Ruda saraca 2015 21 Felix Medjugorje

RUDA SĂRACĂ (roman online)

Felix Rian-Constantinescu

2015-

“Toți frații săracului îl urăsc; cu cât mai mult se depărtează de el prietenii lui. El se îndreaptă spre ei cu cuvinte rugătoare, dar ei se fac nevăzuți.”

PROVERBELE, BIBLIA, 19: 7

“L'Albatros Souvent, pour s'amuser, les hommes d'équipage Prennent des albatros, vastes oiseaux des mers, Qui suivent, indolents compagnons de voyage, Le navire glissant sur les gouffres amers.

A peine les ont-ils déposés sur les planches, Que ces rois de l'azur, maladroits et honteux, Laissent piteusement leurs grandes ailes blanches

Comme des avirons traîner à coté d'eux.

Ce voyageur ailé, comme il est gauche et veule!

Lui, naguère si beau, qu'il est comique et laid!

L'un agace son bec avec un brûle-gueule, L'autre mime, en boitant, l'infirme qui volait!

Le Poète est semblable au prince des nuées Qui hante la tempête et se rit de l'archer; Exilé sur le sol au milieu des huées, Ses ailes de géant l'empêchent de marcher.”

Charles Baudelaire

Stăteam cu telefonul gratuit al tatei în mână nemaiștiind pe cine să sun și, pentru o clipă, m-am gândit să o sun pe mama, dar nu-i mai știu numărul, și mama e moartă. Scriu acum pentru că poate n-o să ajung niciodată bătrân. Azi noapte am scris cuvintele următoare pe calculator: - ne dezumanizăm (uman nu înseamnă a fi slab, ci a avea bunătate) - familia, iubirea, prietenia se degradează în progresie armonică - individul, orice individ, tinde să devină Scrooge - omenirea este damnată (profesează o credință în care nu crede și practică o credință pe care o neagă) - Pământul este o planetă de regi care se închină unui Vagabond jumătate de oră pe zi. Cu ceva vreme în urmă am scris umătoarele rânduri. My exhortation tonight is that we should produce all the tools in reach that knowledge needs. Now we are at a lax time. We must revolutionize all this global mediocrity. We must work. We live on Easter Island when it was still called Te Pito Te Henua. What would have Bach

would have done without the church organ? Would he just have whistle? So? Don't you remember that it don't mean a thing if it ain't got that swing? And maybe this white plague of ignorance that thickens human brain today must be healed, by God. Hi :) Is anyone interested in doing these things? A digital circular piano, with just a free space where the pianist can enter inside it. The piano would have thirty-five octaves and five additional notes. The piano could't be heard for the most part by man but it would be useful in the communication with animals through music, especially the humpback whales. And if would have a switch, the same key would play a note in an octave beyond, and we can reach up to one, two, or hundreds of octaves, the only thing we would need is a Mozart. :) We could calculate the music, buth the whales would hear it - and sing back. :) Or a foot instrument named 6 Electric Bars - with electric spaces between them, Do - re - Mi - fa Sol etc and a remote to change the octaves? Or a chemical electroacoustic orgue and the electrochemical guitar? Laser guitar. Ultrasonic guitar. Chromatic Electric Guitar; 6 strings, 1 - indigo, 2 - blue, 3 - green, 4- yellow, 5 - orange, 6- red. The guitarist plays and in the same time paints with mixed colours. Fiber Laser Guitar. 2 intersected lasers per note piano. fiber laser piano. Laser asian flute, laser flute, laser trumpet, fluier (Romanian traditional instrument) laser. Fiber laser vinyl discs for scratch music. Electromagnetic laser microphone. Electromagnetic laser headphones. a). laser highway and Tesla & laser car (TGV principle) b). electromagnetic propulsion (TGV principle) - Tesla & electromagnetic car- fueled by hidrocentrales, atomic centrales, solar, wind and tide energies#). rain energy - similar to eolian energy but propulsed by rain. sensors & laser city security - we take a city, for example, Tokyo, wire all houses with sensors and lasers monitored by robots, and when the man wants to close the store just types a code and any intruder is detected by the robot who can send the police. And persons who want to visit can call on the phone, trhe bell or knock on the door. Laser keyboards - computer, mobile, telephone, piano. Laser didgeridoo. God bless :) ParisMatch published an article about the supersonic NASA would want to produce. In my personal opinion, the oil based fuels are out of date and they should use they should use laser propulsion engine powered both from the Earth and Moon and a web of powerful satellites. The planes should be made from light materials, long, thin, - with a big delta wing for surer resistance -, and almost entirely transparent, in order to receive the laser power from the named sources. Not only it would have sensors for lasers like the skin of a snake for breathing, but the entire wing and corpus where there are no pilots and passenegers would be dozens of laser-sensors one under the other. hoverelectromagnetic car - while using the electromagnetics for propulsion, you use also electromangentics to fixate the car in one spote, go lineary or take the turns. Luke Skywalker's car can be made. Matematica poate fi folosita ca limbă internațională, - (nu spun universală pentru că s-ar putea să existe și alte matematici).

Mathematics can be used as an international language, - I do not say universal because there may exist also other mathematics. Demonstrație: Demonstration: A + B = A & B; A + B = A -> B; A + B = A + B; A + B = (A + B); A + B = [(A + B)]; A + B = {[(A + B)]}; A + B = {[(A / B)]}; A + B = A =-_= B; A + B = Aî -> B; A - B = A + C? :) Telefon mobil laser - microfon laser, difuzor laser, semnal laser la releu care trimite semnal laser la satelit și apoi la celălalt mobil laser. Laser mobile telephone - laser micprohone, laser speaker, laser signal to the relay which transmites laser signal to the satelites and then to the other laser mobile. Când ochii noștri văd ceva, în creierele noastre se produc anumite reacții biochimice care traduc informația captată de lentila ochiului și transmisă de nervii optici. Astfel, cu un laser care să se conecteze direct la neuronii noștri și să producă reacțiile biochimice pe care le dorim putem vedea un tablou de Luchian cu ochii închiși, creierul nostru ar primi informația de la respectivul laser care ar transmite o fotografie a, să zicem "Anemonelor" lui Ștefan Luchian, și ne-ar face să-l vizualizăm prin provocarea de reacții biochimice neuronale. La fel în cazul sunetului, dacă se activează alți centri nervoși, sau laserul ne poate activa gustul, făcându-ne iluzia că mâncăm o mămăligă, sau în cazul mișcării, creându-ne iluzia că ne mișcăm sau vorbim, cum se întâmplă și în vis. When our eyes see something, in our brains are produced certain biochemical reactions wich translate the information captioned by eye's lens and transmitted by the optical nerves.So, with a laser to connect directly to our neurons and produce the biochemical reactions we want we can see a Luchian painting with eyes closed, our brain would receive the information from the repective laser which would transmit a phoograph of, the "Anemones" of Ștefan Luchian, and would make us visualise it

throughthe provoking of neuronal biochemical reactions. Aswell, in case of sound, if other nervous centers are activated, or the laser can activate our taste, making the ilusion that we eat a mămăligă, or in case of movement, creating us the ilusion we move or talk, as it happens also in dream. Nu putem ști care ar fi multidudinea de rezultate care ar rezulta din folosirea imploziei quarcilor. Ce cred până acum e că se poate obține energie. Un lucru deosebit este forța nucleară puternică, ce apare în cazul quarcilor. Forța nucleară puternică este de 100 de ori mai puternică decât forța electromagnetică. Trebuie luat să zicem un atom și implodat într-un singur quark, formându-se un magnet de energie totodată sursă de energie. În anul 2005 Pământul a produs 160 000 000 000 000 W. Energia bazată pe implozia quarcilor din materiale de diferite dimensiuni și proprietăți ar fi de 100 de ori mai mult, 160 000 000 000 000 000 W pe an, și asta ținând cont că socotim anul 2005, an trecut deja de zece ani. Un oraș de 1 000 000 de locuitori are nevoie de 500 000 000 W, să zicem că Bucureștiul are nevoie de 1 000 000 000 W. Deasemenea nu trebuie neglijată implozia quarcilor în materie radioactivă, a căror sursă de energie ar fi, probabil, mult mai mare. Sonar electronic pentru persoanele nevăzătoare I. Sonar electronic pentru nevăzători II - are și un electrod care se aplică pe corp și care transcrie despre ambientul în progresie în Morse toate datele posibile. Înclin să cred că atracția gravitațională a planetelor de la Mercur până la Pluto au un efect de dezechilibrare al axei Soarelui, care, deasemenea are un efect de dezechilibrare al axelor planetelor noastre, Planetele și Soarele dezechilibrându-se reciproc în mod constant și asimetric. Deasemenea cred că în construcția sateliților artificiali este nevoie de moderație pentru că pot afecta atât echilibrul axei Pământului cât și mareea, orbitele sateliților artificiali, iarăși neputând fi fixe, ci modificate de diferiți factori externi, Pământul, Luna, mareea și orbitele celorlalți sateliți artificiali. Voi face un lucru care mă face vinovat de viitoarea suferință a doar Dumnezeu știe câți nevinovați martiri căzuți în mâini rele. Dar numărul ăsta nu mă lasă să tac. Un miliard șapte sute cincizeci de milioane de bolnavi psihic pe întregul Pământ. Există ceva ce ne poate ajuta pe noi - atât cât va vrea Dumnezeu - și pe fiecare bolnav psihic care va veni după noi. Conexiune electromagnetică de laseri blânzi sau conexiune electromagnetică simplă între mințile a doi oameni A și B, psihologul și pacientul, părintele și copilul, care stau cu frunțile lipite sau apropiate. Fiecare laser produce efectul Coandă în motoarele creierelor acelor oameni, efect care intră unul în mintea celuilalt, și astfel este posibil să se transfere ceva informație de la unul la celălalt fără să fie nevoie de nimic altceva. Ar fi un aparat cu ajutorul căruia s-ar putea pătrunde mai adânc în inconștient, cu rezultate inestimabile. Dar, sunt vinovat. Probabil că aș putea face mulți bani, iar asta e doar o parte din ceea cu ce mă ocup, dar nu acesta e scopul meu. Îmi doresc cu totul altceva. Din punctul meu de vedere, cu câți ai mai mulți bani, mori mai repede, probabil încă înainte să-I câștigi. E, poate pentru că mama m-a numit Mihai, tata Tristan, dar numele meu adevărat e 0. Dacă iei un 0 și îl îndoi cum spunea Nichita Stănescu obții un ∞. Probabil că am fost un 0 dintotdeauna însă niciodată nu am simțit acest lucru mai acut decât din toamna lui 1996 până în vara lui 1998. Mai demult am mi-am povestit experiența din acea perioadă într-o povestire, se numește CRUCIFICAREA DIN CAMERA 3 și are ca Motto cuvintele: “I am your life, but if you will not name me, Seal up your soul with tears, and never blame me.” Charles Causley. 1 Camera 3. Şi era un câine de pripas care tot venea la mine-n ogradă la Nădăştie, până l-am luat şi l-am răstignit pe doi pari luaţi din gard, i-am bătut cuie-n lăboace, cuie vechi de căruţă de pe vremuri şi aşa bătut în piroane l-am hârâit pân-o murit, zise colegul necunoscut pe când Zbocotit Mihai uitându-se după camera 2, privi nevăzut o secundă în singura cameră din internat cu dulap metalic. Dumnezeu e bun doar oamenii suntem rai. Şi Cristos a spus fericiţi cei săraci în sufletul lor, dar trebuie să fim oameni, obişnuia să spună românul, dar pe pământul acesta din vremuri vechi nimeni nu scapă neurcat româneşte pe cruce de aproapele său fiindcă lumea aceasta e lumea în care a trăit I(i)sus, plină de irozi şi de barabe, o lume tormentor, dusă bine cu pluta, care chinuie ce nu poate ucide după cum mărturiseşte sacrul iar în lumea aceasta vestea cea bună e că voi muri. Bullying, despre care noi n-am auzit dar îl cunoaştem foarte bine, există dacă nu dintotdeauna, atunci de mult mult timp şi abia acum după ani de zile de suferinţă şi gânduri, de singurătate şi meditaţii, realizez că dacă bullying-ul acesta – despre care ştim singur că există dacă nu de când lumea – Pământul ce se învârte de când e istoria nu pe patru ţestoase ci în gura unui leu cu aripi uriaşe de venin ce ne învăluie ca multe mahrame, otrăvindu-ne privirile cu

urletele lui de fiară neputincioasă - atunci de când există şcoli, - ucide vieţi ale tinerilor şi chiar copiilor care ajung să se omoare într-un fel sau altul în urma durerii sufleteşti, asta nu e pentru că pe vremea lui Salinger, Dickens ori Shakespeare sau chiar Horaţiu, nu ar fi existat bullying, ci pentru că în ziua de azi l-am lăsat deja de peste o sută de ani pe Nietzsche să-l omoare pe D-zeu şi odată cu D-zeu Nietzsche ne omoară şi pe noi, pentru că nu mai avem puterea să-i rezistăm, ori spus în cuvinte mai proletare, nu mai aveam tăria sufletească să rezistăm nebuniei lumii care ne chinuie până înnebunim şi noi şi ne luăm vieţile ori murim de durere şi inimă rea, Dickens a trecut prin acelaşi lucruri şi a scris David Copperfield, Un Colind de Crăciun şi Oliver Twist, ceea ce nu e lucru puţin, noi copiii de azi trecem prin lucruri poate mai uşoare şi ne gândim să murim şi să ne sinucidem; şi eu în 96 la Decebal m-aş fi sinucis poate de nu s-ar fi văzut de la fereastra camerei acelei nenorocite în care Ministerul Învăţământului pusese la un loc un câine, un lup cu ochi albaştri, un om înapoiat şi o caracatiţă care sugea câinele muşcat de lup şi bătut de om printr-o mie de ventuze şi mâncat de ciocul ei bineînţeles inuman în fiecare zi de la ora şapte dimineaţa până la unu noaptea şi după, caracatiţa feroce cu nume de om ca Anticristul, de călănean, lăsând în el urme adânci pentru tot restul anilor puţini pe care îi mai avea de trăit până să intre iar în pământ, şi doar de acolo, crucea de pe catedrala veche din Deva, crucea aceea a fost plină de înţeles pentru mine, faptul de a o privi plângând îmi alina sufletul, de-aia n-am murit şi nu m-am omorât cum îmi spunea s-o fac „colegul meu de cameră” care împreună cu ceilalţi colegi de cameră făceau tot şoul acela pentru mine. Mulţi, creştini de toate felurile, credincioşi, şi doar ei, spun că tragediile ne sunt date de D-zeu pentru a trece prin ele nu pentru a ne distruge; grecii vechi aveau dreptate asupra procesualităţii sufleteşti a apariţiei unei tragedii, dar nu asupra semnificaţiei şi deznodământului lor, de asta după scrierea epistolelor apostolilor nici măcare grecii nu au mai putut scrie tragedii; viaţa este întradevăr un dezastru, însă un necaz căruia trebuie să-i supravieţuieşti, asta fac cei ce nu vor muri niciodată, de mii de ani. Unii oameni încearcă să fie buni într-o lume rea, evil, unde nu poţi înţelege nimic, dar dincolo de care poţi crede totul. Drept comentariu se poate spune că un lucru pe care învăţătorii, duhovnicii şi orice guru al Pământului nu îl pot şti, este că nimeni nu poate înţelege viaţa; acest lucru rămâne valabil chiar şi atunci când cunoşti adevărul, fie el monoteism, ultima teorie a fizicii, ori iubirea pentru cineva. Din acest punct de vedere toate cărţile lumii au eşuat, cu excepţia Bibliei şi textelor saga ale Islandei medievale, fiindcă toate au fost interpretate de virtuozi care nu numai că îşi reflectau foarte bine subiectul în creaţiile lor fie ele terţine danteşti, dialogurile lui Cervantes ori chiar noua odisee a irlandezului potretizat de Constantin Brâncuşi la Paris. Toată arta de până acum e o lucrare stângace, un joc cu mărgele de sticlă, pentru că cea mai sensibilă şi mai profundă nervură a existenţei este că în nici o paradigmă a ei te-ai afla nu poate fi înţeleasă. Suferinţa, nebunia şi kitsch-ul apar din dorinţa şi pretenţia de a înţelege viaţa, de aceea Dostoievski scriitorul care spunea că pe lângă faptul că e ucenic, mai e ceva, o minte care cunoaşte secretul lumii, duhovnicul căruia toţi îi sărutăm mâna şi spune acelaşi lucru şi Jung care spunea D-zeu există dar a făcut şi din ştiinţă un numinos şi în cele din urmă chiar şi marea artă brâncuşiană ce pretindea că poate cunoaşte omul în esenţa lui, totul nu sunt decât amăgiri de-o seară într-o difuză cutie italiană, dar viaţa e mai mult decât scenografie ori decât o instalaţie de scări prăfuite şi acoperite de vopsea şi var, şi lumini, iar scriitorul fara suflet la ce ar putea folosi? În lumea noastră cel mai înalt lucru este Evanghelia, dar nimeni dintre noi nu a înţeles-o vreodată. Dacă mi s-ar alege să intru într-una din două cuşti: una cu un leu MGM şi alta cu Cristos, aş intra în prima, iar explicaţiile sunt fără sens. Întrebările şi răspunsurile sunt inutile; nu ştiu ce contează în alte lumi, însă lumea noastră e saturată de Cristos ca de lumină. Mai mult nu poate fi cunoscut vreodată. Avem nevoie de artă adevărată, de o artă care nu mai cunoaşte nimic, nu mai înţelege nimic şi nu mai propovăduieşte nimic, însă care s-a reîntors la lumină precum prerafaeliţii şi Rembrandt, iar şi iar, şi dacă e adevărat că Mihai a venit din lumină, iar orice lumina, pentru a ajunge iarăşi la lumină trebuie să treacă prin întunericul care nu poate vreodată pătrunde lumina. Singurul lucru ce trebuie să i se ceară artei e să fie adevărată precum un ruginit tren de marfă după cum şi religia trebuie să fie frumoasă doar, însă arta e mare doar dacă, precum viaţa, n-o înţelegi fiindcă cine a înţeles vredodată un adevăr şi Mihai atunci, până să moară, sufletul îi era un somn orb din adâncurile Mureşului cu ochii plini de două discuri de nisip întărit ca piatra. Dacă ar fi crezut că Dumnezeu nu există, ar fi lăsat baltă pustia de şcoală şi s-ar fi făcut probabil soldat încercând în lumea aceasta să facă şi el o pâine şi

chiar şi aşa tot s-ar fi întors la credinţă precum bişniţarul ăla bătându-şi pieptul în templu, cu credinţa lui la negru de François Villon fiindcă toţi hoţii cred în Dumnezeu. Dar aşa spre deosebire de cei mai mulţi oameni, Zbocotit Mihai voia să moară tânăr, una din credinţele sale fiind aceea că în viaţă nu contează decât ceasul morţii, dar în acele vremuri puţini oameni din lume mai cunoşteau acest lucru, şi chiar şi aceia nu erau din lumea noastră, ograda lui Corvine, însă paradoxal, deşi este de partea noastră a Carpaţilor, Deva, ţara rotundei pâini pe vatră, e un oraş bacovian irecuperabil, insa perceput astfel numai odata cu trauma, cu multe străzi constând în poezie, simţire pură, nişte locuri parcă proiectate plimbărilor simboliste. Deva nu e un oraş, e o stare a sufletului, acea bucurie neînţeleasă a nucii când cade toamna în iarba deja rece ca degetele lungi încovoiate şi îngheţate de iele ce-ţi desfăşoară ultimul fir din suflet înainte să cazi imperceptibil în pământul în care spre deosebire şi asemeni oamenilor, nuca va muri şi va învia în lumea altor frunze imperiale şi fructe zdrelite, a altor oameni. Deva anului 1996 era acel oraş de provincie care e mulţumit în a fi în rândul altor oraşe de provincie din Ardeal şi de unde or mai fi. Unul din puţinele oraşe exemplare în judeţul său distrus de industrie, cu acea cetate dinamitată de revoluţionarii secolului XIX aflată pe vulcanul ce veghează Deva ca un baci uriaş cu o cunună de pietre pe cap, cu parcul acela la picioare în care parcă era un loc pentru oricine, cu castelul lui Matias Corvin încă păstrându-şi tainele, cu cele două muzee, cu lapidariul şi expoziţia de vipere vii ţinute în terarii cu pietre şi nisip la uşa de intrare a Muzeului de Ştiinţe Naturale, făcându-ne pe fiecare să ne adresăm noi înşine în taină în toate solilocviile noastre dacă nu bate în noi o inimă de Cleopatră. Tot în parc se poate vedea adevărata statuie a lui Decebal, cea veche, fiindcă cea ecvestră din piaţă ar fi fost la fel de reuşită dacă l-ar fi urcat pe Decebal pe un motor chopper Harley Davidson. Deasemenea casa lui Dr. Petru Groza de la intrarea în parc spune oricui are o inimă să înţeleagă că primul călău al Mamei România a fost un om cu gust.

Lângă parc începeau străzi pe care aproape că nu trecea nici o maşină, colindate doar de frunzele rostogolite în praf de vânt precum cuţitele de maşină de tocat aruncate de copii una peste alta, prin uliţele galbene răvăşite de paşii de luzăr ai elevilor însinguraţi. Iar noaptea era un oraş constructivist şi vangoghian cu spiralele vegetale ale luminii electrice decompusă de prismele mate ale ochilor vagabonzilor alcoolici bătuţi printre blocuri de gardienii publici, izvorând pictural din felinarele bombate, alungite şi albe ca abdomenele de furnici matcă palpitând în pământ, aducând iluminări, revelaţii şi teologii artificiale drogaţilor ce se târau din puburi spre casă după ora trei dimineaţa. Străzile acestea erau nişte concerte complementare pentru vânt, galben şi roşu, iar iarna îţi transformau ochii în vitralii dacă ai şapteşpe ani, iubeşti şi ţi-s buzele degerate în timp ce umbli pe drum ca Eminescu singur prin noapte.

Dinspre parc pornesc înspre oraş trei străzi paralele, fiecare diferită de cealaltă. Într-o parte bulevardul ce trece pe lângă biserica zugrăvită de Ion Vlasiu în perioada interbelică, strada liceului în mijloc şi străduţa ce duce înspre Şcoala Normală, liceul pedagogic în faţa căruia se află multicolora biserică reformată în cealaltă. Bulevardul larg datează doar din istoria demolărilor şi extinderilor comuniste, iar străduţa ce duce din partea aceasta înspre liceul pedagogic e aproape abia o uliţă de Frampol, însă strada Decebalului e o veche şosea de oraş transilvan, unguresc şi mai ales românesc totodată, cu imobile alungite tip vagon, cu etaj, la parterul cărora dintotdeauna au fost prăvălii şi birturi, iar la unele săli de la etaj ateliere de lăcătuşerie sau case de amanet până în ziua de astăzi. Unul din capetele străzii era barată cu drugi verticali de fier înnegrit de timp, lucru care făcea strada şi mai puţin circulată, trecând pe ea doar câte un camion ce aproviziona alimentara de vizavi ori câte o Dacie albă sau roşie cu nişte părinţi ce voiau să-şi înscrie copiii la cea mai prestigioasă şcoală din judeţ. În septembrie 1996 liceul Decebal, locul în care ani de zile ca elev avea să se simtă ridicol asemeni unui om bătut, era clădire chihlimbarie întunecată, cu un etaj la stradă şi două în curtea cu terenurile de sport şi cu multe ferestre ca o mănăstire ungurească. Avea un gard vechi de fier răsucit şi forjat care, cel din faţa intrării profesorilor avea să dispară mai apoi, în spatele căruia pierduţi în vânt stăteau spartele coloane corintice a doi castani de dinainte de 1918, echinoxul modernităţii. Clădirea liceului avea forma unui avion prăbuşit, fără carlingă si cu aripile frante, de la jocul avioanele, cu zidurile acoperite din toate părţile de ferestre ca de nişte nenumăraţi ochi, de parcă cu toţi cei o sută de ochi ai săi liceul nu era decât cadavrul gigantului învins de zei neînduraţi. În

interior Decebalul era un labirint, iar sufleteşte era Caruso al lui Julio Iglesias. În acea primă noapte fără să-şi dea bine seama ce face, Mihai se trezi şi coborî în pijamaua lui albastră treptele largi de pe casa scării internatului şi ieşi în întuneric, în curte. În spatele său internatul luminat pâlpâia, liniştit ca o colibă ţigănească după ora trei dimineaţa, iar înainte liceul negru oglindea Luna în cele treizeci de ferestre ale zidului său de apus. Stătu acolo mut ca un înger mult după ce după un timp totul se umbri încet cufundându-se în binefăcătoare beznă. Cerul era negru. Trecură ceasuri de tăcere în care Zbocotit Mihai nu se mişcă şi nu spuse nimic precum Ovidiu pe când se gândea să-şi ia viaţa din piept, când văzu că în partea cealaltă, pe una din băncile de sub castani, lângă apă era cineva. O fată cu faţa de Lună şi îmbrăcată în indigo privindu-şi reflexia în apă şi cântând îngânat: -Încet-încet te vrăjesc, băiete, în descântec, aici în cerul ce-i un joc copilăresc cu mărgele de sticlă, încet, încet te vrăjesc, am putere să-ţi dau iubire şi am putere să ţi-o iau iarăşi, iară să ţi-o iau şi iară să ţi-o dau, încet, încet, băiete, încet; fii tu nebunul pe care-l iubeşte toată lumea, ca părintele tău Francisc, încet, încet, băiete, încet, încet te iubesc. Tu ai spus, Mă-ntrebi de iubire pământeană zeiţă? Plin de bişniţari priveşte în târg îngheţatul templu Toţi iubind pentru bani, iar de ai inimă Să nu plângi spun zeii, plângi spune D-zeu. Tu nu ştii că iubirea e acea petală plăpândă Aripa fluturelui cel mai frumos dintre flori Ce de vrei s-o săruţi cenuşă se face? Să n-o săruţi spun zeii, săruto spune D-zeu. În lumea aceasta orice are un înţeles, un lucru la care Anselm nu s-a gândit. În chipul fetei erau toate nemângâiatele mări pythiace, erau toate oraşele oamenilor fără chipuri, era acea tăcere dincolo de care nu e mai află decât iubirea şi o altă tăcere, erau asfinţiturile toate şi era fiecare răsărit, era noaptea, muza iubirii, dar mai ales în chipul Lunii erau scrise toate amurgurile timpurii, toate neumblatele drumeaguri călcate doar de vântul ale cărui sandale culcă ierburile verzi-galbene la pământ, aplecându-le; şi erau toate câmpurile noastre împărăteşti, trăsăturile din al ei chip era oglinda magică în care e reflectau toate fetele care sunt pe erau pe pământ şi care iubeau sau nu vor iubi vreodată; iar cântecul, descântecul – şi mai mult – privirea, tăcerea, iubirea şi zâmbetul ei erau doar armele cumplite ale frumuseţii ei îngenunchind muritori, prinţi, ericiclaptoni deopotrivă, aşişderea, pe când ineplicabil vântul începuse să bată făcând să sune frunzele de aur oglindite în apă în acorduri şi septime. Era tânără ca orice femeie şi bătrână în acelaşi timp, bătrână precum iubirea.

Fata coborâse pe treptele ei de raze ca la Livadia odată să-şi privească chipul în apă şi, cine ştie, poate să fure câte un băietan cu ochii ei nepătrunşi de femeie. Buzele îi ardeau ca jarul albastru pe când o ţinea zgriubulită în braţe fiindcă oamenii spun că orice băiat care trebuie să moară trebuie întâi să sărute Luna, cea care acum nu mai voia să-l lase să plece, dacă ce spun profeţii e adevărat şi iubirea poate vindeca moartea.

Decebalul era un loc străin, străin de tot ce întâlnise vreodată în lumea sa, o instituţie care avea să se dovedească un loc vulgar şi ignorant ca o biserică dickensiană, unde la ora de engleză învăţau printre altele ce răi şi nebuni sunt irlandezii din IRA cu bieţii englezi din Irlanda de Nord, o aglomeraţie coraliferă de coridoare şi încăperi kafkiene ostilă sufletului cald, curat de la ţară, un loc al înstrăinării şi al nefrăţiei, cu toate acestea trecând prin el în aceeaşi perioadă, un suflet de mare artist, venit disciplinar de la Bucureşti da tatăl său, Truică, elev la liceul de arte plastice, încă de atunci şef de reviste de artă şi liderul colegilor săi de clasă deveni care îl numeau cu simpatie Ţuică, parcă mereu scoţând o maşină de scris din dulapurile de fier de pe coridor, un geniu poate, dar care nu şi-a făcut prieteni în internat decât colegii lui artişti şi a stat prea puţin acolo. Liceul era o lume a proletariatului în guler alb al viitorului, iar el venise de la ţară dintr-un loc unde chiar atunci câmpurile de porumb recoltat erau galbene ca veşmintele arhiepiscopilor cum nici van Gogh n-a visat vreodată şi nici Pissaro nu le-a putut fotografia. Liceul fusese deschis in 1871, iar internatul în jurul anului 1920, ca o contiuare de către proaspătul unit dodoloţ stat român a eforturilor pedagogice din fosta şi glorioasa Austro-Ungarie. În spatele liceului ce la stradă avea un etaj iar în curte două, se aflau un teren de volei aproape mereu fără plasă, unul de baschet, unul de fotbal, pe asfalt nu iarbă, cu asfaltul plin de crăpături şi brăzdat de neneumărate mici adâncituri asemeni petelor de vărsat, şi încă unul de baschet, - cu sala de sport într-o parte şi nişte săli de clasă şi bătucitele mese de ping-pong în cealaltă – după care se înălţa expresionist precum Titanicul scufundându-se în noapte, clădirea internatului, veche, cu clopotul ei ruginit de templu calvin care nu mai suna poate de cinci decenii şi cele două

etaje pustii, un loc în care în era aceea modernă, nu fusese mântuit nici un om, dimpotrivă. Înăuntru, la parter, era o cantină care funcţiona intermitent, nişte săli de clasă la etajul întâi pe care deţinuţii adolescenţi le numeau ‚sălile de meditaţii’, şi cele aproape douăzeci de camere de internat şcolar de la etajul al doilea. Mai sus era, podul, un loc misterios în care se păstra avutul de vechituri al instituţiei şi în care rătăcea poate doar bufniţa învăţăturii. În multe privinţe o închisoare, ca orice loc nenorocit, era un loc senin asemeni unei camere de gazare, locuit de elevii interni mereu flămânzi ai epocii romîneşti de tranziţie, călăuziţi de un pedagog alcoolic, un bătrân chelbos cu sufletul îmbibat în fiecare zi de vodcă românească şi cu pete roşii pe chipul mereu ras suspect de bine, proprovăduind în fiecare zi prin camerele pe care le vizita şi pe coridoarele internatului că nu degeaba a fost secretar cu propaganda şi a făcut şeptişpe ani de şcoală. Pe palierul internatului camere mari de altădată fuseseră împărţite cu ziduri subţiri în câte trei sau două camere mai mici, cu câte patru sau cinci paturi de fier, cu tavanul şi ferestrele înalte, cu nişte pereţi văruiţi şi goi pe care de peste cinci decenii nu se mai aflase nici o icoană ori crucifix cu un torturat şi indestructibil Crist de fier. Dulapurile de tablă groasă se aflau aliniate pe coridorul lung ca un tunel din Malmaison, cu ferestre aproape Art Nouveau, contemporane oricum, coridor spre care ducea scara monumentală pe care ar fi putut urca alăturate două plutonuri în ţinută de paradă, la ale cărei două mezaninuri se aflau oxidatul clopot mut de bronz, şi două ferestre gigantice care fiecare ar fi putut oglindi un întreg vitraliu de catedrală, puse vertical una peste cealaltă precum monoliţii din Stonehenge, de la care se putea vedea întreaga curte a şcolii acoperită cu asfalt cenuşiu, zgrunţuros, tocit şi ros de ploi şi într-un gri de pictor neoplastic, cu uşoare gropi în locurile în care nu se repsctase compoziţia, până la peretele rupt parcă din Escorial al clădirii liceului, cu ferestre lichide reflectate în bălţile încremenite sub cerul uneori răzbunat din septembrie, cu vechile bănci sub castanii înţelepţi ca pietrele, cu frunzele înstelate şi zbicite, cu plopii gigantici pe jumătate uscaţi cu trunchiuri groase ca statuile lui Buddha, acoperite de un neînţeles arabesc de rune şi ignorate răbojuri lângă sala de sport care trebuie că fusese la origine o capelă franciscană foarte mare, după care decenii de-a rândul fusese locul pentru fumat, Fumi-clubul tuturor luzărilor care au frecventat vreodată majestica instituţie lângă care în partea stângă se ridica oblic aproape năruit un zid cu iz de antichitate acoperit cu un grafitti incoprehensibil care parcă era acolo dintotdeauna şi va rămâne până vor rămâne ziduri pe pământ.

Instituţia aceasta este abatorul pinkfloydian la care neştiutoarea mamă a lui Mihai îşi aduse băiatul, un adolescent solid deja în vârstă de 14 ani, copil de profesoară de limba şi literatura română căruia însă nu prea îi plăcea să înveţe şi din toate liceele Devei nu reuşise să intre decât în deal în Micro 5 la Miner, venind la internatul liceului Decebal pentru că părinţii lui hotărâseră că e mai bine să stea între tineri inteligenţi de la şcoli bune, nu între viitori muncitori care nu ştiu ce e aceea o carte. Era o zi ploioasă de septembrie în care doamna profesoară din Haţeg îşi aduse băiatul cu sufletul încă copilăresc, crud cum se exprimase ea însăşi. Pedagogul încă nu era venit şi coborâră la primul mezanin privind curtea îmbibată în ploaie ca într-o soluţie de sodă ce curăţa ochii arzându-i.

Mama spunea: -Vezi ce frumos e, Mihăiţă?

Era o zi de septembrie udă şi întunecată precum vinerea mare. Înainte de ininteligibilul semestru de şcoală ce avea să urmeze, începuse deja durerea despărţirii. Mama lui trebuia să-l înscrie la pedagog şi apoi să se întoarcă acasă la Haţeg, iar el să rămână aici în locul acesta rece şi străin, printre tinerii aceştia inteligenţi. Lângă ei la mezanin se oprise părintele unui alt elev, un electrician de televizoare şi casetofoane cu mutră de ţigan şi care se prezentă drept Fâcîu, iar băiatul lui care din stadiu embrionar tânjea să se facă medic avea să se dovedească drept veriga lipsă a evoluţionismului - alpinistul care cucerea Retezatul cum a cucerit Edmund Sir Hilary Djomolungma şi mergea cu mască medicală pe faţă în drumul spre şcoală - Mihai avea s-o ştie doar când o să moară că nu mai e nevoie să caute mai departe şi dacă ar mai putea, o găsise. Asta fusese. Un ajun de tortură sufletească de videoclip creştin de Al Bano şi Romina Power, în care asta şi cenuşă sub steagul negru al vieţii e tot ce a mai rămas.

-Vezi ce frumos e, Mihăiţă? spusese Mama cu o expresie de Marie.

Pedagogul îi întâmpină beat, cu un zâmbet galben şi pe chip cu o expresie atât turmentată cât şi destul de sobră, şi după ce îl scrise pe Mihai în registru şi îi făcu cunoştinţa, trecu la alt intern un băiat de clasa a şasea cu o cutie de vioară în mâini, iar mai încolo mama merse la tanti Stela de unde trebuia să plece la Haţeg, şi îi făcu cu mâna de la fereastra mezaninului de sub acoperişul ţuguiat al internatului. Rămase în camera goală, iar în camera vecină nu era decât un singur băiat, rusnac basarabean blond destul de solid pe care pedagogul îl strigă „Anton”, întrebândul dacă a mai venit cineva din camera lui. Îşi luă săpunul, prosopul şi pasta de dinţi cu periuţa în pahar şi merse la spălător care era dincolo de dulapurile de fier de pe coridor. În timp ce se spăla pe faţă intră un băiat care părea mai mare care folosi chiuveta de la două chiuvete distanţă pe post de pişoar. În timpul acesta cineva de pe coridor strigă în zgomotul unor uşi de dulapuri metalice trântite: -Doctore, ai venit?! după care pe coridor se făcu iarăşi linişte.

Mai târziu, Doctorul se dovedi a fi un băiat extrem de înalt de la liceul silvic de la seral, de pe clasa a treişpea care intrase la facultatea de arheologie şi stătea la polul opus al internatului şi care avea şi misiunea să vegheze să nu se producă între elevi nici un fel de fapte reprobabile în incinta internatului, care – totuşi – era aproape la fel de străin de lucrurile din internat ca şi pedagogul.

Doctorul era cel care, deşi agnostic însă aflând că Mihai e creştin, avea să-i spună odată nişte noţiuni care pot fi rezumate în următoarele cuvinte, învăţându-l primele noţiuni dobândite de hermeneutică: -Stairway to Heaven. Comentariu. Cântecul Stairway to Heaven, considerat de unii cel mai bun cântec din istorie, constituie de fapt dezasamblarea a două mii de ani de muzică creştină cu toate ideile ce le conţin şi remontarea lor în paradigma Led Zeppelin deplânsă de Johnny Cash la bătrâneţe.

Cântecul foloseşte o suită de simboluri, unele mai accesibile, altele mascate, ca să nu spun ocultate.

Priul vers ne povesteşte de o anumită doamnă, un simbol al Bisericii, creat de apostolul Ioan în a doua sa epistolă, în formularea sa „aleasa doamnă”. Din ce urmează mai departe putem observa că balada asta este un protest al tinereţii împotriva fariseismului, şi poate mai mult. Prima strofă ne spună că doamna e sigură – crede - că tot ce străluceşte este aur şi cumpără o scară către cer, adică Biserica îşi bazează mântuirea pe virtuţi neautentice. Strofa a doua este doar o artă poetică tehnică a poemului ledzeppelinian, de aceea nu ne vom ocupa acum de ea. Apoi povestitorul ne împărtăşeşte sentimentul ce-l are atunci când priveşte pe spre vest – adică atunci când se gândeşte la moarte – vest, apus, moarte, duhul lui doreşte plecarea şi are viziuni cam sumbre. În strofa următoare e spus cum că e şoptit – aici un simbol cum mai multe înţelesuri, cum sunt multe în versurile cântecului, atât zvonurile între oameni, cât şi şoptitul „tainei” Bisericii, cât şi poate în primul rând „şoptitul” cuvântului de câtre Dumnezeu prin revelaţiile date – că „în curând” dacă toţi chemăm cântecul atunci cimpoierul ne va duce spre raţiune. Aici artiştii au folosit cuvinte omofone pentru a-şi oculta unele simboluri; „soon if we all call the tune”, cântat sună exact cum ar suna şi „soon if we all call the Jew”; apoi al doilea: „then the piper will lead us to reason” sună ca şi „then the Bible will lead us to reason”.

Iar „reason” a fost folosit probabil atât pentru sensul de raţiune, câ şi pentru sinonimul polisemantic „judgement” – tradus prin cuvântul românesc polisemantic „judecată” care ne duce la alt simbol.

Totul lalolaltă: Şi e revelat că în curând dacă toţi îl chemăm pe Evreu (Hristos) atunci Biblia ne va conduce spre raţiune şi judecată. Trebuie amintit că acel „curând” a fost rostit de Hristos la sfârşitul Bibliei. Apoi următoarele două versuri au un înţeles foarte uşor de descifrat, promisiunile Bisericii. „O nouă zi (o nouă viaţă) va răsări pentru cei ce stau mult (eternitate) şi pădurile vor răsuna de râsete (mântuire). În strofa următoare cântăreţul repetă cuvintele Bisericii, cum că dacă îţi e o agitaţie (hormoni) între boscheţii tăi (tinereţea) să nu te îngrijorezi, e doar o curăţenie de primăvară pentru regina lunii mai (mersul naturii). Da sunt două cărări pe care poţi să mergi, dar în timp mai îndelungat este încă vreme să schimbi drumul pe care mergi. În strofa aceasta ca şi în prima se poate observa protestul împotriva fariseismului creştin şi corupt. Povestitorul îi răspunde spunându-i că îi zumzăie capul şi nu îi va trece, iar cimpoierul o cheamă să i se alăture – cimpoier – piper, omofon cu Bible, prozelitismul, misionarismul şi femomenul convertirii care apare în biserică - spunând apoi: „Dear lady, can you hear the wind blow, and did you know Your stairway lies on the whispering wind.” – acel „Times are changing for worse” al lui Don Tomassino. Iar la sfârşit, ultima strofă, strofa rock, deasemenea şi cea mai lungă şi care deasemenea este şi cel mai evident blasfemiatoare. Ei se rostogolesc pe drum, ca duhurile ori ca rockerii într-un autobuz de turneu de milioane de bancnote, şi

cum zice mai departe cu umbrele lor mai înalte decât sufletul – un simbol întunecat -, pe drum întâlnesc o doamnă pe care ei toţi o cunosc, - în sensul că e frecvent întâlnită, apoi alt sens, de vază şi apoi un al treilea sens din care reiese că doamna pe care toţi o „cunosc” e o târfă, vers care înfăţişează subiectiv decăderea Bisericii. Versul patru: doamna străluceşte lumină albă (sfinţenia Bisericii) şi vrea să prefacă totul în aur (marea trimitere). Şi, - cuvintele doamnei iar - dacă asculţi îndeajuns de tare (sau de mult, adică nu în a auzi un sunet ci a împlini o poruncă): „the tune will come to you at last”, care cântat sună exact ca „the Jew will come to you at last” , the Jew cum am mai spus, adică Isus. „Când totul e una şi una e totul Să fii o piatră şi să nu te rostogoleşti.” Adică să fii o piatră în templul spiritual al creştinismului şi să nu te mai clintească nimic de acolo. Dar pe de altă parte ultimul vers mai are un sens: „Să fii o piatră şi să nu te rostogoleşti”, să nu te rostogoleşti mai poate însemna să nu faci sex, iar aceasta este tragedia ledzeppeliniană din care a germinat acest cântec. Apoi ultimul vers al cântecului, repetat din prima strofă, „And she’s buying a stairway to heaven”, însemnând că Biserica încearcă să cumpere mântuirea prin nişte virtuţi găunoase, printre care şi abstinenţele pe care le profesează.

Când se întoarse în cameră colegii, doi băieţi de clasa a zecea, fraţi gemeni, foarte de treaba, adevarati colegi, din Uricani, îşi desfăceau bagajele. Ei în timp ce vorbeau îi spuseseră că e preferabil să spună celor ce-l vor întreba pe coridor că e pe clasa a unşpea, fiindcă oricum pare mai mare, şi astfel va fi lăsat în pace de luzări. Mihai oricum părea mai mare, cum se apucase de haltere chiar în anul acela. Însă era doar un copil sufleteşte care la acea vârstă descoperise o singură idee: nonviolenţa creştină, care avea să-i atârne de gât până la moartea timpurie ca o cruciuliţă făcută din verigheta bunicii moarte de douăzeci şi trei de ani. Fusese repartizat în camera 2, împreună cu cei doi uricăneni şi încă un elev care nu venise încă. Îşi desfăcu bagajele şi îşi puse haltera artizanală de patruzeci de kilograme făcută din două reductoare zimţate de utilaj de pe Râu Mare puse pe o bară de fier şi cele trei gantere sub pat, împreună cu un cufăr militar, de lemn lăcuit plin pe mai mult de jumătate de caiete neîncepute, completate cu numele de elev şi cu denumirea fiecărei materii, în clasa a IX-a G. Era şapte şi gemenii spuseseră că vor să meargă la cenaclul Flacăra ce se ţinea în mica piaţă unde fusese vechea statuie monumentală a lui Petru Groza. Îl întrebară dacă vrea să vină şi pe când plecau se opriră şi în camera vecină „până la Anton”. Anton venea şi stătea la internat toată vremea, pleca la Tiraspol sau Chişinău de unde era doar de Crăciun sau în vacanţe. Cum colegii lui nu veniseră şi oricum nu avea ce face plecară clandestin toţi patru atenţi să nu-i vadă Gogu. Săriră o vechitură de gard din faţa gheretei de plăcinte din stânga liceului şi iată-i la ora şapte şi jumătate seara pe stradă în oraş. Cenaclul fu o variantă metal a fostelor concerte folk din anii 80 cu un Adrian Păunescu profetic, păros şi burtos, şi Anton îi spuse lui Mihai că nu-i fain şi că vrea să plece. Îi lăsară pe cei doi gemeni cântând Andri Popa în chei electrice, şi dădură o tură de centru. Pentru un băiat abia venit dintr-un târg comunist ca Haţegul, meschinele lumini ale Devei i se păreau o scenografie metropolitană. Anton părea un băiat inteligent şi foarte de treabă şi tot dând ture îi spuse că mai stă cu doi decebalişti şi cu încă un băiat, de care nu le plăcea, un şmecher, unul Torogoată de la liceul de muzică care nu învăţa nimic şi avea un cercel în burtă. Anton spuse că ceilalţi doi colegi sunt nişte băieţi deştepţi şi de familie bună, nu ca ceilalţi din internat şi până la urmă se înţeleseseră că Mihai poate să se mute din camera 2 în camera 3 iar pentru asta balaiul basarabean îl sfătui să cumpere ziua următoare o sticlă de vodcă de Arad pe care să i-o ducă pedagogului rugându-l să-l mute. Mai dădură ture de Deva şi văzând nişte lasere pe cer merseră prin oraş să le găsească sursa până când ajunseră la poarta vechii discoteci Max de lângă Sala Sporturilor deasupra porţii căreia era fixat proiectorul care arunca linii luminoase pe cerul Devei în acea seară de duminică. Era frumos, chipul demonului care însufleţeşte lumea era încă ascuns în noapte, iar lumea era încă asemeni unui poem din cartea Suntem primăvara ţării. Era târziu deja şi pe stradă mai treceau aproape doar maşini.

Găsiră deschis la o alimentară şi Mihai cumpără o sticlă de vodcă uleioasă, unsuroasă şi greţoasă pentru pedagog. Nu mai aveau ce să facă, văzuseră toată Deva, aşa că se reîntoarseră înspre piaţa cenaclului unde şi acolo nu mai era nimeni, decât un câine care-şi făcuse culcuş chiar în floarea străină cu frunze gigantice de pe locul statuii proletariatului.

Mergeau pe strada barată pentru maşini unde avea să se facă barul luxos de pe colţ în care avea să doarmă un poet beat odată, trezit doar dimineaţa când o fată veni să pornească televizorul şi să spele pe jos precum carmelitele, când ajunseră la liceu săriră gardul încârligat, şi merseră pe aleea dintre liceu şi zidul preistoric mai devreme menţionat al casei vecine, apoi prin curtea liceului întunecată ca un câmp lângă o autostradă, şi apoi intrară precauţi în internat pe coridoarele sale pustii ca de închisoare sau mănăstire. Cum în camera 3 nu venise nimeni şi era loc se înţeleseseră ca Mihai să doarmă acolo şi apoi să-l roage pe Gogu să îl mute. Într-o oră deveniseră cei mai buni prieteni, încă unul din lungul lui şir de prieteni opaci, sfinţi sau hippie, în mâinile cărora îşi simţea sufletul ţinut ca între nişte labe mari de animal straniu, iar Mihai era încântat că se împrietenise cu un basarabean, cu cineva dintr-o altă ţară. Era grozav, de-abia venise şi deja îşi făcuse prieteni. După ce mâncară vinete cu ceapă făcute de mama lui, adormi cu gândul că o să fie minunat la internat, iar liceul trebuia să fie plin de gagici. O visă pe Thalia, neauzind cucuvelele deznădăjduite care, orbecăind, dădeau târcoale ferestrelor. Afară în noapte era doar cerul, tăcut şi nepătruns. Şi mai presus de orice, un dor de cea singura căreia îi păsa de el, dorul scânteii după lumina care este ea însăşi. În somnul său fără să ştie ce face plânse până camera se umplu de lacrimi ca un acvariu, iar el, Anton şi Gogu care dormise noaptea aceea acolo, se învârteau prin cameră, prin apă, în somn fără şă ştie ca nişte personaje de tablou de Marc Chagall, ori ca nişte pisici de mare întorcându-se cu burta lipită de pereţi şi tavan, iar dimineaţa curtea şcolii era presăratul de lumini lac de lacrimi din vis aici limpede cu apa liniştită aici zbicit de vânt, precum tăurile de gheţari topiţi de acasă din Retezat prin apă până la glezne mergeau elevii de gimnaziu gălăgioşi ca nişte vrăbii făcute ciuciulete de potop, băltoniul mare cât curtea cu apa unduindu-şi marginile ca un veşmânt din marmură mototolită de vânt. 2 Omul ce ţi-a fost câine. Pentru Dumnezeu eu sunt poate dintotdeauna cainele iubit al lui Columbo dar pe atunci nu stiam lucrul acesta, cu toate ca indeajuns de multă suferinţă te face contemporan cu Hristos, dacă poţi să înţelegi aşa ceva, dar ţăranii spun că, spre deoebire de alte lucruri, o palmă pe care ţi-o dă cineva, nu ţi-o mai poate lua nimeni. Văru-său Ioan de la StreiSângiorgiu în vârstă de zece ani îi spuse după ce Mihai îi povesti toate că el are tendinţa să-i idealizeze pe oameni în vreme ce ei sunt asemeni oglinzii aceleia a vrăjitorului aceluia răutăcios, unul dintre cei mai răi care era chiar dracul, din povestea lui Hans Christian Andersen, iar că asta înseamnă că el zbocotitu’ Zbocotit e mai sus în vreme ce oamenii din jurul lui sunt mai jos, dar că totodată el deşi nu vrea să şi-o recunoască se crede mai mult, încât oamenii spun că nu e destul şi în plus violenţa nu e niciodată răspunsul. Stăteau la pescuit de scoici nici ei nu ştiau de ce dar cu gândul să încerce să le găteaască preum italienii şi bretonii prin bolovănişurile mlăştinoase de pe Strei cu unchiu-său, mătuşa şi mama lui cu Adriana, vară-sa de nouă ani mai încolo pe pe pământul cu smârcuri mocirlite de iarbă şi acoperit de cetini.

Streiul era plin de sălcii în ploaia mocănească şi îngheţată ce cădea din cerul îngheţat, un peisaj trist ca o carte poştală cu Marea Neagră în octombrie. Departe, la ambele capete, râul se pierdea în ceaţă. Nici nu mai conta tot ce se petrecea în camera 3, dar tot sufletul îi era mocirlit ca un porumbel prăbuşit în noroi. Voise să le dea, să le spară moaca, să-şi pună pumnul lui mic între ei cei trei mari şi să-i îngenuncheze în ţara în care e un ciumeg pe fiecare scară fiecare fiind cel mai tare şi câte un smardoi cu sabie japoneză pe perete în fiecare bloc, dar acum nu mai ştia. Îşi simţea sufletul în piept ca o hârtie de acuarele ude pe care văru-so şi vară-sa pictaseră ca la şcoală ceva neînţeles, ceva ce nu înţelegea, dar care acum era el, devenise el, orice ar fi fost icoana naivă pe care o mâzgăliseră acolo, de parcă ploaia ce cădea cu încăpăţânarea proştilor, udându-l, îi pătrunsese până în suflet devenind sufletul său. Iar convertirea aceasta avusese loc până la urmă fără nici un răspuns, doar cu o singură întrebare, aceasta fusese tot ce îi fusese oferit. De parcă ar fi fost musulman, evreu sau creştin, de parcă ar fi devenit peste noapte Buddha ori John Coltrane. Pumnul strâns din sufletul său îi devenise o mână de om. Nu mai voia să sufere, voia să ierte. Privind mai bine pe malul călănean al Streiului îl văzu pe domnul Ceafa la pescuit, desculţ şi cu picioarele în apă, văzându-l şi amintindu-şi pictura în trompe d’oeil a lui Parmigianino – arătând ca prima dată când îl întâlnise în prima zi de şcoală la internat -, neputând să nu se gândească -Ce educaţie o putut omul acesta să-i dea băiatului lui, încât odată trimis în lume să-i facă pe cei mici şi mai slabi câinii lui, totul pentru evoluţie, ca un demon al acestui Pământ?

Precum poetul Ovidiu îşi uitase şi viaţa şi numele pe care îl iubise o viaţă de copil. De mult, mult timp numele lui era Zbocotit Câine Câne Cânele. Toată ziua la internat auzea cuvinte precum acesta: PAVEL: „Poate că noi l-am omorât pe Dumnezeu!” RELU: "Spatiu vital..." PAVEL: „Îţi place dulceaţa, câne?” RELU: „Cânele, cânele!... Cânele umanist” ANTON: (pronunţa încet, dispreţuitor, basarabeneşte): Câne!...” PAVEL: „Te bat cu bâta, câne.” PAVEL: „Te-am deletat!” PAVEL: „Mânci c****”. RELU & PAVEL: „Am înfiinţat un nou curent literar. Căcărismul. Am şi scris nişte poezii.” PAVEL: „Taci, câne!” PAVEL: „Ce-ţi fac?” PAVEL: „Ce mai face cânele?” ANTON: „Auzi, câne?” PAVEL, ANTON: „Dormi ca un câne.” RELU, PAVEL, ANTON: „(recită): Stăpâne, stăpâne/ Mai cheamă ş-un câne” ANTON: „Pentru că eşti fraier.” PAVEL, ANTON: „Bine, câne.” PAVEL: „Bine, câne, las’ că te ţin eu minte.” ANTON: „Tu, câne, n-ai dat bani, aşa că n-ai ce bea.” ANTON: „Iote-un câne!” (când intra pe uşă, venind de acasă) ANTON: „Iote ş-un câne!” PAVEL: „Daţi-i foc la câne!” PAVEL: „Lu’ cânele îi plac poeziile. Aşa-i câne?” PAVEL: „Câne, de ce tot zic poeţii că ei cântă? Blaga şi alţii. Nu cântă, să c***!”

ANTON: „Ce, te bucuri că pleci în vacanţă?” ANTON: „Cânele comat!” („comat”, adică om, câine sau ceva de genul ăsta care fusese în comă alcoolică) PAVEL: „Opreşte radioul, îi place la câne.” PAVEL: „(merge la Mihai, îl ia de gât şi-mi vorbeşte foarte, foarte de-aproape, tăios): Câne!... Câne!... Fii atent cum te porţi. Vezi cum te porţi, câne.” RELU: „Cânele din Pompei” ANTON: „Cânele s-o sugă.” PAVEL: „Te c*** pe gură!” PAVEL: „Hai să-i tragem o ţapă la câne, hai să-l f**** pe câne!” PAVEL: „Te f** la cap, ha! (grotesc) Te f**” Astea erau pâinea, lacrimile şi sângele ce-i întuneca privirea făcându-l să vadă negru înaintea ochilor, din toate zilele vieţii sale de copil fiind ceva mai rău ca moartea ca pentru orice copil şi tot ce îl ţinea să nu se sinucidă doar ca să scape de durere cum o fac atâţia alţii în ziua e azi, era faptul că de la fereastra camerei trei pe un spate de bloc cu aproximativ şase sau poate mai multe etaje se vedea nu Luna ci crucea e pe turla mare a catedralei ortodoxe de pe bulevardul socialist ce vine de la gară. Şi nici de la camera 1, unde stăteau cinci elevi din Valea Jiului care urmau la liceul Auto, nici de la fosta lui cameră 2, nici din partea cealaltă de la ultima fereastră de pe zidul acela, de la spălător crucea nu se vedea; doar de la fereastra camerei 3, camera torturii lui şi atunci când colegii lui de cameră plecau cu satisfacţia ucigaşilor în priviri şi îl lasau otravit şi la porţile mormântului ca Heman Ezrahitul şi rămânea singur o vreme privea la crucea aceea de aramă vopsită cu argint cum priveau evreii la şarpele acela misterios de aramă sculptat de prorocul mare şi atârnat pe cruce, în pustiul inundat de întuneric şi plin de duhuri. Aşa a fost de a trăit, aşa a supravieţuit. În urma problemelor din camera aceea ignorată de profesorii liceului, a ajuns şi în comă alcoolică chiar de ziua mamei lui, de parcă era cineva ce făcea voodoo însufleţindu-i colegii de cameră să-l chinuie metodic până dincolo de utima putere de rezistenţă.

Se apucase să citească Dostoievski şi, lângă liceu, la vechea răscruce de la capătul străduţei internatului se afla un birt numit La Calul Bălan. Acolo începuse să meargă să bea cu colegii de clasă fugind de la ora de educaţie fizică şi de la turele de teren pe care trebuiau să le facă la stadionu de sub cetate toţi cu clasa. Se apucase de băut ca să-şi uite condiţia de câine, câne, cânele, iar Feodor Mihailovici împreună cu Marmeladov păreau să-i justifice prăbuşirea sufletească. Birtul era un local infect ca toate cârciumile unde oamenii merg numai să bea, împuţit şi gălăgios de oameni puţin băuţi, pişcaţi sau muţi de beţi. Acolo a venit mai mult cu unul din colegii, cel mai prost coleg din clasa lor care după aceea avea să fie exmatriculat, cu care bea bere amestecată cu vodcă şi bere amestecată cu rom. În discuţiile lor de beţivi puberi la halba cu trinitrotiluen, îi povestea că bea pentru o fată de la ei din clasă de care îi plăcea întradevăr, dar care nu era adevrăatul motiv, care era faptucl că găsise în sfârşit o cale să uite de camera 3 a realiştilor şi de câine, câne, cânele. Simerianu a făcut un pariu cu el pe mâncare de care el, Mihai, nu prea avea că nu poate să bea trei halbe de bere Timişoreana în care să fie băgate în fiecare câte o sută de vodcă de Arad, iar apoi l-a lăsat în comă alcoolică pe o altă străduţă de lângă liceu, fiindcă a trebuit să prindă trenul de navetişti spre Simeria. Până la urmă s-a întâmplat ca în filme şi profa de sport de la ora căreia fugise să meargă să bea cu geniul ăla din Simeria, l-a găsit tot pe străduţa aceea şi l-a dus cu taxiul la spital unde a rămas fără să ştie de el toată noaptea lângă un om operat şi un altul care căzuse de pe bicicletă şi îl călcase o maşină pe autostradă.

Precum Holden Caulfield când îşi mai reveni din comă nici nu putea să vadă bine şi când dimineaţa a venit mama lui sărmana, la început nici nu a putu să o distingă. Zilele acelea din preajma lui 21-22 noiembrie fuseseră ziua ei – fiindcă se născuse noaptea -, iar ea era necăjită ca Fecioara Maria sub

cruce. Multe necazuri veniseră şi rămaseră peste ei de parcă strămoşii lor îşi adunaseră toate blestemele acestui pământ şi de parcă oamenii răi şi damnaţi le făcuseră farmece ca în vreo povestire nenorocită de Gabriel García Márquez. A fost groaznic, iar cei i-au făcut în acel timp cei trei colegi de cameră a fost îngrozitor, ca în Biblia pe care mendicanţii de toate felurile o mutilează predicând-o. Şi nici atunci nu a putut vorbi, se simţea în acele vremuri de parcă nu poate spune nimic nimănui.

Tragediile cele mai vorace sunt cele neconşteienizate şi nevăzute, cele pe care sufletul încearcă ignorate şi părăsite să le uite, cum ar încerca să uite un trib de peşti piranha pe care un coleg glumeţ de viaţă l-a turnat în bazinul de înot. Nici măcar medicul de la urgenţă nu ştia ce se întâmplase, îi spusese că dacă mai ajunge vreodată înapoi să nu se supere dacă-l va bate, îi vorbea cu prietenie iar el le destăinui unei asistente, mamei lui şi doctorului doar că era nenorocit luase o ciupercă de la toaleta minunatului internat a minunatului liceu, că iubea o fată şi că vrea să se facă scriitor, iar până şi medicul ca toată lumea nu ştia că e doar un copil abuzat.

Când îl lăsau singur stătuse întins de atâtea ori fără să gândească, săprivească ori să respire, stând singur în amurg timpuriu sau târziu şi tăcere până când de atâtea ori crescu muşchi de pădure pe el, iar ochii de durere i se preschimbau în două pietricele de izvor, rotunde şi lustruite de lacrimi, cine ştiu unde, pe undeva departe prin coclaurii colindaţi doar de ciobanii singuratici precum Ioan Botezătorul ai Retezatului. Dar se gândea ce putea să facă. Patericul spune că datorită demonilor şi oamenilor orice credincios are nevoie de răbdare. Când se afla pe clasa a cincea într-un an binceuvântat citise cartea Kon Tiki, din care încă îşiamintea că până să ajungă în apele liniştite şi pline de peşte din largul Pacificului şi chiar până la recifurile primejdioase de la porţile paradisului, cei şase vikingi trebuiră să se lupte aproape deznădăjduit cu marea. În lume omeneşte din sfârşit de copilărie avea condiţia umană a unui câine, iar în urma tainicului bullying la care fusese supus, oamenii răi şi sufletele deteriorate începuseră să spună că Zbocotit e nebun.Într-o după-amiază merse la Biblioteca Judeţeană de lângă parc, la sediul vechi care se afla la uşcioara de dincolo de cercul de broaşte de bronz din faţa porţii mari a casei lui Matei Corvin şi după ce o căută la fişier ceru cartea lui Heyerdahl, mergând apoi cu ea în parcul citron.

Recitind acolo pe banca de lângă sculptura aceea academică modernă, se gândea că dacă iar fi cerut vreun prof să facă un rezumat al alineatelor acelora ce pentru el erau o parabolă a vieţii sale, ar fi scris în tema lui că că primul lucru pe care l-au observat exploratorii era acela că că pe atunci când erau loviţi de apă, nu mai puteau controla cârma, întocmai ca şi el. Iar primul lucru pe care l-au făcut afost să înţepenească cârma între două unghiuri în care să aibă libertatea de mişcare.

Primul lucru ce trebuia şi el să facă e acelaşi. Să-şi pună un unghi de siguranţă minţii, asemeni sfinţilor, din a căror geometrie să nu mai iasă, iar acea siguranţă să fie ca în orice situaţie tipică lumii să spună, să gândească şi să creadă: ‚D-zeu ajută’ – şi să-şi păstreze credeul oricât de rea ar deveni viaţa lui. Deasemenea plutaşii aceia s-au luptat să păstreze direcţia indicată de compas uimiţi deasemenea să vadă că oricât de mari erau valurile ce se aplecau deasupra plutei, aceasta se urca deasupra fiecăruia, întocmai cum credinţa se urcă deasupra a orice altceva. Şi chiar de n-au reuşit să păstreze în întregime direcţia, au învăţat mersul pe apă, iar în ceasurile în care nu erau de cart, se odihneau, viaţa lor atunci era doar efort şi odihnă, nu aveau timp pentru nimicuri. Apoi valurile oceanului au crescut şi mai mult, u mie şi unul de feluri de valuri şi când în sfărşit marea s-a mai linştit puţin s-au vârât toţi în cabina de bambus şi s-au lăsat în mâna lui Dumnezeu, adormind în eventualitatea că Simfonia a 5-a va începe din nou. Şi s-autrezit într-o mare încă agitată dar uniformă şi primul lucru pe care l-au văzut a fost soarele pentru prima dată. Acum nu le mai păsa de valurile ce în continuare îi ameninţau să se prăbuşească peste ei ştiind că nu le pot face nimic cât timp stăteau pe pluta de balsa. Se întrebau doar fiecare în sinea lui dacă va rezista vechea lor plută primitivă şi înţeleaptă la drumul lor lung, dacă nu se vor umple buştenii gigantici de apă, ori nu se vor dezintegra funiile ce îi ţineau? Iar apoi după o săptămână marea s-a mai liniştit şi s-au apucat de pescuit peşti zburători de pe bord până când în cele din urmă deasupra cerul şi sub plută marea se înseninară. Cam aşa ar fi fost rezumatul pentru şcoală pe care l-ar fi făcut el, elevul Zbocotit Mihai, poveştii în care găsea învăţături pentru ce să facă până la urmă cu viaţa lui în lume. La asta se gândea. Spusese:

-M-ai găsit, Doamne. Acum pune-mă cu bucurie pe umeri... şi du-mă la tine acasă, spusese.

Da, Doamne, cât am stat eu-n întuneric, exclamă dintr-o dată la un moment dat, ca Ezechia singur în templul lui Solomon.

Cândva, înainte, la o vârstă crudă şi deznădăjduit în urma necazurilor prin care trecuse, devenise apostat lepădându-se de toată credinţa lui scumpă din pruncie, trecând la tabăra adversă precum Cassie înainte de convertire. În principiu ce făcuse fuseseră nişte invocaţii damnate, iar apoi ca rezultat făcu un descântec magic de dragoste celei mai frumoase fete de la el din clasă pe care credea că o iubeşte şi care dezvoltă un neobişnuit interes pentru persoana lui, dar pe care o lăsă în pace în parte pentru că era perea copleşit de destinul său de câine cum zicea Pavel pe când îi spunea că el e „alesul”, adică alesul pentru suferinţă din partea lor, şi în parte pentru că încă mai avea rămăşiţe de conştiinţă după cum cetatea dinamitată de deasupra Devei încă mai are rămăşiţe de ziduri. Apoi inexplicabil se apucă să asculte rock, muzică hippie şi punk, formaţiile lui fiind pe rând Lake of Tears, cu albumul acela melancolic şi intolerabil de întunecat, The Jimi Hendrix Experience cu chitara aia majestică şi drogată, orice formaţie punk de junkmusic şi în cele din urmă cea la care se opri până să învie, cu arta adevărată dar prea tristă sufleteşte a lui Eddie Wedder şi tot ceea ce înseamnă Pearl Jam, formaţia care avea să vină târziu ca un leac preatrist in rănile lui. În tot acest timp credea că totul era doar stil, e când de fapt era doar o agonie. Căzuse în necredinţă, nu, nu necredinţă, ci altceva, simţea că nu îl mai poate înţelege pe Dumnezeu, nu înţelegea de ce Dumnezeu îl chinuia astfel, de parcă şi Dumnezeu era coleg cu el în camera 3 a internatului Colegiului Naţional Decebal din oraşul Deva împreună cu Pavel, Anton şi Relu, băiatul al cărui chip semăna cu Blaga tânăr şi care era singurul din toţi internii decebalişti care citea; în anii cât au fost colegi citise Război şi pace, Bacovia, Blaga, Crimă şi pedeapsă, dintre care pe unele le citiră împreună ca prieteni secreţi, după care, după ce un timp se dedică poeziei, visând să scriu un volum de poeme intitulat „Cioburi” şi citindu-şi reciproc cu Zbocotit producţiile în berăriile filistine şi dostoievskiene ale Devei, se scufundă în literatura de specialitate a cărţilor de istorie profesionistă şi merseseră împreună la cercul de arheologie, marea pasiune a lui Mihai din copilărie, la un profesor care avea să moară chiar în anul acela în perioada Crăciunului, şi mergând apoi după doi ani, la terminarea liceului, la uzina de istorici, mai degrabă producătoare de dascăli şi predicatori a celor patru adevăruri supreme ale istoriei, fiindcă istoricii îs rari ca păstrăvii de o sută de kile. Era tot el, dar era un Mihai abuzat, nu mai înţelegea nimic din viaţă, sufletul îi era ca un ghem de lână încâlcită, şi înainte să i se formeze în el sufletul cu adevărat în urma vieţii la care era supus în camera aia malefică, începuse în el un proces de regresie a sufletului, începuse să se deindividueze, pentru care nici o pedeapsă nu ar fi prea mică pentru cei trei colegi ai lui, dar în chietudinea lui ştia că o vor primi, avea doar paişpe ani şi viaţa lui era o tragedie. Şi în tot acest timp, pe lângă colegii din camera 3, Dumnezeu devenise poate angoasa lui cea mai mare. Şi până la urmă se îmbolnăvi, ca toţi ceilalţi, cum se îmbolnăvesc oamenii, dar de fapt boala lui nu era o boală cîn fapt, ci doar un lung, uneori lent şi progresiv proces de demonizare, lucru ce se întâmplă multora în urma unor suferinţe extreme, spre deosebire de cei fericiţi, puţini, care se îndumnezeiesc. Şi târziu află că în lumea aceasta, chiar şi medicii, oricât de genii ar fi, dacă nu cred în ce a spus Christos sunt nişte călăuze cu ochii legaţi ale al nostrului alt fel de veac întunecat.

Mama lui, neştiind nimic din tot ce se întâmpla, simţea că nu se mai poate înţelege cu el. În urma necazurilor care le avuseseră în familie, disperată, şi mai ales pentru el şi pentru vindecarea dramei lui pe care o percepea dar nu înţelegea de unde vine, se apropie de biserică pentru mângâiere şi ajutor, ea care fusese toată viaţa intelectualul proletariatului cu o credinţă ascunsă şi modernă.

Mergea la biserica ortodoxă unde obişnuise el să meargă în copilărie cu duhul făcut ţăndări şi se mângăia ascultând pricesenele triste care se cântau la sfârşit, după fiecare slujbă câte una, plecând la biserică cu o iubire de mamă necăjită şi chinuită şi venind acasă cu o iubire ca a lui Dumnezeu. Mihai fusese de acord să meargă cu ea în pelerinaj la hram la mănăstirea Nicula, unde mama lui, profesoara de gramatică, încercui de trei ori biserica de lemn împreună cu ţărăncile, pentru el. Autocarul îi lăsă undeva departe şi merseră pe jos împreună cu puzderia de oameni, cântand cu ei cântecul de pelerinaj al mănăstirii Nicula, O, Măicuţă Sfântă: „O, Măicuţă Sfântă, te rugăm fierbinte/ Să ne-asculţi deapururi marea rugăminte/ Nu lăsa Măicuţă să pierim pe cale/ Că noi suntem fii lacrimilor tale/ Când plângeai sub cruce Maică-ndurerată/ Te-am primit de mamă noi şi lumea toată/ Călători pe-o

mare veşnic tulburată/ Noi ne-am pus în tine şi nădejdea toată/ Tu eşti steaua mării şi s-ajuţi să treacă/ Dintre cari te roagă nimeni nu se-neacă/ O, Măicuţă Sfântă, cea mai scumpă floare/ Fă din fii de lacrimi dalbe lăcrămioare/ Fă să-ţi batem zilnic la miloasa-ţi poartă/ Câtă vreme-n lume valul ne mai poartă/ Noi când nori şi ceaţă înnegriv-or zarea/ Vino tu măicuţă să ne-arăţi cărarea/ Nu lăsa Măicuţă să pierim pe cale/ Căci noi suntem fii lacrimilor tale.” La hram era popor răspândit pe iarbă ca pe Polivalentă la concertul lui Michael Jackson, iar noaptea preoţii făcură dezlegări de blesteme şi nişte femei de acolo de departe din faţă începură să urle, iar o tânără care venise cu ei cu autocarul în pelerinaj la mănăstire, plecă brusc în pădure cu un băiat flegmatic şi voinic pe care nu-l mai văzuse niciodată precum simplilor pelerini ai lui Hugo. În noaptea aceea Mihai dădea ture pe uliţele mănăstirii, şi oamenii de pe drumul întunecat şi totul părându-i-se dintr-o dată incredibil de urât, ca Nastyei din filmul ortodox rusesc Ostrovul. Rătăcit, voi să sărute icoana ca Emil Cioran, plecându-se până la urmă când ajunse în faţa ei şi sărutând colţul ca toţi dreptmăritorii. Iar Valeria, mama lui, durerea Mariei era durerea ei, o Marie căsătorită cu Irod cel Mare, mamă adoptivă a copiilor lui Irod cel Mare, şi mamă a unui copil nemulţumit în răstignirea lui, care se întoarce împotriva lui D-zeu; ce durere poate fi mai mare? Dar a înţeles cineva? Fiindcă din păcate doar mamele le înţeleg pe mame, iar durerea mamei lui poate doar Sfânta Fecioară Maria putea cu adevărat să o înţeleagă. Câmpurile mănăstirii Nicula era ca o apă mare la care venea întreaga Românie să se spele de păcate, de parcă icoana făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu imprimată pe lemn din matriţa sufletului preotului Luca în 1681 era un Gange în care să se boteze pelerinul şi toţi oamenii care veneau – inclusiv mama lui - o numeau făcătoare de minuni, ăştia sunt ortodocşii, luându-şi reproduceri cu ei şi punându-le la loc de cinste acasă, batjocorită din câte ştia el doar de cei ignoranţi. Mai mult ce ar putea fi spus, omenirea nu va înţelege niciodată cine e Maria, fata din poporul iudaic de acum două mii de ani şi opt mii de neîntrerupte anotimpuri vivaldice din trupul şi sufletul căreia a fost născut Hristosul, fara care daca nu ar fi D-zeu, crestinismul ar fi cea mai mare pustiire de pe pamant. Nu îi ştim chipul, dar putem şti toţi cu siguranţă că Maria este cea mai frumoasă fată din câte au existat pe pământ şi din întregul cer, din împărăţia de la capătul cărării bătute de Arsenie Boca, Maria cea plină de har este frumoasă asemeni unei parabole din care s-a născut Cuvântul perfect, şi chiar dacă multe din dogmele bisericii romano-catolice, basilică mamă a noastră a tuturor, nu sunt adevărate, sunt o nataşarostovaiaskiană reverenţă şi un gest de pioasă politeţe înaintea celei mai frumoase Mame din câte au existat vreodată şi vor putea fi. E adevărat Sfânta Trinitate nu e alcătuită din D-zeu, I(i)sus şi Maria, cum cred musulmanii, dar pentru noi pentru creştini Maria este nebunia întâi a Iudeului şi apoi a Moslemului, Maria este nebunia noastră pentru Cristos. Personal nu-i adresez rugăciuni, dar nu vreau să sărut în vreo zi picioarele pline e praf ale lui Hristos fără să sărut înainte mâna Mariei, din care cel mai apropiat de realitate din ce ne e dat să cunoaştem sunt martiriul Ioanei d’Arc şi peliculele cinematografice cu michelangelica, ebree şi umană Keisha Castle-Hughes. Acolo la Nicula, în faţa icoanei Fecioarei, pe genunchii ei ce şi i-a zdrelit acolo, şi în toate rugăciunile ei de mamă, i-a obţinut viaţa de la Dumnezeu, lui copilului ei, care mult i-a greşit. Cât despre Sfânta Fecioară, e păcat că oamenii ca şi credincioşi căutăm cu orice chip doar să ne îmbogăţim tânjind după ceva ce nu cunoaştem, în loc să dorim să fim ca Maria, I(i)sus şi Iosif cărora D-zeu le dădea munca de care aveau nevoie. În schimb noi toţi vrem să fim ca bogatul care l-a omorât pe Lazăr, ca bogatul nebun şi ca fariseul preasfânt, nu vrem să fim ca Maria.

La despărţire Nuţu îi zise: -Ai probleme? Trebuie să le rezolvi, şi amândoi copiii îl întrebară ce o să facă.

-Păi cam ce pot să ştiu eu, e de exemplu la colegu ăla, să-i rup în el şi mâinile şi picioarele.

-Când te duci între ei, nu da şi tu! Ok?! Ok??! spuse Ioan.

-N-o fă, eşti rău. Groaznic. Nu pot nici să mă uit la tine, zisese vară-sa pe când îi conduceau la ocazie. 3 Crucificarea din camera 3. Un motiv pentru a nu muri. Se spune că un părinte din Pateric a călătorit până la alt avvă, din pustia cărţii. Sunt muncit, avvă, mărturisi fratele. Ce să fac? - Amin, spuse bătrânul, punând patrafirul pe cel căzut în genunchi, răspunzându-i. Zbocotit Mihai căzuse întro groapă adâncă, întratât de adâncă, încât din ea nu putea ieşi vreodată singur. Într-un psalm ebraic este scris că D-zeu apleacă din înălţime asupra ţărânei lumii acesteia în care epoca fierului a ţinut până astăzi şi ţinând cât ca mai ţine el şi murind probabil odată cu el, să ridice pe cel lipsit din gunoi

să-l pună între prinţi şi cine ştie poate că D-zeu e asemenea acelui fiu de împărat din povestea populară germană din cartea fraţilor Grimm care i-a spus logodnicei sale că e un cerşetor datorită mândriei ei şi s-a căsătorit cu ea ca şi cerşetor, înainte de a o duce în castelul său şi a-i da toată împărăţia ce o avea, fiindcă un lucru pe care îl spunea Stevenson şi pe care nu l-a observat nici măcar Jorge Luis Borges, oamenii care sunt prea răsfăţaţi devin demoni, ori cum spun oltenii, cine mănâncă prea bine înnebuneşte, şi de asta Purgatoriul lui Dante, despre care toţi afară de catolici spun că nu există, e de fapt lumea. Astfel, încă de atunci, Mihai o ascultă pe mama lui şi merse cu ea, atunci în acel an, să să caute ajutor la mănăstire.

-Şi eu cunosc muzica aceea, îi spuse. N-o mai asculta, nu face decât să te întunece. Când asculţi rock se-adună toate bufniţele în jurul tău. Oamenii îşi închipuie că doar vor ajunge în iad unde nu vor face decât să plângă şi să scrâşnească din dinţi pentru totdeauna, dar adevărul e că toţi cei ce vor ajunge acolo, la un loc împreună cu demonii, vor fi demoni, poţi înţelege aşa ceva? Ura răstigneşte, iubirea vindecă. Iubirea lui Dumnezeu e mai puternică decât ura oamenilor. Suferi mult şi vei suferi mult între oameni, la început oamenii te chinuie, apoi te resping pentru cum ai ajuns în urma chinurilor la care te-au supus, apoi te exclud, iar cei care nu te exclud te marginalizează, iar iubirea lor e doar pentru ei, puţini vor fi oameni cu adevărat cu tine, asta trăieşti tu şi asta am trăit eu, îi spuse preotul de la mănăstirea Colţ, unul dintre preoţii călugări care au fost încartiruiţi acolo dealungul vremii, venit de la Bodrog, după ce îl ascultă deşi el nu-i putuse spune nimic, dar bucură-te, că după o viaţă de rele, de suferinţe şi dureri grele, vei fi mântuit; ori, măcar, nădăjduieşte acest lucru, soarta doar Dumnezeu o ştie. Dumnezeu începe acolo unde te sfârşeşti tu. Vorbeşti despre Iov? Un râu nisipos este. Căutându-l pe D-zeu în răspunsurile religiei şi negăsindu-l, când nu-l mai căuta Iov a fost găsit de D-zeu în îndoieli. Personal cred că D-zeu nu i-a vorbit efectiv lui Iov nici prietenilor lui, cum ne închipuim cu toţii, ci cei patru credincioşi au avut o epifanie, două de fapt, una a avut-o Iov, iar alta Elifaz din Teman pentru el şi ceilalţi doi prieteni. In mijlocul cartii cei patru prieteni au teologhisit; Iov a teologhisit în bună parte predicându-se pe sine, iar cei patru prieteni au teologhisit spunând lucruri înţelepte şi omeneşti despre D-zeu si prin teologhisirea lor, nu l-au găsit pe D-zeu.

Predicându-şi virtutea şi adevărul uluitor că D-zeu îi supune suferinţei şi pe cei drepţi, Iov deşi spune adevărul nu este în comuniune cu D-zeu. Prietenii înţelepţi nici atât, iar epifania lor a fost conştientizarea acestui lucru la sfârşit, după ce Iov şi-a avut propria sa epifanie şi întoarcere. La sfârşit D-zeu i s-a revelat lui Iov prin întrebări şi prin îndoielile sale şi prin aceste întrebări şi îndoieli umane, Iov s-a pus pe sine la locul său de creatură şi l-a pus pe D-zeu la locul său, şi prin antiteză faţă de sine însuşi mintea lui Iov l-a calculat pe D-zeu şi astfel sufletul său l-a văzut, ducând la deznodământul spiritual pozitiv al scărbei faţă de sine însuşi şi al căinţei, odată ce îl ştia acum pe D-zeu. Subiectul cărţii este o progresie de la religiozitatea enoriaşului ignorant la credinţa preotului în clocot, prin suferinţă şi cele aduse de aceasta. Cineva, mulţi de fapt, vorbeau despre fericirea de mai apoi a lui Iov. Personal cred că Iov nu a ajuns la fericire pentru că a avut iarăşi o sursă de venit, - devenind preot -, familie şi respect din partea comunităţii, ci pentru că spre deosebire de desăvârşirea ritualică de la început a ajuns la o conştientizare a fiinţării reale a lui D-zeu şi a trăirii în acea fiinţă, ca un fel de varianta orientala a practicarii prezentei lui Dumnezeu a fratelui Laurentiu dusa la extrem. Ajuns în punctul acesta, Iov a fost un om fericit nu pentru că ţinea cu tot dinandinsul să fie astfel ci pentru că nu mai putea altfel, fiindcă, după un anumit punct, nu mai există altă cale în credinţă, ca pentru măicuţa aia papistaşă din India. Iov a murit mulţumit pentru că a înţeles ce trebuie să înţelegi şi tu, dacă vrei să mai trăieşti, că iubirea lui Dumnezeu e mai puternică decât ura oamenilor, deşi suferinţa oamenilor nu înseamnă decât că demonul nu crede în oamenii ce cred în D-zeu.

Un loc, ca orice biserică, unde trebuie să ajungi cu sufletul ţăndări ca să laşi pe cineva să te-ndrepte acolo, dar nişte ziduri de pietre vechi întărite cu beton zgâriat cu plasa în zig-zag, cu soldaţi călugări puţini, viaţă grea iarna într-o căsuţă şi un vagon şi pelerini îndureraţi, căutând iertare, iubire şi milă, dar care curând văd în blândul şi incognoscibilului proces de înseninare al ochilor lor că acolo şi păsărelele cântă pricesne, ca la San Damiano, Colţul despre care a citit întregul pământ când a fost copil în romanul lui Jules Verne, acum era iar mănăstire valahă, cu stâncile şi pădurile îmbibate de ceţuri cu liniştea lor spunând şi ele precum uriaşul că bufniţele nu sunt ce par a fi, un munte sacru măcinat dealungul erelor în mijlocul unei mări fiindcă magiştrii şi doctorii spun că pământul nostru a

fost tot un lac odată. era un complex de clădiri eterne şi efemere pe care Carl Gustav Jung l-ar fi visat de o sută de ori, fiecare dată în alte linii şi alte culori, ca într-un album de artă modernă, un centru al lumii în care şi frumoasa şi deodată singura Jeanne Hebutérne s-ar fi rugat, poate. Era un loc unde orice om vine Aughental şi are posibilitatea să plece Maria, aceea din care Christos scosese şapte demoni si pe care o iubea. Un loc pe care îl poate preţui şi un quaker în aşteptarea sa ca piatra nedesprinsă de mână omenească să lovească în idolul cu picioare de fier amestecat cu lut al feudei creştinismului, predicand asemeni lui Washington Irving la Londra sau Alhambra: -Credinta peste care vor trebui sa treaca ere pentru a dispare toate celelalte cuvinte ca in amurgul Antichitatii, cand frumosul Islam va fi ca Mani, iar capitalismul ca sclavagismul. De exemplu notiunea de djihad, acum după inventarea bombei atomice, a devenit o noţiune expirată, războiul sfânt nu mai poate fi purtat, de oricine, decât strict spiritual, aceasta demonstrând fiabilitatea mai mare a creştinismului faţă de islam or mozaism. Si greseala noastra a intregii omeniri este ca vedem in Isus Christos un mare predicator si in Muhammad un mare profet, cand in Muhammad ar trebui sa vedem un mare predicator si in Isus un mare profet. Dar, contrar a ceea ce invata fetele bisericesti, pentru timpul de acum, crestinii trebuie sa citeasca Coranul si BahagavadGita, pentru ei dupa cum citesc din literele de Duh Sacru ale Evangheliei, cum facea preotul lui Mahatma, scrierile filozofice buddhiste si Talmudul fiindca am fost pusi la un loc pe pamant pentru a cauta pacea si Domnul Isus Hristos a spus sa cercetam toate lucrurile si sa pastram ce este bun.

Deasemenea daca suntem crestini ca si pentru Maica Theresa intre oameni dusmanul nostru trebuie sa fie nimeni, strainul nostru trebuie sa fie nimeni. Este vremea ca pestele scris in praf sa se intalneasca cu sfesnicul iudaic si cu covorul de rugaciune moslem, comunitate in care sa pastram ce este bun si sa primim intregul pamant, fiindca daca vrem sa nu ii dispretuim pe oameni cu adevarat, trebuie sa nu le dispretuim credintele, cel mai mic si totodata cel mai mare dintre apostoli facea acest lucru. Asta-i izvorul curat al iubirii de oameni. Iar Gita e prima carte de filozofie scrisa vreodata, ce poate fi totodata cat de gresita, pe cat e de inteleapta, iar Coranul e cel mai frumos poem arab, naiv si sentimental, adevarat nu atat teologic cat poetic, dar, intradevar, e pacat ca nu-l citim. Toate acestea, cel putin, sunt punctul meu de vedere. Si totul pentru o lume de Biserica, umma si templu imbinate in care crestinul sa aiba libertatea de a crede dupa propriile limite in intelegere, musulmanul sa aiba libertatea de a deveni crestin daca doreste, iar evreul sa gaseasca intelegerea din partea societaii daca il gaseste pe Mesia, iar toti crestinii care dupa ce l-au rastignit, il parasesc pe Hristos pentru orice altceva, sa fie iertati. Iar cat despre lume, cum pot vedea toti oamenii din toate timpurile, pietatea genereaza civilizatii, iar ateismul este apocalipsul lor, pietatea este ziua istoriei, ateismul noaptea ei, lucru vizibil in toate civilizatiile din toate erele, dar personal nu-i invinui pe oameni crestini sau altceva, pe musulmani, evrei, budisti, hindu si care mai sunt, stiind ca fac si ei ce pot cu ce au si dupa cum nici I(i)sus nu-i judeca pe crestini, indemnandu-i sa se judece singuri. D-zeu nu acuza, acuzatorilor D-zeu le-a pastrat doar flacari si mai ales daca suntem crestini, israelitii si musulmanii sunt colegii nostril, asta e un fapt, nu putem sa-i ignoram si putem sa invatam multe de la ei, cum si ei pot invata de la Cristos. Pentru o comunitatea a credintelor, pentru o koinonia a sufletelor, o familie a oamenilor, opentru o lume in care sa poata trai si sa caute fericirea atat Sfantul Parinte al nostru Papa, si atat Sef Rabinul emerit al Israelului, si atat imamul Said Rageah, si deasemenea Dalai Lama, rege si preot al martirizatului pamant al Tibetului, si familia lui Mohandas K. Gandhi, un crestin, evreu, musulman, budist, hindu e o persoana cu adevarat demna de respect, dar pana cand mainile noastre nu vor fauri sabiile regale care in loc sa taie, vindeca, vindecarea nu va veni, iar D-zeu va privi preaindurerat cu ochii lui in care maracinele insangerat arde si nu se mistuie la tragedia umanitatii care nu reuseste sa descopere umanitatea. Şi mai mult decât atât, e timpul ca popoarele Cărţii şi adoratorii lui D-zeu să se adne laolaltă, e timpul să nu mai stăm ca victime în mâinile apostaţilor lumii, să ne strângem, la un loc şi să ne ântrebăm unii pe alţii cum de îl cunoaştem pe Dumnezeu şi să închinăm împreună, să consacrăm tot pământul şi să sfinţim inimile oamenilor, credincioşi din toată lumea, uniţi-vă!

La şcoală tot acelaşi lucru. De învăţat nu prea învăţa, doar citea din răputeri cât putea din operele majore ale omenirii. De exemplu Divina Comedie o citise toată făcându-şi însemnări asupra fiecărui cânt şi descoperindu-şi latinitatea, pe care nu o va mai părăsi niciodată, identitate uitată de

români de zeci de ani de război rece cu America, Vaticanul şi Roma Antică. Profa lui preferată era directoarea adjunctă, doamna Ciuceanu Viorica, profesoară de latină şi greacă veche, o profesoară minunată pe care o iubeau toţi copiii şi care ţinea la el, dar în rest cu câteva strălucitoare excepţii, şcoala era sub nivelul umanităţii, începând cu profesorii. După multe aşteptări şi rugăciuni, întinse pe durata a mai multor ani de când învăţase abecedarul sau poate chiar dinainte, după o noapte de viziuni, scrisese o piesă de teatru cehoviană, într-un act, cu un beţiv care, în camera lui care era încă pădurea moartă şi preschimbată în cărbune cu mii de ani în urmă, citea rugăciunea din adâncul mării din Biblie, certându-se cu D-zeu şi iubindu-l, scriind-o direct la maşina de scris Olivetti a lui taică-său şi ducând manuscrisul la Biblioteca Judeţeană lăsându-l acolo la o doamnă să-l predea unui scriitor, un prieten bun de-al lui taică-său. Doamna a predat manuscrisul dar în acelaşi timp a apărut „o piesă de teatru” - foarte apreciată care în acelaşi timp nu avea nici o substanţă dramatică - la revista Decebalului, al cărei autor era fata respectivei bibliotecare; a fost atât dee scârbit încâzt nu şi-a mai dus piesa la revistă, sufletul lui fusese xeroxat şi altcineva îşi pusese numele pe el, fără să-l plagieze totuşi, dar fata aia habar n-avea ce înseamnă o piesă de teatru. Bullying-ul şi hazing-ul şi distracţia continuară până când, cu câteva zile înainte de plecarea acasă în vacanţa de iarnă, de Crăciun, ca în cartea lui Dickens, până la urmă îl apucară toţi trei în joacă, după ce avură toţi trei un sfat secret vorbindu-şi la ureche pe unul din paturi, spunându-i că-l pun şi-l urcă pe cruce, unul din ei îl întrebară cum vrea să fie răstignit, iar Mihai spuse că vrea cu capul în jos. Era noapte iar Luna era iar coborâtă în curte, singură şi melancolică, aşteptându-l, în clichetul a trei cântece pe care nu a fost om să le-audă vreodată.

-Ţapa de azi îi doar o răstignire. Te facem martir. Mnha, mnha, te înţepenim pe o cruce satanistă, spuse Pavel ajuns într-o stare de beatitudine malefică. Îi legară picioarele sus cu fularele de cuierul metalic fixat în perete, iar jos îi legară mâinile de cadrul matalic al câte unui pat, iar dupu un timp îl care îl contemplară rânjind îl întrebară amuzaţi: -Cum îi? Cânele pe cruce, mai spuse unul din ei.

-E bine, am de aşteptat puţin, pe urmă orice problemă se rezolvă, răspunse Mihai stând răstignit cu capul în jos.

-Ho, ho, ho, ho, ho, râseră colegii, neputându-se abţine, Eminescu să ne judece! după care Anton îi spuse moldoveneşte, categoric: -Ce, câne, se umflă orezu-n tine? O să stai aici toată noaptea!

Mai stătură puţin să-l privească, apoi stinseră lumina şi se culcară bătându-şi joc de băiat pe întuneric. Râseră până adormiră, dar lui Mihai altceva nu-i mai spuseră; doar Pavel îl întrebă din pat în bătaie de joc pe întuneric: -Cum eşti?

Mihai răspunzându-i: -Sunt un nebun pentru Christos. Tu ce eşti?

Pavel se simţea bine iar.

-„M-am pipăit şi pe mâinile mele am găsit urmele cuielor lui”, mai spuse, citându-l pe Radu Gyr, după cum Christos la prima răstignire, răstignirea lui, l-a citat pe Dumnezeu şi după cum cărturarii sub crucea aceea boschiană l-au citat pe regele David.

Pe când Zbocotit Mihai stătea cu capul în jos începu după un timp să-i curgă sânge pe gură şi pe ochi, până când camera se umplu până la tavanul înalt de sângele lui Mihai, prin care pluteau cei trei colegi din ani superiori Pavel, Anton şi Relu ca nişte salamandre în sfera unei bulboane de flăcări, înghiţindu-i în somn până dimineaţă tot sângele fără s-o ştie până se treziră dimineaţa iar în paturile lor de fier şi toată noaptea dostoievskiana fereastră înaltă a camerei lor străluci mut în univers ca Luna sfărşitului lumii. Trecu mult timp peste băiatul înţepenit în întuneric şi târziu când colegii ce cameră adormiseră spuse un şir de poezii puerile făcute pe loc asemeni unui jazist în cântecul de lebădă al unui potpuriu: -Cânele cântă reggae. Văd că tot mai mult îl privesc pe Christos ca un om, doresc să spun că văd în Christos omul, ce nu făceam în copilărie, în anii ’80 şi începutul anilor ’90, şi cred că eu împreună cu întreaga omenire am intrat deja în a treia zi a istoriei Bisericii, mileniul Luca, în ce mă priveşte consider că anii de până în 2001 au fost mileniul Marcu, al boului, iar cel de dinainte a fost

mileniul vameşului Matei, mileniul îngerului şi astfel creştinii primului mileniu căutau în mare măsură pietatea îngerească, iar mileniul în care m-am născut eu a fost un mileniu al slujirii, lucru vizibil în orice cult creştin, de la Martin Luther la Maica Tereza, Francisc din Asissi, Martin Luther King Jr., părintele Teofil Pârâian ori Richard Wurmbrand. Imbolul heraldic al boului din cartea Ezechiel simbolizează tocmai slujirea în viziunea oricărei bierici creştine şi chiar şi eu în acea perioadă încă de copil credeam în mare parte pentru ca Dumnezeu să mă servească şi să-mi împlinească dorinţele ca în filmul lui Andrei Tarkovsky, pe când acum sunt mai atent la sensibilitatea şi sentimentele lui Hristos, cred, mai mult ca la orice altceva. Şi probabil că mileniul care va începe peste o mie de ani, era Evangheliei apostolului Ioan, va fi mileniul vulturului, care am uitat ce simbolizează. Probabil că atunci oamenii vor pune din nou mâinile unii pe alţii şi vor face miracole. Existart. Nimănui deja nu-i place de mine. Sorrow. M-ai părăsit Sunt singur Mi-i boală Mi-i greu Încerc să fiu bun Dar văd că sunt rău Nu mai pot trăi Şi să mor n-am voie E-un coşmar că sunt om, E-un coşmar să fii o fiară crudă, gânditoare.

Mi-e ciudă pe mine Mi-e ciudă pe oameni Văd cum moare clipa Şi eu nu mai trec. Mi-e ciudă pe mine Mi-e ciudă pe oameni Văd cum moare clipa Şi eu nu mai mor. Tencuială putrezită aici clipa a stat din coasta cea rănită şuvoi de sânge ne-ntinat. Mi-i clipa pustie Când Mă uit în Versuri scrise la lumina întunericului la linia orizontului acasă a camerei mele şi văd cum apune bezna matinal amurg văd soarele negru cum apune după un maldăr de cărţi îl observ trimiţându-şi ultimele raze negre în umbra mea explorând necunoscutul şi găsesc ruine, ziduri goale rămăşiţe ale unui vechi eu, care am fost/ şi din care a mai rămas doar râul Mă-nghite bezna Mă-nghite hăul. Dormiţi, dreveni.lor. Un banc de peşti Îmi sparge ochiul cu furie nebună cum ai sparge o nucă de cocos Le aud dinţii pe retină Intră în mine Le simt cozile fierbinţi cum mi se zbat prin creier făcându-mi ordine în gânduri.Dar n-am voie să intru Şi o ştiu prea bine Nu e loc acolo pentru Unul ce îi câine Nu e loc acolo pentru Unul ca mine.

Obsesie prelungă, Obsesie cu lupi, Obsesie ceţoasă, În suflet mă rupi. Mi-l laşi pustiu Şi totuşi mi-l umpli; O, tu cel ce citeşti Sper să înţelegi. Oroarea ce-o am Faţă de ceva, Şi totuşi aş vrea Să fiu însumi aşa. Ascultă-mi Doamne psalmul de durere, Psalm în camera 3. De aici lumea mi se pare urâtă. Vreau să iubesc Să simt ce n-am mai simţit până acum Iubesc iubirea Iubesc prietenia Iubesc pasiunea. Nu urăsc nimic. Încep a iubi ura. De aici lumea mi se pare urâtă. Vreau să ştiu Să aflu Să cunosc. Cocleală veche pe aramă. Muşchi pe oasele lor, Cei ce au fost, Dar sunt osândiţi la viaţă veşnică. De aici lumea mi se pare urâtă. Câteodată urăsc viaţa. De ce?... uneori viaţa e frumoasă Dar nu acum.. Am impresia că doar poezia asta mă ţine în viaţă. Viaţa e urâtă. Viaţa e frumoasă Viaţa e urâtă Viaţa e frumoasă.

Viaţa e moarte. De abia când voi muri mă voi naşte cu adevărat. Când voi fi ţărână, voi trăi. Voi părăsi temniţa cu Ziduri grele de oase, carne şi sânge. De aici lumea mi se pare urâtă. Dar va avea milă Cel De Sus şi de mine Nimeni nu poate fi osândit veşnic pe pamant. Triste ruine, Triste ogive. Triste suflete pierdute. Îţi mulţumesc pentru inelul de logodnă, Doamne, ce mi l-ai pus pe deget astă noapte, şi muri. Fii iertat, şi D-zeu să-ţi ajute, mai spuse. Aşa muri. Era cu mult înainte de răstignirea de la mănăstirea aceea şi nimeni nu ştia că se poate muri dintr-o astfel de joacă. Puţin după moartea lui Zbocotit, radioul porni singur auzindu-se în camera neagră de internat cântecul caraibian Man Down, printr-o conexiune temporală fiindcă atunci în frigurosul decembrie al anului 1996 cântecul încă nu fusese nici compus nici înregistrat nici difuzat vreodată la radio, tulburându-i pe colegii de cameră ai mortului din somn.

Pe când murea se gândea la lucrurile pe care le tot predicase plin de furie Pavel în timpul ce-l petrecură împreună, timp plin de distracţii sadice pentru Pavel şi de suferinţă prematură pentru el. Pavel spunea: realism, comunism, ateism, robotism, ca furnicile, dar el nu se putea să nu se gândească că albinele şi furnicile sunt făpturi comuniste, însă muşuroaiele de furnici şi stupurile, departe de a fi imperii totalitare destinate reeducării, sunt mănăstiri ale simplităţii, în care binecuvântate creaturi izvorâtoare de mir şi miere bolborosesc neîntrerupt rugăciunile vameşului în chiliile lor hexagonale pline ochi de neoplastică lumină lichidă, Dumnezeu nu poate fi văzut nu pentru că nu există, c pentru că e infinit. Pe când murea Zbocotit îşi amintea de viaţa lui care nici măcar nu începuse şi de fericirea care îl înşelase şi pe care nu o va mai găsi din nou, şi şi-o amintea pe fata aceea de la liceul pedagogic care se pusese cu el la masă în prima zi când fusese acolo, dar el nu se putuse băga în seamă pentru că era prea copleşit de condiţia lui de toate zilele şi de toate nopţile de omul-câine, adevăratul lui nume în lume, copil mic ce era chinuit de copiii mari. Şi-şi amintea

scrisoarea către Diana pe care i-o modificaseră în aşa hal încât Diana, pe care o iubise de pe clasa a treia nu-i mai răspunse niciodată, iar el nu-i putuse explica nimic, nici în scris, nici altfel, atunci Pavel îl învinsese, atunci îl omorâse, îi omorâse sufletul, dar cel mai mult se gândea la partenonul de păduri care îl înconjoară când e acasă din toate părţile. Zbocotit era sfâşiat, era doar un câine răstignit precum câinele pe care îl răstignise Ceafa mai demult, el era Jannings, Ultimul dintre oameni, era ceva sub om, nici măcar nu era om şi merita toate, merita tot ce primise, toată răutatea pe care şi-o vărsaseră pe el colegii săi interni decebalişti.

