DRAMA IN CARE EROUL ESTE INVINS DE PUTERE SUPERIOARA {tEATRU SCURT 1999+2019t} BY SANCTA FE +

DRAMĂ ÎN CARE EROUL ESTE ÎNVINS DE O PUTERE SUPERIOARĂ {PIESE ÎNTR-UN ACT}[m+

Felix Rian Constantinescu 1999-2017 FOR {GD} THE SWEET..M 1.III.2018

Lost Paradise, Left..

Motto: #WHY DO YOU HAVE SO MANY?11 I BREATHE THEM. IT S MY HOBBY.

I SELL THEM DOWN TO MR. FARLEY S PET STORE... #{?} HOW MUCH DO U MAKE? {...} 2 DOLLARS A BIRD. HEY WHY DONT YOU GO INTO BUSINESS I LL ARANGE IT WITH MR. FARLEY. #WELL I ONLY HAVE SKPPER. O I LL GIVE U A FEMALE. FEMALES DONT WORTH ANYTHING BECAUSE THEY DONT SING! KING OF THE HILL{1993} Citiți prospectul (COMMEDIA LIVE)

Personaje: Fidel Moraru, un bătrânel cumsecade, pensionar, de 72 de ani, însă cu multe boli de tot felul Psihiatrul (Cardiologul Astmatologul Diabetologul Reumatologul) Farmacistul (Nașă-sa) (Vecinul) Luna Fidel Moraru: (intră în cabinetul de psihiatrie cu pălăria-n mână și un ziar subraț.) Bună ziua, domnule doctor.

Medicul Psihiatru: Bună ziua, domnule... Fidel. (îl privește cu simpatie) Ce vă doare?

Fidel Moraru: (mut) Psihiatrul (zâmbind privindu-l întrebător) V-a durut vreodată ceva în viață?

Fidel Moraru: Am reumatism. În rest... întotdeauna am simțit că duc o altă viață decât cea pe care trebuie s-o duc.

Psihiatrul (mulțumit) Foarte bine! Uitați rețeta, o scriu acum și v-o dau. Până pe luna viitoare. (zâmbind) Capul sus!

Fidel Moraru: Astea. Măcar sunt gratuite. Nașă-mea mă tot sfătuiește să iau Diazepam. Am avut un vecin.

Psihatrul: (strigă absent) Citiți conspectul.

Fidel Moraru: (recunoscător) Vă mulțumesc. Bună ziua. Spor la treabă. (iese uitându-și ziarul pe biroul medicului) Fidel Moraru: (intră în farmacia din piață, extenuat) (Merge la ghișeu și stă la rând.)

Farmcistul: Bună ziua, bine ați venit la Farmacia Lumina.

Fidel Moraru: (obosit, îi pune cinci rețete pe ghișeu) Farmacistul: (îi pune medicamentele în sacoșă.)

Fidel Moraru: Să iau și Diazepam?

Farmacistul: (mai pune și o cutie de Diazepam) Citiți prospectul!

Fidel Moraru: (se uită subsuoară, caută în sacoșă sub mormanul de medicamente) (tare) Ca să vezi, omule, mi-am uitat ziarul! (pleacă lăsându-și în farmacie ultimii bani) Fidel Moraru: (acasă, mâncând un măr și citind cu voce tare alegând la întâmplare însă în întregime câte un prospect din morman. Merge un radio pâlpâind, și casa este luminată de un bec slab. În dreptul ferestrei este un felinar. La început citește ca din Abecedar, însă pe parcurs devine tot mai furios) (citește Cordarone, comprimate.) (citește Propranolol, comprimate) (citește Alflutop, fiole) (se arde radioul) (continuă să citească, citește Diclofenac, supozitor) (citește Orfirl, granule) (citește Ketotifen 1 Mg comprimate) (citește Teotard) (citește Levomepromazin Terapia 10 mg) (citește Serlift) (citește Becotide Inhaler) (citește Rispolept Consta 45 mg) (se arde felinarul) (citește Amaryl, comprimate) (citește SIOFOR 850 mg comprimate filmate Clorhidrat de metformină) (citește Decaprel 60 mg comprimate cu eliberare modificată) (citește Insulina Biosintetică Umană Lilly) (se arde becul din cameră, Fidel Moraru râmânând în întuneric complet. Termină de mâncat mărul) (se întinde în pat oftând. Se aprinde Luna)

SFÂRȘIT Domnișoara Casandra (tragedie scurtă)

Lista de personaje: Casandra, studentă la actorie anul 2 Felix, student la regie anul 2 Gelu, om de afaceri în vârstă, bisexual Barmanul Un pub cu bar și două mese rotunde cu câte două scaune. Seară de ianuarie. Nu e nimeni înăuntru decât Barmanul, un tânăr cu părul lung prins în coadă, care stă cu bărbia sprijinită în podul palmei și se gândește la ceva. Se aude muzică, foarte încet.

Barmanul stă absent.

Felix: Un ceai cu fructe.

Barmanul: Te rog stai la bar, că mesele sunt ocupate.

Felix: Okay, omu'.

Felix bea din ceaiul fierbinte, iar Barmanul începe să șteargă tăblia înaltă de lemn lăcuit.

Felix: Ce mai faci, Barmane?

Barmanul: La datorie. Tu? Felix: Nașpa.

Felix bea iar din ceai, în timp ce Barmanul își așează sticlele pe rafturi.

Felix: Ce muzică este asta?

Barmanul: Iacă muzică.

Felix: Vreau să te întreb, tu ce gen asculți cel mai mult?

Barmanul: Soulfly.

Felix mănâncă fructele uscate din cană. Barmanul merge în sală, șterge mesele și mătură.

Felix: Nu pui niște Patricia Kaas?

Barmanul: Am pus.

Felix: Nu vrei te rog să mai pui o dată?

Barmanul: După ce se termină sidíul.

Felix ia plicul de ceai din cană, îl stoarce între dinți și îl aruncă la coș. Barmanul nu face nimic.

Felix: Casandra n-o fost pe-aici?

Barmanul: N-am văzut-o.

Felix își pune fruntea pe bar. Barmanul își pune bărbia în podul palmei. Felix adoarme.

Gelu: Un pachet de Dunhill.

Barmanul: Poftiți.

Gelu: Păstrează restul.

Gelu are ochii injectați. Barmanul deasemenea.

Casandra: Salut.

Gelu: Bună.

Casandra: Ce faci, Gelule?

Gelu: Trebuie să plec. Nu vrei un pachet de țigări?

Casandra: Nu fumez.

Gelu: A. Te rog lasă-mă să-ți iau un pachet de țigări.

Casandra: Ce să fac cu ele?

Gelu îi dă pachetul de Dunhill, din care luase două țigări.

Casandra: Ok, Gelule!

Gelu o privește pe Casandra.

Gelu: Ce s-a-ntâmplat?

Casandra îl privește pe Gelu.

Casandra: Nimic. Mi-a murit mama.

Gelu e izbit parcă de ceva.

Gelu: E amuzant.

Casandra: Amuzant?

Casandra râde.

Gelu: E îngrozitor.

Casandra: Da. Gelu: Ce altceva mai e îngrozitor în viața ta?

Casandra: Sunt schizofrenică.

Gelu: Asta e amuzant.

Casandra râde iar. Barmanul merge după mop.

Gelu: Ce faci?

Casandra: Mă duc pân-la budă.

Gelu: Să vii 'napoi.

Casandra: Bine, scumpule.

Casandra merge spre toaleta care Barmanul se lupta cu mopurile. Gelu privește absent țigara neîncepută din mâna sa.

Casandra privește absentă zăpada. Felix doarme cu tâmpla pe

bar. Barmanul lucrează, chinuindu-se, cel mai absent dintre toți. În pub se aude Patricia Kaas.

Gelu: Ce muzică îngrozitoare, garçon. Delir.

Barmanul nu-l aude. Casandra se întoarce.

Gelu: Ai actorie?

Casandra: Nu neapărat.

Gelu: De-ar schimba păpădita asta de muzică. Îmi face rău.

Casandra îi ia țigara albă dintre degete, și-o aprinde cu un chibrit și îi înapoiază pachetul.

Casandra: Ce s-a-ntâmplat?

Gelu: Am SIDA. Am aflat azi.

Casandra: Amuzant.

Gelu: Eu și nevastă-mea, Teodora. Copii sunt mari, ne vor supraviețui. barmanul intră în sală și începe să dea cu mopul după ce reglează caloriferele.

Gelu: Tu ai scăpat. Ai avut noroc că vârsta m-a transformat fără voie într-un Quijote.

Casandra: Ha ha ha.

Gelu: Da, cam așa ceva. Eu am vrut altfel. Și masacrul ăsta nu se mai termină. Pa. Casandra: Gelu.

Casandra îi pune mâna pe braț.

Gelu: Lasă-l pe Gelu. Gelu e mort. Și-a ucis familia și-au murit toți. Uite-l pe adormitu' ăla, ți-e coleg. Du-te la el.

Casandra: Domnule Gelu: Ascultă ce-ți spun. Du-te la el.

Casandra: Gelu. Iubitule.

Gelu îi lasă pachetul de Dunhill pe masă, luând chibriturile, și pleacă apăsat.

Casandra își bagă pachetul de Dunhill în geantă și merge la bar.

