Felix Constantinescu (2) CANTUL LACULUI 1997-2022 ED. LIMES CLUJ-NAPOCA RO

Felix Rian Constantinescu ●

Cântul lacului

Felix Rian Constantinescu, pseudonimul literar al lui Felix-Gelu Constantinescu, este poet, prozator, traducător de poezie, exeget, regizor de cadru (avangardist/iconar naiv). S-a născut la 29 martie 1982, în Hațeg, jud. Hunedoara. A urmat cursurile Facultății de Litere a UBB Cluj-Napoca, Catedra de teatru, secția Regie, doi ani, prof. îndrumători: Gelu Badea, Mona Chirilă, L+ (2000-2002), ale Școlii Populare de Arte – sculptură, un semestru 2001, profesor Liviu Voinea, și ale Facultății de Limbi și Literaturi Străine, Secția Engleză-Spaniolă, Universitatea Spiru Haret, București (2007-2010).

Debutul literar: Revista „Provincia Corvina”, nr. 22 martie 2002, Hunedoara, cu o piesă într-un act (1999).

Activitatea literară și publicistică

Colaborări cu teatru scurt, poezii originale, recenzii, proză, traduceri în: „Provincia Corvina”, „Călăuza noastră”, „Ardealul literar și artistic”, „Discobolul”, „Poezia”, „Pro Saeculum”, „Tiuk”, „Broșura Poarta Vieții” – Cojocna, Cluj (colaborare estetico-literară), „Convorbiri literare”, The Dime Show Review”, „Alluvium Literary” Shanghai, http://theplumtreetavern. blogspot.com/ 27 october 2019, 2019 Volume 3, Issue 2 – Journal #6 Dime Show Review Volume 3, Issue 2, 2019 etc.

De asemenea a activat pe site-uri literare și reviste electronice precum: mIRC 1999+2003, racla-online 2003, memoware.com, agonia.ro, Issuu.com, Amazon.com, lulu.com, allpoetry.com, poetii-nostri.ro, poezii-noi.ro.

CÂNTUL LACULUI (poeme 1997-2021)

Colecția MAGISTER

Editor: MIRCEA PETEAN Coperta: DINU VIRGIL

Ilustrația copertei: Bertram Mackennal, Sapho (Femeie meditând), 1909 , sculptură (bronz), Sydney Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României CONSTANTINESCU, FELIX RIAN Cântul lacului / Felix Rian Constantinescu. - Florești: Limes, 2022 ISBN 978-606-799-641-8 821.135.1 © Felix Rian Constantinescu © Editura Limes, pentru prezenta ediție Str. Castanilor, 3 407280 Florești – Cluj Tel.: 0723/194022 Email: edituralimes@yahoo.com www.edituralimes.ro

Se dedică

Lui Trajan, Marcus Ulpius Nerva Traianus (n. 18 septembrie 53, Italica Santiponce, d. 8 sau 9 august 117 Selinus Cilicia), Împărat Roman între 98-117, a fost al doilea dintre cei așa-ziși cinci împărați buni ai Imperiului Roman (dinastia Antoninilor) și unul dintre cei mai importanți ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul a ajuns la întinderea teritorială maximă. Titlul său complet era IMPERATOR • CAESAR • DIVI • NERVAE • FILIVS • MARCVS • VLPIVS • NERVA • TRAIANVS • OPTIMVS • AVGVSTVS • FORTISSIMVS • PRINCEPS • GERMANICVS • DACICVS • PARTHICVS • MAXIMVS.

Wikipedia text, F, 7 Avril 2022, H. D.

A. POEZII DIN VOLUME

Motto:

1. „Cine va crede ceea ce noi am auzit și brațul Domnului cui se va descoperi?

2. Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, și ca o rădăcină în pământ uscat; nu avea nici chip, nici frumusețe, ca să ne uităm la El, și nici o înfățișare, ca să ne fie drag.

3. Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni; om al durerilor și cunoscător al suferinței, unul înaintea căruia să-ți acoperi fața; disprețuit și nebăgat în seamă.

4. Dar El a luat asupră-Și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat. Și noi Îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de Dumnezeu,

5. Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat.

6. Toți umblam rătăciți ca niște oi, fiecare pe calea noastră, și Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor.

7. Chinuit a fost, dar S-a supus și nu și-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, așa nu Și-a deschis gura Sa.

8. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat și neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viața Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte.

9. Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege și cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu săvârșise nici o nedreptate și nici înșelăciune nu fusese în gura Lui.

10. Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferință. Și fiindcă Și-a dat viața ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmașii Săi, își va lungi viața și lucrul Domnului în mâna Lui va propăși.

11. Scăpat de chinurile sufletului Său, va vedea rodul ostenelilor Sale și de mulțumire Se va sătura. Prin suferințele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulți, și fărădelegile lor le va lua asupra Sa.

12. Pentru aceasta Îi voi da partea Sa printre cei mari și cu cei puternici va împărți prada, ca răsplată că Și-a dat sufletul Său spre moarte și cu cei făcători de rele a fost numărat. Că El a purtat fărădelegile multora și pentru cei păcătoși Și-a dat viața.” (Isaia, cap. 53)

„

M-am întors și am privit toate asupririle care se fac sub soare; și iată, cei apăsați vărsau lacrimi și nu era nimeni să-i mângâie. De partea asupritorilor lor era puterea, iar ei nu aveau pe cineva să-i mângâie.” (Ecclesiastul, c. 4, v.1)

„Răutatea nu va izbăvi pe cei răi”.

PROLOG (cântec religios)

„Copile drag, de ce ai rătăcit Prin lumea de păcat De-atâta timp? Eu te-am chemat să vii, Dar tu M-ai ignorat... Iubirea Mea va ține până-n veci, Dar nu uita că-s drept. Eu am să spun: Mereu te-am așteptat, Dar tu M-ai ocolit. Vino acum, nu amâna! Ziua de mâine nu se știe dacă va mai fi. Încrede-te în Cel ce a promis Că vei fi mântuit.”

(RAZE DE SPERANȚĂ)

IMERSIUNE POSIBILĂ (2004) POSSIBLE IMMERSION

FELIX RIAN, O VOCE TÂNĂRĂ ÎN LIRICA ACTUALĂ

„A fi poet, zice Cervantes, este, zice-se, o boală de nelecuit și foarte molipsitoare”. Numita boală pare a fi la Felix Rian ereditară. Tatăl acestuia, Raul Constantinescu, este un cunoscut și apreciat poet, autor al mai multor volume de versuri, eseuri, precum și lucrări didactice, fiind domnia sa și un reputat profesor. Fiul, crescut într-o binefăcătoare atmosferă intelectuală, absolvent al Colegiului Național „Decebal” din Deva, secția limbi străine, actualmente student la litere, a debutat cu proză scurtă în revista literară „Provincia Corvina”, remarcându-se și ca autor de piese de teatru. Pornește acum, la numai douăzeci și unu de ani pe propriul drum cu acest remarcabil volum de versuri intitulat „Imersiune posibilă”, scris în română și tradus în engleză, structurat în trei părți „Engolpion” (haiku-uri și tanka), „Hârtii îngălbenite” și „Ocean”, (poem-jazz). Faptul că Felix Rian a optat pentru haiku și tanka, această formă concentrată a exprimării poetice cu formă fixă, riguroasă – șaptesprezece silabe în trei versuri, 5,7,5, în haiku-uri, și de treizeci și unu de silabe în cinci versuri în tanka, 5,7,5,7,7, respectând cele trei cerințe, „unde”, „ce”, „când”, în diverse construcții – demonstrează nu doar solide cunoștințe de tehnica versurilor, ci și o sensibilitate deosebită și în același timp înclinația pentru miniatural și gingășie. Felix Rian creează o anumită atmosferă de taină, fior și regret, o persistență a memoriei de singularizare a imaginilor de toamnă, iarnă, primăvară, cu precădere în haiku-uri. Scenele sale lirice, dominate de imagini vizuale pe care un pictor le-ar putea transpune cu ușurință pe pânză, degajă o stare de calm, îndemnând la meditație, contemplând panorama anotimpurilor. Astfel, salcâmul umed și alb anunță palida iarnă, cu frig fosforescent, limpede, umbră de pin nins, noaptea este apoasă, iar deasupra „Cer / Ființe și Cel ce e / În veșnicie”. Sau în acest haiku „Prin crengi albăstrii / Reci cețuri electrice. / Sfârșit de iarnă.” Tentativa spre asimetrie și insolit specifică japonezilor, densitatea expresiei, alchimia verbelor, capabile să creeze adevărate giuvaeruri, îl paște și pe tânărul autor care transpune în forme concentrate cu finețe

distinctă ca într-un filigran ceea ce trăiește, simte și gândește. Există câteva motive care revin nu doar în structurile de sorginte japoneză, cum este cel al pomilor în diferite ipostaze. „Salcâmul umed și alb” „îngălbenit”, „prunii, negru filigran”, având „crengile albăstrii”. Diferitele momente ale timpului sugerează poetului imagini neașteptate. Noaptea Porțelan negru/ Unde verde ochi de ceai.../ Salcâm smălțuit”. Seara „Dincolo de geam/ Seara, albastră sticlă./ Cristale albe.” Lumina „Falduri lichide/ Recif sticlos palpitând./ Solare lumini.”

Din expoziția sa de stampe pictate prin cuvinte, nu lipsesc notațiile despre Hațegul natal Aici în Hațeg/ Blocurile sunt dune/ În neagră beznă. Sau natura hațegană într-o frumoasă zi de primăvară Norii ca o mare albastră/ Vălurită de încrețituri albe/ printre dâre umbrite puțin/De soarele ce a alungat/ Întunericul prin văi și prăpăstii.” (Lumina primăverii).

După cum vedem, poeziile lui Felix Rian sunt expresii concentrate ale stărilor sale de înfrigurată căutare a echilibrului și armoniei în natură, surprinzând limita și fiorul ascuns al comuniunii cu natura pin punctul unic al clipei efemere și veșnice în același timp „Apărură ghivecele cu plante/ Aduse parcă de un șuvoi acvatic/ Târâte mai departe pe fereastră/ În întunericul umed/ În noaptea nordică.” (Lemn tânăr).

Cititorul își va face o idee despre trecerea inexorabilă a timpului din următoarele versuri „Pietre netede/ Aduse de ape/ Cu urme roase de rune”. (Ștersături).

Partea a treia a volumului ar merita un comentariu aparte, având în vedere către subtitlul „poem jazz”, evocând cu multă forță de convingere lumea sincopată a jazzului cu nostalgiile și stările ei limită, specifice universului american.

Pornit în permanentă căutare a iluminării spiritului, sondând realul și descoperind esențele în eterna lor schimbare, Felix Rian pășește ca un poet format, sigur pe arta sa, o voce tânără în lirica românească actuală.

Radu Igna

FELIX RIAN, A YOUNG VOICE IN THE CONTEMPORARY POETRY

„Being a poet, Cervantes says, is a cureless and very catchy disease.” The so-called disease seems to be at Felix Rian hereditary. His father, Raul Constantinescu, is a known and appreciated poet, author of some verses and essay volumes and didactic works also being a reputate professor. The son, grown in a benefactor intellectual atmosphere, graduate of the „Decebal” National College, the foreign languages section, in the present studenjt at philology, he had made his debut with a short story in the literary magazine „Provincia Corvina” remarking himself as well as a theatre author. He is going now at only twenty-one years old on his own road with this remarkable volume of verses entitled „Possible Immersion”, written in Romanian and translated into English, structured on three parts: „Ëncolpion” (haiku and tanka), „Old turned yellow papers” and „Ocean” poems.

The fact that Felix Rian chose haiku and tanka, this concentated form of poetic expression with fixed form, rigurous seventeen syllables in three verses 5,7,5, in haiku-us, respecting the three requirements „where”, „what”, „when” in diverse constructions and of thirty-one syllabes in tanka 5,7,5,7,7 – proves not only solid information of verses technique but also a special sensibillity and as well the inclination for miniatures and gentleness.

Felix Constantinescu creates a certain atmosphere of mystery, thrill and regret, a remaining of visual memory, autumn, winter, wiring images often met in haiku-us. His lyrical scenes, dominated by visual images, which a painter could easily transpose on canvas gives off and estate of calm, urging to meditation, contemplating the seasons panorama. Thus, the damp white acacia announces the plain winter, with phosphorous cold, clear snowed pine shadow, the night is watery and above „Sky/ Beings and the One that is/ In eternity”. Or in this haiku: „Through blue branches/ Cold electric mists/ End of winter”.

The attempt towards asymetry and unusual typical to Japanese culture, the density of expressions, the alchemy of verb’s able to create real jewels it is not unknown to the young author which transposes in

concentrated forms with distinguished finesse like a filigree what he lives, feels and thinks. There are some motifs which reoccur not only in the Japanese origin structures, like the one of the trees in different hypostasis: „The damp white acacia”, „yellowed”, „the plum-tres, black filigree” with „blue branches.”

The different moments of time suggest to the poet unexpected images.

Night: „Black porcelain/ Waves, green puddle of tea. Lacquered acacia.”

Evening: „Beyond the window/ Evening, blue glass.? White crystals.”

Light: „Liquid kerchiefs/ Glasasy reef throbbing./ Solar lights”. From his word painted stamps there are not missing the notations from the native city, Hațeg: „Here in Hateg/ The blocks of flats are dunes/ In the black darkness”. Or Hateg’s nature in a beautiful spring’s day: „Clouds like a blue sea/ Rippled by white waves/ Along trailes shadowed/ By the sun who drove away/ The dark to valleys and precipices.” („Spring’s light”).

As we see, Felix Rian’s poems are concentrated expressions of his eager search of equilibrium and harmony in nature, capturing the limit and the hidden thrill of the communion with nature through the unique point of the evanescent and eternal in the same time: „The flower pots with plants showed up/ Brought seemingly by an aquatic stream/ Dragged along farther over the window/ In the damp dark/ In the northern night.” („Young wood”).

The reader will make an idea about the unstoppable passing of time from the next verses: „Evenly stones/ Brought by water? With gnawed traces of runes.” („Erasures”).

The third part of the volume, which is only in Romanian, would deserve a separate commentary, the poem having the subtitle „poem jazz”, evocating with much persuasion the syncopated world of jazz with its nostalgias and limit estates, specific to the American Universe.

In permanent search of spirit’s illumination, taking bearings in the surroundings reality and discovering the essence in their eternal changing, Felix Rian starts as a full-fledged poet, sure on his art, a young voice in the actual Romanian poetry.

Radu Igna

Motto:

„...sau, ceea ce ar fi și mai rău, să se facă poet, căci a fi poet este, zice-se, o boală de nelecuit și foarte molipsitoare.” (Don Quijote)

„All the people in the world Every boy and every girl Just imagine that we could Face our brotherhood” (Safri Duo feat. Clark Anderson)

ENGOLPION

(haiku, tanka) ENCOLPION (haiku, tanka)

HAIKU

* În pervaz, în geam, Picură rotogoale. Ochiuri albastre.

In the frame, in the window Rolls drip. Blue water eyes.

* Înghețatul geam, Salcâmul umed și alb. Palidă iarnă.

The frozen window The damp and white acacia. Pale winter.

* Lângă fereastră, Salcâmul se înălbi, De dimineață.

Near the window

The acacia has been whitened Of morning.

* Pe ceru-n amurg

Prunii, negru filigran. Aer limpede.

On the sky at dusk

The plum trees, black filigree. Transparent air.

* Prin crengi albăstrii, Reci cețuri electrice. Sfârșit de iarnă.

Through blue branches

Cold electric mist. End of winter.

*

Înnegrit salcâm, Azur vitraliu, amurg. Busuioc uscat.

In blackened acacia

Blue stained-glass, dusk. Withered basil.

*

Pe o creangă albă,

Un sticlete țopăie. Frig fosforescent.

On the white branch A thistlefinch hops. Phosphorescent cold.

* În pervazul ud Firimituri pentru vrăbii. Picură țurțuri.

On the wet window frame Crumbs for sparrows. Icicles drip.

*

Peste sat, ninsă

Noapte – pată sepia. Fulgi de hârtie.

Over the village snowed Night – cuttle fish stain. Flakes of paper.

* Stradă pustie, Câteva geamuri, licăr. Noapte geroasă.

Desert street A few windows sparkle. Frosty night.

* În apartament, Frig conturat limpede. Umbră de pin nins.

In the flat Clearly outlined cold. Snowed pine shadow.

* Înroșind burgul, Găuriți monoliți dalbi Luminoși în frig. (haiku în amintirea Revoluției din Decembrie 1989)

Red colouring the city Pierced white monolithes Bright in cold. (haiku in the memory of the Revolution of December 1989)

*

În bezna nopții, Steaua lumină tare La nașterea Lui.

In night’s darkness

The Star brightened up strongly At His birth.

* Jos în grădină, E zăpadă mucedă. Soare – bec aprins.

Down in the garden There is moulded snow. Sun – fiery bulb.

* Prin haturi albe, Felinare aruncă Nuanțe nocturne.

Through white baulks Street lamps throw Nightshades.

*

Pătrar de Lună

Peste tren înzăpezit. Afânat deșert.

Moonquarter

Over snowed up train. Beaked up desert.

* Pe scaunul pătat, Becul plouă alb-gălbui. Iarnă sub astre.

On the stained chair

The bulb rains yellow-white. Winter under stars.

*

Porțelan negru Unde ceaiul fumegă La miezul nopții.

Black porcelain Waves, the tea smokes At midnight.

* Aici, în Hațeg, Blocurile sunt dune În neagra beznă.

Here in Hațeg The blocks of flats are dunes In the black darkness.

* Falduri lichide, Recif sticlos palpitând. Solare lumini.

Liquid kerchiefs Glassy reef throbbing. Solar lights.

*

Dincolo de geam, Seara, albastră sticlă. Cristale albe.

Beyond the window Evening, blue glass. White cristals.

TANKA

*

Pe cerul sferic Norii – sparte aisberguri. Calmă derivă Pe lentila convexă A mareei celeste.

On the spherical sky

The clouds – broken icebergs. Calm drift On the convex lens Of the celestial tide.

*

Drumul livezii –Flori înalte, uscate. Pământ ud, reavăn. Scoarța de prun, roșie Lumină vegetală.

The orchard’s road Tall, witered flowers. Wet soil, damp. Plum-tree bark, red Vegetable light.

* Pol abandonat

De banchize și zăpezi. Călduros dezgheț –Apă, magnetic respins Infern alb înțepenit.

Abandoned pole

By ice packs and snow Warm thow Water, magnetic repelled White turned to stone inferno.

* Cerul sfărâmat

Prin minuscule nervuri. Globule verzui, Dendrice elevații, Mici pete în fereastră.

The crumbed sky Through tiny nervures

Green globules Dendric elevations Little staines in the window.

(se dedică tatălui meu) Galben imanent, Albă camera tatei. Dacă nu ești dumneata, Nu-mi pasă de fulgii dalbi. Natura, univers gol. (dedicated to my father) Yellow intricate presence White dadʹs room If you are not I donʹt care about the white snow flakes Nature, empty universe.

HÂRTII ÎNGĂLBENITE OLD TURNED YELLOW PAPERS

LEMN TÂNĂR

Apărură ghivecele cu plante Aduse parcă de-un șuvoi acvatic, Târâte mai departe pe fereastră În întunericul umed, În noaptea nordică.

YOUNG WOOD

The flower pots with plants showed up Brought seemingly by an aquatic stream Dragged along farther over the window In the damp dark In the northern night.

PROTEGA ME

Pana Păsării era ca în ilustratele Cărților de povești, Galbenă, Aprinsă. Astfel Pasărea îmi spunea: „Ești al meu.” Astfel mi se spunea: „Ești al Nostru.”

PROTEGA ME

The Birdʹs feather was like in The storybooks pictures Yellow Fiery

Thus he Bird was telling me: „You are mine”

Thus I was told: „Youʹre Ours.”

POEZIA CLIPEI

Sunt momente de imaterială ardere Când carnea noastră tresaltă sub o Prezență neștiută. Instinctele dispar sub miresme de mir și flori de câmp.

Carbonizat de flăcări prelungi, gladiole și gerbere, Omul, vie structură monolitică mută, Cu creierul furnicat de efervescențe, liniștit și tâmp.

THE MOMENTʹS POETRY

There are times of unmaterial burning When our flesh is moved under an unknown Presence Instincts dissapear under perfumed oil and field flowers.

Burned by tall, long, flames, gladiolus swing Man, an alive mute monolithic structure With the brain quiet, dull and tingled of efervescences.

GLACIAȚIUNE

Inundate blocuri în tonuri verzi Dedesubtul banchizei în derivă. Scoici pe trotuar. Pești alungiți. Cadavrul meu la masa de scris.

GLACIATION

Flooded buildings in green tones

Under the drifting ice pack. Shells on the pavement. Elongated fish. My dead body at the writing desk.

ÎNDEMN PENTRU OSTRACIZAȚI

Neiubitule, ridică-ți privirile albastre, Lasă-ți țărâna și praful pentru câteva momente, Pentru cât trăiești, căci acolo te vei întoarce Când numit vei fi mort și numele-ți se va chema neștiut, Șters cum va fi de ploi de pe crucea ta de lemn! Așa că ascultă, ascultă-mă tu, neiubite!

STIMULUS FOR THE OSTRACISED

Beloved not, raise your blue eyes Leave your dust for a few moments

For as long as you live, because there you will return When named you will be dead and your name will be called unknown

Wiped out as it will be from your wooden cross So listen, listen my saying you, beloved not.

RADIAȚII

Rari, cad fulgi de zăpadă Păstoși ca ochii pictați de Tonitza. Pământul cald și trecătorii

Distrug scânteierea albă. Grabnic mă retrag înapoia ușii Încuind-o.

RADIATIONS

Rare, snow flakes are falling Paste like in the eyes painted by Tonitza. The warm earth and the passers-by

Destroy the white sparkle. Urgent, I withdraw behind the door Locking it.

NATURĂ STATICĂ

Bolovănoși cartofi Vii și stinse tonuri de verde –Culori subterane.

STATIC NATURE

Rocky potatoes Enlightened and pale tones of green –Underground colours

LUMINA DIN GEAM

Lumină, Albă hârtie

Pironită De Felinarul Nopții Pe geamul nostru.

THE LIGHT IN THE WINDOW

Light, White paper Nailed down

By The Night’s Lantern On our window.

INFLORESCENȚĂ

Apa rece și alb-albastră, Mic cub de cristal.

Izvorul e acoperit aproape întru totul De bălării ce întunecă grota Peștelui captiv..

INFLORESCENCE

The cold white-blue water Tiny cristal cube The spring’s covered almost completely By thistles which darken the grotto Of the captive fish.

PÂCLĂ

Pâclă

Albicios înconjurându-mă –Nori rupți.

Mă clatin hieratic, Tremurându-mi ceața În mers.

MIST

White Mist surrounding me Broken clouds

I hieraticly stagger Trembling my fog As I walk.

CIMITIR EVREIESC

Fulgi picură din stalactitele cerului Pe monoliții deja bocnă.

JEWISH CEMETERY

Flakes drip from sky’s stalactites On the already frozen monolithes.

ELEGIE SOLEMNĂ

Poeme felurite citite toate În registru grav. Contrapunct. Artă poetică. Frică.

SOLEMN ELEGY

Different poems all read In a serin a serious register. Counterpoint. Art of poetry. Fright. NEED

Sufletul mi-e uscat Ca mâna lui Alonso Quijano.

Treaz, visez La împărtășanie.

NEED

My soul is withered As the hand of Alonso Quijano.

Awake, I dream To the Eucharist.

POMPEI

Am înțepenit ca ciupercile Din rafturi –Mult prea tăcuți În pivnița enormă.

POMPEI

Fastened as the mushrooms

From the shelfs Much too silent In the huge cellar.

LĂMĂIUL

Lămâi năpădit De frunze șterse, În fereastra galbenă.

Lânga stânjenei, În grădină, Plutesc bujorii.

LEMON-TREE

Invaded lemon-tree By drabbed leaves In the yellow window. Near the iris In the garden The peonys float.

OAMENI

Motto: „...am văzut lumina cea adevărată” (din slujba de seară)

Zilele lui Apollo au apus, Iar serbările sale sunt neștiute acum.

Însă mai există, mai pot să văd Uneori, pe stradă, mai des la televizor Ființe apolinice

Atinse de aripile îngerilor, Mângâiate de Sfinți, Scăldate uneori în simpla lumină originară.

HUMANS

Motto:„We saw the true light” - from the evening service –Apolloʹs days have set And his celebrations are unknown now.

Yet, there are, I can still see Apollonian beings.

Touched by the angelʹs wings Caressed by Saints Bathed sometimes in the simple native light.

HAȚEGUL IARNA

Un oraș înzăpezit Precum un acvariu tulbure, Cu pești plați și delfini Săltându-mă pe un recif De copaci pitici acoperiți cu zăpadă. Fremătând prin apă văd lumina soarelui, Dau să respir și mă-nec În mâlul încins Al unei pete solare.

HAȚEG IN WINTER

A snowed up city Like a muddy aquarium With flat fish and dolphins. Heaving me up a reef Of dwarf trees covered with snow, Fretting through water I see the sun light I try to breathe and I drawn In the hot mud Of a solar stain.

DOUĂ CRATERE ÎN FORMĂ DE INIMĂ

Nu știu ce-a fost la Verdun, Nagasaki nu-mi spune nimic. Sunt omul ultramodern, Cu memorie de fluture. Dați-mi bilete la cinematograf, Vreau programul Tv, Îndrăgostit cum sunt De fete din celelalte emisfere. Pământul devine tot mai mic În timp ce iubirea rămăne constantă Și brusc imi dau seama că Verdunul a fost un dezastru Și că Nagasaki este, Cum se spune pe la noi, Oraș martir.

TWO CRATERS IN SHAPE OF AN HEART

I don’t know what happened at Verdun Nagasaki doesn’t ring any bell to me. I’m the ultramodern man With butterfly memory. Just give me my cinema tickets I want the Tv-guide/ In love as I am Of girls from the other hemispheres The Mrth becomes smaller While love remains constant And suddenly I realise that Verdun was a dissaster And that Nagasaki is As it is said in our places A martyr city.

ÎN CĂUTAREA POEZIEI

În drum

Întâlnesc un car cu fân. Țăranii merg în spatele grămezii de ierburi, Nu se văd Și de aici, de unde sunt, parcă ar vorbi caii.

SEARCHTNG FOR POETRY

In the road

I encounter a hay cartful The peasants walk behind the herbal cluster I can’t see them And from here It looks seemingly that the horses talk

COPACI

Din folclor

Au mai rămas doar copacii, Străjuindu-ne liniștiți Rătăcirile.

TREES

From the folklore

Only the trees are left Towering silently Our strayings.

STABILOPOZII INEXISTENȚI (SINCOPE)

Minciuni zornăie în buclele vântului. Îmbătrâniți pe neașteptate Ne târșâim pașii prin bălțile strânse În urma eroziunii ridurilor noastre.

Emulați suntem neîntrerupt De modele din ghips. În plin câmp gălbui, Nu reușim sa vedem decât naturi moarte.

Zăpada îndepărtată dispare în penumbră În timp ce gunoaiele ne putrezesc alături. Într-un copac neînfrunzit Doi corbi își împart ce-a mai rămas din zi.

Pruni verzi ciopârțiți de securile barbarilor Lângă malul Galbenei scobit ca un estuar.

Rămășitele zăpezii înghețate Precum niște delicate albe flori de mină.

Soarele a apărut încă o dată În dreptul bortei peșterii noastre.

Iată-mă singur în mijlocul vegetației!

THE UNEXISTENT STABILOPODES

Lies jingle in the wînd’s curls. Aged unexpectedly We drag our steps along the plashes drained After the erosion of our wrinkles Stimulated permanently By gypsoin models

In the middle of the yellow field Al that we succeed to see are the still lifes. The snow Tom the distance appears in the shadow While our trash rot besides us. In a leafless tree Two cows share whatʹs left o1 the day. Green plum-tree hacked by the barbarians’ axes Beside Galbena’s bank hollowed as an estuary. The remainings ot the frozen snow Like white delicate mine-flowers

The sun showed up once again In front of our cave’s opening Here I ann alone in the middle of vegetation!

GROENLANDA

Pământ alb, nesfârșită întindere de aisberguri eșuate.

GROENLAND

White land, endless surface of stranded icebergs.

POETUL DE NOTA DOI

Timbrar, Fost alcoolic drogat cu aluminium-lac, Mult prea intoxicat În tratament, Ascultător de muzică pop, Autorul unor poezii mult prea anemice –Poeziile unui poet de nota doi... Iată-mă, Între copilărie și bătrânețe!

MARK F’S POET

Stamp collector

Ex-alcoholic stoned with metal laquer Much too intoxicated in the past In oeatment

Pop music listener A(s) much to anaemic poems author Here I am Between childhood and old age.

ÎNFLORIRI

Biblie deschisă –floare de bumbac.

BLOOMINGS

Open Bible –cotton fllower.

OGRADA

Soarele, floare închizându-se La asfințit. În câmp, Miros de tămâie.

Pe rând, Dumnezeu aprinde Lumânările.

THE COURTYARD

The sun, a flower closing At set In the field, Frankincence. One at a time God kindles The candles.

DISTIH

Am îmbrățișat un copac, Emoționat, de parcă aș fi îmbrătișat un om.

DISTICH

I hugged a tree Moved as if I had hugged a person.

IMPRESII

Nori mici strânși la un loc, Pădure de fagi mișcați de vânt.

Metabolică xilogravura scoarței de salcâm.

În lumina de asfințit Strălucește mozaicul de cuarț Răsfirat pe blocuri.

IMPRESSIONS

Tiny clouds gathered at one place Beech forest under the wind.

Acacia bark’s metabolic woodcut.

In sunset’s light Sparkles the mosaic of quarz Spred on the buildings.

CONDUCTA

Conducta de apă Înclinată ca botul unui Concorde Înfipt în pământ.

THF PIPE

The water pipe Bent as the front side of a Concorde Sticked in the field.

LUMINA PRIMĂVERII

Norii ca o mare albastră Vălurită de încrețituri albe, Printre dâre umbrite puțin De soarele ce-a alungat Întunericul prin văi și prăpăstii.

Aflându-mă singur în piața goală, Văd bătrâni senini pe după porți. Simt livada de pruni de lângă clipocitul Cârletelui. Pe undeva pe aproape trebuie să fie și podul, Minuscul, luat parcă dintr-o grădină japoneză. Livada trebuie că este compactă Precum grupul de muncitoare Ce se întorc de la fabrica dc melci.

Razele soarelui în formă de cruce Luminează pe după nori Ca dintr-un ou de chihlimbar.

Avioanele au devenit submarine Pe cerul în reflux. În aer plutește, Aidoma unei păpădii Răsfirate în toate părțile, Primul fior de primăvară.

SPRINGʹS LIGHT

Clouds like a blue sea Rippled by white waves Along trailes shadowed By the sun who drove away The dark through valleys and precipices. Alone as I in the desen square I see serene old people behind the gate ways. I feel the plum-trees orchard near Carlete. Somewhere close must bee, also, the bridge, Tiny, taken seemingly from a Japanese garden. The orchard must be dese Like the worker-women group Returning from the snails factory.

The cross shaped sun beams Lighten above the clouds Like from an amber egg.

