Muzicologie (povestiri estetice) 2020 Felix Rian Constantinescu

Muzicologie (Povestiri estetice) Felix Rian Constantinescu 2020 Virginiei 0.

Intrologie Consider intrarea criticii muzicale in subspecia literară a artei narative, în volumul Muzicologie, 9/14!, mai importantă pentru individuarea mea și supunerea religioasă a esteticii mele decât însăși simpla muncă de joshua reynolds, brit, victorian, culturnic, critic al artelor. Dacă voi mai scrie despre muzică după această carte, nu cred că-mi voi repeta gestul, e irepetabil, Borges!

13 nov. 2020, Păclișa Allan / Preface Ce e poetul, ce e poezia?

Felix Rian (un tânăr critic care nu iartă nimic v.b.)

Introducere Este foarte periculos când un om se încununeaza în mintea sa. Și deasemenea cand îl încununează alții. Poezia nu poate fi contrafăcută. Înainte voi să spun că pornesc și am pornit fără bias, dar după ani de zile îți dezvolți simțirea să simți ca orbul zidul plângerii. Poezia nu e senzație, chiar și moda fashion autentică se ghidează după Estetica lui Hegel. Nu poți fi poet azi, și mâine să nu mai fii, sau invers. Întâi de toate poezia trebuie să fie inteligență, nu boemă fără Dumnezeu sau bisericuțe de metropolă.

Poetul Menționez încă o dată că purced rece ca un bisturiu. Azi Mircea Cărtărescu e poetul. Să văd dacă e poet, întâi.

Poezia - Totul, de Mircea Cărtărescu Cartea Totul, apărută la Editura Cartea Românească în 1985, a fost ca o legitimare a acestui postmodernism fanariot. Acum să vedem ce se legitima. (Menționez iar că nu am prejudecăți antipostmoderne. Dar cine vrea să fie Mircea Nedelciu trebuie să o dovedească. În ring.) Poezia Marea odaliscă: „mușcând din paradis ca dintr-un sandviș cu șuncă/ mi te-aminteam: dormindă, jună, pruncă/ în vis și cearceafuri/ ca un hanger cu mâner de sidef în sileafuri./ visai că-ți bei cafeaua în cafenele/de geam, cu giuvaeruri la giurgiuvele,/ că îți privește cu o privire ciudată/ pilat din pont subțioara ta depilată,/ că printre optomobile, cochetă,/ treci demachiată pe un bulevard de mochetă,/ cu înflorată ie și totuși deflorată,/ _logodnică de-a pururi, soție niciodată_.” (pag. 117) Domnul Mircea Cărtărescu ne servea în anul 1985 această mostră de nouă poezie, iar critici ca Nicolae Manolescu și Ov S. Crohmălinceanu predicau optzecismul lui Cărtărescu și Nedelciu. Să citim o altă poezie, de data aceasta din Tudor Arghezi.

CÂNTARE de Tudor Arghezi M-am apărat zadarnic şi mă strecor din luptă În umbra lunii albe, cu lancea naltă ruptă.

Pusei pamânt şi ape, zăgaze între noi, Şi suntem, pretutindeni, alături, amândoi.

Te intâlnesc pe toată poteca-n aşteptare, Necontenita mută a mea însoţitoare.

Pe la fantâni iei unda pe palme şi mi-o dai, Iscată dintre pietre şi timpuri, fără grai. Ţi-ai desfăcut camaşa şi-ntrebi cu sânii-n mână De vreau s-astâmpar setea din ei sau din fântână.

Ai dus la ţurţur gura cu gura mea plecată, Voind să bei cu mine scânteia lui deodată.

Amestecat-n totul, ca umbra şi cu gândul, Te poartă-n ea lumina şi te-a crescut pamântul. În fiecare sunet tăcerea ta se-aude, In vijelii, în rugă, în pas şi-n alăute.

Ce sufăr mi se pare ca-ţi este de durere, De faţă-n tot ce naşte, de faţă-n tot ce piere, Apropiata mie şi totuşi depărtată, Logodnică de-a pururi, soţie niciodată.

Mircea Cărtărescu pastișează și ia versuri, în cazul de față din poezia lui Arghezi, justificându-se că face dizidență. Cântarea lui Arghezi devine Cânt tare la Cărtărescu, imaginea comuniștilor care cântau la televizor, în școli, fabrici, la manifestații, 1 mai, 23 august. Și deasemenea o imagine a HARDcore-ului optzecist. Dar domnul Cărtărescu dă dovadă de naivitate. Arghezi a avut hardcoreul lui, cu Biserica Ortodoxă, a avut propria lui dizidență, încă de când a scris și publicat apoi această poezie în 1927. Și de fapt ca un palicar literar, domnul Cărtărescu a înhățat orice justificare ca să fure versul lucitor și să îl cărtărescizeze.

Lucrul ăsta în Ardeal nu se prea întâmplă, cred. Cine vrea să fure, plagiază, dar nu are mintea machiavelică a sudului, să spună că face artă. Arta e fără repetiție. Poate de asta Eminescu, I.L. Caragiale și Creangă ar fi nimic fără Slavici, asemeni culorilor complementare. Poezia lasă o impresie neplăcută. Valoarea ei e că putem observa că lumea comunistă era poate mai coruptă decât Occidentul și mai ales America acelor ani, în care preoții ne spuneau asemeni cadrelor comuniste că America e scaunul de domnie al Satanei. Vedem în comunism, o lume descentrată, în care sentimentele altuia sau ale tale nu mai contează, în care poeziile se făceau la matrițe, soft și hard, ca stridiile, și toată lumea pură din fotografii era o abjectă, stupidă, întunecată minciună. Poezia aceasta cel puțin are doar valoare documentară. Ce diferență este între Marea odaliscă de Mircea Cărtărescu și povestirea DEX 305. Mi-a luat aproape 10 minute să găsesc o carte de poeme de Mircea Cărtărescu, pe când Antologia Aventuri într-o curte interioară o țin aproape de mine. Și inconștientul spune ceva. Domnul Cărtărescu este un prozator care a început ca oricine cu poezii. Cât e de mare trebuie să decidă alte bisturie. Dar Mircea Nedelciu e nu un zeu, e un dumnezeu. Așadar prozatorul Mircea Cartarescu.

Obs. Sper că n-am dat cu parul, dar sunt un critic rural, Făt Frumos Țăran. N-am făcut din răutate, dar răi suntem, păcatele noastre.

25.06.2016 A. FATA MARTALOGULUI {Roman basm 2005+20} / 2020 Motto Şi peste toate acestea, fiul meu, să fii cu luare aminte: scrisul de cărţi este fără sfârşit, iar învăţătura multă este oboseală pentru trup.

Ecclesiastul 12; 12 Şi totuşi! Se anunţă un glas din fundul sălii! Este o bunică bătrînă cu o bonetă neagră, originară din Prusia orientală, cum sînt multe în ţinutul Ruhr-ului. Omul care prezida întrunirea îi zice: „Bunico, vrei să spui ceva?" „Da", răspunde bunica, „aş vrea să spun ceva!" „Ei, atunci pofteşte în faţă!" O femeie curajoasă! Cam prin anul 1925 s-a petre¬cut aceasta.

Bunica se duce deci în faţă spre estradă, se urcă la pupitrul vorbitorilor şi începe: „Domnule orator, aţi vorbit timp de două ore despre necredinţa dvs. Daţi-mi voie să vor¬besc acum cinci minute despre credinţa mea. Aş vrea să vă spun ce a făcut pentru mine Domnul meu, Tatăl meu ce¬resc. Vedeţi: Cînd eram tînără, bărbatul meu s-a accidentat -217în mină şi mi l-au adus mort acasă. Am rămas singură cu trei copii mici Pe atunci, ajutoarele sociale nu acordau mai nimic. Aş fi putut să deznădăjduiesc văzind trupul neînsu¬fleţit al bărbatului meu. Şi vedeţi: începînd de aici, Dumne¬zeul meu a intervenit şi m-a mîngîiat, aşa cum nici un om n-o poate face. Ce mi-au spus oamenii a intrat pe o ureche şi a ieşit pe cealaltă. Dar £1, Dumnezeul cel viu, m-a mîn¬gîiat! Şi atunci l-am spus: ,Doamne, acum trebuie să fii Tu Tatăl copiilor mei'.

(Era emoţionant cum povestea bătrîna femeie!) Adesea seara nu ştiam de unde să găsesc bani pen¬tru a da de mîncare copiilor mei a doua zi. Şi atunci am spus iarăşi Mîntuitorului meu: ,Doamne, Tu îmi cunoşti ne¬cazul. Ajută-mă!"* Apoi bătrîna femeie se întoarce spre vor¬bitor şi spune: „El nu m-a părăsit niciodată. Am trecut prin multe clipe grele, El însă nu m-a părăsit niciodată! Dar Dumnezeu a făcut încă şi mai mult pentru mine. El a tri¬mis pe Fiul Său, pe Domnul Isus Cristos. El a murit pentru mine, a înviat şi m-a spălat cu sîngele Său de orice păcat! Da", a continuat ea, „acum sînt o femeie bătrîna. Curînd voi muri. Şi vedeţi, El mi-a dat şi o nădejde sigură a vieţii veşnice. Cînd o să închid ochii aici pe pămînt, o să mă tre¬zesc în cer, pentru că aparţin lui Isus. Toate acestea a făcut El pentru mine! Şi acum vă întreb, domnule vorbitor, ce a făcut necredinţa pentru dvs?" + Isus destinul nostru, 1957 O să scriu cu blândețea ghilotinelor. O să scriu cu blândețea ghilotinelor. Idealuri burgheze. Era o zi de vară indiană în ținutul agricol Tartarus. Puzderia de sate presărată ca o mână de scoici aruncate de un copil în jurul Orașului Unic al ținutului respira în soare și în vântul ce ba alunga ba aducea norii. Tristan Cantacuzino se trezise iarăși în patul său însingurat după moartea mamei în urmă cu 9 ani în mijlocul pandemiei. Anul acesta împlinise 38 de ani și tocmai își descoperise vocația religioasă de filozof. Toată ziua voise să scrie o pagină despre credință, dar ce e credința decât o grație oarbă, asemeni lui Dumnezeu? Se întreba

oare ce mai face Aimeé, însă întrebarea aceasta era sortită să rămână fără răspuns.

