Amintirile străzilor bucureștene Constantin Kirițescu pag

AMINTIRILE STRĂZILOR BUCUREȘTENE – CONSTANTIN KIRIȚESCU -

Într-o zonă veche a Bucureștiului, nu departe de Hala Traian, se afla strada Stupinei, care după 1989, a fost redenumită Constantin Kirițescu. Mulți dintre noi îl cunoaștem pe Constantin Kirițescu ca autor al fundamentalei lucrări „Istoria războiului pentru întregirea României” , neștiind multe lucruri despre personalitatea sa complexă. S-a născut la 3 septembrie 1876, într-una din marginile Bucureştilor de altădată, Spirea Veche. Mama Elena, rămasă văduvă, și-a educat cu grijă cei trei copii. Nicolae, întâiul născut, a devenit ofițer de marină, stabilindu-se la Brăila. Pasiunea mamei pentru lectură, care urmase câteva clase de pension, s-a transmis fiului mijlociu – Constantin. Lenuța a murit în timpul epidemiei de febră tifoidă în anii primei conflagrații mondiale. Constantin, învățat de mama sa să scrie și să citească, a fost primit, la vârsta de șase ani, în clasa a II-a la Școala Catolică aflată pe Calea Călărași; în 1885 a fost înscris la Gimnaziul „Mihai Bravul” și în 1889 a urmat cursul superior la Liceul „Sfântu Sava”. În anul 1894 a susținut bacalaureatul în fața unei comisii din care făceau parte Spiru Haret și dr. Constantin Istrati, din toamnă fiind student al Secției Științe Naturale din cadrul Facultății de Științe a Universității București. La absolvire (1897) a fost angajat asistent la Institutul de Fiziologie, funcție deținută până în anul 1901, când a fost numit șef de lucrări până în anul 1903, când va demisiona. A fost declarat reușit la examenul din sesiunea 19011902 pentru ocuparea postului de profesor secundar la Școala Normală „Vasile Lupu” de la Iași. În anul 1904, a devenit profesor la Liceul „Matei Basarab” și la Seminarul Pedagogic. În anul 1907, Spiru Haret i-a oferit postul de inspector în Ministerul Instrucțiunii. Tot în acest an se va căsători cu Alexandrina Ganovici, cu care a avut doi copii: Costin și Liliana. I.G. Duca, ministrul Educației (între 1914 și 1918) i-a cerut ca să rămână la post după ocuparea Capitalei de către Puterile Centrale. Despre această perioadă ne relatează Costin Kirițescu: „Mi-amintesc cu cât nesaț am citit prima oară în manuscrisul memoriilor, ca să dau exemplu, pasajul în care este vorba despre sfârșitul ocupației germane a Bucureștilor din Primul Război Mondial și în care tatăl meu, martor ocular, povestește scena captivantă din fața Hotelului Athénée Palace: pe de o parte, mulțimea imensă, fremătătoare, umplând marea piață și cerând să apară la balconul hotelului delegația de ofițeri francezi sosită, potrivit zvonului public, la București (dar era numai un zvon), iar pe de altă parte fanfara militară germană care cânta din răsputeri «Die Wacht am Rhein» și alte marșuri războinice în grădina alăturată a Ateneului Român, încercând să acopere uriașa manifestație pentru Aliați, care se desfășura sub nasul ei. Tatăl meu – o știu din cea mi-a relatat – se afla bineînțeles în fruntea grupului de cetățeni care, sfidând pe nemți și pe iscoadele lor, le striga în față: «Cântați Marseilleza, învinșilor!». Am recitit, de atunci, de câteva ori acest pasaj de antologie și de fiecare dată mi-au dat lacrimile, atât de puternică este evocarea acelor timpuri patetice. N-aș vrea să lipsească din această prezentare destul de sumară evocarea expresă a sentimentelor patriotice ale tatălui meu, deși ele răzbat din întreaga-i activitate. Nenumărate au fost ocaziile de-a lungul vieții în care mi-a fost dat să constat profunzimea atașamentului său de țara în care s-a născut. Câteva imagini s-au încrustat în memorie și le voi păstra până la sfârșit.

