Generalul Gheorghe Mihail și Protocolul militar româno-sovietic din 26 octombrie 1944 pag

Acunoscut ororile celor două războaie mondiale, a trăit sub toţi regii României şi sub două dictaturi. Constantin Kirițescu a decedat la 12 august 1965. În Colecția muzeală a Mănăstirii Țigănești se află „Camera memorială Constantin Kirițescu”. Lucrările sale au fost donate de fiul său – Costin (1908-2002), de profesie economist și membru titular al Academiei Române din 1992. „Tatăl meu a îmbinat – caz destul de rar – talentul scrisului cu talentul vorbirii. Erai fermecat de darul de povestitor, de mulțimea care părea interminabilă a lucrurilor, faptelor și oamenilor despre care putea povesti ore întregi fără să obosească și fără să te obosească. Nu știai cui să-i dai preferință: condeierului sau mânuitorului unui monolog încântător”.

Dr. Luminița GIURGIU

GENERALUL GHEORGHE MIHAIL ȘI PROTOCOLUL MILITAR ROMÂNO-SOVIETIC DIN 26 OCTOMBRIE 1944

În dezacord total cu prevederile Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944, Comisia Aliată de Control (partea sovietică), profitând de neimplicarea părţilor americană şi engleză, a desfăşurat imediat după constituire o susţinută activitate de subminare a structurilor militare (şi nu numai) ale statului român, care a vizat, în esenţă, destructurarea forţelor militare române care nu participau nemijlocit la operaţiile militare de pe front, dar care, în concepţia Marelui Stat Major trebuiau să devină o ,,rezervă strategică” pentru sporirea capacităţii combative a trupelor operative şi să contribuie, în caz de necesitate, la asigurarea independenţei şi integrităţii teritoriale a ţării. Acţionând în afara literei şi spiritului

Convenţiei de armistiţiu, Comisia Aliată de

Control (partea sovietică) a impus, după multe presiuni, Protocolul militar din 26 octombrie 1944, care avea să ducă la desfiinţarea unui număr considerabil de unităţi şi mari unităţi române şi la demobilizarea personalului militar. Începute la Bucureşti, la 25 septembrie 1944, întâlnirile delegaţiilor română şi sovietică pentru stabilirea modului de soluţionare a principalelor clauze ale armistiţiului păreau iniţial să se finalizeze relativ uşor. În afara problemelor concrete care s-au referit la cuantumul forţelor care urmau să participe la lupte, generalul

Gheorghe Mihail, şeful Marelui Stat Major român, a cerut mareşalului R.I.Malinovski, comandantul Frontului 2 ucrainean şi preşedinte al Comisiei Aliate de Control în România, să se pună la dispoziţie ,,cât mai neîntârziat” , cadrele, efectivele, armamentul şi unităţile armatei române reţinute şi dezarmate de trupele sovietice după 23 august 1944, precum şi unităţile şi marile unităţi care luptau pe frontul din Moldova sub comandament sovietic.

Cu acelaşi prilej, generalul român a solicitat, cu fermitate, crearea condiţiilor ca forţele fluviale şi maritime române, dezarmate de forţele sovietice, fără motiv, la începutul lunii septembrie 1944, să poată participa la acţiunile militare de orice gen împotriva trupelor germane, concomitent cu încetarea imediată a incidentelor provocate de militarii sovietici. Promisiunile mareşalului R.I.Malinovski în legătură cu soluţionarea majorităţii problemelor ridicate nu aveau să fie rezolvate. În finalul dezbaterii, acesta a cerut Marelui Stat Major român ,,să întocmească un protocol care să statueze cele discutate şi acceptate”.

Referindu-se la acest lucru, generalul Gheorghe Mihail consemna peste ani: ,,Am cerut

mareşalului Malinovski ca unităţile capturate de ruşi după 23 auguat 1944 să-mi fie redate. Malinovski a răspuns că nu există capturi făcute după 23 august 1944. Înainte însă de sosirea lui Malinovski la Marele Stat Major sosise generalul Gherghe Radu, care comanda pe frontul de la Iaşi un corp de armată și el m-a informat că într-un lagăr mare de lângă Bacău există mii şi mii de prizonieri români capturați de ruşi. Acest lucru i l-am relatat lui Malinovski. Malinovski: Bun, atunci să se formeze o comisie de ruşi şi români care să se ducă la Bacău şi ce-o găsi dau înapoi. Am pus din partea românilor ca şef al delegaţiei acesteia româneşti însuşi pe generalul Gherghe Radu, care mi-a adus această ştire că el i-a văzut cu ochii lui; ştia şi locul. Au plecat şi după câteva zile Gherghe Radu se întoarce cu mâna goală. N-a găsit pe nimeni. Ruşii i-au