The airplanes had become submarines On the ebbing sky. In the air floates Like a dandelion Scatterd everywhere The first thrill of spring.

AUTOPORTRETUL VIITOAREI MUȚENII

Am adormit în liniștita Pietricică de chihlimbar.

Laolaltă cu fildeșii Mamutului, Gânganie mică ce sunt.

FUTURE MUTENES

ʹ

S AUTOPORTRAIT

I had fell asleep in the quiet Tiny amber rock

Together with the mammoth’s Tusks, Little bug that I am.

REABILITARE

Pătratul svasticii arhaice –Materia solară curge În răsărit, Fluidizând atmosfera Primăvăratică.

REABILITATION

The arciuic swastika square Sollar matter flowing In sunrise Liquiding the atmosphere Of spring.

SUGHIȚUL

Sughit

Ca un ceas ce ticăie Uitat pe podea, după mobilă, Oscilând pe unda timpului.

THE HICCUP

I hiccup

As a ticking clock Left on the florr, under furniture Vacullating on time’s wave.

ILUSTRAȚIE STRĂVEZIE

Arbori crescuți ogival. Asfaltul crăpat, Vitraliu gravat în praful autostrăzii.

TRANSPARENT PICTURA

Ogival grown nees. The cracked asphalt, Stained glass engraved in the speedway’s dust.

EXPRESIONISM ACTUAL

Expresionismul actual se va sfârși, Lumina interioară își va face loc; Sunt ancorat între concret și concept. Am ieșit puțin în fața blocului. Aerul e rece E frig și cerul e întunecat.

ACTUAL EXPRESSIONISM

The actual expressionism will end Innerlight will appear

I’m anchored between concretness and draft. I went out a little in front of the building. The air is cold, It’s cool and the sky is dark.

FLOARE DE GHEAȚĂ

Barajul înghețat în amurg –Alb, imens neon.

ICE FLOWER

The frozen dam at dusk –White, huge neon

PĂDUREA VIE

Ochii mi se îngustează Devenind oblici. Cu unul clipocesc pe undeva prin Alaska, Iar cu celălalt în Țara de Foc. În munte, Mă am pe mine și o floare nevăzută în grijă. Îmi reamintesc cântece arhaice. Iată-mă singur în peșteră.

ALIVE FOREST

My eyes grow narrower Becoming obliques

With one I blink somewhere in Alaska And with the other in the Land of Fire. In the mountain I’ve got myself and and invisible flower in care. I recall archaic songs. Here I am alone in the cave

PORTUL

Între blocuri, ca o Aglomerare de vapoare, Încrețiturile pamântului.

THF PORT

Between the buildings

As a ship throng, Earth’s waves.

POEM ÎN PROZĂ

Neavând cheie, Am stat pe scări, Dându-mi astfel seama puțin Cât este de greu să n-ai casă, Tot timpul pe drumuri Sau stând în locuri insalubre, Reci, pe timp de iarnă, Căutând în gunoaie ceva de mâncare Ceea ce alții aruncă. Nimeni nu-i vede pe stradă Deși toți îi știm deja, Mizeria lor dând Un fel de culoare locală Străzilor, Mascote înfometate și rebegite Târându-și viața în singurătate. Chiar și numai pentru că omul Este o ființa socială, Oricui i s-ar putea întâmpla, Nu știu de ce, îmi vine greu să spun, Dar am putea să-i și ajutăm Fiecare cum poate Și găsește de cuviință. .

PROSE POEM

Not having key I stood on the stairs Realising a bit How hard is not having a home Always on the roads Or living in insalubrious Cold places, in winter Searching for food in the trash cans What others throw away Nobody sees them on the street Although we all know theo already Their misery enreiching the atmosphere On the streets Starred frost mascotes Dragging their lives in inhumanity Even only because man Is a social being This could happen to everyone I don’t know why, this comes out from me But we could help them Everyone how he can And finds it appropiate.

PIERDEREA OREI

Pierderea orei... Căderea întunericului peste lumina Încetinită; Liniștea ce se lățește... Să realizezi că te afli La mijlocul scării Și tot în jos te uiți... Oare cât voi fi aici, Când casa scărilor Va fi plină de pământ Sub straturi de tuf vulcanic Și mâl. Copacii vor fi cărbune Iar noi toți un strat geologic. Cerul va rămâne același, Misterios și plin de răspunsuri.

HOUR LOOSING

Hour loosing... The falling of the darkness over light Slow Silence widens

Realising that you are At the middle of the stairs Yet, you are still looking down Will I still be here When the hall way Will be filled with dust ground Under stratum of volcanic rock And mud. The sees will be coal And we, all, we’ll be an geologic stratum The sky will remain the see Misterious and full of answers.

NEPUTINȚĂ

Cum să merg în America

Pentru o casă din prefabricate Și două mașini Când știu că e ridicată Pe teren furat Sau cumpărat cu forța La prețuri de nimic De la nativi.

IMPOTENCE

How could I go to America For a prefabricated house And two cars

When I know that it is built On stolen land Or forcebly

At cheap lousy prices From the natives.

ȘTERSĂTURI

Pietre netede, Aduse de apă, Cu urme roase de rune.

ERASURES

Evenly stones Brought by water With gnawed traces of runes.

OCEAN (poem jazz)

„All I ever had These songs of freedom Redemption song.” Bob Marley

Organică muzică, jazz sincopat, Aerul năvălind prin golurile lemnului, Patina lăsată de sunetele izbite unele de altele. Săpat în alama trompetelor, Reflectând lumina în îndoituri, Contrabasul mare cât o barcă, Coardele, groase parâme aspre ca fierăstraiele, Zbârnâind în gingașe improvizații. Sound-ul anilor ‘20 ieșind proaspăt

Din difuzoarele radiourilor Acoperite cu pânză Și pline de foșnete. „Rapsodia albastră” invadând New York-ul, Aplatizându-i simțurile, aducându-se la un nivel elementar Turtindu-l, făcându-l plat ca un tablou de Piet Mondrian. Bineînțeles „Broadway Boogie Wogie”, Oașe pline de muzică, vapoare îndepărtate de orice ape Teritoriale, Izolate în muzica propriilor orchestre Ca în niște luminoase ouă oarbe, Cu delfini eșuând pe puntea scăldată în solfegii. Prenum peștii-zburători Frezele cu cârlionți lipiți de cap cu loțiuni de păr Strălucind din desenele animate primitive, de pe peliculele vechi, Arse de lămpile tunurilor proiectoarelor de prea multă folosință. Pălării rotunde precum căștile de cosmonaut Albe, gri, maro.

Hiroshima pictată în umbră arsă, Tema atâtor improvizații personale La claviatura mașinii de scris, Bătând dincolo de ritm Despre stridența delicată a Orleansului.

Tirania germinației incubate de îngrășămintele Secolelor de cultură de bumbac. Boțuri albe de vată scămoasă Culeasă de degete albe de sclavi. Clarinetul născând partituri Scrise doar în pneumatica instrumentelor. Butoanele trompetei ca niște sfârcuri De negresă urlând în „Be-bop”. Pâlnia saxofonului ne pune în față zgomote ancestrale Negri simțind încă din leagăn Jalea îngrămădirii în calele corăbiilor Îngropându-și morții în Atlantic. „Blues”, „negro spirituals”, „gospel” –Simt toate astea, am suflat în trompetă

Până mi s-a lipit de buze Laolaltă cu pianul strident-strident Pianul Strident Strident-strident

Mi s-a lipit de buze. Jazz venind din zona centrală a universului, De acolo de unde totul a început Și de unde totul începe întotdeauna. Iată că, tot aruncând cu pietre în apa oceanului, Am spart o sticlă cu un mesaj SOS. Plin de amărăciune, meditez, Insulele sunt atât de multe Și de îndepărtate unele de altele, Umbrite doar de nori

Ce se sparg unii de alții și se amestecă Aidoma unor incandescente plăci tectonice, Apa binefăcătoare udând pământul Curgându-i pe coastele dealurilor, Adunându-se în băltoace în care putrezesc copaci, Prăvălindu-se cu zgomotul improvizației jazz, La pământ căzând ca bocănitul tobei mari. Iată pădurile putrede, imense baterii Împrăștiind ritmul swing, bossa-nova,

Reggae, jazz, reggae, jazz, reggae, reggae.

Cât despre noi, iată-ne aici, Insecte și șerpi de piatră

Cu burțile lipite de stâncile

Ce acoperă ca un colțuros mediu deșertic tot pământul Devenit un pietroi plin de găuri, Arătând întru totul ca o sculptură modernă.

Am spus „emulați de modele din ghips”. Acum spun: emulați de pietrele câmpului, Curbele bolovanilor plusând de viață, Ca un miez moale de pâine fărâmițat pentru vrăbii. Bucăți mari de piatră străpunse de unde radio, raze gamma Trăind ritmul surd al rotirii pământului Și al exploziilor Galaxiei. Ne interpretăm solo-urile, Eclatantă aducere aminte a foșnetului frunzelor, Gheboșându-ne în cerc la bara Pe care nimeni nu se va urca să danseze din buric. Avem daimonii noștri care dansează catolic rumba. Inconștient am început să ne repetăm variațiunile Căutând Idealul. Grindina cerului de plastic ne îngroapă cristalizându-ne. Necroză cauterizată, ciupercă sulfuroasă.

Hiperurbanismul contemporan Ridicat în stratosferă sub fromă de particule.

Pentru totdeauna, sfârșit superluminic, Meteorologica fluctuare a vaporilor prin curenții de aer, Electricitate plutind periculos în atmosferă,

Globul roșu al soarelui, Ridicându-se din ape spălat de valuri, Îmblânzind scrâșnetele înghețului iernii.

Salcâmul îmbibat în razele zilei, Ciorchine cu flori albe Sfidând jocul de cuburi al blocurilor. Delicate pasaje obscure, Picuri de ploaie amestecați cu cerneala versurilor, Principiul prim apărând în nenumărate forme, Însuflețind oamenii, Scriind formulele algebrice ale răsăriturilor, Ca și organizarea cuiburilor din nimic.

Din crengi uscate și frunze moarte, Minuscule machete de arce, Așteptând picurii de apă, Suntem lemne desprinse din pluta Meduzei, Plutind pe ocean. Primăvara a umplut aerul cu silfi, Retezatul devenind o luminoasă mandală,

Complexitatea naturii încremenite de nori, Încremenirea în tonurile cunoscute, Nechezol de sfârșit al timpului, Limitarea explorării pământului La drumul până la supermarket, Nori arătând ca harta Marii Britanii. Pe cerul de un albastru medieval, Clar, simplu, deschis, Muzica zgomotelor naturii. Întins pe pământ ca o piatră alungită, Cu soarele mângâindu-mă pe față, Razele-i lungi oprindu-mi-se prin pori,

Văd că toți suntem senini și fluizi ca albastrul. Iată norii goniți de trecerea timpului, Pământul respirând sub buldozere, Lemn ordonat în oribile forme geometrice, Străpuns de cuie și legat cu sârmă, Stol de păsări spălat de strălucirea albă a soarelui, Sub nori spărgându-se ca într-un recif. Aici jos, înconjurat de clocotul mut al aerului Inima-mi întrecându-se cu firele de înaltă tensiune, Nori ca urmele câinilor în pământul umed, Albastru de trecerea atâtor râuri, Rostogolind pietre peste pietre, De care, lipiți cu aracet alb, Mogâldețe din hârtie tipărită În colajul transparent Al acestei zile de primăvară Izbiți de muchiile de silex șlefuit Al atâtor fosforice lapidări, Suntem oamenii-păsări Strângând fiecare în palmă, la trezire, Drahma coclită primită în vis, Cu pasărea-om abia oprită pe umăr Ținând în plisc o crenguță înfrunzită de măslin.

OCEAN (jazz poem)

“It simply came to our notice then These songs of freedom Redemption song.” Bob Marley

Organic music, syncopated jazz

The air rushing through the hollows of the wood The patina left by the sounds hit each other Digging in the brass of the trumpets Reflecting the light in bends A bass as big as a boat Ropes, thick ropes as thick as saws Whirling in gentle improvisations The sound of the ‘20s coming out fresh

From the radio speakers

Covered with cloth And full of rustling “Blue Rhapsody” invading New York

Flattening his senses, bringing him to an elementary level Flattening it, flattening it like a painting by Piet Mondrian

Of course Broadway Boogie Wogie Bones full of music, ships away from any water territory

Isolated in the music of their own orchestras

Like in some bright blind eggs With dolphins failing them on the deck bathed in solfeggio First name for flying fish Hedgehog cutters glued to the head with hair lotions

Shining from the primitive cartoons, from the movies old

Burned by too many projector cannon lamps use

Round hats like cosmonaut helmets

White, gray, brown

Hiroshima painted in the burning shadow

The theme of so many personal improvisations On the keyboard of the typewriter

Beating the beat About the delicate shrillness of Orleans The tyranny of germination incubated by fertilizers Centuries of cotton cultivation White balls of fluffy cotton wool Collected by white fingers of slaves

The clarinet giving birth to scores Written only in the pneumatics of instruments Trumpet buttons like nipples Black woman screaming in “Be-bop” The saxophone funnel facing us with noises

Ancestral

Blacks still feeling the cradle The mourning of the shipwreck Burying the dead in the Atlantic “Blues” , “negro spirituals” , quot;gospel”

I feel all this, I blew the trumpet Until it stuck to my lips Along with the shrill-shrill piano The piano Strident Strident-strident It stuck to my lips Jazz

Coming from the central part of the universe

That’s where it all started And that’s where it all starts Here he is, throwing stones into the ocean water I broke a bottle with an SOS message

I meditate bitterly There are so many islands And far from each other Shaded only by clouds What break into each other and mix Like incandescent tectonic plates Beneficial water wetting the earth Running along the hillsides

Gathering in puddles where trees rot Falling into the sound of jazz improvisation

On the ground, falling like the sound of a big drum Here are the rotten forests of huge batteries Scattering the swing rhythm, bossa nova, Reggae, jazz, reggae, jazz, reggae, reggae

As for us, here we are Stone insects and snakes

With their bellies clinging to the rocks What covers the whole earth like a corner of the desert It became a rock full of holes Looking completely like a modern sculpture I said “emulate plaster models”

Now I say: emulate the stones of the field The curves of the boulders rising to life Like a soft loaf of bread crumbled for sparrows Large pieces of stone pierced with radio waves, gamma rays Living the dull rhythm of the earth’s rotation And the explosions of the Galaxy

We perform our solos

A striking reminder of the rustling of the leaves Lying on our backs Which no one will go up to dance from the navel We have our daimons dancing Catholic rumba Unconsciously, we began to wait for our variations Seeking the Ideal

The hail of the plastic sky buries us crystallizing

Cauterized necrosis, sulphurous fungus

Contemporary hyperurbanism

High in the stratosphere under a particle shell Forever, super bright end

Meteorological fluctuation of vapors through air currents

Electricity floating dangerously in the atmosphere

The red globe of the sun

Rising from the water washed by the waves

Taming the cracks of the winter frost

Acacia soaked in the light of day

Bunches with white flowers Defying the cube game of blocks

Delicate obscure passages

Raindrops mixed with the ink of the lyrics

The first principle appears in innumerable forms

Bringing people together,

Writing the algebraic formulas of sunrises

Like organizing nests out of nothing

From dry branches and dead leaves

Tiny maple models

Waiting for water to drip We are wood detached from Medusa’s cork

Floating on the ocean

Spring filled the air with sylphs

Retezat becoming a bright mandala

The complexity of nature frozen by clouds

Freezing in familiar tones

Nechezol end of time

Limiting land exploration

On the way to the supermarket

Clouds looking like the map of Great Britain

Over the sky a medieval blue

Clear, simple, open

The music of nature’s noises

Lying on the ground like an elongated square

With the sun caressing my face Its long rays stopping through my pores I see we’re all serene and fluid as blue

Here are the clouds driven by the passage of time The earth breathing under bulldozers

Orderly wood in horrible geometric shapes

Pierced with nails and tied with wire Flock of birds washed by the white glow of the sun

Under the clouds breaking like a reef Down here, surrounded by the mute boiling of the air My heart racing with high voltage wires

Clouds like the tracks of dogs in the damp earth, Blue crossing so many rivers

Rolling stones over stones

To which you stick with white aracet

Printed paper mounds In the transparent collage Of this spring day

Hit the edges of the polished flint So many phospheneous stones

We are birds Squeezing each one in the palm of his hand when he woke up Drahma coclita received in the dream

With the man-bird barely stopped on his shoulder Holding a leafy olive branch.

MOMENTUL ÎN CARE DUMNEZEU EXISTĂ (2000 – 2015)

Poetului Rabindranath Tagore la un veac de la tipărirea cărții „Grădinarul”

Acum după ce am murit

În pământ sunt pietre care mă apasă nu pot nu pot ieși să te îmbrățișez îngenuncheată mă rog în chilie îndurerata mea frunte e plecată iar ochii mei sunt două lumini epistola de septesimus vita imo pectore est non moræ moro ego o profesora mea muto ego fuit alma mea plangit nano muta sola secunda mater juven pax juven sapientia non habet plango ego et amo caelum et sancta terra en caelum en nox jupiter plangæ deus benedicite profesora mea sola secunda mater deus benedicite

Cartea închisă

Stăteam în ceainăria japoneză din Grădina Botanică tocmai începusem să citesc o carte nu știu cât timp a trecut în templul pustiu ca o bisericuță de piatră o engleză bătrână m-a rugat politicos să-i arăt cartea mi-a dat-o înapoi sfătuindu-mă să-mi găsesc o prietenă

aș fi preferat să plece cu ea-n mână fără să se uite înapoi am rămas privind cartea acum închisă și am fost dezamăgit ca orice tânăr

Cireșul

Cireșul meu, fratele meu fiul mamei mele e rănit ca un soldat îngenuncheat lângă el ca o soră de Cruce Roșie îi umplu gigantica rană sângerândă cu pământ pământul îl alină umple-mi sufletul cu pământ cu mâinile tale delicate pune pământ în tăietura ce brăzdează sufletul meu oh, ce harnice sunt furnicile

Cuvânt lui Rilke

Nu îmi vorbi, nu vei primi răspuns nu îmi zâmbi, zâmbet nu voi să-nnod eu dulf sperios sunt coborând în ascuns da-n port te duc de-n mări căzut te văd în lumea asta pește cântând mut mai bine de nu-nțelegi țărmul ți s-aține dar ochii mei ți-or spune tăceri multe că ochii mei stau stelele s-asculte de-oi vedea că ești un dulf de om cum văd atât de rar stimate domn din apă oi sări și eu poate odată

și știi ce-nseamnă saltul meu? o roată pentru o clipă iar e tot cum fu odată și atunci vom încheia poate o prietenie ce pân’și după moartea mea-o să ție că marea este plină de dulfi ca mine ce te-or iubi cum dulfu numai ține prieten să-ți fiu, omule, aș vrea și să-mi îngrop fruntea în inima ta de nu-nțelegi, îngăduie-mi bietele cuvinte și lasă-mă să plec trist înainte de vrei să îmi vorbești, scrie-mi pe apă și poate-o prietenie o să-nceapă.

Dialogul lui Platon cu Aristotel

Pe undeva prin Cosmosul lui Dante două Umbre vorbeau măreț andante apă ce curge-i unul, celălalt i-un sec vin pe lângă ei în roată umbre se ațin...

„

Tu nu vezi ce e Omul? Idee de văpăi.”

„

Da, văd și eu ce-i omul, rupt între dulăi.”

„Pe Om pe pământ Dumnezeu îl puse.”

„Duh, pământ și om omul tău distruse.”

și noi tăceam în Divina Comedie cine-o avea dreptate doar Dumnezeu o știe de mii de ani vechi Umbre își stau vorbind de mii de ani noi umbre ședem, ședem privind...

Omul este moarte și tăcere vie omu-i durere și e fericire” Cine veni? un chip fără moarte ne luă de mâini să ne ia la sine.

„

Elegie pentru frunze

Este vară încă, dar în frunze am văzut izvor de aur; oare ce simt frunzele? ce simte ursoaica prea obosită să se mai ridice primăvara, ce îi simt puii? privesc lumea cu cinci ochi chiar și soarele, el, mereu neînvinsul, neînvinsul are aurul toamnei în sine; privind omul simt că nu vreau să cred, dar frunzele și ursoaica și puii de urși și soarele trist mă dezarmează... când oamenii vor spune că nu mai sunt, voi fi vânt rază de vânt între pământ și stele... sufletul meu va fi ploaie, cea mai rece ploaie de toamnă; totul pentru că deja aurul izvorăște în frunze, iar în munte ursoaica a îngenuncheat la cizmele vânătorului și soarele nu poate oferi decât chipul său trist de frunză galbenă, muribundă...

dintotdeauna am crezut că am mai multe inimi; poate cinci poate șapte poate opt poate una când îți va fi foame spune-mi și te voi hrăni cu inimile mele toate.

Fisură

N-am învățat cât am putut nimic din Geografia României, apoi în orașul care te distruge... am întâlnit un student cu plete; în ultimul moment a renunțat la meseria de domn bine plătit ca metropola să-i poată dea diplomă pentru ochii pe care îi avea în suflet, prietenul cel mai bun al prietenului meu cel mai bun... i-am bălmăjit ceva despre negustori și despre Dumnezeu știe câte sute de mii de refugiați reînvie... zicea că e din Suceava pe undeva prin Moldova whatever avea un suflet șăgalnic, dar părinții lui i-au bocit pe toți zdravăn timp de secole unele după altele... prietena lui nu se sfia să vorbească dulce în inima burgului; el vorbea românește mai tăcut ca un ardelean, pentru că de o mie de ani stăpânii au râs de oameni... odată mi-a spus: Mă, unde vezi număr de Suceava, intri! azi m-aș duce pe jos până acolo să mă uit la toate motoarele și să bălmăjesc precum Călin Nebunul aici am văzut număr de Suceava, așa că intru și dorm.

Frumusețea vieții aspre

Dacă doar ați vedea ce vreme s-a făcut, abia de pot sta afară să scriu; chiar acum începe să picure, noaptea asta stelele vor curge pe pământ în șiroaie; cerul e de apă, un râu uriaș care curge pe pământ; v-aș dori să vedeți cerul ăsta,

bate vântul, stau cu șapca pe cap, în jurul meu prin curte e plin de îngeri uriași, cu aripi albe și parfumate ca florile nipone. Azi am stat afară, în frig, aici viața e grea și aspră, sublimă, oamenii sunt săraci. Sunt fericit, curtea este într-adevăr o ogradă. Oameni buni, ascultați-mă, am lucruri importante să vă spun!

Eminescian

Pașii mei au rătăcit mult în jurul acestui pământ, l-au căutat mult precum cauți un prieten, un sfânt un părinte.

Sufletul meu bate acum altundeva – nevăzut –sfântă obsesie din care-mi izvorăsc mâinile.

Lacrimile mi le ascund în ochi, da, aproape întotdeauna, și nu mint niciodată ca o piatră îmbunată de ape. Pe străbunicul meu îl chema Maria, iar el mă vede omu care sunt... și nu mă tocesc nu.

Am frunte de marmură sărutată, ce să spun, sufletul meu e alcătuit din emisferele a două case din Cernăuți, și un bucureștean frumos, cu ochi întunecați, în clipa aceasta sunt un avatar.

Alinare

Adun cu mâinile argilă, vreau să o pun în apa pe care mi-o dă pământul să fac o alinare cireșului iubit și mă gândesc că, poate, într-o zi, alte mâini neobișnuite cu munca mă vor aduna pe mine și mă vor presăra în apă să mă facă alinare pentru un cireș iubit... Unde voi fi atunci?

***

Mormântul mamei în fața crucii veștede –Floare albastră.

Iubirea este o piatră

Sunt singurul om care a trăit vreodată pe pământ; când mă voi rispi ca o statuie de apă nimeni nu va veni cu mine...

Oricât ar fi de întuneric, în cer stelele singure se văd una pe alta, iar albatrosul care doarme singur pe ape nu zboară în stoluri; când închid ochii, în ei viețuiește fiecare om când îi deschid sunt o poartă închisă... încet o deschid cu o sută de ochi închiși...

1-2-3-4-mult

gândirea primitivă

Orice copac moare nu știu cum, iar unii devin ochi... Ce e mai bine? Să respire sau să fie lumină? Privesc peretele albastru –pentru prima dată, pietrele sunt oarbe. Când vei fi drum prin o sută, vei fi și tu orb... Mama nu te va uita niciodată

Muri-un băiat în Caucaz, într-un război nedrept, cum iar și iar apar cum azi... muri bietul băiet. Și crezi că fu adus acas’? Nu, nici cruce nu avu... la comun fu îngropat și locu’ fu uitat... scrisoare doar veni la pas mamei ce-n poartă fu și scria acolo: „Al tău băiet erou îi de acu căzu pe data – cine-o ști? – colo, în Caucaz... Mama-i mamă până-n cer, daʹ pe băiet n-avu; mama-i mamă-n negru cern, dar nici mort nu-l avu... În țintirim făcu „mormânt”, o cruce ea făcu și se gândea așa: „Al meu băiat unde o fi acu?” El, tinerel și neînsurat, mama doar îl iubea... O poză-i puse pe mormânt, sfielnic fiu de Lună... dragul băiet, erou, ucis de-a Ordinului mână și scrise-n piatră, scrise ea cu lacrima de stea:

„

Niciodată,-al meu copil, mama nu te-o uita.” Ștearsă-i piatra-acum... femeia fu sărmană da’ tot ce-și dori el sus în munți: „Sărumâna dragă mamă.” Biserica și ea-i ruină, în ea dau ciuline-nflorite, bolta-i surpată, dar prin ea vezi Urse regăsite... De ești ca Poe și-ngenuncheat cauți pe cei ce nu sunt, să știi c-o viață se rugară-aici, pe-acest pământ... Muri-un băiat în Caucaz, într-un război nedrept, o mamă plânse-o viață de-azʹ cum numa’ mama plânge pe-al ei băiat căzut de azi; ei plânseră cu sânge... Pământul credinței mele

Oricum sunt numit eretic chiar și aici, dar nu știu cum de pământul acesta mă primește pentru că din el sunt făcut de sute de ani; îi trag în piept aerul de frunze ude și merg pe câmp singur ca Abel... stoluri de vrăbii zboară de sub pașii mei. Știu de ce nu pot pleca din pământul ăsta pentru că în el ca și în mine sunt conținute zâmbetul și sudoarea brâncușiană și sângele și oboseala de oameni trudiți a părinților mei... Pământule, acasă, nu te voi numi, fiindcă cine te-ar înțelege? Poate doar cineva îndrăgostit de pământ. Sângele meu îmi curge prin acest pământ, prin inima nevăzută, de asta nu te pot părăsi.

Poezie ruptă din Biblie

La început Dumnezeu a creat cerurile și pământul. Dar Dumnezeu i-a zis lui Iona: - Este drept să te mânii din cauza plantei? Și el a zis: - Da! este drept să mă mânii, chiar până la moarte! Dar Domnul a zis: - Ție îți este milă de planta aceasta, pentru care n-ai muncit, nici n-ai făcut-o să crească, dar ea crescut într-o noapte și a pierit într-o noapte. Și Mie să nu-mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care sunt mai mulți de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu știu să deosebească dreapta de stânga lor, și de asemenea o mulțime de animale!?

Potecă în cer

Stelele m-au chemat dintotdeauna... când eram copil îmi zvântam aripa mare de vultur în râul înghețat seara și dimineața mama îmi spăla părul amestecat cu pene mari cât săbiile ea a zburat prima dată acum eu, oprit pe o stea, deslușesc o potecă nu știu trebuie să sar sau să zbor?

Rugăciune cu îngerul porumb

Vântul topi porumbul într-o mare talazurile-i verzi izbindu-mi-se de piept

Vai minha tristeza era un cântec odată pentru totdeauna

fug să te ajung din urmă în câmp porumbul cântă mă-mpiedic de mușețel un înger puternic a coborât pe pământ aripile îi miros a cimbrișor sacru mâinile ne devin o singură aripă în timp ce îl culegem o pasăre uriașă deasupra talangelor lovite de vântul sălbatic o, tu, albatrosule, pasăre a furtunii –te salut! pălămida-mi înțeapă genunchii în vreme ce adun suflete cu mâinile mele slabe mi le voi amesteca în păr și mi le voi sfărâma în privire, dar precum Cassandra vreau să le pun într-un loc sigur; până și muntele s-a retras în sine însuși, iar în câmp e sălbăticia genezei...

îngerule, răvășit prin ierburi cu ochi de petale, ce spune mirosul părului tău, al aripilor tale? care e sufletul tău?

hârtia mi-ai acoperit-o cu lacrimi, zburătăcindu-mi-o ca pe-o aripă

în ploaie când ajung înapoi la îngerul porumb mă zboară în aripile sale ca pe o mare liniștită cine plânge în câmp?

Scufundarea

Am multe să-ți spun în câteva cuvinte: când pornești pe marea vieții, nu sta prea mult pe ea, ci scufundă-te ca un submarin, fii ca balena cu cocoașă care după ce și-a sfârșit cântecul deznădăjduit, neauzită decât de crucile stelelor, coboară la temeliile înțelepte ale munților și stă acolo mută; fii ca foca, înțeleapta soră a noastră, care deîndată ce vede un om, se aruncă de pe gheață în apă coborând cât mai repede și cât mai adânc. Dacă înțelepții îți spun că trebuie să fii o floare, fii acea floare de colț crescută undeva după o stâncă, unde niciun cioban nu poate ajunge; fii clopotul scufundat în mare care nu mai vrea niciodată să iasă din tăcuta catedrală lichidă și să știi că stelele sunt foci mari, noaptea privind din cer pe când noi dormim, iar dimineața când ieșim verticali să privim voioși universul, dispar speriate și dezamăgite în adâncurile luminii. Cufundă-te în inima mării, în pădure, în cer, în Dumnezeu și fii ca acele puține animale înțelepte și neîmblânzite care tac și devin invizibile când văd omul.

De ce să fii mâncat, Felixule?

Când vei simți nevoia să vorbești, vorbește prin tăcere ca și chinuitul peștișor din meschinul acvariu și vei vedea cum tăcerea se va transforma într-un cântec epigrafic precum doar inscripțiile îndurerate și adevărate ale mormintelor umile sunt, pe care doar dezamăgit și obosit neînțeleptul soare pâlpâind prăbușit și el în mări după o zi de chin îl va auzi trudit cașalot închizându-și ochiul uriaș și trist. Toți avem nevoie de liniște va spune oceanul neclintit.

Oamenii din Anzi

Privirea lor e în flux și reflux urmând Luna precum Pacificul... Zdroabă e viața lor precum pentru Kierkegaard ca un fel de urcat bolovanii cu amândouă mâinile, cum un cântec pe care, dacă nu-l cântă, pleacă cu pași grei să-l cânte în altă lume până ajung chinuiți la Dumnezeu, neștiind cum îi va primi...

Turma din munți

Mergeam prin munți cam rătăcit, de ajunsei în loc pustiit... O turmă de mamuțiumbre păștea vegheată de niște urși sadea. „Turma-i a unei muieri mari și grase” , unul din urși-mi zise, „ne dă fiertură de la masă”. Eu eram ca mreana-n nadă, dar ursul ședea molcum; vorbii cu blânda arătare și mă pregătii de drum... În muntele uriașilor nimerii, gândeam privind în urmă.

da’ cu cin’ s-or bate urșii pentru uriașa turmă? când dădui de turmă-mi pierise piuitul, dar gândindu-mă la uriași, veni și liniștitul.