Când colegii se treziră dimineaţa, văzură că Mihai a murit, era mort în lumina cinematografică de ora opt dimineaţa a ferestrei înalte; îl dezlegară şi îl dădură jos de pe cuier şi-l puseră pe patul lui, după care se grăbiră să nu întârzie la ore în liceul de vizavi de curte. Doar Pavel, viitorul medic, cel care pornise totul, spuse: -Poate că e mai bine, probabil de-acum pentru toată lumea nu ar mai fi fost decât un dilău, de Dumnezeu va fi singurul cu ce până la urmă nu ar mai fi de acord. Eu zic să tragem pătura pe noi, fiecare.

Relu rămase în urmă cu sufletul rotindu-se într-o succesiune circulară de acorduri melancolice şi deznădăjduite, trist şi filozofic asemeni unui rocker doom, privind cadavrul lui Mihai şi gândinu-se la mama sa care murise cu câteva săptămâni în urmă. Rămase îndelung lângă pat privindu-l, gândit la mama lui moartă, după care îi puse mâna pe frunte şi îi spuse trist: -Nu, mă, nu muri şi tu, mă, nu muri şi tu, spuse Relu trist punându-i mâna pe fruntea moartă, după care ieşi din cameră cu paşi blagieni şi trişti.

Când Anton, a cărui clasă era lângă a sa, îl văzu în pauză, viu iar, crezu că vede o fantomă, fiindcă adevărul era că în mod real, după toate criteriile ştiinţei, ale realismului lor, la ascurt timp după plecarea întârziată a lui Relu la şcoală Mihai înviase, în urma rugăciunii triste a lui Relu.

Neştiind ce se întâmplase cu el, fugi la şcoală, ajungând la ora de latină, unde clasa studia epistola întâi din cartea a cincea a Tristelor lui Ovid, primul român, poem pe care Mihai cu ambiţia de a întoarce vremurile Erei Medii şi-l alese pe loc ca artă poetică, în locul celei a lui Horaţiu şi a oricui altcuiva ar putea veni nechemat în templul sufletesc a pământului lui înconjurat din toate părţile de partenonurile pădurii sub soarele de piatră şlefuit de şuvoiul de raze izvorând din el al trecerii timpului, umplând cosmosul de zvonuri, ziua, pentru a se opri noaptea şi a porni iarăşi dimineaţa, ca un gheizer din Islanda, ori ca un suflet, fiindcă abia acum înţelegea că tot ce era el, era doar pământul lui căpătând de undeva un suflet, respinsese toată viaţa noţiunea că ar fi făcut din carne, dar asta n-o va nega, va rămâne toată viaţa un om de pământ, iubea pământul, primăvara, vare, toamna şi iarna când e înmormântat ca Robert Scott în zăpadă, doar pământ ars de săruturile lui Dumnezeu în care într-un an va fi pus şi el, pentru a răsări apoi undeva o galaxie de urmaşi; şi pentru a învia apoi într-o zi, bineînţeles.

Când se întoarseră după ora trei după-masa toţi în cameră, şi colegii îşi mai reveniră, o luară de la început, pentru ani grei de zile şi de nopţi de internat şi de colegiu naţional, doar Relu îi deveni un prieten secret băiatului născut de o mamă şi cu statut de deţinut şi de câine, câne, cânele pentru întregii ani ai tinereţii sale indus morbide. Stătuse timp de doi ani în cameră cu ăla, creatura care îl chinuise non stop timp de doi ani, o caracatiţă neînduplecată şi monstruoasă, dar pe care inexplicabil o iubea, pe toţi trei, iubirea aceasta fiind veriga lipsă între om şi D-zeu, datorită căreia nu se răzbună niciodată şi părându-i rău pentru ce avea să facă în privinţa asta mai curând decât oricine şi-ar putea imagina Sabia lui Goliath în Mâna lui Christos Răzbunătorul. Mihai nu dorea să fie răzbunat dar ştia că din punctul de vedere al lui D-zeu nu se putea să nu fie răzbunat pentru suferinţa lui şi a familiei sale.

Când părintele plecă de la avvă uşurat ca etiopianul spre chilia sa, pe drum cântă în sine însuşi, o priceasnă pierdută care ar putea fi eronat reconstituită arheologic şi borgesian într-un virtual referat către Dumnezeu în lumea căruia dintotdeauna băiatul fusese la fel de bătrân ca pământul care i-a sprijinit fruntea îndurerată în fiecare zi. Aud rugăciunea Vameşului în gurile noastre tăcute, semn tainic ce nu poate să însemne decât că întregul Pământ e o tragedie prin care de mii de ani ni se cere să răzbim, dramă ascunsă ca miezul în nucă şi ca statirul de argint sau de aur în peştele Sfântului Petru în fiecare om. Trebuie să fim oameni, spune românul, dar degeaba încercăm, iar cerul a fost făcut

pentru oamenii chinuiţi, ale căror zâmbete i-au durut o întreagă biografie aşteptând răsăriturile cu durerea-n suflet, a iubi este a sângera, ca gigantica viţă de vie care suntem, răspândită în bostănăria întregului pământ, o viaţă, generaţie după generaţie, până se va umple potirul de lumină de icoană topită încrustat cu lacrimi cu vinul nou al lui Christos, al tâlharilor ca mine şi al sfinţilor ca oricine ştie secretul şi al tuturor binecuvântaţi ucenici din mâna blakeiană a lui D-zeu, cel care-i spune tăcut fiecăruia din vecii vecilor ca în cântecul ale cărui cuvinte nu le înţelegea nimeni, asemeni cuvintelor evangheliei, intonat mereu de cel mai mic dintre gemeni pe coridoarele internatului: „Speedy Gonzales, why don’t you come home?”; care, în vieţile noastre care nu au un capăt cunoscut, ca universul, ca un sihastru ori un Bau Radley care s-a ascuns o viaţă doar ca să facă bine, atunci va fi văzut pentru prima dată, cum obişnuia să spună adesea colega lui de bancă, o fată de la ţară, care ştia germană cum ştia el să mănânce chiftele: -Absolut. Vorbind ca oricine dintre noi cei ce nu putem intelege ce s-a intamplat. Cat despre mine, desi nici eu nu inteleg, am stiut de atunci ca trebuie sa sufar pentru ca toti suferim, pentru ca trebuie sa fiu piatra de suflet in zidul Bisericii, in trupul torturat al Domnului, cu privirea sublima si incununata cu toti maracinii lumii. Datorita intelepciunii sale Dumnezeu nu m-a scapat din durere si a vrut sa sufar si daca a vrut sa sufar atata timp e posibil ca astfel sa fie si in viitor; ce se schimba e ca stiu abia acum dupa treizeci de ani la ce sa ma astept; in cer va fi altceva, dar pe pamant Dumnezeu a ales sa ma faca, sau sa ma lase, sa sufar, sa ma expuna dintotdeauna in partea de nord a copacului, sa lase din copilarie lumea sa-si verse asupra mea toata ura, dispretul si ocara, sa ma mir pana nu demult de ura din partea lumii, sa ma treaca in viata prin traume de ani de zile, sa ma faca sa traiesc in trauma toata viata, sa ma hraneasca cu necazuri, sa ma imbolnaveasca, sa fiu chinuit ca apostolul Petru o viata pe pamant; asta mi-a fost dat si nu am inteles niciodata de ce fiindca suferinta e secretul cel mai mare al lui Dumnezeu, in ce ne priveste pe oameni, cel putin; diferenta e ca eu sa primesc ce Dumnezeu imi da, mie copilului lui coborat pentru totdeauna in cenusa cu ultima mea rugaciune inaine de moarte: ajuta-mi sa pot primi toata durerea pe care ai ales sa mi-o daruiesti, Doamne, si da-mi puterea s-o pot indura, ca sa nu fiu omorat de durere. In sfarsit, primesc sa sufar pentru tine, Hristosule. Iar miracolul e ca Dumnezeu sa transmute toata ura varsata de lume si demonii ei asupra mea, in iubire, acest neinteles, aurul universului din sufletul uman. Totul pentru Domnul cum spunea marele si palmuitul episcop Iuliu Hossu la Sighet.

Abia acum Doamne sunt pregatit sa mor. De la Dumnezeu vin toate, iar ce vine de la Dumnezeu trebuie primit. Si acum stiu ca asa trebuie sa fie pentru ca pelerinul nu trebuie sa fie izolat de suferinta poporului sau stralucind ca niste pietricele aruncate de o mana sacra pe cer, in care toti martirii nostri stralucesc precum margeanul adus de valuri de ani lumina intre noi, pietricelele spalate de ape. Si asa te iubesc pe tine mai mult, Doamne, care dintotdeauna ai suferit impreuna cu mine, decat pe oamenii care provoaca suferinta si desi ma face sa sufar, cred ca Dumnezeu e iubire.

Purgatoriul e real si e chiar pamantul si ce se poate intelege la nivel macro e ca e o greseala sa lasi ca filozofia sa inlocuiasca pietatea, astfel mileniul care a trecut a fost un mileniu gresit, iar in minte am piatra pretioasa a unui varf de sageata care va ucide acest mileniu al erorii, in lumea unde pamantul o deprima pana si pe Sfanta Tereza de Calcutta si cerul ploua smirna in cenusa privirii noastre, dar pe pamant, asuprirea înnebuneşte pe cel înţelept, cum spune Eclesiastul, am stiut toate, dar nu am fost pregatit ca atati ceilalti si nu am putut sa duc cand mi-a venit randul, atat si nimic altceva a fost intregul meu esec inaintea lui Hristos si a ingerilor, aveti grija voi care traiti pe pamant. Cât despre Zbocotitu, Pavel era vrajmaşul lui cum scrie în cartea de rugăciuni, dar Mihai nu simţea decât iertare rugându-se pentru el, dorindu-şi ca Pavel să ajungă în cer pentru ca acolo să-I mărturisească Mamei lui pentru întreaga eternitate cum i-a abuzat băiatul până l-a distrus, rugându-l pe D-zeu: da, Doamne, sunt un câine, dar fă să fiu unul din câinii pe care îi iubeşti. 4 Hristos e cel mai tare. Ce poate fi spus, faptul ca nu traim decat o data dovedeste ca exista destin. Pentru un cărăbuş numit Mihai venise ziua cea mare să meargă la liceu şi cu cele mai mari speranţe părinţii şi fratele mai mare l-au trimis în municipiu unde era cea mai bună şcoală din judeţ unde, după ce i s-a arătat liceul şi directorul i-a promis marea cu sarea, a fost încartiruit în internat. Acolo s-a împrietenit cu un şoricel galben din republica Moldova, părand prietenos si cool, care i-a spus că, dacă vrea, poate să-i cumpere pedagogului, o cămilă însetată, care, totuşi, nu avea nevoie deloc de apă, o sticlă de vodcă românească, iar acesta îl va muta din camera 2, unde stătea cu proştii, cum îi numeau cei din camera

3, în camera 3 cu oamenii superiori, cum se numeau singuri. La scurt timp, după ce a fost mutat acolo, a văzut că, în 3, împărţea camera cu un păianjen mare şi extrem de înţelept, sau mândru, nu ştia exact, cu un şarpe cu aripi de corb şi văzu cum, în scurt timp, şoricelul crescu, devenind un şobolan uriaş. Viaţa a devenit îngrozitoare pentru beetle, cum a aflat că se numeşte el în limba engleză, la şcoală. Păianjenul îl îngropas în aceleaşi şi aceleaşi urzeli de pânză, în fiecare zi, îl strânse chiar cu labele de gât, se izbea în el ziua, când învăţa în pat şi noaptea, când dormea şi îşi arăta mandibulele atotputernice toată ziua, primul lucru de când se trezea dimineaţa până noaptea, ultimul lucru când adormea, ca în cântecul Until It Sleeps. Şarpele se exterioriza mai rar, dându-le sfaturi din inima lui întunecată păianjenului şi şobolanului. Şobolanul îşi încreţea râtul în faţa lui şi îi ocupa locul pe care şi-l pregătise la duş, întrebându-l zâmbind dacă comentează. Nu comenta pentru că, atunci când a comentat, l-a lovit cu laba lui mare în umăr. Cărăbuşul era terorizat acolo, ca răţuşca cea urâtă în poveste. La şcoală, atât păianjenul şi şarpele înaripat, cât şi şobolanul, erau elevi model şi de nădejde şi buni camarazi în clasele lor mai mari, în vreme ce bitlâsu nu mai putea să înveţe, nici să doarmă, nici să trăiască. Deasemenea păianjenul îi spunea că, dacă se va sinucide, va scăpa de pe culmile disperării pe care îl va aduce el, păianjenul, pe cărăbuş. Se simţea ca un rob evreu, iar păianjenul se simţea probabil ca un Dumnezeu. Viaţa lui Mihai devenise, timp de doi ani scolari si pentru ani de zile, un potop de lacrimi fără speranţă şi fără răspuns, pentru că el credea că şi ei, ca toti oamenii, totuşi sunt buni la inimă şi aştepta să devina buni şi să nu îl mai batjocorească şi chinuiască, viaţa lui devenise un coşmar pe care nimeni nu-l poate explica, poate doar D-zeu, un lucru îngrozitor care l-a distrus în întregime, pentru totdeauna, fără să-l mai poată cineva repara cu adevărat, poate doar D-zeu dacă îi este milă de acest cărăbuş chinuit, cu aripile rupte, numit Mihai, acest bitlâs nenorocit.

M-au ținut în stres continuu doi ani de zile în internatul fantoma al unui liceu meschin întrun oraș anonim, ca în Kafka, iar ceea ce numim viața este de fapt o multitudine de mici răstigniri reflectând la toate nivelurile omenesti Marea Rastignire ca intr-un tablou medieval de Hieronymus Bosch. D-zeu imi vorbeste si tot ce pot sa spun e: Miau. Mult timp am auzit fara sa stiu ce aud, abia acum distingand urletul lumii. La radacina tuturor necazurilor si relelor fiecarei zile, sta adanca suferinta a omenirii, rautatea oamenilor exprima suferinta lor careia nu-i pot gasi vindecare. Si lumea aceasta este inchisoarea din care nu putem pleca pur si simplu, groapa in care stam laolalta cu fiarele.

Dar pe de alta parte si sublimul tot din suferinta izvoraste. Stiu, cartile adevarate se scriu incet. Sper ca dupa ce Pamantul se va roti cel putin odata in jurul Stelei, la capatul acestui timp de reflectie sa ajung la cateva notiuni de baza in tema acestui ultim capitol si anume fostul meu coleg de camera, Pavel. Scriind aceste randuri nu intentionez sa devin eu insumi un bully, ci doar incerc sa inteleg ce s-a intamplat in acei doi ani petrecuti in internatele Colegiului National Decebal din municipiul Deva din judetul Hunedoara din Transilvania din Romania din Europa din planeta Pamant din Calea Lactee, si la comprehensiunea aceasta incerc sa ajung intuitiv, filosofic, creativ, ca un umanist ce sunt, iar ca dovada e faptul ca Pavel nu e numele adevarat al lui, personajul secundar al acestei povestiri, perpetratorul celor relatate mai mult sau mai putin simbolic in povestea aceasta. Ceafa Ovidiu Pavel era un om fara suflet, la propriu, era dintre aceia pe care Dumnezeu, cand a trait pe pamant, ii numea „morti”. Ceaf e un regionalism ce inseamna sperietoare, din acelea ce se pun in camp sa alunge pasarile si astfel si era, doar exterioritate, doar schitarea de fiinta umana in absenta inconstient nietzscheana a oricarei esente de umanitate. Ce mi se reprosa mie in acei ani era faptul ca eram un copil umanist un carabus aerian ce trebuia strivit in aceasta lume, o fiinta inferioara lor, a realistilor, fiinte umane superioare, iar acum totul imi pare un episod urat ruandez, iar acum contrar tuturor spalarilor de creier prin care am trecut nu pot sa ma gandesc decat ca Tagore este fratele lui Einstein, dar in 1996 in camera trei lucrul acesta nu-l stia nimeni, aproape nici macar profesorii de chimie, matematica, si fizica, iar eu aveam curajul doar sa-l nadajduiesc ca pe Messiah. Pavel era ambitios si sa stie ca traieste cu adevarat, in plus voia sa fie un dumnezeu, voia sa fie ca Dumnezeu, voia sa fie Dumnezeu, frumos, nemuritor si puternic, atat de puternic, si singura metoda prin care a inteles sa-si satisfaca aceste idealuri a fost sa tortureze un coleg mai mic cat timp i-a fost data atotputernicia aceasta si pana la moartea victimei daca e posibil, viata lui Pavel era o viata de paianjen, iar eu eram un biet pui de gaza in mainile lui si ale lui D-zeu, sufletul lui Pavel era un suflet de paianjen, posibil ca

el sa fie personajul cartarescian al carui creier era un paianjen urias, spun asta pentru ca adevaraul e ca m-a devorat si mi-a mancat sufletul timp de doi ani de zile, s-a purtat ca un paianjen fata de mine, dar te rog ai mila mine cel nenorocit si de Pavel cel care doar tu stii cum e si de Pamantul asta oriunde la fel de deznadajduit si de rau, cu feluri diferite de oameni cu mintea usoara si inima grea si reveleaza-te in noi, umple-ne ochii de icoane si construieste vitralii in ferestrele sparte de vant ale sufletelor noastre, alina-ne si ingreuneaza-ne mintile cu firul cu plumb si stiu ca daca ai cobori iar intre noi, noi te-am omori iar cumva fiindca doar asta suntem in stare sa facem si doar asta am sti.

Reveleazani-te, incet, smerit, viu, ca Pamantul in univers, fa ca literele Evangheliei sa arda in ochii nostri si sa nu-i mistuie, fa, Christoase, sa te caut si sa nu ma opresc dupa ce incep, fa sa te gasesc si sa nu ma opresc dupa ce te gasesc, spune-mi ce vrei sa-ti dau si ca din mine va muri si ce va deveni viu. Vad ca in mainile mele am o cruce mare si grea al carei scop nu il stiu, credinciosul e o biserica antica atat de intunecoasa pe cat e de luminoasa, iar eu sunt Pamantul, intregul acest necajit Pamant, spusesem.

Da, Yhwh, tu eşti bun, doar răzvrătirea mea mi-a adus toate astea, pentru că în lume cel mai mare rău e absenţa conştiinţei, iar cea mai mare tragedie e primirea ei, o tragedie medievală totuşi în care tâlharul deşi bătut în cuie până la urmă ajunge în rai. O nemultumire a Mamei, a lui Iov si a mea era ca parca eram numai mustrati de D-zeu in vreme ce oamenii din jurul nostru ne batjocoreau si isi mancau painea linistiti. Singura alinare in toate acestea e ca a vrut sa ne dea cerul pentru care se merita sa porti orice cruce fie si o viata cum a hotarat D-zeu pentru mine. Acum sufletul mi-e un diamant frânt şi înlăcrimat, acum sufletul mi-e un cristal de sare. Un adevăr e că un tânăr când merge în lume se întoarce înapoi zgâriat ca un căţel. Da, un lucru pe care nu l-am spus încă nimănui a fost că nu am fost om totdeauna. De fapt am fost om din totdeauna dar nu am fost om întotdeauna. La paişpe ani am mers la un internat şcolar şi cum am intrat în camera din internat, camera 3 un loc unde a început pentru băiatul de 14 ani care eram o tortură psihologică de 2 ani – a şaptea parte din întreaga mea viaţă de atunci -, tortură a cărei cauză era aceea că eram slab şi pentru că sufeream, de parcă suferinţa ar putea fi un fel de vinovăţie, cameră unde erau alţi colegi mai mari decât mine, doi cu două clase şi unul cu o clasă dar foarte malac, ceva sau cineva m-a preschimbat în câine; timp de doi ani or făcut armată cu mine de parcă nu există D-zeu. Iar motivul pentru toată povestea era acela că ei erau răţoi frumoşi de la profilul real, de ştiinţe, al liceului în vreme ce eu eram o răţuşcă urâtă de la profilul uman, de literatură, eram un copil torturat de alţi copii. De-asta nu dau doi bani pe chimie, fizică, informatică, matematică şi zoologie. Ştiinţa singură nu-l poate face pe om mai bun. Cât despre mine am fost câine timp de doi ani acolo în Deva, asemeni lui Davy Copperfield, aveam nume de câine, chip de câine, privire de câine, răbdare de câine, lacrimi de câine şi asemeni lui Io cea chinuită de Junona, doar sufletul din mine era de om dar sufletul e nevăzut aşa că nu putea şti nimeni, am fost câine timp de doi ani acolo când unul din băieţi, cel mai rău, mi-a spus să mă sinucid ca astfel să scap de el, am fost câinele lor în vremuri în care nimeni nu-mi ştia suferinţa iar cei ce ştiau nu le păsa ba chiar le provoca plăcere ca într-o tragedie grecească privită de idioţi fericiţi; aşa a fost atunci; după aceea, când constelaţia camerei 3 a fost ruptă de timp ori poate de Dumnezeu, am redevenit iarăşi om, dar nu am mai redevenit niciodată acelaşi, nu am mai putut, în lumea asta plină de oameni nu am mai putut, până la urmă am devenit punkist, un punkist fără câine, după tot ce se întâmplase îmi plăcea să zic că-mi eram propriul meu câine. O explicaţie ar putea fi aceea oamenii, mai ales comuniştii, vor să facă fericirea acum pe pământ, în timp ce credincioşii aşteaptă ca binele să vină în lumea viitoare la care parcă nu se mai gândeşte nimeni. Ironia şi tragedia este cum comuniştii şi oamenii în general îşi fabrică propriile lor nefericiri, în vreme ce credincioşii cu ochii picurând mir şi cu sufletul însângerat sunt fericiţi. Cât despre vremea aceea, timp de doi ani am fost ca un cărăbuş în mâinile colegilor mei de cameră căutând cu naivitate bine în ei, spunându-mi că nu pot fi aşa de răi, iar la capătul acelor doi ani, la vârsta de 16 ani eram un om distrus. Mai ales unul din băieţi, cel care a început totul şi l-a susţinut timp de doi ani până când a plecat la facultate la Timişoara şi nu ne-am mai întâlnit niciodată, cred că s-a crezut ca un dumnezeu pentru mine, un Popescu dumnezeu, de altfel şi semăna cu Strelnikov şi nu mai îmi amintesc decât cuvintele pline de adevăr ale omului aceluia repetate ca într-un coşmar la nesfârşit precum cuvintele altui Căpitan Flint. Vis 2. Am visat că am mers în baia de la bloc în faţa oglinzii, unde era becul aprins. Trebuia să termin un poem pe

oglindă care era scris mai mult de jumătate. A scris câteva versuri iar în ultimul vers am scris cuvântul „Doamne” care în vis mi s-a părut atât de puţin poetic şi nu mai ştiam cum să continui. Nu ştiu de ce mi-am amintit de cartea „Zen And The Art Of Motorcycle Maintenance” pe care nu am citit-o niciodată. Versul final a fost: „Doamne este atât de întuneric.” Mă priveam în oglinda întunecată şi am scris acest vers, cum este scris acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar rămân aceste trei.

Nu imi inteleg viata, simt ca as avea nevoie de un duhovnic si doar pentru a incerca macar sa inteleg ceva, ori poate nu de un duhovnic, poate de altceva, dar oricum simt ca nu pot sa inteleg nimic si nu voi intelege vreodata, desi traieste omul nu poate intelege viata, dar în legătură cu suferinţa aceasta a mea de copil care m-a copleşit şi distrus sufleteşte văd că până în ziua de azi la aproape douăzeci de ani după, tot timpul am judecat lucrurile într-un mod simplist. Văd acum că suferinţa aceea era un fel de consacrare creştină. Acum foarte des am vise asemeni unor parabole. Dzeu m-a învăţat mai multe în acea meschină cameră 3 decât toţi profesorii din tot liceul, m-a învăţat suferinţa, care nu e un lucru de respins, nu trebuie să mai fiu trist pentru că sunt lângă Dumnezeu, rănile mele sunt una cu rănile lui, iar sângele meu se amestecă încet cu al lui în potirul cu pâine şi vin al eternităţii.

Dar pe de altă parte poate că înţeleg şi cred acum că motivul pentru care credeam că nu pot să înţeleg a fost simplul fapt ca încă de atunci din anii aceia eram un copil îndobitocit de suferinţă. Îmi amintesc cum în anii aceia şi după mergeam pe străzile interminabile prin Deva neputând decât să-mi repet mie însumi ce câne şi ce fiinţă subumană eram şi îmi amintesc anii postraumatici în care nu mai puteam să mă împrietenesc cu tineri mai mari decât mine ori pur şi simplu să mă apropii de oameni în general. A fost ceva foarte dur şi totul datorită celui pe care în povestirea mea l-am numit Pavel. Dar motivul lui D-zeu a fost acela că având în vedere că l-am refuzat când mă chema, a decis să mă cheme în suferinţă, iar pe mama mea deasemenea; singurul motiv pentru care mama s-a întors la Dumnezeu a fost acela că m-a văzut pe mine în suferinţă, daca D-zeu iar fi dat ei un necaz sau o boală oricât de grea, pentru ea nu s-ar fi întors niciodată, doar pentru mine, şi pentru asta pentru că D-zeu voieşte ca eu cu mama să fim creştini în lume şi în cer, m-a lovit cu urgia lui. Dacă de acum încolo voi fi creştin cred că D-zeu va fi mulţumit şi nu va mai considera necesar să mă bată, iar dacă o va face voi fi ca Iov, va fi o binecuvântare, o dovadă că Hristos însângeratul este cu mine. Ce e păcat e că am lăsat atunci în urma necazului loc fricii şi mâniei, care sunt cărarea către întuneric cum spunea Yoda. Un alt lucru ce s-a intamplat in acei ani a fost ca ajuns la rascrucea drumurilor vietii savante si drumul artei am ales arta, pentru ca educatia mi se prezenta datorita celor trei colegi de camera de la internatul Colegiului National Decebal ca un infern kafkian iar poezia ma alina in necazurile mele aproape ca pe David iar Bacovia acel muzical luzăr mi-a fost primul maestru, asa am ajuns artist, am fost un caine chinuit pe cand am devenit poet dand drumul porumbelului sa caute o ramura de maslin si dupa zeci de ani inca il astept. În încheiere ce pot să spun că am învăţat în timp din tragedia adolescenţei şi vieţii mele e că rău nu e un adolescent visător ca un eloi, nu, rai sunt cei ce ranesc. Dar si cei rai nu trebuie in nici un caz detestati ci iubiti si iertati, toate acestea pentru ca daca este adevarat ca D-zeu ne-a facut e tot atat de adevarat ca ne-a facut ca sa avem mila unii de altii. Si mai presus de orice de pe vremea lui Isus Christos iubirea e inima care iubeste sabia ce o sfasie. Privind lucrurile din alta perspectiva cred ca cel mai mare impact pe care l-a avut bullyingul de doi ani al lui Pavel asupra mea a fost incepand de la acea varsta inca cruda de copil un sentiment de instrainare de D-zeu si de oameni, un lucru cu urmari incalculabile care m-a mutilat si m-a format intr-un mod gresit dupa dorintele arbitrare ale celor trei liceeni care ma torturau, interni cu care petreceam incomparabil mai mult timp decat cu propria mea familie, de parca am fost educat prin tortura. Imi amintesc cum in acei ani visul meu era sa am undeva o camera a mea unde sa nu ma mai batjocoreasca si chinuiasca nimeni, o chilie monahala ar fi fost un paradis. Iar acei doi ani interminabili de iad care i-am trait ma ajuta sa inteleg cum va fi eternitatea de iad pentru cei ce vor ajunge acolo. Totul ca si cum ar fi mancat in ascuns pe cel nenorocit.

Dar D-zeu a avut probabil motivele lui. Cred ca daca nu as fi trecut prin asta si inca pana in punctul in care sa-mi demoleze tot sufletul as fi ajuns posibil un intelectual ca Oscar Wilde ori un artist ca Bjork - in urma unui abuz ingrozitor prin care am trecut in copilarie, de fapt tot ce imi

doresc e o femeie, cea mai frumoasa floare de pe pamant, iar ca scriitor - ce nu stiu sigur daca as mai fi ajuns -, in mod sigur nu as fi gasit suferinta si adevarurile poetice care imi hranesc sufletul dupa cum o constelatie de izvoare hraneste hatisurile unui munte si tragic D-zeu ar fi fost pentru mine un necunoscut. Incercand sa ma distruga, Pavel m-a salvat, demoland si stricand ce nu a stiut, nestiind ce face. Si stiu acum ca mistic lumea e demonul dupa cum biserica e Hristos, iar lumea e burdusita de lei nevazuti si crunti care cauta sa faca macel din noi. Iar Ceafa, ca viitor medic voind sa se dedice salvarii oamenilor si-a spus ca ce-ar fi sa distruga un om pentru a cunoaste omul mai bine, ca-n Dostoievski si ca-n Mengele.

Sunt un miracol. Faptul ca nu am murit si inca traiesc in Narnia aceasta plina de oameni si demoni atat de asemanatori intre ei incat adesea nu-i poti deosebi, este de zeci de ani un miracol, viata mea nu poate fi explicata prin concepte omenesti. Totul doar pentru ca Dumnezeu e curat intr-atat incat nu-l poti privi doar de-asta nu il putem vedea. Citesc acum autobiografia lui Mohandas K. Gandhi si cartea "The Kingdom of God is Within You" si pot sa spun ca tragedia vietii mele, inca neincheiata, este aceea ca la varsta de paisprezece ani desi am raspuns urii inexplicabile cu iubire logica nu am avut puterea sa rezist acelei uri, ura colegilor mei m-a frant, mi-a frant sufletul si chiar si acum dupa aproape douazeci de ani suport consecintele urii lor gratuite. Iar toata aceasta ura la care am fost expus ma facea sa ma gandesc daca Dumnezeu este bun lasandu-ma sa sufar in mainile lor si nesalvandu-ma si neascultandu-mi rugaciunile spuse cu durere, iar pe ei ii facea sa-mi spuna sa vad ca nu e nici un Dumnezeu in lume fiindca nu ma salveaza nimeni din mainile lor. Va spun sincer ca imi doresc sa mor si imi doresc acest lucru de aproape douazeci de ani de durere. Suferinta nu s-a incheiat in 98 cand colegii mei au plecat la facultati, - la medicina, informatica (in 99) si istorie -, dupa aceea am ramas un om cu traume. O mare lupta s-a dat pentru sufletul meu de la o varsta cruda de parca si eu as fi ca muntele rupt Paramount. Si pentru mine de ani de zile a devenit un adevar ca singurul lucru datorita caruia mai traiesc e literal mila lui Dumnezeu si stiu ca de la el nu ma pot astepta decat la doua lucruri, ori judecata, ori har. Iar acum dispretul unui oras intreg cade peste mine, nu doar colegii aceia in anii 90 ci acum zeci de oameni oricat de straini care ma batjocoresc aici in orasul meu. Sunt de zeci de ani o victima. Iar ce fac oamenii e sa-ti caute un defect oricare ar fi ori si sa inventeze unul - mai demult imi reprosau ca am pantaloni hippie, iar cand il gasesc se straduiesc din toata inima lor sa-ti manance sufletul. Nimic altceva nu conteaza doar ce ultimul dintre oameni esti tu care trebuie sa mori probabil. Iar tragedia mea e ca doar dupa ce am devenit miel am vazut ca hateganii mei sunt lupi. Dar adevarul e ca in ochii omului si ai lui D-zeu rautatea nu merita atentie, de asta cei rai sunt lasati in pace, si de asta sufletele celor drepti sunt strapunse si rastignite si puse in fiecare zi timp de o viata pe stalpul infamiei pentru ca doar bunatatea merita atentie. In plus rautatea proverbiala a lumii exprima doar faptul ca lumea nu are nici o speranta, nu exista nimic pe pamant mai disperat ca cei ce se numesc lume, iar lupta intre crestin si lume, intre mine si lume exprima doar faptul ca lumea e disperata fara speranta si vazand ca eu am o speranta, vrea sa ma faca si pe mine fara speranta asemenea ei. Datorita lui Christos pe care deasemenea lumea l-a urat, batjocorit, dispretuit si omorat lumea e cea care nu are nici o speranta nimeni nu poate intelege cat, lumea care l-a batjocorit pe Ieremia, pe David, pe toti profetii si pe toti crestinii.

Trebuie sa ma cunosc pe mine insumi. Nu mi-e frica de moarte oricat de violenta, nu mie frica de batai si violenta, pot sa infrunt un oras intreg si intreaga lume cand stiu ca am ascendenta morala, insa sunt vulnerabil la violenta psihologica, la acuzatii ce pot parea intemeiate si la respingerea din propria mea familie nefericita. Deasemenea un mare neajuns si o sursa continua de dezamagire si zbucium e faptul ca obisnuiesc sa-i privesc pe toti oamenii ca fiind mai presus de mine insumi, omul obisnuit si simplu care sunt, asta cere Hristos si o fac foarte usor, dar totodata e o mare suferinta.

Important pentru mine acum cand piesa e gata si oblonul tras e sa reusesc sa las totul in urma. M-au chinuit si vor fi pedepsiti de cei sfinti si deja sunt pedepsiti de altfel. Iar cel mai mare canon care li-l pot da eu e sa-i uit pur si simplu. Ce a fost nu mai conteaza, conteaza doar ce va fi. Sa-mi uit vrajmasii care m-au urat si sa-mi amintesc de D-zeu care m-a iubit. Daca vreau sa fiu ca Iov sufar ca Iov fiindca doar dupa suferinta sufletul devine drept, iar invatatura acestei vieti este ca pietatea ce nu vrea sa fie un tadik va fi un martir, ca Martin Luther, iar motivul lui D-zeu in cartea Iov a

fost ca a vrut sa faca din Iov un lamed-vuvnik si de asta l-a facut pe acuzator sa-si inchipuie ca face un pariu cu D-zeu si de asta l-a lasat D-zeu pe Iov sa chinuie atat. Si adevarul ca in toate suferintele mele sunt deja in cer, cum este scris, trebuie doar sa mor ca sa urc acolo calcand de pe un psalm pe altul intr-o cantare a treptelor acoperite de ingeri care se deschid in fata pasilor celor necajiti, asta e tot ce conteaza, sunt un ierusalimitean. Restul iti voi povesti in cer. Iar ce conteaza cel mai mult e ca si ei sunt iubiti, asa cum sunt, ca mine si ca orice alt nenorocit de pe acest Pamant.

Atunci m-am lasat chinuit si am acceptat durerea pe csre mi-o provocau pentru ca stiam ca totul vine de la D-zeu. atunci la 14 ani imi spuneam simtindu-ma vinovat mergand pe coridorul internatului decebalist: -Eu trebuie sa sufar.

Inainte sa fie colegii, sa zicem lumea, vinovata fata de mine eram eu vinovat fata de D-zeu si pentru asta nu aveam de ce sa comentez nu pentru brandul basarabeanului. Era ceva, ca intotdeauna, intre D-zeu si mine, daca el nu ma salva si el imi lasa colegii de camera sa ma chinuie ani de zile nici eu nici nimeni altcineva nu mai avea nimic de zis. Un alt lucru a fost acela ca pentru ca ei ma urau am inceput si eu sa ma urasc si nu mi-a mai pasat ce se intampla cu mine, m-am apucat de baut doar ca sa-mi uit conditia de caine cane canele, rock ca sa-mi gasesc un spatiu sufletesc avand in vedere ca toata viata mea de studiu si familiala fusese facuta tandari, razvratindu-ma pentru o perioada si indepartandu-ma de D-zeul de care ma simteam tradat si care simteam ca ma dezamagise si am gresit si am fost pedepsit iar de D-zeu cu pedepse grele ce tin pana in ziua de azi. Si pana azi amintindu-mi acei ani de liceu nu pot sa nu gandesc ca acei colegi ai mei aveau in inimile lor ceva monstruos, raul care ii anima ca pe niste marionete si ca viata cum o cunoastem contine ceva monstruos de aceea cartile lui Tolkien si nu ale realismului secolului XIX sunt cele care oglindesc putin din adevaratul chip al vietii cum o vom vedea dupa moarte.

Fata de camera 3 vina mea a fost aceea ca citeam carti, incercam sa scriu poezii, ca eram mai slab si mai mic si ca spre deosebire de ei credeam in D-zeu.Ce pot sa spun acum dupa aproape douazeci de ani e ca da, a fost bullying, au fost rani si suferinta inimaginabile, dar acum ar fi timpul sa ma maturizez si sa las totul in urma. Doar n-o sa citesc David Copperfield toata viata si in ce ma priveste nu mai sunt decebalist dinainte de anul 2000 cand am terminat liceul. Dar si maturizatul nu se petrece asa de la sine, dupa tot ce a fost trebuie ca alt munte de greutati sa-mi treaca prin urechea de ac a inimii. Iar un prim pas spre aceasta maturizare ar fi sa pun punct acestei povesti pentru ca suferinta te poate distruge dar nu poate fi inteleasa, asa ca omule credincios ca un caine bucura-te si fii voios in lacrimile tale fiindca de mult timp a gasit D-zeu bucurie in suferinta ta, dupa cum gasesti tu in a lui, pentru ca suferinta e cea care-i uneste pe Dummnezei si oameni cum se unesc petalele sufletelor noastre cand ne imbratisam precum hipiotii, anarhistii si pelerinii Caii abandonandu-ne sufletele in har dupa cum Dumnezeu s-a abandonat pe el in mainile noastre datorita iubirii aceasta pacoste de care nu poti scapa, asta e motivul pentru care ii iubesc pe cei ce-mi fac rau, sunt un monoteist; imi las trauma si colegii rai de camera in urma, le dau drumul, pentru a nu-i mai intalni decat in eternitate, fiindca raul este rau pentru ca uraste binele, binele este bine pentru ca iubeste si nu poate uri. Iar acum pentru ca l-am gasit pe cel ce m-a gasit o sa infiintez si o organizatie: Dilai pentru Hristos :) a celor ce palmuiti iar si iar in lume si-au pierdut mintile si pamantul acesta in urma suferintei, primindu-si inima totusi si speranta de a fi primiti in cer pentru ca inainte de a fi primiti de Hristos trebuie noi sa primim pe Hristosul, Hristos e cel mai tare iar viata incepe doar cand a luat sfarsit.

Pentru un alt fel de om. Dacă ești psiholog, nu te mai preocupa de nimic altceva decât de suflet. Dacă ești medic, să cunoști organismul uman cum își cunoaște instalatorul instalația.

Dacă ești scriitor, scrie fără să te mai intereseze nimic altceva. Dacă faci pantofi, du pantofii la plus infinit. Dacă ești geniu, ocupă-te de geniu.Totul fără să te intereseze ce primești, și orice primești dă de la tine. Ocupă-te de creație, nu de tine însuți, pentru că tu ești nefericirea. Azi noapte, după ce am scris aceste cuvinte l-am visat pe Dalai Lama, am visat că am stat lângă el la o masă unde fusese omorât un om, unde fusese omorât omul, și am vorbit. Ieri m-am gândit la un lucru. Cum ar fi dacă Pământul ar deveni o planetă de pensionari, fiecare cu minimum pe economie, care ar munci din alte motive, ca furnicile. Personal cred că foametea și sărăcia ar fi complet eradicate pe tot Pământul.

Îmi amintesc de vremea când am scris rândurile următoare; acum nici nu mai știu ce conțin. Aveam un personaj Felix, căruia îi adresam cuvintele acestea. LUCRURI DE TRĂIT FELIX. MOTTO: “Totuși înțelepciunea a fost îndreptățită de către toți copii ei.” Evanghelia după Luca 7: 35 “Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul și tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt!” Psalmii 103: 1 “Te rog spune-mi, ce crezi tu despre asta.” Cassie Bernall “Please send me your opinion as I greatly value and have a singular esteem for your reverence, and I am yours.” brother Lawrence. Prefață. Aceste câteva pagini sunt o scriere foarte personală a mea în care am notat pentru a nu le uita - de la aproximativ sfârșitul lunii aprilie 2009 pâna la începutul lunii iunie 2009 - diferite lucruri asupra cărora am meditat și pe care le-am considerat importante pentru mine și credința și viața mea cu Domnul Hristos. Public aceste pagini pentru că poate ar putea ajuta și pe alții. Domnul să ne binecuvânteze și fie ca și noi să-L binecuvântăm pe El. me. Felix, 1) Să-ți fie indiferent dacă ești disprețuit sau nu și să trăiești ca și cum ai fi disprețuit toată ziua, în fiecare zi în fiecare an al vieții tale. Să găsești bucuria lui Hristos în disprețul tău. 2) să fii umil asemeni unui sclav. Să te consideri un sclav și să nu dorești să-ți schimbi condiția. Orice om este înaintea ta. Orice om este deasupra ta. Să nu-ți fie frică să dai TOTUL cui îți cere tot. Să nu-ți fie frică să faci orice bun pentru Hristos și pentru altul. 3) Nu căuta înțelegerea nici unui om oricine ar fi el. Nu căuta să fii înțeles.

Amintește-ți că nici un om nu este înțeles de om și nici nu înțelege. Înțelegerea caut-o la Hristos.

Amintește-ți că nu ai nevoie decât de înțelegerea lui Hristos. Și nu uita ca nici tu nu înțelegi. Poate vei înțelege cândva în cer – asta e taina lui Dumnezeu -, dar cât ești în trupul acesta înțelege că nu înțelegi.

4) Amintește-ți că omul care mănâncă nu este omul fericit. Omul care mănâncă este omul sătul.

Amintește-ți că omul care bea nu este omul fericit. Omul care bea este omul căruia nu îi mai este sete. Omul care are bani nu este omul fericit. Omul care are bani este omul bogat. Ce este fericirea atunci? Fericirea este Hristos. Omul care îl are pe Hristos este omul fericit. Este omul fericit indiferent de scenografia permanent schimbătoare a circumstanțelor. 5) Amintește-ți că cel mai înțelept om e asemeni unui copilaș care trebuie dus de mână. 6) Să nu-ți prețuiești viața pe pământul acesta și nu te agăța de ea în nici un mod. Străduiește-te să fii pregătit să pleci în fiecare secundă. 7) Primul lucru pe care să-l prețuiești este Hristos. Al doilea înțelepciunea. Al treilea aproapele.

Altceva să nu mai prețuiești nimic. 8) Atât pentru azi. Du-te și trăiește. 9) Felix, când ești disprețuit de om amintește-ți că întradevăr meriți să fii disprețuit. Când nu ești iertat de oameni amintește-ți că întradevăr nu meriți să fii iertat și că iertarea lui Dumnezeu Hristos pentru tine e un dar asemenea sărutului unei logodnice. Astfel nu vei mai suferi din pricina aceasta. 10) Amintește-ți că înțelepciunea acestor pagini nu este a ta ci este a lui Hristos în tine. Amintește-ți că ești la fel cu oricare alt om și ca singura deosebire dintre tine și aproapele tău din lume e ca tu ai Duhul Sfânt în sufletul tău. Deschide ochii și privește-te pentru a-ți putea aminti cum ești când îi vei închide. 11) Amintește-ți că oamenii sunt imperfecți, că tu ești imperfect și că aceste pagini sunt imperfecte. Nu-ți pune încrederea în oamenii imperfecți, nu-ți pune încrederea în imperfectul tine și nu-ți pune încrederea în aceste pagini imperfecte. 12) Amintește-ți că nici o altă religie nu-ți poate da ce ai nevoie, pentru că nici o altă religie nu poate rezolva problema ta și a oricărui om – păcatul, adevărata problemă a oamenilor. Și amintește-ți că nimic altceva nu-ți poate da ce-ți dă Hristos și că nimeni altcineva nu te poate învăța ce te învață Hristos. 13) Amintește-ți că înțelegerea și înțelepciunea nu se știu ci se învață. Și nu poți ajunge să le ai ci trebuie să le înveți fără întrerupere.

14) Amintește-ți toate acestea. 15) Respectul de sine poate deveni o capcană pentru om. Felix, nu te prețui pe tine, eul tău să fie nimic înaintea ta, nu te mira că păcătuiești ci roagă-te Domnului Isus Hristos să te salveze. 16) Nu gândi prea mult, ci roagă-te. 17) Nu te încrede în tine pentru că n-ai în cine să te încrezi. Încrede-te în Domnul Hristos pentru că ai în cine să te încrezi. 18) Amintește-ți că tu nu vrei frumusețe pământească, nici iubire pământească, nu vrei plăcere nici fericire pământească. Amintește-ți că tu Îl vrei pe Elohiym. Amintește-ți. 19) Amintește-ți că omul nu e proprietarul înțelepciunii și că Domnul este proprietarul omului. 20) Dacă prin Duhul Sfânt ajungi la sfințire în Hristos atunci nimic nu te va mai putea răni cu excepția păcatului făcut de tine.

Nimic de pe pământul acesta nu te va mai putea răni, Felix. Asta e starea pe care o dăruiește

Dumnezeu în care nimic nu te mai poate distruge. Nimic nu te va mai putea distruge, Felix. Dacă trăiești rândurile acestea îți vei sprijini fruntea de inima lui Hristos, de sufletul lui Dumnezeu. Dacă devii un om duhovnicesc lacrimile nu vor mai avea nici o putere asupra ta. Nu vei mai plânge decât lacrimi din ochii lui Dumnezeu. Lacrimi de bucurie. Atunci vei iubi pe batjocoritor și pe îndrăcit și nu te vor mai putea răni. Nimic nu te va mai putea răni. Sfințirea e acea stare în care nu mai poți fi rănit, nu mai poți fi anihilat și nu mai poți suferi. Aici trebuie să ajungi, Felix. Aici trebuie să ajungi. Odată ajuns în palmele lui Dumnezeu vei binecuvânta orice va veni peste tine, bine sau rău. Amintește-ți care este drumul tău și pornește pe el. 21) Când ești batjocorit nu spune nimic, taci și Hristos va răspunde pentru tine. 22) Nu-ți dori respectul omului și batjocura diavolului nu te va mai putea răni. 23) Bucură-te în dispreț împreună cu Hristos; infinitul îți va veni în inimă. 24) Amintește-ți că omul are inimă. Nu uita aceasta. Amintește-ți că omul are inimă. 25) Când cineva îți face un rău privește acest lucru ca pe o pedeapsă a Domnului. În loc să te doboare răul ce ția fost făcut, Domnul te va ridica prin pocăința ta în suferință. 26) Amintește-ți că sfințirea nu înseamnă perfecțiune pe acest pământ ci înseamnă ca fruntea ta să se sprijine de obrazul lui Elohiym fără întrerupere. 27) Felix, este bine pentru tine să fii umil și este bine să fii umilit pentru că așa vei învăța să fii umil. 28) Felix, dacă vrei să știi ce este puterea să știi că puterea stă în cei umili și umiliți, acoperiți de dispreț și ocări.

Așa a fost puterea in Hristos, în Ștefan, în Pavel și va fi in tine. 29) Amintește-ți că orice creștin care trăiește evanghelia e un lucru din care lumea nu își va mai reveni. Așa că trăiește evanghelia, Felix. Fii ceva din care lumea să nu își mai revină. 30) Să știi că fiecare ocară ce o înduri este atacul diavolului dar să o privești ca un test de la Dumnezeu și o vei privi cu bucurie. Și roagă-te să treci testul. Să treci și testul ăsta. 31) Amintește-ți că acolo jos în ocara lumii vei întâlni infinita bucurie a Împărăției. 32) Amintește-ți de lucarea lui Hristos mereu. Amintește-ți de Ana. Amintește-ți de Francesco. Amintește-ți de Rachel. Amintește-ți de Cassie. Amintește-ți de Richard. Amintește-ți de Sabina. Amintește-ți de Traian. Amintește-ți de Martin Luther King. În Numele lui Hristos amintește-ți.

Aceste rânduri sunt un mausoleu și o amintire a martirului necunoscut, cel căruia lumea și diavolul îi refuză totul dar Elohiym îi dă totul. 33) Amintește-ți, Felix, că omul nu de o bancnotă are nevoie ci de o pâine. Amintește-ți, Felix, că omul nu de o bancnotă are nevoie ci de o cămașă. Amintește-ți, Felix, că omul nu de bani are nevoie ci de un acoperiș. Și amintește-ți, Felix, că omul nu de lume are nevoie ci de Hristos Dumnezeu. Amintește-ți lucrurile acestea, Felix, amintește-ți de ce ai nevoie. Obs. Viitorul va arde aceste pagini dacă le va găsi. 34) Felix, ai descoperit că viața unui ucenic care Îl alege doar pe Dumenzeu, e incomparabil mai plină decât a unui necredincios care trăiește în imoralitate sau a unui creștin adulter și chiar mult mai plină decât a unui alt ucenic care e căsătorit.

Felix, amintește-ți că – deși poate mulți creștini nu vor să vadă lucrul acesta – și Cuvântul Domnului, Sfânta Scriptură, spune același lucru. Și amintește-ți că dacă un ucenic nu e legat de căsătorie îi e mult mai ușor să nu facă compromisuri în credința Domnului Hristos, și îi e mai ușor să facă orice bun pentru Domnul Hristos și chiar să și moară pentru Domnul Hristos de este scris aceasta în planul lui Elohiym. Dar amintește-ți că așa sunt lucrurile pentru tine. De vei spune conținutul acestor rânduri pentru altcineva nu uita să-i spui că este așa dacă ți-e dat așa de Domnul. Daca nu, e altfel, pentru că ți-a dat altfel de Domnul. 35) Amintește-ți că e mai bine să suferi tu decât să provoci suferință.

Amintește-ți că este mai bine să te doară pe tine decât să provoci tu durere. 36) Amintește-ți că este mai bine să fii tu înjosit decât să înjosești tu pe altul, este mai bine să fii tu bătut decât să bați tu pe altul. Este mai bine să fii tu împușcat decât să împuști tu pe altul. 37) Și amintește-ți că suferința este o impresie și că viața e un vis urât din care te va trezi Elohiym. 38) Amintește-ți, Felix, că în lumea asta nu contează dacă ai totul sau nu, dacă ești bolnav sau sănătos, dacă mori tânăr ca și Cassie sau bătrân ca și Iov. Amintește-ți că ceea ce contează, Felix, e să Îl ai pe Domnul Isus Hristos. 39) Și mai mult decât atât,, să trăiești pentru El. Nu contează că încă nu știi să o faci, El te va învăța. 40) Amintește-ți că atunci când crezi în Hristos, Împărăția e în tine. Dar atunci când trăiești pentru Hristos, tu ești în Împărăție. 41) Când ești înjosit lasă-te înjosit și când ești batjocorit stai în batjocură împreună cu Hristos, Dumnezeul cel înjosit și batjocorit. 42) Amintește-ți că orice femeie pe care ai vrea să o iei este în același timp frumoasă și urâtă, tânără și bătrână, bună și rea, o fericire și o pacoste dacă ai ales celibatul pentru Hristos, o pacoste și o fericire dacă ești căsătorit. 43) Nu-ți pune

încerederea în tine însuți fiindcă astfel nu vei reuși decât să cazi. Amintește-ți să-ți pui încrederea doar în Hristos și lasă-L pe El să schimbe orice vrea El să schimbe în tine și Hristos te va ține în picioare. 44) Amintește-ți că să fii pentru alții cea ce este Cassie sau Rachel pentru tine este tot ce vrei să fii. 45) Amintește-ți să te debarasezi de orice te trage în jos în calea către Hristos. 46) Amintește-ți că în vremea sfârșitului înțelepciunea nu se mai căsătorește. 47) Amintește-ți că Hristos te umple dacă i-o ceri și Îi deschizi ușa și că de aici încolo nu mai rămâne nimic ce poate fi spus în cuvintele lui Adam.

SFÂRȘIT. PS: Domnul Hristos Yeshua să ne binecuvânteze. Vezi tu e mai greu pe pământ decât în pământ spun ignoranții. Băiatul fără prieteni. Sticla cu apă era umplută pe jumătate, așa că merse în baie și o puse sub robinet. După ce se umplu, opri robinetul, își luă plasele și merse să-și ia rămas bun de la tatăl său. Mama sa, Valeria, îi murise de patru ani. Băiatul avea cinci ani.

Când ajunse la lizieră, se așeză la umbră și începu să sufle în bansuri până obosi, iar mirosul de ulei de muștar îi umplu ochii. A avut mulți prieteni, dar acum nu mai avea nici unul. Oamenii ajunseseră sub puterea ocultă a legii browniene. Cerul era trist aproape în întregime. Ce rost au toate? Scoase sticla cu apă, îi răsuci dopul și bău patru măsuri de apă, ultima de aproape două măsuri. Sticla stătea înaintea sa, în partea dreaptă, iar băiatul ședea ca în teatrul nō. Privea digul dinaintea lui și se gândea că ar fi o bună fortificație medievală. Cerul se reflecta în pelicula de apă și, privind-o, văzu moleculele din sticlă mișcându-se dezordonat și continuu. Fiecare avea alt chip.

Pot să demonstrez de ce teoria relativității este doar aparent adevărată, de fapt fiind, cum să spun, neadevărată. Teoria relativității spune că pe Pământ avem timpul x, pe Jupiter timpul z, în Sirius timpul n, în Norii lui Magellan timpul q. Totul e aparent adevărat, însă universul e un cosmos, nu e alcătuit din segmente disparate. Fiecare galaxie, stea, planetă, satelit, asteroid, ființă sunt strâns legate între ele prin gravitație, electromagnetism, radioactivitate în organismul cosmosului care nu cunoaște decât un singur timp. Așa că ne întoarcem iar la Newton, acum la nivel cosmic însă, se gândi.

Aveam pe laptop un film al unui om de știință creștin american, din păcate nu mai îmi amintesc cum îl cheamă, care a spus că toate dovezile pline de certitudine ale științei sunt bazate pe experimente care le furnizează aceste dovezi iar pe baza acestor dovezi oamenii emit legi științifice. Și el se întreba, acele simple experimente, faptul că repeți experimentul de o mie de ori, justifică legea, ori poate la a mie una repetiție ești încă în lumea miturilor? Și de exemplu, m-am gândit astăzi, la matematică și axiomele ei. Axiomele matematicii nu sunt valide decât aparent pentru mintea tocită a umanității. Să luăm de pildă axioma că printr-un singur punct nu poți duce decât o singură linie și numai una. Înclin să cred că această axiomă e falsă. Se bazează doar pe faptul că de mii de ani oamenii au tot tras linii între două puncte și câțiva au validat-o ca lege matematică. Atât timp cât legea aceasta se susține doar pe atât, o neg cum îl neagă savanții pe D-zeu. În plus datorită fizicii cuantice, respectivele două puncte nu ar fi niciodată stabile, și prin ele s-ar trece nu un și doar una, ci miliarde de linii diferite, și mă îndoiesc că vreodată s-ar reuși să mai duci aceeași linie a doua oară, doar Hristos ar reuși să o scrie, în țărână.

1. Stelele nu se formează de la sine ci se desprind dintr-o stea imensă aflată relativ în centrul universului.

2. Planetele sunt amestec de stele cu praf stelar.

3. Universul are aproximativ forma sistemului nostru solar cu un glob uriaș de lumină în mijloc și cu roiurile de galaxii rotindu-se în jurul său.

4. Universul se dezintegrează, - cu singurul amendament că poate lumina care pleacă în exterior de la stele și de la miezul universului se duce undeva, aceasta putând însemna că universul nu se dezintegrează ci că își schimbă treptat locul în spațiu, asemeni picăturilor de mercur.

Prefer un păgân care să-mi dea un pahar cu apă în deșert, unui creștin care să mă omoare pentru niște prune acre culese în drum. Cea mai mare nevoie umană este aceea de afecțiune, vrem să iubim și să fim iubiți, oameni, Dumnezeu, noi înșine. Oamenii nu vor nimic altceva decât suflet, dar lumea e prea complicată pentru ei. Doar aici intervine suferința. Restul e joacă de copii; chiar și pentru a putea trăi în cele mai multe cazuri facem tot doar meseria ce ne place. E tulburător să gândești că și William Shakespeare a dus tot viața tristă, cenușie, chinuită pe care o duci tu.

Mocănița. A fost odată ca niciodată o fată. Pe fată o chema Ana și era dintr-un sat de munte de peste Strei numit Livadia de Coastă. Era frumoasă pentru că era o rohmăncuță.

La un băiat dintr-un sat din jos numit Ponor îi plăcu de Ana și o ceru de soție. Ea îi spuse: -Bine, dacă ne suntem ursiți nu scapi tu de mine și nici eu de tine.

Se căsătoriră și fu mare bucurie. După un an li se născu o fată pe care tatăl o numi Valeria după o bunică de-a lui. Era în noaptea de 21 spre 22 noiembrie 1947 cu zece minute înainte sau după miezul nopții.

Mai trecu un an și apoi în următorul li se născu un băiat pe care îl numi Adrian. Era în anul 1949.

Un timp fură toți patru fericiți. El nu lucra nimic dar era bun de gură. După un timp ea lucră femeie de servici. Mergeau în Hațeg la Grădina de Vară și ascultau Guajira Guantanamera.

Pe urmă o femeie rea puse ochii pe Ion. Îl momi și el părăsi pe Ana și veni într-o noapte să fure amândoi copiii. Valeria, mama mea avea opt ani. Ea spuse că nu merge, că mama are dreptate. Adrian a fost mai mic și nu a înțeles lucrurile așa că îl luă de la Ana pentru totdeauna.

Ana, bunica mea suferi imens și îl iubi imens toată viața. La început citea cartea “Ion” de Liviu Rebreanu și se gândea că nu i-a mai rămas decât să se spânzure. Își spuse că nu mai poate să se întoarcă din nou în sat din comuna unde Ion fusese primar doi ani până atunci, comuna familiei Pollya. Își luă fata și plecă în lume.

Merse la Hațeg și se angajă muncitoare la Fabrica de Marmeladă, fiind cea mai bună muncitoare din Fabrică. Era prietenă cu o fată mai tânără profira, Fira, venită cu trenul foamei și care era din ținutul Herței. După un timp o măritară cu un om Vaida, care deveni alcoolic cu timpul și începu să o bată toată viața până cândd muri de băutură pe la cincizeci de ani, Fira rămânând singură și având doar o nepoată de mătușă. Tanti Fira este moașa mea.

Când veni muncitoare își făcu un portret la fotograful maghiar artist din Hațeg Horváth Jozsef în care își puse un șterang de mărgele și era îmbrăcată în doliu.

Ea era foarte sensibilă. Pe strămoșii ei îi chemase Vladislav și mai înainte, Albu.

Eh, asta-I viața. Suferi și suferi pentru nimic. Viața ei nu se deosebea mult de a lui Iuliu Hossu. Muri la patruzeci și cinci de ani în 1973. S-a născut în Livadia de Coastă, pe data de 11 mai 1928, și a murit pe 1 octombrie 1973 de cancer la sân. Înmormântarea lor s-a ținut acasă pe 4 octombrie 1973 într-un blșoc sărăcăcos care apoi avea să devină blocul țiganilor. Stăteau la etajul unu în partea dreaptă cum privești blocul. Geamurile erau orientate către Strei.

La înmormântare au venit o mulțime de oameni.

A venit și Adrian, pentru prima dată. Oamenii l-au întrebat: -Ai venit la înmormântare?

-Păi, am venit la mama lui Valerica...

-Cum, nu știi? E și mama ta.

Cartea ei preferată a fost “Ion”, povestea ei dorită a fost “Înșir-te mărgărite, iar cuvântul ei iubit a fost: ursit.

Un lucru la care m-am gândit e că cele mai înțelepte cuvinte spuse vreodată de un om au fost cartea Ecclesiastului. Totul este deșertăciune și vânare de vânt. Iar principiul fizicii intraatomice poate explica aceasta. Am un cireș în curte. Mă uit la el, pot să-l văd. Dar presupunând că aș vrea să văd o secțiune orizontală a inelelor cireșului și tai o secțiune, nu mai am un cireș în curte. Astfel cireșul se comportă ca un atom, în care dacă ajungi cumva la quarci, nu mai ai atomul.

Despre inteligența atipică. Numesc inteligență atipică inteligența care nu se supune normelor rigide ale normelor osificate, rigide ale măsurării IQ-ului uman. Inteligența atipică față de inteligența așa cum a fost obișnuit înțeleasă, este precum Vincent van Gogh care a adus în pictură explozia atomică a culorii. Și academiștii pictau în acea epocă, dar aveau ochi - pictural - aproape canini. Astfel dacă descifrezi oricât niște pictograme IQ - fie ele și Mensa - nu înseamnă neapărat că ești un om care gândești, iar inteligența atipică înseamnă că materia cenușie e imprevizibilă precum lumina.

Leucocitele de asemenea pot fi modificate genetic, până la punctul în care să reziste atacului HIV.

Occidentul este prin esență elitist, exclusivist, imperios. Mereu vor să ne învețe ceva. În primul rând limba. Dar, cum spunea Utapan, el niciodată nu vrea să învețe limba noastră. Ajungem să dorim să știm cât mai bine limba lui și uităm limba mamelor noastre. Ne îndoctrinează cu ultimele lui teorii religioase, făcându-ne să uităm valori prin care s-a născut creștinismul. Face statui uriașe, filme și propagandă pentru un singur scop. Să-și elimine inamicii politici, China și Rusia, și să înceapă un monopol absolut. Ceea ce vedem acum în parte, atunci ar fi complet. Ar lua orice talent, orice minte, orice suflet, orice energie adevărată și l-ar duce rob de lux, lăsându-i familia și poporul în urmă, sclavi obișnuiți, proli orwellieni. Occidentul are ochii goi, așa că și-a pus în orbite un zeu, de aur, și vrea să scoată ochi, ca să-și vâre în loc zeii lor de aur. Într-o parte a lumii se poartă hainele, într-alta se manufacturează de către națiuni întregi. Cu toți am văzut pe cei ce le poartă, dar am văzut măcar pe unul din oamenii care le fabrică? Un pom care își emigrează frunzele, se usucă. Ar trebui lăsați doar proștii să iasă din țară, așa s-ar ridica Estul. https://www.123test.com/jung-personality-test/ în unele cazuri îmi pune să aleg două alternative în care nu cred în nici una și nu îmi dă o a treia variantă, de exemplu să spun: zero, iar completarea spațiilor e obligatorie ca să funcționeze testul. Hm. Joc grif chitară pe corzile chitarei se atașează jetoane de plastic în șapte culori diferite plus încă una a semitonurilor. Trebuie să îți muți piesele de exemplu culoarea C doar pe culoarea C, dar oriunde în partea adversă, iar semitonurile pot înlocui piesele luate. Există două victorii: 1). câștigă cel care ajunge primul cu cât mai multe din piese în partea opusă a grifului, în același timp trebuind să captureze toate piesele celuilalt jucător. 2.) victoria a doua este cel a cărui joc dacă e cântat la chitară este mai reușit din punct de vedere estetic.

Joc tabla înmulțirii 12 x 12 = 144 jetoane de două culori diferite dispuse diagonal de la 12 la 12, sau, dacă ești maestru, de la X la 144 piesele se iau unele pe altele, cele de pe un câmp mai mare pe cele de pe unul mai mic trecând în același timp la valoare noului câmp Obs. piesele de pe câmpurile impare iau piese de pe câmpurile impare, iar piesele de pe câmpurile pare iau piese de pe câmpuri pare. Obs. 2. Piesele de pe câmpurile 0 nu pot lua decât piese de pe câmpul 0. Obs. De asemenea, dacă spațiul este liber, piesele pot fi mutate câte un câmp în orice direcție. Jocul se termină când rămâne o singură piesă pe tablă, care pune la loc pe tablă toate piesele de culoarea ei. Cea mai scurtă cale către inocența pierdută e să mă apuc să învăț iarăși tabla mulțirii :) Propun să se ceară în programa de matematică, școala primară - tabla înmulțiri până la 100, în gimnaziu - tabla înmulțirii până la 12, în liceu - tabla înmulțirii până la 1000, și în toate studiile superioare care implică matematică - tabla înmulțirii până la 10000.

Te rog desenează Luna și Luceafărul de seară.

Mississippi The song sings working whipped nobodied Black blood springs from every cut Getting together like the Negroes after work Mixed with oceans of the plantations sweat and the spit of the White Men and the tears of the tender souls and with the dust of the soles of our tired Mothers Jim, he, the river is we. Cred că domnișoara Mihaela Runceanu a avut premoniția morții violente, la fel ca Martin Luther King, Jr, lucru care a adus-o mai mult în legătură cu esența spirituală a vieții, lucru ce a făcut-o să îngenuncheze la ultimul concert pe data de 29 octombrie 1989 pe o scenă în Republica Socialistă România, "motiv" pentru Securitate să o elimine, pe data de 1 noiembrie 1989, Securitatea ascunzându-se după un delincvent de drept comun ca în cazul deținutului politic al al anilor '80, domnul Gheorghe Ursu, ucis în închisoare de colegul de celulă. Cred că domnișoara Mihaela Runceanu era o cântăreață iubită de publicul larg, pentru comunism erau vremuri grele, iar Securitatea nu voia religie și tulburări. Voia ca lumea să stea la locul ei, lucru imposibil pe termen lung. Având în vedere toate cele afirmate mai sus, domnișoara Mihaela Runceanu este, literal, o martiră a lui Hristos căreia putem să ne spunem rugăciunile. A fost un timp magic în care generații după generații de oameni făceau o singură catedrală cu unele detalii care erau inaccesibile oamenilor, doar pentru Dumnezeu. Epoca era caracterizată de Dogmă, dar istoria are caracteristica aceasta de a produce, nu peste tot însă, dogme. Reproșul fundamental pe care îl aducem Islamului este că ei au rămas în Dogmă, pe când noi ne aflăm acum în dogme. Faptul că sunt dogme și nu Dogmă, nu exclude însă intoleranța, iraționalitatea și distructivitatea, după cum și Dogma, doar pentru că e Dogmă, nu o transformă neapărat în ceva negativ. Ca să fac o parabolă, Dogmă cu D mare înseamnă când îți spune Mama imediat după ce te-ai născut: te iubesc. Omul poată

să trăiască până moare fără să înțeleagă lucrul acesta. Omul secolului 21 a înlocuit Dogma cu propriile dogme. Asta înseamnă că din apostolii care s-au închinat lui Christos după ce a mers cu Simon Petru pe mare, oamenii tind să devină asemeni yoghinilor care se închină lor înșile în oglindă. Spunem lucruri, nu în mod oracular ca cei posedați de îngeri, ci ca dumnezei, și le spunem nu nouă înșine ci altora. Fiecare om se consideră un Isus menit să salveze lumea. Dăm sentințe, decaloguri, fericiri cu sentimentul că suntem neînlocuibili pentru umanitate, lucru adevărat, dar nu în sensul în care gândim. Nu cred că menirea omului e să emită dogme. Dogma există, putem renunța la ea, dacă ținem neapărat, dar nu putem crea noi, dogme, astfel în esență dogmele noastre <<sunt>> intolerante, iraționale și (auto)distructive.

Te rog desenează Ianus-bifrons.

Dacă ai probleme, mergi la psiholog și, dacă îți spune că ești okay, fă ce vrei, dar dacă te diagnostichează cu ceva, zi bucură-te Marie, pentru că ai foarte mari șanse să transformi omenirea în bine. Somn ușor. În psihologia geniului una din caracteristicile de bază, este copilăria ca vârstă sufletească și mentală, deși nu infantilă, dar geniul are tendința să se comporte uneori într-un mod care poate fi caracterizat infantil. Geniul ca și copilul este conștient de propria lui ignoranță din care nu poate să iasă orice ar face. Copilul întreabă și se întreabă: de ce?, ideograma care caracterizează psyche-ul geniului este semnul întrebării. Astfel arhetipul geniului este Socrate, cel care a fost până cu puțin înainte de moarte obsedat de faptul că tot ce știe este că nu știe nimic. A trebuit să fie condamnat la moarte ca să mai poată afla ceva.

Orice copil e un geniu, pune întrebarea: de ce?

Nu de inconștient trebuie să mă tem, ci de persona, persona e demonul.

Bob Marley i-a spus, după ce s-a îmbolnăvit, fiului său cel mare Ziggy, "Ține minte că banii nu îți pot cumpăra viață." După cum spunea și Karl Marx, în capitalism cuvântul cheie este capitalul. Și, toți îl urmărim. Dar de exemplu ce capital va mai avea domnul Gates în 2085? De aceea vă propun patru alte mari capitaluri. Al timpului, decenii, ani, luni, zile, ore, minute, secunde, fisiuni de secunde, al minții, al inimii și al energiei, - toate pentru ele însele. Dacă ați călători în Caraibe, cum a făcut Gabriel García Márquez, ați afla că banii, deci capitalul capitalismului, sunt pava: aduc ghinion și sunt de prost gust. Disprețuiesc inventatorul unei singure invenții, inovatorul unei singure ecuații, scriitorul unei singure cărți, și profesionistul unui singur domeniu, iar dacă faci acestea ca să ajungi bogat vei muri astfel înainte de vreme cu creierul infestat de junk food sau caviar.

Chiar de conștient nu suntem geloși, inconștient suntem, iar, inconștient, gelozia nu înseamnă, vai iubește și pe altcineva, ci vai, nu mă iubește pe mine.

Un alt cuvânt interesant, tot de origine gotă. Au fost pe teritoriul în care trăim o populație ariană, numită cimerieni sau cimbri, care trăiau din puținul care îl știu, mai ales în nordul Dobrogei. Erau barbari prin excelență, buni să joace Barbarian II; Arnold Schwarzenegger, jucându-l pe Conan, a fost un cimbru, cimerian. Avem un cuvânt în română, zimbru, și mai avem cimbru și deasemenea, planta medicinală cimbrișor. Cimbri era probabil transcrierea latină, dar ei își spuneau, cum pronunță saxonii, cu "z", și astfel s-a păstrat în vorbirea românească "zimbru". Poate că își aleseseră neîmblânzitul zimbru ca totem, pentru că nu se supuneau și nu se bazau pe forța militară de dincolo de Dunăre.

Avem în limba română două toponime Deliorman - pădurea din Bulgaria - și Teleorman pădurea care de la care s-a luat numele județului. Nu se știe precis ce origine au aceste două cuvinte, care sunt unul și același. Există vaga teorie cumană, și traducerea turcească "pădure nebună."

Personal înclin să cred altfel. Deliorman și Teleorman vine de la capetele de conducători pe monede, făcându-se o influență de sens, și astfel "om înalt, sus-pus" dând și noțiunea de monedă pentru goții de la după două secole după retragerea aureliană, literal însemnând pentru ei "om pe taler".

Cuvântul taler în această accepție a făcut carieră la ei, avem talerii lui Till Eulenspiegel și dolarii de argint. Probabil că în aceste două locuri goții au găsit multe tezaure de monezi, lucru plauzibil, având în vedere că Teleormanul era locul unei legiuni romane, cu alte castre apropiate pe Olt, iar dincolo de Olt se afla un important oraș colonie. Cât despre Deliorman, aflat în Moesia, se învecina cu orașele bogate ale Dobrogei, în care până în zi de azi continuă să se găsească monede antice de toate felurile.

Când au venit turcii probabil au luat toponimul got, transformându-l, din unul din două motive, ori pentru că au avut lupte foarte grele pe acele pământuri bogate în tezaure cum erau de altfel toate pământurile Daciei Romane, ori pentru că - așa cum s-a întâmplat și cu Columb și amerindienii și cum se întâmplă cu mulți indivizi luați din două culturi diferite - oamenii inscripționați ca divini pe monede li s-au părut nebuni, lucru iar plauzibil, având în vedere că pentru moslemi este o păgânătate să îți faci chip pe monedă cum făceau geții și tracii și să te declari zeu pe ele, cum făceau romanii. Astfel, acele populații primitive, lipsite de un prea bogat vocabular, au tot făcut preschimbări de sensuri ale cuvintelor ajungând astfel la cuvinte în care trăim dar nu mai știm ce înseamnă, precum ghicitoarea lui Marin Sorescu.

Presupun că numele Masivului Godeanu este de origine gotică, venind de la unul dintre cuvintele "Dumnezeu" și "bun". Având în vedere că goții au poposit pe pământul român în secolul 4 AD, numele Masivului și Vârfului Godeanul le face unul din cele mai vechi toponime de munți din Carpați, de după formarea amestecului etnic dacoroman, la care s-au adaus apoi celelalte contribuții genetice de-a lungul pulsului istoriei. Este posibil ca atunci pe platoul Borăscu goții să își fi practicat religia, și de aceea să numească astfel muntele, lucru la care a putut contribui și emulația ruinelor religioase dacice pe care probabil le-au găsit în munții Orăștiei.

Când ești singur(ă), scrie, pe o bucată de hârtie, toate parolele de internet pe care le folosești și observă cât sunt de diferite între ele și ce au în comun. Poți dezintegra hârtia după aceea.

Te rog desenează spirale.

Te rog spune niște cuvinte fără să gândești prea mult lui Dumnezeu, unui om mort sau viu, cunoscut sau necunoscut, unei catedrale sau unei pietre, unei frunze sau unui copac, unui animal sau unui greier, și în același timp înregistrează-le cu un gadget sau un stenograf.

Vreau să îți propun un lucru: desenează matrioști.

Doar cerul înlăcrimat se răzbună, doar ochii ce plâng se limpezesc.

Dumnezeu a spus că este mereu același, neschimbându-se niciodată. Dar, neputându-l cunoaște pe Dumnezeu, sufletul uman a produs diferite simboluri pentru Dumnezeu, de când există oameni. De fapt fiecare om are propriile lui simboluri prin care îl vede pe Dumnezeu. Este inutil să mai scriu despre aceasta. Ce ar fi util, poate, este observarea dacă nu cumva există ceva ce au toate aceste simboluri în comun și un tipar spiritual, și ne-am putea înțelege umanitatea. Și apoi, dacă am găsi sursa simbolurilor, l-am găsi fizic pe Dumnezeu. Oamenii nu cred în Dumnezeu pentru că există Biblia. Oamenii au crezut în Dumnezeu și înainte să existe Biblia. În toate religiile, oamenii pe lângă zei, mai au un nume, mai înalt, mai necunoscut, mai inaccesibil. Producem simboluri despre Dumnezeu, oricare ar fi acelea, la fel cum mâncăm o farfurie de supă, fără să știm de fapt de ce, doar pentru că ne face fericiți. Chiar și dacă nu îl cunoaștem, pentru că nici unul dintre noi nu îl cunoaștem, Dumnezeu ne face fericiți. De asta ne gândim la el orice am gândi la el. Suntem fericiți pentru că gândim că există, sau suntem fericiți pentru că gândim că nu există, dar în fiecare zi ne gândim la el ca la mama noastră.

Am să scriu câteva cuvinte, unul câte unul, iar în dreptul fiecăruia, scrie unul, primul care îți vine în minte fără să gândești. fereastră pahar ușă Dumnezeu evanghelist Pentru mine exisă patru tipuri psihologice. Cei patru evangheliști. Matei, Marcu, Luca, și Ioan. Matei este negustorul, Marcu, omul obișnuit, Luca, intelectualul, iar Ioan, fiul.

Matei are nevoie de socoteli, Marcu de omul extraordinar, Luca de Minerva, iar Ioan de Maria.

Desemenea este o strânsă corelație între tipul tatălui și evanghelia preferată de fiu.

Cărți cum sunt Minerva Enciclopedie Română 1929 și Enciclopedia României din anii '30 ar trebui reeditate.

Merg la mormântul mamei din pământul mormântului o genezez apoi îmi smulg sufletul și i-l arunc în ochi căzând mort la tălpile ei vii.

Piramida în trepte era scris sau se auzea: "Cerurile să trăiască veșnic.

Pământenii să trăiască veșnic. Uriașii trăiască veșnic" am zis că nu vreau ca uriașii să trăiască veșnic, ci doar Dumnezeu le-am spus că eu vreau ca doar Dumnezeu să existe, că sunt contra uriașilor, că eu vreau ca diavolul să piară la ieșire m-au întrebat cum a fost și le-am spus că "eu mă închin Domnului Isus Cristos și nu mă interesează nimic altceva" am încercat să fac pe cineva să înțeleagă ce se întâmplă dar era ca în transă nu înțelegea nimic la ieșire oamenii mi s-au părut mai înalți dar când am ajuns la blocul meu erau iarăși oameni obișnuiți au puterea de a schimba orașele chiar și de a muta sinagogi sunt puternici și mândri în ochii lor merg spre gehinnom ei conduc când îi întâlnești trebuie să faci o alegere interioară ei fac teste la trei ani, caută, în Burundi, mameluki.

Lumea aceasta nu va dura; se va preschimba într-un mușuroi de furnici înțelepte.

Du-te la mânăstire; de ce să dai naștere unor idioți? 0-70 % freedom with no right to childbearing. 7090 % freedom with the right to childbearing. 90-100 % freedom with the right to childbearing. Și din aceste zece procente care oscilează, în cadrul cărora poți să te naști, să intri, să ieși și să intri iar și să mori, se aleg în fiecare an 10 genii, bărbați și femei, din care se fac biochimic 1000 de descendenți. O mie de urmași a lui Mozart, Augustin, Martin Luther King, Jr., Nelson Mandela, Shakespeare. Fără diferențe rasiale ori de orice altă natură, ci doar cele ce țin de etică, creativitate, inteligență, bunătate, concentrare.

THOUGHTS FOR GOD′S GLORY (251 thoughts and 5 meditations). "lovealways” Rachel Joy Scott.

FOREWORD This is a Christian book. But I am aware that some of the content of these pages may seem unorthodox.

In case this happens my suggestion is to read again the misunderstood sentences and to compare them with the holy word of the Scripture and to reread them if necessary and so on until those sentences are understood right. yours, humbly the author INTRODUCTORY THOUGHT •

Jesus′ true name is Love.

FIRST MEDITATION

In Africa God made the bread tree. God loves the poor of Africa. In Asia God made the rice.

God loves the poor of Asia. In Europe God made the wheat. God loves the poor of Europe. In Central and North America God made the corn. God loves the poor of Northern and Central America. In South America God made the potato. God loves the poor of South America. In the frozen waters of the North god made the seals. God loves the poor of the frozen northern waters. In the Pacific Islands God made plenty of fish. God loves the poor of the Pacific Islands. In Australia God made plenty of game. God loves the poor of Australia. God loves us the ones who are poor. Amen.

51 Thoughts •

God has the best smile.

•

A bornagain Christian is a happy heart in an unhappy world.

• Receive eternal life from God Jesus Christ. Try and succeed. You won′t succeed unless you try.

You won′t try without succeeding.

• The secret of not suffering when someone has hurt you is to pray for that person′s forgiveness and blessing as you would for yours.

•

God doesn′t use magic potions.

•

Everyday we must openheartedly accept what God gives us, both good things and bad.

• As Christians when we arrive on the Christian front God gives us military biscuits and an assault rifle, but the most of us we throw them away and cry for milk with sugar and toys.

•

Love is a blind prophet.

• Jesus could have given us anything, but he chose to give us something we really need; so he gave us himself.

•

The Holy Spirit doesn′t wear off.

•

The end of egocentric suffering is to forget yourself in Jesus forever.

• In Christian life the secret is not in knowing what God wants from us, but in doing what God wants from me.

•

The heart is the engine for prayer, and love for God and for the neighbor is the fuel.

•

It is more foolishly to trust in yourself than to trust in an enemy.

•

We shouldn′t give to art a more important place than we should.

•

Jesus has so much more love to give us than our hearts can contain.

•

The Bible is the technical booklet of man.

•

Don′t try to change others; but try to let God change you.

• Christian failure I to love only yourself and judge mostly others. Christian victory is to love mostly others and to judge only yourself.

•

True love′s fate is to be always offered and never requested back.

•

You′ll know you′re really in love when you′ll love just because of wanting to give love.

•

Pray with your heart and soul rather than just with your mouth and mind.

• The quality of the packing indicates the quality of the content because the packing′s line is soul-designed.

•

Sooner or later, in short-term or in long-term, everybody gets his pay from God.

•

Love is an awesome rose at which even the thorns are beautiful.

•

Keep humble.

•

Love always comes to those who love to love.

•

Keep a humble heart inside you.

•

God′s love regenerates.

•

Be a friend of your friends and a brother of your brothers.

•

Between me and God there is nothing but tenderness.

• The tears of self-pity are the tears of your ego. Got to get rid of that. When you shed a tear for somebody else that is the tear of Christ in you. Got to keep that.

•

If you want to be beautiful, just put Jesus in your heart.

•

Share yourself.

•

In a bornagain Christian′s life the holy spirit is like dynamite. Or, at least, it should be.

• Beauty is born out of happiness.

Happiness is born out of joy.

Joy is born out of peace.

Peace is born out of forgiveness Forgiveness is born out of mercy.

Mercy is born out of grace.

Grace is born out of love.

Love is born out of God. • If you are a Christian what you should do is to be a happy being. If you are not a Christian the thing you should do first is to stop pretending.

•

Christian love is unconditioned. If it is conditioned, it might be love, but it′s not Christian.

• A very important moment in the life of a Christian is when he realizes that he is a slave of Jesus. And that is the moment when he receives a visa to The United States of Freedom.

•

In Christ, if you don′t truly love your enemy, you become an enemy of true love.

•

If we truly like light we′ll really try to open our eyes.

•

No Christian church has property documents on Jesus.

•

Love′s best reason is wanting to give.

•

True beauty is eternal.

•

Words - the fewer they are, the more they say. And only silence can say everything.

• If sometimes my brother is chili in my eyes, I have to make sure that everytime I′m fresh water in his.

•

Unrequited true love sheds tears of unrequited true beauty.

•

In the soul of Man, Love is the one who gives birth to Beauty.

•

Miracles are things made by God. You are made by God. So you are a miracle.

•

A full heart is all you need.

•

If you want to be a light for Jesus, you have to burn a little.

THE SECOND MEDITATION

We, Christians, should lay heart siege to the mosques′ towers and from up there call the call to the ununderstandable love of God defending those hard earned positions with our blood.

We, Christians, we should use our hearts to knock to the doors of Israel and say to them the morning words. And as we knock our hearts′ blood should drip on their front doors pleading for them, the blood of human lambs for another Passover.

We, Christians, we should put on our sandals on our hearts and write a copy of the gospel of John deep inside in the back of our eyes, write it with our own blood and soul, and go out there wherever it may be, it doesn′t matter / and just walk it.

47 •

Houghts The only one we should try to impress in life is God.

• The key to happiness is to want that your whole life would make God happy. Then, and only then, you too will be happy.

•

Love heals.

•

God the Father loves like a mother.

•

To live is to give. To truly live is to truly give. To live to the full is to give to the full.

•

Life is so complex because it was made by an endless Conscience.

•

Man exists to worship. God exists to be worshipped.

•

God is the coolest friend you could possibly have.

• The reason of everything that happens in our life is becaue God wants us on our knees. That′s the place where we should be and he won′t stop until he′ll see us there.

•

We′re not a grain of dust. We′re an uncertain number of grains of dust.

•

Why to be weak when you can be strong in Jesus?

•

Christian love, joy and peace do not depend on circumstances.

•

God is something very big, very good and very love.

•

If you are bornagain and you want to show Jesus just show your heart.

• The first step in starting to truly love a person is in stopping to imagine that that person is perfect.

•

God wants you simple.

•

Pride is weak.

•

Don′t pray because you have to pray; pray because you are in love with Jesus Christ.

• The reason for which God seems so far is because you have looked for him in all of this world and not in your heart.

• I don′t think you know me, but I was the one who had put the thorns on Jesus′ head and clothed him in purple, just for fun.

Indeed, it′s a wonder we don′t know each other because we both were there when we nailed him on that cross.

•

We don′t need nothing fancy of much, but that Jesus would become REAL in our lives.

•

I cannot help you if you don′t help me to help you.

• The thing that we are all searching for without knowing what we are searching for is to have Jesus in us. And a few find what they were searching for for their entire live, or, to be more exact, they are found by God. • A Christian without Jesus real in his heart I like a Bible with just blank pages. He can′t bring nothing, he can′t give nothing.

A Christian with Jesus real in him is the most beautiful thing on earth.

• In times of trouble, a true soldier of Christ picks himself off the ground and marches on further.

•

You are God′s greatest love.

• We need to love the hope of faith.

We need to hope in the faith of love.

We need to believe in the hope of love.

•

Even the most beautiful roses grow in earth and not in diamond dust.

• If you cannot be happy even to have only god for your entire life, then you certainly won′t be happy, not even if you would have the entire world.

•

God is true life, true love and true truth.

•

The ones who suffer are the bad. In the life of Christians grief transmutes into joy.

•

The soul is a hand capable to touch God; the soul is an eye capable to see God.

• We are born sinners but when we die we must die innocent. If you don′t follow Jesus how are you going to get innocent before God calls you?

•

If you lose for God, you don′t lose nothing; if you win for you, you don′t win nothing.

• It′ hard to be bored when you read a letter from your beloved. If you love Jesus and want Jesus, it′s impossible to be bored by the Bible.

•

If your love and heart speak to God, god will speak back.

• The Christian can be either a consumer of divine services & sermons, or an activist for his denomination, or a light sharer & a love giver in Jesus Christ.

• One thing about Christians is that they are willing to suffer for what they have done – good or bad -, and that they are also willing to suffer for what they have not done.

• If you want to love God you must first love your neighbor as yourself. If you want to love you neighbor as yourself you must start by loving your enemies as yourself. If you succeed in this, the rest is piece of cake.

•

The idiom of the heart is the only one which is understood in heaven.

•

In Man, the sky of Thought must be reflected in the ocean of Love.

•

Pls fight man to be a big heart and a simple mind.

•

The only way to be and stay spiritually awake is to love.

• The Christian faith isn′t about deed, creeds, nice churches, nice theology books and just being nice; it′s about love, true love, the true love of Christ Jesus in you and me.

•

The only available Christian reaction in every situation is to love.

•

Jesus is the only light you could have in you.

•

Love isn′t about beauty of any kind; love is about love.

THE THIRD MEDITATION

Christians and Muslims should marry between each other. Muslims should have Christian kids and so maybe the holy war will end and Christians should have Muslim kids and so maybe we should really begin to love our Muslim neighbor.

49Thoughts

•

God crucified for my salvation is the only God I can understand.

•

I love people because they are made by God. I love God because he is the one who made me.

• God.

Don′t be preoccupied with your image before men; be preoccupied with your image before

• Because I reject the pleasures of the world, instead God gives me the delight of the Holy Spirit.

And because I take share on the hurts and pain of Jesus Christ, my own pain and hurts seem to almost not hurt me at all.

•

All I need is Jesus.

• Each pain and sorrow you face up in your life is an opportunity to be a beautiful witness for Christ.

•

Love is God′s answer.

•

God doesn′t want from you but your heart, because all that you truly are is your heart.

•

You can′t love when you judge, and you can′t judge when you love.

•

You are not alone, not even now. I will repeat that. You are not alone.

•

Self-righteousness is sin.

•

God I alive because he is the life. God speaks because he is the Word.

• In this world there are only two kinds of people: the children of light and the prisoners of darkness.

•

You can be either a child of light or a slave of darkness and you are what you choose to be.

•

No faith, no God. No God, no love. No love, no nothing.

•

I want God real in my everything, I won′t take nothing less.

•

Love the ones you love.

• Light in you isn′t about you being perfect. Light in you is about the light of the perfect God Jesus present in the perfectible imperfection that you are.

•

Not a day without God, not a second without Jesus.

•

Love is wisdom.

•

If you don′t fight on your behalf, God will fight on your behalf.

•

Praise and worship, grace and glory, to the Son and to the Spirit, love to God and everybody.

• We are all your children, God. But the most of u do not know it. And the most of us will never know it.

• It is easier to damage an opened flower than a closed one. But if it never does open it means that the flower is already damaged and it also will never produce fruit. So just open your heart to the love Jesus Christ has prepared for you.

•

Make me, God, to live my faith and make me realize nothing else matters.

•

Just stay near God and you′ll see miracles bloom in this wonderful sunrising of love.

•

I don′t want to remain here. My home will be at the feet of Jesus.

•

We need Christ to be saved from ourselves.

• Don′t worry whatever your problems might be, man. Jesus is with you through it. Just don′t worry about nothing, man. You have Jesus.

•

The Bible is an M16 you must use in the war in which you are a soldier for Christ.

•

God′s absence hurts.

•

Prayer is a need.

•

Glory will be better than heroin and it will be true and forever.

•

If you are overhelmed by God, you will no more be overhelmed by this world.

•

Good and love are infinite things; bad and hatred are not infinite.

•

Prayer shouldn′t be a speech but a relationship.

•

Yesterday Jesus loved me. Today Jesus loves me. Tomorrow Jesus will love me.

•

Cars work on gasoline, tars work on hydrogen, and I work on God′s love and God′s presence.

•

Just walk with Jesus through it all and be sure it′s going to be a wonderful day to remember.

• Sometimes it might be that earthly punishment is spiritual blessing and that earthly blessing is spiritual punishment.

•

Smile from the inside out.

• It′s okay to suffer. Don′t blame yourself for it. It′s just living in this world, on this planet turning round and around in this fallen universe.

• Show yourself on the outside how you are on the inside. And then be in the inside how Jesus was on the outside. Only Jesus can give you that. And then your inside will glow through your outside in him.

• God made man dependent on God. And if man isn′t addicted to God he will become addicted to anything else, you name it.

•

I′m beginning to see the light but I feel blinded by it.

•

Without you, Jesus, everything has no value. With you, everything is so precious.

•

If God had not existed, I would have been an atheist.

•

Pray that an atomic bomb of Holy Spirit would explode in your heart.

•

The best soldiers are the brokenhearted.

THE FOURTH MEDITATION

If Thomas Mann had had written about the Jews of his time and their hope what great and still contemporary work he would have made.

And if Karl Marx, the detested, instead of preaching the materialist hallucination, had had spoken about the small kibbutzes mixed with simple faith, what great work for man and god he would have made.

And if Baruch Spinoza had had discerned reality from dream in philosophy, authentic idea from sleep whisper, and had had tried to conceive the truth, what burning pages he would have left us.

Two or three thousands years from now nothing will remain from our concrete, steel and glass pyramides of civilization, but God and his cross.

53 Thoughts •

Free me and make me your slave, God.

• If you despise others that despise will come inside your heart and others will consider you despisable.

• Baptists are just a Christian denomination out of many Christian denominations. Nothing more. Just as anybody else.

•

Sin makes us ugly.

•

Christ′s soldiers fight Christ′s combat for enlarging Christ′s kingdom.

•

Death is not death.

•

Pray big.

• If you had seen yourself the way you really are, you would be shocked. But God isn′t shocked of seeing you and he calls you his.

•

Tell me who are your friends and I will tell you how big is your heart.

• If you deprive the Christian gospel of real love and real feelings and real involvement you′ll get Christian activism.

• If you believe in God, you can′t believe in yourself. If you believe in yourself, you don′t believe in God. If you live for God, you can′t live for yourself. If you live for yourself, you don′t live for God. • Before giving your heart to somebody you must really give your heart to Jesus. If you don′t do that, you won′t succeed in giving your heart to somebody else; you will just give your heart out of you own opened hand to your own self.

•

Even this entire universe is just a feather flowing on the endless ocean of God.

• Expect the impossible from God and nothing from man and you will be a very very contented man.

• The reason for which people are afraid of being lonely is because they don′t know that we are never alone.

•

When I say ′life I beautiful′, I include eternity in the word ′life′.

•

Love your neighbor but know whom you love.

•

Your heart misses God everyday and you don′t even know what you miss.

•

I gave you my heart and now I have nothing, God, only you.

•

Give yourself to me, God, and give myself to you.

• self.

One thing about true happiness is that – if you are truly happy – you don′t think of your own

•

Jesus is your God, holy mount Zion.

•

If I slander my brother, I don′t love my brother. If I love my brother, I don′t slander my brother.

•

Happiness is about others; and God is included in ′others′ and the most important of them.

•

Only God is more beautiful than women.

• If you love possessions and money you might think you love others, but really you love possessions and money.

•

There is war in me, God. Please win. Please win me, God.

•

Give out away all that you have, everyday, because you will never be broke on love.

•

Lemonade is so easy to make; instead for perfume it takes a whole process.

•

True faith in Christ transcends the surviving instinct.

• When you are in God you are beautiful and it doesn′t matter how much you sufferred in life because your beauty is forever, Granma.

•

Bear your cross and bear it with joy.

•

The true love of true Jesus makes you truly beautiful.

• Rachel Joy Scott and Cassie Bernall are among the last great martyrs of the second millennium of the Church.

•

Your heart is a plug-in to the Holy Spirit of God.

•

Hope for the best but be prepared for anything.

• The most beautiful and enlightened flowers are the ones who are cut and let to wither in vases.

•

God is a Child who holds the Universe in his opened Hands.

•

God is the one that finds you when you lose yourself for Jesus.

•

God is the only one that it′s worth writing about.

•

People just don′t know.

•

You can never have enough of God.

• Sometimes praying for a miracle is the only available option, but we have to let God choose the miracle.

•

God is the best room-mate I ever had.

• If you take guidance after the bright Morning Star, you will succeed to cross the Ocean of Tears and you will enter in the enlightened gentle waters of the Beatitudes Archipelago.

•

God, you are here and everywhere.

•

Secular freedom is an utopia.

•

Job is the best artistic book I have ever read.

•

If we let him, god can make us able to bear with anything in our lives, if we only let him.

•

If you want that shell to make you a pearl you′ll have to let it remain in the mud.

•

Jesus is more complex than the universe; Jesus is simpler than a gentian.

•

If you believe, you will see, but if you want to see first, your heart will become blind.

THE FIFTH MEDITATION

From the entire creation the being that suffers the most is man.

From all the people of the world the people that suffered the most is the people of God, Israel.

The Child of Israel that suffered the most is Yeshua.

God suffers.

God suffers but he doesn′t show it.

God suffers the most because parents suffer the most.

But God′s suffering is defeated by the endlessness of his love.

50 Thoughts •

God is my radio.

•

Love is the best sermon.

•

Every true Christian should be a Che for Christ, with his heart loaded like a gun.

•

Our hearts need God, not theology.

• People are brothers that don′t love each other. Jesus is an ignored friend, the Holy Spirit is a mistreated lover, God is an abandoned father in the old people home.

•

Christian life is a spiritual guerilla.

• I′m not here to stay. You′re not here to stay. Now I am a dream full of soul and love. You are a dream dreamt by God, because God is.

• Rice for India, love for umma, food for Africa, peace for Zion, respect for the primitive, mercy for the 1st world, dignity for the poor, charity for the other, love for God. •

The Holy Bible is a medicine for despair.

•

Faith is a window.

• If he wouldn′t descended as a Jew, most probably that Jesus would have descended as a Roma.

•

True prophets don′t last easy.

•

My happiness is not my happiness.

•

I have Jesus in me like water is present in the mud. I cannot ask for more.

•

I wanna be poor like Jesus, no matter the costs.

•

Love Muslims… just love Muslims; this is our only ammunition.

•

The sensible hearts are broken; the mean not. Anyway be a sensible heart.

•

I am the pen, the Holy Spirit is the ink, God is the Hand, Jesus is the light.

•

Gospel′s true weapon is not theology, but love.

• If you had had known me completely you would have sent me away from your church. If you had had known yourself completely you would have sent yourself out of your church.

•

God is beyond any ideal.

•

Love reachable for anybody.

•

Your heart is one wing; your soul is the other. Ye, you are beautiful.

•

God is my kiss, my eyes of love.

•

The Christian gospel transcends the Christian denominations.

•

Voluntary poorness is spiritual abundance.

• Jesus didn′t ask of us to listen only to Christian music, read only Christian books, watch only Christian movies and wear only Christian clothes. What he did ask of u was to love and to not in anymore.

•

I′m poor and I′m happy.

•

God is the only one who can say: ′I′ll meet you in your heart.′

•

You are the bush and your love is God′s fire, speaking.

•

Your enemy is your heart; and only love can defeat this enemy.

•

Dialogue: ′The Gypsy is not human.′ ′Racism is not human.′

•

I have Jesus in me.

•

Happiness is a baked bread not a silver dollar.

•

Be what you are.

•

Jesus doesn′t want to change the world. Jesus wants to save you.

•

Love is not a dream.

• If you think you′re something, you′re less than nothing. If you think you′re nothing, you are nothing, which is more than less than nothing, but it′s not more than nothing and definitely it is not something.

•

It′s better to know love than to love knowledge.

•

Jesus is bigger than the universe.

• If you let Jesus in your hear, Jesus is so big, you know, and your heart also becomes bigger and bigger - it becomes as bigger as you let it be. But if you send Jesus away when he knocks at the door your heart is, your heart is empty and it doesn′t have the life in it so it withers and it′s just smaller as time goes by.

•

With god loneliness is company. Without God even friendship is loneliness.

• With Jesus even martyrdom or imprisonment are a forest surrounded by flowers. Without God even love is a boredom.

•

God has left infinity in us. We just have to see it.

• The despised poor and the unanswered beggars of today are the birthbearers of the Communist gods of tomorrow.

•

True society is about communities and respect.

•

Our minds do not grasp all the things our hearts do contain.

•

History is the story of the love of God.

•

Every good things′ ending is an occasion for gratitude. _______ THOUGHTS FOR GOD′S GLORY 2

Contents 74 Thoughts 75 Thoughts 73 Thoughts 59 Thoughts 1 Thought, The Last Written

74 Thoughts

•

We need a Christian revolution. God will make it. And so soon.

•

Love is just one.

•

A not so clever man who sees his limits is wiser than a proud intelligent man.

•

Love is a gentle hurricane.

•

The fact that I know you makes me to want to know your God.

• I wanna pray when everybody sleeps, I wanna cry where everybody laughs, I wanna give when everybody takes, I wanna do everything when everybody doesn’t. Yea, I wanna believe.

•

I want it all God. Just give me your everything.