În timpul Primului Război Mondial, el își procurase o mare hartă a țării, pe care înscria cu un șnur roșu prins de stegulețe traseul schimbător al frontului. Înfrângerile din prima parte a războiului, retragerea de pe Neajlov și Argeș, le-a notat pe hartă cu mâini tremurânde. Vederea convoaielor de refugiați, «ducându-și în căruțele trase de boi bietele lucruri pe care putuseră pune mâna în repezeala plecării, iar în urma căruțelor pășeau cu grumazul încovoiat văcuța, vițelul și câinele» i-a produs o asemenea stare de deprimare, încât mama și cu mine ne învârteam în jurul lui și nu știam ce să-i facem. După ocuparea Bucureștilor, așa cum povestește în memorii, se întâlnea zilnic cu profesorul Gheorghe Țiteica și cu alți «clienți», care nu cunoșteau limba germană, la ora când, pe o tablă de lemn fixată pe zidul Palatului Poștelor din Calea Victoriei, deasupra scării palatului, ocupanții afișau comunicatul zilnic. Atunci când, în vara lui 1918, soarta războiului din Vest a început să se întoarcă împotriva germanilor, jubilarea micului grup de români a devenit atât de evidentă, încât într-o zi un feldwebel s-a apropiat de micul grup și punând mâinile pe pieptul tatălui meu, l-a împins pe multele trepte ale scării. S-a rostogolit până a ajuns pe trotuarul Căii Victoriei. Pentru că destinul l-a păzit și n-a suferit nimic în cădere, a doua zi a fost din nou la datorie, la ora afișării comunicatului german, fremătând interior și exterior, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Iar la 1 decembrie 1918 m-a luat de braț și am mers amândoi să privim, «cu ochi umezi», defilarea armatei noastre pe străzile capitalei eliberate”. În anul 1919, a renunțat la postul de profesor secundar, optând pentru cea de inspector la Ministerul Instrucțiunii, răspunzând 12 ani de învățământul secundar și opt ani de cel superior. A fost secretar general al ministerului între 19271928, 1932 și 1936-1937. Între 1930 și 1941 a fost profesor titular al Catedrei de istorie, teorie și organizare a educației fizice la Institutul Superior de Educaţie Fizică la insistenţa rectorului acestui institut, reputatul profesor doctor Francisc Rainer. Fiul său își amintește că „titlul pe care i-a plăcut cel mai mult să-l poarte a fost acela de profesor. Aavut vocație de dascăl, de educator. Lam avut și eu profesor în primul an de liceu. Înalt, subțire, cu o voce baritonală, aducea între cei patru pereți ai sălii de clasă freamătul naturii vegetale și animale. Elevii erau captivați de explicațiile date, lucru rar întâlnit la alte ore. La Iași avusese chiar curajul să facă lecțiile de botanică și zoologie în aer liber. […] Dar câtă încurcătură pe directorul școlii, care nu știa dacă inovația lui Kirițescu se încadra în regulament și dacă nu va da de bucluc la o eventuală inspecție!”. A scris împreună cu Andrei PopoviciBâşnoşeanu cele mai apreciate manuale de zoologie şi botanică din timpul său considerate cărţi didactice clasice apărute în zeci de ediţii. Munca ştiinţifică a fost concretizată în lucrări diverse ca de exemplu: „Comment faire connaitre la Société des Nations et développer l′esprit de coopération internationale” (1927), „Şcoala în slujba păcii şi a înţelegerii popoarelor” (1929), „Cercetări asupra faunei herpetologice a României” (teză de doctorat, 1930), „În slujba unei credinţe” (1933), „Dezarmarea morală” (1933) sau „Şcoala română la o răscruce de istorie” (1943). Preocupările din domeniul literar au fost ilustrate de: „Printre apostoli” (1929), „Porunca a zecea” (1930), „Flori din grădina copilăriei” (1933) și „Făclii stinse” (1938), unele publicate şi în Italia. Opera care l-a consacrat a fost „Istoria războiului pentru întregirea României” (ediţia I-a în 2 volume – 1924, ediţia a II-a în 3 volume – 1925-1927), operă „scrisă cu multă trudă şi greutăţi” aşa cum mărturisea autorul, prima lucrare completă despre războiul de întregire, operă de investigaţie în arhive greu accesibilă unui civil, fără diplomă de istoric. Mai puţin cunoscută este activitatea de memorialist a lui Constantin Kirițescu. Om de ştiinţă, neînregimentat politic, a avut contacte umane variate, care au ilustrat într-un fel sau în altul viaţa ştiinţifică, culturală şi politică a României. Portretele contemporanilor săi, creionate cu lumini şi umbre, cu putere şi slăbiciune este un efort de a-şi înţelege timpul. A fost un mare iubitor de operă, un cunoscător al muzicii vocale, dar și a altor genuri muzicale. Știa să cânte cu o voce plăcută numeroase arii din opere, acompaniat la pian de soția sa. Trebuie amintit că a făcut parte din delegația permanentă (președinte: dr. Constantin Angelescu, vicepreședinte delegat: Dragomir Hurmuzescu, secretar general: Constantin Kirițescu și casier: Alexandru Ionescu-Matiu) și s-a numărat printre membrii fondatori (a fost vicepreședinte între anii 1935 și 1943) ai Academiei de Științe din România din anul 1935.