Rima batranului matroz de S. T. Coleridge

RIMA BĂTRÂNULUI MATROZ de Samuel Taylor Coleridge ÎN ȘAPTE PĂRȚI Facile credo, plures esse Naturas invisibiles quam visibiles in rerum universitate. Sed horum omnium familiam quis nobis enarrabit? et gradus et cognationes et discrimina et singulorum munera? Quid agunt? quae loca habitant? Harum rerum notitiam semper ambivit ingenium humanum, nunquam attigit. Juvat, interea, non diffiteor, quandoque in animo, tanquam in tabulâ, majoris et melioris mundi imaginem contemplari: ne mens assuefacta hodiernae vitae minutiis se contrahat nimis, et tota subsidat in pusillas cogitationes. Sed veritati interea invigilandum est, modusque servandus, ut certa ab incertis, diem a nocte, distinguamus--T. BURNET, _Archaeol. Phil_, p. 68.

PARTEA I Un bătrân Matroz întâlneşte trei Crai invitaţi la o nuntă şi opreşte unul.

Este-un bătrân Matroz Și-opri unul din tri „Pe măturoiu-ţi cenuşiu şi ochi strălucitor, Acu de ce m-opri?

Uşile mirelui-s deschise larg, Iar eu sunt ruda lui Poporu-i strâns, ospăţu-i prins, N-auzi ce zgomot şui?” Îl ţine cu mâna-i de mort „Era un vechi barcaz, vorbi el începu. „Jos, gheara jos, nebun cărunt!” Și drumul îi dădu.

Nuntaşul e vrăjit de ochiul bătrânului marinar şi silit să îi audă povestirea. Îl ţine cu strălucitoru-i ochi Și stătu nuntaşu-aci S-asculte ca-un prunc-nţărcat Matrozul birui.

Nuntaşu-se aşeză pe-o piatră Nu poate decât s-audă Și-aşa vorbi cel om bătrân, Matroz cu ochi de dubă. „Vasul urat, portul lăsat, Voioşi plecarăm noi Lăsarăm schit, lăsarăm câmp Și farul de văpăi.

Matrozul povesteşte cum corabia navigă spre sud cu vânt bun şi vreme frumoasă, până când ajunse la Linie.

Din stânga steaua apărea Din mare se năştea!

Lucea puternic şi în dreapta În mare se-ngropa.

Mai sus şi sus în orice zi Peste catargu-n şuier

Nuntaşul se bătu în piept Când auzi din fluier.

Nuntaşul aude muzica de nuntă, dar Matrozul îşi continuă povestirea.

Mireas-acu intră în sală, Roşie ca roza ea-i În tact bătând-naintea ei Voioşi sunt muzicanţi-i.

Nuntaşul se bătu în piept, S-audă poate decât Și cel bătrân aşa vorbi Matroz cu ochi arzând.

Corabia e purtată de furtună spre polul sud. Și-acum PRĂPĂD veni şi el Neîndurat şi crud Lovind când aripile lui sosiră De ne-alungă spre sud.

Catarge îndoind şi prova scufundând Cel ce-o urma cu hăis şi cânt Încă venea după umbră-i în vânt De-n jos fruntea-i apleacă, Barcazul fugea, furtuna urla De tot în sud ne poartă. Și-acum veniră ceţi şi-omăt Făcându-se cumplit Și gheaţă până la catarg plutea Verde ca smaraldul. Ținutul de gheaţă şi de sunete înfricoşătoare unde nimic viu nu era de văzut. Și de groază străluceau Peste gheţuri înzăpeziţi gheţari Oameni şi fiare nu văzurăm Gheaţă în orice zări.

Gheaţă aici, gheaţă acolo, Gheaţă în orice fir Scârţâind, hârâind, răgând, urlând Ca zgomote-n delir!

Până când o mare pasăre de mare numită Albatrosul veni prin chiciură şi fu primit cu mare bucurie şi ospitalitate.

Apoi trecu un Albatros Prin ceaţă el trecând De parca ar fi fost duh creştin 'L primit-am în Domnul sfânt.

Mâncând ce nu mâncă nicicând Și în cerc şi-n cerc zbură Sparte-s gheţuri cu un tunet Năierul pe drum ne purtă.

