revista nouă

Revista Nouă Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887 Seria a IV-a, editată de Cercul literar «Geo Bogza» din aprilie 2004 Anul VIII nr. 2 (67) /2011

http://revistanoua.servetown.com

Sterică Bădălan - Stradă la Câmpina (2009)

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

CUPRINS Editorial - Florin DOCHIA, Unchiul din America şi Sărutul franţuzesc / 1 Interviu - Christian CRĂCIUN: „Scrisul, pentru mine este o operaţie chirurgicală, de spintecare a lăuntrului sufletesc” (Carmen NEGREU) / 3 Ethica minima - Iulian MOREANU, A opta povestire cu un copil / 6 Cronica literară - Florin DOCHIA, C. Trandafir şi strategiile sale transgresive / 10 Proză - I. OPRIŞAN, Fata din tablou / 16 Poemul de mai - Victor STEROM, Litote / 26 Historia mirabilis - Codruţ CONSTANTINESCU, 1916-1918.

Colindând prin Rusia Sovietică / 27 Poemul de iunie - Ioan LILĂ, Poezie / 30 Historia mirabilis - Col. (retr.) Marian DULĂ, Ion CÂMPINEANU - Om politic, militar, francmason / 31 Poem de aprilie - Ariadna PETRI Instantaneu perpetuu. Radu Gyr Cosmic / 35 Proză - Emanoil TOMA, Invazia (fragm.) / 36 Historia mirabilis - Gelcu Maksutovici - 410 ani de a decapitarea voievodului Mihai Viteazul, ctitor al Comunităţii Albaneze pe pământ românesc / 39 Poezie - Gabriel-Vincenţiu MĂLĂESCU / 41 Poezie - Ioan VINTILĂ FINTIŞ, Zidire şi întrupare / 42 Poezie - Ion SCOROBETE / 44 Poezie - Marian DRAGOMIR / 46 Cartea străină - Ştefan ENE, Dezrădăcinarea / 47 Cartea străină - Ioana GEACĂR, Richard Brautigan - În zahăr de pepene / 49 Lumea literaturii, literatura lumii - Florin DOCHIA, Sfârşitul literaturii nu mai are loc / 50 Lumea literaturii, literatura lumii - Codruţ CONSTANTINESCU, Mea Culpa unui scriitor controversat / 56 Cronică literară - Ştefan ENE, Realitatea ficţiunii / 62 Note de lectură - Gelcu Maksutovici, O lucrare de prestigiu a istoriografiei române / 65; Monica Mureşan, O inimă în zbor cu numele Adelina Dokja / 67; Lucian GRUIA, Ioan Vintilă Fintiş - Icoana din apă / 69; Petre Rău, Caii de foc / 70; Camelia Manuela Sava, Când Iubirea devine Piatră / 73; Cristian Neagu, Fenomenul previzionar de sorginte poetică la Adrian Botez / 76; Victor STEROM, Skënder Zogaj - Lacrima durerii / 79; Gheorghe A. Stroia, Victor Sterom - Geometria fumului sau reperele autobiografice ale Poeziei / 79; Ioan LILĂ, Elegiile de la Badhofgastein / 82

Lumea literaturii, literatura lumii - Monica Latham (Université Nancy 2), Spiritualitate Seculară în Subprodusele Biblice Contemporane (II). Traducere din limba engleză de Simona Boeru / 83 Lumea literaturii, literatura lumii - Kôjin KARATANI, Sfârşitul literaturii moderne (II). Traducere din limba franceză de Laura Şerban / 93 Cronica literară - Christian CRĂCIUN, Sub pecetea tainei / 99 Interviu - Fănuş Neagu: «Creaţia este suferinţă, pentru că, fără suferinţă, nu poţi izbuti, niciodată, în nimic» (Florin DOCHIA) / 105 Note de lectură - Theodor MARINESCU, Povestea armenilor / 108 Locuri sacre - Câmpina, cartier Slobozia, Complexul Parohial „Sf. Nicolae”. Cimitirul din Epoca Bronzului. Lumea morţilor în preistoria locului (arheolog Alin Frînculeasa, Octav Negrea - Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova) / 109 Proză - Gherasim RUSU TOGAN, Troiţa (urmare) / 112 Itinerarii afective - Mihai APOSTOL, O geografie istorică şi literară a Prahovei / 116 Itinerarii afective - Adela Dumitriu, Nudul Micului Trianon / 118 Atitudini - Dan RĂDULESCU, Cronica unei expoziţii nevizitate / 121 Cronica plastică - Cornel SÂNTIOAN CUBLEŞAN, Contemplare şi comunicare / 122 Cronica plastică - Serghie BUCUR, Salonul de iarnă 2010 / 123 Cronica plastică - Carmen NEGREU, MAV d’Art. Retrospectivă Valter PARASCHIVESCU / 125 Cronica actualităţii - Diana ROMAN, „Sex, bani şi alţi demoni” / 127 Cronica actualităţii - Lecturi publice: Emil SUDE – poezie / 128 Poezie - Emil PERŞA, Recviem la orga magnifică / 130 Cronica actualităţii - Teodor MARINESCU, Lecturi, conferinţe, expoziţii / 131 Reviste literare - Theodor MARINESCU, O nouă şi interesantă revistă: „Biblioteca de Câmpina” / 139 Luna amară - Christian CRĂCIUN, Trimestrul II / 140 Reviste literare - De citit din scoarţă-n scoarţă, dincolo şi dincoace de aşteptări / 142 Parodii de Ştefan Al.-Saşa - Octavian GOGA, Politicianul; Ion BRAD, Cînd vii / 148

editorial

Florin DOCHIA Unchiul din America şi Sărutul franţuzesc

rima sintagmă are azi mai mult sensuri metaforice, legătura cu vreo realitate rămânând mai degrabă întâmplătoare.

Se învecinează cu Castele din Spania, pe care nu prea se vede că şi le-au edificat căpşunarii.

Unchiul din America este azi, pur şi simplu [la figurat, pentru că la propriu nu e deloc pur şi nicidecum simplu…], Unchiul Sam, cel care se dovedeşte bun şi rău cu lumea largă.

Apără tot felul de principii, mai cu seamă pe acelea care ţin (strâns) de bunăstarea celor 50 de state unite. Apără, când îi vine bine, şi populaţiile de ele însele, cum a făcut cu vietnamezii, cu sârbii şi face cu afganii…

Dacă ţara mea este şi ea în bune relaţii cu „licuriciul cel mare” – ca să citez o personalitate strălucitoare a epocii noastre – asta aduce tot felul de beneficii din care, biet cetăţean ce sunt, mă aleg cu o neasemuită mândrie transatlantică şi atât. Prietenul Gherasim Rusu Togan – fie-i numele lăudat! a bântuit vreo trei luni prin State şi-a venit tot acasă, unde, vorba ceea, fie pâinea cât de rea, tot ţi-o fură cineva. Io n-am fost pe acele meleaguri, dar nu mă dau înapoi să mă hrănesc cu „gândiri şi cu imagini” – vorba poetului nostru naţional – din belşug răspândite pe toate căile de comunicare.

Neam de a avea speranţe ca unele „gândiri şi imagini” ale neamului românesc să facă vreun val pe-acolo! Dar, cine ştie?

Desigur, sunt bucuros că, intrat în viaţă la Burdujeni, Suceava, românul de origine evreiască Norman Manea - azi „writer in residence” la Bard College, New York - este foarte vizibil şi viitoarea apariţie a „Întoarcerii huliganului” la Editura suedeză „2244” (Grupul editorial Bonnier) îl aduce mai aproape de un posibil premiu Nobel.

Cum mă bucur că a apărut acum câţiva ani

P

Revista nouă, 2/2011

biografia „Romany Marie – The Queen of Greenwich Village”, Butler Books, Louisville, Kentucky, adică despre viaţa proprietăresei unei cafenele (tavern) prin care au trecut Brâncuşi, Modigliani, Marinetti, Rodin et alii, pre numele ei Maria Iuster, căsătorită Marchand, româncuţă neaoşă din Moldova (n. 1885 – m.

1961) din tată ţigan şi mamă evreică. Multe alte mici bucurii aş putea numi de pe-acolo…

Dar aceste fapte incontestabile nu însemnă mai mult decât câteva picături de apă din Bahía de Cochinos. Nu că noi am fi aşa de breji încât am merita locuri mai în faţă, nu. Ci pentru că Unchiului Sam puţin îi pasă, dpdv cultural, de lumea din afara gardului său.

Celebra mişcare Political correctness are scopul doar de tăia oricui orice chef de libertate de gândire. Este deja cunoscută cea mai proaspătă şi semnificativă definiţie: „Corectitudinea politică este o doctrină cultivată de o minoritate delirantă, ilogică, şi promovată rapid de mainstream media (massmedia oficiale) lipsite de scrupule, care susţin afirmaţia cum că este întrutotul posibil să apuci o bucată de căcat de partea curată.”

La finalul anului trecut, un românaş de-al nostru „infiltrat” în establishment-ul universitar american, la University of North Carolina, Greensboro, prof. dr. Christian Moraru, a publicat o carte care ar dori să revoluţioneze viziunea asupra culturii vremurilor pe care le trăim şi a acelora care vor veni: Cosmodernism: American Narrative, Late Globalization, and the New Cultural Imaginary. Cosmodernismul, susţine, cu prudenţă, dar convingător, autorul, este o nouă paradigmă culturală apărută la finalul secolului al XX-lea - borna ar fi anul 1989, căderea Zidului Berlinului – şi dezvoltată pe fundalul globalizării accelerate.

Nu insist asupra subiectului, deocamdată a avut loc, în noiembrie trecut, o conferinţă în Sala de Consiliu a Facultăţii de Litere, cu siguranţă, trecerea la nivelul percepţiei generale a conceptului mai are de aşteptat.

Aşadar, suntem departe de a circula, cu ideile noastre, pe autostrăzi importante, doar aleile campusurilor ne sunt accesibile. Dar nu numai nouă ni se întâmplă aşa pe marile plaiuri nord-americane, cam toate culturile lumii au acces limitat pe cea mai mare piaţă culturală din lume.

1

editorial Şi dacă mai aveam cumva vreo îndoială, mi-a fost risipită de o anchetă ale cărei rezultate apar în revista franceză Télérama din aprilie 2011. Quand la littérature française s’attaque à la forteresse américaine, veştile pe care le află nu sunt dintre cele mai bune.

Astfel, ideea că editorii americani evită alte literaturi reiese cu claritate din faptul că numai 3% din producţia lor este constituită de traduceri. „Este o ţară foarte puţin curioasă, ca să nu spun de o lipsă absolută de curiozitate faţă de orice este nonanglofon”, constată Anne-Solange Noble, responsabilă cu vânzarea drepturilor în străinătate la Editura Gallimard, în timp ce, trebuie precizat, literatura franceză este în fruntea traducerilor în Statele Unite, cu 1% din piaţa editorială! Dacă, pentru orgoliul celor din Hexagon, situaţia este destul de dureroasă [lasă că, la jumătatea lui mai, colac peste pupăză, posibilul lor viitor preşedinte, Dominique Strauss-Kahn, a fost arestat pentru afaceri amoroase nu tocmai kosher…], ce putem să mai spunem despre cei din Europa de est ori despre cei din Balcani?

Cosmodernismul d-lui Christian Moraru ne lasă pe dinafară, globalizarea nu ne include decât cel mult ca spectatori neputincioşi, la strapontină, de multe ori cu atitudini prosteşti, precum dorinţa stupidă a unui parlamentar de meserie folkist de a dubla filmele străine întru iluzoria apărare a limbii române sau interzicerea de către o contabilă devenită director de teatru ultracentral bucureştean a unei reprezentaţii cu o piesă – Blonda, chiorul şi piticul - pe motive de… vulgaritate. Dacă aveam vreun talent incontestabil, este acela de a ne face – uneori, iremediabil - de râs cum putem mai des.

Oare din ce pricină Marii Români au fost şi sunt mereu în ţări străine? Ar fi superfluu şi redundant să argumentez cu vreo listă de nume. Mai bine m-aş lega de capra vecinului! Uite, mai scris undeva despre experienţa unui prof sorbonard la o universitate americană [Duke, Carolina de Nord], unde a constatat, cu neplăcută surprindere, că cel mai mare compatriot al său scriitor este, după opinia studenţilor, Albert Camus. Nu Proust, nici Céline, nici Claudel, nici Sartre…

2

La scară universală, mondializarea favorizează intensificarea schimburilor culturale, dar rezultatele statistice sunt relevante pentru asimetria acestora: engleza deţine poziţia hipercentrală cu un trend [sic!] semnificativ - 45% din cărţile traduse în anii 1980 şi 59% în anii 1990. Scriitorii francezi contemporani cei mai traduşi sunt Irène Némirovsky (Suite française), 1,5 milioane de exemplare, Muriel Barbery (L’Elégance du hérisson), 7 sute de mii de exemplare. Unii apar cu traduceri la edituri mici, de nişă sau universitare, cu public specializat, fidel sau care nu evită de plano scriitura «too French» - Pierre Michon, Annie Ernaux – cu tiraje de câteva sute de exemplare. Alţii pătrund la Penguin, precum Tahar Ben Jelloun, la Knopf (grupul Random House), precum Marie NDiaye sau la Simon & Schuster, ca Philippe Djian.

Ancheta din Télérama ajunge la o concluzie foarte realistă: «la traduction aux Etats-Unis demeure essentielle pour eux d’un point de vue symbolique». Aşadar, astfel trebuie să vedem şi noi prezenţa autorilor români în alte ţări, traduşi în alte limbi, de circulaţie mai mult sau mai puţin mondială: esenţială din punct de vedere simbolic. Am văzut nişte fotografii de la o întâlnire literară în America a poetului Mircea Cărtărescu: nu era un public mai numeros decât la o întâlnire obişnuită a Cercului literar „Geo Bogza” sau la o banală lansare de carte în rotonda Muzeului Literaturii. Vremea sălilor arhipline sau a stadioanelor frenetice a trecut, cum în nefiinţă au trecut şi corifeii lor. Ne aşteaptă micile spectacole de club, de salon, pentru iniţiaţi sau pentru familie – în orice accepţiune ai vrea să iei ultimul termen, cititorule.

Revista nouă, 2/2011

interviu

Christian CRĂCIUN „Scrisul, pentru mine este o operaţie chirurgicală, de spintecare a lăuntrului sufletesc” Christian Crăciun s-a născut în 1953, localitatea Floreşti din judeţul Prahova. După ce a absolvit liceul „I. L. Caragiale din Ploieşti, a urmat facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii Bucureşti, după care a devenit profesor la Moreni, regăsindu-se şi azi în aceeaşi postură. Fiind un împătimit al scrisului încă din vremea când era elev de liceu, continuă să colaboreze, de-a lungul timpului, la diverse publicaţii, prin eseuri, recenzii şi critică literară, fiind recunoscut ca un important critic literar, eseist şi publicist, ce abordează o varietate de subiecte privind viaţa culturală, literară, socială sau politică.

Reporter: De unde această dorinţă de a scrie?

E patimă?

Christian Crăciun: Este. E patimă! Nu ştiu…M-am născut cu ea. În primul rând, a cititului! După ea, aproape, a venit, inevitabil, şi cea a scrisului. Mama era o cititoare înrăită.

Cu siguranţă, de la ea am moştenit plăcerea de a citi. În privinţa scrisului, nu. După câte ştiu, nu am ascendenţe în zona asta. Scrisul a venit oarecum de la sine. Vorba lui Caragiale, nu-i român, care să ştie să citească, să nu vrea să scrie. Am scris poezie, în adolescenţă. Din fericire, mi-am dat seama destul de repede că nu e pentru mine. Nu aveam originalitate şi am trecut, după destule dibuieli, încercări, am mers într-o chestiune mai moluscoidă, cum îi spun eu, adică, fără formă, fără reguli, care este eseul. Mă simt eu mai bine şi practic.

Reporter: Ce fel de subiecte v-au atras?

Christian Crăciun: Prima mea carte, care are un aspect mai fragmentar, este chiar o culegere de fragmente, unele de câteva rânduri, altele de câteva pagini, fiind axată, în special, pe tema limbajului. E vorba de

Revista nouă, 2/2011

comunicare, de ceea ce înseamnă limba, analiza unor expresii româneşti, mai ciudate.

A doua carte este cea despre Eminescu, are, în centru, problema timp, mai de ordin filozofic, să spunem. Timpul şi moartea se găsesc aproape, în fiecare text eminescian. Am analizat în această lucrare, care a fost şi teza mea de doctorat, timpul, într-un singur poem, de fapt, în Memento Mori. Poate că este cel mai mare, şi la propriu şi la figurat, cel mai mare poem eminescian. Am încercat să-l abordez, nu din punct de vedere filozofic, ci din punct de vedere poetic. Care sunt metaforele, imaginile, asupra timpului, care apar. Pentru că, se ştie: nu poţi defini timpul. E un indefinibil! Şi-atunci, poetul, obsedat de curgerea asta, „vreme trece, vreme vine”, prin meserie, ca să zic aşa, e obligat, să găsească nişte imagini, pentru a sugera curgerea timpului. Aşa m-am oprit la acest poem despre curgerea timpului, care duce, inexorabil, spre moarte, fiind totul, cea mai teribilă cascadă, avalanşă, tsunami, cum vreţi să-i spuneţi, de imagini din poezia eminesciană. Eminescu îşi dă drumul la capacitatea lui imaginativă, atingând, probabil, maximumul în poem. Nu mai are nici un fel de cenzură, de limită! Vede flori cât stejarii, vede poduri din pânză de păianjen…Totul capătă nişte dimensiuni fabuloase. Cercetate cu atenţie, se văd a fi mânate tot de această obsesie a ieşirii din timp. Ca să vezi ce este, să vezi ceva, trebuie să fii în afara acelui ceva! Ca să vezi Pământul, trebuie să fii undeva în cosmos. Ca să vezi Timpul, trebuie să fii undeva dincolo de Timp. Or, nu poţi să fii dincolo de Timp! Şi, din contradicţia asta, se naşte, am zis eu, toată poezia eminesciană.

Reporter: Când aţi simţit că v-aţi împlinit, ca scriitor?

Christian Crăciun: A, nu! Nu m-am simţit, deloc, ca scriitor! Pentru mine, scrisul e doar un exerciţiu de auto-limpezire. N-am deloc orgoliul auctorial şi, prietenii îmi spun că asta e un păcat, o greşeală. Am mii de texte neadunate în carte. În cărţi am eseuri şi recenzii, prezentări de carte cu sutele, de-a lungul atâtor ani, pe care nu le consider demne de… sau poate sunt onorabile, dar nu

3

am făcut efortul de a le aduna într-o carte.

Scrisul, pentru mine, este o operaţie chirurgicală, de spintecare a lăuntricului sufletesc, şi-atunci, trebuie să fii mai econom cu el.

Reporter: Ce cărţi aţi publicat?

Christian Crăciun: Practic, am trei cărţi.

Este vorba de „Intrări în labirint”, cea de eseuri, în 2005. Am ieşit foarte târziu. Am mai avut o carte înainte de ’89, dar a fost un volum colectiv despre Rebreanu, unde am avut un studiu despre Pădurea spânzuraţilor. A fost o carte îngrijită de profesorul Mircea Zaciu, de care sunt mândru, pentru că mai apar în ea Mircea Eliade, o grămadă dintre autorii noştri celebri. Faptul că am fost admis în acea antologie despre Rebreanu, sigur, nu poate decât să mă onoreze. A treia carte este

Reporter: Cum vedeţi condiţia scriitorului, în zilele noastre?

Christian Crăciun: Aici, în România?

Foarte proastă, cumplită! S-au întâlnit două boli, deodată. Cum se spune că, de obicei, un om nu se îmbolnăveşte, dacă are tuberculoză, şi de cancer. La noi, asupra scriitorului, au venit două boli deodată: capitalismul, condiţia economiei de piaţă, ca să-i spunem elegant, care trebuie să fie, fără îndoială, dar scriitorul român nu era pregătit mintal şi fizic pentru o concurenţă, pentru sistemul editorial, şi, a doua, partea ideologică. E vorba de ruperea de trecut, de care ne despărţim greu, de mentalităţi. Cred că ar mai fi şi a treia, anume criza lecturii. Nu se mai citeşte. Toată lumea se plânge de asta! Unii sunt optimişti, crezând că ne vom reveni. Eu fac parte, din păcate, dintre pesimişti.

„Ucronia eminesciană”, despre care v-am vorbit. De ce, Ucronia? Toată lumea întreabă.

E un termen care vine de la Cronos - timp - şi format după modelul „utopie”. Dacă utopia este un teritoriu imaginar, ucronia este un timp imaginar, acel timp după care Eminescu râvneşte să-l poftească şi care să nu-l ducă la moarte, ceea ce, evident, este imposibil.

Timpul, de aceea, curge într-un singur sens, pentru că duce la moarte. Or, el, în toată poezia lui, râvneşte acest, în ghilimele, „timp”, pentru că, de fapt, nu e timp.

Lucrând în învăţământ, ştiu că cititorul de mâine se pregăteşte azi. Pentru literatură, trebuie să-l învăţ din clasa a treia, a patra să-i placă să citească, indiferent că citeşte pe calculator sau altfel, nu mă interesează pe ce suport, dar să citească. Mă rog, să citească orice, măcar romane poliţiste, pe care eu le devoram în adolescenţă. De toate acestea, cei mai atinşi sunt scriitorii foarte tineri, deşi, paradoxal, ei s-au adaptat bine la economia de piaţă. În ultimii 7-8 ani, s-a tradus în Occident mai multă literatură decât s-a tradus

4

Revista nouă, 2/2011

de când e literatură română. Sunt sute de titluri traduse la edituri mari. S-au tradus scriitori buni, numai că, aici, ţine iar de o anume mentalitate a noastră. Noi vrem să intrăm în literatura lumii cu cei mari, Caragiale, Creangă, Blaga. Or, nu se poate!

Eminescu sau Creangă sau Caragiale sunt intraductibili. Sunt scriitori idiomatici, legaţi mult de limba română, încât, dacă-i traduci, nu rămâne nimic de ei. Pe de altă parte, ei sunt scriitori ai secolului XIX. Trebuie să intri cu scriitori de acum. Şi avem pe Dan Lungu, dintre cei mai traduşi, Cărtărescu, probabil cel mai mare scriitor român din zilele noastre. A plăcut literatura română, are ceva de spus.

După ce „bagi piciorul în uşă” cu această literatură tânără, după aceea poţi începe să-i traduci şi pe cei mari.

să începi să cauţi altceva mai departe. Fiecare răspuns găsit, la rândul lui, mai trezeşte zece întrebări, zece subiecte de căutări. Asta vreau să încerc să descriu, să abordez, pornind şi de la cunoştinţe filozofice, această stare a omului de a căuta, de a nu se opri, de a nu sta pe loc.

Dacă am vreun regret, e legat şi de ceea ce îmi reproşează mulţi dintre prietenii mei, scriitori şi mari oameni de cultură. E vorba de retragerea mea provincială şi refuzul de a ieşi în faţă. Uneori o regret, uneori o binecuvântez ca o bună alegere, care m-a ferit de a intra într-o anume mocirlă, care nu-mi place. Nu sunt făcut să înot prin ea, trebuie să ai o anume dexteritate, care mie îmi lipseşte. Mai regret că nu am făcut, la timp, pasul către învăţământul superior, cu toate că poate fi bine şi că am rămas la liceu. Nu ştiu… sunt regrete inerente oricărei biografii.

Reporter: Ce aveţi pe masa de lucru în acest moment?

Christian Crăciun: Nu e zi să nu scriu.

Acum am un eseu despre căutare, ce înseamnă a căuta. Spre ce bat? Grea întrebare.

Caut ziua de ieri, cum zice românu’. Încerc să definesc starea asta a omului, care nu trebuie să se oprească niciodată. E ca atunci când eşti pe câmp şi vezi orizontul. Faci un pas şi vezi că şi el face un pas mai departe. Cam asta e căutarea. Dacă ai găsit ceva, să nu te opreşti,

Reporter: Ce vă doriţi cel mai mult?

Christian Crăciun: Cum zice românul, în primul rând sănătate, să am putere să citesc mult. Am planuri mari de lectură! Poate o sămi adun şi eseurile risipite prin reviste, de zeci de ani, să mai scot o carte şi să mai ţin conferinţe pe diferite teme, cum fac de ceva timp şi a început să-mi placă, şi poate să reuşesc să mă mai plimb prin Europa.

Revista nouă, 2/2011

Carmen NEGREU 5

ethica minima

Iulian MOREANU A opta povestire cu un copil

a început, copilul nu a dat nici un fel de atenţie durerii. O dată, de două ori.

Apoi şi-a dat seama că de data asta nu mai era vorba de „pusul splinei”, cum i se mai întâmplase de câteva ori până atunci, îndeosebi după o alergare mai serioasă.

Pentru că, sigur, splina e în partea stângă, ori acum îl durea în exact partea opusă, şi mai ales fără să facă vreun efort. Parcă era acolo ceva care atârna într-un fel dureros, stând să se rupă cumva. Şi parcă şi frigea. Da-da, ca un vârf de cuţit înroşit care cine ştie cum ajunsese acolo. Simţea nevoia să apese puternic locul acela, cu două degete, de parcă ar fi oprit în felul acesta un fir de apă ţâşnind dintr-o ţeavă spartă. Durerea îl încovoia, iar degetele trebuiau să pătrundă tot mai adânc, şi mai adânc, înspre burtă, până când durerea ajungea să se dubleze.

Au trecut câteva zile până i-a spus mamei.

Tot spera să treacă. Un coleg de bancă i-a zis că aia trebuie să fie apendicita. L-a mai întrebat dacă simte o durere care coboară pe picior. Da, simte. „E clar, ai făcut apendicită!”

Când a aflat despre ce era vorba, mama l-a dus imediat la medicul pediatru de la spitalul la care lucra ca soră medicală. Doctorul, care îl cunoştea, i-a trecut mâna prin păr, ciufulindu-l, l-a pişcat, încurajator cu două degete de obraz apoi i-a zis să se întindă pe canapeaua acoperită cu o muşama rece. I-a ridicat cămaşa şi maieul şi l-a palpat pe burtă.

Copilul a ţipat. Doctorul mai împinsese cu câţiva milimetri cuţitul acela cu lama înroşită. „Ei, hai că nu te doare chiar aşa!” a zis acesta şi s-a dus la o măsuţă unde a scris o trimitere pentru operaţie. Mama şi-a întors privirea într-o parte şi şi-a şters pe furiş o lacrimă. „Aţi luat vacanţa, nu?” Copilul a dat din cap, da. „Numai bine, până se termină, eşti gata!...” Ce

L

6

simplu era pentru el!

A doua zi s-a internat. O asistentă l-a condus la un salon situat la etajul II al spitalului, iar mama l-a însoţit şi ea, pentru a-l ajuta să se „aranjeze”. În salonul cu cinci paturi era singur, şi l-a ales pe cel din dreptul ferestrei. Aceasta se deschidea într-un fel ciudat, cum nu mai văzuse până atunci, doar cu partea de sus aplecată către interior, prinsă fiind de toc, în părţile laterale, cu câte o bucată de lanţ.

Mama i-a aşezat lucrurile aduse de acasă într-o noptieră de tablă de pe care vopseaua albă începuse să se scorojească, de sub ea ieşind la suprafaţă pete de rugină, a mai stat puţin, apoi a plecat, promiţându-i că o să treacă pe la el cât de des o să poată. Şi i-a mai zis să nu-i fie frică deloc, pentru că nu este o operaţie grea. Uşor de zis…

Rămas singur, copilul a scos o carte din noptieră şi a citit până când s-a trezit strigat din pragul uşii. Era Mirel, colegul său de clasă; în spatele acestuia, Reli, sora lui, cu doi ani mai mică. Abia i se zărea nasul cârn pe lângă umărul lui Mirel. Veniseră tot pentru operaţie. Mirel făcuse din senin o criză în seara precedentă, apoi spre dimineaţă i-a fost şi mai rău, aşa că a fost adus la control şi internat de urgenţă, „te-am văzut când ai intrat în spital, şi m-am rugat să nimerim în acelaşi salon”. Reli a ţinut morţiş să fie şi ea operată odată cu frate-său, pentru că, oricum, mai devreme sau mai târziu tot va trebui s-o facă, şi a povestit plină de haz şi a mai dat şi măsura talentului ei de actriţă în trupa de teatru a şcolii, parcă jucând mima (Mirel ştia, deja), cum s-a prefăcut că o doare şi pe ea tot în partea dreaptă, ba, şmechera, a plusat ţinând morţiş să arate cum nu mai poate merge ca lumea şi şchiopăta din cauza durerii care i se lăsa pe un picior, ajungând până în călcâi (aşa cum şi ea auzise de la o prietenă).

Au râs mult pe chestia asta, au mai vorbit de una-alta, apoi Reli a fost dusă într-un salon de femei, situat pe partea cealaltă a culoarului, la câteva uşi spre dreapta, către blocul operator. În ora următoare, celelalte paturi au fost ocupate de un soldat cu o bubă urâtă la o ureche, şi care îi va înnebuni pe toţi pentru că îi miroseau picioarele îngrozitor, un bătrân ce se va opera de hernie, un domn

Revista nouă, 2/2011

tăcut care în tot timpul cât a stat internat copilul a făcut doar nişte analize care se pare că nu „ieşeau” cum trebuie ca să poată fi operat de nu se ştie ce şi, bineînţeles, Mirel.

Seara, copilul a jucat cărţi cu Mirel, Reli şi încă un tip care a urcat de la etajul I, adică de la „Interne”, şi care de altfel a şi venit cu cărţile de joc făcute de el, din coperte albastre şi aspre de caiet. Zicea că suferă de ulcer, dar fuma ţigară după ţigară repetând tot timpul că o viaţă are omul, şi o gaură-n fund (bine, el a zis altfel).

La un moment dat, de cei patru s-a apropiat o infirmieră având pe ea un halat soios. S-a uitat la copii: „voi intraţi mâine?”

Aceştia au privit-o neînţelegând ce voia să zică. „Mâine intraţi la sală?”, a schimbat infirmiera întrebarea şi a continuat, văzând că micuţii tot nu pricepeau: „Sunteţi programaţi pentru operaţie, mâine?” Trei capete s-au clătinat a „da”. „Aţi mâncat ceva în seara asta?” a continuat infirmiera cu chestionarea.

Mâncaseră. Ce? Nu mare lucru, câte un corn, iar Reli, în plus, o Eugenie. „Atunci, o las pe Vasilica să v-o facă, mâine dimineaţă. Da’ să nu mai mâncaţi nimic în seara asta; şi nici mâine dimineaţă”. Infirmiera s-a îndepărtat, iar ulcerosul i-a întrebat: „Mâine vă taie?” şi, neaşteptând răspunsul, a continuat tot el, pe un ton trist care nu le-a plăcut: „Nasol”. Jocul n-a mai avut nici un farmec, au mai stat câteva minute şi s-au dus în salon.

Ceea ce avea să le facă Vasilica a doua zi dimineaţă, se numea clismă. Copilul şi Mirel tocmai se treziseră şi căutau prin noptiere pacheţelele cu mâncare (uitaseră că li se spusese să nu mai mănânce nimic), când în salon şi-a făcut apariţia o femeie voinică, ce umplea cu trupul ei bărbătos întregul contur al uşii; mânecile de la halat suflecate, dădeau la iveală nişte braţe viguroase, ca ale oţelarului din cartea de citire. „Hei, voi, căcărezelor! Lăsaţi mâncarea şi haideţi după mine!” tună femeia-oţelar şi cei doi puşti aruncară la loc pacheţelele şi o urmară până la vestiar. Aici avură surpriza s-o găsească pe Reli, întinsă pe burtă pe o băncuţă îngustă, cu pantalonii de pijama lăsaţi în jos şi un furtun înfipt în fund. Furtunul provenea de la un recipient de metal aşezat pe un scaun cu spătar.

Revista nouă, 2/2011

Alte două asemenea instrumente de tortură îi aşteptau şi pe băieţi, lângă alte două băncuţe şi alte două scaune cu spătar. „Nădragii jos!” Fără a mai încerca să se codească, cei doi se executară şi erau gata să se aşeze pe băncuţe, bănuind că trebuiau să treacă prin acelaşi calvar ca şi Reli, când auziră în spate o nouă comandă miliară: „Staţi aşa. Întoarceţi-vă spre mine!” Făcură întocmai. Bărbatul deghizat în femeie le examină puţele care arătau ca nişte moţuri de curcan. „Hm, da. Nu e nevoie să vă rad! Hai, culcarea şi să n-aud o vorbă!” În secunda următoare cei doi colegi de clasă se întinseră pe câte o băncuţă, iar infirmiera le înfipse în fund furtunelul din dreptul fiecăruia.

Copilul simţi cum un lichid cald începe să-i umfle burta, încet, încet, până când avu certa impresie că aceasta o să-i explodeze pur şi simplu. „Gataaa!... Scoateee-l!... Scoate-l că nu mai pooot!...” ţipă alături Reli şi, până să intervină cineva, se ridică de pe băncuţă şi, cu pantalonii în vine ţâşni spre uşa vestiarului.

Furtunelul din fundul ei trase după sine vasul cu apă şi săpun care căzu de pe scaun. Vasul se dădu de-a dura, şi pe ciment se mai revărsă puţin lichid clăbucios. Furtunelul ieşi din fundul lui Reli şi rămase întins pe ciment ca o bucată de coardă nefolositoare. Văzând scena, cu toată situaţia dureros-umilitoare prin care trecea, copilul începu să râdă, pentru că îi veni în minte imaginea unui căţel alergând cu o tinichea legată de coadă de cine ştie ce năzdrăvan. Râsul îi fu retezat de infirmiera care, probabil de milă, dar şi în urma reacţiei lui Reli se îndură de le trase afară furtunelele; acestea scoaseră un zgomot ciudat, ca de ventuză desprinsă de locul în care fusese fixată, şi băieţii o urmară în fugă pe fată la WC. Cei trei copiii scoteau în şuvoaie necontrolate lichidul ce le fusese introdus în stomac, aşteptau câteva secunde, credeau că gata, se terminase, dar când să-şi tragă pantalonii de pijama simţeau că îi apucă iar cufureala aia apoasă şi se reaşezau pe vine râzând să se prăpădească şi alta nu. În alte condiţii s-ar fi umplut de ruşine, dar acum totul părea atât de amuzant…

Prima a intrat la „sală”, Reli. Fratele ei împreună cu copilul au rămas în uşa salonului, aşteptând-o. Li se făcuse puţină

7

frică, se tot uitau la un ceas al lui Mirel, o mândreţe de Ruhla, cu limbile fosforescente, la fel ca şi punctuleţele care erau pe post de ore, şi li se părea că secundarul parcurgea cadranul ceasului într-o oră.

O asistentă având două seringi în mână a apărut lângă ei de nu se ştie unde şi i-a împins în salon. Le-a făcut câte o injecţie în braţ şi tot aşa de misterios a dispărut. Sau poate nu au fost ei atenţi. O minunată stare de bine i-a cuprins la puţin timp, nu le mai păsa de nimic ce se întâmpla în jurul lor, frica s-a dus şi ea şi chiar le-a venit chef să joace cărţi – dar nu ştiau unde să-l găsească pe tipul de aseară ca să i le ceară. Unul dintre ceilalţi inşi din salon, după voce, bătrânul, cel cu hernia a zis că uite ce bine e cu injecţia asta de întărire, mai bine lui i-ar face-o de azi, şi să nu mai aştepte până mâine, dar cei doi băieţi nu au dat nici o atenţie vorbelor sale, şi au ieşit pe hol, uşor ameţiţi şi parcă venindu-le să cânte.

Dar iat-o şi pe Reli. E adusă de la „sală”, întinsă pe un cărucior împins din spate de femeia-oţelar; are peste ea un cearşaf şi zâmbeşte când îi vede. Atât, zâmbeşte.

Căruciorul intră de tot în salonul lui Reli, şi aici fata este dezvelită şi luată în braţe de infirmieră şi aşezată în pat. E total neajutorată, nu e stăpână pe nimic din trupul ei plăpând, iar infirmiera o acoperă cu un alt cearşaf.

Copilul deja întorsese capul într-o parte.

Care dintre voi e?... O zână îmbrăcată toată în alb se uită la cei doi. Eu… răspunde copilul, bănuind motivul întrebării. Hai cu mine, frumosule!, zice zâna, îl ia de mână şi-l conduce, parcă plutind prin aer, spre cunoscuta uşă având un bec roşu deasupra.

Bloc operator, scrie pe uşă.

Pătrund amândoi în încăperea răcoroasă, având pereţii placaţi cu faianţă albă. În mijlocul ei se află o masă cam ciudată, având deasupra ei o imensă oglindă rotundă, înconjurată de becuri ca nişte mici reflectoare care odată aprinse vor arunca o lumină orbitoare. În rest, câteva dulapuri cu o sumedenie de ustensile medicale, un tub de oxigen, nişte aparate cu ecrane mici şi albe, pe care nu se vede nimic.

Parcă nu mai e nimeni acolo. Când şi-a dat jos pijamaua? E gol-goluţ, îşi duce inutil mâinile în faţă, încercând să-şi ascundă ce a

8

mai rămas din mica sa bărbăţie, şi zâna îl ajută să se urce pe masa aceea care se poate mişca în toate părţile prin simpla mânuire a unor manete şi rotiţe. Ia uită-te la mine să vezi cât de frumoasă sunt, zice zâna, copilul îşi îndreaptă privirea spre ea şi aceasta, zâmbind, îl apasă cu pumnul în burtă, încovoindu-l. O mână a cuiva nevăzut îi trece peste coloană ceva ca o pensulă înmuiată într-un lichid ce-şi răspândeşte mirosul de iod în întreaga încăpere, apoi simte cum degetele altcuiva (sigur ale altcuiva, mai ferme, bărbăteşti), nevăzut şi acesta, tot în spatele său, îi alunecă peste coloană, plimbându-şi-le peste ea de sus în jos, numărându-i parcă vertebrele şi apoi un ac de seringă (ce gros e!) îşi face loc printre două dintre acestea, cu un pârâit puţin dureros, ca şi cum vârful acului ar fi fost bont. Îl cuprinde un tremur ce nu pare să se mai termine, ca şi pătrunderea anestezicului în măduvă. Este întins apoi pe spate, zâna îi zâmbeşte, a durut?, nu! (ce altceva să zică?) şi o altă femeie în alb îl tamponează cu acelaşi iod cu miros înţepător pe burtă după care aşează peste el trei cearşafuri. Camera s-a animat brusc – cineva îi înfige un tub în nas, altcineva îi pune un aparat la mână, 9 cu 5!, e bună, simte prezenţa câtorva persoane, n-ar putea spune câte, fiecare având câte ceva foarte precis de făcut, şi în sfârşit o faţă de bărbat cu o mască prinsă până sub ochi se apleacă asupra lui: „Ia să vedem ce avem noi aici… cum te cheamă?” „E băiatul sorei…” zice cineva şi pronunţă numele mamei. „Ei, atunci, se schimbă treaba…”

Treaba nu s-a schimbat în nici un fel, pentru că nu avea cum. „Să începem!” Vocea era a unui alt doctor. În jurul copilului, de-a parte şi de alta a mesei au apărut mai multe capete acoperite cu bonete. După ochii lăsaţi descoperiţi îşi putea da seama cine era bărbat şi cine femeie.

Furnicătura aia pe care o simţise până atunci de la brâu în jos a încetat. A simţit o arsură undeva în zona burţii şi a ţipat. „Ce s-a întâmplat?” l-a întrebat doctorul care spusese că să înceapă. „Mă doare”. „N-are cum”. „Ba da”. „Bine”. Iar a simţit arsura aceea şi a ţipat din nou. „Nu se poate. Să mai aşteptăm? întrebă un alt bărbat. N-avem timp”.

Revista nouă, 2/2011

Iar arsura, parcă mai suportabilă. Şi-a reţinut durerea şi curând n-a mai simţit nimic.

Ba i s-a făcut şi somn. Astfel că, aproape ca prin vis l-a auzit pe cel de-al doilea doctor când l-a întrebat după câteva minute: „Tu ai avut cumva gălbinare?” „Nu” (dar ce-o fi aia?). „Eu ies să trag două fumuri”, zice primul doctor, îi dispare capul, dar nu întârzie mult, şi când se întoarce zice că a făcut rost de bilete la spectacolul lui Sara Montiel, „abia aştept s-o văd”. „Am auzit că e încurcată cu Dichiseanu”, zice celălalt. „O fi! Şi eu m-aş încurca cu ea…” „Domnu’ doctor!…” (o doamnă). „Tu nu cumva stai la blocurile din A.I.Cuza şi joci fotbal sub fereastra mea de nu pot să dorm după ce vin obosit de la spital?”

Lui îi fusese adresată întrebarea. „Eu nu stau la bloc…” „Ba, parcă te-aş cunoaşte”. Îi venea să râdă. Chiar dacă îi vedea faţa, nu avea cum să-l cunoască. Păi, ca să cunoşti, mai bine zis ca să recunoşti pe cineva, trebuie să-l vezi în picioare, ori el era întins pe masa aia şi mai era şi acoperit cu cearşafuri până la gât. „Nu stă la bloc, domnu’ doctor, interveni zâna, v-am zis, e băiatul sorei… stau în casele alea de la Teiş…” „Aha!...” „În alea din colonia de case americane?” întreabă primul doctor, dar nu aşteaptă nici un răspuns: „Gata, închide tu, Traiane, te rog…” „Ies şi eu, zice celălalt doctor, Lenţi, e gata cafeaua?...”

Pe acelaşi pat cu rotile fu adus şi el la salon. Mirel îl aştepta în uşă, „cum e, te doare?” „Deloc… E chiar foarte mişto… Îţi

dau bomboane, ciocolată…” „Hai, mă!...”

Femeia-oţelar l-a aşezat în pat şi l-a învelit cu atenţie, de parcă era copilul ei: „Să stai cuminte şi să nu-ţi mişti capul până nu te dezmorţeşti…” Îi era sete şi îi ceru infirmierei puţină apă. „N-ai voie, dar am să-ţi dau pe buze cu puţină lămâie”. „Vasilico, se aude dinspre uşa salonului rămasă deschisă, vino să o ajuţi pe Stela să duceţi televizorul în hol.

Aşa a dat ordin tovarăşul director, zice că dau ăştia înmormântarea lui Dej…” Deci lămâia…dar nu, iată că buzele îi sunt atinse de o felie acrişoară. O fi zâna? Nici vorbă. Chipul mamei se apleacă deasupra lui: „Gata, ce-a fost greu a trecut. Într-o săptămână vii acasă, ce vrei să-ţi facă mama de mâncare?” „Cartofi prăjiţi…” „Bine, vedem dacă e voie, mai vrei puţină lămâie?”

Nu mai voia.

Uşa se dă de-o parte, izbind tocul. „Bă, de ce m-ai minţit? M-a durut de n-am mai văzut…” L-au adus şi pe Mirel. După mişcările din salon ar putea să spună exact ce se întâmplă: cum e luat Mirel pe sus, aşezat cu grijă pe pat, învelit cu cearşaful, „săru’ mâna” (mamei), „bună, Mirel” (mama), „bă, nu ştiu de ce zicea unul dintre doctori că eu joc fotbal sub fereastra lui, la bloc, când vine el obosit de la spital şi nu poate să se odihnească…”

Copilul are puterea să zâmbească, iar mama îl întreabă pe Mirel: „Nu i-ai zis că stai la casă, la ieşirea din oraş?” „Ba da, dar sunt sigur că nu m-a crezut…” Copilul a adormit.

Centenar Cioran la Biblioteca Municipală «C. I. Istrati» C. Trandafir, Liliana Ene, Christian Crăciun

Revista nouă, 2/2011

9

cronica literară

Florin DOCHIA C. Trandafir şi strategiile sale transgresive

«Pour savoir écrire, il faut avoir lu, et pour savoir lire, il faut savoir vivre».

(Guy Debord) e este dat, uneori, să întâlnim texte care dezvăluie un fel diferit de abordare a realităţii, în comparaţie cu acela obişnuit, care ţine prea mult de paradigma unui canon didactic, împământenit din lene sau comoditate, învechit, din care surpriza a fugit cu totul şi a rămas numai o redundanţă stufoasă, unde informaţia brută, câtă este, abia de se mai poate ghici. Sunt pline revistele literare, ba chiar se tipăresc şi antologii cu asemenea compuneri mimetice lipsite de haz şi de har. Ne este dat, aşadar, să ne mai şi bucurăm, la răstimpuri, de câte o întâmplare fericită. Una dintre acestea este, după credinţa mea, apariţia, la editura bucureşteană Saeculum I.O., cu o susţinere financiară şi din partea administraţiei municipiului Câmpina, a consistentului volum (352 pag.) „Scriitori şi teme. Conversaţie în bibliotecă” de Constantin Trandafir.

Autorul are antecedente notabile, de-ar fi să enumerăm numai „Dinamica valorilor literare” (1983), „Poezia lui Bacovia” (2001), „Efectul Caragiale” (2002), „Recunoaşterea valorii” (2002), „Cititul cărţilor. Poezia” (2006), „Mihail Sebastian. Între viaţă şi ficţiune ( 2008) – titluri demne de orice biobibliografie serioasă. Adept al criticii artiste, creatoare (motoul volumului de faţă este un citat din Oscar Wilde: „Imaginaţia imită, spiritul critic creează.” Dar s-ar fi putut foarte bine folosi de zicerea mai nouă a lui Northrop Frye: „obiectul criticii literare este o artă, iar critica este, evident, tot un fel de artă”*, evitând partea în care critica este definită ca „a verbal imitation of a human

N

10

productive power which in itself does not speak.”**), ba chiar excesiv angajat într-o asemenea direcţie minată, de cele mai multe ori, de speculativism facil, are, din fericire, o intuiţie nativă („disponibilitate naturală” - i-ar spune el însuşi) a recunoaşterii literaturii adevărate şi, prin exerciţiu şi acribie studioasă, practică un stil care să subjuge cititorul şi să convingă de justeţea judecăţii de valoare. Asta nu înseamnă nicicum că dl. C. Trandafir nu parcurge, pios, şi căi îndelung bătătorite, ba o face cu încântare nedisimulată, fără pericolul vreunui „sindrom al Florenţei” şi cu simplul scop de a-şi aşeza discursul în repere precise, de a-şi reprezenta temele în lumini cât mai variate, dintre care a sa să fie cât de cât delimitată, fie că, uneori, este identică cu aceea generală, fie că, alteori, are nuanţe diferite. Interesant este că, în acest din urmă caz, spiritul violent polemic manifestat jurnalistic, cu prilejuri minore, nu este prezent, iar acest fapt mă feresc să-l socotesc neapărat benefic. Cu toate acestea, stilul vioi, construcţia frazei bine ritmată, folosirea lejeră a figurilor retorice feresc lectorul obişnuit de plictiseală în faţa unei teme foarte cunoscute şi-l conving să meargă până la final, chiar şi atunci când subiectul nu oferă premisele necesare.

Scrisul autorului ţine, ca întotdeauna, mult mai mult de folosirea uneltelor ficţionarului (vorba lui Radu Cosaşu a câştigat drept egal cu oricare altele din limba românească!), decât de cele, foarte bogate şi extrem de diverse, dar şi tot mereu împinse-n derizoriu de altele noi şi efemere, ale interpretului. Iată un exemplu, în care personajul este Dosoftei: „Prelatul pune mâna pe pana mireanului şi îl aduce în prim plan pe om”. Scindarea în trei elemente a personalităţii diegetice aparţine unei strategii trangresive, specifică ficţiunii antimimetice, Gérard Genette a numit-o metalepsă -, pe care, deliberat, autorul o pune şi în cârca subiectului. Subiect care, între altele, a fost contemporan cu Jean-Baptiste Poquelin, cunoscut mai bine ca Molière, şi cu Jean Racine, al căror unic scop în creaţie era «distraire les honnêtes gens» cu pana proprie, aşadar este firesc să afirme că menirea lui este „să-nţeleagă creştinii svintele taine”. Şi nu este singurul loc unde strategia este manifestă. Beneficiază

Revista nouă, 2/2011

de frumoase tratamente asemănătoare Miron Costin, Ion Neculce („Un scriitor în toată puterea cuvântului”), dar şi preromanticul autor de cinci poezii Vasile Cârlova… într-o secţiune reconfortantă la lectură, plină de patriotism, pentru că, aici, autorul nu-şi precupeţeşte entuziasmul, este chiar excesiv („dacă ar fi să-l privim prin lentila poeziei în accepţiunea ei proprie şi a unor contemporani ai lui Alecsandri (Poe, Gautier, Baudelaire, Nerval, Mallarmé), tot prozatorul şi dramaturgul merită cununa”- p. 23; „Nicolae Filimon merită votul pentru prima treaptă în contextul acestor începuturi ale romanului nostru” – p. 31; etc.), lucru, din toate, de laudă, că doar români suntem şi noi şi de la Râm ne tragem! „Pentru a nu cădea în grădina encomioanelor şi a păstra, totuşi, intactă fireasca admiraţie” este o afirmaţie complezentă, doar de imagine şi nu are a ne înşela câtuşi de puţin. Lasă că rare-s vorbele despre receptarea actuală, despre influenţele asupra creatorilor de azi, la care ne-am fi aşteptat de la un autor cu numitele antecedente... (Cum ar fi, ca exemplu, o constatare, dacă nu o analiză, a

Revista nouă, 2/2011

schimbării radicale de receptare pe care o aduce volumul „Ion Neculce: O samă de cuvinte aşezate în chip de vers de către Nichita Stănescu” în 1973!)

C. Trandafir nu face ficţiune (încercările sale dintr-o vreme au rămas fără ecou semnificativ), dar uzează cu lejeritate şi lipsă de prejudecată de mijloacele de construcţie a acesteia. Se comportă ca şi cum cartea/opera despre care scrie este o fiinţă cu viaţă proprie (şi de ce n-ar fi?), pe care o transformă în personaj al unei creaţii noi, neidentice cu modelul. Neidentice, dar nu diferite, căci unghiurile de vedere sunt alese cu grijă, în aşa fel ca să surprindă faţete socotite importante, dar nu neapărat vizibile la o privire superficială, fără a se depărta prea mult de esenţa construcţiei. Conceptul în interiorul căruia l-am putea situa – fără a merge până la ideea de doctrină sau măcar metodă - există pe piaţa literară din secolul anterior (1973, Raymon Federman), se numeşte critificţiune şi are reprezentări dintre cele mai relevante. (A se vedea şi dezbaterile Centrului de Cercetare a Imaginarului de la Cluj.) Ceea ce nu semnifică intenţia autorului de a cantona cumva deliberat în lăuntrul acestuia, domnia sa preferând pământul ferm al unui refugiu critic tematic ce ţine de modernitate, fie şi târzie. Departe de a dori sau mima exhaustivitatea (precum congeneri ai săi de pe alte meleaguri româneşti), chiar şi în textele monografice (volume dedicate unor Ion Creangă, Ştefan Petică, Grigore Hagiu, George Bacovia, Mihail Sebastian), profesorul câmpinean se lasă, aşadar, în voia eseisticii oarecum calofile, mult mai ofertantă genului de scriere artist, naraţiunii îndrăgostite, dar nu până la a putea nota, precum acelaşi N. Fray: „This book consists of «essays», in the word’s original sense of a trial or incomplete attempt, on the possibility of a synoptic view of the scope, theory, principles, and techniques of literary criticism.” Dorinţei secrete de abordare holistică nu i se acordă prea multe şanse, fiind mai la îndemână principiul de construcţie al hologramei, străvechiul pars pro toto, folosit la noi, mai întâi, de N. Manolescu în Arca lui Noe, poate mai degrabă pe urmele unui G. Călinescu, decât ale autorului esenţial şi inventatorului procedeului, care va rămâne

11

marele critic german Erich Auerbach, cel ce a dat în Mimesis. Reprezentarea realităţii în literatura occidentală (1946), poate cea mai mare carte de critică literară şi una din cele mai influente din secolul al XX-lea. La C. Trandafir, homo scriptor poartă masca lui homo ludens, uzând de aşa-numitul „stil conversaţional“, care este cel mai elaborat tip de scriitură, ca să nu spun cel mai sofisticat, dar unde orice scăpare sare imediat în ochi, iar bavardajul poate fi amendat pe loc. E, desigur, un produs artificial, ce imită autenticitatea oralităţii, e o mască textuală a vorbirii, care-l transformă pe purtătorul ei din persoană în personaj. În volumul de faţă, care este construit pe principiul unui „pact al conversaţiei”, în care „se uneşte sentimentul viu al trecutului şi [al] prezentului”, iar „miza principală este dialogul, modul colocvial şi evocator”, sunt antologate mici sau mai consistente eseuri de acest fel.

Cartea este împărţită în trei secţiuni – Crochiuri reverenţioase, Texte şi pretexte, Teme vechi şi noi -, dar, în fiecare, textele sunt de profunzime analitică diferită, unele scrise „la aniversară”, altele „la cerere”, celelalte din credinţa unei necesităţi. Acestea din urmă sunt şi cele mai cu folos la lectură, dau seamă de viziunea particulară a autorului, includ reiterări de sensuri numai din perspectiva argumentului, în absenţa vreunui orgoliu întemeietor. De anume interes sunt textele în care C. Trandafir pune să dialogheze scriitori înşişi, el refugiindu-se într-o poziţie comodă, heterodiegetică (în rest, lăsându-se tentat de poziţia metadiegetică şi chiar intradiegetică! – v. debutul textului „Întemeietorul Alecsandri”…): Caragiale vs. Hasdeu, Eminescu vs. Caragiale, Eugen Ionescu vs.

Mihail Sebastian, Nicolae Manolescu vs. Paul Zarifopol etc. Semnificativ pentru demersul său, autorul mărturiseşte în Cuvânt prevenitor: „În puţine cazuri m-am confruntat nemijlocit cu autorii, dându-le lor cuvântul în cea mai mare măsură.” De unde şi impresia prea dominantă de antologare par lui-même ce se degajă, în general, la o lectură cât de cât atentă. Cum s-ar mai putea spune: cu materialul clientului. Orientarea comentatorilor spre acest fel de abordare este des întâlnită în zilele noastre, mai ales după ce

12

Călinescu ar fi lăudat „ştiinţa alegerii citatului semnificativ”, ea poate ţine cu brio locul interpretării proprii, rezultat al unei analize prea consumatoare de neuroni. Probabil că aşa „creează spiritul critic”, folosindu-se „imitaţia imaginaţiei”… ca să folosim materialul „clientului” Oscar Wilde, pe vremea căruia încă misiunea literaturii este să împodobească şi să recreeze spiritul, elevând inteligenţa şi epurând moravurile, departe de scopurile romantice - atingerea absolutului şi obţinerea revelaţiei. Dincolo de această mărturisire – act manqué – mai degrabă retorică, materialul selectat de dl. C. Trandafir pentru acest volum se impune atenţiei. Cu deosebire secţiunea a doua este reprezentativă pentru arta scrisului şi a chiar a interpretării trandafireşti, la care adăugăm consistentele analize dedicate unor Urmuz şi M. Blecher (aceasta din urmă complementară şi superioară aceleia din „Recunoaşterea valorii”) din secţiunea de deschidere.

Rezultate, în principal, ale unei îndelung susţinute rubrici lunare la revista ploieşteană «Axioma», se vede că autorul nu şi-a permis prea multe clipe de lejeritate, unele dintre texte ajungând părţi ale unor studii mai întinse (v. cele referitoare la I. L. Caragiale, Mihail Sebastian), altele constituindu-se în revizuiri şi revizitări ale operei proprii (Ion Creangă, George Bacovia, Ştefan Petică). Ştiind că profesorul câmpinean are în pregătire încă două părţi din seria „Cititul cărţilor” – Proza şi Critica –, simt oarecare frustrare la lectura cuprinsului acestei „Conversaţii în Bibliotecă”. Textele majore au fost păstrate, sunt sigur, pentru acele proiecte, aici fiind „expediate” cele care nu ar fi încăput acolo. Totuşi, articole precum Nichita, „o pată de sânge care vorbeşte”, Nichita Stănescu.

Mobilitatea privirii, Geo Bogza, aventura de a fi om, Geo Bogza, poezia faptului divers, Ion Stratan. „Nu vremea, ci viaţa noastră trece” (un text serios, excelent condus, o analiză de mare profunzime, foarte actuală, cum am mai întâlnit, la altă dimensiune, într-o foarte interesantă lucrare [Perimetre de exprimare ale Generaţiei ’80. Lirica lui Ion Stratan, Oradea, 2009] despre poet a lui Mihai Vieru; de aşteptat mult mai mult, dacă C. Trandafir nu locuieşte doar geografic aproape de locul unde

Revista nouă, 2/2011

poetul a trăit şi s-a stins, ci chiar vieţuieşte şi este acolo şi cu sufletul…), dau seamă, oarecum, de posibile preocupări de mult mai mare profunzime analitică, în care „arta citatului” chiar are o contribuţie decisivă la dezvoltarea unei viziuni particulare asupra unor creaţii ale unei imaginaţii nemimetice. În astfel de analize, se văd calităţile naturale ale autorului, precum şi ştiinţa construcţiei argumentative, cu incursiuni exprese în teoria literară mai nouă sau revolută, dar, iarăşi, lectorul se poate simţi frustrat în faţa imaginii fragmentare, ca o străfulgerare peste un peisaj de basm, în toiul unei furtuni de întuneric. Ar putea fi fulguraţii de postmodernism, dar nicăieri, aici, vreo intenţie de abordare din această perspectivă a materialului de studiu.

(Cuvântul „postmodern”[cu variabile] apare de 53 de ori în 350 de pagini…) Autorul preferă prea ades să se/ne piardă în „comentarii”filosofico-poetizate banal adolescentin, într-un fel de ceartă cu nimeni („există şi azi persoane care resping…”), dincolo de necesităţile reale ale unei analize serioase: „Parcele sunt izvodiri mitologice în care mai cred superstiţioşii şi fataliştii. Omul este o fiinţă spirituală, doar spiritul însufleţeşte materia”. Tot aşa, cei care, azi, „repudiază tot ce a fost mai înainte, parcă născuţi din neant” sunt puşii cu ironie nedisimulată la index, trecându-se cu vederea numeroasele momente asemănătoare, dacă nu identice, din istoria literaturii europene – numai aici s-au întâmplat asemenea manifestări revoluţionare! – a ultimelor două secole, între care cele mai multe au dus la apariţia unor mişcări, curente, direcţii benefice fenomenului cultural universal, ba chiar la rupturi fundamentale. Totuşi, dincolo de pasaje prea larg descriptive, de recursul la fragmente de istorie literară ori de elemente preponderent speculative, de luarea la propriu a unor paradoxuri retorice aparţinând unor analişti în vogă (Jean-François Lyotard, Umberto Eco), de erori de aprofundare [cunoaştere, înţelegere?] a unor mişcări culturale*** (înşelat de aerul „épater le bourgeois” pe care unele manifeste îl au, ca întotdeauna, la suprafaţă), se pot stabili sugestii puternice şi chiar repere sigure pentru o înţelegere superioară a operelor autorilor

Revista nouă, 2/2011

respectivi, se pot reţine piese disparate pentru un posibil mare puzzle viitor, chiar dacă nu neapărat în sensul agreat în trecut: „e de preferat negaţia lucidă decât idolatria” (Recunoaşterea valorii, Libra, Bucureşti, 2002).

Mai delicat este atunci când sunt abordate scrieri de miză minoră, precum, în „Femeile în faţa oglinzii” (parafrază la „Femeia în faţa oglinzei”, 1921) , „cea mai realizată piesă de teatru a Hortensiei Papadat-Bengescu, Bătrânul” şi alte lucrări dramatice ale celei mai mari prozatoare din România interbelică, texte despre care se mai ştie, probabil, doar în comuna Iveşti, judeţul Galaţi, loc al naşterii amândurora, între „bengescologi” ori aspiranţi la titlul de doctor în filologie şi mai puţin în lumea oamenilor de teatru (Bătrânul a fost jucată în 1983, la Iaşi). Să ne amintim că dl. Trandafir a scris nu o dată entuziasmat despre o lucrare aşa-zis dramatică intitulată „Titus”, de Octavian Onea, pe care nici un regizor nu s-ar fi încumetat să o propună reprezentării pe scenă (fie şi cu recomandarea generoasă a lui Ion Stratan). Deloc surprinzătoarea alegerea autorului, aşadar, iar trimiterea comparativă superfluă spre personaje ibseniene celebre – Hedda Gabler, Elida - este doar pentru a demonstra cunoştinţele comentatorului, iar nu a ridica valoarea acelor scrieri, expresii simpliste ale complexului temperamental, care, azi, contează doar pentru listele de istorie literară.

Prefer să mă bazez, în ceea ce priveşte arta scrisului la H. P.-B., pe George Topârceanu („De o concepţie largă şi originală, de o concepţie propriu-zisă asupra vieţii nu poate fi vorba la această autoare.”) şi pe George Călinescu, iar în ceea ce priveşte aplicarea teoriilor psihanalizei pe Anton Holban, Mihail Sebastian, Tudor Vianu, Constantin Ciopraga şi mai ales pe Ov. S. Crohmălniceanu (reţinând că: „interpretările psihanalitice lasă nelămurit «misterul» valorii operelor artistice, atunci când se opresc asupra lor”). Excesele contemporanilor prozatoarei (E. Lovinescu, Liviu Rebreanu et alii) în laude sunt, socialmente, de înţeles, mai greu este de a le susţine azi, iar a le cita se cuvine doar sub beneficiu de inventar. Trimiterile de contextualizare pe care le făcea C.T., în „Recunoaşterea valorii”, la Stendhal, Proust,

13

Virginia Wolf, Henri James nu o avantajau atunci, nu ar avantaja-o nici acum, pentru că diferenţa este considerabilă. Iar sugestia obsesiei acelui „construire” al lui Paul Valéry e caraghioasă de-a dreptul. „În 1936, «Marele premiu al Societăţii Scriitorilor Români” consacră deplin şi definitiv o operă impunătoare – ctitorii ale prozei româneşti moderne, ale romanului românesc, în primul rând” - scria C. T. despre H. P.-B. („Recunoaşterea valorii”, p. 131”) într-un perfect şi monumental limbaj de lemn. Aş întreba: cine şi ce mai ştie despre „opera impunătoare” unei Pearl Buck (1892-1973), laureata premiului Nobel pentru literatură din 1938? Anul în care apărea Rădăcini, ultimul volum din Ciclul Halipilor.

Revizuirile, aducerea în atenţie a unor opere din vremuri revolute se arată cu mare folos, totul este ca întreprinderea să se bazeze pe valoare intrinsecă, perenă, nu pe sentimente, pe fantasme personale. Mimetismul (şi epigonismul) dintotdeauna al tinerei literaturi române nu se cuvine a mai fi prezentat ca „originalitate”, chiar C. Trandafir simte, după patru pagini de aleasă speculaţie intelectuală, că este necesar să precizeze: „Deşi debitoare, în parte, teatrului francez, lui Bataille mai întâi, […] având cel mai mult de învăţat de la Ibsen…” Iar definirea prin propoziţii negative este relevantă pentru fragilitatea de fapt a demonstraţiei: „Ea nu face…, nici nu imaginează…” Ar fi instructiv a se compara articolul dedicat H.P.-B. cu acela referitor la B.P.H., intitulat „Magul de la Câmpina”, în care autorul nu se sfieşte (şi bine face!) să-l ia la bani mărunţi pe Savant. Este evident că altele sunt rezultatele când ai drept „adversar” un titan! Se vede cu ochiul liber şi că una este să constaţi revizitarea şi revalorizarea, de exemplu, a poeziei bacoviene de către „generaţiile” ’60 şi ’80 ori actualitatea poesis-ului geobogzian, mai cu seamă de când avem la îndemână ediţia nouă „Poemul invectivă şi alte poeme”, mergând pe urma lor, şi alta este să scoţi de la naftalină veştminte roase de molii şi să le prezinţi drept vintage. Când practicantele chick lit se revendică de la Jane Austen, Edith Wharton, surorile Brontë şi Frances Burney, cine dintre autoarele băştinaşe contemporane se

14

revendică de la H. P.-B.? Şi mai cu seamă de la textele dramatice… Se pot duce fără păs direct la modelele originare! Ştiind că, de multă vreme, C. Trandafir trudeşte la o monumentală lucrare „Hortensia Papadat-Bengescu.

Convergenţe europene”, ne place să credem că tratarea hiperbolizată a textelor dramatice ale marii scriitoare interbelice nu va fi o trăsătură definitorie a opului respectiv, dreapta cumpănire va învinge sentimentalismul, pe care, cu numeroase prilejuri, nu oboseşte a-l veşteji, pe bună dreptate.

Altceva se întâmplă, însă, atunci când C. Trandafir sare în apărarea lui Paul Zarifopol, cel care i-a fost, cândva, subiect de teză doctorală. Intră în divergenţă cu un Călinescu şi un Manolescu, a căror nemulţumire referitoare la autorul „ideilor gingaşe” o desfide, găsind normale recunoaşterile ulterioare ale acestora, fie şi „cu jumătate de gură”. Eşecurile de judecată critică – multiple! - ale lui Zarifopol sunt tratate cu înţelegere, pentru că ele s-ar fi datorat anticlasicismului acestuia, de fapt, antidogmatismului , căci, cu vorbele lui Nicolae Manolescu, „înclinaţia spre antifrază şi paradox e comună eseiştilor din această categorie, care dispreţuiesc mai presus de orice locul comun şi spiritul de sistem”. Ceea ce nu-i scuză nicicum lipsa de [clar]viziune în chiar scurta perioadă de sincronizare a literaturii române cu mişcarea literară europeană! Se pare că tocmai „înclinaţia spre antifrază şi paradox” a autorului câmpinean, joc intelectual cu asupra de măsură plăcut auditoriului sau cititorului, ar prinde bine construcţiei sale textuale, prezentându-ni-l, chiar dacă nu-i seamănă, aşa cum şi-l dorea N. Manolescu pe Paul Zarifopol: „nu atât un intelectual reticent, ci - ceea ce nu este – un creator exaltat, demonic”.

Pendulând între ce vrea să fie şi ce poate să fie, C. Trandafir este ceea ce ştim – judecător bine documentat, cumpănit şi artist în cele mai bune clipe ale sale, veşnic neliniştit scormonitor după pepite unde-i sterilul mai profund în literatură, chiar găsind, la răstimpuri, motive de extaze mai mult sau mai puţin temperate, departe, din fericire, cel mai adesea, de vreun triumfalism deplasat ori de neîncrederea în valorile potenţiale ale

Revista nouă, 2/2011

creaţiei autohtone, dar nici foarte aproape de aerul rarefiat al exploziei, al asumării riscului interpretărilor novatoare, chiar în răspăr, pe care mulţi alţii l-au practicat şi îl practică din destul, iar autorul îi mai muştruluieşte, direct ori indirect, (şi) în acest volum. Bine aşezat în comoda poziţie de căutător (şi creator!) de frumos, de bine, de categorii pozitive în general, pe autorul Conversaţiei în Bibliotecă nu-l văd a se va angaja vreodată, realmente, într-o adevărată polemică scrisă pe teme literare, pentru că nu va aduce şi susţine în faţa vreunui cititor o carte pe care o socoteşte proastă, despre aceasta va tăcea (sau va vorbi, la rigoare, în eufemisme…), nu va face judecăţi negative, nu va avea replici tăioase (poate cel mult ironice…) la opinii literare contrare celor ale sale, nu va fi niciodată în contra curentului dominant în scrisul cultural, pentru că este convins, în sinea sa, fie şi nemărturisit, de utilitatea pedagogică a textului ca interpretare creatoare, de superioritatea vocaţiei „poietice” faţă de vocaţia teoretică. La nivelul fenomenului cultural general, va avea uneori atitudini, dar blând-critice, adesea ambigue sau redundante, uneori vag „dezmorţite”, cum se întâmplă în articolele preluate din cuprinsul unor „anchete” ale revistelor literare (secţiunea Teme vechi şi noi) ori în referirile la volume de Eugen Negrici sau Gheorghe Grigurcu, dar, iarăşi, nu va ieşi din rând, va fi în trend, cum se spune, „originalitatea” comentariului va fi dependentă de curentele obişnuite de gândire, de „corectitudinea politică”, întrucât, ca să parafrazez ultima propoziţie a cărţii, „profesorul este tare îndurător cu iluziile noastre”…

Revista nouă, 2/2011

Mai puţin condensată decât volume anterioare, Scriitori şi teme. Conversaţie în Bibliotecă este o „carte de strânsură” (cu expresia lui Al. Cistelecan) cinstită, scrisă frumos, care se citeşte uşor, cu plăcere, reconfortantă şi pentru că îţi confirmă convingerile de cititor şcolit, o sinteză succintă a unei părţi a preocupărilor autorului în ultimul deceniu, un preludiu util pentru opere viitoare. …………….. * „The subject-matter of literary criticism is an art, and criticism is evidently something of an art too.” – Anatomy of Criticism, Four Essays

by Northrop Frye, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, Polemical Introduction, p. 3; dar, atenţie la continuare: „This sounds as though criticism were a parasitic form of literary expression, an art based on preexisting art, a second-hand imitation of creative power.”!!! ** op. cit., p. 12 *** a se vedea expresia «,,textualişti mediatici” de tip fantasy şi cyberpunk, literaţi ,,virtuali” on-line» - p. 269 –, care nu corespunde unei realităţi literare demne de dispreţ, cum decurge din contextul în care este plasată, ci unei direcţii culturale recunoscute, cu priză la miliarde de receptori, numită post-literatură – nu în sensul lansat de Şerban Foarţă în 1991! – şi fundamentată teoretic de Gilles Deleuze şi prietenul său Felix Guattari pe o ontologie a multiplicităţii şi o metafizică a evenimentului, dar la care autorul nostru, încă excesiv de conservator (cu toate că nu mai scrie misive parfumate, ci-şi trimite articolele prin e-mail sau stă la taclale cu amicii din toată lumea pe messenger!), cum se vede, nu are realmente acces nici după atâţia ani de când, într-un interviu (2003), declara că „mai rămâne de văzut…”, dar se temea şi că „pesemne că sunt eu depăşit de vremuri, ruginit”… Păi, mugurii postliteraturii apăreau în vremea lui Gustave Flaubert – „Axiome: le synthetisme est la grande loi de l’ontologie”… A se vedea şi Ion Manolescu, „La prose postmoderniste et le textualisme mediatique”, în Euresis. Cahiers roumains d’etudes litteraires, nr. l-21, 1995 şi „Un manifest postmodernist”, în România literară, nr. 5/1996.

15

proză

I. OPRIŞAN Fata din tablou

e obicei, Dragoş Lereanu îşi căuta pe îndelete locuinţa în care poposea câteva zile, spre a putea pleca, cu maşina sau pe jos, în împrejurimi pentru măsurători geodezice şi prospecţiuni geologice. Îi plăcea să aibă toate utilităţile „boiereşti“ şi să se simtă bine în compania gazdei, chiar dacă, aproape fără excepţie, era sâcâit de întrebările privitoare la mobilul cercetărilor sale, pe care toţi i le adresau.

Acum, însă, obosit de escaladările de peste zi şi mai ales de căldura toropitoare, trase la prima casă cu lumina aprinsă ce-i ieşi în cale.

Cum nu-i răspunse nimeni, intră înăuntru.

O bătrână, trecută bine de 80 de ani – care asculta în surdină muzică – ridică privirea ştearsă spre el, parcă fără să-l vadă. În orice caz, fără să se mire de apariţia lui. Încurcat întrucâtva de atitudinea femeii, Dragoş, plecă frunte şi rosti un abia auzit: – Sărut mâna.

De-abia acum bătrâna îşi dădu seama că cel sosit era străin şi deschise ochii întrebători.

– Sunt de la Bucureşti... Fac cercetări în zonă şi o să stau câteva zile la dumneavoastră, dacă mă primiţi...

– Dacă tot aţi intrat, fiţi bine venit! Loc de odihnă e destul. Întâmplător am şi mâncare.

Am făcut pentru mâine, că-i Sântă Măria Mare, hramul bisericii. Eu postesc, căci vreau să mă împărtăşesc, dar dumneavoastră – călător – nu aveţi asemenea oprelişti. Când o să ajungeţi, însă, la vârsta mea – 89 de ani – o să judecaţi altfel lumea. Frumoasa Frumoaselor nu vi se va mai părea o închipuire, ci-i veţi simţi în mod real suflarea în spate.

Dragoş zâmbi ca de o glumă.

– Ştiu! La 30 de ani cât probabil aveţi, viaţa vi se pare nesfârşită. Eu sunt însă bucuroasă pentru fiecare clipă pe care o

D

16

trăiesc. Poate că nici nu o să ajung până mâine...

– Cât voi sta eu aici, veţi trăi cu siguranţă! rosti hotărât tânărul.

– Să dea Dumnezeu! zise bătrâna şi-şi făcu cruce. Dacă-i aşa, m-aş bucura să găsiţi cât mai mult de lucru în împrejurimi. Mi-aş însenina şi eu gândurile şi poate o fărâmă din dorinţele tinereţii mi-ar lumina din nou sufletul... „Ce ciudată e bătrâna! – gândi tânărul – au început să-i strălucească dintr-odată ochii.

Cât de mult face un bob de speranţă“.

– Vă mulţumesc pentru primire. Mă duc să-mi aduc bagajele. Mai ales aparatura, să nu mi-o fure cineva.

– La noi nu se fură!

– Da. Doar se completează – cum se spunea în armată.

– Nu. Chiar nu se fură! Lăsăm băţul curmeziş, în faţa uşii, ca pe vremuri, şi nimeni nu mai intră în curte. Vă garantez că la Urşeni e lume cu frica lui Dumnezeu. Cum satul e mic, aproape toţi suntem neamuri, coborâtori din Ursu ăl bătrân, care s-a hotărât să se oprească aici, cu sute de ani în urmă...

Dragoş zâmbi îngăduitor şi-şi văzu de treabă. „Dacă n-aş fi păţit, poate că aş crede în legende“.

Când se întoarse, casa era în curs de prefacere profundă. Femeia parcă întinerise.

Prinsese, în orice caz, aripi. Îndepărta dezordinea, ştergea praful şi trăsese ditamai masa în mijlocul camerei, aranjând-o ca pentru oaspeţi de seamă.

– Dar nu vă deranjaţi. Nu prea mi-e foame.

Am tot mâncat...

– Aici eu poruncesc! Aţi mâncat, dar nu cu mine.

– Cum doriţi... Eu mă supun.

– Trebuie să vă supuneţi – zise ea, mai în glumă, mai în serios – dacă stăm sub acelaşi acoperiş. Femeii, mă rog, fetei, – că-s domnişoară, deşi bătrână – trebuie să-i faci toate voile.

– Cum ziceţi dumneavoastră... Eu intru într-atâtea case şi trebuie să ascult... Doar la mine acasă unde-s cuc fac ce vreau.

– A! Sunteţi fecior... Se pare c-aţi venit cam târziu la mine. Soarta nu mi-a adus încă alesul... rosti şoptit bătrâna.

Revista nouă, 2/2011

Dragoş zâmbi iarăşi de comicul situaţiei, de a sta, ca fecior – e drept tomnatic la 35 de ani –, cu o „domnişoară“ de 89 de ani, singuri, într-o clădire şi de a mima ceremoniozitatea specifică vârstei de 18–24 dea ani.

– Masa e aproape gata. Duceţi-vă şi vă spălaţi un pic afară. Scoateţi o ciutură de apă şi alungaţi oboseala. Între timp o să dau şi eu colbul de pe faţă şi poate ceva din bătrâneţe...

Nu râdeţi! Nu ştiţi cât de mult îl schimbă pe om buna dispoziţie şi haina... Într-adevăr, când se întoarse, femeia parcă nu mai avea vârstă. Îmbrăcată în straie naţionale, cu o ie cum nu mai văzuse nici la muzee, încărcată de cusături, care o făceau să atârne greu, cu fote de culoare închisă, turcoaz-albastră, cu mărgele de corali şi cu o fundiţă roz în păr, părea foarte aproape de vârsta lui. „Doamne Dumnezeule, chiar şi-a dat bătrâneţea jos...“ Uimit până la a interpreta faptul ca pe o minune, Dragoş se uita încremenit, nevenindu-i a crede că ceea ce vede e realitate.

– Hai, tinere, la masă, nu sta înţepenit în faţa unei domnişoare! Meritul nu-i al meu, ci al dumitale, că mi-ai adus un strop de bucurie, şi al hainelor ăstora pe care nu le-am îmbrăcat de câteva zeci de ani, cu care, de altfel, am lăsat vorbă să mă îngroape când o fi să părăsesc lumea asta.

Lereanu se aşeză mecanic, pe scaun, întrucâtva temător de o asemenea femeie, care se schimbase substanţial în câteva clipe.

– La noi, dragul meu, e lege să se ciocnească de prietenie un pahar de răchie înainte de masă şi cei prezenţi să-şi spună numele. Pe mine mă cheamă Stanca Ursului, cât mai sunt încă fată şi-s învăţătoare, acum pensionară.

– Dragoş Lereanu, doctor în geologie, conferenţiar la Facultate, pronunţă tânărul solemn, ridicându-se în picioare.

– Să fiţi sănătos, domnule profesor. Mă bucur că vă cunosc.

După primul pahar, urmară altele – pentru diverse motive – care le descreţiră frunţile şi-i apropiară sufleteşte. Fata Ursului uită că a doua zi trebuia să se împărtăşească,

Revista nouă, 2/2011

iar Dragoş că avea de condus maşina...

La un moment dat, tânărul se trezi că-i ia mâna, că i-o sărută şi i-o apropie de frunte.

Nu mai vedea nimic din bătrâneţe, ci numai sufletul frumos, etern, care îl înţelegea şi-l acompania în zborurile sale.

După lungi discuţii, care-i purtară pe întortocheatele meleaguri ale vieţii, Stanca Ursului i se adresă: – Îmi dau seamă că vă stă pe buze o întrebare pe care aţi vrut să mi-o puneţi de când v-am spus că-s domnişoară... Înainte de a mi-o adresa dumneavoastră, aş vrea să ştiu exact acelaşi lucru: de ce până la vârsta aceasta nu aţi întins mâna unei tinere care poate vă aştepată? Că doar frumos sunteţi, împlinit profesional – slavă Domnului! şi, desigur aveţi cu ce să întreţineţi o nevastă, chiar dacă n-ar avea serviciu.

Dragoş Lereanu scutură din cap să-şi revină din uimire că bătrâna îi citise gândurile.

– Punct ţintit, punct lovit! zâmbi el. Da! Am tot amânat întrebarea şi iată că acum sunt eu luat în obiectiv cu arma cu lunetă. Sper ca destănuirea mea să fie urmată de a dumneavoastră.

– Fiţi convins că aşa va fi. Nu mă feresc.

De altfel, povestea mea e arhicunoscută în sat.

– Dragă Stanca – i se adresă el – hai să rupem şi bariera formulelor de convenienţă, care scoate mereu în evidenţă diferenţa de vârstă dintre noi. Cinci decenii nu-s o glumă.

Sunt pragurile a două generaţii, pe care, în seara aceasta şi aici – spre cinstea Ta (cu majusculă, voievodal) – nu le simt. Mi-aş dori din suflet să ajung la vârsta pe care o ai şi să mai interesez o parteneră de discuţie la fel cum m-ai câştigat tu pe mine.

– Tinere, lasă, te rog, deoparte elogiile şi treci la subiect!

– Chiar nu ştiu ce să răspund. M-am trezit pur şi simplu că timpul mi s-a scurs printre degete, învăţând, răsînvăţând şi bătătorind coclaurile...

– N-ai iubit pe nimeni? Incredibil!

