britanii este intrată în istoria universală de peste două milenii.

Desigur că într-un singur articol cu impresii de călătorie nu putem sintetiza o istorie cel puţin bimilenară a acestor locuri minunate din punct de vedere geografic, dar şi cu impresionante vestigii ca mărime şi mai ales ca semnificaţii.

41

poezie

Cătălina GRIGORE

Marele Premiu la Concursul de literatură «Geo Bogza» 2011 culoarea în ochi până ce nuanţa a început să sângereze de ruşine, i s-au îmbujorat pomeţii iar călcâiul sentimentului care rămăsese pe buza recipientului s-a spart de emoţie într-o mare de cioburi… ai luat cu emfază coroana ce plutea îmbibată, apoi ţi-ai aşezat-o în jurul frunţii; cu ghimpi de gelozie a început recunoştinţa să-ţi roadă osul mort ai capului, şiroaie de păcură ţi-au botezat încheietura stângă… ştiai şi tu prea-bine că dragostea e contagioasă, că trebuia să te speli mai des pe mâini.

Aşteptare

PseudoNoe

Cine mă va elibera de trupul acestei vieţi?! cu surle şi săbii pe drumul apocaliptic închinat absurdului mă va purta oare cineva între oase de sânge, cu maledicţii pe buza superioară, pulsate peste peştii muribunzi ai sanatoriului în care ne coclim?

…tind să cred că ai construit din mine o arcă pentru a te salva din mlaştina neputinţei.

şi... cine mă va descătuşa din ghimpii acestei morţi (care pândeşte în chip de sărut pe obrazul neştiutorului de toate zilele) mă va călăuzi şi pe drum de piatră arsă? în laşitatea eului, mă va ruga să-mi curăţ rănile de infecţia mâlului?

Din bine în mai rău mi-am strâns toată recunoştinţa într-un mănunchi legat la mijloc cu-n şiret alb, apoi am prinso de călcâiul drept, cu pumnii închişi ermetic s-a scufundat săraca în cutia cu vopsea vişinie, mai întâi până la mustăţi, apoi a îndrăznit să privească mai bine

42

gelatina oceanului e prea dură pentru coastele mele. ajută-mă, dă-mă cu pudră de talc pe încheieturi şi pe limbă ca să nu mai transpir solzi de rechin în stomac. mă dor zgârciurile din cauza tălpilor eterogene care-mi şlefuiesc puntea în lat şi-n lung, fie-ţi milă de viaţa luată din cimitirul corăbiilor şi dă-i o vâslă de ajutor. lemnul burţii mele e prea modest pentru a muri aşa că nu-ţi face griji, te voi duce până la capătul drumului şi acolo mă voi dezasambla singură de ochi şi de şiră. tu nu ai nicio remuşcare că ai închis genele strivind lumea sub pleoapele tale ca şi cum zgomotul inimii ar fi o nucă în gura diavolului?

Revista nouă, 3/2011

Conversaţie

Măşti

pe stradă se elegiază fel şi fel de vecini eu mă scutur de formule, am să dau dracului (îmi spun) tot ce ţine de cuvânt, de azi o să tac, sunt un mut într-o piesă de-a lui Urmuz, nu ştiu să tac, dar totuşi încerc şi ascult.

Îmbracă-mă Satană cu piei de şopârlă, chiar Tu mi-ai amintit azi-noapte în momentele ispitirii că un şarpe înghite alt şarpe doar pentru a creşte (?) , la un moment dat tot va trebui ca Cel Dintâi să-şi lase scoarţa în urmă…

sunt o oală plină de cuvinte, o să dau în foc de la atâtea profanări pe care ochiul trecut prin suflet în fiecare dimineaţă le vede, le simte, o vibrare de telefon cu touch-screen spart de asfalt, urlă betonul polifonic. Toată copilăria asta ratată a voastră mă închide într-un plic cu destinatar anonim, un poem blagian mă aşteaptă cu inima la gură, nu ştiu dacă am şi legume în mine, sunt o supă alfabet simplă de tot, ca un labirint.

pentru cuţitele tale am arma sacrificiului înfiptă-n fiere; n-am absolvit şcoala suferinţei, mai am o viaţă, apoi poate voi fi pregătită să-ţi suflu în ceafă şi să-mi dai o mască mai bună pentru toţi ochii care mă varsă-n imagini.

Înmormântare Trupul meu îngropat în cadavrul din faţă. Mă mişc, se mişcă; îmi dau ochii peste cap, mortul se întoarce cu faţa spre pernă şi cade. (biserica s-a plămădit din flăcări, oricât ar zice unii că raiul şi iadul sunt chestii în antiteză, e clar ca întunericul nopţii că focul se află şi-n rai şi că lumina ţinută în palme e ceva diabolic fiindcă frige şi nu-i deloc o durere plăcută ca atunci când te roade pantoful la spate şi incomoditatea te face să mai ceri, să te exciţi de la cicatricea care te pişcă în interiorul gleznei.)

Viaţa mea pitită în crucea preotului.

Lumânarea plânge, eu plâng; mortul îşi mişcă buzele roase de glie şi gândaci, îmi privesc spatele ca o înşiruire de dealuri şi plec.

Revista nouă, 3/2011

mă voi arunca sub asfaltul străzii, ca o plapumă pentru sămânţă, şi mă voi lăsa călcată în roţi de cauciucuri doar pentru a-mi damna chipul.

Acum vezi, Îngerule, de ce susţin tare şi sus că dincolo de masca-mi pictată de ploaie şi tălpi, nu e doar un trup, ci şi o idee bine mascată, la rându-i...

Tablou un înger mi-a trezit dimineaţa cu zornăit de aripi în ochiul stâng, se zbătea între doi pereţi apoşi, plini cu jar. pictam în zorii zilei o cătălină cu un diavol în gură, cu măsele de piatră, se chinuia biata să soarbă răutatea din pielea carbonizată, avea o copită de cal care tropăia pe spinarea cerului deschizând ferestre opace spre o inimă vesperală, spre o carapace de soare decojită de simţ… tabloul s-a trezit cu un surâs Bonne matin, t’es-tu reveille? şi îşi scoase mâna din buzunarul în care batista împacheta rapace un vis lepădat curând.

43

portret în peniţă

Florentin POPESCU Un teleormănean premiat de Academie: Ştefan Mitroi Dacă, prin anii 1987-1988, Mircea Sântimbreanu şi ceilalţi factori de decizie din Editura Albatros ar fi bănuit măcar o clipă ce carieră literară avea să facă un tânăr ziarist de fel din Teleorman, care-i aducea un manuscris de poezie, este sigur ei r fi întreprins toate demersurile pentru a-i publica primul volum de versuri cu care dorea să debuteze.

Dar, aşa, fără să intuiască nimic din viitorul tânărului, l-au tratat ca pe oricare alt începător (şi nu erau deloc puţini pe atunci!); poate cu rezervă, dacă nu cumva şi cu oarecari suspiciuni.

Cartea acelui aspirant la afirmare a stat prin sertarele şi fişetele editurii până la evenimentele din 1989, fără să vadă lumina tiparului, iar autorul ei şi-a luat pentru totdeauna adio de la visul de a-şi vedea numele imprimat pe o copertă cu sigla Editurii Albatros. Ştefan Mitroi, fiindcă despre el este vorba, pe atunci ziarist la „Scânteia tineretului”, nu făcea parte dintre acei autori insistenţi care lustruiau, cum se zice, clanţele de le uşile editurilor în dorinţa de a se vedea cu orice chip publicaţi. În acele împrejurări, în care l-am cunoscut şi eu, mi-a lăsat impresia că are în el ceva din mentalitatea, firea şi comportamentul marelui său conjudeţean, Marin Preda, ori mai degrabă din aceea a personajului aceluia, celebrul Moromete, adică răbdare, înţelepciune, încredere în propriile-i forţe şi idei, credinţa că mai devreme sau mai târziu va învinge potrivniciile şi că va dovedi celor din jur cine este şi ce poate cu adevărat.

Ponderat în toate cele, Ştefan Mitroi mi s-a revelat, pe de altă parte, ca un camarad, tovarăş de gânduri şi aspiraţii, într-un cuvânt,

44

ca un ins care cultivă prietenia în limitele decenţei şi bunului simţ, necăutând să profite în vreun chip de relaţiile cu inşi care l-ar fi putut ajuta într-o chestiune sau alta, chiar dacă, în ce mă priveşte, nu eram în vremea aceea decât un simplu redactor de editură, dar care, la o adică, i-ar fi putut facilita străbaterea drumului către cei cu putere de decizie.

Cred că se-ntâmplă multora dintre noi ca, într-un moment al vieţii, se ne-ntoarcem, cu bagaje cu tot, cum s-ar spune, la iubirea profesională dintâi. Aşa se face că, prin 19911992, m-a cuprins şi pe mine un dor subit de a reveni la gazetărie. E adevărat, nu pot spune că o abandonasem cu totul din urmă cu mulţi ani, de vreme ce continuam să colaborez la ziare şi reviste în mod constant. Dar efectiv, cu carte de muncă şi angajat 1a o publicaţie nu mai eram În 1990, în entuziasmul general şi în climatul de mari speranţe de după evenimentele petrecute în luna decembrie a anului precedent formasem, împreună cu soţia mea, Simona Paloda-Popescu o publicaţie, „Colibri” (care n-a rezistat decât douăzeci şi două de numere, timp de un an), însă o făcusem fără a renunţa la funcţia de lector, pe care o deţineam la „Albatros”.

Revista nouă, 3/2011

Aşadar, dând curs dorului subit de a mă întoarce în presă, m-am transferat la „Scânteia tineretului”, unde am ajuns coleg de redacţie cu Stefan Mitroi Într-o vreme, pentru că lui i se încredinţase rolul de redactor-şef al suplimentului săptămânal „Week-end” al ziarului, omul a alcătuit o mini-redacţie formată din trei persoane: el, Victor Atanasiu şi subsemnatul. Rostul nostru era acela de a edita o publicaţie aşa-zisă „de destindere”, pe care virtualii noştri cititori s-o parcurgă în zilele de odihnă de la finele săptămânii, poate stând acasă în fotoliu şi cu o cafea în faţă, poate undeva pe plajă (vara) ori într-o cafenea sau chiar într-un restaurant (iarna).

Cu experienţa pe care o aveam fiecare dintre noi, nu ne-a fost deloc greu s-o facem. Şi aşa am întocmit o revistă în care se regăseau deopotrivă informaţii utile, cancanuri politice, umor şi enigmistică, texte literare uşoare, cu caracter poliţist, desene, caricaturi şi multe altele. Într-un cuvânt un fel de magazin care avea câte ceva pentru mai toate categoriile de cititori.

Pe fondul pieţei presei, extrem de bogată în anii aceia, s-a-ntâmplat ca, prin privatizare, ziarul „Scânteia tineretului” să ajungă în mâinile lui George Pădure, un afacerist care, ca orice afacerist, urmărea profitul şi câştigul cu orice preţ (de altfel, probabil din aceleaşi raţiuni într-un an a participat şi la alegerile pentru primăria Capitalei) şi văzând el că „Week-end-ul” nu înseamnă vreo pricopseală, cum s-ar fi aşteptat, a hotărât să-l suprime. Îmi amintesc că Ştefan Mitroi, şeful nostru, al meu şi al lui Victor Atanasiu, era plecat într-o călătorie în Italia şi m-a însărcinat pe mine cu editarea numărului ce urma să apară în lipsa lui. Iar eu, conştiincios, am alcătuit sumarul, am colectat materialele, am trimis publicaţia la tipar şi tocmai când ne-au venit corecturile, într-o dimineaţă, a intrat în birou George Pădure şi ne-a spus pe un ton foarte hotărât: „Suplimentul nu mai apare. L-am oprit!”. Cerându-i explicaţii, ne-a îndrugat ceva despre un sondaj de piaţă pe care pretindea că l-ar fi făcut fratele lui şi în urma căruia ar fi reieşit că firma s-ar afla în pierdere dacă ar continua să editeze „Week-

Revista nouă, 3/2011

end-ul” Am rămas stupefiaţi, şi eu, şi Victor Atanasiu. Am replicat noi cu argumentul că revista e gata şi că ar putea să pun;ă în aplicare hotărârea după apariţia acelui număr, dar degeaba. Omul a rămas ferm pe poziţie. Încetarea apariţiei a fost, se înţelege, o surpriză cât se poate de neplăcută şi pentru Ştefan Mitroi, care, încă de la sosirea pe aeroport, mi-a telefonat să mă întrebe dacă a ieşit suplimentul şi dacă totul este în ordine...

Au trecut anii, „Scânteia tineretului” a dispărut şi ea din peisajul ziaristic românesc, după cum a dispărut în anonimat şi fostul ei patron, iar fiecare dintre noi ne-am căutat „adăpost” (citiţi serviciu) prin alte locuri.

Sigur, fiind şi eu, şi Ştefan Mitroi nişte inşi cu simţul umorului, de câte ori ne mai întâlneam, întâmplător, aduceam vorba şi despre scurta noastră perioadă de colegialitate ca şi despre unele întâmplări de acolo.

Viaţa merge înainte, nu-i aşa?, iar noi neam văzut fiecare de-ale lui: ne-am câştigat pâinea pe unde am putut, n-a m scris şi ne-am tipărit cărţile, aşişderea, pe unde am putut.

Nu demult, Ştefan Mitroi a primit Premiul pentru proză pe anul 2010 al Academiei Române, în urma publicării unui roman cu titlu oarecum incitant şi polemic „Dulce ca pelinul”, o carte inspirată - nici nu se putea altfel! - de locurile şi oamenii din Teleormanul natal. Este vorba de un volum cu o temă „tradiţionalistă”, dar scris într-o formulă cât se poate de modernă, o sui-generis „cronică” a satului teleormănean şi, prin extrapolare, a satului românesc din ultimele decenii.

Romanul a fost lansat în mai multe locuri din ţară şi la două dintre ele am fost invitat să vorbesc şi eu: la Slobozia şi la Bucureşti (la librăria „Mihail Sadoveanu”).

Cât priveşte lansarea de la Slobozia, ea a fost în bună parte o dezamăgire, întrucât, nu se ştie din ce motive, (dar cred că de organizare în primul rând) publicul a fost foarte puţin numeros. Ce puteam să fac? Miam liniştit prietenul: „Lasă, Ştefane, cine vrea să te citească, te citeşte! Şi-apoi, lumea nu se sfârşeşte la Slobozia!...

La Bucureşti, însă, ca o compensaţie, (şi poate şi fiindcă numele lui e mult mai cunoscut decât în Ialomiţa) sala de festivităţi

45

folclor

literaturii, literatura lumii

Fapt cunoscut, societăţile tradiţionale de tip rural si-au avut legile lor proprii de dăinuire, evoluând în mod specific, prin continua restructurare a sistemelor care le-au dat viata. Fenomenul îşi găseşte explicaţia în procesul activ al adaptării, la mutaţiile ce au loc în macrostructura, către care, la un moment dat, converg mentalităţi si tendinţe.

Adaptarea, în cadrul unui asemenea proces, se realizează prin păstrarea nucleului specific, cu propria sa configuraţie structurala. Dar factorul care generează un asemenea proces este, desigur, caracterul utilităţii sale în cadrul sistemului. Într-o asemenea ordine, sistemul de organizare al satului românesc cu rădăcini străvechi, chiar de substrat, a perpetuat prin timpi forme profund integrate în organizarea civilizaţiei rurale, ajunse până înspre zorii moderni. Descoperim în acest context acţiunea mecanismului socio-spiritual al

tradiţiei, proces încă activ, fundamentat pe modele. Cultul strămoşilor, în cadrul acestui sistem, devine astfel unul din componentele definitorii ale tradiţiei. Bătrânii “dătători de legi si datini” cum plastic i-a definit Poetul, au prelungit prin tradiţie însăşi osatura organizatorica, prin care satul a înfruntat timpii de furtuna si dezechilibru, salvându-ne esenţa de neam si de sânge. Dovezi certe, de altfel, le avem si astăzi când, după loviturile barbare ale sistematizării ceauşiste date satului românesc, acel nucleu spiritual si material n-a putut fi pulverizat, nici de decrete si nici de buldozere.

Prilejul unor atari consideraţii ni l-a oferit un document din veacul trecut, Protocolul de înscrisuri al localităţii Ghijasa de Sus (Sibiu) ţinut pe durata câtorva zeci de ani, pe marginea căruia se vor structura si referinţele noastre. Întocmit cu acurateţea spiritelor ce siau cunoscut menirea de luminători ce le revenea într-o colectivitate româneasca, supusa presiunilor de deznaţionalizare respectiv preoţi, docenţi (învăţători),juraţi.

Protocolul este un document grăitor despre diriguirea treburilor obştei, moravuri si atitudini de ordin social etc. Ni se confirma astfel faptul că buna rânduială şi stabilitatea respectivei vetre era asigurată de Sfatul înţelepţilor sau al bătrânilor, instituţie legiferată de legea pământului. Din ea făceau

a librăriei în care a avut loc evenimentul a fost arhiplină. Am văzut acolo nu numai necunoscuţi, iubitori de literatură română contemporană, ci şi personalităţi culturale importante, precum şi reporteri de la câteva televiziuni. Or, se ştie, prea puţini redactori din audiovizual mai sunt interesaţi astăzi de fenomenele culturale...

Nu numai unor cronicari literari le-a reţinut atenţia şi le-a stârnit interesul romanul lui Ştefan Mitroi, ci şi unei tinere cercetătoare a mişcării literare contemporane Ana Dobre, care a tipărit o monografie intitulată „Ştefan Mitroi, optzecistul fără generaţie”, carte care, în chip fericit, a fost lansată concomitent cu cea a autorului la Bucureşti Într-adevăr, acest scriitor este „un optzecist fără generaţie”, fiindcă doar biologic

aparţine respectivei generaţii, e1 fiind, în fond, singular şi indiscutabil un original în toată literatura pe care o scrie.

Nu prea vorbăreţ din fire, dar, totuşi bonom, preferând să-i lase pe alţii să vorbească şi el să asculte (evident, trăgând concluziile de rigoare), cu statura lui de ins bine legat şi mai nou purtând şi o pălărie cu boruri largi, accesoriu ce-i sporeşte prestanţa, Ştefan Mitroi trece prin lume cu siguranţa insului care ştie sigur ce menire are pe pământ în această viaţă, menire pe care, evident, şi-o urmează fără şovăire. „Scriu, îmi mărturisea el într-un interviu pentru revista „Sud”, despre mine, despre sufletul meu în care sunt cuprinse şi cerul, şi pământul:”.

Limpede, frumoasă profesiune de credinţă pentru un creator de literatură.

3 Cuptor, 2011

Gherasim RUSU TOGAN Un model: Sfatul înţelepţilor sau calea dăinuirii în societatea tradiţională

46

Revista nouă, 3/2011

parte judele, preotul si juraţii satului, ale căror hotărâri deveneau legi pentru întreaga obşte.

Actele scrise deşi i-au surprins totuşi târziu mecanismul de funcţionare, esenţial rămâne faptul ca acest Sfat a constituit baza statică, autorizată prin legi nescrise si i s-a dat ascultare, fără crâcnire, întotdeauna.

Dar să-i urmărim componenta si aşa-zisul câmp de influenţă, cât si procedurile pe care se fundamentau judecăţile, într-un asemenea univers. Juraţii, membrii sfatului, erau consideraţi cei mai cinstiţi oameni buni, buni gospodari, corecţi si apreciaţi în relaţiile din cadrul colectivităţii. Ei trebuiau sa fi atins o anumita vârsta, dar nu neapărat sa fie bătrâni, în sensul propriu al cuvântului, putându-se calcula, cu aproximaţie ca vârsta medie era 40 de ani. Referirile s-au făcut pentru Sfatul existent pe la 1853. Dar sa revenim. Iniţiatorii erau judele si preotul, Sfatul avându-i ca nucleu. Se ridica pr0oblema învăţătorului, respectiva docentului, termen care totuşi n-a supravieţuit, deşi se are în vedere o colectivitate româneasca fosta de religie grec o-catolica. Sa menţionăm totuşi faptul că docentele, prin studii, era viitor preot, care-si împlinea astfel necesara stagiatura. De cele mai multe ori, el figura în grupările aferente, cu responsabilităţi şcolare.

Cât priveşte alegerea Sfatului, el era rezultatul consensului general, la care se apela, din doi în doi ani, prin participarea colectivităţii săteşti. În legile pământului, Sfatul da anual seama în fata obştei, de pricinile care s-au ivit iar Sfatul a fost chemat sa intervină, printr-o dreapta judecata ce li s-a făcut, cât si urmările ei. Se cere, de asemenea, menţionat si faptul ca satul înregistra, totuşi evenimentele la timpul concret al desfăşurării lor, răstălmăcindu-le la şezători, clacă, prestaţii.

Opinia era încă de pe-atunci formată, însă ea se oficializa abia acum, când Sfatul era el însuşi chemat la judecata obştei... Urmarea putea sa fie îndepărtarea unora dintre juraţi, ale căror hotărâri ar fi fost influenţate de factori subiectivi: o veche neînţelegere cu împricinatul, peste care n-a putut trece, un interes personal, apărarea unei rude s.a. Fără să putem descoperi pricinile, nefiind atestate de Protocol, am observat lipsa unor juraţi de la o alegere la alta, deşi n-au decedat în

Revista nouă, 3/2011

respectiva perioada.

Cauza nu putea sa fie alta decât îndepărtarea lor de către obştea săteasca, din pricini de conduită morală! Reţinem ca primirea în Sfat era o cinste suprema, peste care alta nici ca s-ar fi conceput. Apoi, ei erau răsplătiţi de către colectivitate prin forme diverse, dar nu neapărat materiale, deşi acestea nu lipseau, când se simţea nevoia, de exemplu, claca. Dar mai mult decât atât, până astăzi în localitatea unde a fost descoperit Protocolul exista perfectata datina ca gospodăria în care trăieşte cel mai bătrân om al satului sa fie colindata cu prioritate, imediat după notabilităţi iar la adunările săteşti si la biserica sa i se dea cinstea sa fie în atenţia celorlalţi, oferindu-se locul de onoare s.a.

Privind procedura alegerii Sfatului, se poate afirma fără riscul unei posibile denaturări, ca fiecare jurat era cântărit după felul vieţii pe care o ducea si întreaga obşte era solicitata sa-si dea consimţământul alegerii sale. Asemeni,jurământul pe care juraţii erau obligaţi să-l îndeplinească, le consfinţea respectiva calitate, el depunându-se în biserica, pe Evanghelie si pe o icoană, de obicei la Boboteaza. Urmărind componenta unui asemenea Sfat, nominalizat la întâmplare, respectiv anul 1860, descoperim că era compus din 18 membri, defalcat pe grupări sau consilii: comunal, bisericesc, senat şcolar. Daca avem în vedere acţiunea Sfatului, prin cei care compuneau senatul şcolar, observam ca prezenta sa în viata satului era multipla, ca el accepta sau respingea docenţii, le asigura plata, condiţii de viaţă, dotau şcoala cu cele necesare, chemau la mustrare si zălogeau pe acei părinţi care nu-si trimiteau copiii la şcoală. În ce priveşte temeinicia gospodăririi obştei, aceasta era diriguita de jude, care da seama în fata juraţilor. El organiza prestaţiile, târguri, licitaţii etc. În respectivul Protocol sunt menţionate asemenea acţiuni, cum sunt săpatul unor fântâni în hotarul satului, construcţia morii, a casei satului, grajdului comunal s.a.

Dar să pătrundem într-un alt univers, în care influenta Sfatului era deosebit de puternică, anume, cel al asigurării ordinii morale si civice. Astfel, Protocolul menţionează cazuri multiple, în care Sfatul a intervenit în neînţelegerile dintre soţi si soţii, cauzate de

47

factori de ordin material sau moral. Verdictele ce erau date urmăreau restabilirea armoniei si continuarea vieţii de familie: “ca sa se împace cu bărbatul, sa nu o mai bata si daca or mai avea ceva de împărţit, sa se arate înaintea Sfatului”. Pentru sinceritatea deschiderii sufleteşti a împricinaţilor, rezultata din incontestabila autoritate pe care o avea Sfatul, menţionam următorul caz: Actul din 15august 1868,numărul 15,care înregistrează diferendia dintre un anume Onu Luca si soţia sa Elisabeta “care a spus ca a bătut-o tare”, menţionează un verdict destul de şocant, daca l-am desprinde din mentalitatea acelei lumi.

Martorii au divulgat diverse situaţii de necredinţa ale soţiei, dar daca soţul, pentru grija copiilor doreşte sa-si continue căsătoria, alături de ea apoi, hotărârea luata pare mai puţin curioasa: “Daca pentru faptele astea a bătut-o, atunci să rabde, să fie de omenie si sa-i dea ascultare!” Omenia se înscria, astfel ca normă etică suprema, de care nimeni nu putea fi absolvit.

Si un caz în care colectivitatea cere Sfatului să-i apere interesele, concret, sa se pună chezaş în fata autorităţilor superioare.

Este relaţiunea numărul 50 din 19 decembrie 1886, înaintata Oficiului Protopopesc Sibiu, în scopul “solvirii taxelor la fondul şcolar”.

Documentul releva starea dezastruoasa a satului: “Oamenii comunei sunt tare mizeri, neavând bucate ca sa mănânce, din cauza neproducerii recoltei a acestui an!”. Efectele sunt dramatice: “Până acum, cam douăzeci de familii au emigrat în România, iar la primăvară, cam tot atâtea stau gata de plecare... de a-si putea câştiga subzistenta pentru pruncii lor”. Ca urmare, Sfatul ia în dreapta judecata situaţia solicitând anularea datoriei, căci “daca li s-ar absenta si aceasta suma, rămân muritori de foame, ca în toata comuna nu sunt zece familii care sa nu umble după mâncare”. Să reţinem ca solicitarea s-a făcut în luna decembrie, când dezastrul social atinsese cotele cele mai înalte! Dar deşi pe alocuri s-a mai subliniat ideea prezentei colectivităţii în judecarea unor neînţelegeri de ordin social dintre diverse familii, revenim, accentuând rolul Sfatului ca arbitru imparţial.

Căci lui i se plângeau cei neîndreptăţiţi sub diverse forme, iar Sfatul intervenea prompt.

48

Bunăoară, când numitul Sântea Ion a fost lezat în proprietate, prin tăierea a cinci brazde la Faţa Vecerdului” , judele se înfăţişează în aceeaşi zi “adjudecând cauza”. Apoi, la judecata la care a fost chemat, împricinatul şi-a motivat gestul cu destulă tărie, dar în cele din urma este nevoit sa-i întoarcă păgubitului brazdele!

Un alt caz frapează prin motivaţie. Preotul o acuza pe A. Varvarei de faceri în contra canoanelor “sfintei biserici” , la care învinuire, Sfatul rămâne imun, dovada certă de toleranţă nepăguboasă pentru comunitate sa-i zicem: “Că dacă proastele se duc la ea, la ghicit, nu-i treaba noastră să ne amestecăm în treburi muiereşti!” conchide Sfatul.

Dar alta este atitudinea Sfatului faţă de reclamaţia preotului, atunci când el este lezat în drepturile ce i se cuvin. Bunăoară, Onul Savului refuză să-si plătească mierţa de porumb şi de grâu, Sfatul intervine, reamintindu-i împricinatului de obligaţiile ce le are în cadrul obştii. Iar ca semn valoric, adăugăm celor deja semnificate, preocuparea Sfatului pentru ajutorarea unor tineri de excepţie. Este cazul lui Nicolae Togan, devenit mai târziu o personalitate marcantă din conducerea Astrei, a cărui şcolarizare, la Blaj, a fost asigurată de comunitatea satului. Şi nu este singurul caz.

Putem găsi, oare, în acest spaţiu, modele si structuri pentru universul nostru modern? Întrebarea rămâne deschisă!

Revista nouă, 3/2011

cărţile prietenilor

Iulian MOREANU C. Trandafir: „1990. Anul şarpelui orb” Terminând de citit ,,1989. Vedere din provincie”, am avut inspiraţia (am şi spus-o unor amici) de a interpreta „Epilog(ul) deschis. 1989” ca pe un „demo” (sau „promo”?) sui-generis ce avea darul de a anunţa volumul următor al jurnalului pe care autorul, criticul C. Trandafir, l-a început în anul 1974 şi care, lucru deja făcut public, continuă şi în prezent, poate (aş zice, sigur!) cu un plus de „amănunte” (şi de „aşezare” a celor consemnate), peste cunoscutele „banalităţi” - un termen cu care autorul de altfel mai mult se auto-alintă, ştiind cu siguranţă că astfel denumite, ele, notaţiile respective trezesc un plus de interes pentru cititorul care, cu un ad-hoc sentiment de detectiv, urmăreşte să vadă şi ce este „dincolo” de acele vorbe care ele în sine şi rostite de „altcineva”, n-ar spune, într-adevăr, mare lucru. Însă, dezamăgirea unor astfel de cititori „printre rânduri” este mare, întrucât jurnalul nu conţine „chei”, numeşte personajele cu numele lor real, şi dă calificative chiar brutale ale „stării” sau caracterului unora dintre ele.

Aşadar, la editura „Premier” din Ploieşti a apărut, la sfârşitul anului 2010, „1990. Anul şarpelui orb (Jurnal din Provincie)”, un veritabil volum II al amplului jurnal al criticului câmpinean. Este, evident, o trimitere la calendarul chinezesc, deşi, cu exactitate, Anul Şarpelui de Pământ a durat între 06 Februarie 1989 şi 26 Ianuarie 1990 (www.12zodii.ro); sau poate nu este o astfel de trimitere, ci o „găselniţă” literară a autorului şi care nouă ne scapă (ce, sau cine să fie şiretul/înţeleptul – zice Evanghelia, târâtor?).

De data aceasta, însă, sumarul volumului, structurat ca şi cel anterior, are fiecare lună însoţită de un subtitlu care conduce către

Revista nouă, 3/2011

conţinutul însemnărilor din perioada respectivă.

Din volumul anterior rezulta că 1989 a fost pentru diarist un an de profundă şi cât mai exactă observaţie şi parcă de aşteptare (aceasta din urmă, ca stare, împărtăşită de cei mai mulţi dintre conaţionali) a „ceva” ce părea a pluti în aer şi care urma (se spera) să se întâmple şi la noi – având în vedere şi modul în care se desfăşurau evenimentele în jurul ţării.

Dacă în jurnalul „pe ’98” evenimentele sunt consemnate zilnic (cu trei-patru excepţii în care consemnările se referă la două sau mai multe zile), de data aceasta, în cele mai multe cazuri situaţia se prezintă diferit, notaţiile cele mai multe făcându-se la două sau chiar mai multe zile. Lucru ce ţine de opţiunea diaristului, şi explicabil atât prin ritmul trepidant, mult accelerat al vieţii cât şi prin activităţile în care autorul se antrenează cu un entuziasm remarcabil şi de „om al cetăţii” ce se conturează, fără a deveni însă şi „zoon politikon”-ul de care vorbea Stagiritul, nici măcar în sensul de a comenta politicul ce se insinua în sufletele conaţionalilor noştri dând încă o dată dreptate vorbelor lui Mircea Eliade despre apetitul pentru politică al românilor. În parte, are şi nişte motive pe care i le relevă o privire asupra celor scrise în anul precedent: „Rezumatul anului 1989 îmi arată că e cazul să-mi surdinizez «sentimentele», adică să pun batista pe ţambal. Să revin la proiectul meu de observator care notează ce

49

se întâmplă, ce află, sine ira et studio, fără mânie şi părtinire. Numai aşa e posibil să văd aproximativ corect, chiar dacă nu se poate scăpa total de subiectivitate, e imposibil. Nu ştiu în ce măsură voi reuşi să mă păstrez în bună măsură nonpasional, obiectiv. Ştiu că pentru cei care vor ajunge să citească aceste însemnări nu va fi nici o plăcere. Ce fel de jurnal e acesta, fără ardoare pro sau contra, fără tensiune, fără nimic picant, senzaţional?

Totul aproape tern, de-o monotonie care te pune pe fugă. Realităţile politico-sociale pe care mi-am propus anul acesta să le cuprind într-o minicronică vor rămâne pentru menirea principală a unui jurnal: aducerea-aminte. E plăcut să priveşti în urmă, cu nostalgie şi uimire, nu mai vin cu argumente de autoritate pentru ceea ce înseamnă cunoaşterea trecutului pentru înţelegerea prezentului şi prospectarea viitorului […]”. (2 ian., p.35).

Diaristul este astfel conştient că poate „derapa” spre un subiectivism atacabil de cei cu alte opinii şi încearcă, pe cât se poate (şi reuşeşte!), în limitele pe care şi le-a propus, să se rezume la consemnarea evenimentelor, întâmplărilor, observaţiilor (de orice natură, mai ales politică, deşi acum nu mai are nici un motiv de teamă) – condimentându-le, uneori cu ironie şi persiflare ludică. Referirile la personajele politice centrale ale epocii se fac reproducând expresiile, sloganurile şi aprecierile vremii. Nu transpare în nici un caz un anume partizanat politic, deşi poate (sigur) a avut şi încă mai are. „Nu-i obiectivul acestui jurnal de a pătrunde iţele încâlcite ale politichiei. El, jurnalul, observă, atitudinile (îşi ia autorul marja de siguranţă, „aruncând” eventualul subiectivism asupra cititorului – n.m.) să se deducă”. Şi totuşi, în propoziţia următoare, diaristul se întreabă retoric: „Dar e posibil aşa ceva?” (p. 59). Se pare că nu prea.

Jurnalul începe cu o lungă (nouă pagini) însemnare a zilei de 22 decembrie (de la prima oră: „pe la 12 noaptea, ca să mă aerisesc, răsfoiesc ultimele gazete literare”– era vorba de noaptea dintre 21 şi 22, n.m.).

Este cea mai întinsă consemnare, atât ca mărime cât şi conţinut diferită de cea din volumul anterior – a zilei de 22, deci -, cu care acela se şi încheia. Avem de-a face evident cu o „reprocesare” a informaţiei şi o expunere

50

„in extenso” a evenimentelor petrecute în ziua respectivă. Într-un fel, ziua de 22 pare descrisă printr-un fel de „transmisiune în direct”. Multe informaţii vin de la radio (nu cel naţional, asta până-n prânz). Sunt inserate şi gânduri, speranţe şi prime întrebări-îndoieli. „… azi Ceauşescu şi clica ar trebui să cedeze…”; „Azi se va întâmpla o minune!”; „Aceasta pare o acţiune bine pusă la punct, concertată de oameni mari şi de armată!” (p. 15); „Da, armata, cred eu, a ştiut dinainte de acest revers. Sunt, probabil, «capi» şi în guvern şi în partid, sigur în armată! Nu pot să mă înşel. Prea se potrivesc multe, pe care nu am timp să le exprim acum. Nu poate fi nimic absolut spontan” (p. 15); şi, legat de incendierea B.C.U.: „În stradă, comandanţi supremi şi spontani, Sergiu Nicolaescu şi Ion Caramitru. Oare chiar «spontani»? Seamănă cu un scenariu tragic” (p. 18).

Câmpina rezonează şi ea la evenimentele din ţară, din prima zi (un coleg îşi predă carnetul de partid directoarei, altul tremură de teama întoarcerii „lui”, entuziasm pe străzi, aruncarea cărţilor tovarăşului, răfuieli la Miliţie şi Primărie, miting mare la Casa Tineretului la care, printre vorbitori sesizează şi ”chipuri dubioase, de arivişti notorii”), după un „scenariu” care s-a produs cam peste tot. În plus, oraşul îşi va da (indirect) şi tributul de sânge prin suspecta şi inexplicabila ucidere a celor 40 de militari de la Unitatea de securitate din localitate, în ceea ce s-a numit „masacrul de la Otopeni” (întâmplare eronat plasată de autor la data de 22 dec., ea având loc cu o zi mai târziu).

Un jurnal publicabil şi cu succes la cititori trebuie să fie „ajutat” (pe lângă darul, meşteşugul şi „brandul” autorului) şi de interesul pe care-l trezesc faptele, evenimentele consemnate. Din acest punct de vedere, slavă Domnului!, 1990 numai de aşa ceva nu a dus lipsă. Iar C. Trandafir „taie” şi reţine din realităţile vremii acele felii care i se par mai interesante, şi care speră că-l vor interesa şi pe posibilul cititor, peste ani, măcar ca aducere-aminte. Într-un stil alert, sunt prezentate acţiuni ce au loc în Capitală (activitatea CFSN, demisia preşedintelui Uniunii Scriitorilor, execuţia celor doi, cu capetele de acuzare însuşite

Revista nouă, 3/2011

atunci, în ziua „Învierii Domnului”, face diaristul confuzia cu „Naşterea”, precum o va face şi poetul Ioan Alexandru) precum şi în urbe (reculegeri în genunchi pentru victimele din ţară, îmbrăţişări, cunoscutele zvonuri despre apa otrăvită şi gaze toxice, agitaţie pe stradă şi în instituţii, alegeri pentru un nou Consiliu de conducere la şcoală, dar şi pentru un sindicat al cadrelor didactice şi în general înfiinţarea de „tot felul de organizaţii, uniuni, comitete, consilii, gărzi” – acţiuni în care se remarcă mai aceleaşi figuri).

Cu multe detalii este prezentată activitatea publicistică la care se angajează autorul, alături de un grup de prieteni şi colegi entuziaşti, începând din 23 dec., când, la Centrul de radiodifuziune fiind chemat de către Biţă, coordonatorul, „răguşit, surescitat”, spre a „cuvânta”, „vine (aici) şi Gherasân” care îi spune „să înfiinţăm o publicaţie, că e momentul, ceea ce ne dorim de ani de zile” (p.22). Proiectul gazetei (căreia îi va dedica mult timp şi energie) este făcut de C. T., Gherasân şi Bebe Văleanu, apoi în redacţie vor mai fi cooptaţi Ion Bălu şi Sandrino Gavriloaia (p.23). Se mai oferă să scrie Râncu (? – n. C.T.), Stanciu, Armaşu – „Toţi, ziarişti!” (de un umor şi o ironie colosale, aceste două cuvinte urmate de semnul exclamării – n.m.).

Deşi iniţial numită „Adevărul” (denumire pe care o va lua „Scânteia poporului”, la rându-i denumirea doar de o zi a fostului oficios al PCR), aflăm din consemnarea din 27 dec. că „Hotărâm să punem un nou titlu gazetei noastre: EVENIMENTUL” (p. 28). Într-un final vor rămâne la conducerea efectivă a publicaţiei doar C.T. şi Gherasân. Pe parcursul jurnalului sunt descrise consistent şi constant aspecte din „viaţa” acestei gazete (fatal, va apărea un săptămânal cu acelaşi nume şi la Bucureşti!), şi a celor care trudeau la scoaterea ei, frecuşurile, neînţelegerile dintre aceştia, greutăţile întâmpinate la tipografie, cu distribuţia, cu sumarul etc. Nu insist asupra lor.

Este de remarcat cum în formulări simple, pe baza informaţiilor oferite de mass-media (în componenta sa scrisă, într-o dezvoltare explozivă) şi a propriilor observaţii, autorul constată o degradare continuă a vieţii sociale şi politice, o încrâncenare nebănuită în diferite

Revista nouă, 3/2011

segmente ale societăţii, o derută şi schimbare a valorilor cu o atitudine ce nu anunţă nimic pozitiv. „Viaţa în viteză. Graba strică treaba…

Normalizarea merge anevoios, discordia grabnic, în paşi gimnastici… (p. 36); „Cazuri de sustragere a «ajutoarelor». La televizor, hoţi în costum vărgat. Bişniţarii au pus stăpânire pe zona Intercontinentalului…” (p.39); „Ţara e în fierbere. Ziariştii s-au înmulţit grozav. Unii n-au şcoală, ca în anii ’60” (p. 63); „Demonstraţii zilnice, conflicte de stradă. Iureşul se înteţeşte, campanie electorală la sânge” (p. 64); „Viaţa socială e plină de mişcări haotice, politichia incendiară, divergenţe ce riscă să explodeze” (p. 54); „Duşmănia pare să înece România. Altceva e multipartitismul modern, care nici nu trebuie să fie câtă frunză, câtă iarbă. Acum e harababură, lucrurile se vor aşeza” (p. 60); „Se înmulţesc accidentele rutiere, bişniţa şi actele de criminalitate. E o zbatere penibilă” (p.90); „În Polonia, program de austeritate, la noi tot felul de acte sociale, parazitism, obrăznicie, furt, bişniţă, devastări (o livadă cu vişini şi caişi), incendieri (un magazin, un siloz), violenţă, violuri. Noi credem presa. La Câmpina e linişte, doar ţigănismele sunt înfloritoare şi înţepăturile de stânga şi de dreapta” (p. 125); ”E minunat acasă, în satul (natal – n.m.) nostru postcomunist. Au devastat totul: fermele, sediile CAP, livada cea mare, copacii (pădurea de la Blăjeri e ferfeniţă), instalaţii, sistemul de irigaţie, dalele şi ţevile” (p. 148); „Peste tot, numai demonizare, hăituială. Mai bine «negativism» decât festivismul de care greaţă mare s-a sedimentat în noi. Dar mai bine ar fi dacă ar funcţiona, în loc de injurii golăneşti, polemismul şi chiar pamfletul de tip arghezian sau reportajul bogzian sau foiletonul interbelic” (p. 165-166). Şi exemplele pot continua.

Nu se întâlnesc în schimb prea multe notaţii despre cele trei mineriade din ianuarie, februarie şi iunie; în cazul primeia, însemnările dintre 15 ian. şi 1 feb. (precizează autorul) au fost trecute pe foi ce s-au rătăcit, a doua este amintită în patru rânduri, ceva mai multă atenţie fiind acordată celei de-a treia (fără comentarii, ca în majoritatea cazurilor). În ce priveşte evenimentele de la Tg. Mureş, jurnalul de asemenea se întrerupe între 5 şi 30 martie.

51

Într-un stil aş zice, propriu, în doar câteva cuvinte şi deseori într-o notă ironic-amicală, C.T. face concise „portrete” unor apropiaţi sau personalităţi publice. Brucan – „Seamănă, la chip, cu Hruşciov” (p.24); P. M. Băcanu – „E şi P. M. Băcanu, cu mustaţa stufoasă à la Schopenhauer, mic, slab şi frumos ca un şobolan opărit” (p.43); Onea – „Marele Onea… îl socotim un intrus, vanitos şi lacom, şi-l tratăm ca atare” (p.36); „Vine şi Onea, cu o banderolă roşie pe braţul stâng, face ordine, îşi umple sacoşa prin faţă, se duce la altă Alimentară să organizeze şi acolo” (p. 28); Gherasim – „…Gherasim (mă copleşeşte, seamănă cu Florin Piersic)”; „Acestui bărbat neverosimil nu poţi să-i dai de capăt” (p.184); Alin Ciupală – „… marele politician Alin Ciupală, şeful PSD Câmpina. Bărbat înalt, ochi albaştri, nas drept, amabil, plin de cărţi rare, cel mai dotat în privinţa asta” (p.121); Stelian Tănase – „… om tulbure, fără dram de echilibru” (p.76); Biţă – „…cel cu instincte de zoon politikon” (p.41); „…inevitabilul Biţă” (p. 17). Autorul însuşi se autopersiflează: „…sosia mea, Dustin Hoffman” (p. 172).

Cu acelaşi spirit de observaţie în permanentă alertă, C.T. consemnează fapte şi evenimente pe care consideră că trebuie să le reţină pentru mai târziu aducerea aminte: excluderea din U.S. a lui Eugen Barbu; sosirea lui Jacques Cousteau pentru a vedea Delta Dunării; debutul vizibil de începător al prietenului Preda la radio (Matinal); înmulţirea grevelor studenţeşti şi muncitoreşti; reţine (ca şi în precedentul volum) subiectele date la Bacalaureat; reluarea activităţii Cenaclului; întoarcerea „păsărilor călătoare” – cam nemeritat epitetul, n.m. -, (Mihaela Mihai, N. Covaci, Sergiu Celibidache); procesul de la Timişoara; rezultatul votului din 20 mai etc. „Alfabetul democraţiei e greu, ca o naştere” (p. 97), constată diaristul şi notează înfiinţarea unor instituţii şi a numeroase partide politice (70, până la 2 apr.) – GDS, AFDPR, Partidul LiberSchimbist etc. Spiritul ludic de care am tot amintit, al autorului, nu se dezminte nici de această dată: „Furaţi de peisajul vieţii politice nord-danubiene, am înfiinţat şi noi un <<partid>> (mişcare, comitet, comiţiu, asociaţie, front, sindicat, formaţiune,

52

confrerie, întovărăşire, trib, şirag, clan, gaşcă, clică, şleahtă, tagmă, bisericuţă, cârd, liotă, ciopor, ciurdă, echipă, familiuţă, încrengătură, neam, seminţie…), cu numele lui de botez P.A.T. (Partidul Adversarilor Tuturor) – mai traduc într-un fel: Partidul Amanţilor Tineri”. (sesizaţi, cred, cuvântul „pat”, rezultat din iniţialele „partidului” – n. m.). „Nu a aderat decât nea Vasile Lungu, profesorul de matematică” (p. 68). Chiar şi cuvântul „nea” din propoziţia anterioară declanşează zâmbetul şi pune în evidenţă gluma. Din viaţa internaţională se reţin evenimente cum ar fi cele petrecute în Polonia (programul de austeritate deja amintit), Bulgaria (demonstraţii şi demisii), Kuweit (invadarea sa de către Irak), Pakistan (demiterea premierului şi suprimarea Parlamentului, ca şi introducerea pedepsei cu moartea), Libia (masacru), Germania (unificarea) etc. Şcoala este şi ea sub influenţa schimbărilor, şi nu în sens bun, consemnează cu un ton amar autorul: „1 febr., joi. La şcoală, oarece dezmăţ, mai ales în pauze când elevii dau muzica la maximum pe culoare. La noi, e încă întipărită tradiţia liceului de mare ţinută.

Dar cei mai slabi de înger se inspiră de la televiziune şi de pe la celelalte licee şi e o foşgăială «revoluţionară» ca-n filme. Lume în schimbare, «democratică» şi «liberă» (fără să se ştie ce înseamnă astea). Chiar unii profesori, speriaţi sau călăuzitori, îi stimulează. Ornarea veche, devastată, n-a fost înlocuită cu una nouă. E mizerie. Libertatea se manifestă şi prin chiul” (p. 45).

Pasiunea autorului pentru fotbal rămâne constantă. Consemnează rezultate şi foarte scurte comentarii (aprecieri) asupra unor partide de interes local, ale lui Dinamo în Cupele europene, şi ale finalei Cupei României între Dinamo şi Steaua (îşi mai aduce cineva aminte cum cele două au „picat” în semifinale cu echipe mai slab cotate, în urnă fiind introduse patru bileţele? – probabilistic, ele puteau să se întâlnească într-una din semifinale şi să rezulte o finală disproporţionată – n.m.). Nu este ratată nici „cererea mai multor iubitori ai acestui sport pentru a desfiinţa echipa Flacăra Moreni, suită în divizia A de către Postelnicu” (p. 51)

Revista nouă, 3/2011

(întâmplător cunoaştem destule amănunte… dar la un moment dat, echipa chiar avea un lot valoros – n.m.). 1990 este însă anul „Mondialului” italian, la care România a avut o participare lăudabilă. Autorul insistă uneori pe amănunte, cu scurte şi pertinente comentarii, ce ne relevă (aş zice iar) un cunoscător al fenomenului, alteori notează doar scorul; reţinem şi că a conceput o pagină „Coppa del Mondo – Mozaic” pentru „Evenimentul”.

Nici filmul nu este neglijat; se poate cu uşurinţă alcătui o listă măricică de filme despre care autorul face mici notaţii (distribuţie, acţiune). Presa, în primul rând cea literară este în continuare „drogul” zilnic, însă la un moment dat diaristul (se) întreabă: „Dar noi nu mai citim o carte, oameni buni?

Ce-i cu depravarea asta?” (p.109), pentru ca ceva mai încolo să recunoască: „N-am mai citit o carte ca lumea de prin decembrie. Presa şi televizorul, surse fundamentale de (in)cultură” (p. 125, 8-9-10 iul.).

Prietenii sunt aceiaşi - parcă apar, totuşi, mai puţini, după cum mult mai puţine sunt şi peregrinările (cel puţin cele consemnate) pe la diversele puncte de atracţie ale urbei (Bardezi, „minunea numită Lac”, Parapet, Mon Jardin, Fântâna cu cireşi). Uneori aceste „locaţii” sunt folosite doar în scopuri legate strict de situaţia meteorologică: „Plouă. Ne adăpostim la «Muntenia»” (p.76).

Cine a parcurs şi volumul anterior, aproape că resimte lipsa citatelor din poeziile ce apăreau în presa antedecembristă, şi reproduse în nici un caz pentru valoarea lor intrinsecă (la vremea respectivă mi-am amintit că l-am auzit şi văzut pe regretatul Dem Rădulescu cum declara că ar vrea să recite poezii patriotice – hazul stârnit a fost instantaneu, iar efectul poeziilor reproduse în jurnalul precedent este cam acelaşi – n.m.).

Diaristul însuşi se întreabă (evident tot la modul ironic): „Unde sunt poeţii de altădată (parafrazează după celebrul vers francez), care asigurau jurnalului meu ode ceauşiste de un umor gigantic?” - şi cum nu mai are „materialul” la îndemână, autorul compune chiar el un poem intitulat „Primăvara epocii de aur”, pe care-l recită cu emfază în cadrul cenaclului (p.124). Legat de spiritul ironic al

Revista nouă, 3/2011

autorului aş vrea să remarc faptul că acesta nu rezultă doar din formularea ca atare a frazelor ci şi dintr-un simplu semn de punctuaţie pus acolo unde trebuie, şi care schimbă radical sensul propoziţiei, ceva asemănător amfiboliei (relevant acel deja amintit: „Toţi ziarişti!” – de unde rezultă de fapt că nici unul nu prea avea habar cu ce se mănâncă ziaristica). Acelaşi efect îl are un adjectiv de asemenea pus la locul lui, ca în exemplul: „Bietul (acesta e cuvântul! – n. m.)

Dumitru Graur şi cu un operator de televiziune s-au călătorit în Italia, să «vadă» stadioanele din Bari şi Napoli, gazdele noastre din vară la Mundial” (p. 70-71). S-ar înţelege că respectivii au fost supuşi la cine ştie ce corvoadă demnă de plâns, când de fapt e(ra) vorba de altceva (de altfel, se practica în epocă un asemenea oportunism contextualjustificabil, ce era greu de parat în noile condiţii, când se invoca vehement dreptul la „documentare”, „schimb de experienţă” etc. – ce înainte nu se putuseră realiza prea uşor, dacă nu cumva deloc; de altfel, îmi amintesc că tot pe atunci, un alt redactor de sport, fost boxer, cu o dicţie deficitară s-a văzut nevoit să facă un drum tooocmai până în U.S.A. pentru a achiziţiona o cameră de luat vederi!).

Pentru o receptare corectă a volumului criticului C. Trandafir, trebuie citit cu atenţie „Argument-ul” autorului („Memoria de rezervă”). Aflăm, astfel, că pentru domnia sa, totul (jurnalul) a început cu o joacă, a devenit un reflex condiţionat şi a îmbrăcat în final caracterul unei manii. „Din îndeletnicire strict personală pentru uzul strict personal, totalitatea dobândi caracterul unei «cronici de familie», cu antene răsfirate în jur, şi, începând cu anul 1990, s-a transformat în jurnal propriu-zis. Adică scris pentru a putea fi publicat, dacă e nevoie” (p. 7). Acest lucru presupune că autorul a fost nevoit să selecteze acele fapte, evenimente şi întâmplări care să intereseze pe cititorul ce va să fie, dar nu s-a putut abţine, şi de altfel nici nu putea să nu consemneze şi aspecte, amănunte din viaţa personală, ori a apropiaţilor, pe care le prezintă într-o manieră inconfundabilă, cu umor, ironie şi autoironie, jocuri de cuvinte, paradoxuri („soacră-mea, văduvă dintotdeauna…”). Ochiul „interior”,

53

educat şi obişnuit să găsească esenţe în paginile citite lasă locul celui fizic pentru a extrage şi inventaria primele note ale noii realităţi care asemenea imaginilor duble se suprapune uneori în modalităţi dramatice peste cea a unor vremi ce deja au devenit revolute. Impresia este aceea de uşoară decepţie şi resemnare, chiar de scepticism moderat, pentru că toată încrâncenarea politică, ca rezultat al lipsei exerciţiului democratic, precum şi ieşirea la suprafaţă a unor aspecte urâte şi nebănuite ale naturii umane, nu pot avea decât un efect dezamăgitor. „Într-un jurnal trebuie să transcrii tot ce observi, să nu te laşi intimidat de amănunte, de lipsa lor aparentă de sens. Nici amintirile, în definitiv, nu au vreun sens. Sensul lor eşti chiar tu” – este un citat din Sorin Preda, pe care C. Trandafir aproape declară că şi-l însuşeşte ca pe o adevărată profesiune de credinţă; şi totuşi, autorul lasă impresia că opozabilă cu aceasta se află atitudinea şi opinia, el poziţionându-se între cele două „zone” diaristice, situat fiind pe o lamă de cuţit pe care se mişcă dezinvolt, cu un echilibru şi o lipsă de temere de invidiat: „1 oct., luni. Am spus că politica nu mă interesează decât ca observator: aud, văd, notez, nu-i timp de comentarii. Ca fenomen al realităţii umane. Nu mă lasă inima să nu consemnez în jurnal ce se întâmplă în ţară şi în lume în acest an zbuciumat de început de lume nouă, nu zic mai bună… Se afirma despre comunism că e societatea cea mai bună posibil, «pe culmile cele mai înalte» - şi s-a înţeles cât de grozavă e: totalitarism. Asta nu înseamnă că tentaţiile dictatoriale nu-şi vor mai arăta colţii…” (p. 169).

Două observaţii, ca de la discipol la maestru. Mai întâi: evenimentele consemnate sunt în multe situaţii „grupate” (cum arătam la început), în două, trei şi chiar zece zile, lucru care îi joacă anumite feste autorului şi pe care acesta ar fi putut cu uşurinţă să le îndrepte la redactarea volumului - şi nu avem de unde şti dacă n-a făcut asta în mod intenţionat, pentru a asigura veridicitatea jurnalului sau nu le-a mai sesizat, pur şi simplu după atâta timp (vezi de pildă amintita plasare a masacrului de la Otopeni

54

cu o zi mai devreme, consemnarea scorului meciului România-Algeria, 0-0 – „formaţia noastră a câştigat cu 0-0!” -, atât la 4 febr., cât şi la 6 febr., şi ar mai fi). De altfel, acest lucru a dus şi la subţierea volumului, acesta având cu 40 de pagini mai puţin decât precedentul.