•

The Christians are the true rebels.

• We look at others when we should look at ourselves and we think at ourselves when we should think of others and all this is bad.

• ‘Help me Jesus’ is God’s emergency line. ‘JESUS’ is God’s telephone number. Make that dial before you die.

•

The scientists haven’t found the soul in man because they looked for him in the dead.

• Life is so hard sometimes because the ones who love do not believe and the ones who believe do not love and the ones who believe and love do not pray.

•

Only Jesus can be more than just the hero of the page.

•

Man’s conscience is his first guardian.

•

Some people – I don’t know how many – the closer they get to you the worse they treat you.

•

God is here so I’m not alone. God is in me so I’m okay.

•

The lily is a Maghen-David made of petals.

• Don’t ask anything from human because the human has nothing to give. Instead God has everything.

•

God is something so great that it is impossible that he just was invented by man.

•

The Holy Bible is the fifth element.

•

The sensible have love, the truly sensible have chocolate.

•

God really speaks to the ones who really believe that He really speaks.

•

Life is tough. But Jesus is tougher.

•

It is better to work and not eat than to eat and not work.

•

We want happy people so I guess we just have to tell them the secret.

•

Watch your step, you might get broken.

•

I want to stay on the knees 24 hours a day. Just try and stop me.

•

I want to let God do to me whatever He wants because He is the one who is doing it.

•

Holiness is a tortured butter-fly. There is no other way.

•

Friendship is made of porcelain, family is made of glass, but love is an invisible diamond.

•

A Christian doesn’t like unpleasant people but he loves them.

•

Teach me to be yours, God Jesus.

• God took Rachel Joy Scott and Cassie Bernall from the Earth because He wanted to make heaven more beautiful.

•

Don’t judge people. Just love people.

•

The friendship of the damned is worse than their contempt.

• Whenever I look at a bad bad man I can’t stop seeing a man who is in desperate need of my God Jesus.

• Ignorance always looks at the surface, wisdom always sees the core, the soul always gasps for God and God always looks at the heart.

•

Crosses aren’t supposed to be comfortable.

•

The best quality forgiveness is the one made at home.

•

To live is to work and to believe is to love.

•

God has complete monopoly over happiness. If you want happiness you have to speak to him.

•

I believe in God Jesus because God Jesus loves me.

.

• People who go to hell get what they deserve. People who go to heaven get what they don’t deserve.

• Christian life implies not only to believe everything that God says the impossible it may seem but also to not believe anything that the devil says.

• God is something so great that something so great just can not be invented or made up by man. God just is.

•

God is an unseen silent lion watching at your steps.

•

Talking to God all the time is a thing as natural as drinking ice-cold mountain fresh water.

•

Life couldn’t had been made by itself. Life could had been made only by the Lifemaker.

• The main question in man’s life is not ‘Does God exist?’, ‘Is truly Jesus the Son of God?’ Or ‘Does God love me?’; the main question in my life is ‘Do I search for God with all my heart?’, and at this question I have to answer daily.

•

Stones cannot love. If my heart is a piece of stone then my heart is a piece of stone.

• You shouldn’t suffer when God is disciplining you because it’s a proof that he is involved in your life.

•

Don’t let nonbelievers decide what you believe. Let God decide what you believe.

• If you want to think you must use your brain but if you want to believe you must use your heart.

•

You judge me and God will judge you.

•

I wanna be crazy and beautiful. I wanna have Jesus.

•

True love songs are the best Christian songs.

•

If you cross two minuses (-) you’ll get a plus (+).

•

Accept the tragedy of your life and just look to Christ.

•

Put the sword of God between you and the enemy.

• Put the sword of God between you and the enemy. The Word is a laser sword, you are a Jedi, God will be with you.

•

Fight.

•

God is all around.

•

I believe in Jesus because Jesus is.

•

Love and mercy, faith and prayer, tears and hope, Joy and Cassie.

•

Wash all the teeth that you have and believe in all the Trinity.

• The Word of God is truly a warrior sword. Its truth cuts into the lies, its goodness rips into the badness, its light tears into the darkness of our only enemy. We hold spiritual military warfare in our hands every time we open the Holy Bible.

•

Reason is not a princess, it’s just a maid-servant of the heart.

•

Jesus can fill anybody’s life.

•

Strength is weakness. Weakness + God = dynamite.

•

On this earth nothing is okay but in heaven everything will be okay.

•

Hell will once be full of the un-cool people that now fill the streets.

• Don’t know about you, man, but I’m going to God, man. I won’t go to no Mother Nature, man. I will go to God. I know it because God already came down to me.

•

Every Christian is a little Jedi.

75 Thoughts

•

Art must be a love-letter to God and to anybody.

•

If you know that God exists you should also know that nothing can really harm you.

• If you wanna write, write about what you know, otherwise is bad business. Or, at least, write about something you really truly want to know.

•

Only when you begin to lose what you had you want to start keeping what you have.

•

Maybe I am just like Chip, maybe I am just like Dale.

•

People are silver people are gold they are stone white diamonds but they are never told.

•

It’s better to be awake and righteous than bashful and sinful. Indeed it is better.

•

Life is a joke but it’s a good one.

• If your Messiah is someone like Stalin then you should be afraid of your Messiah. If your prophet is someone like Nietzsche then you should be afraid of yourself.

•

The grace of God is a jam-session between Jesus and your heart.

•

We’ve got to shut up. All the time.

•

People who do not love God, do not really truly love.

•

Some teens don’t make it.

•

I’m a free slave in Jesus.

•

Some people don’t survive the night.

•

It’s so much better to show God than to tell God.

•

Man gets bigger than the Earth.

• God made me indestructible. You can annihilate me but you can’t destroy me. I’m indestructible.

•

I don’t want to write dull and soul-less. I want to catch God’s reflection in the rain drops.

•

God wants to be my love story.

•

You need the mercy of God and not the mercy of humans.

• The top is the most dangerous part of the journey if when you get to the top you want to just remain there.

•

Man is terrified by man and fears not God, when it so should be the other way around.

• If you take the dream out of Hollywood stories you’ll get life. If you take the Hollywood stories out of life you’ll get dream.

•

For me every stone or flower is an historical event.

•

For some people pleasure is God and for other people God is pleasure.

•

Without the Holy Spirit it is impossible to live.

•

Beauty is not accidental.

• Life – faith = 0 Faith – ethics = -n Ethics – heart = 0 Heart – love = grief Love – Jesus = impossibility Your life + faith + ethics + heart + love + Jesus = redemption You + Jesus = eternal life •

I’m free now. I almost can’t believe it.

•

I want to see American Indians carved on metal dollars next to the image of Liberty.

•

You are not right. I am not right either. God is right.

• art.

An artist who has a job is an independent artist. An independent artist makes independent

•

If you work, you eat. And that’s just so great, man.

•

For me love is an indigo gentian and not a red apple.

•

Time passes so fast when you are happy so eternity will seem so short.

•

The only word than can hurt is the one spoken by God.

• I kind of want to go. Life isn’t so bad but I don’t want to stay here too long. If I had any decision about it I would leave tomorrow after I would said good-bye to you. I would leave tomorrow, I think, to the city of wonder and light. Don’t you want to see it too?

•

God is a white dove with infinite wings.

•

Live with your soul, man.

•

Forget the words of man and remember the miracles of God.

•

A worker’s life is a November rain, but autumn rains are so beautiful.

•

Secrets are no secrets, work is no work, knowledge is no knowledge and only God is God.

•

Love is a yellow bus, not a yellow cab.

•

Humbleness is beauty.

•

If you treat people as they deserve God will also treat you as you deserve. So what will it be?

• Kids are truly angels with wings and the old old people are angels at whom the wings begin to grow back.

•

There must be a light for me; is there?

•

I suffer everyday but it’s ok because I have Jesus Christ in my heart.

•

Life isn’t short, life is eternal.

•

No matter how bad it is it’s ok because I have Jesus.

•

God is a manufacturer of humans.

• Their mocking of you in front of your eyes is only the visible top o the ice-berg of the good things they are forced by God to say about you when you are not present.

• You speak but you know what happens? The flames of justice erase your words my one by one exactly how you speak and in the end they will erase you. So you have my unfinished sympathy, nothing else.

•

Jesus is the best.

•

Life is a matter of God.

•

Not like that, woman!

•

Beauty is beyond body, knowledge and clothing.

• On Sundays churches are full of such holy people and during the week the streets are full of flesh on two legs.

•

Put passion in your faith and faith will become your passion.

• Christianity is passing on like the flue – you have it and then I take it from you; not otherwise.

And if you don’t have it it’s not passing on.

•

The Holy Bible is the longest newspaper ever written.

•

I know I don’t deserve but I believe I have received.

•

People are bad but it doesn’t matter.

•

A Christian has infrared eyes but he also must have a loving heart in Jesus.

•

When you don’t allow any different opinions around you that is bad.

•

If you’re a thought maker share your thoughts with the thoughtful.

• Writers should be the friends of the friendless. And they should not be bad friends, they should be good friends.

• Free mind leads to free heart which leads to free life; all of this only in Jesus and in Jesus only and in nothing else.

•

Don’t judge others, Felix, just don’t judge others anymore; just don’t do it anymore, Felix.

•

God doesn’t exist for us, we were made for God.

•

Faith works.

• Every Christian has to choose between tradition or FAITH. From now on tonight I choose FAITH. • When I put myself on the knees I think of the One hidden. And then something in me sees Him. In those moments I see God. •

Say it to Jesus; and it’s enough.

73 Thoughts • The bad heart loses what it cares for the most. The good heart receives what it loves the most.

•

Enough distance makes every planet beautiful.

•

Faith is beauty.

• If your heart is a closed door, God cannot send for you only the police, the ambulance or the firemen.

•

Rachel Joy Scott is my Yoda.

• Look man I’ve tried to do so many things and I’ve failed man, I just have to stop and do the good things.

•

God is manifest and obvious. He doesn’t need any proofs of his existence.

•

God is my fuel.

• One don’t have to be an adulterer to burn, it’s enough to live blinded by this world and not to see the heaven of God. One will also burn, although that – maybe – he has the Pharisee’s righteousness.

•

Knowing without living is nothing.

•

When I shut up, God speaks.

•

Bullets cannot defeat Christians.

•

Every true Christian life is a true love story.

• I have such a great need for you God that I don’t know what to do anymore. I’m desperate for you, God. Answer me, speak to me. What do you have to say?

•

Your heart is a battlefield.

• Everybody knows, I think. But no man knows how many of us are also doing what we know to be good, pure and clean.

•

Whenever you’re alone, abide in God.

• Everybody seem to know something. Even I know something. But it takes so much more than just knowing.

• Grief is a path to repentance, repentance is a path to humbleness, humbleness is a path to learning, learning is a path to knowledge, knowledge is a path to wisdom, wisdom is a path to love and love is a path to my neighbor. God will be heard when my neighbor and me will call for Him. God will be present among us then.

•

A proud Christian is a bad servant.

•

Sin invented atheism.

•

Most people fear loneliness, the others fear God.

• Business is when you give because you want to take, friendship is when you give because you want to give and love is when you give.

•

Be careful, the path to heaven is covered with ice.

•

Live in the real world; just like the lilies of the fields.

•

God must be so wonderful because He made you.

•

Words are not enough.

•

The Christian is a sail ship always pointed forward.

•

God cannot be blamed for anything; God is not guilty of anything.

• The strong is not the one who destroys everything around him, but the truly strong is the one who helps the weak to stand up on their feet.

• Heaven is not forbidden to us for having a bad nature, but because we choose to not let God do nothing about our bad nature.

• The devil keeps trying to show you the cat, and God keeps saying to you that you are not a mouse.

• Heaven will be a place of singing and dancing in the presence of God. There we will be kids again. Children of God. • Man just wont be pleased, not even if you would give him the whole wide earth. Instead God is pleased with you just giving your heart.

•

I don’t like you but I love you.

•

Don’t try to be perfect. Try to be alive.

• Most people renounce at the love of God for the respect of man. The others pass at the respect of humans taking instead the full love of God. • I know, on this on this earth I don’t deserve nothing good. I know, in heaven I don’t deserve nothing good. I know I have everything good, in God. •

God can heal you now!

•

Believe.

•

Just go with God wherever He leads you.

•

God is my childhood.

•

God’s thoughts are not also ours but we really can do something about this.

•

God can break down any idol that man can possibly build up.

•

This world educates you full up with garbage and then throws you to the garbage dump.

•

I do not care too much about this life because I am awaited at an awesome party up there.

• I was born in a family with problems, had a childhood with problems, then I was a teen with BIG problems and now… I’m in desperate need of Your help.

• SOS message from The Cat Child to Home Base. SOS message from The Cat Child to Heaven Base. Do you copy? Message over.

•

All children have bad dreams and all Christians are threatened by our enemy.

•

God is my life. Nothing else.

•

The opposite of sin is not virtue. The opposite of sin is faith.

•

This world is a battlefield and not a playground.

•

Without God everybody is bad. With God everybody is good.

•

God is pleasure.

•

Christians are the proof.

•

At prayer it doesn’t matter so much what you feel, but being heard.

•

This Earth has God’s fingerprints all over it.

•

The soul is the problem and the Holy Bible is the key.

•

Some people are desperate for clean veins, I wanna be desperate for a clean heart.

• Man is dependent on pleasure; there is nothing he can do about this. But he can choose what his pleasure would be. He can choose God to be his pleasure.

• When you suffer much, you believe much. When you believe much, you love much. When you love much, your pain doesn’t hurt you anymore.

•

It’s a joy to bear the cross each day because it has the healing blood of Jesus on it.

• The Indian is hungry. The Armenian produces food. The Romanian makes chocolate. The American has everything. The Indian youth dreams of enough food. The Armenian youth dreams of chocolate. The Romanian youth dreams of drugs. The American youth dreams of an overdose.

Because nobody of them has God. •

This universe’s name is ‘World War 0’, stretching from one eternity to the other.

•

Love with your heart.

•

Faith means to open your heart and look in the heart of God.

•

God is an artist too. That is the reason of man, of beauty and of everything.

• Glory is man’s destination. Nothing else. Glory is your destination. Nothing else. Glory is my destination. Nothing else.

•

I have Jesus in my heart.

•

Living the gospel implies also living its miracles.

•

God’s presence makes the difference between victory or failure.

•

If we saw God now His beauty would break our hearts. This is why God is unseen to us.

•

Sorrow together with God just isn’t sorrow.

59 Thoughts

•

I am 26 years old, my soul is 27.

•

Don’t be afraid to give.

•

Hollywood movies break your heart most of the times and then they fix it back again.

•

God cares about me but do I really care about Him?

•

You are a bad brother in Christ but it’s okay. I only want me to be a good one.

•

Life is a fairy-tale written by God.

•

Don’t be afraid to be yourself, because you are made by God.

•

The Holy Bible is a song for strings and tambourines. The Holy Bible is a wedding song.

•

Life without God is madness.

• If an artist makes a really good work of art – even a masterpiece – and after that if he cannot move on further and cannot get out of his work of art then that artist is nothing but a clown.

• Books are written to be forgotten. And they are read also to be forgotten. Books’ destiny, books’ true destiny is oblivion. Indeed, there is only one book. The Book, The Good Book.

•

Don’t make your own justice.

•

Don’t throw away the hand of Jesus. Just don’t do it.

•

Be fashionable with life. With Jesus you can.

•

Think less, pray more.

•

The hearts of heart-full is broken by the heartless. But it’s okay.

• The art system destroys art makers. I’ve seen the best of the artists destroyed by the art system. I don’t need that.

•

I’m a сталкер.

•

Don’t try to ‘change’ your friends. Try to keep your friends.

•

If I would only read, if I would only pray.

•

I am so inspired now. I can write now.

•

Art is the proof that man has soul which proves that God exists.

• I don’t know why, but my writing is important for God. And I just don’t understand why. I consider my writing as nothing, God, and I don’t understand You. • God wants me to write and this is a reason of some things He did in my life. God wants me to live and write. I understand now that I didn’t made myself a writer, God made me a writer. But will I write? Will I live?

•

wfG: writer for God.

•

Rachel Joy Scott was too beautiful for this world. And this is why God took her.

•

Hope is the bluest flower and blue is the most beautiful colour.

•

Joy cannot die.

• •

Maybe God is the first one to whom I should say: ‘I love you’.

In art ideas are grains of sand, but emotions are oceans.

• Life - God = death Talent - God = garbage •

Everytime you fall make sure you land on the knees.

•

The Western culture is dying. Just like the Roman Empire.

•

I think that the appearance of the bat as a living creature is just impossible through evolution.

•

You are my soul, you are my love, God.

•

I have a life. My life is God.

•

This world is a blue song because God is a forgotten father.

•

Only kindness matters? I never knew that before. I hope I will know it from now.

• In life is good to not need anything from nobody, just as the Word of God tells us. And to need everything just from God. •

Christian life means giving love to people who don’t deserve it. Do you love me?

•

If you wish for God to judge the Earth maybe He will start with you.

•

My love is not mine.

•

There’s always pain before a child of God is born.

•

God, I need only what You say I need.

• God is there, near you. He is visible. Because I am not infinite I am not visible to you. Because you are not infinite you are not visible to me. Because God is infinite He is visible to everybody who can see. God is here.

• People are afraid of being alone, of being poor and of dying. A Christian has not resons to be afraid of any of these things. I am not afraid, Lord Jesus, thank You. •

When things are bad pray to God and however things will be it will be okay.

•

Hatred should be against the law.

•

Hollines is not a sombrero.

•

Be my soul, God Jesus.

•

Somebody loves me. God loves me.

•

Live with your heart.

•

God is an infinite Person.

•

God is a river that flows into you if you let Him.

•

God gave us the Scriptures partly because He wants people to be happy.

•

Don’t look into the mouth of evil.

• Christian faith is faith in Christ Jesus of Nazareth. Christian fanatism is faith in a Christian denomination or another.

• If you understand Who is God, 24 hours in a day won’t be enough just to stay on the knees before Him. •

End of theory.

1 Thought, The Last Written • It’s time for the Christian pathway and the world’s to be distinctly separate once again as it was at the beginning of Christian history. Slowly, Christianity enters again in the underground. Come, LORD, come in Your glory and let Your Face of beauty shine upon us. În ultracapitalismul global de prost gust în care am ajuns graficul financiar te face să-ți pierzi prietenii, ori, dacă ești îndeajuns de prost, să-ți faci alții și să crezi în ei. Poți să-ți faci și altă familie, frați spirituali, mentori, guru ori orice altceva, numai să crezi în om. Dacă sărăcești, din orice motive, devii un lepros social, un mizerabil al lui Victor Hugo, și toți te abandonează ca șobolanii Titanicul. În cele mai multe cazuri nu te abandonează decât părinții, ori iubirea vieții tale, în rest toți, până și frații care te-au urât dintotdeauna. Al 14 –lea Dalai Lama scria ieri pe Facebook cum că suntem animale sociale. Nu cred că suntem animale, și nu suntem nici sociale, nu am învățat ce înseamă social, și până în prezent de la începutul istoriei noastre umane nu am făcut vreodată o societate adevărată. Așa părăsit de toți cum sunt, sunt un Timon din Atena care nu mai simte decât dispreț. Deja de ani buni oamenii spun că în ziua de azi doar banii mai contează, și că dacă scrii “Metamorfoza” n-are rost s-o scrii decât dacă faci bani, dacă nu n-are rost s-o scrii. Și ce e tragic, este că în mijlocul acestor otrăvuri umane, există inimi de rubin, oameni care trăiesc altfel. Există medici adevărați, ș.a.m.d., există oameni, dar pământul e asemenea unei grădini cu puține răsaduri și multe buruieni. Mult prea multe buruieni. Mult prea multe buruieni, va spune cândva Pământul. Și nu, nu există nici o diferență între 2015 AD și Evul Mediu, peste tot sunt bani, capete tăiate între prieteni și haremuri pline de ființe care nu gândesc mai mult de lux.

Personal cred că, în psihologie, nu există decât două teme principale ce le conțin pe toate celelalte.

Pentru bărbați, este împăcarea cu tatăl, (Dumnezeu), iar pentru femei este împăcarea cu bărbatul, (Dumnezeu). În asta este cuprinsă toată psihologia, iar acestor două probleme trebuie să le facă față într-un mod sau altul orice om, oricât de sănătos ar fi. Iar aceste două împăcări nu sunt la fel. Prima este împăcarea pietrei cu piatra, a doua este împăcarea apei cu piatra. Deasemenea bărbatul este precum gama majoră din muzică, având parcă mereu tendința de a fi ‘patronizing’, iar femeia e precum gama minoră a muzicii, având parcă mereu tendința de a fi delicată. Ce-am scris, am scris.

-Ce-i cu portretu’ lu’ Stalin la mine-n birou?

10 (citește zece) ani închisoare.

True story, true story!

Cu dezamăgire şi speranţă. Unde ne sunt compozitorii? Ar trebui să fiu blând, dar oare pot fi? Sunt înlocuiţi de nişte oameni ar căror crez este muzica a murit, trăiască business-ul.

Compozitorul este cel care se adresează veacurilor, aşa cum o stâncă se adresează apei. Unde mai vedem aşa ceva azi? Doar nişte cântecele de cele mai multe ori reciclate din DCA-ul muzical al trecutului şi inconştientului colectiv, în cel mai bun caz, când nu sunt de-a dreptul furate de la cei care fac reciclările. Unde sunt concertele, unde sunt marile opere, unde sunt frumoasele musicaluri, de ce simfonia a devenit o limbă moartă, unde şi-a pierdut jazzul jasm-ul, unde este pietatea muzicii pietăţii, cum s-a întâmplat de notele muzicale au devenit hieroglife fără sens pentru majoritatea oamenilor, de ce muzica pop e un frumos înger cu aripi de plumb, de ce nimeni nu mai ştie care e diferenţa între o sonată şi un concert de muzică de cameră, cum se face că snobismul a crescut în toate partidele muzicale şi de ce cântecul, simplu, curat, melodic, armonios, îi plictiseşte pe oameni, iar ritmul a devenit scop în sine, nu paraclet? În România viaţa muzicală este mai rea ca oriunde după milenii de tradiţii frumoase însumând Africa, Iberia,Cauzazul şi Iranul, Siria şi Palestina, Mongolia şi Amurul. Îmi amintesc copilăria în care o ţară întreagă de elevi de gimnaziu se plictisea la emisiunile domnului Iosif Sava şi nu numai că nu puteau înţelege opera, dar râdeau însăşi de Simfonia destinului şi de sărmanii copii cărora le plăcea.

Emisiunile de divertisment şi muzică uşoară apărute odată cu epoca socialistă ne-au idiotizat muzical.

Până atunci se mai putea concepe să te desfeţi pe muzica Mariei Callas. Un lucru foarte greşit este acela că în timp ce toate speranţele noastre muzicale pleacă în alte ţări, nu importăm şi noi la rândul nostru muzicieni cum fac filarmonicile, operele şi academiile ţărilor civilizate. Aduceţi-i şi din Coreea de Nord, dacă trebuie, dar să ni se umple domul.

Revoluţia tehnologică a accentuat lipsa de imaginaţie. Comparaţi timbrul de lemn, aer, metal, sacâz şi mână al unui violoncel cu acelaşi sunet pe lista de instrumente a unui sintetizator. S-a ajuns la o muzică ce expiră asemeni unui produs de vânzare, după câţiva ani acelaşi “cântec” părându-ţi sunete de program de computer defect, în vreme ce violoncelul îşi păstrează timbrul ca un Cap de bour.

Iar nu în ultumul rând suntem bombardaţi de instrumentele de percuţie. Oricine îşi închipuie că le poate folosi. Nu este nimic mai urât decât un instrument de percuţie lăsat în mâna unui alb. După cum este adevărat că “White men can’t jump”, tot atât de adevărat este că albii nu pot folosi un instrument de percuţie cum trebuie. Nici măcar nu le pot înţelege cum trebuie. Pentru negri fiecare tam tam sună într-o anumită gamă, pe când pentru albi sunt doar snare, drum, cinele, şi tambour cu pedală. Iar în ziua de azi s-a ajuns la o spălare pe creier, orice persoană care face muzică se simte datoare să pună “şi tobele”, pe orgă sau computer, măcar, dacă nu crede că ştie să dea în ele.

Mai este posibil să se nască compozitori? Poporul român crede, împreună cu Miron Costin, că nasc şi la Moldova oameni. Nasc şi la Moldova oameni.

Să se mai nască.

SCHENGEN Pământul hăţagurilor este pământ sfânt. Este pământ sfânt ca insula Iona, ca ţărâna Rusiei, ca tot Estados Unidos. Haţegul este sfânt şi azi deja Haţegul se întinde din Canada până în Rotterdam şi Hiroshima. Bârna de Bronz a lui Brâncuşi, Universitatea din Uppsala, poarta catedralei din Wittenberg şi toate mormintele papilor veghează acest pământ.

Noi credincioşii acestui pământ suntem zimbri ce ne retragem în istorisirile trecutului, în basme pe care oamenii aleg să le uite cu mult înainte de a se îmbolnăvi de Alzheimer. Suntem Nimeni, dar precum primele naţiuni noi suntem pământul acesta, pământul acesta suntem noi, pământul acesta e al nostru încă, noi suntem vocea pământului acesta. Cei care ne-au dat viaţă prin cuvânt cu două mii de solstiţii de iarnă în urmă, au lăsat înainte de a muri pe D-zeu să sfinţească în ei acest pământ, iar sabia cu care strămoşii noştri secerau spicele de grâu ne-a pus în mână acest pământ.

Toate pământurile acestea sunt ale noastre. Sunt pământurile celor cinci nobile familii ale Bisericii. Azi când credincioşii în Occident sunt exterminaţi de ignoranţă prin ignoranţă în calitate de poate ultim creştin privind orbitoarea ciupercă atomică a dezastrului omului spun cuvintele pe care le spun toţi ceilalţi, fraţi sau morţi: Veniţi! Îndrumaţi-vă de oriunde este că vă aflaţi. Oriunde este un credincios înviaţi-l din mormanul de pietre şi puneţi-l pe aripile porumbeilor. Veniţi toţi pribegii, toţi cei ce n-aţi avut vreodată vreo odihnă în această lume, aduceţi-vă bătrânii să aprindă lumânări de ceară galenă în toate pustiile catedrale noastre de beton, vino Africo, toate ostroavele sărace să vină şi să mănânce, să mănânce smântâna Occidentului, tu, Lume a Treia, vino pe pământurile pe care Biserica le-a pierdut, veniţi şi descălecaţi din vapoarele voastre clandestine şi supuneţi-ne, rupeţi gura fiarei şi transformaţi veacul de azi în explozia de pietate a Noului Ev Mediu. Berdiaev a fost un profet, Youssou, ca Robert Nesta Marley, aşa că împlineşte-i sufletul şi vino în umbra Statuii Libertăţii şi Turnului Eiffel încărcate de existenţialişti şi ridică vitraliile adevăratei catedrale a Bisericii, Catedrala Noului Ev Mediu.

Timp de cinci sue de ani Occidentul a avut dreptul să colonizeze întreaga lume fiindcă pe atunci Occidentul credea. Ca păstrători ai Evangheliei este acum rândul vostru, întreagă Lume a Treia, să veniţi în aceste pământuri încă sfinte pentru că acum Evanghelia e în voi. Colonizaţi Occidentul, oameni negri, galbeni şi roşii!

Veniţi şi fiiţi-ne preoţi, fiţi-ne eroii şi artiştii noştri, fiţi papii şi patriarhii noştri, fiţi adevăraţii oameni politici ai acestori pământuri şi ţărilor noastre, fiţi profesorii noştri, fiţi ctitorii noştri, fiţi scriitorii noştri, fiţi rabrindanath-ii şi einsteinii noştrii, fiţi sfinţii noştri, familia noastră, fiţi una cu noi cei ce azi nu mai suntem decât amintire şi pământ. Dându-vă pământul nostru vă dăm pe noi înşine vouă. Tot pământul acesta de la o mare la cealalată e al vostru. Doar transformaţi iarăşi catedrala romanică a credinţei Occidentului într-un templu de chihlimbar viu pe care să-l aruncăm ca pe o sticlă

cu meghila SOS a sufletelor noastre în valurile de lumină care ajung până la noi din Mare Deum.

Treceţi Alpii, Roma e a voastră.

Haţeg, Europa 3 martie 2012 Ioan (un vis sufletesc - bazat masiv pe ficțiune - aducându-mi toate influenţele spirituale în camera mea de bloc şi în cartierul în care locuiesc, construit în perioada comunistă) Motto "Did you ever had a feeling that you wanted to go, And still had a feeling that you wanted to stay?" Lt. Col. Frank Slade, Scent of a Woman, 1993 -Acesta este Fiul Tău preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea.

Camera în care stăteam, băiatul, singur, era o încăpere fără mobile cu o mochetă prăfuită şi în mijloc o fântână cu ghizd de piatră rotunjită de şuvoaiele care coboară în fiecare primăvară de pe arhitectura Bauhaus cubistă a Retezatului, deşi adânca fântană se afla la etajul al doilea al unui bloc nenorocit şi mult prea înghesuit iar în locuinţa pustie de dedesubt nu se afla nici măcar un izvor, iar fântana, această halucinaţie, era într-adevăr partea văzută a opaiţului de pământ, cu apa îngheţată din ea, flacără. Cobor în fântână înotând prin apa acoperită de gheaţă până îmi degeră inima în mine şi ajung în alte ceruri şi în alte muşuroaie, la alte capete de lumi.

Trebuia doar să scriu o literă romană, grecească, evreiască, armenească ori chirilică pe una din pietroaiele de la buza fântânii şi oameni, Dumnezei şi îngeri îşi scoteau frunţile din undele ei pentru a vorbi dând învăţătură. Iar pereţii camerei nu erau continuui, întrerupându-se şi rezidindu-se iarăşi precum cosmosul, pe ici pe colo de parcă ar fi fost zidăraia surpată a unui pustiu de nisip spulberat de buzele vântului, spintecat de săbii de flăcări scoase din teci de chihlimbar de către heruvimii înşişi, iar în camera mea băiatul mă simţeam de parcă tot deşertul clocotit ca sticla ce curge în cuptor se află înapoia frunţii lui, de parcă Arabia, această fecioară, este sufletul meu. De aceea oamenii şi Dumnezeu m-au numit K-pax fiindcă asemeni alchimiştilor ştiu secretul de a preschimba singurătatea în fericire, iar Parcele înseşi când a fost de m-a născut biata mamă-mea mi-au îngânat descântul pusniciei cu buze de zăpadă de jar.

Se întâmpla că întreaga încăpere se preschimba în doar câteva clipe, numa acum de pildă camera aceasta de bloc era un bolovăniş înverzit de colţ de râu înecat de hăţişuri şi de sălcii arse, torturate şi închircite de soarele ale cărui plete de aur ciocănit de făurari umpleau în expresioniste unghiuri geometrice şi asimetrice toată cămara vechii copilării şi singurei fericiri cu nume de Mamă.

Atunci dincoace de fereastră se face lumină şi cerul se vede prin frunzişul de jad al pământului nostru, făcut din trupurile noastre. Şi doar şuvoiul de apă de munte se auzea ca un vechi, protoarmonic, neînţeles duruit în lemn în ceasurile acestea în care ziua şi noaptea se amestecă într-un cer de lumină şi întuneric amestecate, asemeni mierii albe de luncă şi răstoace de lângă ape cu mierea neagră din florile vărsate din năvod de Dumnezeu cu Sfântul Petru pe câmpurile din munţi ca cochiliile de melci marini aduse de potop şi nu mai ştii de e lumină sau beznă înstelată în sufletul tău şi spui rugăciunea ursului singur noaptea în munte cu fruntea proptită de bolovanii mari şi tăcuţii din râu. Şi doar când mi s-a întâmplat de am murit am văzut că nu am murit pentru prima oară. În fiecare zi mor, tot la douăsprezece ore şi stau mort douăsprezece ore după care înviu, pentru că am băut prea mult din leacurile vrăjitorilor noştri şi jumătate din zi sunt viu şi jumătate sunt mort. Dar înviu, după ce mor, înviu, iar şi iar, ca iarba. Când mor, mă ridic din mine şi intru în Dumnezeu, umblu prin cele şapte lumi. Când sunt mort, sunt deasemenea viu. Văd ce nu mai pot vedea altfel şi mi se vorbeşte. Când sunt mort tac, când sunt viu vorbesc. Şi eu sunt un fel de vrăjitor, un om al sufletului. În spate duc o balanţă în talgerele căreia pot pune sufletele oamenilor, dar nu-mi place să fac asta. În buzunar am o piatră cu care se pot transforma sufletele oamenilor în aur, dar piatra o ţin pentru mine deşi doar pentru mine nu funcţionează. Cu ochii mei văd oameni morţi pe care oamenii îi cred vii şi oameni vii pe care oamenii îi cred morţi. Din palmele mele cresc doi salcâmi, rugăciunile noastre. când mor mai întâi închid ochii, după aceea îmi înghit scuipatul, iar apoi mă ridic din genunchi. Viaţa e aşa de rea că trebuie s-o duci în genunchi. Mor şi înviu de treizeci de ani şi o voi mai face datorită lui Isa până nu voi mai muri ci doar voi învia. Acum când vorbesc, sunt mort iar salcâmii înfloriţi tac în privirea mea, în clipele de vis în care îi vorbesc celeilalte lumi obsedate de Dumnezeu ca şi lumii oamenilor. În întuneric se aprind mereu aceleaşi lumini, fie ele lumânări de întâi

noiembrie ori stele. Universul e un cimitir luminat de candele, un cimitir care abia aşteaptă să învie.

Toţi vom învia. Doar morţii preţuiesc viaţa, iar cerul e un Strei deasupra capetelor noastre, ascuns, în care plecăm până la urmă fiecare. Dar ce e Streiul, știi? AM STAT JOS ŞI AM PLÂNS. “Acum, nepreţuitul meu Rodea, te îmbrăţişez până la revederea apropiată şi te binecuvântez cu binecuvântarea mea de mamă.” Dostoievski. 1 Exodul unui singur om. Cred ca daca dupa cum spunea Martin Luther King America e un vis atunci comunismul a fost un cosmar, inca imi amintesc oamenii aliniati adorandul pe Dictator si urland: No God. Nu cunosc restul Pamantului, dar ce pot marturisi si ce vad in sfarsit de o viata e ca orasul meu iubit e un oras de oameni de nimic, adica oameni care il resping pe Dumnezeu, bogati in duh, saraci in suflet. Nu ma mai dor durerile pe care mi le fac oamenii acestia. Acum ii cunosc. Vreau sa incerc sa privesc dincolo de singuratate dar sa gasesc iubirea de Dumnezeu si oameni. Haţegul e undeva în Europa de Est. E în locul unde demult s-au întâlnit Regele şi Profetul împărţindu-şi precum Avraam şi fratele său Lot lumea. Întregul Apus a fost al lui Carol cel Mare, iar Răsăritul, incepand candva din Tara Hategului, s-a închinat la strigătul Cărţii. Doar pământurile acestea din jurul Retezatului nu au fost nici ale lui Charlemagne nici ale lui Muhammad, precum zona demilitarizată şi ocolită de graniţe şi noroc dintre Pakistan şi India, ori dintre RPD Coreea şi Coreea de Sud, pământurile acestea au fost într-adevăr ale nimănui, adică ale noastre, ale jandarmilor unguri, ale fabricanţilor de orgi de biserică saşi luterani şi şvabi catolici, ale ţăranilor rumâni, ale birtaşilor evrei şi ale ţiganilor, aceşti vameşi magici. Pământul acesta e locul unde Carol cel Mare şi Mahomed au stat jos şi s-au privit unul pe celălalt, pentru a pune sabia care e un cuvânt şi cuvântul care e o sabie între ei, pentru să plece apoi la Aachen şi Mecca şi să lase sabia-cuvânt şi cuvântul-sabie înfipte ca două pietre de hotar într-un pământ cu oameni proşti şi paşnici, asemănători oilor, închinându-se atât cât au putut -,în pământul ăsta plin de grâu şi viţă-de-vie, cu puterea lor de înţelegere de oameni înapoiaţi şi sărmani cel mai adesea, unui alt Profet, unui alt Rege. Suntem un popor dogmatic, iar cuvântul de bază în sufletul omului e cuvântul om, iar oamenii cred că în schimb în psihologia lui Dzeu e cuvântul zeu, însă acest lucru nu e adevărat, singurul cuvânt inventat de D-zeu din toate câte sunt pe pământ e tot vorba asta, om, singura noţiune care are vreo importanţă pentru el; altfel spus protopronumele în pshicul uman este eu iar omul crede absurd că şi în D-zeu e la fel pe când în fruntea lui D-zeu e tu. Ce se întâmplă în prezent în pamantul nostru – anii '10 – este un proces în care, ca în întreaga lume civilizată, grosul banilor va trece în mânile câtorva procente în vreme ce resturile vor asigura viaţa umilă a majorităţii populaţiei. Diferenţa între noi şi lumea civilizată este că în America de pildă oamenii îi au pe masoni cărora D-zeu le cere să se gândească şi la nenorociţi, dovadă fiind numai toate împrumuturile pe care le-au dat ţării noastre, iar în Europa există ceva ce se numeşte socialismul moderat, un fel de hippie, sau apostoli politici. În România nu există o cultură, cu o mentalitate elevată, nici a masoneriei, nici a socialismului democratic, iar societatea noastră în care în toate epocile istorice au existat clase privilegiate, riscă să devină un cromleh de piramide antice.

Lucrurile acestea sunt foarte serioase, cel puţin în ţara noastră. Pe de altă parte dacă privim în Istorie, vedem că rele mai mari au fost făcute de către oameni în încercarea lor de a stăvili rele existente deja.

Dar cred că nu greşesc dacă spun că o cale de rezistenţă în faţa servitudinii valida ar fi cea sudcoreeană, folosind metodele credinţei, educaţiei şi muncii o credinţă a cărei candelă nu se stinge odată cu aprinderea veiozei studiului şi o educaţie care nu se sfârşeşte odată cu începerea serviciului şi muncă, mai mult ca orice, care continua atât timp cât mai ai ceva de dat lui D-zeu şi oamenilor, precum portretele lui Rembrandt. Acestea sunt gândurile Mamei mele, ale Mamei ei şi ale mele cât timp am trăit în acest pământ şi e adevărat că singurul motiv pentru care nu am plecat de aici în Montana, Canada ori Noua Zeelandă e pentru că suntem acest pământ, cand moare orice om e un martir, cum sfintii sunt din timpul vietii.

Ana isi amintea povestile spuse de batranii vechi la Livadia, sub muntele de chihlimbar parfumat picurand si smirna reflectand muntele de zapada retezata.

Au fost odată ca niciodată, inconjurate de nori şi gheţuri se înalţă cele şapte piscuri. Acolo se înalţă piscul retezat. Se înalţă vârfurile asemeni scuturilor de războinici, asemeni săbiilor ce apără cerul. Se înalţă munţii de zăpadă, alb se înalţă. Precum nişte aripi de gheaţă, munţii făcuţi de copiii uriaşilor înainte de Crăciun, făcuţi din prima zăpadă căzută.

Copiii uriaşi în joacă clădit-au şapte munţi din zăpadă, şapte uriaşi munţi albi precum flăcările, albi precum soarele. Prichindei erau copiii, dar ajungeau până deasupra norilor, erau copii mici, dar în joacă au zidit cei mai înalţi munti de sub strălucirea dimineţii.

Priveşte poporul ingenuncheat deasupra norilor, pe vârful retezat de invidia copilei uriaşului, având pe Stăpânul în mijlocul lor, aşa tace poporul Stăpânului.

Trei copii zidit-au şapte munţi albi şi îngheţaţi. Munţi în care se oglindesc stelele, munţi ale căror piscuri zgârie Luna.

Oamenii se întreabă: cine au fost uriaşii? Întâlnitu-i-au cineva? Le-a ştiut vreun om numele?

Doar Cel ce ştie toate, Stăpânul din cer.

Stăpânul care a făcut uriaşii din stâncile incandescente ce-şi au obârşia în adâncul ţărânei, Cel care a poruncit zăpezii să cadă răcoros asemeni frunzelor roşii şi galbene din Răpciune.

Copiii de uriaşi care au zidit munţii cu săbiile de viteji ale strămoşilor lor ce în vremuri vechi dormit-au cu scuturile pe piept şi pe ale căror trupuri au crescut codri. Uriaşii copii care au zidit munţii cu săbiile străbunilor în loc de lopăţici, amestecând zăpada cu stele căzute de pe cer şi cu stele pe care le-au desprins din constelaţii.

Ce om a putut să vadă ziua când munţii au fost gata şi un incandescent heruvim de flăcări a coborât pe cel mai înalt munte topind zăpada pe unde călca şi nici un om nu a putut să vadă toţi uriaşii închinându-se în faţa revelaţiei, în faţa revelaţiei de flăcări.

Dar vai, invidia a urcat precum un şarpe la inima unuia din uriaşi, cine era doar Lumina ştie, iar el luă un gigantic ţurţure de gheaţă ce atârna de Lună şi izbi în muntele cel mai înalt, retezându-l. Unii spun că era chiar copila cea mare a uriaşului, sora celorlalţi doi, ce vrut-a ca muntele ei să fie cel mai mare. Adevărul e ascuns, însă...

Pâlpâie munţii ridicaţi în joacă. Un munte de zăpadă cu şapte piscuri peste care nu a trecut niciodată nici un nor.

Munţii străluceau în soare asemeni apei unui lac de gheţuri, piscurile străluceau asemeni unei dimineţi de mărgean.

Apoi uriaşii plecară; basmele spun că spre învolburatele mari unde-şi făcură sălaş, în urma lor rămânând munţii străjuiţi de mormintele împădurite ale uriaşilor din îndepărtate vremuri.

Iar munţii erau atât de înalţi şi atât de tăioşi, atât de îngheţaţi şi atât de ascuţiţi, încât atrăgeau gerul, atrăgeau vântul, atrăgeau crivăţul, atrăgeau frigurile fără sfârşit şi munţii de zăpadă nu se mai topiră niciodată şi niciodată vara nu se mai făcu. Munţii nu se topeau pentru că zăpada din care fură făcuţi căzuse chiar din răsuflarea Stăpânului; erau munţi izvorâţi din Adevăr şi nu puteau să moară. Şi nori mulţi precum valurile mărilor potopiră munţii şi cerul era doar nori ce nu mai plecau.

După mult timp, oamenii, dorind să vadă cerul şi să se încjine urcară pe munte cu toţii şi făcură şapte cetăţi pe vârfurile ce treceau de volbura de nori. Acolo, o ţară întemeiară, ducând pomi înfloriţi care rodiră sub lumină. Aşa au urcat oamenii pe munte şi acolo l-au văzut pe Stăpân aşteptându-i, iar munţii erau aşa de abrupţi că nici o armată nu putea trece până sus.

Pasărea cu aripi de zăpadă şi inimă de flăcări îţi va spune. Aşa îţi va zice.

Ce mi s-a spus dintotdeauna e că în ziua de 11 mai 1928, Dumnezeu s-o aplecat deasupra Livadiei şi a făcut un copil pentru un ţăran livedean numit Băltean Ioan şi al muierii lui numite Eva. 1927, când a căpătat viaţă Anişca , a fost numit în lume anul Clarei Bow, dar străbunicii mei erau oameni simpli dintr-un sat ca o stână lângă un râu avâd în casa lor o familie parcă neschimbată de sute de ani aici în Livadia unde aceeaşi apă curge spartă în cioburi pe pietre. Copilul, numit Anişca a fost născut pe Retezat, piramida acestor locuri cioplită nu ştim când de o sabie de lumină, unde mama ei urcase ca să se adăpstească de un potop, acolo născuse singură printre oile ce urcaseră cu mieii pustinte de furtună şi n-a fost nimeni s-o ajute să nască, doar Maica Domnului. Doamna Noastră Maria, a Imaculatei Concepţiuni, i-a fost moaşă femeii la naştere. Pe acolo, la Livadia, prin părţile Streiului, cum satul e chiar sub coasta marelui deal împădurit iar pământul e puţin între râu şi coasta împădurită şi plin de bolovani, încât pe acolo oamenii din sat erau cam toţi ciobani, păstori şi păcurari. Cu căciula de miel în cap, cu cojocul miţos în spate trei anotimpuri pe an, cu boata-n mână şi fluierul de lemn înnegrit de fumul focurilor ciobăneşti în munţi înfipt în brâul de piele unde era şi briceaga cu care cei mai cuminţi, ca fetele mari cum sunt şi eu îşi trăiau brânza, iar cei cu argint viu în

urechi ajungeau şi să-şi rezolve neînţelegerile cu alţi tineri tari şi proşti asemeni lor, de prea multe mândre risispite prin satele din valea Retezatului de nu le mai puteau ţine socoteala dreaptă sau de prea multă băutură de nu mai puteau vorbi omeneşte. Dar livedencele îs femei vrednice ca sicilienele, poate doar satul Paroş să fie mai ceva, dar ăla îi sat vechi domnesc, ai familiei Băsărabă de juma de sat, strămoşi ai familiei domnitoare a Basarabilor care a întemeiat Ţara Românească a lui Mihai Eminescu şi a cui a mai fost. Oricum deşi livedenii au multe calităţi de le mai lipseşte una să facă suta cum spunea Cilibi Moise, îs iuţi, oameni iuţi la fire, iuţi şi vijelioşi cei mai mulţi, ca apele Streiului din care beau apă.

Cei care trăim aici prin părţile astea ale noastre ştim că fiecare sat are o batjocură, iar satul Livadiei de Coastă îşi are şi el batjocura lui. Din vremuri se spune că trei livedeni beţi întorcânduse noaptea-n sat au vrut să scoată Luna dintr-o baltă pân-au căzut grămadă de-au văzut că Luna-i pe cer. De sute de ani poate oamenii le strigă livedenilor: -Tri, mă, tri că Luna-i sus! Şi pentru o glumă atât de nevinovată aruncată totuşi ca o batjocură, livedenii aruncau cu bolovanul în fereastra trenului după ce coborau din personal la Livadia ca răspuns la batjocura amintită de navetiştii feroviari. Sat vechi de grăniceri cum e, livedenii nu stau la tocmeală, iar weltanschauung-ul livedean nu e lucru de joacă, iar sufletul lor a asemeni unui măr mocănesc, tare ca un bolovan şi parfumat ca un sân de femeie de reuşeşti să-l sfarmi cu buzele.

Bunicul dinspre mamă al Anei era un cioban numit Petru sau Ioan care avea doi fraţi Ioan şi Pavel, sau Petru şi Pavel. Toţi erau trei fraţi ciobani ce plecau la munte cu oile primăvara de veneau înapoi în sfârşit de toamnă, venind călcând cu o demnitate ţărănească pierdută azi în cea mai mare parte. Mâncau brânza sărată de oaie cu roşii din grădinile îngrădite ţinute de neveste, cu slănina vreunui porc gras ca un pachet de unt ţinut tot anul pe lângă casă, mâncau sloi, carnea de oaie făcută nojite păstrată peste ani în grăsime de oaie, cu mămăligă şi murături. Lapte de vaci, din cireada vacilor ţinute în sat, tot feluri de păsări domestice, puţin vânat şi produsele obişnuite date de pământ în satele de ţărani dinspre Haţeg pe care le primeau pe bani sau la schimb. Bani primeau în mare parte de la un israelit din Baru, care le cumpăra carnea de oaie şi vită, de pasăre, cu brânza şi ce mai aveau de vândut la cârciuma ce o ţinea acolo, cea mai mare cârciumă din părţile acelea ca un fel de supermarket şi măcelărie la nivelul acelor vremuri, venind la el diferite feluri de ţărani să-şi vândă sau să-şi schimbe mărfurile şi bineînţeles să cumpere minunăţiile nemţeşti de la oraş, gaz, zahăr şi tutun. Probabil că e o afacere ce datează din vremuri mai vechi, fiindă aşa s-a ajuns şi la numele satului şi apoi al comunei; Baru Mare, în maghiară Nagy Bár, înseamnă „băcănia mare”.

Familia Anei a trăit în acelaşi sat de mai multe sute de ani fiind atestaţi ca nemeşi cu numele de familie în „satul nobil” într-o diplomă de proprietate al principelui Albei Iulia la 1670 şi cu strămoşi aşa numiţi „nobili” atestaţi în sat înainte de anul 1500. În acele vremuri mai mult decât tulburi, nobil putea ajunge oricine de distingea în războaie, de altfel aşa au ajuns nobili şi Cândeştii şi poate şi mai târziu urgisita familie Băsărabă din Paroş. Mai târziu, într-o cu totul alt status quo, nemeşii erau în acelaţi timp, ţărani, nobili vechi români din generaţiile lui Iancu de Hunedoara şi nobili noi colaboraţionişti cu pajura austriacă care a înnobilat satul Livadia în întregime. Ţin să menţionez că înainte de rescrierea comunistă a istoriei în care paginile manualelor şcolare au fost scrise cu inima lui Stalin, acea lopată magnifică, înainte de aceasta Transilvania era plină de nobili de toate naţiile şi mărimile şi parţial încă mai e, încă mai sunt oameni care îşi mai amintesc propriile origini, cele mai viteze şi importante în districtul fiind – situate la poli opuşi – familiile Kendeffi şi Kenderessy de care a auzit toată lumea pe de-o parte şi legendara familie Băsărabă de care nu a auzit nimeni, pe de cealaltă. Cu cinci sute de ani în urmă atât familia cnejilor Cânde cât şi familia cnejilor Băsărabă au foşti puşi în faţa aceloraşi două opţiuni. Dacă familia Kendeffi ar fi făcut altă alegere acum ar fi avut destinul familiei Băsărabă, iar reciproca este valabilă deasemenea, dacă familia Băsărabă din Paroş ar fi ales diferit ar fi putut avea destinul Kendeffilor şi toată lumea de oriunde sunt blazoane să ştie de ei deja de sute de ani. Blazonul familie Kendeffi este prezent şi în arborele genealorgic al Casei de Windsor, familia Reginei, iar familia Băsărabă sunt doar jumătate din satul Paroş al judeţului Hunedoara care ştiu şi despre care ştim că sunt cei mai mari cneji ca măreţie din tot districtul şi cine ştie poate de oriunde românii au avut cneji. Şi unii şi alţii au fost eroi în războaiele

vechi ale creştinătăţii, în campaniile îmoptriva otomanilor ale militarului Iancu de Hunedoara, dar saga familiei Kendeffi e doar glorioasă pe când destinul paroşenilor Băsărabă care acum cinci sute de ani au fost aleşi să fie consideraţi ortodocşi mai departe şi totodată ţărani de coroana ungară e sublim. Şi pe de altă parte ce mai rămâne din Don Quijote când i se ia calul? Nobililor care nu acceptau să treacă la catolicism li se lua dreptul la blazon, dreptul de a avea cal şi de a purta arme. Şi astfel cnejii Băsărabă din Paroş au devenit ţăranii Băsărabă din Paroş, dar noi toţi ştim că sunt cei mai tari. Şi chiar şi numele satului le reflectă cumva alegerea făcută în urmă cu jumătate de mileniu, cum spunea tatăl meu profesorul, pronunţia maghiară stâlcită de la „păroşi”, pentru că în trecut toţi bărbaţii ortodocşi purtau barbă.

Ca un om care am cercetat de mult timp cu atenţie pot spune că dacă e un loc care poate fi considerat Mekka ţinutului nostru lăsând la o parte cele două altare medievale şi Mormântul Sfântului care are tendinţa de a deveni obiectiv supus comerţului, fie el şi religios, atunci acesta nu poate fi decât satul Paroş şi spun aceasta în situaţia în care nu pot fi acuzat de lipsă de obiectivitate.

Nici eu nici Livadia mea, nici Haţegul, nu au nimic nici în clin nici în mânecă, nu au nimic comun cu satul Paroş. Pe foştii cneji Băsărabă din Paroş i-am întâlnit pe strado şi în cărţile de istorie, iar apoi miau răsărit în credinţă fiindcă şi eu sunt doar un ţăran cum îmi spuneau colegii de clasă la orsaşul cel mare, marea metropolă Deva. Nu, nemeşii livedeni nu au fost nimic atât extraordinar. Ma târziu, cum am ma spus, find locuitri ai unui sat grăniceresc livedenii au apărat pe rând graniţele principatului Transilvaniei, ale Imperiului Austriei şi ale Austro-Ungariei de turcii de dincolo de munţi, până au întors frontul luptând de partea românilor din Regat în Primul Război Mondial. Aşa cum a fost Primul Război Mondal a fost cel ma crud pe care l-au avut de dus românii, un război fratricid, şi pentru că ş români sunt oamen cu adevărat nu a putut avea decât o sngură mântuire. Ş în plus Regele Ferdinand ne-a dat pământ, tre iugăre la fecare soldat ardelean care a luptat de partea Regatului României. Fiind probabil mic nobili, oameni care s-au remarcat cumva în luptele lui Iancu de Hunedoara cel care a ridicat întreaga zonă, unele sate primind permsiunea să facă biserici de piatră aparţnând legii creştinilor falşi cum erau numiţi de Papă, „oameni nobili” înainte de statornicirea şi întărirea posesiunilor ungare pe pământul rumânilor unt cu Oltenia lui Bărbat şi Litovoi, cu un statut incert după 1500 când toate felurile de nobili pentru a fi pe mai departe recunoscuţi au fost siliţi să treacă de ortodoxie la catolicism – ce a acceptat să facă familia cnejilor Cândea şi nu a făcut până astăzi familia foştlor cneji Băsărabă -, iar mai târziu, odată cu greco-catolicismul implementat de austrieci întregul sat Livadia a devenit în acelaşi timp sat nemeşesc, adică sat în care toţi locuiitori erau numiţi nobili deşi erau doar nişte ţărani care primiseră unele pământuri şi privilegii nesemnificative în plus şi sat greco-catolic, sat de supuşi austrieci cum am fost noi pe toată perioada habsburgică, deci ceva ce poate fi numit satul nobil greco-catolic românesc supus austriac Livadia. Probabil că noi am fost opusul satelor de pe malul drept al Râului Mare: Valea Dâljii al preotului nobil Stoica martirizat de pârcălabul de Haţeg, deasemenea român, unul din Cândeşti pe vremea când aceştia încă nu se maghiarizaseră, satul de daci get-beget studiaţi exhaustiv în anii '50 de Academie Clopotiva şi râdimorenii ai cneazului-călugăr Nicodim care a făcut bisericuţa de piatră cu altar fortifcat de sub Cetatea Colţului şi deasemenea opusul satelor din sus de sub munte, de pe cele două ape, Râul Mic şi Râul Alb, sate la fel de ortodoxe ca duruitul ploii pe toacă.

A fost o viaţă frumoasă, timp de sute şi sute de ani. Noi, ţăranii noştri vindeau lână şi brânză, lapte de vacă şi carne de oaie şi de vită pe grâu, cucuruz şi cartofi şi cu porcul din ogradă trecea iarna binecuvântată cu luna celor cinci sărbători. Când era vară fetele mari purtau ii ce tembătau cu miros de busioc şi de măr, iar iarna încălţau opinci şi ghete ca la târg la Pui şi nu era nimc mai frumos ca ele în tot pământul. Stăteau seara lângă Strei la poveşti şi erau aşa de frumoase de nu se putea apropia nimeni de ele, nu erau cu nimic mai prejos decât domnişoarele de la târg care purtau rochii de stofă tot anul şi ştiau să cânte la pian, iar cine n-o primit gură de la o ţărancă o trăit deegeaba poate. Pe uliţa numită La Cazarme, bătrânii stăteau cu ochi orbi de copii aşezaţi pe băncuţele de lemn roase de vreme, râzând la câte-o glumă veche, din tinereţe, cu dinţi ştirbi tot ca de copii, stăteau la basne şi şi-o aminteau pe Prinţesă, pe Sissy a Austriei noastre.

Atunci în 1928 Anişca s-a născut în ţara profesorului Miroiu şi a stelei sale, într-o vreme în care era o minunăţie fii ţăran, îţi îngropai faţa-n smântână ca viţelul sugând la maică-sa, de cei mai

mulţi ţărani, cei simpli la suflet mai ales, îşi şi doreau să rămână aşa, îngropaţ sufleteşte până la genunchi în pământul lor, până în vecii vecilor, ori măcar până în ziua de apoi. Sătenii din sus de pe Strei nu aveau mult pământ, dar tot se merita dacă ţinai oi şi vite. Pământul ce-l aveau îl aveau de la Rege, care le dăduse câte un ogor pentru că au luptat în bătaia cea mare. S-or dus, i-or vândut şi pe austrieci şi pe unguri şi-or fost ca argaţii răzvrătiţi împotriva stăpânilor, ce urăsc şi spun că dispreţuiesc stăpânii mai mult şi în zi de azi şi apoi au avut pământul lor. Ce spun toţi în jurul nostru în ţările vecine, curve românski, românu-i tarfă, şi nemţii şi austriecii, şi ruşii şi ăialalţi slavi, dar şi tarfă nu este astfel pur şi simplu, viaţa o dezumanizează ca în romanele lui Tolstoi, nu e vina ei, pe noi pe român cine să ne mai înţeleagă? Poate doar francezii, englezii şi americanii. Abia după ce or murit or avut pământul lor, despre care dascălii lor puţini şi adevăraţi ca Mandela, le spuneau că e al lor de drept de mii de ani, pământul lor, bolovănos şi plin de steiuri cum sunt şi sufletele lor de săteni de sub prăvălişul dealului împădurit care mai lua foc câteodată de-l bătea vântul iute de pe strei de ardea câte o coastă întreagă numai o flacără de schelălăiau lupii îngroziţi căutând un luminiş, un pârleaz prin flăcări pe unde să fugă, şi ursul îşi rdica labele spre cer de mormăia Crezul ca popa din satele momârlăneşti. Pe acolo pe valea Streiului vântul aprinde ogoarele înainte de secere, satul şi chiar biserica o tot ars timp de veacuri până or făcut una de piatră să n-o mai ardă nici focul şi să nu fie nici ei mai prejos de sătenii de la Ponor sau Pui. Tot pământul de la Bulz în sus pe Strei până înainte de Petroşani şi în jos până dncolo de Haţeg era al nostru al oamenilor, mai ales atunci în anii după ce românii s-au adunat aproape toţi la un loc de-or făcut pământul roată cum or mai făcut-o cu trei sute de ani înainte, iar în cer deasupra de Pui şi Baru norii se spărgeau unii de alţii amestecându-se asemeni boţurilor de mămăligă.

De Paşti se-nghesuia tot satul în biserica cu icoane înrămate şi văruită cu model ca o casă de locuit, sempărtăşeau cu pască şi cântau fetele mari: „Ce folos, ce folos, vrednic fără de Christos?”

Tăiau lemne de la pădurea lor şi făceau crucile în cimitiri şi făceau bărci pentru copiii care plecau de mici, să treacă peste Strei la Dumnezău şi pentru mamele care plecau de să prăbuşea peste oameni şi peste fete un munte de piatră crăpată de trăsnete în Retezat.

Si E adevărat Haţegul ăsta al nostru este o băltoacă, dar cât îi de frumos să stai ca Eminescu lângă trestii cu un fir de iarbă-ntre dinţi să priveşti pe cer şi să nu te gândeşti la nimic în mirosul de mocirlă fermentată în soarele încununat cu pene rupte din îngeri, nici un New York nu-ţi poate oferi aşa ceva, nici măcar Ierusalimul deicidului, piatra unghiulară din piramida sacră a lumii.

Acolo există gigantice blocuri turn ori concerte pentru pian din piatră zidită cine ştie când, dar ce trăiesc eu putând să-l numesc şi cu ochii închişi e pământul, cel mai important lucru pentru noi. Iar noi oamenii acestor grohotişuri suntem tot din pământ.

Totuşi pământul hăţagurilor este pământ sfânt. Este pământ sfânt ca insula Iona, ca ţărâna Rusiei, ca tot Estados Unidos. Haţegul este sfânt şi azi deja Haţegul se întinde din Canada până în Rotterdam şi Hiroshima. Bârna de Bronz a lui Brâncuşi, Universitatea din Uppsala, poarta catedralei din Wittenberg şi toate mormintele papilor veghează acest pământ.

Noi cei ce credem în acest pământ suntem zimbri ce ne retragem în istorisirile trecutului, în basme pe care oamenii aleg să le uite cu mult înainte de a se îmbolnăvi de Alzheimer. Suntem Nimeni, dar precum primele naţiuni noi suntem pământul acesta, pământul acesta suntem noi, pământul acesta e al nostru încă, noi suntem vocea pământului acesta. Cei care ne-au dat viaţă prin cuvânt cu două mii de solstiţii de iarnă în urmă, au lăsat înainte de a muri pe D-zeu să sfinţească în ei acest pământ, iar sabia cu care strămoşii noştri secerau spicele de grâu ne-a pus în mână acest pământ.

Toate pământurile acestea sunt ale noastre.

Haţegul e ca orice oraş de provincie, dar există şi alte locuri mai curate decât târgul, departe spre sate, undeva în toate părţile în susul K-ului nostru întors de ape ce se întâlnesc prin locurile noastre. Privind în oraş, singurul oraş pentru mine totuşi, văd în cea mai mare parte oameni fără rădăcini, dezrădăcinaţi de vuietul istoriei, smulşi ca nişte buruieni, aduşi de viituri şi rămaşi aici precum nişte arbori aruncaţi de ape în pământurile aparţinătoare oraşului nostru deja dostoievskian, ţinutul care în vremurile vechi era numit Districtul Haţegului, pământ care începe până dincolo de comuna Baru Mare şi se termină puţin dincolo de bisericuţa de jucărie de la Strei-Sângiorgiu pe valea

Streiului, şi din partea de dincoace de Porţile de Fier ale Transilvaniei în satul Bucova, satul pădurilor şi până în Vârful Ăl Nalt şi Locul Duduie Pământul şi satele momârlăneşti din dealurile de deasupra aceleiaşi ape a Streiului. Pământurile districtului se termină undeva în dreptul Răchitovei, iar Retezatul e al nostru, asta gândim cu toţii cel puţin. Haţegul face parte din religia mea, ca vinul care nu ştii ce e apă sau sânge şi ca pâinea pe care a rupt-o Cristos ;dacă un război ar face ca în locul Ţării Haţegului să apară un crater cu raza de douăzeci şi cinci-treizeci de kilometri, eu nu aş plecîn Canada ca refugiat ci aş muri pur şi simplu. Mi-ar muri înainte sufletul, iar după aceea mi-ar muri trupul.

Pentru mine pământurile acestea sunt tot ce contează.

Locurile astea acestea nu au decât trei feluri de cei mai vechi locuitori: momârlanii împrăştiaţi sus pe dealuri de deasupra Streiului până lângă Petroşani, sătenii care am fost noi şi târgoveţii vechi din Haţeg din care ca şi din adevăraţii Arnoteni nu a mai rămas aproape nimic. Dar noi ce suntem cu adevărat de aici, fie şi corcituri, avem o identitate comună care datează de sute şi poate mii de ani, din vremea romanilor, iar în vremurile înainte de cultură nici nu ne numeam pe noi înşine haţegani, cuvântul acesta nu are nici un sens pentru noi, ne numeam săteni, şi pentru noi care cunoaştem lucrurile dintotdeauna Haţegul a fost un pământ al satelor. Suntem un trib şi afară de studenţii care pleacă şi nu se mai întorc ne ţinem unii de alţii chiar şi în această epocă de individualism feroce. Pentru noi orice om de oriunde, din orivce sat, din ţinutul nostru e interesant, pe când străinii, oamenii altor locuri, inima noastră nu e cu ei, sunt făcuţi din alt pământ şi noi ştim că nu există pământ mai curat decât cel măcinat de furtuni sus în munte şi purtat în apele ca nişte izvoare gigantice, ţărâna hrănindu-ne în toate felurile. Puţin mai este să ajungem să mâncăm pământ ca într-un ritual iniţiatic.

Cât despre oraş, deşi noi orăşenii suntem fierţi unii de alţii în târgul ăsta lipsit de sens al nostru fiindcă din păcate nu prea avem înţelepciune ca toţi oamenii moderni, cu toate acestea toţi avem nişte rădăcini amputate de oameni ori istorie, rădăcini pe care nu am ştiut că trebuie să ni le amintim, toţi am venit de undeva dintr-un sat. Iar satul e ceea ce noi încă ne numim suflet, iar Muntele Retezat e sfânt. Dacă este să primim învăţătură de la Regele Solomon, atunci în oraşul nostru nu merită să povesteşti decât despre zece persoane, cu milă incluzându-te şi pe tine pentru că Dumnezeu spune că un om găseşti doar de-l cauţi într-o mie şi unul a fost Gisli în toată Islanda. Pe aceşti oameni ai lui Solomon trebuie să-i găseşti şi să devii una cu ei, ca în metafizica ortodoxă, iar pe ceilalţi trebuie să-i laşi să te întâlnească şi apoi să-i uiţi pentru că pentru ceilalţi oameni, cei mulţi şi ilizibili, cel mai mare gest de compasiune este să-i uiţi. Majoritatea oamenilor îşi doresc în secret doar să fie uitaţi, fiindcă la gândul acesta suferă mai puţin decât la cel de a fi amintiţi. Doar zece oameni în tot oraşul, cu restul nu merită să-ţi baţi capul fiindcă asemeni lui doctor Zhivago oamenii sunt puţini, iar eu acum devin înţelept precum Columbo, acel alter ego al mamei mele, primul copil al Anei.

Deasemenea, un lucru despre adevăr, probleme şi enigme este că nu i se poate face unui calcul de acest fel deodată în întregime. O problemă, fie ea existenţială, de matematică ori sufletească cere timp, trebuie stai în faţa zidului şi să-l împingi cu sufletul, nu după criterii omeneşti de timp ci în ceea ce se numeşte timp cosmic. Nu contează cât de greu e ordinul pe care o primeşti de la Domnul, dacă îl împlineşti o sută de ani sângele ţi se va face lumină. Asemeni uni râu, sufletul poate nărui un munte, dar doar dacă ai răbdare. Eu mă aflu în faţa enigmei sufletului şi enigmei vieţii Anei, dar ştiu că până la sfârşit voi afla răspunsurile fiindcă enigmele există doar pentru a fi descifrate. Deja cunosc de ani de zile faptele în proporţie de 65%, sper ca celelalte 35% să le pot reconstitui ca pe un vas de ceramică într-un muzeu de arheologie, întâmpin câteva mistere aparent insondabile ca orice pionier, ca ultimul pionier ce sunt, iar problema numărul 1 care trebuie elucidată în această carte este ce a simţit, ce a putut să simtă la faptul că fostul ei ortac, activistul Roman Ioan împreună cu a doua lui soţie Roman Maria nu i-au spus toată viaţa copilului Anei, Roman Adrian, că ea Ana e mama lui.

Venind de la Călan, unchiul Adrian nu avea să afle decât la înmormântare, de la vecine, în ziua de 4 octombrie 1973, că cea despre care a crezut mereu că e doar mama sorei sale Valerica este întradevăr şi mama lui. Aceasta este o taină a sufletului pe care doar sufletul o poate dezghioca.

-Nu fugi niciodata dupa caruta care nu te-asteapta si nu iti dori niciodata iubirea cuiva care nu te poate iubi, obisnuia sa spuna.

In sfarsit aflu cum ca povestea mea nu este despre mine. Povestea mea este despre tacerea care ma insoteste dintotdeauna, de cand mi-am spus prima mea rugaciune, este despre nimicul ce umple cerul ce seara picura peste oras ca sticla topita, insuflare mai relevanta decat intregul Pamant cu toti oamenii si orasele lui fara rost, este despre cerul ce de fapt e cupola incrusatat cu stele a celei mai mari si mai vechi biserici din lumea ce e un Giseh de piramide tocite in universul in care Pamantul e o piramida pentru care nu insemnam nimic odata ce murim, nici macar statistica, dar daca am fi fost neinsemnati ni s-ar fi spus si doar cei vii iubesc, cei care au reusit cumva sa invie din mormantul platonician care este intregul pamant, astfel vadindu-se ca lumea nu merita iubita si Dzeu, familia noastra, nu merita uitat, povestea mea e neintelesul care ma infiltreaza in suflet de parca inauntru as fi camera misterioasa din filmul lui Tarkovski, umplandu-ma cu slabiciune si D-zeu, e despre acea stanca uriasa ce vegheaza, doar rugandu-se de mii de ani deasupra apei sparte de pietre vechi la picioarele muntelui cu toate raurile pamantului intrandu-mi in privire si cu nimicul imanent in lume hranindu-ma ca un desert plin de paine, povestea mea e in primul rand tacere si la lumina flacarii sub stelele de noapte imi vad sufletul desenat pe o harta de ambra, iar cartea imi povesteste sufletul nu stiu de ce, iar idealul meu e acela de a incerca sa-l flatez pe D-zeu si a muri, doar a muri cu un zambet pe chip, ca Mama. 2 Mama zdrobită. Spitalul in care bunica mea Ana a murit pe 1 octombrie 1973 era un loc vechi, tacut. Acolo si-a petrecut ultimele luni pe Pamant, singura, fara altcineva afara de ea si de asistenta cu injectiile ei cu morfina. Nimeni nu venea s-o vada afara de ea si de moașa Fira, si era singura timp de saptamani intregi una dupa alta. Ea, ca si fata ei, nu putea sa faca mai mult decat sa stea langa el peste patul ei cu mana racoroasa pe fruntea mamei si sa incerce sa-i aline sufletul. Ar fi facut orice doar sa-o poata face sa zambeasca. Cand se afla intr-unul din lungile ei atipeli induse, statea pe patul celalalt cu spatele sprijinit de peretele zugravit in vopsea, gandindu-se. se gandea ca daca cineva ar fi vrut sa o inteleaga, ar fi trebuit sa aiba mama. Biata ei mama, doar zacand acolo in patul lui de spital, privind-o cu ochii ei inteligenti, suferinzi, stralucitori, atat de mari si de indurerati, tristi. Îşi amintea privirea ei înfrântă şi nerevendicativă stând în patul său o săptămână după alta, pe chip cu expresia unei fiinţe care nu mai cere nimic vieţii, care nu mai are nimic să-i ceară vieţii, asta mai ales după ce toţi prietenii o părăsiră, nici elevii ei nu veneau pentru că părinţii lor le spuneau că boala e molipsitoare şi pentru că oamenii bolnavi, fie ei şi copii, nu sunt misto. În blocul lor erau ele, în blocul vecin era un copil paraplegic care nu se putea mişca aproape deloc, nu putea nici măcar să-şi mişte înainte roţile scaunului cu rotile şi viaţa mergea înainte în târg, oamenii mergeau cu aceleaşi boturi satisfăcute de zombie şi inimi năruite de personaj dostoievskian pe chip şi nu mai venea nici un înger, fie şi măcar pentru copiii ăştia, nu se găsea nici un sfânt părinte Arsenie Boca de la Prislop ori Papa de la Roma si nu venea de undeva - de oriunde - nici o Mamă Tereza cu putere sa vindece, iar Dumnezeu nu mai vorbea nimănui cum coborâse şi îi vorbise acelui cioban analfabet de la Maglavit. Copii aceştia nu cunoşteau decât moarte şi tăcere, ori suferinţă şi tăcere, se gândea Ana, iar noi ceilalţi – ca într-un roman valoros marquézian – ne continuam vieţile cu stupiditate numărându-ne fericirile pe care ni le-am construit ca pe nişte bancnote paupere de 1, 5, 10 şi 20 de dolari pe care le ţinem în buzunarul de la piept al cămăşii militare de tineri protestatari castristi. Copiii aceştia, parintii, totul ar trebui să fie al lor pentru că totul este al nostru, obişnuise până atunci să gândească mama ei şi nu putea şti dacă era singura care gândea aşa ori dacă mai erau şi alţii, afară de Unicef, Dalai Lama şi U2. Afară dimineaţa picura ca o streaşină de bordei de la Muzeul Satului adunându-se în bălţi mari pe trotuarele cerului, se transforma în lumină precum nişte clape de orgă, îngrozitor de încet cu particulele depărtate unele de altele asemeni unei Niagarre care curge cu bile de sticlă. Pe podea era căzută o carte de rugăciuni cu două acatiste, cu coperta din spate în sus pe care se afla o cruce albastră românească trilobată, înconjurată de raze negre şi străbătută de filamentul unei alte cruci, albe terminată la cele patru capete în patru puncte deasemenea albe.

Citiseră amândoua mult din cărticica aceea albă de rugăciuni cu o icoană pe coperta din faţă, citiseră amândoi Rugăciunea pentru mama, Rugaciunea părinţilor pentru fii lor, Rugăciunea fiilor pentru părinţii lor, Rugăciunea pentru lăsare în voia lui Dumnezeu, Rugăciune pentru izbăvirea de boală, toate rugăciunile pentru copii, către îngerul păzitor, Rugăciunea dimineţii, Rugăcinea de seară, Rugăciunea copiilor, Rugăciunea şcolarilor, Rugăciunea pentru sfârşitul bun al vieţii noastre, Rugăciune în caz de boli molipsitoare, Rugăciune în vreme de necaz şi nefericiri, Rugăciunea pentru

cei necăjiţi, lipsiţi şi prigoniţi pentru dreapta credinţă, Rugăciunea înaintea şi după gustarea de dimineaţă, Rugăciunea înaintea şi după masa de prânz, Rugăciunea înainte şi după masa de seară, Rugăciunile de seară, ea spunea împreună cu mama sa şi Rugăciunea după săvârşirea lucrului, şi spuneau de fapt toate rugăciunile din carte. Aveau un fel de joc în care se rugau una din rugăciuni imaginându-şi – după cum inventase ea jocul – omul numit în rugăciune şi pentru care se rugau: orfanul sărac, oierul, meseriaşul şi lucrătorul, lucrătorii de la ocne de sare şi mine, neguţătorul, funcţionarul, binefăcătorul, cârmuitorii şi slujbaşii ţării, duşmanii, conducătorii, oştirea şi patria, cei din închisori, semănătorul, ostaşul în timp de pace, ostaşul în timp de război, văduva, părintele la moartea fiului sau a fiicei, copiii la moartea unuia din părinţi, prietenul la moartea unui prieten. Ea propusese încă o regulă la jocul inventat de Ana, ca atunci când citesc rugăciunea să se gândească la un om în situaţia respectivă fie el oier, binefăcător sau văduvă şi să spună rugăciunea gândindu-se la acea persoană; jocul nu ieşea tot timpul astfel însă parcă mult mai fain aşa şi-l jucau mult amândoi mai ales de când mama intrase în chimioterapie jucând uneori după regulile Anei alteori după ale fiicei ei. Femeia era jos în sufragerie iar acolo nu am avut curajul să privesc, însă cuvântul Domnului e adevărat cum spun grăunţele de aur ale veacurilor strânse în sita învăţăturii, pe pământul acesta care e o albastră cochilie marină în mâinile presărate de nisip ale lui D-zeu, o scoică găsită pe malul mării, seara înainte de asfinţit pentru că asta nu ştie nimeni că D-zeu este un copil; şi în acelaşi timp este şi un bătrân şi un tânăr, toate vârstele se întâlnesc în el, el este izvorul oricărui Amasonnas de spirit, este izvorul care izvorăşte din sine pentru a-şi întoarce fiecare şuviţă de invizibilitate în sine însuşi, asemeni soarelui din Ofir. Pământul se învârteşte în ochiul său iar cuvintele sale, revelaţiile, cuvintele sale sunt asemeni păstrăvilor purtaţi de şuvoaie de lumină ţâşnind ritmic asemeni gheizerelor, păstrăvi pe care fii oamenilor îi smulg de printre ierburi purtate de râu, mâncându-i cruzi, asemeni algelor şi scoicilor lipite de stelele pântecoase şi rotunjite udate de valurile cerurilor. Nimeni nu conştientizează acest lucru, dar sufleteste fiecare om învie după trei zile. După ce îi închise ochii din care nici măcar moartea nu reuşise să smulgă inocenţa, acum doamna Faur stătea lângă patul din camera de unde băiatul tocmai plecase, cameră ce devenise o chilie precum cele din Egipt şi Abisinia locuite de generaţii de sfinţi, un mormânt în care doar ea mai era vie precum un înger păzitor, privind în gol cu o expresie fără sfârşit încă ţinându-şi mâna dreaptă pe creştetul ciufulit al copilului. Camera era pustie, nu mai rămăseseră în ea decât îngerii, mereu invizibili, tăcuţi asemeni unor surori de caritate, era atât de deznădăjduită încât până şi tăcerea se prelinsese prin podea, dispărând asemeni parfumului de lăcrămioare spălat de vânt. Devastată stătea asemeni unei femei irocheze lângă o groapă săpată în pământ şi pietre, asemeni unei femei care trebuia să înmormânteze tot ce avea mai bun, trebuia să-şi înmormânteze inima, pentru ca inima să-i devină pământ şi pentru ca pământul să-i devină inima pierdută şi poate regăsită asemeni unui păstrăv pierdut şi regăsit în şuvoiul visurilor, aceste nervuri supranaturale ale vieţii, florile supranaturale ce ne acoperă sufletul precum o Cruce a Sudului. Nu era nimeni acasă, de multă vreme rămânea doar ea cu copilul bolnav fiindcă soţul ei era mult timp plecat, iar acum Ana murise, iar ea rămăsese singură, la fel de pustie pe dinăuntru pe cât de pustie îi era casa, de parcă apartamentul ei era vreun chinuit suflet ibsenian. În curând avea să se răspândească prin oraş ca un incendiu vestea că mama ei, copilul ei, murise. Fruntea copilului scăldată în lumină de veioza e deasupra patului era acoperită de picături de transpiraţie, lumânarea pe care mama sa i-o aprinsese luminându-i pleoapele închise şi expresia de pe chip, expresia unui Luke Skywalker plecat în călătorie sa prin vidul universului spre Yoda. Dacă ar fi putut să gândească în acele momente, ar fi putut să se gândească privind chipul tăcut al copilului ei mort că acum Ana a aflat răspunsurile pe care un pământ întreg nu le ştie şi pe care aproape că a renunţat să e caute până în ultima zi, precum studenţii din oraşele universitare. Toată viaţa ei se dusese de râpă, toate amintirile ei fericite de fată frumoasă, era ca un monument pentru amintirea unui război, ca un înger de piatră ţinând la piept arhetipul celor ce-au murit, nu mai era fericită, nu mai era frumoasă, nu mai iubea, nu simţea nimic asemeni unei zeiţe greceşti de marmură antică, murise odată cu lumina din ochii copilului; nu mai făcea decât să zacă şezând corect pe scaun privind concentrat în gol cum ai încerca să continui să citeşti o carte în amestecul diluat de zi şi noapte al amurgului. Ar fi trebuit să-l sune pe preotu’ ei însă nu mai era în stare să-şi conştientizeze acţiunile, dacă ar fi fost întrebată la ce se gândeşte sau ce face n-ar fi ştiut ce să răspundă, nici n-ar mai fi ştiut că trebuie să răspundă. Doar

stătea acolo cu lumânarea galbenă aprinsă în sfeşnicul de porţelan aşezat la căpătâiul patului de copil din lemn de brad şi cu mâna ei moale aranjându-i perna şi ştergându-i fruntea de transpiraţie şi trăgându-i părul pe o parte. Lumânarea, veioza şi inima ei erau aprinse, arzând asemeni unor flori rupte doar pentru a fi aruncate mai apoi, după cum ard chibriturile de parcă sufletul ei era un câmp plin de păpădiile galbene şi roşii, cu petalele în dezordine, ale unor chibrituri înflorite de flăcări, acoperit de o inundaţie de flăcări coborâte din munte; nu mai era nimic din tot ce fusese şi toată viaţa i se părea o glumă cinică, avusese totul cândva pentru a i se lua totul, cum iei cel mai bun sărut al unei fete părăsind-o apoi şi doar stătea în cameră lângă mama moarta, inconştientă, familia fusese tot ce avusese vreo semnificaţie pentru ea iar acum familia îi devenea pământ şi stele stingându-se precum licuricii ce mor în roiul de licurici al universului, pe cerul de tuş negru spălat de boabele de rouă după cum afară pe fereastră începea să se lumineze de zi.

Ea pe când murea de la o clipă la alta cum moare un pui de iepure de casă o rugase să se roage cu ea si sa o ţină de mâna dar ea nu putuse, nu putea decât să-şi apese ochii cu degetele ţinându-se şi forţându-se să nu plângă, cu hainele albe deja pătate de lacrimi. Murise înainte să se termine noaptea iar Diana rămăsese singură în camera galben pastel a copilului ei. Pâna mai acum fuseseră ei doi cum au fost întotdeauna iar acum era singură ca un trandafiri înmormântat în temelia de beton şi piatră a unei cabane de lemn de brad şi pin din munte. Se simţea precum o eschimosă întristată rămasă singură într-un iglu incandescent pe un pustiu continent de gheaţă, ori ca o femeie indiană singură de-acum într-un cort ţuguiat undeva într-un sat al uneia din primele naţiuni, ars. De acum era orfană, nu mai era decât o mamă orfană, la moartea copilului se simţea de parcă îşi pierduse tatăl, iar în simetria inconştientului colectiv acest lucru e perfect valabil, se gândea; părinţii sunt copiii copiilor lor după cum copiii sunt părinţii părinţilor lor, se gândea, iar când invizibilul îţi dă un copil nu înseamnă decât că ai mai primit o şansă să o iei de la început, cu viaţa şi cu lacrimile care aduc iubirea. Mama era acum pământ şi ea iubea pământul acesta mai mult decât tot restul lumii ca şi Hin-Mah-Too-Yah-Lah-Kekht undeva pe un pământ acoperit de fraţi lupi şi fire de iarbă acum o sută treizeci şi trei de rotiri. Nu îşi amintea exact, nu ştia cum se întâmplase însă când se ridică în picioare să oprească veioza cu braţ mobil de lângă pat se văzu în oglinda ferestrei încă neluminate de dimineaţă şi văzu că este îmbrăcată în albastru. Nu-şi amintea să se fi schimbat, nu-şi amintea nici să se fi ridicat până atunci de pe scaunul din bare de inox cu spătar de fibră de sticlă, de altfel hainele de pe ea semănau cu cele pe care ştia că le poartă numai că deveniseră albastre, nu putea să-şi explice cum; poate plânsese şi-şi pătase hainele cu lacrimi, numai că lacrimile nu colorează aşa, doar dacă ar fi plâns cu cerneală dar nimeni nu poate plânge cu cerneală, iar lacrimile nu pătează, lacrimile pătează doar pe dinăuntru. Lacrimile nu colorează dar acum hainele ei erau albastre. Înainte de asta, ultimele ei cuvinte – cuvinte grele pentru un simplu om, dar oricum de mult viaţa îi devenise o moarte lentă - fuseseră: -Si eu cred.

3 Un altfel de martiriu.

Stinsese veioza. Era singură, de ani întregi era singură – de dimineaţa aceasta cu atât mai mult. Toţi oamenii pe care îi cunoscuse şi care ajunseseră să trăiască cu adevărat ceea ce numim viaţă, stăteau săptămână după săptămână în casele şi apartamentele lor de bloc, singuri, în oraşul acesta învăluit de toamna rece, vara rece, primăvara rece, vara rece, nevăzuţi aproape de nimeni, singuri ca nişte eremiţi de parcă tot oraşul ar fi fost un munte de sihaştri mult prea păcătoşi. Chiar şi cei mai buni trăiau aşa şi chiar şi creştinii parcă aveau suflet de moluscă scoasă iarna din Marea Neagră. Omul ei, activistul, era mai toată vremea plecat şi când era prezent nu era vreo mare diferenţă; până la urmă în marea lor iubire de la 20 de ani făcuseră şi ei ce a spus marele Marx: "Proletari din toate ţările, uniţi-vă singurătăţile!" pana ce el a parasit-o. Însă singurătatea, contrar a ceea ce spune gura de femeie a lumii, soţia patriarhului Iov, însă singurătatea nu e neapărat ceva rău; nici dacă aşa cum spune Evanghelia lui Isus Hristos nu te poţi înţelege nici măcar cu propria familie, nici dacă trebuie să stai singură în apartament pentru tot restul vieţii. Aceasta pentru că Dumnezeu e singurătate dupa cum poezia este frumusetea solitudinii, şi nu e nevoie să mergi la locurile sfinte trebuie să faci din locul tău apartamentul tău de bloc, demisolul ori mansarda ta închiriată în vreun mare oraş, casa ta, un loc sfânt; e fără folos să călătoreşti în orice locuri din lume de nu călătoreşti în

locuri retrase şi tainice din suflet. Singurătatea e o şansă de a nu mai fi singur dar oamenii, cei mai mulţi, atei, credincioşi şi agnostici nu ştiu asta, şi chiar şi ei, creştinii, fac Evanghelia de ruşine. Poţi să faci, se gândea Ana uneori, din locul unde eşti cascada Niagarra şi poţi face din sufletul tău satul copilăriei pentru că floarea care eşti poate înflori iar lumânarea din lampa de piatră fiinţei tale poate fi aprinsă. Poţi fi aprins de nu ţi-e teamă să arzi, poţi fi o floare de nu ţi-e frică să devii lumină. Ştia că e neapărat nevoie să facă asta, neapărat nevoie pentru oricine vrea să fie adevărat, însă va reuşi să facă din camera asta, din viaţa asta, din casa asta – o Mecca? Acum, dacă ar fi putut să gândească şi dacă teoria formativităţii este adevărată, s-ar fi gândit că atunci când se simte singură poate să lupte cu, să contacareze această singurătate citind predicile lui Meister Eckhart, confesiunile lui Augustin ori cuvintele de mărgean ale Patericului, dacă şi-ar fi putut în acest moment de şoc, să-şi conştientizeze gândurile. Era ironic din partea fiinţei-în-sine că după ce toată viaţa îşi pusese aceste întrebări ca orice persoană decentă şi fată credincioasă, spovedită şi dusă pe la icoane, răspunsul, revelaţia şi vedera îau fost date chiar în momentul morţii copilului, când nu o mai interesa nimic, când nu mai conta nimic, când vedea cum toată fericirea parcă fusese doar o minciună, o farsă cinică a unui Dumnezeu incert şi când era în întregime asemeni unui pui de urs care vede cum mama ii ese impuscata înaintea lui, plangand si scancind catre cerul intunecat si instelat; dacă şi-ar fi putut în acele momente conştientiza gândurile şi le-ar fi smuls din conştiinţă precum îşi smulsese de când iubirea ei se îmbolnăvise de atâtea ori părul din cap, când mama nu o vedea si era adormita. Se întâlnea cu prietenii ei dar simţea că inimile lor nu mai erau cu ea, unii o arătau mai deschis alţii mai puţin. Mai ales de când i se îmbolnăvise mama prietenele şi vecinele, deşi o discutau toată ziua, parcă puseseră embargou pe casa ei. Spuneau că tovarasa muncitoare suferă de o boală rară, ceea ce era adevărat, o boală care pentru era foarte periculoasă, se lua, şi astfel la uşa lor nu mai sună nimeni. Însă răcirea asta a prieteniilor ei nu se datora neapărat bolii ei; oamenii se răceau sufleteşte, devenind tot mai insensibili, parcă singurul suflet ce-l mai puneau în viaţa lor fiind în bârfele fără sfârşit ale femeilor seara la colţul blocului, ori batjocurile pe care băieţii şi le aruncau mereu între ei când se întâlneau pe stradă. Îi devenise tot mai puţin greu să-şi trăiască viaţa până acum, la moartea mamei, fiindcă încerca să înveţe, să memoreze adevărul pe care îl descoperise, să-l memoreze asemeni unui răsărit din mare ori a unui verset scris in piatra, adevărul că singurătatea nu e o închisoare ci o mănăstire, nu un loc al durerii ci al bucuriei, nu un loc unde eşti silit să stai ci un loc unde te duci de bunăvoie, cum mergeau creştinii la catacombe, cum merg musulmanii la geamie şi evreii la templu. Acum însă nu simţea toate astea, acum se simţea ca o chitară ruptă, ca o floare ruptă şi aruncată într-o pubelă de gunoi pe care poate nici vagabonzii ce caută prin ghene nu o vor mai găsi, ca o planetă fără stea singură în vid, negru, scufundat până la sfârşitul universului în ger cosmic, ca o planetă a cărei stea murise. Afară dincolo de fereastră începea timid să se lumineze însă înăuntru în camera copilului mort era tot întuneric. Acum camera mică – aşa o numeau – era o Niagarra de ceaţă duduind de apă înspumată plină de lumină, cu un sunet de tobă mai vechi decât cele mai vechi tamburine primitive, o revărsare a râurilor ce curg printre pietrele stelelor cosmosului, atât de vijelioasă, multă, amplă, nesfârşită, ciclopică, auzindu-se precum decolarea fără sfârşit a unei rachete NASA, nesfârşită, prăbuşindu-se în ea însăşi precum un suflet cu rădăcinile smulse, încât totul în apartament era negru, ca un poem traklian ori ca un trandafir deznădăjduit. Şi fiecare zi de miercuri ar trebui să fie o Miercuri a Cenuşii.

Privind mai atent pereţii văzu că deşi ţinuse tot timpul camera foarte curată, în unele porţiuni pe lângă tavan se strânseseră pânze de păianjen prăfuite, pentru că nu putea ţine aici geamul deschis prea mult. Fără să-şi dea seama ce face le luă de pe unde ajunse cu mâna le strânse în palmă şi le aruncă pe covorul persan cu un model bej asemeni unei mandale de nisip pe care acvariul destul de mare din vitrina mobilei din lemn de cireş arunca reflexe galbene presărate de umbrele peştişorilor tropicali, de bulele de aer suflate de sifon şi de plantele marine cu frunze în franjuri verzi pe care le unduiau în apă. Apa din acvariu pâlpâind slab galben cu o strălucire albastră era parcă sticla unui vitraliu chagallian ori lumină lichidă scursă din vreun tablou de-al lui Paul Gauguin. După peretele din spate al acvariului era căzută o pagină dintr-o carte ce se rupsese cu vremea, albumul Imagini catolice tiparita de ordinul franciscan din Romania. Fila ruptă din album căzuse dintr-un teanc de cărţi aşezate pe partea de sus a mobilei şi se înţepenise după acvariu luminată galben precum o icoană grecească

înclinată spre dreapta la un unghi de 45 de grade, semănând cu icoanele pe care le aveau pe peretele dinspre est. Nu mai ajungeau să o scoată de după acvariu, doar dacă ar fi scos peştişorii şi l-ar fi golit, iar apoi l-ar fi desprins din şuruburi. Fotografia reprezenta o ilustrată catolica cu Maria într-un peisaj de munte undeva în Nazareth; în partea de sus a paginii erau scrise comentariile a două femei catolice canonizate. Chipul fetei se vedea nedistorsionat prin lentila acvariului şi era cercetat de peştişorii care îşi apropiau boturile de peretele de sticlă pentru a se ridica puţin pe loc în bazinul mic de apă tot izbindu-şi boturile de sticlă de parcă ar fi căutat ceva ori de parcă ar fi căutat să iasă din universul cunoscut. Pagina din albumul fotografic era de mult acolo, după acvariu, Ana privind mult la Maria din imagine şi spunând că aşa i-ar plăcea să fie şi viata ei cand nu o va mai avea. Ar astepta-o, aceasta viata toata viata si toata moartea, spusese. Era o Marie foarte frumoasă, cea mai frumoasă Marie din lume, spunea, cum Mariile adesea obişnuiesc să fie. Fotografiile din album fuseseră făcute înainte de anul 1943, acum trecuseră aproape treizeci de ani şi probabil că fata care servise ca model pictorului de arta religioasa acum aştepta nepoţi; însă în imaginea aceea rătăcită după acvariu rămăsese tânără, graţioasă, eternă, asemeni unei cariatide. În spatele ei se vedeau munţii asemnei unor iurte în care sălăşluiesc uriaşii ascunşi în pământ şi stânci, cutremurând munţii când se îmbată cu miere fermentată şi se sfădesc de se bat în valhalele din tainiţele pământului de sub mări şi de după porţile secrete din palatele munţilor tot aşa după cum Kaaba, piatra neagră de la Mecca e un meteorit cioplit şi transformat în cub, meteoritul care a pus capăt ecosistemului dinozaurilor şi a transformat Arabia şi Sahara în deşerturi. Aşa obişnuia să-i povestească lui Felix şezând amandoi pe covorul galben închis lângă pat copilului ei care o asculta cu ochi temători şi uimiţi pe când stăteau liniştiţi de ascultau muzică la laptop şi priveau acvariul. Îşi amintea fruntiţa lui de copil, şifonată, încruntată, pe care începeau să se contureze două linii precum liniile groase şi ascuţite de penel din scrierea tradiţională chineză. Când mânca îngheţată se murdărea tot ca un purceluş, îi plăcea îngheţata pe jumătate topită, era un copil adorabil şi acum plecase în călătoria în care nici un copil n-ar trebui să plece. Totul era oribil, mai ales când eşti mamă. Candva pentru el chiar şi mâncatul unui măr era un adevărat ritual, complex ca o ceremonie de consacrare a unui ostrov de coral din Polinezia, muşcând din el în o mie de feluri diferite şi putând să dureze o oră întreagă. Pentru el spatele blocului, plin de bălării, urzici, frunze late de limba oii, foi uriaşe de brusturi mari ca nişte ferigi gigantice, dispărute nu se ştie când, se transforma într-o sălbăticie sudamericană, iar apa Galbenei ce trecea dincolo de sălciile plângătoare, bătrâne ce aveau să fie tăiate aproape toate mai târziu era un adevărat Mississippi şi cea mai mare bucurie a lui a fost când pe mica albie a râului chiar în dreptul blocului lor se formă la un moment dat o mică insulă.

Când au coborât mai mulţi băieţi cu două camere de tractor în jos pe râu până la cascada de peste conductă, căzând în râul cu apă puţină şi udându-se toţi cu apa murdară, poluată şi neagră de la spălatul minereului din sus de la mina de cupru şi metale neferoase de la Boiţa. Ce-şi amintea era că atunci pe durata scurtei călătorii pe camera aceea de tractor de la blocul lor până în josul apei la conducte dincolo de ieşirea din oraş fusese Huckleberry Finn pe pluta lui şi a negrului Jim. Copiii mai mari ale cărora erau camerele merseseră după aceea cu ele mai departe, până pe Strei şi cine ştie până unde, el însă nu avusese curaj apa devenea mai adâncă. Oricum era păcat pentru că acesta fusese un vis al său, un vis aproape împlinit, de când citise Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark Twain de şapte ori pe clasa a doua de şcoala primară visase - şi plănuise împreună cu un coleg de clasă - să-şi facă o plută cu cort indian şi catarg şi să coboare cu ea pe Galbena, din Galbena să dea în Râul Mare, din Râul Mare în Strei, din Strei în Mureş şi tot aşa cu pluta, în Tisa în Ungaria, în Dunăre, în Marea Neagră şi din Marea Neagră în Marea Marmara şi Marea Mediterană cu pluta, să treacă de Gibraltar, să traverseze Atlanticul cum a mers Huck Finn pe Mississippi şi ca ăia de pe Kon Tiki şi să ajungă în Alaska unde să rămână un timp. Ăsta fusese visul său cel mai mare, îşi făcse chiar şi bagajele într-o raniţă soldăţească de-a lui taică-său, îi spusese şi învăţătoarei în faţa clasei că nu poate rămâne la ore că trebuie să plece în Alaska.

Prin fereastră un felinar de stradă strălucea asemeni lunii, unei luni pline, galbene lumina descopunându-i-se asmeni unui curcubeu în cercuri concentrice, galbene ca cele ale felinarelor de noapte pictate în tablourile lui van Gogh. Afară se întindea oraşul, dormind, relaxat, fericit, bicisnic, iar ei fuseseră ca într-o capsulă, izolaţi pentru totdeauna în singurătatea unei tragedii tinere, încă nu

se aprinsese nici o fereastră dincolo de care oamenii să-şi bea cafelele înainte de a pleca la muncă iar acum Ana era o Antigonă veghind lângă mortul ei. În unele nopţi părea că nu are să se mai facă zi nicodată şi că doar va dormi până la sfârşitul timpului cu creierul pulsând de lumină asemeni pieptului de porumbel călător adormit în cer, cu toată această electrică furtună dinăuntrul său care îl acoperea cu şiroaie calde de apă şi sare, sufletul său era asemeni unui lac zbicit de ploaie în care peşti uriaşi, mitici se mişcau în ascuţite unghiuri geometrice, mrene, crapi, ori păstrăvi cât un om, iar duşul zgomotos al ploii trecea asupra ei asemeni unei imateriale mâini divine. Era atâta electricitate în el că dacă lua ceainicul pântecos de email cu ceai fierbinte şi-l ţinea în palma deschisă ceaiul clocotea.

Somnul acesta atotputernic o pătrundea din toate părţile asemeni unui duh, vindecându-i toate abcesele şi liniştindu-i orice durere, în el găsise sfinţenia naturii şi fotosinteza invizibilului, era asemeni unei cochilii pline. Se simţea de parcă trupul său ar fi fost un chivot pentru un Excalibur, careşi aştepta deja de secole războinicul sacru, posesor ursit al spadei şi învingător predestinat al războiului după cum scriu bătrâni înţelepţi ai pământului în codexurile lor miniate cu aur şi purpură.

Sufletul său devenise în mod misterios o sabie veche cu lama asemeni unei file argintii de manuscris acoperit de litere şi cu mânerul gravat în opalit şi aramă în pătrate şi linii de aur şi ambră. Era atât de obosită de luni întregi încât ochii ei întunecaţi erau doi faguri de miere neagră. Cu exact o săptămână înainte avusese un vis, după ce reuşiseră să adoarmă după ora trei. Visase că merseseră mai mulţi la picnic undeva pe dealurile pe jumătate împădurite din jurul Haţegului, iar ea stătea în picioare pe iarbă cu filamente subţiri de rădăcini ieşindu-i din tălpile goale şi umplând ţărâna pe o rază de aproape un metru în jur, extinzându-se în pământ cu firişoare pline de limfă, hrănind-o din apa din pământul reavăn. Ceilalţi jucau volei, iar zâmbetul ei era zâmbetul pădurii, un zâmbet trist ca al oricărei mame. Demult pe vremea Regelui aprinsese steaua de instalaţie în fereastră, apringând toate luminile; dincolo de fereastră se vedeau în amurgul de iarnă o fabrică desfiinţată şi câteva blocuri părăsite, fără ferestre şi cu pereţii înnegriţi de fum. Copilul stătea singur în fereastra mare şi luminată încercând să găsească o constelaţie pe cer, nereuşind, de parcă ar fi căutat nişte pietricele într-un deşert. Casa lor era o clădire destul de mare, aşezată în mijlocul curţii, zidită de străbunicul său prin anii '60 şi semănând mult cu cea din filmul „Solaris” regizat în 1972 de Andrei Tarkovsky. Curtea presărată de stânci era înconjurată de mesteceni subţiri şi albi, cei mai bătrâni copaci ai pădurii cum spuneau demult oamenii sus prin cătunele risipite pe lângă pâraiele de pe dealuri deasupra Streiului, sus prin codri de sticlă şi plumb.

