UNUUNUDOI. Povestiri noi pe poetiinostri (Din deceniul 112 - 1997-2020... F 2022

UNUUNUDOI. Povestiri noi pe poetiinostri (Deceniul 112 – 1997-2020...

UNUUNUDOI. Povestiri noi pe poetiinostri (Deceniul 112 – 1997-2020...

F, 2022

O familie numită Viață - Felix Rian Constantinescu Adăugat de: Felix Rian Constantinescu Felix depune mărturie. Ca și familia Cioranilor o familie bântuită de nenoroc în comunism și așa zisul postcomunism care durează până azi pe motive religioase. Două bătrâne vrednice și moarte una prietenă bună cu mama, cu doi băieți credincioși și carismatici, cam ca Emil și Relu, unul om cu idei altul om care gândea. Când eram eu Copil până în 1992 îmi spuneau chiar și din familie că doar handicapații se duc la pocăiți și că sunt niște ciudați iar apoi preoții

la religie au avut grijă să ne separe de colegii neoprotestanți în care totuși vedeam ceva mai mult sau mai puțin o cumințenie și o înțelepciune astfel e evident de ce frații au făcut închisoare degeaba ca în loc de Căința unei societăți să fie ponegrită pocăința. Și acum mi+i amintesc lucrând grădina de la bloc împreună cu mama mea ca să poată trăi. Ian și-a tuns capul ca Iov. Mai mult ce să vă spun?

Rezistați?!' Înțeleg domnule Împărat și proletar dar nu până la Dumnezeu' În numele mamei mele din Mormânt spun Rușine RSR!!!

Comentariu către doamna Cesereanu - Felix Rian Constantinescu Adăugat de: Felix Rian Constantinescu Exact despre asta voiam să vă scriu. Observ în preocuparile dumneavoastră culturale patru direcții majore. Italia, ori cel puțin Veneția, Grecia mereu antică, lagărul socialist al Pactului de la Varșovia și un optzecism întârziat și întors la izvorul nonpostmodern al optzecismului. Ce mă preocupă pe mine e ca între secolul XX și secolul V î. de Hr. nu pare să vă intereseze nimic ca bunăoară pe Mihail Eminovici, voievozii noștri cruciați plătind omagiu Bizanțului și Armeniei, ori de exemplu Constantin Brâncoveanu & Co. ori măcar cartea în două volume Trecute vieți de doamne și domnițe. Ceea ce ofer să vă spun e că acesta este Poporul pe care îl nulificați prin dezinteres în timp ce alți oameni din toate veacurile și posibil din fiecare națiune monoteistă l-au băgat în seamă. Înțeleg că nu sunteți un poet național dar chiar să let on că vă disprețuiți nația nu e de bon ton iar poezia Doină a fost scrisă de un martir național și creștin intoxicat cu mercur timp de șase ani nici măcar de secundul bricului poeziei românești Al. Macedonski acel Baruch Spinoza al agatelor. Nu aștept răspuns, pentru că autist fiind nu aștept răspuns de la nimeni dar vă propun

să începem să-l citim pe Iorga pentru început. Asta mă gândeam la spital când vin acasă o să încep să citesc cărțoaiele alea ilizibile, geniale și interminabile ale Leului Literaturii Române. Iar în ce privește aparența că vă disprețuiți nația one cannot but wonder ca Rameses în Prince of Egypt 1998 Why? Cum scrie Regele Solomon: Cel care vorbeşte întâi în pricina lui pare că are dreptate, dar vine celălalt şi-l ia la cercetare. Înțeleg foarte bine că sunteți o Scriitoare și tocmai de aceea Cred că trebuie să fiți competitivă în spațiul cultural românesc. Eu am citit tot ce s-o meritat din Dostoievski în liceu și m-am săturat de Ruși'' Chiar și ieri am visat ca îi povesteam unui Inuit cine a fost Gannibal din Eritreea.

Distribuie: s răi - Felix Rian Constantinescu Adăugat de: Felix Rian Constantinescu Îs răi Felix Rian+Constanatinescu Am avut un prieten mort acum cred de vreo șapte ani și aș vrea să vă povestesc în câteva rânduri viața lui.

S+a născut în anul 1924 ori cu un an mai devreme ori după și nu știu de ce l+a crescut unchiul său cu o mașteră. La botez i-au pus numele Cristian. Orfan a auzit pe preot la o mormântare ca Dumnezeu e tatăl văduvei și orfanului. Asta prin anii 30 pe la 10 ani.

Copil a crescut în grajdul vitelor acolo i-au făcut un locșor. În acele vremuri asta era la Lunca din stânga poate la Meria nu mai țin minte, dar la Sălașu de Sus un alt batrân pocăit mi+a povestit că

taică+său l+a vândut pentru băutură cred. Meria e în nord vest iar Sălaș în sud vest.

Cred că vă puteți imagina ce viața a avut până a crescut.

Când a crescut s+a căsătorit nu știu exact când s+a pocait dar copil fiind a auzit preotul spunând că Dumnezeu e tatăl orfanilor. A ramas văduv cu doi sau trei copii și asta a fost povestea.

Cand au venit comuniștii i+a venit rândul la încorporare. Războiul cred abia se terminase.

Au organizat o mare adunare militara cu 10 000 de soldați la care au venit printre alții domnul Emil Bodnăraș. Iar un activist i+a întrebat: +Spuneți dragi soldați. De ce ne+a scăpat Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste?

Nimeni nimic. Și toți înarmați.

Mi+a povestit că nu știu ce l+a apucat și s+a dus printre aliniamentele de soldați ca la cimitirele militare cu arma pieziș pe piept și a spus tremurând fiindu+i frică să nu cape pușca.

“Marea putere eliberatoare ne+a adus eliberarea de sub jugul facist!”

Nu a făcut decât două clase ca trenul cum mi-a spus. Dar pentru că era inteligent l+au luat la Securitate a p p e a s e r. În rest a muncit și a făcut cinci biserici pe sate și în 89 pocăiții s+au dus să ceară aprobare de construcție la București. Au fost Cristian, Mircea bătrânu, pastorul Mihai Sârbu + acum mort în America, în Phoenix, Arizona și nu mai știu. La locul une trebuiau să meargă nu era deschis așa că Cristian s+a dus singur la Ceaușescu nu vă puteți imagina ce însemna.

Tov. Nicolae Ceaușescu era într+o vizită de stat dar cei de acolo probabil Luca i+au dat aprobarea cu cea mai mare plăcere și așa pocăiții din Hațeg au putut să+și construiască propria biserică.

Baptistă.

La sfârșitul vieții a făcut Alzheimer și când l+am vizitat ultima oară înainte de moarte mi+a lăsat un mesaj ultimul de la unul din cei 24

de bătrâni Iși Izbea Bastonul De Lemn De Un Grilaj De Fier shi spunea cuvintele acestea ca un cor de cântare 4/4. Îs răi Îs răi îs răi îs răi.

Eu am o carte care a devenit Momentul in care D#zeu există care l+a început s+a numit Tocmai s+a lăsat noaptea amestecată cu altă carte similară Cântecul bătrânului. Eram în gașcă cu el, sora Norica și sora Nița, bătrâni, eram ca Seinfeldii martea shi joia cred. Acolo mi+au dezlegat limba pentru Domnul. Biblia mi s+a deschis la ca să se vestească ce este scris prin Isaia proorocul Pământul care stă lângă mare, ținutul lui Zabulon și Neftali, Galileea Neamurilor, peste poporul care stă în beznă a răsărit lumina și peste cei ce zaceau în întuneric și în umbra morții a răsărit lumina.

Acum sunt toți morți și cei ce veneau la rugăciune. Am rămas ultimul. Dar poate acolo să fie castele Cu Vergine pale și lacrămi’le mele…+ Distribuie:

Despre importanța de a te căsători - Felix Rian Constantinescu Adăugat de: Felix Rian Constantinescu Despre importanța de a te căsători Acesta e un China Cry. Despre fratele meu de ziua lui azi cinci martie 2020. Un cadou ați putea spune. O moștenire. Am un criminal de prins, ca fiul al soției locotentului Columbo. EU o să rezolv problema în doua întrebări pentru că sunt de la pm. Fratele meu născut în 1975 a fost violat nu știu când, copil, de cel mai bun prieten al tatălui meu, despre care am tăcut pentru că se trage din Avram Iancu but this isn t a flaws video for nothing. Deasemenea un Anonim a avut o relație ciudată cu fratele meu luându-l la el

acasă, un prieten bun de al nostru, care a murit și care era handicapat, chitarist, Orphanik și sclav sexual al Grofului mono.

Acum fratele meu e căsătorit are o familie frumoasă și chiar și tata mi-a spus să nu uiți, Darie. Punkt? Această saga conetmporană a fost scrisă la peste treizeci de ani după tragedie. Fratele meu și-a iertat violatorul, îl iubește. Well that s hero, Mann. Cum îl cheamă?

Fratele meu! Nu iau lumea pentru El. Când vă necăjiți spuneți-vă că mă cunoașteți pe mine. Frații mi i-a tatuat Tatuatorul pe mana în cifre tibetane, 1935. : ) Predica Sextonului Deși sunt doar un gropar și un clopotar spun în acest moment greu pentru Personajul meu, un Geniu ca Jubiter Dunlap, ca pe lângă blestemul strămoșesc, a fost fiu de legionar probabil închis ceea ce mă face iar, mă asigură extrem împotriva închisorilor, și nepot de preot ortodox cred. Asta vă răspunde la întrebări? Cazul Tudor Gheorghe. Obsedantul Deceniu nu s-a terminat.

Distribuie:

Nenea Zdrăilă. O saga islandeză numită și Saga Prietenului - Felix Rian Constantinescu Adăugat de: Felix Rian Constantinescu Nenea Zdrăilă. O saga islandeză numită și Saga Prietenului Motto: Fiecare își va purta păcatele sale! Și azi mă gândeam în lume că n+o să puteți să vă ascundeți după copii voștri.