Felix se trezește și o privește uimit.

Casandra: Ce faci, Felix? Nu vrei să facem o plimbare prin zăpadă? Ai regie?

Felix: Nu neapărat.

Barmanul întoarce capul și îi privește.

SFÂRȘIT Eriniile (moment dramatic)

Profetul care nu se cunoaște pe sine: (îngenuncheat într-o chilie la lumina unei lumânări mari) (tace) (Eriniile îl îmbrățișează) (Luna, în fereastră, lasă urma unui semicerc) Încă o noapte trecută fără trecerea nopții dar la sfârșit în fiecare noapte lumina mă învie crai transilvan sunt?

Oh, o clipă de somn dulce de copil lângă mamă înainte de moarte să pot privi moartea crudă cu ochii limpezi și singurătate. (la un moment dat Erinia începe să cânte) Profetul care nu se cunoaște pe sine: Lumină.

(Erinia suflă în lumânare, în încăpere făcându-se lumină) Tatăl profetului: (bătând la ușa transparentă) (când se văd nu mai pot de bucurie, și plâng sărutându-se) Uite un sandviș am venit să te iau nu mai stai aici. (ies. Eriniile îl urmează pe profet. Când ultima închide ușa în salonul de spital se face întuneric) Erinia: (cântând) O clipă de somn.

SFÂRȘIT Moartea unui erou (dramă naiva)

1943, Cernăuți, catedrala mauro-bizantină Elena: Da, Te iubesc, Mitule!

Preotul: Poți să săruți mireasa!

Dumitru: (în uniformă de sublocotenent al aviației române, cu batistă albă la piept. Privește vexat în jur, amuzat, și o ia pe Elena valsând-o în altar) 1944, București, început de bombardament american în mahala Un copil țigan plin de sânge pe față, stă pe bordură și cântă la scripcă

Avion cu motor Ia-mă și pe mine-n zbor Du-mă-n țara stelelor Să vezi cum îți dau omor Elena, însărcinată, merge pe stradă cu două dintre surori și cu Dumitru.

Piți: Mergem la adăpost. Te așteptăm!

Dumitru: Pentru militari nu este adăpost.

Ica: Să ai grijă, auzi?

Dumitru: Ce grijă, fato? Sunt numai telegrafist și am mai făcut și răsboiul.

Elena: Trebuie să plecăm, iubite. Vezi să nu te puște americanii că e cam mare hardughia aia zburătoare.

Piți: Și tu te-ai făcut cam mare, Lena, ești mai plină ca un bombardier american.

Elena: Nici să nu-mi pomenești de blestemații ăia de nenorociți!

Porcii!!

1944, August, comuna Bradu Elena: (speriată cu un bebeluș în brațe) Ce-i?

Ica: (bucuroasă) A venit Mitu!

Elena: (tace) Piți: Ce-i Leno nu te simți bine, n-auzi că ți-o venit iubitul?

Elena: Dumitru?!

Piți: Ha, da' cum ai vrea să-l cheme, Lawrence al Arabiei?

Elena: Nu vreau să-l văd...

Piți: (serioasă) Ce-ai, iar te-apucă? Elena!

Elena: Nu vreau să-l văd!

Ica: Eleno, plânge...

Elena: Nu - nu vreau să-l văd.

Ica: Vrea să-și vadă copilul...

Elena: Constantin nu e copilul lui.

Ica: De ce vorbești ca o proastă? Al cui e?

Elena: Al lui Lawrence al Arabiei.

Piți: (cu un ton schimbat) Dumnezeu să-ți ajute să-ți aduci aminte că mai ai și familie.

Elena: (obraznică) Am familie!

Ica: Și Mitu? El nu are familie?

Elena: Locotenent veteran Dumitru Constantinescu nu are familie.

Piți: Ești o proastă.

1965, Spitalul Militar, București Medicul Reanimare Ștefan: (zâmbind) Sunteți bine?

Dumitru: (trezindu-se) Nu știu. Ce s-a întâmplat tovarășe doctor?

Medicul Reanimare Ștefan: Traumatism balistic în tâmpla stângă, să trăiți domnule locotenent.

Dumitru: Pot să mă ridic?

Medicul Reanimare Ștefan: Încă nu, desigur. Sunteți pe perfuzie.

Dormiți...

Doctorul psihiatru emerit Elefterescu: Unde e?...

Medicul Reanimare Ștefan: Tovarășul doctor Achenache va veni îndată.

Doctorul psihiatru emerit Elefterescu: (tace) Medicul Reanimare Ștefan: Aici...

Dumitru: Dumneavoastră sunteți domnul doctor?

Medicul psihiatru emerit Elefterescu: Da... Îl transferăm îndată tovarășe Ștefan. Nu trebuie să vă mai bateți capul cu tovarășul locotenent.

Medicul Reanimare Ștefan: ( anunțând) A sosit tovarășul doctor. (tace) Tovarășul doctor psihiatru și psiholog Achenache: (un domn de o vârstă incertă, dar tânăr și cu ochii zâmbitori) Am sosit.

(Elefterescu îl privește) Elefterescu: (aparte, către Medicul Ștefan, pe chipul căruia se poate citi o reacție de întristare profundă) Vrăjitorul...

Elefterescu: (afabil) Bună dimineața tovarășe doctor. Vă asigur că nu era nevoie să vă deranjați iar. (privind contrariat către Medic) Deci, ce facem?

Medicul Ștefan: (întorcându-se spre Dumitru care se află întins în pat) Tovarășe Locotenent, acești doi doctori au venit să vă ajute să treceți acest moment greu.

Dumitru: (trist) Cine sunt acești doi doctori?

Medicul Ștefan: (cu blândețe) Păi, avem medic psihiatru emerit, tovarășul Elefterescu și medic psihiatru/ psiholog Simion Achenache.

Dumitru: (derutat) Și eu ce trebuie să fac?

Elefterescu: (imperceptibil, dă din cap a exasperare) Medicul: Tovarășe Locotenent, acești doi tovarăși vor să vă ajute.

Puteți să mergeți la spitalul cu tradiție unde practică tovarășul doctor Elefterescu sau puteți să primiți asistența ceva mai modestă a tovarășului Achenache. E decizia dumneavoastră, trebuie să alegeți, însă criteriile...

Dumitru: Am un singur criteriu. Care dintre ei mă iubește?

Elefterescu: (zâmbind copilărește) Te iubesc.

Dumitru: (privind la Achenache) Achenache: Nu te cunosc, domnule Constantinescu.

(Dumitru începe să plângă) Elefterescu: Nu vorbești serios!

Achenachi: Tovarășe doctor emerit, acest om nu e un om obișnuit.

E un erou! E un om care a trebuit să treacă pentru patrie prin lucruri pe care cei mai mulți chiar, în București, nu le-au trăit.

Lăsat la vatră la 6 august 1944. Vă amintiți bombardamentul?

Domnule acest om e un simbol al patriei noastre.

Elefterescu: (plictisit) Îmi amintesc bombardamentul, cred că mi-l amintesc mai bine ca dumneata. Deci? Fă cum vrei. Iar. Achenachi: (trist) Un erou, domnule.

SFÂRȘIT CONSTANZE (schiță dramatică)

Felix Rian-Constantinescu O grădină de pomi înfloriți în luna lui Martie.

DUMNEZEU: Constanze, acum să fii pregătită pentru că o să-ți întâlnești ursitul.

CONSTANZE: Oh. Constanze rămâne singură între flori și adoarme. În jurul ei se strânge înmormântarea contelui de Orgaz.

CONSTANZE: Of, ce-am visat. Am visat flori și mulți mulți oameni, drumuri reavene acoperite de brumă, cântece risipite de copii în joacă între falanstere, bătrâni morți ce nu pot să uite și muzica, muzica precum... un băiat.

Florile se înroșesc de rușine.

FLORILE: Ooo!

CONSTANZE: Sunt îndrăgostită. Vai mie, nu știu ce înseamnă.

Să-i țin capul în mâini și să-i zâmbesc în ochi o veșnicie!

Constanze se trezește.

CONSTANZE: Of, ce-am visat. Am visat flori și mulți mulți oameni, drumuri reavene acoperite de brumă, cântece risipite de copii în joacă între falanstere, bătrâni morți ce nu pot să uite și muzica, muzica precum... un băiat.

Florile se înroșesc de rușine.

FLORILE: Ooo! CONSTANZE: Sunt îndrăgostită. Vai mie, nu știu ce înseamnă.

Să-i țin capul în mâini și să-i zâmbesc în ochi o veșnicie!

Cortina.

2016 JUNIORUL DĂ STINGEREA (Piesă într-un act) Motto Go down Moses Way down In Egypt land Tell the Pharao Let my people Go. Că credință Nu-i la nime Că credință Nu-i la nime Nu-i la mic Și nu-i la mare Nu-i la-ntreaga Adunare.

Colind

PERSONAJE Felix, aproximativ 16 ani Copilul Elevi în noapte Un veteran O umbră pitică (Juniorul) Acțiunea se petrece la etajul întai al internatului liceului Energetic din Deva în anul școlar 1997-1998.

FELIX: M-am săturat să stau în camera mea de câne și trebuie să mă duc la budă să mă spăl pe dinți, la etajul unu pentru că numai acolo e. Cobor.