– Sigur c-am iubit, dar n-am avut curajul să mi le apropii pe cele care-mi plăceau.

– N-ai deschis ochii să vezi privirile celor care te ţinteau ca pe fiinţa cea mai scumpă din lume? Trebuia doar să le încurajezi, să-ţi dai

17

carcasa orgoliului sau a indiferenţei la o parte.

Nu cred că n-au existat asemenea fete!

– Poate c-au existat, dar, cum spui, gândeam că numai de cele care-mi plăceau trebuia să mă apropii. Dar ele nu mă priveau pe mine şi nu mă înţelegeau. E mare lucru să-ţi găseşti perechea, deşi pare foarte simplu.

– Dragul meu, copilul meu – iartă-mă că mă adresez astfel – dar de sărutat sau, mergând mai departe, de trăit, ai trăit cu cineva, chiar fără să iubeşti, din simpla dorinţă carnală, fiziologică, dacă vrei?

Dragoş dădu din cap a negare.

Femeia îşi făcu cruce şi ridică privirea în sus.

– Atunci cum mai poţi trăi? De ce nu te-ai călugărit?

Tânărul zâmbi maliţios.

– Munca mea, mereu prin pustietăţi, e mai mult decât călugărie.

– Aici ai dreptate! Trebuia să-mi dau seama.

– Dacă n-am găsit eu „jumătatea eternă“, cum spuneau cei vechi, am fost îndemnat de părinţi, de prieteni, de colegi către diverse fete, care de care mai ademenitoare şi mai titrate. Dar, după ce le judecam la bani mărunţi, chiar cu cei care mă împingeau spre ele, îmi dădeam seama că viaţa alături de ele ar fi fost un iad.

– Şi atunci ai preferat să fugi, să te înconjori de ghimpii uscaţi ai singurătăţii...

– Exact! Mi-era teamă că deplasările mele aproape continue, nu numai în vacanţe, le-ar fi permis, chiar le-ar fi împins, să profaneze – şi cine le-ar fi condamnat?! – sanctuarul căsniciei.

– Le-ai învinuit, deci, înainte de-a înfăptui ceva! Păcat! Noroc că vârsta – deşi puţin înaintată – îţi permite să-ţi corijezi viziunea şi să descoperi, chiar acolo unde crezi mai puţin, perechea visată. Numai să ai grijă să te apropii, – măcar faţă de ea şi de copiii pe care ţi-i va aduce sigur – purificat de tot slinul depus de gândirea şi simţirea dumitale. Altfel vei distruge vieţi nevinovate, care poate chiar te iubesc şi se sacrifică spre a te face fericit.

Dragoş, plecă fruntea fără să zică nimic.

Bătrâna avea dreptate. Se gândise şi el la aceasta. De aceea se închisese din ce în ce în sine, însingurându-se. „Oare să fie posibil să îndepărtez «slinul»

18

de care vorbeşte învăţătoarea? Să redevin om normal?“ – Curaj, tinere! Poţi! E de-ajuns să vrei. Eu voi fi alături de tine. Nu ca persoană, se înţelege, ca suflet şi gând de dincolo de lume, căci până vei lua o asemenea hotărâre, voi fi trecut hotarele vieţii – în costum naţional... o dădu ea pe glumă.

Dragoş, nu mai zise nimic. Îşi puse un pahar de „răchie“ şi-l dădu cu ciudă pe gât.

Bătrâna îl făcuse să-şi privească încă o dată viaţa şi să constate, dureros, că existenţa sa, în pofida succeselor, pentru care-l invidiau toţi, era, din punct de vedere uman, un dezastru, un eşec lamentabil.

Degeaba sperau părinţii să-l vadă la casa lui, degeaba se ruga maică-sa să legene nepoţii, el se uscase înainte de vreme.

Nu exista tristeţe mai mare pentru ei! În loc să fie o verigă a continuităţii, el era un capăt de drum cu care neamul se sfârşea.

Bătrâna îl lăsă o vreme să-şi macine gândurile. Ieşi chiar afară şi strigă la câinele care lătra încontinuu, după care se aşeză lângă el şi-l luă de braţ.

– Fii tare! Din câte am discutat în seara aceasta, mi-am dat seama că ai un suflet mare, că poţi şi trebuie să iubeşti. O să-ţi găseşti cât de curând perechea.

El îi sărută mâna pentru încurajarea dată şi-i zise: – Aştept povestea promisă.

– Istoria vieţii mele nefericite e cu mult mai tristă decât a dumitale. Căci dumneata mai poţi şi ai dreptul să speri. Eu ce să mai nădăjduiesc la vârsta mea? Deşi, îţi mărturisesc, că tot mai aştept să vină cineva – nu Moartea, ci Viaţa – pe neştiute, cum ai intrat dumneata în seara aceasta...

Nu te mira şi nu zâmbi! Cât trăieşte, omul tot speră să-şi împlinească gândurile, iar inima, bat-o vina!, nu îmbătrâneşte, cum se crede, în raport cu scăderea puterilor... La unii – şi eu sunt una dintre aceia – parcă o ia razna şi-i tot mai tânără pe măsură ce trec anii.

Poate că aceasta m-a şi ţinut până acum. O singură seară – sau trei, ca în basme – alături de cel care mi-a fost menit vreau de la Viaţă, şi pe urmă poate să mă arunce Domnul în fundul Tartarului.

Revista nouă, 2/2011

Dar să nu bat câmpii, deşi nu auzi în fiecare ceas asemenea mărturisiri...

Era un domn învăţător la noi, Şerban Vâjeu, venit din Oltenia – primul dascăl din sat, sosit după războiul cellalt – cu mâna stângă tăiată în luptele cu ungurii, dincolo de Tisa.

Un suflet mai mare ca acela nu mi-a fost dat să văd! L-am surprins, nu o dată, sărutând pământul pentru care se bătuse.

Iubea copiii – ca un bunic, ca un tată, ca un frate. Noi eram familia lui, căci, din cauza infirmităţii nu se putuse căstori şi a rămas burlac până în ’40 când l-au împuşcat, nu ostaşii maghiari, ci ungurii din satul vecin.

L-am plâns şi nu l-am uitat...

Cum eu eram mai răsărită la carte decât toţi, şi şi-a dat seama că-l simpatizam, a făcut imposibilul şi i-a determinat pe ai mei să mă dea la Şcoala Pedagogică de la Sibiu.

Eu cred – deşi părinţii nu mi-au mărturisit niciodată – că el a plătit din salariul lui o bună parte a sumelor de bani trebuitoare.

Graţie lui, am terminat, în ’37, şcoala şi am fost numită – la cererea mea – aici în sat, căci, între timp, copiii se înmulţiseră şi era nevoie de un al doilea cadru didactic.

Mă privea ca pe-o apariţie ireală. Adevărul e că, pe la 19–20 de ani, eram foarte frumoasă.

Bănuiesc că mă iubea mai mult decât ca pe o fostă elevă şi – din 1937 – colegă a lui.

Simţeam, dar mă făceam că nu bag de seamă. El nu mi-a spus niciodată vreo vorbă nelalocul ei şi n-a făcut nici un gest care să-i trădeze dragostea faţă de mine.

Atunci am putut vedea ce înseamnă iubirea fără speranţă, căci era cu vreo treizeci de ani mai mare decât mine şi pe bună dreptate îşi închipuia că aş fi refuzat orice tentativă din partea lui.

Tinerii sunt brutali şi cu privirea aţintită prea departe. Ei nu văd decât în culoarea care le place viaţa. Şi, drept să spun, cu pregătirea şi chipul meu, ţinteam sus de tot.

Dar craiul dorit nu sosea. Au venit mai degrabă trupele lui Horthy, care ne-au despărţit de fraţi şi ne-au transformat în adevărate gunoaie umane ale lor.

Cu ultimul cuvânt, domnul învăţător m-a îndemnat să fug în România, spre a nu fi batjocorită. A găsit chiar un tânăr, pe Lucu lu Borza care a promis c-o să mă scoată dintre tâlhari.

Revista nouă, 2/2011

Şi m-a scos către Braşov, punându-şi viaţa în pericol. Chiar a fost împuşcat în mai multe locuri, apărându-mă pe mine, dar medicii de la Prejmer, unde era un spital de campanie i-au extras gloanţele şi l-au salvat.

Se înţelege că dăruirea lui totală a deşteptat în mine o dragoste fără de margini – o dragoste din recunoştinţă, dar şi o dragoste din impuls natural, căci era un fecior extraordinar.

Am stat la capul lui săptămâni întregi, până s-a vindecat şi apoi l-am dus la un unchi al meu din Sita Buzăului.

El n-a putut să lenevească ani de zile şi, spre a face ceva pentru ai lui, a cerut să intre în armata română.

Din scrisorile foarte reţinute – căci nu îndrăznea, ştiindu-mă fată şcolită, să ridice ochii către mine – am aflat că a fost până către Stalingrad şi că a scăpat ca prin minune din încercuire.

Iubirea mea pentru el, în loc să scadă din cauza trecerii timpului şi a depărtării, a tot crescut. Şi la Sita Buzăului, unde învăţam copiii refugiaţilor, am refuzat chiar un coleg care ar fi vrut să se căsătorească cu mine.

Când s-a întors Lucu lu Borza, sănătos, m-am aprins şi le-am comunicat părinţilor intenţia de a-mi uni viaţa cu a lui.

Deşi nu era chiar sărac, ai mei nici n-au vrut să audă. Ziceau că-i fac de ruşine dacă mă mărit cu un coate goale, analfabet.

Nici el nu prea avea curaj şi a tot temporizat cererea în căsătorie, ştiindu-se plugar. Mentalitatea satului era o instanţă prea aspră pentru a avea curajul s-o înfrunte, chiar dacă se luptase atâţia ani în războaie şi văzuse în fiecare clipă Moartea.

Spre a mă potoli şi a-l distanţa de mine, mama a umblat la descântătoare şi mi-au făcut de urât.

Din exces de zel, s-a dus şi la o vrăjitoare şi mi-a legat cununiile, să nu mă mai mărit niciodată cu nimeni, numai să nu-l iau pe Lucu.

Ceea ce fac, de obicei, duşmancele, furând aţa de legat picioarele de la morţi, din copârşeu, spre a se răzbuna pe fetele iubite de cei dragi lor, a cerut însăşi mama mea care m-a născut – numai să nu-l iau pe Lucu. Şi aşa, fie din cauza asta, fie din cauza însingurării mele şi ruperii de lume, nu m-am mai căsătorit neam.

19

Tot aşteptam – cum aştept şi acum – să vină cineva să mă ducă de aici, din preajma părinţilor duşmani, dar nu făceam nimic ca să ies în întâmpinarea cuiva. Şi erau mulţi care m-ar fi dorit.

Vezi, ca şi dumneata, m-am îmbrăcat în ciulini şi am mers pe sub pământ, ascunzându-mi durerea şi uitând să fiu om. Îţi mărturisesc că nici eu n-am sărutat pe nimeni – deşi te-am certat aspru pe dumneata – şi cu atât mai puţin m-am dat cuiva. Îmi făceam orele şi tot ce mi se cerea, ca un robot, fugind de toţi, în chilia mea.

Văzând-mă aşa, colegii şi oamenii din sat mă socoteau ţicnită şi se fereau de mine. Îi surprindeam, fără să vreau, bârfindu-mă sau povestind inepţii – că aş trăi c-un Zburător, care ar veni noapte de noapte la mine şi mi-ar suge sângele...

Devenisem, într-adevăr, din cauza otrăvii din mine foarte slabă. Şi, ascultându-i, mă întrebam dacă nu cumva chiar vine noaptea cel ales sub formă de balaur. În disperare, l-aş fi dorit pe cel ales – fie Lucu, fie altcineva – să vină pe orice cale, chiar ca Zburător...

Când mi s-a aprins odată bucătăria şi deabia a fost salvată casa, oamenii au născocit imediat că focul a izbucnit de la zmeul Zburător care venea ca o flacără seara şi intra pe horn...

De vreo două-trei decenii, de când m-am pensionat, fiindcă nu le mai ies în cale, consătenii mei s-au liniştit. Nu mai zic nimic despre mine. Se miră doar că n-am murit, când mă văd la biserică.

Pun, probabil, cei mai de demult, faptul tot pe seama vreunei forţe demonice, deşi gândurile mele merg toate către cel de sus.

Dragoş Lereanu îi adresă ca din afundurile hăului o întrebare care i se contură abia acum: – Oare să-mi fi legat şi mie cineva cununiile?

Bătrâna îl privea de pe altă lume, revenindu-şi cu greu că are pe cineva în preajmă, într-atât se îndepărtase de orice conjunctură povestind. Îl privi lung, stăruitor, scuturându-şi capul: – S-ar putea... Iartă-mă că te-am judecat prea aspru. La asta nu m-am gândit.

Dacă-i aşa, nu există decât o cale de a scăpa de farmece, pe care am aflat-o târziu,

20

când nu mai avea nici un rost s-o urmez.

Rugăciunile, posturile, spovedaniile la călugări, mersul în genunchi la icoane făcătoare de minuni, descântecele, vrăjile de tot felul sunt zadarnice. Doar împreunarea cu altcineva, de sens opus, căruia i s-au legat cununiile, te poate salva şi readuce la normalitate. Numai printr-o contopire într-un tot cu cineva ca tine te poate salva.

Dragoş zâmbi a lehamite: – Unde s-o găsesc pe cea căutată ca să ne vindecăm reciproc, sau ca să trăim împreună?

– Se cam ştie... Unde e o fată frumoasă, deşteaptă, bună, care stă singură, e posibil să găseşti ceea ce cauţi. Dar zidurile către ea sunt adesea mai teribile decât ale unei cetăţi.

Te-am cam obosit cu spovedaniile mele.

Haide să-ţi arăt camera „a bună“ în care o să te odihneşti.

Aprinse lumina şi merse înainte. Trecu din bucătărie în altă cameră – a ei –, apoi printrun hol, care dădea spre uşa principală a casei, iar de aici în camera mare dinspre stradă.

Când făcu lumină, Dragoş, rămase uimit de frumuseţea încăperii: înaltă, văruită în alb, cu perdele şi draperii tot albe, uşor crem, cu un pat lat, iar deasupra patului – portretul unei fete tinere, îmbrăcată în costumul pe care-l purta bătrâna.

Se uită la portret, se uită la amfitrioană şi nu-i venea să creadă că minunea de fecioară din poză o reprezenta chiar pe ea.

– Dumneavoastră sunteţi? făcu el cu mirare, – Chiar eu, acum 70 de ani, zise ea. Eu m-am schimbat radical, costumul care a îmbrăcat-o pe zeiţă a rămas acelaşi, şi-mi va acoperi mâine-poimâine oasele...

– Nu spuneţi aşa! zise Dragoş, luând-o de după spate. Sunteţi încă frumoasă.

Mă întreb însă, cum de a fost posibil ca o asemenea zână – nu e o vorbă în vânt – să nu se căsătorească? De ce nu mi-a ieşit mie în cale, că lăsam toate cărţile deoparte şi nu mai ciocăneam pietre. O ţineam ca pe o perlă toată ziua în braţe.

– Ai venit cam târziu, maică... Unde rătăceai când era ea în floare?

– Sunt aici.

Bătrâna zâmbi.

– Aici, dar departe în timp... Culcaţi-vă şi visaţi eventual la ea... Mai mult nu se poate.

Revista nouă, 2/2011

Între noi e paloşul timpului!

Dragoş nu se putut abţine să n-o ia în braţe şi s-o sărute.

– Vă sunt foarte îndatorat pentru găzduire şi pentru lecţia pe care mi-aţi dat-o.

Număraţi-mă, vă rog, printre elevii dumneavoastră cei mai apropiaţi.

Femeia zâmbi cu durere.

– Noapte bună. În loc să se culce, deşi era foarte târziu, bătrâna se prăvăli în genunchi şi începu să se roage din toată fiinţa ei.

– Doamne, îţi mulţumesc că m-ai pedepsit pe mine, pentru cine ştie ce păcate ale strămoşilor, dar dă-mi puterea să-l scap de necaz pe băiatul ăsta condamnat ca şi mine la singurătate.

Dă-mi, Doamne, trei zile din viaţă înfăţişarea şi sufletul de altădată spre a mă contopi cu el, spre a-l salva şi a-l aduce printre oameni, căci mare şi puternic eşti!

Fă-o, Doamne, chiar fără să ştiu eu, în timp ce dorm şi doarme, şi vindecă-ne pe amândoi – pe mine de aşteptarea de atâtea zeci de ani a celui pe care mi l-ai menit şi nu i-a mai fost dat să ajungă până aici; şi pe el ca să se poată căsători şi să se înmulţească, cum au spus prorocii, spre bucuria părinţilor lui şi întru lauda Ta. Miluieşte-ne cu mare mila Ta, cu bucuria dragostei şi nu ne lăsa lemne uscate printre oameni, pomi fără rod, seminţe seci luate de vântul disperării şi al pustiirii sufleteşti, că numai Tu linişteşti valurile mării şi furia oarbă a uraganului. Şi după aceea poţi trimite îngerul morţii să mă aducă în faţa judecăţii Tale, căci umbră zadarnică fac pe pământ şi nu se ştie dacă va lăcrima cineva în faţa gropii mele. Îşi lăsă fruntea la pământ şi stătu aşa până uită de sine – până afară se auziră tunete şi un fulger spintecă văzduhul.

– Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că-mi dai un semn al bunătăţii Tale nemărginite!

Se culcă liniştită, încredinţându-şi sufletul Celui Atotputernic.

Rămas singur, Dragoş nu-şi mai despindea ochii de pe portretul tinerei învăţătoare, pictat de un artist rafinat.

Revista nouă, 2/2011

Se dădea într-o parte, se întorcea în alta, stătea în dreptul lui, fata din imagine îşi întorcea ochii mari, strălucitori, ce luminau întreg tabloul, către el.

Părul bogat, ce-i izbucnea ca o jerbă, înconjura faţa asemeni unei coroane sau ca un nimb de sanctitate.

Zâmbetul discret, imprima figurii un ce feciorelnic plăcut, care, deşi reliefa buzele, lăsa mai degrabă impresia de spiritualitate decât de poftă carnală.

Gâtul uşor alungit te purta către sânii discreţi, abia bănuiţi ai fecioarei. Iar iia – operă veritabilă de artă – încununa creaţia divină.

Privind cu atenţie, Dragoş intui că artistul se folosise de prilejul creionării tinerei spre a schiţa portretul Maicii Sfinte, în maniera tradiţionalist-naţională din perioada interbelică.

Era, într-adevăr, o icoană după un model real, care-i dictase pictorului maniera. În orice caz, sufletul picurat în fiecare detaliu şi mai ales idealizarea până la a vedea în fată chipul sfânt, dovedea că autorul o iubise, chiar dacă ea nu-şi dăduse seama.

Poate că acela îi fusese menit ca soţ şi ea, în mândria ei, nu-i înţelesese dragostea. „Ah, de m-aş putea întoarce în timp, pe vremea când îvăţătoarea absolvea şcoala pedagogică, poate că altfel mi-ar curge viaţa!“ Cu gândul acesta şi cu ochii aţintiţi spre portret, Dragoş stinse lumina.

Nu putea deloc să adoarmă. Se întorcea când pe o parte, când pe alta, mototolea perna, arunca cearşaful cât colo, dădea din picioare...

După un timp, oboseala îl doborî, dar dormea iepureşte.

I se păru că uşa de la cameră se deschide şi cineva se apropie de pat. Visa sau era realitate?

Intră iar în somn, un somn profund în care plutea pe sărutările care se legau între ele dinspre picioare spre cap.

Când simţi că fiinţa nevăzută îl sărută pe gură, întinse mâna şi-o cuprinse, răspunzându-i cu pasiune.

Descoperi abia acum, târziu, ce înseamnă să curgi în aceeaşi albie cu cineva, ce plăcere a vieţii şi, în fond, a morţii înseamnă iubirea.

21

Căzu frânt, după o vreme, sperând ca dimineaţă să se trezească alături de fiinţa dragă, care nu putea fi alta decât fata din tablou, la care se închinase şi şi-o dorise alături.

Dar stupoare! Nu numai că nu găsi pe nimeni în pat, dar nici în casă.

Bătrâna se dusese probabil la biserică. Îi lăsase pe masă mâncarea de dimineaţă, o cană de lapte şi una de ceai.

Revăzu la lumina zilei întreaga casă, deschise uşa dinspre camera în care dormise, dar parcă nu scotea sunetul auzit.

Fata pictată îl privea oriunde se mişca cu acelaşi zâmbet ademenitor. Îşi plecă fruntea spre ea şi i se închină, mulţumind că i-a ascultat ruga. „Dar dacă o fi fost bătrâna? Nu! Nu se poate! Am strâns-o de atâtea ori în braţe şi era tare subţire, iar sânii erau aşa de micuţi, încât aproape-i înghiţeam. A fost neapărat fata din tablou, învăţătoarea absolventă“.

Plecă nemulţumit că n-are cui zice „la revedere“.

Se întoarse, însă, şi stătu îndelung în faţa fiinţei portretizate pe care încerca să şi-o bage adânc în suflet.

Nu făcu mai nimic toată ziua, cu gândul la ce se întâmplase. „Dar dacă a fost bătrâna? căci doar ea mi-a dezvăluit singura cale de a ieşi de sub puterea legării cununiilor. Cum nu mi-am dat seama că în timp ce-mi releva secretul ea se gândea că ar putea să mă ajute chiar ea? Va trebui să ies de sub farmecul dragostei şi să aprind lumina să văd cine e în patul meu“.

Găsi un gorun mare lângă un izvor şi dormită la umbra lui.

Se integră aşa de profund în natură, încât întrezări o căprioară venind lângă el să bea apă şi tot felul de păsări, care nu se sinchiseau de prezenţa sa. „Nu cumva fiinţa de astă noapte s-a întrupat în ciută şi mă urmăreşte protector?“ Zâmbi de fantezia care i-o luase razna. „Şi ce dacă a fost bătrâna? În fond cea tânără tot ea e! Poate că are puterea să se întoarcă în timp şi să vină alături de mine ca în urmă cu aproape un secol...

Dacă îmi vrea binele, nu pot decât să-i mulţumesc.“

22

Sosi mai obosit de nelucrare decât într-o zi cu multă alergătură şi escaldări greoaie. Învăţătoarea îl întâmpină bucuroasă că-l revede şi făcea tot ce putea ca să se simtă bine.

Dragoş o privea şi-i măsura imaginar corpul în detaliu. „Nu, nu poate fi ea! A fost cealaltă, tânăra... Va trebui să-i las un semn undeva spre a o putea recunoaşte. Aşa o să fac dacă vine iarăşi la noapte. Doar mi-a spus că sunt necesare trei nopţi, pentru a ieşi de sub vraja descântecului“.

Văzându-l îngândurat, bătrâna se îngrijoră.

– Aţi păţit ceva?

– Nu, Doamne fereşte!

– A fost la fel de cald, dacă nu mai cald ca ieri...

– Într-adevăr, dar am observat cu binoclul zarea în toate părţile, de la umbra unui gorun.

Am mai şi dormit, permiţând unei căprioare să mă viziteze.

– Aşa-s ciutele ăstea, simt bărbatul de departe şi vin în preajma lui... Ca şi femeile, de altfel.

– Femeile mai mult în vis, îi replică el, cu gând ascuns.

– Oare aţi dormit bine astă noapte?

– La început mă simţeam în loc străin, dar după aceea patul m-a îmbrăţişat cu aripile lui proteguitoare şi m-a purtat pe căi nemaipomenite de vis.

– Deşi obosită, am visat şi eu lucruri frumoase, ca în tinereţe... „Deci ea a fost! Dar cum putea fi aşa de subţirică şi de dulce?“ – V-aţi împărtăşit?

– Mulţumesc lui Dumnezeu.

– Aţi spus toate păcatele?

– Câte am făcut până ieri, la mărturisire.

Alea s-au şters, dacă n-am uitat cumva ceva...

Dar cele de ieri până azi o să le destinui părintelui la mărturisirea viitoare, dac-oi mai apuca-o...

– Nu vă mai plângeţi atâta! O să mai trăiţi până o să redeveniţi tânără cum arătaţi în pictura care a stat toată noaptea cu ochii la mine.

– Nu spuneţi asta! îi replică bătrâna tulburată, gândindu-se la rugăciunea de aseară. „Dacă-i aşa, îşi zise ea – şi Dumnezeu se

Revista nouă, 2/2011

pare că mi-a îndeplinit ruga –, după a treia noapte va trebui, după proorocirea involuntară a tânărului, să las toate şi să plec pe drumul fără întoarcere“.

– A fost lume multă la biserică?

– Câteva bătrâne şi toate Măriile. S-a pus şi o masă comună cu băutură şi mâncare de dulce ca după post, deşi ar trebui să se postească şi astăzi, întrucât sărbătorim Adormirea Maicii Domnului.

– À propos de Maica Domnului, nu vi se pare că portretul dumneavoastră seamănă cu icoana Maicii Sfinte?

– Nu m-am gândit la asta. L-am luat ca pe o „icoană“ a mea.

– Cine vi l-a pictat?

– Un băiat de la Arte Plastice, un nepot de-al domnului învăţător, care venea vara pe aici...

– Ştiţi că „băiatul“ ăla v-a iubit ca pe cea mai sfântă fiinţă de pe lume?

– Nu mi-am dat seama...

– Atunci aţi greşit! Nu vă vedeaţi decât pe dumneavoastră şi el vă asemuia Măicuţei Domnului.

Bătrâna rămase fără glas.

– Cum de-ai putut înţelege ceea ce eu n-am priceput?

– Se vede din tablou toată durerea lui, toate mâinile înălţate către dumneata. Se vede din privirea care se roteşte după om, în care nu intra însă şi chipul lui. Acela v-a fost alesul şi nu l-aţi cunoscut...

Rămâne să descopăr şi eu sau să-mi spună cineva unde am greşit.

– Doamne, iartă-mă! Aş fi putut fi fericită cu el, căci îl simpatizam.

– N-a îndrăznit...

– Dar de ce nu mi-a spus domnul învăţător?

– Pentru că vă iubea şi el şi n-ar fi vrut să vă împartă cu altul, chiar dacă-i era rudă.

– Complicate-s căile Domnului... Haideţi să ne culcăm, căci mâine e zi de lucru şi avem multe de făcut.

Dragoş Lereanu cercetă centimetru cu centimetru camera.

Deabia acum observă şifonierul masiv – încărcat cu lucruri de mână, făcute de învăţătoare sau de elevele ei – şi biroul plin de hârtii claie peste grămadă.

Observă, de asemenea, cheia în uşă, pe

Revista nouă, 2/2011

dinăuntru.

Ar fi putut încuia şi atunci dilema ar fi fost rezolvată – bătrâna n-ar mai fi putut intra.

Dar o lăsă deschisă spre a se trăda ea însăşi.

Privi iarăşi, cu nesaţ, chipul zugrăvit. „Cum te poate ademeni o închipuire“...

Nu-şi mai putea lua ochii de la ea. Întrezări parcă o strălucire, o lumină care se aprindea când o privea fix. „Să fie oare vie, independentă de cea care a îmbrătrânit? O să vedem la noapte.

Spre deosebire de seara trecută, adormi instantaneu, fără să mai audă sau să simtă ceva.

De la o vreme, întrezări ca prin ceaţă o fiinţă care se apropia de pat. Nu se mai auzise uşa. Începu iarăşi să-l sărute...

Când urcă spre gură, o prinse strâns şi nu-i mai dădu drumul.

Minune! Faţă de data trecută, când nu scosese nici un cuvând, acum scânci.

– Nu mă strânge aşa că mă doare.

O mângâie să-i treacă durerea şi reintrară în febra dragostei într-o dăruire totală. Erau întregul despărţit de zei. El era ea şi ea era el!

Către sfârşit, când ajunsese în dreptul gâtului, îşi aduse aminte că trebuie să-i lase un semn. Începu să-i sugă gâtul spre a se înnegri.

Ea îl împinse deoparte: – Lasă-mă că-mi rămâne semn!

– E semnul meu, ca să te cunosc.

– Nu fi brutal! Te ştiu gingaş. La ce-ţi trebuie mărturii materiale, dacă mă iubeşti?

Căci de aia am venit.

Vru s-o împace, dar îmbrăţişă doar aerul.

Se dematerializase. „O iubesc, într-adevăr, aşa de mult, cum e!

Dar vreau s-o şi văd să mă umplu nu numai de sufletul ei, ci şi de fiinţa ei divină“.

Aprinse lumina şi se plimbă nervos prin cameră. „Cum am putut s-o supăr, Doamne?! Dacă nu mă purtam aşa, ar mai fi rămas măcar o clipă...“ Se uită spre ea şi-şi ceru scuze.

Când privi mai cu atenţie, văzu negreala făcută de el pe gât. „Cum de s-a întipărit, oare, semnul pe pictură, că nu era până acum... În orice caz, pictorul nu a zugrăvit-o aşa. Înseamnă că trăieşte. Coboară, oare, din

23

tablou sau îşi recapătă bătrâna vârsta de altădată?!

Ah, ce greşeală am putut face, când i-am spus că o să trăiască până va ajunge aşa de tânără cum e în portretul pictat! Deci, dacă acum şi-a dorit vârsta asta spre a mă salva, am condamnat-o fără să vreau la moarte.

Dar, oare, semnul e şi pe gâtul bătrânei?“ Dimineaţă se sculă mai devreme şi o găsi pe învăţătoare îngrijind păsările. Îi dete bineţe şi privi stăruitor spre gâtul ei.

Curios. Avea şi ea pata neagră. „Dacă vine una – se întrebă Dragoş – de ce apare semnul şi la cealaltă? Tot nu m-am lămurit. Înseamnă că portretul rezonează cu modelul? Atunci de ce nu-şi schimbă întreaga înfăţişare după a ei?

Poate e un caz special, legat de cele trei zile...

O să privesc când îi trece bătrânei, dacă dispare şi din tablou“.

Au mâncat împreună, au schimbat câteva vorbe şi Dragoş a plecat cu maşina la treburile lui.

A meditat toată ziua la ce i se întâmplă şi nu s-a putut dumiri.

– A venit de Sfânta Maria?

– Da, cu o seară înaintea sosirii dumitale. „Deci, fata a fost tot timpul aici! De ce îmi spune că mi-o prezintă după o zi-două?

Aşteaptă să se consume experimentul, oare?“ – A repartizat-o undeva?

– Nu se mai repartizează absolvenţii ca altădată. Trebuie să-şi găsească ei de lucru.

– Ce bine ar fi fost să fi terminat Geologia... O luam pe coclauri. Dar aşa cine ştie unde şi când o să-i pot face rost de ceva să nu se plictisească.

Dragoş vorbea de parcă actul căsătoriei s-ar fi săvârşit deja.

– Văd că-ţi faci griji înainte de-a te fi însurat... râse bătrâna amuzată. A fost de ajuns să scapăr un băţ de chibrit şi s-a aprins vâlvătaie. Zic şi eu în avans: „Să vă fie de bine!“ Hai s-o chemăm atunci pe fată chiar acum.

Formă numărul la telefon şi o rugă pe verişoară-sa s-o trimită pe Diana până la ea.

Neştiind despre ce-i vorba, nepoata veni în grabă, îngrijorată. Dar când văzu om străin se fâstâci.

La întoarcere, a găsit-o pe doamna învăţătoare îngândurată.

– Ce vă frământă? Vi-e rău?

– Nu ştiu de ce, simt un gol în suflet...

Parcă nu mai am chef de nimic. Or fi semnele sfârşitului...

– Mai aveţi încă mult de trăit! După ce m-oi însura şi-oi avea copii, o să-i aduc aici, la şcoală la Urşeni, şi-o să vă rog pe dumneavoastră să-i învăţaţi.

– E mult până mâine, dragul meu, dar până atunci! Măcar de te-aş vedea măcar însurat. Am o nepoată care seamănă leit cu fata din tablou. Dacă-ţi place aceea, sunt sigur că o să-ţi placă şi nepoţica. E profesoară. A terminat anul ăsta Filologia, la Cluj. Poate vine mâine-poimâine şi ţi-o prezint. N-ar fi cu mult prea tânără - vreo zece-unsprezece ani.

– Să sperăm că ne înrudim. Ţin prea mult la dumneavoastră ca să vă refuz oferta. „Deci, intră în joc o necunoscută neluată în seamă... Care să fi fost din cele trei? Aş fi tare curios să văd dacă i-a rămas şi ei semnul cu pricina. Nu cumva vrea să mi-o bage pe gât pe nepoată? Ce-are a face?! Numai să mă înţeleg cu ea“.

24

Revista nouă, 2/2011

Pe de altă parte, Dragoş încremeni. Era chiar fata din portret – un pic mai maturizată şi neaureolată de dragostea pictorului care o iubise.

– Ce-i, tuşică? reuşi ea să întrebe. Ce s-a întâmplat? Te simţi bine?

– Foarte bine, draga mamii. Tocmai discutam cu domnul profesor de la Facultatea de Geologie din Bucureşti despre tine şi mi-am zis că ar fi bine să cunoşti un asemenea oaspete de seamă, iar dânsul să vadă ce fete nemaipomenite avem noi.

Fata roşi, dar îi întinse solemn mâna musafirului.

– Diana.

– ...Ursului. Spune-i tot numele profesorului – interveni învăţătoarea – să vadă că suntem neamuri. Tânărul îi sărută „mânuţa“ şi se prezentă.

– Dragoş Lereanu. Încântat!

Trase însă cu coada ochiului spre gâtul fetei şi văzu pata neagră şi la ea.

Vru să-i arate locul cu degetul, dar îşi luă seama şi-i spuse doar: – Cred că, în graba venirii, v-aţi murdărit pe gât cu un tăciune ceva...

Fata roşi toată şi răspunse încurcată: – Nu e funingine. Mi-a apărut astă noapte, nu ştiu de ce...

– Şi mie mi-a apărut aşa ceva, dragă, chiar în locul ăla – interveni învăţătoarea.

– Ciudat, făcu Dragoş. Se vede că sunteţi neamuri. Nu vreau să vă îngrijorez, dar asemenea semne se iveau în Evul Mediu, în caz de ciumă... Doamne fereşte!

Cele două o sfecliră.

– Nu vă îngrijoraţi. A fost mai mult o glumă – cam sinistră e adevărat. Îmi cer scuze.

M-am gândit că speriindu-vă, o să dispară.

Mătuşa şi nepoata nu mai spuseră nimic, dar petele dispărură.

– Sunteţi un fakir sau un vindecător providenţial? Într-adevăr, petele ne-au dispărut la amândouă.

– Dacă sunteţi mai fericite decât înainte, mă bucur.

– Chiar mai fericite, căci o cam băgasem pe mânec[.

După lungi şi captivante discuţii, animate de Dragoş, care era cu totul altfel decât îl cunoscuse învăţătoarea, Diana Ursului se decise

Revista nouă, 2/2011

să plece „căci s-a făcut târziu“ – motivă ea.

– Domnul profesor deabia aşteaptă să te conducă. I-a făcut o mare plăcere să te cunoască spuse bătrâna.

– Dacă doreşte..., făcu fata afişând indiferenţa.

– Nu e vorba doar de dorinţă. E o obligaţie ca o fată să fie condusă de un bărbat.

– Mă rog, dacă aşa-i eticheta la tuşica...

– Da! Asta-i eticheta la tuşica zise învăţătoarea.

Merseră agale, discutând... Mai stătură la poartă o vreme şi parcă nu s-ar mai fi despărţit. Se plăcuseră de la prima vedere.

Când fata vru, totuşi, să intre în casă, Dragoş îi spuse: – La „tuşica“ mai e o etichetă. Băiatul care conduce fata trebuie s-o sărute.

– Nu cumva trebuie să-l sărute fata?

– Se poate şi aşa, dacă doriţi şi întinse obrazul.

Diana vru să se facă doar că-l sărută şi mimă un gest aerian. Dar Dragoş o prinse în braţe şi nu mai plecară multă vreme, ţinând-o într-o alinare.

Când intră, bătrâna îl întâmpină curioasă: – S-a mutat cumva nepoata în capătul satului de aţi stat atâta?

– Nu s-a mutat, dar am discutat şi la sfârşit ne-am îmbrăţişat încât nu mai ştiam la despărţire care-i partea mea şi care-i partea ei.

– Se pare că o să iasă cu nuntă.

– Ar cam trebui, căci în cazul acesta fac economie. Nu mai e nevoie să aduc copiii de la Bucureşti. Îi voi lăsa aici, la dumneata.

– Doamne Dumnezeule, îţi mulţumesc că mi-ai ascultat ruga. Să le fie, Doamne, casa de piatră şi să cunoască fericirea pe cum n-am cunoscut-o eu! Îşi deteră bineţe şi se retrase fiecare în camera lui. „Acum cine o să mai vină în noaptea asta la mine?“ se întrebă Dragoş, observând, cu mirare, că dispăruse şi pata de pe gâtul portretului.

Tulburat de întâlnirea reală cu Diana, care-i căzuse dintr-odată cu tronc, spărgând vraja descântecelor de urât şi de legarea cununiei, tânărul se frământă multă vreme.

Se afla la o răscruce a vieţii şi nu trebuia să dea cu piciorul fetei care îi ieşise în cale datorită bătrânei învăţătoare.

25

poemul de iunie Începea să-şi reproşeze nopţile petrecute anterior şi poate şi pe cea de a treia.

Dar, îşi zicea tot el: „Fără asta nu se putea.

Trebuie să beau până la capăt paharul dragostei vindecătoare – poate doar imaginare – şi apoi să deschid poarta iubirii reale, singura care contează“.

După un somn bun, simţi iarăşi venind spre el, fără a intra pe uşă, fiinţa care-l arsese pe rugul dragostei. Îi ieşi în întâmpinare şi o îmbrăţişă, pierzându-se în abisuri şi înălţându-se spre cer.

Când întinse mâna spre comutator spre a aprinde lumina s-o poată vedea, întruchiparea ireală îi spuse: – Dacă mă vezi, pierzi tot ce-am clădit până acum, inclusiv pe Diana. E legea firii să nu ştii cine sunt şi nici dacă a fost în realitate sau doar în închipuirea ta. Dacă ai afla că e învăţătoarea, ţi-ar fi silă de ea. Dacă ai recunoaşte-o pe Diana – ai învinui-o de pierdiţie şi de încercare de a ţi se băga pe gât.

Dacă ai descoperi că-i fata din tablou, ai crede că-i vrăjitorie... În orice caz, dacă vreuna dintre ele sau fiecare în parte au venit la tine, au făcut-o fără să ştie, ca să te ajute. Poate nici n-au fost ele, ci numai eu, care nu ştiu dacă-s la tine sau la altcineva... Iar pe mine nu m-ai văzut niciodată în viaţă.

Se trezi, după un somn greu, în bătăile în uşă nu tocmai discrete ale bătrânei.

Văzându-l că mişcă, învăţătoarea băgă capul şi-l îndemnă să se scoale.

– Ce-i? Ce s-a întâmplat? făcu el somnoros, ascunzându-şi capul sub pernă.

– Sculaţi-vă, c-a venit fata!

– Ce fată? Cea din tablou de-abia a plecat...

Bătrâna zâmbi îngăduitor.

– Nu de aceea-i vorba... Vă aştepată Diana.

I-aţi promis că mergeţi să faceţi analizele medicale.

– Analize? Medicale? Aşa-i! rosti el dintrodată.S-a hotărât?

– Dac-a venit...

– Trebuie să arunc toate visele dacă dă realitatea peste mine.

– Nu vă despărţiţi chiar de toate! aug. 2010

26

Victor STEROM Litote Motto: Arde-n candel-o lumină Cât un sâmbure de mac Mihai EMINESCU Clipe căzute în genunchi sunt tăcerile de pe cruce. mă umplu cu starea de icoană pecetluită în sângele meu.

Din gheaţa ochilor de îngeri cerul intra în miezul unui foc.

O gâza cât o biserică număra cutele gurii ţipând.

Umbra lăsată de mine o strânge cerul în braţe.

Ceaţa îmbătrâneşte amurgul din pragul catedralei.

Clipa îngheaţă cuvintele pe buza prăpastiei.

Vânzătorul orb tocmindu-se pe raza din iarbă.

Prin aerul pufos păpădia e-o simfonie albă.

Clipa stă în marmoră cum raza în frunză. În jurul serii care vine somnul va muri definitiv.

Revista nouă, 2/2011

historia mirabilis

Codruţ CONSTANTINESCU 1916-1918 Colindând prin Rusia Sovietică

onstantin Constante este o personalitate relativ puţin cunoscută a culturii româneşti dar, cu toate acestea, un reprezentant de seamă al aromânilor implantaţi la nord de Dunăre.

Chiar dacă în momentul de faţă suntem asaltaţi de aromâni destul de românizaţi care s-au făcut cunoscuţi prin intermediul fotbalului (în mod paradoxal, una dintre ele, Gigi Becali, chiar sponsorizând apariţia volumului la care ne vom referi), personalităţi dependente puternic de mahala, cu labilităţi psihice evidente [1], aromânii merită atenţia noastră, mai ales având în vedere declinul substanţial al acestei comunităţi la sud de Dunăre.

Constantin Constante s-a născut în anul 1877, copilărind în oraşul Skopje (acum capitala a Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei [2], atunci în Imperiul Otoman) unde familia sa s-a stabilit din 1870.

Copilăria sa, petrecută într-o zonă care fierbea din punct de vedere politic, Macedonia, şi unde se ciocneau naţionalismele balcanice (cel sârbesc, elen, bulgăresc, muntenegrean, albanez şi turcesc) ce căutau să îşi tranşeze o parte cât mai mare din moştenirea unui Imperiu Otoman în plină descompunere, şi-a pus amprenta asupra evoluţiei sale intelectuale.

Regatul român condus de Carol I a sesizat oportunităţile pe care le prezentau comunităţile aromâne din Balcani şi a investit în deschiderea a 105 şcoli numai în Macedonia. Poarta a permis aceasta dezvoltare şi în speranţa că diviziunile dintre popoarele creştine o va favoriza.

Autorităţile de la Bucureşti „au reuşit să le asigure un anume statut faţă de Poartă (recunoscuţi ca o comunitate naţională şi

C

Revista nouă, 2/2011

confesională de sine stătătoare)” [3]. Unul din beneficiarii acestor subvenţii a fost Constantin Constante, care şi-a început studiile la Skopje, unde a absolvit gimnaziul grec, urmând apoi liceul romanesc de la Bitola. Tatăl său dorea să-l introducă în mediul afacerilor, în care minoritate aromâna excela, însă Constante a ales o altă cale, devenind institutor al Eforiei Centrale în Macedonia, primind sarcina să înfiinţeze o şcoală românească la Prizren, de unde însă a fost expulzat de autorităţile otomane, reuşind cu greu să revină în România, după ce a trecut prin Serbia. În România, a devenit ziarist şi, ulterior, şi-a găsit vocaţia în diplomaţia românească, având în vedere cunoştinţele sale ample asupra întregului spaţiu balcanic, completate cu stăpânirea limbilor sârbă, bulgară, turcă, greacă, aromână. Începând din 1908, a fost numit şef al Serviciului presei şi interpreţilor de pe lângă Direcţia Siguranţei Generale a statului (celebra Siguranţă burghezo-moşierească!). În urma dezastrului militar din noiembriedecembrie 1916, Constante s-a refugiat în Moldova. De altfel, jurnalul[4] său descrie cu multă precizie debandada, haosul şi panica existente în Bucureştii ameninţaţi de invazia trupelor Puterilor Centrale. „Viziunea unui balamuc în care ar fi fost închişi nebuni de toate categoriile, de toate clasele sociale, de toate sexele şi de toate vârstele! Scene care de bună seamă nu se văd decât cu ocazia marilor catastrofe: incendii uriaşe, cutremure de pământ catastrofale, când lumea, înnebunită de groază, nu ştie încotro să-şi îndrepte paşii!” În aceste chinuri dramatice s-a făurit România Mare. „Pe şoseaua Ploieştilor e o privelişte uluitoare. Aci bejenia ia alte forme. Oamenii fug cu tot ce au la îndemână.” [5] Constante s-a retras şi el în Moldova „Mobilizat în calitate de şef al Serviciului Presei şi Interpreţilor la Ministerul de Interne (Direcţia Presă), sunt detaşat la Biroul de Informaţii de pe lângă Misiunea militară franceză de la Marele Cartier General.” [6] Destinul său poate nu ar fi fost atât de interesant dacă, în 1918, nu se afla, precum mulţi alţi români, la Odessa, oraş port din sudul Ucrainei, aflată în componenţa

27

unui Imperiu Ţarist în plină descompunere.

Constante şi familia lui (soţia şi trei copii) au decis să se alăture contingentelor sârbeşti din Odessa care urmau să traverseze Rusia pentru a fi îmbarcate la Vladivostok spre a ajunge din nou pe teatrul de operaţiuni, mai precis pe frontul de la Salonic.

Călătoria dintre Odessa şi Salonic, calea cea mai scurtă, traversând Marea Neagră, Marea Marmara şi Marea Egee era împiedicată de Imperiul Otoman situat de partea Puterilor Centrale, blocând traversarea strâmtorilor, astfel încât trupele sârbeşti au fost îmbarcate în trenuri şi dirijate iniţial către Vladivostok. După convoiul a traversat Munţii Urali, ruta a fost schimbată, direcţia fiind modificată spre nord şi portul Murmansk. Constante a profitat de buna cunoaştere a limbii sârbe şi de prietenia pe care a legat-o cu nenumăraţi ofiţeri şi diplomaţi sârbi pentru a căuta o cale de scăpare din Odessa. Trupele germane, profitând de sucombarea frontului, de debandada imensei armate ţariste care, cum necum, chiar şi pierzând zeci şi zeci de divizii şi sute de kilometri, reuşise să ţină piept forţelor germanoaustro-ungare, de Revoluţia bolşevică din noiembrie 1917 (nu degeaba Lenin traversase Germania în celebrul vagon plumbuit) ameninţau să intre în oraşul port.

De altfel, în întregul jurnal, observăm resentimentele lui Constante faţă de nemţi.

Jurnalul lui Constante acoperă perioada 1/14 martie -1/14 iulie 1918 şi consemnează cu minuţiozitate traseul pe care l-a urmat contingentul sârbesc. Această retragere a fost probabil una din ultimele bărci de salvare, pentru că regimul bolşevic încă se afla într-o situaţie de provizorat, fiind supus presiunilor atât din partea germanilor, cât şi a forţelor Antantei, care, de altfel, aveau investite în Rusia un capital financiar însemnat, dar şi o seamă de experţi, instructori, tehnicieni, care fuseseră trimişi pentru a ajuta la întărirea aliatului rus. În plus, Antanta furniza imense cantităţi de furnituri militare care în cazul înaintării germane ar fi riscat să cadă în mâini inamice.

Constante a străbătut Rusia de la sud la nord, o ţară în plină fierbere, fiind protejat de

28

militarii sârbi căci altfel, după cum el însuşi o recunoaşte, călătoria ar fi putut fi una extrem de periculoasă. În martie 1918, era extrem de greu de decantat viziunea şi acţiunile bolşevicilor, care, totuşi, preluaseră puterea doar de câteva luni, astfel încât Constante nu lasă suficient de multe elemente pentru a contura o imagine clară a desfăşurării evenimentelor. Ziarele aproape că nu mai circulau. În anumite momente, Constante se lasă purtat de valul entuziasmului revoluţionar, sperând ca tirania ţaristă să lase locul unui regim democratic autentic, în care ţăranii şi muncitorii să se bucure de drepturi depline. Dulce iluzie! „După cum prin moartea Nazariteanului Iisus, popoarele care s-au adăpat la doctrina lui s-au eliberat din robia vechilor instituţiuni încătuşate în lanţul forţei şi urii, tot aşa poporul rus prin sângele generos vărsat în revoluţia din anul trecut s-a eliberat din sclavia şi întunericul în care era ţinut de veacuri de instituţia absolutistă a ţarismului şi azi răsuflă liber şi e stăpân pe soarta lui.”

Evident, călătorul nu poate avea dreptate întotdeauna, puţini fiind cei care au avut capacitatea de a decripta şi interpreta corect evenimentele, pentru că factorul subiectiv, de multe ori, îl împiedică să vadă ceea ce există în realitate, acoperind-o pe aceasta cu ceea ce ar dori el să fie. În plus, superficialitatea lui Constante poate fi scuzată pentru că s-a aflat într-o continuă mişcare, dintr-o gară în alta. Ruşii ar fi „un popor mare care, ieşit din apatia lui de azi, consecinţă a secole de sclavie, ignoranţă şi mistică religioasă plină de superstiţii şi condus pe calea culturii, civilizaţiei şi a libertăţii, este chemat să stea alături de marile popoare occidentale de veche cultură şi civilizaţie.” [7] Această imagine superficială este explicabilă, totuşi, şi prin faptul că trenul care transporta unul din cele trei contingente sârbeşti a ocolit marile oraşe ruseşti, trecând prin oraşe periferice, precum Celiabinsk, Ekaterinburg (unde a fost asasinată familia imperială) Samara, Vologda etc. În unele din aceste gări, convoiul a fost nevoit să aştepte săptămâni întregi autorizaţia de a-şi continua drumul, căci guvernul bolşevic se afla între ciocan şi nicovală, fiind supus presiunii atât din partea germanilor, cât şi a

Revista nouă, 2/2011

anglo-francezilor, foştii aliaţi, care cereau menţinerea angajamentelor internaţionale asumate de precedentele guverne ruseşti.

Ceea ce, până la urmă, Lenin nu va face, preferând semnarea celebrei păci de la Brest Litovsk, cu Puterile Centrale. Constante nu avea cum să ştie despre desfăşurarea ostilităţilor de pe Frontul de Vest şi despre negocierile dintre guvernul bolşevic şi germani, care au început pe 22 decembrie 1917, la o săptămână după declararea armistiţiului dintre Rusia şi Puterile Centrale, la Brest-Litovsk.

Fundalul istoric al marii traversări Delegaţia germană a fost condusă de Max Hoffmann, comandantul frontului de răsărit german, (Oberkommando-Ostfront). Delegaţia rusă a fost condusă de Lev Troţki. La scurtă vreme după începerea lor, negocierile au intrat în impas, datorită pretenţiilor bolşevicilor de a obţine o „pace fără anexări şi despăgubiri”, ceea ce, în mod evident, partea germană nici nu dorea să audă, fiind interesată în obţinerea unor cât mai vaste teritorii agricole, care ar fi asigurat necesarul alimentar pentru o populaţie supusă privaţiunilor alimentare. Agasat de cererile germane pentru cesiuni teritoriale care nu încetau, Lev Troţki, Comisarul Poporului pentru Afacerile Externe (ministru de externe) şi şef al delegaţiei ruseşti, a anunţat retragerea Rusiei de la masa tratativelor pe 10 februarie 1918, declarând unilateral încetarea ostilităţilor, o poziţie caracterizată drept „lipsa războiului - lipsa păcii”.

Consecinţele retragerii de la tratativele de pace au fost mai rele pentru bolşevici decât s-ar fi gândit ei vreodată în decembrie.

Puterile Centrale, presate de cursa contracronometru de pe Frontul de Vest, au denunţat armistiţiul pe 18 februarie 1918 şi, în următoarele zile, au invadat şi ocupat cea mai mare parte a Ucrainei, Belarusului şi Ţărilor Baltice. Printre gheţurile Mării Baltice, o flotă germană se apropia de Golful Finlandei şi de capitala Rusiei, Sankt Peterburg. În ciuda demonstraţiilor şi protestelor care au avut loc în luna de dinaintea atacului, muncitorii din Germania şi Austro-Ungaria nu au reuşit o revoltă de

Revista nouă, 2/2011

proporţii, iar pe 3 martie, bolşevicii au căzut de acord asupra unor condiţii de pace chiar mai dezavantajoase decât cele pe care le respinseseră mai înainte.

Tratatul, semnat între Rusia bolşevică, pe de-o parte, şi Imperiul German, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Imperiul Otoman, (numite în mod colectiv Puterile Centrale), pe de altă parte, a marcat încetarea stării de beligerantă în nişte condiţii dure. Noul guvern bolşevic rus a renunţat integral la pretenţiile asupra Finlandei, asupra viitoarelor state baltice (Estonia, Letonia şi Lituania), ca şi asupra Poloniei, Belarusului, a districtelor turceşti Erdehan şi Kars, şi asupra districtului georgian Batumi. Cea mai mare parte a acestor teritorii au fost cedate Imperiului German, care intenţiona să le transforme de facto în părţi ale imperiului, prin impunerea unor regi sau duci dependenţi de Imperiu. Tratatul a devenit caduc prin înfrângerile Puterilor Centrale din septembrie-noiembrie 1918.

Cu greu, convoiul lui Constante a ajuns la Murmansk, unde, după alte săptămâni de aşteptare, a fost îmbarcat pe o navă britanică cu destinaţia portul Hebburn. Bucuria salvării este imensă. „Sunt patru luni de zile de când călătorim prin Rusia, de când n-am văzut un oraş în care să se plimbe un public mai elegant.

Tovarăşi, peste tot tovarăşi şi tovarăşe, care voiesc să se impună nu prin simplitate, ci prin murdărie… Şi după patru luni de zile să te găseşti deodată pe trotuarele unui mare şi frumos oraş englezesc, veţi recunoaşte, cred, că deosebirea are de ce să ne impresioneze. Umblăm ca zăpăciţii. Nu ne putem îndestula privirea cu nesaţ la miss-ele şi lady-le englezoaice care umplu trotuarele şi magazinele. Primul lucru ce cumpărăm sunt flori, bomboane şi fructe. Din primăvara trecută şi până acum n-am mirosit o floare, n-am mâncat o bomboană sau o fructă. Am trăit o viaţă de adevărate dobitoace”. Vizitează hala de carne şi rămâne impresionat de abundenţa văzută, inexistentă atât în Rusia, cât şi în Moldova liberă din ultimele luni ale războiului „când nu se găsea nimic, nici pâine, nici carne, nici zarzavaturi.” [8] Epopeea lui Constante s-a terminat la timp, căci, la scurtă vreme după ce el a părăsit spaţiul rusesc, a izbucnit războiul civil, în

29

poem de mai timpul căruia trupele albe, contrarevoluţionare, antibolşevice au încercat, susţinute şi de Aliaţi, să înlăture de la putere secta comunistă.

Fără succes, după cum bine o ştim. Din Anglia, familia Constante a trecut în Franţa, ajungând la Paris, unde a mai stat doi ani de zile. În 1920 s-a întors în România, continuându-şi cariera publicistică, traducând cărţi despre aromâni scrise de autori sârbi sau bulgari, dar şi scriind, printre altele, lucrări care se învârteau în jurul aceluiaşi subiect: Amintiri din Macedonia (1939) Din trecutul oraşului Salonic (1939) Românii din Timoc (împreună cu A. Golopenţia 1943). A avut destul timp să trăiască, cu frica în oase, şi în regimul comunist impus de Uniunea Sovietică României, până în anul 1964, când a murit la frumoasa vârstă de 86 de ani! În ciuda faptului că autorul jurnalului a fost un observator grăbit, în mersul trenului, fapt ce-i oferă prilejul de a admira şi descrie frumuseţea naturală a imensei Rusii, având prea puţine contacte cu realităţile haotice dintr-o Rusie măcinată de lupte intestine, jurnalul său de călătorie rămâne o depoziţie lucidă a odiseei din care mulţi alţii nu s-au mai întors niciodată (one way ticket), o plimbare în burta chitului ce se năştea. __________ [1] Aceşti aromâni au păstrat însă tradiţia de negustori iscusiţi care, adaptându-se vremurilor, au trecut de la vânzarea de brânză, măsline la impresariat în domeniul fotbalului, adică o formă de vânzare a unor jucători! Comisioanele sunt chiar mai mari!

[2] Se cunoaşte blocarea de două decenii a recunoaşterii internaţionale a formulei Macedonia de către Grecia, preferându-se formula ciudata FYROM. – Former Yougoslav Republic of Macedonia.

[3] În Nota asupra ediţiei, de Maria Georgescu, pag. 6 [4] Colindând prin Rusia Sovietică. Note şi impresii de călătorie 1916-1918, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004. Ediţie îngrijită de Maria Georgescu [5] Pag.17 [6] Pag.16.

[7] pag.55 [8] pag. 185

30

Ioan LILĂ Pentru iubita sufletului meu, Gabriela VALS Apa pe trupu-ţi se scurge uşor Te strîng în braţe, te înfăşor Eşti nestemata din sufletul meu Cînd te iubesc, te iubesc ca un zeu!

Dă-mi-te toată, eşti pură, dulce În pat de stele cin’ să te culce ?

Nu vreau decît să te am, iar, mereu Doar eu ştiu drumul spre pîntecul tău BOLERO Ritm, cît mai des, sacadat, şi invers Ritm, în furtună, adiere de vers Lumină, cer, auroră, culoare Stelele dorm, visul creşte în soare BATUTA PE LOC Tot pe loc, pe loc, pe loc, Să răsară busuioc Vreau şi eu să intru-n joc În grămadă nu am loc S-o pornim în cerc, flăcăi, Cosim iarba, facem clăi, Ridicăm cerul mai sus De din vale spre apus Tot pe loc, pe loc, pe loc Să ne răstignim în joc, Măi, măi ! mercredi 9 mars 2011

Revista nouă, 2/2011

historia mirabilis

Col. (retr.) Marian DULĂ Ion CÂMPINEANU Om politic, militar, francmason

on Câmpineanu s-a distins prin fapte excepţionale în interesul ţării şi al poporului său. Viaţa lui este reprezentativă pentru a defini omul înaintat al epocii sale, cu o comportare şi mentalitate care îl detaşează vizibil de cele ale altora.

Dăruirea lui totală pentru lupta de emancipare a poporului român, ideile lui de vizionar, acţiunile îndrăzneţe, consecinţele acestor acţiuni asupra evoluţiei politice ulterioare a societăţii româneşti, toate acestea fac din Ion Câmpineanu o personalitate de prim rang a istoriei noastre moderne. Fără îndoială, idei şi acţiuni în direcţia emancipării şi unirii poporului nostru au existat şi înainte de Ion Câmpineanu. La el însă, aceste idei au căpătat o formulare teoretică clară, de unitate integrală, cu un program de acţiune ce trebuia realizat cu orice preţ. Prin lupta sa, Ion Câmpineanu a vizat însă unirea românilor din toate provinciile lor istorice, anticipând astfel desăvârşirea unităţii noastre naţionale, înfăptuită la sfârşitul Primului Război Mondial. Societatea Filarmonică ce, la un moment dat, tindea să polarizeze întreaga mişcare culturală şi naţională, îl are ca fondator şi susţinător principal pe Ion Câmpineanu. Lupta sa legală şi ilegală a avut un conţinut revoluţionar şi consecinţe pozitive pentru istoria noastră modernă. Înaintaşii direcţi ai lui Ion Câmpineanu erau originari din Câmpina, care era moşia lor cea mai importantă şi de la care îşi luaseră şi numele, conform tradiţiei. După tată, Ion Câmpineanu îşi avea originea în boierii Câmpineni şi Cantemireşti; prin filiaţia maternă el descindea din boierii Cândeşti şi Văcăreşti.

Ion Câmpineanu s-a născut în 1798 şi era fiul lui Scarlat Câmpineanu şi al Luxandrei, fiica vel Logofătului Constantin Cândescu. A

I

Revista nouă, 2/2011

avut şapte fraţi: Maria, Constantin, Ana, Safta, Tache, Nastasia şi Elena, el fiind al şaptelea copil. Prin căsătoriile lor, Câmpinenii se vor înrudi şi cu alte familii prestigioase.

Vornicul Scarlat Câmpineanu, care considera că Austria ar putea ajuta pe români să scape de jugul turco-fanariot şi care era ostil domnitorului Nicolae Mavrogheni şi politicii acestuia, conduce totuşi împotriva voinţei lui, un regiment ce mergea din Bucureşti spre Braşov, pentru o eventuală luptă cu austriecii. Ca să scape de Mavrogheni, Scarlat Câmpineanu fuge la Viena. Domnitorul confiscă averea boierilor Campineni şi o donează bisericii „Izvorul Tămăduirii”, închinată unei mănăstiri din insula Paros.

Câmpinenii se întorc în ţară după uciderea lui Mavrogheni. Tatăl şi fratele mai mare al lui Ion Câmpineanu făceau parte din acea partidă boierească ce se arată preocupată de destinele ţării, cunoscând îndeaproape şubrezenia lăuntrică a Imperiului otoman.

Mama lui Ion Câmpineanu a suferit un adevărat martiriu de pe urma convingerilor sale şi ale soţului ei. Nicolae Mavrogheni exilează, în mod brutal, pe Luxandra Campineanu şi fiul său Constantin, în Turcia.

Viaţa Câmpinencii era în mare pericol, deoarece soţul său, întors cu o oaste austriacă, ocupase Bucureştii. După căderea domniei lui Mavrogheni, Luxandra fuge cu doi copii, Constantin şi Ion, la Braşov, din cauza ciumei ce bântuia în Bucureşti.

Omul politic Ion Câmpineanu s-a format în perioada când în tarile române erau domniile fanariote.

Domnitorii erau numiţi de către Poartă, dintre supuşii greci, legaţi de Patriarhia ortodoxă din Fanar.

Ion Câmpineanu s-a căsătorit probabil în 1837 cu Ecaterina (Catinca) Dudescu-Caribol, cu care a avut doi băieţi şi o fată: Costache, Ion şi Alexandrina.

Deşi nu a avut studii complete, Ion Câmpineanu era un om superior prin inteligenţa sa şi poseda multe cunoştinţe. A studiat la „Academia grecească”, de la biserica Măgureanu din Bucureşti şi a fost influenţat, cel puţin parţial, de idealurile şi metoda acelei şcoli. În cadrul şcolii greceşti

31

de la care Ion Câmpineanu a reţinut mai mult ideile înaintate, occidentale şi cultura clasică veche, el a fost unul dintre elevii cei mai buni.

Această şcoală i-a fost insuficientă, Ion Câmpineanu devenind elevul lui Laurençon, de la „Sfântul Sava”, apoi al lui Gheorghe Lazăr.

Ion Câmpineanu a dobândit o cultură multilaterală, avea un deosebit interes pentru ştiinţa aplicativă, dar era plin de sensibilitate artistică. A fost un mare orator, profesor, traducător şi un adevărat Mecena al artelor şi ştiinţei. Jumătate din educaţia lui era făcută după vechiul mod boieresc de tradiţie bizantină, erudit, moralizant, iar cealaltă jumătate era plină de spiritul ideilor abstracte şi raţionaliste ale culturii franceze.

O primă afirmare politică a lui Ion Câmpineanu o găsim în 1826, deci la vârsta de 28 ani, când mulţi boieri patrioţi vor adera la Societatea literară, înfiinţată, de fapt în 1827, de Dinicu Golescu şi Heliade Rădulescu.

El a făcut parte şi din Comisia de deputaţi, înfiinţată în 1831, când a tradus, împreună cu profesorul de drept, C. Moroiu, codul de comerţ francez.

Adevărata cariera politică a lui Ion Câmpineanu începe însă în 1833, ca membru al Obişnuitei Obşteşti Adunări, ca deputat ales în judeţul Brăila. În 1834 îl găsim ca deputat ales al judeţului Brăila, iar în 1835 este ales în Comisia de cercetare a cheltuielilor statului, apoi în Comisia financiară a Adunării.

Ion Câmpineanu a fost profesor la Şcoala de agricultură din Pantelimon, alături de Petrache Poenaru. Această şcoală fusese înfiinţată de „Societatea de Agricultură a Rumânii”, creată în 1835, la care, Ion Câmpineanu, „colonel şi cavaler a mai multe ordine împărăteşti” se număra printre fondatori.

Ion Câmpineanu îl sprijină pe Teodor Diamant în încercarea lui de a înfiinţa Falansterul de la Scăieni, în 1835. Împreună cu Petrache Poenaru, ca membru al Eforiei, susţine în faţa domnitorului Alexandru Ghica trimiterea în străinătate a lui Ioan Negulici, pictorul, gravorul şi revoluţionarul de la 1848.

Pe tărâmul literaturii, Ion Câmpineanu scrie un roman, mai multe discursuri şi o traducere a piesei Intrigă şi iubire de Schiller,

32

precum şi o prefaţa la piesa Precioasele de Moliere, tradusă de Ion Ghica.

Un aspect neaşteptat al preocupărilor şi iniţiativelor lui Ion Câmpineanu este acela de fondator de întreprinderi cu caracter practic, industrial. El este cel dintâi care a pus să se distileze din păcură gazul şi cel dintâi care a fabricat lumânări de stearină. Se interesează, prin nepoţii săi Ion Ghica şi Nicolae Kretulescu, aflaţi la Paris, de sistemul de pavare a trotuarelor cu gudron purificat şi fabricarea cherestelei. Tot el este cel care a înfiinţat la Câmpina, pe cheltuiala sa, o „şcoală populara”, când mai nimeni nu se gândea la aşa ceva. Aici se predau: „cântări bisericeşti, citire după sisteme vechi şi scriere după caligrafia cea noua”.

Societatea Filarmonică În preocupările lui Ion Câmpineanu Societatea filarmonică ocupa un loc de bază.

Este, poate, realizarea lui cea mai de seamă după activitatea din Adunarea Obştească şi cea ilegală de mai târziu, ca şef al partidei naţionale, când a apărat autonomia ţării.

Primele statute ale societăţii sunt cele ale societăţii secrete înfiinţată la Braşov, de către boierii din Ţara Românească refugiaţi în timpul evenimentelor din 1821. La societate aderă şi Ion Câmpineanu, care militează pentru regenerarea ţării atât pe plan politic, cat şi cultural. În 1827 Ion Heliade Rădulescu redactează şi el statutele unei societăţi de emancipare naţională. Şi astfel, cu mari sacrificii pecuniare, din iniţiativa acestor patrioţi, cu concursul actorului Costache Aristia, se înfiinţează în 1831, de facto, Societatea filarmonică.

Obiectivul societăţii a fost cultura limbii româneşti şi înaintarea literaturii, întinderea muzicii vocale şi instrumentale în Principat şi formarea unui teatru naţional.

In această perioadă s-au jucat piese de teatru cu fond de idei progresiste, educative şi patriotice, dar şi un repertoriu uşor, distractiv, de farse gratuite, lipsite de idei.

Societatea a scos o foaie periodică lunară, ajungându-se la „Gazeta Teatrului Naţional”.

Ion Câmpineanu a îndeplinit funcţia de viceprezident al societăţii, iar Ion Heliade Rădulescu a fost director.

Revista nouă, 2/2011

Societatea filarmonică a săvârşit într-un timp scurt realizări grandioase: un teatru în limba naţiei, cu un repertoriu de 90 de piese, cu o trupă formată în mai multe laturi ale artei. Societatea a amplificat legăturile dintre românii de pretutindeni, a pus bazele literaturii dramatice romaneşti. Ea a deschis prima şcoală de teatru de la noi şi a format o pleiadă de actori serios pregătiţi. Datorită activităţii filarmonice, se construieşte un reuşit edificiu al teatrului naţional.

Societatea filarmonică a avut scopuri mult mai largi (politice) decât cele culturale, în general. În sânul acestei societăţi, fondatorii ei formau, un embrion a cărui activitate avea un caracter secret.

Societatea filarmonică se desfiinţează în 1838, în urma unor maşinaţiuni, tocmai în perioada de maximă rezistenţă politică a lui Ion Câmpineanu, dar şi de mari presiuni asupra sa.

Acest insucces întăreşte şi mai mult convingerea lui Ion Câmpineanu pentru găsirea unei alte căi mai eficiente de a forma o asociaţie secretă, desprinsă de Societatea filarmonică ce trebuie să lupte, deocamdată pe faţă, în Obşteasca Adunare, împotriva guvernului ce căzuse sub influenţe potrivnice interesului naţional.

Militarul Tineretul patriotic saluta cu entuziasm înfiinţarea miliţiei pământene, sâmburele viitoarei armate naţionale. Cu toate că puteau, după lege, să nu intre în armată, un mare număr de tineri boieri patrioţi se înrolează în rândurile ei. Ion Câmpineanu a fost printre cei dintâi care a răspuns la apel. Rangul sau boieresc de paharnic îi dădea dreptul la gradul de căpitan. Curând Ion Câmpineanu va fi avansat la gradul de maior, comandant al unui batalion, care-şi avea garnizoana la Ploieşti. Aici l-a avut ca ofiţer subaltern, printre alţii, pe Nicolae Golescu, participant, mai târziu la evenimentele politice din Ţara Românească.

Fiind maior, Ion Câmpineanu va ajunge sa-l cunoască pe Kiseleff, dar într-o împrejurare nu prea plăcută. Ploieştenii şi 16 sate din jur s-au răsculat, mai mulţi lucrători de la Ocnele Slănicului fuseseră concediaţi şi

Revista nouă, 2/2011

pun mâna pe arme şi se fortifică pe străzile oraşului Ploieşti. Atunci, guvernatorul cere miliţiei pământene să intervină. Pentru a înăbuşi răscoala este desemnat batalionul lui Ion Câmpineanu, probabil, pentru faptul că acesta avea influenţă în Prahova. Spre uimirea tuturor, Ion Câmpineanu, care lăsase batalionul undeva departe, a izbutit să-i convingă pe răsculaţi să se ducă la casele lor, fără a se trage un singur foc de armă.

Mulţumit, Kiseleff îl va decora cu „Crucea Sfântul Vladimir”.

Francmasonul Constituirea francmasoneriei româneşti a avut loc la Paris, în jurul anului 1820.

Influenţaţi de moda masonică occidentală şi cu precădere de origine franceză, mulţi fii de boieri, ajunşi la studii în ţara unde masonii au făcut la 1789 revoluţia franceză, au intrat în loja numită „Ateneul Străinilor” destinată străinilor, apoi reveniţi pe meleagurile natale, aceştia au pus, după modelul francez, bazele, primelor loji paşoptiste, ”Fraternitatea” în Iaşi şi ”Lumina” în Bucureşti, dar şi a unor alte societăţi cu nume inspirate din idealurile umaniste ale masoneriei. Membrii acestor loji nu sunt alţii decât intelectualii emancipaţi. care vor moderniza ulterior România, prin revoluţia de la 1848 şi prin Unirea din 1859.

Este îndeobşte cunoscut rolul jucat de Societatea Filarmonică fondată pe la anul 1825 şi societatea „Dreptate! Frăţie!, în cap cu „paşoptiştii”, care au făcut revoluţia de la Islaz şi care au dat ţării primele principii ale constituţiei, inspirate de filozofia enciclopediştilor si a revoluţiei franceze: „Libertate, Egalitate, Fraternitate”. În primele decenii ale secolului al XIXlea, intelectuali români aflaţi la studii la Paris, precum fraţii Golescu, Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Costache Negruzzi, Costache Negri, Alecu Russo, Mihail Kogalniceanu, Ion Heliade Radulescu, Grigore Alexandrescu, Nicolae Balcescu, C.A. Rosetti, Christian Tell, generalul Gheorghe Magheru, colonelul Ion Câmpineanu, maiorul Voinescu II şi alţii aveau să fie iniţiaţi în Loja “Ateneul Străinilor“ sau în alte ateliere pariziene.

33

Cuprinsă de efervescenţa revoluţionară din Europa, de amurgul imperiilor şi naşterea naţiunilor, toată generaţia paşoptista de intelectuali români, precum şi cei care au înfăptuit unirea Principatelor Române au făcut parte din masonerie. In societăţile secrete întreaga activitate de acolo avea ca obiectiv formarea unui alt om, potrivnic asupririi naţionale şi feudale, conştient de importanta şi necesitatea drepturilor sale individuale.

Reîntorşi în ţară, de la studii în Franţa, numiţi în derâdere, fie „bonjurişti” fie „carvunari”, tinerii cărturari au înfiinţat loji, pentru a răspândi frumoasele precepte ale Libertăţii, Egalităţii şi Fraternităţii şi de a combate cu toate mijloacele întunericul ce stăpânea Tarile Române.

Toate societăţile cu caracter secret au adoptat ca formă de organizare modelul francmasonic, cunoscut de mai multe decenii la noi în ţară şi care asigura mai bine păstrarea secretului şi legătura dintre membrii societăţii. Erau admişi nu numai români, ci şi cei naturalizaţi. Uneori chiar şi străinii. Membrii ei se socoteau egali, fraţi, patrioţi. Îşi luau angajamentul, în caz de nevoie, să-şi sacrifice averea şi chiar viaţa.

Organizarea era pe grupe, decade, centurii, legiuni. Aşa a fost organizată societatea condusă de Mitică Filipescu la 1840, intitulată „Fii coloniei lui Traian despre nord-vest a provinciei Moldova”.

Probabil tot la fel va fi organizată şi cea condusă de Ion Câmpineanu care a avut şi ea aceeaşi inspiratori, intelectualii francezi pripăşiţi la noi. În jurul anului 1830 la Bucureşti activau câteva loji, dintre care una era condusă de doctorul Alcibiade Travernier. Datorită principiilor lor progresiste, umanitare şi egalitare, lojile atrăseseră în sânul lor tineretul studios al timpului, dintre care se remarcă: vornicul Emanoil Răşcanu (1830), maiorul Ion Câmpineanu (venerabil in 1833), Grigore Cantacuzino, stolnicul Constantin Scheleti (1832), Constantin Brăiloiu, Constantin Moroiu.

In 1831 Ion Câmpineanu era membru al unei loji din Bucureşti. In 1833 devine Venerabilul acesteia. Din societatea condusă

34

de Ion Câmpineanu, inspirată iniţial, probabil de Tavernier, mai făceau parte Emanoil Băleanu, Iancu Filipescu, Heliade Rădulescu, Grigore Cantacuzino, Ioan Rosetti, precum şi alţii mai tineri precum Ion Voinescu II, Cezar Bolliac, Teodor Diamant, Grigore Alexandrescu şi alţii. Secretar al lojii a fost Constantin Brăiloiu.

Este de remarcat că tocmai reprezentanţii claselor avute şi conducătoare din stat au îmbrăţişat primii ideile liberale, egalitare şi democratice susţinute de Francmasonerie. Între anii 1837 şi 1840, mişcarea naţională unionistă din Ţara Românească a trecut la acţiuni politice de amploare. S-a format o ,,partidă naţională”, condusă de colonelul Ioan Câmpineanu, care în toamna anului 1838 a procedat la întocmirea unui proiect de constituţie burghezo-liberal, preconizând unirea ţărilor române într-un stat naţional independent. Declaraţia de principii a partidei naţionale sau Actul de unire şi independenţă, redactat la 1 noiembrie 1838 de această partidă, proclama datoria semnatarilor (membrii ai Adunării obşteşti) de ,, a mântui suveranitatea română” şi a reda o patrie slobodă şi independentă tuturor membrilor naţiunii române. Necesitatea unirii naţionale era motivată de Câmpineanu şi prin faptul că ,,cu un teritoriu împărţit ar fi cu neputinţă pentru români să se împotrivească prin ei înşişi puternicelor imperii care îi înconjoară”. Prin manifestul intitulat “Act de unire şi independenţă” se declară ilegal Regulamentul Organic şi numirea ca domn a lui Alexandru D. Ghica şi susţine Unirea Principatelor într-un singur stat, independent, alegerea unui domn ereditar în ambele Principate, adoptarea unei Constituţii în al cărei proiect, întocmit de Ion Câmpineanu şi Felix Colson, se prevede votul universal, egalitatea în faţa legilor, eliberarea clăcaşilor fără împroprietărire ş.a.

Ion Câmpineanu avea legături cu domnul Moldovei, Mihail Sturdza, cu emigraţia poloneză şi cu guvernele Franţei şi Angliei, de la care spera să primească ajutor. În vara anului 1839, el a întreprins o călătorie la Constantinopol, Paris şi Londra, dar n-a putut obţine sprijinul scontat pentru cauza românească, iar la întoarcere a fost arestat.

Revista nouă, 2/2011

poem de aprilie Pentru activitatea în cadrul Partidei Naţionale este închis în anii 1839-1841.

După reprimarea mişcărilor conduse de el, de Dimitrie Filipescu ori de Leonte Radu în Moldova, luptătorii patrioţi români au trecut la crearea unei organizaţii secrete care să dirijeze toate acţiunile revoluţionare de unitate politică şi de eliberare naţională şi socială a poporului român. Astfel s-a întemeiat în toamna anului 1843 societatea revoluţionară secretă Frăţia – iniţiată de N. Bălcescu, I. Ghica, căpitanul Christian Tell şi C. A. Rosetti –, cu scopul de a răsturna orânduirea feudală şi a înfăptui unitatea naţională a românilor în cadrul unui stat independent. Pentru a putea desfăşura o activitate eficientă, Frăţia şi-a creat în 1845 şi organizaţii legale: la Bucureşti, Asociaţia literară a României, iar în Franţa, Societatea studenţilor români din Paris. Asociaţia literară colabora în Transilvania cu Gh. Bariţiu, iar în Moldova cu M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, V. Mălinescu, C. Negri şi alţi cărturari. Sub o formă legală, de răspândire a cunoştinţelor şi de încurajare a scriitorilor români de pretutindeni, asociaţia avea un scop politic tăinuit, acela de a acţiona pentru făurirea unităţii naţionale.

La 6 iunie 1863 Ion Câmpineanu se stinge din viaţă. A fost apreciat ca un părinte al naţiunii române, a fost asemănat cu „lumina care luminând altora se consuma pe dânsa”, cu „o legendă a naţiunii române”, iar dreptul lui Ion Câmpineanu la recunoştinţa patriei este un adevăr care nu mai trebuie demonstrat. .......................... * Col. (retr.) Marian Dulă este membru al Societăţii de Ştiinţe Istorice, Filiala Câmpina

BIBLIOGRAFIE: - Ştefănescu, Paul – ISTORIA FRANCMASONERIEI ROMÂNE, Editura VESTALA, 2009.

- Dobrescu, M. Emilian – ILUŞTRII FRANCMASONI ROMÂNI, supliment al revistei Echerul şi compasul, 2010

Revista nouă, 2/2011

Ariadna PETRI Instantaneu perpetuu Radu Gyr Cosmic Îmi sar broboane de asfalt în ochi de când mă uit în drumul tău.

Mă împrăştii pe trecerea de pietoni în perspectiva roţilor tale.

Mă înţepenesc.

O maşină albă, o maşină verde, un om alb, un om negru-verde, o infinitate albă se scurge într-o infinitate negru-verde.

Am trecut Evenimentul Orizont.

Răspunde ecou de quasar sau de gaura neagră.

Renăştem sau zăcem în protonul negru-verde?

Sau murim perpetuu şi final.

Evenimentul nostru orizont de aur, sânge şi lumină, străfulgerat de jetul tânăr: aşa arde materia în timp energie – cântec de unde, dans de întuneric cu retină.

Din groapa morţilor imposibile, ridică-te bogdane, ridică-te atere, din materie în carne cu înţelegeri şi semne, întrupează-te bogdane, întrupează-te atere, din aer, apă, mişcare şi vreme, creează-te bogdane, creează-te atere, din forme şi sunete şi cutremure, vânează-mă bogdane, vânează-mă atere.

Ca o mare neagră te risipeşti, întinde-mi ciobul ochiului tău, bogdane!

Ca un gând între lumi te îndepărtezi, suntem iar doi, atere!

Linişte înţepenită în gând, vino bogdane, haide atere!

