PARABOLE DE JUCARIE 1521 Felix Rian Const

PARABOLE DE JUCARIE

2004/I, L,L F Rian Const, 2015-2021

Foreword : Many people you know will choose wrong and forget you and then come back from t dead & say... + F, 18 XII 2021 Parabolă (parabolă de jucărie)

A fost odată un copil. Eu eram copilul acela. Copilul acela era un copil ca toţi copii. Dacă îl puneai alături de oricare alt copil nu ai fi putut să-i deosebeşti. Copilul avea o căciulă “SKI”, albastră cu ciucure, o pereche de ghete, pantaloni de material albastru şi o bluză pe care i-a tricotat-o mama lui, şi pe care se afla un desen cu un pui galben. Copilul acela era un copil fericit.

Iarna copilul stătea la fereastră şi privea piţigoii care se dădeau huţa pe rămurelele din geam. Era foarte frumos.

Fereastra se afla în spatele blocului şi totul era alb alb de zăpadă. Şi se apropia ziua de Sânt Ion. Era plin de lumină în iarnă afară pe fereastră. Era totul foarte frumos. Şi afară printre blocuri era plin de cetăţi de zăpadă, unele făcute meşteşugit de către copii puţintel mai mari, zidite din bulgări mari de zăpadă. Iar oamenii de zăpadă stăteau printre cetăţi asemeni unor statui uriaşe de parcă ar fi fost Statuia Libertaţii, Mica Sirenă, Monumentul Cosmonautului şi Jesucristo. Locul de joacă dintre blocuri era asemeni unui loc geografic, cu cetăţi, împărăţii, statui, grenade de zăpadă şi omuleţi, băieţii care se pregăteau de luptă în acest război rece.

Copilul era ocupat cu copilăria sa şi nu observa lumea înconjurătoare. Era prea ocupat să fie fericit. Iar iarna era cel mai frumos vis.

Era plin de lumină în iarnă afară pe fereastră. Era totul foarte frumos.

Dar vezi că în lumea aceasta sunt lucruri pe care nici copiii nici oamenii nu le cunosc. Fizicienii au descoperit în univers ceva ce au numit ‘materia neagră’. Au mai descoperit ceva numit de ei ‘antimaterie’. Oamenii au observat că noaptea provoacă întuneric. Fiecare om s-a temut măcar o dată în viaţa lui de întuneric.

Acestea sunt învăţături ale naturii asupra unei existenţe ascunse. Oamenii sunt fiinţe care au trup şi duh dar mai sunt fiinţe care nu au trup dar au duh oricât de neînţeles ar putea părea acest lucru. E ca un fel de aer tremurat.

S-a întâmplat că o asemenea fiinţă de aer tremurat a început să-i dea târcoale copilului. Pentru că fiinţele acestea de văzduh nevăzut sunt rele, sunt cele mai rele făpturi care există. Şi a venit peste copil şi a intrat în el. De acum făptura aceasta rea de aer tremurat era în el. Şi copilul s-a schimbat.

A început să-şi strice toate jucăriile. A început să vadă răul în jurul său. A început să vadă doar răul în oameni. A început să vadă doar răul în părinţii săi. A devenit un copil rău. Pentru că în el se afla un duh rău. Râdea de toţi ceilalţi copiii. Îşi dispreţuia fraţii. La şcoală îşi corecta profesorii. Îi dispreţuia pe copiii săraci. Îi dispreţuia pe copiii ţăranilor. Prietenii lui acum erau doar copiii răi. Şi el era acum un copil rău. Pentru că în el intrase fiinţa aceasta rea de aer tremurat. Pentru că în el intrase fiinţa aceasta nevăzută de aer tremurat.

Acesta e adevărul dar de vei vrea să crezi adevărul vor fi mulţi care să spună că nu există asemena făpturi rele. Că totul e un basm. Dar acesta nu e un basm, e o parabolă şi dacă crezi vei

vedea asemenea făpturi invizibile în oamenii care-ţi vor spune adevăruri minţite dacă doar vei privi. Pentru că oamenii care nu cred în existenţa întunericului sunt prizonierii întunericului iar oamenii – tot ei - care nu cred în existenţa luminii nu vor putea ajunge niciodată să se afle în lumină.

