Bisericile medievale românești din Țara Hațegului și ținutul Hunedoarei 2021 Felix Rian Constantines

Bisericile medievale românești din Țara Hațegului și ținutul Hunedoarei 2021 Felix Rian Constantinecu

J tricolora mea frumoasa + 2021 June – Chiciurescu, Roumanie Motto: “Acum după ce am murit În pământ sunt pietre care mă apasă nu pot nu pot ieși să te îmbrățișez îngenuncheată mă rog în chilie îndurerata mea frunte e plecată iar ochii mei sunt două lumini

Mma, + Craiu Ungariei Mateiaș , epistola de septesimus vita imo pectore est non moræ moro ego o profesora mea muto ego fuit alma mea plangit nano muta sola secunda mater juven pax juven sapientia non habet plango ego et amo caelum et sancta terra en caelum en nox jupiter plangæ deus benedicite profesora mea

sola secunda mater deus benedicite

Cartea închisă

Stăteam în ceainăria japoneză din Grădina Botanică tocmai începusem să citesc o carte nu știu cât timp a trecut în templul pustiu ca o bisericuță de piatră o engleză bătrână m-a rugat politicos să-i arăt cartea mi-a dat-o înapoi sfătuindu-mă să-mi găsesc o prietenă aș fi preferat să plece cu ea-n mână fără să se uite înapoi am rămas privind cartea acum închisă și am fost dezamăgit ca orice tânără Cireșul

Cireșul meu, fratele meu fiul mamei mele e rănit ca un soldat

îngenuncheat lângă el ca o soră de Cruce Roșie îi umplu gigantica rană sângerândă cu pământ pământul îl alină umple-mi sufletul cu pământ cu mâinile tale delicate pune pământ în tăietura ce brăzdează sufletul meu oh, ce harnice sunt furnicile” 2015, ii, $, Jassy 0, Coroiești, Hunedoara De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Coroiești — sat — Sectia de preparare a carbunelui Coroiesti.

Hunedoara.JPG Coroiești se află în RomâniaCoroieștiCoroiești Coroiești (România) Poziția geografică Coordonate: 45°29′0″N 23°0′6″E Țară Flag of Romania.svg România Județ Actual Hunedoara county CoA.png Hunedoara Comună Sălașu de Sus SIRUTA 91134 Populație (2011)

- Total 175 locuitori Fus orar EET (+2) - Ora de vară (DST) EEST (+3) Cod poștal 337421 Prezență online GeoNames Modificați la Wikidata Modifică date / text Consultați documentația formatului Coroiești sau Jiu-Coroiești este un sat în comuna Sălașu de Sus din județul Hunedoara, Transilvania, România.

Cuprins 1 Istoric 2 Biserică 3 Personalități 4 Bibliografie 5 Imagini Istoric Până la mijlocul secolului al XV-lea, cnezii locali nu s-au ridicat la rang de nobili, satul lor fiind socotit moșie regală, inițial administrat de la Hațeg, apoi din cetatea Devei. În anul 1463 regele Matia a dăruit satul unor sălășeni, care, așa cum spunea dania, îl stăpâniseră din vechime, după obiceiul cnezatului. Stăpânirea totală a satului de către nobilii

români din Sălașu este însă contrazisă de alte prezențe feudale locale, dintre care, chiar în preajma donației lui Matia, sunt pomeniți Ioan și Nicolae. Această prezență paralelă își face tot mai mult simțită prezența către sfârșitul veacului al XV-lea. În secolul următor sălășenii și îndeosebi familia Sărăcin, vor câștiga poziții temeinice, în paralel cu intrarea în anonimat, dispariția ori iobăgirea unei bune părți a nobililor mărunți din Coroiești.

La începutul secolului al XVIlea, moștenirea Sărăcineștilor va fi preluată de familia Keresztessy, pe care o descoperim la Coroiești și la 1694.[1] Biserică Biserica, situată în zona central-vestică a satului, are un aspect destul de curios, menit să deruteze. Intratea se face în vest, pe o ușă cu deschidere evazată spre interior. Se pătrunde într-o navă de 9,20 m lungime, cu pereți groși de 0,80 m. După această lungime se formează două nișe late de 1,03 m fiecare. Cea din nord pătrunde mai mult în grosimea

peretelui (0,36 m), decât cea sudică (0,14 m). Urmează apoi umerii altarului, groși de circa o jumătate de metru, din care se arcuiește o închidere semicirculară. Din vechile ferestre, ,,înguste și lungărețe ca la cele mai vechi biserici, nu au rămas decât câteva, cele din est au fost astupate și în locul lor au fost sparte în pereți alte ferestre, mai înălțate. Ștefan Molovan credea că partea cea mai veche a fost cea a ,,bărbaților, respectiv, ceea ce ar putea fi desemnat ca parte din față a navei necompartimentate, asemănătoare cu un ,,oratoriu .

La acela se vor fi adăugat, pe la 1844, altarul și ,,tinda femeilor.

Afirmația poate fi contrazisă de grosimile diferite ale principalelor componente ale bisericii, din care situație, nava, în întregimea ei, pare să fi fost, într-adevăr mai veche, iar altarul transformat radical.

Chiar și modalitatea de rezolvare a intrării amintește de o soluție mai arhaică.

Ferestrele așa cum fuseseră văzute de Ștefan Moldovan, trimit iarăși către arhitectura medievală. Tipul de altar

semicircular reapare în Hațeg cel mai devreme în secolul al XVII-lea, ceea ce ar putea fi un indiciu oarecare pentru istoria bisericii.

Cel mai probabil biserica a fost construită de către localnici, probabil înaintea secolului al XVI-lea. Dar mai departe, cine și cum s-a implicat în întreținerea ei, este imposibil de judecat[2].

Personalități Nicolae Brânzeu (1883-1963), preot greco-catolic, delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, deținut politic Bibliografie ^ Adrian Andrei Rusu, Ctitori și biserici din Țara Hațegului până la 1700, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1997, pag. 191-192. ^ Ibidem, pag. 191 Imagini Coroiești în Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-1773 [arată] v•d•m

Localități care au aparținut până în 1851 de Regimentul I de Graniță de la Orlat [arată] v•d•m Comuna Sălașu de Sus, județul Hunedoara Categorie: Sate din județul Hunedoara Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale

Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons În alte limbi ‫مصرى‬ Нохчийн Esperanto Magyar Татарча/tatarça Українська Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 16 septembrie 2020, ora 21:00.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

1, Biserica Sf. Gheorghe din Streisângeorgiu De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare

Biserica Sf. Gheorghe din Streisângeorgiu Streisangeorgiu HD.SE.jpg Poziționare Coordonate 45°44′N 23°01′E Localitate Streisângeorgiu, Streisângeorgiu Modificați la Wikidata Oraș Călan Țara România[1] Modificați la Wikidata Adresa 239 Edificare Data începerii construcției secolul al XI-lea Modificați la Wikidata Clasificare Cod LMI HD-II-m-A-03454 Modifică date / text Consultați documentația formatului Absida altarului, 2007 Pronaosul din secolul 18, înainte de demolare. Imagine din arhiva CMI, ante 1926.

Biserica Sf. Gheorghe din Streisângeorgiu este o biserică ortodoxă aflată în localitatea omonimă, în marginea orașului Călan, județul Hunedoara.

Construită în stilul romanic, între 1313-14, pe locul unei biserici de lemn datate 1130-

1140, biserica din Streisângeorgiu este una din cele mai vechi construcții medievale din Transilvania și România cunoscute până în prezent și păstrate în funcțiune.

Nu numai vechimea ce și arhitectura ei bine conservată, pictura valoroasă din trei perioade diferite: 1313-14, 1409 și 1743, și nu mai puțin situl arheologic, fac din această biserică una dintre cele mai prețioase monumente de arhitectură medievală transilvană. Biserica se află pe noua listă a monumentelor istoricecu cod LMI HD-II-mA-03454.

Cuprins 1 Istoric 2 Note 3 Bibliografie 4 Vezi și 5 Legături externe Istoric Săpăturile arheologice au relevat vechimea neașteptat de mare a bisericii, din anii 13131314, conform inscripției slavoromâne din biserică. Inscripția a fost descoperită în altarul bisericii, în timpul unor

sondaje asupra pereților.

Mormintele din jurul bisericii datează din secolele XII-XIII. Stratigrafia mormintelor și alte date au permis concluzia că înaintea bisericii de zid, a existat o biserică de lemn, cu același plan și aceleași dimensiuni datată în a doua jumătate a secolului al XI-lea [2] Textul inscripției slavo-române de la 1313 în forma găsită pe zid: În anul 1313/1314 am făcut biserica cu ajutorul sfântului Gheorghe și al Maicii Domnului și al tuturor sfinților, întru ajutorul și iertarea păcatelor cneazului Balea și întru ajutorul și mântuirea și iertarea păcatelor popii Naneș

și ale lui Teofil zugravul Pictura murală interioară se păstrează din trei etape succesive, cea inițială din 13131314, refăcută în 1409 și 1743. În secolul 18 sau 19 bisericii i sa adăugat o tindă spre vest, care a fost demolată în urma restaurărilor din anii 1970.

La exterior, pe zid, dar și în interiorul bisericii se observă lespezi romane preluate de la o villa rustica din apropiere.

Note ^ Monuments database, 7 noiembrie 2017 ^ G. Mihăilă, Studii de lingvistică și filologie, Editura Facla, Timișoara, 1981, p.10 Bibliografie Studii monografice Iorga, Nicolae (1926). „Cea mai veche ctitorie de nemeși români din Ardeal (1408-9)”. Academia Română, Memoriile Secțiunii Istorice. III (VI): 171-175, București ediție digitală.

Studii generale Porumb, Marius (1998).

Dicționar de pictură veche

românească din Transilvania, sec. XIII-XVIII. București: Editura Academiei Române.

ISBN 973-27-0572-8.

Moisescu, Cristian (2001).

Arhitectura românească veche I. București: Editura Meridiane. ISBN 973-33-04409.

Vezi și Streisângeorgiu, Hunedoara Legături externe Commons Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Biserica Sf. Gheorghe din Streisângeorgiu Despre săpăturile arheologice Note de călătorie de la fața locului Categorii: Arhitectura în RomâniaArta medievală româneascăMonumente istorice din județul HunedoaraBiserici din județul HunedoaraBiserici din secolul al XIV-lea 2, Biserica cnezilor Cândea din Sântămăria-Orlea De la Wikipedia, enciclopedia liberă (Redirecționat de la Biserica Reformată-Calvină Sântămărie Orlea)

Sari la navigareSari la căutare Biserica cnezilor Cândea din Sântămăria-Orlea SantamariaOrleaHD (33).JPG Informații generale Confesiune Calvinism[*] Modificați la Wikidata Hram Fecioara Maria Modificați la Wikidata Jurisdicție religioasă Eparhia Reformată din Ardeal Modificați la Wikidata Țara Flag of Romania.svg România Modificați la Wikidata Localitate Sântămăria-Orlea, Sântămăria-Orlea Modificați la Wikidata județHunedoara Coordonate 45°35′26″N 22°58′12″E Istoric Localizare Monument istoric Clasificare Cod LMI HD-II-m-A-03445 Modifică date / text Consultați documentația formatului Biserica cnezilor Cândea din Sântămăria-Orlea, județul Hunedoara, foto: mai 2012.

Biserica din depărtare

Biserica (sud-vest) Portalul romanic de la baza turnului Fereastră biforă Biserica Reformată-Calvină Sântămăria-Orlea, odinioară catolică, se numără printre cele mai vechi biserici din spațiul românesc, fiind ridicată către sfârșitul secolului al XIII-lea.

Alcătuită dintr-o navă tăvănită, din turn pe fațada de vest și un altar dreptunghiular boltit în cruce pe ogive, prezintă forme arhitectonice specifice tranziției de la romanic la goticul timpuriu. În interior se află un valoros ansamblu de pictură murală.

Biserica este clasată pe lista monumentelor istorice din județul Hunedoara cu codul LMI HD-II-m-A-03445.

Fereastra biforă este orientată spre apusul soarelui.

Cuprins 1 Istoric și trăsături 2 Vezi și 3 Note

4 Bibliografie 5 Legături externe 6 Imagini Istoric și trăsături La sud de orașul Hațeg, pe malul drept al Râului Mare, se află localitatea SântămăriaOrlea, atestată documentar în anul 1331, sub denumirea de „villa Sancte Marie”. Pe un mic platou de la periferia satului, la mică distanță de vechiul castel al familiei nobiliare Kendeffy, se ridică un lăcaș de cult impunător, aparținător, în prezent, cultului reformat.

Construită din piatră brută și piatră fățuită la muchii, biserica atrage atenția nu doar prin aspectul îngrijit al zidurilor sale înalte, cât mai ales prin frumusețea portalurilor și a ferestrelor, cu coloane și chenare atent executate. Tăvănită, luminată de ferestre înguste cu deschizături semicirculare, nava dreptunghiulară (16,36 x 10,22 m) este prevăzută, pe latura sudică, cu un portal romanic. În partea ei apuseană se află o tribună, adosată după 1447, așezată pe stâlpi de zid octogonali și separată de corpul

clopotniței. Spre răsărit, compoziția arhitectonică a monumentului cuprinde și un altar rectangular (6,24 x 6,40 m), boltit în cruce pe ogive, cu nervuri masive care se reazemă pe console cu un decor înflorat.

Turnul pătrat, cu cinci niveluri, este prevăzut la parter cu un portal de tip romanic, cu o bogată decorație sculptată. La primul etaj, prezența unei ferestre gotice se datorează unei intervenții posterioare edificării monumentului; în schimb, ferestrele de la ultimele etaje sunt romanice, aparținînd fazei inițiale de construcție.

Acoperișul, refăcut în cursul unuia dintre multiplele șantiere de renovare la care a fost supus în timp edificiul - mai cunoscut este cel din anul 1908 - este alcătuit din patru frontoane triunghiulare din piatră și dintr-o piramidă prelungită.

Privită în ansamblu, biserica prezintă caracteristicile fazei de trecere de la romanic la gotic, fază care, în arhitectura transilvăneană, s-a consumat în cea de-a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Prin altarul dreptunghiular boltit în

cruce pe ogive și prin fereastra circulară polilobă de pe latura sudică a altarului, ctitoria se înscrie în numeroasa familie a monumentelor derivate stilistic din formele goticului timpuriu (așa-numitul „gotic burgund”), răspândit în întreaga Europă de călugării ordinului cistercian. Pornind de la aceste criterii stilistice, datarea monumentului în jurul anului 1280 este în deplină concordanță cu informațiile surselor scrise.

Dată fiind apartenența actuală a bisericii la comunitatea calvină, ar fi de așteptat ca, la interior, decorul iconografic să lipsească cu desăvârșire. Totuși în naos și in absida altarului sunt sesizabile câteva fragmente de pictură, reminiscențe ale bogatului decor care împodobea odinioară pereții sfântului lăcaș. De sub stratul de var sub care stătuseră ascunse mai bine de trei secole, restauratorul Ferenc Storno, din însărcinarea Comisiunii Monumentelor Istorice din Budapesta, a scos la lumină, în anul 1869, cele dintâi mărturii ale bogatei

vestimentații murale de odinioară; alte relevee au fost executate de Imre Steindl în 1873. Ansamblul pictural ar fi fost dezvăluit, probabil, în totalitate, dacă nu s-ar fi opus membrii aceleiași Biserici Reformate.

Păstrată în condiții relativ bune și desfășurată pe mari suprafețe, pictura aparține mai multor etape de execuție; cea mai importantă este aceeea în care s-a decorat partea răsăriteană a navei, etapă datată, printr-o inscripție latină, aflată lângă portalul sudic, în anul 1311. Sub acest strat de pictură se găsește decorul provizoriu al bisericii, realizat imediat după finalizarea construcției, format din zece cruci de consacrare, răspândite de pe pereții absidei altarului și până în nartex. Cu privire la încadrarea cronologică a picturii din naosul bisericii, o asemenea sinteză nu se putea constitui decât la sfârșitul sec al XIII-lea sau în primele decenii ale secolului următor, încadrare confirmată și de inscripția, pictată în frumoasele

majuscule de stil gotic, de pe peretele sudic al lăcașului: ”HISTA ECCLESIA EST DEDICATA PRO HONORE BEATE GENITRICIS ANNO DOMINI MCCCVNDECIMO”, în traducere: ”Această biserică a fost închinată spre cinstea Fericitei Născătoare, anul Domului 1311”. Așadar, acesta este cel mai vechi ansamblu pictural păstrat din țară, devansând cu jumătate de veac decorul iconografic al bisericii „Sfântul Nicolae” de la Curtea de Argeș. Prezentând numeroase elemente bizantinobalcanice, cu vădite împrumuturi din arta romanică și gotică, dar și cu influențe ale Renașterii, picturile din naosul bisericii din Sântămaria-Orlea reprezintă un interesant caz de interferență stilistică, indicând ca posibilă zonă de proveniență a meșterului zona Dalmației sudice.

Pentru cea de-a treia etapă de execuție, reprezentativ este decorul pictural al absidei altarului, aparținând stilului bizantin târziu, simplificat însă

prin rusticizare. Dacă se ia în considerare faptul că, la mijlocul secolului al XV-lea, Cândeștii din Râu de Mori intrau in posesia localității Sântămăria Orlea, acestei familii i se datorează, cu cea mai mare probabilitate, finanțarea picturilor din altar și de sub tribuna navei, scene executate de doi meșteri formați în ambianța bizantină sud-carpatică. Un sgrafit latin, din anul 1484, stabilește datarea „ante quem” a acestui nou decor pictural. Alte elemente iconografice sunt vizibile la exteriorul bisericii.

La fel ca în cazul bisericii din Strei, un „Iisus-Vir dolorum” este situat în luneta portalului sudic, stratul de pictură este însă foarte șters și doar o examinare atentă permite identificarea Mântuitorului, încadrat de doi îngeri. Alte urme de chenare decorative și de pete de culoare se păstrează sub arcada portalului vestic.

Actualmente reformat, dar posedând la interior o bogată vestimentație picturală bizantin-ortodoxă, precedată de o fază caracterizată prin

prezența unor cruci de consacrare tipic latine, lăcașul de cult se înscrise astfel în categoria monumentelor a căror istorie este învăluită întro aură de mister. Nedumeririle sunt legate de caracterul confesional inițial al bisericii, cheia identificării ctitorilor.

Așadar, cine a ctitorit biserica din Sântămaria Orlea?

Românii ortodocși sau coloniștii maghiari catolici?

Părerile istoricilor au fost și sunt împărțite. Un punct de vedere este acela că edificiul a fost ridicat de coloniștii maghiari catolici, semnalați documentar în localitățile Hațeg, Sântămaria-Orlea și Bretea Ungurească (azi Bretea Streiului) încă din anul 1276, moment în care s-a și realizat integrarea depresiunii hațegane în structurile politicoadministrative de tip feudal ale Regatului maghiar. În posesia comunității latine l-ar fi înregistrat, ca atare, și registrul dijmelor papale din anii 1315 și 1332. În privința stratului de pictură de la 1331, deși prezintă numeroase tangențe cu arta bisericească de tradiție bizantină, s-a susținut că stilul

acestuia nu ar fi impropriu nici artei occidentale. Prezența elementelor arhitectonice romano-gotice, pisania latină și istoricul localității în care se găsește biserica - strâns legat de comunitatea maghiară colonizată aici, pusă, încă de la sfărșitul sec al XIII-lea în slujba cetății, respectiv a curții regale din Hațegul învecinat ar conduce la concluzia că, la început, lăcașul de cult ar fi deservit parohia locală de rit catolic, supusă, prin arhidiaconatul Hunedoarei, Episcopiei latine din Alba Iulia.

Ca urmare a pustiitoarelor incursiuni turcești din anii 1420 și 1438, soldate cu distrugerea curții regale din Hațeg și cu incendierea și prădarea târgului și a localităților din împrejurimi, între care și Sântămăria Orlea, Ioan de Hunedoara, în calitate de administrator al bunurilor Coroanei maghiare, a dăruit satul, la 15 aprilie 1447, lui Ioan, fiul lui Cândea de Râu de Mori, fiilor Cândreș, Ladislau și Nicolae și nepotului de frate al acestuia, Cândea, colaboratorii săi credincioși din

nesfârșitele campanii antiotomane. Așadar, biserica parohială de odinioară devenea capelă de curte a cunoscutei familii nobiliare românești ortodoxe. De această preluare ar trebui legată, în acest caz, și posibila schimbare a hramului bisericii, care, pe baza icoanei dispărute de deasupra intrării, ar fi fost cel al „Sfintei Treimi”.

Donația, potrivit istoricului clujean Adrian Andrei Rusu, sa datorat atmosferei confesionale post-florentine, în cadrul căreia uniunea religioasă, perfectată formal în anii 1438-1439, era privită ca înfăptuită.

Potrivit celeilalte opinii, biserica a fost încă de la început ortodoxă, lucru dovedit nu doar de picturile din sec al XIV-lea, cu un vădit caracter bizantin, sau de literele chirilice prezente în altar, ci și de nișa din peretele nordic al altarului, astăzi astupată, care servise, în vechime, ca proscomidiar. În ceea ce privește existența acelor cruci de consacrare, aparținătoare decorului provizoriu al bisericii, o ipoteză ar fi aceea ca

acest strat a fost sfințit, la un moment dat, de un episcop catolic, fapt petrecut cândva în vremea regilor angevini, sub care măsurile de constrângere a „ereticilor” ortodocși au devenit din ce in ce mai aspre.

Dacă părerile istoricilor privitoare la apartenența confesională inițială a bisericii nu concordă, după anul 1447 lucrurile sunt limpezi, căci, din acel moment, destinul edificiului s-a legat îndeaproape de cel al familiei Cândea din Râu de Mori.

Odată cu trecerea acesteia la Catolicism, în a doua parte a secolului al XV-lea, și biserica a fost transformată, probabil într-un lăcaș de cult latin. În jurul anului 1555, biserica și-a schimbat din nou destinația confesională; un document din 8 martie 1559 transmite informația că paroh al bisericii din Sântămăria-Orlea era, de cel puțin patru ani, pastorul reformat maghiar Martin, cel care la cererea Miliței Kendeffy de Râu de Mori, a cununat-o de doua ori pe Margareta Mușina de Răchitova. Dacă în următoarele șase decenii

familia Kendeffy - calvinizată și maghiarizată - a permis oficierea serviciilor divine ortodoxe în paralel cu cele reformate, după 1613, românii au fost privați de biserică. În plus, absența sgrafitelor ultimul datează din anul 1642 indică văruirea veșmântului pictural interior al bisericii, rămas acoperit până în 1869; acest tip de neoiconoclasm medieval este atestat și în cazul altor edificii ecleziastice hunedorene.

Interesantă este informația transmisă de canonicul Iacob Radu, anume că, în cursul ultimei expediții turcești în Țara Hațegului (1788) ar fi fost distruse, prin incendiere, anexele unui așezământ monahal benedictin, aflat în imediata apropriere a bisericii; anterior, vicarul unit Ștefan Moldovan sugerase contemporaneitatea acestei mănăstiri cu cea de la poalele Cetății Colțului, ctitoria acelorași Cândești. În lipsa altor surse documentare, aceste informații nu pot fi încă verificate. Așadar, lăcașul de cult trebuie să-și fi păstrat, în

cursul secolelor XVI-XIX, statutul de edificiu parohial reformat. În mod curios, harta iosefină a Transilvaniei (17691773) nu-l menționează. În anul 1810, vicarul unit al Hațegului, Chiril Țopa, încerca, fără sorți de izbândă, preluarea lăcașului pe seama obștii românești; autoritățile au dat câștig de cauza credincioșilor maghiari. Drept urmare, biserica, înscrisă pe lista monumentelor istorice, funcționează până astăzi, în mod sporadic, ca lăcaș de cult al restrânsei comunități de credincioși calvini, urmași ai nemeșilor hațegani de altădată[1].

Commons Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Biserica cnezilor Cândea din Sântămăria-Orlea Vezi și Sântămăria-Orlea, Hunedoara Note ^ Florin Dobrei, pag.38-42 Bibliografie Florin Dobrei - Bisericile ortodoxe hunedorene (Ed.Eftimie Murgu, Reșița 2011)).

Legături externe Fișă monument Monumente istorice din România - Fișă și localizare de monument Biserica Santamarie Orlea, 14 iunie 2012, CrestinOrtodox.ro Imagini SantamariaOrleaHD (12).JPG SantamariaOrleaHD (15).JPG SantamariaOrleaHD (17).JPG SantamariaOrleaHD (30).JPG SantamariaOrleaHD (33).JPG SantamariaOrleaHD (29).JPG SantamariaOrleaHD (22).JPG SantamariaOrleaHD (21).JPG SantamariaOrleaHD (20).JPG SantamariaOrleaHD (8).JPG SantamariaOrleaHD (7).JPG SantamariaOrleaHD (5).JPG SantamariaOrleaHD (6).JPG SantamariaOrleaHD (4).JPG SantamariaOrleaHD (3).JPG SantamariaOrleaHD (2).JPG

Categorii: Biserici reformate din RomâniaMonumente istorice din județul HunedoaraBiserici cu hramul Sfânta MariaBiserici din secolul al XIII-lea Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol

Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons În alte limbi Magyar Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 4 iunie 2021, ora 17:18.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

3, Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei este o biserică ortodoxă aflată în localitatea Strei, în vecinătatea orașului Călan, județul Hunedoara, aflată pe noua listă a monumentelor istorice (cod LMI HD-II-m-A-03452).

Sinteză de influențe bizantine și nord-italiene (stil gotic timpuriu), valorificate într-o manieră arhitectonică locală, biserica ortodoxă din Strei datează din a doua jumătate a

sec. al XIV-lea (după unele surse circa 1270)[1], fiind unul dintre cele mai vechi și reprezentative monumente de arhitectură transilvană.

De mici dimensiuni, construită din piatră brută, prezintă un turn-clopotniță pe fațada vestică, o navă scurtă cu boltă de scânduri și un altar dreptunghiular, boltit în cruce pe ogive masive de piatră.

Odinioară pictată și la exterior, ea păstrează un valoros ansamblu de picturi murale la interior executate de maestrul Grozie: în altar „Iisus în glorie" și cortegiul apostolilor, în navă „Buna Vestire", Sfântul Nicolae și sfinți.

Cuprins 1 Istoric și trăsături 2 Note 3 Bibliografie 4 Vezi și 5 Legături externe 6 Imagini din exterior 7 Imagini din interior Istoric și trăsături Asemănător întru totul în ceea ce privește compoziția volumelor arhitectonice cu

biserica hațegană de la Sântămăria Orlea, a cărei replică mai modestă pare să fie, lăcașul de cult din Strei, fostă capelă de curte a familiei cneziale locale (vestigiile construcțiilor medievale au fost descoperite la circa 80 m nordvest de biserică) este alcătuit dintr-un turn clopotniță etajat (3,40 mx1,41 m), o navă dreptunghiulară inițial tăvănită (6,45x5 m) și un altar rectangular decroșat (3,22x2,80 m), toate distribuite de-a lungul axei vest-est a edificiului. Având în medie o grosime de 0,85 m, zidurile navei și altarului, construite din piatră brută sau fățuită, sunt tencuite; celelalte păstrează doar aparența mortarului. Coiful turnului este construit din piatră, formând în interior o cupolă de mici dimensiuni; la exterior își păstrează aspectul piramidalconic. La baza acestuia se găsesc două stele funerare romane masive, indicii ale sursei de proveniență a unei părți a materialului de construcție. Nava, boltită cu scânduri, are pe latura sudică trei ferestre (două înguste, în

arc semicircular, și o alta dreptunghiulară), toate tăiate în acest perete în secolul al XIX-lea. Altarul, boltit în cruce pe ogive masive, cu muchii teșite, prezintă, la nivelul pereților de nord și de sud, câte o firidă, cu rol de proscomidiar, respectiv de diaconicon. În secolul al XIX-lea, din necesitatea protejării intrării sudice de apa de ploaie, a fost construit un pridvor, dezafectat în urmă cu câteva decenii. Învelitoarea de șiță a fost reînnoită în anul 1999; alte reparații se desfășuraseră în anii 1906, 1963 și 1980[2].

Din faza inițială de construcție datează turnul, nava și absida altarului, bolta de lemn și acoperișul actual fiind apariții târzii. Potrivit cercetărilor arheologice întreprinse în anii 1969-1970 și 2000, în secolul al XV-lea, în dreptul intrării apusene, a fost adosat un pronaos încăpător, dezafectat în jurul anului 1717, când pe latura nordică a bisericii și-a făcut apariția o capelă reformată, demolată la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Parte a unui sistem defensiv

sau a unui complex monahal care îngloba și clopotnița actuală, acest spațiu constituia, în realitate, o curte patrulateră închisă, fără acoperiș, cu accesul dinspre interiorul edificiului. Cimitirul actual, precedat de o necropolă din secolele XI-XIII, pusă în legătură cu o predecesoare din lemn a bisericii actuale, suprapune parțial, o „villa rustica” romană.

Luând în considerare coexistența formelor specifice arhitecturii romanice (turnul masiv cu acoperiș conic, ferestrele celui de al treilea etaj, cu coloane cu baze și capiteluri pătrate, precum și cele două ferestre romanice înguste de pe latura sudică a navei și din axul altarului) cu inovațiile goticului timpuriu (bolta în cruce pe ogive a acoperișului, deschiderea portalului vestic în arc frânt), s-a concluzionat că biserica din Strei datează de la sfârșitul secolului al XIII-lea.

Catalogând-o drept capelă păgână, ctitorie a nobilului roman Caius Clodius Secondianus, ofițerul austriac

Joseph von Hohenhausen îi fixase eronat începuturile în timpul împăratului Hadrian (117-138)[3].

Valorosul decor mural al bisericii, restaurat în anii 19701972 de pictorul Nicolae Sava, prezent atât în interiorul, cât și la exteriorul lăcașului de cult, a fost opera unui grup de trei zugravi; toate prezintă un stil și un limbaj încă puternic ancorate în tradiția romanică, încărcate însă de aluziile goticului de epocă. Numele meșterului principal, cuprins într-o inscripție din absida altarului, alăturată portretului său, a fost identificat în urmă cu câteva decenii: „Grozie, fiul meșterului Ivaniș, a pictat biserica”. Există însă și alte opinii. Astfel, dacă Virgil Vătășianu și Grigore Ionescu îl consideră pe Grozie ca fiind ctitorul bisericii, Ecaterina Cincheza-Buculei pledează pentru identificarea acestuia cu șeful echipei de constructori, propunând și o nouă citire a inscripției: „(Amb)rozie meșter, iar Ivănița a zugrăvit biserica”[4].

Note ^ Bălan, Șt.; Mihăilescu, N. Șt.

- Istoria științei și tehnicii în România, date cronologice, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1985, p.36. ^ Dobrei, pag.59 ^ Dobrei, pag.60 ^ Dobrei, pag.61 Bibliografie Florin Dobrei: Bisericile ortodoxe hunedorene, Editura Eftimie Murgu, Reșița, 2010.

Vezi și Romanicul în Transilvania Strei, Hunedoara Legături externe Descriere turistică Note de călătorie Biserica Strei, 14 iunie 2012, CrestinOrtodox.ro Imagini din exterior Biserica din Strei, judeţul Hunedoara, 2007 RO HD Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei (17).JPG RO HD Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei (3).JPG

Portalul vestic RO HD Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei (40).JPG RO HD Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei (18).JPG RO HD Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei (35).JPG RO HD Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei (19).JPG RO HD Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei (33).JPG RO HD Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei (37).JPG Biserica „Adormirea Maicii Domnului” - Strei, Humedoara.jpg RO HD Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei (31).JPG

RO HD Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei (26).JPG RO HD Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei (32).JPG Strei.JPG RO HD Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei (45).JPG RO HD Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei (61).JPG Imagini din interior RO HD Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei (6).JPG RO HD Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei (10).JPG RO HD Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei (12).JPG RO HD Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei (13).JPG RO HD Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei (14).JPG

RO HD Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei (7).JPG RO HD Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei (8).JPG RO HD Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei (47).JPG RO HD Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei (58).JPG RO HD Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei (52).JPG RO HD Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei (53).JPG RO HD Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei (9).JPG RO HD Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei (50).JPG RO HD Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei (16).JPG

RO HD Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei (55).JPG RO HD Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei (56).JPG Commons Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei Categorii: Arhitectura în RomâniaArhitectură romanicăArta medievală româneascăBiserici din județul HunedoaraMonumente istorice din județul HunedoaraBiserici din secolul al XIV-lea Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook

Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons În alte limbi English Magyar Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 4 februarie 2021, ora 04:21.

4, Biserica „Înălțarea Domnului” din Nucșoara a fost construită în secolul XVIII[1].

Biserica se află pe noua listă a

monumentelor istorice sub codul LMI: HD-II-m-B-03370.

Cuprins 1 Istoric și trăsături 2 Note 3 Bibliografie 4 Vezi și 5 Legături externe 6 Imagini din exterior 7 Imagini din interior Istoric și trăsături În satul Nucșoara, atestat documentar ca „villa libera Noxara vocata in districtu Hatzak adiacens” în anul 1394[2], se păstrează un lăcaș de cult pitoresc, înscris pe lista monumentelor istorice românești. Construcție masivă din piatră brută și bolovani de râu, cu ziduri groase de 1,401,50 m, străvechea biserică, închinată praznicului „Înălțării Domnului”, este alcătuită dintr-o navă dreptunghiulară (7,90 x 5, 10 m), boltită semicilindric, și un altar decroșat, prevăzut cu o calotă sferică. Pe baza planimetriei, edificiul a fost inclus în categoria monumentelor ecleziastice în stil romanic; portalul vestic, în arc frânt,

face trimitere însă la arhitectura gotică[3]. Lăcașul, acoperit integral cu șiță, este lipsit de turn; clopotnița a fost elevată separat. Dintre reparațiile care s-au adus bisericii, cunoscute sunt cele din anii 1913, 1963 și 2007.

Ansamblul pictural interior, finalizat odată cu montarea iconostasului, este semnat, potrivit inscriptiei rimate a tâmplei, de „popa” Simion Zugravul din Pitești: „1779 septemvrie 17. Valuri multe rădică furtuna pă mare, mai vârtos gându omului întru lucrare, nu atâta grija și frica începutului, cât grija și primejdia sfârșitului, fiece început de folos nevoiința liarată, iar sfârșitul a tot lucru ia plată. Lăudat să hie a lui Dumnezeu putere, care după începutu și săvârșire, și popa Simion cu a sa zugrăvire, dă lui Hristos laudă și mărire. ”[4] Ion D. Ștefănescu este de părere că acest strat pictural ar fi, de fapt, o restaurare, care reproduce întocmai decorul original. Din punct de vedere stilistic, decorul iconografic este înrudit cu cel al

străvechilor biserici din Streisângeorgiu, Sântămăria Orlea și Deva (astăzi dispărută) [5].

Stabilirea timpului edificării acestui lăcaș, ctitorie a unei familii cneziale locale, rămasă anonimă[6], comportă mari dificultăți. Istoricul de artă Virgil Vătășianu a indicat perioada imediat următoare marii invazii mongole din anii 1241-1242[7]. În mod asemănător, Vasile Drăguț a plasat actul ctitoricesc la cumpăna sec. XII-XIV. Diferit însă de cei doi, Adrian Andrei Rusu, luând în calcul atât rezultatele campaniei arheologice întreprinse în anii 1989 și 1990 în satul Vad, unde a fost descoperită o fundație cu plan identic, databilă în perioada 1550-1650, cât și analogiile stilistice existente între lăcașul de cult din Nucșoara și ctitoria Pârveștilor din Baru Mare, datată în secolul al XVIII-lea, a plasat ridicarea bisericii în intervalul de timp cuprins între cele două repere cronologice. În sprijinul acestei ipoteze a fost adusă și atestarea târzie a bisericii în

documente, anume la 16 octombrie 1666, printr-un preot român („ola pap”) slujitor la altarul acesteia, rămas anonim[8]. Abia conscripțiile anilor 1733, 1750, 1761-1762 și 1829-1831 și harta iosefină a Transilvaniei (17691773) îi atestă, explicit, existența[9].

Note ^ http://www.cultura.ro/sectiuni/ Patrimoniu/Monumente/lista/h unedoara.pdf ^ Coriolan Suciu, Dicționarul istoric al localităților din Transilvania, București, vol. III, 1966 ^ V.Drăguț, Vechi monumente hunedorene, p.35 ^ Marius Porumb, Pictura românească din Transilvania, pag.268 ^ Ioan D. Ștefănescu, Arta feudală în țările române, Timișoara, 1981 ^ Adrian Andrei Rusu, Ctitori și biserici din Țara Hațegului până la 1700, pag.237 ^ Virgil Vătășianu, Istoria artei feudale în țările române, pag.84

^ Adrian Andrei Rusu, Ctitori și biserici din Țara Hațegului până la 1700, pag.236-237 ^ Florin Dobrei, pag.36 Bibliografie Florin Dobrei, Bisericile ortodoxe hunedorene, Reșița 2011.

Vasile Drăguț, Vechi monumente hunedorene, București, 1968.

Adrian Andrei Rusu, Ctitori și biserici din Țara Hațegului până la 1700, Satu Mare, 1997.

Virgil Vătășianu, Istoria artei feudale în țările române, vol.I, București, 1959.

Radu Popa, La începuturile Evului mediu românesc, Țara Hațegului, București, 1988.

Cristian Moisescu, Arhitectura românească veche, vol.I, București, 2001 Marius Porumb, Pictura românească din Transilvania, vol.I, Cluj, 1981.

Vezi și Nucșoara, Hunedoara Legături externe Fișă monument Monumente istorice din România - Fișă și localizare de monument Imagini din exterior NucsoaraHD.JPG

NucsoaraHD (107).JPG

NucsoaraHD (86).JPG

NucsoaraHD (103).JPG

NucsoaraHD (84).JPG

NucsoaraHD (102).JPG

NucsoaraHD (77).JPG

NucsoaraHD (101).JPG

NucsoaraHD (71).JPG

NucsoaraHD (100).JPG

NucsoaraHD (66).JPG

NucsoaraHD (6).JPG

NucsoaraHD (60).JPG

NucsoaraHD (5).JPG

NucsoaraHD (55).JPG

NucsoaraHD (4).JPG

NucsoaraHD (51).JPG

NucsoaraHD (3).JPG

NucsoaraHD (53).JPG

NucsoaraHD (2).JPG

NucsoaraHD (50).JPG

NucsoaraHD (117).JPG Imagini din interior NucsoaraHD (116).JPG

NucsoaraHD (49).JPG

NucsoaraHD (73).JPG

NucsoaraHD (48).JPG

NucsoaraHD (23).JPG

NucsoaraHD (43).JPG

NucsoaraHD (93).JPG

NucsoaraHD (45).JPG

NucsoaraHD (90).JPG

NucsoaraHD (44).JPG

NucsoaraHD (88).JPG

NucsoaraHD (40).JPG

NucsoaraHD (89).JPG

NucsoaraHD (41).JPG

NucsoaraHD (87).JPG

NucsoaraHD (42).JPG

NucsoaraHD (85).JPG

NucsoaraHD (38).JPG

NucsoaraHD (47).JPG

NucsoaraHD (35).JPG

NucsoaraHD (13).JPG

NucsoaraHD (32).JPG

NucsoaraHD (12).JPG

NucsoaraHD (39).JPG

NucsoaraHD (8).JPG

NucsoaraHD (33).JPG

NucsoaraHD (9).JPG

NucsoaraHD (31).JPG

NucsoaraHD (10).JPG

NucsoaraHD (30).JPG

NucsoaraHD (109).JPG Categorii: Biserici din județul HunedoaraMonumente istorice din județul HunedoaraBiserici din secolul al XVIII-lea Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute

NucsoaraHD (28).JPG NucsoaraHD (29).JPG NucsoaraHD (25).JPG NucsoaraHD (26).JPG NucsoaraHD (27).JPG NucsoaraHD (22).JPG NucsoaraHD (20).JPG NucsoaraHD (17).JPG NucsoaraHD (19).JPG NucsoaraHD (18).JPG NucsoaraHD (14).JPG NucsoaraHD (16).JPG NucsoaraHD (15).JPG NucsoaraHD (11).JPG

Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons

Biserica „Pogorârea Sfântului Duh” din Ostrov, județul Hunedoara, foto: aprilie 2012.

Biserica (nord-vest) Minunata icoană a Maicii Domnului Hodighitria aflată în timpanul portalului de vest Nava spre ieșire Nava spre iconostas În altar Sfântul Nicolae

În alte limbi Magyar Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 4 februarie 2021, ora 04:09.

5, Biserica Pogorârea Sfântului Duh din Ostrov De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Biserica „Pogorârea Sfântului Duh” din Ostrov, județul Hunedoara, foto: aprilie 2012.

Biserica (vest) Biserica „Pogorârea Sfântului Duh” din Ostrov, județul Hunedoara, se numără printre cele mai vechi monumente românești de zid păstrate în Transilvania. Biserica a fost construită în secolul XIV[1] și se află pe noua listă a monumentelor istorice sub codul LMI: HD-II-a-A-03400.

Biserica a fost ctitorită de cnezii locali. La 1360, Petru de Ostrov era desemnat drept prim protopop cunoscut al districtului. Ca și alte

monumente din Hațeg, și acesta a suferit transformări religioase. Cnezii, apoi nobilii ostroveni au ajuns de la catolici, la reformați (calvini). Și-au schimbat nu numai credința religioasă, dar și etnia inițială. Acestei majore metamorfoze i se datorează acoperirea decorațiilor interioare, specifice cultelor istorice, nu celor protestante.

Imaginea de astăzi a bisericii este rezultatul unei ample transformări care au avut loc în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și la începutul secolului XIX. După ce a trecut prin faza greco-catolică, după 1948, comunitatea și lăcașul sunt ortodoxe. Un program parțial de restaurare (cercetări arheologice și reamenajări de paramente și pardoseli) s-a derulat acolo la începutul anilor ' 90.[2] Cuprins 1 Istoric 2 Trăsături 3 Vezi și 4 Note 5 Bibliografie 6 Legături externe

7 Imagini din exterior 8 Imagini din interior Istoric Localitatea Ostrov este așezată în sud-vestul Hațegului, pe vechea șosea romană care făcea legătura dintre Sarmizegetusa și locul ieșirii Streiului din depresiune. Și-a primit numele de la poziția înconjurată de cursul Râului Mare și Apei Borii.

Prima dată s-a aflat despre biserică datorită cercetătorilor epocii romane (sec. XVIII), iar cea dintâi descriere se datorează vicarului grecocatolic Ștefan Moldovan (1853), care clasat biserica într-o perioadă neverosimil de timpurie (între secolele VIIIXIII).

Analizele științifice le-a inaugurat Virgil Vătășianu (1936, 1959). Au urmat contribuții parțiale semnate de către Ștefan Lupșa, Mircea Păcurariu și Vasile Drăguț.

Apoi Radu Popa a sugerat arhitectura inițială a bisericii (1986). Ulterior, investigații de arhitectură (1995-1996) și săpături arheologice (1996) au

definit componentele și etapele de construcție, cu partea cea mai importantă a vechiului monument medieval.

Vechimea bisericii – din construcția inițială se mai păstrează doar pereții de sud și de vest ai navei – nu poate fi precizată cu exactitate[3], fiind, oricum, anterioară mijlocului secolului al XIV-lea . În anul 1360, apar menționați și clericii ”Petrus, archydiaconus de Oztro [Ostrovo n.n.], Zampa de Clopotiva, Balk de Possana [Peșteana n.n.], Dalk de Domsus [Densuș n.n.] et Dragomyr de Tusta [Tuștea n.n.], ecclesiarum sacerdotes Olachales”. La fel, nu sunt cunoscuți nici ctitorii sfântului lăcaș, aparținătorii, cu siguranță, vechii familii cneziale locale, atestată în documente tardiv, în anii 14091411, printr-un Stanciu, jurat al districtului Hațeg, fiul lui Dionisie de Ostrov[4]. În cartea Ctitori și biserici din Țara Hațegului de până la 1700, apărută la Editura Muzeului Satmarean în 1997 medievistul clujean Adrian Andrei Rusu scrie că după o anumită

perioadă, înainte de maghiarizarea forțată din secolul XVI în Ostrov au venit cneji o ramură a familiei Cândea lucru întâlnit și în alte sate.

Biserica trebuie să fi fost în vechime acoperită de frumoase fresce, dovadă cele câteva fragmente deteriorate, provenite atât din interiorul, cât și de la exteriorul lăcașului.

De o parte și de alta a portalului, fațada apuseană era decorată cu picturi murale, distruse odată cu adosarea turnului-clopotniță. Capetele unui brâu decorativ, viu colorat, sunt singurele mărturii ale acestui veșmânt mural, despre a cărui valoare artistică dă mărturie fosta icoană de hram a Maicii Domnului ”Hodighitria”, încă vizibilă.

Desenul fin și generos, faldurile pline, cromatica vie și bogată, toate concură în a situa această pictură în epoca paleologică a începutului secolului al XV-lea.

Considerată, pe drept cuvânt, una dintre cele mai valoroase realizări ale picturii românești din Transilvania acelei perioade, icoana face trimitere

la stilul picturilor murale de la biserica ”Sfântul Nicolae Domnesc” de la Curtea de Argeș, constituind, astfel, expresia elocventă a legăturilor ecleziastice existente între scaunul mitropolitan al Ungrovalahiei și protopopiatul din Ostrov. și, cum această icoană se integrează în mai largul context al picturii hațegane specifice secolului al XV-lea, detaliile stilistice, prezente și în cazul ansamblului pictural de la Densuș, permit atribuirea ei meșterului Ștefan. Din păcate, doar atât a mai rămas din vechea decorație exterioară, biserica fiind tencuită integral la sfârșitul secolului al XIXlea[5].

La interior, cu prilejul cercetărilor efectuate în anii 1995 și 1996, au fost recuperate câteva fragmente de frescă din naos, descoperite în spațiul cuprins între vechea intrare sudică și cea existentă astăzi, rezultat al tăierii în zid a ferestrei actuale. Aceste fragmente constituie dovada faptului că și interiorul bisericii fusese împodobit cândva cu

frumoase fresce, asemănătoare, din punctul de vedere al compoziției și al calității, cu cele de la Răchitova.

Cercetările viitoare pot aduce noi mărturii în acest sens. La fel ca majoritatea bisericilor hațegane, biserica din Ostrov nu a scăpat de tulburările confesionale ale secolelor XVIXVIII. Propaganda calvină, patronată de familia nobiliară maghiarizată Kendeffy, în slujba căreia s-a pus și capelanul reformat Ștefan Istvánházi, pare să fi repurtat unele succese și în satul Ostrov, de vreme ce nemeșimea protestantizată s-a organizat sub forma unei filii a parohiei maghiare din Râu de Mori; o dublă uzitare liturgică, ortodoxă și calvină, nu este, așadar, exclusă. După 1701, potrivit datelor cuprinse în tabelele comisiilor de catagrafiere din anii 1733 și 1750, lăcașul a fost preluat de uniți, rămânând în această situație până la izbucnirea cunoscutei mișcări de redeșteptare religioasă (17591761), condusă de călugărul Sofronie de la Cioara. În conscripția ordonată de

generalul austriac Niccolaus Adolph von Buccow în anii 1761-1762, lăcașul, închinat la acea dată ”Sfintei Treimi”, reapare ca unit, statut confesional păstrat cu scurte întreruperi, până în 1948.

Harta iosefină a Transilvaniei (1769-1773) și conscripția din anii 1829-1831 îi atestă, de asemenea, existența.

Ca urmare a multiplelor calamități abătute asupra ei – distrugerile provocate de pustiitoarele invazii turcești din secolele XV-XVIII și de incendiile din anii 1883 și 1905 au fost semnificative -, biserica a suferit, în timp, numeroase transformări. Dacă turnul a fost adăugat în prima jumătate a secolului al XV-lea, probabil reparației capitale din 1863 îi corespund atât înlocuirea vechiului altar și a peretelui de pe latura nordică, cât și supraînălțarea celorlalte ziduri conservate. Alte reparații s-au executat în anii 1971 și 19962000, ambele succedate de sfințiri ale lăcașului[6].

Trăsături

Biserica, închinată praznicului „Pogorârii Duhului Sfânt”, este înconjurată de 208 pitre romane cu epigrafe latine, deliberat rânduite într-o veritabilă colecție în prima jumătate a secolului al XVI-lea.

Lăcașul, fostă capelă de curte, are aspectul unei construcții dreptunghiulare alungite. Nava (4,50 x 5,20 m), boltită cu scânduri, este prelungită spre răsărit printr-o absidă semicirculară nedecroșată; la apus este mărginită de un turn suplu[7].

Vezi și Ostrov, Hunedoara Note ^ http://www.cultura.ro/sectiuni/ Patrimoniu/Monumente/lista/h unedoara.pdf ^ Lăcașe de cult, CIMEC ^ Potrivit istoriografiei unite, începuturile lăcașului ar coborî fie până în timpul ocupației romane a Daciei, fie până în secolele VIII-IX ^ Florin Dobrei pag. 47 ^ Florin Dobrei pag. 47 ^ Florin Dobrei pag. 46 ^ Florin Dobrei pag. 46 Bibliografie

Florin Dobrei - Bisericile ortodoxe hunedorene (Ed.Eftimie Murgu, Reșița 2011) Adrian Andrei Rusu, Biserici și ctitori din Țara Hațegului până la 1700. (Satu Mare, 1997, p.

237-245) Legături externe Fișă monument Monumente istorice din România - Fișă și localizare de monument Biserica Ostrov, 14 iunie 2012, CrestinOrtodox.ro Imagini din exterior OstrovHD (60).JPG

OstrovHD (28).JPG

OstrovHD (50).JPG

OstrovHD (9).JPG

OstrovHD (52).JPG

OstrovHD (7).JPG

OstrovHD (65).JPG

OstrovHD (8).JPG

OstrovHD (62).JPG

OstrovHD (6).JPG

OstrovHD (61).JPG

OstrovHD (5).JPG

OstrovHD (54).JPG OstrovHD (57).JPG

OstrovHD (2).JPG Imagini din interior OstrovHD (31).JPG

OstrovHD (53).JPG

OstrovHD (33).JPG

OstrovHD (49).JPG

OstrovHD (47).JPG

OstrovHD (26).JPG

OstrovHD (48).JPG

OstrovHD (25).JPG OstrovHD (21).JPG OstrovHD (22).JPG OstrovHD (18).JPG OstrovHD (20).JPG OstrovHD (16).JPG OstrovHD (15).JPG OstrovHD (51).JPG OstrovHD (14).JPG

OstrovHD (35).JPG OstrovHD (34).JPG OstrovHD (38).JPG OstrovHD (45).JPG OstrovHD.JPG OstrovHD (12).JPG OstrovHD (11).JPG OstrovHD (13).JPG Categorii: Biserici din județul HunedoaraMonumente istorice din județul HunedoaraBiserici din secolul al XIV-lea Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor

Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons În alte limbi Magyar Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 4 februarie 2021, ora 04:17.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

Politica de confidențialitateDespre WikipediaTermeniVersiune mobilăDezvoltatoriStatisticiDe

clarație cookieWikimedia Foundation 6, Biserica Sfântul Nicolae din Densuș De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” din Densuș, foto: august 2011.

Biserica de piatră Sfântul Nicolae din Densuș, partea de apus Structura turnului Biserica „Sfântul Nicolae” este un lăcaș de cult ortodox din localitatea Densuș, județul Hunedoara, una dintre cele mai vechi biserici din România, datând se pare din secolele XIIXIII, a fost ridicată pe ruinele unei construcții din secolul IV d.Hr.; are plan pătrat, cu naosul străpuns de un turn, sprijinit pe o boltă și este dotată cu o adâncă absidă semicirculară; întreaga construcție este acoperită cu plăci de piatră, iar majoritatea materialului său provine de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa,

capitala Daciei romane (situată în apropiere); pictura murală a monumentului datează din secolul XV. Din 1991 este pe lista de monumente propuse pentru a intra în patrimoniul UNESCO.[1] Nicolae Iorga a numit biserica "fără pereche în toată românimea". Biserica este trecută pe lista monumentelor istorice din județul Hunedoara cu codul HD-II-m-A-03307.

Biserica Sfântul Nicolae are un plan pătrat (cca. 6 x 6 m), naosul este străpuns de un turn în jurul căruia se află un spațiu îngust acoperit cu o boltă de sprijin. Spre est se afla o adâncă absidă semicirculară, atât la interior cât și la exterior, având pe latura sudică un diaconicon de mari dimensiuni.

Acoperișul întregii construcții este din plăci de piatră. Încăperi anexe au fost adăugate pe latura sudică în secolele al XIV-lea - al XV-lea.

Construită din pietre romane fasonate aduse din ruinele Ulpiei Traiana Sarmizegetusa din apropiere, biserica are o înfățișare ciudată, care nu ascunde însă amprentele

stilistice ale romanicului târziu.

Valoroasele fragmente de pictură murală, datând din 1443, opera unei echipe de maeștri în frunte cu Ștefan, unul din primii zugravi români cunoscuți, vădesc strânse legături stilistice cu picturile de epocă din Țara Românească.

romane suprapuse, descriu un careu central, deasupra căruia se înaltă un turn, cu patru secțiuni distincte. Pe latura sudică a altarului s-a adăugat un diaconicon scund, boltit semicilindric; târzii sunt și pronaosul vestic, precum și coridorul sudic al navei, astăzi ruinate.

Cuprins 1 Scurt istoric 2 Pictura interioară a bisericii din Densuș 3 Imagini din exterior 4 Imagini din interior 5 Galerie de imagini, septembrie 2009 6 Vezi și 7 Note 8 Bibliografie 9 Legături externe Scurt istoric Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” este un lăcaș de cult cu o înfățișare stranie, construit din piese litice, aduse din fosta capitală romană a Daciei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, compus dintrun naos pătrat și o absidă cu închidere semicirculară; la interior, patru stâlpi, alcătuiți fiecare din câte două altare

Specialiștii în arheologie medievală pledează pentru apartenența construcției la marea familie a edificiilor cneziale românești din secolele XII-XIV, cu indicarea nobililor hațegani Mușana drept ctitori ai lăcașului, care este datat în ultima treime a anilor 1200[2].

Preluând o ipoteză din 1775 a unui ofițer din armata austriacă, Sylvester Joseph von Hohenhausen, istoriografia bisericească susține că, la origine, lăcașul ar fi fost un monument funerar ridicat în memoria generalului Longinus (secolul II), dar încreștinat în cursul secolelor IV-V; abandonat după 568. Acoperite cu un strat de var între anii 1566 și 1720, frescele interioare sunt operă a trei zugravi

diferiți ca stil și formație artistică; meșterul principal, Ștefan, semnatarul picturii din 1443, este considerat un exponent al ambianței artistice sud-carpatice, dezvoltate în jurul mănăstirii Curtea de Argeș. Cel mai vechi preot cunoscut cu numele este Dalc, participant, la 2 iunie 1360, la un scaun de judecată ținut în Hațeg[3].

După mijlocul anilor 1800, biserica s-a aflat într-un stadiu avansat de degradare, iar localnicii intenționau să o demoleze. Biserica a fost salvată de autoritățile vremii, austro-ungare, care au declarat-o monument istoric în 1870[2].

Actualmente, biserica de la Densuș are două hramuri, „Sfântul Ierarh Nicolae” și „Sfântul Prooroc Ieremia”.

Dublarea acestuia - nu se știe care a fost cel inițial - trebuie pusă în legătură cu una dintre lucrările majore de consolidare a lăcașului, care putea avea caracterul unei rectitoriri, motivându-se astfel înlocuirea primului patron spiritual al

bisericii cu un altul. Dar, în acest caz, renovarea nu poate fi pusă în legătură decât cu familia locală a Mușineștilor, atestați documentar începând din secolul al XIII-lea. Edificiul este înscris pe lista monumentelor istorice românești (HD-II-m-A-03307) [4].

Sf. Treime - Dumnezeu-Tatăl, Fiul și Sf. Duh sub formă de porumbel (sec. XV) Pictura interioară a bisericii din Densuș Mandylion (deasupra arcului de triumf) (sec. XV) Valorosul veșmânt pictural al bisericii, grav deteriorat de scurgerea timpului, a beneficiat, încă din 1871, de o atenție deosebită din partea specialiștilor; în circuitul științific a intrat după 1905. Cu ocazia săpăturilor arheologice și a decapărilor din anii 19611962, au fost scoase la lumină mai multe scene, acoperite până atunci cu un strat gros de var. Analiza stilistică a ansamblului permite evidențierea prezenței a trei

meșteri zugravi, doi dintre ei lucrând - se pare - concomitent.

Meșterul principal, autorul picturilor întregului altar, al primelor două registre superioare din naos și al icoanei de hram, și-a înscris numele în partea de sus a pilei din stânga intrării în biserică: „A pictat Ștefan”, inscripție completată cu o alta, tot în slavonă, aflată sub fereastra de pe latură sud-estică a absidei altarului: „... la anul 6952 [1443 n.n.] luna octombrie 23 sa pictat [biserica cu hramul] Sfântul Nicolae ... jupâneasă și fetelor ... Amin”.

Monumentalitatea viziunii personajelor redate, desenul ferm, dar generos, și mai ales atitudinea, veșmintele și tipologia reprezentării ierarhiilor din altar impun concluzia că meșterul Ștefan a fost un exponent al artei medievale sud-carpatice, format în tradiția picturală a mănăstirii Basarabilor de la Curtea de Argeș[5]. Alt zugrav, poate un ajutor al lui Ștefan, aparținând cu siguranță mediului artistic local, este autorul registrului inferior al

picturilor. Ansamblul mural, databil din secolul al XV-lea, pare a fi o donație a cnezilor din familia Mănjina, deseori pomeniți în documentele vremii, atât în legătură cu convocarea unor scaune de judecată, cât și în contextul nesfârșitelor campanii antiotomane întreprinse de regalitatea maghiară. În favoarea acestei ipoteze vin trei însemnări slavone de pe stâlpii centrali ai navei. Una datează din anul 1566, atestând moartea jupânului Andriaș Mănjina: „În anul 7074 [1566 n.n.] a răposat jupân Mănjina Andriaș, luna februarie 10”; celelalte două sunt nedatate și incomplete: „Ruga robului lui Dumnezeu, jupân ...” și „Ruga robului lui Dumnezeu, jupân Crăstia Mușat”. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, potrivit unei inscripții în românochirilice, a fost pictat iconostasul de lemn al bisericii: „1789, popa Simeon zugr[av]”.

Aceluiași meșter i se datorează, probabil, și decorul mural care împodobea odinioară peretele apusean al naosului, înfățișând o amplă „Judecată de Apoi”, compoziție de o mare finețe

artistică, distrusă însă în cea mai mare parte[6]. În pofida dispariției unor scene, decorul mural care înfrumuseța odinioară interiorul bisericii poate fi reconstituit în patru registre, într-o dispunere inedită a scenelor și a personajelor. Cele două frize superioare cuprind figuri mai mari, comparativ cu cele din al treilea rând; mult micșorate, acestea corespund, câte două, unei singure figuri din friza superioară. Potrivit aceluiași „descrescendo”, sfinții din registrul de la poala peretelui, reprezentați integral, sunt distribuiți câte trei în dreptul celor patru din aliniamentul imediat superior.

Din punctul de vedere al compoziției, figurile de pe cele două rânduri superioare ale laturii de nord a navei reprezintă taumaturgi, fiecare ținând în stânga câte un recipient, iar în dreapta câte o linguriță. Pe latura sudică, la același nivel, este pictată o împărăteasă cu crucea, urmată de o figură bărbătească cu diademă (probabil „Sfinții Împărați Constantin și Elena”)

și de o martiră cu o coroană pe cap. Pe rândul următor se distinge chipul unui sfânt luptător, cu un coif ovoidal, corespunzător armurilor medievale; apoi, o mucenițâ tânără cu coroană și o figură deneslușită. În nișa de deasupra ușii, se află reprezentat bustul „Maicii Glykophilousa” (Maica Domnului ținând Pruncul cu capul lipit de obraz) și al „Sfântului Ierarh Nicolae” în odăjdii arhierești. „Sfântul Apostol Bartolomeu” ducându-și pielea pe băț În altar, pictura s-a păstrat mulțumitor doar la nivelul registrului inferior al pereților; impresionante sunt figurile „Sfinților Arsenie și Atanasie”.

Zona centrală a bolții este rezervată „Platiterei” (imagine consacrată a Maicii Domnului cu Pruncul tronând), încadrată de arhangheli și de prooroci; în partea sud-estică a acesteia se găsește un personaj cu barbă și plete albe, posibil un profet.

Picturile de pe stâlpi, datorate, probabil, unui zugrav popular local, redau, într-un mod naiv,

dar plin de farmec, o imagine a „Sfintei Marina”, martelând un drac, o reprezentare popular-artistică a „Sfintei Treimi” și un „Sfânt Apostol Bartolomeu” ducându-și pielea pe băț. Din secolul al XV-lea data, probabil, și pictura dispărută a „coridorului” de pe latura sudică a bisericii actuale; pereții diaconiconului par să fi fost și ei zugrăviți în vechime. În perioada interbelică, urme de pictură au fost semnalate chiar și la nivelul coloanelor încastrate în pereții bisericii[7]. Între anii 1566 și 1720, frescele au fost acoperite cu văruieli; bine reprezentate anterior, sgrafitele slavone și românești din această perioadă lipsesc. Pe baza acestei constatări se poate stabili, cu aproximație, și intervalul cronologic în care lăcașul cult ar fi deservit, în paralel, atât comunitatea ortodoxă, cât și pe cea reformată a nemeșilor locali, protestantizați și maghiarizați la sfârșitul perioadei medievale. Potrivit unui document din 20 ianuarie 1702, în anul 1702, nobilii satelor

hațegane Densuș, Ciula Mare, Peșteana, Răchitova și Ostrov au pus bazele unei parohii calvine locale, deservită de pastorul maghiar Tokai Istvan; acesta avea în subordine și filiile Peșteana, Tuștea și Ciula Mare. La începutul secolului al XVIII-lea, străvechiul edificiu a fost preluat de uniți, fiind înregistrat, ca atare, de recensămintele ecleziastice ale anilor 1733 și 1750; acest statut confesional și l-a păstrat până în preajma amplei mișcări religioase a călugărului Sofronie de la Cioara, când, potrivit datelor transmise de catagrafia Buccow din 17611762, a revenit obștii ortodoxe. Înstrăinat din nou în deceniile următoare, lăcașul de cult, menționat în tabelele conscripției din anii 1829-1831 și în protocoalele „vizitațiunilor canonice” din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a revenit Bisericii Ortodoxe în 1948[8], în urma interzicerii de către statul român comunist a Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică).

Imagini din exterior

Biserica de zid, sud-est

Icoană pe sticlă: „Botezul Domnului”

Acoperirea navei

Sfinţi militari din registrul inferior al peretelui estic al navei (dreapta) (sec. XV)

Biserica din Densuş Biserica Densus2.jpg Biserica Densus3.jpg

Sfânt martir şi inscripţii pe faţa sudică a stâlpului estic din partea stângă a navei (sec. XV)

Biserica Densus4.jpg Imagine din perioada interbelică, apărută în Enciclopedia României Imagini din interior Registrul inferior al altarului Masa altarului Nava spre iconostas Pictura peretelui estic al navei (dreapta) cu fragment din Buna Vestire (sus) şi figuri de sfinte (sec. XV)

Registrul inferior al altarului: teorie de mari ierarhi şi diaconi – fragment din dreapta Registrul inferior al altarului, zona centrală: Isus prunc în patenă încadrat de îngeri diaconi cădelniţând (sec. XV) Fereastră Galerie de imagini, septembrie 2009 RO HD Densus 1.jpg RO HD Densus 18.jpg RO HD Densus 2.jpg RO HD Densus 3.jpg

Densus Church Inscription 2011.jpg RO HD Densus 4.jpg RO HD Densus 17.jpg RO HD Densus 11.jpg RO HD Densus 16.jpg RO HD Densus 15.jpg RO HD Densus 8.jpg RO HD Densus 12.jpg RO HD Densus 14.jpg RO HD Densus 10.jpg RO HD Densus 5.jpg RO HD Densus 13.jpg RO HD Densus 6.jpg RO HD Densus 7.jpg RO HD Densus 9.jpg Vezi și Densuș, Hunedoara Note ^ Romania - UNESCO World Heritage Centre ^ a b Adrian Andrei Rusu. „Biserica Sfântului Nicolae și curtea nobiliară a Arceștilor de

la Densuș (jud. Hunedoara) în Arheologia Medievală VII”.

Accesat în 27 februarie 2018. ^ Florin Dobrei, Tezaur hunedorean, pag.48 ^ Florin Dobrei, Bisericile ortodoxe hunedorene, pag.35 ^ Florin Dobrei, Bisericile ortodoxe hunedorene, pag.32 ^ Florin Dobrei, Bisericile ortodoxe hunedorene, pag.33 ^ Florin Dobrei, Bisericile ortodoxe hunedorene, pag.34 ^ Florin Dobrei, Bisericile ortodoxe hunedorene, pag.35 Bibliografie Florin Dobrei - Bisericile ortodoxe hunedorene (Ed.Eftimie Murgu, Reșița 2011) Pr.Dr. Florin Dobrei. Tezaur hunedorean - bisericile ortodoxe monument istoric, Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, Deva, 2014.

Ioan Marin Mălinaș, La umbra Sarmizegetusei Romane, Basilica din Densuș, Reflexii istorice și liturgice inspirate de o carte tipărită la Viena în 1775, Viena, Editura „Mihai Eminescu” Oradea, 1997. ISBN 97397920-4-9 Legături externe Commons

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Biserica Sf. Nicolae din Densuş CIMEC Cercetări arheologice în biserică Biserica Sfantul Nicolae din Densus, 25 iunie 2012, CrestinOrtodox.ro Biserica din Densuș: cea mai stranie minunăție, 18 aprilie 2015, Fede.ro 24 iulie 2004: Sarmizegetusa "Biserica antica din Densus plange", 24 iulie 2004, Silviu Sergiu, Eugenia Mihalcea, Jurnalul Național FOTO Povestea celei mai vechi biserici de piatră din țară: Biserica Densuș, ridicată pe locul unui templu păgân al romanilor, 1 mai 2013, Daniel Guță, Adevărul Când a fost construită biserica din Densuș?, 25 mai 2012, Claudiu Padurean, România liberă Biserica sfinților cu ochii scoși, 15 februarie 2010, Monalise Hihn, Jurnalul Național Biserica din Densus, cea mai veche biserica din Romania, orastie.info În pragul Paștilor, la Biserica din Densuș, 23 aprilie 2008,

Tudor Cires, Simona Lazar, Jurnalul Național Monedă de argint dedicată aniversării a 100 de ani de la nașterea economistului Kirițescu, 4 iunie 2008, Amos News Biserica Densus, un templu romanesc, 31 iulie 2007, Evenimentul zilei Secole de liturghie în cea mai veche biserică din România, 15 ianuarie 2008, Narcisa Elena Balaban, Ziarul Lumina Biserica de la Densuș din Țara Hațegului în perioada interbelică, 17 septembrie 2012, Adrian Nicolae Petcu, Ziarul Lumina Densuș, cea mai veche biserică în care se slujește, 10 septembrie 2011, Alexandru Briciu, Ziarul Lumina https://www.academia.edu/654 7960/Capitolul_IV_VOIEVOD ATUL_TRANSILVANIEI_ %C5%9EI_P%C4%82R %C5%A2ILE_VESTICE_ %C3%8EN_SEC._XII-1541 Categorii: Arhitectura în RomâniaMonumente istorice din județul HunedoaraBiserici din județul HunedoaraBiserici ortodoxe în RomâniaArta

medievală româneascăMonumente din RomâniaBiserici cu hramul Sfântul Nicolae Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare

Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons În alte limbi Български Català English Español Français Magyar Српски / srpski Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 23 mai 2021, ora 15:39.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

Politica de confidențialitateDespre WikipediaTermeniVersiune mobilăDezvoltatoriStatisticiDe clarație cookieWikimedia Foundation 7, Biserica Pogorârea Sfântului Duh din Peșteana De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare Biserica de zid cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh” din Peșteana, comuna Densuș, județul Hunedoara, foto: iulie 2015.

Biserica (sud-est) Nava spre iconostas Rest de pictură parietală exterioară Biserica de zid cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh” din Peșteana, comuna Densuș, județul Hunedoara, este un vechi monument românesc zidit în piatră în secolul al XIII-lea[1]. Biserica se află pe noua listă a monumentelor istorice sub codul LMI: HD-IIm-A-03405.

Cuprins 1 Istoric și trăsături 2 Note 3 Bibliografie 4 Vezi și 5 Legături externe 6 Imagini din exterior 7 Imagini din interior Istoric și trăsături

La mică distanță de Densuș, în mijlocul satului hațegan Peșteana - atestat, la 2 iunie 1360, prin preotul „Balk de Possana”, participant, alături de alți patru clerici hunedoreni, la un scaun de judecată în Hațeg -, se află un valoros monument istoric (HD-II-m-A03405), anume biserica „Pogorârea Sfântului Duh”, martoră a creșterii și descreșterii puterii politicosociale a vechilor familii cneziale locale[2].

Afectat de neinspirata restaurare a arhitectului Rudolf Wagner din anii 19251926, adept al unor transformări radicale, edificiul și-a păstrat relativ puține elemente din faza sa inițială de construcție. Alcătuită dintr-o navă dreptunghiulară (6,30 x 4,50 m), cu un turn-clopotniță (3,10 x 3,70 m) adosat pe latura sa apuseană, biserica este prevăzută cu un altar rectangular decroșat amplu, de influență romanică, semicircular la nivelul terminației sale răsăritene (2,60 x 2,20 m). Cu ocazia amintitei restaurări, vechiul tavan de

bârne a fost înlocuit cu o boltă de scânduri, iar la exterior, sub cornișe, s-a executat o decorație de tencuială, alcătuită din firide circulare, având în câmpul central motive cruciforme. Incisivă a fost intervenția la turn, al cărui etaj superior a fost placat cu un decor de tencuială, de inspirație neoclasică; pe laturile sale de sud și de nord au fost construite două pridvoare inestetice, susținute de stâlpi de beton. Alte reparații au avut loc în anii 1820 și 1996[3]. Începuturile lăcașului sunt greu de stabilit. Prezența blocurilor masive de piatră, recuperate din zidurile unor clădiri romane ruinate, folosite ca material de construcție, a dus la formularea concluziei că monumentul a fost, la origine, un edificiu destinat cultului păgân, transformat în biserică la o dată ulterioară. [4]. Și vicarul Ștefan Moldovan îi cobora vechimea până la secolul al IX-lea. Pe cale arheologică, s-au constatat două faze diferite de

construcție, trădate de diferența de grosime a pereților și dispunerea navei, deviată cu 5-6 grade spre sud față de axul altarului. Prima biserică („Peșteana I”) fusese înălțată în extremitatea estică a edificiului actual, fiind compusă dintr-o navă dreptunghiulara (5,70 x 3,50 m) și un altar semicircular, de aceeași lățime, prevăzut cu două mici pastoforii semicirculare, ulterior astupate; aceasta întrunea condițiile unei modeste capele de curte. „Peșteana II” a fost rezultatul unei faze secundare de construcție, realizată fie atunci când primul lăcaș a fost considerat neîncăpător, fie atunci când a fost distrus de vreo calamitate. În mod curios însă, vechiul altar a fost păstrat, iar cel nou a fost construit la circa 3,50 m mai spre vest față de punctul de origine al celuilalt. În aceste condiții, în vederea datării bisericii, s-a pornit de la prezența unui element ușor identificabil din punct de vedere cronologic, anume portalul de sub clopotniță. Iar dacă turnul a apărut odată cu biserica Peșteana II, atunci se

poate concluziona că cea de-a două fază a construcției ar corespunde secolului al XIIIlea. Nu se cunoaște în schimb, cu exactitate, vechimea celui dintâi lăcaș; dacă s-ar accepta secolele XI-XII, atunci biserica din Pesteana ar fi unul dintre cele mai vechi monumente ecleziastice din țară[5].

Zestrea de frescă păstrată este foarte săracă. Cu prilejul neinspiratelor lucrări de restaurare din perioada interbelică, o bună parte din picturi a dispărut; unele blocuri de piatră, păstrând urme de zugrăveală, au fost reutilizate, cu pictura spre exterior, la legătura făcută între altarul primei biserici și nava celei de a doua. Pe baza analizei stilistice a fragmentelor păstrate s-a constatat prezența a două maniere diferite de execuție.

Frescele din naos, deși grav avariate, lasă să se întrevadă penelul unui meșter cu o bună formație de atelier. Spre deosebire de acesta, zugravul care a lucrat la exteriorul turnului aparține unui mediu artistic rusticizant, utilizând un

desen primitiv, cu o linie groasă și egală. Dacă acest al doilea meșter aparținea mediului transilvănean popular, impregnat de unele amintiri romano-gotice, cel dintâi aparținea mediului sârbomacedonean, fiind, cu siguranță, un zugrav itinerant, venit de la sudul Dunării[6].

Ambele decoruri, deși nu au fost realizate concomitent, par să dateze din secolul al XV-lea, adică din perioada de maximă înflorire a familiilor cneziale locale[7].

Nici această biserică nu a scăpat de tulburările religioase care au măcinat, începând cu secolul al XVI-lea, spațiul hațegan. Existența unei comunități calvine în secolul al XVII-lea este o certitudine; capelanul familiei Kendeffy, Ștefan Istvánházi, pare să o fi consolidat la finele acestei perioade. Biserica pare să fi trecut, în această perioadă, în posesia cultului reformat. În primele decenii ale secolului următor, lăcașul a fost preluat de uniți, calvinii ridicându-și, la o dată neprecizabilă, actuala biserică de zid reformată din

localitate; conscripțiile anilor 1733, 1750, 1761-1762 și 18291831 confirmă această aparență. Lăcașul, menționat și pe harta iosefină a Transilvaniei (1769 -1773), a revenit, în 1948, Bisericii Ortodoxe[8].

Note ^ http://www.cultura.ro/sectiuni/ Patrimoniu/Monumente/lista/h unedoara.pdf ^ Florin Dobrei, pag.50 ^ Florin Dobrei, pag.50 ^ Florin Dobrei, pag.51 ^ Florin Dobrei, pag.51 ^ Maria Mocanu, Biserica Sfântul Ilie din satul Peșteana, în vol. Pagini de veche artă românească. Repertoriul picturilor murale medievale din România, V/1, București 1985, pag.122-127 ^ Vasile Drăguț, Vechi monumente hunedorene, București, 1968 ^ Florin Dobrei, pag.52 Bibliografie Florin Dobrei - Bisericile ortodoxe hunedorene (Ed.Eftimie Murgu, Reșița 2011)

Vasile Drăguț, Vechi monumente hunedorene, București, 1968 Vezi și Peșteana, Hunedoara Legături externe Fișă monument Monumente istorice din România - Fișă și localizare de monument Imagini din exterior RO HD Biserica din Pesteana (13).JPG RO HD Biserica din Pesteana (10).JPG RO HD Biserica din Pesteana (66).JPG RO HD Biserica din Pesteana (16).JPG RO HD Biserica din Pesteana (15).JPG RO HD Biserica din Pesteana (14).JPG RO HD Biserica din Pesteana (19).JPG RO HD Biserica din Pesteana (18).JPG RO HD Biserica din Pesteana (49).JPG

RO HD Biserica din Pesteana (54).JPG RO HD Biserica din Pesteana (51).JPG Biserica Sfântul Prooroc Ilie din Peșteana.jpg RO HD Biserica din Pesteana (58).JPG RO HD Biserica din Pesteana (59).JPG RO HD Biserica din Pesteana (62).JPG RO HD Biserica din Pesteana (63).JPG RO HD Biserica din Pesteana (64).JPG RO HD Biserica din Pesteana (55).JPG Imagini din interior RO HD Biserica din Pesteana (27).JPG

RO HD Biserica din Pesteana (41).JPG RO HD Biserica din Pesteana (42).JPG RO HD Biserica din Pesteana (43).JPG RO HD Biserica din Pesteana (29).JPG RO HD Biserica din Pesteana (4).JPG RO HD Biserica din Pesteana (23).JPG RO HD Biserica din Pesteana (21).JPG RO HD Biserica din Pesteana (28).JPG RO HD Biserica din Pesteana (37).JPG RO HD Biserica din Pesteana (31) retușat.jpg

RO HD Biserica din Pesteana (38).JPG

Preotul paroh Gheorghe Breteanu

RO HD Biserica din Pesteana (33).JPG

RO HD Biserica din Pesteana (30).JPG

RO HD Biserica din Pesteana (1).JPG RO HD Biserica din Pesteana (5).JPG Commons Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Biserica Pogorârea Sfântului Duh din Peșteana Categorii: Biserici din județul HunedoaraMonumente istorice din județul Hunedoara Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte

Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons În alte limbi Adaugă legături Ultima editare a paginii a fost efectuată la 10 octombrie 2020, ora 19:36.

8, Biserica Pogorârea Sfântului Duh din Paroș De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Biserica de zid cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh” din Paroș, comuna Sălașu de Sus, județul Hunedoara, foto: aprilie 2012.

Biserica de zid cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh” din

Paroș, comuna Sălașu de Sus, județul Hunedoara, foto: aprilie 2012.

Biserica de zid cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh” din Paroș, comuna Sălașu de Sus, județul Hunedoara a fost ridicată în secolul XV[1].

Biserica se află pe noua listă a monumentelor istorice sub codul LMI: HD-II-m-A-03401.

Cuprins 1 Istoric și trăsături 2 Note 3 Bibliografie 4 Vezi și 5 Legături externe 6 Imagini Istoric și trăsături Satul Paroș menționat în anul 1453 împreună cu cătunul Peștera ca “Parospestere” este păstrătorul unei biserici vechi de piatră, închinată praznicului ”Pogorârii Duhului Sfânt”.

Etapei inițiale de construcție a bisericii îi aparțin doar nava și altarul, pronaosul și turnul fiind adaosuri târzii, precum o dovedește și inscripția unuia din clopote (“Gloria in Excelsis Deo 1717”) adus cu acel prilej; celălalt clopot a fost turnat

„spre mărirea lui Dumnezeu”, în anul 1796[2].

Frapantă la această biserică este planimetria altarului, semicircular la interior și heptagonal în exterior; absida este ușor decroșată față de corpul navei. Clopotnița masivă, cu un foișor închis de lemn și fleșa ascuțită, învelită în șindrilă și prevăzută, pe laturile sale de sud și de nord, cu două intrări; la acoperirea lăcașului propriu-zis s-a utilizat țigla. Peretele de miazănoapte este sprijinit de patru contraforți. Pictura exterioară s-a dovedit ulterior a nu fi altceva decât o simplă zugrăveală naivă.

Nici interiorul nu a beneficiat de nici un decor mural specific.

Lăcașul renovat în anii 1878, 1899, 1936, 1958, 1990-1991 și 2003, figurează pe lista monumentelor istorice românești (HD-II-m-A-03401). Începuturile acestui edificiu ecleziastic sunt greu de stabilit; istoriografia le fixează în secolul al XV-lea. Menționarea preoților locali Dumitru și

Marcu într-o listă de martori din 26 iunie 1640 reprezintă dovada certă a existentei bisericii în secolul al XVII-lea. Și mai veche este atestarea nobilului român Mihail ”Kuluger” (Călugărul) de la Paroș la 5 decembrie 1559, legat poate de ctitorirea lăcașului.

La origine ortodoxă, biserica a deservit liturgic, după 1701, obștea locală unită; această apartenență confesională este confirmată de conscripțiile anilor 1733, 1750 și 1829-1831; harta iosefină a Transilvaniei (1769-1773) îi atestă, de asemenea, existența. În 1948 a revenit Bisericii Răsăritene[3].

Note ^ http://www.cultura.ro/sectiuni/ Patrimoniu/Monumente/lista/h unedoara.pdf ^ Florin Dobrei, pag.102 ^ Florin Dobrei, pag.103 Bibliografie Florin Dobrei - Bisericile ortodoxe hunedorene (Ed.Eftimie Murgu, Reșița 2011)

Vezi și Paroș, Hunedoara Legături externe CIMEC - Fișă monument Monumente istorice din România - Fișă și localizare de monument Imagini ParosHD (5).JPG ParosHD (6).JPG ParosHD (9).JPG ParosHD (3).JPG ParosHD (2).JPG ParosHD retușat.jpg Commons Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Biserica Pogorârea Sfântului Duh din Paroș Categorii: Biserici din județul HunedoaraMonumente istorice din județul HunedoaraBiserici din secolul al XV-lea Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție

LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 4 februarie 2021, ora 04:15.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

În alte limbi Magyar Modifică legăturile

Portalul vestic

9, Biserica de zid Sfântul Gheorghe din Sânpetru De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Sânpetru, județul Hunedoara, foto: aprilie 2012.

Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Sânpetru, județul Hunedoara, foto: aprilie 2012.

Biserica și clopotnița Biserica (nord)

Nava spre iconostas

Fragmente din vechea pictură parietală În altar Nicolae Iorga în mijlocul sătenilor din Sânpetru (septembrie 1940), cu puțin timp înainte de moartea sa Biserica „Sfântul Gheorghe” din Sânpetru, județul Hunedoara, este unul din cele mai vechi monumente de zid ale românilor din Transilvania.

A fost construită în secolul al XIV-lea.[1] Biserica se află pe noua listă a monumentelor istorice sub codul LMI: HD-IIm-A-03444.

Cuprins 1 Istoric și trăsături 2 Note 3 Bibliografie 4 Vezi și 5 Legături externe 6 Imagini din exterior 7 Imagini din interior Istoric și trăsături Așezat la limita zonei piemontale, satul Sânpetru (com. Sântămăria-Orlea) se înscrie în categoria puținelor localități hunedorene cu nume

de sfinți. Denumirea satului, atestată în 1411 sub forma „Zenthpeterfalua”, în maghiară „satul sfântului Petru”, sugerează existența unei biserici mai vechi, cu hramul respectiv.

Edificiul, închinat „Sfântului Mare Mucenic Gheorghe”, este alcătuit dintr-o navă dreptunghiulară tăvănită (9x 5,80 m) și un altar rectangular decroșat (2,70x 3,80 m), acoperit cu o boltă în cruce; turnul-clopotniță lipsește. Ca material de construcție s-a folosit piatra brută, tencuită la exterior. Pe fațada apuseană, constructorii au încastrat, ca elemente ornamentale, câteva piese litice romane și un frumos bust antic, elemente care conferă lăcașului o înfățișare stranie și neașteptată. Prin dispoziția planimetrică și sistemul de boltire al altarului, edificiul se înscrie în sfera arhitecturii romane; portalul vestic, cu arc frânt și trei retrageri, aparține însă stilului gotic. Așadar, aspectul actual este rezultatul numeroaselor transformări pe care le-a

suferit lăcașul de-a lungul timpului.

Astfel, la scurt timp după terminarea construcției, se presupune că a fost deschisă o nouă intrare, pe latura de vest a navei; ușa sudică, existentă încă dintru început, a fost ulterior astupată. Tâmpla, construită din cărămidă, pe fundații de piatră și mortar, a fost ridicată în secolul al XVIII-lea. Tot atunci absidei i s-au adăugat la exterior doi contraforți groși, înlăturați în prezent. Alte lucrări au fost executate în anul 1909, când, la interior, a fost amenajată o podea din scânduri, sprijinită pe grinzi transversale, podea care a fost înlocuită, după 1930, cu cea actuală. Alte renovări sau executat în anii 1979 și 1989.

Așa cum s-a precizat, ctitorul acestei biserici este unul din cnejii locali din Sânpetru, poate Dan, tatăl lui Ștefan (jurat al Țării Hațegului între 1411 și 1418), poate un altul, poreclit „Hitemre” („Pe Credința mea”). În acest caz, actul edilitar ar trebui plasat anterior anului 1443 când satul

a fost divizat în trei părți, beneficiari fiind, la acea dată, Cândeștii din Râu de Mori, și nobili din Unciuc și din Săcel.

La o concluzie similară privind vechimea lăcașului au condus și rezultatele săpăturilor arheologice din 1975 și 1979; unul din cele două morminte interioare dezvelite cu acel prilej – alte șase au fost descoperite la exteriorul edificiului - aparținea cu siguranță unei persoane impicate în actul ctitoricesc. În privința decorației interioare și exterioare decapările efectuate în anii 1973 și 1979 au permis relevarea unor fragmente de pictură, încadrabile stilistic și cronologic în două etape de execuție distincte. Primei etape îi aparțin fragmentele murale descoperite în altar, încadrate cronologic între sfârșitul sec al XIV-lea și începutul celui următor. Diferit, scenele reproduse pe pereții interiori ai navei indică sfârșitul secolului al XVIII-lea ca timp al execuției. Fragmente picturale au fost sesizate și la exterior.

Astfel, portarul fațadei apusene

a fost împodobit, în a doua jumătate a secolului XV-lea, cu un decor geometrizat; în lunetă era reprodusă probabil icoana de hram. Un sgrafit din anul 1522 concordă cu datarea propusă. Pe tâmpla de zidărie se aflau patru icoane de lemn, pictate, pe la 1783-1785, de către Simion Zugravul din Pitești. În legătură cu această biserică, restaurată în anul 1976, trebuie menționat și numărul mare de preoți atestați documentar începând cu secolul al XVI-lea.

Primul slujitor cunoscut a fost preotul Șărbu, cel care a lăsat în urmă o inscripție slavonă pe două rânduri, incizată pe un fragment al unui ancadrament roman din marmură: ”A scris Șârbu popa mult greșitul.

Părinți blogosloviți”. În 1559, apar menționați alți doi preoți, de origine nobilă: Nicolae Popa și Petru Popa („Wolachus presbiter, in possessionis Szentpeter comorans”). În anii 1620-1621, un alt preot din Sânpetru, Ioan Românul (”Iwn Vlahu”), se ostenea cu caligrafierea unei copii a Alexiadei inclusă, împreună cu

Floarea Darurilor, cu un fragment al unei Pravile și cu un alt text, în cunoscutul Codex Neagoensis.

Biserica, prezentă pe lista monumentelor istorice românești 9HD-II-m-A-03444), este menționată în tabelele tuturor comisiilor de conscriere ale secolelor XVIII-XIX: 1733, 1750, 1761-1762, 1805 și 18291831; harta iosefină a Transilvaniei (1769-1773) îi atestă, de asemenea, existența[2].

Note ^ http://www.cultura.ro/sectiuni/ Patrimoniu/Monumente/lista/h unedoara.pdf ^ Florin Dobrei, pag.42-44 Bibliografie Florin Dobrei - Bisericile ortodoxe hunedorene (Ed.Eftimie Murgu, Reșița 2011) Vezi și Sânpetru, Hunedoara Legături externe Fișă monument Monumente istorice din România - Fișă și localizare de monument

Imagini din exterior SanpetruHD.JPG

SanpetruHD (12).JPG

SanpetruHD (2).JPG

SanpetruHD (10).JPG

SanpetruHD (29).JPG

SanpetruHD (13).JPG

SanpetruHD (53).JPG

SanpetruHD (7).JPG

SanpetruHD (54).JPG

SanpetruHD (18).JPG Categorii: Monumente istorice din județul HunedoaraBiserici cu hramul Sfântul GheorgheBiserici din secolul al XIV-lea Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații

SanpetruHD (48).JPG SanpetruHD (51).JPG SanpetruHD (45).JPG SanpetruHD (40).JPG SanpetruHD (38).JPG SanpetruHD (37).JPG SanpetruHD (25).JPG Imagini din interior SanpetruHD (34).JPG SanpetruHD (6).JPG SanpetruHD (35).JPG SanpetruHD (24).JPG SanpetruHD (22).JPG SanpetruHD (21).JPG SanpetruHD (15).JPG SanpetruHD (14).JPG

Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons

Conținutul paginii Mănăstirea Cetatea Colț ar trebui să fie inclus aici.

În alte limbi Magyar Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 4 februarie 2021, ora 04:26.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

Biserica și, în fundal, ruinele cetății cneziale a Cândeştilor (Cetatea de Colţ)

10, Biserica cnezilor Cândea din Suseni De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Mergefrom.svg

Fragmente din programul iconografic al absidei altarului

Biserica cnezilor Cândea din Suseni, comuna Râu de Mori, județul Hunedoara, foto: aprilie 2012.

Biserica cnezilor Cândea din Suseni, comuna Râu de Mori, județul Hunedoara, foto: aprilie 2012.

Latura de nord

Fragmente din programul iconografic al absidei altarului Fragmente din programul iconografic al absidei altarului Fragmente din programul iconografic al absidei altarului

Iconostasul Biserica cnezilor Cândea se află la marginea satului

hunedorean Suseni. A fost ridicată în secolul XIV și este monument istoric de importanță națională, HD-IIm-A-03460. Are hramul „Duminica Tuturor Sfinților”.

Cuprins 1 Istoric și trăsături 2 Vezi și 3 Note 4 Bibliografie 5 Legături externe 6 Imagini din exterior 7 Imagini din interior Istoric și trăsături În extremitatea sudică a ultimei așezări de pe valea Râușorului, satul Suseni (comuna Râu de Mori), pe un pinten stâncos al Munților Retezat se înalță și astăzi ruinele celei mai mari cetăți cneziale din Transilvania, cetatea Colțului, leagăn și simbol al înfloririi celei mai puternice familii nobiliare românești din Țara Hațegului: Cândeștii. De cealaltă parte a pârâului, pe un mic tăpșan, a fost ridicat un lăcaș de cult ciudat, cu aspect de fortăreață: biserica-monument istoric a

schitului actual Suseni-Colț (HD-II-m-A-03460)[1].

Așa cum se prezintă astăzi, edificiul este rezultatul unei ample restaurări (reconstrucții), care a avut meritul de a reda biserii înfățișarea de odinioară.

Construit din piatră brută, legată cu mortar amestecat cu cărămidă pisată, lăcașul, parte a unui complex monahal dispărut mai amplu, a fost ridicat, probabil, la începutul secolului al XIV-lea, cu câteva decenii înaintea cetății învecinate. Alcătuită dintr-o navă dreptunghiulară scurtă, Biserica se particularizează prin faptul că deasupra altarului se înalță un puternic turn fortificat din piatră, cu trei nivele, în vechime parte integrantă a sistemului defensiv al cetății alăturate. În caz de necesitate, primul dintre etajele sale servea ca locuință, în timp ce nivelele superioare, prevăzut cu ferestre de tragere, simple sau tip „cheie de broască” răsturnată, erau destinate apărătorilor[2]. În vechime, un valoros ansamblu pictural – lucrări de salvare a

acestuia s-au derulat în anul 2001 – împodobea întreaga suprafață interioară a pereților bisericii. Aflate în prezent întro avansată stare de degradare, fragmentele păstrate permit totuși reconstituirea parțială a dispoziției iconografice, în cadrul căreia un loc important îl ocupă scenele unui amplu „Imn acatist”[3]. Zestrea de frescă a lăcașului, încadrabilă în atmosfera artei constantinopolitane a epocii Paleologilor, a fost realizată cândva între anii 1377 și 1450[4].

Destinația inițială a edificiului a suscitat vii controverse în rândul specialiștilor. Astfel, Vasile Drăguț a presupus că biserica servise drept lăcaș de închinăciune ostașilor însărcinați cu paza cetății.

Diferit, Radu Popa îi subliniase rolul de paraclis al curții cneziale alăturate, identificată la câteva sute de metri în aval[5]. Adrian Andrei Rusu și Cristian Moisescu susțin că ctitoria nu a fost nici biserică a garnizoanei (donjonul alăturat s-a ridicat abia la mijlocul secolului al XIV-lea), nici

capelă (despre o curte cnezială nu se poate vorbi decât după 1500) și nici edicifiu parohial (satul apare doar pe la sfârșitul secolului al XV-lea), ci lăcaș de cult al unei mănăstiri ortodoxe[6]. Într-adevăr, „Viziunea Sfântului Petru din Alexandria”, redată pe peretele nordic al absidei altarului, reprezintă un element iconografic vehiculat cu preponderență în lumea monastică[7]. De asemenea, în arhiva familiei Kendeffy, întrun document din secolul al XVlea, Nicolae, fiul lui Ioan I Cândea, apare menționat ca Nicodim, antroponim cu profunde rezonanțe monahale, iar pe o piesă tombală adusă la Râu de Mori de la Cetatea Colțului era consemnat numele egumenului Ghenadie: „văleat 7013 [1505 n.n.] m[ai/artie] 28, popa chir G[hena]die”. În acest caz, încăperile din turn, dotate cu sobe cu horn, au putut suplini, măcar parțial, rolul unor chilii; altele, greșit identificate cu ruinele unei vechi curți nobiliare – o demonstrează rezultatele cercetării arheologice din anul 1981 –, fuseseră ridicate în

apropiere[8]. Așadar, posibilitatea funcționării unei mănăstiri ar trebui luată neapărat în calcul, dacă nu de la începuturile edificiului, măcar prin secolele XVI-XVII, atunci când familia Kendeffy, odată ieșită din Ortodoxie, ar fi putut ceda călugărilor spre locuire fosta curte nobiliară, demodată ori devenită inutilă.

Strâns legată de destinele Cândeștilor, aflați în plin proces de maghiarizare, istoria mănăstirii cu greu poate fi urmărită după mijlocul secolului al XVI-lea.

Profanarea altarului printr-o inscripție zgâriată în anul 1592 ar reprezenta un indiciu temporal referitor la sfârșitul funcționării acesteia. Absența straturilor de văruială ar duce la concluzia că lăcașul a fost pur și simplu părăsit, fără să fi fost preluat anterior de urmașii vechilor ctitori, acum calvinizați[9]. Nu este exclusă însă nici varianta desființării intenționate a sfântului așezământ de către patronii reformați, ipoteză confirmată, în acest caz, de o tradiție locală.

Aflată în paragină, biserica a

fost transformată în perioada comunistă în grajd pentru animale. În anul 1994, tradiția monahală a fost reînviată, noul așezământ, închinat „Duminicii Tuturor Sfinților” – vechiul hram a rămas până astăzi necunoscut [10]–, având în prezent statutul de schit.

Vezi și Suseni, Hunedoara Note ^ In extenso, Adrian Andrei Rusu, Biserica medievală românească de sub cetatea Colți. Observații privind funcția și evoluția monumentului, în RMI, an. 20, 1989, nr. 2, p. 22-28 ^ Gheorghe Anghel, Fortificații medievale de piatră din secolele XIII-XVI, Cluj-Napoca, 1986, p. 98 ^ Anca Bratu, Biserica ortodoxă din comuna Râu de Mori (sat Suseni, comuna Râu de Mori, jud. Hunedoara), în vol. Repertoriul picturilor murale medievale din România (sec. XIV-1450), V/1, București, 1985, p. 176-197 ^ E. Cincheza-Buculei, Le programme iconographique

des absides des églises à Râu de Mori et Densuș ^ R. Popa, Cetățile din Țara Hațegului, în BMI, 41, nr. 3, 1972, p. 57-59 ^ Adrian Andrei Rusu, Ctitori si biserici din tara Hategului până. 1700, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1997, p.

112-113 ^ Marius Porumb-Pictura românească din Transilvania (sec.XIV -XVII) ^ Adrian Andrei Rusu, Ctitori si biserici din tara Hategului până. 1700, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1997, p.

113-114, 117 ^ Adrian Andrei Rusu, Ctitori si biserici din tara Hategului până. 1700, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1997, p.

