AR. TD de FE Rian Kobipo

1

AȘTEPTÂND RĂZBOIUL. TRILOGIA DIALECTICĂ Felix Rian Constantinescu 2009-2017

2

3

Motto: Viața e frumoasă atunci când nu o înțelegi. PROF. Mentally Ill Savant. Are you sane? aRE YOU GUILTY? – Are you normal? No. Are you insane? No. What are you then? Rembrandt de Maramureș.

FELIX

4

Îngerului bisericii din Efes scrie-i Iată cel ce zice cel ce ține cele șapte stele în mâna dreaptă și cel ce umblă prin mijlocul celor șapte sfeșnice de aur. Știu faptele tale, munca ta și răbdarea ta șio că nu poți suferi pe cei răi că ai pus la încercare pe cei care zic că sunt apostoli și nu sunt și i-ai găsit mincinoși și ai răbdare, ai suferit din cauza numelui meu și n-ai obosit. Dar ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi.

Apocalipsa lui Ioan, Capitolul 2, 1-4 Prolog TOATĂ LUMEA E UN SINGUR DRUM

5

1 Noi pământul Nu avea nici un ban. Trecu pe lângă buticul de dinainte de intersecţie şi când ajunse la colţul străzii o luă la dreapta pe lângă casele cu porţi săseşti luminate de înaltele felinare electrice în Sebeşul scufundat într-o cosmică noapte , scânteierile electrice ale oraşului fiind parcă reflexii ale constelaţiilor tridimensionale din univers. Nu avea nici un ban. Era un început de noiembrie cu un cer acoperit parcă de aisberguri ce se spărgeau unele de altele şi se reamestecau deasupra autostrăzii. Dacă ar fi avut nişte bani şi-ar fi cumpărat nişte eugenii, se gândi, şi o sticlă de Izvorul Minunilor, cea mai bună apă îmbuteliată. Dar aşa nu avea nici măcar bani de drum. Întocmai ca un vagabond, se gândi, ori întocmai ca un budist, îşi spuse cu autoironie, întrebându-se apoi oare cum le-ar fi spus Gautama însuşi şoferilor ce ar fi oprit să-l ia cu maşina că nu are bani. Boppo, un băiat american îi spusese că în America n-ar avea curaj să facă autostopul, dar ce bine se gândi băiatul , că în România poţi încă să stai la ocazie chiar de nu ai bani. Acum stătea pe marginea intersecţiei Sibiu-Cluj-Deva, din Sebeş; era întuneric iar semafoarele electrice îşi schimbau luminile din două în două minute. Treceau multe camioane dar până acum majoritatea o luau la dreapta spre Cluj ori veneau dinspre Arad, destul de puţine fuseseră până atunci maşinile care mergeau în direcţia lui şi majoritatea erau fie pline fie prea luxoase. Trecuseră şi două jeep-uri. Jeep-urile nu opreau niciodată. Întradevăr se poate formula o adevărată lege a lui Murphy în legătură cu autostopul. Legea statului la ocazie. Porţiunea neasfaltată dintre şanţul drumului şi autostradă era brăzdată de bălţi proaspăt strânse, reflectând lumina răsfirată a felinarelor de pe stradă împreună cu progresia cinetică de lumini şi umbre ale destul de puţin numeroaselor maşini ce treceau spre Deva împreuna cu maşinile ce veneau din sens opus, luminand mai difuz şi mai slab. Când trecea vreun camion de tip mare bălţile străluceau pe rând în lumina farurilor asemeni unor bălţi de aur topit. Prin geamul deschis al unui Land Rover ce se îndrepta spre centru se auzi: -„I can feel it in the air tonight/ O, Lord/ I’ve been waiting for this moment...”, la boxe, cântecul compus de Phil Collins.

Acum era opt seara. Fusese patru jumătate când plecase din Cluj, venind din Grigorescu, urcând calea Turzii, trecând pe lângă toate casele acelea mari de pe partea dreaptă a străzii, trecând de magazinul alimentar, apoi de Cimitirul Eroilor în care erau înmormântaţi militari români şi maghiari din primul război mondial, din al doilea război mondial, militari sovietici tot din al doilea război mondial, revoluţionari de la Revoluţia din Decembrie 1989, şi puţin mai încolo şi de cimitirul evreiesc, cu pietre vechi asemeni pietrelor adormite în ochii închişi ai râurilor. Doar acum ajunsese în Sebeş fiindcă mult timp nu-l luase nimeni. Plecase supărat de acasă după o ceartă cu taică-său şi mama sa, plecase de acasă din apartamentul de bloc din cartierul Grigorescu. Nu mai voia să-şi amintească toate discuţiile şi nervii, în casa familiei, apartamentul cu două camere burduşit de cărţi şi locuit de singurătăţi. Uneori era îngrozitor în casa lor cum trebuie că este în multe case, în multe acasă de sub cer, ca şi cum un blestem se afla deasupra lor, ca şi cum umbra unei întunecate păsări măiastre bătea din aripile ei uriaşe deasupra păturilor lor; poate că Dumnezeu sortise şi nu e chiar o coincidenţă că modelul de pe uşa de lemn lăcuit de la intrarea în apartament era o cruce întoarsă. Când comandase uşa tatăl său spusese că nu crede în superstiţii şi alesese să pună uşa aşa. Până la urmă poate nu conta atâta uşa oricum ar fi fost ea, însă atmosfera din casă fusese întotdeauna una plină de conflict, sincopată, urâtă. Covârşitoare erau momentele când, asemeni lui Kevin McCallister, parcă îşi dorea să nu mai facă parte din familia nimănui. Plecase supărat, traversase tot Clujul pe jos din Grigorescu trecând pe lângă Someş până sus la ocazie pe Calea

6

Turzii şi după aproape o oră şi jumătate de stat pe marginea drumului reuşise să plece. Iar acum era în Sebeş şi pe stradă se auzea cântecul lui Phil Collins şi, Doamne, oare ce putea în sfârşit să vină în viaţa aceasta care ţinea de o viaţă? Privind mai bine prin geamul deschis aproape pe jumătate văzu că la volan se află o fată cu nişte aripi mari, albe ca o rochie de mireasă ce umpleau întreaga maşină, dar nu se vedea prea bine. Când voi să se uite mai bine se făcuse verde şi maşina deja se îndepărtase, trecu de semafor, cântecul auzindu-se tot mai slab. În plus nu se mai distingea chiar nimic din cauza geamurilor întunecate ale maşinii mari de teren. Oraşul poate fi un peisaj bun pentru meditaţie. Ar fi vrut ca Roverul să oprească, sau să se întoarcă, sau să-l poată ajunge din urmă şi să o întrebe pe îngeră ce e ceea ce vine în aer în noaptea aceasta şi să-l ia din drum şi să vadă unde-l va duce, unde l-ar putea duce maşina aceea miraculoasă în care cel mai probabil nici n-ar fi avut loc să intre de aripile acelea uriaşe ce umpleau întreaga maşină, aripi acoperite cu pene albe mai mari decât penele de acvilă şi, de altfel, şi decât penele celor mai mari vulturi. Pe cer, lângă Lună, într-o spărtură în vălătucii de nori, pâlpâiau stele ca nişte reflexii îndepărtate a felinarelor electrice şi a oraşului, a farurilor argintii şi aurii de pe autostradă.

Trotuarele pietruite cu bazalt tăiat cubic erau pustii iar în dreptul băiatului ce stătea la ocazie la una din porţi se putea vedea o cumpănă de fântână ridicată oblic. Cumpăna, cioplită în lemn, îl făcea să se întrebe de ce nu şi-a făcut omul o fântână cu lanţ, căci – după cât se putea distinge din stradă – casele erau destul de înghesuite, probabil de pe vremea când Sebeşul era un biet târg, fiind aproape zidite una în alta. Casa săsească în curtea căreia se afla cumpăna fânânii era dată cu var de culoare verde, casa de lângă ea era într-o nuanţă gri, iar casa de pe colţ din intersecţie avea poarta pe strada cealaltă. Dincoace de şanţul de pământ acoperit de iarbă al drumului se aflau băltoacele aurii, stâlpii de curent cu felinare aprinse, iar de unul din stâlpi era ataşată o pubelă de gunoi în care băiatul aruncase încă de când ajunsese un ambalaj de praf de capuccino pe care îl mâncase în timp ce urca partea de sus a dealului pe Calea Turzii, în Cluj, în lumina mirifică a o mie de felinare aprinse pe bulevarde în timpul zilei pentru verificări tehnice. Era una din zilele de noiembrie, la ora opt şi ceva seara şi acum era în Sebeş şi supărarea parcă i se mai uşurase, parcă îi mai trecuse, pe jumătate măcar.

Numărul infim de copaci de pe marginea drumului majoritatea pe partea celalată a străzii, mai mic decât numărul de degete la o mână, parcă mai umaniza un pic locul, ca în stampele orientale, ori ca în miniaturile indiene, ruseşti sau occidentale ori ca în poveştile indienilor americani în care un copac este un motiv de a trăi mai departe, în care un copac este un suflet, sufletul tău, neînvins chiar şi doborât la pământ. Ca în acele amintiri în care un copac este un motiv pentru o tăcere în plus, pentru încă un răspuns fără cuvinte, fără limbaj, în momente când pentru a-ţi spune numele, adevâratul nume, taci.

Puţin mai încolo pe stradă, dincolo de semafor, pe partea stângă a Sebeşului se aflau bisericile vechi ale oraşului, îşi amintea poarta metalică a uneia din ele, o biserică luterană sau calvină, cu o poartă de grilaj vechi de fier şi aproape ruginit, cu o plăcuţă pe care scria „NU SE VIZITEAZĂ LUNEA”, după care se afla un câine destul de nehotărât între a alunga vizitatorii ori a primi un semn de bună înţelegere de la ei cum ar fi o bucată de pâine sau, mai bine, o bucată dintr-o chiftea de hamburger. Pe partea cealaltă a străzii, după semafor şi dincolo de pod erau blocurile între care avea să mănânce pe un cub de beton cu Buddha, un rocker motorist cam vagabond, în drum spre Sighişoara, într-un pelerinaj către ignoranţă sau poate către iluminare, al unei iluminari amestecate cu lipsă de pietate şi vodcă.

Acolo se afla cubul de beton pe care încă nu se opriseră să mănânce, un punkist rebegit şi un motorist fără motocicletă, cubul de beton care probabil lui, băiatului, îi va supravieţui, atunci când el va fi demult transformat din ceva viu în pământ mort, va fi tot un cub de beton, loc de popas al pelerinilor viitorului, neschimbat, cel puţin în comparaţie cu durata vieţii lui de gânganie, cu sfârşitul neobservat ca stingerea flăcării unuei lumânări la partea viilor, în bisericile ortodoxe ale copilăriei. Mai încolo, tot pe partea dreaptă, erau magazinele în casele

7

vechi, dar toate acestea nu mai contau, de fapt încă nici nu le văzuse, acum stătea în drum şi aştepta să-l ia careva care să-l ducă acasă. Land Roverul trecuse de semafor îndepărtându-se, iar acum cântecul se auzea tot mai slab: -„No, you don’t fool me/ Cause the hurt doesn’t show/ But the pain still grows...”, luminat de camioanele uriaşe ce veneau dinspre Sibiu. Şi atunci îşi aminti ce visase în noaptea dinainte, într-adevăr fusese un vis, o viziune, ceva tare. Visase că se afla la un triaj de cale ferată de unde plecau şi unde soseau nenumărate linii, un oraş de linii cu şine de metal întortocheate, iar el privea în jos la şine. După un timp în care îşi dădu seama că nu ştia la ce se gândeşte, se trezi din transă, din visarea ce îl pătrunsese cum pătrunde zahărul ars orezul cu lapte şi privise în lungul şinelor văzând că două dintre ele trebuiau să fie probabil ale unui montagne-russe, fiindcă urcau în bucle, în ape semisferice. Trebuiau să fie fără îndoială aşe unui montagne-russe foarte mare că nu le vedea capătul, cât privea la oriziont calea ferată nu se termina urcând tot mai sus şi mai sus, devenind tot mai înaltă pe măsură ce se îndepărta, norii plutind pe sub şinele ei curbe. Nu ştiu câte minute sau ore sau cât timp aşteptase fiindcă sufletul îi fusese furat iarăşi de visare, dar când se trezi văzu cum pe montagne-russe-ul acela se apropia un tren. Nu plecă de acolo fiindcă era curios ce tren vine şi unde ar putea pleca cu el dacă şi-ar lua bilet, deşi biletele de obicei nu se iau de la triaj. Trenul coborî în ape luminând înainte cu un far alb aflat în partea de sus a botului locomotivei şi când în sfârşit ajunse şuierând de şapte ori la triaj băiatul văzu că de fapt trenul era alcătuit doar din locomotive Diesel, - şi ele nenumărate ca şi liniile de cale ferată ale triajului, - legate una de alta, fiecare cu câte un far mare şi alb aprins în partea din faţă. După ce trenul se opri merse până lângă el, privindu-l. Locomotiva din faţă era o locomotivă obişnuită Diesel, doar că avea un far foarte mare, uriaş. Privindu-l, parcă farul aprins începu să se mărească, lumina lui devenind sticlă luminoasă, iar băiatul merse spre locomotivă şi intră în far. Farul era mult mai mare pe dinăuntru decât pe dinafară, şi – după ce intră înăuntru şi se obişnui ca lumina covârşitoare să-l înconjoare din toate părţile – după un timp văzu că acolo în steaua aceea incandescentă se mai afla cineva. Nu îl observase la început fiindcă era chiar mai luminos decât lumina din jur. Cel pe care îl văzuse acolo era el. De fapt, nu era el, dar arăta ca el, se poate spune că era el, era ca el, numai că nu era om, ci era un înger. Era ca un om făcut în întregime din lumină şi cu nişte aripi uriaşe acoperite cu pene de lumină. Era îngerul lui. Arăta întocmai ca el, cum spune Scriptura, numai că era mult mai frumos şi arăta cumva, mai înţelept. Arăta cum arătase cumva şi el în copilărie. Şi îngerul nu îi spuse nimic cu excepţia câtorva versuri din „In The Air Tonight”: -„I’ve seen your face before, my friend, but I don’t know if you know who I am/ Well I was there and I saw what you did I saw it with my own two eyes/ So you can wipe off that grin I know where you been/ It’s all been a pack of lies...”

Probabil că dăduseră muzica tare în barul ăla nenorocit de lângă bloc. Apoi farul locomotivei s-a stins şi el asemeni unui Buddha în nirvana şi el s-a trezit. Îşi putea aminti tristeţea îngerului, o tristeţe nesfârşită, asemeni valurilor unei mări, asemănătoare tristeţii unui lama ce priveşte un gândăcel de Colorado aflat în mijlocul unui ogor otrăvit. În visul său, prin somn, se gândise că nu mai ştia dacă în povestrea lui Kafka, nu mai ştia dacă îi fusese milă cuiva de gândacul Gregor Samsa, cineva afară de Gregor Samsa - şi Franz Kafka fusese un profet al modernităţii, oricum -. Cu el era diferit, era înconjurat de milă din toate părţile de parcă s-ar fi aflat dintotdeauna şi mereu în farul uriaş cu lumina albă, farul locomotivei Diesel din visul său, farul alb al locomotivei venite din cer.

Era student acum în anul al doilea la Muzicologie la Academia Gheorghe Dima şi stătea într-un cămin cu zece etaje plin de oameni tineri şi ignoranţi. În cămin abundau mândria şi suferinţa. Cele zece paliere ale căminului proiectat de comunişti aveau fiecare câte douăzeci de uşi, coridoarele arătând cumva intimidant asemeni unor coridoare de închisoare,

8

un loc lipsit de aproape orice compasiune şi în vremea când stătuse acolo nici el nu avea această compasiune; un nenorocit ca şi toţi ceilalţi. Odată, la o beţie, privise prin geamul mare cât peretele şi acoperit cu zăbrele şi numise căminul geamăn de vizavi – în limba engleza, limba meditaţiilor sale -, îl numise pentru sine: ‚house of the bad people’, duhul lui pronunţând cu sufletul ars de băutură, acest drog, şi picurând asemeni ploii. Da, căminul era în mare parte un loc de poposire al oamenilor răi, iar el era unul dintre ei. Acum era la Sebeş, în centrul României, în sursa triunghiului, în nexusul drumului, în centru, chiar şi în centrul lumii, căci oriunde te afli poate fi centrul lumii, dacă se află un om îngenuncheat în el orice câmp nearat sau acoperit de zăpadă poate fi o Mecca, poate fi Mecca. În plus, ceva în preajmă trebuia să fie plin de sfinţenie, însă nu ştia ce putea fi, poate bisericile, poate noaptea ori poate, cine ştie, chiar drumul. Cum spune Pasărea: ‚Sfinţenia e nevăzută. Poate fi oriunde.

Este oriunde, ca un pui de vultur adormit într-un ou. Poate fi oriunde. Mai ales când drumul este drept, ca urma sufletului prin nisipul plin de cioburi sparte de scoici al unei rugăciuni.’

Era ceva sfânt pe undeva, dar probabil că nimeni nu ştia ce. Oricum, poate nu era nimic deosebit, poate doar un necunoscut ori să zicem o bătrânică ori un călugăr ce stătuse la ocazie în locul acela înainte să ajungă el, spusese o rugăciune, cine poate şti de ce. Locul ăla plin de noroi şi băltoace, luminat de farurile maşinilor ce treceau, se sacralizase, sfinţenia rugăciunii spuse plutea în noapte; în noaptea electrică din împrejurimi a oraşului, difuzând şi răspândindu-se ca cerneala în apă. Totul era frumos ca un basm şi adevărat ca un film neorealist, ori un montaj de amintiri proiectate din nou şi din noiu în cinema-ul sufletului în lumina nostalgică a regretului după iubire.

De abia începuse noua zi, noua zi de o mie de ani şi timpul stătea, uriaş şi nedescoperit, înainte, ca un râu mitic, cu nisipurile presărate de perle şi mâlul tulburat de zbaterile somnilor în undiţă printre pietrele verzi de mătasea broaştei de pe fundul apei. Începuse noua zi pe pământul acesta unde nimeni nu ştia câte alte zile au trecut, începuse noua zi sau poate noua noapte, toate mergând la acelaşi loc cu celelalte nopţi, în mormânt sau poate în cer. Iar noaptea aceasta, - în ziua aceasta mistică şi mitică – intersecţia strălucea asemeni unui suport de pahare într-un pub irlandez ori asemeni unei biserici pline de lumânări aprinse, o bisericuţă mică de piatră plină de toate lumânările aprinse vreodată pe pământurile acestea de la începuturi, lumânări de seu şi de ceară, galbenă, albă şi roşie, atât de multă lumină era în seara aceea acolo în intersecţie.

Cât despre familie, familia nimănui nu rămâne aceeaşi, familia se schimbă în curgerea timpului la fel cum se schimba culoarea cadranelor anumitor fabricaţii de ceasuri mecanice de mână, odată cu fluctuaţiile de temperatură din aer. Ce ar fi spus bătrânul Carl Gustav Jung despre asta, despre modul cum familia se schimbă de fiecare dată când o priveşti, asemeni unui râu, asemeni norilor – evanescenţi -, ori ai unui chip uman, toate acestea în perpetua transformare asemeni unei păpădii suflate în văzduh de un copil, de el când era copil, răsfirându-se în curgerea vântului, doar tulpina rămânându-i în mână, sinele păpădiei, rădăcina zborului ei, miezul ei, sâmburele morţii şi vieţii ei. Ceva rămâne parcă neschimbat, păpădia rămasă în mână, dar seminţele păpădiei zburau legănat prin aerul doric, îndepărtânduse undele de altele şi plutind într-un moment magic, într-un moment buddha, în bula de sticlă a unei lacrimi de cer, o picătură de lumină, o aripă arsă şi carbonizată de zbor din care nu a mai rămas decât zborul, într-un zâmbet destinat unui gândăcel, în eternitatea inoxidabilă a unei amintiri din copilărie de pe vremea când şi familia părea un Stonehenge. Ce ar fi spus Bătrânul dacă ar fi fost întrebat, ce ar fi văzut dacă m-ar fi privit? se gândi. Farurile se reflectau asemeni unor stele unele în altele, făcând plăcuţele argintii de pe boturile maşinilor să strălucească stins asemeni argintului-viu, asemeni cerului metalic şi alb al după-meselor de mai. Familia nu e un contract social, în schimb e un Stonehenge.

Totodată, familia e o casă, un acasă, însă de multe ori este o casă fără uşi, ori o casă cu aproape toate ferestrele zidite ca în ghetouri. Sau, dacă are o uşă, de multe ori este o

9

uşă încuiată şi închisă, o casă pustie, o casă umplută de singurătate ca de mireasma cozonacilor scoşi din cuptor două zile înainte de Crăciun; sau, de multe ori, familia e o casă pe care o vezi doar de dinăuntru, aşa că simţi că nu ai şi nu poţi să-ţi faci o imagine validă asupra a ceea ce trăieşti, asemeni casei sau asemeni existenţei unui orb. Stelele sunt întradevăr o familie, un Stonehenge de dimensiunile universului, o păpădie suflată de buzele lui Dumnezeu, acest copil curat, pe o distanţă de 14 miliarde de ani lumină, cum spun calculele, uriaşele ei seminţe plutitoare împrăştiindu-se prin întregul univers, prin tot universul. În intersecţie începuseră să cadă picuri de ploaie, blând, asemeni unei muzici de pian, după câteva minute pornindu-se puţin mai des şi tulburând bălţile de ploaie dintre şosea şi şanţul drumului. Acum ploua şi acum era doar un om în ploaie ca şi Mike Oldfield şi ploaia era frumoasă, ceva frumos, era ceva frumos să picure tot cerul pe tine, să ţi se scurgă tot cerul în ochi. Mulora le plac grătarele şi soarele, altora – probabil mult mai puţini – le plac ploile, aceste tăceri şi cerul, această Singurătate înconjurată de flăcări electrice şi noapte. Familia noastră e o chitară cu şapte corzi, se gândi el, făcând semnul autostopistului unei utilitare Ford care nu opri, iar băiatul rămase mai departe în ploaia ce cădea afară şi în cerul înstelat de gânduri dinăuntru. Maşina se îndepărtă destul de rapid pe autostrada în linie dreaptă ce ducea afară din Sebeş, cerul întunecat de seară era acoperit cu bulgări de vapori ce se spărgeau şi se amestecau asemeni aluatului. Deşi era întuneric afară, norii se puteau distinge pe ceruri, luminaţi de Lună printr-o spărtură în masa de abur ce plutea în atmosfera planetei acestea ciudate şi vii deasupra pământului şi oamenilor. Familia lor era un cântec, cântecul notelor şi acordurilor acelei chitare cu şapte coarde, ei erau sau măcar puteau fi un acord, o delicată septimă, un simplu Dm7, puteau măcar fi, dacă nu erau, cel puţin de cele mai multe ori. Iar el acum se simţea ca o coardă ruptă, ca o coardă lipsă la această chitară dezacordată care era familia lor. Ce ar fi putut Hendrix, ce ar fi putut John Lee Hooker, ce ar fi putut Segovia face cu o asemenea chitară, ciudată, dezacordată şi deteriorată; ce ar fi putut Vidul face cu familia lor dacă ar fi fost lăsat? De când sosise, doar vreo doi oameni traversaseră strada, probabil nişte oameni care de-abia scăpaseră de la lucru, poate de la vreun depozit de la periferia oraşului, oameni cu şepci chinezeşti, în haine cenuşii, nişte feţe golite de suflet. La întrebarea aceasta nimeni nu poate răspunde. Cum spune personajul lui Thomas Mann, în om, în majoritatea oamenilor, trupul ucide sufletul. În plus se poate spune că oamenii sunt un singur om, aşa cum un muşuroi de furnici sunt o singură furnică, aceasta e religia, o singură Furnică, un singur Om. Yah Weh; cel care nu poate fi descris oricum ai încerca să o faci. Poate că aşa cum nu poate fi văzut, poate aşa nu poate fi nici auzit chiar dacă vorbeşte. Duh, spirit, noţiuni pe care nu le putem înţelege pentru că nu le putem procesa; în calitate de un ceva ascuns putem spune că el măcar din punctul nostru de vedere – nu există, şi mulţi o şi spun, mulţi şi trăiesc adevărul acesta orb. Însă există, există o problemă şi problema nu este asta. Problema este că, - din punctul lui de vedere -, noi existăm. Se poate ascunde, noi nu ne putem ascunde, oricine ar încerca să facă lucrul acesta şi să încerce să se ascundă va vedea ce spun aceste cuvinte, cuvintele tăcerii către băiat. Oare cum poate fi el când până şi un gândăcel care că săţi meargă pe degete are nevoie să se agaţe de şanţurile amprentelor tale, este atât de complex, cât de complex poate fi el, cel pe care nimeni nu l-a văzut şi pe care sufletul fiecăruia îl ştie în vârtejul yin-yang al acestui inseparabil paradox al vieţii, asemeni vârtejului alb-negru al timpului, această învolburare. Noaptea se mai limpezise, iar ploaia acum parcă era mai rară cu stropi mai mărunţi, aproape că nici nu-i mai simţea, având impresia că doar picură în intersecţia plină de lumini în travelinguri intersectate. Privea intersecţia luminată, luminată de felinare electrice şi faruri de automobile, de Lună, de oglinzile incandescente ale băltoacelor, însă parcă şi de altă lumină, o lumină ascunsă, şi – firul gândurilor sale ajuns aici -, conştientiză iarăşi sfinţenia pe care o găsise în acel loc, ori care îl aştepta acolo, sfinţenia care curgea peste tot în jur ca mierea umplând totul asemeni hexagoanelor fagurilor, umplând

10

casele, strada, maşinile, oamenii, intrând oriunde găsea o deschizătură, cum umple mierea fagurele. Şi el era un fagure, şi el trebuia umplut de credinţă. Pentru că alegerea, alegerea metafizică – în acel loc unde, nemaiştiind nimeni, nici măcar autostopistul, singurul om prezent atunci în intrescţie dacă facem abstracţie de oamenii cu ochii pe jumătate închişi aflaţi în maşinile a căror trecere semăna cu nişte furnici pe o rămurică acoperită cu răşină şi doborâtă la pământ, cu sute de ani înainte, chiar acolo unde acum era mijlocul intersecţiei Sibiu-Cluj-Deva de la marginea Sebeşului, acoperit de zeci de straturi de asfalt, fusese altarul unei bisericuţe romano-catolice medievale, un loc unde timp de sute de ani rugăciunile s-au transformat în lumină nevăzută – acea alegere de care nu scapă nimeni, nu e o răscruce între plăcere şi etic, alegerea aceasta ce poartă marca înregistrată a atelierului Dumnezeilor, alegerea înlăcrimată este între tristeţe şi miere, ambele metafizice şi reale. Metafizic, adică etern; real, adică real. Picăturile de apă ce cădeau în jur făceau asfaltul să arate negru închis, reflectând galben stins luminile de faruri pătrăţoase ori rotunde aflate înaintea maşinilor ce rulau pe autostradă. Se puteau auzi sunetele a diferitor feluri de motoare, roţile mari ale tirurilor rotindu-se zimţat, aruncând stropi pe autostrada udă.

Dumnezeu. Noi oamenii avem tendinţa să negăm Dumnezeii, aşa cum poate întregul univers exterior ar nega ploaia, inexistentă din perspectiva lui, realitate pentru noi, pământul; ploaia care cădea asemeni lacrimilor, ce sentiment. Pentru cei vechi ploile erau lacrimile văzduhului, ale spaţiului gol, ale cerului, ale zeului nostru al cerului, lacrimi căzute din nimic, din gol, din nici un ochi, din solitudine, din zeu. Astfel plânsetul înăbuşit al ploii este o comuniune aşa cum şi lacrimile noastre de sare înghiţită sunt expresia înfrângerii în faţa dorinţei după comuniune, expresia durerii singurătăţii unei perechi de ochi, a unui suflet, a unui om.

Fiecare om cunoaşte singurătatea, singurătatea e domniţă peste întinderile pământurilor oricărei inimi, oricărui psihic, oricărui suflet uman. Putem numi singurătatea un somn, dacă se stabileşte că împărtăşirea şi comuniunea sunt trezirea din acel somn.

Singurătatea e un somn al sufletului, o transă anesteziantă, o comă sufletească întinzându-se pe durata unei vieţi, când chiar viaţa poate deveni o rătăcire somnambulică între întunericul etern şi lumina eternă, între zi şi noapte. Pe lângă întinderea singurătăţii omului, universul e doar nufărul de raze al unei muzici de harpă, chiar şi moartea e doar un sărut al îngerului singurătăţii în ochii transcendenţi ai căruia şi binele şi răul îşi pierd sensul, spiritual, moartea nu începe la sfârşitul vieţii, moartea poate începe la fel de bine în primul moment în care în sfârşit deschizi ochii după primul sărut, deznădăjduit ca o ultimă doză, când deschizi ochii şi nu vezi nimic. Nu vezi nimic asemeni morţilor. Singurătatea e acel despotic rege asirian care te ţine în lanţuri de aramă, acel stăpân care va creşte tot ma mult în timp ce tu vei ajunge în cele din urmă un gândăcel strivit de tălpile lui, asemeni lui Gregor Samsa, dacă nu vei vedea ceva - orice - când vei deschide ochii, dacă nu vei vedea lumea, pe tine, pe Dumnezei sau orice altceva. Acum băiatul se gândi că poate nu-l luase nimeni la ocazie pentru că nu se rugase să fie luat. Totdeauna când făcea autostopul nu-l lua nimeni până nu spunea o rugăciune, cerând Dumnezeilor cerului să fie luat. Privind mecanic maşinile ce treceau începu să se roage. Trecură vreo două minute când fu întrerupt: -Dă toţi banii ce-i ai la tine! spuse cineva care îl apucă deodată de mâini, ţinându-l strâns.

Privindu-l, văzu că cel care vorbise era un tânăr poate mai mare cu vreo doi sau trei ani decât el, beat. Avea o geacă luată din piaţă, nişte blugi noi turceşti, era tuns cu puţin moţ în faţă, iar în picioare avea nişte adidaşi de muşama Pumas luaţi tot din piaţă. Lăsând capul în jos, băiatul îşi compară pentru câteva secunde bascheţii negri Converse All Stars cu adidaşii celuilalt. Privind în sine observă că se speriase, dar nu îi era chiar frică încât să facă ce îi cere. Tăcu, fără să facă nimic. Dacă celalalt nu l-ar fi ţinut de mâini şi dacă ar fi putut, probabil că – în loc să-l lovească, cum probabil se aştepta celălalt – ar fi fugit.

11

-Hai, sclavule! Dă o sută de mii, cât ai!

Băiatul tăcu, îl privi cu nişte ochi de animal prins în capcană, tăcu şi privi în jos. Înăuntrul său se gândea agitat: ce fac creştinii acum, ce fac budiştii că tot veni vorba de ei, călugării sufi? Ce e nonviolenţa? A funcţionat până la urmă pentru Mohandas K. Gandhi, Martin Luther King? Se poate trăi prin nonviolenţă?

-Nu...

-Ce-ai spus?! Pronunţă uleios tânărul celălalt, aspru asemeni unui copil ce imită tonul părinţilor atunci când bate sau chinuie un copil mai slab decât el.

-Nu. Tânărul beat îl apucă cu o mână de umărul drept şi începu să-l lovească, potolit.

După un timp spuse: -Hai, fraiere, dă-i şi tu! Dă, mă, că frate-mio îi poliţist. Hai dă, drogatule, îi spuse tânărul beat, lovindu-l. Hai dă, că te bat, io!

Care sunt cuvintele Filozofiei, care sunt impulsurile instinctului de supravieţuire, ce spune Înţelepciunea, ce spun Dumnezeii? Există un Dumnezeu care să salveze? Ori este pur şi simplu nevoie ca pumnii şi picioarele să te salveze? Trecu un timp în care nu făcu nimic şi doar fu bătut mai departe de tânărul acela beat. Nu era chiar aşa de rău.

Ce putea să observe era că nu simţea nu ştiu ce durere şi, oricum, era bine că era încă în picioare. Ca la box, se gândi cu un zâmbet. Era un pic îngrijorat de ceea ce s-ar putea întâmpla mai departe dar „Domnul este păstorul meu” îşi spuse gândindu-se de ce, dacă tot practică nonviolenţa şi pacea în faţa conflictelor exterioare din viaţă, de ce nu poate aborda la fel şi conflictele interioare, dinăuntrul familiei. De ce se ceartă cu părinţii, de ce nu poate fi un sufi, un călugăr lama, un creştin şi la el acasă? Maşinile treceau zumzăind cu farurile aprinse în noapte, cu câte un semnalizator încă pâlpâind după luarea curbei şi intrarea în intersecţie, iar apoi se îndepărtau cu stopurile de pe spate luminând într-un purpuriu electric.

Era destul de greu, băiatul nu ştia ce ar putea să facă şi, de parcă şi aşa nu era îndeajuns de greu, tânărul beat începu să-l tragă, încercând să-l ducă după el spre centrul oraşului, probabil la fratele său. Nu se lăsă tras, aşa că după un timp individul renunţă, şi tot ţinându-l de umărul drept, începu să-i care la pumni, mai ales în coaste. Dacă aş povesti cuiva, se gândi băiatul în timp ce era bătut, despre modul în care am fost caftit cel mai probabil persoana aceea ar găsi destul de comic totul, de n-ar fi aşa de serios. Multe lucruri ce i se întâmplă omului sunt în acelaşi timp comice şi tragice, esenţa lor depinzând doar de perspectiva din care sunt privite. Probabil că adânc în suflet orice bătrân claun e un Lear înlăcrimat asemeni unui copil trist şi îngândurat, asemeni lui Kierkegaard, Jung ori triştilor copii cu trupurile distruse de foame ai Africii. În timp ce era bătut băiatul se întoarse şi privi trotuarul de unde venise individul care îl lovea calm şi văzu că se apropie trei tineri. Tinerii erau trei băieţi şi o fată. Doi dintre ei, unul dintre băieţi şi fata purtau şepci de bumbac, băiatul avea o şapcă de baseball pe care scria un N şi un Y de la New York Yankees, iar a fetei era cu echipa de baschet Los Angeles Angels. Al treilea băiat avea capul descoperit şi avea părul tuns pâna la jumatate de centimetru. Toţi trei purtau nişte geci de toamnă puţin mai groase, geaca fetei era albă, iar baiatul tuns şi fata purtau blugi mai largi cu nişte buzunare puţin mai mari, pe când al treilea băiat cel cu şapca NY era îmbracat în pantaloni albaştri stins de trening Adidas cu trei dungi verzi-galbene. Toţi trei purtau pantofi sport de piele marca Adidas, iar fata avea la braţul drept o bandană în culorile roşu-galben-verde. „Băieţaşi de cartier”, se gândi băiatul. Rapperii văzură ce se întâmplă, de când erau la o depărtare puţin mai mare şi probabil crezură că sunt doi care se bat, însă acum putură vedea că de fapt doar unul îl bătea pe altul îar celălalt nu făcea nimic să-şi schimbe mizerabila condiţie. Cel mai mare dintre tineri, cel tuns cu maşina, spuse: -Uite-l pe Păvăluc. Ce se-ntâmplă, co? îl întrebă pe autostopist.

12

-Nu ştiu, răspunse băiatul. Dă-n mine că nu-i dau bani.

Imediat rapperii veniră lângă ei şi deodată băiatul se pomeni că nu-l mai ţine nimeni de bluză şi că nu mai este lovit. În schimb individul acela care îl bătuse căzu din câţiva pumni la pământ, datorită beţiei fiindu-i greu să se ridice. Tot încercând să se ridice se agăţă de geaca albă a fetei de cartier, care îl susţinu cu amândouă mâinile şi încet îl ajută să se ridice.

-„Pentru unii sunt poveşti spuse cu tupeu/ Nu stau s-asculte povestea din cartierul meu/ Unii sunt bine crescuţi, vin din lumea bună/ Nu suportă să asculte băieţii care înjură/ E scandalos, periculos să vorbeşti aşa ceva/ Poveşti cu bagaboante despre ce te-nvaţă strada/ Lumea vorbeşte mult şi face puţin/ Nimeni nu se-ntreabă de ce viaţa unora-i un chin,” spuse fata cântând ori mai degrabă vorbind, foarte repede pe un ton voios în timp ce-l ajuta pe tânărul beat să se ridice, mângâindu-l tandru pe obraz când ajunse la versul al treilea, ca într-o inestimabilă şi cu neputinţă de înlocuit – nici măcar de îngeri - contribuţie feminină la această lume ţâşnită din nimic.

Când omul reuşi să se ridice în picioare ajutat de fată, tânărul beat se strădui să privească în jur, îl văzu pe cel pe care îl bătuse, îi văzu şi pe cei doi care îl bătuseră, o văzu pe fată care încă îl susţinea de mâini şi apoi, cumva parcă nehotărât între a cădea iarăşi şi a rămâne în picioare, găsi suficientă siguranţă de sine, şi – trăgându-şi mâinile din ale fetei – fugi cu o expresie supărată pe marginea autostrăzii, îndreptându-se spre centrul oraşului. Fata îi strigă din urmă nişte versuri, probabil continuarea cântecului: -„Am făcut multe greşeli/ Nu vreau să le repet/ Dacă azi n-am câştigat/ Mâine nu vreau să pierd./” -O zis că are un frate poliţist, cred că merge să vină cu el, spuse băiatul.

-Să vină, spuse cel cu şapca NY. Îi un alcolist amărât.

Apoi, pe neaşteptate, opri o maşină şi băiatul trebui să plece; tot ce mai reuşi să le spună celor trei tineri a fost „Mulţumesc!”, înainte să se îndrepte spre maşina vişinie ce oprise. Înţelepţii întotdeauna au spus că nu putem şti şi nu ştim noi căile Domnului şi voia Lui. Dumnezeu probabil scrisese în cartea lui ca el să ia bătaia aceasta fără să facă nimic să o atragă asupra lui şi fără să încerce să scape de omul acela rău şi tot Dumnezeu hotărâse ca el să scape de cel ce-l bătea şi de fratele său, fără să facă nimic să scape, eliberarea şi libertatea să-i vină gratuit şi nemeritat, asemeni mântuirii. Privind înapoi, înainte să deschidă portiera din spate a maşinii văzu că cei trei tineri ce îl salvaseră era iarăşi pe trotuarul pietruit, cu spatele la el şi îndreptându-se spre oraş. Şi el urma să întoarcă spatele acelui loc şi sfinţeniei din acel loc, să se îndepărteze cum s-au îndepărtat toate maşinile ce au trecut prin intersecţie până atunci, dar fusese plăcut şi adevărat să meditezi în locul acela binecuvântat presărat de băltoace întunecate prin noroiul ud şi înstelat de punctuleţe de aur, un loc unde fusese apărat de rău cum avea să-i spună cândva în viitor o fată oarbă, unul din cei mai măieştri oameni ce i-a întâlnit, o biată cerşetoare, o ţigancă, o fată care nu vede însă care, - asemeni lui August Rush – poate să audă muzica universului. În timp ce-i privea pe cei trei tineri văzu că fata ridică de pe pavaj un casetofon nici mic nici mare pe care nu îl văzuse mai înainte, apăsă pe un buton şi apoi o văzu ajungându-şi prietenii din urmă şi plecând toţi trei înconjuraţi de cuvinte şi muzică: -„Fiecare zi e o poveste/ O nouă speranţă în fiecare zi/ Aceeaşi poveste de cartier/ Şi mereu te întrebi...”

Apoi se întoarse şi intră în maşină.

-Mergeţi la Simeria?

-Da, Simeria... şi mai departe, spuse o femeie de la volan. Pe locul de lângă şofer se afla un bărbat cam de aceeaşi vârstă cu ea, amândoi având cam patruzeci şi ceva de ani. Închise portiera şi maşina plecă lăsând în urmă muzica, tinerii, amintirea şi sfinţenia locului acela de autostop, toate luminile şi întreaga noapte din împrejurimi. Acum pleca şi

13

noaptea din Sebeş nu va mai fi aceeaşi cu noaptea de pe drum sau cu noaptea din Orăştie, noaptea râurilor din munţi nu e noaptea lacurilor, noaptea mării nu e noaptea pădurii.

Pământul schimbă şi transmutează ceva atât de celest şi evanescent cum pot fi noaptea sau zorile. Scăpase şi de Păvăluc şi de fratele său.

Valurile nopţii acopereau oraşul, umplându-l de zgomotul talazurilor întunecate de vânt, noaptea acoperea oraşului, pe tinerii ce treceau strada cu casetofonul în spate, semafoarele mari luminate pe galben, bălţile negre sau galbene, ploaia, Pavel, plăcuţa cu „NU SE VIZITEAZĂ LUNEA”, Sebeşul cu fiecare străduţă a lui, norii luminaţi de Luna aprinsă, bălţile de aur topit şi orice altceva ar mai putea fi. Dacă şi-ar fi putut da seama ce gândeşte ar fi văzut că gândeşte că pe pământ trebuie să te păzeşti, ai nevoie să reuşeşti să te fereşti de atâtea lucruri, cum spun mulţi trebuie să ai ochii deschişi, trebuie să ai sufletul deschis şi să vezi asemeni unui discipol al Căii. Pentru a ajunge la celălalt mal al vieţii avea nevoie de o invariabilă în ecuaţia propriei existenţe. Ar fi văzut că gândeşte lumină. Asemeni luminii din mai bine de jumătate de sticla de vodcă pe care la cămin Matei Mărmăţoni i-o puse lângă pat după ce aflase că el tocmai se lăsase de băutură, cu vro două săptămâni înainte să-i spună că dacă îl mai priveşte ironic, îl ia la bătaie. Era un tip mare, Mărmăţoni, om solid, românaş verde, român din butuc, încă un om de care trebuie să te fereşti încă dinainte să-l cunoşti, încă unul care, asemeni lui, are nevoie să fie iertat. Ajuns aici băiatul îşi aduse aminte şi spuse în gând o rugăciune din cinci cuvinte după care spuse alta din şapte cuvinte, privind în acelaşi timp pe fereastra din partea dreaptă a maşinii. Mulţi ani mai târziu avea să vadă tăcerea, avea să vadă singurătatea, avea să vadă vidul, pietre verzi într-un râu de munte spălat de curgerea rugăciunii şi iertării, un îngheţat şuvoi venind din izvoarele uitării. Un râu în sufletul lui curgând printre pietrele uriaşe din munţi, în râu de lacrimi de fericire, un râu îngheţat curgând spre o nirvană hexagonală a crucificării în ale cărei ape mari peşti pântecoşi cu solzi de porţelan pictat stau nemişcaţi la patru centimetri deasupra nisipului şi bucăţelelor şi cioburilor de silex din apă. Pe bancnota de un dolar francmasonii au desenat ochiul deschis de deasupra piramidei, un ochi care fiind al lui Dumnezeu putem considera că este sursa reflexiei ce suntem fiecare dintre noi; în viitor el avea să să străduiască, inconştient, să închidă acel ochi, reflexia acelui ochi, să vadă măcar o clipă ce e înăuntru, care e reflexia dinăuntru, să vadă oricât de puţin până în eternitate lumina de la celălalt ţărm al yin-yang-ului miniat pe portulanul sufletului său.

Maşina înainta spre ieşirea din Sebeş prin întunericul serii de noiembrie. Ploaia încetase şi spărtura din care ardea Luna parcă se mai lărgise. Pe partea dreaptă a drumului în direcţia unde privea el, porţile săseşti se perindau unele după altele, cu porţile mari din lemn închise în rama de cărămidă tencuită. La casetofonul din maşina ce-l luase de la ocazie se auzeau nişte manele, oricum nu era prea atent şi nu asculta cele ce se petreceau în exterior, de fapt – inconştient – îşi asculta sufletul, un lucru asemănător pănă la un punct cu gestul medicului de a pune stetoscopul pe pieptul dezbrăcat al cuiva. Tot ce distinsese la un moment dat a fost doar – probabil un refren de manea – ceva ce spunea: „...nici loc mai sfânt ca dealul Clujului...”. Femeia de la volan şi individul de lângă ea vorbeau despre ceva, relaxaţi, iar el nu înţelesese despre ce vorbesc; camioane mari veneau din sens opus luminând tot interiorul întunecat al maşinii cu farurile lor mari, galbene. Interiorul maşinii era din când în când, odată cu trecerea tirurilor – luminat ca sufletul unui Buddha; femeia deschise geamul din partea şoferului pe jumătate dorind să lase să iasă fumul de ţigară şi aruncă un ambalaj de ceva pe fereastra deschisă a maşinii, iar când în maşină se făcu frig roti cu mâna stângă manivela de pe portieră închizând geamul la loc.

Mai erau poate o sută de metri de case cu autostradă luminată şi după aceea aveau să iasă din oraş. Băiatul, obişnuit acum cu atmosfera din maşină privi mai atent în jur; primul lucru ce îl văzu au fost trei icoane mici de carton plasticat puse pe apărătoarea de soare din locul de deasupra şoferului, vizibile deasupra coafurii roşcate a femeii de la volan. Acum la

14

casetofon se puteau auzi nişte manele cum se făceau mai demult cu un sunet strident de orgă electronică pe un ritm cibernetic, mereu acelaşi, exact, sintetic, fără nici o greşeală se poate spune. Deodată interiorul maşinii în care se afla băiatul fu luminat de farurile unui tir de 17 metri lungime care venise până aproape la vreo trei metri şi ceva în spatele lor şi acum se angaja în depăşire. Parcă tot automobilul în care se aflau ei se umpluse de şehina, avea să se gândească mult mai târziu. Femeia de la volan încetini, lăsând tirul uriaş, un Volvo, să treacă.

Pe când camionul îi depăşea încet, băiatul văzu pe muşamaua tirului de pe remorcă un graffiti mare. Sub literele imprimate industrial cu firma companiei care era proprietara camionului „Day&Night Circle Inc.”, scris cu litere butucănoase şi groase ca nişte gogoşi, însă destul de distincte, cu spray galben pentru vopsit maşinile: „poate s-a născut şi El pe stradă”, iar dedesubt pe structura metalică a tirului ca şi pe muşamaua respectivă scria cu litere caligrafice, mai mic: „La Familia”, lucru ce îl făcu să-şi amintească de tinerii ce îl scoseseră din bătaie. Poate şi ce ascultau ei era aceeaşi muzică. Nu ştia; le cam încurca pe toate, lui îi plăcea albumul cu Louis Armstrong şi Duke Ellington în concert înregistrat în 1961, când erau amândoi destul de bătrâni şi, într-adevăr, destul de înţelepţi, - avea caseta. Tirul începu să întoarcă în faţa lor pe partea dreaptă şi acum se afla înaintea lor cu stopurile luminând dreptunghiular, carmin în noapte. Privind în jur văzu că se aflau în câmp. Părăsiseră oraşul.