35

proză

Emanoil TOMA Invazia (fragment)

onştiinţa partinică a lui Califu izvora din năpârlirea sa şi în racolarea lui de către Muhem în PENT, aşa că insinuarea sau proasta inspiraţie a lui Stănoagă de a-i sugera o posibilă realitate, l-au scos pe Califu din sărite. Ştia precis că vrea să ajungă un cineva mare şi mai mare. Şi se folosea de orice. De orice manifestare care ar fi putut fi mediatizată; trafica influenţe, oferea show-uri radiotelevizate, aşa cum oferise când, în urma recomandării lui Muhem, a fost primit în partid. Trimisese biroului organizaţiei califatane, cu o zi înainte, cele necesare ce aveau menirea să influenţeze pozitiv hotărârea acestuia, iar în ziua primirii nu se dusese îmbrăcat la costum, la patru ace, dar nici măcar aşa cum ar ieşi omul pe stradă.

Sosi în costumul lui de şantierist, cu cascheta pe cap şi cu pufoaica plină de zeama de ciment ce se împietrise pe ea.

Bănuia că această ţinută muncitorească va câştiga simpatia majorităţii plebei partidului care venise la adunare.

Era supărat foc. Se mutase din dormitor, lăsând-o pe Maridora cu buza umflată, făcând-o să bănuiască o eventuală ruptură între ei. Se mutase în alt dormitor, ca să poată să şurubărească singur, să pună cap la cap combinările de N luate câte K, aşa cum spunea binomul lui Newton, care, în final, trebuia să-l ducă pe banca parlamentară. Nu pricepea de ce îl şotronise Muhem. Pentru că şotroneală era. Îi aranjase Complexul? I-l aranjase!

Mutase circulaţia în zonă? O mutase! Găsise motiv să-l scoată din funcţie pe Metodiu?

Găsise! S-a lăsat băgat în partid? S-a lăsat! I-a adus nepotul în fruntea Fabricii de Izuri? I l-a adus! Ce mai dorea? De ce îl hărţuia astfel?

De ce nu-i spunea verde în faţă motivul

C

36

pentru care nu era pe listă!? Zeci, sute de „de ce?” care îi măcinau zilele, dar mai ales nopţile. Asta nu pricepea el. Şi aştepta acum agăţat de un fir de pai, ca Rongy-BaquetStănoagă să rezolve situaţia într-un fel.

Pentru mintea lui Califu, tot ce nu pricepea era ştift. Tot ce nu era pe linie cu el, era ştift. Toţi cei care îndrăzneau a-i sugera, a-i propune un alt punct de vedere, pentru că îl obliga într-un fel să schimbe măsura propriei judecăţi, erau ştifturi. Şi Urjumă era ştift. Şi Maridora! Ştifturi erau toţi cei ce nu erau în partid cu el. Cât despre bugetarii sau salariaţii patronali, care câştigau cu greu o amărâtă de leafă, tot ştifturi erau. Nemaivorbind de ăia care se dădeau de intelectuali.

-Dar tu ce eşti, mă, în relaţia cu superiorii tăi? l-a întrebat odată Urjumă.

Califu nu a răspuns la întrebare. A roşit dintr-odată. Ochii i s-au injectat şi au privit spre sfătuitorul său cu o ură pe care nici măcar el, Urjumă, propria lui coadă poreclită Pupăncu, nu i-o cunoscuse.

-Eu nu sunt ştift! Eu voi ajunge mare şi mai mare! îi răspunse şi-i făcu semn cu degetul a ameninţare. În calitatea lui de oficial, cu drapelul patriei peste pieptul ţanţoş ca de cocoş, participa, la câtăva vreme după întâmplarea cu Stănoagă, împreună cu alţi areopagişti şi alte persoane oficiale venite în acelaşi scop la manifestaţiile prilejuite de absolvirea unei noi promoţii a Şcolii de Subofiţeri de Bombardele şi Bastoane Pentru Populaţie – SSBBPP. Era la sfârşitul lui aprilie, înainte de Paştele care cădea anul acesta în mai, şi seria aceasta de subofiţeri fusese făurită în scopul păstrării ordinii şi disciplinei publice pe perioada campaniei electorale al cărui semnal îl dăduse Areopagul Central la ultima întâlnire în plen.

Dar şi pe perioada alegerilor locale, parlamentare şi muhemiene.

Era deci sărbătoare şi mulţi dintre oficialii prezenţi acolo purtau pe piept medalii, o parte din ele fiind obţinute, mai ales de militari, sub regimul odiosului. Ei însă erau mândri de ele, pentru că serviseră cu onoare ţara în orice clipă de restrişte. Erau puţine medalii noi care stăpâneau zona stângă a uniformelor ostăşeşti, pentru că Monetăria Statului nu emisese altele din motiv că

Revista nouă, 2/2011

Areopagul Central nu luase hotărâri în acest sens. Iar singurele distincţii majore erau „Ordinul cu colan şi incrustaţii de diamante” ce se acorda oficialilor externi şi „Crucea cu măduvă a Ciolanului”, care fusese decernată miliardarilor de carton. Mai apăreau, uneori, ca decor, ori ca moaşte, câţiva ofiţeri ce purtau vechiul Ordin „Mihai Viteazul”.

Manifestaţia oficială se terminase în sine.

Pe platoul de adunare se amestecaseră absolvenţii cu părinţii, cu fraţii, cu prietenele şi nevestele, tot într-o veselie, tot într-o îmbrăţişare. Califu avea o ubicuitate teribilă.

Nu fusese niciodată astfel! Parcă intrase în draci! De la declanşarea campaniei electorale se integrase perfect dispoziţiilor supreme.

Trebuia să fie în tot şi în toate. Deşi nu primise încă răspuns de la Stănoagă, nu-i scăpase spectacol folcloric la care să nu fie prezent în loja centrală de unde saluta lumea în sală, făcea bezele, intra în scenă şi mulţumea artiştilor pe care îi invita ca împreună cu el să iasă la faţă de cortină şi să mai mulţumească încă o dată publicului.

Orice premiere şcolară se făcea în prezenţa lui, aducând premianţilor, din fondul de protocol al Areopagului, truse geometrice chinezeşti şi pixuri de aceeaşi origine.

Inaugurarea unui magazin era de neconceput fără prezenţa lui, iar dacă sarcinile de serviciu îl obligau să fie la momentul respectiv la Areopagul superior, sigur se găsea la cocteiul oferit de patroni la sfârşit, unde nu se putea să nu discute cu aceştia despre gafa guvernului de a nu fi dat o hotărâre în sensul scutirii investitorilor de impozitul pe profit.

-Care ar duce economia înainte, n-am mai fi piaţă de desfacere pentru alţii! perora el stârnind aplauze.

Inaugurase în această perioadă GDG, tăiase panglici inaugurale peste panglici inaugurale. Era prototipul politicianistului, adică a acelui interesat de putere, dar care nu se ocupă de politică, aşa cum ar trebui să se ocupe un om onest; trebuia prin orice mijloace să parvină şi visul lui suprem era scaunul parlamentar! Începând cu sfârşitul lui aprilie, când s-a dat verde pentru propaganda electorală, cei din Areopagul superior deveniseră nişte luptători. În sala de şedinţe, puţine scaune

Revista nouă, 2/2011

erau ocupate, în acestea stăteau somnoroşii sau fosilele. Cei absenţi nu mai erau interesaţi de votarea legilor rămase în suspensie şi au alergat în teritoriu, ca în fruntea staffului pe care şi l-au ales să convingă adunările cetăţeneşti orăşeneşti, comunale, săteşti, de cătun, de cartier, de stradă, de bloc, de palier să-i aleagă fiindcă, vorba poetului Alecsandri, „eu, eu, eu şi numai eu sunt bun califanian şi ştiu ce vreu!”

Se răspândiseră ca potârnichile în lanurile de grâu sau ca ciorile peste câmpurile secerate. Băteau teritoriul metru cu metru, în lung şi în lat; erau convinşi că primirea lor respectuoasă, condescendentă, era garanţia că oamenii îi vor alege din nou, „până când moartea îi va despărţi”, de scaunul parlamentar.

Fluturaşii şi posterele cu care plecaseră în ciocuri şi pe care le împărţeau cu dărnicie cetăţenilor precuvântau că, în anul acestor alegeri, numărul autoturismelor cumpărate de populaţie a crescut cu 16%, în timp de numărul celor care posedă telefon mobil a crescut cu aproape 31%.

Urmau alţi indicatori: achiziţia de tv color, de radiocasetofoane şi video. S-a mărit numărul locurilor de unde acestea puteau fi procurate.

-Acestea sunt argumentele, fraţilor şi iubiţi alegători, că guvernul nostru este responsabil. El a făcut să crească semnificativ numărul acelora care o duc mai bine, perora fiecare dintre candidaţi pe acolo pe unde se afla. Cu o stereotipie demnă de creierul spălat cu ajutorul limbii de lemn.

-PENT este un partid majoritar, continuau ei, care are ca prioritate pentru alegeri 60% dintre primari, 605 consilieri locali, 65% deputaţi şi 57% senatori. În urma candidaţilor rămâneau însă speranţele deşarte, deznădejdile mai ales, ochii trişti, obosiţi, fără perspectivă, de parcă îi călcaseră de la MRED încoace tot o molimă, tot nişte lăcuste, tot o ciumă, ca pe vremea lui Caragea Vodă.

Califu presupunea însă că are şanse. Făcea parte din acea tagmă numită „veveriţe”: ştia să strângă. Aduna. Rodea singur. Nu făcea donaţii. Ca patron, dădea din gură contra guvernului, că impozita profitul, dar nu-i

37

scotea pe salariaţi din minimul de economie.

-Da, n-am eu treabă cu asta! spunea. E treaba nevesti-mi şi a lui fiu-meu, ei sunt patroni!

Pentru ca el, Califu, să fie compatibil cu funcţia pe care stătea. Adicătelea făcea ca toţi ceilalţi, numai că din acest aranjament ei rămâneau cu influenţa pentru firmele membrilor lor de familie şi bineînţeles, cu banii, pentru că beneficiile stoarse erau ale familiei din care şi el făcea parte.

Pe vicecalif îl mira exuberanţa plecată din inima califului în dimineaţa aceea. Dar nu-l interesa, deşi în sinea lui simţea această schimbare de ieri până azi, ca un lucru nefiresc pentru personalitatea şefului său.

-E o chestiune ciudată! zise fără să-şi dea seama că vorbise gura fără el.

-Dar nu cunoaşteţi motivul? îl interogă şeful filialei de vânătoare.

-Nu! -Aseară a primit confirmarea că se află pe lista pentru parlamentari.

Din perplexitate îl scoase preşedintele organizaţiei pentiste califatane: -E printre ultimii pe listă, dar există acolo!

Nu ştiu ce şanse are. Dar i s-a făcut damblaua.

E bine că se zbate. Ia priviţi-l!

Califu-ştift triumfase. Îl doborâse pe Iarohvhizathu. Acesta nu se mai afla pe listă, lucru cert de data asta. În mijlocul mulţimii de pe platou, Califu discuta cu noii absolvenţi, dar şi cu soldaţii din anul întâi de instrucţie care vor vota, dat fiindcă aici îşi satisfăceau stagiul militar, în această şcoală, unde va apărea şi el pe listă.

Era nevoie să-i încurajeze în viitorul lor demers. Îi îmbărbăta, strângea mâinile bărbaţilor prezenţi, pupa mâinile mamelor, domnişoarelor ori a amantelor absolvenţilor sau recruţilor cu o veselie de mirare. Se bucura prin alţii de bucuria lui. Era mulţumit. „Campania mea agresivă o să dea roade”, gândea. Era hotărât să plece în circumscripţie.

Nu îi venise încă ausweissul de la împărăţie, dar îşi exersa cu această ocazie spiritul său de luptător în deplină armonie cu principiile partidului.

Fanfara reprezentativă părăsise de mult platoul. Difuzoarele conectate la Radio Central transmiteau muzică.

38

La un moment dat, în degringolada sutelor de participanţi se produsese rumoare, apoi, încetul cu încetul peste platou se aşternu liniştea.

Din difuzoare o voce neutră anunţa că peste câteva momente se va transmite un comunicat important pentru ţară. „Ministerul Agriculturii face apel la populaţie atrăgând atenţia că în întreaga ţară s-a declanşat carantina ca urmare a invaziei omizilor. La densităţi mari de omizi, are loc o desfoliere parţială şi, uneori, totală. Clorofila dispare. Aria lor de răspândire este foarte mare. În partea de sud a Califaniei deja ravagiile sunt catastrofale, compromiţând recolta. Molima se extinde fulgerător în vest, est şi nord. Facem apel la cetăţenii responsabili să ia măsurile necesare de stârpire a acestui flagel. Protecţia împotriva acestor paraziţi reprezintă o necesitate de ordin economic şi social.

Omizile sunt dăunători de carantină. Şi găsesc adăpost peste tot. Apariţia lor se eşalonează pe o perioadă de 25 de zile până la 50 de zile când timpul este răcoros, începând de la sfârşitul lui aprilie şi începutul lui iulie.

Perioada de hrănire durează 30-45 zile.

Ajunse la deplină maturitate în decada a treia a lunii iunie sau decada întâi a lunii iulie, larvele migrează în diverse adăposturi uscate şi întunecoase, ţes coconi în interiorul cărora se transformă în crisalide.

Combaterea lor se face prin tăierea şi distrugerea prin ardere a crăcilor unde ele sunt susţinute. În cazul unui număr mai mare de omizi se recomandă stropirea cu unul din produsele Carbotox şi Decis, în perioada de îngăibărare. Rezultate bune se obţin şi cu biopreparatul Thuringin în concentraţie de 0,4%”.

Aceste instrucţiuni au fost transmise tuturor califatelor prin fax, poştă, prin reţelele de cablu tv, prin radio.

Odată comunicatul transmis, Radio Central a pus în undă un potpuriu de manele: “Omizile sosesc când primăvara este pe sfârşite.”

Revista nouă, 2/2011

historia mirabilis

Gelcu MAKSUTOVICI 410 ani de a decapitarea voievodului Mihai Viteazul, ctitor al Comunităţii Albaneze pe pământ românesc „A-l uita pe Mihai Viteazul, acum şi întotdeauna, ar fi să ne uităm pe noi înşine, să părăsim menirea noastră.”

Nicolae Iorga n urmă cu 15 ani, în ziua de 13 mai 1995, la Bucureşti, în Aula Muzeului Naţional de Istorie a României, s-au deschis lucrările Simpozionului ştiinţific internaţional „400 de ani de atestare documentară a albanezilor din România”, cu participarea unor remarcabili oameni de ştiinţă şi cultură din România, Albania, Italia, Turcia, Republica Moldova, Republica Macedonia, Serbia, Kosova şi Muntenegru, ce s-au prelungit şi în zilele de 14 şi 15 mai, în dezbaterile pe secţiuni - istorie, literatură şi lingvistică - avându-se în prim plan un important document datat 1595 martie 14/24, Alba Iulia, Raportul agentului Giovani de Marini Poli către consilierul imperial Pezzen, în care se relatează că Mihai Viteazul „a îngăduit unui număr de 15.000 de albanezi să se aşeze în Ţara Românească. Acesta a alcătuit o oaste cu care a făcut expediţii în sudul Dunării, lovindu-i pe turci” (pentru amănunte, a se vedea Anuar Albanezul - 400, editat de Uniunea Culturală a Albanezilor din România, Bucureşti 1995).

Documentul la care am făcut referire a fost publicat în limba italiană, cu traducere şi în limba română, în volumul „Poporul român şi lupta de eliberarea popoarelor din Balcani”, apărut sub egida Direcţiei Generale a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1986, pp. 159-160, volum care a avut ca referenţi, din afara instituţiei Arhivelor, pe istoricii Dan Berindei, Nicolae Ciachir şi Gelcu Maksutovici. Responsabil de carte Mioara Tudorică, ediţie întocmită de salariaţii Arhivelor Statului din acea vreme.

Î

Revista nouă, 2/2011

Menţionăm ampla introducere pp. 3-47, semnată de Nicolae Ciachir, exemplară pentru înţelegerea contextului istoric a sudestului Europei în vremea elaborării documentelor prezentate, din care face parte şi documentul citat unde se relatează: „…Albanezii din Cervena Vodă şi alte sate învecinate, locuite de albanezi, trimeţând la acel voievod al Ţării Româneşti, ca să-i ceară voie să se mute cu familiile şi averile lor în Ţara Românească şi să-şi părăsească locuinţele lor din Ţara Turcească, acel voievod de îndată le-a făgăduit aceasta şi curând după aceea au venit şi au trecut Dunărea în jur de 15.000 de suflete, cu femei şi copii, cu toată averea lor şi cu vitele ca să locuiască într-acea Ţară Românească. Din care alegând vreo 1500 şi cu 500 de inşi din oastea muntenească şi cu unguri, au trecut Dunărea şi au ucis pe locuitorii turci din Cervena Vodă, la trei leghe şi mai bine depărtare de Rusciuc şi de Dunăre, în lăuntrul ţării, spre paguba turcilor, ce stăpâneau acele locuri, pătrunzând până la Razgrad, arzând oraşele, cu mare tăiere a turcilor, prădând satele de averile lor şi întorcându-se cu prada în Ţara Românească...”

Acomodarea noilor veniţi în Ţara Românească s-a făcut relativ repede, pentru că existau mai mulţi factori favorabili pornind de la legăturile ancestrale traco-ilire, la afinităţi de limbă ce au fost scoase pe parcursul secolelor, inclusiv în vremea noastră, de acad. Grigore Brâncuş sau poetul Baki Ymeri, precum şi a modului de viaţă pastoral din convieţuirea cu aromânii din spaţiul balcanic, dar mai ales prin ospitalitatea binevoitoare a românilor manifestată în toate timpurile. Nici apartenenţa religioasă n-a fost un obstacol pentru albanezii ce veneau din Imperiul Otoman, aparţinător religiei musulmane.

Istoricul nostru naţional Nicolae Iorga consemna: „Imperiul Otoman nu represinta nici măcar, în primul rând, o religie; evident era Islamul ca element de legătură şi ca mijloc de parvenire, dar foarte mulţi dintre renegaţi făceau în casă la dânşii rugăciunea creştină: mai ales Albanesii obişnuiau să aparţină la două religii, fiind numai cripto-musulmani” [subl. N. G. M.] (vezi N.Iorga, Prelegeri la

39

Vălenii de Munte, editura România Pur şi Simplu, 2008, p. 505 volum îngrijit de Petre Ţurlea) De aici şi uşurinţa ca o parte din ei să fie încorporaţi sau înrolaţi în „oastea lui Mihai Viteazul”, domnitorul care a îngăduit această emigraţie. În mod cert, moartea fulgerătoare a marelui voievod la numai câţiva ani după aşezarea albanezilor pe pământ românesc a produs o mare îngrijorare în rândul acestora, dar ea va fi spulberată la scurtă vreme de însuşi voievodul Simion Movilă. Istoricul medievist Prof. univ. dr. Panait I. Panait, arată că, „O colectivitate pe care nu o putem exprima în cifre ştim că s-a aşezat la Călineşti - Prahova. Rezultă acest lucru din hrisovul emis la 1 mai 1602, prin care Simion Movilă acordă „acestor arbănaşi din Cervena Voda care s-au strămutat din Ţara Turcească în ţara domniei mele, în satul Călineşti, în judeţul Prahova” (E. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, 1594 - 1602). Ei primeau scutiri de dări pe zece ani şi dreptul de a se conduce singuri după vechile şi propriile lor percepte... (vezi Panait I. Panait, „Noi contribuţii la cunoaşterea albanezilor din România în evul mediu”, Comunicare prezentată la sesiunea ştiinţifică „Raporturi româno-albaneze” Constanţa, 22-24 noiembrie 1996 şi preluată în ziarul Albanezul - Shqiptari, nr. l, ianuarie 1997 pp. 1,7) Domn al Ţării Româneşti (1593 - 1601), fiu al lui Pătraşcu cel Bun şi al Tudorei din Târgul de Floci, Mihai Viteazul a fost întâiul unificator al românilor, despre care distinsul nostru coleg de facultate, academicianul Florin Constantiniu, afirma: „Dacă era sau nu fiul lui Pătraşcu cel Bun, aşa cum pretindea şi cum gruparea fidelă boierilor Buzeşti a încercat să confirme (la mănăstirea Căluiu, Petru Cercel şi Mihai Viteazul, care ar fi fost fraţi, sunt pictaţi alături), este o chestiune secundară... Obârşia nu are însemnătate, ci fapta, şi fiul Tudorei (pater semper incertus!) din Târgul de Floci s-a ridicat în ierarhia politică şi administrativă a ţării înainte de a deveni întâiul unificator al Ţărilor Române”.

(Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1997, pp. 126-l 27). Într-un document din 25 octombrie 1593,

40

Mihai se intitula: „Din mila lui Dumnezeu, Io Mihai Voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi preabunului răposatului Io Petraşco voievod”. (vezi Manole Neagoe, „Mihai Viteazul”, editura Europa Nova, Bucureşti, 1994, p. 24.)

De ce au venit albanezii la nord de Dunăre, într-un grup aşa de numeros în vremea lui Mihai Viteazul? O explicaţie vine şi din înrudirea de limbă. După cum scria Baki Ymeri într-un studiu intitulat „Fenomenologia albano-română. Un miracol al istoriei, „Singurul popor din lume înrudit cu românii pe linie daco-traco-iliră este poporul albanez... Romanitatea noastră nu începe cu invazia traiană (101-106), nici în vremea lui Decebal sau Burebista, ci începe mult mai de timpuriu, prin pastoralitate...

Raporturile etno-spirituale dintre pastoralitatea traco-romană şi iliro-albaneză provin din perioada protoromană, respectiv protolatină” (Baki Ymeri, „Fenomenologia albano-română. Un miracol al istoriei, în: Review of South-East European Spirituality and Culture Carmina Balcanica, year II, nr. 1, 2009, p. 32) completată prin constatarea, că „...albanezii au străvechi legături cu românii prin substratul comun (lingvistic), care îşi are originile într-o vechime de dinaintea creştinismului, printr-o continuitate directă, etno-geografică: Albania-Kosova-Valea Timocului-România” (ibidem, p. 33) Trebuie să avem în vedere condiţiile social-economice ale Ţării Româneşti la urcarea pe tron a marelui voievod Mihai Viteazul pentru a înţelege mai corect necesitatea aducerii în Ţara Românească a unui grup de albanezi atât de numeros pentru acele vremuri, dar necesar echilibrării situaţiei economice precum şi a armatei, în urma deselor invazii din afară şi a exploatării interne a ţărănimii lipsite de pământ, cu imense obligaţii faţă de proprietarii acestuia.

După ştiinţa noastră, regretatul mitropolit Nestor Vornicescu adunase date şi fapte pentru a propune sanctificarea Voievodului unificator de către Sinodul BOR, fapt despre care nu se mai ştie nimic după trecerea acestuia în nefiinţă.

Poiana Câmpina, aprilie 2011

Revista nouă, 2/2011

poezie Gabriel-Vincenţiu MĂLĂESCU Neştiută pierdere Mi-e frică să închid palma, să nu rămân fără degete, să nu mai pot scrie în vis.

Ochi abisali, ca două adâncuri, mută privirea din loc în loc în somn.

Tăcerea nopţii spartă o aud vorbind; nu-i nimeni să asculte: poate s-a pierdut un poem!

şi oameni blonzi – catedrale-pastişă – gofrate în ghiaţă iluzorie cu braţele în semn de cruce a sfântului Andrei.

Tablou Demon Roata se învârtea repede.

Lanţul greu se lovea de pereţii fântânii.

Spaima trecu, cuţit, prin trupul băiatului.

Chipul său speriat tremura în ochiul de apă.

O fântână, o roată care se învârte, un chip speriat, sunetul lanţului, care cădea mereu, de parcă voia să ajungă în miezul pământului.

Ultimul dar Am primit ultimul dar o gutuie de plumb.

Mi-a căzut pe bocanci şi am resimţit frigul tărâmurilor cu urşi polari

Revista nouă, 2/2011

În miez de treisprezece demonul metamorfozează buclele doamnei nestrânse-n eşarfa vopsită cu rimel.

O face din reflex, alternativ, imperativ, ca mod de creaţie, bătând în tastatură sunete, zgomote, cântece, poeme fără rimă.

Linişte!

Linişte!

Să auzim revărsarea luminii peste marginile propriului Eu. Mereu să ne prindă din urmă torente de lavă.

Să ne fie chemarea: să alergăm, să alergăm . . .

41

poezie Ioan VINTILĂ FINTIŞ Zidire şi întrupare * I. Cresc şi descresc din muzici planete, Luminile aripi, mângâietoare egrete.

Valuri de sare închise în pietre, apele plâng violete.

Ninge peste lume cu oseminte marine, Oceanul primordial se retrage în sine.

Nu te mai simt ocrotitor lângă mine Ninge peste lume cu viori violine.

II. Lunecăm cum îngerii pe pavajele morţii.

Tot mai adânc mai adânc, în miezul sângelui cărunt...

IV.

Şi de acolo cu mult mai departe, până aproape de cerul în asfinţit.

Meridianele frigului, ecuatorul tăcerii, Stau de veghe în interiorul învierii.

Parcă în mine, toate suferinţele lumii s-au povârnit...

Chipuri

orizontul se înserează...

Cetăţi, Depărtări.

Somnul Oval.

III. Veniţi dar să povestim cuvintele .

Vom pătrunde deznădejdea materiei, casa trupului de dincolo de visul mângâietor...

Doamne, unde ne sunt straiele ?

Fericiţi vom muri.

La răspântia verbelor straniu cântă nisipul

42

Aliluia...

V. Jumătate pasăre Pe jumătate de ţipăt...

Umbra asinilor învelită-n nisipuri Timpul sonor lunecând prin oglinzi până ce devine lumină

Revista nouă, 2/2011

Cartea scrisă doar cu privirea suferinţa celui rămas cu lacrima celui pierdut Rana muntelui sub muşcătura umbrei Peste chipul celui ales zidire şi întrupare...

VI. Deschid cartea .

Ceaţa ei se aureşte cu mine, Cuvintele devin desăvârşite...

Sunt lumină.

VII. Ceva ca şi cum ar fi străfulgerare.

Trupul, singur se povesteşte pe sine.

Copacii se albesc şiraguri de stele, Peste catedrale ultramarine. Îngerul coboară din copilărie Secundă unduitoare şi vie.

Apoi, se înveleşte cu înnoptare, Până când el devine mirare.

IX. Vast imperiu, cu faraoni mumificaţi .

Ficuşi de ceară sprijiniţi pe bolta piramidei.

Ca şi cum timpul a îngheţat, iar moartea stă acolo înlănţuită şi foaarte tristă.

Cine va fi mirele aşezând coroana pe fruntea miresei?X. Acolo s-a răstignit nimicul pe cruce.

Noi,tot la dreapta şi stânga, tâlhari Zăpezi misterioase pe ceruri şi arţari. Şi nu murisem parcă definitiv.

Tot în singurătate cântam o simfonie.

Descompusă şi ea ,cum era şi timpul Fiind fără să fie.

Eram lespezi sau poate trepte, Vârfuri de lance înfipte în cuvinte, Nerostite şi neademenite...

XI. Cine suie către piscuri acum, dincolo de porţi lumina nu se mai vede...

VIII. Ai fost.

Zborul pieziş lent somnolent, Vulture pleşuv absent violent.

Sângele se zdrobeşte asurzitor, De un nor auriu, călător.

Ai văzut. Şi tot nu poţi crede...

Muntele se prelungeşte până în al şaptelea cer, tras cu funii de ger.

Tu nu te pierde acum în păcat, Prinţ al pustiului şi însingurat...

Revista nouă, 2/2011

*din volumul în curs de apariţie FĂPTURA DIN MIT

43

poezie Ion SCOROBETE ABISALIA ca să îmi văd de calea ce m-a bântuit am în atenţie irevelabilă măsură a lucrurilor astfel cum o perora unei turme protagoras că insul este irevocabil descoperit cum se identifică doar cu fiinţa sa fluidă paralelă prafului pe care îl soarbe sâmbătă de sâmbătă aspiratorul marcă germană pe care îl mânuiesc cu nepricepere între odăile tip vagon din periferia mitropolitană azi se mărgineşte cu ieri pe subţirea suprafaţă ispitită de o geometrie a punctului eşuat se developează apoi din viitorul incert ca o peluză abrazivă se adaugă unui stern care impinge ferestrele de la bibliotecă aidoma unui plămân să pătrundă aerul şi astfel tentată de altitudine o teamă stupidă din sensul opus gravitează căci mă las cucerit de aceeaşi eroare dusă la extrem

îmi roade culcuşul somnului schimbă lecturile prăfuite cu altele proaspete abia ţâşnite din afundul virtual potopeşte cu şoaptele lui fantasma întreţinută a lui montale înaintează prin eliminare o linişte putredă pentru care mă ştiu conectat cu plata facturii la ziua când funcţionarii trag ultima linie în registrul cu ţesătura deşirată la cotor CLIVAJ

RELICVAR îndoielile sedimentate în momentul m 1 al secvenţei blochează tristeţea pe căile principale din sistem precum cerberus pătrunderea neofiţilor un protest care nu s-a expulzat la sorocul cu pricina stă precum un cariu în anticameră

44

pe un suport de aer îmi fentez îngerul este singurul ins ce se aşează pe labele timpului meu şi ascultă precum ar fi absent tot ce-i îndrug căci şi ameţit îmi ştie traseul cum şi-a pus tampoane-n urechi după indicaţiile mai noi ale oftalmologilor mă copiază întrutotul gest cu gest ticurile

Revista nouă, 2/2011

de nu mai ştiu care este îngerul şi care ion cel cu pălărie de gratz în aerul acesta tumultuos de nesigur

ARGUS împotriva mea sunt singur oricât i-aş chinui pe alţii un pumn de argilă frământată după model pentru care cuptorul îşi tot reglează temperaturile pe scara lui Celsius sa obţină punctul intern la care sa scoată din mine untul metalic de pus în tabloul elementelor atestate cu vederea rotundă împotriva mea hermes nu va izbuti să afle culoarul de acces spre respiraţia cu diafragma tăiată ETERNITATE desenul insesizabil păstrează verdele măslinului între croşetele argintii ale valului mării linii neutre mă ignoră întins pe nisipul reavăn cum îmi trece printre firidele gândului un ultim poem despre plictis risipit de Ungaretti în golf pentru ca o filă mai încolo soarele să apună spre a se reaprinde mâine pe crestele muntelui Lovcen tânăr şi sprinten gata a urca serpentinele care m-au obosit azi cu entuziasmul de a căuta sensul ascuns în aerul viu colorat de care nu mă mai satur

KATARUM în golf umbra latină se sprijină pe ziduri în tăcerea ei de mormânt deschis precum în interstiţii urmele globulelor roşii

Revista nouă, 2/2011

reduse la simple acoperişuri pentru un timp siderat de alte încrucişări ale vieţii şi morţii eu mângâi cu sufletul veşmântul antemergătorului meu de la capătul firului necuprins care s-a lăsat cotropit de ideea că aşezând o piatră pe alta verticala nu se va prăbuşi vreodată sub rădăcina copacului COVOR priveliştea mării se lasă cucerită de brăţara munţilor ca o mireasă în apele faldului neliniştit din piaţa oraşului pleacă vasele în largul întrepătruns mişcarea îşi temperează volutele în pragul vegetal cetatea şi-a urcat crucea pe umărul stâng al stâncii de unde amestec în peisaj culorile pastel un covor artificial îşi rezumă tentaţia policromă când schimb un mesaj pe nokia cu agenţia de ocrotire a singurătăţii AMINTIRE DIN BUDVA apele mării spală picioarele negre ale muntelui trezit la viaţă printre degetele-i de piatră mă strecor ca un câine plouat spre vegetaţia mediteraneană care-mi aprinde inima ieşită în oraş să culeagă parfumul florilor de portocali şi rodie de mână cu înfrângerea răsfăţată prin grădinile vorbitoare despre idile întrerupte în punctul de foc o femeie trece pe faleza scormonită de reflux sprijinită de amintiri flexibile se opreşte ades şi se întreţine cu oglinda cenuşie a apei aruncă pietricele dintr-un trecut ars în golul zilei prin care mă desluşesc cotrobăind din obişnuinţă

45

poezie

literaturii, literatura lumii

Mariam DRAGOMIR clipe de astăzi privirea fulgeră albul printr-o aripă mirată soarele zămisleşte abatoare albastre apune în aşteptarea cerului gândul e pielea turnată perpetuu peste venele uitate în memoria sângelui în apărarea ta ai ziduri acasă învăţă astăzi să respiri în tine neajunsuri sorbim măcriş huiduim fluturii găleţile pline de spasme deşert în vorba noastră zăngănim clopotele cerul foşneşte existenţa e cearşaful obosit în urmă - sunetul gândului smuls se ridică din fluide nebănuite intră în soare desculţ de semene sorbim măcriş rugina curge din mâini trecem cu lumânările din coaste prin faţa creştetului viaţa se închide în viaţă nimeni fântâna nu mai respiră stihuri în casă se prăbuşeşte focul mortarul scutul emoţiilor cutremur de simţire sub moloz degetele tale năruiesc emoţii viaţa digeră cuvinte ce se petrece cu secundele cocoţate sub hornuri secundele au nevoie de ore să ticăie vindecarea nimeni nu mai respiră stihuri în casa ta e iarnă

46

moment aerul trece prin mine desparte carnea de vise o mână dezmorţeşte somnul de cer ne uităm în întuneric plini de praf înlănţuiţi de fericirea delăsării pare uşor să mori sa te naşti din nou trecerea timpul zvâcneşte în scoarţa copacului pe spate somnul cască în vis dimineaţă desenez arhangheli pe pielea norilor toate secundele au parfumul pieptului tău nimic din etern nu îmi face rău.

Gânduri M-am îndrăgostit de sunetul aplauzelor. Înseamnă fericire, laudă, respect, bucurie....

Când oamenii aplaudă, toţi trăiesc aceeaşi emoţie, se gândesc la acelaşi lucru.

Am înţeles de ce nu îmi place să port ochelari. Nu-i suport pentru ca mă împiedică să văd ce se poate vedea, îmi deformează realitatea, totul e privit în aparenţă.

Mi s-a făcut dor de prietena mea... marea, de scoică, prietena mării, de nisip, prietenul amândurora, de soarele la răsărit, care ştiu că mă aşteaptă să mă surprindă. Îmi doresc un tovarăş de călătorie: un fluturaş, un puf, o adiere, o rază de soare, o melodie, un zâmbet, o voce... să mă poată înţelege şi aştepta.

Revista nouă, 2/2011

cartea străină

Ştefan ENE Dezrădăcinarea*

ubravka Ugrešić ne avertizează încă de la începutul cărţii: „În romanul de faţă totul este pură ficţiune: naratoarea, acţiunea romanului, situaţiile prezentate, personajele. Nici măcar locul de desfăşurare a acţiunii romanului, Amsterdam, nu este întru totul real”. Nu ştiu de ce, dar după ce am citit acest roman, după ce am căutat referinţe despre autoare, am tendinţa să nu cred niciun cuvânt din cele spuse în preambul: este un roman extrem de realist, scenele par desprinse din realitatea vieţii romancierei croate, iar Amsterdamul poveştii este acelaşi cu oraşul unde locuieşte în acest moment Dubravka Ugrešić.

Născută în Croatia, în 1949, autoarea a fost o scriitoare apreciată în spaţiul fostei Iugoslavii şi un apreciat om de cultură, lucrând timp de douăzeci de ani la Institutul de Teoria Literaturii din cadrul Universităţii din Zagreb. Izbucnirea războiului în 1991 i-a adus primele dificultăţi datorită poziţiei sale intransigente împotriva naţionalismului (fie el croat sau sârb), ea criticând public războiul şi pe cei care susţineau desparţirea Iugoslaviei în mai multe state pure din punct de vedere etnic. Din acest motiv, a trebuit să părăsească Croaţia în 1993. A continuat să publice din acel moment, să predea la universităţi europene sau din Statele Unite ale Americii, stabilindu-se în cele din urmă în Olanda, la Amsterdam.

Ministerul durerii (Ministarstvo boli) este una dintre cele mai importante cărţi ale sale, care surprinde esenţa dezrădăcinării apărute în spaţiul Iugoslaviei, după izbucnirea războiului şi fărămiţarea unei ţări în state diferite, aparent fără motive istorice, ci doar datorită unor dorinţe politice prezente. Atât pentru personajul principal (este ea personaj

D

Revista nouă, 2/2011

principal?), profesoara Tania Lucić, cât şi pentru studenţii săi, cu toţii refugiaţi din calea războiului, accentul se pune pe modul în care personalitatea fiecăruia se poate adapta noii ţări, Olanda, dar mai ales pe modul în care îşi pot vindeca rănile personale sau naţionale departe de locul unde se pot considera acasă.

Pentru Tania, profesoara care stă ca suport principal dezvăluirii dezrădăcinării, întâmplarea a făcut să ajungă în Amsterdam, unde trebuie să predea literatura fostei Iugoslavii unor studenţi a căror şansă de a rămâne în Olanda este de a participa la aceste cursuri. Tendinţa unui astfel de curs este de a fi tern, fără viitor, prea teoretizat şi cu o apetenţă pentru pasivitate din partea studenţilor. Tania încearcă să schimbe această tendinţă, făcând in primul trimestru altfel de cursuri, speciale pentru cei plecaţi de acasă şi cărora, normal, le era dor de lumea de unde au plecat, de lumea dinaintea schimbării: cu ajutorul studenţilor, deschide o sacoşă de rafie (românii ştiu şi ei despre ce e vorba!) plină cu nostalgii şi cu dor de anumite lucruri sau persoane din perioada „fericită” a fostei Iugoslavii. Numai că, de cele mai multe ori, ceea ce îţi doreşti nu se realizează aşa cum ţi-ai propus: „Nostalgia, dacă acesta este cuvântul potrivit, era un agresor brutal şi şiret, care te lovea pe la spate, te ataca atunci când te aşteptai cel mai puţin, dându-ţi o lovitură direct în plex de ţi se tăia răsuflarea. Nostalgia apare cu o mască pe faţă şi, ceea ce este cel mai ironic, noi eram ţinta ei întâmplătoare.” În această primă parte, cea mai importantă şi cea care ilustrează nostalgia după o ţară fărâmiţată şi care, în esenţă, i-a respins, stă cheia romanului. Nu a fost bine şi liniştitor nici în timpul comunismului, deşi acesta era de o altă factură decât cel din URSS sau cealaltă parte însemnată a Europei de Est. Viaţa era şi în Iugoslavia grea şi solicitantă, existau şi aici normele din timpului cincinalului, restricţiile existau. În 1991, cu puţin timp înainte de izbucnirea războiului, în aer plutea un sentiment de eliberare, iar oamenii erau mai relaxaţi, libertatea se năştea, numai că nimic nu mai era atât de simplu şi organizat ca în perioada comunistă: „Oamenii s-au relaxat. Puteau să se scobească în nas, să se scarpine în fund, să-şi pună picioarele pe masă,

47

să asculte ce muzică voiau, să se uite la tembelizor cât pofteau. Croaţii i-au alungat pe sârbi, sârbii i-au alungat pe croaţi şi i-au omorât pe albanezi, iar bieţii bosniaci au pătimit cel mai tare şi din partea sârbilor, şi din partea croaţilor. Acum fiecare îşi are criminalii proprii care îşi bat joc de ei, dar oamenii pricep totuşi această situaţie ca fiind mai bună. Criminalii sunt de-ai lor şi nimeni nu le mai impune nişte standarde înalte la care nu se pot ridica.”

În diferite părţi ale romanului, Tania se exprimă diferit, dar în esenţă este vorba de acelaşi lucru: niciodată nu îşi va mai găsi propria casă, pentru că a părăsit-o de mult şi nu există speranţe de a se întoarce, decât cel mult pentru vizite scurte. La început, cuvintele sale sunt de neadaptare la noua lume şi de căutare a propriei lumi ideale. De altfel, nu suntem în situaţia de a spune că e greu să îţi găseşte locul după ce ai plecat din propria patrie, este un exerciţiu extrem de greu, dacă nu imposibil, de a te pune în situaţia celui care a plecat într-o altă ţară, refugiat din cauza convingerilor politice sau dintr-o convingere că noua patrie formată nu mai corespunde propriilor idealuri: „Nu aveam statut de refugiat, dar, la fel ca refugiaţii, nu aveam unde să mă întorc. Cel puţin acesta era sentimentul meu. Poate că şi eu, ca mulţi alţii, mi-am însuşit inconştient nenorocirea altora, transformând-o într-o justificare lăuntrică a refuzului de a mă mai întoarce. Pe de altă parte, oare dezmembrarea ţării şi războiul nu erau motive suficiente să pleci? Nu ştiu. Ştiu doar că am plecat de mult de acasă şi nu am ajuns încă nicăieri.”

Spre final, după experienţe diferite, prima

48

de iugonostalgie, care însă nu a fost pe placul nici unor studenţi (rămaşi necunoscuţi!), nici pe placul unor profesori care îşi vedeau propriul interes (iată că acest lucru este posibil şi în Occident!), a doua de seriozitate academică, o experienţă nefericită pentru adevăraţii studenţi prieteni şi admiratori ai stilului noii profesoare, Tania nu găseşte o soluţie pentru propria dezrădăcinare: „Uneori în viaţă lucrurile se încâlcesc atât de tare, încât nu mai e clar ce a fost înainte şi ce a fost după, aşa cum nici eu nu mai ştiam dacă am scris această poveste ca să pot ajunge la sfârşit ori ca s-o pot lua de la capăt.”

Pentru mine, Ministerul durerii este un roman extrem de bine scris şi uşor de citit, având în vedere extremele probleme umane cu care se confruntă: nu este uşor să povesteşti drama unor oameni, drama unor state care se despart mai mult din motive politice (invocându-se însa problemele etnice). Pentru personaje, nimic nu este simplu, chiar dacă încearcă să se refugieze în amănunte simpliste şi în viaţa de zi cu zi a olandezilor. Orice plimbare prin superbul oraş Amsterdam îi duce la magazinele deschise de conaţionali, orice intrare în restaurante îi duce la raioanele cu produse „de acasă”: „Simţeam frângerea lor lăuntrică, furia lor, protestul lor interior mut. Noi toţi eram, într-un fel sau altul, înrobiţi. Inventarul lucrurilor care ne-au fost confiscate era lung şi cumplit. Ne-a fost confiscată ţara în care ne-am născut şi dreptul la o viaţă normală. Ne-a fost confiscată limba. Am trecut prin încercări cumplite de umilinţă, teamă şi neputinţă. Am simţit pe pielea noastră ce înseamnă să fii redus la o cifră, la o grupă de sânge, la o turmă. Unii, asemenea lui Selim, i-au pierdut pe cei apropiaţi şi nenorocirea lor era cea mai grea. Acum eram cu toţii, într-un fel, convalescenţi.” Convalescenţă care, se pare, nu se va încheia niciodată, orice persoană sensibilă şi cu o gândire puternică se va simţi departe de casă, de tradiţii, de propriile sentimente într-o ţară străină, care îi găzduieşte fără condiţii. Dorul de casă este prea puternic. _______________ * „Ministerul durerii”, de Dubravka Ugrešić, Editura Polirom, Iaşi, 2010, Traducere din limba croată şi note de Octavia Nedelcu

Revista nouă, 2/2011

cartea străină

Ioana GEACĂR Richard Brautigan În zahăr de pepene* n zahăr de pepene e un roman… prăjitură, după reţetă, tăiat în felii mici, în capitole scurte, pliat bine pe unitatea cotidiană de timp destinată lecturii, capitole care par nişte poezii minione, ca acest imn închinat mâinilor: „Ne-am întors la MOARTEu ţinându-ne de mână. Mâinile sunt ceva minunat, mai ales când se întorc după ce au făcut dragoste („Mâini”) Zahăr de pepene, repetat obsesiv, devine un refren hipnotic, care amorţeşte, induce o stare somnolentă, plăcută. Multe lucruri sunt făcute din zahăr de pepene, inclusiv „această carte”, scrisă, bineînţeles, cu cerneală din sâmburi de pepene, cu promisiuni dulci încă din primul capitol: „Vom vorbi despre toate acestea şi le vom străbate prin zahăr de pepene.” Zahărul de pepene, ingredient de bază al reţetei, menţine un echilibru al bunei dispoziţii, la care se adaugă mai vechiul păstrăv, din primul roman.

Paulina, logodnica naratorului, aprinde noaptea o lampă cu ulei din pepene-cu păstrăv, care răspândeşte nu numai lumină, dar şi un miros parfumat, baraca ei este făcută din zahăr de pepene, rochia tot din zahăr de pepene şi are şi o aromă plăcută, dar şi la privit dezvăluie formele dulci ale corpului!

Geografia locurilor e un labirint ţesut din pepeni şi râuri şi multe poduri, „Pe aici spunem râu tuturor lucrurilor. Genul acesta de oameni suntem.“ Arhitectura e suprarealistă: din bucătărie poţi ajunge în „coridorul care ducea în camera de zi trecând pe sub râu”. Cărămizile sunt din pepene. În MOARTEu îşi petrec oamenii majoritatea timpului, mănâncă, lucrează, însă fiecare are câte o baracă în afara locului, unde le place să petreacă timpul în singurătate.

Lentoarea e măsura lucrurilor, până şi

Î

Revista nouă, 2/2011

dragostea se supune mişcărilor încete într-o poezie cu trimiteri spre psalmi biblici prin naivitatea exprimării sentimentelor.

Mult timp povestea nu se leagă, îţi scapă printre mâini, alunecoasă ca un… păstrăv.

Scene, elemente reale se amestecă cu altele supranaturale, dar pe cine mai surprinde această tehnică după ce a citit primul roman?

Pe cine mai surprinde că râul trece împleticit prin camera de zi? Tot acolo se pot întâlni şi stâlpii de iluminat: „M-am dus cu Paulina în camera de zi şi ne-am aşezat pe o canapea în crângul de lângă mormanul de bolovani.

Eram înconjuraţi de felinare.” Dacă păstrezi convenţia intruziunii suprarealului, dacă nu te interesează tehnica şi, mai ales, dacă n-ai citit „La pescuit de păstrăvi în America”, lectura e agreabilă, o poezie când suprarealistă, când absurdă.

Cărţile aici servesc drept combustibil, aduc căldură, ele au stat ca multe alte lucruri în Uzina uitată, unde trăieşte izolată ceata lui ERUPT-in. Toţi cei care nu se supun traiului molcom de la MORTEu, dispar în mod absurd ca ERUPTIN şi gaşca lui , sau tragic, ca Margareta, fosta iubită a naratorului, care vizita tot mai des Uzina uitată şi aducea multe lucruri pe care le depozita în baraca ei, atinsă de boala viitorului, a posesiunii, strângea pe lângă ea de grămezi de obiecte, mai multe decât ar fi avut nevoie… În păstrăvărie, Eruptin, secondat de gaşca lui, îşi taie degetul mare, apoi mâinile, apoi urechile ca să demonstreze cum ar trebui să arate MOARTE-ul. Pentru el, cei care-l locuiesc sunt nişte imbecili, care au omorât tigrii, nişte animale inteligente, şi au instalat liniştea. Moartea petrecăreţilor nu provoacă emoţii, sunt încărcaţi în roabe, ca nişte lucruri nefolositoare, sângele lor e adunat cu o cârpă stoarsă ritualic în găleată de Paulina... Doar Margareta trăieşte tensionat, ea se abate de la traiul îngheţat, monoton şi liniştit, nu suportă exilul sentimental şi se sinucide .

Notaţia e simplă, aproape o transcriere în limbajul folosit în fişele de observaţie medicală: “I-am luat mâna, mâna ei avea multă forţă datorată blândeţii, iar forţa aceea făcea ca mâna mea să se simtă în siguranţă, la toate adăugându-se şi o doză de agitaţie.” Sau o radiografiere senzaţiilor cuiva care halcineaza:

49

lumea literaturii, literatura lumii

Florin DOCHIA Sfârşitul literaturii nu mai are loc upă ce, în al doilea deceniu al secolului trecut, s-a epuizat mult admirata belle epoque (1890-1914) şi prima conflagraţie mondială a împins o mare parte a lumii spre oblojirea rănilor şi spre speranţa unui boom tehnico-economic salvator, şi în domeniul spiritului lucrurile s-au luminat deodată în/din toate direcţiile.

Simbolismul, parnasianismul et alia îşi dădeau obştescul sfârşit, refugiindu-se în paginile istoriei literare, futurismul, suprarealismul, dadaismul, existenţialismul, obiectivismul străduindu-se să ocupe locurile dintr-un no man’s land destul de generos. Era timpul ca vechile cutume să fie desfiinţate şi aici, cum se întâmpla, la nivel politic, în Rusia Sovietică sau pe meleaguri mai centralevropeneşti. Ce era mai cu efect decât, pe urmele acelui Zarathustra nietzschean, care îl declarase mort pe Dumnezeu, să afirmi că şi spiritul (vechi) a murit, că literatura [modernă] s-a dus pe copcă şi altceva se cuvine se oferi „consumatorului” (desigur, avant la lettre, consumismul nu se născuse încă, avea să vină după încă o mondială întâmplare belicoasă), care, şi el, avea aşteptări diferite.

Sigmund Freud deschide calea din timp, cu textele sale controversate şi contestate de către societatea pudibondă şi ipocrită a vremii sale [1], schimbătoare de paradigmă culturală şi istorică, cu toate polemicile chiar şi după ce opera i-a intrat în domeniul public. Conceptele sale (punerea în evidenţă a existenţei şi acţiunii inconştientului în viaţa psihică şi în explicarea pe această bază a personalităţii umane etc.) vor hrăni dezbaterea culturală multe decenii, înainte de a deveni fapt acceptat, de la sine înţeles, bun comun.

D

„Îi simţeam căldura trupului prin rochie . în mintea mea căldura trupului ei avea aceeaşi culoare ca rochia, un fel de auriu.”

Perspectiva e aproape de aceea a unei minţi simple, sau retardate, ingenuitatea simţurilor aminteşte de personaje ca Lennie al lui Steinbeck, Benjy al lui Faulkner, sau Molloy- homeless al lui Bechett.

Dialogurile par automatisme, stereotipii.

Chiar şi replicile standard sunt înregistrate pentru a păstra senzaţia de plictiseală, monotonie: „Mulţumesc”, „Cu plăcere”.

Reţeta? Amestec de memorie involuntară, impresii simple, reacţii fizice, străfulgerări de vise, dicteu automat, absurd, suprarealism cu un pic din schema romanului pentru copii, surpriza: o lume în care toate lucrurile trebuie să fie altfel decât le cunoaştem, cu o atmosferă magică, dulce, înţepenită-n zahăr, dulce, dar rece.

Richard Brautigan creează o lume utopică, menajată, pe care o numeşte simbolic MOARTEu , o lume care baletează în zahăr, fără tensiuni, unde locuitorii vor să trăiască în armonie, parcă sunt sedaţi, oameni statui, creaţie a naratorului. Care aparţine întru totul acestei lumi aplatizate, nivelate . ………………….. *În zahăr de pepene - Richard Brautigan, Editura Polirom, 2004

50

Revista nouă, 2/2011

Paul Valéry publică cele două scrisori reunite sub titlul La crise de l’esprit [2], (NRF, No. 71, Aug. 1919, 323-4). Cu un an înainte (Wien, 1918), apăruse primul volum din Der Untergang des Abendlandes [3] de Oswald Spengler. Ambele scrieri exprimă îngrijorarea cu privire la identitatea europeană în noul secol, a cărui desfăşurare îndrăznesc s-o supună interogării. Vulnerabilităţile care se vădeau irezolvabile cereau noi abordări ale istoriei, pentru noi soluţii. Spengler a înlocuit paradigma liniară de reprezentare a istoriei universale cu aceea ciclică şi a negat existenţa unui sens general al istoriei, negând, în primul rând, însăşi validitatea termenului de istorie generală şi propunând, în schimb, conceptul unor „istorii particulare”. Practic, a înlocuit filosofia istoriei cu filosofia culturii, istoria constituindu-se din biografia mai multor culturi. Aşadar, îngrijorarea apărea, practic, odată cu emergenţa mondială a unor puteri non-europene. Dacă influenţa interpretărilor lui Spengler a mai scăzut în deceniile următoare, Criza spiritului constatată de Valéry nu-şi va pierde din capacitatea de a capta atenţia nici la începutul secolului următor.

Suntem în 1919. „Un fior extraordinar a traversat coloana vertebrală a Europei. A simţit, prin toate nucleele sale gânditoare, că nu se mai recunoştea, că nu-şi mai semăna, că-şi va pierde conştiinţa - o conştiinţă dobândită prin secole de nefericiri suportabile, prin mii de oameni de primă calitate, prin nenumăratele şanse geografice, etnice, istorice. […] Niciodată nu s-a citit atât, nici cu atâta pasiune ca în timpul războiului: întrebaţi-i pe librari. Niciodată oamenii nu s-au rugat atât de mult şi atât de profund: întrebaţi-i pe preoţi. Au fost invocaţi toţi salvatorii, fondatorii, protectorii, martirii, eroii, părinţii patriei, sfintele eroine, poeţii naţionali... Şi în această dezordine mentală, la apelul aceleiaşi spaime, Europa cultivată a cunoscut reînvierea rapidă a numeroaselor ei gândiri: dogme, filosofii, idealuri eterogene; feluri fără număr de a explica Lumea, o mie şi una de nuanţe ale creştinismului, cele două duzini de pozitivisme: tot spectrul luminilor intelectuale a fost etalat în culori incompatibile, scăldând într-o ciudată rază contradictorie agonia sufletului european.”

Revista nouă, 2/2011

Agonia sufletului european… Iată că Europa, după spusa lucidului Valéry, îşi accesa sfârşitul din chiar clipa în care nutrea speranţa renaşterii. Chiar în al doilea deceniu din mileniul trei, ne pare firească constatarea lui Christian Crăciun, undeva, într-un comentariu: „Nenorocirea noastră, a Estului, este că intrăm într-o Europă deja putredă.”

Putrezirea începuse, deja, atunci când părea că venise vremea speranţei, a iniţierilor de noi viziuni, era finalul epocii moderne, altceva urma să vină. După Valéry, libera coexistenţă, în toate spiritele cultivate, a unor idei deosebite, a unor principii de viaţă şi cunoaştere absolut opuse caracterizează o epocă modernă. „Europa anului 1914 ajunsese până la limita acestui modernism. Fiecare creier de o anumită valoare era o răspântie pentru toate rasele de opinii; orice gânditor, o expoziţie universală a reflecţiilor. Existau opere spirituale a căror bogăţie de contraste şi de impulsuri contradictorii te ducea cu gândul la efectele iluminatului cam nesăbuit al capitalelor din vremea aceea: ochii aveau usturimi şi se plictiseau...” Valéry îndeamnă „să abandonăm pentru un timp cercetarea ansamblurilor şi să studiem în individul gânditor lupta vieţii personale cu viaţa socială”. Ceea ce se va şi întâmpla. În aria literaturii vremii, aceleaşi interogaţii chemau soluţii asemănătoare. Aşa începe discursul critic despre moartea/sfârşitul literaturii şi se aşează cum se cuvine, hrănind avangarda precoce chiar pe teritoriul României Mari sau făcând să izbucnească vulcanic Generaţia ’27. Literatura (re)cunoscută se cuvenea să piară pentru că-şi atinsese limitele.

Dumnezeu era mort, ce rost mai avea Literatura? Chiar dacă Ei nu-i spusese nimeni şi continua să se manifeste de parcă era vie, afirmarea unor poziţii despre sfârşitul inevitabil era foarte vizibilă. Pe alte meleaguri continentale, critici apropiaţi de mişcarea dada iau atitudine: Marcel Arland publică Sur un nouveau mal du siècle, (La Nouvelle Revue Française - NRF, n° 127 Feb. 1924, 149-158) [4], articol devenit repede celebru, comandat de directorul Jacques Rivière şi susţinut analitic printr-un text intitulat La crise du concept de littérature (p. 159-170) [5]. Ceva trebuia să se

51

schimbe şi Literatura modernă era aceea care se dovedea nesatisfăcătoare pentru noul tip de recepţie. Arland punea în centrul creaţiei literare a anilor 1920 o angoasă spirituală şi morală şi expresia ei, un subiectivism relativist care nu se temea de psihologism. În numele primatului experienţei interioare a subiectului, Arland mergea şi în contra dadaiştilor, şi a clasicismului estetizant al înaintaşilor săi de la NRF. El îl consideră relevant pentru deriva morală şi metafizică a literaturii. „Înainte de orice literatură, există un obiect care mă interesează mai întâi: eu însumi. De acest obiect caut să mă apropii prin cele mai pure mijloace pe care le pot găsi.

Literatura, care este cel mai bun dintre ele, ne seduce doar în măsura raporturilor ei cu noi înşine şi potrivit influenţei pe care o poate avea asupră-ne.”

Jacques Rivière nu împărtăşea neapărat ideile celui pe care-l publica, dar le comentează cu interes, refuzând, totuşi, literaturii orice semnificaţie terapeutică şi orice compromis ideologic ori filosofic - ea nu poate avea un „scop transcendent” căruia să i se subordoneze. Astfel, se situează, înaintea lui Jean Paulhan, dar în continuarea întregii tradiţii moraliste franceze, alături de cei ce caută să protejeze literatura, concepută ca artă autonomă a limbajului, şi contra perturbaţiilor induse de „izbucnirile eului” artistului, dorite de modernitatea suprarealistă sau provocate de o angoasă existenţială. Dacă există o criză profundă şi un declin al ideii de literatură, sunt mult mai vechi, din vremea polemicilor privind narcisismul autobiografizant şi a înfrângerii detaşării intelectuale a literaturii clasice de către poeticile „expresiei” şi individualităţii de după Romantism.

Jacques Rivière este frapat de ideea unei literaturi înţelese ca activitate subordonată.

Generaţia nouă susţine că tendinţa generală este de a scrie doar în ultimă instanţă sau, cel puţin, de a da scrisului, creaţiei literare un final extrinsec. Acesta este răspunsul la întrebarea „de ce scrieţi?”„Nici o epocă, poate, – afirmă Rivière – în ciuda a ceea ce ar putea susţine unii critici miopi, nu a fost atât de departe ca a noastră de a practica «arta pentru artă». Îmi pare chiar că asistăm la o criză foarte gravă a conceptului de literatură.”

52

Din care motive? Mai întâi este uimitoare importanţa care se acordă dispariţiei lui Dumnezeu, „eternul ce-i face să sufere pe oameni, care s-au angajat fie să-l creeze, fie să-l distrugă”. „Dacă problema posibilităţii şi limitelor literaturii capătă azi un caracter atât de tragic, este, după părerea mea, pentru că a luat locul şi forma problemei religioase.”

Caracterul istoric al unui răspuns sincer la respectiva întrebare („de ce scrieţi?”), ce-ar putea defini starea literaturii la un moment anume, este de la sine înţeles. Molière sau Racine ar fi spus fără îndoială: «Pour distraire les honnêtes gens». Ideea este exprimată oficial chiar şi după 200 de ani, la 9 februarie 1857, când Gazeta Tribunalelor publică decizia în procesul „Madame Bovary”.

Rechizitoriul pronunţat de avocatul imperial Pinard stabilea că lucrarea merită un blam sever, căci misiunea literaturii este să împodobească şi să recreeze spiritul, elevând inteligenţa şi epurând moravurile. A orna, a recrea, a eleva, a epura: frivolitatea şi cenzura sunt legat reciproc. Romanticii, însă, ar fi vorbit despre tentativa de atingere a absolutului şi rezultatul acesteia, revelaţia. De aici încolo, scriitorul devine preot! „Toată literatura secolului al XIX-lea este o vastă întrupare dirijată înspre miracol.” Anii 1920 înregistrează criza acestei concepţii. Dacă ar fi fost întrebat Paul Valéry despre activitatea sa, el ar fi încercat imediat să o prezinte ca transcendentă literaturii, forma scrisă pe care i-o dă fiind, pentru gândirea lui, doar un accident. Iar dacă plonjezi în opera lui Marcel Proust, se vede imediat că ea se naşte dintr-un desen pur filosofic sau chiar ştiinţific.

Astfel înţelege Rivière demersul critic al lui Marcel Arland. Tinerii continuă să fie atraşi de nevoia de absolut, dar se simt neputincioşi în a produce ceva în care să creadă cu adevărat, ceva care să fie deasupra lor înşile, ceva comparabil cu Creaţia divină.

De aici, scepticismul furios şi dogmatic al unora, de aici întrebările ironice către predecesori: „De ce scrieţi? Nu vedeţi că nu e nimic altceva real, sigur, pozitiv, demonstrabil decât neantul? Nu vedeţi că pentru producţia voastră singura aşteptare este neantul? Şi că nu vă lasă decât timpul să culegeţi câţiva lauri derizorii înainte de a vă

Revista nouă, 2/2011

înghiţi?” Expresie ce pare o reluare a aforismului lui Nietzsche, care punea în gardă: „De priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scrutează străfundul sufletului.”[6] Dialogul indirect Arland-Rivière continuă plin de frumoase argumente relevante, de exemple din toate domeniile spiritului, realitatea lucrurilor este cu siguranţă mult mai complexă, scepticismul nu destituie cu totul credinţa, criza conceptului este reală, redefinirile sunt obligatorii şi se vor face cu asupra de măsură. „Nu cred în acest nou «rău al secolului» pe care-l denunţă dl. Arland.

Este tot cel vechi, răul ultimului secol [XIX, n. m.]. Dar noi suferim de el de atât de mult timp, acum îl cunoaştem, aşadar, atât de bine încât numai o voinţă puternică ne-ar face să-i dăm de capăt.” Opinia autorităţii, citată ca argument în plus de Jacques Rivière, pare că ţine de ceea ce a fost numit mai târziu, într-un exces de spirit, plagiatul prin anticipare [7], căci aminteşte foarte vizibil de Emil Cioran: „Scriitorul, îmi spunea dl. Roger Vitrac, (…) nu mai are motiv să se întrebe de ce scrie, căci omul nu are a se întreba de ce trăieşte. E clar, pentru mine, că, din moment ce ne lăsăm spiritul să pună această din urmă întrebare, nu-i mai putem răspunde decât prin credinţa religioasă sau prin sinucidere.” De unde putem deduce şi că ideile cioraniene nu au venit de nicăieri, ele circulau în lumea în care el va alege să trăiască şi nu a făcut decât să le „culeagă” în cărţile sale. Dar cu cât stil şi cât de cuceritor!

Atent observator al realităţii curente, Rivière remarcă debutul, simultan cu mişcarea Dada, a unei epoci indiferente la problema sensului literaturii, în care scriitorul nu se va mai crede desemnat pentru o funcţie transcendentală, ci va lucra ca să fixeze aspectele lucrurilor celor mai apropiate de el.

Nu mai e vorba de revelaţii despre sine, ci formulări fericite despre om, despre viaţă, despre călătoria noastră în această lume. „Ideea relativităţii pătrunde lent, dar inevitabil, întregul sistem al concepţiilor noastre. Literatura nu va putea să reziste, sub ameninţarea dispariţiei, acestei invazii. Mai întâi, ea va apărea ca activitate relativă a spiritului, neputându-se referi decât la experienţa noastră. Apoi, ea îşi va lua sarcina

Revista nouă, 2/2011

de a face să apară relativitatea tuturor lucrurilor interioare şi exterioare, materiale şi spirituale.” Exemplificând cu Marcel Proust, concomitent, nu se poate declara decât în acord cu Arland în ceea ce priveşte faptul că suferinţa omului nu trebuie să scape atenţiei scriitorului: efortul său, lupta sa contra destinului, contra celorlalţi, înfrângerile şi triumfurile, credinţa, dragostea, devotamentul, viaţa, în cele din urmă, această perseverenţă, formând un etern obiect al unei eterne activităţi, literatura, poate şi trebuie cuprinse.

Pe urmele ereticului Roland Barthes, putem conchide că, din primul sfert al secolului al XX-lea, literatura nu mai este „o zornăitoare, nici o rochie, nici o oglindă, nu caută sub autor omul; nu e un mijloc, nici un instrument. Literatura nu vrea să fie dependentă” [8]. Ea îşi declară autonomia, îşi reclamă statutul pe care să-l impună cititorului, cu care relaţia deja era într-o fază critică. Trebuia, cum ar spune Mallarmé, să te consideri om complet şi fără să fi citit vreun vers de Victor Hugo ori să fi descifrat un o partitură de Verdi. Gata cu impostura care ridica în slăvi claritatea literară clasică imediat accesibilă! Demnitatea literaturii este incompatibilă cu o căutare a comunicării cu orice preţ! Când nu se va lăsa subjugată de zona „reportajului universal” (v. Mallarmé [9]), literatura nouă va conţine „clarităţi dificile”, pentru care e nevoie de instrumente adecvate, întrucât autorul foloseşte cuvinte care întrerup aria comună a banalului şi a ascunsului. De aici, o nouă retorică, o nouă distribuţie a genurilor literare, cel puţin pentru o vreme, pentru că reconcilierea dintre naraţiune (epic) şi poezie (liric) nu va întârzia, cu toate manifestările extreme care nu vor lipsi (v. implicarea în ambele zone de creaţie a limbajului jurnalistic), hibridizări care vor lăsa urme...

Dacă am întârziat mai mult asupra documentelor Arland-Rivière, am făcut-o pentru că esenţa lor îmi apare valabilă şi astăzi. De-a lungul deceniilor, subiectul va fi reiterat, se va mai anunţa, periodic, câte o criză mortală a literaturii, a conceptului, a scopului, a spiritului… „Criza cărţii rămâne în centrul tuturor preocupărilor în lumea autorilor, editorilor, librarilor” – declama

53

André Billy într-un articol intitulat semnificativ „On demande d’urgence deux ou trois chefs-d’œuvre”, în [10] deceniul cinci. (A fost şi subiectul unei dezbateri a editorilor români în anii din urmă!) Doi ani mai târziu, Raymond Dumay publică «Mort de la littérature», în care deplânge lipsa de personalităţi literare active, spre deosebire de „inflaţia literară” din anii 1920-1930, dispariţia unor reviste literare, scăderea apetitului străinătăţii pentru traducerile din literatura franceză [11].

Tot despre „La mort de la littérature” scrie Jacques Etienne Ehrmann, în 1971 (Paris, l’Herne) [12]. Circumstanţele sunt, însă, mult diferite faţă de perioada de după Primul Război Mondial şi chiar din anii 1950. Chiar întrebarea este formulată altfel: „Ce însemnă: a face un «text»?” Cu variantele: Cine face un «text»? Cum se face un «text»? A se observa că, deja, activitatea scriitorului nu mai este scrisul, ci facerea unui «text». Iar scriitorul se va numi «autor». Relaţia are loc între două concepte strict definite - «autor» şi «text» - şi implicarea lor este reciprocă, fiecare devenind, pe rând, obiect, respectiv subiect al problemei. „«Autorul» şi «textul» sunt prinşi într-o mişcare în care, în loc să rămână distincţi (autorul şi opera; unul factorul [aici, cu sensul de producător, cauză, cel care face – n. m.] celuilalt), ei se inversează, ca să zicem aşa, unul cu celălalt, creându-se şi anulându-de unul pe altul.” Există şi preocuparea de a decela între obiectul limbajului «obişnuit», cu caracter utilitar, care nu produce texte, nu are autor, şi obiectul poetic [13], rezultatul fabricării «gratuite» de limbaj(e), «texte», de către cineva numit, prin convenţie, «autor».

Scopul nu e altul decât de a ajunge, pas cu pas, la a contesta «autorului» un drept de proprietate asupra propriului limbaj, în măsura în care barierele care separă limbajul «literar» şi limbajul «obişnuit» sunt distruse, ceea ce nu rămâne „fără consecinţe asupra examenului critic al materiei lingvistice pe care o numim «literatură». În alţi temeni (…): ce va deveni «critica»? cum se va situa «discursul critic» în raport cu «discursul literar»?” Nimic mai mult decât că, în măsura în care materia literară îşi extinde drepturile asupra tuturor semnelor lingvistice, este logic

54

să fie abolită orice distincţie între limbajul obişnuit, limbajul literar şi limbajul critic.

Ajungem, astfel, la o largă democratizare a creaţiei literare, extinsă la toată aria comunicării, în care critica poate să se declare fără grijă «artistă», creatoare la fel sau mai mult ca materia literară, iar receptorii să devină cu toţii clonele domnului Jourdain! Ehrmann se simte în măsură să poată declara că „literar nu este un text ce-l exclude pe un altul asemănător, ci sunt textele pe care cititorul decide să le califice astfel.” «Autorul» nu mai este invitat la festin. Descifrând semnele şi semnificaţiile «textului», cititorul ia locul creator al celui numit prin convenţie «autor».

Ceea ce iese în urma acestei operaţiuni se mai poate numi «literatură»? Aristocraţia discursului literar, separat de trivialitatea şi vulgaritatea «limbajului obişnuit», îşi pierde validitatea, fundamentele, privilegiile. „Acea «literatură», depozit de sentimente, muzeu de «scrieri frumoase», şi-a trăit traiul. Toate semnele se deschid unei noi lecturi – evident, fragmentară -, dar eliberată de barierele unui «gust» arbitrar şi sterilizant.” Literatura nu mai e decât unul dintre multele discursuri ale lumii, parte oarecare a marii mase de mesaje uniforme şi continui, fără limite spaţiale şi temporale. În acest turn Babel, toate sunt egale, limbajul utilitar se confundă cu limbajul «gratuit», hazardul nu mai există pentru că totul este hazard. „Singurul statut viabil al literaturii rămâne subversiunea, funcţia sa nu poate fi decât teroristă: ea consistă în a aprinde praful de puşcă, a activa incendiul – a arde, a consuma sens(ul). Astfel, cititul-scrisul arată cu claritate imposibilitatea sensului. (…) Schimbare de registru, schimbare de gest, dar păstrând acelaşi rol, aş putea la fel de bine să spun că cititul-scrisul consistă în a amesteca rahatul. Se vede bine că ajungem tot acolo: focul şi rahatul; joc de copii, joc copilăresc – dar fără inocenţă, cum ne-a învăţat psihanaliza. Nici pur, nici impur, şi totuşi fericit!”

Mult mai aproape de zilele noastre, în 2009, revista on-line LHT (Littérature Histoire Théorie) nr. 6 este dedicată subiectului intitulat «Tombeaux de la littérature». Şi din acest substanţial dosar [14] am citat mai sus, pentru a parcurge, într-un fel, calea spre un

Revista nouă, 2/2011

răspuns neriscant. Şi el s-ar formula ca un avertisment: a vorbi despre sfârşitul unei activităţi literalmente umane este o întreprindere ridicolă, atâta vreme cât nu pune problema dispariţiei Omului. Exerciţiul spiritual al interogării referitor la orice „moarte” este util atâta vreme cât rămâne exerciţiu. Iar unul dintre aceste „exerciţii” este facerea literaturii. Iată că ea se încăpăţânează să ocupe acelaşi loc privilegiat, chiar şi în mult hulita societate de consum, în pofida tuturor Casandrelor!

Instrumentalizarea formelor de scriere, adaptarea la cerere printr-o ofertă care exploatează fără prejudecăţi alte forme de comunicare - de la telefon şi radio, la cinematograf şi comunicarea în reţelele sociale – face ca sfârşitul/moartea literaturii să nu fie decât o reinventare, o revitalizare continuă, dincolo de o inevitabilă confuzie a valorilor. Interesant este că rămâne tot mai importantă centrarea pe individ, pe interesul faţă de viaţa interioară, faţă de angoase şi frustrări general recongnoscibile, chiar dacă diferite, aşa cum cerea Ardant, acum aproape un secol! Ba, mai mult, este vizibilă tendinţa recursului la autoscopie şi autoficţiune [15], în încercarea de universalizare metabiografică a materiei subiective.

Restrângerea câmpului de intimitate într-o lume globalizată, experienţa comunizării care nu a dispărut, ci îmbracă noi forme, înşelătoare, închide, pas cu pas, noi căi spre eliberarea sinelui, împing «textul» să se multiplice incontrolabil şi anonim. De unde, de exemplu, cazuri de aşa-numit „plagiat psihic”, adică asemănarea până la identitate, până la confuzie, a realului cu ficţiunea şi, de ce nu?, schimbul de locuri în accepţiunea recepţiei psihice. Dar şi argumente puternice pentru ideea „dispariţiei realului”, înlocuit de simulacre cere se autogenerează necontenit. [16] Odată simulat trecutul (ce altceva sunt filmul, literatura declarat documentar-realistă?), ce ne împiedică să simulăm prezentul [ce altceva sunt reality show-urile de care inundă posturile de televiziune?) şi viitorul, pe care chiar să-l trăim în dimensiuni noi ale (sensului) timpului, spaţiului, mişcării. Dispariţia violentă a realului semnifică şi dispariţia

Revista nouă, 2/2011

Omului din realitatea rămasă fără semnificaţie, înlocuirea ei cu un simulacru, o imagine calpă – aici se înghesuie din ce în ce mai mulţi membri ai unei „societăţi mediatice”, unde ficţiunea vieţii a luat locul trăirii (exercitării) vieţii şi unde poţi întâlni mulţimi de zombies pentru care există numai un schimb continuu de mesaje pre-fabricate, oferite cu generozitate de toate mijlocele de comunicare de masă. Ceea ce nu este comunicare, pentru că presupune absenţa „absenţei”, avem dominanţa redundantă şi exclusivă a „prezenţei” - „une presence extravagante”[17] ce umple tot câmpul senzaţiilor, sentimentelor, raţionamentului.

Ca ilustrare la îndemână, aş putea propune cel puţin câteva expoziţii de fotografie ale tânărului artist Ioan Metzer, între care cele având ca subiect spaţiul urban din Bucureşti sau Paris, unde extirparea tuturor dimensiunilor vieţii reale cu excepţia aceleia strict vizuale este violent expusă. Dar, deja m-am depărtat de temă, aşa că va trebui să revin cândva, pornind chiar de la aceste constatări.

Literatura ca refugiu, literatura ca divertisment, literatura ca învăţare, ca descoperire de sine, ca act gratuit, ca prezenţă acaparatoare – multiple forme de expresie pentru care există cerere, deci există «piaţă», fie şi controlată de grupuri de presiune sau de interese globale. Întrebarea „de ce scrieţi?” va mai fi pusă în celebrele chestionare Proust, fără relevanţă, desigur, cum s-a cam văzut mai înainte. Sfârşitul literaturii nu va avea loc, dar va mai fi anunţat la răstimpuri, ca să ne mai trezească pentru o clipă din visare, producând, prin reflecţie asupra ei însăşi, texte noi, o metaliteratură ca apărare în faţa tentaţiei neantului. I se vor construi monumente funerare, dar vor rămâne veşnic cenotafe. Discursul critic asupra literaturii va sfârşi întotdeauna cu un nou început. ___________ [1] Die Traumdeutung (Interpretarea viselor), 1899; Zur Psychopathologie des Alltagslebens (Psihopatologia vieţii cotidiene), 1904; Drei Abhandlungen zur Sexultheorie (Trei eseuri despre teoria sexualităţii), 1905; etc.

[2] Criza spiritului [3] Declinul Occidentului

55

lumea literaturii, literatura lumii [4] Despre noul rău al secolului [5] Criza conceptului de literatură [6] „Cel care se luptă cu monştrii, să ia aminte, să nu devină el însuşi un monstru. Iar de priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scrutează străfundul sufletului.” („Wer mit Ungeheuern kämpft, mag zusehn, dass er nicht dabei zum Ungeheuer wird. Und wenn du lange in einen Abgrund blickst, blickt der Abgrund auch in dich hinein.”) – Dincolo de bine şi de rău (Jenseits von Gut und Böse, 1886), Aph. 146; Traducere de Francisc Grünberg [7] Pierre Bayard, Le Plagiat par anticipation, Editions de Minuit, 2009 [8] Lucette Finas, Barthes, ou le pari nouvelle forme de raison, La Quinzaine littéraire n°3 / 15 avril 1966 [9] „Un désir indéniable à l’époque est de séparer, comme en vue d’attributions différentes, le double état de la parole, brut ou immédiat ici, là essentiel. // Narrer, enseigner, même décrire, cela va et encore qu’à chacun suffirait peut-être, pour échanger toute pensée humaine, de prendre ou de mettre dans la main d’autrui en silence une pièce de monnaie, l’emploi élémentaire du discours dessert l’universel reportage dont, la Littérature exceptée, participe tout, entre les genres d’écrits contemporains.” - Stéphane Mallarmé, Avantdire au «Traité du Verbe»” de René Ghil, Paris: Giraud 1886 [10] Figaro littéraire, 11 septembrie 1948 [11] Paris, René Julliard, 1950 [12] cf. Jacques Etienne Ehrmann, La mort de la littérature (1971), N° 6, LHT, Documents, publié le 01 juin 2009 [13] etimologic, gr. v., οίησις (poiesis), din οιέω (poieo, „a face”) [14] Nota bene: Eseistul român Alexandru Matei contribuie cu textul intitulat «La perplexité devant la littérature».

[15] neologism creat în 1977 de criticul şi romancierul Serge Doubrovsky pentru a defini romanul său Fils, Paris, Galilée [16] „Dacă simulacrul e atât de bine simulat încât devine un ordonator eficace al realităţii nu înseamnă oare că omul, în faţa simulacrului, devine el însuşi o abstracţie?” Jean Baudrillard, Sistemul obiectelor, Editura Echinocţiu, Cluj, 1996, p. 38 [17] Jean Baudrillard, La disparition du monde réel, WN Network

56

Codruţ CONSTANTINESCU Mea Culpa unui scriitor controversat ste cunoscut scandalul izbucnit în Franţa cu ocazia încercării lui Frédéric Mitterand de a-l strecura în calendarul oficial al sărbătorilor naţionale pe Louis Ferdinand Céline (1894-1961) de la a cărui moarte se împlineşte în acest an o jumătate de secol.[1] Serge Klarsfeld, preşedintele FFDJ [2] a protestat vehement, forţând, până la urmă, înlăturarea numelui lui Céline din rândul manifestărilor oficiale ale Republici Franceze din anul acesta. Spiritele s-au inflamat şi în Franţa, având în vedere că, prin cazul Céline, s-au redeşteptat vechi amintiri deloc plăcute (precum antisemitismul din Franţa interbelică, colaboraţionismul cu Germania nazistă etc), preşedintele Republicii, Nicholas Sarkozy, având, în mod surprinzător, cea mai inteligentă şi plină de bun simţ remarcă, afirmând că poţi la fel de bine să apreciezi opera lui Gide fără să fii homosexual sau pe cea a lui Céline fără să fii antisemit. Scandalul s-a concentrate mai ales asupra antisemitismului acerb a lui Céline, uitând una dintre cele mai acide scrierile ale sale care, cel puţin din punctul nostru de vedere, îi mai spală din păcate. Evident, percepţia evreilor francezi este complet diferită faţă de cea a românilor (şi a celorlaltor popoare din est) care au avut de îndurat cincizeci de ani de comunism. Mea Culpa este unul din cele patru pamflete scrise de controversatul autor francez şi, chiar dacă textul are doar treizeci de pagini în versiunea sa originală, este singurul care a fost preluat în Caietele Céline 7: Céline şi actualitatea, 1933-1961 [3], Editura Gallimard în 1986. Textul a fost publicat în anul 1936, după ce şi Céline s-a îmbarcat întruna din călătoriile aranjate de sistemul sovietic (serviciile secrete, agenţii de influenţă din Vest, agenţiile de turism împănate de

E

Revista nouă, 2/2011

informatori etc.), având în vedere faptul că Céline publicase, în 1932, romanul Voyage au bout de la nuit, care cunoscuse un mare succes la public. Comuniştilor nu le-ar fi displăcut să pescuiască un alt scriitor de mare perspectivă (ceea ce Céline s-a şi dovedit a fi, în ciuda luărilor sale de poziţie din politică), însă, precum în cazul lui Gide, mult mai implicat în susţinerea, până la punctul lui de cotitură, a sistemului sovietic, socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg, după cum isteţ o declamă un celebru proverb românesc. După condamnarea violentă a fenomenului comunist (regim, cadre, ideologie, practică revoluţionara etc.), Céline a mai publicat alte trei pamflete violent antisemite : Bagatelles pour un massacre (1937), L’ecole des cadavres (1938), şi Les Beaux Draps (1941). Reminiscente ale călătorie sale în vara anului 1936 în URSS apar şi în cel de al doilea pamflet, Bagatelle pour un massacre, în care critică situaţia sanitară din Leningrad, menţionând că „Leningradul este frumos însă nu G.P.U-ul lui Stalin l-a construit…nu pot nici măcar să-l întreţină.”