Acum e mort. De vreo 11 ani. Născut în 1915 pe vremea Regelui Carol I. Primul meu prieten de la doi, trei ani. Prieten cu mama și cu tata. Am de spus niște lucruri foarte adevărate așa că dacă nu le poți duce, Cititorule, închide pagina. La trei ani mi-a cumpărat înghețată. Cred că îmi amintesc. Mama s-a speriat, a zis că mă răcesc dar el a spus că e ok. Ne-am împrietenit pe baza că el avusese un Copil după ce venise din Crimeea și de la Stalingrad mort sub prima sa soție care i l-a dat și i l-a luat noaptea la Ordinul PMR au cam așa ceva cel puțin asta cred eu. A lăsat-o. Și și-a luat altă nevastă care l-a iubit și care nu i-a cerut nici un Copil. Trebuie să înțelegeți că eu și Prietenul meu din bloc cu el eram singurii lui prieteni mai ale Eu. dar prietenia iute s-a stricat când cineva nu spun cine nu știu de ce l-a batjocorit. Și atunci a aruncat găleata de gunoi pe grădina de zarzavaturi a mamei din spatele blocului de la fereastra noastră unde ea avea să stea mult timp la fereastra bucătăriei privind-o. El era un grădinar mai mare decât mama, plantase și un pom, nu știu exact ce, poate chiar copacul Gică și asta a fost. Ce am înțeles eu la 5, 6 ani? Îl cheamă Alexandru Zdrăilă și e îngropat între Băltean Ana și Roxana Popa. La trei ani mă ducea la el acasă doar noi doi și îmi plăcea să-i pipăi palma noduroaă de agricultură cu bătături ca bătăturile domnișoarelor la picioare, și-i spuneam: -Ai bătături.

-Și tu o să ai...

După ani și ani ne-am reîntâlnit când eu eram pocăit, din ortodox.

Se dăduse în întreținere, soția murise și el era mare, slab, voinic, și în cârje. Stătea lângă boxă. Atunci ne-am reîmprietenit, în pragul morții, târziu, fără să fie vina nimănui dar nu m-a lăsat să merg să îl vizitez. Am vorbit depre Stalingrad, motocicletele din Cehia pe care le foloseau, și depre Evanghelie și Biserica. Ar fi vrut să vină la Betleem deci era inainte de 2007 sau după cine poate ști? Dar nu am găsit pe nimeni care să vrea să ducă un veteran de război în cârje cu mașina la Betleem. După aceea a murit. Hai să ne socotim.

1915 cu 95 = ? ca eu nu mai știu. Un alt aspect mult mai dur e ce nea spus soția lui - după Revoluție - care își punea flori la urechi ca cireșele la bătrânețe cum ne părea nouă: -Dacă l-ați lăsa în pace și el ar fi mai bun!

So tell me Childhood what you're worth! I could tell you stories...'

Distribuie:

O generație care va muri/ munci - Felix Rian Constantinescu Adăugat de: Felix Rian Constantinescu O generație care va muri/ munci Felix Rian Constantinescu 2020 Eu sunt scriitor pentru că m-au luat de la oi în 46. Dar cum spunea bunica mea Ica refugiată prin toată țara din Cernăuți, așa vă spun și eu vouă profesorilor, cărtărescilor, postacilor că pe nimeni nu interesează tiuriile voastre. Viața e nu o luptă cum greșea mama ci o muncă după cum a lăsat Dumnezeu. Cine nu se va supune voii lui Dumnezeu și nu va munci în primul rând pentru el va muri sau va trăi din mila statului ori a obștii sătești. Dar să nu uităm că există oameni bolnavi care nu pot munci dar și aceia muncesc, pacienți experimentali sau nu pentru că întreaga specie umană se însănătoșește prin martiriul lor demn de Roma antică aceștia meritându-și pâinea și iubirea. Eu sunt scriitor dar cred că pot ține 16 oi și atât îmi va fi de ajuns.

Distribuie:

Omul real - Felix Rian Constantinescu Adăugat de: Felix Rian Constantinescu Omul real Felix Rian Constaantinescu 2020 Acesta este un discurs. S-au făcut tot felul de teorii ale omului civilizat sau nu care nu folosesc la nimic. Omul real, omul real, nuși cumpără mâncarea de la supermarketuri falimentare, nu lucrează în corporații fantomatice, nu conduce iar și iar aceleași vehicule pe aceleași străzi folosind combustibili care distrug stratul de ozon ori TIRuri pentru nimic. Omul real crește animalele în cazul meu, oile mai ales, citește Biblia, scrie poezii runice în mijlocul fraților săi și nu se chinuie prea mult cu școala cel cult cu cărțile. 16 oi și tratament. Ce veți face când nu va mai veni transportul de portocale? Știu că v-am rupt în două. Omul real este coasta lui Dumnezeu.

Eu sunt TriCOlorul {povestire pentru militari} - Felix Rian Constantinescu Adăugat de: Felix Rian Constantinescu Eu sunt TriCOlorul {povestire pentru militari}

Felix Rian Constantinescu 2020 Aceasta va fi cea mai scurtă povestire.

Eram la spital cu mai mulți în camera și era un ins ciudat din Alba care ne necăjea pe toți.

Odată când eram mai amărât m-a pus să-I dau jos treningul e o poveste mai lungă.

Eu i-am spus: -Lăsați că vă ajută domnul Sergent. Rugați-l pe el.

Sergentul s-a supărat pe mine și m-a ocărât.

Eu atunci am fost foarte trist nu pentru mine ci pentru alții. Nu iam răspuns nimic decât am conceput povestirea asta în care răspund la sfârșit: -Eu sunt triCOlorul. Îmi cer scuze I never do this but I am not actually a boy, I have too much estrogen. It does not matter…

Distribuie:

Calul {în două părți} - Felix Rian Constantinescu Adăugat de: Felix Rian Constantinescu Calul {în două părți} Felix Rian Constantinescu

2020 Moto: Doar muncă a fost viața ta La nimic nu te-ai gândit Pentru-ai tăi te-ai cheltuit Datoria ți-ai împlinit.

NECROLOG GERMAN PENTRUL PLT. MAJ. ȘTEFAN PAIC DE LÂNGĂ MOINEȘTI Sora mea numarul 2 spunea că cel mai bine lucrezi când ești extenuat. Povestirea aceasta e despre un om bunicul meu adoptiv care a murit în 1980 cu doi ani înainte să mă nasc eu. Plutonier major Ștefan Paic la caii ofițerilor dintr-un sat de lângă Moinești.

Tâmplar. Cum spunea Andrei Gheorghe nu șe poate spune totul despre Ștefan, pentru că sunt și idioți pe lumea aceasta care trebuie protejați. Măcar de s-ar pocăi.

A fost combatant în al doilea război mondial pe frontul de est la Stalingrad, Cuban și în prizonierat de exterminare în Siberia, în taiga la tăiat de lemne muncă silnică în lagăr și nu vă mai luați de cum scriu că poate vă pocnesc. Era un om foarte tare și în același timp steril aceatsa nefăcându-l deloc un om rău. Dimpotrivă era un om bun.

La Stalingrad când a enit zăpada problema nu erau caii pe care probabil îi și mâncau, ci faptul că nu mai venea aprovizionarea dinspre Europa. În același timp Hitler a părăsit armatele române și germane combatante acolo. Trebuie să menționez că bunicul meu a făcut parte din armata generalului Petru Dumitrescu, cel care comanda și doua divizii germane, mai fiind armata generalului Constantin Constantinescu cu care nu știu dacă sunt neam. Pe tatăl meu îl cheamă așa. La Stalingrad a fost și nenea Zdrăilă Alexandru,

născut în 1915, primul meu prieten de la vârsta de trei ani, care este îngropat cu soția vizavi de bunica mea Băltean Ana, sfânta neamului meu.

Paic Ștefan cu întreaga amată română ajunseseră într-o situație imposibilă. Nici măcar nu mai aveau gloanțe. Decât cinci gloanțe pe noapte și veneau comsomoliști idioți de 19 ani cu puști de lemn legate cu sârmă cântând cântece sovietice puhoi pe ei. Atunci pe măsură ce veneau îi decapitau cu lopețile, plângând.

Până la urrmă au venit așa de mulți ruși la ordinul lui Stalin probabil încât i-au încercuit și i-au dus cu comisari cu mitraliere rusești în convoi pe jos de căciuli românești în Siberia care ce drum a apucat ca Anița Nandriș-Cudla sau copiii basarabeni deportați.

Sunt convins că pe Amur sunt români, germani și italieni. Victoria nu ar fi fost posibilă fără amatorismul militar al Fuhrerului și fără ajutorul tovărășesc al avioanelor americane care au venit din Pearl Harbor peste Siberia și au bombardat armatele Axei de la Stalingrad. Sfarșitul părții întâi.

Prizonieratul avea să dureze psihic toată viața. Bunicii mei stăteau în aripi de casă separate și odată am descuiat casa bunicului și i-am gasit înt-un mediu de bordei de pusnic briciul Sollingen pe care lam luat la Hațeg și pe urmă l-am aruncat la ghena de gunoi pentru că mi-era frică că era prea ascuțit. Asta a fost în copilarie. Cred că a fost prizonier în Kazahstan cel puțin așa am găsit pe Wikipedia, dar mă îndoiesc că e nu știu ce taiga acolo și tata mi-a spus că bunicul i-a spus că a trecut și de cercul polar. În taiga trebuia să stea într-un lagăr inuman cu o supă de arpacaș sau ceai fierbinte dimineața de nu se putea bea dar el a facut rost de inca o cană și îl răcorea, apoi ieșeau din lagăr acompaniați de comisarii lui Bukovski dar cu mitraliere iar eu trebuiau să meargă

în șir ciuvaș doar ținându-se de o funie nu știu câți kilometri spre pădure la tăiat de lemne. Mai mâncau cașa aia de le-a stricat creierul la ruși, și altceva nu mai știu. La ducere sau la intoarcere soldatul român care cădea de pe funie era lăsat neîmpușcat de comisar în zăpadă și toți mergeau mai departe.