Pentru că aşa cum există fiinţele rele de aer tremurat care vor să facă din fiecare copil un copil rău tot aşa există o fiinţă nevăzută de lumină care scapă copiii de gherarele întunericului. Şi copilul acesta a ajuns la cunoaşterea adevărului.

Iarna copilul stătea la fereastră şi privea piţigoii care se dădeau huţa pe rămurelele din geam. Era foarte frumos.

Fereastra se afla în spatele blocului şi totul era alb alb de zăpadă. Şi se apropia ziua de Sânt Ion. Că e prins de întuneric, că întunericul se află în el şi că dacă nu va cere salvare se va rătăci în întuneric pentru totdeauna.

E ca un moment cân copilaşul nou-născut îşi deschide ochii şi totul e prea puternic şi trebuie să decidă dacă va încerca să-şi închidă ochii pentru că lumina e prea puternică ori îi va lăsa deschişi.

Era plin de lumină în iarnă afară pe fereastră. Era totul foarte frumos.

Copilul a ajuns la cunoaşterea adevărului şi a luat hotărârea să nu-şi mai închidă ochii în faţa luminii ci în loc să-şi închidă ochii doar în faţa întunericului.

A fost odată un copil. Eu eram copilul acela. Copilul acela era un copil ca toţi copii. Dacă îl puneai alături de oricare alt copil nu ai fi putut să-i deosebeşti. Copilul avea o căciulă “SKI”, albastră cu ciucure, o pereche de ghete, pantaloni de material albastru şi o bluză pe care i-a tricotat-o mama lui, şi pe care se afla un desen cu un pui galben. Copilul acela era un copil fericit.

Parabolă pentru copii

A fost odată ca niciodată un Copil.

Când s-a născut el o Stea de pe cer s-a stins.

Era o Stea foarte strălucitoare.

Se numea Steaua Polară.

Apoi mai târziu Copilul a fost ucis de nişte oameni bătrâni şi șș i de nișș te oameni răi care l-au scuipat şi i-au prins mâinile şi picioarele în piroane. Copilul a murit.

Când a murit el Steaua aceea de la cupola Universului s-a aprins iarăşi iar apoi când Copilul a înviat a rămas aprinsă pentru totdeauna.

Iar stelele celelalte de pe cer sunt Copiii care deja sunt cu el, cu I(i)sus Hristos.

Parabolă nepătrunsă (mormântul Bunicii – parabolă de jucărie)

O Mamă, un Copil şi un Mormânt.

Toamnă galben arzând.

Pe Mormânt sunt frunze de aur, în părul Copilului sunt frunze bizantine, în ochii Mamei iubirea şi frunzele se amestecă cu lacrimi. Şi Mama îi spune Copilului să ţină lumânarea şi să apere lumina de vântul de Noiembrie.

Copilul păzeşte flacăra aşa cum îngerii îi ţin pe oameni în braţe apărându-le sufletele. Şi e Mormântul galben acum de frunze, Mama indescriptibilă şi Copilul meditând.

Parabola fraţilor răi (parabolă de jucărie)

Undeva în satul acesta al nostru era o familie cu un tată.

Tatăl era un om drept şi se căsătorise cu o femeie din Spania numită Evanghelina îmbrăcată foarte tradiţionalist.

La ceva vreme – puţină - după ce s-au căsătorit soţia tatălui acesta născu doi gemeni, fraţi buni - unul înţelept şi altul înţelept. Mama copiilor muri la naştere şi aşa nimeni nu ştiu care se născu primul.

După anii de doliu după nevasta sa tatăl se căsători a doua oară cu spanioloaică din Olanda, aceasta numită Evangelista şi avu un băieţel căruia i-au spus Adam.

La mai mulţi ani tatăl împreună cu nevasta sa pe lângă cei trei copii ai lor adoptară un copilaş dintr-un orfelinat din Detroit numit Johnny şi îl luară şi pe el să-l crească.

