Issuu on Google+

Revista Nouă Daniela Rîndaşu - Ichtus [Peştele], acrilic, tempera/pânză, 90/75 (Expo Artfoyer)

- apare de patru ori pe an -

Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887 Seria a IV-a, editată de Cercul Literar «Geo Bogza» din aprilie 2004 Anul VIII nr. 2 (71) /2012

http://revistanoua.servetown.com

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA


Revista Nouă - apare de patru ori pe an -

Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887 Seria a IV-a, editată de Cercul Literar «Geo Bogza» din aprilie 2004 Anul VIII nr. 2 (71) /2012

http://revistanoua.servetown.com

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA


editorial - Florin DOCHIA - Poezia postmodernă reloaded / 3; cronica literară - Mioara BAHNA - Prin Iadul de lux al lui Emilian Marcu / 6; ethica minima - Iulian MOREANU - Examen la nu mai ştiu ce / 10; centenar - Diana TRANDAFIR - Note despre actualitatea şi actualizarea lui Caragiale / 14; historia mirabilis - Gelcu Maksutovici - Basarabia – 200 / 17; itinerarii afective - Mihai APOSTOL - O geografie istorică şi literară a Prahovei. Pe Valea Prahovei (IV) / 19; opinii - Ioan LILĂ - Poezia criticii / 22; convorbiri critice - Cărţi comentate de C. TRANDAFIR: Sonetul între aventură şi rugăciune (Valeria Manta Tăicuţu, Laudate Dominum); Reformulări pentru Eminescu (Ionel Necula, Eminescu în tentaţii metafizice) / 25; opinii - Maria Baran - Postmodernismul românesc. Reflex al teoreticienilor străini? / 28; eseu - Sorin Vânătoru - Teologia ateismului creator. Natură psihică a transcendenţei în religia creştină / 30; eseu Gherasim RUSU TOGAN - Mircea Eliade, între sacru şi profan. Prin lumea bântuită de curcubeul instabilităţii şi al nefericirii / 37; note de călătorie - Serghie BUCUR - 48 de ore prin Oraşul de sub Tâmpa / 47; proză - Ioan TODERIŢĂ - Moşia / 51; note de lectură - Cărţi comentate de Mihai ANTONESCU: Sub semnul lunii - starea şi echilibrul (Corin Bianu); Răzvrătit, până şi-n rugăciune (Viorel Sâmpetrean); Neîntocmire, întru nedestrămare (Florea Miu) / 56. Cărţi comentate de Serghie BUCUR: Expresul melancoliilor (Ion Dumitru); Împătimitul de cântec (Ioan Suciu); În epoca înfloririi lor, Tratat despre lichele (Emanoil Toma) / 60. Cărţi comentate de Ioan LILA: Passo doble (Aurel-Avram Stănescu); George ROCA, «Pictură naivă» / 66. Cărţi comentate de Teodor MARINESCU: Farmecul amintirilor (Ion Ochinciuc); Mister şi talent (Mariana Predescu) / 69. Emil Niculescu - Trimegistrări din Mileniul trei (Octavian Mihalcea) / 71. Octavian MIHALCEA - Strada înaripată (Florin Dochia) / 74. Gherasim Rusu Togan - Rica Ilea - Nestinsa vatră. O carte pătrunsă de sentimentul magic al nedesprinderii / 76. Stan BREBENEL Crucea din muguri (Aurel M. Buricea) / 79. Cărţi comentate de Victor STEROM: Ioana Greceanu Atmosferă axiomatică; Laurenţiu Orăşanu - O realitate metaficţională; / 81; poezie - Boris MARIAN / 84. Călin Derzelea / 85. Cornel SÂNTIOAN CUBLEŞAN / 86. Dan DĂNILĂ / 88. Emil SUDE / 90. George BODEA / 92. Marian Dragomir / 94. Gabriel-Vincenţiu MĂLĂESCU / 95. Mariana FILIMON / 96. Petre MANOLACHE / 98.; atitudini - Christian CRĂCIUN – Pelingeneze / 100; după 20 de ani... - Jean Baudrillard - Dincolo de sfârşit (interviu) / 103; cronica muzicală - Serghie BUCUR: Alina-Elena Bercu – Superlativ pianistic; Calleya – Ouatu; Czepiel – Ondin; Koichiro – Bartholdy; / 116; interviu - Carmen NEGREU - Viorel Popa: „Icoanele mele cer dragoste!” / 123; cronica plastică - Corneliu Cubleşan - Frumoşii nebuni ai marilor oraşe. Prinţul / 126; Serghie BUCUR - Victor Munteanu / 128; Serghie BUCUR - Patru artişti, patru evenimente (Pictoriţa Bălan; Sculptorul Nicolae Lupu; Misterele lui Ştefan Pelmuş; Camelia Profirescu) / 130; Dan RĂDULESCU - Mariana Grumăzescu-Voicu / 138; Dan RĂDULESCU - Al doilea Salon câmpinean / 139; actualitatea culturală - Serghie BUCUR - Premieră în Cultura Câmpinei: Premiile pentru CARTEA ANULUI 2011 / 141; Lansare de carte - Ion Ochinciuc: „Jurnal anapoda” / 143; Eveniment - Festivalul Teatrelor de Proiect - Ediţia I / 144; parodii de ştefan al.-saşa / 148

Cercul Literar «Geo Bogza» al Casei Municipale de Cultură Câmpina editează

Revista Nouă Florin DOCHIA (redactor-şef)

Ştefan Al.-Saşa (secretar de redacţie), Colaboratori: Mihai Antonescu, Serghie Bucur, Mioara Bahna, Viorel Cernica, Christian Crăciun, Corneliu Cubleşan, Diana Marinache, Iulian Moreanu, Marina Nicolaev (Paris), Ioan Lilă (Versailles), Victor Sterom, Teodor Marinescu, Dan Rădulescu, Gherasim Rusu Togan Acest număr apare cu sprijinul financiar al Consiliului Local Câmpina

2

Textele propuse spre publicare se trimit în format digital, cu menţiunea «Pentru Revista Nouă» prin e-mail fdochia@gmail.com sau florindochia@yahoo.com Sediu: Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza» str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600 Câmpina, jud Prahova, email: casabogza@gmail.com 5 lei

ISSN 1223 - 429X

Materialele nepublicate nu se înapoiază. Responsabilitatea pentru conţinutul textelor aparţine în exclusivitate autorilor. Revista se poate procura de la chioşcul Muzeului Literaturii Române (Bucureşti) şi de la redacţie. Tiparul executat la PREMIER Ploieşti

Revista nouă, 2/2012


poetul editorial în cetate

Florin DOCHIA Poezia postmodernă reloaded La răstimpuri, se reia discuţia despre postmodernism, se induce nevoia de clarificări, reapar divergenţe, polemici, se aplică etichete definitive, care rezistă rareori mai mult de-o vară. O elegantă revistă literară din Piteşti chiar a lansat deunăzi un chestionar de anchetă pe tema Poeziei postmoderne şi a trebui să scotocesc în dulapul cu impresii şi convingeri ca să răspund cât mai decent. Date fiind condiţiile circulaţiei publicaţiilor culturale şi a ideilor, încerc să ofer cititorilor Revistei Noi câte ceva din esenţa celor exprimate în răspunsurile mele. * Într-un fel, este firesc să fie (ad)ju(de)cată permanent orice orientare cu impact istoric mai mult ori mai puţin semnificativ asupra literaturii universale şi/sau locale. Firescul decurs din certitudinea unui sfârşit al modernismului, o chestie veche de vreun secol, poate de la Eugenio d´Órs, noucentrism, avangardă – noua epocă estetică, sau poate „după Auschwitz”, „după Hiroshima”, odată cu apariţia, în cultura occidentală, a „apocalipticului” – apocalipsul a avut deja loc, suntem dincolo de sfârşit, trăim în orizontul postumităţii etc. Dacă nu toţi scriitorii şi criticii vorbesc despre postmodenism, respectiv poezia postmodern(ist)ă, asta ţine de interesul lor pentru contemporaneitate. * A ignora fenomenele, a evita Revista nouă, 2/2012

prezentul nu este ceva nou nici măcar pe meleagul românesc. Cei care s-au aplecat cu oarecare acribie asupra fenomenului aparţin, totuşi, de un segment dedicat cu precădere tragerii spuzei pe turta proprie – M. Cărtărescu, A. Muşina, D. Chioaru – cu viziuni partizane, fie parţiale, fie restrictive. N. Manolescu este mai aproape de imaginea care ar corespunde gândirii occidentale, timid, totuşi, pentru nu trece neam, nici el, de generaţia care i-a marcat formarea intelectuală. Gândesc că ar fi putut accede deschis până la Bacovia-Barbu interbelic, fără să poată fi amendat serios. Studii solide din vest găsesc rădăcini ale posmodernismului la Edgar Allan Poe (V. Tamari Cheishvili „Edgar Poe and Postmodernism” ori, precum Gilles Deleuze, la Franz Kafka. Fredric Jameson („Postmodernism Or The Cultural Logic of Late Capitalism”) se întreabă dacă nu cumva sunt recuperabili pentru postmodernism T. S. Eliot, Thomas Mann şi André Gide… O privire mai atentă ne dezvăluie că un argument al aproprierii unor astfel de nume ţine de elementele gotice prezente în scrierilor autorilor… * Demersuri mai noi, îndrăzneţe, din spaţiul românesc aruncă originile postmodernismului în Istoria ieroglifică a lui D. Cantemir şi Ţiganiada lui Budai Deleanu! Dar, în realitatea românească, nu se poate vorbi de o prezenţă semnificativă a termenului şi a manifestărilor conştient(izat)e înainte de 1980, când eforturile de definire se amplificaseră în Occident, realizându-se desprinderea de neomodenism. Sincronizarea era şi posibilă, în ciuda sau poate datorită restricţiilor politice, generaţia respectivă simţind mai mult ca 3


editorial acelea precedente nevoia de descătuşare prin ironie, gotic, textualism etc. Cenaclul de Luni a fost cea mai vizibilă mişcare de tip postmodern, dar era imposibil ca reflexe să nu răzbată în şi din teritoriu, circulaţia persoanelor fiind destul de frecventă înăuntru, altfel de comunicare decât cea directă presupunând riscuri considerabile. Că mulţi dintre ei s-au revendicat de la poeţi interbelici sau de la şaizecişti nu face decât să augmenteze credinţa în imposibilitatea generaţiilor spontanee, recunoaşterea preeminenţei înaintaşilor. Nu toţi optzeciştii au fost / sunt postmodern(işt)i în fond. Sunt destui tradiţionalişti, curat moderni, romantici, beatnici… Ceea ce nu le micşorează nicicum presupusa valoare reală. * Se pune în discuţie şi cerinţa sincronizării, dar abordare subiectului ar fi superfluă, dacă nu chiar falacioasă. La acest moment – 2012 – nu mai poţi vorbi de ne-sinconizare, de izolare culturală, de creaţie suficient sieşi. Şi la anul 1980 era, într-o mai mică măsură, desigur, la fel cu această comunicare sincronă în lumea literelor. Fie şi cu greutate, cărţile şi revistele circulau înspre ţările lagărului comunist, adesea chiar în momentul apariţiei lor. Fragmente relevante apăreau subtil în reviste de cultură, cu sau fără ghilimele, în versiuni româneşti dintre cele mai stimabile (V. seriile vremii din revista Secolul 20. Se pot găsi, însă, lucruri surprinzătoare, din acest punct de vedere, şi în Tânărul leninist!). Era imposibil ca generaţia anilor 80 să nu se „sincronizeze”, asta citea - poezie americană -, asta o inspira, nu numai stilistic, ci şi substanţial. Este evident că sincronizarea, exclusiv, nu asigură calitatea poeziei, dar este 4

necesară facilitării comunicării reînnoite, poezia nu se poate reduce la repetarea unor mantre milenare, unor structuri osificate! Cum mişcarea Dada a însămânţat generos toată avangarda occidentală interbelică şi toată mişcarea literară universală ce i-a urmat, era firesc să aibă acelaşi efect şi postmodernismul teoretizat în anii 80. După Fântâna lui Duchamps (1917), arta nu mai fost la fel… Nici în literatură schimbarea de paradigmă nu era ceva nou. Se mai întâmplase cu Noul Roman Francez, cu Real Maravilloso… * Mişcările postmoderne româneşti au beneficiat inegal de mediatizare. De aceea, „capitaliştii” au avut parte de o vizibilitate superioară. Handicapul „provinciei” a fost şi va fi greu de depăşit, într-o lume globalizată, y compris pulverizată. Dacă la Centru gălăgia e mai mare, nu semnifică deloc vreun criteriu de valoare perenă, o detaşare de mărirea şi decăderea modelor. Iar existenţa, în ultimul deceniu, a Internetului multiplică, practic, la nesfârşit arhipelagul poetic postmodern şi căile de comunicare. Sunt, însă, mulţi lideri de opinie literară care desfid orice apropiere de mediile electronice. Unii refuză să folosească telefonul mobil! Aşadar, pe lângă reproşurile făcute de N. Manolescu („Cea dintâi suferinţă a criticii este, după modesta mea părere, lipsa de claritate, exprimarea pretenţioasă şi confuză.” R.l. 23/2012), apare şi informarea deficitară sau nesicronă. * Rezonanţa poeziei, la nivel universal, este minoră şi esenţială. Se poate trăi şi fără poezie, dar merită? Şi atunci, lăsăm poeziei o nişă discretă şi cu multiple intrări. Aici, orice consumator se poate Revista nouă, 2/2012


delecta în voie cu bucate alese. Nu există cea mai valoroasă generaţie, poate exista cel mai valoros poet al unui moment de prezent sau de viitor. Un nume cu o actualitate constantă în ultimii treizeci de ani este Nichita Stănescu. Constat, în viaţa de zi cu zi, că prezenţa poeziei sale este, tot mai mult, peste aceea a poeziei eminesciene. Dincolo de orice interpretări teoretice, concret, emoţia versului lui Nichita se transmite direct, habar nu am pe ce căi şi de ce, în conştiinţa receptorilor. Nici nu se face să întrebi „de ce-ţi place poezia lui Nichita?”, căci rişti să ţi se răspundă obraznic: „D-aia!” Generaţia 80 este un reper important. De aici începe ceva ce nu s-a împlinit încă, sedimentele ei sunt încă fertile şi în rezonanţă cu mişcarea poetică universală. * Postmodernismul este o literatură a sfârşitului, neîndoielnic. Un sfârşit pe care l-am depăşit deja, dar oare am ajuns altundeva? În balansul acesta, trăim şi literatura trecutului, şi literatura viitorului. Despre aceasta din urmă s-au scris deja nişte tomuri, de-ar fi să amintesc, la noi, doar „Transmodernismul” lui Theodor Codreanu. Un demers de tot interesant se poate găsi la japonezul Kojin Karatani, promotor al transcriticii. Iar postmodernismul nu este în criză, el ESTE criza! Şi cum chiar literatura română este în criză, numele e este postmodernism! A nu se da fazelor anterioare vreo accepţie negativă, este numai o constatare reconfortantă, întrucât, chiar dacă în mlaştini viaţa e mai variată, mai bogată şi mai vie, tot în furtună se trăieşte cu adevărat. * La noi, se face poezie bună, pe alocuri. Cam mult steril, puţine grăunţe Revista nouă, 2/2012

de metal preţios, dar adesea cu şanse de pepite adevărate. Poezia bună de azi este eminamente postmodernă, cel puţin ca demers lucid. Dacă şi uneltele ajută, se poate ajunge la rezultate notabile. A te cantona, stilistic, dincolo de deceniul şapte al secolului XX este sinucidere curată sau experiment eşuat. Iar guvernele literare îmi sunt cu totul indiferente, io-s adeptul unei dictaturi a valorii şi unei anarhii a manifestării creatoare. Asta spre disperarea criticilor mai mult sau mai prin profesionişti! (Să ne ducem, pentru argumentul autorităţii, tot spre liderii de opinie critică: N. Manolescu – „Altă suferinţă, nu fără legătură cu prima, este inadecvarea. Ea provine din mofturi stilistice […] şi constă în a pipăi textul literar folosind o mănuşă cu un singur deget. Mănuşa pare de rigoare, mai ales când nu vrei să păcătuieşti prin empirism: critica înţeleasă ca o chirurgie nu se poate dispensa de mănuşi. Doar că mănuşa cu un singur deget nu permite fineţea palpării operei. Între observaţiile critice şi opere nu e adesea, din cauza degetului unic, nici un raport. Inadecvarea sare în ochi mai cu seamă în critica de poezie.” R.l. 23/2012) * Poezia postmodern(ist)ă presupune libertate nelimitată, lipsă de canon – este contradicţie în temeni să vorbeşti de „canonul postmodernist”! -, contact ne- ori slab mijlocit cu receptorul. Regula este lipsa regulilor. Se desfide prostia şi suficienţa, se respinge înregimentarea. De aceea, generaţia 80 a fost a doua şi ultima a poeziei româneşti, nu se mai pot constitui generaţii, nu mai există şansa unor identităţi intersectabile. Suntem dincolo de sfârşit sau în altă parte. Câmpina, 30 iunie 2012 5


cronica literară

Mioara BAHNA Prin Iadul de lux al lui Emilian Marcu Anticipând, dar nu la nivel tematic, marele – sub multe aspecte – roman în patru părţi, Suburbii municipale, romanul Iadul de lux (Editura Junimea, Iaşi, 2004, cu o prefaţă de Al. Dobrescu) este una dintre primele cărţi de proză ale lui Emilian Marcu, scrisă între 1976 şi 1978, însă publicată de-abia după douăzeci şi şase de ani, prin care scriitorul, deşi marcat, inevitabil, ca orice creator, mai ales la începuturile carierei sale, de scrierile înaintaşilor, aduce, totuşi, un timbru artistic inconfundabil, într-o arhitectură romanescă extrem de complicată, ceea ce, într-o oarecare măsură consider că face lectura destul de anevoioasă, iar aceasta poate pentru că, la fel ca majoritatea scrierilor lui, nu se adresează neapărat entităţii numite „marele public”. Absenţa facilului este însă de bun augur, fiindcă, în felul acesta, lectorul, neoprit de această „barieră”, savurează fiecare strop de lirism, atent dozat de prozatorul-poet în oricare frază. Ca urmare, deliciile oferite de carte sunt indiscutabile, fiindcă, specific prozei lui Emilian Marcu, epicul e redus, în text punându-se accentul pe o simbolistică abundentă care poate fi citită atât prin prisma modelor literare din epoca în care a fost scrisă cartea, cât, mai ales, dincolo de toate acestea, pentru 6

plăcerea pe care o oferă esteticul pur. Spre deosebire de romanul ulterior amintit mai sus, Iadul de lux poate fi, generic însă, fixat într-un timp şi un spaţiu, comunismul românesc, cu manifestările lui alienante, într-un moment al frământărilor determinate de cooperativizarea agriculturii, al cărei sens ţăranii nu-l pricep, chiar dacă îi intuiesc, oarecum, consecinţele: Vestea venirii celor de la raion căzu ca o lovitură de trăsnet peste ei. Plecară tăcuţi spre case, cu sentimentul unei mari urgii ce se abătuse asupra satului lor. Aspectele acestea sunt însă vag preocupante pentru narator, poate doar în măsură în care pot fi văzute ca factor favorizant pentru manifestările, de cele mai multe ori halucinante, ale lumii pe care o construieşte. În acest context, Iadul de lux este, aşa cum era previzibil, o metaforă, ca, de fapt, întreaga carte, pe care o descifrează personajul Antim (profesor atipic): Viaţa este un iad de lux pentru care trebuie să lupţi să nu treci pe lângă porţile lui ca pe lângă nişte staţii facultative, unde, dacă destinul nu are chef, nu opreşte, mai ales că ştie de la bunicul său că nu-i omul rău, ci viaţa; viaţa te face fiară, fiindcă, privind cu ochii larg deschişi, gata să-i cadă în ei tot cerul şi meditând asupra condiţiei umane, tot acesta observă că noi suntem buni, ne naştem curaţi cum e bobul de rouă, cum e lacrima miresei învinse, dar ne lovim de viaţă, anapoda ne mai lovim. Visurile ei ascuţite, de gresie albă, fulgerată de un ochi de viezure, când se ascunde luna după frunze de arţar, ne intră în omoplaţi (…). Că este o operă modernistă este evident încă din primele pagini, prin pluralitatea lecturilor pe care le induce, Revista nouă, 2/2012


ca urmare a îmbinării organice dintre perspectiva realistă şi cea oniric-fabuloasă (amintind, de pildă, de ceea ce numeşte Mircea Eliade camuflarea sacrului în profan, autorul Iadului de lux suprapune planului realist imagini uluitoare: o epidemie de râs, ţiganii care sunt gata să se sfâşie între ei de spaimă, cântând şi ţinând astfel la distanţă o haită de lupi, şarpele uriaş, desenat şi însufleţit care trece noaptea pe la porţi, făcând să înflorească gardurile, cu flori roşii imense etc.) prin care vocea narativă, departe de a dezambiguiza unele imagini, supralicitează capacitatea cognitivă a lectorului, prin aducerea, sporadică, a unor note care îi conferă cărţii şi un statut de metaroman: Faptul că nimeni nu se afla la faţa locului dă posibilitatea autorului să susţină că… sau: aici autorul folosise un cuvânt mai Revista nouă, 2/2012

dur… Ambiguitatea se accentuează, de asemenea, şi prin apelul, tot sporadic, la uniscienţă: Vopseaua de pe pensulă se scursese încet pe pământ, unii spun că la un moment dat clipea asemenea unor pleoape, apoi se stinse. De aceea, complexitatea textului, în ciuda conciziei prin care se caracterizează faţă de alte cărţi ale lui Emilian Marcu, face imposibilă încadrarea – lucru pe care probabil nici nu şi-l doreşte autorul – într-o orientare literară sau alta, cu toate că acest aspect nu afectează posibilitatea identificării unor influenţe cărora orice creator le este, conştient sau nu, tributar. Ceea ce nu poate fi însă eludat de niciun comentator al operei lui Emilian Marcu este rafinamentul stilistic şi imagistic excepţional. Iată, de pildă, câteva eşantioane din lirismul care traversează cartea, amintind adesea de scrierile lui Fănuş Neagu: Mirosea a vânt şi a salcâm înflorit, a doua sau a treia oară sau cine mai ştie a câta oară, că mirosul lui îţi păta nările ca de vitriol sau ochiul e un fel de pasăre legată de om sau Savu visează să vină cineva să-mi cânte la ureche un cântec de pitulice, să-mi cârpească două aripi mari pe sub hlamida mea albă de Împărat al nebunilor, să pot să mă înalţ la ceruri şi să mă satur de văzut numai bine şi dreptate şi să vin apoi aici, lângă biserica mea de bureţi să-l sfinţesc pe Pitic, să-i cadă cocoaşa şi să crească înalt şi frumos, ca un brad, şi Liana să-l ia de bărbat şi să-l poarte pe puntea cărnii ei ca într-un început de moarte curată şi pură, ca gândul unui înger de o zi. Şi tot Savu, destăinuindu-se lui Antim, se introspectează: toate drumurile mele s-au retras aiurea pe sub tălpi [„şi drumurile toate s-au retras de 7


sub picioare de sub pas”- spune Lucian Blaga] şi, de aceea, priveam cerul cum se cocoşează de stele sau, tot el simte dimineaţa, când Dumnezeu taie cu un ferăstrău de aur întunericul. În Iadul de lux, acţiunea, atâta câtă este, se derulează într-un sat, Nicomedia, care aminteşte de antica aşezare din extrema estică a Mării Marmara nu doar la nivel toponimic, ci şi prin alte date, în principal prin instabilitatea tectonică pe care e aşezată aceasta şi care are drept corespondent în spaţiul creat de scriitor, pe de o parte, manifestările telurice şi celeste (cutremurul de pământ şi eclipsa de soare amintite mai mult în trecere), iar pe de altă parte, fragilitatea, îndeosebi interioară, a universului uman investigat, cu atât mai mult cu cât e alcătuit din visători fără leac, între care Antim (profesorul repudiat de cei care doresc o şcoală canonic-tradiţională, dar rugatademenit de ţigani să se alăture şatrei lor nomade ca să-i poată învăţa carte pe puradei), Ignaţiu Pasat, zis Piticu (care trimite în gând scrisori de dragoste unei fete pe care nu o văzuse niciodată, dar pe care o aştepta în fiecare noapte să vină să-l ia de mână să-l tragă încet după ea), Lazăr Terapont (devenit Lazăr-celtrist sau Groparul, după experienţa morţii simulate, a îngropării şi a învierii, al cărui nume aminteşte, ca şi această experienţă în oarecare măsură, de al biblicului său omonim), Papil Areopagitul (un ales şi el, cum sugerează numele, care pictează imagini, pe care Maleahi – un fel de Pygmalion, care făcea păpuşi de lut, pe care apoi le însufleţea şi le vindea prin bâlciuri – le însufleţeşte, aşadar, complicând existenţa şi aşa 8

inextricabilă a locuitorilor Nicomediei, cum fac cu Agatanghel, dispărutul clopotar al lui Savu, pe care-l înlocuiesc cu Agatanghel cel pictat şi însufleţit, căruia Glicheria, nevasta dispărutului, caută să-i facă de petrecanie pentru că miroase a vopseluri, are ochii albaştri care luminează casa şi noaptea, şi nici măcar nu e bărbat pe deplin, dar, în cele din urmă, îşi pierde ea minţile şi nu mai află dacă se întoarce bărbatul ei ale cărui oase fuseseră găsite în clopotniţa bisericii lui Savu din pădure sau era vreun duh) şi încă mulţi alţi contemplativi, dar se pare ca niciunul nu-l depăşeşte pe Savu, Împăratul Nebunilor. Savu este, aşadar, împăratul neîncoronat sau autoîncoronat, într-o lume căreia naratorul îi atribuie o trăsătură-laitmotiv: e buimacă, în ansamblu, dar şi la nivelul manifestărilor – discontinue – ale indivizilor care o alcătuiesc şi care, adeseori, îşi proiectează eul în alţii, însă fără vreun rezultat notabil, fiindcă aleg să facă acest transfer tot în unii asemenea lor. Centrul vital al acestei lumi, dar, în special, centrul ei spiritual – axis mundi – pare să fie biserica lui Savu, din pădure, construită de el din bureţi şi coarne lustruite de cerbi şi împodobită cu icoane zugrăvite cu pastă de urzici amestecată cu gălbenuş de ou de pitulice şi coji de ouă de fazan, sub spuza lunii, să aibă cântecul agitat în memorie, o biserică făcută în inima păcatelor, că numai acolo au dracii curaj să se scalde în lacrimi luminoase de fecioară şi lapte de lăstun pus între gratii de sârmă ghimpată, după cum mărturiseşte ctitorul ei. Revista nouă, 2/2012


ethica minima De fapt, întregul roman al lui Emilian Marcu poate fi citit ca o punere în abis / mise en abîme, fiindcă în nebunia acestei lumi alcătuite de scriitor se regăseşte, la scară mică, oximoronicul iad de lux de la nivel macromundan. Metaforele în cascadă care traversează textul sugerează, în primul rând, cu o sintagmă uşor pleonastică, disperarea năvalnică a personajelor, setea lor nebună de altceva decât imediatul. Şi, de aceea, fiecare dintre aceşti visători incurabili încearcă, sfidând obişnuitul, să se împlinească sau să-şi construiască o iluzie care să-l salveze într-un fel sau altul de efemer, iar cu toate aceste visuri jonglează autorul, pentru că, în mod cert, ceea ce se remarcă pe tot parcursul acestei cărţi halucinante este, în primul rând, plăcerea scriitorului, eminamente poet, de a-şi exterioriza o imaginaţie uluitoare. De pildă, în incipit, cititorul pătrunde în acest univers fascinant, însoţindu-l pe Antim care de zece zile şi zece nopţi cară în spate, cu greierii şi pitpalacii cântându-i şi dansându-i în urechi, hainele mortului, ale celui ucis de fratele său, reiterând crima biblică a lui Cain, dar amintind totodată şi de reinterpretarea borgesiană a acesteia, în care, când se întâlnesc după moarte, iar Cain îşi roagă fratele să-l ierte, acesta îi răspunde: Dar oare tu m-ai omorât pe mine sau eu te-am omorât pe tine? vrând astfel să-şi salveze fratele, din moment ce câtă vreme durează remuşcarea, durează şi vinovăţia. Odată intrat în Nicomedia, cititorul descoperă o beţie irepresibilă a simţurilor, care domină acest univers, în care personajele rup barierele, mai ales ale gândului, ale închipuirii, vrând să pătrundă Revista nouă, 2/2012

în chintesenţa iadului de lux, cu toate conotaţiile lui, după ce se spală cu spumă de iarbă şi cu ceai de lună mâncată de gură de viezure, fiindcă senzualitatea pe care o emană aici totul face să zvâcnească până şi copiii înzămisliţi în burta mamelor, în timp ce Savu visează, privind calul de pâclă, alb, să-şi facă din pielea lui hlamidă şi să zboare pe deasupra pădurii, unde, la altarul dragostei, sufletele fecioarelor moarte vin să se întâlnească şi să facă dragoste cum n-au făcut ele decât în vis cu hoţii de pâclă. Nici şarpele, creat cu scop terapeutic de cei doi, Papil şi Maleahi, nu lipseşte din acest topos al lumii, de după pierderea Paradisului, unde Savu, Împăratul Nebunilor, numără crăpăturile cerului, aşteptând, ca, pe acolo, îngerii să vină în biserica lui din pădure. La toate acestea, se adaugă, spre a spori – dacă se mai poate – ineditul acestui spaţiu, o onomastică, de asemenea surprinzătoare şi, fireşte, deloc întâmplătoare, a cărei abundenţă se accelerează, pe măsura apropierii de final, când Nicomedia pare invadată de tot felul de personaje: Elisav Mercurie, Sosipatru, Anghel Salapa etc., subliniindu-i aspectul buimac Fără a merge mai departe în investigarea acestui cronotop pe care ni-l propune Emilian Marcu, fiindcă, fără nicio exagerare, cărţile sale pot genera, aşa cum arătam mai sus o mulţime de interpretări, putem afirma, ca o concluzie, că Iadul de lux este o scriere ale cărei valenţe artistice pot satisface gusturile cele mai rafinate în materie de stil literar, adresându-se şi cititorului de epic, dar, cu deosebire, pasionatului de poezie lirică. 9


ethica minima

Iulian MOREANU Examen la nu mai ştiu ce Prin anul doi sau trei de facultate, ne-a predat un curs – de statistică de nu ştiu care, sau de planificare?, nu mai ţin bine minte, parcă se numea totuşi altfel, aş putea căuta în carnetul de note, pe care îl păstrez, încă, dar o las pe altă dată - un tip (director) de la un Institut din Bucureşti, doctor în economie. Aşadar, avea statut de „colaborator extern”, fiind remunerat în sistemul de plată cu ora („la bucată!”, a zis el, apoi s-a scuturat, străbătut de un fior, „ce expresie oribilă!”). Îi ziceam totuşi „domnule profesor”, lucru care îi făcea vizibil plăcere. Nu cred că venea pentru bani în mod deosebit, pentru că nu părea a le duce deloc lipsa; ba dimpotrivă, chiar. Cred că era vorba mai degrabă de o sarcină primită pe linie de minister. Sau poate de o pasiune, vreo chemare spre care se simţise atras mai demult şi de care se achita cu o dăruire de profesor titular veritabil. Tobă de carte, vorbea liber, şi dacă l-am văzut de două, trei ori consultând câteva notiţe scrise pe nişte foi de hârtie de mărimea unor cărţi de vizită, pe care avea trecute de fapt nişte cifre, procente, chestii d-astea… Voia să fie cât mai exact, deşi putea să ne îndruge orice fel de date pe care apoi oricum nu ni le-ar fi cerut, pentru că îşi dădea seama că reţinerea lor nu prea reprezenta punctul nostru forte. 10

Avea dese plecări afară, şi lăsa să se înţeleagă că se cunoştea cu mai toţi ştabii din CC, la care se referea pe numele mic sau chiar cu porecle de care habar n-aveam dar pe care ni le-a deconspirat el. Când amintea de întâlnirile cu şeful statului, le trata ca pe nişte şuete obişnuite, cu un umor şi o lejeritate care ne lăsau perplecşi. Ne vorbea cu un curaj ce ni se părea de-a dreptul nebun, despre tot felul de probleme concrete ale vremii (ce ne interesau infinit mai mult decât programa cursului), cum ar fi, ca să dau un exemplu, explicarea motivului pentru care se crease la un moment dat (aş zice, în „premieră”) o criză de zahăr pe piaţa naţională, despre care toată lumea ştia (negăsindu-se produsul respectiv), dar lipsind (evident!) îndrăzneala de a se şi vorbi despre ea în public. Avea în jur de 50 de ani (în sensul de până în), era mereu aranjat, gata parcă să defileze pe un podium de modă, proaspăt (şi culmea, aveam ore după amiaza, de la 6 la 8!) şi întotdeauna relaxat. O vreme am avut impresia şi chiar l-am suspectat că se dă la colegele noastre, cu care se purta deosebit de politicos, fiind de-o amabilitate de-a dreptul enervantă („sărut mâna”, mici, abia sesizabile reverenţe, „domnişoară”…), aproape ostentativă, de cod - şi aşa cum bineînţeles că noi nu le obişnuisem, motiv pentru care acestea cam dădeau ochii peste cap când îl vedeau şi mai ales când vorbeau cu el. Şiapoi, ce-i drept, e drept, arăta al naibii de bine, ca un actor de cinema şi era garantat tipul de amant perfect – copt, matur, care nu s-ar fi implicat emoţional prea tare, eficient, sportiv, şi cu banii necesari la dispoziţie. Revista nouă, 2/2012


N-am auzit însă absolut nimic compromiţător la adresa lui, şi de altfel poza şi în familist convins (n-am înţeles dacă avea copii, mai degrabă nu, pentru că precis ne-ar fi spus), aducând din când în când vorba de soţia sa, cu vreo 20 de ani mai tânără (o fostă studentă), faţă de care manifesta o grijă deosebită, spre mustăceala noastră, a băieţilor, mai ales când după ce nu venea câte un curs sau două la rând ne spunea că iar fusese plecat pe nu ştiu unde (continente!) cu probleme ce priveau evident situaţia economică naţională. Amintea destul de des de ea, precum Colombo de nevastă-sa care însă nu apare în nici un episod, şi o vreme fiecare dintre noi şi-a închipuit-o cum l-a dus capul. Aveam s-o vedem, totuşi, odată, cam de la depărtare însă, dar şi-aşa ni s-a părut o femeie pe cinste. Proful terminase cursul ceva mai devreme, îi dăduse zor, de altfel şi părea că se cam grăbeşte, ca să nu spun că părea cu gândurile în altă parte, s-a uitat dintr-o dată, mult mai atent decât până atunci la ceas şi, ca şi cum constatase că întârziase de la cine ştie ce întâlnire, ne-a zis că asta e tot pentru azi, să-l scuzăm (nici o problemă!...) dar are o treabă urgentă, trebuie să plece neapărat undeva (nici o problemă!...), a luat-o grăbit la pas, noi am rămas în urmă, ne-am aprins câte-o ţigară şi l-am urmat la câţiva (mulţi) paşi în urmă. A coborât sprinten treptele facultăţii şi s-a îndreptat glonţ spre o Dacie 1300 de portbagajul căreia se sprijinea un înger blond. Subţire, cu părul lung atârnându-i adolescentin pe umeri, îmbrăcată într-un costum de blugi (cam raritate pe atunci), mulat pe un trup subţire, femeia fuma o ţigară pe care a aruncat-o când el a ajuns Revista nouă, 2/2012

lângă ea, şi apoi l-a sărutat cu o tandreţe care ne-a lăsat gura apă. Afurisita, a bănuit că eram studenţii lui, gestul ni s-a părut că era făcut în mod expres pentru a ne da gata; sau poate că aşa se purta de obicei, mai ştii? Îngerul s-a aşezat apoi la volan, el în dreapta (da, ne spusese că nu are permis) şi maşina a demarat în trombă. Peste o vreme, venind vorba, ne-a dezvăluit că atunci când îl văzusem cu femeia aceea care era într-adevăr soţia lui, aceasta îl aştepta ca să-l ducă direct la Otopeni, de unde urma să ia avionul spre Tokio, via nu mai reţin ce altă capitală. Oricum, cel puţin la început, printre colegi nu se bucura de cine ştie ce trecere, decât în ceea ce privea interesul faţă de nişte lucruri pe care altfel nu leam fi putut cunoaşte, pentru că nu am fi avut unde să citim despre ele şi nici altcineva nu ni le-ar fi explicat, în vecii vecilor. În rest, îl consideram un „bătrân” care nu voia să realizeze că vremea umblatului după femei era a noastră (el să-şi vadă de studiile şi călătoriile sale şi eventual să stea mai mult cu ochii pe nevastă-sa), chit că nici nu eram prea mari fustangii, şi mai mult era gura de noi şi flirtam cel mai adesea la modul nefinalizat, platonic. Vorba unui coleg: bă, am ajuns dracului de poveste că noi, ăştia, de la filozofie nu ne pricepem decât să ameţim gagicele din vorbe, şi ciobanii ăia de la Politehnică ni le regulează gata încălzite. Rapid însă, relaţiile dintre noi s-au aşezat. Ne-a devenit nu doar simpatic, ci de-a dreptul drag. Plăcut, bine îmbrăcat, cum am mai spus, pentru unii dintre noi a devenit un reper de eleganţă. La curs (a fost unul de un semestru, doar, de 11


itinerarii afective iniţiere-introducere în nu ştiu ce…) strecura exact când trebuia o glumă (cam des, e adevărat, având în vedere că eram cam chinezi când era vorba de toate cifrele şi formulele alea pe care ni le scria pe tablă zâmbind şi pe care totuşi se chinuia să ni le explice de cred că le înţeleseseră şi tipii ăia din tablourile de pe pereţi) şi făcea deseori tot felul de aluzii străvezii la adresa puterii de atunci, lucru pe care nu şi-l putea permite oricine, decât dacă avea o cât de mică legătură cu „organele”. Mai auzisem şi noi una-alta, şi eram destul de circumspecţi când ne aflam prin preajma anumitor „persoane” cam prea ostentativ slobode la gură. Că o fi avut şi el vreo legătură cu „ăia”, că altfel nu prea aveai cum să ieşi atât de des din ţară, oricât de mare ţi-ar fi fost funcţia, treaba lui. Examenul de la finalul cursului – pe care l-am fixat după ce şi-a consultat o agendă de delegaţii în care trebuia să plece - a fost o formalitate. Se intra şi se ieşea din sală pe bandă rulantă. Toţi luau invariabil 10. Când am intrat mi-a întins mâna şi mi-a făcut semn să iau o ciocolăţică dintr-o cutie fistichie adusă de el şi cu care servea pe fiecare student. Am tras biletul degeaba, numai pentru că trebuia să trag unul şi să figurez în catalog cu un număr. Eram, ca toţi colegii, destul de pe afară, şi mizam, ca şi ei, pe bunăvoinţa sa pe care, iată, până să intru, o manifestase cu o generozitate nesperată. M-am aşezat în bancă şi am asistat la câteva schimburi de amabilităţi între el şi trei colege (de unde sunt, ce cărţi le plac, ce filme au mai văzut, ce vor să facă în viaţă, dacă au văzut Blow-up, unde se duc în vacanţă, şi alte chestii deastea) care au ieşit apoi cu zecele de 12

rigoare trecut în carnet. M-am uitat la dreptunghiul de hârtie cu cele două subiecte bătute la maşină de parcă ar fi trebuit să descifrez nişte hieroglife şi mi-am zis că nu pot face asta! „A… domnul care m-a tocat tot timpul cu întrebări incomode… Studentul meu preferat!...” a zis când m-am aşezat pe scaunul din faţa sa şi i-am întins biletul. „Ia să vedem…” Ce să vedem? Că n-aveam ce vedea! Nu puteam să fac asta! Am tăcut câteva clipe şi i-am spus că am avut nişte probleme şi nu am putut să mă pregătesc pentru examen. M-a privit surprins. Parcă voia să spună – te-am întrebat eu ceva? „Bine, zise. Am văzut că scrieţi în Viaţa studenţească şi în Amfiteatru…” Mă lua uşor. Am lăsat privirea în jos. „Domnule profesor, nu sunt pregătit, vă rog frumos să mă scuzaţi, o să vin la toamnă…” Cei care intraseră în sală după mine şi îşi aşteptau rândul, nu s-au sfiit să mă facă, printre buze, nebun. Nu m-am uitat la ei şi am întins mâna după carnetul pe care-l pusesem pe masă când intrasem. El a fost însă mai iute de mână şi l-a apucat înaintea mea. L-a deschis şi a scris nota în el: 9 (nouă) şi s-a semnat. Am ieşit trântind uşa cam tare. Total gratuit. La ce mă aşteptasem, în fond? Făceam pe grozavul? Mă apucase dintr-o dată excesul de moralitate? Am luat-o la fugă lăsându-i miraţi pe cei ce aşteptau să intre şi care normal că nu ştiau ce se întâmplase înăuntru. M-am oprit la Terasa facultăţii, o cârciumioară unde ne făceam de multe ori veacul cu câte-o halbă de bere în faţă şi dezbătând cu aprindere subiecte ce atrăgeau atenţia celorlalţi clienţi. Au fost chiar dăţi când ne-am trezit „cinstiţi” de câte unul dintre Revista nouă, 2/2012


ei, pe motiv că le plăcea ce auzea la noi, iar odată, un tip cu aer misterios, ridicându-se de la masă şi îndreptânduse spre ieşire s-a aplecat spre noi şi ne-a zis să vorbim mai încet despre „contradicţiile în socialism”, că cine ştie cine aude şi nu înţelege, şi s-ar putea să… Salutare!... M-am aşezat la o masă situată într-un colţ şi am comandat o „sondă” cu vin alb. Era de fapt un fel de şpriţ lung care se servea în aceleaşi pahare înalte şi pântecoase care începeau să ia locul clasicelor halbe de bere. N-am apucat să beau o gură, când m-a trezit strigat de Dan, bunul meu prieten cu care eram amic încă din timpul examenelor de admitere, când stătusem câteva zile în acelaşi cămin cu camere imense de vizavi de Academia militară şi repetasem împreună, pe timpul nopţilor, materiile înainte de a merge a doua zi la probele scrise şi apoi la oral. Luasem amândoi fix aceeaşi medie. „Am auzit ce-ai făcut. Nu eşti sănătos la cap?” „Ce-am făcut? N-am făcut nimic!” „Faci acum pe prostul cu mine! Gata, lasă vinul aici – ai plătit?, şi hai înapoi, că a trimis proful după tine!” „De ce-a trimis? Am fost la examen…” „Cu mine să nu faci pe nebunul…” Dan era cu vreo trei ani mai mare decât mine, lucrase ca miner prin Motru înainte de a reuşi la facultate, aşa că nu a fost o problemă pentru el ca să mă apuce de-o mână şi, după ce m-a extras din cârciumă să mă ducă aproape pe sus până înapoi la facultate. Pe holul dinaintea sălii de examen nu mai era nimeni. Dan a deschis uşa şi m-a împins înăuntru. Se pare că eram aşteptat. „Haideţi, mai trageţi un bilet!” mi-a zis profesorul zâmbind, şi mi-a Revista nouă, 2/2012

arătat cutia fistichie: „luaţi şi o ciocolată”. La urma-urmei, de ce îi făceam eu viaţa grea? Omul voia să ne ajute absolut dezinteresat, pe toţi, îşi dădea seama că prea puţin ne va folosi cursul său, de unde şi lipsa noastră de interes, aşa că, până la capăt… Chiar, de ce făcusem pe nebunul? Am întins mâna după bilet, numărul nu ştiu cât. „Luaţi loc şi gândiţi-vă puţin…” Era aceeaşi treabă. Alte hieroglife. Am desenat pe ciornă pătrăţele, am caligrafiat nume de trupe rock şi în tot acest timp am tras cu coada ochiului spre directorul de Institut care întocmea forma finală a catalogului. „Gata, am terminat”. M-am aşezat pe scaun şi i-am întins foaia. A îndoit-o fără să se uite la ea şi a pus-o deoparte. „Aşa, da, acum e bine, daţi-mi carnetul”. L-a deschis şi a corectat nota – a trecut un zece apăsat, tuşat şi s-a mai semnat o dată. Mi-a întins mâna şi mi-a urat succes în viaţă. M-am întors cu Dan la Terasă şi curând au apărut şi alţi colegi cu care fostul miner, acum mare specialist în Platon şi Marx vorbise din vreme ca să ne întâlnim după examen. Am pierdut masa de seară şi fiindcă merita să ne respectăm, ne-am mutat vizavi, la Trifoiaş, unde am mâncat câte o pizza, am băut un pahar de Cabernet (nu se servea mai mult de unul!), apoi am revenit la Terasă şi am băgat în noi la pişoarcă de-aia până ne-am pilit binişor. La un moment dat mi s-a părut că-l văd intrând pe profesor, chiar am dat să îi ies în întâmpinare, dar bineînţeles că nu era el; n-avea ce căuta acolo. Din ziua aceea nu l-am mai văzut, şi nici nu m-am interesat la cei din anul mai mic dacă au mai făcut cursul acela, fie şi cu altcineva. 13


centenar

Diana TRANDAFIR Note despre actualitatea şi actualizarea lui Caragiale Nu-i exagerat dacă se spune că I. L. Caragiale este scriitorul cu maximum de atitudini contrastante. „Un om cât o lume”, se miră mai tânărul lui prieten, Zarifopol, adversar al entuziasmelor şi al oricărui tip de patetism. Structura divergentă a marelui scriitor a devenit unul din bunele locuri comune. Normal şi interesant e că şi exegezele se situează adeseori pe poziţii diferite când e vorba de o temă caragialiană. Cele mai recent vehiculate, sunt două: dacă a avut sau nu Caragiale „conştiinţă estetică” şi actualitatea vs. actualizarea lui. În privinţa conştiinţei artistice, dreptatea e de partea realităţii şi a celor majoritari care o susţin cu argumente credibile. Mai dezbătută, acum, rămâne problema privitoare la „actualitatea” scriitorului, cu formularea cvasi-sinonimă „contemporanul nostru”. Şi pentru că încă se amestecă sensul cuvântului actualitate şi cel al cuvântului actualizare, mai întâi să reluăm distincţia mai veche între cele două noţiuni, deosebire pe care mai recent a făcut-o unii comentatori. Primul termen se referă la faptul de a-l înţelege pe dramaturg ca pe un contemporan al nostru (aşa cum Jan Kott l-a citit pe Shakespeare), al doilea termen înseamnă a trage semnul egalităţii între prezent şi vremea ori 14

personajele caragialiene. Actualitatea implică viabilitatea operei unui mare artist, actualizarea presupune numai o asemănare a figurilor din operă cu realitatea strictă. Cel mai mult se are în vedere similaritatea, ceea ce place sau nu place oamenilor care îşi pun mai puţin sau nuşi pun deloc probleme de natură artistică. Aşa se face că încă din timpul vieţii, Caragiale a fost ocolit, fluierat, acuzat la scara „organelor de publicitate” şi s-a cerut chiar intervenţia ministrului Instrucţiunii (Maiorescu: „Adică, cum am zice, poliţia în contra literaturei! Cenzura guvernamentală în contra spiritului comediilor! Destituirea comitetului teatral şi pedepsirea autorului!”).In faţa greutăţilor de natură estetică, studiul lui Maiorescu, Comediile domnului Caragiale (1886), arată cum trebuie receptată opera lui Caragiale: „Există aceste tipuri în lumea noastră? Sunt adevărate aceste situaţii? Dacă sunt, atunci de la autorul dramatic trebuie să cerem numai ca să ni le prezinte în mod artistic”; „numai să se recunoască mai întâi că ne aflăm pe teren de artă” (subl. n.). Restul „este afară din chestie”. Obiecţiile care s-au mai făcut şi după aceea se sprijină tot pe criterii morale, politice, religioase, pe inaderenţa la spiritul naţional („ultimul ocupant fanariot”). Spiritul critic a fost confundat cu spiritul diavolului, „fără nici un Dumnezeu”. Aşa să fie, oare? Să vedem ce scrie Caragiale despre mânăstirea Căldăruşani, cuvinte pline de sfinţenie, în Noi şi Biserica atinge fruntariile poematicului: „lăcaşuri clădite de oameni pentru adăpostirea sfintei credinţe în Dumnezeu, lăsate lor de la Revista nouă, 2/2012


moşi strămoşi (…) Ascultaţi cum răsună legănându-se-ntre bolţi, acele cântări înălţătoare de slavă. Ia uitaţi-vă cum, cu capetele plecate se lasă acei oameni pătrunşi de binefacerile Atotţiitorului”. Opera lui este „caricatura românismului”? Sau e, cum s-a mai spus, xenofobă? „Dumnezeu să mă ferească de şovinism şi braşovism”. A fost sincer ataşat de românitate: „Să se prăpădească neamul românesc? Dar, întoarcă-se Oltul şi Mureşul de-andăratelea către obârşiile lor în creierii Ciucului, neamul românesc, tot el, neam românesc va fi, lucrând cu minte, aşteptând cu răbdare vremea când să dea şi el culturii şi civilizaţiei europene concursul lui specific, pe cât va fi de înzestrat pentru asta de pronia cerească – fiindcă oricum ne-om învârti şi ne-om răsuci noi, oamenii, legile cari stăpânesc mersul omenirii tot în mâna proniei cereşti sunt şi trebuie să rămână; căci a puterii acesteia nepătrunse de noi este şi omenirea o arătare”. Caricatura ca modalitate literară (Rromânii verzi etc.) este specifică artei comice dintotdeauna şi aşa va rămâne. Se pare însă că mentalitatea postdecembristă a păstrat numai o religiozitate de faţadă, iar patriotismul e pus sub semnul întrebării de cele mai multe ori. Şi cea mai surprinzătoare suspiciune, fiindcă este şi a lui E. Lovinescu, exclude artisticul şi aduce în prim plan ideea că dispărând lumea lui Caragiale, se compromite însăşi calitatea operei lui. Dar nu-i loc şi nu-i cazul pentru o trecere în revistă a subiectului, fie şi rezumativ. E de prisos a mai stărui şi asupra argumentului decisiv, al tipologiei, al caracterelor şi al „eternului Revista nouă, 2/2012

uman”. O tipologie de unde nu se exclud culorile epocii, omeni vii, potrivit cu filosofia repetiţiei şi a diferenţei, dar mai ales potrivit cu talentul scriitorului. Sau cum însuşi Caragiale spune: „Natura nu lucrează după tipare, ci-l toarnă pe fiecare după calapod deosebit”. S-a schimbat lumea lui Caragiale din acea vreme şi se transformă mereu, a observat însuşi Caragiale la trecerea întrun nou secol, al XX - lea, rămâne fondul lumii transpus în operă artistică, rămâne opera. Artistul adevărat e acela care surprinde cu talentul lui această diversitate a lumii şi o lasă moştenire. Sa repetat cazul lui Mitică cel de atunci şi de azi, ironic, „isteţ ca un proverb”, nescutit de un dramatism subsidiar, Mitică din „Ţara Miticilor”, a răscrucilor de drumuri între Orient şi Occident. De aceea paradoxurile, ambivalenţele marchează opera lui Caragiale şi receptarea e caleidoscopică. Pe de altă parte, o fi ironia lui antimetafizică, fiindcă este existenţială, presupune un sentiment al relativizării, o ambiguizarea conştientă. În schimb ea, ironia, îşi păstrează sensul originar de simulare, plăcerea de a mistifica pentru triumful final asupra stupidităţii. „Azil al iluziilor” numea cineva ironia, supraveghere bonomă şi inteligentă asupra mişcărilor lumii. Dacă ironia este şi cum spunea Jules Renard, „pudoarea umanităţii”, autoironia e un privilegiu al libertăţii de conştiinţă. Caragiale simte enorm şi vede monstruos, carevasăzică are o percepţie a realităţii împinsă în lumea ficţiunii. Căci, de exemplu, tot ce i se întâmplă eironului în naraţiunea Grand Hotel „Victoria română” se află sub specie artis. 15


Când comediile sunt puse în scenă cu imaginaţie artistică, actualizările capătă o notă de lectură contemporană. Teatrul e o specie (Caragiale nici n-o consideră literatură!) care se află mereu în schimbare, în funcţie de mutaţiile istorice. Dar actualizările forţate din comedii „nu-l apropie pe Caragiale de noi, ci îl îndepărtează de el însuşi” (Nicolae Manolescu). Integritatea textului caragialian trebuie păstrată oricât de „originală” ar fi perspectiva critică. Chiar şi atunci când e vorba de gazetarul Caragiale („Dacă ar fi trăit astăzi, Caragiale ar fi scris la Academia Caţavencu, iar Eminescu la Idei în dialog sau la 22”). Cea mai simplă şi mai evidentă actualizare este analogia. Tuturor personajelor, mai ales din comedii, li sau găsit corespondenţe în realitatea de azi. Cea politică înainte de toate. Populismul e modul de a întuneca privirea „boborului”, demagogia caţavenciană colcăie în politică la fel ca la 1883, fantoma „Europei” bântuie mai cuceritoare, „criză mare, monşer!”, încă se iubeşte revizuirea, dar să nu se schimbe nimic. Listele electorale se întocmesc după criteriul TrahanacheFarfuridi-Brânzovenescu: „ai noştri”, „ai lor”, trădare să fie dar să ştim şi noi, iubesc trădarea dar urăsc pe trădători. Clientelismul şi traseismul, „manopere” à la Dandanache, sună foarte actual: „Asa e, puicusorule, c-am întors-o cu politică (…); fă-ţi idee! Familia mea de la patuzsopt, si eu în toate Camerele, cu toate partidele, ca românul imparţial… să rămâi fără coledzi!” Toi îşi aşteaptă „răsplata jertfei patriotice”. Şi înrudirile sociale sunt izbitoare. 16

Din „rărunchii naţiunii” se ridicau atunci ca şi azi fumurile ciocoilor noi, îmbogăţiţii de totdeauna: „Ieşiţi pe Podul Mogoşoaiei; mergeţi la şosea, la spectacole, oriunde; vedeţi această strălucitoare nobleţă, în cea mai mare parte de provenienţă transdanubiană, în echipajele ei lustruite, aşa de proaspăt blazonate că nu i s-a uscat încă bine poleiala; uitaţi-vă ce găteli mirifice, ce giuvaericale scânteietoare de lux princiar, ce pompoase palate, ce oteluri aristocratice! – toate răsărite în câţiva ani, ca prin farmece,, în mijlocul unui popor eminamente agricol, care, în loc să prospere şi el în acest timp, a dat mereu înapoi. Cine este creatorul acestei mândre şi puternice caste nobiliare?” Şi se străduiesc „să pună de o dictatură”. În timp ce indivizii „de familie” acaparează tot, „famelia mare” o duce rău. Pedagogii de şcoală nouă contribuie la „proasta educaţiune”, „lanţul slăbiciunilor” funcţionează încă mai abitir, „bacaloriatul” recurge la modalităţi tot mai moderne… „Profetul”, fie negativ, fie pozitiv, e contemporanul nostru mai mult decât oricine. Mulţi scriitori urmaşi îşi recunosc modelul şi merg „la uşa domnului Caragiale” să-i citească strategiile. Spunea nu prea Arghezi: „E cu atât mai actual Caragiale cu cât influenţa lui depăşind mahalaua, urbea, fruntariile geografice, începe să caragializeze planeza. Căci alături de Caragiale al nostru şi al satirei, acţionează un Caragiale universal”.

h

Revista nouă, 2/2012


historia mirabilis

Gelcu MAkSUTOVICI Basarabia – 200 Cea mai recentă carte a poetului publicist Mihai Prepeliţă din colecţia „Românii uitaţi în Imperiul răului” este intitulată sugestiv „Basarabia – 200”, apărută la editura Printech, Bucureşti 2012, 290 pagini, lansată în ziua de 10 martie la Salonul de carte AMPLUS din incinta Muzeului Naţional de Istorie a României, în faţa unui numeros public, în majoritate avizat asupra istoriei acestei regiuni româneşti care, prin Pacea de la Bucureşti se încheia ocupaţia de patru ani (1808 – 1812) a Principatelor de către trupele ruseşti şi Poarta Otomană. Bun cunoscător şi trăitor al Basarabiei, cu numeroase scrieri şi publicaţii asupra acesteia, Mihai Prepeliţă aduce în dezbatere publică noi episoade bine documentate statistic, cum ar fi de exemplu faptul că,” în 1812 ruşii au găsit în Basarabia o populaţie preponderent românească: 419.240 români (86 %), 30.000 ruteni (6,55 %), 19.130 evrei (4,2 %), 6.000 lipoveni (1,2 %), 1207 găgăuzi ( 0,25 %), 1200 bulgari (0,25 %) „ (p.13) Momentul şi conjunctura în care ne-a fost răpită Basarabia în anul 1912 este redat exemplar de către istoricul Constantin C. Giurescu afirmând : „ O altă pierdere însemnată teritorială pe care au suferit-o ţările noastre în epoca fanarioţilor a fost aceea a Moldovei dintre Prut şi Nistru, numită impropriu de către ruşi Basarabia. În 1806 începuse un nou Revista nouă, 2/2012

război între ruşi şi turci, al cincilea în decurs de o sută de ani soarta armelor era iarăşi defavorabilă armatelor sultanului. Luptele ţinură mai mulţi ani, până în 1812, când începură tratativele de pace. Ruşii cereau ambele ţări româneşti, când auziră însă că Napoleon le-a declarat război, ei se mulţumiră numai cu Moldova dintre Prut şi Nistru. Nici pe aceasta n-ar fi căpătat-o poate, dacă marele dragoman Panaiotache Moruzi şi cu fratele său Dimitrie, favorabili ruşilor, n-ar fi trădat interesele turceşti. Moruzeştii plătiră, e adevărat, cu viaţa trădarea lor, dar Moldova dintre Prut şi Nistru rămase pierdută timp de 106 ani, până în 1918. Ruşii o numiră Basarabia, spre a crea o confuzie, spre a face să se creadă că e vorba numai de ţinutul dinspre miazăzi, lângă gurile Dunării, care se numea într-adevăr Basarabia, după vechii stăpânitori ai acestor locuri, Basarabii munteni „ vezi Constantin C. Giurescu, Istoria românilor. Din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Ferdinand, ( pp. 223-224), Humanitas, Bucureşti 2000. Din păcate, problematica basarabeană este şi veche, stufoasă în documentele timpului, încă nu suntem în posesia multora, care ne-ar da posibilitatea unei abordări cât mai aproape de înţelegerea suferinţelor populaţiei sub diferite stăpâniri, încât credem că lucrarea de faţă adaugă noi informaţii culese la faţa locului privind modul de receptare a acestei problematici şi de lumea contemporană. În acest sens cităm „Decretul privind promulgarea Legii pentru instituirea zilei naţionale de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie”, datat, 6 mai 2011, semnat de 17