Stonhenge

Suflet al meu să fii mereu deschis ziua când umblu noaptea când sunt mort...

Sufletul meu trebuie să fie un cromleh care să te ocrotească, omule, nu o literă care îți ucide spiritul... Sufletul meu trebuie să fie întotdeauna deschis ca o aripă uriașă de înger uneori trist.

Iartă-mă, cerule, trebuie să am milă de iubirea ta!

Ziua îți aud plânsul, noaptea îți văd arzătoarele lacrimi.

Spiritul meu e un orb care te vede, spiritul meu e un albatros care caută liniștea în susurul celei mai mari și mai blânde furtuni din cer.

Chiar și ploaia care va cădea peste cinci mii de ani încercând zadarnic să-mi atingă ochii, zadarnic va încerca...

Nu mai vreau să mustru pe nimeni, sunt un trandafir negru sunt etern precum Stonehenge.

Algebră

1 – liniște egal 0 oamenii tăcuți sunt mai fericiți 1 nu rezistă fără zero dar vrea să rămână unu.

Ce simțea Bacovia? Spune-mi, te rog, ce simțea –Ochii privindu-l, care suferea mai mult?

Vreau să spun că după mine Apocalipsul? Sufletul e dacă 1 există înseamnă că 0 nu există ce înseamnă 5?

Acum camera mea e plină de aripi –în amurg, vreau să-mi îngrop ochii-n pământ. Cerb zăcând

Cerbul rănit se târăște prin țărâna cu ghindă sfărâmată și crenguțe moarte până când se oprește undeva cu fruntea sprijinită în pământ. Coarnele îi sunt știrbite de zbucium, sânge sacru iese din el și cerbul respiră cu ochii închiși... Ochii sunt cel mai prețios dar putându-i închide și redeschide ca pe niște cristale ce văd.

Orice fiară rănită de alice tace, zăcând asemeni pământului până când cerul o îngroapă în zăpadă... Abia atunci vântul o vede ridicându-se cu greu; urcă spre munte să dezghioace prețioasele conuri de brad cu inima caldă în ger, de îi este dat să mai caute și iarna asta cu dinții prin pietriș și zăpadă și sacrele-i coarne să nu-i fie mângâiate de degetele crude ale vânătorului –poate ăsta e rostul tăcerii –cerbul și sufletul sunt asemeni.

Cuvânt despre alb

Sunt trist când mă gândesc la alb –cred că trebuie să-și tot injecteze Amazonul în vene în loc de heroină, Rio Negro Rio Grande Rio de Oro. Trebuie să vrea să fie tatuat pe față, să i se toarne dulcele venin de cafea în privire, Doar zăpada și irbisul merită să fie albi. Pune-l pe indoeuropean să doarmă cu Mahābhārata pe noptieră, poate o va citi înainte să plece să i se facă acupunctură în suflet cu spinii trandafirilor pe care îi ucide în fiecare zi, să fie pimit în cromlehul de totemuri așa cum e.

O pasăre mi-a spus asta între noapte și zi. Acum a plecat ca bădia Mihai,

văd din pătuț, deasupra mea, tavanul sfâșiat pe unde zbură...

Cuvinte către Ella McShane

Haide, te voi duce la mure să mănânci lângă ursul uriaș, mare și bun, îți voi arăta sfintele albine care se întorc iar și iar în găoacea singuratică de miere. Dacă simți că nu ești iubită, nu te grăbi, nu te grăbi. Poate că ești, poate că ești ca mărul din livada lui Robert Frost care a crescut singur între stele ca nimeni dintre noi să nu-l mai ajungă.

Neîndurătoare sunt Parcele –cât timp sunt stele în cer, nu te îndoi, sărută-l, nu nu te îndoi, pentru tine a fost făcut universul.

Despre omul Nazca

Nazca – fiii focului din pământ, ai lavei, ai vulcanului. Credeau că stelele sunt vii. Transmițând mesaje către stele, niciodată nu s-au desenat pe ei înșiși. Considerând că sunt asemenea stelelor, credeau că stelele sunt Nazca.

Dimineață

Soarele se oprește în câmp, poate e obosit, poate nu, fața și-o ține în iarbă strâns cu ghearele-i de irbis, fața îi e plină de rouă ori de lacrimi.

Trebuie să fie un drum spre cer, pe undeva, poate pe cărarea Lunii.

Aș vrea să ajung soarele din urmă și să-l îmbrățișez.

Florile te vor iubi

amintirii poetului Ciprian Nickel, cel care aștepta canonizarea unei flori.

Vei întâlni multe flori pe pământ... Nu rupe, nu rupe niciuna aruncând-o mai apoi; când vei vrea să rupi o floare, aprinde o lumânare și vei vedea că din tine vor crește flori... vei fi o floare. Nu ucide pe cei mai buni ca tine! Poate că floarea aceasta hardenbergiană, pe care o rupi, e Dumnezeu... iar florile te vor iubi, te vor iubi.

Glas verde

Să îngenunchem și să privim în oglinda verde a apei, a pădurii, a frunzelor ochilor noștri, a ierbii! vom muri dacă nu îngenunchem în fața pământului ca la Hiroshima, ca la Nagasaki, ca la Cernobîl, ca oriunde pe acest Pământ. Privește-te în oglindă și observă că ai aripi –să îngenunchem în fața copacului asemeni primilor Romantici!

Chemare la zăpadă

Vă invit pe pluta adusă de ape, pluta mulatrului Jim și a metisului Huck Finn. Vom pluti purtați de apa mâloasă stând noaptea cu spatele pe râu și privind galaxiile de îngeri,

Ne vom lăsa legănați de Apa Mare către vis, aflând de la cineva că moartea e o dimineață în care fugim la fereastră și privim prima zăpadă ca în copilărie...

Icoanei ocrotitoare

Când îi sărut poala ramei sau mi-o sprijin pe frunte, fotografia de etern doliu a mamei, atunci sunt în transă, dar când o așez iar pe pat – e vie

Mamă

Mă simt ca în cubul de lumină blândă al unei piramide de petale, pereții sunt albaștri – cred că dintotdeauna au fost așa...

Acum în camera ta se tace mult și nu intră oricine.

Eu sunt zidul tău de piatră, sufletul mi-e un trandafir galben ca al tău, plin de petale imperiale și de spini romanici.

Suntem doar noi doi în camera noastră: până acum am învățat doar de la dumneata și îngeri cui mă pot ruga, Mă voi ridica între pământ și cer precum albatrosul cu ochii închiși de furtună: atunci poate te voi vedea.

Mă neolitic

Oile au ajuns până lângă țărmul de pietre, intru în apă; lângă mine lacul se scurge nabist într-un ponor; oile tac, iar eu scriu mergând prin apa rece. Întorcându-mă, văd o piatră pusă peste altă piatră... cu tălpi ce ezită merg și o ridic pe a treia:

soarele și apa mă neolitic.

Mărășești

Demult am fost într-un cimitir și am văzut o statuie de erou cu fruntea tocită și pieptul frânt. Cununa de piatră îi căzuse în iarbă și mă gândii ce fulger, zeu sau înger lovi neînfricata statuie în pieptul fisurat? Avea o privire încrâncenată, de copil din vreme de război. Inima-i ruptă în două era o harfă cu șase coarde. Nu am vrut, dar a trebuit: mi s-a spus să cânt.

Meditație

Zeul se desparte de sine și devine tu, apoi se întoarce în sine și devine noi. Orfică

Dacă vrei să am o viață dreaptă, angajează-mă cu hârtii și te voi urma; sunt de când am început și am ieșit din gura lui Dumnezeu; în spiritul său mă voi întotarce. Îmi sunt propriul preot, nimeni nu poate muri în locul meu.

Nu vreau să mă ratez în moarte

ar fi prea trist –

Pământul e un om!

Pământul e un om: respiră precum Nichita Stănescu pe patul de moarte și ne privește prin pietre. Râurile sunt inima lui. barajul progresist nu a reușit să ucidă sacrul și a devenit el însuși sacru. barajul e un vas uriaș cu apă sfântă într-un templu în cruce tăcut precum piramidele ori megaliții răspândiți pe tot pământul ori cifrele Nazca...

Munții sunt cei mai frumoși, dar trebuie să-ți pleci fruntea pentru a ști acest lucru pentru că munții sunt plini de suflet...

Totul e viu și sfânt aici, iar dacă îi vorbesc pământului, mă aude precum cerul.

Să nu-ți fie frică să adormi în sălbăticie, Tristan, și nu te teme de fiare, de oameni ferește-te, ferește-te, dar nu de pământ!...

Voi vedea cum toate jivinele vin, oricât de fioroase mi-ar părea, cum toate făpturile cu colți ori aripi uriașe vin și îmi spun frate.

Ce-i voi spune ursului când mă va întâlni pe stâncă, ce le voi spune lupilor bravi,

ce-i voi spune corbului când va insista să-mi vorbească, ce-i voi spune păianjenului, sărmanului păianjen, ce-i voi spune înțeleptului șarpe? Oare nu suntem tot una?

Ce le voi spune pietrelor, ce-i voi spune șuvoiului de apă, ce-i voi spune copacului negru, ce-i voi spune înluminurii de ierburi ale câmpului, ce-i voi spune cerului?

Iartă-mă, iartă-mă îi voi spune ursului, bravilor lupi, corbului, păianjenului, șarpelui, pietrei care e un ochi, râului cubist de munte, copacului, ierbii, iartă-mă, îi voi spune cerului...

Barajul e sacru precum cromlehul –în amurg îmi sacrifică sufletul.

Să fii mama ta Să-ți proptești fruntea în interiorul cotului ca mama ta și să fii mama ta pentru că asta ești.

3

3 e mai mare decât 4, 5 a rămas de mii de ani același; preocupat de mituri, Naso a devenit mit ca orice zeu, ca Steinhardt... Marea Neagră e frumoasă în februarie. Bucură-te de lumină, prietene,

și pregătește-te pentru îndelungata noapte! Cerul e tăcut cel mai ades, praful acesta de lângă drum sunt eu, dacă sufli peste el e ca o zburătăcire de stol de stele, puternicul cer e tăcut de parcă vrea să mă învețe ceva. Stau pe iarbă privind pământul de parcă ar vrea să mă învețe ceva.

Un irbis culcat cu botul la pământ

Am întâlnit un irbis culcat cu botul la pământ, cu creierul de gheață și fruntea de miere... fruntea mi-e proptită de fruntea sa.

Toți am fost întrebați dacă vrem să ne naștem. Am spus „da”, fericiți ca mireasa tânără...

Toți am fost întrebați dacă vrem să trăim, toți am fost întrebați dacă vrem să murim....

Vers îngenuncheat

Pământul e ursit suferinței. Din pământ vin, din pământ dureros învii. Zeul

Zeul e întotdeauna el însuși precum bătrânul care nu greșește și precum pasărea care nu minte.

Săbiile degetelor lui judecă drept și judecă nedrept, niciodată în eroare.

Numele lui sunt cifrele adn. Zeul înghite oameni ca să-i scuipe pe țărmul de sensucht.

1

Rugăciunea te poate duce oriunde, Oriunde vrei să mergi. Este ca aceeasi roată învârtindu-se, Ce te duce într-un loc diferit Dacă tot esti înconjurat de întuneric. Măcar deschide-ți ochii asemeni cerului –ai mulți ochi.

Dar speranța e o pană de vultur Ce deja îți arde în păr.

Rugăciunea, spuse filosoful, spuse omul, Rugăciunea e o inimă în șase colturi; Rugăciunea e soarele în șase colțuri,

E mâna ce te trage afară din adâncuri. Rugăciunea e zâmbetul sclavului răscumpărat, Rugăciunea e frumoasa pe care n-o vei săruta niciodată,

E izvorul la care nu vei ajunge niciodată, Izvorul privirii ei de zâmbet și oglindire.

Rugăciunea e o înfrângere asemeni sufletului.

Mulți ar dori să se piardă pe ei, ca tine, în rugăciuni, Mulți ar dori să plece în călătorie, aici, Ești lângă un munte pe care nu-l poti părăsi,

Dar muntele umblă cu tine asemeni stelelor și tăcerii.

Gautama a stat meditând 49 zile sub copacul Bodhi.

Hristosul a postit rugându-se 40 de zile în deșert. Primul sufi a stat veacuri pe geometria covorașului de rugăciune Asa cum tu sau eu ne rugăm neîncetat în orația acestor cuvinte.

Cerul e un Amazon curgând pe deasupra capetelor noastre, Un râu nesfârșit căruia nimeni nu i-a văzut marginile, O apă mare în care sunt trei pești ce sunt un singur pește. Oricine e primit în familia oamenilor, Nu e nimic care să mă intereseze afară de el Și doar rugăciunea se-nvârte asemeni unui nufăr. Totuși, nu e nevoie să pleci în nicio junglă tainică Pentru că necunoscutul și pădurea se află chiar în tine. Cea mai grozavă călătorie, cel mai mare adevăr

Mustește asemeni pădurii ecuadorului ud din privirea ta. Când ochii îți sunt două pietre ale tăcerii, Auzi cântecul râului și poți citi portativul furtunii.

Muntele îți împărtășește tainele sale Și nu mori când ochi îți sunt două pietre ale tăcerii. Cerul este o apă adâncă și tăcută –De-i stai pe pietre, trebuie să aștepți ca orice pescar, Dar de vei face asta multi pești vei prinde, îngeri vei prinde, zei vei prinde. Multe miracole te vor întâlni, dar nu ți le pot spune pe toate. Hristos Iisus este un prinț fericit deasupra ulițelor cosmosului, Iar rândunica cine este, cine poate fi afară de martiri? Mucenic ucis ori mucenic fără sânge, asta sunt toți ucenicii, De aceea rugăciunea nu trebuie să se oprească.

Totul e o iluzie –Iubita și extazul durerea și non-durerea, Viata e iluzie; iluzie e și moartea, Chiar suferința e captivă în cosmosul unui vis, Existența e un război între flăcări și bezne, Așa ca deschide-ți ochii dacă-i mai ai! Rugăciunea e o sabie, scriptura e o sabie, harul e o sabie, Poti alege să lupți sau să mori. Întâi vin toate, Apoi vin durerea și tortura, Ocara adesea le urmează pe toate, Iar apoi vine rugăciunea, apoi vine Iisus din Nazareth.

Îngerul meu mi-a spus: ți-ai luat crucea? N-am stiut că trebuie să-i răspund Și-a fost atât de aproape că l-am auzit, A fost atât de departe că nu l-am putut vedea. Cei vechi spun că mintea-i un bostan ce trebuie să se coacă, Eu cred că mintea-i o sămânță Și trebuie să-ncolțească în adâncuri și singurătate, Asemenea grăunței să moară și să-nvie. Afară copii de la bloc urlă ca un trib lakota. Câtă fericire pe cărările lirice ale copilăriei. Amurgul e plin de urlete și fericire, Copilăria se reflectă în noi ca un munte, Sufletul e cheia tuturor lucrurilor, În el trebuie să-mi spăl fața și mâinile. Când m-am întors din Vietnam, Tu m-ai asteptat în vechea mea casă. Eu am pierdut ceva acolo, în Vietnam, Dar tu m-ai găsit acolo în Vietnam. Am mers la zeiță, iar cu un rover, cu un serafim Acolo, în munte, am întâlnit niște oameni Izolați de milenii în bezna unei peșteri prăbușite. Acesta a fost visul

Ești rana mea de nevindecat, dar eu mă rog. Esti durerea de sâmbătă dimineața și de sâmbătă seara, dar eu mă rog.

Esti Timpul mâncându-mă cum se mănâncă pâinea, dar eu mă rog.

Esti rugăciunea mea tristă și neîntreruptă, dar eu mă rog. Vrăbiile sunt amicii îngerilor, Iar Dumnezeu e iubire, dar noi noi ce suntem? Îngerii sunt frumoși de cântă oamenii în tăcere, Doar vrăbiile sunt amicii îngerilor.

Copilăria mea a durat mult, Mai mult decât s-a asteptat oricine, chiar eu.

Copilăria mea a durat până ieri, Iar karma e o cruce pe măsura fiecăruia.

În noi ard candele, în Benares ard lotuși, Când Ochii lui Dumnezeu ard, ce nu e flacără?

Veghe în noapte, la feștila computerului, Cu phil spunând mereu și mereu aceleasi cuvinte: „Păi am fost acolo și am văzut ce ai făcut, am văzut cu ochii mei, doi” Cuvintele îngerului: toate Stelele sunt mai înalte decât oamenii.

3 lacrimi

Sufletele noastre îngălbenesc toamna Asemeni lacrimilor Și învie odată cu florile acoperite de rouă, Odata cu durerea inimii tinere de mesteacăn.

Sufletele noastre zboară peste lacrimi Asemeni păsărilor și asemeni îngerilor Și o lume întreagă nu va înțelege taina Cum inima martirului e străpunsă, dar sufletul e viu.

La început sufletele noastre se lasă purtate de vânt Și pleacă pierzându-se-n vânt Asemeni unei batiste pline de lacrimi Scăpată din mână.

Sufletele noastre îngălbenesc toamna Și învie apoi. Sufletele noastre pleacă odată cu stolurile de lacrimi Și se întorc cu cohortele de îngeri.

5 pictograme

Soarele se oglindește Răsfrângându-se într-un întreg univers, În cele trei valuri ascuțite ale barajului.

Acuarelă

Griuri colorate plutesc deasupră-ne, Unde radio venite din ploaia ecuatorială, Chitări flamenco, mixere și zbârnâitul membranelor audio. În loc de sticlă gravuri ne strălucesc în ferestre; Romantic oraș asediat de păduri albite de cețuri; Maiestuos rădăcini sfărâmă asfaltul, Culori transparente ne fuzionează în ochi Și ploaia ce întrerupe iarăși curentul electric.

Primitiv, ca o femeie ce naște, Ochii ne plâng cu cioburi de sare. Moartea venind din cer ghidată de legi balistice; Egloge acompaniate de scratch-uri, Efemer buchet de lalele împărtășindu-mi înțelepciune, Porțelan alb acoperit cu linii subțiri. Verde inflorescență de nufăr; Imaterialitatea muzicii legănând florile; Koan vizual mut, Viu arhonte, Mistică percuție. Lângă arhipelag, Inconștientul misterios ca o oglindă luminată de noapte. Naturală scriere, sub cer frunze îmbibate de pigmenți, Păsări ce vâjâie precum pietrele, Haite de câini atacând omul la ora 4 dimineața, Frig septentrional, pustiu de banchiză Sau pe aproape Ceața miresmei florilor de salcâm.

Cd-playerul inimii concertând, Laser invizibil, delicată lentilă, Pete de motorină pe frunzele florilor, Baroc filigran al petalelor de crin, Reziduurile răsăriturilor acumulate sărat,

Olmeca uitare de sine, spirit al continentului sudic, Artefacte africane frecate cu lemn ars, Blues zgâriat pe coardele chitarei, Calcar tocit sub ape, Miniaturi luminoase topite în sticlă, Fluid incandescent în cadru de plumb, Lirice linii înscriindu-ne chipurile, Arhitectura exactă a mușuroaielor –Termite minuscule respirând cu un singur piept. Acest prezent continuu văr bun cu eternitatea, Morminte izbite de meteoriți arzând Sub norii tăiați în muchii de silex. Svastica tibetană, soare blând, nori intrându-mi pe fereastră –India!

Spițele roții devenind una, Cruce greceasca zgâriată in sideful icoanelor de pe veșmântul alb, Ochiul mistic al pământului Deschis sub pietre, Norii precum ceața viselor, Filamentul solipsist Al descărcărilor electrice, Blitz scăpărând sub ceruri, Ploaia născând pești oceanici, Apa colorată irizând hârtia, Lumina căzând razant la asfințit În urmele băltite ale pașilor noștri În acest moment Când o bătaie la ușă Sună ca un clarinet alto Întru deschideri și treziri.

AD 1950

În icoane strălucesc sfinții în zeghe, de opt ori sfinții în zeghe... În icoane strălucesc sfinții în zeghe de opt ori sfinții în zeghe..

Adam

Adam are doar o primăvară să se nască, Doar o vară să-și închipuie că iubește Și doar o toamnă să-și vadă inima îngălbenind, Și doar o iarnă să se lase îngropat în zăpezi.

Adam e un lăstar secerat de razele soarelui, Un cerb a cărui frunte se va odihni-n țărână.

Adam e o piramidă de lacrimi cioplite În care sufletu-i e o lacrimă ce-așteaptă să învie.

Amintirile bătrânului

Cântecul păsărilor prin vânt E acest cântec al înțelepților pești în ape,

Al frunzelor transformându-se în lut În imensa lacrimă a toamnei.

În acest cântec unii dintr noi suntem litere Mărunte și veșnice

În universul incognoscibil și evanescent Asemeni unei flori albe și baroce

Pentru că universul e și el o lacrimă Învolburat de bulboanele de stele,

Iar noi toți suntem durere.

Dar unii suntem lacrimi ce se răzbună, După plâns, Asemeni norilor din cerul de vară Sau lacrimilor de copil.

Sunt amintirile auzite de la un bătrân Sau sunt ale altuia dinaintea lui. Sunt amintiri de care ai nevoie Pentru că le-am trăit.

Arhitectura unui trandafir

Am văzut o fotografie cu un trandafir, un trandafir anume. Este frumos, tulburător. Petalele sunt răsfrânte ca niște ghimpi, ca niste spini. O arhitectură a ghimpilor realizată în petale, Niște petale curbate, tăioase.

Artă poetică

Stiu că trebuie să existe Femei cu fruntea împodobită de miracol. Ne căutăm trecutul în ultimele gânduri.

Poezia ne este dăruită precum anafura. Barzii mint spunând adevărul.

Frunți îngreunate de feeling, Meditație urmând legile improvizației, Turnuri de fildeș transformate în cochilii ale târârii în primăvara sfărâmată,

Lumina invadându-ne precum un cântec. Nevăzute clape se risipesc sub flăcările vântului Versuri despre săruturi în parc Și despre singurătatea poetului.

Artă

Ne înveșmântează toamna în Încremenit galben. Mecanic vom păși în urma Cortegiilor funerare, Privindu-ne unii pe alții Cu ochi estompați.

Inconjurați de lumini cosmice, Ne așezăm roată precum un Cromleh, Păstrând dispariția în mijloc.

Moartea ne dă târcoale Privindu-ne în ochi precum un cocoș cântând.

Propria mizerie îmi mângâie fruntea singură. Voi împodobi bradul cu priviri

Inoxidabile, Gândindu-mă la eternitate. Doar oamenii mor.

La bătrânețe îmi voi lua un ucenic Și îl voi învăța să plângă..

Atunci când tac

Sufletul meu Îl aude pe Hristos, Duhul din mine aude Duhul Lui. Atunci când tac asemeni unei pietre, Asemeni unei pietre de suflet,

Aud tunetul Duhului Sfânt în suflet, Îmi spăl ochii în lacrimile Sale, Iar lacrimile mele le plânge Dumnezeu pentru mine Spunându-mi că orice suflet e icoană văruită.

Autoportret

Sunt ca un cărăbuș cu spinarea spartă, Încercând să se agațe de o rază de lumi

Bocet pentru om

Piere omul ca frunza... În universul îngălbenit de toamnă, De nu va fi să mai trăim, Doamne, strigă tu bocetul despre om!

Înainte să moară omul, moare sufletul omului Ca frunza, ca iarba, ca floarea din spini. Neghina-i mai multă ca grâul în câmp. Doamne, strigă Tu bocetul despre om!

Calea iertării

Calea iertării, Felix, Asta e pentru tine, Aleasă de Elohim Domnul Din eternitate sufletul tău.

Calea iertării, Felix, Să nu o uiți niciodată Pornește pe ea de dimineață, Noaptea în praful ei proptește-ți fruntea.

Către satori

Vânt prin păru-mi agrest;

Strămoșii răsfirați prin pământul pe care călcăm; Innegurarea ochilor în albastre umbre; Amurgul dezbrăcând copacii de lumină;

Mândria – un dușman.

Poezia evaporându-se alb în lumină.

Cântec de jale

Izbesc de-o viață în tam-tam-ul Nefericirii... Izbesc de-o viață în toba Nefericirii... Cântec idiș

Cimitir ovreiesc scăldat în lumină; Lacrimi de piatră gravate în diamante înghețate; Stânci pătrate de chihlimbar în care strălucesc alefuri; Pietre de mormânt cioplite în uriașe lacrimi Acoperite cu lacrimi ovreiești... Te naști evreu, Vei ști să plângi Departe, Departe... Căci de mult deja Și Ierusalimul e clădit din lacrimi.

Cântec

Trebuie să reînviem tainele pământului Pentru ca pământul să mai poată trăi. Trebuie să reînviem tainele pământului Pentru ca pământul să mai poată trăi.

Trebuie să ne transformăm în rugăciuni Și cuvintele trebuie transformate în rugăciuni Pentru ca pământul să mai poată trăi. Pământul trebuie să reînvie ca să mai poată trăi.

Cântecul unei bucăți de pâine

Sunt o bucată de pâine –Acum, de dimineață, brutarii m-au pregătit Și fata de la tejghea o să mă vândă. Sunt o bucată de pâine.

Sunt o bucată de pâine Și am să ajung astăzi în atâtea locuri, Am să văd atâtea chipuri, Sunt o bucată de pâine.

Sunt o bucată de pâine, Am să ajung pe altarul preotului Și în mâinile bătrânei adventiste, Sunt o bucată de pâine.

Sunt o bucată de pâine În mâna copilului, la grădiniță, Sau pe farfurie la casa de copii, Sunt o bucată de pâine.

Sunt o bucată de pâine Pe masa săracului Și în căruciorul de cumpărături al bogatului, Sunt o bucată de pâine.

Sunt o bucată de pâine, Voi fi frântă la mănăstire Și mâncată în tăcere la închisoare, Sunt o bucată de pâine. Sunt o bucată de pâine Mușcată cu ochi goi Sau grei de lacimi prin spitale, Sunt o bucată de pâine.

Sunt o bucată de pâine Pe masa curată a familiei fericite

Sau în mâna cerșetorului, Sunt o bucată de pâine.

Sunt o bucată de pâine în mâna străinului, Un codru de pâine uscată în mâna pustnicului, O bucată de pâine în mâna omului, O pâine mare în mâna lui Hristos.

Cenușotcă a întîlnit Prințesa

Scoatem lumină din ceruri îngălbenite Și din sufletele acoperite de mir. Scoatem lumină și o macerăm în prese, Așa facem hârtie galbenă peste sat

Și lacrimi cad precum frunzele de aur Și fericirea e ca la finala Italia ‘90, în copilărie Pentru că Cenușotcă a întâlnit Prințesa Și afară frunze se preling precum lacrimile.

Cer înlăcrimat

Cerul e înlăcrimat în fiecare zi. În fiecare zi cerul e înlăcrimat pentru suferința pământului, pentru tine, Adam, și pentru mine, Felix. Și lacrimile cerului devin îngeri

și oameni pe pământ.

Cerul către hominid

Dacă prinzi un pui de vultur, Ce trebuie să faci tu e să-i tai aripile Și să-l lași să ți se târască la picioare? Trebuie să-l lași să se târască Și să-ți fie milă de el, bietul vultur, Care, ca și tine, habar n-are că aripile Cresc la loc asemeni tăcutei nopți.

Cerul este un Zid al Plângerii

Cerul este un Zid al Plângerii În fața căruia ne spunem rugăciunile De care ne izbim mâinile Ude de lacrimi.

Cerul este un Zid al Plângerii Un zid al Templului. Ce este universul? Un zid de care ne putem sprijini frunțile.

Chifa

Foșnesc lacrimile copacilor. Aparent nimic nu se schimbă, dar tu știi, Râul zvâcnește pe pietre când tăcem Și ce poate fi mai important, omule? Doar rachetele eludează gravitația.

Prin rostire ardem minereul cuvintelor Conștienți că fiecare amurg ne neagă.

Iți spun: când sub mână literele îți devin De neînțeles, Frunzele îți vor zgâria fața în joacă, Soptindu-ți amăgiri în meandre de șarpe, Pietrele te vor îmbrăca într-o grea mantie. Stai la pândă cu ochi de marmură, Te va înnegri frigul nopții crăpându-te, Sfânt înconjurat de trădarea frunzelor, Nebun ciobit cu liniștea palpitând ca o respirație –Așteaptă.

Christian tristeza

Cerul e o lacrimă de nimeni plânsă, Stându-ne încă în piepturi. Cerul este o lacrimă Pentru că Dumnezeu e trei ochi.

Cerul e o lacrimă făcută din sufletele noastre Și din săbiile heruvimilor Pentru că noi, în mântuirea noastră, Suntem ca înaintea nașterii.

Contemplare îngălbenită (poem ikebana)

Nori incandescenți

Lumină arsă drum pătat de frunze

Cruce grecească înscrisă într-un templu pătrat

Visez la un pământ Sfânt și negru asemeni chihlimbarului,

Un pământ de hârtie aurie, Un pământ de icoană galbenă,

Un pământ roșu precum frunza de arțar, Care hrănește suflarea omului,

Un pământ alb precum stelele Precum universul.

Crucea e o sferă de raze

Teologic Crucea Domnului e o sferă de raze.

De acea suferința nu este decât, Acoperită de cioburi, cărare spre casă.

Cum poartă vântul

Cum poartă vântul Frunzele în toamnă, Rostogolindu-le blând, Așa mă poartă pe mine Iubirea, rostogolindu-mă.

Cuvinte către suflet

Rămâi în lumină, suflete, Și teme-te de amurg Pentru că amurgul moare, în noapte e moarte!

Rămâi în lumină, suflete, Și teme-te de amurg Pentru că amurgul moare, în noapte e moarte!...

Jeanne d’Arc

Dumnezeul meu e Dumnezeul Ioanei, Fata cu privirea în flăcări. Teme-te, teme-te de El, De Dumnezeul iubirii.

Dumnezeul meu e Dumnezeul Ioanei, Fata cu privirea în flăcări. Teme-te, teme-te de El, De Dumnezeul iertării.

Dacă vrei să faci un om

Dacă vrei să faci un om, întâi trebuie să faci o fundație de rațiune pe care să fixezi două șiruri de coloane dorice de voință.

Iar apoi trebuie să pui acoperișul triunghiular de sentimente,

pentru că omul e un templu.

Dealurile

Ceața învăluind dealurile –Albastră atmosferă lichidă, Întârziind în aerul răsfirat. Nori de primăvară arând pământul ud –Metafizic arpegiu plutind deasupră-ne. . ***

Derizorii secunde clipesc cu ochi electrici; Hârtia de ziar tipărit a cerului în foșnet; Urbane gângănii agățate de un labirint de țevi; Clădiri acoperite cu bannere promovând primul sărut.

În piețe curg manifestații cerând dezalienare; Pe monumentele eroilor cade în picuri amurgul. Când oare vom privi în ochii Domnului? Va privi el oare în ochii mei?

Dintotdeauna omul a durut...

Dacă îți vei pune sufletul în palme, Ți se va spune adeseori că nu corespunde... Întotdeauna omul a respins omul...