Apoi: din păcate, volumul cuprinde multe, chiar prea multe greşeli de tipar, ceea ce, prin numărul lor creează un anumit disconfort, deşi lectorul le poate uşor corecta în gând. Cam aşa se întâmplă însă, atunci când autorul îşi culege singur textul la computer, iar corectura nu este una profesionistă – iată un aspect care pune în evidenţă, dacă mai era nevoie, importanţa şi necesitatea redactorilor de carte, lucru discutat în cadrul dezbaterilor Galelor APLER din 2010.

Cartea criticului C. Trandafir nu este un jurnal personal, ci, aşa cum se şi revendică, „o minicronică a anului 1990, pornind de aici (din provincie – n .m.) şi aruncând priviri cât mai departe” (p. 8). Desigur că autorul nu a găsit şi nu a putut lipi toate piesele imensului puzzle pe care l-a reprezentat primul an al tinerei democraţii româneşti. Dar le-a unit pe cele care deja prefigurează imaginea de ansamblu; restul adaugă cititorul, fie din ce a trăit (cel mai copt ca vârstă), fie din auzite şi citite în alte surse (cel mai tânăr). Pentru cei mai mulţi lectori e util fie şi faptul că, de pildă, le mai aduce aminte de: cine şi când a înfiinţat prima consignaţie din Câmpina; când s-au liberalizat preţurile şi ce consecinţe imediate a avut această măsură; şlagărul anului; cine mai era primar al Capitalei (vă mai spune ceva numele Viorel Nicolae Oproiu?, dar Ştefan Ciurel?); cum era să se aleagă Câmpina cu un muzeu orăşenesc cu sediul în Casa cu grifoni; confruntarea dintre Fujimori şi Llosa pentru preşedinţia Peru-lui; faptul că în Câmpina a existat o formaţie pop, „Meteor”…

Aşteptăm cu nerăbdare volumele următoare, şi poate n-ar fi rău să publice cât mai grabnic „anul 2010”, un fel de „după 20 de ani”, ca să vadă cititorul „saltul” de percepţie şi de analiză a realităţilor actuale, atâta timp cât mai are în faţă, proaspăt, referenţialul reprezentat de volumul discutat.

Revista nouă, 3/2011

tentaţii

Codruţ CONSTANTINESCU Jurnal de Facebook Ne merge atât de rău încât suntem absolut fascinaţi de un posibil sfârşit al lumii, aşteptăm cu sufletul la gură, în faţa televizorului, Apocalipsa (mayaşă, aztecă, incaşă, trebuie domle să fie un vechi popor amerindian care ştia mai mult decât ştim noi astăzi şi care s-a lăsat masacrat de conchistadorii spanioli tocmai pentru că bănuia că nu mai avea nici un sens să trăiască deopotrivă ce sfârşitul lumii oricum vine/venea) dar ne plac şi ştirile despre iminente cutremure ( Japonia a oferit delicii acestei largi pături a populaţiei) care ar rade un sfert sau o jumătate din ţară, Mărmureanu este prizat cu nesaţ de români şi, din când în când, despre asteroizi mai mari sau mai mici care trec razant, la câteva mii de kilometri (dar ce înseamnă această distanţă pentru abisalul Univers? o nimica toată, evident) de Pământ. Dacă ne-ar izbi frontal, praf ne-ar face, se chibitează satisfăcut. Chiseliţă ! Dacă încălzirea climaterică s-a cam desunflat, am adoptat răcirea şi glaciaţiunea care, şi ea , este iminentă şi va distruge odată pentru totdeauna Terra. Ce ne mai place! Trebe domle sa se intample ceva! Ceva epocal, prea băltim în jafuri pe centură şi divorţuri de catifea!

De dimineaţă, rămas fără folia de aluminiu în care-mi împachetez sandvişurile muncitoreşti, am ales o soluţie originală şi l-am învelit pe fiecare într-o pagină din ultimul număr al revistei “Dilema Veche”. Ce deosebire faţă de ziarele de acum zece-douăzeci de ani care-ţi murdăreau pâinea cu cerneala puturoasă încât ajungeai să mănânci unt, salam şi cerneală de tipografie... Nu ştiu dacă ele au fost gustoase din cauza lui Plesu, Vasilescu etc. sau doar pentru că-mi era foame...De altfel, sunt sigur că un intelectual fin nu poate mânca sandvişiuri decât dacă ele

Revista nouă, 3/2011

sunt învelite în pagini din Kant, Heidegger sau Spinoza.Vorba aia, obrazul intelectual subţire, cu foi din Heidegger se ţine!

Am murit de râs citind remarca d-lui Christian Crăciun dintr-un articol recent : “de mult nu am mai văzut o reclamă inteligentă.

Cel puţin, cele ale reţelelor de telefonie par făcute de oligofreni, pentru oligofreni.” Ce să ne facem dacă oligofrenii vorbesc mii şi mii, zeci de mii, sute de mii de minute oferite gratuit? Prostia imensă a acestor reclame şi super OFERTE este că degeaba dai 3000 de minute pe lună când un om normal la cap şi limba nu cred că are cum să folosească mai mult de 3-400 de minute. Oricum dependenţii de telefonul mobil au şansa să se cureţe rapid!

O altă minciuna. La care capitol “publicitarii” noştri (un alt termen tembel si oribil) sunt experţi şi creativi.

Această vreme călduroasă, de vară mi-a adus aminte de pregătirea bacalaureatului din anul 1995 şi de proba la limba română. Am reţinut din comentariul domnului profesor Ion Bălu dar şi din lectura nuvelei ‘La ţigănci” de Mircea Eliade fascinantul pasaj (în tramvai): “-E teribil de cald! spuse el deodată.

Nu am mai văzut aşa căldură din 1905!

Gavrilescu clatină din cap continuând să-şi facă vânt cu pălăria.

-E cald, într-adevăr, spuse. Dar când este omul cult le suportă mai uşor pe toate.

Colonelul Lawrence bunaoară. Ştiţi ceva de Colonelul Lawrence? - Nu. - Păcat. Nici eu nu prea ştiu mare lucru. (...)“ apoi Gavrilescu, profesor de muzică, reia cuvintele lui Lawrence (pe care le-am reţinut perfect) “Arşiţa aceea teribilă a Arabei l-a lovit ca o sabie. L-a lovit în creştet ca o sabie, amuţindu-l” Literatura lui Eliade este extraordinară, continui să o cred, şi faptul că a scris-o cu încăpăţânare în limba română spune multe. Mai ales când mă gândesc la o întâmplare trăită într-unul din părculeţele din Câmpina (de pe b-dul Culturii, unul aflat întro binemeritată şi muuult aşteptată reabilitare), părculeţ refăcut recent de Primăria Câmpina, cam de vreo 2 ani, dar care este distrus pe jumătate ( din 4 bănci două au fost jumulite de bârne, coşurile de gunoi sunt vandalizate, toboganele zgâriate cu cheia, legănuţele rupte, covoarele

55

generoase ale cojilor de seminţe aşternute) doi copii pe la 7-8-9 ani se zbenguiau fericiţi faultând serios limba română. Motivul?

Veneau de afară, normal. Pe unul îl chema nici mai mult nici mai puţin decât KYLE! Şi era copilul unei familii de români, de prin Canada, probabil. În disperata lor dorinţă de a le asigura puradeilor o integrare cât mai fericită (totală, deplină) cei plecaţi abandonează rapid romanitatea (pe care o urăsc după cum toată lumea urăşte ţara asta, ca şi cum ţara asta nu ar fi făcută tot din şi de noi). Vorba aia, “cum se zice la red la voi?”

Dureros este că în lupta lui pentru supravieţuire fizică, omul renunţă în primul rând la spirit şi mijloacele care i-l alimentau (cărţi, ziare, reviste) revenind in lumea de jos la care televiziunea îl coboară. Identic se comportă şi trusturile de presă, oamenii cu bani. În primul rând se renunţă la revistele culturale care nu se mai vând şi în ultimul rând la cele cu trivialităţi cancanistice care, obvios, se vând în tiraje astronomice. Şi acesta este eşecul total al tuturor celor 25 de reforme ale educaţiei naţionale. O chestie cuantificabilă cum zic băieţii deştepţi cu fondurile. ALA a dispărut, să-i fie ţărâna uşoară ! Iar în teritoriul supus reorganizării administrative mai rezistă doar acele firave publicaţii care (încă) sunt finanţate de primării şi consilii judeţene.

De când cu noua criză a fondurilor europene aferente POR axa 2 nu încetez să mă mir cât de mulţi specialişti în Fonduri avem, cum toată lumea ştie sau pare a şti că “se fură” “ele sunt date cu dedicaţie” (care ele? toate miile de proiecte? măi, ce eficienţă tipic românească în a fura) “rien ne va plus” “nişte nenorociţi”. Sunt bucuros că mulţi alţii sunt mult mai perspicace decât mine, că au acumulat în câteva luni cunoştinţe cu care eu mă lupt din 2004. Se ştie însă că românii prind repede (pentru a uita la fel de uşor).

Parafrazez, puţin ironic: Fondurile noastre toate, fondurile si iubirea, amăgirea...

Am mers la mare şi mă fâţâi zilnic pe DN1 dar demult nu am mai văzut câmpuri atât de cultivate, să fie oare si vina subvenţiilor pe hectar ? Aceste câmpuri dau o palma teoriei că toată ţara e o pârloagă. Poate este una umana, dar asta-i deja o alta discuţie.

56

Impresia mi-a fost confirmată de o ştire de pe la televizor, una din puţinele ştiri serioase care-şi mai fac loc la televiziunile comerciale, dacă nu se întâmplă vreo mare şi superbă calamitate am putea avea o recoltă record. Şi asta nu datorită reţelelor de irigat ci pentru că natura a fost blândă şi inspirată, adică a plouat şi a fost soare când şi cât a trebuit!

Căutam ceva pe Google şi am fost surprins de apropierea scandaloasă a doua cuvinte: eseist şi esesist. Bine, la o adică poţi fi un eseist esesist, care ucide cuvintele, le gazează, la vâră în convoaie şi le trimite la Auschwitz. Aceasta să fie definiţia eseistului de marcă, eseistul esesist? Căruia posteritate îi va organiza Nuremberg-uri?

Nu ştiu de ce naiba m-am abonat la serviciul de newsletter al ziarului Adevărul.

Credeam că e util să ştii nişte informaţii din timp, să-ţi fie virate direct în adresa de email.

M-am înşelat căci iată care au fost ştirile cu care redacţia Adevărul credea ca-mi va capta / reţine atenţia (şi această selecţie a fost realizată doar selectând din ceea ce am primit în ultimele 2-3 zile): 1. ”O zi din viaţa unui criminal la Revoluţie” 2. “El este monstrul care a agresat, ucis şi aruncat în canal o fetiţă de 10 ani” 3. “ Au furat şi casele sinistraţilor” 4. ”Au fost descoperite noi părţi din trupul bărbatului tranşat la Lugoj, după 6 luni” 5. ”Foto Patru Mercedesuri făcute praf de o macara”. Mă dezabonez. Acum, o alta şi mai simpatică “ Video: Intelectualii lui Băsescu se revoltă”. În sfârşit, Băsescu a rămas fără intelectuali, naţia răsuflă uşurată, mogulii pregătesc cecuri grase pentru a-i transfera pe celebrii şi unanim detestaţii intelectuali ai lui Băsescu. Patapievici se va transfera la Antena 3 pentru trei milioane de euro, deh, e criză, plus o primă de instalare, bonusuri (zece mii euro) pentru fiecare articol scris împotriva dictatorului, vilă cu piscină, blonda lui Bote.

Pleşu şi Liiceanu se vor transfera la cluburi importante de afară. Vor mai veni doar la naţională.

Mor de ras când aud diverşi reprezentanţi ai tribului fotbalistic (pseudo) exprimându-se pe la televiziuni, lăudând un jucător sau altul şi caracterizându-l drept “rău” dar “în sensul bun al cuvântului”.

Ultimul care a folosit acest loc comun al

Revista nouă, 3/2011

filosofiei fotbalistice de sorginte valaha a fost chiar Naşul Sandu. Pe când exprimarea “bun dar în sensul rău al cuvântului”? Încercare de explicaţie antrenorii şi preşedinţii de cluburi sunt îndrăgostiţi de jucătorii răi în sensul de agresivi, care dau serios la gioale, Iovani fără milă. În mod sigur atracţia către bălăcăreala care mută privata în public la români are o vechime istorică, altfel nu se explică rezistenţa pe care o are acest fenomen la noi, cu totul diferită faţă de ceea ce se întâmplă la alte popoare. E drept, avem femei frumoase, în acest sens celebră rămâne replica lui Rebengiuc din filmul Balanţa. În acelaşi timp, românii îşi fabrica propriile mascote (becali, moni, oane, pepe) doar pentru a avea de cine râde, pe cine bârfi, faţă de cine să se simtă o lecuţă superiori (aroganţele becaliene au intrat în folclorul popular). Un fenomen complex care nu încetează să mă intrige. Nici nu pot să nu-l studiez. Merităm să fim inundaţi de astfel de creaturi patibulare? Cred că da.

Cumpăr o revistă culturală de la un chioşc din apropierea Casei Albe din Ploieşti şi surprind o discuţie fierbinte (ca şi aerul care ne înconjura) între vânzătoarea de la toneta cu covrigi tari ca piatra, din cocă necoaptă şi vânzătoarea de la chioşcul de ziare, reviste, ţigări, brichete, batistuţe ( intelectuală, fireşte, în comparaţie cu prima - de altfel raportul simbolic de forţe era atestat şi de faptul că cea de la toneta de covrigi stătea în picioare în faţa celei de la chioşcul cu ziare care şedea pe un scăunel). Dialog “Io daca aş fi fost ea nu m-aş fi certat cu mama, aş fi lăsat-o să moară în pace că ce, nu tot mie mi-ar fi rămas banu ?!“ Iniţial nu am înţeles la ce bătea covrigăreasa dar după trei fracţiuni de secundă m-am prins, doar şi eu trăiesc în România. Tema centrală era relaţia conflictuală dintre Oana Z. şi mama ei, proprietara unui cimitir. Si eu care mă aşteptam să aud o dezbatere furtunoasă despre reorganizarea teritorială a statului naţional-unitar şi, eventual, despre viitorul conflict kossovar din Harghita şi Covasna!

La Mamaia am fost bombardat ( adică mi se lipeau de ştergătoare, de portiere) în fiecare zi cu pliante ale diverselor saloane ambulante de masaj de relaxxxare. Domnişoarele

Revista nouă, 3/2011

practicante se deplasau pentru a masa la hotelul unde stătea clientul, unele în 30 de minute, altele în doar 20 de minute. Masaj de relaxare, masaj dublu, masaj triplu, masaj cu finalizare etc. Tot să te masezi, nu? Nici nu trebuie legalizată prostituţia atât timp cât termenul de masaj, unul mult mai pudic, il înlocuieşte cu mult succes pe ce hard.

Concurenţa la malul mării în domeniul masării de relaxare este atroce, cu adevărat europeana!

Continui să fiu uimit şi indignat de reclamele la care apelează băncile pentru a ne oferi carduri, credite, excursii, promoţii.

Uneori am impresia că îmi dau cardul ăla plin cu bani aşa, pentru că le place de moaca şi ochelarii mei, e un fel de super-promoţie pentru că sunt băiat de treabă, nu am furat de la FMI sau FNI, nici de la vreun combinat, îmi plătesc taxele şi impozitele şi continui să trăiesc în România. Mă întreb daca Doamne-Doamne acorda acolo sus, în împărăţia Lui, carduri dastea pline doldora cu bani (ochiul dracului, bine menţiona cineva)? Nici un moment nu ai impresia că băncile astea fac afaceri grase cu tine, îti percep comisioane şi pentru ca agentul de credit să se uite la tine şi pentru că respiră lână şi pentru tine, pentru că a făcut duş de dimineaţă ci dimpotrivă, vor să te facă să crezi că ai un imens noroc, eşti unul dintre puţinii Alesi, dacă pui mâna pe un super-card menit a te face să te simţi extraordinar, unic, moştenitorul lui Ion Ţiriac.

57

poezie

Petruţ PÂRVESCU Natură statică cu panseluţe şi clopoţei Personaje: A – un număr B – al doilea număr C – al treilea număr 1. A. şi frumosul secol XX trecuse şi frumosul secol XXI trecea anastasia ce dor îmi e de tine ca de o lume pierdută înapoia unui ecou prelung de umbra sânilor tăi verzi unde odată demult într-o vreme mi-au putrezit mâinile 2.B. printre cearceafurile zilei următoare fiecare aleargă în spaţiul celui lăsat liber o nefirească alcătuire decriptează orgolii rănite fiecare cifră cât mai multe zerouri fiecare trup cât mai multe direcţii 3.C măsurăm o DIMENISUNE (.) mereu aceeaşi precum nisipul într-o clepsidră o FORMĂ ciudată (pe care noi venind aici am găsito acolo) 4.B. soarele răsare la al şaptelea semn va fi ora H soarele apune a fost ora H (un orologiu porţi în sângele tău) 5.C. cu lux de amănunte descrii alergarea după propria-ţi umbră dictare după natură FORMA CULOAREA MIROSUL rămâne maestrul în urmă şi strigă disperat mai tare că nu se aude M A I TA R E priveşte îi zici priveşte şi taci

58

6.A. rămânem cu temele în ghiozdane nefăcute precum şcolarul silitor dar mediocru avem MERITE spun UNII dar avem şi DEFECTE spun ALŢII de comun acord reţinem greu şi uităm repede CUCURIGU GAGU cuuu-cuuu-riii-guuu gaaa-guuu eu sunt popa prostul cuuu-cuuu-riii-guuu gaaa-guuu şi toma necrediciosul (râdeam şi eu când strigam râdeam şi ei când auzeau) era o splendoare era o plăcere îndestulătoare deasupra tarabei de marmură albă zburau pompierii 7.B. să mai construim un canal o casa a poporului un zid oarecare o cetate măreaţă a soarelui răsare să mai jupuim coada la mătură sau la tigaie peste atlantida toridă trece corabia lui caron obosită din laşitate şi umilinţă să înălţăm un turn până la soare să ardem pe îndelete memoriile gândului în buncărele ereticilor la sărbători şi parastase să fie PACE între toate noroadele LINIŞTE pe toate uliţele planetare ARMONIA CONCORDIA să domnească de-a pururi să-şi dea mâna hoţii proştii şi vardiştii lingura strachina şi căpesteria împăcare deplină să se pupe în stradă tot poporul în păr la coafor şi alimentară în autobuz troleu sau tramvai sau chiar într-o căruţă cu cai pe jos şi pe sus pe unde s-a văzut şi nu s-a văzut pe unde s-a putut şi nu s-a putut să se lingă Î N D E S T U L Ă T O R Hăăăi Hăăăi Hă-lă-şa

Revista nouă, 3/2011

A.+B.+B. (cor pe trei voci şi o singur/ă artist/ă) să scriem cu litere de AUR prietene pe toate porţile spitalelor cimitirelor şi închisorilor REZERVAŢIE NATURALĂ 8.A. râzi şi te bucuri în soare cu disperare în fiecare dimineaţă cu disperare alergi toată ziua prin ogradă cu disperare te agăţi de malul alb către seară dar apa limpede bulboana hulpavă te înghite flămândă ţi-ai uitat jucăriile pe mal pipa echerul cartea neterminată (şi multe altele de care nimeni n-o să-şi mai aducă aminte) o să plouă o să pice bruma şi ele singure pe malul celălalt aşa E vor spune cei care vor veni în urma ta cei care vor vorbi în locul tău / a-e-io-u-ă-â cei care vor privi în locul tău soarele luna ochii mormintele cei care vor auzi în locul tău vântul / păsările NORMAL ultimul ecou se sparge de suprafaţa apelor printre cercuri plăpânde alunecând în abis dar rămân obiecte şi fiinţe dragi minunate afară întâmplări ciudate pe care nu le-ai înţeles îndeajuns NICIODATĂ stau şi contemplu frunza anotimpului umed fiinţă aproximativă memoria în nord estul cuvintelor nu am nici o prejudecată (fac exerciţii de proliferare a semnificantului) dincolo de semnificat fac şi desfac acest nod înnodat pipăi existenţa pe burtă printre ţâţe pe buci şi pe şira spinării (ea se bucură înamorată ca o scroafă în călduri şi dă din coadă printre ostreţe) ciudat în ţărmul septentrional râmă frenetic un râu galben de o parte şi alta înmugureşte o sârmă ghimpată de o parte şi alta cade mereu aceeaşi republică bicefală 9.B. într-o băltoacă a început viaţa asta şi tu îmi vorbeşti de o mie de ani în parabole metafore

Revista nouă, 3/2011

comparaţii şi epitete ritmuri şi fracţii cifre şi litere fracţiuni care mai de care mai sofisticate teste texte şi fraze puncte şi linii cuburi şi plane meta-lim-baje spui tex-tu-a-lism postmodernism etc. etc. bazaconii sofisticate bâlbâieli savante dragul meu draga mea TREZEŞTE–TE filosofia legumei cărnoase e mult mai simplă mult mai uşoară mult mai cu noapte mult mai cu ziuă mult mai cu seară în oala de presiune în bucătărie se concentrează toată gloria lumii ASCULTĂ vâââjjj vâââjjj vâââjjj plooosc plooosc plooosc lingura fălcoasă printre arborii de lapte mânjiţi de mămăligă trăsneşteşifulgeră culege hulpavă făptura-Ţi domestică din strachina adâncă cenuşie spartană 10.C. vorbeşti fără să ai cel puţin o vorbă a ta dulcegării frisoane isterice mass-turbări precoce şi se preling prin barbă zemuiri gânduri gelatinoase printre fluturi şi molii în descompunere uşoară se înalţă imnul iată carte ta de vizită iată exerciţiul tău de normalitate bătrâne la capătul acestei străduţe periferice pe fundul cenuşiu al mării albe printre obiecte şi fiinţe alungite traversezi insistent curtea provincială undeva deasupra un nufăr de sânge desparte bucile aerului 11.A. vor veni mereu alţii şi vor spune au fost şi clipe frumoase dinspre partea gălbenuşului golul se reia dinspre partea albuşului fluide oglinzi refac echilibru!

59

historia mirabilis

Col. (r) Marian Dulă Francmasoneria şi Biserica

Pentru că despre istoria separată a acestor două instituţii istorice am avut prilejul să aflăm câte ceva, textul de faţă şi-a propus să prezinte acele evenimente şi persoane strict legate de istoria comună a Francmasoneriei române şi a Bisericii majoritare din România, adică Biserica Ortodoxă. Motivez acest mod de abordare prin faptul că de prea multe ori devenim atotcunoscători în ceea ce priveşte istoria Ordinului masonic raportat la relaţia cu Bisericile Apusului şi prea puţin la relaţia Masoneriei cu Biserica Răsăritului şi în mod special cu cea majoritară din România, adică Biserica Ortodoxă.

Dacă astăzi în România exista câteva voci, care, cu o violenţă deosebită, nespecifică spiritului creştin şi înţelepciunii acestui neam, condamnă Masoneria, socotind-o una dintre cele mai malefice organizaţii, lucru de altfel vizibil în mod special în spaţiul virtual al internetului, ei, bine, aceşti înverşunaţi, dirijaţi sau haotici în acţiunile lor, nu au legătură cu Biserica şi nu fac cinste acesteia prin acţiunile lor, ei necunoscând nici măcar istoria neamului şi, cu atât mai puţin, a Ordinului Masonic.

Este francmasoneria o religie?

Francmasoneria este o instituţie care grupează pe oameni în asociaţii frăţeşti pe diferite părţi ale globului după ce le-a pus la încercare curăţenia de sentimente, maturitatea de cugetare şi tăria de caracter. Ea are ca scop de a face pe oameni mai iubitori de aproapele lor, mai luminaţi, mai mari, inspirându-le practica solidarităţii.

Nimeni nu poate fi primit în Francmasonerie dacă nu crede în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului. Legămintele şi jurămintele Masonilor faţă de Ordin sunt contractate pe Sfânta Scriptură.

60

Francmasoneria interzice în adunările sale orice discuţii politice sau religioase.

Multe loji francmasonice de astăzi au fie o orientare materialistă, fie o filosofie atee. Una din lojile deiste, Marea Lojă a Franţei, răspunde astăzi la întrebarea „Este francmasoneria o religie universală?” astfel: Această religie „anterioară oricărei dogme, care permite depăşirea diferenţelor şi opoziţiilor confesiunilor”, nu este, în practică, una a toleranţei, cum o arată istoria francmasoneriei în Franţa şi, cum spune Irineu Mihălcescu, francmason în tinereţe, înainte de a deveni preot, în 1923: „Francmasoneria nu priveşte biserica cu acel spirit de toleranţă şi cu acea bunăvoinţă de care-i place să se laude că o are faţă de orice altă credinţă”.

Mai târziu, în lucrarea Teologia luptătoare (1941) Irineu Mihălcescu va deveni şi mai categoric, apropiind francmasoneria de bolşevismul rusesc şi de revoluţia spaniolă, „şi unul, şi alta, roade înveninate ale francmasoneriei”, adăugând: „«Trecerea peste deosebirile dinăuntru de credinţă religioasă şi confesiune», trâmbiţată de masonerie ca un act de mare largheţe de suflet din partea ei, ca o binevoitoare îngăduinţă faţă de credinţa religioasă a celor ce bat la uşile hurubelor, se schimbă, deci, după depunerea jurământului de credinţă masonică, în ateism cras, în tăgăduirea credinţei în Dumnezeu”.

Subliniez: este părerea lui Irineu Mihălcescu.

Poziţia Bisericii Ortodoxe Deşi nu există o poziţie comună şi unitară a întregii Ortodoxii în privinţa francmasoneriei, mai multe Biserici ortodoxe locale au condamnat-o, socotind-o o pseudoreligie, incompatibilă cu creştinismul: Biserica Ortodoxă a Greciei, în şedinţa din 12 octombrie 1933 , a hotărât că „Francmasoneria nu poate fi compatibilă cu creştinismul” şi că „toţi fii credincioşi ai bisericii trebuie să se ferească de Francmasonerie”.

Biserica Ortodoxă Română, prin şedinţa Sfântului Sinod din 11 martie 1937, aprobă anatemizarea francmasoneriei, considerând-o ocultă şi anti-creştină. Astfel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 1937 a hotărât că se impune „O acţiune persistentă

Revista nouă, 3/2011

publicistică şi orală de demascare a scopurilor şi activităţii nefaste a acestei organizaţii”. În cazul în care nu se căiesc, „Biserica le va refuza la moarte slujba. De asemenea, le va refuza prezenţa ca membri în corporaţiile bisericeşti”.

Biserica Ortodoxă Rusă din Exil a condamnat şi ea, dar neconvingător, masoneria.

Biserica Ortodoxă din America (OCA), printr-un document de circulaţie internă adresat preoţilor în anul 2003.

Argumentele antimasonice În analiza efectuată de Sinodul Bisericii Ortodoxe a Greciei, această organizaţie este prezentată ca fiind „un sistem mistagogic ce aminteşte de vechile credinţe păgâne din care provine şi a căror continuare şi rod este”.

Continuând prezentarea concluziilor privitoare la Masonerie, Sinodul Greciei mai menţionează că: „Îşi are propriile ceremonii religioase, ca ceremonia adoptării - botezul masonic, ceremonia recunoaşterii conjugale căsătoria masonică, ritualul morţii, consacrarea templului masonic şi altele. Îşi are propriile iniţieri, propriul ceremonial ritual, are ordine ierarhică proprie şi o disciplină bine întemeiată”. Iar pentru că aceste ceremonii se petrec la templul masonic, deci într-un spaţiu consacrat, inevitabil apar unele întrebări şi păreri, de obicei ostile, mai mult sau mai puţin fondate.

De menţionat că la aceste hotărâri mai subscriu şi unii papi, care prin bule papale condamnă masoneria.

Biserica şi Francmasoneria, războiul nevăzut Fiecare îşi disputa caracterul universal si de aici conflictul. Biserica este „catolică”, adică „universală”. Masoneria depăşeşte graniţele naţionale şi concurează universalitatea Bisericii Romei. Masonii cred în marele Arhitect al Universului. Dar este Marele Arhitect şi Dumnezeul creştinilor?

Disputa durează de peste două secole şi nu se profilează nici un armistiţiu.

Condamnările Vaticanului Încă de la început, Biserica Catolică, a văzut în Francmasonerie un pericol, considerând organizaţia incompatibilă cu doctrina creştină. Prima luare de poziţie a fost formulată de Papa Clement al XII-lea, în

Revista nouă, 3/2011

constituţia „In Eminenti”, publicată în 1738.

Aceasta este confirmată şi de Papa Benedict al XIV-lea. Pius al VII-lea îşi urmează predecesorii şi publică constituţia „Ecclesiam a Jesu Christo” în 1821, fiind urmat de Leon al XII-lea în 1825.

Aceeaşi poziţie o adopta şi următorii Suverani Pontifi: Pius al VIII-lea şi Grigore al XVI-lea. În România, Masoneria şi-a început lucrarea la scurt timp după ce, în plan mondial, îşi făcuse simţită prezenţa. Ceea ce este foarte bine de reţinut este faptul ca, în România, Francmasoneria a început să existe datorită implicării deosebite a ierarhilor Bisericii Ortodoxe, care au sprijinit din toate punctele de vedere apariţia primelor Loji Masonice. Aşa se face că, la 1734, la Galaţi şi Iaşi, apar primele Loji, e drept că aceea din Galaţi este pusă pe seama marinarilor genovezi, iar cea din Iaşi pe seama Fanarului unde deja Lojile Britanice constituiseră primele ateliere prin învăţaţii occidentali ce poposiseră în aceasta metropolă istorică. De asemenea, este cunoscut faptul că Constantin Mavrocordat, născut în Constantinopol, era deja iniţiat în Ordin la 1730, atunci când a ajuns în România pentru a ocupa tronul Ţării Româneşti, iar mai apoi al Moldovei. Loja „Moldova”, întemeiată de Constantin Mavrocordat la Iaşi, a fost condusă la scurtă vreme de nimeni altul decât Leon Gheuca, Mitropolitul Moldovei de la acea vreme şi membru, mai apoi, aşa cum reiese din documente, al Lojii „Vittorio” din Napoli, al cărei Venerabil şi era, în 1776. În 1787, arhimandritul Gherasim, un apropiat al Mitropolitului Leon Gheuca şi Frate în aceeaşi Lojă „Moldova”, traducea din franceză un manuscris deosebit de important pentru istoria francmasoneriei, „Taina francmasonilor”, scrisă de abatele Gabriel Louis Calabre Perout (1700-1767), în a cărei prefaţă arhimandritul scria: „Am primit... tălmăcind aceasta lucrare în limba noastră, cu toate că materia ei este întru pre rău presupus al obştei şi poate a-mi pricinui multă defăimare. Însă, cunoscând că ea este prea departe de adevăr, am tălmăcit-o, ca toţi cei care vor ceti să cunoască că greşita socoteală ce au de aceasta tagmă”.

Istoricii Gerard Şerbănescu şi Jacques Pierre afirmă că prima lojă masonică

61

românească fost întemeiată la Iaşi în 1748 de italianul Antonio Maria del Chiaro, care venise în ţările române ca secretar al lui Constantin Brâncoveanu. A doua Lojă apare în 1749, printre saşii de la Braşov, a treia în 1767 printre cei de la Sibiu. A patra lojă a fost inaugurată la Bucureşti de francezul Jean-Louis Carra, secretar al voievodului Grigore Ghica, în 1769. A cincia a apărut în Basarabia, la Chişinău, în 1820, fiind întemeiată de un medic alsacian, Schaller, venit în Rusia cu Napoleon, ea numără printre membrii săi pe arhimandritul Efrem, care a întemeiat la rândul său o a şasea lojă, „Zorile“, majoritar românească, la Silistra, şi apoi încă una, bulgară, la Ruse, în 1830. Ca o parte amuzantă a vieţii masonice a acestui slujitor al Bisericii, este faptul că, la momentul iniţierii sale, a fost urmărit în ascuns de către unii credincioşi care au întrerupt totul provocând mare zarva şi sărindu-i în ajutor pastorului lor care era purtat de nişte oameni străini, legat la ochi, lucru pe care ei l-au identificat cu intenţiile rele asupra acestui slujitor. În secolul al XIX-lea, Biserica Ortodoxă a reacţionat cu asprime, osândind francmasoneria într-o seamă de documente, dintre care amintim: AFURISANIA ÎMPOTRIVA MASONERIEI DATĂ DE CĂTRE CIPRIAN, ARHIEPISCOPUL CIPRULUI (1815). „Prin urmare, spunem că, oricine fiind îmbrăcat în sfintele vesminte cu epitrahil şi omofor, şi un astfel de om vă va bine vesti vouă o altă Evanghelie afară de ceea ce am bine vestit vouă, măcar de ar fi şi Înger din cer, anatema să fie. (Galateni, I, 8-9) [20] Deci, oricâţi se alătură cu grăbire acestei slujbe drăceşti şi nelegiuite a francmasoneriei, şi toţi cei ce ii urmează în mândria şi rătăcirea lor, să fie afurisiţi şi daţi anatemei de către Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh”. (Declaraţia lui Ciprian, Arhiepiscopul Ciprului. Cipru, 2 februarie, 1815).

Francmasonii nu s-au cutremurat de această afurisanie şi au continuat lucrarea lor de aducere a duhului căinit în spaţiul răsăritean ortodox, începând cu anul masonic 1848. Se cunosc acţiunile lor de modernizare a statelor din această zonă, printre care şi România. Are loc o slăbire tot mai accentuată a duhului tradiţional ortodox, şi înlocuirea lui cu cel secularizat, importat din lojile apusene franceze.

62

Ceea ce este cel mai grav, este faptul că masonii au pătruns în Biserică, şi nu numai în compartimentul laic: „Iată aici, în cartea fratelui Dan A. Lăzărescu, Românii în francmasoneria universală, pe care a editat-o Centrul Naţional de Studii Francmasonice se prezintă” o listă de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române: - arhimandritul Gherasim de la Mitropolia Moldovei , cel care traduce Taina francmasonilor la 1787; - episcopul Melchisedec Ştefănescu, al cărui rol în lupta pentru Unire la 1859 este arhicunoscut, ministru în guvernul Kogălniceanu, apărător al autocefaliei Bisericii Române fată de Patriarhia de la Constantinopol; - arhiereul Filaret Scriban , profesor de teologie la Universitatea din Iaşi, luptător pentru Unire, deputat şi senator în Parlamentul tării; - episcopul-cărturar Gherasim Clipa , care la cumpăna dintre veacurile XVIII şi XIX, strânge în jurul lui o adevărată scoală de călugări cărturari-francmasoni; - episcopul Amfilohie Hotineanul , autor de manuale şcolare; - mitropoliţii Leon Gheuca, Dionisie Lupu, Atanasie Stoianescu sau, mai aproape de zilele noastre, Irineu Mihălcescu .

Să nu-l uităm şi pe traducătorul Bibliei, părintele-scriitor Gala Galaction.

Se spune acelaşi lucru chiar şi despre primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, fost regent în timpul minoratului regelui Mihai.”

Dacă pentru francmasoni cei de mai sus reprezintă o legitimitate onorabilă, nu acelaşi lucru se întâmplă în cadrul Bisericii.

Secolul XX a dus la o confruntare de mari proporţii şi o creştere a activităţii masoneriei internaţionale. Biserica Ortodoxă continuă să sufere de pe urma acestei mari încercări. În istoria aceasta comună a Masoneriei şi Bisericii în România, trebuie amintiţi şi următorii înaintaşi ai noştri, slujitori ai Bisericii şi membri în diferitele Loji existente sau înfiinţate chiar de către ei.

- Gherasim Adamovici, episcop şi mason în loja „St. Andreas” din Sibiu, militant pentru drepturile românilor din Transilvania.

Revista nouă, 3/2011

- Amfilohie Hotiniul, episcop de Hotin şi membru al Francmasoneriei române aşa cum este menţionat în lucrarea „Ordinul Masonic Roman” de către prof. Horia NestorescuBălceşti.

- Episcopul Chesarie al Buzăului între 1825-1846. A înfiinţat o tipografie unde peste 60 de cărţi au fost tipărite şi editează revista „Vestitorul bisericesc”, prima de acest fel din România. Fondează Seminarul Teologic din Buzău care îi poarta şi azi numele. Tot atunci înfiinţează şi o şcoală de cântăreţi şi una de pictori iconari, dar şi o alta de sculptori. El este cel care avea să-l trimită la studii în Italia pe Gheorghe Tatarescu. În 1838, este socotit într-un document al vremii, drept protector al Societăţii secrete a lui Tavernier, al cărei membru era.

- Episcopul Romanului Gherasim Clipa.

- Preotul Vasile Gheorghiu, membru fondator în 1 decembrie 1894 al primului grup de ştiinţe ezoterice la Galaţi alături de mari nume ale Francmasoneriei Române.

- Preotul Nicolae Glodeanu (RâmnicuVâlcea), biserica Colţea din Bucureşti şi iniţiat în 1877 în Loja „Armonia” unde ocupa la scurtă vreme şi postul de secretar.

- Arhimandritul Dima Teofilact, menţionat ca prim supraveghetor în 1888 într-o lojă din Ploieşti. De asemeni este menţionat ca făcând parte din „Ordinul Martinist în România” iar în 1896 ca membru în „Consiliul inchizitorial” secret.

- Brădişteanu Stancu, fiu de preot şi licenţiat în teologie şi drept, cu o serie de posturi publice importante pe care le-a ocupat (inspector general în Ministerul Instrucţiunii publice, director general în Ministerul Cultelor şi Artelor, vicepreşedinte al Băncii salariaţilor publici, preşedinte al Societăţii funcţionarilor publici... etc.). Iniţiat în 1922, menţionat în 1923 ca fiind ridicat la gradul 3, orator în Loja „România” nr. 1 din Bucureşti, pentru ca mai apoi să fie ales Maestru Venerabil al aceleiaşi Loji aflată sub Obedienţa Marelui Orient al României, al cărui vicepreşedinte activ al Consiliului Ordinului, ajunge în 1930.

- Patriarhul Miron Cristea menţionat înainte de 1937 ca făcând parte din obedienţa Marii Loji Naţionale din România. La 26 februarie se menţionează că înaintea sa, la

Revista nouă, 3/2011

Palatul Patriarhiei conducătorii MLNR şi Supremului Consiliu al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat din România au făcut declaraţia de trecere în adormire a Masonilor de rit scoţian. Tot lui i-a fost lăsată spre păstrare şi o parte a arhivei MLNR de unde mai apoi au fost sustrase o serie de documente de către extremiştii de dreapta ai anilor 1940.

- Patriarhul Nicodin Munteanul, care în 1948 ridica în Sfântul Sinod al BOR, problema anulării acelei condamnări făcute de mitropolitul Nicolae Bălan în 11 martie 1937 - Gala Galaction, scriitor şi profesor de Teologie, traducător al Bibliei (1934), menţionat înainte de 1937 ca membru al Marelui Orient al României.

- Preotul Balasz Simeon despre care ştim ca în 1945 era redeşteptat în loja „România Unită II” nr. 12 din Timişoara - Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Buzoian din Valea Viei, un teolog şi om de cultură deosebit, autor al mai multor materiale despre masonerie şi a unei lucrări numită chiar „Francmasonii şi Biserica” (1923). A fost iniţiat în 1906 la Bremen în Loja Philosophengweg” ridicat la gradele 2 si 3 în 1907, membru fondator şi Venerabil al Lojii Steaua României din Bucureşti (1924), insista printr-o cerere adresată ministerul de interne să autorizeze funcţionarea Marelui Orient al României, abia constituit iar în 1926 este şeful Casei de solidaritate şi binefacere al Marelui Orient al României.

- Teologul şi filosoful Gheorghe Lazăr, mitropolitul Dionisie Lupu, preot Ion Podea (1924 - Loja Unirea - Bucureşti), preot Eufrosin Poteca (1823), mitropolit Visarion Puiu (Paris), preot Răşcanu Gabriel iniţiat în 1876 în loja „Alexandru Ioan I”, preot Iuliu Scriban MLNR, gradul 28 (1937), episcopul Filaret Scriban (1847-Iasi), arhimandrit Andrei Scrima (decedat 2001 în Bucureşti) iniţiat în 1946 in Loja „Iubirea de Patrie”, nr. 2 Bucureşti, episcop Melchisedec Stefanescu istoric şi ministru al Cultelor (1860), promotoral ecumenismului creştin şi membru al lojii „Renaissance” din Ismail, monahul Alexandru Teodorescu, monahul Varnav Sofronie iniţiat la Paris în 1845 în loja „Athenee des Etrangers”...etc. ...etc. sunt tot atâtea nume ce aparţin acestei istorii comune

63

a Bisericii şi Francmasoneriei române.

Adeseori, este uitat faptul că, în Bucureşti, exista, înainte de 1838, o biserică numită Biserica Francmasonilor, ctitorită de Chiriac, nepotul lui Procopie Canusi, şi era situată la intersecţia Căii Plevnei (denumită în vechime Podul de Pământ) cu uliţa Francmasonilor, fostă Str. G-ral Anghelescu, fostă Str. Ştefan Furtună, actuala Str. Mircea Vulcănescu.

Biserica avea hramul Sf. Mc Gheorghe şi a mai fost numită şi Sf. Gheorghe Malmaison datorită vecinătăţii cu cazarma de cavalerie „Malmaison”, care mai apoi ea însăşi a fost numită cazarma Sf. Gheorghe. În mod special s-au repetat numele unor persoane, citate din surse diferite, tocmai pentru a sublinia apartenenţa lor atât la Masonerie, cât şi la Biserică.

Relaţia dintre masonerie şi Biserică este, cel puţin în România, o poveste destul de ambiguă şi sinuoasă. Deşi din 1934 i-a fost cerut Sfântului Sinod să afurisească masoneria - după modelul grecesc, care o făcuse cu un an înainte - abia în 1937 s-a luat o decizie publică.

In baza temeiului nr. 785/1937, în şedinţa Sfântului Sinod din 11 martie 1937, a fost aprobat studiul Înalt Prea Sfinţitului dr.

Nicolae Bălan al Ardealului, prin care francmasoneria era condamnată. S-a hotărât că „Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu se căiesc. De asemenea, le va refuza prezenţa ca membri în corporaţiile bisericeşti”. O decizie de imagine, cum s-ar spune în limbajul actual, pentru că din 1937 şi până în prezent nu a existat vreun caz în care unui mason să i se interzică slujba de înmormântare! O rezolvare tipic românească, pentru că Patriarhul Miron Cristea, sub care s-a dat aceasta hotărâre, era şi el un iniţiat încă din tinereţe.

Dar, în 1937, când Ion Pangal, şeful masoneriei, îi citea solemn Patriarhului Miron Cristea decizia de autodesfiinţare a francmasoneriei, mulţi se prăpădeau de râs: faţă în faţă, condamnând „Oculta”, stăteau doi fraţi!

Revenind la anul 1937 şi materialul prezentat de către mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului (singurul material de acest fel prezentat vreodată în Sinodul BOR) şi aprobat de către Sinodul BOR, trebuie să ne aplecăm

64

mai mult asupra acelor vremuri şi să înţelegem că acel material vine pe fondul unei intensificări deosebite a mişcării antimasonice europene, pe fondul creşterii naţionalismului antisemit. „Sintagma „iudeo-masonic” se naşte în Germania, după Primul Război Mondial. În 1930 apare publicaţia „Buletin Anti-Iudeo Masonic”, iar în acelaşi timp se înmulţesc atentatele şi actele de vandalism la adresa templelor masonice. În 1937, pentru că masonii români erau vânaţi efectiv de legionari, masoneria română intră în adormire, aşa cum am arătat anterior, printr-o ceremonie efectuată la Patriarhia Română în prezenţa liderilor religioşi ai celor trei culte creştine: ortodox, catolic şi greco-catolic. Ei bine, gestul mitropolitului Nicolae Bălan trebuie înţeles în acest context politic de intensificare a activităţii extremismului şi atitudinii antimasonice pe plan regional, România nerămânând neatinsă de acel suflu, iar prin anumiţi reprezentanţi ai acestui extremism, Francmasoneria era condamnată rând pe rând în presă, în Biserică, de la cei de dreapta şi până la curtea regală. Siguranţa Statului a continuat să strângă date despre masoni, precum şi obiecte aflate în templele masonice. Aşa s-a ajuns ca la 25 iulie 1941 să fie inaugurată Expoziţia antimasonică, în prezenţa lui Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, şi a Mariei Antonescu, şotia generalului (la acea vreme) Ion Antonescu.

Dovada că totul a fost un val european, în acest sens stă chiar faptul că în 1948 Patriarhul Nicodin cere ridicarea condamnării de către BOR a Francmasoneriei, însă nu ştim exact care a fost răspunsul membrilor Sinodului. Chiar dacă nu ştim exact ce s-a discutat atunci, înţelegem totuşi prin atitudinea ulterioară acelui moment, că BOR prin ierarhii săi nu a mai propagat punctele stabilite de către Nicolae Bălan pentru discreditarea Francmasoneriei române, lăsând totul la latitudinea credincioşilor săi şi revenind la atitudinea specifică acestei Biserici, de îngăduinţă, blândeţe, toleranţă şi dragoste. Dovezi în acest sens stau diversele momente în care slujitorii BOR nu au avut nicio reţinere să prohodească masoni declaraţi ai Francmasoneriei Române, sau să îi

Revista nouă, 3/2011

împărtăşească, chiar dacă în 1937 se spunea că se interzice orice serviciu religios unui membru al Francmasoneriei. De asemenea, ierarhia Bisericii nu a mai îngăduit prin pârghiile specifice administraţiei bisericeşti, apariţia de materiale şi campanii denigratoare la adresa Francmasoneriei şi a membrilor săi, iar dacă a mai existat câte un rătăcit pe ici pe colo, nu a fost sub nicio formă punctul de vedere al unei Biserici ci doar unul izolat. De altfel aceşti propagandişti antimasonici care fac din francmasoni nişte diavoli cu chip de om, mâncători de copii, practicanţi de magie, vrăjitorii şi vinovaţi de toate dezastrele naturale de pe faţa Pământului, se bazează pe aceeaşi necunoaştere de veacuri a omului de rând pe care încearcă să-l asmută împotriva unuia sau altuia din diverse motive mai mult sau mai puţin intuite, toate având ca şi factor favorabil discreţia de care se înconjoară întotdeauna Francmasoneria şi masonii. Nu e mai puţin adevărat că, aceşti „nevinovaţi”, sunt manipulaţi câteodată chiar politic şi uneori sunt plătite poliţe chiar de către unele Mari loji, altor loji considerate adversare în atragerea de membri şi influenţa. Aşa apar liste cu masoni, acuze, intrigi, supoziţii, mizerii de tot felul.

Trebuie precizat ca aceşti indivizi se prezintă ca fiind singurii creştini din ţară şi singurii patrioţi, ultimii apărători ai valorilor naţiei. Regretabil este că există şi oameni de mare valoare capturaţi şi folosiţi ca “imagine” pentru gruparea respectivă …dar aşa s-a întâmplat şi în perioada interbelică.

Concomitent ei acţionează şi prin atacuri directe la BOR sau Biserica Romano-catolică, pe aceeaşi temă şi cu acelaşi limbaj vetust. Ei sunt când iubitori de semeni, când împotriva ecumenismului, când citează bulele papale de înfierare a Francmasoneriei, aplaudând gesturile ostile ale Bisericii Romano-catolice sau Protestante/Neoprotestante, când îl aşează pe papă în fruntea tuturor răutăţilor.... aşadar inconsecvenţă, confuzie totală, nedumerire, ignoranţă, necunoaştere. De obicei, când insistăm să demonstrăm că ştim ceva despre un subiect, e cazul măcar să îl ştim. Iar în ştiinţele sociale, mai nou, epistemologia spune că e bine să cunoaştem realitatea la care ne referim din interior.

Revista nouă, 3/2011

Suntem asaltaţi permanent de informaţii, greu de verificat şi oricum inutil. Aşa se face că apar informaţii cum că unii ierarhi ai BOR ar fi Francmasoni, informaţii prezente în mod special în spaţiul virtual. Ar fi normal ca elita Bisericii Ortodoxe Romane, să fie atrasă de o astfel de ierarhie, mai liberală decât propriile precepte nepermisive în laicul râvnit, pentru că interesele principale ale celor două ierarhii de Putere sunt convergente, iar adevărurile care le justifică sunt comune. Atât Masoneria, cât şi Biserica deţin (nu doar pretind) segmente largi ale adevărului utilizabil politic, ca pe un monopol tot mai concentrat, distilat în secole de căutări şi răbdare, pentru că rezerva de Timp la scară masonică şi bisericească este nelimitată. În schimb, deciziile în plan politic ce derivă din provocările începutului de secol XXI sunt imediate şi la ele contribuie prin influenţe specifice, ambele ierarhii.

Ca şi astăzi, în perioada interbelică, masoneria ocupa spaţii importante în media, iar poveştile care circulau erau cel puţin tulburătoare. Că „marele public” nu înţelegea nimic din asta stă mărturie şi un fapt petrecut la „rebeliunea legionară” din ianuarie 1941.

Nişte gură cască puşi să strige „Horia Sima, Fürher, Duce!” şi „Jos masonii!” scandau „Horia Sima fură şi duce!”, respectiv „Jos nasoii!”.

Cu precauţie sau nu se ştie exact din ce motive, din 1937, Biserica Ortodoxa Romana nu a mai luat atitudine fata de masonerie: nici pro, nici contra. La fel au făcut-o multe alte Biserici ortodoxe, cu excepţia Bisericii Ciprului care, în ianuarie 1993, a mai afurisit o dată aceasta organizaţie.

La noi, părerile sunt împărţite, evident în funcţie de interese: unii consideră decizia perimată şi luată sub presiunea vremurilor, iar alţii o consideră valabilă din moment ce nu a fost abrogată. Oricum nu mai reprezintă astăzi nicio ciudăţenie ca unele personalităţi se declară public masoni, dar participă la slujbele bisericii fiind creştini practicanţi.

Orice s-ar spune, cert e ca relaţiile dintre Masonerie si Biserica Ortodoxa Română sunt mult mai profunde decât transpar ele, chiar la o privire mai atentă, aceasta şi pentru ca Masoneria regulară copiază foarte mult (ab

65

initio) din structura organizatorică a Bisericii, pentru a nu mai aminti faptul că accederea în rândul Francmasoneriei regulare este posibilă doar pentru cei ce cred într-un Dumnezeu. „Biserica şi Francmasoneria sunt două mari curente morale ale epocii noastre, afirmă Jean-Francois Six, profesor de Teologie şi expert în Francmasonerie. Asemenea creştinilor, francmasonii doresc afirmarea umanismului.

Masonii şi Biserica duc aceeaşi luptă.”

Calitatea oamenilor din Masonerie este dată de evoluţia spirituală a Bisericii, pentru că înainte de a fi mason, eşti membru al unei Biserici. Masoneria nu este o religie, dar încurajează membrii săi să fie credincioşi propriilor lor religii, să creadă în Dumnezeu.

Adeseori propaganda anti-masonică aşează fără niciun argument plauzibil, Masoneria în rândul sectelor religioase anticreştine, antimusulmane, anti-orice. Este foarte important a se face deosebirea între o organizaţie iniţiatică precum Templierii sau Masoneria, şi o societate, sectă sau asociaţie, fie ea şi secretă. Organizaţiile iniţiatice aparţin domeniului ezoteric, în vreme ce sectele religioase, de pildă, se referă la exoterism, etimologic cuvântul ,,sectă” înseamnă sciziune, deci dispersare, ori a nega

66

ezoterismul în favoarea exoterismului religios, înseamnă a nega însăşi legătura şi comunicarea efectivă cu centrul spiritual al lumii. A pretinde că o organizaţie iniţiatică provine dintr-o sectă religioasă este echivalent cu a pretinde că interiorul este produs de exterior, centrul de circumferinţă, superiorul de inferior sau spiritul de corp.

In acest moment cel puţin la nivel instituţional, intre Biserică şi Francmasonerie nu există divergenţe sau tensiuni de orice natură si aşa cum am mai spus, dacă întâlnim şi opinii diferite, este şi firesc, atâta vreme cât nu se cunosc prea multe despre Francmasonerie în general ci doar poveşti cu „Vrăjitoare”, iar opiniile particulare nu pot fi luate în considerare atunci când raportăm totul la nivel instituţional.

Se poate să fi fost păcăliţi în legătura cu Moş Crăciun sau că am fost aduşi de barză, dar cu siguranţă Masoneria nu este şi sper să nu devină acea unealtă a forţelor răului, discuţie atât de des întâlnită.

Bibliografie: Anton, Fabian, „Biserica şi Masoneria slujitori ai cultelor religioase în francmasoneria română”, Editura Paralela 45, 2007 Banu, Marian, Biserica şi Masoneria, planşă de arhitectură, 2010 Comănescu Radu, Istoria francmasoneriei, Editura Tempus, Bucureşti, 1992 Dobrescu Emilian, „Biserica şi Franc Masoneria”- Planşe masonice alese vol. 4 Lăzărescu, Dan A., Românii în francmasoneria universală, Bucureşti, 1997.

Mihălcescu Irineu, Teologia luptătoare, Ed. Ep. Romanului şi Huşilor, 1994 Nestorescu-Bălcesti, Horia, Masoneria – o stare de spirit, o ai sau nu o ai, Centrul Naţional de Studii Francmasonice, Bucureşti, 2003 Nestorescu-Bălcesti, Horia „Ordinul Masonic Roman”, Casa de Editură şi Presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1993 Pacout , Nathalie, „Francmasoneria”, Editura Teora, Bucureşti, 1998 Six, Jean-Francois, Religion, Église et Droits de l’homme, Desclée de Brouwer, 1991 Ştefănescu Paul, Ritualul lojilor francmasonice albastre, Bucureşti, 1998 Internet

Revista nouă, 3/2011

cartea străină

Ştefan ENE Masonerie ocultă şi iniţiere hermetică* Ne aflăm în faţa unei lucrări publicate în anul 1853, la Editions Dantu din Paris, de către un pionier al cărţilor despre masonerie, un participant activ la această mişcare esoterică, fiind cu atât mai interesantă şi mai bine documentată cu cât autorul a fost un mason convins, iar informaţiile pe care le descrie sunt din interior. Jean-Marie Ragon de Bettignies (1781-1862) a fost iniţiat în masonerie, după cum aflăm în nota introductivă la cartea publicată la editura Herald, în 1804 la Bruges, devenind membru al Marelui Orient al Franţei, al Ritului Misraim şi al Ordinului Templului, pentru ca ulterior să înfiinţeze loja pariziană Les Vrais Amis (loja Trinosofilor).