transportat peste Nistru, în Rusia”. În finalul dezbaterii, s-a decis ca generalul Gheorghe Mihail ,,să întocmească un protocol care să statueze cele discutate şi acceptate”. Discuţiile au continuat a doua zi în localul Marelui Stat Major, partea sovietică fiind reprezentată de generalul Vinogradov, locţiitorul preşedintelui Comisiei Aliate de Control. După ce generalul Gheorghe Mihail a dat citire proiectului de protocol elaborat de partea română, al cărui conţinut corespundea prevederilor Convenţiei de armistiţiu, generalul Vinogradov a adus obiecţii esenţiale proiectului de protocol elaborat de români.

Obiecţiile şefului Marelui Stat Major român au produs o stare de surescitare conducătorului delegaţiei sovietice, care a respins formulările proiectului de protocol al părţii române, inclusiv capitolele referitoare la restituirea personalului şi materialelor reţinute pe frontul din Moldova după 23 august 1944. Nu a fost de acord nici să se permită fabricarea în ţară a armamentului, muniţiei şi materialelor necesare trupelor române şi nici lăsarea la dispoziţia acestora a depozitelor, pieselor de schimb şi atelierelor proprii, precum şi cedarea unor materiale germane din capturi. Nu a acceptat nici propunerile referitoare la asigurarea funcţionării trenurilor pentru aprovizionările şi evacuările necesare marilor unităţi, la reţinerea în România a prizonierilor germani şi a materialelor capturate de trupele române, la paza depozitelor şi la dorinţa legitimă a guvernului ca teritoriul Transilvaniei eliberate să fie considerat ca un teritoriu amic. Deoarece şeful Marelui Stat Major român nu a admis obiecţiile delegaţiei militare sovietice, lucrările au fost suspendate. În final, Vinogradov a acceptat să studieze două-trei zile varianta românească a protocolului şi să revină cu contrapropuneri. Reluate la 28 septembrie 1944, discuţiile au eşuat din nou deoarece varianta sovietică cuprindea şi de această dată punctele de vedere exprimate de generalul Vinogradov la şedinţa anterioară. ,,Când am auzit că noi am început războiul la 12 septembrie – rememora generalul Gheorghe Mihail-, când am sărit odată în sus, s-a

speriat Vinogradov. Cum se poate, domnule general – era general-locotenent – toată lumea ştie că noi am început războiul la 24 august, numai dvs. nu ştiţi? Şi îmi spuneţi că la 12 septembrie am început? Dumneata crezi că voi semna cu mâna mea acest protocol? Cum crezi dumneata, ce va spune armata, ce va spune Poporul, Ţara Românească, şi ce vor spune toţi dacă aş semna că armata română a început războiul la 12 septembrie? Dar de la 23 august la 12 septembrie ce a făcut armata română? Şi nam trecut mai departe, la art. 2, aici ne-am împotmolit. Vă rog, eu nu semnez! Aluat hârtiile, protocolul şi s-a dus acasă. Râdeau şi ofiţerii de

la Marele Stat Major”. Mai mult, textul sovietic prevedea că unităţile şi marile unităţi române ,,vor fi demobilizate şi desfiinţate până la 1 noiembrie 1944”.

Şi de acestă dată, generalul Gheorghe Mihail a rămas ferm pe poziţia demnităţii naţionale consemnând pentru istorie: ,,Marele Stat Major

nu poate admite să i se impună demobilizarea şi desfiinţarea marilor unităţi ce rămân în interior, fiindcă aceste obligaţii nu sunt prevăzute în Convenţia de armistiţiu”.

În zilele următoare, partea sovietică a mai prezentat un proiect de protocol, în esenţă neschimbat. Referindu-se la acest moment al discuţiilor Gheoghre Mihail avea să consemneze: ,,Am crezut că a modificat. Vine,

tot aşa, Vinogradov, la şeful de cabinet, şeful de cabinet cu ochii pe pendulă, uşa deschisă. Poftim! Ce este domnule general? Protocolul domnule: ,,Armata română a început războiul la 12 septembrie … tot aşa ”. Zic: Domnule general, ţi-am spus şi ieri că nu pot semna un neadevăr, nu se poate”!…În sfârşit, ce-am mai vorbit … Zic: Domnule general, dacă nu redactaţi aşa articolul acesta, cum l-a redactat Marele Stat Major, vă rog să nu mai veniţi! Bună ziua!.”.