119-120 ^ O ipoteză ar fi aceea că biserica mănăstirii fusese închinată praznicului „Schimbării la Față”, dată fiind prezența acestui tablou într-una din nișele altarului (cf.

E. Cincheza-Buculei, op. cit., p.

85).

Bibliografie Florin Dobrei - Istoria vieții bisericești a românilor hunedoreni (Ed.Eftimie

Murgu, Reșița, 2010, p. 502504).

Legături externe CIMEC - Fișă monument Monumente istorice din România - Fișă și localizare de monument Biserica Colt, 14 iunie 2012, CrestinOrtodox.ro Imagini din exterior Suseni (2).JPG Suseni (3) retusat 2016.jpg Suseni (44).JPG Suseni (43) retusat 2016.jpg Suseni (39).JPG Suseni (38).JPG Suseni (4) retusat 2016.jpg Suseni.JPG Imagini din interior Suseni (35).JPG Suseni (33) retusat 2016.jpg Suseni (30).JPG Suseni (28).JPG Suseni (29).JPG Suseni (27).JPG

Suseni (24).JPG Suseni (26).JPG Suseni (22) retusat 2016.jpg Suseni (23).JPG Suseni (21).JPG Suseni (18).JPG Suseni (19).JPG Suseni (20).JPG Suseni (17).JPG Suseni (15).JPG Suseni (14).JPG Suseni (13).JPG Suseni (11).JPG Suseni (10).JPG Suseni (8).JPG Suseni (9).JPG Suseni (6).JPG Categorii: Biserici din județul HunedoaraMonumente istorice din județul HunedoaraBiserici din secolul al XIV-lea Meniu de navigare Nu sunteți autentificat

Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons

În alte limbi Adaugă legături Ultima editare a paginii a fost efectuată la 4 februarie 2021, ora 04:02.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

11, Biserica Duminica Tuturor Sfinților din Râu de Mori De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Biserica de zid cu hramul „Duminica Tuturor Sfinților” din Râu de Mori, comuna Râu de Mori, județul Hunedoara, foto: aprilie 2012.

Nava spre iconostas Biserica (vest) Biserica de zid cu hramul „Duminica Tuturor Sfinților” din Râu de Mori, comuna Râu de Mori, județul Hunedoara, este un vechi monument românesc zidit în piatră în secolul al XV-lea[1] de către cnezii din familia Cândea.

Biserica se află pe noua listă a monumentelor istorice sub codul LMI: HD-II-m-A-03429.

Cuprins 1 Istoric și trăsături 2 Note 3 Bibliografie 4 Vezi și 5 Legături externe 6 Imagini din exterior 7 Imagini din interior Istoric și trăsături În sud-vestul depresiunii Hațegului, la poalele Retezatului, aproape de confluența Râușorului cu Râu Mare, este situat, într-un cadru geografic pitoresc, satul Râu de Mori (atestat, ca ”possessione Malomwyz”, în anul 1359), vechi centru al Cândeștilor, cea mai puternică familie cnezială românească din comitatul Hunedoara. În mijlocul cimitirului din fața ruinelor conacului Kendeffy se înalță biserica-monument istoric ”Duminica Tuturor Sfinților” (HD-II-m-A-03429), o construcție greoaie cu turnulclopotniță robust, sprijinit de patru contraforți masivi,

prevăzut cu un foișor închis de lemn și cu un coif piramidal, învelit, din 1907, în tablă; la acoperișul propriu-zis a fost utilizată țigla. Din edificiul inițial s-au păstrat doar câteva fragmente, părți ale zidului vestic al naosului fiind înglobate, la o dată neprecizabilă, într-o navă prelungă, cu un altar semicircular nedecroșat. Din descrierile secolului al XVIIIlea rezultă că atât la interiorul, cât și în afara lăcașului se găseau numeroase piese sculpturale romane cu inscripții latine, aduse din fosta capitală Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Pictura lipsește.

Bibliografia monumentului este extrem de săracă și tributară, în mare parte, confuziilor cu biserica învecinată a schitului Colț. Fosta capelă de curte, biserica este o ctitorie a vechilor Cândești, despărțiți în două ramuri familiale, anume Kendeffy și Kenderessy, doar la finele secolului al XV-lea. Atât lăcașul de cult, cât și curia alăturată au fost ridicate la mijlocul secolului al XIV-lea.

Din păcate, prima sa mențiune

documentară provine abia din anul 1526, când edificiul era disputat de cele două ramuri nobiliare. Cândva, în decursul secolului al XVII-lea, ca urmare a ridicării unei capele calvine în incinta curții nobiliare a familiei Kendeffy, biserica a fost cedată obștii sătești ortodoxe. Degradarea zidurilor a impus, în timp, consolidarea repetată a lăcașului. Dintre șantierele vechi, cunoscute sunt doar cele din anii 1827-1830 și 1872; ultima restaurare s-a desfășurat în 2007.

Biserica se numără printre puținele lăcașuri de cult hațegane menționate, ca ortodoxe, de recensămintele ecleziastice din anii 1733 (preotul figura ca ”non unitus”, deci, prin extensie, neunită era și obștea parohială și lăcașul de cult al acesteia) și 1761-1762 (atestare explicită) – în cea din 1750 se sugerează că este unită – statut confesional reconfirmat apoi atât de statisticile anilor 1766 și 1767, cât și de însemnările ofițerului austriac Joseph Silvester von Hohenhausen, tipărite la Viena

în 1775; contemporană este și atestarea bisericii pe harta iosefină a Transilvaniei (17691773). La cumpăna secolelor XVIII-XIX, parohia Râu de Mori a trecut în subordinea Blajului, lăcașul fiind menționat ca atare de conscripția don anii 1829-1831; în 1948 a redevenit ortodox[2].

Note ^ http://www.cultura.ro/sectiuni/ Patrimoniu/Monumente/lista/h unedoara.pdf ^ Florin Dobrei pag. 48-50 Bibliografie Florin Dobrei - Bisericile ortodoxe hunedorene (Ed.Eftimie Murgu, Reșița 2011) Vezi și Râu de Mori, Hunedoara Legături externe CIMEC - Fișă monument Monumente istorice din România - Fișă și localizare de monument Imagini din exterior RauDeMoriHD (13).JPG RauDeMoriHD (14).JPG RauDeMoriHD (15).JPG

RauDeMoriHD (28).JPG RauDeMoriHD (27).JPG RauDeMoriHD (18) retusat 2016.jpg RauDeMoriHD (29).JPG Ruinele curții nobiliare a Cândeștilor Imagini din interior RauDeMoriHD (19).JPG RauDeMoriHD (24).JPG RauDeMoriHD (22).JPG RauDeMoriHD (20).JPG Categorii: Biserici din județul HunedoaraMonumente istorice din județul HunedoaraBiserici din secolul al XV-lea Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea

Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons În alte limbi Magyar Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 4 februarie 2021, ora 04:09.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și

clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

12, Biserica Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul din Baru De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Biserica „Sf. Ilie” RO HD Biserica Sfantul Prooroc Ilie din Baru (28).JPG Poziționare Coordonate 45.44998°N 23.16819°E Localitate sat Baru; comuna Baru Țara România Adresa Str. Bărișor 40 Edificare Data finalizării sec. XVIII Clasificare Cod LMI HD-II-m-A-03242 Cod RAN 88001.06.01, 88001.06.02 Modifică date / text Consultați documentația formatului Biserica „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul” din Baru, foto: iulie 2015.

Biserica „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul” din Baru este un monument istoric aflat pe teritoriul satului Baru, comuna Baru.[1] În Repertoriul

Arheologic Național, monumentul apare cu codul 88001.06.01, 88001.06.02.[2] Cuprins 1 Istoric și trăsături 2 Bibliografie 3 Note 4 Vezi și 5 Imagini din exterior 6 Imagini din interior Istoric și trăsături Comuna Baru este situată pe cursul superior al Streiului; centrul comunal a luat ființă în urma contopirii a două sate medievale: Baru Mare și Baru Mic. Biserica „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul” din Baru Mic a fost construită ca biserică greco-catolică. Potrivit unei legende locale, ctitorul lăcașului de cult ar fi un sătean pe nume Pârvu, care a ridicat biserica cu bani primiți de la o bandă de tâlhari, de unde și denumirea de „biserica Pârveștilor”. Masivitatea zidurilor, coroborată cu existența unei bolte semicilindrice din piatră, ar sugera apartenența lăcașului la categoria edificiilor cneziale hațegane. Săpăturile

arheologice, întreprinse în anul 1986, nu au relevat însă prezența vreunui element arhitectonic medieval, îngăduind formularea ipotezei că predecesoarea acesteia a fost o bisericuță de lemn; faptul era explicabil, de vreme ce, în vechime, satul Baru Mic făcea parte din categoria așezărilor iobăgești, cu posibilități materiale reduse. Așadar, lăcașul actual trebuie să fi fost construit în două etape distincte, corespunzătoare secolelor XVII-XVIII, fiind menționat, ca atare, în tabele recensămintelor ecleziastice din anii 1733 și 1750 și pe harta iosefină a Transilvaniei (17691773)[3]. Potrivit pisaniei interioare, în anul 1785 a fost împodobit iconografic de cunoscutul zugrav bisericesc Simion Popa din Pitești: „Zugrăvită sub stăpânirea Înaltului împărat Iosif al II-lea, anul 1785, zugrăvită de popa Simeon din Pitești, cu toată cheltuiala lui Ianăș Părvu, care i-a dat un cal înșeuat gata”; aceluiași pictor i se atribuie decorul tâmplei și al icoanei de hram de pe fațada sudică a bisericii.

De plan dreptunghiular, cu absida semicirculară nedecroșată, edificiul, prevăzut cu un turn-clopotniță masiv, cu foișor deschis din lemn și coif piramidal, adosat laturii sudice a pronaosului, a fost renovat în mai multe rânduri; cunoscute sunt doar șantierele din anii 1892, 1913 și 1963. La acoperiș s-a păstrat șița clasică.

Biserica, menționată în tabelele conscripției din 1829-1831, figurează pe lista monumentelor istorice (HD-IIm-A-03242). Până în 1948, lăcașul a deservit obștea locală unită (greco-catolică), unde figura ca filie la parohia din Baru Mare[4].

Bibliografie Florin Dobrei - Bisericile ortodoxe hunedorene (Ed.Eftimie Murgu, Reșița 2011) Pr.Dr. Florin Dobrei. Tezaur hunedorean - bisericile ortodoxe monument istoric, Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, Deva, 2014.

Note ^ Ministerul Culturii - Lista Monumentelor Istorice

^ Repertoriul Arheologic Național, CIMEC ^ Florin Dobrei, Bisericile ortodoxe hunedorene, pag.146 ^ Florin Dobrei, Bisericile ortodoxe hunedorene, pag.146 Vezi și Baru, Hunedoara Imagini din exterior RO HD Biserica Sfantul Prooroc Ilie din Baru (40).JPG RO HD Biserica monument din Baru Mare (12).JPG RO HD Biserica Sfantul Prooroc Ilie din Baru (27).JPG RO HD Biserica monument din Baru Mare (13).JPG RO HD Biserica monument din Baru Mare (17).JPG RO HD Biserica monument din Baru Mare (18).JPG RO HD Biserica monument din Baru Mare (19).JPG RO HD Biserica Sfantul Prooroc Ilie din Baru (33).JPG RO HD Biserica Sfantul Prooroc Ilie din Baru (34).JPG

RO HD Biserica Sfantul Prooroc Ilie din Baru (35).JPG RO HD Biserica monument din Baru Mare (22).JPG RO HD Biserica Sfantul Prooroc Ilie din Baru (26).JPG RO HD Biserica Sfantul Prooroc Ilie din Baru (36).JPG RO HD Biserica monument din Baru Mare (15).JPG RO HD Biserica monument din Baru Mare (16).JPG RO HD Biserica monument din Baru Mare (21).JPG

RO HD Biserica Sfantul Prooroc Ilie din Baru (5).JPG RO HD Biserica Sfantul Prooroc Ilie din Baru (6).JPG RO HD Biserica monument din Baru Mare (5).JPG RO HD Biserica Sfantul Prooroc Ilie din Baru (19).JPG RO HD Biserica monument din Baru Mare (8).JPG RO HD Biserica Sfantul Prooroc Ilie din Baru (3).JPG RO HD Biserica Sfantul Prooroc Ilie din Baru (15).JPG

RO HD Biserica monument din Baru Mare (11).JPG Imagini din interior

RO HD Biserica Sfantul Prooroc Ilie din Baru (16).JPG

Masa altarului

RO HD Biserica Sfantul Prooroc Ilie din Baru (1).JPG

RO HD Biserica Sfantul Prooroc Ilie din Baru (18).JPG Interiorul navei spre vest Fragment de pictură parietală RO HD Biserica Sfantul Prooroc Ilie din Baru (11).JPG

RO HD Biserica Sfantul Prooroc Ilie din Baru (12).JPG RO HD Biserica Sfantul Prooroc Ilie din Baru (21).JPG RO HD Biserica monument din Baru Mare (20).JPG Commons

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Biserica Sf. Ilie din Baru Categorii: Monumente istorice din județul HunedoaraBiserici din județul HunedoaraBiserici greco-catolice din RomâniaBiserici cu hramul Sfântul IlieBiserici din secolul al XVII-lea Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier

Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons În alte limbi Adaugă legături Ultima editare a paginii a fost efectuată la 4 februarie 2021, ora 03:56.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

13, Comuna Boșorod, Hunedoara De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Boșorod — comună — Biserica de lemn din satul Luncani Biserica de lemn din satul Luncani

Wikimedia | © OpenStreetMap Boșorod (România) Poziția geografică în România Coordonate: 45°37′34″N 23°07′44″E Țară Flag of Romania.svg România Județ Actual Hunedoara county CoA.png Hunedoara SIRUTA 88449 Reședință Boșorod Sate componente Boșorod, Alun, Bobaia, Chitid, Cioclovina, Luncani, Prihodiște, Târsa, Ursici Guvernare - Primar Ioan Grecu[*][3] ( PSD, octombrie 2020) Suprafață - Total 126,77 km² Populație (2011)[1][2] - Total ▼ 2062 locuitori - Densitate 18 loc./km² Fus orar UTC+2 Cod poștal 337095 Prezență online site web oficial Modificați la Wikidata GeoNames Modificați la Wikidata Localizare în cadrul județului Localizare în cadrul județului Modifică date / text Consultați documentația formatului

Boșorod (în maghiară: Bosoród, în germană: Bosendorf) este o comună în județul Hunedoara, Transilvania, România, formată din satele Alun, Bobaia, Boșorod (reședința), Chitid, Cioclovina, Luncani, Prihodiște, Târsa și Ursici.

Cuprins 1 Demografie 2 Politică și administrație 3 Atracții turistice 4 Note 5 Vezi și 6 Legături externe Demografie

Circle frame.svg Componența etnică a comunei Boșorod Români (99,32%) Altă etnie (0,67%)

Circle frame.svg

Componența confesională a comunei Boșorod Ortodocși (87,63%) Penticostali (8,92%) Adventiști de ziua a șaptea (1,26%) Altă religie (2,18%) Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Boșorod se ridică la 2.062 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 2.257 de locuitori.[1] Majoritatea locuitorilor sunt români (99,32%). Pentru 0,63% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută.[2] Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (87,63%), dar există și minorități de penticostali (8,92%) și adventiști de ziua a șaptea (1,26%). Pentru 0,87% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.[4] Politică și administrație

Comuna Boșorod este administrată de un primar și un consiliu local compus din 11 consilieri. Primarul, Ioan Grecu[*], de la Partidul Social Democrat, este în funcție din octombrie 2020. Începând cu alegerile locale din 2020, consiliul local are următoarea componență pe partide politice:[5] Partid Consilieri Componența Consiliului Partidul Național Liberal 4 Partidul Social Democrat 4 Partidul Mișcarea Populară 1 Partidul PRO România 1 Uniunea Salvați România 1 Atracții turistice Biserica de lemn "Adormirea Maicii Domnului" din satul Luncani, construcție 1803, monument istoric Castrul roman de la Chitid Castrul roman de la Luncani Cetatea dacică Piatra Roșie, patrimoniu UNESCO Rezervația naturală "PonoriciCioclovina", complex carstic (1,5 ha)

Peștera "Cioclovina Uscată" Vârful "Tafla" Fântâna cu leacuri de la Bobaia Note ^ a b „Recensământul Populației și al Locuințelor 2002 - populația unităților administrative pe etnii”.

Kulturális Innovációs Alapítvány (KIA.hu - Fundația Culturală pentru Inovație).

Accesat în 6 august 2013. ^ a b Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: „Tab8. Populația stabilă după etnie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România. iulie 2013. Accesat în 5 august 2013. ^ Rezultatele alegerilor locale din 2020, Autoritatea Electorală Permanentă ^ Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: „Tab13. Populația stabilă după religie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România. iulie 2013. Accesat în 5 august 2013. ^ „Rezultatele finale ale alegerilor locale din 2020” (Json). Autoritatea Electorală

Permanentă. Accesat în 2 noiembrie 2020.

Vezi și Commons Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Boșorod Villa rustica de la Chitid Biserica Adormirea Maicii Domnului din Chitid Fortărețe dace din Munții Orăștie Locuri din patrimoniul mondial UNESCO Legături externe Comuna Boșorod - Obiective turistice Moara de la Bosorod, o afacere veche de cinci generatii, 9 martie 2005, Evenimentul zilei Ursici, calatorie spre tara de dincolo - Societate, Matei Florian, Formula AS - anul 2012, numărul 1011 Mitologie Camesa Ciumii - Enigme, Formula AS - anul 2003, numărul 585 [ascunde] v•d•m Subdiviziunile administrative ale județului Hunedoara

Reședința Deva (61.123 loc.)

Stema judeţului Hunedoara Municipii Brad (14.495 loc.) · Hunedoara (60.525 loc.) · Lupeni (23.390 loc.) · Orăștie (18.227 loc.) · Petroșani (37.160 loc.) · Vulcan (24.160 loc.)

Orașe Aninoasa (4.360 loc.) · Călan (11.279 loc.) · Hațeg (9.685 loc.) · Geoagiu (5.284 loc.) · Petrila (22.692 loc.) · Simeria (12.556 loc.) · Uricani (8.972 loc.)

Comune Baia de Criș · Balșa · Bănița · Baru · Băcia · Băița · Bătrâna · Beriu · Blăjeni · Boșorod · Brănișca · Bretea Română · Buceș · Bucureșci · Bulzeștii de Sus · Bunila · Burjuc · Cerbăl · Certeju de Sus · Cârjiți · Crișcior · Densuș · Dobra · General Berthelot · Ghelari · Gurasada · Hărău · Ilia · Lăpugiu de Jos · Lelese · Lunca Cernii de Jos · Luncoiu de Jos · Mărtinești · Orăștioara de Sus · Pestișu Mic · Pui · Rapoltu Mare · Răchitova · Ribița · Râu de Mori · Romos · Sarmizegetusa · Sălașu de Sus ·

Sântămăria-Orlea · Șoimuș · Teliucu Inferior · Tomești · Toplița · Totești · Turdaș · Vața de Jos · Vălișoara · Vețel · Vorța · Zam Sate Categorie:Localități din județul Hunedoara [arată] v•d•m Comuna Boșorod, Hunedoara Categorii: Comune din județul HunedoaraRezervații naturale din județul HunedoaraCetăți dacicePatrimoniul mondial în România Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor

Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons În alte limbi Deutsch English Italiano Bahasa Melayu Nederlands Português Српски / srpski Tiếng Việt 中文 Încă 9 Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 23 noiembrie 2020, ora 23:22.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

13a, Biserica de lemn din Luncani De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” din Luncani Vale, comuna Boșorod, județul Hunedoara, foto: noiembrie 2008.

Biserica de lemn din Luncani, comuna Boșorod, județul Hunedoara a fost ridicată în anul 1803. Are hramul „Adormirea Maicii Domnului”.

Biserica a fost pictată în 1984.

Figurează pe noua listă a monumentelor istorice, HD-IIm-B-03361.

Cuprins 1 Istoric și trăsături 2 Bibliografie 3 Vezi și 4 Note 5 Legături externe

6 Imagini Istoric și trăsături Cătunul Luncani-vale, aparținător comunei Boșorod, găzduiește o biserică de mari dimensiuni, închinată praznicului Adormirii Maicii Domnului; lăcașul, inclus pe lista monumentelor istorice românești ( HD-II-m-B-03361), deservește liturgic și cătunele Alun, Cioclovina și Urșici.

Biserica a fost ridicată, potrivit datelor transmise de comisia Dosa (1805), în anul 1803, în timpul păstoririi preotului Petru Benedec; clopotul mic, turnat în 1804, confirmă această cronologie[1].

Pereții edificiului, tencuiți la interior, înscriu planul dreptunghiular, cu absida rectangulară, decroșată.

Amplei renovări din anii 19351940, cu caracter de rectitorire, îi corespunde lărgirea spațiului interior și adosarea turnuluiclopotniță robust din dreptul pronaosului, supraînălțat printr-un coif piramidal amplu, învelit în tablă; la acoperișul propriu-zis s-a folosit țigla. În 1984, suprafața interioară a pereților a fost tencuită și

împodobită iconografic de pictorul Lucian Mara din Deva. Accesul în sfântul lăcaș se face prin două uși, amplasate pe laturile de sud și de vest. Aceasta a fost, probabil, cea dintâi ctitorie a localității, de vreme ce atât recensămintele ecleziastice ale secolului al XVIII-lea, cât și harta iosefină omit localitatea; pe cea actuală o menționează conscripțiile ecleziastice ale anilor 1805 și 1829-1831[1].

Bibliografie Cristache-Panait, Ioana: Arhitectura de lemn din județul Hunedoara, București 2000.

Greceanu, Eugenia (1983). „Tehnică și măiestrie în arhitectura de lemn a județului Hunedoara”. Monumente Istorice și de Artă. 1983 (I): 59– 65.

Dobrei, Florin: Bisericile ortodoxe hunedorene, Editura Eftimie Murgu, Reșița, 2010.

Vezi și Luncani, Hunedoara Note ^ a b Florin Dobrei, pag.361 Legături externe CIMEC - Fișă monument

Monumente istorice din România - Fișă și localizare de monument Imagini [ascunde] v•d•m Biserici de lemn din Hunedoara Abucea · Almaș-Săliște · Almașu Mic · Almașu Mic de Munte · Almășel · Alun · Arănieș · Bacea · Basarabasa · Baștea · Bărăștii Iliei · Bătrâna · Bejan · Birtin · Boia Bârzii · Boiu de Jos · Boz · Brădățel · Brâznic · Bretea Mureșană · Brotuna · Bulzeștii de Jos · Bulzeștii de Sus · Bunești · Bunila · Căbești · Căinelu de Jos · Căraci · Cărmăzănești · Căzănești · Câmpuri de Sus · Cerbia · Cernișoara-Florese · Certeju de Jos · Chergheș · Ciulpăz · Chimindia · Crișan · Ciungani · Cuieș · Cutin · Curechiu · Dănulești · Dâlja Mare · Dealu Mare · Deleni · Dobroț · Dumbrava de Jos · Dumbrava de Sus · Dumbrăvița · Feregi · Furcșoara · Gialacuta · Glodghilești · Godinești · Gothatea · Grohot · Grosuri · Groș · Hărțăgani · Holdea ·

Lăpugiu de Jos · Lunca · Lunca Cernii de Jos · Luncani · Luncoiu de Jos · Luncoiu de Sus · Luncșoara · Lupeni · Merișoru de Munte · Mesteacăn · Micănești · Mintia · Muncelu Mare · Muncelu Mic · Obârșa · Ocișor · Ociu · Panc-Săliște · Peștera · Petroșani · Petroșani-Maleia · PetroșaniSălătruc · Podele · Pogănești · Poienița Tomii · Poienița Voinii · Potingani · Prăvăleni · Rădulești · Ribicioara · Rovina · Runcșor · Runcu Mare · Runcu Mic · Sălătruc · Sălciva · Săliștioara · Sârbi · Socet · Stănija · Stâncești · Stejărel · Stoieneasa · Străuții de Jos · Sulighete · Șoimuș · Șteia · Tătărăști · Târnava · Târnava de Criș · Târnăvița · Tisa · Tiulești · Tomnatecu de Jos · Tomnatecu de Sus · Ulm · Valea Lungă · Valea Mare de Criș · Valea Poienii · Vălari · Vălari-Buzdular · Vălișoara · Vețel-Vulcez · Vica · Visca · Vorța · Zam · Zdrapți Biserica de lemn din Vălari Biserici de lemn din România

Categorii: Biserici de lemn din HunedoaraMonumente istorice din județul HunedoaraMonumente istorice din România Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata

Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte limbi Magyar Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 6 aprilie 2019, ora 18:42.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

Politica de confidențialitateDespre WikipediaTermeniVersiune mobilăDezvoltatoriStatisticiDe clarație cookie 14, Biserica Adormirea Maicii Domnului din Crișcior De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Biserica „Adormirea Maicii Domnului” RO HD Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Crișcior.JPG Poziționare

Localitate sat Crișcior; comuna Crișcior Țara România Adresa Str. Monumentului 20 Edificare Data finalizării sec. XIV - XV Clasificare Cod LMI HD-II-m-A-03303 Cod RAN 87371.01.01, 87371.01.02, 87371.01.03, 87371.01.04 Modifică date / text Consultați documentația formatului Biserica Adormirea Maicii Domnului din Crișcior este un monument istoric aflat pe teritoriul satului Crișcior, comuna Crișcior.[1] În Repertoriul Arheologic Național, monumentul apare cu codul 87371.01.01, 87371.01.02, 87371.01.03, 87371.01.04.[2] Biserică "Adormirea Maicii Domnului" ortodoxă ridicată în secolul XIV-XV, pe locul uneia de lemn de secol XIIIXIV, din zidărie de piatră, lărgită ulterior, cu o deosebit de valoroasă pictură din sec.XV, reprezentând pe cneazul român Bâlea si familia sa, ctitori. De plan dreptunghiular , cu altar

poligonal (în interior semicircular) , cu turnclopotniță pe vest, cu foișor la ultimul nivel, biserica conservă pe pereții pronaosului importante fragmente de pictură murală din epoca fundației (tabloul votiv cu familia ctitorului, scene biblice, sfinți militari etc.), opera unui maestru român de școală locală și a suferit modificări de-a lungul anilor. Este construită într-un stil de sinteză, rezultând din îmbinarea unor elemente de tradiție bizantină și gotică, filtrate printr-o viziune populară. Absida a fost reconstruită și amplificată în sec.XIX. Către sfârșitul secolului al XIV-lea, școala românească de pictură din Transilvania reușește să finalizeze încă două ansambluri deosebit de valoroase. În Biserica din satul Crișcior (județul Hunedoara), lucrările de restaurare au reușit să pună în evidență mai multe scene din ciclul hristologic: Spălarea Picioarelor, Cina de Taină, Purtarea Crucii, o frumoasă reprezentare a Adormirii Maicii Domnului, Sf. Marina

martelând diavolul, Sf. Gheorghe în luptă cu balaurul, de asemenea o imagine cu caracter omagial față de stăpânirea feudală: cei trei regi sfinți ai Ungariei, Ștefan, Emeric și Ladislau. Cea mai importantă compoziție din ansamblul picturilor de la Crișcior este tabloul votiv, unul dintre cele mai vechi cu identitate precisă din arta românească. Admirabilă ilustrație de epocă, această imagine atestă calitatea de ctitor a voievodului Bâlea, amintit documentar în anul 1404, și a soției sale Vișa. Sub aspect iconografic, compozițiile de la Crișcior se prevalează de modele bizantine de epocă.

Desenul este energic, cu linii groase care delimitează formele, iar culoarea intervine mai mult ca un auxiliar, fără să fie lipsită, totuși, de calități, de armonie și de influență locală.

[3] Note ^ Institutul Național al Patrimoniului - Lista Monumentelor Istorice

^ Repertoriul Arheologic Național, CIMEC ^ Lăcașe de cult, CIMEC Categorii: Monumente istorice din județul HunedoaraBiserici din secolul al XIV-leaBiserici din județul Hunedoara Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină

Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte limbi Adaugă legături Ultima editare a paginii a fost efectuată la 4 februarie 2021, ora 05:59.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

15, Legiunea a XIII-a Gemina De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Hartă a Imperiului Roman în anul 125, aflat sub conducerea împăratului Adrian, care arată Legiunea a XIII-a Gemina, staționată la Apulum (Alba Iulia, România), în provincia Dacia , între 106 - aprox. 271 Legiunea a XIII-a Gemina, o legiune de elită a armatelor romane, a participat la multe evenimente istorice însemnate.

Spre deosebire de restul legiunilor romane, care aveau ca simbol taurul și acvila, simbolul „Legiunii a XIII-a Gemina” era leul. O altă particularitate era culoarea albastră a mantiilor și scuturilor. Culoarea celorlalte legiuni a fost roșul. Datorită problemelor financiare, Iulius Cezar a fost nevoit sa recruteze din centrul și sudul Italiei mulți condamnați la moarte.

Legiunea xiii Gemina a fost înființată de Felix Sylla prin grațierea feluriților condamnați, în număr mare în sudul Italiei pentru vocația de miles, ostaș roman.

Combativitatea deosebită a acestora a determinat instituirea unei tradiții în recrutarea membrilor legiunii.

Cu timpul, membrii cohortelor auxiliare vor fi recrutați din afara Italiei. Astfel, arcașii erau sirieni iar cavaleria era alcătuită din sarmați.

Cronologie istorică 57 î.C. recrutată de Iulius Cezar participă la războaiele galice; inclusiv la bătălia de la Alesia.

49 î.C. este legiunea care trece râul Rubicon alături de Iulius Cezar. participă la bătăliile de la Pharsalus, Thapsus. Apoi la bătălia de la Munda.

45 î.C. este dizolvată, iar soldații lăsați la vatră și primesc terenuri agricole în Italia; 41 î.C. legiunea este reînființată de împăratul Cezar August (Octavian), parțial cu veteranii lui Iulius Cezar; 31 î.C. ia parte la războiul civil (inclusiv la lupta finală contra lui Marc Antoniu si Cleopatra la Actium); după bătălia de la Actium a fost trimisă în provincia Iliria; 16 î.C. legiunea este transferată în Panonia pentru înăbușirea unor revolte locale; 9 d.C. după eșecul romanilor din bătălia din pădurea Teutonburg cînd două legiuni romane sunt complet distruse de germani, legiunea a fost trimisă în provincia Germania Superior. Aceasta va reuși să învingă rezistența germanilor și va pacifica regiunea; 45 d.C. este trimisă din nou în Panonia;

89 d.C. legiunea a fost mutată pe Dunăre, la Vindobona (astăzi Viena); 92 d.C. participă în luptele contra sarmaților, apoi la războaiele dacice; între 106-268 d.C. este staționată la Apulum (AlbaIulia), devenind principala legiune din Dacia, până la retragerea aureliană. Soldații lăsați la vatră primesc terenuri agricole în Dacia; 268 d.C. este cantonată la Poetovio (azi Ptuj, în Slovenia); 270 d.C. este mutată în Colonia Ulpia Ratiaria (astăzi satul Artschav din Bulgaria, lângă Dunăre); în jurul anului 400 d.C. Legiunea a XIII-a Gemina se destramă, întrucât salariile si proviziile nu au mai sosit.

Steagul legiunii nu a fost niciodată găsit, fiind ascuns de legionarii romani și devenind subiectul multor legende.

Legături externe Adrian Bejan – Legiunea a XIII-a Gemina Garda Legiunii a XIII-a Gemina - la Alba Iulia (Apulum) Galerie de imagini

Inscripţie tegulară cu numele Legiunii a XIII-a Gemina LEGXIIIG (Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia) Inscripţie cu numele Legiunii a XIII-a Gemina pe cărămizile de la fundaţia cetăţii romane Stremţ, judeţul Alba, România Piatră din zidul castrului roman Vindobona (Viena) conținând o dedicație facută de un anume Annius Rufus, menționând Legio XIII Gemina Categorii: Armata romanăDaciaLegiuni Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea

Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons În alte limbi Български Deutsch English Español Français Polski Русский Türkçe 中文 Încă 18

Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 28 decembrie 2020, ora 16:45.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

Politica de confidențialitateDespre WikipediaTermeniVersiune mobilăDezvoltatoriStatisticiDe clarație cookieWikimedia Foundation

Clasificare Cod LMI HD-II-m-A-03350 Cod RAN 86829.07.01, 86829.07.02, 86829.07.03, 86829.07.04 Modifică date / text Consultați documentația formatului Biserica „Sfântul Nicolae” din municipiul Hunedoara, foto: iunie 2018.

Cupola peste naos Iconostasul Deisis

15b, Biserica „Sfântul Nicolae” din Hunedoara De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Biserica „Sfântul Nicolae” RO HD Biserica Sfantul Ierarh Nicolae din Hunedoara (62).jpg Poziționare Coordonate 45.74723°N 22.8964°E Localitate municipiul Hunedoara Țara România Adresa Piața Unirii 2 Edificare Data finalizării 1458, 1827 turn, transf. 1634

Maica Domnului cu Pruncul (Hodighitria) Biserica „Sfântul Nicolae” din Hunedoara este un monument istoric aflat pe teritoriul municipiului Hunedoara.[1] În Repertoriul Arheologic Național, monumentul apare cu codul 86829.07.01, 86829.07.02, 86829.07.03, 86829.07.04.[2] Cuprins 1 Istoric și trăsături 2 Bibliografie 3 Note

4 Legături externe 5 Vezi și 6 Galerie de imagini Istoric și trăsături La mică distanță de cea mai reprezentativă operă de arhitectură gotică civilă din Transilvania, castelul Corvineștilor din Hunedoara (localitate atestată sub forma Hungnod în anul 1265), se găsește biserica „Sfântul Ierarh Nicolae”, unul dintre puținele edificii ecleziastice ortodoxe din perioada medievală ridicate în mediul urban.

Lăcașul, construit din piatră brută, amestecată cu cărămidă arsă și legată cu mortar din nisip de râu și var nestins, figurează pe lista monumentelor istorice românești[3].

Așa cum se prezintă astăzi, edificiul este rezultatul mai multor etape de construcție.

Partea veche a bisericii prezintă o inedită îmbinare a două categorii de elemente, unele de factură bizantină (nava în cruce greacă înscrisă), altele aparținătoare sferei goticului (absida, constând dintr-un poligon cu unghiul în

ax); ulterioară este adosarea pronaosului rectangular și a turnului-clopotniță. Naosul are o înfățișare aparte. În mijlocul său, încadrând un spațiu rectangular, se află patru coloane solide, terminate la capete cu câte un octogon; spațiul dintre ele este acoperit cu o cupolă, așezată pe un tambur rotund. Lumina pătrunde în navă prin douăsprezece ferestre, patru dintre ele fiind dispuse la nivelul pereților, iar celelalte opt, de formă alungită, străbătând tamburul cupolei.

Absida altarului este asemănătoare cu cea a vechii biserici din Bârsău. Pronaosul, adăugat, probabil, în anul 1634, este acoperit cu un tavan din lemn. Turnul de deasupra unicei intrări apusene a fost adosat în anul 1827; are patru niveluri și este prevăzut, în partea superioară, cu o galerie de lemn spațioasă. În deceniul al treilea al secolului al XX-lea, un amplu șantier de restaurare a vizat consolidarea fundațiilor și a stâlpilor de susținere a bolții, prin turnarea unui brâu de beton. Alte lucrări au avut loc în anii 1939 (suportate

financiar de deputatul liberal Constantin Bursan), 1959, 1973 și 1996-2001[4]. În naos, deasupra ușii de intrare, se găsește o pisanie în limba slavonă, care atestă atât reînnoirea lăcașului în anul 1634, cât și împodobirea pereților interiori cu o frumoasă pictură, două decenii mai târziu: „Cu vrearea Tatălui și cu ajutorul Fiiului și cu săvârșitul Sfântului Duhu, întemeietu-s-au această sfântă și dumnezăiască besearecă, pre hramu Sfântului Nicolae, în zilele prealuminatului Craiu Ardealului Gheorghie Racoți cel Bătrân, în cursul anilor 1634, cu osteneala și împreună cu toată cheltuiala a protopopului Ianăși ot Hinidoră i protopop Nicolae i Vasilie snă protopop Ianăși și Statie gineri-său, și cu mila a mulți neguțători s-au zidit ca să fie pomană părinților și sufletelor dumnealor și cari în cursul anilor 1654, aflatu-s-au lăngă ctitorii cei bătrăni, iar niște neguțători creștini, Dumitru Mărcocianul din Hinidoră și cu Nicolae Crăciun de o au zugrăvit și o au

înfrumustățat, iar cheltuiala din osteneala dumnealor, ca să fie pomană părinților și sufletelor lor păn în veaci.

Amin. Pis msța Avgusta dni 20, văleat 1654. Varul și aurul la păreți și stălpișor au dat-o iară popa Nicola”. Luându-se ca punct de plecare această inscripție, în Șematismul Diecezei Lugojului din 1903 se susținea, eronat, că sfântul lăcaș a fost construit abia în anul 1634, când principele maghiar Gheorghe Rákóczi I, deranjat de bocetele femeilor din vechea biserică, aflată în imediata apropiere a castelului, ar fi dăruit terenul pe care se află edificiul de astăzi[5].

Decorul mural, realizat de „mult-greșitul și nenorocitul Caian Constantin și Stan zografi”, se caracterizează prin compoziții cu personaje numeroase, scenele având ca fundal un cadru arhitectural pitoresc, cu o multitudine de detalii. Tâmpla a fost pictată cu același prilej, pe o icoană împărătească se precizează că „această icoană am pictat-o eu, Constantin Zograf, în anul 1654”. Din păcate, din zestrea

inițială nu se mai păstrează astăzi decât două icoane: „Deisis” și „Adormirea Maicii Domnului”. Alte două, „Sfântul Nicolae” și „Maica Domnului cu Pruncul” (Hodighitria), de o rară frumusețe, au fost aduse de la mănăstirea Plosca (distrusă de tunurile generalului austriac Adolf von Buccow) în 1762; pentru a fi încadrate alături de celelalte sa dispus tăierea părții lor inferioare. Prin compararea cromaticii, a tehnicii de execuție și a unor detalii de pictură, Marius Porumb a concluzionat că ambele au fost executate de același meșter, ieromonahul Gavriil, autorul ansamblului pictural de la Bălinești, ctitoria logofătului moldovean Ioan Tăutu. Alte icoane, pierdute astăzi, vor fi fost executate de zugravii Dragotin cel Bătrân, Constantin și Simeon, menționați în vechiul pomelnic al bisericii[6].

Bibliografie Florin Dobrei: Bisericile ortodoxe hunedorene, Editura Eftimie Murgu, Reșița, 2010.

Florin Dobrei - Tezaur hunedorean. Bisericile ortodoxe monument istoric (Editura Episcopei Devei și Hunedoarei, 2014) Note ^ Ministerul Culturii - Lista Monumentelor Istorice ^ Repertoriul Arheologic Național, CIMEC ^ Florin Dobrei, Bisericile ortodoxe hunedorene, pag.66 ^ Florin Dobrei, Bisericile ortodoxe hunedorene, pag.67 ^ Florin Dobrei, Bisericile ortodoxe hunedorene, pag.67 ^ Florin Dobrei, Bisericile ortodoxe hunedorene, pag.68 Legături externe Monumente istorice din România Fișă de monument Vezi și Hunedoara Galerie de imagini Biserica (sud-vest) Icoană de hram Nava spre iconostas În altar

Crucea şi moleniile Altar: Sfinţii Părinţi Cruce pictată Biserica (vest) Commons Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Biserica „Sfântul Nicolae” din Hunedoara Categorii: Monumente istorice din județul HunedoaraBiserici din județul HunedoaraBiserici cu hramul Sfântul NicolaeBiserici din secolul al XV-lea Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu

Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons În alte limbi Adaugă legături Ultima editare a paginii a fost efectuată la 4 februarie 2021, ora 04:19.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

16, Biserica Sfântul Ierarh Nicolae din Ribița De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Biserica de zid cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” din Ribița, comuna Ribița, județul Hunedoara, foto: octombrie 2011.

Biserica de zid cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” din Ribița, comuna Ribița, județul Hunedoara, foto: octombrie 2011.

Biserica (nord) Portalul în stil gotic de la intrare Interiorul navei Interiorul navei Ușile împărătești: Buna Vestire Arhanghelul Mihail Detaliu din fresca bisericii „Sfântul Ierarh Nicolae” din Ribița

Detaliu din fresca bisericii „Sfântul Ierarh Nicolae” din Ribița Biserica de zid cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” din Ribița, comuna Ribița, județul Hunedoara, a fost construită la începutul secolului al XV-lea (1417).[1] Biserica se află pe noua listă a monumentelor istorice sub codul LMI: HD-IIm-A-03431.

Cuprins 1 Istoric și trăsături 2 Note 3 Bibliografie 4 Vezi și 5 Legături externe 6 Imagini din exterior 7 Imagini din interior Istoric și trăsături Satul Ribița este consemnat în documente în anul 1439, sub numele de „Ribicza”[2]. În centrul localității, pe o colină scundă, se înalță o altă ctitorie cnezială hunedoreană, asemănătoare din punct de vedere arhitectural, cu lăcașurile de cult medievale din Crișcior, Leșnic și Hălmagiu: biserica-monument istoric „Sfântul Ierarh Nicolae”.

Construit din blocuri de piatră fățuite la muchii, edificiul este alcătuit dintr-un altar rectangular decroșat, boltit în semicilindru, o navă cu pereți masivi și un turn-clopotniță, precedat de un pridvor deschis din lemn. Turnul, prevăzut cu un portal gotic, în arc frânt cu acoladă, comunică cu nava, la nivelul primului său etaj, prin două ferestre, spațiul format substituindu-se astfel unei tribune, rezervată ctitorului și familiei sale[3]. Aspectul actual l-a primit în urma renovărilor din anii 1869-1870 și 19271928; alte reparații s-au desfășurat în anii 1922, 1968 și 1990. Planimetria originară a bisericii nu a suferit mari modificări, fapt dovedit de reprezentarea machetei acesteia în tabloul votiv; o stampă din 1868, executată înaintea restaurării menționate, confirmă aceeași realitate[4].

Numele ctitorilor au fost transmise de textul pisaniei care însoțește tabloul votiv de pe peretele sudic al navei: „Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul

Fiului și cu săvârșirea Duhului Sfânt...jupânul Vratislav și cu jupânița Stana și cu fiul...și cu fratele său jupânul Miclăușu și cu jupânița lui Sora ...Împăratului ceresc s-a zidit și s-a zugrăvit mănăstirea Sfântului Nicolae ...a lui și neamului său până în veci, în ziua strașnicei judecăți a lui Hristos. În zilelele lui Jicmond (Sigismund),,,ca să fie de uric fiilor lui...isprăvit în sâmbăta a șasea a postului...Stana...să isprăvească...iar ei cu binecuvântarea Sfântului Duh au isprăvit ...popa Dragoșin, în anul 692(5?) în luna lui iulie 15, s-a isprăvit și s-a zugrăvit cu mâna...” Din păcate inscripția – în slavona medio-bulgară – nu poate fi citită în întregime, iar numele zugravului va rămâne probabil ascuns pentru totdeauna; pilaștrii de susținere a bolților, ridicați în secolul al XIX-lea, au acoperit nu doar o însemnată parte a picturilor navei, ci, parțial, și vechea pisanie[5]. Într-un articol publicat într-o revistă maghiară, în anul 1868, Ödön Nemes, un urmaș al cnejilor ribițeni de odinioară,

venea cu o întregire a textului pisaniei, publicând două inscripții slavone, astăzi dispărute. „Drept mulțumire lui Dumnezeu am ridicat această biserică pentru regele Sigismund care a restituit bunurile pierdute de tatăl nostru Vratislav. Matia, Vratislav, Miclăuș de Ribița și cu fetele Ana și Ioanca au construit-o în 1404” (pe peretele sudic) și „S-a construit sub păstorirea papei Grigore și a lui Anastasie, 1404” (pe peretele nordic)[6]. Același cercetător aducea și o serie de precizări privitoare la familia ctitorilor acestui lăcaș de închinăciune. Astfel, un prim strămoș, Neacșa Teodor, obținea în 1369, confirmarea luării în posesie a satului Ribița. În anul 1404, un fiu al său Vladislav, pierdea, printr-o hotărâre a regelui Sigismund de Luxemburg, satele Mesteacăn de Jos, Mesteacăn de Sus, Ribița și Tertfalva (probabil Țebea). După câteva luni, acestea erau redobândite de către fiii săi, Matia, Vratislav (Vladislav) și Miclăuș, care în semn de prețuire vor fi ctitorit biserica

„Sfântul Ierarh Nicolae”. În plus, dintr-un document emis la Oradea, în anul 1527, rezultă că acești trei frați au stat la baza a trei mari familii nobiliare distincte; din Matia a derivat familia Ribiczey, din Vratislav familia Nemes, iar din Miclăuș, familia Brádi.

Din pricina deteriorării pisaniei, stabilirea perioadei construcției acestui lăcaș ortodox de închinare este dificilă. Majoritatea istoricilor indică anul 1417. La mijlocul secolului al XIX-lea, Ödön Nemes făcea trimitere la anul 1404, cu toate că papa Grigorie XII (1406-1415), cel menționat în fragmentul de pisanie pierdută, era ales în fruntea Bisericii Catolice abia după doi ani. Pornind de la această inadvertență, arheologul clujean Adrian Andrei Rusu înclină spre limita superioară a pontificatului acestui ierarh roman, propunând astfel anul 1414 ca timp al ridicării bisericii[7].

Deși lăcașul de cult se impune privirii prin echilibrul formelor sale, adevărata valoare a

bisericii se relevă la interior, acolo unde vizitatorul descoperă pe suprafața pereților existența unui decor iconografic remarcabil. Cea mai mare parte a ansamblului pictural a stat ascunsă multă vreme sub tencuielile impersonale impuse de Reformă în secolul al XVII-lea.

Readuse parțial la lumină în anii 1994 și 2009-2010, prin munca de migală a pictorilor restauratori Dan Căceu, respectiv Dan Petrescu, frescele constituie mărturia incontestabilă a unei picturi bizantine de certă calitate artistică, încadrabilă în rândurile marilor creații românești ale genului. Pe pereții absidei altarului se regăsesc chipurile sfinților Vasile cel Mare și Nicolae, ale „Arhanghelilor Mihail și Gavriil”, completate de siluetele unor sfinți episcopi (astăzi ilizibile) și diaconi, precum și de reprezentarea unui „Iisus euharistic”; tâmpla dezvăluie privirii o scenă tipică iconografiei bizantine „Mandylionul”, încadrat de alte două scene reprezentative: „Buna Vestire” și „Nașterea

Domnului”. Nava este păstrătoarea minunatei frize a ctitorilor. Tabloul votiv de pe peretele sudic, în care donatorii, frații Vladislav și Miclăuș, prezintă Sfântului Ierarh Nicolae, macheta bisericii, se particularizează nu doar prin sensul monumental al viziunii, ci și prin redarea realistă a detaliilor costumației vremii. În continuare sunt redate plastic „Întâmpinarea Domnului”, „Botezul” și „Schimbarea la Față”. Pe peretele nordic, alături de grupurile celor trei sfinți regi maghiari – se mai zăresc doar chipurile suveranilor Ștefan („Sfântul Ștefan Craiul”) și Emeric („Sfântul Imbre Craiul”) și de imaginea „Sfântului Mare Mucenic Gheorghe omorând balaurul” zestrea picturală a bisericii este întregită printr-o suită de scene praznicale: „Rugăciunea din Grădina Ghetsimani”, „Răstignirea”, „Coborârea de pe Cruce” și „Învierea”[8].

Amintind de frescele de la Crișcior, dar mult mai colorate, picturile de la Ribița au o distribuție simplă și clară,

compozițiile desfășurându-se pe un fundal cromatic egal, lipsit de elemente peisagistice.

Similitudinile stilistice atestă prezența aceluiași zugrav român de la Crișcior, crescut și format în ambianța culturală bizantino-gotică din Transilvania.

Din punct de vedere confesional, biserica din Ribița a avut o traiectorie similară celei din Crișcior. În pofida reprezentării iconografice a celor trei sfinți maghiari Ștefan, Ladislau și Emeric - și a conținutului textului celei de-a doua inscripții pierdute, transmisă de Ödön Nemes, lăcașul de cult nu s-a aflat, probabil, nici o clipă în aria de jurisdicție latină, cu toate că, pentru acele vremuri de tranziție de la starea de cnezialitate spre cea de nobiliaritate a elitelor românești, proces sincron cu translația de la confesiunea ortodoxă la cea catolică, această dublă subordonare față de regalitatea maghiară constituia un deziderat parțial realizat. Doar în acest sens s-ar justifica menționarea papei

Grigorie XII în textul invocat.

Pentru secolul al XVI-lea, transferul edificiului către nemeșimea locală calvinizată trebuie neapărat luat în calcul, dovada constituind-o tencuirea suprafeței pictate a zidurilor; durata înstrăinării bisericii nu se cunoaște. Revenit în posesia obștii sătești, lăcașul este menționat atât în tabelele conscripțiilor din anii 1733, 1750, 1761-1762, 1805 și 18291831, cât și pe harta iosefină a Transilvaniei (1769-1773)[9].

Note ^ http://www.cultura.ro/sectiuni/ Patrimoniu/Monumente/lista/h unedoara.pdf ^ Coriolan Suciu, Dicționarul istoric al localităților din Transilvania, vol.II, pag.78 ^ Drăguț Vasile, Vechi monumente hunedorene, pag.48-49 ^ Vătășianu Virgil, Istoria artei feudale în țările române, vol.I, pag.255 ^ Drăguț Vasile, Vechi monumente hunedorene, pag.49-50 ^ Ödön Nemes, A Ribicei templom 1404-böl, în „Haznak

s a Külfold”, vol.IV, 1868, pag.63-64 ^ Adrian Andrei Rusu, Biserica românească de la Ribița, în RMI, nr.1, pag.9 ^ Porumb Marius, Pictura românească din Transilvania, pag.333-336 ^ Dobrei, pag.93 Bibliografie Florin Dobrei - Bisericile ortodoxe hunedorene (Ed.Eftimie Murgu, Reșița 2011) Vezi și Ribița, Hunedoara Legături externe CIMEC - Fișă monument Monumente istorice din România - Fișă și localizare de monument Biserica Sfantul Nicolae Ribita, 14 iunie 2012, CrestinOrtodox.ro Imagini din exterior RibitaHD (7).jpg RibitaHD (47).jpg RibitaHD (48).jpg RibitaHD (51).jpg RibitaHD (52).jpg RibitaHD (9).jpg

RibitaHD (8).jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.5.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.3.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.2.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.1.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.6.jpg Imagini din interior RibitaHD (63).jpg RibitaHD (64).jpg RibitaHD (10).jpg RibitaHD (13).jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.43.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.41.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.40.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.38.jpg

RO HD Vata de Jos Ribita 2011.37.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.59.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.58.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.57.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.56.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.55.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.36.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.34.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.35.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.33.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.32.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.31.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.30.jpg

RO HD Vata de Jos Ribita 2011.29.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.28.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.26.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.25.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.24.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.23.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.22.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.21.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.20.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.19.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.18.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.17.jpg

RO HD Vata de Jos Ribita 2011.15.jpg RO HD Vata de Jos Ribita 2011.14.jpg Ghidul Dușan Viorica Categorii: Biserici din județul HunedoaraMonumente istorice din județul HunedoaraBiserici cu hramul Sfântul NicolaeBiserici din secolul al XV-lea Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații

Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons În alte limbi Magyar Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 4 februarie 2021, ora 04:20.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

17, Sălașu de Sus, Hunedoara De la Wikipedia, enciclopedia liberă (Redirecționat de la Sălașu de Sus) Sari la navigareSari la căutare

Sălașu de Sus — sat și reședință de comună[*] — Curtea cnezilor Cândreș Curtea cnezilor Cândreș Sălașu de Sus se află în RomâniaSălașu de SusSălașu de Sus Sălașu de Sus (România) Localizarea satului pe harta României Coordonate: 45°30′34″N 22°57′12″E Țară Flag of Romania.svg România Județ Actual Hunedoara county CoA.png Hunedoara Comună Sălașu de Sus SIRUTA 91125 Populație (2011) - Total 510 locuitori Fus orar EET (+2) - Ora de vară (DST) EEST (+3) Cod poștal 337420 Prefix telefonic +40 x54 [1] Prezență online GeoNames Modificați la Wikidata Sălașu de Sus în Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-1773 Sălașu de Sus în Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-1773 Modifică date / text Consultați documentația formatului

Commons Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Sălașu de Sus, Hunedoara Sălașu de Sus este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Hunedoara, Transilvania, România.

Cuprins 1 Obiective turistice 2 Monumente istorice 3 Imagini 4 Note 5 Legături externe Obiective turistice Ruinele unei curți fortificate, resedință a cnezilor români din localitate. Zidită din piatră pe un plan dreptunghiular (cca 95 x 55 m) și întărită cu turnuri pătrate de colț, incinta adăpostea casa cneazului și biserică-paraclis.

Biserica Ortodoxă "Sf.Atanasie si Chiril" (sec.XV-XVI), de tip navă, cu un turn-clopotniță pe latura de vest. Biserica a fost transformată în sec.XIX. Rezervația naturală Vârful Poieni Monumente istorice Biserica de zid Sfinții Atanasie și Chiril

Biserica Nemeșilor Curtea cnezilor Cândreș Imagini Sălașu de Sus în Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-1773 SalasuDeSusHD.JPG Biserica de zid Sfinții Atanasie și Chiril SalasuDeSusHD (25).JPG Biserica Nemeșilor Note ^ x indică operatorul telefonic: 2 pentru Romtelecom și 3 pentru alți operatori de telefonie fixă Legături externe Sălașu de Sus [arată] v•d•m Localități care au aparținut până în 1851 de Regimentul I de Graniță de la Orlat [arată] v•d•m Comuna Sălașu de Sus, județul Hunedoara

Categorie: Sate din județul Hunedoara Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF

Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons

Curtea cnezilor Cândreș din Sălașu de Sus, județul Hunedoara, foto: mai 2012.

În alte limbi ‫مصرى‬ Нохчийн Cebuano Magyar Srpskohrvatski / српскохрватски Српски / srpski Татарча/tatarça Українська Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 16 septembrie 2020, ora 21:38.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

O parte din vechiul zid de incintă Curtea cnezilor Cândreș din Sălașu de Sus, județul Hunedoara, datează din secolul XV. Figurează pe noua listă a monumentelor istorice sub codul LMI: HD-II-m-A-03441.

17°, Curtea cnezilor Cândreș din Sălașu de Sus De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Curtea cnezilor Cândreș din Sălașu de Sus, județul Hunedoara, foto: mai 2012.

Cuprins 1 Istoric și trăsături 2 Note 3 Bibliografie 4 Vezi și 5 Legături externe 6 Imagini Istoric și trăsături Cetatea a fost simbolul cnezatului Sălașului între secolele XIV-XVII. Incinta este dreptunghiulară, cu laturile de aproximativ 99/35 m, fiind înconjurată de un zid gros de 1-1,10 m. La colțurile incintei, ca și pe laturile ei, au existat odinioară turnuri. Interiorul incintei adăpostea casa de zid a cneazului și o capelă de curte, cu turn-clopotniță, întemeiată cel mai devreme în jurul

secolului XVII și transformată ulterior în capelă calvină.

Cetatea feudală a fost ridicată în Evul Mediu târziu. Se spune că nobilul din ținutul Sălașului, după ce a construit în apropiere o cetate, și-a amenajat aici o reședință mai confortabilă, ridicând în jurul unei curți interioare camere mai spațioase și mai luminoase decât cele ale fortificațiilor. Se pare că locul nu a fost ales la întâmplare. Aici era deja un turn mai vechi, care a fost integrat în noua construcție.

Vechiul turn fusese construit ca să apere intrarea în sat. De aceea avea ziduri groase și ferestre înguste, de fortificație.

Arcașii puteau supraveghea de aici zona, fără a fi țintiți la rândul lor. Poarta era joasă.

Asta înseamnă că nu se intra călare în curtea interioară.

Intrarea în turn era mai jos de nivelul solului, iar la ușă nu se putea ajunge decât cu ajutorul unei scări de lemn, care noaptea sau în caz de pericol era trasă sus. Se mai văd încă spărturile din zid unde era prinsă mica platformă de lemn din fața ușii. Camerele de

locuit aveau ferestre cu ochiuri de sticlă, făcute manual.

Deasupra ferestrelor au fost construite bolți de cărămidă, din care s-au păstrat doar câteva bucăți.

Note Bibliografie Florin Dobrei - Bisericile ortodoxe hunedorene (Ed.Eftimie Murgu, Reșița 2011) Vezi și Sălașu de Sus, Hunedoara Legături externe Cnejii hațegani Monumente istorice din România - Fișă și localizare de monument Imagini SalasuDeSusHD (11).JPG SalasuDeSusHD (8).JPG SalasuDeSusHD (9).JPG SalasuDeSusHD (7).JPG SalasuDeSusHD (22).JPG SalasuDeSusHD (21).JPG SalasuDeSusHD (20).JPG SalasuDeSusHD (17).JPG

SalasuDeSusHD (28).JPG SalasuDeSusHD (26).JPG SalasuDeSusHD (15).JPG SalasuDeSusHD (14).JPG SalasuDeSusHD (13).JPG Categorii: Cetăți din județul HunedoaraMonumente istorice din județul Hunedoara Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici

Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons În alte limbi Adaugă legături Ultima editare a paginii a fost efectuată la 13 septembrie 2017, ora 23:39.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

17b, Formula AS > Anul 2010 > Numarul 937 > Mica enciclopedie AS Cnejii hategani Eugenia Hila Cine sufla praful de pe trecutul dosit in umbra al Romaniei descopera comori de noblete si

maretie. Este si cazul cnejilor ce au condus Tara Hategului mai bine de 200 de ani, vrednici nobili romani de tara. Bisericile ortodoxe construite de ei sunt, astazi, monumente ale patrimoniului national Cnezatele din Tara Hategului Timp de 1000 de ani, pentru istoria Tarii Hategului nu exista documente scrise.

Stapanirea romana s-a retras in 274, iar urmatoarele date scrise le aflam abia in 1247, in Diploma Cavalerilor Ioaniti. (O mie de ani de ceata istorica peste magnificul podis transilvan, inconjurat de munti, ca de o coroana de piatra. Tara dacilor si a cuceritorilor romani, tara celor doua Sarmizegetuse, candva, triumfale.)

Sigur ca oamenii si-au continuat existenta in aceste teritorii atat de prielnice, prin ceea ce Nicolae Iorga numea romanii populare, niste comunitati rurale care au supravietuit retragerii stapanirii romane. Printr-un proces etimologic foarte complex, neelucidat pe deplin

pana astazi, locuitorii acestor romanii populare se gasesc pretutindeni in Europa, purtand numele de walahi, wlahi, welschi (in Muntii Vosgi din Franta) etc., iar teritoriile locuite de ei Wales (in Marea Britanie), Walcheren (insula in Olanda de azi), Valonia (in Belgia), Walchen (numeroase in Elvetia, unde lumea romana se intalnea frecvent cu cea germana), Valahia (Tara Romaneasca).

Astfel de romanii populare au fost, probabil, si cnezatele din Tara Hategului, formatiuni teritoriale militare si juridice care au functionat pe parcursul secolelor XIII-XV. In acest interval de 200 de ani, Tara Hategului se desprindea de voievodatul lui Litovoi si incepea sa se integreze in Regatul Ungar. Dar, intr-o regalitate inca fragila, adevaratii conducatori ai Tarii Hategului, atat militar, cat si juridic, au fost cnejii. Un cnezat hategan cuprindea de la 5-6 sate, pana la 20 de sate.

Istoricul Radu Popa a identificat 10 "mari cnezate" hategane, si anume: cnezatul Raului Mare, cnezatul

Densusului, cnezatul Raului Barbat, cnezatul Raului Alb, cnezatul Britoniei, cnezatul Strei-Sangeorgiului, cnezatul Cernei, cnezatul Salasurilor, cnezatul Silvasului si cnezatul Vadului.

In cadrul Regatului Ungar, cnejii hategani se bucurau de o anumita autonomie, iar in armata maghiara, formau un corp de oaste distinct. Romanii au inceput sa-si piarda din drepturi in cadrul Regatului Ungar dupa disparitia dinastiei maghiare a Arpadienilor si inlocuirea ei de catre dinastia franceza de Anjou. In timpul primului rege din dinastie, Carol Robert de Anjou, care a domnit in prima jumatate a secolului al XIV-lea, romanii nu au mai fost acceptati in randul nobilimii, daca nu treceau la catolicism si nu se maghiarizau. Fideli credintei lor ortodoxe, o parte din cnejii hategani (care erau toti nobili romani), fie trec Carpatii in Tara Romaneasca sau Moldova (legenda "descalecatului" din Transilvania a Tarii Romanesti si a Moldovei), fie decad si ajung tarani liberi, apoi iobagi sau serbi (li se luau

pamanturile, si astfel nu mai puteau sa hraneasca un cal, conditie obligatorie in Regatul Ungar pentru ca un barbat sa devina nobil). Nobilii romani care adoptau limba maghiara si isi maghiarizau numele trecand si la religia catolica (in mod remarcabil, bisericile pe care le-au ctitorit in secolele XIV-XV au fost, totusi, ortodoxe) ramaneau mai departe nobili, in cadrul Regatului Ungar.

Dupa procesul de maghiarizare si catolicizare, intre familiile nobiliare din Regatul Ungar, de origine romaneasca, din Tara Hategului se afla, printre altele, familia Morsyna de Reketrye sau Morsinay, din Musina de Rac (familie din care se trage si Erzsebet Morzsinay, mama lui Iancu de Hunedoara), familia de Pesthyen, Pesthyeny din Pesteana. Familia Kende sau Kendeffy de Malomwyzf din Rau de Mori, familia Corvinus de Hunyad, care l-a dat pe voievodul Transilvaniei Iancu de Hunedoara si pe fiul lui, regele ungar Matei Corvin.

Cei mai vestiti peste timp au ramas cnejii Raului Mare, numiti Candea, Kendeffy,

Cande, Kende, Candres sau Kanderessy. Ascensiunea Candestilor, fata de ceilalti cneji hategani, atinge apogeul la sfarsitul secolului XIV si in secolul al XV-lea, prin Ioan zis Candea si fiii lui, Latcu si Ioan Candres. Acestia au ajuns pe treptele superioare ale ierarhiei nobiliare, prin participarea la luptele antiotomane, dar si prin sprijinul oferit lui Iancu de Hunedoara. In anul 1430, familia Candea obtine dreptul de administrare a vamii de la Poarta de Fier a Transilvaniei, fapt care a insemnat un salt important in veniturile lor.

Neamul Candestilor se regaseste si in arborele genealogic al dinastiei Saxa Coburg Gotha (care in timpul primului razboi mondial si-a schimbat numele in casa de Windsor), al carei reprezentant marcant este regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Candestii au fost singurii dintre cnejii hunedoreni innobilati care au ocupat functii politice in alte regiuni: vicecomiti si comiti de Maramures si de Bereg, castelani de Huszt si de Munkacs. Intre atributele nobiliare ale Candestilor era si

dreptul la blazon, lance si flamura.

Blazonul Candestilor era un scut pe care era reprezentata o coroana cu spini sub care se afla un personaj cu plete lungi, purtand pe cap caciula, iar in maini arc si sageata.

De la sfarsitul secolului al XVlea, familia Kendeffy s-a despartit in doua ramuri, care vor fi cunoscute prin numele maghiare pe care le poarta: Ladislau-Latcu se va numi Kendeffy, iar Ioan Candres Kanderessy.

Familia Kendeffy a devenit una dintre cele mai bogate si influente familii de nobili romani maghiarizati. Prin alianta se inrudea cu domnitorii din Moldova si Muntenia, cu Mircea cel Batran si Vlad Draculea (sau Dracula, cum ii spuneau strainii). La inceputul secolului al XX-lea, se pare ca familia Kendeffy avea 50.000 de hectare de pamant, numai in actualul judet Hunedoara, dar posedau terenuri si in Maramures si in Ungaria. Se spune ca familia Kendeffy ar fi fost mai bogata decat familia regala a Ungariei. Ultimul

membru al familiei care a controlat aceasta imensa avere a fost Gabor Kendeffy. El s-a nascut in anul 1875 la Budapesta si a murit in 1962, in Hateg. In 1947, mosiile familiei Kendeffy au fost nationalizate, dar Gabor Kendeffy a refuzat sa plece din tara, cum au facut ceilalti membri ai familiei, ba mai mult, a locuit cativa ani buni in doua camere din anexele propriului castel. Exproprierea grofului a fost ingreunata de minerii din zona, care l-au sustinut, pentru ca avea o fabrica de paine si una de lapte si le vindea minerilor produse la preturi foarte bune. Numai la batranete, Gabor Kendeffy s-a mutat in Hateg.

In anul 2006, Comisia Judeteana de Fond Funciar din cadrul Prefecturii judetului Hunedoara a restituit mostenitorilor familiei Kendeffy "peste 12.000 de hectare de padure, pasune, fanat, teren neproductiv si agricol". ("Replica" nr. 189, 15-21 iunie 2006) Mostenitorii repusi in drepturi sunt Elisabeth (nascuta Kendeffy), Vilmos Pongracz (care locuiesc

la Londra si Viena) si Maria Kendeffy, care locuieste la Viena. Printre terenurile revendicate, o parte se gasesc in Parcul National Retezat.(!)

Ctitoriile cnejilor hategani Ca orice familie nobiliara, si cnejii din Tara Hategului au lasat in urma lor, fie cetati (in acele vremuri violente, curtile nobiliare trebuiau sa fie aparate, astfel ca nu existau castele, ci cetati), fie biserici (spre lauda lor), toate ortodoxe.

Familia cneziala Candea a ctitorit in zona satului Rau de Mori: * Cetatea Colt din Rau de Mori (care a fost sursa de inspiratie pentru romanul "Castelul din Carpati" al lui Jules Verne), a carei constructie a inceput in anul 1280. Se pare ca cetatea a fost cel mai important edificiu militar din perioada cnezatelor din Transilvania. * Curtea cneziala din Rau de Mori a fost construita in secolul al XIV-lea si cuprinde o cladire rezidentiala, o capela de curte, grajd, anexa, moara si biserica.

* Biserica Colt, biserica ortodoxa, a fost construita intre anii 1310-1315 si are elemente caracteristice bisericilor din zona Hategului: acoperis piramidal al turnului din piatra, contraforturi, arce din piatra fatuita. In perioada comunista, biserica a fost transformata in grajd de animale, apoi a fost abandonata. Din 1994, in manastirea Colt a reinceput viata monahala.

In afara zonei comunei Rau de Mori, familia cnejilor Candea a ctitorit : * Biserica "Sf. Gheorghe" din Sanpetru, biserica ortodoxa, care a fost construita in sec.

XIII-XIV ; este unul dintre cele mai vechi monumente romanesti de zid pastrate in Transilvania. * Biserica "Inaltarea Domnului" din Nucsoara, biserica ortodoxa, care dateaza de la sfarsitul sec. XIII. * Biserica din SantamariaOrlea este azi o biserica reformata (candva ortodoxa), ridicata in piatra, de cnejii din familia Candea, la sfarsitul sec.

XIII, in stil romanic.

* Castelul Kendeffy de la Santamaria Orlea a fost ridicat in 1782. Aici a fost gazduit regele Romaniei, Carol al IIlea, venit la vanatoare in Tara Hategului. Castelul a fost nationalizat in 1946 de catre comunisti, iar acum este hotel.

In urma cnejilor Densuseni au ramas : * Turnul de la Rachitova, care este o fortificatie simpla.

Intrarea se facea cu ajutorul unei scari exterioare care ducea la primul etaj. A fost construit in secolul al XIV-lea. O latura a turnului s-a prabusit in urma unui cutremur. * Biserica din Densus, biserica ortodoxa, o constructie ciudata si controversata, din bolovani de rau, caramida cu inscriptii romane, capiteluri, pietre funerare, tuburi de canalizare etc., luate din Ulpia Traiana.

Biserica urmeaza sa capete statutul de monument UNESCO. Cnejii Britoniei au lasat peste veacuri: * Biserica din Ostrov, biserica ortodoxa, construita din piatra in sec. XIV, in stil bizantin. * Biserica "Sf. Ilie" din Pesteana, biserica ortodoxa,

care dateaza din secolul al XIVlea (sau al XIII-lea), cu transformari ulterioare si care este una dintre cele mai vechi biserici romanesti de zid din sudul Transilvaniei.

Cnejii din Strei-Sangeorgiu au ctitorit: * Biserica Sf. Gheorghe din Streisangeorgiu, biserica ortodoxa, construita la sfarsitul secolului al XI-lea. In anul 1313 a fost pictata, la cererea cneazului Balea, de catre zugravul Teofil (in altar se pastreaza fragmente din pictura originara, influentata de arta bizantina). * Biserica din Strei, biserica ortodoxa, care a fost cladita din piatra, la sfarsitul sec. XIII. Cnejii Salasurilor au lasat in urma lor: * Curtea cneziala de la Salasu de Sus. Astazi se mai pot observa ruinele unor curti cneziale cu patru bastioane, cu un pod suspendat si urmele unui paraclis. * Cetatea de la Malaiesti, care cuprinde un turn inconjurat ulterior de un zid de incinta, caruia i-au fost adaugate bastioane de dimensiuni

reduse. Dateaza din secolele XV-XVII. * Manastirea Prislop, biserica ortodoxa, a avut un rol important in organizarea si desfasurarea vietii spirituale din Tara Hategului in secolul al XIV-lea. In cimitirul ei este ingropat parintele ARSENIE BOCA. Reproducerea, difuzarea sau folosirea partiala sau in intregime a materialelor prezentate este interzisa fara acordul nostru scris. Copyright © 1998-2010 Formula AS. Toate drepturile rezervate.

17c, Biserica Nemeșilor din Sălașu de Sus De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Biserica de zid „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Sălașu de Sus, județul Hunedoara, foto: mai 2012.

Biserica de zid „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Sălașu de Sus, județul Hunedoara, foto: mai 2012.

Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Sălașu de Sus, județul Hunedoara a fost construită în secolul XVI[1].

Biserica se află pe noua listă a monumentelor istorice sub codul LMI: HD-II-m-A-03440.

Cuprins 1 Istoric și trăsături 2 Note 3 Bibliografie 4 Vezi și 5 Legături externe 6 Imagini Istoric și trăsături Biserica, mai cunoscută sub numele de „biserica iobagilor” sau „biserica de peste apă”, cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, este consemnată pe harta iosefină a Transilvaniei (1769-1773). Lăcașul de cult, acoperit în prezent cu țiglă, se prezintă ca o constructie necompartimentată, cu o absidă semicirculară decroșată (13,5x4,40 m) și un turn simplu (3,90x2,80 m), cu foișor deschis de lemn și un coif amplu, învelit în tablă, sprijinit de doi stâlpi masivi de zidărie.

Accesul la interior se face printr-o singură ușă, amplasată

pe latura de vest. Edificiul trădeaza cel puțin două etape distincte de construcție[2].

Astfel, în faza inițială s-ar fi ridicat un lăcaș de închinare de dimensiuni medii. Cândva, în cursul secolelor XVIII- XIX, nava – cu exceptia peretelui vestic și altarul - au fost dărâmate în favoarea unui spațiu interior mult mai generos, ctitoria fiind prelungită spre răsărit prin absida atuală. Pentru încadrarea cronologică a părții vechi a bisericii ne stau la dispoziție două elemente, anume ancadramentul de factură gotică al ușii de la intrarea în naos și pisania slavonă a aceluiași zid: "S-a început această biserică de Sărăcin, fiul lui Sărăcin, și Ioanășu, fiul lui Sărăcin. Și această biserică demult s-a terminat. Aceasta și Mihaiu, fiul lui Ioanăș, a început-o din piatră. Mihaiu a murit. Sărăcin și fiul său Fărcașu și nepotul său Iancu și mama lui Sărăcin, Mărghita, și jupnița sa, Dorca, și a lui jupân Mihai, Anca, au terminat biserica în numele Sfinților Apostoli Petru și Pavel, în luna iulie 21, văleat

(?)". Textul, reprezentând o cronică inedită a construcției, are meritul de a releva efortul ctitoresc al familiei Sărăcin din Sălașul de Sus, ce mai importantă familie nobiliară locală și a doua ca importanță în districtul hațegan după cea a Cândeșilor de la Râu de Mori.

Timpul la care face referire pisania pare a fi mijlocul secolului al XV-lea. Întrucât textul dezvăluie "începerea" în piatră a bisericii, atunci cea dintâi ctitorie a fraților Sărăcin II și Ioan Sărăcin I, fii lui Sărăcin I, adică predecesoarea lăcașului prezentat în pisanie, trebuie să fi fost din lemn.

Inițierea reconstrucției în piatră a edificiului a fost opera lui Mihail, fiul lui Ioan Sărăcin I. Dar, întrucât moartea acestuia (survenită prin anii 1514-1519) găsise biserica neterminată, a fost nevoie de o regrupare a forțelor ctitoricești, continuatoare fiind următoarele trei generații ale familiei: Ioan Sărăcin II (fratele), Fărcaș (fiul acestuia), Ioan Sărăcin III (nepot de frate), Marghita (mama), Anca (soția) și Dorca-Doroteea (cumnata). Aceștia au târnosit

biserica și au așezat pisania, eveniment petrecut cândva între anii 1519 și 1536, dacă se ține cont de faptul că în 1519 murea Mihail Sărăcin, iar în 1536 Ioan Sărăcin II. După stingerea ultimului reprezentant al acestei vechi familii românești, în anul 1613, domeniile Sărăcineștilor au devenit motiv de dispută între nobilii Mara și Keresztessy. La sfârșitul aceluiași secol, Samuel Keresztessy, proprietarul lăcașului, dona biserica din Sălașu de Sus iobagilor ortodocși.

Edificiul, pictat în 1989 (sub stratul de var anterior s-ar mai putea păstra unele fragmente murale degradate), a fost supus, în timp, mai multor șantiere de consolidare; cunoscute sunt cele din anii 1913, 1983, 1992 și 2007-2008.

Sfințirea s-a făcut în 1993[3].

Note ^ http://www.cultura.ro/sectiuni/ Patrimoniu/Monumente/lista/h unedoara.pdf ^ Florin Dobrei, pag.104 ^ Florin Dobrei, pag.105

Bibliografie Florin Dobrei - Bisericile ortodoxe hunedorene (Ed.Eftimie Murgu, Reșița 2011) Vezi și Sălașu de Sus, Hunedoara Legături externe Cnejii hațegani Monumente istorice din România - Fișă și localizare de monument Imagini SalasuDeSusHD (2).JPG SalasuDeSusHD (4).JPG SalasuDeSusHD (5).JPG SalasuDeSusHD (6).JPG SalasuDeSusHD (3).JPG SalasuDeSusHD (46).JPG SalasuDeSusHD (43).JPG SalasuDeSusHD (42).JPG SalasuDeSusHD (39).JPG Categorii: Biserici din județul HunedoaraMonumente istorice din județul HunedoaraBiserici din secolul al XVIII-lea Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții

Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons În alte limbi

Magyar Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 4 februarie 2021, ora 04:11.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

17d, Biserica de zid Sfinții Atanasie și Chiril din Sălașu de Sus De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Biserica de zid „Sfinții Atanasie și Chiril” din Sălașu de Sus, județul Hunedoara, foto: mai 2012.

Biserica de zid „Sfinții Atanasie și Chiril” din Sălașu de Sus, județul Hunedoara, foto: mai 2012.

Biserica de zid „Sfinții Atanasie și Chiril” din Sălașu de Sus, județul Hunedoara a fost construită în secolul XVII[1].

Biserica se află pe noua listă a monumentelor istorice sub codul LMI: HD-II-m-A-03442.

Cuprins 1 Istoric și trăsături 2 Note 3 Bibliografie 4 Vezi și 5 Legături externe 6 Imagini Istoric și trăsături Biserica de zid cu hramul "Sfinții Atanasie și Chiril" (HD-II-m-A-03442), a aparținut, până în anul 1948, obștii locale unite; amplasat în mijlocul satului, acesta este cunscut sub numele de "biserica din ulița mare".

Planimetria arhaică, de tipul unui dreptunghi cu terminația răsăriteană a absidei heptagonală, precum și ferestre poziționate la joasă înălțime, confirmă tradiția locală a ctitoririi lăcașului în secolul al XVII-lea. În timpul marii invazii turcești din anul 1788, biserica a fost incendiată, acoperișul, prăbușit, fiind refăcut abia în 1791. Turnul actual, cu fleșă zveltă, s-a adosat în anul 1853; în cadrul altui șantier de renovare, din anul 1904, zidurile lăcașului au fost supraînălțate cu circa un

metru. Accesul la interior se face printr-o singură ușă, amplasată la parterul clopotniței, pe latura sa apuseană. La acoperiș s-a folosit integral tabla. Biserica, renovată în anii 1978 și 2009, a fost resfințită în 1993. Nici conscripțiile timpului și nici harta iosefină a Transilvaniei (1769-1773) nu îi atestă existența.

Note ^ http://www.cultura.ro/sectiuni/ Patrimoniu/Monumente/lista/h unedoara.pdf Bibliografie Florin Dobrei - Bisericile ortodoxe hunedorene (Ed.Eftimie Murgu, Reșița 2011) Vezi și Sălașu de Sus, Hunedoara Legături externe Fișă monument Monumente istorice din România - Fișă și localizare de monument Imagini SalasuDeSusHD (35).JPG SalasuDeSusHD (33).JPG

SalasuDeSusHD (31).JPG Categorii: Biserici din județul HunedoaraMonumente istorice din județul HunedoaraBiserici din secolul al XVII-lea Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata

Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons

17 e,

În alte limbi Magyar Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 4 februarie 2021, ora 04:08.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

Biserica creștină baptistă Sălașu de Sus, arhitectură sintetică medievală română romană modernă.

18, Castelul Corvinilor De la Wikipedia, enciclopedia liberă (Redirecționat de la Castelul Hunedoarei) Sari la navigareSari la căutare Castelul Corvinilor Castelul Corvinilor HD.jpg Poziționare

Coordonate 45°44′57.7608″N 22°53′18.078″E Localitate Hunedoara Țara România Adresa Str. Curtea Corvineștilor nr. 1-3 Edificare Stil artistic arhitectură gotică Modificați la Wikidata Data începerii construcției 1458 Modificați la Wikidata Data finalizării Castrul vechi: secolul al XIV-lea A doua fază: secolul al XV-lea A treia fază: 1458-1480 A patra fază: secolul al XVIIlea Ultima fază: secolul al XIX-lea Proprietar Statul român Clasificare Cod LMI HD-II-m-A-03344 Modifică date / text Consultați documentația formatului Castelul Corvinilor, numit și Castelul Huniazilor sau al Hunedoarei,[1][2][3][4][5] este cetatea medievală a Hunedoarei, unul din cele mai importante monumente de arhitectură gotică din România.

Este considerat unul dintre cele mai frumoase castele din lume, fiind situat[de cine?] în „top 10 destinații de basm din Europa”.[6] Castelul Hunedoarei este cea mai mare construcție medievală cu dublă funcționalitate (civilă și militară) din România aflată încă "în picioare".[7] Cuprins 1 Istoric 2 Localizare 3 În prezent 4 Galerie de imagini 5 Bibliografie 6 Vezi și 7 Note 8 Legături externe Istoric Castelul a fost ridicat în secolul al XV-lea de Iancu de Hunedoara pe locul unei vechi întărituri, pe o stâncă la picioarele căreia curge pârâul Zlaști. Este o construcție impunătoare, prevăzută cu turnuri, bastioane și un donjon.

Castelul a fost restaurat și transformat în muzeu.

Castelul Huniazilor în Harta Iosefină a Transilvaniei, 176973 Cetatea a fost una dintre cele mai mari și vestite proprietăți ale lui Iancu de Hunedoara.

Construcția a cunoscut în timpul acestuia însemnate transformări, servind atât drept punct strategic întărit, cât și drept reședință feudală.

Cu trecerea anilor, diverșii stăpâni ai castelului i-au modificat înfățișarea, îmbogățindu-l cu turnuri, săli și camere de onoare. Galeria și donjonul . Ultimul turn de apărare (turnul "Ne boisa" = Nu te teme), rămase neschimbate de pe timpul lui Ioan de Hunedoara, precum și Turnul Capistrano (după numele lui Ioan de Capistrano, un vestit călugăr franciscan) reprezintă câteva dintre cele mai semnificative părți ale construcției. Mai pot fi amintite Sala Cavalerilor (o mare încăpere de recepții), Turnul buzduganelor, Bastionul alb care servea drept depozit de bucate și Sala Dietei, având medalioane pictate pe pereți (printre ele se găsesc și

portretele domnilor Matei Basarab din Țara Românească și Vasile Lupu din Moldova). În aripa castelului numită Matia se mai deslușește destul de vag, o pictură referitoare la legenda cu corbul de la care se zice că își trag numele urmașii lui Ioan de Hunedoara (Corvini). În curtea castelului, alături de capela zidită tot în timpul lui Ioan de Hunedoara, se află o fântână adâncă de 30 de metri.

Conform legendelor, această fântână ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, cărora li s-a promis libertatea dacă vor ajunge la stratul de apă. Dar după 15 ani de trudă, când au terminat fântâna, stăpânii nu sau ținut de cuvânt. Se spunea că inscripția de pe zidul fântânii inseamnă „Apă ai, inima n-ai”. În realitate, conținutul descifrat de specialiști este Cel care a scris această inscripție este Hasan, care trăiește ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică. [necesită citare] Localizare Accesul la Castelul Corvinilor se poate realiza pe DN7 (E15) până în dreptul localității

Sântuhalm, dinspre est sau vest, iar de acolo urmând DJ 687 până în orașul Hunedoara.

Intrarea se face dinspre localitatea Sântuhalm urmând bulevardele Traian, Republicii și Libertății. Vezi harta:[8] Geografic monumentul este situat în centrul județului Hunedoara, în partea sudvestică a Municipiului Hunedoara, pe ultimele ramificații estice ale munților Poiana Ruscă.

monumente istorice din Transilvania. Foto: Daniel Guță

În prezent În anul 2014, castelul a fost vizitat de peste 230.000 de turiști.[9] În 2015, Castelul Corvinilor a avut 287.000 de vizitatori, în 2016 a fost vizitat de 300.193 turiști. În 2017, monumentul istoric din Hunedoara a primit vizita a 69.000 de oameni. În 2018, Castelul Corvinilor a înregistrat peste 351.000 de turiști.[10]

Hrad Hunedoara (8).jpg

Galerie de imagini Castelul Corvinilor, Foto: Daniel Guță Castelul Corvinilor datează din secolul al XV-lea şi este unul dintre cele mai vizitate

Hrad Hunedoara (21).jpg

Imagine de ansamblu la 02.06.2012 Hrad Hunedoara (4).jpg Vitralii Nicolae Moldoveanu

Hrad Hunedoara (10).jpg Hrad Hunedoara (11).jpg Hrad Hunedoara (13).jpg Hrad Hunedoara (17).jpg Hrad Hunedoara (18).jpg Hrad Hunedoara (19).jpg Hrad Hunedoara (2).jpg

Hrad Hunedoara (23).jpg Hrad Hunedoara (24).jpg Hrad Hunedoara (25).jpg

Hrad Hunedoara (28).jpg Castelul Hunedoarei.jpg Castelul CORVINILOR.jpg CASTELUL CORVINILOR.jpg CASTELUL Corvinilor.jpg Castelul Humiazilor.jpg Hunedoara Castle (coins).jpg Hunedoara Castle.jpg Hunedoara CASTLE.jpg Hunedoara Castle (inside).jpg Castelul HUNEDOARA (inside).jpg Hunedoara Castle (tavanul).jpg Hunedoara Castle (window).jpg Hunedoara Castle (outside).jpg Hunedoara Castle (INSIDE).jpg Hunedoara Castle (plăcuță).jpg

Hunedoara Castle (PLĂCUȚĂ).jpg Bibliografie Oliver Velescu, Castelul de la Hunedoara, ediția a II-a, Editura Meridiane, București 1968.

Vezi și Castelul Huniade din Timișoara Note ^ Octavian Floca, Regiunea Hunedoara - Ghid Turistic, p.

219, Ed. "1 Mai", Deva, 1957 ^ Ioan S. Gruescu, Gruparea industrială Hunedoara-Valea Jiului: Studiu de geografie economică, p. 141, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1972 ^ Film, "Aproape De Soare" (1960), min. 38, Florin Piersic privind spre castel: "Măh.., frumos cuib și-au făcut huniazii ăia" ^ Marian Godină, Flash-uri din sens opus, Ed. "Curtea Veche", 2016: "Am ajuns în Deva, de unde am plecat a doua zi la Hunedoara și am vizitat Castelul Huniazilor" ^ Stan Stoica, Dinu C. Giurescu, Dicționar de istorie a României, p. 67, Ed. "Meronia", 2007

^ Castelul Corvinilor din Hunedoara, în topul celor mai frumoase din lume ^ TOP 10 lucruri mai puțin cunoscute despre Castelul Corvinilor | GALERIE FOTO, 10 februarie 2013, Ciprian Iancu, Evenimentul zilei, accesat la 6 ianuarie 2016 ^ [1] Harta, coordonate GPS ^ Biserica poleită în aur comoara ascunsă a Hunedoarei, 11 iulie 2015, Ciprian Iancu, Evenimentul zilei, accesat la 6 ianuarie 2016 ^ Daniel Guță. „Paradoxul Castelului Corvinilor, locul care bate an de an recordul la turiști. Numărul lor a crescut o dată cu taxele”. Accesat în 3 ianuarie 2018.

Legături externe Commons Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Castelul Corvineştilor Site-ul castelului Site de promovare a Castelului Corvinilor FOTO VIDEO Castelul Corvinilor din Hunedoara, locul nesfârșitelor mistere, 10 august 2013, Daniel Guță, Adevărul

Imagini de la Castelul Corvinilor Informații și imagini la Historical Text Archive Site-ul oficial al Ordinului Cavalerilor de Hunedoara (Asociatie de reconstituire medievala) Muzeul „Castelul Corvinilor” din municipiul Hunedoara FOTOGALERIE Cum a fost „trezit la viață” un castel îngropat în legende înfiorătoare, 11 octombrie 2010, Daniel Guță, Adevărul Pe urmele huniazilor, 25 februarie 2008, Georgiana Fefea, Descoperă In spatele zidurilor, 29 decembrie 2011, Revista Magazin Castelul Corvinilor, de 600 de ani, 25 martie 2010, Monalise Hihn, Jurnalul Național Povestea neștiută a Castelului Corvinilor. Oamenii care l-au transformat din ruină într-o perlă a Imperiului AustroUngar 28 octombrie 2018, Daniel Guță, Adevărul Castelul Huniazilor - Turistii straini, filati la castelul lui Iancu, 22 iulie 2004, Eugenia Mihalcea, Jurnalul Național

22 iulie 2004: Castelul Hunizilor - Catedrala de la tara, 22 iulie 2004, Alex Nedea, Jurnalul Național 22 iulie 2004: Castelul Huniazilor - Ferrari, la mana motilor, 22 iulie 2004, Andreea Tudorica, Magda Colgiu, Jurnalul Național 22 iulie 2004: Castelul Huniazilor - Mandrie de otelar, 22 iulie 2004, Alex Nedea, Jurnalul Național Cuibul de vulturi al Corvinilor, 2 august 2007, Evenimentul zilei Legende Legende [ascunde] v•d•m Palate și castele din România Țara Românească Cotroceni • Peleș • Pelișor • Foișor • Crețulescu • Palatul Regal • Palatul Patriarhiei • Parlament • Victoria • Potlogi • Mogoșoaia • Palatul Snagov • Iulia Hasdeu • Poienari • Elisabeta • CEC • Cantacuzino (București) • Cantacuzino (Bușteni) • Cantacuzino (Florești) Castelul Peleș Moldova

Palatul Culturii din Iași • Palatul Braunstein • Palatul Calimachi • Palatul Cantacuzino-Pașcanu • Palatul Cuza • Palatul Mitropolitan • Palatul Neuschotz • Palatul Roznovanu • Palatul Cuza Vodă • Palatul Grigore Sturdza • Palatul Mihai Sturza • Castelul Sturdza de la Miclăușeni • Palatul Ghika din Comănești • Palatul Navigației • Palatul Administrativ din Suceava Transilvania și Banat Palatul Principilor din Alba Iulia • Biblioteca Batthyaneum • Castelul din Blaj • Castelul Zichy din Diosig • Conacul Bartsch din Sălard • Castelul Bánffy de la Bonțida • Castelul Bethlen din Criș • Castelul Bran • Castelul Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus • Castelul Haller din Ogra • Castelul Kemény din Brâncovenești • Brukenthal • Conacul Laszay din Gârbău • Castelul Brukenthal din Sâmbăta de Jos • Castelul Beldy Pál din Budila • Castelul Mikes din Budila • Castelul Sükösd-Bethlen • Palatul Bánffy din Cluj • Dicasterial • Castelul Apafi din

Dumbrăveni • Cetatea Făgărașului • Castelul Hunedoarei • Castelul KornisRákóczi-Bethlen • Lăzarea • Magna Curia • Palatul Baroc din Oradea • Castelul Bánffy din Răscruci • Cetatea Sighișoara • Castelul Teleki din Gornești • Castelul Teleki din Dumbrăvioara • Conacul Zichy din Voivodeni • Castelul Degenfeld din Cuci • Castelul Bánffy din Gheja • Castelul de vânătoare din Lăpușna • Castelul Pekri din Ozd • Castelul Máriaffy din Sângeorgiu de Mureș • Castelul Rhédei-Rothenthal din Seuca • Palatul Culturii din Târgu Mureș • Conacul Szilvássy din Târnăveni • Castelul Huniade din Timișoara • Castelul Ugron din Zau de Câmpie • Palatul Princiar din Turda • Castelul Rhédey din Sângeorgiu de Pădure • Castelul KornisRakoczy-Bethlen din Iernut • Castelul Bethlen din Dragu • Castelul Béldy din Jibou • Castelul Csáky din Almașu • Castelul Haller din Gârbou • Conacul Zsombory din Zimbor • Castelul Báthory din Șimleu Silvaniei • Castelul de vânătoare Zichy • Castelul

Bethlen din Arcalia • Castelul Bethlen Pal din Beclean • Castelul Bethlen din Beclean • Castelul Teleki din Comlod • Castelul Teleki din Posmuș • Castelul Kemény din Șieu • Castelul Banffy din Urmeniș • Castelul Apafi din Coștiui • Castelul Blomberg • Palatul Cultural din Sighetu Marmației • Castelul Brukenthal din Avrig • Castelul Turnu Roșu din Boița • Castelul Martinuzzi • Castelul Mikes din Cisteiu de Mureș • Castelul Bánffy din Sâncrai • Ansamblul castelului Bethlen din Sânmiclăuș • Ansamblul conacului Teleky din Țelna • Castelul Bethlen-Haller din Cetatea de Baltă • Castelul Teleky din Uioara de Sus • Castelul Eszterhazy • Castelul Bela Fay din Simeria • Castelul contelui Nopcsa din Săcel • Castelul Nopcsa din Zam • Castelul contelui Veress • Castelul Gyulay Ferencz • Castelul Kendeffy • Castelul Nalatzi-Fay din Nălațvad • Castelul Pogány din Păclișa • Conacul Klobosiski din Gurasada • Castelul Salbek din Petriș • Castelul Konopi din Odvoș • Castelul Csernovics

din Macea • Castelul DietrichSukowsky din Pâncota • Castelul Purgly din Șofronea • Castelul regal de la Săvârșin • Castelul Teleki din Căpâlnaș • Castelul Nakó • Castelul Rákóczi-Bornemissza Categorii: Castele din RomâniaFamilia CorvineștilorJudețul HunedoaraMonumente din RomâniaFamilia HuniadeIstoria UngarieiMonumente istorice din județul Hunedoara 18b, Un număr impresionant de legende circulă despre Castelul Corvinilor din Hunedoara, însă multe dintre ele sunt ştiute de foarte puţini dintre vizitatorii monumentului. Una dintre ele, documentată de arheologi, este cea a criptei în care, cel mai probabil, urma să fie înmormântat Ioan de Hunedoara. Încăperea se află sub capela castelui. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Patimile din Castelul Corvinilor: domniţe ucise cu piroane bătute în c...

Cele mai ascunse secrete ale Castelului Corvinilor: domniţa decapitată... FOTO Castelul

Corvinilor, de basm. Cum a fost înfăţişată cetatea din H...

Povestea construirii capelei Castelului Corvinilor începe la mijlocul secolului XV, în anii de glorie ai voievodului Ioan de Hunedoara. În prima fază a construcţiei, potrivit muzeografului Delia Roman, de la Muzeul Castelului Corvinilor, încăperea a avut dimensiuni mai mici şi era pardosită cu o podea de lemn.

De asemenea, purta hramul Sfintei Maria. Cercetătorii au descoperit o scrisoare (suplicaţie) pe care Ioan de Hunedoara a trimis-o papei Calixt al III-lea, la Roma, prin care a solicitat dreptul de a construi în castrul de la Hunedoara o altă capelă, cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul, care de altfel este şi patronul său spiritual. Astfel a fost amenajată capela lui Ioan de Hunedoara. Podeaua a fost acoperită cu cărămizi, de factură romană, iar capelei i sa dat un aer maiestuos, după construcţia boltei. În anii 1960, în timpul restaurării edificiului, a fost descoperită pardoseala din cărămidă şi podeaua mai veche din lemn.

În acea perioadă capela a fost restaurată capela aşa cum o vedem în prezent.

ADVERTISING Misterul încăperii subterane din castel Tot atunci, arheologii care au cercetat încăperea au descoperit, sub altarul ei, o altă cameră. „Au stabilit că sub altar ar fi existat o încăpere, care, prin secolul XVI sau XVII ar fi fost umplută cu piatră. Cea mai probabilă funcţionalitate a acestei camere subterane era de criptă, însă nu a fost folosită niciodată”, a precizat Delia Roman. Cel mai probabil cripta urma să fie locul de veci al lui Ioan de Hunedoara, însă între timp el a devenit guvernator al Ungariei, a rămas voievod al Transilvaniei şi căpitan general al armatelor regatului, şi fiind un personaj atât de important, înmormântarea lui nu mai are loc la Hunedoara, ci la Alba Iulia, capitala din acea vreme a Transilvaniei, a adăugat muzeografa. În altarul din capelă turiştii pot vedea replica sarcofagului lui Ioan de Hunedoara. Despre sarcofagul în care a fost depus trupul lui Ioan de Hunedoara, la Alba

Iulia,, istoricii de artă susţin că doar cutia este din secolul XV, în timp ce capacul a fost realizat în secolul următor.

Legenda balustradei Potrivit istoricilor, după moartea lui Ioan de Hunedoara, lucrările de construcţie de la castelul de la Hunedoara au fost continuate de către soţia acestuia, Elisabeta Szilagyi.