A publicat un număr important de lucrări care explica principiile masoneriei contemporane, printre care Orthodoxie Maçonnique: suivie de la Maçonnerie oculte et de L’initiation hermétique, o carte de aproximativ 700 de pagini, destul de complicată pentru cei care doreau să afle amănunte generale asupra mişcării masonice. În acest scop, el tipăreşte la Paris lucrarea despre care discutăm în prezentarea noastră, justificându-şi opţiunea cu următoarele cuvinte: „Întrucât unele persoane străine de Masonerie, dar care se ocupă de ştiinţele oculte şi în principal de magnetism şi de magism, au dorit să aibă doar această parte din Ortodoxia masonică, am întocmit acest volum separat, sub titlul de Masonerie ocultă. Am adăugat aici diferite note interpretative asupra planetelor, precum şi asupra geniilor, îngerilor păzitori şi spiritelor…”

După cum reiese şi din titlul cărţii, aceasta este alcătuită din două mari părţi: Masonerie ocultă şi Iniţiere hermetică (sau, altfel spus, masonerie filosofică). Masoneria ocultă nu este neapărat un capitol special pentru cei

Revista nouă, 3/2011

specializaţi în mistere şi în ştiinţele oculte, ci poate fi un punct de plecare pentru cei interesaţi de aceste subiecte, cât şi pentru publicul larg. Astfel, din punct de vedere istoric, descoperim că învăţătorii primordiali urmăreau, la începuturile ocultismului (care se pare că aveau ca punct de plecare Egiptul, lucru care s-a menţinut şi permanentizat până în zilele noastre), două scopuri principale: primul a fost de a-l scoate pe om din starea de barbarie pentru l-a civiliza şi instrui, pentru al aduce în starea primordială a naturii sale; al doilea a fost de a căuta modalităţile prin care să se readucă materia la starea ei primordială, starea ei actuală fiind considerată decăzută.

O analiză interesantă oferită de Jean Marie Ragon este cea a diferenţei dintre doctrina filosofică şi cea masonică, respectiv dintre obiectul cunoştintelor unui filosof şi unui mason: „Ştiinţa perfectă a filosofului este destul de asemănătoare cu cea a masonului; trebuie ca filosoful să cunoască adevărata origine a naturii, înainte de a-şi începe opera; la fel, masonul trebuie să cunoască la modul real germenele care zace în sufletul omului, înainte de a se iniţia ca frate. (…)

Obiectul de studiu al masonilor stă în cunoaşterea artei de a perfecţiona ceea ce natura a lăsat imperfect în cadrul speciei umane şi de a descoperi comoara adevăratei morale. Obiectul de cercetare al filosofilor este, la fel, cunoaşterea artei de a

67

perfecţiona ceea ce natura a lăsat imperfect în domeniul metalelor şi de a ajunge la preţioasa comoară a pietrei filosofale.”

Urmează capitole interesante care se preocupă de principiile masoneriei şi de teoriile acestei ştiinţe oculte. În primul rând, se discută pe larg despre puterea numerelor în opinia lui Pitagora, cu consideraţii inedite despre triunghi („reprezentarea lui Dumnezeu”), despre numerele de la 1 la 10, cu explicaţii despre fiecare dintre acestea şi ceea ce reprezintă. Principiile filosofice din Antichitate, baza învăţământului secret al Marilor mistere, sunt reproduse în carte aşa cum au fost discutate în Evul mediu de trei autori renumiţi în ştiinţele secrete: filosofia ocultă a lui Agrippa (1486-1536-„Există trei lumi: a elementarelor, lumea cerească şi cea intelectuală”), principiile filosofiei raţionale a lui Cardano (1501-1576-„Există o materie primordială în toate lucrurile. Această materie subzistă şi atunci când forma actuală a corpului se distruge, căci nimic nu se pierde”) şi sistemul filosofic şi medical al lui Paracelsus (1493-1541).

Pentru pasionaţii ştiinţelor oculte, un capitol interesant este cel „despre magnetism”: „Mesmer a descoperit acest agent esenţial în 1772, proclamând existenţa unui fluid universal, capabil să se degaje, să se transmită şi să devină un mijloc de vindecare pentru o mulţime de maladii diverse; l-a denumit Magnetism, din cauza analogiei sale cu magnetul.” Autorul consideră că cine a reuşit să pătrundă ştiinţa magnetismului a păşit pe calea care-i oferă un viitor luminos spre lumea adevărului şi a luminii şi ne face, de asemenea, o previziune pentru anii ulteriori (care, din perspectiva prezentului, putem spune că nu s-a împlinit, cel puţin deocamdată): aceea că magnetismul este o artă care va fi în curând practicată în mod general. În partea a doua a cărţii – Masonerie filosofală sau iniţiere hermetică, este făcută, pe baze mai mult teoretice, o analiză a masoneriei hermetice, în special pentru masonii ajunşi la înaltul grad de maestru: această formă de masonerie se sprijină pe trei coloane, Credinţa – care trebuie să devanseze munca, Speranţa – care însoţeşte munca şi Caritatea – care urmează succesului

68

muncii depuse. De asemenea, este analizat din toate punctele de vedere mitul lui Hermes (cu variantele sale proprii Osiris, Isis, Horus sau Mercur), despre care se spune că era păstrătorul secretelor egiptene privind transformarea metalelor în aur: „Ingeniosul şi prudentul Hermes a avut deci motive să ascundă arta de a fabrica aur sub aceleaşi văluri şi obscurităţi hieroglifice, de care se folosea pentru a-i ascunde poporului profan partea din filosofia ce vorbea despre Dumnezeu, îngeri şi univers”. În acest sens, se ajunge la explicarea pe larg a alchimiei (chimie transcendentă) sau aşa-numitei filosofii hermetice, care se ocupa din Evul mediu cu studiul naturii, al transformărilor sale, al puterii regeneratoare şi al observaţiilor asupra acestora: „Filosofii au învăţat să cunoască fiecare lucru prin cauza sa şi să distingă părţile accidentale de cele naturale. Alchimia este o ştiinţă al cărei rezultat ţine de miracol în sine şi în efectele pe care le produce.”

Având în vedere hula care a fost atrasă de studiul acestor ştiinţe oculte, de studiul şi pasiunea pentru alchimie sau pentru masonerie, de închiderea unor şcoli sau de interzicerea altora, care aveau drept obiect tocmai ocultismul, Jean Marie Ragon le porunceşte contemporanilor, dar şi urmaşilor săi, în finalul cărţii, următoarele: „Masoni luminaţi şi studioşi, vă conjur să mergeţi pe urmele sale (este vorba de Fourier), să renunţaţi la masoneria de faţadă, să vă îndreptaţi mintea către cercetări savante, să meditaţi la ştiinţa anticilor, să vă instruiţi pentru a-i lumina pe fraţii voştri, iar studiul serios al ştiinţelor folositoare să devină scopul şedinţelor voastre, ridicaţi vălul de pe anticele mistere şi fiţi glorioşii lor interpreţi! Am îndrăznit să vă arăt calea: deveniţi iniţiaţi!”

O carte pe care o recomand tuturor celor care doresc să cunoască, din interior, amănunte despre principiile masoneriei şi detalii interesante despre istoria şi evoluţia filosofiei acestei mişcări de idei. ____________ * „Masonerie ocultă şi iniţiere hermetică”, de Jean Marie Ragon, Editura Herald, Bucureşti, Colecţia Esoterica, 2011; Traducere din limba franceză Gabriel Avram

Revista nouă, 3/2011

câmpina, dragostea mea

Alin CIUPALĂ: „Oraşul Câmpina era supranumit oraşul florilor” Alin Ciupală este un câmpinean cunoscut, fost profesor de istorie şi muzeograf la muzeul Doftana şi la castelul Peleş. Acum este pensionar, totodată un cetăţean respectabil al municipiului Câmpina, aşa cum este cunoscut de o viaţă. Retras în casa sa de pe o străduţă liniştită, înconjurat de obiecte de artă, fiind un mare colecţionar, deapănă amintiri inedite despre oraşul de altădată.

Aşezat pe bancă, în grădina sa, ce pare desprinsă din sălbăticia naturii, dar aranjată cu multă trudă, Alin Ciupală te poate întoarce în vremurile de altădată, când stai şi îi asculţi poveştile despre oamenii timpurilor trecute şi locurilor unde a lucrat. Bun narator şi fin observator al locurilor şi naturii umane, Alin Ciupală te face să descoperi o lume apusă dar totuşi prezentă în istoria Câmpinei. * Alin Ciupală începe să-şi depene firele amintirilor, cu locul unde munca l-a marcat cel mai mult, muzeul Doftana. „Meserie complicată, cea de muzeograf…Am lucrat la două muzee importante, care aveau cel mai mare public din ţară, muzeul Doftana şi Peleş. La Doftana, care era un muzeu de propagandă al Partidului Comunist, veneau uneori în acţiuni organizate, cum era 8 mai şi aniversau 50 de ani de la crearea PCR, şi 30 000 de vizitatori într-o zi. Deşi nu am fost atunci, foarte atras de istoria pe care o reprezenta muzeul în perioada respectivă, adică istoria Partidului Comunist, acum mi se par nişte lucruri interesante şi care ar trebui cunoscute. Nu poţi să elimini 50 de ani, din istorie! Dar, mă gândesc, ce muzeu extraordinar ar fi în timpurile noastre când, s-ar putea spune tot adevărul. Am fost recent şi m-am îngrozit!

Este o ruină, cumplită! Aproape că a ajuns ca

Revista nouă, 3/2011

şi castelul de la Floreşti. Numai e decât o carcasă de piatră care, se va prăbuşi, vinovate fiind, toate autorităţile pe plan local, de la comună la judeţ. Cei din comună, au furat tot ce au putut, de la primar până la paznic.

Acum, nu mai au ce fura. Dar, erau lucruri preţioase, tablouri comandate artiştilor mari, ai epocii. Erau tablouri de Ciucurencu, de exemplu, care figurau în inventar la vremea respectivă, cu 40-50 000 de lei, iar o maşină nouă, costa 30 000 de lei. Mai erau tot felul de exponate interesante. Lăsând la o parte, istoria legată de Partidul Comunist, lumea nu mai ştie că acolo au stat legionarii, Corneliu Zelea Codreanu… Despre mişcarea legionară se spun numai tâmpenii. Niciodată nu o să se spună adevărul. Parcă e blestemată! A mai fost închis un grup de ofiţeri, care au vrut să-l omoare pe Carol al II-lea, pentru că începuse politica aceea autoritară, pentru că era implicat într-o serie întreagă de afaceri oneroase. Colonelul Precup, care contribuise foarte mult la venirea lui Carol în 1930, a avut un grup în armata de ofiţeri şi a vrut să-l împuşte la o paradă militară. Cineva i-a trădat, i-au judecat în Tribunal Militar, le-au rupt epoleţii, le-au rupt săbiile şi i-au condamnat la închisoare pe viaţă, ajungând la Doftana. Există fotografii. Au fost multe personalităţi. Şi în expoziţia vastă a muzeului se făceau referiri la intelectuali importanţi care, au sprijinit mişcarea de stânga, Ela Negruzzi, una din urmaşii lui Costache Negruzzi. Era un avocat mare care conducea o ligă de apărare a drepturilor omului. Apoi, ginerele lui Blaga, Teodor Butnariu, care era tot de stânga, el intrând în mişcarea antifascistă. Sunt multe poveşti…După aceea, au stat criminali odioşi…O crimă, la vremea aceea, în România era ceva rar. Se zguduia opinia publică. Multele poveşti legate de Doftana, ar crea acum, un subiect foarte atrăgător pentru vizitatori. Mă gândesc şi la occidentalii, care ar veni atraşi - cum suntem noi renumiţi ca ţară a vampirilor – de locul unde a stat Ceauşescu. Am făcut o mică digresiune, pentru că sunt nemulţumit starea în care a ajuns Doftana, unde am fost recent şi, într-adevăr, acum este o dovadă că nu ştim să ne apreciem trecutul, nu ştim să conservăm relicve, nu ştim să conservăm monumente.”

69

note de lectură Prin Câmpina de altădată „Şi-n Câmpina au fost câteva clădiri, dărâmate după ’90 care, în altă parte ar fi fost declarate ca făcând parte din patrimoniu cultural. De exemplu, Curtea Domnească a lui Barbu Ştirbei, domnitor foarte important din istoria noastră modernă, care a început reformele, continuate de Cuza. Era în incinta actualului Colegiu „Nicolae Grigorescu”, unde s-a făcut sala de sport. Curtea Domnească rezistase fostului regim comunist, cutremurelor, bombardamentelor. Era o clădire solidă, pe care au demolat-o fără nici o ezitare, să facă o sală de sport, care seamănă cu o hală industrială. Nu dărâmi un loc istoric… Ce să mai zicem… S-a dărâmat şi pe bulevard, casa boierilor Lahovari, donată de familie, ca să devină un spital de copii, pentru că le murise un copil în fragedă pruncie. E vorba de clădirea care acum s-a înlocuit cu o construcţie urâtă.

Dacă tot am vorbit de casa Lahovari, aş putea să amintesc că în ilustratele care au apărut pe la sfârşitul secolului XIX, Câmpina era foarte bine reprezentată. Erau ilustrate făcute prin gravură. Locul acela, pe care-l numim bulevard, era atunci o stradă patriarhală. Se numea „Pe mal” şi se înşirau, din loc în loc, case boiereşti, grădini vaste.

Una era a lui Alexandru Lahovari. Fac o paranteză. Celebra scriitoare Marta Bibescu se trage, prin tată, din familia Lahovari.

Următoarea casă era a familiei Cantacuzino, un Alexandru Cantacuzino… casa Trancu. Şi pe ilustrată scrie, „Pe mal”. A fost denumirea străzii, până când marele primar liberal al oraşului, Victor Rădulescu, care a lăsat multe urme la Câmpina, a făcut bulevardul aşa cum îl vedem azi. Cu esplanade, care mergeau în jos, cu locuri unde cântau fanfara militară, cu izvorul acela foarte frumos, numit Gura Leului, pentru că apa ţâşnea dintr-un cap de leu, de bronz. De trei ori, l-au furat până acum. Şi cu nişte chioşcuri din bârne de mesteacăn care erau plasate prin pădurea de pe versant.”

oraşul florilor. Pe stâlpii electrici din fontă, erau nişte suporturi pentru ghivece şi atârnau flori. Pe unde te învârteai în oraş, vedeai flori. Şi, primarul se plimba cu trăsura, să-şi controleze oraşul. Dacă observa un individ necivilizat, că aruncă pe jos, un chiştoc de ţigară, un gunoi oarecare, se dădea jos, imediat din trăsură. Victor Rădulescu purta baston. Îi dădea două bastoane zdravene şi, ca să închidă incidentul, îi dădea după aceea, o hârtie de 1000 de lei, care era sumă mare. Şi-o dădea ca despăgubire pentru bătaie dar, şi ca să ţină minte, şi să nu mai repete figura. El a făcut pentru ginerele său, doctorul Gheorghiu, casa aceea frumoasă, pe care noi o ştim ca sediul Sanepid-ului. A fost a familiei Victor Rădulescu. El locuia pe strada Griviţei, în spatele fostei bănci. Dacă am amintit de el ca primar, alt primar a mai fost farmacistul Kessler, care a avut o farmacie construită de arhitectul Toma N. Socolescu prin 1860. Se mai păstrează din vechea farmacie doar efigia aceea cu zeiţa Hygeea. Era o clădire foarte frumoasă. Familia Socolescu a avut arhitecţi de mare anvergură – fratele lui Toma N., Ion N., unul dintre fondatorii Şcolii Superioare de Arhitectură şi primul ei director, în 1892, fiul lui Toma, cel mai cunoscut, Toma T. Socolescu, cel care a proiectat Halele din Ploieşti, compatibile cu orice capitală europeană, fără să-ţi fie jenă de ele, nepotul Toma Barbu Socolescu. Au construit mult şi în Câmpina. Lângă liceul Petrol, de exemplu, era casa unde locuia doctorul Macri, căsătorit cu sora lui Socolescu.”

Neconvenţional, dar…eficient „Victor Rădulescu a fost un personaj pitoresc. Ţinea foarte mult la curăţenia oraşului. Atunci, Câmpina era supranumit

70

Revista nouă, 3/2011

Ce alte personalităţi au mai locuit în Câmpina? „A mai stat în Câmpina sora lui Ciprian Porumbescu - ca să mai amintim de alţi oameni importanţi -, fiul compozitorului George Ştefănescu, care era pretor şi care a avut destul de suferit din cauza acestei funcţii. În administraţia interbelică exista această funcţie de pretor, de şef al administraţiei şi al poliţiei într-o zonă, care reprezenta aici puterea centrală. Ce-ar mai fi de menţionat, dintre marii oameni ai Câmpinei… Printre cei celebri se numără Constantin Istrati, care a fost şi consilier la primărie şi a făcut un parc pe care l-a donat oraşului. Dorea un loc de agrement pentru câmpineni şi aşa a şi funcţionat, păstrându-i numele, până în anii ’50, când s-a făcut o unitate de Securitate, dotată şi cu cai. De aici se pleca şi se făceau intervenţii, împotriva partizanilor. Când şi când, pe cal mai venea şi câte un împuşcat în luptă. Câţiva, chiar sunt înmormântaţi în Câmpina. Când s-a instalat această unitate, exista în Câmpina o familie de excepţie, trei domnişoare, Irina, Marina şi Olimpia Crăciun.

Aveau în centru o librărie grozavă. Dacă aflai de o carte apărută la Paris şi o comandai, în câteva zile ţi-o aduceau. Mai aveau şi un fel de anticariat, un atelier de cusături naţionale.

Librăria Crăciun a fost un mare factor de cultură. La vremea aceea, când se dorea instalarea acelei unităţi, Securitatea le-a luat pe cele trei surori în maşină. Le-au scos din locuinţă, în 24 de ore, clădirea a cărei ultimă denumire noi o ştim ca fiind Casa Pionierilor.

Le-au plimbat prin oraş la câteva adrese, ca să-şi găsească o altă locuinţă, pentru că ei trebuiau să fie în apropierea unităţii. Acolo au intrat ofiţerii de securitate şi au distrus o clădire superbă, făcută de un arhitect prieten, în stilul Palatului Reginei Maria de la Balcic.

Surorile Crăciun erau vizitate de Regina Maria şi de fiica acesteia, Principesa Ileana, care veneau să-şi comande costume naţionale.

Regina Maria purta în multe ocazii, la fel ca şi Regina Elisabeta şi ca fiica ei Ileana şi celelalte fete, costume naţionale. Au venit multe personalităţi în casa surorilor Crăciun. A frecventat şi scriitorul Zaharia Stancu, fiind unul dintre prietenii acestei familii, apoi Elvira Godeanu, celebra artistă.”

Revista nouă, 3/2011

Care era atmosfera oraşului, pe atunci? „Ce v-am spus până acum e doar un strop din lumea veche a oraşului, oraş care a trecut printr-o catastrofă - mă refer la cutremurul din ’40, tot centrul a căzutt, apoi au venit şi bombardamentele făcute de englezi şi americani.

Englezii bombardau noaptea, iar americanii ziua. Trei bombardamente cumplite vizau rafinăria. Veneau pe firul Prahovei, se întorceau la Comarnic. Când se întorceau, lansau bombele peste oraşul Câmpina. Covor de bombe! Oraşul a arătat destul de rău multă vreme. Deşi devenise capitală de raion, în centru erau clădiri vechi care fuseseră distruse.

Proprietarii care locuiau la etaje aveau magazine jos, naţionalizate mai târziu. Câmpinenii vechi îşi amintesc. Dar era pitoresc… Oraşul avea un farmec anume. Ar fi trebuit conservate anumite clădiri vechi din fostul centru. Îmi amintesc că, în epoca asta de băutori de pepsi, noi aveam un bragagiu, Mito Petrovici. Era sârb. Avea o prăvălioară mică, intimă. Cea mai bună îngheţată pe care o puteai găsi era la bragagiu şi în putinile lui de lemn, braga. O băutură acidulată, care a ieşit acum de pe piaţă. Mai era mai jos o covrigărie, unde se scoteau din vatră covrigii fierbinţi, pe lopeţile de lemn. Era pitoresc centrul vechi şi avea şi clădiri elegante, pentru că a fost un oraş bogat. Capitala petrolului românesc!”

Vă amintiţi vreun eveniment anume, care i-a marcat pe câmpineni? „În perioada aceasta, când oraşul arăta degradat, când s-au schimbat vremurile, au început şi ororile provocate de schimbarea de regim politic. O să vă povestesc o adevărată tragedie, care mă urmăreşte şi care o spun în toate ocaziile pe care le am de a mă adresa publicului, pentru că nu vreau să fie uitată. În Câmpina, care era capitala raionului, de la

11

Moreni până la Predeal, erau tot felul de comandamente. Era inspectorat şcolar raional, inspectorat sanitar, tribunal, miliţie şi securitate, la nivel de capitală de raion. În această miliţie şi securitate au fost angajaţi în anii ’50, pe lângă câţiva din vechea poliţie, muncitori din rândurilor celor care aveau dosar bun.

Dosarul bun nu presupunea să fii şi un om bun, cu calităţi deosebite. Mai degrabă invers, pentru că cei care se încadrau la capitolul „origini sociale sănătoase” veneau de regulă din familii de genul celor în care toată viaţa nu a muncit nimeni, au stat prin cârciumi şi au băut. Apoi, când au venit comuniştii la putere, zburdau pentru că nu aveau ce pierde, aveau numai de câştigat. De unde până atunci fuseseră consideraţi un fel de paria în societatea românească, şi la sat şi la oraş, acum se treziseră în funcţii pe care nu le visaseră niciodată. A fost cazul, unui analfabet, despre care nu ştiu dacă avea măcar patru clase şi care era plutonier la miliţie. Era o huidumă de om; se numea Calboreanu. L-a un moment dat, a primit o misiune pe care a executat-o cu mare „entuziasm”, pentru că ştia că o să-i aducă un grad de ofiţer. Ce s-a întâmplat? În Bucureşti rulase un film sovietic, fiind perioada lor. Trei tineri studenţi, ieşind de la film, au făcut nişte glume care nu puteau fi pe placul regimului de atunci. Cineva i-a auzit şi i-a turnat la Securitate. Tinerii au fost arestaţi şi trimişi la Câmpina, dorindu-se scoaterea lor din Bucureşti, pentru a nu interveni părinţii şi avocaţii.

Aduşi la Câmpina, ori nu au avut ce să facă cu ei ori aşa a fost ordinul, pentru că acest Calboreanu i-a suit într-o maşină, i-a dus pe Muscel şi le-a spus: „Fugiţi!”. Când tinerii s-au dat jos din maşină, să se conformeze ordinului, Calboreanu i-a împuşcat pe toţi. Au fost înmormântaţi în cimitirul din Câmpina. Un prieten de-al meu, care stătea gard în gard cu cimitirul, povestea cum îi auzea pe părinţii copiilor, alte persoane nu au fost lăsate să intre, cum îşi strigau jalea, cerând să li se arate criminalul care le ucisese copiii. Era sfâşietor… Urmarea? Criminalul a fost făcut sublocotenent! Îmi vin multe situaţii de genul acesta în minte, dar nu vreau să mai întristez pe nimeni. Din cauza vremurilor, a lipsei de speranţă, din cauza mirajului care apăruse despre nivelul ridicat de viaţă, aflat de la

72

postul Europa Liberă, din scrisorile primite de unii din afara ţării, au început oamenii să fugă peste graniţă.

Din Câmpina, prima care a reuşit să fugă la Paris a fost Adriana Honet. Era o mare sportivă, în lotul naţional de volei. S-a căsătorit, devenind mama celebrului tenisman Cédric Pioline, care l-a urmat pe Ilie Năstase – au şi jucat împreună. După Adriana, a fugit un bun prieten de-al meu, Nelu Filcea, un băiat foarte dezgheţat, Părinţii lui au avut prăvălia aceea care acum se numeşte Bolta Rece şi în care aproape că nu au putut să locuiască. Când au terminat-o, le-au şi naţionalizat-o. S-au chinuit să locuiască patru persoane, într-o singură cameră, undeva pe Maramureş. Când au început excursiile spre Istambul, a plecat şi Nelu Filcea. El a rămas acolo, apoi a plecat mai departe în America, la New York, reuşind să-şi facă o situaţie foarte bună. Primii ani au fost mai grei. Lucra la căile ferate, un fel de şef de echipă. Ca să mai câştige un ban, sâmbăta şi duminica, când era liber, închiria de la o firmă o maşină mai elegantă şi făcea taximetrie. Într-o zi urâtă de noiembrie, în centrul New York-ului era pustiu şi din cer cădea o lapoviţă cenuşie. A observat o pereche – doi bătrâni încărcaţi de valize care stăteau dezorientaţi pe trotuar.

Socotind că pot fi potenţiali clienţi, s-a apropiat şi a fost şocat să recunoască doi concetăţeni din Câmpina. Distinsul şi omul cu suflet mare dr. Ionescu, director la Spitalul de contagioşi, şi soţia sa, o doamnă prezentabilă, cunoscută în oraş şi prin faptul că, zilnic, îşi plimba câinele, Muchi, un dulău rasat. Ajuns lângă ei, deschide portiera şi strigă: Hello, Câmpina! Ce mai face Muchi? Câmpinenilor, în prima zi când puseseră piciorul în America, le-au căzut valizele din mână! Ce mică e lumea! S-a fugit masiv. Aproape nu era familie să n aibă o rudă în străinătate. Nume mai cunoscute:Mariana Bădoiu, cântăreaţă în mare vogă în anii ’70, care ani de zile a cântat în luxosul restaurant Waldorf Astoria. Paul Petrache, lider sindical, ajuns mercenar în Rhodezia şi, ulterior, patron de firmă la Perth, în Australia. Cornel Moraru, inginer, care trăia la New York din lecţii de tenis. Radu Teodorescu,profesor universitar la Politehnică, cuo frumoasă carieră în America. Marea

Revista nouă, 3/2011

Violonistă Mihaela Martin, laureată la multe concursuri internaţionale, rămasă în RFG. Şi alte sute de câmpineni care şi-au făcut o situaţie bună în Occident.”

Ce locuri din Câmpina v-au atras atenţia prin inedit? „În Câmpina se petrece un mic miracol, dar trece neobservat! Parohia de la Slobozia este un loc chiar miraculos! Părintele de acolo are un har deosebit. Eu nu sunt un om foarte credincios, dar ce se întâmplă la părintele Moga este ceva cu totul de excepţie. A pornit de la zero, nefiind acolo decât străvechea biserică a schitului Slobozia, metocul mănăstirii Sinaia. În incinta aceea, o arhitectă de excepţie, Livia Câlţia, care a luat în 2008 premiul naţional de arhitectură, pentru complexul de la Slobozia, a ridicat o biserică brâncovenească, cu elemente moderne.

Pictura o face cel mai mare pictor de biserici din ţară, Grigore Popescu. Este o pictură cu totul de excepţie. Parcul de acolo este, în cea mai mare parte, făcut de părinte cu mâna lui şi cu o echipă de oameni care s-a ataşat de parohie. E vorba de doctorul Gavrilescu căruia i-au trecut prin mână vagoane de cărămidă -, domnul ing. Roşculeţ, domnul inginer Purdel... Sunt mulţi! Preotul are câţiva colaboratori care la prima chemare a sa

răspund şi muncesc cot la cot cu el. Pe lângă acest centru de adevărată religie ortodoxă, care respectă toate canoanele, însă, fără vreo exagerare habotnică, părintele a făcut şi un mare centru de cultură, pe care, din păcate, câmpinenii nu-l prea frecventează. Se duc mai mult cei care sunt ataşaţi de parohie. Trebuie să menţionez că aici se fac nişte conferinţe

Revista nouă, 3/2011

susţinute de către personalităţile numărul unu ale vieţii culturale româneşti. A venit Andrei Pleşu, apoi marele fizician, care s-a stabilit la Paris, Basarab Nicolescu şi mulţi alţii. Uneori, părintele are obligaţia să păstreze o anumită discreţie. Şi firea sa este aşa, fiind un om foarte discret şi modest.

Se spune că a fost vizitat chiar de Regele Mihai. Este adevărat? „Da, aşa e. Se ştie că nu iese în public, dar a venit şi a asistat la o liturghie, în urmă cu vreo cinci ani. Sunt amintiri frumoase, cu familia regală la Câmpina. Toţi cei patru Regi au trecut prin Câmpina, cu diferite ocazii.

Mergând spre Sinaia, s-a oprit la Câmpina.

Atunci a vizitat şi salinele din Telega şi l-a îngrozit închisoarea oribilă care era lângă saline. Mai târziu, cu cel mai bun colaborator pe care l-a avut, bătrânul boier moldovean Lascăr Catargiu, au lansau un proiect pentru închisori, prin care deţinuţii să nu fie trataţi ca animalele şi să se încerce o reeducare a acestora. Astfel, a fost făcute trei închisori după un model belgian. Aveam multe afinităţi cu Belgia. Ni se spunea Belgia Orientului. Închisorile s-au construit la Galaţi, la Doftana şi la Craiova. Cum spuneam, după ce regele a vizitat Telega, şi-a încheiat vizita la Meliceşti. E un sat frumos, unde ţăranii au tăiat un juncan şi au servit masa cu domnitorul. Încântat de frumuseţea locului, ar fi vrut să cumpere moşia, ei fiind atunci ţărani liberi, pentru că se gândea să-şi facă o reşedinţă. Numai că ţăranii moşneni nu au acceptat să vândă terenul. Dar, să vă spun o altă poveste. Urmaşul lui Carol I, Ferdinand, a avut o peripeţie foarte amuzantă prin Câmpina. Regele Ferdinand, ca şi nepotul său Mihai, avea pasiune pentru maşini. Era epoca acelor maşini elegante, cu aripile care se prelungeau cu o treaptă în faţa uşilor.

Ferdinand, care conducea maşina, venea cu aghiotantul său, generalul Balif, tatăl unei foarte cunoscute profesoare de istorie din Câmpina, doamna Baldovin. La răscrucea actualului bulevard Carol I, cu Calea Doftanei, tot timpul se afla un sergent de stradă, care dirija circulaţia. Venind dinspre Sinaia, Ferdinand a observat că e pe cale de a rămâne fără benzină. Au tras maşina lângă acel sergent, întrebându-l dacă ştie un loc

73

unde să poată alimenta. Sergentul, impresionat de uniforma de aghiotant regal a generalului Balif, spre deosebire de cea de campanie, cu care era îmbrăcat regele, neavând vreun însemn, vreun epolet, l-a considerat a fi şoferul. Generalul, văzând cum sergentul se pierde în explicaţii, i-a propus să se urce pe treapta maşinii şi să le arate chiar el, de unde pot cumpăra benzină. Şi i-a dus pe strada Cimitirului, actuala Bobâlna, la depozitul de produse petroliere care există şi acum – atunci se numea Societatea Distribuţia. Ajungând acolo, sergentul strigă la paznic, se deschide poarta… Apoi începe să-şi arate destoinicia: „Şofer, la dreapta! Şofer, la stânga! Şofer, trage la pompă!” În timp ce dădea aceste ordine vehemente, iar „şoferul” le executa corect, a apărut şeful depozitului, domnul Dumitrescu, care a înlemnit. S-a oprit maşina, Dumitrescu s-a dus să dea onorul regelui şi să-şi ceară scuze pentru confuzia făcută de sergent. Regele s-a amuzat, a râs fără să facă vreun caz din această situaţie.

Regele Mihai a mai fost în Câmpina şi cu altă ocazie? „Da, cu mai mult timp în urmă. Conducea o maşină deosebită, singur, fără gardă. Toată caroseria era îmbrăcată într-un furnir

74

maroniu. Automobilul era cunoscut ca aparţinând Casei Regale. Şi-a rămas în pană în zona unde este sau era Sanepid-ul. Era un părculeţ frumos, în formă de triunghi. Regele Mihai, care făcuse printre altele şi şcoala de maiştri militari, ştia totul despre mecanică.

Lumea îl cunoştea, era tânăr, era frumos şi foarte popular, întotdeauna. Şi s-a strâns o grămadă de lume când s-a oprit maşina.

Printre curioşi se afla şi fratele acelui Calboreanu, de care v-am povestit mai înainte şi care era şi el şofer. Şi-a oferit serviciile ca să-l ajute să repare defecţiunea. Regele i-a mulţumit, dar l-a refuzat. S-a dat jos din maşină, s-a dus în spatele ei, de unde a luat un combinezon negru, de mecanic, cu care s-a îmbrăcat peste haine. Apoi s-a apucat de reparaţie. Singurul ajutor cerut a fost un săpun şi un prosop, pe care cineva le-a adus din apropiere, pentru a se putea spăla la o cişmea, aflată acolo. A mulţumit şi a plecat mai departe. Mă gândesc la această simplitate, să vii, să stai, să-ţi repari maşina ca şef de stat, când acum orice mic demnitar se mişcă… hm… Şi uite aşa v-am plimbat puţin prin Câmpina de altădată. E bine să ne amintim aceste lucruri, pentru că ne aparţin.

Convorbire consemnată de Carmen NEGREU

Revista nouă, 3/2011

note de lectură

Mioara BAHNA O geografie subiectivă: Nicolai Tăicuţu – Piatra piatră de e piatră Cu ecouri folclorice încă din titlu, cartea lui Nicolai Tăicuţu, Piatra piatră de e piatră, în cele cinci părţi ale sale – primele trei având ca subtitlu versuri ale cunoscutului cântec popular, în continuarea celui din titlu (şade jumătate-n apă; o calcă calul de-o crapă; inima mea multe rabdă), iar ultimele două, subintitulate refren I şi II – cuprinde, fără niciun dubiu, poezie de bună calitate, în care este exhibat omenescul cel mai adânc al fiinţei, chemate, prin vocea poetului, să-şi analizeze destinul pentru a-i redescoperi – generaţie după generaţie – punţile de rezistenţă şi pune în faţa cititorului o adevărată geografie subiectivă, inedită, ca tot ce e subiectiv, de altfel. În prim-planul imaginarului poetic din acest volum de versuri, se află universul natural, genuin, redat apolinic de către poet, părând a se rezuma la aspecte care constituie chintesenţa arealului capabil să asigure un confort adecvat visului sau, măcar, evadării – spirituale – din imediatul copleşitor: mineralul, apa, elemente vegetale şi ale faunei. Peste toate acestea domină însă latura minerală, reprezentată printr-un câmp semantic consistent, sugerând perenul tinzând spre eternizare, alcătuit din termeni precum argilă, nisip, piatră, pietriş, munte, deal etc,, prin intermediul cărora poetul contemplativ caută să înveşnicească trăirile sufletului. Gradat, acesta îl poartă pe lector şi în spaţii în care elementul natural este încorsetat de cel antropizat, de pildă în lumea oraşului, însă eul liric este la fel de dezinvolt în interacţiunile / conexiunile pe care le stabileşte, alcătuind în acest fel o topografie sui-generis, din aspectele percutante pentru habitatul să emoţional: „de-a lungul gardului / pe partea dreaptă a străzii / între / centrul

Revista nouă, 3/2011

oraşului şi staţia de epurare”; „banca vopsită precum / tricolorul patriei”, din parc ; „piaţa scânteii” etc., dar şi propria grădină a poetului, delimitată cu ziduri de piatră, turnul său de fildeş, de unde poate, „la ora amiezii / în fiecare zi”, să urce zidul şi să privească lumea, mulţumit că apa nu-i inundă grădina, iar focul, purtat de vânt, îl ocoleşte, şi, „prin zid / dincolo de zid”, face joncţiunea cu focul creaţiei.

Se poate remarca, pe parcursul volumului, că ochiul artistului e dublat în permanenţă de cel al geologului, în ambele ipostaze N. Tăicuţu manifestându-se ca un împătimit al vieţii, care priveşte, de fapt, „la capăt de sector aluvionar”, aluviunile timpului şi, totodată, ale existenţei şi speră „la ceas dempărăţie”. În acest context, încercarea de „înălţare a apei”, temerară, poate fi decodată ca o încercare de ieşire din tipare, de scăpare – cu o sintagmă argheziană – din „marele ocol”, destinul, cu ajutorul artei, şansa dintotdeauna dată omului de a-şi crea iluzia libertăţii, înălţându-se „în starea de poezie”.

Pe de altă parte, a sorta „stropii de nisip” după „gradul de sclipire” e apanajul lui Ioanid, dar, în acelaşi timp, al oricărui visător care nu se rezumă doar la a contempla lumea, ci caută, în acelaşi timp, să-i adoarmă conştiinţa propriei precarităţi, prin adunarea stropilor de lumină presăraţi în ea, spre a-i crea iluzia nemuririi.

Sunt, de asemenea, amintite / evocate, alături de artist, şi alte ipostaze ale umanului, copilul care recită „dimineaţa / la ora de gimnastică a minţii (… ) / poezia scrisă de mama lui / fără semne de punctuaţie”, copilul care „ţine-ntre palme” un fluture, o pasăre sau chiar bolta cerească, chiar dacă, inocent fireşte, „nu ştie nimic”, fiica, tânărul etc., liantul lor fiind tot elementul mineral, dublat de cel acvatic, ca o speranţă de asumare a unui fragment de veşnicie: piatra e purtată şi spălată de apă / omul e purtat şi spălat de viaţă, pentru a i se da formă, fără a uita totuşi că are o sortă.

Element vegetal, mărul e şi el prezent, ca o amintire edenică: „mărul priveşte câmpia”, oferindu-i-se ca o promisiune, pentru că viaţa e luată „în spirit de glumă”(sic!) zi de zi.

75

Latura ludică a textului este însă destul de restrânsă, prevalând conştiinţa – împăcată – a implacabilităţii trecerii, „umbră urcând”. În perimetrul unei schiţate geografii subiective de o asemenea anvergură, în care insul construieşte şi se construieşte pipăind viaţa, „ trup orb pe calea luminii” , ajungând să simtă sau să creadă sau să ştie că din piatra-statuie, de prea multă presiune, curge sânge, urmând să stea „în talpa noii biserici ce se va ridica / la răsărit de sat”, elementele de artă poetică sunt inerente: poemul este „în spărtură proaspătă”, iar artistul îl slujeşte, e chemat spre această destinaţie, e un ales, deci nu el a hotărât să creeze şi, de aceea, se proclamă „în slujba acestui poem”.

De un rafinament indiscutabil, privirea poetului, hipersensibil prin definiţie, scormoneşte „preţiozitatea” mineralului („ea/ mica piatră distinctă / mănunchi de cristale / desprins de geodă / desprins de roca-mamă / în trosnete / de plictiseală şi neînţeleasă iubire // - în ghiocul florii de mină preţuirea

e / uniformă / la grămadă / îşi zice sieşi / şi / din spărtură sare / pe-o scândură de brad negeluită – / / acum / singură / liberă ca pasărea cerului / îşi adună nurii în ochii poetului / şi nedumerită / sclipeşte”), atingând extazul, atunci când „răcoros / precum pe umărul rotund / al fetei pe plajă / se târâie / şarpele peste piatră / şi piatra/ de emoţie / crapă”.

Imaginile artistice din care este alcătuită această geografie subiectivă sunt trasate din linii ferme, sigure, dar infuzate de emoţie: „ştiindu-se în efigie / copacul / temător / s-a căutat / şi s-a regăsit după un timp în vălurita apă a râului // de care nu s-a mai desprins”.

Străbătând toate aceste trasee subiective, Nicolai Tăicuţu îşi exprimă – reţinut însă – satisfacţia că şi datorită lor, şi-a păstrat capacitatea de a rezona la viaţă pe toate coordonatele ei, că „încă un drum mi se desprinde din talpă”, că „mai am până la căderea în nepăsare”, chiar dacă s-a „epuizat timpul clipitei”.

CE? Tot timpul ni se spune ce şi cum să facem. Ce să mîncăm, ce să îmbrăcăm, cum să mergem, cum să zîmbim (automat) în orice împrejurare, cum să respirăm, cum să ne aranjăm casa şi curtea, cum şi cît să (nu) stăm la soare, ce să spunem într-o împrejurare sau alta, cum să dormim, cum să ne trezim, cum să bem apa, cum să ne spălăm, cum să călătorim, cum să supravieţuim în junglă (chiar dacă nu avem de gînd să călătorim niciodată), cum să ne alegem jobul, cum să fim optimişti, cum să mirosim, cum să vorbim cu doctorul, cum să ne creştem copiii, cum să facem sex, cum să ocrotim speciile pe cale de dispariţie (toate adică), cum şi ce (şi pe cine) să privim, ce să ascultăm (şi de cine) şi… suma sumelor, finalmente, cel mai important, cum să gîndim corect şi ce avem voie să gîndim. În rest…. Suntem liberi…

(Christian CRĂCIUN)

76

Revista nouă, 3/2011

note de lectură

Dumitru ANGHEL Războiul lui Puf

Romanul “Războiul lui Puf”, de Ioan Toderiţă (Editura Axis Libri, Galaţi, 2010, 328 de pagini), este conceput ca o antiepopee a răului, văzută din perspectiva intervenţiei brutale şi dezechilibrante a omului în filosofia religioasă sau ştiinţifică, darwiniană, a zăbovirii pe Pământ, prin graţie divină sau după legile perpetuării speciilor din Haosul Universului, în ideea explicării sau înţelegerii cauzelor, care au dus la înfruntarea perpetuă dintre oameni, singurele fiinţe raţionale, de la arcul şi săgeţile Comunei Primitive; a asediului Troiei sau a viselor de stăpânire totală a Pământului ale unor Alexandru Macedon, Gingis-Han, Timur-Lenk, Napoleon sau Hitler, până la confruntările confesionale ale unui Ev Mediu bigot, ori naţionalismul şi intoleranţa religioasă contemporană convertite în terorism mondial.

Scriitorul Ioan Toderiţă a început.. “războiul” său cu arta şi creaţia literară prin “atac la baionetă” cu poezia, într-o progresie aritmetică demnă de rigoarea şi logica lui Pitagora, mentorul său spiritual şi de vocaţie intelectuală, profesională; şi-a exersat condeiul scriind proză, în nota definitorie a fraţilor Poincaré, matematicianul Henri şi omul politic, pacifist, coordonatorul Tratatului de la Versailles, Raymond; şi-a valorificat înclinaţiile artistice, preferinţele şi talentul literar scriind eseu şi critică literară, în competiţie cu sine şi, mai ales, cu literatura, proza sau poezia altor confraţi. Ioan Toderiţă este omul-orchestră... literară; scrie versuri, ca o uvertură de destin scriitoricesc; se lansează pe structura unui libret de operă-epică şi-şi exersează bagheta compoziţională dirijând concerti-grossi de opera-omnia ale scriitorilor care bat la porţile consacrării.

A debutat literar cu poezie, în 1972, în

Revista nouă, 3/2011

revista “Pagini Dunărene” şi abia peste 20 de ani, între 1996-2008, îşi adună opera lirică în şase volume de versuri: “Sume finite”, “Sume infinite”, “Sume algebrice”, hotărât să-şi asume şi vocaţia de matematician, asemeni confraţilor săi, poeţii Viorel Dinescu şi Aurel M. Buricea; ca să schimbe apoi registrul lexical al cărţilor sale: “Lacrima din punct”, “Arlechinul din suspin” şi “Poemele tăcerilor prea pline”. În paralel, atacă şi genul epic, cu cea mai convingătoare specie literară, romanul, când publică, între 2000-2002, trilogia “Amintiri la capăt de vis”, din care au rezultat cărţile “Fântâni în arhetipuri”, “Cumpene pe iris” şi “Ciutura de cristal”, într-o ritmică disciplinată, anuală, de matematician obişnuit cu rigoarea.

De-acum, pare a renunţa la.. prima iubire, poezia, când prozatorul Ion Toderiţă publică doar romane într-o ritmică năucitoare dar convingătoare: în 2002, “Îngerul de marmură”, “dramă adolescentină, suicidul ca o soluţie a destinului prea lucid, implicat în existenţe crude, în conştiinţe fragede”; în 2003, “Livada cu oţetari”, “satul Moldovei de Sud, ca început de lume şi păcat paradisiac, martor monografic al eternităţii... lacustre”; în 2004, “Lunga vamă a tăcerii”, “o călătorie prin vămile lagărului comunist, precum sufletul, dincolo de existenţa trupească... ar călători în vămi arhontice”; în 2006, “Casa fără ferestre”, “dorinţa de evadare, de fugă din claustrofobia şi prismofobia criminală a conştiinţelor ghetou-habitat, spre grădinile mâinilor Maicii Domnului”; în 2007, “Lumină cât să vezi”, “filosofie a revoltei şi.. însingurării conştiinţei, la limita existenţei... trupeşti, pe fondul real al conştiinţelor exterioare în dispută, pe fondul ireal al interiorizării lor... aperceptive, anteperceptive”, după aprecierile criticului literar Ioan Toderiţă, care semnează cronică şi istorie literară, exegeze despre fenomenul literar gălăţean şi românesc la Centrul Cultural “Dunărea de Jos”.

Stilistic vorbind, literatura epică a scriitorului Ioan Toderiţă, romanul “Războiul lui Puf”, în cea mai mare măsură, are valenţe de proză lirică, cu arpegii de prozodie pe coordonatele versului alb, ca la Zaharia Stancu, consecinţe fireşti, influenţe fireşti ale înclinaţiilor şi apetenţelor poeticeşti ale

77

poetului, care face poezie şi când scrie proză.

Fraza sa este orchestrată pe partituri lirice, iar melodica ordinii cuvântului în propoziţii este modificată, după nevoile unei semantici, alta decât cea de dicţionar, după înţelesuri şi semnificaţii potenţate în metafore, epitete, comparaţii sau repetiţii, interogaţii şi exclamaţii retorice: “Era înalt călăreţul, în această călătorie sub lună, aşa descălecat sub mămăliga ei aburindă, mereu muşcată de un câine astral, flămând în nopţile de ceară şi fum şi uitare omenească” (pag. 2), amintind de comparaţia proletcultistă a poetului Mihai Beniuc: “Luna ca o mămăligă...” etc. Epicul lui Ioan Toderiţă, între fascinant şi pasional, ca o alunecare în emoţie prin exces de adrenalină lexicală, este construit din fraze sincopate cu inflexiuni lirice, cu incoerenţe gramaticale de efect şi cu nuanţe de oralitate regională sau rurală, o proză lirică cu o muzicalitate şi parfum à la Alecu Russo, de început de limbă literară influenţată de contactul cu limbile romanice europene, moderne... Nota definitorie a prozei lui Ioan Toderiţă rămâne, aşadar, stilistica frazei, a propoziţiei şi a cuvântului, încărcate de semnificaţii noi, lirism şi cantabilitate, sonorităţi consonantice şi moliciuni sau asprimi de vocale, atât de prioritare pentru prozator, încât riscă uneori valoarea întâmplării, a faptului narativ, preocupat de savoarea lexicală şi de o stare de permanentă graţie: “Avea sufletul încărcat de mânia aşteptării lui Marin într-o casă plină de prevestiri negre”, (pag. 25-26).

Fraza are sonorităţi ca un acord de muzică instrumentală, cu intimităţi de flaut, par a lipsi vorbele, acţiunea, personajele, dialogul, doar mici spectacole umane, totul este convertit în sugestii pe un discurs liric şi pe un nucleu emoţional. Şi onomastica prozei lui Ioan Toderiţă este cel puţin pitorească; personajele romanului său se numesc Ţiaşda, Ţiamdat, Puf, Mutu, Oleacă, Mintecreaţă, cam în afara regulilor de compunere lexicală, iar altele poartă nume pe care nu pot să le transcriu. Şi scenele erotice sunt descrise altfel, poetic adică, fără vulgarităţi şi picanterii, mai degrabă sugestii, aluzii, nimic indecent, totul este idilic, decent, romantic, perceput doar în limitele unei sensibilităţi

78

cam exagerate...

Proza, poveştile, narativul din “Războiul lui Puf” se amestecă poetic din legende de pământ românesc de pe malurile, amândouă, ale Prutului, brodate pe o istorie cu Petru Rareş şi Ştefan cel Mare, amplificată de politica anexionistă a lui I.V. Stalin, de jertfele veteranilor care ajunseseră până la Cotu’ Donului sau sub zidurile îngheţate ale Leningradului, unde a fost învins Hitler şi, înaintea sa, eşuase şi Napoleon încercând să supună Petersburgul. Prozatorul alege o temă bătătorită de la Homer la Tolstoi, iar odiseea sa este Războiul Mondial, cel de-al doilea, văzut ca o mare nedreptate, pentru oameni şi împins la valoarea unei idei, “...o consecinţă a turnului Babel”, iar faptele personajelor sunt estompate, mai mult sugerate. Eroii sunt Ioni, Fritzi sau Ivani, victime egale, care nu ştiu, nu înţeleg şi nici nu acceptă ceea ce li se întâmplă, iar reacţiile şi consecinţele faptelor lor nu sunt definitorii, deoarece prozatorul le micşorează dimensiunile şi importanţa la valoarea unui vis urât, o iluzie inconştientă, incoerentă, sortite să se piardă, să fie uitate.

Numele personajelor, Ion Brânză, Iacob Puf, Gheorghe Ţiaşda, Neamţu’, Friţ, Krauss, Johann, au valoare de substrat tematic; unele n-au consistenţă semantică ci doar rezonanţă fără sens, Nain, Das, ist, Gutt, iar existenţa, irealul lor real este doar sugerat de certitudini ale războiului: Hitler, tancuri, Stalingrad, muniţie şi, mai ales, de o toponimie imediată, concretă: Gârboavele, Basarabia, Prut, Valul lui Traian, Galaţi. Concrete, foarte reale sunt personajele care parcă trăiesc într-o lume normală, neafectată de război, ca Maria şi feminitatea ei devoratoare, vie: “O vedea întrun timp trecut proaspăt, într-un timp fărâmiţat de inima-i bătrână, pe Maria, pe femeia din chiler..., cu buzele ei cărnoase, cu fierbânţeala ei...”, (pag. 56).

Epicul, narativul romanului este plasat pe două fronturi, cu o dublă rezistenţă, împotriva Războiului şi apoi împotriva Comunismului, iar prozatorul, romantic incurabil, plasează acţiunea în vremea hoţilor de cai, motiv literar predilect pentru proza de câmpie, de Bărăgan, întâlnită şi la Fănuş Neagu; în vremea haiducilor moderni, care nu ajung la aura şi condiţia de răzbunători ai săracilor, cum li se

Revista nouă, 3/2011

spunea copiilor prin manualele şcolare, care luau de la cei bogaţi şi dădeau săracilor, cam ceea ce făcea şi banditul Puf: “Mă Poalelungi, ai cal? – Nu, omule, se văita căruţaşul, când era întrebat de Puf, după despuierea vătafului. – N-am decât doi boi; Ia calul ăsta şi chimiru..” (pag. 67).

Există în mica comunitate rurală o primă împotrivire la venirea ruşilor, după întoarcerea armelor împotriva foştilor aliaţi; de fapt, o reacţie de anticomunism, perceput din stadiu de idee, de rău, de malefic, pentru că la graniţa cu Basarabia, în republica sovietică, era cunoscută politica tătucului Stalin de spoliere a ţăranilor harnici, chiaburii, şi de înregimentare a sătenilor în colectivă: “Cum vă spuneam, nu veţi mai avea avere şi satu’ va fi botezat colhoz, un fel de colectivă, un fel de viaţă la grămadă” (pag. 92). Stafia comunismului bântuie sufletul şi curiozitatea sătenilor de la graniţa cu Basarabia: “- Păi!, dincolo e comunism şi vreau să vă spun că nu-i uşor... – Adică, cum?, vorbi calm primarul Gorea; - Păi, n-o să mai aveţi avere; Pământ?; - Nici pământ!; - Plug?; - Nici plug...” (pag. 91-92).

Rezistenţa sătenilor prin sprijinul dat nemţilor, aliaţi ai românilor până atunci, pare puţin romanţată, în ciuda variantei oficiale de mai târziu, care vorbea de entuziasmul populaţiei româneşti la întâmpinarea tancurilor sovietice. Venirea ruşilor este percepută ca o premoniţie înfricoşătoare, ca o apocalipsă, ca o cometă, care se îndreaptă spre o altă tundră tungusă, ca un calendar aztec sau mayaş, iar reacţiile oamenilor sunt pe măsura previziunilor catastrofice.

Acţiunile sătenilor sunt haotice sau nu sunt de niciun fel. Fiecare calculează în felul său implicarea directă şi, între două-trei cruci şi câteva acatiste, dominantă rămâne grija pentru ziua de mâine şi îngrijirea pruncilor. În romanul “Războiul lui Puf” se întrevede net o rezistenţă anticomunistă încă de la sfârşitul războiului, ca în cazul protecţiei soldaţilor germani rămaşi în spatele frontului la graniţa Basarabiei reanexată de Armata Roşie, protecţie asigurată de “bandiţii” Ion Brânză şi Puf, în Pădurea Gârboavele, cu participarea primarului şi a altor săteni, prefigurând adevărata rezistenţă a ţăranilor

Revista nouă, 3/2011

din Argeş din grupul Elisabetei Rizea şi a ofiţerilor-partizani din Munţii Făgăraş.

Solidaritatea sătenilor cuminţi şi simpli, dar mai ales acţiunile concrete, salvatoare, ale haiducilor cu beligeranţii, când germani, când ruşi-basarabeni, sunt de-o umanitate şi de-o frumuseţe de necontestat. Agresivităţii şi cruzimii războiului i s-a răspuns cu blândeţe şi omenie din partea unor inşi nu întotdeauna blânzi, poate chiar aprigi la mânie, sau certaţi cu legea în timp de pace, iar urii şi morţii i s-a opus dragostea, chiar şi atunci când a fost adulterină; femeile rămase singure au păcătuit, fie cu nemţii, fie cu nevolnicii neînregimentaţi, fie cu haiducii sau cu ruşii “eliberatori”, după o logică a păcatelor făcute să fie iertate.

Prozatorul Ioan Toderiţă scrie în răspăr despre Istorie, altfel de cum este învăţată la şcoală; scrie despre oamenii satului românesc al copilăriei sale din zona Covurluiului şi şlefuieşte portrete de o diversitate derutantă, ţărani simpli şi demni, oameni de omenie, hoţi de cai, haiduci, femei frumoase şi focoase, măscărici şi lepădături într-o devălmăşie convingătoare şi ilustrativă. Ţăranul nevoit, forţat să ţină în mână o armă ucigaşă este conciliant, găseşte alternative pacifiste, de evitare a uciderii unui duşman, pe care nu l-a văzut niciodată şi nu i-a făcut nimic: “Mă, să vă întoarceţi vii! Nu trageţi în om! Trage, mă Bărzărică, mai bine într-o barză, decât într-un rus. Ce vină au ei că Stalin îi mână la Berlin?” (pag. 160).

Lupta, războiul lui Puf nu este cu o oaste, cu soldaţi-ţintă ca-ntr-un poligon de tir, ci cu o ideologie, cu un spectru, o fantomă care atentează la echilibrul, la modul său de viaţă, la fiinţa sa şi la lumea, în care s-a format şi din care vrea să iasă, sau să-i fie impusă o alta, poate mai bună, iluzorie oricum, despre care nu ştie nimic sau despre care a auzit numai de rău de la vecini, români şi ei, din Basarabia.