2 Cuvintele lui Buddha

15

Zgomotul puţin hurducat al maşinii ce îl luase din Sebeş era fondul unor chicoteli estompate. Lumea era acoperită de întuneric şi oamenii nu puteau decât cel mult să stea cu ochii deschişi în întuneric. Şi cum spun cuvintele familiei oamenilor, a venit Corbul, a venit Omul, a venit fratele lui Gavriil, a venit Cel Ce Şi-a Deschis Ochii, a venit Înţeleptul, a venit Singurătatea Care A Auzit, au venit mulţi alţii însă lumea a continuat să rămână în întuneric. Şi cineva, unul din cei ce au venit, poate unul cu câini ori poate unul acoperit cu litere a spus scuipând – dorind să-şi dovedească adevărul – a spus că iertarea poate fi o lumină în această lipsă de lumină. A spus că iertarea nu va aduce lumina, însă iertarea poate aduce lumină, asemeni unei candele. Şi mitul familiei oamenilor spune că cei care au venit au spus. Iertarea e lumina care intră în tine, om întunecat, preschimbându-ţi chipul, de la cel de cimpanzeu cu suflet de demon, la altul. Corbul a văzut că oamenii din familia oamenilor erau răi, Omul a văzut că oamenii din familia oamenilor erau răi, fratele Îngerului, Cel Ce Şi-a Deschis Ochii, Înţeleptul, Singurătatea Care A Auzit, cei mulţi şi ceilalţi, cei care cântă cântecele vindecării, toţi au văzut şi arhitectura trupului delicat şi plin de răni al Iertării a luat locul statuii reci şi încremenite a Dreptăţii de marmură în acest templu. Aşa a fost, când a venit lumina. Acum şi tu ai în mâinile tale lumina. De multe ori, în minute de singurătate încerca să existe. A exista pentru el – a încerca pentru el – era, spiritual, să existe asemeni unei pietre mari încremenite în mijlocul râului asemeni unei pietre vii ce a prins muşchi pe curgerea tablei de go, ori asemeni unui samurai meditând în mijlocul bătăliei, înconjurat din toate părţile de yin-yang, de cele două şuvoaie ale nimicului şi anti-nimicului. A exista însemna – odată pentru totdeauna – a fi asemeni unei pietre, sufletul său să fie plin asemeni unei pietre. Însă pentru aceasta singura metodă ce funcţionase până acum fuseseră rugăciunile; nimic nu se compara cu ele. Găsise ceva asemănător cu ceea ce căuta într-un episod din „Doctor în Alaska”, dat la ProTV cu ani în urmă; Marilyn Whirlwind, fata grasă indiană; se lăsa umplută de existenţă, topită şi incandescentă până la adevăr, încât se poate spune despre ea că exista asemeni unei flori de colţ crescută sus pe pietrele din munţi, ori asemeni unei stânci acoperite de muşchi ud şi aproape negru mustind de apă în noaptea ce se risipeşte asemeni unei amintiri, existând de la începutul istoriei şi de dinaintea lui. În faţă cei doi oameni din maşină discutau despre ceva, însă băiatul nu era atent la cele ce vorbeau. Le spusese că nu are bani, făcuse ce trebuie, iar acum aştepta să treacă de bifurcaţia spre Cugir şi apoi de Orăştie şi să ajungă la intersecţie.

Tăcea şi încerca să-şi facă sufletul să tacă; ori să se roage, ceea ce e totuna. Cumva încerca săşi aprindă feştila sufletului de la bricheta de plastic albastru cu o mie cinci sute de lei a femeii de la volan ori de la chiştocul ţigării aruncate pe geam, ori de la înjurăturile omului de lângă ea. Afară, maşina era scufundată în întuneric până la celalalt capăt al universului, singurele lumini fiind două beculeţe pe bord, semnalizările unei Dacii gri care oprea înaintea lor şi Luna de afară, pâlpâind slab asemeni jăraticului unui foc de munte ce se stinge. Şi în puţinele stele ce se vedeau pe cer e scris că omul e cel mai îngrozitor animal atunci când lumina se stinge, scris că în viitor soarele va deveni un soare mort - cum mort a fost soarele cinci ani deasupra Auschwitz-ului -, asemeni nouă. Când negarea este zdrobită începe tristeţea, când tristeţea este crucificată şi ucisă începe viaţa. Şi rugăciunea, va începe odată rugăciunea, în această viaţă?

Dincolo de geamul maşinii se puteau vedea doar câmpuri în beznă, luminate de Lună şi de maşinile ce treceau, ori umbrite, negre de întuneric, pline de buruieni în partea de lângă drum, iar pe o porţiune de doi kilometri ogorul şi şoseaua fiind separate printr-un mic val de pământ, ridicat în ani de zile de aruncarea buruienilor moarte şi devenite pământ, ca la grădina lor de acasă. Femeia fredona vioi pe muzica de manea ce se auzea în maşină, totodată într-un fel cumva cu răutate, cu o expresie de răutate în gura care cânta printre dinţi: -Ta, rao, ta, rai, ta, ta, tai, ra, ta... În timp ce cânta uneori făcea gestul care imită tăieturile pe braţe, gest tipic pentru paranghelii şi discoteci de ţară. Întorcându-se la meditaţiile sale, băiatul îşi notă pe suprafaţa

16

aspră a pergamentului sufletului său că dacă răutatea omului ar putea lua chip, dacă putea avea un chip, atunci chipul acela ar fi chiar chipul omului, chiar chipul lui. Un om orb care este vindecat, vede; şi, dacă, găseşte o oglindă, se vede şi pe sine. După o viaţă obişnuită trăită în acest cimitir care este lumea, credinţa face din tine un proroc şi-i urăşti pe toţi, cum spune Scriptura, şi te urăşti pe tine, cum spune Hristos. Dar dacă tot urăşti, şefule, nu poţi să mai urăşti. Cum era în basmul acela vechi cu Buddha şi cu Cea Plină De Ispite în care se povesteşte cum Buddha rătăcea ca un vagabond prin lume, ajungând la un moment dat în locul unde acum se află centrul oraşului Lhasa. Atunci, în vremurile acelea vechi se afla acolo doar un templu circular acoperit de sculpturi indiene. Toate sculpturile reprezentau femei fără nici un fel de îmbrăcăminte iar sus pe cupola templului se afla zeiţa căreia îi fusese închinat templul, o zeiţă a vremurilor vechi al cărei nume a fost uitat. Era un templu numit un templu al dragostei. Cei care făcuseră templul aveau credinţa că zeiţa coboară printre ei şi zeiţa cobora într-adevăr, însă nu putu fi văzută vreodată decăt de Buddha datorită faptului că de la Trezire Buddha avea vedere înainte. Zeiţa dansa goală pe golul sferic din mijlocul cupolei ce acoperea templul, iar templul era plin de oameni slabi, bolnavi, leproşi, buboşi, agitaţi, nefericiţi, şchiopi, toţi nenorociţii acelor pământuri care căutau vindecare în dragostea zeiţei pe care nu o putea vedea ori atinge niciunul. Zeiţa, dansând pe golul din cupola templului era albă, întunecată, galbenă, portocalie şi albastră în acelaşi timp. Cine ar fi privit-o putea să-şi dea seama că nu se gândeşte decât la un singur lucru. Sânii îi erau plini, pântecul îi era puţin ieşit în afară, iar cealaltă parte a trupului ei era o reflectare a primeia. Era zeiţa târfă care dansa deasupra globului templului plin de oameni nenorociţi căutând disperaţi un ajutor, stăpâna pământurilor ce îşi lua partea însângerată din fiecare suflet când omul îşi părăsea învelişul. Prin vrăjile ei l-a ridicat pe Buddha, Cel Trezit, lângă ea pe cupola semisferică a templului, stând amândoi pe golul de aer, zeiţa dansând ca Salomeea în jurul lui, atingându-l, acoperindu-i ochii deschişi cu mâinile ei catifelate, vorbindu-i în şoaptă, făcând să-i picure miere de pe buze, făcând ca întregul templu să se rotească orbitor asemeni unei mandale.

Siddartha nu zicea nimic, doar stătea acolo, nemişcat, tăcând, sufletul lui tăcând sau rugânduse – totuna e. Târfa îl strânse în braţe şi – văzând că el rămâne tot nemişcat îi spuse: -De ce eşti prost?

Tăcând şi cu ochii săi deschişi privind ochii închişi ai zeiţei, sufletul lui Siddartha rosti una din mantrele Trezirii: -Nu nu vreau să ţin sânul tău în mâna mea Pentru că sânul tău e plin de viermi Nu nu vreau să ţin sânul tău în mâna mea Pentru că mâna mea e plină de viermi În acea clipă vrăjile se rupseră, halucinaţia se risipi şi templul fu rispit de vântul dinspre munţi asemeni unui castel de nisip năruit. Buddha stătu în acel loc pe o piatră mare în meditaţie şi rugăciune timp de şapte perioade de timp după care se ridică şi plecă pe drumul de lângă râu, locul acela fiind numit Lhasa după ce Buddha îl părăsi, un loc unde diavolii au pierdut cum spun literele aduse de ocean. Muzica ar trebui să fie la fel de frumoasă, chiar de nu mai eşti orb. Cum ar fi sufletul lui, dar de fapt nu sufletul, ci amintirile, memoria. Când intra în amintirile sale avea impresia ca amintirile sale sunt un întreg Bucureşti, plin de străzi ample cu clădiri mari ce fiecare pot fi un univers autonom de vechituri şi flashuri, cu tei mari foşnind din loc în loc, cu statui ale lui Eminescu şi ale eroilor sanitari morţi în Primul Război Mondial, străzi pentru care îţi trebuiau hărţi şi pe care îţi trebuiesc zile întregi să le străbaţi cu piciorul, ca în Ninive cetatea din care odată nu se mai curma jaful, străzi pe care poţi să te pierzi asemeni unui ban de argint în praful uliţelor din satul copilăriei. Nervurile ferigilor uriaşe ce erau amintirile lui erau un labirint, un uriaş labirint natural organizat de trecerea ciclică a timpului asemeni cercurilor concentrice în degradeuri din trunchiurile arborilor.

17

În buzunăraşul mic de la blugi din partea dreaptă avea un bănuţ mititel de aluminiu, un bănuţ de cinci bani din 1975. Era foarte mic, de aproximativ, un centimetru în diametru şi avea stema socialistă ca o coroană mortuară cu steaua roşie în vîrf pe o parte şi literele „REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA” şi inscripţia „5 BANI 1975” pe cealaltă; unul din banii cu care nu s-a putut cumpăra niciodată nimic, o amintire în metal - degradat şi acoperit cu un strat de oxid -a socialismului românesc. Îşi vârî mâna în mânerul fix al portierei de pe partea lui, degetele lui bătând darabana în plasticul polimerizat, ceva în genul unei linii melodice din „In The Air Tonight” de Phil Colins pe o linie ritmică din „De ce mă minţi?”, bucată muzicală semnată Nicolae Guţă, dacă se poate aşa ceva. Cât despre comunişti, din România mai ales - pe ăştia din România îi ştia el -, au fost cum avea să spună cândva scotty372 pe youtube, “people who oppress are weak....”,- „oamenii care oprimează sunt slabi.” În România comuniştii au pretins că reformează întreaga societate şi că – de exemplu dau libertăţi femeilor oprimate în servitudinea familială în societatea patriarhală, însă în fapt doar au adăugat unei sclavii, o alta. În societatea comunistă femeile mergeau şi la serviciu la stat, la un loc cu bărbaţii, şi în plus îşi aveau de făcut şi vechile îndatoriri, ca şi mai înainte în timp ce bărbaţii beau bere toată ziua şi se uitau la meci – oameni înapoiaţi. Ăsta a fost comunismul, bine că au dat gaură-n steagul ăla, ăia au fost nişte oameni deştepţi. Însă au fost oameni deştepţi şi în vremurile de mai demult, cum a fost anonimul din timpurile staliniste care a scris pe grinda de deasupra privatei din gară de la Şimand: „Căcaneam în gura lui Stalin.” Când lui bunică-su i-a povestit copilul său ce a văzut scris acolo, bunică-su Ştefan i-a spus: „Ăla a fost om deştept!” Altă dată, atunci când a murit I. V. Stalin şi şi au fost adunaţi oamenii în căminul cultural, spunând – un politruc, probabil: -Prietini, tovarăşi... a murit tovarăşul Stalin, părintele popoarelor, prietinul nostru... spunea activistul trist şi solemn asemeni unui corb de la masa prezidiului, neîndrăznind nici măcar să bea cu paharul cu apă dinaintea lui.

Tatăl său i-a spus lui Ştefan când s-a întors acasă i-a povestit cum doi sau trei bătrâni plângeau pe rupte, iar Ştefan a spus zâmbind: -Mă, ăia plângeau de bucurie.

Privind în diagonala maşinii o putea vedea pe cea de la volan, o femeie blondă destul de frumoasă ce arăta cu doar cu puţin peste treizeci de ani. Într-adevăr era manelistă, însă era foarte dulce şi în acelaşi timp făcea impresia unei fiinţe foarte inteligente. Era genul de femeie asemeni unei ciocolate dark intense ce poate mulţumi atât omul cât şi sufletul omului, asemeni unui cântec şamanic în care pe măsură ce cânţi cântecul devine tot mai profund, mai adevărat asemeni cântecelor fără versuri îngânate în copilărie, alergând.

Maşina - cu roţile împroşcând cu zgomot apa din vreo două bălţi - trecu pe lângă o parcare cu câteva mese în noapte în care se aflau vreo opt câini fără stăpân, cinci dintre ei lătrând şi luându-se după ei, în vreme ce trei rămaseră cu boturile pe pământ. Într-adevăr, o femeie frumoasă se gândi el punând paharul de plastic alb înapoi pe sticlă, Doamne, dar cu mine nu merge aşa. Pe un căutător al deşertului trebuie să-l cucereşti, nu merge ca şi cu toţi deznădăjduiţii pământului. Când o să scriu un roman despre viaţa lui Felix MendelssohnBartholdy şi o să iau pe el Premiul Nobel pentru literatură, ori măcar când o să câştig pentru el un milion de dolari atunci o să mă mai gândesc asupra acestui lucru, căci nu? eu sunt Andersenul acestui oraş, este vreun altul? Mai ales că un artist dispreţuit, dacă mai este şi batjocorit nu poate fi decât îngâmfat. Căci şi mie din lucrările dentare ale batjocurilor mele de azi se va construi bronzul de mâine, când voi fi iarăşi ţărână, căci ăsta e destinul tuturor Andersenilor, aceşti nenorociţi, dar toate se duc la un loc cu excepţia sufletului care merge altundeva; dar unde? Unde au mers toate sufletele până acum? Care e locul acela misterios unde nu vrea să meargă nici un om înrăit, acea cameră 101 sau acel loc, acel cer înflorit.

Trebuie să mă cucereşti, Doamne, dacă vrei să mă ai; cum şi eu a trebuit să te cuceresc, Dumnezeule, când am vrut să te am, spuse el în gând.

18

Alergând în acele vremuri de ignoranţă sacră şi fericire, vremuri în care se juca ţic cu îngerul păzitor, vremuri în care Hristosul venea la capătul străzii - ca în vechea Galilee – pe lângă H7, blocul cu ţigani cu tencuiala roşie prăbuşită. Vremuri în care nu coborâse de pe vârfurile munţilor şi în care la fiecare pas Tăcerea îi vorbea spunându-i: -Ai grijă, copile, acesta e un abis.

Căci se poate observa cum copilăria ca şi dependenţa de heroină au acces la o stare mai pură a conştiinţei, mai apropiată de realitate, - orice s-ar zice -, în care fericirea, Dumnezeirea şi existenţa sunt una, sunt conţinutul aceluiaşi sentiment sferic de magmă incandescentă, asemeni vâlvătăii izvorului de munte. Neştiind ce caută şi numind acea neştiinţă plăcere, urmărind-o în călătoria ei către apus, toţi drogaţii inconştient caută această trinitate a existenţei, murind de altfel odată ce ating apusul, fără ca măcar s-o ştie vreodată – din punctul nostru de vedere – cunoaşterea acestor lucruri fiind lăsată pe seama talmudiştilor şi fraţilor lor. Câte despre copilărie şi copilăria trebuie redusă treptat din sistemul nostru asemeni unei substanţe puternice căci altfel pierderea ei ne-ar distruge, iar de parcă asta n-ar fi îndeajuns, o bilă plină de drogul ăsta mirific al copilăriei noastre ne-a fost injectată de Supranaturali pentru totdeauna în bulgării inimilor, căci cum se spune în lumea noastră: în general drogaţii nu se pot lăsa; rămânem copii de-a pururi într-un fel, noi cei pe care Hristosul de carne şi duh împreună cu restul lumii din afara conştiinţelor şi trupurilor noastre, ne numesc fericiţi. A fi ucenic al Căii implică toate acestea şi implică să fii mai fericit decât un drogat oricât ar fi el de injectat, fiindcă religia în genere e o toxicomanie iar Hristos e doza supremă.

Brusc femeia se întoarse căutând ceva pe bancheta din spate a maşinii, iar băiatul putându-i privi chipul în lumina farurilor din afară putu să constate că era frumoasă, era leită cu fata de la CC Catch, cum e în videoclipul „In The Backseat Of Your Cadillac”. Era frumoasă, manelistă şi frumoasă; probabil că era ceva în legătură cu asta. Era vopsită blond şi avea părul lung până la gât, pieptănat cu cărare pe partea stângă. Avea tenul alb şi era foarte frumoasă, iar în urechi avea nişte cercei mici din aur ca două jumătăţi de sferă şi rujul foarte subţire acoperea nişte buze minunat de atrăgătoare, atât de frumoase încât nici nu aveau nevoie să zâmbească pentru a fi pline de lipici. Domnişoara de la volan era parcă îmbibată de feminitate, cu expresia chipului venind de pe partea feminină a vieţii, cu un chip atât de tânăr şi de neted şi cu ochii precum două săruturi în care nu mai ştii care eşti tu şi care e ea, totul spunea că fumatul era doar un moft şi nu o patimă. Femeia era îmbrăcată cu o bluză neagră din material 60% sintetic, mai subţire, bluză ce urca până la gât iar peste purta o geacă intr-un amestec mov şi roz cu fermoarul închis aproape până sus. Asta era tot ce vedea. Cât despre frumuseţe cândva avea să aibă o epifanie a frumuseţii, un moment asemănător în care îşi simţise privirea ca fiind cumva înstelată, dar nu înstelată, rombică, ca doi rombi albaştriindigo-pastel în afara ochilor lui, asemeni privirii saltimbancilor, Arlechini şi Colombine, însă asemeni unor saltimbanci ce se pregătesc să meargă cu camioanele lor în cer. Nu era el aşa frumos, fusese doar o epifanie asupra frumuseţii. Însă, în schimb, când priveşti în Ochii lui Dumnezeu, ochii tăi devin la fel de frumoşi pentru că sunt oglindirea Ochilor lui Dumnezeu.

Iar în acele binecuvântate momente eşti şi tu un zeu, cum spun în versuri alternate Scriptura şi Teologia, cum vor fi prietenii îngerilor printre îngeri. Privind-o pe femeia aceasta, băiatul medită că o femeie poate fi o cărare ce se intersectează cu ea însăşi într-o multitudine tridimensională de planuri încât să nu mai ştii unde te afli, omule, gândindu-se că poate ai fost şi în cer dar că n-ai cum să ştii pentru că această cărare e un labirint asemenea unui ghemotoc de aţă încâlcită, ca în labirinturile de linii din revistele pentru copii tipărite în România înainte de 1989.

Dacă n-ar fi fost atât de noapte şi s-ar fi putut privi în oglinda retrovizoare de pe partea sa a maşinii şi dacă s-ar fi putut distinge în ea, băiatul ar fi văzut o frunte hamletiană, o pereche de ochi întunecaţi ca două frunze gemene pe un lăstar în noaptea ielelor, două buze

19

tăiate în marmură, un nas cam mare şi puţin cârn, în vânt şi un păr soios de poet romantic. Şi dacă ar fi putut să privească înăuntrul chipului său ascuns în noapte ar fi văzut fotografia în nuanţă sepia a unei amintiri, poate nu atât de veche după criterii obiective, însă din subiectivitatea sufletului dintr-o vreme binecuvânată, din copilăria sa în care primăvara ningea cu petale, o vreme pe când era copil şi pe când era mai mult decât ce este acum; acum întradevăr credinţa îl face zeu, însă atunci puritatea şi copilăria sa îl făcuseră nemuritor, un nemuritor între nemuritori, asemeni lui Duncan McCloeud, Munteanul. O amintire plină de raze care îţi mai pune blocul imens de piatră al unui altar sacru în psihic, stabilizându-te, o amintire ridicată din fântâna uitării, asemeni pumnilor plini de apă, în această noapte al cărei amurg îl prinsese în vreme ce trecea prin centrul Aiudului. Ieşise afară într-un amurg de iunie târziu ce oglindea un televizor Grundig ce emitea Zona Crepusculară, iar pe aleile din faţa blocului lumina era scurtcircuitată, înserarea era asemeni miezului unui neon scurtcircuitânduse, aprins şi stins în acelaşi timp şi când se întâlni cu ceilalţi copii şi cu Luzio de Lothario, un copil italian, băiatul unor vecini cam cu trei ani mai mare decât el, toţi deveniră un singur pluton cum cei mari şi singuri niciodată nu pot înţelege.

Povestiseră şi se plimbaseră pe aleile şi pe drumul asfaltat dintre blocuri şi râu, Galbena, râul îndiguit ce trece prin oraş. Era vremea când la radio se dădea Milli Vanilli şi Jennifer Rush şi viaţa parcă era mai liniştită. Ţiganii din H7 cântau cântece din „Şatra se ridică la cer”, Luzio şi Grizli nu învăţaseră încă să vorbească ca jamaicanii, iar vecinele de la bloc nu erau aşa de bătrâne. După un timp afară apărură liliecii, zburătăcind sacadat prin semiîntuneric şi la toţi copiii de afară le era frică să nu li se agaţe în păr.

-...m-aş duce acasă, aş pune apă fierbinte în lighean şi mi-aş băga părul în apă, iar când liliacu ar muri ar da drumul la gheare şi mi s-ar descâlci din păr, spusese copilul, care avea părul puţin mai lung ca el sau ca ceilalţi care erau bretonaţi, cum erau tunşi atunci copiii.

Pe maşină ploaia căzuse uniform cu sunet de darabană, în întuneric arătând în parte asemeni unor hărţi de sticlă - în porţiunile în care geamul nu era spălat aproape complet de picăturile mari şi grele de apă ce cădeau din cer, străbătută de firişoarele picăturilor de apă arătând asemeni unor vase capilare, ori asemeni unor ramificaţii de nervi, ori unor nervurilor vegetale din holograma verde a frunzelor de brusture ori de ficus, ori asemeni unor râuri fotografiate prin telescopurile unui satelit. Timp de vreun kilometru şi jumătate după ce ieşiseră din Sebeş, după care, după o perioadă intermediară în care se înjumătăţi în densitate, încetă. Li se împlinise visul oricărui copil, păşiseră afară din ploaie. Apoi mai târziu când merseră pe drumul de lângă bloc, a fost un moment sacru pe care nu îl putea înţelege sau cuprinde însă pe care îl putea simţi, cum simţi muzica ascunsă în zgomotul oraşului. Mergeau pe lângă zona verde pe care încă nu fusese parcată nici o maşină, nu erau probabil nici garajele dintre blocuri pe atunci, însă asta nu-şi mai amintea. Dincolo de drumul pe care nu trecea nici o Dacie, Râul bolborosea neînţeles: -Eu am fost şi am văzut Marea Din Lacrimi, eu am fost şi m-am pierdut în ea şi apoi am renăscut din ea. A fost odată ca niciodată un duh nevăzut şi fără început nici sfârşit.

Duhul acesta i-a facut pe oameni din nisip. Oamenii erau pe pământ. După ce au fost făcuţi oamenii au plecat de lângă duh. Nu îi ascultau glasul şi nu îi interesa ce ar avea el de spus.

Duhul stătea în cer, umplându-l, şi plângea – nici un om nu ştie de ce sigur. Plângea ca un copil căruia îi fug jucăriile departe, fără să le mai poată ajunge. Şi lacrimile duhului au căzut pe pietre şi nisip până s-au facut toate mările nesfârşite şi uriaşele oceane ce le vedem în jurul nostru sau înăuntrul nostru. Eu am fost şi am văzut Marea Din Lacrimi. Eu am fost şi am văzut Marea Din Lacrimi, eu am fost şi m-am pierdut în ea şi apoi am renăscut din ea. Eu am fost şi am văzut Marea Din Lacrimi. Eu am fost şi am văzut Marea Din Lacrimi, spunea incomprehensibil curgerea apei murdare a Râului, în gura mea e glasul mării.

Era o întunecare încâlcită în nucul mare din faţa blocului şi în plopii ce au fost tăiaţi mai târziu, o întunecare cu puţin înainte de noapte. Nici nu se mai vedea bine şi el

20

chiar se împiedicase într-o groapă lovindu-şi genunchii până la sânge pe asfalt şi pe urmă când merseseră acasă Luzio spusese în timp ce intrau în scara întunecată care nu avusese becuri ani de zile în vremea comuniştilor şi după Revoluţie şi nici cele două felinare din faţa blocului un funcţionau. Urcau pe treptele scării B şi Luzio le spusese că atunci când se întunecă vede fantome, nici astăzi un putea fi sigur dacă Luzio atunci vorbise serios sau doar în joacă. Apoi pe când mergeau în casa scării plină de întuneric Luzio spusese: -...şi când cobor treptele, aici – şi făcu un semn ca să arate prin întuneric colţul casei scărilor de lângă uşa mereu închisă cu lacăt a uscătorului -, aici mă gândesc că ar putea fi o fantomă. Urmă o pauză după care Luzio spuse: dar nu mă tem, că mă gândesc că nu poate să-mi facă mai mult decât să mă omoare, şi atunci am scăpat de ea, copilul care era el atunci şi poate şi ceilalţi băieţi gândindu-se în timp ce urcau treptele luminate dintre parterul blocului şi etajul unu cât de curajos era Luzio, împărtăşindu-se şi ei din curajul lui, asemeni probabil băieţilor familiilor ce locuiau în peşterile din vremurile de demult adunaţi în amurg în jurul eroilor lor.

Nişte vremuri magice, în care se mira că de ce are trup de ţărână însufleţită şi că de ce nu are trup de aur şi argint, de diamant şi de cristal, de lumină şi de raze, inconştient cu mintea lui de copilaş simţind nevoia trupului de glorie promis de Scripturile cu filele acoperite de litere; nişte vremuri magice într-un loc plin de sacralitate în care încă nu avea habar că toată lumea sa e un târg nenorocit plin de târgoveţi şi târgoveţe, şi colcăind de târgoviciori, - dimpotrivă pentru el în vremurile acelea blocurile văruite ale Haţegului său preaiubit era o Mecca plină de Ka’abe pline de imanenţă, în care Râul îngâna cântece în fiecare ceas de amurg ori înnoptare sub stele, cântece şi rugăciuni pe care trebuia doar să le înţelegi şi să le asculţi, un lucru ce lui i-a luat zeci de ani până măcar să desluşească măcar ceva din curgerea apei, dar totodată o vreme de tablou de Marc Chagall a copilăriei când era atât de uşor, trebuia doar să stai pe malul apei şi să auzi cântecul Râului: -Aceasta e o rugăciune pentru păzirea minţii, Aceasta e o rugăciune pentru păzirea minţii tale. Mintea omului nu e o stâncă, mintea omului nu e beton armat; mintea ta e o pânză de păianjen, udă.

Mintea omului nu e o stâncă, mintea omului nu e beton armat; mintea ta e o pânză de păianjen, udă de rouă în vânt; diavolii sunt vânt pe pământ, Hristos este Vânt Sfânt. Aşa că pleacă-ţi fruntea în munte, Aşa că pleacă-ţi fruntea în apă, înalţă-ţi de vrei mâinile în Vânt, fruntea ochii şi uriaşul somn indigo din Mureşul sufletului înalţă-ţi spre cerul electric; cere păzirea minţii şi cere păzirea minţii tale, cere păzirea minţii şi cere păzirea minţii tale. Aceasta e o rugăciune pentru păzirea minţii, acesta e un cântec pentru păzirea minţii tale. Cere păzirea minţii şi cere păzirea minţii tale, cere păzirea minţii şi cere păzirea minţii tale... ,- în adevăr un oraş trăgându-se din târgurile lui Isaac Bashevis-Singer şi nedeosebindu-se în esenţă deloc de ele în care nu se află nici un om înţelept, nici unul măcar, toţi sunt ca şi el, un târg în care înţeleaptă e doar noaptea, tăcuta noapte.

Spre deosebire de prezent despre care un bătrân al Patericului a mărturisit că adoarme în păcat şi se trezeşte în păcat asemeni Prorocului, prezentul lui şi al oricui – al oricui de pe aici măcar, cel puţin de când a murit Arsenie Boca -; copilăria lui probabil asemenea tuturor copilăriilor fusese o vreme plină de sacralitate cum după aceea nu mai fusese o alta în care Dumnezeu era asupra sa ca un talith în vreme ce era îngenuncheat asupra peretelui de rugăciune acoperit de două iconiţe micuţe de copil una în culori iar cealaltă în întregime de metal, cel dinspre vest, fiindcă peretele dinspre est era ocupat de mobilă în întregime; - era amuzant că în copilărie cândva între perioada de după ’86 până în ’89 se rugase ca să fie şi la ei în estul planetei ca în vestul planetei, cum era în filmele de la Telecinemateca -. O vârstă a vieţii în care Dumnezeu acest Necunoscut era Cineva din familie, o vârstă a vieţii despre care simţise dintotdeauna şi întodeauna că nu ar trebui să se sfârşească niciodată aşa cum textul unei Scripturi nu se sfârşeşte niciodată.

21

În schimb orice perioadă de timp, fie aceasta şi copilăria care este vârsta sacră a omului în care fiecare făptură are acces – în plan subiectiv bineînţeles – are acces la sfinţenie, pentru a nu se sfârşi niciodată ar trebui să intre într-un tipar circular, ori de cercuri concentrice, spirale cel mult în care sentimentele, gândurile, speranţele şi dezamăgirile se repetă, aproximativ în acelaşi fel ori în progresia unor variaţii. De aceea florile se aseamănă cu fulgerele şi nu cu roca sedimentară şi de aceea apa în stare pură produce fulgere şi nu şisturi calcaroase. Faptul că electricitatea şi vegetalul au acelaşi tipar arată că există un tipar al existenţei şi că florile - în întregul lor şi nu când sunt retezate şi aruncate la gunoi – sunt nişte fulgere materializate, iar fulgerele sunt nişte flori evanescente şi de neuitat, asemenea oricăror revelaţii. Copilăria fusese o vreme curată care a durat câta durat, o vreme în care el – spre deosebire de restul vieţii sale – parcă nu fusese condiţionat de limite, o vreme în care dacă şiar fi propus, ar fi putut deveni chiar şi Buddha, de ce nu, un copil poate orice.

Dincolo de parbrizul maşinii nu mai ploua însă cerul era tot înnorat, chiar şi Luna îl privea acum îndrăgostită prin vălul Sulamitei. Oamenii din maşină acum tăceau, ca şi el. Femeia nu mai cânta, pe bărbat nu-l vedea dar îl auzea cum numără bani, se putea auzi foşnetul hârtiilor.

-De cât îs? îl întrebă femeia.

-De o sută, răspunse omul de lângă ea oprindu-se şi apoi continuând să numere şoptind şi dând din cap la fiecare bancnotă. Probabil că voia să-şi cumpere o drujbă, maşină sau tractor, se gândi băiatul. Nu putea aproxima ce fiindcă nu ştia dacă bancnotele ce le auzea foşnind erau de o sută de mii ori de o sută de dolari, dacă pe ele era imprimat portetul lui Nicolae Grigorescu ori al lui Benjamin Franklin. Trecură pe lângă nişte salcâmi scufundaţi în noapte, cu ramurile pe jumătate pleşuvite de frunze. Stătea în tăcere în maşină privind noaptea de afară şi gândindu-se; se gândea că în copilărie fusese atât de ignorant şi atât de fericit, acum era tot ignorant însă acum era atât de nefericit în lumea aceasta cât trebuie să fie de nefericit probabil un gândăcel ce tocmai a fost vârât de viu şi fixat într-un insectar. În puţinele dăţi când încercase să-şi imagineze ceea ce se întâmplase în dimineaţa aceea, el îşi imagina că e noapte. Fusese un caz de maplraxis din partea medicului său de la Cluj. Maşina de salvare gonea prin întunericul nopţii spre o anumită localitate din judeţul său, în care un biet copil nefericit nutrea convingerea existenţialistă şi eronată că sinuciderea, o altă formă de eutanasie, este legitimă în faţa pseudo-tragediilor vieţii, această Moiră ce refuză iubirea neiubiţilor acestor lumi, în speţă el. Şi fusese îngozitor, şi la sârşit te gândeşti poate face omul ceva pentru sine şi util pentru a-şi schimba starea, poate face omul ceva pentru sine altceva decât să se roage? Chiar şi mersul în pustie, meditaţia ori transcrierea propriului suflet pe scoarţa de mesteacăn a altui suflet sunt fără de nici un folos ca şi Patericul egiptean dacă sufletul acela nu cântă cântecul unei rugăciuni; dacă nu sufletul nu e cel care îţi strigă, nu te vei face niciodată auzit orice ai face, dacă sufletul nu e cel care cheamă, nu vei primi niciodată, orice ai face şi nu vei fi primit. Aşa că, să-nceapă rugăciunile, îşi spuse; sănceapă fericirile. Luna era acoperită de nori acum, nişte nori luminaţi imaterial ca în tablourile lui El Greco, misticul spaniol, sinteza picturală între Orient şi Occident. De oglinda retrovizoare atârna un zar mare de plastic galben, aproape rupt în două.

-Îi bun, spuse femeia apăsând pe Eject, scoţând şi întorcând caseta. Pe cealaltă parte era Guţă. În nici un loc nu se simte starea de sensucht mai bine decât la o paranghelie mare cu toţi tovarăşii lângă sufletul tău, cu multă votcă, femei care dau din buric trăgându-şi fustele mini şi un morman de sticle sparte în capul duşmanilor.

Femeii de la volan îi sună mobilul. Acum vorbea ceva cu cineva, spunând deseori „nu” şi „da, ştiu” şi privind-o, înconjurată de electricitatea autostrăzii măturate de aerul nopţii şi în acel clarobscur al feminităţii, femeia parcă se preschimba cumva înaintea lui, cumva parcă toate femeile pământului veneau să umple frumuseţea ei, făcându-i trăsăturile săi strălucească asemeni unei noi constelaţii desluşite în vis, femeia arăta de parcă magnetismul

22

de iubire al privirii ei era un cer înstelat şi întunecat, buzele ei erau parcă lichide, ca şi cum ar fi fost tăiate în vin. În părul ei cromatic erau fire din părul fiecărei femei de pe pământ şi din timp. Gura ei lipită de telefonul ei celular primitiv, susţinând o conversaţie, emitea pe un fond de violoncel gama tuturor sunetelor ce au înfrumuseţat vreodată vreo gură de femeie din istoria femeilor, nici măcar mâinile care ţineau volanul de plastic şi telefonul nu mai erau de trup plin de binecuvîntat estrogen, ci de lumină de fildeş, de parcă femeia de la volan era Nefertiti. Era un arhetip. Ca oricine. Încercă din nou să se roage însă mintea îi era obosită şi parcă golită de sentimente, cum este golit de monezi portmoneul unui bluesman. Se afla într-o stare de tocire sufletească asemănătoare zilei în care a stat la baraca lui Cristi, aşezat la masa vopsită cu grund amestecat cu smoală şi peivind o baltă în drumul neasfaltat asemănătoare cu insula pe care se află statele Haiti şi Republica Dominicană, despărţite fiind de o linie verticală produsă de reflexia şi refracţia luminii. Haiti reflecta pe toată suprafaţa liniile verticale şi orizontale ale unui gard de fier ruginit, zăbrelele întinzându-se doar pe jumătate din suprafaţă şi harta Haiti-ului arătând ca două treimi dintr-un tricolor de gratii şi zăbrele, iar picăturile de ploaie ce începuseră să tulbure balta aproape că îi cădeau şi în pelicula privirii, tulburând-o ori limpezind-o, cine poate şti?

Deasemenea în reminiscenţele copilăriei Heruvimul îngenunceat lângă Mormânt, lângă Cruce spuse nepătruns cu ochi închişi asemeni Arhimandritului de vederea unei alte lumi şi fruntea plină de raze, albă de lumină: -O Mamă, un Copil şi un Mormânt. Toamnă galben arzând. Pe Mormânt sunt frunze de aur, în părul Copilului sunt frunze bizantine, în ochii Mamei iubirea şi frunzele se amestecă cu lacrimi. Şi Mama îi spune Copilului să ţină lumânarea şi să apere lumina de vântul de Noiembrie. Copilul păzeşte flacăra aşa cum îngerii îi ţin pe oameni în braţe apărându-le sufletele. Şi e Mormântul galben acum de frunze, Mama indescriptibilă şi Copilul meditând.

Aripile lui de flacără de lumină albă cădeau mari până la pământ, sabia cu două tăişuri o ţinea pe genunchi, iar El şi Mormântul erau una. Imprejur era luminaţie, tot cimitirul în amurgul târziu era plin de lumânări de ceară aprinse, doar la ei la Mormânt ardea Îngerul, într-un moment când el rece şi cu sufletul uscat, neputând să simtă nimic, îmbrăcat cu o bluză neagră Nike înţelesese că oamenii nu vor fi niciodată îngeri, nici un om nu va fi niciodată înger, nu e în puterea unor biete dobitoace cu suflet, mamiferele nu vor fi nicodată ca Vestitorii, ca să fii Înger trebuie să fii făcut pentru asta, e ca în baschet. Oamenii să fie bucuroşi de pot fi oameni, şi-a spus mult mai târziu privind sabia de lumină a Heruvimului în armură de scântei, cu plete de oţel lichid şi cu ochi de flăcări, incandescenţi cum era odată laminorul la Hunedoara. Şi aşa orbit cum fusese în vremea acelei viziuni şi cât de ruşine îi era privind în jur la oameni care trăncăneau lângă luminile de 1 Noiembrie puse lângă morminte – dacă nu s-ar fi gândit la ce ar fi spus oamenii şi-ar fi scos adidaşii din picioare şi ar fi îngenuncheat lângă Îngenunchere, însă până şi în cele mai clătite viziuni era speriat de gura lumii, cât de adevărat era acest lucru. Doar stătu acolo până se întunecă încet ca într-un fade to black de film şi ieşi din cimitir la lumina stelelor ori poate a lumânărilor, lăsând copacul de lângă Mormânt în urmă, lăcându-şi Călătoria în urmă, asemeni Ciocârliei care coboară în noapte lăsând Cerul ce se ridică încet şi cosmic în urmă până când Cerul incandescent va coborî iarăşi la ea, asemeni unei Ciocârlii îmbătate de Cer de este adevărat că sufletul lui face parte din Ciocârlii.

Cum să te rogi când în grelele şi rarele momente de singurătate când încerci tot ce poţi face e să baţi darabana sau să faci beatbox? Poate că un prim pas, se gândi băiatul mulţi ani după drumul din seara aceea, e să nu te mai consideri important tu sau orice faci tu, nu ca acel muzician de culoare ce a făcut un cântec cu Alicia Keys plin de un sentiment al importanţei de sine, un sentiment greşit; un cântec rap trebuie să fie un cântec rap, asemeni

23

întregii arte are nevoie să fie un nimic inexplicabil şi fără pretenţii, de aceea W e mai bun ca E, deşi poate că nici nouă nici celorlaţi critici de artă nu ne convine. Rugăciunile – asemeni templelor greceşti – trebuie să fie simple asemeni genţianelor şi de nepătruns asemenea lor de aceea o inimă mândră nu poate fi pământ pentru ele şi de aceea – deşi este pământ – un psihic mândru nu poate fi pământ, nu poate fi ce trebuie să fie.

Pe banda casetei muzica de manea se întrerupse şi după câteva secunde de fâşait începu nişte muzică franţuzească, în care o femeie cânta şi un bărbat vorbea în acelaşi timp: -„...Encore de mots toujours de mots les mêmes mots/ Je n’sais plus comme te dire/ Rien que des mots/ Mais tu est cette belle histoire d’amour que je ne cesserai jamais de lire/ Des mots faciles des mots fragiles c’etait trop beau/ Tu est de hier et de demain De toujours ma seule verité/ Oui bien trop beau...” banda începu iarăşi să fâşâie.

Citise undeva intr-o carte, nu mai ştia unde poate în cartea cu Werther, ori cu Gregor Samsa, ori în jurnalul Virginiei Woolf ori în postumele lui Georg Trakl, poate în addenda la filmul lui Dreyer despre Ioana d’Arc, nu mai ştia unde, oricum era un basm expresonist, un film german al anilor ’20 al cărui subiect era o continuare a cărţii „Suferinţelor tânărului Werther” a lui Johann Wolfgang von Goethe. În film Werther după ce se sinucisese din dragoste ajunge în iad însă prin intervenţia unuia din îngeri este trimis în purgatoriu, iar pentru el purgatoriul are forma unui ospiciu. Din cauza iubirii sale neâmpărtăşite simte nevoia să moară şi este legat de pat ca să nu se arunce pe fereastră. În acea bulboană de suferinţă, din toată frumuseţea şi din toate lucrurile ce le avusese înainte mai avea doar o Biblie veche, iar unul dintre cei ce trebuiau să fie vindecaţi în purgatoriu, un Zigeuner, îi citi din ea ceva, nu-l întrebase ce îi citeşte. Biblia i-o adusese în purgatoriu chiar Iov. Şi după ce condamnatul din purgatioriu îi citise, Werther mâncă acea Biblie şi poarta grea a purgatoriului se deschise, deschisă de mîinile îngerilor care îl ajutaseră să păşească în lumina de afară. Da, era un film, un film expresionist german alb-negru, plin de umbre cinematografice şi pictural de lumini.

Pe casetă, după căteva minute de fâşâieli alternate cu note de manele, cântecul franţuzesc începu iarăşi: -„...Moi les mots tendres enrobés de douceur se posent sur ma bouche mais jamais sur mon coeur/ Une parole encore/ Parole parole parole/ Ecoute-moi/ Parole parole parole/ Je t’en prie/ Parole parole parole/ Je te jure/ Parole parole parole parole parole encore des paroles que tu sêmes au vent/ Que tu es belle/ Parole parole parole/ Que tu es belle/ Parole parole parole/ Que tu es belle/ Parole parole parole/ Que tu es belle/ Parole parole parole parole parole encore des paroles que tu sêmes au vent.”

Demult, pe când toţi oamenii erau Copii a fost pe pământ un trib de Copii care au vânat în fiecare seară în Pădurea de Urşi a Cerului. Tot cerul nopţii era un crâng înstelat pe ale cărui cărări alergau greoi urşi uriaşi cu labe groase cu gheare mari şi tăioase precum cioburile de stele şi cu ochi hexagonali. Şi după ce i-au împuns ca pe Bouri cu suliţele lor din lemn de salcâm i-au târât după ei prin cer lăsând dâre în Zăpada Cerului. I-au adus până lângă râul lor, râul de pe aici, dar de aici n-au putut să-i care şi să-i târască mai departe până la Peşteră, la peştera ce azi îi zice Cioclovina, şi aşa au apărut munţii prin părţile acestea venind dinspre apus, iar izvoarele îngheţae ce coboară din munţi sunt sângele Urşilor, al constelaţiilor din ceruri, sânge de stele izvorând din împunsăturile făcute de Copii, de Strămoşi. Noi nu mai sunem Copiii, noi suntem Bătrânii şi ne-a luat ceva timp până să aflăm asta, dar slavă Domnului că în amintiri, în amintirile noastre suntem Copii, suntem Strămoşi şi Ursele au murit ca noi să bem lumină. Acesta a fost clipocitul sufletului Băiatului, chihlimbar sângerând din brad înconjurat de noape şi ars de flăcările suferinţei stătea îngenuncheat în propria sa inimă, această sublimă capelă transformată în coteţ de porci. Aceasta a fost rugăciunea lui, picurând ca răşina din scoarţa scrijelită a bradului şi nu mai poate fi spus nimic

24

decât tăcerea aceasta care ajunge până la cer, tăcerea existenţei, tăcerea ontologică a tuturor celor ce sunt.

Trecură pe lângă inersecţia spre Vinţu de Jos, pustie în noape. Atunci când ani mai târziu stătură şi mâncară pe cubul acela de beton între blocuri în Sebeş în drumul lor spre Sighişoara îl întrebase de ce nu vrea să lucreze şi să nu mai fie nevoi să doarmă prin depozite şi săli de maşini prin fabrici dezafectate Buddha răspunsese asemeni tuturor celorlalţi Buddha de dinainte de el, spunând la un moment dat: -Vreau să fiu liber!

Budismul lui Buddha era un budism ateist, cu multe ţigări, mai puţină băutură, amintirea uni motociclete de viteza Kawasaki Ninja şi visul alteia clasice Honda, cu diferite iubiri nerealizate ce se materializau într-o prietenie statornică pentru o gagică sau alta şi multe chitări, electrice. Era Buddha liber până la urmă? Probabil că aşa cum el poate să încerce întreaga scurta lui viaţă să fie un Hristos, probabil şi amicul său din acea vrema poate să încerce măcar să fie liber, dacă nu poate fi un Buddha.

Femeia se întoarse puţin pe scaun căutând cu mâna dreaptă ceva pe bancheta din spate şi spunând după puţin timp: -Poşeta! Mi-am uitat-o la restaurant la Sibiu.