Revista nouă, 2/2011

În ultimul pamflet, Les Beaux Draps (1941) Céline, depune o pledoarie procolaboraţionistă, filogermană foarte clară: „Prezenţa germanilor este insuportabilă. Sunt politicoşi, bine crescuţi. Se comportă precum cercetaşii. Cu toate acestea, nu-i putem suporta.

De ce, vă întreb? Nu au umilit pe nimeni… Au respins armata franceză, care nu dorea decât să o şteargă. Ah, dacă era o armată evreiască, cum am adula-o!” Prevăzător, Céline , a părăsit rapid Franţa, la scurt timp după debarcarea aliată pe plajele normande, din 6 iunie 1944, refugiindu-se într-o Germanie nazistă care-şi dădea duhul, atmosferă apocaliptică descrisă în romanul Nord. Din Berlin, şi-a oferit serviciile medicale ultimilor adepţi ai Mareşalului Petain, grupaţi într-un loc binecunoscut nouă, la Sigmaringen, în sudul Germaniei, de unde, la 22 martie 1945, a plecat în Danemarca, încă ocupată de germani, pentru a-şi recupera aurul depozitat într-o bancă daneză. Céline a urât Danemarca, pentru că a făcut un an şi jumătate de închisoare, iar, după eliberare, a trăit alţi cinci ani într-o casă modestă şi friguroasă pe malul Mării Baltice. În 1950, a fost condamnat şi în Franţa la un an de închisoare în contumacie, confiscarea a jumătate din bunurile sale personale, o amendă de 50 000 de franci.

Raoul Nordling, consulul Suediei la Paris, a intervenit în favoarea sa la ministrul danez de externe, Gustav Rasmussen, pentru a întârzia extrădarea în Franţa. Un nou avocat reuşeşte să-i obţină amnistierea, putând, în sfârşit, să se întoarcă în Franţa unde, după o perioadă de recluziune, a fost reintegrat în viaţa literară, rămânând unul dintre cei mai mari prozatori francezi ai secolului trecut.

Volumul Mea Culpa a apărut în anul 1936, fiind publicat la editura Denoël et Steele şi provocând, de altfel, plecarea asociatului lui Denoël, deranjat de mesajul virulent anticomunist al cărţii. În acelaşi an, Céline a publicat cel de al doilea roman al său, Mort à crédit, care nu a cunoscut acelaşi succes precum primul, Voyage au bout de la nuit. În Mea Culpa, Céline condamnă de-a valma toate tarele comunismului, dând dovada unei lucidităţi, cel puţin în această privinţă, demnă de lăudat, de la inegalităţile flagrante, până la natura criminală a regimului sovietic. Faţă de

57

volumele Retour de l’URSS şi Retouche à mon retour de l’URSS scrise de Andre Gide şi care au provocat un uriaş scandal, cartea lui Céline este mult mai dură, căci Céline, în stilul său binecunoscut, nu face deloc economie de invective, imagini dure şi limbaj de mahala, toate pentru a condamna (uneori ironic, alteori cinic) fără drept de apel toate idealuri şi preceptele comunismului. Stilul lui Céline se aseamănă cu cel al lui James Joyce din Ulysses. „Ceea ce seduce la comunism, imensul avantaj, s-o spunem pe şleau, este că, în sfârşit, ni-l demască pe Om. Îl va debarasa de scuzele sale. Iată că de secole el ne disimulează instinctele sale, suferinţele sale, minunatele sale intenţii... Ne-a oferit un vis plăcut... Imposibil de ştiut, acest scofâlcit cât de bine ne poate minţi!... Este un mare mister.

Rămâne întotdeauna tupilat cu grijă după marele sale alibi. «Exploatarea faţă de cel mai puternic.»” (…) „Cam aşa cântau cadenţat veselii noştri pontonieri de altă dată! Să tropăim! Să tropăim! Să bocănim la greu!

Această adevărată infecţie! Trebuie călcată toată rasa! Niciodată, din vremurile biblice, nu s-a abătut asupra noastră un flagel mai viclean, mai obscen, mai degradant decât acaparanta şi lipicioasa burghezie!

Moralizantă şi tropăitoare! Impasibilă şi plângăcioasă! De gheaţă în faţa nefericirii. De nepotolit? Lacomă după privilegii? Nu se poate! Mai meschină? Mai amnezică? Mai înnebunită după bogăţii goale? În sfârşit, o împuţiciune perfectă.”

Despre justiţia socială realizată prin intermediul pistolului, Céline este categoric: „Marea curăţenie? O chestiune de luni! O chestiune de zile! Ah! Da! Treaba va fi făcută în curând!... Ce ne vom mai bucura!... Ce focuri de artificii! În fond, răsturnarea este uşoară! Împuşcarea întregii clase! Nu forţăm decât porţi deschise, iar apoi sunt viermănoase! A-i împuşca pe privilegiaţi este mai uşor ca fumatul unei pipe!... Toata chestia asta este glorie naturală! O bună revanşă a micuţului! Despăgubiri de o mie de ori justificate ! Toţi blestemaţii care îşi iau revanşa! O.K.! Căcat! O putem spune foarte bine! Nu este prea devreme!... Totul să se regularizeze prin sânge!... Pe bogătaşi îi vom

56

împuşca... Pac-pac-pac.” (…) „Eu sunt! Cum eşti şi tu! El este ! «noi suntem exploataţi!»

Asta va sfârşit impostura! Să aruncăm în aer ticăloşia! Sfarâmă-ţi lanţurile! Ridică-te! Nu poate să dureze pentru totdeauna! Să te vedem, în sfârşit! Mutra ta simpatica! Să te admirăm! Să te cercetăm! Din cap până în picioare!... Să descoperim poezia ta, să te putem iubim cu plăcere pentru tine însuţi!“ (…) „Să crape patronii! Repejor! Aceste rebuturi putrezite! Împreună sau separat !

Fără nici un minut întârziere! De o moarte dulce sau atroce! Mi se rupe! Abia aştept!” [4] Céline se dezlănţuie şi împotriva dezumanizării mecaniciste a omului în noua societate. „Pentru spirit, pentru bucurie, în Rusia, există mecanica... Adevăratul tărâm promis! Salvare! Găselniţă providenţială!

Trebuie sa fii «Intelectual» pierdut în artele frumoase, băgat în sac de secole, surprins în ambuscadă, vătuit, în cele mai frumoase hârtii ale lumii, mic strugure fragil şi copt, sub bolta funcţionărească, gingaş fruct al contribuţiilor, delirând a irealitate, pentru a cauza, fără nici o greşeală, această fenomenală gogoaşă. Maşina murdăreşte cu adevărat, condamnă, ucide pe oricine se apropie. Dar este la modă Maşina!

Aduce a proletariat, a progres, a slujbă, a bază... Asta se aruncă maselor... Asta-l face un cunoscător instruit, simpatic, sigur... Adăugăm...

Recomandăm... Băşim supapele… «Sunt!

Suntem în linie!» Trăiască marea Schimbare!

Nu ne mai lipseşte nici un şurub! Ordinea soseşte din străfundurile unui birou!” „Omul este ceea ce mănâncă! Engels a descoperit asta, pe lângă altele. O minciună colosală. Omul este şi altceva, mai tulburător şi dezgustător decât chestiunea halitului. Nu trebuie să-i vedem doar măruntaiele, ci şi micul şi drăguţul său creier!... Descoperirile nu sunt la final... Pentru a-l schimba, trebuie să fie dresat! Poate fi dresat?... Nu un sistem îl va dresa! Mai degrabă, se va descurca să evite toate controale! Să-i bârfeşti pe falşii şmecheri?

Cum este el expert! Răutăcios este cel care se va apleca asupra faptului! Şi apoi ni se rupe!

Viaţa şi aşa este mult prea scurtă! Să vorbeşti despre morală nu te angajează cu nimic!

Astfel se disimulează un om! Toate gunoaiele sunt predicatori! Cu cât sunt mai vicioşi, cu atât trăncănesc mai mult! Şi linguşitorii!

Revista nouă, 2/2011

Fiecare pentru sine însuşi!... Programul comunismului? În ciuda tăgăduirilor: în totalitate materialist! Revendicările unei brute pentru folosinţa brutelor!... Înfulecaţi! Priviţi mutra marelui Marx buhăit! Şi măcar de ar fi înfulecat, dar este tocmai invers ceea ce se întâmplă! Poporul este Rege! El are totul!

Duce lipsa de cămaşă!... Individualismul feroce transformă totul în farsă, minează totul, corupe totul. Un egoism încăpăţânat, veninos, mormăitor, imbatabil, îmbibat, corupe deja această mizerie atroce, se prelinge de-a curmezişul, transformând-o încă în şi mai împuţită. Individualismul în bocanci dar netopit.”

Céline critică şi ceea ce părinţii Constituţiei americane numeau the pursuite of happiness: „Marea pretenţie a fericirii, iată

Revista nouă, 2/2011

imensa impostură! Ea complică toată viaţa!

Este ceea ce îi transformă pe oameni în veninoşi, secături, de nebăut. Nu există fericire în viaţă, nu sunt decât necazuri mai mari sau mai mici, mai mult sau mai puţin tardive, bătând la ochi, secrete, deosebite, viclene. «Din oamenii fericiţi se fac blestemaţii cei mai buni». Principiul diavolului rezistă bine. Avea dreptate, ca întotdeauna, asmuţind omul asupra materiei. Şi asta nu a întârziat… În două secole, pline de orgoliu nebun, dilatate de mecanică, a devenit imposibil. Precum îl vedem astăzi, buimac, saturat, beat de alcool, de gazolină, dispreţuitor, pretenţios, universul cu puterea în secunde! Cea mai mică gaură astupată de cur, se vede în oglinda Jupiter! “ „Şi noi încă ne distram aici! Nu suntem obligaţi să ne prefacem! Încă suntem oprimaţi! Putem să dăm întreaga vină a răului Destin pe sugătorii de sânge! Pe cancerul Exploatatorului. Şi apoi să ne comportam precum o târfă. Nici văzut, nici cunoscut!...

Dar de când nu mai avem dreptul să distrugem? Nici nu mai putem horcăi? Viaţa devine insuportabilă!... Jules Renard a scris-o deja: «Nu este suficient să fii fericit, trebuie ca şi ceilalţi să nu fie.» Ah! Un moment urât, acela în care te găseşti forţat să iei asupra ta întreaga greutate, cea a celorlalţi, a necunoscuţilor, a anonimilor care muncesc doar pentru ei. Doar i-am jurat Proletariatului că doar ceilalţi reprezintă toată mizeria, cauza profundă a tuturor nefericirilor! Ah! Şarlatania! Putreziciunea! Nu-i mai găseşte pe «ceilalţi». Cu toate acestea, îl închidem cu grijă pe acest nou ales al societăţii renovate...

Chiar la Petru şi Pavel, celebra închisoare, răzvrătiţii de altă dată nu erau la fel de bine păziţi. Puteau sa gândească ceea ce voiau.

Acum, s-a terminat cu asta. Nici vorba să scrii ! Este protejat, Proletarovici, putem s-o spunem foarte bine, precum nimeni altcineva, în spatele a o sută de mii de fire de sârmă ghimpată, cocoloşitul noului regim! Împotriva impurilor din afară şi chiar împotriva duhorii lumii trecute. El, Proletarovici, este cel care întreţine poliţia (din propria-i mizerie) cea mai numeroasă, cea mai bănuitoare, cea mai sadică de pe planetă. Ah, nu este lăsat singur!

59

Vigilenţa este impecabilă! Proletarovici nu va fi ridicat!... Se plictiseşte, oricum!... Asta se vede bine! Ar crăpa numai să iasă! Să se transforme în Extourist5 pentru o mică schimbare! Nu va reveni niciodată. Iată o provocare ce ar putea fi lansată Autorităţilor Sovietice. Nu e nici un pericol dacă încearcă!

Sunt destul de liniştite! Nu vor încerca! Nu ar mai rămâne nimeni acolo! La noi, ar putea să se distreze, Proletarovici! Mai există mici distracţii, ştrengării clandestine simpatice, plăcere, în sfârşit! (...) Cum îi mai place să ţâşnească la muncă într-un smocking nou nouţ (închiriat), să o facă pe milionarul cu whisky-ul în mână! Să se bucure de cinema!

Este burghez până-n fibra oaselor! Are gustul falselor valori. Este o maimuţă. Este corupt...

Este un trândav al sufletului... Nu iubeşte decât ceea ce costă scump! sau, în lipsă, ceea ce i se pare aşa! Venerează forţa. Îl dispreţuieşte pe cel slab. Este lăudăros, este vanitos! Îl susţine întotdeauna pe «fazan».

Vizual, înaintea a orice, trebuie să se vadă! Se îndreaptă către neon ca o muscă. Nu poate să se abţină. (...) Suferă, se mutilează, sângerează, crapă, dar nu învaţă nimic. Simţul organic îi lipseşte. Ocoleşte, îi e teamă, îşi face viaţa din ce în ce mai amară. Se precipită către moarte cu mari cantităţi de materie, niciodată suficiente... Cel mai şiret, cel mai crud, cel care câştigă acest joc, nu mai ţine până la urmă arme în mână, pentru a continua să ucidă şi pentru a se ucide. Astfel, fără limită, fără sfârşit, jocurile sunt făcute!... Este jucat!

Este câştigat!...” „Acolo, omul este futut cu castravetele.

Este bătut peste tot, priveşte cum trece «Comisarul» în Packard-ul său nu prea nou...

Munceşte ca la regiment, un regiment pe viaţă... Nu trebuie să exagereze nici măcar cu strada! Ştim asta, micile sale maniere! Cum o mai golim cu patul pustii!... Doar viitorul îi aparţine! Cât de exact este! «Mâine vom rade gratis.» Instinctul de dreptate a lipsit! Este simplu ! Până la urmă, dacă ne gândim bine, nu era nevoie să aşteptăm pentru a împărţi bogăţiile. Am fi putut să ni le împărţim încă din timpurile agricole, la începutul oamenilor... ca ce chestie toate aceste fasoane?

Furnicile nu au uzine şi asta nu le-a împiedicat niciodată... «Toţi pentru unu”...

60

Asta este deviza lor! Capital! Capital! Nu trebuie să mai roşeşti, eşti tu, în întregime, Proletarule! Rolandeza6 târtiţei!”

Condamnă injustiţia economică dintr-o ţară care se lauda tocmai cu egalitatea. „De ce frumosul inginer câştigă 7000 de ruble pe lună? Mă refer acolo, în Rusia, iar femeia de serviciu doar 50? Magie! Magie! Suntem toţi gunoi! Acolo cât şi aici. De ce perechea de pantofi costa 900 de franci? Iar o imitaţie precară (am văzut) spre 80?... Şi spitalele? Cel frumos este al Kremlinului, cu saloane pentru Inturism. Celelalte sunt mizerabile! Nu trăiesc cu greutate decât cu o zecime dintr-un buget normal. Toată Rusia trăieşte cu o zecime dintr-un buget normal, cu excepţia Poliţiei, Propagandei, Armatei. Toate astea reprezintă nedreptatea mascată sub un alt blazon, mult mai înfricoşător decât cel vechi, mult mai anonim, etanşeizat, perfecţionat, intratabil, blindat cu o mulţime de pui foarte experţi în servicii. Oh! Pentru a ne furniza argumente privind înfrângerea gloatei, pentru imensa înşelăciune, nu ducem lipsă de dialectică!...

Ruşii sunt cei mai convingători! Doar o mărturisire nu este posibilă, o pilulă nu se găseşte: Omul este soiul cel mai rău! Îşi construieşte singur tortura, indiferent de condiţii, precum sifilisul pe sifilitic. Asta este adevărata mecanică, profunzimea sistemului!... Trebuie loviţi linguşitorii, acesta este marele opium al popoarelor... Omul este la fel de uman precum o găina care zboară.

Când încasează o lovitura în fund, când o maşină o face să valseze, ea se înalţă până-n acoperiş pentru a cădea imediat în nămol, înhăţând cu ciocul găinaţul. Asta este natura sa, ambiţia sa. Pentru noi, în societate, este exact la fel. Încetăm să mai fim nişte mizerabili atât de mari doar sub efectul unei catastrofe. Când totul se înghesuie, naturalul o ia la galop din nou. (...) «Eu sunt! Tu eşti!

Noi suntem nişte distrugători, şarlatani, nenorociţi». Niciodată nu se vor spune aceste cuvinte. Niciodată! Niciodată! Cu toate acestea, adevărata revoluţie va fi cea a acestor Mărturisiri, marea purificare! Dar Sovietele se înrăiesc în viciu, în superficialităţi. Cunosc prea bine piesele mecanismului. Se pierd în propagandă. Încearcă să treacă rahatul drept caramel. Asta este infecţia sistemului.”

Revista nouă, 2/2011

Céline mitraliază şi noua castă a îmbogăţiţilor din patria sovietelor. „Îi vedeţi pe noii apostoli... Cu burdihanul gras, cântând!... Marea Revoltă! Marea Bătălie!

Mica recompensă! Zgârciţi cu cei care-i invidiază! Deci toată cearta se rezumă la asta! În culise, s-a schimbat iluzia... Neotopaze, neo-Kremlin, neo-târfe, neo-leninişti, neo-isus! Au fost măcar sinceri la început... acum, toţi au înţeles! (cei care nu înţeleg: sunt împuşcaţi). Nu sunt vinovaţi, ci supuşi!... Dacă nu ar fi ei, ar fi alţii!...

Experienţa i-a ajutat... Acum sufletul este carnetul roşu…

Ei cunosc toate ticurile, toate viciile răului Proletariat… Să se epuizeze! Să defileze! Să sufere! Să crape! Să denunţe!

Asta e natura sa! NU poate altcumva!

Proletariatul? În «casă». Citeşte ziarul meu, cancanul meu, numai acesta! Nu cumva un altul! Şi înfulecă forţa discursurilor mele! Şi, mai ales, să nu păşeşti niciodată mai departe, vaco! Sau îţi tai capul! Şi nu meriţi nimic altceva decât asta! Cuşca!”

Chiar dacă, peste doar câţiva ani, Céline a cochetat serios cu un alt totalitarism înspăimântător, nazismul, eseul Mea Culpa este o pledoarie antitotalitară. În 1936, regimul lui Hitler încă nu părea contemporanilor săi a fi unul totalitar. „Vom face absolut totul pentru a avea aerul responsabil! Vom acoperi toate subiectele.

Vom deveni «totalitari»! Cu evreii sau fără evrei! Nu are nici o importanţă!... Important este că ucidem!... Câţi dintre micii credincioşi încăpăţânaţi ai vremurilor obscure nu au sfârşit-o la eşafod?... În gura leilor?... La galere? Inchizitionaţi până-n măduva oaselor.”

Concluzia sa, destul de cioraniană, este simplă: Apocalipsa generală prin ideologie. „Să curăţam Terra. Oricum nu am folosit la nimic... Curăţenia prin Idee.” Chiar dacă Céline rămâne o personalitate culturală controversată, el îi fascinează pe francezi, altfel neputându-se explica atenţia cu care a fost înconjurată aniversarea celor 50 de ani de la moartea marelui scriitor francez. Recent, au fost publicate volumele D’un Céline l’autre, coordonat de David Alliot, în care sunt reunite aproximativ o sută de mărturii

Revista nouă, 2/2011

inedite despre Louis-Ferdinand Céline, Un autre Céline de Henri Godard, Céline au Danemark de David Alliot şi Francois Marchetti, carte ce adună toate mărturiile despre cei şase ani petrecuţi de scriitorul francez în Danemarca, o perioadă foarte grea din viaţa lui Céline, având în vedere că făcut şi un an şi jumătate de închisoare pentru colaboraţionismul său şi Céline vivant. Deux DVD et un livret, éd. Montparnasse şi Lettres à Marie Canavaggia, édition établie par Jean-Paul Louis, éd. Gallimard ceea ce vine să demonstreze că un scandal, chiar şi în mediul cultural, poate ajuta mult mai mult la cunoaşterea unui subiect decât o aşezare şi celebrare cuminte şi oficială, care, îmbrăcată în festivism, poate mai mult dauna. [7] În plus, ne putem lesne imagina invectivele lui Céline la adresa actualei Republici Franceze… Şi, evident, a evreilor care o conduc! [8] ..........................

1 Nu e vorba de nici un centenar după cum se scria pe anumite portaluri electronice de către nişte ziarişti neatenţi şi nepăsători.

Efortul de verificare este, totuşi, minim, durează două minute!

2 Fils et filles des deportes juifs de France 3 Cahiers Céline 7: Céline et l’actualité, 19331961. Ed. Gallimard, 1986 4 Traducerea pasajelor a fost făcută de autor, având în vedere că eseul Mea Culpa nu a fost (încă?) tradus în mod oficial în limba română şi reprezintă o întreprindere destul de dificilă, având în vedere stilul colocvial, alambicat, direct folosit de către Celine. S-a încercat păstrarea, pe cât posibil, atât a mesajului, cât şi a formei şi expresivităţii sale.

5 Aluzie la celebra agentie turistică sovietică, Inturist. (n.n.)

6 Céline foloseşte termenul Rolandique, aluzie la Romain Rollande 7 http://www.lexpress.fr/culture/livre/ celine-sans-fard_977989.html?xtor=EPR-620 8 În timpul unui dineu cu ambasadorul Germaniei naziste în 1943 Celine a debitat atât de multe enormităţi, printre care chiar şi aceea că însuşi Hitler a fost cumpărat de evrei şi că-i slujeşte încât a trebuit escortat de urgenţă acasă.

61

cronică literară

Ştefan ENE Realitatea ficţiunii*

Moto: „Ştie, nu bănuieşte, că râsul poate să existe şi acolo unde s-a cuibărit pentru totdeauna tristeţea.” (Filip Florian) entru mine, numele lui Filip Florian nu este deloc nou. De când citesc în blogosfera literară recenzii despre cărţi, păreri despre scriitorii români contemporani şi despre noua literatură românească, am auzit de multe ori numele lui, cel mai des în sens pozitiv (asta pentru că nu îmi aduc aminte, dar poate a existat, şi cuvinte mai puţin măgulitoare). Lansarea cărţii sale, Zilele regelui, a fost îndelung discutată, mai ales de persoanele care citiseră deja primele sale cărţi, şi a fost catalogată drept o carte matură a unui scriitor de mare talent. Rontziki spunea atunci: „Lecturarea acestei cărţi a fost una din cele mai plăcute din ultima vreme. Încă de la primele pagini, mi-am spus că dl Filip Florian are un incontestabil talent de povestitor...istoria m-a prins în mreje şi nu-mi venea s-o las din mână şi asta încă înainte ca firul epic să devină din ce în ce mai interesant, înainte să intre în scenă, ca şi scriitor de epistole, personajul meu preferat, motanul Siegfried...”

Debutul lui Filip Florian a fost reprezentat chiar de cartea despre care vorbim astăzi, Degete mici, publicată în anul 2005, la editura Polirom, carte pentru care a fost răsplătit cu numeroase premii: premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun debut în proză, premiul pentru debut al României literare, premiul de excelenţă pentru debut în literatură al UNPR. Premii importante şi mai ales meritate, pentru că această carte, lucrată, cum se ştie, pe parcursul a mai multor ani, este una deosebit de bine închegată, deşi nu este un roman fluviu, care reuşeşte să surprindă cititorul prin înlănţuirea unor

P

62

personaje complexe, aflate într-o situaţie deosebită, fără să sufere niciun moment vreo pierdere a noimei sau a motivelor fiecăruia, reuşind să transpună personalitatea acestora exact, concis şi foarte realist.

Este prima carte a lui Filip Florian pe care o citesc, cartea lui de debut de altfel, şi aceasta m-a surprins în mod plăcut de la primele pagini. Este o carte care te acaparează, care te introduce într-un univers aparent real, populat de personaje diferite şi adevărate (în sensul literar al cuvântului), este un roman care, în limita timpului disponibil, nu îl poţi lăsa din mână pentru a-i afla misterul, pentru a descoperi povestea vieţii fiecărui personaj.

Este o carte ce mi-a adus aminte de cartea lui Cristian Theodorescu, Medgidia, oraşul de apoi, o carte în care se împletesc, la fel, poveştile unor personaje diferite, aflate în jurul aceleiaşi idei: acolo, un restaurant de gară, aici, o groapă comună.

Ficţiunea creată de Filip Florian joacă un rol inedit, introducându-ne într-o poveste fabricată de autor despre care avem mereu credinţa că este reală, pentru că astfel de evenimente, felul în care ele se desfăşoară, înlănţuirile de gânduri ale personajelor (dorinţa poliţistului de a se afirma prin orice mijloace, încercarea deţinutului politic de a dezgropa trecutul, ipocrizia jurnaliştilor, ascunderea îndrăgostiţilor) sunt rupte din realitatea din jurul nostru, nimic nu se schimbă, totul are loc şi există în viaţa noastră.

Ne aflăm într-o mică staţiune de munte, un orăşel unde fiecare îl cunoaşte pe fiecare, unde nimic nu poate fi ascuns (deşi sunt mulţi oameni cu secrete teribile sau măcar amoroase) şi unde totul se schimbă atunci când apare un lucru neobişnuit: în castrul roman din oraş, unde exista o cercetare arheologică ştiinţifică şi atentă, este descoperită o groapă comună, plină de oase omeneşti din alte timpuri. Nimic nu mai este la fel, vin ziarişti, oameni din marile oraşe, procurori, judecători, foşti deţinuţi politici, ba chiar şi o echipă de cercetători antropologi din Argentina, fiecare cu propria idee şi propriile concluzii, multe neîntemeiate, dar nu mai puţin susţinute. Suntem în faţa unor poveşti cu totul diferite, ale unor personaje extrem de complexe şi de complicate, întinse

Revista nouă, 2/2011

pe parcursul unor lungi perioade de timp, pentru a ajunge toate, în final, în jurul gropii comune, unde îşi afirmă părerile ale căror surse de inspiraţie sau de plecare provin chiar din propriul trecut. Îl avem, de exemplu, pe Titu Maeriu, „inginer pensionar, autorul unei teze de doctorat privind rezistenţa tunelurilor în straturile de roci sedimentare, membru de frunte al asociaţiei foştilor deţinuţi politice, descendentul unui şir lung de preoţi uniţi, tată a două fete, bunic a cinci nepoţi şi străbunicul unui îngeraş de băieţel”, un personaj ce ajunge în micul oraş cu un singur scop: de a construi un monument la „groapa comună” în memoria foştilor deţinuţi politice

care, presupune el, au fost ucişi de Securitate după cel de-al doilea război mondial şi aruncaţi la grămadă, fără nicio urmă documentare. În cele din urmă, va fi învins, iar planurile sale aruncate de pe foc. În camera sa de hotel, aşa cum fac şi ceilalţi oaspeţi ai oraşului, fiecare cu propriile gânduri, necazuri sau fericiri (ziarista aşteaptă prima întâlnire, departe de lumea

Revista nouă, 2/2011

cunoscută, cu amantul său), Maeriu are timp de reflecţii asupra vieţii sale, asupra propriei familii, asupra anilor pierduţi în închisoare sau în lupte nenecesare, aşa cum se va dovedi, în final, şi aceasta: „De râs fata lui cea mică mai râde, nici mai rar, nici mai des, la fel ca întotdeauna s-a schimbat ceva însă pe scara aceea dintre zâmbet şi hohot nu în intensitate, nu în sonoritate, altundeva, râsul e plin sau gol aşa cum o alună de pădure are sau nu are miez, la ea e râs în toată regula, fără prefăcătorie, fără complezenţă, dar de ani buni fructul e sec, sub coajă nu se mai află bucuria. Vede alergând o fetiţă de opt sau nouă ani, cu codiţe lungi şi subţiri jucând peste umeri, are ochii neobişnuiţi de mari, ard, râsul naşte necontenit valuri, se unduiesc unul după celălalt şi ajung din urmă şi mângâie mieii pe care ea nu reuşeşte să-i prindă (...) codiţele copilei dispar şi sunt înlocuite de o coafură voit tinerească, dar care, în ciuda bunelor intenţii ale ondulatorului şi ale vopselei de păr, nu reuşeşte să ascundă vârsta. Ochii se transformă şi ei, au fost şi au rămas căprui, însă nu mai ard, deseori îngheaţă. Fetiţa nu mai fugăreşte miei, şi nu pentru că la cincizeci şi trei de ani n-ar mai avea condiţie fizică, are, face gimnastică aerobică de câteva ori pe săptămână, fetiţa a cunoscut prea multe – dragostea, matematicile, drobul de Paşte, tocurile cui şi cele pătrate, durerile facerii, şoferia, divorţul.”

Luptele dintre diferitele sfere de interese sunt detaliate, fiecare personalitate a orăşelului are propriul interes în rezultatul final al cercetărilor: magistratul localităţii, un colonel în retragere, are un fetiş cu degetele mici (pe care le fură şi le colecţionează pe ascuns); Petruş, naratorul, este un arheolog pasionat, care însă îşi concentrează gândurile pe iubirea sa, Jojo, şi pe ulcerul care îl apasă de mai mulţi ani; şeful poliţiei şi Maeriu consideră că groapa comună este rezultatul crimelor comuniste şi dau informaţii presei în acest context; călugărul Onufie – căruia Filip Florian îi dedică un capitol important, în care îi este descrisă o parte însemnată a vieţii – consideră că apariţia osemintelor umane este încă un semn dat sieşi de către Fecioara Maria şi trebuie să se ridice la înălţimea unei noi dovezi ale semnelor divinităţii. În acest context, singurii care pot lămuri misterul oaselor sunt cercetătorii argentinieni.

63

Descrierea sosirii lor în oraş, felul în care locuitorii i-au privit este o scenă extrem de realistă, care face dovada umorului autorului, Filip Florian surprinzând aici toate tarele poporului român al ultimilor în privinţa multlăudatei ospitalităţi şi a felului în care aceasta s-a transformat dintr-o calitate într-o trăsătură balcanică, dacă nu chiar într-un defect. Din fiecare moment, nu extragem lucrurile pozitive, ci modalitatea prin care putem câştiga ceva, , chiar insignifiant, ne putem apropria momentul pentru a-l face al nostru.

Din apariţia unor argentinieni la noi în oraş, ce putem câştiga? Femeile doresc să cucerească pe unul dintre aceştia pentru a pleca în Argentina (ce contează că nu ştim aproape nimic despre această ţară!), iar politicienii locali doresc un pic de propagandă electorală la ajungerea acestora în gara locală: „Încă de la sosirea în oraş, antropologii argentinieni au contrazis o mulţime de aşteptări. Au apărut pe nespusă masă, cu un microbuz, dezamăgindu-i într-o dimineaţă de marţi pe toţi aceia care-şi închipuiseră o primire festivă în gară, pregătită din vreme, cu steaguri alb-azurii ca tricourile dungate ale lui Batistuta şi Maradona, cu fanfară, cu primarul purtând bandulieră tricoloră şi ţinând un discurs de întâmpinare, cu noua profesoară de franceză traducând în spaniolă şi amintind prin bronzul gambelor şi al genunchilor de măsliniul andin, cu fetiţe oferind flori, cu mititei şi bere împărţite privitorilor de filiala locală a partidului de guvernământ. Patru dintre ei purtau blugi şi al cincilea bermude, tricoul unuia avea mânecile franjurite de-o foarfecă, pe maioul altuia era imprimat chipul Papei, la gâtul celui mai înalt se balansa o cruce cât un pristolnic, arătau în orice caz altfel decât apar oamenii de ştiinţă în reprezentările comune şi erau mai tineri decât ar fi trebuit să fie. În plus, a vorbi despre ei la persoana a treia plural, genul masculin e corect, dar nu şi precis. Fiindcă grupul număra trei bărbaţi şi două femei, ceea ce domolea în proporţie de aproape jumătate, visurile unor domnişoare de-a cuceri inimi şi de-a traversa oceanul.”

Faptele din vieţile personajelor sunt transpuse atât la nivel uman, cât şi la nivel istoric. Nu este uitată dictatura comunistă, dar nici fuga unor foşti deţinuţi politici departe de autorităţi sau justificarea

64

modalităţii de supravieţuire a partizanilor anticomunişti din munţi (paginile despre călugărul Onufrie şi partenerul său de discuţii necunoscut sunt deosebit de bine scrise în termenii realităţii ficţionale). Filip Florian îşi construieşte romanul foarte atent din punct de vedere istoric: vorbeşte de foşti deţinuţi politici sau de călugări cu un trecut foarte întunecat, se opreşte şi ne povesteşte ce stă în spatele acestora şi al trecutului din jurul lor; ne vorbeşte despre cercetătorii antropologi argentinieni, se opreşte pentru câteva pagini asupra trecutului acestora şi a ţării lor. Aflăm amănunte despre junta argentiniană, despre crizele economice ale acestei ţării, despre dictatura militară şi cei care au condus ţara de-a lungul timpului. Nimic lăsat astfel la voia întâmplării.

Vă las în final cu mărturisirile lui Filip Florian despre ceea ce încearcă să transpună în romanele sale, dintr-un interviu acordat lui Ovidiu Şimonca în Observatorul cultural, nr.

271 din 2 iunie 2005: „Eu am trăit foarte acut, făcând gazetărie, o stare de superficialitate. Numai că lucrurile nu se închid nici într-o moţiune de cenzură, nici în faptul că un parlamentar trece de la un partid la altul sau că un om de afaceri este implicat în nu ştiu ce potlogărie. Cred că realmente viaţa e în altă parte, nu în gazetărie.

Asta am vrut în roman: să imaginez o lume care să nu aibă contact cu lumea care se vede în ziare, la televizor, la vârful acesta superficial, ca o coajă.

Cred că de fapt tihna provinciei spune mult mai mult despre ce este România decât o spun evenimentele care se succedă în viteză.” Nu putem fi decât de acord, cuvintele sale spun mai mult despre presa românească, dar şi despre ceea ce trebuie să urmărească oamenii de cultură, cu precădere scriitorii, pentru a reuşi să transpună adevăratele valori ale României: cea reală, cea din spatele televiziunilor şi gazetăriei de scandal. Filip Florian a reuşit să-şi construiască opera plecând de la un context istoric şi temporal real, suprapunând acolo cu mare talent personaje şi acţiuni ficţionale şi, în acelaşi timp, foarte complexe. ______________ * „Degete mici”, de Filip Florian, Editura Polirom, Iaşi, 2010, ediţia a III-a, Prefaţă de Simona Sora

Revista nouă, 2/2011

note de lectură

Gelcu MAKSUTOVICI O lucrare de prestigiu a istoriografiei române*

Motto: „Existenţa noastră nu are alt temei decât suveranitatea naţională ieşită din unitatea naţională, din omogenitatea noastră etnică, din unitatea noastră sufletească” Take Ionescu ntr-o atmosferă colegială, care a reunit istorici şi membri ai Corpului diplomatic român, în ziua de 20 octombrie 2010, la Fundaţia Nicolae Titulescu, a fost lansat volumul de documente privitor la criza cehoslovacă din septembrie 1938, menit a scoate în evidenţă solidaritatea poporului român cu cel al Cehoslovaciei într-un moment internaţional de mare însemnătate pentru evoluţia ulterioară a situaţiei din Europa.

După cum subliniază şi Adrian Năstase în prefaţa cărţii, „volumul acesta care trebuia să vadă lumina tiparului în anul 2005, apare acum sub egida Fundaţiei europene Titulescu şi completat cu documente provenind din arhive străine, majoritatea necunoscute, însoţit de un aparat critic bogat şi bine pus la punct...” (p. 10) De la început, trebuie să remarcăm sagacitatea autoarei în cercetarea şi descifrarea înţelesurilor documentelor prezentate, întocmirea aparatului critic şi de informaţie suplimentară adusă în mai buna înţelegere a contextului internaţional în care a fost elaborată. De altfel autoarea face precizarea că cititorul, rămâne să aprecieze, „...dacă volumul ce i-1 ofer spre studiu îi va stimula interesul pentru cunoaşterea acestei perioade de mari frământări politico-diplomatice din anticamera războiului ce avea să vină”. (p. 14) Începând cu anii studenţiei, continuând în calitate de cercetător în domeniul ştiinţei istorice şi de cadru universitar, Viorica Moisuc s-a remarcat întotdeauna prin acribie

Î

Revista nouă, 2/2011

şi competenţă în scrierea a numeroase comunicări şi cărţi de înaltă ţinută intelectuală menite a aduce noi contribuţii în mai buna cunoaştere a istoriei naţionale şi universale, îndeosebi a luptei de veacuri a românilor pentru afirmarea identităţii în lumea europeană. Volumul acesta de documente se referă la unele evenimente cruciale ce au marcat una dintre cele mai zbuciumate perioade din istoria Europei în preajma izbucnirii celui de al doilea război mondial, începând cu obiectivul politicii germane de Drang nach Osten, expansiunea economică şi politică spre Sud-Est realizată prin înglobarea Austriei sub forma unui Anshluss, ocuparea podişului Boemiei pentru controlul Europei Centrale şi de Sud-Est, anihilarea forţei politice şi militare a Micii înţelegeri şi înţelegerii Balcanice, iar odată cu ocuparea Austriei, drumul spre agresiunea Cehoslovaciei ca punct de plecare spre alte noi obiective şi teritorii europene. într-un „Cuvânt lămuritor şi absolut necesar pentru cititorii de azi şi de mâine” (pp. 31 - 37) întocmit de autoarea cărţii, la Bruxelles, în 1 noiembrie 2007, se consemnează că „Nicolae Petrescu-Comnen şi-a legat numele de una dintre cele mai grave crize antebelice - criza cehoslovacă - perioadă când de existenţa acestui stat depindeau suveranitatea şi independenţa României... Dacă, în 1938, României i se spunea „Belgia Orientului” şi Bucureştilor „Micul Paris”, după război totul s-a cufundat în întunericul Răsăritului pustiitor...” (p. 32) fapte ce ne îndeamnă să cercetăm şi să înţelegem şi mai clar înţelesurile documentelor publicate în acest volum exemplar ce reprezintă concretizarea multor ani de cercetare în arhive române şi străine (franceze, germane, ruse, italiene ş.a.)

Documentele sunt prezentate în ordine cronologică şi cu exemplare note lămuritoare în subsol, consistente în mai clara înţelegere a evenimentelor şi poziţiilor politice ale ţărilor şi guvernanţilor acestora în desfăşurarea ostilităţilor diplomatice, politice şi apoi militare în declanşarea celui de-al doilea război mondial. Înainte de a face un scurt comentariu asupra acestui volum de documente, precizăm că numărul lor se ridică la 480,

65

începând cu 1 septembrie 1938, în care Maxim Litvinov, ministrul de externe sovietic declară că „URSS este gata să facă faţă obligaţiunilor de aliat faţă de Cehoslovacia” şi încheind cu documentele 474 „Raoul Bossy, ministrul României la Budapesta, despre Conferinţa de la Munchen: însemnări din zilele de 28, 29 şi 30 septembrie 1938” şi documentul 480 „Nicolae Petrescu-Comnen, O istorie trăită, în „Acta historica”, tomus I, Roma 1959, pentru a semnala importanţa perioadei istoriei Europei şi a implicării României în viaţa politică şi diplomatică a acestor ani premergători izbucnirii marelui cataclism al celui de-al doilea război mondial, în viziunea diplomaţiei României din acea perioadă. în acest sens, de însemnătate este şi acordul semnat la 31 iulie 1938 de înţelegerea Balcanică, pe de o parte, şi Bulgaria, pe de altă parte, care prevedea că toate cele cinci state semnatare (România, Grecia, Turcia, Iugoslavia, Bulgaria) se angajau să se abţină în relaţiile lor mutuale de a recurge vreodată la forţă. George Lecca, ministrul României la Rio de Janeiro semnala şi el: „Cercurile politice şi presa braziliană urmăresc cu un viu interes desfăşurarea evenimentelor din Europa”(pl81), Raoul Bossy din Budapesta atenţiona: „Kanya s-a întors pesimist din călătoria sa în Germania... partidul naţional-socialist cere o acţiune militară imediată. Mi-a mărturisit că fruntaşii cei mai de vază ai partidului sunt aşa fanatici în chestiunea unei intervenţiuni armate încât i-a fost imposibil să discute cu ei liniştit...

Hitler i s-a părut impenetrabil...” (p. l84), iar Lucian Blaga, ministrul României la Lisabona, scria la 3 septembrie 1938 către Nicolae Petrescu-Comnen, ministrul Afacerilor Externe a României, că, „în general Cehoslovacia nu se bucură de simpatii în Portugalia...” (p.190). în Cehoslovacia, problematica germanilor sudeţi privind rezolvarea problemei minorităţilor era în prim plan, admiţând, „principiul autonomiei teritoriale pentru sudeţi prin organizarea a trei districte germane autonome cuprinzând circa 2.000.000 sudeţi. În schimb, „Cehoslovacia nu renunţă la alianţa cu Franţa şi Rusia Sovietică” (p. 232). În acelaşi timp, după vizita regentului Horty în Germania, se consemna că, „în situaţia actuală, Ungaria nu numai că nu mai poate activa decât în jurul

66

axei Roma - Berlin... Ungaria trebuie văzută alături de Germania, dacă nu chiar înglobată în politica sa militară”. (p. 233) Concluziile generale asupra crizei Cehoslovace se cristalizau în mod periculos pentru întreaga Europă, cercurile politice şi mai ales cele diplomatice fiind la curent cu agravarea situaţiei. În aceste condiţii diplomaţia românească este la curent cu întreaga situaţie din Europa.

Victor Cădere, ministrul României la Belgrad sesizează tendinţele tot mai accentuate ale Reich-ului German, „de a domni în Sud-Estul Europei” şi că, „Iugoslavia este dispusă mai ales pentru o politică de neutralitate”. (p. 336) Situaţia politico-militară din Europa începe a fi cunoscută în întreaga lume, comentată în funcţie de relaţiile interstatale, diplomaţia română fiind informată corect şi la timp de către reprezentanţii săi diplomatici în rapoarte substanţiale care creionează corect şi starea de spirit a momentului. Nicolae Petrescu-Comnen, ministrul de externe al României, aflat la Geneva, trimetea către MAE la 19 septembrie 1938 un substanţial text, în care consemna : „Sunt informat că Ungaria ar pregăti serios o intervenţie în Cehoslovacia după modelul german... O intervenţie făţişă sau camuflată ungurească în Cehoslovacia ne-ar putea antrena şi pe noi” (p. 433) Tot el, avea să completeze într-o altă telegramă din Geneva, datată 22 septembrie, că, „Nu numai Germania, dar şi Italia au declarat că voiesc să sprijine revendicările maghiare şi polone contra Cehoslovaciei. în consecinţă o intervenţie armată din partea Iugoslaviei şi a României ne-ar expune la un conflict şi cu Italia...” (p. 506) Diplomaţia română urmăreşte cu atenţie şi raportează prompt toate mişcările politice făcute de cancelariile statelor europene în privinţa unor eventuale atacuri ale armatei germane asupra statelor din centrul şi sud-estul Europei sub ameninţarea declaraţiilor lui Hitler că „ întreg poporul german este înarmat”. În acest sens, Alexandru Duiliu Zamfirescu, ministrul României la Roma, consemnează la 23 septembrie 1938 prânzind în cerc intim la Palatul Farnese cu însărcinatul cu afaceri al Franţei şi ambasadorul Belgiei, acesta din urmă cu reputaţiunea unuia dintre cei mai iscusiţi diplomaţi din Europa, reţinând opinia

Revista nouă, 2/2011

note de lectură că „...liniile Maginot - Siegfried, care pun Franţa în poziţie exclusiv defensivă... nu mai lasă nici o îndoială că Europa continentală de la Rhin înspre Răsărit trece efectiv sub supremaţia puterilor geografic şi militar dominante”. (p. 557) Documentele prezentate de Viorica Moisuc, cele mai multe în limba franceză, redau starea de spirit şi poziţia diplomaţilor în privinţa evenimentelor ce aveau să urmeze, în centrul atenţiei fiind Cehoslovacia, avânduse în vedere că în România, opinia publică era în covârşitoare majoritate împotriva politicii de mutilare a Cehoslovaciei, în acest sens citând un articol publicat de Nicolae Iorga în revista „Neamul Românesc” din 9 septembrie 1938, în care istoricul nostru naţional arăta că: „încă de pe vremea lui Bismark exista, în tovărăşie cu Austria în formula monarhiei austro-ungare, avântul către Răsărit, cuprins în formula de Drang nach Osten”. (p. 584) Deosebit de interesantă pentru acele vremuri, este semnalarea lui Alexandru Duiliu Zamfirescu, ministrul României la Roma, în telegrama din 28 septembrie 1938 care se încheie cu fraza, „Rusia vede în conflagraţiunea europeană nu numai un pas către bolşevizarea mondială, dar şi o fericită diversiune pentru neizbutirea din Spania”. (p. 715) Orice comentariu este de prisos, dar pentru cercetătorii istoriei noastre naţionale previziunea diplomatului român este de luat în seamă, având în vedere evenimentele ce au urmat. Încheiem această scurtă prezentare a unei lucrări de excepţie menţionând eforturile gigantice făcute de cercetător şi profesor universitar dr. Viorica Moisuc de a reda publicului românesc, aşa cum sublinia şi prefaţatorul prof. univ. dr. Adrian Năstase, lucrarea „serveşte interesele naţionale ale României şi pune la dispoziţia istoricilor de peste hotare, a tuturor celor interesaţi, documente revelatoare privind contribuţia de mare valoare a diplomaţiei române…” aducând, „în prim plan vocaţia europeană a României, rolul său ca factor de stabilitate în Centrul şi Sud-Estul Europei, politica ei de coabitare regională amicală.” ………………. * Prof. univ. Viorica Moisuc, „România şi criza Cehoslovacă”, Bucureşti, editura Adevărul, 2010, 820 p.

Revista nouă, 2/2011

Monica MUREŞAN O inimă în zbor cu numele Adelina Dokja*

delina Dokja este “o inimă în zbor”, după cum ea însăşi o recunoaşte, singură şi nesilită de nimeni. Înţelegerea rosturilor din această lume s-a petrecut, în cazul acestei poete aflată la a două sa carte, după ce nu numai că şi-a autoanalizat acumulările (experienţe, evenimente, stări afective), ci şi abia după ce s-a raportat pe sine ca persoană într-un context global şi universal. Cartea deschide de fapt un alt drum, un capitol nou, ca experienţă, al celei ce se prezintă având identitatea Adelina Dokja, femeie de naţionalitate albaneză, emigrată/stabilită în Italia. Alchimia transformării unei femei simple şi încercate de soartă într-o autoare de volume de versuri aspirând la accederea în tagma aleşilor (poeţi, filosofi şi înţelepţi) se petrece în surdină, ca o consecinţă firească a unei vocaţii înnăscute, a unui talent nativ, îmbinat cu sensibilitate şi determinare, în urma unui proces de conştiinţă – următoarele versuri o demonstrează: „Deschide o fereastră nouă a istoriei/ Fiindcă viaţa este frumoasă pentru a se gusta/ Şi trăi” – interesantă reconversia negaţiei de la începutul poeziei în afirmaţie pozitivă (Nu te ascunde).

Desigur, versurile sale, traduse în limba română de Baki Ymeri, nu sunt cizelate, nu vădesc o îndelungă exersare a stilului, dar impresionează, ceea ce deja este foarte bine.

Iată o poetă, va exclama cititorul său.

Evoluând între tonul confesional: “Eu m-am bucurat de soarele închipuit/ Care cu viclenie în suflet mi-a intrat/ (...) M-am adunat cât un pumn/Şi tremur de frisoane, şi/Lumina afară mă sufocă/ Caut să mă ascund de ochii oamenilor/ Ce nu pot înţelege sufletul meu/ Înegurat cerul meu/Dar înlăuntru ploaia cu furie cade (Cerul meu înegurat), ori grifonând

A

67

simple notaţii fără recurgerea la niciun artificiu, autoarea ocoleşte cu o bună intuiţie şi poezia excesiv de sentimentală, şi pe cea minimalistă, ori siropoasă-romanţioasă, preferând exprimarea directă şi sinceră, pentru care are vocaţie înnăscută: “M-am aşezat pe malul gândurilor/ Cu dor întind în valuri/ Versurile dureroase ale sufletului (La revedere acolo!)

Versurile acestea simple merg direct la inimă deoarece ele au ţâşnit din trăirile sale autentice, nepoluate de lecturi din care să se inspire, eventual. În ele aceasta cântă dragostea, bucuria, speranţa, dorul sau tristeţea iar cântecele sale îţi lasă acel gust dulce-acrişor-amărui al, în fond, răscolirilor personale exprimate tocmai pentru că autoarea simte dorinţa de a-şi împărtăşi stările şi gândurile, de a practica – poate fără a fi conştientă – acea scriitură terapeutică: “Nu mi-a mai rămas nimic altceva/ În afară de cenuşa luminii/ Care această noapte/ Mă consolează...” (În amintiri). În acest fel Adelina Dokja se poate reculege, şi deşi înfrântă adeseori de lumea înconjurătoare, îşi recuperează forţele pentru a privi înainte şi a nu pierde speranţa într-o lume mai bună: “Deşi greu sunt rănită/ Trunchi cu suflet sunt/ Dau viaţă celor care au păţit ca mine/ E adevărat, sentimentele forţă au/ Ca trunchiul acesta vechi/ Să se zguduie/ Fiindcă tu mă ajuţi/ Înlăuntrul meu/ Un stejar înmugurind se va naşte.” (Trunchiul cel vechi).

Iată deci că, după ce a asimilat experienţă, ea se află într-un anumit stadiu al procesului revelaţiei de sine, după cum reiese şi din următorul fragment: “Sunt versurile croşetate/ Până-n simplitate/ Pentru tine poartă dorul iubirii/ Ce am în suflet vreau să-ţi povestesc/ Despre flacăra şi lumina nostalgiei// Dacă le citeşti într-o zi nu te mira/ Ce focuri mă mistuie/ În orice clipă singurătatea mă arde/ Şi-ngheţ în tăcere precum frigul (Unde eşti, sufletul meu?).

Alteori, curios lucru, are grijă mai mult de ceea ce comunică decât de sine, astfel că se pune pe planul doi şi, pentru că lumea este adeseori frumoasă, se simte datoare să-i mulţumească pentru aceasta – ea are plăcerea de a visa, de a-şi închipui sau a-şi reaminti şi din acest punct de vedere trebuie să-i încurajăm aplecarea spre tot ce este frumos,

68

adevăr, dreptate, puritate. În texte revine adeseori tema călătoriei, în “albastrul cerului”, ceea ce denotă nivelul aspiraţional înalt al autoarei. O inimă în zbor este poate cea mai reprezentativă creaţie a sa în versuri. Adelina Dokja simte cu o intuiţie superioară că totul vine din interior – fără a fi un filosof, ea cunoaşte totuşi acest lucru.

Aflăm şi de unde ştie – din acel plan subtil informaţional la care uneori avem acces, acea memorie universală, în cazul de faţă “o fântână săpată până în măduva pământului” prin care conştientizează că omul este o fiinţă superioară. “Un duh de lună sunt”- se exprimă ea (Fără cuvinte). Aceste pietre preţioase ale gândului impresionează tocmai pentru că aduc în lumină traducând în cuvinte acea relaţie armonică dintre om şi natură, înfăţisând pământul ca pe o fiinţă vie şi nu ca o simplă întindere de pământ şi apă. Iată un nobil mesaj adresat umanităţii: “Nu te înşela după altă culoare/ Încearcă să vezi puritatea în sufletul său/ Dacă ai trăi sentimentele pe care le are/ Ai aprecia mândria de a fi om/ Nu judeca în ce loc a trăit/ Mic sau mare nu-i important/ Fiindcă cultura lui,/ Veşmintele şi obiceiurile/ Poate te împiedică/ Ce sens ar avea lumea dacă toţi/ Am avea aceeaşi culoare/ Ar fi o monotonie obositoare/ Frumosul constă în accea că suntem diferiţi (Fii ai Domnului cu nume de om) - ce ar putea fi spus mai simplu şi direct? ....................... *Adelina Dokja, Secretul iubirii mele, Traducere de Baki Ymeri, RawexComs, 2011

Revista nouă, 2/2011

note de lectură

Lucian GRUIA Ioan Vintilă Fintiş Icoana din apă

u ICOANA DIN APĂ /1/ Ioan Vintilă Fintiş completează viziunea lirică asupra lumii, începută cu volumele: PORŢILE /2/, HIEROFANIA /3/ şi DEALUL /4/.

Nouă Porţi /2/mediază peregrinările sufletului până la desprinderea completă de teluric şi dobândirea stadiului de spirit pur (platonic). Volumul este construit pe numerologia sacră a cifrei trei. Avem nouă porţi, fiecare poem este alcătuit din şase părţi, regăsim astfel, in nuce, în aceşti multipli de trei, trinitatea divină, sacralitatea.

Volumul HIEROFANIA /3/ descrie, tot în trei părţi (Semnul integratorului, Norul şi vedenia, Fâşia de umbră), structura lumii noastre, iar fiecare poezie este alcătuită din trei secvenţe. În tipologie creştină, Integratorul ar putea fi Dumnezeu; Iisus ar corespunde vedeniei din spatele norului aparenţelor; iar Duhul Sfânt, Fâşia de umbră din vecinătatea luminii. Cu toate acestea, Ioan Vintilă Fintiş nu e un habotnic creştin. Ca orice artist original el nu este un simplu descriptor al religiei creştine şi nici al genezei biblice.

Mitologia sa este mai vastă şi originală.

Integratorul are ceva din Marele Anonim şi geneza este misterică, luciferică în sens blagian.

Dealul om, din volumul omonim /4/, trimitere direct la arhetipurile memoriei colective. Simbolistica delului închide în sine istoria omenirii, succesiunea generaţiilor.

ICOANA DIN APĂ este imaginea lumii efemere, care se reflectă în apa care are memorie. Icoana din apă este reprezentarea secvenţială a lumii, istoria clipei. Imaginea lumii se reflectă în apă curgătoare care fură imaginea şi o poartă până departe: „Icoana din apă – fosforescenta - / se sparge în mii de fiinţe / nemişcătoare şi ude // Plouă atât de

C

Revista nouă, 2/2011

tragic încât / departe în ceruri / se descompune cometa // galaxia sângelui din / creierul Beta.” În poeziile lui Ioan Vinilă Fintiş bântuie un aer de geneză: „Până când punctul se prăbuşeşte în alt punct / până când niciundele se face nicicând / până când zero se crapă lăsând / să se prelingă oraşe diluvii / născând alte mări / alte fluvii.”

Viziune platonică, asupra vieţii noastre efmere apare amplificată într-o coloană de umbre: „Peste ţărmuri tresare umbră de înger / şi tot aşa alte şiraguri de umbre / aşezându-se / peste alte şiraguri de umbre / până devine totul o umbră uriaşă // Pământul nu o mai poate respira / vântul nu o mai poate înghiţi.” (şiragul de umbre). La ceasul apocalipsei: „umbra trupurilor / va învia atunci / din amintirea / altor trupuri.”

Ioan Vintilă Fintiş este un poet acvatic de mare forţă sugestivă. În viziunea sa asupra lumii, elementul central este misterul. Din el apar imagini halucinante, simboluri ale mitologiei proprii: „Femeile nasc / orbitoare dealuri şi cruci / fantastice cărări de / lumină // un şir de morţi / misterios curgând / unul în celălalt / din trup / în / trup.” (Din trup în trup) Poezia lui Ioan Vintilă Fintiş este o poezie a tristeţilor metafizice. Prima ei calitate constă în originalitatea pronunţată. Fiind o poezie de cunoaştere, ea se constituie într-o viziune asupra lumii care se încheagă de la un volum la altul. Poetul încearcă să ajungă la punctul zero al naşterii lumii, investigând memoria colectivă a speciei, şi mai mult decât atât, a tuturor celulelor vii.

Din punct de vedere stilistic, textul este transfigurat integral în metafore şi alegorii.

Astăzi când a devenit o modă destrucţia valorilor Ioan Vintilă Fintiş contruieşte semnificativ, durabil.

Note: 1. Ioan Vintilă Fintiş – ICOANA DIN APĂ (Ed. Ghepardul, Bucureşti, 2010) 2. Ioan Vintilă Fintiş - PORŢILE (Ed. Printeuro, Ploieşti, 2005) 3. Ioan Vintilă Fintiş - HIEROFANIA (Ed. Printeuro, Ploieşti, 2006) 4. Ioan Vintilă Fintiş – DEALUL (Ed. Karta-Graphic, Ploieşti, 2007)

69

note de lectură

Petre Rău Caii de foc*

a mijlocul anului 2010, Tania Nicolescu reuşeşte să scoată cel de-al treilea volum de versuri intitulat “Caii de foc” şi apărut la editura InfoRapArt din Galaţi. Şi în acest ultim volum poeta abordează poezia cu şi mai mare fermitate, mai solemn şi mai sigură pe sine. Cartea pare scrisă cu pricepere şi cu riguroasă concentrare a temelor pe un singur registru stilistic. Volumul nu deţine o unitate structurală, dar i se poate recunoaşte o autentică regie de punere în pagină a poemelor, majoritatea cu titluri inspirate, cu versuri de încărcătură textuală care încearcă să se potrivească perfect cu fluxul rostirii.

Abordând o poezie în stil blagian, chiar din prefaţa cărţii semnată de scriitorul Valeriu Valegvi i se identifică poetei continuitatea pe un drum solarian, în care reperele devin semne ale luminii, cu imagini care par a proveni din alte timpuri. Multe dintre poeme sunt scrise în maniera compoziţiilor de origine niponă, neglijând însă cu ostentaţie restricţiile ideatice, ca şi cele cu privire la dimensiunile şi formele fixe ale micropoemelor asiatice. De altfel, o secţiune distinctă, cea finală a volumului cuprinde câteva pagini dedicate exact unor poeme tradiţional japoneze (haiku, senryu, tanka).

Poeta nu face greşeala să-şi expună imaginarul poetic prin apelarea la prea multe figuri de stil. Astfel că, în absenţa unor complicaţii stilistice, poezia Taniei Nicolescu poate părea uneori ca un fel de discurs în linie dreaptă, aşa cum ne amintim că era ştiută înainte proza, prin această trăsătură definitorie menţinută până în vremurile moderne. Fără a respecta cu severitate fel şi fel de canoane poetice, autoarea nu se lasă deloc călăuzită de criterii cosmetice şi nu-şi „încarcă” versurile cu „podoabe” inutile: „La

L

70

reînhumare / din pământul reavăn / o hârcă spre alta rânjind: / sunt totuşi mai albă!“ (Totuşi, p.22).

Dar poţi constata repede că poezia Taniei Nicolescu este caracterizată de ritm, armonie şi imagine, caracteristici care o situează în categoria poeziei moderne. Poeta cultivă un ritm interior, iar rima, „presărată” pe ici, pe colo, pare a fi o tentaţie de care autoarea nu se poate desprinde. Ea foloseşte un limbaj înalt, al emoţiilor specifice, care ne transmite o varietate de sentimente şi trăiri: “Mileniile aşternute între noi / zăpezile-au topit / şi din noroi / trecând prin frunza / ce foşnea cândva / se-nalţă iar / fragili lăstarii noi” (Reînnoire, p.66).

Fără tonalităţi grave şi reflexive vizibile, poezia Taniei Nicolescu este o poezie a căutării, a nostalgiei, o poezie bine şlefuită sintactic, de adâncă sensibilitate, cu versuri de o frumuseţe îndrăzneaţă şi rafinată: “Mă lepăd de cuvinte / cum de frunze / se leapădă-n tăcere / copacii / înveşmântâdu-şi / cu lumină / trunchiurile /goale“ (Desfrunzire, p.7).

Dacă acceptăm ideea că există un dincolo de text, unele poeme ne permit proiectarea într-un spaţiu imaginar, într-o lume paralelă cu cea reală, de la care am putea porni într-o călătorie cu adevărat fascinantă: “Cal încordat / acrobat păşind / pe drumul rectiliniu / coarda suspendată-n / neantul colbului / spre nori ridicat / cortină acoperind / minusculul punct / pe crupă / cupola cerului / trăgând cu ochiul orb / fixat spre pământ” (Atlas, p.9).

Cu o lirică intens reflexivă şi cu tulburătoare accente elegiace, autoarea ne dezvăluie taine ascunse în locuri numai de ea ştiute, atenuate însă de timp: “Nici o urmă de zbor / nici o urmă de pas / îngână ecoul / al valului glas / orele în nisipul surpat / s-au pierdut / privirea cată în / necunoscut“ (Făurarul, p.57) .

Poezia rămâne o enigmă etern umană.

Dar, aşa cum o teorie ştiinţifică se clădeşte pe un sistem de axiome, adică îşi aşează la bază câteva adevăruri nedemonstrabile, tot aşa şi poezia bună se evidenţiază prin ea însăşi.

Lucian Blaga obişnuia să spună: “Poezia bună îşi are o evidenţă a ei, ca geometria lui Euclid”.

Când citeşti un astfel de poem în linişte absolută, sufletul acestuia te îmbie parcă să intri în el: “Ce cântec sau / descântec m-a atins / de-n ochiul meu / mereu visând deschis / tot universul nesfârşit / încape-acum în / cercul /

Revista nouă, 2/2011

cel mai mic / dintr-o băltoacă?” (Cercul, p.8). Într-un poem sublim în cvasitotalitatea lui, “Asinus buridani“ (p.12), eul liric ne atrage atenţia asupra fragilităţii timpului şi deşertăciunii. Fiinţa umană însă, după ce mai întâi este adulată, pare să rămână definitiv închisă între paginile unei cărţi. Ca pe nişte veritabile semne de întrebare, mai degrabă decât asocierii unui sens contemplativ şi convingător, poeta îşi exprimă dezamăgirile în faţa unor iluzii care au lăsat urme adânci pe anii săi. Astfel, simţind că se îndreaptă cu paşi repezi spre vârsta senectuţii, eul liric nu mai are certitudinea că i se mai pot dezvălui tainele prin care a păşit până acum: “Cu nepăsare de pirat / într-o basma mi-am înnodat anii / aşa cum bunica-şi înnoda mărunţişu’-n batistă / şi-atât de bine i-am ascuns undeva / pentru un cât mai târziu posibil cândva / încât am şi uitat unde i-am pus / şi-acuma îi caut şi i-ai de unde nu-s / nici pe raft lângă cartea preferată / nici în cutia stacojie cu marţipan în ciocolată... / degeaba am răvăşit grădina pe sub păpădii / şi-am căutat până şi prin CD-uri / cu muzică sincopată”.

Uneori, preluând din ritmicitatea şi incantaţia versului barbilian şi intonând precum într-un cunoscut descântec al melcului, eul liric se destăinuie vădit marcat de semnele unei memorabile nostalgii: ”Acoperă-mă / doică ploaie / cu pletele tale şiroaie / şi lasă-mă s-adorm un timp / ghemuindu-mă / într-un surâs senin / ca în somn să-ţi ascult / lichidul ornic / numărând / scurgerea clipelor / mărgăritare / măsură / pentru viaţa / viitoare”

Revista nouă, 2/2011

(Ornic lichid, p.11). Aşadar, părând că îşi ia soarta în mâini, chiar şi atunci când se află în faţa neputinţei, eroina lirică întrevede şi zori întunecaţi, dar lămuritori.

Deşi tema predilectă a volumului pare a fi cotidianul, aş înclina să cred că lumea, aflată în plină metamorfoză, este primul nivel de referenţialitate al poetei. Fină observatoare a realităţilor înconjurătoare, autoarea pare să scoată de sub mânecă proza vieţii de zi cu zi şi s-o expună sub formă de poezie: ”Împroşcând stropi grei de noapte / peste zidurile-n întuneric retrase / maşina salvării chelălăie bezmetic pe străzi alergând / spre mia de ochi ce veghează din pantă oraşul” (Drosera, p.19).

Imaginaţia este, într-adevăr, o lume aparte. Dar Tania Nicolescu nu trăieşte neapărat din puterea imaginaţiei. Poetei îi place să se inspire de multe ori direct din natură, încercând să transmită cititorului bucuria inimii sale atunci când descoperă lucruri minunate, cel mai adesea pe viu, în miezul realităţii: “Amurgul bolnav / boltindu-se peste deal / în unde îşi cufundă / palma-nsângerată / topind zăpada lebedei / rătăcite pe lac” (Înserare, p.62).

Acuitatea percepţiei îi permite poetei să cultive imagini grave, unele purtând substraturi din banalitatea cotidiană, chiar prin oglindiri tenebroase: “Nu ştiu cine-mi tot colindă visele / călcând în vârful picioarelor / şi-nchizând cu grijă / uşile-n urma sa” (Intrusul, p.63).

“Poezia ar fi secretul creierului scăpat din gura inimii”, aşa definea poezia, la un moment dat, poetul Grigore Vieru. Poetul trădează deseori acest secret, în mod benevol, dar cu bucuria în suflet că poate ajunge să atingă o inimă aproape, receptivă şi binevoitoare, chiar dacă împreună pot semăna uneori nelinişti bizare: “Sinusoidele sunetului / desenate-n consistenţa tăcerii / Eu / o bătaie de inimă / Tu / foşnetul aripii de fluture / Noi / trăsnetul vuind în prăpăstii / şi-apoi din nou tăcerea / doar atât / Ea“ (Tăcerea, p.75).

Pentru Tania Nicolescu poezia se pare că înseamnă lirism şi sentiment, dar şi comunicare, putând fi rodul unei imaginaţii de sorginte feminină, dar şi al unei oarecari frustrări. Poezia ei nu este una a invocaţiilor retorice sau a exclamaţiilor ample. Nici una a lamentărilor, a oftatului, şi deloc a ironiilor: “Şi-n ape / căzută / din zboruri / o pană / în cercuri / se zbate-n / vâltoarea / ce sunt“ (Vâltoarea, p.26).

11

Poezia Taniei Nicolescu nu este scrisă mereu într-un limbaj poetic uşor inteligibil, deşi, spre meritul ei, se cunoaşte că nu depune nici cel mai mic efort de criptare, ci expune clişeul imagistic aşa cum îl surprinde cu ochiul inimii: “Şi-aud din depărtări galop / caii de foc / ai deşertului / vin să pască“ (Caii de foc, p.5).

Poeta îşi alege cu atenţie momentele când îşi prezintă, cu sobrietate, ca pe nişte răni deschise tristeţile, durerile şi dezamăgirile. În spaţiul mirific al versului, ea dispune de un mecanism simplu de a produce emoţie, chiar dacă se bazează pe nostalgii mai vechi sau mai noi, pe sentimente consumate sau recente, perceptibile sau doar disimulate. Într-un poem de o mare densitate lirică, autoarea developează, sub ochii noştri, o peliculă pe care apare imaginea deprimantă a unui dincolo: “Alb nesfârşit / prin ninsoarea-nteţită / pestriţele cortegii funerare / pe-acelaşi drum / împotmolite” (Alb nesfârşit, p.33). Când citeşti o poezie, ea trebuie să-şi lase amprenta asupra ta, să o simţi, să ai impresia că poetul a pătruns în tainele minţii tale şi a preluat de acolo tot ce era mai bun şi mai frumos şi le-a aşezat într-o cascadă de versuri: “Imortalizând iscusit / pe pânza-i fină / zborul / cu firul viselor / frânte / măiastră tapiserie / îşi ţese / paingul” (Artă, p.41).

Aşa cum sublinia un confrate, Ovidiu Ivancu, într-un eseu despre starea poeziei, poezia are printre altele, şi “o calitate unică între celelalte tipuri de discurs beletristic; reuşeşte să concentreze în minimum de cuvinte un maximum de mesaj”. Asta face şi Tania Nicolescu în secţiunea finală a cărţii din care desprindem poeme scurte, care împrumută

stilul celor japoneze. Astfel, iată un haiku: “Copil în iarbă - / tot universul este / o buburuză“ (p.77), dar şi o tanka finală: “Iar două pete / albastre în caietul / nou de română - / s-a-nnorat afară şi / pe minge cad iarăşi stropi“ (p.88). În concluzie, putem spune că poezia Taniei Nicolescu se naşte din ceea ce îi dictează inima, porneşte din interiorul inimii şi trebuie citită în cheia vizibilităţii dincolo de cuvinte. Această poezie încă îşi mai păstrează raţiunea, acea parte de raţiune care este sentimentală, încă mai promovează comunicarea, poeta fiind din acest punct de vedere rămasă atârnată de poezia modernă a secolului trecut. La lectură eşti tentat să asculţi totodată şi un fel de muzică interioară, născută şi ea tot din inimă, odată cu poemul.

Tania Nicolescu este poetă. Ea crede cu putere în rosturile nobile ale poeziei, rămânând permanent alături de caracteristicile esenţiale ale acesteia. Poezia o tentează, fără doar şi poate. Cred că trece prin clipe în care scrie poezie în gând, mergând cu autobuzul sau parcurgând cu privirea rafturile unui magazin.

Cred, apoi, că aşteaptă cu înfrigurare să ajungă în faţa masei de scris, să se aşeze acolo şi să se ridice abia după ce şi-a retuşat poemul. Cred că scrie dintr-o necesitate, dintr-o nevoie imperioasă de a spune ceva, despre ea sau despre lumea care o înconjoară. Şi mai cred că are prea puţine momente în care nu simte încercarea că tocmai vrea să spună ceva într-un poem. ……………. * Tania Nicolescu, „Caii de foc”, editura InfoRapArt, Galaţi, 2010] Iunie 2008 - Vernisaj expo Valter Paraschicescu Muzeul Memorial «N. Grigorescu» Lidia Nicolae Christian Crăciun Serghie Bucur, Iulian Moreanu Ştefan Al-Saşa

72

Revista nouă, 2/2011

note de lectură

Camelia Manuela SAVA Când Iubirea devine Piatră

tunci când Dumnezeu a făcut lumea, probabil a chibzuit bine la tot ceea ce are de făcut, ba s-a gândit şi la Piatră, apoi l-a creat pe om ca să o contemple, să o netezească, să o iubească, să o cânte în poeme.

Să o cânte…

Pentru poetul Nicolai Tăicuţu, peste tot, dar mai cu seamă în piatră, îşi face simţită prezenţa Dumnezeu. De aceea Poetul iubeşte Piatra, pentru că ea e Dumnezeu. Piatra înseamnă trăire, tresărire, exaltare, aşa că el, Nicolai Tăicuţu, îşi poate face propriul sit dublu: ca geolog, şi ca poet, marcându-şi astfel, bivalent, sentimentele şi fiinţa – pe de o parte, Omul, pe de altă parte, Poetul: „presimt că apele se vor linişti în aval şi vor depune/ pietrişuri şi nisipuri în matrice de argilă/ pe plaje înalte/ istorice/ în care voi deschide/ dublu sit: arheologic şi geologic/ pentru a evalua în tihnă trăirile de-acum.” (premisele unui saltimbanc discret).

Contemplativul „saltimbanc discret”, aşa cum se anunţă a fi încă din primul poem al volumului recent apărut, „Piatra piatră de e piatră”, Editura Valman, 2011, iubeşte, mai presus de orice, apa, restabilind parcă ordinea firească a lucrurilor, a naturii, dând „râului ce este al râului/ şi pietrei ce este al pietrei”: „de când lumea-s acestea veţi zice/ dar nu şi când/ spun eu/ peste ordinea firească a lucrurilor/ poetul recită de-a lungul apei/ pe drum subţire/ poemul dimineţii…” (mereu altfel).

Râul ne poartă „spre un nou drum” şi ochiul poetului-geolog înregistrează, cum nimeni altcineva nu ar putea să o facă, imaginea unui peisaj acvatic dublat de vietăţile specifice antediluviene: „simt cum aripa dorsală a peştelui teleostean desprinsă/ din coasta malului încearcă să se facă prezentă/ simt cum meduza arhaică/

A

Revista nouă, 2/2011

plutitoare-n vremuri bune/ transparente/(…) încearcă să-mi facă umbră.” (confluenţe. şi atât). Toate acestea îl surprind pe poetul care se simte „iarăşi nepregătit”, „alături de ceaşca de cafea/ în baraca de la balastieră”. „Carnea dură a gresiei” este, de fapt, o biruinţă după ce poetul a „iscat” „vesele nisipuri şi pietrişuri”, scoţând astfel la iveală un peisaj de început de lume: „depunerea ordonată a stratelor/ (în aflorimentul deschis în malul de vis a vis)/ într-o succesiune de istorii pe vârste.” (şi dealul vine la râu).

Aceleaşi vietăţi acvatice, peştii şi moluştele, se preschimbă cu timpul în pietre pentru că „venirea pietrelor o presimt peştii şi moluştele/ care/ precum o tulbureală a minţii/ ies din ultimul descălecat/ dau piept şuvoiului/ să ajungă şi să rămână în bordeie pe piatra nici rece nici caldă/ în aşteptare prelungă/ până ce se confundă/ os cu piatră/ piatră cu cochilie.”(vin pietre).

Este aici o altfel de Geneză, o Geneză a Pietrei şi nu e vorba de epoca de piatră, ci de naşterea pietrei care se formează, nu pe cale divină, ci prin schimbarea/ prefacerea regnurilor: peştii şi moluştele, pietrificaţi, sacrificaţi, aşadar, devin piatră şi apoi bordeie.

Tot Geneza se întâlneşte şi în poemul dinspre munte/ piramida, unde muntele este creat/ re-creat „la dorinţa fiicei mele” şi, astfel, poetul mărturiseşte: „proslăvesc măreţia muntelui privind/ piramida făcută de fiica mea/ dintr-un bulgăre de argilă plastică/ pus sub o piatră aplatizată/ la rândul ei, pusă sub trei granule de pietriş/ şi/ în vârf/ un fir de nisip.” În susul/ în josul râului, ca şi al poeziei, cititorul este rugat să se „fixeze”: „într-un punct bine determinat/ şi să constaţi că cele două sensuri expuse mai sus/ au origine comună.” (orientativ/ orientativă). Tot martor al sensurilor liricului este şi „prietenul ioanid”, invocat în poeme ca: prozo-poem ecologic, stropi de nisip. întocmire, ca să vezi! în trecere printr-o seară de august, imagini derulate invers. pare-se care este totuna cu eul liric, pe de o parte, dar poate fi, pe de altă parte, eul-cititor, prieten al Poemului.

Poetul se joacă în continuare în piatră/ cu piatra de râu şi este conştient că jocul lui e necesar: „aranjez sau deranjez pietrele/ după

73

placul meu.”(iluzoriu joc necesar). Contopirea cu stânca vine de la sine, când insul care „stătea rezemat de stânca eratică/ impunătoare faţă de statura lui/(…) după un timp a simţit cum/ stânca îl atrage/ îl primeşte în sine/ oarecum plăcută senzaţie/ ca într-un somn profund…”(undeva în spate).

Apa îl poartă ca pe un copil drag: „ mă ştie apa din urma privirii/ uitată în foşnetul de trestie”(când apa creşte bucurându-se), aşa cum tot apa este aceea care a purtat piatra adusă de tânărul vizitator. Poemul câmpia de-acasă. o aglomerare de pietre este o chintesenţă a gândirii/ sentimentelor profunde ale lui Nicolai Tăicuţu: iubirea faţă de pietre este subliniată prin prezenţa acelui tânăr(alterego) –călător-vizitator „ la masa mea de scris”; cu gesturi simple, acest „personaj” dă sens iubirii transformând-o în explicaţii ale apariţiei pietrelor şi, implicit, dă sens vieţii care apare din apă, element primordial: „şi-a scuturat sandalele de praf/ şi-a dat jos raniţa din spate/ pe masă a pus-o/ şi-n stânga mea s-a aşezat/ a desfăcut raniţa/ pietre a scos din ea/ mai mari mai mici cu forme/ mai mult sau mai puţin rotunjite/ aspre la pipăit şi/ lea aşezat pe masă/ pe masa mea de scris/ vorbindu-mi despre fiecare dintre ele/ ca şi când ar fi vrut să mi le vândă/ pe bani puţini/ am dedus asta cât el îmi vorbea/ de locul unde piatra a fost găsită/ de apa care a purtat-o/ de apa care a spălat-o/ de apa retrasă în mare/ de apa retrasă în adânc pentru a da formă câmpiei.”.

Imagini inedite obţine poetul şi atunci când îmbină vegetalul cu mineralul: „de la marele târg din poiană/ mărul s-a ales/ cu o stană de gresie calcaroasă/(…) ramul se afundă în gresie/ şi gresia în ram încet-încet/ sub stare de veghe.” (priveşte mărul câmpia).

Tonul jucăuş, alert se îmbină cu cel grav, solemn, ritualic într-un singur poem, aşa ca în poemul în spirit de glumă iau încă o zi pentru că poetul se dedă unui joc al minţii şi al sorţii: „mân turma de pietre la vale/(…) ca şi când aş duce gâştele la iaz/ ca şi când aş duce mieii la imaş”, însă „mai în joacă/ mai în serios” poetul simte acut trecerea ireversibilă a timpului fiindcă „smerit (totuşi)/ mă dau puţin în

74

lături/ spun sărut mâna/ şi fac loc femeii care trece spre cimitir/ cu jar şi tămâie-ntr-un ol ciobit”, umbra morţii făcându-şi aici apariţia.

Poemul care încheie capitolul/ partea întâi şade jumătate-n apă este o „precauţie” pe care poetul şi-o ia atunci când vorbeşte despre „graviditatea” pietrelor care se stabilesc din această cauză „cu mari goluri între ele”.

Următorul capitol o crapă calul de-o calcă ne aminteşte oarecum de menirea poetului: „fiind în slujba acestui poem tac/ şi mai privesc o dată/ în spărtura proaspătă/ a pietrei/ impresiunea aripii de pasăre.” (în spărtura proaspătă. poemul).

Imaginea pietrei se conturează şi mai pregnant, cu aceeaşi fervoare: aşadar avem „piatra-statuie”, „piatra aleasă de comuniune”, figurând aproape eroic pe un soclu, pentru că „…într-o zi a curs sânge din piatră”, ca pe urmă să „se retragă-n nevedere/ în talpa noii biserici ce se va ridica/ la răsărit de sat”(piatra aleasă).

Altădată, un poem întreg este o apoziţie complexă pentru „ea/ mica piatră distinctă/ mănunchi de cristale/ desprins din geodă…” (preţiozitate).

Revista nouă, 2/2011

Ca în vremuri imemoriale, apare şarpele care se „târâie” „peste piatră/ şi piatra/ de emoţie/ crapă” (extaz), cele două elemente sunt într-o relaţie de interdependenţă, într-o simbioză ce pare eternă.

Un alt simbol al existenţei milenare, copacul, nu mai este statornic în veşnicia sa ca la alţi poeţi, ci „se rupe” de „umbra sa” fiind luat de apa râului „ca un bun necesar” (petrecere), ca, în poemul următor, copacul se caută şi se regăseşte „după un timp în vălurita apă a râului/ de care nu s-a mai desprins.” (ca la un prieten).

Identitatea copacului devine una şi aceeaşi cu a poetului care îşi poate asculta inima „din mers/ în diferite puncte în jurul copacului/ singuratic în câmpie - / când eu/ când el” (copac în inimă). Fratele copac este lăsat „să-şi târască umbra/ peste lespezile cochilifere ale aleii.” (întru reluarea startului).