FELIX: E cam ora nouaă să zicem și se dă stingerea. Am și prieteni la etajul unu, colegi, foști colegi de la Hațeg. E Mati un preten foarte bun de-al meu cu care am fost în clasa. Apoi Gheorghiță, un pocait cu care am fost coleg la unu patru. Băiat foarte bun, un gras. Și mai sunt doi micuți cu care am fost la lucru manual la numaru doi dar daca unul e șmecher și sportiv celălalt e mai slabuț și cuminte. Dar nu-i prea deosebeam.

FELIX: Merg în baie chiar vizavi de ușa lu’ Mati și băieții și mai rămân în spălător pentru că sunt trist.

FELIX: În spălător mai sunt vreo doi baieți care își spală ciorapii.

Eu sunt trist datorită lui Paul și Andrei și uneori datorită lui Dani.

Mă simt cam ca Blaxy peste vreo 10 ani.

FELIX: Elevii cu ciorapii și periuțele de dinți pleacă. Rămân singur în spălător ca Mihai in Liceenii. Dar sunt doar trist.

FELIX: Am o stare tulbure, mă gândesc la toate prostiile posibile.

FELIX: Pe coridor se stinge becul și începe să se audă burdă.

FELIX: Mă gândesc că poate o să iau iar niște pernoace-n cap pe coridor.

FELIX: Mă întreb cum o să ies din baie și o să ajung pe casa scărilor.

FELIX: Rămân în spălător.

FELIX: După un timp un copil de generală intră în spălător, stă puțin și pleacă.

FELIX: Cineva vine repede și stinge becul la vecee.

FELIX: Se aud rasete horror.

FELIX: Le spun tare dar cu voce mai tremurândă că o să-i spun la profa mea de chimie de la Decebal, Popa, o proastă, care de anul ăla era directoarea Energeticului.

FELIX: Nu mai stiu ce se întamplă, ori băieții sting și spălătorul ori ies eu pur și simplu.

FELIX: Sar pe mine și încep să mă lovească cu niște pernoace făcute de ei în cap. Eu strig la ei și încep să mă lovească tare, tot mai tare. Aud cum din camere ies alți și alți elevi și vin să-mi dean cap. Încerc să-i smulg unuia perna, dar se aduna mai multi și-o recupereaza și dupa aia mă izbesc deznădăjduit.

FELIX: Eu îi injur, ei mă bat cu salbaticie. În cap. Totul se petrece în întuneric și tăcere.

FELIX: Îmi dau mai multe perne-n cap deodată și cad în cur pe beton sau mozaic sau ce pula mea o fi fost și urlu răgușit ca un mistreț străpuns și hăcuit și nu mai intereseaza ce se întampla cu mine.

FELIX: Vine un veteran dintr-o camera dinspre oras și pe partea camerei hateganilor, urla la vânători și îi oprește.

FELIX: Toti fug ca niște spiriduși în camerele lor.

FELIX: Înainte să mă ridic din stanga camerei colegilor mei, v-am spus cea vizavi de dușuri, budă și spălător cu o singura intrare o umbra mica de care acum pot spune sigur ca era Juniorul, pe care aveam sa-l întalnesc la gratare la Mati în tricou de fotbalist, și care nu mi-a spus nimic, nici el, nici Mati, nici Doge, pocăitul.

FELIX: Motivele raman incerte. Psihologia nu poate patrunde atât de profund în psihoza împartașita de toți adolescenții.

Cortina 2017 OMUL NU POATE TRĂI FĂRĂ SĂ FACĂ NIMIC (terapie prin creație) Personaje F, 35 de ani, geniu Asperger Editorul, 80 de ani Tatăl, 73 de ani, pensionar Acțiunea se prece la țară în casa părintească în camera mamei moarte.

F: APOI AM PLÂNS. DE MULT AM GÂNDURI DE SINUCIDERE. IAR. SUNT AICI CA ÎN ALCATRAZ. MĂ GÂNDEAM AZI CĂ I M DOIN TIME NU ȘTIU SINCER PENTRU CE ȘI CĂ PRIETENII AU FUGIT EXACT CA ÎN BIBLIE. DAR, POT SĂ CEDEZ ȘI SĂ MĂ SINUCID SAU POT SĂ REZIST CA BURUIANA DE KRAMER ȘI SĂ AJUNG UN LEMN ÎMPUȚIT, HÂRȘIT, NEMURITOR. TOȚI VOR ÎNSĂ MÂNTUIRE, TOȚI VREM MÂNTUIRE BUT WHO WILL GET IT? F: ALT LUCRU CE MĂ IRITĂ E CĂ NU POT SĂ-MI PUBLIC CĂRTICELELE. OAMENII AU BANI PENTRU MAȘINI SOFISTICATE ȘI EXCURSII ÎN AUSTRALIA DAR NU PENTRU O CARTE DE POEZIE, NICI NAȚIONALĂ NICI ENGLEZĂ. HAI SĂ MAI DAU UN TELEFON. NECUNOSCUȚII ÎMI RĂSPUND. ȘI NU E VORBA DE BANI CI DE LUPTA PENTRU ROȘU. EDITORUL: Ți-o public eu!!!, care vrei!!!, numai să le dau la cineva să le citească!!!.

F: (merg la Tatăl) Tată am să-ți dau o veste bună dar să văd cum să-ți zic!!!

TATĂL: No, ce?

F: Am sunat pe editorul și mi-a accepat cartea, ambele a spus care vreau eu, dar eu am spus să aleagă el.

TATĂL: Mă, tu ești nebun?!

TATĂL: Idiotule...

TATĂL: Tu ești iresponsabil...

TATĂL: Nu ai discernământ...

TATĂL: Kitschuri, nu mai știi ce ți-a spus domnul Vlasie?

F: DOAMNE, AM URLAT M-AM SUGRUMAT MI-AM SCOS OCHII CU BRICEAGUL ȘI M-AM DAT CU CAPT DE GEAMUL FERESTREI PÂNĂ AM SPART-O ȘI MI-AM TĂIAT JUGULARA. F: PE CÂND MUREAM ÎL AUZEAM PE PORCUL DE TAICĂ-MEU ȚINÂNDU-MĂ ÎN BRAȚE PLIN DE SÂNGE ȘI PLÂNGÂND TATĂL: Geniule!! Geniule!!!

F: Dar am murit, n-am mai putut. De acum s-a mântuit. Apoi a venit salvarea. Dar Ferrucio a murit la naștere.

EDITORUL: UN POET CA ISUS DIN NAZARET...

Cortina.

Piesă într-un act

Felix Rian

“Nul ne peut me comprendre. Un seul Parmi ces ivrognes stupides Songea-t-il dans nuits morbides A faire du vin un linceul?”

CHARLES BAUDELAIRE PERSONAJE BEȚIVUL, un bătrân decrepit, pe jumătate chel TELEVIZORUL, alb-negru, cu lămpi BAUDELAIRE, prin vocea lui Florian Pittiș Decor O încăpere destul de întunecoasă a unui apartament de bloc. Încăpere mică, igrasie pe tavan și pe la colțuri. În spate, un pat așezat lângă perete și ușa, închisă. Pe colț, un dulap, lângă fereastră. Lângă fereastră se află Televizorul. În față, o masă pe care se află sticle goale, unele răsturnate, un radio destul de vechi și o Biblie.

Bețivul stă la masă, cu fața spre public.

BEȚIVUL (destul de cherchelit; citește, cu împleticiri, aplecându-și mult fața de pagină nu are ochelari)

”Pentru ce dormi? Scoală-te și strigă către Dumnezeul tău, poate El își va aduce aminte de noi, ca să nu pierim!” (se oprește, privind lung sticlele de pe masă) S-a-nnoptat! (se ridică, lăsând să-i cadă Biblia din mâini și mege la fereastră) E noapte! Soarele a coborât de mult în Valea Stricății și a stins toate... (tușeșete uscat, aplecându-se mult în față, apoi se șterge la gură, aprinde Televizorul și se așează la masă) TELEVIZORUL (de când este pornit, volumul sunetului scade progresiv, până nu se mai aude deloc) ...viațameasaschimbatîmbucurătornicinumămairecunosccopiiisun tfericițișisoțulecumnusepoatemaimulțumitmerităaveampreamultă mătreațășinuputeamstabilonmiciorelațiesentimentalăpânăcândam încercatcremnademâinicreminacumnumaiammătreațășimipotoferi umeriidreptconsolareoricuinuștiamcăviațapoatefiatâtdefrumoasăc reeeemiinoocreeeemăăpeeeentruuuuutoooaateeegeeeeneeraaațiiile eeeedelabuniclatăticacumpregăteștetesăvizioneziparteaadouaatele noveleidesuccesiubirilevecelieidoarcviztvnoiavemgrijădesufletultă udacăștiicumsenumeșteactrițaceapareacumpeecranpoțicâștigauns etcompletdetigăimarcaromanticunaragazșitreibuteliipentrutineșipe ntrufamiliatasunălanumăruldepeecranpatrucincipatrucincipatruc incișivei...