Femeia şi bărbatul întoarseră maşina spunându-i băiatului că dacă rămâne aici la ocazie prinde mai uşor ca în intersecţia din Sebeş. Oricum nu voia să se mai întoarcă acolo.

Când coborî văzu că se află la o parcare pe marginea autostrăzii în dreptul unui restaurant lângă care mai era şi o parcare de tiruri. Afară de luminile călduţe ale restaurantului în preajmă nici o altă sursă de lumină, parcarea era mocirlită de întuneric. Noroc că începuse încet iarăşi să iasă Luna.

25

3 Pâine pentru credincioşi

Era ca în amintirea aceea din copilărie despre care prietenul său Andrei avea să povestească în cealaltă dimensiune a unui vis - într-un mod puţin demodat, aşa cum obişnuiau să vorbească tinerii de-abia cândva în primii ani ai noului mileniu, pe când se făceau până şi calculatoare incunabule şi când încă mai erau bătrâni, sate şi copaci - la bătâneţe unei foste colege de şcoală sau de facultate care-l cunoscuse pe băiat în cumpăna anilor ’80 la Haţeg în şcoala primară pe când era ortodox şi a vrut să renunţe la şcoală ca să plece în Alaska, să traverseze Atlanticul cu o plută şi prin Nord ori prin canalul Panama ori prin Strâmtoarea Magellan să ajungă la muchea pământului unde sunt numai gheţuri şi indieni şi dincolo de care nu mai există decât înălţimi şi genuni, să pună mâna pe marginea tainică lumii ca Păun Umblatul cum îţi întinzi mâinile în mijlocul râului ca să atingi prin apa futuristă celălalt capăt al bolovanului pe care stai, tainicul: -Icoanele ne umpleau sufletul de aur. Deja minutele se transformau în eternitate când peste noi – în catedrala de Săptămâna Mare – începu să plouă în biserică cu două tunete mari şi picături parcă uriaşe la început ce se îndeseau încetul cu încetul ca bătăile de toacă.

Cântăreţii îmbrăcaţi în veşminte negre şi lungi până la pământ spuneau rugăciunile de Paşte parcă de undeva dintr-o altă dimensiune, de undeva de dincolo de un zid de tăcere, aproape nereuşind să răzbată peste sunetul ploii ce ne umplea acum uriaşa biserică pardoseala deja presărată de bălţi mari curate reflectând crucea de aur a Răstignirii Mântuitorului de sus de deasupra iconostasului, el a zis că parcă suntem într-o Zonă, plină de stalkeri şi seekeri clandestini. Privind ceasloavele mari ale cântăreţilor văzui că erau pline de picături de ploaie şi chiar şi preoţii strânşi în şir înaintea altarului aveau părul şi frunţile meditative pline de apă, iar veşmintele lor preţioase cusute în fire metalice scânteiau asemeni unei viziuni prin ploaia deasă ce se izbea de pardoseala de marmură şi mozaic bizantin acoperit cu literele XP ΑΩ şi peşti evreieşti şi cruci greceşti. Ploaia ne înconjura asemeni mântuirii din toate părţile, asemeni glasului 5 de la Heruvic, pe atunci mi-a părut ca zgomotul alb al muzicii concrete al unei învieri universale, asemeni cântecului sau asemeni trezirii din somn sau din moarte. În parcarea de pe partea dreaptă a autostrăzii erau oprite câteva tiruri şi camioane de tonaj ceva mai mic, toate cu cabinele întunecate. Pe cer, dinspre apus, bolta începea să se clătească de nori, ghintuită fiind de ţintele câtorva stele de diferite mărimi. Încoace norii erau învolburaţi învârtejindu-se într-o bulboană în jurul galbenului vechi şi asimetric al pătrarului de Lună. Nu trecea nici o maşină, drumul era pustiu şi bătea puţin vântul fluturând în prelatele camioanelor şi suflându-i în părul eminescian şi făcându-l să arate ca o cască de pene a indienilor americani. Cât fusese în maşină tot fusese preocupat de cearta ce-o avusese cu ai lui, ceartă pentru nimic după cum obişnuia el să spună, gândindu-se la toate nemulţumirile şi revoltele, însă acum lăsă toate acestea în urmă. Se simţea de parcă se afla în visul unui aborigen, un vis plin de întunecimi, lumină, singurătate şi iubire, în care Luna e chihlimbar încrustat cu bare de aur nativ legată cu şnururi de piele împletită de gâtul tău. Un vis în care el

26

nu era nimic decât un montaj de imagini psihice, un vis visat de acest primitiv care este Dumnezeu, în care pământul e de lumină iar cerul de nisip picurând în lacrimi de sticlă topită în formele pentagonale grupate în constelaţii. Cerul arăta asemeni Mureşului, în bulboană sfărâmând pietrele, norii se învârtejeau în cerul de deasupra parcării asemeni apelor repezi ce curg din stâncile uriaşe din munţi.

Restaurantul era o clădire cu o aparenţă luxoasă, destul de mare zugrăvită în lavabil ultramarin puţin deschis, iar în stânga acestuia era parcarea de tiruri de dincolo de drum în care erau oprite probabil vreo zece camioane mari. Dacă ar fi intrat ar fi văzut că sala restaurantul consta întro singură încăpere potrivit de mare cu stâlpi dreptunghiulari de beton printre mesele şi scaunele negre, pe fiecare masă aflându-se solniţe cu sare şi piper, sticluţe de ulei şi meniuri în coperţi albastre şi negre. I-ar fi văzut şi pe cei aflaţi la mese şi pe chelneriţele care mergeau cu mâncarea de la ferastra bucătăriei la clienţi. Era iluminat doar pe dinăuntru, interiorul său galben electric luminand afară prin ferestrele până la podea de pe partea dinspre autostradă iar în faţa restaurantului erau parcate vreo cinci-şase maşini, două VW, o Solenza, un BMW ce părea a fi făcut prin 1995 şi un Daewoo Cielo vişiniu. Puţinele maşini ce treceau pe autostradă veneau tot din sens opus.

După ce coborî din maşină şi după ce privi puţin în jur se puse să stea iarăşi la ocazie în parcarea de pe partea dreaptă a drumului. Privind rotirea lentă a cadranului stelar în partea de vest a cerului îşi aminti de un lucru asupra căruia meditase când fusese pe drum pe undeva prin Turda. Viaţa e asemeni unui cub Rubik. Nu putea să-şi eplice exact de ce, nici nu putea să înţeleagă prea bine de ce, însă aşa simţea. Şi viaţa e un cub Rubik fiindcă poate fi soluţionată tot aşa cum poate fi rezolvat un cub Rubik, însă mult prea puţini au puterea sufletească să rezolve un cub din acela amestecat. E simplu, toţi ştim, galbenul trebuie să fie un galben, oranjul e oranj, albul e alb, roşu la roşu şi verde la verde, toţi ştim teoretic ce avem de făcut însă doar puţini dintre noi şi fac puzzle-ul. Cât despre cubul lui, a rămas de ani de zile – şi se pare că va rămâne pe veci – nerezolvat. Nu voia să spună că universul e acel mecanism soluţionabil, ci că existenţa care în ceea ce-l privea este mai mare decât universul, existenţa e acel cub misterios de mult prea amestecat. Iar, în plus, în loc de inimă fiecare om poartă un cub din acesta de plastic, cu pătrăţele colorate şi neînţeles de amestecate. La asta se şi gândise atunci când privind cerul pe undeva prin Turda se gândise la cubul lui Rubik ce-l avea acasă.

Mai mult decât atât îi trecu prin minte, nu universul ci oamenii, oamenii sunt stele şi galaxii de stele, fiecare luat în parte.

-Ţărâna vorbeşte tăcerii frumoase ca un suflet de femeie ţărâna vorbeşte pentru că Tu i-ai făcut o gură tu care mă înfăşori ca un giulgiu din toate părţile ca o sfinţenie ca sarea unui plâns etern pentru mine eu sunt eu sunt numele meu e ţărână ochi risipiţi de cenuşă singurătatea mea e o oglindă pentru chipul tău nesfârşit chipul Tău chipul Tău ce cheamă rugăciunea asemeni unei ploi, spuse Tăcerea Cu Şapte Aripi, spuse Rugăciunea Cu Şapte Aripi.

Cei doi cireşi din stânga restaurantului se aflau într-o zonă întunecoasă, aproape neluminaţi şi pe jumătate negri, mai că fiind pleşuviţi de frunze în întregime. În altă direcţie decât cea a restaurantului nu se prea vedea bine nici la cinci paşi. Ferestrele mari şi arcuite semicircular - în glet – ale restaurantului îşi proiectau lumina în afară, prin uşa întredeschisă putându-se auzi muzică oldies şi un cetăţean aflat la masa de lângă intrare care îi strigă celei din spatele barului să îi aducă odată butelia aceea de vin. Câteva din boturile maşinilor parcate în faţa restaurantului erau luminate slab, cu geamurile translucide în beznă. În jur era noapte şi el era acolo. Era în noapte. Doar atunci când trecea câte o maşină scena beckettiană ce se desfăşura tridimensional ca într-un spaţiu virtual de joc pe calculator peste tot în jurul său era luminată pasager cum trebuie că era luminat orăşelul profesorului Miroiu de luminile acceleratului care i-o debarcă pe Mona în braţe ca într-un videoclip elegiac şi trist cu Jeniffer Rush, cum e luminat şi cerul nopţii de câte o cometă mişunând de la o galaxie la alta prin

27

univers, mişunând ca un mormoloc prin întunecimile mâlului ori ca un spermatozoid prin ovulul universului.

Cât de materiale fuseră visele acelea în care privise pe fereastra blocului şi o văzuse pe Flora, cea cu trup minunat, îmbrăcată în moda anilor ’80 însă aşa cum poate în acei ani se îmbrăcau doar femeile din Olimp, cu o rochie până la genunchii modelaţi în trup de vis, galbenă şi încinsă cu o centură legată de două ori în jurul mijlocului făcând pliuri în rochie în două locuri diferite. Flora era o fată frumoasă ce semăna cu cineva din alt bloc, semăna cu o fată frumoasă şi statornică şi era sâmbătă seara, înainte de amurg iar Flora mergea la o petrecere peste râu unde avea să fie regina nopţii cu albele petale ale sufletului deschise sub orga de lumini a cerului, iar viziunile acelea erau frumuseţe pură asemeni unei atingeri a celei mai frumoase dintre zeiţe, ca o mângăiere a eternităţii în necazurile lui. Cât despre fete şi despre cuburi Rubik, probabil că de aceea au unii băieţi mai mult succes decât alţii la coşul lor cu fructe, fiindcă fetele speră că acei băieţi şi nu alţii le vor putea ajuta să-şi rezolve puţin, cât de cât, din misterioasele cuburi Rubik ce le poartă în suflet. Iar el întotdeauna se simţise o fiinţă slabă, deşi alţii spuseseră că are ca şi mama lui un suflet puternic. Odată un yoghin observase că are sprâncenele puternic îmbinate şi spusese că este puternic, are multă energie.

Nu ştia care era adevărul însă considera că oamenii cu sufletul anesteziat şi abrutizat nu vor prea putea înţelege bine niciodată pasiunile unui artist. Ceea ce altcineva ar fi numit de exemplu obsesie pentru el era doar încă un vârf de săgeată pe care îl dorea cât mai ascuţit, un vârf de săgeată ce trebuia să străpungă atât inima Heruvimului cât şi propria sa inima în acelaşi timp în această înşelătoare şi parcă nesfârşită noapte a lui Iacov, în această veşnică dimineaţă a lui Israel. Iar Pământul, ce altceva e decât un cub Rubik aflat în mişcare de rotaţie şi revoluţie în cer?

-Cândva într-o zi nici măcar Goethe nu va mai spune nimic de aceea cea mai bună artă e cea pretins incomprehensibilă, asemeni unui obelisc acoperit de hieroglife, unui cromleh uriaş, unei Crucificări cu donatori ori a unui trasnet imprimat pe emulsie fotografică, îi spuse el Tăcerii care tăcu, spunând: -Este miezul incandescent şi palpitând al unui trandafir înconjurat de lumină de petale înmiresmate precum îngerii spinii îl înconjoară asemeni unor săbii de sfinţenie şi flacără pe trandafir sunt caligrafiate arabescuri de litere sacre chiar această lacrimă e scrisă în petalele trandafirului de aur este plin de lumină ca de sunetul hexagonal a şase coarde cât despre viaţă e doar parfum şi oglindire spun credincioşii, spuse Tăcerea Cu Şapte Aripi, spuse Rugăciunea Cu Şapte Aripi.

Tot astfel, poate înţelege cineva pasiunea unui campionat mondial dacă nu a văzut nici o deschidere niciodată? Nimeni care nu a trăit acele momente nu poate înţelege. Nu poate înţelege ce a simţit el stând pe lângă televizorul lor – despre care în acele vremuri nu mai ştia dacă era alb-negru ori color – la Italia ’90, când fiecare meci începea cu „Un estate italiana” şi cât de frumos, cât de ales i se părea cântecul acela atât de modern atunci la doar câteva luni după libertate. Un vânt rece începuse să măture încet norii de pe cer dispre miazăzi de Ocna Sibiului, ochii lichizi ai stelelor privindu-se unele altele tremurând parcă sub adierea lui cum tremură frunzele ce cad în apă în iazul negru din spatele casei. Îşi amintea cântecele ascultate în copilărie, date la radio pe când nici măcar nu le înţelegea versurile şi pe când pentru ei pentru copii simpla ascultare a muzicii vestice era un act de cultură adevărată, într-o epocă în care copii şi tinerii nu aveau multe lucruri iar uneori un cântec în limba engleză era parcă învelit în staniol, cântece ascultate acasă la Luzio ori în Bujac la bunica, ori la discotecile din taberele copilăriei şi primei adolescenţe. Parcă din tabără la Eforie Nord ori de undeva îşi amintea o melodie, îşi amintea de cântecul despre care târziu avea să afle că se numeşte „Toy Soldiers”, cântecul era un hit sau un şlagăr, cum se spunea, din iulie 1989, însă pe atunci el nu avea să ştie nimic despre toate acestea, cum de asemenea nu avea să ştie cine e femeia care cântă nici cum arăta. Nu-şi mai amintea mult însă

28

era atât de frumos în acele seri în care acum ştia că ascultase şi cântecul acesta în discotecă pe când jucau jocul cu banul, ascuns la spate în una dintre mâini, fata care nu ghicea în care mână era banul trebuind să stea la pupat. Avea şi emoţii temându-se că nu va fi la nivelul celorlaţi, neştiind să danseze şi toate celelalte, însă în esenţă lumea pe atunci era doar un vis al unui copil, un univers solipsist al unui soldat de jucărie care încă nu căzuse niciodată, se aflau în sala discotecii, aproape de faleza unde mai încolo marea se izbea asemeni nirvanei de stabilopozii de pe ţărm, se gândea băiatul, iar noi eram doar într-o cealaltă realitate a vieţii, o altă realitate, un univers de lumini şi sentimente, atraşi unii de alţii pe muzica DISCO cum probabil că sunt atrase stelele unele de altele, de parcă noi cei de acolo eram nişte corăbieri ce aşteaptă seara vântul să se întoarcă din larg, un vânt ce nu mai vine de când ne-am născut şi fiecare fată era o parcă nemărginită mare plină de sare şi alge, cu nisipul minat de valuri prelungi de cioburi de scoici şi cu plajele pline de mormane de scoici, mari, albe, întregi cu valurile izbindu-se de stânci ca nişte arhetipuri în întunericul de amurg târziu pe când plutonuri de grăniceri patrulau plaja povestind încet unii cu alţii lucruri neştiute ce vor rămânea o taină până la descoperirea tuturor lucrurilor, mări ce te pot ţine în alte universuri conţinute în poemele găsite în sticlele aduse de talazuri pe ţărm venite de pe celelalte tărmuri ale existenţei. Cât despre toţi oamenii aceştia minunaţi cu ochii uneori asemeni vitraliilor şi cu suflete de mamifer uneori ale căror tenişi se izbesc unii de alţii pe cărările lor agnostice asfaltate de băieţii de la drumuri în fiecare an, - ce mişună prin oraşe asemeni furnicilor în pământul ăsta ca un deal plin de muşuroaie – pe atunci nu existau şi nici nu se pomeniseră.

Erau şi pe vremea aceea, e adevărat, balauri şi ştime care făceau mult rău pe pământ însă nimeni nu văzuse bătrâni cu privire de ziar şi gură de hârtie de bancnotă. Dacă ar fi văzut un asemenea om l-ar fi desenat în peniţă pe pergamentul auriu al planigobului lumii, punând dedesubt o inscripţie în aur în care ar fi scris cu litere carolingiene unciale: monstru necunoscut. Era frumos pe atunci, pe vremurile acelea până şi adolescenţii în general aveau tendinţa să fie mai fericiţi şi să trăiască mai mult.

-Şi totuşi au fost oameni care l-au văzut realitatea e aici învăluindu-ne sferele ochilor cu adevăr un strat imperceptibil de adevăr au fost şi orbi care l-au văzut pe Hristosul realitatea e porumbelul cu şapte aripi nufărul cu margini fără margini îngerul care a rostit eternitatea e ziua fără început şi fără sfârşit realitatea e cifra 1 esenţa ei este esenţa cuvintelor lacrimile şi sângele fiecărui om muzica izvorăşte din ea şi se întoarce în ea e fericirea ale cărei valuri înconjoară şi spală bolovanii universului din toate părţile aşa cum oceanul cuprinde Insula Paştelui deşi ochii mei nu văd nimic Tocmai pentru aceea realitatea palpită împrejur realitatea e fratele nevăzut numele fără nume tăcerea din inimile noastre realitatea e dansul ce învârte universul florile ce vindecă pământul cuvântul alcătuit din literele celor trei tăceri realitatea e un unu sferic şi nemărginit realitatea are ca esenţă pe Hristos un Hristos nesfârşit prezent ca o Prezenţă realitatea e vrăjmaşul de dincolo de mare apa care hrăneşte lacrimile înţelegerea care se pune stavilă dorinţei moartea care se preschimbă în viaţă visul – cealaltă falsă realitate a noastră realitatea e lacrima sărată căzută în talazuri muzica şi sufletul a-l mânca pe Dumnezeu nesfârşirea Dumnezeu e un nufăr înflorit dintotdeauna noi suntem nuferi închişi ori chiar închirciţi în închiderea lor realitatea e triunghiul nevăzut al templului realitatea e lumina căreia nu-i e silă de noi realitatea e plânsul planetei realitatea e acea durere ce nu încetează niciodată realitatea e aici ascunsă realitatea e iubirea – inexplicabila o strângere de mână în deşert sau în noapte sfinţenia unei predici a lui Messiah sursa frumuseţii femeii cântecul vechi şi uitat îngânat de toţi sufletele ne sunt larve în trupurile noastre din care aripile ne vor smulge aşa cum ne vor afla realitatea e o privire o carte cu litere imanente o sfinţenie mai puternică decât un gard cu sârmă ghimpată comoara de galbeni ce stă îngropată sub drum realitatea e frumuseţe şi milă realitatea e ascunsă realitatea e aici şi totuşi au fost oameni care l-au văzut realitatea e aici învăluindu-ne sferele ochilor cu adevăr un strat imperceptibil de adevăr au fost şi orbi care l-au văzut pe Hristosul realitatea e porumbelul cu

29

şapte aripi nufărul cu margini fără margini îngerul care a rostit eternitatea e ziua fără început şi fără sfârşit realitatea e cifra 1 esenţa ei este esenţa cuvintelor lacrimile şi sângele fiecărui om muzica izvorăşte din ea şi se întoarce în ea e fericirea ale cărei valuri se rotesc în jurul bolovanilor universului aşa cum oceanul cuprinde Insula Paştelui Dumnezeu e leul care ne priveşte şi tace îndelung peştele uriaş îngrozitor de tăcut sub noi în ape ghearele sunt îngrozitoare şi colţii cu atât mai mult tăcerea acelei fiinţe din cer realitatea e fratele nevăzut numele fără nume tăcerea din inimile noastre realitatea e dansul ce învârte universul florile ce vindecă pământul cuvântul alcătuit din literele celor trei tăceri realitatea e un unu sferic şi nemărginit da Dumnezeu e bun dar Dumnezeu e Fiinţa noi suntem roboţeii miraculoşi ai Fiinţei ne poate deconecta oricând ne poate dezintegra noi suntem soldăţeii de plumb omuleţii de plastelină iar realitatea e aici realitatea e aici pentru totdeauna noi nu Hristos e leul care ne priveşte şi tace îndelung peştele uriaş îngrozitor de tăcut sub noi în ape, îi spuse băiatul Tăcerii, realitatea e vrăjmaşul de dincolo de mare apa care hrăneşte lacrimile înţelegerea care pune stavilă dorinţei moartea care se preschimbă în viaţă visul – cealaltă falsă realitate a noastră realitatea e lacrima sărată căzută în talazuri muzica şi sufletul a-l mânca pe Dumnezeu nesfârşirea realitatea are un nume pe care îl ştie oricine dar de fapt nu-l ştie nimeni realitatea e încă ascunsă pentru că încă nici un om de azi nu a văzut-o noi oamenii de azi suntem toţi toţi suntem orbi sufletele noastre sunt nişte gândăcei zbătându-se în ac realitatea e triunghiul nevăzut al templului realitatea e lumina căreia nu-i e silă de noi realitatea e plânsul planetei realitatea e acea durere ce nu încetează niciodată nu ştiu dacă realitatea ce se ascunde poate fi văzută dacă Dumnezeu poate fi cu adevărat îmbrăţişat dar ştiu că acesta e drumul Dumnezeu e o lumină o lumină ascunsă asemeni zilei nimeni nu vrea să rămână singur în noapte realitatea e iubirea – ineplicabila o strângere de mână în deşert sau în noapte sfineţenia unei predici a lui Messiah sursa frumuseţii femeii cântecul vechi şi uitat cântecul îngânat de toţi şi totuşi au fost oameni care l-au văzut realitatea e aici învăluindu-ne sferele ochilor de adevăr un strat imperceptibil de adevăr au fost şi orbi care l-au văzut pe Hristosul realitatea e o privire o carte cu litere imanente o sfinţenie mai puternică decât un gard de sârmă ghimpată comoara de galbeni ce stă îngropată sub drum realitatea e frumuseţe şi milă realitatea e aici dar poate că trebuie să te împaci cu gândul ea te vede dar tu n-o vei vedea până nu va vrea ea s-o vezi vei vrea oare să iubeşti mirele pe care nu-l poţi vedea? Realitatea e porumbelul cu şapte aripi nufărul cu margini fără margini îngerul care a rostit eternitatea realitatea e dansul ce învârte universul florile ce vindecă pământul cuvântul alcătuit din literele celor trei tăceri muzica şi sufletul a-l mânca pe Dumnezeu nesfârşirea cuvântul alcătuit din literele celor trei tăceri realitatea e acea durere ce nu încetează niciodată realitatea e Dumnezeu de unde a venit? unde s-a dus? Realitatea e Dumnezeu Dumnezeu e ceea la ce te gândeşti când închizi ochii ce e Dumnezeu? Realitatea e triunghiul nevăzut al templului realitatea e lumina căreia nu-i e silă de noi realitatea e plânsul planetei şi al copilului ce-am fost o strângere de mână în deşert sau în noapte sfinţenia unei predici a lui Messiah cântecul vechi şi uitat îngânat de toţi o sfinţenie mai puternică decât un gard de sârmă ghimpată comoara de galbeni ce stă îngropată sub drum realitatea e cifra 1 realitatea e acea durere ce nu încetează niciodată cât despre noi noi suntem una când suntem embrioni suntem toţi fraţi realitatea e lipsa singurătăţii realitatea e acea durere ce nu încetează niciodată realitatea eşti tu, îi spuse el Tăcerii ţinând o cochilie marină în gură cu muchia mâinilor împreunate tăioasă ca o sabie de suflet.

Era un moment interminabil ca o oprire de tren personal într-o gară de sat neţinând seama de ora din zi nici de sufletele oamenilor aceste raze zdrobite şi pline de mireasmă. Şi, mai ales era o noapte tristă până-n măduva oaselor, o noapte a nici unei treziri, o noapte a somnului şi a morţii, o noapte a inutilităţii sub universul revărsat deasupra capului tău, se gândea băiatul, cerul – o pictură pointilistă despre care nimeni nu ştim ce reprezintă nici cu care parte trebuie ţinută în sus, care parcă ne-a uitat numele ce nu l-am avut niciodată şi nu-l vom şti niciodată. Cerul înstelat începea să fie tot mai liber deasupra parcărilor din

30

câmp stelele picurând parcă şi zvântându-se pe lentila convexă a cerului, căci ce sunt stelele decât lacrimi, noi suntem stelele plânse pentru fiecare din noi şi când noi murim câte unul Dumnezeu îşi mai şterge o lacrimă de pe Obraz. Era doar un băiat sub lumina electrică a stelelor pe câmpurile unde obiectiv nu cu prea mult timp în urmă erau păduri pline de zei şi zimbri cu aceleaşi stele probabil reflectate în bălţile strânse de ploaie în pământul scormonit de gheare şi copite. Era noapte şi nu avea să mai fie mult timp însă era într-un aşa fel încât avea rămână pentru totdeauna îngropat în valurile inconştientului ca Victoria de la Samotrace în Mare Nostrum. Noaptea aceasta friguroasă nu era a nici unei treziri, iar motivul nu putea fi decât unul – neştiut. Drumul era pustiu, doar o caravană destul de lungă de cămile cu o singură cocoaşă venea dinspre Sibiu, oameni cu turbane de in sau fesuri verzi trăgând cămilele de dârlogi din fuioare de cânepă împletită cu fire roşii ori stând sus pe cocoaşa cămilei. Era un moment interminabil ca o oprire de tren personal într-o gară de sat, în care şi noaptea e o femeie străină care dacă te-ar săruta te-ar săruta într-o limbă necunoscută. Era o noapte cinică şi plotiniană neţinând seama de ora din zi nici de sufletele oamenilor aceste raze zdrobite şi pline de mireasmă. Mult după ce nu s-a mai văzut nici o cămilă spre Cugir, băiatul rămase tot în parcare pe partea dreaptă a drumului, numărând stelele din Carul Mare şi făcând piroane în această noapte tristă ca un sărut de vestală.

-Sufletul nufărului e mai frumos decât nufărul iar omul e bourul prăbuşit cu ochii în ţărână ucis cu săgeţi şi strigăte şi cu ochi cât Luna cu ochi de chihlimbar uriaşi cât ochii Ursei arzând emisferele universului prin aceste crânguri noi suntem bourul noi suntem carnea spun celeste izvoare de lumină oricând ne desluşim chipul, spuse Tăcerea Cu Şapte Aripi, spuse Rugăciunea Cu Şapte Aripi, spuse Rugăciunea Cu Şapte Lacrimi.

Ziua aerul era mieriu rece ca mierea ce îngheaţă în borcan, uitată afară din cămară la început de iarnă odată cu bruma, o transfigurare şi o lumină ninsă din bulbul transparent al apei, acest început, această geneză sferică, iar noaptea văzduhul era ca şerbetul rece întunecat de cerneala albastră turnată de vreun copil curios şi ştrengar. Departe de autostradă în câmp urmele oamenilor erau bătute de urme de oi, urmele oilor erau bătute de urme de cai, care erau bătute de urme de vaci, peste urmele vacilor se vedeau urme de tigri, după urmele tigrilor se vedeau urme de mistreţi. Sub Ursa septentrională se auzea chemarea Câinelui, urletul noii vieţi sub ceruri, chemarea câinelui credincios al lui Dumnezeu privit cu atenţie de o pisică cu ochi cât cerul, departe în oraşe în subsolurile blocului mişunau clanuri ierarhizate de şobolani murdari, iar ţărâna câmpului e cafea aromată, sub cerul ca un năvod vărsat de stele în acest ocean nesfârşit. Iar în prag de iarnă pe menoră în fereastra templului ochilor săi ardeau cinci lumini: Tata, Emi, Femeia, Isus şi Mama, toată lumea era un singur drum iar noaptea era o noapte de sâmbătă, sfărşit de sabat şi început de înviere iar el era aici în parcarea singuratică şi întunecată gândindu-se că fiecare om e o Anctartidă, necunoscută.

Cum spusese Chris pe postul KBHR adresându-se unui gândac de vară ce intrase pe fereastră: -Măi Gândăcelule, prietene, ce faci tu, la ce te gândeşti tu, pentru ce trăieşti?

Trăieşti oare asemeni mie rătăcindu-te prin uriaşele muşuroaie de asfalt şi beton de pe dealul ăsta singuratic înconjurat de noapte şi pustietăţi, care este numele tău, vreau să spun care este primul tău nume, Gândăcelule, e adevărat că nu ştii mai multe ca mine, cum se poate să ştii să zbori şi să nu ştii mai multe ca mine? Care este părerea ta despre oameni, prietene, la ce te gândeşti când mă vezi pe drum? spusese Chris.

Cât despre el, un om ignorant, un copil – cu care nici măcar părinţii lui nu vorbeau serios -, ce să fie pe vremea aceea decât o fiinţă îndeajuns de proastă pentru a nu fi niciodată plictisitoare, poate că şi acum e la fel, îşi spunea el făcând cu mâna la puţinele maşini care treceau cu farurile aprinse în întuneric. Odată cu adolescenţa vine durerea, o durere care are doar o singură alinare. Dacă durerea încetează pe urmă vine golul sufletesc.

Exact cum spune în cântecul „Toy Soldiers” cântat de Martika: „Only emptiness remains/ It replaces all, all the pain.” – „Doar goliciune rămâne/ Ea înlocuieşte toată, toată durerea.” Şi

31

apoi pe drumul existenţei, după cum se jeluieşte duhul rău pentru ea pe sunetul inversat al unei alte muziciene de mai târziu al cărei nume nu va mai fi menţionat: „I left the shell/ So sad” – propoziţie care tradusă vine: „Am părăsit cochilia/ Atât de trist”. După o jumătate de viaţă de gol sufletesc urmează o eternitate de tristeţe dacă nu intervine Nimeni, ceva cu neputinţă de înţeles şi mai îngrozitor decât suta de ani de singurătate a tovarăşului G. G. Márquez. Cam asta e cartografierea aproape completă a jumătate din yin-yangului existenţei, jumătate compusă din durere-gol-tristeţe; iar înainte de toate acestea nu e decât ignoranţa, acel pisic cu ochii închişi.

Fiecare om e o Anctartidă iar universul e un zigurat cu şapte niveluri şi cu şapte pardoseli de mozaic, pardoseala de lumină, pardoseala de cer, pardoseala de iarbă, pardoseala de stele, pardoseala cu desene de jivine şi fiare, pardoseala cu desene de oameni şi pardoseala cu desene sfinte; iar ziguratul acesta neţărmurit şi doric e sferic, asemeni pământului şi universul e rotund astfel că atunci când ai ajuns la ultimul nivel, mai departe iarăşi îl calci pe treptele către primul, astfel că după ce ai ajuns în regiunea vieţii pure calci iarăşi pe prima scară, scara spre primul nivel, şi tot universul devine pur pentru tine. Se afla lângă un tir mare fără prelată cu câte opt stâlpi de susţinere a încărcăturii de fiecare parte.

Probabil că era un tir pentru transportat trunchiuri de copac, de două-trei ori mai groase ca omul. Mai încolo, în partea dreaptă era calea ferată cu firele electrice de înaltă tensiune pentru locomotive pe care circulau trenurile, zbârnâind imperceptibil şi reflectând metalic lumina Lunii îmbrăcată din toate părţile în nori asemeni veşmântului baroc la Sfintei Tereza cioplită în piatră de Bernini. Cărarea pe care trecuse Flora trebuie că era acum pustie în întunecarea de după amurgul de sfârşit de toamnă, şi doar acum îşi dăduse seama că aceeaşi cărare duce către roza imanentă de petale şi spini, acea psihică mandala din templul sufletului său. Cărarea, trecând pe lângă cei doi salcâmi mari, centrala termică – acum dezafectată şi transformată în centru comercial – complexul celor cinci blocuri, grădinile de legume şi flori devenite acum teren viran acoperit de iarbă, aleea pietruită, copăceii de liliac mov din care majoritatea aveau mai pe urmă să fie tăiaţi, pinul mare, cei doi cireşi şi ceilalţi pini şi molizii a căror răşină copiii de la bloc o mâncau, molizi care majoritatea au fost tăiaţi, locurile acestea erau asemeni eunei expoziţii fotografice pe coridoarele sufletului său. Apoi avea să fie noapte cu geamurile luminoase şi îngheţate ca în serile de iarnă din copilărie, cu geamurile îngheţate şi luminoase ca într-un desen animat vechi cu Tom şi Jerry în seara de Ajun.

Odată în copilărie s-a dus la fereastră într-o seară întunecată de decembrie şi a văzut jos în spatele blocului faţa geamului în grădina vecinei de dedesubt nişte pari de fasole, iar în jurul unuia din acei pari se învârteau o parte din planetele sistemului solar. A recunoscut pe Jupiter şi poate Uranus. Oricum nu erau toate planetele din sistemul solar. Iar polul nord al planetelor erau legate cu o sfoară de vârful parului de fasole.

-Poruncile tale Suflet Sacru sunt eşecurile inimii iar cerul tău nears mă învăluie asemeni unei îmbrăţişări deşi sufletul meu nu ştie ce e dincolo de linia amurgului iar ochii mei bicisnici – lentile din argilă – nu te văd Vânt Sfânt când ochii mei vor fi sparţi în joacă de mâna de copil a Morţii tu vei spune un alt „SĂ FIE” pentru o iubire tu vei vedea mai departe şi sub tălpile tale te vei juca în lut Copil Veşnic, spuse Tăcerea Cu Şapte Aripi, spuse Rugăciunea Cu Şapte Aripi, spuse Tăcerea Cu Şapte Tăceri.

Ce era tot pământul acesta din juru-i decât istorie şi ce e istoria decât pământ?

Zecile de generaţii de dinainte, cei pe care cei vechi îi numeau Strămoşi, născuţi din suflarea dumnezeilor, toţi dezintegraţi şi deveniţi pământ şi lut, pământul înălţându-se şi crescând ca un aluat de pâine odată cu trecerea timpului. Toţi oamenii ce au fost înainte –sau amestecat ca argila frământată pentru un chiup de păstrare a grâului, nobili şi şerbi, voievozi şi principi şi ţărani, şi - cum spune Poetul – apa pe care o bem e sângele Strămoşilor. Şi noi vom deveni pământ sub alte straturi de pământ, la un loc doar cu tăcerea, căci pământul e Omul. Câte zăpezi nu şi-au pierdut treptat strălucirea pe drumul acesta, câte caruţe, câţi ţărani în car, câte

32

poştalioane şi căruţe de poştă nu au trecut pe drumul acesta înainte de a fi vreunul dintre noi, înainte de a fi vreuna din vremile noastre. Soldaţi romani au mărşăluit pe drumul acesta, negustori greci, vizigoţii au trecut prin văile lui, stăpânii occidentali, călugării catolici maghiari ziditori de biserici parohiale în stil romanic târziu sau capele gotice, marii principi trecând în fruntea alaiurilor în drumul spre cel mai apropiat oraş sau castel, nesocotiţii cneji români, cei cu suflet de ţăran sau cu suflet vândut, cavalerii, ţigani fugiţi de înrobirea din Ţara Românească şi Moldova, vagabonzii şi negustorii Evului Mediu, meşteşugarii saşi venind dinspre Siebenburgen, vânzătorii ambulanţi evrei făcând curse între Bizantium şi Ungaria, între Ţarigrad şi Ungaria, toate armatele trecând de-a lungul a sute de ani de lupte de la Carol Robert de Anjou la Mihai Bravul şi la ostaşii români trecând de munţi în Primul Război Mondial în vremuri când oamenii încă mai credeau în război, tot aşa cum şi el trece asemeni unui student vagant din Europa secolului XIII, asemeni unui abur pe care dimineaţa îl va risipi. Era ora 9 PM şi lumea era în întuneric. Îşi aminti pasajul acela de la începutul cărţi Swann a lui Proust pasajul despre somn şi serile de culcat devreme. Spre deosebire de textul proustian el parcă toată viaţa dorise să lungească puţinul timp ce îi fusese dat, dorind asemenea lui Iosua Navi să lungească ziua, stând noaptea cât de târziu putea şi încercând să mai stoarcă puţin din cât mâncase din piersica vieţii până atunci. În prezent însă simţea cu totul diferit, spe deosebire de Faust el nu va mai dori să încerce să-şi dilate clipa vieţii. De abia aştepta să treacă şi noaptea aceasta, şi ziua următoare, nu mai dorea în nici un fel să încetinească timpul pentru că acum ştia că timpul era acela ce îi sufla în pânze îndreptându-l spre Noua Lume, o lume nouă plină de tăuri cu mulţi peşti şi reflectând aripile mari şi albe ale îngerilor.

-A fost un om al pământului, un om al pământului de pe pământurile acestea.

Capul lui era din pietrele din râurile din sud, oasele lui erau din oasele pământului, carnea lui era din argila pădurii dinspre miază-noapte, ochii lui erau nisipul spulberat de vânt de pe malurile Galbenei cea plină de gunoaie. Omul acesta avea un suflet albastru şi Pasărea Neagră îl invidia, spumega împotriva lui Pasărea Neagră. Pasărea Neagră l-a chinuit pe omul pământului, împreună cu Pasărea Pustiului şi cu Şobolanul Galben, şi omul pământului a stat şi nu a fugit. Pasărea Neagră, Şobolanul Galben şi Pasărea Pustiului i-au mâncat sufletul omului albastru cum mănâncă balaurii lumina în amurg. Dar omul pământului nu a murit, însă a trebuit să călătorească prin cele trei lumi, a fost prin lumea cerului, a fost prin lumea de sub pământ a fost în toate lumile, iar când s-a întors, s-a întors în satul său şi acum putea să vadă sufletele sătenilor. Unii aveau în loc de suflet şerpi mari albi, alţii aveau coarne pe frunte, alţii în loc de un suflet aveau 6 suflete murdare. Era urât în sat, duhurile vâjâiau prin aer, răutatea avea troiţe aproape la fiecare răspântie, iar oamenii se făceau tot mai urâţi asemeni demonilor. Şi asta l-a făcut pe om să se roage celui al cărui nume nu-l ştia nimeni, şi a trecut timpul până când omul pământului a fost transformat într-o cruce expresionistă care a fost înghiţită încet de pământ. Şi alţii l-au numit fericit deşi nimeni nu ştia de ce, îi spuse Orion, Omul Din Cer, din crângurile şi munţii acum limpeziţi ai boltei înstelate a nopţii. Noi care trăim suntem oamenii de pe pământ. Când pe pământ e noapte privim cerul şi vedem miliardele de stele.

Acestea sunt oamenii din cer. Oamenii din cer strălucesc. Acesta e universul. De fapt universul e un sat de stele sau poate un oraş. Dacă universul ar avea un nume ar putea fi poate numit Lancrăm sau New York. Am putea probabil să-i spunem aşa ca să ştim unde suntem.

Noi aici pe pământ când este noapte ne înecăm în întuneric dacă nu avem flăcări lichide în jur. În cer nu e aşa. Oamenii din cer răspândesc lumină. De aceea noi îi numim stele. Lor nu le e frică de întuneric. Când un om din cer pleacă să-l vadă pe un alt om din cer se vede ceva ca o dâră prin labirintul de spuză incandescentă al cerului. Asta e foarte frumos. Nu e ca pe pământ. Oamenilor din cer nu le e frică de întuneric. Asta e bine. Ceva asemănător fericirii.

La sărbători oamenii din cer se adună laolaltă. Mănâncă, vorbesc, beau vin şi must şi se împărtăşesc, şi apoi cântă şi horesc. Când fac hora se învârt în cercuri şi Lancrămul se învârte.

33

Noi spunem că universul se roteşte. Asta e sublim. Sublimul e ca atunci când mama îţi cumpără o îngheţată foarte bună şi foarte mare la cofetărie în lumina dimineţii şi îţi zâmbeşte în timp ce o mănânci. Şi unii oameni de pe pământ se transformă în oameni din cer. Lucrul ăsta îl face cineva nevăzut asemănător fericirii. Asemănător sublimului. Asemănător dimineţii. Şi lucrul ăsta e cel mai bun. Din primul alfa roata operei ţine harpa salvării veacului până în ultimul omega, neschimbat, neştiut, nepreţuit, spusese şi crinul alb de tămâie şi untdelemn înmiresmat de lacrimi al Stelei Polare. Întorcându-se văzu că mai încolo în parcarea în care se stătea el la ocazie se afla un camion de tonaj mic în care un om stătea cu capul pe mâini sprijinindu-se de volan.

Camionul era o maşină de materiale pentru instalaţii de apă, având pe imprimat pe prelată – o prelată alb-albastră cu caracterele vechi ale unei firme nemţeşti - desenul câtorva dintre produse, robinete hanko, olandezuri, t-uri de cupru, calorifere de tablă, chiuvete de porţelan şi stropitori de duşuri. Merse la omul din camion şi îi bătu în geam, trezindu-l. Omul de la volan era un individ de vreo treizeci şi şase de ani, cu un început de chelie şi cu părul blond stins ca firele de la capătul frunzelor de porumb; purta o bluză galbenă-gri probabil de second şi la gât avea un lănţişor de argint cu o cruciuliţă de aur. Pe volan era sigla metalică Renault. Altceva nu se putea vedea fiindcă în camion era întuneric. Şoferul lăsă geamul jos iar băiatul îi spuse: -Mergeţi la Simeria? Şoferul zâmbi şi spuse: -Acum dorm.

Băiatul îşi ceru scuze, omul din camion ridică iarăşi geamul şi se culcă la loc, iar tânărul merse iarăşi mai în spate la locul unde stătuse mai înainte şi aşteptă să mai treacă maşini, încercând să se roage şi gândindu-se la viaţa lui trecută până atunci, gândindu-se: ‚tinere, când Hristosul, I(i)sus Hristos îţi este prieten de ce cauţi prietenia ăstora, oameni cu sufletele radioactive, cu chipurile sufletelor desfigurate şi cu ochii scurşi? De ce faci asta în mod repetat, de ce ai tendinţa să faci aceasta, de ce te legi sufleteşte şi te laşi dezamăgit de nişte desfiguraţi spiritual şi mutilaţi sufleteşte, de ce nu ai un pic de înţelepciune?’ – gândindu-se la rugăciune şi încercând să mediteze: ‚Mintea omului nu e o stâncă mintea omului nu e beton armat mintea ta e o pânză de păianjen udă mintea omului nu e o stâncă mintea omului nu e beton armat mintea ta e o pânză de păianjen udă de rouă în vânt diavolii sunt vânt pe pământ Hristos este Vânt Sfânt aşa că pleacă-ţi fruntea în munte înalţă-ţi mâinile în Vânt fruntea ochii şi uriaşul somn indigo din Mureşul sufletului tău înalţă-ţi spre cerul electric.’ Cum încerca el să-i spună mereu sufletului său, şi acum: -Trebuie să iei o mână a sufletului tău şi să o pui pe cealaltă şi în acest templu să te rogi, încerca el să-i spună adeseori sufletului său, acest copil adormit, acest om ignorant.

Să te rogi pentru că fiecare stea e o pâine pusă în mâna copiilor străzii de studentele la Teologie Neoprotestantă şi Ortodoxă şi cerul e atât de înstelat pentru că noi suntem foarte mulţi şi fiecare umbră a bunătăţii şi oglindire a îngerilor e o pâine pentru credincioşi şi universul întreg e o brutărie, o plăcintărie – ce vrei tu -, o plăcintărie în care stăm la masă cu indienii pueblo, cu Edge şi Bono de la U2, cu Bob Marley şi Luciano Pavarotti, cu Angela Merkel şi Nelson Mandela, cu creştinii din Benelux, cu Foame şi Sărăcie, cu nemţii şi cu ţiganii, cu George Michael şi cu bietul orb care a murit luna trecută, cu Gabriel García Márquez şi Mama Tereza, cu Paul, Andrei şi Raul, cu Priveşte înapoi cu mânie şi Menajeria de sticlă, cu Francisc din Assisi şi cu Ghimpl-netotul, cu IRA şi Armata Salvării, cu sora María Lúcia şi cu James Joyce, cu pretenii şi cu duşmanii, cu Pink Floyd şi Papa Ioan Paul al II-lea, cu Jorge Luis Borges şi Casa Poporului, cu biserica instituţională şi cu forţele UN, cu 4 Iulie şi 30 Decembrie, cu Duminica şi cu Sfânta Vineri, cu Ion Vlasiu şi cu Averescu, cu Tweety şi Metall’ca, cu Durerea lui Barlach şi Torquemada, cu merţanu’ şi cu Loganu’, cu Isabella de Castilia şi Ferdinand de Aragon, cu Cel Afabil şi cu Kruger, cu Mesia

34

şi cu Mahdi, cu Gavroche şi Dumnezeu, cu Samuel Beckett şi cu Imre Nagy, cu Martin Luther King şi Gorbaciov, cu Steve Biko şi palestinienii, cu Lev Tolstoi şi Mahatma Gandhi, cu Andresen şi Kierkegaard, cu zidarii şi demolatorii, cu Yosef Karduner şi Yosef ben Israel, cu Iubirea şi cu rutina, cu Richard Wurmbrand şi cu Radu Gyr, cu Piet Mondrian şi cu Cristofor Columb, cu Felix Sima şi cufărul lui, cu muzica reggae şi Patericul, cu Kahlil Gibran şi cu Voltaire, cu Jean Calvin şi Huckleberry Finn, cu doamna dirigintă şi cu Martin Buber, cu mezii şi perşii, cu Iosif Stalin şi fraţii săi, cu Mecca şi Dharamsala, cu apă şi gheaţă, cu Holden Cauldfield şi Robert Burns, cu Simina şi Gabriela, cu nordul şi sudul, cu SUA şi Mexicul, cu Israel şi cu Israel barat, cu baptiştii şi penticostalii, cu Isus, Maria şi Iosif, cu Thomas Mann şi lumea antică, cu Jules Verne şi submarinele nucleare, cu Mihai Eminescu şi Romică ţiganu’, cu Imagine şi Let It Be, cu Omagiile scuipate şi cu nostalgicii noştri, cu Canada şi Europa, cu Frumuseţe şi întristare, cu aurolacii şi cu politicienii, cu fetele şi cu băutura, cu Istoria antică şi medievală, cu Luna şi cu Streiul, cu Nuredinn şi Bedredinn, cu Sighişoara şi cu vodca, cu amintiri, vise şi reflecţii, cu autostopul şi cu harta Europei, cu credinţa, nădejdea şi dragostea, cu poporul şi cu televiziunea digitală, cu Sacrul şi profanul, cu Dallas-ul şi cu C1, cu scrisul şi cu tăcerea, cu avioane şi rachete, cu Marilyn Monroe şi cu Harfa de iarbă, cu ştampilă şi timbre, cu domnişoara Koch şi cu domnişoara Olsen, cu Brâncuşi şi Anctartida, cu chitara şi tobele, cu Saint Germain şi Hispaniola, cu Felicia şi Camelia, cu Matisyahu şi filozofie, cu înţelepciunea şi greaca veche, cu Lumina şi Stelele, cu cea dintâi durere şi ultimul geamăt, cu hedonism şi SIDA, cu tovarăşii şi Regele Mihai I, cu zâmbetele şi cu lacrimile, cu Talmud şi beatbox, cu Anton Pann şi Mircea Dinescu, cu AK47 şi M16, cu australienii şi aborigenii, cu ignoranţă şi deznădejde, cu Ţuţea şi Pravda, cu Povestaşul şi casetofonul, cu nea Bulă şi cu bătrânul Carl Gustav Jung, cu Puterea şi gloria, cu Che Guevara şi Vladimir Bukovsky, cu tinerii veseli din cartier şi cu creştinii posaci de pe străzi, cu Maxi Jazz şi credincioşii lama din Tibet, cu părinţii şi cu copiii, cu umilinţă şi tăcere, cu fraţii şi surorile, cu cei de la Kundun şi cei de la Naşul, cu Hristos Isus şi cu Saul din Tars şi cu copiii subnutriţi de noi în estul Africii, cu agape, cu toţi – în sfârşit - , toţi suntem adunaţi la un loc în univers, această cantină socială şi acest centru creştin proiectat pentru ajutorarea tuturor ori măcar a celora care văd că au nevoie de ajutor, de aceea trebuie să te rogi, se gândea băiatul gândurile fiindu-i imprimate ca într-o tipografie de ziar - pe măsură ce firele lor se desfăşurau - pe pagini mari de aur, pagini de codex pline de inluminuri sticloase de lumină.