Și vezi! Albatrosul s-a dovedit a fi un semn bun urmînd corabia ce se întorcea spre nord prin ceaţă şi gheţurile libere. Și-un vânt bun veni din sud Ne urma Albatrosul zburând Și-n orice zi la tain sau joacă Venea l-al năierilor cânt! În ceaţă ori în nor, pe catarg ori în pânză Stătu el nouă vecerne Când tot în noapte prin pâclă albă Dalba Lună încerne!

Bătrânul matrod neospitalier ucise pasărea pioasă de semn bun. „Domnul! bătrâne marinar, Mântuie-te de draci şi chinoros!

De ce arăţi astfel?” – Cu arbaletă, eu, Împuşca-i pe ALBATROS. PARTEA a II-a Soarele apărea din dreapta Din mare se năştea Ascuns în fum şi-n partea stângă În mare se-ngropa. Și vântul bun din sud sufla Dulci păsări nu vedem zburând În nici o zi la tain sau joacă Venind l-al Matrozilor cânt!

Camarazii urlă împotriva batrânului matrod, pentru uciderea păsării de noroc bun. Și eu făcui lucru-ndrăcit Ce-aduce doar necaz Ei toţi jurând, pasărea omorâi Ce făcea vântul să bată.

Amărât! Spun, pasărea omorî Ce făcea vântul să bată! Însă după ce pâcla dispare, îl îndreptăţiră, făcându-se astfel părtaşi la fărădelege.

Nici lucitor şi nici carmin precum Chipul divin Slăvitul soare urcă Și toţi jurând, paseri omorând Ce-aduc ceaţă şi pâclă.

E drept, spun toţi, s-ucizi pe paseri Ce-aduc ceaţă şi pâclă.

Vântul bun continuă; corabia intră În Oceanul Pacific şi navighează Spre nord până ajunge la Linie.

Bunul vântul bătea, spuma mării zbura O brazdă urmându-ne-n tării Noi furăm primii ce călcarăm 'N cea mare a liniştii.

Corabia se linişti dintr-o dată.

Căzură vânt, căzură pânze 'Ra trist cât trist noi ştiam Și noi vorbeam dar ca să frângem Tăcerea de noian!

Tot i-un cer de cupru-ncins La prânz soare de sânge Deasupra de catarg Ce luna-l poate stinge Fără suflu ori mişcat Opriţi ca un pictat barcaz Pe un ocean pictat. Și Albatrosul începe să fie răzbunat.

Apă apă, peste tot Și tot lemnul se-usucă Apă apă, peste tot Nu-i pică în cănucă. Întregu-adânc se putrezea Hristoase! Că se vede Cum fiare mucede se-urcară Pe valuri mucede. În jur, în jur tresărind aiure Focul-morţii juca în noapte Apele ca uleiuri de vrăjitoare Ard verde, albastru şi lapte.

Un Spirit îi urmărise; unul din acei invizibili locuitori ai acestei planete, nici suflete plecate, nici îngeri; în legătură cu existenţa cărora învăţatul evreu Josephus şi platonicul constantinopolitan Mihail Psellos pot fi consultaţi. Sunt foarte numeroşi şi nu există climat sau element fără unul ori mai mulţi. În vise la câţiva s-a zis De Duhul ce ne otrăvi La nouă noduri în adînc Din locul de omăt şi-al ceţii Și-n astă sete orice limbă Este-ofilită din pământ O, n-am vorbi nici de mai mult Funingine mâncând.

Corăbierii, în amarul lor necaz, vor să arunce întreaga vină pe bătrânul matrod: semn în care îi atârnă moarta pasăre marină de gât.

Oh, bunătate, ce rele priviri, Bătrâni şi tineri azi! În loc de cruce pe-Albatros Legat'mi-au de grumaz.

PARTEA a III –a Trecu un timp trudit. Orice gât ars era iar ochii pâlpâiau.

Un timp trudit! Un timp trudit!

Toţi ochii pâlpâiau.

Bătrânul matrod vede un semn în elementul din depărtare.

Uscat tot ochiu strălucea, Privind-n apus, văzui Ceva în cer.

La început un punctuleţ Apoi păru o ceaţă Plutind, plutind lasă-n urmă O formă-n dimineaţă Un punct, pâclă, o formă Și înc’ se-apropiind Fugind de-un duh al apei Scufundând, virând, cotind Apropiindu-se, îi păru a fi o corabie; şi cu mare greutate îşi eliberă glasul din strânsoarea setei.