BEȚIVUL (se uită puțin la Televizor Bețivul și Televizorul vorbesc concomitent) Dumezeu mi-a dat mâini, mi-a dat doi ochi, dar nu mi-a dat... (aici Bețivul se crsipează și-și cuprinde fruntea cu palmele, după care continuă) Mă lasă să mor de sete și de dor. Mă lasă să mor și să putrezesc, dracului! (furios, locește sticlele care cad de pe masă) Sunt singur... (se uitp prin cameră, vede Biblia pe jos și o ridică citește sărind versete) „Strigat-am către Domnul în strâmtorarea mea, și el m-a auzit din pântecele locuinței morților către El am strigat, și El a luat aminte la glasul meu!... dar Tu ai scos din stricăciune viața mea, Doamne Dumnezeul meu! (pauză) Când se sfâtșea în mine duhul meu, de Domnul miam adus aminte, și la Tine a ajuns rugăciunea mea, în templul Tău cel sfânt! (se opreește, ca speriat de ceva, se uită atent prin cameră, merge până la ușă și dă să iasă, dar, brusc, se răzgândește și vine iar la masă) Sunt eu. Puteam foarte bine să nu fiu. Să nu fiu nimic. Nimic, înțelegi?! Erau un milion de șanse ca eu să nu exist. Dar, are atâta însemnătate faptul că sunt? Și, dacă sunt, ce sunt? Vechilul tău peste animale? Dar dacă sunt un animal eu însumi? Om? Ce e ăla om?! Să nu-mi vii acum cu aiureli de manual școlar, cum că fac parte din singura specie inteligentă cunoscută, a cătrei trăsătură principală e faptul că

gândește, sau mai erudit – raționează. Ce sunt? Vechilul tău peste animale? Dar dacă sunt un animal eu însumi?... Sunt oare poatră, iarbă, foc într-o colibă țigănească? (rătăcit, se uită în jur la sticlele de pe covor, atent, la fiecare în parte Citește, cu împleticiri) „Când se sfârșea în mine duhul meu, de Domnul miam adus aminte și la Tine a ajuns rugăciunea mea în templul Tău cel sfânt! (pauză) Cei ce slujesc idolilor deșerți disprețuiesc harul Tău.” (este obosit; își șterge fruntea cu mâneca și se lasă pe spătarul scaunului) Plouă... cu găleata ba nu, s-a oprit. Aseară a ploat potopul lui Dumnezeu. Eram la cârciumă, cu băieții, și-mi spunea Sandu, luându-mă pe după gât și gesticulând agitat cu țigara „Ioane, ascultă-mă pe mine, nu mai e mult! O să ne boteze pe toți. Cu foc! Vin timpurile, Ioane!”; vorbea aprins olteanul, parcă i se și ițea o luminiță în ochii lui tulburi de alcoolic înrăit.

Mai dă-l în măsa de bețivan... (făcu un gest de abandonare cu mâna și se lăsă iar cuprins de aomeală) Câdn am început eu să merg la cârciumă? De fapt, când am început eu să beau? Suntem la fel; și tu trebuie să ai pe acolo pe undeva o sticlă, bine-nțeles mai de soi, învelită-n hârtie – să nu bată la ohi. Șase miliarde... ce sunt șase miliade la Calea Lactee?Într-o bună zi, Soarele nostru – adorat de o sumedenie de oameni – o să vină pe pământ într-un carde foc cu hățuri de aur. Mă întreb cum vor fi oamenii pe atunci, ce limbă vor vorbi mă întreb dacă vor mai vorbi... Probabil că, atunci lumea o să poată pleca de pe Pământ și sunt sigur că mulți o să plece însă sunt la fel de sigur că unii vor rămâne, să-l întâmpine când va sosi... (merge la fereastră, pe care o deschide) Când eram școlar aveam un coleg de la orfelinat, care spunea oricui avea chef să-l asculte cum, atunci când va fi el mare, va pleca să-și caute părinții până îi va găsi. Și continua spunând cât de fericiți vor fi până la adânci bătrâneți. Eu îmi caut doar tatăl, de când mă știu, și încă nu l-am găsit... (gânditot, se așează iar la masă, unde stă douăzeci de secunde nemișcat, după care aprinde radioul) BAUDELAIRE, prin vocea lui Florian Pittiș: „...Nu-s înțeles cât de puțin, Din toți bețivii, stând de snoave, Visat-a vreunu-n nopți bolnave Să facă-n giulgiu chiar din vin?”. (tăcere) BEȚIVUL: S-a-nnoptat! Pentru ce dormi? (cortina)

Hațeg aprilie 1999 FELIX (Rian) CONSTANTINESCU

Habilis

Felix Rian-Constantinescu 2015

Synopsis: Un sat de oameni preistorici descoperă focul având loc un Holocaust fără precedent, după care supraviețțuitorii, datorită nevoii, folosesc mai departe acest fenomen atât de distrugător.

CAESAR: Nu țți se pare, jupâne Tolstoy, că ni-e mai bine de când am plecat din peșț teri?

TOLSTOY: Da, sire. Aici în sat mă simt om. Dumnezeu e în linișț tea șț i cântecul satului.

CAESAR: Da, tatăl meu Romulus a fost un geniu.

TOLSTOY: Genii sunt infinit pe pământ, tațți numai 1.

CAESAR: Bine, bine, frate. Vrei să ne plimbăm prin for?

FĂCĂTOTUL DE MINUNI: Brânză de vaci la fel de bună ca brânza de oaie! Brânză de vaci la fel de bună ca brânza de oaie! Brânză de vaci la fel de bună ca brânza de oaie! Brânză de vaci la fel de bună ca brâ-â-ânza de oa-a-aie!

PLATON: Ce e asta?

ARISTOTEL: Vesteșț te nișț te Dumnezei străini.

OTHELLO: Oh, iubită Desdemonă. Plec un genunchi tocit în bătălie înaintea ta șț i mă rog, Muză, să mă crezi că te iubesc. Mă crezi că te iubesc?

DESDEMONA: Te cred.

OTHELLO: Cine a scris despre înțțelepciunea viețții conjugale?

Kierkegaard? Swedenborg?

Elena: Așț ezațți-vă la locurile voastre. Așț ezațți-vă la locurile voastre.

Aheii: Dațți vârtos cu berbecele în poarta Palatului! Vom zdrobi până șț i zidurile, să intrăm cu steagul nostru Minotaur în cetate.

ELENA: Alo! Alo! (Închide telefonul) CENACLUL: Vezi, ieșț ișț i la un descântec El începe cu sine șț i se sfârșț eșț te cu sine Unearned suffering is redemptive Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, Caii sunt sleițți de puteri.

PROFESORUL DE MATEMATICĂ: Slab, slab, foarte slab!

UMANISTUL: Bine că eșț ti tu gras.

ALEXANDRU ANDRIEȘț : Dar toțți mergem la fabrici șț i uzi-i-ne.

HAMLET: Vezi toată nebunia asta, Horatio?

HORATIO: Ode șț i Satire, prietene Hamlet, sufletul e o carte de Ode șț i Satire.

RINGO STARR: (Bate dement în baterie) CAESAR: E o urgențță. Hai să vedem ce s-a întâmplat.

EINSTEIN: Aduc la cunoșț tințța satului o mare descoperire pe care am scrijelit-o pe frunze de nuc.

BATJOCORITORUL: De, nuc. Nuc eșț ti tu cu mă-ta.

FARFURIDI: Rog, nu-ntrerupețți...

EINSTEIN: Strămoșț ii noșț tri au observat încă de când stăteam toțți în peșț tera Cioclovina șț i mergeam să vânăm zimbri cu mâinile goale, de ne întrebăm cum a fost posibil...

POPORUL: Nu fără victime, domnilor!

TRAHANACHE: Avețți puțțintică răbdare.

EINSTEIN: ...cum de a fost posibil. Kepler, Paracelsus, Galilei, Newton, chiar șț i Cristofor Columb șț i Gagarin, au observat cum vara de la prea marea căldură taigaua sub colțții de fier dumnezeiesc ai soarelui ajung la 451 de grade Fahrenheit, se aprind, putând studia prin telescop acest fenomen ciudat, focul.

PARTIDUL: Focul! Focul! Focul! Focul!

Focul! Focul! Focul! Focul!

GORKI: Tovarășț e Iosif Vissarionovici, dumneata șț tii în ce țțară trăim?

CAESAR: Lumea o ia razna.

JUNG: Pshicul e un proces al aparențțelor, iubite dictator.

VINCENT: Azi am pictat o Biblie desfăcută.

GAUGUIN: Eu vreo șț aptezeci de tahitene dezbrăcate.

LATINUL: Hai să bem!

O Țț OAPĂ: Pentru numele lui Dumnezeu, tăcețți dracului odată!

Vreau să-l văd pe Suliman!

PRMUL MINISTRU: Chiar așț a. Deviza mea dintotdeauna a fost Iliescu pentru noi a fost Iliescu doi, așț a că nu îmi depun candidatura. Nu îmi de-pun candidatura!

TOLSTOY: Poporul a înnebunit.

CAESAR: Muzica e prea tâmpită. Am să pun să fie arsă.

PRISTANDA: Muzica! Muzica!

CAESAR: Cuvintele sunt de argint, dar tăcerea e de aur.

POPORUL: Vodă! Vodă! Vodă! Vodă!

Vodă! Vodă! Vodă! Vodă!

CAESAR: Du-te șț i spune-i că unde a pălmuit boierul a sărutat vodă șț i că Moldova nu e a noastră, ci a urmașț ilor noșț tri șț i a urmașț ilor urmașț ilor noșț tri.