Soţia voievodului s-a implicat în amenajarea capelei castelului, dovada fiind blazonul acesteia, aşezat pe balustrada frumos împodobită a încăperii. Există o legendă potrivit căreia Elisabeta ar fi dat ordin ca, în cazul în care nu i-ar fi plăcut modul cum urma să arate balustrada capelei, meşterul care lucra la construcţia ei urma să fie decapitat. Speriat de cele auzite, arhitectul a fugit din castel înainte de a termina lucrarea, iar legenda spune că el a povestit tuturor celor pe care îi cunoştea despre dorinţa reginei şi niciun alt meşter nu a mai venit la castel pentru a continua construcţia.

Balustrada capelei a rămas astfel neterminată. Vă recomandăm şi: Misterul

prinţului din Neolitic: scheletul căpeteniei de trib îngropate cu mare fast e descoperirea anului în Hunedoara Arheologii hunedoreni şi bănăţeni au descoperit într-o necropolă tumulară, de pe Dealurile Silvaşului scheletul unui „prinţ”, care a trăit în urmă cu circa 5.000 de ani pe aceste meleaguri, alături de rugul funerar al acestuia. Cele mai ascunse secrete ale Castelului Corvinilor: domniţa decapitată, beciul celor uitaţi, omul găsit mort în fântână Castelul Corvinilor a fost nominalizat printre destinaţiile turistice de excelenţă din întreaga lume, potrivit site-ului tripadvisor.com, care a evaluat recenziile trimise de străinii care au vizitat monumentul.

Turiştii au fost fascinaţi de castel, însă cei mai mulţi nu îi cunosc tainele înfiorătoare.

Patimile din Castelul Corvinilor: domniţe ucise cu piroane bătute în cap, prizonieri torturaţi în catacombe. Cum au scăpat 100 de iobagi din faţa morţii Castelul Corvinilor impresionează prin legendele sale sumbre. Crimele odioase,

atrocităţile şi tortura nu lipsesc din trecutul cetăţii lui Iancu de Hunedoara, un monument unde turiştii pot afla amănunte înfiorătoare despre modul în care erau pedepsite actele de nesupunere faţă de nobili şi de lege. FOTO Castelul Corvinilor, de basm. Cum a fost înfăţişată cetatea din Hunedoara vizitatorilor, în Noaptea Muzeelor Castelul Corvinilor a fost vizitat de peste 6.000 de turişti în „Noaptea Muzeelor”. Cei care au trecut pragul monumentului istoric din Hunedoara au fost întâmpinaţi într-o atmosferă de poveste, zidurile şi încăperile castelului fiind decor pentru un spectacol de lumini. Ioan de Hunedoara, „atletul lui Hristos”. Zece lucruri mai puţin ştiute despre voievod. „Lumea nu a mai cunoscut vreodată un asemenea om” Ioan de Hunedoara a fost una dintre cele mai importante personalităţi din istoria poporului român. A fost numit „atletul lui Hristos”, de Papa Calixt al III-lea, pentru modul în care armatele sale au apărat lumea creştină de invaziile otomanilor, iar adversarul său

cel mai de temut, Mehmed al doilea Cuceritorul, a spus, la moartea voievodului, că „lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om”.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos: Citeste mai mult: adev.ro/pbc42d 19, Ulpia Traiana Sarmizegetusa De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Acest articol se referă la capitala provinciei romane.

Pentru alte sensuri, vedeți Sarmizegetusa (dezambiguizare).

Ruinele orașului Ulpia Traiana Sarmizegetusa Ulpia Traiana Sarmizegetusa (nume complet: Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa) a fost capitala provinciei romane Dacia.

Situată la o distanță de 40 de km de Sarmizegetusa Regia, capitala anterioară a regatului

dac, colonia Ulpia Traiana a fost întemeiată după cucerirea acestuia de către împăratul Traian, între anii 108-110.

Conform unui monument epigrafic, orașul a fost fondat din porunca împăratului de către generalul guvernator Decimus Terentius Scaurianus.

Sub Hadrian i-a fost adăugat și numele Sarmizegetusa, iar în timpul împăratului Alexandru Sever a devenit metropolis.

Așezarea a cunoscut o perioadă de dezvoltare care a durat până în a doua jumătate a secolului al III-lea, când a avut loc retragerea aureliană. În acest interval s-a construit pe bază de materiale variate, precum piatra locală de râu și stâncă, marmura, cărămida și țigla.

Cea mai impunătoare clădire, amfiteatrul, avea o capacitate de cca. 5000 de persoane.

Ruinele orașului antic constituie un complex arheologic (cod LMI HD-I-s-A03205)aflat în localitatea Sarmizegetusa din județul Hunedoara. În apropiere este și Muzeul de Arheologie Sarmizegetusa, fondat în 1924,

care adăpostește obiecte recuperate în cursul cercetărilor arheologice. Până în prezent, o mare parte din suprafața orașului antic nu a fost excavată de arheologi.

Cuprins 1 Amplasare 2 Istorie 3 Complexul arheologic 4 Note 5 Bibliografie 6 Vezi și 7 Legături externe Amplasare Sarmizegetusa în Harta Iosefină a Transilvaniei, 17691773 Dacă vechea capitală a Daciei preromane se situa în Munții Orăștiei la o altitudine de 1.200 m, Sarmizegetusa Romană era amplasată pe un teren aproape șes, în bazinul Hațegului, la cota 531 m. Orașul se afla la aproximativ 8 km depărtare de trecătoarea care face legătura între Banat și Transilvania și care purta în antichitate numele de Tapae, astăzi "Porțile de Fier ale Transilvaniei". Alegerea

amplasamentului pentru întemeierea orașului s-a făcut în baza avantajelor strategice și economice, cu Munții Retezat la sud și Munții Poiana Ruscă la nord, constituiau bariere naturale greu de străbătut pentru eventualii atacatori.

Teritoriul metropolei se întindea de la Tibiscum la Micia, până la intrarea Jiului în defileu, un teritoriu propice în care capitala s-a putut dezvolta în liniște, fiind apărată de castrele Tibiscum, Voislova, Micia și Bumbești.

Cetatea, un patrulater format din blocuri de piatra masive ( de perete Dacian ) , a fost construită cu cinci terase , pe o suprafață de aproape 30.000 mp .

Prin Ulpia Traiana trecea drumul imperial care venea de la Dunăre și făcea legătura cu extremul nord al provinciei, la Porolissum (Moigrad).

Istorie Deoarece romanii voiau sa evite o nouă luptă foarte dificilă la Tapae în următoarea lor incursiune împotriva dacilor,

au amplasat la sfârșitul campaniei din 101-102 d.C., la distanța de 8 km est de Porțile de Fier ale Transilvaniei, în Câmpia Hațegului, o garnizoană romană. Pe acest amplasament al taberei militare romane se va construi după obținerea victoriei din anul 106 d.C., un mare oraș, capitala unei noi provincii a Imperiului Roman.

Ulpia Traiana a fost întemeiată de guvernatorul Daciei Romane Decimus Terentius Scaurianus și avea o formă obișnuită în acea vreme la romani: un patrulater cu laturile rotunjite, cu o suprafață de 32,4 ha, lungimea 600 m, lătimea 540 m și înălțimea zidului de 4–5 m.

Zidul era construit din blocuri de piatră cioplite, îmbinate cu mortar, și era prevăzut în partea superioară cu creneluri, având pe fiecare latură câte o poartă. Porțile de pe laturile paralele erau legate între ele prin două străzi principale, care străbăteau cetatea dintr-o parte în alta. Forul era în centrul orașului cuprins între zidurile de apărare și se afla la

întretăierea celor două străzi principale amintite mai sus.

Dacă în interior se aflau clădirile administrative și religioase, în afară însă se aflau case, gospodarii, unele temple, dar și construcții publice și particulare precum și cimtirele.

Numele complet al orașului era Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.

La scurt timp de la întemeiere, are loc o răscoală a sarmaților în 117-118 d.C. Ea a fost înăbușită cu cruzime de Quintus Marcius Turbo, trimis de împăratul Hadrian, și care era un militar specializat în astfel de acțiuni de suprimare a răscoalelor din imperiu. Drept recunoștință pentru nimicirea răscoalei, conducerea orașului a ridicat în 118 d.C. un monument în cinstea lui Hadrian, iar în 119 d.C. o inscripție de mulțumire pentru Turbo.

Cum din anul 166 popoarele "barbare" aflate la granița imperiului în frunte cu marcomanii și dacii liberi, atacă provincia, guvernatorii Daciei au luptat din greu ca s-o

apere. La un moment dat apărarea cade, atacatorii invadează teritoriul provinciei, pustiesc regiunea auriferă și se îndreaptă spre Ulpia Traiana. Împăratul Marcus Aurelius salvează capitala și i se ridică și lui o inscripție pe la 172, în care i se mulțumește că a scăpat orașul de un dublu pericol: cel al invaziei și cel al răscoalei autohtonilor.

Caracalla este prezent în 213 în Dacia, când s-au obținut victorii în luptele din nordul Daciei și Panonia. În cinstea lui au fost ridicate trei inscripții la Ulpia Traiana. Alexander Severus (222-235) a acordat orașului titlul de metropolis și instituie Concilium III Daciarum. În anul 241, la Sarmizegetusa, conciliul celor trei Dacii (Dacia era împărțită în 3 provincii administrative: Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis și Dacia Malvensis) se închină împăratului Gordian al III-lea (238-244), iar colonia însăși își exprimă devotamentul față de împărat în 239. De la Hadrian și până la Philippus (244-249), Dacia s-a bucurat de liniște și

înflorire cu scurte întreruperi.

Pe timpul lui Philippus a avut loc invazia carpilor și cel mai mult a avut de suferit zona dintre Olt și Dunăre.

Procuratorul provinciei Dacia Apulensis, F. Aelius Hammnonius iunior (247-249) a ieșit victorios asupra carpilor, iar conducerea orașului îi ridică lui Iulius Philippus o statuie cu inscripția "nostro divino domino". În anul 250, Decius a fost celebrat ca restitutor Daciarum de către Colonia Nova Apulensis, iar Ulpia Traiana i-a ridicat o statuie din bronz ca mulțumire că a apărat Dacia de goți și carpi. În ultimele două decenii ale dominației romane s-a resimțit criza prin care trecea imperiul și în Dacia și în metropola ei.

Astfel că în timpul lui Gallienus (253-268), circulația monetară pe teritoriul Sarmizegetusei scade. Pe fondul atacurilor "barbare" și lipsa soluțiilor de a apăra Dacia, împăratul Aurelian a hotărât retragerea peste Dunăre a armatei și funcționarilor, care au fost

urmați și de proprietarii de pământ și de sclavi, dar nu de marea masă a populației.

Orașul a continuat să supraviețuiască cu o populație împuținată și modestă, care trăia în palatele părăsite și care în caz de atac, se adăpostea în amfiteatru, transformat într-o fortăreață rezistentă. Viața orașului a încetat probabil odată cu năvălirea hunilor și a popoarelor aduse de aceștia și mai ales după moartea lui Attila când haosul a pus stăpânire peste tot.

Complexul arheologic Ruina amfiteatrului.

declamații și alte manifestații publice.

La o capacitate de aproximativ 5000 de persoane, băncile erau de două feluri: cele pietruite, din apropierea scenei, rezervate persoanelor importante, și cele de sus, de lemn, rezervate spectatorilor de rând. Conform inscripției unei bănci păstrate în muzeu, demnitarii aveau locuri rezervate.[1] În mijlocul amfiteatrului era o cameră subterană, din care a fost recuperată o tablă de marmură, dedicată zeiței Nemesis de către C. Valerius Maximus pecurarius, furnizor de animale.[2]

Templul zeiței Nemesis.

Forul lui Traian (forum vetus).

Praetorium procuratoris și horreum.

Amfiteatrul este cel mai impunător edificiu al complexului. A fost construit în prima jumătate a secolului al II-lea. În incinta lui aveau loc lupte de gladiatori, încăierări între animale sălbatice și oameni, reprezentații de teatru,

Templul zeiței Nemesis. În apropierea amfiteatrului a fost construit și un templu dedicat zeiței Nemesis, care era venerată în antichitate de către gladiatori. În cadrul muzeului de arheologie s-au păstrat capiteluri de coloane din templu, precum și câteva table reliefate. Pe una este reprezentată zeița, cu atributele ei, balanța, grifonul și roata.[3]

Palatul Augustalilor (în latină Aedes Augustalium) se află în apropierea forului (avea o intrare în for), în interiorul zidurilor orașului, și era sediul ordinului augustalilor, o corporație influentă, care își recruta membrii din cadrul stratului înstărit al locuitorilor orașului. Ordinul se ocupa cu organizarea de serbări, printre care și cea de la 3 ianuarie, dedicată împăratului aflat la putere. Edificiul impunător și de proporții mari și „închide la mijloc o curte centrală (despărțită în două printr-un zid), înconjurată dinspre apus și răsărit de cîte o bazilică”. În mijlocul curții se afla pe un soclu impunător altarul împăratului.[4] Obiectele valoroase ale corporației erau păstrate într-o încăpere subterană, cu pardoseală de piatră, pereți tencuiți și o ușă de siguranță.

[5] Printre obiectele descoperite odată cu palatul sunt fusul unei coloane cu o inscripție privitoare la donația făcută de consilierul Coloniei Antonius Super, două inscripții

cu numele fiilor ctitorului palatului: cavalerii și membrii consiliului orășenesc Marcus Procilius Iulianus și Marcus Procilius Regulus [6] Complexul arheologic de la Sarmizegetusa mai cuprinde: Templul lui Liber Pater Templul zeilor Domnus și Domna Sanctuarul zeilor Aesculapius și Hygia Templul zeului Mithra Templul zeilor palmireni Templul Mare Templul zeului Silvanus Horreum Praetorum procuratoris (sediul procuratorului financiar al Daciei Apulensis) Forul lui Traian (forum vetus) Forum novum Capitoliul Insulele de locuinte de la vest de cele două foruri Necropola estică Note ^ Floca (1966): pp. 18–19 ^ Floca (1966): p. 27 ^ Floca (1966): pp. 25–27 ^ Floca (1966): p. 35 ^ Floca (1966): p. 38 ^ Floca (1966): pp. 36, 39

Bibliografie D. Alicu, Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Amfiteatrul 1, Cluj-Napoca, 1997, 338 p.

D. Alicu, Opaițele romane. Die römischen lampen. Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Bibliotheca Musei Napocensis 7, Cluj-Napoca, 2004, 207 p.

D. Alicu, S. Cociș, C. Ilieș, Alina Soroceanu, Small Finds from Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Bibliotheca Musei Napocensis 9, ClujNapoca, 1994, 150 p.

D. Alicu, E. Nemeș, Roman Lamps from Sarmizegetusa.

BAR IS 18, Oxford, 1977, 119 p.

D. Alicu, C. Opreanu, Les amphithéâtres de la Dacie romaine, Cluj-Napoca, 2000, 236 p.

D. Alicu, Adela Paki, Town Planning and Population in Ulpia Traiana Sarmizegetusa, BAR IS 605, Oxford, 1995, 91 p.

D. Alicu, C. Pop, V. Wollmann, Figurated Monuments from Sarmizegetusa. BAR IS 55, Oxford, 1979, 211 p.

Constantin Daicoviciu, Sarmizegethusa. RE 14, supliment, 1974, 599-655.

Constantin Daicoviciu, Hadrian Daicoviciu, Ulpia Traiana (Sarmizegetusa romană), București, 1962, 111 p.; Ulpia Traiana (Sarmizegetusa romană)2, București, 1966, 120 p.

Hadrian Daicoviciu, D. Alicu, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, București, 1984, 146 p.

Oct. Floca, Muzeul de arheologie Ulpia Traiana Sarmizegetusa, București, 1966, 87 p.

Oct. Floca, Le musee archéologique Sarmizegetusa, București, 1969, 47 p.

IDR III/2 - Inscripțiile Daciei romane III. Dacia Superior 2, Ulpia Traiana Dacia (Sarmizegetusa), (Ioan I. Russu, I. Piso, V. Wollmann), București, 1980, 484 p.

Adriana Pescaru, Eugen Pescaru, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Deva 2000.

Ioan Piso, Colonia Dacica Sarmizegetusa 1, Le forum vetus de Sarmizegetusa, Cluj 2006, 339 p.

Carmen Ciongradi, Grabmonument und sozialer Status in Oberdakien, ClujNapoca, 2007, 514 p.

Alexandru Diaconescu, Emilian Bota, Le Forum de Trajan à Sarmizegetusa: architecture et sculpture, ClujNapoca, 2009, 305 p.

Alexandru Diaconescu, Forurile Sarmizegetusei, ClujNapoca, 2010, 158 p.

Ioan Marin Mălinaș, La umbra Sarmizegetusei Romane, Basilica din Densuș, Reflexii istorice și liturgice inspirate de o carte tipărită la Viena în 1775, Viena, Editura „Mihai Eminescu” Oradea, 1997. ISBN 97397920-4-9 Ovidiu Țentea (editor), Colonia Dacica Sarmizegetusa. Un ghid, București 2007, Centrul de Studii Militare Române.

Vezi și Listă de cetățeni romani atestați pe teritoriul Daciei Listă de castre romane din România Legături externe Commons Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Ulpia Traiana Sarmizegetusa FOTO Ulpia Traiana Sarmizegetusa în imagini inedite: ruinele fostului oraș antic sunt ascunse sub nămeți Sarmizegetusa Regia

Cele doua capitale Colonia Dacica Sarmizegetusa.

Un ghid Ulpia Traiana Sarmizegetusa Ulpia Traiana Sarmizegetusa Ulpia Traiana Sarmizegetusa documentar video Sarmizegetusa de sub pământ, 16 iunie 2009, Evenimentul zilei Mica Roma din Tara Hategului, 12 august 2006, Vasile Surcel, Jurnalul Național 23 iulie 2004: Sarmizegetusa Leaganul romanilor, 23 iulie 2004, Magda Colgiu, Jurnalul Național Îngerii pierduți de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, 5 august 2011, Carmen Anghel, Jurnalul Național Istorie in livada cu meri Roma de la poalele Retezatului, Ciprian Rus, Formula AS anul 2011, numărul 951 [arată] v•d•m Roma Antică [arată] v•d•m Cetăți dacice Categorii: Dacia romanăTurismul în

RomâniaVestigii arheologice în RomâniaJudețul HunedoaraLocalități romane pe teritoriul DacieiSituri arheologice din RomâniaFondări în 106Orașe romaneOrașe antice din RomâniaTraian Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric

Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons În alte limbi Български Deutsch English Español Français Magyar 한국어 Polski Русский Încă 6 Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 23 iulie 2020, ora 09:57.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

19b, Complexul arheologic de la Sarmizegetusa mai cuprinde:

Templul lui Liber Pater Templul zeilor Domnus și Domna Sanctuarul zeilor Aesculapius și Hygia Templul zeului Mithra Templul zeilor palmireni Templul Mare Templul zeului Silvanus Horreum Praetorum procuratoris (sediul procuratorului financiar al Daciei Apulensis) Forul lui Traian (forum vetus) Forum novum Capitoliul Insulele de locuinte de la vest de cele două foruri Necropola estică Note 20, Peștera (Sălașu de Sus), Hunedoara De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Peștera — sat — Peștera se află în RomâniaPeșteraPeștera Peștera (România) Poziția geografică Coordonate: 45°28′22″N 22°57′51″E

Țară Flag of Romania.svg România Județ Actual Hunedoara county CoA.png Hunedoara Comună Sălașu de Sus SIRUTA 91189 Populație (2011) - Total 56 locuitori Fus orar EET (+2) - Ora de vară (DST) EEST (+3) Cod poștal 337427 Prezență online GeoNames Modificați la Wikidata Modifică date / text Consultați documentația formatului Peștera este un sat în comuna Sălașu de Sus din județul Hunedoara, Transilvania, România.

Judeţul Hunedoara Acest articol despre o localitate din județul Hunedoara este deocamdată un ciot. Puteți ajuta Wikipedia prin dezvoltarea lui.

21, Mănăstirea Prislop De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Question book-4.svg Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.

Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.

Mănăstirea Prislop Manastirea Prislop.jpg Informații generale Confesiune ortodoxă

Hram Sfântul Ioan Teologul Țara România Localitate Silvașu de Sus, județul Hunedoara, 13 km de Hațeg oraș Hațeg Coordonate 45.6317548°N 22.8503078°E Ctitor Primul ctitor Sfântul Nicodim între anii 1399-1405 Al doilea ctitor Domnița Zamfira între anii 1560-1580 Istoric Sfințire la sfârșitul secolului XIII și începutul secolului XIV Localizare Modifică date / text Consultați documentația formatului Mănăstirea Prislop este o mănăstire din România situată în apropierea satului Silvașu de Sus din județul Hunedoara.

Biserica mănăstirii, edificiu din secolul al XVI-lea, a fost declarată monument istoric, cu codul HD-II-m-A-03447.[1] Vedere a bisericii Mănăstirii Prislop În anul 1564 a fost zidită din temelie de Zamfira, fiica lui Moise Vodă din Țara Românească. Este posibil ca

vechiul lăcaș, despre al cărui urme se scria la mijlocul secolului al XIX-lea, să fi existat undeva în pădure, în vecinătatea clădirilor actuale.

[1] În secolul al XVII-lea a viețuit aici sfântul Ioan de la Prislop. În secolul al XVIII-lea a fost mănăstire greco-catolică. În secolul al XIX-lea era aproape pustie și administrată de preoți de mir. Episcopul Demetriu Radu s-a ocupat de refacerea mănăstirii în anul 1901. În 29 octombrie 1948, odată cu interzicerea Bisericii Române Unite, preoții greco-catolici au fost arestați, iar lăcașul ocupat de Biserica Ortodoxă. Pe 25 noiembrie 1948 mitropolitul Nicolae Bălan l-a transferat pe călugărul Arsenie Boca de la Mănăstirea Sâmbăta la Prislop, de unde a fost la rândul său arestat doi ani mai târziu.

Mănăstirea s-a refăcut ca lăcaș mănăstiresc ortodox după anul 1975, cu o comunitate de călugărițe.[1] Cuprins 1 Istoric

2 Trăitori 3 Note 4 Legături externe Istoric Nu se cunosc începuturile mănăstirii. Deoarece era amplasată pe pământuri care ținuseră de nobilii români din Ciula, se poate presupune că ei au fost ctitorii laici ai locașului.

Există o singură mărturie care este consemnată despre prezența lui Nicodim de la Tismana, în Ungaria medievală. Ea este însemnarea de pe Evangheliarul său: "Această Sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Țara Ungurească în 6913 (14041405)". Lui Nicodim tradiția ia pus în seamă un lung șir de alte mănăstiri care au fost întemeiate ulterior. În adevăr, nici cea mai mică relație nu se poate face între Prislop și Nicodim de la Tismana.

Pe la jumătatea secolului XVI, Mănăstirea Prislop ajungând aproape în ruină, în anul 1564 a fost zidită "din temelie" de Domnița Zamfira, care se retrage aici după ce tatăl ei Moise Vodă din Țara Românească a fost ucis în lupta

de la Viișoara. Este posibil ca vechiul lăcaș, despre al cărui urme se scria la mijlocul secolului al XIX-lea, să fi existat undeva în pădure, în vecinătatea clădirilor actuale.

Zamfira a acționat sigur la o mănăstire preexistentă, pentru că ea, ca femeie, nu avea drept la ctitorire de mănăstire de bărbați. Îngrijorată de salvarea sufletului ei, după a patra căsătorie cu nobili transilvani care nu erau de religie ortodoxă, ea a înzestrat lăcașul cu odoare scumpe și moaște.

Dintre ele, pe cât se pare, doar o icoană a ajuns până astăzi.

Piatra funerară a Zamfirei, sfărâmată în mai multe bucăți, se găsește la Prislop. Ea conținea inscripții latine și chirilice. Doi egumeni, Ioan și Teofil, sunt pomeniți în documente. Nu se cunoaște absolut nimic despre rolul lor în administrarea mănăstirii.

Probabil că în secolul al XVIIlea a fost întemeiază la Prislop școala de învățătură bisericească pentru tinerii care urmau să devină preoți la sate. În anul 1585 egumenul Ioan ajunge mitropolit la Bălgrad (Alba Iulia), iar Teofil devine în

1615 episcop la Vad. Aici în secolul XVII viețuiește Sfântul Ioan de la Prislop. În secolul al XVIII-lea a fost mănăstire greco-catolică. A primit un ultim veșmânt de frescă sub semnătura lui Simion din Pitești. Din acesta se conservă doar câteva fragmente. În secolul al XIX-lea mănăstirea era aproape pustie și administrată de preoți de mir. În anul 1948 viețuiau la mănăstire trei călugări uniți, sub conducerea starețului Teodosie Bonteanu. În contextul interzicerii Bisericii Române Unite a fost detașat de la Mănăstirea Sâmbăta călugărul Arsenie Boca, însoțit de doi aspiranți monahali. Cei doi, Leonida Plămădeală și Dometie Manolache, au fost tunși în monahism la Prislop, în data de 14 septembrie 1948.

[2] Dometie Manolache a rămas la Prislop până în anul 1952, când a fost mutat la Sihăstria Afteia de la Cioara.

Din 1948 starețul mănăstirii a fost Arsenie Boca, iar după ce lăcașul s-a transformat în mănăstire de maici (la mijlocul anilor 1950), a rămas ca duhovnic, până în 1959, când comuniștii au risipit obștea și părintelui Arsenie Boca i-au stabilit domiciliu forțat la București. În 1976 mănăstirea a fost reînființată, ca mănăstire de maici. În 1991 a fost înființat în incinta mănăstirii Seminarul Teologic Monahal Sfânta Ecaterina, cu o durată de școlarizare de cinci ani.

Trăitori Plume pen w.svg Tonul acestui articol sau al acestei secțiuni este nepotrivit pentru o enciclopedie.

Puteți contribui la îmbunătățirea lui sau sugera modificările necesare în pagina de discuție. În prima jumătate a secolului XVII s-a nevoit în jurul Mănăstirii Prislop un sihastru sfânt, anume Ioan, de loc din satul vecin Silvașul de Sus.

Acest cuvios, luând din tinerețe jugul lui Hristos și dorind să urmeze nevoinței Sfântului Nicodim de la Tismana, s-a făcut călugăr în Mănăstirea Prislop. Apoi, săpându-și peștera într-o stâncă sub munte, asemenea altor sihaștri, s-a nevoit acolo singur până la moarte cu grele și neștiute osteneli. Cuviosul Ioan Sihastrul, bineplăcând lui Dumnezeu și umplându-se de darul Duhului Sfânt, s-a săvârșit în acea peșteră în ultimele decenii ale secolului XVII, proslăvindu-se după moarte ca făcător de minuni.

Moaștele Sfântului Ioan de la Prislop au fost duse la o mănăstire din Țara Românească, probabil la Tismana.

Un intens pelerinaj are loc la Mănăstirea Prislop în special la mormântul părintelui Arsenie Boca.

Note ^ a b c Lăcașe de cult, CIMEC ^ Efectul Arsenie Boca asupra unui lăcaș de cult, adevarul.ro,

23 iunie 2016. Accesat la 22 aprilie 2020.

Legături externe Manastirea Prislop, 14 iunie 2012, CrestinOrtodox.ro Manastirea Prislop (Silvasul de Sus), 25 iunie 2012, Arhimandrit Ioanichie Balan, CrestinOrtodox.ro Mănăstirea Prislop, 20 iunie 2001, Revista Magazin Drumul spre credință la Mănăstirea Prislop, 23 aprilie 2008, Tudor Cires, Jurnalul Național FOTO Mănăstirea „Sfântului Ardealului“: cum a ajuns Prislopul unul dintre cele mai iubite locuri din Transilvania, 4 mai 2013, Daniel Guță, Adevărul Mănăstirea Prislop în perioada interbelică, 6 decembrie 2011, Ziarul Lumina Categorii: Mănăstiri din județul HunedoaraLocuri de pelerinaj din RomâniaLocuri de pelerinaj creștin Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție

LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons În alte limbi Magyar Русский Modifică legăturile

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 12 mai 2020, ora 16:33.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

Ioan de Hunedoara, pârcălabul Românieiungariei 1, Ioan de Hunedoara De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Ioan de Hunedoara Iancu Hunedoara.jpg Date personale Născut ~ 1407

Hunedoara, Regatul Ungariei(d) Modificați la Wikidata Decedat 11 august 1456 (49 de ani) Zemun, Regatul Ungariei(d) Modificați la Wikidata Înmormântat Catedrala Sfântul Mihail din Alba Iulia Modificați la Wikidata Cauza decesului cauze naturale (pestă) Modificați la Wikidata Părinți Voicu (Vajk) Elisabeta de Margina Frați și surori N. Hunyadi[*] Modificați la Wikidata Căsătorit cu Erzsébet Szilágyi Copii Matia Corvin, Ladislau Huniade Cetățenie Flag of Hungary (1915-1918, 1919-1946).svg Regatul Ungariei Modificați la Wikidata Religie catolicism Modificați la Wikidata Ocupație lider politician Modificați la Wikidata Activitate Ban al Severinului În funcție 1438 - ?

Voievod al Transilvaniei

În funcție 1441 - 1456 Voievod al Transilvaniei împreună cu Emeric Bebek al II-lea 1448 Predecesor Ladislau al Vlea Jakcs Nicolae de Ujlak Succesor Emeric Bebek I Ioan de Rozgony Regent al Regatului Ungariei În funcție 1446 - 1452 Activitate A luptat pentru Regatul Ungariei Bătălii / Războaie Cruciada de la Varna Asediul Belgradului Decorații și distincții Semnătură Signature of János Hunyadi.jpg Modifică date / text Consultați documentația formatului Ioan de Hunedoara (latină Ioannes Corvinus, maghiară Hunyadi János, sârbă Janko Sibinjanin, slovacă Ján Huňadi, germană Johann Hunyadi) cunoscut și ca Iancu de Hunedoara (alternativ Ioan (Ion) Huniade sau Ioan Corvin, n. ca. 1407 – d. 11 august 1456)

a fost ban al Severinului între 1438-1441, voievod al Transilvaniei între 1441-1446, guvernator și regent al Ungariei între 1446-1453 și căpitan general al regatului între 1453-1456, mare comandant militar, tatăl regelui Matia Corvin.

"un gentilom destul de modest al comitatului pur românesc Hunedoara", iar bunicul se numea Șerb/Csorba [5]. Mama lui Ioan a fost Erzsébet Morzsinai (Elisabeta de Margina), despre care se spune că ar fi fost de origine greacă și chiar înrudită cu basileii Bizanțului.[6]

Cuprins 1 Origini 2 Domnia și luptele duse de Ioan de Hunedoara 3 Asediul Belgradului.

Moartea 4 Arborele genealogic al familiei Huniade[11] 5 Omagieri 5.1 Numismatică 6 Referințe 7 Bibliografie 8 Lectură suplimentară 9 Legături externe 10 Vezi și Origini Viitorul voievod s-a născut în jurul anului 1407 într-o familie înnobilată în 1409, pentru merite deosebite de către Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei. Tatăl lui Ioan a fost un român[1], sau cuman[2] [3] Voicu/Voik/Vajk Corvin[4],

În favoarea originii etnice românești a voievodului există mai multe argumente. De exemplu, până în anul 1439, Iancu este numit în documente Ioan Românul, mai mulți cronicari ai epocii referindu-se la originea românească a acestuia. După ce fiul său, Matei Corvin, a devenit rege, Frederic de Habsburg i-a reproșat că nu are origini regale, ci că are un tată român.

Matei, la rândul său, când i se reproșa că nu are origini regale, făcea trimitere la originile sale romane.[7][8] Blazonul După obiceiul epocii, Voicu a luat numele Hunyadi (de Hunedoara), când a primit în 1409 de la Sigismund de

Luxemburg domeniul și castelul Hunedoarei, drept răsplată pentru faptele sale de arme în luptele cu turcii.

Conform unei legende lansate în secolul al XVI-lea de către Gáspár Heltai, Ioan de Hunedoara ar fi fost fiul nelegitim al regelui Sigismund de Luxemburg cu nobila Erzsébet Morzsinai, având un frate tot cu numele (Ioan) — duplicarea numelui era un obicei când unul dintre copii avea tatăl diferit.[9] Domnia și luptele duse de Ioan de Hunedoara Ioan de Hunedoara în luptă cu husiții; ilustrație din Cronica lui János Thuróczy Ioan Huniade a fost un mare aristocrat al regatului Ungariei, care își avea domeniul feudal la Hunedoara.

A devenit ulterior ban al Severinului, comite de Timișoara, voievod al Transilvaniei și regent al Ungariei. Era unul dintre cei mai bogați nobili ai Europei timpului său.

Moartea prematură a regelui Albert de Habsburg a deschis o perioadă de frământări în Ungaria legate de succesiunea la tron. Marea majoritate a magnaților ungari, printre care familiile Cillei, Gara, Ujlaki și Szécsi, o sprijineau pe regina văduvă Elisabeta, care aștepta un copil, viitorul Ladislau V Postumul, în speranța că o vor putea domina cu ușurință și, pe această cale, își vor subordona puterea de stat.

Iancu de Hunedoara în Chronica Hungarorum, Brno 1488 Iancu a susținut candidatura regelui polon Vladislav al IIIlea (Jagello) la tronul Ungariei.

Nobilimea mică și mijlocie, în frunte cu Ioan Huniade, cu palatinul Lőrinc Héderváry și cu episcopul Simon Rozgonyi, dorea în fruntea țării un rege capabil să o conducă în împrejurările dificile generate de expansiunea otomană.

Alegerea acestora s-a oprit asupra lui Vladislav al III-lea Jagello, rege al Poloniei din 1434.

Acceptarea coroanei Ungariei de către Vladislav al III-lea al Poloniei, devenit astfel Vladislav I al Ungariei, la 6 martie 1440, venirea acestuia în regat, la 21 mai, și încoronarea sa la 17 iulie la Alba Iulia, au dus la declanșarea unui sângeros război civil, în provinciile de sud și nord ale Regatului Ungar (astăzi Slovacia), care a durat până în 1441.

Devenind adevăratul conducător al grupării favorabile regelui Vladislav I al Ungariei, Ioan de Hunedoara a fost răsplătit din plin de acesta, demnitatea cea mai importantă ce i-a fost încredințată în 1441 fiind aceea de voievod al Transilvaniei. Astfel, el a reușit să imprime Ungariei o linie politică predominant antiotomană, conflictele din Europa Centrală cu Frederic III de Habsburg (1440-1493) și cu Jan Jiskra, aliatul acestuia și adevăratul stăpân al Slovaciei, trecând pe un plan secundar.

Ioan de Hunedoara

La începutul anului 1442 o armată otomană condusă de Mezid, begul Vidinului, a pătruns în Transilvania prin Țara Românească. În data de 18 martie 1442 oastea condusă de Ioan de Hunedoara a suferit o înfrângere la Sântimbru, în apropiere de Alba Iulia.

Episcopul Transilvaniei, Gheorghe Lepeș, a murit în lupta respectivă. Câteva zile mai târziu, cu efective întărite, oastea regală maghiară a învins în Bătălia de la Sibiu, ocazie cu care a fost pus capăt asediului otoman al cetății. În bătălia de la Sibiu armata otomană a fost zdrobită, iar comandantul Mezid omorât. Armata regală maghiară a trecut la contraofensivă Țara Românească, unde l-a impus pe tron pe Basarab al II-lea (14421443). În replică sultanul Murad al II-lea a trimis o armată numeroasă sub comanda beilerbeiului Rumeliei, Șehabeddin Pașa.

Confruntarea de forțe s-a concretizat în 2 septembrie 1442 în Bătălia de pe Ialomița, încununată cu victoria lui Ioan de Hunedoara.[10]

În plan intern în vara anului 1443 a încheiat un armistițiu pe doi ani cu Frederic III de Habsburg, tutorele, după moartea reginei Elisabeta, al viitorului rege al Ungariei, Ladislau Postumul. După moartea prematură în 1444 a regelui Vladislav I, Ioan de Hunedoara se impune politic și este numit regent al Ungariei în 1446, devenind astfel tutorele minorului Ladislau Postumul.

Din punct de vedere militar regele Vladislav I al Ungariei la începutul domniei s-a sprijinit și pe serbi, și astfel în „Campania cea Lungă” sau Cruciada de la Varna (14431444) produce importante pierderi Semilunei otomane; această campanie se încheie printr-o pace favorabilă semnată pe 10 ani. Efectiv, pacea nu a fost una de durată -coroana ungară, la insistențele papalității, organizează o nouă cruciadă antiotomană. Bătălia de la Varna a însemnat un dezastru pentru creștini, regele Ungariei pierzându-și acolo viața.

Cruciada de la Varna din 1444, așa cum apare în ediția din 1564 a lui 'Martin Bielski' Cronici Poloneze În Dieta din februarie 1445 s-a format un guvern provizoriu, alcătuit din cinci căpitani generali, Ioan de Hunedoara primind în guvernare Transilvania, Banatul și Crișana. Deoarece anarhia rezultată ca urmare a acestei diviziuni a scăpat de sub control, Ioan a fost ales regent al Ungariei (Regni Gubernator) la data de 5 iunie 1446 în numele regelui Ladislau Postumul. Prima sa acțiune ca regent, a fost să-l atace pe împăratul romanogerman Frederic al III-lea pentru refuzul acestuia de a-l elibera pe Ladislau. După ce a înfrânt ducatele Stiria, Carintia și Carniola și a amenințat chiar Viena, datorită dificultăților din alte zone, Ioan de Hunedoara a fost nevoit să semneze un armistițiu cu Frederic, care a durat doi ani.

După înfrângerea de la Kosovo Polje, Ioan intră în Moldova și îl înscăunează pe vărul său

Bogdan al II-lea, (tatăl lui Ștefan cel Mare).

Castelul Hunedoarei. În 1448 Ioan de Hunedoara a primit titlul de Prinț (Princeps) de la Papa Nicolae al V-lea și a continuat luptele împotriva otomanilor. A fost învins în bătălia de la Kosovo Polje din octombrie 1448 din cauza superiorității numerice a turcilor și a trădării lui Dan al II-lea, pretendent la tronul Valahiei, și a vechiului său rival Gheorghe Branković, care i-a interceptat ajutoarele sosite din Albania și conduse de Skanderbeg, împiedicându-le să ajungă la locul bătăliei.

Branković l-a luat prizonier pe Ioan de Hunedoara, aruncându-l, pentru o perioadă, în temnițele fortăreței Smederevo, de unde a fost răscumpărat de aliații săi. După rezolvarea diferendelor cu numeroșii săi oponenți din Ungaria, Ioan de Hunedoara a condus o expediție punitivă împotriva prințului sârb, care a fost nevoit să accepte condiții de pace foarte aspre.

În 1450, în orașul liber regesc Pojon (astăzi Bratislava), Ioan de Hunedoara a negociat cu Frederic al III-lea termenii predării lui Ladislau al V-lea, dar nu au ajuns la un acord.

Mai mulți dușmani ai săi l-au acuzat de o conspirație politică împotriva regelui. Pentru a reduce tensiunile crescânde pe plan intern, Ioan de Hunedoara a renunțat la titlul și funcția de regent al Ungariei.

Reîntors în Ungaria la începutul anului 1453, Ioan de Hunedoara a fost numit de Ladislau comite de BistrițaNăsăud și căpitan general al regatului. Totodată, regele a inclus în blazonul familiei „Leii de Bistrița”.

Asediul Belgradului. Moartea Turcii au rupt armistițiul în 1454 și au asediat Semendria, dar Iancu a repurtat o nouă victorie împotriva lor la Kruševac (se pronunță Crușevaț), unde i-a zdrobit cu desăvârșire. Miza cea mai mare era cetatea Belgradului, pe care sultanul Mahomed al II-lea se pregătea intens să o cucerească.

La rândul lui Iancu a luat

măsuri pentru întărirea ei și a chemat oameni de la orașe și sate să ia parte la război.

Pentru a avea un aliat în Țara Românească, l-a ajutat pe Vlad Țepeș să-și recapete tronul și a reușit să adune din Transilvania 20.000 de soldați și mici nobili. De această dată a beneficiat și de un sprijin mai consistent din Apus. De asemenea a reușit să adune o armată de oameni simpli cu arme proprii, coase, furci, prăștii de circa 27-28.000 de țărani cu toată opoziția nobililor și a orășenilor.

Asediul Belgradului de către turci a început la 4 iulie 1456, și a fost deosebit de puternic. Însă, flota cruciată a câștigat bătălia pe apă distrugând, în 14 iulie, flota turcească, ce împiedica aprovizionarea orașului. Lupta decisivă s-a dat între 21-23 iulie. Atacul musulman a fost respins în 21 iulie, iar în 23 iulie creștinii atacau tabăra turcilor.

Concepția strategică modernă a lui Iancu l-a ajutat să-l înfrângă pe sultan în ciuda raportului de forțe defavorabil creștinilor și să obțină cea mai

mare victorie de până atunci a creștinătății împotriva turcilor.

Ca omagiu, papa Calixt al IIIlea elogiază victoria obținută de Ioan de Hunedoara ca fiind „cel mai fericit moment al vieții sale” și a ordonat ca toate clopotele bisericilor catolice din Europa să fie trase la amiază ca o reamintire pentru credincioși de a veni la rugăciune pentru apărarea cetății Belgradului. Acest obicei există și astăzi iar trasul clopotelor la amiază este atribuit în mod expres victoriei obținute de Iancu împotriva turcilor, împotriva prigonitorilor creștinismului. În urma victoriei în bătălia de la Belgrad împotriva oștirii otomane a sultanului Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, papa l-a numit pe Iancu de Hunedoara: „atletul cel mai puternic, unic al lui Cristos”.

Ioan de Hunedoara a murit în 11 august 1456, de ciumă, în tabăra de la Zemun. S-a instaurat, după victoria creștinilor de la Belgrad, o perioadă de 70 de ani de liniște

relativă la granița de sud est a regatului maghiar.

Ioan de Hunedoara este înmormântat la Alba Iulia, în Catedrala Sf. Mihail. Pe piatra sa funerară stă înscris „s-a stins lumina lumii”. Până și sultanul Mahomed al II-lea i-a adus omagiul său: „Cu toate că a fost inamicul meu, la moartea lui, m-am întristat, pentru că lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om.”

Arborele genealogic al familiei Huniade[11] Mengu-Timur │ Mengu-Timur Thocomerius Basarab I │ cuman (?) ∞

Cneaz ... Basarab │

│ | ─────────┐──────| │

Both │ ┌───────────┴────── ────┐ Csorba/Sorb/Șerb(∞Édua) Rados │ ┌──────────────┬─── ─────────────────| ─────────────────── ──────────────--------------------┐ Rados Magos Vajk/Voicu(∞Erzsébet Morzsinai/Elisabeta de Margina) Candachia │ ┌───────────|-------─────—— ────────────────┐── ───────┐──────—— ──┐─────——──┐───── ——──┐ János Ioan de Hunedoara/János(∞Erzsébet Szilágyi) Iván Vajk Erzsébet Klára Mária 1395-1400 1407-1456

┌───────────┴────── ───┐ László Matia Corvin (Matei Corvin) (o-o Borbála Edelpeck) 1431-1457 1443-1490 ++ │ Ion Corvin (Corvin János) (∞Frangepán Beatrix) 1473-1504 │ ┌───────────┴────── ───┐ Elisabeta Corvin Kristóf Corvin 1496-1508 1499-1504 ++ ++ Pecetea lui Ioan de Hunedoara Mormântul lui Ioan de Hunedoara în nava de sud a Catedralei Romano-Catolice din Alba Iulia Omagieri Numismatică

La împlinirea a 575 de ani de când Ioan de Hunedoara a devenit voievod al Transilvaniei, Banca Națională a României a pus în circulație, la 4 aprilie 2016, în atenția colecționarilor, o monedă de aur și o alta de alamă, de circulație.[12] Moneda de aur are titlul de 900‰, are valoarea nominală de 100 de lei (RON), este rotundă, cu diametrul de 21 mm, are greutatea de 6,452 g și cantul este zimțat. Întregul tiraj de 250 de exemplare este de calitate proof.[12] Moneda de alamă de circulație are valoarea nominală de 50 de bani, este rotundă, cu diametrul de 23,75 mm, are greutatea de 6,1 g, de calitate UNC (necirculată), iar cantul este inscripționat cu textul ROMANIA, de două ori, cu câte o steluță între cuvinte.

Tirajul acestor monede este de 1.000.000 de exemplare.[12] Ambele monede au putere de circulație pe teritoriul României.[12] Referințe

^ Ioan Aurel Pop, Din mâinile valahilor schismatici, Editura Litera, 2011, p. 347 ^ Mór Bán, Hunyadi.

Genealogia familiei Hunyadi, Editura Gold Book, 2010. ISBN 978 963 426 182 7. p. 394 ^ Acta Orientalia Academiae Scientiarum Hungaricae, p.

425, 427 ^ Drăghicescu, Dumitru, Marea Unire a românilor cu românii: 1918. Banatul și Transilvania; Bucovina și Basarabia. Ediție îngrijită și prefațată de Virgiliu Constantinescu-Galiceni.

Editura Albatros, București, 2001, pp.74-75 ^ Bán Mór: Hunyadi.

Genealogia familiei Hunyadi. pag. 394. Editura Gold Book, 2o1o ISBN 978 963 426 182 7 ^ Bonfini, Antonio (1690).

Historia Pannonica: sive Hungaricarum Rerum Decades IV et Dimidia. p. 304. ^ Marius Diaconescu. „Matia Corvin, românul de pe tronul Ungariei”. Accesat în 24 februarie 2018. Până în 1439 Iancu de Hunedoara apare în documente sub numele Ioan Românul (Iohannes Olah).

Cronicarii epocii, inclusiv

Antonio Bonfini la finele domniei lui Matia, scriau fără rezerve despre originea românească a lui Iancu de Hunedoara (A.A. Rusu, Ioan de Hunedoara și românii din vremea sa. Studii, Presa Universitară Clujeană, ClujNapoca, 1999, p. 23-24). (...)

Pentru nobilii care l-au ales pe Matia ca rege al Ungariei nu a contat originea românească a lui Matia. Era nobil ca și ei, adică regnicolar (cetățean).

Inamicii au încercat să îi minimizeze rolul prin invocarea peiorativă a originii românești. De exemplu Frederic de Habsburg, cu care s-a aflat mereu în conflict, îi reproșa că nu era originar dintr-o familie regală, ci era născut dintr-un tată român (natus a Valacho patre). (...)

Matia nu se ferea de originea sa românească. Problema originii sale a devenit spinoasă doar în momentul în care a vrut să se recăsătorească cu cineva dintr-o familie regală.

Atunci i se reproșa că nu are origini regale și i se refuza mâna prințeselor curtate.

Pentru a răspunde criticilor că nu se trăgea din sânge regal, a

invocat originea romană a românilor. ^ Pop, Ioan Aurel (2016).

Istoria Transilvaniei (ed. II).

Cluj-Napoca: Școala Ardeleană. pp. 92, 95.

Parametru necunoscut | coautori= ignorat (posibil, | author=?) (ajutor) ^ Heltai Gáspár: Krónika az magyaroknak dolgairól (în limba maghiară) ^ Constantin C. Giurescu, Istoria României în date, București, 1971, p. 93. ^ Mór Bán, Hunyadi.

Genealogia familiei Hunyadi, Editura Gold Book, 2010. ISBN 978 963 426 182 7. ^ a b c d Banca Națională a României: Emisiune numismatică dedicată împlinirii a 575 de ani de când Iancu de Hunedoara a devenit voievod al Transilvaniei.

Accesat la 1 aprilie 2016 Bibliografie Manole Neagoe, Pagini legendare din istoria poporului român, Editura Ion Creangă, București, 1981 Adrian Andrei Rusu, Întregiri și interpretări privitoare la itinerariile lui Iancu de

Hunedoara, în AIIX, XXVII, 1990 Lectură suplimentară Iancu de Hunedoara: monografie, Camil Mureșan, Editura Știinifică, 1968 Ioan de Hunedoara și Românii din vremea sa: studii, Adrian Andrei Rusu, Editura Presa Universitară, 1999 en John Hunyadi: Defender of Christendom, Camil Mureșanu, Editura Center for Romanian Studies, 2001 fr Chassin: Jean de Hunyad, Garnier Frères, Paris, 1856, p.

220 et suivantes Legături externe Ileana Căzan, Eugen Denize: Marile puteri și spațiul românesc în secolele XV-XVI Adrian Andrei Rusu: Heraldica transilvană a lui Ioan de Hunedoara Iancu de Hunedoara la enciclopediaromaniei.ro Corvinestii: mit si adevar, 5 decembrie 2005, Carmen Preotesoiu, Jurnalul Național Pe urmele Corvinestilor in Ungaria, 21 martie 2007, Stefan Ciocan, România liberă Armele secrete ale lui Iancu de Hunedoara împotriva turcilor,

22 iulie 2013, Adevărul - articol Historia en Enciclopedia Britannica despre Ioan Huniade Monede cu caracter comemorativ dedicate împlinirii a 575 de ani de când Iancu de Hunedoara a devenit voievod al Transilvaniei, 01.04.2016, bnr.ro Vezi și Familia Huniade Istoria Timișoarei Listă de voievozi ai Transilvaniei [ascunde] v•d•m Conducătorii Transilvaniei Gelu · Tühütüm · Gyula · Zoltan Erdőelvi · Mercurius · Leustachius Rátót · Legforus · Eth · Gyula Kán · Nicolae Voievod · Benedict, fiul lui Conrad · Smaragdus Zsámboki · Mihail Kacsics · Berthold de Andechs-Merania · Nicolae Voievod · Gyula Kán · Simion Voievod · Ipoch · Rafail · Neuka · Paul, fiul lui Petru · Poușa (Pózsa) Csáki · Gyula Rátót · Dionysius Tomaj · Serafin Voievod · Andrei Voievod · Laurențiu · Ștefan, fiul lui Bela IV · Ernye Akos ·

Ladislau I Kán · Nicolae Geregye · Matei Csák al II-lea · Ioan Koszegi · Egidius Monoszlo · Ugrinus Csák · Nicolae Meggyesi · Finta Aba · Ștefan de Mera · Petru, fiul lui Dominic · Roland Borșa · Apor Péc · Moise Akos · Ladislau Kán al II-lea · Ladislau Kán al III-lea · Doja Debreceni · Toma Szécsényi · Nicolae Sirokai · Ștefan Lackfi · Toma Gönyűi · Nicolae Raholcai Kont · Andrei Lackfi · Dionisie Lackfi · Nicolae Lackfi · Emeric Lackfi · Ștefan Lackfi al II-lea · Ladislau de Losoncz · Frank de Szècsèny · Stibor de Stiboricz · Nicolae Csák · Nicolae Marcali · Ioan Tamási · Iacob Lackfi · Ladislau al IV-lea Csák · Petru Cseh · Desideriu de Losoncz · Ladislau al V-lea Jakcs · Ioan de Hunedoara · Emeric Bebek I · Nicolae de Ujlak · Emeric Bebek al II-lea · Ioan de Rozgony · Sebastian de Rozgony · Ladislau de Kanizsa · Ioan Pongracz de Dindeleag · Sigismund de Szentgyörgy · Ioan de Szentgyörgy · Nicolae Csupor · Blasius Magyar · Petru Gereb de Vingrad · Ștefan Báthory I · Bartolomeu Dragfi · Ladislau de Losoncz al

II-lea · Petru de Szentgyörgy · Ioan Zapolya · Petru de Pereny · Ștefan Báthory al II-lea de Șimleu · Hieronymus Laski · Ștefan Mailat · Emeric Balassa · Gheorghe Martinuzzi · Andrei Bathori de Ecsed · Ștefan Dobo · Francisc Kendi · Ștefan Báthory · Ioan Zapolya · Ioan al II-lea Sigismund Zápolya · Isabella Jagiello Zapolya · Gheorghe Martinuzzi · Ferdinand I de Habsburg · Cristofor Báthory · Sigismund Báthory · Baltazar Báthory · Maria Cristina de Habsburg · Rudolf al II-lea de Habsburg · Andrei Báthory · Mihai Viteazul · Moise Székely · Ștefan Bocskay · Sigismund Rákóczi · Gabriel Báthory · Gabriel Bethlen · Ecaterina de Brandenburg · Ștefan Bethlen · Gheorghe Rákóczi I · Gheorghe Rákóczi al II-lea · Francisc Rhédey · Acațiu Barcsai · Ioan Kemény · Mihai Apafi I · Imre Thököly · Mihai Apafi al II-lea · Leopold I · Francisc Rákóczi al II-lea · Carol al VI-lea · Maria Terezia · Iosif al II-lea · Leopold al IIlea · Francisc al II-lea · Ferdinand I · Franz Josef Stema istorică a Transilvaniei

Predecesor: Ladislau al V-lea Jakcs Voievod al Transilvaniei 1441-1446 Succesor: Emeric Bebek I Predecesor: Nicolae de Ujlak Voievod al Transilvaniei împreună cu Emeric Bebek al II-lea 1448 Succesor: Ioan de Rozgony Informații bibliotecare GND: 118708171 ISNI: 0000 0000 8355 1158 LCCN: n50030446 NKC: jn20010525426 SNAC: w6ff4s5m SUDOC: 113750021 VIAF: 8182172 WorldCat Identities (via VIAF): 8182172 Categorii: Nașteri în 1387Decese în 1456Conducători ai TransilvanieiFamilia CorvineștilorMilitari româniNobili maghiariFamilia HuniadeNobili români transilvăneniRomâni romanocatoliciDecese pe 11 augustRomâni pe mărci poștale

româneștiRomâni pe monede și bancnote românești Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF

Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons În alte limbi Български Deutsch Ελληνικά English Español Français Magyar Српски / srpski Türkçe Încă 32 Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 5 aprilie 2021, ora 13:50.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

2, Matia Corvin De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Matia Corvin Hunyadi Mátyás Matthias Corvinus Regele Ungariei Regele Cehiei

Principele Austriei Matthias Corvinus.jpg Regele Matia I al Ungariei (Matia cel Drept) Date personale Născut 23 februarie 1443 Historical Cluj-Napoca CoA 1377.png Cluj, Comitatul Cluj, Regatul Ungariei Decedat 6 aprilie 1490 (47 de ani) Wien 3 Wappen.svg Viena, Principatul Austriei Înmormântat Catedrala din Székesfehérvár[*] Modificați la Wikidata Cauza decesului foodborne illness[*] Modificați la Wikidata Părinți Ioan de Hunedoara Elisabeta Szilágyi Frați și surori Ladislau Huniade Modificați la Wikidata Căsătorit cu 1) Cătălina de Poděbrad 2) Beatrice de Aragon Copii Ioan Corvin N. Hunyadi, principe al Ungariei[*] Modificați la Wikidata Cetățenie Flag of Vladislaus II of Hungary.svg Regatul Ungariei Modificați la Wikidata

Etnie maghiar Modificați la Wikidata Ocupație politician monarh Modificați la Wikidata Apartenență nobiliară Titluri Margraf rege[*] Familie nobiliară Familia Huniade Domnie Domnie 1458 – 1490 Încoronare 29 martie 1464 Székesfehérvár (Alba Regală) Predecesor Ladislau Postumul Succesor Vladislav al II-lea al Ungariei Semnătură Mátyás király aláirása.svg Modifică date / text Consultați documentația formatului Matia Corvin (în maghiară Hunyadi Mátyás, în latină Matthias Corvinus, în germană Matthias Corvinus, în croată Matija Korvin; n. 23 februarie 1443, Cluj, Regatul Ungariei – d. 6 aprilie 1490, Viena, Arhiducatul Austriei), născut Matia de Hunedoara, cunoscut și ca Mateiaș în cronicile Moldovei sau Matei Corvin a fost unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei. A condus Regatul Ungariei între anii

1458-1490. A fost botezat după Sfântul Matia, apostol, nu după Matei Evanghelistul.[1] Cuprins 1 Originea 2 Educația 3 Cariera politică 4 Activitatea culturală 5 Arborele genealogic al familiei Huniade[10] 6 Numele 7 Vezi și 8 Note 9 Bibliografie 10 Legături externe Originea Matia Corvinul - ilustrație in pagina unui incunabul slovac al cărui autor este Ioannes de Thurocz, adică Thuróczy János, istoric maghiar, autor al Chronica Hungarorum Viitorul rege s-a născut în 1443 la Cluj, ca al doilea fiu al lui Ioan de Hunedoara (vezi Familia Huniade) în casa lui Jakab Méhffi[2] socrul lui Stefan Kolb.[3][4] Ioan de Hunedoara a fost un renumit conducător militar, descendentul unui cneaz valah (român), pe nume Voicu.[5]

Într-un document de donație al posesiunii Hunedoara, datat la 18 octombrie 1409 apar nominalizați Voyk sau Woyk, filius Serbe ori Serba, cu frații săi Magas și Radul, vărul lor Radul și fiul lui Woyk, anume Iohannes.[6] Fiind vorba despre români, variantele în limba română ale acestor nume, trebuie să fi fost Voicu, Șerbu sau Șerban, Mogoș, Radul și Ioan sau Iuon. Cu alte cuvinte, străbunicul regelui Matia s-a numit Șerbu (Șerban), bunicul Voicu, unchii Mogoș și Radul, iar tatăl Ioan (Iuon).

Ioan de Hunedoara a întreprins în calitate de regent al Ungariei o serie de campanii militare reușite împotriva Imperiului Otoman, lăsând fiului său un regat sigur și stabil. Mama lui Matia a fost Erzsébet Szilágyi (Elisabeta), dintr-o familie de nobil maghiar cu foarte mare influență, fiica căpitanului László Szilágyi de Horogszeg (Ladislau) al cetății de la Bradics și sora lui Mihai

Szilágyi, voievod transilvănean și regent ungar.[7] Educația Tutorele lui Matia a fost cărturarul Grigore de Sanok(de), ulterior arhiepiscop de Lemberg. Acesta a fost un critic al scolasticii și promotor al umanismului renascentist.

Alt formator al său a fost episcopul János Vitéz, de asemenea reprezentant al umanismului. Sub aceste auspicii viitorul rege a fost un cunoscător al culturii clasice italiene și un adept al gândirii Renașterii.[8] Cariera politică După moartea lui Ioan de Hunedoara, oligarhia maghiară a revenit la putere. „Tânărul rege” (Ladislau Postumul) a fost conducătorul nominal, însă adevărații conducători erau familiile maghiare Garai, Ujlaki și Cillei. Grija lor a fost să combată influența familiei Hunyadi. Astfel, au convins pe tânărul rege Ladislau, să ordone inculparea pentru omucidere și condamnarea la moarte (prin decapitare) a lui

László (Ladislau Corvin), fiul cel mare al lui Ioan de Hunedoara. Fiul cel mic al lui Ioan, Matia, încă un copil, a fost și el, datorită intrigilor, curând aruncat în închisoare.

Apoi a început războiul civil.

Adolescentul rege a fugit în Boemia, luând pe Matia cu el.

Erzsébet Szilágyi, văduva lui Ioan de Hunedoara, a organizat armatele fidele soțului său și a reușit să pună capăt războiului civil, învingând armatele marii nobilimi. Regele Ladislau Postumul moare în condiții suspecte în Cetatea din Praga, iar mai mulți dintre cei ce-l determinaseră să-l condamne pe Ladislau de Hunedoara au fost uciși din ordinul Elisabetei sau al lui Mihai Szilágyi. Dieta Națională a fost reunită la Buda să aleagă noul rege. În prezența armatelor lui Hunyadi, cantonate pe Dunărea înghețată, a fost ales rege[2] Matia, în vârstă de 14 ani, care trebuia să fie răscumparat și adus de la Praga.

Matia Corvin a domnit 32 de ani ca rege al Ungariei și

domnia sa a fost una dintre cele mai strălucite din istoria Ungariei. Aristocrația de rang înalt însă nu s-a împăcat cu prezența lui pe tronul Ungariei și a uneltit pentru a-l detrona.

Conform legendei, marii nobili ar fi reușit să-și pună planul în aplicare cu ajutorul reginei Beatrice, soția regelui. Medicul reginei îl trata de reumatism pe regele Matia otrăvindu-l cu plumb; astfel regele Matia muri încet, de saturnism, înainte să ajungă la vârsta de 50 de ani.

Activitatea culturală Fiind format în spiritul Renașterii, regele Matia a promovat influențele culturale italiene în Ungaria. Buda, Esztergom, Székesfehérvár și Visegrád au fost printre orașele care au beneficiat de stabilirea unui sistem de sănătate publică și educație, precum și a unui nou sistem juridic sub domnia lui Matia Corvinul. S-a dovedit a fi un generos mecena al artiștilor din Italia (ex.

Galeotto Marcio) și Europa de Vest, care s-au strâns la curtea sa. Biblioteca sa, Bibliotheca Corviniana, era cea mai mare

colecție europeană de cronici istorice și lucrări filosofice și științifice din secolul al XV-lea, numărând peste 5.000 de exemplare, fiecare exemplar valorând mai mult de 1.000 florini de aur.

Domnia sa este considerată ca fiind unul dintre cele mai glorioase capitole ale istoriei Ungariei, marcate prin campanii militare victorioase ale temutei sale Fekete sereg („Armata neagră”). Ungaria a cunoscut în timpul domniei sale cea mai vastă întindere din istoria sa (la vest din sud-estul Germaniei până în Dalmația, iar la est din Polonia, excluzând Moldova și Țara Românească - până în Bulgaria de astăzi). Matia Corvin a condus în uniune personală Regatul Moraviei, Silezia și Luzația (Lausitz) (toate trei 1468/1469/1479-1490) și Austria Inferioară (1477/14851491). Vorbea maghiara, italiana, croata, latina și mai târziu germana, ceha, slovaca, precum și alte limbi slave.

Regele Matia este amintit și astăzi, în multe istorisiri și cântece populare, ca un

conducător foarte înțelept și drept. Însemnele heraldice ale lui Matia Corvin prezentate în manuscrisul german al cronicarului ungur Ioannes de Thurocz (Thuróczy János), datat 1490 Matia Corvin a fost cel care a ordonat întemnițarea domnitorului Munteniei Vlad al III-lea (Țepeș), când acesta, urmărit de armata otomană, ia cerut ajutorul. Dar tot Matia l-a ajutat pe Vlad să recucerească tronul Țării Românești (Valahiei) de la Laiotă Basarab.

După ce Ștefan cel Mare, domnitorul Moldovei a încheiat pacea cu Regele Cazimir al Poloniei, Matia l-a atacat pe Ștefan, dar a fost înfrânt în lupta de la Baia, oastea sa retrăgându-se, urmărită de cea a lui Ștefan, iar Matia a fost rănit în această luptă de trei săgeți și o lovitură de lance. Într-o diplomă emisă în 1469, Matia Corvinul recompensa cu unele drepturi pe maramureșenii din garda

"sumanelor negre", pentru vitejia dovedită în salvarea de la moarte a regelui în bătălia de la Baia. Diploma menționa pe Coroi din Oncești (Maramureș), pe fiul acestuia Ioan, precum și pe frații de arme ai acestora: Mihai de Petrova, Mihai Nan de Slatina, Petru Leucă din Valea Lupului, Ioan Miclea din Șugatag, Petru de Berbești, Simion fiul lui Pop de Uglea, Lupșa de Berbești, Steț de Biserica Albă și George Avram de Oncești.[9] Arborele genealogic al familiei Huniade[10] Mengu-Timur │ Thocomerius │ Basarab I │ cuman

∞

Cneaz ... Basarab │

│ | ─────────┐──────|

│ Both │ ┌───────────┴────── ────┐ Csorba/Sorb(∞Édua) Rados │ ┌──────────────┬─── ─────────────────| ─────────────────── ──────────────┐ Rados Magos Vajk/Voicu(∞Erzsébet Morzsinai) Candachia │ ┌───────────|───── —— ────────────────┐── ───────┐──────—— ──┐─────——──┐───── ——──┐ János Iancu de Hunedoara (∞Erzsébet Szilágyi)Iván Vajk Erzsébet Klára Mária 1395-1400 1400-1456

┌───────────┴────── ───┐ László Matia Corvin(o-o Borbála Edelpeck) 1431-1457 1443-1490 ++ │ Ion Corvin (Corvin János) (∞ Beatrice de Frangepan / Frangepán Beatrix) 1473-1504 │ ┌───────────┴────── ───┐ Erzsébet Corvin Kristóf Corvin 1496-1508 1499-1504 ++ ++ Document scris în latină medievală emis de cancelaria regelui Matia Corvin Numele A fost botezat în Biserica Sfântul Mihail din Cluj, primind numele de Matia ca născut în ajunul zilei de 24

februarie, zi în care calendarul roman îl comemora[11] pe Sfântul Matia (trecut în calendarul răsăritean pe 9 august).

Din cauza frecvenței reduse a numelui Matia în spațiul românesc transilvănean, prenumele regelui a fost și este pronunțat de români, Matei sau Mateiaș. Aceasta poate fi și o urmare a asemănării numelui apostolului Matia cu cel al evanghelistului Matei (sărbătorit la 21 septembrie în calendarul roman universal, respectiv la 16 noiembrie în cel creștin ortodox). Mai mult, în Moldova s-a încetățenit numele Mateiaș, de la numele maghiar al regelui, Mátyas (Mattia). De aici, istoricii din Muntenia l-au preluat ca Matei, considerând numele Mateiaș ca fiind un hipocoristic.[12] Însă numele corect, care rezultă din documente, este Matia/Mattia/Mathias. Epitetul Corvinus provine de la stema familiei, ce conținea un corb (corvus în latină).

Vezi și Casa Matia din Cluj

Familia Huniade Statuia lui Matei Corvin Note ^ Matei Corvin, alungat din centrul Clujului ^ http://www.ftr.ro/mici-istoriiclujene-x-matia-corvinulregele-nascut-la-cluj-50921.php , ^ [1] ^ Konrad Gündisch, Siebenbürgen und die Siebenbürger Sachsen, München 1998, pag. 64. ^ Ioan Aurel Pop, Din mainile valahilor schismatici, Editura Litera,2011,p. 347 ^ Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, I/2, ediție de Nicolae Densușianu, București, 1890, nr. CCCLXXXI, p. 462-463. ^ Garázda - Lexikon :: ^ Marcus Tanner, The Raven King: Matthias Corvinus and the Fate of his Lost Library.

Yale University Press, 2009, p.

27-28. ^ Constantin Ioan Lazu, Maramureșul istoric -Editura Vicovia, pag.44, ISBN 978-9731902-77-7 ^ Mór Bán, Hunyadi.

Genealogia familiei Hunyadi,

Editura Gold Book, 2010. ISBN 978 963 426 182 7. ^ În prezent Biserica RomanoCatolică îl comemorează pe Sf. Matia la 14 mai. ^ Alexandru Simon, Refacerea trecutului dorit: ipostaze medievale, moderne si contemporane ale unui monarh, „Anuarul Institutului de Istorie «G. Baritiu» din Cluj-Napoca”, tom L, 2011, p.

97-107 ^Citat„Cu sprijinul nobilimii mici și mijlocii și al trupelor de mercenari conduse de Mihai Szilágyi, Matei Corvin este ales rege al Ungariei” la 24 ianuarie 1458. — Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1972, pag.

136.

Bibliografie http://www.historicacluj.ro/anuare/AnuarBaritHist orica2011/05.pdf Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler ș.a., Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541), Academia Română, Cluj, 2009 (ediția a II-a); Ioan-Aurel Pop, The Names of the Hunyadis, în: Matthias Rex. Hungary at the Dawn of the Renaissance, edited by

István Draskóczy, Ildikó Hórn, Iván Horváth, András Végh, University Press of Budapest, 2008, pag. 511-532.

Legături externe Commons Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Matia Corvin Istoricii Adrian Rusu și Tudor Sălăgean despre regele Matia Corvin Alexandru Gabriel Filotti, „Frontierele românilor”, Editura Istros, Brăila 2007 De ce e corect Matia, și nu Matei sau Mátyás Corvin Ioan-Aurel Pop, Despre Clujul lui Matia Corvinul Mici istorii clujene (X): Matia Corvinul, Regele născut la Cluj, 10 octombrie 2011, Camelia Pop, Foaia Transilvană Matei Corvin, cel mai studiat român la Yale, 21 aprilie 2010, Michael Nicolas Blaga, Historia Românul de pe tronul Ungariei: Matia Corvin, 15 martie 2012, Adevărul - articol Historia Matei Corvinul, în apărarea românilor, 13 ianuarie 2012, Virgil Lazar, România liberă

Matia Corvin, repus in drepturile istorice, 2 aprilie 2009, Virgil Lazar, România liberă Matia Corvin, regele nascut la Cluj (I), 16 mai 2008, Tudor Salagean, Ziarul de Duminică Matia Corvin, regele nascut la Cluj (II), 23 mai 2008, Tudor Salagean, Ziarul de Duminică Matia Corvin, regele nascut la Cluj (III), 30 mai 2008, Tudor Salagean, Ziarul de Duminică De ce Casa Matia a fost, timp de secole, cea mai valoroasă proprietate din Transilvania, de Claudiu Padurean, In: România liberă (online), 23 februarie 2016 (stire actualizata la ora 15:37, 24 februarie 2016) Accesat la 24 februarie 2016.

Informații bibliotecare BIBSYS: 90590937 BNE: XX1590491 BNF: cb11969220f (data) CiNii: DA13350071 GND: 118579029 ISNI: 0000 0001 2118 5284 LCCN: n50006566 LNB: 000202824 NKC: jn20000701187 NSK: 000029136 SELIBR: 194424 SNAC: w6mp7nkf SUDOC: 027707210 VIAF: 4938768 WorldCat Identities (via VIAF): 4938768

Categorii: Decese în 1490Decese pe 6 aprilieNașteri în 1443Regi ai UngarieiIstoria ClujuluiFamilia CorvineștilorTransilvăneniNob ili maghiariFamilia HuniadePoligloți româniNobili români transilvăneniPoligloți maghiariEponime ale asteroizilor Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier

Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons În alte limbi Български Deutsch Ελληνικά English Español Français Magyar Српски / srpski Türkçe Încă 50 Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 30 mai 2021, ora 17:54.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

3, Vlad Țepeș

De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Text document with red question mark.svg Deși acest articol conține o listă de referințe bibliografice, sursele sale rămân neclare deoarece îi lipsesc notele de subsol.

Puteți ajuta introducând citări mai precise ale surselor.

Plume pen w.svg Tonul acestui articol sau al acestei secțiuni este nepotrivit pentru o enciclopedie.

Puteți contribui la îmbunătățirea lui sau sugera modificările necesare în pagina de discuție.

Pentru alte sensuri, vedeți Vlad Țepeș (dezambiguizare).

Vlad Țepeș Domn al Țării Românești Vlad Tepes 002.jpg Tablou postum, din a doua jumătate a secolului XVI-lea.

60x50 cm. Kunsthistorisches Museum (Viena).

Date personale Născut 1431[3] Modificați la Wikidata Sighișoara, Regatul Ungariei Modificați la Wikidata

Decedat 14 decembrie 1476 (45 de ani) Modificați la Wikidata București, Țara Românească Modificați la Wikidata Înmormântat Mănăstirea Snagov Modificați la Wikidata Cauza decesului omor[4] (decapitare[5]) Modificați la Wikidata Părinți Vlad Dracul Frați și surori Radu al III-lea cel Frumos Modificați la Wikidata Căsătorit cu Anastasia Maria Holszanska? sau Cneajna Bathory?

Jusztina Szilágyi de Horogszeg [2], sau Ilona Szilágyi Ilona sau Jusztina Nelipic[1] Copii Mihnea I cel Rău Modificați la Wikidata Cetățenie Flag of Wallachia.svg Țara Românească Modificați la Wikidata Religie Biserica Ortodoxă Română creștinism ortodox[*] Modificați la Wikidata Ocupație suveran[*] Modificați la Wikidata Apartenență nobiliară Titluri prinț Voievod

Familie nobiliară Dinastia Drăculeștilor Domnie Domnie octombrie– decembrie 1448 Predecesor Vladislav al IIlea Succesor Vladislav al II-lea Domnie august 1456 decembrie 1462 Predecesor Vladislav al IIlea Succesor Radu cel Frumos Domnie 1476[1] Predecesor Basarab Laiotă cel Bătrân Succesor Basarab Laiotă cel Bătrân Semnătură Wladislaus Dragwlya.JPG Modifică date / text Consultați documentația formatului Vlad Țepeș (n. 1431,[3] Sighișoara, Regatul Ungariei – d. 14 decembrie 1476, București, Țara Românească), denumit și Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini), a domnit în Țara Românească în anii 1448, 1456-1462 și 1476.[1] Cuprins 1 Familia. Considerații generale

1.1 Originea supranumelui „Dracula” și a poreclei „Țepeș” 2 Domn al Țării Românești 2.1 Începutul domniei 2.2 Conflictul cu Imperiul Otoman 2.3 Ultima domnie, sfârșitul vieții și locul mormântului 3 Reprezentări 4 Dracula 5 Ecranizări 6 Note 7 Bibliografie 8 Vezi și 9 Legături externe Familia. Considerații generale Conform legendei moderne s-a născut la Sighișoara în Voievodatul Transilvaniei, fiind fiul lui Vlad Dracul și al unei nobile transilvănene. De fapt, locul exact al nașterii nu se cunoaște.

A fost căsătorit de trei ori: întâi cu o nobilă din Transilvania Cneajna Bathory, apoi cu Jusztina Szilagyi din Moldova și apoi cu Ilona Nelipic[1], verișoară a lui Matei Corvin.

A avut cinci copii, patru băieți și o fată: Radu și Vlad din prima căsătorie, Mihail și Mihnea cel Rău din a doua și

Zaleska din a treia căsătorie.

[1]. Se pare că Radu, un descendent din Vlad Țepeș, s-a stabilit în Moldova și a pus bazele ramurii moldovenești a neamului Drăculeștilor [6]. În timpul domniei sale, Țara Românească și-a obținut temporar independența față de Imperiul Otoman. Vlad Țepeș a devenit vestit prin severitatea sa și pentru că obișnuia să își tragă inamicii în țeapă. Din cauza conflictelor cu negustorii brașoveni, aceștia l-au caracterizat, propagandistic, ca pe un principe cu metode de o cruzime demonică. În 1453, resturile Imperiului Bizantin sunt cucerite de otomani, care obțineau astfel controlul asupra Constantinopolului (actualul Istanbul) și amenințau Europa.

Imperiul Otoman ajunge să stăpânească mare parte din Balcani (teritoriile statelor actuale Serbia, parțial Ungaria, parțial România, Bulgaria, Albania și Grecia), extinderea spre occident oprindu-se la porțile Vienei, al cărei asediu eșuează. În acest context

istoric, Vlad Țepeș a luptat pentru a-și apăra domnia și țara, folosind împotriva inamicilor metodele de disuasiune specifice epocii, din care făceau parte și execuțiile și supliciile cu caracter exemplar și de intimidare.

Originea supranumelui „Dracula” și a poreclei „Țepeș” Tatăl său, Vlad Dracul, fusese primit în Ordinul Dragonului.

Ordinul - care poate fi comparat cu cel al Cavalerilor de Malta sau cu cel al Cavalerilor Teutoni - era o societate militaro-religioasă, ale cărei baze fuseseră puse în 1387 de Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei (mai târziu împărat al Sfântului Imperiu Roman) și de cea de-a doua soție a sa, Barbara Cillei.

Simbolul Ordinului Dragonului Desen înfățișând Simbolul Ordinului Dragonului Simbolul Ordinului era un dragon, iar scopul era apărarea creștinismului și cruciada contra turcilor otomani.

Datorită apartenenței sale la Ordinul Dragonului[7], tatăl lui Vlad Țepeș era supranumit Dracul, după numele latin al Ordinului Dragonului (Draco).

[8] Vlad al II-lea a fost primit în Ordinul Dragonului la Nürnberg, în 1431, de către Sigismund de Luxemburg. În 1436, numele lui va fi însă șters de pe lista cavalerilor acestui ordin, deoarece în anul 1432, la numai un an de la înnobilare, contrar statutului creștin al Ordinului care avea ca scop protejarea creștinătății de păgâni, în speță de amenințarea otomană, Vlad al II-lea Dracul i-a condus personal pe turcii care au asediat și incendiat Cetatea Severinului, fiind uciși toți cavalerii teutoni din cetate, care luptau împotriva pericolului otoman. Tot în 1432 în fruntea acelorași turci, folosindu-se prin viclenie de titlul de cavaler al Ordinului, Vlad al II-lea Dracul a ordonat deschiderea porților Cetății Caransebeșului care, ascultând porunca, a fost incendiată și jefuită de aceiași turci conduși de Vlad al II-lea Dracul, jaf și pustiire care se va întinde în

întregul sud al Transilvaniei, turcii retrăgându-se cu prăzi și robi nenumărați la sud de Dunăre.

Porecla Țepeș i s-a atribuit lui Vlad al III-lea în urma execuțiilor frecvente prin tragere în țeapă pe care le ordona. Chiar turcii îl denumeau Kazıklı Bey, (Prințul Țepeș). Acest nume a fost menționat pentru prima oară într-o cronică valahă din 1550 și s-a păstrat în istoria românilor.

Domn al Țării Românești Începutul domniei În iarna anului 1436, Vlad Dracul a devenit domn al Țării Românești și s-a stabilit la Curtea domnească din Târgoviște. Vlad Drăculea și-a urmat tatăl și a trăit acolo șase ani. În 1442, din motive politice, el și fratele său mai tânăr, Radu cel Frumos, au fost ceruți ca ostatici de către sultanul Murad al II-lea; Vlad al III-lea a fost ostatic până în 1448, iar fratele său până în 1462. Această perioadă de captivitate a jucat un rol important în formarea și

ascensiunea la putere a lui Vlad. Turcii l-au eliberat, în 1447, după moartea tatălui său - asasinat la comanda lui Vladislav al II-lea, rival la tronul Țării Românești. Tot atunci, Vlad a aflat și de moartea fratelui său mai mare, Mircea, torturat și îngropat de viu de boierii din Târgoviște.

La vârsta de 17 ani, susținut de un corp de cavalerie turcească și de un contingent de trupe împrumutate lui de pașa Mustafa Hassan, Vlad Drăculea a luat pentru prima dată domnia Țării Românești.

Dar, două luni mai târziu, a fost înfrânt de Vladislav al IIlea, care și-a recăpătat tronul.

Pentru a-și asigura a doua și cea mai lungă domnie, Vlad al III-lea a trebuit să aștepte până în 20 august 1456, când a reușit să-și ucidă dușmanul de moarte.

Primul act important de răzbunare a fost indreptat împotriva boierilor din Târgoviște, vinovați de moartea tatălui și a fratelui său. În duminica de Paști a anului 1459, el a arestat toate

familiile de boieri care participaseră la petrecerea princiară. Cei mai bătrâni au fost trași în țeapă, iar ceilalți au fost forțați să străbată pe jos drumul de o sută de kilometri din capitală până la Poenari, unde au fost puși să construiască o fortăreață pe ruinele unui avanpost vechi cu vedere la râul Argeș.

Vlad Țepeș a ajuns curând faimos din cauza metodelor sale brutale de pedepsire.

Conform detractorilor sași din Transilvania, el ordona deseori ca osândiții să fie jupuiți de piele, fierți, decapitați, orbiți, strangulați, spânzurați, arși, fripți, ciopârțiți, bătuți în cuie, îngropați de vii etc. De asemenea, punea să li se taie victimelor nasul, urechile, organele genitale și limba. Însă supliciul favorit era trasul în țeapă, de la care provine porecla Țepeș, cel care trage în țeapă. Această formă de execuție a folosit-o în anii 1457, 1459 și 1460 contra negustorilor transilvăneni care nu respectaseră legile sale comerciale. Incursiunile pe care le făcea împotriva sașilor

din Transilvania erau în același timp și acte de protecționism menite să promoveze activitățile comerciale din Țara Românească. În plus, în acea perioadă era ceva obișnuit ca pretendenții la tronul Țării Românești să găsească sprijin în Transilvania, unde așteptau momentul potrivit pentru a acționa.

Vlad Țepeș într-un tablou reprezentând patimile lui Isus (detaliu, 1460), biserica Maria am Gestade, Viena, Austria.

Theodor Aman - Vlad Țepeș și solii turci În Enciclopedia Britanică[9] se menționează că Vlad Țepeș nu a inventat această metodă de tortură și execuție, fiind prescrisă ca pedeapsă pentru uciderea soției în Codul lui Hammurabi.

Conflictul cu Imperiul Otoman În 1459, Vlad Țepeș refuză să mai plătească tribut turcilor (10.000 galbeni anual). Se pare că această răzvrătire s-a datorat existenței unui proiect de cruciadă impotriva

otomanilor, cruciadă susținută de Papă și în care regele Ungariei, Matia Corvin, ar fi urmat să joace rolul principal (acesta chiar primește de la Papă suma de 40.000 galbeni, suficientă pentru a echipa 12.000 de oameni și 10 nave de război). În acest context politic, Vlad Țepeș încheie o alianță cu Matei Corvin, probabil la începutul anului 1460, pe care otomanii ar fi vrut să o împiedice. Mai mult, aceștia vor încerca prin intermediul lui Hamza pașa, beiul de Nicopole, și al diacului sultanului, Catavolinos, să-l prindă pe Vlad prin vicleșug, fără succes însă. Odată dejucate planurile otomanilor și pedepsiți (cei doi au fost trași în țeapă împreună cu toți soldații turci care-i însoțeau), Vlad Țepeș organizează o campanie surpriză la sud de Dunăre în iarna 1461-1462.

O întinsă regiune, de la Oblucița la Novoe Selo și de la vărsarea Dunării în Marea Neagră până la Rahova, a fost devastată. Mai mult, cetatea

Nicopole fiind ocupată prin vicleșug, peste 20.000 de turci au pierit sub armele valahilor, numărul celor uciși fiind indicat de însuși Vlad Țepeș într-o scrisoare adresată lui Matei Corvin. Tot în această scrisoare, expediată din Giurgiu la 11 februarie 1462, Vlad îi solicita în mod insistent sprijin regelui ungar. Deși l-a asigurat, la 4 martie 1462, că îi va veni în ajutor, Matei Corvin a părăsit Buda abia la sfârșitul lui august, când campania otomană era deja încheiată. În ceea ce-l privește pe Mahomed al II-lea, acesta, surprins de sfidarea lui Țepeș, îi va pregăti un răspuns pe măsură. În primăvara lui 1462, sultanul, în fruntea unei armate uriașe, circa 100120.000 de oameni (a doua ca mărime după aceea care cucerise Constantinopolul) plus 175 de nave de război al căror scop era acela de a cuceri Chilia, se va îndrepta spre Dunăre. Efectivele domnului valah nu depășeau, după estimările cele mai generoase, 30.000 de oșteni. Deși Vlad încearcă să-i oprească pe turci

la Dunăre, în dreptul cetății Turnu, aceștia, la adăpostul nopții, reușesc să treacă fluviul îndreptându-se direct spre Târgoviște (4 iunie 1462). În aceste condiții Țepeș va aplica tactica hărțuirii: pustiirea pământului - mai ales drumul spre Târgoviște -, otrăvirea fântânilor, atacarea detașamentelor turcești plecate după hrană. În această atmosferă apasătoare în care oștile turcești, flămânde și înfricoșate, înaintau prin țara pustiită, a avut loc marea lovitură a lui Vlad Țepeș, atacul de noapte din 16-17 iunie 1462, menit să demoralizeze și mai mult oastea otomană, atac despre care pomenesc toate izvoarele relative la campania din 1462. Ținta atacului a fost însuși sultanul, însă acesta a scăpat, cortul său fiind confundat cu al unui vizir. Totuși efectul psihologic al atacului a fost important. Mulți turci au fost uciși, iar sultanul, conform relatărilor, "a părăsit în ascuns tabăra în chip rușinos"; văzând "marea pierdere suferită de ai săi" a dat ordin

de retragere. În apropierea Târgoviștei îl aștepta un spectacol care a băgat groaza în oștile sale: o pădure de țepi în care atârnau o mulțime de turci uciși în înainte sau în timpul bătăliei; în fața acestei priveliști turcii "s-au înspăimântat foarte tare", iar sultanul a recunoscut că "nu poate să ia țara unui bărbat care face lucruri așa de mari" și care "ar fi vrednic de mai mult".

Cu excepția cronicilor turcești, toate celelalte izvoare mărturisesc înfrângerea sultanului, care a fost silit „să se întoarcă în fugă spre Dunăre cu mari pierderi printre ai săi și cu rușinea de a fi dat dosul”.

Oastea turcă s-a îndreptat spre Dunăre, așa de repede încât la 11 iulie 1462 sultanul ajunsese la Adrianopol. Conform cronicarului bizantin Chalcocondil, sultanul l-a lăsat la plecare, la Târgoviște, ca domn pe fratele lui Țepeș, Radu cel Frumos, în ideea ca acesta să atragă de partea sa pe toți cei ce i se împotriveau lui Țepeș. Pașa de Nicopole urma

să asigure sprijin armat lui Radu.

Perioada care a urmat a fost foarte tulbure pentru istoria Țării Românești, cei doi frați căutând fiecare să-și întărească forțele pentru a-și elimina adversarul. Spre deosebire de Vlad Țepeș care dorea continuarea luptei antiotomane, Radu cel Frumos oferea boierilor pacea și prietenia cu sultanul. Aceștia trec până la urmă de partea lui. În aceste condiții, părăsit de cea mai mare parte a boierilor, dar având încă o oaste destul de numeroasă cu care se pare că în jurul datei de 8 septembrie ar fi dobândit chiar o ultimă victorie asupra adversarilor săi, în octombrie 1462 Țepeș trece în Transilvania pentru a se întâlni cu aliatul său Matei Corvin.

Cum acesta nu venise nici pregătit, nici prea hotărât de luptă, a decis destul de repede să-și schimbe planul inițial, recunoscând situația existentă în Țara Românească și renunțând să-l sprijine pe Tepeș. Mai mult, la decizia

regelui ar fi contribuit și o presupusă scrisoare a lui Vlad către sultan în care domnul muntean ar fi cerut iertare și, mai mult decât atât, s-ar fi obligat să-l ajute împotriva oștilor maghiare. Drept urmare, în noiembrie 1462 Vlad Țepeș, în loc să primească ajutorul aliatului său, este arestat sub acuzația de trădare și încarcerat la Vișegrad vreme de 12 ani. După Vișegrad, e silit să locuiască aproape 2 ani la Buda, cu domiciliu forțat. Va fi eliberat în 1475, la cererea lui Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, în contextul presiunilor turcești tot mai mari asupra teritoriilor de la nord de Dunăre.

Ultima domnie, sfârșitul vieții și locul mormântului Vlad a fost recunoscut ca domn al Țării Românești pentru a treia oară în 1475, însă s-a bucurat de o perioadă foarte scurtă de domnie. A fost asasinat la sfârșitul lunii decembrie 1476. Corpul său a fost decapitat și capul trimis sultanului, care l-a așezat într-o țeapă, ca dovadă a triumfului asupra lui Vlad Țepeș. S-a emis

ipoteza ca „Drăculea” ar fi fost îngropat la Mănăstirea Snagov, pe o insulă din apropierea Bucureștilor. Examinările recente au arătat că „mormântul” lui Țepeș de la mănăstire conține doar câteva oase de cal datate din neolitic și nu rămășițele adevărate ale domnului valah. După opinia reputatului istoric Constantin Rezachevici, mormântul acestuia ar fi pe locul mănăstirii Comana, ctitorie a voievodului.[10] Reprezentări Pentru înfățișarea lui Vlad Țepeș s-au păstrat o serie de izvoare, printre ele fiind o descriere a făcută de un martor ocular contemporan și o serie de imagini: un desen, o gravură în mai multe copii, trei miniaturi și două tablouri. Pe lângă valoarea lor brută, aceste imagini sunt și o mărturie a schimbărilor manierei de reprezentare a voievodului român de-a lungul timpului.

[11] În afară de aceste reprezentări directe ale voievodului, exista în epocă și practica criptoportretelor, care înfățișează persoane

contemporane artistului în ipostaze biblice sau mitologice.

Dracula Articol principal: Dracula.

Cartea Dracula (1897), a scriitorului irlandez Bram Stoker, este o nuvelă prezentată în forma unei alegorii istorice, cu accent critic, ale cărei acțiuni se petrec în Transilvania și Anglia secolului XIX și nu se bazează numai pe faptele istorice locale din timpul domniei lui Vlad Drăculea. Aceasta face parte dintr-o serie de nuvele publicate de autor între anii 1875 (Calea de bunelor intenții, adaptare a idiomului britanic „The Primrose Path”) și 1911 (Sălașul viermelui alb). În urma succesului seriei de nuvele publicate de Stoker, Transilvania a rămas asociată personajului mitologiei moderne Dracula.

Cripto-portret. O pictură germană din perioada imediat următoare stilului gotic, în care Vlad este reprezentat în ipostaza defăimătoare a lui

Pilat din Pont ascultându-l pe Iisus Hristos. Pictor vienez (Meister der Tafeln von Velenje), cca. 1462–1465, tempera pe lemn. Actualmente în Narodna galerja din Ljubljana.[12] Scriitorul irlandez Bram Stoker putea ușor consulta la Royal Library din Londra câteva din acele gravuri săsești din secolul XV, ce se găseau și în colecțiile de la British Museum, în care Vlad Țepeș este descris ca un monstru, un vampir ce bea sânge de om și un mare amator de cruzimi. A avut probabil acces și la cartea „Istoria Moldovei și a Țării Românești” a lui Johann Christian von Engel[13], care îl descrie pe Vlad Țepeș ca un tiran sângeros, ceea ce i-a dat probabil ideea să ia prințul Țării Românești ca model pentru personajul său fictiv: Dracula. Unii autori precum Matei Cazacu sau Dumitru Peligrad au propus ideea că Stoker ar fi avut o relație de amiciție cu un profesor maghiar de la Universitatea din Budapesta, Ármin Vámbéry, și este posibil ca acesta să îi fi dat informații despre Vlad Țepeș.

Mai mult, faptul că Dr. Abraham Van Helsing îl menționează pe prietenul său Arminius în romanul din 1897 ca sursă a cunoștințelor sale despre Vlad al III-lea numit Dracula, pare să sprijine această ipoteză. Trebuie reținut și faptul că aceasta pare să fie singura cauză, neexistând o legătură reală între Vlad Drăculea din istorie (14311476) și mitul literar modern al vampirului care este cartea lui Bram Stoker. Acesta s-a folosit de surse folclorice, mențiuni istorice și experiențe personale pentru a realiza un personaj complex. Pe de altă parte, merită menționat faptul că detractorii politici principali ai lui Vlad - în general sașii - se foloseau de sensul de diavol al cuvântului drac pentru a umbri reputația voievodului.

Astfel, asocierea dintre cele două sensuri ale cuvântului, dragon și diavol, și porecla Drăculea ar putea să explice de ce Vlad al III-lea Țepeș a fost asociat de către Bram Stoker cu vampirismul. Un important element simbolic al Ordinului Dragonului, din care s-a inspirat Stoker pentru a-și crea

personajul demonic, era îmbrăcămintea oficială a Ordinului - o capă neagră peste o haină roșie - ce era purtată doar vinerea pentru a comemora Patimile lui Iisus Hristos. Tot Bram Stoker a avut ideea să asociaze acestei legende europene un animal sud-american: liliacul hematofag zis Vampir (Desmodus rotundus).

Ecranizări Pe lângă nenumăratele filme cu Dracula, care nu au decât vagi legături cu adevăratul Vlad Țepeș, două încearcă să se apropie de realitate. În anul 1979, Doru Năstase a regizat un film istoric despre viața domnitorului. În rolul lui Vlad a jucat Ștefan Sileanu.

O portretizare a copilăriei domnului încearcă Sergiu Nicolaescu, în filmul său „Mircea” (1989) - rol jucat de Vlad Nemeș. Desigur, aceasta reprezintă doar o licență, întrucât la moartea marelui voievod și domn, Vlad nici măcar nu se născuse. Astfel, se încearcă o explicație asupra genezei comportamentului de

mai târziu al lui Țepeș: dragostea pentru țară și groaznica pedeapsă care i-a dat porecla.[necesită citare] Note ^ a b c d e f The British Chronicles, Volumul 2 de David Hughes ^ genealogia familiei Szilagyi de Horogszeg ^ a b NBC News, accesat în 14 noiembrie 2019 ^ NBCNews.com, 31 octombrie 2013 ^ https://www.britannica.com/bio graphy/Vlad-the-Impaler Lipsește sau este vid: |title= (ajutor) ^ Sergiu Bacalov, Tangențe moldovenești în istoria neamului Drăculeștilor (Dracula) https://bacalovsergiu.files.word press.com/2016/04/deschidepdf-sergiu-bacalovtangenc5a3e-moldovenec59ftic3aen-istoria-neamuluidrc483culec59ftilor_dracula.pd f ^ Livingstone, David (2011).

Terrorismul și Illuminati: o istorie de trei mii de ani.

Progressive Press. (p. 105, cap.

Sfântul Imperiu Roman.

Habsburgii) ^ Matei Cazacu, A propos du récit russe Skazanie o Drakule voevode. În: Cahiers du monde russe et soviétique. 1974, vol.

15, nr.3-4, pp. 279-296 ^ Encyclopædia Britannica, Vlad the Impaler, articol scris de Michael Ray [Vlad the impaler = Vlad Țepeș] online ^ Constantin Rezachevici, Unde a fost mormântul lui Vlad Tepes? (II), Magazin Istoric, nr.3, 2002, p.41) ^ Pokorny 2008, p. 21. ^ p. 31 ^ În Geschichte des Ungarischen Reiches und seiner Nebenländer, 1797–1804, vol. 1: Halitsch und Waldimir bis 1772, Teil 1, vol. 2: Geschichte der Fürstentumer Moldau und Walachey, 1804 Teil 2 Bibliografie Ștefan Andreescu - Vlad Țepeș (Dracula). Între legendă și adevăr istoric.

Denis Buican - Dracula și avatarurile sale, Bucuresti, Scripta, 1993.

Denis Buican- Metamorfozele lui Dracula, Bucuresti, Scripta, 1996.

Sergiu Bacalov, Tangențe moldovenești în istoria neamului Drăculeștilor (Dracula) https://bacalovsergiu.files.word press.com/2016/04/deschidepdf-sergiu-bacalovtangenc5a3e-moldovenec59ftic3aen-istoria-neamuluidrc483culec59ftilor_dracula.pd f Neagu Djuvara -De la Vlad Țepeș la Dracula Vampirul, Editura Humanitas, ISBN 97350-0438-0 Florin Andreescu - România Vlad Țepeș - Dracula, Editura Ad Libri Ileana Toma - Singurătatea lui Vlad Țepeș, Editura Didactică și Pedagogică, 2001.

Florin Șperlea - De la Vlad Țepeș la Ceaușescu, Editura Corint, 2001.

Emil Stoian - Vlad Țepeș - mit și realitate istorică, Editura Albatros Radu Florescu - The Life and Times of the Historical Dracula, curs de istorie, 1988, Boston College Radu Florescu și Raymond T. McNally - Dracula - Prince of Many Faces; His life and His Times, Back Bay Books, Little,

Brown and Company, New York / Boston, ISBN 0-31628655-9 (cartonată) și ISBN 0316-28656-7 (copertă normală) Bartholomäus Ghotan: Van deme quaden thyranne Dracole Wyda, nicht vor 1488 (Digitalisat (7,88 MB) des Exemplars der SzéchényiNationalbibliothek mit ungarischer Einleitung) Wörly: So die Christen mit Gottes hilff unnd beystandt widerumb bey 500000 Türcken bey Ostrahitz inn Croatien den 29. Octobris, anno des 87. Jar aberhalten, unnd uberwunden haben, 1587.