Fraţii gemeni aveau aproape unsprezece ani şi ştiau să meargă la cumpărături, copilul născut al doilea avea şapte ani şi ştia literele de tipar iar copilaşul adoptat avea doi ani şi stătea mereu lângă mami.

Dar era ceartă mereu între copii în căsuţa lor, deşi tatăl era drept şi mămica lor îi iubea.

De când învăţară să meargă gemenii se certară mereu şi se băteau, fiecare spunând că el e cel mai mare, că el e născut întâi. Unul cu altul se aveau ca sarea în ochi iar pe ceilalţi doi frăţiori îi nesocoteau. Pe cel născut după ei îl dispreţuiau că nu e dintr-o mamă cu ei, iar de cel adoptat

ziceau că nici nu e fratele lor şi că nu e şi el copilaşul tatălui lor.

Adam, băieţelul de şapte anişori îi dispreţuia pe toţi fraţii săi spunând că doar el e copil adevărat al mamei lui. Despre fraţii mai mari spunea că erau răi, pe frăţiorul mic îl vedea doar ca pe unul ce cere pâine la usi.

Iar copilaşul mic plângea tare şi spunea că doar el copilul tatălui şi mamei, că el e mic şi că pe ei de fapt nu-i iubeşte tati şi mami cu adevărat. Şi tata copiilor ăstora era bun, dar oamenii din satul lui spuneau că la ce bun e să te căsătoreşti şi să ai copii dacă numai te alegi cu ceartă toată ziua de dimineaţa până seara. Dacă ai nişte copii răi şi dacă copiii pe care îi creşti ca pe sufletul tău sunt nişte fraţi răi unul pentru altul?

La ce bună dreptatea pe pământ dacă nu e iubire nici în casa unui om aşa drept? Şi cei patru copii îi făceau ruşine tatălui lor cel drept.

Parabola copilului care a crescut un şarpe (parabolă de jucărie) Era un copil de doi ani şi-un pic care plimbându-se prin ogradă găsi un pui mititel de şarpe. Îl luă şi-şi spuse că ar să-l îngrijească cu mare grijă. E o făptură aşa de plăpândă, îşi spuse el, şi trebuie să am mare grijă de el.

Copilul îl hrănea cu lapte şi pâine şi toată iarna şarpele stătu după soba de teracotă, la căldură.

Cu fiecare duminică ce trecea şarpele se făcea tot mai mare.

La început copilul nu băgă de seamă, însă pe măsură ce treceau sâmbetele şarpele era tot mai mare şi mai flămând.

Cu fiecare duminică ce trecea copilul îşi spunea privind şarpele care acum era şi mai mare că fără îndoială se va opri din crescut.

Dar apoi şarpele se făcu atât de mare că nu mai avea loc după sobă şi se târâ în mijlocul camerei înspăimântându-l pe copilaş.

Acum şi dacă şi-ar fi dat seama ca trebuie să scape de el, copilul nu prea ar mai fi reuşit de unul singur.

Pe urmă şarpele ajunge să crească atât de mult încât cercurile sale umplură toată camera copilului, care trebui să iasă pe fereastră pentru a scăpa de şarpele cel uriaş şi rău.

Copilul trebui să zboare pe fereastră ca o pasăre.

Marea din lacrimi A fost odata ca niciodata un duh nevazut si fara inceput nici sfarsit.

Duhul acesta i-a facut pe oameni din nisip.

Oamenii erau pe pamant.

Dupa ce au fost facuti oamenii au plecat de langa duh.

Nu ii ascultau glasul si nu ii interesa ce ar avea el de spus.

Duhul statea in cer, umplandu-l, si plangea – nici un om nu stie de ce sigur.

Plangea ca un copil caruia ii fug jucariile departe, fara sa le mai poata ajunge.

Si lacrimile duhului au cazut pe pietre si nisip pana s-au facut toate marile nesfarsite si uriasele oceane ce le vedem in jurul nostru sau inauntrul nostru.

Cuprins Parabola

Parabola pentru copii Parabola nepatrunsa (mormanutul Bunicii) Parabola fratilor rai Parabola copilului care a crescut un sarpe Marea din lacrimi