IEPURELE: Vai, ce am întârziat!

DINAMO: Pe ei, pe ei, pe ei, pe mama lor!

POPORUL: Auu! EINSTEIN: Am reușț it să izolez focul șț i să construiesc o vatră.

TIMPUL șț i VÂNZĂTORUL DE ZIARE: Sfârșț itul Timpului, Sfârșț itul Timpului, Sfârșț itul Timpului, hai ia Apocalipsul, Apocalipsul, Apo-ca-lip-sul! Profesorul de fizică Albert Einstein a făcut o vatră.

O să ardem cu toțții! O să ardem cu toțții! Sfârșț itul Timpului, Sfârșț itul Timpului, Sfârșț itul Timpului, hai ia Apocalipsul,

Apocalipsul, A-po-ca-lip-sul! Profesorul de fizică Albert Einstein a făcut o vatră.

Omul: Sunt îngrozit.

Oama: Mi-e frică.

KAZUO ISHIGURO: Never let me go.

ELEVA: Vreau să văd focul, domnule profesor.

EINSTEIN: Uite, mult prea tânăra.

ELEVA: Aha. E ca un izvor. Ori ca o stea în beznă.

DIRIGINTA: Ce-i asta o țțigară? Fumațți?

ELEVII: Nu, doamnă dirigintă, mh, mh, e doar un experiment fizic.

ROBOȚț II: Sfârșț itul Timpului! Sfârșț itul Timpului, Urlă circuitele, satul a luat foc de la o stea de tutun a unor băiețți bețți. Invențția Profesorului Einstein. Fizica psihopată. Dă clic pe imagine.

SIR PETER USTINOV: Tu, zeițță a Nebuniei, blând Ahenobarbus, Focul clocoteșț te cerul Flăcări ridicându-se până la nori ca urșț ii Luptându-se sub zidurile cerului Oh, zei din munțți șț i mare, tu, Iovis, din cer Aducețți jertfe curate unuia din mai înalt ca voi Superb ca Orfeu liriotul Oh, văd cum din ochii flăcărilor În nori săbii de foc se înalțță străpungându-le Șț i prima ploaie cade în Pompei, drept Stingând lumea ca un potop de lacrimi.

HECUBA: Vai, Troie a mamei mele! Vai! CASSANDRA: Einstein va muri.

POPESCU-DUMNEZEU: Ia de aici un pumn, nebuno.

SID VICIOUS: Born to lose, born to lose, baby, I’m born to lose.

CAESAR: Totul a ars, dragă Tolstoy.

TOLSTOY: Frumosul meu sat acum e o ruină.

CAESAR: Din teatru a rămas doar arsă pietrăria, compozițție de nebun în tonuri sumbre.

TOLSTOY: Stânca e singura ce rămâne.

CAESAR: Oamenii sunt morțți ori desfigurațți pentru totdeauna.

Vor mai fi oameni pe pământ?

PROFETUL SF: Va veni o zi când oamenii vor fi vindecațți șț i trezițți după ce au murit.

FELIX: Pupă.

MAMA: S-a luat curentul. Aprinde lampa șț i trage cortina să nu ne mai șț pioneze.

Cortina Căcat!

(Tragedie într-un act) FR-C Iureșț : O, Beate, șț tii că te iubesc.

Beate: Da, Iureșț , șț tiu că mă iubeșț ti.

Florin Piersic, Jr.: Domnilor sunt șț i eu pe-aici!

Ibsen: Ce-i asta, bătrâne Meșț ter?

Vlad Mugur: Domnule Ibsen, e prima scenă. Prima scenă, domnule Ibsen.

Ibsen: Bine, să vedem mai departe.

Beate: O, Iureșț , șț tii că te iubesc.

Iureșț : Da, Beate, șț tiu că mă iubeșț ti.

Florin Piersic, Jr.: Domnilor, sunt șț i eu pe-aici!

Ibsen: Căcat. Căcat.

Vlad Mugur: Domnule Ibsen!

Ibsen: Căcat! Treci la ultima scenă.

Vlad Mugur: Ultima scenă! Ultima scenă toată lumea. Cinci minute.

Florin Piersic, Jr.: O, Iureșț , șț tii că te iubesc.

Iureșț : Da, Florin, șț tiu că mă iubeșț ti.

Beate: Domnilor, sunt șț i eu pe-aici.

Ibsen: Căcat. Căcat. Căcat! Căcat!

Vlad Mugur: De la prima scenă, tovarășț i. Aplauze toată lumea, aplauze!

Cortina Sâmbăta în care am murit

Felix Rian-Constantinescu 2015

Dramatis Personae Piticul, tatăl Uriașț ului Uriașț ul, fiul Piticului Îngerul Stelele, frumoase trapeziste Copacii Pietrele

Piticul: Nu mai plânge.

Piticul: Nu mai plânge. Crezi că o întorci înapoi? Când omul a coborât în pământ, printre cârtițțe șț i safire, e acolo, nu-l mai poțți chema. Numai înnebuneșț ti șț i mai rău, copile.

Piticul: Hai, mă. Hai la foc la un balmoșț . Pădurea e leoarcă asemeni părului de prințțesă, cerul senin ca-n Gârleanu șț i putem citi constelațțiile. Bucură-te că nu țți-ai pierdut copilăria. Bucurăte!

Piticul: Să șț tii că dacă nu vii, te bat.

Uriașț ul: După ce că sunt atât de bolnav, trebuie să duc șț i toată povara de lacrimi a lumii.

Stelele: (dansează pe cer) Piticul: Îțți place?

Piticul: Ce stai așț a? Vorbeșț te!

Uriașț ul: Mai îmi dai?

Piticul: Nu vezi cât eșț ti? Cât vrei să te faci?

Piticul: Șț tii ce am făcut?

Uriașț ul: Nu Piticul: Am făcut o spadă din boabe de rouă. Am să țți-o dăruiesc mâine. Acum, hai la poarta cimitirului, să dormim.

Uriașț ul: E groaznic la poarta cimitirului.

Piticul: Dacă țți-e frică plimbă-te prin pădure șț i ne vedem dimineațță.

Copacii: (îșț i schimbă locurile în pădure) Uriașț ul: Dar multe pietre mai sunt pe deal.

Piticul: Ce-ai vrea să fie, dovleci?

Uriașț ul: Piticule? Ce crezi că face acum mama?

Piticul: Putrezeșț te.

Uriașț ul: De ce?

Piticul: Pentru că oamenii au nevoie de de trandafiri roșț ii.

Uriașț ul: Uite a mai apărut o stea. Mare, albă la fațță, frumoasă, îmi zâmbeșț te, mă priveșț te, mă ia de mână...

Piticul: Taci! De-asta am omorât-o pe Uriașț ă. Culcă-te, Uriașț ule.

Pietrele: (îșț i schimbă locul pe deal) Îngerul: (vine lângă Pitic) Piticul: Uriașț ule. Uriașț ule. Dă-mi mâna. Dă-mi mâna, copile.

Uriașț ul: Ce-i, Piticule?

Piticul: Mor. Mor, Uriașț ule. Șț i e adevărat, noi am omorât-o pe Uriașț ă. Nouă ne-a fost dată o clipă de viațță șț i am făcut din ea o vecie a morțții, ca în '43.

Uriașț ul: Vorbeșț ti prostii. Iubirea suferă răul. Altcineva a fost, altcineva.

Piticul: Cine, Uriașț ule?

Uriașț ul: Un Uriașț .

Piticul: Un Uriașț ca tine șț i ca ea?

Uriașț ul: Mai mare ca mine, mai mare șț i mai frumos ca mine.

Diavolul.

Piticul: Mor, Uriașț ule.

Uriașț ul: Asta așț a e, Piticule.

Piticul: Ce vrei să-țți fac?

Uriașț ul: Să-mi dai învățțătură, tată.

Piticul: Țț i-am dat învățțătură.

După ce mor să iei o scrisoare din gura mea. S-a făcut iar sâmbătă, sâmbăta în care odihna vine ca un înger veșț nic. Îngerul: (ia o carte din mâinile Piticului) Uriașț ul: Ai murit, Piticule.

Piticul: Am murit.

Uriașț ul: Ce faci?

Piticul: Putrezesc.

Uriașț ul: Unde eșț ti?

Piticul: În pământ.

Piticul: Citeșț te hârtia, nătântolule.

Uriașț ul: (citeșț te) „Te-am iubit fraiere” (se așț ază pe pământ. Stelele, Copacii, Pietrele vin toate în spatele lui) Piticul: Azi a murit mama ta.

Uriașț ul: Piticii, ca șț i Uriașț ii, mor. Eu, criminalul, trăiesc atât cât pot în noaptea aceasta, iar apoi voi coborî în pământ pentru a ajunge iar la cei pe care i-am pierdut. Voi lua spada de rouă șț i voi închina întreaga lume la picioarele moarte ale părințților mei, Uriașț a șț i Piticul.

Piticul: Pitic, Pitic, da' șț tii ce pulă mare are, monșț er? Împăratul e gol. Nu râde, Cassandra.

Uriașț ul: E sâmbătă. Moartea ne-mpacă pe toțți.

Piticul: Moartea ne împacă pe toțți.