Magdeburg: Historia Wie grewlich der grosse Mahomet, Türckischer Keiser, des Namens der ander die hoch berühmte Stadt Constantinopel, mit viermal hundert tausend Man belagert, erobert, geplündert vnd endlich in seine gewalt bracht hat, 1595.

Sebastian Henricpetri: Walachischen Kriegs oder Geschichten warhaffte Beschreibung, 1578.

Bukoavn: Alphabetarium der Walachen in Siebenbürgen, um 1600.

Mathiae Corvini Hungariae Regis, 1891.

S. Lur’e: Povest’ o Drakule / issledovanie i podgotovka tekstov, 1964.

Radu Florescu: Dracula a biography of Vlad the Impaler 1431–1476, 1973.

Nicolae Stoicescu: Vlad Țepeș.

Bukarest 1976 (engl. Ausgabe 1978: Vlad Țepeș : prince of Walachia) [Beides nur noch antiquarisch] Dieter Harmening: Der Anfang von Dracula. Zur Geschichte von Geschichten, 1983.

Matei Cazacu : Histoire du prince Dracula, Paris-Genève, Droz, (1988) et Taillandier (2004) ISBN 2-84734-143-9.

Matei Cazacu: L’Histoire du Prince Dracula en Europe centrale et orientale (XVe siècle), 1988.

Buican (Denis): Dracula de Vlad l'Empaleur à Staline et Ceaușescu, La GarenneColombes, Éditions de l'Espace européen, 1991.

Ralf-Peter Märtin: Dracula.

Das Leben des Fürsten Vlad Țepeș, Fischer, Frankfurt am Main ²1993, ISBN 3-596-103304.

V. Mărculeț, A.V. Ștefănescu, S. Ion, Gherghina Boda, G. Marcu, M. Chiriac, ElenaGabriela Maximciuc, I. Mărculeț, S. Stoica, Dicționarul domnilor Țării Românești și ai Moldovei, Ed. Meronia, București, 2009.

Denis Buican : Les Métamorphoses de Dracula.

L'histoire et la légende, Paris, Le Félin, 1993.

Kurt W. Trptow: VladIII. Dracula, The Life and the Times of the historical Dracula, Center for Romanian Studies, ISBN 973-98392-2-3, 2000 Academia Româna (Académie Roumaine): Istoria Românilor vol.IV (Histoire des Roumains), Bucarest, Editura Enciclopedicǎ, 2001.

Jean Nouzille : La moldavie Histoire tragique d'une région européenne, Paris, Ed. Belier, 2004 ISBN 2-9520012-1-9 Constantin Dobrila : Entre Dracula et Ceaucescu. La tyrannie chez les Roumains, Bucarest, Institut culturel roumain, 2006.

Dracula.Woiwode und Vampir. hsg. von Wilfried Seipel, Ausstellung. Kunsthistorisches Museum, Sammlungen Schloss

Ambras, bearbeitet von Margot Rauch, Alfred Auer, Veronika Sandbichler, Katharina Seidl, Thomas Kuster. Innsbruck 2008, ISBN 978-3-85497-139-9 Michael Kroner: Dracula.

Wahrheit, Mythos und Vampirgeschäft, Johannis Reeg Verlag, Heilbronn, 2005, ISBN 978-3-937320-33-5 Vezi și Familia Basarabilor Lista domnilor Țării Românești Legături externe Commons Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Vlad Țepeș Cum a ajuns Vlad Țepeș cel mai sângeros domnitor, Vasile Mărculeț, historia.ro Despre Vlad Țepeș Monede atribuite lui Vlad Țepeș Două portrete ale lui Vlad Țepeș Alte portrete ale lui Vlad Țepeș Despre Katharina, iubirea lui Țepeș din Brașov, 7 iunie 2004, Tatiana Dabija, Jurnalul Național - [1] [2] Ecranizări despre Vlad Țepeș sau Dracula

Vlad Țepeș, Transilpedia Vlad Țepeș, între domn drept și monstru sadic, 7 decembrie 2009, Andreea Dogar, Evenimentul zilei Tepes, domnul de legenda, 20 martie 2006, Daniela Cârlea Șontică, Jurnalul Național Vlad Tepes - Prima victimă a unei campanii de presă, 30 noiembrie 2009, Nicu Parlog, Descoperă Vlad Tepes, legenda si realitate, 26 martie 2009, Adrian Bucurescu, România liberă Vlad Țepes – a fost Vlad Țepes erou sau vampir?, 8 noiembrie 2007, Adrian Nicolae, Descoperă In vremea lui Dracula, 15 ianuarie 2007, Cristina Diac, Jurnalul Național Unde dai și unde crapă - despre asasinarea lui Vlad Țepeș, 14 august 2006, Oana Vataselu, Jurnalul Național Taina unui mormânt, 20 martie 2006, Carmen Plesa, Jurnalul Național Țepeș, aceeași faimă proastă, 6 martie 2010, Cătălin Alistari, Evenimentul zilei Vlad Țepeș scapă de Dracula, la Hollywood, 14 decembrie

2009, Florentina Ciuverca, Evenimentul zilei Miturile în istorie și nevoia poporului de eroi. Vlad Țepeș, tiranul transformat în justițiar, 16 februarie 2013, Dana Mihai, Adevărul Cine este cu adevărat Dracula | VIDEO, 7 septembrie 2012, Roxana Roseti, Evenimentul zilei filmul Deliler din 2018 , film turcesc despre Vlad Țepeș Predecesor: Vladislav al II-lea Țării Românești 1448 Succesor: Vladislav al II-lea Predecesor: Vladislav al II-lea Țării Românești 1456 - 1462 Succesor: Radu cel Frumos

Domn al

Domn al

Predecesor: Basarab Laiotă cel Bătrân Domn al Țării Românești 1476 Succesor: Basarab Laiotă cel Bătrân

[ascunde] v•d•m Domnii Țării Românești Anii 1300 - 1400 Basarab I • Nicolae Alexandru • Vladislav I • Radu I • Dan I • Mircea cel Bătrân • Vlad Uzurpatorul Stema Ţării Româneşti la 1700 Anii 1400 - 1500 Mihail I • Radu Praznaglava • Dan al II-lea • Radu Praznaglava • Dan al II-lea • Alexandru I Aldea • Vlad Dracul • Basarab al II-lea • Vlad Dracul • Vladislav al IIlea • Vlad Țepeș • Radu cel Frumos • Basarab Laiotă cel Bătrân • Radu cel Frumos • Basarab Laiotă cel Bătrân • Radu cel Frumos • Basarab Laiotă cel Bătrân • Basarab cel Tânăr Țepeluș • Radu cel Frumos • Basarab Laiotă cel Bătrân • Vlad Țepeș • Basarab Laiotă cel Bătrân • Basarab cel Tânăr Țepeluș • Mircea al IIlea • Basarab cel Tânăr Țepeluș • Vlad Călugărul • Basarab cel Tânăr Țepeluș • Vlad Călugărul

Anii 1500 - 1600 Radu cel Mare • Mihnea cel Rău • Mircea al III-lea • Vlad cel Tânăr • Neagoe Basarab • Teodosie • Vlad Călugărul • Radu de la Afumați • Vladislav al III-lea • Radu Bădica • Radu de la Afumați • Vladislav al IIIlea • Radu de la Afumați • Vladislav al III-lea • Basarab al VI-lea • Moise Vodă • Vlad Înecatul • Vlad Vintilă • Radu Paisie • Barbu Neagoe • Radu Paisie • Șerban din Izvorani • Radu Paisie • Laiotă Basarab • Radu Paisie • Mircea Ciobanul • Radu Ilie Haidăul • Mircea Ciobanul • Pătrașcu cel Bun • Mircea Ciobanul • Petru cel Tânăr • Alexandru al II-lea Mircea • Vintilă • Alexandru al II-lea Mircea • Mihnea Turcitul • Petru Cercel • Mihnea Turcitul • Ștefan Surdul • Alexandru cel Rău • Mihai Viteazul • Nicolae Pătrașcu Anii 1600 - 1700 Simion Movilă • Radu Șerban • Simion Movilă • Radu Mihnea • Radu Șerban • Gabriel Báthory • Radu Mihnea • Radu Șerban • Radu Mihnea • Alexandru Iliaș • Gavril Movilă

• Radu Mihnea • Alexandru Coconul • Alexandru Iliaș • Leon Tomșa • Radu Iliaș • Matei Basarab • Constantin Șerban • Mihnea al III-lea Radu • Gheorghe Ghica • Constantin Șerban • Gheorghe Ghica • Grigore I Ghica • Radu Leon • Antonie din Popești • Grigore I Ghica • Gheorghe Duca • Șerban Cantacuzino • Constantin Brâncoveanu Anii 1700 - 1800 Ștefan Cantacuzino • Nicolae Mavrocordat • Ioan Mavrocordat • Nicolae Mavrocordat • Constantin Mavrocordat • Mihai Racoviță • Constantin Mavrocordat • Grigore al II-lea Ghica • Constantin Mavrocordat • Mihai Racoviță • Constantin Mavrocordat • Grigore al II-lea Ghica • Matei Ghica • Constantin Racoviță • Constantin Mavrocordat • Scarlat Ghica • Constantin Mavrocordat • Constantin Racoviță • Ștefan Racoviță • Scarlat Ghica • Alexandru Scarlat Ghica • Grigore al IIIlea Ghica • Manole Giani Ruset • Alexandru Ipsilanti • Nicolae Caragea • Mihai Suțu • Nicolae

Mavrogheni • Mihai Suțu • Alexandru Moruzi • Alexandru Ipsilanti • Constantin Hangerli • Alexandru Moruzi Anii 1800 - 1860 Mihai Suțu • Caimacam Alexandru Suțu • Constantin Ipsilanti • Alexandru Suțu • Constantin Ipsilanti • Ioan Gheorghe Caragea • Alexandru Suțu • Tudor Vladimirescu • (Scarlat Callimachi*) • Grigore al IV-lea Ghica • Alexandru Dimitrie Ghica • Gheorghe Bibescu • Caimacam Constantin Cantacuzino • Barbu Știrbei • Caimacam Alexandru Dimitrie Ghica • Caimacam Ioan Manu, Emanoil Băleanu și Ioan Filipescu (Filipide) • Alexandru Ioan Cuza Informații bibliotecare BIBSYS: 90364448 BNE: XX1166945 BNF: cb11948734v (data) GND: 118627333 ISNI: 0000 0000 7999 2137 LCCN: n88633447 NDL: 00621613 NKC: jn20000701911 NLA: 49784324 RSL: 000019336 SELIBR: 399052 SNAC: w648513g SUDOC: 027448266 VIAF: 62341705 WorldCat Identities (via VIAF): 62341705

Categorii: Nașteri în 1431Nașteri pe 2 noiembrieDecese în 1476Decese pe 2 decembrieCtitori de edificii religioaseDecese în BucureștiDinastia DrăculeștilorDomni și domnitori ai Țării RomâneștiEponime ale localităților din RomâniaOrtodocși convertiți la romano-catolicismRomâni pe monede și bancnote româneștiRomâni romanocatoliciRomâni din secolul al XV-leaRomâni expatriați în UngariaRomâni pe mărci poștale româneștiRomâni pe medalii româneștiȘefi de stat din secolul al XV-lea Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăVedeți sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook

Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons Wikicitat În alte limbi Български Deutsch Ελληνικά English Español Français Magyar Српски / srpski Türkçe Încă 65 Modifică legăturile

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 27 mai 2021, ora 08:29.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

4, Ștefan cel Mare De la Wikipedia, enciclopedia liberă (Redirecționat de la Stefan cel mare) Sari la navigareSari la căutare Acest articol se referă la Domnul Moldovei. Pentru alte sensuri, vedeți Ștefan cel Mare (dezambiguizare). Ștefan cel Mare Domn al Moldovei Humorstefan.jpg Ștefan cel Mare după Evangheliarul de la Humor, considerată cea mai exactă reprezentare a domnului.

Date personale Născut 1438 sau 1439 Borzești (azi în județul Bacău) Decedat 2 iulie 1504 (~65-66 de ani) Suceava Înmormântat Mănăstirea Putna Modificați la Wikidata

Părinți Bogdan al II-lea Doamna Oltea Căsătorit cu Evdokia Olelkovici (1463 - 67) Maria din Mangop (1472 - 77) Maria Voichița (1478 - 1504) Copii Petru Rareș Elena Bogdan al III-lea cel Orb Alexandru al Moldovei Modificați la Wikidata Cetățenie Flag of Moldavia.svg Moldova Modificați la Wikidata Religie creștinism ortodox[*] Modificați la Wikidata Ocupație suveran[*] domn al Moldovei Modificați la Wikidata Apartenență nobiliară Titluri domnitor al Moldovei[*] Familie nobiliară Dinastia Mușatinilor Domnie Domnie 1457 - 2 iulie 1504 Predecesor Petru Aron Succesor Bogdan al III-lea cel Orb Modifică date / text Consultați documentația formatului Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan

cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române. Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar.

Aceste calități i-au permis să treacă cu bine peste momentele de criză majoră, generate fie de intervențiile militare ale statelor vecine fie de încercări, din interior sau sprijinite din exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie. În timpul domniei sale Moldova atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o perioadă îndelungată de stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială.

Pe plan intern și-a bazat regimul pe o nouă clasă conducătoare formată din oameni proveniți preponderent din mica boierime, ridicați la

demnități pe baza meritelor militare, loialității față de domn sau a înrudirii apropiate cu acesta. De asemenea a sprijinit foarte mult dezvoltarea răzeșimii prin împroprietăriri colective ale obștilor de răzeși, în special în urma războaielor și bătăliilor purtate, fapt care i-a asigurat loialitatea acestei clase, liniștea socială în țară și forța umană pentru a avea o armată de masă -„oastea cea mare”.

Pe plan extern a reușit să ducă o politică realistă având două mari linii directoare: impunerea sau susținerea unor conducători favorabili în țările vecine mici – Țara Românească și Hanatul Crimeii – și o politică de alianțe care să nu permită nici uneia din marile țări vecine – Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei să obțină o poziție hegemonică față de Moldova. A încercat, fără succes, realizarea unui sistem de alianțe internaționale împotriva turcilor, trimițând soli la Papa de la Roma, Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia și Persia.

În plan militar a urmărit două direcții majore de acțiune.

Prima a fost crearea unui sistem de fortificații permanent la granițele țării - în timpul său construindu-se sau dezvoltându-se rețeaua de cetăți ce cuprindea cetățile de la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei, Lăpușna și Hotin. Cea de-a doua direcție majoră a fost crearea unei armate moderne cu o componentă permanentă, profesionistă și semiprofesionistă și o componentă de masă, formată din corpuri de răzeși înarmați, mobilizați în cazul marilor campanii militare.

Pe parcursul domniei a dus peste 40 de războaie sau bătălii, marea lor majoritate victorioase, cele mai semnificative fiind victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin în 1467, victoria de la Lipnic împotriva tătarilor, în 1469 sau victoria repurtată în Bătălia de la Codrii Cosminului asupra regelui Poloniei Ioan Albert, în 1497.

Cel mai mare succes militar l-a reprezentat victoria

zdrobitoare din Bătălia de la Vaslui împotriva unei puternice armate otomane conduse de Soliman-Pașa - beilerbeiul Rumeliei, la 10 ianuarie 1475. În urma pierderii acestei bătălii, În anul următor sultanul Mehmed al II-lea va conduce în persoană o expediție în Moldova încheiată cu înfrângerea armatei Moldovei, în bătălia de la Valea Albă-Războieni.

După 1476, Ștefan a fost nevoit să accepte suzeranitatea Imperiului Otoman, obținând condiții foarte bune pentru Moldova. În schimbul unui tribut anual modic, țara își conserva intacte instituțiile și autonomia politică internă. Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind un număr mare de mănăstiri și biserici atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Transilvania sau la Muntele Athos. Pentru aceste merite a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu numele de Ștefan cel Mare și Sfânt, la 20 iunie 1992.

A fost căsătorit de trei ori, cu Evdochia - fiica marelui cneaz de Kiev, Maria din Mangop din familia imperială bizantină și Maria Voichița - fiica lui Radu cel Frumos, căsătorii în care s-au născut șapte copii. Începând cu 1497 l-a asociat la domnie pe fiul său Bogdan al III-lea, care-i va succede la tron. A murit la 2 iulie 1504 fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.

Stefan cel Mare - portret.jpg Fost-au Ștefan Vodă om nu mare de stat, mânios și de grabu a vărsa sânge nevinovat; de multe ori la ospețe omora fără județ. Amintrelea era om întreg la fire, neleneș și lucrul său îl știa a-l acoperi și unde nu gândeai, acolo îl aflai.

La lucru de războaie meșter, unde era nevoe însuși se vâra, ca văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze și pentru aceia rar războiu de nu biruia și unde-l biruia alții, nu pierdea nădejdea, știindu-se căzut jos, se ridica deasupra biruitorilor. _______ Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei[1]:p. 65

Cuprins 1 Biografie și familie 2 Personalitatea 3 Accederea la tron 4 Politica internă 4.1 Consolidarea bazei politico-sociale 4.2 Relația cu marea boierime 4.3 Crearea noii elite conducătoare 5 Viața economică și socială 5.1 Agricultura 5.2 Infrastructura 5.3 Comerțul 5.4 Administrația financiară 6 Politica externă 6.1 1457-1469 6.2 1470-1486 6.3 1487-1504 7 Puterea armată 7.1 Arta militară 7.2 Organizarea armatei 7.3 Armamentul 7.4 Sistemul de fortificații 8 Războaie și bătălii 8.1 Aspecte generale 8.2 Marile bătălii 8.2.1 Bătălia de la Baia 8.2.2 Bătălia de la Vaslui-Podu Înalt 8.2.3 Bătălia de la RăzboieniValea Albă 8.2.4 Bătălia de la Codrii Cosminului

9 Arta, cultura și religia 9.1 Arhitectura 9.2 Cultura scrisă 9.3 Istoriografia 9.4 Arta decorațiunilor 10 Moldova după Ștefan cel Mare 11 Controverse, neclarități și incertitudini 12 Figura și epoca lui Ștefan cel Mare reflectate în literatură și artă 13 Galerie foto 14 Referințe și note 15 Bibliografie 16 Vezi și 17 Legături externe Biografie și familie

provenea dintr-o familie de boieri de lângă Bacău, cei doi cunoscându-se în perioada în care Bogdan s-a aflat în exil la curtea lui Vlad Dracul. Familia a mai avut încă trei băieți: Ioachim, Ion și Crâstea și două fete: Maria și Sora.[2][3][4]:p.

35

Evdochia de Kiev

În toamna anului 1449, tatăl său, Bogdan sprijinit cu un corp de oaste trimis de Iancu de Hunedoara, învinge armata lui Alexandru al II-lea la Tămășeni, lângă apa Moldovei, la 12 octombrie 1449 și se proclamă domn.[6]:p. 46 Alexandru se refugiază în Transilvania, de unde va încerca să își recapete tronul.

La rândul său, Bogdan, după o încercare nereușită de a căpăta sprijinul și protecția polonezilor, și-a îndreptat

Maria de Mangop Maria Voichița Mormântul de la Mănăstirea Putna Conform tradiției, Ștefan cel Mare s-a născut la moșia tatălui său de la Borzești, ca fiu nelegitim al viitorului domn al Moldovei, Bogdan al II-lea și al Oltei. Bogdan era la rândul său fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun, iar soția sa, Oltea

Data nașterii nu este cunoscută cu certitudine, cele mai plauzibile variante fiind anii 1438[5] sau 1439.[4]:p. 36 Despre copilăria lui Ștefan cel Mare nu sunt date cunoscute, cel mai probabil acesta și-a petrecut-o la reședința familiei.

eforturile diplomatice către Ungaria.[6]:p. 47 La 11 februarie 1450, Bogdan emite în „târgul de jos” — Roman — un hrisov de recunoaștere a suzeranității lui Iancu de Hunedoara, căruia îi făgăduiește sprijin și ajutor, în orice împrejurare, pentru ca în schimb „iubitul nostru părinte să ne ocrotească sub mâna sa și să ne apere de orice dușmani ai noștri”. La sfârșitul actului, unde sunt enumerați martorii care girau acel document este menționată, imediat după domn credința iubitului meu fiu, Ștefan Voevod. Actul reprezintă prima atestare documentară a viitorului domn al Moldovei.[7]:p. 26 Din menționarea de către tatăl său ca asociat la domnie, rezultă că Ștefan împlinise în 1450 cel puțin unsprezece ani, vârsta minimă impusă de cutumele vremii pentru o astfel de demnitate.[4]:p. 36 Bogdan avea să fie asasinat, la 15 octombrie 1451, la Reuseni, de către fratele său vitreg Petru, alt fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun și care va

domni ulterior sub numele de Petru Aron.[8] Cronicarul polonez Jan Długosz relata astfel scena: „Un oarecare Petru, care pretindea că are drept la domnia Moldovei și se înțelesese cu Alexandru ca să împărțească toate deopotrivă, alegând prilejul când Bogdan, poftit la țară, la un unchi de frate al aceluiași Petru, era beat, pe o noapte urâtă, sosind numai cu o sută de moldoveni, înșelă străjile lui Bogdan și, prinzându-l, îi tăie capul.”[9] _____ Jan Długosz, Historiae Polonicae După omorârea lui Bogdan, familia sa, inclusiv tânărul Ștefan vor pleca în exil în Transilvania și apoi în Țara Românească, după instalarea ca domn a lui Vlad Țepeș.

[10]:p. 13 Mama sa, Oltea avea să moară la 4 noiembrie 1465.

[11]:p. 71 Ștefan cel Mare a fost căsătorit de trei ori. Dacă predecesorii săi încercaseră prin căsătorii și alianțe matrimoniale să se apropie de suzeranii lor

catolici, regii Ungariei și Poloniei, politica dinastică a lui Ștefan cel Mare privind căsătoriile a fost diferită - după cum remarca istoricul P. P. Panaitescu - toate trei soțiile lui sunt principese ortodoxe din țări vecine: Evdochia, fiica lui Simeon Olelkovici de la Kiev, Maria din Paleologii de la Mangup, în Crimeea, Maria, fiica lui Radu cel Frumos din Țara Românească.[12]:p. 25 Căsătoria cu Evdochia a avut loc la 5 iulie 1463 când, după cum scrie Grigore Ureche, luatu-s-au doamnă de mare rudă, pre Evdochiia de la Chiev, sora lui Simeon Împăratul. Iară cronicariul cel leșescu scrie că au fostu Evdochiia fată lui Simeon Împăratul, iară nu soră.[1]:p.

36 Căsătoria a durat doar patru ani. Din această căsătorie au rezultat doi băieți și o fată.

Băieții, Bogdan-Vlad născut în 1466 și Petru născut în 1467, au murit amândoi de tineri în anul 1479, la câteva luni distanță, fiind îngropați împreună în același mormânt. Fata, Elena, avea să se mărite cu fiul țarului Ivan al III-lea al Rusiei.

Evdochia moare și ea în 1467, posibil la nașterea lui Petru, fiind înmormântată în Biserica Mirăuți din Suceava.[13]:pp.

449-440 La 14 septembrie 1472 Ștefan se căsătorește din nou, cu Maria, din familia domnitoare din micul regat grecesc pontic Mangop-Theodoro, din Crimeea. Isaac, fratele noii doamne, poartă titlul de „domn de Theodoro și al întregii Khazarii”, iar Mariei înseși i se atribuie o multiplă obârșie împărătească.[14]:pp. 585-587 Cuplul nu a avut copii.

Căsătoria a fost una de conveniență și interes politic, care a durat atâta timp cât acest interes a existat. „În 1475 însă după luna lui iulie, în care Caffa fiind luată de turci, Mangopul intră in stăpînirea lor, Ștefan cel Mare ne mai având nici un interes a păstra ca soție pe moștenitoarea acelei domnii pierdute, se desparte de odrasla Comnenilor și duce la altar pe cealaltă Marie sau Vochița, fata lui Radu Vodă.”[13]:p. 398

_____ A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană Maria va mai trăi puțin după divorț, la 19 decembrie 1477, după cum nota Grigore Ureche pristăvitu-s-au doamna Maria ce era de la Mangop, fiind înmormântată la Mănăstirea Putna.[1]:p. 36 În anul 1475, după divorțul de Maria de Mangop, Ștefan s-au încununat cu doamna Voichița, fata Radului Vodă.[1]:p. 48.

Căsătoria avea să dureze până la moartea domnului, Maria Voichița supraviețuindu-i încă șapte ani. A murit în 1511, fiind înmormântată la Mănăstirea Putna. Din căsătoria lor au rezultat doi copii, un băiat, viitorul domn Bogdan al III-lea și o fată, Maria, decedată în 1518 și înmormântată la Mănăstirea Putna.[13]:pp. 398401 Ștefan a avut și un număr de concubine, cea mai cunoscută fiind Maria Rareș din Hârlău, mama viitorului domn Petru Rareș.[13]:p. 399 Un alt posibil fiu nelegitim, a cărui mamă nu

este cunoscută, a fost viitorul domn Ștefan Lăcustă.[6]:p. 280 Ștefan cel Mare a murit la 2 iulie 1504 în urma infectării unei răni mai vechi, fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.[15] Personalitatea Mihail Kogalniceanu utexas.jpg Lui Ștefan cel Mare românul îi atribuie tot ce-i pare curios, mare, vitejesc și chiar neînțeles în pământul nostru. Orice cetate, orice zid, orice val, orice șanț, întreabă-l cine le-au făcut; el îți va răspunde: Ștefan cel Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului său. Orice bunătate, orice așezământ a căruia rămășițe se mai trăgănează până astăzi, orice legiuire ominească, orice puneri la cale înțălepte Ștefan vodă le-au urzit, îți va zice el, și iar Ștefan vodă. În sfârșit, acest domn, pentru moldoveni rezumă toate faptele istorice, toate monumentele, toate isprăvile și instituțiile

făcute în cinci veacuri, de atâția stăpânitori. _______ Mihail Kogălniceanu, Ștefan cel Mare[16]:p. 195 Descrierea, înfățișării, caracterului și trăsăturilor de personalitate ale lui Ștefan cel Mare este o intrepindere dificilă, având în vedere că nu s-au păstrat izvoare documentare interne din epocă, iar multe din cele externe se bazează pe relatări orale, mai mult sau mai puțin credibile, și interpretate funcție de contextul cultural local și interesele pe care țara respectivă le avea față de Moldova. Unele dintre scrierile contemporane lui au un vădit caracter apologetic, fiind pline de cuvinte de laudă și alcătuite, foarte probabil, din dorința vădită de a-l linguși pe Ștefan, în vederea obținerii unor foloase. Alte caracterizări, scrisese după moartea lui, au preluat ideile acestora, într-un mod selectiv, în încercarea de a crea un erou idealizat, care să servească drept model pentru deșteptarea sau cultivarea unei conștiințe naționale a românilor. „Sunt, însă, și caracterizări provenind din

spații și epoci diferite care îi atribuie, în chip repetat, aceleași însușiri, ceea ce înseamnă că ele îi erau cu adevărat proprii.”[17]:p. 449 Portret de la Biserica din Pătrăuți Pe baza portretelor din tablourile votive ale bisericilor ctitorite și a celor câteva izvoare scrise păstrate, se poate spune că Ștefan era un bărbat de înălțime medie spre mică (probabil sub 160 cm, după standardele vremii). „«Om nu mare de statu» dar probabil cu un trup foarte vânjos, cu fața rotundă și plină, cu o frunte largă, cu ochi albaștri, cu părul lung și blond lăsat în plete pe spate, cu mustață de asemenea blondă și, în unele etape ale vieții, cu o umbră de barbă. Rana de la glezna stângă trebuie să-l fi făcut, cel puțin în ultimii ani, să șchiopăteze.”[17]:p. 519 _____ Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ștefan cel Mare

Din relatările păstrate, se poate deduce că Ștefan cel Mare a avut multe trăsături specifice unui temperament coleric, dar pe măsură ce a înaintat în vârstă a reușit să își controleze o serie de manifestări negative tipice acestui caracter, cum ar fi instabilitatea emoțională, accesele de furie sau mânie, imprudența etc. „Dacă cercetam caracterul lui Ștefan, îl videm de la început cuprins de un mare neastâmpăr. Nu putea sta un moment fără a nu face ceva. Și fiind-că lucrarea acelui timp se mișca mai ales în câmpul răsboiului, apoi îl videm pe dânsul apucându-se de răsboaie mai mult îndrăznețe decât cugetate.” [13]:p. 408 _____ A.D. Xenopol, Caracterul lui Ștefan cel Mare Referindu-se la caracterul lui Ștefan, cronicarul maghiar Nicolaus Isthuanffius (Miklós Istvánffy) îl portretiza ca fiind „șovăitor în credință și nestatornic”, unde remarca privind lipsa de credință se referea la presupusa încălcare de către Ștefan a jurământului

de suzeranitate față de regele Ungariei.[17]:p. 457 La rândul său, regele Sigismund I al Poloniei, îl caracteriza astfel: „Ștefan era din fire abil, viclean, nestatornic, viteaz și cu suflet mare, pentru care a fost numit, de către cei tineri, vulpe șireată.” [18] Iar un document din arhivele statului venețian concluziona că „a fost în moarte ca și în viață, teribil și prudent”[13]:p. 417 Istoricul A.D. Xenopol sintetiza personalitatea domnului, subliniind că Ștefan cel Mare răsfrânge în el caracterul obștesc al timpului său. El era religios și crud in acelaș timp, două însușiri, ce nu s-au exclus niciodată una pe alta, deși religia creștină recomandă blândețea ca virtutea ei supremă. Despre modul în care s-au manifestat ambele aceste însușiri s-au păstrat multe mărturii. Pentru caracterul evlavios și pios stau mărturie atât numărul mare de lăcașuri de cult construite cât și pictura bisericească și cărțile de cult cu care acestea au fost înzestrate.

La rândul lor, episoadele de cruzime, uneori extremă, apar

și ele pe timpul îndelungatei sale domnii: arderea orașului Brăila, omorârea solilor tătari, omorârea fără judecată a unor boieri, inclusiv a doi dintre cumnații săi etc. Deși acest tip de fapte reprezentau de multe ori „normalitatea” prin care suveranii creștini sau musulmani din epocă își exercitau dreptul de viață și de moarte asupra supușilor, ignorarea de către aceștia a unor cutume privind protecția populației necombatante, protecția solilor sau dreptul la judecată, era condamnată de către societate, chiar dacă era justificată de suverani prin necesități dinastice, politice sau militare.[7]:p. passim[13]:passim[17]:passim Cronicarul maghiar Nicolaus Isthuanffius, referindu-se la Ștefan spunea că era mândru și cruzimea neobișnuit a firii i-au șters puțin din faima și gloria faptelor sale[17]:p. 457 Majoritatea acestor excese sunt consemnate în prima parte a domniei, atunci când tot nechibzuita tinereță îl împinsese a jertfi prețioasa prietenie a lui Vlad Țepeș, a

provoca pe regele Matei Corvin, a întreprinde atacul Munteniei celei căzute în stăpânirea turcilor. [13]:p. 415 Accederea la tron Localizari posibile ale luptei din 1457 Coroana lui Ștefan cel Mare La începutul lunii aprilie 1457, Ștefan a intrat în Moldova, înaintând spre Suceava, de-a lungul văii Siretului. Era însoțit de o armată de circa șase mii de oameni, din care un corp de o mie de munteni oferit de Vlad Țepeș, iar restul moldoveni din Țara de Jos.[10]:p. 13[19]:p. 59 Petru Aron a fost surprins de această acțiune, reușind să strângă în grabă o armată cu care l-a atacat pe Ștefan la Doljești, pe Siret, la 12 aprilie.

Petru Aron a fost învins și a părăsit câmpul de luptă. A încercat o nouă rezistență la Orbic, la 14 aprilie, în Joia Mare a anului 1457, dar a fost din nou înfânt și silit să ia calea exilului, în Polonia.[7]:p. 54

„În anul cum se socotește de la nașterea lui Christos 1457, în luna lui aprilie, în săptămâna mare dinaintea Paștilor, veni Stefan Vodă, fiul lui Bogdan Vodă, cu o mică oaste. Și veniră asupra lor Aron Vodă la un părău sau apă cu numele Hreasca, la Doljești. Așa, goni Ștefan Vodă pe Aron Vodă din țară și rămase însuși domn prin silnicie.”[19]:p. 59 _____ Cronica lui Ștefan cel Mare Despre locul exact al luptei au existat mai multe variante vehiculate de-a lungul vremii.

Majoritatea istoricilor (Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, Ilie Minea Minea ș.a.) au propus ca loc al bătăliei localitatea Doljești, de lângă Roman, pornind de la relatările cronicilor moldovenești. A. D. Xenopol, pornind de la o versiune a letopisețului lui Grigore Ureche, a presupus că lupta a avut loc la Joldești, în ținutul Botoșani.[10]:p. 13 Cea mai plauzibilă pare a fi cea a lui Alexandru I. Gonța, care identifică drept loc al bătăliei localitatea Dolhești, de pe valea râului Șomuzul Mare, pornind

de la toponimul menționat în cronica germană - Dolschecht, dar luând în considerare că acest sat aparținea surorii sale, căsătorită cu Șendrea, viitorul portar al Sucevei.[20] După câștigarea bătăliilor și alungarea lui Petru Aron, Ștefan va organiza o mare ceremonie publică de încoronare, într-un loc numit Direptate, pe valea Siretului. „Deciia Ștefan vodă strâns-au boierii țării și mari și mici și altă curte măruntă dimpreună cu mitropolitul Theoctistu și cu mulți călugări, la locul ce să chiamă Direptatea și i-au intrebatu pre toți: este-le cu voie tuturor să le fie domnu ?

Ei cu toții au strigat într-un glas: “În mulți ani de la Dumnezeu sa domnești”. Și decii cu toții l-au rădicatu domnu și l-au pomăzuitu spre domnie mitropolitul Theoctistu. Și de acolea luo Ștefan vodă steagul țărâi Moldovei și să duse la scaunul Sucevii.”[1]:p. 35 _____ Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei

Politica internă Consolidarea bazei politicosociale Pecetea lui Ștefan cel Mare Moldova în timpul lui Ștefan cel Mare (1483) Sigiliul Moldovei Politica dusă de Ștefan cel Mare pe plan intern de-a lungul domniei avea ca scop principal consolidarea puterii centrale a domnului și asigurarea liniștii sociale. În acest sens, principalele direcții de acțiune au fost reprezentate de: repopularea țării prin împroprietărirea cu pământ și acordarea de privilegii răzeșimii, crearea unei noi clase aristocratice (mica boierime) pe baza meritocrației militare, întărirea puterii militare și a capacității de apărare a țării, reconcilierea cu vechile familii boierești și rechemarea celor plecați în exil, asigurarea loialității Sfatului Domnesc - prin creșterea ponderii dregătorilor militari (pârcălabii) și introducerea unui număr

însemnat de membri ai familiei sale.[10]:pp. 16-17 În încercarea de a găsi o contrapondere politică la clasa marilor boieri, Ștefan a manifestat o preocupare constantă pentru dezvoltarea micii boierimi (curtenii și slujitorii) și a țărănimii libere.

Marea proprietate, acordată boierilor, era din punct de vedere juridic „feudă”, fiind grevată de obligația titularului de a efectua serviciul militar cu oamenii săii în schimbul garantării de către domn a posesiuni pământului. În schimb, mica proprietate, deși nu se se bucura de vreo garanție din partea domnului, era lipsită și de constrângeri militare, fiind una de tip alodial.[10]:p. 48 Din acest motiv, până la urcarea pe tron a lui Ștefan, țăranii liberi nu erau obligați să presteze serviciul militar, deoarece pământul pe care îl stăpâneau nu era primit de la domn. Ștefan avea să facă o reformă radicală în sistemul realțiilor feudale, prin obligarea țărănimii libere la

prestarea serviciului militar, conferind astfel acestei clase o funcție politică importantă în viața statului. Utilizarea răzeșimii în armată a reprezenta o lovitură importantă la situația privilegiată a marii boierimi, singura care avea monopolul obligațiilor militare. În momentul în care Ștefan a implicat în chestiunile de apărare a țării și alte elemente sociale, care executau serviciul militar fără a primi în schimb imunități și privilegii, ponderea marii boierimi mari ca bază socială a țării, s-a diminuat în in mod esențial.[10]:pp. 112114 Puterea lui Ștefan vodă a stat în «curtea» lui, în această oaste de țară, am putea zice în oameni de arme sădiți de el pe tot întinsul țării. Căci acesta a fost actul politic mai însemnat, care lămurește puterea și politica marelui domn. El a fost un mare colonizator de oșteni.

Toate «locurile pustii», adică fără proprietar, erau de drept ale domniei și domnul coloniza pe ele oșteni-plugari. Aceștia au format puterea de neînfrânt a

domnului, înăuntru și în afară.

[12]:p. 16 _____ P. P. Panaitescu, Ștefan cel Mare. O încercare de caracterizare Acest fapt este confirmat și de numărul mare de hrisoave de împroprietărire cu „loc în pustiu” în diferite regiuni ale țării, preponderent în cele de graniță.[10]:p. 36[21] Relația cu marea boierime Sala Tronului Luca Arbore, portarul Sucevei Relația sa cu marea boierime a fost una în general pașnică, caracterizată prin autoritarism domnesc, cu puține manifestări de nesupunere sau revoltă din partea boierilor. Relația a evoluat în timp, pe măsură ce autoritatea centrală a domnului se întărea. Astfel, în primii ani de domnie, Ștefan a căutat să țină sub control puterea boierilor prin menținerea privilegiilor, iertarea celor care l-au slujit pe Petru Aron și trimiterea de cărți de iertare și rechemarea în țară a boierilor fugari, în

frunte cu boierul Mihu.[6]:p.

74

mare stabilitate administrației țării.[7]:p. 109

Ștefan a schimbat de asemenea și ierarhia boierească, creând imediat sub domn un nivel al conducătorilor administrațiilor locale, pârcălabii de cetăți (ținuturi), cărora le-a acordat puteri lărgite. Pentru a-și consolida puterea și a-și asigura controlul asupra acestora, el a încredințat aceste posturi de mare raspundere doar rudelor sale și celor mai apropiați dintre boieri. Ca semn al importanței pe care o aveau, pârcălabii erau situați întotdeauna inaintea dregătorilor de curte, cu exceptia marelui vornic.[7]:p.

109

Ca urmare a acestor măsuri, Ștefan a avut de înfruntat doar două conspirații boierești în cei patruzeci și șapte de ani de domnie, cea din 1471 - când au fost decapitați trei mari boieri în frunte cu cumnatul său, marele vornic Isaia și cea organizată în 1504 - cu două zile înainte de moartea sa, care viza îndepărtarea fiului său Bogdan de la tron, terminată identic cu omorârea capilor conspirației.[6]:p. 129, 267

În aceeași idee Ștefan a asigurat o stabilitate mare pe funcții a marilor dregători, mulți rămânând în aceeași poziție pentru un număr mare de ani, cum ar fi: marele spătar Câlnău – optsprezece ani, marele vistiernic Iuga – douăzeci și unu de ani sau marele logofăt Tăutu – mai mult de treizeci de ani. Acest lucru a asigurat totodată și o

Crearea noii elite conducătoare Viața economică și socială Agricultura Infrastructura Infrastructura de transport a Moldovei în timpul domniei lui Ștefan cel Mare era slab dezvoltată, neexistând drumuri construite sau întreținute de autorități. „Drumurile erau niște simple urme de șleauri, de-a lungul anumitor văi sau pe anume direcții, pe care experiența le arătase ca mai prielnice pentru comunicarea între două

ținuturi sau localități. Starea lor, ca pretutindeni de altmintrelea în acele vremuri, era foarte rea, căci ele erau fie acoperite de un strat gros de praf, fie adevărate mocirle cu gropi adânci.”[22]:p. 154 Trecerile peste râuri se făcea, de regulă, prin vaduri, iar dacă acestea erau prea adânci, pe poduri umblătoare. Podurile fixe erau de lemn, peste râurile mai mari sau de piatră, peste pârâuri. Principalele puncte de trecere prin vad a marilor râuri erau la Verișcani și Reuseni, pe Siret, Țuțora și Cernăuți, pe Prut, Vadul Jorii, pe Nistru și Bătinești pe Putna.

Poduri umblătoare erau la Târgul Siret, pe Siret, Cernăuți, pe Prut și Roman, pe Moldova.[22]:p. 155 Comerțul Administrația financiară Principalele surse de venit ale domniei erau reprezentate de veniturile încasate din monopoluri și taxe vamale.

Domnul avea monopolul exploatării și comercializării sării și argintului, precum și monopolul comerțului cu pește,

ceară și blănuri prețioase.

Vămile erau așezate pe principalele artere comerciale.

Sistemul vamal cuprinde vămile externe, dispuse pe frontieră și vămi interne. Vama de import se plătea doar la Suceava iar vama de export la vămile externe de la Cernăuți (pentru Regatul Poloniei), Chilia (pentru Imperiul Otoman), Cetatea Albă (pentru Regatul Crimeii), Adjud (pentru Regatul Ungariei) și Putna (Țara Românească). În plus mai existatu vămi interne unde se plătea o taxă de tranzit, la Lăpușna, Roman, Bacău, Vaslui, Bârlad și Tecuci.

[7]:p. 88[10]:p. 72 Ca surse secundare de venit o reprezentatu arenzile încasate de la proprietarii de case si atelierele meștesugărești din orașe, amenzile și taxele de judecată (tretina - a treia parte din lucrul judecat) și veniturile satelor și ocoaleleor domnești.

Domnul devenea de asemenea proprietar de drept al moșiilor rămase fără moștenitor precum și a celor confiscate de la boierii condamnați pentru

„hiclenie” (trădare).[10]:pp.

71-72 Ștefan cel Mare a fost unul dintre puținii domni ai Moldovei care au bătut o monedă proprie - gros moldovenesc, fapt ce reprezenta inclusiv o modalitate de a afirmare a suveranității. Monedele erau confecționate din argint, cu un diametru de 13 milimetri, având ștanțate stema țării și inscripțiile MONETAMOLDAVIE pe avers și STEFANVSVOIEVODA pe revers. Valorile erau de un gros și o jumătate de gros.[7][23]:p.

297 Cantitatea de masă monetară a fost însă una mică, baterea monedelor fiind determinată în primul rând de scopuri politice - plata serviciilor militare prestate de boierime sau a mercenarilor și mai puțin pentru facilitarea schimburilor comerciale, care se bazau în continuare pe monedele emise de mai puternicele state vecine.

[23]:p. 353

Politica externă Logofătul Ioan Tăutu, principalul sfetnic de politică externă Mahomed al II-lea Cazimir al IV-lea Matei Corvin Ivan al III-lea Mengli Ghirai Vezi și: Politica externă a lui Ștefan cel Mare. În politica externă a lui Ștefan cel Mare pot fi identificate trei mari perioade, fiecare cu obiective specifice.[10]:p. 7 La urcarea pe tron a lui Ștefan, contextul geopolitic făcea ca Moldova să fie obiectul încercărilor de hegemonie ai celor doi mari vecini, regatele Poloniei și Ungariei. În urma perioadei de instabilitate generată de luptele pentru domnie dintre urmașii lui Alexandru cel Bun, poziția ei față de cei doi vecini rivali se degradase considerabil, de unde necesitatea pentru tânărul domn de a duce o

politică externă realistă și echilibrată.[24]:p. 516

logofătul Ioan Tăutu și Ioan Țamblac.[26]:p. 10 [27]

„Ștefan urmări încă din tinerețea lui un principiu, care îi fu prea folositor în lunga și viforoasa lui carieră. Niciodată doi dușmani, ci totdeauna împăcarea cu unul, cât era în ceartă cu celălalt.” [13]:p. 408

Diplomația se judecă după rezultate, și rezultatele diplomației lui Ștefan sunt minunate. La 1462-1465 se luptă cu muntenii și e în pace cu turcii, ungurii și polonii; la 1467 se luptă cu ungurii, e bine cu turcii și polonii intervin în favoarea lui, protestând la Buda; la 1469-1479 e în luptă cu muntenii - ungurii și turcii nu intervin; la 1475-1476 luptă cu turcii - polonii și ungurii îi trimit mici ajutoare; la 14771480 luptă cu muntenii, ajutat de unguri; la 1481-1487 luptă cu turcii, fără intervenție polonă și ungurească; la 14971499 luptă cu polonii - ungurii, turcii și rușii intervin în favoarea lui Ștefan. Chiar cu tătarii lui Mengli Ghirei a avut mult timp relații bune.[12]:p.

27

_______A.D.Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană Pentru transpunerea în practică a politicii externe, Ștefan va acorda o atenție deosebită dezvoltării instituției însărcinate cu acest domeniu, logofeția. Marele logofăt avea să devină cel mai important dregător al țării. Ștefan și-a ales cu grijă colaboratorii din acest domeniu, în lunga sa domnie demnitatea de logofăt a fost îndeplinită doar de trei boieri: Ioan Dobru (8 septembrie 1457-5 februarie 1468), Toma (28 iulie 1468-26 august 1474) și Ioan Tăutu (14 apr.1475 - 7 oct. 1503).[25]:p.

38. Cei mai cunoscuți diplomați moldoveni din această perioadă, menționați pentru modul cum au condus soliile încredințate de domn au fost

_______P.P. Panaitescu, Ștefan cel Mare 1457-1469 Prima perioadă, între 14571469, este caracterizată de acțiunile politice și militare pentru recunoașterea externă și

consolidarea domniei. În acest sens erau vizate întărirea poziției Moldovei pe scena regională și recâștigarea libertății de acțiune a țării, simțitor îngrădită în deceniile anterioare. Imediat după înscăunare au loc ciocnirile cu polonii care-l adăposteau pe Petru Aron și cu care avea să încheie pace în 1459. Urmează încercările de cucerire a Chiliei, luptele de la Baia cu Matei Corvin, de la Lipnic cu tătarii și atacul Țării Românești și arderea Brăilei.

Tot în această perioadă a reînnoit privilegiile comerciale pentru negustorii din Brașov și Lvov și a inițiat contactele cu mănăstirile de la Muntele Athos.[28]:pp. 8-9.[24]:p. 516 1470-1486 Cea de-a doua perioadă, între 1470-1486, a fost cea mai complicată și dificilă din timpul domniei sale, fiind perioada de apogeu a conflictului cu Imperiul Otoman. O primă constantă a politicii externe a lui Ștefan în această perioadă a fost atragerea Țării Românești în coaliția antiotomană. Primul episod l-a reprezentat conflictul

cu Radu cel Frumos, concretizat în patru campanii militare desfășurate între 14691473, încheiat cu victoria lui Ștefan.[24]:p. 522-524 În același context, Ștefan a intervenit și a numit patru domni în Țara Românească: Laiotă Basarab, Vlad Țepeș, Basarab cel Tânăr Țepeluș și Vlad Călugărul, împotriva unora dintre aceștia fiind nevoit să ducă campanii militare pentru a-i scoate din domnie, pentru că i-au trădat încrederea.[28]:pp. 9-10 O a doua linie majoră a politicii externe a perioadei a fost de a avea liniște și eventual sprijin în lupta antiotomană din partea vecinilor mari, în acest scop încheind „pace trainică și veșnică” cu Matei Corvin, în 1475 și depunând jurământ de vasalitate și credință lui Cazimir al IV-lea, regele Poloniei, la Colomeea, în 1485. În aceeași direcție se înscrie scrisorile și soliile trimise Papei de la Roma și conducătorilor Veneției, cea mai cunoscută fiind solia lui Ioan Țamblac din 1477.[28]:pp.

10-12[29]:p. 89

Obiectivul principal al politicii externe în această perioadă avea să fie însă încercarea de a asigura integritatea teritorială a Moldovei și independența față de Imperiul Otoman.

[6]:pp. 151-216 „S-a întâmplat ca atunci când toți principii supuși stăpânului (Mehmet al II-lea - n.n.) au aflat că Zucha-Zan (Uzun Hasan, hanul turcmenilor – n.n) intrase în luptă împotriva lui, ei s-au veselit cu toții, zicând: «Acum, Mehmet va fi nimicit. Ceea ce el ne-a făcut nouă, îi va face lui acum Dumnezeu... ». Și s-au răsculat împotriva turcilor... Între ei se afla și domnul Valahiei Mici (Moldova – n.n)... Dat fiind că țara sa e mică și locuitorii ei sunt puțin numeroși, dar cu toții viteji, care se adăpostesc în munți și văi, cine ar avea îndrăzneala să se apropie de ei?

Așadar, când a aflat că ZuchaZan a pornit la luptă împotriva stăpânului său, sultanul Mehmet al II-lea, Ștefan a început să urzească fel de fel de planuri. Pe ascuns, a pus capăt

supunerii sale și și-a scuturat umerii de povară...” [24]:p. 525 ______Elia ben Elkana Capsali - Istoria Otomană În aces sens Ștefan a renunțat la plata tributului către Poartă în 1473, a condus două campanii majore antiotomane – cele din 1475 și 1476, precum și alte patru campanii minore – cele pentru apărarea Chiliei și Cetății Albe din 1475 și 1484, precum și luptele împotriva oștilor turcești conduse de Ali Hadâmbul, beilerbey-ul Rumelie și Malcoci, pașa de Silistra, din în 1485-1486.

[28]:pp. 11-13 La începutul anilor 1480, contextul regional începea să se schimbe. Polonia înclina tot mai mult să coopereze cu turcii, Ungaria acorda prioritate Europei Centrale, Țara Românească fusese readusă sub controlul Porții iar Hanatul Crimeii redevenise vasal acesteia.[24]:p. 539 După cucerirea de către turci a Chiliei și Cetății Albe și în noul context extern european, Ștefan decide în 1487 să încheie pace cu Imperiul Otoman,

acceptând reluarea plății tributului în schimbul garantării de către aceștia a statalității și independenței Moldovei. „Anul 892 (1487). În zilele când Davud-pașa a plecat în expediție în Arabia, a venit un sol din Moldova cu haraci pe doi ani și a plecat primind răspunsul de pace”.[30]:p. 329 _______Cronica turcească 1487-1504 După încheierea păcii cu Imperiul Otoman și securizarea frontierei sudice, în ultima parte a domniei, Ștefan își va focaliza politica externă pentru rezolvarea chestiunilor în dispută de la frontiera nordică. În acest sens a dezvoltat un sistem de alianțe cu Cnezatul Moscovei (1491), Hanatul Crimeii și Marele Ducat al Lituaniei (1499), în scopul îngrădirii influenței polone. După victoria de la Codrii Cosminului din 1497 și expediția militară în Galiția din 1498, a încheiat pace cu Regatul Poloniei. Ultima sa mare acțiune diplomatică au fost negocierile cu polonezii,

din 1502-1503, pentru restituirea Pocuției, negocieri rămase fără succes.[10]:p.

8[24]:p. 545-554 La moartea sa, Ștefan lăsa țara într-o situație politică favorabilă, având tratate de pace încheiate cu toți vecinii săi. Ultimul sfat de politică externă dat fiului său Bogdan al III-lea înainte de a muri a fost de a menține pacea cu Imperiul Otoman, „socotindu din toții mai puternicu pre turcu și mai înțeleptu”.[1]:p. 66 „Nimic nu tulbura de la moartea lui Matiaș legăturile bune cu ungurii. Turcii din cetățile de la Dunărea-de-jos se stâmpărase; Mengli-Ghirai, Hanul Crâmului, socrul lui Selim, fiul cel mai mare al Sultanului, care stătea la Caffa, uitase drumul Moldovei.

Numele «Moldoveanului» era cunoscut cu cinste în lumea întreagă, și polonii înșiși, dușmanii bătrânețelor sale, recunosteau fățis ce putere cuminte pleacă din sufletul acestui om cum nu se găsește ușor un altul.” [6]:p. 266

_______Nicolae Iorga, Istoria lui Ștefan cel Mare Puterea armată Fișier:Moldavian battle flag.jpg Steagul de luptă a lui Ștefan cel Mare Concepția Bătăliei de la Baia, 1467 Oșteni moldoveni Sabia lui Ștefan cel Mare Oștean moldovean Arc scurt moldovenesc Tun pe afet mobil Arta militară Particularitățile strategiei și artei militare în perioada domniei lui lui Ștefan derivă din obiectivul politic pe termen lung al domnului Moldovei, acela de „apărare a ființării statului moldovenesc.”[22]:p.

222 Caracteristica esențială a acțiunilor militare duse de Ștefan a fost astfel că acestea au urmărit nimicirea armatelor inamice și nu realizarea de cuceriri teritoriale.[31].”

Ca forme principale a acțiunilor militare la nivel strategic, Ștefan a utilizat atât defensiva strategică, cât și ofensiva strategică, în funcție de obiectivul politic urmărit.

Defensiva strategică avea, de regulă, ca etape principale apărarea pe frontieră, hărțuirea, bătălia decisivă și urmărirea, fiind adoptată de Ștefan în marile campanii din 1475, 1476, 1497, când a avut de înfruntat inamici cu mult superiori din punct de vedere al numărului și înzestrării.

Ofensiva strategică avea, de regulă, ca etape principale mobilizarea si concentrarea în secret a forțelor, respingerea trupelor de acoperire adverse, bătălia decisivă și urmărirea.

Ea a fost adoptată de Ștefan în campaniile din 1473 și 1481 care au avut ca obiectiv schimbarea domnilor prootomani din Țara Românească.

[22]:pp. 154-190[31][32]:pp.

101-160 Bătălia decisivă – dusă individual sau în cadrul unei campanii – avea ca obiectiv nimicirea grupării principale de forțe a inamicului, și

determinarea acestuia să renunțe la continuarea acțiunilor militare. În aceste bătălii Ștefan a utilizat cu precădere manevra de forțe, adaptată la condițiile de teren, anotimp și starea vremii, pentru a anihila avantajul numeric al inamicilor, cum a fost cazul în bătăliile de la Baia și Codrii Cosminului. Când condițiile erau favorabile, a fost utilizată inducerea in eroare a inamicului, prin acțiuni de înșelare, cum a fost la Baia, când orașul a fost incendiat în mai multe locuri, simultan, sau la Vaslui, când o mare parte a armatei otomane a fost atrasă și imobilizată întro zonă mlăștinoasă.[22]:pp.

154-190[31][32]:pp. 101-160 „Nu e puțin lucru ca același stăpânitor al unei țări mici să învingă pe rând pe toți vecinii lui: munteni, unguri, poloni, tătari, turci. Și nu e vorba de cine știe ce oști provinciale: Matei Corvin, Ioan Albert, Mahomet II au năvălit în Moldova cu toate oștile marilor lor ținuturi și toți s-au întors rușinați.” [12]:p. 28

_______P.P. Panaitescu, Ștefan cel Mare Organizarea armatei Armata Moldovei era una nepermanentă, fiind mobilizată doar în caz de conflict armat.

Forțele armate erau constitute din „oastea cea mică” și „oastea cea mare”.[32]:p. 174 [33] Marea majoritate a acțiunilor militare ale lui Ștefan au fost duse de „oastea cea mică”, formată din cetele boierești și curteni.[34]:p. 292 Conform dreptului feudal, numai proprietarii de pământ erau obligați să presteze serviciul militar și să meargă la război, de fiecare dată când erau chemați de domn.[7]:p.

503 Boierii cu cetele lor, reprezentau nucleul armatei. Ei constituiau elementul cel mai numeros și cel mai puternic.

Din rândul acestora, un corp separat era reprezentat de „curteni” sau „slujitori”, adică boierii care îndeplineau dregătorii locale sau naționale în sistemul administrativ.

Numărul curtenilor și slujitorilor era de câteva mii.

Curtenii faceau serviciul prin rotație la curte, asigurând paza

domnului și îndeplinind diferite slujbe sau servicii.

[7]:pp. 503-507 [34]:pp. 290308 Ceilalți proprietari de pământ, se adunau, în caz de razboi, grupați pe ținuturi, sub comanda pârcălabului de ținut, după care se deplasau la locul de adunare a oștirii stabilit de domn, denumit „vileag” sau „beleag”.[7]:p. 507[10]:p. 110 „Oastea cea mare” sau „țara” era mobilizată doar în cazuri excepționale, de mare primejdie, când erau cheamți sub arme practic toți bărbații valizi de luptă. Oastea cea mare cuprindea, pe lângă „oastea cea mică”, răzeșii, orășenii, țăranii fără pământ din satelor domnești, boierești și mănăstirești, străjerii și călărașii. Ștefan a mobilizat oastea cea mare doar de două ori, în campaniile antiotomane din 1475 și 1476.[7]:p.

511[35]:p. 44 Când erau chemați la oaste răzeșii erau obligați să se prezinte și ei la vileag, dacă nu călări și întrarmați ca vitejii, măcar cum ii ajutau împrejurările, pregătiți pentru

a lupta pedestru.[32]:p. 178 Orășenii aveau obligația ca, în caz de război, să înarmeze un număr de oameni pe cheltuiala lor și să-i pună la dispoziția domnului. O categorie militară distinctă era reprezentată de „străjeri” și „călărași”, locuitori ai satelor de graniță care asigurau paza frontierei Carpaților, respectiv a Nistrului.[7]:pp.504-510 Armamentul Oastea lui Ștefan cel Mare utiliza toate categoriile principale de armament disponibile pe plan european în a doua jumătate a secolului al XV-lea.[36]:p. 45 Armamentul folosit poate fi categorisit în două mari categorii: armament defensiv și armament ofensiv.

Armamentul defensiv, destinat protecției luptătorului era format din scut, cămașă de zale, platoșă și mai rar, armură. Țăranii chemați la oaste purtau pentru protecție haine de in matlasate, groase de 3-5 centimetri, cu cusături dese sau cojoace din piele.[7]:p.

512[22]:p. 139

Armamentul ofensiv era format din arme albe și arme de foc. Armele albe erau reprezentate de arme de tăiere și împungere (spade, săbii, pumnale, cuțite de luptă), arme de aruncare și împungere (lănci și sulițe), arme de lovire și tăiere (securi și topoare de luptă, halebarde), arme de lovire și izbire (ghioage, măciuci, buzdugane) și arme de aruncare la distanță (arcuri și arbalete).[36]:p. 46

Armamentul din înzestrarea oastei moldovene era potrivit în principal pentru lupta corp la corp. Armele destinate pentru lupta la distanță permiteau executarea doar a câteva lovituri izolate, până la circa 9oo metri (cu arme de foc și arbalete), precum și o bătaie eficace dar pe termen scurt, cu gloanțe si săgeți, pe o distanță de circa 200 metri, inaintea si pe flancurile dispozitivului de luptă.[22]:p. 154

Armele de foc erau portative, de calibru mai mic și cu țeavă lungă (sânețe, archehuze) și grele, de calibru mare, cu țeava scurtă, duse pe care sau tractate (bombarde și tunuri).

[22]:p. 144 Referitor la numărul armelor de foc s-au păstrat doar o serie de mențiuni vagi: «in buona copia bombarde» (în 1475), «quantita d'artegliaria», «foarte multe tunuri mai mici și mai mari», «il y avoit de bonnes batteris».

Singura cifră exactă, se referă la bătălia de la Podul Înalt, unde sunt menționate 20 tunuri și de a se trage șapte lovituri de fiecare piesă.[22]:p. 152

Armamentul alb se fabrica în cea mai mare parte pe plan local, în țară, având în vedere necesitatea ca inclusiv oastea cea mare să fie înarmată corespunzător.[22]:p. 155 După cum arăta Jan Duglosz, Ștefan dacă prindea pe vre-un țăran fără săgeți, arc și sabie, ori că n-a venit la oaste cu pinteni, fără milă-l osândea la pierderea capului. [32]:pp. 179 Armele albe mai sofisticate precum și armele de foc erau procurate din import.

Armamentul vecinilor, cu excepția tătarilor, era in genere mai puternic (cel defensiv - la

unguri și polonezi, artileria - la turci, polonezi și unguri) și mai numeros în arbalete și arme de foc, comparativ cu cel al moldovenilor.[22]:p. 155 Sistemul de fortificații Cetatea Albă Planul Cetății Sucevei Ștefan cel Mare a acordat o atenție deosebită realizării unui sistem de fortificații permanente ca element central în strategia sa de apărare a țării. În acea epocă, cetățile jucau un rol politic și militar major, asigurând celui ce le stăpânea controlul teritoriilor adiacente, dar și având de multe ori un rol decisiv în câștigarea campaniilor și bătăliilor. Rezistența cetăților Neamțului, Sucevei și Hotinului a determinat retragerea lui Mahomed al II-lea, în 1476, iar rezistența cetății Sucevei, la 1497, a determinat retragerea regelui polon Ioan Albert.

[12]:p. 28 Ștefan a conceput sistemul de cetăți urmărind trei mari obiective: apărarea granițelor -

în special la vadurile Nistrului, supravegherea locurilor de trecere din interior și apărarea capitalei, Suceava. La urcarea pe tron în Moldova existau trei cetăți de zid - cele ale Sucevei, Neamțului și Hotinului și o cetate de pământ și lemn - cea a Romanului.[7]:pp. 509-521 În timpul domniei, Ștefan a cucerit cetățile de zid de la Chilia și Cetatea Albă (1462) și cetatea de pământ și lemn de la Crăciuna (1482). Totodată, a construit cetățile noi de zid de la Chilia (1479) și Roman (1483), precum și cetățile de pământ și lemn de la Orhei (1470) și Soroca (1499).[7]:pp.

521-524 [32]:pp. 63-70 [28]:pp.

9-17 Cetățile erau așezate, de regulă, pe poziții dominante, cu posibilități bune de observare și supraveghere. Datorită configuratiei terenului, asediul lor era adeseori dificil și garnizoana, chiar foarte redusă, putea rezista multa vreme. Ca semn al importanței lor militare și politice, portarul Sucevei îndeplinea și funcția de hatman (conducător al armatei) iar pârcălabii cetăților

mari ocupau primele poziții în Sfatul Domnesc.[7]:p.

520[22]:pp. 128-130 Războaie și bătălii Articol principal: Lista bătăliilor lui Ștefan cel Mare.

Aspecte generale Theodor Aman, Bătălia de la Șcheia Cea mai răspândită și acceptată variantă referitoare la numărul conflictelor armate („bătăliilor”) la care a participat Ștefan cel Mare este de 36. Cifra este bazată chiar pe mărturisirea domnului moldovean făcută în 1502 medicului venețian Matteo Muriano: „eu sunt înconjurat de dușmani din toate părțile și am purtat 36 de lupte de când sunt domnul acestei țări, dintre care am fost învingător în 34 și am pierdut 2”.[37] Într-o analiză detaliată, istoricul Alexandru Boldur mai identifică suplimentar alte patru incursiuni armate la care Ștefan nu a participat, acestea fiind conduse de alți comandanți, numiți de domn.

[10]:p. 326

O clasificare sintetică a tipurilor de conflicte armate, la care a participat oastea moldoveană sub conducerea lui Ștefan cel Mare, este prezentată în tabelul alăturat.

[10]:p. 327[28]:pp. 7-19 1457-1469 1470-1486 1486-1504 Războaie 1467 - Regatul Ungariei (Baia) 1473 - Țara Românească 1475 - Imperiul Otoman (Vaslui) 1746 - Imperiul Otoman (Războieni) 1481 - Țara Românească (Râmnic) 1497 - Regatul Poloniei Codrii Cosminului Bătălii interne 1457 - Petru Aron (Doljești) 1485 Hroiot Bătălii externe 1459 - Regatul Poloniei 1469 - Hanatul Crimeii (Lipnic) 1471 -Țara Românească (Soci) 1474 - Țara Românească 1475 - Imperiul Otoman

1476 - Hanatul Crimeii

1493 - Regatul Poloniei (3 incursiuni)

1476 - Țara Românească

1495 - Podolia (Breaslav)

1485 - Imperiul Otoman (Cătlăbuga)

Cele patru acțiuni militare care nu au fost conduse de Ștefan personal au fost: incursiunea din Transilvania, sub comanda lui Pop (1469), lupta de la Lențești împotriva mazovienilor veniți în ajutorul polonezilor, sub conducerea lui Boldur (1497), lupta de la Cernăuți (1497) și atacul vornicului Boldur asupra Chiliei și Cetății Albe (1500).

[10]:p. 326

1486 – Imperiul otoman (Șcheia) 1498 – Regatul Poloniei (Galiția și Podolia) 1502 – Regatul Poloniei Asedii 1462 - Chilia 1462 - Chilia 1474 - Teleajen 1482 - Crăciuna 1485 - Cetate Albă și Chilia 1489 - Camenița Incursiuni1461 - Regatul Ungariei 1469 - Regatul Ungariei 1470 - Țara Românească (Brăila, Cetatea de Floci) 1480 - Țara Românească 1490 - Regatul Poloniei 1491 - Regatul Poloniei

Marile bătălii Bătălia de la Baia Articol principal: Bătălia de la Baia.

Bătălia de la Baia Bătălia de la Baia a avut loc în noapte de 14/ 15 decembrie 1467, la aproape o lună de la invadarea Moldovei de către armata Regatului Ungar condusă de regele Matia Corvin. Campania regelui ungar venea după o serie de incidente care tensionaseră foarte mult relațiile dintre cele

două state, cum ar fi dezvoltara legăturilor cu Regatul Poloniei, incursiunea în secuime din 1461, cucerirea Chiliei în 1465 și găzduirea de către regele ungar a unor pretendenți la tron, ca Petru Aron sau Berindei. Cauza imediată a constituit-o sprijinul direct pe care Ștefan îl acordase răscoalei ardelenilor impotriva regelui ungar, din 1467.[7]:p.

57 [38]:p. 119 Campania a început la 19 noiembrie 1467, odată cu trecerea oastei ungare, numărând circa 40.000 de oșteni, prin pasul Oituz, urmată de asedierea și distrugerea orașelor Târgu Trotuș, Bacău, Roman și Târgu Neamț. La 7 decembrie armata ungară a ajuns la Baia.[38]:p.

120 Având în vedere pericolul iminent ca inamicul să atace capitala țării, Suceava, Ștefan decide să execute o lovitură decisivă, prin surprindere, asupra trupelor ungare cantonate la Baia. Forțele moldovene, de circa 12.000 de oameni au atacat orașul în

noapte de 14/ 15 decembrie 1467, din trei direcții, după ce în prealabil au dat foc întăriturilor de lemn care îl protejau. După lupte îndârjite desfășurate toată noaptea, armata ungară a fost nevoită să abandoneze orașul și să se retragă spre Transilvania, regele Matia însuși fiind rănit în luptă. Retragerea a fost favorizată și de inacțiunea unuia dintre corpurile de armată moldovene, condus de vornicul Crasnăș, care ulterior va fi judecat pentru trădare, condamnat la moarte și executat.[6]:pp. 114-116[7]:p.

57[38]:p. 120 Deși din punct de vedere militar bătălia s-a terminat indecis, ambele tabere clamând victoria, Bătălia de la Baia reprezintă o mare victorie politică pentru Ștefan, care și-a consolidat domnia, punând capăt, prin măsuri dure, opoziției unei părți a marii boierimi, totodată crescând semnificativ prestigiul său în plan extern.[38]:p. 121[39]:p.

100

„Obiectivele acesteia înlocuirea lui Ștefan de pe tron, instalarea unui nou domn la Suceava, aducerea Moldovei în sfera de influență a regatului ungar - nu au putut fi atinse, ceea ce a echivalat cu o înfrângere de proporții pentru regele ungar.” [39]:p. 100 ______Petre Otu, Baia Bătălia de la Vaslui-Podu Înalt Articol principal: Bătălia de la Vaslui.

Bătălia de la Războieni-Valea Albă Articol principal: Bătălia de la Valea Albă.

Bătălia de la Codrii Cosminului Articol principal: Bătălia de la Codrii Cosminului.

Bătălia de la Codrii Cosminului s-a desfășurat între 26-30 octombrie 1497, lupta principală având loc în Codrii Cosminului, o zonă împădurită situată la circa 100 km nord de Suceava, pe teritoriul actualele comune Voloca pe Derelui și Valea Cosminului din regiunea Cernăuți, Ucraina. Bătălia a opus oastea Moldovei, sub comanda lui Ștefan cel Mare și oastea Uniunii Polono-

Lituaniene, comandată de regele Ioan I Albert.[39]:pp.

129-134 Regele polon a pătruns pe teritoriul Moldovei, sub pretextul unei acțiuni antiotomane având ca scop eliberarea cetăților Chilia și Cetatea Albă, de sub stăpânirea otomană. Scopul ascuns al expediției îl constituia instalarea pe tronul Moldovei a fratelui său, Sigismund și scoaterea Moldovei de sub influența Regatului Ungar.

[10]:p. 268 Arta, cultura și religia Mănăstirea Putna Mănăstirea Voroneț Mănăstirea Neamț Perioada domniei lui Ștefan cel Mare a constituit și în planul realizărilor de ordin cultural și spiritual momentul de apogeu al creației artistice din epoca medievală a Moldovei.

Elementele de artă și civilizație păstrate din această perioadă reflectă posibilitățile tehnicomateriale existente, viziunea

despre lume a omului medieval, precum și diferitele influențe externe, manifestate în special în domeniul arhitecturii.[40]:p.

699 Din creațiile artisitice care s-au păstrat, Ștefan se prezintă atât ca un tradiționalist, continuator al moștenirii bizantine, dar și ca un principe renascentist, animat de un puternic spirit înnoitor.[41]:p.

255 „Ștefan moștenește de la înaintașii săi în primul rând respectul și admirația față de tot ceea ce reprezenta tradiția concepției bizantine în ideea domniei de drept divin, fastul și ceremonialul de curte, de la ungerea ca domn până la înmormântare, concepția religioasă și organizarea Bisericii, legislația, cultura și arta.” [41] ______ Corina Nicolescu, ''Arta epocii lui Ștefan cel Mare Arhitectura Articol principal: Arhitectura în Moldova.

Din epoca lui Ștefan cel Mare s-au păstrat doar elemente de arhitectură eclesiastică (biserici

și mănăstiri) și militară (cetăți).

Deși tradiția orală, preluată de multe surse scrise, îi atribuie lui Ștefan construcția câte unei biserici după fiecare din luptele purtate, din pisaniile păstrate din epoca sa, el este atestat drept ctitor cert al unui număr de 21 de biserici, din care la două nu se cunoaște anul construcției. Acestea sunt: Putna (1469), Milișăuți-Bădeuți (1487), Pătrăuți (1487), Sfântul Ilie-Suceava (1488), Voroneț (1488), Vaslui (1490), Iași (1492), Hârlău (1492), Borzești (1494), Huși (1495), Dorohoi (1495), Popăuți (1496), Valea Albă (1496), Tazlău (1497), Neamț (1497), Piatra Neamț (1498), Volovăț (1502), Dobrovăț (1504), Reuseni (1504). La bisericile de la Râmnicu Sărat (pisanie din 1704) și Scânteia (pisanie din 1846), domnul apare drept ctitor dar nu este menționată data construcției inițiale.[42] [43] Pe lângă acestea, tradiția îi mai atribuie construcția unui număr de biserici, fără a exista însă documente care să ateste acest fapt: Scheia, lângă

Roman, Florești,lângă Vaslui, Cotnari, Ștefănești (județul Botoșani), mănăstirea Căpriana, Cetatea Albă, Cetatea Chilia, precum și paraclise în cetățile Hotin și Neamț. În Transilvania, îi sunt atribuite bisericile de la Vad, pe Someș și Feleacu, lângă Cluj.

[42][43] Bisericile construite în epoca lui Ștefan cel Mare au fost concepute în general în stilul arhitectonic „triconc”, de origine bizantino-balcanică, având spațiul interior împărțit, potrivit rânduielilor ortodoxe, în altar, naos și pronaos. La Putna și în alte câteva biserici a fost adăugată o gropniță (sau „camera mormintelor”), iar la biserica cu hramul „Înălțarea Domnului” din mănăstirea Neamț apare un exonartex - un pridvor închis, la intrare. Pe lângă acestea, încep să și facă apariția elemente aparținând altor stiluri: câteva din bisericile ștefaniene au elemente specifice arhitecturii gotice, cum ar fi contraforții și ogivele, unele biserici au un și decorații exterioare (firide cu arcade, ocnițe, discuri

smălțuite). Totodată, unele biserici au fost decorate cu fresce interioare: Putna, Pătrăuți, Voroneț, Sfântul Ilie Suceava, Popăuți, Bălinești [42] „Din îmbinarea artei bizantinobalcanice, specifică ortodoxiei, cu elemente din arta gotică, cu anumite elemente din arta populară locală, a luat naștere un stil arhitectonic nou, stilul moldovenesc.” [42] ______ Mircea Păcurariu, Ctitor de lăcașe sfinte Cultura scrisă Tetraevangheliarul lui Paladie, 1489 Minei scris de călugărul Casian, Mănăstirea Putna, 1467 Numărul mare de biserici și mănăstiri ctitorite în timpul domniei lui Ștefan cel Mare a generat o creștere semnificativă a cererii de cărți necesare serviciului divin. În acest scop, au fost înființate o serie de scriptorii pe lângă mănăstirile principale, în plus față de singurul atelier de acest fel,

înființat de Alexandru cel Bun la mănăstirea Neamț.[44] Cel mai important a fost scriptoriul Mănăstirii Putna, înființat în anul 1466, prin transferarea de la Neamț a egumenului Ioasaf, împreună cu alți monahi specializați în arta caligrafiei și a miniaturii, formați la școala lui Gavril Uric.[45]:pp. 205-206 Au rămas cunoscute numele a circa zece caligrafi și miniaturiști care au lucrat la Mănăstirea Putna în timpul domniei lui Ștefan cel Mare:[45] :p. 206 Nicodim, Evrasie, Casian, Chiriac, Vasile și Iacov - veniți de la mănăstirea Neamț, Paladie, Spiridon, Filip și Paisie – formați la Putna.[44] Dintre meșterii orfevrari cei mai cunoscuți au fost Antonie, Stanciul și Gligorie, care, pe lângă obiectele de cult, au confecționat și ferecături de cărți.[44] Cele mai importante cărți manuscrise care au fost lucrate în epoca ștefaniană au fost Tetraevanghelele, lucrări somptuoase, caligrafiate pe foi de pergament, cu un

repertoriul bogat de elemente decorative specifice genului: scriere în semiunciale, cu cerneală neagră alternată frecvent cu chinovar și cu cerneală de aur. Până în prezent s-au păstrat șapte exemplare, aflate în diferite locuri din Europa: Tetraevanghelul lui Paladie (1489), Tetraevanghelele de la mănăstirea Neamț execuate de Teodor Marieșescu în 1491 (Moscova) și în 1493 (München); Tetraevanghelul din 1495, (Mănăstirea Zografu/Athos); Tetraevanghelul de la Putna, caligrafiat și miniat de monahul Filip, în 1502 (Viena); Tetraevanghelul anonim de la Ștefan cel Mare și Bogdan al III-lea, lucrat în 1504-1507 la Putna; Tetraevanghelul pentru biserica din Hârlău, în 1504 (Cetinje). Unele dintre acesta au fost prezente în expozițiile internaționale de la Paris (1925), Bruxelles (1935), București (1957), Atena (1964) ș.a.[44][45]:pp. 206-207 Acestea se remarcă prin calitatea de excepție a materialelor utilizate:

pergament foarte fin și rezistent sau hârtie filigranată, din cârpe sau mătase, de calitate superioară, importată din vestul Europei.[45]:p. 209 Pe lângă acestea au mai fost tipărite un număr însemnat de alte cărți de cult - mineie, trioduri, penticostare, ceasloave, psaltiri etc., precum și cărți laice cum ar fi tratate de medicină în limba latină, cărți de calcule și date astronomice, pascalii pe zeci și pe sute de ani etc.[44][45] :pp.

206-208 Tot la Putna a fost tipărit un Imnologhion, carte de cântări bisericești pe note întocmită de protopsaltul Eustație, conducătorul școlii muzicale a mănăstirii.[45] :p.

206 De mare importanță a fost apariția cărții Sintagma a lui Matei Vlastares, caligrafiată de Ghervasie la Neamț și grămăticul Damian la Iasi, carte care conținea și numeroase norme de drept laic (pedepse și sancțiuni pentru erezie, furt, omucidere, bătăi, complicitate, bigamie, incest, adulter, viol, avort, încălcarea

normelor de igienă, de alimentație, de post, norme referitoare la proprietate etc.).

Această lucrare a dus la înlocuirea treptată a dreptului tradițional cutumiar, cu dreptul juridic scris, unitar, contribuind la centralizarea și consolidarea statală a Moldovei.[44] Istoriografia Cronica moldo-germană Marea majoritate a lucrărilor istorice de referință pe această temă, prezintă practic un consens în a-l considera pe Ștefan cel Mare ca inițiatorul istoriografiei moldovene și inspiratorul unui stil istoriografic specific și original, care și-a pus amprenta asupra modului în care vor fi întocmite cronicile și letopisețele moldovenești în secolele următoare.[46]:5-34[47][48] [49]:529-531[50]:31-35[51]:190198[52]:423[53] Până în prezent s-au păstrat următoarele texte care tratează istoria Moldovei în veacurile XIV-XV: Letopisețul anonim al Moldovei, Letopisețul de la

Putna nr. I, Letopisețul de la Putna nr. II, traducerea românească a Letopisețului de la Putna, Cronica scurtă a Moldovei, Cronica moldogermană, Cronica moldopolonă, Cronica sârbomoldovenească și Cronica moldo-rusă. Lor li se adaugă Letopisețul Țării Moldovei de Grigore Ureche, redactat în prima jumătate a secolului XVII, în limba română folosind ca sursă originală de documentare un letopiseț intern pierdut, scris în românește și atribuit lui Eustratie logofătul.[54]:p. 220 Ștefan a avut inițiativa începerii redactării istoriei domniei sale cel mai probabil în perioada 1473-1486. După 1473, când a avut loc prima intervenție a lui Ștefan cel Mare pentru a instala pe tronul Țării Românești pe unul din protejați săi, angajamentul politic și militar al Moldovei împotriva Imperiului Otoman devine complet, apărând necesitatea unei asemenea scrieri, pentru a justifica, din punct de vedere ideologic și istoric, noua politică a

domnului moldovean. Prima cronică scrisă în Moldova Letopisețul slavo-român - a avut caracter oficial, de curte începând să fie închegată în perioada 1473-1486, în cancelaria domnească, fiind reluată și completată, până la finele anului 1496.[54]:p. 227 Ștefan cel Mare a impus un stil istoriografic plin de sobrietate și concis, care se poate observa atât în textele cronicelor din epoca sa, cât și în conținutul inscripțiilor de pe pietrele tombale pe care le-a adăugat mormintelor strămoșilor săi sau din pisaniile bisericilor . El este deosebit de imitația stilului anecdotic al cronografelor „înfoiat” și prolix - folosit în letopisețele slavone ale cronicarilor călugări, mai ales Macarie și Azarie.[55]:p. 217 Arta decorațiunilor Cădelnită din argint, 1470 Ripidă de la Mănăstirea Putna, 1497 Arta decorațiunilor din timpul lui Ștefan cel Mare este ilustrată prin două mari

categorii: prelucrarea metalelor prețioase și broderia.

Obiectele din metale prețioase realizate de meșteșugarii locali prezină o sinteză de procedee tehnice de influență atât bizantină cât și occidentală, îmbinând elemente iconografice din ambele culturi și realizând, astfel, opere originale, specifice artei românești. Obiectele păstrate din epocă sunt, în principal, cele aparținând cultului creștin: cruci, cădelnițe, cățui, candele, sfeșnice, ripide, ferecături de cărți, potire ș.a.

Influențele occidentale, pătrunse pe filiera meșterilor transilvăneni, se văd, de exemplu ân aspecutl de clădire gotică a unei cădelnițe din argint aurit dăruită de Ștefan, datată 12 aprilie 6978 (1470) și păstrată la mănăstirea Putna.

Tradiția bizantină exemplificată prin ripidele din filigran – două, actualmente în Patmos, dăruite inițial, la 30 iulie 6996 (1488), mănăstirii Zografu, și altele două, datate 14 ianuarie 7005 (1497) executate din ordinul lui Ștefan cel Mare în mănăstirea Putna și aflate in prezent una la

Muzeul Național de Istorie a României și cealaltă în muzeul de la Putna.[45]:209 Ștefan cel Mare înființează, la Mănăstirea Putna, cel mai important atelier medieval de broderie din țările române, unde erau utilizate materiale și tehnici avansate, cum ar fi: lucrul cu fir de aur și argint, cu mătăsuri scumpe și pietre prețioase.[56]:p. 4 Prin somptuozitatea materialelor folosite, cât și prin frumusețea figurilor ce le împodobesc, prin echilibrul compoziției și armonia, repartiția culorilor, broderia reprezintă una dintre creațiile artistice cele mai reprezentative pentru epoca lui Ștefan cel Mare.[45]:209 Broderia medievală din epoca lui Ștefan îmbină tradițiile autohtone cu cele bizantine și orientale, principalele obiecte realizate fiind cele care serveau oficierii cultului religios: epitafuri, aere, pocrovețe, dvere, zavese, văluri de tâmplă, acoperăminte de pristol, de tetrapod și de morminte, epitrahile, rucavițe, omofoare, orare, bedernițe etc.[56]:192

domn (gospodinß), dar uneori și împărat (în slavă, carß)[57] Acoperamântul Mariei de Mangop Cea mai reprezentativă lucrare de broderie, ca valoare istorică și artistică, este Acoperământul Mariei de Mangop. Aflată întro stare avasată de degradare, ea a fost supusă unui complex proces de restaurare la începutul anilor 2000, la finalul căruia a fost expusă la Vatican, în expoziția „Ștefan cel Mare și Sfânt – Punte între Occident și Orient”, din luna septembrie 2004.[45]:212 Moldova după Ștefan cel Mare Controverse, neclarități și incertitudini Figura și epoca lui Ștefan cel Mare reflectate în literatură și artă Cercetări mai recente au pus în lumină numeroase titluri și vocabule imperiale, aplicate unor domni, în diferite surse (cronici, notițe de manuscrise, inscripții, scrisori, dedicații ș.a.). În cronica sa de curte – cea mai veche cronică moldovenească în slavonă păstrată – Ștefan cel Mare este de regulă intitulat voievod și

Galerie foto Reprezentări artistice ale lui Ştefan cel Mare Iaşi, Palatul Culturii

Suceava, Cetatea de Scaun

Vaslui, Podul Înalt

Chişinău

Cluj, Feleacu

Constantin Lecca, Portret

Reprezentarea iconografică

Mănăstirea Dobrovăţ

Timbru, 1944 Referințe și note ^ a b c d e f Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Editura Litera Internațional, Chișinău, 1997 ^ Constantin C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea lui Alexandru cel Bun (1432), Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1946, p. 530 ^ Mihai Costăchescu, Observații istorice. Cu privire la neamul lui Ștefan cel Mare, Iași, 1927, p. 5 ^ a b c Leon Șimanschi, Formarea personalității lui Ștefan cel Mare, în „Ștefan cel Mare și Sfânt. 1504 – 2004: Portret în istorie, Editura „Mușatinii”, Putna, 2003 ^ Universitatea Ștefan cel Mare, Ștefan cel Mare (14571504), accesat la 25.11.2016 ^ a b c d e f g h Nicolae Iorga, Istoria lui Ștefan cel Mare, Institutul de arte grafice și editură „Minerva”, București, 1904

^abcdefghijklmnopq r Constantin C. Giurescu, Istoria românilor. Volumul II, Partea I, de la Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1943 ^ Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1959, p. 7 ^ Ilie Minea, Informațiile românești ale cronicii lui Jan Długosz, Institutul de Arte Grafice Viața Românească, Iași, 1926, p. 43. ^abcdefghijklmnop Alexandru Boldur, Ștefan cel Mare, voievod al Moldovei, Editura „Carpații”, Madrid, 1970 ^ Maria Magdalena Székely, Ștefan S. Gorovei, „Semne și minuni” pentru Ștefan Voievod. Note de mentalitate medievală, în „Ștefan cel Mare și Sfânt. 1504 – 2004: Portret în istorie, Editura „Mușatinii”, Putna, 2003 ^ a b c d e P. P. Panaitescu, Ștefan cel Mare. O încercare de caracterizare, în „Ștefan cel

Mare și Sfânt. 1504 – 2004: Portret în istorie, Editura „Mușatinii”, Putna, 2003 ^ a b c d e f g h i A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, Tipo-litografia H. Goldner, Iași, 1888 ^ Dumitru Năstase, Ștefan cel Mare împărat , în „Ștefan cel Mare și Sfânt. 1504 – 2004: Portret în istorie, Editura „Mușatinii”, Putna, 2003 ^ Ioan Ursu, Ștefan cel Mare, domn al Moldovei de la 12 aprilie 1457 până la 2 iulie 1504, Editura de Arte Grafice "Antonescu", București, 1925 ^ Mihail Kogălniceanu, Ștefan cel Mare în târgul Băiei, în „Opere, I”, București, 1974 ^ a b c d e Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ștefan cel Mare, Mănăstirea Putna, 2005 ^ Hurmuzaki-Densușianu, Documente, II, 3, p.170-171 apud. Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ștefan cel Mare, Mănăstirea Putna, 2005 ^ a b Ion Constantin Chițimia, Cronica lui Ștefan cel Mare (versiunea germană a lui

Schedel), București, Casa Școalelor, 1942 ^ Alexandru I. Gonța, O problemă de geografie istorică: locul unde s-a dat bătălia dintre Ștefan cel Mare și Petru Aron [1457], în „Studii. Revista de istorie”, vol. 6 (1958) p. 200 ^ Ion Bogdan, Documentele lui Ștefan cel Mare. Vol. I: Hrisoave și cărți domnești.

1457-1492, Editura Socec & Co, 1913, pp. 113-136 ^ a b c d e f g h i j k l General Radu R. Rosetti, Istoria artei militare a românilor până la mijlocul veacului al XVII-lea, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, București, 1947 ^ a b Ernest OberländerTârnoveanu, Emisiunile monetare bătute pe teritoriul Moldovei în vremea lui Ștefan cel Mare (1457-1504) - o analiză critică, în „Cercetări numismatice”, nr. IX-XI, București, 2003-2005 ^ a b c d e f Șerban Papacostea, Relațiile internaționale ale Moldovei în vremea lui Ștefan cel Mare, în „Ștefan cel Mare și Sfânt. 1504-2004: Portret în istorie, Editura „Mușatinii”, Putna, 2003

^ Valentina Eșanu (coord.), Marii demnitari ai Țării Moldovei în domnia lui Ștefan cel Mare (1457-1504), teză de doctorat, Academia de Științe a Moldovei, Institutul de Istorie, Chișinău, 2015 ^ Ion Neculce, O samă de cuvinte, Editura Junimea, Iași, 1972 ^ Solia trimisă de Ștefan cel Mare la Veneția, 8 mai 1477, accesat la 22 ianuarie 2017 ^ a b c d e f Andrei Eșanu (coord.), Ștefan cel Mare și Sfânt (1457-1504). Bibliografie, Biblioteca Națională a Republicii Moldova, Chișinău, 2004 ^ Gheorghe Mihăilă, Importanța politică și literară a corespondenței lui Ștefan cel Mare cu Veneția, în „Ștefan cel Mare și Sfânt. 1504 – 2004: Portret în istorie, Editura „Mușatinii”, Putna, 2003 ^ Mihail Guboglu, Mustafa Mehmet, Cronici turcești privind țările române, vol. I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1966 ^ a b c Academia Forțelor Terestre, Arta militară a oștilor

române în secolele XIV-XVI, accesat la 20 ianuarie 2017 ^ a b c d e f Nicolae Iorga, Istoria armatei românești.

Volumul 1 : Pâna la 1599, Editura Ministerului de Război, București, 1929 ^ ***, Istoria militară a poporului român. Vol. II. Epoca de glorie a oastei cele mari, Editura Militară, București, 1986 ^ a b Nicolae Stoicescu, Curteni și slujitori. Contribuții la istoria armatei române, Editura Militară, București, 1968 ^ ***, Letopisețul de când s-a început Țara Moldovei letopisețul lui Ștefan cel Mare, Editura Academiei Române, București, 2006 ^ a b Carol König, Armamentul din dotarea oastei Moldovei în timpul domniei lui Ștefan cel Mare (1457-1504), în „Revista Muzeelor”, București, nr. 3, 2004 ^ Scrisoarea doctorului Matteo Muriano către Sinioria Veneției - 7 decembrie 1502, accesat la 20 februarie 2017 ^ a b c d Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor, Editura

Didactică șu Pedagogică, București, 1990 ^ a b c Petre Otu, Baia, în „100 de mari bătălii din istoria românilor”, Editura Orizonturi, București, 2009 ^ Academia Română, Istoria Românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, București, 2001 ^ a b Corina Nicolescu, Arta epocii lui Ștefan cel Mare.

Relații cu lumea occidentală , în „Ștefan cel Mare și Sfânt.

1504 – 2004: Portret în istorie, Editura „Mușatinii”, Putna, 2003 ^ a b c d Mircea Păcurariu, Ctitor de lăcașe sfinte, în „Limba noastră”, Nr. 4-6, anul XIV, Chișinău, 2004, accesat la 28 septembrie 2017 ^ a b Centrul Cultural „Ștefan cel Mare”, Biserici și mănăstiri, accesat la 28 septembrie 2017 ^ a b c d e f Alexe Rău, Cultura scrisă în epoca lui Ștefan cel Mare și Sfânt, în „Limba noastră”, Nr. 4-6, anul XIV, Chișinău, 2004, accesat la 28 septembrie 2017 ^ a b c d e f g h i Doina Maria Creangă, Valori ale artei și civilizației din timpul lui Ștefan Cel Mare, în muzeul Mănăstirii

Putna, în „Codrul Cosminului”, nr. 12, 2006 ^ B. P. Hașdeu, Cronica cea mai veche a Moldovei, în „Arhiva istorică a României”, Tom III, București, 1867 ^ Ioan Bogdan, Vechile cronici moldovenești până la Ureche, București, 1891 ^ Ioan Bogdan, Cronici inedite atingătoare de istoria românilor, București, 1895 ^ Ștefan Orășanu, Ceva despre cronicile moldovene, în „Convorbiri Literare”, XXXI, 1897 ^ Dimitrie Onciul, Istoria românilor, București, 1899 ^ Ilie Minea, Letopisețele moldovenești scrise slavonește, în „Cercetări Istorice”, I, 1925 ^ Ioan Ursu, Ștefan cel Mare, București, 1925 ^ Ioan Vlădescu, Izvoarele istoriei românilor, I. Letopisețul de la Bistrița și Letopisețul de la Putna, București, 1926 ^ a b Ștefan Andreescu, Începuturile istoriografiei înMoldova, în „Ștefan cel Mare și Sfânt. 1504 – 2004: Portret în istorie, Editura „Mușatinii”, Putna, 2003

^ I.C. Chițimia, Ștefan cel Mare ctitor în domeniul istoriografiei, în „Ștefan cel Mare și Sfânt. 1504 – 2004: Portret în istorie, Editura „Mușatinii”, Putna, 2003 ^ a b Claudiu Paradais, Comori ale spiritualității românești la Putna, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1988 ^ http://limbaromana.md/index.p hp?go=articole&n=2139 Bibliografie Boldur, Alexandru, Ștefan cel Mare, voievod al Moldovei, Editura „Carpații”, Madrid, 1970 Centrul de Cercetare și Documentare „Ștefan cel Mare” al Mănăstirii Putna, Ștefan cel Mare și Sfânt. 1504 – 2004: Portret în istorie, Editura „Mușatinii”, Putna, 2003 Chițimia, Ion Constantin, Cronica lui Ștefan cel Mare (versiunea germană a lui Schedel), București, Casa Școalelor, 1942 Costăchescu, Mihai, Documente moldovenești de la Ștefan cel Mare, Institutul de arte grafice „Brawo”, Iași, 1933

Eșanu, Andrei (coord.), Ștefan cel Mare și Sfânt (1457-1504).

Bibliografie, Biblioteca Națională a Republicii Moldova, Chișinău, 2004 Eșanu, Valentina, Marii demnitari ai Țării Moldovei în domnia lui Ștefan cel Mare (1457-1504), teză de doctorat, Academia de Științe a Moldovei, Institutul de Istorie, Chișinău, 2015 Giurescu, Constantin C., Istoria românilor. Volumul II, Partea I, de la Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1943 Giurescu, Constantin C.; Giurescu, Dinu C., Istoria Românilor. Volumul II (13521606), Editura Ștințifică și Enciclopedică, București, 1976 Iorga, Nicolae, Istoria lui Ștefan cel Mare, Institutul de arte grafice și editură „Minerva”, București, 1904 Iorga, Nicolae, Istoria armatei românești. Volumul 1 : Pâna la 1599, Editura Ministerului de Război, București, 1929 Kirileanu, G. T., Ștefan Vodă cel Mare și Sfânt. Istorisiri și

cântece populare, Tipografia „Aurora”, Focșani, 1904 Papacostea, Șerban, Ștefan cel Mare domn al Moldovei (14571504), Editura Enciclopedică, București, 1990 Rosetti, Radu R. (general), Istoria artei militare a românilor până la mijlocul veacului al XVII-lea, Monitorul oficial și imprimeriile statului, București, 1947 Ureche, Grigore, Letopisețul Țării Moldovei de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnilor care scrie de la Dragoș până la Aron-vodă, Editura Litera Internațional, Chișinău, 1997 Xenopol, Alexandru D., Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, Tipo-litografia H. Goldner, Iași, 1888 ***, Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1959 ***, Letopisețul de când s-a început Țara Moldovei letopisețul lui Ștefan cel Mare, Editura Academiei Române, București, 2006. ISBN 973-271290-2 Vezi și

Lista bisericilor ctitorite de Ștefan cel Mare Lista bătăliilor lui Ștefan cel Mare Legături externe Commons Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Ștefan cel Mare Centrul de Cercetare și Documentare „Ștefan cel Mare” al Mănăstirii Putna, Sfântul voievod Ștefan cel Mare. Izvoare Ștefan al III-lea (Ștefan cel Mare și Sfînt), domn al Moldovei (1433 - 1504), la „Istoria.md” Marius Teja, Ștefan cel Mare, în „Historia”, 13 mai 2010 Copilăria neștiută a lui Ștefan cel Mare 514 ani de la moartea domnitorului - 42 de bătălii și 5 înfrângeri [arată] v•d•m Domnii Moldovei [arată]vdm Familia lui Ștefan cel Mare Informații bibliotecare BNF: cb13325141k (data) GND: 119067765 ISNI: 0000 0001 1030 8840 LCCN:

n50038453 NKC: jn20040226010 SUDOC: 035621761 VIAF: 89758463 WorldCat Identities (via VIAF): 89758463 Categorii: Nașteri în 1433Decese în 1504Decese pe 2 iulieȘtefan cel MareCtitori de biserici româniCtitori de mănăstiriDinastia MușatinilorDomni și domnitori ai MoldoveiFamilia MușatinilorNobili româniRomâni pe mărci poștale româneștiRomâni pe monede și bancnote din Republica MoldovaRomâni pe monede și bancnote româneștiRomâni din secolul al XV-leaRomâni din secolul al XVI-leaRomâni pe medalii româneștiSfinți români Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăVedeți sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea

Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons În alte limbi Български Deutsch Ελληνικά English Español Français Magyar Српски / srpski Türkçe Încă 39

Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 21 martie 2021, ora 10:01.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

5, Alexandru cel Bun De la Wikipedia, enciclopedia liberă (Redirecționat de la Alexandru cel bun) Sari la navigareSari la căutare Acest articol se referă la domnul Moldovei Alexandru cel Bun. Pentru alte sensuri, vedeți Alexandru cel Bun (dezambiguizare).