Preşedintele României Traian Băsescu, având acest articol unic publicat şi în carte la pagina 47, la care Mihai Prepeliţă ilustrează cele îndurate de românii basarabeni prin poezia Leonidei Lari „in memoriam”, din care cităm doar câteva versuri pentru înţelegerea conţinutului cărţii la care ne referim. „Acasă la noi Basarabia-i tristă / Îşi face de cap o lichea kaghebistă / Şi frate cu soră se bat la cuţit / Domneşte Anticrist, de vin ameţit...” (p.48) Cartea cuprinde şi scrierile altor confraţi ai autorului: Ion Macovei, Grigore Vieru, ş.a.,interviuri cu personalităţi cunoscătoare ale realităţilor basarabene, întâlniri avute în România şi Rusia pentru a face cunoscute părerile proprii şi ale interlocutorilor despre problema pusă în discuţie, în special şi pentru a suscita interesul istoricilor actuali. Foarte interesant şi înduioşător este Jurnal „Moscovit”... sau 33 de zile din viaţa mea „fără sens” din care înţelegem cu ce sacrificii morale şi materiale (în special) a scris şi militat pentru drepturile oropsiţilor noştri fraţi bucovineni şi basarabeni de care noi cei de aici, cei răsfăţaţi de soartă în comparaţie cu ei,iam neglijat şi uneori i-am uitat cu desăvârşire. Este în paginile cărţii textul integral al comunicării ştiinţifice „Lev Tolstoi – 100 de ani de la moarte” ţinută la Moscova la sfârşitul anului 2010, sau Leonida Lari, Ion Macovei – in memoriam, precum şi „ Atrocităţi sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord”, Din internet...din care reiese cum a început holocaustul împotriva românilor cu sprijinul unor evrei antiromâni, şi multe alte teme de interes naţional Volumul de faţă găzduieşte şi unele articole aparţinând altor autori precum „Situaţia din Europa centrală şi de est în secolul XXI” semnat de ing. D. Ciocoreanu 18

cu referiri la Pactul Ribbentrop – Molotov, Insula Şerpilor, Basarabia, Bucovina şi Federaţia Rusă, „O realitate geografică şi culturală: spaţiul românesc dintre Prut şi Nistru” de Cristian Sabău. Impresionante sunt datele cuprinse în „Mărturii triste din comuna Parcova (Basarabia)”, urmate de unele telegrame ale autorului către diverse oficialităţi politice din România, dar şi de creaţii ale unor poeţi prieteni ai autorului. Volumul se încheie cu DOSARUL NOBEL Mihai Prepeliţă candidat la Premiul Nobel în domeniul literaturii ( O viaţă jertfită pe altarul neamului şi al creaţiei) Ca motivaţie a candidaturii sale la acest prestigios premiu, sunt şi referinţele mai multor personalităţi politice şi cultural-ştiinţifice privitoare la meritele cultural-cetăţeneşti a acestuia. Cărţile sale selectate în număr de 55, de asemenea 11 traduceri din limba rusă în limba română, 2 din română în rusă, 16 piese de teatru care au fost montate pe scenă, a publicat circa 1000 articole pe diverse teme: poezii, nuvele, fragmente de roman, eseuri, recenzii, interviuri, traduceri. A participat la cca.200 emisiuni la radio şi TV.,a colaborat la cca. 50 volume colective, antologii, etc. Este tradus în limbile rusă,engleză, franceză, germană, slovacă, maghiară, ucraineană, armeană, albaneză etc. Am expus în această succintă prezentare numai „un Mihai Prepeliţă” scriitor, urmând ca pe viitor să-l cunoaştem şi ca strălucit pictor, critic de artă, poet, gazetar, traducător, actor şi scenograf. Acest om bătut crunt, expulzat şi internat cu forţa în spitale psihiatrice, a îndurat umilinţe de nedescris numai şi numai pentru iubirea sa neam şi ţară. Iată un adevărat român basarabean, un miracol pe care suntem obligaţi să-l cunoaştem, să-l preţuim şi să-l sprijinim. Revista nouă, 2/2012


elecţiuni itinerariisubiective afective

Mihai APOSTOL O geografie istorică şi literară a Prahovei Pe Valea Prahovei (IV) La Filipeştii de Târg, spunea N. lorga, „sălăşluia pe vremuri o mare familie boierească, a cărei origine se ridica până la bătrânul Udrişte din Mărgineni. De la ea „însă, înainte încă de epoca lui Constantin Căpitanul, cronicarul, a trecut moşia la Cantacuzini, care o împărţeau cu Filipeştii, o fiică a bătrânului postelnic Constantin, Marica, fiind apoi măritată cu Pană Filipescu, tatăl căpitanului cărturar.” Familia Filipeştilor îşi trage obârşia de la Dumitraşcu, fiul spătarului Stoica din Cepturile, nepotul jupânesei Maria din Bucov şi al Elinei din Bucov, soţia lui Antonie Vodă din Popeşti. Istoria îl atestă ca spătar, comis II, clucer şi chiar mare stolnic (1641-1644). în această ultimă perioadă îşi spune Dumitraşco din Filipeşti şi mai apei Dumitraşco Filipescul. Împreună cu postelnicul C. Cantacuzino, ctitoreşte în 1641-1642 biserica satului, despre care tot Paul de Alep sublinia strălucirea scenelor din decoraţiile murale, pentru că se folosise mult aur, decoraţii care vor fi refăcute, în vremea stolnicului, de Pârvu Mutu, pictorul cantacuzinilor. Pană Filipescu şi Marica Cantacuzino erau părinţii cronicarului Constantin Căpitanul Filipescu, autor controversat, căruia N. Iorga îi atribuie totuşi cronica Bălenilor, cărturar recunoscut, ce ştia mai multe limbi (greaca, latina, polona etc.) şi istorie universală, confirmat de Revista nouă, 2/2012

documentele timpului ca postelnic în 1673 şi apoi căpitan şi chiar mare căpitan în vremea domniei lui C. Brâncoveanu. Urmaşii lui Dumitraşco Filipescul şi ai acelui disputat cronicar ridică, prin secolul al XVIII-lea, pe o aşezare mai veche, conacul - monument de arhitectură, care reprezintă unul dintre puţinele exemplare valoroase ale arhitecturii civile ce ne-a rămas din veacurile trecute. Conacul se afla situat în mijlocul unei păduri, amenajate mai târziu într-un atrăgător parc dendrologic, desfiinţat, prin 1935, de către colonelul N. Gr. Cantacuzino. În apropierea conacului, în mijlocul pădurii, se afla un frumos eleşteu, cu peşti, întreţinut cu apă din lazul Morilor, un „afluent” artificial al Prahovei, ce străbătea pădurea şi alimenta şi palatul Cantacuzinilor cu apă. Se spune că la acest conac şi-ar fi găsit adăpost N. Bălcescu, însoţit de Telegescu, când, la 1848, pornise că răscoale ciocănaşii şi măglaşii Telegii şi era urmărit de colonelul Banov, comandantul dejurstvei, cu o trupă de călări pentru a-l prinde şi aresta. În acest sens, stau mărturie amintirile lui C. Bolliac, publicate prin 1875 în „Trompeta Carpaţilor”: „...juna Filipească a ţinut ascuns în grădinile tatălui său, zece zile, pe istoricul Nicolae Bălcescu, unul din (cei) trei membri ai Comisiei executive, aleasă din sânul comitetului revoluţionar al revoluţiunii celei mai naţionale din 1848. Ea singură poseda secretul. Din propria mâna ei cea albă îşi primea Nicolae Bălcescu hrana cea dulce, pe care o mânca sub surâsul ei, sub armonia timbrului vocei ei asigurătoare.” În paginile romanului „Un om între oameni”, considerat de întreaga noastră critică literară drept „capodopera lui Camil Petrescu şi una din culmile literaturii noastre 19


eseu epice” (Şerban Cioculescu) sau „monument al literaturii noastre istorice şi adevărat triumf de autor asupra lui însuşi” (Vladimir Streinu), cu excepţia lui Eugen Simion, care nu vede în el decât „o întreprindere vastă şi costisitoare abandonată, eşuată, nu din lipsă de inspiraţie, de forţă de creaţie, ci din cauza unui proiect eronat.” (Scriitori români de azi, 1976), scriitorul descrie amănunţit episodul evocat de Bolliac: „Seara se întoarseră la coliba din pădure de lângă Filipeştii de Târg, unde dormeau şi unde Elena Filipescu le trimitea de-ale mâncării şi scrisori cu veşti despre cele ce se aude prin judeţ. Amândoi fierbeau de mânie că nu pot să-l mişte pe Cristophi. Fiecare simţea gândurile celuilalt. Trebuie ca acest laş să plătească neapărat cu viaţa. Dar curajul să spuie cu glas tare osânda nu-l avea nici unul dintre ei. Lungit, cu faţa în sus, pe aşternutul de paie, Bălcescu se gândi că trebuie să înceapă să mişte satele dintre Breaza şi Ploieşti. Se învăluiră în pături şi încercară să adoarmă, dar fiecare simţea, după răsuflarea celuilalt, că nici vecinul nu poate aţipi. Caii schimbaţi erau duşi în grajd, la căsoaia din pădure a Filipeştilor, ca să nu fie descoperiţi, din pricina nechezatului lor, cei ascunşi în pădure.” După o nouă întâlnire cu Cristophi, comandantul roatei de ostaşi, însărcinaţi cu paza ocnei Telega, sunt înştiinţaţi la întoarcere „că nu e chip de trecut drumul cel marş spre Filipeştii de Târg, căci cutreieră locul soldaţi călări şi dorobanţi. Au trecut de două ori şi pe acolo şi le-au spus că dacă vine la ei unu Telegescu, ăl de a fost parucic, cu un tovarăş, să puie mâna pe ei, să-i lege şi să-i dea oamenilor stăpânirii. Le mai spuse că omul de la Filipeşti, cel care venise cu de-ale mâncării şi primeneli, nu-i mai aştepta la locul ştiut, ci ei să meargă în pădure până la o căsoaie 20

părăsită, dar să nu intre în căsoaie, ci să meargă o sută de paşi, că vor da de un gorun mare, răsturnat de trăsnet. Acolo îl vor găsi pe el... omul de la Filipeşti. În apropiere de locul arătat, după o colibă de lemn părăsită, îl aştepta într-adevăr omul Filipeştilor. Le aducea scrisori şi merinde, dar îi vestea că un căpitan şi zece călăreţi se aşezaseră de pază în târg, după ce cercetaseră palatul şi toate acareturile. În scrisoare, Elena Filipescu, speriată, îl sfătuia să nu stea mult în coliba din pădure şi le dădea o altă adresă, dincolo de Câmpina, spre Breaza, ca să fie mai aproape de graniţă. Era adresa unui vameş, om de toată încrederea, al lor, al Filipeştilor, care nu numai că îi putea trece dincolo, dar le putea da şi paşapoarte pe nume străine.” Conacul Filipescu, astăzi restaurat aproape în întregime, prin valoarea sa istorică şi arhitectonică, constituie un bun al tezaurului nostru naţional, o zestre lăsată de strămoşi, care ne permite să stăm cu cinste la masa rotundă a valorilor mondiale. Acest important obiectiv al patrimoniului nostru cultural-istoric se înscrie organic în ambianţa spirituală a timpului nostru şi ca un mijloc important în cunoaşterea trecutului, în educarea sentimentului patriotic. Alte două obiective istorice situate în satul Mărginenii de Jos, vin să completeze patrimoniul de monumente al Filipeştilor: ruinele casei spătarului Mihai Cantacuzino şi biserica „Adormirea Maicii Domnului”. Casa lui Mihai Cantacuzino nu se ştie precis când a fast ridicată, după tradiţie, aici ar fi avut conacul Preda Buzescu, conac primit în dar de la Mihai Viteazul. Cert este că exista în vremea lui C. Brâncoveanu şi am văzut cum descrie Radu Greceanu vizita pe care voievodul o făcu, în 1705, lui Mihai Cantacuzino. Revista nouă, 2/2012


Nici despre casa propriu-zisă nu se cunosc multe lucruri. Din tot ansamblul arhitectonic de pe malul Proviţei, astăzi nu mai există decât pivniţa cea mare zidită la bază din bolovani de râu, cu rare linii de cărămidă. Pivniţa, în lungime de aproape 17 m, are o lăţime de 6,40 m şi o înălţime de peste 6 m. Monumentalitatea ei, care ne dă o idee asupra felului cum trebuie să fi fost casa, apare în faptul că e acoperită de o unică boltă cu trei cintre (părţi concave ale bolţii), întărită cu cinci arcuri rezemate, prin intermediul unor blocuri de piatră calcaroasă, pe zece stâlpi de cărămidă, care îngroaşă zidul. Arhitectura casei, care a preocupat pe Alexandru Zagoriţ, nu a putut fi reconstituită. Iar sculpturile găsite: un capitel cu leu şi mai multe căpiţele cu vulturi, în atitudinea caracteristică stemei munteneşti, toate din piatră de Sinaia, lasă să se întrevadă măreţia construcţiilor care au fost cândva pe aceste plaiuri. Din ansamblul cantacuzin de la Mărginenii de Jos, făcea parte şi o biserică, probabil asemănătoare cu cea din Filipeştii de Pădure - ctitorie a spătarului Toma Cantacuzino, care a fost zidită în primele decenii ale secolului al XVII-lea. Un vas sculptat, descoperit aici, este realizat cu o aşa înaltă măiestrie, încât specialiştii afirmă că „puţine compoziţii decorative din întreaga noastră artă veche pot sta alături de vasul din Mărgineni.” (Al. Zagoriţ) Moşia cantacuzinilor din Mărginenii de Jos a fost vândută mai târziu lui Radu Greceanu, de la care a cumpărat-o, mai apoi, „Nicolae biv căpitan za dorobanţi” din Pucheni, care a început să ridice aici o ctitorie, terminată de fiul său Dimitrie Niculescu (frate cu Iorgu de la Pucheni, cel căsătorit cu Ana Politimos) la 15 iunie 1855. Această ctitorie a fost pictată şi ea de Nicolae Grigorescu. O comparaţie cu Revista nouă, 2/2012

pictura bisericii din Pucheni, spre care ne-a îndrumat identitatea ctitorilor şi a arhitecturii, ca şi cu aceea a Agapiei, după cum se ştie contemporană cu Puchenii, nea dus la concluzia amintită (Mihai Apostol, „Grigorescu inedit”, Revista muzeelor şi monumentelor, seria Monumente istorice şi de artă, nr. 1/1974). Asemănarea ne-a izbit. Un Crist pe Golgota, înainte de răstignire, provenind de la Agapia, ne-a stârnit prin identitatea cu panoul mural de pe peretele de nord al bisericii din Mărginenii de Jos (la Pucheni el este mult simplificat, dar la substanţă rămâne acelaşi). Uşile împărăteşti cu figura juvenilă a îngerului sau figura sfătoasă a unui uncheş ca Sf. Nicolae, medalioanele celor 12 apostoli şi scena Cinei celei de taină, trădează trăsăturile penelului grigorescian. Portretul spiritualizat şi în acelaşi timp uman, al Sf. Mucenic Mina, din absida nordică sau chiar chipul adolescentin al Sf. Dimitrie, care ne aminteşte de însuşi tânărul „zugrav”, ne dune cu gândul la afirmaţia lui Vlahuţă în legătură cu modelele vii pe care pictorul le folosea în zugrăvirea chipurilor de sfinţi: „Sfinţii lui Grigorescu sunt vii, omeneşte vii, şi destul de sfinţi prin expresia de bunătate, de îndurare şi de evlavie pe care pictorul a ştiut să le-o dea, fără să-i desfigureze, fără să-i bizantinizeze prea mult, înţelegând instinctiv că un sentiment ceresc nu poate fi decât a înfrumuseţa o figură omenească. De altfel, încă de pe atunci (e vorba tocmai de epoca Agapiei, n. m.) el nu lucra decât având înaintea lui un model viu, care să-i dea figura şi atitudinea cerută.” (Va urma)

f 21


opinii

Ioan LILĂ Poezia criticii Am descoperit, dragi cultivatori de poezie şi proză pe ogoarele literaturii romane, un scriitor disimulat în spatele textelor lui pseudo-critice (vezi Odobescu!), care sunt, mai degrabă, poetice. Un text critic este indigest, autorul-critic râvnind să aibă el ultimul cuvânt şi să prindă cu un bold firavul fluture în panoplia cu molii! Dar literatura este viaţă clocotitoare, nu o pojghiţă de gheaţă pe care alunecă balerinele ieşite la pensie! Texte critice sunt greoaie ca definiţie, definiţii, datări, evaluări, condiţionări pe calapoadele patului lui Procust, pentru că nici un scriitor nu se poate înscrie într-un curent, conştient fiind că, procedând astfel, dacă va înota împotriva curentului, va fi ejectat în abisurile credinţei unor critici ce cred că datorită lor se învârte soarele în jurul câmpiilor pe care strălucesc florile toamnei! Mari cititori/povestitori de literatură au fost G. Călinescu, Al. Piru, Ion Rotaru, care aveau un farmec absolut al scriiturii, farmec pe care îl regăsesc, cu plăcere, la scriitorul (pentru că nu-l mai pot numi critic!) Constantin Trandafir! Ce nuanţe... ce plăcere de a nara devastatoare, pentru că, dacă actul scriiturii nu ar fi fascinant, nimeni nu ar mai toci podelele eternităţii! „1989 – vedere din 22

provincie”, „Cititul prozei – De la 1960 până azi”, „Scriitori şi teme – Conversaţie în bibliotecă”, „Cititul cărţilor –poezia – De la Nichita Stănescu pînă azi” (inspirat titlu şi definitoriu pentru istoria literaturii romane!) Constantin Trandafir, fiind un scriitorcritic remarcabil, are uneltele necesare pentru a analiza construcţia unei catedrale care, uneori, a început a fi construită de la acoperiş, pentru că şi această atitudine poate genera spaţii lirice! Graţia frazei fiind bine şlefuită, ea naşte o puritate absolută a analizei neromanţate, fără volute lipsite de substanţietate! Dar, ca să nu se creadă că eu construiesc catedrale de nisip, ia să vin cu câteva citate/argumente, pentru că trebuie să avem întotdeauna pietrele pentru ridicarea templului la îndemână şi nu cine ştie în care colţ al planetei literaturii! Viaţa de zi cu zi! Trezitul de dimineaţă, plecarea la şcoala unde este profesor, grijile zilnice, fetele, nevasta, colegii, cancelaria, inspectorii care îi terorizează pe toţi cu inepţiile lor dogmatice... iată o lume vie, palpabilă! Dar să luăm anul 1989 de la început: „1 ianuarie Ora zero. Păcat că nu ninge. Dar la noi, la Câmpina, în provincia asta mică, sentimentul sărbătorii e tradiţional, nu s-a şters complet cu tot efortul tovărăşesc de mai bine de 40 de ani.” (...) Pregătirile au fost superbe şi dramatice...” Nu răzbate de aici sentimentul emoţionant de poezie? Apoi ni se destăinuie autorul, care vine, ca în marile romane, cu comentariile lui dramatico-subtile: „În noaptea asta sfântă „ne-au dat” apă caldă şi am putut face baie, ehe, ca boierii.” În altă parte, Revista nouă, 2/2012


zice cu nostalgie parcă: „De-atâta mândrie („a eroinei polimerice”) adorm cu greutate.” Dar subtilităţile de-abia încep: „Am tonusul bun deşi breasla dăscălească urlă de groaza unei brigăzi ministeriale şi judeţene. Cică vor descinde vreo 60 de capete şi vor sta două săptămâni, zic unii, o lună de zile, se alarmează cei mai panicarzi. Nu mai pleacă deloc, adaug eu.” Nu e aici dulceaţa gândirii în stilul lui Caragiale ? Ironia fină, subtilă, asumarea disperată a grotescului gândirii? Şi, mai jos, ne aduce cu picioarele pe pământ şi cu capul în nori: „Şi dă-i şi luptă.” Spre sfârşitul lunii ianuarie, autorul recidivează la modul exemplar, înţelegând de unde ne vine ideea să ne exteriorizăm cu o brutalitate melancolică: După „scârţa-scârţa pe hârtie”, cade şi apogeul, magnific, ca în Valkiria: „Fac rost de nişte carne de vită.” Şi, mai prin februarie (auzi aici poezie pură, nefalsificată): „Tinerii Borza şi Biţă ne însoţesc în nocturnă, că se face economie la lumina electrică şi nici măcar luna nu ne mai ajută...” În ziua de 3 martie, vineri, îl pomeneşte pe Vladimir Visoţki”. Mare poet, care umplea pieţele publice ale Rusiei cu spectacolele sale şi se pare că tovii l-au ajutat să treacă în eternitate... lăsând-o înlăcrimată pe Marina Vlady. _______________________ Vladimir Semionovitch Vyssotski (en russe: Владимир Семёнович Высоцкий) né le 25 janvier 1938 et mort le 25 juillet 1980, est un grand auteurcompositeur-interprète et un acteur de théâtre et de cinéma soviétique. En 1969, Vyssotski se marie avec l’actrice française d’origine russe Marina Vlady. Celle-ci connaît bien les nuits de travail de Vyssotski, se réveillant, marmonnant quelques mots et se Revista nouă, 2/2012

dirigeant vers son bureau pour écrire debout sur ce qui lui tombe sous la main. Grâce à son mariage avec Marina Vlady, Vyssotski a l’occasion de sortir d’URSS, de se rendre en France, aux États-Unis ou encore au Mexique en avril 1977, et d’y enregistrer quelques disques, dont un interprété partiellement en français, paru chez Polydor, mais pas encore édité en CD. Comme Alexandre Vertinski un demisiècle plus tôt, il ne pouvait s’acclimater dans un pays étranger, et rentrait rapidement après chaque départ. Le travail constant (d’acteur et de chanteur), le manque de sommeil, l’alcool et le tabac, ainsi que les interdictions et la non-reconnaissance officielle du chanteur, laissèrent beaucoup de traces. Vyssotski mourut en 1980 d’une crise cardiaque à Moscou à l’âge de 42 ans en pleinJeux olympiques. Malgré le silence des médias, une foule de 200 000 admirateurs lui rendit un dernier hommage à son enterrement. Certains chanteurs, comme Boulat Okoudjava et Youri Vizbor composèrent une chanson d’adieu en sa mémoire. Le chanteur politique polonais Jacek Kaczmarski, qui s’était en partie inspiré des chansons de Vyssotski, rédigea à cette occasion Epitafium dla Włodzimierza Wysockiego (Épitaphe pour Vladimir Vyssotski). ________________________

Iată cum se scrie istoria cea histerică şi de aceea am făcut această paranteză! „Cu eforturi, facem rost de puţin salam de Sibiu”. Mereu am vrut să aflu cum fabricau salamul ăsta, dar nu am reuşit niciodată să aflu când sacrifică Sibiul!” 15 martie, miercuri: „...inundaţia de la avocatul Şercău. Nemernicii opresc apa dimineaţa, apoi îi dau drumul şi bieţii oameni nu mai ştiu când este şi când nu este deschis robinetul.” Sărim în aprilie! Să crăp dacă nu aş putea să citez întregul volum, dar s-ar supăra autorul pe mine 23


eseu definitiv şi total! (Sic!) Verva este în toi: „Au dispărut şi „tacâmurile”, şi oasele, şi copiţelele, „adidaşii”. Au ieşit urzicile, dar puţine şi scumpe, că-i secetă...” Miam amintit astfel că intram în măcelăria din Piaţa Dorobanţi şi întrebam, timid: „Aveţi adidaşi ?” Răspunsul măcelarului: “Avem, dom scriitor!” Eu: „Mărimea 42 aveţi ?” Şi măcelarul: „Să moară mama dacă nu m-a tâmpit cu prostia asta de mai bine de un an!” Îl invitam la o bere şi îi trecea supărarea! A murit, bietul om, imediat după răzmeriţa (din decembrie) cu voie de la poliţie, vorba lu’ nenea Caragiale, tatăl nostru spiritual. Dar lovitura de graţie vine în 20 decembrie: “Ghiţă Corbul, care n-a mai fost în capitală de vreo 20 de ani, merge să-şi cumpere sacou (...)! Fascinant! Fraza asta spune mai multe decât un metru cub de comentarii! Şi mărturisesc, în ciuda încărcăturii frazei cu un tragism

bine chibzuit, că am râs cu lacrimi! Mai mult, este o onoare pentru mine... mărturisesc fără teamă că uitasem o mulţime de amânunte ale vieţii literare... şi parcă asistam (în timp ce citeam) la discursurile lui G. Călinescu la Universitate, când şi holurile erau ticsite de studenţi! Am fost prieten cu Piru, cu Ion Rotaru (care mi-a fost şi naş mi-a botezat un puradel şi, peste ani, când a vrut nasul s-o vadă pe doamna Mara Nicoară, aceasta i-a transmis prin portar ca nu îl cunoaşte... şi a murit naşul cu regretul acesta în suflet!) - da’ uite ce voiam să vă spun: lectura scrierii este delicioasă, pentru că este parfumată cu un delicat sentiment de umor, ce face întotdeauna bine ! Cum zicea Confucius: Cine nu cunoaşte valoarea cuvintelor, nu îi va cunoaşte niciodată pe oameni ! Omul şi Opera, nu-i aşa? Versailles, 29, avril 2012 Artfoyer 2012 Marius Stroe - „Partaj” - „Logodnă”

24

Revista nouă, 2/2012


convorbiri critice

Cărţi comentate de C. TRANDAFIR Sonetul între aventură şi rugăciune Nu mai spun cât meşteşug şi simţire se cuprind în corpul unui sonet. Cred doar că harul, virtuozitatea şi imaginaţia lexicală pot fi decelabile cel mai bine la proba acestei străvechi specii, „poem al poemelor”. A se vedea, între altele, o antologie a sonetului alcătuită de bunul sonetist Radu Cârneci. Marele risc îl poate constitui abundenţa greu controlabilă şi, de aceea, se plăteşte tribut monotoniei. Spun asta, fiindcă au fost şi sunt compuse sumedenie de sonete, în diverse chipuri până la pierderea identităţii lui. Există şi asociaţii de preţuitori şi întocmitori de sonete. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu cele peste o mie de sonete ale lui Victor Eftimiu, se pare campion în materie. Doar că ele nu prea mai au vizibilitate. Am citit cu ceva timp în urmă o bună carte de sonete ale Valeriei Manta Tăicuţu, mai ales că încă din titlu se face o invitaţie: Citeşte, Ulise, şi plângi! De la o privire temele sunt tentante: periplu, citire, lamento. Se vrea o aventură în realitate şi inefabil. Muzicală sigur, dacă ar fi să ne luăm şi numai după cele trei secţiuni: adagio, allegretto, presto agitato. Şi reuşesc să fie poetice. Valeria Manta Tăicuţu are deopotrivă Revista nouă, 2/2012

sensibilitate elegiacă şi spirit critic, simţ al cuvântului şi al nuanţelor, între sugestie şi evocarea frenetică. Iată cum se desface, contrapunctic, această imagistică în sonetul dedicat amintirii lui Tudor Arghezi: „coboară codrul noaptea la pândă pe şosea / în desfrânate bucle asfaltul se-nfioară / brodat sobor cu ramuri sub bolţile de nea / adulmecă nuntirea tomnatică de fiară / sun tufele pictate cu sângerii mărgele / se mistuie-n argilă găvane pustiite / plâng ochii brumei văduvi în jocul sur de iele / ce-ncântă şi descântă ciolanele albite / de-atâta toamnă veche privirea-mbătrâneşte / e mort poetul frunzei şi-i bucuros de moarte / prin galaxii de lapte hoinar când izbuteşte / copil întreg să facă din putrezitul leş / să schimbe glasul iudei în pagină de carte / şi boaba purpurie în floare de cireş”. Cu mai mare grăbire, parcă, au fost alcătuite sonetele din volumul Laudate Dominum. Sau poate că intenţionat s-a lăsat voie psalmilor să curgă cu unele „licenţe” orale. Nici într-un caz nu se produce efectul unei adevărate mode, la noi, a poeziei religioase, fără mari exemple în literatura modernă a lumii şi, mai cu seamă, în literatura noastră. Să fie, oare, şi faptul că aceeaşi temă, e drept pe două voci, se extinde în 150 de sonete? Căci, cu toată încercare de a diversifica tonalităţile, pe o asemenea întindere pândeşte uniformizarea. 25


atitudini Se resimte, azi, şi o resurecţie mai generală a liricii sentimentale şi moralizatoare. Cei 151 de psalmi ai lui David s-au clasicizat prin excepţională expresivitate şi prin circuitul lor nelimitat. Psalmii arghezieni sunt capodopere. Cei ai lui V. Voiculescu n-au vigoare şi magie. Fără a exclude propria-i opţiune, precum şi alte paradigme, cel mai perceptibil „model” al Valeriei Manta Tăicuţu, în această carte, pare a fi Dosoftei. Şi acesta e un atù, întâi pentru tendinţa modernă-postmodernă de recuperare, apoi pentru că mitropolitul stihuitor e pus în haina fast-solemnă a sonetului. Culoarea cată să fie contrastantă, dată de alternanţa continuă între imn şi pamflet. Poeta psalmodiază laude ca acela a îngerilor din ceruri, cum spune Ion Barbu, şi vine imediat cu satira virulentă. Maniheismul face legea: măreţia Ceratorului şi a creaţiei lui şi „netrebnicia lumii”, ca la Dosoftei. Prosternare şi revoltă, preamărire şi suferinţă. Pe de o parte, rugăciunea invocă binele, credinţa, înţelepciunea, smerenia, bucuria, lumina, frunzele, râul, temeinicia; pe de altă parte, se vituperarează răul, ispitele, „a lumii viclenie”, fariseismul, trufia, bârfa, vrajba, prostia, „şerpii”, „puii de năpârcă”: „ascultă-mi, Doamne, graiul şi-nţelege / că sprijin îmi găsesc în rugăciune, / atunci când toate-n juru-mi par a spune / cât de urât trăim şi fără lege; / ridică răul ziduri de cuvinte / golite de-nţeles şi înţărcate, / pentru-a spori confuzii nou create / între ce spui şi tot ce plimbi prin minte; / şi sufletul, Părinte, mi se-ncurcă / într-un hăţiş din care nu-l mai scoate / decât căldura mâinilor curate / şi-atât de blând 26

pe frunze aşezate, / ca să gonească puii de năpârcă / ce vin din noaptea lor şi-n gând îmi urcă”. Totuşi Lauate Dominum purcede la puterile rugăciune mai mult pentru a denunţa „vicleniile lumii”. Nu florile răului, ci răul însuşi. Extazul şi fervoarea, elegiacul şi sarcasmul caută soluţii lirice şi ontologice, pentru ordinea interioară a lumii. ____________________

Valeria Manta Tăicuţu, Laudate Dominum, Editura Valman, 2012

Reformulări pentru Eminescu Cea mai nouă carte a harnicul exeget Ionel Necula, Eminescu în tentaţii metafizice*, îi oferă publicului larg alte glose eminesciene. De la început, autorul re-face observaţia că n-ar fi de ajuns o viaţă de om pentru a parcurge toată bibliografia poetului. Ceea ce nu-i descurajează pe comentatori, ba îi determină să se întoarcă mereu la un subiect atât de fast. Obligaţia e insuflată de o operă atât de larg deschisă, care oferă noi puncte de vedere, reale sau pretinse. În tot cazul, pentru eminescologic, motivul eminescian a căpătat atributul pietrei de încercare pentru critici. Aşa se face că, în partea sociabilă a textului Ionel Necula, după ce trimite, cu laude, la câteva mai noi contribuţii, nu crede că problemele sunt istovite. Ba chiar, de exemplu, cât priveşte Arheul, „anticipează” no că „se vor face alte corelaţii, va fi expus în alte diorame insolite şi i se vor găsi înţelesuri încifrate, dar va rămâne la fel de incitant şi greu de epuizat eseistic”. Cu asemenea autoîmbărbătare, Ionel Necula porneşte la Revista nouă, 2/2012


poezie treabă uzând de însuşirile lui care nu pot fi negate. Anume, alerteţea scrutării segmentului şi prinderea lui, tot rapidă, într-un cadru simplu şi clar, în pofida unor formulări uneori pretenţioase. Patosul speculativ trece în galop în concluzii tranşante. Încât studiul cu aer sistematizator e mai degrabă foiletonistic. Are el un fel propriu de a porni de la un subiect cunoscut şi a ajunge la pronunţări pregnante oricât ar părea de prolixe şi retorice. Spre probare, decupez din fragmentele sale un eşantion: „Mai putea să adopte ca postulat şi ca premisă stenică pentru întreaga sa râvnă izvoditoare ideea Neantului originar a Haosului de început, a Nimicului – de care s-a şi folosit atunci când a imaginat o panoramare cosmogonică a devenirii şi toată deşertăciunea care umple spaţiul dintre Facere şi des-Facere, dintre Geneză şi Apocalipsă. Nu i-a extras roate înţelesurile încifrate şi nu l-a epuizat sub aspectul posibilităţilor constructive, dar este o idee de mare prolificitate şi Eminescu are meritul de a-l fi adus în partitură românească. Ideea, de a fi fost urmată în toate articulaţiile ei, l-ar fi dus, vrând nevrând, în linia ecumenică a scenariului biblic, ceea ce, la fel, l-ar fi exonerat de originalitatea la care năzuia. În plus, toată viziunea l-ar fi condus la recunoaşterea funcţiei ziditoare a Verbului, a Cuvântului, pentru care Eminescu rezervase un alt statut, unul laic, dar mai apropiat de rosturile sale productive…” Cum îi stă bine unui studiu sumar, scurtele recapitulări, în afară de cele din addendă, se structurează metodic în două secţiuni, fiecare cu subdiviziunile Revista nouă, 2/2012

lui rapide. Sub semnul patetismului metafizic reafirmă faptul că Eminescu nu a elaborat un sistem filosofic, dar scrierile lui sunt depozitare a unei gândiri de mare profunzime, care constituie şi temei al poeziei sale. Exegetul caută rezumativ, ca şi cum ar scruta priveliştea într-un bob de rouă, „fundamentele” acestei gândiri, sursele ei germane, „lumea ca urzire arheică”, posibilitatea constructivă a limbii şi ca oportunitate metafizică, ideea de personalitate, voinţă vs. dorinţă. Nu ştiu în ce măsură acest fragmentarism se încadrează în ceea ce s-a numit „schiţism ingenios”, sigură e reducţia concluzivă. Aşa se întâmplă şi capitolul al doilea care examinează secvenţial „profetismul eminescian”, pe temele statul şi cultura, religia şi conservatorismul politic. Impresia acestor segmente e foiletonistică, de aplecare microscopică, retezare promptă şi racordare la cadrul-boltă. Deşi nu vrea să pronunţe vorbe mari el cade, inevitabil, în această „capcană” (spiritele critice fac mari eforturi de rezistenţă) de mai multe ori şi, probabil după model călinescian, mai ales în finalul apoteotic. _____________ * Ionel Necula, Eminescu în tentaţii metafizice, Editura Rafet, 2012 27


opinii eseu

Maria BARAN Postmodernismul românesc. Reflex al teoreticienilor străini? Postmodernismul românesc a apărut iniţial asemeni unui adolescent. cu personalitatea în plină formare, nesigur încă pe el, neştiind încotro se îndreaptă. Dacă ne întrebăm de unde a venit ori când s-a ivit, s-ar putea să fim tulburaţi de multitudinea părerilor critice. Se spune că modernismul că a fost depăşit de postmodernism. Ei bine, asta nu înseamnă că acesta din urmă este mai bun decât primul. Sau poate că da. Aici intervine nebuloasa. Nimeni nu a reuşit să redea o definiţie sigură şi pertinentă a acestui canon. Postmodernismul a fost o transformare a modului în care interpretăm lumea, în acord cu noile modificări petrecute la nivelul unei gândirii care a renunţat să se mai întrebe care este adevărul. Spun „a fost”, deoarece curentul se plafonează începând cu noul mileniu, fiind excesiv folosit în anii ’90. A avut şi o latură bună: a constituit singura tentativă de a integra perspective şi teorii divergente. Dacă România încă mai suferea după boala comunismului, occidentul se afla în boala postmodernismului. În ţara noastră, în anii şaizeci-şaptezeci, câţiva scriitori propuneau un nou model liric, ce aparţinea curentului nou apărut. Termenul apare în România la mijlocul anilor ’80, ca un mod de rezistenţă la 28

ideologiile totalitare, fiind perceput, iniţial, drept un politeism cultural. Dacă am fi avut suficiente traduceri, probabil paradigma ar fi apărut mai devreme. Curentul s-a impus la noi, pe de o parte, prin acţiunea prozatorilor Şcolii de la Târgovişte (care au anticipat viziunea prozatorilor optzecişti), iar, pe de altă parte, într-o măsură semnificativă, prin intervenţia optzeciştilor. Abia o anumită evoluţie a literaturii a cerut apariţia şi impunerea termenului în spaţiul românesc. Cărţile târgoviştenilor au adus un suflu nou prozei româneşti, începând să fie percepuţi cu adevărat, spre 1980, drept precursori ai literaturii române postmoderne. Până atunci, către sfârşitul deceniului şapte şi de-a lungul deceniului opt, cărţile lor fuseseră ţinute undeva în sertarul literaturii acelei perioade. Noua critică a anilor ‘80-90 şi-a luat sarcina, nu tocmai uşoară, de a pune opera acestor scriitori într-o nouă lumină, fiind consideraţi astăzi unii dintre cei mai importanţi prozatori români postbelici. Livrescul firesc, dezinvoltura cu care aceştia se jucau cu literatura, revărsarea finalurilor unele în altele sunt doar câteva dintre trăsăturile literaturii târgoviştene. Ei rescriu o parte a istoriei literaturii române, dar, pentru a fi pe deplin receptaţi, cititorul e necesar să aibă noţiuni despre marile literaturi occidentale. Curentul optzecist este, practic, o reciclare a noţiunilor moderne. Sunt recuperaţi unii autori postmoderni ai anilor şaizeci. Dacă Bogdan Lefter vede în optzecism primul moment al curentului postmodern, Cărtărescu vede postmodernismul drept parte novatoare, creatoare a optzecismului, iar Muşina e Revista nouă, 2/2012


de părere că optzecismul, pentru a fi considerat novator, nu trebuie identificat cu postmodernismul. În ciuda diferenţelor nete dintre opiniile celor trei optzecişti, există un punct de relaţie: optzecismul are o identitate proprie, inconfundabilă. O privire transculturală ne dezvăluie că au existat, în America, grupuri de scriitori, în anii şaptezeci-optzeci, care au fost numiţi postmoderni, ceea ce demonstrează faptul că noi le-am luat-o înainte. Ca să nu mai vorbim de „jucăreaua” lui Ion Budai Deleanu, Ţiganiada, care a intrat în conştiinţa publică tocmai în anul 1925, când istoriograful Gheorghe Cardaş o tipăreşte în totalitate, la mai bine de un secol de când fusese scrisă, şi de Istoria Ieroglifică, scrisă în 1705 şi tipărită, postum, în 1883. Cele două opere prezintă vădite trăsături postmoderne, deşi, pe vremea aceea, nici nu se inventase termenul. Iar pe autori îi putem considera primii autori români postmoderni, deşi în perioada respectivă, din cauza nesincronizării cu Occidentul, opera nu le-a fost receptată aşa cum se cuvenea. Redăm câteva trăsături specifice canonului din Ţiganiada: existenţa notelor de subsol ce făceau corp comun cu versurile, cărora le era un fel de oglindă, dar aveau rolul şi de autocomentare a poemului (caracter metaficţional), poem parodic, existenţa a trei niveluri textuale, tehnica intertextualităţii… etc. Nici Istoria Ieroglifică nu se lasă mai prejos: scrisorile şi povestirile moralizatoare inserate în roman, nerespectarea succesiunii cronologice a întâmplărilor (romanul începe cu mijlocul acţiunii)… etc. sunt doar câteva Revista nouă, 2/2012

trăsături postmoderne. Majoritatea criticilor au perceput curentul drept o promovare a trăsăturilor canonice de peste ocean (descentralizare a culturii, pluralism, artă înaltă/joasă), singurul care contrazice această gândire fiind Liviu Petrescu: „Postmodernismul românesc s-a născut fără vreo legătură cu Europa sau America”. O reformulare a câmpului literar şi artistic românesc s-a simţit în jurul anilor optzeci cu apariţia unei noi generaţii de scriitori. S-a schimbat raportul scriitor-cititor, ultimul fiind şi el implicat în scrierea romanului, raportul limbajului cu realul… etc. Postmodernismul, instaurat în literatura româna odată cu apariţia optzeciştilor, a propus o negare a tuturor tehnicilor narative de până atunci şi o abordare a literaturii dintr-un nou punct de vedere. Şi-au propus să coboare în stradă şi să observe viaţa oamenilor obişnuiţi, surprinşi în activităţile lor cotidiene. Strategiile narative prin care şi-au ilustrat noua paradigmă au fost citatul, intertextualitatea, ironia, pastişa, aluzia, toate acestea oferindu-le un grad mai mare de autenticitate. Spre deosebire de America sau Europa în România poezia e cea care dă tonul schimbării, presupunând o formare mai lentă, nemaifiind o aspiraţie spre ideal, ci o trăire a universului cotidian. Încheind pledoaria, trebuie să recunoaştem faptul că, postmoderni sau nu, precursorii curentului românesc au intuit într-un mod inovator ceea ce avea să se abată şi asupra literaturii române: nebuloasa postmodernă.

l 29


eseu

Sorin VÂNĂTORU Teologia ateismului creator. Natură psihică a transcendenţei în religia creştină. Dumnezeu e bolnav de teologie dogmatică. Cine vrea să rămână aşa, de-a pururea şi-n vecii vecilor? Vreau o teologie liberă, care să-i redea lui Dumnezeu libertatea! Teologia aterosclerotică l-a confiscat pe Dumnezeu. Transcendenţa conceptelor religiei creştine este parte a halucinaţiei materiei şi a reveriei din creier. Din cauza vitezei enorme, strălucirea se desprinde de lumină, Din cauza vitezei urcării în propria profunzime, psihicul crede că se desprinde de materie. Această credinţă este transcendenţa. Dumnezeu se afla pe drumul Damascului din mintea lui Saul! Platon, Manipulatorul Originar Ideea lui falsă şi perfidă nu are niciun temei, nicio justificare. Ideea lui Platon este de fapt o prelucrare a intuiţiei primitiv-animisttotemiste de „spirit rău”, de „spirit bun”, intuiţie care a fost, cu trecerea timpului, generalizată, universalizată, asezonată intelectual, exagerată. Ideea lui Platon se afla la originea ideologiilor totalitar-criminale. Ideea lui a vrut să acapareze tot ce 30

mişcă, de la insectă, până la electron şi reparatul bicicletei. De-abia cu Drepturile Omului individualul câştiga teren, nu generalul, nu retorica sofistă aducătoare de ruguri şi lagăre, unde mori pentru că nu ai respectat un regim care îţi doreşte „Binele”, concept platonic central, reinterpretat de Inchiziţie, nazism şi comunism. Realitatea se corectează prin mecanisme proprii, studiate de ştiinţă, nu prin raportarea ei-cum face religia - la o Idee fabricată de intelect. Individualul este viu, generalul e static şi dogmatic, obsedat de atotputernicia totalitară. Individualul corectează generalul, nu invers. Fără materialul individualului, generalul ar sucomba. Inchiziţia, Auschwitz şi Gulag sunt fructele Ideii lui Platon. Binele sau Raul trebuie elaborate mental, gândite şi ajustate de fiecare om, în individualitatea lui, fără sfaturile preţioase ale lui Platon, fie-i Ideea uşoară! Cu Dumnezeu printre gheţurile minţii Teologia să fie scrisă şi de ateii creatori, nu numai de cler şi călugări. Afirmaţia că nu Inchiziţia a ucis oameni, pentru că Biserica nu e vărsătoare de sânge, ci Braţul Secular, e curat satanism în odăjdii! Fireşte, sunt sute de astfel de sofisme! Mai bine un ateu inteligent, decât un credincios prost. Biblia să fie curăţată şi redusă la câteva versete coerente şi eficiente, aidoma reducerii efectivelor armatei naţionale la un număr de profesionişti. Ateul creator nu este cel care neagă existenţa lui Dumnezeu, ci acel credincios Revista nouă, 2/2012


care afirmă libertatea lui, şi îl smulge din gulagul habotniciei si obscurantismului. Dumnezeu vrea mai degrabă atei creatori, atei oneşti faţă de el, care îşi baga pielea în saramura şi riscă pe cont propriu în numele dreptăţii şi al coerenţei universale, care ies din eul lor de sacrificiu, cu picioarele goale printre gheţurile minţii. Ei nu se iubesc pe ei înşişi tocmai pentru a nu simula căutarea adevărului. Răspuns zicerii: «ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei” Nu putem aplica omului primitiv-cu forţa - un Dumnezeu iudaic deci ceea ce înţelegeau evreii sub numele de Revelaţie. Omul primitiv nu trăia vreo revelaţie, ci îşi interioriza treptat natura odată cu înţelegerea ei. Raţionalitatea nu e o creaţie a divinităţii, ci o proprietate a relaţiei om-natura, redata iniţial în sistemul primitiv de calcul - ‘daca la capra pe care o am mai adaug o capră, voi avea două capre, nu trei” şi, ulterior, în ştiinţele specifice. Stiinţa a început cu număratul caprelor, care nu se aflau pe tarlaua Ideii lui Platon. Nu există un instinct al supranaturalului. Revelaţia naturală este nemotivată. Ea ar trebui să fie evidentă pentru toţi oamenii, ceea ce nu se întâmplă. Există un instinct al foamei, al setei, sexual, nu există un instinct al supranaturalului. Prin urmare, îi voi răspunde lui Pascal: Dacă nu cred, Dumnezeu nu există, deci nu pierd nimic. Unii care se dau mari credincioşi cheamă poliţia dacă văd un lichid scurgându-se din lemnul unei icoane! Prin partea lui dobândită, inconştientul primeşte continuu informaţii din mediu, Revista nouă, 2/2012

pe care l-am denumit generic realitate empirică. În acest fel se creează istoria individului şi a omenirii. Realitatea biofizică studiată de raţiune - prin ştiinţele specifice - alimentează inconştientul în elaborarea psihică a dumnezeirii. Realitatea, o continuă vorbire Realitatea este imaginea continuu formată în memoria inconştientului individual, a faptelor empirice ale lumii, ale căror interconexiuni sunt extrem de complexe. Realitatea nu este investita afectiv , cum se întâmplă cu sacrul şi cu ceea ce se numeşte Dumnezeu. Realitatea nu se reduce la definiţia cosmologiei ştiinţifice sau a teologiei dogmatice. Realitatea este ceea ce simte fiecare om că este, adică o continua vorbire. Factorul psihic trebuie introdus în geneza dumnezeirii, altminteri Dumnezeu rămâne un concept totalitar, prin nedeterminarea lui excesiva-ba că e infinitul în finit, ba că e de necunoscut, ba că e apofatic etc. Când teologii intră în contradicţie cu ei înşişi, sau nu pot răspunde la o întrebare spun că e „o taina’’ adică nu spun că e o contradicţie, o absurditate. Nu exista realitate superioară. Totul exista şi se consuma într-o singură lume, în această lume, şi de această lume se ocupa ştiinţa şi religia, deopotrivă. O realitate superioară poate fi un alt nivel de înţelegere a realităţii, nu o altă realitate. Ateismul creator integrează, nu respinge, ceea ce neagă caracterul supranatural al unor evenimente din 31


Biblie. Realitatea empirică înseamnă şi studiile ştiinţifice asupra acestor evenimente. Numai prin integrarea lor, supranaturalul coboară la nivelul înţelegerii omeneşti şi devine parte componentă a imanenţei. ”Revelaţia” lui Moise a fost efectul halucinaţiei auditive şi vizuale produsă de intoxicaţia cu un amestec etnobotanic numit ayahuasca. Sau criza de epilepsie şi halucinaţia lui Saul pe drumul Damascului.

Sacru şi psihic Sacrul îl precede pe Dumnezeu, care e o elaborare în timp, culturală, a lui. Sacrul este investirea afectivă inconştientă cu putere nelimitată a realităţii empirice. Apare în comuna primitivă, după cum spun E. Durkheim şi E. B. Tylor. Sacrul s-a construit în timp, nu a fost dat ca Ideea lui Platon, nu a căzut din cer, şi nu a fost revelat.

Moise şi drogurile La Moise, cufundarea euforică, sub influenţa drogului, în hăul propriului inconştient, a forţat complexele religioase interioare să dea năvală afară, obiectivându-se în halucinaţii auditive şi vizuale. După consumarea acestei crize lăuntrice extreme, Moise a scris cuvintele pe care le auzea şi pe care le-a universalizat - trecându-le în supranatural - când, de fapt, fenomenul a fost pur natural, psihic. Cu trecerea timpului, transcendenţa care face posibil acest soi de supranatural - a fost preluată de preoţi şi de filozofii creştini, care au sistematizat-o în tratate de teologie. Neexistând explicaţii ştiinţifice la acea vreme, se credea că supranaturalul şi transcendenţa exista ca lume de sine stătătoare, dincolo de această lume supusă raţiunii şi înţelegerii. MomentulMoise este o catastrofă în evoluţia conştiinţei umane, şi îl defineşte pe Yahweh exclusiv ca imanenţă. Decalogul este adevărat, nu în măsura transcendenţei, ci a imanenţei experienţelor inconştiente fireşti din lumea psihicului. În acest sens, Decalogul în sine nu este fals, ci doar originea lui supranaturală, proclamată de teologia clasică.

Reconstruirea lui Dumnezeu Necesitatea optimizării fiinţei umane produce legi şi precepte care pot fi modificate la nevoie. Aceste precepte ale ateismului creator vor trebui respectate. În aceste precepte intra şi învăţăturile biblice, ale teologiei clasice, dar nu ele primează. Numai aşa Dumnezeu este reconstruit şi făcut din ce în ce mai viu, mai coerent, şi apropiat de oameni, şi de înţelegerea raţională. Trebuie să scăpăm de Platon repede, fiindcă el este Înaintemergătorul Apocalipsei! Cuvântul lui Dumnezeu e mai presus de Ideea lui Platon, de Biblie şi de teologia dogmatică.

32

Dumnezeu se simte bine în teologia ateismului creator. Atunci când e canicula, aceasta teologie îi oferă bere rece, fanta la gheaţă şi friptura! Teologia dogmatică îl ţinea numai cu cartofi, arpacaş şi apă plată! Rugăciunea şi determinismul cosmic Rugăciunea este formula de adresare şi procesul de adâncire în Dumnezeu. Este cea mai profundă imersiune în imensitatea determinismului cosmic, este dorinţă Revista nouă, 2/2012


covârşitoare de a fi recunoscut ca persoană, şi de a ţi se rezolvă problema ca un releu defect într-un sistem electric. În acest sens, determinismul pe care vrei să-l accesezi devine o Persoană dumnezeiască. Trenul nu te va lovi în bucătărie! Prin rugăciune îţi formulezi atitudinea interioară faţă de aceasta imensitatea a dumnezeirii. Efectul, răspunsul favorabil la rugăciunea ta este probabilist. Dacă te rogi să nu-ţi dea ciorba în foc, probabilitatea unui răspuns pozitiv din partea determinismului cosmic este mică. Dar, dacă îţi educi rugăciunea printr-o cunoaştere pozitiva-sa ştii că trebuie să reglezi flacără, să nu umpli prea mult oala etc. probabilitatea creşte. Oricât de sincer te-ai jura pe viaţa ta, trenul nu te va lovi în bucătărie! Rugăciunea doar pare că nu face parte din materie, adică din psihic. Oxigenarea unor definiţii clasice În esenţă, originea lui Dumnezeu este propriul psihic, în relaţie cu realitatea empirică. Dumnezeu este numele procesării psihice, inconştient afective şi culturale a puterii nelimitate a realităţii empirice şi a generalizării acestei puteri. Procesarea năzuieşte să optimizeze relaţia omului cu sine şi cu lumea. Ea nu se supune unei lumi statice inventate de intelect ca Ideea lui Platon, ci creează o lume în care Cuvântul lui Dumnezeu nu mai deriva strict din dogma preceptelor Bibliei, ci invers, le creează, afirmând diversitatea concretului, care ea însăşi supune orice Idee preconcepută. Fiul lui Dumnezeu este calea psihică de accedere la imensitatea determinismului cosmic, ca substanţa a lui Dumnezeu. Revista nouă, 2/2012

Dumnezeu, fiind de sorginte psihică, demonstraţia matematică a lui nu e posibilă. Sfinţenia este atributul de forţă inimaginabilă a agentului care procesează psihic puterea nelimitată a realităţii. Există grade de sfinţenie. Fiecare om este un sfânt care îl experimentează dumnezeirea. Sfântul Duh este numele acestei forţe, suflul vital al procesării. Cuvântul lui Dumnezeu este obiectivarea acestei forţe prin intermediul limbajului omenescprecepte, porunci religioase etc. Dumnezeu-Tatăl este un produs iniţial al inconştientului, dar ulterior ajustat cultural, începând cu religiile egipteană şi mesopotamiană-a se vedea stufoasa istorie a etimologiei lui „Yahweh”. Limbajul religios este utilizarea cuvintelor specifice, dar şi a obiectelor de cult, care sunt tot limbaj. Reprezintă descrierea ipostazelor adâncirii în Dumnezeu-in sensul definiţiei noastre date lui Dumnezeu. Propoziţiile, vorbirea teologică, bine antrenată în sofistica grecilor antici, în logica dialectică, in confuzia planurilor, şi în cameleonismul intelectual îşi are izvorul în afectivitatea viscerală a inconştientului, care împrumută regulile logicii, tocmai pentru a le încălca prin sofisme. Discuţia cu un obscurantist religios e ca şi cum te-ai certa cu o femeie. Nu are capăt, pentru că, deşi îi aduci argumente clare, evidente, el tot mai are ceva de spus, va scoate mereu şi mereu argumente aparent logic valide, în fond false, lipsite de rigoare, deoarece foloseşte concepte generale cu un conţinut prea vast (Bine, Rău, Creator, 33


lumea literaturii, literatura lumii Diavol etc. - toate cu iniţială majusculă!) şi simboluri, parabole, lozinci religioase, la care adaugă propria sensibilitate ce îl face să spună: „chiar dacă văd că nu este adevărat ce spun, vreau să fie adevărat, fiindcă aşa simt, voi însăila nebuneşte propoziţii fals logice, numai să nu izbucnesc în plâns.” Impulsul frenetic al fanaticilor religioşi de a combate şi a deforma logica şi raţiunea este expresia unei suferinţe ascunse sub o formă intelectuală. Moartea prin răstignire a Fiului este acceptarea principiului plăcerii, al vieţii, plin de impulsuri perturbatoare(carnale, materiale, etc. – „satanice”), şi conştientizarea necesitaţii unui algoritm psihic universalizat (Hristos) de optimizare a propriei fiinţe. Sacrificarea pe cruce este expresia abandonării dureroase a acestui principiu. Credinţa este conştiinţa energiei interioare de care dispui în procesul psihic continuu de dizolvare în Dumnezeu. Învierea omului prin învierea Fiului nu este fizică, ci anularea ideii de moarte. Sfârşitul biologic se resoarbe în credinţa desăvârşită. Învierea prin credinţa resemnifică natura materială a biologicului şi a evenimentelor vieţii personale. Cobor în mine însumi şi în sinea lumii cu viteza luminii, iar realitatea empirică nu mă poate ajunge. Frica de Dumnezeu este sentimentul de neîncredere, de neparticipare la înfăptuirea binelui. Propriul psihic poate sa activeze, din inconştient, un determinism cosmic îndreptat împotriva ta. Mântuirea este ieşirea din semnificaţia materială a determinismul cosmic, prin energia mistică personală. 34

Dumnezeu este posibilul care ne visează Dacă Dumnezeu nu poate fi cunoscut, de unde ştii ce poate el? Nu poţi deduce legile lumii din ceva care nu te informează! Dar, putem doar intui ce vrea el, fiindcă Dumnezeu este esenţa psihică mergătoare. Este posibilul care ne visează. Atotputernicia lui Dumnezeu este funcţională. Ea este furnizată de chiar psihicul nostru, acţiunea ei are viteza finită, fapt resimţit în psihic. Creatorul nu are natură proprie, căci el se identifică cu însăşi procesarea democratică a adevărului, în care cosmologia creştină nu primează, nici cea ştiinţifică, amândouă aflându-se în relaţie de simultaneitate. Atotputernicia lui Dumnezeu faţă de materie este statistică, Dumnezeu fiind numai imanent, nu şi transcendent. Atotputernica este numai procesare psihică a dumnezeirii. Adrenalina mea în Dumnezeu Păcatul sunt pulsiunile perturbatoare din inconştient, care împiedică optimizarea interioară a persoanei. El nu se raportează la mitologie(Adam)- un simbol dogmatic, fixat pentru veşnicie. Ceea ce se numeşte păcat în religia creştină, este numai o atitudine printre altele faţă de frustrările existente într-o realitate potrivnică exprimării libere a omului. Aplicând, aidoma lui Savonarola, dogma religioasă în pedepsirea păcatului, numărul cetăţenilor acestei planete ar scădea dramatic. Individul şi societatea se autoreglează prin instituţiile statului şi prin ştiinţa - care şi ele fac parte din determinismul cosmic al lui Dumnezeu. Revista nouă, 2/2012


poezie Ce viguros mă gândesc la Dumnezeu când beau o cafea!... În mine, Dumnezu cel Viu este un mare cafegiu. Cascade de adrenalină dumnezeiască îmi alimentează fiinţa, pe muzica de Tangerine Dream! Dumnezeu e congruent cu coerenta gândirii empirico-matematice, deci cu evoluţia materiei, se dezvolta şi se revizuieşte pe baza acestei gândiri şi a procesării psihice inconştiente care-l obiectivează. Martirii creştini, sinucigaşii! Dumnezeu să-i ierte! Martirii creştini, printre care şi Brancoveanu - un exemplu satanic de cruzime faţă de propriii copii! - au fost victimele dezastrului numit supunere faţă versetele maoist-religioase de esenţă platoniciană! Ei au ucis în ei înşişi şi sămânţa dumnezeiască, prin care se puteau înmulţi talanţii, dar şi-au iubit mai mult fanatismul! Excesiva motivaţie primitivă a credinţei i-a transformat în hălci de carne smulse de lei din trupul lor şi în tăierea în două cu ferăstrăul! Când obsesia luminii devine iraţională, ea poate aduce întunericul!Au ucis raţiunea dumnezeiască!Dumnezeu avea nevoie de ei vii, nu de sinucigaşi sfinţiţi! Tocmai Dumnezeul lor i-a pedepsit, prin însuşi faptul că au murit în chinuri groaznice, ceea ce martirii au luat drept moarte în numele Domnului!Acceptarea lor de a muri pentru credinţa, afirma de fapt conştiinţa unui Dumnezeu al morţii şi distrugerii, un Dumnezeu de măcelărie! Răul în lume. USAir Flight 427 În 1994, 8 septembrie, avionul USAir Revista nouă, 2/2012

Flight 427, 132 de oameni la bord, opt mii de metri altitudine, un zgomot în cabină, avionul intră în picaj, pilotul-nu, Doamne, nu! douăzeci de secunde, mâna îngheţată pe manşă, Dumnezeu-ochi înfipţi în halucinaţie, nu, Doamne! - motorul intră în creier până în ficatul din Alfa şi Omega, inima lui Dumnezeu pulsează în creier, zece secunde, mâna îngheţată pe manşă, Doamne, nu! - motorina izbeşte sângele ieşind din gură, Dumnezeu e motorina, trei secunde, nimicul pulsează un Dumnezeu, manşă, creier, motorină, Dumnezeu ricoşează în el însuşi, o izbitură universală în haosul primordial şi o tăcere vraişte peste putrefacţia transcendenţei. ........................... Durerea nu face teologie Se vede ca Dumnezeu nu e atotputernic, de vreme ce nu a construit o lume în care omul să fie fericit şi cu şi fără „liber-arbitru”. Omul îndurerat simte construcţia inumană a lumii, nu dogma după care liberul-arbitru aparţine omului, iar binele vine de la Dumnezeu. Binele şi Răul sunt aidoma caşcavalului: găurile din el sunt Răul, iar Binele este restul. Găurile fac parte din caşcaval, nu există în afara lui. Omul aflat în suferinţă spune că mai bun era un caşcaval fără găuri, fără liber-arbitru. Adam a păcătuit fiindcă aşa l-a construit mitologia asiro-babiloniană, stăpânul lui! 35


eseu Să nu confundăm sentimentul religios, omenesc, al unor oameni de ştiinţă, cu metoda ştiinţifică propriu-zisă. Să mă anunţaţi şi pe mine! „Miracolele se întâmplă numai când Dumnezeu vrea” e un subterfugiu sofistic, înseamnă a spune că nu există legi, ci arbitrar, bun plac. Dumnezeu niciodată nu poate face ceva încălcând legile naturii. Or, „principiul” supranaturalului introduce arbitrariul în lucruri şi în raţiune, introduce fraudulos discontinuitatea si nedeductibilitatea principiilor, din aproape în aproape, axiomatic. E ca şi cum ai spune că plopul poate face cireşe. „Numai când” înseamnă „niciodată”! Când voinţa lui Dumnezeu va face ca plopul să facă cireşe să mă anunţaţi şi pe mine! Dumnezeu este om de ştiinţă, este Tatăl Spiritului Ştiinţific şi, cu cât cunoaşterea ştiinţifică avansează, cu atât ne apropiem mai mult de el, epuizând creator “tainele” care se pot imagina de către teologii tradiţionalişti. Să-l salvăm pe Dumnezeu din singurătatea transcendenţei! Îndoiala creşte credinţa şi o scoate din pepeni, în folosul ei, o face vie, o reînnoieşte, e mântuirea ei. Credinţa fără îndoială e asemenea cafelei fără ţigară! Cunoaşterea ştiinţifică reformulează religia, o scoate din sofisticărie şi logica dialectică. Prin ateismul creator, Dumnezeu scapă de singurătatea transcendenţei. El se dizolvă într-o imanenţă analizabilă, operaţională. Este un Dumnezeu al înţelegerii, mai puternic decât un Dumnezeu al insondabilului. 36