-Când o să moară Julio, o să plângă oamenii pe tot Pământul, avea să-i spună odată copilului ei Felix.

4 Am stat jos şi am plâns.

Acum cu Mama moartă si Ana deasemenea de patruzeci de ani propria mea moarte nu mai pare atat de improbabila. Nu sunt zeu. Nu stiu ce va fi de partea cealalta, dar stiu ca Dumnezeu e in primul rand un judecator. Mi-e frica. de el mai mult decat de moarte. Ceea ce am spus se poate observacsi in sufoetul omenesc, tot in care ne jueecam, excludem, marginalizam, acuzam unii pe altii si ne provcam suferinta unii altora, de fapt refractam judecatorul tanjind deasmenea dupa puterea lui asemeni demonilor. Umanitatea e o afacere intunecata, cu doar cativba dintre oameni stralucind cu atat mai viu cu cat sufera mai mult in lume. Pentru ca voi muri vreau sa ma intorc la Dumnezeu vazandu-l in mod corect ca judecator cu j mare al meu si sa-l parasesc pe bunicutul ceresc ce trebuie sa ne faca toate hatarurile si caruia ii aduce toate reprosurile intreaga omenire. Ca Mama si inaintea ei Mama ei Ana voi muri si eu candva maine. Nu mai astept de la Dumnezeu decat o judecata in har.

Când se întorsese în camera copilului, ciobanul stătea pe marginea pătuţului Anei care era acoperit sub plapumă pregătindu-se de culcare, in casa veche de la Livadia de Coasta.

-...şi copilului i-a dat două aripi de plumb, două aripi albastre, aripi care nu zburau şi care erau foarte grele, spunea povestea.

-De ce i le-a dat? întrebă copilul.

-Ca să facă din el un înger care să ocrotească asemeni unei icoane.

-De ce? întrebă iar copilul.

-Nimeni din acele timpuri n-a ştiut de ce, spuse părintele.

Îşi amintea fruntiţa lui de copil, şifonată, suferindă, mirată, fruntea lui neputincioasa ce, ca si a ei, nu putea sa inteleaga durerea fiindca oamenii nu pot intelege imbratisarea lui Christos. Apoi s-a nascut in ’82 Felix, care poate fi chemat un Mattie LaHaye care n-a murit, copilul ei îmbrăcat în pantaloni de stofa si bluza de lana albastra tricotata cu puiul galben pe piept, cel care adesea obisnuieste sa spuna Domnului: -Sunt omul care nu stiu nimic; voi deveni, dupa cum mi-am dorit dintotdeauna, acest pamant, insa paginile-mi vor zbura in cele patru zari ca un stol de porumbei cu aripile albe si acoperite de litere, spunand ca Hristos i-a spus omului aceluia: „Copile, pacatele iti sunt iertate;” si apoi i-a poruncit sa fie vindecat. Timp de ani intregi m-am rugat pentru vindecare, dar acum vad ca nu vindecarea ci iertarea e un miracol mult mai mjare decat orice vindecare, oricat de imposibila, ceva ce nu pot sa inteleg si niciodata n-am avut putinta sa cer de la D-zeu si ceva ce desi am primit, nu pot crede ca am primit, nu pot sa cred ca un om nebun, iar D-zeu insusi e un miracol deasupra lumii acesteia nenumarat mai mare si decat iertarea lui care e Steaua ei Polara, cheia de bolta in cupola de vitralii a templului omenirii, iar ce ma uimeste cel mai mult si mai mult e cum de sunt si eu in stare sa iert totul, la fel ca mama mea si ca mama ei, privindu-te si intrebandu-te ce simti tu, Doamne, cat de mult vrei sa fii iubit? Iertarea e un cocos de arma care se inchide in constiinta. Ce simti tu, Doamne, cand suferi, simt ce simt si eu? Doamne, tu o ai pe mama si din templul zidit din aceste clipe ma ai si pe mine, pe mama mea cu suflet frumos de Jerry Shepard, iubind, ce simti tu astazi? Ce simt eu e cum imi amintesc cum ma mangaia Mama pe frunte. Suntem un popor dogmatic, preschimband ca prin farmec poezia, civilizatia si entertainmentul altor popoare in adevar, asta insemnand ca am fost nascuti intr-un adevar care ne umple pieptul precum bolovanii ciclopici umplu sufletul muntelui, insa jocul cu adevarul e cel mai periculos dintre toate pentru bietii copii ce suntem, dar cu toate astea desi nu aven originalitatea si frumusetea primelor lumi, avem o aptitudine pentru adevar, un dar, o chemare, avem un fel de ureche muzicala pentru partiturile matematice ale adevarului, asta e partea ce i-a dat Dumnezeu Phoenixului care este sufletul romanesc si toti vom invia, in adevar, ca in Noaptea de Inviere. Adevarul ar putea fi demnitatea noastra cum obisnuia sa fie inainte de trimiterea lui Hristos sa moara la Canal, sa-l inghita Dunarea cum l-o inghitit pestele urias pe proroc, iar in familia noastra Mama a murit, insa Felix este cel mort in vreme ce ea este vie ca o ciocarlie, iar inima mea este un portret al Mamei mele, iar inima ei este dintotdeauna un portret al Anei.

FOAME ISTOVIRE UMILINŢĂ. (îmi cer scuze pentru mottouri, dar cartea aceasta a fost hărtănită de câinii cuiva). Motto: “Biserica Greco-catolica (Unita cu Roma), cea de a doua biserica nationala, cu 1,5 milioane de aderenti, a fost interzisa in octombrie 1948. Un numar redus de preoti au semnat declaratia de trecere la ortodoxie. Pentru ca au refuzat, episcopii si preotii au fost arestati, li s-a dat domiciliu obligatoriu in manastirile ortodoxe si, in cele din urma, au fost dusi la Sighet.

Biserica a functionat in clandestinitate, in locul prelatilor arestati fiind numiti altii, in petore, care treptat erau si ei arestati. Primul dintre episcopii morti in captivitate a fost Vasile Aftenie (in 1950, in timpul anchetei, la Ministerul de Interne). La Sighet au murit Ioan Suciu, Traian Frentiu si Tit-Liviu Chinezu. Episcopul Iuliu Hossu, care a citit proclamatia de la Alba Iulia, in cadrul marii adunari de la Unirea cu Tara, a murit in 1970, la scurt timp dupa eliberarea din manastirea Caldarusani.”

Copyright © 1994 - 2009 Fundatia Academia

Civica “In octombrie-noiembrie 1950 au fost transportati la Sighet si 45-50 de episcopi si preoti grecocatolici si romano-catolici. Penitenciarul era considerat "unitate de munca speciala", cunoscuta sub numele de "colonia Dunarea ", dar era, in realitate, un loc de exterminare pentru elitele tarii si in acelasi timp un loc sigur, de unde nu se putea fugi, frontiera Uniunii Sovietice fiind situata la mai putin de doi kilometri.

Detinutii erau tinuti in conditii insalubre, hraniti mizerabil, opriti de a se intinde ziua pe paturile din celulele fara incalzire. Nu aveau voie sa priveasca pe fereastra (cei ce nu se supuneau erau pedepsiti sa stea la "neagra" si "sura", celule de tip carcera, fara lumina). Intr-un tarziu, la geamuri au fost puse obloane, incat se putea vedea numai cerul. Umilinta si batjocora faceau parte din programul de exterminare.”

Copyright © 1994 - 2009 Fundatia Academia Civica “La Sighet, demnitarilor în reverendă li s-a încredinţat măturatul închisorii. Deşi menită să-i umilească, îndeletnicirea nu i-a coborât. Au putut astfel să fie mărturisitorii din urmă ai tragediilor petrecute în ferecatele celule ale închisorii. Au putut să spună Tatăl nostru muribunzilor şi celor aflaţi în deznădejde, au dus lumina mântuirii în întunericul temniţei.”

MEMORIALUL DURERII “In anii '50, Ministerul de Interne a cautat, la cererea partidului, sa lichideze pe toti virtualii adversari ai regimului.Astfel a fost inventata "retinerea administrativa ", fara mandat, ancheta si proces. Sub pretextul "reeducarii prin munca", sute de mii de oameni au fost ridicati si trimisi pe diverse santiere de lucru, unde erau supusi unui regim de exterminare prin foame, istovire si umilinta.”

Copyright © 1994 - 2009 Fundatia Academia Civica “Hossu îmbrăcat în zeghe?”

Eminenţa Sa cardinalul dr. Alexandru Todea “Şi el a spus: pentru Domnul, obişnuia să zică cuvântul acesta, fără să răspundă nimic.”

Eminenţa Sa cardinalul dr. Alexandru Todea “Dar am iertat pe toţi, au fost ultimele lui cuvinte, am iertat şi, oriunde mă vei pomeni, am o rugăminte, să spui că am iertat pe toţi şi numai binele le doresc şi mai ales Dumnezeu să le mântuiască sufletul, pentru această iertare să coboare Dumnezeu ajutorul său peste ţara aceasta, care începe să fie atât de nenorocită.”

Eminenţa Sa cardinalul dr. Alexandru Todea “…sunt lucruri pe care mintea unui om nu şi le poate imagina.”

Constantin Barbu Pater noster flash -Pater noster qui es in caelis es sanctificetur nomen tuum veniat regnum tuum fiat voluntas tua sicut in caelo et in terra panem nostrum subersubstantialem da nobis hodie et dimmite nobis debita nostra sicut et nos dimisimus debitores nostris et ne inducas nos in temptationem sed libera nos a malo. Domnul să te binecuvânteze în ceasul acesta, copilaşule, spuse un deţinut îmbrăcat în haine vărgate şi purtând o acoperitoare de cap deasemenea vărgată care stătea în picioare lângă un bolnav care stătea întins pe jos pe o pătură într-o celulă friguroasă în care nu se afla nici un pat.

Deţinutul era un ins de un metru optzecipatru în înălţime, cu părul cărunt, fruntea lată, faţa ovală, cu un nas şi gură regulate, deasupra bărbiei normale; avea ochii castanii sub sprâncenele normale, urechile erau deasemenea normale iar pe faţa ovală mustaţa şi barba erau rase. În mâini ţinea o mătură şi lângă piciorul stâng avea o găleată mare de tablă ruginită în care se afla un făraş cu coada ruptă. Găleata era plină pe treisferturi cu praf.

-Amin, spuse muribundul care în timp ce preotul deţinut spusese rugăciunea stătuse pe pat cu bărbia în piept şi ochii închişi însă cu o expresie de bucurie tinerească pe chipul subnutrit şi îmbătrânit. Eminenţa Voastră, mult mi-a mai plăcut latina ca licean, da, domnule. Vă mulţumesc, aţi adus o bucurie unui cadavru.

Doamna doctor şi îngerii.

Povestire dedicată frăţiorului meu avortat.

Era puţină zăpadă pe Carităţii, una din străzile rezidenţiale ale oraşului. Amurgea şi strada începea câte puţin să se albăstrească. Strada era nespus de frumoasă cu case mari, luxoase, opere de arhitectură. Era cu atât mai frumoasă cu cât mai era o noapte şi se intra în săptămâna Crăciunului.

Dar într-una din case, la numărul 2, casa într-adevăr cea mai frumoasă, Crăciunul se sfârşea imediat după poartă. Deşi nu exista nici o diferenţă vizibilă între casa cea frumoasă şi cele învecinate, în plan invizibil suferinţa acoperea totul cu talazurile ei parcă nemărginite, izolând casa de restul lumii încă murmurând colindul sărbătorilor, ca de pe fundul unei mări de parcă str. Carităţii nr. 2 ar fi fost un loc

pierdut pentru totdeauna asemeni Titanicului sub valuri imense, mai mari decât uriaşele meduze, mai mari decât giganticele negre cozi de balene orca, mai mare decât constelaţiile expresioniste pe care nici unul dintre noi nu le atinge decât în vise.

Casa frumoasă de pe strada Carităţii era unul din cercurile concentrice ale infernului pentru un suflet bătrân şi uitat, un infern zidit cu propriile mâini, din proprii bani, din propria muncă de medic de chiuretaje. Casa aceasta frumoasă era infernul doamnei doctor Felicia Sprie, era locul unei suferinţe extreme ce nu poate încăpea în acest biet introitus de povestire. Într-adevăr privit din perspectiva acestei case întregul oraş era parcă unul din oraşele habsburge ale Recviemului latin al lui Wolfgang Gottlieb Amadeus Mozart, un oraş în care zăpada era uneori veşnică şi stelele erau lacrimi. În curtea casei lângă poartă stăteau rânduite nenumărate sticle scumpe de alcool, goale.

Tot conţinutul lor trecuse prin inima doamnei doctor Felicia, anesteziindu-i sufletul pentru încă o noapte şi încă una şi iarăşi una şi iarăşi una, îngenunchiindu-i sufletul în faţa uitării. Pe strada Carităţii era seară de safir şi avea să fie noapte de safir negru. Deja era seara acum şi avea să fie noapte. Avea să fie întuneric şi ea în cele din urmă va renunţa să vegheze, obosită şi singură în toată casa aceea uriaşă şi se va pune în pat sperând că va dormi. Sperând ca va trece şi o noapte liniştită peste sufletul ei bătrân. Sperând, încă sperând.

Sperând că poate noaptea aceasta nu vor veni. Doamna doctor Felicia stătea la masa din bucătărie plângând. Amintindu-şi tăcerea care venea la ea noaptea, tăcerea lor.

Amintindu-şi cum, stând în pat, sperând că va putea să doarmă cum tăcerea venea la ea.

Cum intră pe sub pervaz sute de îngeri, micuţi cu hăinuţă albă. Toţi de aceeaşi înălţime. Intră şi prin uşa pe care se asigurase înainte că o închisese. Vin sute, poate mii de îngeri, la căpătâiul patului ei umplând camera de tăcere în timp ce ea bea sticlă după sticlă râcâind etichetele. Toţi tac şi o privesc şi deşi sunt nişte îngeri cereşti, frumoşi, au o tristeţe tăcută pecum celei purtate de copilul Søren Kierkegaard care parcă spune că asemeni fetiţei cu chibrituri din povestea lui Andersen că nu se gândesc la frumuseţe. Sunt îngeri coborâţi din cer dar nu au ochi, în loc de ochi au două găvane goale. Şi toţi o privesc cu găvanele goale, tăcând. Şi după ce bea două sticle, două sticle jumătate pleacă, ieşind pe sub pervaz şi prin uşă. Şi rămâne în sfârşit singură, doar sticla o mai are în mână şi doar amintirea îngerilor în suflet. Uneori spera ca poate va bea atât încât va ajunge în comă şi va muri fiindcă e singură în toată casa. Alteori se gândea oare ce bloc din oraş e mai înalt, de pe care va putea pleca dintre îngerii aceştia nevinovaţi care tac în jurul ei, privind-o fără ochi.

Doamna doctor Felicia stătea la masa din bucătărie pe care nu se afla decât o sticlă de rom gândindu-se că încă nu e aşa de rău, mai rău va fi la noapte când vor veni iarăşi şi o vor privi cu ochii lor goi. Atunci va fi un iad, pe care nu ştia cât îl mai putea suporta. Un iad fără uşi.

Când va privi în jurul camerei vor fi acolo, toţi îngerii aceia nevinovaţi, alţi inocenţi masacraţi de ea şi de toţi părinţii lor.

Felicia tresări ridicându-şi capul de pe braţul întins pe masa lungă din bucătărie şi privi în jur. Era seara de Ajunul Crăciunului. Visase. Privi prin fereastră poarta încercând să-şi amintească dacă o încuiase. Avusese un vis urât. Nu avea chef de colindători. Visul ei urât. Casa asta pustie, sufletul ăsta vid sunt antipozii colindelor, se gândi. Îngrozitorul vis al vieţii ei. Dar totuşi era o schimbare, în vis era ca înainte. De fapt acum nu mai era ca-n vis. Trecutul o schimbase. Îşi ceruse iertare. Îşi ceruse iertare de la fiecare copil avortat în parte. Îşi ceruse iertare de la mii de copii. Îşi ceruse iertare de la Dumnezeu. Îşi ceruse iertare de la Dumnezeu care e doar unul. Totul se schimbase nu? Îşi ceruse iertare! Îşi ceruse iertare ca un om îngropat de viu. Da, da…

Seara de Ajun trecu la masa din bucătărie cu o sticlă de băutură nedesfăcută uitată înainte.

Nu mai băuse nimic de aproape trei zile. Aţipi iarăşi puţin fără să-şi dea seama, cu capul pe masă. Întrun târziu se ridică şi merse cu paşi târşâiţi prin sufragerie, urcă treptele merse pe coridor intră în camera ei de dormit închise uşa după ea şi se puse cu un oftat disperat în pat. Îi părea rău, îi părea atât de rău. Atunci nu-şi dăduse seama ce face, doar acum când nu ma pai putea face nimic vedea ce sunt avorturile de fapt, un genocid. Acum îşi amintea nenumărate feţe de oameni care veniseră la ea la cabinet de-a lungul anilor şi chipurile lor îi bântuiau sufletul aşa cum uneori se plimba şi ea prin casă, deznădăjduită. Îi părea atât de rău.

Preotul ăla sectar pe care îl chemase la ea cu ceva timp în urmă îi spusese să se roage lui Dumnezeu. Îi spusese o propoziţie din Biblie: “Veniţi la Mine voi toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă pentru sufletele voastre.” Dumnezeu a spus asta. Cine e Dumnezeu, care e toată treaba asta cu Dumnezeu? De ce toţi oamenii vorbesc despre El? Cine e Dumnezeul ăsta? Stând în pat disperată, cu moartea infiltrându-i încet puţinele vise care îi mai rămăseseră spuse câteva cuvinte şi în timp ce auzi nişte colindători trecând pe stradă şi apoi cântând la familia doamnei Rohianu sufletul i se sparse în constelaţii umplând camera de aştri şi lumină de stele. Simţea o mare bucurie, ar fi vrut să meargă afară şi să le spună colindătorilor să vină şi la casa ei dar nu prea putea, era siderată privind micuţele stele răspândite prin aerul camerei ei, privind sufletul ei, privind în sufletul ei.

Camera ei era presărată de stele adunate în constelaţii tridimensionale, cele mai mari strălucind geometric în cruce gradată, având între ele talazuri de praf stelar. Sufletul ei era un mic univers conţinut în vidul parcă fără margini al camerei ei. Putea distinge câteva constelaţii din cerul sufletului ei. Un crin în şase colţuri, o cruce grecească, un peşte care îi umplea toată camera şi o constelaţie sferică precum o stea uriaşă făcută dintr-o aglomerare de alte stele. Însă toate aceste stele şi constelaţii erau nemişcate, de fapt se mişcau imperceptibil, asemeni universului. Totul era atât de minunat încât nu poate fi povestit. Sufletul ei era înaintea ei în noapte, luminând întunericul încăperii asemeni unui cer înstelat, pâlpâind. Totul era atât de minunat încât nu poate fi povestit. Putea distinge câteva constelaţii din cerul sufletului ei. Sufletul i se sparse în constelaţii umplând camera de aştri şi lumină de stele. Şi iarăşi intrară. Intrară pe sub pervaz sute de îngeri, micuţi cu hăinuţă albă. Toţi de aceeaşi înălţime. Intră şi prin uşa pe care se asigurase înainte că o închisese. Vin sute, poate mii de îngeri, la căpătâiul patului ei umplând camera de tăcere în timp ce ea altădată bea sticlă după sticlă râcâind etichetele. Toţi tac şi o privesc şi deşi sunt nişte îngeri cereşti, frumoşi, au o tristeţe tăcută pecum celei purtate de copilul Søren Kierkegaard care parcă spune că asemeni fetiţei cu chibrituri din povestea lui Andersen că nu se gândesc la frumuseţe. Sunt îngeri coborâţi din cer dar nu au ochi, în loc de ochi au două găvane goale. Şi toţi o privesc cu găvanele goale, tăcând. Şi în Seara de Ajun în camera ei fără brad împodobit şi fără instalaţie pâlpâiau stelele sufletului ei şi îngerii trecutului ei.

Camera ei strălucea ca o epifanie şi doamna doctor Felicia spuse asemeni odată bietei Dalida, însă pentru altceva: -Iertaţi-mă! Îngerii dădură din aripile lor acoperite de pene albe şi se ridicară pe rând în văzduhul camerei. Merseră la constelaţiile care izvorâseră din sufletul femeii. Luară câte o stea în palmă, apoi alta şi şi le puseră în găvanele goale, văzând. Văzând acum cu ochi de îngeri, celeşti. Acum erau îngeri ca toţi îngerii. Toţi acum vedeau şi zburând printre constelaţiile din încăpere începură să cânte cu glasuri cristaline de copii un colind nemaiauzit, un colind de lacrimi şi bucurie, serioşi asemeni unor copilaşi, însă veseli cum pot fi doar copiii şi dând din aripi. Nu ştia în ce limbă cântă dar îi înţelegea.

Tradus era un singur vers: Auzi-i pe îngeri cântând. Semăna foarte mult cu un cântec copilăresc, o colindă cântată de copiii Pământului în Seara de Ajun de Naştere. Însă ei sunt îngeri coborâţi din cer şi în loc de ochi au câte două stele, căci stelele sunt ochii îngerilor. Doamnei doctor Felicia i se păru că parcă mai aude frumosul colind al îngerilor când îngerii plecară de la ea pentru totdeauna ca să se întoarcă în cer şi stelele rămase asemeni portocalelor rămase pe ramurile bradului de Crăciun i se întoarseră iarăşi în piept şi totul se stinse, luminile dispărând şi camera femeii cufundându-se în întuneric şi nemaifiind luminată decât de pâlpâirea tainică a cerului înstelat de Decembrie. Doamna doctor adormi suspinând prin somn cu obrazul încă murdar de lacrimi uscate. Fusese iertată.

Mes tretntre trois anes. Pentru Măriuca. M-am născut într-o bibliotecă. Viața mea a început în jurul prânzului zilei de luni, 29 martie 1982, la maternitatea din orașul meu, Hațeg, deși întotdeauna am crezut că a început cu mult mai devreme. Pe părinții mei îi cheamă Valeria și Constantin.

Fiind copil de profesori franceză-română-latină, iar tatăl meu fiind poetul Raul Constantinescu, dintotdeauna mi-am imaginat viața mea prin poezie, și mă vedeam pe mine ca un om al cărui scris îl face să nu mai aibă nevoie să muncească. Primele poezii le-am “scris” la vârsta de trei ani, în 1985, deci se poate spune că sunt poet optzecist. Poemul “Vaca și vițelul”, este din acel an.

La cinci ani am învățat câteva litere de tipar, în special ale prenumelui meu și K și Y și S pe care le foloseam să scriu pe carnetele de poet ale lui tata și caietele de programe ale mamei unul din numele de alint “FEKYS”, de cele mai multe ori scriind literele inversat iar uneori chiar de la dreapta la stânga. De citit nu am învățat nu am învățat decât la școală deși etc. Iar pe clasa a doua datorită unuia dintre frații mei care mi-a citit primele pagini din “Tom Sawyer” am devenit fan Mark Twain. Până la sfârșitul clasei a doua citisem “Tom” iar și iar, și “Aventurile lui Hucleberry Finn” de șapte ori. Viața mea se sfârșește aici; așa am devenit scriitor.

I know for some thime what I have been waiting for from eternity, for the end of time and of Man as we experience Man. I am a candle flame that wants to levitate. Prefer să trăiesc izbit de pietre decât într-un acvariu de 30° C, sunt o amoebă. Până acum din istorie avem înregistrări, oriunde, doar ale omului dialectic. Dialectica trebuie înțeleasă și lăsată în urmă de un om nondialectic, care nu ar fi un robot sau un consumator lipsit de simțire, și Isus din Nazareth a fost până la urmă un om non-dialectic. Joc asociere liberă - o suprafață de hârtie x, două călimări și două tușiere ambele de culori diferite, și două seturi de ștampile cu literele alfabetului. A scrie un cuvânt, B scrie primul cuvânt care i-a venit în minte când a citit cuvântul scris de A, pe urmă A scrie primul cuvânt care i-a venit în minte când a citit cuvântul scris de B, și tot așa până se împrietenesc, se disprețuiesc sau se plictisesc. joc filozofic pentru adolescenți - un om de plastic transparent care se poate desface și în el se pot băga piese de plastic: creierul, întreg, sau doar cerebelul, sau doar un lob, drept sau stâng, lobul frontal normal sau atrofiat la jumătate, inima, plămânii, stomacul, ficatul, etc. Jocul constă în descrierea fiecărui tip de om, și când ajungi la omul suprem, să zicem, să-ți pui întrebarea ce lipsește? Îmi amintesc cu drag de niște studenți macedoneni cărora le-am fost vecin la cămin la Cluj, în Hașdeu XVI. Unul era macedonean credincios, iar celălalt era aromân cu tricolorul deasupra patului. Cu aromânul am avut o altercație, după ce și-a încordat mușchii – ceea ce eu nu am :) – și lam întrebat, fără să realizez bine ce spun, cuvintele venindu-mi foarte ușor, dacă vrea să moară. Apoi ne-am împăcat. Mi-a părut foarte rău pentru ce i-am spus, mai ales după ce am realizat că era aromân. Îl chema Ghioco. Îi scriu numele doar pentru că îl respect și vreau ca și veacurile să-l respecte. Cu celălalt, macedoneanul, care era încă doar în primul an în care învăța doar românește, aveamn discuții duhovnicești, și îi spuneam că Macedonia e una din cele mai faine cărți din lume pentru că Dumnezeu a scris despre ea. El m-a întrebat odată: Ai fost în sihăstrie? - deși arătam mai rău ca Sid Vicious. El fusese. Și poate că și eu am fost. Toată viața. La bloc.

United States Of Karma (povestire SF).

Aveam o impresie foarte puternică în legătură cu lucrul acesta, o părere pe care nu o mai observam la nimeni altcineva.

Priveam în jur la lumea făcută de Dumnezeu și impresia mea era că parcă noi toți ne aflăm și trăim într-un coșmar science-fiction, asemeni distopiilor ce rulau în secolul XX. Nu mai am mult timp așa că trebuie să închei, omule. Știi ce se întâmplă, te întreb, pentru cazul că nu ai creierul ars de substanțe sau spălat de informație. Unul din puținii oameni care mai ajung la bătrânețe și care de asemenea nu apelează la operații de reîntinerire, un om din acesta ciudat mi-a spus odată ceva, când i-am spus că de nu ar fi fost ceva interzis – mie mi-ar fi plăcut să studiez istoria. Mi-a spus un lucru de care nu știa dacă era adevărat sau nu, un fel de folclor, pe care el îl auzise în tinerețe de la un alt bătrân care la rândul său îl auzise și el pe când era tânăr de la un preot, un fel de vraci, într-o vreme când mai existau asemenea oameni.

Oamenii aceștia au spus fiecare la timpul său că înainte de începutul lumii noastre exista foarte mult rău în lume. Iar răul era rău. Oamenii au încercat să scape de acel rău. Au spus că răul nu trebuie iertat, - cum spuneau toți vracii -, ci trebuie eliminat. Apoi politicienii au plătit creierele să gândească și au combinat filozofia cu informatica. Așa au apărut circuitele karma.

Cât despre asta pot foarte bine să vorbesc, pentru că și eu sunt unul din oameni, purtătorii de circuite karma. Și eu voi muri datorită cianurii din pastila ce circuitul tocmai a spart-o în mine. Mor pentru că sunt un păcătos, pentru că am descoperit locul Bisericii Sfântului Mormânt și mam rugat acolo, voi fi strivit de USK, fiindcă USK și karma USK și ideologia USK sunt infailibile. Creștinii,

călugării lama și spărgătorii, toți mor la fel, fără diferență, - exceptând poate doar diferențierea de durere, uciși de karmacipuri, pe Pământul fără iertare și fără credință. În lumea lor noi nu avem nici o iertare, în lumea mea ei au toată iertarea. Singurul lucru pe care nu-l înțeleg e de ce preoții au trebuit puși la zidul de execuție, executați împreună cu traficanții de heroină. Impresia mea începe parcă să se difuzeze asemeni acuarelelor în vreme ce mă sting asemeni unui electric păstrăv asfixiat. Și eu sunt unul din cei ce vor muri, curând; acum – tremur.

A fost odată undeva o țară de argint. Râurile erau de argint. Pomii erau de argint.

Păsărelele și trilurile lor erau de argint. Oamenii rupeau flori mari și frumoase, numite orhidee, le topeau și făceau din ele monede cu câte o orhidee de argint pe care le dădeau unii altora pentru alte lucruri din argint. Pentru că ținutul era așa de bogat în argint a fost numit Argentina, fiindcă până și sufletele oamenilor erau de argint turnat în lingouri.

Până când veni o fată cu chipul și părul precum curcubeul. Când născu doar ea știe cum un Copil de Aur, toată țara de Argint se prăbuși. Totul deveni ca la începuturi.

Cuvânt înainte.

S-ar putea spune că pagini ca acestea nu-şi au locul în lumea modernă, însă eu cred că mai degrabă lucrurile despre care vorbesc ele nu-şi mai au locul în lumea modernă. Am scris o povestire, o pretinsă saga aproape de epocă, alegându-mi-l ca erou şi povestitor pe umanistul Mezerzius, personaj real din jurul anului 1500. Deasemenea l-am cadorisit şi cu o indezirabilă atitudine, cumva înclin să cred des întâlnită în epocă, însă nu ştiu dacă această atitudine asupra vieţii pe care i-am construit-o eu în sărăcăciosul meu atelier literar corespunde realităţii. Poate am fost nedrept cu Mezerzius, canonicul de Alba Iulia. Ce ştiu este că istoria este un lucru pe care îl avem cu toţii în comun, iar istoria – fără nici un alt fel de considerent – merită să fie păstrată doar de dragul istoriei. Această povestire nu vrea să spună că în toţi aceşti ani ai trecutului în Transilvania românii au fost băieţii buni, iar celelalte naţiuni au fost băieţi răi, lucrul acesta fiind infirmat de anii de dictatură începând cu dictatura regală din 1938 şi continuând cu toate celelalte până în anul 1989, şi deasemenea şi de politica românească coruptă de după Revoluţie. Ce am căutat în scrierea acestor pagini a fost o recuperare a trecutului românesc, asemănător uneori cu al indienilor de pe vremea Conchistei din America Latină, alteori cu al grecilor din teritoriile Imperiului Otoman, al italienilor de pe fostul teritoriu austriac, ori chiar cu al irlandezilor de dinainte de Saorstát Éireann, un trecut în care noi românii, wlahii, majoritari în Transilvania asemenea după cum negrii sunt majoritari în Africa de Sud ori Africa Neagră, aici pe un pământ pe atât de românesc după cât este pământul sfinţit de martiriu al Armeniei de armenesc, noi ca români ţărani şi ciobani de carieră lucru care dovedeşte că am fost cel mai bine adaptaţi la acest pământ şi că i-am înţeles cel mai bine specificul, am fost secole de-a rândul şerbi ori transfugi, cnezi deveniţi iobagi pentru credinţa lor ori cnezi deromânizaţi deveniţi nobili de marcă ai coroanei, cei mai buni dintre a noştri şi ai altora murind ori fiind chinuiţi fără seamăn pentru libertate, ceva ce nu mai văzuse nimeni dintre ai noştri pe aici până atunci. Filele acestea de manuscris miniat cu cioburi măcinate de lumină vreau să le recuperez pentru istorie şi pentru om, din orice popor ar fi el oriunde ar locui el, cu speranţa că lucurile despre care vorbesc aceste pagini nu-şi vor mai avea locul în nici o lume zidită de om şi că, aşa cum spune Călugărul, de acum orice război şi orice conflict este out of date. Cât despre Ardeal, bineînţeles că este şi al maghiarilor după 1000 de ani de vieţuire pe pământurile acestea, dar daca vrem să ne înţelegem e Dumnezeu cere ca românul să fie ca Traian Dorz şi nu ca Horia Sima şi e de preferat ca şi maghiarii să fie ca Imre Nagy şi nu ca Miklós Horty. La o mie de ani după 1054 cele două alese Doamne, Biserica Apusului şi Biserica Răsăritului şi-au dat în sfârşit sărutarea creştină a păcii şi poate e vremea ca şi noi după 1000 de ani de istorie comună neîntreruptă aici în Ardeal să facem o pace care să dureze şi un viitor comun, să ne dăm Ardealul unii altora şi să-l dăm oricui îl doreşte, fie el de-aici de prin partea locului, ori european sau neozeelandez, că noi ştim că nu degeaba se spune că Ardealul e cel mai frumos loc de pe Pământ.

Autorul Transilvania, 15 Martie 2011 Acum să nu vă așteptați să vă și spun povestea lui Mezerzius, Mezerzius c'est moi, toate astea pentru ca aceasta e o lume nu cum incercam noi sa o facem a valorilor noastre ci o

lume in care si vagabondul care vine spre tine in parcare incert asemeni unui fiu de zei iti poate fi un prieten, toate depind doar de tine, omule. Cum spune poetul: Iachin menhir , AD 2004, Veioza luminând serafic filele văratice ale amurgului Biped distilând mila din ciorchinii lacrimilor Inspiraţie fugitivă (…) Culori necontinuate de nimeni pe cenuşii pânze acoperite de praf Poate doar albastrul fiecărei înserări licărind în negrul frunzelor Vopseaua abajurului aerodinamic reflectându-mă (…) Happening iniţatic desenându-mi o ideogramă pe faţă Pe birou rămurele de busuioc şi pete de culoare Câteva piese de jazz incandescente precum steagul Revoluţiei franceze Când nu ne mai rămâne nimic muzica ne inundă urechile Unghie înnegrită de uşa tramvaiului radioul devenit lichid Litere carolingiene acoperind hârtia ruptă a curburii becului Reflectoare holbate peste iarnă în oraşul devenit ceaţă şi întuneric Statui înţepenite hierofantic printre oglinzi Bronz acoperit cu tatuaje de oxid pe chip Muze gracile însufleţind templele în paragină Singurătate totemică strălucind în stelele duble ale privirii omului Din faruri rotunde efemer ţâşnesc fascicole verzi In intersecţia năclăită de noapte Bărci de gânduri plutesc pe moleculele uitării Alge împotmolind tălpile viselor Mărturia exploziei electrice cirus Prunii livezii îşi şoptesc egloge Văzduh geometric (…) Nori în vârtejurile naşterii apotropaice Sculpturi pop din cuburi de bazalt lipite cu aracet După-amiaza petrecută la fereastră (…)

Sprijiniţi în palmele transformate în frunze Triunghi ascuţit ca o rachetă scuturându-şi şuviţele de flăcări Vechi locomotive negre răsturnate precum nişte jucării pe covor Părăsindu-ne plutele înotăm în propriile lacrimi Cadet pe corabia cu nume de pasăre Vântul îmi toceşte muchiile cubiste ale buzelor ce rostesc numele Iubirii (…) Făpturi hidrodinamice plonjând optimist în pâlnii cu mortar Falsă exasperare în faţa arborelui pragmatic Tablouri realizate cu amprente cromatice (…) Bibelouri purtând conversaţii în noapte pe rafturi Culori aşezându-se simplu pe hârtia umedă Seraficul amestecat cu abjecţia daimonic geniu lucrând la normă Valuri sărate îmi inundă cortegiul Pe chip am o meduză ca mască mortuară Din bare de fier nituit un măslin cu frunze ghimpate de plexiglas Ocean cu valuri distincte precum tuşele impresioniste Planeta stratificată arbitrar urletul durerii Pământului Bancnote folosite în loc de cărţi de vizită şi de lanterne Oameni ucişi pentru bani purtând steme de state Moartea insinuându-se printre noi ca unică realitate Lumea a Treia legată în lanţurile lagărului planetar Encefalul atmosferic al Terrei ros de depresie Bolovan turtit înaintând în necunoscut Oraşe invadate de imperii de termite Diptere gri ce-şi depun ouăle în pielea noastră Radiourile liniştindu-ne angoasele întru importantul comerţ Vaţa părăsindu-mă la crepuscul Unul din şamanii comunităţii Revoluţii de catifea înăbuşite cu perne de pluş Pictură în frescă imitând grafitti-uri Frunze de cireş zburlite precum o coafură afrp Evenimente de abia trecute năpădite de mâlul aglomerării prezentului Nisip curgând misterios din cutii de carton (…) Copilăria devenită un situ arheologic Dansul expresionist al frunzelor însufleţite de vânt Picurii de apă spălându-mi praful de pe chip Stele îngropate pe umerii generalilor Noaptea sosind ca o divizie de tancuri Frunze purtate de vânt în deşerturile mantice ale îndoielii Furnicar de stele adunate în jurul matcei De la mii de ani lumină distanţă Pământul strălucind enigmatic Muşte zgâriind hexagonal sticla Circular şir de zile primitive salbă de mărgele străvezii Pleoape arzând tropical lângă clipocitul febrei marine Nisip topit în lingouri Moartea îndepărtată precum următorul week-end Incă o noapte sub cerul pelasg Ziduri surpate cerul nopţii scăpărând ca un vitraliu Legende ţesând trecutul Elicoptere transportând uraniu către centrele de prelucrare (…) Oceanul Arctic inundând Europa Tatuaje incaşe în scoarţa baobabilor Deznădejdea zvâcnind precum un peşte abisal Filozofi încărunţind la orele18 Schelete de uriaşi dinozauri lângă autostradă Lavă încremenind sub elemente Aborigen sfârşit sub soarele pătrat Efemeră argumentaţie a erorii convingătoare ca o bilă de heroină Docte biblioteci umplute cu tomuri despre greşeală Vieţi trăite doar pentru a umple câteva cărţi sau cd-uri Şi apoi o moarte adesea autoprovocată după un lame destiny Rânduri albastre scrise de fiecare din cei mai mulţi din cei şase miliarde în imponderabilitatea revelaţiei ignorate Aliniamente de zgârie-nori captând feeling-ul genezei şi al primului început Conştiinţa mozartiană a frunzelor Neoplastic Stratocaste Lira electrică pe măsura secolului douăzeci Corzi de aur ce vor amuţi când noi Vom fi

acolo şi nu aici Revelaţii paraşutându-se precum trupele de ocupaţie Albastru Ierihon sunând în saxofoanele Harlemului Singurătate strivită ca un pachet de carton Ploaia izbind frunzele copacilor (…)

Muşuroaie crescând precum oraşele sub lumina de neon a amurgului Copaci de umbre acoperite de aburul gheţii ochilor noştri Bard rătăcit printre Muze în Parnassos Duh expiator pogorât călcând pe frunzele galbene Din inima mea Surpat zid în jurul templelor greceşti susţinute De aliniamente de furnale în flăcări Suflare de aer cald pe ochi Apa solidificată în aisberguri Transparente ziggurat-uri curgând ca un oras de uriaşe Blocuri către sud Topindu-se tot mai mult şi devenind apă amară Şi întunecată precum fruntea unei surori din Africa Inspiraţia strivind metafizic poeţii Arta devenită o ştiinţă exactă Universul sprijinindu-se pe o singură axiomă Gheizere tradând râuri subterane Meşteşugari medievali reprezentând miracolul în catedrala Cu ferestre mari cât oglinzile de mână Muncitoare jamaicană sub soarele mulatru împletind cântece în păr (…) Imaginea lui Hristos fotografiată în emulsia de sânge a Giulgiului Africii Frunze scuturându-se enigmatic din glastra ikebana Marea Egee înverzind transparent insulele locuite de apostolic Cu tălpi prăfuite Feţele fraţilor noştri înnegrite de lacrimi Nervi scormoniţi exhibiţionist în cadrul noilor isme Muzica de cameră dispărând de pe servere Din lipsă de afişări (…) Oameni dărâmaţi contemplandu-şi degetele încleştate Unghii umplute de pământul aspru al urletului Egoismul narându-şi propriul ego amăgit de tricksteri Sfârşitul strălucind pe muntii Canaanului Prooroci anunţându-ne deznădejdea (…)

Consumatori zâmbind cu priviri de zombies Becuri de tungsten falsificand lumina udă a cuvintelor Pagini tipărite industrial conţinând unice clipe de revelaţie Ochi verde smarald străluceşte luna în surdul clipocit cosmic Buze de fildeş murmurând rugăciuni în arhipelaguri oceanice Treime nevăzută Graţie pogorâtă însufleţind lutul Epifanică reflexie a Luminii în luciul frunzelor Nori străjuind ca un cântec brazilian (…) Ritm ciobit oval printre pietrele născute de apa râului Litere străvezii ilustrate de înluminura dimineţii Oameni murind de frig în blocul nostru într-o noapte oarecare de iarnă În care noi ne-am uitat la televizor şi apoi… iţi aminteşti ? Am pornit radioul şi am dat un party Sau mai ţii minte când am mers cu maşina o lună mai tarziu? Şi la punctul giratoriu stătea un tânăr la ocazie Un muncitor, un student, cine ştie ce-o fi fost. Nu l-am luat şi apoi la sfârşitul săptămânii am citit un articol mic În gazeta oraşului în numărul 21-28 ianuarie : Un tânăr navetist a fost gasit degerat şi jefuit la sensul Giratoriu. (…) Nori alunecă precum nişte ciudate bărci de pescari Salcâmi niciodată înfloriţi uzi de picurii de cerneală ai nopţii Frunziş încărcat de păsări şi gânduri Muzicalitatea pământului vâjâind în penumbră La vere revolution est prêt a porter Picioarele mi se afundă în răcoroasele frunze ale nopţii Clipesc cu ochi limpezi ca doua pete de acuarele Evanescent personaj de animaţie cu privire indigo Înserarea se manifestă printr-o absenţă Necunoscut strălucind mistic de cealalta parte a ostrovului Jungla strălucind în ochi africani Penele păsărilor îngălbenind în septembrie Ochi arşi de acidul propriilor gânduri Cu ochiul inimii deschis călătoresc către cerurile în revoluţie Rotindu-se amplu sub stralucirea tălpilor Lui Dumnezeu Scoici secretând perle în jurul sidefului zgâriat ostrakon Tristele momente când inima omului devine pură ca un excalibur Marea oglindă a eterului reflectând orbitele Galaxiei Măşti gratuite zâmbind vorace sub stindardul mizeriei Idealişti murind în singurătate Extazul profetizând în magnifică pierdere de sens Cărţi arse în cuptoarele furnalelor Primitivi aborigeni zgâriind grafitti-uri memnotehnice Nesfârşitul născându-se aici printre ocru-ul frunzelor Strălucirea apei la orele 17 dând iluzia creaţiei păstrătoare a negaţiei Solipsiste Universul iluzoriu mutant al Ideii Poet pitoresc precum un bibelou zdrobit pe caldarâm Sunt orbit asemeni unui somn albastru-întunecat scos repede la lumină Noaptea aruncă o altă lumină ce pâlpâie în nervii noştri Având ca umbră mizeria propriei inimi mă las luminat De frunze şi vântul ireversibil Dealurile se cabrează înconjurând oraşul Asemeni unei turme nomade Veşnicii consumatori ctitorind supermarket-uri Trandafiri părăsiţi pe o bancă Martori ai unei întâlniri ratate Blânzi piţigoi morţi de frig iarna Simetrii fasciste înceţoşează muşuroaiele în această zi putredă Iar până la urmă tot ce ramâne e un cantec reggae Fluture acoperit de mici cristale escaladând vertijuri Salcâmii acoperiti cu muşchi şi lacrimi (…) Artă apărând în mod secundar din pură necessitate Muzica devine palpabilă întro partitură de bemoli Cărţi cad misterios din rafturi alegându-ne Fauna marină înţepenită în pietre Nor fluturând ca un sombrero Din metrou cerul vazut printr-un grilaj Cu păr valuri sarate aed al Lumii a Treia Luminozitatea cerului estompându-se treptat ca pe un dreptunghi Vegetaţia primăverii strălucind ca fosforul De pe spinarea peştilor oceanici Ce muşcă rece Verzi Amurgul clipind în Morse

cu ochii lui albaştri Cerul mă sărută cu buze întunecate Protest incizat în copacii de aur nativ ai dezastrului optic Alge şi cochilii îngreunează apa albă a fluxului Peste pietre râul Draperie transparentă precum o respiraţie Lemn închircit într-o creştere a abstractului Angajată într-o dispariţie prematură planeta respiră Sub fulgere matematice Lumina organică strălucind în noi Terra devenită o aglomerare urbană Poemele autorilor romantici înalţându-se în turnuri Prin camera de camin Noaptea străluceşte precum o stea complexă reflectată în mii de oglinzi Frigul mirosului pătruns de raşină al ierburilor din tundră Linii ritmice ale noului neolitic pe chipul planetei Vocea-mi se multiplica în coifuri de fier Deznadejde în fluctuaţii însoţind triburi de clone Mitic păcurar al turmelor de nori Ploaia maschează cu desăvârşire sfârşitul În straturi adânci de şisturi ferigi carbonizate Apriga zbatere a aripilor Timpul înnegrind fereastra Plopi cu frunziş de flăcări luminând precum îngerii (…) Copilăria fluturând grandios zmee în urma Stinse linii de albastru şi lumină ştearsă compunând o operă de artă Ameţeli vâjâind precum un salt boungee-jumping Paradigmă mayaşă scufundându-se în lichidul cuprins de panică Manechine de plastic transportate spre săli de expoziţie În vederea unor hotărâtoare instalaţii Şi acei ochi orbi Care nu vad nici după ce toată lumea a plecat şi au început să Se scrie şi câteva articole pentru reviste şi snobism Şi în paralel ochii mei care nu Îl vad nici acum Când deja exist Şi degetele Lui de lumină mi-au mângâiat fruntea cand am început să fiu Şi în momentul când am să respir pentru ultima oară Am să devin propria respiraţie În rotaţie imperceptibilă Soarele Sentimente patristice acoperindu-ne privirile precum un păr prea lung Comper al Apocalipsei printre pietrele insulelor Remuşcările înaintând în divizii Natura deszăpezită de imaginaţie lângă Sfârşit Vă rog nu mai levitaţi Profilul arhetipal al unei fiole cu penicilină sau al aceleia O cat de valoroase al unui viitor antidot asupra virusului HIV Vindecarea înscrisă într-o formulă chimică Gânduri deznodate la suprafaţa din imponderabilitatea şi hipnoza lirei Note de jazz Monoton lustruind sticla dimineţii Bompres al meditaţiei scufundat în omniprezenta lipsă de zgomote Păsările imprimându-şi caracterele cuneiforme ale aripilor În plastelina atmosferei Fulgerele întruchipeaza nişte albastri plopi cristici Stoluri de flash-uri răsfirându-se planat în pieptul electric al poetului Instrumente muzicale de aramă şi simţământ perpetuu Precum plantele care ies din pământ Cifre arabe Vărsatul de vânt al dezamăgirii primăverii exacte Cerul acoperindu-mă ca un scut de marmură Aglomeraţia de asteroizi densa ca un perete Galaxiile angajate într-un magnetic joc zen Ecoul fântânii parasite încărcându-se de ecouri galbene Navă cosmică făcută din metale galbene Meteor al suferinţei omului în galaxii Diluviunile timpului târâte în abstracte rotaţii Oceane de fosfor aureolând planete în geneză Terra Enigmatica precum un monument de pietre neşlefuite Acoperit de iarbă celestă Cerul pătat de nori Ca şi cum ar sta la pândă Visare înscriind pătrate în raze incerte Rugăciunea şi-a lăsat semnul mâinii în praful podelei Guri sărutând petalele diafanei atingeri a Ideii Ţipătul vertebrelor depunânduse în sedimente Edificiu de formule algebrice adăpostind cuvintele profeţilor (…) Sub nori pluteşte împietrita maieutică a ratării Pătrat curb zgâriat de colţii primelor zile Înalte statui de fier cu ochii sfărâmaţi de fulgere Cununa din frunzele gândurilor Flirt al abstractei muze Suflet lăsat vraişte în urma vârtejului orb al cunoaşterii Catolice rugăciuni oglindite în sticla vie a ochilor (…) Emoţia nesfârşita a înserării ce întârzie pe ramurile Inca înfrunzite Şi emoţia părăsirii omului de aur Cu ochi adânciţi de idol Statuie care va pândi din orice Babilon În asfinţit fereastră strălucind galben Precum sufletul nostru Liră elenă împrăştiind stoluri de sunete Frunze înconvoiat precum ogivele răzuite în piatră Bolovani eclipsaţi de efortul aripilor În această noapte liniştită precum o pană de curent Ochi sprijiniţi tridimensional de fruntea veşniciei Fulgere ne încunună părul cu aripi albe Arabescul fiinţei cercetându-ne în incandescente valuri Plopi sărutandu-se sub ecranul imaterial al cerului Umbrele amurgului înaintând înăuntrul oglinzilor Şi încăperilor oraşului Pleoapele nopţii zvâcnesc răsărituri Părul vântului spălat în vârtejuri de linişte Suflete fuzionând prin sărut Universul străluceşte în noapte asemeni unui mare oraş(…) Adevărul incendiindu-mă cu o mângâiere inefabilă.

Stăpâne vrei să asculți o poveste serioasă? Citește!

LITERĂ ORNAMENTALĂ “Nos frater Stephanus prepositus" AJOUKORI OKMANYTAR

"Eu nu am nevoie," își tot repeta preotul în minte de o vreme, orele de singurătate în care de un timp privea în gol la pereții acoperiți cu polistiren ai casei abia terminate pe care de fapt nu îi vedea, ori în vreo noapte de prăbușire și întrebări pâlpâind stins de parcă cerul explodat de galaxii ar fi fost doar ecranul unui televizor răsturnat emițând polifonic mii de pericope în puncte și linii de limbaj Morse. "Nu am nevoie de milă," își tot repeta îngrozit, năruit depășit ca părinte, simțindu-și pieptul asemenea uneii bucăți mari, crăpate de gheață scoasă din inima unui mamut găsit în iernile septentrionale, era mort, un zombi în care mai rămăsese viu doar sufletul, o floare de colț, înstelată, crescând în piatra spulberată de sabia heruvimului, măcinată, pisată de flăcări, în piatra tocită de ape a privirii lui, în piatra ucisă de aripi a îngenuncherii sale nevrednice și fără prihană. Ochii îi erau grei ca două pietre cenușii. Era acum asemeni unui colț de munte schimbat în cenușă de ceva mai înalt, ce vreu trăsnet ori de ciocul străveziu de sticlă clocotindă al păsării roc, pasărea aceasta crudă îi luase băiatul, primul său copil în ghearele sale cu tăișurile ascuțite până la invizibilitate, penele sale crescând acum pe fruntea copilului ca o cască de pene a primelor națiuni, copilul său devenind un Vulturaș De Flăcări. Tatăl său spusese azi la sfânta biserică că cei ce primesc învăţătura au spus prin Elihu că D-zeu îi vorbeşte omului prin suferinţă – pentru a-l izbăvi nu pentru a-l distruge. Toţi stăteam împietriţi iar eu mă gândeam: câtă putere e în cuvintele sale, în el, bietul şi binecuvântatul părinte Ioan. Ioan, băieţelul său se juca alergând printre băncile vechi de stejar, în mic înger coborât printre credincioşii bătrâni, bărboşi şi îndureraţi. Cuvintele sale s-au ciocnit unele de altele în biserica veche de două sute cincizeci de ani prin care trecuseră generaţii aproape nenumărate de făpturi, mai înţelepte sau mai ignorante, trăind în bogăţie sau în sărăcie, cu multă durere sau multă fericire, după mila lui Rahmana Savaot. Mă gândeam atunci că nu i-a fost uşor în drama sa să privească cerul boltit ca o catapeteasmă de catedrală, să cheme un răspuns şi să se trezească înconjurat parcă doar de frig, de talazurile de netrecut şi fără număr, întunecate – asemeni unor vitralii în stingeri de amurg – ale cosmosului. Îi simţeam durerea, crudă, o durere asemeni unui ferăstrău mecanic; dacă aş fi putut i-aş fi spus ceva, orice dacă nu aş fi fost o făptură a tăcerii. Sala destul de mică a bisericuţei de ţară era umplută acum cu oameni conştientizaţi de milă; într-un fel era asemeni unui amfiteatru din Imperiul Roman cu băieţelul în mijloc şi cu D-zeul lui IC XC lovindu-l ca un războinic cu sabia unei tumori cerebrale şi cu tatăl copilului între D-zeu şi copil. Era ceva inexprimabil, ceva ce nici aforismele nici înjurăturile nu pot conţine, ceva ce poate fi întâlnit poate doar în rugăciuni şi poate în psalmii înfrângerii. Un amfiteatru înlăcrimat însă, cum nici un amfiteatru nu a fost vreodată. D-zeu cu fruntea înfinită şi cu ochii în flăcări în luptă cu Ioan, un copilaş, un creştin de şase ani jumate. În seara aceasta de Crăciun biserica era parcă o scena de Irozi, ca o reprezentare pentru copii a unui zbuciumului lui Avraam ca părinte al lui Iov, o ilustrare a unui high concept ce spune: măcar dacă forţa ar folosi la ceva în lupta între Leul din Iuda şi Mielul din Iuda, cum s-a întâmplat pentru un milion şi jumătate de copii în doar câţiva ani ori pentru un milion de oameni în Africa în urmă cu doar câţiva ani, în faţa tuturor acestor mistere ale bolii sau morţii tac, pentru că fiind o făptură a tăcerii nu vorbesc cu excepţia vremii de rugăciune la planton 3 pe zidurile cerului înconjurate de o suferinţă parcă nesfârşită, asemeni Mării Negre izbindu-se de faleză în februarie, spărgându-se în stabilopozii de pe ţărm. În acest an de Crăciun în fereastra preotului a strălucit o lumină înlăcrimată, steaua unui sfeşnic pentru durere, un sfeşnic în care în cei şapte ochi ai lui D-zeu ard lacrimi în afară în noaptea de iarnă asemeni unor stele sacre oglindite în ochii preotului în vreme ce se ruga înaintea cerului plin de tăcere ca de valuri albastre, întunecate.

Azi Ioan aprinsese steaua de instalaţie în fereastră, apringând toate luminile; dincolo de fereastră se vedeau în amurgul de iarnă o fabrică desfiinţată şi câteva blocuri părăsite, fără ferestre şi cu pereţii înnegriţi de fum. Copilul stătea singur în fereastra mare şi luminată încercând să găsească o constelaţie pe cer, nereuşind, de parcă ar fi căutat nişte pietricele într-un deşert. Casa lor era o clădire destul de mare, aşezată în mijlocul curţii, zidită de străbunicul său prin anii '60 şi semănând mult cu cea din filmul „Solaris” regizat în 1972 de Andrei Tarkovsky. Curtea presărată de stânci era înconjurată de mesteceni subţiri şi albi, cei mai bătrâni copaci ai pădurii cum spuneau demult oamenii sus prin cătunele risipite pe lângă pâraiele de pe dealuri deasupra Streiului, sus prin codri de sticlă şi plumb.

Privirea preotului era o Zi a Memorialului Omului, iar soţia sa stătea cu Ioan în braţe, împietrită asemeni unei Pietá, asemeni unui Julio prăbuşit pe covor. Era Crăciun, un Crăciun ce aprinsese

durerea în sfeşnicele inimilor lor iar privirile le ardeau cum niciodată n-au ars ochi de făptură, iar după ce plecă de la fereastra pâlpâindă şi se aşeză pe covorul împrimat cu străzi şi treceri de pietoni, conducând un Hummer mare de tablă pe liniile covorului. Mai departe nu ştiu ce s-a întâmplat, sunt momente când şi ochii îngerilor se umplu de lacrimi.

Musulmanii spun „În Numele lui Dumnezeu, Cel Milostiv, Îndurat”, iar toate generaţiile de evrei şi toţi creştinii de dinainte de părintele Ioan Ghenadie, toţi s-au rugat lui Rahmana din braţele căruia s-a desprins Cristos cum învăţase şi el la seminar. Întradevăr îndurarea lui D-zeu e cunoscută pe tot pământul, însă acum când îl văd pe Ioan privind „Cars” la Dvdplayer, nu mai pot înţelege nimic.

Cât despre părinte era în biroul său încercând să alcătuiască omilia pentru Duminică, cu gândul aiurea, departe asemeni albatrosului prins în furtună. Soţia sa era jos în sufragerie iar acolo nu am avut curajul să privesc, însă cuvântul Domnului e adevărat cum spun grăunţele de aur ale veacurilor strânse în sita învăţăturii, pe pământul acesta care e o albastră cochilie marină în mâinile presărate de nisip ale lui D-zeu, o scoică găsită pe malul mării, seara înainte de asfinţit pentru că asta nu ştie nimeni că D-zeu este un copil; şi în acelaşi timp este şi un bătrân şi un tânăr, toate vârstele se întâlnesc în el, el este izvorul oricărui Amasonnas de spirit, este izvorul care izvorăşte din sine pentru a-şi întoarce fiecare şuviţă de invizibilitate în sine însuşi, asemeni soarelui din Ofir. Pământul se învârteşte în ochiul său iar cuvintele sale, revelaţiile, cuvintele sale sunt asemeni păstrăvilor purtaţi de şuvoaie de lumină ţâşnind ritmic asemeni gheizerelor, păstrăvi pe care fii oamenilor îi smulg de printre ierburi purtate de râu, mâncându-i cruzi, asemeni algelor şi scoicilor lipite de stelele pântecoase şi rotunjite udate de valurile cerurilor.

Când m-am întors şi am privit iarăşi asupra casei lor, preotul stătea pe marginea pătuţului lui Ioan care era acoperit sub plapumă pregătindu-se de culcare, îmbrăcat în pijamaua cu trenuleţele din desenele „Locomotiva Thomas”.

-...şi copilului i-a dat două aripi de plumb, două aripi albastre, aripi care nu zburau şi care erau foarte grele, spunea povestea.

-De ce i le-a dat? întrebă copilul.

-Ca să facă din el un înger care să ocrotească asemeni unei icoane.

-De ce? întrebă iar copilul.

-Nimeni din acele timpuri n-a ştiut de ce, spuse preotul.

Azi, într-o zi alb negru cu zăpadă cenuşie, preotul Ghenadie se puse în Dacia sa SuperNova şi merse până la Lugoj, cu nişte treburi, tot peste 90 la oră, oprindu-se şi până la un coleg de şcoală care îl duse şi până la cimitirul evreiesc. Bineînţeles că nu avea pe nimeni acolo aşa că se opri în faţa monumentului cu pietrele puse unele peste altele şi cu flacăra împietrită sub care scria: „MARTIRII DE LA AUSCHWITZ, MEIDANEK, DACHAU, LUBLIN”. Acolo inima lui căzu jos zdrobită ca o piatră pe care o aduci la mormântul unei rude. Deasupra de tot pâlpâia o stea de bronz, luminându-i durerea cu aramă. O rugăciune în care cuvintele au fost desăvârşit înlocuite de durere, rugăciunea unui suflet împietrit de groază asemeni flăcării de bronz a monumentului. Nu o ştia, dar de atunci monumentul martirilor avea să fie locul rugăciunilor lui cele mai profunde şi deznădăjduite, cele patru pietre puse unele peste altele erau ca încă un zid al plângerii, la picioarele căruiia sufletul, - da, sufletul lui era acolo – ardea împietrit. Şi ce scrie cu litere de flăcări între rabin, prietenul său, şi monument, cu litere tridimensionale de vitraliu răspândite printre pietrele funerare este: „Cum este înconjurat Ierusalimul de munţi, aşa înconjoară Domnul pe poporul său de acum şi până în veac.” Preotul ortodox şi memorialul martirilor, două pietre una în faţa celeilalte, iarăşi ochii mei Maghen-David au trebuit să privească în altă parte. Pentru el viaţa devenise un Purgatoriu: -Cum se face că Yab este cel mai cuprinzător arhetip al omului, mai mult decât Avraam ori Adam? De ce inima fiecăruia dintre noi este o părticică din suferinţa sa, spunea încet rabinul privind placa mare de beton a mormântului comun aflat între el şi flacără, înconjurat de tăcere şi invizibilitate, zdrobit, neputincios, deznădăjduit, sprijinindu-şi fruntea de D-zeu. Durerea, asemeni unui potop în munte venise peste el iar sufletul şi-l simţea înauntru, stins, mort – singura lumină din el fiind lumina credinţei, sfeşnicul care nu trebuie niciodată să se stingă, flacără acum pietrificată de durere; aproape că îşi simţea sufletul străin, inima ca o insignă comunistă cu o flacără roşie pe care o

poţi arunca oricând vrei. Asemenea lui Iona în peşte nu mai putea decât să se roage folosind chiar cuvintele lui D-zeu în rugăciunea sa.

Era târziu şi se însera sub vitraliul albastru al unui cer de sticlă iar preotul rebegit îşi încheie haina şi se pregăti sufleteşte să plece. Îi venea greu, parcă fără să-şi dea seama de ce, inexplicabil, dintotdeauna stătuse aici pentru Ioan, fiul lui Ioan. Venise zdrobit şi pleca dărâmat, doar un singur lucru mai cunoştea, că împotriva lui D-zeu trebuie să apelezi tot la D-zeu. Acum nu mai ştia nimic, golit de orice conţinut şi plin doar de durere era ca un om îngropat de viu în sodă caustică.

-„Dar sufletul celor răniţi strigă...” spuse privind strada chagalliană de vitraliu evanescent ce pornea de la picioarele sale. Vizavi era cimitirul romano-catolic, vechi la rândul său, la capătul căruia vânzătoarele de flori funerare, nişte femei simple îmbrobodite cu nişte fulare de pâslă peste căciulile negre, glumeau cu puţinii bărbaţi care vindeau coroane de brad. Îl lăsai pe preot să meargă până la colţul străzii unde îşi parcase maşina, şi zburai pe deasupra oraşului, lăsînd Lugojul în urmă, zburând cu aripile mele naive peste balcanicele sate ale Banatului până înapoi acasă la ei, unde Ioan construia zgîrie-nori din cuburi de lemn pictat. O vecină căreia i se stricase televizorul ei vechi chinezesc venise să asculte emisiunea meteorologică de la radio împreună cu mama lui josîn sufragerie. După puţin timp, cînd Meteo nici nu se sfârşise, Gina, maicăsa, veni val-vîrtej în camera lui şi privindu-l îngrijorată pe băieţel îl întrebă: -Ionuţu, ce faci?

-Mă joc.

Continuă să-l privească îngrijorată, iar apoi văzând cât de liniştit este, se linişti şi ea şi spuse zîmbind: -O fost cutremur. N-ai văzut candelabrul mişcându-se?

După ce bătrâna plecă stătură amândoi la masă, Ioan povestindu-i ultimele întâmplări de la grupa mare de la grădiniţă; erau nişte oameni în necaz, însă erau fericiţi, fericiţi să fie împreună asemeni unor zmeie ce s-au întâlnit în cer încurcându-se unele de altele, rugăciunea fiecăruia conţinînd aceleaşi cuvinte, aceleaşi căderi şi aceeaşi speranţă. În acea seară după ce se întoarse şi preotul avură o seară mai frumoasă decât a multor familii de oameni sănătoşi şi ignoranţi. Pacea venise în casa lor asemeni unei flăcări invizibile, un foc arzînd fără să se mistuie asemeni unui legământ că flacăra nu îi va mistui arzându-le în suflet fără să le mistuiască sufletele iar literele Torei împlinite în Cristos ardeau în privirile lor. Şi totul la un pahar de 7up.

Stând acolo în faţa monumentului privi locurile îndepărtate din amintirile sale, turmele de dealuri de sub Retezat pe care se urca în copilărie pe când avea la rândul său vreo şapte-opt ani, o vreme atât de îndepărtată şi de ocrotită parcă de întreagul cosmos, de ce a urmat de parcă ar fi închisă într-un glob de sticlă, un press-papier din acela în care peste dealurile celor două cetăţi picura cu pene kaki-gri de şoimi, alungite semitic asemeni lacrimilor scrise în cartea celor cinci Plângeri.

Pornea în jos pe Galbena, unul din cele mai vechi arhetipuri ale poluării, pe lângă sălciile ce majoritatea aveau să fie tăiate mai târziu, treceau şi de puntea care arăta întocmai ca podul suspendat din San Francisco, o reproducere minusculă, asemeni replicii de pe o bancnotă a Statuii Libertăţii, mergea tot pe lângă râul plin de gunoaie, adidaşi desfundaţi de umezeală, oale metalice sparte, sticle de bere străină, ziare putrezite, bucăţi mari de polistiren, pachete decolorate de ţigări, ceasuri deşteptătoare defecte, sticluţe şampon de plastic colorat şi şpreiuri Fa aduse de apă şi împotmolite în răgălii şi bancuri de nisip nămolos. Galbena se îndrepta spre dealuri pe care se urcase întotdeauna din alt loc, pe drumul forestier de lângă cisternele decantare a apei ori încercâd să se urce pe râpa abruptă ce mărginea cariera de piatră de lîngă şosea, unde rîul trecea de ultimul său pod. În pădure era mereu răcoare, cu pământ reavăn, afânat, presărat de ghindă putrezită şi spartă, cu păstrăvi de fag crescîndu-i mari pe trunchiurile jilave, cu cioburi de cer şi nori prin spărturile făcute de porumbei în acoperişul pădurii, locurile acelea erau asemeni unui pământ sacru, asmeni unui templu grecesc presărat de coloane, de la fiecare coloană a lui putându-se culege încă o petală pentru cununa înţelepciunii, însă un templu presărat de coloane fără margini de parcă se afla în bisericamoschee din Córdoba. Urcând apoi, se oprea să răsufle din douăzeci în douăzeci de metri, cu respiraţia întretăiată iar când ajungea sus pe cărarea de pe culme călătoria devenea iarăşi o drumeţie plăcută. Pe prima dinter cele două coline, cea mai mare se afla valul antic de pământ al unei cetăţi

pline de mure, unde săpase un arhelog bătrân care locuise în oraş mai încolo de gara ce avea să fie desfinţată mai târziu şi dată unor oameni sărmani. Îl cunoscuse pe bătrân, înalt, cu plete albe aducea cu ceva între Badea Cârţan şi Moş Nicolae. Interiorul valului de pămînt care înconjura partea de sus a dealului era plin de murari înspinaţi de stătea între ei mâncănd şi câte-o oră încheiată până se învineţea tot pe mâini şi pe faţă de arăta tot bătut de parcă ar fi întâlnit pe caii lui SânToader, cei mai mari şi mai sălbatici cai din câţi există, mai sălbatici şi decât mustangii indienilor. De acolo poteca ducea spre dealul celălalt unde era fortul maghiar din Evul Mediu. Zidurile turnului erau năruite pe jumătate şi încercase de câteva ori să urce sus pe turn ca să poată privi asupra împrejurimilor ca Prinţul Fericit ori Sfântul Simion Stâlpnicul, observând că şi de s-ar putea urca jos nu s-ar mai putea da de unul singur. Înainte să crească iarăşi copacii care fuseseră tăiaţi ţn partea de sus a dealului se putea privi de sub turn în jos în vale, pâna în munţii înveşmântaţi în sfinţenia robei albe a viscolului, se vedea petele de lumină a celor trei baraje –Sântămărie cu biserica din vale al cărei turn era asemeni unui exerciţiu geometric cioplit în piatră – veche asemeni unei saga islandeze -, Păclişa cu parcul mare al spitalului de neuropsihiatrie infantilă şi Ostrov - cu toate satele apărând precum nişte pâlcuri de case adunate în jurul turlelor bisericilor ca oile zgribulite lângă păcurar, cu atunci relativ puţinele maşini de pe autostradă şi majoritatea Dacii ori camioane Roman, celelalte dealuri înconjurau ca nişte gâlme oraşul, Galbena venea spre dealul cetăţii, tăind oraşul în două şi venind de departe dinspre sate. În stânga era fabrica de bere, mai spre oraş abatorul iar în faţă toate străzile oraşului, blocurile îngrămădite unele într-altele asemeni cătunelor lui Generalič. Puţin mai încolo, dincolo de centru, era strada Bisericilor, dincolo de care mai era o biserica asemeni unui Bizanţ după Bizanţ, biserica secuilor, făcută de franciscani. Cu excepţia liceului oraşul nu mai avea cu se măndri, afară de vechea clădire a CEC-ului, unde lucrase mama sa înainte de a merge la studii la Timişoara, şi şcoala numita veche care de fapt era un vechi gimnaziu catolic din secolul XVIII, dacă nu punem la socoteală sinagoga, o clădire gri, pătrată, mică, veche cu tablele Legii cioplite în marmură galbenă sus deasupra uşii sălii principale cu ferstrele oblonite încastrate în pereţi gri, cu gardul pe care imediat după revoluţie apăruse peste noapte una din inscripţiile „Jos Iliescu” - scrisă cu vopsea neagră sau roşie, nu-şi mai aducea aminte – împrăştiate pe câteva din blocurile oraşului, cu scutul lui David pe colţul acoperişului, cu cei doi nuci mari din atât cât mai rămăsese din fosta curte a comunităţii unde stăteau cu chirie evrei săraci din oraş câţi mai rămăseseră după anii '50 şi apoi după anii '60 înainte de demolări şi înconjurată de blocuri din trei părţi. Altceva în pământul acesta presărat de vechi temple de piatră cioplită nu mai era nimic cu excepţia frunzelor celor două parcuri şi pământului celor două cimitire, segregate. În stânga până la unitatea militară de antiaeriană de pe dealul lung de la Sânpetru nu era decât vale, după care se afla gorganul de la Râu de Mori – izvorul chinezilor Cândea - numit Mormântul Uriaşului şi Măgura Zimbrului iar în spatele lui începea muntele, tăcut ca un samurai ori un gaon cu sabia ori Scriptura în mâini. Tot filmul acesta îşi rotise pelicula în proiectorul simţirii sale, pe când stătuse în faţa monumentului Holocaustului, în cimitirul evreiesc la Lugoj, amintindu-şi de excursiile misticismului copilăriei sale când ca un nou Jean-Jacques Rousseau ori ca un nou Walden lua calea pădurii, zilele fără sfârşit ale copilăriei sale – una din interminabilele şi minunatele ere geologice ale Pământului. Pe atunci dacă sufletul lui ar fi fost prins în insectarul alb-negru al unei fotografii ar fi trebuit ţinut strâns de aripile sale albe pentru a nu zbura.

Micuţul Ioan cântă o priceasnă, rugăciunea de întâmpinare a duminicii pe când stăteau toţi la masă şi afară tocmai se întunecase de tot, universul lăsăndu-se şi peste ziua de roşie în calendar ce trecuse. O pasăre învăluise atunci cu aripile ei fosta biserică greco-catolică din toate părţile de parcă tocmai se aşezase pe un cuib. Pene lungi de rozase gotice din aripile ei indigo intrau pe ferestre, pătrundeau în chivotul şters de praf al altarului în care nimeni nu ştia ce se află, intrau în ferestrele orientate spre Ierusalim dinăuntrul oamenilor, intrau prin podeaua bisericii în pământ arzându-l asemeni acidului clorhidric umplând toată încăperea de fum până când chiar pasărea uriaşă albastră ce clocea biserica şi o învăluise cu aripile ei ajunse să pară asemeni fumului ieşit pe horn şi adunat în jurul casei la sat în serile calde fără vânt.

Duminica începuse, cum începuse în fiecare săptămână de sute de ani prin părţile acestea, în 1915 în timpurile Primului Război, pe vremea lui Ferencz Jozsef I. K. A. CS. ES. M. H. S. D. O. AP. KIR, ori în 1895 pe vremea aceluiaşi mai tânăr dar purtând aceeaşi cunună de lauri, ori în 1827 pe vremea

regelui Francisc, „FRANCISCUS I. D. G. AUS. IMPERATOR – GAL. LOD. IL. REXA. Λ. 1827. HUN. BOH. LOMB. ET. VEN.”, cum spun inscripţiile de pe banii de argint înnegrit ale imperiului, cu portretul împăratului care se luptase cu Bonaparte, monezi cu care cei de pe vremuri îşi cumpărau mielul de Paşte, vremuri de mâncat gomboţi şi sunet spart de scripcă afumată de timp, minunate arhetipuri ale unui pământ ce era centrul unei roţi ale cărei raze uneau Mitteleuropa cu OST-ul Poloniei şi Maicii Rusii, cu Italia supusă şi vechiul Imperiu Otoman legendară şi nesfârşită sursă de sarailii, halva, diamantine covoare de rugăciune, masline, tămâie pentru cădelniţele preoţilor ortodocşi, romanocatolici sau unieţi, rahat, bragă, alviţă, peşte trecut prin sare ori fumuit, carpete cu Die Entführung aus dem Serail, cafea turcească, tutun turcesc şi incomprehensibile cuvinte turceşti intrate în limbajul cotidian, roată ce adunase la un loc italienii din Veneţia cu nemţii din Slovacia, cu ţigani nomazi strânşi ciotcă în căruţele lor, cu plete şi barbă, cu ţigănci cu salbe în păr mergând dincolo de dealuri în gălăgia muzicii, puradeilor şi câinilor ce se luau după ei prin drumurile din sate, cu evrei adunaţi din toată lumea, atât de categoric diferiţi unii de alţii cum sunt de obicei oamenii, cu rumâni buni în acele vremuri şi proşti care în zilele de sărbătoare ticluiau proverbe.

Duminica începuse prin înflorirea smochinului de apartament din glastră după care acvariul improvizat dintr-un borcan vechi al celor trei mrene negre pe care le prinseseră pe Sibişel deveni un lac argintiu şi calm în mijlocul sufrageriei, pe ale cărui margini sclipea jadul viu al frunzelor măslinilor ce crescuseră pe malul apei, zbuciumate de vântul de răsărit al respiraţiei. Bucătăria şi sufrageria casei erau umplute în jumătatea de sus de nor, iar în camerele de la etaj n-ar mai fi putut intra nimeni din cauza furtunii şi flăcărilor, iar pe pereţii tuturor camerelor personajele picturilor se treziseră la viaţă captive însă în spatele ramelor de lemn acoperit cu vopsea albă tablourile asemănându-se unor televizoare. În lacul mare din mijlocul sufrageriei un somn uriaş albastru se dădea la fundul apei aproape transparente iar malurile lacului erau acum acoperite cu pământ reavăn presărat de ghindă. Pereţii casei dispăruseră camera fiind străjuită acum de pădure lucru ce făcea ca încăperea să devină răcoroasă şi să posede o atmosferă de amurg, asemeni interiorului dintr-o catedrală fotografiată în sfumato de ochii unui pelerin care ştie că nu va mai avea ocazia să se întoarcă niciodată în boltele acestei epifanii, ale cărei evanghelii de sticlă reflectă steiul de marmură scobită de după poarta mare de lemn bună pentru o cetate din vremea asediilor medievale în care se află apa sfinţită în care tot pământul şi-a vârât degetele pentru a-şi uda fruntea cu flăcări. Şi tocmai atunci sună telefonul, fiind vărul preotului singurul din familie care părăsise învăţătura Bisericii alegându-şi existenţa unui profesor de biologie evoluţionistă, încercând atât cât stă în puterea unui om să-l încurajeze, în vreme ce părintele îi mulţumea şi ascultându-l privea somnul indigo şi mare cât un Cadillac care stătea în mâlul lacului din sufragerie, cu mustăţile întunecate unduindu-i în direcţia undelor apei, iar pe tavan crescuse deja viţă-de-vie, cu mănunchiuri mari de ciorchini atârnând drepte asemeni turnurilor Sulamitei.

După cinci minute părintele Ioan închise telefonul şi rămase în locul în care se afla privind cumva mecanic ţărmul umed al lacului din sufrageria sa ochii observând fără să le vadă cu adevărat bucăţile de ghindă spartă presărate pe malul apei căzute din stejarii ce urcau de e o parte a bălţii iar când îşi întoarse ochii goi dorind să plece văzu trei oameni stând în picioare înaintea sa. Fără să conştientizeze exact ce face a alergat spre ei, i-a pus la masa din bucătărie cu familia sa şi toţi au mâncat pâine neagră cu tărâţe şi carne de somn fript cu saft gros de usturoi şi cu păstrăv de fag scăldat în oţet şi vin. Mâncând nu au prea vorbit auzindu-se doar ciripitul unei ciocârlii ce se oprise la ei în bucătărie pe o ramură uscată de la marginea pădurii.

Azi la ora 8 şi 10 dimineaţa preotul Ghenadie tocmai se pregătea să plece de acasă când cineva bătu la uşă, iar când deschise o văzu pe Raluca stând în prag pe treptele de beton în zig-zaguri neacoperite de gresie. Raluca era o femeie zveltă şi totodată masivă, blondă cu o privire verde, într-o nuanţă deschisă asemeni sticlei dacă sticla ar putea avea viaţă ori asemeni apei dacă ar putea fi numit vreun suflet al apei. Purta o haină de blană mare de vulpe argintie vânată în pământurile arctice cu nasturii albi şi tociţi de os desfăcuţi, pe sub care avea o rochie subţire, albastră. Femeia îl rugă să îi permită să îi vorbească pentru câteva minute, astfel că o invită înăuntru conducând-o la măsuţa de cafea din sufrageria mare în care totul era ca înainte. Raluca îi vorbea, puţin agitat, sărind de la un lucru la altul şi parcă fără nici o logică între subiectele de conversaţie pe care le deschidea doar

pentru a le părăsi câteva momente mai târziu. În timp ce vorbeau, pr. Ghenadie se gândea disperat: ce vrea femeia asta cu mine, nici măcar nu e de pe-aici! Apoi întâmplarea, destinul ori poate doar Raluca aduse vorba de Felix Târlea, fostul ei soţ iar după ce îi pronunţă numele se opri puţin din ciripitul ei chinuit ca lovită de o săgeată. În acele momente nu mai aparţinea speciei umane, era doar o fiinţă rănită având în ochi durerea unei priviri de animal. Se cunoscuseră la un concert în aer liber la Sighişoara de la care au plecat împreună ducându-se pe malul râului de acolo al cărui nume nu îl ştia nici unul din ei, iar apoi s-au plimbat toată seara până noaptea târziu pe îngustele străzi pietruite pe marginea cărora era plin de găşti diferite de adolescenţi majoritatea beţi îmbrăcaţi în blugi rupţi şi murdari de vomă şi sânge legaţi cu lanţuri de câini, care ascultau muzică supărate la casetofoane cu baterii mari, cu mâinile tatuate, în tricouri de cele mai multe ori negre, cu o varietate parcă nefârşită de freze fistichii la modă, câţiva chiar erau adormiţi pe jos în postura fetusului, iar ceilalţi beau şi fumau ţigări proaste sprijiniţi cu spatele de zidurile medievale povestind e străzile gălăgiease asemeni unor berării. Trecuse timpul, ani de zile despărţindu-i unul de celălalt, dar iată că suferinţa ce îi legase asemeni unui lanţ ruginit de carceră nu se desprinsese de ei urmându-i oriunde ca un blestem. O eroină romantică pentru toate târfele din oraş, avea un farmec personal, ceva ce nu poate fi analizat, un je ne sais qoi care îi înfrumuseţa descompunerea sufletească îşi petrecea toată vremea când dl.

Târlea nu era acasă în maşini ori apartamente străine, ori pe străzi. Era o bijuterie autentică şi ieftină, jinduită de cei mai mulţi. Dl. Târlea încărunţise complet la treizeci şi cinci de ani, apăsat de toate câte se întâmplau trecând pe uliţa evreiască a vieţii sale fără nici o speranţă, cu o expresie de suferinţă fără vindecare, de inimă rănită, cu furia unui crin strivit şi aruncat în gunoi. Nu mai era demult respectabilul dl. Târlea, haţegan, nepot de diacon, de mult timp devenise şi se simţea un claun tragic fără nici o speranţă pe pământul acesta. Era patetic. Viaţa ei era o suferinţă de o complexitate infinită asemeni suferinţei Indiei, o suferinţă ce o învăluia asemeni slavei unui nor de abjecţie orice ar fi făcut, în orice ceas al zilei, parcă pierdută pentru eternitate în ea însăşi, singură în propriile simţuri, o suferinţă a plăcerii al cărei izvor era plăcerea şi singură raţiune de a trăi era ceea ce primea de la toţi bărbaţii pe care îi întâlnea. Într-un mod pervers unii oameni o priveau chiar cu admiraţie, exrimânduşi cu un râs vulgar ca ei să fie următorii în timp ce stăteau în vreo speluncă ieftină la o bere acră la halbă. Era frumuseţea şi plăcerea Petroşaniului, o bijuterie căzută pe trotuar la picioarele trecătorilor în bălţile curate de pe asfalt.

Cu multă vreme în urmă veniseră aici în judeţ de la Satu Mare, cumpărând un apartament într-unul din blocurile turn cu magazine la parter de lângă gară în Petroşani. Dl. Târlea îşi găsi un serviciu de funcţionar la birourile minei Lonea şi viaţa ar fi trebuit să-şi urmeze cursul. Au crezut chiar că sunt fericiţi iarăşi pentru câtăva vreme până când trimis de un coleg de muncă să aducă o mătură dl. Târlea îşi găsi soţia într-una din debaralele de la etajul întâi ale minei, aproape dezbrăcată, printre pline găleţi de apă sau de gunoi în care se aflau cârpe ori făraşe, printre mături strânse grămadă, mopuri, cutii de carton aşezate unele peste altele pline cu ziare, maşini de scris uriaşe şi antice, la lumina pătratului minuscul al unei ferestre potrivită pentru o celulă cu geamul spart şi umplut pe jumătate cu placaj înnegrit şi pătruns de picurii de ploaie, printre cuiere pline cu paltoane jilave, sticle pline de urină, pălării desfundate, haine albastre sau gri de miner decolorate de vreme, bluze vechi demodate ce aparţinuseră unor funcţionari care acum erau demult pensionaţi, călcând pe pachete tercite de ţigări, pe cioburi, împiedicându-se în semiîntuneric de căşti cu lămpaş de subteran, clarinete negre şi acordeoane sparte, de sticluţe goale de votcă de plastic şi şi de sticlă, pe podeaua presărată de excremente uscate de şobolani şi udă lângă unul din pereţi datorită unei ţevi de fier ruginit din instalaţia de apă a clădirii care picura, împreună cu un funcţionar de rang inferior, un individ sordid în stare de ebrietate, iar în timp ce-şi privea îngrozit soţia ea nu făcea decât să-l privească la rândul ei cu privirea ei care îl făcuse să o dorească atât, cu ochii ei uriaşi, fascinaţi, verzi, hipnotici, de pisică sălbatică, imenşi, mai mari parcă de patru ori decât ochii de femeie, cu privirea ei de animal, materializare a vrăjii misterioase ce se afla asupra lor, păzindu-i asemeni unui călău ori asemeni unui djinn încruntat cu un iatagan divin în mână din O Mie Şi Una De Nopţi, manifestare a unei pedepse ori a unui test, Raluca se uita la el cu ochi şi buze de duh păgân, fericită în abjecţie aruncându-i serotonina unei căutături insuficient desprinse din subsolurile propriului ei trup încărcat de sarcini electrice, ochii ei prizonieri între două cosmosuri, captivă în cătuşele mângâierilor şi

iubirilor ei neindividuate, îmbrăcată într-o haină neagră asemeni unei preotse a lui Saturn, aruncându-i un zâmbet de credinţă şi abejcţie cu o privire infinită, zăbovindă, imprimată asemeni unei sirene a mării în pelicula de film neorealist italian a vieţii sale, privirea ei de iele supranaturală pregătită să-şi ia zborul însă încă agăţată cu unghiile ei lungi de pământeanul pe care îl devora, scorpie nesăturată încă de trupul de om.

După ce o iertă iar şi pe urmă o găsi de multe alte ori ascunsă pe oriunde încăpeau doi oameni, în birouri cu broasca defectă, în garajele de tablă din spatele blocului, în holul apartamentului de vizavi, în taxiuri închiriate, în toaletele infecte ale trenului personal Simeria-Lupeni, pe scena Teatrului din centru adormită la ora cinci dimineaţa, în cabinele camioanelor ce opresc lângă micul parc de la după intrarea în oraş, în casele uriaşe de ţigani ori bordeiele vechi momârlăneşti de la marginea Petroşaniului, în pădure pe când mergeau la grătar cu colegii de serviciu, în microbuzul echipei de rugbi, în barăcile sau Volkswagenurile vechi ale barabelor din colonie, în frigiderul celui deal doilea restaurant ca mărime din Petroşani, lângă turnurile de pază ale unităţii militare, în rulotele înţepenite pe butuci în care se vindeau langoşi simpli, cu gem ori cu brânză, oprind maşini pe autostrada spre Haţeg, în toaleta discotecii din centru, în canalizarea oraşului, în barurile cu poker şi biliard, în vestiarele stadionului din Aeroport, în veceurile publice, pe bancă vara în parc după ora 1: 30 AM, în ghereta de la poarta minei, în Paroşeni şi toate satele din jurul oraşului, în căminele sordide de nefamilişti din partea celalaltă a oraşului, în camerele supraîncărcate ale căminului studenţesc din Petrila, ascunsă cu un tânăr în pădurile de lângă Jiu la praznicul mănăstirii de la Lainici când lumea umplea poarta mănăstirii cântând cu lumânări în flăcări asemeni săbiilor arhanghelilor în mâini, în Dacia lor crem 1310, în depozitele interminabile ale celei mai mari firme de comerţ cu alimente şi băuturi alcoolice din Valea Jiului, în camera din spate de la cabana Straja, în ringul clubului de box, în toate cinematografele două dintre ele desfiinţate, în discoteca în aer liber din cartierul ţigănesc, în apa murdară a ştrandului, în trei corturi în Poiana Pelegii, în modulele muncitorilor dinspre munte, în benzinării după ora trei dimineaţa, în cabinele de probă din magazinele de haine second-hand, în apa îngheţată a Jiului vara, în atelierele de reparaţii auto, pe aparatura de emisie a postului de radio local, ascunsă după vagonetele pline de cărbuni care ieşeau din mină, la petrecerile cu vodcă de Anul Nou ale băieţilor întorşi din armată de la casele de la periferie, în barăcile cu cornier, în drumurile pline de apă care duc spre pădure, în vechiul autobuz Petroşani-Uricani plin cu navetişti, în cele două lifturi, pe acoperişul sau în subsolul blocului, în impecabilele WC-uri ale băncilor, în şoselele galbene ale autostopului nocturn, în cabinele telefonice cu cartelă, în spatele scenelor improvizate de la festivalurile Văii Jiului, în baia apartamentului lor, în bucătărie în timp ce pregătea spaghete cu brânză şi şuncă, pe canapeaua de la televizor, în spatele uşii de la intrare, pe maşina de spălat ori pe barul din bucătărie, pe pragul uşii când refuza să-i deschidă uşa când venea beată cu cineva la ora două jumate dimineaţa, pe masa din camera de zi, în toate fotoliile din casă, pe masa sa de scris la care îşi scria el eseurile asupra lui Rambam, pe aragazul aprins în care se coceau plăcinte moldoveneşti, deasupra dulapurilor prăbuşite printre hainele doborâte la pământ, în biblioteca răvăşită, în patul conjugal, şi cât ascultaseră împreună melodia din „Ghost” dansând bluz după bluz, acelaşi, la nesfârşit în apartamentul lor trist ruină a familiei lor – degeaba -, după ce trecu o veşnicie în care dl. Târlea simţea că nu mai poate ridica fruntea din pământ oriunde merge ca şi la Satu Mare, după ce fusese parcă o eternitate batjocura şi distracţia întregului sediu de birouri al minei, dl. Târlea se hotărâ să plece iarăşi, altundeva, oriunde. Fusese chiar poreclit în batjocură „Creştinul Dreptmăritor, Jidovul Rătăcitor” şi oriunde mergea era însoţit de o vorbă de duh aruncată în spate-i, de un râs satisfăcut, un rânjet ori de o privire abjectă şi pătrunzătoare asemeni unui cuţit. Atunci veniseră la Haţeg, angajându-se amândoi la fabrica de bere Haţegana de la marginea oraşului cu clădirile ei mari fără ferestre şi cu turnul paralelipipedic şi înalt, cu poarta largă de metal pe care plecau rabe roşii Haţegana cu bere de la trei jumate dimineaţa vizavi de care se afla barul The King construit atunci fără concesionare de teren şi fără autorizaţie de construcţie care avea să fie demolat de către autorităţi mai târziu, ridicat la începutul anilor '90 şi inspirat din Twin Peaks, făcut în întregime din lemn pe autostrada ce ducea înspre Petroşani, după Satu Mare al doilea oraş al infernului său personal, făcând naveta la 5: 50 dimineaţa cu vechiul autobuz fără căldură care apoi fusese scos din uz şi toată lumea din fabrică remarcând, femeile cu regret ori nostalgie iar bărbaţii şi chiar băieţii glumind cu invidie,

cât de frumoasă e doamna Raluca Târlea, lucru adevărat căci doamna Raluca era o frumuseţe, cu părul arzându-i blond şi lins asemeni a două aripi de înger alcătuite din migălos aur nativ, cu un nas grecesc perfect, cu ochii ei hipnotici de heruvim, Raluca era un monstru al frumuseţii. În rest, în general aveau o viaţă liniştită; soţia lui avea o personalitate minunată, fiind parcă mereu zâmbitoare şi veselă şi tratându-l cu bunătate. Stătea prin casă îmbrăcată în vreo rochie de blugi, ascultând Capuccino şi citind mereu şi mereu „Alchimistul” în vreme ce pe aragaz clocotea o ciorbă de os afumat, ori mai târziu când se uitau amândoi la televizor la Seinfeld ori la un film de la ora 9 seara „Aventură, Dramă, Dragoste”, ori la sfârşit de săptămână când mergeau în vizită, momente în care Raluca devenea cu adevărat elegantă, în haine de culoare închisă, cu o rochie gri vopsită în model raiat care îi ajungea până la genunchi şi cu cizme negre de piele până la jumătatea de sus a pulpelor, Raluca, „soţia ortodoxului”, făcea să se întoarcă aproape toate capetele după ea, toţi oamenii aceia satisfăcuţi şi blazaţi de la petreceri dorind să o studieze pentru a o comenta între ei. Cea mai frumoasă amintire a lor pe când erau împreună era de după 2000 de pe vremea când făcuseră o excursie în Crimeea – Raluca era de origini amestecate din actualul Cérnivci din Bucovina de Nord – iar acolo pe ţărmurile Mării Negre frumuseţea femei sale ajunsese parcă la zenit. Mult mai frumoasă decât femeile lui Rafael Sanzio, avea o frumuseţe autentică şi ireală în acelaşi timp, o frumuseţe de trup şi de epidermă, purtând părul unei cununi de aur pe cap, lăsându-se asemeni a două aripi galbene dintre care una o ţinea cu mâna dreaptă, cunună metalică, moale, zgâriată gros cu linii uniforme, cu obrajii mari şi albi, cu gura asemeni unei rodii desfăcute în vinul unui sărut zdrobit, cu fruntea parcă asemeni unui pergament alb pregătit pentru un poem sacru, vreo rugăciune de vindecare din America de Sud precolumbiană, cu fruntea ei scufundată în blestem care nu se gândea decât la un singur lucru şi cu privirea ei atât de pură, atât de curată pentru care trebuia să treacă mai mult timp ca să înţelegi ce înseamnă. Purta şi în ziua aceea, chiar când la întoarcere îi făcuse o fotografie stând lângă ancora mare de fier din staţiune cea cu lanţul uriaş, o rochie modernă albastră, culoarea ei, pictată parcă în pete ude de acuarelă ori acoperită de arabescuri purtând parcă pe trupul ei palpitând de femeie însăşi pânza mării, stând cu picioarele în şlapii Nike pe care i-i cumpărase el de la o reprezentanţă goale în mare pe plaja acoperită de pietre şi scoici sparte în spatele ei întinzânduse Marea Neagră, transparentă în care pietrele întunecate alcătuiseră odată un nume, cenuşie, verde, întinsă, cu valurile izbindu-se calm pe ţărmul plin de pietre mari rotunde asemeni ouălor de vultur negru, cu un plescăit ce îi înconjura din toate părţile pe ei şi întreaga plaja, în acea zi răcoroasă până deperte pe mare într-o perspectivă infinită sub cerul gonit de nori, cu soarele dinspre răsărit asemeni unui far marin uriaş, cosmic aprins pe undeva pe un pământ al Armeniei, arătând asemeni Ţarinei Mării, despletită, cu medalionul de aur alb atârnându-i pe pieptul dezgolit, cu sutienul şi slipul ei de baie curat pe sub rochie din care poate că fusese blestemat ca destinul să împletească funia care îl va trimite de pe lumea asta ca pe prietenii deznădăjduiţi şi pocăiţi lui Francoi Villon părăsind-o astfel pentru a se recăsători şi a-şi continua patimile, ochii ei curaţi din care niciodată nu ieşise vreo lacrimă, ţinându-şi fusta între genunchi pentru a nu fi smulsă de briza puternică a mării, incandescentă asemeni unui înger şi frumoasă asemeni unei sclave, cu zâmbetul ei aparent de fecioară care niciodată nu fusese nici măcar sărutată, zâmbetul ei care o încojura din toate părţile asemeni trenei imperiale a Ecaterinei a II-a cu trupul ei pătat de adulter, murdărit de mâinile tuturor bărbaţilor aproape necunoscuţi care o avuseră şi care rămâneau apoi îndrăgostiţi de ea pe viaţă, - totul în ce o privea era superb chiar şi sufletul ei era perfect, doar după ce trecu mult timp după ce se căsătoriseră putând să observe blestemul din toate aceste renascentiste ori antice perfecţiuni mai târziu ajungând s-o numească cu cinism Prinţesa de Manciuria -, arăta de parcă tocmai ieşise din mare, minunată şi udă în frumuseţea ei asemeni suferinţei unei tragedii greceşti.

După vreo şase luni de stat în Haţeg, dl. Târlea înaintă actele de divorţ, lumea neştiind dacă motivul era ceva din trecut ori o altă situaţie prezentă iar după separare Raluca plecă înapoi în Maramureş, la Satu Mare ori poate în Sighet locul unde venise familia ei după război. În timpul divorţului dl. Felix Târlea veni la el căutând un sfat iar părintele Ioan îi dădu exemplul suferinţei lui Avraam care asemeni lui fusese un biet om cu nevastă frumoasă. Viaţa ei era o suferinţă de o complexitate infinită asemeni suferinţei Indiei, o suferinţă ce o învăluia asemeni slavei unui nor de abjecţie orice ar fi făcut, în orice ceas al zilei, parcă pierdută pentru eternitate în ea însăşi, singură în

propriile simţuri, o suferinţă a plăcerii al cărei izvor era plăcerea şi singură raţiune de a trăi era ceea ce primea de la toţi bărbaţii pe care îi întâlnea. Într-un mod pervers unii oameni o priveau chiar cu admiraţie, exrimându-şi cu un râs vulgar ca ei să fie următorii în timp ce stăteau în vreo speluncă ieftină la o bere acră la halbă. Era frumuseţea şi plăcerea Petroşaniului, o bijuterie căzută pe trotuar la picioarele trecătorilor în bălţile curate de pe asfalt. O eroină romantică pentru toate târfele din oraş, avea un farmec personal, ceva ce nu poate fi analizat, un je ne sais qoi care îi înfrumuseţa descompunerea sufletească îşi petrecea toată vremea când dl. Târlea nu era acasă în maşini ori apartamente străine, ori pe străzi. Era o bijuterie autentică şi ieftină, jinduită de cei mai mulţi. Dl. Târlea încărunţise complet la treizeci şi cinci de ani, apăsat de toate câte se întâmplau trecând pe uliţa evreiască a vieţii sale fără nici o speranţă, cu o expresie de suferinţă fără vindecare, de inimă rănită, cu furia unui crin strivit şi aruncat în gunoi. Nu mai era demult respectabilul dl. Târlea, haţegan, nepot de diacon, de mult timp devenise şi se simţea un claun tragic fără nici o speranţă pe pământul acesta.

Era patetic. Acum stătea aşezată pe colţarul portocaliu în L din dreptul măsuţei de cafea şi al ferestrei cu sfeşnicul cu şapte braţe acum stins în sufrageria luminată de dimineaţa ce abia începuse, în partea de jos a casei încă auzindu-se radioul uitat pornit peste noapte, cu o chitară acustică sprijinită pe stâlpul din mijlocul sufrageriei modificate în stil american, cu trepte interioare, iar pe holul de jos toate uşile erau deschise, iar în bucătărie rămăsese pe masă omleta pe care şi-o făcuse şi nu mai avusese timp să o mănânce, câinele lătra afară, iar vecinul de la casa cu turnuleţe de lângă el încerca să-şi repare motorul la microbuzul vechi ambalându-l periodic, Raluca spunându-i că e doar în trecere prin Haţeg spre o prietenă din Petroşani din vremurile când locuiseră acolo anii '97, '98 şi întrebând ce mai face Felix. S-a recăsătorit? Ce face, e fericit? După puţină vreme se ridică să plece şi pe când se îndrepta spre uşa de lemn cafeniu părintele Ioan îi spuse povestea cu preotul care îi spune soţului supărat pe soţie că e de părere ca are dreptate, apoi după ce o ascultă pe soţie îi spune şi ei acelaşi lucru iar pe urmă după ce propria lui nevastă îi atrage atenţia că nu se poate să aibă amândoi dreptate înclină să-i dea dreptate şi ei. Plecară amândoi înspre oraş, părintele Ioan o duse cu maşina în centru şi o lăsă lângă troiţa cu numele eroilor păzită de cele două tunuri de culoare verde închisă din Primul Război Mondial; pe când se îndepărta încă îşi amintea privirea ei infinită, zăbovindă, imprimată asemeni unei sirene a mării în pelicula de aur a unui timbru roşu emis de statul Rusiei, cu cămăşuţa ultramarin închis a rochie vizibilă sub haina groasă de blană cu părul dat acum într-o parte pe fruntea ei imaculată de statuie de marmură a Afroditei, cu ochii ei uriaşi, fascinaţi, verzi, hipnotici, de pisică sălbatică, imenşi, mai mari parcă de patru ori decât ochii de femeie, cu privirea ei de animal, Raluca era o pasăre rară în Haţegul ăsta agonizant printre frunzele galbene ale lămâiului mare ornamental din farmacia în care intrase pentru a dispărea apoi după câteva secunde între oamenii de pe stradă care parcă se strângeau în jurul ei într-o mulţime pe când el ajunse la vopseaua ştearsă de pe asfalt a celei de-a doua treceri de pietoni. Privirea ei era asemeni privirii personajelor feminine atât de îndrăgostite din Codex Buranus, era o Flora ce îşi pierduse cununa pe câmp, ocrotită doar de singurătatea ei arhetipală şi de părul ei de aur, mai preţios decât grâul din câmpurile de vară. Înconjurată din toate părţile de frigul de ianuarie şi de iarnă cosmică, Raluca era asemeni unei zâne a verii, anacronică, uitată, singură şi minunată, mai frumoasă decât Doamna Di, o femeie care după tot ce a fost venise să spună iartă-mă, iar pe pământul acesta nu mai avea cui, arăta de parcă lămâiul galben şi ofilit era însuşi sufletul ei, ars, sterp şi ignorat. Doar atunci observă fulgii rari de zăpadă. Îi spuse parabola asta dorind să o înveselească şi să o mângâie cu o vorbă înţeleaptă dacă şi-o va aminti şi o va înţelege vreodată, iar apoi Raluca plecă apucându-şi poşeta de piele cu degetele ei fine însă puţin pătate de nicotină cu unghii date doar cu lac semitransparent şi luându-şi rămas bun de la preot, prietenul fostei lor familii, fostul lor prieten salutându-l cu durerea unei priviri de felină rănită, privindu-l cu ochii ei mesmerici de înger captiv în trup de tigroaică siberiană, o femeie damnată de propria ei frumuseţe, anatemizată de propriul ei trup.