Puf este mai degrabă un bandidos cu sonorităţi de olé şi mai puţin un reprezentant romantic al ideii de luptă de clasă preluat dintr-o realitate prelucrată în clişee şi stereotipii, care într-un fel i-a compromis imaginea. În romanul lui Ioan Toderiţă, Puf este reinvestit cu calităţile fizice şi morale ale personajelor baladeşti: “Nu ştiu cum îl cheamă! Unu’ cu ochi mari albaştri şi cu păr negru ca Făt-Frumos

79

a lui Ileana din basmu’ ăla pe care-l ştii matale!” (pag. 192); cu o simbolistică dominant erotică şi în spiritul tradiţional al idealului de frumuseţe fizică masculină: “...morăriţa era acolo stăpână pe iubirile lui Puf, cel care, hoţ bun fiind, era oricum pornit să fure, nu inima, nu, ea nu avea preţ în trupul lui, mereu flămând, ci, numai, focul de o clipă a cărnii muiereşti” (pag. 194).

Există în proza scriitorului Ioan Toderiţă o apetenţă cu totul specială pentru portret, individual sau colectiv, ca o particularitate stilistică, cu o predispoziţie dominantă pentru caractere. Portretele de ţărani sunt “desenate” în vorbe hâtre, vesel ironice, deşi calităţile principale rămân omenia, altruismul şi iubirea de ţară, chiar dacă “valurile” Istoriei s-au năpustit peste ei, fără să-i întrebe cineva: “- A semnat Regele, mă!

Nu fi prost...!” (pag. 164), cu trimitere la întoarcerea armelor împotriva foştilor aliaţi germani: “De azi, tragem în nemţi!... Când cu altu’, când cu unu’” (Ibid.), acceptând cu simţul umorului orice situaţie, ca tot românul care s-a născut poet: “Ai, bărbate, dor de muncă / ca muierea dor de ducă...” (pag. 163), sau: “Că sunt legi Dumnezeieşti / Să munceşti, pân’ o mierleşti!” (pag. 164).

Acelaşi ţăran, care şi-a apărat ţara, satul, casa şi nevasta: “...Stai în ţarină cu ochii pe rus.

Că, dacă intră în sat, ne mănâncă de vii. N-ai auzit ce răi sunt?... Aşa au fost şi tătarii şi turcii” (pag. 166). Şi poveştile de dragoste din romanul “Războiul lui Puf” sunt oarecum atipice modelelor clasice, pentru că sunt derulate pe o tectonică temperamentală, sunt pătimaşe, se face moarte de om pentru trădări în iubire, pentru iubiri păcătoase: “- Că n-o hi singură Lică pe pământ,, mă Prundiş! Sânt martoră că Puf e al meu, a fost al meu toată noaptea ista.

Auzi!” (pag. 198), sau: “- Să-mi laşi muierea în pace, că de nu... – Că de nu, ce?” (pag.

199). Alteori, adulterul, produs de situaţiile speciale ale războiului, n-are nimic din prozaicul în sine, ci este proiectat idilic, cu o motivaţie omenească, în poveşti de dragoste, instinctuale doar la nivelul moralei comunităţilor rurale, fără dramatismul social de la Slavici sau Rebreanu, mai aproape de irealul povestit de Fănuş Neagu. Iubirea este

80

un lucru foarte mare, are şi explicaţii de tot felul, este pardonabilă chiar: “Copilărise cu Puf Iacob... Ştia de iubirea ei tot satu’” (pag.

136); sau: “Da, cum văd, nu-ţi pare rău! Nu, Lico, nu mi-a părut rău. Da, cu mintea de azi, cred că am păcătuit” (pag. 137); şi cu o motivaţie inconştientă: “Cât suntem tinere, păcătuim cu poftă...” (Ibid.); sau explicată mistico-religios: “Da, Lico, da! Dragostea e o boală ce ne-a dat-o Dumnezeu, ca să ne-o vindecăm prin rugăciune” (Ibid.). Scenele erotice, deocheate şi perverse în descrieri intime din literatura actuală, sunt salvate şi ferite de vulgarităţi inutile în proza lirică a scriitorului Ioan Toderiţă prin absurdul şi violenţa întâmplării în condiţii de război, o moarte intempestivă venită în clipe de îmbrăţişare frenetică de iubire: “Bomba trosni aproape, aproape de moară, pe moară.

Grinda mare a tavanului căzu în pat pe morar. Nu-şi amintea nimic. Era lovită la cap” (pag. 204).

Proza scriitorului Ioan Toderiţă are nuanţări de poveşti spuse la gura sobei, cu zmei şi balauri reali, mai răi şi mai urâţi decât toate închipuirile înspăimântătoare din basmele spuse copiilor, fără recursul salvator al legilor nescrise ale pământului din eresurile copilăriei justiţiare. Realul banal, frust este transformat în fabulos; faptul mărunt este multiplicat în cosmic sau diafan, ca o prăbuşire în neant sau în aparenţe, într-un amalgam de fapte şi întâmplări, crâmpeie de amintiri, fantezie, vis şi lirism convertit în epic, ca un pasaj muzical dintr-un Capriciu de Paganini pe o singură strună de violă, pentru că scriitorul Ioan Toderiţă este un poet incurabil, incapabil să se desprindă de poezie şi atunci când scrie proză, un epic sufocat de virtuozităţi stilistice lirice.

Romanul “Războiul lui Puf” este o patetică pledoarie antirăzboi, cea mai cumplită şi constantă genă moştenită de om, este protestul artistic al scriitorului Ioan Toderiţă împotriva celui mai aberant instinct uman, agresivitatea, căreia îi opune ideea pacifistă: “...Războaiele se câştigă cu iertare omenească, nu cu praf de puşcă pus la rădăcina neamurilor!...” (Coperta IV), dacă tot sunt inevitabile...

Revista nouă, 3/2011

note de lectură

Aurel M. BURICEA Literatura poliţistă nu se predă Romanul „Crima de la Pomul Verde“, autor V. Stoicescu Bogdăneşti, propune cititorului avizat acţiuni poliţiste de o rară frumuseţe. Apărută la editura Perloliv din Ploieşti, în condiţii grafice excelente, cartea se vrea un mesaj adresat lumii justiţiei, tratând toate personajele la modul psihologic, bine făcut. Procurorul Trandafir îşi asumă răspunderea faptelor negate de inculpat, precum Gabriel Bratu care, n drum spre spital, îşi recunoaşte crima odioasă.

Presupusul asasin îşi pune întrebări diverse, la care Gabriel Bratu devine un martor ascuns.

Tocmai prin aceasta, cartea lui V. Stoicescu Bogdăneşti devine un lucru ascuns în lumea cărţilor de mare valoare, cu simţ artistic poliţienesc. Haina de poliţist a lui Dragomir pune în lumină o amărăciune demnă de luat în seamă de stadiile unor scuze inimaginabile.

Scriitorul are bucuria de a faţeta cu ochiul şi cu mintea o carte valoroasă. Apreciem esteticul din interiorul paginilor, iar spre delectare propunem următorul citat : „Procurorul Trandafir se interesase de toate în dupăamiaza precedentă. Prezenţa sa la fabrica Dorobanţu s-a circumscris scopului urmărit şi în mod incontestabil, a creat posibilitatea să fie foarte precis în finalul cercetărilor. Cel care săvârşise abominabila crimă încă trecea neobservat prin obiectivul său.” În prefaţa sa, autorul afirmă: „Omul legii încearcă să înlăture din personajul suspicios, încorsetat de bănuielile sâcâitoare şi absurde, acea energie duşmănoasă acumulată în timp într-un mod confuz şi mărunt… Metoda sa de lucru este atipică. În general, lucrează cu treicinci subiecţi, pe care îi analizează şi cărora le cere uneori părerea… Cititorul va afla în ultimul capitol că asasinul a fost descoperit,

Revista nouă, 3/2011

chiar dacă trecuse timp îndelungat.” În cuprins dăm peste un medic legist prin numele Panait care dacă era lăsat în pace îşi făcea datoria cu „asupra de măsură”. Toate personajele sunt bine creionate şi destul de clar realizate tipologic, dar şi fizic, cu o inteligenţă a autorului ieşită din comun.

Personajele cărţii se mai distrează intrând în bodega de la Pomul Verde unde dăm peste nişte chelneri şi consumatori de elită. Lumea pare spălăcită într-o tăcere morbidă.

Acţiunea diversificată a cărţii nu lasă cititorul să uite de un anume Marius Popescu al cărui tată fusese şef de protocol la Dorobanţu. Un alt personaj bine conturat este Coralia Ionescu, la fel ca şi enigmatica Crenguţa.

Autorul are stil, are talent şi bunul simţ al limbii literare, un excelent narator de stări conflictuale, participant la evenimente pline de semnificaţii sociale şi psihice, întâmplări specifice profesiunii, evocându-le ca motiv pentru incursiuni în orizontul vieţii sentimentale, într-un mister al spaimei şi al speranţei, marcate uneori de viziunea unui spirit viguros, fiind un bun creator de atmosfera conflictuală.

Serghie BUCUR Cartea Maiei

Prolificul poet Ştefan Al.- Saşa este din nou la rampa Poeziei (aş fi spus cu emoţie: În librării, dar mizerabila stare în care acestea sunt împinse de interesele cele mai meschine cu putinţă, exclude iluzoria mea aducere aminte), cu minunatul volum de versuri CARTEA MAIEI, pe care, cu măiestria d-sale unică, artista plastică Lidia Nicolae l-a ilustrat cum nu se poate mai sugestiv ! Editura ploieşteană Premier a publicat, în exact 55 de pagini, un periplu poetic de o sensibilitate prin excelenţă infantilă, versurile şi desenele

81

adresându-se copiilor de la vârstele percepţiei complete a cuvintelor şi imaginilor, până la acelea ale puştimii care, rostite sau instalate în felurite scene de teatru, în sălile Grădiniţelor, auditoriul – în special mamele mereu copleşite de emoţia pe care odraslele lor le-o revarsă înmiit, în suflete, trăieşte de fiecare dată momente ale răsplatei care, neîndoios, o primesc cu lacrimile în ochi…!

Cine este această MAIA şi, prin nobleţurile şi afecţiunile sufletului său, putem spune: ale conştiinţei sale (nativ coborâte din părinţii de o structură morală atât de absentă în societatea românească de după 1990, din vina perverşilor miniştrii care au condus şi conduc Educaţia şi Învăţământul de atunci încoace, în România!!!), conştiinţă bazată preponderent pe trăsăturile încă neviciate de perversităţile adulţilor ? Din scurta spunere a autorului nostru (a cărei podoabă capilară îmi aminteşte de sentimentalul dur Hemingway), este fetiţa unor vecini ai domniei sale, undeva, pe drumul ce duce spre Poiana Câmpina, locuind. Impresionabilă prin însuşirile ei native, ceea ce denotă că pomul sănătos, rodeşte şi mai sănătos, fermecătoarea MAIA cucereşte pe tot „traseul” stărilor trăite ideal de ea, în felurite şi care mai de care mai notabile împrejurări. Desigur, în preajma părinţilor, a unor copii şi ei înzestraţi caracterologic, ca şi a bunicelor sau altor drăgăstoase personaje din jurul ei. Citez din capodopera lui Saşa, cu rădăcini trainice şi parcă şi mai emoţionante, în Otilia Cazimir!, cel puţin pentru mine şi ursuzul meu eu – cândva, oho !, o Maia la genul masculin, dar la fel de inocentă şi dăruită, prin sinele său, celorlalţi: „Cine e drăguţa / Care bea sticluţa /Plină ochi de lapte / Ziua până-n şapte ? Aţi ghicit, Măiuţa !” (p.3); „Maia, fata atâtica, / În ogradă la bunica / De la poartă să te-ndrume, / Are trei căţei cu nume / Dintre cele mai poznaşe, / Făcuţi parcă să se-ngraşe. / Primul, adoptat cu milă, / Fiind negru, e Negrilă. / Căţeluşa, sărăcuţa, / Vine când o strigi Negruţa. / Mare cât o tărtăcuţă / Este ultimul, Luluţă.” (p.7); „Vara este ca văpaia / Se topeşte ciocolata, / Iar la umbra viţei, Maia, / Plânge că-i căldură. Tata / Însă ştie ce să facă: / Târguieşte – aducea-acasă / Numai bun de râs şi joacă, / Un bazin ca o ţestoasă, / Mic, albastru cer de vară, / Ce-i umflat,

82

umplut pe dată / Cu a apei undă clară,” (p. 13).

Construită pe o topică poetică tradiţională, cu vervă şi exuberanţă muzicalitate excepţionale – acelea ale copilăriei veşnic fragile şi tulburătoare, CARTEA MAIEI rezonează cu atât mai emoţionant, cu cât poeţii contemporani, prizonieri ai unor vanităţi care ascund setea lor de glorie, prin oricare poem sau carte publicate, au uitat până şi de propriile lor îndepărtate copilării…! Pentru plăcerea lecturării acestei modeste cronici, citez penultimul pasaj al Cărţii, care, pentru Maia are valoarea esenţială a trăirilor sale incomensurabil de frumoase şi de instructive (concept criminal eliminat din Legea Educaţie parvenitului politician Funeriu !!!), care se intitulează: „Prietenii mei” (p. 53) şi de care Maia dă seamă, spre a-i cunoaşte, noi, splendida „societate” în care există: „Când se face-ncet lumină / Peste floarea ce-n grădină / Doarme noapte, delicată, / Lângă mine se arată / Mickey Mouse, Tom şi Jerry, / Cosânzeana cu străjerii, / Donald Duck, răţoiul gureş, / Sherk cu Fiona într-un iureş, / Toţi voind să mă trezească / Şi cu a prinţesei mască / Să încingem împreună / Joc întreagă ziulica / Până când vine mămica / Care-n geanta-i fermecată / Are fructe, ciocolată / Pentru Maia, scumpa fată. / Ala bala portocala / De mă prinde osteneala / După masă, dorm din nou, / Iar în pat, ca-ntr-un tablou, / Sunt acei pe care eu / O să-i îndrăgesc mereu”.

Maia lui Saşa, din Cartea fecundată de o fermecătoare imaginaţie a desenelor Lidiei Nicolae, apare, în spaţiul ignorat al Literaturii pentru Copii, ca O nouă Albă ca Zăpada şi năstruşnicii ei prieteni – piticii, aici, întruchipaţi de făpturi scumpe ei, indiferent de specia biologică din care provin!

Revista nouă, 3/2011

note de lectură

Theodor MARINESCU Monte Cristo de România*

Societatea românească pre şi postdecembristă, deosebit de complexă, dinamică, dar şi cu unele precarităţi, a constituit un subiect captivant pentru mulţi dintre scriitorii noştri. Printre aceştia, un loc important îl ocupă Ion Ochinciuc, autorul recentului roman, „Secrete în alb şi negru” (sau „Un Monte Cristo al zilelor noastre”).

Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, Ion Ochinciuc a publicat 12 romane („Răzbunarea Ofeliei” (1967), „Îngerul negru”(1969), „Masca burgundă” (1971), „Egreta violetă” (1972), „Nopţile colonelului Bârsan” (1973), „O noapte în «Venus»” (1974), „Acasă fugarule” (1975), „Spada de Toledo” (1976), „Eroul necunoscut” (1977), „Fotografia de nuntă” (1981), „Norocul era şchiop” (1983), „Capcana din bulevardul primăverii” (1994), toate în tiraj de masă, trei piese de teatru (prezente pe scenele din Bucureşti şi Iaşi), precum şi trilogia dramatică „Bastardul” (drama „Bastardul”, poemul dramatic „Un vis destrămat” şi comedia romantică „Vila destinului”).

Lucrările sale s-au bucurat de aprecierile deosebite ale criticilor: „Cărţile lui Ion Ochinciuc, lipsite de sofisticare stilistică, beneficiind de o acţiune dinamică şi lineară, ar putea contribui la cultivarea gustului pentru citit al tinerelor generaţii” (Titus Vâjeu în „Dicţionar bibliografic al scriitorilor din radio”) sau „Autorul este stăpân pe tehnicile scriiturii, de aceea îşi permite să verifice reţete teatrale de succes...” (Cristian Gavrilă în revista „Drama” a USR).

Cartea „Secrete în alb şi negru”, realizată după o structură proprie, cu o compoziţie complexă, are un cadru bine ales, care asigură o „atmosferă” („tonalitate”) reuşită. Datorită extinderii cadrului epic, a coerenţei, a diversităţii mediilor sociale surprinse de autor, romanul are o remarcabilă fluenţă.

Revista nouă, 3/2011

Acţiunea deosebit de dinamică, cu personaje numeroase, cu intrigă complicată, se desfăşoară în perioada actuală a istoriei României.

Volumul, un apogeu literar al prozatorului, „reînvie – potrivit cronicarilor – într-o dezbatere actuală cunoscută legenda «Contelui de Monte Cristo»”. Personajul principal, Tony Mc Murray, vine în România pentru a-i pedepsi pe cei care i-au distrus familia. Aici se asociază cu Aristotel Văleanu şi face din holdingul agro-industrial „Prospero” o afacere de succes, după care îşi va elimina partenerul. Deoarece Aristotel Văleanu i-a furat familia, mama (Ruth Lucinescu, născută Keller) s-a sinucis după o poveste de iubire cu acesta, iar tatăl (dr.

Marius Lucinescu) a fost ucis de securitate, fiind denunţat de amant. După treizeci de ani, o poveste de iubire, tot cu o sinucidere, va fi provocată şi de fiul lui Aristotel Văleanu, Gino. Destinul se repetă...

Autorul îşi construieşte cu migală personajele, realizând şi elocvente paralele între ele: în timp ce Tony Mc Murray „este un bărbat cât se poate de chipeş, în floarea vârstei, elegant, cu o dicţie ireproşabilă, iar pe deasupra mai e şi poliglot”, în schimb, Gino Văleanu „este un bărbat de vreo treizeci de ani, de statură mijlocie, spre mică, îndesat, spătos, lat în şale şi bine înfipt în picioarele-i vânjoase, are o faţă rotundă cu trăsături vulgare, pe care lucesc nişte ochi mici, vicleni, căprui spre verzi”.

Proverbele, maximele şi cugetările folosite frecvent, dialogul viu, expresiile populare („Mortul de la groapă nu se mai întoarce”; „Să-i dau apă la moară”; „Trage spuza pe turta matale”; „Parcă a făcut-o mă-sa cu «sectoristul»”; „Dacă tragi o băşină în Bucureşti se aude până la Piteşti”; „Pute Bucureştiul de cururi muiereşti nefolosite”; „Mişto gagicuţă!”; „Dracu să-l pieptăne”; „Băga-ţi-ai parola în găoază!”), aparent banale, dar amplasate impecabil, dau un farmec deosebit lecturii.

Fin observator al mentalităţilor româneşti, autorul, conduce cu talent, dar şi cu mult realism dialogul personajelor sale, din care cititorul constată, cu uşurinţă, trăsăturile de caracter ale acestora – „Nu înţeleg – se întreabă Costache Branişte, fost poliţist – de ce nu

83

încearcă (Tony Mc Murray – n.n.) să te înlăture din afacere într-un mod mai direct? De ce toată învăluirea asta? Ce are de răzbunat? Doar n-o fi un «conte de Monte Cristo»? – Mai ştii!, făcu Văleanu ca pentru sine. Din prima clipă, când l-am întâlnit acolo, în America, m-a izbit o anume asemănare între el şi Ruth Lucinescu”.

Ion Ochinciuc, un veritabil magician al condeiului, conduce abil suspansul romanului, încă din primele pagini, când Gino Văleanu se îndoieşte de autenticitatea lui Tony Mc Murray. Consecvent, după nouăzeci de pagini, autorul revine, cultivând misterul asupra identităţii eroului principal, identitate pe care o descoperim la sfârşitul cărţii.

Un roman excelent, de mare actualitate, pe care îl recomandăm cu multă căldură cititorilor noştri.

__________________ *) Ion Ochiunciuc, „Secrete în alb şi negru (Un Monte Cristo al zilelor noastre)”, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011, 470 p.

Florica Bud Texte cu nume – Gheorghe Iova L-am cunoscut pe scriitorul Gelu Iova prin anii 1997-1998, la Cenaclul de Joi, păstorit de criticul Dan-Silviu Boerescu. Şedinţele se ţineau la Muzeul Literaturii din Bucureşti, director al muzeului fiind atunci criticul Alexandru Condeescu, Dumnezeu să-l odihnească în pace! După cum ştim cu toţii, domnul Gheorghe Iova nu este o persoană foarte comodă şi nici dispusă la... politeţuri, gen: Ce bine arăţi astăzi!... În accepţiunea mea toţi bărbaţii care nu fac curte femeilor ar trebui să plătescă impozite sau să lâncezească în închisori, deşi, fără îndoială, că domnii curtenitori pot părea uşor... libidinoşi. Dar mai bine aşa, decât să trăiască fără nicio obligaţie faţă de ginta feminină! Într-o bună zi, dând nas în nas cu domnia

84

sa în incinta Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, am îndrăznit să îi ofer cu dedicaţie volumul Billclintonienii, lansat pe data de 8 Martie 1999, la Muzeul Literaturii. După bunul meu obicei am strecurat în volum şi o carte de vizită. Nu pot să nu fac o paranteză legată de cărţile de vizită şi genul masculin, picat pe Terra de pe... Marte. Pozna se întâmplase întrun an-poveste, la Festivalul de Poezie de la Cicârlău, Maramureş, unde invitat de onoare fusese romancierul Nicolae Breban, născut în Baia Mare. În acea zi-poveste i se promiseseră zece ari de vie, pe care nu sunt sigură că i-a primit nici până în ziua de azi! Ca de obicei, la întâlnirile scriitorilor pleci înarmat cu numeroase cărţi, pentru a-i ferici pe participanţi cu câte un autograf. Lângă mine stătea un ziarist sătmărean şi, deşi nu îl cunoşteam, mi se părea de prost gust să nu îi ofer şi lui un exemplar în care se odihnea cartea mea de vizită. Ionul respectiv, ca să îl numesc aşa, cu voia Domniilor Voastre Primăvăratice, m-a întrebat conspirativ: Doamna Florica Bud, ce să înţeleg din faptul că mi-aţi oferit o carte de vizită?

De atunci, când ofer cuiva o carte de vizită, simt nevoia să mă şi explic: îmi dau doar numărul de telefon, fără alte intenţii!

Dar să mă întorc la oile noastre. După un timp, l-am reîntâlnit pe Gelu Iova pe terasa de la Uniunea Scriitorilor, dar nu în anul în care puzderia de viermişori de pe duzii ce sprijină colţul de cer al respectivei terase dăduseră buzna. Aceste prezenţe nedorite zburdau într-o veselie peste tot; pe umbrele, mese şi... dacă nu erai vigilent, se prelingeau chiar şi pe tine, ca într-un film horror de gradul trei. De altfel, fusese o vară fierbinte în care tocurile intrau în asfaltul încins. Dar amănuntul acesta nu este un fapt demn de consemnat! Atunci ne-am salutat politicos, iar domnia sa mi-a strigat peste umăr că Billclintonienii mei i s-au părut interesanţi, atât ca şi conţinut, cât şi ca formă de prezentare, adică având două pagini întregi şi o pagină numită liberă. Am plecat repede, ca domnul Iova să nu se răzgândească şi l-am trecut la episoadele nescrise... greu de verificat.

A mai trecut o bună bucată de timp şi întro dimineaţă de vară am primit un telefon în care o voce feminină, ce se declara doamna Iova, mă informa că era în Baia Mare şi dorea

Revista nouă, 3/2011

să mă întâlnească. Astfel am cunocut jumătatea simpatică şi accesibilă a familiei Iova. Încet-încet am construit cu Doina o relaţie pe care am consolidat-o şi cu ajutorul copiilor de la şcoala unde profesează, respectiv Şcoala pentru Hipoacuzici, din Bucureşti. Acestă şcoală a devenit fieful membrilor Secţiei de Tineret şi Copii al ASBului. Aici am cunoscut un colectiv inimos. Am fost invitată de mai multe ori, alături de Iuliu Raţiu şi Crina Bocşan Decuseară.

Acum povestea noastră se va muta în Maramureş, în anul de graţie în care consilierii locali au avut o revelaţie. Adică, mai bine spus, li s-a ridicat ceaţa de pe ochi, atunci când şi-au dat seama că un scriitor de talia lui Nicolae Breban ar merita să fie numit Cetăţean de Onoare al municipiului Baia Mare. În acel an s-au găsit resurse financiare şi au fost invitaţi mai mulţi scriitori cunoscuţi din toată ţara. Printre ei era şi Gheorghe Iova.

A venit cu recomandarea, din partea soţiei sale, Doina, că ar fi bine să locuiască la mine.

Zis şi făcut.

Activitatea noastră a fost bogată în evenimente şi personalităţi, pe care nu ştiu când le vom revedea în acestă formulă în oraşul nostru. Masa a fost servită la cantina internatelor de pe strada Agriculturii, o sală ce îmi aducea aminte de anii liceului. Am fost martora unui incident cu urmări răsfrânte asupra mea. Toată lumea dorea să stea la masă cât mai aproape de romancierul Nicolae Breban. Aşa că a avut loc un schimb de replici între Gelu Iova şi un scriitor pe care nu îl cunoşteam. Când am aflat cine este, am rămas mirată de intoleranţa sa, mai ales că poetul Ioan Pintea era şi preot. Pe fondul acestei disensiuni, Gelu Iova s-a ridicat şi a plecat.

Când mi-am dat seama că de fapt nu a ieşit doar ca să ia o gură de aer, plecase de-a binelea.

După-amiază activitatea literară a continuat la Biblioteca Judeţeană ”Petre Dulfu”, cu lansări de cărţi. În acest timp primesc un telefon de la Doina Iova, care mă ruga să merg la gară, deoarece soţul său dorea să se întoarcă acasă. Las totul baltă şi alerg într-un suflet la gară. Poetul se urcase în Rapidul de Bucureşti. A urmat un dialog ciudat între noi; eu pe peron, iar Gelu în tren. Păream un

Revista nouă, 3/2011

cuplu ce încearcă să se împace. În cele din urmă am reuşit să îl conving să coboare din tren şi am plecat împreună spre bibliotecă.

Duminică seara era programată plecarea.

După-amiaza ne-o petrecusem pe terasă, acasă la mine, împreună cu Gelu Iova, soţul meu şi scriitorul Marian Ilea la un pahar de vorbă. Nimeni nu vizitează Maramureş-ul, fără a gusta din oiaga de... horincuţă. În episodul care urmează am avut şi eu o parte de vină. Nu ştiam că biletele dus-întors trebuie prezentate conductorului împreună, aşa că l-am sfătuit pe Gelu ca biletul de dus să îl pună la îndemână în buzunar, iar pe cel de la venire, în bagaje. Ne-am luat la revedere şi el a plecat spre gară. Având o presimţire, nu m-am culcat... totuşi. La ora zero primesc un telefon de la Doina Iova, care primise la rândul ei un telefon de la conductorul rapidului, că întenţionează să îl dea jos din tren, în staţia Jibou, pe cetăţeanul Gheorghe Iova, din cauză că nu are biletul de la cursa Bucureşti-Baia Mare. Îl avea doar pe cel Baia Mare-Bucureşti. Ce puteam să fac? Pe cine să sun? Mi-am zis că ar trebui să contactez presa, adică pe Marian Ilea. Doina m-a sunat din nou spunându-mi că acel conductor a făcut deja gestul, în ciuda rugăminţilor ei de a-i da chiar şi o amendă.

Trecuse de miezul nopţii. Printre lucrurile care mi se par nepotrivite este şi acela de a da sau de a primi telefoane în crucea noptii.

Soţul meu dormea obosit. Pe cine să sun?!

Mi-l închipuiam pe Gelu singur pe peronul gării din Jibou şi mă gândeam cu groază că îi va da cineva în cap sau îi va fura bagajul. În sfârşit, îmi vine un gând bun... domnul Ioan Isac, pe atunci comandantul Poliţiei Judeţene Maramureş, pe care îl cunoşteam de mult timp. Îmi iau inima în dinţi, sunându-l. Îl salut cu prima întrebare stupidă care îmi vine în minte: Dormi, Ioane? Slavă Domnului nu dormea! Îi spun păţania mea şi până la urmă a găsit soluţia: a sunat Poliţia C.F.R. Jibou, care l-a recuperat pe Gelu, oferindu-i şi un culcuş. Dimineaţa s-a găsit şi biletul buclucaş şi uite aşa, în loc să călătorescă noaptea, Gelu Iova a călătorit ziua, având prilejul să cunoască frumuseţile patriei. Dar, slavă Domnului, a ajuns întreg şi nevătămat, la Bucureşti.

85

note de lectură

Nicolae DUMITRESCU Apologia cunoaşterii prin cuvânt* De la momentul debutului său din 2004, cu un volum de proză scurtă, răsplătit cu premiul „Opera Prima” al Uniunii Scriitorilor, filiala Braşov, tânăra profesoară de limbă engleză din Ploieşti, Carmen Mihai (3.09.1972) nu s-a mai arătat preocupată vizibil să alimenteze productiv această latură a personalităţii sale.

Ca un om cu viaţă socială intensă, de familist şi cadru didactic, şi-a orientat prioritar eforturile spre zona aceasta de interes, lăsând, probabil, scrisul în planul secund. Sau cel puţin aşa dădea de înţeles celor ce îi apreciază înzestrarea. Iată însă că recent, printr-un concurs de împrejurări, anturajul tatălui său profesorul, poetul şi prozatorul Emanoil Toma, a adunat în volum mare parte din redactările ei, cumulându-le în două componente: eseistică şi proză.

Editorul ne avertizează ca cele peste 30 de eseuri, de altfel foarte scurte, sunt în general publicate în revista „Sinteze literare”, condusă de poetul Victor Sterom, care are şi el o anumită contribuţie la alcătuirea volumului.

Partea de proză, cu ale sale 10 reliefări, conţine si ea, majoritar, reluări ale volumului anterior, pe care l-am comentat într-un alt moment.

Se poate spune, din capul locului, că noutatea ca atare pentru cititorul interesat, este efortul de a fi strâns între coperţile unei cărţi cvasitotalitatea textelor cu care autoarea s-a legitimat pe parcursul a aproape un deceniu, astfel conturând mai aplicat identitatea sa scriitoricească. Acest lucru întăreşte opinia potrivit căreia creatorul se poate citi mai bine în propria sa operă, dezvăluind şi faţa mai puţin văzută sau ştiută a fiinţei sale. În acest sens, cartea „Apologia lui Aristotel”, în cele două ipostaze ale sale, oferă în adevăr suporturi apreciativ – ajutătoare, cu

86

atât mai mult cu cât între ele există o uşor perceptibilă corespondenţă de substrat. În fond, ea pune cap la cap dubla perspectivă creativă a unei gândiri care porneşte de la teză şi ajunge, prin aceasta, la soluţii poetice transfiguratoare. Cu alte cuvinte, acest volum învederează un ansamblu de căutări clarificatoare ale unui artist conştient de sine şi motivat astfel pentru a se pregăti în încercarea de a deveni propriul stăpân al ideilor sale. Este, prin urmare, un indiciu clar al desluşirilor spre care năzuieste, ori al nevoii desprinderii de suprafaţa lucrurilor şi pătrunderii în fondul problematicii creaţiei literar- artistice. În alcătuirea primei părţi a cărţii sunt multe eseuri de inspiraţie livrescă, cu valoare livrescă şi parabolică, centrându-se în jurul desluşirii Cuvântului Dintâi. Unele sunt simple exerciţii de reflectare a unei stări sau situaţii (Timpul şi goana după spirit, Întuneric şi lumină, Libertate, Greşeală de calcul).

Altele sunt impregnate de sensuri evanghelice, putând servi ca fundal atitudinal lămuritor pentru sufletul dreptcredincioşilor (Ce i-ai cerut lui Dumnezeu, Frumosul, Timpul mitului, Omul şi cerul, Hristos şi noi, Timpul, Lumea, etc).Toate au o frumuseţe semantică, un lirism ponderat, ca şi o filosofie calmă, constructivă.

Pot fi citite ca nişte poeme atent rotunjite, dar atinse de o maieutică subtilă. Un singur exemplu: „E excepţional sa te uiţi în tine până la limite, să vezi, să fii cu adevărat şi să înţelegi astfel ce înseamnă că omul e măsura tuturor lucrurilor. Să înţelegi că uneori, din neputinţă, din teamă, apar ura, răutatea , indiferenţa.

Priveşti doar... şi, încet-încet,totul se clarifică, se luminează. Acolo unde cuvântul nu mai există, înţelegerea se transmite altfel.”( „Cerul din mine”) Mai aproape de rosturile şi intenţiile sale de îmbogătire a spiritului sunt însă trei eseuri, şi anume: „Opera literară ca obiect hermeneutic”, „Apologia lui Aristotel” şi „Paradoxul şi axioma sau despre nemurire”.

Prima pare a fi mai mult o lucrare ştiintifică, o teză de licenţă, această impresie decurgând nu doar din bogăţia surselor bibliografice, ci şi din rigoarea structurii sale.

Impresionantă este fervoarea demostraţiei pornită în descifrarea şi argumentarea unor

Revista nouă, 3/2011

particularităţi ale sensului literar, cu aplicaţiile sale în poezie şi proză. Este o cale pe care o străbate având ca suport ideatic, în principal, „Fenomenologia experienţei estetice” a lui Michel Dufrenne, care alimentează complementar şi alte izvoare documentare, de reputaţie, precum cele aparţinând lui Heidegger, Ricoeur, Vattimo sau Wittgenstein. Aşezarea împreună a unor teze şi idei care au făcut carieră uşurează drumul tinerei aspirante către înţelegeri şi interpretări adecvate, ce confirmă accesul către semnificaţiile profunde ale limbajului artistic. Ele trec cu mult peste conspectele maturităţii unui student cu aplicaţie. Pledoariile acestui lung eseu poartă amprenta iscusinţei sale lexicale, în fond a manierei de a privi lucrurile din perspectiva creatorului însuşi.

Iată cum alege Carmen Mihai să concluzioneze un asemenea periplu printre teorii şi axiome, în căutarea sensurilor ascunse sub haina cuvântului: „Primim la naştere”, zice domnia sa, „ lumea şi cuvintele. Începem prin a pipăi realitatea , întâi cu simţurile, apoi cu cuvintele, dar nu credem în cuvintele noastre pentru că nu ajută descoperirii noastre. Pentru a ne descoperi lumea, trebuie să recreem cuvântul.

Astfel au apărut sensurile figurate. Astfel a apărut arta. Datorita ambiguităţii cuvântului, situat între cunoaştere şi trăire, între gândire şi trăire(...). De aici vine şi libertatea artei(...), poarta spre evadare (prin artă din noi înşine, pentru a ne percepe apoi din afară, cumva, relevându-ne nouă înşine!”

Prin stilistica lor, celelalte două eseuri sunt încă mai consonante cu spaţiul literaturii, deşi face apel la sofistică, dar nu neapărat în sensul denunţării unui postulat, ci al unei judecăţi privite dintr-un alt punct de vedere. În „Apologia lui Aristotel”, spre exemplu, autoarea noastră porneşte de la premiza că unele afirmaţii ale filosofului grec trebuie analizate în cunoştinţă de cauză, iar nu mecanic. Ea risipeşte multă fantezie în comentarea unor texte ale metafizicii, referitoare la adevăr şi prietenul său Platon, ca şi la faptul că nu putem avea adevărul întreg, doar parte a acestuia. Îndemânarea scriitoricească se conjugă aici cu buna cunoaştere şi înţelegere a subiectului dovedit în numele căruia îşi asumă demonstraţia.

Revista nouă, 3/2011

Dacă folosinţa silogismului este aici preponderentă, în „Paradoxul şi axioma” uzează mai mult de raţionamente de tip matematic, care îi permit totuşi şi unele formulări seducătoare precum: „Paradoxurile nu pot fi rezolvate prin axiome, doar axiomele prin paradoxuri”; „Axioma este un paradox ascuns, deci trebuie trăită, aşa cum se trăieşte paradoxul pentru a-l descoperi”; „În faţa axiomei, mirarea este interzisă. În faţa paradoxului eşti liber, paradoxul se trăieşte, nu se gândeşte, pentru că exprimă, într-un fel, toate paradoxurile posibile.”; „Cine caută răspunsuri, negândindu-se că întrebarea este singurul răspuns, vine, se odihneşte în axiomă, asupra căreia dacă nu te întrebi nu creşti”; „Definiţiile noastre nu pot fi decât cele ale omului şi a ceea ce devine el, iar prin el universul, şi prin univers iar el”, etc, etc.

Nu ezit deci să spun că un om cu un asemenea mod de gândire, în stare să emită astfel de judecăţi, este un om superior. Aceste panseuri de rezonanţă paradigmatică sunt, pot fi considerate, drept expresia unei polivalente cunoaşteri şi a obisnuinţei de a filtra orice informaţie prin propria raţiune.

Jumătate din secţiunea aceasta a cărţii conţine şi alte alcătuiri, părând mai degrabă eseuri poetice, încântătoare , ce-i drept, ca impuls ideatic. Unele puteau însă foarte bine să lipsească, pentru că nu aduc nimic nou: Întuneric si lumină, Greşeală de calcul. Dar ele, interesante sau nu, fac trecerea la partea a doua a cărţii. Aceasta cuprinde prozele scurte şi foarte scurte, marea lor majoritatea fiind , cum ziceam, publicate în volumul de debut.

Acum sunt reluate probabil pentru a completa o imagine, dar mai ales pentru că ele se interferează ca stil şi abordare tematică, dar şi ca mesaj, conferind astfel unitatea unei viziuni. Prozele sale sunt toate impregnate de învătături şi de o vizibilă tentă poetică, fiind învăluite şi de sensuri parabolice. Păstrează chiar şi nota filosofard-dictonică a unor formulări: „Sculptori pe viaţă sunt oamenii; uitarea sau neconstienţa nu înseamnă oprirea din lucrul cu dalta”; „Arta este ascultare povestită, drumul vântului, omul- la fel.

Trăirea în sine este artă(...) Când începi să vezi, să nu te sperie zidurile. Vor fi peste tot.

Le-au construit oamenii când au început să nu

87

se mai cunoască- recunoască(...)”; „Viaţa cuprinde si marea şi deşertul şi mana”( „Poveste. Pentru nenăscuţii încă”).

Sensibilitatea intrinsecă şi densitatea ideilor le fac plăcute la lectură pe cele mai multe, trimiţând spre genul liric. Unele se opresc, însă, aici, fără să dea o altă măsură. Dar sunt patru- „Anticarul”, „Paznicul”, „Bibliotecarul” şi „Măturătorul”- care stârnesc un interes real. Prima şi ultima chiar impresionează. „Anticarul” este construită pe ideea recuperării unui cuvânt , al cărui sens aproape că se pierduse în timp. Un personaj, fără identitate precisă, se hotărăşte să pornească în căutarea lui, ca într-un fel de izbăvire. Drumul său prin biblioteci şi arhive este însoţit de coincidenţe tulburătoare.

Alergând după dicţionare tot mai vechi, el trăieşte un vis neverosimil, dar esenţialmente aventuros, implicându-i pe alţi antemergători.

Aventura aceasta, ori căutarea ca atare, îi face bine, deşi nu-l eliberează de nelinişti şi întrebări, adâncind misterul şi astfel punând la îndoială însuşi sensul căutării. Această zbatere este , în fond, un mod de autocunoaştere, dar şi un ecou interogativ la rostul şi temeinicia cautărilor noastre, uneori absurde sau incontrolabile. Rămâne însă intactă ideea de pasiune a cercetării care mişcă inerţiile, cuvântul, cu semnificaţiile lui pierdute, reprezentând mobilul investigării cu orice preţ a neştiutului din noi.

Cea de-a doua proză demna de interes, „Măturătorul”, este intens străbătută de urme poetice, fără a-şi pierde sau modifica ceva din esenţa existenţial- parabolică. Personajul este un măturător care stă rar de vorbă cu el însuşi, dar care se construieşte în spaţiul lumii reale din consideraţiile povestitorului- autor.

Cei doi- Autorul şi Măturătorul- sunt două tipuri de personaje care se mărturisesc prin alternanţă, într-un fel de dialog intermitent. Ei susţin această comunicare printr-un soi de monolog interior, privindu-se unul ca în oglinda celuilalt. Interferarea unor elemente narative cu cele de monolog interior îi conturează indirect povestea acestui om fără identitate care, în ciudăţenia lui, pare a fi pornit în căutarea propriului nume, ori a propriei imagini. Uneori cei doi ajung să-şi

88

intersecteze traseele într-un plan virtual, dar cordialitatea lor presupusă este mută sau, în cel mai bun caz, mono sau bisilabică, deşi amândoi sunt efectiv convinşi că există o anume interdependenţă existenţială care îi tonifică.

Prezenţa şi traiul acestui misterios măturător seamănă a fi o adevărată alarmă, care vine însă nu dinspre el, ci dinspre povestitorul – privitor. Teama potenţială, câtă există, este legată, prin urmare, de furtunile din interiorul naratorului, care şi-a făcut un obicei legat de propria umbră. Este un fel de pândă ascunsă, suficient de stresantă, care îl autosugestionează, proiectându-i, ca într-o oglindă, propria imagine. Acest alter ego meditativ îi bulversează viaţa, fiindcă el era, în închipuirea sa, insul care încearcă să construiască o biserică „din sânge si din praf”.

Această prezumtivă operaţiune, mai mult indusă metafizic, poate fi , în plan literar, cum spuneam în alt loc, pandantul livresc al Anei şi al meşterului Manole. Dar aici acestul efort este încarnat numai în perimetrul ideilor, al iluziei că o catedrală poate fi ridicată dintr-un material atât de special cum este praful.

Parabola este destul de străvezie, dar importantă devine poetizarea, care mută sensul aspiraţiei din orizontul real în acela al ideilor pure.

Aflarea adevărului, dincolo de aparenţe, despre noi şi despre semenii noştri, ca temă predilectă a tinerei prozatoare este realmente ispititoare. Sensul regenerator al căutării, în fond al desluşirii cuvântului ca determinant al tuturor sensurilor, poate fi, iată, un indiciu asupra temelor sale preferate, lor adăugânduli-se năzuinţa spre credinţă şi purificare a pulberii cotidiene din noi, cunoaşterea rădăcinilor şi a legăturilor imponderabile dintre trecut şi prezent, dintre istorie şi anistorie, aspiraţia artistului spre puritate şi perfecţiune, etc.

Rezumând, trebuie spus că e un tip de proză preponderent livrescă, intelectualistă, cu irigări poematico-ficţionale, care frapează, având valenţe parabolice subsidiare, de coloratură realist-magică, pe care unii comentatori au asemănat-o cu literatura unui Jorge Borges sau Umberto Eco. Înclin să cred că este mai degrabă un exerciţiu transfigurator

Revista nouă, 3/2011

al rodnicelor lecturi literare şi interpretărilor estetico-filosofice ale autoarei, pe marginea desluşirii înţelesului din Cuvânt. Ea încearcă, astfel, să le găsească acum, aplicativ, corespondenţe, legând în acest fel cele două componente ale cărţii şi justificând demersul asocierii lor până la capăt. Dar nu este mai puţin vorba de rolul împlinit al efortului unui talent indubitabil, care are forţa imaginativă de a crea, pe spaţii mici, situaţii credibile, spărgând tiparele tematice tradiţionale, prin infuzia de lirism, de chintesenţă ideatică şi de expresivitate.

Septembrie 2010 ____________________ * Carmen Mihai – Apologia lui Aristotel., editura Tipo Man, 2010, redactor de carte Emanoil Toma

Lactantia IORDAN CONSTANTINESCU Lidia Lazu - „În voia luminii” Pentru mine, poetul este traducător al limbajului sacru... Să încercăm o scurtă incursiune în poezia Lidiei Lazu, după o lecturare în cheie proprie a poeziei sale...

Preumblarea întru poezie a Lidiei a început cu siguranţă demult... În lungul drum către sine, paşii ei îndrumaţi de acea „călăuză a cuvintelor” care „nu s-a rătăcit”, aş spune eu, parafrazând-o, căci paşii ei se opresc din când în când ca-ntrun popas... Aşa a fost primul volum de „poezii uitate pe o fereastră/ şi ciugulite de păsările cerului” (Poezii de care uitasem, 1995).

Au urmat alte câteva volume de poeme: Continuarea cuvântului (1999), Balansoarul umbrei (2004), Cuvântul care stă să mă nască (ediţie bilingvă română-engleză, 2008), toate apărute la Editura Vinea şi acum: În voia luminii, 2010, la editura Ideea Europeană), ultimul, dar nu cel de pe urmă. Sunt sigură că autoarea ne pregăteşte si alte surprize.

Viaţa ca un spectacol, lumea ca scenă, aşa

Revista nouă, 3/2011

trăieşte şi scrie Lidia Lazu. Poezia ei, tablouri, multe tablouri în mişcare, o curgere continuă în timp şi spaţiu, cu momente meditativcontemplative („iluzia s-a tocit mai ceva decât pragul”), drumuri printre amintiri „istovite” („case care închid /în lumina şi parfumul lor/ trecerea noastră pe aici şi acum” şi „ziduri vechi/ ce păstrează/mai bine sufletul celor/ce s-au dus demult!”)

Poemele Lidiei ne vorbesc de metamorfoze – treceri şi petreceri ale materiei – vezi „fluturele cu o singură aripă”din care a rămas „o flacără gălbuie/pârjolind văzduhul”; timpul constrâns la clipă („imaginile clipei/se pot prelucra la nesfârşit/dar ea, clipa, rămâne/în sine aproape insesizabilă” sau „bucuria de o clipă/miros de pace divină/şi fior dinspre plus infinit”); şi clipa dilatată până la a deveni istorie („eu ştiu să împart o zi oarecare/în mii de bucăţele” sau „o fracţiune de secundă/te încarcă aşa de mult/că nu mai poţi reveni/la ce ai fost!”).

Mai nimic din ce o atinge nu-i este Lidiei Lazu indiferent: întunericul şi lumina, tăcerea şi sunetele (acele „sunete ritmate oricum”), culorile delicate, bogat nuanţate, dar şi miresmele şi miasmele. Trăieşte totul cu o intensitate, aş zice, aproape dureroasă. Şi-ar dori, se pare, să nu piardă nimic, să nu uite nimic de la întâlnirile ei cu viaţa; să păstreze cât mai mult din această lume infinită de senzaţii, emoţii, percepţii... Ca-ntr-o magie, vrăjită parcă de „miracolul de lângă noi”, nu se mai satură privindu-l cu ochii mari de copil; vrea să atingă acea vibraţie înaltă a universului şi darul, astfel primit, într-un moment de graţie, să-l treacă printr-o alchimie numai de ea ştiută, ca la rându-i să-l dăruiască, spre bucuria tuturor! Aşa e Lidia Lazu, în viaţă şi în scriitură!

Poemele ei se aseamănă cu lucrările acelor artişti care pictează după natură, dar nu copiind-o, ci recreând-o, reinventând-o.

Adesea în aceste picturi, alături de compoziţia în sine, pot fi trecute un vers, sau chiar o strofă, spre a sugera starea de spirit, gândul, emoţia, sentimentele ce au născut lucrarea.

Poemele Lidiei Lazu, de o plasticitate aparte, sunt un joc inspirat de linii, forme şi volume („dintre toate formele/am ales un taifun îndârjit”), joc de lumini şi umbre

89

(„lumina frunzelor de toamnă” şi „umbra copacilor ce se mişcă în complicitate cu soarele şi norii”). Si mai sunt aceste poeme şi o muzică a culorilor, a acelor culori delicate venite dintr-un „curcubeu aţipit”. Cu versurile ei, Lidia Lazu ne poartă la concertele naturii (jocul vântului, zumzetul soarelui şi melopeea sirenelor, acel tânguit pierdut printre dune, şi cântecul mierlei, şi tremurul aerului, îmbătat de foşnetul frunzelor uscate), unde ne pătrund parfumurile văzduhului („mirosul frunzelor veştede,/ aţâţat de stropul de căldură al unei zile de iarnă”).

Avem a face cu adevărate pânze mişcătoare, ţesute din fiorul acelor trăiri intense, care ard, trăiri înălţătoare. Sunt pânze ţesute şi paşnic, şi crâncen, dar mereu cu sensibilitate, cu suflet, definind o personalitate artistică distinctă.

Scriitura Lidiei, nesupusă canoanelor, de o simplitate familiară ce nu poate fi ignorată, e o spovedanie la scenă deschisă, un strigăt aruncat peste lume!

Ana HÂNCU Căldura irizantă a stâncii de granit În general se vorbeşte numai de bine, doar de cei care „pleacă”... Poate urmaşii să se mai bucure, sau anumiţi prieteni. Dar, de ce nu am recunoaşte meritele deosebite ale cuiva care ni se mai alătură, chiar şi în unele şedinţe ce reunesc aceleaşi preocupări, aceleaşi idealuri, sau doar aceleaşi luzii. O astfel de reuniune mi-a dat prilejul să cunosc un om de o nobleţe sufletească rară şi nu pot să nu fac cunoscut acest fapt, poate cei care vin după noi vor sesiza că în secolul vitezei, robotizării şi crizelor sociale, acolo unde au existat caractere şi umanitate, au fost ţesute cu aleasă spiritualitate, rămânând doar să dăm vălul ignoranţei la o parte de pe stânca de granit, ca

90

pe soclul ei să descoperim diamante! Un astfel de OM este NIŢU VALERICĂ, un nume simplu, dar cu adânci rezonanţe în contemporaneitate.

Cu o pregătire vastă: liceu, şcoală tehnică postliceală, Facultate de Ştiinţe Juridice – specializare Drept, Master Administraţie Publică Europeană, şef de promoţie la Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice - Specializarea Jurnalism, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca – departamentul pentru pregătirea personalului didactic, Definitivat - Universitatea Babeş Bolyai, Cluj-Napoca, Doctorand-management - Universitatea Valahia din Târgovişte a profesat ca: jurist, profesor ştiinţe socio–umane, jurnalist şi realizator de emisiuni TV, la Columna Târgovişte – talk-show-uri este şi o distinsă prezenţă politică.

Actualmente Şef serviciu Relaţii Externe, Relaţii cu publicul la Primăria municipiului Târgovişte, jurnalist şi fondator al săptămânalului IMPACT – Târgovişte, jurist, profesor. Ca proiecte de specialitate: săptămânalul IMPACT, Revista de integrame IMPACT, Suplimentul de cultură IMPACT, publică în Săptămânalul naţional de cultură SINGUR, revista DOR de DOR, Destine literare – Canada este şi autor a trei cărţi de poezie şi proză scurtă. În şedinţele Societăţii Scriitorilor Târgovişteni – a cărei membră sunt şi particip – i-am remarcat prezenţa impunătoare prin carismă, stil vestimentar, dialog spiritual şi o generoasă amabilitate. Dar ceea ce ne-a frapat pe majoritatea care-l cunoaştem a fost apariţia fantomatică – aş spune – la una din şedinţele societăţii, când revenea după o gravă suferinţă care-l ţintuise pe patul spitalului aproape fără speranţă de revenire la normalitate. Încă slăbit, dar cu o forţă lăuntrică ce-l verticaliza, a sosit în braţe cu teancul de ziare IMPACT, ca să ni le aducă, aşa cum obişnuia la fiecare întâlnire de acest gen. Ieşise din spital, special pentru asta!

Gestul său ni s-a părut extraordinar! Fiica îl ajutase să se externeze, îl adusese şi-l aştepta afară cu maşina, îngrijorată de starea de convalescenţă incertă încă... Era acolo, cu noi împărţindu-ne zâmbete amabile, aducândune porţia de spiritualitate scrisă,

Revista nouă, 3/2011

supravegheată chiar şi de pe patul de suferinţă. Fii binecuvântat, Val – cum îi spun apropiaţii!

Poate că nimeni mai bine, ca dr. George Coandă, membru al Academiei Americano Române de Arte şi Ştiinţe din U.S.A – eminentă prezenţă în viaţa cultural-spirituală a Târgoviştei – nu ar putea să spună: „Pentru mine, Valerică Niţu este un poet al sufletului învăluit într-o aură de mătăsuri stelare... este un poet al sincerităţilor rostite cu emoţie nedrapată în abstracţiuni postmoderniste, el se dăruie pe sine semenilor povestindu-şi destinul, de fapt, experienţele de viaţă (iubiri, revolte, înţelesuri existenţiale)” – scriind despre volumul Polen de gând albastru, Editura Bibliotheca – Târgovişte 2009.

Poetul Vali Niţu este un filozof preocupat de sine, de nerenunţare nici măcar în faţa iminenţei „plecări” :/ ...sunt zorit/şi-mi împletesc zilele şi nopţile rămase/într-o cunună pură fără sclipici/ numai consoanele şi vocalele/mai vor să-mi audă/ultima dorinţă/... ce pot să fac?/decât să deschid ochii minţii/şi să scriu/mereu, mereu, mereu/din puţinul rămas./- scriu în puţinul rămas. Şi luptându-se cu inerţia sinelui, se trezeşte alergând spre trăire, spre amfora doritei iubiri: /alerg să-mi pot opri/buzele şi respiraţia pe trupul tău/sunt uneori transfigurat/de gândurile ce alunecă spre coapse/şi nu pot să le opresc/îmi deschid un cerc/şi intru în lungimea lui/cu atingerea desenului unui contur/al sânilor ce desluşesc captivitatea sărutului/... plec o secundă/mă aşteaptă urmele paşilor tăi/în cel mai desăvârşit tangou/al îmbrăţişărilor/de mâine./- rămân pentru mâine. De remarcat căldura speranţei, voluptăţii trăirilor afective, tandra percepere a fiinţei iubite înlănţuită într-un desăvârşit tangou ce are mereu chemarea unui mâine. Alteori îl încearcă nostalgia unor locuri dragi, prin care paşii lau purtat în timp: /în seara trecută/mi-am scos timpul la plimbare/prin Curtea Domnească/şi la umbra Turnului Chindiei/am mângâiat un lujer de floare/uscat/probabil acolo/cândva/o grădină./ - temporală.

Recunoaşte atât de nonşalant: Mi-e dorul dor/şi gândul gând pe lume/mi-e vântul

Revista nouă, 3/2011

vânt şi versul fără nume/mă înveşmântez în albastru/spre tăcere/sau poate auriu/de la neuitare la vrere/ mi-s tâmplele zâmbet/de-o iubire tăinuită/şi mâinile mi-au înflorit/a liliac şi-a zbor/- Ce crezi tu despre dor. Dorul este motivaţie de speranţă a vieţii, regăsirii iubirii, tonifiere în zbor!

Personalitate complexă – jurnalist, prozator, poet, editor Vali Niţu este un exemplu viu de luptă cu sinele, cu încercările vieţii, cu depăşirea propriei temeri, de învingere a inerţiei, este o flacără trecând prin propria umbră, o caldă irizare a unei stânci de granit. Umbra lui nu apune, stă ca o mână întinsă peste Turnul Chindiei, trăgând după sine cu salut de prieten, mlădiţe ce abia

înmuguresc prin cuvânt.