Dintotdeauna omul a durut...

Însă o bucată de suflet e o bucată de suflet, Iar sufletul poate fi atât de nemărginit Prin iubirea care leagă bucățile de suflet –Un cântec de fericire neștiutoare de sine.

Frunte fără

ochi

Pe pământ frica a devenit un idol proptit pe soclul unei singure frunți –frunte fără ochi.

Durere vindecătoare (I)

Durerea mă umple Asemeni unui fagure; Durerea mă vindecă Trezindu-mi spiritul.

Durerea mă umple Asemeni unui fagure Durerea mă vindecă Trezindu-mi spiritul.

Durere vindecătoare (II)

Durerea mea e fierul încins Care îmi curăță rănile

Când sunt singur în noapte, Zdrobit cu Răstignitul.

Durerea mea e fierul încins Care îmi curăță rănile

Când sunt singur în noapte, Zdrobit cu Răstignitul.

IISUS, ȘTIU, MĂ IUBEȘTE

1. Ii-sus, știu, mă iu-beș-te, Bi-bli-a-mi spu-ne mi-e; Cei mici Lui Îi a-par-țin, co-pi-la-șii la El vin.

2. Pen-tru mi-ne a mu-rit, ca-să-n-cer mi-a pre-gă-tit; El spa-lă pă-ca-tul meu, de El m-apro-pii și eu.

3. Lui Ii-sus îi sunt foar-te drag, de-și eu sunt mic și slab; Din a lui î-năl-ți-me, mă pri-veș-te pe mi-ne.

Refren:

Da, mă iu-beș-te, El mă iu-beș-te! Mă iu-beș-te da, Bi-bli-a-mi spu-ne a-șa.

Elegie pentru porumbelul ucis

O, biet porumbel nevinovat, dând din aripi În mâinile mele de copil atât de rele, Micuțel,e nemiloasele mele mâini de băiat, Tu, blând porumbel, biet spirit nevinovat,

Tu, inocență martirizată de mâini de copil, Micuțele, nemiloasele mele mâini de băiat, Tu, biet porumbel, blând spirit nevinovat, O, biet porumbel nevinovat, dând din aripi!

Elegia propriului meu craniu

Osul acesta va ajunge în pământ... Creierul meu va deveni pământ, Dar sufletul meu de aripi,

Sufletul meu unde va fi?

Voi fi un craniu fără nume... Ce voi fi? Ce voi fi, Suflete? Ce sunt? Ce sunt, Indescriptibilule? Voi fi un vultur atunci – nevăzut...

Elegie

Aripi albe pâlpâie în filamente Electrice; Cuvintele îmi plâng acompaniate de tragic Flamenco; O jale de moarte se-aude prin galbene frunze, Emoții diluviale ne umplu ochii cu cenușă.

La amiază lumina se zbate asemeni unei Păsări, în sârmă ghimpată și râs.

Erato, plângi pentru târârea în moarte; Cântă și jelește, fiică a lui Zeus, Te tânguie și las-o pe Polymnia să vindece.

Implacabil Thanatos, ce răsfiri deznădăjduit Bocet, La toți ne sfâșii visul de pe frunte.

O, muritor Thanatos, Te plâng. Hai să urcăm în munții

din Jamaica!

Dumnezeule, Scoate-mă dintre pietrele tăcute ce îmi acoperă mormântul! Învie-mă! Nu vreau în pământ! Nu vreau în pământ!

Ești un sărut supranatural

Pentru mine ești un sărut supranatural Izvorât din acea lacrimă ce rămâne neplânsă, Acel somn ce nu-l terminăm niciodată, Monoton ca o călătorie, sfânt ca un pelerinaj,

Acea oboseală ce ne transformă ochii în țărână

Asemeni unui venin pândind într-o injecție.

Când voi cunoaște durerea, voi cunoaște viul. Când voi cunoaște iubirea, voi fi iubire.

Exhortație

Sunt oameni care în loc de ochi care văd Au două cioburi de sticlă colorată; Sunt oameni care nu văd și Mai sunt oameni care ramân așa.

Ce trebuie făcut e să privim în ochii aceștia Rupți din sticla sanctificată a vitraliilor; Trebuie să iubim aceste cioburi colorate

Ai acestor oameni înconjurați de adâncurile beznei.

Trebuie să îi iubim pentru că iubirea e lumină Pentru că ei au atâta nevoie de această lumină. Și va străluci iubirea în frunțile noastre, în ochii lor, În sufletele lor asemeni catedralelor înconjurate de zi.

Sunt oameni care în loc de doi ochi au cioburi colorate Și sunt oameni care în loc de ochi Îl au pe Hristos, Și care în loc de suflet Îl au pe Hristos, și care În loc de viață Îl au pe Hristos, îl au pe Hristos.

Myth

Existence is an ocean world is a stone in it a whale as big as an island the entire world the whale was a cloud of locusts God made the sun look down the sun was cold he didn’t like the whale the sun asked a kid to help him the whale will eat me the sun said I am not afraid but I don’t like dying go the kid made himself a boat he flew to the island the whale thought he was a penguin to eat the kid became a spear the whale thought he was a fish to eat the kid pierced the whale with the spear the kid pierced the whale in the heart the kid pierced the whale three times then he took the whale and tore it in two with his little hands he ate a half then he ate the other half it was harder for him to eat the other half then he threw the spear in the ocean and rested in the boat he ate seven stars and fell asleep he woke up went at the edge of the boat and took a big shit the whale was now again in the sea all the small fish worms and creatures were eating it the sun smiled over the ocean the kid jumped in the water and frowned he missed three birds.

Family photos

A train a train full of Roman crosses big or little burning

eyes transformed into acid still looking at the black and white family photos heart is made to forgive brain is made to remember the trains left to the Mountains of Sacred Ashes.

Fragment de palimpsest

...și eu voi fi târât de barbă Prin praf și pietre ascuțite, Rabi. Gândurile indianului mergând

Orașul e atât de mare că poți să te pierzi Pe străzile pustii și întunecate de noapte, Prin parcări și benzinării, prin ghetouri; Poți să te pierzi pe străzile singurătății. Și Africa e atât de mare că te poți pierde Prin câmpuri roșii și pustii, prin deșert. Te poți pierde fără urmă prin închisori. Și Africa e la fel de mare ca orașul! Și Europa, și Europa e mare, prea mare –Când eram eu mic mulți se pierdeau, Mulți se pierdeau împușcați la graniță, Mulți se pierdeau în interogatorii.

Fiecare oraș e prea mare, Fiecare pământ e nesfârșit și pustiu, Atât de mare că poți să te pierzi. Și pământul, și pământul e prea mare.

GER PASTELAT

***

Lângă felinar, Arbori ninși de lumină. Vânt îngălbenit. ***

Clară boltă bleu Nori amestecați târând. Amurg desfrunzit. ***

Pe cer muribund Zbor înghețate aripi În ger pastelat. ***

Pătând zăpada, Îngenuncheate lacrimi. Dimineți stinse. ***

Cerul înflorit, Luminos arhipelag. Stradă stelată. ***

‘Nalt stâlp electric Învăluit de pâclă. Arbori în flăcări. ***

Din plopii galbeni Plutesc convexe frunze –Stei întristat. *** Între trandafiri, Frunze atârnă stingher –Cer ars de lacrimi.

*** Îi vorbesc iar păsării Din salcâmii încă albi Legănați de vânt. Tema pieselor verii Sau doar gámele.

***

În pervaz, clinchet De pasăre sub valuri Rostogolit îmi Învinge radioul În derivă, scufundat.

***

Alb magnoliu Arând cerul prim secund. Răsfrânte stele În moi cinci colțuri –Lumină călcând trepte.

***

Cerul strălucind Fosforic peste codrul Cuprins de bezne. Valuri pătrate, drepte,

Noaptea prin salcâmi și noi.

***

Pâlcul de rațe Curgând omogen pe râu Săltat de valuri Mocirlindu-și penele Verzi și tălpile late. Glasul Poem închinat suferinței, dedicat Planetei.

INTRO: Sâmbure înțepenit în clepsidră

Omul nu-și va întoarce capul Să te petreacă pe drumul tău spiralat cu privirea sa arsă de mulțumirea existenței, știi?

CONTRAPUNCT: Mortii, bolnavii, nefericiții, Cei părăsiți, înfricoșații de morți incurabile, alienații, internații în sanatorii, cei cu creiere îmbibate în opiu, cerșetorii cu obrajii învinețiți de alcool, cu viciile răstignite în priviri mahmure după o noapte de rugăciune, bătrânele bolnave de Parkinson acoperite cu florile de gheață ale singurătății, cei cu mâinile legate de regimul totalitar.

TEMA A: Și tragedia de a avea aripi într-un mușuroi construit în adolescență când ochii ne devin orbi și începem să ne târâm... da, aripile ni se macină pe asfaltul singurătății

în bălțile căruia se oglindesc screensaver-urile ochilor aproapelor noștri.

TEMA B: Doar soarele ne va acoperi fiecăruia sfârșitul Cu o melodie împletită în părul Său blond.

OUTRO: Iar eu?

Glas stenografiat pe hârtie am rămas. haiku alb zăpadă spre cer fata aleargă prin alb frig imaculat sus deasupra ei ramuri înzăpezite lumini picurând aici aproape chitara în zăpadă fulgi căzuți pe corzi mesteceni iarnă vânt blând rahela fugind zăpadă yahweh precum o aripă în tine intră iarna frumusețe doar lacrimile ni se amestecă cu fulgii uneori plângem omătul e viu încearcă să înțelegi furtuna vie uneori cerul nu e decât o lacrimă căzută din râu ca o cărare alb râul strălucește coborând din cer ca o cărare zăpada ne urcă în suflet rahela și nu știm încă nu știm ce vorbesc aceste lacrimi căci sufletul său e un ocean de lacrimi strălucitoare strigă-i numele spre furtuna din ceruri va tuna în noi cerul va fi rupt înăuntrul nostru și vom tăcea plângând pentru nuferii ce cad din ceruri dalbe și se vor topi precum lacrimi ce curg pe obraji și vor muri uneori știm că lacrimile sunt râuri șlefuind suflări precum pietrele din munții troieniți din sufletul nostru căci viu el este domnul rahelei așa îi vorbea mergând printre crini rachel auzea cuvintele privea zăpada el e zăpada precum ploaia curată așa este el râul ce tace râul infinit e el inghețat și alb zăpada cade îmi cade pe suflet iar mă troienește dumnezeul tău e sfânt rachel dar tu știi asta soarele lumina înăuntrul zăpezii zăpadă nufăr e atâta zi uriașa lumină infinită zi mâinile noastre una într-alta în nea împartășită zăpada iubind îngenuncheată în ea în viu dumnezeu îngerii cântă și clapele orgii sunt acoperite de omăt aripile lor sunt albe ca zăpada albă muzică zăpadă biblia stă deschisă sub fulgi albi

filele vântul privește rachel zăpada e lumina privește în jur fiindcă ochii ochii tăi sunt iubire albă lumină ascultă rachel voi merge și eu și voi privi îngerii noi vom fi prieteni rachel cei mai buni prieteni luminați de nea pentru că Iisus e această zăpadă zâmbet infinit și îți spun rachel știi voi reuși rachel să-mi scrii inima pentru că noi doi suntem prieteni albaștri 4ever & ever palma ta ține un fulg și a mea pe-a ta alb în zăpadă și vom juca go sau șah în cer de munte cu arhanghelii ce-ți spune râul în țara frumuseții ce îi vorbești tu adeseori el ți-a văzut lacrimile tale de safir dacă vei vrea să plângi tristă fii azi căci ploaia e în tine azi dumnezeu este el este o lacrimă domnul tău este iar lacrimile sunt un popor asemeni nouă suntem lacrimi oglindite în mare uriașa mare plânsă din ochi din nesfârșitul ochi nears plângi astăzi plângi căci durerea e un univers durerea e universul lacrimile îți vor cădea în zăpadă rahel topind-o pentru că omul e un înger cu suflet de animal dar știi răspunsul sub cer mereu este da nu este altul tu stai în genunchi pe zăpadă rahela ți-e părul umed iar eu l-am văzut pe om am văzut omul astăzi am văzut omul așa că plângi ra plângi și pentru mine rachel pentru mine plângi dar zâmbește ra căci iubirea nu e înlăcrimare.

Hartă către inimă

Floarea devine măr, Iar mărul devine arbore. Apoi pomul se umple de flori, Iar florile devin iarăși mere.

Inima devine suflet, Sufletul se împărtășește, Dar mai întâi de orice Omul devine inimă.

Hotel Rwanda

în amintirea celor morți și nevinovați

Fiecare zi ne mai șterge o iluzie din priviri Și pe Pământul acesta există o singură rușine, Rușinea să fii alb și să nu faci nimic Și nimic nu poate spăla obrazul albului Și nimic nu-mi poate spăla obrazul. Nu mai vreau să fiu un alb și nu voi mai fi Niciodată, niciodată, niciodată, niciodată...

Uite, deja mă-nnegresc mă-nnegresc, Sufletul meu e negru, carbonizat de milă. Știu că o Lumină va veni căci noaptea e prea rea Și chiar dacă doar plâng știu că am făcut ceva. Dacă doar plâng, dacă doar plâng pentru Rwanda, Pentru copiii și pentru toți cei martirizați din Rwanda, Dacă plâng pentru Iisus cel tutsi și hutu executat în Rwanda,

Pentru Iisus executat de 1 000 000 de ori în Rwanda...

I-IV I.

Lumina e caldă, iar muntii șterși și cețurile strălucesc ca într-o stampă.

Liniștea a scris forma Unor muchii exacte în Metalul cubului privirii noastre.

Suntem noi Aici

Răcoriți de amurg.

Umblăm pe miriștile galbene și roșii, Printre norii de fum Ce se nasc Din durerea flăcărilor.

Inima ne este piatra De hotar de unde Pornesc toate călătoriile noastre. Și nu ne vom învoi.

Soarele arde în noi precum o malarie, Sinele ne strălucește acum Asemeni TGV-urilor. În noi inșine purtăm strălucirea de neon a vieții, O purtăm ca pe embrionul Unui om Pe care-l vom naște.

Pe noi înșine Ne vom naște.

II. Prin venele noastre ne curg quarci Și particule. Strălucim Și noaptea doar ochii Ne umbresc strălucirea de Fosfor a trupului Născut din nou.

Drept armură avem doar Veșmântul de crisolit al gloriei.

Suntem noi, Cei care am scăpat, Cei care am trecut de munți După ce i-am aruncat în mare, Munții sub care am trăit o viață Din copilărie, Ajungând după ani de așteptare La picioarele Domnului.

Suntem noi, Cei cei cărora ni s-au deschis ochii Să vedem pământul de argint al noii lumi, Saliva și degetele lui Iisus,

Cei care am scăpat Și am devenit vii –Kyrie!

III. Oameni adăpându-se din Revelații, Răsunând polifonic Precum un ținut de cascade și cataracte.

Acolo vom merge, Voind să auzim cuvinte din gura lui Iahve Incandescente precum niște Pietre ce au stat nemișcate mii de ani În apele Pământului.

IV.

Undeva, înăuntrul nostru, al fiecăruia, Există o ușă sau poate Niște țigle căzute Pe unde putem privi În afară. Acolo putem privi. ***

Ochii îmi sunt trei stele fixe. Nu reușesc niciodata să-i inchid, Respir prin întrebări și vise talmudice. Ziua sunt autist, când dorm sunt Bruce Lee. Stau în mijlocul ringhișpirului, Aș vrea să-mi închid ochii măcar puțin Însă și când sunt închiși sunt deschiși. Măcar peste un ochi de aș putea să storc faguri Și să dorm puțin ca întregul pământ –Dormiți liniștiți!

Imprimare

Stau întins pe noapte Asemeni unei catedrale. Undeva deasupra, spre lumină, Sufletu-mi se înalță.

Râurile orgii reverberează în mine, Umplând pardoseala cu pietricele Roase de apă. De acum văd –Sufletul meu e o Biblie.

Instrucțiuni

Dacă vei fi împins vreodată într-o cameră de gazare, Ce trebuie să faci este să te trântești la pământ, Să stai în genunchi, cu mâinile puțin ridicate Sau una în alta și să te rogi până ajungi în cer.

Asta trebuie să faci dacă vrei să nu-ți pierzi cerul, Viața fără sfârșit și dacă vrei să nu-l pierzi pe Hristos Pentru că orice altceva ai face, e moarte.

Iubire imposibilă

Acum stau în fața mâncării Și mă gândesc la tine. Azi am lucrat toată ziua, Am cărat bârne ciment și var Și m-am gândit la tine.

De ce am ochi să

văd cât ești de minunată? De ce am o inimă în piept să te iubesc?

De ce mă privești asemeni zăpezilor ce umflă râurile

Când tot ce-mi înconjoară sufletul e durere

Aidoma oceanului înconjurând un colț de stâncă?

Îngerul Domnului a trecut prin mine

Domnul e atât de aproape Încât dreptatea și judecata Lui mă îngrozesc.

Domnul e atât de viu Încât puterea lui mă face să tremur.

Doamne, tu ești viu, Și eu nu, Tu ești drept, și eu nu sunt, Și judecata Ta mă tremură.

Tu îmi ești mai aproape decât mormântul Și dintre toate el îmi e cel mai aproape. Fă-mă, te rog, asemeni unuia pe care l-ai scos din mormânt! Îngerul Domnului a trecut prin mine.

Lacrimile

Evul Mediu nu s-a terminat,

Evul Mediu nu s-a terminat, Privesc și văd, respir și tac, Evul Mediu nu s-a terminat.

De mă vei pune pe rug, Voi sti ce să-ți spun, Dar am să plâng și am să tac Căci Evul Mediu nu s-a terminat.

Eu trebuie să mor și trebuie să sper. De va fi să plâng, tu nu ai să vezi Pentru că tu-mi vezi doar steaua din piept Căci Evul Mediu nu s-a terminat.

Se face tot mai întuneric, Lumină noi nu am avut niciodată, Mereu au fost stele, mereu au fost flăcări, Veacul întunecat nu s-a terminat.

Nu e a noastră lumina – a ta e doar flacăra, Al tău e rugul ce lacrimile-mi nu-l sting. Nu mai plâng, privește, eu nu mai plâng Căci doar lacrimile nu le poți arde.

Live jazz

I. Noaptea închidem ochii îngenuncheați în seifurile sufletelor.

Sunt lucruri care ard înăuntrul nostru cu vâlvătăi curbate tăios într-o lumină roșie, stroboscopică. Dimineața vine ca o însănătoșire.

II. pătrate albastre jazz

o

întuneric ofilit.

LOVING SOLOMON

Tu mă faci sa zbor. DJ Project „Vă rog fierbinte, fiice ale Ierusalimului, dacă gasiți pe preaiubitul meu, ce-i veți spune? Că sunt bolnavă de dragoste.” Song of Solomon.

Teach me to Love

Teach me to love teach me what I never learnt

I just couldn’t or just wasn’t paying attention or Just hadn’t met you like Joseph before he met Mary You can pass by and fill my soul with your smile Your love calls for mine like devotion calls tears Love I never had or love I ever knew I could have Make me learn what God wants me to learn My beautiful and wise love my Solomon you are 1 beautiful as a temple a pilgrim can never forget you are the dream the beloved and empress of me you are my mecca and medina, my jerusalem I’m your djafar humbly bowing and adoring you a soul of esmerald smiling a brook of myrrh

we are 2 rivers walking together and becoming 1 2 stars rushing into each other giving birth to a 3rd and you are the regret of the holy to my loneliness before you i am cinderella loving solomon you’re the stained-glass madonna in my heart the first and the last and the only one my prayer to god is to say you i love you

2 love is the force beyond the incomprehensibility of beauty attracting lovers to each other like lovesick stars silent and question filled gauguin meditation the forest washes her hair in the stream of the sky and words are images in which we see our souls the hart and deer are pensive drinking from their own reflections when i think of you i remember all this meaning and i’m an in love albatross in his warm world of ice i am in love with you and my heart is a lit menora god gave me this love to me to give you my heart is a lily in my eyes fed by my tears weeping unites pain and happines in me into love

3 reflected in your eyes even the sky is a lighter heart with his kind angels and pilgrim clouds in your melodic gaze the morning sparkles beautiful as a madonna sculpted in light and in my silent moments love makes me pray love is a song i’m learning as i think of you my heart is an unknown wet flower opening in the wind and in the field I confess my love to the flowers to the lilies who tell me that you are their queen beloved caliph dressed in the gold of consecrated garments i love your fragrances and your smile makes me drunk graceful you are and holy and sacred is your love

4

while waiting for meeting you somewhere in the world a life has passed like a story forever collected in a book and now I just wait to tell you i love you just a cricket in love with a pensive amethist flower a pilgrim for you and beauty walking toward a Mecca of the heart toward one thing no one understands but even unwillingly worships but you sweetheart me ten fold like a woman of marble and grace like the dewed rose’s endeared by the Romantic bug of the sun the sky sings to me the same shy song of the stars I am alone but the truth of a poet is no less true and our hands are held together in the hand of God my life is but a dream beatifically enslaved by your love

5 god calls you to see inside your love like in an ancient book to look at your soul as you would the southern cross you were not made for loneliness pleasing friend your soul is a lover’s mirror but would you believe? love needs you my friend and someone else needs you too there is someone who wishes you tenderness you are alone but know that you are alone no more all because love is the algebra of life a silent singer you are putting the sun to sleep the light is your teacher walking with you in the dust you are in love now and you’re her soul’s friend loving the soul that imperially loves you

6 before you i’m speechless like abu nuwas before a desert lily i give you this map of my heart you have concquered i’m in love i’m in love desperately in love with you my love is a river sounding in me the herds and sheperd drink from and an entire talmud could be written concerning your beauty a consecrated sufi i am lost in the contemplation of you

you are more beautiful than a white swan or a statue of marble my lady of grace loving with the heart of mary please come in my heart and let me come in yours i am your Huck Finn loving you with the unlearnt love of a boy at night when i look up i see your face in the stars but love is saudade and sensucht dor and heartbreak

7 we’re god’s world but of love we know not world is a song with author unknown if grief lies in everything then happiness lies in nothing verily it is true that love makes the heart the soul we all seek for is an anointed stone if man is a temple it’s only because of love i seek to love all but it’s true that you are my love no other woman can i love and it’s so true i wish to say my prayers with your hands in mine say to god i love you and to you’re his love grace is for the humble and love for devout god wrote you in my heart so i can’t resist you

8

i invite you to my heart where my love waits this hanwritten book I found in me inked with unknown letters the thing that for millennia man wonders what is love deeper than the jazz forgiving as the forgiving ones the power to love is the secret of world’s beauty love is the soul of man everything that man has my love is my treasure and my treasure you are you are my love descended from beyond more beautiful than the loving moon and brighter than her i invite you to the flowers and the ornamental writing of the jordan the mountain wants to be your friend waiting for your smile god made forever and man called it love

we cannot love but once and only one this how man was made in likeness of one god and you love me as no one ever did and what i pray for is your one true love god gave life to me just to learn to love truth is love more important than man’s oneself i’m baptized in your love as in an endless sea you are my true love and your love gives me life a walk in the world makes me see love is a prophet i lose myself in love but love finds me again you were made to love and i was made to love you so this is what i say my love i love you more than life 10 love is the true power of man and god justly living makes love immanent and heartbreak brings god down humbleness is the porter of every good thing god made woman last most beautiful than everything there is you are a book written by god in ink and stained-glass and your gaze a woman’s tenderness embracing my face god is in love with you you’re his masterpiece he made you to break my heart with endless love towards the splashing brook of the sunrays every skylark sings i too sing as a lovebird in the light of your glowing face you bring the day wherever you go like Jesus your brother the one who made me love you without telling me why.

Luna e o prințesă

Luna e o prințesă măiastră cu un obraz de safir negru Și cu celălalt de chihlimbar incandescent, privirea îi Susură prin părul împodobit de diamante ca frunzele De mesteacăn oglindind stelele la început de noapte.

Luna e o prințesă cum nu sunt fetele din lumea aceasta, Dar e o femeie tristă ea, cum trist e cerul de când e lumea, De aceea nu poate avea ca iubit decât un suflet trist Ca mine, frate, sau ca tine, omule, ca tine, suflete.

Mamă

Ploaia scânteiază între noi, Mamă, Ploaia pe care o plângi tu Și pe care o plâng eu.

Trebuie să ajungem până la izvoarele ploii Și să ne ștergem acolo lacrimile. Trebuie să ajungem până în ceruri Și să privim.

Marea din lacrimi

A fost odată ca niciodată un duh nevăzut și fără început nici sfârșit. Duhul acesta i-a făcut pe oameni din nisip. Oamenii erau pe pământ. După ce au fost făcuți, oamenii au plecat de lângă duh. Nu îi ascultau glasul și nu îi interesa ce ar avea el de spus. Duhul stătea în cer, umplându-l, și plângea –nici un om nu știe de ce. Plângea ca un copil căruia îi fug jucăriile departe, fără să le mai poată ajunge. Și lacrimile duhului au căzut pe pietre și nisip până s-au făcut toate mările nesfârșite și uriașele oceane pe care le vedem în jurul nostru sau înăuntrul nostru.

Mărturisire despre univers

universul este delimitat de cei doi salcâmi triști scufundați în acuarela indigo a cerului de sinagoga mică și de această lumină umedă ce îmi spală ochii ori de câte ori îmi amintesc bunătatea heruvimilor

Meditație

Iubirea e o mare de lacrimi Nesfârșită, Asemeni frumuseții. Iubirea e o femeie, Iubirea ești tu, Frumusețea ta mă face bărbat Și eu te iubesc Asemeni vântului înlăcrimat De ploaie – miracol de frumusețe îndurerată De singurătate

Tu, Galateea mea făurită de Indescriptibil, Perfectă Galatee, Miracolul meu la tejghea, la trei dimineața, Când nici măcar Luna nu mai contează, Muncitoare în tura de noapte.

Momentul frunzelor

Mângâie-mi chipul alb ca un tub de oxigen!

Dacă m-am născut, Înseamnă că sunt mort.

Cu mâini străvezii îmi scriu versurile. Acum ca niciodată când moartea...

Adevărata viață îmi sărută ochii.

Muză bantu, Muză yoruba

Mi-acordez lira pe ritm blues Și-un saxofon alto îmi improvizează în piept. Mi-acordez lira pe ritm blues Și însăși Muza se tânguie cu Africa în plete. Nevăzut asediu

Polară tribulație brumând peșteri de iluzie, Spasmodice ghețuri irump din trecut, Aur nocturn sunt aceste pietre, Nisip cernut prin sită deasă de lacrimi.

Corăbii fără de șobolani sunt sfinții? Fericiți martiri purtători de cruce, Ascultați o rugă de biet saltimbanc! Duceti-o mai departe la Cel Fără De Nume,

Scăpați un om de gheenă și de-al înstrăinării scrâșnet! Pământul meu e trist ca toată firea, Răsărit din liniștea veșnicelor ape. Ghiocel umbrind disperarea e și ăst poem.

Triste revelații flutură la gâtul solitudinii, Aerul viselor devine rece în preajmă, Monolit sfărâmat de infiltrațiile rătăcirilor, Ani fumegând precum chibritele arse.

Orbecăi precum o gâză de noapte căutând ceea ce am, Meteoriți polenizează apocaliptice flori, Pe umărul lemnului cioplit ne plecăm ochii Zgâriați de lacrimi.

Ascultăm clipocitul nimfelor și privile orbilor, Iar nouă, chirciți în vii bordeie de lut, Colecționari de zăpadă și dezamăgiri, Doar viscolul ne însoțește pașii.

Noaptea va muri

Noaptea stă înaintea mea Și îmi vorbește. Îmi zâmbește și-mi spune cuvinte, Dar nu le înțeleg.

Noaptea îmi spune cuvinte, Îmi vorbește despre zi, Dar nu o înțeleg. Îmi spune că va muri.

Nobodiness menhir

Veioza luminând serafic filele văratice ale amurgului Biped distilând mila din ciorchinii lacrimilor –Inspirație fugitivă (...) Culori necontinuate de nimeni pe cenușii pânze acoperite de praf. Poate doar albastrul fiecărei înserări licărind în negrul frunzelor, Vopseaua abajurului aerodinamic reflectându-mă (...) Happening inițatic desenându-mi o ideogramă pe față. Pe birou rămurele de busuioc și pete de culoare, Câteva piese de jazz incandescente precum steagul Revoluției franceze. Când nu ne mai rămâne nimic, muzica ne inundă urechile. Unghie înnegrită de ușa tramvaiului radioul devenit lichid Litere carolingiene acoperind hârtia ruptă a curburii becului, Reflectoare holbate peste iarnă în orașul devenit ceață și întuneric, Statui înțepenite hierofantic printre oglinzi, Bronz acoperit cu tatuaje de oxid pe chip, Muze gracile însuflețind templele în paragină, Singurătate totemică strălucind în stelele duble ale privirii omului. Din faruri rotunde efemer țâșnesc fascicole verzi În intersecția năclăită de noapte. Bărci de gânduri plutesc pe moleculele uitării, Alge împotmolind tălpile viselor, Mărturia exploziei electrice cirus, Prunii livezii își șoptesc egloge, Văzduh geometric (...) Nori în vârtejurile nașterii apotropaice, Sculpturi pop din cuburi de bazalt lipite cu aracet, După-amiaza petrecută la fereastră (...) Sprijinit în palmele transformate în frunze, Triunghi ascuțit ca o rachetă scuturându-și șuvițele de flăcări. Vechi locomotive negre răsturnate precum niște jucării pe covor. Părăsindu-ne plutele, înotăm în propriile lacrimi. Cadet pe corabia cu nume de pasăre,

Vântul îmi tocește muchiile cubiste ale buzelor ce rostesc numele Iubirii (...)

Făpturi hidrodinamice plonjând optimist în pâlnii cu mortar, Falsă exasperare în fața arborelui pragmatic, Tablouri realizate cu amprente cromatice (...)

Bibelouri purtând conversații în noapte, pe rafturi, Culori așezându-se simplu pe hârtia umedă. Seraficul amestecat cu abjecția, daimonic geniu lucrând la normă. Valuri sărate îmi inundă cortegiul, Pe chip am o meduză ca mască mortuară. Din bare de fier nituit un măslin cu frunze ghimpate de plexiglas, Ocean cu valuri distincte precum tușele impresioniste, Planeta stratificată arbitrar, urletul dev durere al Pământului, Bancnote folosite în loc de cărți de vizită și de lanterne, Oameni uciși pentru bani, purtând steme de state, Moartea insinuându-se printre noi ca unică realitate, Lumea a Treia legată în lanțurile lagărului planetar, Encefalul atmosferic al Terrei ros de depresie, Bolovan turtit înaintând în necunoscut, Orașe invadate de imperii de termite, Diptere gri ce-și depun ouăle în pielea noastră, Radiourile liniștindu-ne angoasele întru importantul comerț.

Viața părăsindu-mă la crepuscul, Unul din șamanii comunității. Revoluții de catifea înăbușite cu perne de pluș, Pictură în frescă imitând grafitti-uri, Frunze de cireș zburlite precum o coafură afro, Evenimente de-abia trecute năpădite de mâlul aglomerării prezentului, Nisip curgând misterios din cutii de carton (...) Copilăria devenită un sit arheologic. Dansul expresionist al frunzelor însuflețite de vânt. Picurii de apă spălându-mi praful de pe chip. Stele îngropate pe umerii generalilor. Noaptea sosind ca o divizie de tancuri.