O iubea de 12 ani de când îi făcuse portretul în lut și încercase să se desprindă de ea de la bun început, fără succes. Sepărea că era iubirea vieții sale, însă era prea sărac pentru a putea avea succes în iubire ca și în orice altceva. Banul este sângele unei națiuni, nu oamenii era maxima momentului. Îi disprețuia pe toți îmbogățiții ăștia cu creiere de aur ca ghiulurile pe care și le făcuseră frecând veceele Occidentului, care la rândul lor îl disprețuiau sau invidiau după riturile lor burgheze. Mașina de lux, jobul de lux, contul de lux. Îi detesta, detesta întreaga această lume ca un soldat german, nemaiînțelegându-se decât cu câțiva prieteni. Adevărul că boala adusese sărăcia care adusese un vid, un gol în jurul său, oamenii nemaidorindu-i compania și prietenii părăsindu-l. Dar nu importa, ce conta era întrebarea pe care și-o punea de 19 ani de tratament, dacă merită să fie iubit. Nu știa, iar lumea nu îl încurajase prea mult, iar Aimeé parcă era în Proxima Centauri, nu pe pământ. Părinții ei probabil îl urau, iar el nu mai știa ce să facă. 12 ani nu sunt 12 luni și când vezi Revoluția iubind Reacțiunea, e o priveliște destul de deprimantă. Întotdeauna îi rămăsese arta, literatura, filosofia, dar dacă e ceva mai mult? Pe de altă parte mai binele poate fi dușmanul binelui și cum zicea bătrânul Jim: „merge nouă destul de bine cum zice la scriptură și mai bine lăsăm să fie așa.” Da îi disprețuia ca psalmistul, îi detesta, îi ura, și tot ca psalmistul îi vedea candidați de iad pe toți aproape cu lumea lor de hârtie glasată.

Banul este sângele unei națiuni, nu oamenii, obișnuia să-și spună. Dar trebuie spus că împreună cu Martin Luther King ura păcatul și îi iubea pe păcătoși.

Pe el mama lui îl învățase să nu-și părăsească niciodată țara și nu și-o părăsise. Iar când îi vedea pe cei care abia apucau să plece lăsând totul în urmă pentru totdeauna îi disprețuia ca Michal, fata lui Saul. Nu sunt români, își spunea și-și vedea de ale sale. Sunt câini care merg oriunde este un cadavru plin de bani de ros, bătându-se ca hienele ori gorilele. El era soldat de la natură de mii de ani, așa bolnav cum era, și soldat român avea să moară. Dacă ar fi fost după el ar fi desființat banii, băncile, dobânzile și creditele. Chiar și din salarii ar fi făcut un salariu/pensie unic echitabil și egal pentru toată lumea. Lumea e nedreaptă, își spunea în ceasurile cele mai grele. Și știa că cei ce pleacă nu au o viață mai bună, îi vedea pe paginile rețelelor de socializare că nu sunt cu nimic mai fericiți, poate chiar dimpotrivă, dar asta e viața iar oamenii de rând sunt robii ei. Dar încearcă să îi explici asta unui tânăr de 19 ani. Și nu îi părea rău pentru România fiindcă știa că la cei plecați Dumnezeu va trimite din vreo navă spațială alți români. Românul nu piere, era proverbul.

Mamona nu a adus decât durere, respingere și moarte așa că merită să moară și să fie uitat și înlocuit cu pagini din Sfânta Scriptură. Dar cine să stea să asculte cuvintele unui scriitor oarecare, când ispita lui Mamona e prea puterică pentru a i se putea rezista de către societăți întregi. Și oamenii continuă să

moară și să sufere în râsetul ignoranței și nebuniei banului. Când se gândea cât suferise degeaba, ca un prost, până la desfigurare a conștiinței pentru o iubire imposibilă îi venea rău. Dar acum avea un scop în viață, îi voia pe ei săraci asemeni lui și știa că vor fi. Voia să le desfigureze conturile și mașinile și să le transfigureze viețile, ca la Calvar. Îi voia mântuiți, ca o ultimă, supremă formă de iubire. Dar destul despre ei, spunea.

Ieri îi scrisese rămas bun Aimeei și apoi ascultase pe YouTube cântecul Better in Time de Leona Lewis. Nu meritase un asemenea răspuns vag timp de 12 ani, și se simțea de parcă încercase fără folos de patru ori cât Cristos în fața Molohului banilor. Imediat ce ascultă cântecul se simți mai bine și știu că totul avea să fie bine. Se despărți de Aimee plin de furtună și avânt doar pentru a se împăca imediat în seara zilei următoare. Început de noapte. Schiță păstorului meu, Wilhelm. Este Sâmbătă, ora 20 cu 27.

Pentru că e octombrie, afară e întuneric. Afară trec uneori, dar destul de des, mașini îngâmfat și fornăitoare, cu motoare și boxe la care diavolul nevăzut bate în bongouri, de toate felurile de mă mir că nu trec și tancuri, Panzere sau Stalinețuri să se zguduie casa ca la Ierihon, ca niște rinoceri fierbând și nechezând turbați, ori niște hipopotami atotputernici, deranjâdnu-ma cânc de la munca mea hadesică, încerc să mă odihnesc punând pentru prima oară capul pe pernă, deranjând și Adolescenții de la Spitalul de Adolescenți Singuratici, până noaptea târziu, lăsându-ma apoi treaz, de veghe până dimineața la ore după ce apare lumina și soarele. Oamenii s-au înrăit precum câinii de la margini de orașe de provincie, umblând în haite de câte șapte cai și sărind pe tine dacă nu le vorbești frumos. E început de noapte și suntem pe titanic dva nebănuind marea înghețată ce ne așteaptă la cotitură, să ni se arunce în coaste precum mistrețul acela cu colți de argint descris de Amerigo Vespucci și Ștefan Augustin-doinaș. Înăuntrul ghețarului în burta apelor e noapte ca într-un pântec ce se înfășoară în lacrimi pregătindu-se să nască, viitorul e în acel aisberg născut din luminile verzi ale nordului, și ne așteaptă în alte celule ale creierului nostru când va fi aici, de netăgăduit, insuportabil și suveran. Voi spune atunci cu regret cuvintele Înțelepciunii dar va fi prea târziu, necazul pe care îl pregătim cine știe de când va fi iarăși în oasele noastre ca o Lună care te luminează iar cu strălucirea ei hipnotică și numai Dumnezeu știe ce ne va aștepta de data aceasta. Copiii de azi nu au nevoie de învățăturile noastre pentru că se trezesc speriați iar și iar la auzul motoarelor toxice cu care încă facem legea și, dacă eroii se tem mai puțin, Copiii se tem mai mult și ca micul Adolf care nu avea în bibliotecă decât patru romane cu războiul franco-prusac din 1871, și ei nu-și vor aminti din deceniul întunecat care macar în cifre se va sfârși la Crăciunul următor decât mașinile mergând precum gândacii gigantici pe ulițele satului, elicopterele bogatașilor care încep să hârâie în ceruri primăvara, dronele, sateliții, locul în care nu ai nici o intimație, locul din care tu ai fugit, și fără un adevăr adevărat care să-i

stabilizeze, se vor răzbuna, distrugând și lumea dacă va fi necesar, dar nu vor da înapoi în nebunia lor decât când părinții corupți le vor zace murdari de păcate la picioare ca să se-mplinească Scripturile și va fi prea târziu. Ridică-ți mașina ta și umblă! Familia Mariei plecase din sat, de la castel, peste gârlă, în urmă cu o sută de ani de când se mutase satul fugind de viituri, în cătunul de lângă pădurea cetății și apoi mai departe la oraș și și mai departe și zidăria falimentară de fier și sticlă a zigguratelor ce se vedeau pâlpâind ca fumul sau praful în depărtare dar fata mereu zbura cu gândul înapoi în sat datorită prietenului ei hamalul prăpădit pe care îl întâlnise la geamia de lângă apă când avea doar zece ani, ș apoi după încă patru ani avea să-l cucerească în aurul cununei ei de grâu și pietre vechi de chihlimbar de la bunice din alte veacuri; nimeni nu mai știa nimic sigur de ea sau familia ei, iar cei care își mai aminteau neamul de la ghețarii de sub nuci, spuneau doar fata martalogului și le era destul adăugând apoi că pe când erau în sat erau păstrătorii de scripte ai chinezului de la castelul de piatră până aveau să fie scoși din iconomie ca bețâci și aveau să-și piardă urma în căruțe cu mobile vechi în praful drumului pe lângă Dunăre din sat la Pădure și apoi la sălașurile grecești de la marginea Giurgiului plin de halvale și covrigi, copii în șalvari făcând gălăgie în jurul tarabelor alvițarilor și lumină de Lună spartă ca un ciob uriaș de-o cupă de vin din Iran, o refracție marianică de-o cupă de sân din Răsărit, vrăjmașul sufletului dreptcrednciosului de rând și sânge al ghiaurilor de dincolo de ape. b. Posterul cu pasarea maiastra Din ochii tăi picură iubire indigo în mansardele cerului Penele de toamnă arzând galbene te îmbracă în frumos Când vei veni zâmbet sfânt ochi mereu înlăcrimați în cardinal? Îți acopăr ochii cu mâinile și în trecere tu îmi săruți podul palmei Ochii încă îți plâng - frumusețea sfințeniei - îți frec gura; - tu îmi spui taine mute - îți despic lacrămile din ochi # Nu mă părăsi!