Monica Mureşan Mihai Pascaru sau despre o anumită „economie de reflectare” a unei „nesfârşite bogăţii de însuşiri” Mihai Pascaru se lasă surprins sau ne lasă să-l surprindem – el nefiind deloc! – în diferite etape ale unei exhibări până la dezinhibarea totală – de unde se poate deduce că fiecare scrie despre ce are şi ce cunoaşte. Astfel are ocazia de a-şi experimenta atât limitele dar şi posibilităţile de a se evalua şi a evolua spre altceva – propriile posibilităţi corespunzând propriilor stări şi etape. E o căutare începută de mult şi o (re)găsire a sinelui. Se vede că autorul are nişte praguri de dărâmat, de depăşit.

Unii scriu pentru a evada, alţii pentru a se destăinui, a se descărca, a se elibera. Scrisul terapeutic presupune şi o autodiagnoticare, o autoanaliză făcută la rece, până la aproape (în)depărtarea de tine însuţi care să-ţi permită o relativă obiectivitate. Acest scris are de aceea şi efect curativ dar şi rezultate. Mihai

91

Pascaru se aruncă sau „evadează” în tocmai ceea ce îi face pe alţii să ia distanţă: faptul comun, cotidianul, realul. El ia viaţa – partea ei de realitate – în braţe şi o strânge cu poftă, patimă şi optimism (chiar temperat) de-i pârâie oasele (metaforic). Pentru el viaţa, cu toate ale ei, bune-rele, este un fel de iubită de cucerit: o iubeşte dar o şi cheamă, o ademeneşte, o momeşte să-i cadă în braţe, să-i cedeze.

Am notat undeva în agenda minţii, la capitolul vorbe de neuitat (dar nu se mai ştie ale cui!) faptul că „o ţară poţi s-o judeci după bărbaţii ei”. Conform acestor spuse, autorul de faţă poate fi un eşantion al acestei categorii de oameni după care poate fi judecată – înţeleasă, apreciată, analizată etc. – o comunitate de oameni şi, de ce nu, o ţară. Desigur, ţara la care mă refer eu este acea ţară care are nevoie de bărbaţi puternici, înţelepţi, motivaţi şi hotărâţi. Poezia lor, în cazul în care unii/mulţi dintre aceştia scriu (sau mai şi scriu, pe lângă alte ocupaţii), le va semăna. Între omulpersoană de gen masculin, făcând parte dintre bărbaţii ţării, şi poezie se va stabili acelaşi raport ca între acesta şi ţara sa. Dacă se poate spune aşa, relaţia lor este de dragoste sinceră, deschisă, mărturisită, iar aceasta este manifestată prin intermediul poeziei, care nu este un scop în sine, ruptă de realitate şi cotidian, cu elemente de oniric, artificial şi livresc, ci dimpotrivă, este o modalitate de a se face mai uşor şi mai bine înţeleşi, de a-şi exprima sentimentele mai direct, mai îngrijit şi chiar elegant. În paranteză fie spus, el singur se caracterizează în primul său volum de poezii, astfel: „Mama, astupând o/gaură-n covată:/- Dă-i lustru destinului/de fiecare dată,/nu lăsa crema faptelor/întinsă aşa,/la întâmplare,/dă-i lustru destinului de fiecare dată/ca să faci şi tu o ţâră/de economie/de reflectare, /…/ chiar şi c-un crac de izmană/dacă nu ai/o perie adecvată.//Şi uită-te la mine, la taică-tu /la noi amândoi,/cu un destin lustruit / calci mai rar în noroi”. (Gânduri scăpate de sub control, Ed. Gallus, Alba Iulia, 1996, „Sfatul”) Reluând o parte din producţiile poetice din acest prim volum, în anul 2009, poetul „recidivează” printr-un alt text autodefinitoriu: „Toată viaţa/am visat/să fiu dur/să fiu bărbat/dar de mor - / ca o idee - /tare-aş

92

vrea să fiu femeie/să mă aibă cine-o vrea/dar nu lumea asta rea.” (Grămadă ordonată, Ed. Artpress, Timişoara, 2009, „Testament (1)”) De aceea Mihai Pascaru nu scrie de amorul artei, el scrie cu pasiunea celui ce are ceva de comunicat. Poezia sa este, aşadar, simplă, sinceră, deschisă, de factură filosofică, abordând teme general umane şi neomiţând nici scurte respiraţii poetice – notaţii ori meditaţii pe teme minore, personale, ori probleme grave ale societăţii; de la simplu la complex, ni se perindă prin faţa ochilor diverse situaţii, gânduri, atitudini, poziţii, autorul oscilând a fi când mai reflexiv, când mai analitic. Singurul artificiu pe care şi-l permite este mai degrabă împrumutat – că o face conştient sau intuitiv – din plastică, prin reducţia care, în arta plastică, se aplică în ceea ce priveşte dimensiunile. În acest fel, reducţia, în fond o simplificare, este aplicată dimensiunii textului dar – ca şi în sculptură, de exemplu – cu păstrarea liniilor definitorii identificării, după renunţarea la liniile detaliului. Această reducţie defineşte stilul autorului în cazul acestor volume, devenind procedeu artistic. Ciclul gestică – atitudine are un corespondent în temă – abordare scurtă, succintă, suficientă, prin care totuşi rămân liniile definitorii, esenţiale. Totuşi, nu simplitatea este trăsătura definitorie, ci simplificarea.

Pe de altă parte, poemele sale sunt armele (ori instrumentele/modalităţile) pe care le-a ales în această înfruntare/confruntare/ îmblânzire a vieţii, ca o verificare a propriilor forţe şi puteri. Deoarece el caută nu numai un sens şi un rost în viaţă, dar îi şi dă vieţii sale un sens şi un rost, nu lasă viaţa să alunece, ori să treacă pe lângă el fără a-l lua în seamă neaderând la ideea unui destin implacabil.

Odată stabilite condiţiile, el se aruncă în această luptă fără termen deşi adeseori anticipării îi ia locul amânarea, siguranţei – neliniştea ş.a.m.d. Cuvintele înseşi vin exact când trebuie, cu nuanţa care le trebuie pentru a exprima sau a aduce la suprafaţă universul interior pe care poetul doreşte să-l integreze în cel universal. De aici poate că provine şi titlul de Grămadă ordonată pe care-l alege pentru al doilea volum de poezie, ducându-ne cu gândul la o competiţie, cum este grămada/

Revista nouă, 3/2011

eseul din acel joc sportiv dur, bărbătesc care este rugby-ul, dar şi la un anumit mod de constituire şi organizare/asamblare a unor texte foarte variate şi diferite ca structură şi compoziţie – că sunt gânduri scăpate de sub control, ori amintiri, defulări, respiraţii, ce indiferent sub ce formă apar, pot fi încadrate şi la maxime, cugetări, dar şi la poezie modernă.

De parcă ai crede că după o îndelungată tăcere, meditaţie şi analiză, poetul începe să vorbească dar, atenţie, cântărind bine ce spune, cu acea economie de reflectare într-o dorinţă de a echivala planul intern cu cel extern. Ori de a le armoniza. Poemele sunt – devin – o îmbăiere în aromele din floarea vârstei, ori calde arome ale maturităţii, când capeţi curajul de a te întâlni cu sinele, ca o etapă pregătitoare a întâlnirii cu înalturile – fie acestea valori ori aspiraţii spirituale.

Efectul terapeutic – de la prevenţie până la vindecare – al acestui scris cerebral duiosironic/sarcastic, dulce-amar, cu interstiţii când intimiste, când trăiriste, alteori adânc filosofice şi chiar sociale, politice şi religioase este evident în cea mai mare parte a textelor, de orice mărime ar fi acestea. Ca tematică, abordează „probleme etice”: nu lipseşte perechea mama-tata, cum şi cea poem-cuvânt, geneză-apocalipsă.

Autorul este generos cu sine însuşi, tot aşa cum viaţa a fost/este generoasă cu el, iar între om şi poet se poate stabili de acum încolo un acord de reciprocitate şi susţinere. Nici unul dintre parteneri nu se joacă şi nu ia nimic în joacă. De aici provine poate o uşoară notă didactică în unele texte unde senzaţia de sfătoşenie estompează ori ia locul emoţiei lirice, omul punându-şi din când în când în umbră poetul din el ori poate că acesta din urmă, entitate aeriană, se lasă întrecut/dominat şi fermecat de patima omenească tocmai pentru a o experimenta în scris (sau şi în scris). Deşi se vede munca de laborator, autorul este inventiv şi spontan, doar este, ca poet, „un excroc semantic” („Poetul (1)”). Aşa se face, curios lucru, că în aceeaşi carte întâlnim când tuşe subţiri, din vârful minei de grafit, când trasee mai apăsate de pensulă, ce adesea crează un semn-desemn din numai păstrarea esenţialului; totuşi

Revista nouă, 3/2011

rareori foloseşte notaţii-esenţe pline de pastă.

Atrage atenţia uşurinţa de a reproduce senzaţii. Să ne reamintim că acestea reprezintă, conform dicţionarului, un „proces psihic, cognitiv elementar prin care se reflectă sub forma imaginilor simple şi primare însuşirile obiectelor şi fenomenelor când acestea influenţează nemijlocit, direct asupra organelor de simţ”. Senzaţia e prima treaptă de cunoaştere cu lumea înconjurătoare. Prin intermediul senzaţiilor, noi primim informaţii despre nesfârşita bogăţie de însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor lumii reale. Ele sunt considerate a fi cele mai elementare fenomene psihice din categoria proceselor cognitive: după senzaţii, vin la rând percepţiile, reprezentările. Prin definiţie, „memoria este baza vieţii psihice a personalităţii.” Sunt mai multe feluri ale memoriei: imaginativă / vizuală, auditivă, motorie; verbal-logică şi emoţională (a sentimentelor). Mihai Pascaru are dezvoltată această memorie a „schemelor logice”. Cât despre felul verbal-logic al memoriei, acesta „e legat de mentalitatea omului înclinat spre generalizări filosofice”. Iată spre exemplu, în cazul acestui autor: oare viaţa noastră stă în inima noastră sau în creierul nostru? În oarecare măsură, vocea minţii şi vocea inimii lui Mihai Pascaru par că s-au împăcat. Bun observator şi analist, poetul este şi un caracter puternic, atât ca motivaţie dar şi ca formare. Forţa sa interioară este însă bine controlată, evoluând cu graţie când este cazul, ceea ce denotă multă stăpânire de sine, de la situaţie la situaţie. El însuşi recunoaşte: „Ne facem iluzii/în fiecare zi/iar noaptea le ştergem de praf.” (Gânduri scăpate de sub control, „Iluzii”). Poezia sa pare un jurnal personal din notiţele căruia poţi reconstitui o întreagă viaţă cu povestea ei. Ascuţimea minţii şi spontaneitatea trec însă adesea pe primul loc, furându-i poeziei ceva din mister şi magie. Dar, pe de altă parte, poetul preaiubitor de viaţă o uită pe aceasta în prezenţa Ideii. Dragostea dintre idee si Mihai Pascaru este fulgerătoare şi de nezdruncinat.

Iar aceasta are şi ea misterele şi magia sa. El îi jertfeşte trup, minte şi emoţie. Dacă-l întrebi, o să răspundă că merită… Dar tu, cititorule, nu uita de „nesfârşita bogăţie de însuşiri”!

93

lumea literaturii, literatura lumii

Kôjin KARATANI Sfârşitul literaturii moderne

(urmare din numărul anterior) VII. 48. Există o scriitoare indiană cu numele de Arundhati Roy. A obţinut premiul Booker în 1997. Cartea i s-a vândut atunci foarte bine şi aşa a devenit celebră. Dar, după acest prim roman, nu a mai scris şi-şi petrece majoritatea timpului manifestând împotriva construirii unui baraj în India sau împotriva războiului.

Aceste scrieri nu mai sunt decât nişte încercări ale genului. De obicei, scriitorii indieni care sau bucurat de succes în Occident se mută fie în Statele Unite, fie în Anglia, pentru a duce o viaţă literară strălucitoare. Întrebată despre motivele pentru care n-a mai scris, Roy a răspuns că nu scrie pentru că este romancieră, ci că scrie când simte nevoia şi că nu poţi să-ţi petreci timpul scriind romane într-o epocă de criză ca a noastră.

49. Aceste cuvinte ale lui Roy nu arată oare că rolul social pe care îl juca literatura s-a terminat? Din moment ce era în care aveam impresia că literatura face societatea să evolueze se termină, nu mai are rost să scriem romane autentice sau să fim romancieri, acesta din urmă reprezentând un simplu titlu profesional.

Roy nu a abandonat literatura pentru a alege acţiunea socială. Putem spune că ea a moştenit „ literatura” într-un mod autentic.

50. Pentru a adăuga câteva cuvinte, aş vrea să atrag atenţia că premiul Booker a fost în principal decernat, în ultimul timp, unor străini proveniţi din minorităţi, ca Rushdie sau Ishiguro. Este acelaşi fenomen ca acela pe care l-am descris mai sus pentru Statele Unite şi Japonia. Asta înseamnă că literatura şi-a terminat rolul şi acolo. Va supravieţui încă puţin, dat fiind faptul că Regatul Unit este o ţară mult mai multietnică şi multiculturală decât Japonia. Oricum, epoca în care

94

literatura era influentă, încărcată cu probleme etice şi intelectuale, este, în principiu, scursă.

Nu au mai rămas decât urmele.

51. Există persoane care susţin că literatura există încă şi astăzi. Acest gen de afirmaţie nu mă deranjează, atâta timp cât provine de la aceşti scriitori minoritari, care sunt gata să înfrunte singurătatea. De altfel, am scris mult pentru a-i încuraja pe aceşti oameni şi poate voi continua să o fac. Din păcate, cei care pretind că literatura o duce bine nu fac parte din această categorie. Din contră, sunt persoane a căror existenţă însăşi nu este decât dovada clară a sfârşitului literaturii. În Japonia, avem încă reviste literare, care îşi fac lunar publicitate în cotidiane. În realitate, ele nu se vând deloc.

Tirajul este derizoriu. Şi atunci când un roman se vinde, motivul nu este literatura.

Dar toate aceste lucruri duc la crearea iluziei unei literaturi înfloritoare.

52. Eu nu cer scriitorilor să revină la literatură. Nici nu critic autorii de opere populare. Sfârşitul romanului modern semnifică, în mod natural, în contextul istoric al Japoniei, apariţia yomihon [読本, literal „cărţi de lectură”- (1)] şi a ninjôbon [literal „cărţi sentimentale”- (2)]. De ce nu ? Încercaţi să scrieţi cărţi de bună calitate pentru a realiza produse mondiale. După exemplul manga.

Regăsim, într-adevăr mulţi astfel de scriitori în genul romanelor poliţiste. Din contră, autorii care se pretind din « înalta literatură » şi care nu creează decât opere vulgare, bune doar să fie consumate între japonezi, ar trebui să închidă ciocul.

VIII. 53. Aşadar, tocmai am schiţat trăsăturile principale ale sfârşitului literaturii moderne.

Nu vedem, totuşi, în ansamblu, şi nu realizăm grandoarea fenomenului dacă rămânem doar la domeniul literaturii sau al romanului.

Chiar şi termenul „modern” este cam obscur.

Să facem apel la teoria modernismului sau postmodernismului nu ajută, cu siguranţă, la clarificarea situaţiei. Sunt de părere că trebuie luată în considerare această problemă în evoluţia capitalismului mondial. Aş vrea să-l ilustrez printr-un decupaj cronologic sumar (a se vedea tabelul care urmează).

Revista nouă, 3/2011

capitalism mondial

1750 – 1810

1810 – 1870

1870 – 1930

1930 – 1990

1990 -

mercantilism

liberalism

imperialism

capitalism avansat

neo-liberalism

Statele-Unite (liberală)

(imperialistă)

ţară hegemonică

(imperialistă)

Anglia (liberală)

(imperialistă)

capitalişti

negustori

industriaşi

bancheri

monopol de stat multinaţionali

produse mondiale

ţ esături din lână

industrie textilă

industrie grea

bunuri durabile

stat

absolutism

Stat-naţiune

ethos

de consum

ascetic

psihologie determinare socială tradiţională artă principală povestire

roman

Stat providenţial

regionalism

societate de consum

introdeterminare

54. Acest tabel pare, la prima vedere, că arată schimbările survenite odată cu dezvoltarea producţiei. Ceea ce e flagrant, de exemplu, atunci când ne uităm la rubrica produselor mondiale sau a artelor principale (media). Ceea ce implică, evident, o dezvoltare tehnologică. Pe de altă parte, totuşi, vedem apărând, în acest tabel, o schimbare circulară (repetitivă). Să privim rubrica capitalismului mondial.

55. Atunci când acest tabel indică mercantilismul, liberalismul sau imperialismul ca etapele succesive ale capitalismului mondial, asta nu înseamnă neapărat că întreaga lume a urmat aceste etape. Pentru a nu cita decât un exemplu, liberalismul nu era decât strategia economică adoptată de Anglia, care era atunci supremaţia mondială, iar celelalte ţări, departe de a fi liberale, s-au întors spre protecţionism pentru a o contra. Este suficient să ne gândim la cazul Japoniei, încă în plină epocă Edo. Sau să luăm cazul imperialismului, care era apanajul singurelor puteri europene – Japonia lui Meiji s-a dezvoltat cu toată viteza pentru a-şi ocupa un loc – forţând majoritatea ţărilor să fie cucerite şi colonizate.

Revista nouă, 3/2011

socialism /fascism

informaţia

extrodeterminare

cinema

televiziune

multimedia

56. Dacă, totuşi, putem caracteriza drept „liberală” perioada dintre 1810 şi 1870, este pentru că oricare ar fi fost politica adoptată de către diferitele state, situate în stadii diferite, coexistă, formând o diviziune internaţională a muncii. Această structură sincronă de anvergură mondială, în care fiecare economie naţională vine să-şi ia locul, este importantă.

57. Pe de altă parte, stadiile ca mercantilismul (1750-1810) sau imperialismul (1870-1930) pot fi înţelese ca etape în care noile puteri apărute îşi dispută locul ţărilor care deţineau până atunci hegemonia economică şi care sunt, în prezent, în declin.

Or, evoluţiile imperialismului şi liberalismului revin la fiecare 60 de ani.

58. Din această perspectivă, perioada 1930-1990, numită de obicei perioada capitalismului avansat sau chiar războiul rece, poate fi considerată, dintr-un alt punct de vedere, ca a liberalismului, fondat pe hegemonia americană. Sub influenţa sa, ţările capitaliste dezvoltate colaborau împotriva inamicului comun, Uniunea Sovietică, iar pe plan local duceau o politică de protejare a muncitorilor şi de asistenţă socială.

95

59. Astfel, zona sovietică pe planinternaţional şi partidele socialiste pe plan naţional, departe de a ameninţa capitalismul mondial, au funcţionat, în ciuda poziţiei lor aparent antagonice şi critice, ca elemente de stabilizare a acestuia. Mai degrabă perioada anilor 1990 ar putea fi considerată ca a „noului imperialism”, din moment ce, odată cu slăbirea economiei americane, locul unei naţiuni cu adevărat hegemonică a rămas liber.

60. Astfel, schimbările datorate dezvoltării capitalismului sunt însoţite de o mişcare circulară repetată. Să privim rubrica numită „capitalişti”pentru a ne asigura de asta. Este adevărat că mercantilismul, care-şi trăgea profitul din excedente generate de circulaţia produselor, a fost înlocuit cu capitalismul industrial, care îşi are rădăcinile în producţie.

Or, noi putem asimila capitalismul financiar sau speculativ, care vine imediat după o întoarcere a mercantilismului. Weber a subliniat că naşterea capitalismului industrial nu se datora dorinţei de consum, ca în cazul mercantilismului, ci mai degrabă unei atitudini ascetice, care reprima o astfel de dorinţă. Dar această atitudine va fi renegată la rândul ei în capitalismul avansat sau în „societatea de consum” bazată pe producţia consumului de masă. Aceste schimbări sunt vizibile la rubrica „ethos”. Vom reveni la acest aspect.

IX 61. Permiteţi-mi să reflectez întâi asupra „psihologiei sociale”. Tocmai am vorbit despre Statele-Unite în anii 1950. Ceea ce s-a întâmplat atunci conţine deja, în stare embrionară, aproape tot ce vom califica mai târziu drept postmodern. În consecinţă, munca criticilor sau sociologilor nord-americani care s-au înhămat la asta a fost anticipatoare.

Daniel J. Boorstin, de exemplu, a arătat că evenimentul fusese înlocuit cu pseudoevenimentul, ceea ce va fi reluat mai târziu de către Baudrillard în noţiunea de simulacru.

Sau MacLuhan, critic literar canadian, care a văzut, foarte bine, că noul mediu al televiziunii urma să bulverseze societatea.

62. Aş vrea, tot acum, să mă refer la lucrarea lui Riesman, „Anatomia societăţii

96

moderne: mulţimea solitară”. Riesman a remarcat că aceste schimbări apăreau ca problemă a „subiectului”. A distins mai întâi trei grupe de indivizi în societate, indivizii cu determinare tradiţională, cei introdeterminaţi (determinaţi în raport cu sine), şi cei extrodeterminaţi (determinaţi în raport cu alţii), pentru a afirma apoi că societatea americană a trecut de la indivizi introdeterminaţi, la cei extrodeterminaţi. Introdeterminaţii posedă un eu autonom, care se lasă urnit cu dificultate, fie că e vorba de tradiţie, fie că e vorba de alţii. Din punct de vedere social, ei sunt cu precădere reprezentaţi de către ţăranii independenţi din vestul mijlociu. Or, după Riesman, aceşti oameni s-au transformat rapid în indivizi extrodeterminaţi.

63. Extrodeterminaţii, spre deosebire de indivizii de determinare tradiţională, nu posedă norme stabile obiective. Extrodeterminaţii sunt determinaţi să acţioneze, aşa cum a arătat Hegel, în raport cu dorinţa celuilalt, adică în raport cu dorinţa de a fi recunoscut de celălalt. Iar celălalt, spre care ei îşi întorc privirea, nu este decât un produs al imaginaţiei formate de către indivizii care se constituie mutual ca imagine despre celălalt.

Astfel, în pseudo-evenimente şi în noile medii de comunicare, au contribuit la apariţia de noi indivizi, care păreau a se îndepărta de normele tradiţionale pentru a-şi afirma subiectivitatea. În realitate, ei erau lipsiţi cu desăvârşire de subiectivitate, dezrădăcinaţi, constituind ceea ce noi numim „mulţimea”.

64. Acesta nu este doar un fenomen american. El este comun tuturor perioadelor în care capitalismul industrial trece de la industriile primului şi de-al al doilea sector, la cel de-al treilea, adică de la producţia de lucruri, la producţia informaţie. Dar, dacă acest fenomen a apărut întâi în Statele Unite, s-a întâmplat pentru că, în acest loc, nu doar că nu exista individ cu determinare tradiţională, ci şi pentru că stratul de introdeterminaţi era subţire. Ţăranii din Vestul Mijlociu pe care Riesman îi consideră introdeterminaţi reprezentativi nu erau alţii decât imigranţii care refuzaseră determinarea tradiţională şi comunitatea pe care au formato, lipsiţi cum erau de norme tradiţionale, nu putea decât să-i extrodetermine excesiv.

Revista nouă, 3/2011

65. Introdeterminarea apare acolo unde determinarea tradiţională domină, ca reacţie la aceasta, trecând drept autonomie interioară. În Statele Unite, unde determinarea tradiţională e absentă, oamenii încă nu pot fi puşi să acţioneze conform cu propriile principii. Observă ce fac ceilalţi şi se orientează după ce văd. Este ceea ce va ţine loc de determinare tradiţională. Iată motivul pentru care multă vreme s-a vorbit de un conformism american foarte marcat, în ciuda absenţei presiunii etatiste, ca în Uniunea Sovietică. Prin urmare, nu este deloc surprinzător că societatea de masă şi de consum s-a dezvoltat devreme şi fără incidente în acest teritoriu.

66. Hegel distingea dorinţa de necesitate.

Din această perspectivă, dorinţa e dorinţa celuilalt, adică dorinţa de a fi recunoscut prin altul. Pentru Hegel, istoria lumii e constituită din asemenea dorinţe şi din lupta pe care o generează, realizarea istoriei semnificând sfârşitul ei. Astfel că hegelianul Alexandre Kojève a ajuns să gândească omul post-istoric (3). Kojève vedea „sfârşitul istoriei” în comunismul viitor. Or, el preciza că realizarea nu era doar viitoare, ci chiar prezentă şi e deja vizibilă şi cita „American way of life” [„Modul de viata american”- în engleză în original, n. red.] ca exemplu, adică societatea de consum bazată pe producţia şi consumul de masă, care-şi făcuse deja apariţia în anii 1950 în Statele Unite.

67. După Kojève, această societate nu mai înţelege lupta şi nu mai are clase. E o societate „animală”, în care necesitatea speculativă de „înţelegere a lumii sau a sinelui” nu mai este o miză. Totuşi, „stilul de viaţă american” la care se referă Kojève nu ţine, reluând termenii lui Riesman, nici de determinarea tradiţională, nici de introdeterminare, ci de extrodeterminare. Ca urmare, ceea ce Kojève califica drept „animal”, departe de a desemna modele de fiinţă animalică, indică chiar din contră, modele de fiinţe umane pentru care nu există nimic altceva decât dorinţa celuilalt.

68. Pentru Kojève, lumea trebuie să se americanizeze mai devreme sau mai târziu.

Pare că, totuşi, şi-a „schimbat radical ideea” după vizita în Japonia, în 1959. Kojève a descoperit aici o lume post-istorică ce nu mai

Revista nouă, 3/2011

cunoscuse războiul după bătălia de la Sekigava (4). Japonezii puteau, de exemplu, comite o sinucidere „gratuită” (hara-kiri, 腹切り) din pur snobism, fără nici o raţiune „umană”. Şi Kojève conchide: „interacţiunea recentă amorsată între Japonia şi Lumea occidentală duce în cele din urmă […] la o «japonizare» a occidentalilor (incluziv ruşii).”

(Note la cea de-a doua ediţie a Introducerii în lectura lui Hegel (5) 69. Desigur, ceea ce Kojève numeşte „Statele Unite” sau „Japonia” nu sunt propriu-zis obiecte de studiu reale, ci mai degrabă forme reflectate filosofic cum se pot găsi adesea la Hegel. În acest sens, se poate spune că snobismul japonez desemnează un stil de viaţă în care nu se ezită în a se da viaţa pentru un simplu joc formal gol de sens, fără idee istorică şi fără conţinut intelectual sau moral. Acest stil nu ţine nici de determinarea tradiţională, nici de interdeterminare, ci de o formă exacerbată de extrodeterminare. Nu e aici decât dorinţa de a fi recunoscut de celălalt. Este propriu persoanelor care adesea, de exemplu, se gândesc doar la ce gândeşte altul, neavând niciodată o adevărată gândire pentru altul, oameni care, dotaţi cu o foarte puternică conştiinţă de sine, nu au nici o interioritate. În vremea din urmă, nu mai regăsim aşa ceva printre tinerii critici.

70. Kojève a recunoscut sfârşitul istoriei în „stilul de viaţă japonez” din epoca Edo, dând dovadă de o mare capacitate de previziune.

Căci ce a ce s-a revelat într-o bună zi, douăzeci de nai mai târziu, în explozia economică a Japoniei (economia de bulă) numită postmodernă, nu era altceva decât reproducerea acestui snobism specific elaborat şi distilat timp de trei veacuri de pace ale perioadei Edo. 71. Introdeterminarea nu a existat, în niciun fel, în Japonia. Ea a apărut odată cu literatura modernă şi gândirea japoneză de după [era] Meiji (6). Se poate spune că intelectualii din perioada Meiji au lucrat ca să afirme un „subiect” autonom. Or, în anii 80, a devenit din ce în ce mai evident că se căuta, din contră, a se trece în derizoriu un asemenea „subiect” şi „semnificaţiile” sale, pentru o angajare în jocul lingvistic formalist.

Romanul modern a lăsat locul benzilor

97

desenate [manga, 漫画] şi desenelor animate, jocurilor video, designului,sau unei literaturi şi unei arte asociate acestor noi apariţii. E vorba, de fapt, de a goli mai departe de conţinutul său cultura de masă născută în America, estetizând-o, rafinând-o.

72. Economia de bulă din Japonia a explodat puţin după aceea. Dar mai ales după această explozie acest gen de cultură a cunoscut o expansiune globalizantă. În acest sens, este adevărat că avem impresia că asistăm la o „japonizare” a lumii. Nu e aici, totuşi, decât un fenomen de extrodeterminare globală generat de capitalismul global care a baleiat determinarea tradiţională şi introdeterminarea ce predominau până la el. Aşa cu s-au sfârşit modernitatea şi literatura modernă.

X. 73. Aşa cum am evocat mai sus, Weber a insistat asupra faptului că „ascetismul în lume” şi nu profitul sau dorinţa au propulsat capitalismul industrial. Ascetismul pare că ar fi pregătit terenul pentru o estetică serioasă a muncii, derivată din protestantism (creştinism).

Care e situaţia, atunci, în Japonia?

Protestantismul nu este o condiţie absolută; „ascetismul în lume” reprezintă o întârziere în realizarea dorinţei şi asta e esenţial.

74. Bineînţeles, influenţa creştinismului (protestantismului) a fost considerabilă în Japonia lui Meiji. De exemplu, mulţi scriitori, ca Tôkoku Kitamura (1868-1894) sau Doppo Kunikida, au trecut prin creştinism. Dar există o altă dată, care, cu mult înaintea protestantismului, a mobilizat toţi japonezii spre un stil de viaţă centrat asupra muncii. Este vorba despre carierism (risshin shusse shugi, 立身 出世 主義) şi de aici trebuie să plece reflecţia noastră. El stă la baza reformei educaţiei şi serviciului militar, care a marcat politica începutului erei Meiji. Îl regăsim şi în celebra predică imperială a celor cinci articole (7). Publicarea Chemării la studiu (Gakumon no Susume, 学問のすすめ, 1872) a lui Yukichi Fukuzawa şi Self-Help: With Illustrations of Character, Conduct, and Perseverance de Samuel Smiles (în traducerea lui Masanao Nakamura), care au devenit bestsellere, participă la aceeaşi mişcare.

75. Carierismul este principiul spiritual motor al japonezilor moderni. Există mai

98

multe moduri de a refuza castele sistemului feudal. Şi egalitatea oamenilor nu este, adesea, decât retorică, departe de o reală egalitate. Or, ceea ce s-a schimbat cu Meiji, s-a efectuat, pentru prima dată, în funcţie de formaţia academică. Exista deja în epoca Tokugawa o anumită mobilitate socială, cel puţin mai multă decât avem tendinţa să credem, iar această tendinţă s-a generalizat după Meiji. Astfel, majoritatea japonezilor, părinţi ca şi fii, au ajuns să se înverşuneze în muncă, pentru a face carieră. Aceasta rămâne vizibil în cursa concursurilor. Nu putem neglija acest aspect dacă vrem să înţelegem Japonia modernă.

76. Carierismul nu se manifestă direct în literatura modernă. Aceasta din urmă apare mai degrabă acolo unde carierismul a eşuat, unde acesta pare lipsit de sens. Aceasta se petrece în jurul anilor 20 ai erei Meiji.

Dansatoarea (Maihime, 舞姫, 1890) a lui Ōgai Mori (1862-1922), ca şi Nori în derivă (Ukigumo, , 1887) a lui Shimei Futabatei (1864–1909), pun în scenă personaje de acest gen.

77. Interiorizarea sau eul modern în Japonia lui Meiji sunt adesea considerate ca apărând după eşecul Mişcării Libertăţii şi Drepturilor Poporului (自由民権運動, Jiyū Minken Undō). Tôkoku Kitamura este reprezentantul acesteia. Totuşi, Mişcarea era foarte vastă. Regăsim în ea conflictul cu carierismul, ca în cazul lui Daisetsu Suzuki (1870-1966) sau al lui Kitaro Nishida (18701945), care au demisionat din universităţi pentru a se opune centralizării sistemului educativ. Şi amândoi s-au afundat, ulterior, în religie. În general vorbind, se poate spune că şi Shimei Futabatei a abandonat studiile care îl duceau spre carieră, sub efectul acestei mişcări. Despre acest substrat este vorba în Nori în derivă. În cazul lui Soseki, urmând, aparent, calea trasată pentru elite, el era mereu pradă unei dorinţe violente de a o renega, de a o distruge. Soseki a intrat mai târziu în literatură, dar face parte din aceeaşi generaţie ca şi Tôkoku, Futabatei şi Kitaro Nishida. Când citesc Inima lucrurilor (Kokoro, こころ, 1914), nu mă pot împiedica să văd în personaje precum K sau ca profesorul, imaginea lui Tôkoku sau a lui Kitaro Nishida în anii 10 ai erei Meiji.

Revista nouă, 3/2011

cronica literară 78. Pe de altă parte, veritabilul agent care a contribuit la scoaterea la iveală a unei interiorizări moderne, ca şi la introducerea literaturii şi dragostei în Japonia din Epoca Meiji este creştinismul. Dacă restrângem, totuşi, problema, la cea a unei influenţe, nu vom înţelege de ce a fost vorba de creştinism chiar în acel moment. Am scris despre asta în cartea mea Originile literaturii japoneze moderne (日本近代文学の起源, Kōdansha, 1980; Origins of Modern Japanese Literature, Duke University Press,1993). Multe dintre persoanele care s-au convertit la creştinism erau la bază ofiţeri ai guvernului (Shogunatului, Bakufu, 幕府) din Edo [Tokio]. Erau persoane care nu aveau mare succes în carieră şi-şi pierduseră obiectul fidelităţii, „maestrul”; s-au îndreptat atunci spre Hristos (ca maestru). Acest fenomen este, deci, tributar carierismului şi contextului istoric. Este, în toate cazurile, evident că interiorizarea lor s-a ivit sub presiunea carierismului. Au încercat să se elibereze de această societate care le impunea cariera şi, pe această cale, au întâlnit creştinismul (protestantismul).

79.Eu cred că ceea ce a stat la baza eticii muncii asidue şi a ascetismului la japonezii erei lui Meiji este carierismul. După Riesman, carierismul nu este o determinare tradiţională. Într-adevăr, carierismul renegă diferenţa între clasele sociale care presupune o succesiune de la tată la fiu, pe planul muncii. Şi nici acesta nu este introdeterminat, ci extrodeterminat. Abia aşteaptă să fie recunoscut de celălalt. Eul modern presupune o aspiraţie spre o autonomie dincolo de tradiţiile sau de privirea altuia. Ceea ce se dovedeşte dificil în carierism. De aceea, japonezii lui Meiji s-au îndreptat spre creştinism, sau, mai degrabă, într-un mod definitiv, spre „literatură”.

80. Ce s-a întâmplat cu toate astea astăzi?

Mult timp, de exemplu, a predominat sistemul aşa-zisului „elitism academic”, în care „clasa” este determinată în funcţie de universitatea în care ai fost admis, universitatea din Tokyo reprezentând vârful piramidei. Era un fapt care părea indestructibil. Or, după valul globalizării care se sparge începând cu anii 1990, asistăm la o dezmembrare a acestui sistem. Vedem asta şi

Revista nouă, 3/2011

printre studenţi: ei părăsesc fără regret marile companii în care s-au integrat după o lungă cursă a concursurilor de intrare. Ei devin freeters (8) - angajaţi temporari; poate că vor scrie şi romane. Nu vom regăsi, totuşi, în romanele lor, interiorizarea literaturii moderne, care a fost fructul declasării sau al excluderii carierismului. Într-adevăr, eu găsesc că această tendinţă nu e chiar aşa de rea. Aş spune chiar mai mult: aceşti oameni nu trebuie să se ocupe de literatură. Mi-ar plăcea ca ei să ne arate drumul, realizând alte moduri de a trăi.

XI. 81. Sexul, şi nu munca, se dovedeşte a fi domeniul în care ascetismul profan apare cel mai evident. Chiar şi în epoca Edo, comercianţii erau ascetici. Or, ce fac ei odată ce şi-au acumulat o avere pentru vreme îndelungată? Nu le mai rămâne decât dragostea pentru femei. Kôyô Ozaki (18681903) a descris acest gen de situaţie în romanele lui. Se întâmplă că acela care a atacat violent Kyaramakura, opera lui Ozaki, nu este altul decât Tôkoku Kitamura. El califică drept „iki” (9) – elegantă - lumea redată de Ozaki, o lume a nihilismului plebeian, care a văzut lumina în bordelurile epocii feudale. [Kitamura] Tôkoku [1868 – 1894] opune acesteia dragostea. În Poetul mizantrop şi femeile [人間嫌いの詩人と女性], el scrie că „în lupta dintre lumea imaginară şi lumea reală, cel care a luptat de partea lumii imaginare şi s-a văzut învins, se va închide în această fortăreaţă pe care o numim «dragoste» şi chiar faptul că «dragostea», odată ce te-ai sacrificat pentru ea, devine o oglindă limpede, în care se proiectează imaginea noastră”, atribuind, astfel, dragostei o valoare novatoare.

82. Tôkoku [1868 – 1894] era apostolul iubirii platonice, dar, contrar celor mai tineri decât el, ca Kataï Tayama (1872-1930) sau Tôsson Shimazaki (1872-1943) care au pornit de la acest principiu, Tôkoku avea, de tânăr, experienţa devergondajului descrisă de Kôyô.

Ceea ce nu este uimitor din partea cuiva care participase la Mişcarea pentru Libertate şi pentru Drepturile Poporului (自由民権運動, Jiyū Minken Undō) când era încă în şcoala

99

primară. Era, de asemenea, conştient de dificultăţile reale ale iubirii. Iată ce spune în legătură cu acest subiect: „O, mister, poetul mizantrop se lasă cu aceeaşi uşurinţă orbit de dragoste, ca şi dezamăgit de căsătorie. […]

Căsătoria, care debutează cu o speranţă prea mare, va aduce mai târziu decepţii, pentru a ajunge, uneori, la dureroasa luptă între soţ şi soţie”. Tôkoku însuşi a divorţat de soţia lui, Mina Ishizaka, şi s-a sinucis la 25 ani.

83. Să vedem acum cazul lui Kôyô, criticat de Tôkoku. Kôyô era aşa de admirativ faţă de Saïkaku Ihara (1642-1693), încât i-a editat operele complete şi l-a imitat. Nu cred că-i putem aduce lui Saïkaku criticile lui Tôkoku legate de nihilismul plebeian al epocii Tokugawa. Din contră, [Ihara] Saïkaku sau Chikamatsu [Monzaemon] (1653-1725), care trăiau în Osaka perioadei Genroku (10), au ştiut să surprindă puterea crescândă a clasei negustoreşti, sub privirea căreia pălea cea a samurailor, timp în care ceea ce Tôkoku stigmatizează sub numele de „iki” nu corespunde decât Edo-ului lui Bunka-Bunseï (11) şi a epocilor posterioare. (Voi adăuga că, mai târziu, Shûzô Kuki, 1888-1941, va da sens acestei gândiri nihiliste şi plebeiene născută în casele modeste, numind-o „sistemul lui Iki” şi de care Heidegger a fost intrigat).

84. Din nefericire, Kôyô, care prelungeşte totuşi literatura din perioada Edo, l-a înţeles greşit pe Saïkaku, mergând până la a-i edita operele complete. Sau poate că e mai corect să spunem că nu a înţeles foarte bine epoca în care trăia. Ce a reţinut Kôyô de la Saïkaku este faptul că totul este dictat de economia mărfurilor. Or, acest fapt ia un sens cu totul diferit în funcţie de context: dacă este vorba despre o societate feudală dominată de samuraii începutului de secol XVIII sau dacă este vorba despre cel al anilor 20 al erei Meiji (adică anii 1890). În acel moment, capitalismul negustoresc al cărui martor a fost Saïkaku fusese deja înlocuit de capitalismul industrial. În capitalismul negustoresc, puterea lua forma capitalurilor comerciale (comerţului) sau cămătarilor, în timp ce în capitalismul industrial şi-au făcut apariţia băncile, care nu au nimic în comun cu cămătarii, care îşi făceau loc de foarte mult timp.

85. Kôyô însuşi credea că şi-a schimbat

100

ulterior foarte mult poziţia în ceea ce priveşte dragostea, ceea ce, de fapt, nu este adevărat.

Acestea sunt perceptibile în Demonul de aur (Konjikiyasha, ゴールデン悪魔), ultima lui operă, scrisă în 36 a erei Meiji (1904), chiar înainte de războiul ruso-japonez, adică în momentul în care economia japoneză se îndrepta spre industria grea şi când ţara intra într-o etapă imperialistă. Or, ceea ce Kôyô a descris în romanul lui este un personaj (Kan’ichi) care încearcă să se răzbune pe o femeie (Omyia) pe care o bănuieşte că i-ar fi preferat bogăţia (Tomiyama), devenind cămătar. Această intrigă este prin ea însăşi anacronică. Este foarte departe de realitatea epocii. În această privinţă, dragostea, după Tôkoku, chiar dacă nu a fost recomandată cu aceasta intenţie, corespundea perfect, în realitate, unei etici indispensabile capitalismului industrial, anume ascetismul profan. A nu-ţi satisface imediat nevoile, ci a le întârzia realizarea. Sau a câştiga drepturile de a le satisface. Iată „spiritul” capitalismului industrial.

86. Dar dacă Demonul de aur al lui Kôyô Ozaki a cunoscut un succes fără precedent în anul 36 al erei Meiji şi în anii care au urmat, asta nu înseamnă că mentalitatea oamenilor epocii nu era aşa de diferită de cea a perioadei Tokugawa? Este o scenă, de exemplu, în care studentul Kan’ichi îi dă un şut cu geta (pronunţat gheta, un fel de sabot-sandală tradiţional japonez) lui Omiya care l-a trădat, pe plaja Atami. De altfel, un pin purtând numele tinerei trebuie să se găsească şi azi acolo. Până recent, acest pin era o atracţie turistică importantă. Kan’ichi spune „voi îneca cu lacrimile mele luna acestei zile a anului viitor, a anului de după şi încă zeci de ani de acum încolo. Îi caută gâlceavă pentru trădare, pretinzând că „erau ca soţ şi soţie”, ceea ce mi-a părut, la început, puţin exagerat.

Or, recitind mai bine opera originară, am înţeles că trăiseră în concubinaj aproape cinci ani. Aveau, de asemenea, acordul părinţilor. În perfectă cunoştinţă de cauză şi fără nici un fel de respect, Tomiyama vine să ceară mâna Omiya-ei. Tânăra devine conştientă, atunci, de valoarea ei: „merit mai mult” îşi spune ea.

Sunt propriile ei cuvinte, din roman.

87. Cititorii de astăzi ar fi uimiţi să le citească.

Dar cei din trecut nu numai că nu erau, ci au

Revista nouă, 3/2011

şi apreciat enorm acest roman. Totuşi, după începerea erei Showa (1926-1989), Demonul de aur jucat de teatrul shinpa (新派, noua şcoală) (12) se îndepărtează ostentativ de original.

Am făcut cunoştinţă cu Demonul de aur înainte de a intra în clasa a cincia, văzând versiunea filmului în care Fujiko Yamamoto avea rolul principal. Sau poate că am văzut filmul pentru că ştiam un pic povestea. Sau poate pentru că se vorbea mult despre el, ca film color, ceea ce era rar atunci. Oricum, în acest film, Omiya era o virgină blândă, într-o relaţie platonică cu Kan’ichi, o fiinţă apropiată, în momentul în care Tomiyama apare brutal pentru a-şi face cererea în căsătorie. Ea se gândeşte, atunci, la viitorul lui Kan’ichi şi, cu sufletul plângând, ea acceptă.

88. Totuşi, când Kôyô scria acest roman, în anii 30 ai erei Meiji, lucrurile nu stăteau aşa.

Doar după anii 20 a început să se vorbească de virginitate sau despre dragoste platonică, iar Tôkoku a fost unul dintre purtătorii de cuvânt cei mai fervenţi. Dar totul era diferit la nivel popular, mai ales la ţărani. Obiceiuri ca vizite nocturne (yoba) (13) au supravieţuit până în anii de după război. La fel şi în marile oraşe. Virginitatea conta puţin. Singura diferenţă între sat şi oraş era că în zonele urbane sexul era adesea legat de bani. Adică femeile erau conştiente de cât valorau în bani. În termeni mai expliciţi, este vorba despre mentalitatea „nimic nu e gratuit”. Nu este deci uimitor că munca într-un bordel nu a pus probleme de conştiinţă. Excepţie făcând clasa samurailor penetrată de morala confucianistă. După Meiji, această morală s-a împrăştiat puţin câte puţin în toate clasele sociale, amestecându-se cu conştiinţa morală modernă.

89. Or, când citim Demonul de aur, aflăm că lucrurile nu s-au schimbat mult la nivel popular, chiar în anii 30 ai erei Meiji (prin anii 1900). Omiya de-abia a ieşit din şcoala de femei, că realitatea ei corespunde mai degrabă cu cea a unei gheişe. Până în mijlocul erei Meiji, mulţi oameni politici şi savanţi se căsătoreau cu gheişe. Gândiţi-vă doar la celebrele baluri din Rokumeikan (14), care erau, de fapt, organizate de foste gheişe.

Femeile normale nu ştiau să se comporte în societate. Şcolile de femei au fost create cu scopul de a remedia această situaţie. Faptul că

Revista nouă, 3/2011

Omiya a ieşit dintr-una din aceste şcoli nu însemna pentru Kôyô mai mult decât un statut de gheişă. Omiya se gândeşte că frumuseţea ei este mai preţioasă decât un Kan’ichi. Doar că nu trebuie să tragem concluzia că Japonia era întârziată faţă de Occident sau că nu era destul de occidentalizată. De exemplu, în romanele psihologice franceze care puneau în scenă curtea, nu era o raritate să găseşti cocote promovate la rangul de ducesă sau contesă. Şi totuşi, nu erau criticate pentru asta. În culturile protestante, acest gen de manifestare este adesea viu blamat, cel puţin oficial. Cât despre Tôkoku, quaker puritan, cum ar fi putut el să accepte că o cultură născută în bordeluri Kuki, de exemplu, dă sensul de „chic”, din franceză, noţiunii „iki” şi este dificil de crezut că un german ca Heidegger ar fi putut înţelege toate nuanţele lui „iki”.

90. În schimb, Tomiyama, care şi-a făcut studiile în Occident, nu diferă deloc în atitudine de burghezii care frecventau casele de toleranţă ale epocii Tokugawa. De aceea cere mâna Omiya-ei, ştiind că ea este concubina lui Kan’ichi, ca şi cum cumpăra libertatea unei gheişe, căci acest procedeu nu avea nimic nepotrivit. În plus, odată gheişa devenită a lui, îşi pierde interesul pentru ea şi o abandonează, ceea ce se petrece des. Atunci Omiya îşi aminteşte de Kan’ichi şi este cuprinsă de remuşcări. Pe scurt, iată trăsăturile principale ale acestei poveşti.

91. Am spus mai devreme că cititorii de astăzi ar fi uimiţi citind acest roman. Cred, totuşi, că tinerii de astăzi, departe de a fi uimiţi de această lectură, ar fi mai degrabă stupefiaţi de cuvintele lui Tôkoku Kitamura. Într-adevăr, femeile care, după modelul lui Omiya, sunt conştiente de valoarea lor şi nu prididesc să calculeze pentru a se vinde mai scump sunt o mulţime în zilele noastre şi nici bărbaţilor, nici femeilor nu le pasă de virginitate. Acum câţiva ani, un sociolog a vrut să dea un sens revoluţionar enjo-kōsai-ului ([援助交際] (compensări matrimoniale dintre un bărbat şi o femeie), o formă de prostituţie a minorelor. Dar acest fenomen social nu înseamnă decât o mai mare înrădăcinare a capitalismului. Dacă enjo-kōsai ar fi fost revoluţionar, la Viaţa unei prietene a voluptăţii

101

[好色一代女] de Saikaku [Ihara] ar fi fost cu mult mai revoluţionar.

92. În plus, se găsesc printre tineri mulţi investitori precum Kan’ichi, care visează să tragă lozul cel mare. Ce înseamnă asta? Pe scara evoluţiei capitalismului, acest fenomen ar însemna că, într-o formă tardivă a capitalismului industrial, am vedea reapărând un fel de capitalism negustoresc, în care s-ar încerca să se câştige un beneficiu nu pe producţie, ci pe diferenţa vânzarecumpărare. Poate că nu este un fenomen general, dar această natură a capitalului este foarte vizibilă astăzi. De aceea, lucrurile dintrun trecut recent par a se acorda mai bine cu prezentul. Iată ce întemeiază cu adevărat „repetiţia istorică”.

93. Un ultim cuvânt pentru a concluziona. În situaţia actuală, este imposibil de crezut că literatura (romanul) ar putea avea acelaşi rol ca în trecut. Totuşi, sfârşitul literaturii moderne nu înseamnă cel al logicii capitaliste şi cel al naţiunilor care ne guvernează. Ele vor supravieţui chiar distrugând orice formă de mijloc înconjurător uman. Trebuie să le opunem rezistenţă. Doar că, din acest punct de vedere, eu, unul, nu mai aştept nimic de la literatură.

Traducere din limba franceză de Laura ŞERBAN ____________ (1) Termenul desemnează opere literare ale epocii Edo, care, în ciuda caracterului intelectual, erau populare prin dimensiunea lor morală – n. aut.

(2) E vorba, de fapt, de cărţi pentru teatrul din epoca Edo, punând în scenă melodrame – n. aut.

(3) [voyou desœuvré / netrebnic fără ocupaţie – v. şi „Überlebensformen”, Merve Verlag Gmbh, 2007 - n. red.

(4) Această bătălie de la 1600 a fost considerată „bătălia care a decis viitorul ţării”, ducând la stabilirea shogunatului familiei Tokugava şi deschizând epoca Edo ( , Edo jidai ,1600-1868). – n. aut.

(5) Introduction à la lecture de Hegel. Leçons sur la phénoménologie de l’esprit professées de 1933 à 1939 à l’Ecole des hautes études, Gallimard, 1968 – n. red.

(6) Meiji-jidai, 明治時代 , septembrie 1868 iulie 1912 - n. red.

(7) Jurământ depus de împăratul Meiji pe 6 aprilie 1868 şi care anunţă marile principii ale revoluţiei lui Meiji.

Iată textul: - Se vor stabili grupări deliberative şi toate

102

afacerile statului vor fi decise prin discuţii publice.

- Funcţionari, inferiori şi superiori, împreună vor participa activ în cadrul guvernului.

- Este important ca funcţionarii civili şi militari şi poporul de rând să tindă spre îndeplinirea ţelurilor şi să nu conceapă nici o amărăciune.

- Proastele obiceiuri din trecut vor fi abolite şi vom şi vom lua drept regulă justele legi ale cerului şi pământului.

- Prosperitatea guvernului imperial se va baza pe cercetarea cunoştinţelor din lume.

(Traducere adaptată după Dictionnaire historique du Japon, de Seiichi Iwao, Teizō Iyanaga, Maison Franco-Japonaise din Tokyo, Maisonneuve & Larose, 2003.

(8) Neologism japonez creat plecând de la englezescul „free” şi nemţescul „arbeiter”, Arbeit (aroubaïto pronunţat în japoneză) semnificând în japoneză o muncă temporară pentru a câştiga bani de buzunar. Freeter-ul este, deci, cel care munceşte după placul lui, dar fără protecţie socială, şi care schimbă des slujbele.

(9) Ideal estetic japonez născut în clasa negustorilor din Edo şi reluat mai târziu de către Shûzô Kuki aşa cum este explicat mai târziu în text. Iki vizează o eleganţă naturală, în acelaşi timp rafinată şi spontană, unde cutezanţa şi nonconformismul erau pe primul plan.

(10) Era Genroku începe în 1688 şi se termină în 1704 şi se situează, deci, pe la începutul epocii Edo. (11) Era Bunka începe în 1804 şi se termină în 1818; era Bunsei se întinde din 1818 până în 1830.

Ele se situează, deci, spre sfârşitul epocii Edo. (12) Mişcare teatrală care se născu în era Meiji, în opoziţie cu Kabuki tradiţional, dar încă destul de apropiat de el în raport cu shingeki (teatrul nou) de mai târziu.

(13) De la verbul yobahu (a chema). Obicei din Japonia antică, ce a persistat până în prima jumătate a secolului XX în zonele rurale. La origine, frecventarea de către bărbat a domiciliului femeii era forma de căsătorie cea mai răspândită. Mai târziu, căsătoria prin intrarea soţiei ca fiică vitregă (yome) în casa soţului a devenit dominantă, iar forma precedentă a fost considerată imorală. Atunci a apărut termenul de “intruziune nocturnă”, ca în textul actual.

(14) Edificiu în stil occidental construit în 1883 la cererea ministrului afacerilor externe pentru a servi drept loc de primire a străinilor, va deveni simbolul foarte controversat al occidentalizării Japoniei. Pierre Loti va califica balurile care se dădeau ca pe o „maimuţăreală” a Occidentului.

Revista nouă, 3/2011

note de lectură

Gherasim RUSU TOGAN Romeo Pivniceru şi memoriile sale Pentru a-şi motiva scopul scrierilor sale memorialistice, autorul celor patru volume cu titlul „de împrumut”; „Oameni fără importanţă” sau „Memoriile unui necunoscut”, realizează în prefaţă o asociere de mare forţă sugestivă, din care extragem: „…îmi vine în minte stupefacţia încercată de fizicienii epocii noastre, când tehnologiile de vârf le-a permis să ia contact direct doar cu o singură particulă elementară. Atunci au constatat cu amărăciune, ce comportament bizar manifestă aceasta, ne sinchisindu-se câtuşi de puţin de conceptele sacrosante ale fizicii, zdruncinând până şi principiul cauzalităţii. Da! Un astfel de element infinitezimal sunt şi eu şi, măcar pentru acest motiv, îmi scriu memoriile”. Descopciat astfel de obsesiile ce i-au macerat nervii şi, eliberat de feluritele complexe ce i-au paralizat o vreme intenţiile, hotărât, înarmat cu răbdare de Sisif, autorul s-a aşezat la masa de scris, de care nu s-a mai desprins niciodată…

Dovada strădaniilor sale o descoperim în caseta din volumul al doilea de memorii, sub rubrica „ De acelaşi autor”, fiind informaţi despre cărţile apărute: Povestiri pentru Maruca, Visând în faţa cărţilor deschise, Oameni fără importanţă (vol. I); Critici noncomformiste.

De asemenea, cărţile aflate în manuscris grupează volumele: Note de lector, Călătorie în lumea cărţilor, Oameni fără importanţă (vol. 3 şi 4), Paşi peste hotare (vol. 1 şi 2), iar în pregătire: Oameni fără importanţă (vol. 5).