Frunze purtate de vânt în deșerturile mantice ale îndoielii. Furnicar de stele adunate în jurul mătcii. De la mii de ani lumină distanță, Pământul strălucind enigmatic, Muște zgâriind hexagonal sticla, Circular șir de zile primitive, salbă de mărgele străvezii, Pleoape arzând tropical lângă clipocitul febrei marine, Nisip topit în lingouri, Moartea îndepărtată precum următorul week-end. Încă o noapte sub cerul pelasg! Ziduri surpate cerul nopții, scăpărând ca un vitraliu, Legende țesând trecutul, Elicoptere transportând uraniu către centrele de prelucrare (...) Oceanul Arctic inundând Europa, Tatuaje incașe în scoarța baobabilor, Deznădejdea zvâcnind precum un pește abisal, Filozofi încărunțind la orele 18, Schelete de uriași dinozauri lângă autostradă, Lavă încremenind sub elemente, Aborigen sfârșit sub soarele pătrat Efemeră argumentație a erorii convingătoare ca o bilă de heroină, Docte biblioteci umplute cu tomuri despre greșeală, Vieți trăite doar pentru a umple câteva cărți sau cd-uri Și apoi o moarte adesea autoprovocată după un lame destiny. Rânduri albastre scrise de fiecare din cei șase miliarde în imponderabilitatea revelației ignorate. Aliniamente de zgârie-nori captând feeling-ul genezei și al primului Început. Conștiința mozartiană a frunzelor.

Neoplastic Stratocaster.

Lira electrică pe măsura secolului douăzeci. Corzi de aur ce vor amuți când noi Vom fi acolo și nu aici. Revelații parașutându-se precum trupele de ocupație. Albastru Ierihon sunând în saxofoanele Harlemului. Singurătate strivită ca un pachet de carton.

Ploaia izbind frunzele copacilor (...) Mușuroaie crescând precum orașele sub lumina de neon a amurgului, Copaci de umbre acoperite de aburul gheții ochilor noștri, Bard rătăcit printre Muze în Parnassos, Duh expiator pogorât călcând pe frunzele galbene Din inima mea, Surpat zid în jurul templelor grecești susținute De aliniamente de furnale în flăcări, Suflare de aer cald pe ochi, Apa solidificată în aisberguri, Transparente ziggurat-uri curgând ca uriașe Blocuri către sud, Topindu-se tot mai mult și devenind apă amară Și întunecată precum fruntea unei surori din Africa. Inspirația strivind metafizic poeții, Arta devenită o știință exactă, Universul sprijinindu-se pe o singură axiomă, Gheizere trădând râuri subterane, Meșteșugari medievali reprezentând miracolul în catedrala Cu ferestre mari cât oglinzile de mână, Muncitoare jamaicană sub soarele mulatru împletind cântece în păr (...) Imaginea lui Hristos fotografiată în emulsia de sânge a Giulgiului Africii, Frunze scuturându-se enigmatic din glastra ikebana, Marea Egee înverzind transparent insulele locuite de apostoli Cu tălpi prăfuite, Fețele fraților noștri înnegrite de lacrimi, Nervi scormoniți exhibiționist în cadrul noilor isme, Muzica de cameră dispărând de pe servere Din lipsă de afișări (...) Oameni dărâmați contemplându-și degetele încleștate, Unghii umplute de pământul aspru al urletului, Egoismul narându-și propriul ego amăgit de tricksteri,

Sfârșitul strălucind pe munții Canaanului, Prooroci anunțându-ne deznădejdea (...)

Consumatori zâmbind cu priviri de zombies, Becuri de tungsten falsificand lumina udă a cuvintelor, Pagini tipărite industrial conținând unice clipe de revelație.

Ochi verde smarald strălucește luna în surdul clipocit cosmic, Buze de fildeș murmurând rugăciuni în arhipelaguri oceanice, Treime nevăzută, Grație pogorâtă însuflețind lutul, Epifanică reflexie a Luminii în luciul frunzelor, Nori străjuind ca un cântec brazilian (...)

Ritm ciobit oval printre pietrele născute de apa râului, Litere străvezii ilustrate de înluminura dimineții, Oameni murind de frig în blocul nostru într-o noapte oarecare de iarnă În care noi ne-am uitat la televizor și apoi... îți amintești?

Am pornit radioul și am făcut un chef

Sau mai ții minte când am mers cu mașina o lună mai tarziu Și la punctul giratoriu stătea un tânăr la ocazie

Un muncitor, un student, cine știe ce-o fi fost? Nu l-am luat și apoi, la sfârșitul săptămânii, am citit un articol mic În gazeta orașului în numărul 21-28 ianuarie:

Un tânăr navetist a fost găsit degerat și jefuit la sensul Giratoriu (...) Nori alunecă precum niște ciudate bărci de pescari, Salcâmi niciodată înfloriți, uzi de picurii de cerneală ai nopții, Frunziș încărcat de păsări și gânduri, Muzicalitatea pământului vâjâind în penumbră.

La vraie révolution est prêt à porter. Picioarele mi se afundă în răcoroasele frunze ale nopții, Clipesc cu ochi limpezi ca două pete de acuarele, Evanescent personaj de animație cu privire indigo, Înserarea se manifestă printr-o absență, Necunoscut strălucind mistic de cealalta parte a ostrovului, Jungla strălucind în ochi africani,

Penele păsărilor îngălbenind în septembrie, Ochi arși de acidul propriilor gânduri. Cu ochiul inimii deschiși călătoresc către cerurile în revoluție, Rotindu-se amplu sub strălucirea tălpilor Lui Dumnezeu.

Scoici secretând perle în jurul sidefului zgâriat ostrakon, Tristele momente când inima omului devine pură ca un excalibur, Marea oglindă a eterului reflectând orbitele Galaxiei, Măști gratuite zâmbind vorace sub stindardul mizeriei, Idealiști murind în singurătate, Extazul profetizând în magnifică pierdere de sens, Cărți arse în cuptoarele furnalelor, Primitivi aborigeni zgâriind grafitti-uri mnemotehnice, Nesfârșitul născându-se aici, în ocrul frunzelor, Strălucirea apei, la orele 17, dând iluzia creației păstrătoare a negației Solipsiste, Universul iluzoriu mutant al Ideii, Poet pitoresc precum un bibelou zdrobit pe caldarâm. Sunt orbit asemeni unui somn albastru-întunecat scos repede la lumină. Noaptea aruncă o altă lumină ce pâlpâie în nervii noștri. Având ca umbră mizeria propriei inimi, mă las luminat De frunze și vântul ireversibil. Dealurile se cabrează înconjurând orașul Asemeni unei turme nomade. Veșnicii consumatori ctitorind supermarket-uri, Trandafiri părăsiți pe o bancă, Martori ai unei întâlniri ratate, Blânzi pițigoi morți de frig iarna, Simetrii fasciste încețoșează mușuroaiele în această zi putredă, Iar până la urmă tot ce ramâne e un cântec reggae, Fluture acoperit de mici cristale escaladând vertijuri, Salcâmii acoperiți cu mușchi și lacrimi (...) Artă apărând în mod secundar, din pură necesitate,

Muzica devine palpabilă într-o partitură de bemoli. Cărți cad misterios din rafturi, alegându-ne

Fauna marină înțepenită în pietre. Nor fluturând ca un sombrero.

Din metrou cerul văzut printr-un grilaj

Cu păr, valuri sărate, aed al Lumii a Treia, Luminozitatea cerului estompându-se treptat ca pe un dreptunghi, Vegetația primăverii strălucind ca fosforul De pe spinarea peștilor oceanici verzi Ce mușcă atunci când vrei să-i scoți din acvariul supermagazinului. Amurgul clipind în Morse cu ochii lui albaștri. Cerul mă sărută cu buze întunecate.

Protest incizat în copacii de aur nativ ai dezastrului optic. Alge și cochilii îngreunează apa albă a fluxului.

Peste pietre, râul – draperie transparentă precum o respirație. Lemn închircit într-o creștere a abstractului.

Angajată într-o dispariție prematură, planeta respiră

Sub fulgere matematice. Lumina organică strălucind în noi, Terra devenita o aglomerare urbană, Poemele autorilor romantici înălțându-se în turnuri.

Prin camera de cămin, Noaptea strălucește precum o stea reflectată în mii de oglinzi. Frigul mirosului pătruns de rășină al ierburilor din tundră, Linii ritmice ale noului neolitic pe chipul planetei. Vocea-mi se multiplica în coifuri de fier, Deznădejde în fluctuații însoțind triburi de clone, Mitic păcurar al turmelor de nori, Ploaia maschează cu desăvârșire sfârșitul, În straturi adânci de șisturi ferigi carbonizate, Apriga zbatere a aripilor, Timpul înnegrind fereastra, Plopi cu frunziș de flăcări luminând precum îngerii (...) Copilăria fluturând grandios zmee în urmă, Stinse linii de albastru și lumină ștearsă compunând o operă de artă,

Amețeli vâjâind precum un salt boungee-jumping, Paradigma mayașă scufundându-se în lichidul cerului, Manechine de plastic transportate spre săli de expoziție Și acei ochi orbi

Când deja exist și degetele lui de lumină Mi-au mângăiat fruntea când am ieșit din ele. Când am să respir pentru ultima oară, Am să-i devin propria respirație. În rotație imperceptibilă, Soarele, Sentimente patristice acoperindu-ne privirile precum un păr prea lung, Comper al Apocalipsei printre pietrele insulelor, Remușcările înaintând în divizii, Natura deszăpezită de imaginație lângă sfârșit –Vă rog nu mai levitați! Profilul arhetipal al unei fiole cu penicilină sau al aceleia –O cât de valoroase – a unui viitor antidot împotriva virusului HIV. Vindecarea înscrisă într-o metafizică formulă chimică.

Gânduri deznodate la suprafață din imponderabilitatea și hipnoza lirei. Note de jazz monoton lustruind sticla dimineții, Bompres al meditației scufundat iar și rar în omniprezența inutilității de zgomote, Păsările imprimându-și caracterele cuneiforme ale aripilor În plastelina atmosferei. Fulgerele întruchipează niște albaștri plopi cristici, Stoluri de flash-uri răsfirându-se planat în pieptul electric al poetului, Instrumente muzicale de aramă și simțământ perpetuu

Precum plantele care ies din pământ.

Cifre arabe, vărsatul de vânt al dezamăgirii primăverii exacte, Cerul acoperindu-mă ca un scut de marmură, Aglomerația de asteroizi densă ca un perete, Galaxiile angajate într-un magnetic joc zen, Ecoul fântânii părăsite încărcându-se de ecouri galbene, Nava cosmică făcută din diamant.

Meteor al suferinței omului în ostroave de lumină, Diluviunile timpului târâte în abstracte rotații, Oceane de fosfor aureolând planete în geneză. Terra – enigmatică precum un monument de pietre necioplite Acoperit de alge și ploaie!

Cerul pătat de nori ca și cum ar sta la pândă, Visare înscriind pătrate în raze incerte. Rugăciunea și-a lasat semnul mâinii în praful podelei. Guri sărutand petalele diafanei atingeri a Ideii, Țipătul vertebrelor depunându-se în sedimente, Panteon de formule algebrice adăpostind cuvintele profeților (...) Sub nori plutește împietrita maieutică a ratării. Pătrat curb zgâriat de colții primelor zile, Înalte statui de fier cu ochii sfărâmați de fulgere, Cununa din frunzele gândurilor, Flirt al abstractei Muze, Suflet lăsat vraiște în urma polisului pustiu al cunoașterii, Catolice rugăciuni oglindite în sticla vie a ochilor (...) Emoția nesfârșită a înserării ce întârzie pe ramurile Încă înfrunzite Și emoția părăsirii omului de aur Cu ochi adânciti de idol. Statuie care va pândi din orice Babilon. În asfințit, fereastra strălucind galben Precum sufletul nostru. Lira elenă împrăștiind stoluri de sunete. Frunze înconvoiate precum ogivele răzuite în piatră, Bolovani eclipsați de efortul aripilor În această noapte liniștită precum o pană de curent. Ochi sprijiniți tridimensional de fruntea veșniciei, Fulgere ne încunună părul cu aripi albe, Arabescul ființei cercetându-ne în incandescente valuri, Plopi sărutându-se ca pe băncile Parisului sub ecranul imaterial al cerului, Umbrele amurgului înaintând înăuntrul oglinzilor

Și încăperilor orașului. Pleoapele nopții zvâcnesc răsărituri.

Părul vântului spălat în vârtejuri de liniște, Suflete fuzionând prin sărut precum acuarelele, Universul strălucește în noapte asemeni unui mare New York (...)

Adevărul incendiindu-mă cu o mângâiere inefabilă.

Note de călătorie

Iarbă udă lipindu-mi-se de mână, Înconjurându-mă cu verde oceanic Sub cenușia ploaie englezească, Arzând de nenumărate albe flori. Prunii deveniți ruguri vii Printre pietrele răsărite din pământ.

În livadă, Izolați pruni înfloriți Ca o ceață coborâtă la pământ.

Din iarbă, Flori caligrafiate.

O piatră

O piatră,

Am o piatră în mână, Dar nu, Nu o voi arunca.

Voi muri cu ea în mână, Fii liniștit,

Pentru că piatra aceasta purpurie E inima mea. Ochi de sare

Suflet ieșit din gura lui Dumnezeu, strălucind ca o respirație inoxidabilă.

Cuvântul aramaic ce ne strălucește tuturor sub buze înainte de sigiliul morții.

Îngerul care veghează incandescent de parcă ar fi alcătuit din mandale și svastici.

Soarele care mi se imprimă pe frunte asemeni unui cuvânt sacru. Somn legănat de corabia lui Sân Cer Vâslaș e vântul – stelele dorm.

Aerul rece al lipsei ne vâjâie în priviri. Noi – cei autoexilați din grație, Cu tălpile tocite de pustiurile întunericului Luminat de blitz-urile stâlpilor electrici Fulgerând, Încălătorit, înspre gigantul chip al zeului cu ochii săi de cristal în care mi se reflectă ochii de sare. Om în alb (poem ikebana)

Păsări îndepărtându-se

alb

pământ. Omniprezența pământului

Necesitatea umanizării Și a reumanizării Când totul ni se distruge în mâini, În caleidoscopul colorat al amurgului, Visele îmbucându-se unele într-altele, Picuri luminosi căzând, în noapte, Pe roua rece a civilizatiei, Începutul chemând reînceputul. Simpla dispariție a propriului trup Intrat în somnul obiectelor. Ce-mi scrie oare în liniile mâinii Sau în ridurile feței? Nimic, de bună seamă. Degeaba m-am acoperit cu tatuaje verzi, Povestea corpului meu încă neted Nu poate fi înăbușită. Port în piept urma sabiei, A fierului în flăcări, A îngerului.

Marea Neagra oscilând după Lună Regulat, ca o respirație.

Rob al tanagrei gigantice De aer și argilă purtată de vânt, Cu obrazul transparent pistruiat de stele, Poezia, cu sufletul ei cel nevăzut, Dar atât de terestră.

Apollo, golane, pe unde umbli?

Cioplit patron poetic, Cununa de chihlimbar îți strălucește pe tâmple, Porți în mână lumina Părăsită, Deschis luminii ca o frunză În fața pleoapei convexe

A cerului. Dealurile estompându-se În cununile de cețuri Nevăzute în noaptea căzută Ca dintr-o călimară de tuș.

Omul de zăpadă

Îmi amintesc de o-ntâmplare veche pe când eram șoimi, c-o fată, colega mea, eu pui de ursoaică și într-o ureche, eram nedespărțiți deși o iubeam pe soră-sa.

Colega mea, frumoasă ca Luna, prințesă, atât de frumoasă, atât de frumoasă era că-mi amintesc și acum iubirea ne-nțeleasă, era infinit mai frumoasă decât sora sa.

Stăteau atunci la un bloc sărăcuț și eu mergeam dincolo de ploi să le văd pe gemene cu ochii mei pierduți și nu mai știu nimic de ele și de noi.

Iar într-un vechi decembrie, în ger, zidirăm amândoi un om de zăpadă, triști privindu-l până Maria, frumosul înger, suflându-i cald în ochi, îl făcu să vadă...

Orație (sculptură în lemn)

Norii încep să îngălbenească cerul, iar vântul mă acoperă cu aripi uriașe. Fumul gunoaielor arse ne luminează într-o nuanță albastră.

Perfecțiunea mi-a numărat lacrimile cum își numără țăranul gutuile la sfârșitul toamnei. Soarele strălucește stins ca un ochi acoperit de cataractă.

Toamna îmi va veșteji părul îngălbenindu-mă. Cum de nu m-ai făcut Doamne mesteacăn să fiu doborât și dus la târg?

Organică armonie (poem experimental)

Auroră de psalmi înnegriți de cânt, Acest început mărturisit, Un sărut delicat sub zbârnâitul stâlpilor de Înaltă tensiune. Emancipat de sub tutela lumii, Căzut între stâncile memoriei, Jelesc frunza gurii zgâriată De buza înaripată A toamnei. Timpul se scutură.

Paian

Wordsworth, tu, Holderlin, unde sunteți Mocani romantici, bătrâne Caspar? Ah, în văzduh purces-ai drum nordic.

Parabolă nepătrunsă (mormântul Bunicii – parabolă de jucărie)

O Mamă, un Copil și un Mormânt. Toamnă galben arzând. Pe Mormânt sunt frunze de aur, în părul Copilului sunt frunze bizantine, în ochii Mamei iubirea și frunzele se amestecă cu lacrimi. Și Mama îi spune Copilului să țină lumânarea și să apere lumina de vântul de Noiembrie. Copilul păzește flacăra așa cum îngerii îi țin pe oameni în brațe apărându-le sufletele. Și e Mormântul galben acum de frunze, Mama indescriptibilă și Copilul meditând.

Pădurea

Omul care își udă pașii în rouă de umbre. Copac creionat de limite impasibile, Aglomerare de fragile frunze în vânt, sub mecanica Adevărului.

Am privit arborii de pe marginea autostrăzii întorcându-mă prin străluciri de

faruri în întunericul unei ierni, străbătut de discul sentimentelor ca de un furt.

Strâng urme de pași pe cărarea din sclipirea de sticla a privirii.

Drum făcut din cărămizile palmelor mele.

Cântec ciudat precum al indienilor din nord. Gigantice aisberguri plutesc prin sufletele chircite. Sfărâmați de fosforul amurgului ca de o moarte ne plângem unii pe alții ascultând pulsul cerului.

Te privesc cu diamante șlefuite de sarea lacrimilor, mângâindu-te pe fruntea de marmură castă sculptată de dalta celui mai frumos Vis.

Arbori electrici se întunecă precum o pădure.

Pictogramă indescifrabilă

Îmi apăs palma deschisă pe calcar.

Dacă mâna mea ar fi fost Dată prin vopsea, Ar fi rămas o urmă De palmă deschisă, Dar așa, niciuna Nu va rămâne.

Pietre

Bolovani rotunjiți de curgerea râurilor Prin sute de mii de ani. Stânci mai vechi decât dinozaurii, Pietre înghițite de crocodili Verzi, maronii, galbeni, albi.

Oceanele contemporane împânzite de corăbii scufundate, Lingouri de plumb, aramă acoperită de cochilii și alge, Cantitatea enorma de sticle cu mesaje Sparte de carenele metalice ale vapoarelor Sau implantându-se în recifuri.

Pietricelele – pete de culoare –Frumusețea nudă a grohotișurilor, Șterse bibelouri magmatice, Lemne pietrificate, Fildeși de mamut, Cochilii, frunze și libelule incremenite, Chihlimbarul luminos, Molizii atât de îndepartați Deveniți cărbune.

Muțenia tărâmurilor de dincolo, Cântecul cerului cu îngeri mai mari decat galaxiile.

Poem

asupra vieții

Cât de frumos ar fi de s-ar transforma lacrimile În săruturi incandescente de zăpadă curată! Dacă frumusețea ar fi fost eternă, asemeni iubirii, Dacă timpul ar fi doar un mit, iar tu Atena,

Cât de frumos ar fi de s-ar transforma lacrimile În săruturi incandescente de zăpadă curată!

Nici nu vreau dulcea frumusețe de nu e eternă. Sincer vorbind, nu-ți doresc iubirea, biată creatură, Fiindcă robi cu toții suntem, de Timp puși în lanțuri. Nu-mi doresc iubire, și eu sunt un cărăbuș vremelnic.

Nici nu vreau dulcea frumusețe, de nu e eternă...

Sincer vorbind, nu-ți doresc iubirea, biată creatură Fiindcă robi cu toții suntem de Timp puși în lanțuri. Nu-mi doresc iubire și eu sunt un cărăbuș vremelnic.

Cuvintele mamei

Trebuie să dorm Acum. Trebuie să mor Până mâine.

Pentru că moartea e dulce Ca somnul, Pentru că somnul e oglinda unei cărări veșnice, Pentru că somnul e moarte.

Poem închinat noilor zori romantici

Lujerii izvoarelor răsărind din deșerturi, Meteorit sfărâmat în jungla ecuatorială, Lumina albăstrie acaparând lumina dimineața, Poeți mai cunoscuți decât Coca Cola, Intârziind un minut sau două La întâlnirea cu Polymnia.

Lângă cadranul busolei făcut din Biblii Pe puntea prelungii corăbii Parnassos, Uimit în fața simplității esteticului, Sub cerul ca un vitraliu, Nevrednic matelot păstrător al amintirilor. În ruliul apei curgând prin clepsidre, Frunze uscate și cioburi solare plutesc Pe rigolele toamnei.

Stâncile zgâlțâie valurile în preajma Barcazului cuprins de febră la strigătul „pământ!”

Poem

Aș putea scrie un poem, dar poemul nu potolește foamea.

Cel flămând și fară speranță nu l-ar putea mânca. Aș vrea să scriu o pâine. Philosofism

Degeaba vom scoate icoanele de pe pereți, Punând oglinzi în locul lor, Și după aceea degeaba Vom transforma oglinzile în vitralii.

Degeaba vom doborî stelele cu săgeți, Culegându-le și punându-ni-le în orbite,

Și după aceea degeaba vom privi romantic Fetele ce se plimbă prin parc.

Sonet

Medievale vitralii, globi de gemă

Născuți de „Fiat lux” în trupu-mi înstelat. Lumină înconjurând lucrurile, Desvet romantic privesc din văgăuni.

Raze cristaline de primăvară

Peste copacii încremeniți nipon. Nemișcate gheișe, prin fumul de ceai, Florile de salcâm sărutându-mă.

Vechi mângâieri tocind sticla pupilei, Transparente lupe, deschise oglinzi Sub apăsarea moale a cerului.

Parfum de ocean pe pielea-mi curată.

Am părul de alge îngânând apa, Înotând prin acvariu sub ai voștri ochi.

Strofă de Abecedar

Când sufletul meu nu Te vede, Sunt ca un copil cu o piatră în mână

Ce nu are nici o mare În care să o arunce.

Submarin

Ochiul mare al unui pește Mă fixează De dincolo de hubloul Al cărui nerv optic sunt.

Templu

Stau întins Și îmi întind mâinile perpendicular. Mâinile mele sunt două coloane –Sunt un templu. Stau pe pământ Și îmi întind mâinile spre cer. Mâinile mele sunt Iachin și Booz –Sunt un templu.

Tocmai s-a lăsat noaptea

Tocmai s-a lăsat noaptea. A fost seară până mai adineauri, Acum e noapte, Așa că, aprinde-ți candela, fecioară!

Tocmai s-a lăsat noaptea. A fost seară până mai adineauri, Acum e noapte, Așa că aprinde-ți candela, fecioară!

Ceru-n bobi de rouă

Păianjenii țes ceruri înstelate, Picuri de rouă spulberă noaptea, În catacombe străvezii prinși. Frunze uscate țin umbră tâmplei Și crepusculare armonii, căzând Sub mantie de toamnă, rotund dispar. Sonet mințind destinul –Lacrimi ciobite tresar naive.

Un înger trist

Îngerul omului Arată ca omul, Dar este un Înger Curat. Dacă omul e bun, Îngerul e fericit; dacă omul e rău, Îngerul e trist aproape Mereu... Un punct pe hartă

Ostrov în mijlocul unui deșert de ape și plângeri. Doar oboseala mai vine în treacăt. Aici peștii dorm cu ochii fosforescenți, iar mareea ne urcă până la piept timp de șase ore. „Incomod” – vei spune, dar noi avem alt

sistem de referință. În stânga e o prăpastie ascunsă după planuri verticale ca niște ziduri, Iar în dreapta ești tu.

Vor înflori

Ochii mei sunt doi bulbi, Doi germeni de lalele indigo. Și știu, știu Că ochii mei vor înflori Mâine când am să te privesc. Nimrod și fiara

Nimrod vânătorul de oameni a găsit făptură nemaivăzută. Nu o ucise, ci așteptă să-i crească ghearele, colții, labele, ochii, inima. Au stat față în față, vânătorul hrănind fiara cu propriul sânge, iar când îi văzu ochii mari cât stelele, își luă căciula regală de aur și o dărui tăcutei fiare. Plecând în pustiu, fiara îl urmă tăcând. ***

„Je suis malade, je suis une jeune fille, j’ai tout et je n’ai besoin de rien, l’amour m’est interdit.” „Vai, minha tristeza!” Tristan

Birth makes the princess not the empire even a slave she has her esquire. ***

Am întrebat pământul: – Mă iubești?

– Desigur, mi-a răspuns, sunt mama ta.

Fenix

Privește-l, el e Copilul, în lume numit Fenix, nu fără tată unul dintre Oamenii Mari!

Ades poți pune mâna pe doi arbori diferiți fără să știi că o faci, în pădure mai erau alți Oameni Mari.

Lumea e bântuită de la început, nu îți dori să-l vezi,

teroristul, împotrivește-i-te!

Știu despre Sumer și despre Nar-mer, știu despre daci și despre cimerieni, știu despre pământ și despre cer, sunt un Copil.

Port pe cap o coroană uriașă de alamă scumpă, după cum teroristul are la gât o cruciuliță, îi știu forma.

Au fost multe războaie de la începutul lumii, am făcut spațiul mediteraneean pentru că erau pomi, dar nu a mers, așa că ne retragem spre nord.

La sfârșitul care nu există Oamenii Mari l-au împușcat pe terorist –am văzut.

Am ridicat cruciulița căzută pe asfalt –trebuie să-ți împlinești visele, Copile, trebuie să-ți împlinești visele, cruciulița de acu e acum în coroana mea.

Bodhi

M-am așezat lângă copac și copacul a stat cu mine.

„Nu m-ai înțeles”, mi-a spus punându-mi mâna pe frunte.

„Nu te-am înțeles”, i-am spus punându-i mâna pe frunte.

***

I was at the embankment at night and its water was filled with stars I took water in my hands’

***

One thousand kisses means Mama

I look but the sky is black I’m so sad but I feel alone I remember your cool hand caressing my forehead that’s the first thing I’m going to wish in heaven.

Fata și roza

Fată sunt și tot ce vreau e roza asta în păr; Roză sunt și tot ce vreau e să mă aleagă.

Fetele stau în case mari, iar rozele așteaptă. Fata e acum femeie și fuge printre gențiane. Sunt talazuri de flori diamantine lângă mine, Ea mă ia pe mine, roza veștedă, sărutându-mă. ***

My head is dynamite my heart is radioactive I am the fifth element I am a woman or a girl world would be nothing without me. ***

My broken life brought love. ***

Sunt Fram, stau la Polul Nord, sunt prieten cu Apolodor, stă la Polul Sud. Acum e prea departe de mine, nu îl pot întâlni, dar când privesc cerul, îl văd în lumini spunând „Mi-e dor, mi-e dor!”

Autoportret (II)

Pe ochi am funigei de lacrimi –sunt ofra haza, plâng nevăzut.

„Vezi ce frumoasă sunt, dar vezi doar atât –trebuie să ne îmbrățișăm și să plângem”, a spus profetul. Om

Omule, spune-mi care e numele pământului? Ce îl însuflețește?

Privește-ți ochii precum ai privi un izvor –doar binele este amintit –numele pământului este om.

Ieșirea din triunghi

Ieși din triunghi, păzește flacăra în cimitirul plin de oameni, iartă-i, iartă-te, cere iertare de la cei vii și de la cei numiți morți –ochiul e o sferă. I I I I

Hate and you will be loved because you don’t deserve nirvāṇa is a state of mind love what you miss.

Cartea din Ecbatana

„Ce îți spun, știi, ai știut dintotdeauna, nu vei uita vreodată, vei face întocmai ce îți spun sau nu. Îți vei tăia singur capul așezându-l pe cartea deschisă a palmelor. Acum deschide-ți ochii”, a spus Dumnezeu.

***

De ce-ai măiestrit iubirea? Nu ne chinuim destul noi oamenii de carne și de lut? Pământul e trist, tragic mi-e sufletul,

progresiv cu iubirea crește suferința și suferim în taină ca și tine –de ce să suferim cu toții, Dumnezeu, om, înger? Doar pentru că, îndrăgostiți, iubim ca nimeni alții și nu e nici o vindecare, nu există crematoriu pentru cenușă, doar să nu mai iubesc întristat adesea, an după an iubirea crescând asemeni unui uriaș și înconjurându-mi ochii în lumină tristă. Nu vreau să mai iubesc, dar să iubești nu poți. Tristă armată suntem, îngropați în sentimente. Acum, c-am spus acestea, sufăr și mai mult, dar nu, nu poți să nu iubești.

I-IV I.

Lumina e caldă, iar munții șterși și cețurile strălucesc ca într-o stampă.

Liniștea a scris forma Unor muchii exacte în Metalul cubului privirii noastre. Suntem noi, Aici, Răcoriți de amurg.

Umblăm pe miriștile galbene și roșii, Printre norii de fum Ce se nasc Din durerea flăcărilor.

Inima ne este piatra De hotar de unde Pornesc toate călătoriile Noastre. Și nu ne vom învoi.

Soarele arde în noi precum malaria. Sinele ne strălucește acum Asemeni TGV-urilor. În noi înșine purtăm strălucirea de neon a vieții. Îl purtăm ca pe embrionul Unui om Pe care-l vom naște. Pe noi Ne vom naște.

II. Prin venele noastre ne curg quarci Și particule. Strălucim Și noaptea doar ochii Ne umbresc strălucirea de Fosfor a trupului Născut din nou.

Drept armură avem doar Veșmântul de crisolit al gloriei.

Suntem noi, Cei care am scăpat, Cei care am trecut de munți După ce i-am aruncat în mare,

Munții sub care am trăit o viață, Din copilărie, Ajungând, după ani de așteptare, La picioarele Domnului,

Noi, cei cărora ni s-au deschis ochii De pământul de argint al noii lumi. Saliva și degetele lui Iisus.

Cei care am scăpat Și am devenit vii –Kyrie

III. Oameni adăpându-se din Revelații Răsunând polifonic Precum un ținut de cascade și cataracte.

Acolo vom merge, Voind să auzim cuvinte din gura lui Iahve, Incandescente precum niște Pietre ce au stat nemișcate mii de ani În apele Pământului.