Noaptea trecută avusese iarăşi visul acela. Era călăuzit de un om foarte bătrân cu lemnul viu al sufletului plin de cercurile concentrice făcute de decenii, care asemeni unui alt Vergilius îl conducea prin lumina şi umbrele din viziunile sale. Erau în aula unei universităţi, înaintea lor se aflau doi oameni, primul dintre ei un om ofarte cărunt şi cu favoriţi mari şi zburliţi şi un om foarte tânăr cu ochii plini de chihlimbar întunecat, cel bătrân având un suflet tânăr iar cel tânăr având un suflet

bătrân. Lângă cele două table ale sălii de curs profesor era chiar YHWH. Lecţia nu era una de teologie, demonstraţia în curs fiind asupra unei cărţi a viitorului, o carte transparentă, sferică şi electrică asemeni unui fulger globular. Bătrânul îi spuse preotului: Directorul vede umbra, Stalkerului în întuneric îi răsare lumina, profet e cel ce va vedea şerpuita linie despărţitoare de lumini şi umbre ce le uneşte pe amândouă. Şi se trezise amintindu-şi de Dragomir, fratele său mai mic, Stalkerul din visul său.

Dormise parcă pentru eternitate, creierul şi întreg sistemul său nervos umplându-se de lumină şi tăcere. Nu se mai văzuseră demult şi nici nu ştia pe unde mai e Dragomir, plecase. Un somn care îl umpluse pe de-a-ntregul cum este o umlută de vin o sticlă, strălucind parfumat înăuntrul său, în noapte în micul oraş cu străzile pustii pline de ceaţă neputându-se distinge la douăzeci de metri depărtare. Oraşul se ridicase până în nori care treceau grăpaţi printre blocurile cu părţi din tencuială prăbuşite, asfaltul era acoperit de aburul respiraţiei în frig a unui uriaş. Dormea în pat separat de soţia sa, iar în patul său cum stătea inconştient era atâta pace, atât de multă că nici nu o putea cuprinde, mai mult decât somn, mai mult decât odihnă – ceva între lumea de apoi şi nirvana, ştia că toată liniştea este roada măslinului în şase colţuri care crescuse treptat înăuntrul său. Somnul dinăuntrul său era parcă somnul întregului cosmos de la cel dintâi început până la cel din urmă, creierul parcă îi era un fagure mare cu miere difuzând în el asemeni muzicii până departe în podurile palmelor ori în tălpi, parcă era plin până în ochi de ulei de măsline, somnul îl umplea asemeni vibraţiei unui clopot medieval gigantic, umplându-l vibraţii într-o singură gamă şi de tăcere.

Afară prin fereastră un felinar de stradă strălucea asemeni lunii, unei luni pline, galbene lumina descopunându-i-se asmeni unui curcubeu în cercuri concentrice, galbene ca cele ale felinarelor de noapte pictate în tablourile lui van Gogh. Era o noapte binecuvântată, cel puţin pentru el, oboseala făcând ca statul în pat să pară o plăcere ieşită din comun, simţindu-şi toate oasele parcă zdrobite şi fărâmiţate, amestecate cu bucăţi mari de sare neagră de salină, un colecţionar de vise, un şaman saşiu plecat prin univers în căutarea păcii ca un copil în prima zi de şcoală care şi-a pierdut numele pe scări. El şi Dragomir fuseseră doi copii nedespărţiţi, acum abia dacă mai ştiau unul de celălalt câte ceva. Ultima dată când mai auzise ceva de la el, îi trimisese o vedere de Crăciun din nordul Indiei, din Dharamsala. În cartea poştală îi spunea în câteva rânduri de suferinţă anesteziată că mersese acolo ca să scrie o carte şi că intenţiona să rămână până o va termina nu ştia când va fi asta.

Vederea francată cu un timbru cu harta Indiei era cu cel de-al 14-lea Dalai lama ţinând o eşarfă albă în mâinile ridicate ca şi cum ar urma să o pună pe gâtul privitorului. Îi trimisese şi o fotografie pe care o făcuse împreună cu un grup de călugări lamaici tibetani, din care îi arunca un zâmbet larg asemănător cu blitzurile zâmbetelor celorlalţi oameni din imagine. Citise de mai multe ori cartea poştală şi privise câteva minute fotografia dupa care scrise pe spatele ei: „Dragomir al meu e fericit dar trebuie să nu se îndepărteze prea mult de geamandură.”, după care i-o trimisese înapoi. Pusese în colet şi cubul Rubik pe care Dragomir îl demontase şi-l reconstruise când era în vârstă de aproximativ cincisprezece ani.

Cubul i-l trimisese cu pătrăţelele colorate amestecate. În unele nopţi părea că nu are să se mai facă zi nicodată şi că doar va dormi până la sfârşitul timpului cu creierul pulsând de lumină asemeni pieptului de porumbel călător adormit în cer, cu toată această electrică furtună dinăuntrul său care îl acoperea cu şiroaie calde de apă şi sare, sufletul său era asemeni unui lac zbicit de ploaie în care peşti uriaşi, mitici se mişcau în ascuţite unghiuri geometrice, mrene, crapi, ori păstrăvi cât un om, iar duşul zgomotos al ploii trecea asupra lui asemeni unei imateriale mâini divine. Era atâta electricitate în el că dacă lua ceainicul pântecos de email cu ceai fierbinte şi-l ţinea în palma deschisă ceaiul clocotea. Somnul acesta atotputernic îl pătrundea din toate părţile asemeni unui duh, vindecându-i toate abcesele şi liniştindu-i orice durere, în el găsise sfinţenia naturii şi fotosinteza invizibilului, era asemeni unei cochilii pline. Se simţea de parcă trupul său ar fi fost un chivot pentru un Excalibur, care-şi aştepta deja de secole războinicul sacru, posesor ursit al spadei şi învingător predestinat al războiului după cum scriu bătrâni înţelepţi ai pământului în codexurile lor miniate cu aur şi purpură. Sufletul său devenise în mod misterios o sabie veche cu lama asemeni unei file argintii de manuscris acoperit de litere şi cu mânerul gravat în opalit şi aramă în pătrate şi linii de aur şi ambră.

Cum pot să se plângă oamenii se gândea părintele Ioan în vis de tăcerea cosmosului, de tăcerea câmpului cu flori uscate de spini din jurul oraşelor când cuvinte au fost spuse de pământ, au izvorât, au răsărit asemeni firelor de iarbă din pământ şi oamenii le-au auzit ca pe nişte poveşti spuse de uriaşi? Atâtea cuvinte spuse unele după altele ni se învălmăşesc în bulboanele inimilor, atâtea meditaţii asupra lor se aplatizează suprafeţele asemeni tăurilor de apă îngheţată din munte. Când cuvintelor le-au crescut aripile au venit la noi, ce avem nevoie să facem e să le lăsăm să ne clocească ouăle capetelor, să ne clocească minţile până se vor naşte alte păsări, care vom fi noi, să ne clocească creierele până când din ele va porni embrionul adevărului asemeni unei stele. În visul său auzea muzica universului, în visul său i se deschise urechea dreaptă de către o mână de înger auzind toate lucrurile despre care nu trebuie să se spună de îngeri ori de muritori. Sufletul său avea viteza unui avion cu reacţie navigând deasupra ostrovurilor somnului cu senzaţia de chitară electrică rătăcită întro samba melancolică asemeni ploii din ochii lui închişi şi orbi, cu pleoapele lipite de viziuni parcă pentru totdeauna, forevăr cum spune românul. Era un boţ de carne pus pe frecvenţa a ceva mai înalt, - de acolo de unde vin vulturii -, aici jos în genunile numite pământ acoperit de oraşe şi stele purpurii tăiate în granit prăbuşindu-se din structura de rezistenţă a cerului.

Somnul acesta îl făcea să se recompună din cenuşa a tot ce reprezenta, a tot ce fusese vreodată, transmutându-i eşecurile şi învingerile în credinţă, şi ştia că nu el e cel mai important personaj al vieţii lui; ajunsese la halta ebraică Eben Ezer pe drumul său dar mai departe din mijlocul crucii greceşti nu ştia ce ar putea fi şi observase de ceva timp că merge prin întuneric la lumina galaxiei şi a ochilor săi înstelaţi pe care îi primise dintr-o mână necunsocută. Totuşi se simţea de parcă trupul îi era de nisip spuberat de vânt, orice frică şi orice dorinţă destrămându-se asemeni pâclei ce învăluieşte satele dinspre Grădişte dimineaţa. Prin vis auzi o frântură tradusă simultan de o voce de femeie la laptopul uitat pornit pe un playlist nativamerican: - „It's a tragedy.” („Este o tragedie”) „It ain't a tragedy for me.” („Nu-i o tragedie pentru mine”) „It's not a tragedy?” („Nu este o tragedie?”) „It's a everyday life to a Lakota.” („E viaţa de zi cu zi pentru un Lakota.”) - , după care adormi iarăşi, profund asemeni unei pietre uriaşă roasă de apă în munte. Era asemeni unui urs adormit pe malul râului îngheţat iarna în zăpadă, veşnic şi sfânt asemeni pinilor acoperiţi de zăpadă ca făina de deasupra lui, inconştient şi viu în viscolul care îl acoperea treptat cu zăpadă şi lumină, înconjurat de îngeri în asemănarea unor pene incandescente căzute din aripile unui Phoenix, era ca un râu îngheţat înaripat de flăcări, un urs ars de zăpadă, iar în vis solitudinea şi sufletul naturii ce îl urmau ca pe un suflet romantic oriunde asemeni unor urme în nisip ori în pădurea ninsă era un zimbru alb rătăcit în iarnă, adormit cu fruntea în braţul de zăpadă al lui D-zeu asemeni unui copil binecuvânat de Yashua, cum se spune mai nou în Ţara Sfântă, era nimic, risipindu-se treptat în invizibil asemeni cernelei în apa de lângă mal a unui râu, o furnică pornită într-o călătorie în jurul pământului, mereu învins precum un sclav celt din Irlanda, învingător însă prin înfrângere asemeni unui om, orice frică şi orice dorinţă destrămându-se din urna de cenuşă a inimii sale asemeni primăverii încununate cu frunze şi flori care iarăşi şi iarăşi aduce aerul tremurat şi înlăcrimat, un om de argilă spartă în somnul era inconştient, neînţelegând pelicula bleu proiectată de cineva în inima sa pâlpâindă asemeni unui vechi televizor cu lămpi, dormind agitat şi profund asemeni unui iepure de câmp închis pentru totdeauna într-o cuşcă zăbrelită. Dormea, scufundat în undele ample ale somnului precum natura e scufundată în apele cosmosului. În visul său, în acea stare de inconştienţă era una cu cartea Yab. Pentru el cartea aceasta de Ketubim era cel mai enigmatic text ce omenirea l-a scris vreodată mai misterios decât nepătrunsa saga despre arderea lui Njall ori despre Gisli cel scos în afara legii, era cheia întregii probleme a fiinţei.

O rumega de ani de zile fără să i se poată părea că înaintează măcar un pas spre marginea veşnicului orizont, la fel ca scandinavilor de pe Kon Tiki. Acum pe când dormea adânc asemeni unui pui de pisică ori unui căţeluş miţos de urs sus în schitul vreunui bârlog înspre munte, cartea Yab, pe care încercase s-o pătrundă, s-o memoreze, să opereze cu ea ca şi cu un cub, un con şi o sferă – se recompunea în el, fiecare neînsemnată picătură din sângele lui transformându-se într-o literă a cărţii, într-un alef ori un bet, ghimel ori dalet, al cărei mesaj era însuşi sufletul său, al cărui suflet era privirea dinaintea oglinzii care era el însuşi. În pat, măcinat şi malaxat de somn, cu picioarele ieşindu-i din dună ca dintr-o haină antică, cu perna Art Nouveau strivindu-i faţa, ca palma unui prieten, în loc de ochi având două

gogoloaie de miere, îşi uitase şi numele însă cartea Yab palpita în el, extinzându-se cu fiecare respiraţie, asemeni unei infecţii cunoscând-o şi prin somn la 2: 41 dimineaţa cum îşi cunoaşte un meşter instalator tipurile de fileturi şi materialele de ţevi. Încercase odată să o citească şi să o recitească până o va înţelege şi crezuse că o să crape, mai curând decât să reuşească să înţeleagă ceva din ea. Pe de altă parte ştia că nimic nu stă deasupra ei, nici în universul nostru micşorat de fiecare zi ce trece, nici în Tanach de origine fiind singura carte pur artistică, unică, scrisă de o mînă divină în orice tradiţie, fie ea ebraică, islamică ori creştină. Gândurile acestea i se învălmăşeau în minte în creme ce era profund adormit întins în patul său cu o mână atingând cu degetele răsfirate mocheta şi cu gura puţin întredeschisă. Acum în dormitor în difuzoarele laptopului se auzea un cântec în versuri neînţelese al indienilor americani, sunetele în dezintegrare ale unor lumi pierdute parcă pentru totdeauna, a unor vârste ingenue ale omenirii, descoperitorii porumbului laolaltă cu vânătorii de urşi, de bizoni şi balene pierind în întuneric ori lumină la fel cum înaintea lor pieriseră misterioşii vânători de mamuţi şi rinoceri glaciari. O muzică minunată, deasemenea o expresie a unui regret, regretul că deşi am pierit, deşi iată că nu mai sunt pământul pe care obişnuiam să hoinăresc nu a rămas acelaşi, dar totodată un cântec de victorie: victoria invizibilului, învingător, indestructibil asemeni lui Socrate condamnat la moarte ori asemeni lui Tenzin Gyatso exilat din ţărâna care l-a născut. Pe monitorul subţire al computerului portabil linia vişinie a filmuleţului de YouTube se extindea treptat tot mai mult spre dreapta, secundele şi minutele schimbându-se şi înlocuindu-se unele pe altele odată cu succedarea undelor cântecului care umpleau dormitorul aflat la etajul casei scufundate afară în ceaţă şi noapte.

Yab. Poemul epic al unui om în viaţa căruia este multă dreptate şi multă suferinţă dar mai presus de orice Iov e povestea unui om singur cu D-zeu a cărui singură şansă de vindecare e la Dzeu, vindecare care năvăleşte din cer asemeni furtunii care era veşmântul lui D-zeu, picurii ei amestecându-se cu lacrimile-i căzute în mormanul de gunoi amestecat cu cenuşă pe care stătuse aproape pe toată durata textului. Nu fiecare om e Yab dar Yab e fiecare om. Teologia creştinilor de multe ori înclină să nu spună nimic, însă cea mai veche Scriptură mărturiseşte că uneori lui D-zeu îi place să-i zdrobească pe unii din cei pe care-i alege şi să le provoace suferinţă, lucru la care tanaimii şi amoraimii Talmudului tac şi dau din capetele prăfuite de cenuşa şi ţărâna aruncată în văzduh de cei de dinaintea lor. D-zeu e un geniu preromantic iar poemele sale muzicale sunt structurate în actele suferinţei, morţii şi graţiei dozate într-un număr aproape nesfârşit de variante, poeme atât de vii încât atunci când le contemplăm în toată frumuseţea lor uneori ne dau lacrimile după obiceiul împământenit printre oameni.

Prin vise într-o stare de iluminare soporifică pr. Onu îşi aminti cum merse la şcoală cândva prin anii de după 1980 ţinând în mână o filă ruptă de Talmud pe care i-o dăduse un evreu bătrân ce îşi rupsese aproape un sfert de Mişna pentru a da fiecărui copil de evreu una sau două pagini acoperite de arabescuri întrepătrunse de scriere ornamentală asemeni unor kible islamice migălos lucrate în piatră moale, bătrânul dorind probabil ca iudaismul lor din România Roşie să nu dispară, dând pagini şi la copiii de goim pentru că de bătrâneţe dăduse în mintea copiilor şi nu-i mai deosebea. Mersese atunci cu foaia în mână dorind să o arate lui Ştefan şi Victor, colegii săi de clasă pe când era în primul sau al doilea an de şcoală primară. Când se întorsese, mama sa spusese: -Nu trebuia să mergi, Onu. Putea să te vadă un copil şi să te pârască. Nu este voie. Îşi amintea cum îi răspunsese spunându-i o naivitate şi cum după alţi câţiva ani, după ce comunismul căzuse mama sa îi spuse zâmbind: -Acum poţi să crezi. Acum e voie.

La un moment dat lui Onu în somnul său i se rupse filmul nemaivisând şi nemaigândindu-se la nimic, inert ca un sac de cartofi. Afară în strada circulată de automobile în noapte cerul era întunecat de parcă ar fi avut o singură stea, un ciob de itraliu albastru stins şi picurând în întuneric asemeni ţurţurilor de gheaţă pe cale de-a se topi aliniaţi pe streşinile de tablă ale gardurilor zidite de e echea Uliţă a Grecilor, strada de negustori vechiul centru al oraşului cu hardughii de case cu porţi mari de lemn deasupra cărora vegheau un Pan încornorat cu coarne de berbec ori de un Hermes cu coiful înaripat cu aripi de ipsos. Dormea atât de adânc că ochii îi încolţiră asemeni a două cepe ori asemeni a doi sâmburi de strugure al căror vrej se agăţă de cer iar acum

atârna între iad şi rai agăţat de nori de firul de viţă de vie încolţit în individuaţia privirii sale, dus de vânt spre munte odată cu corăbiile cerului.

Din când în când de afară se auzeau petarde aruncate de adolescenţii mult prea ameţiţi ce se întorceau din cluburile de noapte ori din birturi. Ceaţa intra în balconul deschis al dormitorului de la etajul casei înconjurând-o parcă asemeni unui nor, ca pe o corabie învăluită de pâcla din largul mării, învăluind oraşul ca o respiraţie în ger, difuzând în univers ca pâlpâirea unei dureri şterse.

Noaptea îl înconjura cu aripile ei din toate părţile asemeni unei muzici, asmeni sunetului unui clopot ceresc agăţat ca talangă cu clinchet spart la gâtul sacrului viţel zidit din cioburi de aur de ani lumină care este universul. Se auzeau lătrăturile unei haite de câini vagabonzi pornind în căutarea a noi şi noi containere de gunoaie în care să reuşească cumva să se urce şi al căror conţinut să-l răvăşească cu boturile lor lihnite, a căror respiraţie se amesteca în noapte cu aburul ce scufundase tot oraşul în tenebre, în penumbrele sepia ale unor vederi tipărite acum optzeci de ani, când omul avea alte chipuri. E străzi felinarele electrice aruncau pete de lumini şi umbre omogen răspândite pe suprafeţe întinse pe asfaltul negru şi acoperit de un strat fin de apă, subţire ca aluatul de tăieţei de casă. Pe antena aşezată pe balustrada balconului se aciuase un corb mare cu ambele aripi rănite. Pasărea mare şi neagră avea ambele aripi străpunse de parcă ar fi fost răstignită pe doi pari iar noaptea se trezea şi începea să croncănească tânguitor, plângând. Era şi el unul de-al lor, un veghetor al durerii care naşte mărgăritarul.

Dormise parcă pentru eternitate, creierul şi întreg sistemul său nervos umplându-se de lumină şi tăcere. Nu se mai văzuseră demult şi nici nu ştia pe unde mai e Dragomir, plecase. Un somn care îl umpluse pe de-a-ntregul cum este o umlută de vin o sticlă, strălucind parfumat înăuntrul său, în noapte în micul oraş cu străzile pustii pline de ceaţă neputându-se distinge la douăzeci de metri depărtare. Oraşul se ridicase până în nori care treceau grăpaţi printre blocurile cu părţi din tencuială prăbuşite, asfaltul era acoperit de aburul respiraţiei în frig a unui uriaş. Dormea în pat separat de soţia sa, iar în patul său cum stătea inconştient era atâta pace, atât de multă că nici nu o putea cuprinde, mai mult decât somn, mai mult decât odihnă – ceva între lumea de apoi şi nirvana, ştia cătoată liniştea este roada măslinului în şase colţuri care crescuse treptat înăuntrul său. Somnul dinăuntrul său era parcă somnul întregului cosmos de la cel dintâi început până la cel din urmă, creierul parcă îi era un fagure mare cu miere difuzând în el asemeni muzicii până departe în podurile palmelor ori în tălpi, parcă era plin până în ochi de ulei de măsline, somnul îl umplea asemeni vibraţiei unui clopot medieval gigantic, umplându-l vibraţii într-o singură gamă şi de tăcere. Era călăuzit de un om foarte bătrân cu lemnul viu al sufletului plin de cercurile concentrice făcute de decenii, care asemeni unui alt Vergilius îl conducea prin lumina şi umbrele din viziunile sale. Erau în aula unei universităţi, înaintea lor se aflau doi oameni, primul dintre ei un om ofarte cărunt şi cu favoriţi mari şi zburliţi şi un om foarte tânăr cu ochii plini de chihlimbar întunecat, cel bătrân având un suflet tânăr iar cel tânăr având un suflet bătrân. Lângă cele două table ale sălii de curs profesor era chiar YHWH. Lecţia nu era una de teologie, demonstraţia în curs fiind asupra unei cărţi a viitorului, o carte transparentă, sferică şi electrică asemeni unui fulger globular. Bătrânul îi spuse preotului: Directorul vede umbra, Stalkerului în întuneric îi răsare lumina, profet e cel ce va vedea şerpuita linie despărţitoare de lumini şi umbre ce le uneşte pe amândouă. Şi se trezise amintindu-şi de Dragomir, fratele său mai mic, Stalkerul din visul său. În unele nopţi părea că nu are să se mai facă zi nicodată şi că doar va dormi până la sfârşitul timpului cu creierul pulsând de lumină asemeni pieptului de porumbel călător adormit în cer, cu toată această electrică furtună dinăuntrul său care îl acoperea cu şiroaie calde de apă şi sare, sufletul său era asemeni unui lac zbicit de ploaie în care peşti uriaşi, mitici se mişcau în ascuţite unghiuri geometrice, mrene, crapi, ori păstrăvi cât un om, iar duşul zgomotos al ploii trecea asupra lui asemeni unei imateriale mâini divine. Era atâta electricitate în el că dacă lua ceainicul pântecos de email cu ceai fierbinte şi-l ţinea în palma deschisă ceaiul clocotea. Somnul acesta atotputernic îl pătrundea din toate părţile asemeni unui duh, vindecându-i toate abcesele şi liniştindu-i orice durere, în el găsise sfinţenia naturii şi fotosinteza invizibilului, era asemeni unei cochilii pline. Se simţea de parcă trupul său ar fi fost un chivot pentru un Excalibur, care-şi aştepta deja de secole războinicul sacru, posesor ursit al spadei şi învingător predestinat al războiului după cum scriu bătrâni înţelepţi ai

pământului în codexurile lor miniate cu aur şi purpură. Sufletul său devenise în mod misterios o sabie veche cu lama asemeni unei file argintii de manuscris acoperit de litere şi cu mânerul gravat în opalit şi aramă în pătrate şi linii de aur şi ambră.

Mergând cu maşina la Deva, Onu trecu pe străduţa din spate a vechiului său liceu de sub cetate, cea pe care se afla internatul, o clădire veche, mare, cu un acoperiş masiv şi două etaje cu câte patru ferestre pe laturi şi cu un clopot vechi agăţat la mezaninul dinspre etaje în partea dinspre curtea şcolii, clădire înconjurată cu un gard metalic vechi de fier rorjat şi rotunjit încastrat în stâlpi zidiţi din cărămizi roşii, o construcţie tipică pentru perioada în care Deva ca şi restul Transilvaniei fusese provincie a Austro-Ungariei. La parter se aflau cantina unde un soldat foarte bătrân care luptase în Primul Război Mondial şi fusese cazat în camera pedagogului o săptămână şi jumătate îi ridicase pe toţi adolescenţii aceia bălaşiani - majoritatea copii de mineri comunişti din Valea Jiului în picioare după care spusese o rugăciune, probabil singurul care nu se ridicase în picioare la masă fusese Mustafa, un băiat turc şi duşurile nefuncţionale, la etajul întâi se aflau săli de clasă unde internii ţineau meditaţiile dupămasa, iar la cel de-al doilea internatul. Aici fusese dus de mama sa în anii '90 pe când avea doar 14 ani şi lăsat singur în mijlocul abjecţiei. Viaţa lui în interiorul instituţei acesteia fusese o tortură într-o vree în care era doar un copil dar toate acestea nu mai contează. Ce poate fi spus e că viaţa lui aici unde fusese trimis la un frate mult mai mare şi mai deştept uneori decât era cazul se asemănase foarte mult cu cea a lui Davy din primul volum al romanului „David Copperfield” cu deosebirea că pentru el nu se găsise în acei ani nici un Steerforth, ori dacă vreţi Steerforth pentru el fusese chiar D-zeu care îşi manifesta inexlicabil prezenţa prin crucea uneori aurie alteori argintie pe care o vedea pe un spate de bloc prin fereastra camerei 3 sau 101, puteţi să-i spuneţi cum vreţi, singurul loc de unde şi iadul şi acea cruce deveneau vizibile. În fine ce a trecut să fie uitat însă ştia că pe tot pământul acesta şi D-zeu şi karma, chiar şi Allah Însuşi, dau de zece ori ai mult oamenilor din ceea ce au avut ei de dat altora. Când D-zeu presară jarul credinţei pe sinapsele de pânză de păianjen ale fiinţei, viul trebuie ori să se transmute ori să se mistuie, iar revelaţia era o compasiune în 7 variaţiuni pentru toţi, pumnii se împrăştie în pământ în vreme ce sufletul învăluieşte Pământul într-un sărut sacru. Automobilul trecu pe lângă clădirea antícă a internatului şi după ce Onu aruncă o privire fugară celui de-al doilea geam din dreapta, înalt şi încadrat de o bordură albă, lăsă internatul în urmă, ajungând la intersecţia cu Calul Bălan, Biblioteca Judeţeană şi parcul cetăţii. Internatul rămăsese în urmă undeva pe o stradă circulată doar de elevi şi uitată, al cărei nume îl ai ştie doar D-zeu, singurul vrednic în a şti ceva în ce-i priveşte pe oameni fie că aceştia fură meseria secretului iubirii, fie că nu.

Iar pe piatra tombală a prietenie lor probabil că D-zeu va scrie că la ce a folosit toată inima lui dacă nu a avut inte, şi la ce a folosit toată deşteptăciunea lor incontestabilă dacă atunci când au avut ocazia au ales să fie roboţi şi n-au apăsat pe întrerupătoarele inimii pentru a-şi aprinde bulbii lor de lumină.

Tocmai trecea prin faţa intrării în parc unde se află vechea statuie a lui Decebal, când un om ai în vârstă de pe trotuar îi făcu semn să oprească, după care deschise portiera urcând înăuntru pe locul din dreapta. În poală, mâinile îi tremurau.

-În sfârşit, venişi. Eu tocmai mi-am terminat plimbarea. Hai la mine, nevastă-mea a făcut niște fleici, îi spuse omul după ce urcă în maşină.

Merseră şi mâncară fleicile discutând în acelaşi timp şi proiectul pe care amicul lui îl pusese pe tapet. Dl. Octav Popa era un bogătan cu două afaceri profitabile în Deva în centrul oraşului şi în satele Romos şi Căstău, în partea Orăştiei la care dorea să mai adauge şi proiectul unei noi biserici pentru care vedea în pr. Ioan noul lui preot. Dl. Popa fusese într-adevăr sprijinul cel mai cald şi mai solid pe care pr. Onu şi familia lui îl primiseră în situaţia groaznică prin care treceau şi îi venea greu să abordeze chestiunea prea în uşor, deşi în alte circumstanţe probabil că ar fi privit lucrurile altfel, aşa cum era relaţiile între ei erau destul de încurcate lucru ce-l făcea să se întrebe în definitiv ce ar fi negativ la încă o biserică, una ostășească. Pe la patru şi jumătate după-amiaza, pr. Ioan merse la maşina lui parcată afară lângă Hummer-ul băiatului dl.-ui Octav, condus de dl. Octav Popa, îşi strânseră mâna şi pr. plecă înapoi spre casă pe drum trebuind să aştepte destul de mult la Sântuhalm şi apoi la intersecţie la Simeria Veche căci un sens al drumului era în reparaţii în două locuri pe distanţe destul de lungi. Când în sfârşit ajunse acasă era obosit, frânt de drum şi stând în bucătărie cu

spatele la calorifer cu o ciorbă fierbinte în faţă. Pe drum îngheţase, de mai multă vreme unul din geamurile maşinii nu se mai închidea bine.

Pr. Onu stătea la masă iar învăţătura se extindea superb în jurul său, îl învăluia cu aripi de lumină lichidă presărată de vâne de flăcări, arătând ca o pagină de Scriptură cu comentarii răspândită spaţial în cele trei dimensiuni ale trupului, înconjurându-l cu un univers pe punctul de a se naşte ori poate a muri, cu imense aglomerări de stele reflectate în privirea tânărului preot cu obrazul ras, cu o mie şi unu de vitralii împrejmuindu-l din toate părţile, imagini sacre învăluindu-l cu invizibile cântece a căror substanţă erau însăşi flăcările care nu-l părăseau niciodată şi în care inima lui murea şi era înviată de Eliahu cu fiecare bătaie. Tora primită de Ioan Apostolul din mâinile lui Moise era prezentă în bucătăria lui ca un foc etern aprins pentru vegherea eroilor, un foc imagist, cosmic pulsând asemeni inimii încă vii smulse dintr-un cerb doborât în pădure, cu flăcări prelungi de cioburi de icoană şi tăioase asemeni firelor de iarbă, cu flăcări alungite, ondulate şi tocite asemeni săbiilor din epoca bronzului, cu flăcări sanctificate de pietate, cu flăcări aruncând umbre romantice, cu flăcări ibseniene şi tolstoiene, în ale căror lumini orice femeie este o Caterina din Siena imprimată în bijuteria imprimată în tuş în trei nuanţe şi hârtie tipografică emisă de statul Vaticanului la cinci secole de la sanctificare, flăcări în a căror arhitectură vei rămâne neuitat, bărbat, bătrân, copil, veşnic, kennig.

Când termină ciorba din farfurie se apucă să dea cu aspiratorul pe mocheta albastră gri şi pe cele două trepte din sufragerie tot parterul casei fiind plin de vuietul aspiratorului. Tocmai curăţa sub masa de sticlă când auzi pe cineva sunând la uşă. Opri aspiratorul sprijinind tubul de plastic pe altă latură a stâlpului de beton din mijlocul sufrageriei, unde se afla şi chitara lui acustică după care merse şi deschise uşa învitându-l înăuntru pe bunicul său, care stătea în picioare pe trepte, un om foarte bătrân cu o privire albastră intensă ca privirea de vitraliu şi clară ca o privire de copil; bunicul său era un om cum se purtau oamenii pe vremuri dintre toţi ceilalţi care mai rămăseseră după nesfârşitele rotiri ale pământului doar Gheorghe de la Toteşti stându-i alături. Bătrânul era de la Bacău de unde era şi fostul episcop, copilul pădurarului unui boier mare, cu moşii întinse şi adunatele unele lângă altele ca oile pe ploaie că numai într-o zi cât îi de lungă o zi de vară şi cu calul o dovedeai să-i dai roata. Trăgea bătrânu-său cu sănătatea şi mătănea la ea că era un moşneag dar mai ales de când căzuse odată dintr-un camion şi-şi rupsese spata sus lucru urât ce-i dădea junghiuri din sfârşitul ploios de septembrie până spre începutul însorit de mai. Pe atunci era încadrat în muncă, era mai tânăr, la fabrică şi plecase cu bicicleta Ucraina la trei jumate după-masa acasă. Nici nu se îndepărtase mult că-l ajunseră mucitorii sus într-o remorcă, într-o maşină Tatra şi-l siliră să urce. La o groapă un muncitor fu tras din remorcă de-l apucă pe el strâns de-l doborî pe cadrul camionului de-şi rupse el omoplatul rău de tot, în trei sau patru cioburi de osul nu i se mai sudă niciodată la loc da mâna o putea mişca, din umăr. Şi acum venise după medicamente, parcă avea gheaţă în umăr.

Ceva mai târziu după ce bătrânul plecă vuietul aspiratorului reîncepu să se audă, asurzitor, triumfător peste liniştea dinainte. Afară în stradă se întunecase şi felinarul electric de sus de pe stâlp era ca o pâlpâire slabă prin ceaţa albastră şi friguroasă venită odată cu amurgul de iarnă, bacovian asemeni unor stampe ale minunilor citadine ale Naturii, imprimării ale stanţelor caligrafiate cu tuş, ulei şi caractere de plumb prin cărţile fără înţelepciune ale erei moderne, titluri care ne-au vexat de generaţii până când am început lent să uităm ce înseamnă. Privind pe fereastră în stradă văzu oraşul înserându-se. Stătea poate de destul de mult timp acolo în faţa geamului albastru când în faţa ochilor săi un tânăr traversând strada în fugă fu trântit la pământ de o maşină care luase curba în viteză rămânând lat la pământ, mort, pentru a se ridica apoi şi a-şi continua drumul după ce aripa invizibilă a Iernii, acestei sfinte din calendar, îngheţate şi sacre asemeni Duhului lui D-zeu îl atinse ca o mână răcoroasă de mamă ce îţi atinge fruntea de copil arsă de febră.

Pr. Onu stătea la fereastră gândindu-se că o întrebare bună este ce te ţine treaz noaptea, dar poate că una apropiată ei poate fi ce este existenţa fără pasiune, fiinţarea fără euforie, era preotul aşa că trebuia să-şi pună astfel de întrebări spre deosebire de credincioşii lui liberi ca păsările şi albinele văzduhului, simţindu-se cât mai bine pe plajă la Tel-Aviv ori o la Vama Veche la petreceri cu firimituri de pâine unse cu muştar, vodcă şi „Jurnalul bolivian” în buzunarul de la piept la cămaşă. Da, mama sa ca şi alte doamne respectabile nu admiseseră existenţa unei Fiinţe Mai Înalte până nu-i

dăduse voie Partidul Comunist Român, şi de fapt Partidul nu-i dăduse voie, îi dăduseră voie nişte tineri inconştienţi târâţi de emoţii care au aprins lumânări în faţa Catedralei Cu Uşile Încuiate şi au îngenuncheat pe asfalt la serviciul propriei înmormântări cu automatele în coaste şi i-au dat voie să creadă în D-zeu după ce au murit. Ioan însă nu era aşa, el s-ar fi arătat de acord cu nişte fruntaşi utecişti numai dacă ar fi vrut să-şi bată joc de ei, însă era deja mult timp trecut de când nu mai obişnuia să râdă de oamenii simpli şi atotştiutori. Iar bineînţeles că răspunsul este cum scria pe Youtube: ţine-ţi inima în flăcări pentru că la om ce contează este inima. Stătea singur la fereastra indigo în nivelul oranj al casei sale arătând asemeni unei structuri mondrianiene cu pătrate de culori diferite aprinzându-se la punctele de intersectare şi casa era atât de plină de pace de parcă acoperişul i-ar fi fost făcut din stuf înnegrit de ploi şi ars de stele căzătoare iar în apa de la demisolul casei înotau tăcut o mulţime de peşti, mrene, crapi, caraşi, baboi, peşti întunecaţi, albaştri, pântecoşi, indigo, acoperiţi de solzi exfoliaţi din pietre semipreţioase cu valuri albicioase de lavă pietrificată. Peştii erau lungi şi ascuţiţi, geometrici, cu cozi mari asemeni mânerelor de piepteni de fildeş folosiţi de oamenii Antichităţii, cu înotătoarele dorsale ascuţite şi tăioase asemeni unor lame de ras, cu ochi de fosfor negru şi cu boturile acoperite de dinţi mărunţi, peşti care se intersectau în demisolul întunecat plin cu apă până aproape de tavan într-o suită de unghiuri, tinzând spre două triunghiuri echilaterale perfect intersectate şi spre o altă formă, nedelsuşită în ape în clarobscur şi reflexe, o reprezentare a deznădejdii şi mântuirii, nepătrunsă. Erau acolo toate soiurile de peşti şi peştişori de apă dulce laolaltă cu toţi tritonii şi peştii tropicali ce reuşiseră să scape prin reţeau de canalizare din toate acvariile şi borcanele de sticlă pline cu apă ale lumii, acolo era paradisul peştisorilor de aur. Îşi amintea cum în noaptea precedentă avusese un vis în care privea ţărmul stâncos al unui ocean verde. Împrejur era plin de pescăruşi şi de foci care se urcau pe stânci ieşind din apă ude leoarcă, lucioase. Stâncile se îngrămădeau una peste alta devenind tot mai alungite şi mai înalte având aspectul unei cetăţi pierdute undeva în mare. Ca şi pescăruşii care majoritatea dădeau rotocoale în jurul pietrelor ţipând, focile erau foarte agitate lătrând şi încercând să se urce pe stânci. Însă pe măsură ce ajungeau mai sus se linişteau tot mai mult, nemaifăcând gălăgie şi doar privind în noapte la stelele de deasupra ce se reflectau în ochii lor strălucind asemeni a două stele prăbuşite în mijlocul mării până când foca aflată cel mai sus mirosi cerul cu botul şi apucă o stea cu dinţii trăgândo din reţeaua constelaţiilor înceâpând să-i roadă pielea gelatinoasă ca pielea de caracatiţă. Pe cer stelele erau sferice ca nişte sepii şi meduze ori înstelate ca nişte stele de mare. Se trezise şi nu ştia sfârşitul visului. Privind Ursa vizibilă într-o spărtură mare în cer preotull îi spuse Ursei: -Inima noastră e un trunchi de copac în a cărui scoarţă toţi oamenii îşi crestează numele şi deznădejdea.

Amintindu-şi cum fusese la Deva realiza că nu oprise la benzinărie nici nu-şi cumpărase un hamburger de la fast-foodul gării, doar visase noaptea trecută că face plinul şi îşi cumpăru un sandviş cu două chiftele de vită, sos barbecue şi varză tăiată. Mâncase sandvişul împreună cu Bogdan Florea, singurul prozelit din comunitatea lor, cu care se întâlnise lângă gară spre parcarea de microbuze şi în timp ce mâncau vărsase Pepsi e adidaşii noi. Acasă la Octav, fleicile fuseseră un pic prea rumenite şi lăsate în untura lor. Şi în vis avusese sufletul zdrobit, asemeni unei aripi frânte deasupra unei genuni, povara lui îl însoţea oriunde, era cu el mereu, nu eista speranţă doar anestezie şi înfrângere. Mereu atunci când era singur privirea parcă îi era plină de grunji sparţi de sare chinuindu-se să se nască şi se simţea de parcă înapoia frunţii ar fi avut o bulă mare de ţiţei uleios, amar, un lichid gros şi negru de abia scos din adâncuri. Era printre acei oameni ale căror vieţi înseamnă moarte din timpul vieţii şi nu exista nici un remediu, rana lui era de nevindecat, cum spune şi Tora, dar totuşi te voi vindeca. Unul din oamenii chinuţi ai ţărânei noastre, om de lut al cărui suflet poartă chipul suferinţei, însă aceste lucruri nu trebuies spuse nimănui. Era un nenorocit, preot de vază şi nenorocit. Nu aveau oamenii din pustia Egiptului, din mănăstirile Asiei şi Etiopiei, din deşerturile ummei şi din bărcile singuratice ale predicatorilor irlandezi, din chinoviile ortodocşilor şi din comunităţile catolicilor, din peşteri şi din pietre o viaţă cu o eternitate mai fericită? Pe de altă parte era unul dintre cei fericiţi, soţia lui Gina, de origine pe jumătate evreiască originară din Austria era leit Primavara lui Botticelli, o Primăvară germanică, aproape vikingă, gura fiind cel mai atrăgător lucru la ea, o gură făcută parcă din onix care

niciodată nu spusese vreo înjurătură, şi doar nasul avându-l smitic, ondulat ca o narcă a fabricii. Părul îi era lung, negru cu reflexe blonde şi era o frumuseţe, frumuseţea dramei de familie în care trăiau.

Privind Ursa care era tot acolo se gândea cum se face că deşi ţinea legea şi căuta curăţirea credinţei în fiecare zi se simţea tot ca un gunoi şi asemeni lui Huckleberry Finn conştiinţa îl chinuia la fel de mult şi când făcea binele ca şi când ar fi făcut răul. Nu conta că că încerca să împlinească credinţa-faptă iudaică ori că se ruga în adunare, îşi simţea carnea pe el, o senzaţie ce îi dădea o stare de greaţă spirituală. Ştia că om înseamnă murdărie şi patimă şi că după cum spuneau cei vechi păcatele nu cresc în copaci, orice ar fi făcut era un ghem gordian de păcate şi ştia că şi de l-ar visa pe ben Azzai ori l-ar vedea pe Eliahu râul sufletului său tot plin de gunoaie i-ar fi; „Chiar de m-aş spăla cu zăpadă, chiar dacă mi-aş curăţi mâinile cu leşie, Tu tot m-ai cufunda în mocirlă, de nu m-ar mai suferi nici hainele de pe mine.” Yab. Dar cu toate acestea suferinţa e mama înţelepţilor de nu-şi vor pierde minţile în vremea asupririi. Sufletul său întristat şi empatic se reflecta în geamul ferestrei, albastru asemeni unui pelerin îndurerat înainte de a coborî în lume. Se simţea de parcă trăiau singuri pe Pluto, asteroidul tuturor solitudinilor sfărâmate, ale tuturor singurătăţilor distruse de D-zeu cu soarele licărind slab peste răsărit ca o speranţă amânată, îndepărtată.

Mergând cu maşina la Deva, Ioan trecu pe străduţa din spate a vechiului său liceu de sub cetate, cea pe care se afla internatul, o clădire veche, mare, cu un acoperiş masiv şi două etaje cu câte patru ferestre pe laturi şi cu un clopot vechi agăţat la mezaninul dinspre etaje în partea dinspre curtea şcolii, clădire înconjurată cu un gard metalic vechi de fier rorjat şi rotunjit încastrat în stâlpi zidiţi din cărămizi roşii, o construcţie tipică pentru perioada în care Deva ca şi restul Transilvaniei fusese provincie a Austro-Ungariei. La parter se aflau cantina unde un soldat foarte bătrân care luptase în Primul Război Mondial şi fusese cazat în camera pedagogului o săptămână şi jumătate îi ridicase pe toţi adolescenţii aceia bălaşiani - majoritatea copii de mineri comunişti din Valea Jiului în picioare - după care spusese o rugăciune, probabil singurul care nu se ridicase în picioare la masă fusese Mustafa, un băiat turc şi duşurile nefuncţionale, la etajul întâi se aflau săli de clasă unde internii ţineau meditaţiile dupămasa, iar la cel de-al doilea internatul. Aici fusese dus de mama sa în anii '90 pe când avea doar 14 ani şi lăsat singur în mijlocul abjecţiei. Viaţa lui în interiorul instituţei acesteia fusese o tortură într-o vree în care era doar un copil dar toate acestea nu mai contează. Ce poate fi spus e că viaţa lui aici unde fusese trimis la un frate mult mai mare şi mai deştept uneori decât era cazul se asemănase foarte mult cu cea a lui Davy din primul volum al romanului „David Copperfield” cu deosebirea că pentru el nu se găsise în acei ani nici un Steerforth, ori dacă vreţi Steerforth pentru el fusese chiar D-zeu care îşi manifesta inexlicabil prezenţa prin crucea uneori aurie alteori argintie pe care o vedea pe un spate de bloc prin fereastra camerei 3 sau 101, puteţi să-i spuneţi cum vreţi, singurul loc de unde şi iadul şi acea cruce deveneau vizibile. În fine ce a trecut să fie uitat însă ştia că pe tot pământul acesta şi D-zeu şi karma, chiar şi Allah Însuşi, dau de zece ori ai mult oamenilor din ceea ce au avut ei de dat altora. Când D-zeu presară jarul credinţei pe sinapsele de pânză de păianjen ale fiinţei, viul trebuie ori să se transmute ori să se mistuie, iar revelaţia era o compasiune în 7 variaţiuni pentru toţi, pumnii se împrăştie în pământ în vreme ce sufletul învăluieşte Pământul într-un sărut sacru. Automobilul trecu pe lângă clădirea antícă a internatului şi după ce Onu aruncă o privire fugară celui de-al doilea geam din dreapta, înalt şi încadrat de o bordură albă, lăsă internatul în urmă, ajungând la intersecţia cu Calul Bălan, Biblioteca Judeţeană şi parcul cetăţii.

Internatul rămăsese în urmă undeva pe o stradă circulată doar de elevi şi uitată, al cărei nume îl ai ştie doar D-zeu, singurul vrednic în a şti ceva în ce-i priveşte pe oameni fie că aceştia fură meseria secretului iubirii, fie că nu. Iar pe piatra tombală a prietenie lor probabil că D-zeu va scrie că la ce a folosit toată inima lui dacă nu a avut inte, şi la ce a folosit toată deşteptăciunea lor incontestabilă dacă atunci când au avut ocazia au ales să fie roboţi şi n-au apăsat pe întrerupătoarele inimii pentru a-şi aprinde bulbii lor de lumină.

Privind Ursa care era tot acolo învățătura se extindea superb în jurul său, îl învăluia cu aripi de lumină lichidă presărată de vâne de flăcări, arătând ca o pagină de Scriptură cu comentarii răspândită spaţial în cele trei dimensiuni ale trupului, înconjurându-l cu un univers pe punctul de a se naşte ori poate a muri, cu imense aglomerări de stele reflectate în privirea tânărului preot cu obrazul ras, cu o mie şi unu de vitralii împrejmuindu-l din toate părţile, imagini sacre învăluindu-l cu invizibile

cântece a căror substanţă erau însăşi flăcările care nu-l părăseau niciodată şi în care inima lui murea şi era înviată de Eliahu cu fiecare bătaie. Învățătura era prezentă în bucătăria lui ca un foc etern aprins pentru vegherea eroilor, un foc imagist, cosmic pulsând asemeni inimii încă vii smulse dintr-un cerb doborât în pădure, cu flăcări prelungi de cioburi de icoană şi tăioase asemeni firelor de iarbă, cu flăcări alungite, ondulate şi tocite asemeni săbiilor din epoca bronzului, cu flăcări sanctificate de pietate, cu flăcări aruncând umbre romantice, cu flăcări ibseniene şi tolstoiene, în ale căror lumini orice femeie este o Caterina din Siena imprimată în bijuteria imprimată în tuş în trei nuanţe şi hârtie tipografică emisă de statul Vaticanului la cinci secole de la sanctificare, flăcări în a căror arhitectură vei rămâne neuitat, bărbat, bătrân, copil, veşnic, kennig.

Dormise parcă pentru eternitate, creierul şi întreg sistemul său nervos umplându-se de lumină şi tăcere. Nu se mai văzuseră demult şi nici nu ştia pe unde mai e Dragomir, plecase. Un somn care îl umpluse pe de-a-ntregul cum este o umlută de vin o sticlă, strălucind parfumat înăuntrul său, în noapte în micul oraş cu străzile pustii pline de ceaţă neputându-se distinge la douăzeci de metri depărtare. Oraşul se ridicase până în nori care treceau grăpaţi printre blocurile cu părţi din tencuială prăbuşite, asfaltul era acoperit de aburul respiraţiei în frig a unui uriaş. Dormea în pat separat de soţia sa, iar în patul său cum stătea inconştient era atâta pace, atât de multă că nici nu o putea cuprinde, mai mult decât somn, mai mult decât odihnă – ceva între lumea de apoi şi nirvana, ştia că toată liniştea este roada măslinului în şase colţuri care crescuse treptat înăuntrul său. Somnul dinăuntrul său era parcă somnul întregului cosmos de la cel dintâi început până la cel din urmă, creierul parcă îi era un fagure mare cu miere difuzând în el asemeni muzicii până departe în podurile palmelor ori în tălpi, parcă era plin până în ochi de ulei de măsline, somnul îl umplea asemeni vibraţiei unui clopot medieval gigantic, umplându-l vibraţii într-o singură gamă şi de tăcere.

Cât despre preot era în biroul său încercând să alcătuiască predica pentru duminică, cu gândul aiurea, departe asemeni albatrosului prins în furtună. Soţia sa era jos în sufragerie iar acolo nu am avut curajul să privesc, însă cuvântul Domnului e adevărat cum spun grăunţele de aur ale veacurilor strânse în sita Torei, orin în palmele deschise ale Evangheliei, pe pământul acesta care e o albastră cochilie marină în mâinile presărate de nisip ale lui D-zeu, o scoică găsită pe malul mării, seara înainte de asfinţit pentru că asta nu ştie nimeni că D-zeu este un copil; şi în acelaşi timp este şi un bătrân şi un tânăr, toate vârstele se întâlnesc în el, el este izvorul oricărui Amasonnas de spirit, este izvorul care izvorăşte din sine pentru a-şi întoarce fiecare şuviţă de invizibilitate în sine însuşi, asemeni soarelui din Ofir.

Cea mai frumoasă amintire a lor pe când erau împreună era de după 2000 de pe vremea când făcuseră o excursie în Crimeea – Raluca era de origini amestecate din actualul Cérnivci din Bucovina de Nord – iar acolo pe ţărmurile Mării Negre frumuseţea femei sale ajunsese parcă la zenit.

Mult mai frumoasă decât femeile lui Rafael Sanzio, avea o frumuseţe autentică şi ireală în acelaşi timp, o frumuseţe de trup şi de epidermă, purtând părul unei cununi de aur pe cap, lăsându-se asemeni a două aripi galbene dintre care una o ţinea cu mâna dreaptă, cunună metalică, moale, zgâriată gros cu linii uniforme, cu obrajii mari şi albi, cu gura asemeni unei rodii desfăcute în vinul unui sărut zdrobit, cu fruntea parcă asemeni unui pergament alb pregătit pentru un poem sacru.

Pământul se învârteşte în ochiul său iar cuvintele sale, revelaţiile, cuvintele sale sunt asemeni păstrăvilor purtaţi de şuvoaie de lumină ţâşnind ritmic asemeni gheizerelor, păstrăvi pe care fii oamenilor îi smulg de printre ierburi purtate de râu, mâncându-i cruzi, asemeni algelor şi scoicilor lipite de stelele pântecoase şi rotunjite udate de valurile cerurilor.

Yab. Poemul epic al unui om în viaţa căruia este multă dreptate şi multă suferinţă dar mai presus de orice Iov e povestea unui om singur cu D-zeu a cărui singură şansă de vindecare e la Dzeu, vindecare care năvăleşte din cer asemeni furtunii care era veşmântul lui D-zeu, picurii ei amestecându-se cu lacrimile-i căzute în mormanul de gunoi amestecat cu cenuşă pe care stătuse aproape pe toată durata textului. Nu fiecare om e Yab dar Yab e fiecare om. Teologia creştinilor de multe ori înclină să nu spună nimic, însă cea mai veche Scriptură mărturiseşte că uneori lui D-zeu îi place să-i zdrobească pe unii din cei pe care-i alege şi să le provoace suferinţă, lucru la care tanaimii şi amoraimii Talmudului tac şi dau din capetele prăfuite de cenuşa şi ţărâna aruncată în văzduh de cei de dinaintea lor. D-zeu e un geniu preromantic iar poemele sale muzicale sunt structurate în actele

suferinţei, morţii şi graţiei dozate într-un număr aproape nesfârşit de variante, poeme atât de vii încât atunci când le contemplăm în toată frumuseţea lor uneori ne dau lacrimile după obiceiul împământenit printre oameni.

-Sunt lavă topită în mâinile tale, Doamne.

Ochiul deschis al cerului se extindea nemărginit peste oraşul în jurul căruia gravitau satele şi cătunele de munte albe ca nişte Luni aprinse, galbene, pâlpâinde icoane pe sticlă ca în ziua când stelele au căzut pe pământ. Pr. Ioan era în vremea rugăciunii, chemând ceva din înalt, din invizibil, de undeva din propria orbire, de dincolo de învechitul orizont şi de dincolo de cer, din oceanul străveziu în care sălăşluiau făpturi uriaşe, peşti gigantici, Uriaşi mai mari decât orice poate fi închipuit iar el un captiv doar pe pământul ce era un fir de piatră în ochiul cerului, ochi suportând durerea fiinţei. Era vreme de rugăciuni, iar rugăciunea lui era un drum prin livadă, un drum reavăn pe malul Galbenei ori o potecă prin zăpada apărută dimineaţa când copiii merg la şcoală pentru a dispărea odată cu soarele. Câtă suferinţă fusese la liber pentru toţi de când pământul se transformase în om şi el avea sentimentul că filmul abia începea. Rugăciunea îi preschimba sufletul într-o bucată grea de sare în care erau gravate propoziţii kierkegaardiene. Rugăciunea îl înfrângea, doborândul şi apăsându-i fruntea în podea, asemeni fiecărui credincios era un om cu sufletul înfrânt, zdrobit de bunătatea lui D-zeu. Oraşul în care se afla, satele din ţinut şi cerul erau scufundate în iarnă şi întuneric cosmic, iar noaptea zicea din scripcă la fereastra rugăciunilor lui părintele Ioan era ca Daniel cel căruia puternicul D-zeu îi schimbase stăpânii cum schimbi insulele într-o călătorie cu barca sub cerul absent şi plin de autoritate.

Odată la o înmormântare un enoriaş se rugase spunând: -Doamne, sunt un meteor; ard prea tare pentru a putea fi oprit.

Inima de-i va fi o bilă mare de magmă lichidă picurând din mâinile lui D-zeu, ce i-ar mai putea sta în cale? Dar totuşi, cât despre omul acela al lui, probabil că ar fi un credincios acceptabil dacă nu ar fi atât de înfumurat, îngâmfat, fălos ca un sătean pe tractor ce-şi formatează ogorul, un om dintre cei care după tot ceea ce a fost nu aud cerul cântând „If I Could Turn Back The Hands Of Time” de R. Kelly, tot muntele de măslini al cerului arătând ca o biserică afro-americană burduşită de rugăciune, rugăciunile care i-au scos pe cei de atunci din sclavie şi scufundată în Evanghelie şi interminabile repetări ale sufletului, viu ca un păstrăv cu carnea fierbinte ca zăpada urcând râurile îngheţate ale şuvoaielor subţiri din munte ce transportă odată cu trecerea erelor stânci gignatice spre valea milletiană, toate până la urmă vărsându-se în Dunăre, germanicul fluviu al lui Donar în pelicula apelor căruie se oglindeşte nevăzut Retezatul unde s-au bătut cum scrie în Hrevarar saga scrisă de fratele lui Ari Thorgilsson Cărturarul din insula Islandei mamă a gheţarilor şi oprire a aisbergurilor, triburile goţilor cu cele ale hunilor, nereuşind să se dovedească până când prinţesa Ilda a hunilor, luând o rază de soare de pe cer izbi cel mai înalt munte retezându-l şi prăvălindu-l pe peste goţi şi învingându-i, cei rămaşi fugind spre miazănoapte, toate lucrurile s-au petrecut aici în pământurile acestea unde blakmenii cu vorbă neînţeleasă se bejeniseră în bungeturile munţilor, găzduiţi sus sub nori de urşi mari şi buni şi de lupi plini de compasiune, aşteptând ca sărăcia pământurilor pietroase să-l mâne şi pe Atilla mai departe, dar oare cine trebuie să întoarcă înapoi mâinile timpului? Astfel nevăzând cum mâinilie unite în psalmi ale îngerilor sunt un Excalibur de chihlimbar topit, incandescent, lichid, în flăcări, tremurător.

Cât despre pr. Ioan, enoriaşul acela înfumurat, un prieten al său care mai avea atâta de trecut prin viaţă, îi spunea că pr. este un tzadik, cum spune Talmudul, un tzadik ve'ra lo, Un Om Drept Căruia I Se Întâmplă Lucruri Rele, lucru ce îi dădea o stare neplăcută, tzadik e un cuvânt greu iar omul e o privire inexplicabilă. Un om drept căruia i se întâmplă lucruri rele; în ce-l privea pe el, mai degrabă un om căruia i se întâmplă lucruri grele. Oameni credincioşi care suferă covârşitor mai mult decât ceilalţi, fie ei atei, comunişti ori beatnici şi pentru durerea lor care înfrânge şi apele învolburate şi neînduplecate ale Jiului cu lacrimi, nu există răspuns, doar tripticul medieval al celor trei stadii ale existenţei. Când lumea redevine un tohu-vavohu cum a fost timp de 12 ani în Europa secolului 20, nu poţi încerca să fii decât un lamed-vuvnic, deşi atunci lamed-vuvnicii au intrat în crematorii ca oile profeţiei cântând Ani Maamin şi spunând rugăciunea: „FIE CA NICIODATĂ AŞA CEVA SĂ NU SE MAI REPETE.” Atunci şase milioane de Israeli s-au preschimbat în îngeri de marmură în templul uman,

veghetori ai omului şi ai sacrei flăcări veşnice din pieptul său. Cât despre el, cu un copil bolnav cum era, se simţea ca în timpul unei execuţii, era bătut în cuie pe Iachin şi Booz, răstignit asemeni evreilor răsculaţi din Iudeea Felix a Antichităţii. Multe lucruri nici nu-şi mai dorea de la viaţă, îşi dorea doar ca Yab să-l vadă pe D-zeu şi să-i fie binevoitor, să-l vadă cu credinţa lui nu cu telescopurile sateliţilor spaţiali construiţi de cei netăiaţi împrejur ori cu microscopul ştiinţific al necredincioşilor. Dorea să fie asemeni cântecului lui Bob Marley „God's Dog”, câinele lui D-zeu cu sufletul sănătos şi puternic asemeni unui mastif, plin de pace asemeni recifurilor Polineziei. Versurile cântecului erau poate profetice, cum spune o planetă întreagă; „There's a war going on/ Death is trying to take life/And life is stronger than death/ But people believe that death is stronger than life/ But we know that life is stronger than death/ So life is the road you know”, versuri ce traduse înseamnă: „Se poartă un război/ Moartea încearcă să învingă viaţa/ Şi viaţa e mai puternică decât moartea/ Dar oamenii cred că moartea e mai puternică decât viaţa/ Dar noi ştim că viaţa e mai puternică decât moartea/ Aşa că viaţa este drumul ştii.” Dincolo de geam se lăsase noaptea însă inima lui îşi ardea untdelemnul în lampa de lut a trupului său. pr. era una din opaiţurile aprinse aici în stetl, în târgul împrejmuit de sate, sufletul lui era o feştilă aprinsă, o lumânare aprinsă de lumină torturată şi plină de har.

Avusese o viaţă destul de fericită cultivându-şi Tanachul tot timpul anului cum ţăranul îşi cultivă pământul, ştiind de mic că fiecare credincios e o Biblie. Tatăl său fusese uneori mai rigid dar maică-sa era deşi membră de Partid era o fiinţă de o mare bunătate cu o inimă cât un sat care îl inspirase de mic în credinţă şi îi dăduse mult curaj încă de pe vremea când era doar un prichindel care recita rugăciunile de Paşte, pe când pe cer îndepărtata Galaxie Yoknapatawpha încă se amesteca în apele liniştite ale Căii Lactee în serile de sărbătoare acasă la Tuştea în vremea în care una din surorile sale mai mari scrisese versurile acelea: „De cuvintele ar fi culori atunci aceasta ar fi o pagină galbenă/ De ar fi lacrimi atunci pagina asta ar fi o inimă.” Vremuri în care se juca la bloc la Haţeg cu Aurelian, vărusă-u în lupte de comando cu ţevi de instalaţie electrică umplute cu cornete rupte din maculatoarele deja scrise, ori când se jucau şi cu fetele ascunsa de ei se ascundeau aşa de bine că nui mai găsea nimeni două-trei ture la rând, ori pornind în vreme de iarnă nesfârşită spre nord pe banchiză în sus pe apa mică a Galbenei trecând pe sub podul din centru şi pe lângă Cartier, zona cu bordeie ţigăneşti, apoi mai departe acolo unde râul se împărţea în două braţe până la ieşirea din oraş, conducând asemeni lui Fridtjof Nansen expediţii de prichindei rebegiţi şi curajoşi, uneori udându-şi câte un picior în apa râului, vremuri epice în care fiecare secundă ce trecea mai aprindea o stea pe cerul prerafaelit şi naiv, chiar dacă nu totul fusese gem de trandafiri, cum îi spunea tatăl său un inginer comunist ateu pe acea vreme, dacă îl vedea la rugăciune: -Uită-te la tavan!

Dintre cele patru râuri ale Edenului copilăriei fusese izgonit ca oricare de corbul Nevermore al adolescenţei care îi dăruise un suflet dureros asemeni unei primăveri, un anotimp în fiinţa umană în care inima este plină de suferinţă reprimată şi ochii plini de flori, un timp când nu ştia ce vrea sau spre ce să se îndrepte asemeni lui Randy Pausch aflat în imponderabilitate. Dar înainte de toate, ce vârstă frumoasă a fost Copilăria. A fost o eră istorică întreagă în care D-zeu răspundea şi proroociile nu se sfârşiseră şi limbile nu încetaseră în care rugăciunile îi erau asculatate şi zilele îi erau miracole, în care noaptea ochii săi închişi de copil adormit îl vedeau pe D-zeu învăluit într-un nor cenuşiu, ascuns; dormind şi rugându-se ca o albină ori un pustnic în chiliile lor pline miere ori bucurie, la răscrucea drumeagurilor cu urme de roţi în iarbă, drumuri nepietruite spre Sine ori spre Altul, având pe margini pruni indigo ori meri, vremi mitice în care dădea înainte zeci de pagini în „Aventurile lui Huckleberry Finn” asemeni copilului Nichita Stănescu pentriu a vedea dacă Huck va scăpa cu bine răzbind prin toate şi reuşind să-l salevze pe Jim, încă de atunci vremi de bejenie totuşi ca în Răsăritul Apocalipsului Antichităţii când străinii veniţi nu se ştia de unde izbeau cu săbiile lor negre de fier în frunţilor statuilor de calcar înlăcrimate de ploile amare ale sfârşitului de lume, lăsând urme adânci pe trupurile şi pe chipurile sculpturilor funerare ale Imperiului scufundat în marea timpului.

De mult timp pr. îşi propusese să împlinească a 613-a poruncă cum spune în Legea primită de la Poporul Cărții şi să-şi scrie propria lui Tora, învăţătura sa pentru fiul său însă până în prezent nu apucase să aibă cât de cât o imagine a ceea ce vrea să scrie. Încă nu ştia ce ar vrea să rămână scris pentru Ionuț. Totul era o nebuloasă din care se năşteau costelaţiile inimii lui, geometrice

şi simbolice ca desenele bantu, din care porni cândva o rachetă de iubire către Celălalt, acest Sine.

Gândul lui care revenea în această perioadă aşa cum stătea în faţa cărţii-altar cu lumânări aprinse înfipte în suportul picurat de ceară de albine, altarul pentru psalmi şi cântări de laudă incizaţi în litere sacre de chihlimbar era că omul trebuie să rabde dacă vrea să rămână om. Până una alta va merge sus să-i citească o poveste. Vremea rugăciunii trecuse şi acum era vremea familiei. Urcă scara în două ape trecând pe lângă vechile file de manuscrise ebraice şi arabe expuse pe perete şi după ce vorbi puţin cu Sarit, nevastă-sa, merse la camera lui Ioan aşezându-se pe patul său. Copilaşul stătea pe pat privind un poster cu un jucător de baschet de culoare din NBA, lângă care se afla un poster cu Shrek, măgarul şi Puss. Cum auzi că e vremea de culcare Ionuț aduse vorba de poveste.

-Vrei să-ţi citesc o poveste?

-Tati, nu, n-avem nici o carte nouă de poveşti. Spune-mi una, te rog! Se rugă Ioan mişcându-şi spatele prin pat, convingându-l repede, pr. ştia cât de mult îi plac copilului său poveştile; pr. apucându-se să-i spună o poveste pe care o ştia de la bunica sa.

-Era demult demult pân locurile aistea, demult. Când oamenii să trăsăsără spre spinări de munte, cu turcii şi-n vale nu mai rămăsăsă decât bisericuţa cu stâlpi rotunzi de piatră din Sântămărie şi colibele de lângă râuşor.

-Da? întrebă Ionuț.

Era în vremurile acelea o fătucă vrednică de uriaş pe care o chema Anişca. Stătea cu tătuţu şi cu mămuca ei într-un bordei sus pă munte în Ţara Uriaşilor, cum urci în sus pă Râu Mare deasupra de Ţara Haţiegului. Părinţii ei erau doi uriaşi, ciobani. Aveau oi, aveau lapte, aveau brânză, aveau lână, aveau sloi, aveau virşli, aveau carne de oaie şi carne de miel de Paşte. Tătuţu mergea cu oile pân păşunile de deăsupră de sălaşurile oamenilor din spinările de munte.

Cât tătuţu era cu turma şi mămuca făcea mămăligă cu brânză, cu lapte sau cu sloi, ciulama ori cu fleici în saft Anişca să juca pânprejurul casei. Era o mândreţe să vezi un copilaş cât un ghemotoc jucându-se, da nu oricum ci aşa serios, cum se joacă pruncii.

-Da? întrebă Ionuț.

Fătuca era o lumină pentru casă, cum îs luminile ce le aprinzi la biserică păntru o mămucă bătrână. Deasupra ei era ceru, mare, mă; ceru curat cum îi curată apa din munte care te şi satură când o bei fie de n-ai mâncat nimic de dimineaţă, ceru care te satură când îl priveşti şi-l bei cum să bea sfinţenia din crucea lui Hristos.

Doar ceru era desupra şi era mare şi rotund ca o cupă înoarsă, că o cupă de aur ori de ceva mai mult. Dacă să urca pă căsucă, Anişca, fătuca de uriaş era aşa mare că putea să ridice mâna şi aproape aproape să atingă ceru. Şi ceru alb de lumină de fapt nu era decât aripă de înger lângă aripă de sfânt, toate lipite una de alta. Asta era să fie zi. Iar când începea să să-mbăzneze şi să se facă noapte tot câte un înger din cupola cerului îşi desfăcea aripile şi începea să privească cătră pământ să-l binecuvânteze, că asta face ceru – binecuvântează şi ochii lui străluceau ca două flacări cereşti pe cer, stelele. Asta era să fie noapte. Şi până când era noapte tot ceru, şi toţi sfinţii din cer şi toţi îngerii din cer şi apostolii şi mămuca Domnului, şi apostolii şi Domnul nostru Hristos toţi priveau din cer pă pământ. Aşa era. Şi Soarele şi Luna sunt cei doi Ochi ai lui Dumnezeu, un Ochi care râde şi un Ochi care plânge oglindindu-se mereu în tăurile din munte ca ochii lui Adam, un ochi bun, mă, şi-un ochi rău; oglindindu-se privirea Domnului nostru Hristos, cu un ochi învineţit de palmele noastre.

Pe atunci nu era greu să te rogi că ceru era atât de aproape. Acuma păcatele oamenilor l-au depărtat şi l-or mai depărta că ne spun oamenii cu carte că stelele să-ndăpărtează de pământ. Săndăpărtează ceru că el îi prea şi prea curat pentru sărăcanii de noi, asta o fi. Şi odată un heruvim sfânt şi învăpăiat cu zalele suflate cu lacrimi coborî din cerul spuzit de stele şi-i dădu Anişcăi o jucărioară. O păpuşă. Nu ştia Anişca din ce era păpuşica aista a ei da era grozav, mămucă. Avea o cheiţă şi putea să întoarcă de cheiţă şi păpuşa umbla şi vorbea…

Pr. Ioan se opri din povestit căci Ionuț adormise încovrigat în jurul genunchiului său.

Tatăl îl puse pe pernă, îl acoperi şi mai stătu puţin privindu-l. Povestea i-o spunea pe când era copil bunica sa Ana care nu era ortodoxă şi care îl iubise mult, iar el o spunea aşa cum i-o spusese ea din

respect pentru bunica sa, o muncitoare româncă greco-catolică din Ardeal şi din preţuire pentru amintirea ei.

Cu câteva zile în urmă duminica începuse prin înflorirea smochinului de apartament din glastră după care acvariul improvizat dintr-un borcan vechi al celor trei mrene negre pe care le prinseseră pe Sibişel deveni un lac argintiu şi calm în mijlocul sufrageriei, pe ale cărui margini sclipea jadul viu al frunzelor măslinilor ce crescuseră pe malul apei, zbuciumate de vântul de răsărit al respiraţiei. Bucătăria şi sufrageria casei erau umplute în jumătatea de sus de nor, iar în camerele de la etaj n-ar mai fi putut intra nimeni din cauza furtunii şi flăcărilor, iar pe pereţii tuturor camerelor personajele picturilor se treziseră la viaţă captive însă în spatele ramelor de lemn acoperit cu vopsea albă tablourile asemănându-se unor televizoare. În lacul mare din mijlocul sufrageriei un somn uriaş albastru se dădea la fundul apei aproape transparente iar malurile lacului erau acum acoperite cu pământ reavăn presărat de ghindă. Pereţii casei dispăruseră camera fiind străjuită acum de pădure lucru ce făcea ca încăperea să devină răcoroasă şi să posede o atmosferă de amurg, asemeni interiorului dintr-o catedrală fotografiată în sfumato de ochii unui pelerin care ştie că nu va mai avea ocazia să se întoarcă niciodată în boltele acestei epifanii, ale cărei evanghelii de sticlă reflectă steiul de marmură scobită de după poarta mare de lemn bună pentru o cetate din vremea asediilor medievale în care se află apa sfinţită în care tot pământul şi-a vârât degetele pentru a-şi uda fruntea cu flăcări. Şi tocmai atunci sună telefonul, fiind vărul rabinului singurul din familie care părăsise învăţătura Torei alegându-şi existenţa unui profesor de biologie evoluţionistă, încercând atât cât stă în puterea unui om să-l încurajeze, în vreme ce rebe îi mulţumea şi ascultându-l privea somnul indigo şi mare cât un Cadillac care stătea în mâlul lacului din sufragerie, cu mustăţile întunecate unduindu-i în direcţia undelor apei, iar pe tavan crescuse deja viţă-de-vie, cu mănunchiuri mari de ciorchini atârnând drepte asemeni turnurilor Sulamitei. În seara aceea după cinci minute preotul Ioan închise telefonul şi rămase în locul în care se afla privind cumva mecanic ţărmul umed al lacului din sufrageria sa ochii observând fără să le vadă cu adevărat bucăţile de ghindă spartă presărate pe malul apei căzute din stejarii ce urcau de e o parte a bălţii iar când îşi întoarse ochii goi dorind să plece văzu trei oameni stând în picioare înaintea sa. Fără să conştientizeze exact ce face a alergat spre ei, i-a pus la masa din bucătărie cu familia sa şi toţi au mâncat pâine neagră cu tărâţe şi carne de somn fript cu saft gros de usturoi şi cu păstrăv de fag scăldat în oţet şi vin. Mâncând nu au prea vorbit auzindu-se doar ciripitul unei ciocârlii ce se oprise la ei în bucătărie pe o ramură uscată de la marginea pădurii. În februarie fusese la Constanţa, la mare stând sub faleză şi privind valurile prelungi ca gâlmele unor valuri de pământ, zidurile vikinge ale mării fără de capăt, împrejmuindu-l pe bătrânul Ocean care îşi ridica fruntea udă şi acoperită de sare spre stelele picurând ca nişte stalactite ca fortăreţele infinite ale noilor ziduri din jurul lui Nabu-Kudurrulusur. Se afla pe marginea a ceea ce el numea Oala De Ciorbă A Lumii Vechi, bolborosind pe două pietre din cercul lumii, una rece, aproape îngheţată, iar cealaltă încinsă ca o plită cu miezul aproape topit, oamenii care stau lângă rşiţa ei evând sufletul pătruns de şuviţe de flăcări. Mersese la Constanţa la Mrea Neagră, stând pe ţărmul înţesat de stabilopozi care spărgeau noianele de ape în milioane de cioburi, valurile ce se năpusteau spre el fără să-l ajungă lucru ce îi amintea de o altă dată când fusese la mare, într-o zi senină în copilărie, stând aplecat şi adunând cochilii de melci marini pe ţărmul udat de apele abisale şi nesfârşite iar deasupra era cerul, nemaivăzut, cromatic, colorat asemeni unei hârtii japoneze făcute din petale mari de flori diferite, roşii, verzi, galben intens, indigo şi toate nuanţele posibile.

După preferinţele lui, îi plăcea să meargă la mare iarna, când marea devenea amplă asemeni unui roman tolstoian şi maiestuoasă asemeni unui samurai medieval japonez, îi plăcea să stea singur pe faleza ibseniană, pustie, plină de duşuri marine sărate purtate de vântul care îi scutura părul tuns scurt, ridicându-i-l pe fruntea unde avea să se lovească în accidentul de maşină de lângă intrarea în Hăţăgel. Sufletul său puritan n-r fi suportat să meargă vara pe o plajă şi să stea pe nisip alături de toate gagicile acelea dezbrăcate şi indivizii mai mult sau mai puţin libidinoşi care beau bere şi jucau cărţi pe prosoape în sunetul manelelor ori muzicii de heroină şi clubbing. Iarna Marea Neagră era în perioada de abstinenţă şi consacrare, transformându-se din murdărita şi uzata Afrodita, în glaciala, chietista şi meditativa Atena, Hagia Sofia. În momentele acelea viaţa lui se transforma într-un

tablou romantic de Caspar David Friedrich ori în coperta vreunei carţi de Søren Kierkegaard publicată de editura Gallimard, în acele clipe era soldăţelul de plumb din povestioara daneză care înaintea sa avea peisajul de iarnă, îngheţat, al întregii lumi încă fără deznodământ ca un drum spre munte prin pădurile care nu au vârstă.

Durerea din gură şi din urechea stângă îi dădeau o stare de oboseală, o oboseală a durerii laolaltă cu o stare de privire de viţel tânăr, pe care nu şi-o mai ştia de multă vreme şi aproape că şi-o uitase, pe care o avea în adolescenţă şi mai înainte în copilărie când mesteca pastă de dinţi pusă la întărit în loc de gumă de mestecat, simţindu-i granulele chimice pe dinţi. Totul era aproape o stare zen ori un zid de alergare la 10 000 de metri plat. Ce frumoase erau vremurile de demult când era doar un copil şi când îl dureau măselele ca acum taică-său îl punea să inhaleze fum de vată arsă şi tot tezaurul copilăriei ea acolo în apartamentul lor cu două camere din blocul constrit în anii '60 ai secolului XX, de către Republica Socialistă România, această Gudrună, ţara în care se născuse el. Era singur cu el însuşi din prima copilărie asemeni bătrânilor goim al Patericului egiptean, transmutând singurătatea în solitudine, plictiseala în beatitudine, după cum în anii grei avea să-şi schimbe iadul trăit, infernul personal (care-i demonta şi recompunea diferit părţile feţei) în extaz în care îngeri cântau ca un didgeridoo amplu cu sunet de pian. De ce n-a putut rămâne în clasa a doua pentru totdeauna?

Cum stătea la măsuţă se aplecă înainte şi începu să-şi treacă repede mâinile prin păr scuturând mătreaţă pe foile de hârtie ce tocmai le citise; parcă avea atât de multă mătreaţă, era atât de stresat de un timp. Tot în vremea copilăriei trecuse printr-o întâmplare îngrozitoare. Făcuseră o vizită cu clasa la un combinat chimic, era pe vremea Epocii de Aur a dictaturii, iar el cu încă doi băieţi jucându-se se fugăreau, iar el Onu fugind spre un capăt al halei se împiedică şi căzu într-un tanc mare cu acid, fiind într-un capăt întunecat al halei nimeni observând. Era un tanc cu un fel de acid, nu ştia de care, pe atunci nu se pricepea la chimie, adînc cam de aproximativ trei metri, plin. Nu-şi mai amintea multe din câte se întâmplaseră şi îşi pierduse cunoştinţa pe loc însă ce mai ştia era că în ultimele momente se rugase, iar apoi – după ce îşi pierduse cunoştinţa – simţise o Mână care îl trage afară din acid. Toate acestea erau adevărate, le trăise. La spital la Arad părinţilor lui li se spusese că nu mai este nimic de făcut pentru că acidul îi mâncase pielea şi carnea, rămânând doar oasele şi nu se ştia nici daca Ioan va mai trăi; se mirau şi cum ieşise din acid în starea în care se afla. Iar apoi începură oasele să i se acopere cu carne din nou cum făcuseră pe vremea genezei sale, cu vene şi apoi cu piele şi trupul să i se regenereze, iar apoi după un timp ceva mai lung mersese acasă. Toate acestea erau adevărate, el le trăise şi aceasta îl făcuse să meargă la şcoala rabinică de la Bucureşti, la yeşiva. Pe el D-zeu îl vindecase, dar va putea el, D-zeul lui Israel, să-l vindece pe Yose, pe băieţelul său? La spital, atunci, avusese patul lângă un bătrân de vreo optzeci de ani, un ţăran, om tare vesel care îl făcea mereu să râdă. Îi povesti odată cum pe la 1910, oamenii care mergeau la doctor şi erau primiţi de asistenţi, infirmierii unde ziceau că-i doare acolo le făceau injecţie, fie ficat, plămân sau limbă.

Ce ştia totuşi, era că atunci când fusese în tancul cu acid se întâlnise cu Moşe cu care vorbise în ebraică. Moşe nu avea nici un fel de halou, era un om negricios cu chipul plin de praf şi cenuşă, un fel de om albastru al deşertului (care lucrase multă vreme munci grele şi muncă de jos) şi nu ştia cum ajunse în camera aceea incandescent de luminoasă în care se aflau. Din tot ce discutase cu Moşe mai târziu nu-şi mai aminti nimic, îşi amintea doar părul său mai lung şi întunecat şi chipul său negricios, cu fire tăiate de barbă. Ce credea totuşi că vorbiseră, credea că discuţia cu Moşe fusese o lecţie de Talmud Tora dintr-o altă eră asupra blestemului de pe muntele Ebal şi binecuvântărilor de pe muntele Garizim, text pe care îl putu citi abia un an mai târziu după ce se vindecase. Şi aproape tot ce-şi mai amintea din timpul în care stătuse în spital în care anotimpurile se schimbau ca săptămânile, neobservat, fusese un vis pe care îl avusese într-o noapte de sfârşit de aprilie ori început de mai.

Visase un Leu mare ce stătea cu faţa spre un Lac. Pe malul din partea dreaptă a sa, Leul avea în faţă o Oglindă ridicată vertical care îl reflecta. Pe malul din partea stângă, Leul lăsa arabescul neînţeles al unei Umbre în nisipul deşertului.

Aşa ajunsese popă la ortodocși, om cu multe necazuri şi multă fericire şi poate pentru că îl chema Ioan un prieten din Haţeg, din România avea să-i trimită un mail inexplicabil târziu, după ce avea să mai treacă mult timp, în care avea să-i scrie cuvintele din Geneză: „Yehudah, fraţii tăi te vor

preamări; (...) Fii tatălui tău se vor pleca până la pământ înaintea ta.” – ori poate după ontologia predestinării îl chema Yehudah pentru că trebuia să primească acel text de revelaţie. Era un om cu preocupări liniştite, care stătea mereu acasă şi citea, singura pasiune mai neobişnuită fiind pasiunea pentru produsele de armurărie, pasiune care provenea de demult de când îşi tăia slănina de gâscă ori de raţă cu un cuţit spaniol marca Amuela. Era un om despre care cineva spusese că-şi dădea cărţile cum dă copacul frunze, ca un creştin, singura metodă pentru a le obţine înapoi fiind rugăciunea.

Mintea lui îşi păstra totdeauna cursul în învăţătură ca un fir cu plumb. Nu era un om fără defecte aşa că ar fi inutil să îl prezint astfel, însă pe de altă parte e adevărat că – şi Cartea stă mărturie – că din ce este om el este printre ce e mai bun, şi aceasta din nişte motive nepătrunse. Nu era perfect dar avea sentimente, lucrul acesta fiind cea mai înaltă lecţie care putea fi primită de la el, înaltă asemeni idolului de lângă Rio de Janeiro şi adevărată asemeni unei pietre cum se exprima Sfântul din Asissi, fratele Francisc Cerşetorul.

Ori când, student fiind în anul doi sau trei la Bucureşti, se înscrisese pentru o mare conferinţă iudaică în Belgia şi reuşise să meargă şi încă pe vremea spaţiului Schengen; pe lângă conferinţă văzuse Marea Nordului unde adunase nişte scoici galbene şi nişte cochilii curioase pe care le pusese când se mutase în sfârşit cu familia în casa nouă făcută de el şi soţia lui într-un vas deasupra chiuvetei albastre acoperită de stropi semisferici de apă reproducând aleator diferitele constelaţii din emisfera boreală. Mai mersese altădată la altă conferinţă, la Viena; de acolo îşi cumpărase cuţitaşul Amuela. Conferinţele fuseseră interesante probabil însă în conversaţiile cu prietenii, în descrierile lui R. relevante erau lucrurile menţionate mai sus, Marea Nordului cu scoicile şi cochiile ei şi magazinele din Austria, lucru ce fără îndoială indică realitatea intuită că la conferinţele de orice fel sunt prea multe cuvinte şi poate doar cuvinte. Pe de altă parte era inexplicabil cum un rabin are ca pasiune colecţionatul armurăriilor, presărându-şi casa în locuri secrete de cuţite bine ascunse, însă probabil că rabinul era un slujitor de altar neconformist şi în plus după cum se exprimase el într-o ocazie voia să ştie că într-o situaţie de nevoie „ai pe ce să pui mâna.” Probabil că sufletul său parte a inconştientului colectiv al întregului pământ simţise pericolele la care era expusă familia lui, pericole ce nu stătea în puterea lui să le îndepărteze şi de aceea simţise dintotdeauna nevoie să-şi protejeze familia până în pânzele albe. Oricum, având ca orice bărbat care nu e călugăr şi pasiunea aceasta războinică, R. Yehudah era cum am mai spus un om cu sentimente, iar predicile sale erau cele mai frumoase şi mai adânci din întregul ţinut. Cu părul tuns scurt pe care avea obiceiul să şi-l dea-ntro pa’rte cu mâna, într-o cărare pe partea dreaptă, R. era o fiinţă care asemeni unui vitraliu este alcătuit atât din bucăţi de sticlă întunecată cât şi luminoasă, probabil că ţinuse mii de oameni în credinţă, adusese sute înapoi şi convertise personal zeci; cu toate acestea, alţi rabini – din cei cu afaceri şi grupaţi ca şi în Biserica creştină în monstruoase coaliţii ale mândriei, banilor şi mafiei religioase -, clătinau din cap când aduceau vorba de el pentru că fusese atins de Dumnezeu; este perfect adevărat că în viaţa lui de dramă de secol XIX nu găsise înţelegere la destui confraţi cu paftale pe piept şi Mercedes la poarta sinagogii, chiar şi unul din colegii lui împreună cu comitetul sinagogii mari, purtându-se cu el ca şi cu un nimeni, R. fiind un om care a avut de suferit în casa Domnului din partea slujitorilor Domnului.

Acum îl voi lăsa în rugăciune, familiară, inexprimabilă, fragilă, fericită, incognoscibilă, obosită, deznădăjduită, mereu renăscând rugăciune, îmbrăcat cu tricoul său alb Adidas şi blugii albaştri americani originali gen început de anii '90, cu Biblia sa evreiască, cea legată de el însuşi deschisă undeva în Geneză ori Deuteronom, aşezată înaintea sa pe mochetă şi toată fericirea incomprehensibilă din sufletul său trist, atât de trist, stând îngenuncheat înaintea nevăzutului cu rugăciunea sa fără cuvinte şi plină de neîndurata şi interminabila epopee a deznădejdii, cu fotografiile interioare ale copiilor şi soţiei sale proiectate în cinematograful pustiu la oră de matineu al luminii sufletului său şi ţinând în mâinile deschise şi împreunate, jar aprins pe care îl scosese din propria sa inimă căci întraevăr R. ea unul din puţinii oameni cu inimă care au mai rămas în aceste vremuri pe Pământ, însă viu asemeni teiului lui Eminescu înmierând toamna bucureşteană, sub care ca cetăţean deplin al ţării româneşti îşi mânca sandvişul învăţându-şi pasajul de Talmud din ziua aceea; îl voi părăsi acum pentru puţin timp pentru a mă ridica în cer şi a duce apoi aceste cuvinte undeva înapoi acasă în România la capătul pământului celor ce le doresc, pentru a mă întoarce apoi la dreapta rabinului oriunde s-ar afla el, încăluindu-l ca într-un cocon de fluture cu aripile mele invizibile şi

monolitice de transmaterie, învăluindu-i fruntea în flăcări a cărei suferinţă uitase până şi de frumuseţea văilor Retezatului văzut în adolescenţă. În rugăciunea sa ţinea jarul în palme şi jarul îl ardea fără să-l mistuie. În februarie fusese la Constanţa, la mare stând sub faleză şi privind valurile prelungi ca gâlmele unor valuri de pământ, zidurile vikinge ale mării fără de capăt, împrejmuindu-l pe bătrânul Ocean care îşi ridica fruntea udă şi acoperită de sare spre stelele picurând ca nişte stalactite ca fortăreţele infinite ale noilor ziduri din jurul lui Nabu-Kudurrulusur. Se afla pe marginea a ceea ce el numea Oala De Ciorbă A Lumii Vechi, bolborosind pe două pietre din cercul lumii, una rece, aproape îngheţată, iar cealaltă încinsă ca o plită cu miezul aproape topit, oamenii care stau lângă rşiţa ei evând sufletul pătruns de şuviţe de flăcări. Mersese la Constanţa la Mrea Neagră, stând pe ţărmul înţesat de stabilopozi care spărgeau noianele de ape în milioane de cioburi, valurile ce se năpusteau spre el fără să-l ajungă lucru ce îi amintea de o altă dată când fusese la mare, într-o zi senină în copilărie, stând aplecat şi adunând cochilii de melci marini pe ţărmul udat de apele abisale şi nesfârşite iar deasupra era cerul, nemaivăzut, cromatic, colorat asemeni unei hârtii japoneze făcute din petale mari de flori diferite, roşii, verzi, galben intens, indigo şi toate nuanţele posibile. Îl voi părăsi acum pentru puţin timp pe rabin în rugăciunea sa, lăsându-l în zdrobirea şi rugăciunile sale, pentru a mă ridica deasupra sferei pământului să merg în ceruri şi să duc aceste cuvinte la capătul lor.

După ce i-am purtat cuvintele până în lumea viitoare şi i-am transmis deznădăjduitul mesaj S.O.S., după ce am ieşit de la Măria Sa am început să alerg şi să mă joc pe zona verde a cerului împreună cu ceilalţi îngeri din ceruri şi cu toţi copiii care au fost vreodată avortaţi pe pământ, cu pene mari de aripi de înger împletite în părul lor de lumină. Pe urmă am mers să ne dăm cu săniile, cu sacurile şi cu bucăţi mari de nailon pe Muntele Sionului care se înzăpezea la comandă pentru a redeveni apoi dacă aveai chef plin de măslini înfloriţi. Era o gălăgie şi o bucurie cum doar copiii, îngerii şi tzadikimii pot înţelege; eu i-am lăsat pe ceilalţi cu săniile lor de aur şi cu mâinile, chipurile şi nasurile lor carravageşti degerate şi am început să mă pregătesc de plecare. Mergând în jos pe zidurile ierusalimitene ale cerului, am ajuns chiar deasupra boltei de gotic târziu a universului nostru şi doar stăteam acolo fără vreun gând anume, privind noianurile talazurilor eternităţii ce ne înconjurau din toate părţile. Apoi am văzut că pe zid mai era cineva, dreptul profet Yirmiahu şi mersei la Alteţa Sa, găsind potrivit să-i pun cu mintea mea neîncercată de înger o întrebare care mă mângâia de multă vreme. Mersei pe zid până la meterezele unde se afla Yirmiahu şi îi vorbii profetului: -Înălţimea voastră, aş vrea să vă povestesc despre o mamă, despre Rahela Vladislav.

Poate că ştiţi greutăţile prin care a trecut, mai ales cele cu băiatul ei, care au fost cele care i-au zdrobit inima. Pentru că se căsătorise într-o familie de goimi şi-a părăsit credinţa ca să fie totul bine şi a devenit ortodoxă. Pe copil a încercat să-l educe, dacă a văzut că copilul e cuminţel, nu s-a străduit prea mult, dar de încercat a încercat, iar apoi din motive necunoscute ori în urma unor traume băiatul ei a ales o viaţă care nu trebuie aleasă. S-o fi văzut pe Rahela, bădie Yirmiahu, cum începuse să facă ce nu făcuse în viaţa ei şi începuse să se roage, cel mai mult nu pentru ea ci pentru nemernic, cum mergea la biserică stând în spate proptită de stâlp ca Leonardo da Vinci, cum ţinea tot calendarul bisericesc ortodox, cât îi el de 366 de zile, mergea la preoţi luminaţi şi la văzători înainte, mergea la sihaştri ca Ştefan cel Mare, se punea singură pe autocar şi mergea din Haţeg până în Argeş pâna la Cotmeana, mănăstire luminată în acele vremuri. Era minunată Rahela. Şi câte posturi şi câte lacrimi, câte acatiste şi câţi psalmi repetaţi în miez de noapte de parcă ea era Sfântul David, câtă credinţă şi câtă speranţă şi câtă iubire, mamă-mamă, era mai mare dragul. Merse la mănăstirea nouă la Colţ unde e părintele Teofan, şi cât de mult îi ajutaseră cei de acolo, îi binecuvântau mereu, cum vorbise băiatul pe când era un adolescent rocker întunecat ca un demon cu unul din preoţii călugări care apoi fusese mutat înapoi la mănăstirea-mamă de la Bodrog, spunându-i că muzica rock e venin pentru suflet, că muzica aceasta face rău sufletului, şi cum mergea ea în posturi în fiecare noapte de vineri de la ora nouă post-meridian la maslu ducându-i din haine, nemâncând până la ora 3 dimineaţa, mâncând uneori poate doar o bucată de pâine ruptă de vreo ţărancă ce spunea „Doamne ajută!”, şi nemaimîncând nimic după aceea până ziua următoare când iarăşi începea roboteala, cum se împrieteniseră cu frăţia sa Tiberiu Clopotivanu care le cunoştea toate problemele ajutându-i ca o

cruciuliţă de mir pe frunte, cum stătea ea, mama, fană Dalida şi Monica Vitti, batjocurile ce le primea de la ateii familiei care-i spuneau că s-a dat cu popii, ori batjocurile din satul unde era casa lor de la ţară, venite de la foştii ei elevi pe care se îndurase să-i treacă clasa, batjocuri de oameni buni şi beţi, în biserica veche de ruină reconstituită plină de neobişnuiţi preoţi bărboşi şi de oameni simpli prin care se mai nimerea câte un om cu stare, mafiot poate dar care ca orice vameş pocăit arunca bani cu ghiotura pentru biserică, inexplicabil acolo ca şi credinţa sa, stătea acolo în biserica medievală proaspăt reconstituită în sunetul unei muzici mai veci chiar decât biserica, spunând „Amin” şi făcându-şi cruce în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh din zece în zece secunde. Ori, mai târziu drumurile la mănăstirea Lainici la părintele Orsisie, cel slăbuţ şi cu suflet deschis care stătea în sihăstrie dincolo de autostradă în afara mănăstirii, şi cum mai spusei după aceea multele drumuri la Cotmeana, pe când în biserica nouă a mănăstirii nu fusese încă pictat decât altarul; şi părintele Andrei, proroc cu glas de Duh Sfânt, în mănăstirea pe lângă care trecea un pârâu muntenesc, cu arhondaricul plin de oameni evlavioşi şi necăjiţi, cu biserica veche din incintă ridicată de Mircea cel Bătrân. Cum stătea pe pernă în genunchi în biserică toată slujba, cum stătea şi aştepta în rând cu târgoveţii şi orăşenii veniţi din toată ţara, de la Braşov, de la Bucureşti, de la Bacău în rând la ghereta deasupra căruia scria: „Celor ce vin, pace/ Celor ce pleacă binecuvântare/ Celor ce rămân, bucurie”, cum stătea toată ziua în curtea mănăstirii sau în biserică, cum povestea cu unii din oamenii necăjiţi care veneau, cum îl dusese şi pe băiat şi se rugaseră ca răul să fie îndepărtat, cum cumpărau vara fructe de la ţărani la poartă, cum îi ponegreau vrăjitoarele pe călugări la oamenii ce voiau să intre în mănăstire, cerul în care soarele strălucea ca un ochi de ou fript dimineaţa înainte să mergi la şcoală, pârâiaşul dintre mănăstire şi arhondaric, bolborosind într-o limbă moartă, pricesnele care îi alinau sufletul sfâşiat, şi speranţa în Dumnezeu, în Dumnezeul românilor şi speranţa ei de mamă. Toată suferinţa, tot postul ei nesfărşit împotriva căruia o sfătuiseră toţi preoţii şi călugării, au îmbolnăvit-o, dorinţa ei de a-l vedea pe nemernic, singurul ei copil adevărat, au biruit în lupta ei îndârjită îndurarea lui Dumnezeu, după ce i-au vizitat multe alte necazuri de parcă suferinţa şi necazul cel mare al Apocalipsei Sfântului Apostol Ioan se mutase la ei în casă pentru cine ştie câtă vreme. Au câştigat în cele din urmă, nemernicul de copil nu putuse face faţă rugăciunilor ei fără sfârşit aseni nenumăratelor reflexii în lentilele cerurilor ale tuturor acestor mănăstiri în care primise ajutor, cu preoţii, călugării şi credincioşii lor, cu arabescurile inexplicabile ale traiectoriilor şi drumurilor neînţelese ale vieţilor lor. A câştigat, făcându-i totodată Măriei Sale o sumedenie de promisiuni. Iar după ce a câştigat şi nemernicul a fost incendiat de atingerea unei mâini din cer, după ce nemernicul s-a întors lăsându-şi în urmă necazurile şi redevenind credincios Rahela a început să se răcească devenind ce nu era şi nu fusese niciodată; fără credinţă, fără rugăciune, fără biserică, fără Evanghelie, fără Scriptură. Rahela a câştigat în lupta ei cu Dumnezeu şi copilul ei s-a întors, Rahela l-a înduplecat pe Dumnezeu, dar totodată Rahela l-a păcălit pe Dumnezeu, l-a înşelat, preacinstit părinte Yirmiahu, îi spusei înlăcrimatului proroc cu ochi incandescenţi ca ai lui Nicolaevici Tolstoi, dar eu cred în ignoranţa mea de suflet neîncercat că de Dumnezeu nu i-ar fi răspuns şi băiatul i-ar fi murit în droguri, odată cu doliul ar fi îmbrăcat şi pietatea pentru toată viaţa, de asta vreau să te-ntreb Sfinte Yirmiahu.