Privirea îți picură cu sămânță grea de toamnă - opresc șuvoiul grăunțelor cu degetele câteva clipe - țâșnește iar ca apa în munții Liban Obrazul îți este un ogor arat - alb pentru seceriș - înlăcrimat Charlemagne! - Ochii tăi vii plâng cu lapte - Regele meu

Acum adorm iar în singurătate - pasarea maiastra intră iar în poster - voi visa cred pacea în sfârșit atinsă - nu voi mai plânge în întunericul turnului - totul e iar ca înainte doar inima plină.

C. Vis1 {cu mama} D. E. Am visat ca mama mi+a spus ca voi mai trai treizeci de ani shi tata 16 sau sase. “Sixth” Birdy. Eminescianism in Modern Music / 2020 By now, the year 2020, believe every cultivated person heard of her. If you want biography you can ask online data, I will just write that She signed her third album in 2017. I want to reach my solipsist inquiry more deeper. For me She is an impressing symbol of reconciliation, having an alternative mood given expression of blonde Hungarian and the Romanian Poet. Believe Birdy to be the greatest musical talent since Paranoid, with a shift from Charles Baudelaire to Mihai Eminescu.

What I sould say in the first place is that she is an oral singer of the Romantic school, innate. She expresses naturally the Britain siecles folklore with such grace and round letters as She reads original Petrarca. Also, one cannot fix her to present, past or future. Even her way of pronouncing her songs contribute to the poetry also the moods and etats of ames she reaches to. Even resembling to Queen Elizabeth of Romania, an Eminescian herself, and of the national poet, master of sentiments, Birdy too is a major Eminescian musician, 100 years after, unique in today's modern music, that is until her las album was available to the general public. I am expecting of her music on further!

She is such a great talent and good soul, biggest from Britain for the past 12 years, that the matter become not whether She is a good musician, but to starting to work on her work, in search of a system, and to protect her sensible soul. She is in the A team; creating spaces of the Heart.

After Shelter, I believe her to be the musical embodiment of late & last Romantic poet Mihai Eminescu. Maybe it's just me and art criticism, but I say it would be better for her Genius if She close the piano and think about potential jobs; art comes young, or old, it's short and never last. And I have theoretical basis for my words.

Columna Trajană se numește De bello dacico

Felix Rian Constantinescu 10 Noiembrie 2020 Eu am ajuns să presupun existența în cetățile regale și princiare ale regelui zalmoxist Decebal a unei elite prolatine și proelenistice, nu înspre vicii ci spre noile învățături apărute în lume trimise de Zeii cunoscuți prin nebuniile sacre ale poeziei și martiriului, care chiar în ajunul războaielor dacoromane citeau cu atenție și teamă noile filosofii, astfel mesajul lui Trajan cel rațional găsind ecou în sufletul dacogetic și trac, după căderea finală a zamolxismului și mithraismului dacic marele rege al dacilor luându-și viața în vuiet de zbor peste Regia asemeni cu șaptezeci de ani mai înainte Nero Poetul Romei și să nu uităm de Nasone adevăratul evanghelist roman cu a săi psalmi în distihi alexandrni și roman în orașul Medeei celei crude fără Roma sa, poetul fără versuri venind din miazăziua Răstignirii curând după moarte-i pe urma sa ca Samuel Taylor Coleridge în districtul lacurilor la învățătura poetului laureat - romanizarea petrecându-se cu binecuvântarea bătrânilor casei Daciei noi; Columna lui Traian împărat peste creștini deja martiri face trimitere la Biblia evreilor și creștinilor, crez și calcul politic imperial, atât de mult a progresat în Lume creștinismul la 106 d. Chr. , e acel foc de tabără, stâlp de foc al lui Dumnezeu care călăuzește în noapte și vis atât pe romani cât și pe daci, iar cubul de piatră de la picioarele flăcării de marmură e Stânca, Dominus Deus, din gura căruia s-au întrupat flăcările vii și din care a ieșit, de piatră, Împăratul Trajan, care în compoziția de ansamblu a C o l u m n e i, în onoarea sa militară și mărinimia sa imperială, face referire la fratele său risipitor Decebalus, Muntele cel {mai} Înalt care - Învins - și-a Retezat singur Vârful deasupra Locului unde Imperator a hotărât locul noii Sarmizegetuse, prin noțiuni sculpturale, dar și Scripturale iar din Noul și Vechiul Testament, Apocalipsa lui Ioan Teologul și porunca circumciziei, fiara apocaliptică numită Sarmisegetusa Regia, cu șapte capete și nume de hulă, primind rana de moarte decapitarea cetăților din Munții Păgâni ai Orăștiei, făcându-se cu răbdarea creștinilor în toate, cetățile fiind încercuite și izolate până la inaniție și apoi luate, iar Columna reprezintă un nou legământ de circumcizie cu poporul dac și roman nou apărut, Decebal emasculându-se ca Uranos în sensul că alegând să-și taie singur capul semnifica mânia și recunoașterea logică a superiorității gândului trajan - în cărți este scris de romanul vechi, militarul Mucius Scaevola cel care și-a ars singur mâna dreaptă pe foc pentru că aceasta a dat greș -, pentru ca din spuma marmurii funerare să se nască ca într-o a doua adopție, Trajan Orfanul, rege sfânt și preot al dacoromanilor în locul - acum - tatălui său, Decebal al Dacilor, îngropat și nemuritor ca Iisus în stâncă și – Zamolxe în peșteră –, acum un martyr binefăcător al poporului său și al Romei, iar zoroastrismul magilor e depășit prin adevărata sfințenie a Bibliorumului Septuagintei citită din secolul 3 î. de Chr. împreună cu

cabalismul Bibliei evreiești și a Talmudului și al Noului Testament finalizat odată cu ultimul apostol mort spre anul 100, adevăratele valori fiind aurul dac, sarea dacă și vinul dac care toate după cum vedem sunt de-a dreptul subversive în gura închisă a unui Împărat Roman fie el și cel mai potrivit, îndurând ca un copac roditor, cu poporul de fructe și cu rădăcina, mut, Romantic, Germanic, Lucian, ploaia potop de flăcări a Sfârșitului Lumii din cerul Retezatului, vânt, apă, foc, zăpadă ce îți face fața ca papirusul ud De Bello Dacico scris de Împărat și citit prin forurile Romei, Cerul lui Gebeleizis care acum era și al său! Iar urcarea pe Columnă a Trajanului reprezintă învierea sa ca a cerealelor în noua Romanie ori lui Zalmoxis, Eneas și Chrestus predicat de Tacitus într-o agricultură filosofica, bob din bob și boabe din boabe, Decebalus, Trajan, Constantinus. E o poveste de Iubire. E un mit imperial.

Comentarii asupra câtorva cântice Amy Macdonald / 2020 Sunt 14 ani de la inaugurarea primului album semnat Amy, în 2007 - anul botezului meu păcătos, dar un sens e în toate - și trebuie să scriu de la bun început că deși o consider pe domnișoara Macdonald cea mai mare revelație internațională din ultimii 20 de ani, din 2000 încoace, acum după 4 albume, Amy I, Amy II, Amy III, Amy IV, îi consider creația astfel completă și încheiată! Anul 2020 în care a făcut înregistrări de sonuri mai vechi cu telefonul, ne prezintă o Amy cu chipul săpat de viciu, cu creierul stins din motive necunoscute. Munca de industrie muzicală a tarat-o destul! Pe de altă parte dacă iei înregistrările trecutului constați nu doar cultul unei epoci, în This is the Life, ori o Evanghelie, Mr. and Mrs. Rock and Roll, ori o Autobiografie, ca Footballer'ss Wife, ci vocea ancestrală a Scotlandei în A wish for something more! O cantată nebăgată în seamă de critici ori public, dar care în varianta de concert te conectează la Cer, cum spuneam este în prospețimea ei, înregistrarea e din 2008, ceva din tăcerea lochurilor medievale, Romantice și antice. Toată orchestra trebuie să ridice și să reziste vocii Amiei, pe care dacă o vom numi cu un nume scoțian, îi vom spune - Murron - ca o lumină pâlpâind în timp și spațiu. Probabil că și tatuajele ei sunt o expresie a apartenței și identificării ei cu comunitatea Picților celți scoțieni. Cu toate acestea astfel își pierde mult din feminitate, inocență și garlandism. E ciudat cum o biată Fătucă poate ține în gâtul ei nu doar un auditoriu ci o epocă întreagă anii 2000 la 2020, în plus e frumoasă ca o prințesă getă, dar iubirea ei e o Maternitate de Ion Vlasiu, o privești cum îți priveai mama neînțelegând ce-ți face când îți pregătea mărul ras cu biscuiți pe borcanul răzător circular de cristal. Un alt lucru ciudat e că în muzica Amiei nu

trebuie să crezi, ea fiind ca acel motor ce te leagă iarăși de Cer. Cam ăsta ar fi cuvântul care o definește, Cerul! O Fată minunată. Și chiar și în veșmintele moderne e tot o mare artista, iar dacă ar veni pe scena teatrului muzical românesc, cultura română nu ar avea decât de agonisit în fagurii inimii. Un suflet cu un clinchet demn de basm aruncat cu cinism în lumea de jos, din adâncuri, acesta este itinerarul de conștiință al celor patru călătorii muzicale ale Amiei Macdonald. Ca stil, muzica aceasta aparține expresionimului ca și Amy Macdonald însăși cu toată ființa sa, asemeni poeziilor lui Lucian Blaga, muzicii manual al lui Bela Bartok, ori picturilor lui Henri Matisse, muzica ei putând folosi ca mostre în învățământ pentru predarea muzicii. Muzica ce poartă marca Amy Macdonald - extrem de pozitivă și pașnică și în momentele de suferință, vezi Footballer's wife - este unică, și magicmiraclistă totodată! Amy rămâne un mister, o taină a Scoților, matematica nu ar fi prevăzut-o niciodată! După experimentarea une înregistrări în concert din 2008 a celei de a 9-a piese de pe primul album Amy Macdonald, o consider cea mai mare revelație sonoră de la The Jimi Hendrix Experience încoace. Din punctul meu de vedere o găsesc pe domnișoara Amy Macdonald extrem de terapeutică, în special cu sonurile de pe primul album, 2007, care sunt niște boabe de rouă înghețate, mai ales dacă ești artist stradal și trebuie mereu să faci față receptărilor publicului. She is the dolly parton of our Age, wise songs maker, smart, as Jamie Sullivan said.