Stelele, Copacii, Pietrele: Amin.

Cortina Monolog ?+2018 Felix ce faci dragule? ai acum o casă ai unde să stai omule de ce țți-ai închis fraatele în cocină? ce e cu bâta aia în mâna ta? omul prost îl cunoșț ti după floare șț i omul nebun după bâtă, mitralieră bani de ce nu vrei să fii prost? dragule?

DRAMĂ ÎN CARE EROUL ESTE ÎNVINS DE O PUTERE SUPERIOARĂ

Felix Gelu Constantinescu

MOTTO: „Sufletul meu este dezgustat de viaţă!

Voi da drum liber plângerii mele, voi vorbi în amărăciunea sufletului meu. (...) Îţi place să chinuieşti, să dispreţuieşti lucrarea mâinilor tale şi faci să-ţi strălucească bunăvoinţa peste sfatul celor răi?” din Cartea Iov

Cuvânt de autor

E adevărat Haţegul ăsta al nostru este o băltoacă, dar cât îi de frumos să stai ca Eminescu lângă trestii cu un fir de iarbă-ntre dinţi să priveşti pe cer şi să nu te gândeşti la nimic în mirosul de mocirlă fermentată în soarele încununat cu pene rupte din îngeri, nici un New York nu-ţi poate oferi aşa ceva, nici măcar Ierusalimul deicidului, piatra unghiulară din piramida sacră a lumii. Acolo există gigantice blocuri turn ori concerte pentru pian din piatră zidită cine ştie când, dar ce trăiesc eu putând să-l numesc şi cu ochii închişi e pământul, cel mai important lucru pentru noi. Iar noi oamenii acestor grohotişuri suntem tot din pământ.

Totuşi pământul hăţagurilor este pământ sfânt. Este pământ sfânt ca insula Iona, ca ţărâna Rusiei, ca tot Estados Unidos. Haţegul este sfânt şi azi deja Haţegul se întinde din Canada până în Rotterdam şi Hiroshima. Bârna de Bronz a lui Brâncuşi, Universitatea din Uppsala, poarta catedralei din Wittenberg şi toate mormintele papilor veghează acest pământ.

Noi cei ce credem în acest pământ suntem zimbri ce ne retragem în istorisirile trecutului, în basme pe care oamenii aleg să le uite cu mult înainte de a se îmbolnăvi de Alzheimer.

Suntem Nimeni, dar precum primele naţiuni noi suntem pământul acesta, pământul acesta suntem noi, pământul acesta e al nostru încă, noi suntem vocea pământului acesta. Cei care ne-au dat viaţă prin cuvânt cu două mii de solstiţii de iarnă în urmă, au lăsat înainte de a muri pe D-zeu să sfinţească în ei acest pământ, iar sabia cu care strămoşii noştri secerau spicele de grâu ne-a pus în mână acest pământ.

Toate pământurile acestea sunt ale noastre.

Haţegul e ca orice oraş de provincie, dar există şi alte locuri mai curate decât târgul, departe spre sate, undeva în toate părţile în susul K-ului nostru întors de ape ce se întâlnesc prin locurile noastre. Privind în oraş, singurul oraş pentru mine totuşi, văd în cea mai mare parte oameni fără rădăcini, dezrădăcinaţi de vuietul istoriei, smulşi ca nişte buruieni, aduşi de viituri şi rămaşi aici precum nişte arbori aruncaţi de ape în pământurile aparţinătoare oraşului nostru deja dostoievskian, ţinutul care în vremurile vechi era numit Districtul Haţegului, pământ care începe până dincolo de comuna Baru Mare şi se termină puţin dincolo de bisericuţa de jucărie de la StreiSângiorgiu pe valea Streiului, şi din partea de dincoace de Porţile de Fier ale Transilvaniei în satul Bucova, satul pădurilor şi până

în Vârful Ăl Nalt şi Locul Duduie Pământul şi satele momârlăneşti din dealurile de deasupra aceleiaşi ape a Streiului. Pământurile districtului se termină undeva în dreptul Răchitovei, iar Retezatul e al nostru, asta gândim cu toţii cel puţin. Haţegul face parte din religia mea, ca vinul care nu ştii ce e apă sau sânge şi ca pâinea pe care a rupt-o Cristos ;dacă un război ar face ca în locul Ţării Haţegului să apară un crater cu raza de douăzeci şi cinci-treizeci de kilometri, eu nu aş plecîn Canada ca refugiat ci aş muri pur şi simplu. Mi-ar muri înainte sufletul, iar după aceea mi-ar muri trupul. Pentru mine pământurile acestea sunt tot ce contează.

Locurile astea acestea nu au decât trei feluri de cei mai vechi locuitori: momârlanii împrăştiaţi sus pe dealuri de deasupra Streiului până lângă Petroşani, sătenii care am fost noi şi târgoveţii vechi din Haţeg din care ca şi din adevăraţii Arnoteni nu a mai rămas aproape nimic. Dar noi ce suntem cu adevărat de aici, fie şi corcituri, avem o identitate comună care datează de sute şi poate mii de ani, din vremea romanilor, iar în vremurile înainte de cultură nici nu ne numeam pe noi înşine haţegani, cuvântul acesta nu are nici un sens pentru noi, ne numeam săteni, şi pentru noi care cunoaştem lucrurile dintotdeauna Haţegul a fost un pământ al satelor. Suntem un trib şi afară de studenţii care pleacă şi nu se mai întorc ne ţinem unii de alţii chiar şi în această epocă de individualism feroce. Pentru noi orice om de oriunde, din orivce sat, din ţinutul nostru e interesant, pe când străinii, oamenii altor locuri, inima noastră nu e cu ei, sunt făcuţi din alt pământ şi noi ştim că nu există pământ mai curat decât cel măcinat de furtuni sus în munte şi purtat în apele ca nişte izvoare gigantice, ţărâna hrănindu-ne în toate felurile. Puţin mai este să ajungem să mâncăm pământ ca într-un ritual iniţiatic.

Cât despre oraş, deşi noi orăşenii suntem fierţi unii de alţii în târgul ăsta lipsit de sens al nostru fiindcă din păcate nu prea avem înţelepciune ca toţi amenii moderni, cu toate acestea toţi avem nişte rădăcini amputate de oameni ori istorie, rădăcini pe care nu am ştiut că trebuie să ni le amintim, toţi am venit de undeva dintr-un sat. Iar satul e ceea ce noi încă ne numim suflet, iar Muntele Retezat e sfânt. Dacă este să primim învăţătură de la Regele Solomon, atunci în oraşul nostru nu merită să povesteşti decât despre zece persoane, cu milă incluzându-te şi pe tine pentru că Dumnezeu spune că un om găseşti doar de-l cauţi într-o mie şi unul a fost Gisli în toată Islanda. Pe aceşti oameni ai lui Solomon trebuie să-i găseşti şi să

devii una cu ei, ca în metafizica ortodoxă, iar pe ceilalţi trebuie să-i laşi să te întâlnească şi apoi să-i uiţi pentru că pentru ceilalţi oameni, cei mulţi şi ilizibili, cel mai mare gest de compasiune este să-i uiţi. Majoritatea oamenilor îşi doresc în secret doar să fie uitaţi, fiindcă la gândul acesta suferă mai puţin decât la cel de a fi amintiţi. Doar zece oameni în tot oraşul, cu restul nu merită săţi baţi capul fiindcă asemeni lui doctor Zhivago oamenii sunt puţini, iar eu acum devin înţelept precum Columbo, acel alter ego al mamei mele, primul copil al Anei.

Deasemenea, un lucru despre adevăr, probleme şi enigme este că nu i se poate face unui calcul de acest fel deodată în întregime. O problemă, fie ea existenţială, de matematică ori sufletească cere timp, trebuie stai în faţa zidului şi să-l împingi cu sufletul, nu după criterii omeneşti de timp ci în ceea ce se numeşte timp cosmic. Nu contează cât de greu e ordinul pe care o primeşti de la Domnul, dacă îl împlineşti o sută de ani sângele ţi se va face lumină. Asemeni uni râu, sufletul poate nărui un munte, dar doar dacă ai răbdare. Eu mă aflu în faţa enigmei sufletului şi enigmei vieţii Anei, dar ştiu că până la sfârşit voi afla răspunsurile fiindcă enigmele există doar pentru a fi descifrate.

Deja cunosc de ani de zile faptele în proporţie de 65%, sper ca celelalte 35% să le pot reconstitui ca pe un vas de ceramică întrun muzeu de arheologie, întâmpin câteva mistere aparent insondabile ca orice pionier, ca ultimul pionier ce sunt, iar problema numărul 1 care trebuie elucidată în această carte este ce a simţit, ce a putut să simtă la faptul că fostul ei ortac, activistul Roman Ioan împreună cu a doua lui soţie Roman Maria nu i-au spus toată viaţa copilului Anei, Roman Adrian, că ea Ana e mama lui. Venind de la Călan, unchiul Adrian nu avea să afle decât la înmormântare, de la vecine, în ziua de 4 octombrie 1973, că cea despre care a crezut mereu că e doar mama sorei sale Valerica este întradevăr şi mama lui. Aceasta este o taină a sufletului pe care doar sufletul o poate dezghioca.