Cu gîtul ars, cu buze coapte În sete cruntă muţi stăturăm Mă muşc de braţ, îmi sug din sânge, Și strig, un vas, un vas!

Cu gâtul ars, cu buze coapte Uimiţi strigând m-aud cu toţii Moment de bucurie, Drăguţă! de bucurie zâmbiră Cu toţi deodată răsuflând De parcă ar bea cu toţii. Și groaza urmează. Căci poate exista o corabie ce înaintează făr vânt ori flux?

Vezi! Vezi! (strigai) nu mai coteşte!

Venind de-aduce noroc Fără vânt şi fără flux Pluteşte drept în loc!

Valul de apus era în flăcări Ziua era pe moarte!

Aproape pe val de apus Plutea marele Soare Îi păru doar scheletul unui vas.

'Ndat Soarele fu-nchis în gratii, (Madonă dă-ne har) De parcă dintr-un zid privea Cu-arzându-i chip de jar.

Vai! (gândii şi inima-mi bătu) Ce tare s-apropiind!

Ale ei sunt pânzele ce ard în soare Ca fire de paing?

Iar nervurile sale se văd precum gratii pe chipul Soarelui apunând.

Femeia-Spectru şi Soţul-în-moarte şi nimeni altcineva pe vasul schelet. aşa vas, aşa echipaj. Și-i lemnăria-i prin care Soare Priveşte porintre gratii? Și e Femeia toată trupa?

Este o MOARTE? Și sunt doi? Și este MOARTEA soţul ei?

Buzele ei îs roşii, chipu-trufaş, Părul galben de aur Iar albă pielea ca alba lepră, Coşmarul VIAȚĂ-ÎN-MOARTE era, Ce-ngheaţă sângele-n ghiaur.

Moartea şi Viaţa-în-moarte au datcu zarul pentru echipajul corăbiei, iar ea, cea din urmă, l-a câştigat pe bătrânul marinar.

Pustia epavă s-apropie Iar cei doi dau cu zarul 'Jocu-i sfârşit! Am câştigat!'

Zise, suflând treiarul.

Nu este amurg în curţile Soarelui.

Soarele se moaie, stelele răsar Deodată vine bezna Cu şopot tare, peste mare Țâşni vasul fantomă.

La răsăritul Lunii, Ascultarăm de privirăm, stană Cu frică din inima cană Sângele vieţii părea să curgă Stelele erau şterse, noaptea groas' Cârmaciul lângă lampă-i şters Din pânze roua plouă Până pe mâna de răsărit urcat Colţul Lunii c-un sclipăt Aprins de stea în mers Unul după altul, Unul după altul, pe Luna urmată de stele, Prea iute pentru gemăt ori oh Fiecare-şi întoarse chipul c-un groaznic junghi Blestem dându-mi din ochi.

Corăbierii cad morţi.

De patru ori cincizeci de oameni, Și-am auzit nu geamăt ori plâns Cu mare-izbit, o formă moartă, Căzură unul câte-un ins. Însă Viaţa-în-moarte îşi începe munca în bătrânul marinar.

Suflete-le zburau din piept Plecând spre dulce-'xtaz ori chin! Și orice duh, trecu vibrând Ca arbaleta ce-n mână ţin.

PARTEA a IV –a Nuntaşul se teme că un duh vorbeşte cu el. „Mă tem, bătrâne marinar!

De mâna-ţi ca de gheară! Și eşti înalt şi slab şi şters Ca ţărmu mării-n seară.

Mă tem de ochiu-ţi scânteietor Și braţul slab şi copt.”Dar bătrânul marinar îl asigură de viaţa lui terestră şi continuă în a-şi povesti îngrozitoarea penitenţă.

Te teme nu, tu, măi nuntaş Acest trup nu e mort.

Singur, singur, tot, tot singur, Singur pe-o largă mare!

Nici-un sfântu nu milui Duhu-mi prins în sudoare.

Dispreţuieşte făpturile apei.

Atâţi fraţi şi-aşa frumoşi Și toţii morţi zăceu Și mii de mii de târâtoare Trăiesc; trăiesc şi eu.

Privii pe marea putrezind, Apoi în altă parte; Privii putredă puntea Cu-oameni ntinşi în moarte. Și regretă că ei nu trăiesc şi că atât de mulţi sunt morţi.