Deosebirea e că cerul asemeni unei lentile de lunete astronomice ne reflectă invers. Privind pe cerul întunecat de noapte văzu în irizările lui de sticlă reflectarea Pământului, văzu toate continentele cu Oceanul Căii Laptelui între el şi înconjurându-le lumina cu lumină şi văzu pe cer itinerariile singuratice ale caravelelor lui Cristofor Columb, ale navelor lui Bartolomeo Diaz, Vasco da Gama, Fernando Magellan, itinerariile corăbiilor arabe ce veneau din India, drumurile drakkarelor vikinge până în America, drumurile molcome ale mătăsii urmate de mii de negustori, călătoriile în interiorul Asiei şi Africii, mărşăluirea armatelor romane spre inima Arabiei, văzu în cer cotul Braziliei, totul era trasat în tuşuri de diferite culori cu peniţa de trestie pe cer, cerul arătând ca un portulan excentric, ca un portulan de ametist şi diamant roz şi oranj al zeilor şi Pinta, Nina şi Santa Maria, São Gabriel şi São Raphael, Trinidad, San Antonio, Concepción, Victoria şi Santiago toate erau constelaţii pe cer cu îngeri pe catarge şi cu pânzele în vânt şi acoperite de cruci greceşti de broderie roşie pe cerul plin de stele rătăcitoare cu omul înaripat de pe bompres spălat de valurile de lumină şi bântuit de furtuni de nisip ca de singurătate şi deznădejde. Da, cerul e un loc minunat şi crud asemeni unei picturi pe ceramică din vreuna din cetăţile Grecilor vechi reprezentând un tigru şi un cerb; fugi dacă eşti cerb, păzeşte-ţi ghearele dacă eşti tigru. Da, cerul e un loc minunat şi crud asemeni nouă cei care încă nu avem un nume şi pe care niciodată nu ni-l vom putea construi singuri din nimicul sufletelor noastre, universul ale cărui

35

stele sunt reflexii ale inimii Dumnezeilor, cerul – copacul acesta mare, plin de frunze şi ros şi mâncat de furnicarul umanităţii.

Sunt multe relatări din viaţa Trezitului, însă eu vreau să spun o veche istorisire din viaţa unui Buddha ce s-a născut în colţul de tigru al Indiei, pământul cu oameni de o vârstă cu lumina ţărânei. S-a născut acest nenumit Buddha în India şi încă de la naştere stelele i-au cântat greaua ursită spunând că la cruda vârstă de doi ani un duh rău îl va răpi pentru a-l duce în ţara umbrelor. Şi când a venit duhul rău după copil, biata lui mamă, biata Savitri a fugit după el pâna la capătul pământului şi până la capătul cerului rugându-l să-i dea înapoi băiatul. Pe atunci, poate ca şi azi în India şi aiurea, oamenii se rugau spiritelor rele la fel ca spiritelor bune şi duhului celui rău i s-a făcut milă de biata prinţesă, de biata şi frumoasa Savitri şi probabil că asta este teza Indiei în antologia filozofică a familiei oamenilor, că la durerea omului din pământ indian nici măcar demonii – or măcar unii dintre ei – nu pot rămâne indiferenţi, aceasta o spun textele sanscrite, adevărul e ascuns însă – adevărul e acoperit de litere. Şi apoi copilul a înviat, învierea umplându-l de lumină şi făcându-l să devină Buddha de la vârsta de doi ani, devenind apoi bietul Tsangyang Gyatso, cel de-Al Şaselea Dalai Lama în 1697.

-Demult am cunoscut un om, avea să-i spună băiatului pământul, un om cu vază, un prinţ, un fiu de voievod. Era pe atunci cu un an mai mare decât tine, spuse pământul spunându-i băiatului pe nume, era un fel de Prinţ Fericit şi a ieşit din castelul său de marmură traforată şi fildeş mergând pe străzile împărăţiei aceleia. A văzut ceea ce vedeţi voi toţi oamenii când vă uitaţi în oglindă şi apoi a plecat pe ascuns pentru a cunoaşte viaţa chinuită a unui cerşetor şi pentru a cunoaşte ceea ce eu nu îi pot spune, spuse pământul în noaptea aceea care devenise destul de rece şi clară ca un prespapier cu un castel în sticlă cu toţi fulgii limpeziţi. Ăsta a fost, un tip tare, un om dintr-o bucată în care sufletul era într-o linie ca o vână auriferă în munte, mai spuse pământul din locul acela.

-Demult am cunoscut un om, îşi aminti băiatul cum îi spusese tatăl său cu mai mulţi ani în urmă în vremea adolescenţei văzândul că citeşte cărţi de filozofie indiană.

Era un student la hidrologie din Nepal, un prinţ din neamul Shakya – din clanul lui Buda -, îl chema Saki – cuvânt ce înseamnă învăţător - care a venit aici la Brazi când eram eu profesor acolo la şantier. Stătea în colonie, în barăcile de PFL şi mergea în fiecare dimineaţă sus la baraj. Era un prinţ, era foarte deştept vorbeam mult cu el, vorbeam în română, în engleză, în franceză dar când nimerea între ţigani nu-l mai scoteai dintre ei – şi semănau foarte mult; şi mai ales dintre ţigănci nu-l mai scoteai, avea să spună tatăl său făcându-l pe băiat să se gândească poate cine ştie vreun urmaş al familiei lui Buddha merge la cerşit în faţă la supermarketuri, ori iese la plimbare într-un Mercedes cu geamurile din spate negre sau merge la muncă în folosul comunităţii pentru ajutorul social pe undeva prin Ţara Haţegului.

Pe autostradă maşinile – majoritatea noi şi luxoase, din cele numite de oamenii obişnuiţi vapoare -, câte treceau, schimbau poziţia farurilor orbindu-l şi apoi treceau mai departe. Cerul înstelat era o mână de plancton fosforescent aruncat de cineva. Într-adevăr cerul era un val luminat de licuricii planctonului din care în mod singur un peşte mare avea să apară mai devreme sau mai târziu. Norii indigo asfinţeau învălătucit spre apus ca într-un tablou mistic şi baroc iberic. Chiar şi personalul dinspre Alba cu vagoanele aproape goale şi luminate trecu prin frig fără să oprească. Stătea şi privea parcarea cu băltoace din faţa sa şi restaurantul cât de cât iluminat de peste drum, cealaltă parcare nu o vedea nu era în unghiul său de vedere gândindu-se că era noapte cum nu poate fi decât în România şi totuşi era singur cum numai un român în ţara lui poate fi ori un copil într-un vechi internat şcolar de Colegiu Naţional prin anii ’90. Cât despre el uneori pe drum i se părea uneori că şi bolta Bauhaus a cerului e un tavan de închisoare pentru copii şi adolescenţi. Rămăsese în drum, nu reuşise să

36

plece. În plus era sărac, nici măcar stelele din cer nu mai erau ale lui în această călătorie fără sfârşit în care toată lumea văzută şi nevăzută e un singur drum.

I O MAMĂ DE LUMINĂ (ROMAN)

Felix Rian 2011-2012

37

Mamei mele, Valeria

MOTTO "But you can never lose your family."

Signora Corleone, Godfather 2.

38

Fexli, în Mureş în bulboane există un peşte înnegrit de mâl cu ochi uriaşi plini de fosfor şi cap greu, arând prin mlaştini cu boturile lor gigantice şi dure ca nişte pluguri de zăpadă. Când e rănit în vreun fel de cineva ce încearcă să-l prindă uriaşul peşte se dă la fundul apei şi-şi propteşte fruntea de o stâncă, rănile sale sărând apa, iar pescarul dacă e ageamiu crede că peştele a murit. De obicei doar un pescar bătrân poate prinde un asemenea peşte şi peştii deasemenea şi ei sunt bătrâni, cu ochii luminând printre pietrele din adâncuri ca farurile de jeep. Când adorm nu mai simt cuiele-n mâini Nu mai simt lancea în coastă Doar când adorm nu mai simt cununa de spini. Unii oameni sunt ca peştele ăsta. Mai aminteşte-ţi şi de iertare, Felix Unforgiven, tu, tu, mai aminteşte-ţi şi de iertare. Într-un fel, toţi oamenii sunteţi minunaţi, iar viaţa noastră ar fi putut fi ca a lui Jack şi Rose Dawson când se roteau la petrecerea de la clasa a treia de pe bordul Titanicului.

Mamă, dumneata pentru mine eşti o altă Americă. Viaţa dumitale este o Americă cu cromlehurile munţilor şi oceane de ierburi răvăşite de vânt, iar aceasta e prima ei hartă.

Mamă, eu vreau să fiu îngropat în mormântul mamei dumitale pe care l-ai îngrijit atât şi ştiu acum că atunci când ne vom trezi din moarte ca după un somn puţin cam prea lung şi ne vom vedea pentru prima oară ne vom recunoaşte şi vom fi vii şi vom merge la mormântul celălalt

39

să fim toţi trei, voi două sunteţi deja în lumină, mai trebuie şi eu să fiu şi o să fim cele trei degete cu care Dumnezeu îşi face cruce, altceva nu mă mai interesează. Îmi amintesc acum când am rămas singur ca un căţel al cărui brav stăpân de cinci ani a murit, plângând şi plângând şi lătrându-şi sufletul în lacrimi, cum ascultam împreună Julio şi Dezarie despre care eram amândoi de acord că sunt atât de frumoşi. Pe mine, deşi adevărul a venit la mine, frumuseţea m-a părăsit. Mamă, eu nu mai pot iubi. Frumuseţea mea a răsărit în altă lume, iar eu am rămas în întuneric cu o candelă cibernetică, singur în beznă precum oamenii care-şi zgâriau şi-şi pictau sufletul în peşteri. Singurul lucru pe care îl mai pot iubi cum iubeam înainte este cerul. Azi noapte, de fapt dimineaţa, am visat că am scris un poem pe care l-am intitulat când m-am trezit „Poem irlandez” şi din care mi-am mai amintit două versuri: ..Dacă vrei să deschizi uşa cerului/ Trebuie să le deschizi pe toate celelalte.. Aceasă carte e un fel de catedrală. Cred că ar trebui să fac aici pe zidul ei un grafitti contemporan sau patericic cu tot crezul vieţii mele: OnE mOtHeR oNe LoVe oNe GoD. My Mecca. The Haţeg District is my Mecca, a Mecca made by myself because of the spiritual shrine I made here. Cartea aceasta e un Taj Mahal, pentru că e un templu pentru dumneata, Maman. Cartea aceasta e un Escorial pentru că e mănăstirea devoţiunilor mele. Cartea aceasta e una din cele 1001 nopţi pentru că în povestea ei se află alte şi alte poveşti ca un pumn de scoici într-o mână de copil. Cartea aceasta e o Carte de Nisip fiindcă iubirea ei nu cunoaşte nici un fel de sfârşituri, dar parcă dintotdeauna vedem strigătul îndoliatei Aliciei Keys precum o profeţie cernită de suferinţă a iubirii de care nu suntem vrednici, ca Ochiul lui D-zeu zburând deasupra întregului Pământ, ca un şoim singur în cer privind păsările bătând alte păsări pe pământ după cum a mărturisit şi bătrânul Andersen. Cartea aceasta este o catedrală a rugăciunilor care coboară în mine ca apa printre pietre, în râurile muntelui neamului meu, cândva o să construiesc în ea mozaicul blues al chipului tău şi îl voi construi în cartea mea în loc de pietricele, cu stele pe care le voi ridica din praful de aur al uliţelor cerului, cartea aceasta e Sagrada Familia. Nu voi fi mulţumit decât când acest manuscris care te iubeşte va avea dimensiunile Enciclopediei Britannica ori ale bisericii Hagia Sofia. Îmi strâng paginile în inimă şi când voi merge la tine Mamă îţi voi duce în dar cartea aceasta purtând-o în suflet. Tot scriind adevărul conţinut în titlul acestei cărţi mă luminează tot mai mult, cred în el, sunt ca unul dintre primii apostoli predicând evanghelia şi în cer locul unde merită dat orice ca să ajung când voi fi lângă dumneata, Mamă, copilul meu de lumină, acolo în ochii mei atunci atâţi de fericiţi cum doar lângă dumneata au mai fost, cartea aceasta nu se va sfârşi niciodată. Vreau să merg şi eu pe drumul pe care ai mers tu şi Ofra Haza şi voi merge pe el cum merge Streiul pe cărarea lui până moare în mare. Mamă acum când toţi şi îngeri şi mecanisme au plecat şi am rămas singur în întuneric nu pot să spun decât că îţi ofer tot islamul inimii mele cum ai făcut şi dumneata dincolo de orice eternitate.

Cartea asta e Tears In Heaven şi da, e adevărat cartea asta nu e un şurub literar dar sunt eu transmutat în litere, viu. În 2010 în ultimul Crăciun pe care l-am avut împreună când am descoperit pe YouTube cântecul Hurt al lui Johnny Cash printr-un cover al unei fete nativ americane din tribul Mikmaq şi ţi l-am pus să-l asculţi pe laptop când l-ai auzit ai remarcat cât de bătrân e cel care cântă şi când l-ai văzut ai spus că întradevăr chiar e foarte bătrân, mai bătrân şi decât ai crezut. Mamă în cele ce privesc pe dumneata şi pe Dumnezeu aici stau eu după expresia lui Luther, nu am să reuşesc niciodată, nici când am să fiu mai bătrân decât Johnny Cash în videoclip, să depăşesc aceste sentimente de brokeness pe care le simt în faţa dumitale şi în faţa lui Dumnezeu, iar iertarea voastră e tot ce există pentru mine, trăiesc cântecul acesta la propriu, îmi e propria viaţă de ratat etic iar toate cuvintele acestea s-au născut din sticla de mescal a acestui cântec în care Dumnezeu mi-a turnat sufletul şi ştiu că tot în el se vor sfârşi. Poate doar în cer - de voi ajunge acolo - voi fi altul. Toată viaţa mea e un cântec ce dureză 3:51 minute cu un bătrân distrus de viaţă ori poate de el însuşi ca bătrânul lui van Gogh, în puţinele clipe dinainte de moarte în care nu mai e loc decât de regrete. Aşa e dat de la Dumnezeu, cei buni ca dumneata să fie fericiţi şi cei răi ca mine să fie în durere şi n-o

40

să-mi doresc niciodată altceva pentru mine şi încep să înţeleg de ce Papa Grigore cel Mare a spus că pentru anumiţi oameni nu este potrivit decât purgatoriul, chiar şi cuta din frunte care îmi apare atât de des nu înseamnă decât că rădăcina răului e în mine ca drojdia în gunoi ca şi în Iov ori Torquemada. Viaţa mea este purgatoriul meu, după cum viaţa dumitale între noi a fost infernul pe care nu l-ai meritat. Stau şi ascult muzică ore în şir ori Dumnezeu ştie ce fac şi din când în când când se întunecă filmul îmi privesc faţa cubistă în ecranul de laptop; parcă sufletul mi-a fost smuls din mine ca un fir de urzică din grădină şi tot ce sunt a devenit o sculptură neorealistă aducătoare de deznădejde. De când nu te mai am sunt ca o piatră, iar Pământul mi se pare ceva numinos ca un timbru cu Marx, Friedrich Engels şi Manifestul comunist, uneori mă simt atât de singur încât îmi închipui pentru o clipă de necredinţă că nimeni nu ştie că omenirea e mai mică decât numărul membrilor ei, prea mulţi oameni ies într-un fel sau altul din omenire cum spune Talmudul şi uneori vreau să ies noaptea pe stradă şi să-i iau pe deznădăjduiţii beţivi de ora nouă seara de guler şi să-i întreb: ce-aţi făcut cu desenele cu Bamse? Şi ştiu acum că şi eu ar trebui să fiu scuturat de guler, dacă nu de dreptate atunci de milă. Borgesian adică lipsit de iubire deşi scriu nu sunt nici pe departe precum Dostoievski sau Tolstoi, sunt unul din anabaptiştii pentru care nobilul creştin anarhist – cel mai tare scriitor din întreaga istorie - a scris Învierea, toată viaţa am fost un cerşetor care scrie cecuri şi cred că viaţa oricărui om de pe pământ e odată, cândva în vest. Atâtea amintiri am băgat în laptopu meu încât deja când îl deschid, destul de greu fiindcă i s-a stricat încuietoarea mă simt de parcă deschid cufărul fermecat al lui Andersen. Erai mai ceva decât Smaranda Creangă, obişnuiam să spun asta din copilărie, eşti o Smarandă, Mamă. Cu cât ajungem să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine cu atât nu putem înţelege pe Dumnezeu şi iubirea sa pentru noi, exceptând poate ideea nemărinită şi căreia nu-i putem da de capăt a Evangheliilor că el, Trinitatea, e o fiinţă perfectă, dar suntem – suntem - oameni cu triunghiuri de lumină pe frunţile noastre şi asta lumea nu poate să treacă cu vederea, nu a putut niciodată. Mamă, dumneata erai mai frumoasă, mai iubitoare şi mai zâmbitoare decât nevasta lui Clemenza, îmi lipsesc întâmpinările dumitale, nimic nu se compară cu ele, sărutările tale de la zece metri distanţă, bucuria ta pentru mine şi iubirea pe care nimeni nu mi-ar mai putea-o da, iar eu, eu sunt sufletul lui Bob Marley, am fost trimis de Jah ca orice cântec pe care oamenii le macină şi-şi fac pâini pe care trebuie să le-mpartă. Mamă acum văd că sufletul meu pereche nu există, pe mine nu are cine mă iubi şi cum a scris Dumnezeu cine îşi măreşte înţelepciunea îşi măreşte suferinţa; sufletul meu pereche e regina din Saba, iar regina din Saba a murit de veacuri precum râurile în Sahara. Sufletul meu pereche e regina din Saba deşi în esenţă sunt doar un rumân prost. Sufletul meu e pătratul scenei unei tragedii, singurătatea mea e o lacrimă uriaşă pe care nu am mai terminat-o niciodată de plâns. Iar când a trăit regina din Saba simţea aceleaşi lucruri, simţea că Dumnezeu e un Ibsen dornic după frumos şi creator de drame fiindcă frumoasă cu adevărat e doar o cunună de spini, asemeni vieţii mele, acum văd că sufletul meu pereche nu există pentru că încă nu l-am găsit, dar asemeni lui Chris Stevens altă dată rămân lângă tine pentru că bluesul e o muzică a luminii. Omul nu e făcut să reziste la prea multă frumusețe, de aceea când ajungem la cele mai frumoase pagini ale unei cărți simțim nevoia să închidem filele în trei culori ale poveștii, cu mult înainte de a o fi sfârșit, ori ca atunci când o fată care își dă seama că s-a îndrăgostit simte nevoia să se separe de lume și tovărășia celorlalți, singură cu universul și luminile lui, și chiar și de iubirea ei singură cu iubirea ei, asemenea fetei meditative cu fructul din tabloul de an 1894, "Izvorul sacru", al lui Paul Gauguin ori asemenea unui credincios în toate rugăciunile sale care brusc simte nevoia să închidă robinetul fericirii. Nici un creştin nu poate fi un idol de diorit. Mamă, îmi amintesc de vremurile când nu aveam nici un prieten şi nu aveam unde să mă duc şi dumneata îmi ziceai să mă duc la Alin, la bunul Alin. Şi ziceai să mă duc până la el la capătul oraşului şi chiar de nu îl găsesc măcar am făcut o plimbare. Acum sunt în alt fel singur, dar mă rog la icoana Mamei mele, iar adevărul propovăduit de Kierkegaard îmi devine inimă în piept.

41

Mamă dumneata eşti o sacralizare a vieţii. Când văd ce viaţă de lacrimi mă aşteaptă înainte, după viaţa de lacrimi pe care am avut-o până azi nu pot decât să le cer celor care mă vor îngropa când îmi va veni ziua plecării să scrie pe crucea mea cuvintele scrise de Malamud în dogmatica operă Băiatul de prăvălie, carte scrisă în America în anul 1957: "A SUFERIT, A INDURAT, DAR CU SPERANTA." Din prima copilărie m-am rugat să fiu scriitor, să mă facă Dumnezeu scriitor, şi i-am spus că orice altceva nu mă interesează şi iată-mă scriitor şi nimic mai mult, scriitor şi nimic, dar adevărul e că nimicul e celălalt lucru pe care l-am cerut de parcă aş fi citit din Pateric de la 4 ani, dar nimicul e adevărata bogăţie o ştiu, însă unu e cifra durerii de aceea Dumnezeu e în agonie de la prima până la ultima literă a timpului şi nontimpului, probabil de aceea ne iubeşte cimpanzei cu suflete cum suntem. Şi probabil aceasta e iubirea anularea dezastrului cifrei unu, iubirea ca şi istoria omului şi cerului. De mult deja ochii nu mai îmi sunt ochi ci două lacrimi mari grele în orbite ca gogoloaiele de răsină amară de scoarţă neagră de cireş. Mereu am simţit că viaţa mea i s-a întâmplat altcuiva şi că tot ce aveam, tot ce simţeam şi tot ce eram e nimic, de parcă aş fi fost făcut de YHWH după schiţele lui Malamud, de parcă aş fi doar un personaj din nişte pagini ale cărţii menţionate ori de parcă aş fi fratele lui Taylor Swift aşa cum e în cântecele ei triste într-un amestec de dramă autentică şi kitsch de calitate şi vreau să spun şi eu ca Mary Weiss că asta a fost ceva din trecut, dar miam trăit cea mai mare parte a vieţii într-un absolut de lipsă de semnificaţie, reală nu a fost decât durerea cum spunea şi J. Cash şi ştiu că oamenii se sinucid pentru că nu se roagă, o ştiu pentru că şi eu m-am sinucis odată. Uite o poveste. Zimbru îngenucheat. În pământurile astea ale noastre demult era întuneric. Cerul era gol şi negru şi se oglindea în tăurile din munţi până jos în smârcuri. Şi animalelor şi oamenilor le era frică. Stăteau în păduri şi în bordeie, tăcând.

Se întâmplă că în pădurile de deasupra Streiului goni un zimbru venit din munţii de aur din miazănoapte. Era un zimbru neobişnuit. Când nu fusese încă fătat maică-sa bău apă dintr-un izvor de aur, iar zimbrul ce ieşise pe lume ieşise cu coarne de aur curat şi cu păr de aramă şi aur. Când crescu era mare, asemeni unui munte împădurit în toamnă, cu fruntea de cremene şi ochii de chihlimbar. Zimbrul bătu cătunele de sus de deasupra Streiului, căutând ceva.

Oamenii nu-l uciseră, îi făcură pietre cioplite prin toate culmile de-aici de sub munţi. Sentâmplă că în rătăcirile sale ajunse acolo în dealurile împădurite pe Vârfu Ăl Nalt unde în cele din urmă oamenii îl îngrădiră de nu mai putu pleca. Bourul îşi lustruia coarnele în întunericul ce era o datină în pământurile noastre, îşi lustruia coarnele de trunchiurile de cer şi stejar, de pământul pietros şi de bolovanii mari ascunşi ca barabulele în pământ, aurind totul trunchiurile de copaci, pământul şi pietrele. Se întâmplă că un bolovan mare care acum era poleit deja de o săptămână de rostogolit prin pământ i se înţepeni între coarnele uriaşe de aur.

După ce îl tot smuci în trunchiurile copacilor, până când izbi din grumaz atât de tare încât bolovanul de aur zbură pe cer pe deasupra amfiteatrului văii noastre de să făcu lumină. Şi oamenii spun că atunci când soarele răsare, zimbrul a mai aruncat un bolovan aurit pe cer, iar pietrele aruncate de zimbru se pierd în lacul cerului cum se-nfundă pietrele ce le arunci într-un smârc să calci pe ele, de le vedem şi azi pe cer, poleite de coarnele de aur ale zimbrului, neştiutorii numindu-le stele pe cer. Zimbrul stătea acolo închis când cătunul de sus dinspre munte se risipise de mult, când trecu Dumnezeu cu Sfântu Petre pe acolo privind lumea cu luare aminte. -Doamne uite ce dobitoc neobişnuit, spusese Sfântul. Se apropiară de zimbru şi ochii de chihlimbar întunecat ai zimbrului se întâlniră cu ochii luminoşi de lumină ai Domnului. Când Domnul întinse mâna de-i atinse steaua ca de fagure din frunte, zimbrul îngenuche acolo în închisoarea lui trunchiuri prăbuşite de furtună. Primul personaj al meu care ţi-a plăcut, Raluca Târlă, o fiinţă în care ne-am împărtăşit compasiunea, Mamă, noi cei vrednici de compasiune cum eram; dumneata i-ai înţeles pe toţi oamenii ca şi bunica Ana, mama ta: ...iar când deschise o văzu pe Raluca stând în prag pe treptele de beton în zig-zaguri neacoperite de gresie. Raluca era o femeie zveltă şi totodată masivă, blondă cu o privire verde, într-o nuanţă deschisă asemeni sticlei dacă sticla ar putea avea viaţă ori asemeni apei

42

dacă ar putea fi numit vreun suflet al apei. Purta o haină de blană mare de vulpe argintie vânată în pământurile arctice cu nasturii albi şi tociţi de os desfăcuţi, pe sub care avea o rochie subţire, albastră. Femeia îl rugă să îi permită să îi vorbească pentru câteva minute, astfel că o invită înăuntru conducând-o la măsuţa de cafea din sufrageria mare în care totul era ca înainte.

Raluca îi vorbea, puţin agitat, sărind de la un lucru la altul şi parcă fără nici o logică între subiectele de conversaţie pe care le deschidea doar pentru a le părăsi câteva momente mai târziu. În timp ce vorbeau, pr. Ghenadie se gândea disperat: ce vrea femeia asta cu mine, nici măcar nu e de pe-aici! Apoi întâmplarea, destinul ori poate doar Raluca aduse vorba de Felix Târlă, fostul ei soţ iar după ce îi pronunţă numele se opri puţin din ciripitul ei chinuit ca lovită de o săgeată. În acele momente nu mai aparţinea speciei umane, era doar o fiinţă rănită având în ochi durerea unei priviri de animal. Se cunoscuseră la un concert în aer liber la Sighişoara de la care au plecat împreună ducându-se pe malul râului de acolo al cărui nume nu îl ştia nici unul din ei, iar apoi s-au plimbat toată seara până noaptea târziu pe îngustele străzi pietruite pe marginea cărora era plin de găşti diferite de adolescenţi majoritatea beţi îmbrăcaţi în blugi rupţi şi murdari de vomă şi sânge legaţi cu lanţuri de câini, care ascultau muzică supărate la casetofoane cu baterii mari, cu mâinile tatuate, în tricouri de cele mai multe ori negre, cu o varietate parcă nefârşită de freze fistichii la modă, câţiva chiar erau adormiţi pe jos în postura fetusului, iar ceilalţi beau şi fumau ţigări proaste sprijiniţi cu spatele de zidurile medievale povestind pe străzile gălăgioase asemeni unor berării. Trecuse timpul, ani de zile despărţindu-i unul de celălalt, dar iată că suferinţa ce îi legase asemeni unui lanţ ruginit de carceră nu se desprinsese de ei urmându-i oriunde ca un blestem. O eroină romantică pentru toate târfele din oraş, avea un farmec personal, ceva ce nu poate fi analizat, un je ne sais qoi care îi înfrumuseţa descompunerea sufletească pe când îşi petrecea toată vremea când dl. Târlă nu era acasă în maşini ori apartamente străine, ori pe străzi. Era o bijuterie autentică şi ieftină, jinduită de cei mai mulţi. Dl. Târlă încărunţise complet la treizeci şi cinci de ani, apăsat de toate câte se întâmplau trecând pe uliţa evreiască a vieţii sale fără nici o speranţă, cu o expresie de suferinţă fără vindecare, de inimă rănită, cu furia unui crin strivit şi aruncat în gunoi. Nu mai era demult respectabilul dl. Târlă, haţegan, nepot de diacon, de mult timp devenise şi se simţea un claun tragic fără nici o speranţă pe pământul acesta. Era patetic. Viaţa ei era o suferinţă de o complexitate infinită asemeni suferinţei Indiei, o suferinţă ce o învăluia asemeni slavei unui nor de abjecţie orice ar fi făcut, în orice ceas al zilei, parcă pierdută pentru eternitate în ea însăşi, singură în propriile simţuri, o suferinţă a plăcerii al cărei izvor era plăcerea şi singură raţiune de a trăi era ceea ce primea de la toţi bărbaţii pe care îi întâlnea. Într-un mod pervers unii oameni o priveau chiar cu admiraţie, exrimându-şi cu un râs vulgar ca ei să fie următorii în timp ce stăteau în vreo speluncă ieftină la o bere acră la halbă. Era frumuseţea şi plăcerea Petroşaniului, o bijuterie căzută pe trotuar la picioarele trecătorilor în bălţile curate de pe asfalt. Cu multă vreme în urmă veniseră aici în judeţ de la Satu Mare, cumpărând un apartament într-unul din blocurile turn cu magazine la parter de lângă gară în Petroşani. Dl. Târlă îşi găsi un serviciu de funcţionar la birourile minei Lonea şi viaţa ar fi trebuit să-şi urmeze cursul. Au crezut chiar că sunt fericiţi iarăşi pentru câtăva vreme până când trimis de un coleg de muncă să aducă o mătură dl. Târlă îşi găsi soţia într-una din debaralele de la etajul întâi ale minei, aproape dezbrăcată, printre pline găleţi de apă sau de gunoi în care se aflau cârpe ori făraşe, printre mături strânse grămadă, mopuri, cutii de carton aşezate unele peste altele pline cu ziare, maşini de scris uriaşe şi antice, la lumina pătratului minuscul al unei ferestre potrivită pentru o celulă cu geamul spart şi umplut pe jumătate cu placaj înnegrit şi pătruns de picurii de ploaie, printre cuiere pline cu paltoane jilave, sticle pline de urină, pălării desfundate, haine albastre sau gri de miner decolorate de vreme, bluze vechi demodate ce aparţinuseră unor funcţionari care acum erau demult pensionaţi, călcând pe pachete tercite de ţigări, pe cioburi, împiedicându-se în semiîntuneric de căşti cu lămpaş de subteran, clarinete negre şi acordeoane sparte, de sticluţe goale de votcă de plastic şi şi de

43

sticlă, pe podeaua presărată de excremente uscate de şobolani şi udă lângă unul din pereţi datorită unei ţevi de fier ruginit din instalaţia de apă a clădirii care picura, împreună cu un funcţionar de rang inferior, un individ sordid în stare de ebrietate, iar în timp ce-şi privea îngrozit soţia ea nu făcea decât să-l privească la rândul ei cu privirea ei care îl făcuse să o dorească atât, cu ochii ei uriaşi, fascinaţi, verzi, hipnotici, de pisică sălbatică, imenşi, mai mari parcă de patru ori decât ochii de femeie, cu privirea ei de animal, materializare a vrăjii misterioase ce se afla asupra lor, păzindu-i asemeni unui călău ori asemeni unui djinn încruntat cu un iatagan divin în mână din O Mie Şi Una De Nopţi, manifestare a unei pedepse ori a unui test, Raluca se uita la el cu ochi şi buze de duh păgân, fericită în abjecţie aruncândui serotonina unei căutături insuficient desprinse din subsolurile propriului ei trup încărcat de sarcini electrice, ochii ei prizonieri între două cosmosuri, captivă în cătuşele mângâierilor şi iubirilor ei neindividuate, îmbrăcată într-o haină neagră asemeni unei preotse a lui Saturn, aruncându-i un zâmbet de credinţă şi abejcţie cu o privire infinită, zăbovindă, imprimată asemeni unei sirene a mării în pelicula de film neorealist italian a vieţii sale, privirea ei de iele supranaturală pregătită să-şi ia zborul însă încă agăţată cu unghiile ei lungi de pământeanul pe care îl devora, scorpie nesăturată încă de trupul de om. După ce o iertă iar şi pe urmă o găsi de multe alte ori ascunsă pe oriunde încăpeau doi oameni, în birouri cu broasca defectă, în garajele de tablă din spatele blocului, în holul apartamentului de vizavi, în taxiuri închiriate, în toaletele infecte ale trenului personal Simeria-Lupeni, pe scena Teatrului din centru adormită la ora cinci dimineaţa, în cabinele camioanelor ce opresc lângă micul parc de la după intrarea în oraş, în casele uriaşe de ţigani ori bordeiele vechi momârlăneşti de la marginea Petroşaniului, în pădure pe când mergeau la grătar cu colegii de serviciu, în microbuzul echipei de rugbi, în barăcile sau Volkswagenurile vechi ale barabelor din colonie, în frigiderul celui de-al doilea restaurant ca mărime din Petroşani, lângă turnurile de pază ale unităţii militare, în rulotele înţepenite pe butuci în care se vindeau langoşi simpli, cu gem ori cu brânză, oprind maşini pe autostrada spre Haţeg, în toaleta discotecii din centru, în canalizarea oraşului, în barurile cu poker şi biliard, în vestiarele stadionului din Aeroport, în veceurile publice, pe bancă vara în parc după ora 1: 30 AM, în ghereta de la poarta minei, în Paroşeni şi toate satele din jurul oraşului, în căminele sordide de nefamilişti din partea celalaltă a oraşului, în camerele supraîncărcate ale căminului studenţesc din Petrila, ascunsă cu un tânăr în pădurile de lângă Jiu la praznicul mănăstirii de la Lainici când lumea umplea poarta mănăstirii cântând cu lumânări în flăcări asemeni săbiilor arhanghelilor în mâini, în Dacia lor crem 1310, în depozitele interminabile ale celei mai mari firme de comerţ cu alimente şi băuturi alcoolice din Valea Jiului, în camera din spate de la cabana Straja, în ringul clubului de box, în toate cinematografele două dintre ele desfiinţate, în discoteca în aer liber din cartierul ţigănesc, în apa murdară a ştrandului, în trei corturi în Poiana Pelegii, în modulele muncitorilor dinspre munte, în benzinării după ora trei dimineaţa, în cabinele de probă din magazinele de haine second-hand, în apa îngheţată a Jiului vara, în atelierele de reparaţii auto, pe aparatura de emisie a postului de radio local, ascunsă după vagonetele pline de cărbuni care ieşeau din mină, la petrecerile cu vodcă de Anul Nou ale băieţilor întorşi din armată de la casele de la periferie, în barăcile cu cornier, în drumurile pline de apă care duc spre pădure, în vechiul autobuz Petroşani-Uricani plin cu navetişti, în cele două lifturi, pe acoperişul sau în subsolul blocului, în impecabilele WC-uri ale băncilor, în şoselele galbene ale autostopului nocturn, în cabinele telefonice cu cartelă, în spatele scenelor improvizate de la festivalurile Văii Jiului, în baia apartamentului lor, în bucătărie în timp ce pregătea spaghete cu brânză şi şuncă, pe canapeaua de la televizor, în spatele uşii de la intrare, pe maşina de spălat ori pe barul din bucătărie, pe pragul uşii când refuza să-i deschidă uşa când venea beată cu cineva la ora două jumate dimineaţa, pe masa din camera de zi, în toate fotoliile din casă, pe masa sa de scris la care îşi scria el eseurile asupra lui Rambam, pe aragazul aprins în care se coceau plăcinte moldoveneşti, deasupra dulapurilor prăbuşite printre hainele doborâte la pământ, în

44

biblioteca răvăşită, în patul conjugal, şi cât ascultaseră împreună melodia din „Ghost” dansând bluz după bluz, acelaşi, la nesfârşit în apartamentul lor trist ruină a familiei lor – degeaba -, după ce trecu o veşnicie în care dl. Târlă simţea că nu mai poate ridica fruntea din pământ oriunde merge ca şi la Satu Mare, după ce fusese parcă o eternitate batjocura şi distracţia întregului sediu de birouri al minei, dl. Târlă se hotărâ să plece iarăşi, altundeva, oriunde. Fusese chiar poreclit în batjocură „Creştinul Dreptmăritor, Jidovul Rătăcitor” şi oriunde mergea era însoţit de o vorbă de duh aruncată în spate-i, de un râs satisfăcut, un rânjet ori de o privire abjectă şi pătrunzătoare asemeni unui cuţit. Atunci veniseră la Haţeg, angajându-se amândoi la fabrica de bere Haţegana de la marginea oraşului cu clădirile ei mari fără ferestre şi cu turnul paralelipipedic şi înalt, cu poarta largă de metal pe care plecau rabe roşii Haţegana cu bere de la trei jumate dimineaţa vizavi de care se afla barul The King construit atunci fără concesionare de teren şi fără autorizaţie de construcţie care avea să fie demolat de către autorităţi mai târziu, ridicat la începutul anilor '90 şi inspirat din Twin Peaks, făcut în întregime din lemn pe autostrada ce ducea înspre Petroşani, după Satu Mare al doilea oraş al infernului său personal, făcând naveta la 5: 50 dimineaţa cu vechiul autobuz fără căldură care apoi fusese scos din uz şi toată lumea din fabrică remarcând, femeile cu regret ori nostalgie iar bărbaţii şi chiar băieţii glumind cu invidie, cât de frumoasă e doamna Raluca Târlă, lucru adevărat căci doamna Raluca era o frumuseţe, cu părul arzându-i blond şi lins asemeni a două aripi de înger alcătuite din migălos aur nativ, cu un nas grecesc perfect, cu ochii ei hipnotici de heruvim, Raluca era un monstru al frumuseţii. În rest, în general aveau o viaţă liniştită; soţia lui avea o personalitate minunată, fiind parcă mereu zâmbitoare şi veselă şi tratându-l cu bunătate. Stătea prin casă îmbrăcată în vreo rochie de blugi, ascultând Capuccino şi citind mereu şi mereu „Alchimistul” în vreme ce pe aragaz clocotea o ciorbă de os afumat, ori mai târziu când se uitau amândoi la televizor la Seinfeld ori la un film de la ora 9 seara „Aventură, Dramă, Dragoste”, ori la sfârşit de săptămână când mergeau în vizită, momente în care Raluca devenea cu adevărat elegantă, în haine de culoare închisă, cu o rochie gri vopsită în model raiat care îi ajungea până la genunchi şi cu cizme negre de piele până la jumătatea de sus a pulpelor, Raluca, „soţia ortodoxului”, făcea să se întoarcă aproape toate capetele după ea, toţi oamenii aceia satisfăcuţi şi blazaţi de la petreceri dorind să o studieze pentru a o comenta între ei. Cea mai frumoasă amintire a lor pe când erau împreună era de după 2000 de pe vremea când făcuseră o excursie în Crimeea – Raluca era de origini amestecate din actualul Cérnivci din Bucovina de Nord – iar acolo pe ţărmurile Mării Negre frumuseţea femei sale ajunsese parcă la zenit. Mult mai frumoasă decât femeile lui Rafael Sanzio, avea o frumuseţe autentică şi ireală în acelaşi timp, o frumuseţe de trup şi de epidermă, purtând părul unei cununi de aur pe cap, lăsându-se asemeni a două aripi galbene dintre care una o ţinea cu mâna dreaptă, cunună metalică, moale, zgâriată gros cu linii uniforme, cu obrajii mari şi albi, cu gura asemeni unei rodii desfăcute în vinul unui sărut zdrobit, cu fruntea parcă asemeni unui pergament alb pregătit pentru un poem sacru, vreo rugăciune de vindecare din America de Sud precolumbiană, cu fruntea ei scufundată în blestem care nu se gândea decât la un singur lucru şi cu privirea ei atât de pură, atât de curată pentru care trebuia să treacă mai mult timp ca să înţelegi ce înseamnă. Purta şi în ziua aceea, chiar când la întoarcere îi făcuse o fotografie stând lângă ancora mare de fier din staţiune cea cu lanţul uriaş, o rochie modernă albastră, culoarea ei, pictată parcă în pete ude de acuarelă ori acoperită de arabescuri purtând parcă pe trupul ei palpitând de femeie însăşi pânza mării, stând cu picioarele în şlapii Nike pe care i-i cumpărase el de la o reprezentanţă goale în mare pe plaja acoperită de pietre şi scoici sparte în spatele ei întinzându-se Marea Neagră, transparentă în care pietrele întunecate alcătuiseră odată un nume, cenuşie, verde, întinsă, cu valurile izbindu-se calm pe ţărmul plin de pietre mari rotunde asemeni ouălor de vultur negru, cu un plescăit ce îi înconjura din toate părţile pe ei şi întreaga plaja, în acea zi răcoroasă până deperte pe mare într-o perspectivă infinită sub cerul gonit de nori, cu soarele dinspre răsărit

45

asemeni unui far marin uriaş, cosmic aprins pe undeva pe un pământ al Armeniei, arătând asemeni Ţarinei Mării, despletită, cu medalionul de aur alb atârnându-i pe pieptul dezgolit, cu sutienul şi slipul ei de baie curat pe sub rochie din care poate că fusese blestemat ca destinul să împletească funia care îl va trimite de pe lumea asta ca pe prietenii deznădăjduiţi şi pocăiţi ai lui Francois Villon părăsind-o astfel pentru a se recăsători şi a-şi continua patimile, ochii ei curaţi din care niciodată nu ieşise vreo lacrimă, ţinându-şi fusta între genunchi pentru a nu fi smulsă de briza puternică a mării, incandescentă asemeni unui înger şi frumoasă asemeni unei sclave, cu zâmbetul ei aparent de fecioară care niciodată nu fusese nici măcar sărutată, zâmbetul ei care o încojura din toate părţile asemeni trenei imperiale a Ecaterinei a II-a cu trupul ei pătat de adulter, murdărit de mâinile tuturor bărbaţilor aproape necunoscuţi care o avuseră şi care rămâneau apoi îndrăgostiţi de ea pe viaţă, - totul în ce o privea era superb chiar şi sufletul ei era perfect, doar după ce trecu mult timp după ce se căsătoriseră putând să observe blestemul din toate aceste renascentiste ori antice perfecţiuni mai târziu ajungând s-o numească cu cinism Prinţesa de Manciuria -, arăta de parcă tocmai ieşise din mare, minunată şi udă în frumuseţea ei asemeni suferinţei unei tragedii greceşti. După vreo şase luni de stat în Haţeg, dl. Târlă înaintă actele de divorţ, lumea neştiind dacă motivul era ceva din trecut ori o altă situaţie prezentă iar după separare Raluca plecă înapoi în Maramureş, la Satu Mare ori poate în Sighet locul unde venise familia ei după război. În timpul divorţului dl. Felix Târlă veni la el căutând un sfat iar părintele Ioan îi dădu exemplul suferinţei lui Avraam care asemeni lui fusese un biet om cu nevastă frumoasă. Viaţa ei era o suferinţă de o complexitate infinită asemeni suferinţei Indiei, o suferinţă ce o învăluia asemeni slavei unui nor de abjecţie orice ar fi făcut, în orice ceas al zilei, parcă pierdută pentru eternitate în ea însăşi, singură în propriile simţuri, o suferinţă a plăcerii al cărei izvor era plăcerea şi singură raţiune de a trăi era ceea ce primea de la toţi bărbaţii pe care îi întâlnea. Într-un mod pervers unii oameni o priveau chiar cu admiraţie, exrimându-şi cu un râs vulgar ca ei să fie următorii în timp ce stăteau în vreo speluncă ieftină la o bere acră la halbă. Era frumuseţea şi plăcerea Petroşaniului, o bijuterie căzută pe trotuar la picioarele trecătorilor în bălţile curate de pe asfalt. O eroină romantică pentru toate târfele din oraş, avea un farmec personal, ceva ce nu poate fi analizat, un je ne sais qoi care îi înfrumuseţa descompunerea sufletească îşi petrecea toată vremea când dl. Târlă nu era acasă în maşini ori apartamente străine, ori pe străzi. Era o bijuterie autentică şi ieftină, jinduită de cei mai mulţi. Dl. Târlă încărunţise complet la treizeci şi cinci de ani, apăsat de toate câte se întâmplau trecând pe uliţa evreiască a vieţii sale fără nici o speranţă, cu o expresie de suferinţă fără vindecare, de inimă rănită, cu furia unui crin strivit şi aruncat în gunoi. Nu mai era demult respectabilul dl. Târlă, haţegan, nepot de diacon, de mult timp devenise şi se simţea un claun tragic fără nici o speranţă pe pământul acesta. Era patetic. Acum stătea aşezată pe colţarul portocaliu în L din dreptul măsuţei de cafea şi al ferestrei cu sfeşnicul cu şapte braţe acum stins în sufrageria luminată de dimineaţa ce abia începuse, în partea de jos a casei încă auzindu-se radioul uitat pornit peste noapte, cu o chitară acustică sprijinită pe stâlpul din mijlocul sufrageriei modificate în stil american, cu trepte interioare, iar pe holul de jos toate uşile erau deschise, iar în bucătărie rămăsese pe masă omleta pe care şi-o făcuse şi nu mai avusese timp să o mănânce, câinele lătra afară, iar vecinul de la casa cu turnuleţe de lângă el încerca să-şi repare motorul la microbuzul vechi ambalându-l periodic, Raluca spunându-i că e doar în trecere prin Haţeg spre o prietenă din Petroşani din vremurile când locuiseră acolo anii '97, '98 şi întrebând ce mai face Felix. S-a recăsătorit? Ce face, e fericit? După puţină vreme se ridică să plece şi pe când se îndrepta spre uşa de lemn cafeniu părintele Ioan îi spuse povestea cu rabinul care îi spune soţului supărat pe soţie că e de părere ca are dreptate, apoi după ce o ascultă pe soţie îi spune şi ei acelaşi lucru iar pe urmă după ce propria lui nevastă îi atrage atenţia că nu se poate să aibă amândoi dreptate înclină să-i dea dreptate şi ei. Plecară amândoi înspre oraş, părintele Ioan o duse cu maşina în centru şi o lăsă lângă troiţa cu numele eroilor păzită de cele două tunuri de culoare

46

verde închisă din Primul Război Mondial; pe când se îndepărta încă îşi amintea privirea ei infinită, zăbovindă, imprimată asemeni unei sirene a mării în pelicula de aur a unui timbru roşu emis de statul Rusiei, cu cămăşuţa ultramarin închis a rochie vizibilă sub haina groasă de blană cu părul dat acum într-o parte pe fruntea ei imaculată de statuie de marmură a Afroditei, cu ochii ei uriaşi, fascinaţi, verzi, hipnotici, de pisică sălbatică, imenşi, mai mari parcă de patru ori decât ochii de femeie, cu privirea ei de animal, Raluca era o pasăre rară în Haţegul ăsta agonizant printre frunzele galbene ale lămâiului mare ornamental din farmacia în care intrase pentru a dispărea apoi după câteva secunde între oamenii de pe stradă care parcă se strângeau în jurul ei într-o mulţime pe când el ajunse la vopseaua ştearsă de pe asfalt a celei de-a doua treceri de pietoni. Privirea ei era asemeni privirii personajelor feminine atât de îndrăgostite din Codex Buranus, era o Flora ce îşi pierduse cununa pe câmp, ocrotită doar de singurătatea ei arhetipală şi de părul ei de aur, mai preţios decât grâul din câmpurile de vară. Înconjurată din toate părţile de frigul de ianuarie şi de iarnă cosmică, Raluca era asemeni unei zâne a verii, anacronică, uitată, singură şi minunată, mai frumoasă decât Doamna Di, o femeie care după tot ce a fost venise să spună iartă-mă, iar pe pământul acesta nu mai avea cui, arăta de parcă lămâiul galben şi ofilit era însuşi sufletul ei, ars, sterp şi ignorat. Doar atunci observă fulgii rari de zăpadă. Îi spuse parabola asta dorind să o înveselească şi să o mângâie cu o vorbă înţeleaptă dacă şi-o va aminti şi o va înţelege vreodată, iar apoi Raluca plecă apucânduşi poşeta de piele cu degetele ei fine însă puţin pătate de nicotină cu unghii date doar cu lac semitransparent şi luându-şi rămas bun de la preot, prietenul fostei lor familii, fostul lor prieten salutându-l cu durerea unei priviri de felină rănită, privindu-l cu ochii ei mesmerici de înger captiv în trup de tigroaică siberiană, o femeie damnată de propria ei frumuseţe, anatemizată de propriul ei trup. Sunt un Iov care după ce a fost vindecat se întoarce pe grămada de gunoi. Acum îmi e bine şi sunt chiar un om respectat dar eu vreau să mă întorc pe grămada mea de gunoi sătul de ruşine şi cufundat în amărăciunea mea pentru că asemeni lui Beatrix Potter acolo mi-e locul. Din toate acestea învăţătura pe care pot s-o dau este ceva de genul acesta: Sunt un Iov care în sufletul său ştie că nu este nimic altceva decât un Johnny Cash. M-am cercetat pe mine însumi căutând să-mi desluşesc forma propriului suflet şi la sfârşit n-am putut spune decât: latin, ca şi dumneata; (românii suntem la fel de latini ca ibericii şi latinoamericanii, doar că nu suntem catolici, majoritatea); de când am rămas singur cea mai frumoasă parte a vieţii mele sunt paginile pe care le scriu în care-mi caut sufletul care eşti tu care sunt eu, paginile parcă sunt frumoase, deşi nu totdeauna, parcă cel mai adesea nu, poate frumoasă e doar mărturisirea, părând imposibilă totuşi, şi împărtăşania noastră cu sufletul nostru probabil pentru că frumoasă e doar iertarea. Mamă anii mei grei şi strigători la cer de respingere a Dumnezeului a cărui credinţă am primit-o la vârsta de patru ani te-au chemat pe dumneata la Biserică şi te-au făcut dintr-un intelectual destul de agnostic să fii o mărturisitoare creştină cum puţine am văzut; aveai atâta putere şi atâta frumuseţe, mai mult decât toate călugăriţele ortodoxe pe care le-am văzut, pentru că dumneata eşti Mamă, rugăciunile dumitale erau ca ale femeii cananeence care l-a întâlnit pe Christos şi nu a fost vreun om să aibă rugăciuni mai puternice ca ea. Dumneata ai fost un om care te-ai rugat.