Revăzând A Wish for Something More la un concert din 2008, am avut pentru prima dată o înțelegere a fenomenului artistisc, a ceea ce se întâmplă în artă și ce caută artiștii, acum la bătrânețe pot privi cu mintea filosofică acest adevăr, această stare de fapt - pe de altă parte trebuie să vă spun că până azi nu am mai întâlni la nimeni acest lucru decât în scrisul peruan al lui Mario Vargas Llosa, în concertele europene ale Cesarei Evora or în menționata deja irepetabilă Electric Cathedral, dar Evora venea cu un Continent în spate iar Hendrix cu patru sute de an de război irochez în timp ce Amy Macdonald care î depășeste chiar și ca frecvență sau estetică era doar o puștoaică din nordul Marii Briitanii, este un fenomen de Înmătcire, cam ce este fabricat și de către politicieni la diferite nivele dar când se întâmplă în artă este pur, natural, de exemplu în reprezentația istorică din 2008, Amy Macdonald performing her song "A Wish For Something More" at AVO Sessions in Basel, 2008 totul este la un nivel de dezastru controlat și armonie unificatoare, formația - din care face parte și Emi - trebuind să se acordeze pentru a face față vocii tinere și grave de douăzeci de ani, voce sunând cât patru precum Fenderurile lui Hendrix, cântăreața e în față spre public înfruntând cel puțin o mie de oameni ș din toată tensiunea aceasta în care instrumentele care nu fac față vocii dezlănțuite ar publicul de asemenea are o reacție de atracție-respingere, până când imaginea basoreliefului devine vizibilă și realizezi că psycologic te afli într-un stup de albine și contempli albinele de felurite feluri adorând matca.

Nota criticului. Din păcate ceea ce în 207-2009 era o impresie reflectată frumos a alienării rocknroll de o minte crudă, odată cu apariția tatuajelor în secolul următor a devenit un lifestyle care a înlocuit sufletul copilăresc, alician, în prezent, 2020, Amy Macdonald oricât de talentată descalificându-se moral de la primirea medaliei a doua săptămâna aceasta mai promițătoare fiind spiel-urile de pian ale domnișoarei Birdy chiar ș numai pentru atitudnea lor profund morală - într-un mod gratuit!

Cu dezamăgire şi speranţă Felix Rian-Constantinescu 15 mai 2015 Unde ne sunt compozitorii? Ar trebui să fiu blând, dar oare pot fi? Sunt înlocuiţi de nişte oameni ar căror crez este muzica a murit, trăiască business-ul. Compozitorul este cel care se adresează veacurilor, aşa cum o stâncă se adresează apei. Unde mai vedem aşa ceva azi? Doar nişte cântecele de cele mai multe ori reciclate din DCAul muzical al trecutului şi inconştientului colectiv, în cel mai bun caz, când nu sunt de-a dreptul furate de la cei care fac reciclările. Unde sunt concertele, unde sunt marile opere, unde sunt frumoasele musicaluri, de ce simfonia a devenit o limbă moartă, unde şi-a pierdut jazzul jasm-ul, unde este pietatea muzicii pietăţii, cum s-a întâmplat de notele muzicale au devenit hieroglife fără sens pentru majoritatea oamenilor, de ce muzica pop e un frumos înger cu aripi de plumb, de ce nimeni nu mai ştie care e diferenţa între o sonată şi un concert de muzică de cameră, cum se face că snobismul a crescut în toate partidele muzicale şi de ce cântecul, simplu, curat, melodic, armonios, îi plictiseşte pe oameni, iar ritmul a devenit scop în sine, nu paraclet? În România viaţa muzicală este mai rea ca oriunde după milenii de tradiţii frumoase însumând Africa, Iberia,Cauzazul şi Iranul, Siria şi Palestina, Mongolia şi Amurul. Îmi amintesc copilăria în care o ţară întreagă de elevi de gimnaziu se plictisea la emisiunile domnului Iosif Sava şi nu numai că nu puteau înţelege opera, dar râdeau însăşi de Simfonia destinului şi de sărmanii copii cărora le plăcea. Emisiunile de divertisment şi muzică uşoară apărute odată cu epoca socialistă ne-au idiotizat muzical. Până atunci se mai putea concepe să te desfeţi pe muzica Mariei Callas. Un lucru foarte greşit este acela că în timp ce toate speranţele noastre muzicale pleacă în alte ţări, nu importăm şi noi la rândul nostru

muzicieni cum fac filarmonicile, operele şi academiile ţărilor civilizate. Aduceţi-i şi din Coreea de Nord, dacă trebuie, dar să ni se umple domul.

Revoluţia tehnologică a accentuat lipsa de imaginaţie. Comparaţi timbrul de lemn, aer, metal, sacâz şi mână al unui violoncel cu acelaşi sunet pe lista de instrumente a unui sintetizator. S-a ajuns la o muzică ce expiră asemeni unui produs de vânzare, după câţiva ani acelaşi “cântec” părându-ţi sunete de program de computer defect, în vreme ce violoncelul îşi păstrează timbrul ca un Cap de bour.

Iar nu în ultumul rând suntem bombardaţi de instrumentele de percuţie. Oricine îşi închipuie că le poate folosi. Nu este nimic mai urât decât un instrument de percuţie lăsat în mâna unui alb. După cum este adevărat că “White men can’t jump”, tot atât de adevărat este că albii nu pot folosi un instrument de percuţie cum trebuie. Nici măcar nu le pot înţelege cum trebuie. Pentru negri fiecare tam tam sună într-o anumită gamă, pe când pentru albi sunt doar snare, drum, cinele, şi tambour cu pedală. Iar în ziua de azi s-a ajuns la o spălare pe creier, orice persoană care face muzică se simte datoare să pună “şi tobele”, pe orgă sau computer, măcar, dacă nu crede că ştie să dea în ele.

Mai este posibil să se nască compozitori? Poporul român crede, împreună cu Miron Costin, că nasc şi la Moldova oameni. Nasc şi la Moldova oameni.

Să se mai nască.

Despre muzică Ne-am îndepărtat mult de Beethoven Beatles au împărțit muzica în muzică Music și noise fiecare cu ale lui știți Dar în cultura pop am remarcat un Curent romantic grețos mai mult ce pot Spune? asta se vinde asta cumpără Înapoiații de pe străzi și asta ascultam Nu trebuie să fie așa dragii mei spunea Wilhelm Busch când știi că peste 20 de Mii de zile o să fii mort și înaintea lui Dumnezeu care e muzica pe care să Începi să o asculți azi pentru atunci?

Ioan

(un vis sufletesc - bazat masiv pe ficțiune - aducându-mi toate influenţele spirituale în camera mea de bloc şi în cartierul în care locuiesc, construit în perioada comunistă)

Motto "Did you ever had a feeling that you wanted to go, And still had a feeling that you wanted to stay?"

Lt. Col. Frank Slade, Scent of a Woman, 1993

-Acesta este Fiul Tău preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea.

Camera în care stăteam, băiatul, singur, era o încăpere fără mobile cu o mochetă prăfuită şi în mijloc o fântână cu ghizd de piatră rotunjită de şuvoaiele care coboară în fiecare primăvară de pe arhitectura Bauhaus cubistă a Retezatului , deşi adânca fântană se afla la etajul al doilea al unui bloc nenorocit şi mult prea înghesuit iar în locuinţa pustie de dedesubt nu se afla nici măcar un izvor, iar fântana, această halucinaţie, era într-adevăr partea văzută a opaiţului de pământ, cu apa îngheţată din ea, flacără. Cobor în fântână înotând prin apa acoperită de gheaţă până îmi degeră inima în mine şi ajung în alte ceruri şi în alte muşuroaie, la alte capete de lumi.

Trebuia doar să scriu o literă romană, grecească, evreiască, armenească ori chirilică pe una din pietroaiele de la buza fântânii şi oameni, Dumnezei şi îngeri îşi scoteau frunţile din undele ei pentru a vorbi dând învăţătură.

Iar pereţii camerei nu erau continuui, întrerupându-se şi rezidindu-se iarăşi precum cosmosul, pe ici pe colo de parcă ar fi fost zidăraia surpată a unui pustiu de nisip spulberat de buzele vântului, spintecat de săbii de flăcări scoase din teci de chihlimbar de către heruvimii înşişi, iar în camera mea băiatul mă simţeam de parcă tot deşertul clocotit ca sticla ce curge în cuptor se află înapoia frunţii lui, de parcă Arabia, această fecioară, este sufletul meu. De aceea oamenii şi Dumnezeu m-au numit K-pax fiindcă asemeni alchimiştilor ştiu secretul de a preschimba singurătatea în fericire, iar Parcele înseşi când a fost de m-a născut biata mamămea mi-au îngânat descântul pusniciei cu buze de zăpadă de jar.