Bunicul meu a gasit într-o șură un sac sau doi saci de orz ascuns de ruși de sovietici. Ce cred eu e că l-a cumparat armata română să aibă grijă de soția și copilul căpitanului de aviație și telecomunicații Dumitru Constantinescu care a luptat Palatul Telefoanelor în apărarea Bucureștiului și care este prezentat în piesa mea de teatru Moartea unui erou. A stat un an într-un sanatoriu de boli nervoase în urma războiului poate chiar la Alexandru Obreja, dar apoi și-a revenit revenit trăind după cum aflu iar si aiar din diferite surse până prin 56 sau 57 singur și iubind-o pe Eleonora el fiind modelul meu inconștent pentru Rabbi Isroel Bliume, că era creștin cu ceva ani de facultate și romane franțuzești, însă lângă Ica cum își spunea explodase o bombă cu tata în luna a opta. Americană din B24Liberator. Ce pot spune despre bunica mea e că ea era Hestia cine citește să înțeleagă mai ales în USA și UK și noi semănnăm cu Venus din Milo numai că îmbătrânim. Nu avem decât o poză a bunicului nostru cu sora mea cea mare cand avea cinci ani cu caciuliță și bundiță și el cu șapcă, o urmă rotundă de schijă în barbă și bocanci de n-au nici punkerii nici azi și anul era 1975 {6} când a murit Radu Gyr, acel Christ symbol, și când a apărut filmul Vânătorul de Cerbi cu Robert de Niro, tatăl meu. Dacă aveți neclarități sunt sigur că trimiterile vă vor convinge, dacă nu învinge. Ca un sfat medicii au vrut sa-i taie o mână, drepta cred, pentru că era neagră de schije dar el nu i-a lăsat și atât s-a spălat cu apă oxigenată până s-a albit ca avva Moise etiopianul. E îngropat într-un cimitir oarecare din Arad iar Ruptaș Eleonora la Hațeg cu mama. Sănătate.

Miss Kenton.

Distribuie:

O greșeală minoră. La gros - Felix Rian Constantinescu Adăugat de: Felix Rian Constantinescu O greșeală minoră. La gros

Felix Rian Constantinescu 2020

Această carte este o constelație.

Subiectul ei este variat și îmi cer iertare tatălui meu că îmi este personaj secundar. Aceasta e greșeala mea minoră.

Nu știu câți știți ce înseamnă 1900 toamna. Înseamnă 1933.

Decenii m-am minunat cât de mult seamănă tatăl meu cu “micul caporal” din Primul Război Mondial decorat atunci cu o cruce malteză.

Nu e greu de înțeles dacă nu de priceput de ce Furierul și-a făcut o armată de copii.

Greșeala este educația pe care a avut-o micul Adolf Hiter cu puținele sale cărți de război prusac, singurele pe care le avea.

Noi suntem pictori, băcani, negustori și militari brâncoveni. Punkt.

Acum purtăm păcatul strămoșului nostrum Moise, rugându-ne de cum deschidem ochii până îi închidem. Învățați din greșelile celor de dinaintea voastră și pricepeți că Biblia nu e nici Capitalul nici Mein Kampf. Amen.

Distribuie:

Porumbei bătrâni - Felix Rian Constantinescu Adăugat de: Felix Rian Constantinescu Porumbei bătrâni Felix Rian Constantinescu 2020 Stăteau la parterul blocului nostru, doi bătrâni soț și soție luați parcă din poema lui Ion Minulescu și despre care vorbeam cel mai des cu mama. Se numeau Romeo și soția lui domn Romeo. Asta era după Revoluție. O dată am mer până la ei acasă și am văzut multe pachete de ziare. Aveau un copil mare departe dar eu nu știam nimic despre asta. Erau cumva distanți în lumea lor dar prietenoși iar pe doamna o vedeam adesea cum dădea de mâncare la porumbeii de pe blocul de vizavi. Pe atunci în copilaria mea erau mulți porumbei la blocuri.

Ce pot să spun despre ei nu este foarte mult pentru că nu vreau să inventez așa că mai bine scriu povestirile acestea precum Franz Kafka. Era în februarie ca și acum 2020 dar 1993 iar eu făceam lecții de matematică în particular cu încă trei baieți din care unul a murit cred în 2000 și e cel care m-a rămas în suflet visându-l chiar atunci și dupa vreo 17 ani zâmbindu-mi ca pe vremuri și spunându-mi că nu a murit. Avea un brad de nenuntit dar nu despre el e vorba, semăna cu băiatul cel mic de la Boyz II Men. Dar atunci în februarie 1993 trebuia să fac Moldamine la Urgență care erau foarte dureroase chiar după meditații. Ca să termin povestea în patru rânduri pentru că știu că sunteți foarte ocupați și fericiți era un februarie foarte geros după cum îmi amintesc și noi ne încălzeam cu o soba cu gaz manevrata de tata. Gerul dura o perioadă scurtă de timp urma să se încălească afară pe urmă. Eu iam spsu tatei știind cred de la mama că familia Romeo nu are căldură și mănâncă pâine cu ceai ca în anii ’50 să îi luăm la noi în casă pentru puținul timp cât mai era până se mai încălzea afară și sâmbăta de 13 au 14 februarie 1993 pentru că mi-am notat pe un placaj pe care îmi făceam lecțiile în pat și citeam pe când așteptam singur să-mi fac Moldaminul salvarea i-a adus morți de frig acoperiți cu niște pături și am putut să le văd picioarele goale. Pe când mi-am făcut planul acestei cărți am ajuns să cred că au fost executați și acum după ce le-am spus povestea am ajuns să cred că a fost important ca eu scriitorul să-i văd. Faptul că erau desculți era o mărturie că erau creștini dacă acest lucru nu l-am înțeles deja.

Băiatul lor pe care nu l-am văzut niciodată a venit și și-a vândut moștenirea și a plecat acasă. Au murit ca doi porumbei, iarna.

Distribuie:

Cei slabi și cei grei - Felix Rian Constantinescu

Adăugat de: Felix Rian Constantinescu 12 Octombrie 2019 Primul lucru care și-l amintise în momentul acela de durere fuseseră anii liniștiți din copilărie când privea la televizor filmul Exercițiu de admirație știind că așa va ajunge și el. Dar vezi că a rămas acasă, în România, nu a plecat la Paris și trăise o viață de prooroc plină de suferințe și-și număra anii cât mai avea de trăit rugându-și o moarte timpurie ca a Anniei Darwin. Copilăria trecuse dar el rămăsese copil, era slab și de asta călcat în picioare până și de străinii ce treceau pe stradă în orașul său natal. Dar își știa valoarea pentru că motivul care îi cauzase slăbiciunea, psihoterapia, îl ajutase să-și stăpânească viața ca pe un șurub nemțesc în planul instinctelor și al relației cu ele așa că nu putuse spune vreodată mai ales în anii din urmă că regret că ceruse ajutor.

Dar lumea e oarbă la asemenea valori spirituale și nu vedea în el decât un bolnav, adică un inculpat cu tristețe trebuia să o spună.

Poate de asta avusese momentul acela pe drumul de țară când voise să intre în pământ, să devină una cu Pământul, cu cosmosul. Știa că la înmormântarea sa mai nimeni nu va înțelege nimic și puținilor care vor înțelege le va fi prea teamă să spună ceva. Despre suferințele inutile impuse spectrului autist, plin de oameni valoroși și talentați, doar pentru că sunt “bolnavi”. Acesta îi era Gettysburg Address, de va învinge va învinge de nu până la urmă va deveni una cu cosmosul. O lume a celor slabi în lumea celor grei, așa s-a ajuns.

Iar iubirea e infectată de mustrări inutile, reproșuri fantastice și certuri pentru nimic, și durere nesfârșită ca iubirea și ca marea dar știa că ei cei bolnavi, sclavii dacă vreți, vor învinge, pentru că vor ajunge atât de mulți încât și ultimul Caisar va trebui să-i elibereze.

Aceasta e o profeție.

Distribuie: 2, Iisus e asa cum ti-l imaginezi...

Basmul muntelui Păpuşa Adăugat de: Rian Basmul muntelui Păpuşa FE Era demult demult pân locurile aistea, demult. Când oamenii să trăsăsără spre spinări de munte, cu turcii şi-n vale nu mai rămăsăsă decât bisericuţa cu stâlpi rotunzi de piatră din Sântămărie şi colibele de lângă râuşor.

Era în vremurile acelea o fătucă vrednică de uriaş pe care o chema Anişca. Stătea cu tătuţu şi cu mămuca ei într-un bordei sus pă munte în Ţara Uriaşilor, cum urci în sus pă Râu Mare deasupra de Ţara Haţiegului. Părinţii ei erau doi uriaşi, ciobani. Aveau oi, aveau lapte, aveau brânză, aveau lână, aveau sloi, aveau virşli, aveau carne de oaie şi carne de miel de Paşte. Tătuţu mergea cu oile pân păşunile de deăsupră de sălaşurile oamenilor din spinările de munte.

Cât tătuţu era cu turma şi mămuca făcea mămăligă cu brânză, cu lapte sau cu sloi, ciulama ori cu fleici în saft Anişca să juca pânprejurul casei. Era o mândreţe să vezi un copilaş cât un ghemotoc jucându-se, da nu oricum ci aşa serios, cum se joacă pruncii.

Fătuca era o lumină pentru casă, cum îs luminile ce le aprinzi la biserică păntru o mămucă bătrână. Deasupra ei era ceru, mare, mă; ceru curat cum îi curată apa din munte care te şi satură când o bei fie de n-ai mâncat nimic de dimineaţă, ceru care te satură când îl priveşti şi-l bei cum să bea sfinţenia din crucea lui Hristos.

Doar ceru era desupra şi era mare şi rotund ca o cupă înoarsă, că o cupă de aur ori de ceva mai mult. Dacă să urca pă căsucă, Anişca, fătuca de uriaş era aşa mare că putea să ridice mâna şi aproape aproape să atingă ceru. Şi ceru alb de lumină de fapt nu era decât aripă de înger lângă aripă de sfânt, toate lipite una de alta. Asta era să fie zi. Iar când începea să să-mbăzneze şi să se facă noapte tot câte un înger din cupola cerului îşi desfăcea aripile şi începea să privească cătră pământ să-l binecuvânteze, că asta face ceru – binecuvântează şi ochii lui străluceau ca două flacări cereşti pe cer, stelele. Asta era să fie noapte. Şi până când era noapte tot ceru, şi toţi sfinţii din cer şi toţi îngerii din cer şi apostolii şi mămuca Domnului, şi apostolii şi Domnul nostru Hristos toţi priveau din cer pă pământ. Aşa era. Şi Soarele şi Luna sunt cei doi Ochi ai lui Dumnezeu, un Ochi care râde şi un Ochi care plânge oglindindu-se mereu în tăurile din munte ca ochii lui Adam, un ochi bun, mă, şi-un ochi rău; oglindindu-se privirea Domnului nostru Hristos, cu un ochi învineţit de palmele noastre.