Alexandru cel Bun Domn al Moldovei AlexandruCelBun-Neamt.JPG Alexandru cel Bun, frescă de la Mănăstirea Neamț Date personale Născut secolul al XIV-lea Modificați la Wikidata Decedat 1 ianuarie 1432 Suceava Părinți Roman I Doamna Anastasia a II-a Căsătorit cu Margareta

Neacsa (Ana) Ringala Marina Copii Iliaș I al Moldovei Petru al II-lea al Moldovei Bogdan al II-lea al Moldovei Petru Aron Modificați la Wikidata Cetățenie Flag of Moldavia.svg Moldova Modificați la Wikidata Religie creștinism ortodox[*] Modificați la Wikidata Ocupație monarh Modificați la Wikidata Apartenență nobiliară Titluri domn al Moldovei Familie nobiliară Dinastia Mușatinilor Domnie Domnie 1400 - 1432 Predecesor Iuga Succesor Iliaș Modifică date / text Consultați documentația formatului Alexandru cel Bun (n. secolul al XIV-lea – d. 2 ianuarie 1433, Suceava, Moldova) a fost domnul Moldovei între anii 1400 - 1432.

Cuprins 1 Viață și domnie

2 Familie 3 Galerie 4 Note 5 Bibliografie suplimentară 6 Legături externe Viață și domnie Alexandru cel Bun a fost fiul cel mai mare al lui Roman I Mușat, voievod al Moldovei între anii 1391-1394, și al Anastasiei Mușat.

La 23 aprilie 1400 devine domn al Principatului Moldova. El la succedat la tron lui Iuga (1399–1400), care fusese îndepărtat de către voievodul Țării Românești, Mircea cel Bătrân. La început, Alexandru cel Bun a domnit împreună cu fratele său Bogdan, până în 1407, când a devenit singurul conducător.[1] Alexandru cel Bun - litografie publicată de Dimitrie Papazoglu în anul 1891 după fresca din Biserica Mănăstirii Cozia Potrivit celor scrise de Grigore Ureche, Alexandru cel Bun a întreprins o importantă operă de organizare politică, administrativă și ecleziastică a

Moldovei. A încurajat comerțul, confirmând negustorilor polonezi un larg privilegiu în 1408, act în care este atestat și orașul Iași. A obținut recunoașterea Mitropoliei Moldovei de către Patriarhia de Constantinopol. În 1402 (după alți istorici în 1415) a adus de la Cetatea Albă la Suceava moaștele Sfântului Ioan cel Nou. Inițial, moaștele au fost depuse la biserica din cartierul Mirăuți din Suceava, după care au fost mutate mai târziu la mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava.

Acest eveniment al aducerii moaștelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, are o însemnătate deosebită în conștiința publică a poporului moldovean, fiind zugrăvit în multe din frescele bisericilor și mănăstirilor din Moldova. Una din ele, cea de la mănăstirea "Sfântul Ioan cel Nou" de la Suceava, înfățișând alaiul domnesc în ultima frescă din suita de patru ce reprezintă martiriul Sfântului, frescele fiind amplasate pe peretele vestic al clisiarniței din incinta mănăstirii.

Același eveniment poate fi văzut și pe peretele sudic al bisericii mănăstirii Voroneț, la finalul narațiunii iconografice al acatistului Sf. Ioan cel Nou de la Suceava.

Lunga sa domnie - de 32 de ani - a corespuns, în general, unei perioade de pace, rezultat al politicii extrem de abile a domnului moldovean, care a menținut echilibrul între Ungaria și Polonia. Astfel, recunoscând suzeranitatea lui Vladislav II Iagello - a încheiat tratate de pace cu acesta în 1402, 1404, 1407, 1411 și 1415 făgăduindu-i acestuia sfat și ajutor împotriva oricărui dușman - Alexandru s-a asigurat de sprijinul Poloniei în fața oricărei încercări a Ungariei de a controla drumul comercial care lega sudul Poloniei, trecând prin Moldova, de gurile Dunării, mai precis de cetățile Chilia și Cetatea Albă.

Acordul dintre Polonia și Ungaria, încheiat la Lublau la 15 martie 1412, reprezenta un mare pericol pentru Moldova, fiind primul acord de împărțire

a unui teritoriu românesc în sfere de influență. Acordul nu a fost aplicat, datorită faptului că Alexandru și-a onorat întotdeauna obligațiile rezultate din acceptarea suzeranității regelui polon și datorită contradicțiilor polonomaghiare. În calitate de vasal al lui Vladislav II Iagello, i-a acordat acestuia sprijin militar în două bătălii purtate împotriva Ordinului Cavalerilor Teutoni: la Grünwald, în 1410, unde Ordinul teuton a suferit o mare înfrângere, și la Marienburg, în același an. De asemenea, în timpul său, în 1420, au loc primele confruntări dintre Moldova și Imperiul Otoman.

Turcii au asediat Chilia și Cetatea Albă, dar Alexandru a reușit să le apere.

Ca domn al Moldovei, Alexandru cel Bun avut un blazon format dintr-un scut și un cap de taur suprapus. Cele 8 fascii orizontale auriu-verde simbolizează apartenența la dinastiile Basarabilor și Asăneștilor iar crinii aurii simbolizau Casa de Anjou, o

posibilă descendență provenită de la Petru I Mușat, carea a avut la fel, un blazon cu crini[2] Alexandru cel Bun a murit la 1 ianuarie 1432 în urma unei boli contractate în luptele dintre Polonia și Ungaria. În urma lui au rămas mai mulți fii care sau luptat ani de zile pentru a ocupa tronul. Fiul său Iliaș I l-a succedat ca domn în Principatul Moldovei.

Familie Alexandru cel Bun a fost căsătorit de trei ori. Prima soție se numea Margareta, fiica palatinului Ștefan din Losontz.

Ea a făcut Catedrala Catolică din Baia, unde a fost înmormântată. După moartea ei, Alexandru cel Bun s-a căsătorit cu Neacșa, numită de autorii străini Ana care a murit la scurt timp după cununie.

A treia soție a fost Ringala, (ortografiat și Ryngalla), sora lui Vytaudas (marele duce Vitold) și cumnata lui Vladislav al II-lea Iagello. În același timp Ringala era înrudită cu Alexandru cel Bun, fiind vară

primară cu Anastasia, soția lui Roman I și mama lui Alexandru cel Bun. Înaintea acestei căsătorii Ringala a fost căsătorită cu ducele de Mazovia, dar aceasta a rămas văduvă. Fiul lui Alexandru cel Bun, Iliaș s-a căsătorit cu sora mai mică a reginei Poloniei, Maria Holszańska.[3] Galerie Blazonul lui Alexandru cel Bun[4]

Monedă bătută de Alexandru cel Bun. Textul în limba latină al monedei: "MONE ALEXANDRI, WD MOLDAVIENSIS, adică "Moneda Alexandri, waiwodae Moldaviensis"[5]

Alexandru cel Bun și alaiul domnesc la întâmpinarea moaștelor Sf. Ioan cel Nou frescă de la mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava

Alexandru cel Bun și alaiul domnesc, frescă de la mănăstirea Voroneț

Alexandru cel Bun și soția sa, doamna Ana, frescă de la mănăstirea Sucevița

Statuia lui Alexandru cel Bun din Iași Predecesor: Iuga Domn al Moldovei 1400 - 1432 Succesor: Iliaș Note ^ Dionisie Ghermani: Alexander der Gute. In: Biographisches Lexikon zur Geschichte Südosteuropas.

Band 1. Hrsg. Mathias Bernath, Felix von Schroeder.

München 1974, S. 37–38.

Abgerufen am 9. November 2018.

^ Grigore Jitaru, Blazoane domnești,Editura Uniunii Scriitorilor, Chișinău,1997 ^ Alexandru Pînzar, Hotarul de Nord al Moldovei: (de la formare, în secolul al XIV-lea, până la statornicirea lui pe Ceremuș, Colacin și Nistru).

Prefață de Ștefan S. Gorovei.

Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016, p. 115 ^ Grigore Jitaru, Blazoane domnești,Editura Uniunii Scriitorilor, Chișinău,1997 ^ G. Buzdugan, O. Luchian, C. C. Oprescu, Monede și bancnote românești, București, 1977, p. 43—65 Bibliografie suplimentară Domnia lui Alexandru cel Bun, Dinu Postarencu, Chișinău, 1994 Uricile lui Alexandru cel Bun, Adelaida Goga-Bucur, București, 1932 Alexandru cel Bun: (23 aprilie 1399 - 1.ian. 1432), Constantin Cihodaru, Editura Junimea, 1984 Legături externe Itinerarii domnesti: Alexandru cel Bun, 21 mai 2013, Ciobanu Mihai Anatolii, Historia Epitrahilul cu chipul lui Alexandru cel Bun, 12

noiembrie 2012, Dumitru Manolache, Ziarul Lumina [arată] v•d•m Domnii Moldovei [arată]vdm Familia lui Ștefan cel Mare Informații bibliotecare GND: 129086290 VIAF: 40446049 WorldCat Identities (via VIAF): 40446049 Categorii: Decese în 1432Decese pe 1 ianuarieDomni și domnitori ai MoldoveiRomâni pe monede și bancnote româneștiRomâni din secolul al XV-leaRomâni pe medalii româneștiRomâni pe mărci poștale româneștiRomâni pe mărci poștale din Republica MoldovaRomâni pe monede și bancnote din Republica MoldovaCtitori de mănăstiriEponime ale localităților din România Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție

LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons În alte limbi Български Deutsch Ελληνικά English

Español Français Magyar Polski Русский Încă 13 Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 15 februarie 2021, ora 10:07.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

6, ihai Viteazul De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Mihai Viteazul Domn al Țării Românești Domn al Moldovei Principe al Transilvaniei MihaiViteazul.jpg Mihai Viteazul, portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, din anul 1601 Date personale Născut 1558 Coat of arms of Wallachia.svgTârgu de Floci, Țara Românească (azi în România)

Decedat 9/19 august 1601[1] [2] Flag of Transylvania before 1918.svgTurda, Principatul Transilvaniei (azi în România) Înmormântat Alba Iulia Modificați la Wikidata Părinți ?

Teodora Cantacuzino Căsătorit cu Doamna Stanca Copii Nicolae Pătrașcu Domnița Florica Modificați la Wikidata Cetățenie Flag of Moldavia.svg Moldova Flag of Wallachia.svg Țara Românească Transsylvanian Banner.svg Principatul Transilvaniei Modificați la Wikidata Religie creștinism ortodox[*] Modificați la Wikidata Ocupație Conducător Modificați la Wikidata Apartenență nobiliară Titluri Principe prinț Familie nobiliară Dinastia Drăculeștilor (ultimul) Domnie Domnie * 1593 - 1600 (Steagul Țării Românești.png Țara Românească) * 1599 - 1600; 1601

(Flag of Transylvania before 1918.svg Transilvania) 1600 (Flag of Moldavia.svg Moldova) Predecesor Alexandru cel Rău (Țara Românească) Andrei Báthory (Transilvania) Ieremia Movilă (Moldova) Succesor Radu Șerban (Țara Românească) Ștefan Bocskay (Transilvania) Ieremia Movilă (Moldova) Semnătură Michael the Brave signature, June 9 (19), 1593.svg Modifică date / text Consultați documentația formatului Mihai Viteazul (n. 1558,[3][4] [5][6] Floci, Țara Românească – d. 9/19 august 1601,[7] Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Țării Românești între 15931600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei state medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.

Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIXlea, un rol important jucându-l opul Românii supt MihaiVoievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea.

Cuprins 1 Originea și primii ani ai vieții 2 Ascensiunea politică 3 Campania antiotomană 3.1 Luptele împotriva Imperiului Otoman 3.2 Negocierile de pace cu Înalta Poartă 4 "Unirea" de la 1600 4.1 Transilvania 4.2 Moldova 5 Sfârșitul domniei 5.1 Destrămarea Unirii 5.2 Moartea lui Mihai Viteazul 6 Portrete 7 In memoriam 8 Note 9 Bibliografie

10 Lectură suplimentară 11 Legături externe 12 Vezi și Originea și primii ani ai vieții Mihai Viteazu (portret de Mișu Popp) În anul 1601, în timpul unei șederi la Praga, a fost portretizat de pictorul Egidius Sadeler, care a menționat pe marginea portretului aetatis XLIII, adică "în al 43-lea an al vieții", ceea ce indică drept an al nașterii lui Mihai anul 1558.

[8] Domnul Pătrașcu cel Bun, considerat multă vreme ca fiind tatăl nelegitim al lui Mihai, a murit în 1557. Împrejurarea ca Pătrașcu să fi avut relații extraconjugale în anul morții sale apare ca foarte improbabilă, având în vedere faptul că a murit în urma unei lungi boli, pentru tratarea căreia a cerut medici de la Sibiu.[9] Ipoteza ca Mihai să fi fost fiul postum al lui Pătrașcu a fost exclusă și de Petre Panaitescu, cu argumente onomastice, genealogice, precum și pe baza cronicilor de epocă.[10]

Mama lui Mihai, Teodora sau Tudora, a fost, după unele surse, de neam grecesc (din vechea familie bizantină a Cantacuzinilor). După alte surse, era vânzătoare de rachiu, originară din Târgul de Floci, iar tatăl lui Mihai era grec.[11] Cronica lui Radu Popescu menționează că „Acest Mihai Vodă, după ce au luat domnia, s-a numit că este fecior lui Pătrașcu Vodă, iar cu adevărat nu se știe, că nici un istoric de-ai noștri sau striin nu adeverează cine iaste și cum au luat domnia, fără cât din auz unul din altul așa dovedim, că mumă-sa au fost de la Oraș dela Floci, care fiind văduvă și frumoasă și nemerind un gelep (negustor), om mare și bogat den Poarta împărătească și în casa ei zăbovindu-se câtăva vreme...”[12] Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum și specificațiile din Condica episcopiei Râmnicului, atesta că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoești, localitate aflată pe partea stângă a Oltului, județul Vâlcea.

Aceleași surse mai specifică faptul că la Proieni, pe Valea Oltului, într-o veche biserică ortodoxă, s-ar fi cununat cu Doamna Stanca.[necesită citare] Mama sa, Teodora Cantacuzino, a fost soră cu Iane Cantacuzino, înalt dregător la Constantinopol și apoi ban al Craiovei, din familia Cantacuzino.

Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia - Constantin Lecca Armeanul Petre Grigorovici din Lemberg, unul din diplomații lui Mihai, a întocmit, probabil pentru informarea cercurilor austriece, o cronică a vieții domnitorului, document care sa pierdut în forma originală, dar care s-a păstrat în compilația lui Stephanus Zamosius.[13] Ascensiunea politică La sfârșitul anului 1588 devine stolnic al curții lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban al Craiovei în timpul domniei lui Alexandru cel Rău.

În septembrie 1593, după ce a plătit la Poarta Otomană, după obiceiul timpului, o sumă mare de bani (400.000 de florini[14]) și având și sprijinul patriarhului Constantinopolului, Mihai a devenit domn al Țării Românești la 2 septembrie/S.N. 12 septembrie 1593, înscăunarea sa având loc la București pe 15 octombrie/S.N. 25 octombrie, în același an.[15] Aderă la „Liga Sfântă” creștină, constituită din inițiativa Papei Clement al VIII-lea, din care inițial făceau parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova și Toscana (Anglia și Polonia au manifestat rezerve față de politica de cruciadă a papalității). Ulterior aderă și Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianță a celorlalte două state românești, Moldova și Țara Românească. Aron Vodă, domnul Moldovei, semnează un tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel un motiv în plus lui

Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianța antiotomană.

Campania antiotomană Luptele împotriva Imperiului Otoman Giurgiu 1595 Târgoviște 1595 Aderarea Țării Românești la „Liga Sfântă” a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini și a întregii garnizoane otomane staționată în București.

Pe acest fundal cunoscut și ca Războiul cel Lung, Mihai pornește o ofensivă generală împotriva Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de pe ambele părți ale Dunării (Giurgiu, Turnu, Hârșova, Silistra ș.a.). Urmează o serie de victorii împotriva tătarilor și turcilor (la Putineiu și pe locul numit „Padina[16] Șerpătești” de lângă satul Stănești) culminată cu incendierea Rusciucului.

După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă pornește o campanie similară, în care cazacii lui Aron Vodă, uniți cu ardelenii, respingeau la vadul de la Isaccea pe Domnul adus de Turci, pentru a fi așezat în Scaunul Moldovei (Ștefan Surdul, fost Domn al Moldovei).[17] Datorită recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă și succesorul său, Răzvan Ștefan, Mihai trimite o delegație de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic relațiile munteano-transilvănene.

Delegația, compusă din 13 persoane, condusă de mitropolitul Eftimie și din care mai făceau parte episcopii Luca al Buzăului și Teofil al Râmnicului, marele vornic Mitrea, vornicul Hristea, logofeții Dimitrie, Preda și Borcea, vistiernicul Dan, postelnicul Teodor, clucerul Stamate, Radu Buzescu și Vintilă,[18] a negociat aderarea la această alianță și a semnat la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu Bathory prin care Mihai devenea vasal al lui

Sigismund. Ei și-au depășit atribuțiile inițiale, probabil din dorința de a îngrădi puterea domnului sporind-o simultan pe a lor. Cu toate acestea, Mihai a acceptat tratatul, deoarece Transilvania era singurul stat vecin ce îi putea asigura spatele în lupta împotriva turcilor.[19] Același tratat cu Sigismund Bathory, din 1595, prevedea ca toate bisericile românești din Ardeal să fie așezate sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște. Această prevedere implică și o evidentă tendință anticalvină, fiindcă în luna iunie a aceluiași an au fost supuse bisericile din Țara Făgărașului, autorității Mitropoliei ortodoxe de la Alba Iulia, unde a rezidat mitropolitul ortodox, hirotonisit în Țara Românească.[20] În încercarea de a opri înaintarea turcilor conduși de Sinan Pașa, un albanez, înlocuitorul marelui vizir Ferhad, spre București, Mihai Viteazul, la comanda unei armate de circa 16.000 de

ostași, din care 6.000 erau secui conduși de Albert Király, i-a atacat pe otomani la Călugăreni în 13/23 august 1595.[21][22] Bătălia, evocată în poemul „Pașa Hassan” al poetului George Coșbuc, s-a soldat cu pierderea de către turci a unui steag, a mai multor tunuri și a circa 7000 de combatanți, insuficient însă pentru a-l opri din marșul spre București. Mihai s-a retras temporar în munți, așteptând sprijinul lui Sigismund Báthory, în timp ce turcii, în frunte cu Sinan Pașa, s-au instalat la mănăstirea Radu Vodă, iar Sinan a început să numească funcționari otomani pentru administrarea noului pașalâc, și a ridicat o întăritură improvizată[23] - „palanca” lui Sinan, o cetate ale cărei ruine se văd pe înălțimea de la mănăstirea Radu-Vodă. Turcii încep organizarea pașalâcului la București și Târgoviște, introducând garnizoane și transformând bisericile în moschei (Mihai Bărbulescu ș.a., op. cit., p. 190).

Primind în munți sprijin din Moldova și, mai ales din

Transilvania, Mihai Viteazul a luat comanda unei armate puternice și numeroase, care ia îndepărtat pe otomani din Târgoviște (5–8 octombrie 1595) și apoi București (12 octombrie 1595), după care le-a provocat pierderi grele în retragerea lor disperată peste Dunăre la Giurgiu (15–20 octombrie 1595). Astfel, campania otomană, sub conducerea lui Sinan Pașa, pornită cu intenția de a transforma principatele în pașalâcuri, s-a sfârșit cu un răsunător eșec, cu ecouri în Apusul Europei. Între timp, Ștefan Răzvan este înlocuit de pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă, domn fidel polonezilor. În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării, cucerind cetățile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Razgrad, Babadag, Târgul de Floci, Silistra și chiar Rusciuc, Șiștova, Nicopole și Vidin.

Campania de hărțuire a turcilor a determinat retragerea otomană în cetățile

de pe linia Dunării, situație în care valahii au atacat cetățile Giurgiu și Turnu reușind să elibereze așezările civile și să asedieze fortărețele. La 11 decembrie 1594 solii lui Mihai din Weissenburg anunțau că „oastea noastră a cucerit castelul Brăila și Turnu (Turnus) fără pagubă[…]”[24]. În ianuarie 1595 tot malul stâng al fluviului se afla sub controlul românesc. Potrivit istoricului Nicolae Iorga[25], călăreții lui Mihai Viteazul ajunseseră până la Adrianopole în est și Plevna în vest. Această acțiune a fost coroborată cu atacurile voievodului moldovean Aron Tiranul împotriva turcilor din cetățile Tighina, Chilia și Cetatea Albă, prin incursiuni efectuate în nordul Dobrogei și prin devastarea orașului Ismail.[26] [27] Drapelul Țării Românești în vremea lui Mihai.

Reconstrucție alb-negru de Dan Cernovodeanu după stemă, colorată ulterior.

Negocierile de pace cu Înalta Poartă

Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum și dezastrele provocate de ostașii sultanului, au adus Țara Românească la o stare critică din punct de vedere financiar. Cu vistieria golită, Mihai se vede silit să aplice o soluție pe cât de nepopulară, pe atât de vitală supraviețuirii statale: "așezământul" sau "legarea țăranilor de glie" prin care rumânii (țăranii fără pământ din Valahia) erau siliți să rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment.

După câteva confruntări pe linia Dunării, dar mai ales după înfrângerea suferită de Sigismund Báthory în Bătălia de la Keresztes (26 octombrie 1596), Mihai a făcut în decembrie 1597 pace cu Imperiul Otoman.[28] În schimbul acceptării suzeranității otomane și a plății tributului, Înalta Poartă a recunoscut domnia voievodului pe întreaga durată a vieții sale și i-a trimis steag de domnie. În paralel, la 9 iunie 1598, Mihai a încheiat la Mănăstirea Dealu un tratat cu împăratul

Rudolf al II-lea, care s-a obligat să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei și ia recunoscut caracterul ereditar al domniei în schimbul recunoașterii suzeranității împăratului.

Prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică), Mihai a căutat să se emancipeze de consecințele tratatului de la Alba Iulia, din 20 mai 1595, prin care recunoscuse suzeranitatea principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory.

"Unirea" de la 1600 Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutațiile petrecute în conștiința românească.

Domnitorul care a reușit să stăpânească pentru scurt timp, la 1599-1600, cele trei țări reunite, trei veacuri mai târziu, în România modernă, începe a fi receptat ca unificator abia spre mijlocul secolului al XIXlea. O asemenea interpretare lipsește cu desăvârșire în istoriografia cronicărească a veacului al XVII-lea și chiar

mai târziu, spre 1800, la Școala Ardeleană".[29] Realitatea istorică este mult mai nuanțată decât cea cunoscută de publicul larg. Pe scurt, Mihai Viteazul ar putea fi caracterizat în felul următor (a se reține că nu a purtat titlul de "Domn" decât în Țara Românească):

termenul este dus prea departe. În realitate, toate cele trei țări își păstrează instituțiile de conducere de dinainte - Dieta (Transilvania) și sfaturile boierești în țările extracarpatice, își păstrează legile, cutumele și procedurile fiecăreia în vigoare. Mihai nu "unifică" nici armatele.

Transilvania

1593-1599 este Domn al Țării Românești; Între octombrie 1599 și iunie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești și al Ardealului; În perioada iunie 1600 septembrie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești, al Ardealului și Moldovei, adunate împreună sub "unirea personală" a lui Mihai; în cazul Moldovei îl înscăunează de fapt pe fiul său; Între septembrie 1600 noiembrie 1600 a fost Domn al Țării Românești; Între februarie 1601- august 1601 a fost comandant militar în slujba Imperiului Habsburgic.

Deși istoria asociată cu Mihai Viteazul este cunoscută publicului larg drept "unire",

Teritoriile aflate la 1600 sub domnia lui Mihai Viteazul Domnia lui Ieremia Movilă, devotat politicii poloneze (acesta încheiase un tratat de vasalitate cu Polonia), însemnase practic îndepărtarea Moldovei de Sfânta Alianță. În Transilvania, Sigismund renunța la tron în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory (un aderent la politica cancelarului polon Jan Zamoyski).

Ieremia Movilă și cancelarul Zamoyski intenționau să așeze în scaunul Țării Românești pe Simion Movilă, fratele domnului Moldovei, ceea ce amenința existența Alianței. În aceste circumstanțe, în iulie

1599 Mihai Viteazul a trimis o solie la Praga pentru a cere încuviințarea împăratului Rudolf al II-lea pentru intervenția în Transilvania, cu intenția de a sparge cercul de adversități ce-l împresura.

Primind un răspuns favorabil, la sfârșitul aceluiași an, intră în Transilvania prin pasul Buzău cu o armată formată din români și mercenari de diferite etnii: unguri și secui din Ardeal, polonezi, sârbi etc.[30] După victoria asupra lui Andrei Báthory (Bătălia de la Șelimbăr, 18/28 octombrie 1599) își face intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599 primind cheile fortăreței de la episcopul Demetrius Napragy. Andrei Báthory a fost ucis la scurt timp după bătălia de la Șelimbăr, având vârsta de 28 de ani.[31]Mihai a primit cu durere vestea morții lui Báthory, el puse să se îngroape după cuviință capul lui Andrei, în mausoleul pe care acesta însuși îl pregătise în Alba Iulia, și urmă chiar sicriul, ținând în mână lumânarea, după obiceiul românesc.

După biruința de la Șelimbăr, Mihai a înființat (sau reînființat, între specialiști se poartă încă discuții) mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia , un prim pas spre recunoașterea oficială a confesiunii ortodoxe.

[32] Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator imperial, Mihai a fost conducătorul de facto al Transilvaniei, Dieta recunoscându-i titlul de locum tenens al Transilvaniei, așa cum se specifică în diplomele latine. În actele slavone însă, el se intitulează domn al Țării Românești și Ardealului.

(Mihai Bărbulescu ș.a., 2002, p.

190). Mihai nu a modificat sistemul constituțional al Transilvaniei: nu a intervenit în reprezentarea națiunilor politice, nobilimea maghiară, sașii și secuii. A intervenit însă, potrivit organizării constituționale, în alcătuirea Consiliului principatului transilvănean, unde a introdus doi din boierii săi români, așezând în cetăți pârcălabi proprii, dar păstrând vechii funcționari. Dieta Transilvaniei

a fost profund nemulțumită de acordarea unor donații de domenii (sate) făcute boierilor munteni, în detrimentul nobilimii maghiare. Protestele Dietei și rapoartele nunțiului papal Malaspina dovedesc tendința lui Mihai de a structura o proprie bază socială română stăpânirii sale.

Mihai a avut raporturi bune cu secuii, cărora le-a confirmat vechile drepturi și privilegii (ce fuseseră răpite de principii Báthory), de asemenea cu sașii, cărora le-a satisfăcut cererile , manifestând toleranță față de luteranism. Mihai a luat măsuri în Transilvania în favoarea iobagilor români și a preoților români. În beneficiul preoților, Mihai a obținut scutirea lor de robotă.

Nunțiul Malaspina sus-amintit recomanda împăratului habsburgic , în rapoartele sale, respectarea legilor, instituțiilor și obiceiurilor provinciei.

Acesta sugera ca principatul transilvănean să nu fie administrat după obiceiurile valahe - valachico more - ci numai după obiceiurile

respectate până atunci de principii ardeleni.

Moldova Sigiliul cu stema lui Mihai Viteazul din 1600.

Sigiliul lui Mihai Viteazul din 1600, fotografie a exponatului de la Muzeul Național al Unirii. În primăvara anului 1600, Mihai și-a dat seama de pericolul pe care îl reprezenta influența în Moldova a Regatului Poloniei, care refuzase să facă parte din „Liga Sfântă” și era un aliat tacit al Imperiului Otoman.

Polonezii, a căror politică externă era practic sub controlul marelui hatman Jan Zamoyski, nu numai că îl înscăunaseră în 1595 pe protejatul lor, Ieremia Movilă, ca Domn al Moldovei (scoțând astfel această țară din Liga Sfântă) și îl susținuseră pe Andrei Báthory în Transilvania, dar unelteau să îl detroneze pe Mihai și să-l pună în locul lui, în Țara Românească, pe Simion Movilă (fratele lui Ieremia). Ceea ce a determinat însă decisiv

hotărârea lui Mihai de a declanșa o campanie preventivă în Moldova, au fost pregătirile făcute către Sigismund Báthory, aflat de la începutul anului 1600 la Suceava, pentru recucerirea Transilvaniei, cu sprijinul lui Jan Zamoyski și al lui Ieremia Movilă.[33] Expediția a început la 14/24 aprilie 1600, când Mihai Viteazul pleacă din Alba Iulia, lăsând în locul său pe banul Mihalcea, acesta și Farkas Korniș fiind delegați să trateze cu comisarii imperiali. El se îndreaptă spre Miercurea Sibiului, după care trece pe lângă Făgăraș (17/27-20/30 aprilie), Codlea (21 aprilie/1 mai), Brașov (22 aprilie/2 mai) și ajunge la Prejmer (23 aprilie/3 mai).[34] La 1 mai 1600 Mihai își așeză tabăra la Prejmer. Acolo făcu cunoscut ostașilor săi că vor trece Carpații pentru a-l alunga pe Ieremia Movilă de pe tronul Moldovei. La 6 mai Mihai în fruntea oastei sale trece munții, dar nu pe drumul obișnuit, unde știa că îl

așteaptă dușmanul, ci urcânduse pe munții cei mai grei. În acea vreme armata sa a avut mult de suferit, mai cu seamă din lipsa proviziilor care nu se găseau nici acolo și nici în părțile Moldovei, care au fost pustiite de Ieremia Movilă. Caii nu au avut pășune iar ostașii au fost siliți să mănânce foi din copaci.[35] La 26 aprilie/6 mai 1600, trupele lui Mihai Viteazul pătrund în Moldova prin trei sau chiar patru puncte: pe la Focșani (cu Nicolae Pătrașcu), prin pasul Oituz - valea Trotușului, coloana centrală (avangarda acesteia ajunsese la Trotuș încă de vineri 25 aprilie/ 5 mai), care se îndreaptă spre Bacău, urmată după 28 aprilie/8 mai de Mihai Viteazul, prin pasul Rodna-Cucureasa, urmând drumul spre Suceava, și, posibil, pe valea Ceremușului spre nord. Toate coloanele susțin lupte cu forțele moldo-polone care se retrăgeau spre nord.[36] Mihai îl învinge pe Ieremia Movilă la Bacău, și realizează astfel, prima unire a țărilor

române. Ieremia Movilă a fugit, găsind refugiu, împreună cu familia sa la Hotin. La 1 iunie 1600, Mihai se afla la Iași și boierii moldoveni au fost puși să jure în numele cârmuitorului celui nou.

Lăsând pentru stăpânirea Moldovei un Sfat de boieri, alcătuit din hatmanul Udrea, vistierul Andronic Cantacuzino, armașul Sava[37] și spătarul Negre, el se întoarse în Transilvania (N. Iorga, 1992, op. cit. ref.9).

Mihai a cucerit Moldova, invocând ca motiv alianța lui Ieremia Movilă cu turcii și tătarii. El a cerut împăratului recunoașterea stăpânirii sale in perpetuum asupra Ardealului, Moldovei și Țării Românești.

Titulatura folosită de voievod (într-un document din 6 iulie 1600) era: „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei”. La recomandarea marii boierimi, Mihai a numit un domn în Moldova, subordonat sieși[38]. [nefuncțională] Sfârșitul domniei

Destrămarea Unirii Oastea lui Mihai Viteazul – pictură de Nicolae Grigorescu Contextul internațional a fost nefavorabil lui Mihai. Puterile vecine vedeau în ambițiile sale politice o contradicție cu interesele proprii de dominanță. Habsburgii își vedeau amenințate planurile de menținere a Transilvaniei în sfera lor de influență, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunțării la Țara Românească. Mai mult chiar, uniunea personală a lui Mihai reprezenta o formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de forțe din regiune.

Existau însă și conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania care nu acceptau măsurile impuse de noul domn. De asemenea, sașii au rămas ostili lui Mihai, în urma jafurilor întreprinse de armatele sale în orașele și satele lor (Ghimbav, Codlea, Merghindeal, Cincu, Șura Mică, Cristian, Câlnic etc.).

Gurăslău (1601) Mihai nu reușește să înfrângă revolta nobililor maghiari transilvăneni, sprijiniți de generalul Basta care l-a învins în Bătălia de la Mirăslău (18/28 septembrie 1600) și astfel pierde Ardealul. În scurt timp Moldova va reintra în posesia Movileștilor aserviți intereselor polone. Polonii au pătruns în Moldova cu cancelarul și marele hatman Zamoyski, Mihai fiind învins în bătălia de la Bucov (20 octombrie 1600), astfel că Zamoyski îl reinstalează pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă.

Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Țării Românești, însă și pe acest tron se va urca un membru al familiei Movileștilor, Simion Movilă.

Așadar, înfăptuirea unirii manu militari nu a durat, creația politică a lui Mihai s-a prăbușit ca efect al intereselor proprii ale Habsburgilor, Poloniei și Imperiului Otoman.

Moartea lui Mihai Viteazul

Uciderea lui Mihai Viteazul pe Câmpia Turzii din Turda (gravură editată la Leiden Olanda în anul 1703) Forțat să ia calea pribegiei, Mihai se îndreaptă spre Praga pentru a solicita ajutor de la împăratul Rudolf al II-lea.

Călătoria a fost lungă și anevoioasă (voievodul și însoțitorii săi fiind atacați de mai multe ori, mai ales în Transilvania), trecând prin Deva, Lipova, Oradea, Debrețin, Tokaj, Pojon și Viena.[39] A ajuns la Viena, împreună cu cei 40 de însoțitori care îi mai rămăseseră, la 2 ianuarie 1601, unde a fost primit de arhiducele Matthias (viitorul împărat Matia I), care i-a înlesnit primirea la Curtea Imperială de la Praga.[40] Mihai Viteazul a ajuns la Praga pe 23 februarie 1601, fiind primit în audiență la împărat pe 14 martie.[41] Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în contextul reînscăunării lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă

să-l susțină pe voievodul român. Împreună cu generalul Basta, Mihai pornește campania de recucerire a teritoriilor românești. Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul român îl îndepărtează pe Sigismund Báthory din Transilvania.

Continuă prin a recupera Țara Românească gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron. În aceste condiții, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri românești, perspectivă ce nu convenea împăratului habsburgic, Rudolf al II-lea. Se pune la cale înlăturarea fizică a domnitorului român, și la 9/19 august 1601[1][2], la 3 km sud de Turda[42], Mihai Viteazul este ucis de un detașament de mercenari în frunte cu ofițerul valon Iacob (Jacques) de Beauri, trimis de generalul Giorgio Basta.[43] Uciderea lui Mihai este astfel relatată de Dionisie Fotino[37]: „Între Basta și Mihai s-a rădicat o gelozie care a ajuns la dușmănie. Basta, după ce a pârât pe Mihai că avea înțelegeri secrete cu turcii, a

hotărât ca să-l și aresteze; deci trimițând să-l poftească la consiliu și Mihai nevoind a veni, a poruncit la câțiva nemți ca să înconjoare cortul său, și să-l prinză viu sau să-l omoare.

Mihai Vodă văzându-se astfel surprins a scos sabia și a rănit pe unul din sbirii lui Basta, dar un altul străpungându-l cu sulița în pântece, l-a trântit la pământ și i-a tăiat capul.

Această ucidere infamă a lui Mihai Vodă nu fu aprobată de nimene la curtea împăratului Rodolf”. Trupul lui Mihai a fost aruncat apoi în câmpia Cristișului, pentru ca ostașii săi să vadă că a pierit căpitanul lor.[44] Pe mormântul lui Mihai Viteazul din Turda s-a construit un obelisc, închinat lui Mihai.

Capul său este luat de Turturea paharnicul, unul dintre căpitanii voievodului,[45] adus în Țara Românească și înmormântat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lângă osemintele părintelui său, Pătrașcu-Vodă.

Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu este scris:

„Aici zace cinstitul și răposatul capu al creștinului Mihail, Marele Voievod, ce a fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei”.

Miron Costin a scris în cronica sa următorul comentariu, după ce a relatat uciderea lui Mihai: „Și așea s-au plătitu lui Mihai Vodă slujbele ce-au făcutu nemților”.[46] Abia generația pașoptistă, angajată în lupta pentru crearea statului național român, îl va recunoaște pe Mihai Viteazul ca pe un ilustru predecesor.[46] Portrete Mihai Viteazul - frescă de la Mănăstirea Căluiu Au rămas mai multe portrete înfățișându-l pe Mihai Viteazul, unele contemporane, altele postume. Într-o ipostază mai tânără este prezentat la mănăstirea Căluiul, apoi și la Biserica Domnească din Târgoviște. Ambele prezintă costumul domnesc în întregime. În 1598 Ioan Orlandi a executat o gravură a lui Mihai Viteazul aflat la Nicopole. El este pleșuv, slab și

ferm, îmbrăcat într-o platoșă și acoperit de o blană mițoasă. În mâna dreapță ține un baston de comandant, iar mâna stângă șio ține sprijinită pe sabia terminată cu un cap de lup. În fundalul gravurii se vede bătălia și stema cetății Nicopole, iar dedesubt apare inscripția „Michel Vaivoda della Vallachia, il qvale prese la cità di Nicopoli nella Bvlgaria l'anno 1598”[47].

Franz Franken: Mihai Viteazul și Maria Christierna, detaliu din tabloul Croesus arătându-și comorile lui Solon În ziua de 23 februarie 1601 Mihai Viteazul ajunge în Praga, la curtea împăratului Rudolf al II-lea. Primit cu entuziasm - după cum relatează H. Ortelius - i se realizează un portret în aramă de către gravorul curții, Egidius Sadeler. Acesta este cel mai cunoscut portret al domnitorului român, fiind răspândit în numeroase copii.

Inscripția circulară spune „Michael Waivoda Walachiae Transalpinae, utraque fortuna insignis et in utraque eadem

virtute, aet. XLIII”, iar versurile-dedicație: „Tanti facit nomen Christi, Maiestatem Caesaris, / Rempublicam christianam et Ecclesiae sub Pontifice Maximo concordiam sue”, adică „Atât de mult iubește pe Cristos și Împărăția creștină și unirea Bisericii sub Papă” [48]. Aproape două secole și jumătate mai târziu, în 1847, Nicolae Bălcescu și Alexandru G. Golescu redescoperă acest portret, împreună cu alte cinci ale aceluiași, la cabinetul de stampe al bibliotecii regale din Paris[49]. „Cându vezurămu pe cellu de allu siésselé strigarămu de o dată: Acesta este [...] Fizionomia principelui respunde întocmai închipuirii celloru ce au studiatu caracterulu acestui bărbatu extraordinariu. [...] Otărârămu în dată a ne desierta ușiórele nóstre pungi...” pentru a comanda o copie după acest portret, spre a da „în admirare românilor” adevărata înfățișare a voievodului[50].

După moartea lui Mihai Viteazul au fost executate mai multe portrete ale acestuia,

printre care unul în 1601 ce îl prezintă cu o căciulă și o mantie de blană, sub care scrie „Michael Weyvodt aus der Walachey, occubuit XVIII Aug. a. MDCI”, precum și altele inspirate după cel al lui Sadeler. Odată, Mihai Viteazul este prezentat ca fiind Gheorghe Ștefan, domnul Moldovei.

Medalie cu efigia lui Mihai Viteazul Marcă poștală cu Mihai Viteazul De la Mihai Viteazul au rămas și două criptoportrete, ambele realizate de către Franz Francken II. Într-unul dintre ele, aflat la muzeul Prado din Madrid, apare ca Irod, având căciula transformată în turban și lanțul și medalia dăruite de împăratul german. În celălalt, mai cunoscut, aflat la Kunsthistorisches Museum Vienna (Muzeul de Istorie a Artei din Viena), apare alături de Maria Christierna,[51] întro reprezentare a alaiului lui Cresus (împăratul Rudolf al IIlea).[52]

Mihai Viteazul a fost reprezentat în tablouri pictate în secolele XIX și XX de artiști precum Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Mișu Popp sau Constantin Lecca.

de instituții militare de învățământ superior, printre care Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul” (unitatea de învățământ superior militar a Serviciului Român de Informații), Școala de Aplicație pentru Unități de Luptă „Mihai Viteazul” și Școala de Aplicație pentru Ofițeri a Jandarmeriei Române „Mihai Viteazul”, poartă numele voievodului.

In memoriam Deși efemeră, prima unire de facto a celor trei țări medievale românești, realizată de Mihai Viteazul în 1599-1600, a făcut ca acesta să rămână în conștiința românilor ca un simbol al unității naționale.

Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul” (în prezent Brigada 30 Gardă „Mihai Viteazul”) este o unitate militară de elită a Armatei Române, care îndeplinește și misiuni de protocol, ceremonii și onoruri militare la cel mai înalt nivel.

În România există 9 localități din diferite județe care îi poartă numele (5 dintre ele numite „Mihai Viteazu” și 4 numite „Mihai Bravu”). În aproape toate orașele din țară sunt străzi numite „Mihai Viteazul” sau „Mihai Bravul”.

În amintirea acestui erou național au fost ridicate numeroase monumente. Cel mai vechi, dar poate și cel mai celebru monument de acest fel este statuia ecvestră din Piața Universității din București, operă a sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse, realizată în 1874. Printre cele mai impozante statui ale voievodului sunt cele din Cluj,

Mihai Viteazul mai apare și în gravuri din secolele XVI-XVII ce prezintă momentul uciderii sale, însă de cele mai multe ori are o înfățișare imaginată.

Numeroase licee și colegii naționale au numele „Mihai Viteazul”. De asemenea, o serie

Craiova, Ploiești, Alba Iulia, Giurgiu, Iași, Oradea, precum și cea din incinta Brigăzii 30 Gardă „Mihai Viteazul” din București. Pe locul unde a fost ucis, la Turda, a fost înălțat un obelisc, iar racla cu capul său, păstrată la Mănăstirea Dealu, este adăpostită într-un sarcofag din marmură realizat în 1913 de sculptorul Frederic Storck.

Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul” este cea mai înaltă distincție română pentru faptele de arme în timp de război.

Note ^ a b Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, 1979, vol. II, p. 214 ^ a b Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, 2001, p. 354 ^ „Mihai Viteazul”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 17 aprilie 2015 ^ Michael, Encyclopædia Britannica Online, accesat în 9 octombrie 2017 ^ Michael the Brave, Find a Grave, accesat în 9 octombrie 2017

^ Voivode of Wallachia Michael, Faceted Application of Subject Terminology, accesat în 9 octombrie 2017 ^ „Mihai Viteazul”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 26 aprilie 2014 ^ Petre Panaitescu, Mihai Viteazul, București 2002 (reeditare a ediției din 1936, cu un cuvânt înainte de Șerban Papacostea), pag. 13. ^ Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, pag. 14 și urm. ^ Panaitescu, op. cit., pag. 16 și urm. ^ Panaitescu, op. cit., vezi capitolul Originea lui Mihai Viteazul / Ce spun contemporanii ^ Panaitescu, op. cit., pag. 17. ^ Panaitescu, pag. 17. ^ Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, 1925, vol. V, p. 161 ^ Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, 2001, pp. 324-325 ^ Padina (crov, găvan) este o formă de relief cu aspect de depresiune circulară sau alungită, amplasată de obicei pe vârful unui deal, rezultată prin tasarea terenului.

^ Nicolae Iorga, Istoria Românilor pentru poporul românesc. (După ediția:Istoria Românilor de N. Iorga, Văleniide Munte, 1908). Chișinău, Uniunea Scriitorilor, 1992, p.

121 ^ Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, 1925, vol. V, p. 158 ^ Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, 2002, pp. 133-134 ^ Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României.

Editura CORINT, București, 2002, p. 189. ISBN 973-653215-1 ^ Bogdan Murgescu ș.a. (21 aprilie 2010), „A câștigat Mihai Viteazul bătălia de la Călugăreni? (I)”, Historia, accesat în 27 februarie 2018 ^ Ovidiu Cristea (27 mai 2010), „Bătălia de la Călugăreni: Mihai a obținut o victorie morală”, Historia, accesat în 27 februarie 2018 ^ Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, 2002, pp. 134-135 ^ Iorga, Nicolae (1895). Acte și Fragmente cu privire la Istoria

românilor. I. Imprimeria Statului. p. 130. ^ Nicolae Iorga, Chestiunea Dunării, Institutul European, 1998, p. 245 ^ Tiberiu Ciobanu, „Aron Tiranul (Aron Emanoil, Aron cel Cumplit)”, Istoria.md/articol/390/aron_tir anul__aron_emanoil,_aron_cel _cumplit_, accesat în 10 decembrie 2019 ^ „Aron Vodă cel Cumplit”, Istorie românească, 17 noiembrie 2014, accesat în 10 decembrie 2019 ^ Constantin C. Giurescu, Istoria României în date, București 1971, pag. 129. ^ Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească.

Humanitas, 1997, pag. 56. ^ Szamosközy István: Erdély története, 1598-1599, 1603, Európa Könyvkiadó, Budapest, 1981, pagina 269 ^ Michael the Brave în New World Encyclopedia. ^ Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, 2002, pp. 139 ^ Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, 2001, pp. 342-344.

^ Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, 2001, p. 344. ^ Nicolae Bălcescu - Românii Sub Mihai-Voievod Viteazul, pg. 252 ^ Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, 2001, p. 344. ^ a b Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei, sau a Transilvaniei, Țerei Muntenesci și a Moldovei, trad. de George Sion, Bucuresci, Imprimeria Națională a lui Iosef Romanov et Companie, 1859, p. 74 ^ Istoria Romaniei - Unirea politica din 1600 - Mihai Viteazul ^ Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, 1979, vol. II, pp. 194196 ^ Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, 1979, vol. II, p. 196 ^ Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, 1979, vol. II, p. 204 ^ Trupul lui Mihai Viteazul nu este îngropat, cum uneori eronat se afirmă, la Câmpia Turzii, ci la Turda.

^ Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, 1925, vol. V, p. 311 ^ Nicolae Iorga, 1992, op. cit. p.

130 ^ Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, 2001, vol. I, p. 356 ^ a b Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, 2002, p. 140 ^ Nicolae Iorga, Domni români după portrete și fresce contemporane, Sibiu, 1930, p.

VIII. ^ Nicolae Iorga, idem, p. IX ^ Magazin istoric, ianuarie 1968, p. 89 ^ Magazin istoric pentru Dacia, IV, 1847, pp. 212 - 220 ^ Dorin Țimonea (1 februarie 2018), „Principesa fecioară a Transilvaniei care a renunțat la căsătoria „neconsumată" cu Sigismund Báthory”, Adevărul, accesat în 13 decembrie 2020 ^ Frans Francken II. 1581 1642 Croesus shows Solon his treasures -Pinterest [1] Bibliografie Constantiniu, Florin (2002) [1997]. O istorie sinceră a poporului român. București:

Ed. Univers Enciclopedic.

ISBN 9738240670.

Giurescu, Constantin C., Istoria românilor, volumul II, Editura Enciclopedică, București, 2000. ISBN 973-684512-5 Iorga, Nicolae (1979) [1935].

Istoria lui Mihai Viteazul. vol.

II. București: Editura Minerva.

Iorga, Nicolae (1992) [1908].

Istoria românilor pentru poporul românesc. Chișinău: Ed. Uniunii Scriitorilor. ISBN 9785885680219.

Panaitescu, Petre P., Mihai Viteazul, Editura Corint, București, 2002. ISBN 973-653173-2 Rezachevici, Constantin (2001).

Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova a. 1324 - 1881. I. București: Editura Enciclopedică. ISBN 973-450387-1.

Rezachevici, Constantin, Legenda și substratul ei istoric.

Mihai Viteazul "Restitutor Daciae"?, în: Magazin Istoric, Octombrie 2000. (accesat 11 martie 2011).

Xenopol, Alexandru D. (1925).

Istoria românilor din Dacia Traiană. vol. V (ed. III).

București: Ed. Cartea Românească.

Lectură suplimentară Simonescu, Dan (1984), „Cronica lui Baltasar Walther despre Mihai Viteazul în raport cu alte cronici”, Contribuții: Literatură română medievală, București: Editura Eminescu, pp. 31–97 Legături externe Commons Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Mihai Viteazul Wikicitat La Wikicitat găsiți citate legate de Mihai Viteazul.

"Istoria.md" - articol, "Mihai Viteazul (1558 - 1601)" Mihai Viteazul – Aventurier sau erou national?, 3 decembrie 2009, Adrian Nicolae, Descoperă A câștigat Mihai Viteazul bătălia de la Călugăreni? 15 aprilie 2010, Ciprian Plaiasu, Historia Călugăreni: O confruntare care nu a decis nimic 15 aprilie 2010, Bogdan Murgescu, Historia Bătălia de la Călugăreni: Mihai a obținut o victorie morală 15 aprilie 2010, interviu cu Ovidiu

Cristea, realizat de Ciprian Plaiasu, Historia Bătălia de la Călugăreni: O victorie supraevaluată de istorici 15 aprilie 2010, Ioan Aurel Pop, Historia Marea bătălie din 1595 a fost la Giurgiu, nu la Călugăreni 15 aprilie 2010m Marius Diaconescu, Historia Vezi și Mormântul lui Mihai Viteazul Ruinele curții domnești a lui Mihai Viteazul Mănăstirea Dealu Mănăstirea Mihai Vodă Mihai Viteazul (film din 1971) Buzduganul cu trei peceți (film din 1977) Listă de principi ai Transilvaniei Bătălia de la Călugăreni Mihai Viteazul Casa Basarab Ramura Drăculești 1558 - 9 august 1601 Titluri regale Predecesor: Alexandru cel Rău Domn al Țării Românești 1593-1600 Succesor: Simion Movilă Predecesor: Andrei BáthoryPrincipe al Transilvaniei

1599 – 1600 Succesor: Rudolf al II-lea, Împărat Roman Predecesor: Ieremia Movilă Domn al Moldovei 1600 Succesor: Ieremia Movilă Note și referințe 1. Regnal Chronologies [arată] v•d•m Domnii Țării Românești [arată] v•d•m Conducătorii Transilvaniei [arată] v•d•m Domnii Moldovei Informații bibliotecare BNE: XX830114 BNF: cb121230551 (data) GND: 118852892 ISNI: 0000 0000 9689 6788 LCCN: n50042187 NKC: jn20030710009 SUDOC: 02965050X VIAF: 62345941 WorldCat Identities (via VIAF): 62345941 Categorii: Nașteri în 1558Decese în 1601Decese pe 9 augustMihai ViteazulCtitori de edificii religioaseDomni și domnitori ai MoldoveiDomni și domnitori ai Moldovei și ai

Țării RomâneștiDomni și domnitori ai Țării RomâneștiDomni și domnitori din Țările RomâneDomni și domnitori români decedați prin morți violenteEroi româniMonarhi asasinațiRomâni din secolul al XVI-leaRomâni din secolul al XVII-leaRomâni pe mărci poștale româneștiRomâni pe medalii româneștiRomâni pe monede și bancnote româneștiȘefi de stat din secolul al XVI-lea Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăVedeți sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute

Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons Wikicitat În alte limbi Български Deutsch Ελληνικά English Español Français Magyar Polski Српски / srpski Încă 27 Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 24 aprilie 2021, ora 11:43.Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în

condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

Dincolo de Cruce m m m Lui Ion Ghika și Nicolae Bălcescu,,, +

Ponor, Hunedoara, Roumanie, E, +++ 2, Addenda Comuna Arcani, Gorj De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Arcani — comună —

Wikimedia | © OpenStreetMap Arcani (România) Poziția geografică în România Coordonate: 45°04′31″N 23°08′02″E Țară Flag of Romania.svg România Județ Stema Gorj.svg Gorj SIRUTA 78668 Reședință Arcani Componență [ascunde] Arcani Câmpofeni Sănătești Stroiești Guvernare - primar al comunei Arcani[*] Aristică-Daniel Coiculescu[*][3] ( PNL, 2016) Suprafață - Total 26,97 km² Populație (2011)[1][2] - Total ▼ 1346 locuitori Fus orar UTC+2 Prezență online GeoNames Modificați la Wikidata Modifică date / text Consultați documentația formatului Arcani este o comună în județul Gorj, Oltenia, România, formată din satele Arcani (reședința), Câmpofeni, Sănătești și Stroiești.

Cuprins 1 Demografie 2 Politică și administrație 3 Note 4 Lectură suplimentară 5 Vezi și Demografie

Circle frame.svg Componența etnică a comunei Arcani Români (96,65%) Necunoscută (3,26%) Altă etnie (0,07%)

Circle frame.svg Componența confesională a comunei Arcani Ortodocși (95,91%) Necunoscută (3,26%) Altă religie (0,81%)

Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Arcani se ridică la 1.346 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 1.439 de locuitori.[1] Majoritatea locuitorilor sunt români (96,66%). Pentru 3,27% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută.[2] Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (95,91%). Pentru 3,27% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.[4] Politică și administrație Comuna Arcani este administrată de un primar și un consiliu local compus din 9 consilieri. Primarul, AristicăDaniel Coiculescu[*], de la Partidul Național Liberal, este în funcție din 2016. Începând cu alegerile locale din 2020, consiliul local are următoarea componență pe partide politice:[5] Partid Consilieri Componența Consiliului Partidul Național Liberal 6

Partidul Social Democrat 2 Partidul Mișcarea Populară 1 Note ^ a b „Recensământul Populației și al Locuințelor 2002 - populația unităților administrative pe etnii”.

Kulturális Innovációs Alapítvány (KIA.hu - Fundația Culturală pentru Inovație).

Accesat în 6 august 2013. ^ a b Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: „Tab8. Populația stabilă după etnie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România. iulie 2013. Accesat în 5 august 2013. ^ Rezultatele alegerilor locale din 2016, Biroul Electoral Central[*] ^ Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: „Tab13. Populația stabilă după religie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România. iulie 2013. Accesat în 5 august 2013. ^ „Rezultatele finale ale alegerilor locale din 2020” (Json). Autoritatea Electorală

Permanentă. Accesat în 2 noiembrie 2020.

Lectură suplimentară Monografia comunei Arcani, Simona Carmen Ciobotea, Editura Stef, Drobeta Turnu Severin, 2011 Vezi și Vasile Cărăbiș [ascunde] v•d•m Subdiviziunile administrative ale județului Gorj Reședința Târgu Jiu (82.504 loc.)

Stema judeţului Gorj Municipii Motru (19.079 loc.)

Orașe Bumbești-Jiu (8.932 loc.) · Novaci (5.431 loc.) · Rovinari (11.816 loc.) · Târgu Cărbunești (8.034 loc.) · Tismana (7.035 loc.) · Turceni (7.269 loc.) · Țicleni (4.414 loc.)

Comune Albeni · Alimpești · Aninoasa · Arcani · Baia de Fier · Bălănești · Bălești · Bărbătești · Bengești-Ciocadia · Berlești · Bâlteni · Bolboși · Borăscu · Brănești · Bumbești-Pițic · Bustuchin · Câlnic · Căpreni · Cătunele · Ciuperceni · Crasna

· Crușeț · Dănciulești · Dănești · Drăgotești · Drăguțești · Fărcășești · Glogova · Godinești · Hurezani · Ionești · Jupânești · Lelești · Licurici · Logrești · Mătăsari · Mușetești · Negomir · Padeș · Peștișani · Plopșoru · Polovragi · Prigoria · Roșia de Amaradia · Runcu · Săcelu · Samarinești · Săulești · Schela · Scoarța · Slivilești · Stănești · Stejari · Stoina · Telești · Turburea · Turcinești · Țânțăreni · Urdari · Văgiulești · Vladimir Sate Categorie:Localități în județul Gorj Categorie: Comune din județul Gorj Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu

Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte limbi English Italiano Bahasa Melayu Nederlands Polski Português Српски / srpski Tiếng Việt 中文 Încă 7 Modifică legăturile

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 1 iunie 2021, ora 02:34.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

Arcani, Gorj De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Arcani — sat și reședință de comună[*] — Arcani se află în RomâniaArcaniArcani Arcani (România) Localizarea satului pe harta României Arcani se află în Județul GorjArcaniArcani Arcani (Județul Gorj) Localizarea satului pe harta județului Gorj Coordonate: 45°4′32″N 23°8′3″E Țară Flag of Romania.svg România Județ Stema Gorj.svg Gorj Comună Arcani SIRUTA 78677 Altitudine 239 m.d.m.

Populație (2011) - Total 477 locuitori Fus orar EET (+2) - Ora de vară (DST) EEST (+) Cod poștal 217025 Prefix telefonic +40 x53 [1] Prezență online GeoNames Modificați la Wikidata Modifică date / text Consultați documentația formatului Arcani este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Gorj, Oltenia, România.

Note Referințe ^ x indică operatorul telefonic: 2 pentru Romtelecom și 3 pentru alți operatori de telefonie fixă Vasile Cărăbiș De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Vasile Cărăbiș Date personale Născut 13 februarie 1909 Modificați la Wikidata Câmpofeni, Arcani, Gorj, România Modificați la Wikidata

Decedat 24 martie 2001 (92 de ani) Modificați la Wikidata București, România Modificați la Wikidata Cetățenie Flag of Romania.svg România Modificați la Wikidata Ocupație profesor de liceu[*] lector universitar cercetător jurnalist Modificați la Wikidata Activitate Alma mater Facultatea de Istorie a Universității din București Modificați la Wikidata Modifică date / text Consultați documentația formatului Vasile Cărăbiș (n. 13 februarie 1909, Câmpofeni, Arcani, Gorj, România – d. 24 martie 2001, București, România) a fost un istoric și un etnograf român.

S-a înscris în rândul cercetătorilor renumiți ai istoriei Olteniei.[1] Conform istoricului Alexandru Ștefulescu, profesorul Cărăbiș a fost autorul gorjean, care, până în anul 1990 a scris cel mai mult și mai competent despre județul Gorj și mai ales despre satele de pe valea

Jaleșului,[2] cărora și-a dedicat viața de cercetător și cărțile.[3] Cuprins 1 Primii ani 2 Cariera 3 In memoriam 4 Opera 5 Note 6 Bibliografie Primii ani Clădirea principală a Universităţii din Bucureşti în perioada interbelică; aici se vede vechea clădire a Facultății de Istorie Viitorul profesor s-a născut la data de 13 februarie 1909, pe valea Jaleșului, în satul Câmpofeni din Gorj,[4] A rămas orfan de mic, după ce tatăl său a murit în Primul Război Mondial.[5][necesită sursă mai bună]. După școala primară urmată la Arcani, Cărăbiș a urmat studiile secundare la Târgu-Jiu în perioada 1922-1926 la Liceul „Tudor Vladimirescu" și pe cele liceale la Silistra (județul Durostor), în perioada 19291933. Studiile superioare le-a efectuat la Facultatea de Litere

și Filosofie a Universității din București între 1933-1937, devenind licențiat în istorie în 1938.[4] Cariera Râul Jaleș la Stolojani Între momentul terminării studiilor universitare și anul 1962, a profesat la catedra Liceului „Aurel Vlaicu” din București. Ulterior, a predat la Institutul Pedagogic din Craiova, între 1962-1969, ca lector universitar, fiind șeful Catedrei de Istorie-Geografie în perioada 1963-1966 și decan.

[4] A fost preocupat de istorie regională,[6] cercetările și subiectele cărților sale axânduse mai ales pe zona județului Gorj și în special pe cea a văii Jaleșului.[7] Contribuțiile sale se disting prin folosirea unor materiale inedite. S-a ocupat și de etnografie și folclor.[6] Pe lângă cărțile despre istoria Gorjului publicate,[8] activitatea sa de cercetare s-a extins cu articole publicate în reviste și ziare centrale sau locale.[2]

S-a remarcat și prin activitatea jurnalistică,[9] semnând cu mai multe pseudonime, Casil, Carasil, Horia Dumbravă, Pandurul, V. Câmpofeanul.[5] [necesită sursă mai bună] A decedat la 24 martie 2001, fiind înmormântat la București, în cimitirul Pieptănari.[4] In memoriam În anul 2013, prozatorul Dumitru Dănău l-a supranumit „erou cultural al văii Jaleșului".[10] Școala Primară din Cărăbiș poartă astăzi, numele său.[11] Opera Cărți de flolclor și cercetare etnologică [4] Suflet din sufletul neamului, 1945: culegere de folclor din satul Câmpofeni[4] Nedeile, 1966: dedicată manifestărilor nedililor gorjenești[4] Șiraguri de mărgăritare, 1967: culegere de floclor poetic[4]

Folclor din Oltenia și Muntenia, Vol. III, 1968: culegere de 214 texte, realizată în perioada 1942-1962[4] Nunta și Furca de pe Valea Jaleșului, 1969: obiceiuri de nuntă și de șezătoare[4] Poezii populare românești, 1986: culegere de folclor din Oltenia, Muntenia, Dobrogea și Transilvania, din perioada 1965-1969, realizată în special prin intermediul studenților[12] Tradiții și obiceiuri de pe Valea Jaleșului, 1995: monografie tematică[12] Morile si pivele de pe Valea Jaleșului, 2002[12] Cărți documentare despre satele văii Jaleșului [12] Sate de moșneni de pe Valea Jaleșului, 1976: istoricul și evoluția a 6 sate din zonă[12] Documente de pe valea Jaleșului[12] Cărți cu conținut istoricdocumentar [12] Publicații periodice din Gorj.

Documentar, 1979: inventar sistematic al publicisticii gorjene[12] Istoria Gorjului 1995[8]

Tudor Vladimirescu, 1996[8] Cărți cu conținut inspirat de personaje ale istoriei naționale [8] Un domn al Moldovei, Alexandru Vodă Cornea, 1946[8] Despre pierderea limbii dacilor, 1983[8] Badea Cârțan : propagandist de cărți românești, 1985[8] Creații literare [8] Împețitul lui Dănuț, 1974: piesă de teatru într-un act de inspirație folclorică având ca origine satele Stolojani și Câmpofeni[8] Din anii dimineții - povestiri pentru copii, 1988: documentar al vieții copiilor de pe valea Jaleșului până în anul 1916[8] Goana după curcubeu: povestire[8] Note ^ en Firu, iuliana; The historical-religious context of the Romanian Country in the formation og Gorj’s literature: 15th-17th century in Boldea, Iulian & Sigmirean, Cornel & Buda, Dumitru-Mircea (Editors); Multiculturalism through the lenses of literary discourse: Section: History,

Political Sciences, International Relations; ; ISBN: 978-6068624-09-9; Arhipelag XXI Press; Tîrgu Mureș; 2019; p.

190; accesat la 1 iunie 2021 ^ a b Personalități care au fost în Gorj, Șerban, 2009, p. 355 ^ Unitatea administrativ teritorială județul Gorj, reprezentată prin Consiliul Județean Gorj; Studiu privind valorificarea patrimoniului natural, cultural și istoric; Priectul Euro-Strategie, EuroAdministrație, Euro-Cetățeni 2011; p. 79; accesat la 1 iunie 2021 ^ a b c d e f g h i j Personalități care au fost în Gorj, Șerban, 2009, p. 355 ^ a b Petcu, Viorica Angelica (învățătoare); Vasile Cărăbiș 100 de ani de la naștere; Școala Primară Cimpofeni, scoalaprimaracimpofeni.blogsp ot.com; 30 martie 2010; accesat la 1 iunie 2021 ^ a b Ștefănescu, Ștefan; Enciclopedia istoriografiei românești, Editura științifică și enciclopedică; 1978; p. 178 ^ Personalități care au fost în Gorj, Șerban, 2009, p. 356

^abcdefghijk Personalități care au fost în Gorj, Șerban, 2009, p. 358 ^ fr Papahagi, Cristina; Idéologies de la langue nationale : une comparaison entre le français et le roumain; New Europe College Ștefan Odobleja Program Yearbook; 2017; p. 150 ^ Dănău, Dumitru; Comoara din legendă; 2013; Editura Semănătorul; p. 3; accesat la 1 iunie 2021 ^ Consiliul Local al Comunei Arcani, Județul Gorj; Hotărârea Nr. 3 privind rețeaua unităților de învățământ preuniversitar de stat de pe raza comunei Arcani, județul Gorj, pentru anul școlar 2019-2020; 23 ianuarie 2019; accesat la 1 iunie 2021 ^ a b c d e f g h Personalități care au fost în Gorj, Șerban, 2009, p. 357 Bibliografie Șerban, Alexandru Doru; Personalități care au fost în Gorj; Editura Măiastra; Târgu Jiu; 2009; ISBN 978-606-516133-7; pp. 355-359 Lectură suplimentară Datcu, Iordan; Dicționarul etnologiclor români, Vol. I;

Editura Saeculum; București; 1998; p. 153 Grozoiu, Loredana-Maria; Vasile Cărăbiș – emblemă a folclorului românesc; „Colloquia”, 16 aprilie 2010, Craiova, sub egida Institutului de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” Categorii: Nașteri în 1909Nașteri pe 13 februarieDecese în 2001Decese pe 24 martieOameni din județul GorjIstorici româniEtnografi româniJurnaliști româniAbsolvenți ai Universității BucureștiProfesori români Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare

Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte limbi Adaugă legături Ultima editare a paginii a fost efectuată la 1 iunie 2021, ora 10:19.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

Arcani,Gorj From Wikipedia, the free encyclopedia

Jump to navigationJump to search Arcani Commune Location in Gorj County Location in Gorj County Arcani is located in RomaniaArcaniArcani Location in Romania Coordinates: 45°05′N 23°08′ECoordinates: 45°05′N 23°08′E Country Romania County Gorj Subdivisions Arcani, Câmpofeni, Sănătești, Stroiești Population (2011)[1] 1,346 Time zone EET/EEST (UTC+2/+3) Vehicle reg.

GJ Arcani is a commune in Gorj County, Oltenia, Romania. It is composed of four villages: Arcani, Câmpofeni, Sănătești and Stroiești.

References "Populaţia stabilă pe judeţe, municipii, oraşe şi localităti componenete la RPL_2011" (in Romanian). National Institute of Statistics. Retrieved 4 February 2014.

Arcani, Gorj at GEOnet Names Server

Ponor From Wikipedia, the free encyclopedia Jump to navigationJump to search For other uses, see Ponor (disambiguation).

This article needs additional citations for verification. Please help improve this article by adding citations to reliable sources. Unsourced material may be challenged and removed.

Find sources: "Ponor" – news · newspapers · books · scholar · JSTOR (January 2011) (Learn how and when to remove this template message) One of several ponors of the Rak River, Slovenia A ponor is a natural opening where surface water enters into underground passages; they may be found in karst landscapes where the geology and the geomorphology is typically dominated by porous limestone rock.

Contents

Etymology The word ponor (Cyrillic: понор) derives from the protoSlavic nora (pit, hole, abyss).

The word "ponor" itself comes from Slovene in which the word ponor has the same meaning.[1] Description Whereas a sinkhole is a depression (doline) of surface topography with a pit or cavity directly underneath, a ponor is kind of a portal where a surface stream or lake flows either partially or completely underground into a karst groundwater system. Steady water erosion may have formed or enlarged the portal in (mainly limestone) rock, in a conglomerate, or in looser materials.

Prevalence Ponors are found worldwide, but only in karst regions. The entire Adriatic watershed within Bosnia and Herzegovina sits on Dinaric karst, with numerous explored and probably many more unexplored ponors and underground flows.[2][3] There

are also several places in southeast Europe (Bulgaria, Croatia, Czech Republic, Hungary, Romania, Montenegro, Slovenia) with the name "Ponor" due to associated karst openings.

There are significant geological ponors in the Carpathian Mountains, the Dinaric Alps, Greece, Turkey, and parts of the southern United States. [citation needed] A ponor where the Reka River disappears into Škocjan Caves, Slovenia

Collecting basin, stone rake, ponor (behind viewer), Peloponnese

A Stubai Alps stream terminates in a ponor

A fenced-in ponor south of Grosuplje, Slovenia

Closeup of ponor in Câmpeneasca cave near Izbuc village, Romania

The Risle River disappears into a ponor between Ajou and La Houssaye (Eure, France) See also Karst spring Losing stream References Dicken, Samuel N. (November 1935). "Kentucky Karst Landscapes". The Journal of Geology. 43 (7): 708–728. doi:10.1086/624363. JSTOR 30057941. Since local terms such as "sink," "sink hole", "kettle", "bottom", etc., are vague and confusing the Slovene terminology ("ponor", "doline", etc.) is used for the karst forms.

"The Karstography of the Dinaric Karst in Bosnia and Hercegovina" (.html). devonkarst.org.uk. Devon Karst. Retrieved 4 September 2016.

"The Devon Karst Research Society" (.html).

www.devonkarst.org.uk. Devon Karst. Retrieved 4 September 2016.

Categories: Karst cavesKarst formationsDinaric AlpsDinaric karst formationsSinkholes Navigation menu Not logged in Talk Contributions Create account Log in ArticleTalk ReadEditView historySearch Search Wikipedia Main page Contents Current events Random article About Wikipedia Contact us Donate Contribute Help Learn to edit Community portal Recent changes Upload file Tools What links here Related changes Special pages Permanent link Page information Cite this page

Wikidata item Print/export Download as PDF Printable version In other projects Wikimedia Commons Languages Български Deutsch Ελληνικά Español Français Magyar Română Српски / srpski Türkçe 12 more Edit links This page was last edited on 28 January 2021, at 05:19 (UTC).

Ponor, Hunedoara De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Pentru alte sensuri, vedeți Ponor (dezambiguizare).

Ponor — sat — RO HD Biserica din Ponor (9).JPG Ponor se află în RomâniaPonorPonor Ponor (România)

Poziția geografică Coordonate: 45°30′36″N 23°07′40″E Țară Flag of Romania.svg România Județ Actual Hunedoara county CoA.png Hunedoara Comună ROU HD Pui CoA.PNG Pui SIRUTA 90618 Altitudine[2] 421 m.d.m.

Populație (2011) - Total 425 locuitori Fus orar EET (+2) - Ora de vară (DST) EEST (+3) Cod poștal 337353 Prefix telefonic +40 x54 [1] Prezență online GeoNames Modificați la Wikidata Ponor pe Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-1773 Ponor pe Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-1773 Modifică date / text Consultați documentația formatului Commons Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Ponor, Hunedoara Ponor este un sat în comuna Pui din județul Hunedoara, Transilvania, România. Se află în partea de sud a județului, în

Depresiunea Hațeg, la poalele sud-vestice ale munților Șureanu.

Monumente istorice Biserica „Pogorârea Sfântului Duh” Note ^ x indică operatorul telefonic: 2 pentru Romtelecom și 3 pentru alți operatori de telefonie fixă ^ Google Earth Judeţul Hunedoara Acest articol despre o localitate din județul Hunedoara este deocamdată un ciot. Puteți ajuta Wikipedia prin dezvoltarea lui. [ascunde] v•d•m Comuna Pui, Hunedoara Sat reședință Pui Pui jud Hunedoara.png Alte sate componente Băiești - Federi - Fizești Galați - Hobița - Ohaba-Ponor - Ponor - Râu Bărbat - Rușor Șerel - Uric Monumente istorice Ansamblul rural Pui - Casă țărănească din satul Galați -

Situl arheologic de la OhabaPonor Rezervații naturale Fânațele Pui - Locul fosilifer Ohaba-Ponor - Peștera Șura Mare Categorie: Sate din județul Hunedoara Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale

Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons În alte limbi ‫مصرى‬ Нохчийн Cebuano Esperanto Magyar Srpskohrvatski / српскохрватски Српски / srpski Татарча/tatarça Українська Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 16 septembrie 2020, ora 21:31.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

Livadia, Hunedoara

De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare [[wiki]] Acest articol sau această secțiune nu este în formatul standard. Ștergeți eticheta la încheierea standardizării.

Livadia — sat — Livadia se află în RomâniaLivadiaLivadia Livadia (România) Poziția geografică Coordonate: 45°29′40″N 23°7′52″E Țară Flag of Romania.svg România Județ Actual Hunedoara county CoA.png Hunedoara Comună Baru SIRUTA 88010 Populație (2011) - Total 609 locuitori Fus orar EET (+2) - Ora de vară (DST) EEST (+3) Cod poștal 337036 Prezență online GeoNames Modificați la Wikidata Modifică date / text Consultați documentația formatului

Livadia este un sat în comuna Baru din județul Hunedoara, Transilvania, România.

Informațiile sunt preluate din lucrarea monografică Livadia În calea uitării a Domnului Doctor Turcu Petru și postate în mediul virtual,inclusiv wikipedia de către Ceuță Adam - Adrian .

Satul Livadia, spațiu geografic și spiritual generator de valori materiale și spirituale, încă dintr-un trecut îndepărtat (valori dovedite prin documente scrise și orale), cu locuitorii care au avut contribuții importante atât pentru satul natal, cât și pentru diferite forme de administrație din trecutul istoric al Transilvaniei (dovada înnobilarea comunei Livadia). În legătura cu intelectualii satului, există surse documentare încă de la evenimentele Revoluției din 1848, Unguraș Lascu (mărturie orală) pomenind pe profesorul Vladislav Ștefan, din neamul Tironilor, care a salvat satul Livadia precum și satele din împrejurimi (ex. Petros) de

represaliile ar-matei maghiare, de reprimarea mișcărilor populare din satele răsculate. În generațiile următoare s-au afirmat numeroși intelectuali care s-au afirmat în diferite domenii de activitate (profesori, medici, juriști și în ultimul timp chiar senator).

Prof. Univ. Dr. Casiu Barbu.

Cuprins 1 Așezare 2 Istorie 3 Administrație 4 Biserica 5 Școala 6 Economie 7 Ocupațiile 8 Tradiții și obiceiuri 9 Aspecte sociale 10 Gospodăria individuală 11 Portul 12 Vorbirea, dialectul și vocabularul 13 Evenimente din istoria comunei Livadia 14 Eroii satului căzuți în războaie 15 Familii din Livadia 16 Intelectualii satului 17 Livadia după 1989 18 Post scriptum 19 Bibliografie

20 Imagini Așezare Livadia de azi (comună până la instaurarea comunismului), se află în Țara Hațegului, așezat în partea de sus a Văii Streiului, la 21 km de Hațeg și la 27 km de Petroșani, la egală distanță (3 km) de comunele Pui și Baru. Satul este așezat pe o luncă îngustă a râului Strei, care îl desparte în două părți : Livadia de Coastă (1/3) la poalele dealului și Livadia de Câmp (2/3) pe partea stângă a râului , denumiri păstrate scriptic până în 1963, când Primăria Livadia a fost mutată de regimul comunist în Baru, fiind afiliată la Primăria Baru.

De atunci Livadia a devenit din comună sat, iar Baru a devenit din sat comună; motivul fiind acela că în Baru exista o mică fabrică de ceramică (cărămizi refractare și teracotă) care avea muncitori, ori în acel regim muncitorii (teoretic) conduceau țara și nu țăranii. În vorbirea curentă și acum se folosește cuvântul Livadia de Câmp și Livadia de Coastă (locuitorii acesteia fiind numiți și cei de peste apă, sau peiorativ „năpărteni").

Locuitorii satului au fost până după cel de al doilea război mondial, predominant crescători de animale. Din anii 1950 și mai ales după colectivizare, caracterul de păstori a dispărut complet, cultivarea cerealelor devenind preocuparea principală. În gospodării a mai rămas câte o vacă pentru lapte și cu vițel, un porc și găini, mai mult nici nu permitea statutul de țăran colectivist. După spusele bătrânilor, satul, până în urmă cu cca 160 ani, se afla așezat pe locul numit „Zevoaie" sau „la Livăzea" după denumirea locului, pe câmpul Văii Streiului, de o parte și de alta a pârâului Balta Verde, la cca.1,5 – 2 km în amonte de vărsarea pârâului, în râul Strei. Satul s-a mutat pe locul actual la începutul sec. XIX (anul nu se cunoaște). Moti-vul mutării satului, după afirmațiile bătrânilor, au fost frecventele incendii ce iz-bucneau în acea zonă de câmp deschisă, expusă vânturilor, Valea Streiului este o regiune cu predominența vânturilor. Incendiile erau favorizate de construcția caselor din lemn, acoperite cu

paie sau șindrilă. Astfel de case mai existau și prin anii ’30 ai sec. XX. În sprijinul celor afirmate mai sus (a incendiilor), bătrânii povesteau despre existența până la colectivizare din anii 1960 a unui canal (iaz de moară), din care se lua apă pentru stingerea incendiilor.Imaginea acelui canal a rămas în amintire sub formă de „văiugă", în care creșteau tufe de papură și iarbă înaltă , iar pe fund era mlaștină. Canalul trecea în linie dreaptă de la drumul de câmp care leagă satele Râu Bărbat de Valea Lupului, (care era și este încă hotarul terenurilor satului Livadia spre munte) și străbătea “ pleanurile” (fânețe mai mari) ale locuitorilor: Ianăș Ilie, Mihai Budău, Ianăș Naia, Turcu Petru (Ponoran) și Păluț Dâlja, ajungând până în zona satului de atunci „la Livăzea", canal care se deversa în pârâul Balta Verde, (de fapt în amonte canalul își primea apa din acelaș pârâu).

Canalului i se mai zicea și Iazul Morii lui Balazs, un mare proprietar ungur din Râu Bărbat, care avea acolo o

moară, „cu ciutură" (zisă și râșniță), era de fapt o roată mare de lemn învârtită de apă.

Moara amplasata pe acest iaz, devenit dupa mutarea satului „văiugă", se afla in zona zăvoaielor, a fânețelor, apa folosindu-se si la stingerea incendiilor. Acest canal a fost acoperit cu pământ după colectivizare, încât astăzi nu i se mai văd urmele. Așa cum a fost prezentat anterior, casele erau construite din lemn de brad, adus din pădurea seculară din vecinătatea satului (a cărei existență a dispărut de mult), erau acoperite cu paie sau șindrilă.Această pădure din vecinătate, se numea ” Dumbrava”, denumire păstrată și în Registrul cadastrului, pentru această zonă. Turcu Petru Ponoran, care consemnează aceste date despre trecutul satului își amintește din copilărie (începutul sec. XX) de două clădiri construite din lemnul din acea pădure: șura lui Fănucu (Unguraș Ștefan) și casa lui Cincora Ianăș Vizan, existente încă în anii ‘30 ai secolului XX. Tarlalei de pădure „Dumbrava" i se mai

zicea Bude sec (XX). Satul Livadia este așezat pe lunca Văii Streiului și are în împrejurimi priveliști minunate: • spre vest, vederea versanților estici ai Munților Retezat (vedere spre Vârful Tulișa, spre Valea râului Bărbat și culmea Balea), • spre sud, priveliștea minunată a Munților Parâng având în față dealurile Merișor și Bănița, • spre est, versantul de vest cu păduri și dealuri ai Munților Șureanul (cu cetatea Grădiște a lui Decebal, peste culmi de satul Federi și peștera Cioclovina) și mai spre sud-est sunt culmile Văii Streiului de la izvoare, • spre nord, Valea Streiului se lărgește, văzânduse, în zare Munții Poiana Ruscăi, care mărginesc spre nord Țara Hațegului cu deschidere spre vest a Porților de Fier ale Transilvaniei. Satul beneficiază de mijloace de comunicare forte bune, cale ferată și drumul european E 79 care traversează așezarea pe direcția sud – nord dinspre Valea Jiului spre Valea Mureșului. De la Hațeg se deschide legătura și spre Banat prin Porțile de Fier ale

Transilvaniei – comuna Băuțar.

Relieful este de luncă, lunca Streiului, cu terenuri cerealiere, grădini și fânețe.

Clima este blândă, predominând vânturile.Există influențe moderate de la munții din împrejurimi, îndeosebi prin regimul precipitațiilor.

Istorie Unul dintre motivele încercării de a face o mică schiță, cu caracter monografic, a satului Livadia a fost bogata istorie, așa cum reiese din bibliografia consultată, cele transmise oral de tatăl meu cât și cele cosemnate de dânsul. De asemenea un alt argument a fost situarea satului Livadia în Țara Hațegului, iar aceste meleaguri au avut în decursul anilor o importanță notabilă la istoria poporului român.

Istoria începutului așezărilor omenești stabile pe vatra satului Livadia se pierde în timp în secolele de la începutul mileniului 2. Cercetările arheologice efectuate în zonă, în cursul secolului XX, au arătat existența așezărilor omenești din epoca pietrei, fiind descoperite unelte din

piatră cioplită (lame bifaciale, răzuitoare,etc.)(5). In “cercetările lor sistematice sau de suprafață” făcute de autorii lucrărilor prezentate în bibliografie la poziția (5) au descoperit obiecte din epoca bronzului și a fierului, urme ale așezărilor omenești din acea perioadă în peste 50 de sate din Țara Hațegului, fiind nominalizate satul Livadia și localitățile din apropiere Baru, Pui, Ponor și Râu Bărbat.

Cercetările arheologice și istorice au găsit vestigii ale civilizației din epoca dacică, urme ale confruntărilor militare daco-romane și a stăpânirii romane în Dacia (5a). Istoricul Radu Popa în lucrările sale “Cetățile din Țara Hațegului (1972) și “Începuturile Evului Mediu românesc în Țara Hațegului (1988) a făcut o descriere detailată a războaielor românilor conduși de Traian împotriva dacilor lui Decebal, făcându-se referiri la operațiile militare ale legiunilor romane – venite peste Munții Carpați și pe Valea Jiului – în atacul îndreptat spre cetatea dacilor, conduși de Decebal, pornit din

valea râului Strei peste culmile dealurilor pâna la Sarmizegetusa dacică.

Lucrările prezentate fac o investigatie asupra cetăților din zona operațiilor militare, analizând elementele specifice legate de perioada istorică respectivă. Sunt urme ale perioadei stăpânirii romane în satul Livadia și în împrejurimi, astfel: - un drum situat lânga sat, “Drumul Troianului”, - pe ulița satului “Prunduri”, paralelă cu râul Strei, numită încă de săteni “la cazarme”, sunt urme ale unui castru roman (1). Istoricul arheolog A.Diaconescu, care și-a desfășurat peste 20 de ani activitatea în situl arheologic al cetății Sarmizegetusa romană, ne-a furnizat date privind modul de oprire a desfășurării lucrărilor arheologice în cursul anilor 1960-70 în zonă. Astfel, organele locale, din conducerea Gospodăriei Agricole Colective proaspăt înfințate în anul 1962, au oprit cercetătorii arheologi ai muzeului din Deva să studieze urmele unui castru roman amplasat lângă satul Valea Lupului, 2 km de Livadia. De asemenea Hadrian

Daicoviciu și Dorin Alicu în lucrarea “Inscripțiile Daciei romane” vol.III (1980) (5c) au prezentat alte cercetări arheologice din zona privind cetatea Baniței și tezaurul de monede găsite la ruinele din perimetrul cetății Salașul de Sus. În lucrarea editată de un colectiv condus de Hristache R. (5b) se fac referiri la agricultura din perioada romană practicată în satele din zonă sau despre urme ale vilelor rustice găsite (la Râu Alb și Ohaba Ponor). De asemenea în lucrarea scrisă de I.Lazăr (5) sunt analizate formele de organizare ale populației daco-romane care sau constituit după retragerea stăpânirii romane (274 d.Hr.), mai ales în secolele de la sfârșitul mileniului I și începutul mileniului II și anume de obști teritoriale libere (existente pe întreg cuprinsul Transilvaniei). Aceași autori descriu tehnicile întâlnite în construcții la prepararea mortarului și realizarea ceramicii, rămase de la romani și preluate de populațiile autohtone în decursul secolelor. Mai mult

cetățenii localității Sarmizegetusa până în zilele noastre “s-au servit” la executarea construcțiilor de piatră din zidurile fostei capitale a provinciei romane. În secolele de la limita între cele două milenii I și II populația și-a ridicat fortificații și refugii de aparare din pământ sau piatră, după experiența străveche. În lucrarea scrisă de colectivul condus de istoricul Radu Popa (5a) sunt prezentate zorile evului mediu românesc, din secolele începutului de mileniu II, când apare în vecinatate regatul maghiar și evenimentele care au condus la cucerirea treptată a provinciei Transilvania. În aceste condiții se construiește cetatea Hațeg.

Istoricul maghiar Josef Kemeny (citat de N. Stoiescu (5d)) scrie că până în anul 1200 maghiarii nu ocupaseră încă Transilvania. Abia după această dată au început să se organizeze sub formă de comitate (forme de organizare specifice Europei Centrale). În legatură cu aceasta trebuie sublinuat că populația băștinașă românească era

organizată sub propriile ei forme, structuri de tip “țară românească” (Țara Hațeg, Țara Fagăraș, Țara Bârsei, etc.). Prima mențiune documentară despre Țara Hațegului, cu localitățile dependente este Diploma cavalerilor Ioaniți din anul 1247. Acest document explică desprinderea acestei zone din entitatea statală anterioară care cuprinde ținuturile din nordul Olteniei (conduse de voievodul Litovoi) și cele de pe versantul nordic al Carpaților Meridionali, zona Jiului și a Hațegului. Regatul maghiar a întâmpinat aici o rezistență inverșunată din partea populației românești baștinașe, organizată în instituțiile sale străvechi. Impunerea formelor de organizare proprii Comitatul – s-a putut face numai după înfrângerea lui Litovoi și a fratelui său Bărbat (să fie vreo legatură între acest nume Bărbat și satul cu același nume Râu Bărbat ?, sat situat la 2 km de Livadia) din 1276, deoarece conducătorii români refuzau să plătească tribut regelui maghiar. Populația băștinașă din zonă a continuat

și-n secolele XIII-XIV să-și păstreze propriile forme de organizare teritorială – districtul (5f), fiind menționat cel al Hațegului (anul 1360), care continuă vechea țară a Hațegului, al Streiului (1377), a Dobrei, a Devei care aparțineau de comitatul Hunedoarei. Aceste date privind comitatul Hunedoarei au fost menționate în secolul XIV și confirmă ocuparea de către statul maghiar a întregii zone din această parte a Transilvaniei. Istoricii Radu Popa (5a) și Ștefan Pascu (5g), citați de I. Lazăr (5) arată că aceste districte își mențin autonomia față de comitat și Radu Popa (5a) menționează că în anul 1371 cnejii, juzii și jurații pretindeau stăpânirii comitatului să fie judecați după legea românilor. În timpul secolelor XIII-XV au fost frecvente revolte și lupte împotriva cuceritorilor pentru a-și păstra pământurile.

Terenurile celor înfrânți erau date celor care au ajutat stăpânirea în luptele contra turcilor. Prezența familiilor de cneji (a Cândeștilor la Râu de Mori sau a unei familii

nenominalizate la Râu Bărbat) care stăpâneau zeci de sate sau jumătăți de sate, persistă până la sfârșitul secolului XV, familiile de cneji existente înainte de venirea ungurilor (5g). Prin participarea lor cu trupe în oastea lui Iancu de Hunedoara în luptele împotriva repetatelor invazii otomane (1420,1438 și 1442), ei devin foarte cunoscuți și importanți, primind ca recompensă proprietăți asupra a o mulțime de sate, iar cu timpul pătrund în nobilimea maghiară. De asemenea toți acești conducători locali fideli ocupanților, evoluează spre maghiarizare, de exemplu familia Cândeștilor devine Kenderfy în castelul de la Sântămaria Orlea, prezenți până în secolul XX, până la unirea din 1918. Spre sfârșitul secolului al XV-lea cetatea Hațeg pierde acest caracter ( de cetate ) primind statutul de Târgul Hațegului (5i). În legătură cu acest fapt I.Pataky, citat de I.Lazăr (5) scrie că Târgul Hațegului împreună cu câteva sate de pe Valea Streiului, între care este nominalizat și satul Livadia,

făceau parte din “perimetrele inferioare “ ale domeniului Hunedoara (în anul 1480). La aceste târguri se făceau schimburi de produse agricole și meșteșugărești. Probabil că atunci sătenii cu statut de grăniceri, au participat la acțiuni (lupte) în apărarea principatului, fiind apoi răsplătiți pentru aceasta; ei se opuneau împotriva unor ingerințe ale nobililor din împrejurimi, în drepturile lor de proprietate moștenite sau câștigate, sau chiar a ingerințelor conducerii comitatului. Din toate aceste date cu caracter istoric, privind diferite evenimente (citate de istoricii mai sus menționați) rezultă că despre satul Livadia, ca și altele din zonă, sunt documente scrise privind existența lor încă din primele secole ale mileniului II. Dată fiind istoria cunoscută a Țării Hațegului, întâi ca teatru de desfășurare al operațiunilor militare ale legiunilor romane pentru cucerirea capitalei Daciei lui Decebal din Munții Orăștiei și apoi a construirii capitalei Daciei romane la Sarmizegetusa, aceste fapte ne

îndrituiesc să credem că istoria satului Livadia, ca și a celor din zonă, se pierde în negura veacurilor a existenței populațiilor din această parte a țării. Cercetările arheologice indică prezența așezărilor omenești din timpuri străvechi, chiar a vestigiilor omului preistoric. În secolul XIX în timpul evenimentelor de la 1848 din Transilvania satele de pe Valea Streiului și din Țara Hațegului s-au răsculat împotriva ingerințelor tot mai pronunțate ale ungurilor ( îndeosebi prin acțiunile nobilimii maghiare) în viața principatului, intrând în oastea tribunului (prefectul de Hunedoara a lui Avram Iancu) (6). Aceștia luptau împotriva trupelor generalului Bem. După înfrângerile suferite de români, ungurii au instituit tribunale de sânge, de pedepsire a locuitorilor satelor de români (din zonă) participante la lupte.

Tribunalul din Hațeg a executat mai mulți tribuni români. În legatură cu aceste execuții vom reveni în capitolul “Evenimente”, cu comentarea actelor de răzbunare ale

trupelor maghiare împotriva locuitorilor din Livadia, Baru și Petros, ceace ne conduce la concluzia că și aceștia au participat la luptele românilor în timpul revoluției. Problemele privind istoria bisericii și școlii din sat vor fi prezentate în continuare în cadrul capitolelor respective. Dorim să vă prezentăm în continuare un aspect legat de migrațiile românilor, care nu s-au produs numai peste munți, ci și între satele din vecinatatea Livadiei spre zona Văii Jiului, unde existând plaiuri întinse cu pășuni, au atras pe locuitorii păstori din aceste sate. Așa se explică asemănarea toponimică a localităților dintre cele două zone apropiate: - LivadiaLivezeni, - Petros-Petroșani, Uric-Uricani, - Valea LupuluiLupeni. Probabil că acolo existând pășuni întinse nelocuite, mulți locuitori de pe Valea Streiului superior au emigrat acolo, dezvoltând în timp noile localități. De asemenea trebuie amintit că în acea perioadă nu erau deschise exploatările miniere din Valea Jiului. Trebuie semnalat de asemenea un alt fapt istoric

privind participarea unor delegații cu reprezentanți din cele două sate Livadia de Câmp și de Coastă la adunarea românilor ardeleni din 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia. Fiecare din cele două delegații au revenit acasă cu câte un steag tricolor care au fost depuse în cele două biserici din Livadia; după 1960-70 aceste drapele au dispărut (nu se știe cum). Între cele două războaie mondiale sătenii din Livadia au dus o viață liniștită, continuând vechile tradiții de port, limbă și obiceiuri. În sat au fost desigur evenimente noi legate de problemele politice din țară (alegeri repetate, probleme legate de composesorat, comisiile financiare de după primul război mondial, apariția curentului legionar, etc.).

Activitatea agricolă a început să predomine față de păstoritul majoritar din secolele anterioare. Al doila razboi mondial prin încorporările de rezerviști și morții de pe cele două fronturi (răsărit și apus) au perturbat mult viața satului.

Trecerea armatelor ruse în 1944-45, în cele două sensuri, a

fost de asemenea un eveniment semnificativ, perturbator pentru mediul rural tradițional. În Livadia au fost puține familii refugiate din Ardeal sau Basarabia. Dar începând cu anul 1945 regimul comunist de la început a fost dur, de tip rusesc și a devenit progresiv tot mai impilator (impozite, cote agricole, arestări, etc.), administrația a fost schimbată, biserica grecocatolică transformată în biserică ortodoxă. După anul 1950 a fost trecută cca. o treime din populatie în clasa chiaburilor ( pentru o scurtă perioadă de timp ) și înfințarea întovărășirilor agricole, o treaptă spre colectivizarea agriculturii și în Livadia. Toate cele prezentate anterior au produs în rândul localnicilor o atmosferă de teama și frica, ca și-n restul țării. După colectivizarea din anul 1961 oamenii ne mai având surse de trai din agricultura au fost obligați, în special cei cu vârsta până la 40-50 de ani, să intre în serviciu la stat, majoritatea au ales să lucreze în cadrul C.F.R.lui. Ce s-a întâmplat în continuare va fi prezentat în

ultimul capitol ,,Livadia după evenimentele din decembrie ’89 “.

DIPLOMĂ DE PROPRIETATE (copie) Noi Michael Apafi Din gratia lui Dumnezeu Principe al Transilvaniei si stapân al partilor din regatul Ungariei.

Recomandam atentiei pe parcursul prezentei actiuni (judiciare) pe semnatarii carora li se cuvine tuturor aceasta atentie. Noi îi recomandam, pe de o parte la interventia unora dintre domnii nostri consilieri (interventie), facuta noua si tocmai de aceea ca ei sa fie sustinuti, pe de alta parte fiind remarcat si luate în considerare fidelitatea si serviciile credincioase ale nobililor: 1.Ianasi Ceuta 6. Danci Revitea 2.Iancu Ceuta 7. Ianasi Prodan 3.Lascu Popa 8. Gheorghe Prodan 4.Mihai Popa 9. Ianasi Fanu 5.Ianasi Revitea 10.

Ianasi Budau din Livadia de Coasta, precum si: 1.Ianasi Ungur 7. Petru Vladislav 2.Barbu Barboane 8. Danciu lui Dîlja 3.Danciu Tincora 9.