Privii în cer, -ncercai să-l rog; Dar rugăciuni de spun Un şopot rău-mi sfărmă Inim-ca praful de tăciuni.

Ochii închişi, -i ţinui închişi, Și globii bat ca vâna Pentru că cer şi mări şi mări şi cer Povara-n privire zac Iar morţii zac ţărână.

Dar blestemul continua pentrtru el în ochii morţilor.

Sudoarea se topi din ei În moaşte s-au făcut Cu ultima lor privire Ce nicicând n-a trecut.

Blestem de-orfan ar doborî Un spirit din 'nălţimi; Dar vai, mai groaznic îi Blestem în ochi de mort Șapte zile, şapte nopţi, blestemul îl văzui Și nu putui muri. În singurătatea şi imobilitatea sa, tânjeşte după călătoarea Lună şi stelele ce încă adastă, înaintând însă: şi oriunde cerul albastru le aparţine şi le este odihna hotărâtă şi ţara lor de obârşie şi casele lor fireşti în care păşesc nevestite precum stăpânii ce sunt aşteptaţi cu siguranţă şi totuşi cu o bucurie tăcută la sosirea lor.

Mişcată Lun-urca pe cer, Niciund' nu rămânea: Atât de blând călca în sus Cu-o stea ori două-n ea – Razele-i smereau noianul Ca un Aprilie-n ger Dar unde vasu-n umbr-era Vrăjită apa-ncet ardea Un gros şi groaznic însânger!

La lumina Lunii el vede creaturile lui Dumnezeu pe întinderea apei.

Dincolo de umbra bărcii, Privii şerpii mari de nadă Plutind în dâri de spume-n alb

Și cum urcau, lumini de elf Căzură ca zăpadă.

Aci în umbra bărcii Le privii bogat veşmânt: Albastr', verde lucitor şi negru catifea Se răsuceau plutind şi orice urmă 'Ra o flacără de aur.

Frumuseţea şi fericirea lor.

O fericite fiinţe vii! Nu-i glas Frumseţe s-o poată povesti: Izvor de iubire din inimă îmi curge, Le binecuvântă în inima lui.

Le binecuvânta-i şi fără a şti: De sfântul meu cel bun de mini se-ndură Și le binecuvânta-i şi fără a şti.

Descântecul începe să se spargă.

Chiar în moment ce mă rugai Și liber de pe gâtu-mi Căzu Albatrosu cufundând În mare ca un plumb.

PARTEA a V-a Oh, somn! Este un lucru blând, Din pol în pol iubit!

Mariei Regină laudă adusă!

Trimisă blândul somn din susă, Ce-n suflet mi-a păşit.

Prin graţia sfintei Mame, bătrânul Matroz este împrospătat cu ploaie.

Neroadele găleţi de pe punte, Ce-atât de mult rămasă Visai că erau pline de rouă Și când m-am trezit, plouă.

Buzele ude, gâtul rece, Jilav mi-era vestmântu; Sigur am băut în vise, Și încă trupu-mi bău.

Mişcai şi nu-mi simţeam ciolanele Aşa uşor eram aproape Încât crezui că murii în somn, Și-eram un spirit ferice.

Aude sunete şi vede privelişti stranii în cer şi element. ȘI iute-auzii un urlet de vânt: Ce nu veni aproape; Dar cu-al lui sunet scutură pânzele, Aşa subţiri şi-uscate.

Naltul văzduh zbucni la viaţă!

O sută steag de foc licărea, Înainte şi-napoi aruncate-n doară! Și-nainte şi-napoi, şi în şi afară Unde dansa palidă orice stea. Și vântul venind urlă mai mult, Rogoz jeluind pânze; Și ploaia cădea dintr-un nor negru crunt

Luna-i era la muche.

Norul gros negru acu-era rupt, cu Luna-nveşmântată.

Apă ţâşnită de pe-o stâncă Fulger căzu făr’ nici o brâncă, Apă iute-adâncată.

Trupurile echipajului corăbiei sunt însufleţite, iar corabia începe să se înainteze; Vântul năprasnic n-ajunse barca Da’ barcazul mergea iacă!

Aici sub fulger şi sub Lună Năierii-ncepeau să geamă.