Apostolul Pavel spune în Corinteni: „nu e nevoie să cunoşti Legea, ci s-o împlineşti”. Adică există atei mult mai apropiaţi de Dumnezeu, prin faptele şi comportamentul lor, plăcute lui Dumnezeu, fără ca ei să ştie, decât cei care-şi spun credincioşi. Salvarea religiei se află în ateismul creator. Cunoaşterea ştiinţifică este îngerul păzitor al cunoaşterii teologice, ca să nu o ia razna prin limbaj. Dumnezeu este psihicul nostru universalizat, cu multe urechi. Cu una dintre ele, va asculta rugăciunea credinciosului-ateu creator. Rugăciunea tradiţională merge împreună cu rugăciunile de mai jos. În acest fel, Dumnezeu va coborî în imanenţă şi va avea mai multă forţă. Rugăciunea scurtă a ateismului creator „Mare Sine, tu eşti cel mai puternic, mă rog ţie cu toţi sfinţii, de la Antonie şi Pahomie, până la sfinţii tăi atei creatori Voltaire, Shakespeare, Einstein, Heisenberg şi Hawking! Priveşte în sinele meu, căci tu ştii ce vreau, ştii că vreau binele meu, al semenilor mei , al animalelor şi al materiei, vreau să creşti în mine şi eu în necuprinderea ta, să aperi de rău tot ce există, şi să înalţi neantul ce suntem spre euforia de a exista în toate lumile tale posibile!” Amin.

s Revista nouă, 2/2012


eseu

Gherasim RUSU TOGAN Mircea Eliade, între sacru şi profan. Prin lumea bântuită de curcubeul instabilităţii şi al nefericirii Pe Mircea Eliade, cu uimire şi recunoştinţă, generaţiile de după anii şaptezeci l-au descoperit, culmea, odată cu alţi câţiva scriitori contemporani, pe care istoriografia literară comunistă i-a ţinut la index, decenii la rând: Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Virgil Gheorghiu, Vintilă Horia, Aron Cotruş, alături de mulţi alţi oameni de cultură, confruntaţi constrângerile ideologice, orientate după criterii ce trebuiau respectate fără crâcnire. O primă deschidere s-a produs în anul 1969, când, ca efect al „dezgheţului”, considerat că ar fi avut loc în respectivul deceniu, opera literară a lui Mircea Eliade, contemporanul nostru dizident, se va bucura cel puţin parţial, respectiv prin volumul „La Ţigănci”, de o mare audienţă printre contemporanii săi. A urmat apoi un interviu acordat de Mircea Eliade lui Adrian Păunescu, la Cicago şi publicat în revista „Contemporanul”, sub un titlu incitant” Scriu în limba în care visez!”. Şi dincolo de ştrangularea replicilor date, prin intermediul reţetelor ideologiei comuniste şi ale inerentelor modificări intervenite în sistemul de gândire eliadesc, totuşi, personalitatea savantului se mulase şi mai accentuat, afectiv, pe sufletul românilor. Revista nouă, 2/2012

De acum, oricâte stavile, pe faţă sau de după perdea, se vor ivi în drumul spiritului eliadesc, înspre sufletele pământenilor săi, ele n-au să mai poată bloca, ele n-au să mai poată bloca audienţa şi setea de a i se cunoaşte opera. Cărţile sale, cu precădere opera ştiinţifică, pătrundea în ţară, spărgând fruntariile, multiplicată apoi, chiar cu mijloacele rudimentare de pe acea vreme, ajungând pe mâinile celor setoşi de cunoaştere şi de cele mai multe ori confiscată de „intelectualii” securităţii…! Faptul că existase un adevărat embargo vizând pătrunderea operei lui Eliade în propria-i ţară, o dovedeşte mulţimea cazurilor de după revoluţie, în care intelectuali de diverse profesii şi-a primit pachetul cu cărţi confiscate, trimise din afară, unele chiar de către savant, cu ani în urmă, şi reţinute la securitate ani la rând. Mai mult decât atât, spre ruşinea acelei diabolice instituţii, o mulţime de reviste şi tratate au fost decimate de ştersături executate cu cerneală tipografică, pentru ca textele să devină ilizibile! De văzut, enciclopediile, revistele şi monografiile apărute în anii aceia în occident, cu precădere în Franţa şi Germania, pe atunci, partea Occidentală. Apoi, prin marea schimbare, opera lui Mircea Eliade s-a înscris pe o altă traiectorie a destinului, abordând deschidere şi interes, atât literar cât şi ştiinţific, dimensiuni ce, se pare, că au rămas constante, chiar şi după intrarea în arena noastră spirituală a noilor generaţii de intelectuali. Fapt de excepţie, promovarea literaturii lui Mircea Eliade în programa liceală, desigur, îşi aduce o contribuţie esenţială, prin promovarea în sufletul adolescentin, 37


mai ales, a exotismului romantic, reprezentat emblematic de capodopera literară „Maitreyi”. Comparabil cu perioada interbelică, astăzi, „Maitreyi” are aceeaşi audienţă pe care o înregistrase Medelenii lui Ionel Teodoreanu, prin puritatea ce o reprezentau personajele, cu o mare audienţă în sufletele cititorilor. Bineînţeles, culoarea erotică este cu mult mai pronunţată în opera lui Eliade şi în aceeaşi măsură, puternic receptată în rândul generaţiilor adolescentine. Despre arderea scriitorului nostru în universul creaţiei, atât literare cât şi a celei ştiinţifice, din fragedă adolescenţă şi până la vârsta senectuţii, jurnalele şi memoriile sale ne relevă un destin aureolat de Parce cu semnul Aleşilor. Asemenea, puţini scriitori, din cât cunoaştem, şi-a mai oferit viaţa într-o „spovedanie” răbdătoare şi amănunţită cum a făcut-o savantul şi scriitorul nostru, amarnic lovit de interdicţia revenirii în lumea sa românească, pătimaş iubită. „În cele peste zece mii de pagini a „Jurnalului”, (din care mai puţin de a opta parte au fost tipărite) ne informează Mircea Handoca, se găsesc notate… strict cronologic evenimente, întâlniri cu celebrităţi şi anonimi, călătorii, vise, proiecte, stări sufleteşti şi… banalităţi” (1) . Cât priveşte cea de a doua sa carte, „Memoriile”, biograful savantului îi menţionează specificul: „Amintirile, păstrând perspectiva, operează o selecţie, oprindu-se asupra esenţialului, a ceea ce a contribuit la formarea personalităţii celui ce le-a zămislit” (2). Astfel, fascinanta şi sincera spovedanie a lui Mircea Eliade, prin 38

intermediul jurnalelor şi memoriilor se constituie ca o mărturie fundamentală despre cel mai de seamă savant şi scriitor de la sfârşitul veacului al XX-lea, cel mai hulit dintre spiritele veacului, animate de ideea renaşterii prezenţei româneşti în lume. În aceeaşi măsură, Mircea Eliade ne-a lăsat imaginea unuia dintre gânditorii cei mai conciliabili şi mai toleranţi totodată, dintre geniile acestui pământ. Destin de rătăcit prin lume, alungat de ai săi dintr-un neam; bigoţi şi introvertiţi, trecuţi prin alchimii distrugătoare de spirite şi valori emblematice. Născut în zodia Vărsătorului -15 martie 1907/ 28 februarie , stil vechi Mircea, unicul băiat al lui Gheorghe Ierimia / devenit Eliade şi al bucureştencei Ioana Stoian Vasile, va fi peste ani mândria familiei, altoind spiritual, prin prenumele de Eliade, propria-i familie, cu cea emblemată de către personalitatea veacului al XIX-lea, respectiv autorul vestitului poem „Zburătorul”. Mircea Eliade, cutezător, cu dorinţă de perfecţiune, dusă până la autodepăşire, însoţită de „permanenta aspirare spre noi şi fascinante tărâmuri ale cunoaşterii, năzuinţa către atât de râvnitul „uomo uniersale”, iată câteva din caracteristicile viitorului savant”, subliniază Mircea Handoca, referindu-se la anii adolescenţei lui Eliade, „ani de formaţie şi exemplari pentru fiecare adolescent”(3). Dar, înainte de-a anticipa exemplara sa formaţie, o primă ieşire din normalitatea vârstei, ne-o prefigurează însuşi eroul povestirii, cerând astfel un spaţiu suficient, cu interpretări psihanalitice, care însă n-are nimic comun cu exegeza de faţă. Revista nouă, 2/2012


Dar cu toate acestea, ineditul scenariului, secvenţă de film care ar naşte uimire şi spaţiu de meditaţie, ne pune în situaţia de a crede că, dincolo de izvorul din care ţâşneşte gena ereditară, copilul pare să fie fost înzestrat cu încă o genă, ca provenienţă din polul erosului, aflat în faza incertitudinilor. Să-i ascultăm însă retorica acelei lumi, văzută, desigur, prin ochii adultului, cu retuşurile inerente. Titlul acordat: „Fetiţa de pe Strada Mare”: „Cred că aveam patru sau cinci ani când, atârnat de mâna bunicului, am zărit printre pantalonii şi rochile care înaintau agale, la căderea serii, pe Strada Mare, o fetiţă cam de vârsta mea, purtată şi ea de mână de bunic. Ne-am privit amândoi adânc în ochi (Maitreyi, avant la lettre?) şi după ce a trecut, m-am întors s-o mai privesc că întoarse capul şi se oprise. Au trecut aşa câteva clipe, până ce bunicii nau tras fiecare după sine. Nu ştiam ce se întâmplase cu mine. Simţeam doar că se întâmplase ceva extraordinar şi hotărâtor. Într-adevăr, chiar în seara aceea am descoperit că-mi era destul să evoc imaginea de pe Strada Mare, ca să mă simt lunecând într-o beatitudine nemaicunoscută, pe care o puteam prelungi indefinit. În lunile care au urmat, evocam imaginea cel puţin de câteva ori pe zi, mai ales înainte de a adormi. Simţeam cum tot trupul se adună într-un fior cald, apoi încremeneşte şi,în clipa următoare totul dispare în jurul meu, rămâneam suspendat într-un suspin nefiresc, prelungit la infinit. Ani de zile, imaginea fetiţei de pe Strada Mare a fost ca un fel de talisman secret, căci îmi îngăduia să mă refugiez Revista nouă, 2/2012

instantaneu în fragmentul acela de timp incomparabil. Nu i-am uitat niciodată figura: avea ochii cei mai mari pe care-i văzusem până atunci, negri cu pupilele enorme, acoperind aproape toată retina; faţa şi mai palidă datorită pletelor negre care-i cădeau pe umeri. Era îmbrăcată după moda copiilor din 1911-1912, buza albastru-întunecat, fusta roşie. Mulţi ani după aceea, tresăream de câte ori zăream pe stradă, aceste două culori împreună. Cred că - în anul acela …am rămas la Tecuci o lună de zile. Am căutat-o zadarnic pe toate străzile pe unde mă plimbam cu bunicul. N-am mai întâlnit-o” (4). Năzdrăvanul copil se grăbeşte astfel, să-şi scoată cât mai grăbit cămaşa de sub tutela părinţilor, gest ce-i reuşeşte, dar nu izolându-se încă în proverbiala sa mansardă, ci pe maidanul unui oraş de provincie, unde se afla la acea vârstă, împreună cu părinţii: „Îl privim cu mirare pe copil, se mărturiseşte biograful său român, şi nu ne vine să credem: pe maidanul din Călăraşi se joacă de-a hoţii şi vardiştii, sub şefia unor calfe de cizmari, ce-l învăţau tot felul,de trucuri. Pe dealul Mitropoliei, închiria săniuţa de la tovarăşii de joacă, plătind nasturi, bile şi soldaţi de plumb. Se agăţa ca orice haimana din cartier, de tramvaiul cu cai, juca oina pe maidanul primăriei. E acelaşi copil neastâmpărat care peste un an-doi, în ciuda corigenţelor, va citi o carte în fiecare zi” (5). Reuşit copil se arăta Mircea Eliade, mai ales pentru faptul că nu crea probleme familiei, dozându-şi cu precizie faza de „copil–vagabond”cu cea de copil în viaţa căruia receptivitatea îşi avea spaţiu prematur: „Voinţa tenacităţii şi 39


hotărârii de a munci, li se adaugă; încă de la 13-14 ani e extraordinară cuprinderea tuturor ramurilor ştiinţei” (6). Uşor putem astfel observa cum adolescentul îşi continua, chiar şi timid, încă, cele două trasee ale vieţii sale: literatura, pe de o parte şi preocuparea pentru studii şi cercetare practică. O primă componentă ce-i defineşte vârsta se referă la complexul de urâţenie, dramă de care se va vindeca printr-o dăruire totală studiului şi creaţiei, modalităţi prin care ştia că va atinge celebritatea, ajungând astfel şi în centru atenţiei femeilor. Reuşita se va adeveri în faza tinereţii sale, cu precădere în anii studenţiei şi cea de asistent universitar; momente de efervescenţă creatoare, de aventuri sentimentale şi totodată de pregătire pentru „marele drum”: India. Acest fapt, ne oferă posibilitatea descoperirii unor spaţii de „iubiri magice”, timbrul de mister în care tânărul Eliade investise puritate şi nu în puţine ocazii o doză de taină ce-l vor absolvi din profan; dăruindu-i picături de magie, mister şi certă poziţionare în spaţiul eternităţii. Iar ca stare anticipativă, ne întrebăm în retorica momentului, oare Mircea Eliade, a devenit tânărul studios şi atât de victorios în travaliul său, ca urmare a complexului miopiei, ce l-a ferit de a se pierde în fel şi fel de atracţii adolescentine? Apoi, în dragoste, el a cucerit sau a fost asimilat de împrejurările ce se arătau tentante şi diversificate ca manifestare. Dar ce efecte a avut dragostea în atlanticele desfăşurări ale destinului său, vom vedea. Spaţiul însuşi al revelaţiilor erotice, prezent atât în Jurnale cât şi în Memorii; 40

ni se oferă tainic şi prin excelenţă dăruit imnului iubirii, prin puritatea şi respectul pe care îndrăgostitul le poartă celei dăruite de Eros, pentru o zi, o toamnă sau o veşnicie. Situaţi în acest punct al căutărilor noastre, mărturisim că ne-am străduit să redescoperim imaginea copilei de pe Strada Mare, şi-n perioada adolescenţei revenită; ba chiar şi-n cea a tinereţii devoratoare, dar prototipul unei asemenea imagini se pare că s-a volatilizat pentru totdeauna. Să fie reapărut, totuşi, peste imaginea lui Maitreyi, produs, desigur, precoce în destinul unui asemenea colos informaţional şi creator. Asemenea, se impune să consolidăm un punct de vedere ce-şi dovedise prin timp viabilitatea, respectiv atitudinea echilibrată a scriitorului şi savantului în faţa vieţii. El nu şiu-a clătinat o clipă idealurile urmărite, nu s-a abătut nici cu o frântură de spaţiu de la programul rânduit pe o durată lungă de timp. Şi nici nu s-a victimizat drept scuză la o anumită dată, urmare a eşecului înregistrat într-una sau alta din poveştile de dragoste trăite. Şi chiar dacă ne-au rămas necunoscute eventualele aventuri din anii liceului, cu riscul ruinării Făt-Frumosului deformat de oglinda timpului, suntem convinşi că discreţia din Jurnale s-a datorat păstrării nealterate a ideii de muncă, de ardere devenită la un moment dat riscantă, sub aspectul sănătăţii. Şi totuşi, adolescentul Eliade rămâne surprinzător de sincer divulgându-şi trăiri dureroase vârste, dar, prin timp, devenite forme corecţionale de comportament şi gândire coercitivă. Notăm considerentele cu referire la Revista nouă, 2/2012


propria sa persoană: „…am început să mă cred cu adevărat urât. Probabil că şi eram, alşa cum mă transformase miopia şi regulamentul Liceului „Spiru Haret”, tuns în cap, cu lentilele din ce în ce mai groase, cu faţa plină de coşuri şi cu tuleie roşcate”. Complexul însă se naşte din moment ce impresia-oglindă se transformă în dureroasă convingere, născătoare de atitudini ce săgetează inima individului aflat în pragul trecerii într-o nouă etapă a vieţii, încărcată de erotism şi orgoliu: tinereţea: Să-i urmărim însă obsedantele divagaţii: „ Dar mă vedeam şi mai urât de cât eram şi asta îmi justifica o seamă de idei din comportamentele mele de atunci: voiam să mă singularizez cu orice preţ…Asta se întâmpla prin 1922-1923, când scriam „Romanul adolescentului miop” (7). Trăia de altfel o stare obsesivă, specifică adolescentului bântuit de sentimentul singurătăţii, care-l apăsa, după propria-i mărturisire „ca o lespede pe mormânt”. Căuta însă, încă de atunci un paliativ; apropierea de cineva, cu un scop bine definit: „…care să mă înţeleagă, cineva care , fireşte, nu putea fi unul din prietenii mei, ci una din acele fete întâlnite, duminecele după – amiază…dar înzestrată cu toate însuşirile pe care le atribuisem femeii ideale, şi printre care uitam să includ un mare talent muzical, o cultură enciclopedică, o prodigioasă cunoaştere a literaturii străine şi a ştiinţelor oculte” (8). Întrezărim în asemenea năzuinţe sentimentale, fragmente din marile sale deveniri de mai târziu. Femeia ideală devine stare obsesivă, explicabilă prin vârstă şi germenii personalităţii, nu lipsită de contraste, în curs de formare. Revista nouă, 2/2012

Aşadar, o primă imagine focalizată, atât de Jurnal cât şi de Memorii, este R., enigmatică până la un punct şi demitizată de sine însăşi. Dar să ne implicăm şi cu o scurtă paranteză, încercând să facem distincţia ce se impune, respectiv să urmărim care dintre iubirile sale a fost într-adevăr pasională, într-o asemenea măsură încât să-i producă, chiar, schimbarea destinului! Şi încă un aspect care să ne convingă de personalitatea fascinantă a tânărului Eliade, abia ieşit din adolescenţă, este fascinaţia „cetăţii” sale inexpugnabile; în expresia lui Exupéry, imperiul propriului meu destin, prezentă în jurnale şi memorii: Mansarda. Această cetate de suflet va deveni prin vreme loc de meditaţie, de consum sentimental, de retragere din gura lumii, şi nu în ultimul rând spaţiu de regenerare pentru prieteni şi propria sa fiinţă. Că se va plânge câteodată, că va regreta adeseori o relaţie sau alta, posibil, dar toate la un loc vor defini pe cutezătorul Mircea Eliade, în dincolo de prieteni şi relaţii sentimentale, capabil să se reconstruiască, de fiecare dată. Încântat şi cucerit, până la beatitudine, de o personalitate, discutabilă prin timpi, Nae Ionescu, Mansarda va deveni loc de cugetare şi selecţie de idei ale prietenilor, grupare ce va excela printr-o mare prezenţă feminină, de provenienţă mediocră: „...care studiau medicina sau literele, care studiau…la lumina lămpii de petrol, îndrăgostite, ameninţate de ftizie; băieţi de ţărani sau de muncitori care-şi câştigau viaţa dând meditaţii…curţi şi naivi, hotărâţi să ducă lumină prin sate uitate de Dumnezeu şi să rămână acolo pentru tot restul vieţii” (9). 41


Într-o asemenea conjunctură se petrece şi marea minune, respectiv, o asemenea sursă o propulsează în cercul erosului pe R(Ica). Peste ani, în Memoriile sale, Eliade îşi va deconspira o lume dusă: „…mi-aduc încă aminte de Ica, blondă, foarte mioapă, de abia-i zăreai ochii albaştri decoloraţi sub sticla groasă a ochelarilor pince-nez. Era mică şi subţire şi purta cozile împletite în jurul tâmplelor, ca pe vremea bunicii”, conştientiza Eliade imaginea unei iubite, încremenită, totuşi, într-o vreme dusă. Dar pe atunci, „miopul” era sub seducţia imaginii ce se ivise instantaneu: „ într-o seară de decembrie, când apăruse prima zăpadă, a apărut o fată cu ochii de culoarea violetelor şi părul tuns scurt, cu breton. Mi s-a părut frumoasă şi îndepărtată, coborând parte dintr-o altă lume, pentru că nu semăna cu niciuna dintre fetele pe care le cunoscusem până atunci. O chema R(ica); avea voce gravă, joasă, senzuală, contrastând cu chipul ei de personaj de roman englez” (10). Sentimentul atât de prezent în timpi, cum că se atrag mai ales contrastele, o dovedeşte însăşi starea în care se afla complexatul de până mai ieri: „ Mă simţeam atras mai ales de o grecoaică brună, Thea, cu buzele extraordinar de roşii şi de cărnoase. Urma Conservatorul de Artă Dramatică, dar spunea că e înscrisă şi la Drept. Am descoperit mai târziu că nu avea bacalaureatul…” Cu toate acestea va continua să întreţină legăturile de rigoare: „Mi-a devenit mai simpatică după ce am aflat că locuieşte într-o mahala mizeră”, îşi justifică Eliade, peste vremi, acest exerciţiu sentimental, deşi ca aventură îl atrage mai mult Thea, prin două fascinante tentaţii:” o 42

puternică atracţie fizică şi o mare simpatie umană”; de altfel două capcane ce-l puteau captiva uşor, mai ales în ipostaza căutătorului de iluzii, în care se afla viitorul scriitor şi savant. Şi poate că tocmai din această apăsătoare prezenţă, R. va deveni greu suportabilă, urmare a insistenţelor ei agasante de a pătrunde în intimităţile sale. Ca panaceu va fi folosită Thea: „Începusem să mă dezbar de complexele adolescenţei… transformat de aventura cu Thea”, în urma unei excursii în Italia. Iluminarea se iveşte astfel „la rece”, anulând obsesii şi măsuri coercitive, inerente într-o normală poveste de dragoste, fapt ce nu se potrivea cu aventura de faţă: „Simţeam că dragostea cu R(ica) este fără ieşire, nu numai că nu mă puteam gândi la căsătorie, nici la o aventură prelungită, dar că voi încerca să mă conving că nu sunt îndrăgostit sau că voi face totul ce-mi va sta în putinţă ca să nu mai fiu…” Finalul acestui episod sentimental vine de la sine. R(ica) fusese numită profesoară la Liceul din Strehaia, de unde, o vreme, va trimite apeluri disperante pentru a fi salvată din „provincia care ucide”. Până la urmă, soluţia se iveşte, fără undă de lirism sau vărsare de lacrimi: „Ea se logodise cu ofiţerul de marină care o ceruse în căsătorie deja cu doi ani înainte… iar eu primisem a doua scrisoare de la maharajah”, pregătindu-i astfel plecare în India… (11). De acum, în cronica tinereţii lui Mircea Eliade se va înscrie o experienţă unică, declanşatoare de mari explozii creatoare, dar şi formative pentru o existenţă închinată de acum creaţiei cu răsunet internaţional, ce-l va proiecta în Revista nouă, 2/2012


Panteonul universal. Dar sentimentul desăvârşirii spirituale va fi continuu învăluit în lirica unor drame sentimentale, hotărâtoare în fapt, pentru devenirile sale. Faptul că în viaţa de student Mircea Eliade a strălucit într-o asemenea măsură încât şi proprii săi profesori „îşi dau seama imediat că se află în faţa unui „ales” iar lampadoforul „generaţiei spirituale”, Nae Ionescu „îl remarcă la seminarii, se apropie de el după primul examen şi îl atrage în valorosul cerc de colaboratori ai „Cuvântului”. La rândul său, Mircea Florian „ e încântat de erudiţia tânărului student”. Din scrisoarea „enigmaticei R către Eliade (datată 9 mai 1928 şi expediată în Italia), luăm cunoştinţă de impresiile pe care profesorul le avea despre fostul său student care solicitase rolul de îndrumător pentru examenul de licenţă: „Subiectul îi place de metodă cred că n-ai nevoie. Frecvenţa la el ţi-o dă oricând «Ştie d-lui destul, nu trebuie să înveţe», zicea el. S-a obligat să-ţi scrie personal” (12). Cât priveşte teza de licenţă, publicată în tiraj de masă de către Institutul de Istorie şi Teorie Literară, aprecierile regretatei, pe atunci tânără profesoară, Zoe DumitrescuBuşulenga, sunt revelatoare: „…Înserat deja în rândul gânditorilor şi creatorilor români de primă mărime, Mircea Eliade a făcut, asemenea lor, experienţa aproapelui şi a departelui, exerciţiul analizelor spiritului acestor categorii necesare pentru sintezele finale tipice româneşti, răspunzând nevoilor unei geografii spirituale”(13) . Prin urmare, pleacă în „ marea aventură” indiană un tânăr intelectual ce promitea să devină una din speranţele Revista nouă, 2/2012

generaţiei sale, despre al cărui viitor, mari personalităţi ale timpului au doar cuvinte de laudă: C. Rădulescu-Motru, I. A. Rădulescu-Pogoneanu, D. Gusti ş.a. Data plecării sale, nu fără peripeţii şi tergiversări de obligaţii băneşti este 22 noiembrie 1922, printre mulţimea dovezilor, conform vizei poliţiei din portul Constanţa, trecută pe paşaport (14) . De-acum, aventurile şi relaţiile din Mansardă sunt lăsate în urmă şi, desigur, o undă de regret îl mai stăpâneşte o vreme, dar miza era prea mare, ca să fie sacrificată pentru nişte ochi care, oricum, poartă în ei dezamăgiri şi năpaste! Impresiile călătoriei sale inedite au fost notate uneori laconic, alteori cu răbdare, având ca unitate de măsură gradul de intensitate al perceperii unui eveniment sau ineditul unor locuri aflate pe itinerariul călătoriei sale, precum Egiptul cu Muzeul de Antichităţi, cartierul arab sau Sfinxul cu templul său subteran, precum călătorie pe Mediterana sau pe marea Roşie , apoi de pe Oceanul Indian, îmbarcat pe transatlanticul japonez „Hakone Maru”. Jurnalul, reportajele trimise la „ Cuvântul”, sub diverse titluri, la care se adaugă scrisorile expediate prietenilor rămaşi în ţară; toate se asamblează în marea şi tumultoasa aventură a descoperirii „ drumului spre Indii”, a marelui nostru compatriot, cu nimic mai prejos de sclipitoarele pagini lăsate de un Ion Codru-Drăguşanu sau Nicolae Milescu-Spătarul. Dar să părăsim acest univers, având în vedere ţelul „călătoriei” noastre, urmărindu-l pe tânărul nostru studios în viaţa sa intimă, pe meleagurile îndepărtatei Indii, în calitate de discipol al unor maeştri ai 43


iniţierii în tainele culturii şi civilizaţiei indiene, precum profesorul Dasgupta, profesorul Ranado, dar şi în cea de neîntrecut cercetător al vestigiilor vechilor civilizaţii, a manuscriselor, a mânăstirilor budiste, a limbii sanscrite; menţionând faptul că „ Este aproape o euforie adâncirea aceasta în amănuntul nesemnificativ, pasiunea aceasta pentru lucruri extrem de mici, inutil de dificile” (15). Iar dacă ne referim la meticulozitatea înregistrării în jurnal a vieţii pe care o trăieşte pelegrinul în această miraculoasă lume, să reţinem intenţia de a scrie, după propria-i mărturisire, o „Istorie a ştiinţelor şi a spiritului pozitiv în India antică şi medievală”. Dar, cu riscul repetării, la această acţiune să avem în vedere şi contribuţia celor din jur, care va fi imensă: „…împreună cu Dasgupta, traduce texte şi conversează în sanscrită… Profesorul continuă să-i dicteze capitolele celui de al treilea volum din „Istoria filozofiei indiene”şi cartea despre Upanişade, iar alături de Maitreyi alcătuieşte Indexul monumentalei lucrări. Începe să redacteze un nou roman: „Lumina ce se stinge. Pe scurt, studiu, cercetare, creaţie literară dar ţi iubire pasională! (16). Rezumându-ne în continuare la cea din urmă traiectorie a vieţii sale indiene, şi detaşaţi de universul romanului eliadesc, să încercăm proiectarea aventurii sale în planul moral al vieţii indiene. Cum putem astfel taxa, privindo prin ochii acelei lumi, cu morală şi moravuri de o mare diversitate şi conservatorism decât ca pe o aventură imorală, cu încălcarea unor norme tabu şi respect anulat. Ne postăm oare exagerat de intoleranţi, printr-o refulare 44

totală a comportamentului său? Asemeni tuturor celorlalţi cercetători ai Jurnalului său, observăm sărăcia referinţelor sale asupra aventurilor erotico-sentimentale din acea perioadă. Desigur, este vizat cazul Maitreyi. Explicaţia poate să fie una singură: decenţa. Şi mai ales pentru faptul că lezase personalitatea celui mai activ dintre magiştrii acestui moment al devenirilor sale. Procedase, desigur, „europeneşte”, printr-un comportament impudic, într-un templu al moralităţii, cum era casa magistrului care-i dăduse până şi găzduire…Iar „bucureşteanul” de care nu se debarasase nici în această aventură iniţiatică întreprinsă, confunda totodată morala indiană cu indecenţa comportamentului din mansardă şi în genere cu viaţa de student european! Rafinamentul, discreţia şi codul valoric specifice lumii în care-şi dorea integrarea, toate i se oferă prin intermediul iniţiatorului să, dar europeanul (dacă nu balcanicul?) rămâne suspendat, fără să-i poată înţelege mecanismul funcţional. Revenim, aşadar, considerând faptul că enigmaticul său comportament în peisajul jurnalistic şi reportericesc este, credem, rezultatul sentimentului de vinovăţie ce încheie dureroasa şi enigmatica, pentru el, poveste de dragoste. Apoi, alungarea din casa protectorului său, atât de dureros lovit, se compensează pentru Eliade, printr-o perioadă fructificată de altfel ca purificare morală, printr-o sihăstrie imortalizată, dincolo de jurnal şi în volumul „Într-o mănăstire din Himalaia”. De astă dată, pustiitoarea sa dramă, cauzată de nesăbuinţa sa comportare cu Revista nouă, 2/2012


Maitreyi, îl va arunca pe drumurile Indiei, având astfel şansa ) neîmplinită, în cele din urmă, de a o cunoaşte şi-n plan ideatic. Angoasa cea mare o poartă în continuare Mircea Eliade, constând în faptul că „ el o sporea catastrofic şi la ideea că ratase nu numai o tulburătoare şi mare iubire, ci şi experienţa vitală a vieţii sale” ( 17). În legile echilibrului magic, de altfel, „recăderea în mrejele tentaţiei telurice”, în expresia regretatului Mihai Dascal, este urmarea întâlnirii din nou cu o femeie; o reîntoarcere la „codul pasiunii”, în fapt, „o nouă ratare”. Autoarea catastrofei este Jenny Isaac - fostă violoncelistă la Johannesburg şi ajunsă în mânăstirile Himalayei, „în căutarea Indiei transistorice”. Portretul ei,conturat în „ Maitreyi” pare să funcţioneze şi-n planul realului: femeie, puternică, în stare să-şi metamorfozeze existenţa, predominatoare, „destul de tânără, fără expresie, faţa rotundă, ochi albaştrii, glas de fetiţă, contrastând cu trupul ei bine legat, înalt, puternic cu braţe vânjoase şi piept lung…” Singurătatea însă o determină să-şi trădeze idealurile pentru care venise, căutându-l la un moment de criză pe victimizatul Eliade, cel care păcătuise ireparabil…Căderea în ispită este simţită dramatic. Eroul îşi doreşte totuşi să treacă prin proba de foc a existenţei sale Se contrazice? Deloc! El încearcă să se „verifice”.dragostea, femeia, destinul sunt rglate după alţi parametri ai vieţii. Plecase alungat e lângă excepţionala sa dragoste, stare echivalentă cu ratarea integrării sale în India istorică, „cea percepută cotidian dar care îl refuzase până la urmă, urmare a predominării Revista nouă, 2/2012

pasiunii în faţa amalgamatelor ritualuri, încărcate de sobrietate şi respect. Şi dincolo de „vina” sa, totuşi Eliade se vrea predominator! Ca soluţie unică, el alege viaţa monastică, motiv de penitenţă. Aici însă o întâlneşte pe Jenny, factor malefic, de „recădere în mrejele tentaţiilor telurice” (18); de reluare sisifică a vechilor experienţe, anulând, „seninătatea şi plenitudinea pe care le cucerisem cu atâtea eforturi”. Ispita Jenny va fi toropitoare: „Trebuie să spun că aproape m-am înspăimântat când, surprinzând odată pe Jenna, pe jumătate goală în cameră, n-am avut nici o tresărire şi am privit-o ca pe un obiect oarecare”. Starea este cauzată de dragostea sa pentru Maitreyi” fapt ce-l supune la o nouă obsesie: „…nu cumva dragostea mea prea mare pentru Masitreyi şi şocul atât de aspru al despărţirii şi solitudinea n-au contribuit să mă neutralizeze sexualiceşte, n-au făcut din mine un neputincios sentimental şi fricos”. Capacitatea de sondare a propriei sale existenţa, în faţa unei asemenea tentaţii este însă dusă până la limita extremă. Dar cu toată această stare de chin devorator ,,spiritul eliadesc îşi dorea o iluminare. Cutezanţa era totuşi singura sa cale, deşi arcul energetic al fiinţei sale, părea că rămâne imun la tentaţiile acestei femei –seducţie, bărbatul, cu sentimentele aparent neutrale, trece, totuşi, la acţiune: „…încercam s-o iscodesc, s-o silesc să fie feminină, aşa cum fără îndoială fusese înainte de a pleca din Capetown; gândeam că astfel va izbuti să mă tenteze” (19). Dar pentru ce această autoflagerare? Simplu, prin confruntarea cu seducţia acestei femei, se dorea desprins de sub „teroarea cărnii”, să se poată rupe din 45


literaturii, literatura lumii labirintul Maitreyi. Ar dovada supremă dorită: „Că omul din mine nu murise, că eu am rămas acelaşi, cu păcatele şi minciunile, cu patimile mele, atunci m-aş fi putut retrage din lume, aş fi fost liber să fac orice…” Noua experienţă, concretizată în trăire senzuală, pasiune, regret, durere, i-a dat acel spaţiu al regăsirii: „…eterna maya, în oarba ei înţelepciune, va spune mai târziu, îmi scosese în cale cele două fete să mă ajute să-mi regăsesc propriul meu destin” (20). Experienţe extatice, deloc la-ndemâna unui muritor de rând! Iluminarea lui Eliade, prin aceste două relaţii feminine, (facem abstracţie de imaginea şi percepţia artistică din romanul „Maitreyi”), va avea drept rezultat întoarcerea la matcă, la idealuldestin: „Ceea ce încercasem eu să fac, şi anume: să renunţ la ereditatea mea occidentală şi să-mi caut „ o casă” sau „o lume”, într-un univers spiritual exotic, echivala într-un anumit fel cu renunţarea înainte de vreme la toate posibilităţile mele de creaţie. N-aş fi putut fi cred decât rămânând în lumea mea, care era în primul rând lumea limbii şi culturii româneşti”, iar dincolo de toate, fermitatea lui Eliade este absolută: „Vocaţia mea era cultura nu sfinţenia”. Sedusul până la urmă seduce, despovărându-se: „Cutezasem să-i cunosc corpul „în chip magic”, adică lucid şi detaşat, aşa cum numai un iniţiat îşi poate închipui” (21). Revenit în lumea bucureşteană, după acest tulburător traseu iniţiatic, lui Mircea Eliade „se pare că i-a bătut ceasul unor noi şi plenare deveniri, în care, în expresia lui Mihai Dascal, mirajul mereu reînnoit al lumii se revarsă. 46

Bibliografie 1 Mircea Handoca, Viața lui Mircea Eliade, Editura Dacia, 2000, p. 260. 2 ibidem, p. 260 3 ibidem, p. 7. 4 Cf. Memorii, 19007-1960, Editura Humanitas, 1991 5 ibidem, p. 251 6 ibidem. 7 ibidem. 8 ibidem 9 ibidem 10 ibidem 11 ibidem 12 Mircea Handoca, op. cit., p. 34. 13 ibidem p. 40 14 Vezi: Mircea Handoca, op. cit., p. 43, nota 1. 15 Mircea Eliade, Şantier, Editura Cugetarea, 1935, p. 175 / Cf. ibidem, p.49 16 ibidem, p. 55 . 17 Mihai Dascal, Prefaţă la Mircea Eliade, Într-o mânăstire din Himalaia, Editura Mihai Dascal Editor, p. XIV. 18 ibidem, p. XXV 19 ibidem, p. XXIX 20 ibidem 21 ibidem 22 ibidem

n Revista nouă, 2/2012


note de călătorie historia mirabilis

Serghie BUCUR 48 de ore prin Oraşul de sub Tâmpa Ţara de dincolo de Carpaţii de Miazăzi, Ardealul, inima României, rămâne un continuu magnet pentru oricare locuitorpatriot al acestei naţiuni pusă de iredentiştii unguri şi politicienii şi guvernanţii români, cu capul pe tăietor. Reporterul aleargă într-acolo precum soldatul marathonez, ahtiat de natura cosmică a Istoriei şi a Culturii burgului mereu romantic. Prahova a rămas legată, de peste 15 ani, de inima inimii României, Braşov, printr-o prietenie literară întemeiată pe vremea existenţei Grupului de la Ploieşti, fondat de Victor Sterom, la 11 februarie 1991. Între subsemnatul şi scriitorul Ioan Suciu – membru al Uniunii Scriitorilor din România, personalitate a lumii intelectuale a Braşovului. Nu mai puţin, legătura de suflet cu nepotul meu, Doru Dogaru, stabilit chiar sub Tâmpa. Prin urmare, cu 2012, la drum! Vineri – 23 martie Cale lungă - Drum de fier Valea Prahovei, văzută de la fereastra vagonului de tren personal (de Regio, după cum UE ne emancipează forţat, doar-doar, ca şi ungurii, voind să ne pierdem limba – acel „fagure de miere” statornicit de bădia Mihai Eminescu!), rămâne totuşi raiul „regatului”, deşi peisajul ei arată desfigurat de hoţii care l-au privatizat pe ici, pe acolo – vezi ruinele atelierelor de la Poiana Revista nouă, 2/2012

Câmpina, vezi ruinele fabricii de sticlă şi a fabricii de ciment din Comarnic, vezi ruinele cu nume planetar MEFIN Sinaia, vezi colţii de cremene rămaşi din monumentala fabrică de hârtie de la Buşteni, vezi ce a mai rămas din fabrica de postav de la Azuga! O paranteză de sorginte muzicală străpunge tristeţea stăruitore, cu silueta singuratecă a Casei lui George Enescu, din Luminişul Cumpătului, în care dorm în pace umbrele lui şi ale iubitei sale, prinţesa Maruca Rosetti – Cantacuzino, un castel pe cât de modest, pe atât de emblematic pentru Cultura română. Il Regio însă urcă indiferent la mârşăviile tranziţioniştilor autohtoni şi călătoria devine miraj; zăpada încă stăruie, de pe la Sinaia încolo, până ce, cu senzaţia că te afli într-un avion sui-generis, de la Predealul mereu cu Dragoste la Zero grade, al lui Geo Saizescu şi nemuritorul La cabana Trei Brazi, al nemuritorilor Fraţii Grigoriu, care pierde lent din înălţime, spre a ateriza. Zăpada sclipeşte sub solara revărsare cerească, luminând pădurile de brazi în alternanţă cu cele de fagi, râpele alternează cu defileurile apelor Prahovei, serpentinele DN 1 lasă în urmă podurile din fier nituit, iar tocmai când admiri terasele orbitoare ale zăpezilor intacte, peste care cad şiroaiele venite din munţi, te trezeşti în Timişul de Sus, la Dâmbul Morii, apoi, câteva clipe, Il Regio respiră locului, în halta Timişul de Jos. Dintr-odată, câmpia Transilvaniei se dezlănţuie, cu netezimile ei franjurate de Tâmpa şi anexele ei medievale. Halta Dârste îmi spune că trebuie să mă prepar de coborâre; gara Braşov e vastă, cu zecile ei de macazuri şi linii – toate ocupate cu trenuri de călători şi de marfă. Soarele parcă bate altfel aici – peste blocurile şi bisericile şi zidurile burgului cu trei denumiri: Braşov, Kronsdat şi Brasso. 47


Business Park Ţinta zilei este Târgul Internaţional de Carte şi Muzică, ajuns la ediţia a IX-a, în 2012. Nimeni altul decât Doru Dogaru, afectivul meu nepot (informatician clasa I, activ în reţeaua de Turism a Braşovului), avea menirea să ducă acolo un novice în străbaterea hăţişului urban foarte complicat. Îi spusesem încă de dimineaţă unde trebuie să ajung, astfel că dânsul se şi pusese în temă cu zona Târgului: în partea de sud a burgului, la vreo doi kilometri de artera E 60 – DN 1. La despărţirea de şoferul taxiului, acesta îmi întinde mâna, e drept, cu simpatie şi mă întreabă: Ştiţi cum se zice La revedere pe ungureşte? Nem tudom!, i-am răspuns repede, adăugând senin, regăţeneşte: Salutare! Două blocuri imense, din sticlă verde închis, par ruinele de la Luxor, refăcute, desigur. Cel din dreapta poartă un bener vizibil, cu inscripţia Târgului. Parterul este în întregime al acestui eveniment. Toate editurile întâlnite la Book-Fest, în toamna trecută, sub calota Pavilionului expoziţional Bucureşti, sunt prezente aici. Dar e o linişte şi o ordine exemplare! Aş zice disciplina nemţească, braşoveană adică, dacă nu ar fi mai potrivit bunul simţ ardelenesc – întâlnit la tot pasul, cu toată fluctuaţia publicului foarte atent cum se mişcă, la ce să se uite, cum să vorbească şi cum să aleagă o carte sau alta. O linişte unică, reconfortantă, care te primeşte odată pătruns în spaţiosul perimetru luminat a giorno, pe dreapta, cu expoziţia a vreo 20 de portrete al sculptorului Petrică Buhnici: Eminescu, Creangă, Caragiale, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Johannes Honterius, Che Ghevara, regele Mihai, Şt. O. Iosif etc. În stânga, vreo sută de scaune şi un ring pe 48

care din trei microfoane, publicul prezent, ascultă peroraţiilor scriitorilor invitaţi oficial să îşi lanseze cărţile. Prezintă maestrul Doru Munteanu, preşedintele Filialei Braşov a USR. Scurt şi la obiect, cu acelaşi final, după accentul pus cum trebuie: În pauză, vă rog să poftiţi la autografe, autorii oferă operele lor cu autografe! – şi arată colţul special amenajat, unde practic, contra cost, aceştia îşi vând cărţile: Daniel Drăgan, A. I. Brumaru şi Gabriel Stan. Este rândul poetului Ioan Suciu, în prezentarea lui Doru Munteanu şi Ion Popa. Cartea se numeşte „Împătimit în Cântec”, este al 15-lea volum al scriitorului Ioan Suciu. Elogiile sunt remarcabile şi marcante. Durează ceva timp, aproape o jumătate de oră, încheiate cu trei poeme citite de însuşi autorul lor. Printre asistenţi, Carolina Ilica – poetă consacrată în poezia contemporană românească. Fireşte, şi Ioan Suciu oferă autografe, la masa special amenajată, către care se îndreaptă interesaţii în cauză. Ecaterina Varga 5 Un picnic de forţă majoră, dar în aceeaşi măsură gândit, mă prinde în mrejele lui binefăcătoare acasă la Doru Dogaru, pe strada Ecaterina Varga nr. 5, de unde începe să urce pieptul păduros al Tâmpei. Buchetele de flori pentru distinsele doamne Olga – mama lui soacră şi Gina – gingaşa lui soţie, umplu de bucuria revederii holurile şi încăperile casei. Romanţele odinioară cântate împreună la Floreşti, pe strada Unirii 120 bis şi lecturile unor nuvelette din Revista Nouă, au rămas motive de melancolic remember pentru Doamna Olga! Viaţa însă cere mişcarea accelerată, astfel că, insinuând frumos şi ospitalier, gazdele Revista nouă, 2/2012


mă invită în salonul de la demisol, unde se încinge o masă cu bunătăţi fatal ispititoare: palincă, ghiuden, brânză de burduf, şuncă de Praga, muşchi ţigănesc şi – uimitoare invenţie gastronomică! – castraveţi muraţi, cu varză fidea la mijloc, produs de o familie de unguri celebră în Braşov şi mai departe. Fireşte, vinul gălbui şi cafeaua pun capac intimei reuniuni de familie, întregită spontan şi emoţionant, de Sabina – fiica Ginei şi-a lui Doru, din braţele căreia, după minute de sinceră îmbrăţişare, scap. Nu însă şi de Terry – căţelul de casă şi de companie al familiei Dogaru, un exemplar foarte sociabil şi răsfăţat, dar şi ascultător, care mă bate cu lăbuţele pe genunchi, să-l iau în braţe. Dar ştiu eu să umblu cu aşa ceva ? Răspunsului îi ia locul telefonul care, după o constatare oportună – aceea că trebuia să ajung aici împreună cu Christian Crăciun – mobilul ne pune în legăturăcu el şi, sub semnul urgenţei, după ce iese de la Şcoală, prietenul nostru să facă bine să se urce în Il Regio şi să vină degrabă la Braşov! Executarea! Orizont istoric Vizita la MUSEUM – unitatea muzeală reprezentativă a istoriei Braşovului şi a Ţării Bârsei, nu poate fi descrisă într-un reportaj, oricât de spaţios ar fi acesta. Doru m-a plimbate pe toate etajele lui, printre toate exponatele lui, de la vestigii în piatră şi documente la lucruri şi obiecte din lemn, piatră, ţesături; de la desagii cu lâneturi şi dimii la aparate de radio de epocă, fonografe şi patefoane, de la aparate de fotografiat la cele de rulat filmele, de la fotografii de epocă impresionante, la saloane de modă şi dormitoare, maşini de cusut, fiare de călcate, spiţerii şi blidare – toate= un Revista nouă, 2/2012

paradis al civilizaţiilor care au durat Braşovul de la Cetatea Braşovia (secolul XII) la Biserica Neagră, de la Hans Beakner (Scrisoarea lui, 1521) până la George Bariţ şi Andrei Mureşianu (cu al său Deşteaptăte, române), şi mai încoace, cu magnifica lui piaţă a Sfatului şi Zidul Cetăţii Braşov – prezent cu turnurile şi bastioanele lui, pe toată lungimea, sub Tâmpa! Patru indivizi cordiali Îndatorat pentru osteneala ce am arătat-o în aula publică a Târgului de Carte şi Muzică de la Business Park, maestrul Ioan Suciu a ţinut să ne facă cinste cu sufletul şi fapta. Astfel că, la capătul unui periplu istovitor, pe traseul cu Turnul Alb în centru, la care, să ajungem, urcarăm peste 300 de trepte, ieşind noi prin Parcul Livadei, ajunserăm la Casa Baiulescu, vizavi de Universitate. Cap compas – localul Sergiana; scopul – câte-o friptană şi-o bere. Ospătari şi ospătăriţe în straie ţărăneşti îmbrăcaţi, frumoşi, serviabili, iuţi. Cei patru indivizi – doi din „Regat”, doi din Kronsdat, la masa verde a amiciţiei, vorbăreţi şi înfometaţi, dedaţi la cele cuvenite între prieteni de pe versantele Carpaţilor. Nu plec până nu obţin un exemplar al Meniuului Casei, o capodoperă a limbajului şi a reţetelor culinare de pomină pentru Ţara Ardealului Românesc. Sâmbătă, 24 marte Zidul Cetăţii burgului După o noapte petrecută în camera 110 a hotelului COROANA – clădire de la sfârşitul secolului XIX, Doru ne invită mai întâi acasă la el; ne luăm la revedere de la Doamnele Olga şi Gina şi pornim, însoţiţi de Terry, pe aliniamentul zidului cetăţii de acum 8 veacuri. O veritabilă panglică de asfalt, cât o şosea simplă, ne îngăduie să privim din loc în loc, panorama 49


historia mirabilis Braşovului de pe vremuri şi de azi. Sus, pe culmea deluroasă din dreapta, o altă Cetate – conglomerat de clădiri înconjurate de zid, cândva închisoare apoi depozite, azi loc de atracţie turistică; în stânga, blocuri. Vile, cu terase largi şi somptuoase, în trepte construite, plantate printre oaze dendrologice. Biserica Neagră mă frapează cu silueta ei statuară; de la un kilometru la altul (sunt vreo 10 de parcurs), n-am cum să rezist să nu o schiţez pe două cartoane avute cu mine anume. Christian şi Doru – născuţi în acelaşi an, 1953, la două lini diferenţă, prieteni din copilărie, pasionaţi de istorie, arte, informatică şi… animale de companie, îşi spun de toate, pe când eu, rămas mereu în urmă, desenez şi mă opresc în dreptul unor panouri turistice. Unul, despre Izvorul de apă dulce: „Apeductul Municipiului Braşov a fost executat în anii 1891-1892 după planurile şi sub conducerea inginerului şef al oraşului, Christian Kertsch”. Altul, Cetatea Braşovia: „Cetatea Braşovia de pe vârful Tâmpa datează din secolul XII-XIII. Originile lui se pierd în negura timpurilor, fiind anterioare colonizării saşilor în Ţara Bârsei şi voievozii Ordinului Cavalerilor Teutoni. Cetatea măsura în perimetrul de maximă întindere (secolul al XV-lea) peste 2,3 hectare, fiind înconjurate de ziduri de curtină de o grosime variind între 170 şi 180 cm, cu turnuri de apărare şi bastioane. (…) În 1446 Ioan de Hunedoara, voievodul Transilvaniei, porunceşte braşovenilor să dărâme cetatea de pe Tâmpa (n. b. – 962,4 m altitudine), aceasta ruinându-se”. Dispariţie şocantă Plecaţi la un drum de plăcere, furaţi de atâtea frumuseţi – pe centimetru 50

pătrat! – câte numai Braşovul e în stare să ispitească privirile, aproape de Bastionul Ţesătorilor, ne trezim că… Terry a dispărut! Vorbă întinsă, Christian şi Doru au uitat de patrupedul nostru simpatic şi ascultător, prin urmare, când să dăm colţul, ia-l de unde nu-i, pe Terryşor ! Aproape 20 de minute, risipiţi în trei direcţii, strigăm disperaţi. Terry! Terry! Terry! Dar este ştiut faptul că un asemenea exemplar nu recunoaşte şi nu ascultă de cât vocea stăpânului său – ceea ce eu, ageamiul habar n-aveam. Mă speriasem profund, întâmplarea presimţeam că întunecă o aşa memorabilă vizită, riscând să se termine trist, dacă nu funerar…! Doru, însă, ştiind bine psihologia lui Terry, face cale întoarsă, pe unde veniserăm, şi, după vreo alte cinci-zece minute de încordată disperare, îl vedem la pas alături de Terryşor – vesel nevoie mare ! Ne-am revenit şi, scăpaţi din ghearele fricii, trecurăm pe sub Poarta Şcheilor, pe sub Turnul Ecaterinei, apoi, prin câteva străzi înguste, ieşirăm la Biserica Neagră, îl salutarăm şi fotografiarăm pe Johannes Honterus şi traserăm, după un Anticariat, la o bere, în însorita piaţă a Sfatului, chiar sub emblema Cerbului Carpatin… Popasuri restante Înainte de a ne despărţi – telefonic, de Ioan Suciu şi tete-a-tete, de Doru Dogaru, care ne-a trimis la Gară cu taxiul, poposirăm, vineri, în Casa festival 39, iar sâmbătă, în Casa memorială Ioan şi Ştefan Baciu – despre care, pentru că merită prezentate amănunţit, vizitele o să vi le povestesc în alt spaţiu tipografic. „Regăţeni” sadea, spuserăm: Adio Braşov!, dar inimile noastre tot în spiritul său primitor au rămas! Revista nouă, 2/2012


proză

Ioan TODERIŢĂ Moşia* Andoni Roşu ştia că băiatul nu trebuia lăsat singur cu „merele” de pus la rădăcina măceşului crud. Îl întâlni, pe cărarea în care dispăruse din ochii băiatului, pe Sărmaru’, pe unul din fraţii lui Sărmaru’. „Uite-aşa și aşa...” îi povesti el ce vorbise cu Ion Brânză în pădurea lui Ciucă, căreia i se mai spunea şi Pădurea Valea Mare, atunci, înainte de „războiul” lui cu ruşii, în poarta Sfântului Anton și în obrazul înlăcrimat de gloanţe a Zidului Plângerii. „Sărmaru’ Petrică să ia „sacu” şi ştie el unde să-l ducă. Tu numai să-l vezi cum îl ia din car ori de unde vă înţelegeţi. Da?, unde mănâncă „merele”. Roşule, asta nu-i treaba ta, şi nu mai întreba nimic. Nu-ţi explica nici acum „Vulpea” ce poate face „Spânu”, cu merele. Culpea fiind el, Spânu, Petrică. Vulpea fiind Roşu Împărat. Spânu, un hoţ la Drumu’ Mare. Avea istorie viaţa fraţilor Sărmaru. Asemănătoare cu a lui Ion Brânză. De haiduci, de bandiţi, de oameni cu idei în afaceri. Luară moara turcului, după „foc”, în chirie, de la moşierul Valivatos ca să ascundă arme si muniţie în ea, să scape ţinutul pădurii de ruşi, de cotloanele lor cu tancuri şi mitraliere, de katiuşe nemernice „mă, pădurea e leagănul hoţiei mele şi a fraţilor mei, nu-i ce vrea rusu: pânda neamului românesc. Noi să-i dăm afara din stejari pe internaţionaliştii ăştia, înainte ca Gheorghiu-Dej să-i convingă să Revista nouă, 2/2012

ne lase în pace. Mă, că nu mai pleacă, le plac muierile noastre şi secărica noastră şi grâu’ nostru şi moşiile noastre... Mă, da, dă-i în crucea mamii lor să se ducă la „tătuca” lor învârtiţi. După ce că v-am dus la Berlin pe gratis, după câţi morţi ne-au rămas în Tatra, ducă-se dracului înapoi. Da, mă Ioane!, da nu ne dau nici prizonierii înapoi. Cică îi învaţă comunismul în lagărele lor din Siberia, din Urali. Cum să fim toţi ca unul, la colhoz? Cum dracu’ să trăim fără hotar, fără pământul bunicilor dat taţilor, apoi al nostru, dar de Dumnezeu?” Andoni se scărpină în cap de bucurie că „sacul” ajunse pe mâini bune. „Fugi” în sac de bucurie înaintea fiului, înaintea înnoptării. „Da unde-i băiatu’, Andoni?”, îl întâmpina Veta, nevasta lui. „Vine singur. E în Tărtăcuţa, aproape”. Atunci mama se răstea la el:Aşa l-ai lăsat singur la sârbi şi pe Radu. Fă, fimeie!, fiecare cu viaţa lui. Unu’ să ştie cum să înjuge şi să are. Altu cum să-ţi apere neamu’ di sârb, di rus, ri ungur, di câţi duşmani are ţara asta”. Se uimi Veta, văzându-l aşa înflăcărat la vorbă pe bărbatul ei. Se linişti ponegrindu-l: „o băut, o băut!. Da, când beia, numai înjura şi mă bătea. Acu’, de o vreme, ori tace de îngheaţă apele în jurul lui, ori toacă ca o moară vorbele în gură şi pe dinţi. Doamne! Ruşii îl scoate din minţi, şi comunismul, antihrismul ce o să vină...” Stinse lampa de pe sobă. Icoana clipi lung, pe ea, mâinile Maicii Domnului strângeau mai mult pruncul în braţe. Se aşează în genunchi, cu ligheanul în faţa ei. „Dă-mi!” îl îndeamnă pe tata. El, fără împotrivire, îşi lăsă picioarele în palmele ei, şi în apa din palme ei, şi în mângâierea palmelor ei. Privea prin odaie, prin 51


geamul ei luminos, lumina lunii risipită în ogradă şi făina lunii grămădea vişinul, poarta, boii, carul-numai roţi şi dric şi înlemnire albă. Tata avea ochi albaştrii, albastru cald, aşa mulţumiţi de privirea ochilor căprui ai mamei, ai nevestii lui, spre el, în oasele picioarelor lui. „Să nu uiţi de Victoria, că mâine duce laptele la târg.” Fiecare dintre cele patru silabe „să nu uiţi de” erau apăsate de degetele ei în picioarele lui umede, curate, ca sâmburi de caisă în carne şi os, ca sâmburi de rugăciune în trupul lui. „Nu uit, Veto! Nu uit. O să pun iapa la căruţă şi-o s-o duc la târg.”, vorbi el tare. Apoi în gând „şi-o să trec şi pe la Voicu, Voicu...” De-ar fi auzit mama vorbele nevorbite de el i-ar fi răspuns: „şi fata? Ce faci cu ea?” iar el ar fi liniştit-o: „Să vie singură pe jos,singură de la târg... Că eu am de vorbit o vorbă cu a lu’ Voicu, în poligon. Vrea să-mi vândă o vacă, o juncă bună de lapte...” „Minţi, Andoane, şi-i păcat. Ştiu eu... iar puneţi la cale răzmeniţa voastră cu ruşii, iar...” Se trezi cu alte picioare de spălat, în mâinile ei. Mai moi şi mai pline de sânge. Puterea omenească stă în picioare. În cât pot ele călca pământul. Până unde ochii lui Dumnezeu văd pământul... Aşa respiră egal de adânc, mama, în picioarele mele. Curat mă primi şi cuvertura ţesută de ea, la războiul din tindă. şi cearceafurile ei. Eu şi tata, morţi îmbălsămaţi de palmele ei, sfinţiţi de credinţa ei... Ea sfântă peste noi, pentru noi, în acea clipă rugăciunea târzie: „Doamne Dumnezeule, mântuieşte-ne pe noi...” „Candela, când, cine a aprins-o?” Da, tata. Făcea asta de dragul mamei, răsplata lui pentru „curăţenia” femeii lui. Candela lumina bucătăria cu trei oameni într-un singur pat, pat pe chituci, în 52

şalele tatălui, pat de lut, în coastele mele şi ale mamei. Fiecare adormea pe aripile zilei trecute ori grija zilei de mâine ori fără griji mari, cum aşteptam eu să adorm. Mama adormi la sânul meu mulţumită de regăsirea fiului rătăcit în... pădure, pentru un bob de grâu măcinat cu atâta trudă. Tata vorbea singur: „Lasă junca, mă Voicule, dă-mi întâi boambele alea neisplodate.” „Da, te-ncumeţi să le încaieri în căruţă, mă Roşule?”, ar fi spus celălalt. Că tata, aşa vorbea el singur, numai, răspundea unor întrebări auzite doar de el: „Nu sar ele în aer, de frica ta...!”, „De-o să mor, n-avea grijă, te aştepţi;” „Leagă, leagă si junca, acu’, acu’ cât nu înham iapa...”; „Nu sare, mă!, nu sare nimeni în aer!” Când sfada asta cu, lumea de dincolo, a tatălui meu, cu un om de dincolo, din mintea lui; Mintea omenească purtând înfăţişarea lumii de dincolo, pentru a înţelege lumea de aici, când sfada asta se sfârşi, un deget noduros bătu în geam. O umbră cât omul, egală lui, călătorea spre tata, prin odaie, pe urmele genunchiului mamei mele, îngenunchiată pentru noi, de noi, cândva, aseară. - Mă Roşule! se auzi pe bătăile degetului, o voce de „nepoftit în ogradă.” - Ce-i, cine?..., sări tata, cum ar sări un om la bătaie. Nu ştiu cât auzea celălalt, de afară „ce”-ul şi „ci”-ul de aici, dar se făcu linişte în sticla geamului. Tata sări din pat. Îşi trase izmenele în brâu, să nu-i cadă, şi ieşi cu paşi rari afară. Uşa de scânduri scârţâi dată de perete, scârţâii în balamale somnoroase. „A, eşti acasă! Da, ce-i? Ei, nimic, credeam că ai plecat la ... bostană. Nu, mă, la bostană e Revista nouă, 2/2012