IV. Undeva, înăuntrul nostru al fiecăruia, Există o ușă sau poate Niște țigle căzute Pe unde putem privi în afară Acolo putem privi.

Sâmburi de piatră

Atâția și atâția sâmburi de piatră Purtați de pârâurile de aer ale toamnei, Atâtea semințe nobile sfărâmându-se în deșerturi, În prag de lungă iarnă!

Boabe lustruite de valuri aspre Lucioase ca niște nasturi de plastic, Sâmburi fără viață zdrobiți sub tălpile mulțimilor De oameni singuri.

Grei sâmburi de piatră atârnându-ne în piepturi, Veșnic neîncolțiți, Sâmburi morți și singuri Precum o planetă îndepărtată.

Acvariul

Sunt un peștișor galben într-un acvariu zilnic mă întorc și privesc lumea prin ferestre. Noaptea adorm în întuneric printre pietricele și ferigi. Sufletul îmi e un peștișor de aur, pot îndeplini orice dorință. Trupul mi-e un acvariu, cristal viu străpuns de lumină.

***

M-am prezentat înaintea muntelui și muntele era ascuns precum Dumnezeu în cețurile creației.

Izvoarele râului se pierdeau în nori. Acum stau cu fruntea plecată, afară, peste morți, moare zăpada,

în munte jivinele nu văd nimic asemeni nouă, iar soarele și Luna sunt două clopote lovite de vânt.

Portul de aur

Inspir adânc, auzind gălăgia de afară.

Băieții își strâng în brațe fetele de aur, unii beau rom și joacă zaruri ori cărți măsluite sau își trec cuțitele printre degete. Pe punte, peste arginți, dorm legănat de caravelă uitat într-o lume nouă.

Indios bravos

The sun is such a fool every night we steal his gold swords one by one and put them into our blue hair we try not to fall asleep ut when we do he comes and takes them back.

Rugăciune

Marie, Marie, fată sârmană, Ce-o fi de tine când vei fi Mamă?

Ascultă-mi inima pulsar prin Cosmos, Adu-i inima înapoi în Rhodos Și nu lăsa, nu lăsa să plece Departe, Ascultă-mi inima pulsar prin Cosmos, Adu-i inima înapoi în Delos, L-ai țesut pe Fiul cu ochii de Ger Și în praf și-a plecat aripile marele Înger.

Jidovul rătăcitor

Încet merge Jidovul pe drumeag, încet își amintește un vechi gând, în urmă rămâne satul râzând, oamenii hârâie câini în harțag.

Încet își amintește un vechi gând, încet merge Jidovul pe drumeag, oamenii hârâie câini în harțag, în urmă rămâne satul râzând.

Cântec Stelar

Stelele se cheamă unele pe altele. Una îi spune alteia, vino Și cealaltă îi răspunde, vino Stelele se cheamă unele pe altele.

Stelele ard asemeni hidrogenului, Vor să-și ofere flori și sărutări și oameni. Întregul univers e o candelă aprinsă, Stelele ard asemeni cerului.

Experiment

Un fizician a prins o privighetoare și a închis-o în vid până a murit, pe urmă a ascultat înregistrarea Patetic! Aș fi cântat mai bine dacă aș fi fost privighetoare. Posteritatea a murit și din chinul păsării nu a rămas nici măcar o placă de patefon

Patetic! a spus Dumnezeu privind Pământul închis în vid.

O amintire a unei Urse Mici

Când mama trăia, obișnuiam să-mi sprijin fruntea de templul frunții ei și eram o Ursă Mică și Ursa Mare, acum mama e moartă.

Acum mama e în mine, acum mama e în cer, acum mama e în mine, am de cine să-mi sprijin fruntea.

Cortegiul handicapaților

Am mers purtat de șuvoiul de sare ajungând la Castelul Hunedoarei. Sperând să întâlnesc un prieten, m-am topit în potopul de martori.

Ca puțini alții mi-am făcut cruce la intrarea în basilica amnezică, iar înăuntru am văzut sindrofia, neștiind cum să plec.

Tatăl meu era de asemenea acolo, totul îi plăcea foarte mult, era un experiment pentru a-i vedea pe martori ajutându-i pe bolnavi.

Un tânăr dădea insigne. Ne întrebă care ne plac –erau roșii, roșii mari, steagul Japoniei, albe, albe mici eu am ales una albă, mică.

Apoi am plecat cu o femeie cu mașina, am mers peste linii ferate, diguri înclinate, șanțuri incerte, unu, unu, trei, până am ajuns la o răspântie.

Acolo, într-o casă deprimată, doi bolnavi se giugiuleau și noi nu știam pe ce drum să mergem. Bărbatul, un handicapat foarte solid, cu apă la cap, mă prinsese, dar toți am adormit.

Dacă ne-am fi trezit puțin mai devreme, am fi reușit să fugim, dar cetățeanul se puse între noi și mașină așa că am mers înapoi unde am văzut un cortegiu.

Handicapați îmbrăcați în haine de leproși, făceau gălăgie. Șeful lor, un tip cu craniul deformat în față, îi spuse solidului unde e mâncarea? de ce ne dați mâncare așa rea?

Solidul îi îndrugă ceva, apoi, dintr-o cameră dinspre vest, de pe un pat se ridică Melhisedec, Un preot cu fes roșu care îmi vorbi blând Și-mi luă din mâini boțul ce mai rămăsese din pâinea bună de acasă, Spunând în numele apostolilor Petru, Isaac și Andrei vă dau trupul Domnului. Apoi l-am văzut stând jos și binecuvântând apa, Eram departe de orice civilizație.

Picături în Șuvoi suntem cu toți. De ce să te întristezi că strălucești mai mult sau mai puțin? Vine vremea când cu toții vom fi morți, Cu nume scris pe pietre, bold sau italic.

Spitalul de vizavi

Îi văd în fiecare zi cum bâjbâie printre jeepuri și mașini străine, unii abia mișcându-se, alții răcnind din tainicele noastre motive omenești. Sunt aici și nimeni nu mai știe cum îi cheamă. Într-o noapte, unei bătrâne șobolanii i-au mâncat un picior, dar noi să fim grași noi să fim drugă de sângele oamenilor. Doar părinții sunt triști, ei trebuie să facă bani și să-și continue viețile.

Diavolul ar putea zice că le pasă. Spitalul e în formă de cruce, asemeni unei catedrale. Bolnavii sunt vânt dureros grăpat de firele de iarbă. Bolnavii își inscripționează anii pentru vecie în cărămizile dure, vechi de două secole. Îmi întorc privirea, dar oriunde mă uit, văd doar piramide și obeliscuri. Oamenilor nu le place să locuiască lângă spital, Însă, deși e și el o piramidă,

văd sub bolovanii de sub el larve de îngeri. Nimeni nu vrea să stea lângă spital. Câți oameni să fie pe pământ? unu? doi? trei? patru? cinci? Satul fără chip

Satul arde în propriile alcooluri, n-o să vezi vreun bărbat treaz la ora asta, doar păsările îngrijorate își caută cuiburile. A venit iar revoluția și tractoarele nu s-au făcut roboți a venit iar revoluția și bordeiele nu s-au făcut zgârie-nori, a venit iar revoluția și nu s-a făcut zi. Satul e retras în sine însuși precum universul. Nu mai are chip, nu va mai avea nume. Aici nu a fost nici un erou, doar victime.

Hamlet

Mama mi-e iubirea, Tatăl rege mă împinge spre crimă, Iubita mi-am trimis-o la mănăstire, Sabia verde mi-e-nfiptă-n palmă. Murind devin stăpân a tot ce este, Al sufletului peste care nimeni stăpân nu e Și moartea mi-e religie câteva clipe, Apoi mă sting uitat Și plâng Un veac Pe pământ.

Moise înaintemergătorul

Se face noapte și n-am măsurat stelele, se face moarte și n-am chemat ielele. Cui ne vom ruga în noapte, cui vom ciocăni în moarte, mai ales tu, Moise, când vei fi scris în tăcuta carte?

Norii ascund cerul de pământ și pământul de cer.

Toată moartea e un astru fără cer, dar care e numele tău, pasăre, stea ce cu aripele-ți faci heblu în fruntea mea?

YIN

3,... Yin

Felix Rian Constantinescu Yin - versuriEditura Genius București, 2016

YIN JUMĂTATE DE GÂND

(Prefață)

Pornit în asceză pe drumul poeziei, tânărul poet Felix Rian ne invită să privim din umbră în miezul lucrurilor înconjurătoare, astfel vom trece de detaliile ne-semnificative și vom pătrunde cât mai departe în Univers.

Așa cum din fântâni putem vedea stelele strălucind pe cer în mijlocul zilei, astfel ne învață și tânărul poet să facem: să privim întotdeauna din întuneric pentru a vedea clar lucrurile aflate la lumină.

Aparent, poetul ne prezintă o lume stranie, cu lucrurile întoarse pe dos în firea lor obișnuită. Dar dacă straniul este firescul și firescul straniul? Privind cum copilul învață să meargă, întâi de-a bușilea și apoi în picioare, treptat, ne întrebăm dacă nu cumva este mai bine să eliminăm etape din gândirea logică și să accedem direct la adevăr prin intuiție. Pătrunzând în universul poetic, pare că uneori lucrurile capătă dimensiuni hiperbolice, urieșești și ne acoperă cu umbrele lor, decapitându-ne gândurile micșorate ca niște chipuri pe o placă fotografică. Alteori parcă un ochi ciclopic ne privește din orizont, măturând cu laserul ochiului său câmpiile pustii ale nimicului. Ca un arc întins spre un gând, omul se resoarbe în sine, de parcă intră într-o conservare pentru mai târziu, după Apocalipsă, după amurgul gândurilor. Repetitiv, sună în noi ecoul unui gol amplificat la nesfârșit, din om în om, din stare în stare, din clipă în clipă. Electrizantă, tăcerea ne îngheață momentul cinetic, ființe descărnate de vise și iluzii, entități colorate de lumea visului. În cerul gol ca o oglindă concavă, ne observăm chipurile albite de frici și ne întrebăm care dintre noi suntem cei adevărați, noi cei în care simțim eul sau proiecțiile noastre.

Prea sărac alfabet al faptelor, empirică târâre în absurd, istorică regăsire în greșeală, repetitiv și elucubrant, cercetăm resturi de gânduri. Frumusețea lumii ni se înfățișează doar în clipe de pustietate și evadare, cea-suri oprite ni-s ochii.

Feline preschimbate în urși, cu lanțuri în loc de gânduri, cu ferestrele închise în pleoape, imităm îngerii decăzuți în pedeapsă, ne rugăm la un Dumnezeu obosit să ne poarte de grijă, ca un tată mereu cu gândul dus spre veșnice datorii.

Arbitrar sau nu, spiritul adâncurilor ne ocolește ca un fum subțire de pipă și ne învăluie într-o ceață înșelătoare.

Pentru a ne continua mersul spre mai departe, purtăm în mâini felinare cu melci răsuciți de mâini ne-văzute. Călătorind în Yin, în penumbră, între rază și ceață, între cunoaștere și confuzie, oprim pendularea între închis și deschis, liberi să ne urlăm singurătatea oaselor albite în noi.

Un zvâcnet spre decădere molatică și absurdă a unei lumi redusă la retrageri în sine străbate poezia lui Felix Rian, un strigăt de ajutor al omenirii într-un singur om.

Salvarea de sine prin mântuire e încă departe. Aici suntem abia la început, în Golgota însingurării, a înstrăinării omului față de sine. Nu am citat din poezii. Vă invit la lectură!

Alensis De Nobilis

Motto: Postmodernismul a murit de mult. Cred că noi, generația domnișoarei Linda Maria Baros, vreau să spun cei mai leali, putem fi numiți copiști, de la bibliotecile noastre de manuscrise, de la TO COPE ȘI DE LA COPILĂRIA PE CARE NU AM AVUT-O NICIODATĂ. NOI am ucis postmodernismul. Suntem istorie.

Felix Rian, Păclișa, 1 iunie 2016

O LUME MAI BUNĂ

Thank you!

Fran AM MERS PE DRUMURI, AM MERS PE TOATE DRUMURILE, PE DRUMURILE NOPȚII ȘI PE DRUMURILE ZILEI, PE DRUMURI DE SÂNGE ȘI PE DRUMURI DE LUMINĂ. AM MURIT ȘI AM ÎNVIAT PE DRUMURI CA VAGABONZII DE CARE NU ÎI PASĂ NIMĂNUI. MI-AM PIERDUT VIAȚA ȘI AM CÂȘTIGAT ÎMPĂRĂȚII. AM MURIT ÎNGENUNCHIND PRESCHIMBAT ÎN CENUȘĂ. AM CĂLĂTORIT DEPARTE ȘI NIMENI NU A CĂLĂTORIT CU MINE, SPUNE PROFETUL, DAR CINE CREDE ÎN CEI UCIȘI? AM UITAT TOT CE AM ȘTIUT VREODATĂ ȘI MI-AM AMINTIT PRIVIREA UNIVERSULUI ȘI MOARTEA ERA MAMA MEA. VOI MERGE DEPARTE PRECUM COPIII ȘI MĂ VOI ÎNTOARCE DOAR CÂND SOARELE VA MURI ÎN FRUNZE ȘI TĂCEREA VA FI PIETRE ÎN PRIVIREA MEA CA ÎN PERIOADA EMBRIONARĂ A FIINȚEI. ÎMI VOI AMINTI DE TINE CU MINTEA MEA FIXĂ ÎN TIMP CE VOI DEVENI PĂMÂNT PE CARE ÎL VEI SFINȚI. MI-AM SCHIMBAT LINIILE DIN PALME DUPĂ O CARTE SECRETĂ, CARTE A RÂURILOR SĂPÂNDU-LE CU LACRIMI DE CRISTAL. EROII AU VENIT ÎN CALEA MEA ȘI EU AM MERS ÎN CALEA LOR. AM MERS DEPARTE ȘI AM CĂUTAT IZVOARELE VIEȚII. Ab initio încețoșare a necunoscutului în ochi prin spasmele înserării dezamăgire luminată albastru de asfințit; plutesc undeva umbre între privirile unor galbene flori de păpădie ce pâlpâie precum licărul frunților celor aleși poeții care în ardere înaltă sub aripi, mistuie umbre.

Moartea, Iubita mea

azi noapte am făcut dragoste cu Moartea asta înseamnă că sunt nemuritor dar nu mă gândeam la asta atunci moartea era moartă demult și făcea dragoste cu mine... Să fi fost un demon demonii nu știu să iubească era Moartea care îmi spunea cât mă iubește ea moartea iubita mea Vreau...

de aici lumea mi se pare urâtă vreau să iubesc să simt ce n-am mai simțit până acum. Iubesc iubirea iubesc prietenia iubesc pasiunea nu urăsc nimic încep a iubi ura.

De aici lumea mi se pare urâtă vreau să știu să aflu să cunosc cocleala veche pe aramă mușchii pe oasele lor cei ce au fost dar sunt osândiți la viață veșnică de aici lumea mi se pare urâtă câteodată urăsc viața –de ce? uneori viața e frumoasă dar nu acum am impresia că doar poezia asta mă ține în viață

viața e urâtă viața e frumoasă viața e moarte de-abia când voi muri mă voi naște cu adevărat când voi fi țărână voi trăi voi părăsi temnița cu ziduri grele de oase carne și sânge de aici lumea mi se pare urâtă dar va avea milă Cel De Sus și de mine nimeni nu poate fi osândit veșnic –triste ruine triste ogive triste suflete pierdute

Vis lupi... am visat lupi –lupi mari lupi negri lupi de coșmar în fugă... ploua, ningea... atunci mi-am dorit să fiu lup liber atunci i-am înțeles și nu mi s-au mai părut înfricoșători

Elegia unei ploi dispărute plouă și-s singur. am rouă pe gânduri în jur e noapte mi-e capul confuz

vreau printre șoapte cu rouă să uzi aș vrea să pleci, aș vrea să te țin în brațe acuma să ne drăgostim cum ai iubit huma ploaie să cazi în capu-mi cu lupi cu rouă de gheață cu ochi de ciclopi dar tu te-ai dus ploaie te-ai dus ca un nor dar tu ai plecat mie-mi va fi dor ai lăsat roua... ca amintire mă uit în neștire e noapte adâncă asemenea ție mă voi scufunda într-un bob de rouă rămas din anțărț poate chiar două dar n-am voie să intru și o știu prea bine nu e loc acolo pentru unul, ce-i câine nu e loc acolo pentru unul ca mine așa că Doamne te rog fă să plouă să plouă să plouă îngroapă-mă-n rouă

Obsesia

obsesie prelungă obsesie cu lupi obsesie cețoasă în suflet mă rupi mi-l lași pustiu și totuși mi-l umpli... o tu cel ce citești sper să înțelegi oroarea ce-o am față de ceva și totuși aș vrea să fiu însumi așa Sunt viața am văzut moartea singur moartea e asemeni mie dar nu știu cum în oasele sale nu poți vedea nimic decât dacă te apropii și privești mult între coaste atunci vei vedea o inimă caldă cum nu e a ta sângele curs pentru sfârșitul binemeritat al fiecărui om am văzut moartea privind în oglinda inversă a sufletului meu și s-a destrămat eu sunt viață

Sorrow

m-ai părăsit sunt singur mi-i boală mi-i greu încerc să fiu bun dar văd că sunt rău nu mai pot trăi și să mor n-am voie e-un coșmar că sunt om e-un coșmar să fii o fiară crudă gânditoare mi-e ciudă pe mine mi-e ciudă pe oameni văd cum moare clipa și eu nu mai trec mi-e ciudă pe mine mi-e ciudă pe oameni văd cum moare clipa și eu nu mai mor tencuială putrezită aici clipa a stat din coasta cea rănită șuvoi de sânge ne-ntinat

Gânduri ude un banc de pești îmi sparge ochiul cu furie nebună cum ai sparge o nucă de cocos le aud dinții pe retină intră în mine le simt cozile fierbinți

cum mi se zbat prin creier fulgere gânduri

Drum

infiltrați prin necunoscute zgomote desculți vom păși-n pustiu nesfârșit luminați de arhanghelii cu ochi nestinși în apa tremurândă a cețurilor neștiutul sălbatic cu părul verde-nfrunzit de neatins între spini urmează drumul pelerinului sub nori duh de arsă tămâie în flacăra răsăritului

Epistolă către prieten

două crenguțe cruce de lemn două crenguțe legate c-o joardă cruce de lemn legată c-o joardă când eram mici, făceam cruci de lemn legate cu liană subțire și le îngropam eram copii. ne simțeam aproape anul trecut am mai legat două crenguțe laolaltă în pădure dar n-am mai simțit același lucru acum văd că nu mai sunt copil și m-am îndepărtat de tine

Apusul beznei

mă uit la linia orizontului camerei mele și văd cum apune bezna matinal amurg văd soarele negru cum apune după un maldăr de cărți îl observ trimițându-și ultimele raze negre în umbra mea Versuri scrise la lumina întunericului [..] explorând necunoscutul găsesc ruine ziduri goale rămășițe ale unuia vechi eu care am fost și din care a mai rămas doar râul mă-nghite bezna mă-nghite hăul

Vedere expediată lui Hristos

eu aduc întunericul mereu Tu aduci lumina sufletul mi-e îngropat în

sodă caustică dar Mâna Ta atinge pentru că Tu salvezi din moarte din întuneric tu salvezi pentru că Tu salvezi din moarte din întuneric tu salvezi cu supușenie, Scardanelli

o, unde este uitată liniștea ce ne încercuia asemeni unei lumini tandre de crini în noapte? aici acum femeile țin arhitrava templului purtând podoabe de bronz în părul lor arde flacăra iubirii nemărturisite în prezent liniște nu-i...

Iluminare ochi arși cântec ciobit întuneric-oglindă răsfrântei priviri abisale prin pletele râului curg constelații sub fruntea neadormitului nesfârșită ofrandă încercuiți de sens ne dăm duhul –fulger iluminare

*** greu Samsung I-phone unde e prietena mea cont dezactivat.

***

maci, spini pilaștri verzi templu baroc din Carmel singurătate *** măr, scoarță verde fier. fructe? nu. frunze vechi creier ruginit *** om. într-o armată de oameni mergând spre nicăieri... Mediu lachist undele serii rotunzi tumuli gorgane ude limbi de flăcări printre pietre focul de apă pâlpâie verde Linii verticale

interioare muzici palpită inima însuși Dumnezeu prin invizibile înalte linii –orgile apei celeste cum pletele Berenicei –miresme înflorite privim ochii frumuseții-n extaz

Bluesul zilei de muncă

în ziua de muncă lucrez până seara zic când mă duc la lucru, mamă, cam lucrez până seara nu-i timp de singurătate n-am timp azi

*** ce triști sunt copacii în ianuarie... aș fi vrut să văd azi o gâză în drumul meu dar nu n-am văzut ce triști sunt copacii în ianuarie uzi negri de lacrimi atunci le-am cântat copacilor ca un cărăbuș le-am sărutat scoarța înnegrită și mi-am sărat buzele

***

Cuvinte arse de zăpadă tinerețe și iubire eu am o aripă iar tu o ai pe cealaltă. dacă ne-am ține de mână doar dacă ne-am ține de mână am putea zbura spre casă dar deși aripile noastre pornesc din aceiași umeri inimile noastre mâinile noastre sunt atât

de departe una de cealaltă asemeni lacrimilor de seară de dimineață iar inima noastră iar inima noastră e ruptă

Cuvinte către Iisus din Nazaret vreau să te privesc și să am în ochi privirea unui nou-născut dar tu știi asta Iisuse inima ta și inima mea sunt două râuri ce se întâlnesc inima ta e un râu foarte mare iar inima mea e un pârâiaș făcut de ploaie și ploaia ești tu Pianul și Îngerul coastele mele sunt clape albe de pian ploaia cântă la mine părul mi-e o harfă de coarde la care cântă Îngerul sunt frumos pentru prima dată sunt un pian negru plin de tăceri degetele Îngerului mă mângâie pe frunte suntem una muzică a ochilor sărutându-se în lacrimi asemeni mării și cerului

Sora Indiei România este la sfârșitul răsăritului –India la începuturi

Vis (II)

am privit cele din urmă răsărituri în contrapunct cu pâlpâirea morții torente de litere se varsă în matca râului transcendent izbind cerul dincolo de acest ars orizont continuu vis

Iisus Iisus este stroboscopul din sufletul meu Iisus este mișcarea eternă vie Iisus este râul amplu în care sunt o pietricică Iisus este muzica pe care am început s-o aud Lux iubirea mea iubirea mea arde precum incandescenții centri ai galaxiilor în gerul cosmic o floare sunt exist doar pentru luxul de a fi pus în pieptul iubitei fata morgana

Didactica

scrie cât e starea poetică nu cantitatea contează privește la cartea Epica Magna arde excesul în poezie citește mult simte enorm scrie puțin Ochiul dreptunghiular

lacrimilitere femeie cu chitara – A. Ciucurencu alb dialectica nebuniei cer de icoană strada pe care merg morți vii și vioara stupefiată

Natura brazde vii sunt femeile fiecare cuceritor de femei e un sămănător călugării au brazda în suflet sfântul în creier creierul – ogor mănos gras sub stea-n răsărit plin cu sâmburi de gânduri –floare a firii rodind

Ochii singurătății

Singurătatea vine zilnic aură purtând o mască solară chipul tău arde în ochi ca o epifanie de aur prin frunzele în cădere seamănă-n zăpadă aripi sub stele ochii pe râu blândă elegie de însorite lacrimi

Cântecele Suferinței tavanul închis cărțile oameni voci icoane și fotografii ultimul scâncet axonii zbârnâind ediție bilingvă

Versuri mozarabe

sunt Leul ce doarme cu ochii deschiși și veghează cu ochii închiși sunt Pasărea ce zboară cu aripile pe piept și se odihnește cu aripile în zbor sunt Viu în mormânt și Mort pe pământ sunt Cartea deschisă pe care nu o vei închide niciodată sunt femeia pe care nu ai iubit-o

Incantații

în spasme moare ultima zi ieșind din flăcări de-amurg; albastrul rotește vechi rune, împrejurul mi-e-n flăcări spre răsărit undele curg peste pietre uriașe incantații. Pământul va-nghiți-n noapte ultime raze luciul ierbii șoapte în vânt...

Poezii pentru 2017 Scrisoarea lui Manolino către Santiago

Compadre, nu e minunat cum am făcut totul și am fi putut face mai mult decât totul?

Nu e minunat că nu am avut nimic niciodată, nici mâncare, nici moarte, nici orice are omul și ține la piept precum boala?

Nu e grozav că am fost pe mare și pe lume și pe sânge de eroi ca pe pământ, că am ținut lumea în degetul mic și lumea nu ne-a ținut pe noi? Știi, vine un timp când tusea seacă nu vrea să se mai oprească, dar în urma noastră stau cadavrele de lei și toți peștii morți ai mării. Eu, Enkidu, și tu, Ghilgameș, luptându-ne pe cadavrul pământului, mut și extatic, învingând și murind în același timp, și devenind altă notă precum numerele râului de aur și de zlătari uzi până la os, nu știu ce să-ți spun nu mă ajută mintea, nici cuvintele, dar nu crezi că unicul, cel mai mare pește pe care l-am prins,

e noi înșine, ori poate altul?

Din infern îți scriu, compadre, ce nu ți-am spus când eram acasă. Infernul nu e neapărat locul în care să nu vrei să mergi. Orice paradis e un infern al luminii, nu ne vom obișnui niciodată, și nici infernul nu se va obișnui cu noi, Compadre Santiago, tu în eternitate vei face skanderbeg cu Dumnezeu și eu o să vă schimb țigările.

Verde întunecat

seara se umple de nori suprarealist albaștri indigo... eu mă pierd iarbă între grele negre ziduri aici sub aripi de frunze verde întunecat Amenthes

vorbiți morților chirciți unii în alții în peșteri pictate spuneți cuvintele morții voastre unul o dată mâncați-vă creierul cu radiații de ametist stați întorși în sarcofagele voastre și navigați în veșnicia informatică a lui Amenthes veți orbi și moartea va călca încet ca o gheișă tristă vi se ia creierul pentru că l-ați dat pe gunoi și în loc să vină cu Evanghelia mântuitorul vă va circuita

Poezie electrică

dicționar fotografi ochi pigment telefon ceas erou în acest semn sinucidere ratată motocicletă în cap avioane rândunici de oțel morminte și pietre de foc autodistrugerea șobolanilor poezie electrică

În așteptare inutil poet jelind țărâna ne încălzim mâinile la tomberonul de flăcări al rațiunii în așteptare zi de zi sub prăbușirea prezentului în gropile trecutului ridicăm păduri de mâini implorând gestul suprem de a șterge de pe ochi întunericul deznădejde cicatrizată

Invocație Muzei

coboară muză gingașă și blândă revarsă-ți cristalele cântecului spre nesfârșitele întinderi ale nimicului privește-mă cu ochii tăi de Eumenidă tămăduitoare

o, aceste mult nepătrunse adevăruri recităm Logosul fără a-l înțelege deplin tu muză sau însuși zeul ați sădit o liră în fragilul meu ulcior cu 22 de ani în urmă o cum de pot găsi ceva arhaic într-un atât de tânăr trup timpul e o magică săgeată iar pământul dă ocol eternității înscriind cercuri cercuri asemeni inelelor concentrice din arbori 51 Felix Rian Constantinescu Lentilă zgâriată iubirea există iubirea a existat aproape dintotdeauna dar tu nu o știi dar eu nu o știu de aceea eu nu mai știu să spun nimic de aceea sunt mut față de tine de aceea tu de aceea tu Efemeri suntem...

parfum al filelor visând legate în cărțile vechi dureros de trecător chihlimbar licăr invizibil aproape efemeri suntem ținându-ne cărțile sufletului pe frunte balsam sau nenorocire trecătoare coroană în brațele neantului

Lancrăm saxon

mormintele sunt vegheate de omul de piatră tăcerea e prea pură doar îngerii latră

cad grăunțe de apă cerul e o ciutură mamele sunt moarte noi strigăm la nori

Byzantium Byzantium

cine nu s-a rătăcit în labirintul insular Antilele Europei Mediterane cântecele noastre duse până în irișii de oțel ai lui Tolstoi tu și eu și soldații întorcându-se acasă unul câte unul ca o presimțire a plânsului universal și săracii bucurându-se o zi înainte de moarte o lume întreagă plecând pe mare și pe munți părăsită și neuitată

Blues în lumină

văd soarele dimineața văd amurgul noaptea văd soarele dimineața văd amurgul noaptea lumină sacră în jur a blestematului neînțelesului Dumnezeu

Cerul din rouă

cerul strălucește ca o sabie greu de pietre prețioase deasupra pământului în sânge poeți încununați cu frunze uscate praf și cenușă în umbră se risipesc miraje sub neînvinsa lumină a morții înrourată iarbă

Lumini de amurg

rugăciuni umplu pieptul celui cufundat în sine cu părul umbrit de absență; noaptea ne înconjoară, cădem în noi înșine ca într-un ponor adânc rostogolindu-ne imponderabil în templul privirii lumini de amurg

Zombi

îmi ud ochii în monitor ca în sodă caustică merg pe stradă și strada nu mă vede orașul umblă după mine nu-mi irosesc apocalipsa dar o port în piept merg adesea pe câmp și tac e o lumină în moarte spre care ne îndreptăm toți asemeni autostopiștilor ce învață despre lumină și moarte

Octombrie

sufletul meu e fericit și trist sufletul meu e un vitraliu de frunze răvășite sufletul meu e lumina înlăcrimată a toamnei pentru că sufletul meu te vrea pe tine pentru că sufletul meu te iubește pentru că sufletul meu e octombrie

Noaptea

noaptea e un geam mat nopțile sunt mult mai sălbatice decât zilele noaptea e ucidere și urlet leoparzii negri urlă drogați de sânge în cireșul meu zgâriat până la os greu de stele negre sub ceru-nstelat noaptea nu ies din casă noaptea omul e învins ca și zeul noaptea redevenim maimuțe iar dumnezeu adam focul ne arde în privirile evanescente luminând asemeni icrelor văzute la microscop în fiecare noapte se apropie iuda de patul meu și mă sărută pe frunte în fiecare noapte mă gândesc la Alaska verde între pământ și stele noaptea cred că orice drum umblat e o urâciune ziua a devenit noapte Înviere există un drum mai greu decât târârea la camera 101 un drum în care se întâlnesc toate drumurile groapa aceea în care vei fi îngropat ca un vas de lut sau aur de la Marea Moartă de acolo trebuie să te ridici pe picioarele pe care niciodată nu ai stat cu creștetul capului precum crabii să sfărâmi coconul de chitină putredă al sicriului să te zbați căutând aer în argilă și pietre să te naști iar precum grăuntele de sare

și să te ridici a doua oară din pământ din mormântul mamei tale Loser

sunt nopți fără rost în care mama ți-e în pământ și tata bătrân ca Iov iubești până la urmă o altă țară și copiii ți-s nenăscuți și viața îți trece ca un insuportabil meci berserk și în prelungiri

18 ani totul e freamăt marea ca și nucul plâns ca și camera de zi tăcerea este bună ca rahatul colorat din cozonacul vechi timpul trece și nu se mai întoarce oamenii așijderea se spune vom muri pe front în biblioteci în lumină spun copiii deosebiți iar la 18 ani se îngroapă în noapte

Ochiul acoperit

Ochi acoperit de lacrimi și pietre râul Mare curge de la începuturi curge... râul mare e un ochi atât de deschis

mereu râul mare e un ochi acoperit de lacrimi și pietre... când vei vedea râul vei fi tânăr Satul fantomă

drumurile mele sunt uitate șoptește satul fantomă aici a fost castelul desfrânat acum un morman de pietre și colți de șarpe aici a fost satul arat acum o sută de ani de ultimul baron nu umbla pe străzi străzile sunt pustii și doar morții le colindă înfometați și plângând ca niște amintiri

Lobul drept lobul drept poartă mâini obosite și salopetă albastră de aceea îi place chitara și berea femeile și upercuturile și singurătatea ce asemeni țigărilor dă cancer în lobul drept un meșter perpetuu în ritm de cântece nesfârșite înalță universul

Eroica

am văzut marile mulțimi și munții acoperiți de stoluri de zăpezi am văzut pietre strălucind precum arginții în pământ –este acea lumină pe care n-o vom pierde din ochi chiar și în ziua când nu-i vom mai avea pe ai noștri în mormintele noastre neplânse de nimeni în seara din Cernăuți în seara din Cernăuți...