Asemenea întâlniri aveau să continue şi cu prilejul discutării altor articole ale protocolului militar. Peste o săptămână, de exemplu, generalul Vinogradov a solicitat desfiinţarea marilor unităţi române care nu luau parte la operaţiile militare, deşi Convenţia de Armistiţiu nu prevedea nimic în acest sens, precum şi trimiterea pe front a diviziilor de rezervă sau demobilizarea lor. Când a auzit de această pretenţie, şeful Marelui Stat Major român a explodat din nou: ,,Cum

domnule, unde, care e şeful acela care în timp de război îşi suprimă unităţile? Nu şi ceri să desfiinţez? Nici un soldat!… N-am permis să se demobilizeze nici un soldat. ştii cum să scoţi mai mult, să înarmezi, să mobilizezi mai multe efective şi vii acum dumneata?

Ei bine, de aici s-a născut o mare discuție.. Eu nu voiam; ordinul era al lui Malinovski ca diviziile dinăuntru să fie demobilizate, trimise la vatră, desfiinţate, suprimate. Sau să fie trimise pe front… Ei bine, aceasta nu o puteam face, să curgă sânge românesc… Va să zică nam admis nici trimiterea pe front a diviziilor de rezervă, nici demobilizarea lor”.

Generalul Gheorghe Mihail intuise corect, de la început, adevăratul motiv al cererii sovietice, acela ,,ca în spatele frontului să nu existe nici o divizie românească, de teamă nu care cumva ca la un moment dat, când nu le-ar fi convenit românilor ceva, să reacţioneze cu aceste divizii pe care le aveau în interior, în rezervă”. El a recunoscut, de asemenea, că mareşalul R.I.Malinovski ,,nu vedea că armata românească în mod leal, în mod cavaleresc, camaraderesc luptă alături de ruşi. Avea o îndoială şi îndoiala aceasta era provocată poate chiar de acţiunea de la 23 august 1944, când noi am întors armele împotriva nemţilor până atunci aliaţi .

Bucureștiul Eroic - Anul V / Nr.2 (9) 2022

Neacceptând desfiinţarea divizilor româneşti rămase în ţară, generalul Gherghe Mihal nu a acceptat nici trimiterea lor pe front, peste prevederile Convenției de armistițiu pentru că declara el: ,,N-am vrut să curgă sânge

românesc… că destul am sângerat în răsărit”. Din acelaşi motiv, el s-a pronunţat împotriva continuării războiului dincolo de graniţa de vest a României, motivându-şi astfel poziţia în faţa regelui Mihai I: ,,Majestate, eu conduc operaţiunile până la vechea frontieră cu ungurii. N-avem ce căuta pe teritoriul altora. Armata română e o armată mică, sângele trebuie cruţat”.

Şi în această idee, generalul continua: ,,Mai

departe de Nistru, la răsărit, nu trebuia să mergem, n-aveam ce căuta la Stalingrad, iar mai departe, dincolo de frontiera românească, n-avem ce căuta pe teritoriul unguresc. Noi nu râvnim la pământul altuia. Pământul nostru lam cucerit, l-am eliberat, aşa că vă spun, tot din această cauză n-aveam de ce să intru în Budapesta. Capitala unei ţări când e cucerită de o armată străină e o jignire naţională pentru popor. De aceea nu voiam să intru în Budapesta, la Praga, Berlin. Pacea fără condiţii e treaba marilor puteri. Eu nu mă ţin de trena marilor puteri. E treaba lor; Germania, Berlinul, pacea fără condiţii. Nu mă amestec eu”.

Numeroasele neînţelegeri cu comandamentele sovietice şi convingerea că armata română nu trebuia să lupte dincolo de hotarele ţării, l-au determinat pe generalul Gheorghe Mihail (delegat, la 23 august 1944, de către regale Mihai I să conducă armata română în luptă) ca după eliberarea oraşelor Cluj și Oradea, să-şi dea demisia (la 12 octombrie 1944, pentru a doua oară după prima de la 7 septembrie 1944) din fruntea Marelui Stat Major român. Numit inspector general al infanteriei și apoi inspector general al armatei, generalul Gheorghe Mihail, avea să fie arestat la 20 ianuarie 1948, anchetat, judecat şi condamnat la 12 ani detenție riguroasă pentru ,,activitate contra clasei muncitoare” , închis la Văcăreşti, Piteşti, Ocnele Mari, Sighet şi eliberat de la Jilava la 10 octombrie 1957 ca urmare a presiunii internaţionale, mai precis a generalulzui francez Jofre, care s-a interesat de generalul român la manifestările ocazionate de împlinirea a 40 de ani de la luptele de la Mărăşeşti. Succesorul său, generalul Nicolae Rădescu a manifestat aceeaşi intransigenţă faţă de abuzurile sovietice.