Despina şi câinele şi lupu’... Lupu? Ei, aşa-l cheamă pe câine. Da, de asta mă scoli în miezu nopţii? Păi, ca să vezi! Ce?” Ograda tremura sub un foc îndepărtat, sub pălălaia nefierbinte, numai umbre roşi reci şi întunecate, numai falduri de pelerină cenuşie scuturată din cer pe pământ, de un uriaş mândru. „Arde căminu’ cultural”, vorbi unul dintre ei. „Mă, să nu luăm foc şi noi! Îi dipari, nu vezi, în poarta cimitirului ... Mă Guiţă, tu crezi că eu i-am dat foc? Mă jandarme, eu dorm de-aseară! Ei, am venit ş-am văzut, ş-am vrut să vorghim. Dacă ştii cine... spuni-mi mâini...” Uşa porţii se trânti pe umbra jandarmului: Umbra lunii pe pământ / poartă omul în cuvânt. Tata vorbea din nou singur, acolo în poartă, trăgând înapoi poarta din umbra jandarmului. Flăcările, unde or fi fost ele, intrau în ograda să vadă aria ei cu boi prăvăliţi pe burtă, rumegând nepăsători. Apoi ele, mai înflăcărate şerpuiau crucile din cimitir pe numele scrijelate în lemnul lor de salcâm, în clopotirea frunzelor de liliac şi de curcubiţică şi de stânjenei încruntaţi. Vedeam această ardere, de sub cămaşa înflăcărată alb şi galben şi albastru a tatălui meu. Focul, ca o căciulă de cioban suit pe un munte, strălucea în lumina lunii, de ceară, de pară, de stuf ars şi pârjol jertfelnic. Grinzile acoperişului desenau un schelet de casă cu pod de jăratec şi geamuri, două geamuri, şi o uşă, singura uşă a unei case cu o singură odaie. Auzeam ceata lui Bogatu cum striga acolo, în ajunul Crăciunului : „Să-avem si noi „odaia” noastră de colinde, mă! Pe dracu’, ăştia de la Galaţi, de-ai lu’ Petru Groza, de-ai lu’ Gheorghe Dej, vrem să fim comunişti! Revista nouă, 2/2012

Vor să-i zicem „cămin cultural”. Ei, îi dăm foc şi gata!” şi focul foc înflăcărat. „Focul foc înflăcărează / pe lumina minţii, trează”, vorbea cineva, în lungul ogrăzii noastre, în zăplazul ei văruit. şi tot acel cântăreţ în rime, cânta necântat: „şi făşi «cămară» di golani în poarta şimitirului, Doamne, mari păcat!” Era moş Ion Mândru. „Eu am făcut loc di horă din ograda mea, ăştia fac loc di petreceri în cimitir, mari păcat!” Pe lângă „întunecimea cenuşie” a vecinului nostru, care stătea pe uliţa lui Priţ, din spatele casei noastre, stârnită în casa lui Codreanu şi a lui Neghină, pe lângă Ion Mândru, trecu umbra vorbitoare, urât mirositoare a nebunului Parfene. - Vin americanii, o spus a lu’ ... , să ni scăpi di ruşi ... o spus. - Ăsta o fi dat foc „odăii”. Nu mai au flăcaii unde să-şi adune cetele pentru a învăţa„plugul şi colinda”, de Crăciun, veni, ca la o spovedanie, să se spovedească şi Alexandru a lui Priţ. Nevăzut, prin umbra Mândrului şi întreg luminat de odata în poarta noastră. Focul mistui „căminul cultural” a lui Dej, a lui Stalin. El, focul, făcu dreptate şi lumină în poarta cimitirului. Nu sărise nimeni să-l stingă. Oamenii priveau, îl priveau cu admiraţie, cu satisfacţie de om umilit. Umiliţi în credinţa lor că viaţa şi moartea trebuiesc trăite pe rând, în locuri potrivite trăirii. Nu aşa de-a valma, amestecate, ca-n dârmoi neghina si grâul, făina şi tărâşa, tărâna şi sămânţa. - Nu cred. Ăsta-i dus cu mintea în ce aude săracu’. O auzit si el că „vin americanii” ş-o ţâni tot aşa. Corzile şi grinzile „odăii comuniste” scoteau fum negru pe tăciuni şi mai în cer, albastru, mai spre lumina galbenă a lunii. 53


eseu Uşile fierăriei lui Ionel Brovolovici săriră din zăvoare. Două uşi cu obloane şi multe balamale şuierătoare. Fierarul sârb, indiferent la „cine-o fi pus foc căminului cultural”, ieşi afară cu şorţul lui de piele prins în gât şi legat în talie şi rotunjit pe genunchi. Ieşea foc, lumină şi scântei, din fierărie, din cărbunii forjei suflată de burduf. Focului i se punea piper : bătaia supărată a unui ciocan mijlociu, într-o bucată de fier înroşit. ştiam cum ţinea cu „stânga”, cu cleştele, cilindru roşu înroşit, să fie lovit fară milă de un ciocan potrivit de greu, cu „dreapta”. Cum mânia fierarului pe ucenicul Voicu, din Tătarca, ce nu venise încă la muncă, acum în zori, se transforma în fier plat şi înroşit de potcoavă de cal şi, după cum mânia îl îndruma în două palme fierbinţi, potcoave de potcovit boii. Omul trăieşte din mânie ca un fierar mânios pe ucenicul lui trândav, ce nu se scoală la vreme să bată fierul cât e cald. - Neaţa Ionela, strigă tata în cămaşă şi izmene, din poarta noastră, cu Mândrii şi Priţi Clevetitori. - A lu’ Voicu, n-o venit, şi ... - Îi surd oare? se întrebă Priţ - Nu, îi supărat, şi asta-l face poate surd, surd de mânie, mă Alisandre, vorbi lung Ion Mândru. Ne împrăştiaserăm, fiecare la casa lui. Noi, eu şi tata, în bucătărie. Mama dormea neîntoarsă. Nu-i stricarăm somnul. Mă căută cu mâna, când să adorm. şi, cu mâna ei pe obrazul meu, am adormit. La prima treaptă a unui vis, auzii lupul în valea plină de cânepă a Văii Mari, a pădurii de apus a Gărboavei. „Dă-i, Ioane, de mâncare! N-auzi cum urlă de te doare inima?” îmi striga femeia în ureche. 54

Într-adevăr, dormeam pe inimă. Îmi era milă de lupul Catar cel veşnic flămând. M-am răsucit cu faţa în sus. Zorii mijeau în oţatarii Arminiei, prin geamul zidit de mama pe ograda bunicului Vasile. Tatăl tatălui meu. Care murise în de moarte bună, nu de foame, nu bârfea mătuşa Bersinia, ca s-o „blesteme” pe mama că nu i-a purtat de grijă. şi tot acolo, în vis, pe a doua lui treaptă, respirată de astă dată pe conştiinţa zorilor risipiţi în mine, prin geamul vărgat de oţatarii Arminiei, cea rea şi vicleană şi bârfitoare şi de loc supusă lui Dumnezeu, prin geamul spart de un , acolo, la a doua treaptă a înălţării mele în vis, vorbea prin somn tata : „Mă Voicule, mai ghini las junca la cireada voastră, că de-o hi să sarî în air căruţa, mor numai eu şi iapa, iar pomană să-mi faşi din juncă ...” şi pomana iepii? Îmi ziceam eu că ar fi întrebat văcarul Voicu. „Păi s-o mănânce lupu’, lupu’ Dah..., cum l-o botezat fiu-miu Ion, lupu’ Văii Mari şi al Gârboavelei şi al moşiei, şi al satului, şi al tuturor stâlpilor ce ne scormone viaţa... Că şi noaptea asta, măi tata!, unde vorbesc eu cu tine în somn, e un lup ce va muri odată cu trezirea noastră, în zori, într-o zi...” Palma mamei se trase din obrazul meu lăsându-mi un gol, ca un sărut apăsat, în locul ei. Se târî aproape în brânci pe pat, în lungul patului ca să ajungă pe pământ, în locul rugăciunii de aseară şi a „curăţimii” noastre, de aseară. Ciocanele, trei la număr ori patru, după cum sunau pe nicovală, în fierăria lui Ionel Provolovici, fiul mai mic al dogarului Avram, se certau cu civularul lui Neculai Provolovici, fratele lui mai mare. Că-şi aveau forja şi pânzele de Revista nouă, 2/2012


stuf ars în grind. Mama credea că-i cea dintâi ce ştia de focul „binefăcător”, cea dintâi din casa ei. Alergă în bucătărie. Tata se învârtea pe lângă cuptor după mâncare. Eu îl privisem cum se îmbrăca, cum se neliniştea în faţa tigăii cu untdelemn, în ochii mămăligii reci de pe masă. - O ars casa diavolului, intră ea bucuroasă în prag. - Ştim, mamă! Ne-a spus jandarmul Guiţă, azi-noapte. - Doamne, să nu văd eu focu’. Ce păcat, să nu văd eu răzbunarea lui Dumnezeu. Tata zâmbi, înmuind mămăliga în tigaie îşi aminti de nebunul Parfene. Luă vorbele lui şi i le dărui mamei. - Or să vină americanii, Veto! Apoi, fiindu-i parcă ruşine de împrumutul acestor vorbe nebuneşti, adăugă : Va fi bine, femeie! şi părea tare mulţumit că găsise aceste vorbe, ale lui, în cotlonul minţii lui nemulţumite. ___________________ * Fragment din romanul cu acelaşi nume

semnal semnal semnal semnal

fierăstrău de-a dreapta şi de-a stânga tatălui lor. Unul iubitor de meri vărateci, altul de duzi şi brazi. Moştenind, prin aceste iubiri, anotimpurile naşterii lor, ori a facerii lor de dogar. Mama ieşi în gardă. Simţi miros de lemn ars şi stuf ars şi de fum fumegând dimineaţa. Privi pe cuşma casei curate, cea cu prispă şi deregi şi florărie plesnită în flori „scuturate”. Privi boii şi carul : numai fundături şi scoarţe uscate, rezemate în dricuri fără vlagă. Boii se ridicară în picioare. Mama nu-şi stăpâni curiozitatea. „Cine-o fi ars? La cine-o fi ars? ...” Trase zăvorul uşii de lângă porţi. Răsuci belciugul clanţei. Uşa trosni deszăvorâtă, apoi se roti pe mâinile ei. Ciocanele, bată-le Dumnezeu că de-azi noapte le bate! Îşi numărau icniturile lor în nicovala : „Hai, că mâine / va fi pâine / Ah, ah, zdranc / sparg un tanc!” Ciocanele bătătoreau privirea mamei spre cimitir. „Doamne ajută, ai ars odaia păgână!” Fumul amirosea cimitirul şi viile lui Sladescu. Cum ia urma oii lupul flămând. Fum iute şi înecăcios, ce sufoca văzduhul înrourat cu cenuşă, cu miros de

semnal semnal semnal semnal

Revista nouă, 2/2012

55


note de lectură

Cărţi comentate de Mihai ANTONESCU Sub semnul lunii - starea şi echilibrul Mă îmbogăţesc cu cartea lui Corin Bianu „Celesta Tian-Azaleea”, apărută la Editura Muzeul Literaturii Române, în 2006, ajunsă la mine abia anul trecut, 2011, cu prilejul Zilelor Bucureştiului. Mi-o dăruieşte o fată frumoasa. Cartea Corinului trece prin mâinile ei surâzând, subţire şi albă ca aripile unui hulub. Fata frumoasă - angajată a instituţiei patrimoniale - nu a citit-o, dar am sentimentul că seamănă mult cu ce voi găsi între coperţile ei. Îmi place, mă îngândur de amândouă, apoi deschid şi citesc. Cum îmi e firea şi nerăbdarea, de la sfârşit către început. O prefaţă, care.. e postfaţă. Fie Distinsul scriitor Vasile Căpăţână scrie frumos despre autor. Subiectiv, se vede. Dar, ce e subiectivismul, dacă nu şi bucuria unei revelaţii? Plăcerea unei lecturi frumoase, care îngândură şi te invită la regăsirea propriului sine. Poemele lui Corin Bianu şi asta fac. Cu o răbdare şi temeinică blândeţe, asemeni unui ceasornicar neamţ: „Marea Tăcere ne înconjoară, cuprinzătoare. Eu, tu, o singură inimă, / În pieptul ei generos. Sentimente şi sentimente, / Fără de număr, / Când colective, când rarefiate ori iluzorii, / Sunt tot atâtea înfăţişări / Ale evenimentelor 56

la care ne face părtaşi. Pulsul Marii Tăceri ne însufleţeşte.” (Însufleţire) Delicat, sensibil, poet al stărilor măsurabile doar cu tăişul minţii şi inima întotdeauna conectată la amplul cerc imaginar al universului, Corin Bianu stă sub semnul lunii cum stă Dumnezeu într-o noapte de iunie vrăjit, privindu-şi îngerii desculţi ce-i încântă raiul: „Dacă ar fi să ne luăm după aştri,/ Ceea ce nu facem întotdeauna, / Am avea toate culorile deschise spre rod. Tu rămâi acelaşi reper imobil / La tentaţiile alunecoaselor intrigi; / Fixată profund pe scoarţa terestră, / Cu ea te roteşti, sigură şi eficientă, / În jurul axei primordiale… Eu continui a fi risipitorul / Ce îmbrăţişează întreg pământul, / Spre a te putea strânge tandru în braţe!” (Risipitor) Starea şi echilibrul. Nimic în minus, nimic în plus. Poeme reflexive, oglinzi în care logosul conturează imagini distincte, uneori numai un pic mişcate, luminând atâta cât să fie poezie adevărată: „Timpul mă ţine captiv / Din toate părţile, / Volumetric şi ineluctabil. Aducându-mă în preajma ta, / Necruţătorul detentor / Nu se opreşte, / Nu încremeneşte subit, / Ci îşi desface fiecare secundă / Aidoma petalelor unei flori, / Astfel că minutul se înfiripează / Ca o inflorescenţă stufoasă. / Nenumărate inflorescenţe deschise / Mă troienesc suav / Cu lumina şi miresmele lor... Un pom înflorit / E viaţa mea lângă tine.” (Un pom înflorit) Cugetul: luare la cunoştinţă a sinelui făcând popas, fix la jumătatea distanţei dintre parte şi întreg: „Sub cupola abia descoperită, / Se întrepătrund alte rotunjimi, / Ca norii ce se mişcă frenetic: / Nenumărate curbe se întretaie în spaţiu, / Într-o cavalcadă a subansamblelor. Între Revista nouă, 2/2012


linii dogmatice claustrat, / Captiv în tristeţe, / Piatră de hotar as putea deveni! Trei dimensiuni sunt prea puţine / Pentru a cuprinde întreaga existenţă în sine…” (Intra şi extra) Caut din ochi fata care-mi dăruise cu un surâs, cartea poetului. Ştiu că are nume frumos, coborând, parcă dintr-o doină stelară. Nu mai e. Ori e, dar nu o caut eu unde trebuie. Mă întorc la poeme, cu setea celui ce bănuie izvorul doar auzindu-l susurând: „Între om şi Dumnezeu / O distanţă de la pământ la cer. Intonează omul cucernice rugi / Şi Atotputernicul îşi coboară harul / Asupra lui. Între lacrima mea şi imaginea ta / Depărtarea nu prinde contur / Şi aş putea simţi chiar tactil, / Dacă aş stăpâni demonii îndoielii. Ave Maria rostesc cu înfrigurare, / Invocând harul divin, / Pentru mijlocirea apropierii.” (Ave Maria) Curăţenie pânăn rădăcina ultimă a ideii ce tocmai se transfigurează. Liniştea asta trece desculţă „dinspre” către „întru” absolut fabulos la Corin Bianu: „Un basm frumos, ca toate basmele, / Cu epic sinuos, / De urmărit cu sufletul la gură / Până la finalul fericit, / Aş vrea să fie această cărare / Ce mă duce şi mă tot duce... Dar basmele / S-au retras în lumea fericită a copilăriei, / Tărâmul lor e fără dentoarcere, / În timp ce eu mă aflu rătăcit / În mişcarea browniană a drumurilor. Basmele sunt pentru oamenii fericiţi, / Eu trăiesc acum numai drame…” (Mirajul dramei) Sub semnul lunii şi al perechii în treime, aşez eu cartea lui Corin Bianu. Al confesivului şi tainei cu fiinţa şi universul, admiţând fără rezerve că Celesta Tian-Azaleea e o sărbătoare a lucrului bine întocmit: „Pământul se înfăşoară-n întuneric, / Ca să dea Revista nouă, 2/2012

posibilitate vieţii / Să se odihnească preţ de o noapte. Luna, / Luna mea şi a ta, / înseninează peisajul nocturn, / Cum iubirea mea pentru tine / Face lumină în opacitatea traiului meu. Tu eşti aidoma nopţii, / Luminată pe dinăuntru de Lună, / Eşti eu cu Luna - / Dumnezeu, înseninându-mă-ntruna. (Fata lunii)

Răzvrătit, până şi-n rugăciune Poate si-a schimbat cumva discursul, dar sigur nu şi profunzimea adevărurilor ce stau între el şi lume, ca o veşnică şi mereu născătoare izbândă Vorbim despre poetul care a învăţat să dea preţ şi greutate rugăciunii între şoapta din târziul spaimei omului singur şi urletul de la capătul nopţii întru visul coşmar al celor ce dorm răstigniţi pe bani şi pe nepăsarea de lume. Domnul Eugen Simion, în prefaţa volumului RĂZBOIUL SFÂRŞITULUI LUMII NU VA AVEA LOC al lui Viorel Sâmpetrean, apărut la Editura DELIANA, în anul 2008, se duce la stările de spirit ale poetului, cum ar fi singurătatea, tăcerea, statornicia şi o anume sfială a rostirii care dă sens lucrurilor. Asa e, numai că, în spatele fiecăreia dintre aceste trăsături, tot un răzvrătit aşteaptă, gata în orice clipă să pună foc lumii nemulţumit de mersul ei pieziş prin istorie, ca şi de propria-i singurătate atârnând prea ades nepereche pe celălalt talger al balanţei: „Viezure verde, nestatornic-răspunse / Rezemată-n cascadă uscată - / Râvneşte-ţi un loc fără vorbe supuse / De vreunul, vreodată, niciodată.” (din poemul viezure verde) „Un altfel de Blaga” cum tot domnul Eugen Simion spune în prefaţă, unul care, ca si marele lui înaintaş „nu distruge 57


corola de minuni a lumii”, dar nici nu rămâne de tot nepăsător la terfelirea ei în timpii ce ne rabdă pe toţi ca unul, cu prea multă îngăduinţă: „Ce blând apari. Mereu, mereu / Mă îmbogăţesc cu-o soartă nouă. / Mă voi retrage iar cu pasul greu, / Cu ochiul stins, acoperit de rouă / Veşnic mă cutremur, încerc din nou să tac / Cuvântun carnea pură pătrunde ca un spin. / Aud venind zăpada în ţipătul de mac. / Râzând încep să lunec înspre chin. (II) Contemplaţia e o trăire a sinelui înde sine, iar la Viorel Sâmpetrean capătă mişcare şi dus întors printr-un tărâm asumat până la esenţa ultimă: „Plecase doar cu mine în spinare, / Credeam că hoinăresc pe-un cal de-al tatei sur. / Părul ei lung, / încolăcise trupul împrejur. Nu-l bănuiam genunchii istoviţi / Şi ochiul ei închis în lunecare. Trupul, / Cădea precum o piatră-n mare. (remember) „Spaţiul de jertfă / unde nimeni nu poate răzbi” spune poetul în sunetul ca fiinţă unde „e ceva ce stăruie în orice lucru, / Mai pătrunzător decât / Însăşi prezenţa pătrunzătoare a ruginii” Însingurarea. Resemnare? Nu. Orgoliu şi nepăsare dinaintea puţinătăţii celorlalţi? Nici. Mai îndată repliere a sinelui întru ieşirea în lume „altfel” a celui ce, învăţând pe de rost abecedarul lumii, vine să-i înlăture ultimele slăbiciuni întru mai bună folosinţă: „Eu am spart simetria minunii! / Eu, într-o amiază sălbatecă, / Merg pe un drum necesar, de copite. / Ceaţa n-a fost decât o răspântie, / Aşteptarea se istoveşte / Şi toate ale lumii făpturi cad istovite. / Eu merg pe drumul necesar, de copite / Şi nici imaginea unei mame lângă parc, / Cu un prunc nemişcat / Nu mă poate vindeca / De-o izbândă atât de amară.” (din poemul simetria minunii) Şi ce dacă nu avea o sanda? Şi ce dacă 58

mergea aparent şchiopătând? Poetul, ca şi Empedocle, ştia ce-l aşteaptă până avea să redevină pereche: „Tu taci / Necunoscut vei fi / Cum cei jertfiţi de fragezi, / îmbălsămaţi în sfânta lor uitare. / Săgeţile ce le primeşti n-au darul să tenşele. / Ci tu contemplă doar mormintele lichide / Şi spasmele din soare.” (din poemul defăimarea lui Empedocle ) Poetul, aidoma celorlalţi ori nu. Ce uneşte şi dezleagă singurătatea este conştiinţa părţii, a eului întregitor prin atitudine: „Ce triumf! Ce triumf să recunoşti / Dostoievski, da! Bacovia, da! / Şi totuşi, în fiecare gară a lumii / Ana călcând peste lacrima metalizată, / pe şina metalică, / Şi vaierul de fier, al respiraţiei de fier, / Pe osânditul tău suflet de fier. / - Priveşte fără ură / Şi nu râvni să îţi întorci privirea!” (din poemul respiraţia de fier) „Harul singurătăţii”. Cel mai frumos vers, pentru mine exemplificator, pentru Viorel Sâmpetrean ca un sigiliu bine definit şi definitiv pe inima unui mare poet, îl aflu în „Cartea lui Ionuţ”. Citez: „Singurătatea, vreau să spun, e-o umbră de alun. / Dacă te atingi de ea, fără de har, dispare ca un fum!” (din poemul Copil, imaginam / În deznădejdea lumii, / Atinse de paloare) Timpul şi măsura. La Viorel Sâmpetrean, ieşirea din contemplaţie se face tot pe verticală, cu fermitatea celui ce trage după sine cuvintele, cum şi-ar trage floarea propria-i mireasmă din răsufletul pământului, chiar dacă tot de o moarte vorbim în vremelnicia culorii. Importante sunt, tocmai de aceea, rămânerile cu adevărat în templul rostirii: „Cuvântul ţine / Lumea în picioare? / Dacă-i sortit, / De ce este împins sub ghilotină? / Mici fulgerul, nici Inchiziţia /Nu l-au răscumpărat de vină? / Vina-i aceea de a Revista nouă, 2/2012


rămâne / În ce a mai rămas / În ţipăt, lacrimă, paloare, / În hoitul / Care putrezeşte peste ceas!” (giulgiu şi ghilotină) A-ţi pune întrebări şi a găsi rosturi acolo unde nimeni nu le vede, e o răzvrătire pe cont propriu, nicidecum în dauna celorlalţi. A te situa de bunăvoie cumpănă între lumină şi întuneric, vertical, neîmblânzit până şi-n rugăciune, tot o răzvrătire pe cont propriu e, nicidecum în dauna preaplinului tău, cât musai în câştigul celorlalţi, dacă ai conştiinţa jertfirii întru mântuirea întregului. Încă o condiţie s-ar mai cere, totuşi, să fii un mare poet şi, Doamne-ajută, bogdaproste, să te numeşti Viorel Sâmpetrean. Antologia RĂZBOIUL SFÂRŞITULUI LUMII NU VA AVEA LOC este, de bună seamă, una dintre cele mai bine întocmite lucrări ale poetului în lirica noastră contemporană. Pe verticalitatea acestei întocmiri de tot aparte şi pe umărul omului pe care-l preţuiesc şi-l respect mă sprijin şi pariez fără rezerve: „Cei pricepuţi şi scrobiţi / încolo, spre Laodiceea, / au citit, au îngăduit, / au pus în Byblos-Sacra / şi au închis secţiunea / cu o Apocalipsă / restul e gândit şi rămas / fără timp, în lipsă?” (IV)

Neîntocmire, întru nedestrămare Moto: Mamă, tu mă naşti cu gândul / Dar stelele ce-mi stau la căpătâi/ Mă ştiu lumina lor, de-a rândul / Dintotdeauna, de dintâi. * ...şi, când a deschis ochii, a văzut steaua cum se uita la el, lacrimă tremurândă pe prispa întunecată a cerului. Â plâns poetul, ca dinaintea unei lungi despărţiri, simţind cum, sub Revista nouă, 2/2012

leagănul acelei naşteri, se înfiripă drumul suferinţei întru petrecerea spre sine. „Ia-mi cu tine şi partea mea fie univers, căci fără ea, nici al tău nu va fi vreodată întreg”, îmi vine să strig citind poemele lui Florea Miu, fără îndoială, unul dintre cei mai importanţi poeţi contemporani ai limbii române. În SECUNDA ŞI TIMPUL, carte apărută la Editura Autograf MJM în anul 2011, regăsesc, ca de altfel în mai toate cărţile de până acum ale poetului, acelaşi fascinantă osteneală a sinelui întru reîntocmire, aceiaşi fugă din curgerea clipei, întru zidirea în etern. Poetul e conştiinţă şi determinare. EI îşi asumă datul existenţial, construind în logos, albe, strălucitoare turnuri, fir, pe hotarul dintre rănile trăirii în imediat, importanţa lor întru vindec: „...În clipele când nu ştiu pe cine aştept / de nicăieri niciodată, / se arată celălalt – melancolicul - / în fiecare tăcere! / De acum până unde?! / Şi totuşi, / în această câmpie de sentimente / exist! (din poemul Sentimentele, totuşi) Sau: „...Te înţeleg tot mai greu, tot mai rar, / suflet ai meu de pe alte tărâmuri. / Tot mai firavă îţi este în mine bătaia, / dar tu eşti, totuşi, aici într-o toamnă, cândva, din amintirile / mele / va răsări o pădure!” (din poemul Alter ego) Ca la nimeni altul, îmi vine a crede, la Florea Miu exista un altfel de echilibru între determinant şi determinat, între static şi mişcare. Echilibru, în afara căruia, haosul perceput de poet ar pune stăpânire pe legi şi reguli, făcându-le de neînţeles. Dar, cum altfel poţi pune ordine în lucruri sau întâmplare, decât traversând pe cont propriu oceanul nedumeririi, spre a-i afla cauza şi rostul? „De cum 59


rămân fără mine, /mă cuprinde o spaimă teribilă / şi nu mai ştiu ce urmează, / aşa că mă întorc tot aici, / unde mă cuibăresc în cel mai / sumbru cotlon / rugându-mă de mine însumi / să nu mă depărtez de casa asta pustie, / care mi-e dată mie şi nu altcuiva. // Eu sunt propriul meu ecou / şi tot ce rostesc în gând /se aude în afara mea.” (din poemul Tot despre mine vorbesc) Nostalgiile poetului ţin de un timp anume, unul ce nu se vrea destrămare, căci tocmai din el şi-a desprins odată fiinţa-i vremelnic supusă altor trăiri şi-n acel timp vrea să se reîntregească: „E plină de mine secunda. /De mine nu mai am loc / şi, asemenea frunzei din arbori, / spre adânc mă întorc” ( din poemul Secunda şi timpul) Şi, cum într-un car cu fân părăsind vatra câmpiei se adună toată mireasma părerilor de rău, tot aşa, în dumnezeiescul poem care este Umbră şi semne, piatra unghiulară ca frumuseţe şi profunzime a întregului volum, după părerea mea, parcă văd cu ochii netimpului, parcă aud cu auzul lui, cum, adânc, şi nu prea adânc îngropate clopote sună pe limba ţărânii eterne, sub tălpile desculţe ale eternilor drumeţi. Redau integral poemul, spre luare aminte şi însfinţire: „Dureroase mai sunt drumurile câmpiei / Nu e nimic să le adăpostească. / Stau singure sub cer / şi te duc / unde nimeni nu ştie. / Pe pământul arid sunt doar semne / că pe acolo a trecut cineva. / Dureroase sunt drumurile câmpiei! / Au în ele ceva nefiresc - / o iei într-o parte şi te duc în alta. / Se strecoară pe sub arbori pribegi / ori trec prin ape subţiri, / ocolesc aşezările triste / şi se sprijină în propria umbră / cum vin ele aşa, atât de departe / şi nu se opresc niciodată. / Dureroase mai sunt drumurile câmpiei! / 60

Arse de soare şi mâncate de ploi - / în rănile lor se văd urmele celor / care n-au ajuns nicăieri.” Mai e o tristeţe şi o nedefinire în confesiv, un fel de taină a sinelui cu fiinţa, ori de câte ori se face în jur atâta gol, că nu mai ştii cu ce să-l umpli. Or, golul venind dinspre alţii nu ai cu ce-l umple, iar tristeţea... Doar poeţi de talia lui Florea Miu ţin în istoria lumii şi-n neuitare spiritul ăstui neam nepereche. Ei ar putea fi număraţi pe degetele a zece prunci abia născuţi, care încă nu despart dulceaţa laptelui din ţâţa mumii, de surâsul lui Dumnezeu. Ei sunt puţini şi tocmai de aceea nemuritori. Ave, prieten al meu, întâiul dintre cei dintâi! P.S.: Şi nu-ţi face casă din disperarea celor ce nu pot „să vadă” dragul meu. Ajungă-ţi Templul din lumina nemărginirii Tale.

Cărţi comentate de Serghie BUCUR Expresul melancoliilor Poate că acum – când însemnările noastre despre poeziile maestrului Ion Dumitru, reunite în volumul cu titlul DOR DIN DOR, apărut acum 3 ani, la o editură din Ploieşti, se vor ecoul lecturii lor repetate – autorul lor, profesorul, publicistul şi scriitorul Ion Dumitru pregăteşte un alt florilegiu. Sau poate că l-a şi dat la tipar. Până la fericita lansare a altor – presupunem – Doruri, iscate din Revista nouă, 2/2012


izvoarele Dorului universal, ne lăsăm în voia acelora care le găsim, la ceas de taină, între coperţile unei ediţii am zice de lux, laolaltă cu seria de desene cu mesaj, concepţie tipografică de pe vremuri, care, pentru că a format un gust estetic în planul valorii estetice, combinaţia, în era ultra-informaticii ni se relevă de la sine. Clasicul rezonează elegant şi virtuos în modernitatea poetului Ion Dumitru, via Romantism. Citindu-i şi, musai, re-citindu-i în arpegiu major Dorurile, nu m-am desprins (şi nici n-aş fi vrut, dacă era posibil) din sonurile lirice ale lui Heliade, Alexandrescu, Ion Alexandru şi Leonid Dimov, cu umbre din Magda Isanos, Constanţa Buzea şi Mariana Dumitrescu. Dintr-o gară într-alta a Poeziei d-sale, expresul melancoliei străbate cosmosul lumesc prizonier al trecerii timpului fără întoarcere. Expresul l-a alcătuit poetul Ion Dumitru din atâtea vagoane câte poezii numără cartea domniei sale: una sută de texte, una sută de pagini. Unul mai de Dor decât altul, şi mai Dor, în conexiunea stabilită de dânsul: Dor din (tr-alt) Dor. Într-o spirală a stărilor sufleteşti ale călătorilor acestui straniu şi viu expres metaforic, pornit fără escală, pe ecuatorul vieţii – ca o planetă –, într-o necurmată Tinereţe fără Bătrâneţe şi Viaţă fără de Moarte ! Trecerea traversează Fiinţa poetului, cu viteza cristalelor de deşert dintr-o parte în alta a clepsidrei, în caruselul arşiţelor şi al ninsorilor – toate la mâna lui Kronos cel Groaznic. Legile care guvernează traiectoria Omului / Poetului devin, în poeziile d-lui Ion Dumitru reguli surclasate de metafizică şi logos – sângele pompat axiologic în panorame daliene: Revista nouă, 2/2012

„Îmi trece gândul prin fereastră / În chip de nevăzută boare, / Afară zarea nu-i albastră, / În mine-i spulber de ninsoare. // Îmi trece ora ca o clipă / Printr-o fantasmă de-nviere, / Literele-n scâncet de bronşită / Îmi par o dungă de viscere. // Îmi rătăcesc privirea-n zloată, / Copacul iernii alb e-n ramuri, / Ca o fărâmă de agată / Mai străluceşte noaptea-n geamuri. // Pe Cer umbresc negre petale / Când luna-n bernă ondulează, / Prin vânătaia de cristale / Irişi de stele scânteiază.” (Nocturnă). Formă a tragismului existenţial, Apocalipsa rămâne şi în versurile semnate de Ion Dumitru în volumul de faţă, corolarul parcursului omenesc pe Pământ, în tonalităţi de simfonie beethoveniană dirijată de un Karajan sau un Ozawa: „Săgeţi de umbre-n geamul dalb, / Valuri de stele bat în zid, / De crizanteme-i parcul alb / În raze lucii de carbid… // Cerneala dă în violet, / Se-nalţă-un murmur de eter, / Însinguraticul poet / Se roagă-n rime către Cer.” (Singur la fereastră). Un episod barbilian străluminează mersul zi şi noapte ale expresului melancoliilor dumitriene, relaxând călătorul în drumul spre Finita la comedia: „Hai, Enigel, pe-al Mării val / La Riga Crypto de Coral, / Alungă-i vineţiul văl, / De vraja lui desferecă-l ! // Din scoici ţesute za cu za / Un tânăr prinţ se va-ntrupa, / Poem frumos ca-n sărbători / Încoronat cu nouă sori. // … O, prinţ înalt, în val rămâi / Cu strălucirea ta dintâi ! / Doruri din dor în gând se strâng, / Ce vis frumos pe ţărmul stâng!” (O, prinţ înalt!). Negreşit, poezia d-lui Ion Dumitru reflectă reculurile spiritului propriu, 61


filtrând ecourile unei culturi poetice vaste, dominată de reflexul eminescian – de care nici un poet adevărat nu scapă. Şi, fericit e acela care nu se lasă ieşit din magia Eminescului nostru, atât vreme slova cântată pe portativele lui Pegas, instituie dominanta cosmică a eternului uman. Un astfel de poem, pe care îl reproducem aici, ne lasă a-l zări pe poetul Ion Dumitru în transă la picioarele lui Mihai Eminescu: „În nopţi de vis – balsam divin – Înlăcrimările ca vamă / Reverberează-un trist destin / Precum icoana Cristiană. // Tot ce mai e din ce visam / E un poem de dor şi rană / În care simt că mă destram… / Ca un frunziş în timp de toamnă. // Alunecând pe-o rază-n zori, / Din veşnicia Ta solară / Minune-ar fi să mai cobori, / Te-aştept la poartă-n policioară. // Din iarna care vine iar / Cu grei nămeţi în fiecare zi, / Ne vom ivi în primăvară / Împurpuraţi sau cum va fi. // Să fie iar precum era / De-a pururi nu se mai poate ? / …Rămânem sorţi, de-a fi aşa, / Din două lumi desperecheate !” (Înlăcrimările ca vamă). O temperare discretă a unor accente retorice, ca şi rimarea perechii „solară” cu „ulicioară” în loc de „policioară” ar fi întărit conturul unui desen ludic bine început şi liric încheiat. În poezia precedentă, „strâng” ar fi rimat excelent cu „frâng” în loc de „stâng” – în opinia noastră, forţat. Consideraţiile noastre, modeste dar sincere, pe marginea volumului de versuri DOR DIN DOR, al poetului Ion Dumitru, sunt un reflector instantaneu şi abrupt, între Prefaţa d-lui Ieronim Tătaru şi Postfaţa d-lui Nicolae Boaru – somităţi în critica noastră literară. El se interpune pe orizontul poeziei contemporane 62

răsărite pe meleagurile lui Simion Stolnicu şi Nichita Stănescu, ale lui Miron Radu Paraschivescu şi Dan David, într-o curgere fără odihnă, cărora Dumnezeu le-a lăsat harul Său, ca aleşi ai Lui – poetul Ion Dumitru aflându-se cu certitudine printre toţi aceştia.

Împătimitul de cântec Debutat sub girul a trei dintre cele mai prestigioase nume ale literaturii române contemporane, Alexandru Piru (în volumul antologic DEBUTURI), Lurenţiu Ulici (în rubrica Prima Verba, a României literare) şi Ştefan Augustin Doinaş (în revista FAMILIA, cu 7 poeme şi apoi o cronică favorabilă), scriitorul Ioan Suciu, membru plin al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Braşov, este din nou în atenţia cititorilor de poezie, cu volumul ÎMPĂTIMIT DE CÂNTEC – al 15-lea, în panoplia operei sale poetice, editura NICO 2012. Pe cealaltă faţă, panoplia d-sale poartă câteva premii reprezentative cu care i-au fost recunoscute valoarea estetică şi calităţile literare: Premiul Tinereţii – 1977, Vălenii de Munte, al festivaluluiconcurs Miron Radu Paraschivescu; Diploma de Onoare a revistei ASTRA Braşov – 1985; Premiul revistei TRIBUNA pentru Poezie, al festivaluluiconcurs George Coşbuc Bistriţa – 1986; Premiul Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român Octavian Goga, pentru poezie, Sibiu – 2007; Premiul pentru poezie al filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2005, pentru volumele Ştiinţele Suave şi respectiv Privire spre timp. Revista nouă, 2/2012


poezie Subintitulat Scrisori Imaginare, acest nou volum este structurat pe 5 capitolul, ultimul generând titulatura întregii cărţi. O sută unsprezece pagini sunt tot atâtea mesagere ale verbului poetului nostru de peste Carpaţi, tot atâtea purtătoare de infailibilă trăire cosmică în rezonanţa supremă cu unicitatea trăirii pământeşti. Poetul Ioan Suciu scrie torturat de construcţia poemului şi de adâncimea filosofică a scriiturii sale. La 35 de ani de la botezul său literar, garanţia celor trei mari nume amintite la începutul acestei cronici, a fost cu brio confirmată. Alexandru Piru, Laurenţiu Ulici şi Ştefan Augustin Doinaş au crezut într-un nou şi viguros poet român, când i-au însoţit acestuia versurile cu aprecierile lor vădit vizionare. Opera lui Ioan Suciu se desfăşoară pe spirala celor 15 volume, înlănţuirea sintagmelor – ele însele esenţe poetice – care o titularizează: Poeme despre (1978), Miresme de lumină (1985), Lumină-întrebare (1996), Imparis (1996), Lacrima departelui (1997), Spusul nespus (1998), Vămile tăcerii, cuvintele (2000), Grădina cu altfel (2001), Bastion între raze (2002), Ştiinţele suave (2005), Privire spre timp (2005), Estimp sau tabloul periodic al sentimentelor (2009), Styleme (2009). ÎMPĂTIMITUL DE CÂNTEC se deschide cu un motto critic-hilariant, sfâşietorcioranian: „...Dar cine / să-l mai citească / pe Hölderlin / pe o (fostă mare) platformă / constructoare de maşini...”. Motto straniu, ca orice motto inteligent ales şi spunător de adevăruri cutremurătoare. Care, în cazul acestuia, ţâşneşte din chiar epicentrul existenţial al omului Ioan Suciu – în care a izbucnit gaizerul poetic cu geologica lui presiune Revista nouă, 2/2012

interioară, către cerul sufletelor omeneşti. Până la impardonabilul nespus-neştiut-nevăzut-necrezut care, artistic, este însăşi substanţa vie şi înnoitoare a Poeziei, versul poetului din strada Sitarului nr. 15, tutelează paratonerele recepţiei cititorului de literatură lirică ! El însuşi edifică răspunsul inculcat în motoul cărţii, urcând pe camion casat sau nou – ultimul din seria destinată exportului în cutare ţări – cu volumul de faţă în mâinile muncite de febre incomensurabile şi îndoieli străpunse de implacabil, citind în agora braşoveană, ca şi cum acelor inşi în mişcarea lor browniană, li l-ar citi pe Hölderlin... Domol-criptic, abscons-entuziast, poetul iese din mantaua sa de nevroze şi se plimbă în Allegro andante, prin grădinile suspendate ale Magicei lui patrii – Olympul în care, pentru o clipă sau o eternitate, fiorii recitativului său ne translează serafic: „Ariel / jucându-se / cu-auzul / florilor de mac... / apoi, – / aceste / blânde teritorii, / sub / aripă de zâmbet, / sub zburate. / Viziograme locuindu-mi / cântecul tot / şi axa / gândurilor / vorbitoare !” (Voce, p. 9). De altfel, Ioan Suciu este acest Ariel – care, de-a lungul volumului de faţă, se joacă, metaforic vorbind, cu auzul şi, terestru, cu văzul... cititorilor – şi ei, dacă ne e îngăduită hiperbola, cu privirile percum florile de mac printre versurile cărţii... Soldatul de la Marathonul din Olymp, pe numele său, aici, Ioan Suciu aleargă cu făclia dorinţelor când incandescente, când fumegânde, rănit şi salvat, în acelaşi timp, pe ritmuri din Wagner: „Nici o-ntâmplare nu e / iubită în zadar... / Câmpina înţelege / orga din 63


proză munţi... E-un zbor / lung şi îndepărtat în / arderi, şi vin precum un har. / E dorul tău de bine / suind spre adevăr / ăst prea-ndelung repaos / robit iambilor tăi, / bogat în noi vitralii / uimindu-se cu zei...” (Orga din munţi, p. 26). Stilul poetic sucian induce o sintaxă în cheie polisemantică. Tenebrosul se iluminează la prima cotitură a fluxului verbal, iar mineralul se converteşte întrun prezent mereu viitor. Intraţi în labirintul unui poem sucian, preferăm să nu ieşim decât când autorul întortocheatelor cărări sui-generis, iscălind cu candoare şi perversiune pariul, ne teleportează de unde-am venit. În manieră subtil eminesciană. „În Spaţiul unei Ore / ce lega cu Timp, / ţiam dăruit, sonore / şi flore (reci...), şi nimb. // O, nici n-am avut vreme / să-ţi ştiu călătorii / prin darnice sisteme / cu înţelesuri vii... // Ornice-arătau altfel / de ceasuri, ticăind... / Oglinzi veneţiene / păreau că reaprind // Imagini vechi, ştiute / ori neştiute, când / cu sufletele,n versuri, / râdeam, totuşi, plângând... // Prea repezi, prin strădanii, / trecut-au anii... Crezi / că-ndepărtăm voinţe ? – / ori, încă, le visezi ?” (Estimp II, p. 30).

În epoca înfloririi lor, Tratat despre lichele Nu este vorba de cartea lui Gabriel Liiceanu şi nici de vreun studiu juridic, ci de o viziune literară. O carte de 130 de pagini, scrisă dintr-o suflare, de un profesor şi publicist, în acelaşi timp. O galerie de inşi pe care anii de libertate de după 1989, i-a propulsat, într-o localitate ca atâtea în România de azi, în aşa hal 64

încât alcătuiesc o nimicitoare lavă imorală ce ţinteşte să acopere propriul lor Pompei. Autorul Numele său poate fi citit pe coperţile a 15 cărţi, majoritar de proză şi ziaristică, câteva fiind şi de versuri. L-am cunoscut în vara lui 1999, la Câmpina, într-una din primele reuniuni ale Cafenelei literarartistice Vlad Muşatescu, pe care am întemeiat-o în 24 mai al acelui an. Ştiu că a fost sondor, că a urmat facultatea de Filologie şi că, profesor de română fiind prin şcolile Câmpinei, unul foarte capabil şi ca administrator şi organizator, câţiva ani a condus – cu rezultate de top – Școala Generală nr. 1 «Ion Câmpineanu». Talentul său, de recitator cu reale calităţi scenice, l-am descoperit concomitent cu acela de scriitor, căruia spiritul critic i-a adăugat încă o valenţă – aceea de comentator al relelor societăţii postdecembriste. Poetul din el a publicat 6 volume; publicistul, trei, iar prozatorul, 9! Descoperindu-se în personajele romanelor Lanţul invizibil, Oraşul cu umbre amare, Invazia şi Umbrele memoriei, impricinaţii l-au alungat din scaunul de director al şcolii amintite, răzbunându-se de la Alfa la Omega – pe undeva la vârful învăţământului prahovean. Onoarea însă i-a rămas întreagă, iar când a anchetat prin lumea care supravieţuieşte tragediei din 23 XII 1989, de pe platforma Otopeni, şi-a adunat truda sutelor de file scrise în cartea cu cel mai tare impact psihologic şi moral: Vin Florile. Seceraţi-le! Numele domniei-sale: Emanoil Toma. Cartea a 16-a Imaginaţia, se ştie, preia câte ceva dintr-o realitate anume şi, prin travaliul Revista nouă, 2/2012


scrisului, lasă în urmă un text; o poem, o nuvelă, un roman. În cazul compatriotului nostru, putem vorbi de un parametru care nu totdeauna este fast scrisului literar: viteza ! În numai 10 ani, Emanoil Toma a publicat 15 cărţi. E, cred, adeptul zicalei Trăieşte clipa! sau a alteia, nu mai puţin concretă: Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi! Într-o convorbire avută înspre toamna anului trecut, Emil – cum îl apelez (tot din cauza vitezei !), m-a pus la zid: Domnule, scriu o altă carte! Ştii ce titlul i-am dat? LIBERTATEA DE A FI LICHELE ! Vestea m-a pus în dificultate din două motive, cel puţin: 1. Emanoil Toma se grăbeşte, or, în materie de literatură, graba nu este deloc de bun augur; 2. Cum vine asta: „Libertatea de a fi lichele” ? Într-adevăr, mă prind eu, aşa este; dacă trăieşti în acea libertate în care nici o lege scrisă şi mai ales nescrisă, nu te responsabilizează faţă de tine, de ai tăi şi de societate, libertatea care există în România din 22 XII 1989, siguramente te preface în lichea, şi încă una veritabilă, întrucât slalomul pe care îl practici, cu faptele tale abominabile, printre ceilalţi şi printre articolele de legi, te definesc astfel. Şi aşa a venit a 16-a carte în panoplia scriitorului Emanoil Toma, cu urmările – dintre cele mai spectaculoase – inevitabile. Lansarea I În seara zilei de 12 ianuarie 2012, holul fostului cinematograf CENTRAL din Câmpina, a deprins culorile unui ring de discotecă, dar atmosfera incintantă a lansării micului roman „Libertatea de a fi lichele”, universul unui moment spiritual ales. Vreo 40 de invitaţi, printre care poeta Constanţa Mezdrea Coman şi publicistul prof. Theodor Marinescu, Revista nouă, 2/2012

scriitorii Florin Dochia şi Ştefan Alexandru Saşa, au fost martorii evenimentului editorial anunţat prin mediile locale. Prezentatorii volumului, eseistul Christian Crăciun şi subsemnatul. Şi încă cineva: excepţionalul actor de film şi de teatru, Eusebiu Ştefănescu ! De unde până unde? Păi, Emanoil şi Eusebiu au copilărit împreună, pe uliţele de odinioară ale Câmpiniţei, pe Muscel, născuţi, atenţie, în aceeaşi lună, Mai, la o zi diferenţă; scriitorul – pe 2, actorul pe 3. Doar anii diferă puţin. Spectacolul, fireşte, distinsul Eusebiu Ştefănescu l-a jucat, cu inimitabila manieră cuceritoare, plină de spontaneitate, de zâmbet şi de elocinţă înnăscută, abordând poezia din Eminescu şi din Nichita, cu o vervă incandescentă! Filmul serii nu încape în aceste coloane de ziar, însă pun pariu că mulţi dintre aceia care au în memoria lor vizuală, performanţele actoriceşti ale maestrului Eusebiu Ştefănescu, îşi pot reconstitui câte ceva din ceea ce notăm aici. Lansarea a II-a Popularitatea cărţii lui Emanoil Toma, despre Lichele şi libertatea lor de a fi aşa ceva, a urcat pe Valea Prahovei, în inima metropolei turistice Sinaia. Astfel încât, pe 10 martie curent, aceeaşi echipă a fost invitată în sala festivă a Centrului Cultural Carmen Sylva – o clădire, aflu de la d-na Olga Mocănescu, veche de peste un veac; din 1889. Lume, muzică (la pian, subsemnatul), antren. Printre invitaţi, dl Florin Petrescu, pe care l-am găsit în Biblioteca instituţiei, împrumutând câteva cărţi, de serviciu fiind dna Georgeta Dinu, şi poetul Codruţ Radi – un scriitor valoros şi modest, retras, meditativ ca mai toţi ucenicii lui Pegas! 65


Primire de nota 10. „Cele trei graţii” – Anca Hogea, directoarea instituţiei, Olga Mocănescu şi Violeta Grivescu au fost, ca de altfel în oricare dintre ocazii, fermecătoare şi super-ospitaliere. Prezentările noastre – Christian şi Serghie – or fi fost câtuşi de puţin relevante, chiar subtil critice (convinşi că romanul trebuie răs-rescris !), deşi la o lansare, cartea şi autorul se vorbesc numai de bine. ŞI pentru că aveam lângă noi, pe marele maestru Eusebiu Ştefănescu – Decan al Facultăţii de Teatru şi Film a universităţii Hyperion, cu Luceafărul, cu Odă în metru antic, cu Soldatul şi alte bijuterii nichitiene. Interpretul atâtor personaje, pe scenă şi pe ecran, actorul plin de vigoare, predestinat să îi învieze, prin versuri ale uriaşilor verbului românesc: Eminescu şi Nichita, în colaje poetice de o forţă vulcanică nemaiîntâlnită! Diplomă unică În ambele împrejurări, după intempestivul recital de versuri din Mihai Eminescu şi Nichita Stănescu, maestrul Eusebiu Ştefănescu i-a acordat prietenului său de o viaţă, scriitorului Emanoil Toma, o Diplomă unică, la care nimeni nu ştiu să se fi gândit vreodată. Diploma poartă o inscripţie tulburătoare, formulată – în finalul întâlnirii – de emitentul ei aşa: „Îl declar pe Emanoil Toma cetăţean de onoare al inimii mele!” Iar noi, Maestre Eusebiu Ştefănescu, pe domnia voastră, „Cetăţean de onoare al inimilor noastre!”

j

66

Cărţi comentate de Ioan LILA Passo doble* Un umor fin, de bună calitate, străbate ca un fluviu subtil acest roman bine ţinut în frâu de autor. Acţiunea începe brusc (şi asta ţine de tehnica autorului, de stilul lui inconfundabil) cu descrierea spaţiului în care se va desfăşura acţiunea: „Baraca lungă cu birourile conducerii era poziţionată pe malul Canalului. Se avea, astfel, perspectiva întregii lucrări. La distanţă se zărea un câmp întins, verde, cultivat cu porumb, un drum de pământ bătătorit şi o fermă părăsită de atâta căldură.” Într-o singură frază se ţese atmosfera şi se descrie scena ca la teatru când se trage cortina şi se aprind reflectoarele. La teatru însă, pentru a spori tensiunea, apare un personaj care priveşte publicul îngândurat: „O să fiţi voi, spectatorii, capabili să-mi înţelegeţi arta scenică ?” În romanul lui Aurel-Avram Stănescu în fruntea acţiunii soseşte „o motoretă… o minunăţie! Bijuteria avea 99 cmc, dar a declarat la Poliţie numai 49, a scăpat astfel de taxe, impozite...” Bineînţeles că ea va duce acţiunea mai departe, mai ales că nici nu era nevoie de permis de conducere pentru ea. Că participarea motoretei este esenţială, autorul precizează ce simte motoreta: „Erau Revista nouă, 2/2012


proză neobosiţi şi abia îi aştepta motoreta să se avânte mai departe!” Nu vreau să vă povestesc acţiunea, pentru că o să vă leneviţi şi nu o să mai citiţi romanul. Eu vă stabilesc numai nişte jaloane, ca să puteţi să navigaţi destinşi. Şi merită să citiţi acest roman, pentru că personajele sunt vii, frumoase, netensionate de angoasele zilei. Iată scena de la nuci: „Laur (...) zăreşte două fete ieşind din ierburi... Erau agronoame, economiste, dar ce contează? Nu interesează pe nimeni dacă erau măritate sau vaccinate. Şi-au adus aminte de Bucureşti, de complexul Agronomie, de tinereţe şi le venea să plângă şi le venea să râdă...” Şi aşa, cu mici, dar delicate crochiuri, acţiunea avansează: Se strică motoreta şi băieţii nu se mai pot duce la întâlnire cu fetele. „Erau tineri, erau drăguţe, dar îi aşteptau muncitorii, ţăranii şi generalul!” În capitolul doi, Laur discută cu secretarul de partid de pe şantier. Auzi aici tensiune dramatică: „- Domnule Rebegilă, mie nu-mi plac şedinţele! / - Tu nu vezi că aici nici nu facem şedinţe? Canalul este prioritar, producţia primează.” Nu-i asta demagogie curată, triumfătoare? Şi acum iată portretul secretarului de partid: „Laur, cu ochii blegiţi de hâţânarea ritmică a arcurilor, îl privea admirativ cum se ambalase; părea că-şi expune ideologia sa proprie şi personală.” Aici, „proprie şi personală” este o expresie delicioasă, bine folosită de autor. În capitolul trei, „Trădarea”, „Liniştea pusese stăpânire pe ţărm, nu erau valuri, zgomotele de pe şosea se pierdeau în imensitatea spaţiului, iar lumina amurgului se cernea estompată după un Revista nouă, 2/2012

nor şi fiecare avea impresia că acel colţ de lume numai pentru el fusese creat.” Tabloul este pictat cu o pensulă fină, de o mînă de maestru. În capitolul următor, „Excluderea”, autorul concluzionează cu umor: „Şedinţa a durat trei minute, faptele erau grave!” „La o margine de lume”, capitolul următor, „marea necuprinsă, plaja pustie, vara încinsă” – ce frumos! – „ieşeau din mare ţinându-se de mâini cu apa şiroind pe trupuri.” Autorul se foloseşte aici de acele subtile instrumente ale prozatorului, tensionând cu delicateţe sentimentul de iubire dintre un bărbat tânăr şi o fată. Şi tot aşa, înaintând, „Domnul Moroianu, când intra în clasă, arunca [sic!] catalogul până la catedră, ca la baschet, şi se deschidea la întâmplare, astfel alegea elevul care să răspundă, de obicei cel din mijlocul paginii, în orice caz era una din cele mai epuizante ore pentru el (pentru elev). În patru ani nu a greşit ţinta decât o dată, plasamentul a fost calculat greşit şi profesorul a executat mişcări haotice de echilibrare spre amuzamentul tuturor, fiind nevoit să culeagă catalogul cu foile îndoite de pe jos.” Mai dăm un citat, pentru frumuseţea lui: „A doua zi, dimineaţa, vedeau uimiţi cum soarele a răsărit voios, zgomotele satului reveneau la viaţă şi îi mulţumeau bunului Dumnezeu pentru minunăţiile naturii şi apa rece din fântână.” Desigur, un critic literar are instrumente specifice meseriei. Eu nu am, aşa că scriu numai despre ce îmi place mie. Şi romanul lui Aurel-Avram Stănescu se desfăşoară bine, pentru că: „Nu este 67


totul rotund ca o picătură?!” Aurel-Avram Stănescu este un scriitor talentat! ………………… *Aurel-Avram Stănescu „Adevărul dintre noi”, roman

George ROCA «Pictură naivă» „Pictură naivă - Trei ciobani: / un deal şi-o vale, / soare galben - un dovleac, / turma s-a oprit la umbră / pe-o costişă, sub copac.” Pot afirma că George Roca umblă la sensibilitatea cuvintelor, reinventând nu metafora, ci culoarea, cu o dezinvoltură ce vine din delicateţea şi sensibilitatea sufletului său poetic. Poezia asta trebuie citită sub un alt unghi, dincolo de suprafaţa poemelor intenţionat calmă, pentru că sunt mai peste tot câteva niveluri de lectură. Dar să nu facem afirmaţii gratuite: „Acolo, / pe insula fericirii noastre / este veşnic primăvară.” Simplitatea este desăvârşită, emoţionând prin meşteşugul cu care poetul George Roca îşi identifică arta poetică, „Acolo” devenind „numai acolo”, absolutizând mesajul. Şi, desigur, “primăvară” se identifică în absolut cu tinereţea veşnică a spiritului, a poeziei în cele din urmă. Uite altă gamă, plină de muzicalitate: „S-a născut din stropi de ploaie / Ce cădeau pe-un vârf de munte / Apă ce ţâşnea năvalnic / Din fisuri mari sau mărunte.” Stropii de ploaie cădeau „pe-un vârf de munte”, asemenea cuvintelor ce „cad” din vârful creionului. Încet, cu răbdare, literă după literă, imaginile se conturează din propriul lor interior metaforic, la suprafaţă ţâşnind 68

poezia delicată şi vie: „În inima ta, / am descoperit un buchet de flori / care, / din când în când, / dar destul de des, / îl dăruieşti prietenilor dragi / pentru a-i face fericiţi. / Aceştia, la rândul lor, / te răsplătesc cu o mângâiere / pe / fruntea ta de poet. / Se creează astfel / o armonie divină / care te face să sari / mai uşor peste / găurile negre ale Universului.” Eu nu sunt critic, ca să disec poezia şi să-i descopăr suprafeţele, aşa că mă mulţumesc (neavând uneltele necesare unei analize detaliate) să descopăr frumuseţea desăvârşită şi, la George Roca, am avut ce să găsesc. Iată câteva metafore: „văzut-ai fluturi mândri / zburdând în dans erotic / sau un apus de soare ce se-îneca în noapte?” Şi: «într-o zi te-ai însurat cu ploaia» Sau „Ars poetica” a lui George Roca: „Pe sânii-ţi proaspeţi de fecioară / Am pus doi crini, sub braţ zorele, / Pe pântece inimi din frezii / Însăgetate cu lalele. / Mai jos întins-am o garoafă / Iar pe genunchi, pusu-ţi-am roze, / La glezne albe flori de nufăr, / şi între degete, mimoze! / Pe alba pernă pus-am cale / Şi mândre flori de paradis… / Păreai o zână minunată / Parcă venită dintr-un vis. /Aşa împodobită-n flori, / Eşti cea mai splendidă mireasă / Privindu-te eu te ador / Iubito, dulcea mea crăiasă!” George ROCA este un poet adevărat!

s Revista nouă, 2/2012


note de lectură

Cărţi comentate de Teodor MARINESCU Farmecul amintirilor „Tot ce ţine de trecut pentru mine, personal, mă fascinează” (Ion Ochinciuc)* Scriitorul Ion Ochinciuc – autorul unui număr de 13 romane, o trilogie dramatică, precum şi al altor publicaţii – surprinde cu o nouă lucrare, atipică, originală, de mare întindere, „JURNAL ANAPODA”. Cartea, scrisă cu un remarcabil nerv, deosebit de bogată în informaţii este presărată, la momentul oportun, cu o serie de maxime şi cugetări, cu poante, cu reuşite catrene axiologice. Recent, criticul şi eseistul prof. dr. Christian Crăciun, în articolul „DAIMONUL ŞUGUBEŢ”, publicat în „Revista Nouă”, nr. 1/2012, face numeroase şi interesante aprecieri legate de AMINTIRILE ANAPODA ale maestrului Ion Ochinciuc, premise pentru o lectură atractivă: vârsta naratorului, originea basarabeană, experienţa de scriitor, cariera de om care a lucrat în Radio. „Sutele de nume care împânzesc fiecare pagină – menţionează criticul – cu desenarea strictă a relaţiilor dintre ele, sunt o reală «reţea de socializare», adică o reţea de legături umane sufleteşti”. Sunt citate, de Revista nouă, 2/2012

asemenea, copilăria (cu primele trăsnăi, cu amorul pentru tânăra învăţătoare), urmată de perioada adolescenţei şi a tinereţii, intervalul studiilor ş. a. Sintagma „JURNAL ANAPODA” aruncă, aparent, în derizoriu, specia literară parţial omonimă. Lucrarea se află la confluenţa tripletei: jurnal, povestiri, mărturisiri, sau (cu un joc de cuvinte), un jurnal al memoriilor povestite (jurnalul propriu-zis ocupând ultima treime a lucrării). Obişnuit cu jurnalul clasic (v. „1989. Vedere din Provincie” de prof. dr. C. Trandafir), cititorul întâmpină unele greutăţi în perceperea cronologică a datelor, a evenimentelor etc, ceea ce l-a determinat pe ASMODEUS**), spiriduşul şi confidentul naratorului, să-l avertizeze (pe autor): „Revino măcar din când în când la o anumită cronologie a celor povestite”, iar pe scriitor, să-i răspundă: „Poate ai dreptate...”. Volumul – abandonând structura clasică, cu compartimentarea materialului pe capitole şi subcapitole, cu tablouri sinoptice etc – cuprinde: O „Prefaţă” de prof. dr. Christian Crăciun, „Jurnalul Anapoda”, „Ora Minodorei” şi patru referinţe critice semnate de: Vlad Muşatescu, Emil Manu, Lucian Muscurel şi Theodor Marinescu. Conţinutul deosbit de bogat în date, fenomene, evenimente sociale, economice, politice, culturale, ştiinţifice, ridică lucrarea la rangul de Carte-Document. Apelând la numeroase personaje (scriitori, medici, economişti, învăţători, profesori, preoţi, politicieni, actori, judecători, mareşali, academicieni, regi, cântăreţi, sportivi, savanţi etc.), maestrul Ion Ochinciuc evită cu eleganţă egolatria, 69


cu toate că personajul-narator se află, în anumite momente, în dinamica acţiunii. Scriitorul I. Ochinciuc, plin de sensibilitate şi recunoştinţă, vorbeşte cu patos despre părinţii săi, Constantin Ochinciuc – „un «pater familias», om voinic, isteţ, descurcăreţ” şi Olimpia Vasilica Moruz, „o femeie harnică, de bun simţ”, despre fraţii Nicolae, Constantin şi Mitică, despre fiica sa Cornelia, nepotul Vlăduţ, precum şi despre multe alte rude, inclusiv despre cele trei soţii... Inspirat, autorul (A), cu un evident rafinament intelectual, realizează un dialog viu, cu Asmodeus (As), care dă un farmec deosebit cărţii: (As) – „Poate ar trebui să explici de ce Iaşul e atât de drag inimii tale?”. (A) - „Limba dulce, cur viclean, / caracter de moldovean”, sau: (As) „– Nu contest că ţi-ai avertizat încă de la început cititorii asupra «Jurnalului Anapoda». Şi trebuie să recunoşti că tot ce-ai înşirat până acum e într-adevăr «anapoda». Dar, mă întreb: cei ce-ţi vor parcurge poliloghia de până acum nu-şi vor pune cumva întrebarea dacă ceea ce le oferi tu sunt într-adevăr nişte amintiri reale, ale tale, sau o proză postmodernistă?” (A) – „Şi ce-mi sugerezi?” Privit în ansamblu, „JURNALUL ANAPODA” (despre care autorul mărturiseşte: „Îmi voi aşterne amintirile pe hârtie aşa cum îmi vin în minte şi nu în ordinea cronologică folosită îndeobşte de slujitorii condeiului”) este o reuşită lucrare literară, scrisă cu har, bogată în numeroase şi variate evenimente interne şi internaţionale, cu apetisante poante, epigrame, cugetări, toate asigurând o savoare deosebită lecturii. __________________________ *) Ion Ochinciuc (n. 1927, com. Sculeni, 70

jud. Bălţi), romancier, dramaturg, publicist. Membru USR. Opera: RĂZBUNAREA OFELIEI (Ed. Tineretului, 1967), ÎNGERUL NEGRU (Ed. Tineretului, 1969), MASCA BURGUNDĂ (Ed. Militară, 1971), EGRETA VIOLETĂ (Ed. Albatros, 1972), NOPŢILE COLONELULUI BÂRSAN (Ed. Eminescu, 1973), O NOAPTE ÎN „VENUS” (Ed. Militară, 1974), EROUL NECUNOSCUT (Ed. Militară, 1977), FOTOGRAFIA DE NUNTĂ (Ed. Militară, 1981), NOROCUL ERA SCHIOP (Ed. Eminescu, 1983), CAPCANA DIN BULEVARDUL PRIMĂVERII (Ed. Scripta, 1994), SECRETE ÎN ALB ŞI NEGRU (Ed. Tracus Arte, 2011), BASTARDUL (Ed. Tracus Arte, 2008). **) ASMODEUS = SPIRIDUŞUL în mitologia populară este o fiinţă supranaturală aflată în slujba vrăjitoarelor sau a diavolilor, însă, autorul îl foloseşte la figurat = copil vioi, zburdalnic.