Se întâmpla că întreaga încăpere se preschimba în doar câteva clipe, numa acum de pildă camera aceasta de bloc era un bolovăniş înverzit de colţ de râu înecat de hăţişuri şi de sălcii arse, torturate şi închircite de soarele ale cărui plete de aur ciocănit de făurari umpleau în expresioniste unghiuri geometrice şi asimetrice toată cămara vechii copilării şi singurei fericiri cu nume de Mamă. Atunci dincoace de fereastră se face lumină şi cerul se vede prin frunzişul de jad al pământului nostru, făcut din trupurile noastre. Şi doar şuvoiul de apă de munte se auzea ca un vechi, protoarmonic, neînţeles duruit în lemn în ceasurile acestea în care ziua şi noaptea se amestecă într-un cer de lumină şi întuneric amestecate, asemeni mierii albe de luncă şi răstoace de lângă ape cu mierea neagră din florile vărsate din năvod de Dumnezeu cu Sfântul Petru pe câmpurile din munţi ca cochiliile de melci marini aduse de potop şi nu mai ştii de e lumină sau beznă înstelată în sufletul tău şi spui rugăciunea ursului singur noaptea în munte cu fruntea proptită de bolovanii mari şi tăcuţii din râu. Şi doar când mi s-a întâmplat de am murit am văzut că nu am murit pentru prima oară. În fiecare zi mor, tot la douăsprezece ore şi stau mor douăsprezece ore după care înviu, pentru că am băut prea mult din leacurile vrăjitorilor noştri şi jumătate din zi sunt viu şi jumătate sunt mort. Dar înviu, după ce mor, înviu, iar şi iar, ca iarba. Când mor, mă ridic din mine şi intru în Dumnezeu, umblu prin cele şapte lumi. Când sunt mort, sunt deasemenea viu. Văd ce nu mai pot vedea altfel şi mi se vorbeşte. Când sunt mort tac, când sunt viu vorbesc. Şi eu sunt un fel de vrăjitor, un om al sufletului. În spate duc o balanţă în talgerele căreia pot pune sufletele oamenilor, dar nu-mi place să fac asta. În buzunar am o piatră cu care se pot transforma sufletele oamenilor în aur, dar piatra o ţin pentru mine deşi doar pentru mine nu funcţionează. Cu ochii mei văd oameni morţi pe care oamenii îi cred vii şi oameni vii pe care oamenii îi cred morţi. Din palmele mele cresc doi salcâmi, rugăciunile noastre. când mor mai întâi închid ochii, după aceea îmi înghit scuipatul, iar apoi mă ridic din genunchi. Viaţa e aşa de rea că trebuie s-o duci în

genunchi. Mor şi înviu de treizeci de ani şi o voi mai face datorită lui Isa până nu voi mai muri ci doar voi învia. Acum când vorbesc, sunt mort iar salcâmii înfloriţi tac în privirea mea, în clipele de vis în care îi vorbesc celeilalte lumi obsedate de Dumnezeu ca şi lumii oamenilor. În întuneric se aprind mereu aceleaşi lumini, fie ele lumânări de întâi noiembrie ori stele. Universul e un cimitir luminat de candele, un cimitir care abia aşteaptă să învie. Toţi vom învia. Doar morţii preţuiesc viaţa, iar cerul e un Strei deasupra capetelor noastre, ascuns, în care plecăm până la urmă fiecare. Dar ce e Streiul, știi?

Note Ramona / {2020} i.

Vă ma_i place Ramona?

Siminae Gratia Rotterdami, Ramonam Virtus Olahi. ii.

Note Ramona! Ochi curați. E o ființă din Elyseu, n-o întâlnești pe Ramona pe drum. A văzut lumina interoară, Pasărea măiastră. Spre deosebire de muzica de industrie muzicală a ultimilor treizeci de ani, de după 1990, această Pallas-Atena a noastră practică o muzică creștină care rămâne, ceea ce o face mult mai română decât cea declarat românească! În Ramona se poate face joncțiunea între laic și religios, naturală în America în munca artistică semnată Jac Velasquez, Nathalie Grant, Amy Grant, Rebecca St. James, or în imnica naturală catolică a Angelinei, ori muzica contemporantradițională a Hayley Westenra. Are ceva din Iulia Hasdeu, privește religiozitatea cu prospețimea Magdei Isanos față de toate, reprezentând în cultura evanghelică română și universală - corul antic elin și ceea ce poate fi numit martirianismul antic roman -, - moștenite natural odată cu schimbarea erelor cosmice în creștinismul Sfintei Tradiții și păstrate cu sfințenie îndeosebi în Ortodoxie și alte –ii ale miazăziuei - nu doar ca paradigmă feminină ori muzicală, ci de sorginte poetică, poetă autentică și delicată prea frumoasă pentru Ardealul ăsta al nostru de sate și linii de case de raport, neiubit de nimeni decât de cei prea bătrâni să mai conteze în acest Amurg al Literelor pe care îl experimentăm, dacă ești muzician îți rupe gura cu o notă, trei dacă nu înțelegi, dacă ești poet te dă pe spate cu părul voievodal de Eminesc medieval/creștin bun de dus la rug și patru cuvinte spuse repede ca niște note scrise pe barele paralele ale portativului. Foarte prezentabilă, poetică până și în îmbrăcăminte și gesturi, frumoasă, inteligentă, rațională, înțeleaptă, are o statură preoțească, nu pare a fi româncă or dacă e vine dintr-un nesfârșit șir de călugări și călugărițe! O frumusețe evanghelică, continuatoare armonică a Cântărilor Evangheliei, cartea neagră de cântări, culoarea creștinismului peste milenii, pe care o preferă în ținute sobre nesupuse modelor

veacului ori ale Bisericii, cu o voce rațională, care nu irosește nici o notă, mereu stăpână pe muzica creștină care face parte din ea însăși, dacă n-ai fi pocăit te-ar vrăji, așa părerea mea e că te mântuiește, se potrivește foarte bine cu orice decor prezentând ca Samuel Beckett latura culturală a iglesias bravas, ceea ce i-a scăpat lui Joyce în r u b e n s i a n i s m u l său devorant, de o expresie verbală foarte elevată putând să se exprime deplin cu ajutorului câtorva cuvinte asemeni unui filosof latin, un Cicero penticostal, de fapt are expresia cuvintelor cea mai elevată din întreaga cultură ”creștină”, mai elevată și delicată decât a majorității oaminilor recenți din ultimii douăzeci de ani, azi suntem în 2020, consider că după Ramona, vine Simina, apoi iar Ramona și apoi dai drumul la Radio, vezi ce găsești! În prestanță și noblețe venind din muzică ori poate de la Dumnezeu seamănă cu făcătoarea de minuni Nora Lam. Pentru mine rămâne un poet normal, o lecție pentru noi toți! Și poate meritul ei, acel bene merenti pe care îl avem toți pus în piept la naștere, este acea fărâmă de suflet, acel trecento ovidiarum cântat în limba getă la Porțile Cerului între pocăiți și sarmați. Ramona Ibanescu-Lup aparține muzicii culte, subspecia lied - contemporan, religios, creștin, cam ăsta e cuvântul ce o definește, - e creștina pe care o întâlnești pe stradă și față de care te simți superioară și paradoxal, supusă. O muzică a C u v â n t u l u i; tata penticostalul apocaliptic, îi compară unicul album cu placheta Poesii 1883 a lui Mihai Eminescu, Fătul Frumos din Tei numind-o, muzica ei, o nuia de tei...

Papyrus - merităm iubire / Sonja Rostova! {i just think that what you're doing is extremely noble, Stolz!} Poezie Felix Yin 1997+2016 + v Momentul în care D-zeu există 2000+2015 + v Imersiune posibilă 2003+2004 + v Crucea de cetină 2016+2017 + v Carte de rugăciuni naționale 1 and 2 2016+2017 Sentimente negre 2020+ / Proză Felix Canon în D și alb {povestirea, 2, 3} 2008 + v b. Saga despre Felix fiul Agnesei a Avei Mariei Cartea întâi{1999+2020} a. O mama de lumina {2011+2012} + O p i a t r ă o m o n e d ă o p o v e s t e u n v i s și o m i n c i u nă (povestiri) 2010+2012 Povestiri 2011+2013

POGORÂREA SFÂNTULUI DUH povestiri, schițe '04+'20 Poetry Felix Brain Flowers 2016+2017 That Lazy Humming Bird. To Kate Wolf 2019 v Moxica... 116 poems 2017 Loving Solomon 2012 / v 90 poems 2020 Poetry to Death 2020 The talker 17 2020+…ț Ruth! 2020+…ț The Elysian Codex 330/343 Letterpoems 2020+ / Merităm iubire {Caiet Poezie, Poetry} 86+L Miscellanea Vreau să traduc {Îndreptar} 1 Dramă în care eroul este învins de o putere superioară. Teatru scurt, 1999+2017 ANTOLOGIA DECLARAȚIE DE INDEPENDENȚĂ – versuri și cântece (Antologie de poezie rap și hip hop din România deceniului 9 alcătuită de Felix Rian Constantinescu. În grafia lumii din care provin poeziile.)

Păclișa, Februarie 2017 Note. *nu are rost să mai îmi bat capul cu proza, pentru că dacă scriu ceva mai bun ca Agnes 2019 - un roman total - care în 2020 a devenit o carte inexstenta alături de operele lui Gogol, Cezanne, Brancusi și Regina Mamă - va trebui să trimit la Recycle bin și textul respectiv iar dacă e mai prost nu are sens să-l scriu } Există oare o a treia opțiune?