Acum eşti în cer pentru că ai fost o mămucă sfântă, dar ce-mi pare rău e că ai suferit din partea mea când drept ar fi fost să ai bucurie şi acum amintirea suferinţei dumitale mă doare mai mult decât orice suferinţă a aruncat demonul asupra mea. Şi dumitale prin mine şi mie prin ce a hotărât odată Dumnezeu asupra minţii mele din care îmi făcusem idol din copilărie, Dumnezeu ne-a făcut precum Corleone o ofertă pe care n-o puteam refuza şi din păcate e adevărat că de cele mai multe ori providenţa are degetele străpunse de acul de lemn de măslin care ne ţese viaţa, atât degetele noastre cât şi cele ale lui Dumnezeu şi acum când teoretic mă mai aşteaptă zeci de ani în acest Minister al Iubirii pe care îl numim cu ignoranţă lume mă gândesc precum Soljeniţân şi toţi ceilalţi martiri, sfinţi şi fraieri care încearcă să o schimbe că dacă Hristos I(i)sus a suferit atât cât a fost pe pământ de ce să fiu eu scutit în pământul

47

oamenilor, unde nimeni e iertat vreodată de pajură de e slab şi toţi suntem slabi şi inestructibili totuşi, dar ceea ce vreau eu cu adevărat ca să fiu sincer e să merg în cer ca tâlharul, doar simpla biologie mă mai ţine pe pământ, dacă aş fi japonez aş pleca probabil chiar azi la strămoşi, dar pentru că sunt creştin trebuie să aştept până se termină toată oroarea asta de lume ori măcar viaţa mea siropoasă şi oribilă ca o pastilă cu olanzapină şi până cântă doamna cea grasă cum zic oamenii săraci şi pentru că tot e să fiu sincer Andrei Bolkonski mi se pare un prost, nu-nţeleg de ce le place la oameni de el. Dacă oamenii nu ar mai avea să-mi dea medicamentul pe care trebuie să-l iau şi de care sunt dependent acum îmi dau seama că aş intra într-un sevraj ca oricare altul precum băiatul din No More Drama al înlăcrimatei Mary J. Blige, şi nu trebuie să mă tem atât. În umilinţă spun că sufletul meu e un Pateric, cu cele mai atroce căderi şi cele mai davidice ridicări, un tablou rembrandtian cu cea mai luminoasă lumină şi cel mai adânc întuneric, eu nu pot trăi calea de mijloc, nu pot fi decât cel mai mare luzăr ori un Melhisedec literar pentru pământul ăsta, pământul meu. Cred că aproape dintotdeauna a fost aşa, şi îmi amintesc că dumitale, Mamă, nu ţi-a plăcut lucrul ăsta la mine.

Dumneata mă voiai totuşi un om mai de rând cu familie etc, iar eu pentru că în contemporaneitate nu mai pleacă oamenii în deşerturi mi-am făcut de mic viaţa un deşert locuit doar de mine şi de Evanghelia după Matei, iar după aceea bineînţeles a început războiul nevăzut şi iată-mă azi iar în acelaşi deşert al inimii mele, lovit rău dar nu ucis fiindcă limba lui Dumnezeu a vorbit. Mamă, duc lipsă de multe lucruri recunosc, dar mă gândesc că am cea mai tare mamă lucru pe care l-au spus generaţii întregi de elevi şi am prieteni adevăraţi astfel cred că ar fi cazul să spun ca toţi americanii It's A Wonderful Life, aşa înclăcrimată precum chipul lui Iisus acoperit de lacrimi şi sânge, pentru că ceea ce nu e e mai puternic decât ceea ce e, ca nucleul atomului şi orice alt fel de invizibil, pendru că dumneata eşti acum mai puternică decât ai fost când făceai parte din această lume şi şi atunci erai mai puternică decât orice alt om pe care l-am cunoscut vreodată, Valy. Despre mine ce să-ţi povestesc? Dumneata ştii că dintotdeauna am încercat să fac colecţii, când eram copil am încercat chiar să fac o colecţie tematică de pietre, lucru pe care băiatul celui mai mare colecţionar din oraş îl considera imposibil. Dolarii sunt cele mai frumoase bancnote făcute vreodată, sunt muncite, masonii chiar au lucrat ceva la ele, iar un secret dintotdeauna nepătruns al lumii e că cei mai dispreţuiţi oameni din lume sunt creştinii, evreii, musulmanii şi masonii – al patrulea popor monoteist. Aceasta pentru că dintotdeauna dispreţuiţi au fost credincioşii. Îmi propun să fac o colecţie pe dolari, chiar dacă trebuie s-o vând periodic, dar mă gândesc că măcar aşa pot studia diferitele bancnote pe care le primesc la schimb valutar, asemeni oricărui colecţionar.

Vechi de peste 250 de ani binecuvântatul ochi masonic al lui Dumnezeu de pe bancnota ONE DOLLAR IN GOD WE TRUST, este un semn jungian în esenţă, reprezentând pe lângă conţinutul religios şi trezirea în conştiinţă, a masonului, a credinciosului şi a omului. Pentru că e şi ceva serios în toată colecţionarea aceasta a mea cred într-adevăr că în ziua în care nu va mai scrie In God We Trust pe dolari aceasta va însemna sfârşitul Americii, al adevăratei Americi aşa cum o cunoaştem din 1776, America lui Jefferson şi bunul sălbatic, Lincoln şi Walt Whitman şi Kennedy şi Jerome David Salinger. Primi dolari pe care i-am avut mi i-ai păstrat dumneata, acum parcă nu mai am cine să m-i păstreze, nu e acelaşi lucru. Singura asemănare ce ţi-o pot găsi, Mami, este America pentru că America este o mamă pentru cei asemeni mie, a noastră a creştinilor Reformei permanente, iar eu sunt doar ca Rose Dawson sunând în fluierul acela de semnalizare, undeva în mijlocul oceanului de lacrimi plânse de dumneata şi poate de îngeri, Ocean Atlantic aflat între două lumi care este această carte al cărui cartograf sunt şi în care sunt o stâncă de care se sparg valuri de alte şi alte amintiri fericite şi triste. Vreau ca această carte să fie considerată ilizibilă de către oamenii de pe stradă, vreau ca cineva să nu poată citi această carte decât dacă se dedică ei, după cum dumneata te-ai dedicat mie cu totul. Oricât de cabalişti de la natură şi doritori am fi niciunul dintre noi nu avem timp suficient să înţelegem literele cuvintelor, suntem doar apă care curge.

48

Şi-a imaginat veodată cineva toate planetele de deasupra noastră învârtejite într-un şuvoi nabist până sus la izvorul universului, şi mai sus la cele trei izvoare amestecându-se cum se amestecă aripile porumbeilor răspândiţi peste tot în jurul nostru în zborul lor dinspre Galbena până pe acoperişul sălii liceului? Dacă universul ar fi infinit atunci logic ar trebui ca oamenii să trăiască în această viaţă la infinit. Răul se va sfârşi odată, odată cu muşuroiul acesta numit Pământ, un labirint în care omul se rătăceşte tot mai mult, singurătatea ontologică transformându-l progesiv cu fiecare generaţie în minotaur. Dacă oamenii trec din această lume în necunoscut şi nu rămân pentru totdeauna aici înseamnă că trebuie să fie ceva după.

Raţionalismul e o boală şi ca şi în Antichitate nu există decât o singură tragedie în întreaga umanitate: lipsa de credinţă. Unde ne ducem când plecăm? Unde ajungem când nu mai suntem aici? Dacă tot trebuie să fii nebun în lumea asta fii un nebun sfânt. Când mă uit la Faith Like Potatoes mă gândesc că mi-ar fi plăcut să fi fost Angus Buchan tatăl meu, şi oricine poate fi ca el dacă vrea cu adevărat. Iar adevărata Jill Buchan a fost o femeie ca dumneata, puţine pe pământ ca cei alături de Ulise. În apartamentul acesta mereu neprimitor şi întunecat, casa familiei noastre sau întâmplat toate lucrurile rele pe care mi le pot imagina, ce le-am făcut eu, apartamentul acesta în care m-am născut e inima întunericului. Către orice cititor.

După ce vei termina de citit tot ce mi-a rămas nedistrus din suflet scrie de mână un cuvânt, ce vrei tu, oricare ar fi el, pe pagina albă de la sfârşitul cărţii şi poate că acesta e unul din cele şapte rosturi ale acestei reţele de nervuri de cuvinte care simt eu că nu trebuie să aibă sfârşit după ce eu pe Pământ voi fi rămas doar un nume pe această carte, iar cuvântul tău are un rost, dar doar pentru tine. Ce nu am înţeles niciodată e că viaţa mea e un purgatoriu, dar când am citit volumul 2 din Dante mi-am regăsit sufletul precum omul de zăpadă al lui Hans Christian Andersen cu vătraiul în inimă care privea pe fereastra casei soba. Îmi amintesc, Mami, cum spuneai cuvintele care aveau să devină crezul meu din copilărie: "Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!" În sfârşit după treizeci de ani de întrebări ştiu ce sunt: un Girolamo Savonarola al Reformei povestitului. Izvorul scrisului e durerea, izvorul povestitului e durerea. Încă înainte să ştiu să citesc l-am rugat pe Christos să mă facă să scriu şi atunci Dumnezeu mi-a dăruit casca de pene a durerii. Adevărul e că dacă Dumnezeu nu ar fi existat, atunci ar fi fost imposibil să poată vreodată să fie inventat, ca şi dumneata. Un venetic în locurile noastre ar putea să spună că dumneata nici nu ai existat, Mamă, dacă el nu te-a întâlnit şi tot aşa şi Bunica Ana. Şi tot aşa este şi cu I(i)sus Christos. Dumneata cu Mama ta, Ana, sunteţi oameni sfinţi, voi sunteţi sfinţii care plâng pentru noi fii risipitori la care se referă cântecul Leeland din pământul ferit de vânt. Oamenii nu pot visa ce sunt oamenii când ajung în cer. Mamă, dumneata nu ai dispărut, ci exişti undeva cum existai când te vedeam şi puteam să te mângâi pe frunte, exişti, numai că nu eşti accesibilă percepţiei mele, poţi fi aproape căci şi împărăţia cerurilor este înăuntrul nostru numai că nu te pot vedea. Mamă dacă doar ai mai trăi, totul ar fi bine; dacă ai mai trăi ne-am putea uita amândoi la -25 de grade, şi eu abia acum îmi dau seama că dintotdeauna eu am fost ca băiatul cu câinii din film numai că pentru mine câinele meu a fost Dumnezeu; dar dumneata trăieşti, doar eu sunt orb ca orbul din naştere vindecat de scuipatul lui Cristos, ca părintele Teofil Părăian, sau – mai greu – ca Borges. Acum fiecare cântec frumos ce apare la radio mă întristează ca pe un biet orb, un biet pobre Julio, pentru că lumea nu rămâne aceeaşi cum o ştiu de când erai şi dumneata aici de te puteam ţine de mână, Mamă. Gabo şi-a concentrat scrisul unui singur continent, eu îmi concentrez scrisul asupra unei singure persoane, Mama mea, galaxia pe care sufletul meu o oglindeşte precum o fântână astronomică din Antichitate. Videoclipul Ode to my Family e atât de magic pentru că fiecare om are o familie, aproape. Pe atunci nu era greu să te rogi că ceru' era atât de aproape. Acuma păcatele oamenilor l-au depărtat şi l-or mai depărta că ne spun oamenii cu carte că stelele săndăpărtează de pământ. Să-ndăpărtează ceru' că el îi prea şi prea curat pentru sărăcanii de noi, asta o fi. Şi odată un heruvim sfânt şi învăpăiat cu zalele suflate cu lacrimi coborî din cerul spuzit de stele şi-i dădu Anişcăi o jucărioară. O păpuşă. Nu ştia Anişca din ce era păpuşica

49

aista a ei da era grozav, mămucă. Avea o cheiţă şi putea să întoarcă de cheiţă şi păpuşa umbla şi vorbea… Pr. Ioan se opri din povestit căci Ionuţ adormise încovrigat în jurul genunchiului său. Tatăl îl puse pe pernă, îl acoperi şi mai stătu puţin privindu-l. Povestea i-o spunea pe când era copil bunica sa Ana care îl iubise mult, iar el o spunea aşa cum i-o spusese ea din respect pentru bunica sa, o muncitoare româncă greco-catolică din Ardeal şi din preţuire pentru amintirea ei. Cu câteva zile în urmă duminica începuse prin înflorirea smochinului de apartament din glastra mare de ceramică albă modelată cu imprimări de fire textile, arbore roşu, carmin, purpuriu, imperial asemeni unei răstigniri din Antichitate după care acvariul improvizat dintr-un borcan vechi, mare de socată al celor trei mrene negre pe care le prinseseră pe Sibişel deveni un lac argintiu ca scoarţa albă ruptă de vântul dinspre munţi despre mestecenii arşi şi sfinţiţi de mâinile zeilor precum carbunele alb, pătruns de flacără până în ultimele nervuri ca omul de durere, calm cu unde feminine, tremurânde în forma grecească de Θ în mijlocul sufrageriei, pe ale cărui margini sclipea jadul viu al frunzelor măslinilor ce crescuseră pe malul apei, zbuciumate de vântul de răsărit al respiraţiei a ceea ce oamenii numesc nimic. Bucătăria de tip vestic şi sufrageria cu trepte a casei erau umplute în jumătatea de sus de nor, iar în camerele de la etaj n-ar mai fi putut intra nimeni din cauza furtunii şi flăcărilor, fulgerele formându-se de la un colţ al camerelor la altul iar de atâta apă pe pereţii tuturor camerelor personajele picturilor parcă se treziseră la viaţă captive însă în spatele ramelor de lemn acoperit cu vopsea albă tablourile asemănându-se unor televizoare cu imaginea înţepenită, lichidă, pâlpâind. În lacul mare din mijlocul sufrageriei un somn uriaş gri-albastru cu mustăţi eliptice, prelungite se dădea la fundul apei aproape transparente iar malurile lacului erau acum acoperite cu pământ reavăn, fumegând ca tămâia, presărat de ghindă ascunsă de smocuri rispite de iarbă arsă de vânt. Pereţii casei dispăruseră camera fiind străjuită acum de pădure şi tăcere, lucru ce făcea ca încăperea să devină răcoroasă, plină de un aer lichid şi pietate picurând mereu asemeni luminii şi să posede o atmosferă de amurg, asemeni interiorului dintr-o catedrală intepretată în piatră ca pe claviatura unui pian austriac fotografiată în sfumato de ochii obosiţi de prea multe revelaţii ai unui pelerin cu trupul plin, ars, consumat de prea multă lumină, un om care ştie că nu va mai avea ocazia să se întoarcă niciodată în boltele contrapunctice ale acestei epifanii, ale cărei evanghelii scrise în cioburi de sticlă colorate din frunze şi flori reflectă steiul hexagonal de marmură scobită de după poarta mare de lemn negru bună pentru o cetate din vremea asediilor medievale în care se află apa sfinţită în care tot pământul şi-a vârât degetele negre de ţărână pentru a-şi uda fruntea cu flăcări. Şi tocmai atunci sună telefonul, fiind Aurelian, vărul preotului singurul din familie care părăsise învăţătura Sfinţilor Părinţi alegându-şi existenţa tihnită a unui profesor de biologie evoluţionistă, încercând atât cât stă în puterea unui om să-l încurajeze, în vreme ce părintele îi mulţumea monosilabic şi ascultându-l privea somnul indigo şi mare cât un Cadillac albastru care stătea în mâlul lacului din sufragerie, cu mustăţile întunecate unduindui în direcţia undelor curate ale apei, iar pe tavan crescuse deja viţă-de-vie, ca un cer înstelat de stele vegetale, cu mănunchiuri mari de ciorchini atârnând drepte asemeni turnurilor Sulamitei. În seara aceea după ce au trecut doar cinci minute de când îl sunase Aurelian, preotul Ioan închise telefonul mobil şi rămase în locul în care se afla privind cumva mecanic ţărmul umed şi răcoros al lacului din sufrageria sa ochii observându-i fără să le vadă cu adevărat bucăţile de ghindă presărate pe malul apei, spartă de colţii porcilor mistreţi care-şi lăsaseră urmele copitelor în nămol peste noapte -, căzute din stejarii ce urcau de e o parte a bălţii, stejari din care se auzeau exhortaţiile neînţelese ale păsărilor, iar când îşi întoarse ochii goi dorind să plece văzu trei oameni obosiţi stând în picioare înaintea sa. Fără să conştientizeze exact ce face a alergat spre ei, i-a pus la masa din bucătăria sa americană cu familia sa şi toţi au mâncat pâine neagră cu tărâţe şi carne de somn fript cu saft gros de usturoi şi cu păstrăv de fag scăldat în oţet şi vin. Mâncând nu au prea vorbit auzindu-se doar ciripitul familiar şi incomprehensibil al unei ciocârlii ce se oprise la ei în bucătărie pe o ramură uscată, cocârjată, scorojită, aproape

50

putredă şi pe jumătate ruptă de la marginea pădurii. Mămică, nu eu ci dumneata eşti centrul sufletului meu, după cum eu am fost centrul sufletului tău şi sunt. În miracolul serii de Ajun ştiu că vei veni după mine Mamă, mai curând decât îşi poate imagina oricine pentru că timpul e aproape. Acesta e cadoul pe care îl primesc de Crăciun, mai frumos decât orice alt cadou ar putea fi în lume. Îmi deschid sufletul cum se deschide o floare pe ea însăşi. Cât despre Dumnezeu - mă urc pe firul veacurilor până la mâna ta pusă peste ochii mei deschişi, până la fruntea ta pe care îmi sprijinesc eu fruntea, Stăpâne jertfit. Viaţa se preschimbă în parabolă, ca întotdeauna. Sufletul îmi încolţeşte în mine răsărind din pământul trupului meu. Mă transform într-un copac a cărui rădăcină mie trupul, un arbore cu frunzele de duh răsfirate de vânt.

Realitatea devine mit pentru că realitatea este mit, pentru că orice mit în stare pură e realitate.

De durere inima îmi moare în piept aducând multă roadă. Mamă, Dumnezeu e unul aşa că dacă tace nu mai are cine vorbi. Sufăr de mult timp am pierdut şi socoteala anilor de când sufăr. Şi când mă rog ca orice om disperat Dumnezeu face ce a făcut întotdeauna: tace şi mă lasă să sufăr. Singurele lucruri pe care le ştiu de la Dumnezeu sunt despre viaţa eternă, în rest nu ştiu nimic, îmbrăcat cum sunt de haina de sac a suferinţei şi a abjecţiei. Iar Dumnezeu mă ignoră. Eu am crezut în Dumnezeu de copil mic pentru că am crezut în minuni dar refuză să facă şi cu mine vreo minune atunci când am nevoie şi am nevoie de zece ani de o minune, am nevoie ca Dumnezeu să mă salveze că nu mai pot continua aşa. Dar asta nu se întâmplă. Mă rog în fiecare zi şi toate celelalte cum spunea corespondentul lui Diognetus dar Dumnezeu nici măcar nu priveşte asupra sufletului meu. Pentru el nu exist deşi el există pentru mine şi alţii în schimb există şi sunt importanţi pentru el deşi ei nu dau doi bani pe el. Mi-a băgat viaţa într-o hrubă în care sunt încuiat şi deşi numai el poate nu mă scoate de acolo; când îmi privesc viaţa nu funcţionează harisma ci catharsisul. Şi de ani de zile zic şi eu ca Iov, dar nu voi mai avea ani de trăit cel mai probabil şi de fapt nu de trăit pentru că viaţa mea nu mai este viaţă ci de suferit. Dacă aş putea aş muri, dar nu pot decât să sufăr şi să mă rog în fiecare zi Dumnezeului meu care nu mă aude. În acest moment nu mai ştiu nimic despre Dumnezeu, cu mine Dumnezeu se poartă contrar tuturor promisiunile sale pe care le-a scris în toate Bibliile de pe tot pământul. Nu înţeleg nimic, Dumnezeu s-a ridicat de la mine iar viaţa mea a devenit o tragedie căreia îi supravieţuiesc doar eu ştiu cum sau poate nici eu, dar cu toate acestea şi tragediile pot fi privite cu ochi plângăcioşi de consumator postmodern ori ochi arşi şi patericici de Nemesis bizantin sau doar de om trist. Sunt tânăr dar de tânăr Dumnezeu m-a dezgustat de viaţă. Şi nu mă rog decât ca să să fie binecuvântat Dumnezeu şi de viaţa mea distrusă de crud cum ziceai dumneata fără să știi și poate de aceasta devreme vieţile noastre au fost un My Heart Will Go On, care au fost. Poate ar trebui să mă duc la mănăstire sau poate ar trebui să întemeiez o mănăstire sau poate ar trebui să mă lupt să nu-mi pierd sufletul, dar cum spuneam la început Mamă, Dumnezeu e unul aşa că dacă tace nu mai are cine vorbi, şi toate suferinţele existenţialiste acestea pe care ţi le-am spus acum nici măcar nu sunt durerea mea cea mai mare. Toate acestea pentru că nu cunosc puterea lui Dumnezeu, n-am cunoscut-o niciodată sau nu o mai cunosc. Totuşi în copilărie am cunoscut-o, în copilărie am făcut minuni ca toţi copiii. Dumnezeu a spus să cer că mi se va da, să caut că voi găsi şi să bat că mi se va deschide. Şi a a mai spus că dacă nu mă voi îndoi în inima mea ci voi crede că ceea ce spun se va face voi avea lucrul cerut şi orice lucri îl cer când mă rog să cred că l-am şi primit şi va fi al meu. Unul din cele trei lucruri pe care îl cer eu este vindecare – iar în creştinism nu contează specificul bolii ori infirmităţii - şi dacă nu am primit-o nu înseamnă că Dumnezeu e mincinos cum cred necredincioşii ori că nu a intenţionat să spună ceea ce a spus cum cred credincioşii, ci înseamnă că încă nu am cerut în credinţă, cu încrederea că voi primi. Acum ştiu că orice vindecare e posibilă. L-am întrebat pe Dumnezeu şi m-a învăţat. Şi orbii pot fi vindecaţi dacă are omul destulă credinţă. Ceea ce numesc oamenii boli cronice nu e decât în gândirea cronică a necredincioşilor. Iar eu, dacă voi muri fără să fiu vreodată vindecat, nu voi spune nimic altceva decât că nu am avut destulă credinţă, aşa voi pleca la Dumnezeu. Azi

51

Dumnezeu a fost un Godfather care precum Marlon Brando m-a întrebat dacă vreau să-I fiu prieten, mi-a pus mâna pe umăr, luându-mă apoi pe după umăr, conducându-mă şi liniştindumă iar când eu bietul de mine la ieşire i-am spus: "-Grazie!" El mi-a spus: "-Prego." Ştiu acum că Dumnezeu e un fel de Marlon Brando. Scrisori din întuneric. Am devenit un tuareg îmbrăcat în noua lui singurătate şi înnegrit în durere. Pe patratul mic al ferestrei băii, lumea se întunecase. În vreme ce mă bărbieream îmi amintea cuvintele de început ale unei poveşti pe care o auzisem poate pe când era băiat mic: 'A fost odata ca niciodată un sat aflat peste un râu de lacrimi care izvora din cer. Satul era tare mic si casele erau doar ca niste bordeie, trei la stânga râului şi două la dreapta. În partea stângă era şi bisericuţa, mare doar cât un bordei puţintel mai răsărit şi cu un turnuleţ cu un clopot mititel ceva mai mare ca talanga de la vaci.

Pe râul de lacrimi căzute din cer creşteau nuferi mari cât un ostrov fiecare ce îmbatau aerul de miresme. Daca priveai frunzele udate de apă ale nuferilor îţi puteai vedea chipul ca într-o fotografie plutind pe apă. Fetele satului veneau să spele rufele în apa curată a râului şi de pe câmp se auzeau turmele şi cuvintele oamenilor...' Îmi aminteam momentul pe când mă rugasem mai înainte şi mâinile îmi luaseră foc. În rugăciunea mea mâinile îmi ardeau fumegând asemeni tămâiei, picurate din ochii mei deschişi lacrimi de untdelemn, templul cu zece coloane al mâinilor mele ardea cu o flacără purtată de vânt care nu se mistuia, era un rug aprins în faţa lui Moise, arzând şi neconsumându-se, asemeni tufişului în flăcări oglindite de flăcările ochilor lui Moise. Mâinile împreunate îmi erau cuprinse de flăcări prelungi ca literele ebraice sau arabe şi flăcările îmi pătrundeau în fruntea înclinată gotic cum ar pătrunde degetele lui Dumnezeu. În încăperea cu fereastra înnegrită de noapte era lumină pentru că omul acesta se ruga, ori poate cine ştie mă rugam pentru că era lumină iar mâinile mele ridicate spre tavan erau ca două săbii de heruvim. Respiram şi trăgeam aer în piept şi mai adăstam de mai stăteam cu fruntea sprijinită în jarul alb al palmelor lui Dumnezeu de le mai inspiram tămâia arsă anesteziantă, alinătoare de vin amestecat cu smirnă. Mai spuneam o rugăciune şi apoi încă una şi apoi a treia oară până sufletul îmi devenise un şirag de mătănii, mâinile îmi erau două fulgere în flăcări cu câte cinci degete iar peretele camerei de zi vibra de tunete precum cutia de rezonanţă a unei chitare, fereastra deschisă a încăperii vibrând ca toba mare a unei orchestre interptretând în explozii electrice o partitură scrisă pentru Luciano Pavarotti, mâinile mele erau două flăcări iar eu atunci eram întradevăr un rug aprins, arzând în eternitate ca un arbust de tămâie ce fumegă şi nu se consumă, încă eram ca un om viu pe pământ, un om îndurerat ca tot ce este viu, iar rugăciunea îmi picura din ochi în palmele arzânde precum un undelemn vărsându-se din candelă mistuindu-se pe degete şi pe misterioasele MA-uri ce le am săpate în podul palmelor. Rugăciunea mea fusese un cântec fără note, în care cuvintele nu erau scrise cu litere, ci cu altceva, ceva asemănător poate oglindirilor luminilor tainice şi umbrelor previzibile din tablourile rembrandtiene. În vreme ce carnea mea se prăbuşea în adâncuri unde lumina scade cu fiecare rugăciune, singur şi neştiutor asemeni unui gândăcel degerat, sufletul înălţându-mi-se însă, spre cupolele geometriei în spaţiu ale celor sublime şi ale tăcerii şi ale celorlalte izvoare ale existenţei şi ale celor ce sunt vii; asemeni lui Alexandr Soljeniţân, care era deja mort la treizeci de ani, în trupul meu de bronz în care ca într-o icoană armeană vie mai este doar durerea; cu toate acestea nu-şi uitase numele deşi orice viaţă este o compoziţie impenetrabilă de fugi ale timpului, iar iubirea un incomprehensibil contrapunct. Mă rugasem în ceasul acela greu iar camera în care mă aflam se preschimbase într-o capelă cu ziduri de untdelemn şi smirnă miniate cu lapislazuli, turcoaz şi pulbere de mărgean, în care flăcările lumânărilor erau de aur lichid, topit, asemeni aripilor ceteleor de heruvimi şi pâlcurilor de îngeri; Ezekiel era acolo cu părul şi barba de flăcări, nespunând nimic şi privindu-mă; pe cap avea cununa halucinantă a unui Maghen David în şase colţuri, înscris în sfera unui nimb medieval novgorodian de lacrimi. Ochii, gura, fruntea, jumătatea stângă a pieptului, şi mâinile sale erau nişte izvoare neînţelese, nişte linii plecând din ele, coborând în tezaurele pământului şi apoi urcându-mi

52

prin tălpi şi prin nervi până în oasele mâinilor mele alimentând flăcările ce mă învăluiau acum din toate părţile de parcă aş fi fost ars pe rug în veo epocă a arderii, în momente în care nu mai ştiam nimic şi în care sufletul din el îmi alimenta flăcările, arzând ca uleiurile din opaiţurile de lut din valurile înghiţite deja de şuvoaiele fără capăt ale istoriei şi întunericului şi adevărul e că nu mai ştiam dacă reuşisem să-mi scot mâinile acoperite de vâlvătăi de vitraliu prin placenta cerurilor pentru că Ezekiel levita în capelă ori invers; D-zeu mă fericise; un om în Israel şi Iordania se poate considera fericit chiar dacă numai îl visează pe ben Azzai, cel pe care Tora îl mistuise, ori eu îi văzusem într-o viziune pe Moise cel ars de pustiuri, cel dintâi, şi literele care mă alcătuiesc îl văzuseră pe Ezekiel, al doilea după Moise. Dumnezeu mă fericise, deşi sunt o Antigonă şi poate o Cassandră. Am murit fără să mor şi trăiesc fără tot ceea ce poate fi numit lumină. Nu mai am nici măcar dorinţe şi faptul că mai sunt viu e doar o metaforă. Solilocviul unei cifre arabe. Universul a murit şi el odată cu moartea noastră. După mulţi ani de la evenimentele înfăţişate aici am avut un vis, un vis pe care l-am uitat şi pe care pentru a-l descoperi trebuie să-l calculez cum a calculat matematicianul acela planeta Neptun.

M-am văzut în mijlocul unui continent de gheaţă în ostrovurile şi pământurile din Nord, eram printre rătăcitori şi eschimoşi pe un pământ de gheaţă curată ca jeraticul din care se desprindeau încet triburi de aisberguri, răsfirându-se valurile fără început şi fără sfârşit ale celor trei oceane. Eram acolo şi singurătatea mea stătea singură pe axul Polului Nord cum stăteam cu o generaţie în urmă în anii '80 la grădiniţa cu program prelungit cu schimbul în mijlocul linghişpirului învârtit de ceilalţi copii. Am fost singur în visul meu şi ăsta e un vis recuperat pe care cred că l-a avut tot Patericul, cât a fost. Cea vie, cea fericită, cea luminoasă eşti dumneata, Mamă. Tu eşti Ea. Locuiesc pe fundul unei mări printre suflete primitive fără ţinere de minte. Aici unde sunt eu oamenii sunt orbi precum peştii din cele mai joaste adâncuri, aici unde sunt eu sunt puţini. E puţin spus că-mi doresc trecerea. Aş căuta orice pretext să trec la dumneata şi să o scot la capăt. Acum trecerea mi se pare ceva normal, ca o trecere la sârbi pe vremuri. Cum ne-am înţeles aşa trebuie să fie. Dumneata eşti acum în lumină. Eu sunt încă în întuneric. Trebuie să ajung şi eu în lumină şi acolo dumneata vei fi mama mea şi eu voi fi copilul tău pentru veşnicie, Mamă. Pe pământ suferinţa e o halucinaţie, iar restul lucrurilor nu contează. Tot ce există eşti doar dumneata şi cei ce-ţi sunt asemeni.

Vreau să ajung în Imperiul Cerului şi cât mai repede. Pământul e o mare plictiseală. Dar pentru asta e nevoie de ceva mai mult decât de cuvinte, iar până acum toată viaţa cuvintele sunt tot ce-am avut. De mic am încercat să-mi imaginez cum era mama lui Huck Finn şi să caut indicii în cele patru cărţi. Tu, Mamă, tu eşti un om, iar eu ca dumneata vreau să fiu.

Dumneata mi-ai dat cea mai frumoasă copilărie care a fost vreodată, iar eu în schimb când am ajuns ca Nabukudurullusur m-am purtat rău cu dumneata, asta am făcut. Dar iubirea ta a fost iubirea de Mamă adevărată. Îţi mulţumesc că mă iubeşti. Nu mi-e frică de dumneata.

Dumneata eşti acum ca Maria. Şi eşti reală ca Maria. Când îţi vorbesc eşti lângă mine. Eu sunt prima caravelă iar dumneata eşti America mea, Mamă. Stând acolo în faţa monumentului privii locurile îndepărtate din amintirile sale, turmele de dealuri de sub Retezat unde sus în munte uriaşii dau pumn în pumn şi aprind iasca de vâră slănină şi crumpi în jarul focurilor lor oglindite în cer pe tot pământul şi aici rugăciunea e un prislop neumblat, iar în puţinele momente când ne rugăm din ochi nostri ne curge nisip în palmele deschise, de fruntea ne e o stâncă veghind în munţi, ciuntită de plugul Lunii urcând pe pământ, tras de un zimbru de aur amestecat cu argint, gâlme pietroase şi împădurite pe care mă urcam în copilărie pe când aveam la rândul meu vreo şapte-opt ani, o vreme atât de îndepărtată şi de ocrotită parcă de întreagul cosmos, de ce a urmat de parcă ar fi închisă într-un glob de sticlă, un press-papier din acela în care peste dealurile celor două cetăţi picura cu pene kaki-gri de şoimi, alungite semitic asemeni lacrimilor scrise în cartea celor cinci Plângeri. ...tot muntele de măslini al cerului arătând ca o biserică afro-americană burduşită de rugăciune, rugăciunile care i-au scos pe cei de atunci din sclavie şi scufundată în Evanghelie şi interminabile repetări ale sufletului,

53

viu ca un păstrăv cu carnea fierbinte ca zăpada urcând râurile îngheţate ale şuvoaielor subţiri din munte ce transportă odată cu trecerea erelor stânci gigantice spre valea milletiană, toate până la urmă vărsându-se în Dunăre, germanicul fluviu al lui Donar în pelicula apelor căruie se oglindeşte nevăzut Retezatul unde s-au bătut cum scrie în Hrevarar saga scrisă de fratele lui Ari Thorgilsson Cărturarul din insula Islandei mamă a gheţarilor şi oprire a aisbergurilor, triburile goţilor cu cele ale hunilor, nereuşind să se dovedească până când prinţesa Ilda a hunilor, luând o rază de soare de pe cer izbi cel mai înalt munte retezându-l şi prăvălindu-l pe peste goţi şi învingându-i, cei rămaşi fugind spre miazănoapte, toate lucrurile s-au petrecut aici în pământurile acestea unde blakmenii cu vorbă neînţeleasă se bejeniseră în bungeturile munţilor, găzduiţi sus sub nori de urşi mari şi buni şi de lupi plini de compasiune, aşteptând ca sărăcia pământurilor pietroase să-l mâne şi pe Atilla mai departe, dar oare cine trebuie să întoarcă înapoi mâinile timpului? Astfel nevăzând cum mâinilie unite în psalmi ale îngerilor sunt un Excalibur de chihlimbar topit, incandescent, lichid, în flăcări, tremurător. Fragment în marmură. Porneam în jos pe Galbena, unul din cele mai vechi arhetipuri ale poluării, pe lângă sălciile ce majoritatea aveau să fie tăiate mai târziu, treceam şi de puntea care arăta întocmai ca podul suspendat din San Francisco, o reproducere minusculă, asemeni replicii de pe o bancnotă a Statuii Libertăţii, mergeam tot pe lângă râul plin de gunoaie, adidaşi desfundaţi de umezeală, oale metalice sparte, sticle de bere străină, ziare putrezite, bucăţi mari de polistiren, pachete decolorate de ţigări, ceasuri deşteptătoare defecte, căşti galbene de motociclist aruncate şi cu viziera spartă, sticluţe şampon de plastic colorat şi şpreiuri Fa aduse de apă şi împotmolite în răgălii şi bancuri de nisip nămolos. Galbena se îndrepta spre dealurile pe care mă urcasem întotdeauna din alt loc, pe drumul forestier de lângă cisternele decantare a apei ori încercâd să mă urc pe râpa abruptă ce mărginea cariera de piatră de lîngă şosea, unde rîul trecea de ultimul său pod. În pădure era mereu răcoare, cu pământ reavăn, afânat, presărat de ghindă putrezită şi spartă, cu păstrăvi de fag crescîndu-i mari pe trunchiurile jilave, cu cioburi de cer şi nori prin spărturile făcute de porumbei în acoperişul pădurii, locurile acelea erau asemeni unui pământ sacru, asemeni unui templu grecesc presărat de coloane, de la fiecare coloană a lui putându-se culege încă o petală pentru cununa înţelepciunii, însă un templu presărat de coloane fără margini de parcă se afla în biserica-moschee din Córdoba. Urcând apoi, mă opream să răsuflu din douăzeci în douăzeci de metri cu respiraţia întretăiată încercând să mă ţin după vreu preten ce se afla cu zece paşi înainte, iar când ajungeam sus pe cărarea de pe culme călătoria devenea iarăşi o drumeţie plăcută. Pe prima dintre cele două coline, cea mai mare se afla valul antic de pământ al unei cetăţi pline de mure, unde săpase un arheolog bătrân care locuise în oraş mai încolo de gara ce avea să fie desfinţată mai târziu şi dată unor oameni sărmani. Îl cunoscusem pe bătrân, înalt, cu plete albe aducea cu ceva între Badea Cârţan şi Moş Nicolae. Interiorul valului de pămînt care înconjura partea de sus a dealului era plin de murari înspinaţi de stătea între ei mâncănd şi câte-o oră încheiată până se învineţea tot pe mâini şi pe faţă de arăta tot bătut de parcă ar fi întâlnit pe caii lui SânToader, cei mai mari şi mai sălbatici cai din câţi există, mai sălbatici şi decât mustangii indienilor tot spunea în copilărie un coleg maramureşan. De acolo poteca ducea spre dealul celălalt unde era fortul maghiar din Evul Mediu. Zidurile turnului erau năruite pe jumătate şi încercasem de câteva ori să urc sus pe turn ca să pot privi asupra împrejurimilor ca Prinţul Fericit ori Sfântul Simion Stâlpnicul, observând că şi de m-aş putea urca jos nu s-ar mai putea da de unul singur. Înainte să crească iarăşi copacii care fuseseră tăiaţi în partea de sus a dealului se putea privi de sub turn în jos în vale, pâna în munţii înveşmântaţi în sfinţenia robei albe a viscolului, se vedea petele de lumină a celor trei baraje –Sântămărie cu biserica din vale al cărei turn era asemeni unui exerciţiu geometric cioplit în piatră – veche asemeni unei saga islandeze -, Păclişa cu parcul mare al spitalului de neuropsihiatrie infantilă şi Ostrov - cu toate satele apărând precum nişte pâlcuri de case adunate în jurul turlelor bisericilor ca oile zgribulite lângă păcurar, cu atunci relativ puţinele maşini de pe autostradă şi majoritatea Dacii ori

54

camioane Roman, celelalte dealuri înconjurau ca nişte gâlme oraşul, Galbena venea spre dealul cetăţii, tăind oraşul în două şi venind de departe dinspre sate. În stânga era fabrica de bere, mai spre oraş abatorul iar în faţă toate străzile oraşului, blocurile îngrămădite unele întraltele asemeni cătunelor lui Generalič. Puţin mai încolo, dincolo de centru, era strada Bisericilor, dincolo de care mai era o biserica asemeni unui Bizanţ după Bizanţ, biserica secuilor, făcută de franciscani. Cu excepţia liceului oraşul nu mai avea cu se măndri, afară de vechea clădire a CEC-ului, unde lucrase mama mea înainte de a merge la studii la Timişoara, şi şcoala numita veche care de fapt era un vechi gimnaziu catolic din secolul XVIII, dacă nu punem la socoteală sinagoga, o clădire gri, pătrată, mică, veche cu tablele Legii cioplite în marmură galbenă sus deasupra uşii sălii principale cu ferstrele oblonite încastrate în pereţi gri, cu gardul pe care imediat după revoluţie apăruse peste noapte una din inscripţiile „Jos Iliescu” - scrisă cu vopsea neagră sau roşie, nu-şi mai aducea aminte – împrăştiate pe câteva din blocurile oraşului, cu scutul lui David pe colţul acoperişului, cu cei doi nuci mari din atât cât mai rămăsese din fosta curte a comunităţii unde stăteau cu chirie evrei săraci din oraş câţi mai rămăseseră după anii '50 şi apoi după anii '60 înainte de demolări şi înconjurată de blocuri din trei părţi. Altceva în pământul acesta presărat de vechi temple de piatră cioplită nu mai era nimic cu excepţia frunzelor celor două parcuri şi pământului celor două cimitire, segregate. În stânga până la unitatea militară de antiaeriană de pe dealul lung de la Sânpetru nu era decât vale, după care se afla gorganul de la Râu de Mori – izvorul chinezilor Cândea - numit Mormântul Uriaşului şi Măgura Zimbrului iar în spatele lui începea muntele, tăcut ca un samurai ori un gaon cu sabia ori Scriptura în mâini. Tot filmul acesta îşi rotise pelicula în proiectorul simţirii mele, pe când stătusem în faţa monumentului Holocaustului, - dar aceasta e o minciună - în cimitirul evreiesc la Lugoj, amintindu-şi de excursiile misticismului copilăriei sale când ca un nou Jean-Jacques Rousseau ori ca un nou Walden lua calea pădurii, zilele fără sfârşit ale copilăriei sale – una din interminabilele şi minunatele ere geologice ale Pământului. Pe atunci dacă sufletul meu ar fi fost prins în insectarul alb-negru al unei fotografii ar fi trebuit ţinut strâns de aripile sale albe pentru a nu zbura. Iată o poveste.