Pe atunci nu era greu să te rogi că ceru era atât de aproape. Acuma păcatele oamenilor l-au depărtat şi l-or mai depărta că ne spun oamenii cu carte că stelele să-ndăpărtează de pământ. Săndăpărtează ceru că el îi prea şi prea curat pentru sărăcanii de noi, asta o fi. Şi odată un heruvim sfânt şi învăpăiat cu zalele suflate cu lacrimi coborî din cerul spuzit de stele şi-i dădu Anişcăi o jucărioară. O păpuşă. Nu ştia Anişca din ce era păpuşica aista a ei da era grozav, mămucă. Avea o cheiţă şi putea să întoarcă de cheiţă şi păpuşa umbla şi vorbea.

Distribuie: FacebookTwitter

Supermind Adăugat de: Rian Supermind de FRC Dumneata ai fost ca un fel de supermind, cel mai deştept om din familia noastră, eşti inspiraţia acestei poveşti. Supermind. A fost odată ca niciodată cândva în Epoca Medie numită şi epoca circuitelor ce a durat înainte de Renaşterea biotehnică, era ce a reluat încercările întrerupte de Holocaustul radioactiv. Cineva, nu se mai ştie cine, a reinventat biotehnica. După ce Renaşterea biotehnică a apus acum ne aflăm într-un veac întunecat. Trecutul devine legendă iar legendele le formăm noi înşine povestindu-le când ne întoarcem cu trupurile obosite de munca de pe miile de ogoare etajate aflate în litosferă. A fost odată un om care a inventat strămoşul supermindilor. A vrut să facă un computer biologic. Pe atunci apăruseră de ceva vreme computerele cu autonomie voliţională dar era o epocă de incunabul şi computerul biologic realizat de omul acesta de ştiinţă a fost un mare salt înainte. Toţi pasionaţii de calculatoare l-au considerat o revelaţie. Calculatorul era de fapt un om, mai exact arăta ca un om, deşi se poate spune că era chiar un om pentru că erau prea mici diferenţele între biocalculatoare şi oameni. Diferenţa era că biocalculatoarele puteau înmagazina în creierul lor 1000 Gb de informaţie pe care o puteau accesa oricând, ochii lor aveau bluetooth şi tot prin ochi se puteau conecta laser la orice monitor clasic de computer şi la toată aparatura informatică din primitiva epocă a circuitelor. Şi apoi oamenii au pornit cercetări în domeniul biothehnic şi au început să producă biocalculatoare. Era o luptă economică între marile companii şi corporaţii de a face produse bioinformatice cât mai performante. În anumite cercuri şi foruri religioase se ridică

întrebarea dacă este etic să creezi oameni şi să-i numeşti biocalculatoare, apoi – când biocalculatoarele deveniră la fel de performante ca şi oamenii din toate punctele de vedere, putând să gândească şi să ia decizii, să presteze orice muncă de la descărcat de tir până la proiectarea unei rachete spaţiale cu propulsie nucleară ori interpretarea la chitară acustică a unui cântec old blues sau scrierea unui haiku – aceasta a devenit o chestiune cu mari implicaţii filozofice şi teologice. Bineînţeles că atunci când chestiunea a ajuns în Congresul Global s-a votat legea care permitea biocalculatoarelor să se căsătorească legal cu oameni, şi bineînţeles că legea a fost una justă pentru că biocalculatoarele erau de fapt oameni, numai că ştiau mult mai multe lucruri şi puteau face unele sarcini mult mai bine ca oamenii, dat fiind că aveau un IQ mult mai ridicat. Domeniul de activitate care le atrăgea cel mai mult pe biocalculatoare era chiar biotehnica.

Biocalculatoarele au creat primul supermind şi când l-au realizat sau luptat să facă ceva care să-i depăşească. O fiinţă care să fie mult mai inteligentă, cu o voinţă mult mai puternică şi mult mai harnică. Dar bineînţeles punctul forte al supermindilor era în domeniile intelectual, psihic şi voliţional. Deşi arătau asemeni unui om obişnuit creierul lor înmagazina la un singur supermind, cantitatea de informaţie care – dacă ar fi fost să fie trecută pe circuite – ar fi trebuit ca acele circuite să fie de dimensiunile a un sfert din sistemul nostru solar. Bineînţeles că a trebuit să treacă ceva timp până să se ajungă la o asemenea performanţă. În acea vreme Congresul Global era alcătuit pe jumătate din oameni şi pe jumătate din biocalculatoare, iar apoi fu admis şi un supermind ca membru observator. După un timp oamenii, biocalculatoarele şi supermindii ocupau fiecare câte o treime din locurile Congresului.

Dar după un timp exigenţele vieţii deveniră atât de înalte încât cei mai inteligenţi oameni nu puteau face studii decât să poată lucra ca bucătari, portari, sau vânzătoare. Mai erau unele meserii tradiţionale în care lucrau tot oamenii deşi se spunea că un

biocalculator sau un supermind s-ar fi descurcat adeseori mai bine.

Acestea erau slujba de bibliotecară, fotbalist, ospătar, patinatoare de patinaj artistic şi măturător de stradă. În cele din urmă oamenii nu mai putură lucra decât ca portari, vânzătoare, chelneri şi măturători de stradă. Biocalculatoarele şi supermindii votară o lege care interzicea oamenilor să se căsătorească cu biocalculatoare sau supermindi. Şi mulţi găseau lucrul acesta just, opinia publică fiind reflectată şi într-un articol apărut într-un ziar de mare tiraj în care scria că faptul de a lăsa oamenii să întemeieze familii cu biocalculatoare ori supermindi era ca şi cum Portia s-ar fi căsătorit cu Caliban. Într-adevăr oamenii erau foarte dispreţuiţi.

Biocalculatoarele şi supermindii îi depăşeau pe oameni chiar şi în domeniul de care oamenii erau foarte mândri, socotindu-l al lor, sentimentele. Îndeosebi supermindii se îndrăgosteau foarte profund, însă nu îi iubeau decât pe cei din cercul lor obişnuit şi pe cei asemeni lor, pentru oameni nesimţind decât dispreţ batjocorindu-i şi spunând că sunt nişte protocalculatoare, depăşite de progresul tehnic. Iar la un moment dat reprezentanţii din Congresul Global ai biocalculatoarelor şi ai supermindilor desfiinţară aripa oamenilor din Congres, declarând oficial şi în plen că omul este depăşit din punct de vedere biotehnic. Trecu mult timp cât ar fi o zecime dintr-o rotire a universului şi oamenii deveniră în cea mai mare parte ţărani muncind pe ogoarele etajate amenajate în litosfera terestră, iar oamenii aveau o existenţă tot mai simplă, mai grea şi destul de mulţi erau tot şi tot mai aproape de singurul lucru pe care biocalculatoarele şi supermindii nu-l înţelegeau în fiinţa umană, un atavism din erele întunecate ale fricii şi credinţei. Apoi a avut loc Marele Război Între Biocalculatoare Şi Supermindi, război la care oamenii nu au participat fiind consideraţi inapţi de către ambele tabere.

Biocalculatoarele au pierdut războiul şi au fost exilaţi pe Jupiter fiecare cu câte doar două tuburi de oxigen care pentru un biocalculator ţineau 46 de ore. Atunci au avut loc tulburări în

rândul oamenilor care au spus în singura instituţie pe care o mai aveau şi care era numită Adunare, că e nedrept să se întâmple aşa ceva, că e ceva asemănător eutanasiei şi că fără îndoială că biocalculatoarele au şi ele suflet, lucruri pe care supermindii nu leau înţeles în nici un fel. Pentru ei oamenii nu erau decât o specie de viaţă inteligentă ultra-primitivă, cu inteligenţa viciată de arhetipuri şi credinţe, dovezi de primitivitate şi barbarism. Apoi după ce se încheie Renaşterea Biotehnică, în Secolul de Aur al Bioinformaticii, ce a constituit apogeul biotehnicii, gradat supermindii au devenit tot mai inteligenţi până când au devenit într-atât de inteligenţi până când au ajuns la un punct foarte profund al conştiinţei, o stare sufletească ce poate fi rezumată astfel: materia nu-şi poate găsi sensul în ea însăşi şi nici sufletul nuşi poate găsi sensul în el însuşi şi nici finitul nu-şi poate găsi sensul în finitudinea sa. Şi atunci au început să-i invidieze PE OAMENI shi leau intrebat credinta.

Distribuie: FacebookTwitter United States Of Karma (povestire SF Adăugat de: Rian United States Of Karma (povestire SF) de Felix Constantinescu

Aveam o impresie foarte puternică în legătură cu lucrul acesta, o părere pe care nu o mai observam la nimeni altcineva.

Priveam în jur la lumea făcută de Dumnezeu şi impresia mea era că parcă noi toţi ne aflăm şi trăim într-un coşmar science-fiction, asemeni distopiilor ce rulau în secolul XX. Nu mai am mult timp aşa că trebuie să închei, omule. Ştii ce se întâmplă, te întreb, pentru cazul că nu ai creierul ars de substanţe sau spălat de informaţie. Unul din puţinii oameni care mai ajung la bătrâneţe şi care de asemenea nu apelează la operaţii de reîntinerire, un om din acesta ciudat mi-a spus odată ceva, când i-am spus că - de nu ar fi fost ceva interzis – mie mi-ar fi plăcut să studiez istoria. Mi-a spus un lucru de care nu ştia dacă era adevărat sau nu, un fel de folclor, pe care el îl auzise în tinereţe de la un alt bătrân care la rândul său îl auzise şi el pe când era tânăr de la un preot, un fel de vraci, într-o vreme când mai existau asemenea oameni. A murit în ziua de Crăciun 1996.

Oamenii aceştia au spus fiecare la timpul său că înainte de începutul lumii noastre exista foarte mult rău în lume. Iar răul era rău. Oamenii au încercat să scape de acel rău. Au spus că răul nu trebuie iertat, - cum spuneau toţi vracii -, ci trebuie eliminat. Apoi politicienii au plătit creierele să gândească şi au combinat filozofia cu informatica. Aşa au apărut circuitele karma.