Pasărea măiastră (nuvelă) de Felix Rian Constantinescu Pentru omul vechi orice altă femeie decât darul lui Cristos e un chip fără înțeles căci fuge de străini.

Sfârșit

SCHENGEN

Pământul hăţagurilor este pământ sfânt. Este pământ sfânt ca insula Iona, ca ţărâna Rusiei, ca tot Estados Unidos. Haţegul este sfânt şi azi deja Haţegul se întinde din Canada până în Rotterdam şi Hiroshima. Bârna de Bronz a lui Brâncuşi, Universitatea din Uppsala, poarta catedralei din Wittenberg şi toate mormintele papilor veghează acest pământ.

Noi credincioşii acestui pământ suntem zimbri ce ne retragem în istorisirile trecutului, în basme pe care oamenii aleg să le uite cu mult înainte de a se îmbolnăvi de Alzheimer. Suntem Nimeni, dar precum primele naţiuni noi suntem pământul acesta, pământul acesta suntem noi, pământul acesta e al nostru încă, noi suntem vocea pământului acesta. Cei care ne-au dat viaţă prin cuvânt cu două mii de solstiţii de iarnă în urmă, au lăsat înainte de a muri pe D-zeu să sfinţească în ei acest pământ, iar sabia cu care strămoşii noştri secerau spicele de grâu ne-a pus în mână acest pământ.

Toate pământurile acestea sunt ale noastre. Sunt pământurile celor cinci nobile familii ale Bisericii. Azi când credincioşii în Occident sunt exterminaţi de ignoranţă prin ignoranţă în calitate de poate ultim creştin privind orbitoarea ciupercă atomică a dezastrului omului spun cuvintele pe care le spun toţi ceilalţi, fraţi sau morţi: Veniţi! Îndrumaţi-vă de oriunde este că vă aflaţi. Oriunde este un credincios înviaţi-l din mormanul de pietre şi puneţi-l pe aripile porumbeilor. Veniţi toţi pribegii, toţi cei ce n-aţi avut vreodată vreo odihnă în această lume, aduceţi-vă bătrânii să aprindă lumânări de ceară galenă în toate pustiile catedrale noastre de beton, vino Africo, toate ostroavele sărace să vină şi să mănânce, să mănânce smântâna Occidentului, tu, Lume a Treia, vino pe pământurile pe care Biserica le-a pierdut, veniţi şi descălecaţi din vapoarele voastre clandestine şi supuneţi-ne, rupeţi gura fiarei şi transformaţi veacul de azi în explozia de pietate a Noului Ev Mediu.

Berdiaev a fost un profet, Youssou, ca Robert Nesta Marley, aşa că împlineşte-i sufletul şi vino în umbra Statuii Libertăţii şi Turnului Eiffel încărcate de

existenţialişti şi ridică vitraliile adevăratei catedrale a Bisericii, Catedrala Noului Ev Mediu.

Timp de cinci sue de ani Occidentul a avut dreptul să colonizeze întreaga lume fiindcă pe atunci Occidentul credea. Ca păstrători ai Evangheliei este acum rândul vostru, întreagă Lume a Treia, să veniţi în aceste pământuri încă sfinte pentru că acum Evanghelia e în voi. Colonizaţi Occidentul, oameni negri, galbeni şi roşii!

Veniţi şi fiiţi-ne preoţi, fiţi-ne eroii şi artiştii noştri, fiţi papii şi patriarhii noştri, fiţi adevăraţii oameni politici ai acestori pământuri şi ţărilor noastre, fiţi profesorii noştri, fiţi ctitorii noştri, fiţi scriitorii noştri, fiţi rabrindanath-ii şi einsteinii noştrii, fiţi sfinţii noştri, familia noastră, fiţi una cu noi cei ce azi nu mai suntem decât amintire şi pământ. Dându-vă pământul nostru vă dăm pe noi înşine vouă. Tot pământul acesta de la o mare la cealalată e al vostru.

Doar transformaţi iarăşi catedrala romanică a credinţei Occidentului într-un templu de chihlimbar viu pe care să-l aruncăm ca pe o sticlă cu meghila SOS a sufletelor noastre în valurile de lumină care ajung până la noi din Mare Deum. Treceţi Alpii, Roma e a voastră.

Haţeg, Europa 3 martie 2012 Bizanț după Bizanț..

Simina sau Filosofia închinării / 2020 De la un poet plin de visuri de acum aproape 2020 de ani s-a ajuns ca și cu Simin Behbahani în Iran ori Mihai Eminescu în vremea lui Titu Maiorescu că pentru întreaga Românie câtă e numele Simina nu mai înseamnă decât Cântăreața spiriților. Nu știu dacă are corespondent, poate doar cum am scris poate acum un an pe Maria Tănase a țăranilor, dar adevărul e că Simina Palincaș a ajuns la un renume nu o faimă pe care nici un Catmusic, Roton ori A &A, nu o poate da, ceva ce ține mai mult de compozitorii veacurilor trecute ori eminescianului avant-lalettre Barbu Lăutarul. Simina, o simplă fată creștină fără putere, a înfruntat și învins regula românească a muzicii ori artei ca hobby nu profesie, demonstrând ca la ora de astronomie muzica drept profesie, fără pregătire academică, doar un talent impetuos precum Dunărea la Cazane și a albumelor scrise pe bandă cu ușurința scrierii unei plachete de versuri, cântece care toate de la primele eseuri juvenile

până la capodoperele din Simina 05 au fiecare însemnătatea și rostul lui în religia și cultura românească, de asemenea făcându-și propria muzică, ceva ce ține de o paradigmă artistică asupra vieții, deasemenea în era manelocreștinismului cu fratele său și mai întunecat creștinismului rock, creștinismul întunecat, negru, Simina trăind din muzică dar nu în sensul vinderii de albume ci asemeni lui Mozart ori chiar Beethoven, Chopin ori Schubert, ceea ce contează din muzica grea, simfonică, iar putem spune că Simina practică un presocratism muzical, un preclasicism, ca acei tineri shakespearieni din Baroc care se jucau cu sensul imnurilor sacre, pregătind viitoarele compoziții autonome față de religie, iar de la sfârșitul secolului XIX începând era pe care o sperăm încheiată a insanității libertății muzicii. În plus vremea în care societatea românească putea să se rezume a asculta Bach sau Roxette și să spună că penticostalii de exemplu practică o paramuzică, ceva ce seamănă cu muzica, sunt de mult revolute și căzute.

Vocabularul expresiv al Siminei Palincaș te pune mereu pe gânduri, ritmul ei metric nu te lasă niciodată să adormi cu Biblia căzută lângă tine, întrebările și gândurile ei sunt ceea ce putem numi o filosofie siminiană, ceva ce încă este prea aproape de noi ca un nor sau ca un munte pentru a putea fi perceput. Ce putem ști azi 2020 când Simina are deja cam 20 de ani de creație de prin 2000, e că domnișoara Palincaș dintotdeauna a fost Ceva mai mare ca viața și în opera ei, de o vom asculta, pocăiți sau români, mai mult decât pe alte stele muzicale neoprotestante române între care este Luna după cum deși ne îmbolnăvește autorul pe care îl reluăm cel mai mult, aproape în fiecare zi, este Mihai Eminescu, putem să încercăm sau să sperăm să facem itinerarii de gândire prin ideatica și lumea Siminei {Palincaș} și acum în oboseală de ceas de seară gândesc că nu putem fi decât recunoscători ca popor român din toate zările și de peste toate râurile că ea a ales să își realizeze opera în limba româna, lucru care ne va antologa pe toți și lumea noastră de sfârșit de tranziție și început de europenism, târgul românesc străbătut de formațiile de junkies desueți și evangheliști cântăreți, Bucureștiul și salba de orașe de azi care vor deveni și ele ”orașe românești de altădată”, astfel după cum a scris Șef Rabinul Dr. Moses Rosen într-una din cărțile sale ”Șalom Alehem a salvat Târgușorul”, ceea ce înseamnă cum ulița evreiască ori ghetoul vechi de sute ori poate mii de ani în estul Europei nimicnicit în 12 ani de criză economică și război nebun, - un lucru similar s-a petrecut cu cel mai original, individuat apreciat pictor al secolului XX Marc Chagall locuitor înainte de Primul Război Mondial al Vitebskului Rus, din care după Holocaust au mai rămas din 30 000 de iudei, 600, artist care după conflagrație și-a dedicat viața și opera prezentării târgului vitebskian natal - dacă o bombă mare ar cădea peste România aceasta cu orașele și sărmanele ei sate, valuri și munți, râuri și lacuri, oameni și animale, natură și cărți, români și suflet, toate ar supraviețui - deplin - nu în opera vreunui poet mesianic, scriitor nobelist, critic sau istoric al răbdării ori literaturii,

cu toată pietatea ori abjecția lor, ci în imnurile domnișoarei Simina, nepremiată de nici un for cultural, nevestită de nici o coadă de cometă, ea, așa eretică, este adevăratul suflet românesc contemporan, cântăreață română națională în inima poporului temându-se de autorități și pe inima mamei mele moarte. Considerăm acum ajunși la sfârșitul acestui text pe Simina Palincaș ca cea mai bine r e a l i z a t ă (accomplished) artistă română, în orice gen artistic contemporan, iar cel mai valoros și straniu fapt al artei sale e că te transportă în medievalismul Romantic al diwanurilor de aur vechi persane, în care Iubitul este Iisus Hristos.