Creştinii au voie să existe din nou. Sfinţenia este a lui Dumnezeu, ale noastre-s greşelile.

Astfel, cum spuneam primul autor pe care l-am citit a fost Mark Twain pe care îl citesc şi acum ca şi cei mai faini oameni pe care i-am întâlnit şi astfel cel mai probabil va fi şi ultimul şi pot spune că spiritual sunt un om de nivelul lui Huck Finn - vagabondului alb - şi al negrului Jim, sclavului fugar. Când eram copil mă chema Huckleberry Finn şi prietenii mei cei mai buni erau negrul Jim şi Tom Sawyer. Acum am crescut, mă cheamă Felix Cutare şi uneori mă gândesc că nu mai am prieteni. Jungian şi religios vorbind, ca arhetip al vieţii mele, Aventurile lui Huckleberry Finn nu pot să însemne pentru mine decât că voi avea o viaţă plină de necazuri şi fericită, după criteriile umane, voi avea o casă, Mamă, ştiu cum să rezolv spinoasa problemă pentru mine de când a trebuit să pleci a unei locuinţe pentru mine. Fac o casă de lemn tencuit la pământ la Oraca; am văzut la un misionar american sistemul yankeu de casă, cu podea la etaj de scânduri ca în desenele animate cu Tom şi Jerry, este ceva ieftin şi relativ uşor de făcut, se poate face şi pe o fundaţie de piatră, poate sunt şi naşii interesaţi, să facem împreună, o meserie oricare va fi aceea şi banii şi viaţa pe care o dau aceştia. Ăsta sunt, un nabist rockandroll care are nevoie împotriva efectelor unor traume - până la noi dispoziţii din partea lui D-zeu - şi de ajutorul medicului. Ăsta e oare un îndeajuns motiv să fiu exclus, marginalizat şi lapidat de cei care fac societatea? Suferinţa face inima mai bună cum spune Scriptura şi aproape întotdeauna cei care nu suferă îi fac să sufere pe cei care suferă, dar toate astea nu contează. Ce contează e că astfel mă identific cu toţi excluşii, cei fără acte, cei din rezervaţii, tibetanii, cei din canale, cei de pe străzi, cei din biserici, cei care mor iarna de frig în propriile apartamente de bloc, cei din spitale, cei din închisori, cei din casele uitării. Vocea mea e vocea lor. În plus şi dacă va fi martiriu, va fi iubire. Oricum după toate câte au fost încăperea luminată din mine nu s-a stins; sunt un licurici; în cerul înstelat al unui borcan cu

55

licurici. Supă de cartofi: ceapă, ardei, pastă de roşii – călesc în tigaie. Vegeta. Apoi pun în oală cu apă şi pun cartofii când fierbe ciorba. Mamă, te am în ceruri, dar pe pământ familia mea nu mai e decât culoarea negru. Sunt un om înfrânt. Te-am îmbrăţişat cum mi-aş îmbrăţişa mama cerboaică, mi-am lipit ochii de ochii tăi şi am devenit una şi nevăzutul tău chip era lângă al meu lipit şi una cu el ca-ntr-o pictură modernă de parcă am fi locuit în Cartierul Latin cu o sută de ani în urmă şi nu lângă digul Galbenei până anul trecut. Viaţa mea s-a sfârşit în 2011, Mamă, de atunci încoace ca şi pentru Şeful Seattle şi pentru mine din viaţă nu a mai rămas decât supravieţuirea. Am citit şi înaintea mea era litera m cuprinsă de flăcări în sufletul meu, era o mână nepământească, o Mână cu trei degete, o mână închisă înaintea mea care mi-a spus cumva că urmează să-şi deschidă palma şi să-mi dea ce ţine închis în ea, dumicat de pâine de biserică de duminică dimineaţa ori singurătate. Oricum Mămică de când nu mai eşti dumneata sunt asemeni acelei pietricele rotunde din Mas d'Azil pictate cu un cerc de ocru pe care am descoperit-o în pământ în vis şi cineva puternic mi-a spus să o pun la loc, aproape că aş spune că sunt o petroglifă pierdută iar fiinţa care m-a scris deasemenea s-a pierdut, ştiu că nu e adevărat dar uneori aşa simt, pentru că tot pământul e un loc al îndoielii şi întunericului, iar noaptea Pământul e birtul lui van Gogh – ceva ce nu trebuie iubit. Ceea ce-mi doresc Mamă să fie în Mâna lui D-zeu şi să-mi fie dat înapoi eşti dumneata. O mână de flăcări mă mângâie moale pe frunte cum mă mângâiai dumneata Mama mea când te aveam pe Pământ şi doar orice pui de urs prizonier la circ atunci când îl mângâie dresorul sau sătenii el doar la mângâierea maică-si ursoaica –rămasă împuşcată în zăpadă privindu-l cu ultimele puteri de viaţă - se gândeşte, la nimic altceva, niciodată, cel puţin aşa e ursul care sunt eu. Vis 2. Am visat că mâncam cireşe şi îi dădeam Mamei să mănânce cireşe. Între cireşe era o vişină pe care i-am dat-o crezând că e o cireaşă. A gustat-o şi a aruncat-o în praful din uliţă. Mami, de când eram copil tu ai fost copilul meu şi acum tu ai murit, oamenii n-o să-nţeleagă niciodată ce am pierdut eu pe 20 iulie. Te-am pierdut pe tine, mi-am pierdut propria viaţă, doar sufletul nu mi l-am pierdut. Mamă, vreau ca templul acesta de cerneală şi hârtie pe care îl construiesc să poată dacă ar fi împărţit într-un număr egal de foi amfiteatrului antic de la Sarmi plin de oameni, să-i facă să adaste puţin lângă paginile lui cuprinse de un alt fel de flăcări, să nu treacă de vitraliile sale de lacrimi îngheţate, de lichida lui pietrărie cioplită după planurile lui Marc Chagall şi El Greco şi de tăcerea lui prea uşor pentru că aşa după cum cea mai frumoasă reverenţă este cea a unui om tot aşa cea mai frumoasă tăcere e tăcerea unei cărţi pentru că fiecare lacrimă are o poveste. Cum am mers în tabără la Brădet, la Poiana Braşov şi am trecut peste brazi cu telescaunul doar noi doi. Eu aş fi vrut să merg cu telefericul, îmi plăcea cum arăta fiindcă semăna cu un tramvai îmi plăceau tramvaiele de când le-am văzut prima dată la Arad, dar telefericul plecase. Un om ne-a oprit un telescaun şi ne-am urcat în el, pe mine cred că m-a urcat cineva că eram prea mic şi apoi am lăsat bara jos, atât. Atât de frică mi-a fost când am văzut că telescaunul urcă, era o adevărată vale sub noi, nu ştiu la ce înălţime eram, dar îmi era aşa de frică. Dumitale nu îţi era şi pe drum am povestit de Nea Mărin şi Sucă şi sarmalele lor cum au mers şi ei cu telescaunul. Apoi am ajuns sus şi ne-am întâlnit cu cineva însă nu mai prea îmi amintesc, eram mic cred că aveam vreo şase sau şapte ani. A fost frumos Mamă, şi îmi pare rău că nu te-am ascultat mai mult, ar fi fost atât de frumos. Ignoranţa suferă cel mai mult. Eu sufăr cel mai mult pentru că sunt ignorant. Ceilalţi – toţi - suferă la fel ca mine însă ştiu ceva ce într-un fel sau altul îi izbăveşte puţin din suferinţa lor. Dumneata Mămico ştii acum că Dumnezeu există ca să ne împlinească toate rugăciunile dar nici un om nu crede asta. Dumneata mă iubeşti dinainte să ştiu ce e aia o tiribombă şi atât timp a trecut de când m-am născut şi atât de puţin timp a trecut, eu sunt un greiere de vară iar acum dumneata eşti un înger. Dumneata nu m-ai uitat şi până ne vom revedea îţi vei aminti mereu de mine, Mama mea cerească. Tanach-ul e soclul, Noul Testament e colosul. Colosul stă pe soclu dar soclul e aproape nimic fără colos. Mitul Phoenixului a fost inspirat de tetramilenarul Israel, nu se poate altfel şi viaţa fiecărui om ar putea fi un Phoenix renăscând iar şi iar din distrugere, a

56

mea bunăoară. Dacă mă comport bine va veni o zi – trebuie să vină – în care şi eu voi exploda în lumină. Oare ce s-a gândit Tetragrammatonul când m-a făcut pe mine? Poate ce s-a gândit când l-a făcut pe Jacques Brel, probabil că, păstrând proporţiile, asta sunt un Jacques Brel terţiar. Puţini au fost ca Ion Pillat care în fiecare sfârşit de amurg îşi arunca undiţa în cer; a fost poetul tău mamă, pe care eu nu l-am citit până în seara asta, ori măcar a fost unul din poeţii dumitale. Din seara asta îl iubesc pe Ion Pillat. Oamenii buni spun că sunt răi, oamenii răi spun că sunt buni. Oamenii răi pot spune că sunt răi, dar oamenii buni n-or să spună niciodată că sunt buni. Aşa se pot deosebi oamenii, cum spunea şi Bob Marley. Parabolă minimă. Chifa. Foşnesc lacrimile copacilor Aparent nimic nu se schimbă dar tu ştii Râul zvâcneşte pe pietre când tăcem Şi ce poate fi mai important omule Doar rachetele eludează gravitaţia Prin rostire ardem minereul cuvintelor Conştienţi că fiecare amurg ne neagă Îţi spun: când sub mână literele îţi devin De neînţeles Frunzele îţi vor zgâria faţa în joacă Soptindu-ţi amăgiri în meandre de şarpe Pietrele te vor îmbrăca într-o grea mantie Stai la pândă cu ochi de marmură Te va înnegri frigul nopţii crăpându-te în uriaşa piaţă Sfânt înconjurat de trădarea frunzelor Nebun ciobit cu liniştea palpitând ca o respiraţie Aşteaptă.

Mamă, îmi amintesc cât de liniştită stăteai dumneata cu mine, cu liniştea martirului. Iar eu sunt doar un kenning. Sunt unii părinţi şi sunt mulţi cât sunt pământul, o mamă mai ales, în căror ochi se poate vedea atâta părăsire şi durere pentru ele, pentru copiii lor şi pentru tot ce e frumos, este atâta părăsire şi suferinţă doar pentru că nimeni nu știe de ce. Asta a spus şi Alicia Keys. Aici unde deasupra Haţegului Retezatul e fata morgana, părinţi ca şi părinţii noştri şi părinţi ca şi părinţii noştri, părinţi care au pierdut totul înainte să aibă vreodată ceva şi părinţi care nu vor avea niciodată nimic şi te întrebi unde e Dumnezeu? De ce stă doar în vârful muntelui? Şi de ce trebuie doar noi să urcăm până la capătul muntelui, de ce nu poate fi o dată în viaţa noastră şi altfel? Şi e adevărat fără s-o ştiu la vârsta aceea. Dar unde e lumea copilăriei mele? Chiar şi copilul care am fost a murit ca un străin căzut brusc la picioarele Turnului Eiffel în oraşul agnosticilor şi sinucigaşilor. Unde e lumea cum am cunoscut-o, cum am crezut că va fi pentru totdeauna? Şi unde eşti Tu, Mamă? Acelora din oraşul nostru şi sunt atâţia care mă învinuiesc pe bună dreptate pentru suferinţa Mamei mele vreau să le spun că din copilărie am avut o asemenea viaţă şi am trecut prin nişte asemenea strâmtori pline de şuvoaie şi prin nişte asemenea defilee în vârtejuri la şcoală la internat la Deva începând de la vârsta de paişpe ani după ce am plecat de lângă Mama mea; ceea ce vreau să spun este că nici un copil de pe lumea acesta dacă ar fi trecut prin ce am trecut eu nu ar fi rezistat sufleteşte şi ar fi ajuns să greşească într-un fel sau altul chiar fără să vrea – cum mi s-a întâmplat mie. Sunt vinovat, dar asta nu înseamnă că nu am iubit-o pe Mama şi după ce ea m-a scos din întuneric ea m-a iertat şi m-a iubit şi eu am iubit-o la fel ca înainte, deşi am făcut greşeli şi după aceea, adevărul e că sunt un om plin de greşeli. Ce vreau să vă rog oameni care aţi cunoscut-o pe Mama şi mă învinuiţi – şi sunt vinovat -, iertaţi-mă şi voi cum m-a iertat ea şi cum m-a iertat D-zeu. Adevărul e că singurul care nu mă va putea ierta sunt eu. Pentru că suntem fiinţe făcute de D-zeu şi nu de maimuţe răspunsul vinovăţiei ar trebui să fie iertarea tot aşa cum vocaţia vinovăţiei ar trebui să fie căinţa. Adevărat. Sunt vinovat şi nu vreau să fiu considerat nevinovat, aş vrea doar să pot fi iertat. Dumneata Mamă dacă ai putea dintre heruvimi să te faci auzită ţi-ai ruga prietenii să mă ierte sunt sigur de asta cum sunt sigur de matematică. Dar, Mamă dumneata ai plecat şi iată eu după şase luni am rămas în lume aproape singur ca Marco Polo vorbindu-şi Cartea în închisoarea din Genova; Felix Constantinescu şi Cartea sa. Mamă, Bunicii i se spunea Anişca, iar bunicului Ianăş Roman. Fiecare lacrimă are o poveste. Ca Tom Blankenship. Aşa e viaţa pentru noi. Nu ştiu de ce. Parcă aşa a făcut-o Dumnezeu sau nu ştiu.

Când ai fost la spital la pneumologie la Deva cu câţiva ani în urmă şi ai fost prima dată la reanimare şi ai supravieţuit ai avut un vis miraculos, ai visat că dincolo capătul patului la picioare se afla un mare popor de oameni, o mulţime grozavă care se rugau toţi pentru dumneata şi în fruntea tuturor era Maica Domnului cu faţa luminată rugându-se pentru

57

dumneata. Eu sunt sectant, dar asta ai visat, ăsta-i adevărul, iar în ce priveşte Fecioara Maria credinţa mea nu e foarte precisă, definitivată, în toate diferenţele, în toate cele ce cred oamenii despre ea nu bag mâna-n foc despre nimic, ştiu doar că a fost un om sfânt, cred că ea a fost cel mai sfânt om aşa cum Ioan Botezătorul este cel mai mare, pentru că este nevoie de sfinţenie ca să naşti Sfinţenia. Am fost în multe biserici; şi ce am văzut e că fiecare specie de creştin le respinge pe toate celelalte în esenţă nu din nişte raţiuni obiective ci pentru că nu sunt ca el.

Tot ce că ştiu e că D-zeu nu e ca nici unul dintre noi, aşa că nici unul dintre felurile de creştini existente care am fi nu avem un loc privilegiat, suntem toţi creştini şi atât. În războaiele religioase pierdem toţi. Poate că de aceea noi protestanţii nu-l înţelegem pe Christos pentru că pentru că în primul rând n-o înţelegem pe Maria, după cum cei din bisericile tradiţiei îl înţeleg greşit pe Dumnezeu pentru că o înţeleg greşit pe Maria care l-a născut. Mamă, dumneata eşti singura Marie pe care am întâlnit-o vreodată; eu sunt întradevăr sectant, dar cred că visul tău a fost adevărat şi că Maica Domnului, Doamna Noastră, Maria pe care toate neamurile trebuie s-o numească fericită s-a rugat pentru dumneata şi cred că acum sunteţi prietene deşi asta e ceva ce mintea mea ternă şi nămoloasă nu-şi poate imagina nici nu poate înţelege. Tot ce ştiu e că la fel ca în cazul Sfintei Familii, fiecare familie are un mesia, învingător sau zdrobit într-o anumită privinţă nu este o mare diferenţă pentru că oricum ar fi prezenţa lui rămâne cât vor trăi cei din familia lui ba mai mult a rămâne pentru generaţii cât îi va rămâne şi numele. În familia mea sunt doi mesia; Ana şi cum eşti şi acum tu Mamă şi vei fi cât va dura lumina privirii lui D-zeu, şi acum s-a conturat un al treilea, Ştefan care te-a respectat, dar într-o cheie existenţialistă. Cât despre mine eu nu sunt şi nu voi fi niciodată un mesia pentru nimeni, sunt doar un vestitor ca Nichita Stănescu şi un baruch. Cred că asemeni lui Panchen Lhamo eu îl voi prezenta pe următorul mesia din tribul meu. Christoase al cerului şi al pământului, al drepţilor şi al păcătoşilor, al lor al viilor şi al nostru al morţilor, auzi-mă pe aceşt pământ de surzi, priveşte-mă pe acest ostrov de orbi. Dă-mi-o înapoi pe Mama mea, de fapt dă-mă pe mine înapoi mamei mele Valeria, care dintotdeauna a fost toată dragostea mea şi în anii de suferinţă care au adus căderile care a chemat izbăvirile şi ea cu toţi prietenii ei preoţi, călugări şi episcopi şi cu Dumnezeul ei pe care eu îl pierdusem, m-a izbăvit, iar oamenii care salvează alţi oameni ajung în rai, asta ar trebui să ne facă să vrem să-i salvăm alţi oameni da' nu vrem fiindcă aici în satul nostru de pe gâlma asta convexă suntem toţi orbi şi surzi şi proşti, satul nostru e satul cu cei mai mulţi proşti din lume, în el fiecare om e un prost al satului. Sufletul omului e rădăcina omului. Nu e greu, nu e greu dar deciziile pe care le iau – şi pot să le iau cu atâta uşurinţă – mă sperie chiar pe mine însumi, sunt decizii de Mascarita Zuratas, iar de mult timp pentru mine viaţa nu mai înseamnă decât nişte vise chagalliene ori prerafaelite care nici măcar nu respectă legile geografice. Sunt un Columb singur în Ocean, busola mea era Steaua Ursei într-o sferă de cristal, pierdută acum pentru că inima dumitale era busola mea de Cristofor Columb în aceste vise şi Descubrimiento care sunt viaţa mea. Mamă azi de Crăciunul 2011 năşicul cel mic a spus: -Unde este mama lui Felix? E atât de mititel dar îşi amintea de dumneata de când ai plecat. Pentru mine a fost un moment ca o lacrimă uriaşă în care eram prins ca ca un gândac în chihlimbar, cel mai înduioşător de când te-am vâzut zâmbind ingenuu şi parcă făloasă la înmormântare. Zâmbetul dumitale mi-a ţinut sufletul cum îmi ţineai mâna în anii 80, iar acum cărarea ta este cărarea mea până te voi ajunge din urmă.

Stelele arată că sunt foarte departe de noi, mai ales când le priveşti seara după înnoptat când vii acasă singur şi ştii ca Ulise că dincolo de uşă nu te aşteaptă nimeni. Dar cu toate acestea uneori stelele se apropie, coboară cum spun colindele, în noaptea de Ajun de pildă ori în alte nopţi. În seara aceasta am mers la marginea oraşului sub stele prin noapte şi eram singur ca un greiere rătăcit într-un muşuroi de furnici. Nu ştiu ce s-a întâmplat. A fost o furtună, ori poate un miracol dar din cer începu să bată o ploaie cu picuri de apă ce se spărgeau unii de alţii şi cu păstrăvi ce se zvârcoleau, iar până la urmă picăturile de apă ce cădeau din cer se uniră una de alta făcând o cascadă ce se prăbuşea pe pământ şi păstrăvii urcau în potop, fiind atât de mulţi

58

că mă urcară şi pe mine în cer unde putui să văd că stelele erau nişte bolovani împrăştiaţi în apa de deasupra cerului. Acolo era şi Cristos dar atât de mare că nu-i putui vedea decât ochiul drept, sfâşiat, din care curgea tot puhoiul acela de apă ce prăpădea pământul. Călcai cu grijă de pe o piatră pe alta până la marginea apei şi mă culcai pe malul bolovănos de avui un vis. Lam visat pe Cisu, un prieten de-al meu pe care îl ajutam să-şi ude bostănăria, urcându-i găleţile de apă pe scară până pe grinzi unde erau bostanii lui verzi de lubeniţă şi pepenii galbeni, fiecare dovleac fiind câte o stea în cer pentru că reţeaua de stele a cerului stătea pe grinzile acoperişului neterminat al casei lui, Luna fiind un pepene galben pe care l-am tăiat în două părţi asimetrice şi l-am pus pe masă, căsuţă doar cu parter de unde de jos de pe pământ doar ridici mâna şi ajuni în cer. Când m-am trezit am privit bolovanii de sare solidificată şi nisip din mijlocul apei cu Steaua Polară a Ochiului masonic şi înlăcrimat în mijloc, şi am văzut cu sufletul clasa dumitale Mamă, cum stăteai ca o stea polară în mijlocul stelelor în cerul magic ca o mână împrăştiind un pumn de ghiocuri în văzduh, cum a făcut-o de altfel odată Dumnezeu, în cerul clasei a VII-a C în care erai înconjurată de copii care ţineau la dumneata ca de constelaţii. Poate aşa se explică poate geneza fotografiei cu dumneata demult la şcoală la Sânpetru – pe când eu nu eram -, cu colegele de serviciu şi constelaţia Orion imprimată pe fotografie. Şi ştiu că fiecare stea e o lacrimă a cuiva. Cât despre Ţara Haţegului, e un amfiteatru; pentru ce însă şi pentru cine? Şi ce Făurari şi îngeri stau aşezaţi pe rotocolul de dealuri împădurite încununaţi cu frunze de stele? Deasupra pământului nostru Retezatul ca un înzăpezit Ierusalim Ceresc. Unde sunt oare oamenii care au rătăcit timp de cine poate şti câte mii de ani pe aceste pământuri pe care le numim ale noastre? Unde s-au dus, nu s-au dus oare în locul în care şi noi vom merge la ei ca şi cum n-am fi fost niciodată, dispărând, ca o pană de uliu căzută într-un foc aprins de Dumnezeu şi Sfântul Petre în rătăcirea lor pe pământ? Pe când eram copil am fost un copil deştept, un copil matur astfel că acum când mam făcut om mare am rămas un mare copil. Mamă, dacă e adevărat că fiecare om are o stea pe cer atunci steaua mea e o stea care uneori străluceşte mai viu alteori mai slab, uneori e vizibilă alteori parcă dispare, steaua mea e o stea care-şi schimbă faţa cât despre oameni, dacă ar exista un om perfect în lumea aceasta nenorocită, acel om s-ar sinucide ca Christos şi probabil că după aceea ar învia şi ar pleca dar în orice caz nu ar sta; lumea e atât de respingătoare la privit că nu poate fi privită, viaţa lumii e atât de respingătoare de trăit că nu poate fi trăită.

Spiritual vorbind Ecclesia e ceea ce poate să facă pământul suportabil. Dacă nu ar exista Noul Testament nu aş mai exista nici eu, ori aş fi probabil un budist cu creierul spălat. Dar prima a fost creată lumina. Sunt atâtea rugăciuni frumoase Împărate ceresc, Bucură-te Marie, Lumină lină, Tatăl nostru, Ne me quitte pas şi All I Want For Christmas Is You – Francisc le-ar fi spus pe toate şi creştinii adevăraţi n-au nevoie nici de soare nici de lună fiindcă se încălzesc la lumina propriului suflet. Dumneata ai fost ca un fel de supermind, cel mai deştept om din familia noastră, eşti inspiraţia acestei poveşti. Supermind. A fost odată ca niciodată cândva în Epoca Medie numită şi epoca circuitelor ce a durat înainte de Renaşterea biotehnică, era ce a reluat încercările întrerupte de Holocaustul radioactiv. Cineva, nu se mai ştie cine, a reinventat biotehnica. După ce Renaşterea biotehnică a apus acum ne aflăm într-un veac întunecat.

Trecutul devine legendă iar legendele le formăm noi înşine povestindu-le când ne întoarcem cu trupurile obosite de munca de pe miile de ogoare etajate aflate în litosferă. A fost odată un om care a inventat strămoşul supermindilor. A vrut să facă un computer biologic. Pe atunci apăruseră de ceva vreme computerele cu autonomie voliţională dar era o epocă de incunabul şi computerul biologic realizat de omul acesta de ştiinţă a fost un mare salt înainte. Toţi pasionaţii de calculatoare l-au considerat o revelaţie. Calculatorul era de fapt un om, mai exact arăta ca un om, deşi se poate spune că era chiar un om pentru că erau prea mici diferenţele între biocalculatoare şi oameni. Diferenţa era că biocalculatoarele puteau înmagazina în creierul lor 1000 Gb de informaţie pe care o puteau accesa oricând, ochii lor aveau bluetooth şi tot prin ochi se puteau conecta laser la orice monitor clasic de computer şi

59

la toată aparatura informatică din primitiva epocă a circuitelor. Şi apoi oamenii au pornit cercetări în domeniul biothehnic şi au început să producă biocalculatoare. Era o luptă economică între marile companii şi corporaţii de a face produse bioinformatice cât mai performante. În anumite cercuri şi foruri religioase se ridică întrebarea dacă este etic să creezi oameni şi să-i numeşti biocalculatoare, apoi – când biocalculatoarele deveniră la fel de performante ca şi oamenii din toate punctele de vedere, putând să gândească şi să ia decizii, să presteze orice muncă de la descărcat de tir până la proiectarea unei rachete spaţiale cu propulsie nucleară ori interpretarea la chitară acustică a unui cântec old blues sau scrierea unui haiku – aceasta a devenit o chestiune cu mari implicaţii filozofice şi teologice.

Bineînţeles că atunci când chestiunea a ajuns în Congresul Global s-a votat legea care permitea biocalculatoarelor să se căsătorească legal cu oameni, şi bineînţeles că legea a fost una justă pentru că biocalculatoarele erau de fapt oameni, numai că ştiau mult mai multe lucruri şi puteau face unele sarcini mult mai bine ca oamenii, dat fiind că aveau un IQ mult mai ridicat. Domeniul de activitate care le atrăgea cel mai mult pe biocalculatoare era chiar biotehnica. Biocalculatoarele au creat primul supermind şi când l-au realizat s-au luptat să facă ceva care să-i depăşească. O fiinţă care să fie mult mai inteligentă, cu o voinţă mult mai puternică şi mult mai harnică. Dar bineînţeles punctul forte al supermindilor era în domeniile intelectual, psihic şi voliţional. Deşi arătau asemeni unui om obişnuit creierul lor înmagazina la un singur supermind, cantitatea de informaţie care – dacă ar fi fost să fie trecută pe circuite – ar fi trebuit ca acele circuite să fie de dimensiunile a un sfert din sistemul nostru solar.

Bineînţeles că a trebuit să treacă ceva timp până să se ajungă la o asemenea performanţă. În acea vreme Congresul Global era alcătuit pe jumătate din oameni şi pe jumătate din biocalculatoare, iar apoi fu admis şi un supermind ca membru observator. După un timp oamenii, biocalculatoarele şi supermindii ocupau fiecare câte o treime din locurile Congresului. Dar după un timp exigenţele vieţii deveniră atât de înalte încât cei mai inteligenţi oameni nu puteau face studii decât să poată lucra ca bucătari, portari, sau vânzătoare. Mai erau unele meserii tradiţionale în care lucrau tot oamenii deşi se spunea că un biocalculator sau un supermind s-ar fi descurcat adeseori mai bine. Acestea erau slujba de bibliotecară, fotbalist, ospătar, patinatoare de patinaj artistic şi măturător de stradă. În cele din urmă oamenii nu mai putură lucra decât ca portari, vânzătoare, chelneri şi măturători de stradă.

Biocalculatoarele şi supermindii votară o lege care interzicea oamenilor să se căsătorească cu biocalculatoare sau supermindi. Şi mulţi găseau lucrul acesta just, opinia publică fiind reflectată şi într-un articol apărut într-un ziar de mare tiraj în care scria că faptul de a lăsa oamenii să întemeieze familii cu biocalculatoare ori supermindi era ca şi cum Portia s-ar fi căsătorit cu Caliban. Într-adevăr oamenii erau foarte dispreţuiţi. Biocalculatoarele şi supermindii îi depăşeau pe oameni chiar şi în domeniul de care oamenii erau foarte mândri, socotindu-l al lor, sentimentele. Îndeosebi supermindii se îndrăgosteau foarte profund, însă nu îi iubeau decât pe cei din cercul lor obişnuit şi pe cei asemeni lor, pentru oameni nesimţind decât dispreţ batjocorindu-i şi spunând că sunt nişte protocalculatoare, depăşite de progresul tehnic. Iar la un moment dat reprezentanţii din Congresul Global ai biocalculatoarelor şi ai supermindilor desfiinţară aripa oamenilor din Congres, declarând oficial şi în plen că omul este depăşit din punct de vedere biotehnic. Trecu mult timp cât ar fi o zecime dintr-o rotire a universului şi oamenii deveniră în cea mai mare parte ţărani muncind pe ogoarele etajate amenajate în litosfera terestră, iar oamenii aveau o existenţă tot mai simplă, mai grea şi destul de mulţi erau tot şi tot mai aproape de singurul lucru pe care biocalculatoarele şi supermindii nu-l înţelegeau în fiinţa umană, un atavism din erele întunecate ale fricii şi credinţei. Apoi a avut loc Marele Război Între Biocalculatoare Şi Supermindi, război la care oamenii nu au participat fiind consideraţi inapţi de către ambele tabere. Biocalculatoarele au pierdut războiul şi au fost exilaţi pe Jupiter fiecare cu câte doar două tuburi de oxigen care pentru un biocalculator ţineau 46 de ore. Atunci au avut loc tulburări în rândul oamenilor care au spus în

60

singura instituţie pe care o mai aveau şi care era numită Adunare, că e nedrept să se întâmple aşa ceva, că e ceva asemănător eutanasiei şi că fără îndoială că biocalculatoarele au şi ele suflet, lucruri pe care supermindii nu le-au înţeles în nici un fel. Pentru ei oamenii nu erau decât o specie de viaţă inteligentă ultra-primitivă, cu inteligenţa viciată de arhetipuri şi credinţe, dovezi de primitivitate şi barbarism. Apoi după ce se încheie Renaşterea Biotehnică, în Secolul de Aur al Bioinformaticii, ce a constituit apogeul biotehnicii, gradat supermindii au devenit tot mai inteligenţi până când au devenit într-atât de inteligenţi până când au ajuns la un punct foarte profund al conştiinţei, o stare sufletească ce poate fi rezumată astfel: materia nu-şi poate găsi sensul în ea însăşi şi nici sufletul nu-şi poate găsi sensul în el însuşi şi nici finitul nu-şi poate găsi sensul în finitudinea sa. Şi atunci au început să-i invidieze pe oameni.

Mamă, dumneata ai fost un supermind, ca unchiul Adrian – oameni cu adevărat inteligenţi.

Mamă dumneata ai fost între noi ca şi Christos purtându-şi crucea de Hieronymus Bosch, 1480, dar cu toate acestea una din cele mai bune lecţii pe care le-am învăţat din parabola vieţii dumitale este bunătatea ta, iar eu, Mamă, uneori gândesc că prietenul meu cel mai bun e Huck Finn şi cred că dintotdeauna adevăratul meu prieten cel mai bun a fost Huckleberry Finn; privind în mine şi în viaţa mea văd că nu am avut nevoie parcă niciodată de multe lucruri de care au nevoie oamenii, în schimb de prieteni am avut nevoie de când exist, ca un căţel şi de altfel de-aia m-au numit aşa colegii mei cu suflete de arahnide când m-au numit câine în fiecre zi doi ani te zile; treaba lor, eternitatea lor, sufletul lor. În schimb dumneata Mamă eşti soră de heruvim şi aşa ai fost întotdeauna, Mămico, te-ai dus ca un înger – în seara zilei de Sânt Ilie cum a spus preotul greco-catolic; ai intrat în furtună şi te-ai dus drept în cer; Mamă dumneata trăieşti, problema e că eu sunt orb asemeni întregului Pământ de aceea încă nu te pot vedea, dar dumneata trăieşti asemeni lui Ilie profetul şi ştiu că ceea ce ai vrea dumneata acum, Mamă, dacă ai putea ar fi să mă protejezi; am rămas singur şi neştiutor în partea rea a lumii. Ca şi Kevin mă trezesc frecându-mă la ochi în fulgii de zăpadă care cad în dimineaţa de Crăciun – ca atunci când dumneata m-ai trezit să-mi arăţi că afară totul e alb – şi simt ceva şi alerg în jos pe scări strigându-te, te chem cum te-am chemat toată viaţa, dar tu nu eşti şi eu doar stau privind o fotografie de-a noastră sau de-a ta aşteptându-te şi apoi, apoi până la urmă viaţa se transformă în miracol şi cel care a făcut toată viaţa asta infinită ne lasă să ne vedem şi să ne auzim din nou ca în vremurile noastre, cele mai frumoase vremuri şi dumneata îmi spui Crăciun Fericit ca mama lui Kevin şi ne îmbrăţişăm ştiind amândoi că vom sta împreună cât va dura cerul şi viaţa veşnică şi tot aşa cum noi existăm pentru el tot aşa pentru asta există Dzeu. Mie îmi este greu şi de acum pentru mine Crăciunul va fi înlăcrimat, îmi este greu de când nu te mai întâlnesc Mamă decât în vise, amintiri şi rugăciuni dar fiecare om are un scop pe pământ cum spunea vagabondul acela din filmul La Strada şi nimeni nu poate pleca atunci când vrea ci doar când vrea cel pe care îl numim Dumnezeu pentru că nu ştim cum altfel să-l numim. Stau şi privesc de cealaltă parte a lumii unde eşti dumneata acum gândindu-mă că dacă a trăit vreodată un om sfânt pe pământul acesta acela ai fost dumneata Mamă, prinţesă între martiri, domniţă între mucenici. Pe pământ rămasă în fotografii privirea ta este o exhortaţie scrisă în două ideograme, Mamă, ochii mei sunt două alefbeituri iar ochii lui Christos şase tetragrammaton-uri, iar în cer privirea ta este şi ea reflexia unei priviri YHWH. Îl voi iubi pe D-zeu dacă voi putea. În filmul Home Alone numele pizzeriei – Little Nero's – e un simbol. Viaţa-i un joc cu tâlhari şi martiri. Fiindcă tălpile noastre sunt rădăcini ale căror filamente pătrund adânc în pământ căsătoria doar măreşte suferinţa. Totuşi cred că la doctor iai dat o singură palmă nu două cum i-am scris lui Connie. Sau poate două totuşi? Nu mai ştiu precis şi cât aş vrea să-mi pot aminti. De acum inima mea va fi pentru totdeauna cu cei ce au murit, cu cei morţi ce trăiesc. De acum iubirea mea merge la export, o expediez în fiecare zi spre cer, afară din lume. Mamă, poate ar fi cazul să-mi spună şi mie cineva poate I(i)sus sau poate un apostol: -Deschide ochii, Pinnochio. Mămică, vreau să mă întorc la pământ, să merg într-unul din satele noastre şi să plantez o livadă în pământul nostru cât de mică la început şi

61

apoi treptat să o măresc. Să stau acolo într-o căbănuţă sau chiar într-un vagon pe roţi de primăvara până după recoltă şi să am. Să nu mai duc lipsă, să am lucru' meu. În plus sunt subvenţii europene şi impozitul pe hectar e doar în jur de zece Lei pe an. Deasemenea mi-ar plăcea să cresc şi porci, cât mai mulţi că acolo e loc şi să-i vând în prag de iarnă şi să-i cresc ca doamna Wasserman să-i las să umble liberi într-o îngrăditură mai mare ca să fie de carne nu de untură. Am un preten – un om foarte credincios pe care vreau să-l chem partener.

Livada s-o fac de meri şi cinci hectare ar aduce o dată la doi ani cinci sute de milioane de lei vechi. Cu banii câştigaţi să cumpăr apartamente în Haţeg şi să le închiriez ce mi-ar aduce alţi bani. Acolo la livadă şi la porci aş fi tot în natură şi în timpul liber aş putea să citesc şi să scriu, ca Robert Frost şi aş avea ce-mi doresc cel mai mult: independenţă şi linişte, ce nu am. În districtul Haţegului există povestea cu fata uriaşului care stăpânind peste Peleaga şi invidioasă pe gheţarul fratelui ei la supărare a retezat vârful Retezat. Varianta ştiinţifică spune că muntele a fost de un gheţar. Oare uriaşii care stăteau în munţi şi stăpâneau fiecare câte un vârf nu sunt oare gheţarii, păstraţi astfel în memoria colectivă a urmaşilor celor care au trăit în timpul erei glaciare? Acum gheţarii nu mai sunt pe aici, nu au mai rămas decât în inimile noastre, dar poate dacă aş reuşi să-mi deschid bulinele pictate ale ochilor aş vedea că mă aflu în lumină, nu în întuneric, iar lumina sunteţi Voi. Mamă, iată-mă Felix a Valeriei a Anei. În sfârşit ştiu, după o copilărie de întrebări, ce înseamnă numele meu; Felix înseamnă că legile universului vieţii mele sunt cele nouă legi ale Fericirilor date de Christos pe un munte în lume, deşi sufletul meu e doar o floare tăiată. Cu ani în urmă în gimnaziu i-am spus colegei mele de bancă, o fată care învăţa cel mai bine din clasă folosind la toate materiile principiile de învăţare din matematică plângându-se însă că e greu să înveţi istoria, i-am zis că şi istoria poate fi învăţată logic, dar nu m-a înţeles şi nici eu nu am înţeles ce am spus. Abia acum după aproape douăzeci de ani înţeleg că şi istoria poate şi trebuie să fie învăţată logic, şi aşa a fost la începuturile ei, datorită a ceea ce Huckleberry Finn numea providenţă. Dacă nu e învăţată astfel nu va fi înţeleasă niciodată şi nici măcar evreii, musulmanii, masonii şi creştinii – cele patru coloane ale cupolei Sfintei Sofia a Universului nu o învaţă astfel. E ceva fain, dar acum îmi amintesc că din prima copilărie, după ce am învăţat să citesc, mă gândeam la lucrurile acestea. Mamă, dumneata eşti suprimarea conştiinţei-mele-de-mine, împreună cu Christos făcătorul de minuni, iar sufletele noastre sunt unul. Tot ce-mi doresc e dacă-aş putea să te îmbrăţişez. De acum sunt singur şi nu-mi va fi frică chiar de va fi să fiu singur toată viaţa, pentru că nu sunt singur, D-zeu este cu mine şi mama mea este cu mine într-un fel pe care nu pot să-l explic. De aş fi obligat să aleg, între univers şi muzică aş alege muzica pentru că nevăzută vreodată muzica e arhitectura cerului străzile invizibile pe care calcă îngerii ca Uriel şi sfinţii ca tine Mamă şi chiar şi universul a fost făcut după calculele compozitorilor, dacă aş fi obligat să aleg, între univers şi muzică aş alege muzica pentru că muzica semnifică tăcere.

Mamă, acum dumneata eşti muzică; pentru mine tu eşti toate literele scrise vreodată de Zeu sau om încă de când toată Europa era un bunget şi chiar numele meu e doar un ciob în miliardele de piese de puzzle de răsărituri şi amurguri de vitraliu al Espolio-ului chipului şi tăcerii tale reflectând tăcerea niciodată înţeleasă vreodată a lui Christos şi cui aş putea să spun toate acestea, nici măcar eu nu le ştiu, asemeni lui Ibsen. Scriu pentru o doză de frumuseţe Şi pentru speranţă acest Înger al meu Căci nimeni nu ştim de e adevărat Că şi dorim dorul diez ce-l iubim Mângâiere pe ochii încercănaţi Obosiţi şi îndureraţi ai umanităţii Caut să fac sufletul meu sfărâmat Readunat în mii de pagini albe-oranj. Mamă, de când te-ai căsătorit şi până ai murit ai fost pusă pe cruce de toţi cei pe care lumea îi numea familia ta în frunte cu soţul tău profesorul şi după brainwash-ul ce a durat doi ani şcolari de la camera de internat şi eu ca un om îndobitocit de suferinţă şi eu... După ce viitorul doctor şi ceilalţi colegi de cameră m-or dereglat bine, mi-or dereglat sufletul, ani de zile am suferit pentru că sunt privit până azi în oraşul meu ca o oaie neagră, - de cei pe care D-zeu îi numeşte oamenii lui Belial trebuie s-o spun - până când de un timp am început încet încet să înţeleg că e adevărat am o faimă proastă

62

în faţa lumii, dar la fel are şi lumea cu toţi batjocoritorii ei în faţa universului şi de fapt lumea e atât de penală încât nu vreau să mai am nimic de-a face cu ea. Carl Gustav Jung spunea că dacă oamenii, orice oameni, ar fi cu adevărat treziţi spre conştient nu ar mai întemeia familii şi nu ar mai face copii. Nu zic că sunt breaz, dar cam aşa sunt eu. Mai demult spuneam că eu sunt omul care a făcut grevă o viaţă în faţa balconului vieţii. Deja sunt retras din mizeria care se numeşte lume dar vreau să mă retrag cu mult mai mult deşi asta nu înseamnă că-mi voi părăsi oraşul, nu ştiu dacă gestul meu e unul tradiţional precum cele alor lui Augustin şi Terezei din Lisieux, însă este o retragere creştină deşi cred că vreau să mă apropii mai mult de Ebenezer Scroge înainte de moarte decât de un monah. Christos să fie de ajutor. Mamă, când te voi vedea iarăşi îţi voi spune că Felix a văzut cum cărările lumii erau rele. Şi Felix a trecut Neghevul. Deşi filosofia îmi spune lucrurile pe care le-am scris deja cred că totuşi trebuie că mă voi căsători cândva pentru a avea copii care să fie nepoţeii tăi, Mămico – nu se poate altfel - şi sper cu toată inima să-ţi semene cât mai mult. Eu sunt un Johnny Cash cuprins de remuşcări şi tu eşti icoana mea, Mamă, pe care plâng tardiv, aproape – dar tu m-ai iertat şi tu mă vei aştepta până la sfârşit şi vei ieşi să mă cauţi ca atunci pe când veam opt ani şi mă rătăceam seara târziu la adunat de scoici pe ţărmul pustiu pe care nu mai mergeau decât grănicerii. Mamă, târziu după ce totul se terminase Jim Hawkins şi-l amintea pe Căpitanul Flint spunând: „-Condores! Condores!”, eu îmi amintesc alte lucruri spuse de alte persoane din minunata noastră familie regăţeană. Am avut o copilărie îngrozitoare şi am o viaţă îngrozitoare, şi de prea multe ori chiar şi eu am fost groaznic şi am păcate pe care nu le pot mărturisi; nu sunt ca Dostoievski sau Lev Nicolaevici, sunt doar un amărât, oi fi eu scriitor, dar sunt un amărăştean. Sunt ca un vraci care poate arăta spre rană dar nu e în stare să stoarcă tot puroiul şi să cureţe astfel toată rana. Îmi amintesc cum mâncam ghearele de găină din supă în anii '80 când era mâncarea pe cartelă şi îmi plăceau foarte mult; acum nu cred că aş mai putea să le mănânc dar dumneata spuneai că de ce, că sunt bune. Sufletul dumitale e atât de bun că ai primit şi răul nostru privindu-l ca bun, atât de bună eşti. Acum când mă privesc pe mine în ecranul stins de notebook te văd pe dumneata, Mamă. Tragediile fără limită trezesc compasiune fără limită, tragediile cât mai reale trezesc o compasiune cât mai reală, singurătatea mea a devenit o singurătate cosmică. Tot adevărul nu va putea niciodată fi spus decât poate preotului la spovadă. Nu pot spune tot ce-mi amintesc, şi nu-mi pot aminti tot ce iubesc. Mamă, încă nu am reuşit să scap – ştii la ce mă refer -, dar dacă o să ajung vreodată bogat ca Johnny Cash sau o să am vreodată bani, o să scap, trebuie să scap pentru că nu e adevărat că speranţa moare ultima, speranţa ca şi iubirea sau credinţa e veşnică. Vreţi să vă spun adevărul? Nici oamenii pe care oamenii îi numesc sfinţi nici călugării nu sunt sfinţi; Mama mea a fost sfântă şi deşi eu nu sunt viaţa plină de privaţiuni şi suferinţă pe care o trăiesc e sfântă pentru că e viaţa ei. Şi cum mă gândesc cu mintea de pe urmă şi viaţa asta de chin şi lipsuri e bună atât timp cât Domnul îmi dă cuvânt ca să nu scriu degeaba. Cineva mi-a spus că s-a rugat pentru viaţă pe genunchi două ore pe zi până îl dureau genunchii şi Domnul i-a răspuns după doi ani. Cred că azi 12 ianuarie 2012 e timpul ca şi eu să încep să mă rog pentru ceva asemănător. Mamă de când ai plecat dumneata am rămas cam singur şi cu cât privesc mai mult în mine şi cu cât îmi citesc puţinele file de manuscris arab al propriei vieţi cu atât constat că ceea ce oamenii numesc viaţa mea este o tragedie în toată regula cu început, cuprins şi încheiere, o tragedie ca toate tragediile lipsind din ea doar elementul compoziţional al damnării, agonia şi mântuirea întrepătrându-se precum cea mai profundă penumbră şi şi cea mai curată lumina într-un portret rembrandtian; cred că şi numai după asta pot cunoaşte că sufăr. Sufăr azi, pentru că am suferit ieri, iar ieri am suferit pentru că am suferit tot timpul – de aceea mă cheamă Felix. Dacă mi-aş întâlni viaţa într-o carte aş închide cartea şi suferinţa sar îndepărta de la mine, însă nu mă pot închide pe mine însumi şi să mă pun în raftul bibliotecii până la sfârşitul timpului. În rest până acum sunt un gândac pus de Dumnezeu întrun insectar fixat cu un ac ce îi trece prin cap. Ca şi Borges orbul, sunt nimeni, dar Borges nu

63

s-a rugat. Dacă ai nevoie de un sfânt care să te vindece fii tu sfântul acela şi doboară-l pe Christos din cer ca altă dată Iacov şi adu-l pe pământ să vină să te vindece. Doar când mă rog nebunia sfântă a creştinismului îmi dă speranţă, pe care n-aş putea obţine-o altfel. Uite o poveste. Mămico, azi am făcut nişte spaghetti, - a doua tură, la ora doişpe noaptea, după reţeta ta amestecată cu a lui Clemenza - care efectiv te duc în altă dimensiune, în timp ce mâncam simţeam că doar dacă mi-aş lărgi ochii mai mari aş putea vedea dincolo de culorile accesibile omului. Astăzi te-aş fi uimit cu gătitul meu, Mamă. Italienii au restaurantele şi familiile, englezii maşinile şi vapoarele, americanii afacerile iar noi românii avem agricultura, pământul – în plan uman cât şi cultural. Suntem un popor de ţărani ca şi armenii, de agricultori după cum spunea William Saroyan şi ne va fi cu mult mai bine atât material cât şi sufleteşte atunci când vom înţelege aceasta, iar în privinţa aceasta un adevărat deschizător de drumuri ai fost dumneata, Mămico, un intelectual adevărat legată cu adevărat de pământul în care s-a născut, o profesoară care a lucrat pământul cum nimeni nu l-a mai lucrat pe pământ. Pământul acesta al nostru, mama noastră, ne poate hrăni dar nu i-o cerem. Mamă, natura va dispărea dar va putea fi făcut în aşa fel încât să apară din nou. Credinţa mea a luat fiinţă din privirea Anei şi îmi amintesc când eram copil mic cum dormeai dumneata dupămasa sau seara cu o mână peste ochi fiindcă în cameră becul era aprins. Dumnezeu te-a luat ca să nu mai suferi, să nu mai trăieşti în stres şi nici să te mai chinui cu toate medicamentele acelea şi pentru că acum dumneata eşti mai vie decât şi-ar putea imagina oricine dintre nenorociţii de noi de aici de jos, eşti mai vie decât am putea vredată fi noi. Până te voi vedea din nou şi îmi vei vorbi voi asculta tăcerea ta. În tăcere se află atâta frumuseţe, ceea ce n-a înţeles nici un regizor de film până acum, nici măcar Hollywood-ul, pentru că astăzi de la domnul Søren încoace orice suflet de om e existenţialist fiindcă rugăciunea nu e decât germinarea acestei grăunţe care este mintea pentru a se ajunge la suflet. Christos e acolo dincolo de tavan, spirit nevăzut de carne, de noi după cum noi suntem dincoace străvezii în faţa privirilor voastre de aur topit ca nişte frunze de mesteacăn luminând ca nişte leduri cu lumină verde în strălucirile Lunii. Pentru mine cel mai sfânt înger din cer eşti dumneata, Mamă. Mamă, vreau să te îmbrăţişez şi nu pot îmbrăţişa decât vidul acesta care e universul în care sunt singur şi în care vii nu mai sunt decât rănile agonisite sau poate doar adunate – nu ştiu. La noi în familie nimeni nu te-a iubit afară de mine, Mamă, şi şi iubirea mea a fost o iubire distrusă a unui om distrus de şcolar de trei oameni animaţi de un număr incert de demoni. Viaţa mea e o gravură în alb-negru, cu cea mai puternică lumină şi cel mai deznădăjduit întuneric, cu cea mai puternică lumină totuşi. Mamă, ar putea înţelege câtă suferinţă ne-a trecut prin inimi numai cine ar şti cum îţi ţineai dumneata buzele umilită în fiecare zi de stat acasă şi cum văd că mi le ţin şi eu acum deznădăjduit când dumneata nu mai eşti cu noi, prins în orice ar fi în ce sunt prins; pe de altă parte, Mămico, e adevărat şi că sunt prea sensibil dar e tot atât de adevărat că am trăit în stres literal dinainte să mă nasc. Mamă, încă de copil am învăţat singur şi cred că şi dumneata te-ai prins totuşi destul de repede după ce te-ai căsătorit că pe pământ există oameni răi care totuşi cu familiile lor se poartă bine şi există, există, oameni buni care cu familiile lor se poartă rău probabil că în fiecare zi şi de multe ori probabil că încă din copilărie am regretat că sunt copil de profesor de carieră şi nu de ţigan ciorditor sau de bişniţar valutist în trening. Bătrânul Augustin n-a avut dreptate totuşi; există un lucru mai înalt decât D-zeu şi pe care chiar D-zeu însuşi îl priveşte ca fiind mai înalt decât el, iar acela este iubirea lui D-zeu de aia pe pământul acesta până astăzi fiecare om are dreptul uman la iubire; dumneata ai fost şi eşti dreptul meu la iubire, Mamă. Dacă te-ar fi întâlnit Fericitul, te-ar fi numit Monica, fiindcă dumneata eşti ca mama lui, până şi Confesiunile dumneata le-ai citit prima cu gândul la mine, iar abia apoi eu. Scriu aceste 7 pagini ca săptămâna unei iubiri care ca orice săptămână şi orice iubire poate umple atât timpul cât şi eternitatea; o scriu pentru că din punct de vedere filozofic sper platonician şi în adevăr o dată şi filosofic încă de două ori monoteist ca dacă voi desena umbra ei în cer să existe ideea caligrafiată pe cele şapte sute de petale ale unei flori nedescoperite, ca dacă lucrul

64

acestei cărţi va exista în lume atunci conţinutul acestei cărţi se va afla şi în biblioteca Împărăţiei Cerurilor şi cuvintele mele vor ajunge la tine şi tu Mamă o vei putea citi. Ştiu că nu voi putea spune tot în doar 7 de pagini dar sper ca iubirea pe care tu nu ai părăsit-o şi al căreia eu sunt ucenic să le umple după cum cerul a fost umplut cu lacrimi de lumină la primul cuvânt plânse parcă din veşnicie în veşnicie din ochii unui zeu, din ochii unui om. Când voi ajunge curând la dumneata Mamă îţi voi spune: Mamă noi trei suntem trei păsări care se joacă în cer.