Aşadar, Romeo Pivniceru este un autor prodigios şi divers, fapt ce poate uşor stârni invidie şi gâlceavă între confraţi. De altfel, despre calitatea celor două volume ale memorialisticii sale, Daniela Semenescu notează printre altele: „Este o carte fermecătoare care îţi dă sentimentul că

Revista nouă, 3/2011

talentul de povestitor este darul de netăgăduit al moldovenilor, iar personaje, precum Moş Radu, tăntica Anicuţa sau Moş Mitică sunt duios aduse în faţa noastră, pentru neuitare şi veşnic trai în paginile cărţilor cu izul dulceamărui al timpului ce nu se mai întoarce”.

Un prim aspect ce ne-a reţinut atenţia pe timpul lecturării primelor două volume, obţinute prin amabilitatea autorului, este temeinicia dovedită la întocmirea unui asemenea proiect de construcţie, cu bătaie lungă, însumând cinci volume, de peste patru sute de pagini, în cazul primelor două tomuri, apărute la Editura Agerpress (volumul întâi în 2010, al doilea, în 2o11), şi ca urmare, credem că nici cele care mai urmează să apară, desigur că vor respecta proporţia iniţială. Ca structură de concepere a cărţii, descoperim o măiestrită îmbinare a tehnicii liniare cu cea concentrică, ambele îmbinându-se într-o curgere limpede şi lipsită de poticnelile ce le-ar putea rupe firul narativ. Drept convingere pentru presupusul lector, pe care sperăm că-l vom ademeni prin rândurile de faţă, subliniem câteva din jaloanele ce alcătuiesc cuprinsul: Volumul întâi: Partea întâi. Tăblăeştii, Partea a doua. Huşii, Partea a treia. La şcoală, Partea apatra. Intermezzo, Partea a cincia. La liceu ; Volumul al doilea: Partea întâi. Cei din urmă ani ai vremurilor trecute şi atât de fericite, Partea a doua.

Vremuri tulburi, Partea a treia. La răscrucea vremurilor, Partea a patra. Războiul, Partea a cincia. În cursul superior. La rândul ei, fiecare parte cuprinde subdiviziuni,grupate echilibrat, respectiv în proporţie de 15 titluri fiecare. Rigoarea construcţiei, credem, este desigur dovada proeminentă a energiei pe care autorul o jertfeşte în strădaniile sale atât de vaste şi diversificate, totodată !

Ca argument pentru această urieşească strădanie de-a reverbera la icoanele propriului său trecut, aduc în prim plan ideea pasiunii devorante pe care autorul o manifestă faţă de lumea prin care a trecut, ale cărei faţete se diversifică mereu şi mereu, oferind memoriilor calitatea de roman – fluviu, unic în felul construcţiei şi în aceeaşi măsură inedit prin mulţimea „oamenilor fără importanţă” readuşi în prim plan, prin activul flux al memoriei sale, hrănită din neantul

103

în care timpul de demultului se părea pulverizat pentru totdeauna. Astfel, evocarea satului de altădată, satul Tăbălăeşti, se transformă într-o construcţie monografică de amploare, pagini memorabile de etnografie, învăluite tonalitate poetică ilustrată prin rafinament şi discreţie. Şi fiul acelor vremi nu se dezice nici când aduce pe scena rememorărilor chipurile dragi ale lumii interbelice, lume brodată cu firul aurit al aducerilor-aminte. Extragem câteva frânturi.

1. Faţeta etnografului avizat: „ Prin anul 1927, anul când am venit eu pe lume, satul era comună…Avea case de vălătuci, tencuite cu lut şi pleavă, acoperite cu stuf pieptănat sau aşezat în maldări, cu prispe înalte de pământ sau cu cerdacuri în faţadă, cu pereţii văruiţi în alb, cu ferestre vopsite cu lutişor roşu sau albastru, cu brâie din aceeaşi culoare încadrând pereţii de jur – împrejur”. Şi rememorarea se continuă, construindu-se ansambluri vaste de spaţii etnografice, însumând universuri diverse, de la arhitectură şi ornamentaţie, la forme de civilizaţie şi spiritualitate.

2. Redeşteptarea interesului pentru genealogia familiei, peste care coboară suflul unei calde afecţiuni, purtată de autor prin colbul atât de furtunos al vieţii, prin reconstituirea de portrete, relaţii interumane, comportamente memorabile. Cazul genealogiei părintelui şi interacţiunea sa cu fraţii şi surorile, a căror destin s-a ars după cum şi-au purtat paşii pe drumurile lumii. De altfel, capacitatea copilului de altădată de a extrage acele elemente ce iu-a definit fiecăruia „ linia vieţii” şi afecţiunea vie, sinceră dar lipsită de efuziuni liricoide, dau acestor pagini valoare emblematică. Desprindem imaginea Lionorei, sora ce mai mare a tatăului, respectiv mătuşa autorului, personaj învăluit într-o sinceră şi de excepţie admiraţie: „ Îndată după tata, s-a născut sora lui, Lionora…şi a rămas ţărancă la casa ei, înzestrată de bună seamă , de bunicul, din cele 3o de fălci de pământ ale lui. A fost cam fără de noroc în viaţă. Mai întâi s-a măritat cu un oarecare Profir…acesta a părăsit-o, după ce i-a făcut un copil…Măritată a doua oară cu un om de treabă, Mihai Negrea, se părea că a înjgheba o gospodărie durabilă. Din

104

nefericire, după o convieţuire de câţiva ani, a rămas din nou văduvă… Pânpă la urmă s-a căsătorit din nou cu un ţăran înstărit… De astă dată adversitatea sorţii luase alt chip şi anume acela al regimului de democraţie populară, atât de funest pentru lumea satelor…”

Nu lipsesc nici discrepanţele ce se produc prin timpi, cu trimiteri înspre gusturi, concepte, atitudini, năzuinţe. Cazul soţiei învăţătorului Melinte de la Stroieşti, bunăoară, prilejuieşte autorului, în rememorările sale, stări de analize calde, tandru-melancolice, chiar, vizând în fapt vârsta adolescenţei, cu avatarile sale „ Dar, mai mult ca el, îmi plăcea nevastă-sa. În mintea mea îmi închipuiam că aceasta trebuie să fie adevărata frumuseţe. Poate că şi era, şi poate că sentimente de acest soi stârnea şi altora, nu numai mie….Ne-a rămas de la ea o fotografie…Mult timp după aceea, dădeam de ea… Semăna întru câtva cu prototipul feminin la modă prin anii *3o…” Şi urmează portretul ţesut în filigran : „Profil regulat, sprâncene arcuite, ochi căprui, de preferinţă negri, cu gene lungi, buze cărnoase şi senzuale, ten alb ca miezul de migdală, decolteu gingaş ca de camee” Elementele de recuzită vestimentară se adaugă, ca proiecţie pe canavaua vremii: „Păcat că în poză nu se vede vestimentaţia timpului: pălărie clop, rochie sac, cu cordon liber, coborâtă doar puţin sub genunchi, ciorapi de mătase lungi şi pantofi cu toc trei sferturi cu barete” Apoi, distanţarea lucidă: „Totuşi frumuseţea feminină de atunci, nu mai impresionează pe nimeni. Are ceva desuet şi decolorat în comparaţie cu canoanele de frumuseţe în vogă azi… Deschid adesea albumul… Nu găsesc absolut nici o persoană de sex feminin care să corespundă, măcar din întâmplare, cu gusturile noastre de astăzi…Şi mă tot gândesc că poate şi mâncarea veche în gură veche nu mai are acelaşi gust”.

Spaţiul nu ne permite surprinderea bogatului univers al vieţii şcolare, cu galeria multicoloră a profesorilor, unui liceu de prestigiu, cât şi a generaţiilor de elevi ai anilor interbelici, cu efervescenta dăruire, în împlinirea unui ideal de excepţie…

Dar dacă volumul întâi se centrează pe

Revista nouă, 3/2011

universul adolescentin, în cel de al doilea volum, după propria-i mărturisire, „ stă cu picioarele pe două tărâmuri: unul solid, al vieţii patriarhale, al vieţii de linişte şi plină de bunăstare, de care se bucură nu numai Huşul, dar şi România Mare şi celălalt, asemenea unui continent în derivă, plin de frământări tectonice, provocator de instabilităţi, de nelinişti, calamităţi şi dezastre”. Dar, implicit, memorialistul nostru îşi proiectează existenţa şcolară, indiferent de nivelul atins, pe fundalul celor două faţete ale lumii româneşti, din interbelic şi posbelic. Desigur, autorul îţi face activ prezenţa, situat fiind în centrul evenimentelor, de altfel filtrate prin toţi porii existenţei sale, fie vorba despre şcoală, profesori, colegi, evenimente politice şi sociale, mutaţii în condiţiile de viaţă specifice urbei; şi-n toate aceste „dozări de imagini mozaicale”, descoperim prelungiri ce ating anii maturităţii scriitorului, atent la păstrarea obiectivităţii, prin situarea sa la o anume distanţă de evenimentul readus în discuţie, oferindu-i astfel credibilitate, prin autenticitate şi căldură narativă.

Ca atracţie de excepţie, din întregul spaţiu de lumini şi umbre, cuprins în volumul al doilea, mai interesante ni s-au părut capitolele ce cuprind referinţe la diverse evenimente istorice, incluzând dictatura regală, rebeliunea legionară, atmosfera războiului, trăiri dramatice la care se adaugă, de o cam dată, doar săgetătoarele trimiteri înspre apocalipsa

Revista nouă, 3/2011

comunismului românesc. În aceste spaţii descoperim,însă, şi proiecţii ale vieţii cotidiene, cu chipuri de oameni ce-şi trăiesc viaţa terorizaţi de mulţimea evenimentelor, al căror tăvălug pe striveşte orice nădejde în bine. Evidenţiem printre altele cutremurul cel mare, bombardamentele asupra Huşului, refugiul, dramele celor plecaţi pe front etc. Arta narării în cuprinderea unor asemenea spaţii constând în conturarea lor precisă, culoarea locală realizată fiind prin adaosuri fel de fel, precum referiri de nuanţă istorică, atmosfera de tensiune şi teamă sub care trăiesc oamenii, mereu şi mereu mai accentuată.

Plăcerea lecturii emană însă din căldura expunerii, din darul înnăscut de povestitor al memorialistului, zestrea de excepţie a unei personalităţi încărcată cu harul divin al naratorilor de excepţie, capabili să ofere, proaspătă şi fascinantă, o lumea aievea trăită, ce n-are cum să mai revină vreodată !

Dar pentru o analiză în detalii ne-ar trebui spaţii largi, imposibil de obţinut undeva! Încheiem semnificând faptul că autorul proiectează în conştiinţa noastră lumea spaţiului urban, mai precis a târgului de provincie dar, contrar predecesorilor, nu cea blazată, cea în care se moare, lipsită de idealuri , spaţiul literar al lui Romedo Pivniceru cuprinde un târg de provincie care pulsează într-o ritmică specifică, respectiv racolat la evenimentele universale.

105

note de lectură

Victor STEROM Tamara Andrucovici Conjuncturi şi digresiuni filosofice şi de viaţă „ARTA este oglinda magică pe care o creezi pentru a reflecta visele tale invizibile în imagini vizibile” (George Bernard Shaw).

Proză implicativă în care starea de spirit a tinerei scriitoare Tamara Andrucovici se metamorfozează într-o poveste ficţională văzută, simţită cum se insinuează printre pasajele din acest volum: „Tu ai palma cât o ţară”, editura Paralela 45, Piteşti, 2009. Cartea beneficiază de traducerea în limba română a scriitorului Vasile Andru - tatăl T amarei, născută la Bucureşti în 12 mai 1984 şi stabilită la Paris de la vârsta de 7 ani. La 12 ani, începe să scrie direct în franceză piese de teatru, povestiri, romane. Volumul de proză despre care facem vorbire poate fi considerat fie reprezentarea unei simple crize de adolescenţă, fie relatarea structurată a biografiei unei tinere femei.

Oricum, acest roman analizează, de fapt, o acerbă voinţă de individualizare. Cum poţi să nu te bucuri când vezi că un suflet tânăr şi însetat de frumos, de ideal, de iubire îndrăzneşte să viseze, să creadă în puterea visului şi să topească această putere în magicul veşmânt al cuvântului.

Tamara Andrucovici crede în artă şi în forţa ei de a împlini visul. Mircea şi Dott, cele două personaje principale, au un ţel de viaţă comun, au aspiraţii artistice identice, drumul lor ţinteşte spre aceeaşi stea, iubirea lor este, până într-un punct, liantul sufletesc. De aici se degajă persuasivitatea şi dorinţa de a învinge, de a fi cei mai buni.

«Când Mircea s-a trezit, era aproape amiază şi Dott se mişca prin cameră pe vârful picioarelor. Îşi pusese cerceii dăruiţi de el şi rochia înflorată. Cu pantofii bej cu toc şi cu

106

părul căzându-i până la şolduri, ea semăna perfect cu o salcie plângătoare înflorită. O salcie plângătoare mirosind a liliac. Mircea o privea cum surâde: „Eşti foarte frumoasă.” „Şi tu.”

A izbucnit în râs înainte s-o cuprindă. „Îmbracă-te, te invit la restaurant.” „Nu. Nu te las. Nu te mai las.”

Ea îl invitase la un restaurant în centrul oraşului Chişinău, lângă statuia lui Ştefan cel Mare. Ei vorbeau despre dragoste, călătorii, ţări străine şi erau fericiţi. Mircea era inginer şi ea studentă la limbi străine, se îndrepta spre o carieră de interpretă de Conferinţe.

Locuiau într-un apartament frumos de trei camere, cu o baie comodă, apă caldă şi curent electric, erau logodiţi, vioi şi cu capul plin de proiecte.» (p. 29) Nu-mi place de fel să parafrazez, spun că din citatele alese, cititorul va înţelege că tot romanul acesta este plin ochi de conjuncturi şi digresiuni filozofice şi de viaţă. Scriitura textului epic e alertă, ambiguă, frustă şi, în subsidiar, uşor onirică. Limbajul personajelor - în afară de Dott şi Mircea, mai adaug pe Vodnik, Drenijacz şi Gadarn, etc. - este firesc, natural. Firul povestiri, chiar dacă pe alocuri derapează, pare sincopat, e bine condus, momentele relevante de tensiune lăuntrică ale personajului central Dott sunt redate cu acurateţe, sunt de o mare şi profundă sinceritate cognitivă.

Nota biografică este bine drapată, astfel ca romanul să nu semene cu jurnalul unei tinere fete ce visează cu ochii deschişi. Aşa se face că întreaga acţiune este ferită de agresiunea banalului. Cred că Tamara Andrucovici ştie că orice creaţie, pentru a se desăvârşi, trebuie mai întâi să fie afundată în timpul prin care va deveni, un timp al eternei reîntoarceri spre acel unic personaj ce se află în fiecare din noi, spre cel ce ştie ce este dincolo de cuvinte, eternul copil care-şi trăieşte aventura întâlnirii cu lumea unei mirifice planete.

«Da, cu viaţa dăduse greş... „Noi, supravieţuitorii marilor nenorociri, nu mai suntem apţi pentru orice viaţă” - aşa îi sugera gestul final al lui Paul Celan, definitiv. Ei, supravieţuitorii nenorocirii, nu mai au dotări pentru lumea semenilor lor - atât de serioşi, responsabili, cu roluri atât de grozave... Dott

Revista nouă, 3/2011

trăia mulţumirea fărâmiţată, fracturată, mulţumirea viselor alb-negru în care tu nu decizi nimic. Poate că ea, cea reală, cea cu genele tari ale bunicului de la Cernăuţi... cea făcută după calapodul valabil al părinţilor ei... a murit atunci, când era silită să devină, cenuşă, iar restul fiinţei cu care a scăpat, cu care a umblat prin lume, de la Nistru până la Sena... aceea nici n-a fost ea, ci o copie drăguţă... simpatică... palidă... sau poate a fost doar fumul albăstrui vineţiu, în bătaia celor patru vânturi cardinale... lacome, hrăpăreţe, hulpave ca tot ce-i viu şi inconştient.” (p. 76)

Victor STEROM Vasile Andru Necunoscutele lumi potenţiale „Timpul nu adoarme marile dureri, dar le potoleşte” (George Sand) Personalitate distinctă în peisajul prozei contemporane şi moderne, scriitorul Vasile Andru îmi trimite cu autograf cartea sa: „Operaţie pe creier”, editura Mirabilis, Bucureşti, 2010. În contextul unor imagini de încorporare a unor elevate emoţii generatoare de contemplaţie şi extaz, inspirate de trăiri profunde subsumate meditativ-reflexiv unor puncte de sprijin spirituale: dragostea, credinţa, speranţa. De-a lungul dramei existenţiale, autorul îşi pune întrebări fundamentale la care şi răspunde în lupta cu haosul şi moartea. „Scrisul lui Vasile Andru e sobru, dens, fiecare notaţie mărturiseşte ceva esenţial. În concepţia autorului, scrisul intensifică trăitul sau, în alt plan, trăirea intensă provoacă scrisul. Autorul deci propune o experienţă şi o terapie, un fel de asceză superioară.”

(Cornel Moraru) Personajul central este Theo Alban, care a trecut pe lângă moarte de patru ori în patru ani. Din acest moment, facem cunoştinţă cu doctorul Vlad şi naraţiunea ia viteză, devine

Revista nouă, 3/2011

trepidantă, captivantă. Planurile simbolice se lărgesc şi cresc în adâncime, atinse de intuiţii, mărturisiri cotropitoare ce semnalizează dimensiunile talentului scriitoricesc.

«La ora 15 începeau durerile de cap, groaznice, insuportabile. Theo alerga din hol în salon, revenea, îşi muşca buzele, îşi stăpânea geamătul. Apărea sora medicală şi-i administra un euforizant, o substanţă narcotică, ceva cu morfină, ceva de îndulcit viaţa; şi creierul cunoştea acele transformări radicale, acele percepţii complexe - dilatarea dulce a corpului, peste marginile lumii, plutire şi extaz - stări pe care le cunosc numai misticii, şi prin care ei fac legătura cu ciudate, necunoscute lumi potenţiale.» Conceput ca roman filozofic, în sensul pe care Camus îl atribuie acestei sintagme, rezultat şi încununare a unei filozofii adesea neexprimate, volumul de proză al lui Vasile Andru „Operaţie pe creier” sau „Eros şi Thanatos” (subtitlu) se constituie într-un relevant discurs analitic de investigare a profunzimilor sufletului, ale fiinţei omeneşti.

Sub proiectorul artistic sunt reţinute modurile specifice de existenţă în orizontul lumii precum şi ale aspiraţiei lor individuale spre alte spaţii de reconfortare decât cele oferite de viaţa profană. Este aici un proces de conştientizare a vinovăţiei şi de terapie a vinei prin retrăirea directă a faptei rele, în consecinţă dramatică a răului făcut.

Să mă explic: Theo Alban a scăpat cu viaţă sub gloanţe, la 21 decembrie 1989, vânat de miliţia dictatorului, lângă sala Dalles. A scăpat cu viaţă după ciomegele securiştilor deghizaţi în mineri în Piaţa Universităţii, în iunie 1990. A supravieţuit după o operaţie dificilă, în 1992, când a trebuit să i se scoată plămânul drept. Prozatorul Vasile Andru îl vede ca pe un personaj dintr-o mitologie contemporană a dăinuirii fiinţei slabe într-o istorie dură, chiar atroce. Sau ca un personaj de parabolă despre omul care trăieşte pe o planetă primejdioasă folosind o şansă contra 99 de adversităţii. Răspunsul la asemenea întrebări trebuie căutat în evocarea unor experienţe cruciale, circumscrise prin imagini care invită la reflecţie, într-o proză modernă, axată pe cunoaştere. O asemenea proză problematică prin însăşi esenţa ei, rezidă în

107

primul rând, faţă de adevăr, în exactitate, verticalitate. Aşadar, această nuvelă extinsă este bifocală: adică are două focuri narative, două personaje proeminente: un pacient special şi un chirurg de asemenea special, precum şi două focare tematice - eros şi thanatos, dragostea şi moartea.

«Theo avea o înţelegere din miezul adevărului, din acel loc unde viaţa se articulează la moarte sau invers, moartea se arată din viaţă; înţelesul acesta nu-i îngăduit nici celor evlavioşi, care se roagă la icoane pentru reuşită la loto sau în afaceri. În curând, el va da piept cu bisturiul doctorului Vlad. Ştie că doctorul Vlad este cel mai bun. Ştie că acela nu ratează niciodată. I-a dat Dumnezeu acest dar. Este cel mai bun; bun până la miracol. Evident, sunt şi emoţii. Moartea este o emoţie. Chiar o emoţie pozitivă este moartea. Oricât ai fi de sigur de mâna şi harul doctorului Vlad, eşti totuşi în împărăţia morţii. Sub narcoticul bun eşti oaspete în tăcuta împărăţie a morţii. Este totuşi, o operaţie pe creier. Este totuşi, o tumoră extinsă, cu ramificaţii. Numai Dumnezeu te scapă din aceasta.»

Mihai ANTONESCU Evadarea din forme

Aşa este, dragă prietenă şi colegă Pasionaria Stoicescu: poetul capătă identitate, atunci când poemele încep să-l scrie pe el. Aşa este, omul din poet piere pe limba lui şi-a păsării, dacă pasărea i-a îngăduit cântecul, pe când poetul din om renaşte pe limba poemelor sale, precum zborul din oul clocit la subsuoara stelelor dinspre ziuă. Poemele muşcă mâna celui ce le scrie, cum şarpele din spaţiul necesar şerpuirii, ori noaptea sfârşitului de vară din greieri, până la un altfel de cântec. Ori plânset?: „Să fii frunzuratic/ şi să despoi/ trupul toamnei/

108

de-o frunză galbenă/ o frunză verde/ să dispreţuieşti verbul „a pierde”/ şi să nu priveşti înapoi... Să-l dăruieşti pe celalalt/ cu semnul străpungerii,/ scriind septembrie dedesupt,/ o frunză galbenă/ într-una verde/ (încolăcite doar cozile,/ dar nu rădăcinile/ copacilor din care le-ai rupt)...”

(Frunzuratic) Cu transpiraţia neliniştii din lucruri, să întâmpini lumina, îngânându-i colindul până la văzul tău, şi să te descoperi cu uimire dinaintea altui început de fântână, bănuindă clocotind într-o sete fără leac: „Apa râzând de gâtul însetat/ chiar dacă-si poartă/ firul prin noroi/ o face leac/ de stins/ şi vindecat/ şi-o limpezeşte/ setea arsă-n noi...

Pe dinăuntru plâng/ ca un ulcior/ şi-s blestemată-n sete/ să tânjeşti/ eu n-am aflat pe lume/ un izvor/ să stingă/ rugu-n care locuiesc.” (Poem de sete) Poeziei îi stă bine în absolut orice tipar, dacă e poezie, ba chiar şi pe dinafară lor, ne invită discret să înţelegem Pasionaria Stoicescu. Fondul are supremaţie asupra formei, fiindcă poemul e fiinţă şi umblet, iar dacă nu-şi neagă de tot canoanele, nici nu şi le însuşeşte până la înrobire.

Libertatea în expresie este însăşi voia gândului şi-a stării migrând înspre cuvinte dintr-un sine fabulos, dintr-o întâlnire pe drum cu geniul protector, cum culoarea icoanelor îi protejează pe nenumiţii îngeri, săi întoarcă teferi în iubirea lui Dumnezeu: „Pasărea fricii cu gheara subţire/ se numeşte Iubire. Ea se agaţă/ din spaima de viaţă/ şi zboară departe/ din spaima de moarte.

Vremea îi trece/ fără să ştie/ că nu are Cuib/ ci doar colivie/ de aer/ de lemn,/ de metal...

Pasărea fricii se numeşte Iubire/ (substantiv defectiv de plural).” (Iubire) Evadarea din forme. Din unghi, din cerc, din convenţie.

Patima sublimă a viermelui învelind în mătasea aurie a nemorţii, fiinţa dudului cosmic. Pasionaria Stoicescu e un poem ce se rescrie la nesfârşit, îmblânzind urletul până la murmur, până la şinele din şoaptă, în care se sprijină aripa fluturelui într-o părelnică hodină, dinaintea Marii Călătorii: „Sunt «târâturi» şi «târâtoare» -/ diferenţa dintre «u» şi «o»/ ascunde o cruciadă fără săbii şi scuturi,/ o luptă lăuntrică între/ a alege sau a fi ales:/ vierme (mai apoi şarpe) sau fluture.../ Vrei întuneric sau multă lumină?/

Revista nouă, 3/2011

Alunecare umedă sau părere de zbor?/ (A nu se uita că orice suiş la ceruri/ percepe tributul de târâtor...)/ Cu asumarea acestei umilinţe/ de care n-ai cum scăpa/ am ales flutur să fiu/ sau el m-a ales pe mine,/ ca emblemă şi autodistrugere a mea./ Aripile zdrenţuite vorbesc/ de popasul nestatornic/ prin trecătoarele flori ale gândului/ despre curajul laşităţii/ de a privi văpaia în ochi,/ despre arsura/ răcoare/ a cuvintelor/ cântului/ care mi-a ogoit dorul şi vina/ de a fi flutur, /de a fi fost ales flutur...” (Şarpele cu aripi) Volumul bilingv român-albanez „Şarpele cu aripi”, apărut la Editura RawexComs în anul 2010 şi în traducerea poetului Baki Ymeri, vine să monteze încă un diamant în autenticul unei coroane, ce nu se poate măsura ori cântări cu umilele, convenţionalele măsuri omeneşti, şi care este opera de până acum a Pasionariei Stoicescu. O fugă înstelată din sine, întru sine, şi tot aşa, până-n binecuvântare: „Fugim amândouă,/ eu şi apa,/ fiecare cu îngrădirile ei/ de mal şi trup.../încotro, oare?/ Până când curgătoare?” „Ai ochii verzi - gâlgâie ea -/ şi părul verde,/ şi umbra verde ca a mea... Focul ne e blestemul/ dar nu uita, nu uita:/ eu scriu Pământul/ tu - Poemul!” (Eu şi apa).

Marina NICOLAEV Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu „Burschi, o monografie” „Am avut întotdeauna tendinţa de a mă exprima sintetic, fie în lumea desenelor mele, fie în povestirile pe care le-am inventat. Nu mi-a plăcut „să lungesc vorba” când am făcut grafică…” (Burschi) La începutul anului 2011, Editura StudIS din Iaşi a publicat „Burschi o monografie” sub semnătura lui Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu. În această lucrare apărută postum

Revista nouă, 3/2011

(Burschi Gruder decedând în data de 7 noiembrie 2010), autorii au menţionat pe cei care au susţinut cu diverse materiale din arhivele personale sau articole, făcând posibilă apariţia acesteia, respectiv: Gabriela Adameşteanu, Florin Dochia, Done Stan, Guy Francotte (Belgia), Ştefan Iureş, Nadia Lacoste (Franţa), Marina Nicolaev, Tomas Prokupek (Cehia), Octavian Sava, Béatrice Sebastian (Franţa), Dan Tudoroiu şi Ana-Maria Nica (layout).

Scriitorul Dodo Niţă s-a născut în 1964, la Bucureşti şi este Preşedintele Asociaţiei Bedefililor din România.

Prezenţă activă încă din anii ‘86 prin cenaclurile literare sf, este cunoscut atât pentru pasiunea sa bedofilă cât şi pentru articolele sale publicate de-a lungul timpului despre BD. Aşa cum am mai menţionat şi în alte articole referitoare la publicaţiile apărute şi sub semnătura sa, putem enumera o serie de volume: „Istoria Benzii Desenate Româneşti” (editura SFVA, Craiova, 1992),”Dicţionarul Benzii Desenate din România” (editura Aius, Craiova, 1996 şi respectiv MJM, Craiova 2005), „Europa Benzilor Desenate” (editura Polmedia, Bucureşti, 2001), „Tintin en Roumanie” (editura MJM Craiova, 2003 şi 2007), „Vârsta de aur a benzii desenate româneşti” (editura MJM Craiova, 2004), „Livia Rusz – o monografie” (editura MJM Craiova, 2009), „Puiu Manu – o monografie” (editura MJM Craiova, 2010). A colaborat la „BD Guide 2005 – Encyclopedie de la Bande Desinnée internationale” (editura Omnibus, Paris, 2004) capitolul dedicat BD-ului din România. „Pentru contribuţia sa majoră la promovarea francofoniei în România prin intermediul benzilor desenate”, Dodo Niţă a fost decorat de către statul francez cu titlul de Cavaler al Ordinului „Les Palmes Académiques” în 2001 şi cu titlul de Cavaler al Ordinului „Leopold al II-lea” (Belgia) în 2006.

Talentat şi pasionat de genul BD, graficianul Alexandru Ciubotariu a absolvit Academia de Arte „George Enescu” din Iaşi cu o diplomă dedicată istoriei benzii desenate mondiale. De la grafica de revistă şi de carte până la timbre şi benzi desenate, fiind premiat la saloanele de gen naţionale şi internaţionale

109

la care participă permanent, Alexandru Ciubotariu a realizat până acum mai multe cărţi de benzi desenate precum şi un album street art (Pisica pătrată, editura Vallant 2009).

I-am întâlnit pe Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu la a II-a ediţie a unui eveniment interesant - Le Salon du Livre des Balkans – organizat în 25-26 iunie la Paris unde invitata de onoare a fost România.

Sub înaltul patronaj al Academiei franceze Salonul de Carte din Balcani are în calitate de co-organizatori Asociatia Albania şi Le Courrier des Balkans fiind sprijiniţi de regiunea Ile de France, Centre National de Livre, Institutul Cultural Român precum şi Théâtre de la Grande Comédie unde a fost de altfel, organizat.

Salonul a avut ca autori invitaţi: Gabriela Adameşteanu, Alexandru Ciubotariu, Gani Jakupi (Kosovo), Petre Răileanu, Johanna Markade, Aleksandar Zograf (Serbia), Igor Hofbauer (Croaţia), Ilan Manouach (Grecia), Letiţia Ilea, Florina Illis, Dan Lungu, Dodo Niţă, Sebastien Reichman, Virgil Tănase, Dumitru Tsepeneag, Matei Visniec, Andreia Roman, Mirella Nedelco Patureau. Un mic concert de muzică balcanică a fost oferit de Xanthoula Dakavanou, Hacer Toruk şi Taxiarkis Vasilakos.

A fost inaugurată şi expoziţie de bandă desenată unde peste 20 de autori şi-au expus lucrările. În acest cadru a fost lansată şi ultima carte a lui Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu „Burschi o monografie”.

A fost un moment emoţionant să regăsesc această monografie dedicată unui Mare Artist al genului şi unui Mare Prieten, la salonul internaţional, volum pe care îl primisem deja prin grija admirabilei si devotatei sale soţii Galia Maria Gruder.

Capitolele monografiei dedicate lui Max Emanuel Gruder – renumit în lumea BD-ului prin „nom de plume” Burschi, cum îi plăcea să sublinieze, sunt: 1. Aşa l-am cunoscut; 2.

Dialog cu Maestrul ; 3. Amintiri din altă lume; 4. Din amintirile Galiei Gruder; 5. Referinţe critice, gânduri, aprecieri; Bibliografie selectivă, BD, ziare, reviste, almanahuri; Cărţi asimilabile unor benzi desenate; Cărţi ilustrate; Burschi Brève biographie en Français.

Aşa cum am precizat şi în alte articole dedicate regretatului şi talentatului Max

110

Emanuel Gruder – Burschi, acesta s-a născut în data de 16 mai 1928 la Cernăuţi dintr-o familie de evrei germani şi s-a stabilit la Bucureşti cu aceasta în 1935.

Studiile sale de inginerie de la Politehnică nu l-au împiedicat să se dedice ilustraţiei de reviste şi cărţi, pentru care avea o adevărată pasiune, fiind de fapt un veteran al acestui gen de la noi şi un mare admirator şi prieten al celor mici.

Burschi a început să publice din perioada studenţiei din 1946 în „Tinereţea”, şi a a colaborat practic la toate revistele pentru copii: „Pionierul”, „Scânteia Pionierului”, „Luminiţa”, „Arici Pogonici”, „Cutezătorii”, „Şoimii Patriei”, „Licurici”, „Clopoţel”, „Ţuşca Răţuşca” şi până în ultimele zile ale vieţii sale, la „Pipo”.

Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, secţia grafică publicitară, Burschi a evoluat admirabil într-un gen care abia se cristaliza la noi în ţară mai ales după război şi a realizat mii de desene în reviste şi a ilustrat peste 100 de cărţi pentru copii, manuale şi de popularizare ştiinţifică, autorii cu care a colaborat au fost : Ion Vlasiu, Eduard Jurist, Ovidiu Zotta, Sen Alexandru, Octavian Sava, Alexandru Andy, Leonid Petrescu, Emil Gonciu, Mihai Drăgănescu, Sorin Niculescu, Costin Mandi, Radu Nor, Nicoleta Ciupercescu, Mihaela Bogza, Toma Elena, Corneliu Eftimiu, Alecsescu Matei, Cristescu Cornelia, Pompiliu Caraioan, Al. Susan, Alexandru Stoenescu, Tiberiu Ban, Dumitru Salade, I. Bunget, I. Negrescu, E. Bittman, Teodor Marian, Florica T. Câmpan, Edmond Nicolau, Tudor Opriş, Victor Laiber, G. Folescu, Sterian Apostolescu, Uri Orlev, Gabriel Cheroiu, Alexandru Mironov, Ion Hobana, I o s ef Euge n C amp us , Adriana Ilie s c u, I. L. Peretz, Victor Tufescu şi mulţi alţii. În redacţii a cunoscut şi a colaborat şi cu graficieni de marcă : Ed. Arno, Iurie Darie (puţin ştiu că este extrem de talentat şi în domeniul artelor frumoase, mi-l amintesc desenând cu ambele mâini în emisiunile pentru copii din anii 70), Pompiliu Dumitrescu, Puiu Manu, Magda Ardeleanu şi cu Lise Marin cea care şi-a continuat cariera de o manieră strălucită la Paris. Însă cea mai mare parte din cărţi au fost scrise de soţia sa, Galia Gruder, coautor

Revista nouă, 3/2011

fidel, cu care se completa perfect spiritual. Împreună, au fost o echipă profesionist vorbind, de invidiat, un cuplu extraordinar cum puţine cupluri am întâlnit de-a lungul timpului.

Interviul inedit realizat în iulie 2010 (în ultimele luni ale vieţii artistului) de Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu şi inserat în monografie este cu totul special şi ne creionează perfect personalitatea artistului. „Burschi o monografie” este o lucrare realizată cu dedicaţie şi profesionalism de doi autori - Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu care desigur, nu vor opri aici proiectele lor literare în domeniul BD, monografiile publicate formând deja o colecţie.

Din galaxia Prieteniei, Max Emanuel Gruder – Burschi le oferă alături de noi, lui Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu, nota maximă, colorând în spaţiu-timp, pentru fiecare, aşa cum spunea în postfaţă Ştefan Iureş „cel mai recent curcubeu al speranţei”.

Ioan LILA Despre poezia lui Baki YMERI

O să încerc să scriu despre despre poeziile şi valoarea poetului Baki Ymeri, care este concis şi metaforic prin excelentă („Cu sânii tăi străpungi nopţile, / Cu pântecul tău roteşti soarele”); de obicei, în poezia modernă, se bate şaua ca să priceapă iapa, care este la păscut; glumeam ! e bine că se scrie multă poezie... pe mine mă bucură orice poet, mai ales cei “aleşi” („Şi te-neci tot mai goală / Şi nu-i nimeni să-ţi prindă / În agrafa din poală / Părul greu ca o beznă/ Tremurând lângă gleznă.”) Locuind în Franţa de vreo cinci ani, numai internetul mă mai ţine aproape de limba romană... Şi ce limbă minunată... („Numai zeiţele se pot lăuda / Cu acelaşi cutremur / al sînilor / atunci cînd păşesc”) Cît despre mine, nu vă luaţi după cele auzite... nu am orgoliul ăsta...

Revista nouă, 3/2011

scriu şi eu, cum pot, cît simt... şi, mai ales, sînt romancier (de, mă laud, că n-are cine!!!), dar, mai ales, nu sînt critic, sînt cristic.

Ziceam că se scrie multă poezie în patria noastră limba romană şi e bine că se scrie, pentru că în oceanul lingvistic în care înnotăm cu toţii, valurile se prăbuşesc peste malurile strivite de stele şi nuferi albaştri. Un poet uluitor de delicat este Baki Ymeri: „Eşti ca boarea cea uşoară / Ca o poftă legănată / La un piept de domnişoară. / Eşti, oricând, ca niciodată. / Niciodată nu ştii când / Eşti ca pasărea furată / De văzduhuri pe pâmânt.”

Neavînd uneltele necesare ale unui critic, ca să-i analizez poezia, îmi asum bucuria de a scrie numai despre ceea ce îmi place mine. „Atât de dulce / Încât / Buzele tale / Pun două amprente / Cu zmeuri de miere / Pe buzele mele.”

Citindu-i poemele, m-am trezit în faţa unor tablouri pline de graţie, cu tuşe delicate, amintindu-mi de François Boucher, unde tablourile capătă o coloratură emoţionantă. Să pomenim numai de „Diane sortant du bain” sau de „Blonde Odalisque”. Şi asta face Baki Ymeri, pictează delicate scene emoţionante, pe fundalul cărora parcă auzi sonata „Claro de luna” a lui Beethoven. Dar, dincolo de simplitatea desăvîrşită a emoţiei pure, se desfăşoară mai multe straturi de lectură, pe linia marilor poeţi, ca la François Vilon: „Où sont les gracieux galants / Que je suivais au temps jadis, / Si bien chantant, si bien parlant, / Si plaisant en faits et en dits”. („Le testament”, XXIX). Sau la Rimbaud („Ophélie”): „Sur l’onde calm et noir où dorment les étoiles / La blanche Ophélie flotte comme un grand lys”. Şi linia asta poate continua cu Pierre de Ronsard (Odes I, 17): „Mignonne, allons voir la rose...” Uite aici perfecţiune: „Vino, iubito / Sã devenim vecinii luminii! / Tu nici nu ştii / Cã în faţa ta / Existã biblioteci neguroase! / Vino, am şoptit. / Deschide aceste antice cãrţi / Şi lasãmã / Sã-ţi mângâi trufia!”

Bakim Ymeri este un poet adevărat şi, mai ales, important în pieisajul liric romanesc: „De ce mă vrei? / M-ai întrebat. (...) Nevăzute albine / Îţi desenau pe buze o inimă. / De ce mă vrei? / M-ai întrebat. / Nevăzute albine / Se trudeau să poarte prin aer / Tremurul inimii tale.”

111

istorie locală

Florin COSMINEANU Şcoala superioară ţărănească de la Poiana Câmpina (1935-1942) Experimentul este descris de Gh. Dumitrescu în monografia tipărită în 1940 intitulată „ Şcoala Superioară Ţărănească. Înfăptuirea de la Poiana Câmpina”.

Monografia a fost reeditată în 2005, la care s-a adăugat de către subsemnatul o prefaţă şi un facsimil de documente referitoare la evenimentele culturale din perioada 1935- 1940, sub semnăturile unor mari personalităţi. În perioada interbelică s-au căutat soluţii pentru emanciparea lumii satelor prin cultură şi învăţământ aplicat. O serie de oameni de cultură şi oameni politici, ca profesorul universitar, director al „Fundaţiei Regale Carol I”, ministrul culturii în guvernarea 1932-1933 – Dimitrie Gusti, directorul Căminelor Culturale – Apostol Culea, profesorii universitari Iosif Gabrea, T. Brăileanu, Virgil Madgearu, C. Rădulescu-Motru, la care se alătură oameni politici ca Ion Mihalache şi alţii, care au organizat, cu ajutorul „Fundaţiei Carol I” şi Fundaţiei Astra, înfiinţarea unor şcoli superioare ţărăneşti sau cursuri agricole, în diferite zone de şes şi de deal ale României Întregite. Beneficiind de experienţa şcolilor ţărăneşti ,create în aproape toate ţările din Europa, fundamentate pe particularităţile lumii noastre săteşti, s-au creat şcoli superioare la Poiana Câmpina, judeţul Prahova (1935 – 1942), la Sighetul Marmaţiei, la Stanca- Roşă din Bucovina, la Fierbinţi, judeţul Ilfov, în fostul judeţ Muscel, în satele Ştefăneşti, Leordeni, Priboieni sau la Topoloveni. La Braşov şi în unele localităţi din Basarabia, Societatea Astra a organizat cursuri de gospodarie casnică cu femeile.

Partidele politice aveau în vedere să armonizeze funcţiile statului cu interesele permanente, morale şi materiale ale populaţiei săteşti. Era o perioadă în care se

112

poate observa că, spre deosebire de satele din Apusul Europei, unde avea loc o diminuare a numărului populaţiei rurale, prin deposedarea ei de pământ, în România, în urma Reformei Agrare din 1921, avea loc un proces invers de atribuire de pământ. Astfel că afluxul locuitorilor săteni către oraş este foarte lent.

Agricultura îşi păstrează locul preponderent în economia românească; exploatarea proprietăţii funciare este însă, datorită tehnicii agricole reduse, dependentă de factorii geografici, de unde şi producţiile mici şi nivelul de viaţă scăzut al locuitorilor rurali. În principala zonă petrolieră a ţării, Prahova, în zona Câmpina, Buştenari, Drăgăneasa, Ţintea, Mislea, Băicoi etc., datorită exploatării intense a petrolului, gospodăriile oamenilor, livezile, păşunile, au suferit mult. În zonă există un surplus de forţă de muncă, ce ar putea fi antrenată în muncile agricole,la creşterea animalelor, în refacerea mediului poluat.

Aceste activităţi ar fi adus la normal viaţa oamenilor din aceste zone de deal. Şcoală Superioară Ţărănească din Poiana Câmpina este înfiinţată de profesorul Dimitrie Gusti şi profesorul Apostol Culea, cu ajutorul Fundaţiei regale „Carol I” şi cu aprobarea regelui Carol al II-lea, care va aprecia activitatea Şcolii , acordând în anul 1939 „Plugul” cetăţeanului gospodar Nicolae Roşu.

Activitatea a fost organizată în vechiul schit de călugări de la Poiana, ctitoria dregătorului domnesc Toma Cantacuzino, Comandantul cavaleriei domnitorului Constantin Brâncoveanu. Schitul era compus din două pavilioane aflate în jurul mănăstirii.

Localul era lăsat în părăsire, semănând cu o ruină. Fundaţia „Carol I”, cu cheltuieli foarte mari, a renovat această locaţie. Într-un pavilion s-au amenajat camere de dormit, o sală de dormit şi accesorii. În celălalt pavilion - bucătărie, sufragerie şi atelier pentru 20 de elevi interni. Sala de cursuri şi conferinţe a oferit şcoala primară, iar mai târziu Căminul Cultural „Înălţarea”, în care se desfăşurau şi cursurile de vară ale Universităţii „Dimitrie Gusti”. Cursurile Şcolii Superioare Ţărăneşti au fost planificate pe o perioadă de trei ani, câte 5 luni pe an. Elevii, în vârstă de la 19 până la 31 de ani, erau recrutaţi din regiunea de deal a judeţului Prahova, Buzău şi Făgăraş,

Revista nouă, 3/2011

pe baza unor recomandări ale unor ţărani fruntaşi din fiecare localitate. Cei selecţionaţi trebuiau să fie hotărâţi să rămână în gospodăria agricolă ţărănească şi să devină un model pentru săteni, în vorbă şi în fapte. În vara anului 1936, Şcoala Superioară Ţărănească a fost onorată de vizita regelui Carol al II-lea, însoţit de fiul său Mihai, „Mare Voievod de Alba- Iulia”, un tânăr în vârstă de 14 ani, îmbrăcat în uniformă de străjer şi purtând pantaloni scurţi. Erau prezenţi Dimitrie Gusti, Apostol Culea, prefectul judeţului, directorul Şcolii Superioare Ţărăneşti din Poiana Câmpină, Gh. T. Dumitrescu şi alte autorităţi.

Programa analitică a Şcolii Superioare Ţărăneşti nu se confundă cu cea a învăţământului primar, gimnazial, liceal sau universitar. Era un învăţământ educativ şi activ, un învăţământ pentru viaţă; bazat cu deosebire pe latura practică. Prezentăm din programă câteva moduluri.

1.Viaţa sufletească, ce cuprindea: - viaţa moral – religioasă a omului în familie, în societate şi buna purtare - chestiuni de psihologie şi logică; sufletul - viaţa istorică şi socială: viaţa în satele de altă dată, ce oameni mari a dat neamul românesc; zile istorice. Scriitorii vieţii de la ţară - instrucţia cetăţenească - legile şi statul, întocmiri de acte, certificate civile - cunoştinţe de economie rurală, cooperaţie, contabilitate - acţiuni culturale: despre aşezămintele culturale - măsuri şi calcule matematice în legătură cu problemele de viaţă gospodărească - educaţie estetică – lecturi literare, studii de tablouri picturale şi sculpturale, teatru declamatoriu, dansuri si muzică naţională, cântece şi coruri 2. Sănătatea, cuprinzând: - igiena si medicina populară - întocmirea de mici farmacii cu plante medicinale - exerciţii fizice şi de tir 3. Munca, ce cuprinde: - agricultura, pământul, îngrăşamintele naturale, lucrări - viaţa plantelor, pomicultura ( curăţiri de pomi, altoiri, pepiniere, etc.)

- zootehnia gospodărească şi medicina

Revista nouă, 3/2011

veterinară, creşterea familiilor de albine, a păsărilor de curte , a porcilor, viermilor de mătase, etc.

- viaţa pădurilor - lucrări de atelier - lucrări practice de grădină, desfundări, preîntâmpinarea alunecărilor de teren Această programă poate fi socotită un complex de viaţă centrată, gospodăria, apoi satul şi, în fine, ţara. „Cultura generală”, spunea Dimitrie Gusti, „ nu este decât fantoma unei culturi.

Cultura adevărată este, din contra, ceva organic şi specific fiecărui popor şi categorii sociale. Este un fel de-a fi al poporului, potrivit nivelului de civilizaţie al poporului, nu suma de cunoştinţe fără legătură cu viaţa” La realizarea programei Şcolii Superioare Ţărăneşti au lucrat agronomi, medici umani şi veterinari, silvicultori, legişti, preoţi, artişti şi profesori.

Organizarea Şcolii Superioare Ţărăneşti era făcută să tindă a face din fiecare ţăran un cetăţean gospodar, un om cu trup sănătos şi suflet cultivat, cetăţean vrednic, priceput, muncitor şi econom.

Pentru a preda la o asemenea şcoală, profesorii trebuiau să aibă pregătire multilaterală, să deprindă o mentalitate nouă, cu o factură spirituală deosebită. Nu aveau relevanţă catalogul, notele, examenele, promovările. Raportul dintre profesor şi elev era cel de colaborare, de amiciţie , de familiaritate. Profesorii, împreună cu studenţii de la Facultatea de Agronomie din Bucureşti, dar şi din alte zone ale ţării, din Banat, Transilvania, Bucovina, Basarabia, chiar şi delegaţii din străinătate, au ţinut comunicări, prelegeri în cadrul Şcolii Superioare Ţărăneşti şi la cursurile de vară ale Universităţii „Dimitrie Gusti” din Poiana Câmpina. În Cartea de Aur a Şcolii, Dimitrie Gusti nota: „...Constat cu bucurie progrese în toate! Urările mele cele mai călduroase pentru propăşirea continuă din an în an mai mare.

Cu felicitări tuturor celor ce au contribuit si contribuiesc la opera culturală...” Şcoala Superioară Ţărănească şi- a continuat activitatea şi după cutremurul devastator din noiembrie 1940, care a distrus locaţia Şcolii Superioare Ţărăneşti, mutându-se în localul

113

Şcolii primare şi a Căminului Cultural „Înălţarea”. Şi-a încheiat activitatea în anul 1942. Războiul din est şi apoi din vest a produs mari pierderişi suferinţe umane în lumea satelor. Dupatermnarea războiului, instalându-se Comunismul cu ajutorul trupelor sovietice, şcolile, universităţile, Căminele Culturale, muzeele, au fost trebune de propagandă comunistă.Ţăranii au fost deposedaţi în mod abuziv de pământuri şi de inventarul agricol. Mulţi dintre ei, refuzând să se înscrie în C.A.P.- uri, au fost torturaţi sau condamnaţi la ani grei de temniţă.

Scopul reeditării acestei modeste monografii este de a trezi atenţia asupra învăţământului românesc şi mai ales asupra celui agricol, care ar trebui să schimbe în bine lumea satului nostru. ____________________ * Florin Cosmineanu este profesor la Şcoala cu clasele I-VIII „Înv. Ion Mateescu” din Poiana Câmpina, Prahova

Pagini regăsite Schiţă monografică a Comunei Lunca Mare, Judeţul Prahova Istoric Până în anul 1926, Lunca Mare a aparţinut ca sat de comuna Şotrile, da la această dată a devenit comună prin noua lege de organizare a comunelor rurale.

Comuna are o întindere de 600 ha şi o populaţie de aproximativ 1000 de locuitori.

Numele de Lunca Mare i se trage de la poziţia locului care forma pe vremuri o întinsă luncă pe apa râului Doftana [afluent al râului Prahova - n. red.].

Primele începuturi ale satului au fost mai înainte de anul 1800, la anul 1902 a venit aici Ion Tudor, zis Epuraş, cioban, împreuna cu fraţi ai lui care s-au aşezat în comuna vecină, Brebu, şi în satul Podul Cheii ambele pe malul celălalt al râului. El a mărturisit că, la venirea

114

lui aici, a găsit ca locuitori pe David, din care se trage neamul Davideştilor, neam care, mai târziu, s-a răspândit şi în comunele Şotrile şi Brebu, Nicolaescu sau Sumedrea, din care se trage neamul Sumedreştilor care au venit din Transilvania (Satul Lung) cu turmele, din cauza turburărilor de acolo, căutând linişte în bejenie. Lunca Mare era atunci un bun adăpost, fiind înconjurată de păduri seculare, unde nu puteau fi uşor aflaţi.

Ei şi-au aşezat bordeiele în apropierea de apa Doftanei, pe lunci. După aceştia, tot din cauza diferitelor asupriri, pe vremea Iui Tudor şi-n epoca fanarioţilor, au mai venit Dochia, o femeie văduvă cu băieţii, [zona Dochieşti este cunoscută şi azi, n. red.] şi Bivolaru, din care se trage neamul Bivolarilor, Neagoie, din care se trag Negoeşti, Tudorache din care se trag Tudorăcheştii şi Vişoiu. Unii au venit din partea Teleajenului, iar alţii din Dâmboviţa; Vişoiu a venit din Oltenia.

Le anul 1850, când s-a hirotonisit primul preot al satului, Ion Voinescu, fost logofăt în comuna Şotrile a găsit aici, la venire, 20 familii, după cum s-a aflat într-o notiţă a lui.

Margini Comuna Lunca Mare se întinde pe malul drept al râului Doftana, la o depărtare de 7 km nord de oraşul Câmpina, se mărgineşte la nord cu Râul Doftana şi comuna Şotrile, la sud cu moşia Voila, de pe teritoriul oraşului Câmpina, fostă proprietate a prinţului Dimitrie B. Ştirbei, azi contele de Blom, la răsărit de comuna Brebu, de care o desparte râul Doftana, la apus cu comuna Şotrile prin valea Bătrânii.

Administraţia aparţinând, până la anul 1926 de comuna Şotrile, ea n-a avut o administraţie proprie, ci a fost reprezentată în flatul aleşilor de preot, iar după ce s-au ales primari, satul a fost reprezentat de preot şi delegatul sfatului sătesc. Prin legea de organizare a comunelor rurale [din anul 1904, n. red.], satul Lunca Mare a devenit comună.

Ocupaţia locuitorilor Puţini dintre locuitorii comunei lucrează în hotarele ei, deoarece, în afară de livezile de pruni, de fân şi de creşterea vitelor n-ar putea să-şi găsească o ocupaţie. Mulţi din ei se duc în munţi, pe obârşia apei Doftana, lucrând la

Revista nouă, 3/2011

tăiatul pădurilor (metrari), s-au la transportul lemnelor pe apa Doftanei (plutaşi), din pădurile cari mai sunt în jurul comunei, (cărăuşii) transportă lemne fasonate în oraşul Câmpina. Industria nu-i reprezentată decât prin trei mori, un fierăstrău şi una piuă primitivă. De pe prund se adună piatră de var şi în cuptoare primitive se transformă pentru nevoile populaţiei, o parte dintre locuitori lucrează în fabricile petrolifere din Câmpina.

Un mare avânt şi-ar lua această comună dacă ar avea drumuri practicabile, azi fiind complet izolată de centrele industriale, căci valea Doftanei are bogăţii nenumărate, care nu se pot exploata cu succes din această cauză. Înainte de anul 1916, s-au făcut studii pentru executarea unei căi ferate pe valea Doftanei, până în prezent nu s-a lucrat însă nimic, realizarea acesteia ar fi drumul care ar da o viaţă nouă comunei.

Biserica şi Şcoala Biserica Prima clădire a bisericii din acest sat s-a zidit pe proprietatea marelui Logofăt Câmpineanu, care a fost ctitor, cu cheltuiala şi osârdia d-lor Grigore Negru, din familia Negreştilor, cu soţia sa Magdalena Monahia Lorenţ, Cair administrator (epistat) al moşiei, şi Fota Davidescu (Davideşti) isprăvnicel al moşiei.

Ea a fost ridicată la anul 1845, la ea a servit Pr[eot]. Ioan Voinescu de la 1850-71, Pr[eot].

Ioan Davidescu de la 1878 până în prezent. În intervalul de la 1871-1878 a fost deservită de mai mulţi preoţi de prin împrejurimi. De la anul 1893, a fost declarată biserică parohială. În diferite rânduri, această clădire a bisericii necesitând reparaţii costisitoare, iar în cele din urmă lăsându-se temelia şi fiind mai ales şi neîncăpătoare pentru numărul tot mai mare al credincioşilor, pr[eot] I. Davidescu împreună cu sătenii au hotărât reclădirea bisericii. S-a constituit atunci un comitet de iniţiativă particulară compus din pr[eot] I. Davidescu, paroh - preşedinte şi Casier Gh. Rădulescu, comerciant şi epitrop, Ioan Constantinescu, învăţător, Stan I. Davidescu, primarul comunei Şotrile şi Ioan Iliescu, comerciant din com. Brebu. Acest comitet s-a adunat la ziua de Florii din anul 1908 şi s-au sfătuit cu toţi sătenii şi contribuie

Revista nouă, 3/2011

fiecare după puterea lui la construirea Sf. Locaş, cu suma ce va putea, precum şi de a lucra în natură, fără plată, cu vitele câte 8 zile, iar cu braţele câte 10 zile. Comitetul, văzând îndemnul tuturor, s-a pus pe lucru şi, în cel mai scurt timp, a făcut planul, l-a supus aprobării Casei Bisericii, a obţinut binecuvântarea Sfintei Mitropolii şi la 10 Mai, acelaşi an, s-a făcut Sf. Sfeştanie de S. S. Protoiereul I. Văleanu şi S. S. Sub Protoiereul G. Dumitrescu, pentru începerea lucrării.