Zădărnicia constă în lucruri/ gesturi „fără rost”: colina e „stearpă” la „ ceas de înserare”, pasărea este împiedicată să cânte („când tril dă să desprindă/ putregaiul/ adunat iute sub zbor/ îi pune/ răguşeală-n gâtlej…”), râul e „ indiferent/ nu vede – n-aude”, numai poetul „ vântură” „cele şapte frunze rămase/ ca printr-o minune sub copac”, dar tot „ fără rost” (lepădare).

Revine motivul câmpiei, însă verdele ei este „ ţinut la respect de sarea pământului”, auzindu-se „apele subterane” ce „ clipoceau regulat/ peste gresie/ peste cremene” (abandonat pe un cuvânt rostit pe jumătate). „Ploaia de vară” este în stare să îi aducă „ în taină” pe sculptorii care „şi-au coborât/ ei/ da!/ ţi-au scos statuile la plimbare”, ca „ în uitare” să fie pătrunşi de ploaie „până la os”, „gândind reaşezarea parcului/ pe noile coordonate”, atmosfera citadină, udată de ploaie este lesne de recunoscut, încadrându-se tot în aceeaşi zădărnicie a lucrurilor trecătoare.

Jocuri de cuvinte inteligente regăsim în poeme ca: trecerea verii e pusă pe seama umbrei („pasărea în zbor face umbră nisipului/ copacul/ de jur-împrejur/ face umbră nisipului/ nisipul face umbră nisipului când se adună în dune”) şi în sacrificiu („a venit timpul să gândesc pasărea/ ce/ pe bună

Revista nouă, 2/2011

dreptate/ mi-a atins fruntea/ precum aş gândi stana de piatră/ pusă semn la capătul locului” ca în finalul poemului, pasărea rănită, imortalizată astfel pentru totdeauna, se revine la aceleaşi leitmotive: „încet/ pe bâjbâite/ se pare/ încep să gândesc stana de piatră/ ca şi când aş gândi pasărea”.

A treia parte a volumului ce poartă un titlu semnificativ –inima mea multe rabdă – este şi cea mai consistentă ca număr de poezii, dar şi ca teme şi motive. Se insistă asupra pietrei, râului, umbrii şi răcorii, boncăluirii cerbului şi căderii frunzei (acuarele), şi totodată, nucul îi oferă poetului „un punct de sprijin” (nucul din frunte). Pentru prima dată se resimte în mod curios o influenţă campestră, satul fiind prezent aici prin simbolurile sale: cobiliţa, ciutura de la fântână (şi invers. perpetuum), sătenii (flevenii - a se citi din vechiul sat N. Fleva!) sunt surprinşi în jocul „cu moartea”, dar în acelaşi timp vom citi printre rânduri versuri închinate oraşului Râmnicu Sărat cu care poetul se identifică: „mă retrag în vârstă şi privesc oraşul ca şi când/ mă privesc pe mine însumi/ (…) se retrag apele râmnicului/ se retrag în sine şi/ lasă pe străzi/ pe alei sarea pământului/ să întâmpine dimineţile oraşului/ să întâmpine oamenii oraşului…” (rouă şi sare).

Iubirea are o oarecare „disponibilitate” şi niciodată „nu-i târziu”, iar femeia este echivalentul vieţii, despre ea „vorbesc cei doi snopi de riduri bine legaţi/ din coada ochilor/ şi cele două tăieturi în prelungirea zâmbetului de ieri”(c’est la vie).

Despre casa părintească Nicolai Tăicuţu îşi aminteşte „în forme geometrice perfecte” (fals tratat de continuitate), mama devine o „mogâldeaţă informă/ continuu informă/ fără punct de sprijin” şi, întrebată fiind ce-ar putea să aştepte el, poetul, care se îndârjeşte să caute sensul existenţei noastre, răspunsul e hieratic prin greutatea lui: „aştepţi oale de moşi/ fiule/ oale de moşi”(moartea e subliminală, în unele zone se împart oale pentru cei morţi, n.n.).

Raftul3/ poliţa 5 ar putea semnifica o indicaţie de bibliotecă, fiindcă aceasta e menirea poetului – să ajungă un nume pe un raft în bibliotecă – o soartă nemeritată de mulţi, dar certă în zilele noastre.

75

note de lectură Deşi se caută tot timpul ca să se regăsească poet, Nicolai Tăicuţu participă singur la propriul priveghi: „îmi fac mie însumi priveghi la/ lumina zilei/ suspendat pe năsălia verticală…” (înălţarea-n starea de poezie. stereotipie). Despre urma „din ţărână” pe care o lasă în urma sa, despre umbra „disperată” care îi strigă să nu o lase oriunde ca în poemul restrişte, dar şi despre amintirile stagiului militar sau despre intenţii bune poate vorbi poetul îndrăgostindu-se în poeziile sale de viaţă, de piatră, de câmpie, de tot ce îl înconjoară şi îl face să fie viu, să simtă, să se simtă în sine şi pentru sine.

Ultima parte a volumului este închinată unor „refrenuri”: refren I (of of of ) şi refren II (adaosuri) ce par a fi la prima lectură de inspiraţie rurală, dar ochiul mai atent poate înregistra un sentiment grav, un fior liric profund şi copleşitor: peisajul câmpiei este prilej de meditaţie: „despicând firul dimineţii în patru” vine ţăranul pe capra căruţei(la ceas de-mpărăţie). Imaginarul artistic se îmbogăţeşte cu noi sintagme: „pietrele au crescut iluzoriu”, „mirosul de mormânt” „starea de igrasie ce va să vină”, chiar cutia de ghete a domnului colonel a prins să „încolţească/ să înfrunzească pe la colţuri” şi va rodi „mici cutii cu miez de cremă de ghete”. Poetul poate transcrie „ultima bucurie trăită aici - / poezia poetului muribund” (fără titlu), pentru că a crea înseamnă travaliu, înseamnă că poemul se vrea creat, de aceea aştepţi, eşti la cheremul său, ba îţi cere şi scuze „de rigoare” ca să te pună să revii: bunul simţ al semnului pus cu grijă.

Trecerea timpului este suportată de fiecare cum poate mai bine: ţestoasa, melcul înaintează greu, „racul se conformează oricum” (pe linia de sosire panglica e putredă), dar fiinţa umană începe să se împuţineze „din ce în ce” (îmi spun). Astfel, poetul s-a deprins în ultima vreme cu „privitul în urmă”.

O oarecare plutire, o oarecare melancolie, plus un dureros sentiment al poetului care este condus prin viaţă de poezia sa – aşa se „adaogă” Nicolai Tăicuţu zi de zi, poem după poem, volum după volum: şi Iubirea lui devine Piatră, care, chiar de e piatră, tot se spune, tot se scrie cu majusculă…este o poveste a lui cu asalturi şi coborâşuri, cu neajunsurile răspunsurilor care aşteaptă…

76

Cristian NEAGU Fenomenul previzionar de sorginte poetică la Adrian Botez

tudiile academice despre literatura intelectualistă, (Elie Faure, René Huyghe, Marcel Brion...) ne atrag atenţia că între două direcţii – generaţii – antagonice, (în cazul de faţă Vasile Militaru – Adrian Botez, ) una cultivând intropatia, iar cealaltă obiectivismul structurilor estetice, se păstrează cadrul social-istoric filtrat prin spiritul cartezianismului dintr-o scolastică de tradiţie religioasă, punându-se problema remarcii elementelor afective ale limbajului care, de la Charles Bally încoace se numeşte stilistică. Vom porni spre a judeca latura obiectuală în grad intelectual exprimată, prin care forma dialectală devine pecete a sintaxei multora dintre versurile lui Adrian Botez, de această dată în ultimul său volum Cartea Profeţiilor (Editura Rafet – 2010) structurată de cele patru capitole: 1. Cartea profeţiilor, p.5-44; 2. Cartea glasurilor, gesturilor şi tăcerii, p.45-87; 3. Cartea descântecelor, p.89-119; 4. Cartea apocalipsei p.121-134; în cuprins urmând o selecţie a referinţelor critice şi note biografice. Numai un scriitor de rangul domniei-sale ne putea pune în faţa unei situaţii pe care nimeni nu o mai analizează ca raport sau dimensiune, în relaţia emitent – receptor, şi anume: Adrian Botez se adresează cititorului cult, pe cât posibil rafinat, în mod obligatoriu credincios şi patriot, pentru că orice poem se dovedeşte a fi o construcţie deliberată şi astfel îl vom înţelege, numai dacă vom împărtăşi intenţia ce-i stă la bază: „eu nu scriu pentru om – ci pentru stele/ fac semne – fierăstrău la mari zăbrele:/ să nu-mi mai fie,-n noapte,-atât de greu/ să-i strâng – senin – mâna Lui Dumnezeu! [...] degeaba tragi cu ochiul pe la geamuri/ degeaba te urcaşi pe-nalte ramuri:/ lucrarea mea – cu zimţi de liberare/ nu e deschisă pentru fiecare.” (Pentru cine scriu eu, p. 48)

S

Revista nouă, 2/2011

De această dată, pe „fundaţia” poeziei religioase, dascălul de integritate culturală va construi din liantul intuiţiei, cu ceea ce realitatea derulează în societatea contemporană, poezia de consistenţă profetică: „voi – care veţi urma smintelii mele/ să nu mă plângeţi – ci să luaţi aminte:/ n-am apucat să spun multe cuvinte/ dar câte am spus – vă fie neuitare:/ pe Crist nu-l pui la zuruiri de zare/ ci la icoana-n suflet – lumânare!” (Despre Hristos – târziu, p. 115) Scrisul se realizează în mare parte cu ajutorul fantasmelor activând ideologii din lumea reală pe fondul emoţiei contemplative a poeziei, cerându-i-se cititorului de condiţie elevată să intre în rezonanţă cu presiunea creatoare din climatul poetului: „prin jungla dreptăţilor oarbe-ale morţii/ lepre târăsc peste apele-amiezii:/ demoni – ca viermii – în inima sorţii/ podidit-au clopotniţe – jalnici diezii!” ...asociată fiind cu demascarea efectului psihologic transmis asupra maselor, de subcultura întreţinută tendenţios la rang superlativ: „ce beznă-n lumină! cutremur de crez!/ bolnavele măduvi de ceasuri prelinse/ ne cară – cu viaţă cu tot – şi-s încinse:/ refuz să plutesc – într-un dangăt cu miez...” (Jungla dreptăţilor oarbe-ale morţii, p. 55) Acest refuz de a consimţi într-un fel decesul spiritual (însuşit şi de subsemnatul) ni-l înfăţişează pe Adrian Botez sprijinindu-se cu pioşenie pe soliditatea tradiţiilor în care, motivul moral superior determină actul atitudinii ce abordează şi fixează fragmentele unei lumi fărâmiţate: „ce-a mai rămas din ţara asta – demn?/ doar munţii convorbesc cu Dumnezeu-/ doar ei strivesc – sub creste – nori – mereu!/ ...de ne-ar strivi pe noi – păduchi: al Târfei semn!”

(Ce-a mai rămas din ţara asta?... p.22) Faptul că s-a marcat cu majusculă echivalentul unei ere (al Târfei semn) ne demonstrează un soi de contradicţie spirituală, pe fondul ironiei culte, amintindu-ne de Minna von Barnhelm, iniţiatorul acestui gen de artă. De fapt în poezia lui Adrian Botez practica limbajelor curente fixează până la detaliu obiectul exprimat, gradul de complexitate, capacitatea de cuprindere definind valoarea intrinsecă.

Prin caracterul activ pe care îl trădează cu uşurinţă limbajul convenţiilor sociale, în formularea tuturor acestor aspecte îl descoperim şi în cu totul alt gen de ironie

Revista nouă, 2/2011

pamfletară (prin şfichiuire) adresată factorului de decizie viciat (în speţă liderului politic): „prea multă spermă azvârlită la canal/ prea mult străin în laptele de mamă:/ e jalnic să devii din om – semnal/ şi rău – când muntele – nisip se farmă.” [...] „ ...unde eşti, unde – Codru Dumnezeu?/ respir cenuşi – din ce în ce mai greu...” Aceasta este o caracterizare continuată de obţinerea fizionomiei „copilului din flori” (reţinem străinul din laptele de mamă, n.n.)

Limbajul acesta este un instrument al acţiunii de complicitate – subînţelesă – cu cititorul regăsit în tensiunea spirituală a autorului, totul definindu-se sub auspiciul intenţiei estetice, prin faptul că neologismul include metafora proverbială la un moment dat, reprodus într-un vocabular retoric: „ai fost scăpat din pântec - în hazna/ şi garnisit : bulbuci de râs prostesc.../ nu eşti slăvit de păsări – o cazma/ îţi ţine loc de Arborele obştesc!” (Prea mult şi prea puţin, p. 84) După ce acuză vehement pe acei propagandişti ai lumii întunericului, ai declinului moral, vom observa încercarea lui Adrian Botez de a converti monstruosul, rătăcitul din beznă, la lumină pe calea credinţei consecvente, confirmându-ne că deţine o conştiinţă încadrată maximei lui Publilius Syrus: Ignoscito saepe alteri, nunquam tibi (Iartă pe alţii adesea, niciodată pe tine însuţi): „să vii – de Crăciun/ cu mine – în aceeaşi biserică/ friguroasă – tu javră/ umflată/ buburoasă!/ să-L priveşti – dimpreună cu/ mine – pe Pruncul cel/ dezgolit – pe/ Hristos Cel/ Pribeag şi sărac/ Scuipat şi Umilit!/ nu se cade să-ţi cauţi/ tu – un Dumnezeu mai/ călduros decât al/ meu: ori suntem copiii/ aceluiaşi Dumnezeu – ori/ Hristosul meu/ zgribulit – va/ bate război crâncen – cu/ Veneticul tău – potrivit din/ burtă şi guşă – cu/ ticăloşia ta – puţind/ încinsă şi râncedă – cât şi/ credinţa-ţi!/ vino cu/ mine – tu jivină borţoasă – la încercarea/ Bisericii de Ger – pronaos la/ Cer!” (Vino cu mine, p.71) Este vizibilă similitudinea punctului de vedere creştin ortodox cu cel al lui Vasile Militaru, unde se consumă o conştiinţă a timpuluiidentificând tocmai în acest paralelism structură-fenomen, substratul leibnizian: „ eine durch menschliche Knust verfertigte Maschine ist namlich nicht in jedem ihrer Teile Maschine.” (Maşina realizată prin artă, nu este o maşină parţială).

77

Chiar şi Leibniz constată faptul că amprenta artei modifică esenţialitatea tehnicului ca realizare, în timp ce tehnica la rândul ei mediază expresia esenţialităţii. Doar determinarea actului creator – atât la Militaru cât şi la Botez – rămâne legată de inspiraţia filosofico-religioasă. Câteva repere importante de ordin tehnic extraarticulare la nivelul formei şi conţinutului se cer a fi explicate în detaliu, deoarece se evidenţiază flexiunile, corelaţia dintre eufonie şi forţa verbului la care autorul recurge, oferindu-ne variantele silabice ale versului, ca efect al momentului de exaltată inspiraţie: „ştiu că trebuie să stai/ mereu – cu spatele la/ ceva/ cineva.” (Cu toate cele patru feţe, p.12) sau: „zadarnică este/ lepădarea de sine/ târzie – a/ omului.” (Prea târziu, p.14) Aşadar, nu este vorba de o schimbare autonomă a formelor, ci de o modificare a funcţiei poetice în raportul, accent lexical – cantitate. Dialectica cu care Adrian Botez îşi muzicalizează poemele, derivă din existenţialismul sartrian prin amploarea negativismului acordat spectrului decadent, în favoarea perceptelor religioase strămoşeşti, ca bază a revigorării factorului educaţional şi mai departe, redobândirea valorii spirituale a Neamului: „într-o lume în care diavolii ne scriu leacuri/ nu se întâmplă decât farse, crime... fleacuri!/ să te întorci acasă – leneş – fără cap/ e chiar normal – nicicum un handicap!/ [...] a trăda – huli – distruge, – e – un lucru bun/ necesar- hrănace – cât un „big” dejun: [...] caligrafiem pe cer minuni de-obrăznicie/ toată ziua ne şpreiem cu blasfemie;” (Leac pentru această lume, p.82) Îndemn, atitudine efervescentă, poet dominat de dorinţa de a trezi „din somnul cel de veci” Naţiunea: „daţi jos urgent din birje vizitiii/ ce peste inimi au trecut cu roata:/ aceasta-i ţara unde mor copiii -/ demonii să-i înlocuiască-s gata!”

(Aceasta-i ţara unde mor copiii, p.111) Adrian Botez are şi nota de penalizare atribuită la fel de prompt „surzimii”: „vorbeşti, vorbeşti... – degeaba, pentru viduri - / vorbeşti o limbă a muţilor de ţară:/ oricât te urci pe scara planetară/ te huiduie amoebele, în triburi! [...] „batjocura tăcerii te ucide” [...] „profet mizeriei de-a te-ndoi de om,/ de-a lâncezi pe muchia de atom - / eşti doar o umbră pe un zid, în lună” (Batjocura tăcerii, p. 54) Bineînţeles

78

că Materiam superabat opus şi în cazul lui Adrian Botez. Necesitatea de obiectivare creatoare face ca sentimentul să ia forma şi intensitatea stărilor din mediul conviv. Aici, într-o intimitate desăvârşită, poetul îşi descarcă versului, tensiunile adâncimilor sufleteşti unde, stilistica deţine actul de creaţie a viziunii asupra lumii prin natura filosofico – raţională, estetico – poetică: „bătrâne Doamne – între – întunecate/ crengurile Tale – îmi caut/ inima” [...] e atâta negrăită/ Lumină – clocotindă tăcere – aşteptare rămasă/ îngerilor – în frunzişul din care/ spre omenireansărăcită dezlegatu-s-au în sfârşit/ glorioase – Rădăcinile Izvorâte-ale/ Graiului-Graalului” (Graiul Graalul, p.15) .... continuând în acelaşi ton să divulge slăbiciuni şi profeţii, se face auzit glasul sufletului solitar, cel opus sufletului practic, social... sufletul care se vede împins să se exprime plin de clocotul trăirii intense: „între fulger şi/ tunet – se desfăşoară fiinţarea/ mea: Dumnezeu fulgeră – chiar/ trăsneşte – inspirat de puritatea/ stâncilor – iar eu/ eu – puturosul om – întârzii/ potrivind sunetele/ tunetului – să ia urma – şontâc-şontâc/ Ei – Triumfalei întru/ Fastul Exploziei Facerii/ Lumini./ Poezie – ajunge- L din urmă pe/ Nevăzutul Poezie – ajunge Cosmic – sau măcar pe/ Distinsul Dirijor!” (Între fulger şi tunet, p.37) Adevărul cum că, poeticitatea unei poezii constă în modul coerent al sentimentului indus de social alternat de intuiţie, care nu este altceva decât o viziune penetrantă asupra realităţii, nu poate exclude forma unei contagiuni sugestive, ca şi o împăcare cu sine şi cu lumea: „când El mă va chema – se va face/ linişte în pădure: razele lunii se vor/ împletici printre cele – ale / soarelui – aiurare de/ zodii.” [...] „timpul înşelării s-a ghemuit/ spăimântat de moarte – la picioarele/ mele: gâfâie cumplit – gata-gata să/ spargă crustele de lumină-ale/ stelelor.” (Când El mă va chema, p.41) Câtă forţă are metafora boteziană, descifrată prin descrierea pasului făcut peste pragul vieţii în moarte, şi înălţarea sufletului la stele... Vom lăsa alte aspecte constatatoare asupra cărţii în seama distinsului cititor, iar noi vom încheia tema analitică exprimându-ne convingerea că Adrian Botez îşi completează opera cu încă un succes editorial.

Revista nouă, 2/2011

note de lectură

Victor STEROM Skënder Zogaj Lacrima durerii*

kënder Zogaj este un poet al mesajului, al imaginii poetice, chiar dacă uneori cam apăsate, pentru a vedea cu ochii trăitorului într-un loc şi timp anume.” (Marius Chelaru) Poemele create de Skënder Jogaj au la origine un dublu şi contradictoriu impuls - de a exprima şi a ascunde totodată. „Adâncul necunoscut al fiinţelor / Taină vinovată, geamăt / Care răzbate în peretele caselor / Cu furie îmbătată, neobişnuită / De nimeni neînţeleasă / Este durere / Ură / sau nebunie.”(p. 18) Skënder Zogaj scrie în volumul său Lacrima durerii o poezie din care se reţine nu o imagine, nu o idee bine „jucată” în expresie, ci starea poetică neanalizabilă, evocând exotisme şi iniţieri, sugerând o calmă nostalgie a desăvârşirii. „După geamul colorat / Turmă de măsline şi mere / Nu este a mea / Strălucirea transparentă / A celor o mie şi una de nopţi albastre / În oglindă / A mea este doar umbra / Invazie de culori / între mere şi măslini / Cuţitul / Cu muchia în privire / Spintecă echilibrul / Întru duhul vindecător / Al nopţilor / Picurând albastru” (p. 38) Cele mai multe dintre poemele cuprinse în această carte se constituie într-un amplu discurs meditativ de cunoaştere situat sub incidenţa cristalizării cognitive. „Ai inimă plină de erezie / înmoaie-ţi ţipetele / Nu e bine să ucizi / Tot ce-ţi pică în mână / Dorinţa este boală / Rugină a tuturor timpurilor / Ca un briceag de paznic / Îţi roade pieptul / Eşti pasăre, sărută cerul / Coboară pe pământ / înmoaie-ţi ciocul în fluviu / întindem mâinile, rupem durerea / Legându-ne unul de celălat” (p. 34) Concepţia despre lume în poezia lui Skënder Zogaj are implicaţii dialectice.

S

„

Revista nouă, 2/2011

Realitatea se interferează, se amestecă, se ţese într-un desen gotic rafinat. „ Ţi-am zis, privighetoareo, / Nu intra cu bucurie / În orice joc / Fiindcă ţi se arde cuvântul pe buze /Ţi-am zis privighetoareo / înşelătoare este floarea / Care nu se veştejeşte / Sub apa adormită / Doar iarba amărăciunii creşte /ţi-am zis privighetoare-o / Şi-am zis / Nicicând să nu ocoleşti cântecul / Fiindcă te sinucizi / Negăsind răzbunare / Privighetoarea mea” (p. 67) …………….. *Revista ALBANEZUL, BUCUREŞTI, 2010, 82 p. Prefaţă Marius Chelaru, Traducere Baki Ymeri

Gheorghe A. STROIA Victor Sterom - Geometria fumului sau reperele autobiografice ale POEZIEI

n dorinţa de regăsi adevărata poezie, am început să lecturez ultima carte, intitulată „Geometria fumului” (Editura sinteze, Ploieşti – 2011, 82 pagini, 73 poeme) a poetului ploieştean Victor Sterom. Este unul din cele peste 35 de volume de poezie scrise (aceasta însemnând o viaţă dedicată poeziei). Încă de la început am redescoperit „convertirea” poeziei în stare, o împreunare divină a cerului cu pământul, o înălţare binecuvântată către înălţimile Raiului, fără anularea zborului firesc, natural şi - de ce nu – resemnat, peste Pământ.

Atunci am început să realizez că eşti, de foarte multe ori, pus în imposibilitatea de a citi şi de a putea desluşi - în întregime sensurile slovelor care te ard cu puterea flăcării sau te cuprind cu frigul glaciaţiunii.

Eşti de foarte multe ori „invitat” să te descalţi, pentru a putea păşi, cu sfială, pe urmele paşilor unei zeităţi (numită POEZIE) care din când, în când - îţi poate uşura suferinţa, purtându-te pe braţele sale fără de Timp.

Cum profunda vorbă a poetului: „Ţi-aş săruta

Î

79

talpa piciorului./ Nu-i aşa c-ai merge şchiopătând, apoi/ de frică să nu-mi striveşti sărutul ?” În peisajul liric contemporan, fiecare carte scrisă de Victor Sterom este o bucurie, o lectură indubitabil plăcută - izvor de armonii.

Am remarcat în structura poemelor cărţii mai multe planuri ideatice, pe care poetul le-a avut în vedere: nevoia confesiunii, resemnarea în faţa durerii şi a morţii, scenariul unei posibile vieţi (viaţa bate filmul), căutarea propriului univers contemplativ, dragostea pentru semeni (a căror grijă - de multe ori - îl copleşeşte).

Poezia lui Victor Sterom este – fără îndoială – inspirată şi distilată, până la esenţe.

Aici vei putea regăsi trăiri, pe care le vei recunoaşte, le vei resimţi, ca fiind ale tale. De fapt – poetul – nu vorbeşte despre sine, de cele mai multe ori se referă la tine, dragă cititorule, vrând să te prindă în plasa sa de „pescuit” suflete. Pentru poet, un vers este o frecvenţă unică din spectrul unei albe armonii.

Să ne reamintim că alba lumină, nu este altceva decât o simbioză unică a şapte culori fundamentale, ce stau la baza unui univers nuanţat în milioane de tonuri. Practic, acestui sens subscrie poetul. Ţie, dragă cititorule, îţi stă în putere de a alege ce frecvenţă reprezinţi, în această unică albă armonie a vieţii. Tu decizi, dacă doreşti să fii parte a armoniei revelate sau nu. Iată invitaţia!

Rămâne doar să o onorezi: „Ochii mei ţipă/ la o pajişte sumbră/ nu-i sunet în lume/ să topească în mine/ necunoscutul de gheaţă// pentru că am ajuns aici/ vino să îndulcim POEZIA// să vorbim/ armonii albe/ în echilibru// să povestim lumi de icoane…” (Armonii albe, pag. 25).

Regretul pe care cititorul îl resimte acut, ca fiind al său, este cel al repeziciunii cu care suntem sortiţi să facem călătoria, numită viaţă.

Pentru unii o mult prea scurtă călătorie, pentru alţii o obositoare apropiere de pragul trecerii în nefiinţă. Pentru unii o călătorie la „bussines class”, pentru alţii la clasa a III-a. Ceea ce near apropia pe unii de alţii ar fi emoţiile şi intensităţile trăirilor noastre. În rest…doar zvon, rumoare, mândrie, orgoliu, prejudecată - spulberate tacit de vânturile solare.

Mărturisind că viaţa de după nu este altceva decât un ecou al trăirilor, că născuţi din ţărână şi întorşi în ţărână, devenim o cale

80

a destrămării, poetul ne asigură că se va întoarce. Şi se va întoarce cu siguranţă, privindu-ne din nemurirea operei sale cu sclipiri de stele – pelerini, peste calea însângerată de dorinţe a cerului. Iată un ciclu fără de sfârşit: naştere – trecere – renaştere, în care cu toţii ne vom reîntrupa în fiecare literă a unui cuvânt: „ca strigătul pe munte/ SUNT// dincolo de mine/ duhurile din vitralii// un fum de/ plumb topit/ aud// cred / că întoarcerea mea/ seadună-n destrămare…”( Sunt, pag. 32).

Am regăsit între paginile cărţii o autobiografie a unui suflet. A unui suflet pentru care poezia este singura legătură cu viaţa. Pentru care poezia este singura arteră pulsând, prin care roşul se scurge, colorându-i obrajii cu valuri de emoţie. Conştient de impactul pe care poezia sa o are asupra cititorului, de picăturile de sânge vărsat, din care se nasc nepreţuitele grădini inflorescente ale cuvintelor, poetul este convins că timpul îi va transforma opera în mit iar fiinţa sa imaterială va căpăta puteri mitologice. Nu ne îndoim de acest lucru! Să facem linişte în templul în care poetul se roagă: „Când/ voi începe călătoria/ ca melcul prin altare/ memorând frigul/ în vasta filozofie/ a crucii/ voi fi un răsărit/ de lună// o mitologie cu trup…” ( Memorând frigul, pag. 34) Dacă ne gândim la zicala: „tăcerea e…de aur”, atunci putem asculta liniştea din care se naşte poezia. Aici, în pacea sâmburelui unui adevăr numai de el cunoscut, poetul poate zămisli – nu fără chinuri – o slovă, un cuvânt, un vers, o poezie, o operă: „Liniştea luminii/ coboară/ în lanul de secară// acest semn sacru/ ca un şarpe dormind/ l-am adus acasă/ să pot să uit/ cum mă preling în frig…” (Semn sacru, pag.

41). Aici, convertit în ramul care visează să se deschidă spre lumină, poetul va atrage energiile universului şi va avea puterea (în tăcere) de a-şi reconstitui (doar pentru sine) filmul vieţii. Aici, umilinţa creatului se întâlneşte cu măreţia Creatorului, într-o tăcută şi sublimă acceptare: „Uneori mă gândesc/ la tăcerea din sâmburi/ la cornul melcului/ văzându-mă/ cum îl urmez/ spre apele dulci/ ale somnului/ atunci pierd/ armele sufletului/ una câte una/ cum vorbele iau forma/ dealului de cruci/ şi forma tăcerii/ de pe cruce…”

(Forma tăcerii, pag. 48).

Revista nouă, 2/2011

Poemele lui Victor Sterom sunt colorate în „nuanţe” de pastel. Un pastel al simţurilor, al unui eros pur, lipsit de orice trivialitate: „Fulgul – amantul plantelor verzi/ pe genunchii tăi/ trasează drumul şarpelui / gleznele tale/ violate/ de mii şi mii de treceri/ incendiază taina// citesc această privelişte/ descoperind manuscrise vechi// înainte să mor/ vreau să visez…” (Poezia să târcoale stelelor, pag. 26). Apar aici întinse câmpii peste care cad fulgi de timp, în zăpezi colorate. Apar peste tot elemente telurice, împletite sinergic cu elementele cosmice, ca dovadă a simbiozei eului existenţial cu aspiraţiile înalte ale eului poetic. „Un semn/ al sfârşitului/ e-acest ger de sticlă/ aş desena cu el/ o pădure de fagi/ de parcă niciodată/ n-a nins atât de alb/ cu arbori/ îngheţaţi…” (Gerul de sticlă, pag. 49). Iată „culorile” pastelurilor sale: „verdele plantei”, „gerul de sticlă”, „arbori îngheţaţi”, „timp gri şi fum”, „fumul pădurilor, „şoapta ochilor”. Amestecate în clepsidra timpului, aceste „culori” dau naştere unei noi geometrii a fumului, extensie a unei albe armonii. În toate scrierile bardului ploieştean, vom întâlni temeri existenţiale, nelămuriri, care însă nu violentează raţiunea, ci liniştesc, astâmpără furtuna şi-ţi oferă – de multe ori – răspuns.

Poetul conjugă frenetic verbul „a fi” la toate diatezele ori timpurile poetice. Le combină cu frig şi apoi le transformă în fum: „Păros ca fumul pădurilor/ norul mă plimbă/ de acolo-acolo// După ceea ce văd/ nici pasărea nu mai zboară// spun această întâmplare/ în şoapta ochilor/ care se pierd/ în geometria fumului…” (Geometria fumului, pag. 16). În fumul ce simbolizează trecerea, acoperind vise, viziuni, speranţe şi iluzii. În fumul ce simbolizează efemerul, care arată călătorului (printr-o geometrie specială) destinaţia. După cum se spune: „Viaţa nu e o destinaţie, ci însăşi călătoria”. Toate acestea doreşte poetul să ni le reamintească, făcând din durerea noastră - propria sa durere, din visul nostru – propriul său vis, dăruindu-ne poezia purificatoare, în vase de argint – propriile sale cuvinte: „între durere şi cer/ numai timp gri şi fum/ într-o geometrie moale// pufoasă// pasaj de umbre/ ecou suspendat// o fereastră/ spre neant// un semn al sfârşitului/ năluci prin odăile goale// din priviri se prelinge/ frigul ”( poemul de pe coperta IV a cărţii ).

Eleganţa versurilor şi profunzimea

Revista nouă, 2/2011

acestora, capacitatea poetului de a face, din asocieri de cuvinte simple, fraze poetice incredibile prin transfigurarea sensurilor, îmbogăţirea structurii poetice cu inovaţii artistice, gama unică de senzaţii pe care o lectură de calitate ţi le poate induce, iată câteva dintre armele redutabilului literat ploieştean. Victor Sterom priveşte cuvântul ca pe o fiinţă vie. Ştie să şi-l apropie, nu-i inspiră teamă, făcându-l să înflorească în mii de culori. Cuvântul în mâinile sale este un lut moale şi slab, dar care prin arta meşterului olar, devine porţelan de mare preţ, călit în cuptorul nestins al muzei poetice. Iată de ce e greu şi în acelaşi timp e uşor să-i citeşti cărţile, să-i mesteci poeziile, într-o foame nesăţioasă.

Iată de ce, dragă cititorule, vei simţi că nimic nu te poate face mai fericit, decât să afli că îţi purifici sufletul cu apa adusă dintr-un izvor divin - aici, acum - doar pentru tine!

Da, recunosc! Nu am ales intenţionat versurile cărţii, pe care să vi le dăruiesc, pentru o primă lectură! Le-am luat aleatoriu, căci mi-ar fi fost mult prea greu să aleg. Practic, mi-a fost imposibil! Ştiu că am reuşit să vă incit la lectură!

Nici nu se putea altfel, având în vedere că atât poetul, cât şi cartea au o nobleţe rară, pe care o veţi (re)descoperi, cu siguranţă. Citind ultima carte a lui Victor Sterom, veţi reuşi să vă motivaţi pentru viaţă. Mesajul ei - profund, original, subliminal (aş putea spune) - vă va atrage ca un magnet. Singurul lucru pe care (vă asigur) îl veţi regreta amarnic, va fi acela că nu aţi descoperit cartea mai devreme. Că nu aţi putut beneficia de balsamul pentru durerile voastre. Că nu aţi crezut că cineva mai scrie, pentru voi, pentru noi. Asta face Victor Sterom: scrie din dragoste de oameni, scrie ca să existe, scrie…pentru că asta ştie să facă (cel mai bine). Îmi cer iertare, pentru multele cuvinte nespuse. E greu să cuprinzi în două palme o întreagă constelaţie sau să încerci să opreşti, cu un deget înmuiat în rănile sufletului, călătoria unei comete. Dar, nu e imposibil să-i simţi sau să-i intuieşti lumina! Bucuraţi-vă, toţi cei ce o mai puteţi încă…vedea! Ce aş putea să-i spun poetului decât: Vă mulţumesc, maestre, că mi-aţi arătat ce înseamnă POEZIA! Şi că i-aţi făcut cunoscută - AUTOBIOGRAFIA! Adjud - martie 2011

81

note de lectură

Ioan LILĂ Elegiile de la Badhofgastein

e Achenpromenade, / spre sud, / spre Bad Bruck, / râul / îmi pare că poartă / arome de cimbru, / de mentă, de / nuc.” Aşa scrie Eugen Dorcescu, voce poetică inconfundabilă, de o sensibilitate nu numai graţioasă, dar şi profundă.

“Liniştea e atât de / compactă, / încât aud ceasul dintre / carne şi duh / cum bate, / la / infinite răstimpuri, / eternitatea exactă.” În sihăstria mea franţuzească primesc din când în când semnale de la colegii ce nu m-au uitat, iar eu scriu numai despre ce îmi place mie, pentru că nu sînt critic, ca să mă arunc într-o piscină fără apă. „Alpii, / fantastice crucişătoare. / Abia dacă le poţi desluşi / catargele, pupa sau prora, / în timp ce lansează / asupra-le / mii / de rachete arzând / crucişătorul de-azur, / aurora.”

Există întâmplări / evenimente în viaţa noastră care ne şi marchează emoţional, dar ne şi deschid alte drumuri ale raţiunii noastre de a fi. „Profilul ei nobil, frumos, / decupat pe-un ecran / de frunze-aurii şi / de soare… / Ca în port, când o corabie s-a / desprins de la cheu, şi / s-a dus, / iar cei de pe / ţărm abia / de-i mai văd, departe, în / zare, / prin lunetele lacrimii, / catargul şi vela. / Întregul mister / al unei asemenea / metafizice falii” Poetul, ca un erou antic (Iason), pleacă într-o excursie, ce se dovedeşte a avea aceeaşi valoare iniţiatică, benefică chiar, pentru că numai aşa ne putem regăsi la adevărata noastră dimensiune în interiorul parametrilor reali ai vieţii. « Plouă intens. Vertical. / Plouă pieziş. / Plouă cu şerpi violenţi / de lumină. / Plouă zadarnic. / Ploile vechi s-au / retras, / pe furiş, / spre cărări de / frunziş, / dizolvate-n / rugină.” Şi care ar putea fi aceşti parametri? Emoţia de a fi nu poate fi înlocuită de o dramă

P

„

82

lacrimogenă oarecare, pentru că şi moartea face parte din viaţă. Aici intervine dureroasa şi fermecătoarea regăsire a sinelui poetic. „Am rămas pân’ la ziuă, / priveghind lângă ea, / ascultând foşnetul lumânărilor, / ascultând întunericul, / ascultând liniştea, ascultând / cum din sfeşnice / picură ceara.”

Poetul, ziceam, pleacă într-o excursie, nebănuind că se va regăsi într-o metaforă. A fi ! Atât. Ajunge ! Pentru că “a fi” motivează însăşi existenţa Universului. „Aceasta-i cheia fericirii: / să ştii / a întâmpina / cuncredinţarea şi / inocenţa / unui prunc de o zi / tot ce binevoieşte / a-ţi da / - că-s suferinţe, că-s bucurii – / Cel ce a fost, / Cel ce e, / Cel ce, de-a pururi,/ va fi.” Şi: „Cu doi ani înainte / să moară, / mama a locuit la / noi peste iarnă / şi-am dus-o acasă / în primăvară. / În ziua aceea, cu / vreun ceas mai devreme de...”

Canonul, în muzică, se învârte în jurul unei teme: „Podul de piatră s-a dărâmat” O altă voce îi răspunde. O a treia sporeşte ritmul. Dar, dacă inversăm melodia, ritmul, tonalitatea? Ar trebui să reamintesc aici şi de „Frère Jacques”, dar mă opresc. Acest volum de poezie, de un tragism sublim, trebuie citit cu sufletul. Eugen Dorcescu este un maestru al detaliului fin, emoţional. „Din tot / ce a / fost, / numai vidul / acela, / din zidul / de nord, / numai el nu / acceptă să piară, / numai el nu renunţă / să fie.” Şi încă: „Eu, oprit ca un / stâlpnic, pe / Wasserfallgasse. / Ea – nvelită-n a / morţii mătase.”

Iată esenţa talentului poetului Eugen Dorcescu: „Totu-i la fel. Totu-i / altfel.

Desăvârşit. / Eternitate. Desăvârşire. / Doar, când şi când, / ca un fulger din vid, / ca un blitz din zenit, / o imensă uimire / Chiar aţi murit?” dimanche 8 mai 2011 France

Revista nouă, 2/2011

lumea literaturii, literatura lumii

Monica LATHAM (Université Nancy 2) Spiritualitate Seculară în Subprodusele Biblice Contemporane (Urmare din nr. anterior) pigraful romanului [] demonstrează nevoia oamenilor de a dovedi veridicitatea relatării biblice prin căutarea de dovezi istorice. Asta ar putea fi considerată blasfemie, deoarece Creştinii cred că Biblia este de inspiraţie divină şi cuvântul ei constituie adevărul. Dacă este nevoie de o dovadă şi de confirmare istorică, relatarea biblică îşi pierde autoritatea şi devine o versiune care trebuie verificată. Pornind de la premisa stabilită de epigraf, Winterson va prezenta o multitudine de poveşti şi puncte de vedere divergente. Chiar de la începutul cărţii, mesajul scris cu caractere italice adresat cititorului subliniază în mod clar că există alte adevăruri ascunse dincolo de povestea tradiţională: “Desigur ştii povestea deoarece ai citit-o în Biblie şi alte texte populare, dar exista mult mai mult printre rânduri” (12).

Winterson transferă personajele şi situaţia poveştii lui Noe într-o lume anacronică şi excesivă care seamănă cu societatea modernă occidentală: este o lume a capitalismului, tehnologiei, cărţilor mass-market, blockbuster-ului cinematografic, serialelor şi telenovelelor. Autorul operează transpuneri temporale şi culturale. Scoase din contextul mitic, biblic, epic şi atemporal, personajele, evenimentele şi situaţiile îşi pierd dogma, sacralitatea şi autoritatea, devenind comice.

Elementele de comedie [] şi de farsă exagerată contrastează în mod discordant cu vocea serioasă, gravă, solemnă, damnantă, şi profetică a Bibliei.

Winterson desacralizează figurile biblice punîndu-le să coexiste în poveste cu personajele inventate de ea şi cu oamenii contemporani (reali şi fictivi) care apar ca invitaţi: Martin Amis, Cliff Richard, Gary

E

Revista nouă, 2/2011

Cooper, David Attenborough, Sue Ellen din serialul de televiziune Dallas, Northop Frye, etc. Aura sacrosanctă de neatins a lui Dumnezeu este asfel pătată. El este un personaj controversat şi subversiv cu o origine foarte ne-sfântă, pentru că de fapt se dovedeşte a fi o creaţie accidentală şi monstruoasă a lui Noe, un rezultat al manipulării sale greşite a unui aliment specific.

Am găsit-o în propria mea bucătărie.

Căutând mâncare, am bâjbâit prin frigider în timp ce afară o furtună despica cerul.

Plictisit, am scos o bucată de prăjitură “Pădurea Neagră” şi o cupă de îngheţată, neobservând, din cauza oboselii, că ambele erau într-o stare de descompunere dezgustătoare. Când am ridicat lingura, mi-am aruncat privirea spre murdăria groaznică şi, realizându-mi greşeala, m-am întors să arunc substanţele în coş. În acel moment un fulger mi-a zdruncinat fereastra şi mi-a spart farfuria din mână.

Am scăpat-o şi m-am retras speriat, fericit că am scăpat cu viaţă. Apoi, în faţa ochilor mei, o mişcare curioasă, înfricoşătoare, ameţitoare a mişcat farfuria de câteva ori.

Am văzut noi forme de viaţă făcându-şi încetul cu încetul drum spre suprafaţa substanţei vâscoase dezgustătoare care zăcuse în frigider. (83) În această parodie a creaţiei, Dumnezeu seamănă cu rezultatul lui Frankenstein după un accident care implică un fulger şi o bucată de prăjitură “Pădurea Neagră” şi îngheţată în curs de descompunere. Creatura cu puteri miraculoase, o nouă formă de viaţă bacteriană, locuieşte într-un nor şi se numeşte “Yahweh Nepronunţatul”. Noe, creatorul acestei divinităţi, o foloseşte ca un instrument al puterii asupra altor oameni. Inversarea mitului tradiţional îl prezintă pe Dumnezeu ca o divinitate egocentrică, purtându-se ca un copil răsfăţat, şi ca o creaţie accidentală, ridicolă şi monstruoasă a Omului. Din acest motiv, Dumnezeu se decide să inventeze marele Potop: este o poveste mai bună decât varianta creaţiei cu prăjitura şi îngheţata.

Astfel, Dumnezeu, creatura misterioasă, şi

83

Noe, şovin de dreapta, încep să scrie o istorie “adevărată” a lumii, dar ocupaţi cu această creaţie ei au uitat adevărul iniţial: “Interesul lor nu a fost să scrie o poveste adevărată, ci să creeze o credinţă”(66). Ideea că credinţa este bazată pe minciuni, manipulare şi interese politice este de asemenea avansată de viermele în “Pasagerul clandestin”. Precum Barnes, Winterson participă la chestionarea postmodernistă a unei singure realităţi “adevărate” şi subliniază instabilitatea ontologică atrăgându-ne atenţia la problemele puse de veridicitatea poveştilor monolitice.

Pe lângă parodia autorilor miturilor creştine tradiţionale, personajele lor dubioase efectuează misiuni bizare. Ca şi în “Pasagerul clandestin”, Noe este desacralizat de la prima sa prezentare: Noe era un om obişnuit, plictisit şi gras, care era şeful unei mici şi înfloritoare companie pentru bărci de agrement numită “Plimbări cu barca pentru începători”. Ambarcaţiuni de croazieră vopsite ţipător duceau mulţimi de turişti gălăgioşi la plimbare în amonte şi în aval pe Tibru şi Eufrat. Era o operaţiune modestă dar solidă. Noe muncea din greu şi nu-i convenea să vadă roadele muncii sale dispărând în proiecte comunitare dubioase. Asta era problema cu Ninive: devenise un stat socialist plin de imigranţi, muzică exotică şi prăjituri “Pădurea Neagră”. Nu-l deranja o bucată de prăjitură din când în când, dar locul unei femei trebuia să rămână în bucătărie. (12) Winterson distruge imaginea biblică convenţională a lui Noe cu instrumente comice ingenioase şi ireverenţioase. Transpus într-o lume modernă, Noe este un magnat mass-media contemporan care, de la un proprietar al unei mici companii de bărci, va deveni co-autorul Genezei, un autor de bestseller de literatură religioasă şi un producător de filme documentare despre Creaţie. El este stăpânul absolut al mecanismelor de manipulare a mass-media.

Scopul principal al lui Jeanette Winterson nu este de a contesta autoritatea Bibliei ci de a

84

critica pe cei care o folosesc ca pe un manual.

Lectura literală a Bibliei este criticată de Northrop Frye, critic şi de asemenea un personaj în romanul lui Winterson Plimbare cu barca pentru începători. În Marele cod: Biblia şi literatura publicat cu trei ani înainte de Plimbare cu barca pentru începători, criticul subliniază teoria sa despre limbaj.

Potrivit lui, există trei etape ale limbajului: metaforic, prozaic şi didactic. El aplică teoria sa textelor religioase şi trage concluzia că, înţeleasă şi citită precum poezia, Biblia este fructuoasă, în timp ce, citită literalmente, este periculoasă (şi duce la fanatism). Cei care citesc Biblia literalmente, susţine Frye, aplică faza a treia a gândirii fazei întâi a scrierii.

Critica literară este doar unul din multiplele discursuri în Plimbare cu barca pentru începători care comentează Biblia: referinţe directe intertextuale la textul primar se întrepătrund cu distorsiuni suprarealiste ale materialului biblic (personaje, poveşti şi puncte de vedere). David Lodge face observaţii asupra “suprarealismului Monty Python din Plimbare cu barca pentru începători” (Lodge 26), o calitate care poate fi aplicată şi în cazul romanului lui Christopher Moore, Mielul.

Mielul este povestea lui Joshua (Isus, potrivit lui Biff, este cuvîntul grec pentru Joshua). După cum subtitlul (Evanghelia după Biff, prietenul din copilărie a lui Hristos) indică, Biff, cel mai bun prieten şi cel mai loial partener (de care nimeni nu a auzit deoarece a fost şters din celelalte Evanghelii pentru comportamentul său neortodox: se pare că l-ar fi urmărit pe Iuda şi spânzurat, iar apoi s-a sinucis în disperare), sub supravegherea îngerului Raziel, oferă o versiune proprie a evenimentelor descrise în trecut în cele patru bine-cunoscute Evanghelii canonice tradiţionale. Precum în “Pasagerul clandestin”, calitatea orală a poveştii se datorează modului direct şi sincer prin care Biff se adresează cititorului: Apropo, numele lui era Joshua. Isus este traducerea greacă a cuvântului ebraic Yeshua, care este Joshua. Hristos nu este numele lui de familie. Este cuvântul grec pentru Mesia, un cuvânt ebraic care

Revista nouă, 2/2011

înseamnă uns. Nu am nici o idee la ce corespunde litera ‘H’ din Jesus H. Christ.

Este unul din lucrurile pe care ar fi trebuit să-L fi întrebat.

Eu? Eu sunt Levi, poreclit Biff. Nici o iniţială la mijloc.

Joshua era prietenul meu cel mai bun. (8) Biff a fost reînviat în timpurile moderne pentru a relata povestea “adevărată” a lui Hristos din fragedă copilărie (Biff şi Joshua au şase ani când se întâlnesc) până la crucificare.

Pe parcursul acestor ani, ei călătoresc spre Est pentru a-I căuta pe cei trei înţelepţi care au participat la naşterea lui Joshua, astfel încât să poată învăţa cum să devină Mesia. De-a lungul acestor ani, Joshua include diferite tipuri de spiritualitate şi filozofii în învăţăturile sale despre natura umană. În timp ce el este implicat în dobândirea de cunoştinţe spirituale, Biff este mai interesat de aspectele materiale, carnale şi practice ale călătoriei.

Desfrâul pământesc a lui Biff (“îndrumând prietenul [său] în arta fină a păcatului” [133]), minciuna şi înşelăciunea lui, contrastează cu iluminarea spirituală a lui Joshua. Joshua beneficiază de învăţăturile prietenului său loial şi practicile păcătoase de primă mână ale lui Biff care lui însuşi nu-I sunt permise a fi experimentate. Astfel, Biff este personajul opus şi complementar al lui Joshua. Îndrăgostit de Maria Magdalena (Maggie), Biff în cele din urmă descoperă că şi ea a fost înviată pentru a spune versiunea sa a poveştii. Divulgarea altor adevăruri şi luarea în considerare a punctelor de vedere ale personajelor marginalizate cărora li se dă o voce pentru a contribui la multitudinea de relatări care nu coincid cu cea oficială, este un punct comun între Mielul, Plimbare cu barca pentru începători şi Pasagerul clandestin. Într-un interviu, Moore a spus că vocea şi perspectiva neobişnuită ale personajului principal au constituit punctul de plecare al poveştii sale: xxxxxxxxx […]Tocmai mă gîndeam la povestea lui Isus, când PBS Frontline făcea acest serial numit De la Isus la Hristos, în care am aflat că, exceptând un incident din Evanghelia după Luca, Biblia nu are nici

Revista nouă, 2/2011

un fel de cunoştinţe despre aproape treizeci de ani din viaţa lui Hristos. Şi îmi spun, “Ei bine, cineva ar trebui să scrie acea parte.” Aşa că am început să citesc despre Israel din primul secol, şi tot timpul mă gândeam “Am nevoie de un martor. Am nevoie de un punct de vedere.” Aveam nevoie de un tip care să fi fost martor la anii care lipseau. Un tip care nu L-a considerat pe Isus ca pe un salvator, ci ca pe o persoană normală. Un tip care a fost atât de enervant că a fost intenţionat şters din Noul Testament.

Aveam nevoie de cel mai bun prieten al lui Hristos—Biff.

Acest punct de vedere original a folosit recreării unei poveşti fictive inedite, unde faptele şi evenimentele noi s-au putut grefa pe cele familiare. Moore a declarat că a încercat să dea credibilitate şi plauzibilitate poveştii sale, şi a cercetat cu atenţie materialul său pentru a putea exploata golurile din istorie ca să le umple cu material nou, inventat: “După ce am inventat naratorul, nu mi-a mai rămas decât să încep cercetările despre crearea lumii în primul secol în Israel, cât mai exact cu putinţă, şi în acelaţi timp să exploatez golurile din istorie în aşa fel încât să pot spune povestea mea.” Aceste goluri din istoria Bibliei şi din copilăria Fiului lui Dumnezeu au lăsat loc completărilor imaginative şi speculaţiilor creative: “[…] există un gol de treizeci de ani în viaţa celei mai influente fiinţe umane care a mers vreodată pe suprafaţa Pământului. Cu Mielul, în stilul meu comic, am încercat să umplu acel gol în istorie, dar repet, eu nu încerc să prezint istoria cum probabil chiar a fost, eu pur şi simplu spun poveşti.” (“Postfaţă”, Mielul 500).

Precum Plimbare cu barca pentru începători în care Winterson parodiază convenţia romanului de dragoste mass-market şi ficţiunii gotice, povestea copilăriei şi adolescenţei lui Isus a lui Moore împrumută caracteristici de la o varietate de genuri de aventură şi de la romanul picaresc. Autorul expune şi disecă mecanismele generice pentru a face haz de ele. De exemplu, Raziel, îngerul care devine dependent de telenovele şi de pizza şi doreşte să devină Omul Păianjen, este aspirat de

85

ficţiunea diferitelor seriale pe care le urmăreşte şi, în consecinţă, nu mai poate deosebi realitatea de ficţiune: ‘De ce naiba ţipi?’ Îngerul arătă cu degetul spre ecran, ‘El a schimbat bebeluşul lui Catherine cu geamănul său diabolic, pe care l-a zămislit cu sora ei în timp ce ea era în comă, şi totuşi Catherine nu îşi dă seama de fapta lui rea, pentru că şi-a schimbat faţa pentru a se da drept managerul băncii care rezolvă afacerea soţului lui Catherine.

Dacă nu aş fi fost ocupat aici, eu personal l-aş fi trimis pe omul ăsta demonic direct în iad.’ (48) Explicaţia confuză a îngerului oferă o critică implicită a modelelor de telenovele, cu scenariile lor exagerate şi intrigi labirintice care ţin publicul agăţat de ele.

Mai mult decât atât, Moore amestecă experienţele spirituale (Joshua este expus unor credinţe diferite) cu intrigi secundare fantastice înţesate cu acţiune (Joshua şi Biff se luptă cu demonii şi bandiţii). Romanul are o structură episodică, începînd cu copilăria şi aventurile lui Biff, Joshua şi Maggie în şi în jurul localităţii Nazaret. Apoi, la paisprezece ani, când Joshua realizează că el nu ştie cum să fie Mesia şi trebuie să înveţe pentru a-şi împlini destinul, Biff îl însoţeşte în călătoria sa de descoperire. În următorii şaisprezece ani, aventura lor picarescă îi duce la o mănăstire în ceea ce în zilele moderne numim Afganistan, să înveţe secretele Taoismului de la Balthazar, apoi în China unde ei învaţă Budismul de la Gaspar, şi în cele din urmă în India pentru a învăţa misticismul hindus de la Melchior. În cele din urmă, Joshua se întoarce în Nazaret pentru a începe preoţia sa şi începe să-şi recruteze discipoli, unul câte unul.

Această parte a vieţii lui Isus, deja tratată de către Evanghelii, îi permite lui Moore să stabilească ecouri subtile cu ele.

Intertextualitatea biblică se împleteşte cu propriile idei creative ale autorului despre ceea ce s-ar fi putut întâmpla în culise.

Astfel, versiunea lui Biff se potriveşte cât se poate de bine cu evenimentele din Evanghelii, deşi spuse din propria

86

perspectivă. Romanul se termină cu Pasiunea şi cu relatarea lui Biff despre cum Învierea s-ar fi produs dacă planul lui şiret ar fi reuşit.

Precum viermele din “Pasagerul clandestin” şi grupul de personaje feminine din Plimbare cu barca pentru începători, Biff pretinde că spune adevărul adevărat. În hotelul Hyatt din St Louis, scăpând de ochiul vigilent al îngerului Raziel, care a devenit dependent de telenovelele din timpul zilei, dezbateri şi lupte wresling la TV, Biff reuşeşte să strecoare Biblia Gideon în toaletă, curios să citească cum alţii au spus aceeaşi poveste. El realizează că celelalte versiuni sunt incomplete şi, prin urmare, el va completa ceea ce alţii au omis: Am reşit să mă strecor în baie destul timp pentru a citi câteva capitole ale acestui Nou Testament pe care ei l-au adăugat Bibliei. Acest tip Matei, care evident că nu este Matei pe care îl ştim noi, pare să fi omis destul de mult. Ca de exemplu toată perioada începând cu momentul în care Joshua s-a născut până în momentul în care avea treizeci de ani!!!

Nu este de mirare că îngerul m-a înviat ca să scriu această carte. Acest Matei nu m-a menţionat încă, dar nu am citit decât primele capitole. (107) Cine a scris această Evanghelie, în mod cert a obţinut informaţii cel puţin la mâna a doua, probabil chiar la mâna a treia. Nu sunt aici pentru a critica, dar cert e că el nu mă menţionează niciodată. Nici măcar o dată. Ştiu că protestele mele sunt contrare umilinţei cu care Joshua m-a învăţat, dar e evident, am fost cel mai bun prieten al lui. Să nu mai menţionez faptul că acest Matei (dacă acesta este numele său real) are mare grijă să descrie genealogia lui Joshua înapoi până la Regele David, dar, după ce Joshua se naşte şi cei trei înţelepţi apar la grajdul din Bethlehem, nu mai auziţi nimic de el până când are treizeci de ani. Treizeci! Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat de la iesle până în momentul în care Ioan ne-a botezat. Doamne sfinte! (168)

Revista nouă, 2/2011

Biff se mândreşte cu experienţa sa directă, precum şi cu exactitatea versiunii sale care o va corecta pe a lui Matei şi a lui Marcu: Am crezut că Evanghelia lui Matei a fost prost scrisă pentru ca a sărit de la naşterea lui Joshua direct la botez, dar Marcu nu se deranjează nici măcar cu naşterea. [...]Marcu începe cu botezul, la treizeci de ani! De unde au scos băieţii aceste poveşti? ‘Am întâlnit odată un tip într-un bar care ştia un tip a cărei cea mai bună prietene a surorii lui a fost la botezul lui Joshua, fiul lui Iosif din Nazaret, şi asta este deci povestea, cât de bine şi-a putut-o el aminti.’ (199) La fel ca Pasagerul clandestin şi Plimbare cu barca pentru începători, Mielul aduce detalii noi poveştii sacre originale şi foloseşte punctul de vedere neaşteptat şi original al unui personaj care pretinde a fi mai demn de încredere decât relatările anterioare şi care încearcă să dovedească aceasta. În cele trei exemple de versiuni reînnoite ale Bibliei, subversiunea poveştii sfinte este bazată pe alegeri lingvistice profane şi folosirea umorului ireverenţios: un idiolect familiar şi informal, şi o varietate de unelte umoristice se ciocnesc cu sacralitatea, solemnitatea şi respectabilitatea hypotextului biblic şi a stilului său mitopoetic. Evanghelia lui Biff privilegiază un limbaj popular tipic limbii vorbite în secolul douăzeci şi unu. Biff, care în carte pretinde a fi inventatorul original al sarcasmului, narează evenimentele folosind propriile sale creaţii lingvistice şi condimentează relatarea sa cu umor, aluzii sexuale, comedie bufă, jocuri de cuvinte şi glume. Precum viermele din Pasagerul clandestin, Biff este un fel de comedian de tip stand-up plin de duh cu un perfect simţ al cronometrării comice.

Unele dialoguri minimaliste dezvăluie relaţia dintre Dumnezeu şi fiul său şi produc o imagine profană a primului. De exemplu, Joshua îi povesteşte lui Biff conversaţia lui cu Tatăl său: ‘Toţi oamenii sunt răi, despre asta vorbeam cu tatăl meu.’ ‘Şi ce a zis?’

‘La naiba cu ei.’

Revista nouă, 2/2011

‘Serios?’

‘Mda.’ ‘Cel puţin ţi-a răspuns.’

‘Am sentimentul că el crede că e problema mea acum.’

‘Mă întreb de ce nu a înscris pe una dintre tăbliţe. “AICI, MOISE, IATĂ CELE ZECE PORUNCI, ŞI AICI ESTE UNA ÎN PLUS CARE SPUNE LA NAIBA CU EI”‘ ‘El nu are glasul aşa.’

‘PENTRU URGENŢE,’ am continuat cu perfecta mea imitaţie a vocii lui Dumnezeu. (291) Predicile lui Joshua sunt de asemenea ţinta batjocurii lui Biff: el le recapitulează şi implicit îşi bate bate joc de acelaşi model repetitiv al lecţiilor date de Învăţător. El le traduce schematic pentru noi, într-un limbaj simplu, crud şi le simplifică considerabil.

Spre deosebire de alţi autori originali ai Evangheliilor, Biff transcrie cuvântul sacru aproximativ şi ne dă doar o esenţă comică, în timp ce se concentrează mai mult asupra naturii umane a lui Hristos: […] Nu pot să îmi amintesc predicile cuvânt cu cuvânt, dar vă dau esenţa a aproape fiecărei predici pe care am auzit-o vreodată rostită de Joshua.

Trebuie să fii drăguţ cu oamenii, chiar şi cu nemernicii. Şi dacă voi: credeţi că Joshua este Fiul lui Dumnezeu (şi) el a venit să vă salveze din păcat (şi) aţi recunoscut Duhul Sfânt în voi (aţi devenit ca un copilaş, cum ar spune el) (şi) nu aţi hulit Duhul Sfânt (vezi c) Atunci voi veţi: trăi veşnic într-un loc frumos probabil în Rai. Dar, dacă voi: aţi păcătuit (şi/sau) aţi fost ipocriţi (şi/sau) aţi preţuit lucrurile şi nu oamenii (şi) nu aţi făcut a, b, c, şi d atunci sunteţi: pierduţi pe veci. (417-18) pierduţi pe veci. (417-18)

87

Biff este secretarul şi arhivarul indispensabil al conceptelor filozofice ale lui Joshua; totuşi, el nu este doar un scrib care le înscrie pentru posteritate: el joacă un rol activ, ajutându-l pe prietenul său, Mesia, în actul scrierii. Exemplul ce urmează arată cum Biff şi Joshua s-au decis în ceea ce priveşte detaliile, alegerea cuvintelor, puterea şi sacralitatea celor scrise în ceea ce avea să devină conţinutul „Noului Testament”: ‘Am scris deja: Fericiţi cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire; Fericiţi cei săraci cu duhul, cei curaţi cu inima, cei plângăcioşi, cei blânzi, cei ―’ ‘Aşteaptă, ce le dăm celor blânzi?’

‘Stai sa văd, ah, uite: Fericiţi cei blânzi, căci lor le vom spune “bravo.”‘ ‘Puţin cam slăbuţ.’

‘Mda’.

‘Să-i lăsăm pe cei blânzi să moştenească pământul.’ […] (424-25) Precum în „Pasagerul clandestin” şi Plimbare cu barca pentru începători, o serie de referinţe culturale contemporane şi limbaj actual inserat pe fundalul iudaismului din secolul întâi au dus la nepotriviri anacronice şi sunt surse de umor reuşit. Combinaţia de discursuri biblice stereotipe şi argouri contemporane devine un cocktail hilar. Biff încearcă să înveţe noi expresii şi să înţeleagă limbajul actual care îl înconjoară.

Biff este un actor de comedie şi un lingvist care reflectă asupra funcţionării limbii, dar, probabil, ironia finală lingvistică din roman este utilizarea recurentă a interjecţiei “Doamne, Dumnezeule!”, folosită chiar şi de însuşi Joshua. Cuvântul este golit de orice înţeles literal şi metafizic şi este asociat doar cu înjurături.

Numeroşi critici1 au subliniat asemănarea dintre Mielul şi filmul lui Monty Python Life of Brian (Viaţa lui Brian). Umorul ciudat, comparaţiile proaspete,2 glumele pe seama Romanilor, bătaia de joc în ceea ce priveşte legile religioase stricte şi astfel pledând pentru toleranţă, cuvinte pseudoreligioase fără nici un sens,3 situaţiile de tip burlesc, registru scăzut de limbaj (limbaj

88

murdar, argou, umor grosolan), exagerările, poveştile extravagante, absurde, întâmplările excesive presărate cu elemente de grotesc şi fantastic, toate au o calitate python-escă. Atât Viaţa lui Brian cât şi Mielul oferă un comentariu curent cultural şi propune o critică împotriva fanatismului religios, ipocriziei şi devotamentului orb, dar Viaţa lui Brian are un scop şi un mesaj mai afirmate, transmise prin satiră politică, ideologică şi religioasă. Unii critici revoltaţi şi clerul s-au plâns de reprezentaţia blasfematoare a lui Hristos care s-a dovedit a fi extrem de controversată în 1979. Totuşi, precum în Mielul, Hristos însuşi a fost portretizat cu respect. Umorul ireverenţios este transferat unui alt personaj: gluma se referă la Brian, care este confundat cu Mesia, şi la Biff, cel mai bun prieten al lui Hristos.

Noi personaje apocrife ridicole, pline de vicii, sunt inventate pentru a atrage remarci batjocoritoare şi astfel să abată critica directă de la figura biblică centrală. Monty Python au răspuns şi au afirmat că ei nu au intenţionat să atace figura spirituală şi substanţa Noului Testament, şi că figura sacră a lui Hristos rămâne neatinsă. Mai mult de 20 de ani mai târziu, în 2002, Mielul nu a primit nici o critică zeloasă, chiar dacă Christopher Moore spera să atragă comentarii negative ca o strategie de publicitate excelentă pentru a-şi promova şi vinde cartea.

Scopul declarat a lui Moore a fost de a-l distra pe cititor şi în acelaşi timp de a transmite un mesaj. Potrivit acestuia, umorul este un instrument necesar şi eficient pentru a transmite un mesaj serios şi a face un text accesibil: Dar toate acestea [relaţia evreilor cu Dumnezeu şi simpatia cititorului pentru evrei] nu ar fi funcţionat dacă nu era amuzant. Putem vorbi despre înalta moralitate a temelor, dar ele nu sunt accesibile dacă romanul nu este amuzant. […] Şi eu nu vreau să predic nimic. Eu întotdeauna vreau să îmi păstrez ideea că oricare ar fi mesajul meu, dacă nu este amuzant, nu este eficient. Dacă nu este distractiv, nu poate fi eficient.4

Revista nouă, 2/2011

Totuşi, cu scopul de a para criticile, autorul insistă asupra faptului că el nu „râde de religie” ci „râde cu religia.”5 Autorul nu atacă adevărul esenţial al Evangheliei: punctul de plecare al cărţii sale a fost acela că adevăratul Isus de care vorbesc în mod tradiţional Evangheliile avea un cel mai bun amic, acest element fiind creat pentru a insufla umanitate în figura lui Hristos. Acesta a fost probabil unul din motivele pentru care romancierul nu a fost criticat şi pentru care chiar şi credincioşii au găsit cartea amuzantă şi distractivă: Nu am vrut să o fac o carte de atac.

Am vrut să spun povestea, să o fac amuzantă şi distractivă, dar nu am vrut să schimb gândirea cuiva în vreun fel sau să ofensez credinţa lor. Am presupus că cele patru Evanghelii sunt adevărate. Isus este ceea ce cele patru Evanghelii spun că este.

Nu contează dacă eu cred asta; exact aşa am definit eu personajul. Dar o mulţime de lucruri nu sunt explicate sau nu au nici o logică, aşa că m-am gândit că le voi da eu un sens. […] Eu nu am avut un scop religios. Eu doar am vrut să scot în evidenţă umanitatea poveştii.6 Christopher Moore a mărturisit că versiunea sa comică a Evangheliilor a fost concepută cu scopul precis de a nu răni credincioşii sau de a submina spiritualitatea Noului Testament: Când am început să scriu versiunea comică a Evangheliilor, am făcut un fel de jurământ al lui Hipocrate pentru mine însumi: Mai întâi de toate, nu răni. Am vrut să fac această carte fără a ataca credinţa cuiva şi fără a pune sub semnul întrebării preceptele spirituale ale identităţii lui Hristos, aşa cum sunt înfăţişate în Noul Testament. În ceea ce priveşte Mielul, Isus a fost cel care Biblia spune că a fost, aşa că a trebuit să creez un roman în cadrul acestor rânduri. Să fi făcut altfel ar fi însemnat josnicie, care cred că este singurul lucru dincolo de limitele explorării umorului.7

Revista nouă, 2/2011

Proiectul literar a lui Moore a fost de a potrivi povestea sa în cadrul Bibliei, fără nici un plan ideologic de a ataca credibilitatea identităţii lui Isus, de a distruge miezul credinţei credincioşilor sau de a zdruncina credinţa adevărată a cuiva. Acest lucru este afirmat de două ori în „Postfaţa” romanului şi reiterat în numeroase interviuri: „Cartea pe care tocmai aţi citit-o este o poveste. Eu am inventat-o. Nu este concepută pentru a schimba credinţele cuiva sau viziunea asupra lumii. [...]” (499); “ Această poveste nu este şi nu a fost niciodată menită să conteste credinţa cuiva; totuşi, dacă credinţa cuiva poate fi zdruncinată prin poveştile dintr-un roman plin de umor, acea persoană trebuie să se mai roage” (505). Elementele paratextuale joacă rolul unui fel de scuză pentru potenţialii critici ai cărţii, ceea ce dovedeşte că rescrierea Bibliei este un efort riscant şi un astfel de text ar trebui mânuit cu atenţie pentru a nu ofensa credincioşii. Datorită statutului hypotextului (cel mai fundamental mit occidental), a transforma Biblia dintr-un ghid spiritual într-unul de divertisment, se poate dovedi a fi ca mersul pe marginea prăpastiei.

Astfel, precauţiuni inserate direct în lucrările autorilor sau exprimate cu voce tare în mass-media, duc la întrebări specifice privind estetica re-scrierilor parodice ale Bibliei şi a implicaţiilor lor culturale: noile produse dăunează hypotextului sau îi aduc un omagiu? Autorii contemporani participă la subminarea textului original pentru a-l priva de puterea sa? Distrug ei ultima urmă de tabu prin tratarea Cărţii Bune ca pe o farsă şi prin punerea sub semnul întrebării a legitimităţii textului sacru? O ridiculizează ei, astfel discreditând autoritatea sa? Sau aduc ei un suflu nou artistic în ea şi, ca rezultat, aprind dorinţa cititorilor de a privi textul spiritual original cu alţi ochi? Arătând că parodia are efectul de a păstra chiar textul pe care caută să-l distrugă, Simon Dentith subliniază paradoxul inerent în parodie (vezi Dentith 36). Din acest punct de vedere, s-ar putea spune că parodiile Bibliei indirect promovează textul-sursă. Vorbind despre Winterson care aduce un omagiu textului cu care a fost crescută,8 David Lodge admite că

89

„adesea comedia este blasfematoare”, dar el, de asemenea, recunoaşte că „se bazează pe afecţiune, precum şi pe familiarizarea cu Biblia” (Lodge 26).

Din analiza cărţilor Pasagerul clandestin, Plimbare cu barca pentru începători şi Mielul, apare clar că, deşi sunt scrise într-un spirit de ireverenţă, umorul cărţilor nu este neapărat blasfemator; nu este un mijloc destinat în special desacralizării hypotextului, ci un mijloc de a comenta defectele şi comportamentul uman din zilele noastre.

Utilizarea umorului ca un instrument critic, alegerea limbii contemporane pentru a comunica deschis mesajele, promovarea personajelor sacrificate ale căror voci au fost ignorate sau înăbuşite, sunt toate mijloace estetice pentru Barnes, Winterson şi Moore de a citi textul sacru cu ochi critici şi pentru a-l manipula sau modela ca şi material literar.

Scopul lor nu este acela de a distruge complet mitul sau de a înlocui discursul sau sacrul, ci de a-l confrunta cu poveştile profane spuse din punctul de vedere al personajelor marginale şi de-ai zdruncina autoritatea sa solidă. Autorii postmodernişti recuperează un text sacru, de neatins, şi îl transformă în artă profană accesibilă credincioşilor şi necredincioşilor, creştinilor şi necreştinilor deopotrivă.

Cu toate acestea, o astfel de restructurare a unui text sacru nu este o întreprindere literară complet nevinovată; ea are implicaţii politice deoarece autorii concep şi încorporează în hypertext credinţe culturale şi opinii despre o societate mai echitabilă.9 Studiile biblice au examinat metode si teorii1 şi au arătat interesul criticilor în deconstrucţia textului sacru şi strategiilor de a citi Biblia; aceste studii s-au dezvoltat în contextul de critică literară şi culturală contemporană. Într-o societate occidentală cu o tradiţie iudeocreştină, referinţele la Biblie sunt mai semnificative şi mai puternice decât o referire la orice alt hypotext.1 Chiar dacă repovestirea şi rescrierea textelor canonice este o practică comună în tradiţia noastră literară actuală,1 Biblia a avut o influenţă atât de mare asupra societăţii noastre încât subminarea hypotextului sfânt face mai multe valuri decât subminarea oricărui alt text. Unii cititori

90

ataşaţi credinţelor religioase ortodoxe ar putea fi ofensaţi de asemenea naraţiuni şi de o astfel de însuşire a textului sacru. Ei reacţionează foarte puternic la aceste versiuni dezonorante sau ridicole ale Bibliei. Totuşi, se poate argumenta că astfel de versiuni profane, de-spiritualizate ale Bibliei, oferă noi întâlniri cu literatura biblică sacră. Cititorul o redescoperă dintr-un unghi diferit, printr-o scriere diferită, printr-un stil diferit.

Reîntoarcerea la religie este astfel realizată indirect, prin citirea textelor subminate.1 Astfel de rescrieri arată persistenţa textului sacru, religios, în conştiinţa populară chiar dacă este exprimat în termeni noi, ireverenţioşi.

Pe lângă toate acestea, în lumea noastră contemporană, creativitatea dobândeşte statutul de religie. Terry Eagleton susţine că, „cultura ea însăşi în epoca modernă participă la estomparea divinităţii si transcendenţei” (Eagleton, Idea 2). Cultura are responsabilitatea anterior susţinută de către credinţă, religie şi spiritualitate. De la spiritualitatea religioasă, noile generaţii, (pentru care naraţiunea biblică nu este familiară şi înrădăcinată în cultura, educaţia şi tradiţia lor) caută spiritualitatea în afara bisericii, în experienţele non-religioase cu semnificaţie cvasi-religioasă precum manifestările populare. Oamenii găsesc experienţe ritualice în evenimentele publice încărcate de o atmosferă sacră: evenimente sportive, concerte, dansuri, etc., care umplu „golurile noastre spirituale” (Beaudoin 21).

Bono, în introducerea sa la „Psalmi” în Revelations: Personal Responses to the Books of the Bible, rezumă spiritualitatea pe care religia nu a putut să o ofere pentru sufletul său, noile surse spirituale, el le-a găsit în muzică.

Artistul devine propriul său Dumnezeu: „Oricum, am încetat să mai merg la biserici şi am intrat într-o altfel de religie. Nu râdeţi, asta e ceea ce înseamnă a fi într-o formaţie rock ‘n’ roll, nu pseudo-religie totuşi… Showbusinessul este precum Shamanismul: Muzica este Venerare; fie că este vorba despre venerarea femeilor sau a designerului lor, a lumii sau a distrugătorului său, fie că vine din acel loc antic pe care noi îl numim suflet sau pur şi simplu cortexul spinal, fie că rugăciunile sunt înflăcărate de o furie mută

Revista nouă, 2/2011

sau de o dorinţă pură… fumul se duce în sus…către Dumnezeu sau către ceva cu care îl înlocuieşti pe Dumnezeu… de obicei cu tine însuţi” (Bono 139).

Traducere din limba engleză de Simona BOERU 1 “Pungi întregi de pietre şi bucăţi din muntele Ararat, Turcia, despre care arheologii biblici cred că conţine relicve din Arca lui Noe, au fost duse în SUA pentru a fi analizate în laborator” (The Guardian: 28.8.84).

2 Vezi analiza Vanessei Guignery privind folosirea umorului şi limbajului de prost gust pentru a submina normele masculine şi heterosexuale, în “Le Déluge et l’Arche revisités”. ”Figures apocryphes du récit biblique dans cinq ouvrages contemporains de langue anglaise” şi “‘Re-vision’ et révision de l’histoire sacrée dans le premier chapitre de A History of the World in 10 ½ Chapters de Julian Barnes.”

3 Aceeaşi idee este reprezentată de Richard Holloway în introducerea unui alt produs biblic, Revelaţi: Răspunsuri personale la cărţile Bibliei. Holloway atrage atenţia liderilor religioşi că Biblia nu este adevărul pur ştiinţific, ci are o valoare spirituală. El nu contestă autoritatea Bibliei ci pe cititorii săi care o tratează ca pe un manual. Din punctul lui de vedere, Cartea ar trebui să fie un instrument spiritual care “ne arată misterele şi necazurile propriei noastre naturi” (2). Astfel, el atrage atenţia publicului asupra pericolului de a citi Biblia intr-un mod literar: “[Mulţi lideri religioşi] vor ca scripturile lor să aibă statutul nu de mit şi poezie, ci de ştiinţă; ei vor ca aceasta să conţină nu înţelesuri simbolice, ci fapte reale”. În mod tragic, ei nu realizează că miturile comunităţii sunt mult mai folositoare pentru că durează mult mai mult decât ştiinţa” (3). Vezi eseul meu “Selling God and Consuming Spirituality: the Bible as a 21stCentury Commercial Product”, Vienna University Press, 2011.

4 Northop Frye, una dintre primele victime ale Potopului, iese dintr-un hotel unde participase la o conferinţă. Gloria este un mare fan al lui Frye.

5 Cartea a fost re-editată într-un format care seamănă la aspect cu Biblia: copertă

Revista nouă, 2/2011

neagră din imitaţie de piele moale, marginile paginilor tivite cu aur şi semn de carte din mătase roşie. Conceput pentru a imita aspectul unei cărţi de rugăciuni, ea cosolidează intenţia parodică a cărţii.

Mielul seamănă cu Evanghelia care se pretinde a fi.

6 Îngerul care îl reînvie pe Biff după două milenii de linişte împreună cu Biff sunt încuiaţi într-o cameră a hotelului Hyatt din St. Louis şi sunt serviţi de un angajat, pe care ironic, îl cheamă Isus.

7 http://www.harpercollins.com/author/ authorExtra.aspx?authorID=17788&isbn13=97 80380813810&displayType=bookessay. 26 March 2011.

8 http://www.harpercollins.com/author/ authorExtra.aspx?authorID=17788&isbn13=97 80380813810&displayType=bookessay. 26 March 2011.

9 Ioan în Evanghelia sa atrage atenţia asupra acestor goluri: acest pasaj a fost ales de Moore ca un epigraf la “Postfaţa” sa: “Mai sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus, care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi scris. Amin” (Ioan 21: 25).

10 “Ceea ce am vrut să fac, a fost să arăt aspectul ‘din culisele’ Evangheliilor, fără să plictisesc oamenii cu o repovestire lungă a versiunii pe care o ştiau deja. Deci, unde în Evanjghelii există un rând despre cum Isus a scos şapte demoni din Maria Magdalena, în Mielul vezi în detaliu cum se întâmplă. Am vrut ca efectul să fie aditiv, sperând să îmbogăţeasc povestea cu umor, şi în acelaşi timp am vrut să dau celor care sunt familiarizaţi cu Evangheliile un sentiment de descoperire a ceva nou: “A, deci acesta este modul în care e posibil să se fi întâmplat.” http://old.chrismoore.com/interviews2.htm.

26 March 2010.

11 De exemplu, după ce a încercat fără succes să-i explice îngerului diferenţa dintre realitate şi telenovele, Biff trage concluzia originii glumelor despre blonde: “Am aflat că există o tradiţie, în lumea voastră, de a spune poveşti nostime despre prostia oamenilor cu păr blond. Înţelegi acum de unde a început asta?” (89).

91

12 Într-un interviu, autorul însuşi recunoaşte asemănarea dar mărturiseşte că sursa sa de inspiraţie se află în altă parte: CNN: Ce v-a inspirat ideea de a face cartea? Aţi văzut Life of Brian de Monty Python? Aţi vrut să faceţi pur şi simplu glume despre Apostoli?

CM: De fapt, oricât de mult iubesc ceea ce fac Python, şi există, într-adevăr, o parte a tributului lor adus în carte […] inspiraţia iniţială a venit de la o carte pe care o citeam intitulată The Master and Margarita, de Mihail Bulgakov. În ea există o scenă a procesului lui

Isus din punctul de vedere a lui Ponţiu Pilat, care are o migrenă în acel moment, care este foarte emoţionantă. Eu niciodată nu m-am gândit ca povestea lui Isus să fie caracterizată aşa.[…] http://www.chrismoore.com/on_lamb_cnn. html. 26 March 2010.

13 Iată câteva exemple de comparaţii: “Romanul rânjea ca un catâr care mânca un măr” (59); “Ei se uitau la mine ca şi cum aş fi strănutat falafele lor” (149).