Cât despre asta pot foarte bine să vorbesc, pentru că şi eu sunt unul din oameni, purtătorii de circuite karma. Şi eu voi muri datorită cianurii din pastila ce circuitul tocmai a spart-o în mine. Mor pentru că sunt un păcătos, pentru că am descoperit locul Bisericii Sfântului Mormânt şi m-am rugat acolo, voi fi strivit de USK, fiindcă USK şi karma USK şi ideologia USK sunt infailibile.

Creştinii, călugării lama şi spărgătorii, toţi mor la fel, fără diferenţă, - exceptând poate doar diferenţierea de durere, ucişi de karmacipuri, pe Pământul fără iertare şi fără credinţă. În lumea lor

noi nu avem nici o iertare, în lumea mea ei au toată iertarea.

Singurul lucru pe care nu-l înţeleg e de ce preoţii au trebuit puşi la zidul de execuţie, executaţi împreună cu traficanţii de heroină.

Impresia mea începe parcă să se difuzeze asemeni acuarelelor în vreme ce mă sting asemeni unui electric păstrăv asfixiat. Şi eu sunt unul din cei ce vor muri, curând; acum – tremur.

Distribuie: FacebookTwitter Creştinii au voie să existe din nou Adăugat de: Rian Creştinii au voie să existe din nou de Felix Constantinescu

Pe urmă a spus cu dezamăgire: -A făcut tot ce se putea face. Armata a făcut tot ce se putea face.

Mai mult nu le poţi cere. Nici ei nu pot mai mult şi daca mai continuă vor distruge chiar Imperiul. Grecii spun că dacă vrei să ştii cât de înalt e Olimpul trebuie să încerci să-l urci.

Era atât de dezamăgit încât dezamăgirea lui mă durea. Îmi amintesc că mi s-a părut ciudat să fii fiul unui împărat al Imperiului şi să-l vezi mărturisindu-se înfrânt. Când îmi amintesc de copilăria mea întristată totuşi îmi doresc să nu am douăzeci ani dar probabil că ăsta e Cronos transformându-ne ochii în nisip ars.

Mă durea să-l văd pe tatăl meu Carpicus Maximus aproape nemaiputându-se mişca din pat.

Privindu-mă în ochi lucid şi dezintegrându-se a continuat:

-Nu mi-aş fi închipuit, Candidianus; niciodată nu aş fi reuşit să prevăd că sabia mea va fi înfrântă de turmele acestea blestemate de zei. Au murit ca oile înjungheate pentru jertfele Saturnaliilor şi cu toate acestea Imperiul nu mai poate continua.

Tăceam.

-Ce am încercat noi să facem a fost să urcăm Olimpul, dar Olimpul nu poate fi urcat. Poţi rupe o piatră din el şi s-o arunci în genune dar tot muntele nu. Creştinii sunt ca pietrele unui munte care sudate unele de altele alcătuiesc muntele. Am vrut să-i extermin dar adevărul e că deşi pot fi executaţi cu miile sau chinuiţi nu pot fi exterminaţi.

Am vrut să-i spun să se liniştească dar i se făcu rău şi doctorul îmi transmise printr-un sclav să ies din cameră. În ziua aceea n-am mai putut să intru la el. Neputând să mă liniştesc după un timp de stat singur în triclinium am ieşit afară. Mă simţeam ca un nenorocit din tragediile lui Aischylos, de parcă zeul meu îmi era străin. Eram trist ca o legiune ucisă. În oraş m-am mai dezmeticit când am ajuns lângă casa lui Pius. Pentru un moment am vrut să intru să-l salut dar apoi m-am răzgândit. Ştiam că primăvara Pius oferea în fiecare zi banchete interminabile Demetrei şi n-aş fi putut să-l jignesc negustând. Puţin mai în sus pe strada lui era un amfiteatru închinat castei Nemesis.

Stând jos pe bâncile pustii de marmură m-am gândit la tatăl meu bolnav. La uşa amfiteatrului mă aşteptau cei doi centurioni care mă însoţeau. Eram atât de gândit că nu am văzut nimic din ce era în arena aproape pustie. Nu erau încă lupte, era doar tristeţea mea de tânăr bogat. Când îmi amintesc de copilăria mea întristată totuşi îmi doresc să nu am douăzeci ani dar probabil că ăsta e Cronos transformându-ne ochii în nisip ars. Dar cine ştie poate e mai bine, poate e mai bine să devin nisip sau să devin o bucată de cer înstelat când îmi amintesc de viaţa mea întristată. Nemesis cea castă, o simţeam cum ţine sabia deasupra inimii mele, cum a ţinut mereu sabia asupra casei noastre. Tatăl meu e numit Augustus dar de fapt

nu e decât un om distrus. Şi eu sunt un om distrus. Iar în Olimp pentru noi nu e decât Nemesis care îşi va azvârli sabia în inima mea. Şi eu nu sunt decât un suflet făcut de Aischylos iar apele şi tristeţea sunt eterne, revărsându-se şi întorcându-se în propriile izvoare pentru eternitate.

Tatăl meu, Galerius Augustus Carpicus Maximus m-a făcut mult mult să sufăr; şi pe mama. Dar vezi nu puteam să-i spunem nimic pentru că zeii îi binecuvântează pe părinţi şi îi judecă pe copii. Şi în plus el era împăratul. Tata m-a făcut mult să sufăr, cum poate suferă doar un câine. Dar totul a trecut şi dacă nu sunt cu mult prea sfărâmat am să încerc să-i zâmbesc când am să mă întorc acasă, la palat.

Stând acolo în amfiteatrul de lângă mititelul templu al castei şi răzbunătoare zeiţe am scos din tunică un ban mare de aur. Fără sămi dau seama bine ce fac l-am privit; pe el pe avers era chipul tatălui meu, cu barbă şi încununat cu o cunună imperială din frunze de aur. Privind în jur în amfiteatrul pustiu de sub cerul încă friguros de aprilie aproape că mi-am dorit să treacă şi ziua aceasta şi următoarea să treacă asemeni unui vultur cu pene de aur până când eu voi fi pământ insensibil şi tot Imperiul va fi pământ. La colonada porţii unde îi lăsasem pe ofiţeri aceştia stăteau pe capiteluri aplecaţi asupra marmurei şi urmărindu-şi zarurile.

Eram în marele an 1064 de la începutul Lumii şi toată istoria nu era decât ca un vis al lui Neptun cu războaie glorioase dar totodată parcă asemeni unor războaie între furnici şi întreaga Cetate Eternă îmi parea asemeni unui muşuroi de furnici gigantice, nu, nu puteam să mai înţeleg de ce a plâns atât alesul Publius Ovidius Naso după aeastă Romă; îmi părea ca şi cum ar fi plâns un copil de lapte după sânul Răzbunătoarei. Când eram copil mama mi-a spus că tata aproape că a vrut să renunţe la mine, numindu-mă stârpitură, dar ea a insistat şi s-a luptat cu el ca să pot vedea cerul.

Mama s-a luptat. Pe zeul meu, în lume ochii care nu plâng cu lacrimi plâng cu sânge, m-am gândit când am văzut cum un individ

era bătut cu picioarele de către un gladiator care probabil vroia să se distreze puţin. Creştinii, m-am gândit.

Uitându-mă în jur am văzut că de partea cealaltă a arenei era o preoteasă a Răzbunătoarei îmbrăcată într-o togă purpurie cu un văl alb. Privind-o am avut senzaţia că mă scrutase în tot acest timp de când era acolo şi când văzu că o privesc îşi ridică voalul şi îmi făcu cu ochiul. Probabil a vrut să facă impresie, dar eu m-am simţit de parcă mi-ar fi făcut cu ochiul însăşi Nemesis, Moira, Diana sau Nike. Era un gând neplăcut, asemeni ca şi cum ai încerca să joci zaruri cu Pluton. Nespunând nimic, am aruncat banul tatei în arenă şi am plecat. Ştiam acum că nu trebuie să intru în templul Răzbunătoarei, deşi aş fi vrut. Ieşind puţin mai târziu pe poarta amfiteatrului am trecut urmat de cei doi centurioni am trecut pe lângă fereastra cu gratii a unei hrube de sub arenă. La fereastră era un nenorocit de creştin cu faţa acoperită de sânge. L-am remarcat pentru că stătea cu fruntea sprijinită de una din gratii şi cânta. Mam oprit să-l ascult iar ofiţerii care erau cu mine când au văzut că vreau să-l ascult nu i-au zis nimic. Era un cântec comun, cum poate cânta oricine dar nu ştiu ce m-a făcut să mă opresc şi să-l privesc.

Poate toată suferinţa lui inutilă. Poate moartea care îl aştepta probabil chiar astăzi sau mâine.

Văzându-mă, individul se opri după puţin timp din cântat şi mă strigă: -Domnişorule! Domnişorule! Veniţi puţin la un nenorocit.

Făcându-le semn centurionilor să tacă am mers lângă ferestruica hrubei.

-Ce doreşti, omule? i-am spus.

-Aceasta, spuse omul cu faţa acoperită de sânge şi îmi puse în mână printre gratii banul de aur pe care îl aruncasem în arenă.

Am luat banul punându-l la loc în tunică şi am plecat privindu-l pe condamnat, privcindu-l parcă de rămas bun. Ca şi cum aş fi vrut să fiu uman.

Apoi am mers acasă şi am stat toată ziua în triclinium. În ziua următoare am mers iarăşi la Augustus. Îmi amintesc că era 30 al lui Aprilie anul 1064 de la începutul Lumii.

-Nu se mai poate, tocmai îi vorbea unul dintre patricieni când am intrat. Nu mai putem continua, Augustae. Armata s-a scârbit de atâta sânge, noi ne-am scârbit, chiar şi plebea s-a scârbit. Mulţi dintre nobili au început să spună că oricum, ce contează ce cred nişte nenorociţi săraci cu duhul.