Lascu Stoica 4.Alexandru Baltean 10. Iancu lui Bara 5.Petru Baltean 11. Stoica Opris 6.Lascu Vladislav din Livadia de Cîmp. Servicii pe care ei, cu multa stradanie si fidelitate, în diverse înprjurari si momente le-au adus acestui principat al nostru al Transilvaniei, al partilor Ungariei. Anexate la aceasta, precum si principilor ei (ai Transilvaniei) de vesnica pomenire si în fine, chiar noua în toate înprejurarile si afacerile, a treburilor lasate în sama fidelitatii si straduitei lor si (pe care) nu ne îndoim ca le vom duce cu toata stradania si în viitor. Portiunile integrale de mosie nobiliara situate în Livadia (Levad) districtul Hateg, comitatul Hune-doara, posedate odinoara de parintii si stramosii lor, date pentru vecie mai întîi de catre Ioan de Hunedoara pe atunci guvernator al Regatului Ungariei si apoi de catre Matei Regele Ungariei, Dalmatiei, Croatiei, etc. (date) împreuna cu toate veniturile si cu toate lucrurile apartinatoare (acelora) în a căror stapânire linistita si pasnica si ne

relateaza ca s-au mentinut în epoca donatiei si (apoi) în continuare atât parintilor cât si ei însisi în prezent si ca au fost înlaturati numai din cauza (lipsei) actelor-scrisorilor date de noi (noastre) necesare în aceasta privinta (pentru detinerea mosii-lor). Impunem tot dreptul nostru princiar, daca ar aparea s-au s-ar considera ceva în alt chip (sau oricum) pe portiunile lor de mosie, trecute pe liste, s-au daca aces-tora din orice cauza ar necesita (în diferite moduri semnatura noastra). Împreuna cu toate veniturile lor, si cu toate stradaniile si lucrurile apartinatoare, cu terenurile...cu ogoarele cultivate si necultivate, cu fânatele,cu pasunile, cu câmpiile cu...padurile cu dumbravile cu muntii cu vaile, cu viile... cu piscurile...cu helesteile cu dreptul la pescuit cu cursurile de apa cu morile si cu locurile cu orice utilizare, trebuie sa fie respectate (mosiile) si sa se tina seama în toata întregimea lor la acestea, cu realele lor hotare si cu liniile vechi apartinatoare lui: Ianasi si Iencuti Ceuta Lascu

(Ladislav) si Mihai Popa, Ianasi si Danciu Revitea (Regutya...) si George Prodan, Lascu Lupsa (Lupa), Ianasi Fanu si Ianasi Gudura din Livadia de Coasta. Ianasi Ungur, Barbu (Barbone) Danciu lui Dîlja si Stefan Opris din Livadia de Câmp si mostenitorilor si urmasilor acestora de ambele sexe. "le-au cu donatie, cu act si le-am si da, dam, daruim si acordam cu drept de proprietate si irevocabil sa-l detine sa-l aiba în chip legal prin puterea aceasta si marturia actelor în cetatea noastra Alba-Iulia Luna Mai anul Domnului 1670.

Apafi Mihai Sigiliul Acest act este de cea mai mare valoare documentară și istorică pentru dreptul de proprietate a locuitorilor satului nostru de sute și sute de ani asupra terenurilor agricole și forestiere aparținătoare de satele Livadia. Este scris în limba latină, pe piele de căprioară și cu litere aurite, a fost multă vreme în posesia membrilor familiei preotului Vladislav.

Ultimul posesor al actului a fost Vladislav Silviu, decedat în

anul 1986, nu se știe cum și din ce motive a predat acest document. În prezent actul se găsește la Arhivele generale ale statului și nu poate fi văzut decât cu autorizație specială.

Anexăm acestui capitol de asemenea următoarele acte: extras de carte funciară privind proprietatea locuitorilor satului Livadia, asupra muntelui Dealul Mare, situat în imediata vecinătate a localității Uricani, - Hotărârea judecătorească a Judescătoriei Hațeg din anul 2000, de reînfințare a Composesoratului.

Administrație În timpul Imperiului AustroUngar, pe la sfârșitul secolului XIX satul Livadia aparținea din punct de vedere administrativ de primăria din satul Râu Bărbat, acolo fiind actele de stare civilă ale satului Livadia, până la 1 ianuarie 1908. Până în anul 1895 starea civilă era condusă de învățători, un exemplu fiind directorul școlii din Livadia, Balazs Ferencz. Începând cu 1 octombrie 1895, starea civilă a trecut la notariatul „Cercual"

(așa cum era numit sub dominația ungură) din Râu Bărbat. La 1 ianuarie 1908 s-a înființat „Notariatul Cercual Livadia”, primul notar fiind românul Cincora Ianăș. Primul sediu notarial a avut birourile în casa veche (nu cea de acum) a familiei lui Popescu Mihai Mălăoni (cel bătrân) în prezent acolo locuiește nepotul său, Popescu Marcel. Actuala casă a fost construită de tatăl lui Marcel, Popescu Mihai, la începutul anilor 1940, când acesta era primar (și negustor de vite). Casa veche unde a funcționat notariatul a fost a învățătorului ungur Balazs Ferencz, care a vândut-o lui Popescu Mihai Mălăoni cel bătrân în anul 1911 cu 2.000 de forinți. De notariatul cercual Livadia aparțineau satele: Baru Mare, Baru Mic, Pietros și Valea Lupului. După 1 decembrie 1918 s-a trecut la Administrația Română, notar rămânând tot Cincora Ion, primul notar român al comunei Livadia. Primăria (deci și notariatul) la începutul anilor 1930 s-a mutat cu chirie în clădirea familiei preoților Vladislav, până la

achiziționarea în anul 1939 a imobilului de la Vladislav Silviu notar (fratele preotului Emil Vladislav), cumpărarea făcându-se prin licitație de utilitate publică cu 200.000 lei.

Actele de cumpărare au fost legalizate în Cartea Funduală nr. 1354, la Tribunalul Hațeg, secția Financiară. Deci primăria comunei Livadia a avut o durată de funcționare de peste jumătate de secol, fiind cuprinsă între 1 ianuarie 1909 până în anul 1963 . În anii 1950 - 1960 comuna Livadia avea cca.1.000 de locuitori. După notarul Cincora, la sfârșitul anilor 1920 a funcționat o perioadă scurtă notarul Natău Eugen. În continuare din anul 1928 a fost notar Ivășcoiu Viorel, nu s-au găsit documente privind perioada de după 1930 cât a mai funcționat până la venirea notarului Guga Sabin (din Bretea). Acesta a funcționat până în anul 1948, când regimul comunist a desființat instituția notariat de la primării, aceștia devenind secretari de primării (cu pregătirea câteva clase primare). Trebuie menționat că în perioada anilor 1930 – 1940

a fost un funcționar de primărie ungur Kelemen , din Pui, care venea și pleca zilnic pe jos, cu o punctualitate de ceasornic, indiferent de anotimp și de aspectul vremii. Între actele păstrate în casa părintească, am găsit un registru al primăriei, cu procesele verbale de ședință, care cuprinde perioada 19121918 de la Primăria maghiară și în continuare în paginile următoare, perioada 19211930, în limba română, cu procesele verbale de ședință sub administrația română. În acest sens aflăm următoarele: în comitetul primăriei apare ca primar (președinte) învățătorul ungur Balazs Ferencz, iar ca membrii români: Cincora Ianaș notar cercual, Băltian Ianăș, Stoica Pal, Vladislav Ianăș, Cincora Aron, Ungur Petre, Törok Ianăș, Crăciunescu Pal, Unguraș Ianăș și Unguraș Iștvan, -primul comitet al primăriei în administrație românească (după Marea Unire) apare numai în anul 1922 compus din Ioan Cincora in functia de primar,dar și de secretar de primărie, iar ca membrii :

Pavel Dâlja, Mihai Popescu (Mălăoni), Jiga Crăciunesc, Ioan Stoica, Ioan Turcu Ponoran (fost Törok sub stăpânirea ungară), Stoica lui Pavel, Lascu Ungur și Mihai Popa, - în procesul verbal din anul 1922, cu ocazia constituirii primului comitet, ordinea de zi a inclus întocmirea bugetului comunal, tot după legea maghiară (legea XXII din anul 1886), iar în primul buget apar venituri de 2068 lei și cheltuieli de 2216 lei, - în ședința de constituire a comitetului s-a consemnat inventarul primăriei preluat de la instituția maghiară, - în primii 3-4 ani după reînfințarea primăriei românești au fost menținuți membrii comitetului prezentat anterior. În continuare vă prezentăm câteva probleme discutate în primii ani ai administrației române, așa cum rezultă din procesele verbale: - închiderea cârciumilor în zilele de sărbătoare și Duminică, înfințarea guarzilor (paznicicilor) comunali și apoi a păduralilor de câmp, stabilirea taxelor locale, - taxe pentru concubinaje (100 lei

pentru bărbați), - taxe pentru treierat (îmblătit) cu mâna sau cu caii. Toate aceste activități sau desfășurat în cadrul primăriei în conformitate cu ordinul prefectului și pretorului (șeful de plasă).

Primii primari, după unire au fost următorii săteni: - Cincora Ioan în acelaș timp primar și notar, - Ștefan Ungur (19241926), - Turcu Petru (19261928), - Stoica Ion Naia (19281930), primar interimar după demisia celui precedent.

Referitor la perioada cuprinsă între anii 1930 și 1935 nu deținem date despre primărie până la preluarea postului de primar de către Popescu Mihai Mălaoni, fiind numit în această funcție de partidul liberal și a rămas în continuare în timpul lui Antonescu până în 19451946, când l-au schimbat comuniștii. În continuare prezentăm câteva date din istoria administrației satului: linia ferată prin Livadia s-a construit în anii 1871 -1875, la această muncă fiind angajați mulți săteni din acea generație ; - Cartea Funduală în Ardeal s-a fondat în 1873, Gospodăria Agricolă Colectivă

( G.A.C. ) a fost înființată la 20 august 1962, primul președinte a fost Cincora Ion Țilică iar contabil provizoriu Turcu Petru Ponoran. Tot în august 1962, GAC Livadia s-a contopit cu cei din Valea Lupului, și apoi cu cele din Baru și Pietros, - tot în anul 1962 s-a electrificat satul Livadia, - la 1 ianuarie 1963, a fost transferată primăria din Livadia în Baru, în acelaș an s-a asfaltat drumul național pe segmentul care traversează satul, - în 1965 1966 s-a construit Magazinul Universal – Cooperativa , cu contribuția bănească și manuală a locuitorilor din sat.

Comerțul cooperatist a fost important la sate până în anul 1989. În concluzie în satul Livadia s-a înființat încă din timpul stăpânirii ungare serviciul administrativ, intitulat «Notariatul Cercual Livadia » până în 1918, iar după Marea Unire din 1918 s-a înființat Primăria de către Administrația Română .

Aceasta a început să funcționeze din 1922 cu primar, notar (acelaș român Cincora Ioan-din timpul stăpânirii ungare) și Consiliul Primăriei.

Din registrul cu procesele verbale rezultă problemele dezbătute în ședințe, bugetul local, etc. Primăria a funcționat în Livadia de Câmp - pe atunci comună, până în anul 1963, când regimul comunist a transferat primăria la Baru (comuna Livadia devenind sat).

Biserica Prima biserică (amintită scriptic) a fost construită în anul 1733 din lemn, fiind amplasată în zona cimitirului actual. Datele despre parohie apar într-o carte publicată de Dr. Dimitrie Radu episcop greco-catolic de Lugoj, editată în 1903 sub numele „Semitism". Aceste date au fost copiate de Turcu Petru (Ponoran) în timpul formării de cantor, la școala de cântăreți bisericești de pe lângă episcopia greco-catolică a Lugojului, prin deceniul III al secolului XX. Din această lucrare rezultă că averea bisericii, în acele timpuri, constă în: - un iugăr de pământ , - 500 litri de porumb , - 50 de zile de clacă pentru fiecare om, - 143 coroane . De asemenea veniturile de la cimitir care

constau din: 400 litri de porumb și 30 zile de lucru pe an. Nu se precizează amănunte despre cum se strângeau de la săteni aceste taxe, modul de efectuare a zilelor de lucru sau alte date legate de salarizarea preotului, etc.. Biserica a fost mutată (în mijlocul satului pe actualul amplasament) în anii 1854 -1856 -1859 în timpul preotului Vasile Vladislav, datorită repetatelor incendii ale primei construcții din lemn, așezată într-o zonă expusă vânturilor. Despre biserica din Livadia de Coastă nu s-au găsit documente privind data construcției acesteia. În lucrarea prezentată anterior,apărută la Lugoj, sunt prezentați numai preoții grecocatolici din secolul XVIII. Nu sunt date asupra bisericii anterioare acestui secol. Primul amintit este preotul Mihai Lasku , apoi Lasku Ștefan (posibil din aceași familie), începând cu anul 1733. Tot în legătură cu biserica, se mai menționează că satul (comuna nobilă Livadia cum era denumită) avea atunci 57 de familii, în ambele părți (Livadia de Câmp și Livadia de

Coastă), față de cele 21 de familii din ambele sate, nominalizate în diploma din anul 1680. Cartea din Lugoj, scrie că aceste date sunt amintite într-un document denumit „Conscriptică", din anul 1769. Lista preoților a fost completată apoi începând cu anul 1795. În secolul al XIX-lea au fost consemnați în ordine cronologică următorii preoți: Cincora Ianăș, - Vladislav Constantin, - Dencișor Lascu (1830 -1860), despre care se spune că a omorât un om la moara existentă atunci din capătul Verzăriei lui Frenț Potoc (moara cu ciutură), Vasile Vladislav (1836 - 1859), în timpul căruia s-a mutat biserica pe actualul amplasament, - Paul Vladislav (1859 -1881), - Sigismund Vladislav (1881-1910), tatăl preotului Emil Vladislav, Traian Ionel (1912 – 1918), Ion Pepenaru (1918 –1922), concomitent cu preotul Sigismund Vladislav, între anii 1918-1920 (când apare din nou ca preot după marea Unire), probabil fiecare la câte o biserică din cele două Livadia (de Câmp și Coastă). Din anul

1923 până la 1 octombrie 1968 (data de deces) a servit preotul Emil Vladislav, acesta a rămas văduv imediat după căsătorie până la sfârșitul vieții, în conformitate cu regulile religiei greco-catolice care nu permiteau recăsătorirea. A fost un om foarte inteligent, cu concepții liberale, moderne și sociabil. Preotul Emil Vladislav și cantorul Turcu Petru Ponoran au slujit și condus parohia din Livadia cca. patru decenii, în secolul XX. Parohia Livadia, de rit greco-catolic,a aparținut de protopopiatul Hațeg și de episcopia Lugojului până în octombrie 1948, când regimul comunist prin decret a desfințat acest cult religios, parohiile și credincioșii fiind trecuți “ din oficiu” la ortodoxie. Preotul Emil Vladislav împreună cu cantorii Turcu Petru Ponoran si Ungur Ianăși, de comun acord cu locuitorii satului au trecut la ortodoxie,continuându-și activitatea în noul rit . De altfel încă din anii 1940, credincioșii din Livadia sub conducerea cantorului Turcu Petru Ponoran, au aderat la Asociația Oastea Domnului (de sorginte

ortodoxă) înființată de preotul Trifa de la Sibiu, având în anii 1940 o susținută ac-tivitate în sat și a fost desfințată tot în anul 1948 de comuniști, sub comuniști ne fiind permise întrunirile oamenilor nici în scop religios, de teamă de a nu se face propagandă anticomunistă. De altfel în 1949 cantorul Turcu Petru Ponoran și săteanul credincios Unguraș Ștefan (Fănucu), au fost reținuți la securitatea din Hațeg două zile, pentru „explicații", dar cu scopul de intimidare. După preotul Emil Vladislav au urmat preoții: Manta Ioan 1 oct. 1968 -1 aug.

1974 - Nălboc Eugen 1975 – 1990 - Lădar Nicolae, din 04.02.1990 până în prezent.

Cantorii cunoscuți ai bisericii sunt: - Barabaș din Livadia de Coastă - Ungur Ion Diaconu Moț - Turcu Ioan (Ponoran) din 1900-1928. Turcu Petru Ponoran, fiul lui Turcu Ioan, a fost cantor din anul 1928 până cu o lună înainte de deces, mai 1977. Concomitent, din anii 1920 (data debutului neprecizată), a funcționat un alt cantor Ungur Ianăș Trosc (mai vârstnic), iar după decesul

acestuia, s-a asociat ,un alt cantor Revitea Ioan Șucă.

Referitor la clădirea bisericii din sat, din surse orale am aflat că la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, a ars de trei ori, chiar pe noul amplasament din mijlocul satului. Biserica a fost acoperită abia în anul 1911 cu tablă. În anul 1928 a fost renovat turnul construit din lemn de stejar, adus de la Dobra, sub preotul Emil Vladislav, lucrare efectuată de meșterul neamț Zilberweiss.

Lăcașul bisericesc a fost pictat de mai multe ori. În anul 1970 a fost acoperită cu țiglă și renovată sub preotul Manta, de maiștrii din sat: Stoica Ioan Naia, Revitea Pavel Lupșa, Stoica Cornel (Necu) și Stoica Lascu Naia. În anul 1971 s-a așezat în vârf crucea actuală, iar in anul 1975 s-a executat și o tencuire sub preotul Nălboc Eugen. Cimitirul satului s-a îngrădit cu sârmă în 1971, și apoi cu plăci de beton la începutul anilor 1990. Despre Biserica din Livadia de Coastă (sunt puține date) se amintește că era numită filială și că a fost construită în anul 1773 și

renovată din piatră în 1793.

Fiind sub deal a fost protejată de incendii. Preotul Zenove (din anul 1763) era din Livadia de Coastă. În anul 1971 biserica din Livadia de Câmp fost tencuită în exterior, s-a introdus curent electric în ambele biserici în același an și s-au pus covoare pe jos .

Cantorul Turcu Petru Ponoran povestea că până în anii 196070, în fiecare din cele două biserici, s-a păstrat câte un steag tricolor cu care delegatiile din ambele părți ale Livadiei au fost în grup la Marea Unire din 1918 de la Alba Iulia. Nu se știe cum și unde au dispărut aceste steaguri istorice. Casa parohială din Livadia de Câmp a fost cumpărată în anul 1908 de la Dencișor Petru, prin intermediul consilierului Dâlja Petru, cu 1600 de Zloți ungurești. Până în anii 1960-70 cărțile bisericești de cântări – în strană – erau scrise în românește, dar cu litere slavone (cunoscute de cantori).

Aceste cărți au existat în biserică până în ultimul deceniu. În prezent noile cărți sunt tipărite cu caractere latine. Despre biserica din

Livadia de Coastă, asezată sub deal, la marginea satului, pe un teren mai ridicat ( cu cimitirul în incintă ), nu posedăm date.

Ea este vizibilă de la distanță, construită posibil tot in secolul XIX, după stilul constructiv folosit. În lucrarea tiparită la Lugoj ,, Semitism” se fac referiri la prima construcție a bisericii din Livadia de Coastă care a fost ridicată în anul 1773. Alte date despre ea nu am găsit, de asemenea nici despre etapele ei de reconstrucție.

Ambele biserici din Livadia nu au fost pictate în interior până în anul 2000, pereții și catapetesmele fiind acoperite cu icoane pe lemn sau pe sticlă (provenite din donații). În anii 2001-2002 biserica din Livadia de Câmp a fost renovată și repictată la exterior, fiind pictată și la interior, inclusiv altarul, iar la intrare s-a construit un pridvor de lemn și un lumânărar Școala Școala din sat ca instituție a luat ființă în anii 1850-1852, școală greco-catolică în limba română, cu o donație de început de 50 de forinți,

crescând la 250 de forinți. În anul 1872 s-a transformat în școală comunală, iar în anul 1885 a luat ființă școala obligatorie de stat în limba maghiară, cu 195 de elevi.

Prima școlă din Livadia și-a desfășurat activitatea în casa lui Păluț Dâlja, (prima clădire pe stânga, la intrarea dinspre Pui). Mihai Sârb a fost primul învățător al școlii din Livadia.

A doua clădire de școală este acolo unde locuiește familia Vladislav Ianăș Brăilă (fosta casă a lui Beti Vladislav, sora preotului Emil Vladislav decedați) în anii 40. Turcu Petru (Ponoran) își amintea că „a pomenit" în copilăria lui în acel loc niște ziduri dărăpănate și că mama dânsului acolo a urmat cursul primar. A treia clădire în care a funcționat școala este situata în apropierea căii ferate, care traversează satul prin mijlocul lui. Zidurile acelei școli sunt vizibile și astăzi, alături de casa din colțul uliței, cunoscută de localnici ca și casa lui Lodovica (vezi fotografia): în casele de alături de ale Ludovicăi de pe colț, existente de asemenea și acum (cea mai veche clădire

din sat) locuită în prezent de urmașii lui Revitea Iștfan Finanț. Tot din sursa Turcu Petru (Ponoran) se cunoaște că în acea clădire a „umblat" dânsul la școală până în clasa a patra primară. Școala s-a mutat în clădirea în care-și desfășoară activitatea și în prezent în anii 1906–1907, învățământul era în limba maghiară (locuitorii vârstnici din sat, din anii 1940-60 cunoșteau toți limba maghiară ). În conformitate cu sursa bibliografică “Semitism“, prezentată în capitolul anterior, veniturile școlii în anii 1870 constau în: - 160 coroane, - 400 litri de porumb, - 4 coroane „congură" ? (cuvânt indescifrabil), - 398 coroane și 98 fileri. Din notițele rămase de la Turcu Petru Ponoran rezultă că învățătorii de la școala maghiară pe care i-a cunoscut au fost: - Balazs Ferencz (1875 -1916), - Kuroși Antal (1885 -1890), - Pffaifer Ana (1890 -1910), - Druhora Aranko 1903 , - Barabaș Ilona (19091918). Începând cu anul 1918, după Marea Unire, s-a trecut la învățământul în limba română, școala având următorii dascăli:

- Vonica Ion (1918 -1922 ) din comuna învecinată Pui, Cincora Lucreția (1922 – 1945), - Cincora Valeria (1926 – 1945), - Groza Ilie (1930 –1949) soțul Lucreției Cincora; el a întrerupt activitatea în învățământ în anul 1949 datorită arestării lui de comuniști, iar după eliberarea din închisoare, prin anul 1953, nu a mai avut voie să reintre în învățământ. Originar din Cugir a fost un adevărat dascăl de sat românesc. Din anul 1946 până în anul 1970, au funcționat învățătorii din familia Târjoianu . Până în anii 195560 școala în Livadia era de șapte clase, în anii comunismului trecându-se la patru clase, motiv pentru care elevii erau nevoiți să meargă zilnicla școlile din Pui sau Baru - Pietros. Familiile Groza și Târjoianu ca învățători au locuit chiar în localul școlii, ocupându-se și de partea gospodărească a școlii (incintei și grădinii școlii). Trebuie remarcat că în toate instituțiile de învățământ preuniversitare, era ceva obișnuit ca învățătorii directori să locuiască în clădirea școlii. De asemenea

trebuie amintit ca la sfârșitul anilor 1930 în curtea școlii se desfășurau activitățile de „străjerie" introduse de regele Carol al II –lea activități cu caracter cultural-educativ, excursii, spectacole, etc. Până în anul 1970 în clădire existau doar trei săli de clasă, în care se desfășurau lecțiile pentru șapte clase. Așa cum am prezentat anterior, una din măsurile regimului comunist a fost ca începând cu anul 1960 să transfere clasele V-VII (ciclul gimnazial) la școala din comuna Baru-Pietros, iar copii au trebuit să facă naveta în condițiile în care transportul lor nu era asigurat, situație care s-a perpetuat până în prezent. Concluzionând cele prezentate anterior, se poate spune că școala în limba română în comuna Livadia a funcționat cu eficiență maximă, dupa modelul școlii sătești ardelenești, între anii 19191960. Învățătorii școlii cei mai reprezentativi au fost membrii familiilor Cincora și Târjoianu, precum și directorul Groza Ilie.

Introducerea sistemului comunist de învățământ și reducerea la patru clase a școlii

din sat, au fost factorii decisivi în diminuarea calității învățământului primar la școala din Livadia. În prezent în sat există un singur învățător și acesta este schimbat frecvent neasigurându-se ca în trecut continuitatea procesului de învățământ, ceea ce constituie un regres fată de trecut (cca 30 de ani în urmă).

Economie Așa cum am prezentat în capitolele anterioare, ocupația de bază a locuitorilor din Livadia a fost, din cele mai vechi timpuri, creșterea și îngrijirea animalelor (ovine, bovine, porcine, păsări de curte, etc.). Această ocupație se explică datorită așezării satului într-o regiune a Transilvaniei favorizantă acestei ocupații, prin pășunile și fânețele din împrejurimile localității, proprietate privată sau a obștei, situate pe dealurile și munții din împrejurimi.Aceste terenuri acoperite de fânețe și pășuni au permis locuitorilor din Livadia să se îndeletniciască cu creșterea și îngrijirea animalelor.

Terenurile arabile din jurul

satului și cele din grădinile de zarzavaturi din vatra satului, au o suprafață limitată, fiind insuficiente pentru asigurarea hranei zilnice pentru toți membrii comunității din Livadia. De asemenea solul este de calitate inferioară, terenul este sărac, și nu se pretează agriculturii de mare productivitate, cu toate că erau folosite îngrășăminte naturale, existente din belșug, datorită numărului mare de animale existente în gospodăriile majorității locuitorilor din Livadia. În condițiile prezentate anterior a rămas de secole pentru locuitori alternativa păstoritului și a creșterii animalelor, ca ocupație de căpetenie, completată într-o măsură mai mică de agricultură, de cultivarea cerealelor (grâu, secară și porumb), a legumelor și zarzavaturilor (cartofi, fasole, varză, ceapă, usturoi, mărar, pătrunjel, etc.). Având în vedere ocupația principală a locuitorilor din Livadia rezultă că alimentația de bază a acestora era în primul rând bazată pe folosirea produselor animaliere: lapte, brânză, ouă

sau carne de pasăre, porc, vită și oaie. La Sărbătorile de iarnă în fiecare gospodărie se sacrificau 1-2 porci, a căror carne se consuma fie proaspătă sau conservată prin sărare și afumare (în podul casei).

Mezelurile (cârnații și sângerii), jambonul și slănina, prin afumare se puteau păstra în condiții foarte bune pe tot parcursul anului. Bovinele se sacrificau de-a-lungul anului, împărțindu-se între familii, ne existând mijloace de păstrare a cărnii proaspete în cantități mari. În sat, în special în secolul XIX și primele decenii ale secolului XX, existau două măcelării unde se vindea carne: de vită tot anul, de miel primăvara și de oaie toamna.

Datorită credinței creștine vechii locuitori țineau cu rigurozitate posturile (Crăciun, Paște, Sânpetru, Sfânta Maria Mare), precum și în zilele de vineri ale săptămânii, când nu erau consumate produse pe bază de carne sau lapte, unt, brânză. În zilele respective se puteau consuma numai alimente pe bază de vegetale: fasole, varză, cartofi sau chiar post negru întreaga zi. Acest

regim alimentar, care intrase în obișnuița oamenilor, era foarte sănătos. Revenind la creșterea și îngrijirea animalelor (ocupația de bază), trebuie remarcată existența unor moduri bine stabilite în timp pentru hrănirea și cazarea lor, care nu difereau în principiu de măsurile generale și din alte localități transilvănene. Totuși există unele nuanțări legate de condițiile specifice de dezvoltare ale satului Livadia. În Livadia, oile erau îngrijite ( oierit ) în turme mari de obicei pe grupuri familiare, fiind păstorite de membrii familiei. Pe timpul verii oile erau ținute noaptea în ,,staule”, locuri îngrădite, prevăzute cu o zonă specială (strungă) unde dimineața și seara se făcea mulgerea acestora. Aceste staule se mutau din timp în timp pe fânețele din jurul satului pentru a ,,gunoii” (îngrășa) locurile respective. În timpul iernii oile erau adăpostite de asemenea în staule, așezate în grădinile caselor, unde erau hrănite cu: fân, tulei de porumb și din când în când făină sau boabe de porumb. Bovinele se țineau

iarna în grajduri care aveau iesle în care se punea hrana (fân, tulei de porumb și uneori boabe de porumb). Începând de primăvara până toamna bovinele erau duse la câmp la pășune, împreună cu celelalte animale, după următorul program: - lunile aprilie-mai pe deal, sub pădure unde erau fânețe, - lunile iunie-iulie se duceau la munte, unde erau pășunile bogate, - luna august (sau sfârșitul lunii iulie), animalele erau coborâte de la munte, pășunând terenurile după culesul cerealelor sau prin zăvoaiele cosite. Animalele erau păzite la munte de sătenii, care reprezentau fiecare familie și locuiau în stâni încăpătoare. În preajma stânelor erau amplasate staulele pentru oi, care erau îngrijite de păzitori și plimbate pentru păscut de-alungul muntelui. Bovinele și caii se deplasau liberi în jurul stânilor toată ziua, iar seara veneau la stână la făina de porumb și sare, pe baza reflexului format. În timpul verii o ocupație importantă era cositul fânețelor din jurul satului (și din comuna Bănița), în vederea asigurării

nutrețurilor necesare pentru animale în cursul iernii. Tot în cursul verii dintre preocupările mai importante ale sătenilor se pot aminti: - săpatul porumbului, cartofilor și lucrul în grădină în luna iunie, seceratul și treieratul cerealelor păioase în lunile iulie-august, recoltarea porumbului, cartofilor și legumelor din grădini toamna, - culesul fructelor din livezi toamna, în special a prunelor care constituiau materia primă în fabricarea țuicii, o băutură tradițională a locuitorilor din Livadia (un rachiu de tărie medie, chiar sub medie).

Toamna se încheia cu semănatul grâului, secarei, orzului și ogărâtul terenurilor pentru culturile de primăvară. În lunile noiembrie-decembrie bărbații aduceau de la pădure lemne de foc (din composesoratul de lângă sat), acestea erau aduse cu care, sănii sau tânjala (1-2 copaci de fag curățați de crengi târâți pe pământ de animalele de tracțiune cai sau boi). Luna decembrie era a pregătirilor pentru sărbătorile de iarnă: Crăciun, Anul Nou și

Bobotează, pentru organizarea festivităților prilejuite de obiceiurile tradiționale. De asemenea tradiția populară a românilor are în luna decembrie ritualul tăierii porcului de Crăciun.

Alimentația în cursul iernii era constituită din produse de origine animală (lapte, brânză, ouă, carne) și legume (cartofi, fasole, varză). Mâncărurile tradiționale care se găseau obișnuit pe masa unui livădean erau: - mămăliga din făină de porumb, era o mâncare obișnuită din meniul curent al locuitorilor și se servea împreună cu brânză, unt, ouă și lapte, - sarmalele cu carne, o mâncare foarte mult apreciată în special de sărbători, cu sânger și slănină, - papară de ouă (“cotovei”-ouă în tigaie la care se adaugă puțin lapte și puțină făină de porumb), - în perioada posturilor ciorbe de cartofi sau de fasole uscată, - la desert se serveau “pancove”gogoși sau “scoverzi”-clătite, prăjiturile obișnuite “porony”,cu nucă sau dulceață, - plăcinte obișnuite cu nucă sau “zămăchișe”(brânză de vacă), se mai obișnuiau găluște cu

prune, tăiței cu brânză și lapte, etc. Dintre legumele consumate trebuie remarcat că deabia în primii ani de după al II lea război mondial au început să se consume roșii la masă, până atunci se foloseau numai la prepararea bulionului.

Obișnuit erau consumate varza, fasolea, cartofii, castraveții, sfecla roșie, etc.

Fructele consumate obișnuit erau merele, perele, cireșile (vișinile foarte rar), iar prunele erau folosite frecvent pentru dulceață,“solvoiz” un fel de pastă și în special la prepararea țuicii de prune, mai slabă de 15-20 grade, din care se putea consuma cantitativ mai mult, iarna mai ales fiartă. Iarna ocupația de bază era îngrijirea animalelor în grajduri (hrănire, adăpare și curățire) și transportul gunoiului de la animale cu carele sau săniile pe terenurile cultivabile, pe holde. În cursul iernii femeile torceau cânepa sau lâna și țeseau la războaie pânzele, țesăturile din cânepă și lână, precum și covoare, pături, pricoițe, stroițe, desagi, etc. În general acestea erau activitățile economice ale sătenilor,

comune de altfel, dar cu anumite nuanțări specifice tuturor locuitorilor de la sate care aveau ocupația de bază creșterea animalrlor sau agricultura. Pentru formarea unei imagini complete asupra vieții economice a satului Livadia trebuie făcute referiri la meserii-meșteșugarii. În alt capitol s-au făcut referi la producătorii de vase din lut (ceramică), îndeosebi locuitorii din Livadia de Coastă. O categorie importantă erau costructorii de locuințe, 4-5 familii de meșteri specializați în zidărie ( pia-tră și cărămidă) și dulgherie (lucrări în lemn de acoperișuri și anexe gospodărești). Constructorii cunoscuți din secolul XX au fost familiile Stoica / Ianăș, Lascu / Naia, Mihai Lupșa, Iancu Betii, Popescu Iacob și Beni Șupănău. Mai erau în sat una sau două persoane numite cojocari, care confecționau cojoace și pieptare. Referitor la alimentația locuitorilor din Livadia, trebuie amintite posturile care erau respectate până în primele decenii ale instaurării regimului comunist.

Astfel credincioșii, de religie

greco-catolică, țineau posturile din calendarul creștin și zilele de vineri ale fiecărei săptămâni.

Ocupațiile În primele decenii ale secolului XX, așa cum s-a menționat în capitolul anterior, ocupația de bază a locuitorilor satului Livadia a fost păstoritul, creșterea animalelor, ca și a altor sate din Țara Hațegului ( 7 și 8 ). Preocuparea principală a locuitorilor era creșterea oilor și bovinelor atât la sălașele de pe dealuri cât și la stânele din muntele proprietate a obștei (din composesoratul satului). Pe lângă stâne se creșteau și porci, de asemenea se îngrijeau caii necesari executării transportului materialelor necesare la munte. Creșterea și îngrijirea animalelor se făcea în locuri diferite după anotimp: iarna (noiembrie-aprilie) în anexele de pe lângă gospodăria din sat, - primăvara erau scoase la pășune la fânețele de lângă sat sau pe dealuri, - vara (iunie-iulie) erau duse la pășune pe muntele Dealul Mare, unde erau multe stâne

pentru păstori în care locuiau și prelucrau laptele, precum și staule pentru animale, sfârșitul verii (august) animalele coborâte de la munte pășteau pe miriștile (terenurile agricole rămase după recoltarea cerealelor) din jurul satului. În cursul zilelor de vară și de toamnă era pregătit nutrețul animalelor (fân, tulei de porumb, etc.), hrana pentru anotimpul rece al acestora.

Toamna se sacrificau sau se vindeau oile sterpe. Din sursele orale care ne-au parvenit, am aflat că la începutul secolului XX numeroase oi au fost expediate, cu vagoane de cale ferată, în vederea vânzării chiar la Budapesta. Un episod hazliu, legat de vânzarea oilor, a fost trăit pe străzile Budapestei la începutul secolului XX de frații Unguraș care erau foarte înalți de statură. Aceștia îmbrăcați în cojoace albe, lungi până la călcâie, mergând pe străzile Budapestei stârneau curiozitatea trecătorilor și a fotografilor care-i întrebau asupra locului lor de proveniență, imperiul austroungar fiind foarte întins

cuprindea numeroase etnii.

Unguraș Lascu, socru lui Turcu Petru Ponoran, care era un țăran foarte hâtru, le explica interlocutorilor lui din Budapesta că ei sunt originari din Munții Carpați și că sunt cei mai mici de statură de acasă. Complementar ocupației de îngrijire a animalelor, locuitorii satului Livadia practicau și agricultura, cultura cerealelor și legumicultura. Datorită pământului sărac, a calității proaste a acestuia, se depuneau eforturi deosebite pentru ca la recoltare să se ia ceva mai mult decât s-a semănat, deși câmpul era îngrășat cu îngrășăminte naturale, existente în cantități suficiente de la animale. Satul Livadia este primul sat de pe Valea Streiului, așezat în vecinătatea munților, care are terenuri pretabile la cultivarea cerealelor. Trebuie remarcat că muncile agricole pentru cultivarea cerealelor solicitau o cantitate mare de activitate pentru numeroasele operații, ogorât, arat, săpat, plivit, cosit, treerat (după apariția batozelor), etc. De asemenea se impune a remarcă dificultățile

înregistrate la cultura porumbului, aceasta fiind cea mai laborioasă cultură. În bibliografia consultată se fac referiri la introducerea plugului de fier, în Livadia și în satele din jur, deabia în anul 1885, dar în anul 1914 se mai întâlnea uneori plugul de lemn la arat. De asemenea aceleași surse documentare descriu practicile folosite de localnici privind schimbul de produse pastorale (oi, vite, piei, brânzeturi, etc.) mai ales la târgurile din zonă. O altă ocupație curentă a sătenilor o constituia lucrul la pădure.

Pădurea pe care o aveau în proprietate cuprindea o diversitate mare de soiuri: fag, frasin, paltin, molid, etc., care se utilizau ca lemn de foc sau în construcțiile de case. Meșterii în prelucrarea lemnului pentru confecționarea uneltelor gospodărești ( juguri, oiști, loitre la căruțe, sănii, etc.) erau locuitorii din cătunul ,,Valea lui Ion”, o vale paralelă cu satul Livadia, pe dealul din apropiere. Acești oameni erau numiți ,,bănieși”,denumire care exprima specificul meseriei pe care o practicau ca producători

de unelte agricole și de uz gospodăresc din lemn. Statutul lor era (curios), inferior social, ceva între români și rromi.

Câteva din uneltele agricole întâlnite în gospodăria unui livedean sunt: - plugurile din lemn, care ulterior au fost făcute din fier, - grapa, pentru fărâmițatul pământului după arat, - coase, - sape, greble,etc. Înainte de apariția grapei de fier la sfârșitul secolului XIX, între uneltele agricole folosite în Livadia, aceasta era din lemn cu ,,târși”, asemănătoare unei greble, fiind confecționată din crengi de mesteacăn cu ramuri bogate, trase de animale prin < târâre> pe pământul arat. La începutul secolului XX, înainte de apariția batozelor, grâul era bătut cu ,,înblăciu”,după seceriș. Această unealtă era confecționată din două bucăți de lemn, una mai lungă și alta mai scurtă, legate cu o curea de piele, având de secole o formă comună, în toate satele.

Subsemnatul a putut vedea în copilărie (deceniul anilor '30), folosirea înblăciului pentru desprinderea boabelor de fasole uscată de pe vrejii

( tulpina fasolii ) și extragerea acestora din teci. Bâta cu o măciucă la un capăt, unealtă pastorală, era folosită pentru sprijin, ca răboj pentru număratul animalelor, armă de apărare sau pentru transportat traiste mai grele. La bucătărie erau folosite obicte confecționate din lemn pentru servit masa: linguri ( fă-cute din paltin, fag ) și < blide> ( farfurii ) de diferite dimensiuni. Vasele folosite pentru colectarea și procesarea laptelui muls de la animalele erau:găleata pentru muls, donița pentru păstrat laptele și < bădâni> vas lung de 0.8-1m pentru bătut laptele la obținerea untului. La terminarea operației de extragere a untului în < bădăni> rămânea laptele bătut < zara>, care este foarte gustos (se folosește și în prezent).

Pentru pelucrarea lânii și cânepii, tors, în vederea folosirii la împletit diverse confecții se foloseau furci și fuse, care erau confecționate din lemn de păr sau brad.

Accesorii pentru transportat hrana, la locul de muncă, erau folosite: - < spene> un coș

rotund sau dreptunghiular, purtat de femei pe cap pentru dus mâncarea caldă la câmp, traiste confecționate din țesături frumos colorate, desagi care se purtau pe umeri, etc. În scopul măsurării cerealelor se folosea ,,mierța”, un vas cilindric din lemn de cca. 25 litri. În Livadia în secolul XX trăiau două familii de origine rromă, cu numeroși copii, care se ocupau de fierărie. Prima familie era a lui Muntean Ciucur (un fel de bulibașă), un tip < folcloric> și băutor, dar bun meseriaș, iar a doua a lui Muntean Tănăsucă, mai săracă decât prima, și membri componenți care erau analfabeți și mult mai înapoiați cultural. Membrii celor două familii erau cinstiți și erau ajutați de săteni cu obiecte de îmbrăcăminte sau produse alimentare. Ambele familii de fierari executau toate uneltele din fier pentru uz gospodăresc (coase, sape, componente ale căruțelor, etc.). De asemenea unul dintre rezultatele principale ale muncii fierarilor era ,,potcovirea cailor” cu potcoave confecționate de ei sau din comerț. În atelierele de

fierărie se găsea o forjă (cu lemne sau cărbuni ) și o nicovală pe care se prelucra fierul înroșit în forjă.

Funcționarea forjei era realizată prin suflarea aerului în arzător, peste materialul combustibil incandescent, de către un burduf de piele, denumit foale, care era acționat cu o pedală și pârghii.La operația de prelucrare a fierului înroșit participau 1-2 persoane, care în timpul procesului de realizare a confecțiilor metalice produceau un zgomot specific, datorat bătăilor ritmice ale ciocanelor pe nicovală. Deoarece familiile fierarilor aveau mulți copii și erau destul de sărace, unii mai cerșeau în special de sărbători, iar alții erau angajați la păzitul vitelor. Casele construite în Livadia aveau pivniță, prispă (târnaț) și parter, nu aveau etaj. Clădirea avea zidurile făcute din piatră, cărămidă sau lemn, iar acoperișul era acoperit la început cu șindrilă și în zilele noastre cu țiglă.

Majoritatea caselor aveau două încăperi cu ferestre mai mici, o cameră fiind destinată servirii mesei și locuitului, iar cea de a

doua pentru dormitul întregii familii. Cu timpul s-a construit o casă mai mică în curtea gospodăriei unde în timpul verii se prepara mâncarea pentru oameni și animale. De asemenea în această clădire era amplasat și cuptorul de pâine (de aceea clădirii I se mai spunea “cuptor”). În gospodărie se mai găsea șura cu: grajdurile pentru vite, podul pentru nutrețuri ( polimar), magaziile pentru uneltele agricole, magazia din nuiele pentru păstrarea porumbului ( ,,cotarcă” ).

Olăritul era o îndeletnicire care s-a dezvoltat mult în trecut deoarece se găsea din abundență argila (materia primă) la baza dealului din vecinătatea satului Livadia de Coastă care se numește “Glămee”și se știe că argila este materia primă pentru confecționarea vaselor de ceramică. Această îndeletnicire s-a dezvoltat totuși într-o măsură mai mică decât în localitatea vecină Baru. În bibliografia consultată (2) se fac referiri la perioada din deceniile 30-50 ale secolului XX când în Livadia erau trei

cuptoare de ars oale, cu o capacitate de trei chintale.

Vasele confecționate erau obișnuite fiind în general nezmălțuite sau zmălțuite parțial. Cuptoarele în care se ardeau oalele aveau pereții de tablă. În secolul XIX a fost perioada de înflorire maximă a acestui meșteșug, așa cum prezintă bibliografia consultată, după care olăritul a înregistrat un regres decăzând.

Vasele obținute în urma muncii lor erau valorificate la târgurile care se desfășurau în jurul comunei Livadia. În localitatea vecină Baru erau mai mulți locuitori care se ocupau de confecționarea obiectelor de ceramică și aceștia aveau porecla de ,,coadă de laboș” (coadă de cratiță). Meșterii olari din Baru produceau oale refractare de bună calitate și rezistente. În anul 1896 a fost construită Fabrica de Ceramică în Baru, în special datorită îndemânării locuitorilor la practicile de prelucrare a materiei prime și a existenței lutului în solul dealului învecinat localității.

Unelte și instalații pentru prelucrarea lânii și cânepii.

Istoricul grec Herodot semnala în lucrările sale că tracii se îndeletniceau cu cultivarea cânepii. Această practică agricolă străveche a persistat până în deceniile 40-50 ale secolului XX, în prezent a dispărut datorită apariției pe piață a unei game variate de textile. Tehnicile de cultivare și prelucrare a cânepei erau cele tradiționale, astfel tulpinile plantelor erau smulse cu rădăcină și uscate (pentru obținerea semințelor), iar snopii de cânepă erau puși pentru topitul firelor în lacuri mici, formate în zonele cu izvoare (în ,,topile”), se țineau timp de trei săptămâni sub apă, fiind acoperiți cu pietre pentru a rămâne umezi continu. În continuare tulpinele se uscau, se melițau (în melițe individuale), se pieptănau fuioarele (săptămâna cânepii), se puneau la umbră la uscare, se băteau cu maiu, se vânturau, se drâglau, etc. rezultând firele de cânepă pentru țesut.

Procesul de prelucrare al lânii utiliza după tuns ciubere și troace pentru spălare, în continuare lâna era uscată și pieptănată pentru obținerea

,,caierelor”mari, iar la final se torcea pentru obținerea firelor de lână utilizate la țesături.

Operațiile pregătitoare țesutului erau: urzitul (pe cuie de lemn bătute între stâlpi), învălitul urzelii pe sulul războaielorde țesut, năditul cu ițele și spata, în final țesutul la război. Produsele obținute prin țesut erau: covoare, desagi, straițe pentru merinde, ștergare, pături, < pricoițe> pentru învelit în pat, stofe (pănuri) pentru confecționat haine, pantaloni, șube, etc. De asemenea trebuie menționată munca desfășurată în cadrul echipelor de întreținere ale celor două fire ale căii ferate care traversează satul (la sfârșitul secolului XIX și prima jumătate a secolului XX. În acest capitol au fost prezentate principalele ocupații ale locuitorilor din satul Livadia, care bineînțeles că erau comune satelor din jur. Desigur mai erau și alte ocupații de semnificație mai mică, toate fiind parte componentă a activității obișnuite a locuitorilor din Livadia, ca de altfel și a celor din alte zone ale Ardealului.

Tradiții și obiceiuri În preajma Sărbătorilor de Crăciun și Paște casele erau zugrăvite în interior, după ce se goleau camerele de locuit de mobile se „văruiau" (se dădeau 2-3 straturi de var), aceasta era și o dezinfecție a camerelor, a locuinței. Tot de sărbători, mai ales copii dar și adulții primeau cadouri: haine, încălțăminte, căciuli, brâie, haine „de oraș"(în primele decenii ale secolului XX). În postul crăciunului se strângeau pe ulițe sau în case copiii și tinerii în vederea învățării colindelor, cu care mergeau în seara de ajun la colindat. În aceași seară tinerii obișnuiau să meargă la casele cu fete, unde primeau câte un pahar de țuică fiartă, eventual și cârnaț . Copiii cu traistele frumos colorate mergeau cu steaua la colindat, aceasta era frumos ornată cu hârtie colorată lipită cu aluat de făină de grâu (pe atunci nu exista “lipici” la țară).

Colindătorii primeau colaci, bomboane, cârnaț, fructe și alte bunătăți. Copii colindători în grupuri de 2-4, pe grupe de vârstă, mai mici sau mai mari,

de obicei din casele învecinate (și mai ales înrudiți) cu steaua, care era frumos ornată cu hârtie colorată lipită cu aluat de făină de grâu. În dimineața de ajun copii mergeau în „pițărăi". Toți copiii se adunau într-un capăt al satului și mergeau din casă în casă, iar sătenii ieșeau la poartă cu colaci, mere, nuci, bomboane și bani mărunți. Fetele tinere își dădeau de soroc în seara de ajun sau de anul nou, se așezau pe masă pahare sub care se puneau boabe de porumb și fasole (fără să vadă ele) și apoi se ridicau să vadă surpriza: dacă se măritau sau nu anul care vine. De Bobotează tot satul mergea la apă, la Strei, de unde se întorceau încolonați cu prapuri și cu ulcioarele cu apă sfințită („aghiazmă"). luată din Strei, după sfințirea apei A doua zi de Crăciun, la Anul Nou și de Sf. Ioan tinerii mergeau la sala de joc (de pe lângă o crâșmă a satului) unde cântau orchestre sătești, care aveau „clănete"(instrumente de suflat din metal) și tobe, jucau perechi la „învârtite" sau în grup la hore. Localnicii vârstnici stăteau pe margini

priveau și comentau desfășurarea jocului, se „cinsteau" cu țuică, mai ales de la crâșmă. Satul Livadia fiind zonă cu livezi de pruni băutura obișnuită a localnicilor era țuica de prune, era o băutură mai slabă (cca.20º),care iarna se servea mai ales fiartă. Între Crăciun și postul Paștilor era perioada nunților, a căsătoriilor. În miercurea seara de dinaintea Paștilor, tinerii și copiii urcau la marginea cimitirului („prograde") cu vedere spre sat, făceau un foc mare și strigau: ,,Aoș Mare, Aoș !” Nu se cunoaște semnificația acestor cuvinte.

Turcu Petru Ponoran, cantor la biserică, povestea că era legat de această seară, dinainte de arestarea Domnului Isus, când acesta înainte de începerea patimilor s-a rugat Tatălui Ceresc. După alții ar fi un obicei păgân al dacilor, persistent și în epoca creștină.

După sărbătorile Paștelor, până la Rusalii aveau loc Nedeile, în fiecare duminică în alt sat din această parte a Văii Streiului.

Acestea erau serbări ale întregului sat, când rudele împrăștiate pe alte meleaguri

veneau acasă la părinți, frați, veri, etc. Nedeile erau sărbători care aveau un caracter predominant laic (spre deosebire de cele religioase din timpul anului) cu elemente folclorice de port, manifestări de bucurie, etc. Istoria organizării festivităților cu prilejul nedeilor se pierde în negura veacurilor. Era în primul rând o serbare câmpenească, pe malul Streiului, cu organizarea de jocuri și hore. Erau aduse orchestre cunoscute din alte părți, cele mai renumite erau „Bănățenii" din zona Zeicani (spre Caransebeș), apoi Măceoanii, Sălășenii și Slivășenii. În anii 30 satul Livadia avea o orchestră renumită, formată din Moș Măncilă cu vocea și clănetul (un adevărat rapsod popular), apoi Lascu Cotesc la trâmbiță și un toboșar. La locul desfășurării serbării (Nedeii) crâșmarii veneau cu butoaie de bere, iar alți comercianți cu „șatre" cu bomboane, „pogăcele", mingi mici de joacă spre bucuria copiilor.

Sătenii erau într-un continu dute-vino între casă și locul

petrecerii, serbarea dura până târziu, ținând-o într-un chef cu oaspeții. Totodată cu prilejul nedeilor se mai făceau între tineri și aranjamente matrimoniale. Cea mai renumită Nedeie cu acest scop matrimonial și cu un pronunțat specific local din acea parte a Ardealului era Târgul de Fete de pe Muntele Găina, din Munții Apuseni, care avea loc în a III a duminică din luna iulie. Începând cu anii post colectivizare (60 -70) aceste nedei s-au transformat complet, rămânând numai chefuri în cadrul familiilor, sătenii aducându-și șefii de la serviciu, iar partea de serbare câmpenească la iarbă verde a dispărut. În continuare prezentăm alte obiceiuri din acei ani care pe parcursul timpului au dispărut.

Primăvara sătenii mergeau cu vitele (bovine, ovine sau cabaline) la „sălașele" din deal, partea dinspre Pădurea Muncel și în amonte, unde rămâneau 3-4 săptămâni până se termina iarba de păscut.

Fiind sălașul aproape de sat, din fiecare casă mergea câte o persoană seara acolo unde și

dormea, ca să poată să mulgă animalele seara și dimineața, iar apoi coborau în sat. În lunile iunie – iulie, cca. 3 - 6 săptămâni, atât turmele de oi cât și vacile, boii, caii, erau urcate pe muntele Dealul Mare, sub vârful Tulișa, deasupra localității Uricani. Acolo rămâneau ciobani la „stâne" și împreună cu unii membri ai familiilor proprietare ale animalelor. Ciobanii plătiți sau proprietarii, care făceau de serviciu cu rândul, păzeau oile care se adunau în 3-4 „strungi" (turme) între 100-200 de capete. Proprietarii de oi participau la operațiile de adunat a laptelui și la prepararea („facerii") brânzei telemea, oile fiind mulse de 2-3 ori pe zi. Această telemea din lapte de la oile care pășteau iarba de munte avea un gust deosebit, fiind foarte bună.

Erau patru grupe de stâne ale satului la munte: în Șesuri ( chiar sub vârful Tulișa ), întro vale care se prelungea până deasupra orașului Lupeni; una „sub Clenț"- sub stânci -deasupra părții de nord a localității Uricani; una a familiei Ceuță Ion Ciot ( un

țăran înstărit din Livadia de Coastă ), la liziera pădurii în partea superioară a Văii Vacii și în fine a patra pe botul unui deal chiar deasupra localității Uricani, la liziera de nord a Văii Vacii, unde predominau familia Ungurășonilor (familie mare de săteni, cu precădere păstori), familia Mălăoni, familia Pitiric, etc. din Livadia de Câmp. Pe un platou frumos al muntelui Dealu Mare, avea loc în fiecare an în această perioadă o Nedeie, la care participau păstorii din acești munții și locuitorii din Uricani, Lupeni, etc. Locul de desfășurare a sărbătorii se și numea „Nedeița". Vitele se coborau din munte la terminarea secerișului din sat pentru a paște iarbă pe „miriște".Treieratul cerealelor se făcea cu batoze tracționate, la început, cu boii sau caii din gospodărie, iar operația propriu zisă de treierat dura cca. 3-4 săptămâni. Această mutare din curte în curte a batozei era dificilă, deoarece căile de transport (ulițele) și curțile erau înguste, unele fiind în pantă. Batozele erau ale unor proprietari din alte sate

(îndeosebi din zona Orăștiei, unde satele aveau locuitori mai înstăriți, terenurile fiind bune pentru agricultură în Lunca Mureșului). În schimbul serviciului se percepea “uiumul”(vămuire, un procent din cantitatea de cereale treierată). Aceste batoze se stricau frecvent ceea ce genera multe opriri pentru reparații, iar în funcționare erau un pericol de producere a incendiilor. Ziua de treieriș la fiecare casă era una de mare sărbătoare (a recoltei) și bucurie pentru întreaga familie, la care participau pe lângă cei ai casei, rudele și vecinii, fiind o atmosferă de întrajutorare reciprocă, iar la sfârșit urma o masă îmbelșugată (mâncăruri de „soi", prăjituri, plăcinte și țuică) – ospățul recoltei. În lunile iulie-august se lucra mult la culesul fânului, nutrețul pentru vite în timpul iernii.

Satul Livadia în trecut avea caracter predominant de creștere a vitelor, ocupație care a dispărut complet după colectivizarea forțată, din anii comunismului și urcatul vitelor la deal sau la munte. Urmau

muncile de toamnă: strângerea prunelor și făcutul țuicii, momente de asemenea de bucurie. Culesul porumbului la începutul toamnei, cu „deoșatul" lui în curte, se face și în prezent după evenimentele din anul 1989 când au fost retrocedate proprietățile luate abuziv la colectivizare. În serile lungi de iarnă aveau loc șezători ale tinerilor care erau itinerante în diferite gospodării. Cele două posturi (de Crăciun și de Paște) se țineau riguros, nu se consuma decât varză,cartofi și fasole, iar mâncare de dulce: brânză, carne, ouă și slănină nu se consuma deloc. Acest obicei al postului din motive religioase era foarte bun și din punctul de vedere al sănătății celor care îl țineau. În duminici și sărbători, după masă până seara târziu era joc. Jocuri specifice din această parte a Ardealului: Joc în doi, Bătuta, dar și hore și sârbe. În zilele frumoase aveau loc jocurile pe drumul național (pe atunci nu era circulată șoseaua) în fața crâșmei familiei Duncea, care în deceniul 30 a fost ținută de evreul Mișca.În timpul celui de

al doilea război mondial, Mișca a fost alungat de legionari și cârciuma a fost preluată de Turcu Sibiu, nepotul familiei Duncea. Printre obiceiurile dispărute sunt de amintit, horele și jocurile desfășurate în zilele de duminică și de sărbători (exceptând posturile), când tineri și adulți se adunau în fața cârciumilor la șosea.

Tinerii jucau dansuri populare obișnuite, iar adulții se cinsteau mai ales cu un pahar de țuică și femeile priveau la cei care jucau sau stăteau pe băncile din jur comentând evenimentele curente anotimpului sau lucrările agricole. De asemenea se mai abordau de către femei probleme matrimoniale și unii dintre bărbați discutau probleme despre politica locală sau generală. În general era o atmosferă cu adevărat de sărbătoare. Cu toate acestea uneori bărbații care se „cinstiseră" cu băutură mai mult se mai luau la ceartă și chiar uneori la bătaie, dar nu se înregistrau totuși vătămări corporale grave sau omoruri. A doua zi de Paște, la prânz, era obiceiul numit ,, alergatul

prescurii “ (pâine specifică care se duce la biserică, ca un parastas). Acest obicei specific zonei satelor de pe Valea Streiului se mai păstrează și în prezent, dar este mult mai redus ca manifestare fiind schimbat, este mai mult simbolic. El constă dintr-o competiție între două echipe de tineri, formate din câte patru persoane fiecare. O echipă aleargă, un fel de ștafetă, pe o distanță de cca. 250-300m, în timp ce cealaltă grupă trebuia să mănânce prescura pe tot timpul desfășurării alergării.

Echipa care era cu prescura, pentru a putea înghiți pe nemestecate prescura, avea o vadră cu apă. Era mare veselie la această competiție, erau încurajați unii sau alții dintre participanții la întrecere. De cele mai multe ori, cei care mâncau prescura pierdeau, neputând să termine de mâncat până ce soseau cei din ștafetă.

Echipa care pierdea concursul făcea cinste la crâșmă cu băutură. Și în prezent la sărbători, se mai stă pe băncile de lângă unele case, în special femeile sunt la „povești", comentând faptele curente din

viața obștei. În Țara Hațegului, ca de altfel în toate zonele Transilvaniei, era un obicei obișnuit, existența târgurilor unde se făceau schimburile de mărfuri și produse alimentare necesare desfășurării vieții oamenilor, acest lucru fiind consemnat în bibliografia consultată. De asemenea în lucrările consultate se fac referiri la anul 1500 când Regele Vladislav II, la cererea lui Ioan Corvin ( fiul lui Matei ), acorda locuitorilor din Hațeg dreptul de a ține târg de trei ori pe an: la 26 iulie, 15 august și 11 noiembrie, date care s-au păstrat până în secolul XX (5). În decursul timpului s-au organizat târguri săptămânale în zonă: la Hațeg luni și la Pui sâmbătă.Localnicii din Livadia participau cu regularitate la aceste târguri unde își vindeau animalele sau produsele cerealiere și cumpărau obiecte de îmbrăcăminte, încălțăminte sau unelte de uz gospodăresc, obicei care s-a păstrat până în prezent. În plus la târguri se informau reciproc despre evenimentele locale sau din țară, uneori se puteau închega

relații matrimoniale. Nedeile erau sărbători sătești cu caracter predominant familiar dar și prietenesc între familiile care erau interesate de acest lucru. Participanții la acest eveniment se îmbrăcau în haine de sărbătoare. Nedeea avea un caracter câmpenesc și se desfășura pe o pajiște de pe malul râului Strei, în capătul satului Livadia spre Baru. De asemenea se amenaja un loc împrejmuit cu mesteceni unde cântau muzicanții și dansau tinerii, ,,jucau” jocurile obișnuite în Țara Hațegului, cu tradiție locală: hora, bătuta, învârtita, etc. În timp, în special în perioada comunistă aceste nedei frumoase s-au schimbat, renunțându-se la ieșirea la câmp, reducându-se la mese familiare, unde oaspeții obișnuiți și preferați erau colegii de serviciu. La mesele respective, ospețe, se consumau bucate alese,prăjituri, plăcinte, băutiri alcoolice, etc. Cântecele de petrecere erau foarte multe specifice satului Livadia, multe cu caracter de doine, duioase și unele vesele, ne existând înregistrări au dispărut toate pentru totdeauna. Locuitorii

vârstnici între 60-80 de ani au mai reușit să păstreze doar colindele de Crăciun și bocetele de la înmormântări. Femeile din sat păstrează și în prezent bocetele care se cântă în nopțile de priveghi, pe drumul spre cimitir a cortegiului funerar și la mormânt. Primele versuri dintr-un bocet cunoscut, folosit la mormânt după încheierea slujbei religioase, sunt: Pământe, pământe, Nu te lăsa greu, Că ne pare rău,… Textul bocetelor sunt adaptate la caracterul și particularitățile celui dispărut, ele cuprind de asemenea elemente din viața acestuia. Un obicei curent al locuitorilor din Livadia era legat de trenurile personale, care traversau satul și de oprirea lor la halta C.F.R. Astfel în orele după amiezii și mai ales de Sărbători, foarte mulți săteni, mai ales tineri de ambele sexe, ieșeau la haltă unde se “difuzau” știrile, noutățile sau bârfele. Fiecare sat din zonă avea câte o poreclă, de obicei cu caracter ironic, iar acea a satului Livadia era ,,Tri mă tri”.

Atunci când opreau trenurile în haltă unii pasageri din tren

strigau pe fereastră porecla satului ,,Tri mă tri”, iar răspunsurile de pe peron nu erau dintre cele mai frumoase sau aruncau în direcția lor cu ,, câte ceva”, chiar pietricele.

Unii din tren mai strigau ,, uite mă luna”, legat de această expresie există o legendă pe care o vom prezenta în continuare. În zona ,,Năroaie” lângă gara Baru (un timp s-a numit gara Livadia deoarece era pe teritoriul satului ) s-ar fi consumat următorul eveniment. Într-o seară, după asfințitul soarelui, trei săteni din Livadia care cosiseră în zonă stăteau pe malul unui eleșteu și priveau dacă se văd pești în apă. Atunci aceștia au observat pe luciul apei reflectarea Lunei și povestea, fiind o batjocură la istețimea livedenilor, spune că cei trei au strigat în cor ,, Ni mă uite luna”a căzut în apă. Cei trei au luat un cârlig cu care încercau să scoată Luna din apă și opintindu-se au căzut pe spate, iar atunci au văzut Luna pe cer și au strigat din nou ,,Ni mă uite Luna”. Deși se știa că acest apelativ era o ironie adresată livedenilor, acestă strigătură

fiind folosită în special de pasagerii din tren, totuși utilizarea ei ,,deranja” localnicii. În anii comunismului au dispărut și aceste porecle din sate. Toate aceste obiceiuri și altele mai vechi s-au dus odată cu instaurarea regimului comunist, care în special în prima perioadă (aceea rusească) a dorit să dispară orice urmă a “românismului” și de la sate. În ultima perioadă a comunismului, fii și urmașii vechilor locuitori ai satului Livadia au uitat și nu mai știu tot ce era spiritul vechi al satului (uneori chiar și politețea). În general marea majoritate a obiceiurilor, păstrate până la sfârșitul anilor 1950, și-au pierdut farmecul și culoarea locală. Aceste obiceiuri au dispărut odată cu generațiile de săteni din prima jumătate a secolului XX .

Cauza principală a fost și este instalarea brutală a regimului comunist în România, cu efecte majore și asupra obiceiurilor rurale vechi de secole. Portul, obiceiurile, comportamentul locuitorilor satului nu se mai aseamănă cu cele tradiționale.

Aspecte sociale Nu suntem în posesia unor date scrise, din trecut, privind aspectele sociale referitoare la comunitatea locuitorilor din cele două sate Livadia, de aceea ne bazăm pe cele transmise pe cale orală sau scrise de Turcu Petru Ponoran referitoare la evenimentele petrecute în secole-le XIX și XX , menționate parțial și în alte capitole. În aceste condiții autorul face în lucrare unele comentarii referitoare la acest capitol. Se impune sublinierea dovezii continuității populației în sat, făcută și în alt capitol, fiind important că din cele 3040 denumiri de familii și persoane menționate în Diploma din anul 1670 se regăsesc în totalitate în datele scriptice din secolul XX (de-a lungul timpului bineînțeles au apărut și nume noi). De asemenea trebuie subliniat faptul că satul Livadia (cu ambele părți) fiind așezat în partea de sus a Văii Streiului, înspre izvoare, are terenuri agricole cu un sol sărac și suprafețe reduse, ceea ce a dezavantajat satul și locuitorii acestuia față de satele din aval,

unde lunca Streiului se lărgește iar proprietățile sunt mai mari și solurile mai fertile. Datorită acestor motive generațiile trecute din sat s-au în-deletnicit îndeosebi cu păstoritul deoarece aveau fânețe, proprietăți importante pe dealuri și munți, care ocupau suprafețe întinse.Un alt aspect din trecut, care trebuie menționat, sunt dezbaterile publice făcute de reprezentanții familiilor fruntașe din sat, a țăranilor mai gospodari și mai înstăriți dar și cu intelect mai ridicat, care făceau politica satului analizând problemele principale ale acestuia.

Prezentăm câțiva reprezentanți ai acestor familii, într-o ordine întâmplătoare: 1. Vladislav Lascu Ilie, cu averea puțin peste10 ha, gospodar harnic, mai tăcut, familie care a dispărut la sfârșitul secolului XX, 2. Popa Ianăș Hoja, cu averea puțin peste10 ha, de statură mijlocie, robust, activ în dezbateri, 3. Vladislav Ianăș Șofrone, cu averea puțin peste10 ha, combativ în dezbateri, 4. Stoica Vasile Petru, cu averea cca.10 ha, necombativ în discuții, 5. Frații

Petru și Ianăș Hodorog (tot vladislavi) cu averea până în10 ha, foarte combativi în discuții, 6. Crăciunescu Iacob Barb (averea peste10 ha), om harnic, tăcut, negustor, întreprinzător (deportat la Canal în timpul dictaturii comuniste), 7.

Popescu Mihai Mălăoni, cu averea peste10 ha, mare negustor de vite, primar mulți ani, întreprinzător, combativ, a făcut închisoare la Canal, 8.

Popescu Lascu Mălăoni (fratele primarului), cu un aspect fizic frumos, cu averea până în10 ha, negustor, adecedat la vârsta de cca. 50 ani datorită unui T.B.C. pulmonar, 9. Ceuță Ianăș Ciot, originar din Livadia de Coastă, cu averea de cca.10 ha, negustor de vite și fân, foarte combativ în discuții, mutat pe la vârsta de 60 de ani în Livadia de Câmp, a făcut și el închisoare la Canal, a trăit peste 80 de ani, urmașii lui sunt de asemenea întreprinzători, picheri de drumuri, 10. Revitea Ianăș Finanț, cu avere mijlocie, negustor de fân, foarte vorbăreț și deosebit de activ în discuțiile publice, 11. pot fi amintiți de asemenea Băltean Ianăș Danci, Vladislav Pavel

Gligor, frații Iacob și Mihai Popa, cu avere mijlocie, dar participanți la “dezbaterile publice” din sat, 12. Turcu Petru Ponoran, cel care a furnizat informațiile scrise și orale referitoare la starea locuitorilor celor două sate Livadia, cu prestanță la dezbaterile publice și a problemelor esențiale care privesc oamenii. O parte din aceste familii s-au îmbogățit în deceniul al III-lea din secolul XX făcând comerț cu vite și nutrețuri pentru vite, se pot aminti următoarele exemple: frații Popescu Mălăoni, Ianăș Ilie, Iacob Barb, Ianăș Finanț și Ceuță Ianăș Ciot. Aceste familii și-au construit case noi, au cumpărat terenuri agricole, au trimis copiii la studii liceale și superioare, etc. Această prosperitate materială a acestor familii s-a dezvoltat și în anii celui de al II-lea război mondial până prin anii 194546, după care regimul comunist, instalat de armatele sovietice după ocuparea țării, prin inflația provocată cu devalorizarea leului,cotele impuse și măsurile legislative tot mai restrictive pentru

proprietatea privată a condus la stoparea dezvoltării satului Livadia (ca de altfel în toată țara). Situația din sat între cele două războaie mondiale, până la anii instalării comunismului, începuse să se “așeze”, iar preocupările oamenilor, obiceiurile și sărbătorile, toate arătau că în sat exista o stare de normalitate. La sărbători, pe băncile din fața caselor, la răscruce de ulițe sau în fața cârciumilor, (de exemplu în fața casei lui Sofronie, a lui Unguraș Fănucu, pe ulița din mijlocul satului la casele lui Danciu și Hodorog și în multe alte puncte, pe bănci bărbați, femei și copii care se jucau), stăteau la “taifas”: - femeile discutau probleme gospodărești (și bârfe), - bărbații “puneau țara la cale” cu probleme politice din țară sau probleme locale. În fața casei Duncea, unde era crâșma și prăvălia, se desfășurau petreceri, jucau tinerii pe șosea în fața cârciumei, când era timp frumos (în acele timpuri nu treceau decât foarte rar mașini și nici într-un caz în zile de sărbători). Foarte rar bărbații se mai încăerau, se luau la

bătaie, dar nu au fost cazuri când aceste altercații să se încheie cu omoruri. Jocul, Bătuta, Hora, pe șosea, femeile în jur, oamenii pe băncile din împrejur, totul arăta a sărbătoare, a normalitate, voie bună. Bărbații discutau politică și problemele sociale ale satului, de dezvoltare, de progres. Se evidențiau în discuții, bătrânul Hogea, Sofronie, Ianăș Ciot, etc.

Personalitățile stimate și respectate ale satului erau preotul Emil Vladislav și directorul școlii Groza Ilie. Tot în perioada interbelică, unii săteni mai săraci, au început să lucreze la Fabrica de Teracotă Baru, iar două persoane Creciunescu Alexandru și Vladislau Cornel au devenit renumiți profesioniști în construirea sobelor de teracotă pentru satele din jur sau din Valea Jiului. Alți locuitori din Livadia au devenit C.F.R.-iști lucrând la întreținerea liniilor de cale ferată, cantonieri sau acari (vezi una din fotografii).

Opiniile politice ale majorității sătenilor erau legate de Partidul Național al Ardealului al lui Iuliu Maniu, cu care

votau (mai târziu unit cu Țărăniștii lui Mihalache din vechiul regat). În anii '30 au apărut câteva familii de liberali (precum primarul Popescu Mihai Mălăoni) sau câțiva legionari-familia Dr.Cincora Nițu, personalitate de vază a satului care în perioada 06.09.1940-22.01.1941 a fost și prefectul județului Hunedoara, fapt pentru care a suferit în închisoare în perioada comunistă. În anii 1949-1952 a stat într-o cameră zidită, din casa părintească, de unde ieșea numai noaptea până când trădat fiind a fost arestat. De asemenea ritmurile periodice, sezoniere de activitate agricolă și de păstorit, se desfășurau normal, anual, după datinile străbune. Prin anii 1930 a apărut în sat, la câteva familii, o nouă sursă de informare radioul. Din păcate nu deținem date referitoare la atmosfera din sat din secolul XIX, dar presupunem că în cea mai mare parte era asemănătoare celor prezentate anterior, deoarece în acei ani mai trăiau oameni vârstnici, veniți din secolul XIX (sigur vor fi fost și alte aspecte, dispărute cu anii).

Trebuie subliniat că satele Livadia, erau curat românești, neexistând nici o persoană de altă etnie (exceptând acea Ludovica, fiica învățătorului Balasz din timpul stăpânirii maghiare). Bărbații fumători foloseau tutun vărsat, păstrat în tabachere de argint, iar aceștia șezând pe băncile din fața caselor își confecționau singuri țigările. Operația propriu zisă consta din răsucirea tacticoasă și pe îndelete a foițelor, umplerea acestora cu tutun, umezirea acestora cu buzele și în final aprinderea, folosind amnarul și iasca. Uneori în loc de foițe se mai folosea și hârtia de ziar (care însă nu prea stătea lipită).

Tabachera era ținută în “șerparul”de piele de la brâu, alături de ceasul cu lanț. În Livadia interbelică existau două prăvălii în: - casa familiei Duncea, care în anii '30 era deservită de soții evrei Dl.“Mișca” și D-na “Frida”, era o crâșmă și o prăvălie mixtă “boltă”(denumită de săteni), partea de sat spre Baru, ținută de familia Bociat, de asemenea crâșmă și “boltă”. În fața acestor crâșme se desfășurau

alternativ de sărbători petreceri. La crâșma D-lui.

Mișca era o sală de dans folosită când era vreme ploioasă sau iarna, clădirea există și-n prezent dar este nelocuită. În ambele sate Livadia religia era grecocatolică până în anul 1948 când “prin decret”comuniștii au desfințat acest cult religios, iar sătenii și preotul au fost nevoiți să treacă la ortodoxie. În sat erau și câteva familii de “pocăiți”, de sâmbăta și duminica. În perioada interbelică numai câțiva elevi au urmat cursuri liceale la Petroșani,Deva sau Orăștie,dar din anii '40 a urmat o serie mai numeroasă de băieți și fete care au continuat și cursuri universitare,numai în centrul universitar Cluj. Comuna Pui fiind reședință de plasă exista Judecătorie și trei avocați, fiind frecvente procesele civile pentru terenuri. În concluzie acestea au fost o parte din aspectele sociale ale satului Livadia, venite din vremurile trecute și dispărute complet prin instaurarea epocii comuniste. Atmosfera de teamă, teroare, a fost resimțită

și aici ca și în toată țara. Au existat și alte aspecte ale vieții în acest sat ardelenesc din Țara Hațegului, dar nu sunt cunoscute din păcate, iar alte izvoare nu există și bătrânii au dispărut nu mai există posibilitatea de a le mai cunoaște. De amintit și jandarmii români după 1918, și cei unguri dinainte de 1918 care escortau hoții prinși prin sate, care erau duși pe jos între posturile de jandarmi din Pui și Baru.

Statul comunist din anii '50 a înființat post de “miliție” și în Livadia, dar acum era modernizat, funcționau “dubele negre”. Generațiile actuale de săteni, nu știu absolut nimic despre atmosfera satului bunicilor lor.

Gospodăria individuală Casa de locuit era construită din piatră, la începuturi cu mortar de pământ și ulterior cu var sau ciment. De asemenea mai târziu piatra a fost înlocuită cu cărămida pe care și-o făceau singuri. Cărămizile, făcute cu materie primă extrasă din solul din jurul satului, erau stivuite într-un anumit fel sub forma unui

cuptor, cu spații interioare în care se introduceau bucăți de calcar și se ardeau reușindu-se obținerea a două propduse: var și cărămida arsă. Fundația casei era confecționată din piatră poncé, de tip burete, care se preta la o fasonare mai ușoară după dorința proprietarului. Acest lucru avea inconvenientul că datorită structurii spongioase a pietrei fundația absorbea apa și întreținea igrasia, lucrucare era totuși neglijat de localnici. Alte locuițe erau construite din lemn, pentru acestea găsinduse materie primă din bel-șug: în jurul satului, pădurea ,,Dumbrava”era la 500 m sau pădurea de pe dealurile din împrejurimi ( fag, brad, etc.).

Construcția casei avea un singur nivel, cu pivniță pentru păstrat proviziile sau adăpostit animalele și pod în care puteau fi puse uneltele gospodărești sau iarna era afumată carnea de porc și slănina, pentru conservare. Acoperișul casei era din șindrilă sau paie, până la începutul secolului XX, ceea ce favoriza producerea frecventă a incendiilor, iar din secolul XX s-a trecut la

folosirea țiglelor pentru acoperirea caselor. Majoritatea caselor aveau două încăperi: - o cameră unde locuiau, mâncau și dormeau, iar în cursul iarnii aici se instala războiul de țesut stofele pentru îmbrăcăminte, a doua cameră în majoritatea timpului nelocuită, era mai aranjată fiind destinată pentru oaspeți și sărbători. În camera locuită majoritatea timpului se găseau 2-3 paturi, în funcție de necesități, făcute din scândură și prevăzute cu saltele de paie.

De asemenea mobilierul camerei era completat de lavițe cu spătare cu înflorituri care încadrau masa, lavițele aveau forma unei canapele prevăzută cu spătare și la capete cu ,,speteze” pentru sprijinit brațele. Camera locuită avea pe peretele din mijloc amplasată plita (pleoatu), din cărămidă în formă de cizmă, iar în partea verticală era ,,lerul” din tablă în care se coceau plăcintele, etc. Sub focarul de ardere al combustibilului solid, în plită era un locaș în care se colecta cenușa, numit ,,coptilete”, expresie de origine necunoscută. După ,,pleout”

era un spațiu, cu o laviță, caldă, pe care stăteau copiii sau bunicii. Pentru a se face economie de combustibil toată familia locuia într-o cameră, chiar dacă erau numeroși membrii familiei. Deasupra mesei era agățată (atârnată) de tavan lampa cu petrol, cu globul de sticlă care se afuma frecvent. În special iarna, atmosfera din cameră avea un ,,complex” de mirosuri combinate de la foc, mâncare, lampă, etc. și datorită faptului că nu se prea făcea aerisirea.

Mobilierul din cameră era completat de bufet (părsătiul), care avea două părți: jos uși pentru pus vasele mari și sus vitrină pentru căni, pahare, etc.

La capătul patului se găseau vasele (cănți) pentru păstrat apa, care erau confecționate din tablă sau lemn. Pe pereții camerei erau icoane de sticlă, iar de la începutul secolului XX au început să apară fotografii de familie. În unele case pe perete era pus un ceas de lemn, tip orologiu, care suna sau cânta din oră în oră. Lenjeriile de pat și cuverturile cu care erau acoperite se confecționau toate în gospodărie, cum sunt

de exemplu: cearșafuri (lepedeie), pături (pricoițe), perine, covoare frumos colorate, etc. Camera de locuit se ,,văruia” de două ori pe an (la Paște și la Crăciun), care era în acelaș timp o curățenie și dezinsecție totală. Gospodăria individuală mai avea în plus construcțiile: șura cu două grajduri, iar în mijlocul curții locul unde erau parcate căruța sau batoza (pentru treierat grâul). În secolul XIX , în curtea cu pământul bătătorit a șurii se făcea ,,îmblătitul” grâului, treerarea manuală a grâului. În podurile șurii și deasupra grajdurilor se introducea fânul, nutrețul animalelor în timpul iernii. Șura era construită la început din lemn, iar ulterior s-a trecut la cele din piatră sau cărămidă, la proprietarii mai bogați.

Referitor la acoperișul șurii se știe că acesta a fost la început de paie sau șindrilă, iar în secolul XX s-a trecut la acoperirea cu țiglă. În secolul XIX-XX în curtea gospodăriei a mai apărut o mică clădire, formată din 1-2 camere, în care se făceau o serie de activități gospodărești, ceea ce scutea

locuința de murdărie. Anexele respective aveau un cuptor de pâine și plită de cărămidă, pentru preparat mâncarea animalelor (îndeosebi a porcilor). Sâmbăta se făcea la cuptor pâinea și plăcinte cu brânză, mere sau nuci, precum și colaci sau cozonaci. De asemenea uneori se făcea la cuptor ,, mălai sub țest”, întrun vas special de copt mălaiul din făină de porumb. Aceste încăperi mici de vară, se mai numeau cu termenul generic de ,,cuptor”, care includea atât cuptorul propriu-zis cât și încăperea (chiar clădirea).

Cuptorul propriu-zis avea un spațiu ,,anticameră”, vatră, unde se făcea focul care intra în cuptor (cu coșul de fum), iar deasupra focului era pusă o bară orizontală din lemn sau fier de care se agăța ,,căldărușa” în care se prepara mămăliga, ciorba, se fierbea laptele și toate celelalte mâncăruri. În general în această cameră era o aglomerație mare datorită mobilierului (masă, scaune, lavițe și uneori un pat) și a vaselor de tot felul. Aici se servea masa de primăvara

până toamna, iar în cursul verii era foarte multă ,,muscărie”. În curte mai erau și ,,cocina”pentru porci, care avea deasupra cotețele pentru păsări și ,,cotarca” pentru păstrat porumbul, făcută din nuiele, ca să asigure circulația aerului, și acoperită cu șindrilă. În funcție de starea materială a gospodarului în curte se mai găsea o magazie de mărimi diferite, pentru depozitat uneltele agricole ,,șoprul”.

După șură erau depozitate clăile de fân pentru iarnă, ,,șirezile” de paie sau ,,tuleii” de porumb și țarcul oilor. În continuare gospodăria mai avea o grădină de zarzavaturi sau livadă cu pomi fructiferi (pruni, meri, nuci, cireși, etc.), a cărei mărime era în funcție de starea materială a gospodarului. Satul Livadia avea mai ales în zona centrală aceste gospodării (case și acareturi) amplasate pe ulițe înguste, fiind foarte apropiate unele de altele, chiar înghesuite. La periferia satului gospodăriile erau dispuse la distanțe mai mari, fiind spațiile mai aerisite. Curtea gospodăriei în care se

desfășurau toate activitățile curente zilnice era denumită ,,ocol”. Satul Livadia, așezat la începutul văii Streiului, avea în componență locuitori care nu erau prea bogați deoarece suprafețele de pământ deținute erau reduse și calitatea solului terenurilor era de calitate mai scăzută. Cu toate acestea, ocupația predominantă a locuitorilor a fost creșterea și îngrijirea animalelor datorită posibilităților oferite de proprietatea unor suprafețele întinse de terenuri pentru pășunatul animalelor, atât în împrejurimile satului dar mai ales pe dealuri sau la munte, terenurile erau fie sub formă de izlazuri sau parcele individuale, având lăcașuri sau stâne (la munte) unde locuiau păstorii.Aceste stâne aveau în mijloc vatra amenajată pentru făcut focul necesar la prepararea mâncării utilizând sistemul “căldărușe”, care era atârnată deasupra focului, iar procesul propriu zis era generatorul unei mari cantități de fum. În stână pe lângă pereți se găseau “paturi” pentru dormit, din “bârne”pe care se puneau frunze, iar pentru

acoperire se foloseau pături sau cojoace. Odată cu dezvoltarea industrială a Văii Jiului și a deschiderii șantierului pentru construirea căii ferate prin satul Livadia o parte dintre sătenii mai săraci au devenit prin angajare muncitori. La înfințarea ,,colectivei” comuniste majoritatea locuitorilor din sat s-au angajat îndeosebi la C.F.R., devenind navetiști cu un regim de lucru de câte o jumătate muncitor și cealaltă jumătate agricultor.

Acest lucru era posibil de realizat prin continuarea activității începute la serviciu cu lucrul în mica gospodărie sau ,,făceau zile de muncă” la colectivă. În timpul perioadei comuniste, muncile agricole și creșterea vitelor, reducându-se prin statutul G.A.C.-urilor, țăranii au început să se îngrijească predominant de gospodăria individuală. Având un anumit salariu de la intreprindere și produsele legumicole recoltate de pe lotul ajutător, familiile își puteau permite să țină câte un porc și păsări, ceea ce le asigura hrana necesară. Starea materială mai bună a locuitorilor în perioada

anilor 70-90 le-a permis să-și să modernizeze casele și să betoneze curțile, schimbânduse în general aspectul gospodăriilor individuale, care poate fi perceput ca un element pozitiv al epocii de ,,aur”, poate singurul. În case au apărut dotări cu aparate electrocasnice moderne: frigidere, mașini de spălat, televizoare, etc., ceea ce a condus la creșterea nivelului de trai în mediul rural. Beneficiu s-a datorat apropierii de oraș și posibilității de a aduce un salariu în casă, care nu se cheltuia pe mâncare.

Portul Încă prin anii 30 ai secolului XX, majoritatea locuitorilor din Livadia purtau haine făcute în casă, după specificul locului. Portul bărbătesc.

Bărbații purtau haină treisferturi, de culoare gri, numită ,, căput”, care avea guler deschis la gât și trei buzunare: unul sus și două mai jos, până deasupra genunchilor. Căputul era confecționat din pănură, sură sau neagră, țesută în casă.

Unele haine aveau un cordon

mic la spate, fiind decorate cu catifea neagră la guler și la manșete. Sub haină în funcție de anotimp se purtau flanele și laibăre. Flanelele-,,sfetărele” erau confecționate din lână, cu sau fără mâneci, fiind purtate la muncă și la sărbători.

Laibărele erau confecționate din pănură albă sau gri fiind lungi până la brâu. Lenjeria de corp era confecționată din țesătură de cânepă sau bumbac ( mai recent) și în special de sărbători. Cămașa era largă și lungă, cu poala despicată în părți sau nu, asemănătoare portului dacilor de pe columna lui Traian. De asemenea cămașa scurtă cu mânecă largă se purta peste pantaloni, fiind încinsă cu un brâu din piele.

Brâul, numit șerpar sau chimir, de lățimi diferite era folosit a se strânge/încinge la mijloc. El avea buzunare pentru păstrat tutunul, amnarul pentru aprins țigara sau ceasul de buzunar.

Izmenele aveau un croi specific, asemănător pantalonilor, fiind ajustate pe picior și prevăzute la partea de jos cu vânări pentru a fi legate de picior sub genunchi. Cămașa și izmenele de lucru erau confecționate în

totalitate din fire de cânepă, iar cele de sărbători erau țesături lucrate la război din „urzeală" cu fire de bumbac și beteală cu fire de cânepă. Pantalonii (cioarecii) erau confecționați din țesătură de lână, făcută la războiul din gospodăria proprie. Localnici mai vârstnici purtau cioareci pe picior din țesătură albă sau sură. Iarna bunicii noștri purtau peste aceste haine,șube, niște tunici, țesute tot în casă, lungi până la glezne (ca un palton, cu aspect impunător, sculptural). Șuba albă (suman) de iarnă, specific regiunii Hunedoara era înfundată până la gât, fără guler (sau guler foarte îngust), cu un fir de motiv floral din fire negre. Aceste șube aveau prevăzute pe margini și la gât un șnur de întărire. În preajma celui de al II-lea război mondial șuba a dispărut din portul localnicilor, odată cu dispariția vârstnicilor din acea perioadă. Această șubă, albă, lungă și maiestoasă, era specifică portului nemeșesc, asemănătoare togilor romane după părerea specialiștilor.

Bărbații purtau iarna de asemenea cojoace din piele de

oaie, cu lâna în afară, lungi până la pământ, albe sau gri.

Aceste cojoace se purtau și atunci când dormeau afară pe câmp lângă animale în frig.

Iarna purtau pe cap căciulă neagră ,în formă de con, din piele de oaie (cu fund lat sau rotund), iar vara pălărie cu boruri mari dar și altele cu boruri mici, cu panglici negre înguste. Pălăria din pâslă neagră, cu boruri mari, avea pe laturi și în spate marginile ridicate în sus, iar modelul cu borurile mici avea marginile drepte și oblice în jos.

Tunsoarea localnicilor era scurtă, spre deosebire de țăranii mărgineni (de pe dealurile din jur), care purtau părul lung în plete. Portul femeiesc Cămașa purtată de femei era lungă, ,, cămașă întru-na sau întreagă”, corespunde vechiului port românesc de pretutindeni. În trecut era numai de cânepă, pentru îmbrăcămintea din zilele de lucru, ulterior odată cu apariția bumbacului au devenit mixte sau numai din cânepă. Lenjeria de corp „poalele" era constituită din țesături de bumbac cu cânepă

sau numai de cânepă, la fel și pentru cămașă de corp folosită în cursul iarnii. Mai târziu (primele decenii a secolului XX ) au pătruns din comerț cămăși confecționate numai din ,,jolj”bumbac. Peste poale și cămașe (partea de jos) purtau rochie largă colorată (după portul unguresc), iar mai târziu la tinere au apărut și ,,laibăre” (veste) din mătase. Aceste laibăre, în trecut, erau confecționate din materiale plușate (la vârstnice) și se încheiau cu nasturi sau cu ,,copcii”. Femeile purtau peste rochie în față șorțuri (cătrințe) prinse cu ,,baiere” (șnururi), aceste șorturi fiind făcute din satin sau ,,barșon” (un material plușat) de diferite culori, în funcție de vârstă persoanei care o îmbracă. Șorturile de sărbătoare aveau la partea de jos ciucuri ( ciocoți ) sau erau confecționate cu două foi din urzeală și la capăt broderie (cipcă), în față și în spate. La începuturile secolului XX șorțurile femeilor vârstnice erau confecționate numai din materiale de culoare neagră.

Tinerele purtau la sărbători rochii-fuste, încrețite de la brâu

în jos, care erau executate cu materiale țesute în casă sau cumpărate din comerț, gata confecționate. Nemeșoaicele purtau șorț-cătrință numai în față. Pe cap femeile purtau năframe colorate, iar cele vârstnice negre, numite ,,chischineu” procurate din comerț. Năframele pentru zilele de sărbătoare erau mari cu ciucuri (ciocoți), care cuprindeau și umerii până la brâu. Pieptănătura nemeșească a femeilor consta din împletirea părului în două cozi (chici) care se încolăceau sub formă de coc (conci) în vârful capului sau la ceafă. Pentru purtatul pe cap al greutăților (poverilor), alimente trasportate la câmp, se purta părul împletit, încolăcit și prins cu pipteni de păr sau ace cu gămălie pe care se așezau coșurile împletite, încărcate cu mâncare “spenea”. Îmbrăcămintea de blană purtată de bărbați în timpul anotimpului friguros, consta din cojoace confecționate din piele de oaie, capră sau animale sălbatice. Pentru prelucrarea pieilor necesare confecționării cojoacelor sau pieptarelor se folosea operația veche de secole

a argăsitului (tăbăcitului).

Cojoacele (bundele) aveau lâna în afară, de lungime mare până la încălțăminte ceea ce le permitea să fie folosite la dormitul în câmp, în pădure sau la stână, în preajma vitelor.

Aceste bunde se confecționau din blănuri de oaie. Cojoacele aveau aceleași linie de croială atât pentru bărbați cât și pentru femei, fiind făcute fără buzunare și rareori erau îmbrăcate pe mâneci.

Pieptarele erau confecționate cu pieptul înfundat sau desfundat (cu nasturi), unele cumpărate din comerț aveau cusături florale. De asemenea au apărut unele modele cu influențe din zonele din jur (bănețene sau sibiene) care erau bogat ornamentate. Încălțămintea Piciorul era încălțat la început cu ciorapi de lână (colțuni), de lungime până sub genunchi unde se legau cu ață, împletiți cu andrelele în casă. În cursul timpului ciorapii au evoluat spre diferite forme, lungimi și motive florale. Bărbații care purtau iarna opinci aveau peste ciorapii de lână obiele, cofecționate din pănură albă,

care înfășurau laba piciorului și glezna până sub genunchi și erau fixate de curelele de la opinci. Opincile (cele mai vechi încălțări) au fost mult timp confecționate cu mijloace proprii din piele de porc, mistreț sau vită, care era tăbăcită șiprelucrată în gospodărie, iar mai târziu se achiziționau din comerț. Pielea tăbăcită se croia pe dimensiunile piciorului și se făceau niște găuri în față prin care se introduceau șireturile (nojițele) cu care se fixau pe picior, astfel ca vârful opincii să fie răsfrânt în sus, și se înfășurau în sus pe obiele.

Opinca este o încălțăminte tradițională a românilor care are un trecut milenar și care a fost folosită până în preajma celui de-al II-lea război mondial. La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului în zilele de sărbătoare bărbații purtau cizme cu tureatcă înaltă pe picior, bine lustruite ,,ca la armată” (se pare că era influența ungurească). În aceași perioadă apar la bărbați bocancii din piele. În secolele trecute femeile au purtat opinci care treptat au fost înlocuite la

începutul secolului cu ghete de piele și pantofi (vezi fotografiile cu portul). Podoabele Femeile purtau podoabe: - la gât salbe de galbeni sau arginți, - ace de păr, - mărgele din os sau sticlă, - cercei de argint. În zilele de lucru dar și de sărbători bărbații mai purtau, șerpare de piele cumpărate din târguri, de diferite lățimi cu catarame și culori maro sau negre. Pentru protecția mâinilor la frig în timpul iernii se purtau mănuși de lână cu sau fără degete, lucrate (ștricănite). Portul nemeșesc era diferit de al satelor de ,,români mărgineni” de pe dealuri, care și-au păstrat portul până în zilele noastre, în special de sărbători. Culorile predominante ale costumelor erau alb și negru, fuste albe încrețite și șorțuri negre. În cursul anilor portul popular a evoluat mult prin folosirea broderiilor, ornamentelor și motive florale. Caracterul felului de haine sau încălțăminte folosite de localnici era legat de modul lor de viață, de tradiții, de vârstă, sex sau stare civilă. Așa cum se cunoaște, prezența elementelor etnografice-folclorice și de artă

populară izvorâte din practica veții apar în Livadia ca influențe îndeosebi din activitatea pastorală, de creșterea animalelor.

Vorbirea, dialectul și vocabularul Generațiile de bătrâni până în secolul XX mai foloseau încă un dialect încărcat în foarte mare proporție cu cuvinte amestecate, cele mai multe maghiarisme și foarte multe nemțești, dar și cehești, slave, etc. Era un grai foarte pestriț, cu multe arhaisme. În prezent au mai rămas în vocabular numai foarte puține cuvinte arhaice care mai sunt folosite tot la vârstnici actuali.

Localnicii din Livadia până la jumătatea secolului XX foloseau cuvinte cu caracter strict local, regionalisme, folosite bineînțeles și de cei din satele învecinate. Se cunoaște că majoritatea locuitorilor din Transilvania foloseau un vocabular foarte amestecat, care avea pe lângă cuvintele majoritare românești, folosite în toate regiunile locuite de români, și foarte multe cuvinte străine împrumutate de la

populațiile vecine cu care au venit în contact sau au lăsat urme după trecerea pe aceste meleaguri. În continuare sunt prezentate o mică parte din cele mai utilizate cuvinte de către bătrânii din Livadia. baiere – șnururi de strâns rochia pe corp, - băcioni – păstori la stâne,care preparau untul și brânzeturile, - bădâni – un vas cilindric de lemn de 0,81m înălțime și 0,15-0,2m diametru, cu capacul găurit pentru introducerea unei tije de lemn, care avea la partea inferioară un disc cu care se ,,bătea”vertical laptele până se separa la suprafață untul și jos rămânea ,,zara”sau laptele bătut (se mai folosește și în prezent în unele gospodării), bănieși – locuitori ai cătunului ,,Valea lui Ion”din vecinătatea satului Livadia, care aveau meseria de dulgheri, producători de unelte agricole, - bilță – capcană pentru șoareci, - blăcii – unealtă pentru bătutul cerealelor păioase sau fasolii în vederea separării boabelor, care era confecționată din două bucăți de lemn una mai lungă, ținută în mână, de care era legată

printr-o curea de piele o bucată mai scurtă, mobilă care bătea produsele de prelucrat, - boltă – prăvălie, - brăcinar – un fel de curea confecționată din fire de lână, cânepă sau in răsucite, folosită pentru strâns pe corp a izmenelor, pantalonilor sau rochiilor, - brâgle – componentă a războiului de țesut, - caier – fuior de lână, cânepă, - cantă – vas din metal cu mâner de transportat lichide, de cca. 10 l, - catrințe – șorțuri, - căiță – căciulă, - cauc – polonic, din tablă sau lemn, cheitoare – ațe de legat despicătura de la pieptul cămășii, - chischineu – naframă, - cioareci – pantaloni, - ciocoți – ciucuri la fuste, catrințe, fețe de masă, năframe, etc., - ciopoare – turme, - cipcă – broderie, - ciubăr - vas de lemn mai mare în care se păstrau brânza,carnea conservată etc., - comne – cămară, - conci – cerc de sârmă, de stâns părul la ceafa femeilor în coc, - cotarcă – lăcaș din nuiele, acoperit cu șindrilă, pentru păstrat porumbul pe știulete până la recolta viitoare, - coteț – lăcaș pentru păsări, - doage – mici

scândurele din lemn de fag sau brad folosite pentru confecționarea diverselor vase din gospodărie, - fodori – manșete, - inie – ie, - ițe – componentă a războiului de țesut, - îmblăcit – operația de lucru cu blăciul, - jirebdie – ustensilă pe care se trecea firul de tors de pe rășchitor, - jolj – pânză de bumbac, - laboș – cratiță, - laibăr – vestă, - laște – tăieței, - lături – mâncăruri mixte pentru animale ( resturi alimentare lichide amestecate cu făină și diferite legume), care erau date la animale în stare încălzită sau rece, lepedeu – cearșaf, - măsăriță – față de masă din pânză, mestecălău – băț de lemn, pentru mestecat mămăliga mierță – vas/măsură confecționat din ,,doage”de lemn, folosit pentru măsuratul cerealelor, cu o capacitate de 25-30 litri, - nevedi – a trece firele de urzeală prin ițe și spete, - nojițe – șnururi pentru legat opincile, - oblanc – cerc special înfășurat din material textil, de pus pe cap, pe care se punea spenea, - oblâncă – piesa din harnașament pusă sub șaua calului, - pârlău – vas cilindric

de lemn cu înălțimea de cca. 1 m în care se punea lenjeria de corp înainte de spălare, peste care se punea cenușă de lemn și se lăsau 2-3 zile sau chiar mai mult, metodă străbună de curățare și dezimfectare a lenjeriei; în continuare rufele scoase din pârlău erau duse cu troaca la râu unde erau luate pe rând la bătut cu maiul, pe o piatră mare, până ieșea murdăria din ele, instrument popular care permitea utilizarea înlocuitorilor detergenților actuali, potricală – piesă cilindrică mică de fier, de formă cilindrică, ascuțită la un capăt pentru a face găuri în piele, de exemplu la opinci, - prescură – colac de dus la biserică, pricoițe – pături/cergi groase din lână, albe sau colorate, folosite pentru acoperit în timpul somnului noaptea, primură – panglică, - proboade – basmale, - proțap – piesă de la car, - pupi – plăcintă la tigaie, - rozosin – violet, - rudă – axă din lemn de cca. 2 m legată de partea din față a carelor și căruțelor, care separau caii și boii, era elementul principal de

tracțiune al atelajului, săpăligă – sapă mică, - scarpeti – papuci de casă din postav, sfetăr - jerseu, flanea, - sicrini – ladă de zestre, - spată– componentă a războiului de țesut, - spetează – piesă dreptunghiulară de cca. 50 cm, cu dinți printre care trec firele de țesut la război, - straiță – săculeț de pânză, cu brâu de ținut în mână sau pe umăr, confecționată din țesătură frumos colorată, - strimfli – ciorapi de lână, - strujac – saltea pentru pus în pat umplută cu paie, - sucală ( vârtelniță ) – ustensilă pentru pregătirea firului de țesut, șerpar – chimir, - știompi – borne de piatră sau lemn, tălpigă – componentă a războiului de țesut, - thebe – unelte casnice, - tingă – parte componentă la șaua calului, scărița de pus piciorul, - tioc – mic suport din metal sau lemn scobit, de formă conică, în care cosașii țineau gresia folosită la ascuțitul coasei, - târnaț – coridor lung la case, construit în fața camerelor, - târși – crengi de copaci care aveau diverse întrebuințări ( fundații la clăile de fân, confecționarea

greblelor pentru arături, etc.), toartă – mâner de vase de bucătărie sau căni, - tocmi – a târgui, - tomni – a netezi, topile – mici acumulări de apă de formă circulară de 2–3 m adâncime, care erau alimentate de izvoarele de la fund, în care se depozita cânepa pentru topit, - troacă—copaie, covată, - trocuță – vas mic de lemn dintr-o singură bucată, în secțiune transversală de formă concavă, în care se păstra făina,etc., - țoale – haine, urzeală – pentru țesut la război, - vălău – jgheab alungit cu lungimea maximă de 2–3 m, construit din lemn, metal sau ciment, pentru pus mâncarea la animale, - vânări – curelușă de piele pentru legat indispensabilii sub genunchi, vânăt – albastru, - vârtelniță – sucală, - etc.