Mister şi talent Editura Libertas - Ploieşti, Forumul European pentru Istorie şi Cultură, au lansat volumul, „Năluca” sau „Povestea celor două Iulii”, autoare Mariana Predescu (redactor: Gherasim Rusu Togan; coperta: Mihai Vasile; culegere text: Laura Constantin; finanţator: Alin Moldoveanu). Romanul, ca specie a genului epic, în proză, are o construcţie cu acţiune complexă, de mare întindere, personaje numeroase şi intrigă complicată. Titrarea selectivă - urmărită şi realizată pe întregul parcurs al lucrării: „Năluca mişcătoare” (p. 14), „(...) ca o nălucă, dar năluca aceea a salvat o mulţime de vieţi” (p. 33); „(...) o nălucuţă, o... nălucă în devenire” (p. 89), „De Iulia Hasdeu, de Năluca asta, pe care o iubesc ca pe o soră!” (p. 159), cât şi capitolele: „Straniul inel cu briliante”, „Între viaţă şi moarte”, „Varvara”, Revista nouă, 2/2012


semnal editorial „Frontiere”, „Luna plină”, „Lilicuţa”, „Ultimul bal” - asigură un anumit echilibru al volumelor narative, coerenţă şi soliditate construcţiei. Cartea, prezentată într-o ţinută grafică deosebită, este inspirată de viaţa şi activitatea literară a Iuliei Hasdeu. Personajul principal, Iulia Oncescu admisă la facultate cu media 10 -, rupând fila de calendar la ziua ei de naştere, 17 septembrie, când împlinea 19 ani, observă, cu stupoare, alături de fotografia unui frumos şiu ciudat castel, textul: „Se împlinesc astăzi 70 de ani de la moartea Iuliei Hasdeu”, iar pe verso citeşte: „La numai 19 ani s-a stins din viaţă, după o grea suferinţă, Iulia Hasdeu, geniala fiică a istoricului, savantului şi omului de cultură care a fost Bogdan Petriceicu Hasdeu (...). Sub îndrumarea tatălui său şi urmând exemplul străbunicului Tadeu şi bunicului Alexandru, Iulia a studiat şi s-a cultivat în spiritul iubirii de neam şi ţară,

Emil NICULESCU Trimegistrări din Mileniul trei După „Epicriza“ , volum de versuri apărut anul precedent, Octavian Mihalcea revine cu un alt set de „foi de observaţie“, grupate sub titlul „Poezii“( Fundaţia Culturală Antatres, 2012), parcă mult mai eliptice, mai puţin „caligrafice“, mai abstrase decodărilor obişnuite, lecturii leneşe/lejere. Revista nouă, 2/2012

idealuri sfinte ale iluştrilor ei înaintaşi”. „- Ce înseamnă asta?... iluştri ei înaintaşi... ai ei... Tadeu, Alexandru şi Bogdan. Dar ai mei? Pe înaintaşii mei, chiar dacă nu sunt iluştri, îi cheamă Tadeu, Alexandra şi Bogdan, numele meu este Iulia. Astăzi împlinesc 19 ani, vârstă la care ea a murit. Casa bunicului meu este în vecinătatea castelului ei. Străbunica mea, tot acolo a locuit”. Acţiunea curge şi creşte gradual în intensitate, marcând arhitectura romanului prin tripleta: intrigă, personaje şi cadru. Remarcabilă este, de asemenea, alternanţa de la sobrietate (nota dominantă a romanului), la glumele presărate cu mult rafinament: „Între noi şi El se află FRONTIERA şi din câte am inţeles de la Varvara, cam pe acolo sunt şi sfinţii... Vezi că până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii”. Un roman captivant, scris cu talent şi multă pasiune, pe care îl recomandăm cititorilor noştri. Textele stau sub protecţia vigilentă a unei procesări tainice şi temeinice, nocturne, în vecinătatea athanorului, unde are speranţa nestrămutată a fi obţinut, ca şi confratele său, Magistrul „din mahalaua celestă Ţicău“ – Am aurum non vulgi, leones – poezia; către acolo par să conducă notaţii abreviate precum: Încă arde steaua princiarî/ când urmărim drumul fierului/ încercare a nisipurilor arse („Transe de noapte“); e o lucrare din nopţile lui Hermes, al cărei „jurnal“ noctambulic îl ţine: ai păşit/ ai fost trimis/ pe uşa deformată din faţa triunghiului// aproape tremurând („Deschis“). Fiindcă expunerea în profan incumbă primejdia căderii din „aera nova“: 71


„faima cotidiană asaltează aerul// ţintă peste noi păcate“(„De trei ori în inimă“). Sunt, îndeobşte, flash-uri stranii şi insolite comunicând inchietudini: poveste văratică/ într-o oglindă de sânge („În oglindă“), un minut celebru incendiat („Limpede“), uşi bântuite în miezul fotografiei („Numărătoare ruptă“), divulgate cumva împotriva voinţei celui care le-a surprins, depozitarul, custodele unor reţete aflate sub incidenţa magiei, care ştie că opera la negru calcă/ pe semne crăpale („Opera la negru“), clădită pe mereu cenuşa vorbelor frumoase („Parolă“). Repudierea vechilor „arte poetice“ derivă polemic din conştiinţa unei solitudini orgolios asumate, communicată pithiatic, ca un semn de benevolenţă cenzurată: deschidere simplă – ruinele zilei se împart/ istorii trecute pentru ştiuta sinceritate a poeziei// sânge învelit cu pril.ejul întrecerii/ tărâmului limpede postum („Sinceritatea în poezie“). Umbra Creatorului, ce se revarsă asupra operei lumeşti a lucrătorului Său, este aceea punitivă emanată de paginile Vechiului Testament, chiar atunci când s-ar vorbi de (o fanată) iubire: acelaşi cântec de seară/ poartă forţa dansurilor pierdute// unul pe altul ne alungăm/ din preajma destinului// iertarea nu e bună pentru ce va fi // acest poem s-a născut să uite binele („Dans“); sau: cercetează groapa fără fund// ar putea fi o cununie tăiată/ de îngeri captivi („Suma ochilor doriţi“). Arta îşi are stigmatele şi obedienţele/ascultările (în sens monahal) sale, iar cel bântuit de acest har şi pedeapsă le ştie dar se resemnază/izolează spre a nu fi supus unui şi mai grav afront, compasiunea: cu dantelă neagră pe umerii goi/ fiecare 72

muză poartă alături/ blestemele cele mai lungi („Dantelă neagră“); în consecuţie, curajul nu e decât un regret/ rupt din sufletul echilibrului („Curaj“). Cavalerul acestei istorii repetitive la orice întrupare, ca un palimpsest (am găsit pe viaţă unul dintre nuduri/ nu ştiu dacă cel mai bun posibil/ (…) vitraliile vor privi înapoia trupului gol/ ce se pierde sub tuşele groase - „Sub tuşele groase“) este hărăzit a hălădui prin locuri maştere, asemenea legendarului Sfânt Gheorghe, într-un opeisaj de roci aride, parcă irlandez, „la răscruce de vânturi“: pe drum sunt bestii şi basme/ mâine vor curge râuri triste/ prin venele pietrelor// legile se scund fără limite/ şi urmează inimi alungate/ în cinstea vântului („Bestii şi basme“). Se sugerează un anonimat al acestui tip de martiraj literar, al combustiilor fără încetare şi saţiu: aşa cum trece istoria/ / fumul nu aduce liniştea/ varului stins eliberat/ în piatră („Muza de piatră“); nostalgia faptei, alta decât aceea a vânării de vânt, îşi flutură, când şi când banierele: citeşte-mi linia sângelui/ ar trebui să fiu aici/ când nu sunt/ decât un cuţit pierdut („Fără a fi“), chiar când toate par a fi fost deja hotărâte, legalizate, parafate ( timbru pe timbru lipit - „Din dreapta“). Arar nostalgia unei partenza, nici aceasta promiţătoare de zodii mai faste (marea mult aşteptată/ fără ţărmuri/ a venit tâtziu// singurătatea retezând capete - „Salvamar“), spre zone australe cu lună incertă sau viitor întrebător, sau boreale (din centrul iernii tremură paşi sinceri pe gheaţă - „Vulpi pe gheaţă“), mântuitoare prin hipotermie şi nădăjduitoare graţie unor tehnici Revista nouă, 2/2012


criogenetice: în adorarea limpezimii/ printre cumplitele geruri fine/ care uneori pot să învie/ cele mai frumoase naufragii („Cele mi frumoase naufragii“). În pofida avariţiei cu care se confesează, uneori emite „semnale“, cu o topică specială şi vagi rezonanţe din telegrame caragialiene, anunţând remanenţa absurdului în mundan ca pe un ingredient aferent, greu imprescriptibil: Urmuz în lume încă („Nuanţe păzite“). În schivnicia voită a atelierului/ laboratorului/ claustrului alchimic, suspect de auster faţă de fastuoasele „hale“ ale oniricului Leonid Dimov (interesat mai puţin de perfecţiunea „capului de operă“ decât de proteicele aventuri ale compostului, unde mijloacele preţuiesc mai abitir ca scopul, care, ca urmare a halucinantului sentiment de meraviglio, poate fi scăpat, fără mari pierderi, din vedere, el nefiind decât un cap-compas, un azimut ce nu ambiţionează a deveni o terra ferma), Octavian Mihalcea îşi ascetizează, cred, în exces expresia, cu metodă, în ideea că, dacă, apud Şerban Foarţă, poezia este penttru copii şi iniţiaţi, poate renunţa la toate ludicităţile „compromiţătoare“ în favoarea unei rigori acerbe, alpine, orgolioasă până la refuzul prezenţei oricăror şerpaşi. Poeţii, adică mulţi dintre aceştia (care, oricum, statistic, sunt inflaţionişti), privind pe această ambrazură, rămân prizonierii unui teatru vetust, consideraţi şi evaluîndu-se drept dramatis personae, gesticulanţii vânzând aceeaşi marfă (alungaţi din cetate dar , încă, nu şi din templu, din raţiuni care ne scapă) nevoiaşilor incapabili de abstract; faţă de ei, Octavian Mihalcea pare a lua o Revista nouă, 2/2012

ambiguă , oricum rezervată, atitudine; conciliantă, totuşi, cu neşansa lor de a obţine „produsul finit“ şi infinisabil: paşi albi pe fostul drum al teatrului/ ca versul neterminat de poeţii himerici („Drumul teatrului“). Final cu inefabilă cortină. De unde, admiţând că ar primi, după expresia blândului, ocupat până peste cap cu insignifiantele, Petre Stoica, fermier de „iepuri şi anotimpuri“,„un potop de simpatii“, autorul ar părăsi clădirea pe scara de serviciu. Volumul atinge un metastadiu , interesant din punct de vedere experimentului, dar poate prea radicalizat încât să permită o continuare în aceeaşi octavă. De îmaginat, să zicem, o scriere cuneiformă unde, împotriva inutilei calofilii, caielelor li s-a tăiat „floarea“. Când îşi îngăduie relaxări, în funcţie de timp şi expresii solitare („Crochiu“), edictele lui Octavian Mihalcea au nu numai solemnitate ci şi vibraţie: către toate porţile sacre ce au curs în beznă/ către toate corăbiile scufundate în zorii nunţilor de fier/ către toate focurile trudind pe maluri mişcătoare// acest oracol al oglinzilor înveninate cu aur/ această dezvelire îngropată în ploaie// pe malul ud se fabrică vise („Visele se fabrică“). Amintitoare ale unei notaţii a lui Matei Călinescu, din „Viaţa şi opiniile lui Zaharias Lichter“: Cuvântul se bea în tăcere/ în ploaie/ în Dumnezeu. Prin „venele plutitoare“ ale autorului circulă informaţia că undeva se învaţă prăbuşirea la fix; este ceea ce , aici, îl face recognoscibil: o exactitate ambiguă, saturniană.

t 73


note de afective letură elecţiuni

Octavian MIHALCEA Strada înaripată În cartea lui Florin Dochia, Elegii de pe strada mea, apărută la Editura Premier din Ploieşti, actul trăirii este abordat aproape totemic, paradigmă situată într-o permanentă confruntare cu precara stare de fapt caracteristică mundaneităţii. Filonul stenic nu poate fiinţa fără a fi supus marilor încercări. Lupta cu negativitatea istoriei e presărată cu momente dificile: M-a umplut într-atâta încât acum sunt golit pe / dinăuntru precum nucile seci de / octombrie, precum o caroserie de / automobil predată la depozitul de fiare vechi.(Prima elegie de pe strada mea). Pericolul înstrăinării planează perpetuu asupra firelor de iarbă imberbe. Deşi aşteptările sunt mari, realitatea nu poate concura filonul romantic al apuselor vremuri, acum de găsit doar în vise: Nici mierla nu se va tângui în teiul stingher din faţa / ferestrei, ci doar nişte vrăbii obraznice mă / vor trezi la patru dimineaţă înainte ca / soarele să se uite peste dealul din zare. (A treia elegie de pe strada mea). Sunt lovituri de care chiar nu te poţi feri, flagelări caracteristice condiţiei de participant direct la realitatea străzii. Căutăm refugii, spaţii protectoare, salvatoare: E un păpuşar undeva care ne joacă zilele ca pe nişte / răni care senchid afară şi se deschid / înăuntru. Mie îmi aduce uneori un mic / paradis al 74

memoriei stinse în care adorm / ca un prunc. (…) Apoi îmi astup gura cu pământ şi mă ascund sub / rădăcinile teiului de dincolo de fereastră (A patra elegie de pe strada mea). Ecouri bacoviene însoţesc acest elegiac periplu iniţiatic, propus de Florin Dochia , pe un impresionant teritoriu al hipersensibilităţii: Dacă atrage fluturii, viespile, ţânţarii şi / muştele iarăşi nu e de mirare căci sunt / câţiva tei în oraş, iubito, tocmai pentru asta / am venit săţi spun, pe trotuare, sub ploaia / de vară, florile lor se descompun, e unul / dintre aceştia chiar la fereastra mea (Elegia a cincia - magnetica). Piesele albe, împreună cu cele negre, conturează imaginea après la lettre a unui simbolism tuşant. Poetul extrage din viaţă atât strivirile, cât şi lumina, recompunându-le oniric. Totul sub tămăduitoarea privire a ochiului sacru, simţit undeva aproape. Versurile dedicate poetului şi traducătorului Baki Ymeri invocă elegant seraficul feminităţii, împreună cu întreaga atmosferă inubliabilă ce ţine de acest plan existenţial, privilegiat. În contrapartidă, întinarea ce se etalează la colţul străzii: Alberto îmi scrie din Kosova lui că acolo are fete / frumoase ca o câmpie de căpşuni. (…) Alberto! Adu wilhelminele şi sabilele, că aedul e orb / şi uituc. Vecinul de august se preface în / eunuc. Închid ferestrele. Atât mai apuc. (A şasea elegie de pe strada mea). Parcă vedem plutitoare personaje chagalliene, coborând spre eclectica viaţă care se vieţuieşte, vorba lui Matheiu. Ecouri din atmosfera dramatică a lui Shakespeare defilează pe strada lui Florin Dochia, pe lângă bine şi rău. Unele elegii sunt brăzdate de sugestive pasaje cu Revista nouă, 2/2012


muzicalitate aparte, ca nişte steme perene care, chiar dacă în amurg, vor fi mereu stăpânitoare: (I walk along the street of sorrow The Boulevard of / Broken dreams Where gigolo and gigalette Can / take a kiss without regret So they forget their / broken dreams You laugh tonight and cry / tomorrow When you behold your shattered / dreams And gigolo and gigalette Awake to fiind / their eyes are wet With tears that tell of brocken / dreams) (A noua elegie de pe strada mea sau trecea senină babydia). Din păcate, opacitatea aparţine jocului existenţial. Unui zid îi urmează altul. Fiorii extincţiei pot genera stări abnorme, dereglate. În stadiul acesta se naşte melancolia, în jurul luncilor noastre, lângă sufletele noastre dornice să fie iubite. Exteriorul nu îndeamnă, de cale mai multe ori, la gânduri bune. Rătăcirea esenţei este pericolul major dintr-un tablou al maximei clarobscurităţi: Realitatea de afară te îmbracă în crepuscul şi-n / cenuşi vechi, te înfrăţeşte cu umbrele, chiar / cu umbrele tale, pe care le-a adunat în fiece / zi, la fiece ceas, de când te ştie pe lume şi / le-ai ascuns într-un loc secret (A optsprezecea elegie de pe strada mea). Ambientul devine copleşitor şi incendiar. Chiar şi spaţiul evadărilor în vis este crispant, pentru că Dincolo de geamul întunecat e un întuneric şi mai / mare, în care se prăbuşesc rând pe rând / castele din cărţi de foc (Elegia 21). Marile aşteptări, odată cu trecerea vremii, se transformă în ample peisaje iluzorii. Nebănuite, şi totuşi amar ştiute, se arată a fi căile istoriei. Este reliefată liric strivitoarea traumă reprezentată de Revista nouă, 2/2012

comunism. Tragică stare a umanităţii. Anxietatea creşte în intensitate, iubirea reprezentând aproape singura cale de evaziune dintr-un spaţiu ce ostracizează: Uneori coşmarurile rulează în culori vii, în haine / subţiri, transparente, te ademenesc cu / chipuri de prinţese oarbe, cu flăcări violet / pe comori dispărute de mult în nisipurile / mişcătoare. De aceea vin şi te întreb: //Cum e soarele pe strada ta, iubito? (Elegia 22). Pare că suntem prizonierii unei fortăreţe globale ce ne domină trăirile. Ecoul traumatizantei realităţi proprii scrierilor lui Bruno Schulz, Prăvălia de scorţişoară şi Sanatoriul timpului, transportă multe parabole în remarcabilele Elegii de pe strada mea. Asistăm la etalarea unor ipostaze poetice dificil de clasat, rodul maximalelor fugi în imaginar: Prinţesa mării de sare vine cu sabia duhului şi-mi / mângâie rănile. Sunt în stare de joc. Plaja / mi se întinde sub piele ca o platoşă / interioară. Ceva trebuie să mă apere de / răul ascuns în carne. Ceva ca o furtună / sahariană îngropând caravane după / caravane. (le bateau ivre dans le cimetière marin). Purtând diverse măşti, Florin Dochia răsfoieşte astfel marea carte a universului transfigurat.

l 75


note de lectură

Gherasim RUSU TOGAN Rica Ilea Nestinsa vatră O carte pătrunsă de sentimentul magic al nedesprinderii Ferice de cei care poartă prin lume, de la naştere ‚ şi până la stingere, acel fi de aur care-i ţine legaţi de Locul din care le-a răsărit fiinţa. Ei nu se pierd, nu se divid, nu-şi degradează fiinţa oricâte furtuni le-ar trece peste frunte şi inimă! O atare fiinţă este şi profesoara scriitoare Rica Ilea, ce-şi exprimă crezul în cartea recent apărută „Nestinsa vatră”. În prefaţă, editorul Florin Andreescu descoperă succint osatura cărţii şi implicit valoarea ei: „…parcurgând un secol şi jumătate de rememorări ale unor frânturi de destine şi rostul lor în lume, autoarea ne pune în faţă evoluţia unei familii transilvănene obişnuite, evocând momente din trecutul Ardealului, cu răspântiile sale istorice, la care, pe măsura lor, antecesorii săi au luat parte”. Nu ţin, la rândul meu, să-mi asum rolul de „cronicar analitic” al acestei creaţii de suflet, despre o lume învăluită în aurita reverberaţie cuvenită unei Doamne scriitoare, dăruită de Parce cu duhul verbului cu valenţe orfeice! Şi, totuşi… Dacă aduc mărturie faptul că nu-mi pot reteza fibra admirativă, cauza este de natură specială; pentru care într-o frântură din trecere, această carte mi-a încântat şi descântat existenţa. Sunt 76

martor, fiinţă-trup-sânge, al lumii pe care scriitoarea de sorginte ghijăşeană, Rica Ilea, o renaşte din volbura timpului, având drept fundament al duratei, veacul din care îşi descoperise, genealogic, neamul. Cu iz de cronică, ţesută parcă din covrul floral, persianic, al pajiştilor ghijăşene, construcţia propune, drept osatură, „Nucul Cătanii”, încărcătură parabolică, impregnată, în viziunea autoarei „cu un voit aer de familie”, respectiv cu informaţii din veacurile duse, asimilate în vremi moderne. Fapte şi trăiri filtrate prin zbuciumul inimii. În prelungire de generaţii, atotstăpânitor şi martor al perindărilor umane, nucul absoarbe în durata lui însăşi lumea ghijăşeană, căreia-i veghease parcă chiar geneza; şi-n tulpină din veche tulpină,îi este frate îngemănat durere. Fiindcă în atâtea apocalipse căzute peste oamenii locului, ei fost-au de umbra lui ocrotiţi! Cu o asemenea viziune, Rica Ilea, împătimită a scrisului, la vârsta marilor reverberaţii îşi asum rostul de a-şi veşnicii neamul, urmărindu-i în istoricitate devenirile. Pe acest fundal poleit cu umbra duşilor se deapănă mai întâi povestea străbunicului, transmisă urmaşilor de către scriitoare. Privit prin fereastra dedemultului, „junele care întârzia din toamnă în toamnă să se întoarcă de la regimentul din Peşta”, revenit în cele din urmă acasă, „ca să prindă din urmă vremea, şi-a întemeiat curând familia sa., după care, cu zloţii adunaţi an de an, a cumpărat pământ. Cu o plăcerea transmisă de acel strămoş, credem, scriitoarea noastră, înşiră toponimii ale locului, din grija, parcă, de a nu fi înghiţite de uitare: ba o fâneaţă în Revista nouă, 2/2012


Luncă, ba o postate-două e arătură la Obârşie, ori la Lazuri, ba un loc de păşunat în Dealul Furcilor ori la Ciungi, ba zece-cincisprezece stânjeni de pădure în Grui, ba o delniţă în Luncşoare ori în Părăul Ghirăului… Toponimii aduse cu o plăcere sacrosantă în atenţie, ca şi cum ni s-ar spune cu emfază: „Acesta fost-a piciorul de plai al copilăriei mele!” Şi astfel, după dalba plecare a celor de demult, le-a rămas urmaşilor imboldul cutezanţei de a-şi munci pământul, dăinuind în credinţă şi har. Dar răbdarea timpului şi-a spart până la urmă zăgazurile firii. Din cutia Pandorei s-au dezlănţuit forţele maleice. Urmaşul demn al lui Onu Cătanii, Ioniţă, marcat de har, de inteligenţă, şi înţelepciune,cu o activă prezenţă în urbea gijăşeană, va fi prins în malaxorul distructiv, pornit de comuniştii distrugători de lege şi de datini, pe când „Abia că apucaseră o parte dintre urmaşi să fie plecat „în lumea largă, fiecare pe un alt tărâm, fiecare dornic să dobândească tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. De la ultima cositură, tatăl a fost luat de călăii-unelte comuniste, taxat de bandit şi dus la Canalul groazei, „Fără nici un fel de proces,cu zeci de ţărani fruntaşi, din satele judeţului Târnava Mare, cu preoţi, intelectuali de diverse categorii şi profesii”. Drama părintelui a rămas astfel încrustată pe sufletul fiicei-scriitoare, de unde şi zguduitoarele pagini în carene relatează întregul tragism al Golgotei părintelui, urcată-n ipostaza sacerdotului, până la stingerea sa. Şi tot atunci, să reţinem, când bărbatul a căzut sub acuzele mincinoase ale sperjurilor şi descreieraţilor; atunci chiar, se prăvălise Revista nouă, 2/2012

şi nucul, însemn că şi alter ego-ul fiinţei sale, asemenea s-a trecut, în refuzul unei lumi bântuită de teamă şi degringoladă. Dar, în legile lumii,viaţa refuză predestinarea. Dintre urmaşi apare şi nădejdea: „ Singurul nepot, Ioniţă, care se străduieşte să mai întreţină flacăra abia pâlpâindă a sufletului casei noastre, a răsădit pe vechiul loc un alt nuc. E pui. L-am văzut i-am vorbit şi n-am plâns… Nutresc nădejdea că în primăvara viitoare va avea mai multă frunzuliţe. Poate chiar rămurele?” Un alt fir compoziţional ce ne impresionează prin discreţia prezenţei este proiectarea „poveştii neamului” său, redată cu forţă narativă şi vervă portretistică, pe fundalul vieţii satului, cu obiceiuri, chipuri de oameni şi comportamente îndătinate din negura timpului. În fapt, „cei din neam” erau ei înşişi părtaşi ai acestei lumi, activi prin fapte şi strălucitori ca personalitate, chit că şi-au ars durata pe aceste meleaguri sau sub zodia departelui. Amintim pe Ioan Sava, aviatorulprofesor, erou din primul război mondial şi pe „Nenea Valere”, mecanic de avioane la Braşov, pierit în condiţii neelucidate departe de ţară, în Berlinul asediat de forţele ruso-aglo-americane. O călduroasă reverberare de suflet o trăieşte scriitoarea şi în spaţiul memorialistic al copilăriei sale, cu anii de şcoală, colegii şi corpul profesoral, pentru care, rând pe rând, în poarta rememorărilor, în parte, îşi aşterne floarea recunoştinţei. Cu referire la şcoala urmată în satul său, readucerea-aminte culminează cu imaginea Apostolului ghijăsean, emblemat de lume „Dascălul cel bătrân”, Augustin Bela, al cărui duh, azi, strămutând-se „în 77


cele ale celora pe care i-a iluminat” ne asigură autoarea. „Epilogul” ce se adaugă părţii întâi, pătrunsă de fibra lirică, inerentă momentului în care se trage perdeaua pese propriul său univers, se însumează a lacrimă de bun rămas pentru cei dragi şi plecaţi…În pelerinaj ritualic, a sfinţenie, scriitoarea îşi recapitulează, acum, târziu, parcă a rămas bun, itinerariul lumii ghijăşene, tare demult părăsită fizic dar niciodată sufleteşte. Se regăseşte în curtea casei, apoi în camerele prin care alergase cândva, cu atâtea relicte de multe povestitoare; apoi, de aici pe drumul Coastei la duşii neamului său, strămoşi, soră, părinţi şi alte şi alte neamuri, de unde apoi, urcând dealul „La vii”, cuprinzând întinderile hotarelor. Aici, golul propice meditaţiei o înconjoară în dincolo de sine, vizând destinul milenarului cuib: „Şi o pace adâncă… se instaurase din zare în zare… Doar departe, spre Valea Bratului, o pată albă, pesemne un cal sur şi o turmă albă de oi, ne încurajau să nădăjduim că nu totul e pierdut, că satul deşi aproape depopulat, cine ştie, va renaşte cumva, ca pasărea Phoenix, din propria sa cenuşă”. Iar în dincolo de dramatica stare în care i se oferă cuibul natal, scriitoarea mizează, totuşi, pe valorile morale, „Acumulate şi transmise genetic din generaţie în generaţie” astăzi vieţuind în departe de miraculosul sat! Despre ai săi urmaşi, în continuare, profesoarascriitoare Rica Ilea îşi ţese în continuare călduroasa poveste, a „Urmaşilor celor care au fost”: Regretăm că spaţiul nu ne poate 78

găzdui consideraţiile ce le-am putea face, vizând în detalii această incursiune în lumea urmaşilor, surprinsă cu talentul sociologului şi mândriei nestăpânite a „şefului de clan”. Ne rezumăm ale aminti numele şi profesia, emblemând originea de ghijăsean: ing. Lidia Maria (Stoian) Mija, artist liric Monica (Stoian) Fâtâneanu, prof. dr. ing. Valeriu Augustin Stoian, ing. Aurel Ilea, prof. scriitoare Mirela Stănciulerscu, preotul Mihai Rusu, prof. Maria Bârsan, matematician dr. Valentin Pârvu, prof. Anca Ioana Ilea, eleva Maria Lugojanu. Pentru fiecare în parte, distinsa scriitoare îşi găseşte vorba aurită şi locul potrivit pentru a-i orna personalitatea. Postfaţa dr. ing. Mihai Lugojanu aşterne o ultimă floare de recunoştinţă pentru mirajul creat de strădaniile scriitoarei ce şi-a nemurit neamul. Desprindem o frântură de gând: „Şi m-am bucurat că în aceste pagini s-a adunat «istoria noastră». Ştim de unde venim. Ştim cum suntem. Ştim care sunt valorile prin care ne-a rezistat vatra, nu suntem „ nime-n lume”.Sunt aici şi cei care ne-au iubit fără condiţii: părinţii şi străbunii… Şi pe fiecare dintre noi ne apucă şi ne va mai apuca dorul de ei...Şi dacă atunci, căutându-i, trupurile noastre se vor apropia de ale lor…aici, în „Nestinsa vatră” îi vom găsi sufleteşte întregi, tineri şi nemuritori”. Apoi, dincolo de verva cuvântului, de focul viu al expresiei artistice, mulţimea reproducerilor, a portretelor, arborele genealogic şi dicţionarului de termeni ghijăşeni; toate aceste fermecătoare forme de comunicare „ extraliterare” dau magie, viaţă şi culoare, acestei cărţi, ornând-o sub corola desăvârşirii! Revista nouă, 2/2012


note de lectură

Stan BREBENEL Crucea din muguri Aurel M. Buricea publică volumul „Crucea din muguri” la Editura SemnE, în 2012, a noua carte de sonete, din cele peste 20 de titluri apărute până în prezent. Înainte de a fi un binecunoscut simbol creştin crucea este un simbol cosmic străvechi care reprezintă soarele şi armonia contrariilor, iar centrul Universului este marcat simbolic de întretăierea braţelor sale. Din punctul de vedere al creştinismului crucea reprezintă patima, moartea şi învierea Domnului. Voi încerca să arăt care dintre aceste elemente creştine sunt predominante în volumul „Crucea din muguri”. Ideea centrală a volumului te duce cu gândul la poezia „Gorunul” de Lucian Blaga, cea care la rândul ei a fost comparată cu balada pastorală „Mioriţa”, cu elegia filozofică „Mai am un singur dor” de Mihai Eminescu şi cu poezia „Duhovnicească” a lui Tudor Arghezi, toate având ca temă presentimentul morţii. Poezia „Gorunul” exprimă ideea filozofică blagiană potrivit căreia murim puţin câte puţin din clipa în care ne-am născut: „O, cine ştie? – Poate că / din trunchiul tău îmi vor ciopli / nu peste mult sicriul...”. Vom vedea cum Aurel M. Buricea completează fericit această filozofie: „în muguri dospesc Revista nouă, 2/2012

memento cruci de lemn şi coşciug / lacrimi se prefac sorii primăverii / în orice cuvânt dorm umbrele serii / prin veac minunile lumii se fac rug...” (taina facerii, p. 71). Gorunul lui Blaga este înlocuit, rând pe rând, cu esenţe arboricole specifice zonei în care poetul îşi trăieşte viaţa: salcâm şi ulm, ultimul fiind surprins printr-o metaforă interesantă ce vine de la denumirea localităţii natale: „între aici şi acolo vid de vis / orice cunoaştere se pierde-n pustiu / din mugurii de salcâm creşte sicriu / acest univers este mormânt deschis...” (dincolo de univers, p. 73). Poetul este împăcat cu ideea trecerii dincolo (nu există altă alternativă!) şi nu priveşte acest aspect ca pe o tragedie ci, am putea spune, ca pe o izbăvire: „aşa cum trupul meu sentoarce-n lut / într-un circuit de vieţi minerale...” (neam sfânt, p. 74), ba este chiar mulţumit că „va înflori grădina peste mine...” (de profundis, p. 76). Poetul nu se opreşte numai la simbolistica pe care o oferă crucea din muguri, adică din arbori, el se referă şi la crucea din piatră: „am văzut iar mulţimea cum se-nchină / la piatra cioplită din catedrală / chiar dacă sfinţii din cer nu se scoală / vise nevăzute vin de-i alină...” (crucea din gând, p.47) sau la crucea de gheaţă care este simbolul bobotezii: „«astăzi firea apelor se sfinţeşte» / Duhul Sfânt poartă creaţia din cer / n-am putere Lui Dumnezeu să-i mai cer / când cugetul lumii se ofileşte...” (crucea din apă, p.64). Şi totuşi, crucea din arbori, materialul din care se confecţionează şi sicriul, este cea mai apropiată de sufletul fiecărui muritor: „ce greu am urcat în timp acest munte / în arborii nopţii plânge o cruce / 79


eseu nopţii / din aceasta nu scapă nici nepoţii / cugetul meu este trecător cântar...” (zidire, p. 68). Ca această trecere să fie cât mai firească s-a apropiat de divinitate cu speranţa şi smerenia specifică creştinului: „acestei soarte fără de prihană / ursită-n taină înainte de a fi / ajută Doamne să trec de această zi...” (rugă, p. 16). Citite în linişte sonetele din volumul „Crucea din muguri” aduce o anumită pace interioară, o împăcare, dacă nu cu ceilalţi semeni măcar cu propria fiinţă. Metaforele au acel parfum inconfundabil al Bărăganului, al Dunării la Brăila ce au fost duse de Fănuş Neagu la o adevărată artă. Iar Aurel M. Buricea i-a fost un demn discipol, ca de altfel şi Viorel Dinescu, iar „marele blond” nu s-a înşelat şi le-a fost protector la bine şi la greu.

foto: Liliana ENE

nimeni nu ştie ce soartă ne-aduce / de dincolo se-ascund imagini crunte...” (crucea din muguri, p. 70). Aerul elegiac din cuprinsul acestui volum, şi nu are cum să nu fie la o asemenea temă, se simte în fiecare sonet în parte. „natura spune basme foştilor prunci” (vine vremea, p. 9) nu este numai un vers ci şi o afirmaţie nostalgică asupra propriei copilării. Perpetuarea vieţii pe pământ este surprinsă în mod deosebit: „tainic se stinge lumea val după val / fluviu fără-nceput şi fără finit / ştim doar izvorul din care ne-am ivit / nevăzut cade jalnic al nopţii mal...” (deducţie, p. 11). Marea trecere nu se produce brusc pentru nimeni. Ea este pregătită pe tot parcursul vieţii: „în trupul meu coboară somn de altar / soarbe fără ştire esenţa

Vernisaj Artfoyer - al doilea salon al artiștilor din zona Câmpina 80

Revista nouă, 2/2012


note de lectură

Cărţi comentate de Victor STEROM Ioana Greceanu Atmosferă axiomatică Personală, în raport cu apropierea de lucruri şi de lumea interioar��, poezia din acest volum bilingv, român-albanez, traducere de Baki Ymeri, Recviem pentru omul din cub, editura Junimea, Iaşi, 2011, se remarcă prin muzicalitatea spiritului creator lucid, menită să reflecteze realitatea în vibraţii metafizice, mereu în disputa dintre cunoaştere şi trăire autentică. Din suita de referinţe critice semnate de Geo Vasile, Cezar Ivănescu, Octavian Soviany, Emanuela Ilie şi Traian T. Coşovei, am ales câteva gânduri spuse de Cezar Ivănescu: „Ioana Greceanu este, indiscutabil, o foarte bună poetă, posesoare a unui discurs poetic sobru, rafinat, inteligent, fără stridenţe, fără locuri comune, discurs poetic aducând la suprafaţă zonele de adâncime ale fiinţei.” O particularitate a poeziei Ioanei Greceanu mi se pare a fi spiritul reflexiv, cel cu valoare atemporală născută din inefabilul intern al cuvintelor sub forma ideatică din sintagmele folosite cu voluptate, a „plonjării” în labirintul sinelui relevat şi sublimat ca un modelator sacru al poemelor. Revista nouă, 2/2012

„Fixezi zidul din faţă /până când privirea se scorojeşte /şi varul ei în memoria ochiului /pentru totdeauna /presentimentul exista desigur: nimic /decât lumina pe zidul alb îngălbeninduse /spre seară, ca o candelă /dincoace de fereastră penumbra oricărui anotimp /nemişcarea / în adâncul palmei cenuşa oricărei atingeri /lumea intactă în gură / până când pe geam riduri fine / încreţituri, mici vălurele /cutremurate degetele când ating geamul /închise pleoapele lor peste unghia / întoarsă-nlăuntru /coaja spaimei gata să crape /în sânge” (p. 48) Poemul citat se încheagă din vers în vers, coerent, unde obsesia perfectului, a rotundului propune o formulă semantică bazată pe raţiunea unităţii diversificate, valorificând experimentalismul modernist. Regret că nu cunosc şi alte volume de versuri ale acestei poete şi spun că eul din acest Recviem pentru omul din cub se defineşte ca purtător de esenţe în notele grave, existenţiale. Poemele mai mult laxe decât concentrate sunt construite şi unele şi altele cu ajutorul simbolului sau cu al metaforei simbolice. Ele provin din preţuirea imaginii poetice, prin ceea ce reprezintă în spaţiul psihologic, al reflexiei şi al emoţiei. „Va veni dimineaţa şi va avea /foşnetul câmpiei /vântul de-aprilie printre / măruntele ierbi (paradisul) /Eu voi lipsi /Eu voi plana /ca aerul morţii / peste o vegetaţie arsă /Sufletul (până unde poate ajunge) /redeschizând solitudinea /şi mai în adânc /o singurătate mai vastă /uitată, băltind, / unde el nu mai poate ajunge /Va fi o dimineaţă de primăvară frumoasă / de se vor cutremura morţii /şi vor împinge cu 81


degetele afară /ierburile / Ferecat şi împietrit /mă voi înveli ca un foetus /în placenta singurătăţii /Poate că-mi Spune altceva limba ei /decât morţilor. /Poate că nu.”(p. 96) Acest poem mi-a amintit ceea ce spunea André Malraux: „Nu există demnitate care să nu se întemeieze pe durere.” Tandreţea şi rigoarea, în contextul acestui volum, trimit lectorul dincolo de sintagme, la un dincolo de limbaj obişnuit. Numai un atare demers stilistic îndepărtează pericolul în a te folosi de un laitmotiv-cheie întru umplerea textului poetic de sens intim, ontologic, de semnificaţie reflexivă. Poeta Ioana Greceanu e conştientă că îşi asumă realul aşa cum îl trăieşte şi implicit înfăptuirea acestuia din pasaje de realităţi proprii. Altfel spus, poemele sale, învăluite într-o atmosferă axiomatică, fac (totuşi) suportabilă mărturia elegiacă şi capătă forme de fond memorabile. „îmi amintesc de o viaţă viitoare /în care sunt piatră /rostogolită de apă. /Pe un ţărm de mare secată, /sunt apa din piatră. /Sunt grăunte de dună. / Fascinată de lună. /Mângâiată de soare /mă deschid ca o floare. /Floare de piatră, /cu pulberi astrale udată. /într-o imensă pustie, /sunt viaţa din piatră seacă.” (p. 14) O asemenea poezie se remarcă printr-o mare diversitate a ideii, prin esenţializarea ei într-un vers grav, exploziv, revelator în planul simţirii şi gândirii. Ioana Greceanu trăieşte într-o ţesătură de real şi ireal, dar, în spatele textului, se ascunde un sens mult mai adânc, apropiind-o pe creatoare de spiritul nonconformist. Ea ştie să vadă în lumina spiritului enigma sau taina 82

sufletească şi mai ales să înţeleagă aventura existenţială. „Acest plânset, /care mocneşte în mine, /se va stinge încet sub cenuşa nopţii. /Voi adormi în pântecele ei primitor /iarăşi /şi iarăşi/ precum primul om într-o peşteră cambriană. /Buimacă, lipsită de speranţă /ca un prunc mort în placenta maternă, /mă voi naşte din nou, / în chinuri, /a doua zi.” (p. 10)

Laurenţiu Orăşanu O realitate metaficţională Ce este A treia bancă, editura Semne, Bucureşti, 2012, dacă nu o paradigmă a cărei semnificaţie o aflăm în primele pagini ale acestei cărţi un roman-eseu realizând o realitate metaficţională. Volumul se deschide cu un Motto din Albert Einstein: „Imaginaţia este totul. Este avanpremiera atracţiilor viitoare ale vieţii” Naraţiunea aici îmbracă haina spunerii directe, prozatorul creându-şi un alter-ego credibil şi verosimil, un personaj viabil, stăpânit de o virtuozitate diabolică de a anticipa sau chiar a trăi alături de alte personaje mai puţin ori mai mult principale, cum ar fi Ianis şi Petras, deci, de a-şi defini nefericirea, construindu-şi din imagini rupte dintr-un real autentic, o lume pe care şi-o asumă. Eu nu doresc să parafrazez, dar pot spune că romanul urmăreşte aproape analitic pe eroul narativ în toate manifestările, ceea ce duce inevitabil la întâmplări neaşteptate prin fluxul şi refluxul amintirilor. Laurenţiu Orăşanu îşi defineşte propria structură comportamentală a spiritului creator, optând pentru un Revista nouă, 2/2012


note de lectură roman psihologic şi - de ce nu? - biografic, narând dezinvolt întâmplări şi momente diferite, desprinse din viaţa reală şi redate cu lux de amănunte, uneori descriptiv, pierzându-se în „hăţişul” siajelor trăite, dar forţa epică nu se diluează, ba dimpotrivă, îşi caută albia, ca o apă de munte curgând către marea cea mare pe care o pot numi A treia bancă presupunând întregul romanului. Atmosfera şi problematica sunt cât se poate de veridice, iar personajele se mişcă sub incidenţa unui dramatism al voinţei dintre cunoaştere şi destin. Vreau să adaug faptul că este fascinant cum pe aceste unice trăsături de caracter, epice, prozatorul Laurenţiu Orăşanu clădeşte o carte deosebită, purtând peste imaginile ei obiectiv-subiective, nimbul unor atitudini capabile să ridice în cerul sufletului cele mai impresionante detalii conjuncturale. George Bernard Shaw spunea că „Arta este oglinda magică pe care o creezi pentru a reflecta visele tale invizibile în imagini vizibile.” Strâns asociat trăirilor este aici mult folositul concept goethean de „prilej”. Ocazionalitatea înţeleasă ca eveniment concret, motivează declanşarea fluxului acestor întâmplări din romanul A treia bancă al scriitorului Laurenţiu Orăşanu. Laur, personaj central în cele treizeci de capitole, fiecare capitol purtând un titlu aidoma unui volum de proză scurtă. Stăpân pe meşteşugul naraţiunii, distilând problematic, tăindu-şi o existenţă în spaţiul atitudinal, Laurenţiu Orăşanu simte nevoia să îşi rememoreze adevărurile şi avatarurile fundamentale de ordin implicativ. Pentru că, eu cred că numai acestea limpezesc şi tonifică marile sensuri ale vieţii cotidiene. Într-un Revista nouă, 2/2012

subsol de pagină - nota autorului - ni se explică motivaţia: „Poate că niciun cutremur n-a lovit România la 2:30 noaptea. Şi poate că nu există strada Vestfalia în Băneasa. Poate că multe din cele povestite în această carte nu s-au întâmplat în realitate. Dar nu pot spune cu siguranţă că n-ar fi putut şi se întâmple.” Vocea lăuntrică a scriitorului Laurenţiu Orăşanu este - aici - parte şi întreg dintre întâmplările combustive, deoarece el întruchipează în excursul epic acel „supraindividual”. El ştie că însemnările diurne şi uneori nocturne ale conştiinţei pot deveni reflectarea dialectică a realităţilor în care se mişcă şi trăieşte, în bunul sens al cuvântului, însuşi scriitorul, în ceea ce mai credem că scapătă şi amurgeşte chiar contemporaneitatea. Diferitele situaţii ale vieţii trăite de eroii acestor pagini constituie răspântii de cale, iar gesturile capătă greutate în memoria noastră. Totul se petrece filmic acum (autorul este şi un bun regizor) ca o curgere dinlăuntru în afară pe un drum invers. „- Bun, mie să-mi spuneţi Laur. Şi să-mi mai spuneţi ce-aţi căutat astănoapte în dormitorul meu. Dar întâi şi-ntâi, cum pot să vă deosebesc? Că semănaţi ca două jumătăţi de măr. Care din voi e Petras, care e lanis? - Eu, Laure, am un vârtej deasupra urechii stângi. E vizibil mai ales când mă înfurii. Acum nu-l vezi. Vârtej-Petras. - Iar eu am o aluniţă sub urechea stângă. Aluniţă-Ianis. Uşor de asociat, nu? - Acum că mi-aţi spus, observ diferenţa. Vârtej-Petras, aluniţă-Ianis. Gata, am băgat la cap. Punctul doi. - Punctul doi: ne plictiseam, spuse în doi peri cel cu vârtejul, Petras. 83


- Avem de toate: afacerile în construcţii ne merg din plin, piaţa imobiliară a explodat, prea puţine vedete nu ne-au trecut prin pat. Şi totuşi, dincolo de plictiseală, ne apucă, din când în când, groaza – adaugă Ianis. - Groaza că trecem prin lume, bogaţi şi fericiţi, dar lumea vorbeşte despre noi, despre lanis şi despre mine, ca despre o categorie; nu ca despre nişte persoane care să se fi distins prin ceva anume. Nişte bogătani - asta suntem pentru omenire. (fragment din Cap. 11 - Şi cei bogaţi se plictisesc, nu-i aşa?) Retorica lui Laurenţiu Orăşanu, când polemică, ironică, când patetică este manifestată de la Eu-l său la oamenii pe care-i cunoaşte. Am sentimentul, citind aceste fragmente de viaţă ce se vor a rezuma întregul, că mă aflu înăuntrul aceluiaşi context paradigmatic, însă, mă contrazice faptul că autorul nu se limitează la câteva generalităţi privind tehnicitatea comunicării, deoarece, caracterul psihologic al temei abordate în A treia bancă este cât se poate de plauzibil, diversificat, spunând că realitatea imediată e în legătură fertilă cu însăşi viaţa în care trăim nu ocazional, ci, la propriu. Reconstituirea subiectivă ori aparent obiectivă, memorialistică, este doar un instrument, un mijloc de a „figura” o căutare şi implicit rezultatul unei sincere nevoi de clarificare lăuntrică. Succesiunea de fragmente este văzută sub triplul aspect al implicaţiilor biologice, spirituale şi morale. Personajele - reale ori imaginare - devin expresia unui impuls existenţial. Imaginea autenticităţii care-l obsedează pe scriitorul bucureştean Laurenţiu 84

Orăşanu se realizează în aceste capitole prin nararea directă, frustă, necenzurată a gândurilor şi a întâmplărilor. Aceste gânduri şi întâmplări sunt dispuse într-un mozaic, suplinesc şi arată pofta deosebită pe care o are autorul de a explica, implicându-se în text şi în context cu insistenţa celui ce crede că are întotdeauna ceva interesant şi grav de spus.

k

Boris MARIAN Mi se părea Mi se părea că merg în eternitate, Absenţa celor din jur era absorbantă, Auzeam trăsurile din alt veac, un defunct Îmi întindea mâna spunând, „Vezi că mergi în cerc, nu vei ajunge nicăieri”. Umbra Învăţătorului mă-nvăluia în amurg, Cerul devenea mai material, mai rigid, Doamne, de ce mă-ngropi atât de devreme? M-am trezit, ceasul arăta ora trei. De peste drum mieuna în călduri doi draci de cotoi, Noaptea părea un gigantic organ de reproducere.

k

Revista nouă, 2/2012


poezie

Călin DERZELEA Neuroştiinţe pe plajă Valuri de şampanie au îngropat bucuria în nisip Iar noi Stăm pe plajă cu meduzele Goliţi de orice sentiment Aşteptând marea să ne tocească Începând cu degetele de la picioare Până când rotunzi Vom trece drept perle Pentru şiragul unei noi iubiri Dar nu a noastră Ridicată până la cer Prăbuşită apoi în deşertul ipocriziei Nu din vina dopaminei Am uitat Am privit în lături Sau am fugit de greutăţi Ea ne-a dat răsplată dulce Durerii de a fi în doi Cu o motivaţie adânc înrădăcinată Pentru a fi cunoscută Matematică practică Când dulcele se îngână cu amarul Stăm la masă ochi în ochi Constanta apropiere se înmulţeşte cu o variabilă Cuprinsă în intervalul noi doi; nu ne mai pasă Şi devine depărtare Iată cum dulcele, apropierea şi noi doi Aparţin aceluiaşi câmp semantic Pe care uităm să-l mai numim

Revista nouă, 2/2012

Experiment acustic Limba încordată în strigare Prinde urma gustului Prinde fante crude Coboară în arabescuri Spre rădăcină Urmând harta imaginară A popasurilor petrecute Cu durere Care acum te lasă Iar te prinde în gheară Cum niciun lanţ Nu te-a orpit vreodată Fiecare picătură de adevăr Smulge vazduhului suspinul Salt în întuneric lăuntric Mită Azi ofranda este mai multă, mai bogată, mai îndrăzneață. Este mită pentru servicii în interesul zilei de ieri ca să fie și azi. Prin buzunare a rămas mărunțiș. Mi-e teamă să nu mă crezi vreun sărăntoc dacă plusez cu plata luntrașului.

x 85


poezie

Cornel SÂNTIOAN CUBLEŞAN AGENDA îmi scriu memoriile într-o agendă pe care o port cu mine până i se rup coperţile, paginile până curg picături de sânge din ele apoi îmi cumpăr o altă agendă pe care o fac ferfeniţă, până apar picăturile de sânge foile rămase le pun într-o noua agendă cu coperţi din pielea mea, o îngrop în mine să mă ştiu pe de-a rostul, adesea uit de mine de prieteni, de toate, uit că mai trăiesc o îngrop în mine, să nu mai ştie nimeni ce am fost devin şi eu o agendă, ceva, cineva mă va lua mă va scrie mă va îngropa în carnea ei de vis să mă poată citi Pronia cerească până la sfârşit. CA O PAUZĂ ALBĂ Am rămas la starea de nor când dus de vânt şi spintecat de munţi şi de arbori când încărcat de furtuni sau blând ca un miel visându-l pe Dumnezeu. Apar în ochii fecioarelor ca o floare de lotus, în ochii ateilor apar ca un înger, uneori mă prefac într-o flacără albă în cutia poştală a singuratecului noaptea adorm visând lângă hornul fostei iubite ca o pauză albă între decenii. 86

HARTA O hartă imensă viaţa mea pe care nu se vede Paradisul. GURA PROFETULUI încerc să alung moartea prin cuvinte mă bâlbâi când pronunţ cuvântul piramide - o, gura cea rece a profetului. CAII lată vin caii în galop caii din vis sălbăticiţi de timp şi de dor ei par a zbura prin pusta deschisă în mine caii copilăriei de fum ce se destramă apoi pe drum. PĂSTOR DE CRINI Şi astăzi am pierdut raiul cu multa uşurinţă astăzi când continentele s-au mai îndepărtat cu un centimetru şi axa pământului s-a înclinat spre tine computerul a dat în schizofrenie născându-ţi chipul, iar prezicerile lui Freud iată m-au ajuns. Am sa abandonez totul, am săa devin păstor de crini să mă pierd în alb, dar crinii au aroma trupului tău, în ce limbă să-i explic asta lui Dumnezeu. Revista nouă, 2/2012


VERDE Doamne e-atâta verde ca în lumea Ta încât şi îngerii pe care îi visez au aripile verzi. DOMNIŞOARELE DIN AVIGNON Ele se destăinuiau una alteia eu mă destăinuiam mie însumi toata lumea era a lor iar lumea mea era a mea timpul urca în ele timpul scădea în mine ele creşteau în lumea lor eu coboram micşorându-mă în ce mai rămânea din lumea mea. Ele continuau să se destăinuie, vremea se golea de mine cum cerul de o stea cum noaptea de vânt cum toamna de cântul păsărilor. LIMBA STELELOR Cineva încearcă să-mi fure timpul să-l ascundă în cochilia melcului mă întreb ce-aş putea deveni apoi: norul din calea unui înger pata neagra de pe un crin un peşte cu orga în bronhii un nimic cu cercei de pământ. Încerc sa învăţ limba cârtiţei limba stelelor în ochiul meu a înflorit apusul gândurile pipăie gleznele tăioase ale viziunilor. Am fost secanta unui cerc ce s-a topit fiinţa mea asimetrică păşeşte clătinându-se lovindu-se de simetriile adâncului în netimp.

Revista nouă, 2/2012

ŞAIZECI ŞI SASE, SEMNUL La şaizeci şi sase am căzut în întunericul alb în braţele de fier ale patului cu numărul şaizeci şi sase e bine. Va fi o odihna fără de sfârşit se pare, până la şaizeci şi şapte e o veşnicie un ocean până la malul celalalt dacă există un ocean alb cu aisberguri din care respiraţia se vede ca o ramură înflorită spre cer – semnul unuia ce evadează din puşcăria acestei lumi. LUCRURI OARBE Poete mă va îmbrăca Dumnezeu în lumină Domnul are blândeţea unui miel şi bunătatea unui câmp cu fragi ştiu ca lucrurile din spital sunt oarbe şi ascuţite şi oamenii sunt surzi şi departe şi crinii halatelor ai cearceafurilor şi pereţilor te îmbată cu miresmele lor poate mă va îmbrăca cerul în lumină şi mă va aşeza pe Muntele Măslinilor şoptesc în gând un Tatăl Nostru Ave Maria gratia plena lumânarea de alături pare un arbore edenic e un tablou exotic ce frumos am atins katharsisul toate sunt lumina, e bine amin. TEAMA Teamă nu mi-e de moarte mi-e teamă să nu aţipesc în leagănul limitei de viu. 87


poezie

Dan DĂNILĂ TOTUL Copil desculţ visând comori cu îngerii la subsuori tablou pictat cu ape tari azi arvunit la lăutari costumul mirelui mlădiu dat pe o litră de rachiu când erai rege şi-mpărat pe sub arini, sărut furat pe sub copaci privind în sus viaţa ta, un foşnet dus... ÎNGER DE TOAMNĂ Tuşeşte îngerul, tristeţea lui acum s-a copt în roşuri stinse de măceşe, visează lacuri limpezi de cleştar şi toamne lungi de care să nu-i pese prin arbori vii el trece împăcat cu seva răzvrătită şi eternă, nu uită, desfrunzirile când vin să îşi atârne aripile-n bernă ascultă ploaia cu urechi de pâclă citeşte bruma cu un ochi livid, pe tălpile lui goale şi-ntinate, de sete porii mari i se deschid...

din când în când se termină grădina în spini de fier pe care muguri cresc de parcă leagănul hăţişului acela e un palat de neam împărătesc abia te crezi mai apropiat de stele că ochiul ţi se-nchide obosit iar masca ridurilor se apleacă tainic şi îşi ascunde fruntea într-un mit. CORP Tencuieli subţiri între viaţă şi moarte lentile scumpe, mate, opaline veşnice despărţiri lovind aceleaşi iubiri urându-se cu patimă pe sine o piele doar simbolică ne-mbracă: în frigul ei purtat cu nepăsare răsună veşnic hohotul de carne ca un ecou hidos al remuşcării se mişcă algele, prietenii fac semne cu degete subţiri ca de sub ape atât de mult s-a îngroşat văzduhul, uitarea pietrii dure vrea să crape. ZBOR Revin din cercul de aramă pus ca semn al oglindirilor secrete şi sunt purtat de amintiri în sus spre norii încă tineri, fără pete

VÂRSTE

uşor ca un portret de avatar prin aer pur, ţesut din fire rare sub steaua de argint a unui far prea tare aplecată înspre mare

Din joacă în joacă amuţeşte rostul copilăriei dulci ca floarea de salcâm, lumina i se-ngreunează de albine când taie trepte spre un al tărâm

acelaşi ţărm îmbrobodit de lună spălat de sarea lacrimilor tale, apă mai neagră ca o noapte bună în care stelele se sting, opale.

88

Revista nouă, 2/2012


TOAMNĂ Cum se retrage vara, vietate tristă de pierderea de cer, de ochi senin de frigul ca un ghimpe cu venin în care nici o fibră nu rezistă din sufletul răsfrânt ca un voal pe care bruma horbote de rană va arde şi va mai surpa un mal scriind cu ultima pierdută pană iar cuibul nordic ni se va ascunde în vremea care creşte peste noi, ca miezul unui nor surpat în unde sub umbra de odihnă sau noroi. VIS Prin visul meu cu uşile deschise trece arama fluturilor veşnici, mişcat ecoul prin decenii cade în albia secată de-ntuneric

aţi jupuit lumina de pe case ca să puteţi zări cum doarme dus mileniul pe grinda cea de sus, iar dedesupt portretele umbroase din nebunie v-aţi făcut un scut, vorbiţi cu dimineaţa printre deşte, oraşul care-n sine se topeşte deja îmi e complet necunoscut... LIMAN Oare pe care ţărm a fost tristeţe sau naufragiu, unde s-au oprit corăbiile lungi să dea bineţe şi care valuri au înmărmurit? dacă vor arde farurile toate cu licurici şi stele dimpreună numai sirenele de vreme bună ar număra catargele aplecate

te încropesc mereu din rămăşiţe, din cioburi şi sfieli adăugate la marginile nopţii, o icoană de lut, argint şi palide agate

orice ocoluri se îneacă-n lut, cândva oricare sol se rătăceşte, îl prinde şovăiala ca un cleşte: limanul e sfârşit sau început?

netemător mă rătăcesc în iarna rănită de ocolul unei ciute, cu voce tare astăzi mă citeşte şi ochiul tare încruntat morfeul.

POEM

BURG

De ce se frâng catargele acestea dacă le-am vrut să ţină o vecie, de ce furtunii i se duce vestea, un ţipăt lung din goarna cenuşie ?

Voi mi-aţi furat oraşul, călători, grăbiţi să rupeţi frunzele şi norii, să scoateţi uşa veche din uşorii prin care n-aţi intrat adeseori

câte ofrande va primi o viaţă deja pierdută, câte lumânări va stinge seara fără remuşcări cu umbra alungită peste faţă ?

ce aţi făcut cu străzile acestea care păstrau ecoul de demult, unde-i copita frântă în tumult, cortegiul ce i se dusese vestea?

cine ne-a alungat sub cerul ud, de ce copacii ştiu să povestească mereu povestea lor împărătească? eu cad în mine, nu mă mai aud...