Privindu-mi tatăl am putut să văd cât era de bolnav. Nu avea decât şaizeci şi unu de ani dar organismul lui era terminat. Mereu stăteau în jurul lui doi sau trei doctori, cei mai buni doctori din partea de răsărit a Imperiului. Era o dimineaţă mai luminoasă decât fusese cea de cu o zi mai înainte, era aproape călduţ şi tatăl meu aproape că murea. Viaţa nu e decât un amalgam de sentimente amestecate.

Nu mi e părea corect ca un om atât de mare să moară când în lume se făcea din nou primăvară, şi ca lumea pur şi simplu să meargă înainte asemeni Istrului.

M-am aşezat pe un pat şi am închis ochii încercând să gândesc dar nu puteam găsi nimic la care să mă gândesc. Închizând ochii nu vedeam decât un vid înspăimântător, o durere geamănă cu durerea celor ucişi deja de nouă ani în tot Imperiul. Nu era nimic altceva la care să mă pot gândi şi aproape că mi-aş fi dorit să fiu în lumea subpământeană asemeni lui Aischylos, în împărăţia fără amfiteatre acoperite de sângele oamenilor-oi şi fără oameni închişi de vii în morminte, asemeni lui Naso, în locul unde Roma nu mai înseamnă nimic. Unde nici jurămintele minţite nu mai pot fi ascunse, unde nici jurămintele nu mai pot fi minţite.

Pe urmă tatăl a spus cu dezamăgire: -A făcut tot ce se putea face. Armata a făcut tot ce se putea face.

Mai mult nu le poţi cere. Nici ei nu pot mai mult şi daca mai continuă vor distruge chiar Imperiul. Grecii spun că dacă vrei să ştii cât de înalt e Olimpul trebuie să încerci să-l urci.

Era atât de dezamăgit încât dezamăgirea lui mă durea. Îmi amintesc că mi s-a părut ciudat să fii fiul unui împărat al Imperiului şi să-l vezi mărturisindu-se înfrânt. Când îmi amintesc de copilăria mea întristată totuşi îmi doresc să nu am douăzeci ani dar probabil că ăsta e Cronos transformându-ne ochii în nisip ars.

Mă durea să-l văd pe tatăl meu Carpicus Maximus aproape nemaiputându-se mişca din pat. Bietul tata, m-am gândit, a încercat să urce un Olimp de sânge.

Stăteam tot aşa cu ochii închişi când Augustus împreună cu patricienii care erau prezenţi au început să redacteze un edict.

Scosesem banul de aur pe care îl aruncasem în amfiteatru şi mă jucam cu el frecându-l între degete. Mă gândeam tot la locul acela unde amfiteatrele Romei nu mai sunt. Adormind, am reuşit să disting câteva secunde vocea tatei dictându-i unui scriitor: -…Creştinii au voie să existe din nou… Şi chiar pe când adormeam mi-am dat seama că pe chipul de aur al tatei de pe moneda de aur era zgâriată o cruce grecească semnul zeului meu.

Distribuie: FacebookTwitter LIRICĂ ENGLEZĂ – Pledoarie pentru Wordsworth Published by admin on 16/06/2015 O parte din poemele lui Wordsworth sînt scrise bineînţeles rimat.

Cealaltă parte e scrisă în vers alb. Din preţuire pentru pana lui Wordsworth le voi traduce pe toate în vers alb, urmînd exemplul înaintaşilor care au tradus versurile antice atîrnînd clopoţei de capetele lor. Un poem adevărat e intraductibil, precum Masa tăcerii. Noi oamenii de rînd ne putem mulţumi să-i facem un portret şi acela fotografic şi ca în viaţă ar trebui să ne mulţumim cu atît; în nici un caz nu îl putem scrie pe Wordsworth în română ori

în orice altă limbă ori a traduce sufletul lui Brâncuşi în cutia italiană a sufletelor noastre. Din dorinţa de a fi cît mai credincios poeziei wordsworthiene şi a o traduce cît mai fidel m-am văzut pus în situaţia de a o trăda, renunţînd brîncuşian la aparenţe, fie ele şi poetice, pentru a păstra sufletul care dă viaţă. Înaintea acestei posibile versiuni româneşti a poemelor lui William Wordsworth, tălmaciul poate spune că noi în România avem nevoie de poezia lui Wordsworth. W. W. a fost un poet romantic la fel ca poetul nostru romantic, iar pentru a nu fi tributari propriului Weltanschauung, fascinaţi într-un mod narcisist propriei frumuseţi ar fi indicat să experimentăm şi alte avatare ale geniului romantic şi a privi şi alte vitralii din catedrală. Şi în mod deosebit curentul romantic, fiindcă piatra din capul unghiului a sufletului românesc s-a dovedit a fi şi cel mai probabil va rămîne cît va rămîne şi românitatea, o cheie de boltă neogotică romantică pe care cel mai mare arhanghel e brodat în marmură. Este nevoie de aceste poeme în învăţămîntul românesc, în bibliotecile marilor oraşe şi din sătucuri, în mănăstiri, în penitenciare, azile şi oriunde este un pic de suflet şi în întreaga noastră cultură, dacă vrem să o avem. Iar aceasta include postulatul că după cum istoria literaturii române are nevoie de William Wordsworth printre alţi „nemţi” caragialeşti, tot astfel Marea Britanie are nevoie printre alţi necunoscuţi romantici şi de Mihai Eminescu, dar asta va fi munca altor traducători. [Felix Rian] 3, Recunoștință (proză în două părți) - FEisu Adăugat de: FEisu RECUNOȘTINȚĂ (proză în două părți) 2004 - 2016

Felix Rian Constantinescu

I ”Laissez-moi chanter Pour ceux qui n'ont rien” PATRICIA KAAS

„Ia flacără și du-o-ntr-un bordei Și-n munții Caucazului de vrei, Închide ușa, pleacă și o lasă Luci-va tot la fel de luminoasă De parcă ar privi la ea o lume, Împrăștiind frumos fireasca-i lume, Până se face spuză și se stânge.”

GEOFFREY CHAUCER Devenise jazzist peste noapte. Avea un clarinet obișnuit, fabricat în România cu unul din elemente puțin crăpat. Cu un an în urmă se lăsase de școala de muzică, a cărei rigoare intra în conflict cu firea lui liberă. Cea mai grea materie i se părea „Armonia”, lecții în timpul cărora se gândea că este străin de muzică. Cânta tot timpul ce simțea, fără note, lucru care îl făcea să obțină cu greu calificative de trecere. I se spusese că ar trebui să cânte jazz, dar nu se gândise mult asupra acestui lucru.

Unul dintre profesori, un domn tânăr cu glas amplu care domina clasa îi spusese după ce ascultă o mostră de exhibiționism muzical

ce voia să înlocuiască fragmentul de divertisment de examen, că destinul lui nu e în muzica oficială. L-a sfătuit să intre în vreun grup underground de hip-hop, să fumeze marijuana și să aștepte ideea care să-l propulseze pe mainstream și să-l îmbogățească. La întrebarea ce i se pusese de nenumărate ori: de ce nu interpretează ce trebuie ci, permanent, își cântă „creațiile” nu răspunsese, însă toți intuiau că este vorba de o frondă, lucru care nu ar fi fost prea departe de adevăr. Cadrele școlii tot așteptau ca Alin să se schimbe, părinții îi tot spuneau că este vorba de viitorul lui și îi cereau să se dea pe brazdă. Pe clasa a unsprezecea renunță să mai meargă la orele liceului de muzică, iarăși fără să dea nici o explicație și, ca să fie sigur că nu se mai întoarce, acumulase tot semestrul II o cantitate suficientă de absențe pentru a fi exmatriculat.

Urmă un an în care stătu numai prin baruri, făcându-și tot felul de prieteni ale căror principale pasiuni erau băutura și drogurile, lucru pe care unii îl considerau ciudat fiindcă el era antialcoolic. Începu să înjghebe niște poezii, și își lăsă părul lung. Nu prea împărtășea pasiunile tineretului pentru muzica nouă, haine la modă, singurele piese pe care le asculta fiind rareori piese le anoste de la radiourile comerciale iar pasiunile vestimentare fiind blugii prespălați - haine care erau deja considerate învechite - și un fel de adidași negri pe care nu-i mai cumpăra nimeni.

Părinții nu-i făceau reproșuri, se obișnuiră cu lucrul ca Alin să ajungă un nimeni. Nici măcar nu-i puseseră în vedere să-și caute o slujbă, lucru la care el - în schimb - se gândise mult. Nu știa ce avea să facă cu viața lui. Zilele treceau repede neaducând alte schimbări decât că luase de câteva ori droguri. Continuă să mai ia de câteva ori până la un moment dat când unul din amicii lui scoase dintr-un rucsac niște seringi și o pungă cu un praf gri. Când îi întinse seringa, Alin o luă, se uită șa ea apoi îl împroșcă pe individ cu lichidul din seringă și plecă râzând. De atunci fără să-și dea seama bine din ce motive renunță să se mai drogheze.

După câteva luni se angajă la depozitul unui supermagazin, unde trebuia să stea toată ziua. Era deja decembrie, o perioadă foarte grea pentru noul angajat. Deși se lăsase de consum, continua să-și întâlnească prietenii, împărțindu-și timpul între depozit și un bar aflat la un subsol. De cântat nu mai cânta și nu își vedea nici un viitor, credea că părăsise clarinetul pentru totdeauna. Tatăl său împrumută instrumentul unui elev la liceul de muzica ce tocmai intrase și care îi rupsese din greșeală o clapă. Nu i-l înapoie decât în vară, când reuși să-și găsească unul la un bătrân ce urmase și el liceul cu ani în urmă și acum se retrăgea dintr-un taraf.

Prietenii lui erau captivați de felurite feluri de muzică, de rezultatele meciurilor, unii făceau pariuri sportive, mergeau la București la meciuri din Divizia A sau la concerte cu formații din străinătate. Pe Alin nu-l interesau nimic din toate acestea. Nu intra nici măcar pe internet, nu se juca pe calculator și nici nu știa să-l folosească, deși fratele său, care era elev la un liceu de mate-fizică, avea unul. Uneori îi venea să cânte la clarinet și îi părea rău că fusese de acord să-l împrumute. În alte momente îi veneau în minte melodii și iarăși îi părea rău că nu are clarinetul. Dacă era singur începea să le fluiere sau încerca să le cânte la o muzicuță veche pe care o avea din copilărie și la care melodiile nu ieșeau aproape niciodată.