Când au fost strânse materialele de construcţie, la 7 iulie, s-au început lucrările care au continuat neîntrerupt patru luni, când s-a învelit Sf. Locaş. În anul următor, timp de opt luni s-au continuat cu energie lucrările.

Terminându-se, s-a făcut sfinţirea.

Ea s-a făcut în ziua de 10 decembrie 1909, în prezenţa unui numeros public în frunte cu prefectul judeţului, d. C. D. Anghel, d. I. Grigorescu, revizor şcolar al circumscripţiei, d. D. Ciupagea, controlor fiscal, mulţi învăţători de la şcoalele vecine între care şi corul de la Brebu, de sub conducerea d. învăţător I. Alexandrescu, precum şi primarii din com. Proviţa de Sus, Poiana, Băneşti, Brebu, Teşila şi din oraşul Câmpina.

Ceremonia sfinţirii s-a săvârşit de către P. S. S. Arhiereul Sofronie N. Craioveanu, asistat de Protoiereul judeţului, St. Iordănescu, Sub Protoiereul de scaun Gh. Dumitrescu, Sub Protoiereul Plaiului Martinescu şi alţi preoţi din satele vecine, în număr de 19 persoane.

De aici s-a trecut la masă într-unul din saloanele şcolii unde s-au servit 60 tacâmuri.

A toastat d. prefect al judeţului pentru cler arătând cât de mult preţuieşte pentru popor coborârea în mijlocul lui a înalţilor prelaţi, unde cuvântul blând şi mângâietor întăreşte spiritul credinţei pentru a păstra şi mai departe cu sfinţenie religia străbunilor noştri, singura care ne-a păstrat neştirbită tradiţia şi ne-a ridicat la înălţimea la care suntem; P. S. S. Arhiereul Sofronie a răspuns în nunele clerului că se simte fericit că s-a putut săvârşi una din dorinţele Înaltului Mitropolit Atanasie, ca înalţii prelaţi să coboare cât mai des în mijlocul poporului; d. revizor şcolar I. Grigorescu arată meritele ca părinte al judeţului ale d. Prefect, care este gata oricând să plece acolo unde este chemat; a toastat de asemenea d. Zaharie Grigorescu, tânăr din com. Brebu.

115

A fost remarcat scurtul timp în care s-a făcut ridicarea Sf. Biserici, tăria ce prezintă, frumosul stil în care a fost lucrată, precum şi pictura făcută în regie şi care cu drept cuvânt este o podoabă a jud. Prahova. S-a remarcat de asemenea dragostea cu care vecinii din com. Brebu, au încurajat pe Comitet, pe deoparte cu diferite ofrande în bani, iar pe de altă parte cu împodobirea bisericii cu diferite odoare scumpe - şi anume: N. S. Bucşe şi D-tru Bucşe au donat un clopot nou în valoare de 900 lei; Ion Văcărescu, un preafrumos policandru în valoare de 700 lei, care face fală bisericii; Pr[eot]. Gh. Brebeanu, o Sf. Evanghelie, frumos îmbrăcată cu aur şi argint, în valoare de 200 lei; Ioan Morărescu, una candelă în valoare de 160 lei, cum şi alte obiecte; Ioan Iliescu, membru în Comitet, pe lângă, suma de 5.000 lei depusă la construcţia locaşului, a mai adunat de la diferiţi locuitori din com. Brebu, 2.000 lei; iar din partea sa a mai dat trei candele şi alte obiecte în valoare de 500 lei; Ion Niţulescu cu familia, 2 candele în valoare de 60 lei; Ion G. Muceanu cu familia, 2 candele ta valoare de 60 lei; Ion C-tin Fodac, la fel; C-tin D-tru Fodac, la fel; Ion V. Popa, trei sfeşnice în valoare de 80 lei; Duţă Iordache, două sfeşnice de alamă; Pr[eot]. Vasile Nicolau, un sfetnic (trichel); precum şi alţi bine credincioşi.

Suma cheltuită cu ridicarea acestui Sf. Locaş a fost de 40.000 lei, afară de lucrul în natură, iar persoanele cari au contribuit mai mult au fost: Pr[eot]. Ioan Davidescu, 8.000 lei; Gh. Rădulescu, epitrop, şi Ioan Iliescu – Brebu, cari au donat sume peste 5.000 lei; Stan I. Davidescu din com. Şotrile, care a donat piatra de soclu şi altele în valoare de 5.000 lei, iar restul a dat fiecare sătean, de la 60 lei până la 120 lei; în plus, au mai fost ajutoare primite de la binevoitori din alte localităţi, care s-au nevoit cu osârdie pentru acest Sf. Locaş. Şcoala Pe la 1850 au început cursuri de carte în com. Şotrile. În satul Lunca Mare, odată cu venirea Pr[eotului] I. Davidescu, începe să facă şcoală de carte cu unii din copii din sat.

Aceasta a fost pe la anul 1879. Cursurile se făceau într-o cameră închiriată la un locuitor din sat – Şerban Davidescu. Părinţii elevilor plăteau 2 lei pe lună.

116

De la anul 1879 până la 1901, unii din copiii satului au urmat la şcoala din com.

Brebu, şi-apoi le şcoala din com. Şotrile.

De la 1901-1902, s-a închiriat din nou cameră în sat pentru şcoală, la care au funcţionat învăţători de stat: Pelaghia Grig.

Bănescu şi I. Nicolaescu (tatăl d. Dem. I. Nicolaescu [– lider liberal interbelic, n. red.]). În anul 1901 s-a început, tot prin iniţiativă particulară, în frunte cu Pr[eotul]. I. Davidescu şi Gh. Rădulescu, construcţia actualului local de şcoală, cu două săli de clasa. El s-a construit cu ajutorul şi strădania Pr[eotului]. I. Davidescu şi Gh. Rădulescu, plus mici donaţii în natură şi 138 lei numerar din partea locuitorilor.

Inaugurarea lui s-a făcut în aceeaşi zi cu sfinţirea bisericii celei noi, (10 dec[embrie].

1909) şi au luat parte toţi cei arătaţi că s-au ostenit la Sfinţirea Sf. Locaş. În afară de învăţătorii arătaţi mai sus au mai fost: I. Constantinescu, N. Davidescu, Şt.

Alexiu, I. Rădulescu şi alţii.

Starea morală şi culturală a locuitorilor Toţi locuitorii sunt creştini-ortodocşi, nefiind nici un strein aici.

Deşi urmaşi ai băjenarilor veniţi de prin Transilvania şi din diferite colţuri ale vechiului regat, sub vrednica păstorie a preoţilor şi sub buna şi înţeleapta conducere a bătrânilor, starea morală a locuitorilor a fost bine întreţinută până la resboiu [primul Război Mondial, n. red.], de când s-au produs oarecari turburări.. Printr-o muncă bine făcută acestea vor dispărea, însă, cu timpul.

Nici o sectă nu şi-a găsit cuibul aici.

Concubinagiul e pe cale să dispară.

Sub raportul stării culturale, 70% sunt ştiutori de carte. Frecvenţa la şcoală este din cele mai regulate. Un rol frumos are şi soc[ietatea]. culturală „Alunaşul” care a dat frumoase rezultate prin şezătorile ţinute în sat şi aiurea, prin corul ceremonial şi profan şi o bibliotecă de 800 volume.

-----S-a tipărit această broşură sub îngrijirea Pr[eotului]. I. Davidescu, paroh, Gh. Rădulescu, epitrop şi I. Rădulescu, învăţător, ca o mărturie a trecutului şi ca un îndemn umil pentru viitor.

27 iulie 1931

Revista nouă, 3/2011

poezie

Florin FRĂŢILĂ Pustietate Străzile sunt goale Casele sunt în uniformă Oamenii pustii Adormiţi în faţa Televizoarelor O umbră a ieşit Cu câinele afară Banii lucesc în Loc de lacrimi O ţeastă neagră A venit să admire Drumul fericirii Stelele se ceartă Cu Europa Singurătatea bate La fereastră Uşile puburilor Se închid Şi se deschid Ca nişte guri hămesite Inima ar iubi Corpul ar vrea Să se culce – Mâine e o zi De lucru.

Efigie Zână batjocoritoare Coasa – umbra ta nerăbdătoare Jumătate şarpe, jumătate femeie Cu mâinile ramuri, ochii condeie Apa îţi curge din plete Lumina la un pas să se-mbete Vorbe de foc risipit – Ceasul devine cumplit Nu mă închin, nu plâng În umbra ta mă răsfrâng Cu fruntea luminată de moarte Într-o dimineaţă de marte – Ţi-s ochii o mie de fluturi Crescuţi într-o lume de scuturi

Revista nouă, 3/2011

Sânul la fel ca ţărâna Îl ascunzi şi amesteci cu mâna.

Imperiala Te-am visat într-o noapte înroşită De un soare terestru.

Mă cuprindeai, Mă strângeai ca o vestă împotriva morţii.

Simţeam privirea ta alături, Nu ştiam de-i dragoste sau simplă închipuire Nu te-am văzut dinaintea sfârşitului de lume, Acum te pot vedea în imperiala renaştere din cenuşă.

Eşti simplă ca o floare stropită cu adierile primăverii Te voi putea atinge fără să-mi fie frică De mustrările conştiinţei obosite.

Chipuri desenate Bântuiam printre rafale de oţel Chipuri desenate de groază Gonite de aceeaşi speranţă…

Se face lumină, se va face lumină.

Degetul cald aruncă o moarte frumoasă Deget lângă deget într-un lanţ de voinţă.

Ruga dacilor de pe columnă Vibra în căştile de oţel asudat Se cade în genunchi, o viaţă trecută într-o singură clipă.

Chipuri desenate, amestecate în culori nedefinite.

117

poezie

Cornel SÂNTIOAN CUBLEŞAN Copacul de aer

Frumoase sunt lucrurile pe care le vedem, Mai frumoase încă sunt cele pe care le înţelegem, Dar cele mai frumoase sunt acelea pe care nu le putem cuprinde cu mintea Niels Steensen (Steno)

PARADIS RĂSTURNAT

ÎNGERII MEI

Contemplu răsăritul pe lama bisturiului….

Cu zaţul ultimelor gânduri Încerc să desenez forma paradisului.

Nu-mi pot exprima toată iubirea numai prin cuvinte mi-o comunic prin flori prin fluturi prin albine, îngerii mei iată prigoriile deschid văzul şi auzul lumii culoarea gândurilor mele

COPACUL DE AER PE VALURI O veveriţă se zbenguie în copacul de aer e o maimuţă roz un păianjen care m-a simţit imagini se succed se schimbă îmi scot monoclul mă apropiu de realitatea ireală trec dincolo sunt la marginea pământului deja.

Cu ce resturi pe aici mă întreabă în laponă fosta iubită, foştii părinţi şi continuă să sape tunelul de gheaţă ce trece prin mine.

VISUL Prunc al vieţii născut pentru moarte.

VIAŢA PE BICICLETĂ Zi noapte curse între mine şi mine umbra ta aşezată în faţă – cu mâinile pe ghidon – conduce. când totul e alunecos ca pielea unui şarpe.

118

Corabia s-a frânt ei păşesc pe valuri se scufundă.

Pe cuvinte păşesc mă apropiu de voi. ŞI CAIN Şi Cain a fost tânăr cândva Şi Petrea Codoreanu ce şi-a petrecut viaţa lângă un ferăstrău lângă uniunea sovietică.

Acum ferăstrăul a devenit harfă cântă la ea păinjeniţa – degeaba...

Din uniunea sovietică a rămas doar un semn într-o vedere a unui fost plutonier.

SĂRBĂTORILE Sărbătorile curg înapoi acum mă întorc pe partea cealaltă îmi culc faţa pe faţa neantului printr-un sărut, rup sigiliul desăvârşesc lucrarea.

Revista nouă, 3/2011

În fiecare dimineaţă te pierd Te câştig doar în vise.

ca o aripă o nouă şansă de a zbura...

Peste oraş ninge cu lebede albastre degeaba.

AUTOBUZUL ECOLOGIC

UŞA DE AER

Cândva ţi-am promis un autobuz ecologic, că o să-l locuim împreună cu îngerii ca o să cântam psalmi şi o să-ţi uiţi fosta viaţă.

Atunci o să facem plinul cu lumina şi o să-i prind aripe. Ştiu că nimeni n-o să-l poată opri vreodată.

Cineva trage linii dese peste gară peste oraş îmi vopseşte în negru cămaşa apoi mătură umbrele.

SE ÎNTÂMPLAU

ILUSTRATE EXOTICE

TE PIERD

În cochilia melcului erau închise furtunile.

Antrenorul de vânt dăduse faliment toate se întâmplau când vorbirea avea culorile curcubeului când dimensiunea lua forma şi lumina ta.

CA ÎNTR-UN VIS Ca într-un vis alerg să ajung la Tine, Doamne oricând aş putea să cad trezindu-mă ca dintr-un vis să cad din mine.

FRIGUL Astăzi frigul are forma inimii tale.

Un gol se deschide o uşă de aer cu îngeri păzitori prin care se vede în roz apropiatul viitor.

Ploaia îţi cântă la glezne era un început de drum erai ramura înflorită ce deschidea poarta paradisului din mine un fior lung erai ce trezea amorţitele vise prin sufletele noastre – luminişuri de candel – cutreieram.

Ilustrate exotice fluturii cad în capcanele de cristal ale brumei.

Nici o veste despre babilonieni despre tine de un secol parcă...

Du-te şi întreabă cenuşa, du-te şi întreabă, îmi zice umbra.

NUFĂR

NINGE CU LEBEDE ALBASTRE Văd cum stâlpii de apă susţin viitoarea locuinţă prin oglindă trece irealul tren fluturând mesaje tandreţuri ale golului simt cum o ramură verde îmi creşte din umăr

Revista nouă, 3/2011

În buzunarul nopţii fluid primăverile iubitele trei dintre morţile mele şi eu afundat până la respiraţie... abia mă mai ţin de un nufăr poezia.

119

poezie

Sorin VÂNĂTORU Sărbătoare religioasă Patriarhul ridică mâinile spre cer, deasupra mulţimi adunate, şi în faţa carelor de televiziune: “Cred într-unui Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pămîntului, al celor văzute şi nevăzute!”

La spitalul Sfîntul Ioan un copil închide televizorul şi ridică mîinile să apuce Biblia de deasupra patului.

Deschide Cartea şi găseşte foaia de observaţie uitată de medic: “Leucemie acută.

Tratament: Prednison, 3 miligrame pe zi. 6 zile.

Exitus.”

Filozofia porcului Aidoma tensiunii arteriale şi masei critice a bombei atomice, porcul este expresia celei mai mari densităţi a existenţei, în raport cu chintesenţa rarefiată a lumii.

De mii de ani, omul asasinează porcul, încît nimic n-a mai rămas din el, în afara unei sărbători de iarnă, ce se înalţă mereu la cer, o amnezie a păsării-paradisului,porcul este ipocrizia sublimului,este achitarea întreţinerii în bisericăşi faptul de a da colţul străzii,este grimasa realului, o zdreanţă a Revelaţiei şi un borcan cu murături în mijlocul Uniunii Scriitorilor.

Clonarea lui Dumnezeu Odată cu descoperirea genomului şi cu ingineria donării, drama existenţei şi condiţia umană se vor trezi pe altă lume.

Tocmai cînd eram pe punctul de a crede că şi moartea este bună la ceva, m-am trezit în insomnia arhetipurilor, şi am realizat faptul uluitor că inteligenţa cosmică nu e decît un mutant.

Clonarea este locul unde posibilul se dezbracă de retorica filozofică şi ia la întrebări dreptul roman, unde puterea divină scandalizează principiile teologice, care dau din colţ în colţ dovedind, în felul ăsta, că Dumnezeu si Cuvântul Lui sunt doi analfabeţi, şi habar nu au de teologie. Sublima nebunie a lui Dumnezeu nu este un peisaj idilic,ea ne pregăteşte un soi de odihnă şi eliberare pe măsura ei!

Clonarea, pedeapsă şi mîntuire, schimbarea

120

la faţă a temeiului din creier şi o altă filogenie a sănătăţii psihice.

O lume a donării, un amestec de clone ale donaţilor, care ies unii dintr-alţii, un fel de dubluri, un fel de copii şi taţi în acelaşi timp, într-o nemurire buimăcită, în care nu se mai ştie cine cui vorbeşte.

Dacă savanţii vor extrage o clonă de pe Giulgiul de la Torino, şi Hristos va fi clonat, se va produce o explozie a minţii, Dumnezeu va intra în conflict cu teologia, realitatea însăşi va dispărea într-un singur limbaj limbut, din om nu se va mai alege decît o personalitate babelică, în mijlocul unei atotputernicii ilizibile...

“Necunoscute sînt căile Domnului ! “, încît umblăm drogaţi de înţelepciune, umblăm pandalii, pe toate drumurile deodată.

Judecata de Apoi, în secunda asta!

Nu, Doamne, n-am să înlocuiesc nicio literă din Cuvîntul Tău nemaipomenit, ba am să înlocuiesc!

Mereu între Rai şi Iad la masa de scris, mereu în pariu cu Tine pe muchie de cuţit, între mine şi Tine mereu am strigat “Acum e momentul! “, “Acum e momentul!

Si ma prăbuşesc in oligofrenie, ca intr-o suprema rugăciune.

Schizofrenie superbă Totul este scris încă de la începuturi: legile fizicii, ale biologiei, obiectivele administraţiei locale.

Sîntem victimele unei coerenţe politicoase.

Fiecare stă între patru pereţi şi resemnifică pînă la paroxismul rezistenţei psihice, o existenţă obligatorie şi fantasmagorică.

Continuăm să credem în ceva, dizolvaţi într-o comă universală şi anonimă, congelaţi în orbitele goale ale eternităţii, pierduţi în părinţi şi-n diaspora lui Dumnezeu, obligaţi să existăm ca nişte tîlhari cu belciug în nas la stîlpul infamiei.

Fiecare e un deţinut al obnubilării diurne.

Fiecare este liber să fie fericit cu matricola pe frunte, de la un capăt la altul al vieţii sale.

O schizofrenie superbă se înalţă la răsăritul zilei de luni.

Revista nouă, 3/2011

poezie

Dan FĂRCUŢĂ Extra dry Cine a spus că noaptea nu se poate face plajă? Ştiu, e toamnă. Vântul rece te bate din spate împingându-te înspre holurile mele blestemate că întârzii.

Sau, cel puţin, aşa gândesc.

Teama, că nu apucăm să vorbim despre ele sau despre cine ştie ce album în care ne-am pus tâmplele, îmi dă ghes să cred că ai ratat dilatarea temporală.

Apoi, ca să pot scoate o faţă gen ”Nu-mi vine să-mi cred ochilor!”, te aştept pe ţărmul unei uşi cu privirile pironite în marea de scări. Ţin în braţe o carte a nopţii din care am să citesc doar pasajele cu adnotarea pentru ce nu e firesc să mă consideri o partidă de lepădat fiind, de altfel, un rob chipeş jupuit de închipuiri. Între timp, mă fură somnul.

Apoi, când o mână criminală aprinde becul dimineţii, mă trezesc culcat pe-o ureche dar şi înzestrat cu o păguboasă insolaţie de la tavan.

Nici nu mai ştiu ce să fac, să te caut în trecut sau în viitor?

Concedieri Dacă pui întrebarea „Cine este cel mai încercat pe lumea asta de nenorociri?”, invariabil, interlocutorul îţi va răspunde că el.

Convoc un consiliu de administraţie pentru a cere destituirea unei bănci din parc.

Aşijderea pentru copaci şi iarbă.

Niciunele nu se mai pricep să-mi înţeleagă forfota sau odihna cu braţele încrucişate, de ce mai trag o duşcă fără să fiu prins,

Revista nouă, 3/2011

de ce născocesc o plecăciune câinilor sau de ce strig, ca un copil, „Uite ce-am găsit!”.

Aici mi-am pierdut ultimul ciob al curajului de-a fi simplu învăţând să privesc cu coada ochiului în jur. Şi, tot aici, am cunoscut o femeie gri care m-a învăţat să nu îmi pierd încrederea în femeie. Ştia de toate. Ştia că ce străluceşte nu are neapărat suflare, că măsurându-ţi, la concurenţă, condiţia de creştere a orgoliului cu un măr, pierzi.

Iar estetic arăta bine şi părea indisponibilă pentru alţii.

Avea o privire... Doamne, pur şi simplu te înlemnea.

Azi aşa, mâine aşa, am crezut că ceva e în neregulă cu mine, devreme ce simţeam că mă gâtuie sentimentele unei legături perene. Şi, ce mi-am zis? Înainte de toate o vor cunoaşte prietenii. Îi povestesc şi a doua zi mă înfiinţez s-o iau cu mine.

La început s-a lăsat greu, rău de tot.

Apoi, mai îmbărbătând-o, mai cu duhul blândeţii, o trag după mine.

Ajunşi la destinaţie, datorită faptului că era perfectă, toţi făcură ochii cât cepele.

Doar unul, mai cârtitor şi invidios din fire, îmi strigă: „- Bă, nesănătosule, ce faci cu statuia trasă după tine?”

Aşa că, nu întrebaţi cine este cel mai încercat de nenorociri pe lumea asta.

Ploaia care vine tam-nesam şi nu face parte din consiliul de administraţie, se va aşeza ca o cloşcă pe bănci, iarbă, copaci şi statui, dându-le apă la moară.

Tare îmi e că le voi şterge pe toate de pe faţa pământului.

S-o văd dacă mai are după ce să strige: „Uite ce-am găsit!”.

121

poezie

Ioan TODERIŢĂ Pasărea suie-n spirală

Echinocţiu, semn egal Timp scornit sacerdotal A-ncărcat noaptea-n comete Soarele zvârlind cu pietre

Fluture piramidal Trece steaua prin cristal Şi aripa unghi diedru A muşcat din lemn, integru

Şi-au făcut casă cu sila Pe pământ omul şi-acvila Şi s-a vindecat de negi Iedera suind deregi

Într-un cuib de stea polară Pasărea suie-n spirală S-a sucit cu-n grad pământul În fântână am să umblu

În ograda cu năluci Un salcâm îşi face cruci Umblă troiţa de lemn În răscruci de drum şi semn.

Stau pe cruci ademenite De gropar ce moartea minte Într-un parc statui de mamă Nu-s decât o hologramă

Ne alungă vântul din îmbrăţişare

Lacrima din punct

În sfârşit un mugure Prin cilindru-şi face loc Şi un verde tulbure A plesnit în foi de foc.

Felinarul plânge galben ochi de fată Şi mă latră-un câine despletit în punct Un salcâm îşi face nodul la cravată Pe un fir de iască până la pământ

Ipoteză falsă

Cu zâpezi în sânge şi argintul viu Ne alungă vântul din îmbrăţişare Să rostesc cuvântul de la mamă ştiu Şi să cred în tine fără încetare

A muşcat din lacrimi un suspin şi moare Pasărea presară cântecul în floare Cu segmente zvârle-un cucuştiuc zevzecul Orbul pe retină s-a spălat cu cercul

A-nceput să plângă un copil în faşă Fuge depărtarea, au secat fântâni Mi-a căzut copacul veşted peste mâini Colo sub luceafăr ninge peste casă.

Se sfădesc pe ramuri pumnii cenuşii Te sărut pe frunte cu-n sărut dintâi În perete ceasul sare-n roţi dinţate Pe solfegii calcă pasul şi se zbate Clauza întâi, clauza întâi Intona albina-n floarea de gutui Ipoteză falsă, ipoteză falsă Îngâna un vierme dintr-o floare-n faşă.

Uite-aşa se-mbătrâneşte Ramu-n floare osteneşte Şi pasărea în aripe Uite-aşa se-mbătrâneşte În fântâna dintre clipe

Echinocţiu, semn egal

Cu mireasmă de aghiazmă Reazem cruci şi sap morminte Uite-aşa păşesc-nainte Când suflare, când fantasmă

S-a pornit un stol de cuci Prin văzduh de mâini şi furci Vântul împleteşte umbre În călcâiul frunzei surde

Dintr-un punct pe îndelete Mă răstoarnă cercu-n roată Fuge din inel o fată Şi se-opreşte în placente.

122

Revista nouă, 3/2011

poezie

Ana HÂNCU cuib de cuc Hei, călătorule în timp de-ai şti ce simt! cum te-ai mai întoarce şi ce-ai mai paşte iarba cu firul încă verde; ce te-ai mai îmbăta cu-aroma mustului viei de soi, gustată bob cu bob de amândoisărut de buze moi!

Umbli hai-hui, fără-a simţi zefirul mângâind, precum amurgul serilor târzii al toamnelor cu frunze arămii, ce-şi lasă storul pleoapelor pe vise, încătuşând iluziile ninse în amfora din mine,încă plină de gustul tău, de umbra mea înfăşurată peste unda lină, a ochilor cu zale de azur; lumina îngerească să le-o fur, năframă peste suflet să mi-o pun, ca perină sub cap să mi-o adun... să pot să dorm şi să mă culc în cuib de cuc...

6 Decembrie 2010 Iubitule, Ţi-am pus sufletul în palme, l-ai încoronat cu stele, mi l-ai sărutat cu rouă, străluciri de diademe prinţ al gândurilor melecurcubeu pe lună nouă! În lăcaşul cu iubire ţi-am prins în buchet cu crin, sărutarea, răsuflarea nimeni să nu îndrăznească s-o dorească, s-o trezească unică înmugurire de luceferi printre lujeri de senin!

Noiembrie 2010

Revista nouă, 3/2011

Ferestrele lumii Gările - porţi către oriunde crengi uscate de vânt, liliac înflorit, zâmbet candid, salut, şoapte calde, paşi repezi, bagaje târâte pe lespezi, busuioc, levănţică în haine de blană, ochii limpezi, sau topindu-se-n dor, ostoind între gene o rană; o nădejde ascunsă în cute de gând, o năframă întinsă ca ultim salut, o grimasă în loc de sărut, persistent un miros de parfum, o lumină difuză pe ultima filă citită din agenda-jurnal; un apus de soare cu un spectru de culori sideral, o simplă urare, nespusă ... fiecare-şi doreşte drum bun!

Ochii tăi - perle albastre, strălucind sidefii în nesomnul din nopţile-mi lungi, mângâierea lor mă arde cu făclii mult prea dulci, mult prea vii să le-alungi!

Tu şi eu – paralele şi unice vieţi doar cu suflet pereche înmănuşat într-un mugur de gând, într-o unică sete!

O speranţă ascunsă într-un zâmbet timid mai pluteşte ca pod între stele o lumină difuză adunată sub pleoapele – aripi, drept cuib viselor mele; lăstar verde, ai veşnic un rug în privirea brodată cu cer... dă-mi Doamne, seninul din gând să mai sper, că-n veşmântul de vise ucise nu te-ai prins, şi nu eşti efemer!

14 ianuarie 2011

123

poezie

Cristina ONOFRE Templierii lucrurilor simple CIOPLITOR DE PORŢI Porţi cu uluci strâmbe, părăsite de vreme, cu muşchi şi licheni gri-azurii şi uneori transparenţi.

Porţi care mai păstrau ceva din legănatul uşor de pe un picior pe altul al fetelor de-odinioară, şi din legănatul lunii de mai, apoi bucuria de-a cânta cu glasuri de sturzi, mierle şi privighetori, atunci când primăvara cuiburile sunt pregătite să aştepte ouăle, ouă alburii,cenuşii,albăstrui sau verzui, în ceaţa dimineţii, ouă cu gândul la soare, la iarbă...

Porţi vechi de cătun, ca porţi de palate...

Porţi din sate pustii.

Porţi care au tras tot lemnul cerului deasupra lor...

HAMAL Port la fluviu.

Iarbă. Multă iarbă pe ţărm.

Mult nisip în adâncuri.

Un hamal în bocanci încerca întunericul. Întunericul părea că-i face loc.

Era o dimineaţă ce venea cu goluri de aer şi locuri de linişte.

Saci. Mulţi saci.

Faină, sare, orez...

Butoaie cu ulei, cu vin, cu măsline, cu dinamită.

Nimic nu lipsea.

Braţe,umeri, palme, gânduri, părul tuns scurt deprins cu nisipul

124

LĂPTAR Lăptarul adăpostea în oalele lui bătăile unor inimi albe, mici unduiri.

Un mare trecător, lăptarul, lăsând în urma lui o fiinţă a stelelor şi un cer ascuns în oale pământene.

CIZMAR Pe rafturi, scule curioase, ace de argint vorbitor, calapodul poleit cu lumina inimii lui şi cu umbre.

Piei groase, piei subţiri ca arama trasă-n foi, o masă de croit, foarfece grele pentru mâini puternice, clei, tălpi, cusătura de jur-împrejur...

Stângul, apoi dreptul...

Cizmarul se oprea din lucrul sau.

Pe fereastra mică se vedea venind un anotimp.

Un alai plutitor...

MORAR Moara cu petalele ei uriaşe învârtea apa, roua prăfoasă a aerului, măcinând boabele de grâu, de porumb, boabele purtând în ele, câmpuri rebele.

Sacii aşteptau.

Morarul era omul întotdeauna grăbit...

Revista nouă, 3/2011

poezie

Horia MOCANU Grădinarul poetului român Grigore Vieru dacă aş fi grădinar mi-aş sădi cuvintele în gânduri, din ele ar exploda poezia cu tulpini groase şi vrejuri atârnate cu toate înţelesurile lor de oameni, doi câte doi, forţându-i să nu uite niciodată ce iubeşte, ce gândeşte, ce atinge celălalt. dacă aş fi grădinar mi-aş sădi cuvintele în pământ iar din ele ar încolţi cândva limba română.

Destinaţie după ce se opresc din rostogolirea lor incandescentă poeziile se duc să moară în buzunarul îngerilor.

Colivia scrijelesc pe hârtia amorţită precum reflexia copilul autist pe faţa inexpresivă a oglinzii, caut adevărul, esenţa cuvintelor, aş vrea să înţeleg totul invers, să pot citi ce stă scris pe căptuşeala măştii de cerneală a scrisului, pe eticheta poeziei. peste zăbrelele vieţii mele stă aruncat permanent un văl de ignoranţă, rămân o pasăre adormită, ce nu poate cânta atâta vreme cât simţurile îi spun că e noapte?

Revista nouă, 3/2011

Altarul Această femeie este mai singură decât un altar păgân, părăsit de sacerdoţii vechilor iubiri, marmură necălcată de pasul războinicului, sân uitat de ofranda căuşului palmei, această femeie este în ea însăşi o credinţă pierdută, zeiţă ce mănâncă mărul cu tot cu seminţe pentru ca în egoismul ei divin, toate merele viitoare să crească în ea.

Oraşul oraşul meu este un depresiv, suferă adesea zgomotoase eşecuri senzoriale, îşi trăieşte iubirile în violet şi are primăvara cămaşa prăfuită şi antebraţele tatuate cu tei. oraşul are îngeri ascunşi atent în zâmbetul indiferent al artezienelor, în liniştea după-amiezei de cafenea şi demoni ce te hărţuiesc zilnic din pupila cotidienei intersectări cu femeia superbă pe care crezi că nu o vei mai vedea niciodată. iar ea a spus alb de la fereastra ta admir cum sărutul zăpezii cuminţeşte buzele crăpate de singurătate ale mestecenilor; copiii, minuscule biserici aburinde ciobesc cu vocile frunze veştede de pe epoleţii străzii, cobor în faţa blocului să mă întind pe aburul urmei lăsată de calul prăbuşit în zăpadă.

125

Ştefan CIOBANU fiii apusului pentru că nu a mai fost timp nici să ne legăm bocancii şireturile curgeau însângerate pe lângă glezne. luaserăm cu noi în buzunare doar flăcările lumânărilor de la părinţi. când ieşeam din oraşe ne vedeam cel mai bine unul pe celălalt. atât de rari dar niciodată mai puţini cu hainele rupte în fâşii subţiri ca limbile de ceas. viii cară morţii se auzea tot timpul în liniştea din jur precum un ecou împărţit aproape frăţeşte între soldaţi. când se lăsa noaptea şi se făcea frig îmi trăgeam craniul comandantului ca pe o glugă.

viaţa ucide cu timpul şi eu ţi-aş fi întors spatele imediat după ce am fi făcut dragoste dizolvându-mă în întuneric şi eu aş fi lăsat vasele în chiuvetă până s-ar fi transformat în păsări moarte sau rufele înşirate prin casă ca pe nişte vene putrezite ar fi intrat totul în firesc şi asta ar fi fost cel mai trist nici unul dintre noi nu şi-ar fi dat seama de moarte am fi trăit aşa vineţi în jurul inimii

să-mi sculpteze cineva un glonţ

deci este bine că la un moment dat s-a terminat totul între noi

sunt primul care scrâşneşte dinţii porumbeii îşi iau zborul de pe pervaz văd cum sunt înghiţiţi de soare

chiar dacă din ochi ne-au rămas nişte organe care văd

deschid geamul zgomotul mişcă frunzele răcoarea tabără pe mine cu pumni mici

iubirile pe care nu le atinge moartea au ceva trist

sunt destul de adormit nu disting o baltă de un câine chircit din acest moment mă gândesc la tine este atâta tăcere în casă când mă gândesc la tine şi toate simţurile revin în trup ca nişte muncitori la lucru

aseară nici nu mai ştiu dacă te-am visat sau te-am văzut pe bune în oraş lângă statuia care fusese îmbrăcată de ploaie cu o cămaşă subţire de apă te-aş fi oprit dar iubirile pe care nu le atinge moartea au ceva trist

nevoile fiziologice înlocuiesc rugăciunile de dimineaţă văd toată mizeria din mine ca pe o comoară

aşa că te-am lăsat să te spargi în zecile de oameni care mergeau repede şi mă îmbrânceau cu umerii

pun ibricul în palma de foc a aragazului rămân cu mâna pe mâner aştept să mă frigă

cerul avea culoarea părului unui om bătrân

am multă răbdare în durere dar asta e altă problemă

126

Revista nouă, 3/2011

poezie

Petru SOLONARU Gândul Când coborând Dezgustul, spre caerul ce-încearcă a deşira aiurei sortirea’în fir de parcă, voi întreba : -Din ce e ţesutu-mi gând şi unde e dat să se resoarbă ?... Tăcerea va răspunde: …-Un somn adânc urzeala-I, ce Kronos o-întretaie sub început –sfârşitul cenuşii din văpaie…

Hermeneută scenă, vi-a-ţa îl alintă cu-amăgitor cuvântul… el, sens fără de ţintă…

Egală parte duce între ,,a fi” şi-aflare” …

Deşi se mişcă’în juru-i ,ca un repaos pare’în divinul zbor, oglindă ce doar nimic arată, de cugetă curgândul şi curge cugetată…

Prin orice-alcătuire e’în stare să pătrundă, undind sub presupuneri să presupună-o Undă…

Spre nicăieri

Nimicul nimiciei îi dăruie o chingă, sub stingerea-i să-aprindă chiar focul ce-i să-l stingă...

Sfârşitu-i începutul şi-începe când sfârşeşte. În Absolut, ca nume, identic e lui ,,este”...

Urma…

- O, chin de-a şti, ce’în van absenţei gest e, orbire dar între ,,nimic” şi ,,este”!... …Sub faptul pur, aflând damnarea vidă, miracole sfieşte să deschidă…

- Cum toate curg şi-încremenesc deolaltă, ce-a mai rămas?...candori în fum tresaltă!... Înşelător, în tâmplă o căţuie se-aprinde stins : …,,de Unul e, sau nu e “ , aflând smintiri: că nici întreg , nici parte, nici sineşi nu-i… şi’în altul nu se-împarte, cât stă…mişcat, de nimeni nu-l perturbă prin timp ori loc pe dreapta-i cale, curbă…

Spre a-l numi nu-i şoaptă, nici părere, ci numai Punct, ce’a urmei urmă cere…

Nimicul ce ne curmă… Între ,,a fi “ şi-,,a şti “ clipirea cască prin gând pustiu mirare nefirească: - ,,De ce plecând, venirii, cauza pare doar a veni ca sine în plecare?...”

Nici un răspuns… …un sunet cade pace, iar raza-i, vis , în noapte se preface…

Sub vagul pur, sămânţă fără urmă, am înrodit nimicul ce ne curmă…

Converge’în transformare şi, convergent, transformă tăcerea micităţii’într’o linişte enormă...

Cuprinde necuprinsul, amestecând în sine venirea care pleacă’în plecarea ce revine. În ireal îşi taie reala sa idee, cuvânt a da uitării, întru-a vorbi de ,,ce e”... ...Deunăzi stă’în mâine, iar azi curând coboară pe-a timpului apururi nedovedită scară...

Spre nicăieri, de curge, părelnicul ni-l scrie: ,,a fi” să pustiască ce va fi fost, pustie...

Revista nouă, 3/2011

127

poezie

Vali NIŢU secunda celestă ... în ochii timpului îmi privesc mâna *ce-şi scrie pe un cerc nu se mai întoarce niciodată arcul ceasului celest lăcrimează din tăcerea cuvântului peste glasul arcadelor obosite de nopţile ce nu dau tihna unui sonet al dimineţii plecat cu chirie în singurătate pe talerul iubirii tresare o secundă şi nicăieri nu-şi vede camera de oaspeţi înspre niciunde o fereastră doar colţuri de minute aruncate lângă coşul de gunoi de note plânse pe portativ uitate. celesta poală udată ... o reverenţă pentru tine mamă-iubită femeie-soţie Doamne îngăduie-mi gestul să blestem pe cei ce cu trufie aruncă torente de nepăsare pe pântecul existenţei ce i-a dat viaţă respiră timp din palma rămasă pe obrazul crăpat de simţire că-i prea bătrână şi sărăcăcios îmbrăcată pentru fiica ajunsă la masa tânără cu un băiat mama celestă cu poala udată de care nu-i pasă e o poveste reală de azi a unui jurnalist ce a putut doar să scrie vis a vis la o masă bătrână sărut mâna mamă-iubită femeie-soţie.

128

ceasul tăcerii celeste ... sună prelung ceasul tăcerii celeste şi mă dojeneşte blând dimineaţa cu ochiul timpului deschis desluşesc cuvântul iubirii pe un caiet de dictando scris de copil din linii cu puncte un cuib şi doi pui născuţi din polenul alb de vis al rădăcinilor din ochi albaştri cu sufletul în palme odihnesc chipul înclinat vouă mamă şi copii ecoul aripilor în zbor îmi desenează cu o baghetă dintr-un cânt ştiut rezonanţa unui cuartet plecat câştigând-şi cupa vieţii lăsând cuibul gol ce doar ascultă ... tic tac de apus. ramul tău măicuţă ... scumpa mea maică prea bătrână anotimp cu aripi dintr-o frescă dăruit din inima-ţi pură şi mai etimp... îţi sărut timpul dăruit cu fructe lăsat a se trăi unul pe altul sădit în trunchiul ancorat de ramul tău măicuţă la colierul trecerii iscodesc izvorul cu mângâierile mâinilor tale ce ţi le răsplătesc lumină mereu înrourată sărbătoare în al şaptezeci şi patrulea martie înlănţui lacrima din mărţişor şi firul alb cu tâmpla ta mereu început 8 martie.

Revista nouă, 3/2011

arte vizuale

Cornel SÂNTIOAN CUBLEŞAN Cu toate simţurile le pândă Eugen Petri este un tip in floarea vârstei, înalt, cu ochi coloraţi, jovial în societate, gălăgios uneori, ca şef era exigent cu anumite persoane, arogant alteori, exuberant în anumite împrejurări, ironic, el vrea să se ţină cont de prezenta sa, neapărat, unde apare. Ţine la familia sa, fiica e o poetă talentată, ţine la prietenii lui, persiflează atunci când i se pune pata, un bun profesor, bun pedagog.

Petri e un sculptor cu har, îşi conduce cu dibăcie munca de artist, relaţiile cu alţi artişti din alte ţări, are premii la expoziţii din străinătate. Desenator de primă mână a ilustrat cărţi de poezie, a participat în expoziţii cu lucrări de grafică de o aleasă ţinută plastică alături de sculpturile sale de mici sau mai mari dimensiuni, în bronz sau alte metale.

Vizionar, îmbină armonios elemente ale figurativului cu oniricul, metafora, expresia plastică, categorii ale esteticului: ironia, burlescul, caricaturalul... Iubitor de jazz, fan cu state vechi, muzica e una din muzele sale. În expoziţia de faţă, grafica se îmbină cu sculptura, definindu-i personalitatea. În „Autoportret cu vioară” artistul, in negru, visează, pluteşte, în umbra muzicii ca într-o feerie, spre alte sfere, unde muzica e lumina. În lucrările de grafică, linii, tuşe, de o sensibilitate ce duce cu gândul la arta japoneză, volute, culori preţioase, auriul, argintiul, alb-negru, îi subliniază ideile, ideile unui visător, alteori psiholog, în redarea expresiilor personajelor.

Demersul artistului se înscrie în cadrul figurativului, transfigurarea poetico-subiectivă, în favoarea ultimului termen, accentul pe elementul sugestiv, plasticitatea prevalând asupra conţinutului literar, al imaginii, formele încorporează valori exotice: „Omul

Revista nouă, 3/2011

contrabas” etc. În portrete se distanţează de motivul din natură, prin imaginaţie, un anume psihologism ce atinge uneori forţa expresionismului, hieratismul, uneori.

Formele sunt epurate de detalii, prin stilizări inspirate, anticalofil, dând o anumită atmosferă, încărcătura lirică. Ochi ce urmăresc din umbră, mâini ce caută nevăzutul, o vedere dincolo de vedere, mâini ce ating corzi nevăzute, mâini ca fiinţe muzicale. Căutarea acordurilor muzicale, ca e posibilitate de salvare a spiritului uman, a armoniilor, acordurilor dintre spiritul uman cel al spatiilor, incantaţia extazul, toate acestea ca o încercare de a opri timpul, o clipă, pentru conectarea la divin, de a da omului dimensiunea sacră. Alb-negru, viata-moartea, viata purificată continuată acordurile muzicii, prin muzica în eternitate.

Lucrările de sculptură, sculptura mică, preţioase precum bijuteriile, omul fiind centrul universului, în conlucrarea cu divinul prin muzica. Bronzul, metalul, dau strălucire, măresc puterea expresiei, a sugestiei, nu dramatizată aici, apropo de „Masca funerară a lui Agamemnon”, masca de aur, influenţa orfevrăriei cretane, sau vasul lui Gundestrup, unde argintul aurit potenţează expresiile

129

căderea sa spirituală. Toate aceste gesturi trăiesc în lucrările: 9, 7, 4, reticenţă în 8, etc. În 15, personajul e în meditaţie profundă, atingând parcă sublimul katharsisului. În 7, om şi instrument, două vase comunicante, formează o identitate cosmica unite într-o curbă de flux divin. Trăsăturile feţei nu identifică aici un psihic al unui personaj

divinităţilor celtice. În compoziţia sculpturală „Două capete alipite”, arta celţilor, reunirea lor în aceeaşi compoziţie sculpturală se explică prin existenţa unei păsări răpitoare care le ţine în gheare, capetele sunt aşezate simetric, corpul pasării la mijloc, dar din corpul pasării nu a rămas mai nimic, decât o formă care uneşte ansamblul simbolic, apropo de unirea personajelor cu instrumentele muzicale în cazul lui Petri. Sculpturile, astfel, au un spor de picturalitate, predilecţia pentru relief ca la Neculai Pădureanu, forţa expresivă e concentrată frontal.

Lucrarea intitulată 13, o sculptură metaforă, omul - instrument pluteşte în lumea sa interioară, posedat de aceeaşi incantaţie a muzicii.

La Alberto Giacometti figurile sunt văzute de la distanţă, „Simplu trecător”, cum spunea Jean-Paul Sartre : „...acoperite de solitudinea spaţiului”, omul este deposedat de caracterul personal, unde nu relieful e decisiv, ci desenul. La Petri, modelajul, plasticitatea formei, lumina, umbra, planul, golul, preţiozitatea metalului, toate aceste procedee tehnice se împletesc cu harul artistului dând viaţă personajelor metaforă. La urma urmelor, omul este centrul universului cu trăirile sale, de la simpla bucurie la extaz, la înălţarea şi

130

definit, omul devine o altă fiinţă, fiinţă-cântec. În 5, artistul găseşte o altă soluţie plastică originală prin stilizarea subtilă omulinstrument devine o unitate sculpturală.

Unitate in viziune, în tratarea plastică a formelor, libertate de exprimare, o siguranţă a gestului artistic, trăirea actului creator cu intensitate maximă sub impulsul ideilor, a muzei muzica, o necesitate aici precum aerul, apoi recursul la imaginaţie, etc. În grafica „Saxofonul”, instrumentul uriaş pare a-l absorbi chiar pe însuşi artistul într-o altă lume, aş spune, dar visând cu toate simţurile la pândă.

Breaza, 24 08 2011

Revista nouă, 3/2011

arte vizuale

Serghie BUCUR Dan ALEXIU

Discret şi timid, de o modestie impresionantă, artistul plastic Dan Alexiu revine cu Peisaje şi Naturi statice / florale, precum şi cu vreo câteva Compoziţii, pe simezele Galeriei de Artă din Ploieşti, între 8 şi 21 februarie 2011. Revine, spun, pe coordonatele creaţiei d-sale consecvent romantice, cu nerăbdarea surprinderii a ceea ce intuiţia şi ochii noştri nu sunt în stare (iniţiaţi / instruiţi) să perceapă: ascunzişurile în culori, forme şi planuri. Tablourile privite de noi, în compania distinsului artist, rezultară din travaliul său susţinut între 2000 şi 2010, în manierele proprii, vădit simplificatoare, aidoma orizontului ştiinţific al expozantului – de profesie Profesor de

Revista nouă, 3/2011

Matematică (Universitatea Cuza Iaşi),pe undeva caracterizat de – cine-şi mai aminteşte de ea ? – „Reducerea la absurd”, aici, reducerea însemnând simplitatea! Dan Alexiu reconstituie Natura recreând-o cu acea simplitate capabilă – ca o vrajă – de o măreţie – alta decât aceea din jurul nostru! Versat pictor de şevalet, maestrul Alexiu instituie coloristica selectivă, acea coloristică dăruită cu simţul franc al sintezei.

Tematica preferată este, şi în această personală 2011, susţinută prin Peisaje şi Naturi interioare, pe care le abordează în liniştea atelierului său, în aburii prefacerii vopselelor în ziduri, acoperişuri, crânguri, garduri, copaci, nori, ape, drumuri, podeţe, apuneri şi răsărituri de soare etc. Sentimental – ca orice romantic care se respectă (neputând trăi şi crea altfel), Dan Alexiu devine poetul care scrie cu penelul, în tonuri şi în intonaţii policrome, controlând fiecare tuşă, fiecare umbră şi fiecare lumină, pe o muzicalitate mereu gravă, pe rezonanţe din W. A. Mozart – preferatul d-sale –, cu ecouri din Eminescu, din Bacovia sau din Sadoveanu. Pentru că veni vorba de Bădia Mihai, că apărură Fraţii lui Jderi – capodoperă a Ceahlăului literaturii

131

române, să ne amintim doar faptul că în acest an – pe 5 noiembrie – se împlinesc exact 50 de ani de la moartea lui! Lumea „Locurilor unde (pare că) nu se întâmplă nimic”, ne este evocată de maestrul Dan Alexiu, prin suita de Peisaje pe cât de sobre, pe atât de încărcate de o viaţă plină de mistere şi înţelepciune – artă asimilată magnific, prin fixarea compoziţională a nuanţelor, ca în proza sadoveniană – melancolice colţuri de lume românească şi străină. Revelaţii ale acestei personale Alexiu, demne de toată admiraţia noastră: Primăvară la Breaza – secvenţă de ancestrală dăinuire omenească, de la păstorii (păcurarii) lui Dragoş, Gelu şi Menumorut, până al ai căpitanilor de plaiuri (munţi) ai lui Matei Basarab, Mihai Viteazul şi Vodă Bibescu… Case ţărăneşti neaoşe, cu sobe cu lemne şi apă în doniţe, cu târle vegheate vara de furi, iarna de lupi… Ne-am preumblat pe La Mogoşoaia Marthei Bibescu, prin Bucovina şi prin Moldova în Iarnă, printr-o Vie în Iarnă, pe un Drum în pădure, drum cu un podeţ din piatră, de pe vremea Legiunii a XIII-a Gemina, am păşit pe ierburile silenţioase ale Podului Dâmboviţii – un fel de sat sub munte, am atins Bărcile gata de călăfătuit (smolit), singure pe un ţărm din Panait Istrati, în fine, traversarăm un Oraş indigen vechi (ocrotit, iată de un pictor şi nicidecum de hulpavii parveniţi ai epocii post-90 !). Prin Europa, maestrul Dan Alexiu ne-a purtat prin

132

Strasbourg, unde admirai un grup de imense clădiri de epocă, la un pas de albia unui râu – peste care trecui fără grijă, pe un pod istoric şi el, prin Antalya, pe o Stradă turcească în umbra înserării. În fine, m-am plimbat pe Bosfor – mirifica porţiune de pământuri şi ape care au colorat Istoria României, cu evenimente politice, militare, economice şi diplomatice, de-a lungul existenţei Imperiului Otoman, pe unde vor fi călcat Alexandru Ioan I Cuza, pentru investirea ca Domn al Principatelor Unite, mari oameni ai culturii noastre şi de unde veniră peste noi, predecesorii jefuitorilor de azi ai României, Fanarioţii!!!

Maestrul Dan Alexiu ne-a încântat cu seria de Invazii – 1, 2 şi 3, cu o alta, de ciudate Cosmosuri, cu o Familie alcătuită din trei măşti, cu o Mască populară, cu serialul de Naturi moarte: Masa de lucru a Artistului, Roşioare, Tărtăcuţe, cu Flori şi universuri de sorginte fabulatorie – expresii ale Poeziei ultramoderne – cu generice precum: Acvatică, În adâncuri şi Învolburare. Maestrul Dan Alexiu vine din gândirea plastică a lui Dimitrie Ghiaţă ş-a lui Lucian Grigorescu.

Aparenta „cuminţenie” a stilului său pictural ascunde filonul sănătos al Artei plastice, stenic şi de aceea durabil. Peisajele semnate de somnia sa, ne sunt o certitudine, garanţia că artistul plastic Dan Alexiu urcă spre culmile consacrării incontestabile.

Revista nouă, 3/2011

arte vizuale

Marina NICOLAEV Militza Sion - Henrieta Delavrancea Gibory arhitectură 1930-1940* Editura „Simetria” din Bucureşti a publicat, în 2009, un album de o factură aparte din punct de vedere documentar, calitativ şi nu numai, semnat de Militza Sion şi dedicat operei unei arhitecte excepţionale, Henrieta Delavrancea Gibory. Intitulat „Henrieta Delavrancea Gibory arhitectură 1930-1940”, la acest album au mai colaborat arhitecţii: Emil Retegan, Răzvan Luscov, Emma Parlac, Irina Patrulius. Fotografiile recente au fost posibile prin colaborarea lui Marius Caraman.

Membru al Uniunii Arhitecţilor din România şi a Ordinului Arhitecţilor din România, Militza Sion a început să profeseze din 1961, având un palmares profesional deosebit: Hotel, locuinţe în centrul civic Miercurea Ciuc,1978-1986; Blocuri de locuinţe Bd. 1 Mai Bucureşti,19741978; Casa de Cultură Buzău, Sibiu, Alba Iulia, Călan (autor şi co-autor), 1967-1974, Complex hotelier Holiday Inn Sinaia, 19921995; Orfelinat Călăraşi, 1997; Imobil birouri RC Bucureşti, 1998; Hotel pensiune Călimăneşti, 1999; vile, imobile de locuit şi clădire de birouri–zona rezidenţială Străuleşti 2000-2010; Imobil locuinţe str. Uruguay 23, Imobil locuinţe bd. Primăverii 26, Bucureşti; Vile str. Herăstrău 20, str. N. Gogol 4, Snagov, Buşteni, Piatra Arsă,1995-2005 etc.; Leagănul Sf. Ecaterina Bucureşti– restaurare, refuncţionalizare pavilionul nr. 3, 2006-2007; Cămin pentru persoane cu handicap reabilitare, Tg. Jiu 2006; Ansamblu mânăstiresc Pătroaia, Dâmboviţa 2009-2010 ş.a.m.d. A participat la expoziţii de

Revista nouă, 3/2011

arhitectură, bienale, simpozioane şi congrese internaţionale –Atena,Viena, Bucureşti, Sofia, fiind premiată de către UAR pentru realizările arhitecturale. Paralel cu activitatea arhitecturală a publicat articole de specialitate în revistele Arhitectura, Arhitext Design. În ultimii ani a organizat o serie de expoziţii de arhitectură: Centenar G. M. Cantacuzino expoziţie Palatul Suţu 1999; In memoriam Gheorghe Simotta - expoziţie şi catalog – Institutul de Arhitectură Ion Mincu 2003; Henrieta Delavrancea-Gibory, arhitectura 1930-1940 – expoziţie şi catalog – Librăria Cărtureşti 2007, Muzeul Naţional de Artă al României 2009; Balcic 2010, Timişoara 2011.

Militza Sion s-a remarcat şi prin activitatea de artist plastic având participări la saloane naţionale şi internaţionale: 1966, 1970 Uniunea Arhitectilor Str. Episcopiei 9; 1979 Institutul român pentru relaţiile culturale cu străinătatea AGIR; 1983, 1986, 2000 – Institutul de Arhitectură Ion Mincu; 2004 – Galeria Jean şi Sabina Negulescu, Bucureşti; 2006 – Galeria de arta a2 Timişoara; salonul internaţional Artis 2010 Bucureşti, salonul internaţional Ligne et couleur Paris 2011.

Pasionată de istoria arhitecturii româneşti, Militza Sion are la ora actuală în pregătire un

133

album şi o expoziţie retrospectivă dedicată arhitecturii lui Horia Creangă.

Paralel cu editarea prezentului catalog, Militza Sion şi colaboratorii săi au organizat o expoziţie itinerantă la Bucureşti, Balcic şi Timişoara, reuşind să prezinte activitatea arhitectei Henrieta Delavrancea Gibory. Acest eveniment a fost posibil cu sprijinul Ordinului Arhitecţilor din România, Muzeului Ţăranului Român – care a pus la dispoziţia autoarei arhiva Delavrancea – şi Muzeului Naţional de Artă al României.

bulgari, printre care Fanny Mednirakova, Emma Borbely, Viaceslav Tcheakov, Albena Dimitrova-Todorova, Vladimir Popov ş.a.