14 Biff, uneori, citează din Vechiul Testament afişând cunoştinţele sale aproximative din textul sfânt: “Amfibienii cinci-şapte” (335); “Excreţiile trei-şase” (304); “Ecleziaştii 9 sau aşa ceva” (304).

15

http://www.powells.com/authors/moore.html.

26 March 2010.

16

http://blogs.epicindia.com/leapinthedark/2007 /01/interview_author_christopher_m.html. 26 March 2010.

17

http://www.powells.com/authors/moore.ht ml. 26 Martie 2010. Moore de asemenea a mărturisit că el a vrut să înfăţişeze un Isus uman în conformitate cu Biblia, nu cel recuperat de fanatici sau figuri biblice care se bazează pe exemple biblice: “Eu doar am rămas fidel la ceea ce a spus el şi apoi l-a făcut uman. Sacrificiul său nu ar fi însemnat nimic dacă ar fi fost un zeu. Însemna ceva doar dacă era om; trebuia, deci, făcut uman. Odată ce am devenit familiarizat cu Evangheliile, mam gândit Acesta nu este tipul care îmi este prezentat de Partidul Republican sau de tipii de la televizor. Ceea ce spune el nu este ceea ce spun ei.” http://www.powells.com/authors/moor e.html. 26 March 2010.

92

18

http://www.harpercollins.com/author/auth orExtra.aspx?authorID=17788&isbn13=978038 0813810&displayType=bookessay. 26 March 2010.

19 Jeanette Winterson a învăţat să citească din Deuteronom: părinţii ei aveau doar şase cărţi, trei din ele fiind Biblii.

20 Pentru Adrienne Rich, procesul de reviziure este definit prin următorii termeni: “Re-viziure – actul de a privi înapoi, de a vedea din nou cu o privire proaspătă, de a intra într-un text vechi dintr-o direcţie critică nouă – este pentru femei mai mult decât un capitol din istoria culturală: este un act al supravieţuirii” (Rich 88).

21 Vezi, pe lângă alte studii, David Jobling, Tina Pippin, Ronald Schleifer, eds. The Postmodern Bible Reader; George Aichele and Bible and Culture Collective. The Postmodern Bible; John Barton, ed. The Cambridge Companion to Biblical Interpretation; John F. A. Sawyer, The Blackwell Companion to the Bible and Culture.

22 Andrew Tate vorbeşte despre „lupta perpetuă cu intriga Bibliei” în ficţiunea postmodernistă (Tate 527).

23 “[…] în ficţiunea contemporană, a spune […] este indisolubil legat de a repovesti” (Connor 166-7). Jeanette Winterson a comentat, de asemenea, de mai multe ori pe seama acestei practici: “Toate textele depind de alte texte. Este o re-scriere şi o re-citire continuă a ceea ce a fost înainte, şi ceva nou.

Cărţile ofera interpretare, dar şi creaţie” (Reynolds şi Noakes 18). Winterson insistă asupra importanţei intertextualittăţii: „Cărţile vorbesc cu alte cărţi; ele sunt mereu în dialog” (Lighthousekeeping 2).

24 Graham Ward vorbeşte despre „implozia seculară” care “a facilitat o nouă întoarcere către o expresivitate nouă teologică: o reîntoarcere nesemnalizată de teologi, ci de realizatori de film, romancieri, poeţi, filosofi, teoreticieni politici şi analişti culturali” (Ward xv).

Revista nouă, 2/2011

lumea literaturii, literatura lumii

Kôjin KARATANI Sfârşitul literaturii moderne

(Urmare din nr. anterior) - III 16. Aş vrea acum să reflectez la semnificaţia specială pe care a căpătat-o literatura modernă, adică romanul. Literatura exista deja înaintea modernităţii, ca şi teoriile literare. Este vorba despre poetică. Or, cum am semnalat deja, romanul nu făcea parte din asta. El exista, cu siguranţă, dinainte, şi avea succes, chiar nefiind luat în considerare.

17. Este foarte semnificativ că acest concept de „estetică” şi-a făcut apariţia în secolul XVIII. La origine, aesthetic însemna filosofia sensibilităţii. Mai ales în acest sens, de exemplu, Kant foloseşte acest cuvânt în Critica raţiunii pure. Asta înseamnă că estetica este o ştiinţă a sensibilităţii sau a afecţiunii.

Totuşi, nu trebuie uitat că aici avem o nouă gândire. Sensibilitatea sau afecţiunea erau până atunci facultăţi umane subestimate de filosofie. Doreai să te îndepărtezi de ele pentru a rămâne raţional. Or, se punea problema, în acea vreme, de a le lega de facultăţi intelectuale şi morale (cum ar fi înţelegerea sau raţiunea) prin intermediul imaginaţiei, de care se temuseră până atunci ca fiind o facultate ce se preta la iluzie, şi, din acea perioadă, au început să o recunoască drept facultate creatoare. Pe fondul acestei schimbări, literatura a ajuns să joace un rol din ce în ce mai important.

18. Estetica s-a născut în Anglia şi a cunoscut un avânt particular în romantismul german. Curios este că am asistat, în aceeaşi vreme, la un fenomen asemănător în Japonia. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Norinaga Motoori (1730-1801) a insistat asupra întâietăţii lui mono no aware (sentimentul lucrurilor)1 ca empatie sau

Revista nouă, 2/2011

imaginaţie, asupra cunoaşterii şi moralei pe care le preconiza neo-confucianismul.

Bazându-se pe această noţiune, el afirmă că Povestea lui Genji 2 (1001), în ciuda aparenţelor de imoralitate, ascundea adevărata morală.

Această gândire s-a născut departe de influenţele occidentale. Ea are, totuşi, ceva care nu este fără legătură cu Occidentul: această atitudine, care constă în afirmarea sensibilităţii sau afecţiunilor, vine din partea unei societăţi civile constituită în principal din clasa comercială şi industrială.

19. Dintr-un alt punct de vedere, asta înseamnă că, în acea perioadă, începeau să descopere în «roman», care până atunci nu fusese privit decât ca lectură de divertisment ţinând de domeniul sensibilului, o dimensiune epistemologică şi cu adevărat morală, chiar dacă era diferită de filosofie şi religie. Romanul va sta la baza unei «comunităţi empatice», adică a unei naţiuni considerată ca o comunitate imaginară. El va identifica intelectualii şi poporul, ca şi diversele clase sociale, graţie «empatiei», cu scopul de a forma o naţiune.

20. Astfel, romanul, lipsit de valoare până atunci, îşi începe ascensiunea. Dar preţul va fi mare. Căci dacă romanul nu este decât o plăcere care ţine de «sensibil», el nu va fi estetic. Pentru ca literatura să depăşească cunoaşterea şi morala, trebuie, în schimb, să şi le impună permanent. În trecut, s-a apărat poezia împotriva moralei şi a religiei. Or, ceea ce poate fi considerat în zilele noastre ca intelectualitate şi moralitate în raport cu literatura este politicul sau marxismul.

Dezbaterile despre «religie şi politică» sau despre «politică şi literatură» s-au născut din această promovare a literaturii, care a încetat să fie o simplă plăcere.

21. În cadrul dezbaterii în jurul «religiei şi literaturii», apărătorii celei din urmă pretindeau că aceasta este mai religioasă decât o religie instituţionalizată şi că ea ar putea servi ca indice moral sau că, fictivă fiind, ea putea fi mai veridică decât ceea ce numim în mod normal adevăr. Şi în dezbaterea în jurul «politicii şi literaturii», apărarea literaturii consta, în majoritatea cazurilor, în a avansa ideea că, sub aparenţe apolitice de neputinţă şi lipsă de acţiune,

93

ea putea să tindă spre ceva mai revoluţionar decât politica revoluţionară (instituţionalizată), sau că, nefiind decât ficţiune, ea avea o conştiinţă care depăşea conştiinţa obişnuită.

La asta se referea Sartre atunci când afirma că «literatura constituie subiectivismul unei societăţi într-o stare de revoluţie permanentă». Aceste cuvinte ale lui Sartre descriu situaţia post-kantiană a literaturii.

22. Dar astăzi nimeni nu ia partea literaturii. Căci nimeni nu o mai critică. Se face caz de ea, vag, din punct de vedere social, considerându-se că ţine, în fond, de ordinul copilărescului. Nu mai este vorba despre asta astăzi, dar, acum vreo treizeci de ani, încă se discuta de «politică şi literatură», afirmându-se, de exemplu, că literatura trebuia să-şi păstreze independenţa faţă de politică. Pentru a spune lucrurile mai clar, acesta era un mod de a întreba literaţii care este poziţia lor referitor la politică sau, mai precis, faţă de comunism. De aceea, discreditarea partidului comunist marchează sfârşitul problemei «politica şi literatura». Un scriitor nu trebuie să fie capabil să scrie tot ceea ce vrea? Inutil să se mai vorbească de politică, nu mai este la modă! Acestea sunt, pe scurt, cuvintele care descriu situaţia.

23. Şi totuşi, nu-i aşa de simplu. Căci promovarea statutului literaturii este legată de încărcătura morală cu care o învestim.

Dacă ea se eliberează, nu mai este decât plăcere. Dacă nu ne formalizăm de asta, cu atât mai bine. Şi trăiască literatura ! Am fost mereu de părere că nu trebuie să fie, cu forţa, etică sau politică. Ca să spun adevărul, consider că există lucruri mai importante decât literatura. Estimez, în acelaşi timp, că romanul, care este la originea literaturii moderne, este o formă istorică veche.

- IV 24. Înaintea timpurilor moderne, lumea era constituită din mai multe imperii. Limba, sub aceste imperii, se rezuma la cea scrisă: ideogramele în Asia de Est, latina în Europa de Vest, araba în ţările islamice. Erau limbi mondiale, pe care oamenii de rând nu ştiau să le citească sau să le scrie. Statele de azi au apărut ca urmare a fragmentării acestor imperii, creându-şi fiecare limba populară

94

(locală) detaşându-se astfel de limbile mondiale.

25. Concret vorbind, fiecare limbă a fost creată nu atât plecând de la o activitate de scriere directă în limba populară, cât plecând de la traducerea limbilor mondiale, ca latina, în limbi populare. Luther a tradus Biblia în limbă populară şi a pus bazele germanei moderne. La fel şi pentru romanul lui Dante, La Vita Nova, pe care l-a scris într-una din limbile populare ale Italiei, care a devenit, ulterior, italiana de bază. S-a regretat faptul că acest scriitor, renumit pentru stăpânirea latinei, nu a scris în această limbă. Mă gândesc, totuşi, că, dacă limba lui a devenit de referinţă, este pentru că a fost scrisă ca o traducere a latinii.

26. După Dante, nu se mai poate scrie despre simţăminte de dragoste în limba latină. Faptul că Shikibu Murasaki, care era versată în kanbun3 (scriere chinezească) nu a recurs deloc la kango (lexic chinezesc) în Povestea lui Genji este de înţeles în acelaşi sens.

O limbă atât de intelectuală precum kanbun nu era propice descrierii tuturor nuanţelor sentimentelor. Ori limba yamato4 (japoneza) lui Shikibu Murasaki nu este deloc o limbă populară în regiunea Kyoto, dar a fost scrisă ca o traducere a kango şi de aceea a putut deveni o limbă clasică de referinţă.

27. Astfel, în fiecare stat modern, traducerea unei limbi universale şi intelectuale ca latina sau kanbun a fost la originea elaborării unui nou limbaj scris. În cazul Japoniei, a fost necesară recrearea epocii lui Meiji, un nou limbaj scris bazat pe limba populară (orală). Asta se numeşte genbun icchi 言文一致 (armonizarea între oral şi scris) care a fost realizată şi de către romancieri. Mai sus, când am vorbit despre „estetică”, am evocat importanţa crescută a imaginaţiei ca facultate care făcea legătura între sensibilitate şi raţiune. Se poate spune acelaşi lucru pe plan lingvistic. Genbun icchi a legat sensibilul, emoţionalul, concretul de concepte abstracte şi intelectuale.

28. Peste tot unde naţiunile moderne s-au născut, s-a putut asista la acest proces. În China, de asemenea, au început să scrie în genbun icchi, renunţând la kanbun-ul tradiţional. Se spune că, după războiul

Revista nouă, 2/2011

chino-japonez, tinerii chinezi, care veniseră în masă pentru a studia în Japonia, au învăţat genbun icchi şi l-au adaptat la chineză. Şi de această dată, romanele au jucat un rol important.

29. Or, astăzi statele-naţiuni s-au constituit deja. Mai trebuie spus aici că identităţile naţionale s-au înrădăcinat bine în toate colţurile lumii. Pentru asta, literatura a fost indispensabilă, în timp ce astăzi nu mai este nevoie să-ţi clădeşti o identitate imaginară.

Avem tendinţa, din ce în ce mai mult, să ne gândim la naţiuni în termeni simpli, de profituri economice reale.

30. În prezent, naţiunile lumii întregi sunt, din punct de vedere cultural, ameninţate de globalizarea capitalistă, ceea ce invită la reacţii, fără, însă, a da loc tendinţelor naţionaliste. Or, dacă era vorba despre dezavantaj economic, am asista probabil la o reacţie furioasă. Ceea ce declanşează astăzi o reacţie foarte puternică împotriva globalizării nu este nici naţionalismul, nici literatura, ci fundamentele creştine sau islamice, care devin inamicii literaturii.

-V 31. Sfârşitul literaturii moderne, repet, înseamnă, de fapt, sfârşitul romanului modern, caracteristica literaturii moderne fiind predominanţa romanului asupra tuturor celorlalte genuri. Am scris mai devreme că romanul modern se îndeletnicise cu probleme intelectuale şi morale necunoscute lui până atunci. Or, problema este acum să ştim de ce trebuia să fie romanul şi nu un alt gen literar.

Pentru a elucida această problemă, mi-ar plăcea să-mi întorc privirea spre alte perspective, constatând, de exemplu, că această formă de exprimare care este romanul nu e fără legătură cu tehnologia, mai exact cu aceea a imprimării.

32. Romanele perioadei Edo5 erau ilustrate. Hakkenden6 al lui Bakin Kyokutei (1767-1848) era, de exemplu, ilustrat de Hokusai. Puţini oameni citeau când erau numai litere. În plus, se citea cu voce tare. Aşa cum a arătat Aï Maéda în Naşterea cititorului modern (1973), până la jumătatea erei Meiji, romanele, inclusiv foiletoanele, erau citite tare de către o persoană, în timp ce alţii ascultau.

Revista nouă, 2/2011

De aceea, se prefera stilul gikobun (stil pseudovechi)7, mai metric, textelor în genbun icchi.

Putem, astfel, spune că romanul modern s-a născut atunci când au dispărut ilustraţiile şi vocea: romanul modern se citeşte silenţios.

Lectura lui face, în mod natural, oamenii introvertiţi (meditativi) şi este dificil de citit tare un roman care îndeamnă la introversiune (psihologică).

33. Or, noi asistăm la un fenomen curios, în mijlocul erei Meiji, care ilustrează bine această caracteristică a romanului modern.

Shimei Futabatei (1864-1909) a scris, de exemplu, Nori în derivă (浮雲, Ukigumo, 18918) în genbun icchi. Or, Futabatei a abandonat redactarea acestei opere la jumătatea drumului, iar romanul nu a avut o aşa de mare influenţă, cum au vrut să se creadă. În schimb, opere ca Prima iubire (Первая любовь), de Turgheniev, pe care însuşi Futabatei a tradus-o, a exercitat o mare influenţă asupra literaturii moderne din Japonia. De ce Nori în derivă nu a putut cunoaşte o astfel de soartă?

34. Am crezut, mult timp, că era din cauza faptului că Futabatei nu se debarasase în totalitate de dominaţia kokkei bon (cărticelele comice) ale epocii Edo. Asta am scris şi în Originile literaturii moderne japoneze (1980).

Dar, chiar dacă este un fapt stabilit pentru Futabatei, ce s-a întâmplat cu literatura occidentală pe care a studiat-o? Nu seamănă ea destul de mult cu cărţuliile comice?

Această filieră, de la Gogol la Dostoievski, nu este cea a scriitorilor realismului modern ca Turgheniev. Romanele lui Dostoievski, de exemplu, erau dictate oral şi sunt mai potrivite pentru a fi ascultate decât citite.

35. Futabatei a fost frapat de romanele lui Dostoievski, ascultând lectura făcută de profesorul său de rusă. A povestit că, citindule mai târziu, nu le mai găsise foarte interesante. Ceea ce ne lămureşte asupra faptului că Nori în derivă este o operă care urmează linia desenată de Gogol şi Dostoievski, şi nu de realismul literaturii moderne. Să spunem că a fost un roman al «Renaşterii». Cred că putem spune acelaşi lucru despre Soseki (1867-1916). Laurence Sterne, pe care Soseki îl admira, era şi el un romancier al «Renaşterii». Evident, nu spunem acelaşi lucru în funcţie de cum îl

95

considerăm, precedând realismul sau depăşindu-l. În acel timp, era considerat ca precedând realismul, în Anglia, ca şi în Japonia.

36. Nu este o întâmplare faptul că Soseki a prezentat Eu sunt o pisică (吾輩は猫である ,Wagahai wa Neko dearu, 1907), pentru prima oară, sub forma unei lecturi cu voce tare. În acest sens, şi Botchan (坊っちゃん, 1907) sau Perna de iarbă (草枕 Kusamakura, 1906) trebuie să pară mai interesante într-o lectură cu voce tare. Aceasta aduce profit şi lui Shimei Futabatei, în Nori în derivă. Iată motivul pentru care această operă a rămas în afara curentului principal al literaturii moderne, care se bazează pe lectura silenţioasă şi care se caracterizează prin realism şi romantism.

Anecdota reprodusă de Deleuze despre lectura pe care Kafka a făcut-o Procesului, se dovedeşte, astfel, revelatoare.

- VI37. Romanul modern s-a debarasat de voce şi ilustraţii şi şi-a constituit o existenţă autonomă care, de acum înainte, va cere multă imaginaţie autorului, ca şi cititorilor.

Totuşi, apariţia mediilor audiovizuale a făcut această imaginaţie superfluă. Până la inventarea cinematografului, romancierii îşi desfăşurau toată creativitatea lor pentru a-şi scrie romanele ca pentru cinema. Dar, odată tehnologia inventată, acest soi de inventivitate nu a mai avut sens.

38. Acest scenariu seamănă cu cel al picturii, la naşterea fotografiei. Când aceasta a apărut în Franţa, spre mijlocul secolului XIX, portretiştii nu şi-au mai putut câştiga pâinea. Pictura, până în acea zi, era fondată pe acelaşi principiu, al camerei obscure, ca şi fotografia. Perspectiva era principiul care rezulta din pictură. Or, odată fotografia inventată, ea nu mai avea motiv să existe.

De aceea, impresioniştii au încercat să facă ceva ce fotografia nu putea. Putem spune că, de atunci, începe pictura modernă.

Descoperă atunci ukiyo-e [浮世絵 - „picturi ale lumii în mișcare” – n. red.]. Or, ironie a sorţii, puţin mai târziu, japonezii din [perioada] Meiji acceptă să ia drept model pictura occidentală, care precedă impresionismul.

96

39. La fel s-a întâmplat şi cu romanul.

Caracteristica romanului modern este, înainte de toate, realismul. Problematica lui a fost să se ştie cum să facă să se creadă în real doar prin naraţiune (prin ficţiune). Panofsky a studiat problema realismului în pictură pe două planuri, şi anume cel al subiectului şi cel al formei pe care o capătă acest subiect. Din punctul de vedere al subiectului, realismul va însemna o trecere de la subiectele istorice sau religioase la subiecte tratând fiinţe umane sau peisaje ordinare. La nivelul formei, (formă simbolică), va fi vorba de folosirea perspectivei geometrice, o invenţie care permite să se dea o formă plină de profunzime unui spaţiu bidimensional, graţie unui traseu efectuat în perspectivă, plecând de la un punct fix unic. Or, putem spune acelaşi lucru pentru realismul romanelor.

40. Nimic nu este mai evident pe planul subiectului. Simplificând lucrurile, putem spune că realismul va alege scene şi fiinţe obişnuite drept subiect. Totuşi, cum am precizat, deja, într-un eseu în care recurgeam la exemplul romanului lui Doppo Kunikida (1871-1908) Oameni de neuitat (忘れ得ぬ人々, 1898), această alegere implica o mare bulversare. Ceea ce era de „neuitat” nu erau decât scenele fără importanţă. Pe de altă parte, din punctul de vedere al formei, modul „descrierii obiective la persoana a treia” dă naştere realismului. Această tehnică constă în a face abstracţie de narator, căci acesta împiedică să ai un punct fix şi riscă să reducă efectul prezenţei sau, mai degrabă, al unei anumite „profunzimi”. Şi totuşi, aşa cum am remarcat apropo de Shimei Futabatei, atunci când literatura occidentală a început să pună la îndoială realismul la persoana a treia obiectivă, în Japonia se străduiau să o dobândească. Şi aici găsim un paralelism cu problema picturii.

41. Dacă scriitorii japonezi încercau shishôsetsu (romanul autobiographic) este poate pentru că nu puteau să se adapteze la această formă «simbolică» pe care o reprezenta descrierea obiectivă la persoana a treia. Multe shishôsetsu sunt scrise la persoana a treia, dar punctul de vedere corespunde cu cel al eroului. Nu putem vedea decât ceea ce vede şi el. În schimb, «obiectivitatea la

Revista nouă, 2/2011

persoana a treia» funcţionează, ca şi în cazul perspectivei, ca ficţiune. De aceea, romanele obiective la persoana a treia par a nu fi decât romane vulgare, în ochii scriitorilor de shishôsetsu. Este, de fapt, legitim, să-ţi spui că persoana a treia sau perspectiva geometrică este înşelătoare.

42. Astăzi, ca şi ieri, se critică shishôsetsu ca fiind un produs «nelegitim» şi care întârzie evoluţia, derivat din romanul modern. În ciuda acestor lucruri, el are motivele lui de a exista. Cred ca el a vrut să meargă până la capătul «realismului». În această perspectivă, ficţiunea obiectivităţii la persoana a treia devine impardonabilă. La capătul opus acestei viziuni obiective se situează gândirea lui Akutagawa (1892-1927), care a apreciat shishôsetsu ca fiind o mişcare precursoare, comparabilă cu postimpresionismul. De asemenea, el a arătat, cu multă subtilitate, în Yabu no Naka (藪の中, În desiş, cunoscut pe plan mondial prin filmul Rashômon, 羅生門, pe care Kurosawa l-a făcut după această carte), mânuind trei perspective diferite, că obiectivitatea la persoana a treia nu era decât ficţiune. Mult mai târziu, în Franţa, Sartre a fost primul care a pus la îndoială această obiectivitate şi, astfel, s-a născut anti-romanul.

De atunci, cred că «obiectivitatea la persoana a treia» a fost abandonată. Efectiv, fie că este vorba de Kenzaburo Oé (1935-) sau Haruki Murakami (1949-), scriitorii din zilele noastre scriu la persoana întâi. Kenji Nakagami (19461992) nu a scris la persoana întâi, dar el nu scria niciodată, pur şi simplu, «el» sau «ea». În loc de asta, repeta numele personajelor.

Totuşi, privându-se de valoarea realismului oferită de «obiectivitatea la persoana a treia», romanul modern se dezbracă de caracterul lui revoluţionar: el redevine simplă povestire.

43. Când a apărut fotografia, pictura şi-a atribuit misiunea de a face ceea ce nu era posibil prin fotografie. La fel a făcut şi romanul modern la apariţia cinematografiei. În această privinţă, mi se pare că romanele moderne ale secolului XX pot pretinde că au definit ceea ce putea fi romanul spre deosebire de cinema: ceea ce doar romanul este capabil să facă. James Joyce este reprezentativ, ca şi anti-romanul francez. Ei erau foarte conştienţi de cinematografie. În

Revista nouă, 2/2011

plus, au fost foarte implicaţi în ea. Duras, de exemplu, a turnat în jur de zece filme şi a semnat scenariul filmului lui Alain Resnais, Hiroshima, mon amour.

44. Şi totuşi, nu este vorba doar de a face faţă cinematografului. Şi acesta a fost concurat; de televiziune, video, stocarea numerică a imaginilor şi sunetelor. În aceste condiţii, este foarte natural ca imprimarea, altfel spus, romanul, fructul tipografiei moderne, să-şi piardă supremaţia. Ca exemplu, putem înţelege expansiunea benzilor desenate manga, コミック, în Japonia, ca o întoarcere la romanele din epoca Tokugawa: acestea erau ilustrate şi erau compuse aproape în exclusivitate din dialoguri.

45. Aşa cum am spus mai devreme, nu putem nega faptul că romanul modern a servit drept bază la formarea statelor moderne. Or, la sfârşitul secolului XX, găsim foarte puţine exemple de literatură care să fi jucat un rol în naţionalism. Şi cred că vor fi din ce în ce mai rare. În zilele noastre, nu mai putem spera că romanele se scriu mai mult în ţările dezvoltate şi că numărul de cititori creşte. Dacă există cititori, ei vor citi, probabil, Harry Potter.

46. Am auzit că islandezii, probabil din cauza insularităţii ţării lor, au fost mult timp mândri de a fi islandezi autentici. Este adevărat că limba lor, de exemplu, nu s-a schimbat de la saga islandeze. Caracterele etnice erau foarte pronunţate. fie că era vorba de dans, cântec sau divertisment pentru tineri. De aceea, un jurnalist american a crezut că această stare a lucrurilor se perpetua. A fost suficient, totuşi, ca o firmă suedeză să introducă televiziunea prin cablu în acea ţară, pentru ca toţi islandezii să se americanizeze peste noapte.

47.Aceste circumstanţe nu înseamnă o diminuare a naţionalismului, ci doar că va fi de acum înainte dificil pentru literatură să joace un rol fondator în raport cu naţionalismul. Este mai rapid să faci un film decât să scrii un roman atunci când ai un scop politic. Sau o bandă desenată manga. Pe scurt, mai bine să foloseşti mijloace audio-vizuale, decât tipografice. Căci atingi mai uşor masele.

Etapa pe care o constituie literatura modernă

97

sau romanul nu este, deci, neapărat indispensabilă sau inevitabilă în orice domeniu. Multe probleme decurg din faptul că această etapă se sare. Cred că va trebui, într-o zi, să plătim pentru că am sărit-o.

Va urma Traducere din limba franceză de Laura ŞERBAN …………………….. * Kôjin Karatani (n. 6 august 1941, Amagasaki) este filozof japonez care predă la Universitatea Kinki, Osaka, şi Universitatea Columbia. Este autorul vol. „Originile Literaturii Japoneze Moderne” (1993), „Arhitectura ca Metaforă” (MIT Press, 1995) şi Transcritica: la Kant şi Marx (MIT Press, 2003).

A fondat New Associationist Movement (NAM) în Japonia, în anul 2000. Acest articol se bazează pe transcrierea unei serii de conferinţe pe care le-a ţinut în octombrie 2003, la Colegiul Osaka al Centrului Internaţional de Cercetare a Ştiinţelor Umane al Universităţii Kinki.

Versiunea franceză de Misako Nemoto, profesor conferenţiar la Universitatea Meiji, Tokyo, cu amabila autorizare a autorului, după K. Karatani, Kindaï bungaku no owari, Tokyo, ed. Inscript, 2005, p. 35-80. sursa: LHT [Littérature Histoire Théorie] N° 6, Dossier: «Tombeaux pour la littérature» 1

Unul dintre conceptele majore ale esteticii japoneze. În literatura clasică (reprezentată de Povestea lui Genji), era vorba despre un sentiment

Dodo Niţă, Alexandru Ciubotariu, Burschi - o monografie, Editura StudIS, Colecţia Argonaut, 2011

98

de mirare faţă de mono care semnifica atunci nu «lucruri» ca în japoneza modernă, ci fenomene supranaturale. Etimologia lui aware ar fi exclamaţia a-a (exprimând indefinibilul), în faţa acestor manifestări. În zilele noastre, aware se aplică la tot ceea ce suscită milă, tristeţe. De unde accepţiunea generală de astăzi a expresiei mono no aware ca «sentiment al precarităţii lucrurilor» 2 În original: 源氏物語, genji monogatari – operă considerată majoră pentru literatura japoneză din sec. al XI-lea, atribuită doamnei Murasaki Shikibu (973-1025? – v. Samurai Sisters: Early Feudal Japan by Lyn Reese). Intriga se derulează în timpul epocii Heian. - n. red.

3 Literar “scriere Han”, adică chineza pe care japonezii au adoptat-o pentru a-şi fonda scrierea. A constituit mult timp limba erudiţilor şi savanţilor – comparabilă cu latina - , spre deosebire de limba locală, yamato.

4 Yamato kotoba, literar “limba ţinutului Yamato”, care reprezenta la origine câmpiile şi munţii din jurul vechii capitale Nara (sec. VIII). Se foloseşte mai ales în opoziţie cu kanbun.

5 Perioadă între 1603 şi 1867. Mai este numită şi Tokugawa de la numele familiei conducătoare.

6 Celebru roman popular din perioada Edo. 7 Stil al limbajului scris care, până la genbun icchi, a fost foarte diferit de limbajul oral. Acest stil a fost practicat din Evul Mediu.

8 Un celebru prim roman scris în genbun icchi, publicat între 1887 şi 1889, care, pentru că a unit pentru prima dată stilul scris cu japoneza vorbită, a fost mereu considerat drept un roman revoluţionar fondator al realismului modern, imagine pe care Karatani încearcă aici să o deconstruiască.

Andrei Velea, Hotel în Atlantida, Fundaţia Culturală Antares, 2011

Revista nouă, 2/2011

cronica literară

Christian CRĂCIUN Sub pecetea tainei

Moto: „În epoca informaţiei, posibilităţile de a mai învăţa să citeşti sunt pe cale de dispariţie” (p. 265) ecetea ascunde, dar şi adevereşte, autentifică. Pecetluită, deşi nu îşi pierde caracterul de ascuns, taina se adevereşte a fi. Scriu despre corespondenţa dintre Martin Heidegger şi Hannah Arendt nu în calitate de specialist, ci de amator de „documente umane”. Iar culegerea de faţă1 contrazice tocmai ceea ce căutăm îndeobşte ahtiaţi într-un volum de corespondenţă: dezvăluirea. Nimic din cele 152 de texte compuse de-a lungul unei jumătăţi de veac nu face cu ochiul spre intimităţi scandaloase, dintre cele care au pigmentat cu asupra de măsură biografiile celebre ale secolului XX. Dimpotrivă, avem de-a face aici cu o cu totul altă „cultură a intimităţii”, după expresia atât de potrivită a editoarei germane2. Un tip de cultură, probabil, iremediabil dispărută.

Intimus, cel mai adânc, cel mai depărtat însemna în latină. Cicero spune, şi se potriveşte perfect în contextul de faţă, „Ex intima philosophia haurire” – a scoate din adâncul filozofiei. Realmente documentele acestea existenţiale par ieşite cu greu la suprafaţă dintr-un adânc al gândirii survenite din interiorul iubirii, şi nu pur şi simplu despre iubire. „…documentele publicate aici, şi mai ales cele din anii douăzeci, constituie – dincolo de cei doi corespondenţi şi parteneri ai acestui dialog – mărturii ale unei culturi a intimităţii dintr-un alt timp, care urmează nişte modele de comportament ce pot părea stranii unor generaţii care au crescut în timpul sau după revoluţia sexuală şi tocmai de aceea le pot trezi interesul. Relaţia pare să

P

Revista nouă, 2/2011

fie marcată, din diverse motive, care nu pot fi discutate aici, de o «pudoare» invocată adesea. Reversul ei, adică lipsa de francheţe reciprocă, este rareori conştientizat în mod explicit. «Există o vină ivită din lipsa deschiderii către celălalt» îi scrie Hannah Elfridei. Şi aproape în acelaşi timp, Heidegger recunoaşte «de obicei vorbim prea mult; uneori, însă, spunem prea puţin»” – fixează editoarea germană în postfaţă esenţa problemei (p. 442). „Epica” acestei legături dintre doi oameni care au marcat decisiv istoria intelectuală a secolului XX este de o năucitoare linearitate3.

Cel puţin la suprafaţa ce se îngăduie privirii.

Heidegger este un profesor de filozofie la Marburg despre care deja s-a dus vestea pentru modul inedit în care practică filozofarea, Hannah îi devine studentă.

Apropiere fulgerătoare. Suntem în 1925. O jumătate de veac mai târziu, în decembrie 1975 ea, în mai 1976 el, sfârşitul inevitabil îi desparte. O jumătate de veac în care relaţia aceasta este suficient de discretă încât, mai târziu – despărţiţi de un ocean –, unii prieteni comuni să creadă chiar că cei doi nici nu se cunosc. Corespondenţa aceasta aduce la lumină o dimensiune a umanului pe care o cred azi atrofiată, un mod de a trăi dragostea de o inactualitate semnificativă. Doi oameni care îşi reprimă (cuvântul nu e bine ales, nu este vorba de un efort de voinţă în acest sens, ci de o alegere raţională sub forma supunerii la un imperativ existenţial) elanurile pasionale, cel puţin la modul vizibil. Care se supun voluntar primatului operei. Ar putea fi vorba de o anumită „uscăciune” sufletească, dacă durata legăturii n-ar contrazice această superficială psihologizare. Încă de la începutul legăturii lor, într-unul din cele mai ambigue şi învăluitoare texte (35, din 10 ianuarie 1926), el tranşează cu o automutilare tragică: „Această des-prindere de tot ce e omenesc şi întreruperea tuturor raporturilor cu ceilalţi este, din punctul de vedere al creaţiei, cea mai grandioasă dintre experienţele omeneşti – iar din punctul de vedere al situaţiei concrete, cea mai infamă din câte există. Ţi se smulge inima din trup în deplină stare de conştienţă”(p. 61). Lapidar.

Definitiv şi premonitoriu. Instaurarea crizei,

99

a rupturii. Urmează o pauză epistolară de vreo şase luni, semnul clar al crizei lăuntrice. Şi, poate, al comunicării. De altfel, această jumătate de veac de mirabilă (ce bine se potriveşte cuvântul blagian cazului de faţă!) legătură este bine decupată de istoria mare şi de cea mică în trei mari perioade, numite de editoarea germană: Prima vedere, Re-vederea, Toamna. Prima perioadă durează până în 1933. Este perioada când „daimonicul m-a izbit din plin”, spune el. Despărţirea avea să dureze până în 1950. „Mă bucur că avem ocazia acum, în vremea târzie a vieţii noastre, să regăsim întâlnirea de odinioară ca pe ceva care a dăinuit”. (p.79) „Dăinuirea” – acesta este miracolul. Schimbul epistolar continuă, chiar dacă cei doi nu se văd între 1952 şi 1967.

Ultima perioadă începe cu scrisoarea „de la cabană” din octombrie 1966, „scrisoarea ta de toamnă”, cum îi va spune ea (p. 177), situândo sub lumina versurilor: „Celor cărora primăvara le-a lăsat inima în paragină şi le-a sfâşiat-o/ Toamna le aduce vindecarea”. Dacă revelaţii intime nu aflăm în această corespondenţă, rămâne să ne întrebăm: ce aduce ea, în schimb, în vizibil? „Am avut dreptate să nu uit niciodată” îi va scrie Hannah Arendt, într-un târziu al vieţii, unei prietene. Aş spune că este o mărturisire suficientă. Nici un regret, nici o clipă de slăbiciune exteriorizată. Le voi da cu prioritate cuvântul celor doi, comentariul trebuie şi el pecetluit.

Mie mi s-a părut o carte despre triumf şi durere. Un cuplu în care, cu infinită tandreţe, se caută împlinirea existenţială nu în separarea planului erotic de cel intelectual, ci în aerul ozonat al gândirii împreună, dar cu salvarea singurătăţii esenţiale a creaţiei, fără de care gândirea nu rodeşte. S-a spus că Heidegger este un filozof din opera căruia lipseşte acest cuvânt, iubire. Existenţa îl recompensează. Discursul îndrăgostit este într-o primă fază construit după retorica specifică. Însă neuitând nici o clipă distanţa apropierii şi discreţia. „De ce oare, dintre toate posibilităţile date fiinţei omeneşti, iubirea este de departe cea mai bogată şi de ce, pentru cei care ajung să o trăiască, ea devine o dulce povară?” (p.13) sau: „Aş vrea ca între noi totul să fie simplu, limpede şi

100

nepreţuit”, îi spune el încă din primul document. Dar de îndată „activitatea spirituală” este invocată. „Şi tocmai atunci când o femeie ajunge să aibă o activitate spirituală proprie, lucrul cel mai important rămâne păstrarea originară a femininului în tot ceea ce are el mai propriu”. (p.12) Îl vedem punând la cale întâlniri clandestine, dar şi preocupat mereu de traseul ei intelectual.

Primeşte iubirea aceasta ca pe un dar magnific şi misterios: „Să păzim, aşadar, ca pe un dar, în interiorul nostru cel mai adânc, faptul că ne-a fost dat să ne întâlnim”. (p. 12) Ceea ce ar fi fost, în alte cazuri, o cerinţă iniţială, minimală – simpla întâlnire –, devine pentru cei doi celebrare şi scop. Această primă perioadă este, fireşte, cea mai „pătimaşă”, atât cât se poate ghici din transparenţele textelor. El percepe în această întâlnire şocul cunoaşterii „stihialului feminin”. Să precizez că există o mare diferenţă între numărul scrisorilor păstrate: mult mai puţine ale ei. Probabil că Heidegger a respectat mai strict condiţia tainei, distrugând scrisorile primite. „Iar secretul care îi leagă pe aceşti doi oameni rămâne neatins şi nu este dezvăluit de nici unul dintre ei” (p. 439, Postfaţă). Nu poţi să nu faci legătura cu ascunsul care apare atât de pregnant printre termenii de bază ai cugetării heideggeriene4. În acest schimb epistolar, jocul între scoatere din ascundere şi păstrare în adăpostire trebuie urmărit cu atenţie, altfel rişti să îţi scape ceva esenţial. Căci este un „schimb” dintre acelea privilegiate în care nu se ştie cine dă şi cine primeşte. E ceea ce asigură perpetuitatea timp de o jumătate de veac şi puterea acestei legături erotice şi spirituale. O legătură originară, cum desigur au simţit-o şi au îndurat-o amândoi, fiecare în felul său. Marea dificultate a comentatorului este aceea de a găsi un nume adecvat acestui sentiment durabil o vreme atât de îndelungată, o obligaţie în fond când ai de-a face cu doi oameni care au gândit atât de insistent asupra fiinţei limbajului. A-i spune pur şi simplu dragoste cere atâtea explicaţii suplimentare încât cuvântul se dovedeşte subit inutil ca o coajă de banană după consumarea miezului. Să riscăm speculaţia că prin atipica lor legătură cei doi n-au făcut în

Revista nouă, 2/2011

fond decât să re-semantizeze cel mai uzat dintre cuvintele lumii? Ar fi un drum care poate ne-ar duce mai aproape de insolitul acestei experienţe. Încă din această primă perioadă, nu foarte lungă, mai vizibil erotică, relaţia dintre cei doi este o relaţie interogativă. Care întreabă şi se întreabă, nu una exclamativă, cum se prezintă ea îndeobşte, la noi, oamenii obişnuiţi şi declarativi. Eros trece repede în Philia. „Irumperea prezenţei celuilalt în viaţa noastră este ceea ce nici o minte nu poate să priceapă” (p.14), capitulează dintru început, cu o vizibilă uimire, gânditorul. Dar tot acum scrie: „munca autentică trebuie să se

desfăşoare întotdeauna în singurătate care e proprie interogării”. (p. 18) Cum să te eliberezi din acest impas? Criza, căci pare evident să fi fost una, trece însă repede, cei doi optând pentru (auto)construcţia spirituală. Şi corespondenţa devine, cum se întâmplă de obicei, un fel de jurnal al căutărilor, frământărilor, izbânzilor, schimbărilor profesionale… Şi totuşi, cititorul de azi al lui Heidegger descoperă în aceste pagini câteva indicii foarte preţioase pentru înţelegerea operei sale. „A face lucrurile mai

Revista nouă, 2/2011

uşoare, este, în filozofie, o ocupaţie tare stranie: cu cât devin mai simple, cu atât rămân mai enigmatice. (…) Ceea ce îmi doresc este să clarific deosebirea dintre formarea concepţiilor despre lume şi cercetarea filozofică cu adevărat ştiinţifică, referindu-mă la problema concretă a esenţei şi a sensului istoriei”. (p. 19) Sunt câteva texte în volum care depăşesc, să spun aşa, media de importanţă a celorlalte. Şi nu este deloc întâmplător că ele aparţin lui Hannah. Şi nu sunt dintre cele care ţin de corespondenţă, dar par nişte piloni de rezistenţă ai ediţiei.

Aşa sunt fragmentul autobiografic „Umbre”, povestea despre „vulpoiul Heidegger” (o pagină de jurnal publicată în anexe) şi, mai ales, conferinţa radiodifuzată din 22 septembrie 1969, la împlinirea a 80 de ani de către Martin Heidegger. Este un text capital pentru înţelegerea unui filozof recunoscut ca „obscur”. Noi vânăm însă „biografeme” cuvinte mărturisitoare: „Îmi spui «dacă vrei să fiu a ta» – «când doreşti». Dar în ce fel pot răspunde unei aşteptări şi unei speranţe atât de încrezătoare în sfiiciunea lor?” (p.29); „pot numai să plâng” (p. 34); „ştii oare că aceasta este cea mai grea povară dintre toate câte i-au fost date omului să ducă?” (p. 35); „Iubirea care e capabilă să resimtă anticipat bucuria viitoare este o iubire care a prins rădăcini”. (p. 41) În tăcerea compactă pe care o construiesc aceste scrisori trebuie să ştim să citim. „Când învăţam de la tine să citesc…” – îi scrie ea într-una din ultimele scrisori. Şi avem revelaţia că, dincolo de complicaţiile ei terminologice inextricabile, filozofia lui Heidegger asta face: ne învaţă să citim textele clasice ale filozofiei. Deocamdată, o explicaţie decisivă a impenetrabilităţii epistolarului: „Adevărul e că amândoi facem parte dintre cei care vorbesc cu greu, dar care, totodată, ştiu să înţeleagă o tăcere!” (p.35) Dintru început, cei doi fac mai mult decât să trăiască o legătură, ei o meditează (dacă în cazul unor asemenea oameni se poate face o disociere între cele două verbe, probabil că nu). Cei doi lucrează pentru ca „existenţa să ia chipul unui destin”. Şi destinul se ţesea în jurul lor, harnic, sub forma binecunoscut secularizată a istoriei, le dădea târcoale… Sublimarea,

101

literaturii decantarea, rafinarea trăirilor alcătuiesc un exerciţiu spiritual continuu, încearcă să raţionalizeze traiectul istoric. Intervalul temporal dement pe care l-au traversat.

Războiul, opţiunile politice ale filozofului, deciziile fiecăruia dintre ei întru construcţia operei, războiul rece, alte evenimente mai mult sau mai puţin ştiute duc la despărţire.

Nu înainte de a se fixa o traiectorie pentru tânăra iubită şi discipolă: „Drumul pe care tu mi l-ai arătat este mai anevoios şi mai lung decât credeam. Pentru a-l parcurge e nevoie de o viaţă întreagă. Singurătatea acestui drum am ales-o eu însămi şi ea este unica posibilitate de a trăi care mi se potriveşte. Însă însingurarea căreia destinul i-a pus capăt nu mi-ar fi luat doar forţa de a trăi în lume, adică altfel decât în izolare, ci mi-ar fi închis drumul pe care-l aveam de străbătut prin lume, un drum lung şi care nu poate fi acoperit printr-un simplu salt. Numai tu ai dreptul să ştii asta, pentru că tu ai ştiut-o dintotdeauna (…) dau întotdeauna atât cât mi se cere, iar drumul însuşi de care vorbeam nu este altceva decât sarcina la care iubirea noastră mă obligă.

Mi-aş pierde dreptul de a trăi dacă aş pierde iubirea mea pentru tine, însă aş pierde această iubire şi realitatea ei dacă aş fugi de ceea ce mă obligă să fac…” (p.72), îi scrie ea.

Păstrată în manuscris, ne întrebăm dacă această splendidă şi fără rest descriere a situaţiei ei/lor existenţiale i-a parvenit vreodată destinatarului. Mai urmează doar trei scrisori şi apoi marele salt în timp peste un sfert de secol.

Următoarea scrisoare este din 1950. Frazacheie: „soţiei mele care ştie acum tot”. Elfride va deveni, de altfel, unul dintre personajele amintite cu o neştirbită corectitudine în fiecare scrisoare. Şi o aluzie din nou impenetrabilă la acest interval care unora le poate părea mai lung decât o viaţă şi la capătul căruia cei doi se regăsesc într-o aceeaşi (sau alta?) iubire. „Soţia mea nu s-a gândit nici o clipă să tulbure în vreun fel destinul iubirii noastre. Nu a vrut altceva decât să ferească acest dar al nostru de orice pată care l-ar fi putut desfigura în urma tăcerii mele”. (p.80). Subliniere cu trimiteri contextuale puternice a lui Heidegger însuşi.

De altfel, Hannah Arendt îi va scrie şi ea de

102

îndată Elfridei. Precizând ceea ce le desparte din punct de vedere politic, dar şi legătura care s-a stabilit, peste voinţa lor, prin ocrotirea aceluiaşi om: „ceea ce ne-a despărţit şi continuă să ne despartă nu au fost niciodată aceste lucruri personale, cel puţin nu în mintea mea. Însă dumneavoastră n-aţi făcut niciodată un secret din convingerile pe care le aveţi, şi vă rog să nu faceţi asta nici astăzi şi să n-o faceţi nici în ceea ce mă priveşte.

Convingerile acestea, ce-i drept, fac ca un dialog între noi să fie aproape imposibil, pentru că orice ar spune fiecare dintre noi ar fi dinainte caracterizat şi (iertaţi-mi expresia) catalogat drept – evreiesc, german, chinez.

Sunt oricând gata, după cum i-am sugerat şi lui Martin, să port o discuţie politică obiectivă; îmi fac iluzia că mă pricep cât de cât la astfel de lucruri, însă cu condiţia ca elementul personal-omenesc să fie lăsat deoparte”. (p.85) Tăietură impecabilă. Unul dintre foarte puţinele texte cu trimiteri precise la contextul politic. Spaimele istorice ale anilor ’50, ale războiului rece, răzbat, de altfel, în câteva rânduri cu lapidaritatea caracteristică: „Oricum ruşii, adică N.K.V.D.-ul, nu mă vor prinde viu”, afirmă edificat, stoic, înţeleptul din pădure în 1950. ( p. 130) „Între timp, ameninţarea crescândă pe care o reprezintă sovieticii ne obligă să avem o privire ceva mai lucidă chiar decât o are Vestul în clipa de faţă.

Căci acum noi suntem cei ameninţaţi nemijlocit. Stalin nu are nevoie să declare războiul la care te gândeşti tu. Câştigă deja în fiecare zi câte o bătălie. Nu mă amăgesc nici cu privire la faptul că, gândind aşa cum gândesc, fac parte dintre cei mai ameninţaţi şi care vor fi eliminaţi printre primii”. (p. 105) Este cazul să remarcăm exact în acest moment lipsa de amprentă stilistică, lucru neobişnuit pentru un discurs îndrăgostit epistolar, nici unul dintre cei doi nu acordă prevalenţă funcţiei persuasive, limbajul are alte rosturi pentru ei. Stilul celor doi gânditori este mai degrabă apoftegmatic decât liric. Nu trebuie să ne mirăm că rostirea solemn-monumentală este una dintre insignele majore ale epistolarului, complet lipsit de obişnuitele „alinturi amoroase”. „Hannah, avem de recuperat un sfert de veac din viaţa noastră” (p.90) este fraza-cheie a acestei etape.

Revista nouă, 2/2011

Este ceea ce Heidegger numeşte retractatio, în sens de reluare a iubirii întrerupte. Este o iubire „prin corespondenţă”, îi desparte un ocean, se văd doar în trecerile ei prin Europa, scrisorile se încheie protocolar cu salutări trimise reciproc partenerului de viaţă. Pentru gustul nostru de azi, pare ceva mult prea „rece”. Asta pentru că nu mai ştim să citim şi modul nostru de a trăi eroticul s-a schimbat radical. „Darul revenirii şi al recuperării celor douăzeci şi cinci de ani care s-au scurs nu încetează să-mi tulbure gândurile. Prin darul făcut, tu, cea de peste mări şi ţări, eşti acum aproape şi prezentă, gândindu-te la cei dragi de aici şi la toate lucrurile de care eşti legată”. (p.99) Risc ipoteza că turnura pe care a luat-o relaţia lor este, oarecum, convenabilă amândurora, cu tot sedimentul de durere care se va fi stratificat tăcut în adâncuri. Şi despre care ei nu vorbesc decât foarte, foarte evaziv. „Ceea ce cândva a sunat, sună din nou”, este versul unuia dintre numeroasele poeme pe care el i le trimite. Un sunet fundamental, adică permanent este ceea ce caută cei doi. Misterul primei întâlniri este sporit de misterul acestei a doua vederi şi al continuităţii. Construcţiile filozofice, atât de diferite, ale celor doi parteneri se întâlnesc în interogarea istoriei şi a „esenţei temeiului”. Subiectele scrisorilor sunt tot mai mult legate de carierele lor universitare, de prieteni comuni, de opere, cursuri, conferinţe, cărţi, publicarea traducerilor şi a ediţiei definitive a operelor lui Heidegger. Dar sunt şi teme mai discrete care sunt ale operei, nu numai ale corespondenţei: muntele, tăcerea, pădurea, drumul, locuirea, gândirea, limbajul, istoria…

Ele se citesc în filigran, indicaţiile retragerilor la cabana din pădure sau despre construcţia noii case nu au în primul rând un sens domestic, ci unul ontologic/simbolic.

Heidegger este în epocă, deja, un mit, la cursul lui despre „Ce înseamnă a gândi”, notează el uşor amuzat, au asistat 1.200 de studenţi. Are speranţe că dintre aceştia se vor alege câţiva constructori, prin ei se va construi o nouă cale a gândirii. Deşi „Întrebările devin din ce în ce mai rare, în timp ce dogmele se înmulţesc”. Aserţiune consonantă cu observaţiile ei caustice despre semnele

Revista nouă, 2/2011

negative din sistemul de învăţământ american: mişcarea feministă, privilegierea minorităţilor etc. („Presupun că anul viitor va fi rândul homosexualilor” – notează ea, considerând că a primit nu ştiu ce onorare academică doar pentru că este femeie; - p.

258). Sunt amândoi rupţi de convulsiile de suprafaţă ale „modernităţii”… („Nici unul dintre noi nu mai citeşte cărţi groase”, îi mulţumeşte el pentru un volum dăruit, cu un scepticism ironic de bătrân înţelept – p. 252).

De altfel (şi nu ne putem da seama dacă acest lucru este doar un efect de perspectivă datorat numai diferenţei enorme de număr de scrisori păstrate), ea are un devotament total, o remarcabilă (feminină? avem voie să spunem?) capacitate de a se menţine în umbră. Rareori vorbeşte despre cărţile şi proiectele ei. Nu îndrăzneşte să-i dedice o carte, textul 86 este unul dintre puţinele în care vorbeşte despre sine şi despre cărţile ei.

E preocupată să-l înţeleagă, să-l „citească” aşa cum trebuie pe marele obscur al secolului.

Sunt amândoi la limanul pe care limba comună îl denumeşte a fi „vârsta înţelepciunii”. „…am luat mulţi începători şi singurul lucru pe care-l fac este să învăţ cu ei simplul marş, pentru a-i face să vadă că gândirea cea mai esenţială se ocupă cu lucrurile cele mai inaparente, astfel încât, într-o primă instanţă, nici nu e cazul să abordezi, cu aroganţa de rigoare, marile probleme”. (p.140) El nu avea de unde să ştie despre mărturisirea ei privitoare la învăţarea cititului. Dar se întâlnesc în această observaţie, şi nu este deloc de mirare.

Rezumatul unei vieţi de gânditor pe cont propriu devine din ce în ce mai concis: „Lucrurile asupra cărora reflectezi prea des devin tot mai misterioase. Aşa se face că, într-o bună zi, va trebui să riscăm a rosti de neînţelesul, fără să ne pese de inteligibilul mereu la îndemână şi mereu în expansiune”. (p. 142) La 65 de ani, Heidegger îşi propune să-l recitească pe Platon: „De abia acum încep, de fapt, să văd ceva mai clar şi mai liber ceea ce am căutat dintotdeauna. Cu toate acestea, rostirea rămâne pe mai departe un chin, ceea ce nu înseamnă decât că nici văzul nu e prea uşor. Se poate elibera oare vorbirea de dialectică?” (p.169) Destul de criptice

103

cuvinte… Înţelesul termenului „dialectică” este greu de fixat în context. Să percepem un dor heideggerian pentru rostirea oraculară, mistică, eliberată de rigoarea gotică a silogismului? Riscul gândirii să fie, până la urmă, riscul de a rosti de neînţelesul?

Din 1952, se revăd tocmai în 1967, când Martin Heidegger apare pe neaşteptate la o conferinţă a ei ţinută la Freiburg (întâmplarea face să fie chiar a doua zi după faimoasa vizită a lui Paul Celan la cabană). Ea i se adresează direct în timpul conferinţei. Este perioada „toamnei”, a bilanţurilor.

Temperatura, tonul dialogului nu se schimbă.

De la prima la ultima scrisoare, totul este de o magnifică monotonie. Textul-cheie al acestei secţiuni pe care îngrijitoarea excepţionalei ediţii germane a ştiut să-l adauge este conferinţa radiofonică ţinută de Hannah Arendt pe 26 septembrie 1969. Schimbându-se destinatarul, acum un public larg căruia i se prezintă în plină lumină o gândire complicată şi dificilă a secolului, sunt înlăturate şi anumite inhibiţii. Cea care se sfiise până şi să-i dedice una dintre cărţi ilustrului său profesor şi iubit poate vorbi acum cu mare linişte despre gândirea decisivă a secolului. Îl poate omagia cum desigur că merită, dar cum nu o face în corespondenţă. Este o expunere clară, menită nu să explice filozofia heideggeriană, ci să-i celebreze curajul de a gândi. Semnul unei gândiri care este vie: Heidegger nu vorbeşte despre filozofie, ci gândeşte liber, subliniază Hannah Arendt. „Metafora «cărărilor ce nu duc nicăieri» surprinde ceva esenţial, însă ea nu vrea să spună, aşa cum s-ar părea, la prima vedere, că e vorba de cineva care a luat-o pe o cărare fără ieşire, nemaiputând astfel înainta; dimpotrivă, ea ne trimite la lumea tăietorului de lemne care, având de lucru în pădure, merge pe cărări croite chiar de el însuşi; a şti să tai lemne înseamnă a şti, totodată, să croieşti drumuri prin pădure”. (p. 207) „Fiecare dintre scrierile lui Heidegger se citeşte, în ciuda referinţelor ocazionale la opera publicată, ca şi cum el ar lua totul de la început, păstrând doar limbajul pe care şi l-a făurit, adică propria sa terminologie, în vreme ce conceptele servesc doar ca «repere» pentru orientarea pe o nouă traiectorie a

104

gândirii”.(pp.209-210 Această excepţională analiză se încheie nu întâmplător sub semnul serenităţii (Gelassenheit) gândirii. „Căci furtuna care traversează gândirea lui Heidegger, ca şi aceea care, prin milenii, încă mai bate dinspre opera lui Platon, nu este una a veacului acesta. Ea vine de foarte departe, dinspre origini, şi ceea ce lasă în urmă e o împlinire care, ca orice împlinire, readăposteşte totul în originar”. (p. 216) Serenitatea ne oferă, poate, o cheie în a înţelege această atipică relaţie, pare a fi steaua ei călăuzitoare. Furtună a gândului, pe de o parte, aşadar, serenitate a logosului, pe de alta. „Prin «caracterul atacator» al filozofiei se înţelege, în fond, confruntarea cu „uitarea fiinţei”, ajunsă în zilele noastre în apogeu, fără a putea fi însă întreruptă prin «atacul» gândirii şi nici măcar adusă în câmpul experienţei”. (p.279) Dinamică, pătrunzătoare, gândirea se resoarbe numai în ab-grund. Avem aici un cuvânt edificator despre ceea ce îi mai rămâne de făcut filozofiei la sfârşitul acestei epoci, conştiinţa de gânditor crepuscular a lui Heidegger pe care multe dintre textele sale o dezvăluie şi din care gândul său construieşte acel adăpost al gândirii prin revenirea la originar. Poate că dialectica asupra căreia mă întrebam mai sus stă exact în această revenire ab origine care se face tocmai prin cel mai tăios atac al gândirii. Iar efortul celor doi de a „readăposti în originar” iubirea însăşi pare a fi lecţia din urmă a acestei corespondenţe.

Greu de găsit un cuvânt potrivit de concluzie pentru acest periplu, poate unde şi încheierea corespondenţei se face cu aceeaşi seninătate. Să precizez că nu am spus nici un cuvânt despre poemele care sunt presărate pe tot întinsul corespondenţei. Ele ar merita, fireşte, o hermeneutică aparte, pentru că au aceleaşi îndepărtate, adânci rădăcini ca şi acel faimos studiu despre Hölderlin şi esenţa poeziei. Sunt poeme despre şi care vin dinspre această esenţă a poeziei. Iată poemul cu titlul „Moarte”: „Moartea este muntele «Este»-lui/ din inima poemului lumii./ Moartea deschide ce-i al tău şi al meu,/ îngreunându-le spre înaltul unei linişti –/ drept spre steaua Pământului”.

Revista nouă, 2/2011

interviu

Fănuş Neagu: «Creaţia este suferinţă, pentru că, fără suferinţă, nu poţi izbuti, niciodată, în nimic» După întâlnirea cu cititorii şi lansarea volumului Amantul Marii Doamne Dracula, am reuşit să-l răpesc pe scriitorul Fănuş Neagu dintre solicitanţii de autografe şi, timp de vreo cincisprezece minute, în faţa unei camere de luat vederi a postului de televiziune Prima Câmpina, să încerc să fac faţă cu întrebările răspunsurilor domniei sale. Iată ce-a ieşit până la urmă: Maestre Fănuş Neagu, bine aţi venit la noi, la Câmpina. După câţi ani?

Vă mulţumesc pentru urare. Păi, în Câmpina, în mijlocul oraşului, după vreo nouă ani. Am fost, ultima oară, cu prietenul şi finul meu Cornel Dinu la o întâlnire la Casa de Cultură. Iar prima oară, am fost la o întâlnire, o, demult, la castelul Iulia Hasdeu, când era director domnul Onea, cu nişte buni prieteni, dintre care unii, săracii, au dispărut, Dumnezeu să-i odihnească. Şi iată-mă, deci, numărând trei întâlniri în mijlocul oraşului Câmpina, pe lângă care trec totdeauna grăbit, spre munte. Acum am redescoperit frumuseţea oraşului, mai ales că m-am rătăcit pe nişte străzi care parcă ţin de poveşti, căzute din lumi de basm. E un oraş superb înspre

1

Hannah Arendt & Martin Heidegger, Scrisori 1925–1975; Humanitas, 2007, editate de Ursula Ludz, traducere din germană de Catrinel Pleşu şi Cătălin Cioabă, traducerea textelor în versuri de Martin Heidegger - Bogdan Mincă, traducerea poemelor de Hannah Arendt, - Ioana Pârvulescu.

2 Atât de discretă se păstrează această legătură, încât, în ancheta revistei Lire din luna mai a anului 2008 pe tema provocatoare „Filozofia şi sexul”, autorul, Alain Rubens, nu găseşte nici o informaţie indiscretă, „de alcov”, apelând doar la ceea ce se poate ghici din acest volum epistolar şi alte câteva puţine alte mărturii şi conjecturi.

3 Din păcate, aventura editorială a acestui

Revista nouă, 2/2011

partea… nu ştiu cum se numeşte cartierul, pe lângă Casa de Cultură, Calea Griviţei, Badea Cârţan, pe-acolo, e un colţ de rai.

Mi se pare firesc ca dumneavoastră să remarcaţi în oraşul nostru tocmai spaţiile care vă sunt familiare, şi vieţii şi creaţiei. Ţin de o mitologie a povestirii. Farmecul lor puţin desuet îmi aduce aminte şi de Dunăre, şi de oraşele în care pare-se că nu se întâmplă nimic, dar se întâmplă cele mai calme, mai calde şi mai alintate poveşti.

Când aţi descoperit magicul acestor spaţii?

- La naştere, sper eu, că m-a dăruit Dumnezeu cu spirit de observaţie şi cu darul melancoliei care naşte din spiritul de observaţie şi din orizontul câmpiei, care este ondulatoriu şi mereu mai departe, şi din curgerea desăvârşită a Dunării.

- Credeţi că acest spaţiu în care aţi trăit şi pe care l-aţi descoperit magic şi pe care l-aţi adus magic în cărţile dumneavoastră corespunde acelui Macondo marquesian? La nivel astral, să spunem, al unei comuniuni între oameni.

- Peste zodie şi peste oameni s-ar putea să corespundă. E un scriitor uriaş, Marques. De altminteri, vreau să vă spun că sudamericanii au o literatură fabuloasă, care mi-e dragă şi cu care mă simt înrudit. E un spaţiu al celor oprimaţi care trag mereu nădejde să se elibereze. Cred că aici suntem uniţi şi prin gena latinităţii şi prin mereu nebunia încrederii în lume. Cred că dăm peste mii şi mii de obstacole, dar pare-se că astea fac farmecul înaintării noastre.

Observ că sunteţi un optimist.

Toată viaţa am fost un optimist pentru că articol a făcut să fie scris mult înainte de apariţia cărţii lui Gabriel Liiceanu, Despre seducţie, (Humanitas, 2008) unde, în secţunea Spiritul în echilibru cu carnea, autorul dedică o analiză fenomenologică excepţională acestei corespondenţe. Nu pot decât să regret că nu am mai avut cum să includ trimiteri la acest studiu în corpul prezentului articol. [nici măcar la 3 ani de la scriere articolul nu a apărut, poate acum, în 2011, nu s-a învechit cu totul] 4 De exemplu: „Entbergung înseamnă două lucruri: scoatere din ascundere şi totodată ţinere în adăpostire”, în Nota traducătorilor la Martin Heidegger, Parmenide, ed. Humanitas 2001, traducerea de Bogdan Mincă şi Sorin Lavric, p. 6.

105

am fost foarte bun băutor de vin. Din păcate, înaintând în vârstă, nu mai sunt acelaşi ager băutor de vin, chiar acum nu beau deloc-deloc, iar în ultimul an aproape deloc, cu o mică pauză în care am săvârşit şi ciocniri de pahare. Când lucrez, nu beau absolut niciodată. Din tinereţe până la adânci bătrâneţe, dacă le voi apuca, nu pot să scriu un rând dacă am gustat dintr-un pahar de vin. Nu beau decât apă când lucrez, rar câte-o cafea, ceai şi – ai să râzi acum! – lapte. Asta nu înseamnă că trebuie să fiu trecut la categoria papă-lapte, pentru că bucuria vieţii, pentru mine, rămâne, totuşi, vinul.

Sub această bucurie a vieţii, sub acest optimism, cărţile dvs. au, undeva, într-un strat ascuns şi un semn al suferinţei. Credeţi că este suferinţă creaţia, la origine?

Păi, sigur, pentru că însăşi facerea lumii a fost o suferinţă a lui Dumnezeu, pe care ne-a dăruit-o, nouă, înmiit. Creaţia este o suferinţă pentru că, fără suferinţă, nu poţi izbuti niciodată, în nimic. Toate marile cuceriri au fost făcute prin suferinţă. Durerea face parte din viaţă, ca şi bucuria. Din nenorocire, face parte mai mult decât bucuria, din viaţă. Eu, trăgându-mă din Câmpina Bărăganului, din vad de Dunăre, mă trag dintr-o zonă tragică, ba înnămolită de vifore şi viscole, bântuită şi hăituită de crivăţ, ba uscată de secetă şi de sărăcie, totdeauna acoperită de acea veselă şi zgomotoasă viaţă a ţăranului român: aplecat crâncen pe muncă şi gata să-şi dea examenul la pragul cel mai de sus în clipe de bucurie.

Spaţiul Bărăganului e tragic în sine, ca istorie, ca izvor al vieţii, şi se răcoreşte şi dă speranţă când coboară în mal de râuri şi, zicem, în turmele de oi care aduc bucuria orizontului mai aproape şi nădejdea într-o viaţă mai bogată.

Ceea ce mă fascinează din copilărie e grâul, e floarea soarelui, e via aceea de buturugă cu un destin ciudat, ţine numai până la Lăsata Secului, şi mi-a rămas cel mai frumos lucru scris în inimă, mie, care am văzut aproape toată lumea, drumul pe care tânjeam să apuc odată, drumul ce pornea din malul Dunării de la noi, al Brăilei, de la mine până la Brăila sunt cincizeci şi doi de kilometri. Nimic nu mi-a rămas mai frumos în minte ca acest drum după care tânjeau în copilărie şi despre care am scris şi un volum de povestiri, se cheamă chiar

106

Povestiri din drumul Brăilei. Oricât de bogată aş avea eu imaginaţia, totdeauna îmi fixez povestirile sau, să zicem, crâmpeie din romane, pe acest drum şi prin vrăjitele locuri care-i dau ocol. Câmpia Bărăganului, Brăila şi Bucureştiul reprezintă spaţiul meu feeric.

Maestrul Romul Munteanu îmi spunea, în toamnă, că mileniul care urmează va aparţine lirismului. Dvs. sunteţi un prozator, un romancier…

Cui a zis că aparţine, Romică?

Lirismului. Se va întoarce literatura la lirism. Dumneavoastră sunteţi un liric prin definiţie, nu se poate să… o luăm altfel!

S-ar putea să fi fost, acuma nu ştiu dacă mai sunt. Să zicem că sunt, să admitem că sunt. Malraux a zis că va fi un secol religios.

Fetele Brăilei, care fac drumul Stambulului şi-al Italiei, spun că va fi un secol al lor.

Capitalismul, care nu se mai instaurează şi ne ţine felinarul roşu la poartă, zice că va fi un secol al lui. Să dea Dumnezeu să fie un secol al păcii, în primul rând, şi al traiului mai liniştit, fără zbucium şi nebuniile, nu ale tranziţiei, ci nebuniile moderne. Nu cred, însă, că, înaintând, suntem abia în primul an al mileniului, înaintând spre jumătatea mileniului lumea va mai semăna întru ceva cu ceea ce vedem noi astăzi. Păcat că nu vom şti, sau nu vom putea să vedem în ce s-a schimbat tot ceea ce vedem noi acum, iubim sau dispreţuim. Eu cred în Dumnezeu, dar nu ştiu

Revista nouă, 2/2011

dacă ne va da posibilitatea, de acolo de unde toţi suntem sortiţi să ajungem, să aruncăm un ochi pe pământul din viitor.

Să lăsăm Domnului ce-i al Domnului şi să ne întoarcem pentru o ultimă întrebare.

Sunteţi în mijlocul vieţii literare, culturale româneşti.

Sunt mai retras decât par…

Sunteţi foarte activ în ultima vreme. Şi mi se pare firesc să fiţi…

Sunt activ pentru că scriu. Scriu şi fac şi publicistică. Altfel eu sunt un om retras în casa mea. De exemplu, săptămâna asta îmi mai apare o carte, acum, se cheamă La umbra crailor de ghindă, convorbiri cu dramaturgul Mihai Ispirescu, de-a lungul a doi ani. E tipărită, numai trebuie să-i pună coperţile, tot la editura Semne a domnului inginer Duru.

Voiam să vă întreb ce opinie aveţi despre ceea ce numesc criticii pe care-i iubiţi atâta, am pus în ghilimele…

Nu, nu, nu, eu îi respect!

Am pus în ghilimele în glumă, desigur…

Este firesc asta. Ce spuneţi despre ceea ce numesc ei postmodernism, includ optzecişti, toată generaţia care azi are între patruzeci şi cincizeci de ani.

Sunt formulări pe care critica le-a lansat, scriitorii în care au crezut nu le-au acoperit şiau rămas goale de conţinut. Nu văd generaţia optzecistă dând un roman mare. A fost un mare romancier, s-a prăpădit anul trecut, Tudor Dumitru Savu, de la Cluj, care a scris un roman, Cantacuzinii, despre care eu i-am spus: „măi, sunt invidios, trebuia să-l scriu eu”. S-a prăpădit, din nefericire. Alţii care să-l egaleze nu-i văd. Ori, până nu se împlinesc într-o pleiadă, să cucerească piaţa literară, lumea literară, sufletul cititorului, nu se poate vorbi de generaţie. Noi am avut noroc, generaţia mea, venind după război, după acel gol imens, pe care-l căscase războiul şi seceta, şi dezastrul comunismului. A plouat Dumnezeu cu mană peste un număr aproape nemăsurat de mare într-o ţară ca România, cu talent şi, aş fi ispitit să spun, cu geniu. Gândiţi-vă la Labiş, Nichita Stănescu, Dimov, Tomozei, o mulţime de poeţi de primă mână în Europa. Şi prozatori ca Nicolae Breban, Ştefan Bănulescu, D. R. Popescu, Constantin Ţoiu, Buzura…

Cu Ştefan Bănulescu mi se pare mie că…

Revista nouă, 2/2011

Ne tragem din aceeaşi zonă, el era de pe malul Dunării, era de la Borcea… Şi astfel vă sunteţi familiari…

Acelaşi fluviu ne uneşte, pe acelaşi mal vrăjit am copilărit, era un scriitor de excelenţă şi un formidabil cunoscător al limbii române.

Am fost prieteni desăvârşiţi, am şi lucrat împreună, cândva, la Luceafărul, el, redactor şef, eu, redactor şef adjunct, ne-am înţeles bine, ne-a părăsit prea devreme şi el, Dumnezeu să-l odihnească. Uitaţi, generaţiile vin în valuri şi se succed la distanţă de timp.

Formulele optzecişti, nouăzecişti, sutamişti – aşa le zicea la ăia care făceau o sută de mii de kilometri cu locomotivele în comunism – astea sunt formule care trec, vin, sunt aripi fără fulgi, alea cu fulgii smulşi nu duc departe.

Pariaţi pe vreun nume în proza tânără?

Pariez numai la loto şi nu-mi iese, cum aş putea să pariez eu acum pe…? Eu le doresc tuturor tinerilor să ajungă să ne depăşească oricând. Asta trebuie să fie soarta tuturor scriitorilor, să ajungă să-şi dorească, atunci când sunt la apogeu, ca generaţia din urmă să-i întreacă. Pentru că, altminteri, istoria literaturii române ar rămâne săracă. Eu le doresc celor tineri, n-am cum să numesc pe unii, poeţi, prozatori tineri, să ne depăşească şi să dea Dumnezeu să trăiască lungă, lungă vreme ca să crească, aşa cum spuneau Văcăreştii, limba românească.

Maestre Fănuş Neagu, vă mulţumesc foarte mult. Vă mai aşteptăm la noi, şi în spaţiul magic de la Castelul Iulia Hasdeu unde vă amintiţi că aţi fost […]

Voi avea obligaţia morală să vă aduc aminte că din acest spaţiu al dumneavoastră s-au pornit doi uriaşi ai literaturii, fraţii Geo Bogza şi Radu Tudoran. Ştiţi că, după moartea marilor scriitori, aceştia intră într-un con de umbră. Dar îşi revin imediat, generaţiile în succesiune au nevoie de piscuri. Radu Tudoran şi Geo Bogza au fost două piscuri ale literaturii române. Atunci voi avea, când ne vom întâlni din nou, voi avea obligaţia să vorbesc despre ei.

- O luăm ca pe o promisiune de onoare.

- Eu o iau ca o datorie a mea.

Câmpina, Casa cărţii, 2001 Convorbire realizată de Florin DOCHIA

107

poezie

Theodor MARINESCU Povestea armenilor *)

Moto: „Fiecare îşi spunea povestea lui sau povestea altora, socotindu-se răspunzător şi pentru cei care nu mai trăiau”.

(Varujan Vosganian) „Letopiseţul familiei mele este ca funia clopotului celui mare. Fiecare filă care se întoarce e o bătaie de clopot. Aşa a fost şi viaţa celor din familia mea, călugări, prinţi, negustori, cărturari şi păstori, pribegind istoviţi, cu faţa subţiată de vântul care bătea dinspre vremuri luate pieptiş” (p. 51). Superb! Cine şi-ar fi imaginat că un politician ironic, un fost ministru, un actual parlamentar caustic, poate să fie înzestrat cu atâta har narativ!... Scriitorul Varujan Vosganian, născut la 25 iulie 1958 în Craiova, a absolvit Liceul „A.I. Cuza” din Focşani (unde şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa), Facultatea de Comerţ a Academiei de Studii Economice şi Facultatea de Matematică a Universităţii Bucureşti. Este preşedintele Uniunii Armenilor din România şi vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Între anii 2006-2008 a fost ministru al Economiei şi Finanţelor. A publicat: „Şamanul albastru” (1994), „Ochiul cel alb al reginei” (2001), „Iisus cu o mie de braţe” (2005) - poezii şi „Statuia comandorului” (1994) - nuvele, distinsă cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.

Cartea şoaptelor *), de Varujan Vosganian, Ed. Polirom, 2009, 523 p. - „o carte ieşită din comun (...) prin modul în care ţese pe canavaua istoriei numeroasele destine individuale” (Nicolae Manolescu); o poveste captivantă a armenilor, urmarea unei lucrări celebre - „Cartea plîngerii”, scrisă cu o mie de ani în urmă de Grigore din Narec.

Structurată în 12 capitole, denumite cifric (1, 2...), cartea este rodul unei ample documentări a autorului şi surprinde prin îmbinarea armonioasă a memorialisticii cu ficţiunea.

108

Titlul romanului, Cartea şoaptelor, extrem de sugestiv, este ales cu grijă şi urmărit pe întregul parcurs al volumului. „În copilărie menţionează autorul - am trăit într-o lume a şoaptelor (...). Abia mai târziu am aflat că şoapta are şi alte înţelesuri, cum ar fi tandreţea sau rugăciunea” (p. 31); „Lumea şoaptelor” (p. 31); „S-a citit în şoaptă” (p. 168); „Cuvinte şoptite” (p. 169); „Propoziţie şoptită” (p. 196); „Vorbea în şoaptă” (p. 221) ş.a.

Considerat un „excelent povestitor” (de către Nicolae Breban), scriitorul Varujan Vosganian vorbeşte cu mult patos despre armenii trecuţi prin masacre şi pribegii, care purtau pecetea de apatrizi, deprinşi să se strecoare neobservaţi, să-şi ducă traiul în cuminţenie şi să vorbească în şoaptă, deoarece pierduseră deprinderea de a striga. Aceştia, aşezaţi în cercul lor împuţinat, atunci când dispărea câte unul, pentru a nu se destrăma cercul, puneau în locul lui o fotografie.

Armenii copilăriei autorului trăiau mai mult printre fotografii decât printre oameni.

Cu nostalgie, povestitorul aminteşte de Focşaniul copilăriei sale, cu străzile largi şi case impunătoare, cu gardurile proaspăt vopsite sau despre magazine din alte localităţi cu denumiri „grozave” şi „sprinţare”: „La Curcanul” al lui Zadig Taţichian, „La Tigru” al lui Agop Kazazian, „La Elefantul”, firma cea mare a lui Pinzant Sahalian, „La Papagal”, „La porumbelu”... care s-au închis, iar în locul lor au apărut altfel de magazine, triste, sărace: „Pâine”, „Tutungerie”, „Alimentara”, „Textile” sau simplu „Magazin” (p. 176).

V. Vosganian îşi alege cu migală personajele, realizând, de exemplu, o impecabilă paralelă a bunicilor săi, Garabet Vosganian şi Setrak Melichian. Dacă la începutul romanului această paralelă este aparent timidă (prin numărul mic al comparaţiilor), spre finalul povestirii ea apare în toată splendoarea. În timp ce Setrak îşi petrecuse anii prin orfelinate şi prin ucenicii, Garabet făcuse liceul agricol la Constantinopol. Inventiv şi studios, Garabet n-a renunţat la ştiinţă pentru negustorie, dar era veşnic falit, pe când Setrak aduna, din cafea, măsline, cacao, ban pe ban. În schimb, ambii bunici erau foarte buni povestitori.

Continuare în pagina 120

Revista nouă, 2/2011

locuri sacre

Câmpina, cartier Slobozia, Complexul Parohial „Sf. Nicolae” Cimitirul din Epoca Bronzului.

Lumea morţilor în preistoria locului* uzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, în colaborare cu Institutul de Antropologie „Fr. Rainer” din Bucureşti, derulează, începând cu anul 2008, cercetări arheologice sistematice în incita Parohiei „Sf. Nicolae” din cartierul Slobozia al oraşului Câmpina. Cercetările au fost generate de descoperirea întâmplătoare, în 2008, în timpul amenajării unui sistem de drenaj la casa parohială, a unor oase umane asociate cu vase din lut. În urma cercetărilor arheologice derulate în 2008 – 2010. în apropierea casei parohiale au fost descoperite 34 de morminte. ceea ce indică prezenţa aici a unui cimitir din epoca bronzului.

M

În ceea ce priveşte ritualurile funerare, sunt prezente atât cel de inhumaţie, cât şi cel de incineraţie, primul predominând. Trebuie remarcată diversitatea în ritual prezentă în acest cimitir. Mormintele de inhumaţie au gropile de formă dreptunghiulară cu colţurile rotunjite. Adâncimea gropilor este de aproximativ 20 - 50 cm în cazul mormintelor de inhumaţie, pentru cele de incineraţie oasele erau depuse în mici gropi mărginite de pietre, peste care se realiza o mică movilă.

Mormintele de incineraţie au fost identificate la adâncimi de 30 - 40cm, iar cele de inhumaţie la 60 - 90cm. Deasupra individului înhumat era amenajată o movilă din piatră şi/sau pământ ce depăşea în suprafaţă dimensiunile gropilor, în epoca în care a funcţionat cimitirul aceste movile erau vizibile şi marcau mormintele. Unele morminte aveau groapa placată pe margini şi fund cu piatră. Defuncţii erau depuşi în gropi, aşezaţi chircit pe partea dreaptă sau stângă, aveau braţele duse spre faţă. Erau orientaţi aproximativ E - V cu capul la est sau la vest. Există şi un mormânt de copil cu capul orientat la nord.

Inventarul funerar era format din vase, dar şi piese de podoabă realizate din os,

Complexul parohial Sf. Nicolae foto Radu Dragomir

Revista nouă, 2/2011

109

bronz, chihlimbar, pastă sticloasă, argilă.

Cele mai bogate din punct de vedere al inventarului sunt mormintele 2, 6, 7, 11, 14, 20, 27, 30, 32. Aveau depuse alături de vase din lut şi piese de podoabă. Mormântul 26m ce a aparţinut unui copilm avea ca inventar o brăţară din bronz aşezată pe mână. În mormântul 30, au fost descoperite 31 de astragale de ovi-caprine şlefuite, două piese din bronz şi un vas frumos decorat cu incizii.

Majoritatea defuncţilor au avut depuse în zona capului (spre faţă sau ceafă) vase din lut decorate sau nedecorate. Forma cea mai frecvent întâlnită este cea de ceaşcă cu o tortiţă sau două. Sunt prezente şi castroanele, amforele, cănile.

O parte dintre vase erau aşezate în morminte cu gura în jos. Într-un mormânt (M.4) a fost descoperit un cercel din bronz plasat în zona urechii drepte. Un alt cercel de bronz a fost descoperit în mormântul 20.