Prin martie reîncepu să meargă la biserică. Mergea la ortodocși și la greco-catolici. Ar fi mers și la catolici, însă nu se ținea slujbă și clădirea bisericii catolice nu avea decât un îngrijitor care spăla pe jos și curăța băncile de praf. Se vorbea că preotul catolic din oraș care era plecat la studii în Germania, trebuie să se întoarcă nu peste multă vreme. De multe ori stătea pe gardul scund de metal al bisericii catolice așteptând o fată ce învăța la un liceu aflat în josul străzii. De fapt era îndrăgostit de o altă fată, însă din motive inexplicabile se întâlnea cu cea de la liceul din josul străzii. Fata de care era îndrăgostit era de religie mahomedană, terminase școala și lucra la o farmacie din centru. Venise din fosta Iugoslavie, locuia cu

părinții ei și era necăsătorită. Cu toate acestea Alin nu vedea nici o posibilitate. Se gândea că trebuie să devină mahomedan, și chiar și atunci nu e sigur că ei îi va plăcea de el. Totodată Alin era și mai mic cu vreo trei ani decât ea. Când era trimis la o farmacie, mergea doar la aceea unde lucra tânăra mahomedană. De câteva ori încercase să stea de vorbă cu ea și observă că avea o fire prietenoasă. Pe ecusonul ei scria „Zoraida Alj'” - „farmacistă”. Deși era îndrăgostit , din cauză că vedea între Zoraida și el niște bariere de netrecut începu să se întâlnească cu cealaltă, pe care o știa din barul de lângă depozitul supermagazinului unde lucra zece ore pe zi.

Sorina, fata pe care o aștepta la ora trei după-masa pe gardul bisericii, avea o fire foarte distantă. De altfel Alin vedea foarte bine că relația lor, așa cum era, avea ceva efemer. Alin nu mai mergea la școală, avea o slujbă de rând, nu avea bani, era un nimeni. Cu toate că-și dădea seama că Sorina îl va părăsi fără prea multe explicații la un moment dat, o aștepta și pe ploaie. Era aprilie, lună care adusese multe ploi ce umpleau orașul de umbrele, înnegreau puținii copaci de pe bulevarde și umpleau gropile în asfalt cu apă, bălți evanescente ca relația lui Alin cu Sorina.

Pe data de 20 aprilie la ora trei fără cinci minute Alin stătea pe gardul bisericii și fredona o melodie. Stătea cu unul dintre adidași ridicat puțin în sus; călcase cu el într-o băltoacă mare și acum era murat. Pe lângă el treceau oameni cu glugile peste cap și cu umbrele în mâini - eleve ale liceului pedagogic, câteva profesoare, bătrâni, niște muncitori cu salopete leoarcă - și majoritatea îi priveau piciorul ud și ridicat în sus. După ceva vreme, Alin își lăsă piciorul jos. Se tot aștepta ca Sorina să-i spună că nu mai vrea să fie cu el. Însă zilele treceau și ei mergeau după-masa la câte un hamburger, iar Sorina nu spunea nimic ci chiar dădea impresia că se simte foarte bine. Epuizaseră tot meniul fast-food-ului la care obișnuiau să meargă și chiar Alin începuse să se plictisească. Deja cunoștea din vedere anumiți clienți ai localului. După ceva vreme

începu să o uite și pe Zoraida, se săturase și de barul pe care îl frecventa deja de luni întregi și începu să aștepte cu nerăbdare ca Sorina să-i spună că relația lor s-a sfârșit. Serviciul era anost, iar banii îi primea chiar din mâna patronului - un om important despre care se zvonea că face tot felul de fraude. Avea o funcție în consiliul orașului. Un socialist în formare ca Alin vedea iarăși alte bariere între cei ca șeful său și angajații mărunți ca el însuși. Alin, deși vedea bariera, , nu voia să o treacă, nu se vedea niciodată în postura celui plin de bani care dă o muncă oarecare unui individ urâțit de muncă și alcool. Uneori se întreba ce ar fi făcut dacă ar fi câștigat două milioane de dolari la loto - deși nu cumpăra lozuri. Ar fi păstrat banii, dar nu și-ar fi făcut firmă. Noii îmbogățiți îi repugnau. Îi vedea în mașini foarte scumpe, obezi de îmbuibare și agitând un maldăr de chei. Deși nu avea încă drept de vot, era interesat de viața politică, „cea mai bună scenă pentru parada grăsanilor”, se gândea.

La trei și zece minute apăru Sorina urcând mica pantă a drumului ce ducea în centru. Era îmbrăcată într-o haină de ploaie crem și un costum de stofă. În picioare avea niște pantofi cu vârful pătrat, iar în mână ținea o umbrelă neagră. Îl privea cu o indiferență simulată pe măsură ce se apropia. Ploaia nu se oprise deloc și deja pe trotuarul de lângă gardul bisericii romano-catolice se făcuseră câteva bălți. Din cetârnele bisericii și ale unei clădiri cu cinci etaje de vizavi curgeau șiroaie de apă ce nu se mai vedeau la un metru distanță de gura cetârnei. Deși era ora trei și era sfârșitul orelor pe ziua aceea, erau puține eleve pe stradă. Când Sorina ajunse lângă el, o sărută și apoi se reașeză pe gardul bisericii privind picurii de apă ce cădeau de pe armătura umbrelei.

-Salve, urâtule! îi spuse Sorina când o sărută.

Era frumoasă, deși zâmbea rareori. Îi plăcea să-și ia o mină indiferentă, iar dacă era supărată sau tristă devenea placidă. În barul pe care îl frecventau amândoi ea era o singuratică, deși nu dădea impresia. Cunoștea aproape toată lumea care obișnuia să

meargă acolo, da îi saluta și stătea de vorbă cu ei aproape cu plictiseală, încât era de mirare cum cei de acolo o mai acceptau.

Ajunseseră să fie împreună într-o seară în care toată lumea se îmbătase - era seara de 8 Martie - în afară de ei și astfel au avut timp să stea de vorbă. Și ea, ca și el, luase droguri de câteva ori și apoi renunțase. Având amândoi o fure mai sobră, toți cunoscuții le spuneau că le stă foarte bine împreună. În timp ce Sorina lăsă o doamnă să treacă și se puse lângă el, acoperindu-l cu umbrela, Alin se gândea dacă Sorina îi va spune în ziua aceea că nu mai vrea să fie cu el. După ce trecu doamna se întoarse puțin și se uită la Alin apoi spuse: -Alin, mamă, ce mai faci?

Vocea îl făcu să se simtă de parcă era iarăși la școală. Era profesoara de Istoria Muzicii, materie la care chiulise cel mai mult după Limba Germană. Cu toate astea profesoara, doamna Arpad, îl simpatizase foarte mult și îl apărase în fața altor profesori. Când făcuse absențele din cauza cărora a fost exmatriculat, vorbise cu el, atenționându-l că își poate distruge viața din cauza unor prostii.

Doamna Arpad era o femeie în vârstă cu o pălărie neagră și îmbrăcată într-un costum de stofă care se udase pe mâneci și pe spate. Fusta era dintr-o altă nuanță decât sacoul. Avea părul scurt și vopsit în roșu, iar pe degete avea multe inele de aur și aur alb. LA încheietura mâinii avea o brățară groasă de aur și un ceas de damă cu o curea albă.

-Bine, doamna profesoară! spuse Alin încercând să zâmbească. Dar dumneavoastră?

Privea pantofi lăcuiți ai fostei sale profesoare și încerca să pară fericit, să aibă expresia unui om mulțumit de viață. Ca aproape orice, nici asta nu-i reușea. Începu să plouă și mai tare și cetârna bisericii începu să arunce cu putere un fir de apă, stropindu-i pe cei trei oameni ce stăteau lângă gardul de țeavă metalică. Doamna Arpad își privea fostul elev, zâmbindu-i trist. dacă expresia ochilor unei persoane ar putea fi decriptată cu exactitate atunci cea a

doamnei profesoare de Istoria Muzicii ar fi de compătimire pentru un elev ce se pierduse pe drum și o admirație fără un motiv anume, ceva ce ține de intuiții metaraționale, pentru băiatul ăsta care de mai bine de șase luni lucra la depozitul de pe strada Radu Gyr. -Bine, măi Alin. Să ai grijă de tine, spuse zâmbindu-i doamna Arpad. Bună ziua, spuse întorcându-se și urcând drumul în pantă.

Sorina îl luă de după mijloc și-l strânse cu mâna dreaptă, privind femeia ce se îndepărta cu mânecile udate de ploaie. Aproape că se purta ca o femeie îndrăgostită. Alin fu surprins și chiar ea se miră de gestul ei. Amândoi se gândiră că acesta este primul gest de dragoste autentică în relația lor de o lună și jumătate și Sorina era mândră iar el era fericit că ea fusese cea care îl generase. Alin era fericit pentru că i se dovedise prima impresie ce o avusese față de actuala lui prietenă. Se gândise că trebuie să fie bună la inimă. Asta nu înseamnă că era îndrăgostit.

-Mergem la un hamburger? întrebă Sorina privindu-l cu o afecțiune necosmetizată.

Ajunseră la intersecția din capătul drumului când Alin privind statuia de bronz a unui împărat roman se opri și spuse: -Trebuie să-ți spun ceva...

Privindu-l, Sorina își luase iarăși expresia aceea indiferentă. Ochii ei spuneau totul sau nu spuneau nimic. Alin se gândi că probabil se așteaptă la tot ce-i mai rău, adică la niște minciuni care să-l scuze pentru faptul că nu mai vrea să fie cu ea. Se aflau tocmai lângă un gang unde se vindeau ziare și cărți vechi la prețuri ieftine, oprinduse chiar în mijlocul trotuarului, fiind înghiontiți de trecătorii grăbiți care veneau prin gang de pe bulevard. Ploaia se oprise.

- Ce? Privirea Sorinei era impenetrabilă. Pe soclul statuii lui Traian se strânsese o băltoacă în care era aruncată o umbrelă ruptă. În partea cealaltă a pieței era un hotel foarte mare în fața căruia erau arborate mai multe steaguri într-o parcare întinsă cu o băltoacă uriașă pe toată lungimea hotelului.