Supermind Dumneata ai fost ca un fel de supermind, cel mai deştept om din familia noastră, eşti inspiraţia acestei poveşti. Supermind. A fost odată ca niciodată cândva în Epoca Medie numită şi epoca circuitelor ce a durat înainte de Renaşterea biotehnică, era ce a reluat încercările întrerupte de Holocaustul radioactiv. Cineva, nu se mai ştie cine, a reinventat biotehnica. După ce Renaşterea biotehnică a apus acum ne aflăm într-un veac întunecat. Trecutul devine legendă iar legendele le formăm noi înşine povestindu-le când ne întoarcem cu trupurile obosite de munca de pe miile de ogoare etajate aflate în litosferă. A fost odată un om care a inventat strămoşul supermindilor. A vrut să facă un computer biologic. Pe atunci apăruseră de ceva vreme computerele cu autonomie voliţională dar era o epocă de incunabul şi computerul biologic realizat de omul acesta de ştiinţă a fost un mare salt înainte.

Toţi pasionaţii de calculatoare l-au considerat o revelaţie. Calculatorul era de fapt un om, mai exact arăta ca un om, deşi se poate spune că era chiar un om pentru că erau prea mici diferenţele între biocalculatoare şi oameni. Diferenţa era că biocalculatoarele puteau înmagazina în creierul lor 1000 Gb de informaţie pe care o puteau accesa oricând, ochii lor aveau bluetooth şi tot prin ochi se puteau conecta laser la orice monitor clasic de computer şi la toată aparatura informatică din primitiva epocă a circuitelor. Şi apoi oamenii au pornit cercetări în domeniul biothehnic şi au început să producă biocalculatoare. Era o luptă economică între marile companii şi corporaţii de a face produse bioinformatice cât mai performante. În anumite cercuri şi foruri religioase se ridică întrebarea dacă este etic să creezi oameni şi să-i numeşti biocalculatoare, apoi – când biocalculatoarele deveniră la fel de performante ca şi oamenii din toate punctele de vedere, putând să gândească şi să ia decizii, să presteze orice muncă de la descărcat de tir până la proiectarea unei rachete spaţiale cu propulsie nucleară ori interpretarea la chitară acustică a unui cântec old blues sau scrierea unui haiku – aceasta a devenit o chestiune cu mari implicaţii filozofice şi teologice. Bineînţeles că atunci când chestiunea a ajuns în Congresul Global s-a votat legea care permitea biocalculatoarelor să se căsătorească legal cu oameni, şi bineînţeles că legea a fost

una justă pentru că biocalculatoarele erau de fapt oameni, numai că ştiau mult mai multe lucruri şi puteau face unele sarcini mult mai bine ca oamenii, dat fiind că aveau un IQ mult mai ridicat. Domeniul de activitate care le atrăgea cel mai mult pe biocalculatoare era chiar biotehnica. Biocalculatoarele au creat primul supermind şi când l-au realizat s-au luptat să facă ceva care să-i depăşească. O fiinţă care să fie mult mai inteligentă, cu o voinţă mult mai puternică şi mult mai harnică. Dar bineînţeles punctul forte al supermindilor era în domeniile intelectual, psihic şi voliţional. Deşi arătau asemeni unui om obişnuit creierul lor înmagazina la un singur supermind, cantitatea de informaţie care – dacă ar fi fost să fie trecută pe circuite – ar fi trebuit ca acele circuite să fie de dimensiunile a un sfert din sistemul nostru solar. Bineînţeles că a trebuit să treacă ceva timp până să se ajungă la o asemenea performanţă. În acea vreme Congresul Global era alcătuit pe jumătate din oameni şi pe jumătate din biocalculatoare, iar apoi fu admis şi un supermind ca membru observator. După un timp oamenii, biocalculatoarele şi supermindii ocupau fiecare câte o treime din locurile Congresului. Dar după un timp exigenţele vieţii deveniră atât de înalte încât cei mai inteligenţi oameni nu puteau face studii decât să poată lucra ca bucătari, portari, sau vânzătoare. Mai erau unele meserii tradiţionale în care lucrau tot oamenii deşi se spunea că un biocalculator sau un supermind s-ar fi descurcat adeseori mai bine. Acestea erau slujba de bibliotecară, fotbalist, ospătar, patinatoare de patinaj artistic şi măturător de stradă. În cele din urmă oamenii nu mai putură lucra decât ca portari, vânzătoare, chelneri şi măturători de stradă. Biocalculatoarele şi supermindii votară o lege care interzicea oamenilor să se căsătorească cu biocalculatoare sau supermindi. Şi mulţi găseau lucrul acesta just, opinia publică fiind reflectată şi întrun articol apărut într-un ziar de mare tiraj în care scria că faptul de a lăsa oamenii să întemeieze familii cu biocalculatoare ori supermindi era ca şi cum Portia s-ar fi căsătorit cu Caliban. Într-adevăr oamenii erau foarte dispreţuiţi. Biocalculatoarele şi supermindii îi depăşeau pe oameni chiar şi în domeniul de care oamenii erau foarte mândri, socotindu-l al lor, sentimentele. Îndeosebi supermindii se îndrăgosteau foarte profund, însă nu îi iubeau decât pe cei din cercul lor obişnuit şi pe cei asemeni lor, pentru oameni nesimţind decât dispreţ batjocorindu-i şi spunând că sunt nişte protocalculatoare, depăşite de progresul tehnic. Iar la un moment dat reprezentanţii din Congresul Global ai biocalculatoarelor şi ai supermindilor desfiinţară aripa oamenilor din Congres, declarând oficial şi în plen că omul este depăşit din punct de vedere biotehnic. Trecu mult timp cât ar fi o zecime dintr-o rotire a universului şi oamenii deveniră în cea mai mare parte ţărani muncind pe ogoarele etajate amenajate în litosfera terestră, iar oamenii aveau o existenţă tot mai simplă, mai grea şi destul de mulţi erau tot şi tot mai aproape de singurul lucru pe care biocalculatoarele şi supermindii nu-l înţelegeau în fiinţa umană, un atavism din erele întunecate ale fricii şi credinţei. Apoi a avut loc Marele Război Între

Biocalculatoare Şi Supermindi, război la care oamenii nu au participat fiind consideraţi inapţi de către ambele tabere. Biocalculatoarele au pierdut războiul şi au fost exilaţi pe Jupiter fiecare cu câte doar două tuburi de oxigen care pentru un biocalculator ţineau 46 de ore. Atunci au avut loc tulburări în rândul oamenilor care au spus în singura instituţie pe care o mai aveau şi care era numită Adunare, că e nedrept să se întâmple aşa ceva, că e ceva asemănător eutanasiei şi că fără îndoială că biocalculatoarele au şi ele suflet, lucruri pe care supermindii nu le-au înţeles în nici un fel. Pentru ei oamenii nu erau decât o specie de viaţă inteligentă ultra-primitivă, cu inteligenţa viciată de arhetipuri şi credinţe, dovezi de primitivitate şi barbarism. Apoi după ce se încheie Renaşterea Biotehnică, în Secolul de Aur al Bioinformaticii, ce a constituit apogeul biotehnicii, gradat supermindii au devenit tot mai inteligenţi până când au devenit într-atât de inteligenţi până când au ajuns la un punct foarte profund al conştiinţei, o stare sufletească ce poate fi rezumată astfel: materia nu-şi poate găsi sensul în ea însăşi şi nici sufletul nu-şi poate găsi sensul în el însuşi şi nici finitul nu-şi poate găsi sensul în finitudinea sa. Şi atunci au început să-i invidieze pe oameni. Mamă, dumneata ai fost un supermind, ca unchiul Adrian – oameni cu adevărat inteligenţi.

Tradiția ortodoxa a corului în spațiul sufletesc rusesc / 2020 Astăzi când ca în neolitic fiecare are dacă nu pregătirea și efortul cel puțin programele și sculele să-și zdrăngăne propria muzică puțini mai au aplecarea să asculte muzica profesioniștilor și să studieze ceva așa de frumos precum corul bisericesc rus, renăscut după optzeci de ani de interzicere supranațională.

Când se gândesc la Rusia chiar și rușii au fost obișnuiți să se gândească la Dostoievschi și la Tolstoi, ceea ce este cum nu se poate mai greșit. Scriitorii generați de Dostoievski și Tolstoi arătau cazuri extreme unei societăți mult mai blânde decât a Rusiei din cărțile lor, ceea ce oferea un echilibru atât de necesar.

Acum Rusia aceea, de dinainte de Tolstoi, fragmentată în atâtea secte de revoluționari și dispărută odată cu anul 1905, a renăscut. În România un om ca Paul Constantinescu a înțeles importanța frumuseții corului ortodox, deși evreu, compunând aproape exclusiv pentru acest spațiu cultural, în special in dimensiunea ortodoxiei românești muntene, poate cel mai vechi leagăn al crestinismului românesc odată cu Evul Mediu român.

Corul, în varianta sa profesională, nu doar că cere talent și pregătire, nesfârșite repetiții, dar te leagă de biserică, ceea ce constă marea sa artă. Creștinismul universal a ieșit din barbarism și anarhie, odată cu preluarea corului muzical de la grecii antici și elenismul catolic.

Personal, încă din copilăria cea mai fragedă, am avut ocazia să ascult corul ortodox românesc, dirijat de doamna profesoară Vasiu Maria, pe care o consider desăvârșită în special în această privință în a lucra într-un cor ortodox și a face muncă de biserică. De asemenea am ascultat contribuțiile culturale ortodoxe ale convertitului Lauran Flaviu, un adevărat maestru în slujirea prin note muzicale în ortodoxie. Și apoi am ascultat ades tinerii din strană la vecerniile frumoase de la Catedrala Albă din Cluj, care mi-au ținut loc de mâncare și mama și tată și m-au călăuzit sufletește în nevoile și căutările și crâmpeiele mele de suflet. Prin armonia sa corul ortodox profesionist e poate cea mai înaltă formă de artă, făcând rejoncțiunea cu arta muzicală clasică, îndepăratată de Dumnezeu cu Antonio Vivaldi, dar mai ales cu Ludwig van Beethoven și nu cu Mozart și în special cu Johannes Brahms.