Imagini din expoziţie © Marina Nicolaev, 2010

Balcic, Castelul reginei Maria © Marina Nicolaev, 2010

În prefaţa cărţii cât şi la vernisajele expoziţiei, Militza Sion a dorit să sublinieze: „Această expoziţie însoţită de catalog doreşte să o aşeze la locul cuvenit printre arhitecţii importanţi ai generaţiei sale şi de asemeni să-i facă cunoscută opera în rândul arhitecţilor tineri mai ales, cărora le-ar putea dezvălui o adevărată cale de urmat”.

În 2010 am reuşit să vizitez şi eu expoziţia organizată în incinta Castelului reginei Maria la Balcic în Bulgaria.

Vila „Turnul lui Mugur”, starea actuală © Marina Nicolaev, 2010

Imagini din expoziţie © Marina Nicolaev, 2010

Expoziţia a fost posibilă să fie itinerată şi la Balcic, datorită sprijinului acordat de autorităţile bulgare, implicându-se, de asemenea, cunoscuţi muzeografi şi arhitecţi

134

Intenţia arhitecţilor români şi bulgari este de a semnala valoarea arhitecturală a caselor româneşti din zonă proiectate de Henrieta Delavrancea Gibory, în dorinţa expresă şi mai ales, legitimă, de a le include printr-un studiu adecvat în circuitul patrimonial internaţional precum şi necesitatea restaurării şi prezervării acestor clădiri.

Revista nouă, 3/2011

Imagini din expoziţie © Marina Nicolaev, 2010

Vilele de vacanţă mai ales, realizate în perioada interbelică de către Henrieta Delavrancea Gibory, au devenit în timp, un stil inconfundabil pe care îl regăsim preluat şi în arhitectura locală actuală. Șansa de a le vedea, alături de arhitecţii Militza Sion şi Emil Retegan, a fost pentru mine unică.

Imagini din expoziţie © Marina Nicolaev, 2010

Henrieta Delavrancea Gibory (1894-1987) este cea mai mică dintre fiicele cunoscutului scriitor şi om politic Barbu Ștefănescu Delavrancea şi a Mariei Delavrancea Lupaşcu, licenţiată în filozofie şi matematică. Henrieta Riri, aşa cum era alintată în familie, a avut parte alături de surorile sale Cella, scriitoare şi pianistă, Margareta - Bebs, profesoară de franceză, şi Niculina - Pica, artist plastic, de o educaţie cu totul deosebită.

Printre primele absolvente din România acelor timpuri, ale Şcolii Superioare de Arhitectură, Henrieta Delavrancea a luat decizia de a urma această profesie, de altfel de avangardă şi emancipare pentru femeile epocii sale, sub influenţa unui prieten

Revista nouă, 3/2011

apropiat al familiei Delavrancea, arhitectul Ion Mincu. Ion Mincu este primul arhitect român şcolit la Paris la Ecole nationale des Beaux-Arts după ce a obţinut diploma de inginer la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti, Henrieta fiind promotorul Delavrancea Gibory stilului de arhitectură neo-românesc, stil adoptat şi de Henrieta Delavrancea Gibory. În semn de preţuire pentru aportul excepţional adus arhitecturii româneşti, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism din Bucureşti poartă numele celebrului arhitect Ion Mincu încă din anul 1953. Henrieta Delavrancea se va căsători în 1919 cu ofiţerul francez Émile Gibory aflat în România încă din primul război mondial, perioadă în care studenta la arhitectură îşi va întrerupe studiile şi devine infirmieră voluntară. Îşi va relua studiile de arhitectură după război şi le va finaliza în 1927.

Este colegă cu renumitul arhitect Horia Creangă, cel ce va deveni exponentul de seamă al arhitecturii moderne din perioada interbelică. Va fi într-o permanentă concurenţă profesională cu acesta, amândoi fiind admiratorii lui Le Corbusier (cel care vizitează Bucureştii anului 1911, călătorie de studii despre care va edita mai târziu, „Le voyage d’Orient”) şi Şcolii Bauhaus. Horia Creangă, urmaş de-altfel al scriitorului Ion Creangă, se va specializa la Paris după terminarea Şcolii Superioare de Arhitectură, după care va reveni în România.

Arhitectura de factură neo-românească a Henrietei Delavrancea Gibory este deasemenea influenţată de maestrul său preferat prof. arh. Petre Antonescu, rector al Şcolii Superioare de Arhitectură.

Printre construcţiile realizate dintre cele proiectate de Henrieta Delavrancea Gibory enumerăm: 22 de vile de vacanţă la Balcic

135

dintre care unele sunt dispărute la ora actuală, 28 vile în România, 5 biserici, palatul prinţului Nicolae de la Snagov, pavilionul de ceai al reginei Maria de la Balcic, Spitalul Filantropia, Spitalul clinic Fundeni, Consulatul Franţei din Bucureşti, Prefectura din Oraviţa, Cinema Capitol Bucureşti, ansamblu de locuinţe Brezoianu ş.a.m.d.

După cel de-al doilea război mondial, o găsim pe Henrieta Delavrancea Gibory în Colectivul de proiectare al Ministerului Sănătăţii şi apoi la Institutul Proiect Bucureşti unde a lucrat timp de 19 ani.

Prin anii 80, deşi ieşise la pensie, venea des la IPB pentru a solicita de lucru cu titlu gratuit, ceea ce părea de neimaginat, moment în care am cunoscut-o şi eu întâmplător, fiind fascinată de personalitatea ei. A fost afectată de tragedia şi distrugerile cutremurului din 1977 şi îşi oferea voluntar serviciile de proiectare şi consiliere. Moartea Henrietei Delavrancea Gibory a survenit în perioada când tocmai finalizase detaliile privind restaurarea Bisericii Sf. Gheorghe din Bucureşti. A fost înmormântată la Cimitirul Bellu.

Doamna Delavrancea în 1982, când avea 88 de ani, la conacul boierilor Belu (Urlaţi-Prahova), lângă o coloană de piatră identificată de dânsa ca fiind a bisericii Sf. Gheorghe Nou Bucureşti (foto arh.

Silvia Păun)

Albumul „Henrieta Delavrancea Gibory arhitectură 1930-1940” cuprinde 500 de imagini color şi alb-negru pe o hartie deosebită calitativ, comentarii, un text inedit al arhitectei Henrieta Delavrancea Gibory precum şi o serie de articole despre aceasta apărute de-a lungul timpului şi semnate de arhitecţii Radu Patrulius, Anghel Marcu, Aurelian Trişcu, Emil Retegan şi Răzvan Luscov.

Această publicaţie reprezintă o integrală Henrieta Delavrancea Gibory adusă la superlativul profesionalismului de către Militza Sion şi colaboratorii săi.

Proiectul propus – album şi expoziţii itinerante – al Militzei Sion de a promova arhitectura românească este unul absolut remarcabil pe care îl salut cu deosebită preţuire şi admiraţie.

Perspectivă realizată de Henrieta Delavrancea Gibory

136

Revista nouă, 3/2011

arte vizuale

Lidia Nicolae: „Mi-a plăcut să mă înconjur de frumos” Lidia Nicolae s-a născut la Ploieşti. După ce a terminat Liceul de Muzică şi Arte Plastice, a urmat Academia Naţională de Artă din Bucureşti, la clasa maestrului Vladimir Zamfirescu. Ulterior, a intrat în învăţământ, ca profesor de educaţie plastică, predând şi acum la Câmpina şi la Breaza. Îndrăgostită de pictură, şi-a exploatat harul înnăscut, devenind, în timp, o pictoriţă recunoscută. A participat la numeroase expoziţii de grup şi personale. În anul 2000, este primită ca membru al Uniunii Artiştilor Plastici - Filiala Ploieşti. Picturile sale se regăsesc în numeroase colecţii publice, la Muzeul de Artă Ploieşti, Fundaţia B. P. Hasdeu, în colecţii particulare din ţară şi din străinătate - Canada, Anglia, Franţa, Danemarca Belgia, Turcia, SUA, Israel, Germania. Lidia Nicolae vede frumuseţea acolo unde puţini ajung să o descopere, iar înclinaţia sa către detaliu îmbrăcat de culoare exprimă întotdeauna căldură, sensibilitate şi un anume mister care-l provoacă, pe cel ce-i contemplă opera, să-l descopere.

De ce vă place să pictaţi?

Hm… Nu mi-am pus întrebarea asta, dar probabil că e o nevoie imperioasă, vreo moştenire de familie. Adevărul e că desenam de la patru ani. Toate caietele mele erau mâzgălite, îmi desenam colegii, profesorii, tot felul de portreţele. Mama era disperată, pentru că dorea să fac matematică şi, din cauza aceasta, nu prea a fost de acord cu meseria asta. Mereu îmi spunea: de ce nu ţi-ai ales şi tu o meserie mai bănoasă? Revenind la întrebare… Cred că mi-a plăcut să mă înconjur de frumos. Chiar aveam nişte prieteni, sculptori la Cluj, care aveau cămăruţe albe, simple, bineînţeles, una fiind atelierul unde se lucra, dar camera în care

Revista nouă, 3/2011

stăteau ei şi se odihneau era ca o chilie. Nu pot să stau într-o astfel de cameră! Pereţii mei sunt plini de cuie, pentru că pun tablouri, scot tablouri, mereu aşez, reaşez ceva. Totul este înţesat, probabil, ca să umplu ori un gol interior, ori golul din jurul meu.

După ce v-aţi convins părinţii că v-aţi ales calea, care a fost parcursul?

La 14 ani m-am înscris la Liceul de Artă din Buzău, după care m-am transferat la Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Ploieşti, unde am avut norocul să-i am profesori pe maestrul Rugină, pe maestrul Strâmbu. Erau nişte artişti nemaipomeniţi. Nu mi-a fost uşor.

Pe atunci, se intra greu la facultăţile de arte. A trebuit să dau de mai multe ori examen pentru a intra la Academia Naţională de Artă din Bucureşti. În timp, am lucrat şi pe la Arta Casnică, în Breaza, la creaţie. Acolo am cunoscut o doamnă artist plastic. Ea m-a dus la un pictor în Bucureşti, care făcea pregătire.

Cam vreo trei ani am insistat şi am intrat, înainte de revoluţie. Am dat şi la sculptură, la Iaşi; făceam pregătire şi, într-un târziu, am reuşit. Am făcut un semestru cu Dan Hatmanu.

După revoluţie, cu ajutorul colegilor de la Bucureşti, m-am transferat mai aproape de casă. Am avut şansa să fac şapte ani, aveam 30 de ani, eram studentă bătrână. Dar ştiam ce trebuie să fac. Mă transferasem la tapiserie, din cauza locurilor puţine. Am făcut un an de

137

imprimerie, am făcut modă, devenind şefă de promoţie. Au vrut să mă trimită cu o bursă, zece zile în Anglia. Ce să fac, zece zile? Numai cu drumul pierdeam din timp! Atunci m-a descoperit maestrul Vasile Grigore, într-o tabără de creaţie, la Sibiu. M-a întrebat: ce cauţi la modă când tu ai culoare, ai pictură? Şi am trecut la pictură. Am făcut şi o expoziţie faină. Am stat la Vasile Grigore, dar nu prea mă simţeam eu aşa bine. Aveam multă culoare, dar nu era prea profund. Îmi tot spunea să fac compoziţie, o chitară, o hăinuţă de arlechin. La acel moment, a venit maestrul Vladimir Zamfirescu la catedră. Am plecat de la Vasile Grigore, am repetat un an, ducându-mă să fac pictură cu Zamfirescu, om care îmi dădea anumite teme de gândire, „Nichita şi Tezeu”, „Ultima noapte a lui Enkidu”, omul, familia. Era un om deosebit, îl „citea” pe fiecare, ce potenţă are.

Se observă în lucrări o predilecţie anume, către arlechini. De ce? În primul rând, pentru că au o faţă impenetrabilă şi apoi pentru că au multă culoare. Şi mie îmi place să simt culoarea. Şi-apoi, îmi place să şi provoc, să fac omul să gândească ce este dincolo de acest impenetrabil. De obicei, îi pun într-un context, fie că arlechinul stă în faţa unui pahar sau cu un clarinet sau altceva.

Probabil că este şi o atracţie indirectă, transmisă de către Vladimir Zamfirescu, el fiind şi un discipol al lui Corneliu Baba, eu preluând generaţia aceasta de babişti. Astfel, m-a marcat fondul negru, personajele cu mâini - îmi place expresia mâinilor la nebunie – am mers spre un fel de expresionism german. Poate e combinat, pentru că mi-a plăcut şi Toulouse Lautrec şi mai se vede şi un impresionism. La mine, primează desenul. Întâi trebuie să-mi construiesc, să schiţez, nu-mi place să pun culoarea direct. Îmi place să pictez grupuri de oameni, mâini, cum spuneam, care, de obicei, spun cum sunt ei, cu ce se ocupă. Mi-a plăcut mult Egon Schiele şi probabil că m-a marcat.

Nu e uşor să desenezi mâini. Am făcut anatomie artistică, trebuind să învăţăm toate oscioarele, toate ligamentele.

Cum vă vine inspiraţia, cum ştiţi că ceea ce vedeţi trebuie pictat?

Chiar şi eu mă întrebam, când simt starea

138

de har. Nu poţi să ştii când ai dorinţă să lucrezi.

Cineva îmi spunea: răsfoieşte şi tu un album de artă. Şi, adevărul este că, dacă văd o expoziţie sau îmi pică un album în mână, atunci imediat mă incită să lucrez. Sau bagi degetele la 220 V, sau iei pânza mare, albă şi vii şi zvârli cu un tub, un borcan de vopsea şi, automat, îţi vine inspiraţia!

E, glumesc. Mai fac nişte fotografii, am nişte flori uscate sau nişte ghivece, mai observ un grup pe stradă sau un personaj, şi-atunci, aceste imagini îmi rămân undeva întipărite. Chiar dacă nu mă duc în acel moment la şevalet, mai târziu mă folosesc de amintirile mele. Am o memorie vizuală foarte bună, dacă numai prin ochi trăiesc. Asta mi-e meseria!

Când aţi ştiut că sunteţi recunoscută, consacrată ca artist plastic?

După ce am terminat facultatea, am încercat să intru la Ploieşti, în UAP. M-au ţinut pe tuşă vreo doi-trei ani, pentru că nu aveam activitate la ei. Normal, pentru că abia terminasem facultatea şi nu aveam cum să-mi

Revista nouă, 3/2011

Eu lucrez foarte mult în peniţă, îmi place să mă joc cu danteluri şi e o terapie superbă, că nu te mai gândeşti la nimic sau te gândeşti, iar mâna merge, lucrând ce doreşti.

«

fac expoziţii. Mai târziu, am făcut o expoziţie mare, întrând şi în învăţământ atunci. În acea perioadă, probabil, la toate saloanele de primăvară, vară, această expoziţie mare, personală, pe care am plimbat-o pe la Câmpina, pe la Ploieşti, m-a făcut cunoscută. Abia în anul 2000 am devenit membru al UAP, filiala Ploieşti. Am şi muncit mult. Vindeam mult în acea perioadă, prin galerie. Erau cumpărători care veneau din Anglia, Italia, au venit şi acasă. Nu era criză şi mai cumpăra lumea.

Pe orice lucrare vă iese în evidenţă semnătura alambicată. Are vreo semnificaţie anume?

Semnătura mea este Lidia şi reprezintă o pasăre stilizată. Cu ea îmi semnez şi grafica. Artiştii, de obicei, folosesc semnătura în compoziţie, când le rămâne un spaţiu gol. Mai am una, care de fapt este ştampila, preluată din nişte stampe japoneze. E vorba de literele L şi N şi este ca un cartuş, pe care o folosesc la picturile în ulei.

Ce planuri de viitor aveţi?

Mă voi duce în curând într-o tabără de creaţie la Plopeni. Am două pânze pe care am vrut să le fac în tabăra de la Breaza şi nu am mai apucat, am doi arlechini şi am desenat, privind de pe balconul meu, un nuc, căruia trebuie să-i prind o anume culoare, un anume fel de a cădea lumina pe el. Mai am destul în lucru. Eu lucrez foarte mult în peniţă, îmi place să mă joc cu danteluri şi e o terapie superbă, că nu te mai gândeşti la nimic sau te gândeşti, iar mâna merge, lucrând ce doreşti. Abia aştept să merg la Plopeni, unde sunt nişte anexe gospodăreşti, făcute de oameni din resturi de scânduri, din placaj, din tot felul de materiale, care sunt superbe, fiind aşa pestriţe. Sunt toate, ori maro ori pe siena, cu lemnul patinat de ploaie. Aici am făcut cele mai bune lucrări de grafică, cu toate că lumea mă întreabă de ce nu pictez altceva, o casă frumoasă, decât anexele astea dărăpănate.

Legat de artă, ce v-aţi dori cel mai mult?

Mi-ar plăcea ca lumea să fie mai receptivă, să cunoască arta şi să se înghesuie când sunt vernisaje, pe oriunde, să-şi încânte ochiul şi sufletul cu frumos.

Interviu realizat de Carmen NEGREU

Revista nouă, 3/2011

Corneliu Costăchescu - Ale, Mofturi de… epigramist, Ed. Rovimed Publishers, Bacău, 2011

Monica Mureşan, Poeme cu vedere la mare, Fundaţia Culturală Antares, Galaţi, 2011

Monica Mureşan, Femeie la poarta raiului de sticlă, Ed. Nouă, Bucureşti 2009

139

luna amară

Christian CRĂCIUN Trimestrul III

realiza proiectele şi eficienţă, pentru a folosi un clişeu imagologic. Avem multe de învăţat.

L-aş cita, în nota seriosului pe tatăl nostru Caragiale şi aş spune. Mai dă-mi doi-trei ca el şi îţi fac reform – adevărată- în sistemul medical. Dar nu e… * 11-a Conferinţă a Societăţii Internaţionale de Istorie Intelectuală. Ştiaţi că s-a ţinut la Bucureşti? Aţi văzut-o consemnată în harnicile noastre programe de ştiri? Tema, extrem de actuală şi de dureroasă Despre criza ştiinţelor umaniste. Mai ales la noi, unde, în contextul noii legi a învăţămîntului, nimeni na luat în discuţie statutul acestor discipline evident ostracizate sever. Observ că nici una dintre problemele abordate aici nu i-a interesat pe decidenţii noştri. Citez după dosarul publicat în Dilema Veche. Vedem că peste tot se reduc drastic fondurile pentru ştiinţele umane, redirecţionate spre discipline „practice” şi aducătoare de profit financiar direct. Astfel, aflăm că, începînd de anul viitor, în Anglia va fi sistată orice finanţare publică pentru învăţămîntul umanistic universitar. Taxele vor creşte astfel de la 3000 la 9000 lire/an. Se anunţă reducerea cu 70% a numărului de cursuri oferite. Numai că, pe termen lung, declinul Artelor liberale duce la criza democraţiei. Criza ştiinţelor umane este o criză a democraţiei. (Howard Hotson, profesor de Istorie intelectuală modernă la Oxford, preşedinte al SIII). Iar Laurent Milessi, profesor la Universitatea din Cardiff, ne dă, la fel, exemple de reduceri de cursuri şi planuri de cercetare umanistă, resursele fiind redirecţionate spre „ştiinţele aplicate”. Lia Yoka, profesoară de istoria artelor la Thessaloniki, ne spune că la şcoala de arhitectură s-a redus numărul de cursuri de la 30 la 21, plus o reducere bugetară de 60%.

Interesantă sugestia creării unor reţele de cunoaştere nonprofit. Voi reveni. La Praga, umorul (ah! umorul ceh!) salvează Academia de o reducre cu 50 de procente a bugetului de cercetare, în urma unor proteste şi happeninguri (Vladimir Urbanek, cercetător la Insitutul de filosofie al Academiei cehe). Vi-i închipuiţi pe academicienii noştri într-o asemenea acţiune? Constance Blackwell, cercetător la Birkbeck College, (Londra) ne

A

ine mai apare pe la OTV? Acad. Răzvan Theodorescu. Din ce în ce mai bine.

Domnia sa este şi unul dintre cei care clamează cu morgă despre dispariţia modelelor, a reperelor morale. A apărea la OTV trebuie să fie, pesemne, în viziunea istoricului nostru dezamăgitor un astfel de exemplu de moralitate. * ara culturală descumpănitor de săracă.

Instituţiile noastre culturale intră în amorţire cînd, de fapt, ar trebui să funcţioneze cu motoarele în plin. * n caz şcoală despre ce înseamnă politizarea, ravagiile PolCo în ţara noastră neaşezată. Poate cel mai bun Telejurnal este cel de pe Programul 2 al TVR, şi care era realizat în principal de Lucian Pârvoiu pînă cînd... Ambasada Angliei organizează o acţiune în Ferentari, ambasadorul joacă fotbal cu puştimea şi toată lumea cade în extaz faţă de minunăţiile „integrării romilor”. Numai că, în cadrul Telejurnalului respectiv, realizatorul Lucian Pirvoiu l-a intrebat cu un scepticism salutar după părerea mea pe invitatul Valeriu Nicolae, presedintele Policy Center for Roma and Minorities: „În ştirea de mai devreme ambasadorul Marii Britanii spunea ca a descoperit in Ferentari spiritul olimpic. Să fim seriosi, spiritul olimpic la ce? La furat de portofele, la tras în venă?”. Organizaţiile de vigilenţă civică „s-au sesizat”, Lucian Pîrvoiu a dispărut. Punct. * xcelent articolul lui Vlad Mixch de pe HotNews despre Raed Arafat, fanaticul minunat al medicinii de urgenţă de la noi. Un „neamţ” prin încăpăţănarea benefică de a-şi

C

V

U

E

140

Revista nouă, 3/2011

spune despre o petiţie iniţiată de Universitatea Oxford şi altele împotriva guvernului de la Londra şi propune soluţii pentru cursurile pregătitoare pentru tinerii între 17 – 20 de ani. Şi citate din oamenii noştri: „Cît produce un curs de anul I de istoria ideilor? Cît valorează şi ce impact economic are un curs despre modernitatea timpurie a sec. al XVII-lea? Prin ce studiu de fezabilitate ne putem da seama de eficacitatea economică a unui seminar despre Machiavelli? Cît mai valorează astăzi o cercetare post-doctorală despre ideile politice ale veacului al XIX-.lea? [...]Eşti evaluat la metru sau la hectar, iar conţinutul contează din ce în ce mai puţin” (Raluca Alexandrescu, profesoară la FSP Universitatea Bucureşti). Iar Arleen Ionescu, de la Universitatea din Ploieşti, prezintă inechitatea de apreciere prin aplicarea mecanică a sistemului ISI. Dana Jalobeanu, coordonatoare, alături de Andrei Manolescu, a acestui binevenit dosar, face o interesantă distincţie între instituţiile menite să creeze cunoaştere şi cele menite să o prezerve şi să o transmită. Mă întreb dacă cineva de la Academie sau de la Ministerul Învăţămîntului citeşte Dilema veche. Probabil că nu, altfel am copia de la străinezi nu numai idei pedagogice şi curricule inepte, ci şi astfel de problematici, realmente reformatoare. * murit Rosa Del Conte, la incredibila vîrstă de 104 ani. Nu am văzut semnalări în presa noastră, deşi Doamna este un erou al culturii române şi deschizător de drumuri în relaţiile culturale româno-italiene. Din păcate, România nu i-a fost niciodată suficient de recunoscătoare. Înainte de 1989 din motive ideologice, după... din cauza netrebniciei naţionale. Eminescu sau despre absolut este cea mai bună carte de analiză a operei eminesciene, foarte rar se vorbeşte despre ea, pentru că are curajul să-l situeze pe Poet întrun context în care nici Călinescu, nici un alt critic român, minaţi de complexele culturii minore, n-au avut curajul de a-l plasa. Solida noastră şcoală de italienistică îi datorează mult. Dumnezeu s-o odihnească! * raveling circular este una dintre cele mai bune emisiuni de cultură de la televiziunile noastre. (scuze de plural... cu

A

T

Revista nouă, 3/2011

excepţia TVR nu ştiu alte canale – de data asta se potriveşte cuvîntul, altfel oribil – care să acorde spaţiu culturii, excepţiile find minime, de pildă ProTv). Iuliana Ciugulea are la dispoziţie un spaţiu generos, o oră, un regizor de top, Ducu Darie, inteligenţă şi firesc, se vede că „este de acolo”, discută normal şi fără crispări, portretizîndu-şi admirabil personajul, fie că se cheamă Ştefan Iordache, Gheorghe Dinică, Florian Pittiş, Oana Pellea, Victor Rebenciuc, Tamara Buciuceanu Botez... vorbesc despre cei pe care i-am putut urmări.

Este o emisiune tezaur, un adevărat model despre cum se poate face un dialog profund cu o personalitate artistică. Pe cînd aşa ceva şi despre scriitorii români?. Ei se duuuuc, se duuuc....., nebăgaţi în seamă. În cadrul acestei emisiuni Florian Pittiş a făcut această zguduitoare observaţie: Baraba face rating. Exact, tîlharul şi nu Iisus ocupă prima pagină. O vorbă care spune multe despre lumea noastră de azi. * ncă una din aberaţiile ecologismului extremist. Nu ştiu ce asociaţie ecologistă americană a protestat violent la aflarea veştii că soţii David şi Victoria Beckham aşteaptă al patrulea copil. Cu argumentarea că fiecare copil înseamnă o creştere a poluării şi ca atare ar trebui, spre binele planetei, să ne abţineam a face copii. Pe asemena gînditori i-aş trimite româneşte înapoi spre locul pe unde s-au născut, spre a nu mai polua, ei, planeta cu asemenea idei. * um se aplică Teoria formelor fără fond la fotbal... S-a inaugurat cu tam tam şi piruete greţos electorale un nou stadion numit pretenţios şi aiurea şi incorect româneşte „Naţional Arena” (vezi analiza excelentă ca totdeauna a Rodicăi Zafiu în România Literară). Din totul s-a ales un mare fîs, pentru că avem stadion dar n-avem fotbal, avem tribune dar n-avem gazon, avem federaţie dar n-avem public civilizat şamd.

Analiza UEFA arată de parcă respectivii specialişti l-ar fi citit pe Maiorescu (!?).

Stadionul nostru este o copie a celui din Frankfurt ( de ce? nota mea, nu se putea imagina ceva complet inedit, precum minunile construite în Orientul Mijlociu,

Î

C

141

cronica actualităţii similare ca preţ?) dar pus aiurea, încît nu-l ajunge soarele şi nici iarba nu creşte. Dar chestiunea nu se opreşte aici. Dacă în prima zi a toamnei s-a deschis Festivalul Enescu, s-a observat, ca de fiecare dată, că Bucureştiul (capitală balcanic-europeană) nu are o sală de concerte adecvată pretenţiilor. Sigur, construcţia unui stadion aduce mult mai multe voturi decît a unei săli de concerte. Fondul, fondul este însă cu totul altul. Bucureştiul nu are o sală de concerte, Sala Palatului are o acustică făcută pentru Congresele PCR şi Radu Lupu, de exemplu, a refuzat să cînte într-un asemenea spaţiu care distorsionează sunetul.

Ateneul este deja mult prea mic. Un primar care ţine la prestigiul capitalei ar pune pe lista de priorităţi un centru cultural care să ofere identitate unui oraş care nu mai are nici una. Deşi asta nu i-ar aduce voturile Ferentarului (vezi mai sus). Deci, întîi stadionul sau întîi sala de concerte? Votăm? Vedeţi că nu merge peste tot cu votul? * n lapsus absolut simpatic al unui sportiv, într-o declaraţie la radio, ca să depăşim aceste încrîncenări. „Mi s-a făcut părul de găină” (sic!) * S-a dus şi vara asta....

U

Gheorghe Bâlici, Cu limba de un hexametru, Ed. Karta-Graphic, Ploieşti, 2008

O excelentă serată literar-artistică TALENT, ARTĂ, DĂRUIRE Întâlnire Christian Crăciun şi Serghie Bucur Joi, 22 septembrie 2011, sub egida Cercului Literar „Geo Bogza” – editor al REVISTEI NOI, în sala „Constantin Radu” a Casei Municipale de Cultură au avut loc Lansarea cărţii de Eseuri INTRĂRI ÎN LABIRINT, autor - prof. dr. Christian Crăciun şi Vernisajul expoziţiei de grafică SPANIA DIN INIMA MEA, realizator – publicistul şi istoricul Serghie Bucur. Încântat de prezenţa unui public numeros, din localităţile Ploieşti, Breaza, Floreşti (care nu participă curent la activităţile Canclului), precum şi a invitaţilor din Câmpina – consilieri, scriitori, critici literari şi artişti plastici, profesori, ingineri, avocaţi, muzeografi, ziarişti etc, moderatorul reuniunii, poetul Florin Dochia, directorul instituţiei, a asigurat cadrul Seratei, cu prezentarea unor fragmente din prefaţa şi postfaţa volumului amintit: „Christian Crăciun este un om al dăruirii, al jertfei de sine şi nicidecum un «simplu» profesor (...) Pentru el, nesaţiul bibliografic, diversitatea lecturilor şi natura adânc afectivă, aproape mistică, a relaţiei cu lumea ideilor au constituit deopotrivă o cale de mântuire (prin reflexivitate), dar şi o sterilizantă piedică fără cruţare în calea propriei vocaţii de eseist” (Dan C. Mihăilescu), şi respectiv „INTRĂRILE ÎN LABIRINT” se susţin prin ele însele (incluzând aici şi «Adaosul la haos» semnat de autor), ca un câmp de tensiuni intelectuale pigmentate confesiv sau «îngheţate», pentru moment, în enunţuri cu valoare axiomatică” (Mircea Muthu).

142

Victor Gh. Stan, Alfabetul ghicitorilor, Ed. Destine, Bucureşti, 2010

Ligya Diaconescu, Antologia Scriitori români contemporani din întreaga lume / Contemporany worldwide romanian writers antology, Starpress 2011, Ed. Fortuna 2011

Revista nouă, 3/2011

Efim Tarlapan, Ion Diviza, Gheorghe Bâlici, Trei crai de la râsărit, Ed. KartaGraphic, Ploieşti, 2010

Liviu Ofileanu, Corigent la fericire, Colecţia Poesis, Ed. Emia, Deva, 2003

Constantin Hârlav, Despre Caragiale. Încercări de precizie… istoricoliterară, Ed. Karta Graphic, Ploieşti, 2010

Revista nouă, 3/2011

La rândul său, prezentatorul Mircea Dinu a remarcat existenţa în Floreşti a celor doi oameni de Cultură, prof. dr. Christian Crăciun şi a publicistului şi istoricului Serghie Bucur: „Sunt uimit de calităţile deosebite ale domnului Serghie Bucur – a spus domnia sa –, de căldura sufletească, de expansiunea dumnealui, de talentul ieşit din comun.

Desenele realizate cu pixul şi peniţa, pe cutii de pantofi, sunt extraordinare ! Oamenii sunt împărţiţi în două: unii aduc fericirea când vin, alţii când... pleacă ! Cartea domnului Crăciun, ediţia a II-a, are o evidentă capacitate de teleportare. Totul este scânteie. Te duce către o zonă a Culturii. Totul este un spectacol al gândirii domnului Crăciun. Tema este scrisul şi textul. Această carte merită o nouă ediţie”. „Este adevărat – intervine d-l Florin Dochia – este un spectacol adevărat al gândirii domnului Crăciun ! Scrisul devine un nebun...

Muşcă mai rău decât câinele. La sfârşitul textului se află o sentinţă”. Întrebat de către criticul şi istoricul literar, prof. dr. Constantin Trandafir, dacă ediţia a II-a a cărţii INTRĂRI ÎN LABIRINT are şi „adaosuri”, autorul a menţionat: „Am păstrat, pentru valoarea testimonială, forma originală. N-am făcut deci decât câteva mici corecturi stilistice, neapărat necesare pentru limpezirea unor enunţuri şi, mai ales, am corectat puzderia de greşeli de tipar care au sluţit prima ediţie”. Din INTRĂRILE ÎN LABIRINT, cenacliştii au ieşit (parafrazându-l pe autor) cu tolbele pline de concluzii, atât asupra cărţii cât şi asupra desenelor concepute de Serghie Bucur: „Domnul Mircea Dinu a făcut o interesantă prezentare a celor doi oameni de Cultură de la Floreşti. Christian Crăciun este un creator de Cultură, cu multiple valenţe. Este un truditor printre oamenii de litere. Domnia sa te fascinează. Serghie Bucur ne face o mare plăcere cu expoziţia de desene, mai puţin cutiile de carton... dar lucrările sale sunt veritabile bijuterii ! D-l Serghie Bucur este un cumulard. Un spirit laborios, un prozator de bună factură”, a spus d-l profesor Alin Ciupală. „La Câmpina s-a reuşit să se creeze un nucleu de intelectuali de certă valoare. Christian Crăciun, prin excelenţă, este unul dintre intelectualii de marcă. Publică editoriale reuşite în săptămânalul OGLINDA DE AZI, pe care le citesc cu plăcere. Valenţele sale eseistice sunt remarcabile. Este o scriitură curată, migăloasă preocupare pentru stil, lucru rar întâlnit la scriitorii români. Are înclinaţii spre enciclopedie. Unul dintre eseiştii de primă mână de la noi. În grupul nostru sunt câţiva oameni de mare valoare cărora li sar cuveni să li se acorde importanţa corespunzătoare”, a vorbit în cunoştinţă de cauză profesorul şi scriitorul Gherasim Rusu Togan.

Intervine autorul volumului lansat; „Cartea nu este alcătuită din verzi şi uscate, ci este o reeditare a eseurilor din 2005, păstrând cu stricteţe forma din prima ediţie (...). Este o carte naivă, parşivă şi egoistă, făcută din ţăndări („Din ţăndări, mucegaiuri şi noroi / Iscatai totuşi multe lucruri noi / Deşi ne-ai debitat numai poveşti, / Am vrea şi-n alte dăţi să ţăndăreşti!” – Ştefan Al. Saşa). Te fentează – continuă autorul. Este egoistă fiindcă am făcut-o pentru mine, fără să mă gândesc la cititor. Tema – filosofia limbajului. Am spus aici tot ! O întreagă meditaţie despre cum funcţionează limbajul într-un regim totalitar. Desenele lui Serghie Bucur m-au şocat prin perisabilitatea suportului şi eternitatea subiectului”.

143

Maestrul Valter Paraschivescu, preşedintele filialei Prahova a Uniunii Artiştilor Plastici din România, ne-a spus următoarele: „Sunt profund impresionat atât de desene, cât şi de cronicile plastice realizate de Serghie Bucur ! Îi propun adunarea lor într-un volum, împreunî cu desenele din expoziţie. Stăpâneşte perspectiva aeriană, lucru demonstrat cu elocvenţă în aceste desene, în special în tabloul „Cronista Revest Castellon”, perspectivă pe care renasentiştii au scos-o în evidenţă la timpul lor”. „Mă simt în sufletele dumneavoastră”, ni s-a confesat Serghie Bucur. „Aventura mea, marcată de un eveniment rutier nefast, a început în Spania. Aici am vizitat biserici, catedrale, muzee, grădiniţe, fortăreţe şi clădiri istorice pe care le-am desenat pe cutii de pantofi – cartoane dăruite de vânzătoarele din magazine, care m-au botezat „Zapatero”, adică „Pantofarul, Cizmarul”. Aşa s-au născuts desenele „La Catedral de Leon” (914-924), „Castello de Manzanares”, „La Catedral Y la Giralda – Sevilla”, „Capilla Madre Maria – Benicassim”, „El Alcazar de Segivia”, „Plaza rey El Jaume – Castellon”, „Plaza Mayor Mercat General Castellon”, „La Catedral de Santa Maria – Castellon” sau „El Castello Alfonso” – dinastie de regi întinsă pe aproape o mie de ani ! Am desenat de asemenea portretele unor scriitori şi oameni de cultură iberici, precum poetul Enrique Gargallo – de la care am primit voluml său de poeme, IMAGINARO DE SUENOS, iar din partea librăriei BABEL, un album despre viaţa muzicală a Castellonului, pentru desenele dăruite managerilor ei şi pentru recitalurile de pian susţinute seara, pentru publicul vizitator. Am avut şi necazuri cu poliţia. Desenele acestea sunt respiraţiile mele.

Le-am lucrat până după miezul nopţii şi... culmea, era gata-gata să mi le confişte la vamă ! Am plâns pentru recuperarea lor !”

Pline de farmec, cu hazoase poante finale, versurile scrise în plină Serată, de către cunoscutul epigramist Ştefan Al. Saşa, au fost răsplătite cu ropote de aplauze şi cascade de râs. Iată-le: Lui Christian Crăciun, la Lansarea cărţii lui: „Te văd în labirint intrând / Iar eu te-avertizez acum / Că minotauru-i flămând / Şi n-ai să-l saturi cu-n volum // Eşti temerar, de muze inspirat, / Şi pentru asta tare te admir / Convins că Ariadna ţi-o fi dat / Măcar un fir / Pătrunderea în labirint / Este uşoară zi de zi / Dă-mi totuşi un rspuns succint: / Cum procedezi când vei ieşi ?” Lui Serghie Bucur, graficianul: „Pictând după modernele canoane / Călătoria în Spania cu pasul, / Lasă pe la Sevilla Pegasul / Şinobilă cutia de bomboane”. Sau: „Lucruri extraordinare / De sub pixuri ordinare / Căci acolo şi-a tras snaga / Dintr-o sticlă de Malaga !” În acordurile concertului-caffe, susţinut de pianistul Serghie Bucur, din care n-au lipsit „C’est si bon”, „Historia de un amor”, „Obsesion”, „Maliéndo Caffé” şi „Caminito”, oaspeţii au fost invitaţi la Bufetul Suedez pus la dispoziţie de Carmen şi Dan Cârciumaru şi de Florin Severus Frăţilă, partea tehnică a expoziţiei fiind sprijinită de Mihai Neagu şi Nicolae Petre.

Reuşita Serată literară şi artistică s-a încheiat cu autografele acordate de eseistul Christian Crăciun, pe cartea sa.

Theodor MARINESCU

144

Adrian Rădulescu, Cotidianus, Ed. Prahova, Ploieşti, 2011

Dan Dănilă, Atlantida există, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011

Gabriel-Vincenţiu Mălăescu, Singurătate din noi, Ed. LVS Crepuscul, Ploieşti, 2010

Revista nouă, 3/2011

cronica actualităţii

Concurs de interpretare şi creaţie poetică pentru elevi

Ion Murgeanu, Poeme septuagenare, Ed. Valman, Râmnicu Sărat, 2011

Ion Lazu, 101 poeme, Ed. Biodova, Colecţia Ideal, nr. 52, Bucureşti, 2011

Gabriel-Vincenţiu Mălăescu, Neştiutele pierderi / Humbjet e panjohura, (traducere în albaneză de Baki Ymeri), Ed. Rawex Coms, Bucureşti, 2011

Revista nouă, 3/2011

Sub patronajul Bibliotecii Municipale „Dr. C. I. Istrati” şi al Casei Municipale de Cultură „Geo Bogza”, cu sprijinul Primăriei şi al Consiliului Local, vineri, 3 iunie, a avut loc Concursul de interpretare şi creaţie poetică pentru elevi.

Salutând prezenţa oaspeţilor, Liliana Ene, directoarea Bibliotecii Municipale, a deschis concursul şi a comunicat programul activităţilor.

Concursul a fost structurat astfel: 1. Secţiunea interpretare, cu monolog, scenetă, piesă de teatru (fragmente) şi 2. Secţiunea creaţie poetică, în cadrul căreia s-au depus opt plicuri sigilate cu câte zece poezii.

Spectacolele au fost evaluate de către un juriu alcătuit oameni de cultură (Florin Dochia - preşedinte, Liliana Ene, Ştefan Al. Saşa, Cristinel Dragu şi Adrian Dochia - membri), care a analizat următoarele formaţiuni grupate pe cicluri de învăţământ: I. PRIMAR: Şc. „Ion Câmpineanu” - „În dumbrava minunată” de Mihail Sadoveanu (prelucrare), îndrumător Daniela Simona Dinu; Şc. „B. P. Hasdeu” - „Făt Frumos şi Zâna Lacului” (după un basm de Victor Tulbure), îndrumătoare Gabriela Dinu şi Adina Săbăngeanu.

II. GIMNAZIU: Şc. „Ion Câmpineanu” - „O scrisoare pierdută” (de I. L. Caragiale), îndrumător Irina Tudor; „Lanţul slăbiciunilor” (de I.L. Caragiale), îndrumător Nadia Soroiu; Şc. Centrală - „Snobul” (de Alexandru Andy), îndrumător Andreea Laura Popa; „Critica de jos” (de Nina Cassian), îndrumător Andreea Laura Popa; „Gemenele senatorului”, îndrumător Andreea Laura Popa; Şc. „B.P. Hasdeu” - „O inspecţiune” (de I.L. Caragiale), îndrumător Cristina Enescu; Şc. „Al.I. Cuza” - Monolog: „Coana Chiriţa” (de Vasile Alecsandri), îndrumătoare Diana Marinache şi Anda Miroiu; Scenetă: „Momente şi... fiţe” (colaj, adaptare după „Momente de schiţe” de I.L. Caragiale), îndrumătoare Diana Marinache şi Anda Miroiu.

III. LICEU: Liceul Forestier - „Ion” (de Liviu Rebreanu) dramatizare, îndrumător Diana Adam; Colegiul Naţional „N. Grigorescu” - „Bubico” (de I.L. Caragiale) şi „Scufiţa Roşie”, ambele sun îndrumarea Cristinei Dinu. În ansamblu, organizarea şi desfăşurarea concursului şcolar a scos în evidenţă atât preocuparea îndrumătorilor de a asigura un spectacol de calitate, cât şi talentul şi mai ales dorinţa de afirmare a concurenţilor.

Majoritatea formaţiilor artistice, cu denumiri sugestive („Muguraşii”, „Pinocchio”, „Viceversa”, „Thalia”, „D’ale comediei” etc.) şi-au ales o tematică adecvată (din clasicii literaturii române), cu o distribuţie bine gândită, însă unii dintre concurenţi au depăşit cu mult numărul decibelilor acceptaţi.

Chestionat asupra calităţii concursului de interpretare, Florin Dochia ne-a declarat: „Concursul de Teatru pentru elevi a dovedit că nasc şi la Câmpina talente. Am remarcat pregătirea bună a formaţiilor, dovadă a preocupării până la pasiune a îndrumătorilor. Premiile, care se vor da pe 9 iunie, vor stabili o ierarhie care oricând poate fi schimbată în viitor, prin mai multă muncă şi dorinţă de a pune în valoare talentul nativ”.

T. M.

145

cronica actualităţii Şevalet liric cu Cornel Sântioan Cubleşan Joi, 9 iunie, în cadrul „Lecturilor publice” organizate de Cercul Literar „Geo Bogza” al Casei Municipale de Cultură, Cornel Sântioan Cubleşan, îmbinând armonios două domenii ale artei autentice, pictura şi poezia, a prezentat unui nou grup de poeme din ciclul „Albastru de banchiză”. În această dublă ipostază, Cornel Cubleşan apare în paginile „Revistei Noi” (nr. 5/ 2010) atât cu poeziile „Cu spatele înainte”, „Pofta de cafea”, „Şansă”, „Flori cereşti”, „Albastru de banchiză”, „Porţile”, „Regele”, cât şi cu „tablourile”: „Luminiş” şi „Încordare”. De asemenea, în „Revista Nouă” (nr. 1/ 2011) publică cronica plastică „Marcel Bejgu. De vorbă cu îngerul”, din care cităm: „Formele, culoarea, lumina, spaţiul sunt semne prin care vorbeşte cu noi divinitatea, prin sufletul lui Marcel Bejgu, sufletul în care locuieşte un înger”. Lectura poemelor a declanşat aprecieri unanime: „Mi-au plăcut poeziile. Un amestec al supranaturalului cu elemente palpabile.

Multe lucruri legate de Dumnezeu, paradis, rai, înger, sunt elemente care domină poezia. «Te pierd» este superbă! (Recită). «În fiecare dimineaţă/ te pierd/ Te câştig doar în vise» (...) Foarte frumoase sunt şi poemele «Ca într-un vis» (Recită): «Ca într-un vis alerg/ să ajung la Tine, Doamne( oricând aş putea să cad-/ trezindu-mă/ ca dintr-un vis/ să cad din mine» sau «Ilustrate exotice» (Recită): «Ploaia îţi cântă la glezne/ era un început de drum/ erai/ ramură înflorită ce deschidea/ poarta paradisului din mine/ un fior lung erai/ ce trezea» (...) Păcat că aceste poezii nu sunt ascultate de mai mulţi” (Al. Blanck) Cornel Sântioan Cubleşan este considerat „un poet al sensurilor misterioase şi al metaforei inefabile. Poet al esenţelor, al eternităţii efemerului, sfinţirii omeneşti şi al legăturii cu lumea fiinţelor mici, al naturii din care facem parte şi cu care încercăm să comunicăm” (Florin Dochia). Gazdă excelentă, poetul Florin Dochia, în partea a doua a programului cultural, a invitat pe cei prezenţi la Expo Artfoyer, o expoziţie de pictură, grafică, ceramică şi sculptură organizată de Casa Municipală de Cultură „Geo Bogza”, Muzeul Memorial „Nicolae Grigorescu” şi Uniunea Artiştilor Plastici din România - filiala Ploieşti, care a reunit lucrările artiştilor plastici: Carmen Bălan, Cornel Cubleşan, Alfred Dumitriu, Vlad Dumitru, Liliana Marin, Lidia Nicolae, Eli Stănciulescu, Marius Stroe şi Ştefania Stroe. „Expo Artfoyer - ne-a declarat Florin Dochia - este o expoziţie reprezentativă a celor nouă artişti plastici din zona Câmpina. Este prima lor întâlnire de o asemenea anvergură expoziţională şi începutul unei serii de expoziţii care sper să aibă o ritmicitate semestrială, primăvară - toamnă”. Încântat de admirabila realizare, Florin Dochia a ţinut să remarce printre operele de artă recenta achiziţie „Bustul lui Geo Bogza”, din gips, „un cadou de suflet din partea artistului Florin Lucian Tache”.

Valeriu Sofronie, Domnul P, Ed. Valman, Râmnicu Sărat, 2010

Mihai Antonescu, Marianty, Ed. Rora, 2010

2 iulie 2011. Sărbătoarea celor două Iulii Iubitorii de artă şi cultură autentică s-au întâlnit cu hasdeenii locali şi naţionali, un veritabil schimb de idei, de comunicare şi de actualizare a ultimelor cercetări din domeniu.

Invitaţii de onoare, încântaţi de grandoarea manifestării, au ţinut să facă unele aprecieri: „Mă bucur din toată inima că aniversăm astăzi a

146

Viorel Martin, La poale de Caraiman, Ed. SemnE, Bucureşti, 2011

Revista nouă, 3/2011

cronica actualităţii

Ioan Toderiţă, Războiul lui Puf, Ed. Axis Libri, Galaţi, 2010

Grigore Radu Stănescu, Partituri pentru orgă şi melci, Ed. Editgraf, Buzău, 2010

21-a întâlnire a omagierii lui Hasdeu. Rezultatele remarcabile înregistrate se datorează d-nei dr. Jenica Tabacu” (prof. univ. dr. Grigore Brâncuş); „Dacă trăia mai mult, Julia Hasdeu i-ar fi egalat pe Goethe, Eminescu” (prof. univ. dr. Dumitru Micu); „Sărbătoarea celor două Iulii se desfăşoară în tradiţie câmpineană. Jenica Tabacu este sufletul acestei întâlniri” (ing. Horia Tiseanu, primarul municipiului Câmpina).

Programul extrem de bogat şi variat, desfăşurat în condiţii impecabile, a cuprins: prelegeri „Motivul străinului în opera lui B.P. Hasdeu” (I. Oprişan); „Ambivalenţa scriitorului” (Stancu Ilin); „Corespondenţa dintre B.P. Hasdeu şi Julia Hasdeu” (Jenica Tabacu); „Mireasa, cununa ta!” (Mihai Ştefan); „Savanţi” (Alvaro Albornoz Castro Chile); lansări de carte şi pliant - lansarea volumului „B. P. Hasdeu, folcloristică”, Editura Ştiinţifică, Chişinău, 2011, îngrijit de I. Oprişan, prezentator Pavel Bălmuş; lansarea pliantului „Castelul Julia Hasdeu Muzeul Memorial B. P. Hasdeu”, Jenica Tabacu; lansarea volumului al III-lea din culegerea de creaţie literară a elevilor Grupului Şcolar Energetic Câmpina: „Noi astăzi...” (coordonator prof. Elena Petrescu), continuată excelent cu intervenţia Stelei Enache, personalitate a scenei muzicale româneşti, cu piesa „Ani de liceu” şi răsplătită cu numeroase aplauze; moment poetic - coordonat de actriţa Doina Ghiţescu, din lirica romantică şi simbolistică: Julia Hasdeu, Magda Isanos şi Dimitrie Anghel, eleva Andreea Codreanu - din poeziile Juliei Hasdeu; moment muzical cu Iulia Em şi Tituş Constantin: „Se plâng de mine îngerii!”, piesa „E ziua ta” (dedicată Juliei Hasdeu, de Iulia Em). În aplauzele întregii asistenţe, dr. Jenica Tabacu a primit, pentru întreaga activitate, din partea Doinei Ghiţescu, un superb tablou - „În arşiţa verii”. În pauză, spectatorii au vizitat expoziţiile: „Julia Hasdeu şi poezia picturii” - artişti plastici, membrii ai Centrului Cultural HDU; Expoziţia de artă decorativă (Andrei Suditu); Expoziţia de tablouri din oase de peşte (Cristian Bocanu); Dialog plastic şi ideatic între mamă şi fiică, un proiect cultural al grupului de iniţiativă artistică „Artele în dialog”, coordonat de prof. Luminiţa Ciupitu; Expoziţia lucrărilor literare ale elevilor premiaţi la Concursul Naţional „Zâmbet de copil”. În partea a doua, programul a cuprins „Scrisori romantice”, un spectacol de Cristina Lascu, inspirat de „Povestea vieţii mele” de George Sand şi de corespondenţa sa cu Frederic Chopin.

Câmpina literar-artistică şi istorică Grigore Radu Stănescu, Soarele şi ochiul, Ed. Editgraf, Buzău, 2011

Revista nouă, 3/2011

Apărut în număr dublu (26/27 (43/44), iulie – august 2001), suplimentul Câmpina literar–artistică şi istorică, editat de săptămânalul „Oglinda de azi”, director Florin Frăţilă (publicist care scrie şi pentru cotidianul „Adevărul”) şi redactor-şef Ion T. Şovăială, este dedicat, aproape în întregime, pictorului Nicolae Grigorescu.

147

Bogat ilustrat (reproduceri: „Autoportret”, „Cai cu boi”, Natură statică cu fructe” după picturile lui N. Grigorescu), cu numeroase şi variate articole, suplimentul cuprinde: editorialul „«Grigorescu» - un text uitat de Octav Angheluţă” (în care Ion T. Şovăială face precizări importante privind calităţile literare ale articolului, data şi locul apariţiei acestuia etc.), precum şi o serie de comunicări reuşite, bine documentate, semnate de acelaşi autor: „1907. N. Grigorescu şi B.P. Hasdeu . în câteva texte publicistice locale, necunoscute”; un text inedit „Elena Donna. Jurnal (1917) – XIV”; „Câmpina – o istorie în date (39)” ; Note de istorie literară (8) - „Gallia Tudor. Precizări biografice (1)” şi un nou serial „Al. Tudor Miu. Despre debut şi câteva aspecte biografice din perioada sa (1)”.

Petre Traian, un mare iubitor al pictorului N. Grigorescu, în semn de protest faţă de administrarea precară a Cimitirului Bobâlna, a mormântului neîngrijit al marelui artist, semnează două articole: „În rest e loc, suficient loc, pentru uriaşa noastră, neiertată vreodată, indiferenţă” şi „O altă imagine fotografică a crucii de la mormântul pictorului N. Grigorescu” (din ciclul „Câmpina, o istorie culturalartistică în imagini / 12)”. În paginile Câmpinei literar-artistice şi istorice mai întâlnim: „Calendarul tehnic” (Publicaţii tehnice câmpinene/ 1) de I. Prahoviţeanu; „Viaţa cotidiană la Câmpina în timpul Primului Război Mondial. 1916 – 1918 (XI)” de Gabriela Pascu; „Monumentele de cult ale oraşului Câmpina (I)” de Victor Dumitru şi un set de subtile epigrame destinate scriitorilor Ştefan Al. Saşa pentru volumul „Cartea Maiei” – „Citesc titlul «Cartea Maiei»/ Şi mă-ntreb (e-aici ceva!):/ De ce scrie că-i a iei/ Şi-o semnează-altcineva?”; d-nei Riria Sylvia Manor, pentru volumul „Privind” – „Cu cartea dumitale-n mână,/ Stau acasă şi privesc/ La coperţi, de-o săptămână,/ Mi-e imposibil s-o citesc”, semnate de Cristian Tudor.

Theodor MARINESCU

Cercul Literar «Geo Bogza» al Casei Municipale de Cultură Câmpina editează

Revista Nouă Director Fondator al seriilor a treia şi a patra: Constantin TRANDAFIR

Florin DOCHIA (redactor-şef) Ştefan Al.-Saşa (secretar de redacţie), Colaboratori: Serghie Bucur, Viorel Cernica, Codruţ Constantinescu, Christian Crăciun, Ştefan Ene, Iulian Moreanu, Marina Nicolaev (Paris), Victor Sterom, Laura Şerban, Gherasim Rusu Togan Acest număr apare cu sprijinul financiar al Consiliului Local Câmpina

148

Leo Butnaru, Poeme din secolele XX-XXI, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011

Valerian Lică, Terapie intensivă, Culegere de epigrame medicale, Uniunea Epigramiştilor din România, Bucureşti, 2011

Textele propuse spre publicare se trimit cu menţiunea «Pentru Revista Nouă» prin fax 0244-336.291, prin e-mail dochia@gmail.com sau florindochia@yahoo.com ori prin poştă la Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza» str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600 Câmpina, jud Prahova.

5 lei

ISSN 1223 - 429X

Materialele nepublicate nu se înapoiază.

Responsabilitatea pentru conţinutul textelor aparţine în exclusivitate autorilor.

Revista se poate procura de la chioşcul Muzeului Literaturii Române (Bucureşti) şi de la redacţie.

Tiparul executat la PREMIER Ploieşti

Revista nouă, 3/2011

Panou cu fotografii relaizate de Florin Andreescu

Acest număr este ilustrat cu grafică din expoziţia lui Serghie Bucur - «Spania din inima mea»

Ion STRATAN 1 octombrie 1955 - 19 octombrie 2005 Pe coperta I: lucrare de Monica Turcu, Galaţi Premiul I la Concurs de pictură realizată ad-hoc «Câmpina 24h», Ediţia a şasea

ISSN 1223 - 429X