O mică baghetă din os a fost descoperită

110

într-un vas ce era aşezat într-un mormânt de incineraţie. Oasele cremate erau aşezate, după ce erau strânse de pe rug ca şi piesa de os ce a trecut şi ia prin ardere, într-o urnă (vas). Aceeaşi situaţie a mai fost întâlnită în alt mormânt (M.6), în care o podoabă din os a fost descoperită împreună cu oasele depuse într-o urnă frumos decorată. Interesant este că, într-un mormânt de incineraţie (M.27), erau depuse trei vase, fiecare plin cu oase umane. O mărgică din chihlimbar a fost descoperită alături o ceşcuţă în inventarul M.10. În câteva morminte au fost identificate oase de animale, provenind de la ofrande, depuse lângă defunct.

Toate vasele folosite ca inventar funerar prezintă urme de ardere secundară, fapt ce ne poate sugera ideea că acestea au fost iniţial utilizate în gospodărie. Unele vase decorate cu incizii şi caneluri verticale sunt specifice fazei târzii a culturii Monteoru.

Revista nouă, 2/2011

Un vas decorat prin împunsături, descoperit în M.2, ce are formă de kantaros, este specific culturii Tei. În alte două morminte au fost descoperite vase ce ar putea fi atribuite aceleaşi culturi, o ceşcuţă (M.10) şi o cană (M.32). Mai multe vase nedecorate pot fi încadrate fondului cultural Noua.

Determinările antropologice au arătat că mormintele aparţin unor persoane tinere, cu vârsta între 25 şi 35 de ani, atât bărbaţi, dar mai ales femei. În anul 2010 au fost descoperite morminte de copii, unii având vârsta sub 3 ani, ceea ce indică prezenţa în rândul acestei comunităţi a mortalităţii infantile. De asemenea, apar şi câteva morminte atribuite unor persoane ce au vârsta de peste 50 ani. Trebuie remarcat, în cazul mormintelor de inhumaţie, că, deşi au orientări diferite, toţi indivizii erau aşezaţi chircit (strâns), ceea ce indică anumite credinţe legate pe această poziţie prin analogiile cu poziţia fetusului.

Pe baza ritului, ritualului, dar şi inventarului arheologic, cimitirul pare să fi funcţionat într-un interval cuprins între sfârşitul epocii bronzului mijlociu şi începutul bronzului târziu. Caracterul excepţional al acestei necropole constă în apariţia în cadrul ei a unor morminte datând din trei manifestări culturale distincte, respectiv Tei, Monteoru şi Noua, situaţie unică până în prezent în Muntenia, în fapt a întregului areal

al acestor manifestări culturale.

Cercetările arheologice de la Câmpina oferă informaţii deosebite asupra epocii bronzului într-o zonă în care astfel de descoperiri sunt foarte puţin cunoscute. În fap, aceasta este singura necropolă din epoca bronzului cercetată în această zonă.

Apariţia în cadrul aceluiaşi cimitir a unor materiale arheologice atribuite culturilor Tei, Monteoru şi Noua ar putea marca mai multe situaţii printre care remarcăm: contacte culturale pe spaţii întinse, prezenţa în zonă a unor comunităţi mixte.

Nu trebuie exclus caracterul sacru al zonei, ce ar fi putut determina funcţionarea acesteia ca loc de înmormântare o perioadă mai îndelungată. Cimitirele medieval şi modern existente în apropiere par să indice că memoria colectivă a păstrat în subconştient sacralitatea aceste locaţii.

Descoperirile de aici împing istoria vetrei oraşului Câmpina până în preistorie, necropola având o vechime de aproximativ 3500 de ani. A fost organizată în incinta parohiei o expoziţie temporară ce şi-a propus să asigure contactul celor interesaţi cu aceste descoperiri spectaculoase. Se are în vedere realizarea în incinta parohiei a unui muzeu în care să fie valorificate aceste descoperiri arheologice excepţionale. Locaţia foarte frumoasă permite derularea unor cercetări arheologice în condiţii foarte bune, realizarea unor expoziţii temporare, accesul publicului larg la cercetări şi rezultatele acestora. Acestea se realizează prin prezenţa expoziţiei, dar şi a unor prelegeri realizate de membrii colectivului de cercetare sau alţi invitaţi.

arheolog Alin FRÎNCULEASA Octav NEGREA Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova

*Text preluat din pliantul pus la dispoziţie în incinta Complexului Parohial „Sf. Nicolae” Câmpina (cartier Slobozia)

Revista nouă, 2/2011

111

proză

Gherasim RUSU TOGAN Troiţa (urmare)

Cap. II ra a doua noapte în care Zosim al Răduţului bătea drumul Metişului, cu nădejdea că doar, doar avea să apară, dinspre satul colonizat cu saşi, căruţele ce duceau înspre Alţâna pe cei doi români, prinşi că haiduceau înspre Târnavă, de care sar fi legat vorbă că , pe undeva, pe Valea Blajului, ar fi făcut moarte de om şi încătuşaţi, amarul de ei, de cătanele cu pană la căciulă, acum aveau să fie traşi în butuci, de nu chiar agăţaţi în ghilţuri la Mormântul Mare, loc în care se punea cu uşurinţă capăt oricărei fărădelegi. Zosim aflase de la un ţigan unguresc, pe care-l scăpase din ghearele morţii, din mâinile unor români, acum, luat să cureţe latrinele mai marilor scaunului de la Metiş, unde trăgând în stânga şi dreapta cu urechile, aflase de ce se punea la cale, şi chiar unul dintre străjeri i-ar fi cerut să ducă veste ghizăşenilor, că doi de-ai lor sunt pe cale să plătească pentru acele fărădelegi, de ei făcute, prin locuri străine. Pentru Zosim, era datorie de frate, satul întreg cunoscând câtă vânzoleală a mai produs pe vremuri Toader, feciorul cel mai mic al Răduţoaiei, pe care tatăl îl alungase din curte, cu blestem ca să–i ardă pământul sub picioare, dacă neam de neamul lui îi mai deschide uşa casei. Se întâmplase ca bătrânul să-i ceară socoteală despre vânzarea unui căluţ la târgul Alţânii, unde feciorul, bravând că-i tăria lumii, se îmbătase la aldămaş, în cârciuma de la marginea târgului, unde pierduse totul. N-a fost destul cu atâta pagubă, că atunci când tatăl îi ceruse să-i povestească păţania, el, nici una , nici alta, i-o întoarse cu înjurătură şi cu pumnul ridicat deasupra capului, gata, gata să-şi lovească tatăl. Şi toate s-ar fi lăsat a pace, dacă, la rândul său,bătrânul nu l-ar fi

E

112

lovit cu lăstarul ce sprijinea poarta, culcându-l de-a latul curţii. Zadarnic, în clipa care a urmat, Răduţoaia strigase ca muşcată de şarpe să cheme în ajutor vecinii, că totul se scursese fulgerător, fără clipă de gândire şi de oprit năpasta. Toader, cu mintea încă învăluită în aburul băuturii, se ridicase din praful curţii, lovindu-şi cu sete tatăl, cu acelaşi lăstar, doborându-l într-o baltă de sânge. Şi n-a mai aşteptat s-l vadă ridicându-se ori să-l ajute chiar el cu mâna lui, înţelegând, aşa, într-o străfulgerare, ce crimă făcuse. În curte, mama se aruncă asupra bărbatului în zbierete de fiară, încercând să-i ridice capul crăpat, din praful însângerat al curţii, apoi se repezise la găleata de la fântână, aruncând disperată apa peste trupul bărbatului, dar nici atunci nu-i simţise zvâcnetul de viaţă, aşteptat cu atâta zbatere. Târziu, doi vecini îl căraseră pe braţe în casă, rostogolindu-l ţeapăn pe lădoiul dinspre fereastră. Toader n-a mai apucat să audă căinările mamei şi nici strigătul fratelui prin largul grădinii, că se pierduse demult pe sub Coastă înspre Fântâna Cucului, iar de aici înspre nesfârşitul pământului... În cea de a doua seară se pornise un vânt călduţ, aducător de vreme primăvăratică, iar dinspre Faţa Vecerdului se auzeau cerbii intraţi în rut, iar căprioarele furişându-se şi ele, pe cărări tainice, înspre feţele dealurilor despovărate de zăpadă. Zosim plecase din sat pe sub Coastă, ferit de ochii curioşilor şi mai ales de-ai mamei sale, care de la moartea bărbatului căzută în muţenie şi rămasă nepăsătoare la grijile casei. Atâta doar, era mereu cu ochii după el, urmărindu-i paşii prin casă şi curte, cu grija parcă de a nu-şi pierde urma de nădejde ce i-o mai lăsase Dumnezeu pe lume. Zosim avea sub scurta de pănură, ascuns, toporul cu coada retezată, de care nu se despărţea, când urma să rătăcească, noaptea, pe undeva departe de casă.

Acum, dinspre Faţa Vecerdului răbufnise schelălăitul unei vulpi, apoi urlet pustiu de lup şi din nou o vulpe-şi făcuse prezenţa pe undeva, prin apropiere, apoi tropăituri şi grohăit de mistreţi bântuise o vreme necuprinsul hăurilor din jur, iar feciorul îşi încordase mâna pe toporişcă, pregătit să lovească fără cruţare. Dar tocmai când se

Revista nouă, 2/2011

aştepta ca năpasta să treacă, tocmai atunci, de pe drumul Metişului se auzi tropot de cai şi clămpănit de obezi. Convoiul despre care-l anunţase ţiganul se apropia, ameninţând să-l ia pe nepregătite şi departe de podeţul pe care-l stricase, mascând cu iarbă uscată capcanele. Cu toporişca în mână, Răduţ se aruncă înainte, pe sub răzor ferindu-se de ochii cătanelor cu pene la căciulă, dar oricât s-a străduit el să ţină pasul cu goana lor drăcească, puterile îl părăseau clipă de clipă, şi-atunci se lăsă pe genunchi, urmărind prin pâcla nopţii goana căruţei şi galopul călăreţilor. Apoi, la o vreme se auzi un pocnet puternic şi nechezat de cai rostogoliţi din goana lor. Oameni şi cai se preschimbară într-o vânzoleală nebună, hotărâţi să-şi salveze fiecare din ei viaţa, fără grija celor din preajmă. Şi ca o făcută, odată cu vacarmul, de peste dealuri răbufni urlet înfricoşător de lupi aflaţi în haită, reluându-şi fără oprire vaierul.

O vreme,caii nu le-au prins înţelesul, după care a fost suficient ca unul din ei să necheze prelung, chiar din capcana în care-şi prinse piciorul, rostogolindu-se într-o parte, poate salvându-se ori, dimpotrivă, încheindu-şi dezastrul. Apoi cai rămaşi în picioare se dezlănţuiseră în galop sălbatic, unii trăgându-şi după ei stăpânii încurcaţi în harnaşament, alţii despovăraţi şi cu rănile sângerânde, iar după o vreme peste drumul Metişului, se aşternuse pustiul. Doar la pod doi cai gemeau spânzuraţi în hamuri, iar şareta cu roţile în sus să se rotească în gol.

Când feciorul se apropie de locul prăpădului, de sub căruţă răbufni un geamăt prelung, redeşteptându-i în urechi vocea fratelui pustiit de atâta vreme. Se aruncă peste căruţă şi cu zvâcnete prelungi, îngânjoiat sub greutatea ei, feciorul reuşi să o prăvale într-o parte, rostogolindu-se din ea două trupuri prinse în butuci, dintr-unul, zvâcnind încă un fir de viaţă. Îşi descoperi fratele, învăluit ca vai de el în zdrenţe puturoase. Dintr-o izbitură de topor reteză sfoara ce-i lega pe cei doi, ridicându-şi pe braţe fratele, apoi aşezându-l grijuliu pe muchea răzorului: - Toadere, măi Toadere, măi, sânt eu, Răduţ, măi, fratele tău, mă cunoşti, am venit să te scot din ocnă, frate !

Ocnaşul deschise ochii în geamăt de om

Revista nouă, 2/2011

înfrânt, ajuns la capătul necazului: - Frate-meu, eu n-am vrut să fac păcat cu tata, n-am vrut, spune-i asta şi mumii, ca să mă ierte !

Pe Răduţ îl cuprinse mila de fratele pierdut în lume şi acum regăsit cu oasele frânte şi cu puţine nădejdi de a se mai ţine pe picioare. Îşi desprinse repezit haina zdrenţuită de pe umeri acoperindu-l cu grijă, dar zadarnică i-a fost strădania, căci în clipa următoare o tuse înecăcioasă îi inundase pieptul, încremenindu-l apoi cu ochii deschişi.

Se spulberase astfel nădejdea că-l va întoarce pe drumul casei vreodată, fratele său încremenise pentru totdeauna. Şi fără să ia seama la gemetele ce răbufnite în apropierea căruţei rostogolite, îşi ridică fratele pe umeri, pornind năuc pe drumul ce se cobora înspre troiţă. Aici, îl deşertă ca pe o povară greu purtată pe umeri, la rădăcina ei, aşa ca-ntr-o mântuire a fratelui său, niciodată şi de nimeni iertat. Şi-atunci, în hăurile necuprinselor, întins alături de fratele său, mângâindu-i fruntea, îndurerat şi ciudos de cum se sfârşise încercarea lui, Răduţ auzi parcă vocea gâjâită a tatălui să, mustrându-l: „Copile, de ce te-ai rătăcit şi tu, şi ca un nebun să ieşi din lege?N-ai minte, feciorule, că altfel uşor puteai să înţelegi că nu-i pe lume loc de pace pentru cel ce-a păcătuit în lege de părinte !” „Tată, el n-o vrut să facă păcat !” strigă feciorul din toţi rărunchii. „ Cu voie ori fără de vie, braţul ridicat asupra tatălui, tot păcat se cheamă feciorule, şi în contra lui Dumnezeu deopotrivă că este!”

Gândise oare, ori chiar tatăl îl mustrase pentru vina ce o ducea pe umeri, pe un drum de sânge încercând ceea ce nu trebuia să încerce niciodată: „Să mă ierţi,măi tată, dacă ţi-oi fi greşit, să mă ierţi dar e fratele meu!” îi strigă prin val de lacrimi , dar vocea tatălui se stinse ca un licăr de stea şi miezul nopţii se furişa tot mai îndrăzneţ, ademenind nălucirile.

Se arătase mai apoi, peste Dealul Vecerdului un corn sângeriu de lună şi iarăşi urletele lupilor rostogoliseră peste lume vaier, înfiorând necuprinsele. Apoi, de la colţul răzorului apăruseră nălucile. Măestrele,

113

îmbrăcate asemenea negurilor, în voal de alburiu-umbros şi negură nepătrunsă, s-au pornit în joc ademenitor, cu rotiri de tot pe loc, pe loc, pe loc, şi mai departe, parcă într-o căutare a făcătorului de rău, ori de bine, sortit să treacă peste hotarul ispitelor. Şi-ajunse cu toatele în dreapta sângerie a troiţei îi descoperiseră pe cei doi fraţi şi-atunci o jeluire amarnică le cuprinse, aşa, ca un vifor iscat de necuprinse şi cu toatele îngenuncheaseră, revărsându-şi jelania. La o vreme, Răduţ îşi ridică privirea, învăluit în vaierul neaşteptatelor nopţii. Demult, o mătuşă îi povestise despre aceste neostoite şi despre harul lor, cunoscut doar de miluitele nopţii, de a încurca rosturile oamenilor, ori de a le şterge durerea. Dar vai şi-amar de tinereţea celui prins în rotirea lor nebună. Îi vor stoarce vlaga feciorelnică, şi cântecul cucului n-are să-l mai audă vreodată.

Dar pe Răduţ, ele îl învăluiseră într-o adiere molatică şi un fior de bucurie, iscat parcă din temerile ce până atunci îi stăpâniseră viaţa, îl îndemnă să se ridice , lăsându-şi fratele încremenit lângă Troiţă. Şi umerii săi se măsurau acum cu ai Troiţei şi niciodată ca acum, feciorul nu se ştiuse mai prins într-o întrecere cu sine însuşi, ca acum, încercând să le încrucişeze cu paşii lui drumul. Era un gest pe care nimeni , niciodată nu-l mai comisese, nici chiar femeia iertată, cu chipul-icoană al Maicii Domnului purtat pe braţe, deşi cu această sfinţenie se îndepărtase flacăra ce era gata să aprindă, odată, satul, când , din cine mai ştie ce pricini, se aruncase, tot aşa, blestemul pieirii. Poveştile satul au adunat între filele lor nescrise şi o întâmplare cu, Ielele purtătoare de necazuri, când din cine mai ştie care pricini, ele s-au aruncat peste sat, pocind feciorii cei mai chipeşi, abia întorşi din cătănie.

Aşa încerca acum şi Răduţ, să le taie Ielelor calea, să nu se întindă puterea lor peste el, ca viaţa să i se facă pulbere şi urmele pe-aici să-i rămână. Dar vai, lumea era adunată în miezul unei nopţii greoaie, cu fapte grele căzute demult în păcat, iar Răduţ se făcuse şi el vinovat, trecându-şi paşii chiar şi peste umbra părintelui. Aşa se întâmplase şi pe vremuri, când, la întoarcerea feciorilor satului, din blestemul războiului, din neştiute

114

pricini, greul păcatului, tot aşa, căzuse ca din senin, şi nimeni, niciodată, nu i-a mai găsit dezlegarea.

Se spune că era o seară de vară cu miros de sulcină şi dor de dragoste, aşteptată în cheia pridvorului, ani la rând, de fetele cu drăguţii plecaţi şi jurate în prag de altar, seară în care, de pe drumul Sibiului se auziseră cântece de dor şi fierberea aşteptării le făcuse pe fete să se dezlănţuie într-un ropot de strigături, cu uiuituri şi nerăbdarea primirii celor dragi, de la cătănie adunaţi de nerăbdarea satului. Iar atunci când, îmbrâncaţi, umăr la umăr, feciorii se coborau pe Drumul Sibiului, aşa, parcă de la unul la altul trimiţându-şi curajul şi dorul revederii celei pentru el jurate; atunci, Doamne, caii vântului se sloboziseră peste culmile dealurilor, purtând în galopul lor fete de alb şi fete de negru, în vuietul vântului şi năpasta feciorilor. Şi amarnic le-a mai fost atunci feciorilor drumul. Se spune că puhoiul apelor a cuprins Pârâul Ghirăului, de a umflat podul de la Calea Sibiului, atât încât, revărsarea lui în Valea Ghizăşii se preschimbase într-un lac tulburiu, încât oamenii şi vitele încremeniseră pe culmile Ciungilor, cu privirile îndreptate înspre oglinda apelor. Atunci apăruse unul pe cal alb, aruncându-se în vâltoarea apelor, iar calul înfrunta cu pieptul pieirea, până ce un giulgiu alb se aşternuse peste om şi cal, semn că-i înghiţise vâltoarea. Zadarnice a mai fost atunci strigătele feciorilor şi la fel de zadarnice au fost şi înfioratele chemări ale fetelor, că peste pânza apelor, în ceasul ce a urmat se aşternuse viforniţă iernatică deşi abia că se trecuse de septembrie şi viile încă nici n-au fost culese. Şi tot în acea vreme, unul dintre feciori se dezlănţuise într-un strigăt-cântec al nerăbdărilor, aşa cum nimeni până atunci nu mai auzise. Iar în largul drumului, bătut de ploaia-viforniţă, feciorul îşi aruncase de pe el povara până atunci purtată, şi din ochi îi răsăriseră scântei, dezlănţuindu-se într-o rotire nebună, hotărât să treacă peste pânza apelor, înfruntând tăriile cerului. Dar tocmai atunci si apele se învăluiseră pe luncă în jos, adunând cu ele lemne şi iarbă, pământ şi animale moarte, pe toate volbura apelor

Revista nouă, 2/2011

purtându-le înspre Luncile Domneşti, departe de sufletul satului. Şi-atunci se dezvelise din nou inima drumului, dar în avântul lor, reveniţii n-au mai ţinut seama de Troiţa căruia-i trebuia adusă închinare, acum, la dezvelirea ei dintre ape, şi ca urmare, neîmplinirile îşi cereau plata...

Drag cu drag se întâlniseră până la urmă, iar feciorul care-şi dezlegase drumul prin horire năucă, în cele din urmă îşi găsise şi el pereche, dar dincolo de toate, însemnul blestemului tot nu s-a şters. În anul acela, prin inima satul, scâncet şi joc de copil n-a întâlnit nimeni, iar feciorii acelor vremuri de necazuri îmbătrâniseră înainte de vreme, pocindu-li-se umbra. Iar pricina acestei năpaste, abia în anul care urmase, printr-o dezlegare a preotului Veltean, cu slujbă mare şi scoaterea praporilor şi icoanelor din biserică la marginea satului, încheiate cu sfinţirea din nou a troiţei, abia atunci, satul îşi reintrase în legile firii, ştergându-şi pentru o vreme vaierul.

Acum, însă, Răduţ de unul singur, zadarnic încercase Măestrelor să le reteze dezlănţuirea, că era fecior tânăr, iar gura de fată e jărăgai, pentru cel încă neîntâlnit cu dragostea. Aşa îl cuprinse şi pe Răduţ o moleşeală parşivă, simţindu-şi buzele atinse de o adiere de vânt, apoi braţele de o înlemnire adusă de atingerea catifelată a unor mâini de fată, aşa cum niciodată până atunci nu-l mai încercaseră, cu ademeniri parşive, în sete de dragoste.

Feciorul înţelese atunci că ceva, dintre cer şi pământ a pus peste el stăpânire şi într-o

singură şi posibilă salvare de a-şi alunga păcatul, Răduţ întoarse ochii înspre Troiţă, apoi se aruncă fulgerător cu trupul înspre trunchiul ei lemnos, agăţându-se cu disperare de braţele ei. Şi-atunci se petrecuse minunea. Joc de flăcări şi de fum i s-au trecut prin dreptul ochilor, apoi din piept îi răzbi rugăciune de copil învăţat cu pioşenia şi respectul Dumnezeiesc: „Doamne, dă-mi din mărinimia Ta şi ai grijă de sufletul meu , Doamne, şi iartă-l pe fratele meu Toader, ce atâta ţi-a mai greşit, Doamne !” Iar în flăcările acelea, ce-au jucat peste lume până în zorii de zi, s-a pierdut şi trupul fratelui, luat de Măestre şi dat pe cine ştie unde, pământului.

La câteva zile după vâltoarea de la Drumul Metişului, oamenii satelor din jur au adunat oase de cai şi de oameni, descoperite pe Dealul Vecerdului, înspre Fântâna Seacă, dezgolite de lupi flămânzi, şi nimeni niciodată n-a mai putu să afle despre noaptea în care Ielele şi-au pierdut urmele, alungate de Răduţ, feciorul înceluit , dar niciodată căzut sub vraja lor ucigătoare de viaţă.

Despre feciorul Răduţoaiei, în sat s-a ţesut mai târziu poveste, cum că, dacă femeia nu şi-a mai adunat niciodată în limpezire minţile, el a vegheat-o ca un copil ce ştie să dea cinstire mamei, iar după pieirea ei, paşii i se pustiiseră prin lume, şi ani la rând, nimeni de el n-a mai avut ştiinţă. Dar până într-o zi, când din spusele pământului se legase şi frântura de poveste crezută vreme şi vreme, uitată de lume…

21 aprilie: Lecturi publice - Teodor Marinescu, Gherasim Rusu Togan, Alexandru Blank

Revista nouă, 2/2011

115

itinerarii afestive

Mihai APOSTOL O geografie istorică şi literară a Prahovei*

Pe Valea Prahovei… ărăsim oraşul în care petrochimia este la ea acasă şi ne îndreptăm spre vest, spre râul Prahova. Abia am depăşit centura ce încorsetează oraşul „găzarilor” şi, în stânga drumului ce ne călăuzeşte către Strejnicu, satul de reşedinţă al comunei Târgşorul Vechi, o piatră memorială ne atrage atenţia.

E locul unde, în noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1940, o haită dezlănţuită de preistorici a zdrobit trupul savantului Nicolae Iorga, smuls de la masa sa de lucru din Sinaia şi târât la această sălbatecă şi odioasă ucidere.

A doua zi, bătrânii satului i-au ridicat cu obidă leşul ciuruit de gloanţe şi aruncat pe câmpul îngheţat, răsplătind poate prin durerea lor pe cel care, în 1907, strigase „Ascundeţi ţăranii”.

Despre asasinarea sa, despre pierderea pe care o suferea cultura românească, poetul Al. T. Stamatiad îi scria lui Perpessicius, cu indignare: „Sunt zdrobit. Cincizeci de ani de muncă puşi în serviciul ţării n-au putut să oprească banda de brute cu labele păroase să ni-l răpească.

Popor de ticăloşi şi de nemernici.

Academia română a tăcut. Universitatea tăcut. Biserica a tăcut. Magistratura a tăcut.

Armata a tăcut. Societatea scriitorilor români a tăcut. O ţară întreagă a tăcut. Îmi ascund capul în mâini de-atâta ruşine. Hotărât, nu lam meritat.

Pe Nicolae Iorga şi fiziceşte îl credeam nemuritor, făcea parte din trupul ţării noastre ca Dunărea şi Carpaţii. Dacă acest neam ar sta o sută de ani în genunchi şi încă n-ar

P

116

răscumpăra grozăvenia crimei şi laşitatea tăcerei. Mi-s ochii umezi de lacrimi.”

Ni-s ochii Umezi şi nouă... Ne sângerează inima... Păstrăm un moment de reculegere în memoria marelui dispărut... Apoi, cu durerea în suflet, pornim spre străvechea aşezare umană care este Târgşoru Vechi.

Denumirea aşezării derivă din contragerea cuvântului „târguşor”, prin eliminarea vocalei „u”, ca fenomen evolutiv obţinut prin sincopare. Atributul de „Vechi” i-n fost dat pentru a o deosebi de noua aşezare, Târgşoru Nou. Înainte de a intra în localitatea propriu-zisă, ne oprim pe malul Leaotului, o „derivaţie” artificială a Prahovei... Aici, pe malul stâng (răsăritean), s-au început, prin 1956, săpături arheologice sistematice...

Materialele descoperite au conturat mai precis presupunerea că ansamblul construcţiilor romane aflate pe malul pârâului avea un caracter militar (castru) şi deservea unele unităţi ale Legiunii a XI-a Claudia Pia Fidelis, a căror sarcină era să asigure paza drumurilor care uneau Moesia Inferior cu Transilvania, trecând prin Valea Teleajenului, pe vechiul drum roman, pe la castrele de la Mălăeşti şi Drajna de Sus. Pentru prima oară, pe teritoriul ţării noastre, trei necropole distincte din punct de vedere etnic, ce au utilizat, însă acelaşi spaţiu pentru înhumaţie, s-au dezvăluit cercetărilor arheologice întreprinse aici. Ele cupins peste 800 de morminte (atât de înhumaţie, cât şi de incineraţie), dintre care jumătate au fost săpate până acum [anul 2000 – n. red.).

Cimitirele depind şi datează după cum urmează: întâiul din prima jumătate a secolului al III-lea, al aparţinea populaţiei sarmatice; cel de-al doilea datează din veacurile III-IV şi era al populaţiei geto-dacice; iar ultimul, din secolul al IV-lea, aparţinea neamurilor de migratori din nord-est (componenţi ai populaţiilor germanice, sarmatice şi chiar geto-dacice, nordice şi estice). De o excepţională însemnătate, însă, prin întinderea şi semnificaţia lor, sunt mormintele din veacurile III-IV ale populaţiei daco-romanizate, a căror necropolă, suprapusă castrului de Ia Târgşor, confirmă prezenţa populaţiei autohtone, după

Revista nouă, 2/2011

retragerea administraţiei romane, ordonate de Aurelian în anul 271 e.n., ca şi a altoiurilor străine, care au conlucrat la noua plămadă din care s-a născut poporul român (prin 1960, în extremitatea sudică a cimitirului din secolele III-IV şi Ia proximitatea cu incinta Curţii domneşti, s-a decelat mormântul unui călăreţ îngropat cu întregul harnaşament, capul şi picioarele calului, care, după obiectele de inventar, par a aparţine unui călăreţ avar din veacul al VII-lea). Aşezările din secolele V-VI, de tip Ipoteşti-Cândeşti, ca şi cele de la Bucov şi Slon, din secolele VIII-IX, probează continuitatea populaţiei romanizate pe aceste meleaguri ale patriei, ca şi locul de formare a poporului român.

Târgşorul, cea mai veche „cetate de scaun” vremelnic din Prahova, era o aşezare puternică încă din secolele VIII-X. Aici săpăturile au scos în relief mărturii ale culturii Dridu, cu cele două faze ale sale, o deosebită importanţă având resturile din secolul al VIII-lea, destul de rare până în prezent, care îndreaptă un fascicol luminos asupra nopţii care coborâse peste ţinuturile carpatice după retragerea legiunilor romane. Urmele mai confirmă că, în secolul al XIV-lea, aşezarea de tip rural se urbanizase între timp, Mircea cel Bătrân( 1386-1418) reînnoind, la 1413, privilegii comerciale acordate de Vlaicu Vodă (1364-1377), încă din 1363.

Pivniţele şi temeliile unei mari construcţii civile din vremea lui Mircea cel Bătrân nu pot fi decât rămăşiţele casei domneşti a marelui voievod. Plasată pe un platou mai înălţat, casa domnească avea o incintă dreptunghiulară, concepută cu ziduri înalte de apărare şi delimitată de şanţuri cu apă, în care s-au găsit, cu prilejul săpăturilor, o sumedenie de ghiulele, ceea ce demonstrează configuraţia lor defensiv-militară. În secolul al XIV-lea, schimbul de mărfuri între Ţara Românească şi Braşov, pe drumul Teleajenului, era aşa de intens încât Târgşorul devine un înfloritor târg şi centru vamă. Ca urmare a acestei dezvoltări, Vladislav al II-lea (1446-1456), Vlad Ţepeş (1456-1462 şi 1476) şi Mihnea Turcitul (1577-1583 şi 1565-1591) ridică aici biserici din cărămidă - ale căror ruine se mai păstrează şi astăzi, iar Neagoe Basarab (1512-1521) şi Radu Mihnea (1601-

Revista nouă, 2/2011

1602, 1611-1616 şi 1620-1623) emit acte din reşedinţa lor din Târgşor, care arată, în acest timp, ca o cetate întărită. În februarie 1526, oştile moldovene comandate de Ştefăniţă Vodă ajung până la Târgşor, unde încheie pace cu Radu de la Afumaţi (1522-1523, 1524, 1524-1525 şi 1525-1529).

Decăderea târgului căruia Mircea cel Bătrân îi dădea atributul de „Novum Forum”, adică „Târg Nou”, spre a-l deosebi de vechiul târg aflat în apropiere, Târgovişte, începe odată cu declararea Ploieştiului ca târg domnesc, noua aşezare captând toate drumurile comerciale. Şi fiindcă tot suntem în domeniul istoriei, să ne amintii că, aşa cum spune C. Gane în „Trecute vieţi de doamne şi domniţe”: „una din cele mai cunoscute ibovnice de-ale lui (Mihai viteazul - n.n.) a fost Tudora din Târşor, cu care el avu o fata, Marula, măritată mai apoi cu unul din cei mai mari boieri ai ţării, clucerul Socol Cornăţeanu.” Inspirat de acest episod din viaţa marelui voievod poetul Vasile Alecsandri va scrie, în 1864, o microbaladă cu versuri sprinţare, pe care le va publica, un an mai târziu, în „Foaia Soţietăţii pentru literatură şi cultura română în Bucovina” şi o va încorpora apoi volumului de „Legende”: „Tudora de la Târşor / Prin fereastra ei priveşte / Pe Mihai învingător / Care trece ş-o ocheşte. // Tudora de la Târşor / Cu Mihai se îndrăgeşte / Apoi naşte-un pruncuşor / Ce pe sânu-i înfloreşte.”

Aşezarea îşi face Ioc şi în cântecul popular. Poetul anonim exprimă deznădejdea unui tânăr recrut care, din cauza persecuţiilor, a dezertat, a fost prins şi încarcerat aici: „Foaie verde de bujor, / Drumu’ de la Târguşor / Nu-i bătut de boi şi vaci / Şi-i bătut de călăraşi // Tot ducând la arestaţi / Câte şapte opt în lanţ, / Din armată dezertaţi. / Nu-i nici pentru-o vină mare, / Pentruîntâia dezertare. // Şi iar verde de bujor, / Arză-te focul Târgşor, / Zidu’ tău rotund şinalt, / Şi deasupra cu capac, / Eram tânăr şi curat, / Când în tine am intrat. // Comandant de regiment, / Cum ţi-aş trage-un glonţ în piept / M-ai pedepsit pe nedrept, / Pentru nici o vină mare, / Pentru-ntâia dezertare, / M-ai băgat la închisoare, / Cu lanţur’li de picioare.”

117

itinerarii afective

Adela Dumitriu Nudul Micului Trianon

Implorarea mamei pentru a-l salva din temniţă se loveşte de neputinţa acesteia de a-l scăpa de la lucruri orânduite de fire: „Vino, mamă, repejor, / De mă scoate din Târgşor, / Că ne mută la Galaţi, / C-acolo suntem chemaţi. / Vinde, maică, boii toţi / Şi mă scapă de la hoţi / Vinde, maică, ce-i avea, / Şi mă scapă din belea. / - Maica din toate te scapă, / Numai din două nu poate: / De la sorţi şi de la moarte, / Maica nu te poate scoate.”

Originea baladei ne-o explică, indirect, N. Iorga, atunci când vorbeşte despre Târgşor: „În fund, vechiul zid; păstrat în întregime, de cărămidă tare şi deasă, înconjură o biserică făcută din temelie pe la 1860 în forme ieftine şi slute, pe locul unei clădiri a lui Matei Basarab. Mai departe, lângă o poartă, se vede o grupă de soldaţi şi un ofiţer care se dovedeşte cel mai îndatoritor călăuz.

- Aici, spune birjarul, e închisoarea militară pentru soldaţi din toată... Europa! (?)

Vedem aceasta nouă mănăstire pentru înfrânarea, până la doi ani, a soldaţilor nedisciplinaţi, a dezertorilor, a ţiganilor care nu-şi pot păzi, pentru motive străine de dânşii, cari par oameni cumsecade în cea mai mare parte, băieţi fără minte şi fără noroc.”

(România cum era până la 1918).

(Va urma) …………. * Menţionăm că primele două capitole (Spre „cetatea de scaun” a petrolului românesc… şi În târgul viteazului…) au apărut în foileton în ziarul „Telegraful de Prahova” (An II, 1997 febr. 28 – oct. 13) – n. aut.

118

Te invit să acorzi 15 minute acestui scurt articol. Sunt sigură că o să-ţi rămână în minte mai mult timp, probabil în principal din cauza imaginilor. Este un articol legat de monumente istorice, dar nu despre istoria lor pompoasă, ci despre PREZENTUL lor mizer.

Despre cum arată dezgolite de poveşti.

Cuvintele mele sunt un apel la atenţia voastră activă, reală şi mai ales PREZENTĂ, de care să daţi dovadă la vizitele viitoare ale monumentelor istorice.

I. Primele 5 minute L-am vizitat pentru prima oară în 2008.

Cândva în februarie-martie. Ceea ce iniţial doream să fie o clasică vizită a unui monument istoric ( o reuşită şi unică îmbinarea a artei, culturii şi istoriei) s-a dovedit a fi o ocazie de dialog cu sinele, de analiză, de punere de întrebări mute, de linişte.

Povestea din spatele ruinelor o ştiam déjà, deoarece monumentul este cunoscut pe întreg teritoriul judeţului Prahova. Numit Micul Trianon pentru asemănarea arhitecturală cu edificiul omonim din Franţa, de la Versailles, a aparţinut lui Grigore “Nababul” Cantacuzino şi a fost construit în prima parte a secolului XX.

Revista nouă, 2/2011

Venirea Primului Război Mondial, moartea lui Grigore “Nababul”, declanşează o situaţie dificilă pentru familia Cantacuzino. Palatul nu a fost finalizat, iar destinul său a fost foarte tumultos. Perioada comunistă îl face victima furturilor şi vandalizărilor repetate ( s-au furat părţi decorative de mare valoare – frontoane, blazon , s-au dărâmat şi mâzgălit pereţi). Iar situaţia sa este din ce în ce mai rea şi acum, deoarece amplasarea în imediata apropiere a sanatoriului TBC a speriat mulţi vizitatori, restauratori sau investitori.

Aşadar, vă propun un ghidaj de 5 minute pe teritoriul acestui spaţiu aproape ireal.

II. După primele 5 minute - imagine Nu sunt porţi mari de fier, închise cu lacăte ruginite, semn că locul poate fi vizitat.

Păşesc singură şi temătoare în grădina imensă a acestui fost palat. Stă să plouă, iar atmosfera apăsătoare din jur invită la linişte şi solitudine.

Nu este deloc ceea ce credeam că o să fie. Mă aşteptam la o simplă clădire spectaculoasă, la unul dintre miile de monumente încadrate în lista Ministerului Culturii, însă descopăr aici o altă lume. Un loc în care istoria doare, presează, nu te lasă să vorbeşti. Un loc care te întristează şi îţi impune respect în acelaşi timp. Un loc care simultan te face să conştientizezi vidul şi plinul. Un loc năpădit de singurătate, care te aşteaptă să-ţi spună cu tristeţe povestea lui. Cărămizi sfărâmate, pereţi sparţi şi căzuţi, mucegai, avertismente de prăbuşire mânjite cu vopsea neagră…sunt câteva dintre imaginile spontane cu care te întâmpină acest loc.

Turnul de apă veghează sobru întreaga proprietate. De urcat nu se poate urca în turn.

Revista nouă, 2/2011

Deşi nu este foarte degradat, este plin de gunoaie şi noroi. Jos, în iarba înaltă, necosită, se văd ruinele unei fundaţii de biserică (începută, dar niciodată terminată) iar în spate, în depărtare una dintre laturile Micului Trianon.

Impunător, te copleşeşte prin raporturile bine calculate, plăcute ochiului, prin decoraţiile rafinate şi prin aerul sobru. Pentru că starea sa este deosebit de degradată, accesul în interior, deşi este facil, este periculos, astfel încât un tur făcut la exterior rămâne de bază. Intrarea principal are încă o mare parte a decoraţiilor originale. Rămân aici puţin să văd atent cum au fost lucrate.

Alăturarea aceasta între decoraţiile care duc cu gândul la o epocă a balurilor şi a seratelor cultural dinamice şi mucegaiul abandonului depus pe toţi pereţii clădirii este surprinzătoare.

O oarecare asemănare cu estetica urâtului din versurile lui Arghezi sau ale lui Baudelaire.

Mă bucură gândul că încă există porţiuni care pot să fie salvate şi mă tulbură imaginea de “os” bolnav pe care o au pereţii clădirii.

Mă tulbură în mod constant imaginea de

trup obosit, osos, vlăguit pe care această clădire o are. Ca un bolnav pe patul de moarte, dezgolit de straie şi arătat rudelor care speră la vindecare. Locul acesta exprimă măreţie, dar din nefericire prin corpul unui

119

“om” bolnav, singur, trist. Un loc care exprimă vidul, singurătatea, un “nud” pe care nu ştim cum să îl privim. Încerc, pentru câteva moment să

care vizitează acest loc şi le pun.

reconstruiesc în minte imaginea acestui edificiu. Mă întreb, cum poate este şi firesc cum a arătat locul acesta acum 50 de ani, 70 de ani, 100 de ani. Oare atunci transmitea alte stări? Oare atunci era tot aşa gri şi singur?

Oare atunci putea să fie salvat? Cât s-a furat?

Cât din el a fost vandalizat? Cum ar putea să arate locul acesta restaurant? Cine l-ar putea restaura? Cum aş putea eu ajuta procesul său de restaurare? Acestea sunt întrebări pe care marea majoritate a iubitorilor de artă şi istorie

III. De la 5 la câte minute doriţi – gândurile la rece.

Posibile răspunsuri la întrebările de mai sus, sau întrebări care ţi se nasc în minte când vezi aceste poze sau vizitezi acest loc, ar trebui să vină pe loc, în timp ce faceţi turul final prin grădina palatului. Specii de arbori rari vă vor sta alături în această plimbare fără cuvinte pe care o veţi purta agale. E nevoie de răbdare, sinceritate, suferinţă, cultură şi dorinţă de a ajuta. Imaginează-ţi că poţi să fii nu doar un fotograf şi un observator al acestor locuri, dar şi un pilon important în refacerea acestora.

Nevoie de astfel de implicare au nevoie mii de monumente din toată ţara. Te invit să le vizitezi, să le înţelegi şi să le analizezi. Cu siguranţă vei găsi locul unde vei dori să îţi laşi o bucată de suflet şi câteva gânduri bune.

Dacă ele prind contur, astfel de locuri singure, triste, dezgolite, vor putea să devină piese arhitecturale de rezistenţă în peisajul cultural românesc. Fii activ, atent şi PREZENT cu mintea şi cu sufletul la fiecare vizită a unor astfel de locuri ca să poţi ajuta cu idei şi acţiuni soarta lor VIITOARE.

Urmare din pagina 108 Volumul abundă, de asemenea, de tot felul de personaje, unele fără nume şi fără chip, personaje anonime şi colective, „adesea târându-se sub povara desagilor sau a armelor”.

Un punct nodal al cărţii îl reprezintă descrierea amănunţită a măcelului pornit în capitală la 24 aprilie 1915, când sute de intelectuali au fost arestaţi, iar cea mai mare

parte ucişi. Tot atunci, Azadamarad-ul (organ de presă al Federaţiei Revoluţionare Armene) a fost interzis, dar a reapărut în 1918, sub un alt nume: Djagadamarad.

Cartea şoaptelor, subliniază cu eleganţă autorul, „în miezul ei, rămâne aceeaşi pentru orice timp, ca un coral de Johann Sebastian Bach, ca o poartă îngustă prin care oamenii trec, aplecându-se ori strângându-se unii într-alţii”.

120

Revista nouă, 2/2011

atitudini

Dan RĂDULESCU Cronica unei expoziţii nevizitate

edumeriţi au fost grecii când au văzut Afrodita lui Praxiteles. Uimiţi, florentinii au zâmbit în faţa primului nud din istoria artei, Naşterea Venerei, ştiind desigur cât de-ndrăgostit era Botticelli de modelul său. Spaniolii s-au revoltat atunci când Goya le-a arătat-o pe Maya. Drept urmare, pictorul care a deschis căile modernităţii în artă a fost nevoit s-o îmbrace. Francezii s-au arătat oripilaţi de viziunea lui Courbet asupra Originii lumii, la fel de dezgustaţi s-au arătat şi în faţa Olympiei, prin 1863, a Dejunului pe iarbă, iar Impresie, răsărit de soare a fost subiect de glume acide în presa vremii…

Nu-mi doresc însă contabilizarea mirărilor din istoria artei, ci, mai degrabă, a ajuta cititorul, mă rog, observatorul actului cultural, deci şi privitorul, ascultătorul să-şi poată preciza singur, odată aflat în preajma unei opere de artă, natura propriilor emoţii şi, mai ales, cum reuşesc acestea, prin intermediul principalelor simţuri să deschidă cel mai uşor porţile sufletului uman.

Aşa că, pe lângă extaz, încântare, bucurie, sentimente asociate în mod natural cu noţiunea de frumos, de echilibru, coexistă, precum binele şi răul, dezavuarea, vulgaritatea, şocul. Ei, asupra ultimului cuvânt merită să ne oprim un pic atenţia: nedumerirea grecilor a fost clar tributară unui şoc emoţional, ei excluzând faptul că putea exista o femeie atât de frumoasă în vremea lor, care să-i fi servit drept muză lui Praxiteles. Italienii au surâs şi ei, şocaţi fiind so regăsească pe Simonetta Vespucci, soţia genovezului Marco Vespucci, întruchipând-o pe Venus. Şi noi, cei de azi, putem fi adesea şocaţi de minunăţia unui tablou, a unui peisaj, în sensul că, până în acel moment n-am mai

N

Revista nouă, 2/2011

văzut ceva asemănător. Prin urmare, acest tip de estetică se adresează în plan ontologic, predispoziţiei umane pentru bine, satisfacerii unei anumite nostalgii a paradisului pierdut existentă latent în subconştient. Nu acelaşi lucru îl face însă arta care, speculând incertitudinile sufletului uman, ca să nu spunem neputinţele, apelează la travalii intelectuale facile, uneori ridicole, pentru a-şi justifica existenţa, tot din dorinţa de a şoca, dar într-o altă manieră, printr-un atac brutal tocmai asupra acestei înclinaţii fiinţiale înspre normalitate. Căci da, este anormală alăturarea unei femei dezbrăcate unor bărbaţi îmbrăcaţi la un picnic. Aşa era şi acum 148 de ani, la fel este şi în zilele noastre. (Desigur, se vor găsi unii să-mi reproşeze că şi reprezentările renascentiste, baroce, neoclasice ale lui Marte şi Venus, Cupidon, Diana sunt tot nuduri surprinse în ipostaze mai compromiţătoare decât biata vilegiaturistă. Cu adevărat. Însă accepţiunea umană asupra istoriei este mai permisivă cu mitologia, care pe greceşte înseamna poveste, iar noi, oamenii mari, ştim că personajele cu pricina nici n-au existat!). Întorcându-ne în Occident, odată cu Renaşterea, cu schismele care au fragmentat biserica catolică, este îndeajuns să-i reamintim pe Luther şi Calvin, cu revoluţia franceză din 1789 şi, de ce nu, cu U.E., omul, iată, într-o perioadă de aproape 800 de ani s-a laicizat extrem. Busola lui sufletească n-a mai găsit estul decât în spaţiul rece, gol şi semicircular al absidei. În schimb, s-a descoperit pe sine ca măsură a tuturor lucrurilor. Din acest motiv, individului i-a fost uşor să accepte, în ciuda opoziţiei vremurilor, Iisus-ul lui Dali, unde artistul, ce se credea peste Dumnezeu, Îl înfăţişează pe Acesta răstignit dar… văzut de sus, ori elucubraţiile literare din mai noul Cod al lui da Vinci.

Cu totul altfel stau lucrurile în Orientul bizantin. Lipsa unor conflicte dogmatice majore, dublată de o unitate invizibilă întru credinţă a popoarelor (accentuată în Evul mediu şi de ameninţarea musulmană) a păstrat în univers locul Creatorului.

Secularizarea, dar, mai ales, comunismul sunt paşi istorici prin care s-a intervenit brutal în structura intimă a răsăriteanului. Din punct de vedere cultural, postmodernismul din

121

cronica plastică acest areal geografic loveşte fără milă într-o rană deschisă, sufletul omului contemporan ce balansează între griul industrial, consumism şi lumina candelei de la icoană. În dorinţa de a „recupera” discrepanţele, de a ne „alinia” cât mai repede producţiei artistice occidentale, sub steagul luptei împotriva anacronismului cel mai la-ndemână, într-o ţară majoritar ortodoxă, ca România, este şocul sub auspicii teologice. Cum mi-aş putea explica altfel că, tocmai în perioadele marilor posturi de peste an, mass-media occidentale promovează asiduu emisiuni unde apar tot felul de personaje, cercetători, care „descoperă biblii”, secrete, morminte şi… „manipularea” (sic) ce durează de 2000 de ani?!

Nespălat îşi bagă degetele în rană şi dl.

Alexandru Rădvan, printr-o expoziţie de pictură, „Christ”, vernisată pe 7 aprilie, „o expoziţie ce pune în discuţie raportarea omului contemporan la creştinism”1. Ca tematică, se-nscrie ideatic predecesoarelor „Omagiu lui Iuda şi cruciaţii” şi „Messhia”. Şocul produs de vizionarea lucrărilor – invitaţia a fost trimisă prin poşta electronică – s-a rezumat la scârbă. Nu faţă de artist, om la locul lui, bănuiesc, ci în ceea ce-i priveşte propunerile imagistice: ipostaze caricaturale ale Lui Hristos („verde”, „uimit”, „singur”, mâncat de câini), viziunea grotescă din Femeie sfântă – mă opresc aici. Şi câţi alţii, asemenea lui, nădăjduind mărirea lumească iau în derâdere – băşcălia ca prim pas al destructurării valorii, nu?! – tradiţiile canonice.

Există, până la urmă, un nu se face, care nu se revendică nici restrictivului teoretic, nici monocromismului, ci bunului simţ. Asta-i lipseşte artistului nostru, care crede că, relativizând certitudinea, poate crea ceva durabil.

Din punctul de vedere al privitorului, repulsia a fost creată, iar, de aici, ţinerea de minte, dar nu în sensul „programat” de organizatori, şi ţel, nu?! – şocul – ci ca reper de evitat.

D-asta nici nu m-am dus. ..................

1 Modernism – Tabloid de artă şi stil, aprilie 2011

122

Cornel SÂNTIOAN CUBLEŞAN Contemplare şi comunicare

ndrăgostit de natură, colindând plaiurile bucovineşti, munteneşti, şi ale altor meleaguri străine, pictorul Dan Alexiu descoperă imagini emoţionante în diversitatea peisajelor, exprimând în acorduri fine sentimente, prin culoare şi sinceritate.

El este un martor constant al naturii, al schimbării anotimpurilor, luminii, umbrelor, contemplând şi analizând. Natura, inepuizabilă în diversitatea ei îl incită. Exista o comunicare continuă, o comuniune afectivă şi spirituală cu natura, o dăruire şi sinceritate.

Constant faţă de sine, faţă de natură, pictorul observă atent variaţiile luminii răsăritului, apusului sau cele sufleteşti, ferindu-se de amănunte inutile, de dulcegării, de ilustrativ.

Formele, culorile, bine studiate, sunt dispuse în compoziţii echilibrate. O diversitate de culori, forme, cu nuanţări de verzuri, ocruri, brunuri, alteori griuri armonice. Pictorul nu este un temperament dinamic, ci unul meditativ, reflexiv.

Dan Alexiu s-a născut la 5 mai 1940 la Focşani. Termină Facultatea de matematică la Iaşi, îndrăgostit de pictură, frecventează cursurile libere cu maestrul Balaj, la Scoală Populară de Artă din Ploieşti. Din 2002, este membru al filialei Prahova a UAP. O notă aparte o aduc iernile, o atmosferă bacoviană în „Iarna în Moldova”, solitudinea caselor ce se profilează pe cerul de platină, simplitatea limbajului plastic cu efect artistic scontat în „Iarna în Bucovina”. În „Iarna în vie”, verticalele, oblicele ţăruşilor sparg tăcerea alb-violetă a iernii, ritmuri terne. „Sufletul artistului vibrează simţind frigul şi pustiul singurătăţii, culorile au ceva din cristalele gheţii atinse de vânturi, umbre, lumini ce se sting în apus.

Î

Revista nouă, 2/2011

cronica plastică Ceruri de un oranj stins ce trece in violetalbăstrui, arbori în umbra de un brun închis, se profilează pe cer, dând o atmosferă unică. În „Toamna târzie”, se desfăşoară în vibraţii a la Van Gogh, galbenul frunzelor agonizează pe cer.

Un alt motiv care îl preocupă, secvenţe din atelier: „Natură statică”, pensule şi tuburi, armonios colorate. Pictorul simte fiecare secvenţă din viaţa lui care stă cot la cot cu el.

Simplitate, puritate în „Flori de munte”, care

Serghie BUCUR Salonul de iarnă 2010

diţia 2010 a Salonului Artelor – titulatura excelentului Album al expoziţiei vernisată pe 16 noiembrie 2010, la Galeria de Artă a Ploieştiului – ne îndrituieşte să consemnăm un prestigios act de cultură publică, moment relevant, de sinteză a unui an de trudă creatoare conceptual-filosofică, construit cu forţa durabilităţii prin ani şi epoci. Distinşii noştri artişti expozanţi - nume care s-au impus în Arta românească contemporană, ca şi în expoziţiile şi colecţiile de notorietate prin Europa, America şi Asia, s-au prezentat pe principalele genuri: Pictură, Grafică şi Sculptură. Publicul, şi de astă dată numeros, surescitat pe bună dreptate, de fascinaţia degajată din lucrările expuse, s-a fericit pe sine, re-întâlnind semnături intrate de multă vreme în Pantheonul Artei Plastice. Am fost fericit să îi revăd pe maeştri Marcel Bejgu şi Ion Şinca, Dan Alexiu şi Victor Munteanu, Emil Craioveanu şi Valeriu Scărlătescu, Walter Paraschivescu şi Corneliu Cubleşan, să revăd pe distinsele doamne Florica Ionescu, Maria Băbuşanu, Camelia Profirescu, Carmen Bălan, Marilena Marian, Marilena Ghiorghiţă etc. Multă, foarte multă lume, subţire în tot elementul ei, ceea ce nu îi scuteşte de o jignitoare absenţă, pe potentaţii politici şi financiari ai urbei şi ai judeţului, într-o asemenea istorică împrejurare !

Salonul Artelor (de Iarnă) 2010 este o nouă şi performantă probă a profesionalismului conducerii Filialei prahovene a UAP, ca şi a artiştilor aflaţi pe simezele lui. „Gravitaţia iubirii” ne-a fost „tradusă”, de Tiberiu Adet, într-o inspirată combinaţie de forme geometrice, sprijinindu-se pe o colonadă antică, dincolo de care, pluvialul sarmatic,

E

îmi aduc aminte de marele colorist Gheaţă.

Nu e străin de grotesc: măştile din „Familia” impresionează. „În port”, „Pe Bosfor” aduc o lărgire a orizontului artistului, dornic de noi călătorii, de aventuri spirituale. „Masca în oglindă” generează o stare de nelinişte, gest expresionist. În „Invazie, I, II, III”, atacă pictura abstractă. Există o tensiune în suprafeţele curbe, ovale redată de plasticitatea tuşelor, de roşurile aprinse ce ard în masa griurilor stinse. În „Renaşterea”, „Tartăcuţa”, se apropie de lumea umilă şi pură a satului, de obiectele naturii blânde, umanizându-le, obiecte vii care ne luminează viaţa şi trec apoi odată cu noi în alte lumi, mai bune.

Dan Alexiu abordează varii teme, genuri ale picturii, căutându-şi propriul destin.

Mesajul său este unul umanist, tablourile sunt însufleţite de un sentiment uman.

Breaza, 24. 05. 2011

Revista nouă, 2/2011

123

luminat de o secretă planetă solară, cade nichitian, într-o jerbă luciferică. În ritmurile „Capriciului” Anei Oprişoreanu, al cărei Fluture sau Floare sau Pasăre vibrează albastru, pe cornişa unui zid (timpul ?). Peste „Anticariatul” maestrului Valter Paraschivescu, mini-panoramă cu obiecte orientale, peste Casa copilăriei / bunicii Marilenei Ghiorghiţă, unde sensibila artistă a pictat, marmorean, un excepţional „Dulap vechi”, peste „Catedrala” de secole, a maestrului Veniamin Caminschi şi peste industrialul „Organism” pictat de Filip Kollo.

Peste sufletul plin cu „Brânduşe” al Geaninei Sfinteş, prin văzduhul suspendat deasupra „Malurilor râului” pe care a zăbovit, împreună cu şevaletul său, Tănase Mocănescu, până departe, peste „Tărâmul Copilăriei” Alinei Dumitrescu – amiaza noroasă a unei zile de primăvară, oprită o clipă, într-o „Toamnă” sosită brusc „pe dealul Cetăţii” – paradigmă a stării sufleteşti a lui Dan Alexiu şi a… penelurilor sale ! Salonul 2010 al Artelor s-a proclamat, de la sine, un Itinerariu al feluritelor stări sufleteşti – egale, numeric, semnatarilor lucrărilor expuse în perimetrul său. L-am văzut pe maestrul Valeriu Scărlătescu, la marginea „Satului” d-sale, o vatră unde n-au existat muscali „eliberatori”, n-a fost urmă de ceapeu sau geaceu, pe unde n-a trecut Ceauşescu şi degetul său terminator; Satul lui Blaga – unde s-a născut Veşnicia – pe care maestrul Scărlătescu o respiră şi o lipeşte de nervi şi retine… Pe maestrul Victor Munteanu, înconjurat de o cobză, câteva mere, o lulea, o sticlă cu paharul alături, o carte imensă şi două etajere – în mijloc, un ştergar peste care lenevesc tacâmurile de argint ale lui Costache Giurgiuveanu – teleportate, graţie puterii sale de sublimare, pe fundalul liliachiu ale propriei pânze, „Natură statică”… Iat-o pe fragila Elisabeta Stănciulescu, pictând cu intensitatea palpitând în obraji, enigmatica idee de… „Intens”, ceva mai încolo, Raluca Vasilescu decodificând o altă enigmă: „Taina Poeţilor” – portalul către Macedonski sau Panait Cerna; domnul acela semeţ şi zâmbitor, care a surprins pe pânză o „Zeitate” în splendidele ei hlamide, gata de oficiat ritualurile Olimpului, de departe este Emil

124

Craioveanu; doamna Ana Maria Bărbos, pe hotarul de timp de pe care cuprinde sobru, matematic aproape, o „Întindere” – spaţiu inefabil al meditaţiilor Naturii asupra nemerniciilor oamenilor, aproape de locul unde Mihaela Laslo a smuls, din „O mie şi una de nopţi”, o mirifică „Golden Night” – printre arcadele şi iatacurile căruia, Ali Baba şi cei 40 de hoţi, aleargă în căutarea Şeherazadei, probabil furişată în „Secvenţa” Ligiei Bălaj-Popescu, sau purtată de covoarele ei fermecate, peste „Veneţia” Cameliei Profirescu, dacă nu prin apartamentele baroce ale caselor de prin secolul XVIII, surprinse în plin „Asfinţit peste Stockholm”, de Carmen Bălan. În Ţara de dincolo de Negura în care supravieţuim de 45 de ani de comunism ceauşist şi 20 de ani de capitalism canibalic, pe care viziunile miraculoase ale maestrului Marcel Bejgu, ni se relevă cu religiozitate – în toată evidenţa ei – o „Linişte” pe care numai peisagistica bejgiană este capabilă să ne-o dăruie ! Din alt capăt al lumii, „Ţărmul” maestrului Ion Şinca permanentizează stenica reverie a ascultării tăcerii ! Pe care o auzim profund în austerul colţ de lume de pe „Uliţa din Hârsa” Ingăi Edu, ale cărei priviri lasă posterităţii o „Casă” atât de ţărănească, încât vilele îmbuibaţilor de pretutindeni, miros pestilenţial şi arată pe dinăuntru ca nişte saloane psihiatrice ! Prezumţie de curată patriarhalitate şi în „Liniştea-Orange”, a lui Corneliu Cubleşan, în „Poarta” medievală „din Sighişoara”, a Emanuelei Ceapă, refugiul „La marginea Mării”, transpus turnerian, de magicul penel al Mariei Băbuşanu.

Incendiarul „Paisaj” al maestrului Virgil Potârcă, ascunde furtunile stelare ce îi bântuie existenţa şi gândirea, furtuni care se lasă supuse şi disciplinate sub mâna Marilenei Marian, sublimându-se în „Lumini-le de Toamnă”, într-altfel decât la Seurrat.

Un Salon de proporţiile celui din 2010, nu era complet fără „Trandafirii” Danielei Moraru, fără „Chiparoşii de la Balcic”, contorsionaţi de Constantin Mazuru altfel decât Van Gogh, fără o romanţioasă „Răpire” – nu neapărat din vreun Serai, modern tratată şi suav actualizată, de ezoterica Lidia Nicolae, fără „Muşcatele din Fereastră” ale Speranţei Ştefănescu, în viziunea epocii lui Victor Ion

Revista nouă, 2/2011

cronica plastică Popa, cum mai însetaţi am fi fost fără „Gravorul” lui Adrian Nicolae (stranie scenă filosofic-yoghină), fără viziunea undergroondiană a unei „Vestimentaţii” după „designul” maestrului Florin Şuţu, sau fără scânteietorul „Peisaj autumnal” al Mihaelei Ilie, cu bogăţia sporită, coloristic, de oglinzile apelor… Ideile, aidoma acelora „văzute” realmente de Camil Petrescu, ni s-au înfăţişat, în Salon, conform „Incandescenţei” lui Mihai Manta, lucrată parcă după ecourile din Joc Secund. Excepţională Scara sui-generis, cu cele 3 labe de picior omenesc, în lemn, piatră şi bronz turnate, urcând într-o spirală aidoma permanenţei vieţii pe Pământ - povestită în „Fragment”-ul sculptat de Mihai Lupu. De la „Sfântul Gheorghe” – viziune marca Marius Stroe, la „Joaca” semnată de Ştefania Stroe, magia sculpturii întrece fantasticul! Pentru ca duetul Dumitriu să strălucească prin cât o sculptură uimitoare, după canoanele cu care aceştia, Tatăl şi Fiul, ni se pare că ne-au obişnuit: maestrul Afred – cu „Înţelepciune”, sinteza în bronz a Bufniţei – simbolul consacrat al înţelepciunii, şi Vlad – cu o giacomettiană „Familie”. Genială, ideea de bandaj – speculată lingvistic, în lucrarea sa, de Constantin Ionescu, sculptând în marmură un… „Banda Ju”! În fine, expresivul „Portret al tatălui” Lucreţiei Milea şi „Cuplul” maestrului Ştefan Macovei, încoronează Salonul Artelor – 2010, cu laurii perenităţii!

Revista nouă, 2/2011

MAV d’Art Retrospectivă Valter PARASCHIVESCU

âmbătă 7 mai, Galeria MAV D’Art din Câmpina, care aparţine cunoscutului sculptor Alfred Dumitriu, a devenit pentru o săptămână, gazda lucrărilor expuse de renumitul pictor, Valter Paraschivescu.

Astfel, în selecta galerie, pe lângă bogăţia artistică a lucrărilor sculptorului, pictorul a urcat pe simeze o mare parte din opera sa, creându-se o oază de armonie şi echilibru, între formele sculpturale şi culoare.

Dincolo de prozaicul vieţii cotidiene, fiind şef de secţie la Muzeul de Artă din Ploieşti şi preşedintele filialei Uniunii Artiştilor Plastici Ploieşti, Valter Paraschivescu se dedică aproape întru-totul, picturii. Pentru orice privitor, mai mult sau mai puţin avizat, percepţia asupra lucrărilor sale dă frâu liber imaginaţiei, lăsându-te să te joci în valurile de culori, pe care le revarsă din prea plinul harului său. „Este o expoziţie la care am adus 48 de lucrări, realizate în ultimii 10 ani. Sunt lucrări care abordează o tematică destul de vastă, lucrări mai abstracte până la lucrări cu orientare puţin mai figurativă, în special a naturilor statice. De fapt aceste naturi statice sunt şi ele nişte pretexte figurative, să spunem, pentru interpretări nefigurative. Şi asta pentru că m-a pasionat în mod deosebit, problematica compoziţională şi cea cromatică a lucrurilor, nicidecum de aspectul figurativ al obiectelor, care alcătuiesc aceste naturi statice. Sunt şi lucrări de grafică, în ulei, în tehnică mixtă.

Este ceea ce mi-aş fi dorit să avut acum doi ani, când am la 50 de ani. N-a fost atunci, este acum, aici la Alfred, o expoziţie împlinită”spune pictorul Valter Paraschivescu. „Arta este, a fost şi va fi cel mai performant mijloc de comunicare a celor mai subtile trăiri umane, mereu în devenire, fără

S

125

reguli şi fără limite. Toţi oamenii sunt deopotrivă artişti şi consumatori de artă.”

Acest crez, stă scris de mână pe o grindă, veghind parcă, asupra galeriei, amfitrionul expoziţiei, sculptorul Alfred Dumitriu, deschizând vernisajul, rostind chiar cu aceste cuvinte. Recunoscut şi prin exigenţa sa în ceea ce ţine de arta adevărată, îl consideră pe prietenul şi colegul său de breaslă ca „unul dintre artiştii care au curajul să abordeze un limbaj modern în artă. E un artist foarte bun.

Nu pot comenta eu, după ceea ce spune Dan Grigorescu şi alţi critici avizaţi, fiind clar că are o recunoaştere naţională şi chiar pe plan internaţional El este uşor, cuminte, adică suntem departe de ceea ce se expune. Practic, galeria are şi intenţia de a apropia publicul de arta contemporană. Nu zic, educaţie.”

Printre publicul numeros care a invadat galeria s-au aflat scriitorul Florin Dochia, pictorii Victor Munteanu, Lidia Nicolae, scriitorul Christian Crăciun, familia de sculptori Marius şi Ştefania Stroe, nu în ultimul rând, fiul lui Alfred Dumitriu, sculptorul Vlad, totodată directorul galeriei şi mulţi alţi iubitori de artă. Expoziţia poate fi vizitată în zilele de luni, marţi şi joi, galeria Mav D’Art fiind situată pe strada Luminii din Câmpina, în casa scultorului Alfred Dumitriu.

Carmen NEGREU

xpoziţia de pictură a lui Valter Paraschivescu găzduită de MAV d’art Gallery se plasează pe două coordonate definitorii, prima, se remarcă prin tendinţele retrospective – n-aveţi decât să vă uitaţi la datarea pânzelor – şi este cea mai importantă, iar a doua, care derivă din ea, se constituie în

E 126

numărul însemnat de lucrări, peste 50.

Caracterul retrospectiv pare a fi bine ales, căci, urmărind consecvenţa temelor ultimilor 20 de ani de creaţie, privitorului i se creează până la urmă ideea familiarităţii cu opera de artă – nu există salturi tematice agresive, cel puţin în expoziţia de faţă, care sa-i tulbure sentimentul de frumos, de afinitate cu opera de artă, în timp ce o priveşte.

Cele mai multe tablouri se impun printr-o viziune expresionistă, uşor volumetrizată, dar care nu-şi pierde recognoscibilitatea în dominante cromatice decât atunci când se îndreaptă spre abstract. Contrastele clare, din care se remarcă roşul şi negrul, galbenul şi verdele, generează prin liniile de întâlnire planuri ample, ce nu concurează cu ideea lucrării, din contră, o potenţează şi o valorifică optic.

Universul pânzelor lui Valter Paraschivescu poartă întrucâtva amintirea lui de Stäel, se subordonează unui „la început a fost culoarea”; o lume depopulată, bântuită de o anumită solitudine şi care, atunci când vrea să-şi facă simţită prezenţa lumii fizice, devine natură statică ori peisaj.

Culorile calde coabitează fericit cu cele reci, găzduiesc contururi uneori vagi, dar niciodată atât de precise încât să se disocieze, să se „rupă” suportului pictural, fundalului şi să se prezinte singular, cu o valoare de sine stătătoare, vizitatorului: „Iată! Eu sunt cochilia… Eu sunt vasul cu fructe!” Nu. O legătură nevăzută, tainică, între idee şi reprezentarea ei menţine permanent contactul şi echilibrul între starea sufletească a artistului, paleta cromatică şi restul lumii…

Dan RĂDULESCU

Revista nouă, 2/2011

cronica actualităţii

Diana ROMAN „Sex, bani şi alţi demoni”

Marie Vrânceanu, o femeie puternică, o persoană care a considerat că poate să ia viaţa în piept şi să plece în Italia, în anul 2000, unde şi-a dat seama că, de fapt, traiul este altfel decât în România; este surprinzător şi… uneori chiar periculos… „Am lansat o carte care tratează condiţia femeii emigrante.

Personajul principal vine din România lui Ceauşescu şi consideră Italia – ţara tuturor românilor”, a povestit scriitoarea Marie Vrânceanu. Numai că în prima carte a autoarei, Italia nu este doar ţara minune. Este şi locul unde orice femeie riscă să nu aleagă tocmai o cale bună pentru a-şi trăi viaţa… „M-am inspirat din evenimente reale, toate personajele există, din păcate cred că vor exista întotdeauna. Personajul principal alege, pentru câştiguri băneşti, calea prostituţiei, cu toate fazele acesteia – de la cea exploatată,

Revista nouă, 2/2011

până la prostituţia de lux”, a mai spus Marie Vrânceanu. Romanul se axează pe frământările interioare ale personajului şi îi urmăreşte evoluţia pe calea pe care a fost oarecum forţată să o aleagă… Lansarea cărţii „Sex, bani şi alţi demoni” a fost făcută în prezenţa poetului Florian Silişteanu, scriitorului Florin Dochia şi a profesoarei Maria Dobrescu. „Ea este o povestitoare înnăscută, nu şcolită. Lumea din care vine Marie Vrânceanu reuşeşte să tragă un semnal de alarmă. Dincolo de aparenţa acestui titlu, cartea este absolut serioasă”, a spus poetul Florian Silişteanu. „Având în vedere că se vorbeşte despre viaţa unei femei şi zbuciumul pe care aceasta-l trăieşte, nu se ştie niciodată ce drum, ce cale ne aşteaptă”, l-a completat pe Silişteanu profesoara Maria Dobrescu. Ochiul critic al unui scriitor subliniază realul cărţii lui Marie. „Se inspiră din realitate, dar din ce realitate?! Nu numai din realitatea faptelor, ci şi dintr-una psihologică. Or realitatea aceasta psihologică nu mai cea a persoanelor care au inspirat-o, ci este o realitate psihologică a scriitorului”, a explicat Florin Dochia. Cartea este una dură… iar primul ei cititor a avut un cuvânt de spus, pentru că a fost chiar fiica autoarei… „Am rămas surpirnsă de anumite lucruri care se întâmplă în societatea pe care noi, cei mai tineri, nu o cunoaştem încă. De câteva luni trăiesc în Italia şi am rămas surprinsă să văd acele femei trecute de 40 de ani, care stau în stradă şi se prostituează în plină zi. Am rămas şocată. La noi nu găseşti aşa ceva”, a povestit Luiza Juverdeanu fiica scriitoarei. Romanul „Sex, bani şi alţi demoni” este dedicat în primul rând femeilor care sunt, din păcate, deseori, în faţa pericolului de a greşi drumul doar în speranţa unei vieţi mai bune…

Cartea poate fi găsită la editura Tracus Arte.

127

cronica actualităţii

Lecturi publice Emil SUDE poezie

Autoportret Născut a nu ştiu câta zi Într-o culoare, Lumina când intră dă să iasă, Parcă foşnesc în verdele aprins De scăpăratul zeilor, De-am sărutat culorile pe gură Mă lasă urma-n câte-o frunză, E vina mea să vă iubesc.

Ascunse rămân gândurile-n carne Din vârful ochilor adia un fluture Şi treceai peste mine o inimă cu cercul, Frumoaso, Umpleam dimineaţa cu irişi Să-ţi răstorn imagini în carnea Fragedă ca o secundă.

CV În urmele copilăriei Când n-au avut un Brutus, M-au înfiat. Îi iubesc trădându-i.

El iubeşte prea mult.

El scrie prea mult.

El bea prea mult.

El… Când n-au avut un Brutus, M-au înfiat.

Fugeau în primăvară cu frunzele Şi noi ne jucam de-a copii Întineream poveştile bătrâne Cu Ilene pierdute Cosânzene Şi Feţi Frumoşi mai burtoşi, Potecile copilăriei ne-au recunoscut Eram tot noi, cu alte jucării.

I de la iubire

Lumina din strigătul frunzelor Traversam cu o noapte-n spinare Prin cartierul Unde beţivii se-mpiedicau de razele Lunii Înghesuiţi în becuri - îngerii De măturătoarele ce urcau şi beţivii pe comete.

Nu vor mătura frunzele, Le vor pune botniţe.

Ieri au muşcat din hingheri, Pe mine mă cunosc, le-am hrănit Cu resturi de îngeri.

Când şi când mai plesnea câte unul, Un altul îşi prindea zâmbetul în filament, Îngerul şef a tăiat lumina, În spinare să mă care.

128

Am despărţit în litere un cuvânt, S-a răzbunat şi mi-a luat lingura, Cum mănânc la viaţa Câteodată sărată, prea puţin dulce.

Sunt pornostarul Ce dezbracă un cuvânt în litere Culca-m-aş cu litera i Când punctul ne ţine de 69.

Creaţia Două lumini pictau o imagine, Sânge de aer, oase de albastru, El îşi picura incandescent ochii Deasupra ei Marmorei cu nervuri de fecioară.

Revista nouă, 2/2011

Facerea

Iarna de-o zi

Simţea o poluare vânătă, Îl vizita un coşmar, o dulcegărie, Un animal de poezie În piele de inimă Demon alb şi negru Ce-l purta adesea pe braţe Între sfinţii ascunşi în vene de munţi Şi tenebre de pe cerul gurii.

Pe tălpi scârţâiau Fulguitori prea albi aricii Ningea mai vechi Din planete reci, neîncăpătoare Pocnetele din gheaţă Spărgeau timpanele cereşti Ce albe-s buzele pe ceşti Şi fetele lipite de fereşti Cercuri largi rotitele confeti Scriau baladă pe trupul şlefuit Până la alb Ce gheaţă vie dă să-ncapă Prin creştetul de azi?

La o împărtăşanie mică Feliez pâine Încărunţite Metafore calde Feţele sihastre Jertfa Pomeniţilor Hrăneam vrăbiile Pictori, ochii rugătorilor Luciul apei în cerul nou, Paserile cu metanii la brâu Albastru sihăstriu Coboară.

Ruga Strugurului cald Deschide poteci Vinului, răstignire fluidă Cu piroane în inimi, Cert moartea Cu iertare de frate Ne împărtăşim amândoi.

Acum.

Un arbore cu plete Ceasule, caută-mă printre riduri Sunt mai tânăr azi decât ieri Însuşi vântul mă cerşeşte Dintr-un os găunos, printr-un fluier Şi liber mă absoarbe un pocnet de bici Vino, aici, frumoaso, aici.

Naştere II Valsează gândul Umbra fugită din trecător, E noapte acu meteoriţii suspendaţi Ce vor mima sinucideri de stele E umbra în treacăt dintr-un păcat în altul, Prin măruntaiele gândului Ascund ochiul ce feliază pârtii de cer Sub pleoapă e noaptea Gravidă cu el.

Revista nouă, 2/2011

Naştere I Gândul ce cântă la nai Tatuat cu îngeriţe în fuste mini Din piele incoloră (Fustele sunt din coajă de măr) Rai ascuns de piraţii ci vedenii La spatele rugăciunii.

Trecătorul fură o dimineaţă O înserează Îi dăruieşte un rol La spectacolul nopţii Trecător, De la chipul mamei Şi mama Cu privirea torcea răsăritul, Spre apusul necules încă Între două vârste, două palme, două iertări Rugăciune la dreapta trifoi cu patru foi La stânga a oftat uşurată.

Cădeau mirese calcinate Din costumele umplute cu carne Tinerii despuiau greierii de fracuri, Iar chiştocarii se rugau să nu plouă La dragostea melcilor să viseze.

Aşa plutea o zi în oraşul Unde moartea nu era niciodată acasă Doar stelele se pregăteau de baie Tenorii le şopteau de Frunză Albastră Apoi le aprindeau Să cadă mirese calcinate În oraşul Unde moartea nu era niciodată acasă.

129

poezie Emil PERŞA RECVIEM LA ORGA MAGNIFICĂ In memoriam Grigore VIERU Ascult un recviem la orga magnifică Cântat de corul robilor în Balconul învierii pentru Marele Poet, Să se audă în Palatul culturii şi în Cerul pădurii din munţii Carpaţi Sub cerul patriei latine Răsărit la Chişinău Să ilumineze grâul înverzit pe Câmpia dorului de viaţa românească Dintre Nistru şi Prut, Să-l visez în viaţă când Urcă în trenul primăverii Să călătorească pe drumul de fier Construit de strămoşii noştri Ce-au trăit în România Mare, Să scriu pentru Grigore Vieru o Romanţă şi un sonet, Să-l întâlnesc pe Aleea Scriitorilor Clasici, aşezat pe banca Împăraţilor romani Să-l privească pe Ştefan cel Mare şi Sfânt Sculptat în piatra veacurilor Dispărute în tunelul timpului, unde Doarme pe lutul reîntregirii Nemuritorul soldat necunoscut.

A răsărit o stea în galaxia apelor Să o privesc când pluteşte pe Drumul albastru al Cuvântului scris pe hârtia brazilor în Limba română, Să mă aşez la masa sfinţilor Arhangheli: Mihail şi Gavril Să citesc cartea de poeme: „Mama” Scrisă şi tipărită de marele Poet Născut în Basarabia românească Să respir aerul divin ce Străluminează o icoană veche pe Care-s pictaţi cu aur: Iosif şi Maria în altarul Domnului Isus Christos Să-l redescopere românii în lumină Să intru în sala de lectură a Cărţilor aşezate în Vitrina de sticlă a Voievozilor, lângă două Statuete de bronz: împăratul Traian Şi regele Decebal Să privesc portretul lui Grigore Vieru străluminat De focul vrăjit aprins de Marele rege Burebista pe Piatra strămoşească.

Intru în catedrala patriarhală Română Să mă aşez pe banca Marii Uniri din 1 decembrie 1918

130

Să ascult clopotul libertăţii când în cerul valah zboară o pasăre măiastră, Să iubesc orizontul latinităţii ce l-a iluminat în casa vieţii pe Grigore Vieru sub Fereastra iubirii pentru părinţi şi Copii, deschisă Să intre răsăritul în grădina cu flori Să citesc psalmii mitropolitului Dosoftei şi Biblia renaşterii naţionale Sub tavanul pictat cu îngeri şi sfinţi, iluminat din Amvonul lui Moise de Candela albastră Să-mi fie dor de viaţa lumii De ieri când vin pe Bulevardul Regina Măria Să-l privesc pe Regele Ferdinand Sculptat în aramă pe Arcul de triumf a Victoriei în război lângă Trandafirii roşii şi Galbeni înfloriţi în sărbători.

Grigore Vieru trăieşte în Cartea de aur a istoriei Vieţii literare, scrisă şi Tipărită de Contemporanii noştri în Limba română Să-1 descopere urmaşii când Intră să-1 întâlnească în Templul sfânt.

A răsărit soarele în Cerul lunilor de primăvară Să ilumineze un Drum verde înverzit între Hotin, Soroca şi Cetatea Albă Să-l privesc cu dor, când Intră în Transilvania de pe Coridorul regiunii Dunărea de Jos, Să intru în Muzeul de artă a Cavalerilor medievali ce-au Luptat în armata lui Mihai Viteazul Să-l privesc în tabloul antichităţii Pe Ovidiu înviat de două mii de ani în Cuvânt, Să-i iubesc panorama oraşului Chişinău Şi satul unde s-a născut Marele poet Grigore Vieru Să-l întâlnesc pe terasa magilor Aşezat pe Scaunul singurătăţii Să scrie Poeme pentru patrie în Orizontul cu sânziene şi orhidee Înflorite în Povestiri nemuritoare Lângă Ileana Cosânzeana şi Făt Frumos.

Cluj Napoca, 1 februarie 2009

Revista nouă, 2/2011

cronica actualităţii

Teodor MARINESCU Lecturi, conferinţe, expoziţii

Debuturi la Lecturi publice Iniţiate la începutul anului 2011 de către Cercul Literar „Geo Bogza” al Casei Municipale de Cultură, LECTURILE PUBLICE câştigă din ce în ce mai multă audienţă în rândul câmpinenilor, contrazicând ideea că „tinerii nu par a fi interesaţi de astfel de activităţi”. În acest sens, joi, 10 martie 2011, în sala „Constantin Radu” a Casei de Cultură, a avut loc Festivalul „Primăvara Poeţilor”, în cadrul căruia două tinere talente şi-au prezentat propriile poeme: Cătălina Grigore („Când pe la 432 nu mai ai somn...”, „Existenţă insolubilă”, „Nopţi albe”, „Ciclu infinit”) şi Andrada Chioveanu („Sufletul dimineţii”, „1 Martie”, „Dorinţa”, „Îmi doresc să pot visa”).