Bucureștiul Eroic - Anul V / Nr.2 (9) 2022

Deoarece situaţia era foarte critică, Comisia Aliată de Control acuzând deja, în mod eronat, România că nu respectă obligaţiile asumate prin Convenţia de armistiţiu, s-a apelat la arbitrajul generalului Constantin Sănătescu, primulministru al guvernului, catre a cedat destul de uşor la cererile ruşilor.

Într-o asemenea atmosferă tensionată, în seara zilei de 25 octombrie 1944, ora 21, a avut loc o nouă întrevedere, care a fost și ultima, referitoare la definitivarea protocolului. Renunţând la cele mai elementare formule diplomatice, partea sovietică a împuternicit pe generalul Vasiliev – al treilea în ordine ierarhică în cadrul părţii sovietice a Comisiei Aliate de Control – să conducă delegaţia în timp ce partea română era reprezentată de generalul Constantin Sănătescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, şi de generalul Nicolae Rădescu, şeful Marelui Stat Major.

Şedința a fost deschisă de Vasiliev: ,,Am primit însărcinarea, din ordinul mareşalului Malinovski şi ca împuternicit al generalului Vinogradov, să vă înmânez protocolul semnat de generalul Vinogradov, pentru a fi transmis generalului Rădescu, şeful Marelui Stat Major. Toate condițiile din protocol sunt definitive, nu mai pot fi discutate. Mâine, 26 octombrie 1944, ora 12, Comisia Aliată de Control, aşteaptă pe generalul Rădescu cu Protocolul, în patru exemplare (două în limba rusă şi două în limba română) pentru a fi semnat. Sunt însărcinat să fac cunoscut că protocolul este definitiv şi nesemnarea lui poate duce la unele rezultate serioase, chiar până chiar la demobilizarea şi desfiinţarea – prin forţa armatei sovietice – a tuturor marilor unităţi române, care nu participă la operaţiuni, potrivit prevederilor Convenţiei de armistiţiu”. Situaţia concretă a ţării, în care amenimţările directe ce fuseseră făcute puteau fi oricând aplicate în practică, l-a obligat însă pe generalul Nicolae Rădescu să semneze protocolul, nu înainte însă de a-i anexa o Notă adiţională în care consemna: ,,Protocolul îl semnez ca fiindu-ne

impus de Comisia Aliată (sovietică) de Control şi în scopul de a evita consecinţe dăunătoare operaţiilor comune contra Germaniei şi Ungariei”.

După ce menţiona unităţile şi marile unităţi române care participau la operaţiile militare de pe front, Protocolul militar româno-sovietic din 26 octombrie 1944 prevedea desfiinţarea comandamentelor Armatei 3, ale corpurilor 1 și 3 armată, al Corpului de cavalerie şi al trupelor motomecanizate, precum şi a 10 divizii de infanterie şi de munte, o divizie motomecanizată şi trei divizii de cavalerie. Concomitent trebuiau demobilizate la ,,efective de pace” comandamentele Corpului 5 armată şi al trupelor de munte, precum şi trei divizii de infanterie sau de munte. Aceste desfiinţări s-au pus în practică până la 1 decembrie 1944. În perioada care a urmat, Comisia Aliată de Control (partea sovietică) a impus armatei române neangajată în operaţii militare noi servituţi care au vizat chiar cadrul general al oştirii, structura organizatorică a unităţilor, sistemul de mobilizare, capacităţile de producţie militară. În faţa acestor abuzuri, Marele Stat Major a apărat cu demnitate prestigiul armatei, generalul Nicolae Rădescu arătând, într-un documaent înaintat Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, la 28 noiembrie 1944, că toate acestea reprezentau ,,atingeri aduse direct

atât suveranităţii, cât și independenţei naţionale”.

Col.(rtr.) Petru GURĂU

Scumpă ţară românească, Cuib în care ne-am născut, Câmp pe care s-a văzut Vitejia strămoşească, Scumpă ţară românească Te salut!

SCUMPĂ ŢARĂ ROMÂNEASCĂ

Şi-a mea frunte ţi se-nchină Ca naintea unui sfânt, Căci, deşi copil eu sunt, Inima de dor mi-e plină, Să te văd mereu regină Pe pământ. Să ai viaţa de vecie, Să sporească-al tău popor; Sub stindarddul tricolor Să nu vezi decât frăţie, Şi-atunci, dac-o fi să fie, Pot să mor!

George Coșbuc