Revista nouă, 2/2012

89


poezie

Emil SUDE

Ascunsă

Funia cea de toate zilele

Era ascunsă în umărul drept şi-l sângera ca s-o vadă, doar în oglinda de culoare roşie ea se închega ,se ridica către sărutul ce vieţuia mai puţin de la o mutilare la alta, nu era un secret de câte ori o prezenta traversa cu lama umărul drept ea ieşea îmbujorată pregătită să facă dragoste cu mâna lui dezgustaţi ei chemau salvarea pentru nebunul din oraşul cu regi Ce se risipea cu iubita pe străzi, Doar el, o vedea.

Era acolo pentru el Un ochi cât o lăţime de gât Îl va deschide gol să-l închidă plin Atârna ca o şerpoaică Ce-l ademenea să intre în ochiul ei El ştia asta Ea povestea câţi au trecut prin acel ochi Cum îl înşela câteodată cu femei Era gelos pe toţi acei Care aveau atârnate şerpoaice cu ochiul mare Prin ungherele caselor Un ochi cât o lăţime de gât Cei ademenea să intre să se piardă Să fie înşelaţi câteodată cu femei Din milă din laşitate, disperare, Alunecau în ochiul cât o lăţime de gât Într-un marsupiu mineral. Câmpina Soldatul nu-ţi va răspunde la scrisori, Pe străzile cu aromă de întâmplare Îndrăgostiţii se plimbă în parcurile Obosite de aceeaşi femeie în fiecare zi, Nevinovaţii zâmbesc muribund De tine ascunsă printre târfe Mângâiată cu osândiţi pe coapse, Iar blocurile îşi mănâncă pe înserat tinerii Să-i vomite dimineaţa Mai bătrâni şi fără visuri, Doar tu Mireasă fără mire aştepţi soldatul De pe soclu să coboare În parcul unde băncile Au lungimea unei trădări. 90

Umărul La suprafaţă era pielea, A tras obloanele şi-a cusut buzele Nu mai auzea,nu respira, Din unghiul mort S-a revirginat cu ultima venită, îi plăcea să pipăie lumea ca un orb, Ca un orb ce nu-şi găsea conturul dimineaţa, Lua din aer altă formă cu degetele Azi este un rostogol din piele Ce preferă să înjure Picioarele nebronzate gustate cu spinarea, Şi aerul ce se întăreşte în bucăţi de stănci Ce-l poticneau în unghiul mort Prefăcându-se că sunt respirate de MANOLE ZIDITUL. Revista nouă, 2/2012


Lumânarea de gen masculin

Ritual

Îi dăduseră foc la neuronul ieşit din craniu Să-l consume,la plecarea celorlalţi Ardea, dar nu pentru el Pentru umbrele ce le depărta Ca pe o haită de lupi Ce-l vor murseca până-n zori, Îi dăduseră foc Şi miri îl aveau ca martor Când altarele în biserici vor arde În despărţirea lor, Va arde şi când copilul Coborî-va forţat în apă Să-şi ia o faţă nouă, Amintirile arse i se depuneau la picioare În altul,copilul din el Aprindea ţigările umbrelor Ce-l vor murseca, până-n zori Lumina se strângea ca un cerc Devenea mic şi plictisitor Ca mai apoi să se stingă De un oftat.

Prin cimitirul de aer Suspendată o groapă Cu loc în picioare O întorci Pe toate părţile, Cu mâinile afară O umpli Miroşi cadavru la subraţ Fericit spre alte gropi.

F.T. Deşi o pipăise cu gândul Nu se va sinucide Va închide uşa peste secunde Nu le va lăsa să –l ia la plimbare Ca nişte gâze mici ieşite pe sub unghi Le va reteza capetele Cum făcea în copilărie Le va da foc la aripi Va mirosi cu nesaţ Zborul scrumat al secundelor În joaca sa cu muştele. Revista nouă, 2/2012

Mărul În stomac umbra digerată Cazi mere şi seminţele-n drum Poate încolţesc cu chipul tău, De la tine parte copiilor Ce vor brusca Toamna de mere Iei şi imaginile Neştiind să te fereşti într-un picior, Îngerul ţi-a ascuţit umbra ce desena zeii Pe care nu i-ai folosit îndeajuns. Vei ieşii pe sub unghii mere Şi ierţi copii ,,Ce vor arunca pe ultimul, Acela va fi ochiul tău privitor la lume şi la tineˮ Visezi ca-i fi un fluture ce a nins-o pe Eva, Stafia ce va bântui gândurile lui Adam În fiecare toamnă. Poet de noapte Lacrima ne întreruptă În palma cerşetorului ,în sus , Îngerii sacrificau aripile Durerea şi-n fluturi ascuţea baionete Treci pe la mine cu noaptea în gropile obrajilor Lună De frica morţi cânta-vom şi după. 91


poezie

George BODEA Graffiti Zadarnic încerci să conturezi Pe ziduri miresmele florilor. Pentru vibraţia inimii nu vei găsi Potrivite culori. Şi mai ales nu desena gloriole Chiar daca au parca nume de floare. Oricum în final va veni cineva Şi va trage o linie neagră, O linie neagră va trage pieziş, Singura care va face să pară Zidul mai alb şi mai zadarnic. De-atâta preaplin De-atâta preaplin Speranţele vopsesc în verde câmpul Cum grâul de toamnă şesul blajin. Mulţimile-ascunse în zare Întâmpină primăvara promisă Exorcizând răul ascuns în fiecare. Zidurile oraşului s-au înfrăţit într-o hora de texte, Pietrele din temelia digurilor Au început să înflorească şi ele, apele dintr-odată şi-au simţit Undele valurilor grele Femei gata să nască în Răsărit. Pe aripile morilor de vânt Oficiază auguri Spre care-si Îndreaptă lancea şi scutul Cavalerul Tristei Figuri, 92

Call-girl Eram cu ea cea chemată de mine. Apa cu îmbrăţişarea ei unduitoare Îmi părea tot mai tulbure, Cineva i-o fi răscolind izvoarele Care-mi rămân în continuare necunoscute. Înspre ele se adânceau Călătoriile mele din vis Până unde zodiile faste-mplineau Contururi calinelor umbre la hotarul deşertului. Înotam pe spate cu ochii închişi Simţind cum mi se usucă pe obraz Picăturile sărate. Când am deschis ochii, Call-girl tocmai plecase Luând şi ploaia cu ea. Simeză 1 Vibrează-n aer doar tăcerea ta Până când se descojesc amintirile De pe zidurile cariate Împrejurul cărora se tânguie vântul Scăpat din canoanele toamnei. Fulgerele verii trecute Au lichefiat inima pietrelor Din temelia a caselor incendiate. 2 Umbra ca un siaj negru Al unei nave care dispare Fără timonier după linia frântă A orizontului mereu ezitant. Revista nouă, 2/2012


Urmele

Numai Thalassa

Rând pe rând poveştile toate s-au spus La gura sobei, la gura iubitei, la gura de tun, Cel mai adesea cu fata către apus. - De la o vreme poveştile adevărate nici nu se mai spun.

Vindecă-mi rana, Mă rog licornului, Numai cu pana Din vârful cornului.

Memoria mea mai păstrează frânturi Din meandrele râurilor acestei ţări Cu malurile copleşite de rumeguş De cuvinte din strepezitele guri. Cuvinte sufocând peştii în ape, Şi tot aşa din aproape-n aproape Până la inimă, până la pleoape. De altfel arborii-adorm la hotare nătânge Ca nişte străjeri copleşiţi de preaplinul pustiului Singurul care mai plânge. Cineva a lăsat în urmă o dâră de sânge Ce duce către tărâmul celălalt Din adâncuri ori din înalt

El îmi răspunde Din depărtare: Leacul e-n undeLe mării de sare. Cât mai e vie Inima-n plasa Lumii o ştie Numai Thalassa Legănând eşafodul Legănând eşafodul Pe aripi de îngeri Scriu poemul acesta în zori În timp ce vecinul îşi bate coasa Şi se apleacă iarba mănoasa Sfinţită, zice poetul, cu lacrimi de privighetori.

Pretutindeni, cântări ca de psalt. Tragere pe roată Vine deodată săltând peste trupuri Roata cu spiţe de flacără, roata cea mare Scapă numai cei înălţaţi pe o cruce După ce şi-au dus-o-n spate. Tocmai se rostogoleşte surpând văzduhul, Cel cu văzutele dar mai ales Cu nevăzutul care se-nsângeră Cu cât loveşte roata mai des.

Revista nouă, 2/2012

h 93


poezie note de călătorie

Marian DRAGOMIR frunza să vezi adevăr frunzele se izbesc de trotuar într-o veselie nu ai habar azi am scos mitraliera şi am jefuit un copac doi saci de frunze iar ţie îţi va fi dor de foşnetul lor îmi place noaptea să sorb sevă din palma ta m-ai întrebat cum e viaţa sub coroana copacilor e ca acolo vedele crud sau gălbenuşul de ou omidă ce târăşti un corp nu mi-e gândul la tine în orice mod visele au trecut, de când nu ne-am văzut am verde de frunză în gânduri piaţa andreea este vânzătoare la aprozarul din colț lucrează îmbracă în halatul de măcelar muncitorii vin zilnic şi cumpără fericirea la grame le arată clienţilor marfa dosită sub tejghea prin descrierea posibilităților vieții după program ea vorbește poezii și pâine prăjită cu cafeaua dar nu este încântată de anotimpurile grave și cumpărăturile de inimi pe andreea eu nu am mirosit-o niciodată bea apă goală pur şi simplu și cântă la telecomanda televizorului aflat deaspura casei de marcat vise într-o noapte rece de iarnă 94

în care viscolul sufla prin piață în aprozarul din fier forjat material primă s-a evaporat nu ştiu dacă andreea a existat dar este cert că muncitorii nu au mai venit în piață bis sătui cu stihuri de amor vorbe din coada silabei flori şifonate sub povara pijamalei rătăciţi pe harta vieţii între noi oamenii cântăresc centimetrii adulţii şi copiii măsoară gânduri măcelarul şi frizerul vecini cu ţaţele întreabă cu sămânţa între dinţi unde zburdă murmurul care ne desparte amândoi fierbinţi muşte devorate de lumină totul este visul de chirpici rugăminte păstrez pe cer nerăbdarea simt cu degetele cerul gurii luciul încruntat al lunii şoapta fecundă care dezleagă fântânile mulatre liniuţe dincolo de porţi gust claritatea pleoapei dense iar ochiul tresare un corb monumentele cad în fanatism uite catafacul cu alveole cum se schimbă balansul cotului sub gânduri ducem trupuri şi zâmbete furate de aqua-forte sintaxa versului a uitat ceremonia grumazul aduce prestigiul iar ziarul s-a îngălbenit de coclite ploi aripile îmi complică dorinţele nomade datorită discobolului cu sâni când mă agit prin consimţăminte Revista nouă, 2/2012


Gabriel-Vincenţiu MĂLĂESCU Despărţire

Să ştergi depărtarea

Dimineaţa, după o noapte de foc, ea a plecat să privească grădina; ca să-şi mute gândurile către răsărit şi-a pus pe umeri jacheta.

Privirea ta e ca un semn de carte pe plaja cu nisipul de argint, din vechi pocale pline cu absint, zădărnicind plecarea către moarte.

El s-a trezit cu fereastra deschisă, soarele pătrundea prin jaluzele, ceasul bătea regulat tic-tacul, iar din cui lipsea urma ei.

Mi-am tot dorit să prind ca într-o chingă poveşti frumoase spuse în trecut, să lupt cu zmei de care m-am temut, în prima zi în care o să ningă.

De atunci tot aşteaptă tânjind, a trecut şi pătrarul de lună, a rămas doar o urmă în aşternut …

Stropi reci să se transforme în dantelă pe geamul tău necunoscut, la mal, să joc înnebunit o tarantelă, pe creasta înspumată a unui val.

Echilibru instabil Motto: Bibliotecile cu rafturi şi zăbrele Sunt pline De tomuri grele ……………….. Dar în ele Nu sunt decât cadavre de idei… Ideea – Camil Petrescu Cineva transformă câmpul magnetic, modificând mereu liniile de forţă; păsări ciudate lovesc în zidurile caselor neterminate în vis. Neliniştea cuprinde nordul magnetic, indicând o direcţie necunoscută; prind aripi de zbor visele mele, până ce un cutremur va spulbera totul. Valuri de neîncredere lovesc gândurile, în timp ce nisipul ideilor îşi numără firele; când vei răspunde pentru fericirea ta îmbrăţişează-l pe cel ce nu este

Revista nouă, 2/2012

Şi-n nebunia care va cuprinde marea, apele ei vor şterge depărtarea. Echivalent Motto: Dacă plecarea e o moarte – rămânerea e o moarte pe măsură. Istoria navală – Titanic – Liviu Ofileanu Atunci de ce să n-avem curajul să plecăm, să ne smulgem din dulcea lene, să ne luăm în valiză timpul, ca nişte exploratori în ţinuturi virgine, ca nişte cuceritori, prin voinţă şi faptă? Iar dacă această călătorie ne va apropia de sfârşit, să nu poţi regreta niciodată, că nu ai făcut pasul înapoi, pentru că spectacolul lumii ţi-a umplut sufletul de fericire. A rămâne echivalează cu o moarte.

95


poezie

Mariana FILIMON

PUNTE

APROPIERE

Apele sunt tot mai haotice vocile scad

Bunăvoinţa de a privi în gol mersul pe sârmă al clipei apropiere de ţinta miraculoasă unde iluzii se strâng din nimic oglinzi care îţi pot îneca sufletul într-o dâră de fum CLOPOT Miros de alge şi noaptea se sparge în creierul meu o biată alertată imagine trucată la infinit clopotul mare ţinteşte fereastra cu frig: singura vietate ce ştie să se salveze de întuneric TRANSPARENŢE Date cu var depărtările alcătuiesc seara din teamă şi frig drumul ascuns dă seamă de neputinţele micilor vietăţi ursi polari înnoptează în cuvintele ce le rostim

96

pământul îngenunchează la izvoarele lacrimei domnule mov forma unei lame de sticlă o ia nesfârşirea puntea puntea se clatină CALM Ce palide îţi sunt braţele în seara ce curge cu nimicuri istovitoare cum se face că întunericul pulsul vieţii îngână o lacrimă se alcătuieşte din raze subţiri – floarea soarelui rătăcită în pustiu AUTOPORTRET Mâinile mele contemplă împotrivirea din lucruri teama de a nu se preface în statui carul cu umbre al amiezii adaos cât să încapă marginea vieţii cusută cu multe furtuni citate din trucatele făgăduieli în grădina ta Doamne sunt doar un copac vorbitor Revista nouă, 2/2012


note de lectură ZORI

ne striveşte lumina

Urmele verii pulsează în străvechi rădăcini

mareele vin de departe cu somnul încă pe ele

mă apropii de spaţiul dintre anotimpuri privesc prin sticla lor aburită

dorinţa mereu ascuţită CINE VORBEŞTE DE BĂTRÂNEŢE

numai viaţă subţiată până la pulbere gesturi lipsite de înţeles lumea înfăşurată în stindarde de frig

Cu frunze încă. frumos colorate toamna mi-acoperă tâmplele plânsul cine vorbeşte de bătrâneţe?

arsuri pe mâinile mele sunt zorile

depuneri ele cuvinte zăcăminte scoase la suprafaţă

AN NOU Ţin în palme o lume măruntă încă tulburătoare şi iată clopote mari nu vestesc nici o taină

ceasornicul bate nesăbuit aceleaşi cadenţe cu sângele în alertă cine îmi spulberă paşii cine VECHI DIGURI

în oglinzi inundate în nemângâiatele ape noul an muşcă imaginea mea ACOLADE

Vechi diguri se prăvălesc în istoria decăzută a mării numai nisip numai algă topită

Tălpile goale cu urma bine înfiptă în nisip

acum toate toamnele sunt la fel

trezele simţuri

dincolo de orizont e o flacără suptă un pumn de lumină dintr-un far aţipit până la el nu ajung niciodată

cum ar fi într-o dimineaţă năucă un flaut o pată sonoră pe acoperişul de unde Revista nouă, 2/2012

97


poezie

Petre MANOLACHE CITIM – RECITIM O traumă a adevărurilor întoarse pe dos curăţă stereotipurile de grija împotmolirii între orbi şi cei care văd se aşează venerabila impoliteţe a insului improvizat – vânzător de haruri la mâna a doua bibeloul e pe etajera putredă nu mai exprimă eleganţa prezentului neobservat – o evadare a situaţiilor eşuate, a vremelniciei curgătoare în sine - şi noi citim, recitim să mai câştigăm timp NUMĂRUL UNU Într-o zi numărul unu ne-a arătat calea spre purificare şi ne-a ferit de pacostea infatuării – Dumnezeu este sămânţa iubirii cum dă ros putem afla scormonind până la esenţă în măruntaiele marelui Unu – dispreţul stă la rând în faţa bisericii – mulţi se grăbesc să-i găsească alte măsuri timpului însă Unu nu se lasă cuprins nici c durere în numărul Unu 98

BUNĂ DIMINEAŢA Bună dimineaţa, fluture voiajor, mi s-a umplut grădina de aripi mi s-a umplut viaţa de neîmpăcări mi s-a rupt osia destinului bună dimineaţa, sărut zburător, bună dimineaţa, pâine rumenă, m-am părăsit pe mine însumi să pot fi pământ născător bună dimineaţa, floare lunară, scutură-ţi în respiraţia mea voinţa de a fi suflu divin – bună dimineaţa, sânge viscolit – ninsoare roşie peste câmpul devenit brusc o mare roşie JOC Ne jucăm cu vântul gol pe dinăuntru ne jucăm cu apa flămândă ca o lupoaică jocul e singur şi-i orb rădăcinile se agaţă de cer cerul adună rodul sălbatic din pletele apei zboară corăbii noaptea fluieră într-o trestie iubita e norul învolburat îi desluşim paşii în seară, apei i se varsă trupul în neguri vântul dezintegrează arome verzi în părul apei Revista nouă, 2/2012


INVIDIE

AŞA SE ÎNTÂMPLĂ

Imensa invidie a miriapodului ne face să înghiţim calpele pianului răguşit – avem nevoie să ne salvăm undeva -

Nescrisele gânduri se întorc laolaltă beau un şpriţ într-o haltă se ceartă între rânduri –

ceea ce e de nevăzut are în sine esenţa morţii cine să ne spună unde suntem? ne lăsăm în seama

aşa se întâmplă în gară, unii plâng, alţii râd unii cred în urât alţii în rai, bunăoară, -

roţilor sinistrului labirint – din neclarele urme ale înserării scoatem licoarea confuziei

se anunţă că vine trenul se aşterne amurgul prind gări o floare uită să-şi iubească polenul

comunicăm precum Stephen Hawking prin fire invizibile cu cei ce vor fi înapoi nu însemnă nicidecum înainte

fierul şinelor sfârâie în nări numai gândul pururi nescris îşi scutură coroane de frunze-n abis.

Curier Stoica Alexandru Dan, Moreni, Dâmboviţa - Lăudabile preocupările dumneavoastră literare! Ele dovedesc trăiri interesante în peisajul plin de erotism care se pare că vă înconjoară şi vă acaparează inevitabil. „Când sânii tăi pârguiţi s-au cuibărit în palmele mele, ne-am speriat aşa de tare, că vara s-a tăvălit de râs prin mirişti” – aţi vrut să scrieţi, căci diacriticele le-am adăugat noi, altfel nu s-ar fi priceput prea bine. Suntem siguri că programul de computer pe care l-aţi folosit vi le poate oferi cu generozitate. Altfel, scrieţi despre sâni şi pulpe; de ce nu mergeţi şi mai departe? Este posibil

Revista nouă, 2/2012

chiar să vă întâlniţi cu Poezia – e prin preajmă! Valeri Toderici, Cluj-Napoca. Frumoasă aplecarea spre fiinţele mici. Este necesar, totuşi, să le respectaţi măcar constituţia fizică: „Ce frumos este un flutur Cînd îl vezi zburând prin iarbă Fug copiii ca să-l prindă Şi îl trag apoi de barbă.” Am privit îndelung fluturii: nu au barbă, vă asigur! Altfel, poezia este cam departe de domnia voastră, dar umorul involuntar este foarte aproape: „Albinuţele se-adună Şi trăiesc în colectiv El stă singur şi adoarme... În gândire e tardiv.” Cu epigrame aţi încercat? Pastor & Colux

99


atitudini

Christian CRĂCIUN Pelingeneze entru că ritmul de apariţie al revistei noastre condamnă la inadecvare fostul titlu al rubricii de faţă, „Luna amară”, m-am gândit la altul, care să trimită la aceeaşi senzaţie de amărăciune care domneşte în cerul gurii culturii autohtone. Aşa am forjat acest cuvânt valiză, „pelingeneze”, care să conţină ideea de naştere sub semnul amărăciunii. * ultură şi democraţie. Democraţia, în sensul elementar de „a asculta părerea poporului”, este un mit ca oricare altul, nu o zeitate intangibilă, cum ne sunt zilnic spălate creierele de către propagandiştii a tot felul de corectitudini ideologice. De exemplu, ea nu se aplică în domeniul estetic. S-a inaugurat recent o statuie nonconformistă (şi non-conformă cu imaginarul colectiv) a lui Traian. A ieşit scandal. Nu-mi place statuia lui Gorduz, dar felul în care s-a reflectat cazul în presă a arătat jalnicul nivel intelectual la care ne aflăm. Să întrebi lumea pe stradă despre statuie, ca şi cum Mitică de Bucureşti s-ar fi născut la Florenţa şi ar fi supt imaginea statuilor odată cu laptele matern, e o francă idioţenie. Cineva la radio se arăta revoltat că văd copiii organul lui Traian. Ca şi cum miile de statui antice şi tablouri renascentiste nu

P

C

100

ne-ar fi obişnuit cu o anatomie foarte detaliată, fără false pudori. Dacă am aplica acest criteriu al consultării populare erectilele păsări brâncuşiene, de neînţeles pentru privitorul apter, ar fi fost de mult date la topit. De altfel, numai printr-un noroc ansamblul de la Târgu Jiu a scăpat nedistrus de aceeaşi mentalitate „populară” prin anii 50 şi incultura plus indiferenţa edilitară i-au falsificat iremediabil concepţia iniţială de-a lungul deceniilor. Aşa că mi se pare complet irelevantă părerea cetăţeanului despre acea statuie, admir discreta intenţie polemică a situării pe treptele Muzeului de Istorie. Avem, de fapt, faţă în faţă cele două viziuni faţă de istorie care se luptă în cultura noastră din 90 încoace (cu rădăcini mai vechi, fireşte): istoria mumificată, muzeală, retorică, grandilocventă, naţionalistă în sens prost, şi istoria demitizantă, „nudă”, (auto)ironică. Cine a avut ideea de a le pune, simbolic, în dialog a făcut un lucru inteligent. Cred că tema e destul de interesantă pentru a reveni cu argumente. Sper din toată inima ca statuia să rămână acolo, să nu fie înlăturată de vreun politruc decizional. Gorduz e un sculptor colosal, a înlătura statuia (cum cer mulţi) echivalează cu încercarea din anii 50 de a dărâma Coloana fără sfârşit. * ram într-o bancă şi, în aşteptare, priveam o plasmă dintre acelea care sunt la metrou şi pe care rulează continuu diverse informaţii. Printre acestea citesc: Mircea Cărtărescu va face un turneu de lecturi publice la Bruxelles şi Amsterdam. M-am bucurat enorm dar imediat mi-am pus două

E

Revista nouă, 2/2012


ntrebări: 1. Când vom auzi şi de un turneu în România al marelui scriitor? 2. Când vom auzi o astfel de ştire şi la jurnale de ştiri de la radioul sau televiziunea publice? Acestea NU transmit ştiri culturale, decât în momente rare când este vorba de vreun festival internaţional. În schimb, ridicolul fotbal naţional spulberă totul, până şi conferinţa de presă a noului prim ministru a fost întreruptă pentru a se transmite un meci oarecare. Nu ne merităm scriitorii, asta e clar. Între timp, scriitorul a câştigat premiul internaţional pentru literatură „Haus der Kulturen der Welt Berlin 2012” pentru volumul Orbitor II. Corpul. O să scriu asta repetând până îi voi exaspera pe toţi cunoscuţii: Cărtărescu este cel mai important scriitor român al ultimei sute de ani. Că la noi s-a declanşat prin presa de hazna (y compris internetul) o campanie abjectă împotriva scriitorului, nu face decât să ne sporească ruşinea de neam idiotizat de gaşca lui Roncea. Mircea, du-te în Germania, e şansa ta şi a noastră, cei din catacombe! * ugăciuni pe Android… cum vă sună asemenea expresie, găsită pe un site ortodox? * candal la propriu la inaugurarea unui bust al poetului Adrian Păunescu într-un spaţiu public bucureştean. Protestatari, discursuri, poliţie, legitimări, incriminări de-o parte şi de alta. Excese regretabile şi în „proslăvire” şi în montaje foto cu râturi. O justă măsură găseşte, ca de obicei aş spune, Nicolae Manolescu în România Literară, făcând o bine venită comparaţie

î

R S

Revista nouă, 2/2012

cu situaţia lui Céline. „Cu un an în urmă, ministrul culturii din Franţa a trecut numele lui Céline pe o listă cuprinzând numele unor mari personalităţi din lumea artei şi ştiinţei, destinat onorării lor naţionale, cu ocazia aniversării. Céline este, probabil, cel mai mare romancier francez de după Proust. Convingerile însă şi scrierile lui şovine şi antisemite din timpul războiului sunt atât de şocante, încât n-au fost niciodată reeditate şi au stârnit repetate polemici. Marele scriitor a fost marginalizat după război din pricina lor. Reacţia la includerea pe lista onorurilor naţionale a fost imediată şi ministrul a retras numele lui Céline. Nu fac o comparaţie facilă. Dar mi se pare că Céline şi Păunescu trebuie trataţi la fel: recunoscuţi ca artişti valoroşi, dar stânjenitori, spre a nu spune mai mult, când vine vorba de onoruri naţionale...” Puţină discreţie a lichelelor, cineva cerea asta în decembrie 89. * urovizionul nu depăşeşte niciodată limita de jos a penibilului. Nu pot înţelege în ruptul capului încrâncenarea cu care radioul şi televiziunea se încăpăţinează să cheltuiască anual sume enorme pentru a participa la acest mega-kitsch, făcându-i o reclamă deşănţată. De fapt, toată lumea ştie că se sifonează o grămadă de bani cu acest festival. Care nu ne aduce nici un fel de cîştig nici material, nici de vizibilitate, nici cultural. Doar umple anume * n schimb, un adevărat triumf (nu e cuvânt mare) a fost participarea noastră la Târgul Internaţional de

E

Î

101


Carte de la Torino. Ca să nu mai reproduc aici datele, fac şi eu, că e la modă, o trimitere la un link http://historia.ro/exclusiv_web/actualita te/articol/patapievici-romania* emnalez articolul lui Mirel Bănică din revista 22 despre O vizită la muzeu, la celebrul Meţereu, o analiză sagace şi sarcastică pe alocuri a subtilei degradări a acestei instituţii, devenită prea „cool”, pentru a-şi mai păstra austeritatea spirituală şi vivacitatea ideatică sub care o plasaseră Horia Bernea şi Irina Nicolau. * egat de această boală naţională, de a distruge tot ceea ce funcţionează, scandalul anului a izbucnit tocmai acum, când sunt pe cale a încheia, la jumătatea lui iunie, aceste observaţii. Este vorba despre decapitarea ICR şi schimbarea acestei instituţii într-una de simplă propagandă politică. În vremile acestea în care prostia francă, ideologică (sunt printre cei care cred că prostia şi ideologia sunt oarecum sinonime) dă lovitură după lovitură culturii române, gestul acesta de a anihila una dintre emblemele reuşitei culturale naţionale dă oricui şi-a păstrat o brumă de luciditate şi de memorie fiori reci. De altfel, faptul că actul acesta a stârnit o neaşteptată reacţie de solidarizare chiar şi din partea adversarilor declaraţi ai lui Patapievici, că astăzi are loc un protest sui generis al papioanelor, poate îi va umili puţin pe cei care cred că ştiu şi pot totul. Oricum, e una dintre cele mai cumplite lovituri pe care spiritul primar agresiv, fie el şi împănat cu diplome, nu

S L

102

contează, le dă construcţiei culturale. România se reîntoarce triumfal în ghetoul izolaţionismului naţionalist ceauşist. * rietenul şi confratele Tudor Cristea face în a sa Revista revistelor din LITERE nr. 4 câteva acrobaţii logice pentru a-l probozi pe Mircea Mihăeş. Nu se înţelege de ce, după ce, în prima parte, acuză lipsa de implicare a scriitorilor în spaţiul public, îl acuză apoi tocmai pe unul dintre cei mai combativi intelectuali de retragere de pe „front”, pe Mihăeş. Ce se face că nu vede sau nu spune criticul este cascada de zoaie ce s-au abătut asupra unor intelectuali publici. Vorbeşte zeflemitor de „văicăreala” lui Mihăeş, dar atunci când ţi se ard cărţile în public de către nişte „studenţi” nu cred că se poate pune problema văicărelii. De fapt văd în articolul din LITERE simptomul celei mai grave maladii a intelectualităţii noastre: lipsa de solidaritate, dincolo de orientările politice. Cîte gesturi de solidarizare aţi văzut, de exemplu, cu Mircea Cărtărescu, în faţa mizeriilor cu care este împroşcat? Marşul triumfal al spiritului primar agresiv (revin la această penetrantă expresie) la care asistăm de ceva vreme este nu numai o consecinţă a analfabetizării generale, ci şi, înainte de toate, a Orbirii intelectuale. Se povesteşte că locuitorii din zona apropiată de Birkenau, întrebaţi după război dacă nu ştiau ce se întâmplă lângă ei ar fi spus că nu ştiau ce-i cu fumul care ieşea pe coşuri. Or, în jurul nostru se pune de-o represiune. Nu putem spune că nu vedem fumul.

P

Revista nouă, 2/2012


după 20 de ani...

Jean BAUDRILLARD Dincolo de sfârşit Les Humains Associés: În ultima dvs. lucrare (Iluzia sfârşitului sau greva evenimentelor, Galilée, Paris, 1992), vorbiţi despre acele fenomene care ne ating azi în mod special, ca şi cum istoria a devenit ciclică, ca şi cum am fi într-o dimensiune a reversibilităţii totale. Ne puteţi vorbi despre asta? Jean Baudrillard: Da, cartea Iluzia sfârşitului este pornită dintr-o deziluzie, s-ar putea numi foarte bine Deziluzia sfârşitului sau Sfârşitul iluziei, în fine, putem interpreta lucrurile după cum vrem (râde); asta înseamnă că a am avut mereu un fel de nădejde, o speranţă, o perspectivă asupra faptului că lucrurile au o finalitate, istoria are o finalitate, progresul, deci toate valorile ne poartă către o desăvârşire viitoare. Acolo, e un fel de utopie vie, în orice caz în cultura occidentală, şi mi s-a părut că toate aceste finalităţi, toate aceste valori leam depăşit deja, că am trecut dincolo, că suntem dincolo de sfârşit. Este o situaţie paradoxală, care ar vrea să spună că, în fond, toate utopiile au fost, într-o oarecare măsură, realizate, utopia eliberării, utopia progresului, utopia producţiei masive, în sfârşit, utopia informaţiei etc. Toate acestea sunt la locul lor, iar noi nu mai vedem finalitatea, pentru că poate noi am depăşit pur şi simplu sfârşitul, am Revista nouă, 2/2012

mers fie prea departe, fie în altă parte. Ne aflăm într-un spaţiu instabil, unde nu mai există o regulă exactă a jocului. Altfel spus, perspectiva lineară a timpului, perspectiva istoriei nu mai funcţionează şi există, în mod paradoxal, o reversiune bizară a lucrurilor, care poate ne-a făcut să trecem dincolo, fiind într-un fel de vid al finalităţii, vid al sfârşitului, toţi revenind asupra propriilor urme pentru a le şterge. Asta m-a preocupat puţin. Este o situaţie foarte curioasă şi e dificil să vorbeşti exact despre ea, pentru că e ca un sistem care ar fi împachetat, care ar fi trecut dincolo de propriile margini şi, în acelaşi timp, cu un soi de nostalgie a tot ceea ce a fost lăsat în urmă şi care a fost, într-un anumit fel, pierdut. Nu ajungem să ne găsim sfârşitul şi, în acelaşi timp, lam depăşit deja. Suntem într-o stare cu totul paradoxală, care se traduce, cred, printr-o frică, un fel de panică generală în faţa acestei situaţii, unde totul a ajuns deja, unde utopiile sunt realizate, unde, în realitate, suntem în deziluzia totală. Este un fel de vertij retrospectiv, care ne face să retrăim istoria pas cu pas, să revenim pe propriile urme, un fel de recidivă către... nu ştiu până unde, dar sigur către o origine de negăsit. Vedem bine azi peste tot preocuparea asupra originii, de regăsire până la big bang, de încercare a stabilirii punctului zero, de a încerca să ştim de unde am plecat, pentru a şti unde am ajuns sau, mai degrabă, unde nu am ajuns. Am impresia că există o formă de reversibilitate a lucrurilor, că, în orice caz, nu mai suntem în forma lineară a dezvoltării, că există o mişcare poate perversă, nu ştiu, care este de asemenea 103


proprie culturii noastre. Trebuie să ne luăm câteva măsuri de precauţie în această istorie a reparcurgerii stadiilor anterioare, pentru a putea, probabil, să le corectăm, să le curăţăm. Suntem întro fază de curăţare intensă, de revizionism, şi avem impresia că vom face acelaşi lucru cu istoria noastră, vom relua toate acele evenimente violente, criminale etc., şi vom încerca să le corectăm, să le facem procesele sau să aducem contoarele la zero, pentru a pleca din nou la drum, nu ştiu către care altă istorie. Aşadar, acesta este lucrul pe care l-am numit „iluzia sfârşitului”, în măsura în care noi nu mai avem sfârşit, de fapt, noi credem şi sperăm că lucrurile se vor termina, deoarece, în fond, dacă am ajunge să găsim sfârşitul, asta ar însemna că fiecare lucru ar avea un loc, şi dacă fiecare lucru ar avea un loc şi acela ar lua sfârşit, vom avea impresia că nimic nu mai are loc întradevăr, că nimic nu mai reuşeşte să îşi găsească scopul, obiectivul, sfârşitul, că toate lucrurile sunt puţin confuze. Dar această iluzie a sfârşitului este atât o pierdere a iluziei, cât şi o pierdere a utopiei sfârşitului, eşti forţat să te descurci cu o stare transfinită – este un termen pe care nu îl stăpânesc, este matematic – instabilă, hiper-reală. Istoria, ea însăşi, chiar şi sfârşitul, care, în principiu, are în mod real un loc, se găsesc repuse în aceeaşi instabilitate; trebuie să ajungem să facem dovada a ceea ce a avut loc. Se poate observa acest lucru în procesele retrospective ale istoriei, ce a avut într-adevăr loc? Inclusiv întrebările privind războiul, lagărele de concentrare etc. Suntem obsedaţi de a face dovada că trecutul a 104

existat în mod real. Dacă putem face dovada trecutului, vom avea dreptul la viitor. Şi memoria devine din ce în ce mai impalpabilă, suntem într-o societate „fără memorie”; avem din ce în ce mai multe memorii artificiale, calculatoare etc., şi din ce în ce mai puţină memorie vie a ceea ce a avut loc, şi dintr-o dată avem, de asemenea, din ce în ce mai puţine perspective posibile. Problema origine-sfârşit, adică linearitatea, continuitatea lucrurilor, care ne-ar permite să găsim sensul, este ceea ce, într-un fel, ne scapă. LHA: Trăim o senzaţie ciudată de revenire în trecut, unde vedem cum marile evenimente ale epocii noastre sunt şterse. Acest fapt demonstrează în vreun fel că istoria este ciclică? JB: Ah, nu! Nu, nu, nu este un ciclu, nu este întoarcerea unui ciclu, nu este o eternitate care s-ar reproduce. Nu! Este o adevărată întoarcere înapoi. Nu este nici regresie, pentru că asta ar însemna că este la fel de lineară ca şi progresia. Nu ne mai aflăm într-un timp liniar, suntem, poate, într-un timp puţin haotic, unde există reveniri, turbulenţe etc. Dar nu, nu acesta nu e în mod sigur un timp ciclic, nu mai este timpul liniar, continuu şi proiectiv al istoriei tradiţionale. Atunci, mai suntem în istorie? Nu există definiţie a istoriei, ea nu este destul de veche pentru asta, trebuie spus că bazele teoretice ale istoriei sunt vechi doar de câteva secole. Probabil, aceste principii fundamentale au încetat să mai existe şi, la acel moment, un alt lucru a avut loc şi anume o pierdere a polarităţii timpului, încă o formă de accelerare. Sunt prea multe evenimente, Revista nouă, 2/2012


iar istoria nu este definită de evenimente, cu toate că ea se hrăneşte chiar cu mize evenimenţiale şi acum, cu informaţia şi mass-media evenimentul este multiplicat; e, de asemenea, centrifugat şi proiectat într-o propagare mondială, este imediat repercutat şi, în acelaşi timp, volatilizat într-o anumită măsură. Îşi pierde sensul în propria difuzie; acesta este efectul mediatic, este un efect de dispariţie. Informaţia, contrar a ceea ce se crede, este un fel de gaură neagră, este o formă de absorbţie a evenimentului, de difuzie, de transmisie, este evenimentul la un nivel ridicat de diluare, îşi pierde concentrarea, deci şi sensul. Pentru cine mai au sens evenimentele? Cu asta ne-am confruntat în fiecare zi. Despre evenimentele actuale, Iugoslavia, războiul din Golf etc., toată lumea a ştiut, a fost informată, superinformată, şi, de fapt, nu s-a ştiut nimic, pentru că adevărata experienţă a unui eveniment sau adevăratul sens pe care îl putem deduce scapă, în final, tuturor, deoarece se diluează într-o formă de informaţie generalizată. Este una din formele, aproape haotice, ale universului nostru, este un fel de accelerare şi istoria moare chiar prin accelerare, prin centrifugarea evenimentelor. Istoria moare, de asemenea, prin decelerare, dar aici e mai complicat, pentru că, pe măsură ce această informaţie cade în masă, devine masă ea însăşi. Toate mesajele pe care le primim fac masă, în sensul că devin o formă de deşeuri inerte pe care nu mai ajungem să le tratăm sau să le reciclăm... (râde). Avem impresia că informaţia este fluidă, că trece prin reţele, că circulă, Revista nouă, 2/2012

aceasta este definiţia ei. Dar, în realitate, ea cade şi rămâne acolo unde cade, pentru că nu mai este transfigurată, metabolizată etc. Evident, vorbim despre deşeuri industriale şi materiale, dar există un enorm deşeu informativ, comunicativ, informaţional, care este, de asemenea, o masă inertă, într-un fel este o forţă a inerţiei care apasă asupra evenimentului însuşi. Aşadar, fie prin accelerare, fie din inerţie, istoriei îi este foarte greu să treacă prin asta, în sensul în care ea nu poate exista decât dacă ar exista, în acelaşi timp, bineînţeles, o energie şi o voinţă istorică, o posibilitate de reprezentare a istoriei, şi exact această reprezentare ne lipseşte astăzi. Elementele care formează istoria – înţelegând aici feed-back-ul pe care îl putem avea, pentru că nu mai există istorie fără feed-back, fără posibilitate de a o povesti, de a o recita – ne scapă puţin, de asemenea, pentru că informaţia acaparează prea repede tot ce se întâmplă, ea trece din ce în ce mai mult prin imagine şi nu se mai întâmplă prin text sau prin memorii scrise ori prea puţin şi este prea rapidă, prea volatilă şi se diluează într-un spaţiu care nu mai este cu totul al nostru. Am trecut de acele puncte despre care vorbea Queneti, când spunea: „Poate că specia umană a trecut punctul orb dincolo de care nu se ştie sigur ce se întâmplă, nu se cunosc regulile jocului”. Bineînţeles, există mereu mai multe evenimente, dar nu sunt suficiente pentru a face istorie; există din ce în ce mai multe violenţă, dar nu mai este o violenţă istorică, aşa cum este aceea analizată de Marx, avem de-a face cu altceva. Dincolo de acest punct, este oarecare panică; de unde, 105


fără îndoială, impulsul colectiv de recul, de a da înapoi, pentru a încerca regăsirea punctului mai jos de care a existat istorie, a existat adevărata violenţă, dacă pot spune aşa (râde), unde au existat evenimentele veritabile, revoluţii, contradicţii, în fine, lucrurile care fac să existe o miză, în timp ce acum se întâmplă multe lucruri, dar miza a dispărut la orizontul istoriei. LHA: În anii ‘60, relaţia dintre societate şi intelectuali era mult prea filtrată de partidele politice. Începând cu anii ‘80 – marcaţi de criza marilor mişcări ideologice – prezenţa intelectualilor a devenit mult mai personală. În mod paradoxal, există maeştri la care putem medita, pe care nu mai ştim unde să-i situăm. Faceţi parte din această categorie? JB: Mai există maeştri la care ne putem gândi? Cu atât mai mult cu cât există impresia că nu mai sunt; partidele politice nu mai sunt (râde). Oricum, toate partidele sunt pe cale să dispară mai mult sau mai puţin, dar relaţia intelectuali-partide politice era fondată, totuşi, pe o mişcare a istoriei. Este evident faptul că, istoria prezentând aceste simptome alarmante, relaţia s-a desfăcut, dar mi se pare că ea se desface în detrimentul ambelor părţi. Pe de o parte, clasei politice îi este destul de greu să existe în spaţiul ei închis, în imunitatea ei, tăiată din societate sau din corpul social, şi azi ea se sparge oarecum în această indiferenţă. Pe de altă parte, intelectualii sunt de asemenea într-o pasă proastă, pentru că tocmai istoria aceea nu mai există. Cum ar putea fi ei conştiinţa istorică sau 106

morală, când regulile etice, morale şi politice prezintă această confuzie, această instabilitate, când nu mai suntem siguri asupra diferenţelor etc.? Am impresia că intelectualul avea un loc, o nişă bună şi nu avea nicio problemă atât timp cât exista încă posibilitatea de reprezentare. Azi, reprezentarea politică este grav atinsă şi reprezentarea în sens intelectual fiind în conştiinţa acestei societăţi, putând să o reprezinte, posibilitatea critică, a dispărut în zilele noastre, adică această lume în care nu mai este întoarcere, totul se întâmplă poate prea repede, nu mai există distanţa necesară, timpul necesar pentru judecata critică, pentru judecata morală etc. Dar nu sunt atât de sigur, oricum, că intelectualul a existat vreodată, este un termen care mi-a scăpat mereu (râde). În fine, i-a fost dat statutul de intelectual; o formă de complicitate a fost orchestrată şi s-a sfârşit prin a crede că intelectualii reprezentau un fel de clasă privilegiată. În opinia mea, astăzi această clasă intelectuală, ca şi clasa mediatică, clasa politică, este pe cale să se prăpădească în spatele peretelui pe care ea însăşi l-a construit, în spatele imunităţii pe care ea şi-a oferit-o. Azi, toată problema pentru întreaga clasă politică este să ajungă să se dezimunizeze (zâmbeşte), adică să facă să cadă peretele care o separă de societatea reală. Intelectualul are, de asemenea, privilegiul său şi încearcă azi să îl negocieze, să îl repună la loc, să găsească un fel de cordon ombilical legat de lumea reală sau de evenimente. Este poate prea târziu chiar şi pentru clasa mediatică; eu cred că, efectiv, problema este închiderea în spatele ecranului, masele fiind de partea Revista nouă, 2/2012


cealaltă, spectatori inerţi, pasivi. Dar această rezistenţă, această tăcere a maselor, este, de asemenea, o imunitate; apoi, prin aceste imunităţi, fiecare se închide şi ajunge la un soi de blocaj. Problema este dezimunizarea lucrurilor, pentru a găsi o fluiditate, o oarecare comunicare. De altminteri, este poate sensul acestei puneri sub acuzaţie a clasei politice de către judecători, pe scurt, al tuturor scandalurilor, al acestei curăţiri etc. Este poate un efort disperat al clasei politice de reveni în joc, de a-şi sparge imunitatea, nu numai parlamentară, şi de a găsi poate un mod de comunicare cu societatea. În acel moment, judecătorii au un lucru de făcut, aparţinând în întregime politicii înseşi, şi anume să încerce să o salveze punând-o sub acuzare. Pentru că trebuie să reintre în joc într-o zi. Putem interpreta astfel, şi după părerea mea este la fel de adevărat pentru massmedia, care încearcă să regăsească, să readucă telespectatorul pe ecran; toate reality-show-urile etc., asta e, sunt de asemenea o tentativă a unei clase mediatice de a găsi un contact, de a face societatea inertă să reparticipe la operaţie. Aceasta nu este o adevărată analiză politică, este mai degrabă transpolitică, dar asta mi se pare important. Revenind la intelectuali, în măsura în care ei încă mai există, în care ei ar mai avea vocaţia de a exista, este acelaşi lucru, ei trebuie să se ocupe de absolut orice pentru a avea aerul că există, în opinia mea, nu e chiar o dovadă frumoasă de existenţă... (râde). Nu, pentru că eu cred că este un punct exterior de unde se poate funcţiona, exterior acestui sistem, în acel moment, Revista nouă, 2/2012

trebuie luată într-adevăr o hotărâre – asta sună puţin pretenţios – asupra gândirii, asupra teoriei, etc. Or, ea trebuie să fie în mod radical şi riguros afară, adică ea trebuie să fie o sfidare a lumii reale, o ficţiune, ea trebuie să încerce să inventeze alte forme şi să nu încerce să disculpe sau să reinventeze valori care sunt oricum pierdute. LHA: Cunoaşterea conferă putere celor care o posedă. În acelaşi timp, difuzarea cunoaşterii poate fi făcută la orice nivel. Credeţi că, din acest motiv, noile generaţii vă privesc ca pe un model de provocare, de sfidare, chiar de revoluţionar, de estetism uneori, şi în mod definitiv ca „filozoful scepticismului”...? JB: Ah, da (râde)! Credeţi asta? Nu, scepticism? Oh, nu, pentru că este o poziţie critică relativ tradiţională. Eu sunt puţin din toate, eu sunt la fel de stoic ca şi sceptic, epicurian, dar şi agnostic (râde). În fine, vreau să ascund toate dublurile. Această gândire nu este sceptică, nici nihilistă – nihilismul face un fel de stare a lucrurilor, o observaţie de deziluzie peiorativă etc. – poate că ea este provocatoare în măsura în care încearcă să meargă mai repede decât lucrurile înseşi – ceea ce pare a fi simpla funcţie vitală a gândirii – să anticipeze şi neapărat anticipând, cădem într-un fel de gol de care suntem forţaţi să ţinem seama. Nihilismul ia act de sfârşitul definitiv al tuturor lucrurilor. Or, eu spun tocmai că este iluzia sfârşitului şi că nu este sfârşitul. Cel mai rău trebuie să fie aşa, nimic nu ia sfârşit, este dincolo de nihilism, este chiar cu atât mai mult (râde), dar nu este un nihilism disperat în 107


poezie acel sens. Pentru că eu cred totuşi că există o formă de reversibilitate a lucrurilor şi asta face parte din această mişcare trans-istorică ce face să nu ne putem da seama de starea lucrurilor, să luăm act de un sfârşit al istoriei, sfârşit al socialului. Valorile sunt pe cale de a muri şi poate asta este tot şi, aici, trebuie să luăm act de dispariţia valorilor, nu sunt nihilist deloc. Dar formele precum seducţia, sfidarea, iluzia, reversibilitatea etc. sunt indestructibile şi, în acest sens, nu este nevoie să mai credem în ele, totul funcţionează de la sine. LHA: Credeţi şi că visul a luat sfârşit? JB: Oh, aici nu sunt nici un tehnician al visului, nici un tehnician al interpretării viselor. Visul acum are un rol în orice caz funcţional, nu mai este oniric, a devenit fie analitic, fie fantasmatic sau o grămadă de alte lucruri. Poate fi o pierdere a visului sau a propriei sale iluzii. Oare visele mai au încă locul lor? Nu sunt sigur că mai există un loc pentru vis, în sensul metaforic al termenului, nici pentru visele colective. În orice caz, este sigur că ele sunt în mod periculos ameninţate. Suntem într-o cultură care e pe cale să extermine iluzia sub toate formele ei, suntem pe cale să realizăm, să materializăm lumea până în hotarele ei. Cel puţin visul va fi eventual reutilizat ca mediu operaţional, operator. Dar nu ştiu dacă visul, utopia etc. conturează încă un fel de contrapartidă. Puterea iluziei a trecut, dacă vreţi, din fericire sau din păcate, în lucruri, în tehnologii etc. Adică problema este că totul se realizează, că visele colective s-au trezit într-un anumit fel surprinse de 108

tehnologii, de ştiinţe etc. Visele se realizează şi, din acel moment, ca şi utopia, ele mor. De fapt, utopia nu este făcută ca să fie realizată. Este paradoxul a tot ceea ce înseamnă fantasmă, vis, utopie etc. De exemplu, socialul avea o putere iluzorie, foarte fantezistă, mitică în măsura în care asta era o perspectivă, un vis, o utopie. Acum, socialul a trecut peste tot, se poate spune asta chiar şi pentru estetic etc. şi generalizarea acestor lucruri, realizarea lor şi punerea lor în practică fac să nu mai existe această dimensiune a iluziei.

«Avem de-a face cu un proces de exterminare a iluziei, ceea ce este mai grav decât procesul de blocare a realului cu care ne confruntăm.» Dacă ar fi să am o nostalgie, aceasta ar fi aceea a pierderii iluziei, nu a pierderii realului. Se spune că tot realul dispare în avantajul virtualului. E adevărat, am pierdut într-un fel realul, dar în forma sa radicală, nu iluzia religioasă a lui Freud când vorbea despre sfârşitul iluziei. Acolo nu este iluzia sfârşitului, este sfârşitul unei iluzii (râde). Sfârşitul iluziilor sale superstiţioase, acelea ale unei alte lumi, adică magia aparenţelor, iluzia vitală despre care vorbea Nietzsche, care îmi pare mai fundamentală decât realul însuşi, şi aceasta este cea care e pe cale să fie în mod real exterminată. Avem de-a face cu un proces de exterminare a iluziei, ceea ce este mai grav decât procesul de blocare a realului cu care ne confruntăm. Toate acestea sunt astăzi sub semnul virtualului. Revista nouă, 2/2012


Această iluzie a lumii, mare joc de aparenţe, de pasiuni, de seducţie etc., o putem regăsi? Poate fi ea încă undeva?... Da şi nu. În cadrul analizei sistemelor, în mod virtual, nu vom mai regăsi iluzia lumii. Nu vorbesc despre iluzia subiectivă, despre iluzia noastră, despre iluziile noastre, ci despre lumea ca iluzie, adică lucrurile aşa cum nu sunt, aşa cum se dau fără să fie; aşa cum lumea este absentă în însăşi prezenţa ei, aşa cum este mereu alta decât aceea drept care o luăm. Această formă radicală – în sensul că este aproape o scenă primitivă a lumii şi a conştiinţei – este cea pe care suntem pe cale să o pierdem în beneficiul realului, al hiper-realului, al lucrului vizibil, hiper-vizibil. În fine, totul trebuie să furnizeze dovada existenţei etc., nimic nu trebuie să mai participe la iluzie. Deci, această exterminare a iluziei mi se pare a fi adevărata catastrofă, mai mult decât cea a realului. Realul, după părerea mea, nu este atât de mult timp de când există (râde) şi poate e o formă provizorie. Noi am forţat, într-o anumită măsură, lumea să devină reală. Noi suntem singura cultură care a făcut asta, pentru că toate celelalte culturi se organizează sub stăpânirea simbolică a iluziei lumii şi, în general, ele s-au descurcat mult mai bine ca noi, dar asta e o altă treabă. LHA: Vorbiţi-ne despre experienţa dumneavoastră de călătorie, despre aventură, despre joc, despre bucuria contactului cu alte populaţii. JB: Călătoria a fost mereu o dimensiune stratosferică (râde), adică nu am fost niciodată un om de teren, nu am fost niciodată un aventurier şi călătoria a fost, mai întâi, un mod de a mă debarasa Revista nouă, 2/2012

de propria cultură. Nu ştiu dacă acesta este un mod de a-l căuta pe celălalt, dar este ceva preliminar, este legat de o formă de negare, de refuz al propriei culturi. Nu ştiu dacă este o poziţie favorabilă pentru a-l descoperi pe celălalt, dar, în final, asta este deja o formă de deschidere; poate fi puţin negativă, dar este o formă de propulsare, de expulzare, este o energie venită din izgonire, mai degrabă decât din curiozitate. Curiozitatea vine apoi. Nu am aterizat niciodată nicăieri cu adevărat; la un moment dat, asta s-a înlocuit cu fotografia, care este un mod de a tempera contactul, de a avea un contact virtual cu mediul înconjurător. Nu pot obţine din călătorii o îmbogăţire de tip etnologic, cultural, sociologic. Aş considera, în cele din urmă, călătoria ca o activitate abstractă. Ceea ce se găseşte într-un anumit mod este alegerea, se caută ceva în mod sigur, dar eu nu am căutat niciodată să pătrund – cu un soi de teamă, de pudoare – în alte culturi. De exemplu, nu am căutat niciodată să văd indienii din America de Nord. Este un fel de respect, de a spune: „Oricum, asta îmi este interzis, nu are rost să fac pe figurantul într-o cultură care nu e a mea”. Ea există, ceea ce nu pot percepe este poate fascinant, dar nu vreau să fiu actor acolo. Nu face nimic, asta e, şi mi se pare că alterarea radicală este aceea de a şti că, la un moment dat, nu îl vom mai înţelege pe celălalt, că este incompatibil şi că e chiar aşa; trebuie menţinută incompatibilitatea între lucruri pentru ca ele să îşi păstreze fiecare intensitatea proprie. Din nefericire, astăzi, strategia este de a contabiliza tot, să se amestece totul într-un fel de melting pot, unde 109


cronica plastică fiecare scoate din celălalt tot ce e mai rău. Nu am avut niciodată dorinţa de a asimila o altă cultură, nici chiar de a o ajuta, eventual. Dar găsesc turismul etno-intelectual extrem de pretenţios. În însăşi inima călătoriei rămâne o formă de solitudine, deoarece este tăiată din propria cultură şi, după mine, acesta este un lucru pozitiv. Am impresia, şi acest lucru este specific culturii occidentale, că noi nu putem decât să avem o poziţie ambiguă faţă de propria noastră cultură. Nu se poate avea întradevăr un raport conciliant cu ea. Cred că este o situaţie intelectuală foarte, foarte disperată. Trebuie să fii în sensul contrar propriei culturi, dar nu trebuie să te ajuţi de alte culturi. Mi s-a spus adeseori: „Oh! dar acolo, există lucruri apropiate de filozofiile orientale!...” Dar eu nu am vrut niciodată să iau acest lucru drept referinţă. Este imposibil. Rămâne absolut enigmatic. Japonia este fascinantă, dar nu o poţi decât să o vezi la distanţă, este bine astfel, pentru că distanţa este ceea ce Segalen numea: „Exotismul radical”. Trebuie rămas în situaţia de exotism radical. Acum, consumăm acele culturi, după ce am numit asta comunicare... Am trecut probabil de la comunicare la consum, după cum bine s-a spus, şi acum am trecut de la consum la contaminare. În acest tip de schimburi culturale, fiecare îşi schimbă viruşii, în fine acestea sunt părţile cele mai negative (râde). LHA: Sunt de acord cu dumneavoastră, cea mai mare consideraţie pe care o putem avea pentru celălalt este de a-l păstra ca alteritate. Nu trebuie nici să îl reducem, nici să îl omologăm. 110

JB: Spus aşa sună dur, dar nu trebuie să ne împăcăm, nu trebuie să căutăm reconcilierea, nici cu sinele celuilalt (râde), nici cu sinele propriu. Aceasta mi se pare o formă de sfidare, tonică şi pozitivă. LHA: Picioarele adânc înrădăcinate în istorie şi privirea spre viitor, au ele vreo legătură cu moartea? JB: Asta este o imagine stranie. Picioarele şi privirea (râde); văzute împreună cu moartea? Da! Nu ştiu unde sunt înrădăcinate picioarele, pentru că, dacă luăm istoria în cauză, nu este sigur faptul că picioarele mai sunt încă înăuntru şi că privirea se duce încă spre viitor. Atunci, întrebarea este puţin răsucită. În ceea ce priveşte moartea, mi-ar plăcea să revin la ea în raport cu sfârşitul, pentru că titlul „Iluzia sfârşitului” rămâne puţin ambiguu, nu se ştie foarte bine despre ce este vorba. Este vorba, efectiv, undeva, despre moarte, despre privarea de moarte; este faptul că, exact în acest sistem, noi nu mai avem, în acelaşi timp, nici rădăcini, nici origine, nici privire, nici sfârşit. Moartea este evenimentul – este evenimentul crucial – care face ca ceva sau cineva să îşi găsească sfârşitul şi a-şi găsi sfârşitul este evenimentul esenţial în moarte, nu este un sfârşit definitiv, ar trebui să se pună faţă în faţă moartea şi supravieţuirea. Sistemul ne pune în starea de supravieţuire, ne pune la adăpost într-un fel de trecerea dincolo de moarte, nu încă biologică, deşi există fantasma în sine, dar, în orice caz, ne aranjează pentru a exista, trecând de cealaltă parte a morţii, încercând să treacă în supravieţuire, cu preţul vieţii, Revista nouă, 2/2012


de altfel. Este efectiv o operaţie de ascundere a originii şi a sfârşitului. În principiu, indivizii apar şi dispar, iar şansa de a dispărea este echivalentă cu cea de a apărea, toate acestea fac parte din înlănţuirea simbolică a lucrurilor. Moartea este un lucru vital, este cazul să o spunem (râde); nu vorbesc neapărat despre moartea fizică, ci despre operaţia simbolică a morţii, şi sistemul caută, probabil, cu însăşi complicitatea noastră, să ne scutească de acest gen de încercare. Dar, dacă scăpăm de moarte, scăpăm obligatoriu şi de viaţă, cu toate acestea, există un fel de compatibilitate totală, de reversibilitate totală a vieţii şi a morţii. Atunci, scăpăm şi de una şi de alta, trecând într-o stare de supravieţuire şi asta vom face prin clone şi alte posibilităţi de sinteză a organelor etc. Vom putea recrea un corp, să perpetuăm un individ prin propriile sale celule. Deci, este o stare de repetare la infinit a unui lucru, a vieţii, dar aceasta nu mai este... este o viaţă care nu va cunoaşte moartea, iluzia vieţii. Asta înseamnă că, dincolo de sfârşit, nu mai este acest indefinit, suntem într-un fel de veşnicie, dar o veşnicie a sinelui, astfel nu mai există alterare, moarte, duplicat, s-a pierdut umbra, devenim transparenţi, nemuritori, dar preţul plătit este foarte scump. LHA: Peste tot în lume se sparge cu zgomot un val de excludere : stereotipuri din afară, anxietăţi şi frici ale celuilalt, sunt marcate de înţelegere confuză a viitorului. Aceste ideologii sunt caracterizate de o anumită privire mitică asupra unui trecut îndepărtat. Care este viitorul pentru cei marginali? JB: Marginalii, aceasta este o Revista nouă, 2/2012

problemă, dar limita mai există încă? Problema acestei noi forme de excludere este că noi nu mai suntem într-o societate a limitelor, care ar avea o formă de existenţă singulară, care pot găsi eventual propriile sub-culturi etc., periferii care propun spaţii alternative, chiar acela al sărăciei, dar al sărăciei integrate. Problema acestei societăţi este tocmai faptul că ea este integristă. Trăim în societăţi integriste. Vorbim despre integrismul musulman, care este o chestiune religioasă, vizibilă, dar, în structura sa, societatea noastră deschisă este integristă, adică ea nu pregăteşte deloc spaţii alternative. Toată lumea este învăţată să urmeze aceeaşi modă, reţelele, circulaţia lucrurilor etc. Faptul de a fi resorbit limitele este un semn pentru sistem şi nu este un simptom bun. Asta înseamnă ca sistemul se saturează, absoarbe totul, resoarbe totul şi, în acel moment, nu mai poate decât să se expulzeze din sine însuşi. În cele din urmă, nimeni nu ajunge să iasă din asta, nu se poate găsi viteza de eliberare şi, aş putea spune, ca un proiectil care nu poate evada, fiecare este acolo, legat. Începând de acolo, se produc forme violente de împotrivire. E nevoie ca, undeva, să existe o formă de reversibilitate, de reacţie şi asta poate lua forme evident incoerente sau forme de proiecţii, de exorcisme. Suntem în societăţi în acelaşi timp integriste, integraţioniste şi exorciste. Există, obligatoriu, lucruri de expulzat, există un deşeu considerabil; dacă sistemul vrea neapărat să integreze totul, asta sfârşeşte prin a da forme de expulzare, de decădere, de exterminare. 111


LHA: Trecerea în al treilea mileniu coincide, pentru noi, europenii, cu integrarea continentală. Este vorba mai degrabă de un cuvânt decât de o realitate? JB: Oh! Da! Pentru mine, este vorba, de fapt, despre un lucru cu aparenţă înşelătoare, despre o formă de integrare, în termeni de discurs, de fantasmă, de reconciliere istorică a unei Europe care a fost mereu divizată. După părerea mea, este acolo, de asemenea, o oarecare formă de exorcism (râde); cu cât discursul Europei se armonizează, cu cât textele se succed unul după altul, cu atât evenimentele europene se duc exact în direcţia opusă. Unitatea, da, se face în mod abstract într-o specie de vag, de neclar, în care toate excepţiile coexistă, pentru că, în realitate, Europa se va realiza cu preţul scutirii Unului anume pentru monedă etc.; fiecare va avea privilegiile sale individuale, asta nu schimbă mare lucru. Dar, mai cu seamă, evenimentele europene sunt, din păcate, în contradicţie totală cu această veleitate de a oferi imaginea unei federaţii istorice. În plus, este paradoxal, deoarece este momentul în care marile imperii se prăbuşesc, incluzând aici atât pe cel de Vest, cât şi pe cel de Est. Iar noi, noi suntem pe cale să încercăm să fondăm o unitate federativă, un fel de nou imperiu. Dar, spre exemplu, vedem la Est reapărând toate etniile, conflictele lingvistice etc., pe baza unei prăbuşiri, ceea ce este relativ logic: imperiul se năruie şi totul reapare din originalităţile care erau acolo închise. În Europa, dimpotrivă, vedem ivindu-se, din ce în ce mai repede, toate singularităţile, disociaţiile, provincialismele 112

etc. pe măsură ce are loc unificarea. În fond, pe baza unificării, se divizează lucrurile, în realitate. Chiar dacă, cel puţin în Est, ele se divizează pe baza unei prăbuşiri. De exemplu, Germania este un caz exemplar pentru asta, de vreme ce azi adevăratul conflict, problema foarte gravă pe care o poate avea, vine din reunificarea Germaniei, ceea ce pare că ar avea mai multă bizarerie, mai multă alterare, mai multe conflicte între cele două Germanii, care există mereu cu adevărat, de când zidul a căzut, decât atunci când zidul nu exista. Să nu mergem prea departe, dar această situaţie europeană este foarte paradoxală, există un fel de voluntariat istoric de a pune la loc o instituţie... nu cred că ar putea corespunde exact şi precis unei mişcări istorice, ar face parte mai degrabă din gestionarea deşeurilor istoriei. LHA: Evenimentul cel mai marcant al acestor ultimi ani, în domeniul artei vizuale, este moartea avangardelor născute istoric, prin dispariţia cumpărătorului. Ne putem întreba care este rolul artei vizuale într-o lume care se bazează pe triumful imaginii „indiferente”? JB: Da, toată problema artei este că ea se confruntă cu un statut al imaginii care i-a scăpat, adică acela pe care l-am putea avea chiar în artă, puterea iluziei despre care vom vorbi imediat, această posibilitate de a sfida realul, de a crea o altfel de scenă decât cea a realului. Din momentul în care totul a devenit vizibil, în care totul este în vizual, în care orice lucru accede la imagine, totul este, aşadar, imediat materializat în imagine; există din ce în ce mai puţin loc, efectiv, Revista nouă, 2/2012


cronica plastică pentru ceva simbolic, ce ar atinge formele, ce s-ar juca cu o formă, o formă de joc relativ arbitrar care nu ar răspunde decât de sine însuşi etc. Asta este foarte dificil astăzi; din nefericire, dispariţia avangardelor nu înseamnă dispariţia ariergardelor, este mai degrabă chiar triumful ariergardei, întrun anumit fel... Dar acestea nu sunt grupuri, este faptul că întreaga artă se află şi ea în misiunea de a recapitula toate formele anterioare, de a reface istoria artei pe dos şi de a-i administra trecutul, aceasta este problema în fond. Connors* numea asta raptul artei moderne, adică acest mod de a relua toate formele într-o juxtapunere, într-un mozaic haotic. Spre exemplu, punând într-un acelaşi tablou femeia din Dejunul pe iarbă şi Jucătorii de cărţi ai lui Cézanne. Pe scurt, putem face orice la modul relativ ludic, ironic. Această formă de revoltă post-modernă – precum cea pe care o practică simulaţioniştii din New-York, care au luat acest simulacru şi simularea ca referinţă, în aşa fel încât ei nu fac decât să folosească pictura ca o maşină a simulacrului, o pură referinţă cu ea însăşi – şi-a pierdut, de asemenea, într-un anumit fel, finalitatea.