Arhitectura

orașul se preschimbă într-un mușuroi de beton toți oamenii au început să semene unii cu alții se spune despre furnici că trăiesc singure trebuie să ducem civilizația până la sfârșitul universului... furnicile iubesc?

Poezia totală

văzut dintr-un avion de vânătoare omul e asemănător unui păianjen uriaș ori gândac verde nemaivăzut omul cu octavele lui de simțire nu e decât o formă neagră

alergând prin sârmă ghimpată și nisipul greblat spune-mi omule merită să trăiască?

Ochi

ce sunt ochii noștri, coride sau prisme? dacă sunt sânge cine l-a plâns? dacă sunt gheață cine a strâns-o? vom ști sau nu vom ști înainte de-a muri?

Revelație

în urma adevărului rămân așternuți ultimii pași carbonizați precum aripile lui Icar cercul unui Panteon mi-e sufletul înconjurat de bezna ferestrelor nopții un edificiu rotund – nedistrus templu străjuit de îngeri asemeni mormintelor doar sus amprentă a cerului zboară o pasăre albă

Meteoritul

departe de drum se află o piatră nu știm cum a ajuns acolo dar calul se împiedică de ea

la fiecare drum cu căruța poate e chiar un meteorit mai toți țăranii înjură și biciuiesc de atâta biciuit și lacrimi de cal piatra și-a pierdut volumul dintâi acum arată ca toate pietrele pe jumătate îngropată în cer poate că era un meteorit dar nu mai e Ideal mort într-un cinematograf privesc idealul mort al oamenilor creierul mi-e sidef cerul e un steag negru pe care plutește Luna lumea e o mașină tristă îmi caut numele pe generic și nu îl găsesc

Pământul pământul e plin de rădăcini copacii și oamenii devin pietre și fiecare stea e un ochi închis și deschis

Poveste sunt o pădure plină de scufițe roșii și lupi rădăcinile sunt bordeiele piticilor și uriașilor

am mers ades prin această pădure dar nu am văzut-o niciodată copacii nu sunt Briareu sunt creiere pulsând pe șerpi prin frunzișul roșu ca o crimă lupii mă înconjoară ca o emisferă de oglinzi sunt scufița roșie și sunt această pădure

Întâmpin

din naștere am avut un aprig dor de moarte să redevin pietre în izvor și os sfânt să mă găsească Omul când în pământ rău vine să-l întâmpin

Polichinelle plecatule și tu ești ca mine și tu ești ca mine

Arderea inimii cu fierul sunt acum mai bătrân ca Iisus și inima mea arsă până azi de iubire e curată ca lacrima oricând îmi va fi greu voi privi în inima mea și voi citi yahweh în cartea mea nu mai încape nici o altă iubire și când se va sfârși filmul

pe generic va scrie înmormântarea contelui de Orgaz

Ghețarul

urșii au murit uriași singuri noi țopăim în jurul lor mamuții au fost luați de ape acum suntem oameni doar cioplitori în piatră și rotitori în roată un om și-a pus craniul celui mai mare urs pe creștet și toți tremuram în lumina ghețarului...

Rugăciune

plângi pâine încătușată zvârlită-n întuneric Domnul vine în calea mea ca o carte coboară-mi-te din suflet infinite poliedru fii fericit torturat stâlp de sare umblu pe apă pe drumul fără capăt pietrele cerului îmi curg în spirit în lapidariul de sare și stele tăcere în teatrul antic tăcere Biblia

Biblia mea neagră și ruptă într-un moment de furie stă deschisă cu paginile în jos pe albumele de familie

nu cred că Bibliile sunt făcute bine pentru că ne uităm păcatele nici oamenii nu sunt făcuți bine dar aceasta nu e important cu fiecare Biblie ruptă cât de puțin poți oricând cere alta de la fabricanții de Biblii dar toate sunt legate atât de neserios se rup în mâna oarbă a sfintei ca și sub violul ghearelor păroase ale apostatului nu am încredere în Biblii de azi pe mâine

Văzând-o pentru prima dată pe Marian Anderson în 1939 în acel an Ica noastră cânta și ea la Cernăuți lieduri în germana dulce avea cincișpe ani și începea războiul dar ce legătură este între Detroit și Cernăuți poate războiul și poate moartea în război și în moarte suntem toți frați mai mult decât în muzică și dialectică va veni și anul 2939 și nu va mai fi Marian Anderson nu va mai fi Eleonora nu va mai fi limba germană nici cincișpe ani nici războiul nici detroit nici cernăuți nici viața nici moartea...

Scurt cântec soarele strălucește ca o chemare tăcută cerul mă învinge cu armatele lui transparente

singurătatea își înfășoară părul în diafane aromate pânze de păianjen țărâna e plină de aripi folosite oglindindu-se în umbre... pe frunte purtăm cununile nefericirii îngălbenite de versurile toamnei precum lebedele suntem ne naștem pentru un scurt cântec

Nu nu voi arăta oamenilor adevăratul chip al lumii nu voi pătrunde până în mecanismul societății nu voi predica și nu voi fi predicat nu voi veni în umilința care îi dezvăluie pe sfinți iubirea aproapelui nu va fi scopul vieții mele nu voi prezice sfârșitul lumii și al oamenilor nici nu-l voi simți... nu voi spune omului să-și ajute semenul voi cere încă o zi încă un an încă o secundă

Hitler pe hârtia milimetrică societatea e fascinată de criminali i-am adorat cu toții anarhiști și polițiști bătându-ne vocea LUI vocile din cununa Europei celei nebune metal prețios nu ar fi existat nazism fără Hitler „profetul” nu ar fi putut fi nu a fost un cancelar un dictator un nebun a fost dincolo de morală și dincolo de viață precum Caesar a fost Hitler neîngropatul

el întregul Berlin sub cenușă el Germania imperială și înnebunită el Europa moartă...

Orașul care a murit cruce de cruciulițe piroane de cuie lance de baionete crist de spermatozoizi și soldații au fost acolo și Hitler a fost acolo și Marlene Dietrich a fost acolo în orașul care a murit Unu

nu pleca din brațele mele e noapte dar tu ești mai multă lumină decât oriunde pe lume sărută-mă Înger iar suav miracol cu păr de flăcări negre și apă și albastre stele cu ochi de serafim blânzi și filosophici privește-mă din spațiu muzică a Lunii și sărută-mă te rog acum și după ce voi muri

Cânt ireversibil

liră cu șapte coarde tremurate de mâinile singurătății: bocetul seara e un strigăt de fildeș

în mirosul de flăcări al iubirii corp străbătut de nervuri diademă pe frunte pierdută-n întuneric necunoscut ca ideograma liniilor scrise în palmă de gheara păsării-liră. Etern muritorule privește privește în oglinda ochilor ei deschiși scrutează-ți nimbul!

Piezișe ploi de ochi vibrația concentrică a pietrei zvârlite-n apă dimineața când ne smulgem din vis cu inerte mâini –anticipare a neființei... purtătorii de flamuri vor cădea primii sub tăișul albastru al amurgului... în jur ochi străjuiți de cețuri, ochi cu priviri adânci precum fântânile-n zori pentru rația zilnică de neant moartea stă la rând în piezișe ploi de ochi vii

Artă moartă cărți deletate artă moartă Polul Nord eșecuri fiecare om e un om ratat Alfred Nobel Albert Einstein Antoine Sfântul pământ tractoare devin cai

Soarele e inconceptibil Dalai Lama este numele tău Dalai Lama? Risipă

Câmpul copilăriei cuprins de fum toamna o albastră tristețe coboară cu înserarea; avioane-și scriu urme brăzdând cerul circulară oglindă spartă-n apus risipă roș-violet

Rugă

O viață în rugă... nu-mi răpiți turnul de fildeș încercuit de râul singurătății arar clipocind cântec tăiat în trepte... notele nesfârșitei muzici mă vor ști mă vor însoți... cât de albastre ne sunt umbrele sub cupola de sidef a dimineții aidoma unor duhuri de închegate transparențe ce urcă în turn arpegii făclii

Pasărea Rock

necunoscute căi arabescuri volute scriu Singurătatea pe nisip de când sună de la începuturi vântul

și-n apus bat tobele disperat la orizont visele te-mprejmuiesc miraje urme în derivă cuvintele linii de raze pornesc de sub frunte dincolo de sârma ghimpată și kamikaze pe turnuri sfâșiate steaguri fâl-fâl în vânt pasărea rock cu clonț de rubin sfâșie zarea în cânt sincopat... urlă durerea umanității ghilotinată în patul lui procust

Elogiul Poeziei

cântă, aed, neîntrerupt rostește ascunsul melos lăsându-te furat de vertjul feeling-ului și ca soldații în tranșee fii pregătit vei privi în față ceva din propria-ți îndoială te vor însoți beznele, iubit urmaș al lui Dante îndoiala și neputința îți vor străluci în ochi precum două metafore spaima îți va însoți visul nefericit bard crezând că ai întâlnit Muzele ai îngenuncheat în mijlocul Eriniilor.

B. DIN REVISTE & INEDITE

CRUCEA DE CETINĂ

În memoria Masacrului sovietic de la Fântâna Albă din ziua de 1 aprilie 1941.

Drum printre mitraliere...

Pelerini prin câmp Mergem spre moarte, Diavolul sfânt Ne-ngroapă în carte.

Iară murim, Dalbi ghiocei, În roșu tărâm Iată-ne miei. (POEZIA, vara, 2017)

Tortura

Sabia îmi spintecă ochii, Sabia îmi spintecă pieptul, Crește plânsul mamei Dochii Mi-am pierdut în lume dreptul...

Și de-o fiu să fiu pământ, Nu-s pământ de roșu vis; Voi să știți bietu-mi cuvânt, Ci-s pământ negru ucis.

Luminii

Tu, lumină luminată, Ochi de zeu, palmă stelată, Spune-mi mie cin’ ți-i tată Odată sau Niciodată?

Că de când nu te-am văzut Și de când nu te-am privit, Mama s-a făcut năut, Bucovina n-a murit.

Requiem

Aripile cad către amurg măsurate de uitare, ispășire a unei sfințenii... țărna vie este neînduratul judecător –sunt aspre legi ce dispar șterse de privirile noastre pășind pe punțile arse ale toamnei... prea ades întunericul emană răzvrătire...

Pașii sunt însoțiți de grave note de pian, rătăcind absenți prin întinderile înghețate din sufletele noastre...

Izolat în propria rostire îmi port țărâna precum o senină harpă... lemnul unei nevăzute cruci mă răstignește sub un cer de sare toamna când aduce vânt brici sub care sufletul meu flutură incandescentă frunză... 2004

Specia noastră

Vibrația concentrică a pietrelor dimineața când ne trezim cu mâinile inerte ca o anticipare a neființei...

Noi, purtătorii de flamuri, vom muri primii

sub tăișul albastru al amurgului... cu ochii străjuiți de cețuri cu priviri adânci precum fântânile...

Ascunse adevăruri îndărătul măștilor... crunte adevăruri murindu-ne în piept...

Moartea stă la rând în haine gucci... ploaia abia începutei toamne urzică precum furnicile...

Toropiți în celule hexagonale ne zgâriem numele în ceara întunecată a minciunii: ss indescifrabil...

Zeu răstignit

Am privit cele din urmă răsărituri în contrapunct cu pâlpâirea mizeriei... Râuri de litere se varsă în matca râului transcendent... tot ce știu am învățat de la părinți sau din suferință...

Ne rugăm continuu între coloanele muzicii simetrice rămânând singuri o vreme până vine îngrijitorul templului și ne spală picioarele...

Pagina privirii

Harfa mă umple de întrebări; aripile neînfrânte ale ogivalei tale iubiri

îmi împung pieptul cum o frunte tristă sub dezbrăcatul soare.

Flăcările frunzelor de toamnă mă îndurerează și, deși nu s-ar părea, faptul de a umple o pagină cu tropi nu e ceva inutil.

Rugă (I)

Rugăciunea în noapte ne umple pieptul cu o mistică a absenței... navigăm pe talazurile vieții cu părul umbrit în raza iertării; noaptea ne înconjoară somnul mat cu vise, amintiri... cădem în noi înșine –ponor adânc ancestral rostogol –ochii – cascade imponderabile sub frunți caste drum în inima celui ce suferă în templul tăcerii lumină de vocabule în amurg...

Rugă (II)

Nu-mi răpiți turnul de fildeș încercuit de râul singurătății, clipocind cântec tăiat în trepte... veșnic notele nesfârșitei muzici mă vor însoți.

...Cât de albastre ne sunt umbrele... în sticla dimineții aidoma unor duhuri de închegate transparențe cu fruntea ce urcă în turn. Rugă în noapte –sufletul arzând în numele Lui Dumnezeu..

Risipă...

Câmp acoperit de fum în toamnă ca o albastră tristețe. Avioane scriu tăind cerul –circulară oglindă spartă-n apus: risipă-n roșu-violet...

Ochi nevăzători melancolici...

Soarele strălucește-n supremă disperare... vom fugi de frunze, fosfor, nisip... pe haine avem ude urme ale topitelor aripi de nea... Țintiți suntem prea mult de apocalipse și de strivitoare revelații...

Vom merge îndărătul cortegiului amintirilor, gârboviți de un indescriptibil dezechilibru... chipul ni-e ars de acidul profeticilor ochi... cu teamă ne vom adăposti în cortul melancoliei.

Singurătatea vine zilnic purtând o mască solară și nu ne părăsește deși-i arăți stelele și oblonul gros de sticlă al nopții...

A venit timpul să recoltăm tristețe... neîncăpător hambar mi-e fruntea... O, blândă elegie... o, însorite lacrimi!...

Versuri sincopate

Nesfârșitul vid acel d r u m ieșindu-și din matcă, drum din care înlăturăm minciuna din sufletele noastre precum colbul călătoriei ce ne acoperă fața...

Ne înconjoară o g l i n d a contemplația ard e ntă stins modelează lacrimile furate de vântul toamnei... da... aripile vor pleca atunci când nimeni nu are nevoie de ele –antică inscripție pe zidurile cenușii ale singurătății...

Melos

Sub sticla albastră a amurgului vei pribegi printre surpate temple de evlavie... Frunze galbene acoperă suflete ieșite din uz...

sunetul lirei se va risipi asemeni nisipului...

Corul cariatidelor

O, unde este liniștea ce ne încercuia asemeni unei haite de crini în beznă?... Aici sunt femeile: susțin arhitrava purtând podoabe de bronz; părul lor arde de iubire nemărturisită... nu este aici liniștea...

Sub un salcâm galben

Un zvelt salcâm ocru își foșnește frunzele, legănat de sunetul arhaic al unui nevăzut fluier.

Un cântec al bunului păstor deasupra salcâmului și a noastră –cânt al poetului phoenix cu aripi arse...

Titlu

Jeluim sub miraculoase spasme de întuneric incandescent frig degerând piepturi arse sub verdele mucegăit al frunzelor întunecate de ochii noștri și umbrele planetei...

degetele rănite de părul tăios al femeilor cu buzele arse de rugăciuni și săruturi... Liniștea cântecului mângâindu-mă pe clapele frunții...

Cavaler în compasiune rombică

Pași în bezna proaspătă –minciuna nenorocirii răsună precum un cântec încremenit...

Sprijinit în aurul derizoriului sceptru incandescenta propulsie a noilor avioane îți creionează chipul pe cer; arzi în acidul lacrimilor, planeta îți întinde miliarde de umeri... aruncă-ți sabia și plângi...

Parfum al filelor cu filigran legate în cărțile vechi –mesaj într-un dureros presat chihlimbar –etanș romb translucid.

Efemeri cavaleri trecem ținându-ne cărțile sufletului pe frunte –balsam sau nenorocire... geamăt încremenit în brațele neantului...

Pneuma contemplării

Acoperiți incandescenți tăciuni ne înnegresc lemnul cioplit al idolilor introspecției, nesiguri cu fețele înroșite de aurora răsăritului în periplul dervișului sugrumat de funia obsesiei din trecut...

Transparentă reflexie a timpului –unitate senină a revelației, învăluitor exordiu mistic în unica trecere sub pneuma contemplării.

Psalm

Infiltrații surpă neștiut zgomot sălbatic răzuit în pernă al ochilor în vis... desculți pășim prin pustiuri nesfârșite luminate de arhangheli, serafimi cu ochi nestinși. În apa-n tremur a cețurilor îmi privesc părul plin de spini uzi de roua din zori. Ajuns în templul cast, uita-voi totul închizând ochii –extaz în arderi aur, smirnă, tămâie.

Cuvinte uitate

Ochi arși de var nestins... panică-n gemene inimi cântec ciobit, pătrat sărut al umanității mântuire în deznădejde întuneric oglindă privirii abisale străluc imense constelații –diamante vieții noastre.

Gânduri cruce ne înalță peste convexe oglinzi iluminați în intersecții albastre de potcoava sacră.

Iubirea mea

Iubirea mea, iubirea mea arde precum incandescenții centri ai galaxiilor în gerul cosmic sunt o floare –lux de a fi pus în piept –nesfârșită ofrandă pletelor râului...

Nevăzut titlu

Aici este întinsul sărat orizont, provincie a imperiului roman unde chiar marele Ovidiu plânse privind întunecata mare în veșnic frământ, printre barbari cântând din frunză...

Barajul

Lac sărat, lac sărat, Roagă-te să fii iertat! Lac sărat, lac sărat, Roagă-te să fii iertat! Apă, multă apă Satul îl apasă acum... Apă neagră, rece Bate vechiul drum. Satul e pustiu, rece-i și umed... Gâlgâie a morțiu apa din fântână... Colind cimitirul Beat de apa neagră Care mă înghite...

Cruci verzui, Cruci albastre, Cruci negre, pământ roșu, pământ greu...

Iar sus, sus de tot Văd o cruce albă pe-un lăcaș creștin. Biserică de lemn, De lemn de gorun. Biserică de piatră De piatră din munte. Biserică de oameni [De baci și frățâni] Ai apă-n altar Și pești... Un somn solitar Veghează icoana [Sântului Cuvânt Pe sfărmat Mormânt] pictată cu lacrimi, pictată cu gânduri, cu roșu de sânge, pe-un scut de barbar. Unde-nainte stăteau Moșnegii, Acum odihnesc Racii ursuzi și mustăcioși Ce privesc tot înapoi În locul unde demult se-adunau fetele mari [rămaseră doar scoicile Parcă salbe desprinse din Părul lor] Urc scările unde era corul

Rămas din Bizanț, Cu bănci lungi de mesteacăn; Acum cântă doar broaște Către Dumnezeu... Lac sărat, lac sărat, Lacrimile te-au săpat. Lac sărat, lac sărat, Ai făcut un păcat –Satul l-ai înecat... Lac sărat, lac sărat, Clopotele nu mai bat... Lac sărat, lac sărat, Dumnezeu te-a și iertat, Lac sărat, lac sărat... 25-VI-1997 Aripa de tei

În fereastra bucătăriei avem o aripă de tei ca o aripă mare de înger plină de frunze uscate din care tata culege flori și face ceai ca mierea; pe jos s-au strâns sacre frunze uscate, poate că e o aripă pe care ne-a dăruit-o un înger cuprins de milă.

Vioara...

Aveam cândva o vioară, o vioară eu aveam, dar ureche pentru ea, ureche n-aveam gram. îmi amintesc și-cum ascultam Orion tot dând în ea ca-n tobă și-o zdrobii de beton

ca Odiseu spun acuma: Eu, eu, eu, singur eu. dar oare eu o făcui om, demon ori Dumnezeu? Oricum, vioara mea nu e minciună din carte, ci frântă și zdrobită în sufletul meu bate... lemnul ei de tei plâns din păcate-i a mea inimă ce n-a văzut vreodat’ nici o zi senină... nici acum n-am ureche, dar vioara e în mine și pot s-o deslușesc prin mii de viori străine; rar nu știu cum în mine o coardă e ciupită... Doamne, a venit tristul David ori i-a demonului ispită? În cerul greu de moarte aud cum vioara cântă; gândit ascult, mă duc, mă duc cu viața mea nesfântă, iar și iar mă duc să-l iau pe Dumnezeu la trântă.

Haiku și Tanka

* Tatăl și fiu mergând umăr la umăr. * În câmp dragoste în cămăruță – lacrimi. * Poezia –muzică tăcută.

* Pe ogor câinele lătrând –la ce s-o fi gândind?

* Camera mamei inundată de sacru –aici dorm. * Cât de vie e o Biblie în ideograme! * Stol de porumbei aplecat pe ogor –te miri din ce trăiesc. * M-apropiu de pomi –vai, nu știu ce sunt. * În câmp cerul e un ocean, dar doar în câmp. * Writing haikus with dad until evening so happy. * Nu apreciem soarele decât când asfințește –ce păcat!

* Cum ar fi privit van Gogh dârele avioanelor?

* Ceștile noi –tata și cu mine bem lapte cu porumb.

* Crezând că sunt bani, copilul culege păpădii.

* Pe chip al doilea rid –bucurie. * Rugăciunea mă înalță –se întâmplă lucruri mari, inexprimabile.

* Mângâi pisoiul părăsit –n-aș fi crezut, dar îi vindec sufletul.

* Am deschis fereastra dimineața –ce bine e!

*

Primul drum cu espadrilele chinezești. Și pe-aici trec veacurile –în câmp o barză.

* Ciobanul de lângă oi gândind ca o stană de piatră –scriu în genunchi pe pământ.

*

Deasupra mea Retezatul e ascuns de nori –dar știu cum arată.

* Pe dig un om m-apropiu de el –solidaritate.

* Baraj de limpede agheasmă –nori de primăvară.

* În apă fiecare piatră-i o sculptură de Brâncuși.

Tanka

Prin pomi, lângă râu, Soarele. Nu mai văd câinele, pământul strălucește în câmp – vin mai aproape de tata.

* Pe dig, meșteșugarul îmi cere o țigară în timp ce împletește nuielele –îmi spune că se vând coșurile; la capătul digului miros de tămâie.

* Nu-mi spune domnule, nu sunt domn, pământul îmi spune asta –și cine poate dezaproba pământul?

* Meșteșugarul a lucrat și pe ploaie niște coșuri neolitice de nuiele; va pleca acum la oraș unde va încerca să le vândă, anonim ca autorul Mioriței.

* Pe masă albumele van Gogh l’oeuvre complete – peinture ca semn al milei lui Dumnezeu; să sper în mila galbenului Iisus.

Ce-nseamnă „szeretlek”?

În tot liceul am avut doar două clipe fericite: odată eram cu Bjőrk într-o sală mare și mi-a spus deodată „szeretlek”! o înjurătură care înseamnă „du-te la dracu” , mi-a spus; a doua oară eram tot cu Bjőrk în curte la pedagogic. Acolo mergeam la cantină; ea nu voia să intre, mă aștepta afară. Îmi am amintesc cum am ieșit, m-am dus la ea și am stat mult sub teii înfloriți. Da, Bjőrk și Gisli, de care n-aveam prea mare habar atunci, doar stăteam tăcând atingându-ne cum te-ai atinge de un copac care știi că ți-e cel mai bun prieten. Peste noi picurau flori purtate de vânt incandescent de amețeam. Atunci nu le percepeam decât pe Bőjrk și frumusețea, dar de fapt ea mi-a adus Bucovina, un loc plin de tei și copaci mari și prietenoși pe care nu l-am văzut niciodată...

Cuvânt de bucurie

Femeile trebuie să învingă fie și măcar de astăzi pentru că mereu înving asemeni heruvimilor.

Haiku

Mormântul mamei. în fața crucii veștede –Floare albastră.

Believe in Irreplaceable People

*

Universe is a machine where victims become tormentors But life is like a Lord of the Rings story You are here to fight or you are not here at all Night is a councelor but light is the master If there is something you can’t forget then you can’ t remember anything at all “So friend do it this way” and men will become your family And God will be with you too but you don’ need my preaching And try to love for a change do a miracle

*

Healing hurts as healing always does Even in the place where you have no friends Healing of your own ignorance and the songs of the world The sky is closer now and you can own it In the world you must be no Alexander but a David Taking blow after blow and one of the pilgrims When ignorance dissipates you know your guilt and innocence And must of all the heart must be crushed by God

*

There are poems that need to be written in silence Present is devious so be careful my friend Dead men, the dead men working in the ‘50s choke our necks

This land begins to almost never have a future Anymore just like the defetist punk I was But here where I am I still have a Lublin vision of God And I know that men can never crush men And as Gandhi said: ‘Good always wins’ .

*

This land is a sad song made for millions God walks through it looking for something We cannot see him so easy and maybe it is beter so The smart left Romania years ago like the broken pilgrims

Someday God will come down among us so we could see him

Like Perpetua I live in a palace now, house of the emperor

And I can say that God comes to me And I hope I won’t have a red star on my headstone

All this should be no accusation it’s just art

*

I am a K in the shape of Gregor Samsa Crushed by the Bird with the Ruby Beak Hard times begin to roll downlike blues

And I wait for God like Vladimir and Estragon They are my only friends here closed in a book There is a blues in the land making everything sad But it’s okay because God is a sad God

I am a K in the shape of Gregor Samsa But every K survives every Gregor Samsa is received There is nothing in heaven but just because there’s nothing there’s something

*

They said: let’s make some noise so the inmate hears us Let’s give him some pills put something in his food Let’s wake up the inmate without him knowing it mess with his mind Let’s never leave him alone let’s study him unceasingly And the inmate said: make some venomous noise so I can hear you Give me some strange pills give me some strange food Wake me up at 2 a.m. and give me dreams because you are mighty Never leave me alone study my heart and you’ll find Christ

They said: let tempt him in everything because we are the tempters And the psichiatrical inmate said: in this poor wretch you will find Christ

Because every bum you will ever meet is Christ

*

Not like life you don’t end up tangled up but you tango on

There are many mistakes in life unrepairable But in many cases the family of men are like the buffalo surrounding the weak God is the creator of buffalo and of man He is maybe the mastermind not allowing the charlies to fall In some cases you made some mistakes and go on You just go on with your life and try your best Because God is the creator of the tribe we call man and woman *

Let’s make night day and day night they said or try at least Let’s mess with people’s minds let’s begin to mistreat people Slightly at first then more and more Because we are god we are the greenhorns of power We are not and don’t want to be good Let’s punish people by atrocities let’s shock them And let’s keep people in darkness

in the land from where the last one who left out of pity didn’t shut down the light Let’s reopen here psichiatric detention with all its magic Let’s share people from the wisdom of our power, they said. *

In the sixth Jeremiad it is said that Nebuchanezzar the new Czar Will come from Moscow to this land of ours and burn it Democracy will be afar and human rights out America might do nothing about it and Europe certainly won’t As I always used to say we should make Romania a raft Just like the Kon-Tiki and sail away towards the sun It’s sad but what can we do? We can be bosses, or almost, that’s one choice or we can be tormented And when Nebuchadnezzar will come only God will stop Nebuchadnezzar

*

Don’t you want to pray with me for a free Tibet and for the freedom of pagan martyrs?

The Popular Republic is our good friend but we don’t care about Tibetan prostitutes

China has a Giant Wall and a Giant Firewall

And if you think this does not matter then you are a K.K.nian Tibet should be free like it never was And Tibetans should stop being tortured in our beloved China Free Tibet Free Tibet Free Tibet Free Tibet Free Tibet Free Tibet Free Tibet

But maybe Tibet has a cross too and maybe Christ is there too tortured

*

Psichiatry is esentially a dream a good one or a bad one You can be lifted up or brought down like a Negro slave And in some cases psichiatry is just a tool for psichiatrical detention A thing more complex which requires the efforts of many Where conditions permit it in the hopeless lands They can take an ill person and make it better or not or how they wish

Psichiatry is a dream and some of us have to dream it detained Anyway let them do whatever seems fit to them

*

My Father told me to write about the treatmment here First of all they continually push me to fall and I know I can’t win against them

Everything seem unusual here and the medication was shifted a number of times

The personell is good but as I think is submitting to a higher power Really not the doctors are treating me but our new ideological state In my room there are cameras and microphones surveilling me Others come and go suveilling me too while I remain as a stone There are quite a few agents on the floor and informers and I am mocked Here from the redyellowblue funny farm the future looks dim

Other thing that I can say is. that the treatment worked Cured me off some things but on other levels it harms me And I don’t know what they do to me while I sleep

Anyway I’m the star of the hospital God knows why Maybe because Romania is trying to end again with its democracy I should be a patient in a hospital of patients not secretservicers

*

I am mentally ill and I know it

But does that mean that the mentally ill should be excluded by society?

From education, work, felllowship and friendship with the sane? We are human beings too children of God like everyone else It’s a sin to despise us and laugh us We should be received in the family of man not outcast Should be helped to improve ourselves toward the level we can Should be helped to believe, work and love

*

You cannot win while in psychiatrical detention

The machine can make anything of you And they made an 1984 world just for you And a room 101 just for you They record everything every doubt or idea of guilt In a room where you are not allowed to cough like the others in order for not disturbing the tape

A Kafkian Romania and an Orwellian Romania

Where security officers come to you everyday looking as relatives or beggars

What more can it be said? This is not just illness and medicine but politics

But I know that Romania is begging to be rceived in the Third World

*

A story from the ancient Jewishness says

An entire empire came against a man

An so they went to a tzadik a righteous Rabbi They quarelled and try to justify themselves And the lamed-vuvnic agreed to the both of them He said to the poor man: I believe you are right And then he said to the emperor: I believe you are right He talked first to the bum and then to the Czar After they left the Rabbi’s wife said: ‘They can’t be both right’ . ‘I believe you are right too, the Rabbi answered Meaning that both me and Nebuchadnezzar are not right

Miere amară (Mama. Inscripție pe o stea)

Sunt opt ani de când ai murit, mamă... Opt ani ca opt milenii de negru doliu... Câți vor mai fi până liber te voi vedea Iar? Oh! cât am plâns singur fără prieteni Și fără tine plecată la picioarele lui Dumnezeu într-o altă lume luminată. Nu-ți amintești cum m-ai privit în urmă? O să mă lași tu aici pe veci ori mă vei lua?

Înviere

Dacă morții ar învia Când am vrea, Ar învia și mama mea... Dar odată plecată, De lume uitată, Prin vremi luminată Înviere-așteptată...