Gemeau, mişcau, s-au ridicat, Nici vorbind, căutând cu privirea; Ar fi ciudat chiar într-un vis, La morţi să vezi învierea.

Timonierul conducea, barca mergea; Nu sufla măcar un vântuleţ; Matrozii toţi-apucat parâme, Unde erau traşi la sorţi; Și-au ridicat braţele ca biete unelte – Un echipaj de morţi.

Trupul fiului fratelui meu Stătu lângă mine, genuchi la genuchi: Trupul cu mine trăgeam de parâmă Dar nu-mi zisă nimic.”

Dar nu de sufletele oamenilor, nici de daemonii pământuluiori văzduhului, ci de o ceată de îngeri, trimise jos de invocaţia sfântului păzitor.

“Mă tem, bătrânule Matroz!”

“Fii liniştit, tu, Nuntaş, mă!

Nu erau suflet’le-n dureri plecară, Ce la cadavre se-ntoarsă iară, Ci ceată de spirit’ fericită: Când răsări – lăsară braţe, Se strânseră la catarg; Dulci note le-au ieşit încet din guri, Și din trupuri se sparg. În jur, în jur, plutea-orice notă, Apoi -n Soare ţintiră; ‘Ncet notele se reîntoar’să Amestecate ori singură.

Odat’ picată chiar din cer Auzii al ciocârliei cânt; Odat’ toate dulcile păsărele ce sunt, Ce par să umple mări şi vânt Cu al lor dulce cânt.

Acu erau toate intrumentele, Acu singur nai; Acu era un cânt de înger, Ce face mut un rai.

‘Ncetă; dar încă pânzele făcură Un plăcut zgomot pân’ l-amiază Un zgomot ca de pârâu ascuns

În iunie plin de frunză, Ce pădurilor adormite ‘ntreaga noapte Liniştitit solfegiază.

Până la prânz încet plutirăm, Făr’ să respire-un vânt: Încet şi calm plutea corabia, Mişcată din adânc.

Singuraticul Spirit de la polul sud duce corabia până la Linie, în ascultare faţă de ceata de îngeri, dar încă cere răzbunare.

Sub navă jos la şapte noduri, Din pământul de ceaţă şi-omăt Spiritul pluti: şi era el Ce dădea-al bărcii avântăt.

Pânzele l-amiezi şi-au lăsat cântul, Barcazu-i nemişcăt.

Soarele chiar sus peste catarg, A lipit-o de mare: Da-ntr-un minut se ridică Cu o scurtă bruscă mişcare – ‘Napoi şi ‘nainte la jumătate lungime Cu o scurtă bruscă mişcare.

Tovarăşii daemoni ai Spiritului Polar, locuitorii invizibili ai elementului, iau parte la greşeala lui; şi doi dintre ei îşi povestesc unul altuia, că penitenţă lungă şi grea pentru bătrânul Matroz a fost acordată Spiritului Polar, care se reîntoarce spre sud.

Cât în aceeaşi stare zăcui Nu am nicicum să şuier; Dar înainte ca viaţa să mi se-ntoarcă Auzii până în suflet parcă Două voci în aer. ‚E el?’, spuse, ‚Acesta-i omul?

Pe cel murit pe cruce, Cu arcu-i crud lăsă în jos Albatrosul fără price.

Spiritul ce stătea singur În pământul de ceaţă şi de nea, Iubea pasărea ce iubea omul Ce cu-arcul o-mpuşca?”

Celălalt avea glasul mai blând Blând ca mierea din cer Zise, ‘Omul făcu penitenţă Și canon va mai sânger’.’

PARTEA a VI-a ÎNTÂIUL GLAS ‘Dar spune-mi, spune-mi! vorbeşte iar, Răspuns blând re-nnoind – Ce face corabia-aşa de iute?

Ocean’ ce-o fi făcând?

AL DOILEA GLAS Nemişcat rob către stăpân Oceanul nu zbucnea; Strălucitoru-i ochi în linişte Luna o privea –

Dacă ar şti-n ce drum să meargă; Îi e ghid milos ori aspru.

Vezi, frate, vezi, ce graţios -l priveşte floarea astru.’ ÎNTÂIUL GLAS Matrozul a căzut într-o transă; pentru că puterea angelică a făcut vasul să meargă spre nord mai repede decât viaţa umană poate rezista.