Haţeg Iunie 2012 Felix Gelu Constantinescu

I O MUNCITOARE

„Luminaţii plâng chiar dacă ar plânge numai pentru cei întunecaţi.”

Victor Hugo

Ce mi s-a spus dintotdeauna e că în ziua de 11 mai 1928, Dumnezeu s-o aplecat deasupra Livadiei şi a făcut un copil pentru un ţăran livedean numit Băltean Ioan şi al muierii lui numite Eva. 1927, când a căpătat viaţă Anişca , a fost numit în lume anul Clarei Bow, dar străbunicii mei erau oameni simpli dintr-un sat ca o stână lângă un râu avâd în casa lor o familie parcă neschimbată de sute de ani aici în Livadia unde aceeaşi apă curge spartă în cioburi pe pietre. Copilul, numit Anişca a fost născut pe Retezat, piramida acestor locuri cioplită nu ştim când de o sabie de lumină, unde mama ei urcase ca să se adăpstească de un potop, acolo născuse singură printre oile ce urcaseră cu mieii pustinte de furtună şi n-a fost nimeni s-o ajute să nască, doar Maica Domnului. Doamna Noastră Maria, a Imaculatei Concepţiuni, i-a fost moaşă femeii la naştere. Pe acolo, la Livadia, prin părţile Streiului, cum satul e chiar sub coasta marelui deal împădurit iar pământul e puţin între râu şi coasta împădurită şi plin de bolovani, încât pe acolo oamenii din sat erau cam toţi ciobani, păstori şi păcurari. Cu căciula de miel în cap, cu cojocul miţos în spate trei anotimpuri pe an, cu boata-n mână şi fluierul de lemn înnegrit de fumul focurilor ciobăneşti în munţi înfipt în brâul de piele unde era şi briceaga cu care cei mai cuminţi, ca fetele mari cum sunt şi eu îşi trăiau brânza, iar cei cu argint viu în urechi ajungeau şi să-şi rezolve neînţelegerile cu alţi tineri tari şi proşti asemeni lor, de prea multe mândre risispite prin satele din valea Retezatului de nu le mai puteau ţine socoteala dreaptă sau de prea multă băutură de nu mai puteau vorbi omeneşte. Dar livedencele îs femei vrednice ca sicilienele, poate doar satul Paroş să fie mai ceva, dar ăla îi sat vechi domnesc, ai familiei Băsărabă de juma de sat, strămoşi ai familiei domnitoare a Basarabilor care a întemeiat Ţara Românească a lui Mihai Eminescu şi a cui a mai fost. Oricum deşi livedenii au multe calităţi de le mai lipseşte una să facă suta cum spunea Cilibi Moise, îs iuţi, oameni iuţi la fire, iuţi şi vijelioşi cei mai mulţi, ca apele Streiului din care beau apă.

Cei care trăim aici prin părţile astea ale noastre ştim că fiecare sat are o batjocură, iar satul Livadiei de Coastă îşi are şi el batjocura lui. Din vremuri se spune că trei livedeni beţi întorcându-se noaptea-n sat au vrut să scoată Luna dintr-o baltă pân-au căzut grămadă de-au văzut că Luna-i pe cer. De sute de ani poate oamenii le strigă livedenilor: -Tri, mă, tri că Luna-i sus! Şi pentru o glumă atât de nevinovată aruncată totuşi ca o batjocură, livedenii aruncau cu bolovanul în fereastra trenului după ce coborau din personal la Livadia ca răspuns la batjocura amintită de navetiştii feroviari. Sat vechi de grăniceri cum e, livedenii nu stau la tocmeală, iar weltanschauung-ul livedean nu e lucru de joacă, iar sufletul lor a asemeni unui măr mocănesc, tare ca un bolovan şi parfumat ca un sân de femeie de reuşeşti să-l sfarmi cu buzele.

Bunicul dinspre mamă al Anei era un cioban numit Petru sau Ioan care avea doi fraţi Ioan şi Pavel, sau Petru şi Pavel. Toţi erau trei fraţi ciobani ce plecau la munte cu oile primăvara de veneau înapoi în sfârşit de toamnă, venind călcând cu o demnitate ţărănească pierdută azi în cea mai mare parte. Mâncau brânza sărată de oaie cu roşii din grădinile îngrădite ţinute de neveste, cu slănina vreunui porc gras ca un pachet de unt ţinut tot anul pe lângă casă, mâncau sloi, carnea de oaie făcută nojite păstrată peste ani în grăsime de oaie, cu mămăligă şi murături. Lapte de vaci, din cireada vacilor ţinute în sat, tot feluri de păsări domestice, puţin vânat şi produsele obişnuite date de pământ în satele de ţărani dinspre Haţeg pe care le primeau pe bani sau la schimb. Bani primeau în mare parte de la un israelit din Baru, care le cumpăra carnea de oaie şi vită, de pasăre, cu brânza şi ce mai aveau de vândut la cârciuma ce o ţinea acolo, cea mai mare cârciumă din părţile acelea ca un fel de supermarket şi măcelărie la nivelul acelor vremuri, venind la el diferite feluri de ţărani să-şi vândă sau să-şi schimbe mărfurile şi bineînţeles să cumpere minunăţiile nemţeşti de la oraş, gaz, zahăr şi tutun. Probabil că e o afacere ce datează din vremuri mai vechi, fiindă aşa s-a ajuns şi la numele satului şi apoi al comunei; Baru Mare, în maghiară Nagy Bár, înseamnă „băcănia mare”.

Familia Anei a trăit în acelaşi sat de mai multe sute de ani fiind atestaţi ca nemeşi cu numele de familie în „satul nobil” într-o diplomă de proprietate al principelui Albei Iulia la 1670 şi cu strămoşi aşa numiţi „nobili” atestaţi în sat înainte de anul 1500. În acele vremuri mai mult decât tulburi, nobil putea

ajunge oricine de distingea în războaie, de altfel aşa au ajuns nobili şi Cândeştii şi poate şi mai târziu urgisita familie Băsărabă din Paroş. Mai târziu, într-o cu totul alt status quo, nemeşii erau în acelaţi timp, ţărani, nobili vechi români din generaţiile lui Iancu de Hunedoara şi nobili noi colaboraţionişti cu pajura austriacă care a înnobilat satul Livadia în întregime. Ţin să menţionez că înainte de rescrierea comunistă a istoriei în care paginile manualelor şcolare au fost scrise cu inima lui Stalin, acea lopată magnifică, înainte de aceasta Transilvania era plină de nobili de toate naţiile şi mărimile şi parţial încă mai e, încă mai sunt oameni care îşi mai amintesc propriile origini, cele mai viteze şi importante în districtul fiind – situate la poli opuşi – familiile Kendeffi şi Kenderessy de care a auzit toată lumea pe deo parte şi legendara familie Băsărabă de care nu a auzit nimeni, pe de cealaltă. Cu cinci sute de ani în urmă atât familia cnejilor Cânde cât şi familia cnejilor Băsărabă au foşti puşi în faţa aceloraşi două opţiuni. Dacă familia Kendeffi ar fi făcut altă alegere acum ar fi avut destinul familiei Băsărabă, iar reciproca este valabilă deasemenea, dacă familia Băsărabă din Paroş ar fi ales diferit ar fi putut avea destinul Kendeffilor şi toată lumea de oriunde sunt blazoane să ştie de ei deja de sute de ani. Blazonul familie Kendeffi este prezent şi în arborele genealorgic al Casei de Windsor, familia Reginei, iar familia Băsărabă sunt doar jumătate din satul Paroş al judeţului Hunedoara care ştiu şi despre care ştim că sunt cei mai mari cneji ca măreţie din tot districtul şi cine ştie poate de oriunde românii au avut cneji. Şi unii şi alţii au fost eroi în războaiele vechi ale creştinătăţii, în campaniile îmoptriva otomanilor ale militarului Iancu de Hunedoara, dar saga familiei Kendeffi e doar glorioasă pe când destinul paroşenilor Băsărabă care acum cinci sute de ani au fost aleşi să fie consideraţi ortodocşi mai departe şi totodată ţărani de coroana ungară e sublim. Şi pe de altă parte ce mai rămâne din Don Quijote când i se ia calul? Nobililor care nu acceptau să treacă la catolicism li se lua dreptul la blazon, dreptul de a avea cal şi de a purta arme. Şi astfel cnejii Băsărabă din Paroş au devenit ţăranii Băsărabă din Paroş, dar noi toţi ştim că sunt cei mai tari. Şi chiar şi numele satului le reflectă cumva alegerea făcută în urmă cu jumătate de mileniu, cum spunea tatăl meu profesorul, pronunţia maghiară stâlcită de la „păroşi”, pentru că în trecut toţi bărbaţii ortodocşi purtau barbă.