Inimă rea...

Mama mea, De Inimă rea Vreau să mor... La ce mi-e dor. De când ai plecat, Nu te-am uitat... În pământ m-ai vârât, În cer m-ai suit...

Deșteaptă-te, Română!

Deșteaptă-te, Română, Limbă stăpână, Ieși din carte, Sari peste moarte Și, de va fi Iisus, Să fie nespus! Și, de va fi mama, Vreau să trec vama!

Confesiunea domnișoarei Kenton

Ah, iubite Eliezer, de câte ori te-am părăsit Hotărâtă ca un clipper în vânt, doar pentru A reveni la picioarele tale precum un molah... Dragă domnule Stevens, cât te-am iubit... O viață și cât te voi mai iubi cât voi mai fi... Poate cerurile sunt mai iertătoare și ne vor Da voie să ne ținem de mână o vecinicie, Iubite Eli, cap al meu pe veci și împărat!

Poezie Shi

Cu tristețe privesc în urmă, Cu tristețe privesc înainte... Ajuns la jumătatea ornicului, Mama e în indigo... O, iubire, pe ce căi mergi? 2019

Poezie Shi

Pierit-au oare macii în câmp? Nu, ci pâlpâie în grâu ca o granată De pe alte meleaguri... Cine să nu-i iubească Macii nepieritori? 2019 Copilul cu aripi mari de fluture (Safei)

Am aripi, oamenii nu știu sau poate da. Exact 133 aripi de fluture, frumoase, Fiecare de altă culoare, ca poemele lui Paul Neruda. Din copilărie, oamenii mi Le smulg asemeni colților puiului de urs, Dar cresc la loc, aripile mele albe și negre. Ce pot să spun? Am aripi, lucru nemaivăzut Pe pământ, de neacceptat, de neprevăzut... Da, cresc la loc, asemeni iubirii, și, deși stau În Gomora, nu mă tem. Chiar de-ar trebui să pier. Pe front, ar fi ceva grozav... M-aș întoarce Acasă, în sânul lui D u m n e z e u, știți?! 2019

Cormoranul înaintea soarelui

Din câmp am văzut un cormoran pe dig Cu capul ca o secere înaintea soarelui de dimineață; Am vrut ca-n vis să mă apropiu, Dar, deși am mers mult alături de el, Când m-am așezat pe-o piatră să-l privesc După ce mi-am ridicat ochii, nu mai era și-apoi Când am ajuns eu pe dig, l-am văzut plecând Pe deasupra apei în zbor mut, Iar apa albastră a barajului și cerul erau una.

Mie

Poet al luminii te vei numi Născut din lumină ca lumina mormântului –Glas al luminii și al nopții, Stea sociopată și îndurerată Scriind litere în cerneală pe cer În ochii înlăcrimați ai martirilor... Murind.

Umblarea pe apă To Joan Osborne

Nu nu sunt Minerva nici Christos, Nu am sandale de aur nici miracole În inimă, dar în lipsă de alte destinații

Am ales barajele lachiste ale Harzocului Ca țintă a pelerinajelor mele abia acum, După botezul pietrelor și frescelor naive, Căci tot ce încerc smulgând încă o poezie Naturii, e să umblu pe apă spre rădăcini –

Un fel de îngropare în sat la sfârșit de veac, Un drum ascuns către Dumnezeul nepătruns,

Un drum lin peste apă către dorul ce mă gată... O icoană într-o mamă să am cui să dau seamă.

Natură simfonică

Acesta nu se vrea un poem stewartian, Dar azi pe drumul de țara am trăit momentul Simfonic al naturii când o pasăre trecând A scos o notă, o singură notă, cred și sau mi... M-am gândit apoi pe dig la R. S. Thomas –Privitorul de păsări, când am observat că pot Să discern între făpturile călătoare văzute: Corbi gâște sălbatice lișițe și rândunici de apă.

Poezia te transportă în alte dimensiuni

Poezia te transportă în alte dimensiuni... Biet Janko, muzicantul părăsit de toți, Greoaia lume nu poate să te urmeze, Să te înțeleagă... poezia te duce la Dumnezeu Și ce ești decât un martir asemeni creștinilor? În lumea burgheză nimic nu mai e sfânt Și nu mai aștept nimic, nu vreau nimic Decât un repede sfârșit, la Domnul să mă duc...

Pregătirea pentru moarte

Cel mai important lucru în viața este pregătirea pentru moarte... Mircea Eliade a scris o carte „Arta de a muri”... Nu suntem veșnici. Se spune la fiecare înmormântare: Suntem trecători, de aceea pregătirea pentru moarte e crucială pentru Orice om; toată arta mare este despre asta, despre Desprindere... desprinderea de pământ și viață pentru viață. În aceasta trebuie să nu ne ratăm; tot restul e superfluu. Cum ne vom înfățișa înaintea lui Dumnezeu? cu aceasta începem.

Vuietul porumbului

Vuia porumbul ca o mare înmiresmată

Cu valuri galbene și albe până în amurg... Vântul în porumb – oștire înarmată Sub nori care unul după altul curg; Vuia porumbul ca o margine de sat. La malul mării, Ithacă preaiubită –satul veșnic de neuitat.

Copacul vitraliu

E toamnă la umbra copacului vitraliu În care frunze de smarald și rubin lucesc. Moartă creanga de aur sculă scumpă Și trunchiul de copac negru și verde Cerul e alb albastru sus deasupra Cu nori întunecați de furtună...

Ce va fi mâine doar Iovis o va ști; Brizanți de cer pe marea liniștii.

Matematică. Formula universului

Doi la pătrat Trei la cub Patru la sferă Cinci la punct-ou. Big bang după big bang Big Bang după Big Bang Bizanț după Bizanț Big Bang după Big Bang.

Secetă de toamnă

Electrici corbii pe hotar Veghează într-un ev barbar;

Se roagă pentru bob de grâu, În apropiere curge-un râu.

E o planetă prea flămândă, Mintea ne este prea plăpândă... Natura cântă-un cântec crud, Pleacă în cârd păsări spre sud...

Rugăciune modernă

Doamne, noi suntem una și mama mi-am îngropat... Nu fă să-mi îngrop și tatăl, căci durerea mare ar fi... Te rog, în înțelepciunea-ți, ia-ne împreună, căci rost N-am singur pe pământul rotitor ce fericit nu mă Face... Tu, care te înduri de cei dragi ție, adu-ți aminte Și de mine și de pietatea mea de copil... nu mă lăsa Singur în lumea cu dinții răi. Ia-mă, Doamne, la mama Când pe tata vei hotărî să-l chemi și vom fi la Tine.

Fata morgana

E octombrie-n amiază și se vede Fata morgana peste corbi în câmp. Nu vom avea zăpadă nici anul acesta, Se topesc cerurile peste noi... în Galaxia Ford e octombrie și parcă e vară Semn rău pentru viitorul pârâu secat, Doar noaptea e mai frig ca altădată...

E toamnă și e fata morgana în câmp, Drumul de praf lângă barajul unde Doamna Lacului își are palatul de cleștar. Soarele veghează puțin pentru a pleca; Pe Atlantic e cald... e prea cald în câmp.

Chitară răsunând în câmp

Coardele răsunând libere în câmp; Un sentiment, apoi altul, apoi altul... Chitara liberă pentru prima dată În singurătate și taina premuzicii, Omul obosit, surprins să audă muzica, Propria muzică departe, în câmp, în vale, Cu vântul răsfirând iarba și clintind Porumbul de bronz într-un paian de jale.

Barajul (II)

Străjuit între biserici unghiulare zace barajul În dimineață ca un gigant pește-torpilă Plin de electricitate întunecată. Ca peste Gulliver au trecut drumuri...

Coasta originară se vede uriașă în depărtare. În căldarea Hațegului barajul tremură, Seamănă cu o davă dacică. Cerul senin nu mai are putere... Sfârșit de august început de septembrie Doar lumina pură.

Pastel

Oră. Sală de clasă. Curtea școlii –Cer. Alburiu. Nori –Veselie. Joacă. Minge –Castani. Flori. Pariez că plouă. Sunt trist. 28-mai-1997

PSALM

(ruga unei bătrâne evreice)

Moise ne-a spus: Vă voi duce într-un loc de lapte și miere. Și-am găsit praf, smoală și sare.

Am părăsit țara Eghipetului, pentru că eram batjocoriți și nu-l iubeam pe Ra.

Acum am mers încoace și ce-am găsit: praf, smoală și sare. Apoi a venit Babel, de-am fost robi, acum e Irod. Doamne, de ce ne-ai părăsit? Știu, îmi plec capul și spun: SUNTEM PĂCĂTOȘI!

Dar ei, Romanii, de ce nu sunt pedepsiți?

Poate că-mi vei răspunde: Dar vor fi.

Toți primesc ceea ce merită pentru păcatele lor.

Dar eu te rog, Doamne: Iartă-i pe cei ce ne fac rău și Iartă-ne și păcatele noastre și să nu ne oropsești. Eu nu cârtesc, ci spun: Mărire Ție, Dumnezeul nostru, Mărire Ție! Și zic: Doamne, miluiește pe cei ce mă urăsc, mă zavistuiesc și mă ocărăsc; Așijderea și pe cei ce mă grăiesc de rău. Și acum, Doamne, iată-mă în fața Ta, rugându-Te: Trimite-ne salvarea, trimite pe Mesia! 28-V-1997

Referințe critice

Felix Rian: Imersiune posibilă (Constantin Stancu, în Arhivele de la Hațeg, 2016)

Felix Rian își caută sensul devenirii în volumul de versuri Imersiune posibilă, girat de Editura Călăuza, Deva, 2004. Acest volum este legitimația pentru realizarea imersiunii în propriul destin, este scrierea care poate duce la o altă față a unui tânăr ce caută, bate, cere, cercetează în aceste vremuri în care omul se simte tot mai singur, în aceste vremuri în care fluturii dansează în imponderabil. Seriozitatea autorului este dată de versiunea în limba engleză, versiune meritorie și poate acest efort este un semn că noua generație va trece de vămile Bucureștiului, de vămile celor care controlează destine literare cu instrumente de ev mediu. Noua generație de poeți poate sparge zidul sonic, poate atinge limitele, dacă rămâne în regulile jocului impus de Dumnezeu. Scriitorul Radu Igna are câteva cuvinte de încurajare pentru Felix, scrie cu multă căldură despre un poet care, deși timid, totuși are curajul de a porni în această imersiune pe ritm de jazz, în formule stricte, dar eliberatoare prin chiar regulile impuse.

Debutul este autoimpus de autor în formule aparent rigide de haiku și tanka, formule optime pentru omul modern prins între ceasul deșteptător și contul IBAN, între Europa și Japonia, între posibil în imposibil. Această disciplină a formelor dă valoare poemelor, dă eliberarea de care poezia în sine are nevoie.

Ceea ce surprinde la autor este descoperirea realului cu o forță a cunoașterii remarcabilă. Acest real, în simplitatea lui, în durerea lui, cu umbrele sale este necesar pentru carnea noastră cea de toate zilele, acest real care se poate vedea prin ochiuri albastre, acolo la geam și dincolo, a purta ochi pentru real este un fapt de viață care dă siguranță.

Pentru Felix Rian tema ferestrei este una de a trece dincolo, de a pătrunde dincolo, de a descoperi cețuri electrice, care să vestească sfârșitul iernii. Mișcarea păsării pe o creangă albă pune lumea în mișcare, frigul devine fosforescent, adică reacționează la privirea poetului. Timiditatea

autorului de a trece dincolo de geam, de a rămâne în aici, în acum, această timiditate și tandrețe a sufletului produce poezie.

Într-o lume a violenței, într-o lume flămândă, există poezia ca punct de sprijin: „Deasupra de cer/ Ființe și Cel ce e/ În veșnicie.”

Felix nu refuză decorul, nu refuză simplele obiecte, zăpada, orașul Hațeg, păsările iernii, acceptă totul cu o forță care stabilește regulile poemului în forma impusă. Acceptarea acestora înseamnă putere într-o lume în care oamenii se îneacă în obiecte peste obiecte, flămânde și neiertătoare. Ceea ce este important pentru autor este „seara, albastră sticlă, dincolo de geam”, adică creația. Mișcarea lumii, lumina vegetală, natura sunt atât de reale pentru Felix, încât parcă dor, dar și eliberează.

Partea a doua a volumului se cheamă „Hârtii îngălbenite”, poemele scrierii cu gerul. Gestul renunțării la poezie, gest imposibil de altfel este cenzurat de gestul de a da drumul scrierilor în natura pregătită să le accepte. Lumea pare, în viziunea lui Felix, imposibil de a se interesa de viața din scrierile sale. În viziunea sa: „omul, vie structură monolitică mută/ cu creierul furnicat de efervescențe, liniștit și tâmp.”

Poate cel mai relevant poem este Glaciațiune: „Inundate blocuri în tonuri verzi/ Dedesubtul banchizei în derivă./ Scoici pe trotuar. Pești alungiți./ Cadavrul meu la masa de scris.” Acest poem trădează un mare poet în devenire, depinde de el dacă are puterea de a se lua în serios pe viitor. Sinceritate. Poezia trăiește doar când moare poetul la masa de scris. Este aici cheia unei opere care poate deveni.

Iarna este anotimpul de debut al poetului, dar adevăratul anotimp al unui poet este al unuia pe care îl va atrage opera sa, hârtiile îngălbenite de nepoezia nescrisă a neninsului poem.

Dincolo de text răzbate forța culturii care poate da valoare poeziei în timp, lecturi serioase care pregătesc rețeaua spirituală a poemelor. Este aici secretul unui scris cu ființa, care dă siguranță în nesiguranța lumii.

Căutarea divinului, deși discretă, este totuși pregnantă: „Scăldați în lumina originară”, un lucru ce scapă uneori omului, dar atât de necesar, e lumina necesară.

Efortul poetului de a deveni poate fi remarcat, dar uneori scapă de sub controlul regulilor fixe lucruri banale, fără sens, există o rupere de echilibru în aceste poeme care ar putea cădea în ruină, dar decizia aparține

autorului singurul care știe regulile jazz-ului. Poemul jazz, Ocean, pregătește poetul plin de forță care poate încerca imersiunea în lumea –lume ca posibilă plată pentru visul – vis. „Strângând fiecare în palmă, la trezire/ Drahma coclită primită în vis.”

Bine ai venit în țara poemului, Felix!

Amalia Voicu: Imersiune posibilă/ Botezul poetului, în revista „Poezia”, Iași

Percutantă asocierea dintre denumirea bizantină Engolpion a secțiunii din volumul de poezii Imersiune posibilă/ Possible immersion, Editura Călăuza v.b., Deva, 2004, de Felix Rian, și genul ales (haiku, tanka). Însă atragem atenția cititorilor că nu sunt haiku-uri autentice, nici neapărat prin formă, nici prin conținut (nu știm însă de poetul intenționează acest lucru cu bună știință…).

Finețea de tip japonez există totuși, combinată cu franchețea de tip european, să zicem („Pe ceru-n amurg/ Prunii, negru filigran./ Aer limpede.”) Excesiva nuanțare cromatică uneori dăunează (avem cel puțin cinci culori într-un haiku –„Înnegrit salcâm/ Azur vitraliu, amurg/ Busuioc uscat”).

Este adevărat că poezia de tip japonez este preponderent statică, însă pasivul atrage dinamismul în ea (v. „În bezna nopții/ Steaua lumina tare/ La Nașterea Lui”). Poetul are o propensiune către geologic și în secțiunea de tanka: „Drumul livezii/ Flori înalte, uscate./ Pământ ud, reavăn/ Scoarța de prun, roșie/ Lumină vegetală”; fulgii sunt stalactite lichide pe crucile fără brațe din cimitirul evreiesc; soarele e floare care lasă în urmă miros de tămâie. În final, erata cronicarului – lumina cea adevărată nu e doar din slujba de seară, ci din sfânta liturghie, în general, adică, la ortodocși, de dimineață până undeva, spre amiază… Ne place să credem că, de fapt, crezul autorului e închis între versurile referitoare chiar la crisalidă, pe care le transcriem, în engleză, ca să mărim doza de ermetism a celui ce-l citește: „I had feel asleep in the quiet/ Tiny amber rock// Together with the mammoth’s/ Tusks,/ Little bug that I am.”

Ferfe Niță, Felix Rian, Imersiune posibilă, Editura Călăuza V, Deva, 2004, ediție bilingvă, 100 p., în „Convorbiri literare”

Lumea poeților care scriu haiku se poate mândri că, prin Felix Rian, a mai câștigat un adept-practicant și nu unul oarecare.

„Jos în grădină/ E zăpada mucedă/ Soarele – bec aprins” sau „Dincolo de geam/ Seara, albastră sticlă./ Cristale albe”, „Fulgi picură/ din stalactitele cerului/ Pe monoliții deja bocnă” (Cimitir evreiesc, p. 53), „Falduri lichide/ Recif sticlos palpitând/ Solare lumini” (p. 34), sunt doar câteva exemple de poeme în acest stil, poeme încărcate de sensibilitate.

Felix Rian are și, datorita profesiei, un adevărat cult al scenariului, al spectacolului. Fiecare poem, haiku, distih sau poem jazz, definește o anume situare într-un spațiu.

Așa cum inspirat spune Radu Igna în prefața sa „autorul creează o anumită atmosferă de taină, fior și regret, o persistență a memoriei vizuale de singularizare a imaginilor…” (p. 5).

Ținând cont de faptul, că Cervantes definește „poetul ca posesor al unei boli de nelecuit și foarte molipsitoare”, sperăm ca această voce lirică viguroasă, mereu gata să descopere noi universuri, să nu se poată lecui și să fie un autor de căutat pentru cărțile viitoare de care, cu siguranța că vom mai auzi.

„Pana păsării era ca în ilustratele/ Cărților de povești/ Galbenă/ Aprinsă/ Astfel Pasărea îmi spunea:/ «Ești al meu»/ Astfel mi se spunea/ «Ești al nostru»” (Protega me, p. 44).

Petru M. Haș, „Postmodernismul a murit. Istoria se întoarce”, în „Arca”, nr. 4-5-6, 2017, Poetul Felix Rian Constantinescu s-a născut în anul 1982. A studiat la Facultatea de Limbi Străine, secția Engleză-Spaniolă. Poliglot, el este cel puțin un poet bilingv, deoarece, pe lângă limba română, el scrie frecvent în limba engleză. Opera sa literară și publicistică constă din teatru scurt, poezii originale, recenzii, traduceri și proză.

În 2004 a publicat placheta de versuri „Imersiune posibilă/ Possible immersion”, ediție bilingvă. O carte de proză, la Editura Minerva, prefațată de Alex. Ștefănescu, 2011, se intitulează „Canon în D și Alb”. În 2015 a editat culegerea de versuri „Momentul în care Dumnezeu există”. Romanul

„O mamă de lumină” apare în 2015. Cea mai recentă apariție editorială este culegerea de versuri intitulată „Yin”, Editura Genius, București, 2016. Radicalitatea poetului se manifestă din motto, unde notează: „Postmodernismul a murit de mult.” Poetul se revendică de la „generația domnișoarei Linda Maria Baros”, iar în finalul acestui motto se precizează: „NOI am ucis postmodernismul. Suntem istorie.” Bravo, generalissime! Ce-i mai rămâne istoriei decât să se întoarcă și ea în Istorie și să ne dea iarăși cartofi copți. Poetul scrie cu dezinvoltură despre singurătate, univers, moarte și Bucovina de Nord. Dar mai ales despre Dumnezeu. Pentru că, notează Alex. Ștefănescu pe coperta a patra: „Esența scrierilor lui Felix Constantinescu, ca și aceea a însemnărilor lui Steinhardt, este setea de fericire. Chiar și când totul pare pierdut, Felix Constantinescu își păstrează convingerea că există o salvare.” Pe aceeași copertă, criticul Constantin Stancu face observația pertinentă: „Dincolo de text răzbate forța culturii care poate da valoare poeziei în timp, lecturi serioase care pregătesc rețeaua spirituală a poemelor.”

Un cuvânt înainte semnează Alensis De Nobilis, care, înainte de a puncta „Golgotha însingurării”, asemeni lui Euripide care substituia moartea vieții și viceversa, jonglează cu firescul și straniul: „Aparent, poetul ne prezintă o lume stranie … Dar dacă straniul este firescul și firescul straniul?”

Yin-ul lui Felix Rian are semnificația umbrei, a întunericului, e lumea din apă aspirând spre soare, întunericul fecund. Imagistica poetului este provocatoare, încă din argumentul prefațator: „Am uitat tot ce am știut vreodată și mi-am amintit privirea universului și moartea era mama mea. Voi merge departe precum copiii și mă voi întoarce doar când soarele va muri între frunze …” (O lume mai bună)

Poate E.M. Cioran ar citi cu voluptate poemele lui Felix Rian Constantinescu, iar Herbert Marcuse ar fi încântat de virtuțile erotic-thanatice ale poetului: „azi-noapte am făcut dragoste cu Moartea/ asta înseamnă că sunt nemuritor/ …/ moartea era moartă de mult/ și făcea dragoste cu mine/ să fi fost un demon/ demonii nu știu să iubească/ era Moartea care îmi spunea cât mă iubește/ moartea –/ iubita mea” (Moartea, Iubita mea).

Mai rar asemenea poet, frecventat cu atâta asiduitate de cel mai rafinat dintre tragicii greci, Euripide (citat de filosoful rus Șestov), care zicea că, poate, viața e moartea și moartea e viața: „viața e urâtă/ viața e frumoasă/ viața e moarte/ de-abia când voi muri mă voi naște cu adevărat…” (Vreau…) Religiozitatea își spune, în fine, cuvântul: „de aici lumea mi se pare urâtă/ dar va avea milă Cel De Sus și/ de mine” (idem). Cu certitudine, erosul, temă a poeziei universale, marchează poezia lui Felix Rian Constantinescu. După cum yin și yang sunt principii ale universului, iubirea din aceste poeme este cosmică, stihială: „plouă/ și-s singur…/ …/ în jur e noapte/ mi-e capul confuz…/ să ne drăgostim cum ai iubit huma// ploaie să ploi/ în capu-mi cu lupi// așa că, Doamne, te rog fă să plouă/ să plouă/ să plouă…” (Elegia unei ploi dispărute).

Sentimentul abandonării este un atribut al singurătății, al frustrării eterne: „m-ai părăsit/ sunt singur/ mi-i boală/ mi-i greu” (Sorrow). Poet paradoxal, el scrie versuri „la lumina întunericului”. Nimic mai firesc într-o atare ipostază care bruschează fusele orare: „mă uit la linia orizontului camerei mele/ și văd cum/ apare bezna… (Apusul beznei).

Adorația lui Iisus este oficiată în spirit de solidaritate cu marele poet german Hölderlin: „tu salvezi pentru că Tu salvezi/ din moarte, din întuneric/ tu salvezi/ cu supușenie, Scardanelli” (Vedere expediată lui Hristos). Disperarea și nonsensul, incertitudinea demersului uman, sunt prinse fulgurant în terține: „măr, scoarță verde/ fier. fructe? nu, frunze vechi/ creier ruginit”; „om./ într-o armată de oameni/ mergând spre”. Generozitatea poetului pare a se adresa celor frustrați, deposedați, din cântecul Patriciei Kaas: „Laissez-moi chanter/ Pour ceux qui n’ont rien.” Nu întâmplător poetului, care, pe lângă arta cuvântului, cultivă și pictura și muzica, i se întâmplă uneori să le cânte copacilor, acești cetățeni solitari: „atunci le-am cântat copacilor ca un/ cărăbuș/ le-am sărutat scoarța înnegrită/ și mi-am sărat buzele (Ce triști sunt copacii în ianuarie), transfigurând senzorialitatea în manieră extatică. Spiritualitatea creștină este o constantă a versurilor lui Felix Rian Constantinescu (Cuvinte către IIisus din Nazaret). Reflecțiile despre Orient și Occident, de asemenea: „România este la sfârșitul/ răsăritului/ India la începuturi” (Sora Indiei).

Asemeni unora dintre profeții ebraici, el proferează amenințări: „și moartea va călca încet ca o gheișă tristă/ vi se ia creierul pentru că l-ați dat pe gunoi (Amenthas).

Poetul este un nostalgic al lumii patriarhale: „drumurile mele sunt uitate/ șoptește satul fantomă” (Satul fantomă); altfel, nimic de zis, omul își ia „rația zilnică de neant” (Piezișe ploi…); „orașul se preschimbă într-un/ mușuroi de beton”.

Afinitățile literare ale poetului sunt ample și diverse. Tentația autoportretului e mare, de nu cumva, fără să ne dăm seama, poezia este autoportretul poetului: „sunt nopți fără rost/ în care mama ți-e în pământ/ și tata bătrân ca Iov/ iubești până la urmă o altă țară / și copiii ți-s nenăscuți/ și viața îți trece ca un insuportabil meci/ berserk și în prelungiri” (Loser). Deși economia de limbaj este una dintre calitățile tânărului poet, ar mai fi multe de citat din cartea Yin, pe care o considerăm una dintre cărțile meritorii ale generației. Vom încheia însă în spiritul economiei, atât de drag autorului: „voi privi în inima mea și voi citi/ Y h w h/ în cartea mea nu mai încape/ nicio altă iubire” (Arderea inimii cu fierul).

Constantin Stancu, „Drumuri și personaje în poezia lui Felix Rian Constantinescu”, în „Contraatac” , Anul XVII, nr. 37, nov., 2016, p. 100 - 101 Felix Rian Constantinescu este un curajos. Cartea sa „Yin” (Editura Genius, București, 2016), o carte de poeme menită să-i afirme identitatea în dinamismul vieții, este o carte interesantă. Lupta individului cu sine semnifică lupta umanității pentru a se elibera de colivia de aur în care a nimerit. Există o tensiune în carte între posibilitățile reale și potențialul poetului pentru a prinde fericirea în clipe speciale. Dincolo de această draperie, se simte capacitatea celui care scrie pentru a se depăși. La fel și umanitatea, poate ieși prin cer. Căutând certitudini, poetul fixează lumina din faptele sale simple și complexe în același timp. Felix este un poet care marșează pe cultură, pe idei profunde, pe teme importante. Îi place să citească și asta se simte în scrisul său care se eliberează de umbre. Călătoria sa este călătoria omului spre centrul Universului. El afirmă la început: „Postmodernismul a murit de mult” (p. 7). Încearcă să se rupă de monotonia spectacolului din poezia contemporană. Istoria a ars etapele, poetul se vede față în față cu sine, neputincios și, paradoxal, puternic. El ne

invită la călătoria pe care o desfășoară. Iată curajul său: „Voi merge departe precum copiii și mă voi întoarce doar când soarele va muri în frunze și tăcerea va fi pietre în privirea mea ca în perioada embrionară a ființei” (p. 8). Recuperarea timpului dus este imposibilă fizic, însă este posibilă prin poezie, prin artă. E manifestul său, rebelul s-a urcat pe baricada de texte. Temele sale sunt contradictorii și inedite. Jumătatea lumii posibile, fericirea lumii în aceste condiții, visul, ploaia cu toate mecanismele ei, epistola scrisă unui prieten, întunericul, cântecul zilei care a trecut, cuvintele arse de zăpadă, copacii, pianul și îngerul (!), ochii singurătății, repetarea istoriei, poezia totală (!), piezișe ploi de ochi etc. Felix are capacitatea de a lăsa fantezia să zboare. Uneori se blochează într-un negru atroce, strigă după Iisus, vede luminile de amurg, pământul... Uneori riscă, merge prea departe și poezia îi este refuzată. Cartea are o scurtă prefață semnată de Alensis de Nobilis, editorul, cel care și-a asumat responsabilitatea de a prezenta cititorului un poet în mișcare, pe un drum tainic. El scrie: „Pătrunzând în universul poetic, pare că uneori lucrurile capătă dimensiuni hiperbolice, urieșești și ne acoperă cu umbrele lor, decapitându-ne gândurile micșorate ca pe niște chipuri pe o placă fotografică (p. 5), sunt nopți fără rost/ în care mama ți-e în pământ/ și tata bătrân ca Iov/ iubești până la urmă o altă țară/ și copiii ți-s nenăscuți/ și viața îți trece ca un insuportabil meci/ berserk și în prelungiri (Loser, p. 63)” . Cuvinte frânte, destinul este un joc care scapă omului, ceva insuportabil face timpurile mai lungi, un timp de cauciuc. Povestea este prezentată ca-ntr-un script, frust și corect, fără dragoste, dragostea s-a dus... De acolo, din acest peisaj plat, el simte prezența: „Iisus este râul amplu/ în care sunt o pietricică/ Iisus este muzica pe care am început să o aud” (Iisus, p. 36). Cuvintele au pentru autor o semnificație aparte, le caută, este cerșetorul de cuvinte miraculoase (cerșetorul de cafea, într-o altă variantă – Emil Brumaru), poezia se face electrică: „avioane/ rândunici de oțel/ morminte și pietre de foc/ autodistrugerea șobolanilor/ poezie electrică” (Poezie electrică, p. 49). Felix prinde drama lumii în care trăiește, o face atent, cuvintele sunt alăturate pentru a produce efectul scontat, Europa moartă, lumea sub cenușă... „Societatea e fascinată de criminali/ i-am adorat cu toții anarhiștii ca și polițiștii/ bătându-ne/ vocea LUI erau vocile/ din cununa Europei celei nebune (Hitler pe hârtia milimetrică, p. 85). Pentru

autor orele sunt frânte, frazele se rup în bucăți, poemul se pierde în haloul său, resturi de gânduri, energia s-a risipit. Din când în când, strigătul după Iisus cel din realitatea crudă, stăpânind realitatea electrică. „Domnul vine în calea mea ca o carte/ coboară-mi-te din suflet infinite poliedru/ fii fericit stâlp de sare/ umblu pe apă pe drumul fără capăt” (Rugăciune, p. 80). Grafia poeziei denotă abandonul poetului în fața faptelor care-l domină, renunță la virgulă, punct etc. Caută generația postmodernistă din care a evadat, sau pretinde că a evadat. Felix Rian Constantinescu e călător pe drumurile nopții, pe drumurile zilei, pe drumurile vieții, pe drumuri de sânge, de lumină... O călătorie spre sine, spre izvoarele vieții, cu eroii care ies din hârtia milimetrică și beau cuvinte...

Alex. Ștefănescu: Setea de fericire (Prefață) la volumul Canon în D și alb, Minerva, București, 2011 (fragmente)

Felix Constantinescu este un povestitor înnăscut, având darul de a crea repede, încă din prima frază, o atmosferă și reușind să facă din fiecare personaj o prezență. Iată cum începe prima povestire din volum, Canon in D și alb: „Era o dimineață incendiată de frunzele galbene și roșii ale începutului de toamnă. Astăzi arțarii și cireșii din curtea cimitirului erau incandescenți, strălucind asemeni [...] vechilor icoane purpurii rusești.”

Esența scrierilor lui Felix Constantinescu, ca și aceea a însemnărilor lui Steinhardt, este setea de fericire. Chiar și când totul pare pierdut, Felix Constantinescu își păstrează convingerea că există o salvare. Asemenea lui André Frossard, autorul acestei cărți, pe care urmează să o citiți, ne asigură: „Dumnezeu există, eu L-am întâlnit!”