Dar ce duce vasu-aşa pripit?

Fără talaz ori vânt?’

AL DOILEA GLAS Aeru-i retezat ‘naintea bărcii Din spate suflă gând.

Zbori, frate, zbori! mai sus, mai sus; Că vom fi înnoptatu: Că-ncet şi incet nava o merge Când năieru’ o fi alinatu.

Mişcarea supranaturală este întârziată; Marinarul se trezeşte şi penitenţa lui începe iar.

Trezii şi pluteam-nainte Ca într-o vreme miloasă: ‘Ra noapte, noapte calmă, luna sus, Morţii stau lalolaltă.

Stăteau cu toţi-ntr-un loc pe punte, Pentru catacombe buni: Toţi mă fixau cu ochi pietroşi Scânteind în lumina Luni.’

Necazul, durerea, în ce-au murit, Rămasă strâns în doage Nu puteam să-mi iau ochii din ai lor Nici să-i pun să se roage.

Blestemul e în final ispăşit. Și-acu descântu-i rupt: iar Privii verde ocean, Uitai departe, dar puţin Nimica nu vedeam – Ca unul, pe-un drum singuratic Merge-n groază şi teamă Și-ntorcându-se merge-nainte, Și nu mai întoarce seamă; Pentru că ştie un groaznic demon Pe ai lui paşi dă vamă.

Dar iute bătu un vânt pe mine Fără mişcare-ori zgomot: Cărarea-i nu-i era pe mare În valuri ori în tunet.

‘Mi flutură părul, răcori obrazul Ca-un vânt de primăvară-n pajişti – Se-amestecă straniu cu fricile mele, Dar simţii bune veşti.

Iute, iute zbura barcazul, Dar plutea-aşa de blând: Briza bătea dulce, dulce – Dar numai pe mine-i vânt.

Și bătrânul Matroz îşi vede ţinutul natal.

Oh! vis de bucurie! oare Văpăii far eu văd? Ăsta e câmpu? Ăsta e schitu? Țara cu-al meu norod? În derivă merserăm spre port Și cu suspine furtună Fă să fiu treaz, Dumnezeul meu Ori să dorm totdeaună.

Portul pustiu lucea ca sticla, Aşternută-aşa de lină! Și peste port lumina nopţii Și umbra de Lună.

Stânca ardea, schitul la fel, Deasupra de pământ: Lumina ridica-n tăcere Țeapăn cocoş de vânt.

Portul era alb în lumină tăcută Până ridicând, Spiritele angelice părăsesc trupurile moarte.

Multe forme, ce erau umbre, ‘N culori carmin apărând. Și apar în propriile lor forme de lumină.

Distanţă mică de la prova, Stacojiile umbre pluteau : Mi-am întors ochii spre punte Oh, Hriste! ce vedeau!

Orice cadavru zăcea jos, fără viaţă, Și, pe sfânta cruce!

Om de lumină, om seraphic, Pe orice mort stătea.

Ceata de serafimi îşi flutura mâna: Privelişte senină!

Stăteau ca semne spre pământ, Plăcută lumină; Ceata de serafimi îşi flutura mâna: Fără să scoată glas – Glas nu; dar oh! tăcerea s-adâncea Muzică-n al meu ceas.

Curând aud zgomot de vâsle, Aud strigătul Pilotului; Cap mi-am întors deodată eu, Văzui prova barcazului.

Pilotul şi al lui băiat, I-auzii repezi: Drag Domn în Cer! fui fericat Morţii nu pot vâsli.

Văzui pe-al treilea – i-auzii glasul: Este Sihastrul bun!

Cânta gălăgios ale lui imnuri sfinte Ce le face în alun’.

M-o spovedi şi o spăla

De Albatros ce-i spun.

PARTEA a VII-a Sihastrul din Bunget, Acest Sihastru stă în bunget Povârnit către mare.

Dulce glasul lui tot creşte!

Are inimă pentru matrozii Ce vin din depărtare. În genunchi în zori, l-amiezi, ‘n-amurg – Are o pernă de-un cot: E muşchiul ce-ntreg ascunde De stejar putred ciot.

Luntrea-i aici: i-aud vorbind, Păi, cred, asta-i ciudat!

Unde-s luminile, multe, frumoase, La care m-am uitat.

Se apropie de corabie cu uimire.