Cu câţiva ani în urmă, prin anii '00 un fost coleg de serviciu de la şcoala de la Sântămărie Orlea te-a băgat într-o carte împreună cu doamna Vetuţa şi cu tanti Mioara sau doamna Iacoboni, doar pentru că a vrut să le-o plătească foştilor colegi de serviciu pentru propria autoizolare. Pe dumneata te-a făcut profesoară de educaţie fizică şi nu mai ştiu ce, desen sau poate muzică. Doamna Vetuţa era directoare, şi voi trei aveaţi un grup. Te-ai necăjit puţin când a apărut cartea şi mi-ai spus să te răzbun când o să-mi scriu eu cărţile, ori măcar să spun adevărul, cine ştie poate o să te răzbun adică o să spun adevărul cândva dar nu e vremea acum. Oricum n-a fost prea frumos din partea lui numai pentru că era el un exponent mult prea înstrăinat în propria modernitate ca într-un suc propriu al noului realism să se pună aşa contra tuturor la serviciu acolo la şcoală şi să nu-i ierte decât pe beţivi, bineînţeles bărbaţi. Un lucru pe care mi-l spuneai era să scriu în felul lui Mark Twain, să nu-i las pe amărâţi în pace, dar eu nu ştiu, îmi place să scriu parabole nu rechizitorii. Te-o necăjit scriitorul ăla, atâta i-a fost toată compasiunea, cred că o să scriu un fax prin care o să-l propun pentru Nobel, ştiu că în secret asta şi-a dorit toată viaţa. Oricum este interesantă deosebirea între mentalităţi, Şalom Alehem a scris pentru oamenii de pe nişte uliţe evreieşit pe când eu de exemplu scriu pentru un pământ – nu ştiu de ce -, un pământ al meu care nici măcar nu e al României ci această obscură Vallys Hatzak cu Retezat cu tot, dacă aş putea, Mamă, aş face din cărţile mele nişte munţi pe care să-i adaug stâncilor şi jnepenilor muntelui meu. Cât despre mine pentru prima dată în mult timp acum când închid ochii înainte de a adormi văd Haţegul oraşul acesta numai bun pentru un Miroiu ca mine şi ca Emil profesorul care predă într-un sat şi stă într-o viitoare suburbie; îl văd de parcă m-aş uita la o carte poştală, cu podul cu liceul şi cu porumbeii care fac ture între acoperişul Sălii Mari şi râu; e frumos pentru că e cea mai mică păpuşică din matrioşcă, e punctul ultim al urbanismului, cel mai mic fel de oraş. În Haţeg pot locui foarte bine cei care vor să părăsească lumea civilizată însă n-au curaj să meargă să stea la mănăstire. În plus, ocările localnicilor şi oamenilor de rău şi de bine sunt foarte atente cu moravurile şi viaţa oricui. Însă ţie ţi-ar fi plăcut Butoiaşul vrăjit al lui Malamud, de fapt cred că ai şi citit, ţiar fi plăcut-o în întregime, deşi ca şi mine şi dumneata eşti o pietricică din această ţărână care suntem noi toţi oamenii care au răsărit şi s-au prăbuşit în pământ aici unul după altul ca inelele în lemnul arborilor de deasupra Streiului nostru, Streium Nostrum. după atâtea cărţi îmi simt sufletul atât de real încât simt că aş putea ieşi din mine fără să mă mai întorc niciodată şi când să mă întorc trupul meu să altceva ori poate un stei din munte adus până-n vale de frunţile zimbrilor, dar chiar şi pe pământul acesta al nostru suntem doar chiriaşi şi chiar şi Retezatul deşi a rămas acelaşi a avut mai multe nume de-a lungul timpului chiar dacă să zicem legendele oamenilor de ştiinţă au dreptate măcar în privinţa asta şi au existat oameni să vadă cum a fost retezat muntele de gheţarul tăios ca un fulger. Şi eu i-am spus îngerului în cuvinte de tuş: -Sunt un cărăbuş cu spinarea spartă Încercând să se agaţe de o rază de lumină.

Sufletul meu e un copil înlăcrimat Zâmbind. Cred în tine. Cred în mesteacănul de lumină, crescut pe mormântul în care aş vrea să intru şi eu, dacă s-ar putea. Am văzut o fotografie cu un trandafir, un trandafir anume. Este frumos, tulburător. Petalele sunt răsfrânte ca nişte ghimpi, ca niste spini. O arhitectură a ghimpilor realizată în petale Nişte petale curbate, tăioase. Dacă încerci să-i săruţi petalele îţi tai buzele. Unii oameni sunt aşa, iar cei care aleg să-i iubească sunt eroii acestei mâini de oameni de pe pământ. Stelele sunt picături de lacrimi Lumina universului e făcută din lacrimi De cer răzbunat Universul e o furtună de vară Stelele sunt picături de lacrimi Lumina universului e făcută din lacrimi Lacrimile şi ele sunt făcute

65

din lumină Universul e o furtună de lacrimi. Acum cerul e o icoană, cu chipul tău deasupra pietrelor de pe pământ. Cred în tine, mamă şi fericirea care mi-a mai rămas e că totuşi un picuţ seamăn cu tine, mamă. Noi te-am distrus, înţeleg asta scriindu-ţi sufletul precum Norman Maclean scriind saga fratelui său, am spus într-adevăr noi, dar de acum încolo am să vorbesc doar despre păcatele mele. Am spus adevărul ca istoric nu ca fiu & celelalte – atât cât poate fi spus - şi dacă va fi să sufăr, voi suferi. Ai făcut diabetul pe bază de stres nu de la post şi rugăciune, şi apoi stresul continuu în care te-a ţinut familia ta te-a dat gata. Îmi pare atât de rău, Mamă. Mamă, am visat că am urcat foarte uşor pe un munte pe care era o mănăstire, care în acelaşi timp era o cetate şi în acelaşi timp era cerul. Avea poarta deschisă larg, iar deasupra porţii era o cruce. Eu urcam dar parcă nu eu urcam ci altceva mă urca, şi în vreme ce urcam mă întrebam dacă voi prinde poarta deschisă pentru că ştiam că în curând se va închide. Mă uitam tot în sus vertical şi nu vedeam decât cerul şi am trecut pe sub poartă văzând-o şi văzând crucea argintie din mijlocul porţii când am intrat trecând pe deasupra capului meu şi atunci am ştiut că am intrat şi că toate grijile mele s-au sfârşit. Este încă prea târziu? Desculţi prin cioburi am mers amândoi în fiecare zi a vieţii noastre până la ultima ce ne-a fost pusă în palmă ca o monedă ori o floare cum scria poetul Nickel, pace peste el. Şi de multe ori am apăsat şi eu pe sufletul tău. Dacă vrei să deschizi uşa cerului trebuie să le deschizi pe toate celelalte – am visat cuvintele astea - şi acum parcă visez filmul Titanic în fiecare noapte aproape. Titanicul, filmul, a fost făcut în anul 1997, pentru mine un an de lacrimi şi de sânge în acea misterioasă clădire antebelică de lângă un oarecare liceu din oraşul Deva, de aceea când mă uit la Titanic îmi aud după cum domnul Eminescu auzea cum creşte iarba eu îmi aud lacrimile de atunci căzând. Rugăciunile sunt auzite însă probabil că nimeni nu crede cu adevărat lucrul acesta, iar eu am nevoie ca un profet să-mi ia capul în palme; îmi iei Mamă fruntea în palmele tale? Dumneata eşti, acum, mult mai mult decât orice profet. Dar în anii de singurătate şi suferinţă cea mai mare suferinţă era lipsa de Duh, Sfântul Duh despre care vorbeau mai târziu văzătorii mănăstirilor, dacă suferinţa asta n-ar fi fost, restul suferinţelor sar fi risipit ca gheaţa ţinută în palmă pe când eram mărturisitor şi copil. După o adolescenţă de deznădejde trăită la un loc cu trei colegi ca trei demoni dostoievskieni, nouăzecişti sau biblici, insistenţele dumitale ca ale femeii cananence m-au făcut credincios a doua oară putând să trăiesc iar şi să-mi mărturisesc iar credinţa, să le spun prietenilor care cu nările îmbibate în cocaină încă mai caută valorile umanităţii că Dumnezeu a spus că celui ce cere i se dă, cel ce caută găseşte şi celui ce bate i se deschide. La mănăstire e frumos dar ca să mergi să stai acolo e nevoie de nişte bani că nu te poţi duce cum spune românul cu mâna goală, de aceea mă gândesc să-mi fac o mănăstire homemade. Ce-am observat e că pacea, din mănăstire, se obţine din pietate, tăcere şi rugăciune. Eu sunt dependent de calculator, e adevărat lucrul acesta. Sunt destule greutăţi pe lângă tragedia prin care trec dar doar dacă ai fi lângă mine ar trece totul, mi-ai lua totul cu mâna ca-n copilărie. Mamă, dumneata dacă ai mai fi aici jos mai săruta. În adolescenţă a fst cu totul altfel. În vacanţe stăteam până la 4 şi jumătate dimineaţa de prindeam şi reluarea la Nano, iar apoi ieşeam să merg noaptea pe stradă ca Emil Cioran tânăr la Sibiu până se lumina de zi şi oraşul şi roata dealurilor împădurite din jur se umpleau de ceaţă; băieţii ăia mă distruseseră, îmi năruiseră şi demolaseră sufletul cu totul. Diavolul există, nu e doar o legendă, iar eu după doi ani de stat cu băieţii ăia ajunsesem de stăteam treaz în fiecare noapte când eram acasă să citesc, să mă uit la reluări şi să ies singur pe stradă să văd cum e noaptea-n America. Greşeala a fost că am plecat la Deva la 14 ani şi m-am înepărtat de dumneata, de sufletul meu. Aşa era pe atunci. Şi deasupra mea şi-a nopţii, spunea magică povestea, Luna e o prinţesă măiastră cu un obraz de safir negru Şi cu celălalt de chihlimbar incandescent privirea îi susură prin părul împodobit de dimante ca frunzele de mesteacăn oglindind stelele în început de noapte Luna e o prinţesă cum nu sunt fetele din lumea aceasta Dar e o femeie tristă ea cum trist e cerul de când e lumea De aceea nu poate avea ca prieten decât un suflet trist Ca mine frate sau ca tine omule ca tine suflete. Mă uit la

66

un film de zeci de ori şi pun un cântec pe repeat o noapte întreagă. Să încerc să fac din una dintre cele două camere în care trăiesc un loc fără calculator, un loc al tăcerii şi să încerc să mă rog în locul acela şi mai ales să stau în locul acela precum Alexander Selkirk. Noaptea stă înaintea mea Şi îmi vorbeşte Îmi zâmbeşte şi-mi spune cuvinte Dar nu le înţeleg Noaptea îmi spune cuvinte Îmi vorbeşte despre zi Dar nu o înţeleg Îmi spune că se va transforma în zi.

Pentru mine cel mai scurt drum către credinţă e să mă gândesc la dumneata, Mamă. Parabola şarpelui. Cu ani în urmă am fost la văzător. Mama mea a văzut întins în patul meu de adolescent un şarpe mare şi negru, imanent în fiinţa mea, umplându-mi fiinţa de rău şi demonism. Am fost la văzător. Văzătorul era mama mea. Azi noapte am fost la văzător. Am văzut un om pe care era încolăcit un şarpe uriaş gri iar omul acela dormea cu capul său pe capul mare al şarpelui. Pentru că sunt scriitor în vis am făcut o parabolă cu un om care lasă un şarpe uriaş să se încolăcească în jurul trupului său până la gât. Apoi după un timp şarpele începe să strângă. Am fost la văzător. Văzătorul eram eu. Am să merg la mănăstire, pentru că acolo îţi plăcea dumitale, dar am să încerc să fac din casa mea o mănăstire; am reuşit multe lucruri în viaţa mea – bune şi rele – cred că secretul meu o să mă ajute să reuşesc şi în acesta.

Aici, în satele acestea, noi suntem oameni de pe vremea Romei Antice. Chillout 2004. Artă poetică. Stiu că trebuie să existe Femei cu fruntea împodobită de miracol Ne căutăm trecutul în ultimele gânduri Poezia ne este dăruită precum anafura Barzii mint spunând adevărul Frunţi îngreunate de feeling Meditaţie urmând legile improvizaţiei Turnuri de fildeş transformate în cochilii ale târârii în primăvara sfărâmată Lumina invadându-ne precum un cântec Nevăzute clape se risipesc sub flăcările vântului Versuri despre săruturi în parc Si despre singurătatea poetului. Artă. Ne înveşmântează toamna în Încremenit galben Mecanic vom păşi în urma Cortegiilor funerare Privindu-ne unii pe alţii Cu ochi estompaţi Înconjuraţi de lumini cosmice Ne aşezăm roată precum un Cromleh Păstrând dispariţia în mijloc Moartea ne dă târcoale Privindu-ne în ochi precum un cocoş cântând Propria mizerie îmi mângâie fruntea singură Voi împodobi bradul cu priviri inoxidabile Gândindu-mă la eternitate Doar oamenii mor La bătrâneţe îmi voi lua un ucenic Şi îl voi învăţa să plângă. Elegie. Aripi albe pâlpâie în filamente electrice Cuvintele îmi plâng acompaniate de tragic flamenco O jale de moarte seaude prin galbene frunze Emoţii diluviale ne umplu ochii cu cenuşă La amiază lumina se zbate asemeni unei păsări în sârmă ghimpată şi râs. Erato plângi pentru târârea în moarte Cântă şi jeleşte fiică a lui Zeus Te tânguie şi las-o pe Polymnia să Vindece. Implacabil Thanatos ce răsfiri deznădăjduit bocet La toţi ne sfâşii visul de pe frunte O muritor Thanatos Te plâng. Hai să urcăm în munţii din Jamaica Dumnezeule Scoate-mă dintre pietrele tăcute ce îmi acoperă mormântul Învie-mă Nu vreau în pământ Nu vreau în pământ. Paian.

Wordsworth,tu, Holderlin,unde sunteţi Mocani romantici, bătrâne Caspar? Ah, în văzduh purces-ai drum nordic. Liniştea disperării. Ascultă liniştea cărţilor zgâriindu-şi Încârligatele rânduri unele de altele Precum mecanismul greierilor Cu toate astea nu e noapte Iar tăcerea neînţeles roade În piepturile noastre. Sunt acum cu Emi – această fântână adâncă în care secretele se pierd în nisip limpezit de rugăciuni asemeni monedelor aruncate de pelerini - la Ponor, am venit la Ponor pentru prima oară şi sunt uimit cât e de frumos pe aici, cu plopii tulburaţi de lumină; aici ai învăţat dumneata să vorbeşti, Mamă, din pământul acesta ai răsărit ca un trandafir fără spini, cu petalele mirosind a mir, iar acum trandafirul care eşti cules de mâna lui Dumnezeu şi dus în cer oglindeşte ceea ce e curat dincolo de orice limită. Acolo şi dumneata ca întregul cer te-ai transformat într-o epifanie, dar eu singur aici jos nu pot decât să plâng pentru că Mama mea nu mai e aproape de mine. Acum după ce ai plecat sunt ca puiul acela de urs din extremul nord al Americii care priveşte pe cerul strălucind de stele îngheţate ca nişte lacrimi şi vede în cer chipul mamei sale, - nu ştiu de unde am imaginea asta, sunt ca ursul sau puiul de lup sau de cerb căruia cerul a început să i se arate. Acum cerul îmi vorbeşte, Mamă, şi ceea ce îmi spune eşti tu, tu eşti cuvintele cerului. Am avut un vis romantic, jungian şi ebraic. Eram copil şi mă rătăcisem de voi, în Retezat, în munte. Eram chiar pe vârful, rupt,

67

al piramidei triunghiulare, a Vârfului Retezat. La munte cerul e aproape aşa că mă puteam întinde să-l ajung cu mâna. Jos era întuneric aşa că am luat o stea din cer să stau la luminiţa ei şi să nu-mi fie frică, apoi îmi trecu prin gând să fac pazăluri din stele cum făceam la bloc desene pe asfalt. Cel mai frumos pazăl a fost făcut după o fotografie de-a dumitale pe care o ţineam în buzunarul cămăşii portocalii de şoim al patriei, pe care după ce i-am legat noduri la capăt ca să nu curgă firele l-am fixat pe jumătatea noastră de cer. Apoi dimineaţa când a răsărit Soarele, stelele uitate pe pământ sau sparte s-au topit şi aşa au apărut tăurile din Retezat cu apă limpede ca lacrimile sau apa sfinţită de prin catedrale. Şi de atunci ori de câte ori mă uit noaptea pe cer împreună cu D-zeu ca Avraam văd chipul dumitale, Mamă, mai strălucitor decât un lac glaciar de lacrimi îngheţate dimineaţa, îl văd lângă cel al Fecioarei Maria, Prietena ta. Mi-e dor ca pinguinului lui Gellu Naum. Trebuie să ies până la urmă din şuvoiul secolelor şi al vieţii ca să intru în şuvoiul eternităţii şi al necunoscutului. Mamă, te iubesc de când ai spus: "-Eu vreau copilul meu!" Te iubesc pentru că de atunci exist, de atunci a început sufletul meu să se adune din nimic ca o stea din cer pierdută printre milarde de stele.

Ar trebui ca D-zeu să fie un Galilei care să aibă curajul să mă găsească, pentru că eu l-am găsit pe el şi vreau să te găsesc iar şi pe dumneata, Mamă şi dacă în cer trebuie să merg acolo voi merge. Îmi pare rău că vinovăţia mea ca orice vinovăţie nu poate fi întoarsă; poate fi iertată şi este iertată şi va fi dar nu poate fi întoarsă, răul făcut rămâne, îmi rămâne dacă nu în suflet în privire şi şi chiar când oamenii se vor schimba pentru că toţi oamenii se schimbă până la urmă va rămâne ca o umbră de ciorchini de nenumărate boabe de lacrimi în privirea mea în care, neobişnuit şi pentru mine, a fost acea lumină din Tudor Muşatescu lumina care pătrunde până la capătul sufletului nostru doar cu lumină fără flacără. Dumneata spuneai din copilăria mea că bunica Ana Băltean dacă ar fi trăit m-ar fi iubit, mămico, îmi eşti atât de aproape ca o stea de pe cer. Aşa simt că filmul Titanic l-am primit de la tine, Mamă, Mama mea cea necăjită şi fericită, dumneata m-ai învăţat Mamă că scriitorul trebuie să-şi sfâşie sufletul ca vulturul pentru a potoli setea lumii cu sângele său, ca Tolstoi. Mamă, cu mine, şi nu doar cu mine, tu ai fost doamna Alving aşa cum viaţa ta a fost cum urcă Luna pe cer deasupra Haţegului iar acum dumneata eşti Luna de pe cer cu privirea ei de bunătate. Să-ţi spun o poveste. A fost odată ca niciodată o păstoriţă care mergea cu turma părinţilor săi. În fiecare zi pleca pe câmp dis-de-dimineaţă şi se întorcea seara cu oile alergând şi behăind în urma sa. Pe atunci, soarele încă nu era pe cer, nici Luna, iar lumina zilei era lumina născută din cuvântul lui Dumnezeu la începuturi. Lumina era peste tot aceeaşi şi nu avea sursă, dispărând în timpul nopţii şi apărând iarăşi din nimic a doua zi dimineaţa. Ciobăniţa era o fată sărmană intr-un sat umil într-un pământ sărac. Pe lângă cele câteva oi ale părinţilor săi începu să pască şi oile sătenilor, având acum în grijă o turmă de sute de oi de nu o mai putea număra.

Anotimpurile treceau în timp ce păstoriţa stătea cu oile în câmp, sprijinindu-se în toiag şi privind pământul, în ale carui bălţi se reflectau norii şi albastrul cerului. Câmpul era acoperit de linişte ca de ploaie, măruntă şi deasă, doar behăitul oilor auzindu-se, laolaltă cu hârsâitul dinţilor în iarbă şi trifoi. Câinele mai alerga şi lătra când câte un miel se depărta prea tare de turmă, fugărindu-l înapoi. Pământul era negru şi acoperit de ierburi, între care se înălţau tulpini de păpădie ale căror mingi albe acoperite cu stropi de apă străluceau ca nişte pietre de diamant. Iar când erau în floare păpădiile parcă erau din aur. În satul lor pietre colorate nu erau decât pe coperta de argint a Evanghleliei din bisericuţa de lângă râu, iar de aur era doar crucifixul care stătea pe altar. Deseori, când mergea la biserică, păstoriţa se întreba dacă şi ferestrele atât de împodobite ale bisericii erau tot din safire aduse din pământuri îndepărtate peste mări agitate ale căror valuri se înalţă cât un bordei şi ale căror apă nu se poate bea.

Stând în câmp înconjurată de oi se gândea uneori la diferite cuvinte din Scriptură citite cu voce tare de preot în bisericuţa cu ziduri uriaşe şi ferestre ascuţite, incandescente şi străpunse de străluciri. „ Căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” Privind cerul reflectat în bălţile lăsate de furtunile tocmai trecute sau de ploile melodioase ale verilor calme, încerca cu mintea

68

ei tânără să pătrundă înţelesul cuvintelor sacre: „ Căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” În vremea aceea când pe cer nu erau soarele şi luna, iar lumina nu avea sursă şi strălucea uneori nu din cer, ci chiar din inima oamenilor, pe vremea aceea Dumnezeu era mult mai aproape decât azi. De multe ori Dumnezeu călcă pe câmpul cu păpădii şi ascultă behăielile oilor, privi câinele care căuta soboli în pământ şi o privi pe păstoriţă tăcând în mijlocul florilor. Erau momente extraordinare când aerul se umplea de flăcări, iar pe multele lacuri din acel ţinut pescarii începeau cu mirare să umble, călcând pe apele liniştite. Erau momente când Dumnezeu cobora nevăzut printre copiii Săi, umplând de frumuseţe această planetă misterioasă şi tristă. Deseori cerul se acoperea de ploi marine şi ciobăniţa se adăpostea în nişte stânci uriaşe aduse de gheţuri cu multe vremuri în urmă. Stâncile erau acoperite cu desene luminoase, asemeni vitraliilor bisericii, numai că înfăţişau cerbi alergând şi evocau graba altor timpuri când chiar timpul se măsura cu reuşita la vânătoarea de boi sălbatici ori urşi. Un timp în care oamenii fugăreau animalele peste pământul pietros pentru dreptul de a avea o halcă de carne în foc atunci când se lăsa noaptea şi toţi erau veseli şi făceau popas, pregătindu-se să mânânce şi lăudându-se cu isprăvile acelei zile, imprimându-şi degetele muiate în argilă pe pereţii de stâncă. Pe timp de ploaie se ascundea între stânci de teama fulgerelor, între vitraliile acelea ce acopereau ogivele de piatră, iar oile se cuibăreau unele în altele sub marginile stâncilor, doar câinele rămânând în câmp, lătrând la norii întunecaţi de pe cer şi alergând între muşuroaiele de soboli. Într-o zi veni la tatăl ei un băiat din alt cătun să o ceară de nevastă, spunându-i că o iubeşte. Ei îi plăcu băiatul, dar vezi că pe când se întorcea în satul său, calul băiatului îşi luă zborul căci era năzdrăvan şi-l duse pe băiat în cer, de unde nemaiputându-se întoarce Cineva îl puse într-o barcă de aur cu vâsle de aur şi-i spuse să rămână acolo. Când zise „da”, Acela îl atinse şi-l transformă într-un om de piatră colorat, şi băiatul rămase acolo, plutind în barca aceea strălucitoare pe cer. Acum avea inimă de diamant, simţea mai mult şi iubea mai mult, dar totuşi nu mai iubea ca înainte, iubea cum iubesc făpturile din cer, cum iubeşte un înger. Mult se întristă păstoriţa când auzii că alesul ei se pierdu în cer, dar apoi când îl văzu plutind cu barca pe cer, se bucură, căci îşi spuse: „Poate pot să ajung la el!” Îşi luă rămas bun de la părinţi şi plecă spre asfinţit, spre locul unde îl vedea în fiecare zi pe alesul ei mergând. Oile, behâind, se ţinură după ea, iar ea tot merse, şi tot merse. În jur lumina scădea, iar ea pe măsură ce se apropia de soare, era tot mai departe de el şi înainte tot mai mult în asfinţit până când în jurul ei se făcu noapte de-a-binelea. Uitându-se în jur, văzu că oile şi câinele erau în juru-i, dar că ea nu mai e pe pâmânt, ci în cerul nopţii; apoi văzu cum din ea începe să izvorască o lumină delicată, iar oile şi câinele ei se transformă în stele.

Ciobăniţa se transformă în Luna de pe cer, iar turma în stelele care strălucesc noaptea. Dacă priveşti atent la stele vei vedea una mai la marginea turmei, mai mare şi mai diferită de celelalte; aceea e câinele care stă şi păzeşte turma de la margine, ca nici o oaie să nu se depărteze. Şi o să-ţi spun un secret; dacă eşti cu adevărat atent, o să-l auzi lătrând. Ciobăniţa ajunse în cer, dar nu ajunse la alesul ei iubit să se căsătorească , şi de atunci stă în cer luminând şi plânge uneori cu lacrimi de diamant. Dacă vei merge dis-de-dimineaţă, când se crapă de ziuă, vei vedea lacrimile păstoriţei acoperind iarba. Noaptea îşi duce oile la păşune în cer, unde turma paşte lumină şi străluceşte lângă ciobăniţa, care stă sprijinită în toiagul de păstor şi plânge lumina nopţii, căci după ce acoperă florile şi ierburile pământului, lacrimile Lunii se răspândesc prin aer, umplându-l de lumină. Mamă tu eşti întâiul meu născut iar eu parcă abia acum realizez că eu sunt întâiul tău născut. Ca şi sufletul cărţile se nasc din somn, la fel cum lumea s-a născut din eternitate, din somnul lui D-zeu. Cum spunea omul acela, neozeelandez sau ce a fost, "nici un om nu e o insulă", chiar şi simplul fapt de a deschide sau de a scrie o carte înseamnă a spune da umanităţii, umanitatea e cel mai frumos lucru din universul vizibil. Simplul fapt de a nu-i iubi pe oameni automutilează sufletul individului, o piatră nu e nimic, trebuie mii de pietre pentru a obţine un templu de care să se minuneze şi ucenicii, iar pe pământ sufletul omului trebuie să se odihnească în sufletul omului ca pe un pat

69

de prim ajutor făcut din patru mâini, la fel cum aripile se odihnesc pe aer iar apa se odihneşte în apă, în adâncuri zbuciumate în cochilii gigantice de apă, la fel cum existenţele noastre sunt somn din care nimeni nu s-a trezit niciodată în întregime, poate doar D-zeu cel care a suflat în nările de lut ale lui Adam. Mamă, aş vrea să-ţi spun ceva. Te rog, Mami, să fii cu mine acolo la noi acasă la iarnă şi dacă nu poţi veni trimite-l pe D-zeu, îl cunoşti atât de bine acum şi spune-i să vină şi să fie cu mine şi cu tatăl meu dureros de iubit acolo lângă lacuri. Şi astfel, Mamă, providenţa lui Tom Sawyer m-a salvat iarăşi - fără să fie nevoie de o mână de-a oamenilor despre care nu poţi fi sigur întotdeauna că au vreo inimă în cele din urmă în piept cine ştie pentru a câta oară, dar dumneata ştii toate acestea. Mămico, dumneata ai deschis uşa şi ai ieşit din lume, cum ar ieşi cineva din cinematograf; ai părăsit circul acesta roman de jos şi ai urcat pe trepte în catedrala gotică, dumneata trăieşti, nu eu. Timpurile când la şcoală erai în clasa vecină şi te auzeam predând se vor întoarce, sus la D-zeu vom fi iar împreună; pentru mine eternitatea va fi o copilărie twainiană, nesfârşită, Mamă. Îţi mai aminteşti Mamă cum îţi spuneam eu: Michael, Maicăl? Pentru că tu ai fi vrut să mă cheme Mihai şi pentru că dintotdeauna am ştiut că tu eşti măicuţa mea şi vreau să-ţi spun acum că pentru mine este o onoare de samurai şi un privilegiu de marchiz doar să fiu băiatul dumitale. Pentru mine tu eşti Iacov al Ierusalimului din viaţa mea. Cel mai important lucru din viaţa mea pentru mine este că sunt copilul tău. Pe ceilalţi copii din cariera dumitale profesorală i-ai iubit, pe toţi, dar eu am fost Prinţul Inimii Mamei Mele. M-ai iubit. M-ai iubit cum nici măcar oamenii nu iubesc, nici măcar oamenii nu ştiu să iubească. Doamna Alving, zenitul sufletului în viaţa de zi cu zi, aşa cum a fost vreodată sublimul, aşa cum a fost ea imprimată vreodată în hârtie şi evanescenţă, tu ai fost mamă, tu ai fost mama mea şi va veni iar o zi, poate mâine, poate poimâine când vei fi iar mama mea aşa cum ai fost întotdeauna şi dacă o să-mi ceri să-ţi dau o pupă în public o să te pup în faţa întregului univers adunat în ceruri, n-o să mai îmi fie ruşine cum îmi era la cinşpe ani. Acum târziu ziua ţinutul Haţegului e tăiat în frunze mari de aur zgâriate de vânt, iar noaptea avem stelele care sunt poate îngeri sau poate oameni, cât despre noi, noi suntem acest pământ, Mamă, după cum totodată suntem acest cer, tu te-ai preschimbat în cer, iar cerul a ales demult dinainte de întemeierea lumii să vorbească în parabole. Ce nu pot să înţeleagă toţi cunoscuţii mei preocupaţi de diferite feluri de geneză artistică, tineri ce au plecat din Haţeg cum a plecat Rembrandt la Amsterdam, e că eu care am rămas şi nu voi pleca de aici decât când voi pleca la Ierusalim este că eu aici nu am doar un orăşel. Sunt în mijlocul unui ţinut de dimensiunile Bucureştiului presărat de sătucuri nici unul ca altul, un pământ înconjurat din toate părţile de păduri ca de valuri negre de frunze şi alge, cu munţii ce fac parte din noi şi din acest pământ, o terra ce se întinde de la pădurile din apus până la biserica de jucărie de la Streisângiorgiu, în sud până la câmpul lui Neag spun bătrânii dar eu mă mulţumesc să fie doar până dincolo de Baru Mare, iar spre răsărit se întinde până picioarele ţi se împotmolesc în tina din pădurile de pe dealuri de dincolo de Strei sub cătune.

Să spun adevărul, nici un oraş din lume nu-mi poate oferi ce-mi oferă acest pământ bolovănos. Nu sunt un chinez al acestui pământ dar pot spune asemeni irlandezului din Braveheart că Ţara Haţegului e a mea. Orice e în afara acestui perimetru menţionat nu mă interesează decât în modul în care are legătură cu dumneata, Mămică. Când eram copil citeam poveşti. Când aveam 17 ani citeam cărţi. Acum citesc oameni. Toate astea pentru că şi eu sunt ce eşti dumneata Mamă. Şi Patericul tot de la dumneata am învăţat să-l citesc. Pentru mine lumea s-a sfârşit pe 20 iulie 2011. Istoria Conchistei este asemeni istoriei Asiriei iar istoria cuceririi vestului de către yankei este asemeni istoriei Turciei în Armenia. Când eram copil mai mic şi se purta tata urât cu noi dumneata Mamă îmi spuneai: -Ia învăţătură. Era un sat binecuvântat atunci sătucul morilor, era într-un loc depărtat şi de Haţăg şi de Strei; când feţele oamenilor străluceau asemeni unei icoane de aur ciocănit de meşteri şi se apropiau colindele. În pământul acesta din care am fost făcuţi este un râu care se sfărâmă clipocind printre morile oamenilor. Acolo marele râu abia purcede de la munte şi abia puţin mai are până va muri în

70

marele Strei. Câci râurile mai mici mor în râurile mai mari care mor în râurile mari care mor în mări iar mările mări mor in ocean care moare în izvoare care iară izvoarele mor în pârâiaşe şi în râuri şi tot aşa până la Judecata de Apoi. Atunci de râuri va fi poate mult mai bine decât de oameni căci Hristos cu Sfântul Petre vor judeca doar oamenii, nu vor judeca şi râurile. Este un sat mare acolo aflat chiar sub Mormântul Uriaşului care datorită râului cel cristalin asemeni unui iatagan de Toledo şi datorită morilor pe jumătate scufundate în apă îşi are numele de satul Râu de Mori. Şi era un ţăran în sat în Râu de Mori ce a fost trimis de austrieci în Bătaia cea Mare. Acolo a ajuns el prizonier în Rusia pravoslavnică cine ştie pe unde. Şi el când s-a întors la mai mulţi ani se întoarse pocăit. El a fost primul de pe-aici în pământul din care am fost făcuţi. Şi el avu o fată. Te iubesc, Mamă, abia aştept să ne vedem iar sus în cer, îţi spun ce-i spun şi Dumnezeului nostru al celor trei religii monoteiste: „...ne me quitte pas”, mai înlăcrimat decât Brel şi cu mai multă durere decât Julio pentru că a fost odată ca niciodată un sat aflat peste un râu de lacrimi care izvora din cer. Satul era tare mic si casele erau doar ca niste bordeie, trei la stânga râului şi două la dreapta. În partea stângă era şi bisericuţa, mare doar cât un bordei puţintel mai răsărit şi cu un turnuleţ cu un clopot mititel ceva mai mare ca talanga de la vaci. Pe râul de lacrimi căzute din cer creşteau nuferi mari cât un ostrov fiecare ce îmbatau aerul de miresme. Daca priveai frunzele udate de apă ale nuferilor îţi puteai vedea chipul ca într-o fotografie plutind pe apă. Fetele satului împreună cu dumneata, Mamă, veneau să spele rufele în apa curată a râului şi de pe câmp se auzeau turmele şi cuvintele oamenilor risipindu-se în văzduh; tu eşti iubirea mea, voi. Mamă, tu m-ai salvat cum a salvat-o Jack Dawson pe Rose Dawson în filmul cinematografic Titanic şi mă tot uit la filmul ăla pe care înainte nu îl puteam suporta şi de acum, măcar de-acum, mă gândesc să las capul mai în jos şi să fiu mai umil şi mai smerit; măcar atât să fac după viaţa mea care ţi-a adus atâta ruşine şi ştiu că de-acum toată viaţa o să-mi fie ruşine de mine, eu sunt Jean Valjean, şi n-aş fi crezut omeneşte chiar posibil totuşi dar imposibilul redevine realitate şi astăzi întocmai ca Holden Caulfield cu Maurice până şi taximetristul ăla cu muzica lui de vocale guturale care a crezut noaptea târziu că mă fraiereşte la bani nu s-a descurcat decât să mă moaie ca pe un borcan de miere uitat în lerul încins de nu mi-a venit nici mie să cred şi cred că şi eu şi el în taxiul acela Logan galben ne-am gândit precum personajele lui Mihail Sebastian în mod diferit la acelaşi lucru: cât de mici şi de proşti pot să fie oamenii, - toţi oamenii -, care trăim, care au trăit vreodată şi care vor trăi vreodată, noi oamenii nu suntem prea deştepţi, iar omul acela din clasa muncitoare în mod sigur a meditat asupra aceluiaşi lucru; i-am dat ultimii mei bani cu care probabil că nu va reuşi decât să-şi cumpere o bere acră şi amară pe undeva. Privind secvenţa când Kevin merge prima dată prin New Yorkul inundat de iarnă şi Crăciun mi-am putut vedea propria copilărie distrusă acum, propriul meu suflet singur acum şi năruit, visul meu scurtcircuitat. Nu mai este nimic pentru mine, copilăria mea a murit, însă privind la comoara imaginilor acestea preţioase din copilărie un alt vis se face auzit, încet ca o şoaptă, ca un semiton spunându-mi că tot ce a fost atât de frumos poate reveni la viaţă doar dacă voi reveni şi eu la viaţă, totul depinde doar de mine; când te voi întâlni iarăşi Mămică – de voi izbuti – singurătatea mea se va risipi ca parfumul unor petale zdrobite şi voi fi iar copil. Când am venit odată acasă de la internat, în liceu, şi am făcut curăţenie am aruncat eşarfa pe care am purtat-o la sfârşitul clasei a opta. Eram atât e dezamăgit de viaţă după toată tortura la care eram supus de colegii de camera de ani de zile şi voi acasă nu ştiaţi nimic bineînţeles. Atunci am spus că arunc eşarfa şi am aruncat-o. Dumneata Mămică ai spus să n-o arunc. Era plină de însemnări de la colegi şi elevi de generală sau liceu; şi dumneata mi-ai scris pe ea; mi-ai scris "Te pup/ Mma" sau "Te iubesc/ Mma" sau "Succes/ Mma." Ai scris Mma şi nu Mama ca să nu vadă ceilalţi copii şi să-mi fie ruşine că mi-a scris mama pe eşarfă. Eram doar un copil.

Mamă, de când te am pe dumneata în cer tot cerul mă iubeşte pentru că mă vede cu ochii tăi de suflet însă de acuma n-o să mai îmi lase nimeni bilete în uşă din partea ta, Mamă, poate doar Dumnezeu; tu mă îmbrăţişezi şi acum, Mamă şi toate puţinele zile câte le mai am de trăit

71

nu sunt fiecare decât treptele scării pe care trebuie să urc spre dumneata, spre casa noastră din cer. Chiar şi dacă n-aş fi primit revelaţia aş fi spus că trebuie să existe acest Dumnezeu, pentru că noi toţi care ne-am născut vreodată fie că suntem Evrei, Greci sau Eschimoşi trebuie să avem o valoare, nu suntem doar cioburi sparte de lut, trebuie ca sufletele noastre să se unească într-un râu şi oamenii nu mor mai devreme sau mai târziu oricine află asta. Am vrut cândva să scriu un fascicul de povestiri moderne cu titlul Povestiri fără morală, dar m-am oprit pentru că aşa cum ceea ce numim morală se întâlneşte în toate istoriile de la începutul istoriei, am văzut că morala e însuşi sufletul şi deşi nu vrea s-o recunoască demodata morală e însuşi omul şi am mai văzut – borgesian – că nişte asemenea povestiri nu ar fi din această lume, ci ar fi de la iblis, nişte falsuri fără valoare, pentru că morala aceasta e nostalgia după iubirea lui Dumnezeu pentru că nimic nu e ca iubirea lui Dumnezeu şi Dumnezeu trebuie să existe pentru că trebuie să avem o valoare şi Dumnezeu există pentru că fiecare om are o valoare, oricine la privit pe om îndeajuns o ştie şi dumneata Mamă eşti un erou al acestor pământuri, eşti o Ecaterină Teodoroiu care în loc de arma de soldat s-a luptat ţinând în mâinile tale care au muncit toată viaţa sufletul tău plin de iubire cum nu a mai fost altul. Dumneata eşti ce se cheamă un om bun şi acum viaţa dumitale e o partitură de Wolfgang Gottlieb Mozart, această manifestare a iubirii lui D-zeu. Îţi voi povesti una din primele mele viziuni. Aveam 10 sau 11 ani poate şi mai puţin. Eram cu Sorin, un prieten de-al meu bun din copilărie, şi familia lui cu tractorul la cartofi pentru că taică-său era tractorist. Eu stăteam la capătul ogorului iar ei se îndepărtau de lângă mine pe ogor mergând fiecare pe câte un rând şi apoi unii trecând peste bilon şi ajungând să meargă mamă şi copil pe acelai rând iar după un timp trecând pe rânduri diferite din nou. Eu le-am spus într-o imagine sabatiană că fiecare rând de cartofi e ca un rând al vieţii fiecărui om, al fiinţei lui. Şi apoi se întâmplă că Sorin cu mama sa ajung pe acelaşi rând şi apoi după un număr nedefinit de paşi se despart. Am fugit şi le-am spus şi au rămas atât de mişcaţi de gândurile mele de parcă aş fi fost Eckhart. Nu ştiu cum sunt acum dar când am fost copil am fost un copil neobişnuit, copilul al doi părinţi neobişnuiţi şi probabil de aceea nu m-am căsătorit până acum, pentru că nu am găsit acea fată neobişnuită, acea fată care să mă ceară ea pe mine şi să insiste până o cred că ştie ce e iubirea, pentru că eu nu ştiu ca în povestea aceea cu pelerinajul unui pescar, undeva mai departe pe Strei. A fost odată ca niciodată un pescar care pleca pe râu să prindă peşte. El era un om sărac a cărui barcă era plină de găuri astupate cu bucăţi de scândură. Nu-şi putea permite să-şi trimită copiii la şcoală, astfel că aceştia erau slugi pe la familile bogate din sat. Soţia lui lucra toată ziua la făcutul plaselor de pescuit pe care le vindeau în târguri în sate de pe cele două maluri ale apei.