Evenimente din istoria comunei Livadia Turcu Petru Ponoran descrie în „Jurnalul" lui un eveniment demn de semnalat în istoria satului, povestit de socrul său Unguraș Lascu (fapt relatat și de un alt vecin Petru Unguraș, ambii bătrâni). Ei povesteau că

în anul revoluției de la 1848, armata ungurească a fost trimisă în aceste sate (inclusiv în Livadia) care se răsculaseră ,să restabilească ordinea și să pedepsească pe românii răsculați din sate. Ei povesteau că foarte mulți țărani din fiecare sat au fost spânzurați la marginea satelor pentru ai speria pe români.

Socrul Lascu Unguraș spunea că el a avut un unchi Vladislav Ștefan (frate cu mama lui din neamul numit Tironi), care locuia în casele lui Păluț Popa (lângă casa familiei Toiu), care era pe atunci profesor în Orăștie. Profesorul cunoscut în Orăștie, a aflat de intenția autorităților maghiare (acolo existând cazarma regimentului de infanterie) și atunci a venit repede acasă în Livadia ca să-și protejeze consăteni, el cunoscând bine ofițerii regimentului. A sosit înaintea armatei maghiare și a pus pe săteni în cunoștință cu ce intenționau autoritățile militare ungurești .Profesorul a sfătuit pe oamenii din comună să coacă multă pâine de câte 1 kg și de 1/2 kg ; au tăiat doi boi, i-au fript în frigare (cum

au fost sfătuiți) au adus două butoaie cu vin și au pus toate acestea „în capul satului" la intrarea în sat dinspre Pui (în vârful colnicului). Atunci era în acel loc o salcie mare (îi zicea Salcia lui Mihai Lupșa), sub acea salcie s-au așezat cu pâinea, carnea și vinul. Când a sosit armata ungurească au dat la fiecare soldat ,gradat și ofițer câte o pâine, o bucată de carne și o cană cu vin; armata a trecut în ordine fără să facă nici o stricăciune în comună.

Căpitanul a fost găzduit la profesor acasă, unde și-a format un birou și prin curieri era informat ce se întâmpla în Baru, Petros, Crivadia și Merișor. Socrul spunea lui Turcu Petru (Ponoran) că în Petros au spânzurat mulți oameni. Într-o noapte, pe ascuns au venit niște oameni din Petros la profesor acasă și l-au rugat să intervină la comandant deoarece oamenii din Petros erau în continuare spânzurați. Profesorul a intervenit la căpitan, care a trimis un curier cu o scrisoare și cu acei oameni la ofițerii din Petros și au încetat masacrele.

Alt eveniment: La 1 dec. 1918

și din comuna Livadia a plecat o delegație de săteni la Alba Iulia, din delegație au făcut parte și Turcu Petru (Ponoran), Ceuță Mihai Lăscuț, Vladislav Pavel Gligor, Revitea Ștefan Hulpea, Barboane Mihail Ștefan. S-a mers cu două steaguri, unul din ele s-a păstrat până în deceniile 60 -70 în biserica din Livadia de Coastă de unde nu se știe cum a dispărut. Alt eveniment: În anul 1923 guvernul Ionel Brătianu a făcut reforma agrară și locuitorii din sat care au luat parte la primul război mondial au fost împroprietăriți cu un iugăr de pământ începând de la țigani și apoi chiar și la cei mai înstăriți.

Pământul a fost luat de la magnații unguri din Ponor - ca Törok Arpad (fost proprietar în epoca maghiară)și de la Bezeredi Mihai și Tamași Margit, iar din hotarul comunei Pui de la magnatul Naloți Geza, iar din Râubărbat, de la magnatul ungur Hențoan, căpitan în Budapesta. Alte evenimente: În timpul primului război mondial bărbații din Livadia au fost înregimentați în armata

austro-ungară în deosebi la regimentele de infanterie din Orăștie, cel de artilerie din Sibiu și la cel din Caransebeș.

Sătenii au luat parte cu unitățile lor pe frontul din Jugoslavia, Albania, Nordul Italiei și Galiției (Polonia -Ucraina) Ungaria, Austria.

Mulți au căzut pe front iar unii au fost duși prizonieri în Rusia.

Turcu Petru Ponoran descrie într-un registru „tip jurnal" toată perioada războiului și relațiile cu sătenii cu care s-a întâlnit pe fronturi. În timpul primului război mondial au fost încorporați în armata austro-ungară toți bărbații din sat cu vârste cuprinse între 1842 de ani ( excepție făcând cei inapți ). Bărbații încorporați au participat la evenimentele militare desfășurate de armata a-IV-a pe fronturile desfășurate pe teritorii din Albania, Italia și până în Polonia ( Galiția ).

Populația rămasă acasă a fost nevoită să se retragă până la Ohaba de Sub Piatră ( în perioada august-octombrie 1916 ) din cauza apropierii frontului armatei române, care în primele săptămâni a înaintat până în Valea Jiului. Armatele

austro-ungare și germane au respins ofensiva trupelor române până la limita Munților Carpați, ceea ce a făcut ca retragerea populației să fie de foarte scurtă durată. În această situație satul Livadia nu a fost teatru de luptă. În timpul celui de al-II-lea război mondial, este de semnalat trecerea armatei roșii prin Livadia, care a fost un eveniment semnificativ datorită modului de desfășurare și a multiplelor rele care au însoțit acest eveniment. Trupele sovietice ,,eliberatoare”, ca și în alte părțiale teritoriului românesc, nu s-au purtat prea civilizat, au trecut la furat alimente și diferite bunuri materiale din gospodării, așa numita pradă de război. Trebuie totuși remarcat că pe teritoriul satului Livadia nu au fost evenimente majore, crime sau violuri care s-au produs pe alte meleaguri românești. Pentru siguranță, femeile tinere din sat se refugiau noaptea la rudele din satele mai retrase din jur.

De asemenea un fapt interesant era că în jocurile lor copiii foloseau muniția de război, care se găsea din belșug pe

traseele parcurse de armate.

Din fericire nu s-au produs incidente tragice, ci doar câteva răniri ușoare. În primăvara și vara anului 1944 în sat au fost cazate/găzduite familii refugiate din fața frontului, mai ales din orașul Galați, care au fost primite de către localnici cu tradiționala ospitalitate românească. În toți anii războiului populația satului organiza în stația C.F.R., situată în mijlocul satului, câte o manifestație populară cu prilejul plecării tinerilor la armată, ceea ce coincidea cu plecarea acestora pe front. Această procesiune era însoțită de muzicanții satului (Măncilă și Cotescu) care cântau, iar tinerii dansau cu soțiile sau fetele, era o despărțire foarte emoționantă fiind o ,,petrecere”care se termina cu lacrimi de ambele părți. Mulți dintre acei tineri, plecați cu mult entuziasm pentru a servi patria, nu s-au mai întors de pe fronturile militare desfășurate în răsărit sau la apus. Marea majoritate a celor încorporați mergeau la regimentul 92 Infanterie din Orăștie, care a avut misiuni de

luptă importante pe ambele fronturi de luptă și a suferit pierderi importante din rândul combatanților și a tehnicii de luptă (în luptele de la Odessa și Stalingrad). Deși era război în perioada anilor 1943-44, cu prilejul Sărbătorilor, în special al celor de iarnă, se organizau baluri la Casinoul din Pui sau la restaurantul din Baru, la care participau în special tinerii: studenții, elevii din clasele mai mari de liceu și intelectualitatea locală. Viața satului a decurs aproape ca înainte de război, cu puține lipsuri materiale cauzate de război, exceptând tragediile familiilor cu tineri morți pe front. După încheierea războiului viața satului s-a agravat prin instalarea urgiei comuniste.

Eroii satului căzuți în războaie În primii patru ani ai primului război mondial, între anii 19141918, locuitorii din cele două sate Livadia au fost obligați să lupte în armata austro-ungară, pe toate fronturile din Italia până în Rusia, dar mai ales pe teritoriile fostei Jugoslavii și Albanii. Dar aceștia au mai

luptat și după Marea Unire în cadrul armatei României Mari; au participat la campania din Ungaria, pentru înăbușirea revoluției ungurești bolșevice a lui Bela Kuhn, trupele române ajungând până la Budapesta (între 8.04 1919 până în noiembrie 1921). Mulți săteni au ajuns în Budapesta ca luptători în Armata Română.

Iată pe sătenii din Livadia căzuți pe câmpul de luptă (marea majoritate din rândurile armatei austroungare): Ianăș, Ianăș, Păluț, Iacob, Păluț, Iștfan, Iacob, Iancu, Ianăș, Păluț, Ianăș, Mihai, Lascu, Barboane, Andrei, Iacob, Ianăș, Lascu, Ianăș, Andrași, Ioja, Dumitru, în total 22 de tineri din Livadia de Coastă și 8 tineri din Livadia de Câmp: Minihart, Mihai, Iancu, Iancu, Ianăș, Petru, Ioja. Eroii din al doilea război mondial au luptat pe frontul de răsărit de la Nistru până la Stalingrad ( între 21 iunie 1941 până la 23 august 1944 )alături de armatele hitleriste. Din septembrie 1944 până la 9 mai 1945 au luptat alături de ruși, participând la eliberarea Transilvaniei,

Ungariei, (din nou au ajuns la Budapesta) și în Cehoslovacia până în munții Tatra. Au căzut pe câmpul de luptă: Barb, Ionel, Barbu, Nelu Vladislav, Păluț Dâlja, Fănucu Vladislav, Ștefan Revitea Lupșa, Popa Virgil, Șelu, Petru, Sublocotenent Ungur Beniamin, Ianăș, Popescu Victor. Din Livadia de coastă: Lăscuț, Dionisie, Lascu, Barabași, Ianăș, Iancu, în total 19 tineri din ambele sate. În concluzie se poate spune că în secolul XX și tinerii din Livadia și-au adus tributul de sânge pe fronturile din timpul celor două războaie mondiale, sacrificiul acestora deși a fost diferit nu a fost în interesul poporului român: - în primul război mondial au luptat în rândurile armatei austroungare pentru interese străine, - în al II lea război mondial, în împrejurări vitrege istorice, armatele române au fost obligate să lupte peste granițele țării,de către statele mari dictatoriale ale acelor timpuri.

Familii din Livadia Sunt numeroase nume de familie păstrate din secolele

anterioare, care se folosesc până în prezent. În diploma guvernatorului Transilvaniei din anul 1680, menționată anterior, sunt menționate cca.

22 de nume de familie, existente în cele două sate. Întrun tabel de composesorat din 1936, sunt trecute în detaliu peste 500 de persoane existente (cu nume și prenume) în mijlocul secolului XX, în care se constată persistența tuturor numelor din sec. XVII. În prezent cele mai numeroase familii (majoritatea) poartă ca nume de familie: - Fam. Ceuță numeroși - Fam. Barboane numeroși - Fam. Revitea numeroși - Fam. Stoica numeroși - Fam. Ungur numeroși - Fam. Vladislav numeroși - Fam. Pățai (veteran de razboi) numeroși - Fam. Băltean multe - Fam. Dâlja multe - Fam. Popa - Fam. Unguraș - Fam. Crăciunescu numeroasă - Fam. Dencișor Fam. Cincora multe - Fam. Popescu numeroasă, venită din alte părți, apărută în sec. XX. Ca prenume frecvente (majoritatea) prezente în secolele anterioare, cităm: • Bărbați: Pătru, Ianăș, Iacob,

Lascu, Păluț, Iordan, Ștefan, Mihai, Jiga (Sigismund), Iosif, Silviu, Valer. • Femei: Eva, Maria (foarte frecvent), Anica, Anișoara (Ana), Ilișca, Cristuța, Treja, Mălicuța. De la mijlocul sec. XX acestea au dispărut în cea mai mare parte (multe din ele au o formulare ungurească). După anii 1950– 1960-1970 vechile nume de botez dispar cu totul, apărând altele „moderne" cu folosință în diferite părții ale țării: • Alina, Gabi, Doina, Eli, Neli, Simona, etc. • Daniel, Gabriel, Silviu, Dan, Sorin, s-a păstrat Neluțu, Marius. Astfel că deceniile de la mijlocul sec. XX, au adus odată cu instaurarea regimului comunist și a colectivizării schimbarea completă a vechiului sat (ardelenesc) în ceea ce privește vorbirea, îmbrăcămintea, obiceiuri, ocupații și mai ales mentalitatea. Desigur că toate aceste modificări (transformări) se produc normal în evoluția societății umane, nu numai în aceste zone ci peste tot în lume. Este transformarea obișnuită a societății omenești din toate timpurile, dar mediul sătesc de

la noi a suferit transformări bruște, provocate de un regim dictatorial, cu multe suferințe, care altfel s-ar fi produs lent, (în mod normal) și fără suferințe și fără stagnări, iar în unele privințe chiar regres. În încheiere la acest capitol privind familiile din Livadia, subliniem că în primul deceniu de după 1989 s-au produs, și continuă procesul și-n prezent, multe cu modificări în ceea ce privește familiile. Dacă timp de secole s-au menținut stabile cam aceleași nume de familii, prezentate anterior, în ultimele două decenii și mai ales după 1990 au apărut tot mai multe nume de familie noi, din diferite alte zone ale țării.

Aceste modificării s-au produs fie prin căsătoria cu persoane venite din alte părți ale țării și prin veniri sau plecări de familii în sat. Acest proces se observă că se accelerează în ultimii zece ani prin transformările din perioada tranziției când și din Livadia tinerii pleacă în străinătate, mai ales la muncă pe EURO și nu pe LEI indexați.

Intelectualii satului

În încheierea acestei „lucrări" cu însemnări cu caracter monografic, doresc să amintesc și despre unii fii ai satului, care urmând cursuri universitare au devenit persoane cunoscute și apreciate în diverse profesii și în diferite locuri din țară. Am nominalizat acești intelectuali până spre anul 1960, după aceea în deceniile 60-80 vremurile „noi" au obligat pe foarte mulți să urmeze diferite profesiuni postuniversitare, pe aceștia îi vor completa cei care vor continua acest material (autorul nu mai cunoaște alte date despre generațiile mai vechi). 1) În secolul XIX este cunoscut un profesor Vladislav Ștefan din Orăștie, în perioada anului 1848, din familia Tironilor (frate cu mama lui Unguraș Lascu, acesta născut în 1846). Acesta este cel amintit mai sus, care a salvat locuitorii satului de la răzbunarea armatelor maghiare, pentru participarea sătenilor din Livadia la revoluția din 1848.

2) La sfârșitul secolului XIX este cunoscut preotul Sigismund Vladislav, ai cărui fii au fost preoți ( Emil ) și notari sau funcționari

administrativi în secolul următor. Învățătorii din secolul XIX erau maghiari și nu aparțineau satului. Alți intelectuali în afara preoților nu sunt cunoscuți în secolele XVIII și XIX, apoi preoții nu se știe câtă pregătire intelectuală aveau, dar prin biserică au păstrat flacăra neamului românesc în acele timpuri. 3) La începutul sec. XX este cunoscut notarul Cincora Ioan, ridicat din rândul sătenilor, la început ca funcționar în aparatul administrativ unguresc, iar apoi după Unirea din 1918 și în administrația română. În prima jumătate a secolului XX, fii acestuia au avut pregătire universitară.

Cincora Ion (Nițu) medic, la început student la Facultatea de Medicină din Cluj, de unde a fost exmatriculat (pentru activitatea politică legionară), reluând și terminând studiile la Roma. Continuându-și activitatea politică legionară și ca medic în anii 30 începutul lui 40 a suferit condamnări și mulți ani de închisoare sub toate dictaturile acelui secol. În timpul guvernării legionare (sept.1940 - ian 1941) a fost

prefect al jud. Hunedoara. Din 1948 -1952 a stat ascuns într-o încăpere zidită în subsolul casei părintești din Livadia, iar după arestare au urmat închisorile, canalul, etc. Fratele său Milu, a urmat Facultatea de Drept, a fost funcționar CFR (șef de gară), comisar de poliție în Petroșani în perioada guvernării legionare, suferind și efectuând 10 ani de închisoare sub comuniști.

Surorile Lucreția și Valeria au fost învățătoare în sat trei decenii. Malvina profesoară în licee din județ. 4) În deceniile 20-30 alți tineri din Livadia au urmat școli liceale, precum: Vladislav Silviu (din familia preotului), notar, funcționar și el făcând închisoare sub comuniști. Stoica Lascu (Băniceanu) de asemenea notar, funcționar. Stoica Pavel devenit ofițer activ toată viața (fost prizonier la ruși). Ungur Beniamin, ofițer decedat in URSS în război. Frații Guga (unul cu studii de drept - notar, celălalt inginer cu studii în Germania în perioada hitleristă. 5) În deceniul 40 altă serie de tineri din sat au avut pregătire universitară: Popescu

Arghir medic la Sibiu și București. Revitea Lascu procuror Tg. Jiu și Craiova.

Popescu Alecsandru, ajuns președinte de tribunal la Bistrița și apoi la Cluj. Ceuță Tiberiu devenit funcționar CFR. Turcu Petru - medic Petroșani. Turcu Silviu inginer agronom - Cisnădie .

Frații Barbu - Iulian - inginer geolog - București, apoi Valer profesor universitar la conservatorul din Cluj. 6) În anii 1950 a urmat o altă serie de tineri: Popa Ioan - inginer electotehnic - București cu studii în URSS. Groza Liviu profesor - Petroșani. Popescu Adrian - procuror - Deva și Alba Iulia. Bâră Iordan - medic - Vulcan. Rahotă Silviu - medic veterinar - Brașov. 7) În anii 40 au fost și 6 fete cu studii medii și profesionale: Turcu Eva, Popa Ana, Popa Minerva, Stanciu Ana, Unguraș Livia și Stoica Valeria. După 1960 tinerii care au urmat studii superioare s-au înmulțit, au plecat din sat în toată țara. Pe aceștia generațiile următoare îi vor consemna în studiile care vor continua acest material.

Din păcate cei mai mulți, atât

ei cât și urmașii lor s-au împrăștiat prin toată țara (și lume) îndepărtându-se tot mai mult de satul de origine. Din acest capitol lipsesc mulți reprezentanți ai generațiilor de intelectuali (ingineri, profesori, medici, etc.) care s-au format după anul 1960, deoarece sunt foarte mulți și pentru a nu face omisiuni considerăm că cei care vor fi preocupați în viitor de completarea lucrării vor face întregirea acestui tablou.

Livadia după 1989 Așa cum s-a prezentat în capitolul anterior, în deceniile de după anii 1950 – 1960, transformările produse după al doilea război mondial de armatele Rusiei comuniste, după ocuparea țării noastre, au transformat complet fața acesteia, deci și a satului tradițional ardelenesc, sub toate aspectele lui, amintite anterior. Livadia de astăzi sub aspectul fizic, ca și al generației actuale de săteni, (ai deceniului 90 și după) seamănă foarte puțin cu al părinților și bunicilor actualei generații de locuitori. De asemenea menționăm că 45 de ani de

comunism au făcut să dispară acumularea de secole a ceea ce înseamnă evoluția civilizației rurale. Sigur că această perioadă a dus la modificări în mod firesc și în celelalte state din centrul și vestul Europei, schimbări aduse de dezvoltarea tehnică a omenirii, a țărilor din sfera de civilizație europeană, dar nu brusc. Exemple: introducerea curentului electric (până în 1960 iluminatul în case era cu lămpi cu petrol), șosea asfaltată care introdusă prin sat (și nu pe lângă sat) își arată acum mai mult părțile negative, atât pentru viața satului (pericole de accidente), perturbarea activităților specifice, cât și pentru fluxul de circulație, modernizarea gospodăriilor din sat, asfaltarea curților, în case frigidere, băi, televizoare, etc. La aceasta a contribuit și părăsirea activităților tradiționale în gospodării (cultura cerealieră, păstoritul) activitatea în G A C fiind formală, populația în proporție de100% a devenit muncitoare la oraș (navetismul a devenit una din coordonatele principale a satului). În G.A.C. lucrând femeile, bătrânii,

parțial bărbații în schimburile libere. Marea majoritate s-au angajat la C.F.R. unde efectuau munca în schimburi de 12 cu24. Date fiind noile situații dezvoltate în sat, tot mai mulți localnici și-au dat copiii la școli profesionale, dar și la institute de învățământ superior, predominată fiind alegerea Institutului de Mine din Petroșani. Aceste schimbări au fost de fapt o adaptare pentru supraviețuire, numai din activitățile agricole nu se putea trăi. Generațiile părinților și bunicilor noștri și-au câștigat existența în proporție de aproape 100% din activitățile desfășurate în mediul rural, preocupări legate de agricultură. Urmașii lor generațiile de după 1960 au devenit 100% țărani cu serviciu la stat. A fost o necesitate de adaptare pentru supraviețuire la un trai omenesc. Dar noile adaptări legate de condițiile de viață într-un regim comunist totalitar, așa cum se vede acum după dispariția lui, a lăsat urmări grave, foarte multe dăunătoare mentalității oamenilor. În satul Livadia, pe

lângă transformările fizice ca aspect al gospodăriilor și a locuitorilor, această perioadă a lăsat urme adânci (din păcate foarte multe cu aspect negativ) în toate aspectele vieții satului.

Generațiile vârstnice ale anilor 45-50 și mai ales 50-60, au suferit șocul introducerii comunismului în țară: sărăcirea datorată plății cotelor, practicarea impozitelor insuportabile, munci obligatorii ale oamenilor și atelajelor lor particulare, pentru unii livedeni s-au pronunțat detenții grele în închisori și la canal, fuga/evadarea din mediul sătesc pentru a se transforma în orășeni, valurile de activiști trimiși de la orașe, pe capul oamenilor, de a se înscrie în gospodăria colectivă ( G.A.C. ), la început în „întovărășiri" ( o jumătate de colectivă ). După colectivizarea în masă din anul 1961 oamenii au rămas fără nimic, deoarece li s-a luat nu numai pământul ci și animalele și utilajele agricole, iar pentru munca lor la G.A.C. nu primeau suficient încât să supraviețuiască, iar acest lucru i-a obligat să plece în masă la

orașe după „slujbe" așa cum am prezentat anterior. În Livadia a predominat navetismul la serviciu, datorită poziției relativ apropiate de un centru industrial important.

Adaptarea la noile situații au adus pentru generațiile adulte și multe obiceiuri rele. Tot mai mult s-a extins alcoolismul atât la bărbați cât și la femei, cunoscut fiind că înainte în sat erau cunoscuții „băutori" care puteau fi numărați pe degete și în prezent numărul lor a crescut îngrijorător. Dacă înainte când lucrau munci agricole în gospodăria proprie nu existau în sat, decât cel mult 3-4 persoane obeze, după anul 1960, dar mai ales după anul 1970 au apărut tot mai multe persoane obeze, predominant acest lucru s-a extins la femei.

Motivul principal al apariției obezității a fost alimentația nerațională, unilaterală ( făinoase, grăsimi ) concomitent cu reducerea efortului fizic, oamenii văzând cum sunt remunerați, așa și munceau. Ne primind legal pentru munca depusă suficient pentru supraviețuirea în condițiile unui trai decent,

oamenii mai veneau de la câmp cu produse sau lucruri „nelegale", iar bărbații de la slujbele lor dacă aveau posibilitatea mai aduceau câte „ceva" în mână. Aceste obiceiuri „însușite" obligatoriu de oamenii în timpurile de tristă amintire, au rămas Oamenii după anul 1989 mai regretă din timpurile comunismului și acele slujbe și pensii primite, chiar dacă erau minime, dar se adăugau la „nimicul" din gospodărie.

G.A.C. a adus în sat și câțiva noi îmbogățiți din „slujba" la colectiv: brigadierii și președintele care de-a-lungul anilor mai profitau de „beneficiile" colectivei ( în dauna avutului colectiv ), de asemenea diverși șefi care veneau în inspecții de la raion și județ trebuiau mulțumiți. În ultimul deceniu al anilor 1980 se știa în tot satul că animalele colectivei mureau de foame ( se sustrăgeau furajele pentru a fi folosite la animalele din gospodăria proprie ). Apoi se mai sacricau animale și pentru „șefi", prin aranjarea „îmbolnăvirii" animalelor și necesitatea tăierii acestora.

Toate aceste aspecte și multe altele s-au încetățenit în mentalitatea și obiceiurile sătenilor. Portul vechi a dispărut complet, totul cumpărându-se din comerț.

Vocabularul s-a îmbunătățit, dispărând în cea mai mare parte arhaismele, dar politețea veche sănătoasă a țăranului român aproape a dispărut.

Respectul față de bătrâni, față de femei, politețea zilnică de „bună ziua" din partea tinerilor față de vârstnici s-a rărit foarte mult. Un fenomen grav a apărut în ultimele decenii, existent în proporție foarte mică înainte, și anume apariția unor boli mai puțin prezente în trecut: diabetul, hipertensiunea arterială și accidentele vasculare. Multe dintre aceste boli au legătură cu modul de alimentație ca: obezitatea, felul de viață, stressul nervos legat de probleme existente în noul sistem și nu în ultimul rând alcoolismul. O categorie de boli producătoare de moarte, apărute în număr tot mai mare - cancerele - nu își au explicația intr-o cauză anume ci în toate cauzele la un loc plus altele

inexistente înainte ca poluarea din atmosferă produsă de industrializările masive și de avioane, dar și de poluarea apelor, solului cu diferiții detergenți, insecticide și poluanții alimentari. Toate acestea au afectat populația satului, îndeosebi pe bărbați, foarte mulți murind de cancer .

Aceste fenomene nu au existat în satul Livadia al părinților și bunicilor noștri, sau au existat dar în proporție foarte redusă.

Da, dar ei beau apă curată, mâncau alimente naturale din gospodăria propie, (fără îngrășăminte chimice, numai cu îngrășăminte naturale de la animale), aerul curat, hainele confecționate în gospodărie, alcoolul consumat rațional, etc.

S-au înmulțit cazanele de țuică, sătenii fructificând livezile (prune, mere și pere), iar care nu aveau cumpărau. Viile care împodobeau fațada caselor și care până atunci erau pentru consumul de struguri, au început să fie extinse pe stâlpi în curte, iar toamna se producea must și vin roșu de masă (desigur de calitate inferioară), în orice caz băubil, dar totuși țuica a rămas

băutura preferată. S-a diminuat foarte mult rolul preotului și al învățătorului, rolul lor educativ și religios, motiv pentru care s-a redus foarte mult la generațiile actuale „a renumitei politeți și respect” reciproc al sătenilor.

Satul Livadia nu mai are un învățător stabil, permanent. Un aspect pozitiv apărut este îngrijirea mormintelor, apariția de monumente funerare din piatră sau marmură, împrejmuite cu gărdulețe, punerea de flori pe morminte, aspecte care nu au fost în deprinderile obișnuite ale bătrânilor. În trecut se puneau cruci de lemn, care cu timpul putrezeau sau dispăreau, încât nu se mai cunoștea locul de înmormântare al părinților și bunicilor. După 1989 la sfârșit de epocă (de dictatură comunistă) analizând toate aspectele mai sus enumerate și bune și rele (cele rele predominând de departe) se constată că satul Livadia de astăzi, oamenii, gospodăriile, obiceiurile, nu mai seamănă cu Livadia patriarhală a părinților noștri. Cu

îndepărtarea în timp de anul 1989, se uită tot mai mult relele acelor vremuri, atmosfera de teamă, suspiciunea reciprocă, grija de a nu vorbi „ce nu trebuie". Sigur că teroarea din anii 1947-1960 a dispărut, iar colectivizarea din anul 1961, făcută forțat, împotriva voinței părinților și bunicilor generațiilor actuale, este cauza acestor transformări profunde.

Simțul de proprietate („din sânge") însă s-a păstrat, dovadă graba și rapiditatea preluării terenurilor agricole după legea din 1991, preluări haotice, cu foarte multe abuzuri și nereguli, nerezolvate nici până acum. Totuși un simț aproape a dispărut și anume cel de proprietate asupra pădurilor și munților. De altfel actualele generații de săteni nuși mai duc oile și vitele la munte, părăsind pur și simplu aceste obiceiuri. Puțini țărani actuali se mai duc iarna la pădurea de lângă sat să-și aducă lemne cu „tânjala" sau cu carul ( căruța ), preferând cumpărarea de la pădurari sau de la sătenii din satele de sub munte „descurcându-se" în stil modern. Spre deosebire de

sătenii din alte sate (din jur și din țară) „livedenii" de azi păcătuiesc față de generațiile anterioare prin renunțarea în folosul statului (a ocoalelor silvice) de către actuala generație de săteni la proprietățile moștenite de obște în păduri și munți, dintre aceștia însă foarte mulți nu știu ce este acela composesorat.

Foarte puțini mai merg în pădurea de lângă sat (ca părinții lor) după lemne cu: carul, sania sau tânjala. De asemenea ne mai practicânduse vara la munte pășunatul animalelor: vite mari sau oi, pe terenurile livedenilor merg la păscut cu vitele sătenii din zona orașului Uricani și pădurea livedenilor este exploatată de intreprinderile de stat (Ocolul Silvic sau IFET-ul din orașul Lupeni) pentru interesul altora, lucrători din domeniul forestier, constituite după 1989.

Culmea acestei situații tragice este că sătenii din Livadia din actuala generație, adevărații proprietari, “nu le pasă, nu-i interesează” fie din ignoranță, fie din dezinteres sau comoditate, etc. Deși în anii 1996-1999 s-a reușit “cu chiu

cu vai” să se reînființeze prin hotărâre judecătorească, la Tribunal, composesoratul (după noile legi apărute după 1989), sătenii nu se grăbesc săși extragă de la oficiile de carte fundoală extrasele familiare. În lucrare sunt anexate cele două acte în acest sens: • extrasul de carte funciară general al composesoratului, • sentința tribunalului Hațeg de reînfințare după 1989 a composesoratului. Nu mai au loc hore - jocurile la „crâșma" din sat sau la căminul cultural.

Obiceiurile de sărbători (Crăciun, Paște, etc.) aproape au dispărut ori s-au schimbat în cea mai mare parte, au „ajuns” și la sat discotecile. În ceea ce privește animalele, majoritatea gospodăriilor au maxim 1-2 vaci și viței, boi nu mai sunt, iar oi numai la unele gospodării (puține) au între 1020 de capete. În schimb foarte multe gospodării și-au cumpărat 1-2 cai, și s-au refăcut căruțele dispărute după colectivizare. Tot mai mulți săteni din Livadia S-au înmulțit „crâșmele" în ambele sate, au apărut chioșcuri de vânzare a pâinii. Sătenii deși au

grâu și-l pot măcina la morile electrice (cele vechi din sat cu ciutură pe apă au dispărut) nu mai folosesc decât foarte puțini cuptoarele de pâine existente încă în multe gospodării, preferă să cumpere pâine.

Făină de porumb însă își mai fac, deoarece se mai obișnuiește utilizarea mâncării de mămăligă, care a rezistat timpurilor noi. S-au înmulțit furturile din gospodării și din grădinile sau holdele cu zarzavaturi. Sunt fie rromi (mai ales) fie „diverși" fără serviciu de la orașele din jur.

Seceratul cu coasa s-a schimbat în cel cu combinele pe câmp (seceratul plus treeratul). Au apărut în sat case părăsite, bătrânii au dispărut și copiii lor cu serviciile prin orașe sau mai nou cu plecări în străinătate, nu mai vin în sat. În câteva case s-au mutat pensionari de la orașe, după cumpărarea acestora.Apoi deși au preluat terenurile agricole, după anul 1991, multe terenuri au rămas pe suprafețe mici nelucrate. Ne mai muncindu-se cu animalele lucrările în câmp sunt tot mai scumpe ceea ce este peste posibilitățile

financiare ale majorității oamenilor. Scumpirea acestor lucrări în prezent se datorează faptului că sunt făcute cu mijloace mecanizate: tractoare, semănători și combine, precum și datorită utilizării îngrășămintelor și erbicidelor. În plus, față de evoluția firească a societăților omenești din țările Europei civilizate, evenimentele petrecute în satul Livadia au fost influențate de perioada comunistă abătută asupra țării noastre, ducând la transformări profunde, pe care le-am prezentat anterior, iar satul actualelor generații a suferit multe modificări arătând cu totul altfel decât cel dinainte.

Post scriptum Aceste însemnări cu caracter istoric despre satul Livadia au fost consemnate pe baza documentelor păstrate sau redactate de tatăl meu, iar motivul editării lor a fost dorința mea de a transmite generațiilor viitoare date privind istoria acestor meleaguri, care după știința mea sunt singurele existente.

Tatăl meu Turcu Petru

Ponoran a fost țăran, cu șase clase primare la școala maghiară (din timpul imperiului austro-ungar) și a trăit între anii 1895-1977.

Porecla Ponoran se trăgea de la originea tatălui său din satul Ponor, o localitate situată la 2 km de Livadia. Tata a fost ceea ce se cheamă țăran înțelept, autodidact în ceea ce privește însușirea unor noțiuni și date administrative (administrație comunală, de primărie, de cadastru, despre date topografice ale satului și asupra proprietăților sătenilor). A urmat cursuri pentru agricultori la județ, de agent agricol, agent veterinar și a fost 50 de ani cantor la biserica din sat: greco-catolică până în anul 1948 și ortodoxă în continuare până la deces.

Pentru priceperea lui în cele administrative în anul 1961, după colectivizare, a fost numit contabil la C.A.P.-ului, slujbă de care s-a achitat cu multă conștițiozitate timp de un an.

Prima inițiere în probleme administrative a făcut-o în limba maghiară scris și vorbit, la cancelaria notarială ungurească în anii dinaintea

primului război mondial, când s-a specializat sub îndrumarea unchiului său notarul Cincora Ioan, notar atât în timpul administrației maghiare cât și în acea românească după Marea Unire. Școala de cantor a făcut-o la Lugoj pe lângă episcopia greco-catolică unde a găsit date scrise din istoria satului Livadia. Între anii 19261928 a fost primar al comunei Livadia.În deceniile 20-30 ( și chiar până la colectivizare ) la el veneau țăranii ca să le întocmească acte testamentare, mergea cu ei la notariatul din Petroșani unde era Cadastru și le căuta în Cartea Funciară, deoarece cunoștea datele topografice și fiind vorbitor de limba maghiară putea traduce din foaia cadastrală în românește. Apoi era un foarte bun orator manifestat la adunările cu sătenii (atât înainte cât și după colectivizare), nu lua nimeni cuvântul înaintea lui, el știind să sintetizeze problemele vieții satului și ale oamenilor lui. Din acest motiv subsemnatul, fiul lui, am avut probleme în anii dinaitea colectivizării, fiind chemat de mai multe ori la

Partid unde ,,tovarășii” mă lămureau să-l conving pe tata să se înscrie în colectivă, deoarece sătenii așteptau ca tatăl meu să ia primul o atitudine. Am găsit în actele tatălui meu foarte multe însemnări, date din istoria satului cu o vechime de 300 de ani și foarte multe evenimente din sat mi le-a transmis pe cale orală, având un minunat dar al povestirii. De asemenea tata șia scris într-un registru un fel de Jurnal de Război (pe care îl posed) detaliat cronologic al anilor 1914-1921, toată perioada războiului și următorii ani după aceea. În completactarea Jurnalului de Război a notat multe date memorialistice din sat, completate cu date croniologice precise (plus date despre familia lui). Păstez de la el eșarfa tricolora cu care a participat, împreună cu grupul de săteni, la Marea Unire de la 1decembrie 1918 de la Alba Iulia. După aceste date, la începutul anilor 1970 o absolventă a Facultății de Istorie din Cluj (fata lui Petru Hodorog) originară din Livadia și-a făcut licența de absolvire.

Tânara de atunci este in prezent profesoară în orașul Aleșd din județul Bihor. Repet, că am întocmit aceste ,,însemnari” pentru ca generațiile viitoare de locuitori ai satului Livadia să-și cunoască înaintașii, obiceiurile, etc. Eu mi-am permis să completez datele istorice, cu cunoștințe, unele despre obiceiurile părintilor, portul, unele evenimente, întâmplări; de asemenea mi-am permis unele opinii personale asupra influenței în mentalitatea oamenilor, a perioadei comuniste asupra generațiilor actuale.. Regret ca nu am talentul potrivit ca această prezentare să fie cât mai accesibila parcurgerii acestor pagini. Buna intenție a pregătirii acestor înscrisuri, așa cum le-am putut prezenta după priceperea mea, sper ca va primi iertare pentru neajunsuri. De asemenea am considerat că este bine a completa această lucrare cu fotografii în legătură cu tot ceea ce priveste istoria satului, adăugate la fiecare capitol. În lucrare au fost anexate istoria Composesoratului Livadia și

traducerea din limba latină a textului Diplomei Guvernatorului Transilvaniei din 1670, pentru locuitorii satului Livadia, în cadrul capitolului II Istoria.

17 mai 2002 Dr. Turcu Petru din Livadia Bibliografie Ghidul Regiunii Hunedoara, Octavian Floca, Poligrafia Deva 1956-pag.267.

Arta populară din Valea Jiului, Filiala Academiei R.P.R.-Cluj, 1963.

Diploma Guvernatorului Transilvaniei Mihai Apafy din 1670, text tradus din limba latină.

Sematism istoric, Diecesa Lugojului, dr.Dimitrie Radu, episcop greco-catolic, Lugoj 1903.

Hațeg, Istorie, Cultură Civilizație, Ioachim Lazăr, 1997.

Cităm din bibliografia acesteia lucrări care privesc tema monografiei: a)Radu Popa în BML,XLI 1 • Începuturile Evului Mediu românesc-Țara Hațegului, București, pag. 6-7 și 152. • Cetățile din Țara

Hațegului, 1972. b)Hristache Radu, Octavian Popa, Zoia Colear, Contribuții la repertoriul arhe-ologic în Sargetia, 1988-91, pag. 33-44 și 104. c)Daicoviciu Hadrian, Dorin Alicu, Inscripțiile Daciei romane, vol. III, București 1980 , pag. 15. d)Nicolae Stoicescu, Continuitatea românilor, București 1980, pag.

219. e)Ștefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, Cluj 1972, pag. 277 și 452. f)Ioan Drăgan, Originile individualității Țării Hațegului în Evul Mediu, ANA Cluj 1982 / XXV – pag. 25. g)Ștefan Pascu, Rolul cnezilor din Transilvania în lupta antiotomană a lui Iancu de Hunedoara, Cluj 1957, pag. 3032. h)Iosif Pataky, Domeniul Hunedoarei la începutul secolului al XVI-lea, București 1973, P. XV, pag.131. i)Contribuții privind desfășurarea Revoluției din 1848 în Comitatul Hunedoara, 1948, pag. 228.

Registrul de procese verbale al Primăriei Livadia, între 19121930 ( se găsește la autorul lucrării ), cuprinzând:

perioada 1912-18, în care procesele verbale erau consemnate în limba maghiară, fiind stăpânirea austro-ungară, perioada 1922-30, dupa marea unire din 1918, când au fost consemnate în limba română.

Registru tip jurnal al lui Turcu Petru Ponoran ( se găsește la autorul lucrării ). În lucrarea Arta populară din Valea Jiului se fac referiri la subiectul monografiei satului Livadia cuprinse în două lucrări, pe care nu le-am avut la dispoziție, care sunt: Țara Hațegului și regiunea pădurenilor, Radu Vuia, Institutul de Geologie al Universității Babeș din Cluj, 1926, lucrarea se ocupă de prerogativele regelui Vladislav II privind privilegiile nemeșilor. Rezultatele cercetărilor făcute la sfârșitul secolului XIX, efectuate de un colectiv format din antropogeograful francez Emm de Martars și etnograful maghiar M.Peterfy, privind aspecte etnografice ale locuitorilor din Țara Hațegului. Autorul lucrării recomandă celor care vor aborda în viitor tematica

cuprinsă în prezenta monografie să aibă în vedere cercetarea și a următoarelor lucrări: Istoria vicariatului greco-catolic al Hațegului, Lugoj 1913. Istoria învățământului românesc din Transilvania până la 1800, București 1944. Din istoria învățământului hunedorean, Ioachim Lazăr, Deva 1973. Unirea românilor din Transilvania cu biserica romano-catolică sub împăratul Leopold I, Lugoj 1901.

Imagini Livadia în Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-1773 [arată] v•d•m Comuna Baru, Hunedoara [arată] v•d•m Localități care au aparținut până în 1851 de Regimentul I de Graniță de la Orlat Categorie: Sate din județul Hunedoara Meniu de navigare Nu sunteți autentificat

Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte limbi ‫مصرى‬

Нохчийн Cebuano Esperanto Magyar Srpskohrvatski / српскохрватски Српски / srpski Татарча/tatarça Українська Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 18 noiembrie 2020, ora 17:17.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

Livadia, Vâlcea De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Livadia — localitate componentă[*] și reședință de oraș[*] — Olanesti Spring house.jpg Livadia se află în RomâniaLivadiaLivadia Livadia (România) Poziția geografică Coordonate: 45°12′26″N 24°14′57″E

Țară Flag of Romania.svg România Județ Stema Valcea.svg Vâlcea Oraș ROU VL Baile Olanesti CoA.jpg Băile Olănești SIRUTA 167730 Populație (2011) - Total 1.564 locuitori Fus orar EET (+2) - Ora de vară (DST) EEST (+3) Cod poștal 245304 Prezență online GeoNames Modificați la Wikidata Modifică date / text Consultați documentația formatului Livadia este localitatea componentă de reședință a orașului Băile Olănești din județul Vâlcea, Oltenia, România. În acest moment nu exista in nomenclatorul stradal aceste localitati componente, denumirea Livadia fiind incorecta. Denumirea de Livadia practic nu exista in denumirea corecta a statiunii.

Locatia se numeste simplu Baile Olanesti, iar asa zisele localitati componente pot fi indentificate dupa denumirea

strazilor. De exemplu: Baile Olanesti strada Tisa, sau, Baile Olanesti strada Cheia.In toate cartile de identitate nu exista aceste localitati componente, Denumirea corecta este Baile Olanesti, cunoscuta si ca Statiunea Baile Olanesti.

Denumirea de Livadia este incorect folosita, in acest timp inducant in eroare persoanele care cauta statiunea Baile Olanesti cunoscuta international pentru izvoarele minerale, sondele sulfuroase si termale. Daca exista cineva care contesta acest lucru il invit sa contacteze Primaria Orasului Baile Olanesti pentru lamuriri.[necesită citare] [ascunde] v•d•m Orașul Băile Olănești, județul Vâlcea Localitate de reședință Băile Olănești Biserica de lemn din Olăneşti Sate componente Cheia • Comanca • Gurguiata • Livadia • Mosoroasa • Olănești • Pietrișu • Tisa Monumente istorice

Biserica de lemn din Băile Olănești • Biserica „Sf. Ilie” din Cheia • Biserica Sfinții Voievozi din Cheia • Biserica Sfântul Ierarh Nicolae din Olănești • Biserica Sfinții Voievozi din Olănești • Biserica „Sf. Ioan Botezătorul” din Olănești • Schitul Iezer din Cheia • Schitul Bradu din Gurguiata Rezervații naturale Muntele Stogu • Parcul Național Buila-Vânturarița • Pădurea Valea Cheii • Peștera Arnăuților • Peștera Caprelor • Peștera Clopot • Peștera cu Lac • Peștera cu Perle • Peștera Munteanu - Murgoci • Peștera Pagodelor • Peștera Rac • Peștera Valea Bistrița • Rezervația Rădița - Mânzu VL Acest articol despre o localitate din județul Vâlcea este deocamdată un ciot. Puteți ajuta Wikipedia prin completarea lui.

Categorie: Localități urbane din județul Vâlcea Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont

Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte limbi Нохчийн Cebuano Srpskohrvatski / српскохрватски

Српски / srpski Татарча/tatarça Українська Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 17 septembrie 2020, ora 17:31.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare. + Levadeia De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Levadeia Λιβαδειά — Oraș — Livadeia general.jpg Levadeia se află în GreciaLevadeiaLevadeia Levadeia (Grecia) Poziția geografică Coordonate: 38°26′N 22°52′E Țară Grecia Grecia Regiune Grecia Centrala Prefectura Beoția Suprafață - Total 166,691 km² Altitudine 25 m.d.m.

Populație (2001)

- Total 21,492 locuitori Fus orar UTC+2 Cod poștal 321 00 Prefix telefonic 22610 Indicativ auto BI Prezență online site web oficial Modificați la Wikidata GeoNames Modificați la Wikidata Modifică date / text Consultați documentația formatului Levadeia (în greacă Λεβάδεια sau Λιβαδειά - Livadeia) este un oraș în Grecia.

Vezi și Listă de orașe din Grecia Pui, Hunedoara De la Wikipedia, enciclopedia liberă (Redirecționat de la Pui) Sari la navigareSari la căutare Pagina „Pui” trimite aici.

Pentru alte sensuri vedeți Pui (dezambiguizare).

Pui — sat și reședință de comună[*] — Biserica Catolică Pui.jpg Pui se află în RomâniaPuiPui Pui (România) Localizarea satului pe harta României

Coordonate: 45°31′0″N 23°5′30″E Țară Flag of Romania.svg România Județ Actual Hunedoara county CoA.png Hunedoara Comună ROU HD Pui CoA.PNG Pui SIRUTA 90547 Populație (2011) - Total 670 locuitori Fus orar EET (+2) - Ora de vară (DST) EEST (+3) Cod poștal 337345 Prefix telefonic +40 x54 [1] Prezență online GeoNames Modificați la Wikidata Pui în Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-73 Pui în Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-73 Modifică date / text Consultați documentația formatului Pui este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Hunedoara, Transilvania, România.

4 Galerie foto 5 Legături externe Istoric În trecut, Pui era centrul de întâlnire al iarmaroacelor din vestul țării[2].

Cuprins 1 Istoric 2 Obiective turistice 3 Note

Satele Fizeşti, Federi şi OhabaPonor în Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-1773

De sute de ani, la data de 1 mai, la Pui este organizat Târgul de Armindeni.[2] De asemenea, comuna Pui a fost sediul plasei omonime, plasa Pui, din județul interbelic Hunedoara, între anii 1918 și 1950, în timpul României Mari.

Obiective turistice Rezervațiile naturale “Peștera Șura Mare” (5 ha) și "Fânațele Pui" (13 ha).

Note ^ x indică operatorul telefonic: 2 pentru Romtelecom și 3 pentru alți operatori de telefonie fixă ^ a b Targul de Armindeni la Pui, 3 mai 2006, evz.ro, accesat la 6 iunie 2011 Galerie foto

Satele Pui, Râu Bărbat, Şirel, Hobiţa şi Uric în Harta Iosefină a Transilvaniei Legături externe Judeţul Hunedoara Acest articol despre o localitate din județul Hunedoara este deocamdată un ciot. Puteți ajuta Wikipedia prin dezvoltarea lui.

Arad De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Acest articol sau secțiune are mai multe probleme. Puteți să contribuiți la rezolvarea lor sau să le comentați pe pagina de discuție. Pentru ajutor, consultați pagina de îndrumări.

Calitatea informațiilor sau a exprimării trebuie îmbunătățită. Marcat din iulie 2010.

Are bibliografia incompletă sau inexistentă. Marcat din iulie 2010.

Nu ștergeți etichetele înainte de rezolvarea problemelor.

Acest articol se referă la un municipiu vestic al României.

Pentru un oraș din Israel, vedeți Arad, Israel. Pentru alte sensuri, vedeți Arad (dezambiguizare).

Arad — municipiu, reședință de județ[*] și mare oraș[*] — Arad (29586363764).jpg Drapel Drapel Stemă Stemă Motto: Via Veritas Vita Arad se află în RomâniaAradArad Arad (România) Poziția geografică Coordonate: 46°10′36″N 21°18′4″E Țară Flag of Romania.svg România Județ Județul Arad SIRUTA 9262 Prima atestare documentară 1028 Oraș cameral 1702 Oraș liber regesc 1834 Reședință Arad[*] Subdiviziuni [arată] Guvernare - Primar Laurențiu Bibarț[*] [3] ( PNL, 2020) Suprafață

- Total 116,5 km² Altitudine 117 m.d.m.

Populație (2011)[1][2] - Total ▼ 170247 locuitori - Densitate 3.203,16 loc./km² Fus orar EET (+2) - Ora de vară (DST) EEST (+3) Cod poștal 31 0xxx Prefix telefonic (+40) 0257 (+40) 0357 Localități înfrățite - Pécs Ungaria - Atlit[*] Israel - Fushun Republica Populară Chineză - Jula Ungaria - HódmezővásárhelyUngaria - Giv'atayim Israel - Becicherecu Mare Serbia Plăcuțe de înmatriculare AR Prezență online site web oficial Modificați la Wikidata GeoNames Modificați la Wikidata Facebook Places Modificați la Wikidata Poziția localității Arad Poziția localității Arad Arad în Harta Iosefină a Comitatului Arad, 1782-85.

(Click pentru imagine interactivă)

Arad în Harta Iosefină a Comitatului Arad, 1782-85.

(Click pentru imagine interactivă) Modifică date / text Consultați documentația formatului Arad (în maghiară Arad, sârbă Арад/Arad, germană Arad) este municipiul de reședință al județului cu același nume, la limita între regiunile istorice Banat și Crișana, România. Se află pe ambele maluri ale râului Mureș în Crișana și Banat (cartierele Aradul Nou, Mureșel și Sânnicolaul Mic), România.

La recensământul din anul 2011 Aradul avea o populație de 159.074 locuitori, fiind al doisprezecelea cel mai mare centru urban al României din punct de vedere demografic.

Municipiul Arad constituie pentru vestul României un punct important în ceea ce privește industria și este un nod important în transporturile feroviare și rutiere.

Cuprins 1 Etimologie

2 Istorie 2.1 Perioada medievală 2.2 Perioada modernă 2.3 Perioada interbelică 2.4 Perioada postbelică 2.5 Perioada postdecembristă 3 Geografie 3.1 Climă 3.2 Floră și faună 4 Demografie 5 Cartierele Aradului 6 Economie și transport 6.1 Angajați pe sectoare de activitate 7 Monumente de arhitectură 7.1 Monumente 7.2 Lăcașuri de cult 7.3 Muzee și expoziții 7.4 Turismul de agrement 8 Administrație și politică 9 Educație 9.1 Universități 9.2 Licee 10 Sănătate 11 Cultură 11.1 Festivaluri 11.2 Teatru 11.3 Muzică clasică 11.4 Instituții de cultură 12 Media 12.1 Presa scrisă 12.2 Presa radiofonică 12.3 Televiziunea 12.4 Edituri

13 Sport 14 Personalități 15 Relații externe 16 Imagini 17 Vezi și 18 Bibliografie 19 Lectură suplimentară 20 Note 21 Legături externe Etimologie Numele de Arad pentru actualul oraș, reședință de județ are o origine contestată astfel e posibilă proveniența ca o formă adaptată a numelui Orod/Urod, un presupus cavaler maghiar al regelui Ștefan I al Ungariei, posibil primul ișpan al zonei [5].

Sub administrația regatului maghiar, încă din secolul al XIlea când s-a format Comitatul Aradului (în maghiară Arad vármegye), s-a folosit scrierea cu A, fără întrerupere, continuând și de la trecerea sub administrație românească după 1919.

Istorie Acest articol sau această secțiune este sub formă de listă

și trebuie rescris sub formă de text format din fraze legate.

Articol principal: Istoria Aradului.

Istoria apartenenței statale Modificați la Wikidata Flag of Romania.svg România 1918– Flags of Austria-Hungary.png Austro-Ungaria 1867–1918 Flag of the Habsburg Monarchy.svg Imperiul Austriac 1804–1867 Flag of the Habsburg Monarchy.svg Imperiul Habsburgic 1687–1804 Flag of the Ottoman Empire (1844–1922).svg Imperiul Otoman 1613–1687 Transsylvanian Banner.svg Principatul Transilvaniei 1595– 1613 Flag of the Ottoman Empire (1844–1922).svg Imperiul Otoman 1526–1595 Flag of Hungary (1915-1918, 1919-1946).svg Regatul Ungariei –1526 Perioada medievală Prima atestare documentară a zonei Aradului era făcută în secolul al XI - lea în contextul luptelor localnicilor cu armatele regatului feudal maghiar. În Gesta

Hungarorum este descrisă activitatea regelui maghiar Ștefan I, de supunere a unui conducător local, recunoscut ca și Ajtony/Ahtum, care este înfrânt, astfel permițând formarea comitatului Aradului, care administra un teritoriu aflat la nord de râul Mureș.

Administrarea se făcea de la un „castel” aflat pe actualul teritoriu al comunei Vladimirescu (cunoscută mai ales sub denumirea veche de Glogovăț, sau în maghiară Öthalom), menționat la 1132 și ulterior înaintea invaziei tătare și distrugerea repetată a orașului la 1241 și 1258.

Decapitarea la Arad a nobililor adversari lui Bela II Regele Bela al II-lea înființa în 1135 Capitulul de Arad după ce decapitase 68 de nobili adversari la Arad din ordinul reginei Elena de Rascia și înzestrând capitulul cu bunurile confiscate ale celor executați. În perioada maximă de glorie a capitulului arădean, devenise „loc de autentificare” pentru trei comitate - Arad, Zărand și Cenad - iar

mănăstirea deținea proprietăți în șapte comitate.

1331 - Orașul este menționat în Cronica pictată de la Viena 1527 - Răscoala condusă de Iovan Nenada, supranumit „Țarul Negru” 1552 - Orașul este ocupat de turci la 18 septembrie și devine sediul Sangeacului de Arad, inclus în Pașalâcul de Timișoara 1595 - Trupele transilvănene eliberează Aradul 1616 - Orașul este recucerit de către Poarta Otomană 1658 - Principele Gheorghe Rákóczi al II-lea reia Cetatea Aradului și o păstrează până în 1660[6] 1685 - Orașul este eliberat de către armatele imperiale 1699 - Pacea de la Karlowitz stabilea granițele Imperiului Habsburgic cu Imperiul Otoman pe cursul Mureșului, astfel Aradul devine oraș de graniță 1702 - Se înființează breasla cojocarilor, prima breaslă a Aradului 1715 - Prima școală a orașului (cu predare în limba germană)

a fost înființată de călugării catolici minoriți 1765 - 1783 - Împărăteasa Maria Terezia ordonă construirea unei noi cetăți în stil Vauban-Tenaille Perioada modernă 1812 - Înființarea Preparandiei - prima școală pedagogică românească din Transilvania 1817 - Jakob Hirschl construiește primul teatru de piatră din țară 1822 - Înființarea Institutului Teologic Ortodox Român 1868 - Mihai Eminescu participă în calitate de sufleur într-un spectacol susținut de trupa lui Mihai Pascaly 1833 - Ia ființă al șaselea conservator muzical european Arader Musik Conservatorium/Aradi Zenede 1834 - Orașul primește statutul de oraș liber regesc. La festivități participă împăratul Francisc I 1840 - S-a deschis prima bancă de economii și credite de pe teritoriul actual al României[7] [8] 6 octombrie 1849 - Înfrângerea revoluției maghiare și executarea de către armatele imperiale habsburgice și ruse a

celor 13 generali ai armatei revoluționare maghiare [9] 1869 - Ia ființă societatea de transport public cu tramvaie trase de cai 1890 - Fondarea Societății Filarmonice din Arad 1846 - Concertează Franz Liszt 1847 - Concertează Johann Strauß fiul 1877 - Concertează Pablo Sarsate și Henryk Wiernawski 1890 - Se înființează primul club de canotaj din Transilvania, „Asociația Vâslașilor Murăș Arad” 15 august 1899 - La Arad se joacă primul meci oficial de fotbal din Transilvania.

1909 - Se înființează fabrica Marta, prima fabrică de automobile din Ungaria și de pe teritoriul actual al României 1910 - Populația orașului ajunge la 64.000 de locuitori 10 aprilie1913 - Este inaugurată prima linie ferată electrică din estul Europei și a opta din lume, pe ruta AradPodgoria 1918 - Sediul Consiliul Național Român Central; Iluștrii politicieni arădeni se află în conducere: Vasile Goldiș,

Ștefan Cicio-Pop, Ioan Flueraș, Ioan Suciu[10] 4 iunie 1920 Tratatul de Pace de la Trianon, în urma căruia Transilvania revine României Perioada interbelică 1918 -Consiliul Național Central Român, cu sediul la Arad, preia conducerea Transilvaniei 13-15 mai - Iuliu Maniu anunță public pentru prima oară opțiunea de separare totală a Transilvaniei de Ungaria și unirea acesteia cu România, în actuala Aulă Iuliu Maniu a Universității Aurel Vlaicu din Arad situată în B-dul Revoluției 83 1920 - Este înființată uzina Astra, prin unificarea Fabricii de Vagoane Weitzer cu Fabrica de Automobile Marta [11] Se dezvoltă fabricile de textile, ITA, FITA, TEBA, moara Neumann, fabrica de mobilă "Lengyel" [11] 1922 - Concertează George Enescu 1924 - Concertează Béla Bartók 1923 - Are loc la Arad primul campionat național de canotaj din România, în organizarea Asociației Vâslașilor Murăș din

Arad (actualul Club Sportiv "Voința" Arad) 1926 – Este înființată Fabrica de zahăr [12] 1929 - 1933 - Criza economică se face resimțită, multe fabrici mici închizându-se, industria concentrându-se în 22 de companii mari 1930 - Este înființată Fabrica de lacuri și vopsele "Polyrom" [12] 1936 - Este înființată Uzina Tehnică Arad, producție becuri [12] 1937 - Orașul este evaluat drept cel mai puternic centru economic din Transilvaniași al patrulea din România.

1938 - Face parte din ținutul Timiș Perioada postbelică 1956 - Face parte din regiunea Arad 1956 - Face parte din regiunea Timișoara 1959 - Este înființată prima fabrică de jucării din țara, "Arădeanca" [12] 1960 - Face parte din regiunea Banat 1962 - Este înființată prima fabrică de ceasuri din țara, "Victoria" [12]

1968 - Face parte din județul Arad 1968 - Orașul primește statutul de municipiu.

1989 - Aradul este primul oraș, reședință de județ din țară care s-a alăturat revoltei începute în Timișoara [1] Eroi martiri Luptători cu brevet de revoluționar Harta Aradului din anul 1897 Piața Avram Iancu în secolul al XIX-lea Arad - decembrie 1918 Perioada postdecembristă Ulterior modificărilor apărute odată cu dispariția statului socialist român apar în oraș două instituții de învățământ superior: Universitatea „Aurel Vlaicu”, continuatoarea Institutului de Subingineri fondat în 1972, și Universitatea de Vest „Vasile Goldiș”, ca universitate privată. La sfârșitul anilor '90 se înființează în zona de nord-vest a orașului, Zona Industrială Arad, ce reunește pe platforma sa cei mai mari angajatori din oraș

Geografie Municipiul Arad este așezat în extremitatea vestică a României, în sudul Crișanei și în nordul Banatului,[13] în șesul întins al Tisei, la 46°11' lat. N și 21°19' long. E, în câmpia aluvionară a Aradului, parte a Câmpiei de Vest. Este primul oraș important din România la intrarea dinspre Europa Centrală, fiind situat pe malul râului Mureș, în apropierea ieșirii acestuia din culoarul Deva-Lipova.

Teritoriul administrativ al municipiului este de 252,85 kmp.

Orașul se află la o altitudine de 107 m, fiind amplasat la intersecția unor importante rețele de comunicații rutiere, respectiv Coridorul european rutier IV cu traseul șoselei rapide ce va lega Ucraina cu Serbia. Situarea la intersecția drumurilor europene E 68/60 la 594 km de București (E) și 275 km de Budapesta (V), precum și E 671 la 50 km de Timișoara (S) și 117 km de Oradea (N), constituie un factor favorizant

pentru dezvoltarea sa economică și urbană.

Municipiul Arad este principala poartă de intrare în România, fiind cel mai important nod rutier și feroviar din vestul țării. Astfel, Aradul se află situat la 17 km de Curtici - cel mai mare punct vamal pe căi ferate din vestul țării. De asemenea, Aradul beneficiază de un acces extrem de facil în ceea ce privește punctele de frontieră pe cale rutieră și aeriană. Cele mai apropiate puncte de frontieră sunt pe cale rutieră, respectiv: localitatea Turnu la o distanță de 20,3 km, orașul Nădlac la o distanță de 54 km, precum și Vărșand la o distanță de 68 km. Un important punct de frontieră este cel pe cale aeriană este Aeroportul Internațional Arad, acesta având o pistă de 2.000 metri.

Câmpia Aradului este situată între Munții Zarandului și albiile Ierului și Mureșului Mort, în continuarea Câmpiei Crișurilor la sud de linia localităților Pâncota, Caporal Alexa, Olari, Șimand și

Sânmartin până în valea Mureșului între Păuliș și Pecica. Spre rama muntoasă are altitudini de aproape 120 m, iar în vest puțin peste 100 m. La poalele munților Zarandului se distinge o fâșie de câmpie piemontană care nu ajunge pană la Mureș și care trece treptat într-o fâșie ceva mai joasă (puțin peste 100 m) cu caractere de câmpie de divagare vizibilă la Curtici. Ca urmare a extinderii conului de dejecție al Mureșului, Câmpia Aradului este formată din pietrișuri, nisipuri și argile. La est de Arad apar loessuri și depozite loessoide, iar în împrejurimile localității Curtici, nisipuri eoliene cu relief de dune fixate. În cuprinsul câmpiei de divagare sunt frecvente albii și meandre părăsite, grinduri, lăcoviști și sărături.[14] Repere geografice în țară: Timișoara - 50 km București - 594 km Brașov - 417 km Constanța - 813 km Craiova - 375 km Galați - 712 km Iași - 668 km

Oradea / Băile Felix - 117 km Satu Mare - 254 km Suceava - 589 km Repere geografice în străinătate: Belgrad - 209 km Bruxelles - 1619 km Budapesta - 275 km Cracovia – 657 km Istanbul – 1185 km Praga - 797 km Viena - 506 km Climă Clima orașului este continental-moderată, cu slabe influențe mediteraneene, vara înregistrându-se o temperatură medie de 21 °C și iarna o temperatura medie de -1 °C. Cantitatea medie multianuală de precipitații este de 582 mm.

Cele mai mari cantități de precipitații se înregistrează în luna iunie (88,6 mm), în general sezonul cald înregistrând 58% din cantitatea totală ca o consecință directă a dominației vânturilor din vest. Se mai înregistrează un maxim secundar în lunile de toamnă (24% din cantitatea medie anuală). Între cele două

maxime se intercalează un minim principal: februarie, martie, cu cea mai scăzută valoare de 30 mm și un alt minim în septembrie de 36,5 mm.

Datorită poziției în câmpie a Aradului, zona este supusă tot timpul anului advecției aerului umed din vest și ascensiunea sa în contact cu rama muntoasă a Apusenilor, de aici și explicația frecvenței ridicate a zilelor cu precipitații de 120.

Valoarea medie anuală a umidității relative este de 76%.

Frecvența medie a circulației maselor de aer este cea sudestică, frecvența maximă fiind atinsă în luna octombrie (22,6%), urmată de cea sudică în noiembrie (18,9%), de cea nord-estică în mai (17,8%) și cea nord-vestică în iulie (15,0%).

Floră și faună În oraș și împrejurimi se întâlnește vegetația de silvostepă a Câmpiei Aradului, reprezentată de pâlcuri de arbori și păduri de cer, gârniță,

gorun, ulm etc, exemplele cele mai concludente putând fi găsite în pădurea Ceala, situată în extremitatea nord-vestică a municipiului și în Pădurice. În luncile din lungul Mureșului se dezvoltă zăvoaie, sălcii, plopi, anini.

Flora Municipiului Arad și împrejurimilor sale este reprezentată prin numeroase specii de plante. Din categoria speciilor rare pentru flora României amintim următoarele: Rumex Kerneri, Euphorbia vegetalis, Sedum caespitosum, Trifolium angulatum, Trifolium angustifolium, Lidernia procumbens, Succisella inflexa, Cirisum branchycephalum, Sparganium minimum, Hysciamus albus.

Fauna se încadrează și ea în specificul silvostepei și se caracterizează prin prezența popândăului, prepeliței, fazanului de câmpie, șopârlei cenușii, sturzului etc. În păduri trăiesc mistrețul și cerbul.

Fauna subacvatică din apele Mureșului cuprinde crapul, mreana, somnul etc.

Altă religie (3,11%) Demografie Circle frame.svg Componența etnică a municipiului Arad Români (78,77%) Maghiari (9,67%) Romi (1,58%) Necunoscut (8,14%) Altă etnie (1,81%) Circle frame.svg Componența confesională a municipiului Arad Ortodocși (68,4%) Romano-catolici (9,37%) Reformați (2,45%) Penticostali (4,34%) Baptiști (3,91%)

Conform recesământului oficial din anul 1910, Arad avea 63.166 de locuitori, din care 46.085 vorbeau maghiara ca limbă maternă, 10.279 româna, 4.365 germana, 1.816 sârba, 277 slovaca și 133 ceha.[15] Conform recensământului efectuat în 2011, populația municipiului Arad se ridică la 159.074 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 172.827 de locuitori.[1] Majoritatea locuitorilor sunt români (78,77%). Principalele minorități sunt cele de maghiari (9,68%) și romi (1,59%). Pentru 8,14% din populație apartenența etnică nu este cunoscută.[2] Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (68,41%), dar există și minorități de romano-catolici (9,38%), penticostali (4,34%), baptiști (3,92%) și reformați (2,45%). Pentru 8,39% din populație nu este cunoscută apartenența confesională.[16]

Necunoscută (8,38%) Arad - evoluția demografică

Date: Recensăminte sau birourile de statistică - grafică realizată de Wikipedia Cartierele Aradului [ascunde] v•d•m Cartierele Aradului 6 Vânători • Alfa (Faleza Sud) • Aradul Nou • Aurel Vlaicu • Bujac • Cadaș • Centru • Confecții • Drăgășani • Funcționarilor • Gai • Grădiște • Grădina Poștei • Micălaca • Mureșel • Pârneava • Poltura • Romanilor • Sânnicolau Mic • Șega • Subcetate • Stema Aradului Arad are 14 cartiere: Centru Aradul Nou Gai Aurel Vlaicu Micălaca Grădiște Alfa Bujac Confecții Funcționarilor Pârneava Sânnicolau Mic

Colonia Subcetate Economie și transport Tramvai în Arad Articol principal: Economia Aradului.

Articol principal: Transportul public din Arad.

Pe parcursul secolelor XIX și XX, Aradul s-a afirmat ca unul dintre cele mai importante centre economice din regiune. În acest sens semnificativă este evaluarea făcută în anul 1937, potrivit căreia, raportat la activitatea celor 4001 societăți comerciale, orașul a fost considerat drept cel mai puternic centru economic din Transilvania și al patrulea din România. În atingerea acestui statut au conlucrat factori precum poziția geografică a orașului, la intersecția unor drumuri comerciale de maximă importanță, și diversitatea etnică și religioasă a locuitorilor săi. Aceiași factori fac din Arad astăzi, unul dintre cele mai prospere orașe din România postrevoluționară.

Principalele ramuri industriale sunt construcția și reparația materialului rulant (Astra Vagoane Arad, Astra Vagoane Călători), industria constructoare de mașini (Yazaki Component Technology, Alcoa Fujikura, Leoni Wiring Systems, Maschio-Gaspardo, Takata Petri), producția de aparatură și instrumente de măsură verificare și control (Contor Group), industria confecțiilor, industria produselor alimentare, industria de prelucrare a lemnului. În Arad își are sediul central și social Intesa Sanpaolo Bank România. O altă instituție de credit care își are începuturile în Arad este Banca Comercială Feroviară, a treia instituție de credit cu capital românesc.

Angajați pe sectoare de activitate Industrie - 41,5% Transport și telecomunicații 12,27% Comerț - 10,75% Construcții - 7,92% Învățământ - 5,99%

Sănătate și asistență socială 5,14% Utilități - 3,16% Administrație publică - 2,28% Bănci și asigurări - 1,97% Agricultură - 1,73% Monumente de arhitectură Piața Sfatului [arată] v•d•m Obiective turistice în municipiul Arad Cetatea Aradului este una din fortificațiile din Transilvania construite în stil VaubanTenaille, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, fază târzie a sistemului de fortificații stelate din Europa.

Palatul Administrativ, construit între anii 1872-1874 în stil renascentist Teatrul Clasic ”Ioan Slavici”, construit în stil neoclasic după planurile arhitectului Anton Czigler, a fost inaugurat la data de 21 septembrie 1874. Inițial clădirea avea o funcționalitate complexă, în incinta ei regăsindu-se două restaurante pe latura nordică, alte spații comerciale și locuințe. Pe latura estică se poate vedea un blazon al Aradului, oraș regesc.

Podul vechi de lemn Palatul Neuman, construit în anul 1891 în stil eclectic Palatul de Justiție, construit în anul 1892 în stil eclectic Palatul Cenad, construit în anul 1894 într-o combinație de stiluri eclectic și neoclasic Palatul Băncii Naționale, construit în anul 1906 în stil neoclasic Palatul Administrației Financiare, construit la sfârșitul secolului al XIX-lea Palatul Bohuș construit în anul 1910 în stil secesiune, este prima clădire din Arad în care s-a folosit la planșee beton armat. Casa liftului bogat ornamentată cu elemente din fier forjat, reprezintă un unicat în Arad Palatul Kohn, construit în anul 1906 în stil secesiune Palatul Szantay, construit în anul 1911 în stil secesiune Palatul Cultural, construit în anul 1913, este o operă arhitecturală cuprinzând elemente de neoclasic, gotic, renascentist și corintic Casa cu Ghiulele, construită în 1800, stă mărturie a luptelor

care s-au dat în Arad în anii 1848-1849.

Clădirea Preparandiei, în care a funcționat din anul 1812 Înalta Preparandie, prima școală în limba română din Ardeal.

Casa cu Lacăt, construită în anul 1815.

Teatrul Vechi (Hirschl), construit de către Jacob Hirschl în anul 1817, primul teatru de piatră din țară Cazinoul Arădean, construit în 1872, clădire eclectică în formă pătrată, cuprinde elemente de neoclasic și neobaroc. Are o frumoasă grădină de vară, spațiul din fața clădirii fiind folosit în trecut ca patinoar Turnul de apă, construit în anul 1896 în stil donjon medieval, a servit pompării apei potabile în rețeaua de distribuție a orașului.

Construcția de cărămidă înaltă de 35 m, se remarcă prin decorațiile ferestrelor și a balcoanelor. La ora actuală în interiorul turnului funcționează o galerie de artă și un restaurant.

Castelul Nopcea, construit la sfârșitul secolului al XVIII-lea

Vama Veche, construită în anul 1907, a folosit ca punct vamal de intrare a mărfurilor în piețele Aradului Palatul Copiilor, monument istoric, datează din secolul al XX-lea Biserica Roșie Monumente Statuia Sfântului Ioan de Nepomuk, realizată în anul 1729 în stil baroc Monumentul Sfânta Treime – ridicat, între anii 1738-1740, în amintirea victimelor răpuse de epidemia de ciumă Aleea personalităților arădene Parcul Reconcilierii, cu cele două monumente închinate Revoluției de la 1848-1849 Statuia Libertății, operă a sculptorului György Zala, ridicată a în anul 1890 Arcul de Triumf, realizat în anul 2004 de către sculptorul Ioan Bolborea Crucea Martirilor Unirii, ridicată în anul 1936, închinată preoților martiri din perioada noiembrie 1918 - primăvara 1919 Lăcașuri de cult

Biserica Catolică din cartierul Gai Biserica sârbească "Sf. Petru și Pavel", edificată între anii 1698-1702 în stil baroc timpuriu Mănăstirea "Sf. Simion Stâlpnicul", construită în anul 1762 în stil baroc Catedrala ortodoxă română "Nașterea Sf. Ioan Botezătorul", realizată între anii 1862-1865 după planurile arhitectului Anton Czigler, în stil neobaroc. Pe fațada vestică sunt plasate două turnuri cu clopotniță de un aspect maiestuos cu secțiune pătrată.

Fiecare latură a acestora cuprinde câte un orologiu. Învelitoarea turnurilor, bogat ornamentată, a fost supraînălțată în anul 1905.

Pictura murală îi aparține lui Anastase Damian. Execuția acestei lucrări a început în anul 1957 și s-a finalizat în anul următor.

Biserica „Sf. Anton de Padova”, ordinul călugărilor minoriți, a fost edificată în anul 1904 în stilul renascentist Biserica Roșie (evanghelicluterană), construită în anul 1906 în stil neogotic

Sinagoga neologă, construită în anul 1834 în stil grec, toscan Biserica Reformată, construită în anul 1847 în stil baroc Catedrala Ortodoxă Română "Sfânta Treime", construită în anul 2009 Muzee și expoziții Păduricea (Piața Podgoria) Complexul Muzeal Arad Secția istorie Secția științele naturii Secția Artă Muzeul Memorial "Vasile Goldiș" Colecția de artă Doina și Baruțu Arghezi Galeria Delta. Principalele evenimente cu o componentă de tradiție sunt: Salonul Bienal Internațional de Desen, Salonul Bienal de Sculptură Mică, Salonul Anual de Artă Galeria Alfa Galeria Clio Galeria Turnul de Apă Galeria Takács Galeria Carola's Expo Arad International [2], Centrul Expozițional din cadrul Camerei de Comerț Industrie și Agricultură a județului Arad, al doilea cel

mai mare pavilion expozițional din România după Romexpo.

Turismul de agrement Ștrandul "Neptun" Parcul Natural Lunca Mureșului [3] Pădurea Ceala cu Lacul Măltăreț și Insula Mureș (Trei Insule) Faleza Mureșului Păduricea (Piața Podgoria) Patinoar Administrație și politică Municipiul Arad este administrat de un primar și un consiliu local compus din 23 consilieri. Primarul, Laurențiu Bibarț[*], de la Partidul Național Liberal, este în funcție din 2020. Începând cu alegerile locale din 2020, consiliul local are următoarea componență pe partide politice:[17] Partid Consilieri Componența Consiliului Partidul Național Liberal 9 Uniunea Salvați România 7 Platforma Social-Liberal Creștină 3

Partidul Mișcarea Populară 2 Uniunea Democrată Maghiară din România 2 Educație Prima școală elementară din Arad, s-a înființat în 1707 de călugărul de origine bavareză, Fr. Camil Nöffrich. În 1745 școala începătoare devine școală latină, apoi în 1762 gimnaziu. În 1844-1845 se aplică o nouă reformă școlară în Austria, introdusă un an mai târziu și în Ungaria, în urma căreia gimnaziul din Arad se completează inițial cu 7 clase, apoi cu 8 clase, devenind în 1851-1852 gimnaziu superior complet, iar în 1868 ia denumirea de gimnaziu superior regal. Școala latină și gimnaziul din Arad, patronate de călugării minoriți au funcționat pe rând în două localuri, proprietăți ale ordinului (1745-1821/18211873)[18]. Documentele ce alcătuiesc istoria învățământului în Transilvania și la Arad vădesc un admirabil militantism, cu accente dramatice uneori, al

intelectualității arădene pentru înființarea unei Universități în aceste locuri. Preparandia (1812, prima școală pedagogică românească din întreg arealul românesc și între primele din Europa), Institutul Clerical Teologic (1822), Conservatorul de muzică (1833) anticipau ideea de învățământ superior, iar proiectele academice ale unor cărturari precum episcopul Ghenadie Raț (în anul 1850), Ioan PopoviciDesseanu (în anul 1871), Vasile Goldiș (în anul 1906), Onisifor Ghibu (în anul 1915), Ion Montani (în anul 1924), Memoriile din 18 septembrie 1940, din 11, 20 și 30 ianuarie 1945, din 19 august 1947 ale unor mari personalități arădene înfățișează credința nestrămutată a intelectualității și nu numai a acesteia, că Aradul este îndreptățit, prin strălucita sa istorie, să devină centru universitar.[19] Inspectoratul Școlar Județean Arad s-a înființat in 1 martie 1968. Rețeaua școlară din municipiul Arad totalizează 88 de unități, din care 34 de grădinițe, 14 școli cu clasele I-

IV și I-VIII, o școală privată cu clasele I-IV, 22 de licee și grupuri școlare (3 colegii naționale, un colegiu economic, 2 colegii tehnice, un colegiu particular, un liceu de limbă germană, un colegiu de limbă maghiară, un liceu cu program sportiv, un liceu de artă, 6 licee tehnologice, un liceu particular, 2 licee teologice, un seminar teologic ortodox, un liceu UCECOM), cât și 2 școli ajutătoare, o școală normală, un liceu pentru nevăzători și 2 școli postliceale.

Universități Ulterior anului 1989, învățământul superior a fost reînființat în Arad prin 2 universități: Universitatea de Vest "Vasile Goldiș" (1990) Universitatea "Aurel Vlaicu" (1991) Colegiul Național "Moise Nicoară" Licee Colegiul Național „Moise Nicoară” Colegiul Național "Elena Ghiba Birta"

Liceul Pedagogic "Dimitrie Țichindeal" Colegiul Național "Vasile Goldiș" Colegiul Economic Liceul Teoretic "Adam Müller Guttenbrunn" Colegiul "Csiky Gergely" Liceul de Artă "Sabin Drăgoi" Liceul Teologic Baptist "Alexa Popovici" Liceul Teologic Penticostal Seminarul Teologic Ortodox Liceul cu Program Sportiv Colegiul Tehnic de Construcții și Protecția Mediului Colegiul Tehnic "Aurel Vlaicu" Liceul Tehnologic de Electronică și Automatizări "Caius Iacob" (Liceul CFR) Liceul Tehnologic "Francisc Neuman" Liceul Tehnologic de Industrie Alimentară Liceul Tehnologic de Transporturi Auto "Henri Coandă" Liceul Național de Informatică Liceul Tehnologic "Iuliu Moldovan" (Liceul Forestier) Liceul UCECOM Spiru Haret Colegiul Particular "Vasile Goldiș" Liceul Special "Sfânta Maria" | pentru copii cu dizabilități

Sănătate În oraș funcționează Spitalul Clinic Județean de Urgență, Spitalul Clinic Municipal(acesta s-a unit cu Spitalul Clinic Județean de Urgență) și o serie de spitale și centre medicale de specialitate, publice(Policlinica, Clinica dentară, Spitalul Matern, etc.) și private (MedLife Genesys, Laser System, Mediqua etc.).

Cultură Palatul Cultural din Arad Festivaluri Festivalul Internațional de Teatru Clasic (Ediția XXI în 2015) Festivalul Internațional Euromarionete (Ediția XVI în 2015) Festivalul Internațional de Teatru în limba franceză „Amifran” (Ediția XXIII în 2015) Festivalul Internațional de Teatru Nou (Ediția III în 2015) Festivalul de film documentar fARAD (Ediția II în 2015) Media Art Festival (Ediția II în 2015)

Festivalul Național de Literatură „Discuția Secretă” (Ediția II în 2015) Festivalul de Literatură Zilele Doinaș (Ediția I în 2015) Festivalul de muzică americană și jazz Festivalul Internațional de Jazz Gala de Operă Open Air Festivalul Minorităților Târgul Meșterilor Populari Zilele Aradului - în luna august Festivalul Vinului — în septembrie/octombrie Festivalul internațional de muzică și dans „Ghiocelul de Argint” Teatru Teatrul Clasic "Ioan Slavici" Teatrul de Marionete Arad Teatrul Vechi, sau Teatrul Hirschl Muzică clasică Filarmonica de Stat Arad, etatizată în 1948, o dată cu venirea lui Nicolae Brânzeu la Arad, își va continua tradiția muzicală arădeană marcată în anul 1833 de înființarea celui de-al șaselea Conservator din Europa, după cele de la Paris, Praga, Bruxelles, Viena și Londra.

Instituții de cultură

Centrul Cultural Județean Arad Casa de Cultură a Municipiului Arad Biblioteca Județeană „A.D. Xenopol” Arad Media Presa scrisă Primul ziar tipărit la Arad a fost săptămânalul de limbă germană Arader Kundschaftsblatt în anul 1837, sub redacția lui Franz Schwester, care în 1840 începe tipărirea și variantei în limba maghiară, Aradi Hirdeto. La 1 iulie 1848 apare săptămânalul Der Patriot, publicat de Joseph Schmidt.[20] Primul periodic arădean tipărit în limba română, a fost gazeta Speranța, apărută între 1 februarie - 15 decembrie 1869[21] și ulterior între 10 ianuarie - 13 iunie 1872, periodic considerat „unica și prima foaie bisericească a românilor ortodocși din Ungaria și Ardeal”[22]. Mai târziu, în anul 1877, apare revista, Biserica și școala, cu existență neîntreruptă până în 1948.

În 1897 apare ziarul Tribuna Poporului, sub redacția lui Ioan Russu-Șirianu, care în 1904 își schimbă numele în Tribuna, iar în 1905 redactorul devine Sever Bocu. Tribuna fuzionează în 1912 cu ziarul Românul, înființat în 1911 ca organ de presă al Partidului Național Român din Ungaria și Transilvania. În perioada 1916 - 1940, în Arad mai apar următoarele publicații literare: Pagini literare (1916), Genius (19241925), Salonul literar (19251926), Laboremus (1926), România literară (1930), Hotarul (1933-1940), Înnoirea (1937-1940) și Litera (19381939)[23].

După revoluție, apar noi surse de informare, “Tribuna Aradului” (1990-1991), "Curierul Aradului" și "Libertatea Aradului" (19911997). În prezent, presa scrisă cuprinde o varietate de publicații: Jurnal Arădean, cel mai vechi cotidian local, apărut în anul 1944, care a purtat succesiv denumirea de Patriotul, Flacăra roșie și

Adevărul (denumire schimbată la începutul anului 2008, prin decizie judecătorească în defavoarea ziarului Adevărul de București). După anul 1990 mai apar și Arad Expres, Observator Arădean, Glasul Aradului, Oglinda de Vest, Realitatea, Buletinul de Arad, Ziarele Munca, Piața Aradului și Informația Aradului acestora adăugându-se cotidianul de limba maghiară, Nyugati Jelen.

De-asemenea, a fost înființată Agenția de Presă a Județului Arad NewsAr. Reviste de cultură: ARCA - editată de Uniunea Scriitorilor (filiala Arad) Avancronica - lunar arădean de cultură și civilizație - editat de Casa de Cultură a Municipiului Arad Relief (revistă) - editată de Fundația Culturală Ioan Slavici Presa online: în ordine cronologică - Aradon, NewsAr, Actualități Arad, Vestic, Arq, Live Arad, Special Arad, Arad24 Presa radiofonică

Presa radiofonică națională retransmite pe frecvențe locale programele naționale și locale de știri, divertisment și publicitate. Posturile de radio care emit la Arad, pe frecvențe locale sunt: Europa FM (89,3 Mhz) Pro FM (92,1 Mhz) Magic FM (92,7 Mhz) Radio Trinitas (94,2 Mhz) Național FM (95,5 Mhz) Kiss FM (97,0 Mhz) Radio Arad (99,1 Mhz) Virgin Radio (99,8 Mhz) Alt FM (102,0 Mhz) Arad FM (102,9 Mhz) Digi FM (105,3 Mhz) Radio CNM AM (1602 Mhz) Joy FM (93,4 Mhz) În Arad se recepționează toate radiourile SRR România, posturilor care emiț pe frecvențe naționale, cât și unele posturi de radio din Ungaria (Județele Bekes și Csongrad) și Serbia (Voivodina).

Televiziunea Prima televiziune privată din Arad s-a înființat în 1990, numită TV Arad (TVA). Info TV, televiziune cu conținut propriu a fost cunoscută inițial

sub denumirea "Intersat" (1994) și ulterior RCS până la adoptarea prezentului nume.

Ulterior acesteia a apărut și West TV Regional, cu acoperire în 11 județe[24].

Totodată au apărut și televiziunile on-line Newsarad TV, Baricada TV și Goldiș TV, aceasta din urmă fiind prima televiziune universitară online din Vestul României. Studioul local Pro TV Arad transmite doar știri locale, reluând în rest programul național.

Edituri După Revoluția din decembrie 1989 s-au remarcat edituri precum: Editura Fundației Culturale Ioan Slavici Editura Mirador Editura Gutenberg Univers Sport Fotbal FC UTA Arad - Bătrâna Doamnă a fotbalului românesc, cea mai titrată echipă din provincie după numărul de campionate naționale câștigate (6).

CS Gloria CTP Arad - fondat în 1913, este unul dintre cele

mai vechi cluburi de fotbal din România. În prezent evoluează în liga a IV-a.

Banatul Sînnicolau Mic - liga a IV-a Atletico Arad - liga a V-a Olimpia Bujac - liga a V-a Baschet BC Univ. Goldiș ICIM Arad campioana României de 9 ori, este una dintre cele mai titrate echipe de baschet din țară BC West Olympia Phoenix Arad Polo AMEFA Arad Rugby CS UAV Arad Tenis de câmp Competiții BRD Arad Challenger Volei UVVG Pro Volei Kaiac CSM Arad Escalada CZEA - Centrul Zonal Ecologic Arad Scufundări - SCUBA CZEA - Centrul Zonal Ecologic Arad Speologie CZEA - Centrul Zonal Ecologic Arad Lupte Greco-Romane

C.S.S. Gloria Arad C.S."Astra" Arad Fundația Lupte Club Gloria Arad Judo CSM Gloria Arad Rapid Arad Personalități Articol principal: Lista personalităților din Arad.

Profesori: Dimitrie Țichindeal Alexandru Gavra Anastasie Șandor Constantin Diaconovici Loga Caius Iacob Nicolae Ștefu Cornelia Bodea Iosif Moldovan Laureați ai premiului Nobel: Stefan Hell Oameni politici:

Lideri comunitari : Aron Chorin Scriitori Ioan Slavici Moise Nicoară Mircea V. Stănescu Vintilă Russu-Șirianu Ștefan Augustin Doinaș Mihai Beniuc Adam Müller-Guttenbrunn Mircea Micu Ioan Alexandru Mircea Mihăieș Gheorghe Schwartz Florin Bănescu Romulus Bucur Emil Șimăndan Viorel Gheorghiță Eginald Schlattner Horia Medeleanu Regizori Géza von Cziffra (1900-1989)

Ștefan Cicio Pop Sever Bocu Vasile Goldiș Ioan Suciu Ion Flueraș Ioan Russu-Șirianu Generali: Piotr Tekeli Franz Rohr

Ștefan Augustin Doinaș, Cetățean de Onoare al Aradului Actori Mariana Buruiană Zoltan Lovas Pictori :

Ivan Tabakovič Mihai Păcurar Cornelia Kocsis Josan Ioan Emil Kett-Groza Dacian Andoni Ladislau Babocsik Francisc Baranyai Onisim Colta Adriana Chirița Iolanda Rosa Mihály Takács Arhitecți : Lajos Szántay Milan Tabacovici Silvestru Răfiroiu Miloș Cristea Sculptori : Delia Brândușescu Ioan Tolan Ferdinand Rosa Compozitori: Ion Vidu Nicolae Brânzeu Sabin Drăgoi Emil Monția Sportivi : Sorin Babii - tir, campion olimpic Emilia Eberle - gimnastă, medaliată olimpică Daniela Dodean - tenis de masă

Monica Brosovszky baschetbalistă Iosif Petschovschi - fotbalist Ladislau Bonyhádi - fotbalist Zoltan Farmati - fotbalist Gheorghe Vaczi - fotbalist Ladislau Brosovszky - fotbalist Flavius Domide - fotbalist Mircea Axente - fotbalist Mircea Petescu - fotbalist Helmuth Duckadam - fotbalist, portar Marcel Coraș - fotbalist Emeric Jenei - fotbalist și antrenor Bakos Stefan - fotbalist si antrenor Relații externe Orașe înfrățite Serbia Zrenjanin, Serbia Israel Atlit (‫)עעתַתלְליִת‬, Israel China Fushun, China Ungaria Gyula, Ungaria Ungaria Hódmezővásárhely, Ungaria Israel Giv'atayim (ִ‫)לְגתַבעְעעתלְיִם‬, Israel Ungaria Pecs, Ungaria Ungaria Budapesta, Ungaria Înfrățit cu sectorul XII Hegyvidék Orașe partenere Anglia Kirklees, Anglia Germania Ditzingen, Germania

Germania Würzburg, Germania Slovacia Trenčín, Slovacia Ungaria Tatabánya, Ungaria Imagini Școala în limba română pentru fete, mai târziu Internatul diecezan de fete, de la inceputul sec. XX - Spital TBC, in prezent una din cladirile Episcopiei Arad

Parcul Reconcilierii din Arad

Catedrala „Sfântul Anton de Padova”, edificată în anul 1904 în stilul renascentist

Catedrala ortodoxă „Sfânta Treime”

Teatrul Clasic ”Ioan Slavici”, inaugurat în anul 1874

Palatul Administrativ din Arad, în nocturnă

Capela Demian-Bocu (construită în 1932) din Cimitirul Eternitatea Vezi și Lista primarilor Aradului Listă de clădiri din Arad Listă de episcopi ai Aradului Listă de personalități din orașul Arad Bibliografie Horia Medeleanu - Aradul între mit și adevăr istoric, Editura Concordia, Editura Flacăra Roșie, 2010, ISBN 978973-1745-70-1 Gheorghe Lanevschi, Aradul vremurilor de mult apuse 18431914, Editura Polis, Cluj, 2005, ISBN 973 834156 6 Ujj Janos, Lanevschi Gheorghe, „ARAD patrimoniul cultural construit”, Editura Brumar Timișoara Lanevschi Gheorghe, Újj János, Arad - patrimoniul cultural construit - the heritage, Editura Brumar, ediția I, 2007, ISBN 978-973-

602-261-6; ediția a II-a, 2008, ISBN 978-973-602. Foto: Bodo Gavril, Bodo Iudita ARAD, monografia orașului de la începuturi până la 1989, Editura NIGREDO, 1999, ISBN 973-99246-4-6 Lectură suplimentară Arad, mic îndreptar turistic, I. Voledi, Editura Meridiane, 1966 Note ^ a b „Recensământul Populației și al Locuințelor 2002 - populația unităților administrative pe etnii”.

Kulturális Innovációs Alapítvány (KIA.hu - Fundația Culturală pentru Inovație).

Accesat în 6 august 2013. ^ a b Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: „Tab8. Populația stabilă după etnie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România. iulie 2013. Accesat în 5 august 2013. ^ Rezultatul alegerilor locale din 2020, Biroul Electoral Central[*] ^ https://www.unicode.org/iso159 24/iso15924-codes.html Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)

^ Claudia Untaru. „Orașul de pe Mureș a avut inițial numele cavalerului Orod, după care a primit o ușoară modificare, ajungând „Arad"”. Accesat în 2 martie 2019. ^ Kovács Klára. „Cetatea Aradului”. Accesat în 2 martie 2019. ^ Untaru Claudia (6 octombrie 2016). „Prima bancă de economii și credite de pe actualul teritoriu al României a funcționat în Arad”. Adevărul.

Accesat în 20 ianuarie 2018. ^ „Fosta Bancă de Credit AradCityGuide”.

Aradcityguide. Accesat în 20 ianuarie 2018. ^ Arad Romania :: Primaria Municipiului Arad (fpg) ^ Arad Romania :: Primaria Municipiului Arad (fpg) ^ a b Arad Romania :: Primaria Municipiului Arad (fpg) ^ a b c d e Arad Romania :: Primaria Municipiului Arad (fpg) ^ Raularian Rusu, Organizarea spațiului geografic în Banat, Editura Mirton, Timișoara, 2007, p. 22

^ Geografia României Vol. IV, Editura Academiei Române, 1992 ^ Recensământul maghiar din 1910 ^ Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: „Tab13. Populația stabilă după religie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România. iulie 2013. Accesat în 5 august 2013. ^ „Rezultatele finale ale alegerilor locale din 2020” (Json). Autoritatea Electorală Permanentă. Accesat în 2 noiembrie 2020. ^ de pe pagina C.N. Moise Nicoară ^ Istoric - Prezentare, uav.ro accesat la 21 octombrie 2013 ^ Hirlapirodalmunk 1848–49ben. ^ Mihaela Bedecean - Presa ecleziastica românească din Transilvania în perioada 18501875 ^ Istoria mass-mediei arădene ^ Presa literară arădeană ^ Consiliul Național al Audiovizualului - Lista licențe TV regionale 2013 Legături externe Commons

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Arad La Wikivoyage găsiți un ghid turistic despre Arad Portal icon Portal Banat Primăria Arad Harta interactivă Arad Imagini Imagini vechi din Arad Etnografie Muzeul virtual al monumentelor etnografice în aer liber din România (zona etnografică Arad) [arată] v•d•m Subdiviziunile administrative ale județului Arad [arată] v•d•m Reședințele județelor României [ascunde] v•d•m Cele mai populate orașe ale României Orașele cu mai mult de 50 000 de locuitori conform recensământului din anul 2011 Peste 1 000 000 de locuitori București (1.883.425 loc.)