Sub noi era o biserică franciscană cu două turnuri aproape identice stand cu capetele plecate unul în faţa celuilalt de o parte şi de alta a porţii vechi de lemn chihlimbariu întunecat. Un turn se numea Singurătate, nelipsitul însoţitor al omului, celălalt era sora lui, Solitudine, prietena ignorată a celor ce sunt vii. Jumătate din bolta alungită a bisericii vechi era năruită şi doar restul edificiului mai era în picioare. Biserica aceea era o familie îndurerată, o familie a pierderii, dărâmată, distrusă, demolată, arată cu fierul ruginit al plugului până în inimă, prăbuşită, chinuită de suferinţă şi regret pentru cel ce nu a mai fost. Singurătatea începu să vorbească, Solitudinea stătea cu capul plecat şi doar Singurătatea vorbea: -Iachin…

Sub noi era o biserică franciscană cu două turnuri aproape identice stand cu capetele plecate unul în faţa celuilalt de o parte şi de alta a porţii vechi de lemn chihlimbariu întunecat. Un turn se numea Singurătate, nelipsitul însoţitor al omului, celălalt era sora lui, Solitudine, prietena ignorată a celor ce sunt vii. Jumătate din bolta alungită a bisericii vechi era năruită şi doar restul edificiului mai era în picioare. Biserica aceea era o familie îndurerată, o familie a pierderii, dărâmată,

distrusă, demolată, arată cu fierul ruginit al plugului până în inimă, prăbuşită, chinuită de suferinţă şi regret pentru cel ce nu a mai fost. Singurătatea începu să vorbească, Solitudinea stătea cu capul plecat şi doar Singurătatea vorbea: -Veioza luminând serafic filele văratice ale amurgului Biped distilând mila din ciorchinii lacrimilor Inspiraţie fugitivă (tace) Culori necontinuate de nimeni pe cenuşii pânze acoperite de praf Poate doar albastrul fiecărei înserări licărind în negrul frunzelor Vopseaua abajurului aerodinamic reflectându-mă (tace) Happening iniţatic desenându-mi o ideogramă pe faţă Pe birou rămurele de busuioc şi pete de culoare Câteva piese de jazz incandescente precum steagul Revoluţiei franceze Când nu ne mai rămâne nimic muzica ne inundă urechile Unghie înnegrită de uşa tramvaiului radioul devenit lichid Litere carolingiene acoperind hârtia ruptă a curburii becului Reflectoare holbate peste iarnă în oraşul devenit ceaţă şi întuneric Statui înţepenite hierofantic printre oglinzi Bronz acoperit cu tatuaje de oxid pe chip Muze gracile însufleţind templele în paragină Singurătate totemică strălucind în stelele duble ale privirii omului Din faruri rotunde efemer ţâşnesc fascicole verzi In intersecţia năclăită de noapte Bărci de gânduri plutesc pe moleculele uitării Alge împotmolind tălpile viselor Mărturia exploziei electrice cirus Prunii livezii îşi şoptesc egloge Văzduh geometric (tace) Nori în vârtejurile naşterii apotropaice Sculpturi pop din cuburi de bazalt lipite cu aracet După-amiaza petrecută la fereastră (tace) Sprijiniţi în palmele transformate în frunze Triunghi ascuţit ca o rachetă scuturându-şi şuviţele de flăcări Vechi locomotive negre răsturnate precum nişte jucării pe covor Părăsindu-ne plutele înotăm în propriile lacrimi Cadet pe corabia cu nume de pasăre Vântul îmi toceşte muchiile cubiste ale buzelor ce rostesc numele Iubirii (tace) Făpturi hidrodinamice plonjând optimist în pâlnii cu mortar Falsă exasperare în faţa arborelui pragmatic Tablouri realizate cu amprente cromatice (tace) Bibelouri purtând conversaţii în noapte pe rafturi Culori aşezându-se simplu pe hârtia umedă Seraficul amestecat cu abjecţia daimonic geniu lucrând la normă Valuri sărate îmi inundă cortegiul Pe chip am o meduză ca mască mortuară Din bare de fier nituit un măslin cu frunze ghimpate de plexiglas Ocean cu valuri distincte precum tuşele impresioniste Planeta stratificată arbitrar urletul durerii Pământului Bancnote folosite în loc de cărţi de vizită şi de lanterne Oameni ucişi pentru bani purtând steme de state Moartea insinuându-se printre noi ca unică realitate Lumea a Treia legată în lanţurile lagărului planetar Encefalul atmosferic al Terrei ros de depresie Bolovan turtit înaintând în necunoscut Oraşe invadate de imperii de termite Diptere gri ce-şi depun ouăle în pielea noastră Radiourile liniştindu-ne angoasele întru importantul comerţ Vaţa părăsindumă la crepuscul Unul din şamanii comunităţii Revoluţii de catifea înăbuşite cu perne de pluş Pictură în frescă imitând grafitti-uri Frunze de cireş zburlite precum o coafură afrp Evenimente de abia trecute năpădite de mâlul aglomerării prezentului Nisip curgând misterios din cutii de carton (tace) Copilăria devenită un situ arheologic Dansul expresionist al frunzelor însufleţite de vânt Picurii de apă spălându-mi praful de pe chip Stele îngropate pe umerii generalilor Noaptea sosind ca o divizie de tancuri Frunze purtate de vânt în deşerturile mantice ale îndoielii Furnicar de stele adunate în jurul matcei De la mii de ani lumină distanţă Pământul strălucind enigmatic Muşte zgâriind hexagonal sticla Circular şir de zile primitive salbă de mărgele străvezii Pleoape arzând tropical lângă clipocitul febrei marine Nisip topit în lingouri Moartea îndepărtată precum următorul week-end Incă o noapte sub cerul pelasg Ziduri surpate cerul nopţii scăpărând ca un vitraliu Legende ţesând trecutul Elicoptere transportând uraniu către centrele de prelucrare (tace) Oceanul Arctic inundând Europa Tatuaje incaşe în scoarţa baobabilor Deznădejdea zvâcnind precum un peşte abisal Filozofi încărunţind la orele18 Schelete de uriaşi dinozauri lângă autostradă Lavă încremenind sub elemente Aborigen sfârşit sub soarele pătrat Efemeră argumentaţie a erorii convingătoare ca o bilă de heroină Docte biblioteci umplute cu tomuri despre greşeală Vieţi trăite doar pentru a umple câteva cărţi sau cd-uri Şi apoi o moarte adesea autoprovocată după un lame destiny Rânduri albastre scrise de fiecare din cei mai mulţi din cei şase miliarde în imponderabilitatea revelaţiei ignorate Aliniamente de zgârie-nori captând feeling-ul genezei şi al primului început Conştiinţa mozartiană a frunzelor Neoplastic Stratocaster Lira electrică pe măsura secolului douăzeci Corzi de aur ce vor amuţi când noi Vom fi acolo şi nu aici Revelaţii paraşutându-se precum trupele de ocupaţie Albastru Ierihon sunând în saxofoanele Harlemului Singurătate strivită ca un pachet de carton Ploaia izbind frunzele copacilor

(tace) Muşuroaie crescând precum oraşele sub lumina de neon a amurgului Copaci de umbre acoperite de aburul gheţii ochilor noştri Bard rătăcit printre Muze în Parnassos Duh expiator pogorât călcând pe frunzele galbene Din inima mea Surpat zid în jurul templelor greceşti susţinute De aliniamente de furnale în flăcări Suflare de aer cald pe ochi Apa solidificată în aisberguri Transparente ziggurat-uri curgând ca un oras de uriaşe Blocuri către sud Topindu-se tot mai mult şi devenind apă amară Şi întunecată precum fruntea unei surori din Africa Inspiraţia strivind metafizic poeţii Arta devenită o ştiinţă exactă Universul sprijinindu-se pe o singură axiomă Gheizere tradând râuri subterane Meşteşugari medievali reprezentând miracolul în catedrala Cu ferestre mari cât oglinzile de mână Muncitoare jamaicană sub soarele mulatru împletind cântece în păr (tace) Imaginea lui Hristos fotografiată în emulsia de sânge a Giulgiului Africii Frunze scuturându-se enigmatic din glastra ikebana Marea Egee înverzind transparent insulele locuite de apostolic Cu tălpi prăfuite Feţele fraţilor noştri înnegrite de lacrimi Nervi scormoniţi exhibiţionist în cadrul noilor isme Muzica de cameră dispărând de pe servere Din lipsă de afişări (tace) Oameni dărâmaţi contemplanduşi degetele încleştate Unghii umplute de pământul aspru al urletului Egoismul narându-şi propriul ego amăgit de tricksteri Sfârşitul strălucind pe muntii Canaanului Prooroci anunţându-ne deznădejdea (tace) Consumatori zâmbind cu priviri de zombies Becuri de tungsten falsificand lumina udă a cuvintelor Pagini tipărite industrial conţinând unice clipe de revelaţie Ochi verde smarald străluceşte luna în surdul clipocit cosmic Buze de fildeş murmurând rugăciuni în arhipelaguri oceanice Treime nevăzută Graţie pogorâtă însufleţind lutul Epifanică reflexie a Luminii în luciul frunzelor Nori străjuind ca un cântec brazilian (tace) Ritm ciobit oval printre pietrele născute de apa râului Litere străvezii ilustrate de înluminura dimineţii Oameni murind de frig în blocul nostru într-o noapte oarecare de iarnă În care noi ne-am uitat la televizor şi apoi… iţi aminteşti ? Am pornit radioul şi am dat un party Sau mai ţii minte când am mers cu maşina o lună mai tarziu? Şi la punctul giratoriu stătea un tânăr la ocazie Un muncitor, un student, cine ştie ce-o fi fost. Nu l-am luat şi apoi la sfârşitul săptămânii am citit un articol mic În gazeta oraşului în numărul 21-28 ianuarie : Un tânăr navetist a fost gasit degerat şi jefuit la sensul Giratoriu. (tace) Nori alunecă precum nişte ciudate bărci de pescari Salcâmi niciodată înfloriţi uzi de picurii de cerneală ai nopţii Frunziş încărcat de păsări şi gânduri Muzicalitatea pământului vâjâind în penumbră La vere revolution est prêt a porter Picioarele mi se afundă în răcoroasele frunze ale nopţii Clipesc cu ochi limpezi ca doua pete de acuarele Evanescent personaj de animaţie cu privire indigo Înserarea se manifestă printr-o absenţă Necunoscut strălucind mistic de cealalta parte a ostrovului Jungla strălucind în ochi africani Penele păsărilor îngălbenind în septembrie Ochi arşi de acidul propriilor gânduri Cu ochiul inimii deschis călătoresc către cerurile în revoluţie Rotindu-se amplu sub stralucirea tălpilor Lui Dumnezeu Scoici secretând perle în jurul sidefului zgâriat ostrakon Tristele momente când inima omului devine pură ca un excalibur Marea oglindă a eterului reflectând orbitele Galaxiei Măşti gratuite zâmbind vorace sub stindardul mizeriei Idealişti murind în singurătate Extazul profetizând în magnifică pierdere de sens Cărţi arse în cuptoarele furnalelor Primitivi aborigeni zgâriind grafitti-uri memnotehnice Nesfârşitul născându-se aici printre ocru-ul frunzelor Strălucirea apei la orele 17 dând iluzia creaţiei păstrătoare a negaţiei Solipsiste Universul iluzoriu mutant al Ideii Poet pitoresc precum un bibelou zdrobit pe caldarâm Sunt orbit asemeni unui somn albastru-întunecat scos repede la lumină Noaptea aruncă o altă lumină ce pâlpâie în nervii noştri Având ca umbră mizeria propriei inimi mă las luminat De frunze şi vântul ireversibil Dealurile se cabrează înconjurând oraşul Asemeni unei turme nomade Veşnicii consumatori ctitorind supermarket-uri Trandafiri părăsiţi pe o bancă Martori ai unei întâlniri ratate Blânzi piţigoi morţi de frig iarna Simetrii fasciste înceţoşează muşuroaiele în această zi putredă Iar până la urmă tot ce ramâne e un cantec reggae Fluture acoperit de mici cristale escaladând vertijuri Salcâmii acoperiti cu muşchi şi lacrimi (tace) Artă apărând în mod secundar din pură necessitate Muzica devine palpabilă într-o partitură de bemoli Cărţi cad misterios din rafturi alegându-ne Fauna marină înţepenită în pietre Nor fluturând ca un sombrero Din metrou cerul vazut printr-un grilaj Cu păr valuri sarate aed al Lumii a Treia Luminozitatea cerului estompându-se treptat ca pe un dreptunghi Vegetaţia primăverii strălucind ca fosforul De pe spinarea peştilor oceanici Ce muşcă rece Verzi Amurgul clipind în Morse cu ochii lui albaştri Cerul mă sărută cu buze întunecate Protest incizat în copacii de aur nativ ai dezastrului optic Alge şi cochilii îngreunează apa albă a fluxului Peste pietre râul Draperie

transparentă precum o respiraţie Lemn închircit într-o creştere a abstractului Angajată într-o dispariţie prematură planeta respiră Sub fulgere matematice Lumina organică strălucind în noi Terra devenită o aglomerare urbană Poemele autorilor romantici înalţându-se în turnuri Prin camera de camin Noaptea străluceşte precum o stea complexă reflectată în mii de oglinzi Frigul mirosului pătruns de raşină al ierburilor din tundră Linii ritmice ale noului neolitic pe chipul planetei Vocea-mi se multiplica în coifuri de fier Deznadejde în fluctuaţii însoţind triburi de clone Mitic păcurar al turmelor de nori Ploaia maschează cu desăvârşire sfârşitul În straturi adânci de şisturi ferigi carbonizate Apriga zbatere a aripilor Timpul înnegrind fereastra Plopi cu frunziş de flăcări luminând precum îngerii (tace) Copilăria fluturând grandios zmee în urma Stinse linii de albastru şi lumină ştearsă compunând o operă de artă Ameţeli vâjâind precum un salt boungee-jumping Paradigmă mayaşă scufundându-se în lichidul cuprins de panică Manechine de plastic transportate spre săli de expoziţie În vederea unor hotărâtoare instalaţii Şi acei ochi orbi Care nu vad nici după ce toată lumea a plecat şi au început să Se scrie şi câteva articole pentru reviste şi snobism Şi în paralel ochii mei care nu Îl vad nici acum Când deja exist Şi degetele Lui de lumină mi-au mângâiat fruntea cand am început să fiu Şi în momentul când am să respir pentru ultima oară Am să devin propria respiraţie În rotaţie imperceptibilă Soarele Sentimente patristice acoperindu-ne privirile precum un păr prea lung Comper al Apocalipsei printre pietrele insulelor Remuşcările înaintând în divizii Natura deszăpezită de imaginaţie lângă Sfârşit Vă rog nu mai levitaţi Profilul arhetipal al unei fiole cu penicilină sau al aceleia O cat de valoroase al unui viitor antidot asupra virusului HIV Vindecarea înscrisă într-o formulă chimică Gânduri deznodate la suprafaţa din imponderabilitatea şi hipnoza lirei Note de jazz Monoton lustruind sticla dimineţii Bompres al meditaţiei scufundat în omniprezenta lipsă de zgomote Păsările imprimându-şi caracterele cuneiforme ale aripilor În plastelina atmosferei Fulgerele întruchipeaza nişte albastri plopi cristici Stoluri de flash-uri răsfirându-se planat în pieptul electric al poetului Instrumente muzicale de aramă şi simţământ perpetuu Precum plantele care ies din pământ Cifre arabe Vărsatul de vânt al dezamăgirii primăverii exacte Cerul acoperindu-mă ca un scut de marmură Aglomeraţia de asteroizi densa ca un perete Galaxiile angajate într-un magnetic joc zen Ecoul fântânii parasite încărcându-se de ecouri galbene Navă cosmică făcută din metale galbene Meteor al suferinţei omului în galaxii Diluviunile timpului târâte în abstracte rotaţii Oceane de fosfor aurolând planete în geneză Terra Enigmatica precum un monument de pietre neşlefuite Acoperit de iarbă celestă Cerul pătat de nori Ca şi cum ar sta la pândă Visare înscriind pătrate în raze incerte Rugăciunea şi-a lăsat semnul mâinii în praful podelei Guri sărutând petalele diafanei atingeri a Ideii Ţipătul vertebrelor depunânduse în sedimente Edificiu de formule algebrice adăpostind cuvintele profeţilor (tace) Sub nori pluteşte împietrita maieutică a ratării Pătrat curb zgâriat de colţii primelor zile Înalte statui de fier cu ochii sfărâmaţi de fulgere Cununa din frunzele gândurilor Flirt al abstractei muze Suflet lăsat vraişte în urma vârtejului orb al cunoaşterii Catolice rugăciuni oglindite în sticla vie a ochilor (tace) Emoţia nesfârşita a înserării ce întârzie pe ramurile Inca înfrunzite Şi emoţia părăsirii omului de aur Cu ochi adânciţi de idol Statuie care va pândi din orice Babilon În asfinţit fereastră strălucind galben Precum sufletul nostru Liră elenă împrăştiind stoluri de sunete Frunze înconvoiat precum ogivele răzuite în piatră Bolovani eclipsaţi de efortul aripilor În această noapte liniştită precum o pană de curent Ochi sprijiniţi tridimensional de fruntea veşniciei Fulgere ne încunună părul cu aripi albe Arabescul fiinţei cercetându-ne în incandescente valuri Plopi sărutandu-se sub ecranul imaterial al cerului Umbrele amurgului înaintând înăuntrul oglinzilor Şi încăperilor oraşului Pleoapele nopţii zvâcnesc răsărituri Părul vântului spălat în vârtejuri de linişte Suflete fuzionând prin sărut Universul străluceşte în noapte asemeni unui mare oraş(tace) Adevărul incendiindu-mă cu o mângâiere inefabilă (moment de tăcere). Şi doar Solitudinea tăcea.

Ca şi mine Yirmiahu era asemeni unei flăcări invizibile însă ceva mai mici decât mine, pentru că oamenii sunt fraţii mai mici ai îngerilor. Părul de nazireu îi era lung iar barba îi era retezată scurt. Purta veşminte evreieşti ţesute din lumină asemeni unui prinţ al lui Yaakov şi pentru că plânsese mult în viaţă, bucuria sa îl făcea să plângă şi aici în ceruri. Cuvintele îi erau o vâlvătaie care căpătau formă în văzduh şi printre colţurile stelelor, mâinile îi erau curate ca doi drugi de aur topit şi curăţit de foc, din omoplaţi îi porneau aripi lichide, în picioare avea sandale de safir, în mâini ţinea un

pergament de lumină al Torei, iar fruntea îi era ea însăşi o Tora, inima fiindu-i un şuvoi de litere încerngănate unele întraltele ca într-o reţea în apa unui şuvoi de suflet ; la picioarele sale – care putea fi în mai multe locuri deodată – se întindea începând de oriunde eternitatea asemeni unei mări alcătuite din lacrimile plânse pe pământ, o mare amară sărată de cenuşa pe care atâţia şi atâţia credincioşi şi-au presărat-o în creştete odată cu trecerea zilelor de mii de ani, de suferinţă infinită şi mărginită vanitate umană. Stătea pe metereze pe zidul cerului, deasupra cheilor de boltă ale îndepărtatului univers, privind cerul ţesut doar din prezenţa lui Dumnezeu, încununat de cântece veşnice ori de nori sacri de şehina şi de nimburi de lumina în şase colţuri, Yirmiahu cu chipul său de chihlimbar lichid, cu un nas semitic şi cu o privire puţin saşie, îmbrăcat în faldurile hainelor sale de lumină brodate cu fire de aur topit şi steluţe Maghen-David de argint, în mâinile sale cu Tora care se transforma când în sabie acoperită de litere din toate felurile de scriere, când în nexusul unui crin sacru spre care se îndreaptă toate firele de viaţă din năvodul vieţii, a căror broderii şi ţesături sunt chipurile lor ale celor ce sunt încă vii, şi ale noastre, ale celor eterni. Yirmiahu era când material, când transparent, când invizibil, asemeni unui om ce şi-a uitat numele pierdut în Dumnezeu. Stătea pe zidurile cerului din obicei şi privea valurile invizibile ale eternităţii, nici el neştiind pentru ce. În faţa revelaţiei depline, răspunsurile se pierduseră în chietudine şi contemplare. Era o imagine a solitudinii în ceruri, în care putea şi el spune cuvintele acelei sfinte canonizată de Papă cu secole în urmă. Il priveam şi aveam sentimentul că se află un râu în faţa mea, un suflet plin de reflexii ca un borcan cu miere, cu sufletul plin de pietre şi stânci uriaşe pe malurile apei de meditaţii rembrandtiene în aquaforte, o fiinţă în care cuvintele se zbat să iasă la suprafaţă ca nişte somni sau crapi uriaşi, ca nişte peşti gigantici care capătă viaţă în adâncuri. În adâncimile sufletului său comunicând ca şi celelalte suflete cu oceanul sfânt dinafară prin copci submarine în uriaşele aisberguri apa era fără sursă definită în ale cărei valuri mă scufundam înconjurat din toate părţile de albastru lichid cu pietre acoperite de alge şi presărate scoici şi cochilii sparte de fildeş purtate de apă ; în apă, în adâncuri aveam şase aripi asemeni heruvimilor, zâmbetul chipului meu luminos şi aici în tainiţele apei fiind reflectat în ochii gigantici ale submarinelor şi ai colosalilor peşti spadă, zburând prin apă înconjurat de spirale de cochilii de ziduri de peşti asemeni pâlcurilor de îngeri din cea de-a treia carte a lui Dante Alighieri, coboram în peşterile acvatice din genuni în care câte o caracatiţă bătrână medita asemeni unui bărbos Zalmoxis aşteptând regenerarea, părul de lumină îmi devenise un val lichid, eram fericit în apele nesfârşite ale lui Dumnezeu, ale cerului, ale fiinţelor celeste şi ale valurilor eternităţii, eram eu, pe fruntea mea era scris cuvântul „fericire”, eram în toate locurile deodată, ochii strălucindu-mi material ca două planete albastre sau albe, eram val topit în noianul curb al eternităţii, distinct totuşi cu propriul meu pleoscăit ; eram la propriu în al nouălea cer, în al şaptelea, ori în al treilea. Sufletele sunt toate împreună abis, însă pentru Mama Tereza ori pentru îngeri sufletele sunt un cosmos al Torei în care nu te pierzi ci eşti doar un explorator asemeni lui Cristofor Columb, ori a oamenilor emoţionaţi de pe cele trei corăbii ce au intrat în nemaivăzutul Pacific cu Fernando Magellan, dând nume la oceane de stele; lumina este singura noastră hrană, în cele mai adânci ape eu plutesc înconjurat de galaxii de valuri, mă dau peste cap în adâncuri în apa de suflet a ceea ce e viaţă, incandescent mă rotesc asemeni unei stele coborât în talazurile incomprehensibile ale sufletului printre idolii vremurilor vechi sparţi de timp şi valuri, mişcaţi spre ţărmuri din nou de apele ample printre coloanele Partenonului istoriei spre temeliile vieţii, aceste mâini infinite tot ce văd în adâncuri e lumină şi iubire în adâncimi căci marea e mult mai luminoasă în adâncuri decât la suprafaţă la baza vieţii se află doar munţii de lumină; în ape vii sunt o stea vie generată ca o scânteie din flăcări, sunt fericit, de asta sunt un înger. Yirmiahu stătea pe zidurile cerului din dragoste pentru Ierusalim, meditând în tunetul valurilor veşnice, ascultându-mi cuvintele şi cu ochii săi închişi văzând poate ceea ce voiam eu să aflu, ochii lui Yirmiahuerau două bucăţi de mărgean din perlele născute din lacrimile oamenilor şi după ce-mi dădu bineţe-mi spuse: -Păzitorule înger, n-are nimica, lasă-i, ce să mai tocmim. Pământul e mare şi eu l-am umblat, însă mereu aceleaşi lurcuri naşte, ca un cătun, şi-mi spuse mai departe mistere ce sunt prea dumnezeieşti pentru a putea fi povestite ori înţelese. Acolo unde stăteam cu Yirmiahu, pe scutul de la bolta ogivală a cerului era scris în toată limbile: „Nu le este dată robilor fericire pe care s-o poată împărţi.”

Îl voi părăsi acum pentru puţin timp pe rabin în rugăciunea sa, lăsându-l în zdrobirea şi rugăciunile sale, pentru a mă ridica deasupra sferei pământului să merg în ceruri şi să duc aceste cuvinte la capătul lor.

Când m-am întors în gând pe pământ R. se ridica de la rugăciune hotărât să scrie o învăţătură pentru Yose; se afla într-una din încăperile nefolosite ale casei. În mijlocul camerei, pe un covoraş, era o masă acoperită cu o faţă de masă verde, înconjurată de patru scaune. Pe acelaşi perete cu uşa se afla o canapea ce se învecina în partea dinspre fereastră cu o ladă de aşternuturi de culoare cafenie. În partea opusă, tot lângă fereastră, se găsea un dulap din lemn masiv lângă care la peretele opus ferestrei se afla un pat mare acoperit cu tot felul de perne. Pe acelaşi perete lângă uşă era o oglindă înaltă aşezată pe o noptieră pe care se mai aflau şi nişte jucării. Lângă uşă, deasupra primului pat erau nişte icoane ieftine: un Isus cu inima înconjurată de spini, un apostol bărbos şi una mai mare cu Cina cea de Taină. Dincolo de fereastră era balconul în care pe o bucată de linoleum se afla o băncuţă de lemn, o bicicletă „Pegas” pentru copii, câteva ghivece cu flori şi un butoi mare de murături în care se afla un pietroi alb. De la balcon se putea constata că încăperea se afla într-o casă înconjurată din toate părţile de alte case, nu foarte diferite între ele, poate doar prin faptul că unele aveau parterul şi etajul acoperite cu viţă de vie, iar pe unele dintre case sus se putea vedea un acoperiş metalic. Lângă balcon era un paratrăsnet, pe care cineva dacă ar fi coborât, ar fi ajuns până la urmă între răsadurile de flori şi spanac din jurul casei. Iar dacă ar fi intrat încet spre stânga ar fi dat de un gard de mărăcini şi până la urmă ar fi ajuns la colţul clădirii tencuite şi nezugrăvite, de unde ar fi putut observa că pentru a ajunge la uşa de la intrare ar fi trebuit să deschidă portiţa puţin ruginită a unui gărduleţ metalic ce proteja alte răsaduri situate în faţa casei. Intrând şi urcând treptele spre etaj, R. er fi trecut pe lângă uşile dormitoarelor, ajungând într-un coridor întunecos neiluminat unde a doua uşă era a încăperii din care tocmai plecase.

Voia să-şi scrie propria învăţătură, propria Tora după cum spune ce-a de-a 613-a poruncă, dar nu ştia cum să înceapă. Merse în biroul său şi aşezat la masă umplu o jumătate de coală după care o aruncă în coşul de plastic pentru hârtii. După ce mai mototoli o foaie se opri descurajat şi scoase primul volum care i se opri între degete din bibliotecă, îl deschise la întâmplare. Era o antologie de literatură latinoamericană, iar pagina unde se deschisese cartea era o povestioară scurtă scrisă de Jorge Luis Borges, scriitorul argentinian orb, şi intitulată „Variaţiuni după Kafka”. Yehudah începu să-l citească rostind cuvintele încet: “Şi de acolo am plecat în pustie…”, parcă a mai zis, însă prietena lui Franz Kafka era acum deja destul de înaintată în vârstă şi nu-şi mai amintea conversaţia în întregime. Îşi amintea doar că Franz cu sufletul încă înlăcrimat şi însângerat îi sărutase mâna ca pe mâna Sfintei Caterina din Siena. Era cea mai frumoasă amintire din toată viaţa ei central-europeană, argentiniană, empirică şi burgheză, biata de ea.”

Rabbi închise cartea. Privea foile albe de hârtie de pe mană, dinaintea lui gândinduse: "…noi înşine suntem prizionierii lipsei de relevanţă, obosiţi pelerini în cel mai bun caz proptiţi cu frunţile de zidul adevărului; …imaginilele care sunt romanul aşa cum scrie în pictura bisericii Drăgănescu pictată de Arsenie Boca despre faptele omului: „Tu eşti noi”; şi oricât de mut ai rămâne în faţa lui Verhovenski jr ori a lui Aleoşa, n-ai cum să nu observi că ei înşişi sunt făcuţi din litere, care ca nişte pixeli le dau formă. Aproape orice carte nu e decât o s rânduri aşa succesiune de file şi de şiruri de caractere aşa că te întreb, îngere: tu cum crezi că au fost făcute şi astea? Scrisul nu e decât umplerea unei pagini, ocuparea acesteia cu pericope şi imagini. Scrisul poate fi numit şi un gest echivalent cu însemnarea paginii. Cam acelaşi lucru se regăseşte şi în marcarea vitelor de către ţăran ori înfigerea unui steag în Lună.

Pretenţia de cunoaştere la nivel de sistem a lui D-zeu, a fiinţei şi a spiritului nu este posibil de atins, nu este posibil unui om, nu stă în puterea cunoaşterii umane să cunoască legile care sunt structura arhitecturii existenţei. De exemplu în cazul „Prelegerilor de filozofie a religiei” arhitectura lumii religioase proiectată cu liniarul şi compasul de G. W. F. Hegel este una inextricat eronată în cea mai mare parte, rezultatul finit al respectivelor prelegeri fiind un insectar de fluturi

morţi ori încă zbătându-se, un catalog de insecte din care orice urmă de viaţă a dispărut al istoriei şi geografiei religioase.

Un alt neajuns al culturii este faptul că se consideră practicarea filozofiei ca ceva suficient, uitându-se că filosofia a apărut ca rezultat al unor polemici greceşti din Epoca Antică purtate de nişte oameni care nu cunoşteau ceva mai bun şi că în cea mai mare parte ceva asemănător a rămas până în ziua de astăzi, asta însemnând că şi de individul a reuşit să ajungă pe vreunul din cele trei podiumuri ale dialecticii, misterul sufletului rămâne în continuare ignorat de aproape o mie de ani, iar menora cu şapte flăcări ale conştiinţei rămâne pe mai departe neaprinsă, de aceea poate că Talmudul, dintre toate templele umanităţii, cu ale sale nesfârşite oglinzi reflectate de oglinzi de comentarii la comentarii, cu textul său agregat din munca anonimilor fără număr asemeni articolelor enciclopediei Wikipedia, tu textura paginilor sale de rubin, cu ţesătura literelor sale aflate pentru eternitate între zi şi noapte, de aceea poate că Talmudul suntem noi.” În noaptea precedentă înainte să meargă la culcare se dusese să închidă jaluzelele la biroul său al cărui geam rămăsese deschis toată ziua şi privind pe fereastră văzu în depărtare un zgârie-nori înclinat cu aproximativ 25 de grade. Era un bloc de sticlă, uriaş, în ale cărui geamuri se reflectau stampe cu vederi din tot oraşul. Dincolo de blocul-turn, în plan îndepărtat se auzea Oceanul ale cărui valuri aduceau lampioane aprinse de pe celălalt continent, ori poate din cealaltă lume, lumini pâlpâind asemeni unor embrioni electrici închişi în ouă de hârtie chinezească, vii. De cealaltă parte, opusă blocului uriaş se afl biserica Sfânta Sofia, înclinată deasemenea în acelaşi unghi, înghiţită lent de pământ vegheată de djinnii celor patru minarete otomane ca de patru mărturisitori pentru Dzeu ori pentru trecut. Adormise în ţipetele lihnite ale pescăruşilor.

Pe când stătea atunci câţiva paşi mai în spate în cimitirul iudaic, cu d-ra Ştain care îşi spunea rugăciunile de rămas bun şi de despărţire, îi simţea sufletul, singur asemeni lui Brendan pe ape, ori asemeni solitudinii unui sfânt celt părăsit într-o barcă în mijlocul valurilor. Era singură deacum, doar ea şi pietricica pe care o ţinea în mâna stângă. După operaţiei Helga îi trimisese un e-mail rugând-o să vină în România. Îi mărturisise lui că simţea că cerul se deschide ca o floare albă de tămâie în faţa ei şi că va muri în urma operaţiei acesteia nereuşite, iar R. ştia şi el acest lucru, le văzuse, în urma unui vis care nici măcare nu fusese un vis dar care totuşi fusese mai mult decât un vis şi, la exact o săptămână după aceea, aproape când se împlinea ora visului Helga muri, îndurerând totă familia care veni din Satu Mare şi împrejurimi fiindcă fata ceruse să fie înmormântată la Haţeg, şi întristând în timpul îngropării întreaga comunitate şi chiar şi pe ortodocşi. Până şi unul din poliţiştii care veniseră cu Bobby plânsese. Şi acum erau la cimitir chiar în ziua de Ajun, o zi ca toate celelalte dar o zi în care ningea cu lumină în oraşul inundat de toată lumina aceasta difuză, fără sursă, lichidă, asemeni unui abur de oţel lichid în valuri întoarse de Lună, incandescentă. După ce plecară de la casa mică şi dată cu var a bătrânei, o dusese sus în munte la Gura Apei, unde era barajul mare. Stătură pe digul mare perpendicular pe firul apei, iar d-ra Ştain căreia nu-i ştia nici prenumele privea barajul tăcută ca un personaj existenţialist de eva vreme, când văzură jos în lac un urs alb înotând, urcânduse pe gheaţă şi mergând apoi cu capul în jos, parcă mirosind gheaţa. R. vru să spună ceva dar simţea că nu exista nici o explicaţie, doar natura asemeni sufletului este un pian delicat şi fragil. Nu înţelegea, nu înţelegea, ştia doar că avea în faţa sa ceva neobişnuit, un secret al naturii, trecutului şi omului, asemeni oblojelilor şamanice de vraci cu propolis în spirt şi ţuică ale tatălui său care îi vindecau abccesele şi durerile de urechi, fiind primul leac în medicamentele înrudite cu leacurile wintu şi shoshone, locuitori ai altor secole ce înţelegeau înţelepciunile basmului spus vâlvătăile albastre ale vitraliilor valurilor unice şi fără capăt ale tăcerii. După mulţi ani, târziu, tot ce avea ea din cea zi oribilă a celei de-a doua înmormântări dacă se poate exprima aşa fusese cum atunci când totul se terminase, pe autocarul spre Cluj auzise cântecul lui Zucchero, atât de nepotrivit cu starea în care era şi lucurile prin care tocmai trecuse conştientizând de altfel că-l aude doar la un singur vers. De Rabbi Hirsch nuşi mai ducea aminte aproape nimic, mai ştia doar că fusese un popă cu ea acolo în durere.

Durerea din gură şi din urechea stângă îi dădeau o stare de oboseală, o oboseală a durerii laolaltă cu o stare de privire de viţel tânăr, pe care nu şi-o mai ştia de multă vreme şi aproape că şi-o uitase, pe care o avea în adolescenţă şi mai înainte în copilărie când mesteca pastă de dinţi pusă la întărit în loc de gumă de mestecat, simţindu-i granulele chimice pe dinţi. Totul era aproape o

stare zen ori un zid de alergare la 10 000 de metri plat. Ce frumoase erau vremurile de demult când era doar un copil şi când îl dureau măselele ca acum taică-său îl punea să inhaleze fum de vată arsă şi tot tezaurul copilăriei ea acolo în apartamentul lor cu două camere din blocul constrit în anii '60 ai secolului XX, de către Republica Socialistă România, această Gudrună, ţara în care se născuse el. Era singur cu el însuşi din prima copilărie asemeni bătrânilor goim al Patericului egiptean, transmutând singurătatea în solitudine, plictiseala în beatitudine, după cum în anii grei avea să-şi schimbe iadul trăit, infernul personal (care-i demonta şi recompunea diferit părţile feţei) în extaz în care îngeri cântau ca un didgeridoo amplu cu sunet de pian. De ce n-a putut rămâne în clasa a doua pentru totdeauna?

Ce ştia totuşi, era că atunci când fusese în tancul cu acid se întâlnise cu Moşe cu care vorbise în ebraică. Moşe nu avea nici un fel de halou, era un om negricios cu chipul plin de praf şi cenuşă, un fel de om albastru al deşertului (care lucrase multă vreme munci grele şi muncă de jos) şi nu ştia cum ajunse în camera aceea incandescent de luminoasă în care se aflau. Din tot ce discutase cu Moşe mai târziu nu-şi mai aminti nimic, îşi amintea doar părul său mai lung şi întunecat şi chipul său negricios, cu fire tăiate de barbă. Ce credea totuşi că vorbiseră, credea că discuţia cu Moşe fusese o lecţie de Talmud Tora asupra blestemului de pe muntele Ebal şi binecuvântărilor de pe muntele Garizim, text pe care îl putu citi abia un an mai târziu după ce se vindecase. Şi aproape tot ce-şi mai amintea din timpul în care stătuse în spital în care anotimpurile se schimbau ca săptămânile, neobservat, fusese un vis pe care îl avusese într-o noapte de sfârşit de aprilie ori început de mai.

Visase un Leu mare ce stătea cu faţa spre un Lac. Pe malul din partea dreaptă a sa, Leul avea în faţă o Oglindă ridicată vertical care îl reflecta. Pe malul din partea stângă, Leul lăsa arabescul neînţeles al unei Umbre în nisipul deşertului. Aşa ajunsese popă la israeliţi. Şi Yirmiahu era asemeni unei flăcări invizibile însă ceva mai mici decât mine, pentru că oamenii sunt fraţii mai mici ai îngerilor. Părul de nazireu îi era lung iar barba îi era retezată scurt. Purta veşminte evreieşti ţesute din lumină asemeni unui prinţ al lui Yaakov şi pentru că plânsese mult în viaţă, bucuria sa îl făcea să plângă şi aici în ceruri. Cuvintele îi erau o vâlvătaie care căpătau formă în văzduh şi printre colţurile stelelor, mâinile îi erau curate ca doi drugi de aur topit şi curăţit de foc, din omoplaţi îi porneau aripi lichide, în picioare avea sandale de safir, în mâini ţinea un pergament de lumină al Torei, iar fruntea îi era ea însăşi o Tora, inima fiindu-i un şuvoi de litere încerngănate unele întraltele ca într-o reţea în apa unui şuvoi de suflet ; la picioarele sale – care putea fi în mai multe locuri deodată – se întindea începând de oriunde eternitatea asemeni unei mări alcătuite din lacrimile plânse pe pământ, o mare amară sărată de cenuşa pe care atâţia şi atâţia credincioşi şi-au presărat-o în creştete odată cu trecerea zilelor de mii de ani, de suferinţă infinită şi mărginită vanitate umană. Stătea pe metereze pe zidul cerului, deasupra cheilor de boltă ale îndepărtatului univers, privind cerul ţesut doar din prezenţa lui Dumnezeu, încununat de cântece veşnice ori de nori sacri de şehina şi de nimburi de lumina în şase colţuri, Yirmiahu cu chipul său de chihlimbar lichid, cu un nas semitic şi cu o privire puţin saşie, îmbrăcat în faldurile hainelor sale de lumină brodate cu fire de aur topit şi steluţe Maghen-David de argint, în mâinile sale cu Tora care se transforma când în sabie acoperită de litere din toate felurile de scriere, când în nexusul unui crin sacru spre care se îndreaptă toate firele de viaţă din năvodul vieţii, a căror broderii şi ţesături sunt chipurile lor ale celor ce sunt încă vii, şi ale noastre, ale celor eterni. Yirmiahu era când material, când transparent, când invizibil, asemeni unui om ce şi-a uitat numele pierdut în Dumnezeu. Stătea pe zidurile cerului din obicei şi privea valurile invizibile ale eternităţii, nici el neştiind pentru ce. În faţa revelaţiei depline, răspunsurile se pierduseră în chietudine şi contemplare. Era o imagine a solitudinii în ceruri, în care putea şi el spune cuvintele acelei sfinte canonizată de Papă cu secole în urmă. Il priveam şi aveam sentimentul că se află un râu în faţa mea, un suflet plin de reflexii ca un borcan cu miere, cu sufletul plin de pietre şi stânci uriaşe pe malurile apei de meditaţii rembrandtiene în aqua-forte, o fiinţă în care cuvintele se zbat să iasă la suprafaţă ca nişte somni sau crapi uriaşi, ca nişte peşti gigantici care capătă viaţă în adâncuri. În adâncimile sufletului său comunicând ca şi celelalte suflete cu oceanul sfânt dinafară prin copci submarine în uriaşele aisberguri apa era fără sursă definită în ale cărei valuri mă scufundam înconjurat din toate părţile de albastru lichid cu pietre acoperite de alge şi presărate scoici şi cochilii sparte de fildeş purtate de apă ; în apă, în adâncuri aveam şase aripi asemeni

heruvimilor, zâmbetul chipului meu luminos şi aici în tainiţele apei fiind reflectat în ochii gigantici ale submarinelor şi ai colosalilor peşti spadă, zburând prin apă înconjurat de spirale de cochilii de ziduri de peşti asemeni pâlcurilor de îngeri din cea de-a treia carte a lui Dante Alighieri, coboram în peşterile acvatice din genuni în care câte o caracatiţă bătrână medita asemeni unui bărbos Zalmoxis aşteptând regenerarea, părul de lumină îmi devenise un val lichid, eram fericit în apele nesfârşite ale lui Dumnezeu, ale cerului, ale fiinţelor celeste şi ale valurilor eternităţii, eram eu, pe fruntea mea era scris cuvântul „fericire”, eram în toate locurile deodată, ochii strălucindu-mi material ca două planete albastre sau albe, eram val topit în noianul curb al eternităţii, distinct totuşi cu propriul meu pleoscăit ; eram la propriu în al nouălea cer, în al şaptelea, ori în al treilea. Sufletele sunt toate împreună abis, însă pentru Mama Tereza ori pentru îngeri sufletele sunt un cosmos al Torei în care nu te pierzi ci eşti doar un explorator asemeni lui Cristofor Columb, ori a oamenilor emoţionaţi de pe cele trei corăbii ce au intrat în nemaivăzutul Pacific cu Fernando Magellan, dând nume la oceane de stele; lumina este singura noastră hrană, în cele mai adânci ape eu plutesc înconjurat de galaxii de valuri, mă dau peste cap în adâncuri în apa de suflet a ceea ce e viaţă, incandescent mă rotesc asemeni unei stele coborât în talazurile incomprehensibile ale sufletului printre idolii vremurilor vechi sparţi de timp şi valuri, mişcaţi spre ţărmuri din nou de apele ample printre coloanele Partenonului istoriei spre temeliile vieţii, aceste mâini infinite tot ce văd în adâncuri e lumină şi iubire în adâncimi căci marea e mult mai luminoasă în adâncuri decât la suprafaţă la baza vieţii se află doar munţii de lumină; în ape vii sunt o stea vie generată ca o scânteie din flăcări, sunt fericit, de asta sunt un înger.

Yirmiahu stătea pe zidurile cerului din dragoste pentru Ierusalim, meditând în tunetul valurilor veşnice, ascultându-mi cuvintele şi cu ochii săi închişi văzând poate ceea ce voiam eu să aflu, ochii lui Yirmiahu erau două bucăţi de mărgean din perlele născute din lacrimile oamenilor.

L-am lăsat pe rabin în faţa mesei de scris acoperită de hârtii albe şi am mers prin perete până la micul Yose care dormea acoperit cu plăpumioara cu Ţestoasele Ninja şi cu Hummer-ul lui mare de jucărie între degete încleştate şi care prin vis îmi spuse un basm, o poveste copilărească asemeni picturii naive ori acuarelelor făcute de copii, dorind să-şi pună îngerul păzitor la culcare.

Un basm naiv asemeni picturii cu negresa adormită lângă leul uriaş şi blând al lui Henri Rousseau Vameşul, mi-l spusese prin somn Yose, adormit, încercând să m-adoarmă, încercând să adoarmă lumina ochilor de flăcări ai un înger, păzitor al lucrurilor ce trebuie păzite. N-a reuşit să mă adoarmă, însă, pe când urcam pe treptele spre cer am simţit o amiciţie sinceră ca de câine pentru Rabbi Yehudah, de treizeci şi unu de ani şi pentru fiul său Rabbi Yose, de şapte ani.

-Eşti sigur că putem să ne luăm cărţi de-aici? îl întrebase R. pe George Ip. -Da, putem lua câteva, îi răspunsese.

Intrând în mansardă şi privind cărţile din măsuţele noptierelor, văzu un exemplar al „Aventurilor lui Huckleberry Finn” de Mark Twain, cu ilustraţii, o variantă de colecţie, cum nu mai văzuse niciodată, groasă de peste 780 de pagini. Îi spuse lui Ip, baptistului, să ia el cartea după care tensiunea din vis sfârşindu-se, se trezi. Auzi, cine a mai pomenit ca un evreu să fie prieten c-un baptist, ăştia vor să-i boteze pe toţi, dar ştia ca într-o zi va trebui să-i dăruiască odată cartea aceea adevărată, care în visul lui avea ca subtitlu „Un stol de stele”, dar visul fusese mult mai vast, asemeni unei călătorii ori asemeni vieţii, care se întinde înaintea ta asemeni unei văi năpădită de sate ca pădurea de pitoance ori unui concert pentru pian şi orchestră, nesfârşit şi unduitor asemeni unui pâlc de plopi lichizi, oglindiri ale vitraliilor lichide, topite ale sufletelor, unor suflete.

Acesta este textul Torei personale a lui R. Yehudah pentru Yose, băieţelul său: 'Asemeni lui D-zeu Meghila e cartea măiastră, iar asemeni cerului Talmudul e coşul de finic în care priceperea a aşezat ouăle ei de sidef. Istoria e o poveste scrisă de D-zeu, o poveste ce ne conţine pe toţi, şi dacă ne apropiem cât de cât să înţelegem povestea lui D-zeu ne apropiem de a rezolva măcar o fărâmă din enigma existenţei, eternităţii şi apropierii de D-zeu, - acest cub Rubik al vieţii. Cu cât mai mult îmi fac o imagine asupra umanităţii devin uneori, da, neliniştit, mai neliniştit.

Apartheid, Holocaust, Interhamwe, Comunism, detenţia politică în RPR, Gulagul siberian, genocidul din piaţa Tienanmen, Ku Klux Klanul american, detentia psihiatrică politică comunistă, pogromul din Iaşi, Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial, bomba atomică de la Hiroşima, a doua bombă atomică la Nagasaki, Ceauşescu, Israel şi Iordania, Iranul împotriva Israelului, Anne Frank murind în

lagărul de concentrare, Gheorghe Ursu fiind torturat omorât în închisoare, doctorii comunişti, doctorii nazişti, Legiunea Română, Martin Luther King fiind împuşcat, Kennedy fiind împuşcat, Yitzhak Rabin fiind ucis de un evreu, Mahatma Gandhi fiind ucis, Indira Gandhi fiind ucisă, Rajiv Gandhi fiind ucis, Rachel Joy Scott fiind împuşcată, Cassie Bernall fiind împuşcată, Nicolae Iorga fiind împuşcat, Armand Călinescu fiind împuşcat, Steven Biko fiind omorât în bătaie în închisoare, Patrice Lumumba fiind ucis, Arhiepiscopul Catolic Oscar Arnulfo Romero fiind ucis în 1980, Kim Dae Jung fiind fiind condamnat la 5 ani de detenţie în 1976, apoi condamnat la moarte în 1980, Armata Română trăgând în civili în 1989, Revoluţia sovietelor, Războiul civil sovietic, dictatura dovietică, Lenin, Stalin, moartea lui Troţki, marea epurare în Rusia, Hruşciov, Brejnev, Cuba comunistă, gherilele latinoamericane, militarismul japonez, Rodney King, puterea hutu, puterea albă, mândria albă, mândria neagră, mândria gay, Republica Populară Democrată Coreea, China invizibilă, China în Tibet, Kaşmir, fabricarea de noi bombe atomice, India şi Pakistan, nazism, SIDA, cultura suicidală emo, muzica rock satanistă, duri rap, piaţa neagră a drogurilor, cafenelele cu droguri din vest, heroină, cocaină, cannabis, violenţa microbiştilor, împuşcări în fotbal, neonazism, anarchism punk, violenţă punk, supradoza cu heroină punk, ateism, revoluţia sexuală, violenţa de discotecă în România, iubire de-o noapte, intimidarea de internat şcolar, Berlinul de est 1953, Budapesta 1956, Praga 1968, controlul religios al minţii, Wole Soyinka închis, Nelson Mandela închis timp de 27 de ani, Alexandr Soljeniţân închis, Iuliu Maniu murind în temniţă, Vladimir Bukovski închis, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu închis pe viaţă, Sighet, Piteşti, Gherla, Aiud, canalul Dunăre-Marea Neagră, martirii episcopi şi preoţi greco-catolici, martirii evrei, victimele şi martirii tutsi, tibetani, afro-americani, execuţiile de preoţi catolici în Mexic, Mobutu, Bokassa I, Patriarhul Ortodox Roşu, asediul militar communist de sate în Vrancea, Honecker, Secu, Stasi, KGB, Rosenberg dând secretul nuclear Uniunii Sovietice, malnutriţia africană, războaiele africane, dictatorii africani, războiul civil în Angola, regiunea Biafra, lumea civilizată părăsindu-i pe tutsi în mâinile populaţiei hutu, insurecţiile comunist, generalul Amin, Wervoerd, Vorster, Botha, gherila maoistă Sendero luminoso, comerţul cu droguri finanţând FARC, sărăcia latinoamericană, Osama, Che, Fidel, Saddam, fascismul italian, fascismul italian, fascismul maghiar, fascismul sârb, terorismul sinucigaş Hamas, zidul Berlinului, Miliţia Falangistă Creştină, Haile Selassie, arme chimice în Irak – Martie 1988, Ayatollahul Khomeini condamnând un scriitor la moarte, Ferdinand E. Marcos, Aung Saan Suu Kyi arrestată la domiciliu, războiul francez în Indochina, Pol Pot, două milioane de victime în Cambodgia, un million de victime în Ruanda, şase milioane de victime evrei în Europa, 60 de milioane de victime civile în faţa regimurilor comuniste din spatele Cortinei de Fier, SUA bombardând satele cu napalm în Vietnam, camerele de gazare germane, Mao, Kim Ir Sen, Kim Jong Il, Mircea Eliade susţinându-l pe Salazar, Constantin Noica susţinându-l pe Ceauşescu, Sarajevo, războiul iugoslav, Miloşevici împotriva regiunii Kosovo, ideologia comunistă pop Rage Against The Machine, conflictul colonial francezo-algerian, Martinica – Departement de l’outre mer, terorismul extremist islamic, maşina neagră, ochelarii negri, informatorii comunişti, Elena Ceauşescu & ca.şi toate doar într-un singur secol, dar cu toate acestea Nelson Mandela vorbind despre flacăra ce nu poate fi stinsă, Iuliu Hossu refuzând să devină un Patriarh Ortodox Comunist şi alegând să moară pentru Domnul în detenţie, Mama Tereza plecand la Calcutta şi devenind Mama Tereza a Calcuttei, Wole Soyinka, un scriitor African de culoare, primind Premiul Nobel pentru Literatură, Mahatma Gandhi folosind învăţăturile lui Isus ca o puternică armă nonviolentă, epifania lui Martin Luther King la masa din bucătărie, Oscar Schindler mutându-i pe evreii săi din Polonia în oraşul său natal dir Republica Cehă, Paul Rusesabagina rămânând cu refugiaţii din hotel în Ruanda, Mircea Dinescu profesând “profesia de a fi liber” în arrest la domiciliu, Crucea Roşie mergând oriunde este nevoie, Doina Cornea scriind scrisori din Republica Socialistă România a lui Ceauşescu către Radio Europa Liberă, Steve Biko vorbind pentru o Africă de Sud plurală, The Whole Indian Nation Representants Reprezentanţii întregii naţiuni indiene reocupând Insula Alcatraz în nevoia unui simbol a pierdutelor pământuri indiene, retractarea comună de către Papă şi Patrirah a excomunicărilor reciproce care au durat 1000 de ani între creştinii Romano-catolici şi creştinii grec-ortodocşi, Richard Wurmbrand după sosirea din detenţia comunistă rugându-se cu familia sa la cină ca dacă este voia Lui să-l trimită din nou în închisorile comuniste ca un martor pentru Domnul Isus şi Traian Dorz bucurându-se când soseşte la lagărul de muncă forţată de deţinuţi politici al canalului Dunării pentru că astfel are posibilitatea să-i

ajute pe oameni spiritual, Youssou N’Dour cântând pentru Africa, Aleksandr Soljeniţân arătând lumii adevărata URSS, Aleksandr Soljenitsyn scriind despre prizonierul de gulag Aleoşka baptistul, revoluţionarii români de pe străzi în 1989 rugându-se, toată bucuria neînvinsă a fericiţilor martiri din Uniunea Sovietică, Europa de Est, Asia şi Africa murind ori fiind torturaţi pentru numele Hristosului lor, Antonio Gaudí creând catedrala Sagrada Familia, Léopold Sédar Senghor devenind membru al academiei Franceze, Mircea Vulcănescu în zarca Aiudului dându-şi viaţa lui pentru vieţile altora, Vladimir Bukovsky dorind să intre în ofiţerii Securităţii de stat ca un tanc, U2 devenind un grup de credincioşi, pastorul Wilhelm Busch predicând Evanghelia lui Hristos în Germania nazistă, Andrei Tarkovski făcând artă creştină în URSS, Cassie spunând “Da”, Rachel Joy Scott creând teoria reacţiei în lanţ a bunătăţii, progresul ştiinţei medicale, Samuel Beckett aşteptându-l pe Dumnezeu în vreme e era înconjurat de o cultură postmodernă, Vineri devenind mult mai credincios decât Robinson, Tenzin Gyatso luptând într-un război nedrept cu armele nonviolenţei şi păcii, Anne Frank scriindu-şi pe caiet jurnalul, Freedom Writers scriindu-şi jurnalele lor, Phil Collins cântând Another Day In Paradise, Robert Nesta Marley încerând să vindece rasismul cu muzică, Nelson Mandela vorbind despre flacăra ce nu poate fi stinsă, Iuliu Hossu refuzând să devină un Patriarh Ortodox Comunist şi alegând să moară pentru Domnul în detenţie, Mama Tereza plecand la Calcutta şi devenind Mama Tereza a Calcuttei, Wole Soyinka, un scriitor African de culoare, primind Premiul Nobel pentru Literatură, Mahatma Gandhi folosind învăţăturile lui Isus ca o puternică armă nonviolentă, epifania lui Martin Luther King la masa din bucătărie, Oscar Schindler mutându-i pe evreii săi din Polonia în oraşul său natal dir Republica Cehă, Paul Rusesabagina rămânând cu refugiaţii din hotel în Ruanda, Mircea Dinescu profesând “profesia de a fi liber” în arrest la domiciliu, Crucea Roşie mergând oriunde este nevoie, Doina Cornea scriind scrisori din Republica Socialistă România a lui Ceauşescu către Radio Europa Liberă, Steve Biko vorbind pentru o Africă de Sud plurală, The Whole Indian Nation Representants Reprezentanţii întregii naţiuni indiene reocupând Insula Alcatraz în nevoia unui simbol a pierdutelor pământuri indiene, retractarea comună de către Papă şi Patrirah a excomunicărilor reciproce care au durat 1000 de ani.

Pentru a putea ieşi afară în soare unde îi este locul acel porumbel ar trebui să se oprească din a opri sticla ferestrei şi doar să îl roage pe omul care este proprietarul camerei şi al ferestrei să o deschidă. Spun toate astea pentru că eu sunt acel porumbel, sunt ca acel porumbel. Dzeu îi binecuvântează pe ei bogaţi dar îi iubeşte pe săraci. D-zeu este bun cu cei înţelepţi, dar îi ţine pe cei simpli în palma sa deschisă. D-zeu dă înţelegere regilor dar dă har sacru celor umili. God loves the sinners but he loves the righteous. D-zeu îi iubeşte pe păcătoşi dar îi iubeşte pe cei drepţi. Arta trebuie să fie o scrisoare de dragoste pentru D-zeu şi pentru oricine. Dacă ştii că D-zeu există tu de asemenea ar trebui să şti că nimic nu te poate răni. Dacă vrei să scrii, scrie despre ce ştii altfel e o afacere proastă. Ori, cel puţin, scrie despre ceva ce cu adevărat, din toată inima, vrei să cunoşti. Doar când începi să pierzi ce ai avit vrei să păstrezi ce ai. Poate că sunt doar ca Chip, Poate că sunt doar ca Dale. Oamenii-s argint, oamenii sunt aur, sunt dalbe diamante, sunt lepădat tezaur. It’s better to be awake and righteous than bashful and sinful. Este mai bines ă fii treaz şi drept decât bătăios şi păcătos. Întradevăr este mai bine. Viaţa e o glumă dar e una bună. Daca al tău Mesia este cineva ca Stalin atunci ar trebui să-ţi fie frică de al tău Mesia. Dacă profetul tău este cineva ca Nietzsche atunci ar trebui să-ţi fie frică de tine însuţi. Trebuie să tăcem. Tot timpul. Oamenii care nu îl iubesc pe D-zeu nu iubesc cu adevărat. Unii adolescenţi nu reuşesc. Unii oameni nu supravieţuiesc nopţii. Este mult mai bines să-l arăţi pe D-zeu decât să-l spui pe D-zeu. Omul devine mai mare decât Pământul. D-zeu m-a făcut indestructibil. Mă poţi nimici dar nu mă poţi distruge. Sunt indestructibil. Nu vreau să scriu tocit şi fără suflet. Vreau să surprind reflexia lui D-zeu în picăturile de ploaie. Ai nevoie de mila lu Dzeu şi nu mila oamenilor. Vârful e cea mai periculoasă parte a călătoriei dacă după ce ajungi pe el vrei doar să rămâi acolo. Omul este îngrozit de om şi nu se teme de D-zeu, când ar trebui să fie în modul celălalt. Dacă scoţi visul din poveştile Hollywood-ului obţii viaţă. Pentru mine orice pietricică ori floare este un eveniment istoric. Pentru unii oameni plăcerea e d-zeu, pentru alţii D-zeu e plăcere. Vreau să văd indieni americani gravaţi pe dolarii de metal lângă imaginile Libertăţii. Tu nu ai dreptate. Eu nu am dreptate de asemenea. D-zeu are dreptate. Un artist care are un serviciu este un artist independent.

Un artist independent face artă indepententă. Dacă munceşti, mănânci; şi asta e pur şi simplu atât de

grozav, omule. Pentru mine iubirea e o genţiană indigo şi nu un măr roşu. Timpul trece atât de repede când eşti fericit astfel că eternitatea va părea atât de scurtă. Singurul cuvânt care poate să doară este cel spus de D-zeu. D-zeu este un porumbel alb cu aripi infinite. Trăieşte cu sufletul, omule. Uită cuvintele omului şi aminteşte-ţi miracolele lui D-zeu. Viaţa unui muncitor este o ploaie de noiembrie, dar ploile de toamnă sunt atât de frumoase. Secretele nu sunt secrete, munca nu e muncă, cunoaşterea nu e cunoaştere şi doar D-zeu e D-zeu. Iubirea e un autobuz galben, nu un taxi galben.

Umilinţa e frumuseţe. Dacă te porţi cu oamenii după cum merită, D-zeu deasemenea se va purta cu tine după cum meriţi. Aşa că ce va fi? Copiii sunt întradevăr îngeri cu aripi, iar bătrânii sunt îngeri cărora aripile încep să le crească înapoi. Trebuie să fie o lumină pentru mine; este acolo? Viaţa nu e scurtă, viaţa e eternă. D-zeu e un manufacturator de oameni. Batjocurile lor asupra ta din faţa ochilor tăi sunt doar vârful vizibil al aisbergului lucrurilor bune ce sunt forţaţi de D-zeu să le spună despre tine când nu eşti present. Gândeşte aşa: Vorbeşti, dar ştii ce se întâmplă? Flăcările dreptăţii îţi şterg cuvintele unul câte unul exact după cum vorbeşti şi în sfârşit te vor şterge pe tine. Astfel că ai simpatia mea nesfârşită, nimic altceva. Viaţa e un lucru de D-zeu. Frumuseţea este dincolo de trup, cunoaştere şi îmbrăcăminte. Pune pasiune în credinţa ta şi credinţa va deveni pasiunea ta. Sfânta Scriptură este cel mai lung ziar scris vreodată. Ştiu că nu merit dar cred că am primit. Oamenii sunt răi, dar aceasta nu contează. Când nu îngădui alte opinii, diferite, în jurul tău aceasta este rău. Dacă eşti un fabricant de gânduri împarte-ţi gândurile cu cei adânci. Scriitorii ar trebui să fie prieteni ai celor fără prieteni. Şi nu ar trebui să fie prieteni răi, ar trebui să fie prieteni buni. D-zeu nu există pentru noi, noi am fost făcuţi pentru D-zeu. Credinţa funcţionează. Când mă pun pe genunchi mă gândesc la Unul ascuns.

Apoi ceva în mine îl vede. În acele momente îl văd pe D-zeu. Nu-ţi fie frică să dai. Filmele Hollywoodului îţi rup inima de cele mai multe ori şi apoi o repară la loc iarăşi. Lui D-zeu îi pasă de mine dar mie îmi pasă cu adevărat de el? Viaţa e un basm scris de D-zeu. Să nu-ţi fie frică să fii tu însuţi, pentru că eşti făcut de D-zeu. Sfânta Scriptură este un cântec pentru coarde şi tambourine. Sfânta Scriptură este un cântec de nuntă. Viaţa fără D-zeu este nebunie. Dacă un artist face o operă de artă cu adevărat bună – chiar o capodoperă – şi dacă după aceea nu poate merge mai departe şi nu poate ieşi din opera sa de artă atunci acel artist nu este decât un clovn. Cărţile sunt scrise pentru a fi uitate. Şi sunt citite deasemenea pentru a fi uitate. Destinul cărţilor, adevăratul destin al cărţilor este obliviunea. Într-adevăr nu există decât o singură carte. Nu-ţi fă propria dreptate. Gândeşte mai puţin, roagă-te mai mult. Inimile celor prlini de inimă sunt rupte de cei fără de inimă. Dar e ok. Sunt un сталкер. Nu încerca să-ţi „schimbi” prietenii. Încearcă să-ţi păstrezi prietenii. Dacă doar aş citi, dacă doar m-aş ruga. Sunt atât de inspirat acum. Pot să scriu acum. Arta este dovada că omul are suflet lucru care dovedeşte nevăzutul există. Nu ştiu de ce, dar scrisul meu este important pentru D-zeu. Şi pur şi simplu nu înţeleg de ce. Îmi consider scrisul ca nimic, D-zeule, şi nu te înţeleg. D-zeu vrea ca eu să scriu şi acesta este motivul pentru nişte lucruri pe care le-a făcut în viaţa mea. D-zeu vrea ca eu să trăiesc şi să scriu. Înţeleg acum că nu eu m-am făcut scriitor, D-zeu m-a făcut scriitor. Dar voi scrie? Voi trăi? wfG – scriitor pentru D-zeu. Speranţa e cea mai albastră floare şi albastrul e cea mai frumoasă culoare. Poate că D-zeu e primul căruia ar trebui să-i spun: 'te iubesc'. În artă ideile sunt grăunţe de nisip, dar emoţiile sunt oceane, amare asemeni deşerturilor. Viaţă – D-zeu = moarte. Artă – D-zeu = gunoi. Iubirea e doar una. Un om nu prea deştept care îşi vede limitele este mai înţelept decât un om intelligent dar mândru. Vreau să mă rog când toţi dorm, vreau să plâng când toţi râd, vreau să dau când toţi iau, vreau să fac toate când toţi nu le fac. Dap, vreau să cred. Vreau totul, D-zeule. Doar dămi tot ce-i al tău. Ne uităm la alţii când ar trebui să ne uităm la noi înşine şi ne gândim la noi înşine când ar trebui să ne gândim la alţii şi tot lucrul acesta este rău. Oamenii de ştiinţă nu au găsit sufletul în om pentru că s-au uitat după el în cei morţi. Viaţa e atât de grea uneori pentru că cei care iubesc nu cred şi cei care cred nu iubesc şi cei care cred şi iubesc nu se roagă. Conştiinţa omului este primul lui gardian. Unii oameni – nu ştiu cât de mulţi – cu cât mai apropiaţi îţi devin cu atât mai rău se poartă cu tine. D-zeu e aici aşa că nu sunt singur. D-zeu e în mine aşa că sunt ok. Crinul este o stea a lui David făcută din petale. Nu cere nimic de la om pentru că omul nu are nimic de dat. În loc de asta, D-zeu are totul. D-zeu este ceva ‘atât de grozav încât este imposibil doar să fi fost inventat de om. Sfânta Biblie este al cincilea element. Cei sensibili au iubire, cei cu adevărat sensibili au ciocolată. D-zeu vorbeşte întradevăr acelora care cred întradevăr că el vorbeşte întradevăr. Este mai bines ă munceşti şi să nu

mănânci decât să mănânci şi să nu munceşti. Păşeşte cu atenţie, s-ar putea să te spargi. Vreau să stau în genunchi 24 de ore pe zi. Doar încearcă să mă opreşti. Vreau să-l las pe D-zeu să-mi facă orice vrea pentru că el e acela care o face. Sfinţenia e un fluture torturat. Nu există o altă cale. Prietenia e făcută din porţelan, familia e făcută din sticlă, dar iubirea este un diamante invizibil. Nu-i judeca pe oameni.

Doar iubeşte-i pe oameni. Prietenia celor damnaţi este mai rea decât dispreţul lor. Ignoranţa întotdeauna priveşte suprafaţa, înţelepciunea întodeauna vede miezul, sufletul întotdeauna icneşte după D-zeu şi D-zeu întotdeauna priveşte la inimă. Iertarea de cea mai bună calitată este cea fabricată acasă. A trăi este a munci şi a crede este a iubi. D-zeu are monopol exclusiv asupra fericirii.

Dacă vrei fericire trebuie să vorbeşti cu el. După cum argumenta Anselm sau Abelard, D-zeu e ceva atât de mare încât ceva atât de mare pur şi simplu nu putea fi inventat sau născocit de om. D-zeu doar e. D-zeu este un nevăzut leu tăcut veghindu-ne paşii. A vorbi cu D-zeu este ceva la fel de natural ca şi a bea apă de munte rece ca gheaţa. Nu lăsa ca necredincioşii să decidă ce să crezi. Lasă-l pe Dzeu să decidă ce crezi. Pune sabia lui D-zeu între tine şi inamic. Pune sabia lui D-zeu între tine şi inamic. Cuvântul este o sabie laser, tu eşti un Jedi, D-zeu va fi cu tine. Luptă. Raţiunea nu e o prinţesă, este doar servitoarea inimii. De fiecare dată când cazi, asigură-te că aterizezi pe genunchi. Cultura Occidentală e pe moarte. Chiar ca Imperiul Roman. Cred că apariţia liliacului ca creatură vie este pur şi simpul imposibilă prin evoluţie. Tu îmi eşti suflet, tu îmi eşti iubire, D-zeule. Am o viaţă. Viaţa mea e D-zeu. Această lume e un cântec albastru pentru că D-zeu e un îndrăgostit uitat. Doar bunătatea contează. N-am ştiut asta niciodată înainte. Nădăjduiesc s-o ştiu de-acum. Dacă îţi doreşti ca D-zeu să judece pământul poate va începe cu tine. D-zeule, am nevoie doar de ce spui tu că am nevoie. D-zeu e acolo, lângă tine. El e vizibil. Pentru că nu sunt infinit nu sunt vizibil pentru tine. Pentru că tu nu eşti infinit tu nu eşti vizibil pentru mine. Pentru că D-zeu e infinit el este vizibil pentru oricine care poate vedea. D-zeu e aici. când lucrurile sunt rele roagă-te lui D-zeu şi oricum vor fi lucrurile va fi bine. Ura ar trebui să fie în afara legii. Sfinţenia nu e un sombrero. Cineva mă iubeşte. D-zeu mă iubeşte.

Trăieşte cu inima. D-zeu e o Persoană infinită. D-zeu este un râu care curge în tine dacă îl laşi. D-zeu ne-a dat Scripturile în parte pentru că el vrea ca oamenii să fie fericiţi. Nu te uita în gura răului. Dacă înţelegi cine este este D-zeu, 24 de ore n-ar fi deajuns doar pentru a sta în genunchi înaintea sa.

End Sfârşitul teoriei. Prayer can take you everywhere* Everywhere you want to go It’s like the same turning wheel Which takes you to a different place.

Dacă tot esti înconjurat de întuneric Măcar deschide-ti ochii – asemeni cerului Dar speranta e o pană de vultur Ce deja îti arde în păr Rugăciunea e singura ce prea multă nu strică Rugăciune nu gânduri spuse filosoful Rugăciunea e cea care niciodată nu e deajuns Rugăciunea nu gânduri spuse rugătorul Rugăciunea e o inimă în sase colturi Rugăciunea e soarele în sase colturi E mâna ce te trage afară ------------* Rugăciunea te poate duce Oriunde oriunde vrei să mergi Este acea roată mereu învârtindu-se Care te duce într-un loc diferit. (traducere din engleză; n. aut.) din adâncuri Rugăciunea e zâmbetul sclavului răscumpărat Rugăciunea e frumoasa pe care n-o vei săruta niciodată E izvorul la care nu vei ajunge niciodată Izvorul privirii ei de zâmbet si oglindire Rugăciunea e o înfrângere asemeni sufletului Multi ar dori să se piardă pe ei ca tine în rugăciuni Multi ar dori să plece în călătorie Aici Esti lângă un munte pe care nu-l poti părăsi Dar muntele umblă cu tine asemeni stelelor si tăcerii Gautama a stat meditând 49 zile sub copacul Bodhi Hristosul a postit rugându-se 40 de zile în deşert Primul sufi a stat veacuri pe geometria covoraşului de rugăciune Aşa cum tu sau eu ne rugăm neîncetat în oratia acestor cuvinte Cerul e un Amazon curgând pe deasupra capetelor noastre Un râu nesfârsit căruia nimeni nu i-a văzut marginile O apă mare în care sunt trei pesti ce sunt un singur peste O apă din care oricine bea trăieste Înainte să pornesti rotile trebuie să împingi de masină dar adevărul e că după aceea rotile merg de la sine e greu de împins e greu mai ales spre munte dar după aceea tu esti cel transportat Nu rezolvi nimic cred dacă tai mâna care ar fi putut să lucreze Chiar în desert de pleci inima nu trebuie să-ti devină un desert Nu e pacat sa fii ce esti de esti

un tu în flăcări Şi viaţa chiar şi a ta e destinată construirii Oricine e primit în familia oamenilor sau ar trebui să fie Si e bine de rugăciunile sunt fără număr Este bine dacă rugăciunile sunt nesfârsite asemeni eternitătii Si doar cei ce cred văd Totusi nu e nevoie să pleci în nici o junglă tainică Pentru că necunoscutul si pădurea se află chiar în tine cea mai grozavă călătorie cel mai mare adevăr e în tine musteste asemeni pădurii ecuadorului ud din privirea ta Când ochii îti sunt două pietre ale tăcerii Auzi cântecul râului si poti citi portativul furtunii Muntele îti împărtăseste tainele sale Si nu mori când ochi îti sunt 2 pietre ale tăcerii Cerul este o apă adâncă si tăcută De-i stai pe pietre trebuie să astepti ca orice pescar Dar de vei face asta multi pesti vei prinde îngeri vei prinde zei vei prinde Multe miracole te vor întâlni dar nu ti le pot spune pe toate Afară copii de la bloc urlă ca un trib Lakota Câtă fericire pe cărările liriciste ale copilăriei Amurgul e plin de urlete si fericire Copilăria se reflectă în rugător ca un munte Sufletul e cheia tuturor lucrurilor Dar nu sufletele noastre ci Sufletul sfânt În el trebuie să-mi spăl fata si mâinile În izvorul lui de milă Când m-am întors din Vietnam Tu m-ai asteptat în vechea mea casă Eu am pierdut ceva acolo în vietnam Dar tu m-ai găsit acolo în Vietnam Am mers la deva iar cu un rover cu un seraphim Acolo în munte am întâlnit niste oameni Izolati de milenii în bezna unei pesteri prăbusite Acesta a fost visul Vrăbiile sunt amicii îngerilor Iar dumnezeu e dragoste dar noi noi ce suntem? Îngerii sunt frumosi de cântă oamenii în tăcere Doar vrăbiile sunt amicii îngerilor Veghe în noapte la festila computerului Cu Phil spunând mereu si mereu aceleasi cuvinte: „Well i was there and i saw what you did i saw it with my own two eyes” Cuvintele îngerului toate Scopul meu nu e fericirea mea nici măcar pacea Ci ar trebui să fie glorificarea Stăpânului Ar fi bine să-mi amintesc asta de vreau să trăiesc Chiar şi stelele sunt mult mai înalte ca oamenii Azi noapte, de fapt dimineaţa, am visat că am scris un poem pe care l-am intitulat când m-am trezit „Poem irlandez” şi din care miam mai amintit două versuri: ...Dacă vrei să deschizi uşa cerului Trebuie să le deschizi pe toate celelalte... Apoi am visat ca ardeam bucatele destul de mari de tamaie intr-o biserica de portelan, un bibelou. Le ardeam in vasuletul nostru rotund de metal. Parca nu mirosea foarte tare si nu iesea mult fumuldin biserica, ci o umplea asemeni unui abur, asemeni unui nor. Ins-a la sfarsit caldura si fumul au deteriorat cateva din liniile colorate de portelan care legau coloanele exterioare ale bisericii Tacerea vorbeste mai mult decat vorbirea Undeva la periferia unui desert de beton La lumina candelei mele electriceImi ofer viata ca sa primesc raspunsuri Sunt cersetorul ce cerseste viată Stau aici la marginea desertului singur Intre minciuna si viziuni supraconstiente Asemeni unor cuvinte de sare/Voi vrea sa fug dar nu voi fugi/ Pentru ca tacerea vorbeste mai mult decat vorbirea In mine e un stol de pasari care inca n-a iesit niciodata afara Eu sunt o piatra a inchinariii De vei vrea sa te inchini apasa-ti fruntea De fruntea mea – acest stol de tacere Pentru ca tacerea ma umple Asemeni unui stol de pasari Pentruca uneori sunt o piatra Am prins o stea in palma mea Deschisa Scaparand asimetric asemeni Unui cristal de zapada In palma mea in cinci colturi Astrul acesta imi era sufletul Celui ce murii Asa ca am luat steaua si am Asezat-o in tarana Asa ca am luat steaua si am Sadit-o in pamant Am ascultat tot Pamantul/ in albul templu lichid din ochiul meu urias din piept/ plasma Ω si valuri ample de sare umplandu-mi caleidoscopul lacrimilor o Mecca intr-un Ochi Acolo am auzit tacerea fiecarei pasari Fumegand ca tamaia pe autobanda Acolo mi-am auzit propria mea tacere propriul meu cantec/ un cub intr-un ochi o Mecca intr-un Ochi Dis de dimineaţă trebuie să ne luăm crucile Să ne punem pe ele şi să fim răstigniţi Până în ceasul târziu al nopţii când vom fi Daţi jos şi puşi în morminte până dimineaţa Dis de dimineaţă trebuie să ne luăm crucile Să ne punem pe ele şi să fim răstigniţi Până în ceasul târziu al nopţii când vom fi Daţi jos şi puşi în morminte până dimineaţa.

Oamenii nu sunt prea complecşi. Noi oamenii nu suntem prea complecşi. Imaginea lui Arsenie Boca mergând pe jos de la Haţeg la Prislop şi fiind batjocorit de nişte beţivi odată ajuns în dreptul unei cârciumi, ori de nişte oameni buni de pe banca din faţa vreunei case, e foarte asemănătoare cu cea a unui mastif lătrat de nişte corcituri pe uliţă. Nici Arsenie Boca nici mastif-ul nu răspund batjocurilor şi lătrăturilor datorită lucrurilor pe care le-au învăţat. A te supăra sau a te lăsa afectat de batjocurile oamenilor e la fel cu a te lăsa afectat de lătratul câinilor din drum. Dacă te arunci în apă după cineva ce se înneacă, vei primi şi puterea să îl scoţi de acolo, Universul începe chiar

de dincolo de ochii tăi Ochii tăi sunt două stele deschise în univers. Păcat că nu putem citi decât o singură carte o dată. :) Meditaţie asupra romanului perfect Romanul perfect nu există. Nu a fost scrisă până în acest moment nici o operă literară umană care să poată fi caracterizată prin perfecţiune. Mai mult decât atât, un asemenea ţel e imposibil de atins. Decât să urmăresc perfecţiunea şi să scriu la nesfârşit aceleaşi propoziţii ca într-un puzzle, prefer din toată inima să încerc să fotografiez harul, acel har hexagonal, ce poate fi primit pe gratis de către oricine. Meditaţie înainte de amurg - Aparent – modul în care majoritatea oamenilor, masele, judecă lucrurile – spune că poţi să faci ce vrei, să trăieşti cum vrei, pentru plăcere, hedonism, droguri – incluzând alcoolul printre droguri – şi să o faci fără să aibă loc nici o consecinţă. Dar în esenţă, este o consecinţă în proces chiar sub ochii omului, distrugerea valorilor, sacru, familie, spiritualitate - lucrul acesta îl consemnează întregul existenţialism - şi înlocuirea lor cu nonvalori. Valorile acestea susţin societatea aşa cum omul a cunoscut-o; prin deteriorarea, distrugerea şi înlocuirea lor însăşi societatea este distrusă şi înlocuită cu o nonsocietate.

Aşa că e rău; ceea ce spun masele – în privinţa asta – e ceva greşit, ceva ce distruge societatea, comunitatea, individul şi sufletul individului deasemenea. În general, ca în arta clasică, să se urmărească o linie, diferitele motive prezente în povestire să fie pene ale aceleiaşi aripi, în funcţie de ideea centrală a cărţii. Romanul meu e un aliniament de şapte coloane dorice. Vis - Chiar în noaptea în care am citit viziunea cu blocul de piatră a lui Jung, am avut un vis. Am visat ce eu împreună cu un număr restrâns de oameni am fst ridicaţi cumva de pe pământ. Când am coborât iar până deasupra pământului cu groază am văzut că era tot distrus. Nu mai exista nimic viu pe pământ şi pământul era acoperit de un fel de mâzgă ce era ceea ce distrusese pământul, orice formă de viaţă de pe pământ, dar apoi am observat îngroziţi că mâzga aceea era ea însăşi o formă embrionară de viaţă. Apoi eram în cer ţinând în mâini fosile din forma aceea de viaţă, bucăţi întărite din mâzga aceea şi ne întrebam cum de fusese posibil să se întâmple toate acestea şi să piară tot pământul. De ce oare nu ne pocăim când încă ne e bine şi de ce nu ne pocăim cu adevărat nici când ne e rău? Vreau să zic toţi dintre noi, căci toţi – majoritatea - nu ne pocăim cu adevărat în frunte cu păstorii, preoţii şi rabinii. Ar fi aşa de bine pentru fiecare dacă ne-am pocăi. În filmul lui D-zeu fiecare om e un personaj principal. Scriu pentru o doză de frumuseţe Şi pentru speranţă acest Înger al meu Căci nimeni nu ştim de e adevărat Că şi dorim dorul diez ce-l iubim Mângâiere pe ochii încercănaţi Obosiţi şi îndureraţi ai umanităţii Caut să fac sufletul meu sfărâmat Readunat în mii de pagini albe-oranj şi pentru aceasta m-am dus la fereastră într-o seară întunecată de decembrie şi am văzut jos în faţa geamului în grădina vecinei de dedesubt nişte pari de fasole, iar în jurul unuia din acei pari se învârteau o parte din planetele sistemului solar. Am recunoscut pe Jupiter şi poate Uranus. Oricum nu erau toate planetele din sistemul solar. Iar polul nord al planetelor erau legate cu o sfoară de vârful parului. După câte înţeleg eu frumuseţea clasicismului, via Horaţiu, este frumuseţea unităţii de simţire, orice ar însemna ea. Îmi ţin mâinile împreunate în tăcere Deschizându-le ca pe o carte a Ta. Oamenii orbi nu văd pământul decât în lumina viselor sau în amintiri. Am spus odată la o sinagogă că cel mai frumos D-zeu e cel înlăcrimat. Totodată mă gândesc că cel mai frumos D-zeu e şi cel care zâmbeşte, şi cel care e un D-zeu plin de zâmbet ca un om, ca un băiat, ca o fată care se bucură. Dacă vrei să-L iubeşti pe D-zeu trebuie să suferi. ' Acesta este textul Torei personale a lui R. Yehudah pentru Yose, băieţelul său, împlinirea celei de-a 613-a porunci din Tora pentru D-zeu şi pentru copilaşul său.

Omul nu e făcut să reziste la prea multă frumusețe, de aceea când ajungem la cele mai frumoase pagini ale unei cărți simțim nevoia să închidem filele în trei culori ale poveștii, cu mult înainte de a o fi sfârșit, ori ca atunci când o fată care își dă seama că s-a îndrăgostit simte nevoia să se separe de lume și tovărășia celorlalți, singură cu universul și luminile lui, și chiar și de iubirea ei singură cu iubirea ei, asemenea fetei meditative cu fructul din tabloul de an 1894, "Izvorul sacru", al lui Paul Gauguin ori asemenea unui credincios în toate rugăciunile sale care brusc simte nevoia să închidă robinetul fericirii. Rabbi Yehudah era unul din aceștia. Uneori era atât de fericit încât parcă își uita până și numele; alteori își amintea de destinul său nenorocit atât de mult încât aproape că uita că fusese viu vreodată, dar toate treceau repede asemenea zilelor. Dacă omul ar putea rezista la mai multă frumusețe, se gândea, atunci poate, cine știe, ar putea să primească și mai mult adevăr, fiind astfel un picuț înțelept, dacă se poate așa ceva, Ce nu înțeleg oamenii de pe stradă de azi, ori oamenii

de știință cu câte trei sau cinci doctorate, ce nu a înțeles nici măcar bătrânul prinț cu haine de mujic, este ceva ce ar putea fi enunțat în teza că basmele vechi sunt adevăratele texte realiste, fiind totodată cele mai bune comentarii la dumnezeieștile Scripturi. Voia să-şi scrie propria învăţătură, propria Tora după cum spune ce-a de-a 613-a poruncă, dar nu ştia cum să înceapă. Merse în biroul său şi aşezat la masă umplu o jumătate de coală după care o aruncă în coşul de plastic pentru hârtii. în biroul său amenajat într-un fost coridor larg din casă, înconjurat din toate părțile de bucăți mari de hârtie mototolită ca de cercul de stele din steagul albastru al Europei, scriind pagină după pagină învățătura pentru fiul său, scriind cu un stilou de plastic Made in Turkey, cu rezervă, de culoare albastră și albă, partea albă fiind imprimată cu arabescuri geometrice, inscripții sufite și un model de stele cu colțurile atingându-se unele pe altele asemenea axonilor unor neuroni. Scrisese mult, încercând să-i transmită ceva copilului său, să-i spună ceva ce Yose să-și poată aminti atunci când tatăl său se va stinge în Sfântul Unic. Își scrise acolo gânduri pe care le zdrobise între pietrele de moară ale minții sale de multă vreme și de multe, multe ori, își transcrisese din suflet meditații vechi, stiloul său trecând ușor pe colile A4 de hârtie pentru imprimantă, și zgâriind-o totodată; scria de parcă scrisul însuși este o meditație, un adevăr și o rugăciune și scriind avea sentimentul că își poate numi sufletul, după numele și aidoma felului în care era chemat la joacă de copii în copilăria sa, la Tuștea și la blocurile destul de noi noi în acea vreme, la Hațeg, pe când era doar un citan, încă cu toate acestea când termină și strânse cele aproximativ cincisprezece pagini la un loc avea sentimentul care parcă nu voia să se lașe șters, că pusese pe hârtie doar o grămadă de lucruri fără rost. Cu aceste sentimente luă o mapă de plastic alb de pe brațul fotoliului și băgă foile înăuntru, închizând mapa cu capsa metalică și după ce vârî mapa într-un sertar aproape accesibil al bibliotecii pe care doar el știa cum să-l deschidă, se ridică și ieși din birou. Ce nu avea să știe rabinul niciodată era că, băgase foile torei sale în mapa cu textul primit de la doctorul Evreinov, și că mulți ani mai târziu Yose când avea să găsească în sfârșit mapa, avea să o arunce cu tot conținutul, nerecunoscând scrisul lui R. pentru că scrisese cele paisprezece file cu un stilou nou și crezând că tot ce era în ea aparținea domnului Evreinov. În vreme ce scria, radioul era pornit pe BBC, auzindu-se o emisiune documentară, R. fiind atent doar la următorul dialog între un om din Orientul Apropiat prezentat ca Abdullah Hadjar cu un accent nuanțat, și un britanic numit Diarmaid MacCulloch: "'…that's interesting, because the stereotipe in Europe of the hermit is someone who goes away from the world, yet, this man is right in the middle of things, isn't it? ' 'Ya, this is, therefore, as you said, when you see the man as a stilite, vertical connection, he is between the land and God…' 'He's like a lighthouse! ' 'Exactly. ' 'Here is a man who's suffered more than most people in his life. What is it that makes him want to suffer? ' 'Christians, at the beginning of Christianity here, they were thinking: we are passing-by in this life, we should suffer, this is a valley of the tears, our day will be in the next life, where do we see God, we will be in heaven, in paradise , we should suffer here to deserve the other one. '" Cuvintele acestea le tradusese în timp ce le auzea scriindu-le pe coperta interioară din spatele cărții din care citise; scrisese: "'…aceasta e interesant, fiindcă stereotipul în Europa al sihastrului era cineva care se îndepărtează de lume, cu toate acestea, acest om este chiar în mijlocul lucrurilor, nu-i așa? ' 'Da, acesta este așadar, cum ați spus, când îl vedeți pe om ca pe un stilit, conexiune verticală, el se află între oameni și Dumnezeu… ' 'Este ca un far! ' 'Exact. ' 'Iată un om care a suferit mai mult decât majoritatea oamenilor în viața sa. Ce este aceea care îl face să vrea să sufere? ' 'Creștinii, la începutul Creștinismului aici, se gândeau: suntem în trecere prin această viață, ar trebui să suferim, aceasta este o vale a lacrimilor, ziua noastră va fi în viața următoare, unde îl vedem pe Dumnezeu, vom fi în cer, în paradis, ar trebui să suferim aici pentru a o merita pe cealaltă. '" și scrisese sub aceste rânduri numele celor doi oameni de la radio, Diarmaid MacCulloch și Abdullah Hadjar. În tora sa scrisese că credinciosul trebuie sa sufere; nu scrisese sub înrâurirea minunatelor cuvinte ale domnului Hadjar, își scrisese doar viața lui pe hârtie.

Acolo jos, în chilia săpată în pământul pietros al universului, închis într-un mormânt cu pereți alunecoși de durere, un mormânt în care este zidit și această durere fără margini care îl înconjoară pe sute de kilometri ca rătăcit într-o pădure de acum o mie de ani, în rugăciunile sale, în ora de dinainte de a se așeza la masa din birou se rugase la un moment dat cu literele de vânt ale psalmistului: "Când nu eram decât un plod fără chip, ochii tăi mă vedeau", cuvintele regelui David ben

Yesse ben Elochim și probabil că tot așa cum se rugase acum când avea treizeci și ceva de ani, se rugase și cu toți atâția ani în urmă pe când era abia o celulă tocmai formată, un embrion ce abia începuse să pulseze, o făptură plină încă de atunci de sufletul său. Încă de atunci inima sa neformată era o Hagia Sophia, dacă poate să se exprime astfel, un suflet de lumină boltită acoperită de sferele rugăciunii și credinței demontate și amestecate ca într-o arhitectură Lego, cu sferele ei intersectate de sacru în care ochii germinându-i ca ca doi bulbi vii ascunși în pământul negru ca părul unei femei, îi ardeau ca două lumânări cenușii de ceară, picurându-i pe podeaua de pietre mari, unde în trupul său minuscul sufletul se dezghioca asemeni unor porți ciclopice, de lemn masiv de cedru din Liban înnegrit de fumul rugăciunilor cu lumânările ținute între degete și șoptite în fața îngerilor cu părul și veșmintele mirosind a tămâie frumoși ca niște icoane galbene, roșii și aurii porți prin care invizibilul tocmai și etern începea să pătrundă, albastru, plin de lumină și tăcere, vizibil în trupul său încolțit și nenăscut, cu lemnul de cedru al catedralei șlefuit de buze de peregrini reflectând stelele aprinse și așezate în candelabrele mari cât niște roți de tortură, aprinse în viziunile martirilor Bisericii înainte de moarte și mărturisire pentru Phoenixul lor invizibil, un înalt doborât cu fața în noroi și sânge precum toți mărturisitorii ei. În acea ființă nealcătuită care era el sufletul său era o rugăciune fără cuvinte a cărei monodie creștea în tonalitate odată cu trecerea zilelor și săptămânilor, în acel an de Românie comunistă, an scufundat deja în istorie și în noaptea timpului cu toate insignele lui, cu cravatele roşii la care pionierii niciodată nu îşi găseau verigile de plastic semitransparent prin care să şi le treacă, legându-li-se la gât de multe ori în schimb, cu profesorii materialişti şi cu activiştii empatici, cu toate prescurtările de epocă de aur: tov., prof., şcl., sing., ing., gostat, CAP, GAC, ARLUS, SOVROM, UTM, PMR, UTC, PCR, toată epoca acea lepădată ca resturile de coji de ceapă de pe tejgheaua unei precupeţe, însă nu credea că acum vreodată s-ar putea ruga la fel de profund ca pe când era ca o grăunte în mâna lui D-zeu, crescând ca un fir de grâu din snopii visați de Yosif și oricum nu știa nimic din toate acestea, simțindu-se la fel de ignorant ori la fel de înțelept (poate că e totuna) ca pe vremea când era un șoim al patriei de grupa mare. Avea să aibă cândva un vis: întorsese capul şi privind în urmă văzu un popor fără număr de oameni cât o gămălie, şi privind în faţă văzu poporul parcă nesfârşit care îi stătea înainte; şi el era un omuleţ, viu şi cât un vârf de ac. Pe atunci era o rugăciune.

Cuvintele acelea, cuvintele de la radio erau minunate. Simion Stâlpnicul, numit de oameni Sfântul, acel precursor al blajinilor Rusiei era în Siria acelui veac asemeni flăcării unui far aflat între dunele mării liniştite dinspre Apus şi valurile sărate, amare şi zbuciumate din hipnoticele deşerturi răsăritene. Întradevăr, nu se poate să fii duhovnicesc şi să treci cu un rânjet satisfăcut în inimă prin această vale a lacrimilor care este genunea în care s-a înţepenit Pământul şi, în plus, de ce nişte bărbaţi care nu mai erau bărbaţi şi nişte femei care nu mai erau femei, de ce voiau nişte oameni care trecuseră de orice suferinţă, să sufere? Trăitul şi vieţuirea sunt cărarea în meandre a unei corăbii printre valuri, sunt un foc în nisipuri, iar esenţa a cea ce este creat este flacăra şi vântul. Oamenii aceştia erau fiecare în felul său câte un James Stevens, servitorul arhetipal portretizat de Ishiguro, robi cu gâtul strâns de bara de bronz a pietăţii gravate cu literele stăpânului, XP, sclavi prăfuiţi de rugăciuni către un împărat prăfuit de muncă, slujitori fără gânduri personale suferind prezentul pentru a merita viitorul. Fiecare din ei era o cifră, era un 1 înmormântat de viu în chiliile amurgurilor dintre Antichitate şi mia de ani de Ev Mediu. Flăcările vieţilor lor de chin înghiţit odată cu saliva au luminat lumea mii de ani cât a durat timpul care până la urmă şi pe idolii Orientului şi pe vrăjitorii lor i-a schimbat în câlţi aprins până la sfârşitul nesfârşitului. D-zeu este asemeni rarului urs alb ce-l văzuse pe gheaţă în Retezat, puternic asemeni unui uriaş şi cumpănit şi bărbos asemeni unui pusnic, spărgând gheaţa peporţiuni mari şi scoţând în gheare păstrăvi mari cât un om, ori asemeni unui urs polar atotputernic semisfera acoperită de cadrane şi cifre a Nordului, atotputernic asemeni unui urs de peşteră din vremurile dinaintea veacurilor de monahi şi filosofi ai pustiurilor şi oraşelor greceşti ale lumii elenistice, Hristos ridicând oameni asemeni firelor de secerătură, chemându-le iarăşi la sine şi întorcându-le spicul în pământul în care se amestecă toate, după credinţa lor minimă, dintre care oare pentru câţi fericirea lor a însemnat să moară răstigniţi de fraţii lor ori să plece osteniţi prin deşerturi.

Simţea şi el, inconştient, că toată cunoaşterea Occidentului, din care ca semit nu făcea parte, era incompletă, simţea că toate groasele tomuri hegeliene, ori cărticelele lui Kierkegaard, ori opera lui Friedrich Wilhelm Joseph Schelling, sau toate cărţile tipărite în caractere latine ori greceşti ale lumii

Occidentale sunt doar suprafaţa falsă a ceea ce este real, a nopţii misterioase în care este înghiţit pământul ori a abisalului ocean desoperit de Isaac Newton. Dacă ar fi întrebat, dacă i s-ar cere un comentariu la vieţile călugărilor sirieni ori a bătrânilor schiteni ai Egiptului, el fiind de altă credinţă nu prea ar avea ce să spună, oricum nu se poate extazia în faţa unui „sofist răstignit”, însă oricum ar fi învăţătura ori teologia, vieţile acelor fiinţe erau atât de extraordinare încât ţineau de ceea ce este numit miracol, la fel cu – nu potea să nu recunoască, orice ar fi – viaţa magistrului lor. Şi, după cum spune Berdiaev, Nikolai Alexandrovici Berdyaev, ca şi Suflarea Sacră, începe noaptea lumii, dar e ştiut că la câteva ceasuri după începerea nopţii omenirea este scufundată în somn, aducătorul de viziuni şi cel care e cea mai fericită şi profundă stare a existenţei de carne; Adam era adormit de D-zeu câdn D-zeu a luat din trupul său şi a făcut miracolul numit Eva, miracol cu trup făcut pentru Adam după cum corabia era făcută pe vremuri pentru navigatorul tânăr şi fără un ban, abia un adolescent ce tocmai pleca pe mare pentru o viaţă ori pentru cât timp marea îl va primi.

Ieşise pentru puţin în faţa porţii privind amurgul de iarnă din josul stângaci geometric de perspectivă picturală naivă al străzii nişte strigături cântate de doi oameni pe care depărtarea îi făcea imprecişi şi asemeni unor pitici. Deschisese cutia poştală cu o cheiţă de alamă şi, după ce scoase foile promoţionale multicolore ale supermarketurilor ce tocmai se deschiseseră în oraş, foi acoperite pe toată pagina cu duzini de fotografii color cu diagonala de trei centrimetri şi jumătate. Aruncase foile acelea nedorite în tomberonul de gunoi cu roţi de lângă poartă şi tocmai închidea uşiţa şi micul lacăt al cutiei poştale, lăcăţel mai potrivit să stea la gâtul unei punkiste engleze decât să închidă poşta, când cei doi oameni ajunseră la trei case distanţă, de arhitectură generaličiană; erau două ţigănci cu fuste lungi şi cu baticuri, unul roşu şi unul verde, de vârste apropiate dar totuşi diferite, iar cea care era mai în vârstă striga cântând, cu o melodie simplă şi superbă. Spunea: -Oale pe nuci, oale pe nuci! Oale cu capac, oale emailate, tigăi albe de oţel. Oale de inox!

Acum femeile se opriseră la poarta de la două case distanţă, târguindu-se cu doamna din poartă pe care o cunoşteau şi pe care o numeau „coniţă”. R. nu mai stătu afară şi, închizând poarta cu grilaj merse prin curtea lungă de nisip şi pietre luminată albastru halucinant de amurg de iarnă, trecând pe lângă maşină şi pe lângă cuşca de care rea legat cu un lanţ ruginit câinele său. Când ajunse pe treptele casei mai privi odată în urmă şi le văzu pe cele două ţigănci trecând şi auzi aria melodică a femeii cu batic roşu: Când ajunse pe treptele casei mai privi odată în urmă şi le văzu pe cele două ţigănci trecând şi auzi aria melodică a femeii cu batic roşu: -Oale pe nuci, oale pe nuci! Oale de inox, oale de aluminiu, tigăi cu capac! Oale emailate! Închisese uşa de lemn vopsit maro în urma sa, cu sentimentul că închide în urma sa lumea, banală şi misterioasă, arhicunoscută şi tainică, asemeni unei femei, fie ea prostituată demonizată ori călugăriţă beatificată. Aici era lumea sa, cu familia şi cărţile sale, cu fragmentele talmudice şi viziunilor povestirilor idiş, cu suferinţa şi beatitudinea amestecate ca într-un ou de jad al unui yin-yang omogenizat perfect. Oricum, era un om considerat avut, relativ totuşi, şi era la capătul piramidei societăţii, în iudaism cel puţin, însă cu toate acestea de când aflase de boala gravă a lui Yosef, se simţea ca un om care nu-şi mai ştie numele. D-zeu îl năsruise cu apele sale, îi distrusese simţirea, toată fiinţa şi acum aştepta să i le recosntruiască, neştiind dacă i le va ridica după arhitectura dinainte ori după o alta în Bizanţul după Bizanţ care era viaţa sa. Tot ce mai ştia acum era că devenise o cetate prădată şi arsă, fără locuitori, un sat ars în care nu mai găseşti decât cioburi şi cenuşă, cu lăzile de zestre deschise şi cu monezile, maramele, salbele şi şerparele lor furate. Unde este Eliahu şi toţi prorocii trecutului să-i vindece copilul? Câtă nevoie avem şi noi ca cei de altădată, noi cei ce purtăm haine de plastic şi ne rugăm împreună prin telefoane mobile, de un cuvânt vindecător, cuvânt însă pe care nu-l poate spune nimeni, nu se ştie de ce. e îngrozitor şi singurele lucruri ce rămân sunt rugăciunea, tăcerea, rugăciunea, nimicul şi împlinirea în nimic. Trebuia să-l sune pe Ip, nu se mai văzuseră de mult însă nu ştia când îl va suna, avea un sentiment pe care nu îl mai avusese înainte referitor la prietenul său şi uneori şi pe cei mai buni prieteni simţi nevoia să nu-i cauţi, cum îşi spusese cu ceva vreme în urmă sufletul nu e făcut să reziste la prea multă frumuseţe. Acum trebuia să meargă

ssu în camera copilului să se uite amândoi la Shrek, pe laptopul vechi pe care i-l dăduse lui Yose.

Merse şi făcu curat pe bufetul din bucătărie, amintindu-şi de domnişoara acea pe care o condusese la mormântul sorei sale, curăţă măsuţa din sufragerie de bolurile de alune sărate şi nesărate, de paharele de suc băute doar pe treisfert, ce rămăseseră după vizita lui Evreinov, duse totul în bucătărie, goli paharele în chiuvetă şi se opri puţin cu mâinile sprijinite de tabla ei de inox încercând să se concentreze asupra realităţii. Avusese o zi atât de plină, era obosit. Brusc, fără un motiv anume, îşi aminti cum îi povestise fratele Ip, că îi spusese directorul şcolii în '88 pe când era pionier baptist: -Hai, comandant de grupă, lasă dragostea şi speranţa.