Într-o parte cerul se limpezise și strălucea proaspăt. Pe drumul pe care tocmai veniseră se înșiruiau niște pomi de mărime mijlocie, înmuguriți. Soarele se afla în spatele unor nori care străluceau puternic. Sorina scutură umbrela și o închise.

Avu un moment de angoasă. Se gândi cum când se întorcea de la muncă se uita pe drum la câte o bancnotă din cele pe care le avea în buzunar, din banii noi apăruți care pe măsură ce treceau lunile îi apăreau tot mai suspecți. Să luăm de exemplu bancnota cu George Enescu, prima apărută. Cu cinci degete se dă noroc, iar oamenii când beau împreună un pahar cântă ca și compozitorii. Pe spate era Ateneul, băutură alcoolică. Era și un portativ simpatic pe care scria MᴎR et me dor est, fado la la... Ori bancnota cu Nicolae Iorga.

Iorga cât că are două creiere e unul și poate fi ucis și pe locul crimei să se ridice templul Curții de Argeș. Bancnotă verde albastră, securistă. Ori cea de zece, roz, cu Grigorescu. Pictorul e mai periculos decât compozitorul, dar trebuie cercetat la porunci.

Deasemenea cerșetorului i se dă un leu și i se spune Fută-te Iorga.

Lăutarului i se dau cinci lei, doar e petrecere. Prostituatei sau prostitutului li se dau 10 lei. Iar cinci zeci de lei e leafa pe zi muncă fizică a muncitorilor necalificați, care sunt temperați prin băutură pentru a nu se revolta. Urmează bancnota albastră, cu un Caragiale interesant, cu ochelari care joacă comedii la teatrul național. Cele cu Lucian Blaga și Mihai Eminescu nu le primea de obicei, cea cu Mihai Eminescu nu o avusese niciodată nici cu poetul luminii. Mai era ceva. Avemn Nicolae Iorga, George Enescu, Nicolae Grigorescu, Aurel Vlaicu și apoi Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga și Mihai Eminescu. Aceștia sunt dispuși și în ordinea periculozității lor față și de către sistem. Deasemenea avem dispoziția eugenică a populației, Nicu – Sfântul Niculaie, George ENEscu, Nicolae Grigorescu (nebun, pictor), Aurel Vlaicu – avorton sau avortat.

Părinții națiunii sunt Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga și Mihai Eminescu. Iar dacă luăm pe literele numelor, din seria sub 100 lei avem, I de la Iorga, E de la Enescu, G de la Grigorescu, V de la

Vlaicu, ceea ce ne dă IEGV, ce se citește JEGU. Iar prenumele părinților națiunii ne dau I. L. de la Caragiale, L de la Blaga, și M de la Eminescu, adică I – Ochiul SRI, SIE și Securității, L de la Caragiale vine de la legiuitorii micii, de județ, L de la Blaga vine de la LEX, cine citește să înțeleagă, iar M vine de la masonerie. Părinții națiunii consideră poporul român un JEG, se gândea. Se mai gândea că există două clase sociale în România, cei sub o sută de ani și nemuritorii. Acestea erau gândurile lui când mergea pe stradă fără țință. Detesta banii României democratice, o ciocoime și un păturicism date pe față. Citise și el trei cărți la viața lui, Biblia, Mein Kampf și Arhipelagul Gulag, făcuse asta pentru că există numai trei cărți pe lume. Iorga e împușcat, Enescu e momit, Grigorescu e judecat, lui Vlaicu i se toarnă o jumătate, lui Caragiale i se toarnă una plină, lucifericului Lucian Blaga i se toarnă două, și Mihai Eminescu e egal cinci lei, adică cinci pioni, adică un turn – sau o tură – și e cinciu, celula psihiatrică și el în ea, drogat de Diazepam și pastile poliflore și zaru. În România detenția psihiatrică continuă se gândea trist.

Acela a fost sfârșitul relației lor deși nici unul din ei nu spusese nimic. Deși după douăzeci și trei aprilie se însorise, Alin nu o mai aștepta pe Sorina pe gardul bisericii romano-catolice, iar dacă se întâlneau prin vreun bar nu făceau decât să se salute și să pună câteva întrebări de complezență. Sorina redevenise persoana indiferentă dintotdeauna, iar el - în parte și din cauza serviciului, și din plictiseală începu să meargă tot mai rar prin baruri și din iunie nu mai merse deloc.

Sfârsitul primei părți 2004, 2005 Izvor tulbure - FEisu Adăugat de: FEisu

Izvor tulbure (O semificțiune)

Îl chema Pătru. Un pocăit, frate bun și dulce din Clopotiva.

Erau anii '50, ani grei se spunea seara când țăranii și țărăncile cu pruncii suflau în cartofii rumeniți ori mămăliga încinsă cu brânză de oaie. Apăruseră lucruri noi, primari noi, de ăia de le zicea activiști și jăndari mai aprigi ca oricând.

Nu se luase cu nimeni și începea să fie cam bătrâior Să tot fi fost aproape de vreo patruzeci de ani și trăia din munca pământului aprig de sub munte. Făcuse doar patru clase, nici pe ălea nu le terminase. Dar făcuse școala Domnului, într-un an citise Biblia de șapte ori de la început la sfârșit și acum o știa pe de rost. În vremea aceea era păstor la Râu de Mori și Clopotiva unu de-i zice Ciorogaru, băiatu lu Ciorogaru ăl bătrân, venit de la școală de la București, prieten bun cu Pătru și cu văru-său cu Ioan. Pe Ioan îl băgaseră legionarii la Gherla, era mai bătrân dar de-asta cei deacum îl lăsau în pace. Avea un băiat, Ionel, în armată în Valea Jiului la Lupeni plecat de trei ai. Trebuia să vină acasă. I-au zis, Hai, mă, să te băgăm în fanfara minei aicea, dar el nu vru și făcu armată cu muncă în mină numai să vină acasă. Dar ăsta era Ion nu Pătru.

Pătru trăia singur în casa de lângă cimitiri și când nu era pe câmp citea din Biblie la fereastră ori la lumânare privind afară la crucile de lemn înnegrit ori de piatră tocită. Așa făcea. Așa se nimerise cu casa lângă cimitiri, nu era gropar. la biserică era frumos ca în casa Domnului. În Clopotiva, erau baptiști, botezători a doua oară și cu minte la cap. Lumea vorbea de ei că sunt înțelepți că nu se certau și nu prea vorbeau cu lumea.

Tinerii mergeau pe jos de la o biserică la alta să se ia în cete de dragoste cântând până către Deva într-o parte și Câmpu lu Neag peste munte în alta. iacă erau tineri și mergeau pe drum de la cinci dimineața când se crăpa lumina până noaptea cântând și râzând.

Numai Pătru nu mergea. Nu prea mersese, nu-i plăcuse lui să meargă. Lui îi plăcea să stea în liniște și să privească pe fereastra lui scundă ori să stea laoparte cu văru-său ori nepotul lui să cânte și să se roage să mai vorbească de ce a mai fost în lume și timpul trecea de parcă și Dumnezeu cobora și era mai aproape.

Dar asta era bucuria bisericii. Lumea, de voie de nevoie, se schimbase. Erau care nu făceau nimic ba pe la primărie ba pe la miliție sau plecau la oraș de nici nu mai veneau și trimiteau înapoi bani mulți pe care mămucile nu voiau să-i primească ori îi dădeau la popa cu pomană și colaci de păcate. Nu mai știai cine ți-i frate, cine ți-i fârtate. Mulți țărani mureau la ocnă. De ce nimeni nu înțelesese. S-au smintit timpurile vorbeau când nu mai aveau ce clopotivenii. Și își vedeau de treabă.

Acum oamenii vorbeau de Pătru că înnebunise și oaminii câinoși râdeau de el. El se oprea când vedea oameni în fața cârciumei, ori bând Plugare pe uliță, ori numai că i se năzărea sau îi știa el, de le predica.

Atâta spunea și satul se prăpădea de râs și țăranii îi râdeau în față și-i spuneau că se țicnise și de vreo două ori l-au luat și l-au bătut dar unul care venise în sat spusese că îl va vindeca prin discursuri.

Numai unii oameni plângeau și spuneau -Săracu Pătru... Săracu Pătru....

Mărturisea necăjit cu sânul tulbure. Când trecea o soră ori un frate pe stradă se întorcea și le spunea: -Nu vă uitați la Pătru... Pătru e nebun...

CONTENT: 1, O familie numită Viață - Felix Rian Constantinescu

Comentariu către doamna Cesereanu - Felix Rian Constantinescu Îs răi - Felix Rian Constantinescu Despre importanța de a te căsători - Felix Rian Constantinescu Nenea Zdrăilă. O saga islandeză numită și Saga Prietenului - Felix Rian Constantinescu O generație care va muri/ munci - Felix Rian Constantinescu Omul real - Felix Rian Constantinescu Eu sunt TriCOlorul {povestire pentru militari} - Felix Rian Constantinescu Calul {în două părți} - Felix Rian Constantinescu O greșeală minoră. La gros - Felix Rian Constantinescu Porumbei bătrâni - Felix Rian Constantinescu Cei slabi și cei grei - Felix Rian Constantinescu 2, Iisus e asa cum ti-l imaginezi Basmul muntelui Păpuşa – Rian Supermind – Rian United States Of Karma (povestire SF – Rian

Creştinii au voie să existe din nou – Rian LIRICĂ ENGLEZĂ – Pledoarie pentru Wordsworth 3, RECUNOȘTINȚĂ (proză în două părți) Izvor tulbure (O semificțiune) Fin: Am Fost Rastignit de Crestini, 5 V 2022... +M CC: De ce citesc Biblia zilnic Autor : KonstKFelix El Misionario Comunista 21, KonstKFelix El Misionario Comunista 21, 1.467 Vizualizari De ce citesc Biblia zilnic / 26 nov 2020 Acesta e un Capăt pe care de mult voiam să îl expun. Citesc Biblia constant pentru a supraviețui într-o lume în care trebuie să fac față patologiei generale și personale, dacă nu aș citi textul supranatural al Sfintei Biblii cred că aș muri repede, mânios sau plângând, iar de răul și pamfletul lumii nici un zid ori zăvor nu te poate adăposti pentru că e în tine!