‘Ciudat, pe credinţă!’ spuse Sihastrul – Nu ne-au chiuit!

Scândurile-s scorojite! şi uite catarg, Subţire, zdrenţuit!

N-am mai văzut nimic astfel Decât poate-am zărit Cenuşii umbre de frunze ce zac Împrejur de-al meu râu; Smirdaru-i greu de zăpadă, Și ciufu strigă-n jos la lup, Mâncând al lupei fiu.’

Doamne drăguţ! arată-spaimă – (răspunse blajinul Pilot) Mi-e frică’ – ‘-nainte, -nainte!’

Sihastrul dădu chiot.

Luntrea veni lângă barcaz, Nu mişcai, nu vorbii; Luntrea veni chiar sub barcaz, Și oblu un son ţâşni.

Corabia brusc se scufundă.

Chiar sub apă hurui, Cu teamă şi dând şfung: Ajunse vasul, despică portul; Barcazu-n jos e plumb.

Bătrânul Marinar este salvat în luntrea Pilotului.

Uimit de-acel viu, groaznic sunăt, Ce vrăjea cer şi ocean, Ca unul de şapte zile-‘necăt Pluteam pe noian; Dar iute-n vis, am mânecăt În al Pilotului cian.

Peste barcaz peste vârtej Luntrea se rotea; Totu-i tăcut, doar muntele De tunet ne vorbea.

Vrui să vorbesc – Pilotul ţipă Și căzu-n dambla; Sfântul Sihastru-şi ridică ochii, Ședea şi se ruga.

Luai de vâsle: băiatul Pilotului, ‘Ncepu să-nnebunească Râse gălăgios şi mult şi mă privea Cu privire câinească.

‘Ha! ha!’ zise, acu văd Dracu ştie să vâslească.’ Și-acu, toţi în ţinutul meu, Păşii pământul tare!

Sihastru’ coborî din luntre Și-abia putea şedeare.

Bătrânul Marinar se roagă cu sinceritate de Sihastru să-i facă spovadă şi penitenţa vieţii cade peste el.

‘M-ascult-, ascultă, sfinte om!’

Sihastru fruntea-şi crucea.

‘Zi iute,’ el spuse, ‘-ţi cer să-mi spui – Ce om eşti dumneata?’

De-acum acest chip al meu fu zdrobit Cu-vaiete de chin, Ce m-au făcut să-mi spun povestea; Și scoaser-al meu spin. Și mereu şi curând o agonie în viaţa lui viitoare îl constrânge să călătorească din pământ în pământ.

De-atunci, la oareşcare ceas, Agonia-mi revine: Și până groaza mea îi spusă, În inimă ard ruine.

Trec, precum noaptea, din loc în loc; Am stranie putere de povăţ: ‘N momentul când văd al său chip viu, Omul ce va să m-audă-l ştiu: Pe el povestea-nvăţ.

Ce gălăgie-i la uşa ceea!

Nuntaşii toţi-‘s colea: Dar între flori este mireasa Fetele or cânta: Și-auzi clopotul de seară Mă chem-a mă ruga!

O, măi, Nuntaş! ‘cest duh a fost Singur pe-o mare, mare mare Singur a fost, că Dumnezeu Părea în depărtare.

Mai duce decât ospăţul de nuntă, Mult mai dulce mie, Să umblăm până la schit În bună tovărăşie! – Să umblăm până la schit Cu toţii implorând Când fiecare Dumnezeu adoră, Bătrâni, prunci, prietini-n sfânta oră, Tineri şi fetele zâmbind!

Și să înveţe, prin propriul său exemplu, iubirea şi reverenţa faţă de toate lucrurile pe care Dumnezeu le-a făcut şi iubeşte.

Adio, adio! dar asta-ţi spun Ție, măi, Zară!

Iubeşte bine, se roagă bine, Om, pasăre sau fiară.

Iubeşte bine, se roagă bine Orice lucru mare sau mărunt; Pentru că drag Dumnezeu ce ne iubeşte, A făcut şi iubeşte-n amănunt.”

Matrozul, cu ochiul limpede, Cu barba colilie, -i plecat, şi-acum Nuntaşul Turnă de la voioşie.

Merse ca unul c-era uimit De creieri părăsit; Un om mai trist, om mai ‘ţelept, L-al nopţii asfinţit.