Ca un om care am cercetat de mult timp cu atenţie pot spune că dacă e un loc care poate fi considerat Mekka

ţinutului nostru lăsând la o parte cele două altare medievale şi Mormântul Sfântului care are tendinţa de a deveni obiectiv supus comerţului, fie el şi religios, atunci acesta nu poate fi decât satul Paroş şi spun aceasta în situaţia în care nu pot fi acuzat de lipsă de obiectivitate. Nici eu nici Livadia mea, nici Haţegul, nu au nimic nici în clin nici în mânecă, nu au nimic comun cu satul Paroş. Pe foştii cneji Băsărabă din Paroş i-am întâlnit pe strado şi în cărţile de istorie, iar apoi mi-au răsărit în credinţă fiindcă şi eu sunt doar un ţăran cum îmi spuneau colegii de clasă la orsaşul cel mare, marea metropolă Deva. Nu, nemeşii livedeni nu au fost nimic atât extraordinar. Ma târziu, cum am ma spus, find locuitri ai unui sat grăniceresc livedenii au apărat pe rând graniţele principatului Transilvaniei, ale Imperiului Austriei şi ale AustroUngariei de turcii de dincolo de munţi, până au întors frontul luptând de partea românilor din Regat în Primul Război Mondial.

Aşa cum a fost Primul Război Mondal a fost cel ma crud pe care lau avut de dus românii, un război fratricid, şi pentru că ş români sunt oamen cu adevărat nu a putut avea decât o sngură mântuire. Ş în plus Regele Ferdinand ne-a dat pământ, tre iugăre la fecare soldat ardelean care a luptat de partea Regatului României. Fiind probabil mic nobili, oameni care s-au remarcat cumva în luptele lui Iancu de Hunedoara cel care a ridicat întreaga zonă, unele sate primind permsiunea să facă biserici de piatră aparţnând legii creştinilor falşi cum erau numiţi de Papă, „oameni nobili” înainte de statornicirea şi întărirea posesiunilor ungare pe pământul rumânilor unt cu Oltenia lui Bărbat şi Litovoi, cu un statut incert după 1500 când toate felurile de nobili pentru a fi pe mai departe recunoscuţi au fost siliţi să treacă de ortodoxie la catolicism – ce a acceptat să facă familia cnejilor Cândea şi nu a făcut până astăzi familia foştlor cneji Băsărabă -, iar mai târziu, odată cu greco-catolicismul implementat de austrieci întregul sat Livadia a devenit în acelaşi timp sat nemeşesc, adică sat în care toţi locuiitori erau numiţi nobili deşi erau doar nişte ţărani care primiseră unele pământuri şi privilegii nesemnificative în plus şi sat greco-catolic, sat de supuşi austrieci cum am fost noi pe toată perioada habsburgică, deci ceva ce poate fi numit satul nobil greco-catolic românesc supus austriac Livadia. Probabil că noi am fost opusul satelor de pe malul drept al Râului Mare: Valea Dâljii al preotului nobil Stoica martirizat de pârcălabul de Haţeg, deasemenea român, unul din Cândeşti pe vremea când aceştia încă nu se maghiarizaseră, satul de daci get-beget studiaţi exhaustiv în anii '50 de Academie

Clopotiva şi râudemorenii ai cneazului-călugăr Nicodim care a făcut bisericuţa de piatră cu altar fortifcat de sub Cetatea Colţulului şi deasemenea opusul satelor din sus de sub munte, de pe cele două ape, Râul Mic şi Râul Alb, sate la fel de ortodoxe ca duruitul ploii pe toacă.

A fost o viaţă frumoasă, timp de sute şi sute de ani.

Noi, ţăranii noştri vindeau lână şi brânză, lapte de vacă şi carne de oaie şi de vită pe grâu, cucuruz şi cartofi şi cu porcul din ogradă trecea iarna binecuvântată cu luna celor cinci sărbători.

Când era vară fetele mari purtau ii ce te-mbătau cu miros de busioc şi de măr, iar iarna încălţau opinci şi ghete ca la târg la Pui şi nu era nimc mai frumos ca ele în tot pământul. Stăteau seara lângă Strei la poveşti şi erau aşa de frumoase de nu se putea apropia nimeni de ele, nu erau cu nimic mai prejos decât domnişoarele de la târg care purtau rochii de stofă tot anul şi ştiau să cânte la pian, iar cine n-o primit gură de la o ţărancă o trăit deegeaba poate. Pe uliţa numită La Cazarme, bătrânii stăteau cu ochi orbi de copii aşezaţi pe băncuţele de lemn roase de vreme, râzând la câte-o glumă veche, din tinereţe, cu dinţi ştirbi tot ca de copii, stăteau la basne şi şi-o aminteau pe Prinţesă, pe Sissy a Austriei noastre.

Atunci în 1928 Anişca s-a născut în ţara profesorului Miroiu şi a stelei sale, într-o vreme în care era o minunăţie fii ţăran, îţi îngropai faţa-n smântână ca viţelul sugând la maică-sa, de cei mai mulţi ţărani, cei simpli la suflet mai ales, îşi şi doreau să rămână aşa, îngropaţ sufleteşte până la genunchi în pământul lor, până în vecii vecilor, ori măcar până în ziua de apoi. Sătenii din sus de pe Strei nu aveau mult pământ, dar tot se merita dacă ţinai oi şi vite. Pământul ce-l aveau îl aveau de la Rege, care le dăduse câte un ogor pentru că au luptat în bătaia cea mare. S-or dus, i-or vândut şi pe austrieci şi pe unguri şi-or fost ca argaţii răzvrătiţi împotriva stăpânilor, ce urăsc şi spun că dispreţuiesc stăpânii mai mult şi în zi de azi şi apoi au avut pământul lor. Ce spun toţi în jurul nostru în ţările vecine, curve românski, românu-i curvă, şi nemţii şi austriecii, şi ruşii şi ăialalţi slavi, dar şi o curvă nu este astfel pur şi simplu, viaţa o dezumanizează ca în romanele lui Tolstoi, nu e vina ei, pe noi pe român cine să ne mai înţeleagă? Poate doar francezii, englezii şi americanii. Abia după ce or murit or avut pământul lor, despre care dascălii lor puţini şi adevăraţi ca Mandela, le spuneau că e al lor de drept de mii de ani, pământul lor, bolovănos şi plin de steiuri cum sunt şi sufletele lor de săteni de sub prăvălişul

dealului împădurit care mai lua foc câteodată de-l bătea vântul iute de pe strei de ardea câte o coastă întreagă numai o flacără de schelălăiau lupii îngroziţi căutând un luminiş, un pârleaz prin flăcări pe unde să fugă, şi ursul îşi rdica labele spre cer de mormăia Crezul ca popa din satele momârlăneşti. Pe acolo pe valea Streiului vântul aprinde ogoarele înainte de secere, satul şi chiar biserica o tot ars timp de veacuri până or făcut una de piatră să n-o mai ardă nici focul şi să nu fie nici ei mai prejos de sătenii de la Ponor sau Pui. Tot pământul de la Bulz în sus pe Strei până înainte de Petroşani şi în jos până dncolo de Haţeg era al nostru al oamenilor, mai ales atunci în anii după ce românii sau adunat aproape toţi la un loc de-or făcut pământul roată cum or mai făcut-o cu trei sute de ani înainte, iar în cer deasupra de Pui şi Baru norii se spărgeau unii de alţii amestecându-se asemeni boţurilor de mămăligă.

De Paşti se-nghesuia tot satul în biserica cu icoane înrămate şi văruită cu model ca o casă de locuit, sempărtăşeau cu pască şi cântau fetele mari: „Ce folos, ce folos, vrednic fără de Christos?” Tăiau lemne de la pădurea lor şi făceau crucile în cimitiri şi făceau bărci pentru copiii care plecau de mici, să treacă peste Strei la Dumnezău şi pentru mamele care plecau de să prăbuşea peste oameni şi peste fete un munte de piatră crăpată de trăsnete în Retezat.

Constantinescu Felix-Gelu 15 Martie 2017 · PATRONUL CĂCĂNARILOR Iulian: (cântă la chitară) „Stau la geam În orașț ul cel mare Văd venind o căruțță cu cai Unu-i alb altu-i negru Șț i-mi pare Că ei sunt unul rai altul iad” (începe să screme tot cântând la chitară) Vai ce căcare am în mine.

(în juru-i e un spațțiu gol) E bine să te caci.

Omul care se cacă înseamnă că are ce mânca. Io când mă cac îs fericit.

Străinul: Ce faci aici?

Iulian: Mă cac! Vă deranjează?

Străinul: Nu. Iulian: Da' cine suntețți, domnule?

Străinul: Eu sunt proprietarul.

Tinere, stai aici, cacă-te. Ai multe otrăvuri adunate în tine. Când termini am să vin pe la tine.

Iulian: Să trăițți.

Străinul: Am vorbit cu doi oameni despre tine. Tu eșț ti patronul căcănarilor.

(Străinul pleacă. Iulian începe să se screme iar) Iulian: „Tropa trop Prin orașț Șț chiopătatul Galop Un țțăran Șț i doi cai Tropa trop.”

(Cortina) 5 comentarii Îmi place Vezi mai multe reacţii Comentează Distribuie

Vezi tot

CUPRINS Citiți prospectul (Commedia live) + Domnișoara Casandra (Tragedie scurtă) Eriniile (moment drgamatic) Moartea unui erou (dramă) Constanze (schiță dramatică) Juniorul dă stingerea (Piesă într-un act) Piesă într-un act + Habilis Căcat Sambata in care am murit {2015+} Monolog DRAMĂ ÎN CARE EROUL ESTE ÎNVINS DE O PUTERE SUPERIOARĂ Constantinescu Felix-Gelu 15 Martie 2017 · PATRONUL CĂCĂNARILOR SFÂRȘIT