Apoi merse în baia care se afla puţin mai încolo pe coridorul ce ducea spre uşa de la intrare, se opri în faţa chiuvetei din baie pe care se afla bolul de scoici şi cochilii din Marea Nordului, strânse cu o peliculă de celofan, dădu drumul la robinet pe apa caldă, se udă pe obraz şi începu să se săpunească pe obraji cu un săpun ce îl luă de pe un suport aflat pe etajera chiuvetei. Apoi luă un aparat de ras cu trei lame şi începu să se bărbierească încet, oprindu-se şi privind rezultatul după fiecare două sau trei mişcări ale lamei pe barba abia mijită. Se oprea şi mişca din buze şi obraji pentru a vedea dacă ni au mai rămas fire izolate şi continua să se radă, acum pe bărbie, Rabbi Yehuda, deşi rabin ortodox, fiind fără barbă asemeni unuia neolog. Pe patratul mic al ferestrei băii, lumea se întunecase. În vreme ce se bărbierea îşi amintea cuvintele de început ale unei poveşti pe care o auzise pe când era băiat mic: 'A fost odata ca niciodată un sat aflat peste un râu de lacrimi care izvora din cer. Satul era tare mic si casele erau doar ca niste bordeie, trei la stânga râului şi două la dreapta. În partea stângă era şi bisericuţa, mare doar cât un bordei puţintel mai răsărit şi cu un turnuleţ cu un clopot mititel ceva mai mare ca talanga de la vaci. Pe râul de lacrimi căzute din cer creşteau nuferi mari cât un ostrov fiecare ce îmbatau aerul de miresme. Daca priveai frunzele udate de apă ale nuferilor îţi puteai vedea chipul ca într-o fotografie plutind pe apă. Fetele satului veneau să spele rufele în apa curată a râului şi de pe câmp se auzeau turmele şi cuvintele oamenilor...' Îşi amintea momentul pe când se rugase mai înainte şi mâinile îi luaseră foc. În rugăciunea sa mâinile îi ardeau fumegând asemeni tămâiei, picurate din ochii săi deschişi lacrimi de untdelemn, templul cu zece coloane al mâinilor sale ardea cu o flacără purtată de vânt care nu se mistuia, era un rug aprins în faţa lui Moşe, arzând şi neconsumându-se. rugăciunea sa fusese un cântec fără note, în care cuvintele nu erau scrise cu litere, nici măcar iudaice, ci cu altceva, ceva asemănător poate oglindirilor luminilor tainice şi umbrelor previzibile din tablourile rembrandtiene. În vreme ce carnea lui se prăbuşea în adâncuri unde lumina scade cu fiecare rugăciune, singur şi neştiutor asemeni unui gândăcel degerat, sufletul înălţându-i-se însă, spre cupolele geometriei în spaţiu ale celor sublime şi ale tăcerii şi ale celorlalte izvoare ale existenţei şi ale celor ce sunt vii; asemeni lui Alexandr Soljeniţân, care era deja mort la treizeci de ani, în trupul său de bronz în care ca într-o icoană armeană vie mai este doar durerea; cu toate acestea nu-şi uitase numele deşi orice viaţă este o compoziţie impenetrabilă de fugi ale timpului, iar iubirea un incomprehensibil contrapunct. Se rugase în ceasul acela greu iar camera în care se afla se preschimbase într-o capelă cu ziduri de untdelemn şi smirnă miniate cu lapislazuli, turcoaz şi pulbere de mărgean, în care flăcările lumânărilor erau de aur lichid, topit, asemeni aripilor ceteleor de heruvimi şi pâlcurilor de îngeri; Ezekiel era acolo cu părul şi barba de flăcări, nespunând nimic şi privindu-l; pe cap avea cununa halucinantă a unui Maghen David în şase colţuri, înscris în sfera unui nimb medieval novgorodian de lacrimi. Ochii, gura, fruntea, jumătatea stângă a pieptului, şi mâinile sale erau nişte izvoare neînţelese, nişte linii plecând din ele, coborând în tezaurele pământului şi apoi urcându-i prin tălpi şi prin nervi până în oasele mâinilor sale alimentând flăcările ce îl învăluiau acum din toate părţile de parcă ar fi fost ars pe rug, în momente în care nu mai ştia nimic şi în care sufletul din el îi alimenta flăcările, arzând ca uleiurile din opaiţurile de lut din valurile înghiţite deja de şuvoaiele fără capăt ale istoriei şi întunericului şi adevărul e că nu mai ştia dacă reuşise să-şi scoată mâinile acoperite de vâlvătăi de vitraliu prin placenta cerurilor pentru că Ezekiel levita în capelă ori invers; D-zeu îl fericise; un evreu se poate considera binecuvânat chiar dacă numai îl visează pe ben Azzai, cel pe care Tora îl mistuise, ori el îi văzuse pe Moşe, cel dintâi, şi pe Ezekiel, al doilea după Moşe. Era fericit, era unul din acei ce sunt numiţi fericiţi, însă în acelaşi timp bulbul acela întunecat, sinistru rămânea în trupul bietului său copil, începând să apese pe nervul optic. Stătea îngenuncheat în capela de mir, cu mâinile în flăcări, înconjurat de toţi profeţii care au fost trimişi pe

pământ, se afla înconjurat de o cruce a Sfântului Gheorghe făcută din patru candele mari, în care se afla înscrisă o stea a lui David intersectată în doisprezece lumânări, în mijlocul căruia sufletul său era o cruce roşie de caritate. Era atât de multă lumină că nu vedea nimic.

Doar oamenii din răsărit îi pot înţelege pe oamenii din răsărit, astfel că adeseori chiar şi cuvintele sunt de prisos. Un adevăr adânc pe care îl rumegase întreaga viaţă, un adevăr pe care aproape că îl putea numi al său, era că nimeni nu este, nici el nu era şi că nu există oameni înţelepţi, fie ei ziditori de temple, fie că ştiu pe dinafară toate cuvintele părinţilor, ori că îi iubesc pe străini.

Acesta era adevărul vieţii sale, un adevăr nu de flăcări şi aur, ci de tâmple palpitând de viaţă şi de scuipat înghiţit în ani de tăcere. Era credincios ca atâţia alţii de aproape trei decenii, dar asta nu însemna că progresase în privinţa aceasta în mod real măcar un pic, nu a ajuns niciodată să se transforme într-un lotus de înţelepciune, fericire ori adevăr, era tot el însuşi, un oarecare, un individ puţin cam burtos, mai gras, plin de suflet ca sva dintr-un mesteacăn de la un capăt de munte şi de suflarea lui D-zeu ca un circuit de elctricitate. Explicaţii nu sunt în pământul acesta în care şi pietrele plâng, în care şi privirile lemnelor sângerează, chiar şi aici în valea aceasta înţintată de sate, un district vechi şi tăcut de mărimea oraşului Bucureşti, plin de taine şi de sate dispărute, un loc unde pe vremuri oamenii când mureau se preschimbau în statui îngenuncheate de piatră, iar sufletul oamenilor deveneau mesteceni bătrâni şi albi crescuţi la capete de munţi, cu vântul curgând prin seva lor deasupra bisericuţelor noastre înconjurate de cruci uitate de timp şi de oameni. Când omul este abia o îmbinare între cerul invizibil şi natură, nu este loc pentru înţelepciune profundă ori autentică; R. învăţase toată viaţa, voia să înveţe toată viaţa şi se resemnase cu adevărul că atunci când îi va veni în sfârşit rândul să plece, va merge înaintea tălpilor infinite ale lui YHWH, abia ca un om ignorant. Dar o întrebare cu care probabil că va pleca din lumea aceasta cărând-o în suflet până la ultima vamă pentru că nimeni de aici nu îi poate da răspunsul e că de ce, dacă pământul este cum îl vedem, aşa de frumos, oamenii de pe el sunt atât de aşa cum sunt? Şi de ce, dacă oamenii sunt atât de frumoşi, fac tot ce ating atât de urât? Era israelit de treizeci de unu de ani, dar cu toate acestea realiza că înţelepciunea rămâne departe de el, până când nu va fi nici el decât un trunchi de copac trântit la pământ sus în pădure, rupt. Doar oamenii din răsărit, doar ei pot înţelege că pe-aici durerea e mai adâncă, lacrimile mai mari şi cerul mai înstelat, iar doar apele ce coboară turmele de păstrăvi de la munte ştiu, şoptind poveşti şi bolborosind cântece pe care nimeni nu le-a înţeles vreodată că reversul de aur al galbenului vieţii nu mulţi l-au văzut, poate doar cei drepţi şi îngerii. Nimic nu se poate compara cu visul incomprehensibil pe care i-l văzuse Yose în care văzuse un cortegiu de zece mii de îngeri purtând crucile grele ca marmura incandescentă a zece mii de evrei, unul din îngeri oprindu-se şi spunându-i într-o limbă dispărută că nu contează de eşti înţelept sau nebun atâta timp cât oricum eşti eşti pentru Hristos. Când cortegiul porni mai departe, lui Yose ii atrase atenţia un tânnăr cu mâinile legate de o carte, cu o expresie de cădere şi suferinţă pe chip aşteptând ca funia convoiului să-l tragă mai departe. Fusese doar un vis îmbibat de aceste locuri unde sfera înjumătăţită a Carpaţilor şi a Balcanilor alcătuiesc un yin-yang de piatră şi râuri într-un timp picurat pe frunzele de toamnă, mari şi galbene ca nişte icoane, iar D-zeu îţi dă suferinţa sa în locuri unde sunt destui care spunând că cântecul lor e prea frumos taie limbile privighetorilor pentru că suferinţa are un rost al ei de nepătruns, asemeni unei ferigi crescute pe lângă pietre mari, aduse în vremurile vechi de fildeşii mamuţilor.

Doar când ajunseră în dreptul Covragiului, el cu soţia sa în maşină, Rabbi văzu în sfârşit dimineaţa. Înainte de plecare fusese în spatele casei şi umpluse cu lemne centrala cu gazeificare şi o sunase pe mama lui la Tuştea să vină să stea cu copiii. După aceea iarăşi nu mai văzu nimic decât maşinile de pe drumul asfaltat doar pe un singur sens şi indicatoarele rutiere permanente sau temporare, fiind ca un om în drum spre masa de operaţie. Odată ajunşi într-unul din municipiile Hunedoarei, parcară maşina vizavi de un bloc heptagonal şi apoi traversară strada pentru a se îndrepta spre centrul de handicap unde medicul îi îndrumase să meargă. Nu ştiau drumul şi se rătăciră prin nişte blocuri ajungând lângă o bisericuţă în roşu, ortodoxă, ce tocmai era pictată pe dinafară. Un tânăr lucra jos pe o schelă mică la imaginea unei călugăriţe probabil, lângă care era scris cu litere vechi româneşti, caligrafiate în cenuşiu cu pensula: „Zis-a iarăşi: dacă ne bucură boala, să nu ne mâhnim,” de cealaltă parte a icoanei murale fiind scris cu litere ceva mai mari tot într-o nuanţă

cărămizie şi de aceeaşi tonalitate: Maica Singlitichia. După ce se mai învârtiră puţin printre blocurile acoperite cu modele de cărămidă aparentă, neştiind pe unde s-o apuce ajnseră în sfârşit la clădirea cu un singur etaj unde era centrul de asistenţă socială pentru handicap. Câţiva oameni, bărbaţi cu şepci de stofă ori căciuli ruseşti de blană şi femei cu broboade stând pe lângă copii bolnavi şi bătrâni stăteau pe singura treaptă din faţa uşii, iar în partea dreaptă era un bloc cu trei etaje în renovare, fiind rezugrăvit în verde. Înăuntru era plin de lume, câteva mese cu aproape toate locurile ocupate, scaune negre sau albastre de asemenea ocupate pe lângă pereţi şi mulţi oameni de toate tipurile şi toate categoriile sociale stând în picioare şi aşteptând să intre în birou ori stând la coadă la o masă aflată la peretele opus al sălii destul de mici, unde se dădeau formulare şi bilete de ordine cu numere din două sau trei cifre. Pe pereţi erau atârnate nişte postere; unul arăta fotografia unei femei, o fotografie mototolită, ruptă şi realcătuită greşit, ochiul stând fiind în pometul obrazului, buza fiind deplasată şi dându-i un aspect de mutilare psihică şi suferinţă; pe poster era scris: „Începe cu ţipete dar nu trebuie niciodată să se termine în tăcere.” Alt poster înfăţişa trei olimpici de la Olimpiadele speciale, doi băieţi şi o fată, cu medalii pe piept şi ţinând mâinile ridicate; pe imagine era scris: „Chiar dacă nu voi câştiga, vreau să fiu brav în încercarea mea.” Următorul poster conţinea o imagine grafică: un cerc de oameni dintre care unul era desenat în gri şi se afla cumva scos din cerc, stând cu câţiva paşi mai în spate; pe hartia posterului era tipărit: „Comuniunea nu se poate realiza fără excluziune,” dintre care cuvântul „excluziune” fiind tăiat ca şi cu un stilou lângă el fiind scris „înţelegere.” Pe al patrulea poster se aflau nişte fotografii cu Papa Ioan Paul al II-lea la bătrâneţe, cu Salvador Dali, Muhammad Ali şi Ronald Reagan. După ce plecase, pe maşină nu-şi mai amintea ce scrisese pe poster. Oamenii de dinăuntru erau de toate felurile, oameni diferiţi, femei credinciooase şi bolnave de cancer, părinţi cu copii mici ori nou născuţi care se născuseră cu un handicap, mame îndurerate ca Fecioara Maria şi taţi îndureraţi ca bătrânul Yaakov, adolescenţi suferind psihic, bătrâni bolnavi şi singuri, oameni tineri suferind de forme grave de reumatism, femei ori bărbaţi cu un picior mai lung, era şi un om într-un scaun cu rotile împins de sora lui, femei bătrâne, tăcute, impenetrabile, pe care doar Dumnezeu şi asistentul social ştiu ce le doare, el însuşi şi cu soţia sa veniţi pentru primul lor copil, oameni diferiţi însă atât de apropiaţi, de fapt acelaşi Om reprodus în zeci şi sute de matriţe imperfecte, reflectat în ochiurile tremurânde de apă a celor o mie de izvoare răsfirate prin ţinut, acelaşi manuscris întrupat în zeci de mii de volume, tipărite defectuos, cu litere de tuş şters, greşit uneori, dar în esenţă acelaşi manuscris, aidoma unui document PDF pe care l-ar putea realiza un arheolog amator după eventuala descoperire arheologică al manuscrisului antic al Odiseei, asemeni lui Joyce în prima jumătate a secolului douăzeci. „Şi cuvântul lui YHWH a venit la Iehu, fiul lui Hanani, împotriva lui Baeşa, spunând: 'Eu te-am ridicat din ţărână şi te-am pus mai mare peste poporul Meu Israel... '” Aveau destul de mult timp de aşteptat acolo, vorbind puţin şi doar dacă era nevoie, cumva vexaţi de toată acea suferinţă colectivă adunată într-un singur loc îngust şi neîncăpător ca o posadă a plângerii, iar în R. cuprins de un spleen - inexplicabil fiindcă şi el era deja unul din acei oameni dintre care fiecare dacă ar fi ştiut ofilitele cuvinte ar fi putut spune: Et in Infernus ego, mintea topită de necazuri şi oboseală a lui R. fugea de la un lucru la altul aducându-i în lumina pâlpâindă a proiec torului cinematografic al amintirii cele mai neaşteptate lucruri cum ar fi pagina aceea de manuscris galben scris cu litere de smarald, o filă de manuscris arab de provenienţă nubiană scris de mână cu litere cufice încă incomprehensibile Europei, pe care cineva, posibil un african scrisese o inscripţie pictografică parcă şi mai hieroglifică. Inscripţia consta din două texte; în primul rând al celui dintâi, începând de la dreapta spre stânga se aflau o stea picturală de culoare galbenă în opt colţuri, cercul gol al unei Luni noi, două Maghen David de culoare roşie de întensităţi apropiate dar totuşi diferite, încă o Lună nouă şi apoi încă un Maghen David roşu; în şirul al doilea de caractere se aflau un Maghen David roşu carmin, apoi un Maghen David doar schiţat ca în desenele geometriei şi încă un Maghen David de culoare roşie ca cea de icoană rusească; în ultimul rând al primei inscripţii se aflau încă o stea octogonală care consta ca şi prima dintr-un văl pătrat pus peste o stea în patru colţuri şi un Maghen David mai mare desenat parcă în fum şi de culoare nedefinită. În a doua inscripţie, desenată mai încolo pe pagină, ce consta din patru şiruri de caractere pictografice se aflau în primul rând două Maghen David de culoare roşie şi un Maghen David pe jumătate galben pe

jumătate albastru, conţinând îmaginea unui pătrar de Lună; şirul al doilea începea cu o stea galbenă din aceea, în opt colţuri terminate în frunze de laur, după care se aflau un Maghen David purpuriu, şi un Maghen David pătrar de Lună strălucind stins pe care era desenat un pătrat, şi apoi o seminlună între coarnele căreia se afla o menoră mică în sfeşnicul căreia erau aprinse toate luminile; în penultimul şir de caractere se aflau două stele roşii în şase colţuri Maghen David cu vopseaua scorojită de vreme, o semilună în ale cărei coarne era înscris un Maghen David desenat recent cu linii de vopsea albastră veche, iar ultima pictogramă de pe şir reprezenta o lentilă mare ce oglindea un număr nedefinit de semilune albe în care erau înscrise stele evreieşti; pe al patrulea şir nu se afla decât o hieroglifă, un Maghen David desenat în linii cenuşi cu borduri gri şi cu suprafaţa pictată în roşu. Pictogramele erau dispuse în două arcuri otomane frânte în acoladă desenate în tuş în borduri de arabescuri grafice de Ev Mediu târziu islamic. Textul era de nedescifrat, cel puţin el însuşi nureuşise să-l citească. O inscripţie neînţeleasă, tainică, în vreo limbă moartă, uitată ori poate olimbă care nu existase niciodată, jocul unui şcolar ori al ucenicului unui şeic pus pe hârtia indiană într-un ceas de plictis, ori mărturisirea unor vremi trecute şi fără sfârşit, cuvintele vreunui viteaz ce a reuşit să cucerească cele şapte cetăţi plus una, ori secretul vreunui sufi pe toate apele şi prin toate nisipurile ummei, ori poate cuvintele unui student negru rătăcit în universităţile fără suflet ale Europei divizate, sau simplele cuvinte ale cuiva care mărturisise poate scriind aceste caractere: 'Dau toată înţelepciunea pe iubire.' Şi toţi, fiecare în singurătatea lor amintindu-şi câte ceva, fiind purtaţi cu gândul la ceva din această viaţă, acest vârf de aisberg odhinnic, ale cărui gheţuri încă pâlpâie strălucindu-ne ca un neon în amintire, toţi căutând înţelepciunea, dar gândindu-se mai mult la altceva.

Lângă ei se afla un grup de trei oameni, doi bărbaţi care probabil că se cunoşteau, amândoi în jur de patruzeci şi cinci de ani dintre care unul era cu fiica lui, o domnişoară angelică de vreo douăzeci şi trei de ani cu o privire uneori rătăcită de om singuratic. Cei doi oameni povesteau ceva, R. Yehudah constatând că de când intraseră vorbiseră tot timpul, dar el nu realizase că-i aude decât acum. Celălalt, cu o mustaţă tunsă de om de la ţară, cu barba nerasă de două zile, îmbrăcat cu blugi albaştri turceşti şi cu nişte haine negre ori cenuşii, purtând o şapcă Made in China în cap îi povestea tatălui fetei ceva în timp ce acesta îl aproba din ochi cu o privire vie, uneori zâmbitoare: -...mă, ce vremuri erau, mergeam la Haţeg la fabrica de bere şi beam bere de la robinet de la furtun, de-aia nefiltrată, lângă era abatoru', duceam marfă şi scoteam carne de mici rapid; şi-n Valea Jiului era bine, venea maşina erau de toate cum am prin eu de prin anii '60, '70, vinuri ieftine, pui prăjit ieftin la restaurant, erau de toate frăţie nu ca după când îmi luam piuliţe şi bujii de la rebuturi ori din coşurile de gunoi. Aveau minerii, mergeam pe galerie de consolidam pereţii în mină cu betoane şi lemn din munte, vara era şi muntele aproape duceam vânzătoarele de la Romarta la picnic, ce să-ţi mai spun, totu' era altfel, şi femeile, nu se uitau numa' pentru bani, mergeam cu vreo gagică la cinematograf şi mâncam seminţe amândoi la filme cu Piedone, azi nici copiii tăi nu te mai cunosc când nu mai ai bancnote să le dai, atunci cel puţin bani, servici şi ce pune pă masă aveam cu toţii, of, Doamne, şi de multe ori mă gândesc că aş da toţi banii ăstia de cacao să mă-ntorc la vremurile alea, eram şi tânăr şi-i totul altfel cân' ejti tânăr, tinereţea e ca o durere de dinţi: ori îţi trece, ori o pierzi; şi după treij' dă ani, erau ani deja de când noi am plecat de acolo să prăbuşi mina. Am fost acolo acu' vreo câţiva ani şi m-am uitat, e-un lac acolo acuma pe unde am săpat noi după huilă, ditamai lacu'. Da' apoi vezi că m-am îmbolnăvit şi ce să mai zic, cân'...

Rabbi realiză iarăşi că nu-i mai aude, era iarăşi singur cu haosul din viaţa lui. Se gândea că minimii se văd dintotdeauna puşi pe cruci de la naştere până la moarte, iar el se întreba pe ce sunt răstigniţi evreii? Pe o stea, pe o meghilă, pe un sfeşnic, pe un zid vechi de pietre ciclopice? Probabil că şi sufletul său era un lac, izvorât din cerul în furtună într-o mină prăbuşită cu braţele galeriilor inundate sub suprafaţa neagră de praf de huilă a apei moarte, sufletul său era un somn isihast, sihastru, sihliu întunecat de durere şi nevăzut în aceste ape moarte şi fără viaţă, înghiţind ferigi carbonizate din pereţii prăbuşiţi beton şi de cărbune. Şi fiecare om de aici era un peşte mai mare sau mai mic singur în lacul întunecat şi pustiu al propriului său trup, în propria viaţă ori într-un acvariu de aur, singurătate, muţenie şi disperare, o singurătate ce nu e solitudine fericită, o muţenie ce nu e

tăcere binecuvântată şi o disperare ce doar ea ţine loc de suflet. Acum vedea că locul acesta era un munte de lacrimi jefuite din ochii acestor trişti pelerini, ai pribegilor care veneau aici înainte ca trenul sau autobuzul să se pună în mişcare, scuturându-i brusc în spate, înşfăcându-le sufeltul spre suferinţa lor de toate zilele, fiecare din ei pe drumul de întoarcere ala casele lor pustii şi triste ridicând relicva unei lacrimi împietrite pentru a o potrivi în pazălul incomplet al sufeletlor lor, arătând ca un joc de moară construit din roua de cristal preţios a lacrimilor pe care nu este neapărată nevoie să le plângi pentru a le avea. Însă avea sentimentul că deasupra sa cosmosul îşi deschisese o cupolă uriaşă asemeni corolei unei flori, zidită în întregime din faguri, prin ale căror ochiuri de Maghen David hexagonali lumina dinăuntru era miere şi untdelemn. Această cupolă cu nume neştiut era cerul, iar cerul este o cupolă pictată Pantocrator peste univers. Un lucru pe care îl observase de când începuse să aprofundeze hasidismul şi începuse să se scufunde în abisurile revelaţiei, revelaţiile care îi erau date nu erau totdeauna sută la sută corecte din punct de vedere talmudic, de aceea îşi luase obiceiul să ignore boabele de neghină şi să mediteze numai asupra grâului. Da, cerul e un Pantocrator cum nu mai este un altul, la care scuipatul nici unei creaturi nu poate ajunge, iar sufletul lui era un lac de acumulare în ale cărei ape liniştite se năruiau casele şi bisericuţa şi castelul grofului a două sate acoperite de ape de comunişti în perioada eroică; el era o apă în ale căror adâncuri se aflau toate satele lumii mâncate de ape, toate corăbiile burduşite cu aur din America spaniolă şi scufundate de piraţii englezi ai reginei Elisabeta I şi mirodenii din India de pe vasele arabe sau portugheze, corăbii lungi vikinge cu manuscrise miniate oriental ale Scripturilor jefuite din Irlanda mijlocului de Ev mediu occidental, închise ermetic în ferecăturile lor de aur încrustat cu pietre preţioase. Ce era în aceste valuri oscilând asemeni vârfului pădurii dintr-un vis vechi era un secret pentru el însuşi ca şi pentru oricine altcineva. În ele probabil că se aflau cetăţi pierdute cunoscute acum doar din folclor, păduri putrezite prin ale căror trunchiuri nu mai calcă nci un pas de om la vânătoare după vreo jivină şi doar somnii negri lungi cât o locomotivă Malaxa se cuibăresc în sanctuarele rotunde ale copacilor din mijlocul bungetului inundat, sus sărind din apă crapi graşi şi uriaşi, mari cât un viţel tânăr. În apele din sufletul lui erau şi nori captivi în ramuri şi mărăcinişuri asemeni stelelor colţuriase rupte din Luna plină ce nu mai puteau să se ridice la suprafaţă, măcinându-se şi evenind nisip presărat în adâncuri şi din tot ce era în sufletul său nu vedea decât pietricelele aduse de valuri spre ţărmul stâncos plin Stonhenge-uri de pietre uriaşe clădite de uriaşi. Sufletul său era asemeni unei cochilii aduse de valuri, de un fel cum nu mai văzuse niciodată şi despre care nu ştia cât timp şi de unde fusese purtată de apeşi ce fel de inimă locuise în ea, un obiect atât de insoluţionabil încât aproape cea mai bună soluţie e s-o încredinţezi iarăşi valurilor în care ai găsit acea neasemuită cochilie şi care vor veghea asupra ei cu imensele ei aripi lichide, care au fost cele ce i-au dat viaţă; întradevăr sufletul e o parabolă însă cele mai folositoare parabole sunt cele răstignite; poţi să iei cochilia şi să o sădeşti în pământ, udândo şi văzând cum încolţeşte „întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic”, ori iei cochilia şi o potriveşti în colţul stâng al pieptului observând încet acelaşi lucru - şi simţind pe deasupra atracţia cosmică a Lunii -, ori cam aşa ceva.

Iar în viziunile lui R., cuvintele lui YHWH erau cele din soneria telefonului mobil al fetei cu păr lung frumoasă ca Flora lui Sandro Boticelli în vibraţiile de orgă răspândindu-se ca nişte raze în jurul lor din mâna ei delicată, stând cu mobilul în faţa ochilor cum ai ţine un răspuns pe care l-ai aşteptat de mult timp şi care nu venise vreme de şi mai mult timp. Fata intra în categoria de frumuseţe împletită cu suferinţa, toată suferinţa ei încă nesfârşită împlântându-i parcă un nimb în privire, fiind doar o fată cu o eternitate ori cu o suferinţă mai frumoasă, fiind ea însăşi un mister, un secret al pământurilor răsăritene pe care înţelepţii, omul ori călugării lama nu-l vor înţelege probabil niciodată, suferinţa ce chinuie şi transfigurează sufletul asemeni focului care transformă fierul, făcându-l incandescent ca un sfânt în cer, tăişul unui suflet de cruciat fanatic ori un râu îngheţat în cele opt versuri ale unui „Amurg de iarnă” simbolist, pentru că iubirea e un simbol pe care ni-l putem dărui reciproc, dacă vrem ca un sărut. Avea părul lung, blond castaniu lăsat în şuviţe lungi curbate în valuri ca fluturate de vânt, cu buclele de culoarea spicului ce începe să se înnegrească acoperindu-i gâtul de marmură patinată de timp şi urechile translucide, cu o privire din toate acestea ca de nepătrunsul cer înstelat de vară; era frumoasă şi era din acele femei pe care necazurile le împiedică

de la a-şi mai cântări frumuseţea, sinele şi în genere orice ţine de ele în balanţa existenţialistă a adevărului uman, însă de fapt era atât de frumoasă că raze conice orbitoare ieşeau din privirea şi trupul ei înmiresmat asemeni pădurii ecuatoriale din America de Sud, din fiinţa ei de frumuseţe risipită de avarele degete zgârcite ale bolii, era frumoasă cum doar femeile pot fi. Părul îi era dispus în bucle naturale, nispii, avea tenul puţin măsliniu, iar culoare ochilor i e schimba de la o clipă la alta, ochii fiindu-i când întunecaţi ori negri, când verzi ori asemeni culorii mării cum poate fi văzută doar în tablourile de la Balcic, chihlimbarii, transparenţi ca safirul, picurând răşină ori miere, mov, gri colorat în albastru ori galben stins, verde intens, negri, indigo ori negri întunecaţi ca două pete saturate şi ude de tuş de China; deşi era tânără, colţurile gurii îi erau coborâte şi nu părea să fie într-o dispziţie prea veselă, şi de altfel nu dădea impresia că ar fi vreodată prea veselă, bucuroasă ori fericită. Purta o haină de stofă groasă cafenie, iar pe umărul stâng avea o poşetă autentică de piele de crocodil, din care scosese telefonul pe care după ce jucase un timp golf preţ de câteva mingi pierdute, începuse să pornească diferite melodii româneşti, toate la fel, una din ele fiind fluidul revelaţiei religioase din mareea psihică din lumea interioară a lui R. : YHWH: „Tu îmi spuneai cândva demult/ „Dacă te iubeşte încă te-aşteaptă”/ Îmi pare rău de ce s-a-ntâmplat/ Îmi pare rău de noi câteodată.../Azi totul în jurul meu e ciudat/Şi oare o să mai revin vreodată/Mi-aduc aminte când îmi spuneai/ „Trăim în două lumi diferite”/ Iubirea ta mereu îmi jurai/ Mă-ntreb dacă-ţi mai aduci aminte... Şi/ Cum să te mai privesc?/ Cum să te mai iubesc?/ Nu te mai caut... Şi/ Cum să te mai privesc?/ Cum să te mai iubesc?/ Nu te mai caut...”, (spuneau cuvintele cântecului cântat de fosta fată de la DJ Project, cuvinte prin care acum D-zeu îi vorbea cum îi vorbise lui Moşe prin tufişul ce era acoperit de flăcări fără să se carbonizeze, cuvinte ale lui Elochim, cuvinte de iubire tristă la care singurul răspuns al lui R. era o tăcere, izvorâtoare de înţelepciune şi vinovată ca orice tăcere, Îngerul lui Yah fiind prezent în arhitectura şi zidirea acestui vechi Partenon de marmură sonoră, YHWH era o iubire vulnerabilă, faţă de el era un loser în iubire, era împovărat de dragostea lui ca un fagure mult prea plin de mierea ce-l conţine şi dispreţuit cum doar un fagure ori un suflet prea frumos pot fi. Şi credinţa e dragoste, o iubire în care cei doi îndrăgostiţi se aşteaptă uneori unul pe celălalt asemeni oamenilor ce se află pe două ţărmuri îndepărtate, D-zeu se revela în latura tristă a cerului, în lumina sa ale cărei particule de sfinţenie sunt lacrimi, cu o iubire ignorată, părăsită sau înşelată; cuvintele acestea simple i se revelau ca nici ele însele niciodată ştiind, conţinând flăcările altor cuvinte, ce sunt de fapt aceleaşi, spuse de altcineva, pentru că muzica de iubire adevărată conţine emoţia cea mai mistică, după cum spunea Rumi, pentru că iubirea este pietate.

Cumva, după tot ce a fost, cuvintele sunau rece, asemeni unui ţurţure de gheaţă de început de februarie picurând în apa curată din bălţile din asfaltul trotuarului, iar el era închis într-un bibelou semisferic de sticlă umplut cu apă şi fărâme de polistiren, iar cel care îi vorbea îi vorbea din celalaltă lume, în care apa e făcută din raze, iar fulgii de zăpadă din lacrimi sacre, sticla fiind atât de fină încât este în întregime invizibilă. Cuvintele revelaţiei spuneau că între ei era aripa sfântă şi tristă a unei păreri de rău, de regret înghiţit încă, după ani de zile, regret pentru toate lucurile pe care fără să vrea şi le făcuseră unul altuia, ca într-o iubire cu aripile arse şi sufletul singur pe podeaua de piatră a penitenţei. D-zeu nu îl mai privea acum ca pe un avvă greşit din Egiptul secolului patru AD, iubirea îi era o lacrimă ce se pregătea să golească ochiul său, şi ce îi spunea era că ajunseseră la un moment din care trebuia el să-şi caute iubirea dacă voia s-o mai aibă. D-zeu alese să vorbească în refectoriul acela pentru pribegi şi pentru oameni nenorociţi dintre care cei mai mulţi probabil că vor rămâne astfel pentru toate vieţile lor singuratice şi chinuite, D-zeu vorbise acolo în capela din pustiu cum nu vorbeşte de multe ori în templele sfinte, iar muzica aceasta simplă, purtătoare a unui mesaj nevăzut, de nedetectat altfel decât cu duhul, era cuprinsă de flăcările stilizate ca nişte irisuri dilatate ale miracolului şi durerii, această bucată de mărgean şi această rană perpetuă din adâncuri lăcrimând lapte preţios de sidef, de nevindecat. Lacrimile din care era picurată clădirea nefericirii începuseră să vibreze, umplându-se treptat cu muzică şi epifanii precum fagurii în acest stup de Spirit Sfânt ce îi mângâia şi îi hrănea pe toţi, cu suferinţă în toate acestea ca pe orice nou-născut în viaţă. YHWH îl chema de undeva dintr-un loc necunoscut, de undeva din celălalt presspapier al existenţei, invizibil, promiţându-i toate lucrurile, răspunzându-i la toate întrebările şi plângând.)

Doar când ajunseră în dreptul Covragiului, el cu soţia sa în maşină, Rabbi văzu în sfârşit dimineaţa. Înainte de plecare fusese în spatele casei şi umpluse cu lemne centrala cu gazeificare şi o sunase pe mama lui la Tuştea să vină să stea cu copiii. După aceea iarăşi nu mai văzu nimic decât maşinile de pe drumul asfaltat doar pe un singur sens şi indicatoarele rutiere permanente sau temporare, fiind ca un om în drum spre masa de operaţie. Oamenii de dinăuntru erau de toate felurile, oameni diferiţi, femei credinciooase şi bolnave de cancer, părinţi cu copii mici ori nou născuţi care se născuseră cu un handicap, mame îndurerate ca Fecioara Maria şi taţi îndureraţi ca bătrânul Yaakov, adolescenţi suferind psihic, bătrâni bolnavi şi singuri, oameni tineri suferind de forme grave de reumatism, femei ori bărbaţi cu un picior mai lung, era şi un om într-un scaun cu rotile împins de sora lui, femei bătrâne, tăcute, impenetrabile, pe care doar Dumnezeu şi asistentul social ştiu ce le doare, el însuşi şi cu soţia sa veniţi pentru primul lor copil, oameni diferiţi însă atât de apropiaţi, de fapt acelaşi Om reprodus în zeci şi sute de matriţe imperfecte, reflectat în ochiurile tremurânde de apă a celor o mie de izvoare răsfirate prin ţinut, acelaşi manuscris întrupat în zeci de mii de volume, tipărite defectuos, cu litere de tuş şters, greşit uneori, dar în esenţă acelaşi manuscris, aidoma unui document PDF pe care l-ar putea realiza un arheolog amator după eventuala descoperire arheologică al manuscrisului antic al Odiseei, asemeni lui Joyce în prima jumătate a secolului douăzeci. Avea senzaţia că în sfârşit ajunsese în faţa vechii corăbii scufundate pe ţărmuri greceşti, acum urmând momentul în care în oceanul de revelaţie prin respira în nesfârşite bule de aer îşi va conduce scuba înăuntrul ambarcaţiunii aproape dezintegrate şi îmbibate de apă, cu lemnul ros de sare şi măcinat de scoici şi acoperit cu alge asmeni pletelor ude ale lui Neptun şi nu se putea hotărî să pornească motorul şi să intre în corabia care era rama propriului suflet.

Acum, cel mai probabil că Dani nu mai este, se gândea, stând acolo mişcându-se de pe un picior pe altul, înconjuraţi de toţi oamenii aceea mult prea vorbăreţi ori prea tăcuţi, între pereţii acoperiţi de postere uriaşe, fotografice, în sala unde oamenii tot intrau şi de unde parcă nimeni nu pleca, amintindu-şi de o seară de pe vremea când era în liceu, cu aproape doi ani înainte să plece la yeshiva, pe când era prieten cu Dani, un rocker deja bătrân din Reşiţa, recunoscut ca cel mai adevărat rockăr din tot ce cunoştea el cel puţin şi oricum unul din cei mai adevăraţi oameni din câţi sau ridicat din pământ, în rest un beţiv fără căpătâi, cu fiinţa degradată de băutură şi trecerea verilor petrecute toate ca seara aceea şi iernilor de mai târziu în care locuia pe unde se putea, un beţiv cu tot organismul bolnav, plin de bani care îi veneau de la soră-sa şi frate-s-o de dincolo şi plin de o inimă mare cât un moai, inimă suferindă şi vie care acum probabil că redevenise pământ. Soarele tocmai asfinţea în spatele pădurilor din împrejurimi. Pe spaţiul verde umplut de motociclete şi corturi se strânseseră în câteva locuri lemne pentru nişte focuri de tabără. În jurul grămezii celei mai apropiate de micul pârâu ce curgea prin terenul viran, nu se afla deocamdată nimeni cu excepţia lui, un băiat slab, cu părul lung de vreo optsprezece ani, care în momentele acelea era un fel de paznic. Soarele dispăru cu totul în urma dealurilor împădurite, această absenţă aruncând o umbră albastră întunecată pe câmp, spartă doar de luminile slabe şi lichide a două sau trei focuri ce tocmai se aprindeau, ca nişte heruvimi celeşti şi beatifici şiroind de lumina ce şi-au aruncat-o unii altora în faţă.

El, tânărul îşi duse mâna în buzunarul de la piept şi scoase un pachet de ţigări Carpaţi, fără filtru. Îşi puse o ţigară în gură şi, cu pachetul de ţigări în mâna stângă începu să se caute prin buzunarele jachetei albastre de blugi şi ale pantalonilor. Negăsind ceea ce căuta, îşi băgă ăachetul de ţigăriînapoi în buzunarul de la piept, se ridică şi merse către focul de tabără cel mai apropiat, care se afla la vreo cinciprezece-douăzeci de metri depărtare.

Lemnele din grămada de lângă care tocmai plecase tânărul îşi trădau cu greu identitatea. Erau în orice caz, după toate aparenţele, nişte ramuri destul de verzi, tăiate probabil cu ceva vreme în urmă – săptămâni, posibil – din arborii de mărime mijlocie de la marginea pădurii.

Lemnele, în întunericul ce se lăsa aveau un aspect plastic care într-un tablou de-al lui Cezanne ar fi putut fi descrise astfel: stinse, întunecate şi reci. Paznicul se afla încă lângă focul vecin în momentul când se apropiară de grămada de lemne doi indivizi de vreo douăzeci de ani, amânfoi îmbrăcaţi în negru, cum se îmbrăcau în vremurile vechi cei care nu mai puteau face faţă păcatului. Unul avea părul undulat şi lung până la ochi, iar al doile era ras în cap şi îmbrăcat doar în tricou, unul destul de

răspândit, având imprimată pe partea din faţă craniul cu creastă şi sigla formaţiei Exploited. Pe când se apropiau se putu auzi: -Aici trebuie să fie. E locul cel mai apropiat de pârâu, spuse individul îmbrăcat doar în tricou.

-Orice-ar fi, cea mai bună trupă-i Nirvana.

Se aşezară lângă grămada de lemne şi puseră între ei o sticlă de vodcă de jumătate de litru. Tinerii erau veseli şi beţi. Se întunecase aproape întrutotul, iar focurile luminau acum mult mai puternic. De undeva de la o depărtare aproximativă se auzea un solo de motocicletă. Tânărul se întoarse şi el lângă foc cu o ţigară aprinsă abia începută. Douăzeci de minute nu se întâmplă nimic demn de a fi notat cu excepţia nopţii de vară şi a pornirii unui casetofon la focul de unde ceruse „un foc”. Muzica ce răzbătea prin gălăgia de chef în aer liber ajungând până la ei era un „death” ce umplea aerul de urlete şi zbârnâieli monocord. Din greşeală unul din cei doi nou-veniţi răsturnă sticla de vodcă cu piciorul încălţat în prestijuri.

Acum toţi trei tinerii începură să aprindă focul, cel cu tricoul cu Exploited îngăimând ceva aproape inteligibil, ce aducea a cântec. Involuntar închise ochii pentru câteva secunde – reuşind să-i deschidă după câteva clipe -, iar după vreo douăzeci de secunde închizându-i iar; arăta foarte obosit. De undeva de la liziera pădurii începu să se audă urletul sălbatic al unei păsări de noapte. Se lăsase o noapte fără lună ce înnegrise pârâul. Pe malul opus al pârâului se afla o stâncă mare de doi metri înălţime, de formă oarecum pătrată, a cărei urmă se distingea slab în apa pârâului luminat de flăcări.

-Salut, băieţi se auzi o voce feminină, însoţită de râsetele alteia.

Erau două fete apropiate ca vârstă cu cei doi proprietari ai sticlei de vodcă. Fetele se veneau lângă foc ţinându-se e mână, îmbrăcate una în panataloni evazaţi şi ie, iar cealaltă în geacă şi pantaloni de piele. Aşezându-se lângă foc, fata în ie îşi deschise rucscaul, scoase o perie şi începu să-şi pieptene părul lung, arămiu, spunând: -Ce faceţi, stimabililor? V-aţi apucat să faceţi focul?

-Scuză-mă, te rog, pentru chestia cu berea, a fost un accident, spuse fata cu geacă de motoristă.

-Eşti dulce, da' n-are nimic, chiar aveam nevoie de puţin luciu la păr, un pic de glam.

Fata se uita la „alien” cu o atenţie camuflată şi apoi se întoarse către ceilalţi doi: -Cine e? E prieten cu voi?

-Nu, îl ştie pe Dani.

-Toată lumea îl ştie pe Dani, numa' el începe să nu se mai ştie pe el, spuse fata cu o grimasă. Păcat, că nimeni nu e ca Dani.

Acum flăcările înroşeau chipurile oamenilor aşezaţi roată în jurul lor. Cei doi băieţi scoseseră dintr-un buznar al gecii de blugi o a doua sticlă de vodcă din care aruncară puţin ve foc stârnind o vâlvătaie mare cu aspect lichid. Acum erau muţi de beţi. Domnişoara cu geacă de piale privea absentă lemnele carbonizându-se încet în vreme ce cea care vorbise încă se pieptăna ţinânduşi aproape de foc picioarele ce tocmai le descălţase din tenişii ei uzaţi de bumbac gros şi prăfuit şi punându-şi la un loc ferit încălţămintea cu tălpile ude în interior. Deasupra cerul era întunecat şi plin de stele, cu toate acestea doar o imensă pată neagră ce aspira vara, înghiţind stelele una câte una în vacuumul în care dipăruse şi Luna. Jos, sigurele lumini erau cele ale celor câteva focuri din jur. Tot din direcţia aceea începuseră să se audă muuzică şi agitaţie conjugate cu râsetele unor necunoascuţi care tocmai treceau prin întunericul din apropiere. Lemnele focului pocneau, iar vâlvătaia ce le mistuia arunca o coloană de scântei, dogorind în acelaşi timp feţele de ambră topită ale tinerilor.

-Gina, cum de ţi-ai udat tenişii? O privi cel cu părul ondulat pe fata căreia între timp i se uscaseră gropiţele tălpilor.

-N-am văzut râul, spuse ridicându-şi picioarele către foc. Dar apa nu-i rece, poţi să mergi să încerci şi tu... răspunse domnişoara masându-şi tălpile.

-...vai ce bună o fost, nu puteam nici să mă mişc, îi povestea ceva cel cu tricoul cu Exploited celuilalt, după vreo încă alte zece minute de tăcere, timp în care cei trei băieţi beau din vodcă şi fetele stăteau liniştite lângă foc, una privind flăcările chihlimbarii şi alta cerul negru, când în

mijlocul focului ateriză o sticlă aruncată nu se ştie de unde. Pur şi simplu stăteam întins pe lemn ca un drug, continuă cheliosul. De la focul cel mai apropiat începură să se audă urlete în ritmul muzicii.

-N-am chef să vorbesc acum, spuse tânărul arucând un ambalaj de biscuiţi în mijlocul flărărilor ce se mistui arzând din toate părţile.

Cerul se acoperise parţial de nori începând să picure mărunt; se făcuse mai frig. Fata cu geacă de piele îşi mirosea părul ţinându-l între degete. De fapt toţi cei din jurul focurilor miros a fum, se gândi. Pasărea aceea de noapte, nevăzută, continua să se audă, cu mari întreruperi însă. Era doar o noapte la marginea pădurii cum fusese pe pământurile acestea de mii de ani, tăcută, pustie, acoperită de nori străpunşi uneori de stele, noapte deranjată doar de zgomotele motoarelor, de sunetele electrice alimentate de baterii şi de gălăgia ignoranţei omului, a unei fiinţe care a pierdut înţelepciunea îngerului cu multă vreme în urmă, cum a pierdut-o mai recent şi pe aceea a animalului, odată cu sfârşitul ultimei căpetenii libere indiene americane, zulu ori siberiene.

-Mă duc să văd ce face Moksha, se ridică cel cu părul ondulat scuturându-şi blugii de pământ şi bucăţelele uscate de lemn ce se agăţaseră de ei; „Adios”, spuse fără prea mare aplomb în timp ce se îndepărta. După vreo zece metri, nu se mai văzu.

-„Nu ştii, te-nvăţăm; nu poţi, te-ajutăm; nu vrei, te-obligăm,” îi aruncă chicotind Gina, fata desculţă de lângă foc, în urmă spre întunericul în care acesta dispăruse.

Sufletul păcătoşilor se mistuie prin perete sau pe fereastră, sufletul omului drept urcă prin tavan până da D-zeu, se gândea. Pe când era student la yeshiva găsi într-un manual vechi de anul trei limba ebraică o bucată de hârtie probabil uitată de cineva în carte, hârtie pe care era scris caligrafiat următorul paragraf: 'Oamenii suntem făcuţi asemeni unui tigru făcut să iubească doar un alt tigru, acelaşi dar totuşi diferit de el însuşi, suntem aidoma florilor grele de prea mult polen asemeni nopţilor lungi în care pe femei le dor sânii grei şi uzi de rouă, când sunt plini de prea multă singurătate şi iubire, ascunsă în veşminte drapate de mătasă albă, când de multe ori omul e asemeni vreunui vechi zeu al Indiei, inconştient, zămislind inconştientul simbolist; cine nu mai este om să nu citească, iar credincioşii lui D-zeu trebuie să se roage pentru tot ce simt, fiindcă altfel n-ar mai putea trăi, este ceva în toate astea, de aceea chiar şi Isaac, al doilea patriarh, în cele din urmă după ce au trecut rotirile de aşteptare ale Pământului, s-a căsătorit. – Iulia Fishel, Cernăuţi, 25 Februar 1931.' Da, trebuie să fie ceva în toate acestea, se gândise citind, din cauza asta fac proprietarii de radiouri FM atâţia bani pe tot pământul, inclusiv în Anctarctida pe timp de vară. De la un capăt la altul al şirurilor octavelor umanităţii, pornind de la Friedrich Nietzsche şi urcând până la Fericitul Augustin, nimeni nu a fost scutit de trup, de iubire şi de sclavia lor. Mai mult decât atât, orice lucru rău, ca şi orice lucru bun, are consecinţe ce zăbovesc în fiinţă mult timp după ce cauzele lor s-au deşirat din fusul Timpului, de aceea viaţa răsare cel mai adesea din pământ pentru a se întoarce de cele mai multe ori în pământ asemeni Lunii şi tuturor stelelor. Sufletul păcătoşilor se mistuie ca flama gazului pe fereastră, sufletul omului drept urcă prin cer până în locul de unde mai sus nu se poate merge, se gândea. Şi toată această înţelepciune şi făţărnicie a noastră, poate cel mai bine e să fii un om al credinţei întratât încât să devii un nebun, fie şi pentru Hristos – Rabbi iarăşi nu-şi înţelegea gândurile -, căci doar asta contează dacă tot ai înnebunit precum Vasili Blajenâi, Feodor Mihailovici, Teofil nebunul sfânt din părţile Ucrainei ori chiar măria sa prinţul Lev Nicolaevici, cel cu o eternitate mai viu decât occidentul şi cu o adevărată înţelepciune sacră mai rătăcit decât umanitatea. D-zeu în mila sa a lăsat ca înţelepciunea omului să disece şi să ucidă sufletul, în timp ce nebunia lui D-zeu ne dă viaţă, şi decât să fi un mare înţelept pe cale de a înnebuni, mai bine este să fii un nebun dedicat pentru singurul lucru pentru care se merită să fii nebun vreodată în rotiţele şi cadranele acestui cosmos, precum Lev Nicolaevici Tolstoi ori fratele său bun Pelerinul Rus. Oamenii nu ne schimba statutul de fiinţe obsedate în această viaţă, însă putem alege de ce să ne lăsăm obsedaţi, chiar de nimeni nu a ajuns să-şi depăşească propriul trup întrutotul trebuie să fie speranţă undeva şi pentru pentru înţelepţii omului ca şi pentru nebunii Domnului, se gândea atunci cu ani în urmă, şi mai mult despre aceste lucruri doar un Rabban, un duhovnic ori un înger ar putea vorbi, acestea sunt lucurile şi sunt toate adevărate asemeni privirii hexagonale a solitudinii privind afară prin ziduri din celularul singurătăţilor vieţii; aşa i se păruseră lui lucrurile atunci şi oricum nu era el Mafalda şi nu dăduse el gaura la macaroană să le ştie pe toate. Îşi amintise toate acestea în urma unei alte amintiri, aceleia a persoanei lui Dani al cărui

nume de familie nu-l mai ştia şi despre care îşi amintea cum pe când trăise nu fusese de acord cu nicu un lucru de felul acestora pe care i-l spusese, Dani era un om bun, dar pe de altă parte era un suflet damnat, blestemat de el însuşi şi anatemizat de gurile de flăcări ale apostolilor.

El, băiatul care era atunci vorbise cu Gina lângă foc: -...Pearl Jam cu Ten, cel mai fain album care l-am ascultat. „And I'll walk with my hands bound/ And I'll walk with my face blood/ And I'll walk with my shadow flag/ Into your garden/ Garden of stone.” Înseamnă: „Şi voi merge cu mâinile legate/ Şi voi merge cu faţa însângerată/ Şi voi merge cu steagul meu umbră/ În grădina ta/ Grădina ta de piatră.”

-Ştiu ce-nseamnă. Şi-ţi place muzica asta? îl întrebase Gina după o pauză cu chipul frumos luminat pe jumătate de flăcări.

-Ăsta e crezul meu, îi răspunsese.

-Dar, totuşi, pare o viaţă atât de nefericită, mai spusese fata.

-Da, aşa e, îi răspunsese iarăşi.

Fata cu geaca de piele începu să ea şi ea din sticla e vodcă împreună cu el şi cu cel cu tricoul cu Exploited. Ploaia măruntă se opri lăsând loc unui vânt ce deasupra lor mişca norii spre apus şi care înteţi focul. Iarba era rece şi cei patru rămaşi în jurul flăcărilor ca într-o noapte scufundată de mii de ani în genunile istoriei aveau frisoane pe spate din cauza frigului, în partea neexpusă căldurii, iar în faţă simţeau o dogoreală plăcută ce le provoca o uşoară senzaţie de somn, mai ales lui Exploited care e două ori aţipise de-a binelea, stând turceşte şi cu gura căscată. Cerul se însenină puţin iarăşi si apărură câteva stele. Tinerii tăcură un moment privind flăcările fiecare în felul său. Gina, tot desculţă, îşi ţinea încălţămintea deasupra focului, cu gândul evident de a încerca să-şi usuce tenişii. Fata cu geacă îşi plimbă o înghiţitură de vodcă prin toată gura, ţinându-şi mâna pe pământ surprinzător de aproape de lemnele carbonizate de la marginile focului, cu porţiuni alternative negre şi incandescente aidoma unor salamandre. De la focul din vecinătate se auzea un vacarm general.

Exploited se ridică în picioare dorind probabil să meargă undeva, se întoarse cu faţa la ceilalţi tineri şi adormit se dezechilibră peste flăcările în care ar fi căzut dacă fata cu geacă de piele care privise până atunci îndelung la flăcări şi bând rar câte puţină vodcă nu l-ar fi apucat de catarama mare de alamă a curelei de la blugi. Urmă un sfert de oră de letargie; băiatul salvat plecase spre pârâu iar ceilalţi stând tăcuţi sau aproape adormiţi lângă focul ce începea să se micşoreze, pentru că Gina nu mai punea lemne pe foc iar celălalt „fochist” plecase. Aproape jumătate de cer se limpezise apărând acum pentru prima dată peste pădure pătrarul Lunii, ca un galben vechi asimetric bătut greşit. Cerul, luminându-se, contrasta cu dealurile totodată golaşe şi acoperite de pădure ce încep acum să se distingă asemeni unor turnuri întunecate. Vântul porni iarăşi să bată, dinspre pârâu. Focul pâlpâia deja tot şi tot mai slab şi în cele din urmă se stinse. Cei trei tineri se priviră câteva secunde apoi fata desculţă spuse: -Frate, da' tre' să mergem după lemne. Indianu', aşteaptă-mă, strigă ea spre pârâu şi dispăru în întuneric.

Din focul de tabără nu mai rămăsese decât un maldăr de cenuşă şi de câteva lemne carbonizate ce nu reuşiseră să ardă de tot, nevăzute în întunericul ce indundase locul unde stătea el cu fata cu geacă de piele, în jurul cenuşei fierbinţi. Pământul era cald încă şi prin cenuşă străluceau câteva bucăţele de lemn încă incandescente, parfumate a fum vegetal. Lângă micul morman de cenuşă rămăseseră tenişii albi crem ai Ginei, încă puţin uzi pe lângă banda de plastic ce lega talpa de materialul textil, unde aveau o tentă mai închisă. După vreo cinci minute, apăru din nou Pătrarul Lunii ce dispăruse pentru puţin între timp, împrăştiind o lumină vagă pe câmp în partea unde nu erau focuri. Doar cerul în apropierea Lunii strălucea.

După ce reuşiră să aprindă din nou focul, mai târziu, feţele celor ce se aflau în jurul focului mai mulţi acum erau iarăşi înroşite pe jumătate de lumina lemnelor lungi rupte din copaci ce ardeau cu pocnete răspândind miros de răşină. Povesteau râzând lângă flăcări, unii dintre ei fiind deja aproape adormiţi când auziră nişte zgomote venind din beznă. Era un individ care împingea cu piciorul un butoi metalic de bere, plin şi când ajunse lângă foc, se aşeză pe butoiul ce tocmai îl adusese. Era Dani. În vârstă de aproximativ treizeci şi cinci de ani, până să abandoneze facultatea, Dani fusese înscris cu mai mulţi ani în urmă la secţia de actorie cinematografică din Bucureşti, până

când îşi descoperise vocaţiile conjugate e beţiv şi ratat. De obicei nu muncea şi când muncea făcea cele mai neaşteptate meserii; fiind de la oraş din Reşiţa, fusese şi cioban la oi cu oile lui, o turmă de douăzeci şi unu de oi, în vremea când era în iubire mare la un sat de oameni simpli din jurul Haţegului.

-No, servus, spuse privindu-şi cunsocuţii adormiţi dintre care cei mai mulţi stăteau în capul oaselor.

Acum, cel mai probabil că Dani nu mai este, se gândea, stând acolo mişcându-se de pe un picior pe altul, înconjuraţi de toţi oamenii aceea mult prea vorbăreţi ori prea tăcuţi, între pereţii acoperiţi de postere uriaşe, fotografice, în sala unde oamenii tot intrau şi de unde parcă nimeni nu pleca, amintindu-şi de o seară de pe vremea când era în liceu, cu aproape doi ani înainte să plece la yeshiva, pe când era prieten cu Dani, un rocker deja bătrân din Reşiţa, recunoscut ca cel mai adevărat rockăr din tot ce cunoştea el cel puţin şi oricum unul din cei mai adevăraţi oameni din câţi sau ridicat din pământ, în rest un beţiv fără căpătâi, cu fiinţa degradată de băutură şi trecerea verilor petrecute toate ca seara aceea şi iernilor de mai târziu în care locuia pe unde se putea, un beţiv cu tot organismul bolnav, plin de bani care îi veneau de la soră-sa şi frate-s-o de dincolo şi plin de o inimă mare cât un moai, inimă suferindă şi vie care acum probabil că redevenise pământ. Şi abia atunci a început cheful. Ziua următoare în timp ce era în drum către căminul Ginei, Dani încerca să-şi amintească ce făcuse în noaptea dinainte. Băuse la concert, unde cântaseră nişte formaţii noi ale căror nume nu-şi dăduse osteneala să le afle, apoi făcuse schimb cu doi indivizi ce arătau a fi în primul an, dându-le o sticlă de vodcă pe una de bitter, mersese şi la rockotecă unde mai schimbase nişte băuturi cu doi metalişti, care turnau vodcă în sticle de bere, îşi amintea cum spusese unul din ei: „Mai repede să nu ne vadă duşmanu'!”, apoi furase butoiul de bere şi ajunsese la focul aprins deja şi de aici gândurile îi se învălmăşeau, imaginile, emoţiile şi stările nopţii trecute măcinându-i-se în cap ca într-o betonieră zuruind la curent. Îşi amintea că la un moment dat plecase la concertul pentru motorişti care între timp se terminase să adune pahare goale de plastic pentru bere şi împrumutase un briceag de la cineva nu ştia de la cine – pe care şi acum îl avea în buzunar -ca să deschidă trei conserve pe care le cerşise de la străini, două de carne în grăsime şi una de pateu vegetal. Apoi s-a întors la foc unde scoteau bere din butoi cu lama briceagului şi umplând paharele adunate de la mesele murdare de muştar şi unsoare de mici, mâncând şi bând toţi care erau la foc el, Dani, şiroind de berea ce i-a aruncat-o cineva în faţă. În dreapta omului care tocmai vorbise, cel cu şapca chinezească din material sintetic, se afla un bătrân a cărui faţă era parcă cioplită în lemn, ţinând în mâini o căciulă de miel, cu un chip sculptural ce trăda o origine germanică, îmbrăcat cu un palton de piele, cu panataloni vechi, raiaţi şi cu nişte botine în picioare. Lângă el se afla o domnişoară, o nepoată de-a sa, al cărei trup începuse să fie deforrmat de reumatism, fiind puţin adusă de spate la un omoplatşi având o mână strivită şi zdrobită de boală. Bătrânul şi nepoata luminaţi de ferestrele mari, stăteau amândoi cum puteau, în picioare, tăcând şi prividnu-i pe cei din jurul lor, pe cei trei oameni care vorbeau în apropiere, pe tânărul rabin şi pe soţia lui, ori pe cei ce stăteau la mese, în picioare ori pe scaunele de lângă pereţi.

Chipul bătrânului era asemeni unei bălţi limpezite de cerul răzbunat de după ploaie, exprimând înăuntrul său un suflet calm, cu piatra tare a sufletului său de om fărâmiţată în moara vieţii, cu sufletul său ca un miez ascuns în privirea sa parcă tăiată în bronz în vechiul oraş Ife. Anii l-au înfăşurat unul după altul precum spirala unei cochilii marine ori ca inelele lepadate de şerpi în trunchiurile copacilor din sanctuarul rotund de dealuri, înfăşurându-se ca într-un film de înţelepciune, pâlpâind luminos în jurul lui cum pâlpâie noapte prin colţuri ghemotoacele vechi de pânză de păianjen nemăturate. Omul era parcă lăcuit cu un strat de lumină, incandescentă precum fierul topit în covăcie ori ca mâzga de pe ghebele bătute de soare, de abia ieşite din pământul plin de must din păşunile ciufulite de vânt de sub păduri. În mâna cu căciula îşi ţinea şi cartea de identitate pe care era scris: Benedict Daneş, născut la 27 aprilie 1920, comuna Sântămărie Orlea, sat Balomir. Era un balomirean aşadar despre care doar bătrânii mai ştiau de unde se trăgea şi că era neamţ, mama sa născându-se în Bremen, undeva în Germania, pentru ceilalţi viaţa sa fiind o taină aproape pregătită să-şi ia zborul şi să se îndepărteze pentru totdeauna, ca întregul trecut. Doar el ştia cum dusese vacile satului la păscut toată viaţa, fie iarnă, fie vară, cu săpase în pamânturile alea aspre şi bolovănoase de picior de coastă

pentru un petecuţ de ogorel mai mult, cum făcuse caş după soiuri bătrâneşti cu busuioc pierdute acum, doar el îşi ştia lumina vieţii sale care ajunse acum dincolo de celălalt capăt al iernii, că îi venise şi vederea iar. În multe rânduri acolo la ei n-avuseseră nici pod peste apă în sătucul lor de oameni şi săraci şi mai simpli şi mai aprigi decât cei de peste apă, până şi fetele lor să măritau cu cine voiau, iar de nu le lăsa fugeau, iar el nu era român şi trăise toată viaţa ca un străin, dar astea nu le mai ştia nimeni, si câte asfinţituri văzuse el ca venetic în sat încolo peste dealul Haţegului, cine să mai ştie, câţi mesteceni or fi în pădure poate.

Iar când mergea la pescuit cu barca pe apa mare a Streiului, având în barcă fire de ogdon deşirat de care lega cârlige mari făcute de el. Ancora barca legând-o de unul din picioarele de zid ale podului probuşit şi apii abia izbutea să scoată câte un crap cât un om, obosit de toate smuciturile dihaniei din adâncuri şi după ce în sfârşit reuşea să-i scoată din apă, peştii se preschimbau în oameni, devenind iarăşi peşti mai apoi de reuşeau să ajungă iarăşi în apa fumegândă în iarnă a Streiului. Din vremuri vechi chinezii şi grofii prindeau astfel oameni în undiţă vânzându-i în şerbie în satele de iobagi de pe moşiile lor şi aşa îşi găsise şi el nevastă că-n sat nu vruse să-l ia nimeni, prinzând o mreană întunecată ce când o scosese din apă se preschimbase în fată mare de-o legă la botu bărcii cum făceau pe vremuri şi nemeşii cu iobagii lor, şi o duse în sat de se cununară mai apoi.

Mulţi oameni îşi luaseră muieri aşa, numai că nevestele rămâneau pentru totdeauna cu o rană sângerândă în gură de la cârligele de pescuit pe care sătenii le meştereau din spiţe vechi de roţi de camion, de fier rău ca fierul de topor de nu le mai puteau oamenii nici săruta ca lumea. Femeia lui, pe care Daniil, preotul bărbos şi cu păr mare o botezase înainte de cununie Fevronia, purta o cunună de flori împletită din câmp şi ferigi ca Flora, stătuse îmăpreună cu el toată viaţa în casa lor micuţă de bârne tencuite şi văruite bătrâneşte, cu un coridor şi două camere, făcând de mâncare pe cuptorul de cărămidă, cartofi cu varză murată mai adesea, mămăligă cu brânză, mămăligă cu sloi cumpărat în putine de la ciobani, fleici de porc şi cârnaţi cu terci de cartofi în saft duminica, la căderea iernii mâncau toţi pomana porcului cu vecinii împreună cu care făceau toate lucrurile de peste an, curăţa grajdul şi cocina şi spăla vacile când era soare, spăla şi porcul cu cenuşă, curăţa cartofii de pământul lor cleios şi mocirlos, tăia câte un cocoş de sărbători, zmicura cucuruzul să facă uruială, venea ca beată de pe sfertul lor de iugăr de ogor pe îmbăznat călcând în praf cu tălpile crăpate ale picioarelor sale desculţe prăfuite şi negre de pământ, stăteau toată iarna în cămaşă lângă foc în sătucul lor plin de căsuţe mici netencuite cu gospodării parcă abia încropite de oameni sărăcuţi, despre care jos în vale pe Streiul drept şi rece ca o spadă de nemeş, sătenii răi spun de pe vremurile bătrânilor: „ce-o fi mai rău pe Bolomir să fie!” nici bani n-avuseseră să vină cu microbuzul, ieşiră la drum cum putură până la Bretea Strei ea cu reumatism grav locuind singură într-o casă de cărămidă şi piatră spartă, veche şi friguroasă, de pe ste pârâul ce trece prin sat şi el bătrân şi înţepenit ca un lemn, de veniră cum putură, îngheţaţi şi năcăjâţi. Erau şi ei oameni, aşa cum erau, cu privire caldă în suflete rebegite, crescuseră şi ei cum cresc toţi oamenii, ca merele în pom ori ca aripile pe omoplaţii îngerilor, priveau şi ei lumea cu ochi de obsidian ca întreaga realitate, vulnerabili ca nişte orhidee delicate uitate în arabescurile baroce de vânt în electricitatea aerului de început de toamnă, iar copila aceasta a lui, slabă şi deformată, o nepoată îndepartată după un frate care nu mai avea pe nimeni era tot ce le mai rămăsese din toţi copiii lor de mult, de când s-au făcut mai mari de-au mers la scaldă la Strei şi s-au preschimbat în peşti mari şi au dispărut în râu.

Stătea de multe ori pe câte un bolovan pe malul Streiului în amurg privind râul şi citind cartea lui de apă undele Streiului învolburându-se în literele curbe şi caligrafiate ale unui manuscris de aur în asfinţit pe care nu reuşise niciodată să-l priceapă, literele lichide învârtejindu-se unele de altele, amestecându-se, amestecându-şi textele laice ori sacre, textele neînţelese pictate în caratele numărate ale unei file de înluminură cristalină irlandeză, râul strălucind în amurgul de dincolo de Haţeg ca o boltă ca o boltă de catedrală metropolitană ortodoxă ori ca un iconostas de icoane primitive, în apele acestea se alungeau aripi uriaşe de îngeri încadrate de litere chirilice ori greceşti laolaltă cu chipuri chihlimbarii de sfinţi copţi ori răsăriteni, suprafaţa apei strălucea ca lumina blândă de icoană până departe în susul apei, pâna acolo unde pământul se curba nevăzut, bolovanii de pe fundul apei de lângă mal erau presărate de icoane, crucifixuri îmbibate de apă din lemn cioplit nou ori înnegrit de fumul de lumânări al secolelor, evanghelii scrise cu litere de chihlimbar strunjit în pagini

de aur aduse de apă şi care se scufundaseră, iar râul fumega de tămâie arsă, era plin de rugăciuni pictate pe pătrăţele de lemn tăiate gros şi de lumânări aprinse şi toate imaginile şi luminile acestea alcătuiau chipul Pantocrator reflectat din sfera cupolei bizantine pe care soarele lăsa pete şi dâre de cerneală sepia. Doar stătea pe bolovănişurile de pe malul drept al râului a cărui apă trecea aproape de el printre pietrele pe jumătate uscate, oglindind ciocurile lucioase şi flămânde şi ochii lor de jais ce treceau ca nişte proiectile prin abisul din cer privind malurile în căutare de hrană ori poate de alţi corbi, iar pe râu nu era nimeni doar vântul rostogolea bolovanii la vale. Apa aspră a Streiului, îngheţată, care omorâse şi oameni, printre care şi străbuni de-ai lui, doar pentru că în nopţi geroase de iarnă fuseseră amăgiţi şi atraşi în apele lui din vaduri căzând de pe punţile vechi de lemn cu o singură balustradă în apele sale curbate şi tăioase ca nişte săbii otomane, buclele îngheţate ale râului fiind îngheţate ca părul lung şi înspăimântător, alb şi acoperit de zăpadă îngheţată, al ielelor, putând să separe aţa sufletului din urzeala trupului ca o pereche de foarfeci Solingen, uneori natura nu e deloc blândă pe-aici, stau mărturie bătrânul şi dezamăgitul Publius împreună cu toţi ceilalţi oameni care au venit vreodată din livezile sudului, mărturie stau grafitti-urile lăsate amintire de turişti în munte, scrise cu sprayuri de revopsit maşini pe stânci uriaşe ori zgâriate în pietrele romane din zidurile bisericuţelor medievale din vechiul district al Haţegului. Cât despre râu, râul bolborosea întotdeauna ca un ceaun de tuci cu apa tulburată şi clocotindă, scriind în vârtejuri litere din toate limbile oamenilor şi îngerilor, iar când podul era dărâmat ori luat de ape, copiii care mergeau la şcoală la Subcetate umblau pe ape călcând pe şuviţele buclate ale valurilor şerpuite ale cosiţelor Streiului, această zeiţă neîndurată de marmură, trecând până pe malul celălalt, doar ei erau în stare să facă asta, mergând apoi pe linia ferată până în sat sub dealul împădurit, cu brazi mari la începutul coastei din marginea satului trecând şi de cimitirul de locomotive cu abur manufacturate la Reşiţa şi doar norii treceau ca umbrele unor flăcări în noapte pe calcarul ud şi murdar al unei peşteri mari cât cerul.

Râul fumega mereu asemeni unei lumânări de Noaptea de Înviere, toată iarna, iar artera de apă a Streiului se prelungea în pământ în mii de canale limfatice, vase de sânge şi vase capilare din trupul pământului, sugând şi hrănind ţărâna în acelaşi timp şi toate satele astea mărunţele întemeiate de pitici bărboşi într-un ţinut de basm materializat. Stătuse pe malul râului o viaţă e om însă nu avusese vreodată sentimentul că i-ar înţelege parabolele, râul era o icoană a Mântuitorului, dar alteori Streiul era tăişul unei spade uriaşe cu lama de argint şi mânerul de femur de zimbru mitic, uriaş, vânat de strămoşii oamenilor din partea locurilor la începuturi, alteori era o icoană a lui Cristos întradevăr imprimată pe lama ascuţită la ambele margini a râului, neînţeleasă icoană, pricepută totuşi dacă ne gândim că sabia se află pe genunchii lui Dumnezău, acest neînţeles, tăcut Dumnezău. Până şi zama şio mâncau cu multă sare, să se sature şi ei odată. În buzunarul interior al hanoracului său albastru cu monogramă galbenă avea o bucată de hârtie pe care o găsise aruncată după biroul lui Ioan, hârtie pe care copilul său scrisese următorul text: 'G-d & Everything – by priest Ioan Ghenadie, 6 years old – G-d taken aut of love is nothing. Love taken out of family is nothing. Family taken out marriage is nothing. Marriage taken out of intimacy is nothing. Intimacy taken out of romance is nothing. Romance taken out of life is nothing. Life taken out of nothing is nothing. Nothing taken out of nothing is everything. Ce fain ar fi dacă am putea să ne facem mooch și să și iubim, asemenea tuturor Profeților.'

De unde știa Ioan toate astea? E adevărat că Ioan era deștept dar chiar atât? Geniile, asemeni zeilor Antichității, sunt doar niște nume fără sine, nu există, ori poat6e cine știe, copilul său era unul. Titlul, semnătura și cele nouă propoziții erau scrise pe un desen care reprezenta o cruce grecească roșie în care era înscris un Maghen David auriu, ambele înconjurate de o frunză mare, verde, de arțar, pe jumătatea de filă de caiet de matematică pe care erau scrise. Hârtiuța aceasta îi amintea de iarna anului 1997, an pe când avea cincisprezece ani și în care și el scria felurite lucruri, când venea acasă de la internatul celui mai de vârf liceu din județ, venind cu sulfetul obosit și cu sufletul ca și sfâșiat de trei cuțite, cuțitașele cu care colegii lui de cameră - niște bestii – își ungeau feliile de pâine cu margarină și muștar, își amintea nopțile de veghe și deznădejde în care ieșea asemeni lui Emil Cioran și demonizaților despre care scrie Talmudul, noaptea singur pe stradă în Hațeg, purtându-și mereu cu el, târându-și mereu în urma lui durerea, nefericirea, suferința, tragedia ca pe o cruce neînțeleasă, ca pe o cruce în mâinile unui orb, propria lui piesă de disperat text dramatic, în care spera ca un copil și

nu știa cât va mai fi chinuit cu sadism cum chinuie copiii gândacii și fluturii, totul fiind inimaginabil pentru un copil de 14 ani, el era Gregor Samsa, nu altul, el era gândacul în care se transformase Gregor Samsa, într-o viață în care se născuse în _______ 1.

D-zeu & Totul – de preot Ioan Ghenadie, în vârstă 6 ani – Iubirea minus D-zeu e nimic. Familia minus iubirea e nimic. Căsătoria minus familia e nimic. Intimitatea minus căsătoria e nimic. Romanitismul minus intimitatea e nimic. Viața minus romantismul e nimic. Nimic minus nimic e totul. (Trad. din engleză.)

brațele suferinței, numele complet al mamei lui fiind Suferință Vladislav Târlea, iar numele tatălui său întotdeauna fusese Κρόνος Târlea și în toate acestea și mai ales în infernul camerei de internat 103, el copilul de cinșpe ani, era omul strivit al tragediei propriei vieți, moartea așteptându-l dincolo de o galaxie de derizoriu și abjecție ori dincolo de următorul cor al destinului care îi rezuma ca aceste amintiri întreaga ființă. Și apoi când se întorcea pe celălalt țărm al nopții în sfârșit acasă, mai trist decât un suferind de SIDA, ajungea la timp să prindă reluarea la serialul Doctor în Alaska, pe ProTv, pe care seara nu-l vedea că părinții aveau meciul obișnuit de ceartă familială de seară, serialul acesta fiind în acele vremuri ignorante unul dintre puținele lucruri care, în casa înm care toată familia dacă putea fi numită așa, era neștiutoare de zbuciumul lui de ființă torturată în fiecare zi toată ziua tot timpul cât era acolo de duminica până vinerea de un ins numit X. Y. Z., un băiat care se credea yoghin și era doar demonizat, cel care își propusese, și îi și spusese asta, să-l distrugă, secondat de ceilalți doi colegi de cameră, toți curajoși cu față de un băiat cu doi ani mai mic. Totul fusesese pentru el o cameră 101, tot ce a putut fi mai rău pentru un copil lăsat de Dumnezeul și de părinții care îl iubeau singur în gheruțele altor copii; și nici măcar acum nu reușise să-și revină complet sufletește la echilibrul interior de copil de dinainte de vârsta de 14 ani, cdând fusese dus la internatul reputatulul liceu din Deva și lăsat acolo; aseemeni lui Jim Hawkins care uneori și atunci când își povestea viața și peripețiile, uneori încă i se părea că jmai este prizonieri între pirați și că aude pasărea lui Long John Silver, pasărea numită Căpitanul Flint strigând: "Condores! Condores!" , și lui uneori i se parea că încă este în ghearele docotorului Frakenstein și asistenților lui, totul fusese prea mult, prea greu și prea rău pentru un biet copil, vinovat pentru a fi diferit între cei trași după liniar și vinovat pentru a fi mai mic și mai slab, un filolog într-o cameră de chimiști și informaticieni, ori cum ziceau ei: 'un umanist într-o cameră de realiști, umaniștii fiind niște oameni care nu merită să trăiască și mai ales nu mmerită să trăiască printre realiști, pentru că, nu-i așa, ce au adus umaniștii lumii?' Asta trebuie să fie culmea absurdului, să fii martirizat pentru Don Quijote și Aventurile lui Huckleberry Finn. Dacă ar fi să dea un sfat omului, L-ar parafraza pe Christos și ar spune: 'Ferește-te de oameni, că omul e un animal ca orice alt animal', lucru ce îl ignorase pe pielea, sufletul, sângele și viața lui. Doctor în Alaska era o alinare, fiecare persoană fictivă care apărea acolo fiind specială, Doctor în Alaska era o altă lume în care nimic nu mai era nimic și, pentru o oră - cu tot cu reclame -, suferința nu mai era suferință, iar viața, așa cum era, era uitată, luminile aprinse de seder din episodul cu Elijah reflectându-i-se în privire, luminile lumânărilor reflectându-i-se în ochii săi încă plânși, goi, îndurerați, și morți, orbi sub picături de lacrimi întărite ca ceara picurată în apă și nisip la "Vii" sau la "Morți" ori picurându-i pe degete la catedrala metropolitană din piața plina a Timișoarei în noaptea de Înviere ori în vreun cimitir minuscul și povârnit de sat din Țara Hațegului la luminație, de întâi noiembrie, ca un semn vizibil asupra realității că viața e doar felul în care ne punem unii pe alții pe cruce, de câmnd ne naștem ieșind din mormântul de trup până când murim și suntem coborâți în mormântul din pământ, dar răul încerrca, încerca din răsputeri să-l scrie pe apă după cum spunea Arhimandritul Teofil că spunea Sfântul Isidor, fie că apa era hârtia povestirilor sale răsăritene ori propriul său suflet. Acum totul a trecut și în fosta clădire a internatului în locul unde fusese camera 3 este azi o sală mare de

clasă de școală primară de limba germană, clasa fiind alcătuită din trei camere de internat între care s-au dărâmat zidurile. Adevărul e că adolescența lui fusese un mormânt, fiind îngopat de viu de aproapele său la vârsta de paisprezece ani, dar asemenea lui Alexander Selkirk singur pe întuneric în subteran, nu regreta după ceea ce oamenii numesc viață ce trecuse pe lângă el, pentru că învățase ori cel puțin învăța - și o știa și la paișpe ani - cele trei lecții ale vieții sale: suferința, singurătatea și tăcerea.

Stătea acolo cu soția sa, niște nenorociți între nenorociți, iar când plecară trebuiră să-și caute un drum printre toți oamenii aceia suferinzi, care îi înghesuiau așteptându-și rândul, toată suferința din jurul lor axfixiindu-i, făsându-i să se întrebe fără cuvinte dacă nu era mai bine să nu se fi căsătorit niciodată în această lume de carne și duhuri rele, patru adevăruri nobile înfloreau încet în inimile lor într-un moment când măcar dintr-un anumit punct de vedere, eras poate prea târziu dacă este adevărat că există un prea târziu, și erau triști, doi păriunți triști, demuult nu se mai gândeau la bani, casă și mașină, aveau să meargă la mașină și preotul avea să conducă mașina aproape ca la raliu, încercând să găcească un punct de sprijin în nimicul care devenise viața lui. Copilul era acasă, iar tumora era în capul copilului. Tumora era în casa lor, crescând ca un piton îngrozitor. Copilul era în inima lui, tumora era în capul copilului, Tumora era în inima lui crescând ca un o tufă de spini și flăcări în care sufletul îi era ars pe rug. Când ieșiră, o ajută pe o fată aflată într-un scaun cu rotile să treacă bordura și să meargă la capătul străzii și când trecură pe lângă clădirea cu trei etaje rezugrăvită din partea dreaptă a străduței dintre blocuri, un glas de pe acoperiș spuse în batjocură ca în România: -Handicapații!

Dar, cum îi spusese cuiva un armean pe YouTube: "Your curses are a blessing", "Blestemele tale sunt o binecuvântare." Așa era. Doar fata aceea suferise, el nu, iar fata suferea pentru vina de a fi îndrăznit să treacă pe linia de trecere de pietoni când vreun om foarte important din politică, industrie și comerț - ori poate din toate – trecea cu gipanu și era foarte grăbit. Bineînțeles că fata după ce a rămas infirmă pe viață i s-au dat doar scaunul cu rotile pe care i l-au retas din ajutorul social și cu batjocurile de toată vremea de la aproapele ei din acest popor subnutrit spiritual, care când se roagă își citește rugăciunile de pe bancnota de 100 de Euro primită din mâna neamțului sau spaniolului, ori furată de undeva ori primită lipită-n frunte la vreo paranghelie politică. Anyways, România încă e un stat fanariot locuit de Lorzi Sith și de proli și Lumea are nevoie să o privească mai cu luare aminte, Lumea ar descoperi multe lucruri dacă ar privi mai atent statul acesta care se pretinde stat european. Unde sunt Președintele Franței, cancelarul german Angela Merkel și Președintele Americii când douăzeci de milioane de oameni necăjiți au nevoie de ei? Cât despre românași, cum îi spusese cuiva un armean pe YouTube: "Your curses are a blessing", "Blestemele tale sunt o binecuvântare." Așa era. În dreapta omului care tocmai vorbise, cel cu şapca chinezească din material sintetic, se afla un bătrân a cărui faţă era parcă cioplită în lemn, ţinând în mâini o căciulă de miel, cu un chip sculptural ce trăda o origine germanică, îmbrăcat cu un palton de piele, cu panataloni vechi, raiaţi şi cu nişte botine în picioare. Lângă el se afla o domnişoară, o nepoată de-a sa, al cărei trup începuse să fie deforrmat de reumatism, fiind puţin adusă de spate la un omoplatşi având o mână strivită şi zdrobită de boală. Bătrânul şi nepoata luminaţi de ferestrele mari, stăteau amândoi cum puteau, în picioare, tăcând şi prividnu-i pe cei din jurul lor, pe cei trei oameni care vorbeau în apropiere, pe tânărul rabin şi pe soţia lui, ori pe cei ce stăteau la mese, în picioare ori pe scaunele de lângă pereţi.

Chipul bătrânului era asemeni unei bălţi limpezite de cerul răzbunat de după ploaie, exprimând înăuntrul său un suflet calm, cu piatra tare a sufletului său de om fărâmiţată în moara vieţii, cu sufletul său ca un miez ascuns în privirea sa parcă tăiată în bronz în vechiul oraş Ife. Anii l-au înfăşurat unul după altul precum spirala unei cochilii marine ori ca inelele lepadate de şerpi în trunchiurile copacilor din sanctuarul rotund de dealuri, înfăşurându-se ca într-un film de înţelepciune, pâlpâind luminos în jurul lui cum pâlpâie noapte prin colţuri ghemotoacele vechi de pânză de păianjen nemăturate. Omul era parcă lăcuit cu un strat de lumină, incandescentă precum fierul topit în covăcie ori ca mâzga de pe ghebele bătute de soare, de abia ieşite din pământul plin de must din păşunile ciufulite de vânt de sub păduri. În mâna cu căciula îşi ţinea şi cartea de identitate pe care era scris: Benedict Daneş, născut la 27 aprilie 1920, comuna Sântămărie Orlea, sat Balomir. Era un balomirean

aşadar despre care doar bătrânii mai ştiau de unde se trăgea şi că era neamţ, mama sa născându-se în Bremen, undeva în Germania, pentru ceilalţi viaţa sa fiind o taină aproape pregătită să-şi ia zborul şi să se îndepărteze pentru totdeauna, ca întregul trecut. Doar el ştia cum dusese vacile satului la păscut toată viaţa, fie iarnă, fie vară, cu săpase în pamânturile alea aspre şi bolovănoase de picior de coastă pentru un petecuţ de ogorel mai mult, cum făcuse caş după soiuri bătrâneşti cu busuioc pierdute acum, doar el îşi ştia lumina vieţii sale care ajunse acum dincolo de celălalt capăt al iernii, că îi venise şi vederea iar. În multe rânduri acolo la ei n-avuseseră nici pod peste apă în sătucul lor de oameni şi săraci şi mai simpli şi mai aprigi decât cei de peste apă, până şi fetele lor să măritau cu cine voiau, iar de nu le lăsa fugeau, iar el nu era român şi trăise toată viaţa ca un străin, dar astea nu le mai ştia nimeni, si câte asfinţituri văzuse el ca venetic în sat încolo peste dealul Haţegului, cine să mai ştie, câţi mesteceni or fi în pădure poate.

Primul adevăr nobil învață că viața înseamnă suferință. După ce ajunseseră acasă și după ce a trecut ziua târziu după ora trei ante meridian a avut un vis. În visul său se afla în universul interior al primului său text, 'Ultimul zâmbet', pe care îl scrisese imediat în luna următoare după ce împlinise 17 ani, primul text pe care reușise să-l scrie. Îl scrisese aproape într-o singură zi parcă, după o noapte agitată de viziuni artistice asupra cuvintelor profetului zăvorât în peștele cel mare în adâncuri întunecate de apă. În visul său interpreta rolul bătrânului alcoolic la o seară de club de cinema la liceu pe lentila de lumină clocotindă a vizorului aparatului de proiecție, era acolo, într-o lume foarte precisă cum realitatea niciodată nu e, o lume în care era nevoie pentru existența fiecărui obiect, om sau suflet de numeroase calcule algebrice și geometrice. Atunci avea 17 ani și scrisese despre ultimul său zâmbet, iar adevărul era că mai ales în acea vreme sufletul său era ca un teren minat din Angola după ce aproape toate minele de suprafață au explodat, privindu-se în hexagonul înstelat al privirii și văzându-se asemeni unui bătrân cu ficatul și creierul distruse de beție, un bătrân singur, cu sufletul distrus, un Tezeu mult prea tânăr rătăcit parcă pentru totdeauna în labirintul amintirilor altcuiva, un labirint ale cărui ziduri încep dincoace de închiderea pleoapelor, cu sufletul ciobit, sfărâmat, spart ca o stea roșie în sfârșit prăvălită cu lanțuri de pe turnul Art Nouveau al unui liceu transilvănean, devenită ascuțite cioburi roșii cu miezul negru, areătând ca niște bucăți sparte de ceramică grecească împrăștiate pe asfalt. Se vedea atunci un bătrân cum inconștient știa că nu avea să fie niciodată, simțise la șaptișpe ani simt oamenii la 65, acea devenire în îmbătrânire, în adolescență era ca un bătrân, i se și spusese asta, chiar din copilărie, în adolescență era ca un bătrân (auto)distrus care mergea pe șaptezeci. Iar apoi câțiva ani mai încolo, murise. Murise iar apoi înviase, asmeni Patriarhului și de atunci nu mai avea vârstă asemeni lui Corleone, și chiar și burta îi dispăruse peste noapte. Se născuse din nou asemeni unei pietre crăpate și va muri, o știa, dar știa că va muri altfel.

Psihic, murise și apoi cenușa abia fumegândă a sufletului său revenise la viață din flăcări asemeni unui phoenix ori asemeni Japoniei ce învie o dată după fiecare sută de ani, iar acum ca toți prietenii lui era un om care nu există, asemenea unui hasid ori asemenea unui credincios al oricărei religii, era și el unul din acei oameni ciudați venind din și dispărând în vortexuri de existență, un om care nu există, o ființă care nu există asemenea inorogului de sticlă al frumoasei Laura Wingfield, ori asemeni peștelui Gempylus scos de Thorstein Raaby cu mâna din cele mai îndepărtate adâncuri ale Oceanului de Apus.

Ceva ce nu există și totuși aici, cumva ca Vladimir Bukovsky, ca fiecare prieten al său, asemenea preludiilor de orgă ale lui Johann Sebastian Bach, ceva ce Hristos numise ca fiind în lume dar nu din lume. Ca să vorbim despre altul, taina umanității stătea iarăși ca o rodie desfăcută de mâinile altora în mâinile lui, iar el, tot ce el ar fi dorit, de dinăuntru, din interiorul său, din râuil de două palme al sufletului și supresufletului său, interfața cu mandala de genuni întrepătrunse în țesătura unei singure realități, era să tacă, pentru că atunci cânt taci ai spus totul, ai aflat totul și ți s-a spus totul. Și el venise din adâncuri, fiecare zâmbet urcând parcă dintr-un abis.

Cineva îi împrumuta ochii lui putând astfel să privească toți oamenii vii de pe pământ cu sufletele zbătându-se ca peștii în fundul băltit al bărcii, zbătându-se ca aripile străpunse, oameni în haine negre în Europa Orientului, în veșminte albe în nordul și vestul Africii cu monograme ascuțite brodate în desenele unor cruci grecești, grecii modificând forma originală a crucii pentru că nu erau de acord cu această barbară formă de tortură imperială romană, ori călugării Armeniei, acest Camelot al Răsăritului, cu vestmânt întunecat, cu acoperitoarele lor de cap ascuțite șiu bărbile merliniene,

oameni parcă desprinși din basme, ori Sfântul David de Alep, ori Sfânta Fecioară din Vladimir strângând la piept copilul ei, Orientul Apropiat, întotdeauna parcă abia născut și moșit, ori Libanul, eternul Liban, acest Luxemburg al credinței răstigniților, toți cei fără nume în acestă Asie frumoasă ca o viziune, superbă ca o epifanie a Dumnezeirii și nesfârșită ca un coșmar și toți ceilalți vii cum sunt oamenii ori morți cum sunt tot oamenii, iar cei ale căror rugăciuni erau plânse cu sughițuri, iar propriul trup era o jertfă, cei pentru care sfinții erau frumoși, fie ei în icoane ori înghițiți de fiare, toți oamenii aceștia au purtat un singur nume, au fost un singur om, cum suntem și noi cei ce suntem în întunericul acesta și chiar și ceilalți sunt noi, fiecare om este eu. Chinul este dat tuturor, la fel și dragostea, iar Pavel de ar fi călcate pe pământul încă necunoscut al Indiei ar fi pășit cu reverența cu care a intrat în Acropole, deasupra Atenei, de aceea priumul adevăr nobil e o pâlpâindă și de folos pagină de filozofie, iar Siddartha, aproape contemporan cu Socrate măcar, dacă nu și cu Platon, este un filozof ca toți ceilalți, diferența între el și ceilalți filozofi fiind aceea că și-a pus gândirea cu adevărat în practică, bun de a fi ciplit în piatră între Aristotel și Hipocrate în zidul unei catedrale romanice. Buddha este un mare filozof, iar ca ideile să se nască din sinceritate, cu respect și toată compasiunea, Leul din Yehudah, fiul primului Israel, va înghiți Lotusul din Benares, iar petalele ude de rouă ale lotusului vor hrăni oasele leului, și noi suntem oasele leului, pentru că din copilărie știm că atunci când cineva se roagă plângând cu sughițuri răspunsul e un sărut.

Textul său dramatic, expresionist, fusese al unei alte vremi, o vreme scufundată în clarobscur și bezne asemenea unui tablou rembrandtian, aflat într-un proces de fade out lent odată cu trecerea timpului. Adolescența fusese ca un timp al ciumei, în vremea aceea o prietenă îi făcuse o fotografie în sala de clasă, și ieșise asmeni unui mort în care suferința și conflictul au luat sfârșit, și așa era viața îl omorâse, ori poate doar oamenii, poate doar aproapele său, așa cum omori flacăra unei lumânări, așa cum se stingeau feștilele lămpilor de petrol cu degetele umezite cu salivă în deceniul socialist român '80. În visul său, scenariul scris de el – căruia nu-i dăduse niciodată un titlu după reguli – se numea 'Ultimul zâmbet al băiatului', titlul fiind scris cu apă sfințită și untdelemn amestecat cu cenușă de safir negru, fiind săpat în sticlă transparentă, caligrafiat în tuș cu literele ascuțite și curbate ale caracterelor de plumb fixate în tiparniță, literele erau caligrafiate în tuș cu lumină pe filmul sufletului său, parcă neînțelese litere tibetane ori armene scrise de o mână nevăzută în razele explodate în stele cu miliarde de colțuri din lentila albă a proiectorului care îi transforma muzica sufletului în lumină, asemenea unui generator de suflet pe motorină. Filmul era scris pe pelicula unui palimpsest pe care încă se puteau distinge, cu mare greutate însă, urmele unei strofe în limba franceză dintr-o poezie scrisă de Charles Baudelaire. În visul său, în drama sa cu trei personaje, Avortonul Bețiv, un bătrân decrepit pe jumătate chel, Televizorul, alb-negru, cu lămpi, Baudelaire, prin vocea lui Florian Pittiș, avea rolul bețivului. Interiorul filmului din vis arăta asemenea unei picturi naive, bețivul arătând ca un țăran hleblinian, ori ca un om din tablourile lui Henri Rousseau-Vameșul, cu suflet de copil chinuit și traklian, era ca un om de durere și plastilină, îmbrăcat în veșmintele negre ale teatrului sărac, fiind totodată de pustnic modern și nevrednic, fără vreo conștiință asupra propriului sine de când se născuse, mereu ignorant, înt-un pustiu impermanent și evanmescent asemenea unei mări, o pustie schetică de asfalt, oameni și blocuri din plăci de beton albe și mâzgălite. Încă de mic simțise nevoia să se roage în locul fiecărui om pe care îl întâlnea pentru că pe atunci oamenii nu se mai rugau, bineînțeles astea fiind înainte de adolescență, era sa istorică de robie, sânge curs din propria privire și rugăciune năruită asemeni unui înger de marmură într-un cimitir romancatolic, când ca și personajul său și-a zâmbit și el ultimul zâmbet. Acum după ce murise și se întorsese din care cei de la Marilyn Manson nu au reușit niciodată să iasă, acum totul era altfel, deși suferința rămăsese ca un al treilea ochi, acum fiecare filosof îi era un prieten și fiecare profet îi era un guru, în calea ferată a sufletului său asemeni unui stol imanent de păsări într-un număr estimat și totuși nedefinit, arătâmd ca niște pete de cerneală pe cer, pete albastre întunecate ca versurile unui un poem simbolist din vechea civilizație a Austro-Ungariei, iar fiecare Dumnezeu era aidoma unui grup de trei copii plimbându-se toți deodată pe aceeași bicicletă undeva dimineața pe o stradă de lumină piezișă de sat tăcut și milettian. Adeseori era aici fără să fie aici iar mâinile i se preschimbau în aripi mari ca de vultur, degetele devenindu-i pene lungi, cenușii întunecate, mari, îndoite ușor la vârfuri.

Era un tigru aproape îmblânzit și uneori era atât de fericit încât își simțea oasele parcă fiind niște

meghile, simțea despătimirea întinzându-se ca un râu mare, până dincolo de noapte, în care era ca un lăstar de mesteacăn cu coaja verde, abia născut dintre genunchii țărânei, se simțea atât de fulgurant și atât de viu, după prima sa moarte și după orice moarte, dacă ar fi știut ar fi mulțumit Omului, acest Împărat, și Suferinței, acestei Prințese.

Se afla în camera lui de la bloc, o încăpere uneori scăpărând inundată parcă de lavă lichidă, alteori scufundată în cele mai negre tenebre, doar o cameră oarecare de bloc, tip vagon, întrun nesfârșit zid chinezesc, construit undeva în lagărul socialist de la sfârșitul mileniului lăsat în urmă precum treapta a doua a unei rachete, într-un obositor drum al mătăsii pe care negustori mitici, arhetipali și obosiți, cu dolmane și turbane de litere vând nefericire trecătorilor, nouă și tuturor celorlalți, stând sus pe cămile trase de dârlogi de robi creștini și felahi cu chipul de aramă. În cameră se aflau o masă, un covor persan, un Televizor, un radio, un pat de fier, o veioză de aluminiu și o bibliotecă. În cameră intrase printr-un alt vis, un vis jungian în care, aflându-se acasă în spatele blocului, dăduse din mâini și ajunse prin aer până la nivelul al treilea al clădirii, la fereastra camerei sale pe pervazul de tablă al căreia se aflau uitate niște cărți. Dezghiocarea visului însemna probabil co prin suflet și pentru artă ajunsese iarăși la fereastra întunecată sau incandescentă a camerei copilăriei sale solitare, plina de petale albe, uriașe, umplând-o în întregime și chinuită ca orice copilărie de om, copilărie pe care o pierduse demult, sau cel puțin o credea pierdută, cameră în care când i se făcea cald în pat sub plapumă pe la ora nouă și ceva, puțin după ce mersese la culcare și tot întorsese perna mare ca să doarmă pe partea răcoroasă a ei, atunci când își dădea jost jerseul de pe el, pe întuneric din bluză ieșeau galaxii de scântei, mari cât palma sa de copil, explodând electric, cu luminițele dispărând încet una după alta pentru totdeauna în întuneric asemenea miliardelor de oameni din universul cunoscut, o zabtere a vieții asemeni zbaterii în noroiul din adâncurile Mureșului a galaxiilor de somni albi pe pântecele nevăzut asmeni celeilalte fețe a Lunii, cu gurile pline de mâl prinși în rigide vârșe metalice. Ori cum trebuie că probabil fusese copilăria lui Vladman din Valea Jiului, care își străpunsese cu ceva ascuțit, un ac sau un pai carnea ce-i ținea ochiul drept ca într-un fel de groaznic piercing, încât după aceea, în anii următori putea să scoată aer prin ochi. Da, îmi spunea el, cam așa e în lumea aceasta plină de oamni varză în care și părinții, adesea niște controlfreaks, oameni cu sufletul decupat precum fotografiile cu Alain Delon și Monica Vitti din numerele vechi de Cinema apărute în anii '60, cu sufletul cărat și furat aproape în întregime de demoni ori doar de ei înșiși și înlocuit cu siluete fără chip de hârtie glasată, decupată cu foarfeca și lipită cu aracet pe hârtia albă de bloc de desen îngălbenită de un desen reprezentând cele două emisfere ale conștientului și inconștientului, oameni cu sufletul furat, golit de orice conținut în secret ca o sticlă de votcă amestecată cu lapte și aruncat la gunoi, cum aruncă zânele din pădurile de blocuri ale pământului câte o floare prea romantică, părinți cu suflet de motor, asemenea mamei sale înainte de bătrânețe, convertită în sfârșit de propria familie și de un diabet tip 2 căpătat pe bază nervoasă la a deveni un om fără sentimente. Martirii sunt de toate felurile. Toate acestea se aflau în camera respectivă ca o nucă de Crăciun învelită în staniol desprins de pe ciocolată, pierdută și uitată după mobilă până până în primăvară, până la curățenia din apartament de Paște. Biblioteca se afla întrunul din colțurile camerei sale, întinzându-se pe un perete și jumătate, biblioteca fiind de fapt o carte uriașă cu paginile cât peretele deschisă cu cotorul în colțul camerei și acolo pe una din paginile cărții era fereastra, fiind de fapt o ilustrație în mijlocul paginii din dreapta a cărții uriașe tipărite cu litere mari dispuse în câteva rânduri asimetrice de pictură naivă, reprezentând un oraș de o sută de mii de oameni, deasupra căruia se fla un munte cu vârful retezat de un trăsnet, întrutotul asemănător lui Fuji-yama. În stampa de pe pagina cărții, chiar în imediata apropiere, se afla o clădire veche cu două etaje și acoperiș ascuțit, cu o poartă rococo văruită în alb, în formă de capiteluri de coloane, cu treisprezece rânduri de geamuri pe fiecare etaj, și cu patru rânduri de geamuri pe laturi. La stradă se afla un gard de fier forjat cu stâlpi de cărămidă roșie, iar în curte erau o sumedenie de pomi fructiferi și scheletul semisferic ruginit al unei sere. Clădirea era într-o nuanță alb-negru, arătând ca fotografia unei închisori, păstrtându-și secretele întunecate precum oamenii, secrete neștiute, refugiate în inconștientul traumelor și devenite mâl al sufletului, clădirea, la fel de oribnilă ca o casă de muncă dickensiană se afla pe o stradă veche de vechi oraș austro-ungar, sub o cetate sfărâmată ca un castel de cuburi de zahăr, ude, o instituție scufundată în întuneric ca întreaga lume, iar vizavi era căsuța unde intrase în

coma alcoolică la cinșpe ani în urma stresului și durerii psihice, timid răspuns de copil intern la traumele adolescenței și ale vieții, într-o lume în care oamenii și prietenii pe care îi iubești și hrănești așteaptă prilejul pentru a-ți deveni proprii torționari, ca în familii, pe asfaltul ăsta spart chinuise ani, tăcând și venind înapoi la sfârșitul fiecărui week-end, ca în urma unui blestem, fără să înțeleagă nimic, ca un animal torturat, și neștiind dacă e ceva de înțeles ori dacă poate fi înțeles ceva, iar oamenii sunt toți la fel, iar oamenii suntem toți la fel, se gândea, schimbarea nu este a noastră iar destinul întotdeauna vine de dincolo de zidurile crenelate ale luminii, și ce poate să înțeleagă carnea? În toatea acestea, gândite, simțite, spuse, sufletul se rotea încet precum un nufăr crescut într-o bulboană, sufletul era prezent ca o femeie străină cu privire de petale ori ca un călugăr singur pe covorul său de rugăciune cu palmele și fruntea lipite de podea; sufletul era prezent în toate acestea așa cum nimic altceva nu poate fi, sufletul ca și singurătatea ori moartea, ori ca și iubirea și solitudinea era un bulb luminos de apă indigo, întunecată, murdară, transmutată, preschimbată într-o mandala de petale, curate și ude ori mudărite și traforate de timp în interiorul privirii, în adâncurile insondabile ale fiecărui chip uman, de neînțeles, superficial, propulsat ca de o coadă de spermatozoid ori de cometă de propriul suflet mai adânc decât universul. Sufletul, se gândea, este asemenea unei cărți cu petalele albe deschise într-o rozasă, o carte pe care dacă ai vrea să încerci să o închizi ar trebui să apuci chiar Soarele de branhiile-i uriașe și să-l smulgi dintre constelații, mâncându-i carnea crudă, pentru că acest pește e cartea cu o mie de petale arcuite gotic, cu paginile acoperite de scrieri neînțelese scrise de mâini de îngeri, cartea în care suntem incizați asemeni unor flori lipite de mâini de copil de pagini, în zimții de tămâie ai cercurilor sale de petale învârtindu-se roțile întregului univers, asemeni sfeșnicului în care pâlpâie ființa, ari asemeni primului nume neînțeles precum o hieroglifă pascuană, omul cu aripi în loc de mâini, cu o urnă funerară în loc de inimă și cu cenușă incandescentă în loc de ochi, pentru că orice fluture, după o eternitate de nirvana simte nevoia să se arunce în flacăra unei eternități de iubire, această noțiune incomprehensibilă omului, aparținând probabil unei alte lumi; iar noi, ființele sublime ca niște zei și ignorante ca niște maimuțe am învățat la școală ori prin biblioteci că omul negru a fost în mâinile omului alb și că omul numit Hristos a fost în mâinile împăratului Tiberiu, tot așa cum și noi, fiecare dintre noi suntem în mâinile crude ale cuiva ori poate doar ale noastre, ceea ce e cu atât mai trist.