Stema României

Peste 300 000 de locuitori Cluj-Napoca (324.576 loc.) · Timișoara (319.279 loc.)

Peste 200 000 de locuitori Iași (290.422 loc.) · Constanța (283.872 loc.) · Craiova (269.506 loc.) · Brașov (253.200 loc.) · Galați (249.432 loc.) · Ploiești (209.945 loc.)

Peste 100 000 de locuitori Oradea (196.367 loc.) · Brăila (180.302 loc.) · Arad (159.074 loc.) · Pitești (155.383 loc.) · Sibiu (147.245 loc.) · Bacău (144.307 loc.) · Târgu Mureș (134.290 loc.) · Baia Mare (123.738 loc.) · Buzău (115.494 loc.) · Botoșani (106.847 loc.) · Satu Mare (102.411 loc.)

Peste 75 000 de locuitori Râmnicu Vâlcea (98.776 loc.) · Drobeta-Turnu Severin (92.617 loc.) · Suceava (92.121 loc.) · Piatra Neamț (85.055 loc.) · Târgu Jiu (82.504 loc.) · Târgoviște (79.610 loc.) · Focșani (79.315 loc.) · Bistrița (75.076 loc.)

Peste 50 000 de locuitori Tulcea (73.707 loc.) · Reșița (73.282 loc.) · Slatina (70.293

loc.) · Călărași (65.181 loc.) · Alba Iulia (63.536 loc.) · Giurgiu (61.353 loc.) · Deva (61.123 loc.) · Hunedoara (60.525 loc.) · Zalău (56.202 loc.) · Sfântu Gheorghe (56.006 loc.) · Bârlad (55.837 loc.) · Vaslui (55.407 loc.) · Roman (50.713 loc.) [arată] v•d•m Localități traversate de DN7 Informații bibliotecare GND: 4079813-6 MusicBrainz: c8d064b4-e3cd-4f4a-b961c94d26022901 NKC: ge635749 VIAF: 143988531 WorldCat Identities (via VIAF): 143988531 Categorii: Localități urbane din județul AradMunicipii din RomâniaAradLocalitatemartir din România Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare

Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons Wikivoyage În alte limbi Български Deutsch Ελληνικά English Español

Français Magyar Српски / srpski Türkçe Încă 60 Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 20 aprilie 2021, ora 18:41.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

Cintei, Arad De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Cintei — sat — Cintei se află în RomâniaCinteiCintei Cintei (România) Poziția geografică Coordonate: 46°26′37″N 21°33′51″E Țară Flag of Romania.svg România Județ Județul Arad Comună Zărand SIRUTA 12830 Populație (2011) - Total 1.272 locuitori

Fus orar EET (+2) - Ora de vară (DST) EEST (+3) Cod poștal 317416 Prezență online GeoNames Modificați la Wikidata Modifică date / text Consultați documentația formatului Cintei este un sat în comuna Zărand din județul Arad, Crișana, România.

Cintei în Harta Iozefină a Comitatului Arad, 1782-85 Personalități Cornel Iancu (1874 - 1956), deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia 1918 Judeţul Arad Acest articol despre o localitate din județul Arad este deocamdată un ciot.

Puteți ajuta Wikipedia prin dezvoltarea lui.

Cornel Iancu De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Question book-4.svg Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.

Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.

Cornel Iancu Cornel Iancu p97.png Cornel Iancu, deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia Date personale Născut 1874 Cintei, Comitatul Arad Decedat 1956 Cetățenie Flag of Romania (1952–1965).svg România Modificați la Wikidata Ocupație Avocat Activitate Partid politic Partidul Național-Țărănesc Modificați la Wikidata Modifică date / text Consultați documentația formatului Cornel Iancu ( n. 1874, Cintei, Comitatul Arad- d. 1956) a fost un avocat din Arad și delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918 în calitate de reprezentant al Cercului Arad, [1] județul Arad și al PNR. A fost membru al Marelui Sfat Național Român, deputat și senator PNȚ.

Note ^ Ioan Străjan, Membrii de drept ai Marii Adunării Naționale de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918, extras din Gazeta Oficială, nr. 1–12 și 14– 15/1918, fond Direcția Județeană Alba a Arhivelor Naționale, Dacoromania, Nr. 67, 2013 Legături externe http://www.dacoromaniaalba.ro/nr67/gazeta.htm Vezi și Lista delegaților la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia Flag of Romania.svg Acest articol biografic despre un român este un ciot. Puteți ajuta Wikipedia prin completarea lui!

Categorii: Nașteri în 1874Decese în 1956Delegați la Marea Adunare Națională de la Alba IuliaMembri PNȚMembri ai Marelui Sfat Național RomânDeputați româniSenatori româniTransilvăneniAvocați români Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții

Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte limbi Adaugă legături

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 3 noiembrie 2020, ora 12:48.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

Râul Crișul Alb De la Wikipedia, enciclopedia liberă (Redirecționat de la Crișul alb) Sari la navigareSari la căutare Râul Crișul Alb RO AR Tarmure 22.jpg Crișul Alb la Țărmure, județul Arad Date geografice Bazin hidrografic bazinul Dunării[*] Modificați la Wikidata Zonă de izvorâre Munții Apuseni Emisar Crișul Dublu Date hidrologice Lungimea cursului de apă 236 km Modificați la Wikidata Debit mediu 23,5 m³/s Date generale Țări traversate România: Județul Hunedoara, Județul Arad Ungaria: Comitatul Békés

Afluenți de stânga Valea Albă, Valea Laptelui, Plai, Buceș, Bucureșci, Luncoiu, Țebea, Vălișoara, Unguroiu, Valea Văleni, Birtin, Vața, Prăvăleni, Valea Mare, Valea Rea, Sighișoara Mustești, Bodești, Almaș, Chișindia, Canalul Morilor Gut, Cigher, Chișer, Canalul Morilor Afluenți de dreapta Artan, Brad, Junc, Ribița, Baldovin, Obârșia, Ociu, Hălmăgel, Leasa,

Valea Leucii, Glimea, Valea Ursului Talagiu, Tăcașele, Zimbru, Feniș, Crocna, Dumbrăvița, Craicova, Topasca, Sebiș Principalele localități traversate România: Brad, Baia de Criș, Talagiu Gurahonț, Dieci, Sebiș, Ineu Sicula Chisineu Cris Varsand Ungaria: Gyula, Békés Modifică date / text Consultați documentația formatului Crișul Alb este un râu ce izvorăște din Munții Apuseni și străbate România și Ungaria prin depresiunile Brad, Gurahonț, Zărand, Dealurile de Vest, Câmpia de Vest vărsându-se ulterior în Râul Crișul Dublu din Ungaria, unindu-se cu Crișul Negru. Pe o porțiune de 500 metri râul

marchează frontiera românoungară.

Numele provine din forma latină atestată Crisola, care la rândul său poate proveni fie din adjectivul grecesc Χρισός : „aurit”, din cauza prundișului aurifer, fie din limba dacică, presupunând că etimonul krísos ar fi avut semnificația de „negru”[1], în care caz denumirea de Crișul Alb este un oximoron iar cea de Crișul Negru un pleonasm.

Cuprins 1 Galerie de imagini 2 Referințe 3 Bibliografie 4 Legături externe Galerie de imagini Crișul Alb la Crișan, județul Hunedoara

Crișul Alb la Zdrapți, județul Hunedoara

Crișul Alb la Brad, județul Hunedoara Referințe ^ Katičic', Radislav. Ancient Languages of the Balkans, Part One. Paris: Mouton, 1976: 150.

Bibliografie Administrația Națională Apelor Române - Cadastrul Apelor - București Institutul de Meteorologie și Hidrologie - Rîurile României București 1971 Trasee turistice - județul Arad [1] Trasee turistice - județul Hunedoara [2] Legături externe FOTO Legenda Crișurilor-Trei tineri au fost transformați în stană de piatră de Vâlva Comorii, iar drumul pe care au umblat a fost invadat de ape curgătoare, 13 aprilie 2013, Florina Barbu, Adevărul Hărți Harta județului Alba [3] Harta județului Hunedoara [4] Harta interactivă județul Arad [5] Categorii: Bazinul CrișuriRâuri din județul

HunedoaraRâuri din județul AradRâuri din comitatul Bichiș Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte

Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons În alte limbi Български Deutsch English Español Polski Português Русский Српски / srpski Svenska Încă 14 Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 7 martie 2021, ora 11:14.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare. Șimand, Arad De la Wikipedia, enciclopedia liberă (Redirecționat de la Șimand) Sari la navigareSari la căutare Question book-4.svg

Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.

Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține. Șimand — sat și reședință de comună[*] — Șimand se află în RomâniaȘimandȘimand Șimand (România) Localizarea satului pe harta României Coordonate: 46°25′42″N 21°27′17″E Țară Flag of Romania.svg România Județ Județul Arad Comună Șimand SIRUTA 12359 Atestare documentară 1290 Suprafață - Total 100,28 km² Populație (2011) - Total 3.982 locuitori - Densitate 39,95 loc./km² Fus orar EET (+2) - Ora de vară (DST) EEST (+3) Cod poștal 317335 Prefix telefonic +40 x57[1] Prezență online

GeoNames Modificați la Wikidata Șimand în Harta Iosefină a Comitatului Arad, 1782-85 Șimand în Harta Iosefină a Comitatului Arad, 1782-85 Modifică date / text Consultați documentația formatului Șimand (în maghiară: Alsósimánd, în germană: Schimand) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Arad, Crișana, România.

Cuprins 1 Așezare 2 Populația 3 Istoric 4 Economie 5 Turism 6 Personalități 7 Note 8 Legături externe Așezare Localitatea se situează în zona de contact a Câmpiei Aradului cu Câmpia Crișurilor, pe Canalul Morilor, la o distanță de 30 km față de municipiul Arad și se întinde pe o suprafață de 10028 ha.

Populația așezării număra la ultimul recensământ 4.016 locuitori. Din punct de vedere etnic, populația avea următoarea structură: 87,2% români, 4,8% maghiari, 7,0% rromi, 0,9% germani și 0,1% alte naționalități și populație nedeclarată.

Istoric Prima atestare documentară a localității Șimand datează din anul 1290, dar urmele locuirii de pe acest teritori se pierd în negura timpului. Pe teritoriul satului s-a identificat în locul numit "Grozdoaia" o necropolă sarmatică (sec. I. î.Hr.-I. d.Hr.) în care s-au găsit podoabe de chihlimbar, oglinzi din plumb și un vas ceramic dacic.

Economie Din punct de vedere economic, agricultura este ramura de bază, cultivarea pământului, legumicultura și creșterea animalelor fiind principalele preocupări ale locuitorilor din Șimand.

Turism

Populația

Deși pentru mulți turiști Șimandul reprezintă o zonă de tranzit, dotările realizate în ultimii ani de-a lungul drumului european, la care se adaugă ospitalitatea locuitorilor, fac ca popasurile făcute în această localitate să fie mult mai plăcute.

Personalități Ioan Mormăilă (1870 - ?), deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, 1918 Izidor Mormăilă (1874 - 1943), deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, 1918 Note ^ x indică operatorul telefonic; 2 pentru Romtelecom; 3 pentru alți operatori de telefonie fixă Legături externe Pagina web oficială a comunei Șimand [ascunde] v•d•m Subdiviziunile administrative ale județului Arad Reședința Arad (159.074 loc.)

Stema judeţului Arad Plasament în România Orașe

Chișineu-Criș (7.987 loc.) · Curtici (7.453 loc.) · Ineu (9.260 loc.) · Lipova (10.313 loc.) · Nădlac (7.398 loc.) · Pâncota (6.946 loc.) · Pecica (12.762 loc.) · Sântana (11.428 loc.) · Sebiș (5.979 loc.)

Comune Almaș · Apateu · Archiș · Bata · Bârsa · Bârzava · Beliu · Birchiș · Bocsig · Brazii · Buteni · Cărand · Cermei · Chisindia · Conop · Covăsânț · Craiva · Dezna · Dieci · Dorobanți · Fântânele · Felnac · Frumușeni · Ghioroc · Grăniceri · Gurahonț · Hălmagiu · Hălmăgel · Hășmaș · Ignești · Iratoșu · Livada · Macea · Mișca · Moneasa · Olari · Păuliș · Peregu Mare · Petriș · Pilu · Pleșcuța · Săvârșin · Secusigiu · Seleuș · Semlac · Sintea Mare · Socodor · Șagu · Șeitin · Șepreuș · Șicula · Șilindia · Șimand · Șiria · Șiștarovăț · Șofronea · Tauț · Târnova · Ususău · Vărădia de Mureș · Vârfurile · Vinga · Vladimirescu · Zăbrani · Zădăreni · Zărand · Zerind · Zimandu Nou Sate

Listă de localități din județul Arad Categorie: Sate din județul Arad Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare

Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte limbi ‫مصرى‬ Cebuano Magyar Polski Srpskohrvatski / српскохрватски Српски / srpski Татарча/tatarça Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 15 septembrie 2020, ora 16:02.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

Ioan Mormăilă De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Ioan Mormăilă Date personale Născut 28 ianuarie 1870 Șimand, județul Arad Decedat secolul al XX-lea Șimand, județul Arad Naționalitate România

Cetățenie Flag of Romania.svg România Modificați la Wikidata Ocupație agricultor Modifică date / text Consultați documentația formatului Ioan Mormăilă (n. 28 ianuarie 1870, Șimand, județul Arad – d. secolul XX, Șimand, județul Arad) a fost un deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918 [1]:p. 90[2].

Cuprins 1 Biografie 2 Activitatea politică 3 Note 4 Bibliografie 5 Lectură suplimentară 6 Legături externe 7 Vezi și Biografie A urmat școala primară, fiind agricultor, dar și primar în Șimandul de Jos.[1]:p. 90.

Activitatea politică Ca deputat în Adunarea Națională din 1 decembrie 1918, Ioan Mormăilă a fost delegat al Cercului electoral Sântana din județul Arad [1]:p.

90.

Note ^ a b c Ioan I. Șerban, Dorin Giurgiu, Ionela Mircea, Nicolae Josan, Dicționarul personalităților Unirii. Trimișii românilor transilvăneni la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, Muzeul Național al Unirii, Alba Iulia, 2003, ISBN 973-8141-90-7. ^ Rezoluțiunea Adunării Naționale de la Alba Iulia, pe site-ul Institutului Național al Patrimoniului, accesat la 6 mai 2018 Bibliografie Ioan I. Șerban, Dorin Giurgiu, Ionela Mircea, Nicolae Josan, Dicționarul personalităților Unirii. Trimișii românilor transilvăneni la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, Muzeul Național al Unirii, Alba Iulia, 2003, ISBN 973-8141-90-7.

Lectură suplimentară

Gelu Neamțu, Mircea VaidaVoevod, 1 decembrie 1918.

Mărturii ale participanților, vol. I-II, Editura Academiei Române, București, 2005, ISBN 973-27-1258-9 (vol. I); ISBN 973-27-1264-3 (vol. II).

Daniela Comșa, Eugenia Glodariu, Maria M. Jude, Clujenii și Marea Unire, Muzeul Național Transilvania, Cluj-Napoca, 1998.

Florea Marin, Medicii și Marea Unire, Editura Tipomur, Târgu Mureș, 1993.

Silviu Borș, Alexiu Tatu, Bogdan Andriescu, (coord.), Participanți din localități sibiene la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, Editura Armanis, Sibiu, 2015.

Legături externe Membrii de drept ai Marii Adunării Naționale de la AlbaIulia din 1 decembrie 1918, lista publicată în „Gazeta Oficială”, Sibiu, nr. 1, 1/14 decembrie 1918 1 decembrie 1918, Marea Unire de la Alba Iulia. Mărturii, documente și semnificații Delegații aleși convocați la Adunarea Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918.

Centenarul României. Accesat la 30 noiembrie 2018.

Vezi și Lista delegaților la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia Categorii: Nașteri în 1870Decese în secolul al XXleaDelegați la Marea Adunare Națională de la Alba IuliaAgricultori româniPrimari din România Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici

Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte limbi Adaugă legături Ultima editare a paginii a fost efectuată la 19 februarie 2020, ora 23:26.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

Izidor Mormăilă De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Izidor Mormăilă Date personale Născut 1874 Șimand, județul Arad Decedat 1943 Șimand, județul Arad Naționalitate România

Cetățenie Flag of Romania.svg România Modificați la Wikidata Ocupație agricultor Modifică date / text Consultați documentația formatului Izidor Mormăilă (n. 1874, Șimand, județul Arad – d.

1943, Șimand, județul Arad) a fost un deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918 [1]:p. 90[2].

Cuprins 1 Biografie 2 Activitatea politică 3 Note 4 Bibliografie 5 Lectură suplimentară 6 Legături externe 7 Vezi și Biografie A urmat șase clase primare, fiind agricultor, dar și membru al Partidului Național Român [1]:p. 90.

Activitatea politică Ca deputat în Adunarea Națională din 1 decembrie 1918 a fost delegat al Cercului electoral Sântana din județul Arad [1]:p. 90.

Note ^ a b c Ioan I. Șerban, Dorin Giurgiu, Ionela Mircea, Nicolae Josan, Dicționarul personalităților Unirii. Trimișii românilor transilvăneni la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, Muzeul Național al Unirii, Alba Iulia, 2003, ISBN 973-8141-90-7. ^ Rezoluțiunea Adunării Naționale de la Alba Iulia, pe site-ul Institutului Național al Patrimoniului, accesat la 6 mai 2018 Bibliografie Ioan I. Șerban, Dorin Giurgiu, Ionela Mircea, Nicolae Josan, Dicționarul personalităților Unirii. Trimișii românilor transilvăneni la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, Muzeul Național al Unirii, Alba Iulia, 2003, ISBN 973-8141-90-7.

Lectură suplimentară Gelu Neamțu, Mircea VaidaVoevod, 1 decembrie 1918.

Mărturii ale participanților, vol. I-II, Editura Academiei Române, București, 2005, ISBN 973-27-1258-9 (vol. I); ISBN 973-27-1264-3 (vol. II).

Daniela Comșa, Eugenia Glodariu, Maria M. Jude, Clujenii și Marea Unire, Muzeul Național Transilvania, Cluj-Napoca, 1998.

Florea Marin, Medicii și Marea Unire, Editura Tipomur, Târgu Mureș, 1993.

Silviu Borș, Alexiu Tatu, Bogdan Andriescu, (coord.), Participanți din localități sibiene la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, Editura Armanis, Sibiu, 2015.

Legături externe Membrii de drept ai Marii Adunării Naționale de la AlbaIulia din 1 decembrie 1918, lista publicată în „Gazeta Oficială”, Sibiu, nr. 1, 1/14 decembrie 1918 1 decembrie 1918, Marea Unire de la Alba Iulia. Mărturii, documente și semnificații Delegații aleși convocați la Adunarea Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918.

Centenarul României. Accesat la 30 noiembrie 2018.

Vezi și Lista delegaților la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia Categorii: Nașteri în 1874Decese în 1943Delegați la Marea Adunare Națională de la Alba IuliaAgricultori români Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric

Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte limbi Adaugă legături Ultima editare a paginii a fost efectuată la 29 septembrie 2019, ora 23:40.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

Chișineu-Criș De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Pentru alte sensuri, vedeți Criș (dezambiguizare).

Chișineu-Criș Kisjenő — oraș — Inundația din anul 1932 Inundația din anul 1932 Stemă Stemă

Chișineu-Criș se află în RomâniaChișineuCrișChișineu-Criș Chișineu-Criș (România) Poziția geografică Coordonate: 46°31′21″N 21°30′57″E Țară Flag of Romania.svg România Județ Județul Arad SIRUTA 9459 Atestare documentară 1202 Reședință Chișineu-Criș[*] Localități componente Chișineu-Criș[*], Nădab Guvernare - Primar Florin-Flavius Chereji[*][3] ( PNL, octombrie 2020) Suprafață - Total 119 km² Altitudine 127 m.d.m.

Populație (2011)[1][2] - Total ▼ 7987 locuitori - Densitate 70,08 loc./km² Fus orar UTC+2 Cod poștal 315100 Prezență online site web oficial Modificați la Wikidata GeoNames Modificați la Wikidata Poziția localității Chișineu-Criș Poziția localității Chișineu-Criș

Modifică date / text Consultați documentația formatului Chișineu-Criș (în maghiară Kisjenő, în trad. Ineul Mic) este un oraș în județul Arad, Crișana, România, format din localitatea componentă Chișineu-Criș (reședința), și din satul Nădab. Se află în partea de nord-vest a județului, la 43 km față de municipiul Arad și la 72 de km de municipiul Oradea. Conform recensământului din anul 2011, orașul Chișineu-Criș are o populație de 7.987 locuitori.

Cuprins 1 Geografie 2 Istorie 3 Demografie 4 Politică și administrație 5 Economie 6 Sănătate 7 Atracții turistice 8 Personalități născute aici 9 Note 10 Bibliografie suplimentară 11 Legături externe Geografie Chișineu-Criș este situat la 46° 32' 3" latitudine nordică și la 21° 38' latitudine estică, pe cursul râului Crișul Alb.

Teritoriul administrativ al orașului are o suprafață de 119 km2 și se desfășoară în Câmpia Crișului Alb de-o parte și de alta a râului cu același nume.

Orașul a luat ființă prin unirea localităților Pădureni și Chișineu (Ineul Mic). Din punct de vedere administrativ, localitatea Nădab este sat aparținător orașului Chișineu Criș.

Chișineu-Criș în Harta Iozefină a Comitatului Arad, 1782-85 Cât privește extremitățile orașului, respectiv teritoriul administrativ al orașului, la vest se mărginește cu teritoriul comunei Socodor, la sud cu cel al comunei Șimand, la nord cu cel al comunei Zerind, iar la est cu teritoriul comunei Sintea Mare, cu satele Țipar, Adea și Zărand.

Orașul Chișineu-Criș este traversat de șoseaua națională Arad-Oradea, din care înaintea podului peste Crișul Alb, în direcția Arad-Oradea, se desprinde șoseaua națională spre punctul de trecere al

frontierei Vărșand. Calea ferată Arad-Oradea se află în partea de est, iar în partea de vest se găsește una din cele mai vechi căi ferate din țară: Pădureni-Grăniceri.

Prezența râului Crișul Alb, ce desparte orașul în două părți, dă posibilitatea practicării unor culturi irigate, folosinduse apa ca sursă de alimentare.

Digurile de protecție, înălțate și refăcute în perimetrul orașului și în aval, în anul 1974, împiedică inundarea localității mai ales primăvara după topirea zăpezilor.

Cât privește așezarea în Europa, orașul parte integrantă a României, face parte din Europa de Est având în general un statut de câmpie tampon între Crișuri și Țara Zarandului.

Istorie Descoperirile arheologice au scos la lumină urme de locuire din anumite perioade istorice datate cu mult înaintea atestării documentare a orașului care aparține anilor

1202-1203, când așezarea a fost menționată sub denumirea de Villa Jeneusol. Sub denumirea de Nodob, satul Nădab este atestat documentar din anul 1334. Cele mai importante descoperiri arheologice care susțin continuitatea locuirii în acest areal au scos la iveală obiecte cu o vechime mai mare de 2500 de ani în mai multe locuri din vatra actuală a orașului. De importanță majoră sunt considerate siturile arheologice în care s-au pus în evidență două așezări datate ca fiind aparținătoare perioadelor cuprinse între secolele III-V și X-XI.

Altă etnie (0,82%) Circle frame.svg Componența confesională a orașului Chișineu-Criș Ortodocși (65,45%) Romano-catolici (7,58%) Reformați (13,73%) Penticostali (2,92%) Baptiști (2,81%) Necunoscută (6,17%) Altă religie (1,3%)

Demografie Circle frame.svg Componența etnică a orașului Chișineu-Criș Români (69,13%) Maghiari (18,06%) Romi (5,84%) Necunoscut (6,12%)

Conform recensământului efectuat în 2011, populația orașului Chișineu-Criș se ridică la 7.987 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 8.343 de locuitori.[1] Majoritatea locuitorilor sunt români (69,14%). Principalele minorități sunt cele de maghiari (19,07%) și romi (5,85%). Pentru 6,14% din populație, apartenența etnică

nu este cunoscută.[2] Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (65,46%), dar există și minorități de reformați (13,73%), romano-catolici (9,59%), penticostali (6,93%) și baptiști (3,82%). Pentru 6,17% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.[4] Chișineu-Criș - evoluția demografică Date: Recensăminte sau birourile de statistică - grafică realizată de Wikipedia Politică și administrație Orașul Chișineu-Criș este administrat de un primar și un consiliu local compus din 15 consilieri. Primarul, FlorinFlavius Chereji[*], de la Partidul Național Liberal, este în funcție din octombrie 2020. Începând cu alegerile locale din 2020, consiliul local are următoarea componență pe partide politice:[5] Partid Consilieri Componența Consiliului

Partidul Național Liberal 5 Partidul Social Democrat 4 Partidul Mișcarea Populară 2 Uniunea Democrată Maghiară din România 2 Partidul Alianța Liberalilor și Democraților 1 Partidul Puterii Umaniste 1 Economie Deși economia orașului este predominant agrară, în ultima perioadă sectorul economic secundar și terțiar au avut evoluții ascendende. Pentru cei mai mulți turiști, Chisineu-Criș este un oraș de tranzit spre centrul și vestul Europei. Cel mai atractiv element turistic al orașului este râul Crișul Alb cu malurile sale cuprinse de o explozie a vegetației, paradis al păsărilor și cu o faună acvatică de excepție.

Cele mai reprezentative fabrici sunt: Maschio-Gaspardo - produce utilaje agricole, fiind și centru de export pentru intreaga

lume, avand in prezent un număr de peste 250 angajați Kromberg & Schubert Romania Na - construită la Nădab, în anul 2001, produce cabluri electrice pentru autoturisme, exportă în U.E., cu peste 2.500 angajați Europlastic (2002) specializată în injecție mase plastice (tălpi încălțăminte sport și accesorii) cu 110 muncitori Nexans - produce cabluri pentru telefonie, cu 60 de angajați Alkoa Europa (2004) specializată în profile de aluminiu, cu 115 angajați Thermopol - specializată în materiale de izolații cabluri Atelmec (profil metal) - cu peste 100 de angajați, cu export în U.E. SC TITUS SRL - produce componente electronice cu peste 100 de angajați Bineînțeles că există și alte unități mai mici bine integrate în harta industrială a orașului.

Desigur că în următorii ani se așteaptă noi investitori, unii dintre aceștia (F.N.C.) și reprezentanții „Hock Metal

Technologies" SRL (fabrică de SDV-uri, cu 200 locuri de muncă) sunt în curs de finalizare a proiectelor, terenurile fiind deja cumpărate de la Consiliul Local ChișineuCriș.

Sănătate La nivelul orașului ChișineuCriș există un Centru de Sănătate, cu un număr de 40 paturi, cabinete private, cabinete ale medicilor de familie, precum și Spitalul privat „Sf. Gheorghe" cu un număr de 85 de paturi, având dotări excepționale inclusiv bloc de operații ultramodern.

Există, de asemenea, laboratoare de diagnostic și cabinete dentare private, care deservesc nu numai populația din oraș ci și cea din zonă.

Atracții turistice Descoperirile arheologice au scos la lumină urme de locuire aparținătoare unor perioade istorice datate cu mult înaintea atestării documentare a orașului care aparține anilor 1202-1203 când așezarea a fost menționată sub denumirea de

villa Jeneusol. Sub denumirea de Nodob, satul Nădab este atestat documentar din anul 1334.

Cele mai importante descoperiri arheologice care sustin continuitatea locuirii în acest areal au scos la iveală obiecte cu o vechime mai mare de 2500 de ani în mai multe locuri din vatra actuală a orașului. De importanță majoră sunt considerate siturile arheologice în care s-au pus în evidență două așezări datate ca fiind aparținătoare perioadelor cuprinse între secolele III-V. și X-XI. Personalități născute aici Viorel-Aurel Șerban (n. 1954), inginer, rector al Universității Politehnica Timișoara.

Gheorghe Gaston-Marin (1918 - 2010), demnitar comunist Note ^ a b „Recensământul Populației și al Locuințelor 2002 - populația unităților administrative pe etnii”.

Kulturális Innovációs Alapítvány (KIA.hu - Fundația Culturală pentru Inovație).

Accesat în 6 august 2013.

^ a b Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: „Tab8. Populația stabilă după etnie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România. iulie 2013. Accesat în 5 august 2013. ^ Rezultatele alegerilor locale din 2020, Autoritatea Electorală Permanentă ^ Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: „Tab13. Populația stabilă după religie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România. iulie 2013. Accesat în 5 august 2013. ^ „Rezultatele finale ale alegerilor locale din 2020” (Json). Autoritatea Electorală Permanentă. Accesat în 2 noiembrie 2020.

Bibliografie suplimentară De la Crisius la Chișineu-Criș, Stela Mătiuț, Editura Mirador, 2012 Legături externe Commons Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Chișineu-Criș Primăria Chișineu-Criș Chișineu-Criș, un oraș fără șomeri și datorii, 18 noiembrie

2013, Untaru Claudia, Adevărul [ascunde] v•d•m Subdiviziunile administrative ale județului Arad Reședința Arad (159.074 loc.)

Stema judeţului Arad Plasament în România Orașe Chișineu-Criș (7.987 loc.) · Curtici (7.453 loc.) · Ineu (9.260 loc.) · Lipova (10.313 loc.) · Nădlac (7.398 loc.) · Pâncota (6.946 loc.) · Pecica (12.762 loc.) · Sântana (11.428 loc.) · Sebiș (5.979 loc.)

Comune Almaș · Apateu · Archiș · Bata · Bârsa · Bârzava · Beliu · Birchiș · Bocsig · Brazii · Buteni · Cărand · Cermei · Chisindia · Conop · Covăsânț · Craiva · Dezna · Dieci · Dorobanți · Fântânele · Felnac · Frumușeni · Ghioroc · Grăniceri · Gurahonț · Hălmagiu · Hălmăgel · Hășmaș · Ignești · Iratoșu · Livada · Macea · Mișca · Moneasa · Olari · Păuliș · Peregu Mare · Petriș · Pilu · Pleșcuța ·

Săvârșin · Secusigiu · Seleuș · Semlac · Sintea Mare · Socodor · Șagu · Șeitin · Șepreuș · Șicula · Șilindia · Șimand · Șiria · Șiștarovăț · Șofronea · Tauț · Târnova · Ususău · Vărădia de Mureș · Vârfurile · Vinga · Vladimirescu · Zăbrani · Zădăreni · Zărand · Zerind · Zimandu Nou Sate Listă de localități din județul Arad Categorii: Localități urbane din județul AradOrașe din județul AradChișineu-Criș Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor

Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons În alte limbi Deutsch English Español Français Magyar Polski Русский Српски / srpski 中文 Încă 16 Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 5 iunie 2021, ora 00:59.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

Hațeg De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare [[wiki]] Acest articol sau această secțiune nu este în formatul standard. Ștergeți eticheta la încheierea standardizării.

Acest articol a fost etichetat în mai 2021 Hațeg Hátszeg Hötzing — oraș — Primăria orașului Hațeg Primăria orașului Hațeg Stemă Stemă Hațeg se află în RomâniaHațegHațeg Hațeg (România) Localizarea orașului pe harta României Coordonate: 45°36′27″N 22°57′0″E

Țară Flag of Romania.svg România Județ Actual Hunedoara county CoA.png Hunedoara SIRUTA 87576 Reședință Hațeg[*] Componență Hațeg[*], Nălațvad, Silvașu de Jos, Silvașu de Sus Guvernare - Primar Adrian-Emilian Pușcaș[*][3] ( PNL, octombrie 2020) Suprafață - Total 61,56 km² Altitudine 315 m.d.m.

Populație (2011)[1][2] - Total ▼ 9685 locuitori - Densitate 157,33 loc./km² Fus orar UTC+2 Prezență online site web oficial Modificați la Wikidata GeoNames Modificați la Wikidata Poziția localității Hațeg Poziția localității Hațeg Hartă de poziționare pentru Hațeg Modifică date / text Consultați documentația formatului Hațeg (în maghiară Hátszeg) este un oraș în județul Hunedoara, Transilvania, România, format din

localitățile componente Hațeg (reședința) și Nălațvad, și din satele Silvașu de Jos și Silvașu de Sus. Are o populație de 9.685 de locuitori. HAȚEG se află în jurisdicția Regionalei Drumuri și Poduri TIMIȘOARA (European 79 & DN 68). Agenția Națională de Administrare Fiscală HAȚEG se află sub autoritatea recunoscută pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice TIMIȘOARA. Localitatea HAȚEG se află la 7 km de stația Subcetate plasată pe magistrala custodiată sub jurisdicția Regionalei de Căi Ferate TIMIȘOARA. Fondurile europene privitoare la HAȚEG sunt accesate prin proiecte validate sub autoritatea Agenției pentru Dezvoltare Regională VEST, cu sediul oficial în TIMIȘOARA. Ocolul Silvic HAȚEG (Munții RETEZAT) se află în jurisdicția recunoscută pentru Garda Forestieră TIMIȘOARA. Oficiul Poștal HAȚEG funcționează sub autoritatea Direcției Regionale de Poștă TIMIȘOARA. Televiziunea regională, pentru

HAȚEG, este TVR TIMIȘOARA. Cuprins 1 Istoric 2 Toponimie 3 Obiective turistice 4 Lăcașurile de cult hațegane 5 Demografie 6 Politică și administrație 7 Galerie de imagini 8 Personalități născute aici 9 Vezi și 10 Note 11 Bibliografie 12 Legături externe Istoric În 1765, localitatea a fost militarizată în întregime și a făcut parte din Compania a IIa de graniță a Regimentului I de Graniță de la Orlat până în 1851, când a fost desființat.

Toponimie Prima mențiune a Țării Hațegului (Terra Harszoc) apare în Diploma Ioaniților din anul 1247. În 1276 aflăm de un nobil hațegan, numit Comes de Haczak. Un alt nobil, Nicolaus de Hatzak, este atestat la 1317.

Alte atestări: Hatzag (1349), villa Hatzak (1360), civitas

Hachzak (1366), Hathzak (1380).[4] Numele poate veni din maghiară, de la hat-szék, adică „șase scaune de judecată”, înțeles ca „districtul celor șase scaune”, ori de la hát-szeg, „cetatea de pe vârful din spate”.[5] O altă ipoteză: harszoc ar veni de la cuvântul hârs, care în limba cumană înseamnă „urs”.

[6] Obiective turistice Mănăstirea Prislop, la 13 km nord-vest de Hațeg, întemeiată de călugarul Nicodim, în 1404, cu sprijinul domnitorului Mircea cel Bătrân. A fost construită în plan triconc și este singura de acest fel din Transilvania. Al doilea ctitor al mănăstirii a fost Domnița Zamfira. Se spune că Domnița Zamfira era foarte bolnavă când a venit la Prislop și s-a vindecat bând apă din izvorul cu puteri tămăduitoare din curtea mănăstirii. Mormântul ei se află în pronaosul bisericii.

Avutul cel mai de preț al mănăstirii este icoana Maicii

Domnului făcătoare de minuni, dăruită tot de domnița Zamfira în 1580.

Unul din stareții mănăstirii, Ioan de la Prislop, a fost timp de 20 de ani (1585-1605) Mitropolit al Transilvaniei.

Părintele Arsenie Boca este considerat al treilea ctitor al mănăstirii pentru că, timp de 41 de ani cât a fost stareț și, apoi, duhovnic al mănăstirii, a reorganizat-o, a reconstruit-o și a pictat-o, dându-i strălucirea de astăzi. Din 1976, Prislopul este mănăstire de maici. În 1991 a fost înființat în incinta ei Seminarul Teologic Monahal Sfânta Ecaterina, cu o durată de școlarizare de cinci ani.

Mănăstirea Cetatea Colț, situată în comuna Râu de Mori Cetatea Colț, se pare că scriitorul Jules Verne a scris despre această cetate, construită de fam. Cândea în sec. XV în apropierea com. Râu de Mori, situată pe vârful unui deal.

Sarmizegetusa, ruinele Ulpiei Traiana Sarmizegetusa se află la 17 km. de Hațeg pe DN68.

Din anul 108 și până în 271 cea

mai importantă metropolă de pe teritoriul Daciei Romane.

Castelul Kendeffy de la Sântămăria-Orlea , acest castel feudal a fost construit în sec.

XVI pe malul Râului Mare - cel mai bine păstrat monument din zonă.

Biserica Sfântul Nicolae din Densuș, construită în sec. XII pe un sit din sec. IV. Foarte bine pastrat cu fresca interioară acest ciudat edificiu al Țării Hațegului a fost obiectul multor controverse iscate între diferiți oameni de știință, dornici de a-i stabili originea. Unii au considerat că la început biserica a fost mausoleul generalului roman Longinus Maximus, ucis de daci; alții vorbeau de un fost templu roman al zeului Marte; Nicolae Iorga plasează construirea monumentului în secolul al XVI-lea, iar istoricul de artă Vătășeanu, în ultimul sfert al secolului al XIII-lea.

Se presupune că biserica veche din Densuș a suferit mari modificări de-a lungul timpului și, în special, la sfârșitul secolului al XIII-lea.

Construită din bolovani de râu, caramidă cu inscripții romane,

capiteluri, pietre funerare, tuburi de canalizare etc., luate desigur din Ulpia Traiana, biserica din Densuș are un aspect straniu, stârnind totodată admirație și uimire. În semiîntunericul care stăpânește interiorul acestei masive construcții se disting cu greu fragmente de pictură rămase peste ani. Picturile de pe registrele superioare ale pereților naosului ca și de pe altar aparțin zugravului Ștefan. Semnătura cu care acesta și-a pecetluit opera se poate vedea și azi. Profilate pe un fond ultramarin, figurile executate vădesc realele calități artistice ale meșterului.

Particularitățile operei zugravului Ștefan ne trimit cu gândul la pictura bisericii Sf. Nicolae din Curtea de Argeș, realizată în secolul al XIV-lea.

Asemănarea duce la presupunerea că acest meșter ar fi fost un reprezentant al artei din Țara Românească în Transilvania.

Biserica Reformată-Calvină Sântămărie Orlea, biserică reformată, odinioară ortodoxă, ridicată în piatră de cnezii din

familia Cândea la sfârșitul sec.

XIII în stil romantic, alcătuită dintr-o navă dreptunghiulară tăvănită, cu turn decroșat pe fațada de vest, tribună de lemn pe stâlpi de zid la vest, și un altar dreptunghiular boltit în cruce pe nervuri. În interior se află un ansamblu de pictură murală comportând trei straturi realizate în trei etape succesive: primul, cuprinzând două cruci de consacrație, aparținând chiar etapei construirii bisericii; al doilea, opera a unui pictor peregrin originar din sudvestul peninsulei Balcanice, datat printr-o inscripție fragmentară la 1311, căruia îi pot fi atribuite picturile din naos; al treilea strat reprezentat de picturile din altar, datorate, se pare unui pictor local și de cele de pe pereții de sub tribună, datorate unui pictor peregrin de formație occidentală, datând probabil din perioada anilor 1400.

Parcul Național Retezat, declarat parc național în 1935, rezervația Retezat (cu peste 80

lacuri glaciare) este unul din cele mai importante destinații turistice.

Cabane și situri turistice în Gura Zlata, Râușor, Lăpușnicu Mare, Pietrele, Rotunda, Buta, Bucura, Zănoaga, Poiana Pelegii, Câmpușel, Stâna de Râu, Râu Mare.

Rezervația de zimbri, la 3 km de oraș pe DN66, cea mai renumită rezervație de creștere a zimbrilor.

Lăcașurile de cult hațegane Biserica ortodoxă „Sfântul Ierarh Nicolae”.

Centru al vechiului district hunedorean omonim, spre care gravitau toate localitățile din împrejurimi, orașul Hațeg a constituit un important punct strategic și comercial pe harta Transilvaniei medievale. Cu toate acestea, din punct de vedere bisericesc, comunitatea românească din localitate, umilă ca stare socială, nu a reușit să se remarce în vreun fel pe scena confesională a comitatului. Nobilimea, așezată statornic în Hațeg abia din secolul al XVII –lea nu mai era nici ea interesată la aceea dată

de ridicarea unor edificii trainice din piatră, comparabile ca dimensiuni și valoare artistică cu vechile ctitorii cneziale de odinioară ale înaintașilor. Existența unei biserici modeste de-a lungul întregii perioade medievale, asemănătoare lăcașurilor de cult din satele iobăgești hațegane, nu trebuie, așadar, să surprindă. În anul 1516, când „pop Filip ot Hațag” inciza o inscripție slavonă pe soclul altarului bisericii mitropolitane din Feleac, aceasta deservea deja obștea românească locală.

Cândva în cursul secolului al XVII –lea, în locul acelui edificiu a fost ridicată, la marginea târgului, înspre actualul sat General Berthelot, o biserică de lemn, in care slujeau, în 1681, preoții Gheorghe, Mihai, Gheorghe și Găină; transferată în posesia uniților după 1701, aceasta apare menționată pe harta iosefină a Transilvaniei (17691773). La o dată neprecizabilă, în paralel cu aceasta s-a ridicat încă un edificiu, tot din bârne, în cimitirul vechi din hotarul nordic al localitătii menționat si el în izvorul cartografic

austriac citat; pe un Liturghier (București, 1728), păstrat la Silvașu de Jos, este însemnat: „Această Sfântă Liturghie iaste a sfintei beserici acei din deal a Hațegului, Matei Șora paroh, 1807”. Cu refacerile de rigoare, ea a supraviețuit până în jurul anului 1824, când a fost dezasamblată și mutată în satul hațegan Balomir; un fragment de coloană romană, provenită, potrivit tradiției locale, de la masa prestolului, îi marca poziționarea. Ușile împărătești, împodobite de „popa Simion Zugrav” din Pitești în anul 1777, și câteva icoane valoroase, purtând semnătura lui „Vasile Theodorovici, malăr, 1828”, au fost transferate la noul edificiu de zid, registrul prăznicarelor fusese mutat la Galați, iar friza profeților și cea a apostolilor la Șerel. În contextul marilor tulburări confesionale de la începutul secolului al XVIII-lea, dată fiind opoziția preoțimii hațegane față de unirea cu Biserica Romei, trebuie să fi apărut și celălalt lăcaș de cult, tot din lemn, aparținător obștii ortodoxe a târgului. Întradevăr, pe harta iosefină, în

partea centrală a localității, este menționat încă un edificiu, din păcate, nu se poate preciza dacă este înaintașul bisericii ortodoxe actuale sau al celei reformate. În tabelele conscripțiilor epocii moderne, aceste lăcașuri de cult apar deja bine individualizate, anume unite în anii 1733 și 1750 și separate confesional la 1761-1762; între anii 1782 și 1795, cea unită a revenit „greco-răsăritenilor”.

Continuatoarele acestora au fost două edificii de zid, situate, la mică distanță una de cealaltă, în apropierea pieței centrale a Hațegului. Prima în ordine cronologică este biserica „Sfântul Ierarh Nicolae”, înscrisă pe lista monumentelor istorice românești (HD-II-m-B03327). Lăcașul, renovat în anii 1980 - 1982 după o inscripție pe zidul exterior al altarului în dreapta porții de intrare - și 1990-1991, este compus dintrun altar semicircular nedecroșat, o navă dreptunghiulară spațioasă, compartimentată în naos și pronaos, și un turn clopotniță zvelt, cu fleșă ascuțită. Biserica

a fost construită între anii 1821 și 1828, în timpul păstoririi preotului Ioan Maximilian, cu sprijinul a doi căpitani sârbi de la Regimentul grăniceresc din Hațeg, deservind până în prezent, fără întrerupere, obștea ortodoxă a orașului, conscripția din anii 1829-1831 o menționează ca atare.

Lăcașul, renovat ultima oară în 1998, este acoperit integral cu tablă. Decorul iconografic inițial, executat în 1928 de Ilie Chidu din Sibiu, a fost reînnoit în 1980 de pictorul Petru Iacobescu din Timișoara, restaurarea frescei s-a făcut în anii 1994-1995.

Biserica reformată Celălalt lăcaș de cult, cu hramul „Sfânta Treime”, a fost construit între anii 1824-1829, în timpul păstoririi vicarului unit Iovian Nobili, cu sprijinul financiar al episcopului Ioan Bob al Blajului; târnosirea s-a făcut în 1834, iar resfințirea în 1970. Pereții edificiului înscriu planul dreptunghiular, cu absida semicirculară nedecroșată. Nava spațioasă, supraînălțată printr-o

clopotniță scundă, cu un coif de factură barocă, este precedată de un pridvor închis de zid, cu două turnulețe, adosat în anul 1984; împodobită mural în tehnica „tempera” în 1986, tinda a fost repictată în anul 2007 de Camelia Cibian și Antonie Susan din Deva. În anul 1901, tabla a luat locul șiței clasice; tot atunci, pereții exteriori au fost văruiți, iar cei interiori acoperiți cu un bogat decor iconografic, reînnoit, în tehnica „frescă” în 1970, de pictorul Constantin Mihăiescu.

Lăcașul este menționat, ca unit, în tabelele conscripției din anii 1829-1831. Reînființată după 1989, parohia greco-catolică actuală este deservită liturgic de biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” construită în anul 2002[7].

Credincioșii romano-catolici au la dispoziție biserica cu hramul „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul"; a fost construită în anul 1745 și renovată în anul 1893 de către baronul Nopcsa Ferencz, care este înmormântat în una din criptele bisericii.

Etnicii maghiari de confesiune reformată folosesc o altă

biserică trecută pe lista monumentelor istorice (HD-IIm-B-03329). Doar la nivelul secolului al XVII-lea există date despre preoții reformați de la Hațeg. În același timp, istoria bisericii în sine (lăcașului) a rămas ascunsă.

Abia în anul 1767, se poate înregistra un document care localizează precis biserica reformată în topografia târgului. Ni se scrie acolo că ea era amplasată pe platea Futo utza, fine septentrionalis (pe ulița „Futo” = „Alergătoare”, la capătul nordic). Din acel moment datele devin ceva mai numeroase. Important este faptul că o refacere de la sfârșitul secolului al XIX-lea a păstrat un plan-releveu (datat 1893). De acolo se poate înțelege că nava (16,80 x 10,50 m) și-a conservat cel puțin fundațiile. Turnul-clopotniță ar putea fi și el suspectat de moșteniri medievale, nu însă și zona corului (altarului), care a fost radical refăcut, în funcție de noile necesități ale cultului reformat. Cu prilejul șantierului din secolul al XIXlea a fost instalată o placă pe turnul-clopotniță care afirmă

datarea bisericii în secolul al XIV-lea[8]. În volumul 1 al Encclopedei României interbelice a lui D. Gusti este notat la capitolul Istoria României că în biserica maghiară reformată a fost instituită, în sec. XVI, în Hațeg - ca în alte orașe din Transilvania - o școală pe lângă biserică, încă catolică ori deja reformată, în clădirea bisericii or undeva pe raza triunghiului celor două actuale case parohiale cu Grădinița de Copii de pe strada Bisericilor.

Demografie Circle frame.svg Componența etnică a orașului Hațeg Români (93,15%) Maghiari (1,6%) Necunoscută (4,14%) Altă etnie (1,1%) Circle frame.svg

Componența confesională a orașului Hațeg Ortodocși (74,11%)

catolici (3,14%) și romanocatolici (1,78%). Pentru 4,38% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.[9]

Romano-catolici (1,77%) Hațeg - evoluția demografică Penticostali (6,27%) Greco-catolici (3,13%)

Date: Recensăminte sau birourile de statistică - grafică realizată de Wikipedia

Baptiști (8,39%) Necunoscută (4,37%) Altă religie (1,92%) Conform recensământului efectuat în 2011, populația orașului Hațeg se ridică la 9.685 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 10.910 locuitori.[1] Majoritatea locuitorilor sunt români (93,15%), cu o minoritate de maghiari (1,6%). Pentru 4,14% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută.[2] Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (74,11%), dar există și minorități de baptiști (8,39%), penticostali (6,28%), greco-

Politică și administrație Orașul Hațeg este administrat de un primar și un consiliu local compus din 17 consilieri.

Primarul, Adrian-Emilian Pușcaș[*], de la Partidul Național Liberal, este în funcție din octombrie 2020. Începând cu alegerile locale din 2020, consiliul local are următoarea componență pe partide politice:[10] Partid Consilieri Componența Consiliului Partidul Social Democrat 4 Partidul PRO România

4

Partidul Național Liberal 4 Partidul Mișcarea Populară 3

Partidul Alianța Liberalilor și Democraților 1 Partidul Libertății, Unității și Solidarității 1 Galerie de imagini Colegiul Național „I.C. Brătianu” Hotel „Ferdinand” Biserica ortodoxă „Sfântul Nicolae” Monumentul Eroilor din Hațeg Biserica romano-catolică Bustul lui Andrei Șaguna Biserica reformată-calvină Districtul Hațegului pe Harta Iosefină a Transilvaniei, 17691773

Hațeg pe Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-1773 Personalități născute aici Ioan Para (1744 - 1809), vicar unit al Năsăudului, una din figurile de seamă ale intelectualității române transilvănene din secolul al XVIII-lea, coautor al petiției Supplex Libellus Valachorum.

Ioan Doboiu (1877 - 1950), deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia 1918 Virgil Popoviciu (1865 - 1943), deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia 1918 Nicolae Vasiu (1880 - 1920), delegat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia 1918 Vezi și Castelul Nalatzi-Fay din Nălațvad Note ^ a b „Recensământul Populației și al Locuințelor 2002 - populația unităților administrative pe etnii”.

Kulturális Innovációs Alapítvány (KIA.hu - Fundația Culturală pentru Inovație).

Accesat în 6 august 2013. ^ a b Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: „Tab8. Populația stabilă după etnie – județe, municipii, orașe,

comune”. Institutul Național de Statistică din România. iulie 2013. Accesat în 5 august 2013. ^ Rezultatele alegerilor locale din 2020, Autoritatea Electorală Permanentă ^ vezi: Ioan Pătruț (p. 111) și Radu Popa (pp. 72, 98) ^ vezi: Radu Popa (p. 73) ^ vezi: Neagu Djuvara ^ Florin Dobrei, pag. 46 ^ Adrian Andrei Rusu, medievistica.ro ^ Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: „Tab13. Populația stabilă după religie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România. iulie 2013. Accesat în 5 august 2013. ^ „Rezultatele finale ale alegerilor locale din 2020” (Json). Autoritatea Electorală Permanentă. Accesat în 2 noiembrie 2020.

Bibliografie Radu Popa, La începuturile evului mediu românesc. Țara Hațegului, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1988 Ioan Pătruț, Onomastică românească, București, Editura

Științifică și Enciclopedică, 1980 Neagu Djuvara, Iarăși despre Negru Vodă și „Descălecătoare”, [nefuncțională] Magazin Istoric, August 2000 Florin Dobrei - Bisericile ortodoxe hunedorene (Ed.Eftimie Murgu, Reșița 2011) Legături externe Commons Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Hațeg Primăria orașului Hațeg Proiectul Geopark Cazare în Hațeg [arată] v•d•m Localități care au aparținut până în 1851 de Regimentul I de Graniță de la Orlat [ascunde] v•d•m Subdiviziunile administrative ale județului Hunedoara Reședința Deva (61.123 loc.)

Stema judeţului Hunedoara Municipii Brad (14.495 loc.) · Hunedoara (60.525 loc.) · Lupeni (23.390

loc.) · Orăștie (18.227 loc.) · Petroșani (37.160 loc.) · Vulcan (24.160 loc.)

Orașe Aninoasa (4.360 loc.) · Călan (11.279 loc.) · Hațeg (9.685 loc.) · Geoagiu (5.284 loc.) · Petrila (22.692 loc.) · Simeria (12.556 loc.) · Uricani (8.972 loc.)

Comune Baia de Criș · Balșa · Bănița · Baru · Băcia · Băița · Bătrâna · Beriu · Blăjeni · Boșorod · Brănișca · Bretea Română · Buceș · Bucureșci · Bulzeștii de Sus · Bunila · Burjuc · Cerbăl · Certeju de Sus · Cârjiți · Crișcior · Densuș · Dobra · General Berthelot · Ghelari · Gurasada · Hărău · Ilia · Lăpugiu de Jos · Lelese · Lunca Cernii de Jos · Luncoiu de Jos · Mărtinești · Orăștioara de Sus · Pestișu Mic · Pui · Rapoltu Mare · Răchitova · Ribița · Râu de Mori · Romos · Sarmizegetusa · Sălașu de Sus · Sântămăria-Orlea · Șoimuș · Teliucu Inferior · Tomești · Toplița · Totești · Turdaș · Vața de Jos · Vălișoara · Vețel · Vorța · Zam

Sate Categorie:Localități din județul Hunedoara [arată] v•d•m Orașul Hațeg, județul Hunedoara Informații bibliotecare GND: 4566088-8 LCCN: no92013154 NKC: ge1108917 VIAF: 129291102 WorldCat Identities (via VIAF): 129291102 Categorii: Localități urbane din județul HunedoaraOrașe din județul HunedoaraHațeg Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor

Portaluri tematice Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte proiecte Wikimedia Commons În alte limbi Deutsch English Español Français Magyar Polski Русский Српски / srpski 中文 Încă 16 Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 13 mai 2021, ora 12:02.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

Cernăuți + Constantinopol Ruptaș 1700 + București/Pitești/GiurgiuConstanța Port + Sud-Sud, Aromânia / +Cluj+Deva+Hunedoara+Teme șvar-HațegHd,,, m Țara Hațegului De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Țara Hategului, detaliu dintr-o hartă a Transilvaniei de la 1607, gravată în cupru de cartograful olandez Jodocus Hondius Ioan (Iancu) de Hunedoara Țara Hațegului (maghiară Hátszegvidék, Hatzak; germană Wallenthal) este un ținut istoric și etnografic din colțul de sud-vest al Transilvaniei, județul Hunedoara, România. Țara Hațegului cuprinde

depresiunea cu același nume, dar în „zona de influență” a ei se află și așezările situate pe cursul superior al Streiului, până la vărsarea acestuia în Mureș. Țara Hațegului este una dintre microregiunile cele mai bogate din România din punct de vedere istoric: aici se găsesc câteva dintre cele mai[formulare evazivă] importante monumente de arhitectură și arheologie din țară. Tot în Țara Hațegului a fost realizată una dintre cele mai[formulare evazivă] ambițioase amenajări hidroenergetice din țară. Zona este cunoscută și pentru fosilele de dinozauri găsite aici de catre Graf Nopcsa.

Cuprins 1 Cadrul geografic 2 Istoric 2.1 Perioada preistorică 2.2 Perioada dacică 2.3 Perioada romană 2.4 Perioada medievală 2.4.1 Cnezii hațegani 2.5 Perioadă imperială 3 Monumente 3.1 Cetățile și curțile cneziale

3.2 Cetatea regală a Hațegului 3.3 Bisericile de zid 4 Economie 4.1 Infrastructură 4.2 Amenajarea hidroenergetică 5 Populația 5.1 Localități principale 5.2 Religie 6 Tradiții 7 Arii naturale protejate 8 Dinozaurii pitici 9 Citate despre Țara Hațegului 10 Hațegani celebri 11 Note 12 Bibliografie 12.1 Volume 12.2 Studii 12.3 Alte documente 13 Bibliografie suplimentară 14 Legături externe Cadrul geografic Un colț din Țara Hațegului, văzut de la Cetatea Colț Țara Hațegului se află în Transilvania, la întretăierea acestei provincii istorice cu Banatul și Oltenia. Strict geografic, Țara Hațegului se suprapune peste depresiunea omonimă, mărginită, la sud, de Munții Retezat, alt. Vf. Peleaga

2509 m shi Vf. Papusa 2508, la est și nord-est, de Munții Șureanu, la vest, de Munții Țarcu, iar la nord de Munții Poiana Ruscă. Între aceste limite, Țara Hațegului corespunde bazinului superior al Streiului, având lungimea pe axa est-vest de cca 50 km și o lățime de 30-35 km pe axa nord-sud. În total, din punct de vedere geografic, Țara Hațegului se intinde pe circa 1300 de km2[1].

Regiunea este drenată de râurile Strei, Râu Mare și Galbena, cu afluenții lor.

Centrul social și economic al regiunii este orașul Hațeg.

Accesul în Țara Hațegului se face prin trei „porți”: dinspre orașul Simeria, pe valea Streiului; dinspre Banat, pe valea Bistrei, trecând pe la Porțile de Fier ale Transilvaniei; dinspre municipiul Petroșani, prin Pasul Merișor-Bănița [2].

Din punct de vedere etnosociologic și lingvistic Țara Hațegului este însă mai întinsă, ea cuprinzând și așezările de pe

valea Streiului inferior până la vărsarea acestuia în Mureș, inclusiv orașul Călan [3].

Istoric Perioada preistorică În peștera Bordu Mare, pe teritoriul satului hațegan Ohaba-Ponor este atestată una dintre cele mai[formulare evazivă] vechi prezențe ale omului în România. Este vorba despre câteva falange datate în paleoliticul mijlociu (cca.

100.000-33.000 î.Chr). Tot aici au fost descoperite unelte de cuarțit și piese de os prelucrate.

O descoperire remarcabilă o constituite o vatră de foc din aceeași perioadă. Inventarul găsit în interiorul și în jurul acesteia demonstrează că o parte de hrană era friptă.[4] Perioada dacică La limita vestică a Țării Hațegului se află Porțile de Fier ale Transilvaniei (anticul Tapae), locul unde s-a desfășurat bătălia decisivă dintre daci și romani în timpul primului război daco-roman. A fost una dintre cele mai[formulare evazivă] sângeroase bătălii din tot șirul

de lupte dintre cele două armate. Pe Columna lui Traian romanii apar ca fiind ajutați de Jupiter. Totodată, este singura scenă unde apar soldați romani răniți, iar Traian însuși își rupe hainele pentru a fi folosite ca feșe. După victorie, romanii pătrund în Țara Hațegului și prima campanie a războiului din 101-102 se încheie.[5] De remarcat că doar la Tapae și la Cioclovina-Ponorici au fost descoperite fortificații dacice liniare, de baraj. Prima era lungă de circa 2 km și bara accesul în Țara Hațegului de pe Culoarul Bistrei. A doua măsura peste 2,5 km și închidea principala cale de acces din Țara Hațegului spre zona Sarmizegetusei Regia.[6] Perioada romană După cucerirea Daciei de către romani, aceștia au fondat la limita de vest a Țării Hațegului, pe teritoriul actualei comune Sarmizegetusa, capitala provinciei Dacia, Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Teritoriul arondat orașului roman acoperea practic aproape toată depresiunea Hațegului. Metropola romană a

avut ca nucleu castrul Legiunii a IV-a Flavia Felix, staționată aici probabil încă de la sfârșitul primului război daco-roman (102) [7] Perioada medievală După retragerea romană în 271, timp de aproape o mie de ani, nu există izvoare scrise privind istoria Țării Hațegului.

Istoricul Radu Popa apreciază că „alături de celelalte teritorii românești și poate chiar mai mult decât ele, datorită antecedentelor și situării sale geografice centrale, Țara Hațegului a parcurs principalele etape de dezvoltare istorică a societății dacoromane și apoi românești”. [8] Și alți istorici opinează că Țara Hațegului a fost una din „pepinierele” din care s-a dezvoltat societatea medievală românească. De altfel, la Streisângeorgiu, acum cartier al orașului Călan, în zona de influență a Țării Hațegului, se găsește cea mai veche biserică românească, datată în prima jumătate a secolului al XII-lea.

[9]

Limitele ipotetice ale ducatului lui Glad indică faptul că acesta ar fi cuprins și Țara Hațegului [10]. Prima atestare documentară a Țării Hațegului (în original terra Harszoc), datează însă doar din 1247, fiind vorba despre celebra Diplomă a Cavalerilor Ioaniți, care precizează: „Și mai îngăduim ca jumătate din toate veniturile și foloasele ce se vor strânge pe seama regelui de la olatii ce locuiesc în țara Lytua, în afară de țara Hațegului cu cele ce țin de ea, să le culeagă sus zisa casă.” Se constată astfel că, la acea vreme, Țara Hațegului făcea parte din voievodatul lui Litovoi (Țara Lytua) cu nucleul în nordul Olteniei. Este de presupus, dată fiind sintagma „cu cele ce țin de ea” că acest ținut beneficia de un statut privilegiat în cadrul voievodatului lui Litovoi. [11] Unii autori consideră că legenda „descălecatului” din Transilvania a Țării Românești ar avea la bază o mutare peste Carpați a unor familii conducătoare din Țara Hațegului. Un argument în

acest sens este faptul că numele Basarab, posibil de origine cumană, al fondatorului primei dinastii muntene, se întâlnește frecvent în Țara Hațegului în secolul al XIII-lea. [12] Ruinele cetății cneziale de la Mălăiești Momentul 1247 marchează începutul desprinderii Țării Hațegului de voievodatul lui Litovoi și al integrării sale în Regatul Ungar [13]. Procesul nu decurge pașnic în totalitate.

Astfel, în anul 1277, un voievod pe nume Litovoi (identic cu cel de la 1247 sau un urmaș al său), opune rezistență armată regelui ungar în Țara Hațegului [14]. Voievodul moare iar fratele său, Bărbat, cade prizonier, răscumpărându-se ulterior, cu prețul plății unui tribut către coroana ungară. Aceste evenimente au rămas în memoria locurilor până în ziua de astăzi, dovadă fiind numele localității Râu Bărbat, din Țara Hațegului. În secolele XIII-XV, procesul integrării Țării Hațegului în

Regatul Ungariei se finalizează, iar puterea este exercitată în numele regelui de către castelanul de Hațeg, care câteodată a fost una și aceeași persoană cu vicevoievodul Transilvaniei [15] .

Cnezii hațegani Cnezatele, formațiuni feudale timpurii, au funcționat în Țara Hațegului până în secolele XIII-XIV, când regiunea este integrată administrativ în Regatul Ungariei. Istoricul Radu Popa a identificat 11 „mari cnezate” hațegane [16], structuri teritoriale asemănate de autor cu „cnezatele de vale” maramureșene. Ținutul hațegan și-a păstrat o anumită autonomie pe aproape tot parcursul Evului Mediu.

Adunările cneziale au continuat să funcționeze, cu drept de judecată (așa numita democrație hațegană), până în secolele XIV-XV, iar cnezii hațegani formau un corp distinct în cadrul armatei transilvănene [17] .

Ruinele curții Cândeștilor de la Râu de Mori Din rândul cnezilor hațegani sau ridicat, prin catolicizare și maghiarizare, familii aristocratice de prestigiu ale Ungariei și Transilvaniei medievale, cum sunt Kendeffy (Cânde) sau Kenderessy (Cândreș), primul Kende fiind atestat de medievistul A. A. Rusu la anul 1300 în lucrarea sa despre bisericile românești medievale - până la 1700 - din Țara Hațegului, tipărită la Editura Muzeului Sătmărean, în 1997.

Majoritatea istoricilor consideră că și ilustra familie a Corvinilor își are originile tot în Țara Hațegului [18],[19], [20].

Eruditul Anton Verantius, în jur de 1550, scria că Transilvania „este locuită de o triplă națiune, secuii, ungurii, sașii; aș adăuga totuși și pe români, care, deși îi ajung ușor la număr pe ceilalți, totuși nu au nici o libertate, nici o nobilime, nici un drept al lor, afară de un număr mic, locuind în districtul Hațeg (...) și care,

pe vremea lui loan de Hunedoara, (...) au dobândit noblețea, pentru că întotdeauna au luat parte neobosit la lupta împotriva turcilor” (Cf. Maria Holban, „Călători despre Țările Române”, vol. I, București, 1968) Perioadă imperială Încă de la începutul secolului al XVIII-lea districtul Hațegului, cu centrul său, orașul Hațeg, se afirmă ca un nucleu al mișcării de emancipare a românilor din Transilvania. Astfel, a doua diplomă a unirii dintre Biserica Ortodoxă din Ardeal și Biserica Catolică, emisă în 1701 prevedea ridicarea de școli pentru români la Alba Iulia, Făgăraș și Hațeg [21]. Ulterior, în memoriul Supplex Libbellus, înaintat în 1740 de Inochentie Micu împărătesei Maria Tereza, se arată că, deși românii locuiesc districte întregi, precum Făgăraș, Chioar, Hațeg, ei nu au funcționari din sânul lor[22], iar într-un memoriu înaintat în 1747 de mai mulți clerici grecocatolici curții vieneze, se cer

dregători români în cele trei districte [23]. În 1764, o parte a Țării Hațegului a fost militarizată, în cadrul Regimentului I de Graniță, cu sediul la Orlat [24].

Două companii ale acestei structuri militare și-au avut sediul în Țara Hațegului, la Hațeg (compania II), respectiv la Râu Alb (compania III) [25].

Perioada în care Țara Hațegului face parte din granița militară coincide cu o dezvoltare fără precedent a orașului Hațeg. Astfel, dacă în 1785-1786 acesta număra doar 400 de locuitori, în mai puțin de 50 de ani populația crește de zece ori, ajungând în 1829-1831 la 4.000 de persoane, cifră care făcea din Hațeg cel mai mare oraș al comitatului Hunedoara, mai mare decât capitala comitatului, Deva, dar și decât unele din orașele libere regești, cum ar fi Alba Iulia sau Sebeș[26].

Tot din perioada imperială datează o serie de conace dintre care unele au ajuns de dimensiunile unor castele, cum

sunt cel de la Nălaț-Vad (orașul Hațeg), sau Săcel, ultimul aparținând celebrei familii nobiliare Nopcsa iar primul familiei Fay. Ambele, dupa ce au fost scoli ajutatoare pentru copii, sunt în acest moment într-o stare gravă de degradare,[47] asemeni castelului Pogany din Paclisa construit din 1800 și care din 2019 este literalmente spart de hoți, fiind furat și fierul forjat de la terasa castelului' Conace din această perioadă mai există în comuna G-ral Berthelot sau în Peșteana [27]. Și castelul Kendeffy din SântămăriaOrlea a primit actuala înfățișare tot în această perioadă, în 1782.

Monumente Cetățile și curțile cneziale Turnul din Răchitova Cnezii hațegani au ctitorit mai multe cetăți de-a lungul și de-a latul ținutului. Până în ziua de astăzi s-au păstrat turnul de apărare de la Răchitova, probabil construit de cnezii de Densuș, și cetățile de mici dimensiuni de la Suseni (Cetatea Colț) și Mălăiești;

prima servind ca refugiul cnezilor din Râu de Mori iar a doua celor din Sălașu de Sus. Turnul de la Răchitova este cel mai simplu tip de fortificație din cele trei. Fortificația constă dintr-un turn pătrat cu latura de 8,5 m și ziduri groase de 1,8 m. Intrarea se făcea cu ajutorul unei scări exterioare care ducea la primul etaj. O latură a turnului s-a prăbușit în urma unui cutremur. [28].

Cetatea de la Mălăiești cuprinde un turn asemănător celui de la Răchitova, înconjurat ulterior de un zid de incintă căruia i-au fost adăugate bastioane de dimensiuni reduse [29].

Cetatea Colț, aflată pe teritoriul satului Suseni, comuna Râu de Mori, s-a format de asemenea în jurul unui turn pătrat, căruia i-au fost adăugate un zid de incintă, fortificat cu alte turnuri [30].

Mai mulți autori consideră că Cetatea Colț a fost sursa de inspirație pentru „Castelul din Carpați” din romanul omonim al lui Jules Verne.

Cele trei fortificații erau prea mici pentru a face față unor

armate de mari dimensiuni, așa că probabil serveau ca locuri de refugiu în cazul unor conflicte între cnezi. [31] Ruinele unor curți cneziale sunt vizibile la Râu de Mori și la Sălașu de Sus. Cetatea regală a Hațegului Turnul bisericii din Densuș De dimensiuni modeste, în fapt doar un turn hexagonal cu latura de 6,2-6,3 metri, înconjurat de un șanț de apărare și un val de pământ, cetatea de la Hațeg a avut în perioada medievală principalul rol militar și politic în Țara Hațegului [32]. Fortificația este situată la circa patru kilometri de orașul Hațeg, pe teritoriul satului Subcetate, din hotarul comunei Sântămărie-Orlea.

Astăzi este doar o ruină, relativ greu accesibilă.

Cetatea Hațegului este atestată documentar doar la 1317, dar studii recente înclină spre o datare a acesteia apropiată de prima atestare documentară a Țării Hațegului (1247). Pentru această datare pledează

atestarea documentară a unui comite de Hațeg, la 1276, dar, mai ales, similitudinile dintre turnul de la Hațeg și cel al cetății regale a Visegrad-ului, ridicat la 1256[33].

Cetatea Hațegului era locul de unde castelanul administra teritoriul districtului hațegan, în numele regalității ungare.

Date fiind dimensiunile reduse ale cetății și menționarea frecventă a unui sediu administrativ al autorităților regale în târgul Hațegului, precum și a funcției de vicecastelan, istoricii dau ca sigură dublarea acestei fortificații de o construcție aflată în târg, care nu a fost identificată încă pe teren [34].

Bisericile de zid Biserica din Ostrov În Țara Hațegului și în zona ei de influență istorică se găsesc cele mai vechi biserici de piatră românești. Istoricul Radu Popa remarca: „Bisericile de zid din Țara Hațegului reprezintă cel mai vechi și mai important grup de monumente medievale românești păstrate.” De altfel,

ilustrul istoric de artă Virgil Vătășianu și-a luat doctoratul la Viena susținând o lucrare cu tema Vechile biserici de piatră românești din județul Hunedoara, abordând cu predilecție bisericile hațegane.

Cel mai vechi grup de biserici hațegane este cel constituit din lăcașurile datând din secolele XII-XIII: Biserica din Streisângeorgiu Biserica din Densuș Biserica din Peșteana (prima fază) Biserica din Ostrov (prima fază) Biserica din Sântămăria-Orlea Biserica din Strei Biserici la fel de valoroase, datate ceva mai târziu, sunt cele din Sânpetru, Râu de Mori sau Suseni (Biserica Colț) [35].

Economie Principala clădire administrativă din Hațeg.

Vedere de pe strada Bisericilor.

După schimbarea de regim din 1989, Țara Hațegului a fost puternic afectată de prăbușirea industriei din zonele adiacente:

cea siderugică în Hunedoara și Călan și cea minieră din Valea Jiului. Șomajul în zonă este cel mai ridicat din județul Hunedoara [36]: peste 1500 de șomeri în orașul Hațeg în august 2008. În ultimii ani se constată a ameliorare a situației economice. Astfel, orașul Hațeg era, în 2006, cel mai mic oraș din țară în care un mare retailer, grupulTengelmann, a deschis un supermarket - Plus Discount - în urma unei investiții de 1,5 milioane de euro [37]. A urmat în 2007 un supermarket SPAR, reprezentând o investiție de 2,2 milioane de euro. Acesta a fost preluat ulterior de rețeaua Billa.

Cele mai importante activități economice din zonă sunt desfășurate de Sucursala Hațeg a SC Hidroelectrica SA, care coordonează activitatea celor 12 microhidrocentrale de pe Râu Mare, de Sucursala Râu Mare a SC Hidroconstrucția SA și de fabrica de bere din Hațeg a grupului Brau Union. În afara acestora, mai există firme de îmbuteliat gaz

lichefiat, construcții civile, confecționarea de tâmplărie din aluminiu și PVC, firme de exploatare forestieră. Capitalul străin este prezent printr-o fabrică franceză de prelucrare a melcilor și una italiană care se ocupă cu achiziționarea și prelucrarea ciupercilor [38] Turismul cunoaște de asemenea o revigorare, mai ales în zona de vest a Țării Hațegului, în comunele Râu de Mori și Sarmizegetusa funcționând numeroase pensiuni turistice.

Cabane există la Gura Zlata, Râușor, Pietrele și Rotunda[38] (amenajată pentru Ceaușescu).

Infrastructură Potrivit statisticilor citate de Consiliul Județean Hunedoara [39], rețeaua rutieră a Tării Hațegului este formată din 400 km de drumuri publice și 300 km de străzi orășenești și comunale. În 2007 a fost dată în folosință centura de ocolire a Hațegului, traficul pe ruta Valea Jiului - Culoarul IV Pan European (DN 66) fiind scos din oraș. Infrastructura feroviară însumează 49 de km de cale ferată aflați în

exploatare. Cea mai importantă este calea ferată dublă electrificată SubcetatePui-Baru-Bănița, care leagă magistrala de pe Valea Mureșului cu Valea Jiului [39].

Amenajarea hidroenergetică „Autostrada apelor” din Țara Hațegului Unul din principalele cursuri de apă care drenează Țara Hațegului, Râu Mare, a fost obiectul unei amenajări hidroenergetice masive.

Lucrările au început în anii '70 și s-au încheiat abia în ultimul deceniu al secolului trecut.

Principalul obiectiv al amenajării este barajul de la Gura Apei, situat în Parcul Național Retezat.

Barajul, aflat pe traseul dintre cabanele Gura Zlata și Rotunda, are o înălțime de 168 de metri, fiind unul dintre cele mai[formulare evazivă] înalte baraje de arocamente din Europa. Centrala electrică subterană de la Gura Apei are o putere de 335 MW.

După ieșirea Râului Mare din munți, cursul acestuia prin Țara Hațegului a fost regularizat, fiind realizate mai multe baraje de mici dimensiuni, cu lacurile de acumulare aferente, în apropierea localităților Ostrov, Sânpetru și Sântămăria Orlea.

Amenajarea hidroenergetică Râu Mare-Retezat a fost una dintre marile lucrări hidroenergetice realizate în România în perioada regimului comunist. Centrul acestuia a fost colonia Brazi, situată chiar la ieșirea Râului Mare din munte.

Filmul „Un petic de cer” (1983, regia Francisc Munteanu) a fost inspirat de activitatea de pe acest șantier. Fostele barăci ale muncitorilor au fost renovate, funcționând acum ca centru de conferințe al SC Hidroconstrucția SA. Populația Potrivit Recensământului Populației din 2002 orașul Hațeg și cele 10 comune care se află în Depresiunea Hațegului numărau în total 36.090 de

locuitori. Majoritatea covârșitoare a populației o formează românii, dar există și mici comunități de maghiari (430 de persoane în total), cea mai mare fiind în orașul Hațeg (303 persoane). Țiganii sunt prezenți, de asemenea, în mai multe localități, numărând 468 de persoane în total.

Un caz aparte îl constituie muribunda minoritate italiană. În 2002 mai trăiau doar 37 de italieni dintr-o comunitate altădată prosperă și numeroasă, venită aici din nordul Italiei, ca tăietori de lemne [40].

Localități principale Parcul din centrul orașului Hațeg Orașul Hațeg - populație 9154 Comuna Pui - populație 3909 Comuna Râu de Mori populație 2987 Comuna Sântămăria-Orlea populație 3063 Comuna Baru - populație 2534 Comuna Sălașu de Sus populație 2266 Comuna Totești - populație 1768

Comuna Densuș - populație 1523 Comuna Răchitova - populație 1305 Comuna Sarmizegetusa populație 1153 Comuna General Berthelot populație 883 Sursa: Recensământul populației 2011 Religie Majoritatea localităților hațegane au fost din cele mai vechi timpuri ortodoxe, cu excepția așezărilor de „oaspeți regali” (catolici) de la Hațeg și Sântămăria-Orlea. Către sfârșitul secolului XVII, în perioada principilor calvini ai Transilvaniei Gheorghe Rákóczi al II-lea și Mihai Apafi I, o parte a hațeganilor trece la calvinism[41]. O dată cu înființarea graniței militare, în 1765, satele arondate acesteia trec la greco-catolicism [42].

După scoaterea în afara legii a acestei confesiuni, în 1948, majoritatea redevine ortodoxă.

Tradiții Portul popular în Țara Hațegului a dispărut din uzul zilnic. Bărbații purtau

pantaloni lungi, curea lată și laibăr iar femeile cămașă, opreg, catrință și pieptar. Pe cap, femeile purtau broboade lungi, ce atârnau, pe spate, până aproape de călcâie. La gât aveau salbe de bani sau mărgele iar în față și în spate purtau fote, de obicei negre [43]. În prezent portul popular hațegan mai poate fi admirat doar la nedeie, sărbători populare care au loc în toate comunele din Țara Hațegului.

Un mic muzeu al portului și tradițiilor hațegane funcționează în centrul orașului Hațeg, în incinta casei de cultură. Parade ale portului popular local au loc cu ocazia „Zilelor Hațegului”, care se organizează de obicei în lunile iulie sau august. Cel mai important târg tradițional are loc anual la începutul lunii mai, în comuna Pui, și se întinde dea lungul DN 66, pe toată porțiunea pe care acesta străbate comuna.

Alte elemente etnografice importante sunt muzica tradițională - „Hațegana” - dar și bucătăria specifică, în special virșli (cârnăciori picanți din

carne de oaie și/sau capră) de Sălașu de Sus [44].

Arii naturale protejate Harta Țării Hațegului în cadrul județului Hunedoara Următoarele arii naturale protejate se află total sau parțial pe teritoriul Țării Hațegului[45]: Parcul Național Retezat a fost înființat în 1935 iar în 1979 a primit statutul internațional de Rezervație a Biosferei.

Rezervația științifică Gemenele este o arie protejată de interes național situată în zona centrală a Parcului Național Retezat.

Parcul Natural Grădiștea Muncelului-Cioclovina, înființat în 2000, se întinde și pe raza comunelor hațegane Pui și Baru Mare, cuprinzând și următoarele arii protejate: Peștera Tecuri este o rezervație naturală de tip speologic situată pe raza comunei Baru.

Aici se află o stalagmită înaltă de 7 m.

Peștera Șura Mare este o rezervație naturală de tip speologic situată pe raza

satului Ohaba-Ponor.

Adăpostește una din cele mai mari colonii de lilieci din sudestul Europei.

Locul fosilifer Ohaba-Ponor este o rezervație naturală de tip paleontologic (moluște fosile de vârstă mezozoică și terțiară) Geoparcul Dinozaurilor „Țara Hațegului” este o arie naturală protejată de interes național din 2004. În 2005 a fost acceptat în Rețeaua Europeană a Geoparcurilor. Geoparcul este un proiect desfășurat sub egida Univeristății București care își propune promovarea turistică integrată a Țării Hațegului și dezvoltarea ei durabilă pe această bază. În cadrul geoparcului sunt incluse următoarele rezervații naturale[45]: Mlaștina de la Peșteana este o rezervație naturală de tip botanic. În flora acesteia s-au identificat populații de Drosera rotundifolia (Roua cerului), o plantă carnivoră, relictă glaciară.

Calcarele de la Fața Fetii este o rezervație naturală de tip botanic, situată pe raza comunei Râu de Mori.

Adăpostește specii de plante de interes științific excepțional.

Vârful Poieni este o rezervație naturală de tip botanic, situată pe teritoriul comunei Sălașu de Sus. Aici e singura stațiune certă din țară pentru specia Plantago holosteum.

Pădurea Slivuț este o rezervație naturală de tip botanic situată în apropierea orașului Hațeg.

Fânațele cu narcise Nucșoara este o rezervație naturală de tip botanic, situată pe raza comunei Sălașu de Sus. Paleofauna reptiliană Tuștea este o rezervație naturală de tip paleontologic (ouă de dinozaur) situată pe teritoriul satului Tuștea, comuna General Berthelot.

Locul fosilifer cu dinozauri Sânpetru este o rezervație naturală de tip paleontologic(specii de dinozauri, crocodili, țestoase), situată pe teritoriul satului Sânpetru, comuna SântămăriaOrlea.

Fânațele Pui este o rezervație naturală de tip botanic, situată pe teritoriul comunei Pui. Vegetația acestor fânețe reprezintă fragmente ale

vegetației de la sfârșitul glaciațiunii cuaternare.

Dinozaurii pitici Hatzegopteryx contrasta prin mărimea sa uriașă - avengura aripilor era de 12 metri - cu restul viețuitoarelor de pe insulă. Țara Hațegului a ajuns notorie pe plan mondial datorită dinozaurilor pitici care au populat zona - pe atunci o insulă în Marea Tetis - în perioada cretacicului.

Discovery Channel și alte posturi internaționale de televiziune au difuzat în ultimii ani mai multe documentare consacrate acestor dinozauri de dimensiuni reduse.

Primele cercetari asupra dinozaurilor din zona Hațegului au fost facute de baronul Franz Nopcsa (18151904), după ce sora sa, Elek Nopcsa, a descoperit în 1895, fosilele unor reptile în jurul castelului familiei din Sânpetru. Cercetarile au fost reluate abia în anul 1977 de către paleontologul Dan Grigorescu, de la Facultatea de

Geologie a Universității din București. În prezent, se cunosc zece specii diferite de dinozauri din Țara Hategului, alaturi de zece alte vertebrate, peste 20 de specii de gastropode, zece specii de ostracode și peste 30 de specii diferite de plante. [46] Specialiștii explică talia redusă a dinozaurilor hațegani prin condițiile geografice de acum 65 de milioane de ani, când Țara Hațegului era o insulă.

Dinozaurii de aici s-au adaptat spațiului izolat și redus ca dimensiuni în care evoluau, fapt care a determinat reducerea dimensiunilor reptilelor, prin fenomenul numit „nanism insular”. [46] Citate despre Țara Hațegului Castelul Nopcsa din Săcel, folosit acum ca depozit de lemne pentru o școală specială Țara Hategului, detaliu dintr-o hartă a Transilvaniei de la 1667, gravată în cupru de cartograful elvețian Matthaus Merian cel Tânăr

„[Țara Hațegului] întrunește în sine tot ce are Ardealul mai bun și mai frumos.” (Ion Pop Reteganu) „Dintre toate regiunile locuite astăzi de români la nord de Dunăre, Bănatul și Oltenia, cu prelungirea lor cea comună în țara Hațegului, sunt singurele care reprezintă o continuitate neîntreruptă geograficoistorică a neamului românescun cuib de unde se romanizau treptat țările spre apus, spre crivăț și spre răsărit, ba indirect și cele de peste Dunăre, cuibul mereu descărcându-și prinosul, dar rămânând totdeauna plin.” (Bogdan Petriceicu Hasdeu) „Iată giganticul Retezat limpede și aeric. Iată umerii munților, iată poalele, iată șesul, iată Valea Hațegului.”

(Aron Densușianu) „Probabil că nu există în România un perimetru așa de restrâns care să concentreze atât de multe lucruri de văzut și admirat.” (Adrian Andrei Rusu)

„Cercetările privind formarea poporului și limbii române, ca și începuturile vieții statale românești, au în Țara Hațegului semnificații aparte.”

(Radu Popa) „Bisericile de la Sântămăria Orlea, Ostrov, Colț, Strei și mai ales cea de la Densuș depășesc ca importanță spirituală mănăstirile Moldovei, pentru că atestă vechimea credinței ortodoxe pe meleagurile românești.” (Dorin Alicu) „Adevărată capodoperă a naturii” (Ion Conea) "Cine este stapan pe sine pretuieste mai mult decat cel ce cucereste cetati." # Regele Solomon ben David.

"Eu sunt painea vietii, cine vine la mine nu va flamanzi niciodata." # Domnul I[i]sus Hristos Dumnezeu. „Una din cele mai frumoase priveliști de poesie ale pământului românesc” (Ovid Densusianu) Hațegani celebri

Petru de Ostrov, primul protopop atestat în istoria românilor, la 1360 Ioan (Iancu) de Hunedoara, voievod al Transilvaniei, regent al Ungariei Filip More de Ciula Mare, primul umanist de origine română (1478-1526), episcop catolic de Pecs Aron Densușianu, academician, istoric literar și filolog Nicolae Densușianu, academician, istoric și jurist Ovid Densușianu, academician, filolog și istoric Franz Nopcsa, paleontolog, unul dintre fondatorii paleobiologiei Note ^ Radu Popa, „La începuturile Evului Mediu Românesc. Țara Hațegului”, pag. 6-7 ^ I. Voledi, „Drumuri în Hațeg”, București, 1971. passim ^ Radu Popa, op cit., passim ^ Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord.), „Istoria Transilvaniei”, Vol. I, pag. 2931. ^ Pop, Istoria Transilvaniei, vol.I, pag. 132. ^ Pop, Istoria Transilvaniei, vol I, pag. 108.

^ Pop, Istoria Transilvaniei, vol I, pag. 138 ^ Radu Popa, „La începuturile Evului Mediu Românesc. Țara Hațegului”, pag. 14 ^ Popa, La începuturile Evului Mediu Românesc. Țara Hațegului, pag. 225 ^ Ioan-Aurel Pop, Thomas Nagler (coord.), op. cit., Anexa IX ^ Radu Popa, op. cit, pag. 274 ^ Florin Constantiniu, „O istorie sinceră a poporului român”, pag. 67 ^ Ioan-Aurel Pop, „Istoria Transilvaniei Medievale”, pag.

164 ^ Ioan-Aurel Pop, „Români și maghiari în secolele IX-XIV”, pag. 234-235 ^ Radu Popa, op. cit., pag. 280283 ^ Popa, op. cit., pag 165-188 ^ Popa, op. cit., pag 282. Vezi și Ioan-Aurel Pop, „Instituții Medievale Românești”, pag 100 ^ Camil Mureșan, „Ioan de Hunedoara și vremea sa”, pag.

25-30 ^ Ioan-Aurel Pop, Thomas Nagler (coord.), op. cit, pag 279 ^ Vezi și „Pál Engel, Regatul Sfântului Ștefan. Istoria Ungariei Medievale”, pag. 305

^ David Prodan, „Supplex Libellus Valachorum”, pag. 128 ^ David Prodan, „op. cit., pag.

152 ^ David Prodan, „op. cit., pag.

180 ^ David Prodan, „op. cit., pag.

234 ^ Mircea Bucur, „Aspecte din istoria Regimentului 1 grăniceresc român la Orlat”, în Revista Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” Sibiu, Nr. 1/2002 ^ Ioan-Aurel Pop, Thomas Nagler, Magyiari Andras (coord.), Istoria Transilvaniei, vol. III, pag. 60 ^ Lista monumentelor istorice din Județul Hunedoara ^ Radu Popa, op. cit, pag. 217219 ^ Radu Popa, op. cit, pag. 219221 ^ Radu Popa, op. cit, pag. 221223 ^ Radu Popa, op. cit, pag. 223 ^ Radu Popa, op. cit, pag 214 ^ Adrian Andrei Rusu, „Castelarea carpatică”, pag 159 ^ Radu Popa, op. cit., pag 214215 ^ Vezi Radu Popa, op. cit., pag.

225-246 și Adrian Andrei Rusu,

„Monumente medievale din Țara Hațegului” ^ Săptămânalul „Replica”, articolul „Distribuția sărăciei în județul Hunedoara” ^ Revista Business Magazin, articolul „Extinderi: Efectul retailerilor internaționali asupra comunităților locale” ^ a b Agenția de Dezvoltare Regională Vest, „Strategia de Dezvoltare regională 20072013, Capitolul V „Dezvoltarea spațiului urban” pag. 52 ^ a b Proiectul Geoparcului Dinozaurilor „Țara Hațegului”, secțiunea 2.2 „Contextul economic”, passim ^ Evenimentul zilei, articolul Mica Italie din Țara Hațegului ^ I. Voledi, „Drumuri in Hateg”, pag. 6 ^ Ioan Părean, „Contribuții la Istoria Regimentului 1 român de graniță” în Revista Academiei Forțelor Terestre, nr. 3/2000 ^ Agenția pentru Dezvoltare Regională Vest, „Strategia de Dezvoltare a Regiunii Vest 2007-2013”, Capitolul V „Dezvoltarea spațiului urban”, pag. 53

^ cf. Agenția pentru Dezvoltare Regională Vest, „Strategia de Dezvoltare a Regiunii Vest 2007-2013”, Capitolul V „Dezvoltarea spațiului urban”, pag. 53 ^ a b Ariile Naturale Protejate din Județul Hunedoara ^ a b Săptămânalul „Replica”, reportajul „Geoparc cu dinozauri” Bibliografie Volume Radu Popa, „La începuturile Evului Mediu românesc. Țara Hațegului”, București, 1988 Adrian Andrei Rusu, „Castelarea Carpatică”, ClujNapoca 2005 Engel Pál, „Regatul Sfântului Ștefan. Istoria Ungariei Medievale. 895-1526”, ClujNapoca 2006 Camil Mureșan, „Ioan de Hunedoara și vremea sa”, București, 1957 Ioan-Aurel Pop, „Instituții medievale românești.

Adunările cneziale și nobiliare (boierești) în secolele XIVXVI”, Cluj-Napoca, 1991 Ioan-Aurel Pop, „Români și maghiari în secolele IX-XIV”, Cluj-Napoca, 2003

Ioan-Aurel Pop, „Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul”, Cluj-Napoca, 1997 Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord.), „Istoria Transilvaniei”, Vol. I, ClujNapoca, 2003 Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari Andras (coord.), „Istoria Transilvaniei”, Vol. II, ClujNapoca, 2005 Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari Andras (coord.), „Istoria Transilvaniei”, Vol. III, ClujNapoca, 2008 Ioan Drăgan, „Nobilimea românească din Transilvania între anii 1440-1514”, București, 2000 Șerban Papacostea, „Românii în secolul al XIII-lea, între cruciată și imperiul mongol”, București, 1993 Adriana Pescaru, Eugen Pescaru, „Valori ale patrimoniului hunedorean”, Deva, 2000 Florin Constantiniu, „O istorie sinceră a poporului român”, ediția a II-a, București, 1999

I. Șerban Bonciocat (foto), II. Mădălina Mirea (text), III. Dominica Macri (trad.), „Hațeg, Țara Bisericilor de Piatră”, București, 2007 Adrian Andrei Rusu, „Monumente medievale din Țara Hațegului”, Cluj-Napoca, 2008 David Prodan, „Supplex Libellus Valachorum”, București, 1967 I. Voledi, „Drumuri în Hațeg”, București, 1971 Studii Consiliul Județean Hunedoara, Proiectul Geoparcului Dinozaurilor „Țara Hațegului”. Varianta electronică Agenția pentru Dezvoltare Regională Vest, „Strategia de Dezvoltare a Regiunii Vest 2007-2013” Alte documente Lista Monumentelor Istorice din Județul Hunedoara 2004, publicată de Ministerul Culturii și Cultelor Ariile Naturale Protejate din Județul Hunedoara. Listă elaborată de Agenția pentru Protecția Mediului Hunedoara Bibliografie suplimentară

Portul popular din Țara Hațegului. Bazinul de la Hațeg, Romulus Vuia, București, 1962 La începuturile evului mediu românesc: Țara Hațegului, Radu Popa, Editura Științifică și Enciclopedică, 1988 CTITORI SI BISERICI DIN TARA HATEGULUI PANA LA 1700 de ADRIAN ANDREI RUSU , 1997, Institutul de Arheologie și Istoria Artei din Cluj, care funcționează în cadrul Academiei Române.

Legături externe Țara Hațegului Clip pe youtube Despre amenajarea hidroenergetică Râu Mare Retezat Proiect de valorificare turistică Proiectul Geoparcului dinozaurilor din Țara Hațegului Mica Italie din Țara Hațegului, 23 octombrie 2006, Evenimentul zilei Cnejii hategani - Mica enciclopedie AS, Eugenia Hila, Formula AS - anul 2010, numărul 937 Mistere din Țara Hategului (I) - Mica enciclopedie AS, Eugenia Hila, Formula AS anul 2013, numărul 1078

Mistere din Țara Hațegului (II) - Mica enciclopedie AS, Eugenia Hila, Formula AS anul 2013, numărul 1079 Preistorie Balaurii din Țara Hațegului, 11 iulie 2005, Vasile Surcel, Jurnalul Național Descrieri Excursie de o zi în Țara Hațegului, 16 ianuarie 2010, Ciprian Iancu, Evenimentul zilei [ascunde] v•d•m Regiuni istorice ale României Regiuni istorice Banat · Crișana · Dobrogea (exclusiv Cadrilater) · Maramureș · Moldova (inclusiv Basarabia cu Bugeacul, Bucovina și Herța) · Muntenia · Oltenia · Transilvania (inclusiv Ținutul Secuiesc) · Regiunile României Zone etnografice românești Țara Amlașului · Țara Almăjului · Țara Bârsei · Țara Buzaielor · Țara Chioarului · Țara Făgărașului · Țara

Hațegului · Țara Lăpușului · Țara Moților · Țara Năsăudului · Țara Oașului · Ținutul Pădurenilor · Mărginimea Sibiului · Țara Zarandului · Țara Silvaniei · maghiare Țara Călatei (Kalotaszeg) · Ținutul Ierului (Érmellék) · Ținutul Sării (Sóvidék) · săsești Ținutul Reghinului (Reener Ländchen) · ucrainene · Categorie: Țara Hațegului Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice

Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte limbi Català English Español Magyar Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 6 aprilie 2021, ora 07:49.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

Ribița.

Honoré_de_Balzac_(1842)_det ail.jpg

John Clare, UK

U can see now? +da, văd !!

Păclișa, Hunedoara De la Wikipedia, enciclopedia liberă Sari la navigareSari la căutare Păclișa — sat — PăclișaHD.JPG Păclișa se află în RomâniaPăclișaPăclișa Păclișa (România) Localizarea satului pe harta României Coordonate: 45°33′43″N 22°52′53″E Țară Flag of Romania.svg România Județ Actual Hunedoara county CoA.png Hunedoara

Comună Totești SIRUTA 91660 Populație (2011) - Total 654 locuitori Fus orar EET (+2) - Ora de vară (DST) EEST (+3) Cod poștal 337493 Prezență online GeoNames Modificați la Wikidata Modifică date / text Consultați documentația formatului Păclișa este un sat în comuna Totești din județul Hunedoara, Transilvania, România.

Monumente istorice Castelul Pogány Imagine Păclișa în Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-1773 Legături externe http://www.monumenteuitate.r o/r/180/ Judeţul Hunedoara Acest articol despre o localitate din județul Hunedoara este deocamdată un ciot. Puteți ajuta Wikipedia prin dezvoltarea lui.

[ascunde] v•d•m Comuna Totești, județul Hunedoara Sat reședință Totești Totesti jud Hunedoara.png Alte sate componente Cârnești - Copaci - Păclișa Reea Monumente istorice Castelul Pogány din Păclișa Villa rustica de la Cârnești Categorie: Sate din județul Hunedoara Meniu de navigare Nu sunteți autentificat Discuții Contribuții Creare cont Autentificare ArticolDiscuție LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare Căutare în Wikipedia Pagina principală Schimbări recente Cafenea Articol aleatoriu Facebook Participare Cum încep pe Wikipedia Ajutor Portaluri tematice

Articole cerute Donații Trusa de unelte Ce trimite aici Modificări corelate Trimite fișier Pagini speciale Navigare în istoric Informații despre pagină Citează acest articol Element Wikidata Tipărire/exportare Creare carte Descarcă PDF Versiune de tipărit În alte limbi ‫مصرى‬ Нохчийн Cebuano Esperanto Magyar Srpskohrvatski / српскохрватски Српски / srpski Татарча/tatarça Українська Modifică legăturile Ultima editare a paginii a fost efectuată la 16 septembrie 2020, ora 21:26.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și

clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

Fyn, Amyn.