Mentorul activităţii, poetul Florin Dochia, a făcut unele precizări legate de cadrul organizatoric al lecturilor publice, lecţia de poezie, note critice, testare („Numiţi primele trei nume de poeţi care vă vin în minte” etc.) şi a punctat: „Două lecturi, două vârste, două viziuni diferite asupra poeziei. A scrie poezie cu rimă înseamnă a respecta nişte reguli precise. Poezia nu este o copie a realităţii” (v.

A. Chioveanu). În schimb, Cătălina Grigore „are o poezie contemporană, o poezie matură, o poezie care depăşeşte nebuniile firii”. Alte opinii: „Cătălina Grigore are o poezie mult prea matură pentru vârsta ei. Tendinţa de a încheia cu un fel de morală, de fabulă, este de evitat; la Andrada Chioveanu poezia cu rimă este foarte grea. Poezia trebuie să ascundă emoţia. În poezie lucrurile nu trebuie spuse direct” (Christian Crăciun). „Mie mi-au plăcut poeziile. O sensibilitate care promite foarte mult. Atenţie la ineditul expresiei” (Gherasim

Revista nouă, 2/2011

Rusu Togan). „Profesorul de română trebuie să-l îndrume pe elev la început de carieră” (Alexandru Blank).

Un moment deosebit l-a constituit lansarea - cu prilejul aniversării celor 12 ani de la apariţia primului număr al ziarului „Oglinda de azi” - a suplimentului acestuia, „Cuvântul care înţeapă”, realizator Florin Severius Frăţilă, fiecare cenaclist primind câte un exemplar.

O altă surpriză plăcută a fost oferită de scriitorul Florin Dochia care, din mulţimea poemelor de origine niponă (Haibun, Haiga, Tanka, Kioka, Senryu, Tanrenga) a ales un set de haiku-uri din manuscrisele sale.

Serata literară s-a încheiat cu excelentele „Note de călătorie” prezentate impecabil de profesorul Alexandru Blank.

B.P. Hasdeu, in memoriam (173 de ani de la naştere) Obişnuiţi cu programele dense, variate şi complexe - oferite periodic de către Muzeul Memorial «B.P. Hasdeu» -, câmpinenii au savurat o nouă şi reuşită întâlnire cu personalităţi ale lumii hasdeene: Jenica Tabacu, Ionel Oprişan, Crina Decusară Bocşan, Mircea Coloşenco, Gherasim Rusu Togan şi Alin Ciupală.

Activitatea organizată de Primăria şi Consiliul Local Câmpina, precum şi de Muzeul «B.P. Hasdeu» şi Fundaţia Hasdeu, la Castelul Julia Hasdeu, a cuprins cinci prelegeri, două expoziţii pe sticlă şi o expoziţie de carte.

Simpozionul a debutat cu expunerea „Ştim totul despre Julia Hasdeu?”, în care, pe baza celor 4000 de documente cercetate, prof. dr. Ionel Oprişan a făcut o serie de afirmaţii tranşante: „Ne aflăm la o răscruce în privinţa lucrărilor Juliei Hasdeu. (...). Valorificarea operei Juliei a început prost. (...). Cercetătorii au rămas surprinşi de întinderea operei ei. (...). Julia se află într-o stare de creaţie deosebită, de geniu”.

Dl. Oprişan consideră că unele „cărticele” (aşa cum au afirmat câţiva analişti) nu sunt destinate copiilor. De asemenea, apreciază că „Hasdeu a luat dintre textele Juliei numai pe cele care i-au convenit”. Acestea sunt adaptate la realitatea românească.

131

O altă prelegere interesantă, „De la «Perit-au Dacii» al lui B.P. Hasdeu la «Ami de Trajan» al Juliei Hasdeu”, susţinută de prof.dr. Crina Decusară Bocşan, a scos în evidenţă o temă istorică, tratată de toţi membrii familiei Hasdeu. Printre altele, lectora a remarcat că „Julia trebuie să fie accesibilă. (...). Tot ce face este prin voinţa dlui. Hasdeu. (...). Nimic nu este la întâmplare. (...) Dorinţa Juliei era să semneze pseudonim. (...) Julia n-a făcut spiritism!” Julia Hasdeu - consideră autoarea a scris şi cărţi pentru copii, dovada constituind-o dedicaţia ei „Amicelor mele de vârstă cu mine”. Potrivit d-nei Bocşan, toate poeziile Juliei, apărute în „Opere complete”, au fost cenzurate, fiindcă aveau în text cuvintele „Dumnezeu”, „Fecioara Maria” etc.

Prelegerea s-a încheiat cu poezia Juliei, „Cântec dac” (1885).

Cu dezinvoltura caracteristică, muzeograful Mircea Coloşenco a delectat spectatorii cu „Dinastia Hasdeu”, nu înainte de a le aminti că, în lunga activitate, a vizitat peste 500 de case culturale şi a efectuat peste 200 de călătorii în toată ţara... „Manolescu s-a opus publicării manuscriselor lui Eminescu, considerându-le maculatură, dar această maculatură este a unui geniu. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu manuscrisele Juliei. Şi ea are o maculatură de geniu”, a precizat muzeograful, apreciind că „Julia merită să aibă o ediţie critică”.

Etnologul Gherasim Rusu Togan, cu vocea baritonală şi accentul ardelenesc, a reţinut atenţia publicului cu prelegerea „Două personalităţi ale culturii prahovene: Hasdeu Iorga”, o admirabilă paralelă literară. „Ţăranul din Ardeal a fost nobil”, a spus cu mult patos profesorul Rusu. Lectorul a vorbit şi despre interferenţele de destine între Hasdeu şi Iorga: „Ambii au avut nevoie de aceeaşi comoară a poporului român, folclorul.

Nu există domeniu al culturii populare în care să nu se întâlnească cei doi”.

Insipirat, istoricul Alin Ciupală a renunţat la tema iniţială - evitând astfel suprapunerile unor subiecte -, în favoarea unor atractive „Amintiri despre Hasdeu”. Lectura operei unui basarabean a adus în faţa spectatorilor o serie de personalităţi ale culturii româneşti, în frunte cu celebrul cărturar B.P. Hasdeu.

132

În partea finală a simpozionului, invitaţii au admirat expoziţiile pe sticlă ale artiştilor plastici Andrei Suditu şi Melania Goage, precum şi expoziţia de carte prezentată de Ionel Oprişan.

Lecturi publice.

Expoziţie fotografică. Teatru Antrenat într-o permanentă înnoire, Cercul literar „Geo Bogza” al Casei de Cultură îşi continuă (şi bine face!) programul variat şi atractiv (lansare de carte, conferinţe, lecturi, expoziţie de carte, note de călătorie etc.), oferind câmpinenilor interesante serate literar-culturale. În cadrul acestora, joi, 24 aprilie, în sala „Constantin Radu” a Casei de Cultură, prof. Iulian Moreanu a prezentat, din creaţia proprie, o proză scurtă - „Change your mind!” („Schimbă-ţi gândul!”), urmată de numeroase şi concrete comentarii: „Proza lui Iulian Moreanu este construită profesionist, obligând cititorul să meargă pe linia subţire, ca o lamă, ce desparte realul de vis. Ai senzaţia că autorul obligă realitatea să existe!”

(Florin Dochia); „Din cele câteva pagini pe care le-am ascultat în lectura autorului, mi s-a părut un gen de proză captivant, care scoate în evidenţă multe trăiri interesante. Probabil că, transformată într-un roman, proza domnului Moreanu ar avea mai multe de spus” (Florin Frăţilă); „O proză serioasă, muncită, o proză căreia cu greu îi poţi anticipa finalul. Nu cumva, poate, prea diluat subiectul?!” (Gherasim Rusu Togan); „(...)

Pare diluat prin suprapunerea multiplelor planuri... Remarcabilă este minuţiozitatea unor lucruri prezentate, lucruri concrete, care dau un farmec aparte” (Alexandru Blank); „Proza d-lui Moreanu este extraordinar de captivantă, reuşeşte să surprindă foarte bine atmosfera adolescentină - familiară nouă, celor de vârsta a treia, are ritm alert, pendulează între real şi fantezie, acordând finalului multe posibilităţi de interpretare” (Ştefan Al. Saşa). Aprecieri deosebite au făcut, de asemenea, Christian Crăciun şi Serghei Bucur. Bucuros de o nouă seară literară reuşită, mentorul „Lecturilor publice”, Florin Dochia, comunică, în încheiere, o serie de noutăţi editoriale, calendarul activităţilor

Revista nouă, 2/2011

culturale şi invită pe toată lumea, a doua zi, la „Printemps des poetes/ Caravana Poeziei 2011”.

Astfel, pe 25 martie, în acelaşi loc, programul a continuat cu vernisajul expoziţiei de eseu fotografic - „Avatarurile unui autoportret”, autor Mihai Vasile, urmat de excelentul spectacol „Antrenorul de îngeri” de Nichita Stănescu, interpretat de actorii Teatruluui „Equinox” din Ploieşti.

Spectacolul, desfăşurat în timpul Festivalului „Nichita la echinocţiu”, ediţia a şasea, sub conducerea, scenariul şi regia artistului Mihai Vasile, a umplut de bucurie inimile celor care au nevoie de artă.

Festivalul Primăvara Poeţilor Nichita Stănescu Joi, 31 martie, Cercul Literar „Geo Bogza” al Casei municipale de Cultură a fost gazda Festivalului Primăvara Poeţilor - NICHITA STĂNESCU, recital de poezie, care a cuprins: o proiecţie în lectura autorului, parodii de Ştefan Al. Saşa şi o expoziţie de manuscrise (facsimile). Amfitrionul Florin Dochia, mentorul festivalului, a motivat importanţa evenimentului - cinstirea renumitului poet prahovean Nichita Stănescu (n. 31 martie 1933 la Ploieşti), care ar fi împlinit, chiar în ziua manifestării, 78 de ani. În prima parte a programului, cenacliştii au urmărit o proiecţie în care Nichita Stănescu acorda un interviu şi recita un set din poeziile sale, urmată de un recital al solistului Nicu Alifantis.

Parodia, ca specie literară, dar şi modalitate estetică a criticii, cunoscută încă din antichitate („Batrahomiomahia” lui Homer - o parodie a Iliadei), a fost folosită excelent de Ştefan Al. Saşa. Înclinat spre acest gen de parafrazare spirituală a unei opere literare, autorul s-a oprit asupra poetului „necuvintelor”: NICHITA STĂNESCU*) - N-ai să pleci - „N-ai să pleci şi n-ai să trişti/ N-ai să patruzeci jurişti/ N-ai să torni nimic în sticle/ N-ai să Veronica Micle(...)” (aplauze) sau Lecţia de înot - „Prima dată îţi aduni mâinile,/ după aceea plonjezi pe fundul apei,/ astupi nările,/ închizi respiraţia./ Îţi ordoni drastic:/ acum voi înota/ Pe urmă spui:/ Înot./ Şi asta e înotul (...)” (aplauze

Revista nouă, 2/2011

prelungite). Spectatorii, încântaţi, au solicitat şi alte parodii realizate de Ştefan Al. Saşa. În ultima parte a seratei literare, odată cu studierea expoziţiei de manuscrise, invitaţii au primit ultimele numere din săptămânalul „Oglinda de azi” şi primul număr al „Revistei Noi”, pe anul 2011, însoţit de aprecieri stimulatoare ale redactorului-şef, Florin Dochia, la adresa colaboratorilor. *) Ştefan Al. Saşa, Parodii, Ed. Libertas, Ploieşti, 2009, 92 p. Lucrare premiată la Concursul de creaţie literară „Nichita Stănescu”, ediţia 2009.

Centenar EMIL CIORAN Emil Cioran, personalitate a culturii româno-franceze, a culturii europene în general, membru post-mortem al Academiei Române - 2010, a fost subiectul predilect al intelectualităţii câmpinene, abordat în zilele de 7 aprilie la Casa de Cultură „Geo Bogza” şi respectiv pe 8 aprilie la Biblioteca Municipală „Dr. C.I. Istrati”.

Aniversarea centenarului naşterii lui Emil Cioran (8 aprilie 1911, Răşinari - 20 iunie 1995, Paris) a fost marcată printr-o amplă acţiune iniţiată de Cercul Literar „Geo Bogza”, coordonată de Florin Dochia şi susţinută de prof. dr. Christian Crăciun, cu tema: „Emil Cioran - exerciţii de admiraţie”.

Încântat de prezenţa onorantă a publicului (Marian Dulă, Florin Dochia - moderator, Ştefan Al. Saşa, Florin Frăţilă, Gherasim Rusu Togan, Serghie Bucur, Alexandru Blank, Iulian Moreanu, Codruţ Constantinescu, Mariana Dârmon, Alin Ciupală, Anda Miroiu, Nicolae Geantă, Emil Sud şi Tiberiu Stanciu deţinător al unei scrisori originale a d-nei

133

Paraschiva Cioran, adresată fratelui său, Emil Cioran, datată cu „8 iulie 1933, Răşinari”), eseistul Christian Crăciun - cioranofil convins, eminescian şi caragialist total (declarat) - a făcut unele comentarii interesante legate de viaţa şi activitatea filosofului.

Cu toate că pe Emil Cioran „l-a descoperit” târziu (deoarece era interzis în România), în anii studenţiei, prin anumite „artificii”, profesorul Crăciun a putut intra în posesia unor documente valoroase. Astfel, din celebrele caiete scrise de Cioran, lectorul a citat o serie de definiţii. De exemplu: „Tot ce vine din suferinţă este de folos”, definiţie care poate fi extinsă în toate cărţile sale.

Dintre numeroasele criterii de admiraţie faţă de Cioran, Christian Crăciun s-a referit la trei motive: 1. Generaţia din care face parte; 2.

Tipul său de om; 3. Umorul. Emil Cioran a fost liderul neîncoronat al Generaţiei ‘27, generaţie lipsită de complexe, care se mişca firesc, cu o gândire europeană (fără a face parte din... UE) şi urmărea să realizeze „o cultură mare”. Profesorul Crăciun consideră

134

că Cioran oscila între scepticism şi cinism, trăind cu o maximă intensitate, dar puţin comunicativ, dorind doar să se purifice, cu o gândire emblematică a secolului al XX-lea. * Programat exact la împlinirea centenarului naşterii lui Cioran, 8 aprilie 2011, simpozionul organizat de Biblioteca Municipală, condusă de Liliana Oiştie, a constat într-o proiecţie documentară şi două expuneri: „Cioran - scepticul nemântuit” (prof. dr. Christian Crăciun) şi „Emil Cioran şi poezia” prof. dr. Constantin Trandafir).

Activitatea a fost onorată de prezenţa câtorva oficialităţi locale, precum primarul Horia Tiseanu, Marian Dulă - preşedintele comisiei de cultură a Consiliului Local, cenaclişti, liceeni, iubitori de literatură.

Motivând dificultatea susţinerii temei anunţate, întrucât prezentase, cu o zi înainte, o temă legată de acelaşi Emil Cioran, prof.

Christian Crăciun a evitat, cu abilitate, reluarea unor subiecte/ citate asemănătoare, punctând: „Cioran este un gânditor al

Revista nouă, 2/2011

apocalipsului, al sfârşitului unei civilizaţii. La 21 de ani era un specialist al morţii (...).

Cioran vine în aventura lui de autodescoperire, fiind un autoexilat. Vine dintr-o generaţie ‘27 independentă, dornică de afirmare (...). S-a retras într-o cămăruţă, dar a ocupat Franţa cu limbajul său (...). A făcut trecerea, ca şi Eliade, de la cultura minoră la cultura majoră”.

Schimbând registrul sobrietăţii, cu o „notă şi stare de relaxare” (întâlnită şi la Emil Cioran), criticul şi istoricul literar C. Trandafir a precizat că filosoful „a scris eseistică, adică libertate, o libertate a rigorii” şi a amintit că, odată cu aniversarea celor 100 de ani de la naşterea lui Cioran, sărbătorim şi „Ziua internaţională a românilor” şi a continuat: „Ţine de domeniul locului comun faptul că nihilistul şi mizantropul Cioran avea un fond schizoid. Pe de o parte om bun, «de o bunătate deplină», prea blajin şi de aceea predispus la disperare, amabil, săritor, fericit, modest, «înţelept din naştere», pe de altă parte «a scris» contrariul a tot ce este bine”.

Opera lui Emil Cioran se înscrie printre valorile fundamentale ale secolului trecut, prin intermediul cărora „România a pătruns la nivelul cel mai înalt al culturii europene”.

Lecturi publice.

Gherasim Rusu Togan: „Troiţa” Folclorul (ef.engl. folk, popor şi lore, ştiinţă), un subiect vast, cu implicaţii majore în lumea literaţilor, cuprins în programul Lecturilor Publice şi cu referiri directe asupra valorilor care alcătuiesc civilizaţia şi cultura poporului nostru (literatură, muzică, dans, teatru popular, joc, obiceiuri, tradiţii etc.), a constituit o nouă şi interesantă temă de dezbatere.

Acest domeniu, atât de complex, este reprezentat pe plan local şi naţional de către cunoscutul scriitor Gherasim Rusu Togan, distins de către APLER, în toamna anului trecut cu Premiul „Dan Al. Condeescu” pentru critică literară, pentru cartea „Dimensiuni ale imaginarului popular. Dezordini, temeri, închipuiri” şi nominalizat în dicţionarele de specialitate. „Cu toate că la începutul anului 2011 - şi-a conturat speech-ul moderatorul Florin Dochia - ne propusesem ca activităţile Cercului

Revista nouă, 2/2011

Literar «Geo Bogza» să se desfăşoare lunar, am ajuns să le ţinem... săptămânal”.

(Aplauze) În această atmosferă, joi, 21 aprilie, în sala „Constantin Radu” a Casei de Cultură s-a desfăşurat o nouă ediţie a Lecturilor Publice în cadrul cărora folcloristul Gherasim Rusu Togan a prezentat un fragment din romanul său, „Troiţa”.

Trista poveste magico-ritualică, la care autorul a lucrat peste 15 ani, este guvernată de o troiţă sfântă transmisă din generaţie în generaţie. Cu accentul cald ardelenesc, G. Rusu a captat atenţia asistenţei cu superba poveste: „Sus, în Dealul Bărcului, înecată în buruieni şi tufari de răchită, troiţa îşi arată faţa în toată măreţia ei, doar toamna şi iarna.

Atunci, frunzarul se topeşte de bruma şi gerul ce-i îngheaţă până şi apa sorbită de lemnul îmbătrânit şi pe alocuri devenit ca o iască spongioasă şi respingătoare”.

Adevărat cercetător, autorul se apleacă cu migală asupra descifrării unor enigmatice inscripţii în măduva lemnului - „Noi avem (încre)... dere în Du... (mnezeu) ş(i) din ros... (tul) dat ne-...(am) făcut crez” - şi constată, cu durere, „o crestătură aspră de secure” la rădăcina troiţei (amintind, probabil, celebra operă a lui Brâncuşi, „Primul strigăt”). „Şi astăzi, încă - spune etnologul -, icoana Maicii Domnului mai păstrează blestemul încrustat de un călugăr în trupul troiţei - «Când te-ai duce/ şi-o străluce/ Să-ţi faci dragul meu o cruce./ De-o fi lumea mai curată/ fi-le fapta blestemată/ Sufletu-n rele-necat/ că om bun a împuşcat/ Domnul în puterea lui/ Să-i dea prăpăditului! Ajută, Doamne!» Iar de atunci, în noaptea Sfintei Marii, icoana lăcrimează”.

Fin observator al fenomenului magicoritualic, Gherasim Rusu Togan rosteşte o rugă păgână şi mişcătoare - „Vântule, opreşte-te, tu, izvor, porneşte-te, gligoreni, opriţi-vă, turme, răspândiţi-vă. Iarbă, leagănă-te-n soare, fugiţi relelor izvoare, rămâneţi bune izvoare!”

Cenacliştii, impresionaţi de calitatea „romanului”, au pus o serie de întrebări autorului, iar acesta le-a satisfăcut curiozitatea cu numeroase şi admirabile povestiri complementare.

Apreciind acurateţea lecturii, oportunitatea tematicii şi a momentului desfăşurării, poetul Florin Dochia a precizat

135

că fragmente din „Troiţa” au fost publicate, serial, în Revista Nouă (nr. 6, 7-8/ 2010 şi nr.

1/ 2011) şi a comunicat calendarul activităţilor următoare.

Mare merit al scriitorului Gherasim Rusu Togan a constat în studierea creaţiei folclorice în raport cu mediile sociale care l-au creat, depăşind simpla culegere a creaţiei literare populare, cu abordarea modernă, bazată pe autenticitatea, originea şi sistematizarea folclorului.

Lecturi publice: Florin Dochia şi Emanoil Toma O nouă şi atractivă seară literară găzduită de Casa Municipală de Cultură şi organizată de Cercul Literar „Geo Bogza”, cu tema „Poeţi câmpineni”, a avut loc săptămâna trecută în sala „Constantin Radu”.

Amfitrionul Florin Dochia, jovial ca de fiecare dată, a creat cadrul propice desfăşurării întâlnirii cenacliştilor (fiecare participant a primit câte un exemplar din revista „Biblioteca de Câmpina”, nr. 2 şi ultimul număr al săptămânalului „Oglinda de azi”).

Stimulat de succesul obţinut cu prilejul lansării primului său set de elegii, scriitorul Florin Dochia a prezentat o nouă şi superbă elegie (45), închinată poetului Ion Stratan.

Piesa, cea mai lungă dintre elegiile compuse „Vizită în Cimitirul de maşini sau Două camere la primul etaj” -, din volumul în pregătire, „Elegiile căderii (curs practic)”, este semnificativă: „/...) Mama Poetului este frumoasă şi blândă, este născătoarea de grădini şi de pajişti, este însoţitoarea de îngeri, este paznicul de la poarta cetăţii de fum în care pereţii albi apasă pe inimă, apasă pu buze, apasă cum degetele pe coaja portocalei ca să provoace şuvoi de siropuri citrice, apasă ca să închidă cu oranj tunelul oranj, ca să amâne deschiderea ploilor de funingine” sau (...) „Poetul îşi aprinde o ţigară de la altă ţigară, leagă un cuvânt de alt cuvânt, leagă un gând de alt gând, o iubire de altă iubire, o speranţă de altă speranţă, o frânghie de o ramură a unui stejar secular, o mireasă de un mesteacăn tânăr, un vis de tâmpla miresei, o mirare de privirea ei. Poetul a îmbrăcat mantaua cuvintelor explozive, e de

136

ajuns un foc de inimă şi totul se va prăbuşi sau se va înălţa, depinde de unghiul de vedere, depinde în ce tranşee îşi doarme somnul soldatul de plumb”.

Frumuseţea elegiei 45 a deschis apetitul invitaţilor pentru comentarii: „Mi-a plăcut mult elegia, m-a emoţionat, în special ultima parte. Accentul pe care îl pune autorul prin repetarea unor cuvinte, pune şi mai mult în evidenţă forţa acestei elegii”, i s-a părut elegia ca un cerc „Eşti tu, este poetul, eşti tu şi se încheie cercul” (Alexandru Blanck).

Revenit spectaculos în rândul cenacliştilor, scriitorul Emanoil Toma, a recitat - cu talentul cunoscut - cinci poeme din recenta sa lucrare, „Miraculos, cuvântul” (Ed. Premier, 2010), dintre care cităm: „Scriitorii sunt singuri/ şi îşi vorbesc numai lor./ Acolo, sus, nu sunt cuvinte./ Ele sunt numai aici./ Ei transformă gândurile lor de sus/ în cuvinte şi le transmit jos/ îmbibate cu aerul înălţimii/ Unii îi respiră, alţii nu./ Scriitorii sunt călugări/ ce aşteaptă mereu/ să fie întrebaţi despre înţelepciune/ şi se uimesc despre sarcina/ ce-i prea grea de purtat” („Scriitorii”) Apreciind calitatea poemelor, moderatorul Florin Dochia a remarcat: „Poezia lui Toma este în ton cu manifestarea de mai jos”. (În acelaşi timp, în sala mare a Casei de Cultură se desfăşurau „Serbările Cireşarii” - Mesaj biblic, prezentat de Vladimir Pustan şi Florin Ianovici.) „Mi-a plăcut foarte mult poezia «Scriitorii»” - a continuat Florin Dochia; „Bebe (Emanoil Toma - n.r.) ştie să facă poezie. Toată poezia - a remarcat Alexandru Blanck - este elegiată, iar proza este străbătută de o notă umoristică. Cu excepţia poemului «Scriitorii», celelalte poezii sunt triste”... „Dumnezeu este un mare EU, în care ne pierdem” - intervine Emanoil Toma. „(...) Mai bine te-ai opri la... proză” - consideră Florin Frăţilă şi insistă: „Eu cred că ar trebui să rămâi un prozator”.

Răspunzând la unele comentarii, Emanoil Toma informează că are în lucru două romane: „Crima în suspendare” şi „Înotător printre rechini”.

Reuniunea literară s-a încheiat cu un asortat bufet suedez oferit de publicistul Emanoil Toma cu prilejul zilei sale de naştere.

Din toată inima La Mulţi Ani!

Revista nouă, 2/2011

Plină de lumină, căldură şi culoare, expoziţia de pictură a d-nei Gabi Vişan, organizată pe 6 mai în foaierul Casei de Cultură, s-a bucurat de o remarcabilă apreciere atât din partea spectatorilor, cât şi a specialiştilor. „Gabi Vişan - ne-a declarat Florin Dochia, directorul instituţiei - este una dintre reprezentantele semnificative ale preocupărilor artistice ale femeilor din municipiul Câmpina. Pasiunea domniei sale pentru culoare, pentru sensibilitatea apropierii de natură, în special, este lăudabilă. Este o pictură luminoasă, reconfortantă pentru privitorii visători şi dependenţi de frumos”. În acelaşi sens, muzeologul Alin Ciupală a remarcat marea sensibilitate a pictoriţei şi realizarea excelentă (la unele peisaje) a tripletei: desen, culoare, compoziţie, iar scriitorul Ştefan Al. Saşa a considerat expoziţia „o surpriză deosebit de plăcută”, deoarece o cunoştea pe d-na Vişan ca o „pictoriţă a florii”.

Poezie tânără + umor rafinat (De la „Cârligul” secolului trecut la „Atelierul de râs” de azi şi de aici la poezia modernă) Acum mai bine de o sută de ani, apărea la Câmpina (1909) săptămânalul umoristic „Cârligul” (v. serialul „Note de istorie literară”, autor Ion T. Şovăială din „Câmpina literar-artistică şi istorică”, nr. 24/ 41, mai 2011), a cărui menire era de „a pune în curent pe simpaticii noştri cititori cu tot ce se petrece mai picant în întreaga ţară şi în special în oraşul nostru. (...) «Cârligul» nu va cruţa nici pe oamenii zilei, cari ajungând în demnităţi destul de înalte, nu caută să-şi îndeplinească cu sfinţenie îndatoririle lor (...)”.

(Uluitoare asemănare tematică cu rubrica semnată de Florin Frăţilă, „Cuvântul care înţeapă”).

Similitudini elocevnte între umorul secolului trecut şi cel al zilelor noastre sunt continuate astăzi, la un înalt rafinament, de membrii Cercului Literar „Geo Bogza”. Toate împletinduse armonios cu poezia tânără, modernă din „noul val” (Cătălina Grigore, Andrada Chioveanu, Emil Sud ş.a.), realizată de scriitorii câmpineni.

Joi, 19 mai, în sala „Constantin Radu a Casei de Cultură, pe fondul discret al unui

Revista nouă, 2/2011

concert-café la pian susţinut de maestrul Serghie Bucur, s-au desfăşurat „Lecturile publice” din creaţia scriitorilor Emil Sud şi Ştefan Al. Saşa.

Emoţionat, cu o voce fragilă, Emil Sud a recitat primele trei poezii din creaţia proprie („Autoportret”, „Lumina din strigătul frunzelor” şi „În urmele copilăriei”). În schimb, publicistul Serghie Bucur, ajutat de vocea sa baritonală, bine timbrată, a recitat impecabil ultimele poeme ale lui Emil Sud („C.V.”, „I de la Iubire”, „Creaţia”, „Facerea”, „De la chipul mamei” ş.a.), remarcând totodată saltul calitativ pe care autorul l-a înregistrat în ultimul timp. „Când n-au avut un Brutus,/ M-au înfiat./ Îi iubesc trădândui./ El iubeşte prea mult./ El scrie prea mult./ El bea prea mult./ El.../ Când n-au avut un Brutus,/ M-au înfiat” („C.V.”) sau „Şi mama/ Cu privirea torcea răsăritul,/ Spre apusul necules încă/ Între două vârste, două palme, două iertări/ Rugăciune la dreapta trifoi cu patru foi/ La stânga a oftat uşurată” („De la chipul mamei”). În acelaşi ton, cenacliştii, impresionaţi de poeziile audiate, au subliniat: „S-a esenţializat poezia lui Emil... Are un anume fel de detaşare. Un tip de lirism mult mai puternic.

Se vede că poeziile sunt lucrate şi se pot constitui într-o plachetă” (Christian Crăciun); „Poezia este superbă. Crează nişte imagini deosebite, tablouri foarte frumoase” (Constanţa Coman); „A reuşit să se debaraseze de un balast, a reuşit să se concentreze... O poezie de simbol. Versuri demne de o plachetă” (Ştefan Al. Saşa); „Sunt bucuros de aprecierile vorbitorilor. În acest minereu sunt pepite cu duiumul, unele dintre ele, realizate într-un stil absolut personal” (Florin Dochia).

Aşteptat cu deosebit interes, proaspătul laureat al unui buchet de premii, Ştefan Al. Saşa, a încântat efectiv asistenţa cu un set de epigrame, rondeluri, balade, fabule, satire, grupate sub genericul „Atelierul de râs”.

Programul umoristic, excelent conceput, a debutat cu recitări alternative efectuate de Ştefan Al. Saşa şi Florin Dochia din lucrările regretaţilor epigramişti Gh. Ispăşoiu, Ion Miclescu şi respectiv Petruş Luncaşu, Petru Băneşti şi a continuat cu audierea admirabilelor epigrame marca Saşa: „Toţi

137

patru v-am adus acasă/ Bărbatul, dragă doamnă, şi,/ Dilema-adâncă ne apasă:/ Nu ştim care din noi o fi” (Prieteni de pahar) (hohote de râs, aplauze prelungite, bisuri).

Tema politică (abordată încă din 1909 în revista „Cârligul”, de care aminteam) este magistral tratată de Saşa: „În democraticul regim/ (Realul ne probează fapta)/ Pe mafioţi îi împărţim:/ De stânga, centru şi de dreapta” (Categorii); „Cu vecinul Nicuşor/ De mult am copilărit/ El e-acuma senator,/ Eu rămas-am om cinstit” (Evoluţie) sau „Îmi amintesc de vremi «oculte»/ Când blestemam doar un partid,/ Şi-s fericit că azi, lucid,/ Pot înjura atât de multe” (Avantajele democraţiei) (aplauze numeroase).

Vedeţi, vorba profesorului Alex Blanck, „de ce merg la cercul de lecturi publice...”.

Câmpina literar-artistică şi istorică Realizat profesionist, suplimentul „Câmpina literar-artistică şi istorică”, nr. 23 (40)/ aprilie 2001 (redactor şef Ion T. Şovăială), editat de ziarul „Oglinda de azi” (director Florin Frăţilă) etalează o mare varietate de articole attractive, între care şi „Note de istorie literară” (5) de Ion T. Şovăială (din care citim Publicaţii locale. Fişe de dicţionar.

Revista Enciclopedică a Ştiinţelor Oculte).

Acelaşi autor semnează articolele „Câmpina - o istorie în date” (36), din volumul în manuscris „Oameni, fapte, evenimente, ipostaze, secvenţe de viaţă” şi „Elena Donna Jurnal (1917)”; ancheta literară - la care a fost invitat prof. Dr. Constantin Trandafir, pentru a răspunde la întrebările: 1. Cum scrieţi/ lucraţi? 2. Aveţi superstiţii, manii, ticuri, când scrieţi? – obţinând răspunsurile: „(...)

Realitatea e că scriu extrem de greu, după jumătate de veac de exerciţii stilistice (...)

Notez de obicei cu pixul sau cu creionul, mai rar cu stiloul pe caiete simple, şcolăreşti sau studenţeşti (...) Scriu pe pagina din dreapta, lăsând partea stângă pentru adaosuri, corecturi, reformulări (...) şi bat foarte atent la clapele maşinii de scris (...). Nu am superstiţii în înţelesul curent al cuvântului, am doar superstiţia scrisului cât mai bun”.

Suplimentul mai conţine articolul „Ioan Grigorescu”, semnat de Ioan Groşescu, serialul

138

„Clipe cu dirijorul Marin Constantin” (IV) de Octavian Onea, un foto-documentar din zestrea edilitară a oraşului Câmpina – „Casa cu Grifoni”, semnat de Victor Dumitru şi se încheie cu două epigrame reuşite adresate „Gazetarului poet Ioan Groşescu, autorul volumului de versuri «Refugiu» - Ca ziarist – zic de prestigiu,/ Te-am remarcat adeseori,/ Dar ca poet, azi, în Refugiu,/ Stai... urmărit de cititori”, autor Cristian Tudor şi „Lui Gh. Dinulescu pentru volumul «Gensisdiceae» Mi-am prins urechile-n volum,/ Dar riscuntreg eu îmi asum/ Şi-s fericit ca un golan/ Că nu mi-am prins şi-un alt organ”, autor Ştefan Al. Saşa.

Un supliment reuşit pe care îl recomandăm cu toată căldura.

De ce merg la cercul de lecturi publice Scrisoare deschisă amatorilor de literatură Dacă e joi, paşii sau maşina mă îndreaptă spre Casa de Cultură „Geo Bogza” sau Teatrul - cum îi spunem noi -, unde poa’ să ningă, poa’ să plouă, la 5 1/2 trecute fix avem întâlnire cu „lecturi publice”.

Sunt două ore în care poţi auzi poezie „tânără”, proză scurtă de bună calitate, catrene pline de fineţe şi umor - marca Saşa.

Sunt două ore în care uiţi de criză, de preşedintele Băsescu, de guvernul Boc sau de taxele locale crescute cu 20%. Sunt două ore în care auzi producţii literare de bună calitate, în care pot să polemizez fără scrâşnete din dinţi, să duelez cu eleganţă, fără încruntare, să spun ce-mi place sau nu şi în general să mă simt bine între prieteni, iar după două ore să plec poate un om mai bun, dar în mod sigur mai bogat intelectual.

A fost frig, acum e cald; a fost ziua scurtă, acum e mai lungă; am fost puţini, acum suntem din ce în ce mai mulţi; se va acorda şi pianul pentru Serghie Bucur pentru ca dupăamiezile să fie şi mai plăcute.

Deci - eternul deci - veniţi şi nu veţi regreta, veniţi o dată şi veţi reveni, sunt sigur. Noi, eu, vă aşteptăm. Joi, ora 17.30, „trecute fix”!

Un neofit în d’ale literaturii, Alex. BLANCK

Revista nouă, 2/2011

reviste literare

O nouă şi interesantă revistă: „Biblioteca de Câmpina”

fidând recesiunea economico-financiară, care a înghiţit o serie de publicaţii câmpinene de calitate („Partener”, „Zarva”, „Dialog info-sind”), Biblioteca „Dr. C. I. Istrati” din Câmpina, în frunte cu Liliana Ene, a realizat, la începutul anului 2011, o interesantă şi utilă lucrare de profil.

Noua revistă „Biblioteca de Câmpina”, nr. 2/ 2011, rod al preocupărilor unui colectiv harnic şi inimos de bibliofili, cuprinde: un editorial incitant prin problematica abordată, „Cărţile schimbă lumea?”, în care autorul, Florin Dochia, „vorbeşte” despre: Tablele de legi ale lui Moise, Biblia - Cartea Cărţilor, Manifestul Partidului Comunist, „Suferinţele tânărului Werther” de J. W. Goethe; articolul „Marin Sorescu, poet al meditaţiei grave”, unde prof. dr. Cristina Dinu subliniază modul particular de scriere al poetului, precum şi unele momente ale liricii scriitorului, iar prof.

Iulian Moreanu prezintă „Cartea Maiei” de

S

Cercul Literar «Geo Bogza» al Casei Municipale de Cultură Câmpina editează

Revista Nouă Director Fondator al seriilor a treia şi a patra: Constantin TRANDAFIR

Florin DOCHIA (redactor-şef) Ştefan Al.-Saşa (secretar de redacţie), Colaboratori: Serghie Bucur, Codruţ Constantinescu, Christian Crăciun, Ştefan Ene, Ioana Geacăr, Iulian Moreanu, Marina Nicolaev (Paris), Victor Sterom, Gherasim Rusu Togan Acest număr apare cu sprijinul financiar al Consiliului Local Câmpina

Revista nouă, 2/2011

Ştefan Al. Saşa, o surpriză plăcută cu un volum pentru copii.

Rubrica „Scriitori câmpineni” conţine o prezentare a criticului şi istoricului literar prof. dr. C-tin Trandafir, critic care semnează şi articolul „Emil Cioran şi poezia”.

Revista mai cuprinde, printre altele, articolele: „Personalităţi ale bibliotecii româneşti” - Dan Simonescu (1902 - 1993); „Biblionet - un nou serviciu la Biblioteca Municipală Câmpina” (din care aflăm despre Programul Naţional Biblionet - lumea în biblioteca mea) de Liliana Ene; „Oaspeţi la Câmpina - Principele Radu al României”; „Europa culturală / 17 martie Ziua Irlandei” (cu referiri la prelegerile domnilor Codruţ Constantinescu şi Florin Dochia); „Nobel pentru Literatură 1969”.

Samuel Beckett (intervievat de Samuel Beckett) în traducerea lui Florin Dochia; „Centenar - Eugen Jebeleanu” (scurtă biografie a unui scriitor născut la Câmpina); „Documente inedite în colecţia bibliotecii” (Alexandru Tudor-Miu văzut de soţia sa) şi se încheie cu un reuşit careu, „Scriitori români”, realizat de Gheorghe Ene. Theodor MARINESCU Textele propuse spre publicare se trimit cu menţiunea «Pentru Revista Nouă» prin fax 0244-336.291, prin e-mail dochia@gmail.com sau florindochia@yahoo.com ori prin poştă la Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza» str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600 Câmpina, jud Prahova.

5 lei

ISSN 1223 - 429X

Materialele nepublicate nu se înapoiază.

Responsabilitatea pentru conţinutul textelor aparţine în exclusivitate autorilor.

Revista se poate procura de la chioşcul Muzeului Literaturii Române (Bucureşti) şi de la redacţie.

Tiparul executat la PREMIER Ploieşti

139

luna amară

Christian CRĂCIUN Trimestrul II

n România Literară nr. 10, profesorul Mihai Zamfir face un gest de mare importanţă culturală, aducând în discuţie o personalitate mult citată, puţin citită şi încă antipatizată difuz: Titu Maioresscu. Mihai Zamfir subliniază, ceea ce nu s-a făcut îndeajuns, calităţile de scriitor ale criticului şi politicianului. În domeniul stilului literaturii de idei, Maiorescu nu are rival în epocă. Este şi aici un întemeietor. Un personaj providenţial, cum îi scrie Xenopol tatăl fiului său aflat la studii, cu o veneraţie de negăsit azi în raporturile umane. oarte interesante conferinţele din ciclul Cultura bate criza de la BCU. Din păcate, nu se găseşte nimic pe situl instituţiei despre ele, incapacitatea instituţiilor noastre culturale de a-şi populariza acţiunile este disperantă.

Presa nu le consemnează decât parcimonios, nici pomeneală să le găseşti undeva „adunate într-o carte”, şi, dacă am văzut una sau două redate mai pe larg în presă, nici o revistă culturală nu le-a consemnat integral. acă s-ar face un concurs despre oximoronul lunii, al anului, al deceniului, atunci el ar putea fi fără îndoială câştigat de comentatorul sportiv Ilie Dobre, care spune într-una dintre inenarabilele sale relatări de meciuri că în tribune „domneşte o atmosferă inefabilă”. Mă munceşte de atunci o întrebare metafizică: oare ce-o fi crezând bietul Ilie Dobre că înseamnă „inefabil”.

-am scris niciodată, cred, despre Formula AS, o revistă foarte bine făcută şi cu subiecte culturale foarte bine tratate, uneori mai serios decât în reviste „cu ştaif”.

Semnalez aici un splendid articol din nr. 962 despre Horia Bernea al lui Costion Nicolescu.

Oameni care ţin România în braţe. raduc, din păcate doar un scurt pasaj, dintr-un interviu al legendarului Bernard Pivot, cel care a pus televiziunea în slujba culturii... arătând că se poate... de-a lungul

Î

F

D

N T 140

câtorva decenii. Interviul este apărut în L’Express. Î: Astăzi, nici măcar o singură emisiune literară nu mai poate visa să atingă între unu şi trei milioane de telespectatori [vă daţi seama? – N. m.], precum „Apostrophes” în epoca sa de glorie. Ce s-a schimbat?

B. P. Multe lucruri s-au schimbat.

Televiziunea nu mai este aceeaşi. În epocă, erau trei canale, apoi şase, în vreme ce acum sunt mai ştiu eu câte sute, dintre care vreo douăzeci în sistem digital. Eu am avut şansa extraordinară de a intra în televiziune exact în momentul în care ea devenea un mediu de mase. Dar, în epocă, nu era încă un mediu supus legii imperioase şi înspăimântătoare a ratingului. [B.P. spune Audimat, ştiţi cum e la ei cu anglicismele - N. m.]. Eram într-o perioadă bună. Dar mă gândesc mai ales că ochiul telespectatorului s-a schimbat: astăzi este foarte dificil să laşi un autor să vorbească timp de cinci minute fără să-l întrerupi, trebuie ca realizatorul să schimbe planul pentru ca animatorul să intervină, în vreme ce eu puteam face asta. Mi se pare că în epoca „Apostrophes” exista o atenţie, o curiozitate pentru scriitor care au slăbit puţin. Cred că astăzi se dă mai multă atenţie animatorilor de televiziune, ceea ce este teribil, sau cântăreţilor, sau sportivilor.

Nu mai încerc să fac deprimante comparaţii (axiomă de psihiatrie românească aplicată: orice comparaţie duce la depresie) cu situaţia de la noi... vă las plăcerea. ine n-a văzut lacrima lui Marinuş Moraru în emisiunea Profesioniştii de sâmbătă 9 aprilie, când a venit vorba despre o piesă interzisă, un rol dus pe pustiu, a pierdut enorm. Am văzut în ea cel mai zguduitor act de acuzare la adresa comunismului anticultural. m strâns în această primăvară un florilegiu de prostii spuse pe la radio (arogantul radio de stat, de la celelalte ce pretenţii să ai?) şi televiziune care vorbesc îndesat despre incultura bisericească şi generală a noastră. Media este obligată să cultive un fel de mitologie a fericirii continue, a vacanţei perpetue, a raiului cotidian. Nimic grav nu are cum să-şi facă loc în această cultură a superficialului. Astfel, Jurnalul TVR din ziua de Florii îşi încheie ştirile cu urarea „Vă dorim o Săptămână Mare plină de bucurii!”. Ceea ce este o imensă prostie. Mai întâi, că Săptămâna Mare ar trebui să fie pentru un creştin una a plânsului interior, reculegerii, reparcurgerii lăuntrice a misterului Întrupării, Patimilor şi Învierii.

C

A

Revista nouă, 2/2011

Abia în Duminica Sfintelor Paşti totul ar trebui să se reverse într-o nemărginită bucurie. În al doilea rând, mitologia asta modernă a omului care „trebuie” să fie fericit este ea însăşi chestionabilă. Şi dacă fericirea nu este, să zic aşa, înscrisă în codul genetic al omului, dacă o ai sau nu o ai aşa cum ai sau nu ureche muzicală? În fapt, urarea crainicului ascunde o ecuaţie care obsedează mentalul public.

Paşte= sărbătoare=distracţie. Evident, ecuaţie falsă. La fel, la radio: „oul roşu simbolizează renaşterea”. Nu renaşterea, ci Învierea. Ceea ce e cu totul altceva, ceea ce a spus crainică e doar o imensă prostie. Tot radio: este „săptămâna iertării de sine şi de ceilalţi”. Din nou, la limita blasfemiei (în domeniul acesta atât de delicat şi care de două mii de ani dă maximă atenţie cuvintelor, orice aproximaţie terminologică te aruncă în plin dezastru).

Nicăieri în Evanghelii nu se spune că ne putem ierta pe noi înşine. E nevoie de un lung proces de smerire, spovedanie şi altele, dar de iertat, trebuie să ne ierte altcineva. Pe ceilalţi, da, suntem obligaţi să-i iertăm. Sigur că pentru chestiunea asta ar trebui un eseu, o carte întreagă, aici reţin doar felul în care lipsa de cultură nu teologică, pur şi simplu bisericească, provoacă ridicole catastrofe comunicaţionale. mberto Galimberti, un profesor italian, l-a plagiat pe Noica „6 maladii ale spiritului contemporan”. Am trăit s-o vedem şi pe-asta! Despre felul în care incidentul a fost comentat în cultura noastră, a plagiatului şi a spiritului anti-păltinişean locvace.... no comment! ea mai cretină dintre emisiunile de „umor”, depăşind chiar şi defuncta Vacanţă Mare, este una de pe la Prima Tv, cu bătrâni puşi să facă tot felul de trăsnăi.

Sentimentul provocat este groază şi silă. De mirare la un canal Tv care are emisiuni umoristice de calitate măcar acceptabilă. În aceeaşi categorie intră reclamele cu Stela şi Arşinel pentru „Farmacia inimii, Catena”. Îi vezi pe cei doi şi te apucă un plâns cu sughiţuri pe motivul literar: „ce-au fost şi ceau ajuns”. De altfel, industria noastră de promovare (nu vreau să folosesc nici un termen englezesc practicat în domeniu) este într-o criză mult mai acută de inspiraţie decât

U C

Revista nouă, 2/2011

industria. De mult n-am mai văzut o reclamă inteligentă. Cel puţin, cele ale reţelelor de telefonie par făcute de oligofreni, pentru oligofreni. propo: într-o reclamă un domn se uită la nişte albume vechi de poze despre bunicul şi spune nostalgic „uite ce porumb îi creştea”. Lasă că eu am auzit multă vreme, pentru că nu mă uitam la ecran în acel timp, „uite ce porumbei creştea”... şi nu înţelegeam legătura cu restul reclamei. Dar, din punctul de vedere al sărmanei limbi române, formula este complet aiuritoare. Îţi pot creşte părul, nasul, unghiile, un neg... în nici un caz porumbul. El creşte, nu îţi creşte. candalul primăverii a fost fără îndoială rocambolesca afacere a manuscriselor lui Cioran. În loc să-i sărbătorim centenarul, neam trezit astfel într-un scandal cu iz de mahala, în care un lacom hrăpăreţ rafinat francez se întâlneşte cu un hrăpăreţ rudimentar român. Cel puţin, aşa se pare din câte s-au văzut până acum. De altfel, nici Bookfest-ul, care ar fi trebuit, după părerea mea, să-i fie dedicat, nu a marcat în nici un fel centenarul. Cu excepţia unei cărţi a lui Gabriel Liiceanu, Itinerariile unei vieţi: E. M. Cioran, evenimentul a trecut neobservat. propo: Bookfest-ul a fost ca şi România de azi, o bulibăşeală aducând mai mult a iarmaroc. ioroianu la OTV. Astfel de oameni, care nu percep diferenţa dintre Dilema Veche şi OTV sunt mai periculoşi pentru cultură decât maneliştii. hiar: dna Almăşan, relicva inconturnabilă a TVR, crede că tot Băsescu e de vină pentru rezultatele noastre la Eurovision.

Nimeni nu are curajul să pună în discuţie cheltuiala inutilă a sute de milioane pentru participarea la acest mega-kitsch european fără nici o valoare, cum bine îl caracteriza un comentator. Eu fac o propunere şi pariez 1 la 100 că câştig: vreţi să luăm premiul I la Eurovision? Trimiteţi-l pe Salam! În snobismul multicultural care caracterizează juriul, promovând tot felul de ciudăţenii, are cele mai mari şanse să câştige. Să vedeţi atunci mândrie pe România! Nu vrea Goran Bregovici să-l pună pe un CD alături de Eric Clapton? Dumnezeu să ne apere!

A

S

A C C

141

reviste literare

De citit din scoarţă-n scoarţă, dincolo şi dincoace de aşteptări

e când apărem mai rar, tentaţiile din revistele literare sunt mai multe! Cum şi era de aşteptat, dar până nu te loveşti cu capul… nu crez că situaţia e aşa de dificilă. Dificilă şi frustrantă în momentul când vrei să dai seamă de propria selecţie de texte şi spaţiul rezervat nu-ţi este favorabil. Ca de obicei, abordarea este la întâmplare, alfabetică. ACORD este un „periodic de informaţie universitară” al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, fondat de Dan Dediu, acela care şi semnează editorialul din nr. 9 / martie 2011 (sosit la redacţia noastră odată cu un excelent concert de concerte): Cum scriem despre muzică?: „Se poate scrie ştiinţific aseptic în mod strict riguros, încercând vertijul pe care ţi-l dă iluzia că muzica este o ştiinţă exactă, ca în Evul mediu. Sau se poate scrie la fel de ştiinţific, dar vizionar, evidenţiind, dimpotrivă, cu câtă claritate şi minuţiozitate se poate concepe forma ambiguităţii, vastităţii şi a vagului. Se poate, apoi, scrie literar narativ, ca într-o poveste, uzând de metafore petulante perifraze baroce şi litote sugestive, în încercarea de a «aproxima» prin cuvinte parfumul unui stil.” Şi aşa mai departe, cu precizie şi concizie, o deschidere de revistă dintre cele de nişă şi mai ales de elită. Revista piteşteană ARGEŞ te încântă întâi prin paginile de copertă color dedicate artelor plastice (martie – Matisse, aprilie – Tonitza, mai - Arta coptă). M-aş opri o clipă la poemul lui Florian Silişteanu din pagina 2 a nr. 3, apoi aş continua cu anti-dot.ro-ul lui Dumitru Ungureanu care sare „În apărarea profesiunii de scriitor”. Puiul de polemică iscat de un domn Gh. Păun pare a nu avea viaţă prea lungă. Poeme de Carolina Ilica, Radu Cange, Andrei Velea.

Ne oprim la cronica romanului Vioricăi Răduţă – Mamamea moarte, una dintre apariţiile care merită atenţie, poate şi eseista uimind de fiecare dată cu prospeţimea şi atitudinea nonconformistă a scrisului său: „Viorica Răduţă vorbeşte emoţionant, pe înţelesul tuturor, despre universala confruntare cu moartea, universalul proces de murire şi universala iubire dintre copii şi părinţi.” (Monica Papazu). Din nr. 4 aflăm că lui Liviu Ioan Stoiciu îi sunt furate revistele literare din cutia poştală şi domnia sa se împacă cu ideea, ba chiar se bucură de semnul că sunt citite chiar de… scriitorii de pe scara sa de bloc. D. A. Doman scrie despre Veneticii lui Ion Lazu, un roman de familie şi istoric din aceeaşi categorie cu Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian, ceea ce îl cam pune pe nedrept în umbră, astăzi. Mâine, se va vedea… Vârful unei lecturi plăcute şi cu folos este dialogul lui Adrian Alui Gheorghe cu părintele Iustin Pârvu: „Politicienii au nevoie de o populaţie fără nădejde, fără credinţă, fără orizont, ca să o poată manevra” – afirmă cu dreptate stareţul din Munţii Neamţului. Leo Butnaru ne oferă poeme de Anna Ahmatova. Nr. 5 marchează 45 de ani de existenţă a revistei: LA MULŢI ANI, ARGEŞ! Poesis cu Rodian Drăgoi, Horia Bădescu, Petruţ Pârvescu.

Mă opresc la un fragment din „Cine-l îngroapă pe Lenin?”, de Magda Ursache: «În loc de un Nürenberg al comunismului, se face proces

D

Valeria Manta Tăicuţu, Lecturi necesare, Editura CCD Buzău, 2011

Constantin Arcu, Cocteil în cranuu mici, Editura Paralela 45, 2011

Cenaclul Atitudini, Melancolie Diesel, Kartha-Graphic, 2010

Revista nouă, 2/2011142

George Lixandru, Cer înclinat, Ciel incliné, Sloping sky, Fundaţia Culturală Antares, 2010

Constantin Arcu, Faima de dincolo, ediţia a II-a, revăzută, Ed. Paralela 45, 2011

Viorel Savin, Exilat în strigăt, Editura Valman, 2010

Revista nouă, 2/2011

„fascistoidului” Eliade, „antisemitului Cioran, în regia lui Edgar Reichmann. Sunt condamnaţi politic nu capii comunismului, ci Nae Ionescu „absolut culpabil”, Mircea Vulcănescu, Noica, Ţuţea, Crainic, Gyr… // Ana Pauker poate fi scuzabilă sau scuzată, nu şi dreapta interbelică. Scopul (bolşevic) scuză mijloacele folosite în distrugerea duşmanului de clasă.” De la Bacău, revista ATENEU ne pune în temă cu Premiul Goncourt 2010 obţinut, în fine, de Michel Houellebecq, pentru La carte et le territoire, într-un text vioi şi instructiv. Reţinem formula „un eşec glorios surclasează un succes banal”, dar articolul Vioricăi Mereuţă-Sorta trebuie citit pe-ndelete. În acelaşi nr. 3 / martie 2011 ne reţin atenţia poemele semnate de Cornel Galben şi Stoian C. Bogdan (Gara de Nord într-o noapte de iarnă…), dar mai ales cronica literară a lui Adrian Jicu, ce-l are drept subiect pe Matei Vişniec cu romanul Domnul K. eliberat, „o carte despre riscurile libertăţii”. Scrisă în 1988 şi publicată abia în 2010, cartea este „un omagiu adus lui Kafka” de cel care a trăit, la plecarea din România, „o traumă în sens invers, altfel spus nu şocul arestării, şi şocul eliberării”. Cum să suporţi „povara de a fi liber”? este întrebarea căreia Matei Vişniec încearcă să-i răspundă cu umor şi farmec, pentru că „orice sistem, fie el democratic sau nu, împiedică individul să trăiască, supunându-l la tot felul de constrângeri”.

Nr. 5 găzduieşte şi un text semnat de C. Trandafir, „Cioran, iarăşi despre instanţele căderii”, în care suntem invitaţi la o analogie cu Bacovia [da???

– păi a dispărut poetul Nietzsche?], într-un „dialog” [nu recenzie!] cu vol. lui Ionel Necula „Căderea după Cioran” [nota bene – presupun că termenul „estimp” – „Norocul e că estimp au apărut şi receptori serioşi…” - nu trebuie înţeles în acest (con)text numai în sensul tradiţional – „în acest an” – mai cu seamă că I. N., chiar, a mai publicat în trecut texte despre Cioran]. În fapt, Bacovia e prezent în text cât e Godot în piesa lui Beckett. Poate data viitoare… De reţinut şi începutul unei serii „Parabolele dostoievskiene” de Ion Fercu. BANAT – revista de la Lugoj ne soseşte invariabil ca pdf – dă seamă de întâmplările culturale ale locului, de efervescenţa neobosită a creatorilor de frumos.

Dar remarcăm şi prezenţe care oferă o perspectivă naţională - Adrian Dinu Rachieru - Nicolae Breban şi fascinaţia romanului – sau europeană Simion Dănilă - Centre nietzscheene de studii şi documentare. Aflăm de la Adriana Weimer că scriitorul Gheorghe Schwartz a primit Premiul pentru „cea mai bună carte străină”, la Târgul Internaţional de Carte de la Belgrad (27-29 octombrie 2010), după Premiul Academiei - Premiul „Ion Creangă”, pentru romanul Culoarul Templier, acordat tot anul trecut.

BOEM@ de la Galaţi se subintitulează, nu ştiu de ce, live literature şi e din categoria „3în1”, adică 1-2-3/2011, are un director (distinsul Aurel Rău, semnează Eminesciana) şi trei redactori-şefi: online - Mihail Gălăţanu, [pur şi simplu] – Valeriu Valegvi şi adjunct – Victor Cilincă. Din cele 72 de pagini, ne oprim aici la cele dedicate lui Paul Sân-Petru la 75 de ani, cu pagini de poezie şi un interviu („De dragul înţelepciunii întârziate, aş lua-o de la început, fără stagii de sergent sau plutonier…”). Altfel, cel mai activ comentator pare a fi vrânceanul Gheorghe A. Stroia, care semnează nu mai puţin de trei recenzii şi o cronică plastică! BUCOVINA LITERARĂ (nu „culturală”, cum am notat în nr. anterior, sub impulsul unei impresii… sentimentale) nr. 5 e la fel de variată şi plăcută minţii la lectură, că nu poţi ocoli colecţia de nume care mai de care mai celebre:

143

Liviu Antonesei, Gh. Grigurcu, LIS, Mircea A. Diaconu, Adrian Alui Gheorghe, Luca Piţu, Leo Butnaru et alii. Adaug, spre deosebit interes, Theodor Codreanu despre Matei Vişniec, precum şi fragmentul de roman (Exerciţii de dezordine preventivă) al acestuia din urmă, din care aleg, pour la bonne bouche: „Ceea ce spun scursurile lumii interesează presa şi publicul în cel mai înalt grad. Publicul soarbe cu fascinaţie cuvintele asasinilor şi ale fanaticilor, ale nebunilor şi iluminaţilor. O bună parte din cuvintele pe care le auzim la radio şi la televiziune sunt pronunţate de oameni care ar trebui în mod normal să se afle fie în închisori fie în spitale psihiatrice.” Din nr. 4, îmi place şi ideea antologiei de poezie românească (baladele lui Radu Stanca merită readuse în atenţia iubitorilor şi scriitorilor tineri de poezie), şi carnetele critice ale Magdei Ursache, pornind de la aniversatul Gheorghe Grigurcu. Iar în ce priveşte Patimile unui şef de revistă, compătimim şi noi!! CAFENEAUA LITERARĂ a făcut 100 de numere! La încă de o mie de ori pe-atâtea!

Dacă nr. 4/99 a fost dedicat celor 75 de ani împliniţi de Gh. Grigurcu, iar Clubul Cafeneaua literară îi cuprinde pe Câştigătorii concursului de poezie de dragoste „Leoaică tânără, iubirea”, la care adăugăm cu plăcere poemul de pe ultima copertă – Floarea soarelui de Virgil Diaconu -, nr.

5/100 celebrează „100 de cafele la Cafeneaua literară”: „Redacţia Cafenelei a făcut tot posibilul să asculte toate vocile, să de atenţie tuturor generaţiilor şi direcţiilor literare contemporane. Am publicat şaizecişti, optzecişti, douămiişti. Şi 2005-işti!...” Etc., etc., revista şi-a împlinit cu asupra de măsură menirea de la înfiinţare (2003): „să nu fie îndatorată cu nimic epocii totalitare, […] să nu fie închisă în clipa generaţiei literare aflate în vogă”. CITADELA de la Satu Mare ne soseşte mai degrabă în format pdf, înţelegem, din păcate, sărăcia, căci e confruntăm şi noi cu ea.

Nr. 1 /2011 îl avem pe hârtie şi reţinem editorialul lui Felician Pop, O constatare de parcurs?, în care se exprimă tristeţea că „suntem chiar mai mici decât ce se vede pe globul pământesc la apus de Pontul Euxin” şi „Marea carte despre regimul comunist nu s-a născut încă. Şi tare mă tem că nici scriitorul ei…” Nu am cum să-l contrazic, aşa că trec mai departe, la acel „3în1” devenit modă (sau model??), Nr. 2-3-4 (32-33-34), sosit pe e-mail, în care Ionel Necula se ocupă de „Cioran la Floarea de Foc”, revista lui Sandu Tudor, în care va publica, la 21 de ani, 7 articole; acelaşi tecucean Ionel Necula răspunde întrebărilor lui Aurel Pop, redactor-şef, într-un amplu interviu: „Lumea continuă să moară, să se primenească din cauze ce transcend voinţei noastre. Aşa a fost întotdeauna şi aşa va fi în continuare. Nimeni nu deţine un panaceu pentru stoparea acestei fatalităţi inexorabile. Nici n-ar fi de dorit, căci menirea omului este să se nască, să trăiască şi să moară. Durerile noastre, ale românilor, nu ţin de statutul fiinţial ce ne-a fost hărăzit, ci de capacitatea noastră de a ne administra eficient potenţialul de care dispunem, de a ne găsi liderii potriviţi, care să ofere exemplaritate, să caute şi să identifice căi de drenaj profilactice pentru ţară, pentru optimizarea evoluţiei noastre istorice.”

CONVORBIRI LITERARE se menţine, cum e de aşteptat, la aceleaşi cote serioase, înalte, impuse de tradiţie. Aşadar, de citit din scoarţă-n scoarţă! În martie, Cassian Maria Spiridon votează deschis pentru „Cartea, cel mai durabil suport”şi-l ia de martor pe Umberto Eco: „De peste cinci sute de ani, variaţiile obiectului numit carte nu i-au modificat nici funcţia, nici sintaxa. Cartea este ca lingura, ciocanul, roata sau dalta.

Ştefania Oproescu, Delir în curcubeu şi alte poezii, Editura Valman, 2009

144

Revista nouă, 2/2011

Ioan Vintilă Fintiş, Icoana din apă, Editura Ghepardul, 2011

Filip Köllö, Plasa de piatră, Editura Ploieşti Mileniul III, 2010

Christian Crăciun, Intrări în labirint, ediţia a doua, Ed. Dacia XXI, 2011

Victor Sterom, Geometria fumului, Editura Sinteze, 2011

Marie Vrânceanu, Sex, bani şi alţi demoni, Editura Tracus Arte, 2011

Revista nouă, 2/2011

Odată inventate, nu pot fi ameliorate în mod semnificativ. Nu se poate inventa o lingură mai bună decât o lingură.” În finalul unui eseu de clarificare a poziţiilor faţă de legionarism, Mircea Platon constată: „De câte ori crezi că discuţi cu un om, constaţi că polemizezi cu un S.R.L., cu un scriitor cu răspundere limitată în privinţa a ceea ce spune sau scrie, care doar răspândeşte ordinele primite de la centru, la reciclarea de cadre chenzinale.” Imaginea poate fi extinsă la întregul societăţii româneşti contemporane, a cărei decadenţă devine pe zi ce trece tot mai irefragabilă. Acum începe publicarea în foileton a studiului „Brâncuşi şi Gurgjieff” de Basarab Nicolescu, un text important pentru biografia culturală a secolului trecut, o lectură ce te acaparează necondiţionat.

Numărul din aprilie ne oferă accesul la amintirile Irinei Mavrodin despre întâlnirile sale cu Cioran, continuarea eseului lui Ioan Buduca despre „Un profet al secolului al XX-lea: Rudolf Steiner”, într-un efort lăudabil de revitalizare a interesului pentru antropozofie. Interesantă relatarea Simonei Modreanu despre Actualitatea [culturală] franceză aflată, la un moment dat, „sub vraja Marelui Nord” – literaturile scandinave la Salonul cărţii de la Paris, martie 2011. Ca semn de carte, poemele delicate ale Paulinei Popa. În mai, „Marea provocare a prezentului este instaurarea unei noi ere, era globalizării cu un impact asupra tuturor locuitorilor planetei imposibil de monitorizat, cu transformări şi mutaţii adeseori dramatice pentru ţări şi continente întregi”, constată Cassian Maria Spiridon, în debutul unui eseu ce se anunţă cu mai multe episoade. Adrian Patraş – Nichita Stănescu la o nouă lectură – comentează eseul despre poet publicat anul trecut de Daniel Cristea Enache: „Chiar dacă adastă predilect în preajma locurilor comune ale exegezei, eseul lui Daniel Cristea Enache are meritul, deloc neînsemnat, de a-l recupera pe Nichita Stănescu altfel decât până acum, printr-o grilă estetică exigentă, într-un anume sens cam prea exigentă, care nu reţine decât o parte infimă din imensa creaţie a poetului.” Pentru degustători, Filozofia şi poezia la Nietzsche de Svetlana Paleologu Matta şi O „punere în abis”a operei lui Cioran de Irina Mavrodin – două eseuri vecine, la propriu şi la figurat.

CONTA nr. 5 vine de la Piatra Neamţ tot în format pdf, plăcerea lecturii mai cere şi efort! Ancheta revistei are ca temă „Bancul şi literatura” (răspund: Constantin Ardeleanu, Constantin Arcu, Nicolae Băciuţ, Horia Bădescu, Leo Butnaru, Dumitru Chioaru, Florin Dochia, Dumitru Augustin Doman, Gellu Dorian, Remus Valeriu Giorgioni, Ioan Groşan, Daniel D. Marin, Adrian G. Romila, Nicolae Sava, Viorel Savin, Christian W. Schenk, Ioan Florin Stanciu, Valeria Manta Tăicuţu, Radu Ulmeanu).

Mă încânt cu „Să dăm Securiţica pe răzătoare! (un comentariu critic de Magda Ursache)”: „Dacă ar fi avut un Dosar de Urmărire Informativă, Ion Creangă tot aşa l-ar fi cetit: rîzînd a pagubă şi plesnind muştele rătăcite între file.” Multă poezie bună! CURTEA DE LA ARGEŞ din aprilie cată să-şi clarifice statutul: „dorind să facem o revistă mai generalculturală, nu putem ignora literatura, dar vrem să ne oprim la nivelul «despre». Eseuri, cronici de carte, cronici de eveniment. Nu şi producţii inedite deocamdată, proză şi poezie.” Poate că o clarificare şi a conceptului de „poezie modernă” folosit ambiguu în textul lui Gheorghe Păun ar fi necesară, cândva. Reţin Spectacolul literaturii văzut de Felix Nicolau în pagina 5. În mai, multe texte pe teme istorice şi matematice… şi o recenzie semnată de Victor Sterom la romanul Marianty de Mihai

145

Antonescu. Mângâietor pentru cei ca noi, editorialul lui Gh. Păun – Centru şi periferie. DACIA LITERARĂ din mai dedică o secţiune – Restiturism cultural – Balcicului. Nu se va ocoli interviul pe care Călin Ciobotari îl face cu Alexandru Călinescu - „Opţiunea de a mă ocupa de critică a fost o greşeală existenţială” – şi proza de Gheorghe Schwartz – „Ce rost are?” DUNĂREA DE JOS dedică nr. pe aprilie centenarului Emil Cioran (a.g. secară, George Lateş, George Apostoiu), dar Cronicile culturale gălăţene, cu text şi foto, sunt deosebit de utile pentru marcarea activităţii din urbea de pe Dunăre. În mai, cu deosebire interviul cu Nicolae Bacalbaşa este de citit cu interes, precum şi poezia …pictorului ploieştean Filip Köllö. Iunie este sub semnul lui Shakespeare (semnează George Lateş, Petru Iamandi, Oana-Celia Ilieş Gheorghiu, GeaninaMihaela Spînu), cu o încântătoare schiţă umoristică de Isaac Asimov, tradusă de P. Iamandi. Poezie de Daniel Corbu! EUROPA - Revistă de ştiinţă şi artă în tranziţie, Fondată în anul 2008 la Novi Sad – ne soseşte în format pdf. Fondator şi redactor şef Pavel Gătăianţu. Texte aplicate de psihosociologie a comunicării, despre relaţia mass-media cu publicul şi cu segmentul politic al societăţii, dar şi despre „lexicul limbajului poetic din Voivodina” sau „fenomenul de «dublu»în literatura modernă”. Proză, poezie, arte vizuale, muzică – o revistă sobră şi consistentă, cu semnatari de pe ambele părţi ale frontierei. Din revista FAMILIA pe martie 2011: „cultura română nu se opreşte nici la Curtici, nici pe Prut, nici la Borş, nici la Jimbolia sau la Stamora Moraviţa. Nici măcar la Novi Sad, de altfel, la o aruncătură de băţ de noi.” (Vasile Dan).

Traian Ştef şi Miron Beteg scriu despre Mainimicul lui Ioan Moldovan, iar acesta din urmă despre Pe prag de Liviu Ioan Stoiciu şi alte cărţi – am ales după sufletul meu… Adaug dialogul Octavian Soviany – Ion Simuţ, provocat de apariţia romanului Viaţa lui Kostas Venetis, cel de-al doilea declarându-se [retoric…] un cititor dezamăgit, stupefiat. În aprilie, revista orădeană se deschide cu Centenarul Cioran – semnează Alexandru Seres (două texte), Ciprian Vălcan (interviu cu Massimo Carloni), Constantin Noica (din Familia, seria III, anul I, nr. 7, 1934), continuă cu Gheorghe Grigurcu – 75, inclusiv un interviu realizat de Flori Bălănescu („N-am fost un «personaj», pur şi simplu, «estet») şi cu Prozatorul (majusculă intenţionată! – ReNé) Radu Ţuculescu, despre care scriu Ioan Moldovan şi Marius Miheţ: „Nu sunt mulţi scriitorii care au talentul reinventării de la o carte la alta. Radu Ţuculescu are un asemenea sistem […], este un adevărat alchimist al trecutului, ştiind cu precizie rară să extragă acele soluţii magice care tezaurizează o lume completă.” Am primit IMPACT CULTURAL de la Târgovişte, fondator Vali Niţu, redactor-şef Victor Sterom. Recenzii de Lucian Gruia, Gheorghe A. Stroia, Victor Sterom, Ana Hâncu, George Toma Veseliu, Niculae Ionel, Mihai Antonescu, Marius Chelaru, Ionel Necula, Florentin Popescu etc. Se publică şi poezie. LITERE, tot de la Târgovişte, soseşte ca pdf. Dincolo de editorialul în care Valeriu Cristea vrea să atenueze supărările colaboratorului revistei Alexandru George, îmi par a ieşi în evidenţă: textul ultim al lui Mircea Horia Simionescu [Cu trei bemoli la cheie (2)]; afinităţile selective ale lui Ioan Adam – Arhivele Golgotei ( despre Petru Ursache - Istorie, genocid, etnocid); Alexandru George - Unele mici greşeli - dar câteva şi mai mari – apropo de Mateiu Caragiale în viziunea lui Barbu Cioculescu; Matei Vişniec - Despre sexul femeii. Câmp de

146

Nicolae Geantă, Dinamica restructurării postdecembriste în municipiul Câmpina şi arealul adiacent, Ed. Top Form, 2010

Adelina Mihaela Vorovenci, Haiku-uri de toamnă, Ed. Amurg Sentimental, 2011

George Vulturescu, Aur şi iederă, Editura Paralela 45, 2011

Revista nouă, 2/2011

luptă în războiul din Bosnia. MIŞCAREA LITERARĂ de la Bistriţa ne-a trimis-o Emil Perşa din Cluj-Napoca. Mulţumim! Este nr. 4/2010 şi cele 156 de pagini consistente încep cu editorialul lui Olimpiu Nuşfelean: „Viaţa literară îşi pierde memoria. Uităm repede succesul unui scriitor, cartea care a entuziasmat la un moment dat. Ca să nu mai zicem că unii scriitori sunt îmbrânciţi în uitare, ca mai apoi să fie inventaţi sub alt nume, sub alte semnături… Ecoul literar are o propagare scurtă.” Sentimental fiind, reţin interviul cu prozatorul braşovean Daniel Drăgan: „Cred că literatura română de astăzi este un fenomen foarte viu, mai cu seamă în provincie”. Dacă o găsiţi undeva, citiţi-o în întregime. OGLINDA LITERARĂ soseşte la redacţie cu precizie de ceasornic!

G. A. Neagu & comp nu oboseşte să ne ofere o varietate de texte literare de valori diferite, pepite şi steril în devălmăşie, deja adunând de la înfiinţare peste şapte mii de pagini! Din aprilie reţin Narcisism şi homosexualitate de Theodor Codreanu (pe teme deschise de corectitudinea politică lansată de Noua Stângă Americană), poezia câmpinencei Diana Marinache, din mai, editorialul lui Gabriel Funica („Laicizarea, secularizarea, descralizarea, «moartea termică a lui Dumnezeu» au ca efect, pe termen lung, diluarea, sleirea forţelor de autoregenerare ale culturii. Fără transcendenţă, artele devin simple, îndemânări, iar creatorii „simţiri reci, harfe zdrobite, cum spune amarele nostru Poet.”), dialogul cu scriitoarea Florica Bud (Iolanda Malamen), cu urmare în numărul următor, şi prezentarea lui Ioan Popescu – Biblioteca Judeţeană „Nicolae Iorga” Ploieşti la ceas aniversar, 90 de ani de existenţă în sprijinul lecturii, iar din iunie, Pleşcarii Apocalipsei după Cioran (G. Funica), cronica lui Ioan Adam (Istorie, istorii, accidente) despre cartea lui George Rădulescu Un secol cu Neagu Djuvara, eseul lui Theodor Codreanu despre poezia lui George Vulturescu (cu urmare, din nefericire!), poeziile câmpinencei Diana Marinache (reluate din nr. din aprilie!), recenzia – de asemenea reluată din nr. pe aprilie! – lui Florentin Popescu la Obsesia unui proces de Ana Hâncu.

Pentru a identifica alte reluări nu am mai avut răbdare… Din POESIS de la Satu Mare, redactorşef George Vulturescu, ne-au sosit primele nr. din acest an – 3în1 -, se deschid şi se închid cu informarea privind campania murdară pe care o poartă Radu Ulmeanu – conducătorul revistei Acolada din aceeaşi urbe – împotriva poetului Marelui Nord. Oare de ce nu mă miră? Pentru că pe tot meleagul românesc asemenea comportamente sunt regulă? Semnează cronici literare Viorel Mureşan (Ion Mureşan), Andrei Zanca (Mircea Petean), Radu Voinescu (Robert Şerban) Gh. Mocuţa (Teofil Răchiţeanu, Linda Batiste), Crina Bolcuţ (Gh. Glodeanu), Viorel Ştefănescu (Corneliu Antoniu), Gligor Haşa (Paulina Popa). Un dialog despre literatura pe internet cu Gelu Vlaşin (+poeme). Eseuri de Elvira Iliescu (Fascinaţie – Nichita Stănescu), Gh. Glodeanu (Bujor Nedelcovici – Jurnal infidel), Daniela Sitar-Tăut (Carmen Dărăbaş – L’application du scénario dans l’imagologie compareé). Traducere din Gabriele D’Anunzio, La moartea unui nimicitor (Simion Dănilă).

Laudatio pentru Augustin Buzura (Gh. Glodeanu). ProSAECULUM este 2în1 şi acoperă 1,5 luni din an… Din cele aproape două sute de pagini, e tare periculos să alegă fără să greşeşti! Unica scăpare e să recurgi la sentimente, ele ţin de subconştient, aşadar: eseul domnului Petru Ursache, Iov – povara suferinţelor asumate; cel al lui Vlad Zbârciog despre Daniel Corbu „Cred în poezie ca într-un miracol…”; cronica lui Adrian Botez vol. „Exilat în strigăt” de Viorel Savin; nu în ultimul rând, interviul realizat de Călin Ciobotari cu oenologul academician Valeriu D. Cotea – trăiască vinul!

SALONUL LITERAR de la Odobeşti conţine, în nr. 72 /2011, un interviu cu Eugen Simion semnat de Culiţă Ion Uşurelu: „Uitându-mă în urmă, constat că nici un critic important n-a scăpat de calomnie”. SPAŢII CULTURALE, care apare la Râmnicu Sărat, a ajuns la nr. 16! Valeria Manta Tăicuţu (VMT) ia atitudine în contra dublajului filmelor, ideea a căzut, între timp, respinsă chiar de fistichiul iniţiator! Argumentele doamnei rămân valabile, reale, ca şi concluziile. Reţin textele legate de aniversarea domnului Petru Ursachi şi interviul cu o traducătoare a lui Cioran, Gina Puică. Din poezia lumii ne încântă translaţiile lui Leo Butnaru: rusoaica Cerubina de Gabriak (18871928), lângă care aşez cele trei pagini alocate poetului piteştean Virgil Diaconu şi pagina cu tabletele lui Dumitru Augustin Doman (Curtea de Argeş). TIMPUL de la Iaşi de ocupă în aprilie de corespondenţa Mircea Eliade – Henry Pernet, 1981-1986. Interesantă viziunea lui Wiliam Totok despre două cărţi cu acţiunea în România. Sunt tentat să o socotesc tare subiectivă. De citit şi textele despre fericire (Ana-Maria Pascal) şi despre dragoste (Marcela Ciortea). În nr. 5, Valeriu

Revista nouă, 2/2011

147

Gherghel scrie despre Limba neo-adamică; Adrian Niţă se arată sceptic privind valoarea realizării „docudramei” despre Nae Ionescu şi discipolii săi la TVR Cultural. VATRA VECHE, condusă de Nicolae Băciuţ, publică un dialog cu Părintele Dionisie Ignat, de la Muntele Athos: „În orice schimbare trebuie să avem temelia învăţăturilor bisericii, că numai biserica e adevărul. Numai Evanghelia e adevărul. Şi trebuie să ne osârduim, să ne respectăm cu multă atenţie, ca bunul Dumnezeu să ne vină întru ajutor.” Avem şi partea a treia a eseului „Dulcea povară a biografiei.

Hortensia Papadat Bengescu şi Simone de Beauvoir” de Carmen Ardelean: „O lectură mai profundă a textului Hortensiei Papadat-Bengescu (de ce nu, psihocritică) ar permite interpretarea acestei nevoi de evadare supervizată, a sistematicei nevoi de cercetare ca pe o schiţare a destinului scriitoricesc. Fără sprijinul şi încurajarea permanentă a lui Ibrăileanu şi Lovinescu care-i înţeleg, asemenea tatălui sau ordonanţei, nevoia de evadare, elanul secondat de teamă, e evident că autoarea n-ar fi avut curajul necesar publicării şi, de ce nu, chiar al scrierii. Mai mult, diferenţa dintre imaginea feerică a orizontului (chiar şi a celui de aşteptare al lectorului) şi dezamăgirea dată de absenţa frumuseţii întrezărite, bănuite e cea dintre imaginea iniţială şi cea finală a personajului.” Luciditatea analizei, interpretării comparative împinge, vrând-nevrând, spre sinceritate în aprecierea valorii.

ReNé

Parodii de Ştefan Al.-Saşa Octavian GOGA POLITICIANUL El nu-i gândac de puşcărie, Nici taur şef peste cireadă, Nici elefant bun de paradă, Nici buhă de academie… Într-un sfârşit de tiranie, Când lumea a-nceput să creadă, Era un fel de nostimadă Lovită de apoplexie. Întortocheata escapadă Lega deja o strategie, Iar la tribuna fistichie Minţea un ins pocnind din coadă, Şi dintr-a lumilor şaradă, Îndemnul antic de frăţie Se pregătea în noi să radă Oricare semn de armonie.

Atunci vântul ce adie Prin ancestrala neghiobie, Deschise neagra perioadă, Şi-a zis, cu falsă veselie: Nu-l fac gândac de puşcărie, Nici taur şef peste cireadă, Nici elefant bun de paradă, Nici buhă de academie… Şi i-a prezis: Politichie!

DUPĂ „POETUL”

148

...Saşa: S-ar putea s-aveţi o scamă...

Ion BRAD CÂND VII Când vii din nou acasă răscolit De-atâtea dulci palavre-ameţitoare, Îţi zici că poate-aşa ţi-a fost ursit, Şi înc-o legislaţie apare.

Dar nu suntem cu toţi nişte martiri?

Ai ascuţit mereu câte-o secure Cu pila unui vot, să nu transpiri Că ştii cum cei aleşi iar au să fure, Calificat, fotolii peste rând Cu daruri ferecate de vitrină?

Când vii din nou acasă trist, râzând, Să nu înjuri de mamă. Eşti singura pricină!

DUPĂ „CÂND TE ÎNTORCI”

Revista nouă, 2/2011

Paul Tiberiu Mănguţă - Reflexii la Câmpina (2009)

ISSN 1223 - 429X