„Toată arta modernă este, de fapt, istoria unei dispariţii, a unei destructurări, a unei deconstrucţii a artei.” Deci, distincţia între artă şi producţia de imagini comune, banale, este din ce în ce mai puţin clară. În fond, singurul care a luat act şi care a folosit cu radicalitate această banalizare totală a Revista nouă, 2/2012

esteticului, care a trecut de cealaltă parte a esteticii, este Warhol. În opinia mea, în afara lui, avem de-a face cu tot felul de forme artistice, estetice, care, pe undeva, astăzi, sunt mai animate de deziluzie. Există impresia că înşişi artiştii nu mai cred în iluzia estetică, că iluzia estetică este moartă, că ei sunt pe cale să conducă descompunerea propriului lor instrument de viziune. Dispariţia artei, al cărei sfârşit era anunţat deja de Hegel, datează de mult timp. Dispariţia dimensiunii estetice, acest eveniment a fost condus de-a lungul, să spunem, unui secol şi jumătate. Toată arta modernă este, de fapt, istoria unei dispariţii, a unei destructurări, a unei deconstrucţii a artei. Dar acum s-a terminat, procesul şia depăşit termenul, noi suntem de asemenea dincolo de sfârşit. Acum, nu mai suntem decât pe cale de a recicla. A recicla efectiv vestigiile formelor trecute, aceasta este impresia pe care o am, în afară de câteva excepţii, fără îndoială. Dar problema trecerii dincolo de estetică este: ce este dincolo de estetică? Mai este vreo iluzie, alta decât esteticul? LHA: A controla şi a influenţa lumea înconjurătoare după propria voinţă, cheie a eliberării de teama de necunoscut, a zămislit riscul unei noi separări între natură şi fiinţa umană. Când complexitatea şi cantitatea fenomenelor depăşesc un anumit prag critic, ne putem regăsi confruntaţi cu o barieră de neînţelegere a lumii exterioare, a ingineriei genetice, a influenţei devastatoare a deşeurilor etc.? JB: Da, problema este puţin aceeaşi, adică maltratând efectiv natura, exploatând-o, trăgând din ea toată 113


energia posibilă etc., am sfârşit prin a o transforma în deşeu virtual. Dar natura nu are privilegiu în acest sens, noi toţi facem parte din acest deşeu virtual (râde), dat fiind faptul că forţele umane, productive etc., suferă aceeaşi soartă ca şi elementele naturale. Ar fi poate un risc, cu atât mai mult astăzi, să circumscriem problema ecologiei în natură, chiar dacă este totală. Aici există riscul de a vrea să ocrotim ceva ce este fără îndoială deja pierdut şi sfidarea ar fi să vrem, în momentul în care lucrurile sunt pierdute, să acordăm dreptul de existenţă unui lucru care nu mai există (râde). Acest lucru se întâmplă cu fiinţa umană, se întâmplă azi cu natura. Îi vom acorda un drept de parteneriat, un fel de contract natural etc., în care vom încerca să ne împăcăm cu ceva ce am distrus sau am discreditat deja în prealabil. Mi se pare, în acest sens, că avem o ambiguitate teribilă în specializarea problemei naturii şi în a face din ea obiectul unei practici sau al unei discipline speciale numită ecologie; chiar dacă am impresia că natura nu este destinată a deveni subiect cu care vom avea vreun mod de comunicare. Este o utopie care îmi pare, de altfel, foarte ambiguă şi, din punct de vedere politic, foarte, foarte îndoielnică. Va trebui, de asemenea, să păstrăm alteritatea radicală a naturii, dacă ea există, dacă ea poate să fie încă. Adică, în fond, să nu ne împăcăm cu ea, dar să avem o relaţie duală, antagonistă. Mi se pare că, aici, natura ar putea recupera o energie proprie şi că nu este vorba decât despre faptul de a o face compatibilă cu obiectivele noastre sau, mai bine, să încercăm să o reconstituim în mod 114

artificial, nu să o ocrotim artificial etc. Există riscul ca o astfel de întreprindere să nu schimbe mare lucru în această problemă. Acestea fiind spuse, nu văd cum putem regăsi natura în calitate de obiect. Ştiu că este paradoxal şi de neacceptat să nu vrem să facem din natură un subiect, dar natura nu există pentru a fi subiect. Deja, ne năruim sub subiectivitatea noastră nefericită, atunci nu mai merită efortul să facem din natură un subiect nefericit. În plus, ar valora mai mult să încercăm, la limită, să o regăsim ca obiect, ca pe ceva ireductibil, dar care are energie proprie. LHA: Din ce în ce mai multe persoane trăiesc sub pragul sărăciei şi într-un mediu degradat. Credeţi că reprezentarea bogăţiei altora este singurul vis care le este permis? JB: Pentru toţi cei ce sunt privaţi de bogăţie? LHA: Da. JB: Ah! Este destul de dificil să răspund în locul lor. Cred că este un vis că, în parte, li s-a insuflat asta. Dar este, într-adevăr, în natura umană această dorinţă de abundenţă, de fericire şi de toate aceste bune valori occidentale? Nu sunt sigur deloc de asta şi nu cred aşa uşor că acesta ar fi visul celor care sunt privaţi de ele. Cred că lucrurile se petrec într-un mod mult mai antagonist, mult mai radical decât atât. Oare popoarele şi populaţiile deposedate nu au decât o dorinţă, aceea de a poseda ceea ce avem noi? Nu, cred că ele ne vor moartea. Vreau să spun că rivalitatea, sfidarea este o sfidare a tuturor valorilor occidentale. Este de nerezolvat, există în Revista nouă, 2/2012


cronica muzicală

LHA: În toate cartierele mizere sau în cartiere cele mai sensibile, au toţi televiziune, nu au nimic altceva. JB: Da, pentru că este un mod de a da altora obiective, de altfel de negăsit, care, bineînţeles, îi vor mobiliza şi îi vor imobiliza într-o astfel de falsă perspectivă.

Dar, profund, nu sunt deloc sigur că ei au interiorizat această perspectivă şi că au reuşit să transmită lumii întregi ideologiile noastre, valorile noastre, postulatele noastre, dar sper... Da, există o formă de fascinaţie. Dar conformismul nu este neapărat o adeziune la ceva, asta poate fi, dimpotrivă, împingere la limită, împingere la capăt prin însăşi conformitate, împingere a unui sistem până la absurditatea limitelor sale; sistemul nostru occidental nu este departe de a regăsi această limită absurdă şi cred că punctul mort al restului lumii contribuie în mod considerabil la destabilizarea sistemului nostru actual. Traducere din linba franceză Liliana ENE

Sursa: Les Humains Associés, revistă atemporală, No. 6 [1993] Entre l’envol et la chute. Vers une fédération planétaire _______________ * Russell Connor, istoric de artă şi pictor. Referire la lucrarea sa The Kidnapping of Modern Art by the New Yorkers, 68” x 64”, 1985, Collection of John Parker Willis. [„My painting, The Kidnapping of Modern Art by the New Yorkers, is my best-known work. It was inspired by a book that came out in the ‘80s called How New York Stole the Idea of Modern Art. The French author, Serge Guilbaut, made the case that those crafty Americans, a conspiratorial lot that included

the government, the Museum of Modern Art, and certain critics and dealers, conducted a campaign after WWII to make New York the center of the art world, replacing dear old Paris. Artists had innocently provided this gang with the perfect weapon, Abstract Expressionism (which owed much, of course, to French art). Its contrast with the dry and dusty propaganda of Soviet Social Realism made it the perfect emblem of freedom in the Cold War, and our own propaganda promoted the „New York School” as the new vital, thriving center of the art world.„] Alte surse: Jean Baudrillard, Art and Artefact, Institute of Modern Art (Brisbane, Qld.) - n. trad.

acelaşi timp dorinţa de a poseda ceea ce nu avem şi repunerea în cauză a principiului occidental al bogăţiei. Nu este sigur faptul că instinctul cel mai profund al omului este să dispună de lume. Am impresia că este o miză simbolică, o sfidare simbolică mult mai profundă decât aceea de a ajunge pur şi simplu la acel nivel de bogăţie etc. Chiar ne-ar plăcea să facem să treacă acest virus în alte ţări...

r Revista nouă, 2/2012

115


cronica muzicală

Serghie BUCUR DIVINA DARIA Alina-Elena Bercu – Superlativ pianistic Urmărind Concertul în La minor pentru pian şi orchestră, opus 54, de Robert Schumann (1810-1856), susţinut în seara zilei de joi, 22 martie 2012, în sala Ion Baciu a Filarmonicii ploieştene Paul Constantinescu, de domnişoara Alina Elena Bercu, în compania Orchestrei omonime dirijată de maestrul Radu Postăvaru, mi-am amintit cu o deosebită emoţie de spusele marii Doamne a scenei lirice româneşti, Eugenia Moldoveanu, rostite la un moment dat, în convorbirea cu redactorul filmului – dat pe TVR CULTURAL, cu o seară mai înainte - despre domnia sa, în loja Operei Române - acolo unde debutase cu o jumătate de veac în urmă: „Viaţa mea artistică stă sub aripa lui Mozart !!!” Magnifica seară de 22 martie poartă, în opinia mea, un motto foarte de asemănător cu al ilustrei noastre soprane, rezumând regalul pianistic ieşit din claviatura peste care fermecatele degete ale Alinei Elena Bercu au alunecat, interpretând celebrul Concert al lui Robert Schumann! : „Vocaţia pianistică a Alinei Elena Bercu stă sub aripa lui Robert Schumann !”. Distinsă şi 116

de o graţie florală, patetică şi suavă, fiinţa ei înseşi – spaţiul imensei rezonanţe dramatice, trestia gânditoare şi simţitoare artistic, Alina Elena Bercu a înscris în istoria concertisticii pianistice româneşti, o pagină superlativă !!! Încă din primele acorduri, spre încântarea – în crescendo-ul care avea apoi să se termine în valuri de aplauze şi un bis de o candoare nepământeană – a publicului (de astă dată prezent să vadă una dintre cele mai mari reprezentante ale şcolii pianistice româneşti, la dimensiuni interpretative europene), voluptatea sonoră a pătruns spiritele, prima parte lăsându-ne nu numai să previzionăm o nouă Clara Haskyl, dar şi un geniu al muzicii tragicului compozitor german, executată în cele mai sensibile nuanţe, de-a lungul primei părţi, Allegro affettuoso. Vraja a reverberat în cheie majoră şi din acea secretă legătură între solistă şi dirijor, pe care a subliniat-o cu discreţie şi precizie profesională, orchestra. Virtuozitatea e intensificat vraja în partea a doua, unde Alina Elena Bercu s-a impus printr-o execuţie liberă, deconcertantă şi impecabilă; un Intermezzo – sublimul Andantino grazioso – pe care numai regula oricărui concert, de a nu accepta aplauzele – nu l-a întrerupt! Tensiunea magiei s-a accentuat în a treia parte, pe spirala sentimentului ce a covârşit, cu un secol şi jumătate în urmă, fiinţa doborâtă de o boală incurabilă a marelui muzician: Alegro vivace – apogeul serii, esenţa mistică a filozofiei Concertului schumannian! Domnişoara Alina Elena Bercu a fost, în privirile mele (care au trecut de câteva ori peste paginile cărţii – Viaţa la patru Revista nouă, 2/2012


interviu picioarele Eutherpei, puterea de proporţii cosmice a Muzicii şi, prin superlativa interpretare a candidei noastre pianiste, Alina Elena Bercu, în apoteoticul marş imperial! Şcoala pianisticii româneşti are deja câteva cariatide, ridicate majestuos şi durabil, din Prahova, prin câteva nume deja consacrate la vârsta adolescenţei. Domnişoara Alina Elena Bercu este de multă vreme o pianistă cu o carieră strălucită, într-o ascensiune glorioasă, pe care nimic n-o poate pune la îndoială. Rămân copleşit în faţa acestei devreme ajunsă o pianistă de anvergură mondială, pe care soarta ne-a hărăzit-o în splendoarea sonoră schumanniană de joi, 22 martie 2012, adăugând amănuntul că, sub impresia romanului amintit şi a filmului despre Robert şi Clara, emoţia Concertului interpretat de domnişoara Bercu, m-a făcut să plâng ! Mi se adeverea în cel mai pătrunzător mod că, ceea ce i-a unit şi le-a insuflat măreţie şi demnitatea, muzicienilor Clara şi Robert, în faţa vicistitudinilor vieţii, aceştia MUZICII o datorează, sentimentului vast şi incomprehensibil al IUBIRII. Sentiment pe care, Concertul în La minor, interpretat de domnişoara Alina Elena Bercu l-a transmis melomanilor ploieşteni, într-un chip angelic, prin urmare, divin!

Calleya – Ouatu Repertoriul Filarmonicii Paul Constantinescu a deprins, în seara zilei de joi, 21 aprilie 2011, coloratura specifică ajunului Zilelor de Paşti, graţie maestrului Octav Calleya – marcantă Revista nouă, 2/2012

personalitate a lumii muzicale europene, dirijor de clasă internaţională, din 1973 stabilit în Spania, precum şi distinsei dsale partenere de concert, d-ra Raluca Ouatu, o pianistă cu impresionante calităţi interpretativ-solistice. Format la şcoala muzicală românească, sub maeştrii Constantin Bugeanu, Mircea Basarab, Dumitru Botez şi Marin Constantin, apoi în îndelunga experienţă susţinută la Florenţa, Valncia, Rio de Janeiro, Berlin şi Londra, electrizantul şef de orchestră Octav Calleya ne-a oferit un program pascal, pornind de la câteva considerente pe care, foarte bucuros, lea expus cu fineţe şi bucuria momentului spiritual, deosebit pentru dânsul, ca şi pentru publicului aflat în sală. Scurta dizertaţie a domniei sale a făcut cât a fost posibil de înţeles acest repertoriu, cu precădere primele două lucrări – interpretate cu măiestrie de exemplara orchestră ploieşteană, evident, sub bagheta d-lui vrăjitoare: Trei marşuri procesionale pentru Paşti, de Sanchez Ruzafa, precum şi Rapsodia simfonică pentru pian şi orchestră, de Jochin Turina, cea de a treia, Rapsodia de Isaac Albenitz, aducându-ne-o la rampă, pe frumoasa Raluca Ouatu – născută la Piatra Neamţ acum aproape 30 de ani. Semnificaţia serii concertistice a atras atenţia publicului prin varietatea programului pus în lucrare şi prezentat nouă, subscriind excelenţei repertoriale posibilă numai la marile Filarmonici, „Paul Constantinescu” perpetuând acest concept cu o admirabilă consecvenţă. Maestrul Octav Calleya, asumându-şi un asemenea program, ne-a dovediat indiubitabilul său profesionalism, experienţa dirijoral-concertistică validată 117


de activitatea d-sale internaţională şi, de ce nu, a măiestriei preluate de la dascălii săi şi actualizată cu fiecare prilej muzical public, păstrată în faldurile magiei dăruită melomanilor de pretutindeni. Surpinde la fel de emoţionant – faţetă a aceluiaşi profesionalism calleyan –, punerea în scenă a unor lucrări muzicale aparţinând grupului de mari compozitori ai Spaniei, „troica” Ruzafa-Turina-Albeniz ivindu-se pe pământul Iberiei, între 1860 şi 1956. Nume care au ilustrat definitiv componistica din ţara lui Cervantes, pe orizontul câtorva capodopere universale. Să mai încapă în această constatare, altceva, decât preţuirea de către noi, a fermecătorului Octav Callya, care i-a fost profesor compozitorului spaniol Sanchez Ruzafa? În seara celor 12 Evanghelii, ajunul Sfintelor Paşti 2011, maestrul Octav Calleya şi pianista Raluca Ouatu au magnificat auditoriul – supranumeirc – cu Rapsodia Spaniolă pentru pian şi orchestră, de Isaac Albenitz (1860-1909), figură de primă mărime a muzicii simfonice iberice, alături de Manuel de Falla (1876-1946) şi Enrique Granados (1867-1916). Construită pe motive armonic-melodice ale incandescentului folclor hispanic, într-o ascendenţă sonoră febrilă, gradată de la suav la intempestiv, de tuşeurile în alternanţă orchetră-pian, Rapsodia Spaniolă a relevat calităţile de rafinată solistă a d-rei Raluca Ouatu, virtuozităţile d-sale naturalizând cu voluptate spiritul terpidant al ritmurilor peninsulare. Temperamentul latin s-a pliat impecabil pe tempourile exultante ale Rapsodiei, pentru că, în convenţia cu sine însăşi, Raluca Ouatu a surclasat infernul 118

ritmurilor cu o stăpânire de sine elevată, în care eleganţa a însoţit tumultul, fulgerele în passo-doble cu aromă de paellya, în cercuri largi de ... Execuţia de la suav la terifiant parcursă cu volubilă dexteritate, a delicatelor mâini ale d-rei Raluca Ouatu, a prefăcut claviatura întrun luminos arc de sonorităţi inundate de dorinţa sublimului vieţii; însuşi Albenitz părea să se afle la pian, în seara aceea de ajun pascal, travestit într-o jună româncă înzestrată dumnezeieşte cu o artă pianistică ireproşabilă. O graţie înnăscută a adăugat strălucire stilului claviaturistic, cu inflexiuni angelice, în pasajele, scurte, e adevărat, în care fluxul rapsodic a împins materia sonoră în cascade irezistibile, cu nervii exaltaţi ai cultului fiestei. Infanta sui-generis aflată la pianul alb al Filarmonicii ploieştene, în umbra marelui maestru al baghetei, Octav Calleya, a redat virtuţiile de capodoperă a simfonismului planetar, care este Rapsodia Spaniolă, desprinsă atât din viziunile lui Isaac Albenitz, ca şi dintr-o pânză pe care Goya, cu supunere şi adoraţie, părea să o fi pictat pe Raluca Ouatu! Emblemticul Octav Calleya, persuasiv prin execuţia orchestrală a celor Trei marşuri procesionale pentru Paşte, de Sanchez Ruzafa şi a Rapsodiei pentru pian, de Jochin Turina, a recucerit publicul cu Vraja Vinerei mari, din opera Parsifal, de Richard Wagner (1813-1883). Impetuoasa muzică wagneriană, în expresia timbrului de legendă, polifonic transpusă în sonorităţi cutremurătoare, ne-a aruncat sufleteşte printre membri eminentei orchestre ploieştene, pentru a jubila apoi, în ambianţa pravoslavnică a uverturii Marele Paşte Rusesc – Revista nouă, 2/2012


capodoperă a romanticului rus Nicolai Rimski-Korsakov (1844-1908), autodidactul membru al Grupului celor Cinci, celebru ofiţer de marină, dascăl al pleiadei Starvinski-Glazunov-ProkofievRespighi. Student şi discipol al excepţionalului Sergiu Celibidache – în 2012, la 28 iunie, Centenarul naşterii lui – celebrul dirijor Octav Calleya, stabilit în Spania, de peste 35 de ani, a deschis o memorabilă pagină simfonică în viaţa Filarmonicii din Ploieşti, în compania performantei pianiste Raluca Ouatu – solistă de anvergură europeană. Corespeondenţe secrete ale latinităţii leagă freatic şi rezonează cosmic, prin strădania niciodată îndeajuns de recunoscută şi respectată, a slujitorilor Eutherpei din aceste mereu apropiate ţări ale Culturii universale: Spania şi România. Pentru că există spirite muzicale nobile şi înnobilatoare de oameni, caractere de natură muzicală referenţiale: Raluca Ouatu şi Octav Calleya.

Czepiel – Ondin Familie de muzicieni precum odinioară, familiile de boieri cultivaţi şi patrioţi, familia Brezeanu din Ploieşti este, la începutul veacului XXI, una din puţinele care păstrează şi duce mai departe profesiunea de artişti ai sunetelor, apostoli de primă valoare ai menirii pământene a Eutherpei! Bucuria şi onoarea, totodată, ne-o semnalează distinsa dnă Doctor în Muzicologie Miruna Negrea, în pasajul dedicat maestrului Ondin Brezeanu, din programul de sală, cu prilejul susţinerii Revista nouă, 2/2012

ca solist a Concertului în La major pentru vioară şi orchestră, de Mieczyslaw Karlowicz (1876-1909), în seara zilei de joi, 3 mai 2012, pe scena Filarmonicii „Paul Cosntantinescu”. Îl citez în întregime, cu preţuirea cuvenită „patrulaterului” de muzicieni Brezanu, veritabil arbore genealogic în istoria Muzicii româneşti: „Violonistul Ondin Brezeanu s-a născut în 19 mai 1974, la Ploieşti, într-o familie de muzicieni: bunicul Emil St. Vasilescu – profesor de vioară şi compozitor; tatăl, Leonida Brezeanu – dirijor, compozitor şi etnomuzicolog; fratele, Zefir Brezeanu – solist clarinetist şi compozitor, doctorand la Universitatea din Bloomington (SUA), şi mama – Valeria Brezeanu, contabil, cu o serioasă educaţie muzicală, în special în domeniul Istoriei Muzicii, mulţi ani o voce de bază în renumita corală „Paul Constantinescu” a Palatului Culturii din Ploieşti”. Iată-ne, prin urmare, contemporanii unei adevărate disnastii de muzicieni, cu care cel puţin ploieştenii conştienţi de valorile urbei lor, au pentru ce, cu cine şi de ce să se mândrească ! Remarcabilă interpretare, noi o credem istorică, prestaţia solistică a violonistului Ondin Brezeanu a consfinţit încă odată standardul Şcolii româneşti de vioară, având în vedere dificultatea partiturii nefericitului compozitor polonez (tot din relatările d-nei Miruna Negrea am aflat că Mieczyslaw Karlowicz a murit zdrobit de o avalanşă, în munţii Tatra, pe 8 februarie 1909), dificultate care a ţinut departe de ştimele ei, numeroşi interpreţi violonişti ai lumii. Ne-o explică tot d-na Dr. Miruna Negrea, în programul de sală: „Un loc deosebit în literatura muzicală poloneză îl ocupă 119


interviu Concertul pentru vioară şi orchestră opus 8, de Miecislav Karlovici, lucrare foarte rar abordată în afara graniţelor Poloniei. Unii comentatori pun această lipsă de popularitate a piesei pe seama, pe de o parte, a vieţii scurte a autorului ei, care nu a avut timpul necesar să o promoveze şi, pe de altă parte, a conflictelor pe care le-a avut cu instituţiile poloneze de profil, care au blocat execuţia opusurilor sale”. Prin urmare, tocmai de aceea (în continuarea comentariului d-nei Negrea, se subliniază „excelenta scriitură dedicată – de compozitor – viorii şi echilibrul discursului muzical”), interpretarea dlui Ondin Brezeanu a depăşit aşteptările noastre, în finalul opusului fiind aplaudat în valuri, chemat şi rechemat la rampă, răsplătit cu flori şi îmbrăţişări entuziaste ! Fireşte, laolată cu maestrul Wojciech Czepiel – dirijorul a cărui baghetă şi, faptic, prezenţă pe podiumul Filarmonicii ploieştene, a transmis propriile trăiri orchestrei, întreaga vrajă izbucnind deasupra publicului cuprins de un indescriptibil delir ! Fiindcă în timp ce nuanţele descifrate din nervura lucrării, de şeful orchestrei, preluate de acesta în maniera secretă a înaltei vocaţii muzicale, virtuozul Ondin Brezeanu tălmăcea – în uimitoare dezlănţuiri faustice – subtilităţile ascunse, dar cu atât mai percutante, ale unui opus în aparenţă rigid, supus însă arcuşului măiastru mânuit de un Ondin Brezeanu euforic, vulcanic! Dânsul s-a aflat nu numai în faţa concitadinilor şi a familiei sale, cât mai cu seamă în faţa unui public rafinat – demn de arta violonistului cu statut de star european! Simptomatică relaţia între melomani şi 120

solistul nostru, miraculos însoţit de părţile orchestrale, în volubile şi dominante gesturi dirijorale ale dlui Octav Calleya, ne-a configurat-o Ondin Brezeanu încă pe durata primei părţi a opusului, Allegro moderato – de-a lungul căreia conotaţiile s-au succedat în spirale sonore atipice, în tonalităţi minore alternând cu cele în major, sub pecetea preciziei ilustrate vibrant, de pizzicato-urile dispuse pe înălţimea a patru octave şi chiar peste. În exuberanta Romanza-Andante, partea de mijloc a lucrării, rigidul s-a destrămat în viziuni optimiste, iluminând intensa dorinţă de viaţă şi patetică iubire – apoteotic final în Vivace assai („destul de” Vivace), pe durata căreia violonistul Ondin Brezeanu certifica valoarea vocaţiei sale de virtuoz – fericit îndrumat de corifei ai Şcolii româneşti de vioară: Ştefan Gheorghiu şi Gabriel Croitoru! Negreşit, într-un asemenea cadru muzical, Simfonia a VII-a în La major, de Ludwig van Beethoven (1770-1827), a încoronat seara simfonică de joi, 3 mai 2012, prin excelenţa interpretării ei, de către orchestra Fialrmonicii, sub bagheta plină de har a maestrului Woijciech Czepiel – înnăscut şef de simfonic, muzician botezat, la doar 15 ani, de bagheta marelui Herbert von Karajan, originar din patria lui Frederic Chopin (1810-1849).

koichiro - Bartholdy Seară simfonică de antologie, joi – 16 februarie 2012, în intimista sală „Ion Baciu” a Filarmonicii ploieştene Paul Cosntantinescu, cu o lucrare de referinţă drept tema ei centrală: Concertul în Re Revista nouă, 2/2012


major pentru pian, vioară şi orchestră de coarde, de Felix Mendelssohn Bartoldy (1809-1847); dirijor, maestrul Koichiro Kanno – nipon de origine, născut în 1971 la Tokyo. Soliştii serii: frumoasa Ioana Maria Lupaşcu, la pian şi concertmaestrul Cosmin Horaţiu Stoica la vioară. Nestemate ale Muzicii universale ! Artişti care adaugă, cu fiecare apariţie şi interpretare solistică, strălucire pe frontispiciul instituţiei omonime, împreună cu întreaga orchestră! Nu încetez să admir şi să laud această constelaţie de muzicieni, câtă vreme, din stalul meu, ascult capodopere în asemenea interpretări pe care le valorează minunat şi mă entuziasmează sincer, cu rafinamente care, inevitabil, vor fi scăpat compozitorilor în cauză. Nu ne dăm seama că, toţi aceşti magi a sunetelor, trec peste ceea ce noi zilnic arare ori putem trece, astfel ca domniile lor să ne redea demnitatea, forţa interioară şi credinţa în ziua de mâine ! Oricâtă dezamăgire şi măruntă dezarticulare ar măcina un colectiv, fie el şi muzical, Simfonicul nostru vine la rampă joi după joi şi în alte atâtea ocaziuni, re-dându-ne acea lume fundamentală, net vindecătoare în raport cu orice medicaţie sau filozofie ! N-am ţinut cont de nămeţii peste care, plecat de acasă de bună-voie, aveam să trec, pentru că, spre mirarea întemeiată a unor personalităţi ale Filarmonicii, am ţinut, cu orice preţ, să îi văd şi ascult pe Ioana Maria Lupaşcu şi Cosmin Horaţiu Stoica, într-un nou Mendelssohn-Bartoldy, pe scena „Ion Baciu”. Bucuriei de a-l fi întâlnit printre melomani, pe maestrul Radu Postăvaru, i-am răspuns cu elevat respect, răscolit Revista nouă, 2/2012

de atâtea mirifice aduceri-aminte cu domnia sa, pe podiumul dirijoral. Şi nu am ezitat să îmi imaginez măcar o reacţie de satisfacţie sau, de rezervă, la rece vorbind, a ilustrului nostru şef de orchestră, pe când dânsul urmărea execuţia baghetei de data asta purtată de energicul confrate invitat – din ţara Soarelui Răsare –, Koichiro Kanno. Prezenţă plăcută, în maniera indestructibilei sobrietăţi asiatice, maestrul Koichiro Kanno s-a impus prin impetuozitate şi meticuloasa coordonare a partidelor orchestrei. În deschidere, am desprins conturul plastic al fortissimo-urilor uverturii HEBRIDELE, opusul 26 al marelui compozitor german, care a trăit doar 38 de ani ! Logosul sonor vitalizant, a argumentat. pe de o parte percepţia şi aşteptările sălii, pe de alta, sensibila stăpânire a partiturii. Sub vraja maestrului Koichiro Kanno, orchestra a încântat publicul; arta dirijorului a pus în evidenţă calităţile şcolii nipone de gen. Cine a citit printre doctele rânduri ale programului de sală, autoare, dr. Miruna Negrea, a putut vedea cu ochii minţii un Bartholdy extaziindu-se, cu un veac şi jumătate înapoi, în timp ce, însoţit de poetul Karl Klingerman, stabilit în metropola engleză Edinburg, privea – ca la o minune cerească – bolţile şi stalactitelestalagmitele Grotei lui Fingal, erou al Irlandei secolului al III-lea, un univers fără seamăn, care l-a inspirat pe junele Mendelssohn (la numai 20 de ani !), odată cu faptele legendarului personaj scoţian. Peştera se afla în insula Staffa, din arhipelagul care a dat numele uverturii bartholdyene: Hebride. Fluidul sonor a căpătat, graţie fineţei dirijorale, 121


accentele romantismului de odinioară, prin deplina dominare a părţilor orchestrei, a acelor secvenţe impecabil subliniate de suflători, ca şi de viori şi violoncele. Piesa muzicală de rezistenţă a serii, Concertul în Re major, operă care a uimit lumea componistică a începutului de veac XIX, a relevat un altfel de Mendelssohn, cu atât mai profund cu cât, sub mâinile Ioanei Maria Lupaşcu, pianul a iradiat cu sonorităţi nobile, romanţioase, în convergenţă cu virtuozităţile violonistice ale lui Cosmin Horaţiu Stoica. Ca orice interpret-solist de profesie, Ioana Maria Lupaşcu ştie partitura în întregul ei, orchestră-solistă. Pur şi simplu, dânsa o cântă în gând, o trăieşte, exultă sau e melancolică – după natura mişcării în succesiunea ei interioară. Uşor încordat, în adâncurile aceleiaşi partituri afundat, maestrul Cosmin Horaţiu Stoica imprimă arcuşului, cu sentimentul violonistului înnăscut, starea de rezoneur; o fiinţă - el şi vioara lui, însufleţesc semnele de pe portativ şi le încarcă cu energia sonoră, oferite sălii asistente. Pereche de solişti marcanţi, Ioana şi Horaţiu au susţinut cu aplomb şi varietate desăvârşită, prima mişcare a Concertului serii: un Allegro cu incizii beethoveniene, pe care Ioana şi Horaţiu le-au subliniat în nota accentelor „eroice” cu care Titanul de la Bonn ne-a obişnuit în simfoniile lui. Perfect integraţi în „triunghiul” concertistic, dirjor-orchestră-solişti, Ioana şi Horaţiu s-au contopit, în partea a II-a, Adagio, pe nervura calmului de o seninătate goetheeană, ţesut în curgerea subtil dramatică a mişcării. Maestrul Koichiro Kanno s-a arătat un real cunoscător al creaţiei mendelssohniene – pe cât de 122

geniale, pe atât de scurte; creaţie datoare influenţei muzicii lui Karl Maria von Weber (1826-1876). Fiindcă în a III-a parte, Allegro molto, fluviul sonor să adune apele izvorâte din sonurile partidelor orchestrei, într-un imn cu ritmuri de proporţii cosmice, indescriptibil cantabile! După pauză, un moment simfonic schubertian a transpus publicul pe o altă coordonată spirituală. Simfonia a VI-a în Do major, de Frantz Peter Schubert (1797-1828) o fost o nouă şi elocventă probă de profesionalism concertistic, elaborată în amănuntele ei compoziţionale, la asidue repetiţii. Impresionat, cum citim în acelaşi program de sală, de muzicalitatea operei „Bărbierul din Sevilla”, de contemporanul său, il maestro Gioacchino Rossini (1792-1868), Schubert a compus această a VI-a Simfonie, între două Uverturi „italiene”, urmărit de dorinţa întregirii ei cu mişcările II – Andante, III – Scherzo şi IV – Allegro moderato, prima – Adagio allegretto fiind scrisă anterior. Melancolic, cu ecouri din Edgar Allan Poe, firul melodic al lucrării s-a depănat pe relieful tempo-urilor cu nuanţe alternative crepuscular-solare. Instinctul melodic austriac, cu rădăcini în melosul popular, unic în rezonanţele lui amplificate de romantism, simfonicul ploieştean ni l-a relevat în arpegii ale deznădejdii care i-au zidit în tristeţe şi resemnare pe Heinrich Heine şi Mihai Eminescu ! Dovadă că maestrului Koichiro Kanno, muzica lui Schubert, îi este familiară, în consistenţa ei sonoră. Iată de ce domnia sa a convins că este un autentic muzician european!

Serghie BUCUR Revista nouă, 2/2012


interviu

Viorel Popa: „Icoanele mele cer dragoste!” Viorel Popa s-a născut în luna mai a anului 1963, în localitatea Comăneşti, judeţul Bacău. Părinţii săi, sudori de meserie, lucrau pe şantierele din ţară, aspect care i-a marcat copilăria, nu neapărat într-un sens negativ, prin desele mutări de domiciliu la care era supus. Mai târziu, a urmat o şcoală profesională, terminând ca mecanic energetician. La 19 ani, a plecat de acasă, renunţând, după cum singur povesteşte, la „meseriile pământeşti” şi dorind să devină artist. A urmat Institutul de Arte Plastice, devenind membru UAP Ploieşti. Are puţine participări la expoziţii personale sau de grup, pentru că pur şi simplu nu-i place să se… expună. Dincolo de firea-i mucalită, autopersiflantă, se ghiceşte, totuşi, bunătatea unui suflet sensibil, încă zbuciumat de căutările propriului eu, regăsindu-se când şi când în dantelăria migăloasă a lemnului, din care te priveşte chipul spiritualizat al vreunui sfânt. Carmen NEGREU Reporter: Cum v-aţi descoperit talentul la desen? Viorel Popa: Mâzgăleam de când lumea! La ora de matematică, desenam, în loc să fac socoteli. Nu-mi plăceau decât istoria, geografia şi desenul. Restul, pentru mine, era în plus. Adevărul e că am moştenit de la mama câteva talente, printre care şi desenul. Revista nouă, 2/2012

Alte talente sunt mai neortodoxe, dar fiind la „pachet”, n-am putut refuza! Mama picta pe sticlă. Prin clasa a V-a, am început să-i fur culorile. Ale ei erau de ulei, dar… mergeau şi la mine, pe hârtie. La şcoală, nu prea ştiau de mine că desenez frumos, pentru că la orele de desen mâzgăleam urâţenii, ca să pot picta pentru ceilalţi. Pe bani! Dar nu orice bani, ci vechi, ieşiţi din circulaţie, de orice fel. E o altă pasiune de a mea. Îmi plac lucrurile vechi, pentru că îmi dau o anume nostalgie. Uite, şi acum am achiziţionat din Ardeal două cămăşi cusute de mână. Nu sunt cele purtate de sărbătoare, ci din cele de lucru, din cânepă, cu ornamente pe ele. Îmi aduc aminte de când eram cu părinţii pe şantier la Mărişelu. Am simţit această nostalgie a timpurilor de atunci. Îmi place să mă întorc în timp! Reporter: Când v-aţi hotărât să vă rupeţi de „muncile pământeşti”, aţi plecat de acasă. Aţi plecat la întâmplare? Viorel Popa: Auzisem eu, între timp, că undeva, prin Moineşti, era un pictor, Macovei, care lucra la o biserică. Am ajuns la el şi l-am întrebat dacă mă primeşte şi pe mine. Pictorul a fost de acord. Mai târziu, mi-am dat seama de ce a fost de acord aşa repede. Avea nevoie de ucenici. Fericit, am început munca. Asta se întâmpla pe la începutul anului 1983, în satul Cotumba, în comuna Agăş, mai sus de Comăneşti, pe Valea Trotuşului. Era foarte frumos, cu o atmosferă pe placul meu. Recunosc că 123


poezie mie îmi şi place să trăiesc mai singur, mai sălbatic. Ca o paranteză: visul meu cel mai mare nu e să ajung în America sau Australia sau nu ştiu unde. Vreau să ajung în pădure! Dar nu mă primeşte pădurea. Vreau să am o cabană, chiar şi un bordei, că e mai ecologic. Vreau să stau acolo, cu urşii, nu să trăiesc printre oamenii ăştia, care se găsesc peste tot. Animalele nu mă contrazic, nu ţipă la mine. Revenind la pictorul Macovei, vreau să vă spun că şi acum mai lucrăm împreună. Reporter: Cum aţi ajuns pe meleagurile Prahovei? Viorel Popa: Am făcut armata la Ploieşti, un an şi opt luni, pentru că era a 40-a aniversare de la eliberare şi ne-a oprit încă patru luni, pentru defilare. A fost frumos! Ba, la despărţire, comandantul mi-a zis că am făcut armată la „fără frecvenţă”, pentru că mi-am terminat şi liceul. Mă duceam, soldat, la şcoală. Era o nebunie! Aveam colegi care erau subofiţeri. După armată, m-am reîntors la pictură. Am stat vreo doi ani la Moineşti, pe la vreo şase biserici, ajutat de Macovei, care găsise comenzi aici. A fost perioada în care m-am hotărât să mă duc la facultate. Aveam un profesor care mi-a dat o recomandare către domnul Alfred Dumitriu, să mă duc ucenic pe lângă dânsul. M-am dus să vorbesc cu el. La început, mi-a zis că nu se poate. Până la urmă, s-a putut. A trebuit să fiu băiat de treabă. Asta era prin ’86. Am stat vreo trei ani la hotel, la Casa Tineretului. Aveam serviciu la Rafinărie. 124

Reporter: Alfred Dumitriu este cunoscut nu doar ca un sculptor de marcă, ci şi ca o persoană foarte exigentă, în general. Cum a fost ucenicia la acest artist deosebit? Viorel Popa: A devenit naşul meu de cununie, dar câteodată îmi vine să-i dau în cap, alteori îmi vine să-l pup. E, nu pot să spun că a fost prea greu, dar nici uşor. Dar am avut ce învăţa! Naveam nicio legătură cu sculptura, când am venit la el. Mă rog, mai cioplisem eu prin clasa a X-a ceva, à la sculpturile din Insula Paştelui. Erau nişte portrete. La atât se rezumase experienţa mea. În anul întâi de facultate, ne învăţau de toate. În anul doi, trebuia să ne alegem specialitatea şi toţi, colegi şi profesori, mă îndemnau către pictură. Eu le-am spus că mă duc la sculptură, tocmai pentru că, paradoxal, nu-mi plăcea. Dar, am vrut să mă duc undeva, unde chiar să învăţ ceva, nu să mă joc, cum s-ar fi întâmplat dacă mă duceam la pictură. Eu am vrut o provocare! Reporter: O întrebare clasică, pe care o adresez artiştilor: de unde vă vine inspiraţia? Viorel Popa: Vine de unde vrea ea, nu de unde vreau eu! Inspiraţia e în Univers, aşa cred. Eu sunt un receptor. Primesc informaţiile şi le transpun. Pur şi simplu primesc informaţia de undeva, nu ştiu de unde. Faci o schiţă; chiar şi aici ai o inspiraţie. Începi să faci lucrarea mare, după schiţă. Da’ de unde! În timp ce lucrez, totul se schimbă. Tot timpul vin alte idei, alte viziuni. Când termin lucrarea, n-are nicio legătură cu schiţa. Revista nouă, 2/2012


Bine că nu fac comenzi, căci s-ar putea să mi se dea să fac un cal şi să iasă altceva! Cine lucrează şi trăieşte din artă e un om fericit, pentru că faci cum simţi tu! Ceilalţi fac prestări de servicii. Reporter: Cum v-a marcat arta dumneavoastră ucenicia făcută la Alfred Dumitriu? Viorel Popa: Am stat aproape cinci ani cu el în atelier. În perioada asta mam şi căsătorit cu o soţie care mi-a fost şi-mi este alături de munca mea şi care mă înţelege. Alfred Dumitriu îmi arăta un drum, dar era drumul lui. Oricât ai merge de drept, nu-ţi ies aceiaşi paşi. Totuşi, recunosc, e de necontestat că şi el, şi pictorul Macovei m-au ajutat mult. Acum, nu pot spune care a avut influenţă mai mare. Poate la glume, Macovei! Glumesc. E un om foarte bun la suflet. Am multe din felul lui de a fi. De la naşu’ Alfred am învăţat foarte mult, dar am şi furat. Meserie, că altfel nu se poate! Strica tot ce făceam. Îmi explica, aşa… mai puternic! Reporter: Cum vă definiţi arta? Viorel Popa: Se spune că sculptorii ar trebui să se apuce abia pe la 50 de ani de lucrările lor, pentru că, până atunci, nu reuşesc să se regăsească pe sine. Eu mai am doi ani! Mai treceţi peste doi ani şi vă spun. Acum, serios, aş putea să mă încadrez şi la Brâncuşi, puţin. Simbolist, în nici un caz. Mie îmi place să sintetizez, să stilizez un lucru, să-l simplific. Dar nu vreau să ajung la semne, la simboluri. Eu vând toate lucrările mele. Şi dacă nu vând o lucrare, tot o dau. Lucrarea nu trebuie să stea la artist. Revista nouă, 2/2012

Reporter: Care anume gen de lucrări vă ies mai mult în evidenţă, privite prin ochii altora? Viorel Popa: Se pare că icoana în lemn. Şi nu o spun eu, ci alţii. Reporter: Religiosul reiese pregnant din arta dumneavoastră. Cum comentaţi? Viorel Popa: Eu am împărţit arta. Pictura religioasă ţine de partea financiară. Cu asta m-am întreţinut şi în facultate. Da, sunt un om credincios! În sculptură am lucrat mult cruci. Nu vă gândiţi la cele obişnuite. Mie îmi place miniatura. Poate că sunt născut pentru asta. Îmi place migala, îmi plac icoanele... Icoanele mele cerşesc dragoste! Reporter: Ce vă doriţi cel mai mult? Viorel Popa: Îmi plac mult tradiţiile, mai ales cele de iarnă. Cu ceva vreme în urmă, v-aş fi răspuns că-mi doresc să vină Anul Nou. Acum îmi doresc să-mi termin atelierul. 125


cronica poezie plastică

Corneliu CUBLEŞAN Frumoşii nebuni ai marilor oraşe Prinţul În „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”, Fănuş Neagu nuanţează, cu marele său talent de portretist, de redare a atmosferei locurilor, timpului social, orizontul specific al oraşului atins de virusul comunismului, cu întâmplările, cu personajele sale pitoreşti sau tragice. Personaje ce nu se conformează tipologiilor canonice. Lipsa dreptului de a vorbi se transforma în forţa dreptului de a gândi, de a crea, de a forma spaţiile spirituale. Comunismul nu a reuşit să le ia speranţa, puritatea spirituală, harul, artiştilor. În spaţiul închis, condus de reguli austere, spaţiul libertăţii s-a deschis în ei, nici marginalizarea, nici îndoctrinarea nu au reuşit să stingă flacăra creaţiei, de aici viaţa boemă, de aici fericirea creaţiei, libertatea de adevărată a Ego-ului. Îmi amintesc de neuitaţii pictori Sergiu Rugină, Dan Platon, Vintilă Făcăianu... Ce lume au dus cu ei, acolo în raiul lor, ce lume au lăsat în urmă discipoli, icoane ale picturii, amintiri... Îmi aduc aminte, pe maestrul Victor Munteanu, prinţul, de o eleganţă simplă, cu barba sa albă, cu vorbe puţine, impunător prin privirea sa de ascet, luminoasă, îl aflai adesea în „Galeriile de artă”, gânditor, aşteptând în fiecare 126

moment să fie iluminat de vreo idee, prezenţa sa nu le era străină distinselor doamne, care. Vrând-nevrând, mai cumpărau câte ceva din galerie, numai să admire persoana distinsă a artistului. Cred că şi acum umbra luminoasă a prietenului său nedespărţit, Dan Platon, îl urmează pretutindeni. Ca să poţi vorbi despre arta pictorului Victor Munteanu, despre puterea ei morală, trebuie să cunoşti şi viaţa creatorului care, de fapt, i-a dat viaţă. O paralelă cu arta unor mari pictori români îi pune în lumină specificul, stilul domniei sale. Aş pleca de la un citat despre pictura marelui Pallady: „Pictura lui Pallady nu este bogată în teme. Dar intensitatea cu care au fost exprimate le conferă o unicitate miraculoasă.” (Raul Şorban). Pe aceasta linie aş vedea demersul picturii lui Victor Munteanu, cu diferenţa că pictura sa abstractă deschide o nouă faţă a universului său. Un principiu al picturii sale ar fi: „Desenul se poate dispensa de pictură, dar nu şi pictura de desen.” (Pallady) Afirm acest lucru pentru că, în spatele jocurilor de culori, se ascunde un desenator rafinat. Altfel nu ar fi reuşit să scape de rigiditatea formei reale, care scapă conturului matematic, trecând în lumea formelor nemateriale. Dacă la pictorul Piliuţă apar şi situaţii pline de umor sau la Aurel Nedel, care are apetenţa instinctivă pentru anume culori cu existenţa lor obiectivă în natură, fie elemente ca: pere, floarea soarelui etc. Acestea au un colorit ce coincide cu acordul cromatic preferat, împăcând natura cu intenţiile de expresie. Meditaţia, o modalitate de a se reface comuniunea cu natura pură, Revista nouă, 2/2012


esenţializează. La Francisc Bartok, o mare speranţă a picturii româneşti, care a plecat din viaţă tânăr, apare acel „unscharf”, neclaritate, care răpeşte strălucirea primară, e ca o perdea transparentă, care s-ar suprapune peste suprafaţa pictată, dând o patină de trecere a vremii peste obiecte, case, cer, peisaj, naturi statice, iluminând dinlăuntru spre în afară, contururile dispar uneori de tot, alteori întrerupte, diluate, obiectele în sine dispar uneori, rămân forme pe care artistul redescoperă culoarea rafinată, combustii interioare care irump. Victor Munteanu expune şi în străinătate, Belgia etc. Să vedem ce spun criticii străini şi români: „Expresionismul poetic, figurativul expus unor deformări, tonurile amestecate au farmec, delicateţe, sensibilitate.” (Stephane Rey, Bruxelles, Belgia) „Un ascuţit simţ al culorii, acorduri rafinate.” (Dan Grigorescu) „Viziuni cromatice şi spaţiale, colorit sobru, împerecheri de culori, de tonuri rafinate, nu alunecă în decorativism...” (Cornel Radu Constantinescu) „Mişcarea este chemată să creeze sugestia unui spaţiu-timp prins într-un proces permanent de auto-geneză...” (Aurel Broşteanu) Pictura nu este e piaţă cu flori, e adevărat că uneori pictura te face să zâmbeşti, alteori trebuie să-ţi ascunzi zâmbetul într-o lacrimă. Dramatismul este una din stările artei mari. Schema fundamentală este, pe de o parte, înnăscută, pe de altă parte, moderată de viaţă şi cristalizată în expresie. Opera de arta este suma Revista nouă, 2/2012

vibraţiilor sufleteşti, percepţiilor, amintirilor, achiziţiilor unei vieţi, este statura morală, intelectuală, afectivă a omului-artist. Frecventând zona figurativului, Victor Munteanu nu încearcă să înfăţişeze o realitate, el învesteşte pictura cu dramatism, operând o severă analiza asupra obiectului, uneori devenind obiect simbol, obiect metaforă, obiecte ca atmosferă psihologică, formele creează noi conţinuturi. Opera sa este legată de specificul interiorului sau de codurile ce determină specificul mijloacelor de expresie proprii. Spiritul său intră în rezonanţă cu formele care îl obsedează, expresia plastică este expresia unui răspuns lăuntric. Repetarea unor naturi, obiecte, variante varii, un sens al staticului, sentiment al imobilităţii al ieşirii din timpul iniţial în alt timp, un dor de repaos în absolut. Austeritate, unitatea severă a ansamblului, o cromatică unică, Munteanu inventează culori care nu mai există decât în depozitele cereşti, culoarea este însăşi forma, hedonismul estetic e vizibil şi în înclinaţia artistului de a modela materia, pata de culoare, violeturi mirifice, roşuri stinse, oranjuri de apus contrastând cu griuri de albastru nepământean, albul şi negrul dă profunzimi psihologice în aria compoziţiei. Viziunile sunt în corelaţie cu temperamentul, trăirile dramatice sunt transformate de raţiune în idei, obiectul de artă e atemporal. Astfel, „Arta este o lungă suferinţă, o Întrebare, pe care ţi-o pui mereu ţie însuţi” sau „Eu nu caut finitul în picturile mele, ci infinitul” (El Greco). Elementele care-i furnizează pretextele picturii: femeia, bufnita, chitara, vaze de cristal, sticlării, draperii, 127


poezie lumea literaturii, literatura lumii

lumea literaturii, literatura lumii

ochelari, cărţi etc. - modul în care sunt ordonate în compoziţie face să alcătuiască o alta lume, cu alte sensuri, o lume a netimpului. Transparenţele sticlei, ale cristalului prind culoarea aripilor de înger, care străbat spaţiile interstelare spre noi, fluide translucide duc luminile energiei sufletului şi însufleţesc obiectele. Maluri de ape, nu romantice, nu ameninţate de vuietele şi de forţa valurilor lui Aivazovski, valuri lovite de solitudine, melancolie, aici poate fi plânsă istoria dezamăgirilor, din acest punct încolo numai lumina Dumnezeiască mai poate călăuzi. Printre îngheţurile cristalului învăluit de umbre roşul stins al merelor aminteşte de viaţa pământească, micul Eden. Femeia şi strugurii, fructul, bufnita, zarurile, iată un motiv de meditaţie, un dialog al forţelor oculte cu fragilul, frumosul efemer, în mâna cui sunt zarurile? Ferestre inundate de lumini, suprafeţe de un albastru nepământesc, pe care strălucesc roşuri stinse, rozuri diamantine, lângă albul verzui, trezind katharsisul. Ovale, cilindri, forme alungite asemenea unor pasări pregătite de zboruri transcendentale, tuşe aruncate pe foi de un alb imaculat, mimând scrierea unui popor nevăzut, o avertizare, poate. Obiecte care au aparţinut cândva cuiva, semne ale unui trecut, dialog al obiectelor părăsite purtând în ele aura spiritului rămas, o muzică tăcută a melancoliei, un plâns al timpului, zădărnicie, obiecte strălucind în umbre grele, albăstrii, draperii ce închid şi deschid spaţii, draperii aducând uneori

cu îmbrăcămintea morţii. Circulaţia luminii tonurilor nuanţate, fluidul divin nu exprimă culoarea obiectelor reale, totul este lumină, totul trăieşte şi moare în lumina difuză, nu în lumina orbitoare a răsăritului, ci în lumina lăsată de suflet, în lupta cu timpul, cu inerţia. Să-i lăsam prinţului visător asul, să ne reculegem privind miraculoasele pânze ale maestrului, aici este viitorul. Dincolo de arhitectura semnelor obiectuale, dincolo de coloritul miraculos, ca un poem bacovian, iluminat de muzici ascunse, rămâne tăcerea, marea tăcere. Ce-aş putea să mai spun despre prinţul visător, vorbele spuse de altcineva, altădată: „Eu nu sunt pictor, sunt artist.”