Fără să știe cum, știa că viața lui de atunci înainte asea să nu fie mormanul de sticle goale și de gunoaie al propriului sine, ca și Che Guevara el avea să nu mai fie el, însă într-un alt cosmos, iar el, viitorului lui și tot ceea ce reprezintă el avea să fie acel om mort pe calul alb de la sfârșitul Kundunului lui Martin Scorsese, omul acela mort și binecuvâtat de călugăr era el, avea să fie el, era el, de când luase ființă în chillia burții mărite și pline de apă a mamei sale știa că va muri, știuse așa cum nimeni care îl cunoștea nu o știuse mai înainte, însă știa că atunci când aripile mari ale păsării de flăcări vor pleca iar vasul de ceramică se va sparge îngropat de timp în lut, atunci își va uita viața, nu numele; ar fi putut spune că fericirea e o firimitură nu un Turn Eiffel, iar în unele momente putea să audă muzica ființelor, gravă și cristalină, ascunsă în fiecare privire fugară și adâncă asemeni unui aer plin de cărăbuși pentru că cea mai plină de fumusețe și înlăcrimată fericire e cea contemplativă și inofensivă asemenea adevărului ori labirintului unui desiș de arbori indigo bătut de vânt prin care cerul abia se vede asemenea unoro bucăți mari de oglinzi sparte, ori asemenea unui sărut deplin.

Cândva citise o povestire grecească, o povestire de 18 pagini, cu un titlu incomprehensibil, una din cele mai profunde și mai frumoase istorisiri pe care le citise. Fusese scrisă de un autor despre care în afară de cărticica veche pe care o ținea în mână nu mai știa nimic, nu-i știa nici măcar primul nume iar pe Internet nu găsise nimic, pe carte scria doar I. M. Panayotopoulos, și după el poate povestirea aceea nu e de nivelul textului "Ursul" de William Faulkner, însă cu toate acestea era cea mai frumoasă povestire tipărită vreodată, ori poate doar așa i se părea lui pentru că în ea trăia un suflet asemănător până la confuzie propriului său suflet, sufletul său de ucenic al Căii fiind asemenea sufletului lui Ermioni, ca cei doi ochi indigp din constelația privirii sfâșiate de emoție a Singurătății. Așa cum Gustave Flaubert a fost Emma și Bob Dylan a fost propriile-i personaje, așa era el spiritual Ermioni, făptura aceasta scrisă de altcineva. Ca și Ermioni fusese singur întreaga viață și așa i se părea normal și bine pentru el, de parcă nu ar fi trăit în lume și într-o vale parcă mereu înghețată de munte, iar la gândul că va continua să trăiască așa în continuare până la moarte, sufletul său nu sângera nici un pic

de emoție. Însă dacă e adevărat că Ermioni era demonul, el se dezintegra în Dumnezeu precum galaxia unei păpădii explodate în aproape toată infinitatea unghiurilor unei sfere, și în plus ca și Ermioni era frumos și vioa să rămână frumos toată viața până la precum un calosgeron și ca și Ermioni ființa pe care s-o poată iubi nu se născuse, ca și Ermioni nu-i păsase niciodată de cele ce-l iubeau și ca și Ermioni cea frumoasă și fără inimă, nu era făcut să trăiască fericiri mărunte, așa credea cel puțin, tot sufletul său fusese pus pe hârtie de grecul acela despre care nu știa nimic, diferența între el și Ermioni fiind că ea e o făptură tragică în vreme ce el e luminos, asemenea unui gândăcel căzut jos în brumă în început de Noiembrie pe care sfârșitul de toamnă în transformă în lumină, iar diferența dintre ei era că Ermioni se iubea pe sine, în vreme ce al asemeni lui Augustin o iubea pe Ermioni. Tot restul e doar destin, iar ochii, ochii nu văd nimic. Aripile sale cafenii, mari îi erau întinse , răsfirate pe covorul de rugăciune pe care încap miliarde de oameni, în templul zidit pe țărâna picurată de ploi din cer, iar acel covor era însuși zborul și într-unul din aceste momente l-a văzut pe Hristosul lui Arsenie Boca îmbrățișând și El țărâna, îmbrățișându-ne pe toți și ținând în îmbrățișarea sa globul pământesc deasupra haosului ca pe Soarele ce îl desprinzi ca pe un artex de pe cer rotindu-l în amândouă mâinile, într-un fel de imagine inversată ca într-o lunetă astronomică a lui Atlas, în care cerul ține Pământul, împiedicându-i prăbușirea, iar pe colina Golgotei Crucea noastră a tuturor și-a întins și cealaltă mână pe cer, tremurândă în amurg și țintuită ca orice revelație și așa cum era înconjurat din toate părțile de atâția oameni în viața sa din pământul acesta nenorocit și de Dumezeul care era și El un om, nu el era personajul principal al vieții sale, căci ca și viața lui Ionuț, fiul său, și precum viețile multor altor milioane de oameni, adunați de Dumnezeu de timp și de destin într-o mulțime de suflete fără chip și fără număr în care erau și ei rătăciți pe undeva , și viața lui, oricum va fi ea, era o forma de martiriu, într-un pământ plin de ignoranță și mucenici.

Se simţea ca într-un solo jazz de contrabas în care orice altă tonalitate e la fel de potrivită cum r putea fi oricare alta. Se simţea ca un sărut pierdut, dar ce-şi imagina ea era că un lucru pe care ei o să-l iubească fără să-l înţeleagă este că ele femeile, atunci când nu-şi emană flăcările propriilor trupuri, ori poate tocmai atunci sunt într-adevăr asemeni nouă, însă sunt nişte îngeri cu aripile de hiacint de epidermă şi pasiune, care pentru unele ca şi pe sculpturile feminine antice greceşti sunt singurele veşminte ce le pot cu adevărat îmbrăca, iar în loc de aripi au propriul trup; ce un înger poate exprima doar prin muzică, o femeie poate exprima doar printr-un sărut şi efectiv nu putea să-şi imagineze toate acestea tocmai acum când sora ei nu mai era; dar oricum era adevărat că după ce-l făcuse pe Adam după chipul şi asemănarea lui, Elohim a făcut-o pe femeie după asemănarea îngerilor. Fusese o zi îngrozitoare şi nici măcar nu se putea vedea nimic la câţiva paşi distanţă, captivâ în oraşul acela mic şi prăpădit, inundat de nori de lumină, iar propriile sentimente din acea zi îi erau neînţelese ca flacăra unui opaiţ de argilă acoperit de caractere cuneiforme pe care o văzuse aprinsă, expusă în sala de la parter de la Luvru.

Cineva îi împrumuta ochii lui putând astfel să privească toți oamenii vii de pe pământ cu sufletele zbătându-se ca peștii în fundul băltit al bărcii, zbătându-se ca aripile străpunse, oameni în haine negre în Europa Orientului, în veșminte albe în nordul și vestul Africii cu monograme ascuțite brodate în desenele unor cruci grecești, grecii modificând forma originală a crucii pentru că nu erau de acord cu această barbară formă de tortură imperială romană, ori călugării Armeniei, acest Camelot al Răsăritului, cu vestmânt întunecat, cu acoperitoarele lor de cap ascuțite șiu bărbile merliniene, oameni parcă desprinși din basme, ori Sfântul David de Alep, ori Sfânta Fecioară din Vladimir strângând la piept copilul ei, Orientul Apropiat, întotdeauna parcă abia născut și moșit, ori Libanul, eternul Liban, acest Luxemburg al credinței răstigniților, toți cei fără nume în acestă Asie frumoasă ca o viziune, superbă ca o epifanie a Dumnezeirii și nesfârșită ca un coșmar și toți ceilalți vii cum sunt oamenii ori morți cum sunt tot oamenii, iar cei ale căror rugăciuni erau plânse cu sughițuri, iar propriul trup era o jertfă, cei pentru care sfinții erau frumoși, fie ei în icoane ori înghițiți de fiare, toți oamenii aceștia au purtat un singur nume, au fost un singur om, cum suntem și noi cei ce suntem în întunericul acesta și chiar și ceilalți sunt noi, fiecare om este eu. Chinul este dat tuturor, la fel și dragostea, iar Pavel de ar fi călcate pe pământul încă necunoscut al Indiei ar fi pășit cu reverența cu care a intrat în Acropole, deasupra Atenei, de aceea priumul adevăr nobil e o pâlpâindă și de folos pagină de filozofie, iar Siddartha, aproape contemporan cu Socrate măcar, dacă nu și cu Platon, este

un filozof ca toți ceilalți, diferența între el și ceilalți filozofi fiind aceea că și-a pus gândirea cu adevărat în practică, bun de a fi ciplit în piatră între Aristotel și Hipocrate în zidul unei catedrale romanice. Buddha este un mare filozof, iar ca ideile să se nască din sinceritate, cu respect și toată compasiunea, Leul din Yehudah, fiul primului Israel, va înghiți Lotusul din Benares, iar petalele ude de rouă ale lotusului vor hrăni oasele leului, și noi suntem oasele leului, pentru că din copilărie știm că atunci când cineva se roagă plângând cu sughițuri răspunsul e un sărut, iar el, preotul Ioan e o literă ornamentală construită în tuș indigo undeva în codexul sacru și inestimabil al vieții ținut în mâini de către noi de către îngeri.

Eram undeva într-o universitate cu multe paturi și m-am întâlnit cu Z. care este mort și cu fratele lui care este viu. Z. arăta bine și l-am compătimit, am zis că ce dacă aia și aia, doar a fost bolnav, l-am întrebat pe fratele lui ce face și mi-a spus că e plecat apoi Z. a plecat și a venit un student care pe un curs de germană scris de mână avea desene iar ultimul era imaginea unui demon. Apoi a venit la mine o studentă și m-a întrebat ce profesie am. Am vrut să spun "traducător" și ea mi-a repetat "șomer". Nu mai aveam încredere nici în unii nici în alții. am observat că fratele lui Z. avea o bluză neagră cu o dungă curbată albă. Z. s-a întors dar nu mai arăta la fel de bine ca înainte. Mi-am zis că trebuie să ies din universitatea aia. Am tot mers pe un coridor ținându-mă după niște fete care deasemenea ieșeau, trecând prin niște uși de sticlă ce se deschideau, dar un timp nu reușeam să ies afară. după ce am ieșit afară, am văzut că era sfârșit de noapte. În dreapta era o clădire care ardea cu flacără electrică, chiar la firmă, alcătuită din niște litere pe care nu mi le mai amintesc. Am mers mai departe și pe lângă mine a trecut o mașină. Era o Dacie gen 1300, dar personal m-am gândit că ce s-a întâmplat am sărit în timp și s-au apucat să le facă din nou? Am mers înainte și am văzut că eram înconjurat de dealuri ca în Țara Hațegului iar pe drum treceau mașini. Aveam o cameră de filmat și uneori filmam. La un moment dat m-am oprit pe marginea drumului și am văzut pe partea opusă doi oameni gigantici, foarte frumoși și cu părul într-un fel de bucle. Unul era mai mare decât celălalt. Cel puțin mai scund îi spunea celui mai înalt: Tu ești mai înalt și mai puternic ca mine. Iar celălalt, îi spunea: Nu, tu ești mai mare, uite ce ai făcut acum aici în cimitir. Apoi cel mai înalt s-a dus să îi ajut pe oamenii care mergeau cu o mașină, iar eu m-am rugat de celălalt să mă ajute să ies. A fost foarte binevoitor și mi-a spus că mă va ajuta. După asta m-am uitat la dealurile semi-împădurite și le-am filmat vertical și orizontal. Mergând mai departe am văzut multe mașini oprite pe marginea drumului. Încercam să aflu anii în care au fost făcute. Era un tractor portocaliu, (socialist) dar avea un design cum nu am mai văzut niciodată și n-am reușit să înțeleg nimic din cifrele care erau scris pe el, erau scrise șase cifre, iar chiar lângă încă șase cifre. Apoi a trecut un tir pe care scria luminos “FIAT” șI l-am filmat cât am putut; pe urmă am ajuns la două mașini asemănătoare, o Dacie și un Renault. Dacia era pe stânga drumului, Renault-ul pe dreapta. Mie mi s-a părut mai frumoasă Dacia pentru că era mai aerodinamică. Oricum fusese făcută după Renault. Ambele mașini erau făcute din platină. Dacia era marca 6 mii etc. M-am gândit că toate mașinile astea sunt morminte, m-am uitat la universitatea ce o lăsasem în urmă și arăta ca un oraș de joc distopic de calculator, și m-am grăbit și m-am gândit că eram ca în “Călătoria creștinului” și am mers mai departe, am ajuns iar la un loc sordid ca o fabrică și acolo am vorbit cu portarul și m-a lăsat să ies afară unde era un fel de parc precum cel din Deva, însă nu am apucat să văd decât începutul lui pentru că m-am trezit.

Wow, I dreamt Father Teofil Pârâianu. He was seeing, beautiful and was preparing to make the liturgy. He was wearing someking of indescribable priest garments not different to what he ussually did in the before here. He exited out the altar and went to the other side of the room where there was a huge opening as large as the wall. Man, I'm smoking!

D-zeu a vorbit lui Felix și i-a spus: ce vrei să știi? Nimic. Atunci știi totul. E important degetul mic pentru tine? Nu. E important degetul arătător pentru tine? Da. Nu. Nu, Doar degetul inelar e important pentru mine a spus Felix lui D-zeu când i-a vorbit.

Basmul călugărului cu numele greu de pronunţat şi şi mai greu de scris A fost odată ca niciodată un sufit pe care îl chema cu un nume greu de pronunţat şi şi mai greu de scris. Şi călugărul acesta dupa ce a lăsat în urmă orice deşert şi orice primejdioasă pustietate posibilă a ajuns la malul valurilor, pe plajele Africii.

Şi după ce merse mult pe plajele acoperite de sare ajunse la o aşezare omenească.

La ieşirea din sat putea vedea pescari care fumau din narghilele mici şi pescuiau peşti şi chiupuri fermecate de gresie.

Dupa ce intră în sat văzu pe nisipul uscat galben şi alb intens, maroniu şi înnegrit în porţiunile udate de Mare Nostrum, văzu sub cerul înstelat şi veşnic, văzu printre oamenii cu ochii şi sufletul deschis, văzu că ajunse într-o staţiune de vară plină de ştergare întinse pe nisip şi gălăgie de suflet tânăr.

Merse şi cerşi pe la câţiva oameni refuzând banii până când cineva se îndură şi îi dădu o bucată de azimă uscată şi o lingură de vin. După aceea merse mai departe înainte dorind să iasă în partea cealaltă a staţiunii urmând ca acolo să se hotarască dacă va se va întoarce în pustiu sau dacă va merge pe apă, ca Profetul Isa – maestrul său, părintele sufletului său. Încă nu se hotărâse când – mergând – în vreme ce se apropia de capătul satului călugărul fu orbit de nişte lumini puternice din cer care scăpărau ca soarele deasupra lui. Totul era atât de incandescent că nu mai vedea nimic decât lumină. Şi Dumnezeu îi vorbea: “I feel the night explode when we’re together.”

Da, aşa se simţea şi el. Erau împreună aici în locul de unde noaptea a fost ridicată.

“Emotion overlode in the heat of pleasure.”

Da, în Dumnezeu e plăcere, toţi sufi ştiu asta – cea mai mare plăcere din catedrala cerului.

“Take me I’m yours into your arms never let me go Tonight I really need to know:” Câtă iubire. ‘Inima Lui e înaintea mea’, se gândi călugărul în inima sa.

“Tell it to My heart…”

Exact. “…tell Me I’m the Only One...”

Era un veac indescriptibil. Secunda se dilatase devenind eternitate şi nu mai exista nimic decât Dumnezeu. Era un Ochi indescriptibil. Secunda se dilatase devenind eternitate şi nu mai exista nimic decât Dumnezeu. Era o secundă indescriptibilă. Dumnezeu era vizibil şi indescriptibil.

Secunda se dilatase. Era o eternitate indescriptibilă, călugărul acesta slăbuţ se vazu ajuns în faţa unei eternităţi indescriptibile. Dacă ar mai fi putut judeca în acea veşnicie, sufitul s-ar fi întrebat cum de nu i se carbonizează ochii de carne pentru că Îl văd pe Dumnezeul de duh. Nu putea decât să-L privească pe Dumnezeu şi Dumnezeu să se repete în ochii săi ca o rugăciune. Era un veac indescriptibil. Secunda se dilatase devenind eternitate şi nu mai exista nimic decât Dumnezeu. Era un Ochi indescriptibil.

Secunda se dilatase devenind eternitate şi nu mai exista nimic decât Dumnezeu. Era o secundă indescriptibilă. Dumnezeu era vizibil şi indescriptibil. Secunda se dilatase. Era o eternitate indescriptibilă, călugărul acesta slăbuţ se vazu ajuns în faţa unei eternităţi indescriptibile. Dacă ar mai fi putut judeca în acea veşnicie, sufitul s-ar fi întrebat cum de nu i se carbonizează ochii de carne pentru că Îl văd pe Dumnezeul de duh. Nu putea decât să-L privească pe Dumnezeu şi Dumnezeu să se repete în ochii săi ca o rugăciune. Era un veac indescriptibil. Secunda se dilatase devenind eternitate şi nu mai exista nimic decât Dumnezeu. Era un Ochi indescriptibil. Secunda se dilatase devenind eternitate şi nu mai exista nimic decât Dumnezeu. Era o secundă indescriptibilă. Dumnezeu era vizibil şi indescriptibil. Secunda se dilatase. Era o eternitate indescriptibilă, călugărul acesta slăbuţ se vazu ajuns în faţa unei eternităţi indescriptibile. Dacă ar mai fi putut judeca în acea veşnicie, sufitul s-ar fi întrebat cum de nu i se carbonizează ochii de carne pentru că Îl văd pe Dumnezeul de duh. Nu putea decât să-L privească pe Dumnezeu şi Dumnezeu să se repete în ochii săi ca o rugăciune. Era un veac indescriptibil. Secunda se dilatase devenind eternitate şi nu mai exista nimic decât Dumnezeu.

Era un Ochi indescriptibil. Secunda se dilatase devenind eternitate şi nu mai exista nimic decât Dumnezeu. Era o secundă indescriptibilă.. Dumnezeu era vizibil şi indescriptibil. Secunda se dilatase.

Era o eternitate indescriptibilă, călugărul acesta slăbuţ se vazu ajuns în faţa unei eternităţi indescriptibile. Dacă ar mai fi putut judeca în acea veşnicie, sufitul s-ar fi întrebat cum de nu i se carbonizează ochii de carne pentru că Îl văd pe Dumnezeul de duh. Nu putea decât să-L privească pe Dumnezeu şi Dumnezeu să se repete în ochii săi ca o rugăciune. Era un veac indescriptibil. Secunda se

dilatase devenind eternitate şi nu mai exista nimic decât Dumnezeu. Era un Ochi indescriptibil.

Secunda se dilatase devenind eternitate şi nu mai exista nimic decât Dumnezeu. Era o secundă indescriptibilă. Dumnezeu era vizibil şi indescriptibil. Secunda se dilatase. Era o eternitate indescriptibilă, călugărul acesta slăbuţ se vazu ajuns în faţa unei eternităţi indescriptibile. Dacă ar mai fi putut judeca în acea veşnicie, sufitul s-ar fi întrebat cum de nu i se carbonizează ochii de carne pentru că Îl văd pe Dumnezeul de duh. Nu putea decât să-L privească pe Dumnezeu şi Dumnezeu să se repete în ochii săi ca o rugăciune. Era un veac indescriptibil. Secunda se dilatase devenind eternitate şi nu mai exista nimic decât Dumnezeu. Era un Ochi indescriptibil. Secunda se dilatase devenind eternitate şi nu mai exista nimic decât Dumnezeu. Era o secundă indescriptibilă. Dumnezeu era vizibil şi indescriptibil. Secunda se dilatase. Era o eternitate indescriptibilă, călugărul acesta slăbuţ se vazu ajuns în faţa unei eternităţi indescriptibile. Dacă ar mai fi putut judeca în acea veşnicie, sufitul s-ar fi întrebat cum de nu i se carbonizează ochii de carne pentru că Îl văd pe Dumnezeul de duh. Nu putea decât să-L privească pe Dumnezeu şi Dumnezeu să se repete în ochii săi ca o rugăciune pentru totdeauna, pentru totdeauna, pentru această secundă interminabilă, pentru acest Ochi. “…Is this really love or just a game?”

Când îngerul spuse cuvintele acestea călugărul căzu jos fără suflare şi dimineaţa oamenii care făceau curat în discoteca de pe plajă din Tunisia l-au găsit şi l-au înmormântat pe cheltuială proprie crezând că a fost călcat în picioare în transa colectivă de la Revelation Club de azi noapte. Nimeni n-a ştiut că bietul sufit a auzit glasul lui Dumnezeu, că a văzut lumina sfântă şi că a ţinut Inima lui Dumnezeu în palmele sale de ţărână. Nu, nu au ştiut pentru că doar Dumnezeu ştie ce se întâmplă cu oamenii cu sufletul nenorocit, întotdeauna. Oamenii se mirau spunând: ‘Oare ce căutase un călugăr în discotecă?”, dar nu ştiau că şi Aafzal al-Nebim al-Raf’ al-El, sufitul, dansase şi sărise dansurile Dumnezeului său, Profetul Isa, pace peste Ei. Notă. Versurile în limba engleză aparţin cântecului Tell It To My Heart de Kelly Llorenna. Șeherezada sunt eu. Nobelul o să-mi taie capul și-o să-l pună pe soclu.

Creştinii au voie să existe din nou.

Pe urmă a spus cu dezamăgire: -A făcut tot ce se putea face. Armata a făcut tot ce se putea face. Mai mult nu le poţi cere. Nici ei nu pot mai mult şi daca mai continuă vor distruge chiar Imperiul. Grecii spun că dacă vrei să ştii cât de înalt e Olimpul trebuie să încerci să-l urci.

Era atât de dezamăgit încât dezamăgirea lui mă durea. Îmi amintesc că mi s-a părut ciudat să fii fiul unui împărat al Imperiului şi să-l vezi mărturisindu-se înfrânt. Când îmi amintesc de copilăria mea întristată totuşi îmi doresc să nu am douăzeci ani dar probabil că ăsta e Cronos transformându-ne ochii în nisip ars. Mă durea să-l văd pe tatăl meu Carpicus Maximus aproape nemaiputându-se mişca din pat.

Privindu-mă în ochi lucid şi dezintegrându-se a continuat: -Nu mi-aş fi închipuit, Candidianus; niciodată nu aş fi reuşit să prevăd că sabia mea va fi înfrântă de turmele acestea blestemate de zei. Au murit ca oile înjungheate pentru jertfele Saturnaliilor şi cu toate acestea Imperiul nu mai poate continua.

Tăceam.

-Ce am încercat noi să facem a fost să urcăm Olimpul, dar Olimpul nu poate fi urcat. Poţi rupe o piatră din el şi s-o arunci în genune dar tot muntele nu. Creştinii sunt ca pietrele unui munte care sudate unele de altele alcătuiesc muntele. Am vrut să-i extermin dar adevărul e că deşi pot fi executaţi cu miile sau chinuiţi nu pot fi exterminaţi.

Am vrut să-i spun să se liniştească dar i se făcu rău şi doctorul îmi transmise printr-un sclav să ies din cameră. În ziua aceea n-am mai putut să intru la el. Neputând să mă liniştesc după un timp de stat singur în triclinium am ieşit afară. Mă simţeam ca un nenorocit din tragediile lui Aischylos, de parcă zeul meu îmi era străin. Eram trist ca o legiune ucisă. În oraş m-am mai dezmeticit când am ajuns lângă casa lui Pius. Pentru un moment am vrut să intru să-l salut dar apoi m-am răzgândit. Ştiam că primăvara Pius oferea în fiecare zi banchete interminabile Demetrei şi n-aş fi putut să-l jignesc negustând. Puţin mai în sus pe strada lui era un amfiteatru închinat castei Nemesis.

Stând jos pe bâncile pustii de marmură m-am gândit la tatăl meu bolnav. La uşa amfiteatrului mă aşteptau cei doi centurioni care mă însoţeau. Eram atât de gândit că nu am văzut nimic din ce era în arena aproape pustie. Nu erau încă lupte, era doar tristeţea mea de tânăr bogat. Când îmi amintesc de copilăria mea întristată totuşi îmi doresc să nu am douăzeci ani dar probabil că ăsta e Cronos transformându-ne ochii în nisip ars. Dar cine ştie poate e mai bine, poate e mai bine să devin nisip sau să devin o bucată de cer înstelat când îmi amintesc de viaţa mea întristată. Nemesis cea castă, o simţeam cum ţine sabia deasupra inimii mele, cum a ţinut mereu sabia asupra casei noastre. Tatăl meu e numit Augustus dar de fapt nu e decât un om distrus. Şi eu sunt un om distrus. Iar în Olimp pentru noi nu e decât Nemesis care îşi va azvârli sabia în inima mea. Şi eu nu sunt decât un suflet făcut de Aischylos iar apele şi tristeţea sunt eterne, revărsându-se şi întorcându-se în propriile izvoare pentru eternitate.

Tatăl meu, Galerius Augustus Carpicus Maximus m-a făcut mult mult să sufăr; şi pe mama. Dar vezi nu puteam să-i spunem nimic pentru că zeii îi binecuvântează pe părinţi şi îi judecă pe copii. Şi în plus el era împăratul. Tata m-a făcut mult să sufăr, cum poate suferă doar un câine. Dar totul a trecut şi dacă nu sunt cu mult prea sfărâmat am să încerc să-i zâmbesc când am să mă întorc acasă, la palat.

Stând acolo în amfiteatrul de lângă mititelul templu al castei şi răzbunătoare zeiţe am scos din tunică un ban mare de aur. Fără să-mi dau seama bine ce fac l-am privit; pe el pe avers era chipul tatălui meu, cu barbă şi încununat cu o cunună imperială din frunze de aur. Privind în jur în amfiteatrul pustiu de sub cerul încă friguros de aprilie aproape că mi-am dorit să treacă şi ziua aceasta şi următoarea să treacă asemeni unui vultur cu pene de aur până când eu voi fi pământ insensibil şi tot Imperiul va fi pământ. La colonada porţii unde îi lăsasem pe ofiţeri aceştia stăteau pe capiteluri aplecaţi asupra marmurei şi urmărindu-şi zarurile.

Eram în marele an 1064 de la începutul Lumii şi toată istoria nu era decât ca un vis al lui Neptun cu războaie glorioase dar totodată parcă asemeni unor războaie între furnici şi întreaga Cetate Eternă îmi parea asemeni unui muşuroi de furnici gigantice, nu, nu puteam să mai înţeleg de ce a plâns atât alesul Publius Ovidius Naso după aeastă Romă; îmi părea ca şi cum ar fi plâns un copil de lapte după sânul Răzbunătoarei. Când eram copil mama mi-a spus că tata aproape că a vrut să renunţe la mine, numindu-mă stârpitură, dar ea a insistat şi s-a luptat cu el ca să pot vedea cerul.

Mama s-a luptat. Pe zeul meu, în lume ochii care nu plâng cu lacrimi plâng cu sânge, m-am gândit când am văzut cum un individ era bătut cu picioarele de către un gladiator care probabil vroia să se distreze puţin. Creştinii, m-am gândit.

Uitându-mă în jur am văzut că de partea cealaltă a arenei era o preoteasă a Răzbunătoarei îmbrăcată într-o togă purpurie cu un văl alb. Privind-o am avut senzaţia că mă scrutase în tot acest timp de când era acolo şi când văzu că o privesc îşi ridică voalul şi îmi făcu cu ochiul. Probabil a vrut să facă impresie, dar eu m-am simţit de parcă mi-ar fi făcut cu ochiul însăşi Nemesis, Moira, Diana sau Nike. Era un gând neplăcut, asemeni ca şi cum ai încerca să joci zaruri cu Pluton. Nespunând nimic, am aruncat banul tatei în arenă şi am plecat. Ştiam acum că nu trebuie să intru în templul Răzbunătoarei, deşi aş fi vrut. Ieşind puţin mai târziu pe poarta amfiteatrului am trecut urmat de cei doi centurioni am trecut pe lângă fereastra cu gratii a unei hrube de sub arenă. La fereastră era un nenorocit de creştin cu faţa acoperită de sânge. L-am remarcat pentru că stătea cu fruntea sprijinită de una din gratii şi cânta. M-am oprit să-l ascult iar ofiţerii care erau cu mine când au văzut că vreau să-l ascult nu i-au zis nimic. Era un cântec comun, cum poate cânta oricine dar nu ştiu ce m-a făcut să mă opresc şi să-l privesc. Poate toată suferinţa lui inutilă. Poate moartea care îl aştepta probabil chiar astăzi sau mâine.

Văzându-mă, individul se opri după puţin timp din cântat şi mă strigă: -Domnişorule! Domnişorule! Veniţi puţin la un nenorocit.

Făcându-le semn centurionilor să tacă am mers lângă ferestruica hrubei.

-Ce doreşti, omule? i-am spus.

-Aceasta, spuse omul cu faţa acoperită de sânge şi îmi puse în mână printre gratii banul de aur pe care îl aruncasem în arenă.

Am luat banul punându-l la loc în tunică şi am plecat privindu-l pe condamnat, privcindu-l parcă de rămas bun. Ca şi cum aş fi vrut să fiu uman.

Apoi am mers acasă şi am stat toată ziua în triclinium. În ziua următoare am mers iarăşi la Augustus. Îmi amintesc că era 30 al lui Aprilie anul 1064 de la începutul Lumii.

-Nu se mai poate, tocmai îi vorbea unul dintre patricieni când am intrat. Nu mai putem continua, Augustae. Armata s-a scârbit de atâta sânge, noi ne-am scârbit, chiar şi plebea s-a scârbit.

Mulţi dintre nobili au început să spună că oricum, ce contează ce cred nişte nenorociţi săraci cu duhul.

Privindu-mi tatăl am putut să văd cât era de bolnav. Nu avea decât şaizeci şi unu de ani dar organismul lui era terminat. Mereu stăteau în jurul lui doi sau trei doctori, cei mai buni doctori din partea de răsărit a Imperiului. Era o dimineaţă mai luminoasă decât fusese cea de cu o zi mai înainte, era aproape călduţ şi tatăl meu aproape că murea. Viaţa nu e decât un amalgam de sentimente amestecate. Nu mi e părea corect ca un om atât de mare să moară când în lume se făcea din nou primăvară, şi ca lumea pur şi simplu să meargă înainte asemeni Istrului.

M-am aşezat pe un pat şi am închis ochii încercând să gândesc dar nu puteam găsi nimic la care să mă gândesc. Închizând ochii nu vedeam decât un vid înspăimântător, o durere geamănă cu durerea celor ucişi deja de nouă ani în tot Imperiul. Nu era nimic altceva la care să mă pot gândi şi aproape că mi-aş fi dorit să fiu în lumea subpământeană asemeni lui Aischylos, în împărăţia fără amfiteatre acoperite de sângele oamenilor-oi şi fără oameni închişi de vii în morminte, asemeni lui Naso, în locul unde Roma nu mai înseamnă nimic. Unde nici jurămintele minţite nu mai pot fi ascunse, unde nici jurămintele nu mai pot fi minţite.

Pe urmă tatăl a spus cu dezamăgire: -A făcut tot ce se putea face. Armata a făcut tot ce se putea face. Mai mult nu le poţi cere.

Nici ei nu pot mai mult şi daca mai continuă vor distruge chiar Imperiul. Grecii spun că dacă vrei să ştii cât de înalt e Olimpul trebuie să încerci să-l urci.

Era atât de dezamăgit încât dezamăgirea lui mă durea. Îmi amintesc că mi s-a părut ciudat să fii fiul unui împărat al Imperiului şi să-l vezi mărturisindu-se înfrânt. Când îmi amintesc de copilăria mea întristată totuşi îmi doresc să nu am douăzeci ani dar probabil că ăsta e Cronos transformândune ochii în nisip ars. Mă durea să-l văd pe tatăl meu Carpicus Maximus aproape nemaiputându-se mişca din pat. Bietul tata, m-am gândit, a încercat să urce un Olimp de sânge.

Stăteam tot aşa cu ochii închişi când Augustus împreună cu patricienii care erau prezenţi au început să redacteze un edict. Scosesem banul de aur pe care îl aruncasem în amfiteatru şi mă jucam cu el frecându-l între degete. Mă gândeam tot la locul acela unde amfiteatrele Romei nu mai sunt. Adormind, am reuşit să disting câteva secunde vocea tatei dictându-i unui scriitor: -…Creştinii au voie să existe din nou… Şi chiar pe când adormeam mi-am dat seama că pe chipul de aur al tatei de pe moneda de aur era zgâriată o cruce grecească semnul zeului meu.

BIBLE STORIES FOR TEENAGERS “I am your life, but if you will not name me, Seal up your soul with tears, and never blame me.”

Charles Causley The Little Brother.

Someone said that the world is no picnic. There was sometime in the long ago past when we didn’t exist but maybe in God’s imagination, a teenager named Joseph Ben Israel. God told his story on the pages of a fifth of the book of Genesis. Joseph had a noble soul and he become a noble man, someone said that Joseph is one of the few of the people portrayed in the books of the Bible who did not had any major flaws against his righteousness, it’s like his righteousness had no side effects. And this, this nobility, is the key feature of his entire life, his decade and a half of severe suffering and the life afterwards. Joseph was a little brother to ten older brothers, who were not at all as noble as him. His brothers hated him all the time. They were the kind of brothers who did what they did and not only that, they hated their little brother for not being like them. Joseph wanted to fight with the injustices of the world using the sword that heals of Martin Luther King Junior, so he told their holy father about the badness of his sons. This was their pretext to hate him, hate him so much, that once when he came in the far field with food were they were they resolved to kill him

without anybody finding out about it. There is a question in life no teenager can answer to himself, because it’s a taught answer, something impossible to produce, which you have to receive. The answer, in Joseph’s case is that his life tragedy and glory before God is the same nobility. If he would have been as his older brothers they would have left him alone. Anyway he did not died the because he’s biggest older brother who has proven having sense rescued him, but the other nine sold Joseph away when Ruben wasn’t looking. And now the story begins. Slave in Egypt at seventeen years old.

That is tough. Not to mention the trauma to be sold by your own family as it happens in the world. I will not write in detail what happened to Joseph until he died old in Egypt, his life facts are written in the Bible. But what I want to try is an understanding of Joseph and the interrelation of the events of his life. Joseph was a simple teenager but he had no simple life, and the answer to his nobility becoming remarkable until it got sublime was God. He had great strength in his faith, most probably that he lived in a close communion with God. One thing about him is that he didn’t complain with the burden of his family, then, when God allowed that he would become slave, he didn’t reject God which would have been disastrous, and the same when he became an Egyptian convict. He had the patience and resiliency to stand alone with God in the darkness of the world, one year after another.

He never said: ‘I cannot live like this’, or ‘I cannot anymore’, and accepted every burden that God put in his life. As I said he was the noblest soul in his entire family and for that the most unfortunate, almost killed by his brothers and sold by them at seventeen. In the Egyptian mansion where he was a slave, he also was the noblest at heart there was, a thing for which he was unjustly sent to prison where he stayed locked until he was thirty years old. Then at thirty the Egyptian pharaoh made him his biggest official and it is significant that when is first child was born, Joseph named him Manasseh, which means ‘oblivion’. A significant thing to Joseph at his thirties is that after he suffered all that he suffered since his teen years, he managed to forget all his suffering. This has nothing to do with fortune, but with the capacity to forget and forgive. And when his older brothers met him again they were surprised at and couldn’t believe that Joseph still loves them, this is the climax of this holy narrative and of Joseph life, how God made Joseph's nobility sublime. All this was possible because Joseph believed, while being in his bullying family, then when he got sold and troubles came on the almost child he was, then in the dark decade of prison, and then in the idolatrous Egypt. And the most insightful perception that Joseph attained is when he put himself, his suffering, and his life under something higher than him, his suffering and his life; it was when he told his brothers when they met again that God let them lose him so that he could save them. Joseph was just a man but through great difficulty he made life work.

Simon the Zealote.

Simon, who before following Lord Jesus Christ, was an extremist, and whom Jesus transformed into a peaceful lamb dying the death of an apostle, could be the patron saint to all punk, anarchists and extremists from converts. The world just embitters many teenagers for their precious few lived years on end until they do not know what to do and they get to a point when they say: ‘what does it matter, nobody’s true, beautiful or good anyway,' as far as they know. They are hurt, they don’t see nothing better and they choose the first thing in their reach. Simon did all that, he was an extremist punker of the 1st century, but then somebody changed him and say to him: you will not hurt, but be hurt, again and again, everyday until you die, for me. And it worked. Because through all the trouble of his Christian life culminating in death he found everlasting peace when he said to himself in his heart: ‘The pain in my eyes is the thing most dear to me because is the pain of Christ suffering in me.’

Life is balance.

The title of this chapter is a quote from the Oz television series, being something said by the character Kareem Said. It could also illustrate very well a great lack in apostle’s Peter life. When I was a child I wanted to do a good meal like my Mom. I liked very much cheese omelet that she did for me. So I thought I should do something good. So I took the cheese and put it all in the pan putting it on the fire, expecting to cook the finest meal, but in the end it amounted to nothing, it couldn’t even be eaten. And then my Mother showed me that it’s not enough to use one best ingredient and to expect the best results. In the case on an omelet you need the eggs, cheese, oil, salt, pepper and

maybe even a tomato. Well, life is like this omelet. We could say that cheese stands for prayer, the eggs for activity, the salt is the quest for righteousness, pepper is knowledge and oil is the grace of Christ, and you need all this to produce a man in yourself. The life of Peter is vast, but we can say that before Christ finally set him up, he was characterized by a lack of balance in everything and by a pronounced stubbornness. He contradicted Christ, the Prophet, saying that, no it’s not true that he will deny him. He attacked a ranger with his sword, and then he said that the arrested Christ was a stranger to him, when he should have been the one arrested and Christ let free. You can’t make a life just with prayer, knowledge or even grace, just as you cannot make the meal if you don’t put the ingredients needed, and you have to wait while putting all of this: prayer, work, rest, righteousness, knowledge, love and grace on the fire of faith burning from your heart.

Holy thing.

The life of Samuel prom the very beginning, from ever since he was just a hope in the prayer of his Mother, was defined as consecrated, a thing illustrated by him being a holy kid hearing the voice of God and by the extreme insight and wisdom of life of the books he wrote. And the answer to all these blessings was the fact that he chose to live thoroughly the consecration his desperate sonless mother made before he even came to being. This is no unimportant matter. He lived as a right man because he lived what he was taught from early infancy, no matter what new lies the world could produce with the passing of the years. And this consecration did not mean that he was the one who was righteous, or holy, but instead that he stood into its cleansing stream one year after another and one day after another as a bear standing for hours in a frozen stream in the mountain. And this how Samuel knew that true life was a holy thing, an endless cleansing, beautiful, a losing yourself while you’re finding God and loving him with a love that never stops.

The boy born to be prince.

Although it may seem like this to us, it’s not your fault when somebody is hurting you, so you must not let theyr hurt of you hurt your feelings, because this is the worse. Whatever they do or say and keep saying is nothing but their Christian karma. David suffered very much inside like some of us do, but it shouldn’t be this way, our suferring in the world should be somehow a voluntary commitment as the lifelong sufferring of Rev. Martin Luther King Jr. The youth of David is characterized by a purity which could kill giants. It’s wonderful to read the book of David’s youth and see in God one good thing can transform in another. After Samuel anointed him the Holy Spirit came upon David but the foundation were built before. His life is the basic story of Prince Charming which he really was. And I don’t think his psalms were like the sad, droopy, ego-hurt or ego-maximazing spiritual music we listen to, I think it was something more like that song “Gold” which appeared in the US this year 2013. And what is certain is that even if he didn’t have an easy life, David wasn’t a lamer, like I, for example, was for much time. And the jealousy of Saul came when he as a king finally somebody in his people who was better than him. This was the entire problem, David surpassed king Saul in everything, even in the heart, a thing which should have been impossible in the Saul branded theocracy of Israel, and a thing which showed David being nobler than the king. His faith made something in David, a thing which everybody saw, the Philistines, the Hebrews, the women, Saul and Jonathan, and this is the secret of Jonathan’s love for him. Jonathan who was the prince of Israel saw in David somebody in his likeness, something he could not see in anybody else, and this is why he loved him like he loved his soul, because David was his soul. Because he let that “Headstart” of purity in his heart transform into the grace of youth through which God made David the noblest prince in the country from the very beginning, until nobody could resist him. David was born to be prince because he allowed God choose what David was born for. ”We Are the World” What is the secret of Africa's poverty and what is the Western's World's for prosperity?

Isn't it a shame that we even through a four year recession live in Muslim heaven compared to the Dantesque Inferno of much of everyday African life? Who is to blame, God? Or what is the source of this kafkian status quo? Do we still care or do we truly begin to care about a nation that for an entire History we refused to name as our brothers and sisters? The common history of White and Black is a history of abuse from the very beginning against our gentle brothers. Since the days of Ancient Egypt

and the roman Empire we have raped Africa as the Reggae singer Dezarie proclaims? There are too many questions in all this. And we in our civilised worlds anesthesiate ourselves while facing all the harndnesses and horrors of this world we have built, druging ourselves with every substance we receive through exploitation and every modern holinessless idea we can produce, attempting to selfkill our very conciesness in a disperate pretention of response to the cry of the planet, to the cry of man left alone on the planet in the hands of man, in our hands. We should really ask ourselves what would Saint Francis say if he were ressurrected today out of his tomb and saw the CNN news? And we never knew what a great man we had in our world going in all countries on all continents trying to reach all peoples in one meaninful exhortation until we lost him, we and time - His Holy Father John Paul II, a man who really had a heart for every African country, as he had for all countries of our bobmarleyian one world.

The truth is that since the XVth century the Western World made its developing in the modern world by abusing the newfound territories of what it is named The Third World. A strong idea is, but I don't know how many people want to accept it is that it must not and it should not exist a 1st world and a third world, the Earth should be all leveled as it is proclaimed in the Scripture preached

by Black and Christian martyr Martin Luther King. The history of White civilisation is a horror story, an Allan Poe tale of murder, robbery and keeping in the dark of entire weaker continents. The Spanish and Portuguese history in Latin America, the French and Bristish history in Africa, the inner-policies of the White in America is nothing we should be glad for, as I said all this is a history of shame. Aswell as the fact that even from the time of the Czars, Russia was a country stretching from the Danube Delta to Japan and during some period its borders were drawn out in the New World. As for the underdogs of history, we do have heroes, from the African of all ages and territories, people who could only accept the unacceptable and pray, the American Indian from the Extreme North to Extreme South, the Jew - a virtual and proffessional martyr wherever he went or was chased, [The Gypsy (Roma) bullied for centuries and kept in slavery and ignorance], all the noble savages of the world proving to be much more human than the beasts with Don Quixote armors, bronze helmets and boots going to make their fortunes among entire peoples trying to live peacefully and to take life as it comes, as we finally try today but the earth is flowing in the trashbag of the universe from under our feet. The Earth as we know it is a bust and te fault is ours and James Watts, not the Indian's, Eskimo, or African.

In the ends we'll all have computers and we'll all chew recyclable floppydisks because there won't be anything more eatable in our ruined world. Once there were people with reall ruined lives who lived in a great wonderful straight world; and so they said: let's see if we could make this world as lame and sour as our souls feel like. And oops, they performed the scam of modern history. They created a world in which almost three continents take all the food from the other three, until the become so fat they cannot be named anythig but monsters - [the ones that are not ill] - not humans and until in the unfortunate world people die of hunger and no one cares. It's just that: no one cares. The fat American make fat camps counseling when they try to learn to be better monsters, and in all the time Africa is desperately undernourished and forgotten by all of us.

In the Eighties all the prominent pop musicians of America lead by Michael Jackson made a song, the song We Are the World, and if it were a great man who really had a heart for all this [and who didn’t wished to be white] that was Michael Jackson and it was to bad that he was chopped-off in the middle of his career from really earnest projects and all for the lies of a psycho father, but the question is what does We Are the World song mean to us now? What does it mean? Does it mean anything, does Africa and the Third World mean something to us, or we fulfilled the evolutionist dream and began to be [evolutionists] again? Have we stopped being humans and just don't care anymore?

Hateg, 8 May 2012 APARTHEID CHRISTIANITY. A CASE The black movement against apartheid in the second half of the last century South Africa is one of the most enlightened stamps of history of the entire global era, with figures like Biko as a wonderful leader and martyr, with the everyday Negro in the same time a fighter and a believer, fighting by faith and believing in God by fighting against the injust system parasiting their millennial

land, and Mandela - a still incarcerated at the time historical legend, the closest to God man we ever knew, much more than Elvis, Maradona or other genial soccer players, or swing guitarists. As a shadowed symetry the white spirituality of the Republic of South Africa appears tainted, infected, a non-Christianity, a what it really was - an apartheid Christianity, because the cruel truth of life and soul is that apartheid emerged from Christianity, and then Christianity from apartheid in an diabolical yin-yang of hypocrite alienated historical dialectics. The true history of the South African apartheid is a local species of KKK white suprematists taking over an entire country, inhabited aproximately by 8090 percent of Black citizens.

As I have said, apartheid was born from what I can call White Christianity, a Christianity of superiors in a world of inferiors. The Calvinist Boers thought themselves richer, more beautiful and also more human than their Black Christian slaves living in the country. To them for centuries the thought of mixing was horrid. They were too good, too blondes, too white for that, and considered the noble Black tribes of the land mere animals, a prejudice disproved by history. The statue of Liberty of New York should have marched her marines and troops against this Christian and fraternal system of slavery, and she should have done it and spare Soweto and the rest of Black South Africa of wrongful suffering, agony and death. But America did nothing or is it almost nothing and so now we have on our hands for the next millennia of history The Black Saga which after decades of blood is the first saga that actually ended well. And who knows maybe without Krueger who wouldn't have had Steve Biko, and without all those apartheid Christians, we wouldn't have met Nelson Mandela.

Anti-apartheid history is an emulous history, inspiring to go and do the same. a somewhat resembling situation is met in the medical psichiatric system. I will locate that it is about Romania, the little country on the Danube. I had a diagnosis which wasn't even a disease, but - as it was in the time - because I was called to the Army, my father thought to not to pay nobody and just to talk with the doctor, an old lady; and so because of the circumstances she changed the dyagnosis which became my ball and chain through life trnasforming me in a second-class citizen; I am not allowed to work, and I am not allowed to do anything but just survive. And one of my brothers, trying to help me, took me to an another medic, and the medic said that in these kind of diagnosis a medic does not change what an another medic has done, it's like in the Mafia probably. It doesn't matter of the circumstances you got it, once you got it nobody will never do nothing because psychiatrists are just humans and not apostles. It's the machine which once it'd grabbed you it will eat you alive but will never let go. And the sad truth is that in psychiatry many times too often some of the most prominent lunatics are the psychiatrists, it's a proffessional defect. In my case I am inspired by Biko and all anti-apartheid movement to fight this osified system of archane medicine, in which the medical mentalities are truly the less progressed in the entire medical field. I say all this without any trace of sourness, just with dissapointment; even Freud was just a nut, and Carl Gustav Jung - the true talent of psychiatry - a beautiful fool. and histories like the anti-apartheid history in the former Republic of South Africa truly gives me hope, that someday people will understand more than it's written in the book and look at us as humans who deserve a human destiny of work, love and future.

But enough with all that, and I guess that the psychiatrists are like all other people, some good some incompetent and you just have to pray to God to keep you on the bright side of the street and hope for the day when your brothers will see you differently.

Apartheid was engineered by a Christian community, basing a good part of it's raw rasism on ill-used arguments taken from the field of Biblical faith. There were many books written about the sins of apartheid in the former Boer state of South Africa, but want I desire to emphasis is the abomination of racist Christianity, the practice and teaching of the agent comunity in the midst of the other communities of subjects. Once as a white state you clearifiend theologically that the Black were the deserving to be slave Ham, and you put yourself in a mix of the white Japhet with the friend of God Abraham, then you can do anything to preserve this state of social equilibrium: the shooting, the beating, the beating to death, the imprisonment without trial, a practice which lasted for decades, the misterious deaths of dozens of political detainees while being in prison, the epic-long prisons sentences for people like Mandela, the home ban and the security watch for writing or publishing an article, the bantustans, the working regims in the gold mines, the Black townships, the

rules of the white cities for the Black citizens, the politics which dind't differentiate between men and women as it was in the case of the wife of Mapetla Mahapi, widow with to little children, being detained after inquiring on the death of her husband in custody; the apartheid devicers realized that they can do anything after justifying themselves with Holy Scripture verses because then nothing else would stop them, and they did it, and most unflatterring from the point of view of white culture is that was their white mentality for the entire four centuries of their White history in South Africa, maybe now is better, I don't know. But this is not just theirs, but this is generally the white mentality and the Protestant mentality, [no it’s the entire white Christianity ] their sister church mates from North America exterminated an entire race in one hundred years. We Latin, French and Russian Slavs we have a tendency to mix but we are no more less racist in our own ways, for instance we Romanians leaving behind our latter nationalism we are now prisoners of our own little country, our little obsession, and the racism of the Russians is the messianic panslavism - which diffused afterwards in Marxism-Leninism, another safe way to save the world, man and society -, just - of Feodor Dostoyevsky, another religious racism, but not just religious, more, a spiritual, redempting one resembling with the Rastafarian positive psychosis [but today I see a difference]. Maybe is time that the stern of history to be shifted from the White man to another kind of man, because the White man man made a fool of himself since the days of Alexander the Great. And to return to our sheep, a great worrying thing is that such ideologies can occur from the Holy Writ of the Christian Gospel. Not very well is also that the Mosaic state of Israel experimented some practices of apartheid against their fellow Palestians, I do not know to what extent in the present. This can be an indication to what extent did the White man understand the New Testament he received whenever when and also to what extent do the Israelites understand their father Abraham? Jesus Christ never did put somebody in a bantustan, not even the lepers, and nor did Abraham and Jacob, patriarchs of peace, even the Mosaic city is named Holy Peace, so it should be holiness and peace, not a variant of apartheid. What can it be said is that apartheid is the extremism of people who want to be bad but do not want to be atheists, like the Communists and the Fascists. Bible should be taken out of the hand of the apartheidists and see with what are they left with. Christianity is a positive obsession and it should be as such, not fascism.

My Aunt IDF Woman „..and I still have very few words to describe what I see.”

Rachel Corrie FOREWORD ARTICLE FOR A FEDERAL ISRAEL „I believe that South Africa is a country in which Blacks and Whites should live together.”

Bantu Stephen Biko One thing, it is true that apartheid is the disease of the white star world, just as totalitarism is the disease of the red star world. Even the Nazis were half socialist. Every capitalist country except France has experienced one or another stronger or milder form of ethnic and social separation which could be categorized as belonging to the apartheid family. It’s the year 2012 already and in respects concerning the nation of Israel, the newly emerged Israeli who for a good dream done many bad acts, we can discern that Judaism is apparently changing and has changed and it is no longer how we used to perceive it in the history and culture of the world. Although that this is only to our distant untrained eyes, because the philosophy of Judaism has not changed but it was replaced in the Jewish state policy by the political ideology of Zionism. In Israel theology was replaced by ideology. Judaism used to be a lighthouse built by giants and a statue of Liberty in itself, but what once was mainly a community of extremely civilized civilians is now reduced to a drifting state whose governement leads a dubious policy, seeming to be open to anything no matter how wrong, all in the name of an abstract notion of Zionism. And to be more clearer all the world is astonished by the few mediatic

swallows who manage to electronically get to us. This is a page which indicts the contemporary government of Israel with the crime of apartheid, and the conviction will or will not be given by our posterity, the judge of our age appointed by God. To say this is not Anti-Semitism. I, as all the true people of the world want all the best not only for the Jewish community but also for the bloodied state of Israel and I respect their searching for what that best seems for them, BUT that doesn’t imply that we want that on the expense of the Palestinians.

I thought about this Israeli-Palestinian issue, I thought and thought, long and hard, and it hit me. The State of Israel should be a federal state. The entire Palestine is claimed by both the communities that inhabitate it, both Israeli and Palestinians. As we can see for more than sixty years, Israel and the West Bank and the Gaza Strip are lived by two main population, but the whole teritory is taken by the power of only one of them. Just as the Jewish, the Palestinians lived there for millennia, but now the Zionist Pilgrims want to take everything for themselves and put the natives in refugee camps with a policy of community destruction just as the American Pilgrims did centuries before, and now the Israeli government sends its soldiers to fight against villages, children and civilians. The Israeli war in the West Bank and Gaza is wrong and it could be that Palestinian uprising reaction against the State of Israel could be a Pavlovian reflex, because all that they know of Israel are the male and female soldiers who come to demolish their homes, take their culture land and to arrest, beat and shoot them and make fun-photos with tortured blindfolded Palestinians. Logically if on this lands, State of Israel, Gaza and the West Bank live two nations then the entire land should be federal. Israel and the Palestinian land should unite, letting the Palestinian return to their lands inglobated now in Israel, and the result should be a federal State of Palestinisrael.

The current politics of the State of Israel, is ideatic oldfashioned, out of date. Israel is the last nationalist state in the civilised world and it should cease to be so if it wants to remain in the civilized world, and as we can remember nationalisms were one of the darkest episodes in Modern History. The Israeli government should leave behind this fascist form of contemporary Zionism and return to the ideals and archetype of Anne Frank, because sadly today's average women of Israel are educated now so they resemble more to the horrible Ana Pauker than the angelic genius of Anne Frank. And they should send the female soldiers home and let them be women and mothers, not onthologyless hybrids. Israel should return to a policy of Judaism instead of Zionism and as they too lived as alogenous in other states in the centuries before us, they too should give rights of civic determination and liberty [and livity] to their natives, the Palestinians, in all the regions mentioned including the Golan heights, for a civilised, true, plural Israeli-Palestinian democracy in a Federal State of Israel. And the most serious concept in all this is that until the law for a federal Israel is passed the Israeli government is going to have Palestinian blood on its hands because the Israeli Occupation kills.

The Palestinian has asked for international arbitration, outcry silenced by the Israeli government. The entire land should be pacificated with UN and [democratic (if there are still any left)] troops, which should take the military power from the unobjective IDF. And I say for the last time that the UN should create a Federal Israel, from the current state of Israel land, Gaza Strip, Golan Heights and the West Bank, whose peace, liberty and democracy’s security should be guaranteed for the needed number of year until community balance by UN and [democratic (if there are still any left)]troops. Palestinians need a country too, and both the Palestinian and Israeli need peace.

THE PARABLE OF THE CHILD AND THE TANK AND THE ROCK Our Dead Statue of Liberty MOTTO: "We're not gonna be tossed in jail, we're not gonna be tortured, you know, we're not facing what people in the occupied lands are facing. If we decide we don't wanna do it, fine. But then try to look yourself in the mirror and say: I'm a murderer."

NOAM CHOMSKY It's not true that Rachel Corrie, that twenty-three year old long-haired girl was murdered by a IDF army bulldozer; she was murdered by an IDF army tank. In Israel, but mostly in the West Bank and Gaza tanks and army bulldozers are the same thing with minor differences, and a caterpillar bulldozer is even more horrible than a tank, is like an execution machine engineered by Franz Kafka in

a Metropolis Fritz Lang world. IDF meaning Israeli Defense Forces, the Israelis defend with soldiers with guns and trucks against children who are afraid even to go to their schools. She was there at that demolishing spot and she thought she is on the Tienanmen Square in Beijing in 1989, she must have seen that tape on TV or somewhere with the Chinese protester standing alone in front of the invincible stupid tank and the invincible tank lost the battle, but Miss Corrie was in Gaza, Israel – a place which proved to be much more savage. The dust in the holy Land cries after the times of Suleyman, Isa and all the prophets and Abraham the Muslim. Today there are no more prophets, only crazy people, but who knows? As for what happened here, well, you know everything about it, and if you don't you can very well find out if you really want to, but I think that one of the most important things is that this girl cared about the people, not just about hers people, or the people of the world in general, but for the people living in Gaza, and for this she was murdered. I heard her say two days before, she said about a massive military machine clutching us from all sides like a giant insect, trying to kill all of us here. She annoyed the Zionist war machine so the war machine ate her as the Red Beak Bird – the Romanian Communist Party – squashed Labiş, the unconscious Romanian idealist drunkard. She was dangerous, like Michael Jackson. She stood before the tank as a 21st Century man, and the tank chewed her with its blade as a prehistoric cannibal and did not stop. It caught her under and grind her like grains of wheat and bread. Rachel was there, and the IDF were there and death was there too. We all die, they say; but there are some who take great pride into killing others as Israel the government murdered Corrie the activist. She was for me, and they killed her. She was executed.

They say that we are bad and they are good because we are bad and we are bad because they are good mainly, so they beat my mother and father, they shot me in the leg, shoot over me and beat me in the face till blood was dripping, they demolished with military bulldozers and soldiers us every time they wanted and keep us locked as animals here and shoot missiles in our apartments, they broke my toys, the whole Gaza is debris and we are going mad and you see that tank is still over Rachel Corrie buried in the broken bricks, I can read the badge on the tank – IDF -, so I take a rock like my father Daud and throw it at the stupid tank, and I throw more rocks just to go away and speak the useless words of my anger. And as I was running over to the tank it hit me that Rachel Corrie is Our Dead Statue of Liberty, an executed one and how could you murder the Statue of Liberty but with a bulldozer? „Desigur ea suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra ei” Isaia I My Name Is Tamara 'My name is Tamara', she said then to Felix Herz long ago when none of this not only it didn't exist but more than just that, it wasn't true. Herz wasn't the cutest boy around her but was the only one she loved, then, in an era when she never dreamt to be ever dressed all in green with a rifle in her hands and to shoot, just shoot, always at the orders of a psychopath officer. Now she was old and alone and now she knows that life is now way a fun war of paintball and that the red stains on her shotgun were stains of blood and humans like pieces of red glass and light in huge medieval windows. Nobody, not even her friends knew why, after she returned from the army decades ago she never married or looked up to this day just like Saint Anthony or Mother Therese, living a classy, educated, tragic life. It is not what she would have wanted, but anyway for two score years now she was a spinster. It's not what she would have wanted, her goal always was a house full of children calling it home but all of this was long ago when she still listened big black discs with Sylvie Vartan and old old songs at the noisy radio speaker. Yes, she was a woman but she was no pussy. After arriving in Israel and living in a kibbutz for a short while with her sister she was sent in the east desert and there she served. She was no clerk either. She did everything until it became sour. This is what it was like, but only after while, when the activists go and you have to stay behind and bury the dead.

So she never married; because girl like her do not marry, because for girls there's nothing else left, safe only maybe shooting yourself with the same trigger you had in all those glorious years when among other things you've shot at people as a psycho. She shot a little girl in a

firestarter village, the girl you've always wanted to give birth to. And after you left the village on the green truck, you knew that there's nothing more left, that you could never be the only thing you ever wanted to be, no matter how much you wished for it to become true, no much how much you've dreamed to be one day because no true Mom in the world had ever been a baby killer, like those Vietnam kids. In the moment she say that dying child still smiling though as not knowing what happens to her, in the arms of her already crazy mother, she saw her life transforming like Nosferatu in a horror movie and nothing she could ever do wouldn't wash that blood, couldn't wash her hands.

She was a hero and not a mother. Cum a spus poetul: Poem for Francis I

Only Francis the loving beggar Can hold the place of John the loved disciple In our hearts of clay and fire And Jesus loves us all and wants us all to love The ones who left to God we shall remember forever Until in their arms we’ll be again And may God who knows all languages And love who is color blind be with us Eu cred c ă Maurer, Guevara sau Gorbaciov nici măcar nu s-ar fi gândit la așa ceva, nici măcar Tovarășul, care împușca dropii din elicopter. Uite că s-a gândit Iron Maiden. FEMEI CU OCHI DE REVELAȚIE „De exemplu, ți se spune să iubești, dar eșuezi lamentabil atunci când încerci.”

Francisco Varela Azi într-un hypermarket am vazut o vânzătoare. Tocmai își lăsa jos storurile la gheretă. N-am văzut ce vindea. Când am văzut-o m-am gândit la cât de multă frumusețe există pe Pământul acesta.

Iar ea avea exact câtă îi trebuia. Ăia cu care eram au luat-o înainte, însă eu m-am oprit emoționat și timid să o privesc. De fapt am mers două gherete mai încolo făcându-mă că privesc niște șepci albe Adidas cu treizeci de lei. Vânzătoarea s-a oprit chiar la ghereta unde eram eu și privind-o iarăși m-am gândit iarăși la același lucru ca înainte am simțit cum încep să mă pierd, parcă simțeam că amețesc, deși nu amețeam la propriu; îmi amețea sufletul din mine când o priveam pe vânzătoarea aceea exact de frumoasă. Fata vorbea ceva cu vânzătoarele de la ghereta cu haine și când mi-am străns puterile să mă urnesc și să plec ca un fleț, fără să-mi dau bine seama ce fac am început să-i cântăresc cumva simetria ei de fată frumoasă, acea simetrie ce face și cochiliile superbe din Oceanul Indian de rușine, moment în care m-a surprins o femeie ce o cunoșteam și a cărei identitate nu poate fi dezvăluită, o femeie interzisă, dar atât de frumoasă și aceasta, o femeie frumoasă și interzisă pe care am văzut-o că își deschide ochii asemeni două porți migdalate spre mine, ochi minunați ce se deschideau în ochii mei și parcă mă luau în mari colți sidefați de leoaică. M-am cărat, bineînțeles, și i-am ajuns pe ceilalți din urmă.

Iubirea este frumoasă fiindcă e ceva real. Două buze ce se ating nu sunt ceva ce ține de chimie ci de magic. Într-un asemenea moment sufletul omului parcă se trezește ca într-un alt fel de boddhaitate sub lumina unui alt copac Bodhi. Săruturile pot fi un moment Buddha. Tocmai de aceea, pentru ca iubirea e iluminare poate deveni totodată și opusul a tot ceea ce este de fapt, poate deveni

întunecare din iluminare, moarte din trezire. Toate aceste lucruri țin de filozofie, însă un mare suport poate fi și cum urmele prin deșerturi ale Profetului ne călăuzesc spre același izvor, izvorul de lacrimi ale căror unde limpezi și parcă tridimensionale pornesc din sufletele oamenilor. Poate unul din cele mai frumoase lucruri e când o femeie sau fată – frumoasă, bineînțeles – este, și o simți că este, atrasă de tine nu pentru că ai fi tu grozav ci pur și simplu pentru că ești. Pentru că ești băiat. Asemeni alchimiștilor arabi și occidentali ai Evului Mediu, fetele utilizează inconștient chimia pentru a produce magie. Pentru a-ți umple sufletul de frumusețe asemeni cum fagurele este umplut de lumină dulce și înmiresmată asemeni fetei întâlnite la ghereta din hypermarket. Dar cel mai important iubirea este durere, omul care iubește simte în același timp fericire și durere, iubirea este o combinație de fericire și durere, o combinație lipsită de milă și cruda ca însăși viața. Iubirea e întradevăr frumoasă asemeni unui trandafir învăpăiat, însă e un trandafir care îți crește în miezul inimii, inmiresmându-te și străpungându-te. Tot așa cum, când o iubeai, visai în mijlocul unei ape în munte, râul învolburat și stâncile uriașe și verzi umplându-te ca privirea frumoasă a femeii. Iar cerul, cerul – metafizic – e tot un râu. Îmi amintesc de când pot spune că am trăit un moment anume dintr-un film anume. În pelicula La Vida Sigue Igual, este un moment când Julio spune șoferului să oprească mașina și o privește pe frumoasa telefonistă ieșind din apă. El o privește și ea îl privește privind-o, zâmbindu-i. Era o fată care făcea jogging cu căștile în urechi pe stradă într-un sat, iar când am trecut a fost un moment identic, frumos, de gheață.

Odată am fost la biserică și ministrantul, un filozof profund, a spus o glumă.

Ministrantul respectiv era un soi de american așa că anecdota era în engleză. „A man was speaking with God and he said to God while he was loking at the woman: ‚God, why have You made women so beautiful?’ God answered: ‚So she would marry you.’ Then the man stood a while and thinked and then said too God: ‚But God why have You not made them so bright?’ God answered again and said: ‚So she would marry you.’” Pe lângă faptul că e atât de plină de haz anecdota aceasta e – cel puțin așa consider eu – plină de înțelepciune, anecdota aceasta ar putea fi fără nici o grijă inserată în textele Talmudului, iar oamenii ar primi-o ca din partea vreunui rabin bărbos, bătrân și înțelept. Oamenii ar putea să ajungă să-și călăuzească viețile după indicatorul ei. Dacă nu, cel puțin poate fi un bun mijloc de a necăji și tachina o femeie. Înțelepții veacurilor trecute spuneau că adevărul nu e la noi, înțelepciunea nu e la noi, spuneau că adevărul este altundeva, înțelepciunea este altundeva.

-Nu te iubesc. Iubesc orice cu privire la tine, dar pe tine nu te iubesc. Ochii mei sunt asemeni unui aparat foto Canon, precis, mereu capturându-ți frumusețea, din orice unghi și de fiecare dată când te privesc pe tine sau ochii tăi, axele compoziționale ale privirii mei sunt asupra ta, asemeni acelor de cântar. Privirea mea e o privire ce te cântarește, privirea mea pentru tine e matematică, e orice vrei tu – dar nu iubire. Nu te iubesc. Iubesc doar faptul că ești frumoasă, nu mă interesează prea mult de sufletul tău. Iar când nu vei mai fi frumoasă nu voi mai simți nimic pentru tine. Poate cel mult am putea rămâne prieteni, cum obișnuiai tu să spui. Iubirea mea pentru tine e o iubire sălbatică, de leopard de zăpadă; în visele mele visez cum am sta amândoi ținându-ne, atingându-ne. Pentru că eu sunt nestatornic asemeni unei feline mari, iar tu ai vrea să-mi dai mult mai mult decât aș vrea eu să primesc de la tine, deși ești cea mai frumoasă fată din cartier. Iubirea mea e un tigru tânăr, plecat la vânătoare. Însă vezi tu iubirea e mult mai mult, iar eu pentru tine nu am iubire, nu am acea iubire de care e nevoie ca atingerea noastră să nu ne facă rău. Revin la imaginea mea cu râul; un râu curgând este sfânt pentru că un râu de munte n-a păcătuit niciodată. Este curat. Oamenii nu. Eu nu. Și eu nu sunt un râu. Iar iubirea este opiumul frumuseții, iubirea chimică, un opium ce transfigurează și distruge. Eu sunt doar un leopard de zăpadă, care - după frumusețea ta, - își va găsi o altă tigroaică.

Teme-te de iubirea mea, la fel cum mă tem și eu de a ta; păzește-te de iubirea mea, la fel cum mă păzesc și eu de a ta. Iubirea e mai mult, iubirea trebuie să fie un miracol, ți-am spus într-un moment de sinceritate privindu-te cu ochi de irbis. În toate rugăciunile ummei credincioșii spun ‚Allahu akbar’. ‚Dumnezeu e puternic.’ În toate misticele deșerturi și pustii ale iubirii cei ce iubesc pot incanta ‚iubirea e puternică’. Iubim pentru a nu ne pierde numele și chipurile în depersonalizare, pentru a nu ne rătăci sufletele; iubim

pentru că iubirea e o cale de cunoaștere, o învățătură, o cărare etică, o cale existențială, un drum al vieții. Iubim și cei mai mulți greșim sau toți greșim. Iubirea poate exila înțelepciunea din castelul plin de uriașe vitralii gotice al sufletului. De asemenea, înțelepciunea poate excomunica iubirea. Sau, în acei aleși, iubirea poate îmbrățișa înțelepciunea și înțelepciunea poate umple iubirea. Iubirea și înțelepciunea nu sunt separate în sine, sunt un yin-yang, un contrast, însă inextricate una în cealaltă asemeni a două arabescuri tăiate în fildeș și împletite unul în celalalt. De aceea cei lipsiți de înțelepciune nu iubesc și de aceea cei ce iubesc – fie și cât de puțin – nu sunt cu totul lipsiți de înțelepciune. Iubirea e asemeni unui râu plin de farmec și de frumusețe de femeie tânără, pentru că tu ești frumoasă asemeni unui râu incandescent printre pietre și pentru că eu sunt o piatră plină de imanența frumuseții tale de femeie, o piatră în templul tău. Părul tău chihlimbariu este asemeni apei vibrând prin pietre în momente când frunțile noastre sunt lipite una de alta în sanctuarul lichid al părului tău de apă sau vânt, sanctuarul de ametist al iubirii tale, al frumuseții ce-ți umple trupul asemeni vinului și mierii, iar sânii tăi sunt plini, plini de miere. – Privește amurgul ce ridică lumina la cer picurând-o în stele și stai la lumina lor în patul tău de femeie și lasă-te atinsă de sărutul singurătății, singurul sărut ce ți-l pot da, fiindcă eu nu sunt acolo lângă tine și plângi că iubești un lama în veșminte de culorile portocalei și a buzelor tale. Plângi, femeie, până durerea va trece; și eu voi plânge, dar nu lângă tine, nu lângă tine.

Avem ziua de astăzi, dar o avem la fel am avut ziua de ieri și iubirea e frumoasă dar nimeni n-ar mai iubi iubirea pentru frumusețea ei dacă iubirea ar îmbătrâni în moarte. Și adevărul nobil e că iubirea îmbătrânește devenind lipsă de iubire, din cel mai frumos lucru devenind contrariul a tot ceea ce este. De ce să iubesc, de ce să iubești ceea ce nu merită iubit, de ce să mă iubești? Pot într-adevăr să-ți dau tinerețea mea dar tinerețea mea este asemeni unei lacrimi căzute într-un râu, într-un sacru râu cu unde corintice –risipindu-se. În plus, sunt atâția oameni care aleg altceva, aleg ceea ce este invizibil, aleg nimicul – cum spunea doamna Mona - împreună cu singurătatea și tăcerea.

Ce aleg de fapt acei oameni, ce aleg acele femei pe care nimeni nu le va vedea niciodată? Ce aș putea alege eu dacă aș alege aceasta? Dacă tu ești un intelectual, există oare vreo ieșire din existențialism și dacă există o poți urma? Cât despre mine, văd atâtea ființe umane oferindu-și reciproc iubire animalică și certându-se și bătându-se ca maimuțele; nu, nu pot iubi o femeie cu inimă de animal, fie de acea inimă bate și în cel mai supranatural trup de femeie. Și, cum spune Teologia: lumea e atât de complexă din punct de vedere etic încât nu poate fi decât rezultatul muncii lui – nu poate decât să fie făcută de un Dumnezeu, iar omul, la fel, e un animal etic a cărui complexitate spirituală nu poate decât să indice asemeni magnetului spre un Dumnezeu care a considerat că a-l face pe om e un lucru bun. Iar pe aici prin locurile astea spre munte cei numiți înțelepți în timpurile vechi spuneau că fie că te căsătorești, fie că nu te căsătorești, pe urmă tot regreți și-ți pare rău; iar dacă treci printre cărări ești conștient în fiecare zi că trăiești în păcat. Acestea sunt proverbele lui Felix către fratele său, către sora sa. În plan etic, plăcerea singură înrăiește, suferința cu Dumnezeu îmbună. Dorința exclusivistă după plăcere transforma omul în călău, rezistența în suferință îl învață pe martir. Dezmierdările într-adevăr sunt înșelătoare, cum spune Înțelepciunea, frumusețea este într-adevăr deșartă, cum spune Împărăteasa, dar un sărut, ce e un sărut?

Ella știe ce e iubirea. Știe biata Ella la dulcii ei 16 ani ce e iubirea, iubirea ce i se refuză cu atâta patimă de către destin sau poate doar de către oameni. Dacă aș fi trăit în St. Louis-ul anilor ’30 iaș fi spus frumoasei Ella McShane că noi, cei ce ne numim oameni, am respinge și iubirea propriului înger păzitor dacă Hristos i-ar încredința crucea epilepsiei. Ella McShane, o lady, cu sufletul Mariei în trupul Mariei. Ella. Nu știu dacă a fost iubită până la urmă de iubirea pe care a iubit-o atât. Dar toată iubirea mea e iubirea ta, Ella, fiindcă frumusețea nu poate decât să fie iubită. Aaron ți-a dăruit o pisică mică și delicată, Stephanie; nu cred că pot concura cu ceva așa de frumos, dar vreau să-ți dăruiesc și eu ceva, tocmai am împlinit 14 ani și vreau să pun între degetele tale de mărgean sufletul meu. Te iubesc, Ella, spuse omul de a cărui adevărată iubire nu avea nimeni nevoie.

Cuvintele Îndrăgostitului, fiul invizibilului, om pe pământ. Orice femeie cu adevărat frumoasă este cea mai frumoasă femeie. Era atât de frumoasă Ronnie Spector, dar feblețea mea e cea de-a treia fată de la Ronnetes, cea căreia puțini îi mai știu astăzi numele. Un înger cu părul atât de

întunecat și pielea nespus de măslinie, un înger de flăcări stinse chihlimbar și noapte. Be My Baby?

Un lucru pare sigur, de va mai veni peste oameni și anul 19601, - oricât de sofisticați vor putea fi – aceștia vor mai asculta și cântecul fetelor și vor suspina după frumusețea lor, cum fac eu acum.

Ronnie, Estelle și cea de-a treia fată, feblețea mea. Dacă aș fi fost Mogul pe ea aș fi făcut-o Mogulă.

Ca să revin la lucruri mai serioase, eu Îndrăgostitul acestor cuvinte, sunt un fiu al invizibilului și din cauza aceasta nu am prea avut succes în iubire și – atât cât l-am avut – l-am respins.

Fetelor nu le plac nici invizibilul nici copiii invizibilului. Celor mai multe fete le place un sărut bun, ori dacă nu un parfum bun, sau - în alt plan - o mașină bună, ori - la un alt nivel - un cont bun. În nici un caz nu le place un invizibil bun. Iar pe mine acum invizibilul ăsta bun aproape m-a capturat și așa ajungem în ziua de azi. Invizibilul ăsta poate să-ți dea toată viața peste cap și să te trezești aruncat în cer în timpul vieții. Ceea ce este invizibil e femeia mea, o femeie mai frumoasă ca oricare altă femeie, o femeie care nu va îmbătrâni niciodată. Și – dacă vreți – femeia acestui Îndrăgostit e Înțelepciunea, fiica lui Dumnezeu – dacă înțelepciunea poate fi femeia cuiva. Nu sunt singur, poate tu ești mai singur ca mine.

Realitatea finală. Realitatea finală înseamnă că dacă puzzle-ul visurilor tale alcătuiește o sirenă, să nu fii silit să trăiești cu o balenă. Și cât timp poți fi căsătorit cu o sirenă până să se transforme în balenă? Iar mai apoi balena în dinosaurian? Realitatea finală e că în basmul Albei-cazăpada, Albă-ca-zăpada și vrăjitoarea bătrână și rea sunt una și aceeași ființă. Toate domnișoarele când le vine vremea de cules sunt pline de grație ca Albă-ca-zăpada apoi timpul trece și te pomenești că o ții de mână pe cealaltă. Și, în plus, habar n-ai că tu din Elvis ai devenit Frankenstein. Nimeni n-a fost scutit de gluma perfidă a timpului, nici cei mai frumoși, ca Sarah Bernhardt, nici măcar cei ce au luptat cu el, ca Cher. Realitatea finală spune că sunt oameni care pleacă în kibbutz-uri monastice, pentru că sufletește sunt cei mai superficiali oameni și cele mai flușturatice fete. Vor o fericire pe care nu le-o poate da nimeni și atunci oamenii aceștia merg în fața legământului și spun: ’...mă căsătoresc cu tine, eternitate, pentru că tu nu te vei urâți niciodată, nu vei îmbătrâni niciodată, nu te vei prosti niciodată, nu vei înnebuni niciodată, nu te vei înrăi niciodată; te iubesc nu pentru că sunt constrâns să o fac ci te iubesc pentru că ești perfectă.’ O rugăciune care în afară de dumnezeire nu poate fi spus nimănui în țărâna aceasta nefericită unde cele mai frumoase frumuseți se transformă ca într-un film science-fiction.

Un sentiment al scopului. Iubirea ar trebui să ajungă până la fiecare ființă ce are curajul de a o căuta. Chiar și pentru cei mai frumoși și mai nefericiți dintre noi, cum sunt Ella McShane, Fran Kubelik, cum sunt și eu, cum sunt toți cei ce suferă, cum a fost bietul Ciprian Nickel, cum e Keith, Gelsomina, Donald și Isabelle, Holden, femeia tânără și bolnavă care cerșește în stația de troleibuz, Fran Glass și orice altă ființă îndeajuns de nefericită pentru a spera și încă îmdeajuns de naivă pentru a căuta iubirea. Și nouă, poporului nefericirii, de nu ne va fi frică să iubim vom găsi în iubire vindecare, pentru că iubirea vindecă. Un sentiment al scopului. Un cântec pe beat reggae chemând poporul Zyprexa în lumina iubirii. Chiar de nu ne va iubi nimeni niciodată, măcar să visăm, cum și Christos pe cruce și în moarte a visat la apă, la viață.

Sufletul meu curge în șuvoaie printre pietre aici în munții singurătății unde vântul din amurg aduce noaptea, aici unde e iubirea și unde nu mai e nimeni altcineva, aici unde îmi plânge iubirea printre pietre. Doamne, poți să auzi râul? – Iar noaptea aceasta care se difuzează asemeni acuarelei indigo în apă este asemeni marii iubiri pe care nu am întâlnit-o niciodată. Și cel mai îngrozitor lucru e că viziunile acestea schetice, halucinațiile acestea solipsiste sunt trăite de fiecare om, sunt dramele tuturor oamenilor; cea mai bună carte de vizită a speciei umane ar fi un copil necăjit, imaginea aceasta ar trebui imprimată în platină și argint și așezată cu pietate în sondele spațiale. Cât despre Dumnezeu, acei ale căror suflete, în vremurile de demult, i-au văzut sufletul, ei știau că frumusețea lui Dumnezeu e o revelație dar știau că frumusețea lui Dumnezeu nu e una comună, obișnuită. Dumnezeu e cel mai frumos însă frumusețea lui, fără a fi o frumusețe crudă, asemeni marilor zei ai Indiei de exemplu, totuși este o frumusețe divină, inumană. Ochii minunați și frumoși ai lui Dumnezeu pot privi putem spune aproape impasibil timp de ani de zile cum – de exemplu – un copil paralizat se chinuiește în fiecare secundă. – Așa cum în mai zăpada de pe munți se transformă în ape repezi de munte, tot așa de multe ori și

iubirea se transformă în suferință. Rachel Joy a avut multă iubire, lumea în schimb, pentru ea, a avut doar uriașă suferință, atâta suferință câtă încape într-un încărcător de armă. Acum, când ascultăm râul curgând peste tot în jurul nostru, tot ce mai știm de Rachel e o carte uitată undeva pe o piatră pe râu, un zâmbet sublim, o frumusețe spirituală și teologică, un zâmbet prin care însuși Dumnezeu își promovează imaginea. Rachel, aproape doar Rachel e femeia supranaturală din tot ce cunosc. Îi privesc fotografia de pe carte și știu că ea nu mai e printre noi, dar pe de altă parte o simt aici, în cerul ăsta ca o petală udă, în frunzele panteiste de lângă apă, în râul acesta ce mă înconjoară asemeni unui Tahiti, asemeni unui vitraliu liricist, lichid, asemeni unei muzici iluzorii și infinite. Rachel e arhetipul femeii, a femeii care îmbrățișează cerul, al femeii cerești. Frumusețea lui Rachel e acea frumusețe semitransparentă, o frumusețe cioplită în imanență transmutată în sfințenie, acea frumusețe, acea femeie, acel om, acea ființă care de abia a coborât dintre heruvimi pentru a se întoarce aproape imediat iarăși între ei. Iar ceea ce totuși s-ar mai putea numi trist e că Rachel, acea aproape o semideitate, știa ce e suferința și durerea. În acest conflict între lume și Rachel, Rachel era aceea care lupta prin compasiune și iertare; iar Rachel era aceea care avea tot dreptul să câștige împotriva lumii, iar lumea și diavolul aveau tot dreptul să piardă și să se dezintegreze în moarte și eternitate, dar cu toate acestea - deși Rachel avea un Hristos în cer – Rachel a pierdut așa cum pierzi o întrecere de fugă la grădiniță, iar lumea – această lume îngrozitoare, monstruoasă, pe care toți o iubim în rătăcirea noastră – a câștigat, iluzoriu vorbind. Unde ești, Rachel? Și unde sunt eu, oare pe unde sunt eu?

Cuvintele Înțelepciunii, acesta fată cu ochi indigo: -Sufletul omului e un phoenix. Moare, moare ars de flăcările suferinței și apoi – inexplicabil – învie.

Ești un om. Chiar de vei muri în acest ceas târziu de beznă, te vor învia zorile, ca pe ghiocei, ca pe fluturii cu petale de sticlă semitransparentă.

Acestea au fost cuvintele fetei către om, către omul în Munte, către omul una cu Muntele și către Muntele care privește asemeni dumnezeilor cu o mie de ochi o dată, cu ochii a o mie de lacuri, cu ochii a o mie de frunze și pietre, cu ochii a o mie de oameni. Muntele, uriașul a cărui respirație e Vântul, acest înger nevăzut cu o puzderie de de aripi invizibile și ample ca norii de praf stelar, sacre așa cum sacru poate fi doar nevăzutul. Muntele acesta reflectând purpuriu norii în amurg tăcea de la începutul pământului și tăurilor, vorbind doar spiritul Muntelui, Râul, acest duh bolborositor, neînțeles, al tainicului apei, al tainicului pietrelor, al apei prin pietre, apei trecând prin pietre și al pietrelor trecând prin apă, al apei devenind una cu pietrele, pietrele deasemenea devenind una cu apa, pietrele rămânând distincte de apă și apa rămânând distinctă de pietre, pietrele devenind una cu pietrele, apa devenind una cu șuvoiul de apă, totul fiind una, totul fiind un singur unu, însă totul fiind distinct, ca un yin și yang de apă și pietre, ca o mandala lichidă, ca o rugăciune, totul în această lume unde soția lui Iov își spune puținele cuvinte, cu glas răgușit, în urechea fiecărui om, cu fiecare zi ce vine. Dar ce i-am spus eu oare, oare ce i-am putut eu spune Celei ce mi-a vorbit și ce i-am spus Muntelui și ce i-am răspuns Râului bolborositor? Tot ce am putut spune a fost multă suferință – un mormânt plin de suferință – și puțină tăcere, tăcerea ucenicului în fața învățătorului, o demonstrație algebrică asupra invizibilului, stând aici lângă turmele de mesteceni fără număr.

-Eu sunt – într-adevăr – unul din Îndrăgostiți, dar Fata Cu Ochi De Cer Înstelat e singura femeie ce mi-a oferit mânuța ei de femeie frumoasă, singura pe care am iubit-o, singura ce mi-a plăcut.

Acestea au fost cuvintele Râului, sufletul meu, sufletul Muntelui, cuvintele Muntelui, cuvintele omului în Munte, cuvintele mele, cuvintele lui Adam când Eva era doar un vis. Și Fata Încununată Cu Stele spune: -Nu fă ce vrei să faci, fă ceea ce nu vrei să faci. Pentru că ceea ce vrei să faci de fapt nu vrei să faci și ceea ce nu vrei să faci de fapt vrei din tot sufletul să faci.

Muntele, purtând nimbul său de frig, sfințenia picurând ca apa pe rămurelele sale înverzite și ude, Muntele umplându-te asemeni verdelui unei tăceri, asemeni unei tăceri care să-ți umple ratările sufletului tău de om, nimicnicia care te sărută în fiecare dimineață când te trezești nemaidându-ți drumul din brațele ei de prostituată până târziu în noapte, când visul înșelându-te, te face să crezi că te eliberează asemeni unei injecții cu heroină. Muntele care tace, învăluit în sfințenie, tace asemeni lui Dumnezeu de la începuturile acestor pelerinaje, ale pelerinajelor acestor pagini, tace de pe

vremea fricii, bombardamentelor și sărăciei, tace de dinaintea începutului legendei istoriei, tace de dinainte să fie retezat de Fata De Uriaș, Muntele, sălbatic și sfânt asemeni tronului de cedru încrustat cu ametist al dumnezeilor, al Dumnezeului care suferă cu trei inimi, ai cărui ochi sunt în același timp doi, trei și unu. Muntele e tăcere pentru că piatra e tăcere, dar Muntele e văz pentru că cerul e văz, vederea Muntelui e o viziune omniprezentă, atunci când Râul ce curge din Munte curge în sufletul omului din Munte, în ciudate momente când devii una cu Muntele și de o parte a muntelui ești tu, Adam, iar de cealaltă parte a Muntelui sunt Ei, Dumnezeu. Înainte de Eva, înainte de Revelație. Cuvintele Râulu, cuvintele Râului au fost scrise în șuvoiul de ape, cuvintele Râului au fost acestea: -Odată ce devii în sfârșit om, Mensch cum spune dr. Dreyfus, poți să faci orice. Ți-am dat puterea, glasul meu de apă în șuvoaie ți-a dat puterea lui, Muntele ți-a dat puterea lui, Dumnezeii ce pășesc cu pași de Vânt pe Munte ți-au dat puterea, ce mai vrei? Du-te omule și fii un om. Abia apoi din Râu va ieși Eva de drumul tău va duce la ea. În suferință, eliberarea nu este de ajuns. În credință, virtutea nu este deajuns. Nici o iluminare nu poate face din tine Buddha îndeajuns și doar suferința – acest intro al morții – poate face din tine un mic cristos – un Hristos mic, de dimensiunile unui vierme – pentru că doar ea te pune pe cruce pentru tot restul vieții tale și te ucide în fiecare zi, ucigându-te iarăși după ce învii și iar și iar până moartea va muri, daca într-adevăr moartea ta va muri. Gyatso este – bineînțeles – mai înțelept decât Plotin, dar... când Dumnezeu e nebun poate că nebunia e mai înțeleaptă decât înțelepciunea, iar creștinismul, - această sacră formă supremă de nebunie, această expresie a nebuniei suicide a zeului pentru ceva ce doar el a văzut, - este cheia de boltă nu doar a universului creat ci a întregii existențe, fie ea vizibilă sau invizibilă, Ochiul ce le răsfrânge pe amândouă în același timp. Gyatso și toți înțelepții popoarelor primitive ne pot învăța extraordinara lor înțelepciune comună, pentru ca mai apoi, cândva, toți să învățăm cu adevărat divina și umila nebunie creștină. Cât despre Eva, Eva a fost pentru Adam, în inima nici unui Ioan nu a fost loc pentru nici o Evă. Adam a privit în sine și Ioan a privit în sine și fiecare și-a urmat calea. În această nouă lume în progesivă disoluție, în care și familia a devenit nonfamilie, poate că e mai bine să fii Ioan, dacă ai inimă de Ioan. Lumea nu e ce vedem în videoclipuri și în comediile romantice, lumea e ce vezi pe stradă: păcat și suferință, ignoranță și rebeliune; lumea nu e ceea ce vezi în videoclipuri, lumea e cee ce vezi în oglindă. Trebuie doar să ajung la țărm, sau să realizez că apa asta sărată în care mă înec e cerul, lacrimile Dumnezeilor.

Dragul meu domn doctor, în sfârșit pot să vă trimit haiku-urile și tanka însoțite de o scrisoare comprimată cât mai mult pentru că obosesc să scriu la calculator. Întâi să vă spun că ieri a fost greu, dar astăzi pentru prima dată în viață l-am înțeles pe tata, uriașă victorie. L-am înțeles recitind din cartea “Scrisori către un tânăr poet”. Citind că Rilke a fost secretarul lui Rodin unde a învățat ce înseamnă munca de dimineață până seara am fost adânc mișcat. Apoi solitudinea lui Rilke, singur cu poezia. Așa e și tata. Nu mai vreau să-l deranjez, să mă duc să-l obosesc cu conversațiile gregare ale lumii și care îmi erau atât de plăcute altădată. Avem atâta nevoie de singurătate, oamenii. Mă gândesc, poate ați spune: “-Nu ar fi o sălbăticire?” Am aflat că poezia mă poate însoți. Am mai descoperit că sunt atâtea cărți frumoase, cu adevărat frumoase. Multe lucruri las în urmă, nu le mai spun că m-aș întinde prea mult. Un singur lucru, azi dimineață la biserică mi-am dat seama că tot timpul m-am comportat greșit chiar și spiritual față de tata încercând “cu tact” să-l “lămuresc”. Nu… Un alt lucru, trebuie să mă rog în fiecare zi o oră, nu știu pentru ce, nu m-a pus nimeni, vreau eu asta. Mi se umple foaia și simt că nu v-am spus nimic sufletului. De mâine încep, la dorința mea și sub sfatul tatei, să fac o grădinuță în care să pun pătrunjel, usturoi și ceapă. Tata spune că e chiar bine să se sape sub pomi. Am scris ieri o poezie pentru copii pe care am dedicat-o nepoțelului meu și tatei, pe care nu v-o trimit că e “a lor”. :) Domnule doctor, noi vă invităm la noi după cum v-am spus avem o cameră retrasă, vă așteptăm cu tot dragul, tata spune că poate, de exemplu, când se coc cireșele. Îndemnându-mă spre poezie, tata mi-a dat aripi. Azi la biserică am citit o poezie pe care am scris-o chiar când m-am trezit, inspirată de “greutățile” de ieri. Și am putut să văd iar frumusețea sufletului țăranilor români. Drag doctor, vă îndemn, când mai mergeți acasă, dacă aveți timp, mai dați iar cu hârlețul și cu sapa, că nu veți regreta niciodată. Un lucru care l-am învățat de la japonezi este frumusețea unei grădini, oricât de mici. Un

ultim cuvânt, citiți frumoasa, frumoasa poezie, ce sfarmă inima-n lumină vie, iar singurătatea va deveni binecuvântare ca pentru o albină în chilie, cum scria Pușkin, iar camera dumneavoastră se va umple de miere. cu dragă prietenie, al dumneavoastră infirm care a găsit fericirea în Isus și în cuvânt, Felix PS: să veniți domnule doctor; noi vă așteptăm cu drag, iar pe lângă ceasurile de reculegere, mersul prin munți și la barajul ce cântă după cum scria părintele meu, o să puteți avea multe conversații minunate cu tata; iar eu o să stau s-ascult, sunt doar un ucenic și-un poet sărman. “Greutățile” de ieri s-au terminat ca-n pilda samariteanului, o, tată, bun, bătrân samaritean... ieri tata a fost iar un erou.

Uite c-am scris două pagini. Gata. Doamne ajută Dragul meu Rafael, Știu că ești ocupat iar mie deasemenea sensibilitatea nu-mi permite să stau mult la calculator să tastez și de aceea voi fi scurt, lăsându-mi la o parte multe lucruri și scriind doar despre tine în puține cuvinte. Întâi trebuie să-ți spun că tata m-a refăcut să scriu poezie. Este așa de frumos că nu-ți pot povesti. Și despre asta vrea să-ți scriu, ție nu despre poezie, ci despre pictură. Personal cred că faptul că porți numele lui Luchian nu e întâmplător. Desigur ești ocupat și obosit. Dar ai putea fi un pictor de sâmbătă, cum erau “pictorii de duminică” din Franța. Dar ce știu francezii!.... Chiar Claudel a spus “la ce e bun un drum care nu duce la o biserică”. Și eu am luat lecții de desen dar după ce am reprivit, vai, după atâta timp pe van Gogh, mi-ar fi rușine să “pictez”, iar după Brâncuși mi-ar fi sfială să sculptez, deși aș putea face niște măști primitiviste în gen african ori neolitic. Rafa dragă, tu ai un dar. Știu, Tm e cel mai frumos oraș al României, dar nu te concentra asupra ei. Privește Sânandreiul. Poate poți să mergi la bisericuța veche din sat duminica. Îți fac o invitație în mediul rural.

Pentru mine căsuța de la Păclișa a devenit “maison jaune”. Tata a devenit maestru de haiku, :), pe bune. M-a depășit într-o singură zi. În Japonia orice vrei să faci trebuie să ai un maestru. Eu scriu și tanka și poezie obișnuită. Rafael, în cazul oamenilor cu dar ca tine pictura poate servi împotriva schimbării după chipul acestei lumi, care este cum este. Ce pot să-ți spun, nu mă pricep, dar personal zic nu pocta neapărat icoane. Pictează ce vrei. Ori, pictează icoanele “tale”. Pictează-ți familia. Și va veni o zi când noi nu vom mai fi iar Tudor își va privi portretele pe care i le-ai făcut și se va gândi la tine. Și “exploatează” Sânandreiul cu orice găsești frumos acolo. Intră în starea de haiku pictural.

Te iubesc, nu aștept neapărat un răspuns, aștept cred mai degrabă într-o zi să văd un tablou, pentru tine și pentru noi și pentru oameni, nu pentru succes. Îți scriu eu ce simte șia spus și tata: Retezatul vă așteaptă și noi vă așteptăm, Felix PS: Ca să vezi cu ce mă ocup îți trimit un singur haiku dintre cele pe care le-am scris azi: Pe dig un om m-apropii de el – solidaritate Dragă domnule doctor,

m-am mai înzdrăvenit, dar în sfârșit mă odihnesc cu adevărat, simt că mă odihnesc. Nu am să scriu atât despre aspecte circumstanțiale cât despre ceea ce se petrece în sufletul meu. Odihna, departe de a fi o letargie, este o germinație. Am citit ieri o poezie religioasă a lui Rilke despre un bătrân fierar “fără sărbătoare” care făcea clopote, o poezie care m-a impresionat profund. Îl consider pe Rilke poetul secolului 20. Am să vă transcriu un citat dintr-a treia scrisoare a lui Rilke adresată lui Kappus; cam lucrurile astea mi le spune și tata.

Rilke scrie: “Trebuie să lași să se desăvârșească orice impresie, orice sâmbure de sentiment, în sinea ta, în întuneric, în necuvânt, în inconștient, în sfera ce n-o poate atinge conștiința, și să aștepți cu adâncă smerenie și răbdare ora de naștere a unei noi clarități; asta, doar asta înseamnă a trăi ca artist : în înțelegere și creație.

Aici nu se măsoară cu timpul, nu există anul, și zece ani nu reprezintă nimic ; a fi artist înseamnă : a nu face calcule și a nu număra, a te dezvolta ca și copacul, care nu-și grăbește sevele și care stă consolat în furtunile de primăvară, fără spaima că ar putea să nu vină vara după asta. Vine. Dar nu vine decât la cei răbdători care stau ca și cum ar avea veșnicia în față, atât de liniștiți și de lipsiți de griji. O învăț în fiecare zi, o învăț cu suferințe cărora le sunt recunoscător : R ă b d a r e a e totul.” Învăț ce înseamnă tăcerea. Învăț ce înseamnă singurătatea. Deasemenea învăț că pot învăța din durere. Învăț ce înseamnă adevărata tăcere; învăț ce înseamnă adevărata singurătate. Deși pot vorbi, caut să tac, deși pot să nu fiu singur caut singurătatea. Deși lumea cum o știu nu s-a schimbat, parcă totul s-a inversat, parcă am trecut în cealaltă emisferă și mă ghidez după cealaltă Constelație, până acum mereu ascunsă. În tăcere și singurătate nu pot să spun că mă gândesc la ceva anume, dar apoi de undeva, ca un mesaj Morse, vine starea de creație.

V-aș trimite două fotografii pe care mi le-am făcut azi și pe care aș dori să le pun pe cele două cărți de versuri dacă va fi să le scriu, însă nu le trimit pentru că Steinhardt scria despre “demonul grabei”.

Faptul de a-l fi desenat pe Isus pe o suprafață de aproximativ patru metri înălțime a avut profunde urmări asupra sufletului meu. Ce pot să vă spun e că după aceea strofa a patra din poezia ‘Dialogul lui Platon cu Aristotel’ am ‘scris-o’ în somn. Dar nu mă interesează să desenez altceva decât pe Isus ori Maria, orice altceva mi s-ar părea de rând – de fapt nu orice altceva dar alte subiecte, cum ar fi portretul mamei, încerc să le protejez -, pe când astfel e ca un fanatism al pustiei.

Dar, mi-e teamă. În mine creația, pe care am dorit-o dintotdeauna, devine prea impetuoasă, mă tem că încet încet precum copacul devin ceea ce Rilke a încercat să facă din Kappus și mi-e frică. Mi-e frică de prea multă frumusețe.

Cu drag, Felix, poetul infirm :) PS: Va fi o mare bucurie când ne vom putea întâlni și să vorbim până în inimă.

Dar zece ani, douăzeci ori douăzeci și cinci de ani ori treizeci de ani înseamnă totuși foarte mult :( + Sunt un sfios așa că tac și văd că se face dimineață.