Corul așa cum a fost gândit cu mult în urmă este antonimul muzicii de operă. Dacă muzica de operă te poartă prin nefericirile Esmeraldei, cu care te educă să te identifici ca să înțelegi și să primești un mesaj auctorial mereu editat la bunul plac de către diferiții regizori de operă, corul este creat ca o contemplație a îndumnezeire după parabola în care pâinea devine Iisus Hristos, de către oameni pentru care creștinismul era nu doar un concert, o miniatură de carte ori o Biblie grecească ci însăși lumea înconjurătoare. Astfel, poate o primă lege a religiei e că religia e un semănat și un seceriș, nu un război. Ce putem spune privind corul rus renăscut în 2016, este că e o muzică care ne duce spre origini la un nivel foarte personal, trezind în tine dimensiuni cosmice păstrate parțial în creații și opere literare cărora de mult li s-a pierdut rețeta spirituală, în acest sens fiind vizibil catolicismul ortodoxiei ruse care are suflete pe toate continentele. În fond pare puțin plictisitor și prostesc, să iei treizeci de copii și douăzeci și patru de copii, un mut bun și ager și să-i faci să cânte sigur ca o flașnetă și la sfârșit mutul să zică un Îngerul a strigat! E chiar stupid! Nu sunt atâtea formații cool pe Internet? Dar dacă te gândești la lucruri care n-au cum să intre în caietul de regie, că acei Copiii până acum 8 ani nu existau și nu dădeau măcar vreun semn că vor să existe și că bătrânii - oricât ne-ar fi de dragi - într-o zi ca asta în care încă stăm de vorbă,se or duce pe drumul lor fără iubire și fără comete, și că îngerul a învățat trei săptămâni să-și spună poezia, și că părinții și nepoții umplu biserica care nu e goală cum crede satul sau cartierul ci plină de solzi picurând de tămâie și că pe banca asta a stat mama ta și că pe banca aia de lângă fereastră a stat mama ei totul se transfigurează ca într-un desen animat.

De asemenea dacă Moscova nu are altă armă mai bună decât un cor ortodox după 2000, asta ne face să putem vedea în noua ortodoxie rusă un semn al rezistenței al culturii sufletului pop din contemporaneitate. Biserica, în special cea ortodoxă, te face normal. Și poate acesta e indiciul că Biserica la cinci sute de ani de la Renaștere și Reformăa rezlvat problema. Corul Bisericii nu e un simplu fancy thought ci o rezolvare a ecuației artă + religie = cor.

Corul ortodox în genere este un gen muzical ce aparține muzicii culte, având la bază cele mai ilustre noțiuni de istorie și teorie muzicală, începând ca o reflectare a bizantinismului în ortodoxia universală, contemplând simbiotic liturghia ortodoxă a Sfântului Ioan Gură de Aur și avându-și propriile specificări naționale și culturală în cadrul diferitelor categorii patriarhice ale popoarelor ortodoxe ale lumii. Luând în considerare că, în calitate de muzică cultă, deși universală este particulară, are o trăsătură personală în care educându-te muzical, creștin și uman, o face prin niște noțiuni și idei atât de imateriale încât nu mai înțelegi nimic, te face să te simți ca un orb condus de un înger luminos prin întuneric spre lumina eternă. Muzica aceasta a fost ascultată de domnitori și domnițe în fiecare duminică dimineață în bisericile și mănăstirile ce și le-au construit, lor și spre știința norodului. Un alt atribut al muzicii corului ortodox e că e exact opusul unui spectacol de teatru, care cel mai adesea te dărâmă rupându-ți inima, corul ortodox e o arta muzicală, vie, care te stabilizează psihic, îți calmează sistemul nervos, te conectează cu Sfânta Liturghie și îți dă puterea - chiar fără s-o ceri - să reziști în această lume tot mai expresionistă. Iubiți corul ortodox!

Păclișa, 2020 ADDENDA Some theoretical notions of constantinology F. R Constantinescu 3 Nov. 2020 First, needless to say, for these pages constantinology is the mystcism and echartism of the Hegelian logical science study and mastering of the person and work of in this life Romanian poet Raul Constantinescu.

If the author of this study bears the same holy name that does not imply that by making this outreach to this spiritual dimension the hodjia breadbreaks form himself as the geometry astronomer and sometimes poet wrote.

Maybe now would be the time to answer the polite urbanism of this world why is constantinology study important for our future centuries, why him? Well, the answer would be that so far - it's all that we got! As Napoleon, Constantinescu the Elder is the man of his age. The contemplative readers should know the unicity of this old retired poet that before him in Romanian, but Universal too, literatures there was never such kind of poet, not only writing as Fred from Breakfast at

Tiffany's, and good - as Horace, but to take's life's gift from poetry and nothing else, condemning himself - as a local novel writer writ - to a life of study and writ tying him through centuries to the genii of Coleridge, Shakespeare, Francesco Petrarca, Horace and even beyond to the royal courts without memories. So, it is no wonder that Raul Constantinescu has read all poetry of the world. He is the talent of Derossi, with the life of Precossi, and the will of Stardi, and the kindness of Enrico; when you understand his poetry you are no longer indifferent to his books!

Constantinescu has taken every good concept on poetic work and learnt both in Cluj Academia 1967 and a lifetime of library study. He belongs to the Neomodernisme period which dates both before and after Postmodernity as an eleate alternative to more popular New Romantcism. Although living more than half in Communism, he is contemporary with Marcel Proust, Samuel Beckett, Dorothy Parker and Paul Celan. Another fix point in his creation is the War Circle of Sebenburgen, Roumanie, with a focus - not monocorde - on Stefan Augustin Doinas, - the second author of ballads after Radu Stanca, - on whom Constantnescu has published a study of his own.

Now I shall present a thesis which as H. F. said once would be pretty hard to swalow. I know that Titu Maiorescu made his ragamuffin friend a national poet for 130 years, and this Birdy-like guy came with his buddy from Humulesti, and now they are classics of Romanian language and literature. Well, I really don't know about this, as Transsylvania would say in the middle of the road, Money's too rare.

We should realize now for our betterment, after more than a century of study, that Eminescu's persona was that of a rapper superstar, not forgiving anything, and that all his poems end from Ancient Romantism to Raw Naturalism. And for the storyteller friend, he exhibited some natural Jewish humour, and had not even a National calling as Costache Negruzzi. Although more benigne that the forever genius, he was much simpler surpassed by many "simple" across the mountains authors. In his endles fixed perorations and rhetoric Mihai Eminescu was as Ion Vartic quoted the German assertion a naive brain in a sentimental world, and with few exceptions his way was immitated by almost all Romanian poets. Well that was never the case with Constantinescu, his frame of mind is both German Bread and Iran millenia. From this West point of view, even the National Romanian Anthem is tainted calling Romanians to pride over Trajan, Founding Father of the Romanian nation - among others if I may say so. Thus, pride is the cancer of the Romanian "duh" and Constantinescu's poetry are from the few initiates - is spared.

As a final idea - every genius lives a life of mockery and soleness, loved only by the few that God has chosen and known only by God in unfair death where they join the prophets bands.

Raul Constantinescu books are as follows, Alpha '85 {anthology}, Aventurare în marele refuz 2001, Neantia 2002, Neviața lumii, Rostirea lui Zalmoxis 2005, Heralzii tăcerii 2007, Periplu prin neant, Vivisecții 2015, Spre Aleph 2016, and the folklore collection Stravechi traditii si creatii populare din Tara Hategului 2017 - a work of more than 47 years. Very relgious, he prefers as Rousseau to discuss over the Holy Matters than to just present them again and again and done.

And the last thing I should write for now is that the name is not accidental but a perpetuation through the Saint Dominus Brancoveanu to the Holy Empire princeps generations after generations to Constantinus and Helena and then - as I have mentioned - to the strange Lits of the East.

Somewhere over the Rainbow by Judy Garland. The Quest of a Forever Childhood 2020 To me - after a Life of contemplation - it became clear that the short song sang so expressively by the Child Judy Garland is the highest form of expresson in the plastic arts surpassing entire history that went before from Gioconda to Altamira and Rembrandt or Ibsen or the greek tragedies. And also turnng down all the marxist art and books that came after it for 80 years. How can a little Child manage such an accomplishment? What happened?

Well, just like Flaccus, in his entire Work and Art of Poetry, it bordered again the limits of art to a Logic of the soul which also present Logic aspect and Dna. Nonlogical equals nonart! Madness, even. The extent to which an entire epoch of afterart is not only surpassed apriori but denyied as not-being-art show us as a compass the level of sickness of human spirit present in mankind - today, tomorrow, yesterday, in absence of reform.

Children and old people, - as newcame or going from and to the stream of consciousness -, are the two cites of the purity of the world. As it can be seen Dorothy Gale does not want to grow up, her Childhood is filled with puer notions of the world and herself, thus Old as they are presented at the end of the Ecclesiastes they too have a notion to a second purity.

So as we contemplate and deal with it art why does Dorothy want to remain puer eternum, what does Childhood mean, and can it be something like this somewhere in some world to which as She unkowingly feels She belongs and confesses to her

little dog Toto? As She says to herself in her pure and simple songplay ...AND THE DREAMS THAT YOU DARE TO DREAM REALLY DO COME TRUE. There's lots of incompleteness in the spirit of the year Ninety Thirty Nine! Dorothy Gale questions are very deep towards any heart and in the absence of purer ages they will remain unanswered if God can allow that.