128

Serghie BUCUR Victor Munteanu

La finele lunii martie 2012 am găsit pe simezele Galeriei de Artă a Ploieştilor o nouă personală a maestrului Victor Munteanu, pe care publicul invitat şi confraţii excepţionalului pictor au vernisat-o în seara zilei de 28, 18 ore p. m. Tonul elegant şi discret al invitaţiei – pe copertă, cu o reproducere a uneia din magnificele d-sale Naturi statice, „Vă rugăm să onoraţi cu prezenţa dumneavoastră vernisajul (…)”, un veritabil motto sui-generis – statorniceşte Revista nouă, 2/2012


poezie lumea literaturii, literatura lumii

lumea literaturii, literatura lumii

expresia sensibilităţii devenită etalonul grupării prahovene a UAP-ului nostru, simbolul reconfortant al elitei intelectualităţii noastre autohtone, pe care o dorim extinsă şi în lumea – agresiv dezbinată – a scriitorilor! Alături de breasla Filarmonică, breasla Plasticienilor păstrează civismul şi puterea de atracţie a publicului, într-o manieră nobilă şi familiară. Prin urmare, reiterez, deşi nu aici şi acum este locul, fundarea pe temeiuri juridice a Filialei Prahova a Uniunii Scriitorilor din România. Soliditatea şi profesionalismul însoţesc la fiecare eveniment public al UAP-ului prahovean, un înalt spirit confratern, modelul existenţei unei confrerii artistice dominate de respect şi solidaritate. În rândul acesteia există individualităţi de mărimile Marcel Bejgu, Valter Paraschivescu, Florin Şuţu, Ionel Dunea, Alfred Dumitriu, Lidia Nicolae, Camelia Profirescu, Marilena Ghiorghiţă, Tiberiu Adet, Ştefan Macovei, Nicolae Lupu, inclusiv de mărimea Victor Munteanu – a cărui operă ni se relevă exemplar, pe un traseu inedit şi memorabil. Maestrul Victor Munteanu, personalitate reper în evoluţia artei plastice româneşti, de peste o jumătate de secol, ne-a redat, prin personala dsale, acea speranţă în indefinibilul şi totodată inefabilul Frumos, de-a lungul seriei de lucrări cu ecou sobru, mahlerian, redescoperind noi, noi relaţii şi semnificative legături între lucruri şi oameni, între spaţii şi planuri, între nuanţele şi aritmetica distribuirii lor în construcţia plastică. Sinteza rămâne modalitatea de tratare şi explicită a fiecărei lucrări prezentate în expoziţia la care mă refer, modalitate care, printr-o

cultivare îngrijit demonstrată, a obişnuit privitorul cu câteva „categorii” precum Naturi, Pasteluri şi respectiv Marine. Fireşte, pe un orizont ideatic şi astfel, filosofic, care a pus în valoare, opera – căci de Opera unui asemenea mare artist contemporan vorbim şi ne bucurăm – şi prin care plasează esteticul în forma lui superioară, rezistent prin originalitatea poetică, ca şi prin esenţa de ordin matematic, transpusă în liniile ei de forţă, relevantă în raportul detaliuansamblu. Ascultaţi Mahler şi priviţi oricare dintre Naturile statice sau din Pasteluri sau dintre Marinele uimitor de simplu lucrate de maestrul Victor Munteanu, şi veţi trăi un înălţător câştig spiritual ! Sobrietatea uleiurilor d-sale exprimă raţiunea de a fi un simptomatic creator al începutului de secol XXI! Stilistic, maestrul Victor Munteanu revigorează clasica picturalitate Ciucurenciană; curentul d-sale este unul al pensulaţiei aerisite, muzicale şi, stăruiţi şi vă veţi convinge, mitologice, dacă vă veţi aduce aminte de Blaga – în viziunea lui poetic-celestă. Subţirimea acestui stil plasează arta pictorului Victor Munteanu pe orbita europeană a genului. Simplicitatea – cuvânt şi imagine consacrată de Mihail Sebastian şi Mircea Eliade, sacrii cronicari de artă interbelici – este pecetea certificatoare a valorii artistice şi e(ste)tice a operei distinsului nostru maestru, Victor Munteanu. În care senzualul şi suavul coabitează precum versurile într-un haiku – culmea, inspirat de atmosfera simezelor cronicii de faţă – al poetului Mircea Teculescu: „La un vernisaj / trupurile în culori vii / ale doamnelor - / dinspre tablouri / parfumul simţurilor;” (Porţi în depărtare,

Revista nouă, 2/2012

129


lumea literaturii, poezie literatura lumii

lumea literaturii, literatura lumii

pag. 55). Ne aflăm într-o conjunctură artistică de elocventă dimensiune interioară; în graţiile unei picturi de autentic rafinament, cu rădăcinile într-o inteligenţă mereu gânditoare, prolifică în tot ceea ce intră (vine ?) sub penelurile persuasivului nostru artist plastic. Distanţa între muzica lui Gustav Mahler şi pictura lui Victor Munteanu este una singură şi permanent reversibilă; simfonismul rezidă profund din sunetele fixate în mişcări şi din culorile arborate în forme eminamente reflexive. Arta picturii maestrului Victor Munteanu demonstrează desăvârşirea expresiei plastice, în viziuni atât de personale, încât definiţia esenţei trebuie revizuită.

istoricul de artă Alin Ciupală, în discursul d-sale prilejuit de vernisarea expoziţiei doamnei Carmen Bălan, sâmbătă, 20 februarie 2010, în faţa unui public aderent la Frumos, expoziţie deschisă până la 20 martie, în mansarda Casei muzeale Nicolae Grigorescu din Câmpina. Tablourile, în număr de 22, expuse pe simezele intimei cămăruţe a fostei Case a marelui nostru pictor, sunt – fără îndoială – dovezile subînţelese în spiciul d-lui Alin Ciupală. „Ne găsim în faţa unor lucrări extrem de vii, pline de vitalitate, strălucind de o imersivă dorinţă de viaţă, de acel patos pe care numai creaţia curată ţi-l insuflă! Ne regăsim într-o Câmpină şi împrejurimile ei, cum nu ne-am imaginat vreodată! Sub privirile artistei noastre, culorile capătă nuanţe şi reflexe faustiene, de aceea publicul va rămâne mereu neputincios în intenţia de a-i mulţumi artistei la fel!”, a mai subliniat distinsul vorbitor. Venită parcă dintr-un tablou cu vreo Ţărăncuţă / Ţărancă, rămas de la Nicolae Grigorescu, Carmen Bălan s-a prezentat publicului, pe măsura lucrărilor expuse: într-o ie cu mult roşu pe piept şi mâneci, pe corp cu o fotă neagră intarsată cu flori din fir argintiu, iar pe cap cu un tulpan alb, elegant legat în elementele lui decorative. Dacă dl Dan Rădulescu i-a apreciat în cuvinte precum culorile din tablouri de calde, artista şi-a reproşat câteva „minusuri” pe care, credincioasă profesiei sale, şi le-a „descoperit”, lăsând să se înţeleagă că, deşi invitaţii se extaziaseră în faţa majorităţii pânzelor sale, domnia sa rămânea pe mai departe criticul propriei sale opere. De data aceasta, prin cele 22 de lucrări – peisaje, portrete şi compoziţii –

Serghie BUCUR Patru artişti, patru evenimente Pictoriţa Bălan „Doamna Carmen Bălan este o pictoriţă autentică şi, prin opera pe care o construieşte cu răbdare şi profesionalism, o artistă plastică valoroasă, de referinţă în arta noastră plastică! Domnia sa vine din epoci deosebite, istorice pentru cultura noastră, locală, a Câmpinei, având modele şi rădăcini în artişti memorabili, precum Ocatvian Angheluţă, Mihalcea Poiana şi Margareta Barteş – colonade ale picturii româneşti de la răscrucea secolelor XIX cu XX!”, a spus profesorul şi 130

Revista nouă, 2/2012


lumea literaturii, poezie literatura lumii

lumea literaturii, literatura lumii

Carmen Bălan vine în faţa publicului cu o cu totul nouă pictură; una eliberată de clişeele care păreau să nu se mai termine şi, prin urmare prozaice, de o uscăciune care nu de puţine ori transforma pictura în fotografie! Acum, pictoriţa Carmen Bălan trăieşte la temperatura maximei transcenderi către marile sale creaţii! Coloristă nativă, cu un stil pictural reîmprospătat desigur, de experienţe şi de inevitabilele nereuşite, stăpână pe o tehnică a planurilor şi un desen al imperativităţii – cerută de înnoirea viziunii şi a perspectivelor, Carmen Bălan atinge maturitatea meseriei cu care a înzestrat-o Dumnezeu. Tuşele – ca element de prefigurare a unei teme plastice, sunt de o relevanţă imaculată, în lucrarea „Cai în ploaie”, de altfel, cea mai valoroasă în expoziţie, ceea ce motiva acel R plasat într-un colţ, adică Reţinută / Rezervată (Cumpărată). Dinamica tuşelor poziţiona trei cai – albaştrii, pe un fundal albastru, sticlos-alunecos, tipic vremii ploioase. Aşezarea lor sub cerul dezlănţuit nu era întâmplătoare; unul căuta nedecis încotro s-o ia, să scape de potop, cel de la mijloc pare să bea din apa sfântă iar celălalt, privind peste fraţii lui, pare că nechează să audă stăpânul (stăpânii) să îi ia acasă. Sinteza unui albastru palpabil, cosmic în acelaşi timp, vădeşte măiestria la care a ajuns pictoriţa Carmen Bălan. Simetria aduce aici mesajul stenic al credinţei în revelaţia Artei. Construcţia tabloului semnifică totuşi pământescul în variantă celestă; caii – magnifice patrupede prin frumseţea lor trupească şi supunerea în faţa oamenilor, refac istoria – cu umbrele şi luminile ei, în marile ei momente ale lumii. Caii pictaţi de Carmen Bălan, cu

atât mai demni pentru că, aşa cum ştim, stau în ploaie cu o demnitate uimitoare, rămân un reper în arta sa plastică! Peisajul devine şi el, sub penelul lui Carmen Bălan, oaze de lumină şi iubire, prin intensităţi coloristice suav alternate / combinate. Ca în profunda Pădure la Snagov, ca în Amurg peste Câmpina, ca în Sena la Point Neuf. Carmen supune culoarea ideii artistice. Culoarea se lasă la discreţia ideii, iar ideea guvernează calculat, chiar când devina prada fascinaţiilor călătoriilor interioare. Nu lipseşte Fântâna cu Cireşi, nici faimosul Lac, dar nici impozanta construcţie edilitară din străvechiul Stockholm. Carmen Bălan pune lumina penelului său în sufletele privitorilor uleiurilor sale, luată din Drum la Valea Neagră, din Crâng la Blidaru, din Muntele Olimp, din Deltă. Cum parcă şi mai intensă ne-o reflectă prin cele două Portrete – în care artista ni se arată o psiholoagă cu experienţa transcenderii stărilor sufleteşti în definirea frumuseţii prin caracter. Momentul artistic plastic românesc se re-defineşte prin viguroasa artă peisagistică ce a caracterizat această expoziţie, semnată Carmen Bălan.

Revista nouă, 2/2012

Sculptorul Nicolae Lupu Dacă magia poate fi trăită privind o sculptură, cum de altfel ea este într-adevăr trăită când asculţi un Mozart sau un Beethoven sau un Enescu, presupunerea mi-a confirmat-o pe viu artistul plastic Nicolae Lupu, după vernisarea expoziţiei domniei sale, petrecută în după-amiaza zilei de joi 21 aprilie 2011, în prezenţa unui public numeros şi avizat, invitat în spaţiul alb al Galeriei din Ploieşti. 131


lumea literaturii, poezie literatura lumii

lumea literaturii, literatura lumii

Întâlnindu-i, în premieră pentru cronicar, opera de gen a d-lui Nicolae Lupu (pe 18 aprilie, rotunjind vârsta primei jumătăţi de veac), ni se înfăţişează în expresiunea curată şi elocventă a vocaţiei de artist autentic, foarte personal în gândirea sa creatoare şi artistică. Senzaţia de parabolă deplină, izvorâtă din seria de portrete ale unora dintre mulţii apropiaţi ai artistului, a stârnit admiraţia privitorilor, simpatiile şi solidaritatea lor discretă cu personajele reprezentate pe simezele Galeriei, portrete sculptate în ceramică polimerică. Personala Nicolae Lupu a adus şi a dăruit stării sufleteşti, nectarul subtil al sentimentului uman, afecţiunea intrinsecă artei sincere, cu adresă directă. Cu egală intensitate, fiorul unei tresăriri cu substrat filozofic, câtă vreme Nicolae Lupu, cum însuşi el a denumit expoziţia (într-adevăr, ingenioasă construcţie de idei), în conţinut redând tema: VISURI & PRIETENI. Artistul o spune negru pe alb, în pagina de gardă a frumosului Catalog al Expoziţiei: „Cu visuri am speranţă, iar cu speranţa – proiecte. Prietenii îmi sunt aproape când proiectele devin realitate”. „Realităţile” ieşite din imaginaţia şi mâinile domniei sale, întruchipează, într-o panoramă eclatantă, galeria acestor prieteni, de bună seamă numai o parte din multitudinea lor, atâta cât au încăput în perimetrul simezelor. Fanteziile sculptorului, exprimate şocant şi entuziast în acelaşi timp, ni s-au relevat într-o proaspătă combinaţie de spaţii şi volume care, cu geniu dislocându-le din masive trunchiuri lemnoase, s-au personalizat prin formele degajate din materia brută. Surpriză de proporţii, luând în discuţie seria de simboluri şi

obiecte cu profunde accente sugestivfilozofice, dalta şi ciocanul maestrului nostru au armonizat elementele ca pe nişte versuri într-un poem nonconformist. Destinate să epateze cu vigoare şi să producă astfel emoţii cu bătaie lungă, „visurile” descoperite de sculptorul Nicolae Lupu, în amorfe segmente lemnoase, dezvăluie formule plastice în versiuni geometrice cu mesaj istoric, precum „Coroana (regală)” demnă de un Hamlet sau de un Henric al III-lea – jucaţi de Peter O’Toole sau de Ion Caramitru, coroană „de visuri” imaginată a fi, de sculptorul nostru, endemica iubire / teamă de Dumnezeu, precum în „Visul Ecumenic” – sinteza crucificării Mântuitorului Iisus Hristos! Paradigme ale înţelepciunii ancestrale, aceste lucrări conservă exemplar un sentiment secret şi tot atât de reconfortant; acela al comuniunii spirituale cu ceilalţi – prietenii, acele caractere alese de-a lungul unei existenţe, în cazul d-lui Nicolae Lupu, marcate de excepţionale performanţe sufleteşti. Pomul şi respectiv Balanţa s-au arătat, în această personală Nicolae Lupu, a fi elemente uimitor de explicite prin structurile lor fizice. Hibridat după reguli admirabile în elaborarea şi redarea lor în materialul sculptat, Pomul / Copacul respiră, sub soarele lumii (interioare nouă), printr-o simbioză accentuată în vârfurile crengilor, care crengi, aidoma săbiilor îngerilor / sfinţilor, ţin departe răul şi întunericul! Cu halebarde în loc de talgere (tirizii), cu capete de lance în loc de indicator al egalităţii sau diferenţei între ele, Balanţa inventată de artist semnifică antiteza şi nevoie de echilibru, totodată. Noima capătă

132

Revista nouă, 2/2012


lumea literaturii, ecouri orientale literatura lumii

lumea literaturii, literatura lumii

însufleţirea pământeană în „Soarele cu visuri” – circumscriere a aceloraşi capete de lance într-o sacră şi primordială difuziune a energie zeului Ra. Maestrul Nicolae Lupu despică neantul lemnos, cu aprindere buonarottiană, şi ne pune dinaintea ochilor, prin „Corabia de visuri”, versiunea noescă a corăbiei biblice, care străbate secolele şi apele, cu pânze de forma lănciei şi a petalei, cu virtute de perpetuum-mobile. Inspiraţia s-a revărsat cu bogăţia ţâşnite din gândirea şi trăirile sculptorului Nicolae Lupu, până acolo încât arta d-sale a sugerat, aşa cum văzurăm în Catalogul expoziţiei, un cântec anume scris de un compozitor al cărui nume mi-a fost imposibil să-l decriptez. Elanurile aprecierilor s-au condensat, în acelaşi Catalog, în câteva elogii semnate de maestrul Florin Şuţu şi de medicul Cosmin Adam. Se cuvine citaţi. „Întâlnirea dintre domnia sa şi meşteşugul sculpturii s-a produs ca o întâlnire de dragoste între bărbat şi femeie, recunoscându-se reciproc din priviri” (Florin Şuţu); „ Maestrul Nicolae Lupu este un om care, întotdeauna are nobleţea de a împărtăşi din trăirea lui spirituală tuturor acelora care sunt dispuşi să se bucure de ea” (Cosmin Adam). Portretistica - în ceramică polimerică – ne-a delectat cu o afectuoasă şarjă de caractere şi stări psihologice, între tristeţe şi euforie, toate sub eterna pecete a prieteniei! După numele de familie al artistului nostru, câteva figuri intră în imediată rudenie cu domnia sa, precum Daria Lupu, Mihai Lupu, Ecaterina Lupu şi Petre Lupu. Pe Geta Hlihor am întâlnit-o

aproape de Mihai Hlihor, iar pe Lidia Cujbă, de Puiu Cujbă. Aşijderea, Andrei Mitroiu, de Mielu Mitroiu şi Mircea Mitroiu, iar pe maestrul Sorin Adam, de Cosmin Ioan Adam. Chipuri cuprinse de melancolii adânci, precum Alice Neculea şi Lidia Coloros Mocănescu, contrastau stenic cu ale Rodică Georgescu şi Terezei Sandu; ale lui Serghey Yasinsky cu al lui Dan Niţoiu; al lui Dan Constantinescu şi Vili Pană, cu al lui Cristi Postelnicescu, în fine, al lui George Balint cu al maestrului Ioan Mihai Cochinescu! Iluştrii actori înrămaţi cu eleganţă şi ştiinţă, s-au deosebit nu numai prin nume şi anatomie, ci şi prin elemente de un decor discret carnavalesc, fiecăruia, probabil după caracteristici vizibile sau închipuite de sculptorul – prieten al domniilor lor! O coroană sui-generis, un platou cu paharul cu picior, două tulumbe de pompieri, salbe de scoici şi gulere de mantii antice, eşarfe strânse pe frunte, inele în jurul gâtului, emblema mărcii Mercedes, emblema anunţului „Nu atingeţi, pericol de moarte !”, stetoscopul şi cornul abundenţei, file de carte şi peştii zodiaci – iată arsenalul „podoabelor” pe care personajele portretizate le-au… purtat cu emfază, ca semn distinct al amiciţiei dumnealor, cu artistul plastic Nicolae Lupu.

Revista nouă, 2/2012

Misterele lui Ştefan Pelmuş După personala care a uimit publicul şi a smuls exclamaţii şi felicitări specialiştilor, deschisă în 25 aprilie 2009, pe simezele MAV d’ART – excepţionala galerie de arte a sculptorului Alfred Dumitriu, în strada Luminii 29 Câmpina, maestrul Ştefan Pelmuş a electrizat 133


lumea literaturii, literatura lumii

lumea poezie literaturii, de limbă literatura germană lumii

din nou publicul – acuma, din Ploieşti, vernisând, miercuri, 29 februarie 2012, la Galeria de Artă, o şocantă supra-realistă expoziţie de pictură, în compania confratelui d-sale, artistul plastic Marian Nacu, autorul unor inedite şi epatante lucrări de bijuterie pentru uz intim şi monden. Enigmatic şi provocator, pictorul Ştefan Pelmuş practică o artă a metafizicului transpus în forme, semne şi idei evoluând în propriile lor ricoşeuri. Domnia sa gândeşte aproape ştiinţific o lucrare, când pictează, o construieşte apoi după o geometrie filozofică secretă, de factură masonică, prefacând-o într-un alfabet al sensurilor care leagă o lucrare la alta, dacă te concentrezi profund, tabloul A de tabloul B şi aşa mai departe, şi care, în ciuda impresiei că totuşi vei găsi un răspuns, te afundă şi mai tare în labirintul în faţa căruia, cu cât îl cercetezi şi-l priveşti să cauţi o ieşire, cu atât te vezi mai îndepărtat acea lume – a ta, muritoare prin definiţie! Straniu precum Bacovia şi Nichita Stănescu în artele lor poetice, maestrul Pelmuş pariază cu el însuşi, în timp ce elaborează schiţa unei idei (îl consider un Camil Petrescu al picturii, pentru mistica d-sale viziune a ideilor transpuse plastic, după o grilă de coduri tabu, inoperabile în percepţia noastră), mizând pe forţa de pătrundere a privirlor neîndoios ocultate de indescifrabil, cât şi pe propria putere de a transgresa miraculosul, inefabilul, iraţionalul dintr-o uitată realitate assiro-kaldheeană, inexpugnabilă! Maestrul Ştefan Pelmuş ne-a arătat încă odată că poate face ca imposibilul = inimaginabilul, să devină o uriaşă compensaţie spirituală, acel univers pe care marii şamani ne-o pregătesc de mii

de ani, fără a ne-o revela vreodată! Întruparea acestor forme-semne-idei în personaje antice, în lucrări de o constituţie galactică percutantă, printr-o măiastră combinaţie între acestea, după legile misterului absolut, dl Pelmuş o dezvoltă conform propriei ştiinţe cosmogonice, vădit fascinatorie, pe care numai misticii o vor dezlega, pesemene, după ceremonii sacrale şi vrăji calculate, într-o stricteţe matematică numai de dânsul ştiută. Un personaj din antichitatea orientală, precum Horus – fiul lui Osiris la vechii egypteni, zeul solar, binevoitor şi drept, este reprezentat în vreo 5-6 lucrări de mărimi diferite şi în dialoguri coloristice deosebite de la un tablou la altul. Zeul (egyptean) are profilul unei păsări de pradă (pliscul ei, feroce, mi-a amintit de „Clonţul de rubin” care l-a ucis acum 60 de ani, pe marele Nicolae Labiş !), stilizată în auriu masiv, din care se ramifică figuri ezoterice, cu înfăţişare ambigenă (femininul e peste tot, perechea masculinului): fruct în pahar cupă, con sau corn crescând din lacul sau din câmpul situat în fiecare pahar – patru, cu toatele dispuse în cruce pe o rozetă / sferă aducând a o ciudată placentă interioară, în care, într-o mişcare browniană, convieţuiesc siluete extraterestre, probabil duhurile lor, în forme dintre cele mai bizare. Din acest epicentru sferic, cu desene intraductibile, se desfac, asemenea spiţelor unei roţi, patru astfel de Horuşi care domină lucrarea ca o incontestabilă curte a înţelepţilor. Toată această imperială desfăşurare de mesaje ale unei lumi exclusiv pelmuşiene, este lăcătuită de hieroglifele aruncate deloc la întâmplare,

134

Revista nouă, 2/2012


lumea literaturii, poezie belgiană literatura lumii

lumea literaturii, literatura lumii

printre elementele tărâmului horusian, izvorâtoare din vechea scriere grecească – temelia raţiunii umane cu mult înainte de Hristos. Horuşii, la prima vedere, par patru pumnale înfipte în butucul roţii care se pune singură în evidenţă, butucul – asemănat de noi cu placenta-centru al transformării procreaţiei în fiinţă omenească. Poate că severitatea distriburirii lor în unghuri drepte, să împlinească tocmai scopul şi exigenţa principiului care guvernează construcţia oricărui tablou, pe şevaletul dlui Ştefan Pelmuş: misterele picturii ! Suma lor simfonică, arpegiată faustic, daimonizează; se interferază cu o speculativă sinteză a filozofiilor Orientului mesopotamian, în mentalităţi faraonice şi etern-tainice tăceri ale istoriei omenirii. Heruvimul este o altă reprezentare agreată de maestrul Pelmuş, în picturile d-sale. Personaj biblic, aflat în apropierea lui Dumnezeu (maestrul Pelmuş inculcă în creaţia sa, din Mitologie, elemente şi simboluri ale Orientului antic, cu implicaţii religioase), Heruvimul conceput plastic, de maestrul nostru expozant, alcătuieşte şi el o constelaţie cruciformă, înfăţişat prin păsări stranii, probabil prin Paleolitic existând, în structura acelor jumătătţi de clepsidră – care poartă gândul în pragul spimei ce ne-o induce trecerea fără întoarcere a Timpului. Trebuie să fi citit Textele Sacre – Calofilia sau acele pergamente egyptene, mayaşe şi aztece, altfel, de unde această istovitoare avalanşă de strigăte hieratizate prin desene şi pensulaţii indescifrabile, mute asemenea piramidelor de la Gizeh ! Trupuri de femeie contorsionate de păsările pătrunse în ele, puse în nemişcare de

frunze spiralate şi sâni cu (!) profiluri feminine, cupe îmbrăţărate de vinul verde al vieţi (?), inundaţia acelor monştri albaştri, de parcă ar anticipa mersul lumii câtre neant...! O temă care, tratată pictural, sugerează sfârşitul mereu anunţat, dar nu imposibil, al lumii! Icar, Eva, Limes – alte reprezentări în expoziţia maestrului Pelmuş, aduc pe retinele privitorului, ideile văzute de retinele artistului. Zborul, Feminitatea şi Hotarul – modalităţi semnifactiv majore, esenţiale, în existenţa oamenilor, îşi găsesc expresia – poetic-matematică – în pictura prin excelenţă filozofică a dlui Ştefan Pelmuş! Metafizica pelmuşiană rezonează instinctiv, pe portativul muzici universale, la puterea pusaltilă a romantismului european. Prin reluarea semnului cruciform şi intercalarea, în parada lucrărilor, a elipsei şi exagonului, dl Pelmuş structurează dreptele, unghiurile şi curbele într-o deliberată asumare – estetică - a rosturilor picturii în pragul secolului XXI. Emoţia artistică se simte estompată de aceea a analizei, a conceptualismului – premergător hiper-emancipării gândirii şi simţirii, postulat, al altei (?) raţiuni de a (mai) fi pe Pământ! Translarea grafiei în care anticii au fixat lumea lor, de la monarhi la sclavi, în basoreliefuri şi statui monumentale, resuscitantă în desenul polisemantic al picturii plemuşiene, instiuie un memento nonfigurativ cu inserţii raţionalist-reflexive. O energie imaginativă inepuizabilă geometrizează opera pictorului Ştefan Pelmuş. Ritmurile ei trec prin muzica lui Beethoven şi a lui Felix Mendelsshon, coboară prin Brahms şi Dvorak şi se aşează pe valurile sonorităţii

Revista nouă, 2/2012

135


la aniversară lumea literaturii, literatura lumii

lumea literaturii, literatura lumii

chopiniene, în reveria hamletiană a lui Robert Schumann. Durată pe secretul unei ecuaţii aparent criptice, cu termenii în infinitatea vieţii de după moarte, pictura maestrului Ştefan Pelmuş declanşează un curent predominant vizionar, a cărei ciclicitate a început de acum 37 de ani, când boemul nostru artist a debutat la galeria SIMEZA din Bucureşti.

plastice româneşti contemporane. Impregnat de Sunet, Cuvânt şi Culoare, ochiul meu s-a simţit sărbătorit de fiecare tablou semnat (puţin cam indescifrabil) de doamna Camelia Profirescu. Aveam în spirit sunetele miraculoase din Mozart, din Ceaikovski, din Telemann, din Haydn, din Beethoven pliindu-se pe versuri din Eminescu, Esenin, Ahmatova, Blaga, Alecsandri, Botta, pe pânze de-ale lui Grigorescu, Rembrandt, Baba, Serov, Aman, Kandinsky, Ghiaţă, Bejgu, toate sublimându-se, de la o lucrare la alta profiresciană, într-un zbor solar, de bună seamă copleşitor, paradiziac. Magia picturii doamnei Camelia Profirescu vrăjeşte! Şi ce îşi poate dori un privitor, decât să se simtă prefăcut într-o unică şi inexplicabilă, dar fundamentală bucurie estetică?!? Mi-am verificat starea de exaltare citind fragmentele inserate în elegantul pliant al expoziţiei, aparţinând unor critici de artă profesionişti şi, recunoscând în ele ecourile semnatarilor avizaţi. Aprobându-le interpretările, rămân totuşi în voia complexei magii a picturii profiresciene. Consacrată de o carieră artistică admirabilă, pictura d-nei Camelia Profirescu te face apt să vezi şi nevăzutul. Un misterios duh animă gândirea şi stilul d-sale, în timp ce pictează, armonizând irealul cu realităţi de care Natura se lasă deposedată cu o calculată plăcere. Siguramente, d-na Profirescu pictează sub imperiul acestor trei forţe guvernatoare: Muzica, Versul şi Culoarea. Cum altfel să adaugi Naturii înconjurătoare, Naturi de proporţii şi frumuseţi de necuprins, precum în majoritatea lor, picturile expuse pe simezele Galeriei ploieştene de Artă!

Camelia Profirescu Privind picturile doamnei Camelia Profirescu, în seara zilei de joi, 16 februarie 2012, deşi în graba pe care mi-o impunea intrarea în Galerie, după ora oficială de închidere (era 6 ½), şi îngăduinţa familiară a familiei Gorneanu, m-a ispitit o întrebare căreia un răspuns adecvat, nu sunt sigur că îl pot formula: următoarea personală a domniei sale va depăşi acuitatea coloristicii de o poeticitate uimitoare, aşa cum aceea de anul trecut, e întrecută de actuala expoziţie (vernisată vineri, 10 februarie 2012) ? Hotărât lucru, negreşit că aşa va fi ! Pentru că doamna Camelia Profirescu pictează magic, pensula şi şpaclul vrăjesc pasta elaborată pe paletă, în combinaţii fantastice, în care se amestecă, aidoma alchimiei oculte a lui Faust, după o secretă grilă de nuanţe – în care Poezia şi Muzica se insinuează cu religiozitate! De când urmăresc personalele artiştilor plastici din Prahova, şi de când am căutat, în avantajul comentariilor de cronicar, să găsesc apropieri între stilurile domniilor lor, şi cu prilejul acesta m-am convins că nici un plastician nu seamănă, stilistic, cu altul. Prin urmare, stilul picturii profiresciene se impune – încă odată, prin această superbă personală, în evoluţia generală a artei 136

Revista nouă, 2/2012


lumea literaturii, literatura lumii

lumea literaturii, literatura lumii

Compoziţia se supune desenului, iar desenul uneşte, în liniile lui de o precizie computerizată, stranietăţi recognoscibile, asocierile coloristice de o pregnanţă savantă, însufleţind iluzoriul. Seria de uleiuri inspirate de magnificienţa Veneţiei, demonstrează puterea de seducţie care, ciudat sau nu, stăpâneşte, cu forţa destinului, relaţia peisaj-artist-pânză, într-un ritm frenetic, interiorizat prin sentimentul supus logicii şi de trăirile acestuia, în cavalcada zbuciumată a creaţiei. Supremaţia coloritului este evidentă; ceea ce presupune arderea stărilor sufleteşti traversate de artistă, în construcţia, alcătuirea şi finisarea fiecărei lucrări. În acelaşi timp, metoda de lucru strecoară o sobrietate elocventă, care devine, dacă mai era nevoie, nervura de rezistenţă a lucrărilor. Nimic în plus, nimic în minus; pensula şi şpaclul se mişcă pe suprafaţă exact cât este nevoie / cazul. Empatiile distinsei pictoriţe Camelia Profirescu, cu Natura, au atins perfec��iunea; mai toate lucrările expuse la Galerie, în înzăpezitorul februarie 2012, clamează în favoarea aserţiunii noastre. Prospeţimea culorilor şi actualizarea în prezent a peisajelor – gen în care expozanta excelează de la o personală la alta, prefac existenţa artistică a plasticienei Camelia Profirescu într-un eveniment pictural superlativ. Spre mândria d-sale ca şi a confraţilor de breaslă, credem noi. Şi meritată această reconfortantă mândrie! Avem solide dovezi că, pictura d-nei Camelia Profirescu este de sorginte clasicistă, care se exprimă prin mijloace moderne de o simplitate filozofică a cărei adâncime ne-o furnizează vocaţia d-sale

pentru estetic, axiologica apetenţă pentru acel altfel de frumos – pe care Natura, în tăcuta ei petrecere prin lume, e posibil să îl invidieze ! „Veneţiile” (seria de 4 peisaje) exultă istoric, ca în vremurile De Medicilor; „Cherhanaua” reflectă, ca întrun Fănuş Neagu, la ceasurile lenevoase ale amiezii; „Treptele” (vedeta copertei pliantului) rezonează încă, în urma condurilor prinţeselor lui Andersen; „Toamna târzie” e bântuită de paşii lui Bacovia sau ai lui Nichita, dar şi de ai unui Nerval, Heine, Baudelaire, Byron sau Tolstoi; „Primăvara” freamătă de alţi paşi celebri – ai lui Pynx (George Enescu) şi Maruca, adineauri în trecere pe aici – prin parcul din Sinaia; „Toamna la Bucov” aspiră liniştea şi prilejul de a medita încă odată la romanul său, În preajma revoluţiei, boierul Constantin Stere; „În liniştea apelor” auzim pâş-pâş-ul bocancilor lui Moş Precu, făcând potecă Bădiei Mihail, în ajungerea „Ceahlăului” la pescuit; în „Casa veche din Măneciu”, urmează să adaste dumnealui Domn’ Profesor Neculai (numele real de botez) Iorga, în drumurile sale pe la mânăstiri; şi tot „Bradul Bătrân” pare să fi trecut, mai an, prin „Satul în decembrie”, în sania ce-l ducea la Vălenii de Munte; trecător, marele savant, şi prin „Peisaj la Drajna” păstrătoare de castre romane şi semne de civilizaţie cu mari răsfirări în aceea a Europei; în fine (dar nu final), Zorba Grecul dansând pe ritmurile lui Mikys Theodorakis, în arşiţa „Peisajului Egeean”…! Într-o expoziţie de pictură semnată de Camelia Profirescu, iată, pe lângă o rezonantă simfonie a culorilor, o răscolitoare geografie a marilor spirite. Vii, în neostoită mişcare. Înalt tonificatoare.

Revista nouă, 2/2012

137


poezie cronica plastică

Dan RĂDULESCU Mariana Grumăzescu-Voicu Expoziţia mixtă de tapiserie, grafică şi pictură a artistei Mariana Grumazescu Voicu este mai mult decât binevenită în spaţiul artistic ploieştean, unele lucrări cu siguranţă au mai putut fi văzute în cadrul Saloanelor, însă, cuprinsul constituie, cel puţin pentru mine, o provocare, deoarece expoziţiile de tapiserie sunt destul de rare, deci cu atât mai preţioase, având în vedere nu numai dificultăţile de realizare, ci şi gradul de receptivitate în cadrul publicului. Adeseori mi-am pus problema, atunci când apare nonfigurativul în artă, vizitatorului care este tentat să caute tot felul de simboluri ascunse, jucând în faţa unei astfel de lucrări mai degrabă rolul de detectiv decât pe acela al iubitorului de frumos, ori, de ce nu, al contemplativului. Subiectul expoziţiei de faţă gravitează în jurul elementelor primordiale ale lumii, apă – aer – pământ, elemente subscrise la rândul lor în trei teme majore, Omul peşte, Florala şi Caii verzi. Verticalismul este elementul comun tuturor acestor teme. Prima dintre acestea, Omul peşte, este dominată cromatic, în cazul tapiseriei, de tuşa neagră, ce-şi trage 138

lumea literaturii, literatura lumii seva dintr-un fundal neutru, fină aluzie la imaterial, pentru a se contorsiona apoi multiplu, când mai subţire, când mai apăsat, precum un fir al Ariadnei şi a ascunde în spatele tuturor acestor răsuciri o siluetă umană, ca o umbră, în reflexul albastrului de prusia, a tonalităţilor de brun şi verde. Datorită verticalismului, impresia generală este aceea că întreaga reţea cromatică are tendinţa de a se fluidiza, de a se scurge, dezvelind şi dezvăluind astfel parţial forma umană. Acelaşi Om peşte îşi are clar originea în pânza de mari dimensiuni, cu acelaşi titlu. De data aceasta însă, dacă am înlătura noianul brun, am descoperi galbenul atât de cald, albastrul şi verdele, ambele culori diluate într-o încercare de a-şi potoli răceala caracteristică. Undeva, într-un colţ al sălii, se regăseşte şi studiul pentru Omul peşte, studiu cu o uşoară patină, ce întăreşte o evoluţie organică a lucrării propriu-zise, de la mic la mare, de la hârtie, prin pânză, la tapiserie. Coordonata de mijloc, cea de-a doua, Florala, se îndreaptă, în partea grafică, către căutarea unor structuri biologice interne ale vegetalului. Toata această anatomie pare o lume celulară dezvăluită de un microscop îndemânatic, ce depăşeşte şi completează legile optice, abstractizând formele şi culorile. Toată această căutare îşi are, ca şi în cazul precedent, finalitatea într-o tapiserie, ce îmbină atât aluzia înspre forma unei petale, cât şi structura organică a acesteia. Şi, în final, cea de-a treia coordonată, însumează Caii verzi. Cu desprinderi Revista nouă, 2/2012


poezie albaneză lumea literaturii, literatura lumii

lumea literaturii, literatura lumii

parcă din arealul rupestru de la Lascaux şi cu un schematism ce nu pierde forma originară şi nu se pierde nici în textura materialului, Caii verzi sunt conştienţi de prezenţa privitorului! N-aveţi decât să priviţi înainte Caii sălbatici, atât de frumos pastelaţi, iar după, Caii verzi, pentru a înţelege cum i-a naştere universul artistei. Lucrări precum Omul fluture, Paznicii cetăţii sau Nudul ce aminteşte de Braque, completează uniform expoziţia; practic, fiecare tapiserie îşi are omologul, este oglindită în partea grafică şi în pictură, în tot atâtea încercări de a-şi explica geneza.

Cîmpina (1999), cele din anul 2000 de la Complexul „Leda” din Bucureşti şi de la Centrul Cultural Naţional Mogoşoaia, cît şi participarea, în anul 2001, la Tîrgul de Artă RomExpo din Bucureşti, iar în anul 2003 la Trienala de tapiserie de la Bucureşti. A obţinut, în anul absolvirii institutului, Premiul al II- lea al Revistei „Amfiteatru”, iar în anul 1998, Premiul Fundaţiei „Sîrghie” al Universităţii din Bucureşti. Participă în anii 1994, 1996, 1997 la tabere de creaţie în ţară. Are lucrări în colecţii particulare din România, Germania, Canada, Franţa, Belgia şi Statele Unite ale Americii. Adresa: Ploieşti, Str. Regimentului, bl.154G, ap. 4, Tel. 0744 309461

S-a născut la 14 august 1965, în Bucecea, judeţul Botoşani. Absolvă în anul 1983 Liceul de Artă „Nicolae Tonitza” din Bucureşti, iar în anul 1988 Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, secţia Artă Decorativă. Începînd cu anul 1988 participă la toate saloanele de artă judeţene şi naţionale, la bienalele şi trienalele de artă decorativă. Anul 1987 este anul debutului internaţional al artistei, care participă cu lucrări la Expoziţia de artă românescă de la Pacé, Franţa. În anii 1989 şi 1990 participă la Annual International Exhibition of Miniature Art din Toronto, Canada, în 1999 la Expoziţia de artă decorativă şi sculptură de la Veneţia, iar în anul 2000, în Republica Cehă, la o expoziţie de grafică. Remarcabilă este prezenţa artistei pe simezele din ţară unde a deschis mai multe expoziţii personale, dintre care pot fi amintite cele din anii 1995, 1997 de la Galeria de Artă din Ploieşti (artă decorativă şi grafică), expoziţia „Fire şi fiare” (alături de sculptorul Constantin Ionescu) din anul 1999, la Galeria de Artă din Ploieşti, expoziţia de tapiserie de la Castelul Iulia Hasdeu, din

Dan RĂDULESCU

_________________

Revista nouă, 2/2012

Artfoyer, al doilea Salon câmpinean Idea Art foayer-ului câmpinean mi s-a părut excelentă încă de la debut. Anterior, în anul 2009, când s-au împlinit 171 de ani de la naşterea pictorului Nicolae Grigorescu, într-un mai însorit, Muzeul care îi poartă numele a găzduit pe simezele micii săli de la etaj o primă expoziţie colectivă a celor mai importanţi artişti câmpineni contemporani. Pe mulţi dintre cei care au expus atunci, pictori şi sculptori, i-am regăsit şi în foayerul Casei de Cultură „Geo Bogza”. Spaţiul expoziţional destul de amplu, cu bune posibilităţi de exploatare, mai 139


parodii ales în ceea ce priveşte sculptura, ori de câte ori beneficiază de prezenţa unei manifestări culturale, pare că se scutură de povara rece, masivă şi riguroasă pe care o impune. Şase pictori şi cinci sculptori monopolizează astăzi, într-o manieră fericită, foayerul. Conceptul de Salon de artă într-un oraş mic, aproape patriarhal, dar cu puternice antecedente culturale, se supune sub auspiciul a ceea ce francezii numesc „noblesse oblige”, cu alte cuvinte expoziţia de faţă ar trebui să fie depozitara noutăţilor propuse de artişti, al acelui ce mai e nou din sfera creaţională a fiecăruia. Şi, într-o oarecare măsură, noutăţile există. Am recunoscut lucrări expuse cu ceva vreme în urmă pe simezele ploieştene, dar îmi place să cred că ele nu fac altceva decât să confirme unele aspecte ale originalităţii creatorilor, o anumită manieră de lucru ce-i impune şi îi face recognoscibili publicului larg. Elisabeta Stănciulescu îşi continuă experienţele revendicate lumii vegetale – Scoarţă, Lidia Nicolae ne propune un peisaj, În curte la Dionis, filtrat prin decorativismul art-nouveau-ului, unde linia sinuoasă accentuează decorativismul, creând o uşoară atmosferă idilică. O prezenţă inedită o constituie Daniela Rîndaşu. Pânzele sale au un uşor aspect scenografic, iar abstracţionismul temelor este desluşit parţial privitorului prin titlu. Zonele întinse de culoare sunt delimitate firav, anume parcă pentru a nu perturba oniricul. Subiectele domnului C. Cubleşan par închise în formele constructiviste ale lui 140

Légere, fiind previzibile – Înger şi demon şi, întrucâtva ancorate în imobilismul canonic al realismului anilor 70. Aspectul romanţios al lucrării Poetul (C. Bălan) este echilibrat prin După ploaie. Seria de Bufniţe ale Ştefaniei Stroe, prin desenul aproape sculptural, dezvăluie adevărata formaţie a artistei. Metamorfozele la care sunt supuse păsările, în unele cazuri faciesurile reflectând parcă trăiri specific umane, anxietatea, uimirea, nervozitatea, le aşează în locul cel mai potrivit, să nu uităm de sala de teatru a Casei de Cultură! Partea de sculptură este clar dominată de simbolism, Rugăciunea lui Vlad Dumitriu trimiţând către idea de trinitate şi perenitate totodată, dacă ne gândim la masivitatea şi durabilitatea materialului de execuţie, bronzul. Viorel Popa îmbină mozaicul şi lemnul, Gabriel Sitaru creează lucrări în oglindă, caracterizate printr-o anume dualitate – legătura cu lumea concretă se realizează prin reuşite corespondenţe în sfera ideatică – Miracol existenţial, iar Alfred Dumitriu, prin silueta elansată a Înălţării, dublată de baza sub formă de trepied reuşeşte să exprime conceptul de desprindere, de rupere de terestru, de zvâcnire şi de subţiere, purificare a formei, cu cât aceasta se apropie de cer. Marius Stroe este un sculptor aparte. Originalitatea sa constă în faptul că reuşeşte să confere unor teme aparent banale, rezolvări inedite, pline de fantezie, fără a evada în zona abstractului, precum în Logodna.

Revista nouă, 2/2012


actualitatea culturală

Serghie BUCUR Premieră în Cultura Câmpinei: Premiile pentru CARTEA ANULUI 2011 Marţi, 24 aprilie 2012 la prânz, în sala „George Hanibal Văleanu” a Casei Tineretului, a avut loc ceremonia acordării premiilor autorilor cărţilor apărute în 2011, pe baza selecţiei juriului alcătuit din conf. univ. dr. Viorel Cernica, Liliana Ene, director al Bibliotecii „Dr. C. I. Istrati” şi prof. dr. Christian Crăciun, în colaborare cu col. (r) Marian Dulă, preşedintele Comisiei de Cultură a Consiliului Municipal. Semnul preţuirii Pentru întâia oară în viaţa culturală a Câmpinei, Consiliul Municipal al Primăriei acordă cărţilor care s-au distins în peisajul literar urban, premii în bani autorilor acestora, confirmate prin diplome nominalizate, cum de altfel, pentru mulţi dintre scriitorii Câmpinei, onor Consiliul Municipal a susţinut financiar apariţiile câtorva dintre titlurile pe care Casa de Cultură „Geo Bogza” le-a lansat în public, fie în spaţiul sălii ei, „Constantin Radu”, fie într-al Bibliotecii „Dr. I. Istrati”, fie, precum în cazul de faţă, în amintita sală a Casei Tineretului. Cu alte cuvinte, cu riscul de a genera inerentele şi poate şi întemeiate nemulţumiri, autoritatea municipală şi-a întors cu adevărat faţa către valorile urbei! Pasul făcut arată că se poate, dacă se vrea. Revista nouă, 2/2012

Amărăciuni Absenţa reţelei de sonorizare a desfăşurării ceremoniei, a prefăcut evenimentul într-unul anost, lipsit de minimul impact al perceperii în sală şi, prin urmare, împiedicând recepţia deplină a spectacolului, de către public. Lecturile celor vreo 4 sau 5 june cititoare textelor lor, am înţeles, nişte eseuri, fireşte, despre cărţi – eram doar la Ziua Mondială a Cărţii şi, atenţie, a Drepturilor de Autor! –, fără pic de vervă şi eleganţă, a lăsat o tăcere imundă peste asistenţă. Nici un fel de regie, nimic din minima îndrumare a prezentării acestora, precum şi în stângacea reprezentare teatrală a unor scenete din Caragiale, de grupul de liceeni şi liceene despre care presa n-a fost nici măcar cu un rând informată! Nu este prima constatare de acest fel, de unde tristeţea datorată faptului că, deşi de ani de zile, adolescenţii se străduiesc să intre în pielea personajelor jucate de ei, aceştia, cu o excepţie, două, devin fără voia lor, inutili şi ridicoli! Totuşi / Dar / Însă Momentul forte – al acordării premiilor cărţilor selectate de juriul amintit deja, a fost onorat de comentariile unor scriitori consacraţi, membri ai USR, personalităţi omniprezente în viaţa literaturii ţării şi a urbei: dnii Constantin Trandafir şi Gherasim Rusu Togan, precum şi excâmpinenul Christian Crăciun. Discursurile domniilor lor au schiţat relevanţa valorică a cărţilor premiate, în cuvinte când de apreciere elevată, când de amical amuzament, mai cu seamă în cazul excelentului nostru epigramistfabulist, „hemingwaianul” Saşa. Aşadar, 141


lumea literaturii, literatura lumii

lumea literaturii, literatura lumii

totuşi bunele intenţii au triumfat; dar care au tras după ele şi norii dezamăgirii; însă aşa este – că nu poţi împăca pe toţi şi laşi, nolens-volens, loc suspiciunii de părtinire! Premiaţii Primarul municipiului, dl Horia Tiseanu a fost invitat să înmâneze diplomele şi premiile acordate de juriu, următorilor scriitori: Florin Dochia, pentru volumul său de poeme intitulat „Elegii de pe strada mea”, editura Premier; Diana Trandafir, pentru cartea sa de versuri cu titlul „Translucide”, editura Vinea; Ştefan Alexandru Saşa, pentru „Cartea Maiei”, editura Premier, cu ilustraţii de Lidia Nicolae. Zâmbete reale Emoţiile n-au lipsit, ele au salvat buna dispoziţie a sălii. De la spumoasele rime rostite de Saşa, la mărturisirile d-nei profesoară Diana Trandafir, aflată la momentul debutului editorial, şi, cu atât mai gustate, la spiritualele spuse ale concitadinului nostru, Florin Dochia – publicist de presă scrisă şi televizată, poet, traducător şi eseist, redactorul şef al Revistei Noi, şeful Casei de Cultură „Geo Bogza”, prelungite de oferta lui de suflet: autografe pe recentul său volum de publicistică (1), intitulat „Prins în lumea cuvintelor”, editura Premier 2012. Excerpte Din „Elegii de pe strada mea”; „Elegia a 32-a, a fecioarelor despletite”: „În şiruri lungi, trec fete de hârtie pe strada/ ntunecoasă şi pustie, nu opresc, nu fac / popas, în urma lor mireasma a rămas de / sânge şi de lup în hăituire, trec fete de / hârtie în neştire, se şetrge umbra, lacrima / rămâne să sfâşie gâtlejul elocinţei. / / Un cor ridică imnuri

nefiinţei şi închise-n stup albine / ard încet, pătrund prin vămi tăcut şi / obsolet, nu-s cel ce face vorbelor risipă, nici / slabă fîlfîire de aripă, sunt doar stăpân / tăcut al străzii mele, pe care-am inventat-o / şi spre care deschid câte-o fereastră / oarecare cum pleoapa o ridică oarecine / clipind în vis şi întorcând spre sine afara / stearpă şi lăuntrul gol. / / Am decupat în şiruri lungi de siluete fecioare de hârtie / să mă-mbete cu toată grea aroma cea de mosc, / De-acuma pot pleca să le cunosc. Adio, tu!” Din „Translucide”: „Singurătatea în cafenea”: „Chiar pe marginea indiferenţei / în careul de aşi / patima înfloreşte nestingherită / singurătatea stă picior peste picior / în cafeneaua cu duşumele / spălate / ascult cum îngână gutural / un cântec vechi repetând / în răstimpuri refrenul / Never more Never more Never more / clipa proaspăt decapitată / îşi lipeşte obrazul de geamul rece / într-un gest sentimental / rugător şi disperat”. Din „Cartea Maiei”: „Cine e drăguţa / Care bea sticluţa / Plină ochi de lapte / Ziua papă-n şapte ? / Aţi ghicit, Măiuţa” (p. 3); „Maia, fata atâtica, / În ogradă la bunica / De la poartă să te-ndrume, / Are trei căţei cu nume / Dintre cele mai poznaşe, / Făcuţi parcă să se-ngraşe. / Primul adoptat cu milă, / Fiind negru e Negrilă. / Căţeluşa, sărăcuţa, / Vine când o strigi Negruţa. / Mare cât o tărtăcuţă / Este ultimul, Luluţă” (p. 7); „Vara este ca văpaia / Se topeşte ciocolata, / Iar la umbra viţei Maia, / Plânge că-i căldură. Tata / Însă ştie ce să facă: / Târguieşte – aduce-acasă / Numai bun de râs şi joacă, / Un bazin ca o ţestoasă, / Mic, albastru

142

Revista nouă, 2/2012


lumea literaturii, literatura lumii

lumea literaturii, literatura lumii

cer de vară, / Ce-i umflat, umplut pe dată / Cu a apei undă clară”.(p.13); „Prietenii mei”; „Când se face-ncet lumină / Peste floarea ce-n grădină / Doarme noaptea, delicată / Lângă mie se arată / Mickey Mouse, Tom şi Jerry / Cosânzeana cu străjerii, / Donald Duck, răţoiul gureş, / Sherk cu Fiona într-un iureş, / Toţi voind să mă trezească / Şi cu a prinţesei mască / Să încingem împreună / Joc întreagă ziulica / Până când vine mămica / Care-n geanta-i fermecată / Are fructe, ciocolată / Pentru Maia, scumpa fată. / Ala bala portocala / De mă prinde osteneala / După masă, dorm din nou, / Iar în pat, ca-ntr-un tablou, / Sunt acei pe care eu / O să-i îndrăgesc mereu”. Şi noi îi îndrăgim şi-i felicităm pe laureaţii Cărţii Anului 2011: Florin Dochia, Diana Trandafir şi Ştefan Al.-Saşa!!!

în prezenţa unui public select, a fost moderată excelent de poetul Florin Dochia, care a prezentat lectorii reuniunii literare: prof. dr. Christian Crăciun, prof. Theodor Marinescu şi prof. Emanoil Toma. Aceştia au făcut ample şi documentate aprecieri critice referitoare la „Jurnal anapoda”, răsplătite cu numeroase aplauze: „Suntem o ţară care suferă de amnezie, care are o frică patologică faţă de memoria istoriei, iar jurnalele sunt o modalitate de vindecare a acestei carenţe. Dl. Ion Ochinciuc este un martor privilegiat al mai multor epoci istorice, are un trecut teribil, mult har moldovenesc, ştie să pună în scenă personalităţile, văzându-le dramatic, fără încrâncenare, rezumând o situaţie printr-o anecdotă sau o vorbă de duh. Are condei uşor, scrie sprinţar şi cartea se citeşte pe nerăsuflate. Amintirile dau năvală şi ideea de a nu păstra stricta înşirare cronologică mi se pare foarte bună. Ion Ochinciuc este un observator atent al lumii prin care a trecut, are o memorie capabilă să reconstituie din câteva detalii o întreagă atmosferă şi este un iubitor al «comediei umane» în nesecata ei inventivitate” (Christian Crăciun). „Scriitorul Ion Ochinciuc surprinde cu o nouă lucrare, atipică, originală, de mare întindere - Jurnal anapoda. Cartea, scrisă cu un remarcabil nerv, bogată în informaţii, este presărată, la momentul oportun, cu o serie de poante, catrene, cugetări care dau un farmec deosebit lecturii. Sintagma «Jurnal anapoda» aruncă, aparent în derizoriu, specia literară, parţial omonimă. Lucrarea se află la confluenţa tripletei: jurnal, povestiri, mărturisiri sau (ca un joc de cuvinte) un jurnal al memoriilor

Lansare de carte Ion Ochinciuc: „Jurnal anapoda” Mare iubitor al meleagurilor şi al tradiţiilor culturale câmpinene, scriitorul Ion Ochinciuc, autorul unui număr de 14 romane, o trilogie dramatică, precum şi al unor articole interesante, recidivează în oraşul nostru cu o nouă lansare de mare succes, de data aceasta cu cartea „Jurnal anapoda”, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012, 460 p. Activitatea, desfăşurată pe 16 iunie la Casa Municipală de Cultură „Geo Bogza”, Revista nouă, 2/2012

143


lumea literaturii, literatura lumii

lumea literaturii, literatura lumii

povestite. Conţinutul deosebit de bogat în date, fenomene, evebimente sociale, economice, politice, culturale, ştiinţifice, ridică lucrarea la rangul de cartedocument” (Theodor Marinescu). Impresionat de calitatea impecabilă a interviului acordat de scriitor, pe 3 iunie 2012, postului Radio România Actualităţi, la emisiunea „Iarba verde de acasă” (realizată de Gh. Verman), prof. Theodor Marinescu îi propune autorului, în premieră, neanunţat, continuarea dialogului, cu câteva întrebări: „Cum s-a născut «Jurnal anapoda»? De unde provine cuvântul «Ochinciuc»?, iar răspunsurile dlui Ochinciuc au smuls ropote de aplauze. Cu vocea baritonală, bine timbrată, publicistul Emanoil Toma a citit câteva fragmente din volumul lansat şi i-a dedicat autorului versurile: „Viaţa ta a fost ca şi Jurnalul, tot anapoda/ Ai tot

făcut copii şi i-ai lăsat în cuibul altora”. Pline de farmec, subtilitate şi talent, epigramele cunoscutului scriitor Ştefan Al. Saşa au fost urmate de aplauze prelungite: „Apropos de longevitatea literară” - „Mă întreabă Ştefan cel Mare / Adus prin spiritistul truc: / Mai scrie-n România, oare, / Un domn ce-şi spune Ochinciuc?” sau „Edificiul existenţei lui Ion Ochinciuc” - „Cuvântul i-a fost temelie / Întreaga viaţă, un temei, / Poeţii însă, cu mândrie / Alcătuiţi sunt din femei!” sau „Christian Crăciun despre Jurnal anapoda şi autorul lui” - „A prins trei epoci, iată-acum / Sub literala lui polatră, / Precis în noul său volum / Intra-va şi în cea de piatră”. Cupele de şampanie şi tradiţionalul caffé-concert susţinut de măiastrul Serghie Bucur au încheiat o reuşită manifestare literar-artistică. (T.M.)

Eveniment Festivalul Teatrelor de Proiect - Ediţia I Festivalului Teatrelor Proiect care a avut loc la Câmpina a fost un real succes. Timp de patru zile, la Casa de Cultură „Geo Bogza” au urcat pe scenă nume mari ale genului. La eveniment au participat teatrele proiect din ţară şi nu numai. Deschiderea a fost una de excepţie, cu spectacolul „Dor de Eminescu”, avându-l pe scenă pe Ion Caramitru, şi festivalul a continuat cu 144

momente mult gustate de publicul prezent în cele două săli ale Casei de Cultură. „A fost plăcut… Sunt colegii mei pe care i-am văzut, sunt spectacole pe care le-am văzut şi în Bucureşti şi mă bucură că au fost bine primite de câmpineni. E un prim festival al teatrelor de proiect şi mă bucur tare mult că pot veni aici cu oameni care şi-au dat sufletul pe scenă şi care în continuare o fac şi care aduc aici proiecte foarte plăcute”, a declarat Monica Davidescu, cea care a făcut parte din juriul concursului găzduit în cadrul festivalului. Alături de ea s-au aflat Mircea Albulescu, George Mihăiţă, Eusebiu Ştefănescu şi Florina Cercel. S-au întrecut în interpretare Concursul a început joi seară, cu două piese: „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”, Revista nouă, 2/2012


lumea literaturii, literatura lumii

lumea literaturii, literatura lumii

în versiune română şi versiune bulgară şi „Sirena şi Victoria”. „Eu sunt bucuroasă, în special, pentru că spectatorii din Câmpina pot să se întâlnească, să vadă o diversitate de spectacole şi de stiluri regizorale şi actoriceşti şi uite că există gust şi pentru un teatru în limbă străină şi e pentru prima dată când am văzut «Conu’ Leonida» în două versiuni în acelaşi spectacol, în două versiuni şi regizorale şi de limbă. Mi s-a părut o propunere extrem de interesantă”, a declarat Florina Cercel. Festivalul–concurs al Teatrelor Proiect s-a încheiat sâmbătă seara, cu o piesa şi cu festivitatea de premiere. Cel

mai bun spectacol, în opinia juriului, a fost „Familia Tot”, în regia lui V.I. Frunză. Cel mai bun regizor a fost desemnat bulgarul Orlin Dyakov, pentru “Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, cel mai bun actor a fost desemnat George Costin, pentru rolul “maiorul” din piesa “Fa¬milia Tot”, iar cea mai bună actriţă a fost Cerasela Iosifescu, pentru rolul din spectacolul “Două poveşti de amor” de A.P. Cehov, în re¬gia lui Mircea Cornişteanu. Totodată, premiul juriului a fost acordat actriţei Mihaela Teleoacă, aceasta fiind prezentă pe scenă într-o reprezentaţie oferită în afara concursului. (Diana ROMAN)

„Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”, în două variante...

Revista nouă, 2/2012

145


lumea literaturii, literatura lumii

lumea literaturii, literatura lumii

„Familia Toth” – cel mai bun spectacol al Festivalului Teatrelor de Proiecte

premiul a fost câştigat de Cerasela Iosifescu pentru rolul din spectacolul “Două poveşti de amor’ de A.P. Cehov, în regia lui Mircea Cornişteanu. Juriul festivalului compus din Mircea Albulescu, George Mihăiţă, Eusebiu Ştefănescu, Monica Davidescu şi Florina Cercel a acordat premiul juriului – “Coroniţa lui Mircică” după cum l-a denumit Mircea Albulescu – actriţei Mihaela Teleoacă, prezentă la eveniment într-un spectacol din afara concursului. La finalul primei ediţii, Dan Tudor, unul dintre iniţiatorii Teatrului Proiect Câmpina, alături de Mircea Albulescu şi directorul Festivalului Teatrelor de Proiect Câmpina, Adrian Dochia, a declarat că următoarea ediţie va fi programată anul viitor spre sfârşitul lui noiembrie sau începutul lui decembrie. “Vom alege pentru cea de-a doua ediţie o perioadă care să nu se suprapună cu vreun campionat mondial sau european de fotbal şi care să nu fie nici în lunile prea călduroase când în sălile de spectacol este prea cald. Vrem să ne orientăm spre sfârşitul lui noiembrie sau începutul lui decembrie, perioade în care vor veni la spectacole mai mulţi spectatori”, a afirmat, pentru Agerpres, Dan Tudor. De asemenea, el a precizat că juriul festivalului va avea în fiecare an în componenţă “numai practicieni” deoarece ei sunt cei mai în măsură să-şi dea cu părerea în cadrul concursului. Trofeele oferite la finalul festivalului au fost concepute de scenograful Doru Zanfir.

Piesa “Familia Tot”, în regia lui Victor Ioan Frunză, a primit premiul pentru Cel mai bun spectacol în cadrul Galei de închidere a primei ediţii a Festivalului Teatrului de Proiecte ce a avut loc în perioada 20-23 iunie, la Casa de Cultură “Geo Bogza” din Câmpina. Cel mai bun regizor din festival a fost desemnat bulgarul Orlin Dyakov pentru punerea în scenă a spectacolului “Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, de I. L. Caragiale. Piesa, care a avut două reprezentaţii în aceeaşi zi, una realizată de regizorul bulgar cu actori români, în limba română, şi cea de-a doua în regia lui Sorin Misirianţu cu actori bulgari în limba bulgară, este o coproducţie a Teatrului “Sava Ognyanov” din Ruse cu Teatrul “Tudor Vianu” din Giurgiu, şi face parte dintr-un proiect al directorului Teatrului giurgiuvean, dramaturgul Mircea M. Ionescu. Distincţia i-a fost înmânată lui Mircea M. Ionescu, care a spus că premiul “este un balon de oxigen pentru un teatru aflat la început de carieră”. „Este un premiu care valorează enorm pentru teatrele din Giurgiu şi Ruse, pentru proiectul realizat de România şi Bulgaria”, a spus dramaturgul. Cel mai bun actor a fost, în opinia juriului, George Costin, care a primit distincţia pentru rolul “maiorul” din piesa “Familia Tot” de Istvan Orkeny. La categoria cea mai bună actriţă 146

(Cronica Română - 24 iunie 2012) Revista nouă, 2/2012


lumea literaturii, literatura lumii

lumea literaturii, literatura lumii Familia Tot

Moştenirea

Sirena şi Victoria Două poveşti de amor Cum m-am lăsat de gândit

Juriul impenetrabil

Foto: Radu Dragomir Revista nouă, 2/2012

147


parodie de ştefan al.-saşa ZECE MEMBRI-NTR-UN PARTID După Al. O. Teodoreanu Zece membri-ntr-un partid S-au făcut că plouă, Pe-unul l-a trăznit doctrina Şi-au rămas doar nouă. Nouă membrii-ntr-un partid Fac rahat răscopt, Unul a mâncat prea mult Şi-au rămas doar opt. Opt membri-ntr-un partid Discutau în şoapte, Unul a strigat o vorbă Şi-au rămas doar şapte. Şapte membri-ntr-un partid Cumpărat-au case, Unul şi-a luat castel Şi-au rămas doar şase. Şase membri-ntr-un partid Au zis caterinci, Unul despre preşedinte Şi-au rămas doar cinci.

Cinci membri-ntr-un partid Aveau psihiatru, Unul deveni nebun Şi-au rămas doar patru. Patru membri-ntr-un partid Erau farisei, Unul s-a făcut cinstit Şi-au rămas doar trei. Trei membri-ntr-un partid Au zis că-s eroi, Unul a fost securist Şi-au rămas doar doi Doi membri-ntr-un partid Au scăpat săpunul, Unul se-aplecă să-l ia Şi-a rămas doar unul. Un membru-ntr-un partid A furat ca popa, Şi luând banii cu el E prin Europa. Zero membrii-ntr-un partid Joacă la capace, Căci organizaţia lor Ştie ea ce face!

reviste literare Dintre publicaţiile care ne sosesc la redacţie, ne face plăcere să remarcăm continuitatea în valoare la Familia, Convorbiri literare, Dacia literară, Bucovina literară (poate nu-şi schimbă conducerea, care chiar are merite deosebite!), Spaţii culturale, Boem@, Argeş, Atitudini. A apărut, editată de Centrul Judeţean de Cultură Prahova, revista trimestrială Labirint, director Dragoş Grigorescu, macheta artistică (elegantă): inegalabilul Mihai Vasile - FELICITĂRI! O menţiune aparte se cuvine să facem pentru noul aspect al Cafenelei literare de la Piteşti, care pune în valoare şi mai bine conţinutul remarcabil, dedicat cu precădere actualităţii vieţii literaturii româneşti. De la nr. 6 / 2012, beneficiază de coperte din carton, în policromie, iar suplimentul de literatură samizdat devine, prin continuitate, o frumoasă şi de tot interesantă întâmplare! Felicitări, măiastre Virgil Diaconu! 148

Revista nouă, 2/2012


Foto: Radu Dragomir

Inegalabilul Ion Caramitru în «Dor de Eminescu», La Festivalul Teatrelor de Proiect, iunie 2012


Revista noua nr. 2 / 2012