Era greu cu pescuitul, mai ales iarna. Peştii erau tot mai puţini şi pescarul muncea din greu pentru ca seara să aibă nişte peşti în tolbă. Într-una din zilele lui Ghenar, omul acesta pleacă iarăşi cu barca pe apă. Plecă el şi vâsli mult pe apa repede a râului şi tot vâsli el şi vâsli până ajunse la nişte ape care deveneau tot mai liniştite. Cerul deasupra lui se întuneca şi, până să prindă ele de veste începură să strălucească stelele. Stătu pescarul toată noaptea în barcă pe apă şi cerca să prindă măcar un peşte, dar nu prinse nimic. Năvodul era aruncat în unda râului, dar în el nu se zbătea nici un peşte, iar omul tot adormea cu fruntea pe vâslă. Trezindu-se şi luptându-se să nu adoarmă iarăşi vedea stelele deasupra sa care străluceau nemaivăzut cum probabil strălucesc doar lacrimile în ochi de mama, iar văzduhul umbrit de deasupra apei întunecate avea ceva în el ce îi era greu să numească. Linişte... Sfinţenie, îsi spuse pescarul frecându-se la ochi după ce adormi şi se trezi a treia oară. Sfinţenie. Când noaptea începu să se risipească asemeni unor ceţuri şi cerul începu să se înroşească pescarul văzu că barca lui se afla pe partea laterală a unei catedrale ce ieşea drept din apă. Era un lucru nemaivăzut. Dacă îşi băga mâna în apă sub zidurile uriaşei biserici de piatră vedea că nu are fundaţie. Stătea pe nimic. Zidurile sale porneau drept de pe suprafaţa apei. Nu-i venea să-şi creadă ochilor. Privea zidurile împodobite cu grupuri sculpurale ce ilustrau Sfânta Scriptură şi cu statui ale martirilor. Turnuri înalte se înălţau deasupra şi catedrala avea contraforti asemeni unor

72

picioare de insectă prin arcule cărora trecea pescarul cu barca. Dând încet din vâsle ajunse la intrarea din faţă a domului unde se aflau trei uşi arcuite dintre care cea din dreapta era deschisă. Sus, deasupra, se ridicau două turnuri de înălţimi ciclopice. Pescarul scoase o vâsla din strapazan şi o aruncă în barcă şi apoi după ce o scoase şi pe cealaltă se puse în genunchi în mujlocul bărcii şi intră pe poarta deschisă dând cu vâsla când într-o parte a bărcii, când în alta. Înăuntru lumina intră difuză prin vitrali trecând pe lângă farfuria de marmură unde se pune apă sfinţită văzu că înăuntru se afla apă proaspătă. Vâsli uşor printre rândurile de bărci care şi ele ieşeau drept de pe suprafaţa apei, şi întorcându-se văzu tuburile groase ale orgăi, răsunând de linişte. Doar plescăitul vâslei prin apă făcea biserica să fie plină de ecouri lichide. Vitralile ardeau precum nişte bijuteri încrustate cu nişte pietre preţioase şi lumina dinăuntru, înălţimea pereţilor terminate în arcuri ogivale, liniştea şi podeau de apă făceau ca totul să fie aşa de uluitor. Mai ales pentru bietul pescar care nu era obişnuit cu atâta echilibru de lumină.

Biserica din satul lui avea geamuri de o palmă şi fără vitralii pentru că oricum nu dădeau destulă lumină. Opri barca undeva între rândurile de bănci şi vru să se roage însă în timp ce rostea cuvintele se tot miră în sinea sa de toate ce văzuse. Când reuşi să sfârşescă rugăciunea văzu un om în partea din faţa al biserici înaintea rândurilor de bănci un om îngenucheat pe apă. Vâsli până la dorind să îl întrebe ceva, însă văzându-l cufundat în rugăciune se întoarse şi plecă. Ieşi din catredală şi, punând vâsla la loc în strapazan porni înapoi spre casă. După ce pluti cam un kilometru şi jumătate văzu în depărtare ceva, nu-şi putea da seama ce. Când ajunse văzu că era o fântână ghizd de piatră care se ridica şi aceasta de-a dreptul din apă.

Vâsli până la fântână şi băgă mâna în apa de dedesupt simţi că nici asta nu avea nici o temelie ,ci piatra ei se ridică de pe apă. Uitându-se în fântână văzu că apa ei e la mai mare adâncime decât apa râului şi deşi apa din afara fântânii era mai închisă la culoare, apa fântânii era cristalia şi limpede de i se oglindea chipul în ea. După ce stătu buimac o vreme încercând să dezlege taina locului acestuia se lăsă păgubaş şi voi să plece, dar chiar când să pornească văzu că un om stând în picioare lângă fântână îi face semn să se întoarcă. Era un om înalt şi puternic, cu faţa luminoasă şi zâmbitor. Când pescarul se apropie de el, acesta învârti de roata fântânii, scoase o găleată de apă şi i-o întinse. Însetat pescarul bău, iar când puse găleata la loc pe ghizdul fântânii şi vru să îi mulţumească acelui om, omul nu mai era. Pescarul se puse iarăşi să vâslească şi vâsli ghidându-se după soare îndreptând barca spre satul său. Însă cum aerul era aşa de mare mai avea mult de vâslit. Tot vâslind ajunse la o tufă cu trandafiri albi care se ridicau din apă. Vârând mâna în valuri sub tulpina trandafirlui văzu ca nici sub trandafir nu este nimic. Trandafirul se ridica chiar de pe pelicula apei. Florile erau atât de fumoase albe şi parfumate, iar frunzele trandafirului parcă erau din smalt. Aşa de frumoase florile astea, îşi spuse ostenitul pescar care nu prea era obşinuit cu lucrurile delicate. Apoi observă că deasupra tufei de trandafiri zburau trei îngeri. Fiecare dintre ei ţinea în mână câte o carte. Pe coperta primei scria: RVGĂCIVNE, pe coperta celei de-a doua cărţi: CVRĂŢIRE, iar pe coperta celei de-a treaia cărţi: IVBIRE. Pescarul privea îngerii şi cuvintele scrise pe coperţile celor trei cărţi, încercând să înţeleagă cu mintea lui de om simplu ce înseamnă toate acestea şi pe când încerca să gândească al treilea înger veni înspre el şi rupând o floare din trandafir, i-o dădu spunându-i că cel mai bun loc pentru a o păstra este în inima sa. Privind trandafirul alb din mâna sa, pescarul nu observă că îngerii plecară şi apoi în timp ce se îndrepta spre casă, având trandafirul cel alb în faţa ochilor, pus pe partea din faţă a bărcii pescarul în timp ce vâslea observă cum floarea de pe stinghie dispare treptat ştergându-şi mai întâi prospeţimea petalelor, ajungând apoi doar conturul unei tulpini şi a unor petale care după un timp şi acela începu să se întrerupă, dispărând cu totul de pe stinghie şi răsărind apoi ca un ghiocel cu petale de diamant, răsărind în zăpada propriei sale inimi de pescar bătrân. Şi eu i-am spus îngerului spunându-i: Mamă îmi amintesc de când eram pe clasa a zecea, aveam 15 ani şi eram ca un om trecut prin Piteşti şi nimeni nu ştia, nici

73

măcar dumneata, Mamă. Nemaiştiind ce să fac datorită sufrinţei e la camera de internat, suferinţă care pentru aolescentul de cinşpe ai care eram dura de mai bine de un an de zile şi părea să fie pentru totdeauna am băut trei halbe de bere Timişoreana în fiecare turnând câte un pahar mare de vodcă sau de rom, nu mai ţin minte, la o cârciumă de lângă liceu unde am mers cu un coleg cel mai prost elev din clasă. Era să mor atunci. Aşa am ajuns în comă alcoolică şi nimeni afară de colegii de cameră nu ştia de ce care astfel ajunseseră la un motiv în plus să chinuie un pui de om. Şi acum mi-l amintesc pe basarabean cum după ce am scăpat cu bine şi am venit iarăşi la internat de acasă m-a numit de când am intrat pe uşă: -Cânele comat! Să nu mai îmi spuneţi de războaie pentru Basarabia, România, Cadrilater şi Insula Şerpilor etc.., nici măcar pentru Bucovina de Nord, ceea de ce avem nevoie e Nicolae Titulescu. Războaiele îs pentru proşti şi pentru ăia care nu ştiu să facă business. De când l-am cunoscut pe basarabeanul ăla şi pe ceilalţi colegi care erau ţigănuşi şi românaşi de pe-aici de pe la noi in judeţul nostru şi cu unul dintre deştepţi eram chiar şi ceva neam pierdut, de atunci fraţii mei sunt doar cei care sunt sângele meu, cum spunea Santino. Până şi la fotbal ţin cu Beşiktaş Istanbul. Da, doi ani de zile pentru ei am fost un câine cu suflet şi chip de om, un câine pe care îl puteai chinui cum nici un câine n-a fost chinuit vreodată pe pământul acesta, un câine pe care l-au chinuit zi de zi zile întregi de dimineaţa până-n noapte ani de zile ca pe un tăcut indian inca. Iar după aceea, cu sufletul odată zdrobit am fost câinele oricui a vrut la Deva, Cluj, Haţeg, oriunde în locurile unde am mers, ani de zile nu am mai putut să-mi revin pentru că ce ar merita lumea după cum spunea pastorul creştin Wilhelm Busch nu e să fie mântuită ci să fie zdrobită cu şină de cale ferată, precum sufletul meu în adolescenţă şi anii ce au urmat. Poate pare nepotrivit că spun asta dar vreau să o spun pentru adolescentul chinuit care am fost din ′96 până în Anul Domnului 1998. Cu câţiva ani în urmă am scris şi o poezie despre variatele mele experienţe ca elev intern în în internatul unui liceu din românia anilor 90: Copiii înving dacă rup tăcerea. Copiii înving dacă rup tăcerea/ Pentru că în internatele şcolare/ Sunt şi băieţi cu suflete de păianjeni/ Şi copiii cheamă lumina în ajutor// Copiii înving dacă rup tăcerea/ Pentru că în internatele şcolare sunt/ Bătăi batjocură şi lacrimi neplânse/ Copiii trebuie să rupă tăcerea. Numai când poezia asta o să fie citită în fosta mea cameră de internat transformată acum într-o sală de clasă am să spun că sunt mulţumit deşi nu voi fi nici atunci. Şi acum, după cinşpe ani e când a început totul în camera 3 a internatului liceului acela de prestigiu nenorocit, mai sufăr asemeni lui Kelly Klarkson, pe care dacă-l ascult cedez. Cât eram de crud şi de copil pe atunci se va putea vedea poate din următorul document – o temă la meditaţii de engleză - datând din perioada haţegană, cu câteva luni dinainte de oroarea din camera 3 de internat şcolar devean. Haţeg, 3-aprilie-1996 St. .., no. .., bl. .. . Dear Magic, my name is Constantinescu Felix and I have fourteen years and my residence is in Romania. I learn in Haţeg, at gymnasium, and I am in the last year. When somebody says NBA means Magic Johnson, Michael Jordan or Shaquel O'Neal. I can't understand how you and the other two don't miss a basket. I want that you get rid of the AIDS, for NBA, for you and for the basketball all over the World, and be the King of basketball. Yours Felix from Romania. Şi-mi amintesc de dumneata, Mamă, când ai venit cu inima strânsă la spitalul judeţean unde stătusem peste noapte, neştiind nimic de cele ce treceam eu în fiecare zi de mai mult de un an şi-mi amintesc că era chiar noiembrie şi în ziua dumitale şi bestiile îţi distruseră copilul şi copilul nu putea nici măcar să-ţi spună. Cât ai fost de necăjită şi eu tot nu puteam să-ţi spun despre lucrurile prin care mă treceau colegii mei mai mari, tinerele speranţe ale marilor profesori de la profilul real al marelui nostru liceu, cei trei băieţi care m-au strivit, cei care miau făcut sufletul zob ca pe un câine lovit de maşini pe autostradă. Mamă dragă, şi acum îmi mai amintesc cum am aşteptat amândoi să schimbăm trenul la Simeria şi dumneata erai surmenată şi necăjită iar eu nu-ţi spuneam nimic din tot ce ar fi trebuit să-ţi spun, iar dumneata erai atât de obosită şi de tristă şi-ţi sprijineai fruntea de bancheta din faţa noastră din sala e aşteptare a gării şi spuneai că acesta a fost cadoul pe care ţi l-am adus de ziua ta. Ca

74

să mă exprim într-o cheie în genul Annei Frank voi spune că după cât am suferit ca un câine în el doi ani de zile unul după altul liceul meu ar trebui să-mi poarte numele, - propoziţia aceasta nu e megalomanie ci doar o hiperbolă, mai pe româneşte vreau să exprim cât de mult am suferit pentru nimic cred - cam aşa ar fi drept, este al meu nu al tuturor tocilarilor cu zece pe linie care au urmat la el care niciodată n-au ştiut că filele florilor ca şi ale cărţilor sunt nişte mătănii, iar dacă nu liceul - pentru că de învăţat n-am învăţat decât cât să pot pluti mai departe şi să pot continua să citesc cărţi -, măcar clădirea internatului, în vremurile trecute administrată de profesori beţivi şi cazând mai ales copii de mineri din Valea Jiului, elevi la şcolile profesionale ale altor licee, măcar internatul acela nenorocit ar trebui să-mi poarte numele, ori măcar prenumele meu împreună cu prenumele lui Zed, cum e şi la biserici, în cultul ortodox, de sunt toate acele biserici şi bisericuţe care au hramul cu numele lui Petru şi Pavel. Şi ştiu că Zed, Dez şi Edz – foştii mei colegi mei de la camera de internat –, - oameni fără chip şi fără nume precum oamenii care l-au jefuit pe Ibn Battuta în 1342 - s-ar distra foarte mult şi acum dacă ar citi să vadă câtă suferinţă au reuşit să aducă pentru că aşa e omul, oricine ar fi, dacă n-are măcar o urmă de Christos în sufletul său. Ei şi mai ales primul dintre ei, Zed, mi-a distrus sufletul neştiind că prin faptul că îmi distrugea sufletul de fapt şi-l distrugea pe al său şi îl ajuta pe Dumnezeu să îl repare pe al meu. Asta a fost. Cuvânt către Zed: 'Oricum Zed, deşi eu nu-l trimit, într-o zi stăpânul meu va veni după tine pentru că am uitat să-ţi spun că fac parte şi eu ca oricine dintr-o mafie, de fapt fac parte din cea mai tare mafie, mafia creştinismului, noi cei care îi nenorocim pe oameni pentru eternitate doar cu rugăciuni şi iubire. Te iubesc, Zed, întotdeauna te-am iubit şi de aceea te-am lăsat să te porţi cum vrei pentru că speram în fiecare zi că vei intra în tine însuţi şi vei face binele şi nu mă vei mai chinui, am sperat până m-ai distrus, până ai distrus sufletul unui copil creştin şi singurul motiv pentru care pot să-ţi scriu aceste cuvinte e pentru că în Dumnezeu sufletul ca şi scoarţa de copac tăiată de bricege se regenerează. Cine ştie poate şi sufletul tău pe care ţi l-ai distrus singur distrugându-mi-l pe al meu se va regenera odată. Tot ce pot eu să-ţi spun e să te rogi cât mai mult cât eşti pe pământ, să te rogi lui Dumnezeu să nu ajungi în iad – în locul unde tendrepţi prin răutatea ta - unde dacă, Doamne fereşte, vei ajunge va trebui să treci pentru o eternitate borgesiană prin ce m-ai trecut tu pe mine timp de doi ani, prin iadul prin care m-ai trecut tu pe mine.' După viaţa pe care am avut-o nu mai cred decât într-un Dumnezeu în agonie, un Dumnezeu al suferinţei, un Dumnezeu care suferă. Dacă I(i)sus Christos nu ar fi existat, nu aş fi fost nici budist, nici sufi nici prozelit circumcis, aş fi fost ateu. Dacă ar veni Dumnezeu la mine şi mi-ar spune că e cu totul şi cu totul altcineva decât Christos, l-aş scuipa în faţă pe acel Dumnezeu al umanităţii. Şi nu mai spun decât: Doamne, eu am iertat, aşa că Tu răzbună-mă. Adică nu mă răzbuna, dar lasă-mă să-mi exprim sentimentele. Când îţi tot spuneam că ai fi putut să ai o altă viaţă, îmi răspundeai că nu-ţi pare rău pentru viaţa pe care o ai că altfel nu m-ai fi avut pe mine, şi că nu-ţi pare rău pentru cum am ieşit pentru că altfel nu aş fi fost eu; ai fost o mamă minunată, eşti o mamă minunată. Mamă, îmi pare rău, atât de rău că ţi-am spus că nu-mi place tortul de zahăr ars. Am făcut multe alte lucruri mai rele, dar şi acesta mă chinuie, nu am apreciat şi am fost un copil prost şi un om prost, cred că dacă nu ţiaş spune lucrurile acestea şi nu mi-aş cere iertare de la dumneata mi-aş pierde minţile şi dacă nu ţi-aş spune cât te iubesc şi cât te-am iubit întoteauna numai că nu am ştiut şi nu am ştiut cum să te iubesc, Mamă, tu eşti un înger şi ai fost întotdeauna şi eu nu am ştiut niciodată cu adevărat cum trebuie să te iubesc, Mamă, am fost doar un băiat cum spune cântecul acela, If I Were a Boy; orice artist genuin de azi poate spune: din cărticelele lui Kierkegaard am ieşit toţi, iar cei meseriaşi cu atât mai mult, deşi poate unii datorită propriilor convingeri, nu vor să recunoască. De când a apărut în istoria filozofiei Kierkegaard e cel mai influent scriitor - după Biblia pe care a predicat-o într-un fel extrem de personal şi extrem de nou - care a existat vreodată, dacă ne gândim că e receptat la nivel global. Însă oricum Lumea este un Titanic pe care vreau să-l părăsesc cât mai repede; cine nu înţelege asta nu înţelege ce a profetizat

75

Apostolul Pavel, că undeva dincolo există ceva cu mult mai bun, cu un cer mai mult. Am multe păcate. Noi suntem un şir de moai ciopliţi în suflet, privind cerul muţi de milenii, iar mâna ta, Mamă, este pe umărul meu. Îţi aminteşti mamă cât mai citeam eu la Pirke Avot şi toate lucrurile pe care le ştiam despre maximele rabinice şi propriile mele idei, cel mai probabil încă indezirabile pentru majoritatea iudaică? Cea mai înaltă lucrare a oamenilor, mai mare decât cromlehul de la Stonehenge, Talmudul totuşi nu e decât un joc cu mărgele de sticlă în absenţa sau în aşteptarea adevărului, un adevăr unic precum partidele politice în statele dictatoriale. Talmudul este întradevăr un templu al înţelepciunii creat de poporul Cărţii, însă un templu incomplet lipsindu-i chiar piatra din capul unghiului, unde ar trebui să se întâlnească toate liniile sale arhitecturale. După Noul Testament piatra aceea este Isus, fără de care templul iudaismului este un templu prăbuşit nemairămânându-i decât un zid, adoratul zid al îndreptăţirii de sine şi - în unele cazuri – mandriei, rabinice. Pentru a fi complet ca şi codex de spiritualitate iudaică, pericopele cuvintelor lui Yeshua ar trebui puse la un loc cu restul Talmudului. Fără Yeshua dreptatea poporului nu e dreptate. Fără Yeshua glorificarea e mânie, căci este scris: „Sărutaţi pe Fiul, ca să nu se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră; căci mânia lui e gata să se aprindă. Ferice de toţi câţi se încred în El!” Doar Yeshua poate umple templul.

Dictatul de la Viena din 1940 nu dădea doar jumătate de Ardeal Ungariei, nici doar zona secuiască împreună cu o relativă cale de acces; pe lângă acestea dădea nordul Ardealului, Maramureşul care era plin de evrei hasidici, un fel de pocăiţi ai mozaismului – din partea Germaniei îl oferea ca o piesă de puzzle în imaginea mai mare a soluţiei finale, iar din partea regimului hortyst fascismul maghiar primea totul – şi osul şi planul de lucru - cu o râvnă deosebită de învăţăcel plin de admiraţie în a-şi împlini sarcinile trasate de arhitecţii Axei.

Adevărul e că nu pot înţelege motivele maghiare în executarea Holocaustului, ca şi cele române de altfel, iar cât despre motivele germane acestea nu au fost decât demenţa lui Nietzsche. Când erau fete de şcoală Nory i-a spus Mamei că dacă nu se încheia războiul şi familia Hirsch din Haţeg din Ardealul de sud ar fi ajuns în sistemul industrial de cuptoare pentru ars oameni patentat de Germania în prima jumătate a secolului al douăzecilea. „Rabi Janania a spus: „Nu stă în puterea noastră (să explicăm) nici prosperitatea celor răi ori necazurile celor drepţi.” („Pirke Avot”) E o vorbă înţeleaptă, dar oare aşa să fie? Este scris: „...tot ce e mai bun în ţara Egiptului va fi pentru voi.” Şi mai este scris: „Mai bună este întristarea decât râsul.” Cât despre mine, Doamne, acum ştiu, de aia m-ai făcut şi pe mine pe lumea asta ca să aibă de cine-şi bate joc oamenii, Doamne, ăsta e destinul meu pe care m-ai răstignit de copil cum răstignea Generalič păsările pe care voia să le transforme în tablouri.

Dintotdeuna pentru orice lucru rău sau bun pe care l-am făcut am primit acelaşi lucru din partea acestor fiinţe care se autonumesc foarte lejer oameni: batjocura, şi pe mine mă batjocoresc toţi, prietenii la fel ca cei ce mă duşmănesc, oameni mai mari la vârstă ca mine ca şi mai mici, ţiganii la fel ca românii, vecinii la fel ca străinii şi necunoscuţii, cei care îmi sunt indiferenţi ca şi cei pe care îi iubesc, la bucurie şi în cel mai greu necaz. Probabil că pentru toţi sunt o gânganie stranie, necunoscută care ar putea fi numită Scarabeus Anderseniensis pe care toţi simt nevoia cumva s-o pună într-un insectar şi de mic ţi-am spus Mamă că am să sufăr mult toată viaţa din partea oamenilor dar n-am să mă pierd pentru că Dumnezeu mă va ajuta. Şi aşa este, în fiecare zi, mi-a fost gura aurită. De asta m-ai făcut ca să aibă de cine râde oamenii şi ca să am eu de ce mă-nlăcrima pentru că cei mai mulţi oameni fără să o ştie au un comportament de prădător când se trezeşte mamiferul din ei, iar natural cei ca mine, ca Valeria şi ca Ana, ca David, Ieremia şi Iosif laolaltă cu îngerii lui Lot fratele lui Avraam sunt vânaţi şi mâncaţi dacă nu intervine O Putere Superioară. Eu de mult pe pământ nu mai am nici o speranţă şi privind înapoi percep în suflet că niciodată nu am avut -, dar în cer, în cer e cu totul altceva. Sunt în mâinile oamenilor lucrul de care era îngrozit David dar dacă aş ajunge în mâinile oamenilor – oamenii ăştia pe care îi salut prin oraş şi prin case – m-ar devora ca peştii piranha cum au făcut-o deja de ani de zile. Dar cu toate acestea, pe măsură ce trec zilele mă

76

deştept. - Interpolare Învăţătura lui M. Un prieten M. – de fapt un domn, sau cum să zic, un om adult - mi-a spus că pe lumea asta toţi îs batjocoriţi şi că şi cei ce batjocoresc pe oameni sunt la rândul lor batjocoriţi de alţii. Şi de regulă cei ce au fost batjocoriţi vor să se scoată şi batjocoresc pe alţii. A zis că nu există omul ăla pe pământ care să fie scutit de batjocură vreodată. Eu i-am spus că toată viaţa eu am crezut că doar eu sunt batjocorit. Motivul pentru care un om este lumpenproletar nu este fiindcă este sărac cum ar părea la prima vedere, ci pentru că nu respectă. Dacă ar respecta cu adevărat, până la urmă ar ajunge să dea sfaturi ducilor. Deasmenea un om care nu te respectă în nici un caz nu te iubeşte chiar de poate o spune până te amete, fiindcă a respecta e cu atât mai puţin decât a iubi; aşa îi poţi calcula pe oameni şi socoti cu relativă dar destulă acurateţe ce ascund în recea şi întunecata fântână de piatră ce le coboară în inimă. Însuşi a spus: "Feriţi-vă de oameni..."; şi cu toate astea se găsesc capete seci – cum am fost şi eu – care se apucă să spună altceva pentru că ei îs deştepţi şi ca în Raţa sălbatică a lui Henrik Johan Ibsen deşteptăciunea nobilă a unora aduce suferinţa salingeriană a altora. Dar oricum ce am văzut e că să suferi e uşor, a te răzvrăti în suferinţă e suferinţă în adevăr, grea ca un cancer de măduvă osoasă. Poate că Domnul le dă celor drepţi suferinţă în loc de veselie şi întristare în loc de râs pentru că întristarea e mai bună ca râsul, pentru că suferinţa e acel ceva ce e tot ce e mai bun în această ţara a Egiptului păstrat pentru poporul Domnului, circumcis în carne ori circumcis în suflet. Astfel Domnul dă cele mai bune lucruri – cum e întristarea – celor drepţi, lăsând cele rămase şi mai puţin valoroase – cum e râsul -, celor răi. Pentru că suferinţa dă inimă şi trezeşte conştiinţa, pe când fericirea celor răi împietreşte sufletul pregătindu-l pentru gehinnom, căci este scris: „Căci râsul celor fără minte este ca pârâitul spinilor sub căldare.” „Akabia, fiul lui Mahalalel, a spus: „Ia aminte asupra acestor trei lucruri, şi nu vei cădea în puterea păcatului: conştientizează de unde vii, şi unde mergi şi înaintea cui vei avea în viitor să dai bilanţ şi socoteală. De unde vii: dintr-o picătură fetidă; unde mergi: spre un loc al prafului, viermilor şi larvelor; şi înaintea cui vei avea în viitor să dai bilanţ şi socoteală: înaintea Regelui Suprem al regilor, Sfântul Unic, binecuvântat fie El.” („Pirke Avot”) Şi cuvintele acestea sunt înţelepte şi frumoase, dar oare sunt adevărate până la capăt? Motivul pentru care citesc oamenii toate cărţile astea fără număr care s-au scris pe lumea aceasta este unul singur, căutând în tot ce citesc ceva adevărat, fie că citesc lucruri petrecute sau minciuni, poate pentru că adevărul din cărţi rar ca stolurile de lumină în univers e ca o fata morgana în deşerturile fără zări în care hagiul crede măcar pentru o clipă că a ajuns la tălpile Meccăi, înainte de a fi îngropat în nisip sub privirea de Sfinx a lui D-zeu. Şi poate că vreo câteva bucăţi de adevăr de densitatea unor rânduri haiku răsfirate ca aurul nativ în vreo carte de dimensiunile Muntelui vrăjit justifică existenţa întregii cărţi, tot aşa cum câteva pietre fosile justifică un întreg muzeu de ştiinţe naturale şi câteva icoane ruseşti catedrala Vasili Blajenii în întregime. Pot oare picăturile fetide care suntem să nu cadă sub coasa puterii păcatului? Unii zic într-un fel (bisericile), alţii într-altul (sinagogile), dar poate că toţi spun acelaşi lucru, fără să-şi dea seama, aşa cum – inconştient – palma unei fete unită cu palma unui băiat alcătuiesc un yin-yang pe acest pământ. „Conştientizează de unde vii.” Personal vorbind, toată viaţa am încercat să-mi imaginez de unde am venit, gândindu-mă la posibilul loc de unde ar veni sufletele înainte de a fi create, dar adevărul e că vin din mizerie, din ceva ce dacă întâlneşti trebuie să cureţi cu pastă Axion. Şi daca asta a fost tot ceea ce am fost nu cu mult timp în urmă, „o picătură fetidă”, poate că asta am şi rămas, un sistem fetid. Dacă nu maş spăla, dacă nu aş curăţa după mine aş fi respingător la propriu. Aşa ca poate doar sufletul îmi e respingător. Odată un DJ de radio a vrut să-mi pună o întrebare încuietoare pe un post de radio local şi m-a întrebat care ar fi lucrul pe care l-ar face un punkist şmecher ca mine în spiritul nopţii de Halloween ca să-şi bată joc de cetăţenii oneşti şi de oamenii de bine. Am răspuns ce probabil aş răspunde şi acum: ar înfunda canalizarea. Suntem respingători în multe privinţe, suntem cel mai asemănător lucru cu animelele care se poate găsi, şi cu toate acestea mândria ne iese pe ochi, de parcă nu am fi îndeajuns de nenorociţi. Doar Dumnezeu e frumos

77

pentru că doar el nu a venit din vreo picătură fetidă. Este scris: „Dumnezeu este Duh”, şi poate că toate câte se întâmplă se întâmplă pentru ca încet încet şi noi să ne transmutăm din mizeria trupului în acest aur al Duhului. Şi revine întrebarea: poate oare ceea ce sunt să nu mai fie ceea ce e şi dacă da, atunci ce ar fi? Nimeni nu a văzut vreodată îngeri de carne. În faţa lui Dumnezeu nu putem veni decât în spiritul celor spuse de bătrânul Abdulah din O mie şi una de nopţi, adresându-se califului Harun al-Raşid: „Îmi recunosc greşeala, dar după cum atunci nu-ţi cunoşteam maiestatea, îţi implor mila şi sper că vei lua în socoteală ignoranţa mea.” „Rabi Akiba a spus: „ glumele şi frivolitatea conduc pe om la obscenitate. (...), scopurile bune sunt un gard pentru abstinenţă, (...)” Mamă, nu ştiu cât o să ţină şi dacă D-zeu nu mă va prăbuşi până la urmă ca şi altă dată din purgatoriu în tenebre pentru a mă lăsa apoi să urc sau nu, dar dacă aş ţine un jurnal aş scrie pentru ziua de azi: azi am dat gaură la macaroană. Am întins mâna în tăişul clocotind al invizibilului şi m-am tăiat la degete. În cer este scris că nu s-a urcat decât un Om, Fiul Omului care este în cer. Pe muntele Sinai este scris că nu s-au urcat decât doi oameni, Moise şi Ilie. Pe muntele Taborului s-au urcat trei dintre apostoli. Iar la muntele Sionului este chemat oricine primeşte legământul şi vrea să vină în vederea sărbătorii. Dar nici unul din aceşti sfinţi munţi nu pot fi urcaţi în acelaşi timp ce urci şi muntele lui Venus, pentru că nimeni nu a urcat vreodată doi munţi deodată. Cat despre acest lucru, după cum cea mai înţeleaptă mutare la sah e să dobori regele cu degetele, pentru om ce îi este dat în această privinţă e să stea cu fruntea în ţărână şi pietre. „Patru (înţelepţi) au intrat în paradis, ben Azzai, ben Zoma, Acher şi Akiba. Ben Azzai s-a uitat şi a murit; Ben Zoma a înnebunit; Acher a distrus plantele; Akiba singur a ieşit afară nerănit” („Chagigah”) Pentru că Akiba a iubit. Tora este paradisul care începe de jos de pe pământ şi urcă până sus în cer.

Adeseori, fericirea ca şi durerea şi asemeni păcii sunt indescriptibile, mai ales pe pământul acesta unde Bertold Brecht nu a avut dreptate, dacă rechinii ar fi oameni adevărul e că doar ar pune alţi peşti în acvarii pe toată durata vieţii lor acvatice dar peştii de lumină nu pot fi ţinuţi în acvarii. Nu cred în om şi cred că Faulkner a fost un drum frumos şi greşit şi acum îmi aduc aminte cum ziceau după mine acum vreo două trei ierni ţăranii fruntaşi, dreptmăritori, avuţi şi făloşi din satul unde ne-am putut face şi noi casă la şapte kilometri de Haţeg: -Nebunul Domnului. Şi peste tot e aşa. Da asta au spus despre toţi fraţii mei de la Marcel Nebunul – pace peste el - până la Vladimir Pustan. Nu cred în om. Cred doar că în fiecare an pământul negru se transformă pe nesimţite în pâine albă şi cu toate acestea chiar şi Biserica spune sigură pe ea însăşi şi fără înţelepciune că la D-zeu nu mai sunt minuni. Ani Maamin (versete).

Doamne a cam sosit timpul să te arăţi/ Intru în cuptorul înlăcrimat de flăcări/ inima mea e o meghila/ Probabil că în cuptor mă aşteaptă moartea ori poate altceva/ Dar a sosit timpul ca eu să te aştept/ Inima îmi e o meghila pe care Tu o arunci în flăcări/ Nu am mai călcat legea Ta dar totuşi sunt înghiţit/ Tu eşti departe şi în singurătatea în care mă aflu probabil voi muri ca un bizon rătăcit în zăpadă/ A sosit timpul să te arăţi Doamne/ În încăperea aceasta a sosit timpul să te arăţi/ Înainte să mor asemeni flăcării/ flăcării din templu/ Durerea mi-a fost dată din copilărie şi din copilărie îmi rog moartea/ Pentru că ai hotărât să fiu un tzadik pe care să-l zdrobeşti/ Tu ai hotărât ca Avraam să fie părintele credincioşilor/ şi cred că tot Tu ai hotărât ca Iov să fie părintele celor căror aparţin eu/ A sosit timpul să te arăţi pentru că Iovul acesta se stinge cum se stinge un foc etern/ Un foc etern care nu trebuie să se stingă/ Arată-te/ Arată-te şi scapă-mă Doamne. * Z * Haţeg, 2 ian 2011 * EMISIUNE COMUNĂ ROMÂNIA – VATICAN * CRĂCIUN 2010 CHRISTMAS * ROMÂNIA-VATICAN JOINT STAMP ISSUE * CHRISTMAS 2010 CRĂCIUN. Este scris: „Împrieteneşte-te cu Dumnezeu şi fii în pace; în felul acesta fericirea va veni la tine.” Învăţătura adevărului îl duce pe om către paradis încă din timpul vieţii însă totodată paradisul şi adevărul sunt o flacără eternă de măslin veşnic, căci este scris: „Cine dintre noi va putea să rămână lângă un foc mistuitor? Cine dintre noi va putea să rămână lângă nişte flăcări veşnice?” Suntem păcătoşi şi natura păcătoasă e în noi de aceea trebuie să ne păzim piciorul când păşim între măslinii de flăcări sfinte ale

78

paradisului. Lui ben Azzai flăcările paradisului care ajung din cer până pe pământ i-au mistuit trupul, lui ben Zoma i-au mistuit sufletul, lui Acher i-au mistuit duhul şi doar Akiba s-a şi putut întoarce înapoi pentru că parţial flăcările paradisului sunt aceleaşi cu flăcările muntelui Sinai. Pentru că înaintea Domnului şi pericopelor sale se poate veni şi înainta doar ca Indiana Jones în faţa uşii cu ghilotină: „cu capul plecat!” Despre Ben Azzai se spune: „El obişnuia să spună, 'Nu dispreţui pe nici un om şi nu critica în legătură cu nici un lucru; pentru că nu se află vreun om care să nu-şi aibă ora şi nu există nici un lucru care să nu-şi aibă locul. '” Fratele Vladimir Pustan spunea cândva că totu-n viaţă se plăteşte. Probabil că şi eu am de plătit acum pentru că de când ai plecat Mămică am necazuri cu o vecină obsedată care spune oamenilor - şi probabil şi crede - că eu aş fi copilul ei. Mă simt cum probabil s-a simţit Natalia Oreiro când a apărut femeia aceea ciudată. Încerc de luni de zile să scap de ea şi până acum na fost chip. I-am şi spus atât de limpede cât am putut după ce a intrat cu de-a sila la mine-n casă – e jenant totuşi – şi până azi am tot tras. Dar azi i-am spus să nu mai vină la mine cu bani şi mai ştiu eu ce şi cu sentimente materne. I-am spus că nu mai primesc nimic de la ea, şi că am primit azi doar pentru copilul ei care a murit şi cu care am fost preten. De azi nu-i mai deschid uşa şi o ignor. De altfel nu i-am deschis uşa nici înainte dar nu a fost chip să scap de ea. E aşa de urât Mamă; eu te jelesc pe dumneata sufletul meu minunat şi trebuie să vină vieţi ciudate să mă deranjeze şi să-mi arate câtă decădere sufletească e pe lumea aceasta ce trebuie să se sfârşească neapărat cândva. Şi m-am hotărât dacă nu mă lasă-n pace am să mă plâng părintelui de la biserica unde merge, un preot pe care îl cunosc şi care poate mă va ajuta să scap de acest vis urât pe care îl trăiesc. Spuneam că probabil că şi eu am de plătit pentru că odată şi eu am necăjit - fără să-mi dau seama ca un prost - o fată cu dragostea mea şi acum Dumnezeu îmi arată cum îi, dar mă rog Doamne, mă rog şi de fata aceea căreia e mai bine să nu-i spun numele pentru că am deranjat-o destul, iertaţi-mă şi Christoase te rog salvează-mă şi ajută-mă să plâng în linişte după Mama mea afară de care nu poate fi vreodată alta şi deasemenea tu Mamă, Valeria, Valy, Mama mea – ajută-mă şi tu. Cât de lipsită de minte e bătrâna aceea să creadă că cineva ar putea vrodeată să te înlocuiască Mama mea Valeria şi fiindcă veni vorba de vecina aia a fost jignită când i-a spus să mă lase-n pace, probabil că şi păianjenul e jignit când îi rupi pânza. „Şi nu critica în legătură cu nici un lucru” este comentat în Avot ca având sensul „nu considera nimic ca fiind imposibil”, cerul ca şi iadul, pedeapsa ca şi vindecarea. La pasajul acesta face referire bietul Ghimpl din povestirea lui Isaac BashevisSinger. Instrucţiuni. Dacă vei fi împins vreodată într-o cameră de gazare Ce trebuie să faci este să te trânteşti la pământ Să stai în genunchi cu mâinile puţin ridicate Sau una în alta şi să te rogi până ajungi în cer Asta trebuie să faci dacă vrei să nu-ţi pierzi cerul Viaţa fără sfârşit şi dacă vrei să nu-l pierzi pe D-zeu Pentru că orice altceva ai face e moarte. Mult timp m-am întrebat care să fie semnificaţia eternă a Shoahului, pe lângă prima, validă şi ea, a martiriului.

Poate că povestirea „Ghimpl-netotul” explică cealaltă jumătate a Shoahului care astfel a fost pe lângă martiriu al celor curăţiţi şi sfinţiţi şi knock-out al celorlalţi, iar asta pentru noi, pentru ceilalţi oameni nu poate fi decât un dur avertisment căci nu suntem mai buni ca cei din bietul Frampol şi Apostolul a spus: „întâi iudeului, apoi grecului.” Oamenii au tendinţa să trăiască făcând abstracţie de timp. Aceasta e o perspectivă greşită, de fapt o non-perspectivă; existenţa umană implică timp, este condiţionată şi limitată până la un punct de timp. Deschidem ochii şi privim cerul deasupra pădurii şi ne închipuim inconştient că aşa vor rămâne pentru totdeauna.

De fapt e deajuns să vină toamna sau iarna, să se mai facă un pas în timp ca totul să se schimbe. Motivul pentru care spun toate acestea e acela că perspectiva temporală dă sens suferinţei etice, tot aşa necunoscutul pe care îl numim Dumnezeu o transfigurează. Când mureau evreii în lagărul de la Auschwitz, pe moment totul părea ceva lipsit de sens, absurd.

Probabil că până la un punct a fost ceva absurd, dar ceea ce ştiu eu e că timpul va pune toată această suferinţă în perspectivă, transformând-o în conştiinţa umanităţii în ceea ce este, un martiraj, milioane de martiraje. Peste cinci mii de ani umanitatea va privi victimele Shoahului

79

asemeni martirilor sfâşiaţi de lei. Probabil că Biserica Romano-Catolică îi va beatifica. Tot dispreţul contemporanilor va pieri, i se va acoperi gura cu ţărână, tot aşa cum dispreţul anticilor pentru creştini a fost acoperit până la urmă cu pardoselele răcoroase ale catedralelor medievală de piatră. După cum se aplică la comunităţi, principiul acesta se aplică şi la indivizi. „Iar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.” Scrisoare din Israel. Orice sistem social bazat pe consumatori o duce rău. Societatea umană trebuie să se bazeze pe producători.

Orice stat are nevoie de kibbutz-uri ori dacă nu măcar de echivalentul lor. Vis. Mama s-a întors din cer din cauza că gândurile mele o chemau şi atitudinea ei era: Mie mi-e bine acolo unde sunt. De ce să vin înapoi, să sufăr? Creştinismul pe care l-am învăţat de la dumneata Mamă a fost unul al spiritului lui Ilie, creştinismul nostru al românilor – creştinismul lui Ioan Botezătorul şi are o puternică legătură cu ciobănitul pe coclauri timp de zeci de generaţii; eu sunt la patru generaţii distanţă de strămoşii mei păcurari cei mai apropiaţi şi simt toate acestea şi le-am simţit toată viaţa de când m-am născut. Numele Ioan şi Ion în România este definitoriu pentru Weltanschauungul creştin românesc, până în ziua de azi dar cu mult mai mult pentru perioada de început. Prorocul Ioan Botezătorul este apostolul pământurilor româneşti cu mult mai mult decât Andrei. Vărul Domnului Christos este arhetipul spiritualităţii româneşti. Orice român îşi imaginează viaţa de credinţă adevărată după standardele lui Sânt Ion şi nu ale lui Petru precum italienii care au sacralizat familia ori Sfântului Iacob precum spaniolii care au mers să lupte şi să moară în războaie spirituale şi sfinte pe tot pământul, de aceea la noi călugării adevăraţi şi pusnicii adevăraţi sunt veneraţi de toţi, pentru că în România toţi românii - şi chiar şi ţiganii care au fost educaţi de noi de sute de ani -, toţi am vrea să fim ca ei dacă am putea. În schimb arhetipul spiritual al Israelului – arhetip încă latent dar real – este chiar Domnul Christos, Israelul e singurul pământ din lume care îl are pe Christos ca simbol şi aceasta arată cât este de binecuvântat, iar când evreii ortodocşi, hasidici şi agnostici vor deveni cu toţii evrei mesianici Israelul de lapte şi miere şi lumină amestecate. Închid ochii şi văd un Pământ creştin. Cerul îmi vorbeşte iar eu sunt în ipostaza unui Augustin născut între două lumi, prins între mecanismele de orologiu alor două ere. Tot Pământul va fi o biserică cu mult înainte de sfârşitul lui. Din copilărie am fost iertat prea uşor de mama şi de tata şi de oricine de fapt şi de aceea etica mea a rămas până azi cu sechele. Nu avem prieteni pentru că nu dăruim – nimic -, suntem singuri pentru că nu iubim, lucrul acesta l-a spus şi Gabo şi îl poate spune oricine. De când e lumea lume, şuie şi năhuie dintotdeauna nebăgaţii în seamă se bagă singuri în seamă cu orice preţ, orice i-ar costa, unii ajung şi în iad pentru că n-au putut să nu încerce să fie şi sufletele lor mici şi pitice băgate în seamă. Şi Pittiş a scris despre beteşugul acesta. Eu nu sunt dintre aceia, dar dintotdeauna piticii i-au luat în râs pe uriaşi pentru că nu puteau să nu-i observe şi pentru că erau prea mici pe lângă ei şi dintotdeauna uriaşii n-au ştiut niciodată cum îi cheamă pe pitici. Asta a fost şi viaţa ta, Mamă; eşti unul dintre uriaşii care mă ţin pe umeri. Aici unde am rămas parcă singur sunt oameni care nu contează de îs pocăiţi sau nu - îşi bat joc de oamenii săraci, flămânzi şi îndureraţi. Încerc de ani de zile să dezvolt o compasiune pentru ei, căci nu ce s-ar putea face un scriitor fără compasiune, şi tot ce pot spune e că încerc. În privinţa aceasta nici măcar lui D-zeu nu i-aş putea spune altceva. Mama mea şi toţi ai ei – şi de fapt toţi sătenii - gândeau la fel. Toţi oamenii se ceartă, diferenţa e că cei mai mulţi întotdeauna se împacă. And this made all the difference. Scrisul e magic. „Simeon fiul lui a spus, 'Toate zilele mele am crescut printre înţelepţi şi nu am găsit nimic mai bun pentru om decât tăcerea; nu a învăţa ci a face este lucrul major; şi oricine înmulţeşte cuvintele cauzează păcat.'” „...nu am găsit nimic mai bun pentru om decât tăcerea”. Tăcerea – împreună cu adevărul învăţăturii face ca omul să aibă cuvinte de plumb – însă nu e nevoie să ne bucurăm prea mult de asta – pentru că Revelaţia este acea greutate de plumb prin care se zideşte şi se rezideşte toată construcţia. De asta putem să ne bucurăm căci va veni ziua când şi templul sufletelor noastre va fi gata. Am dus o viaţă de gunoi aproape toată viaţa şi nu trebuia să fiu aşa ceva, trebuia să fiu un băiat pur şi simplu,

80

băiatul tău – iar eu am ales să fiu viitor artist, apoi punkist şi gunoi cu suflet. Azi a fost sâmbătă şi trecând pe lângă mica sinagogă dintre blocuri am văzut un om stând pe gardul de beton de lângă poartă. Se vedea că are o pasiune în suflet, stătea aşezat şi privea asfaltul şi era foarte serios şi se vedea pe el că e un domn gras care nu e serios decât pentru lucrurile care merită. Prima dată am crezut că se odihneşte pentru că este beat. Apoi pentru că îşi aşteaptă fiul să vină cu maşina. Dar nu, omul acela aştepta altceva, singur, departe, şi era aşa de atent pentru că poate auzea paşii Mesiei. Ultimul evreu din oraş, de ani de zile voiam să văd unul.

Am fost martorul unei singurătăţi, azi D-zeu mi-a arătat că la noi în oraş există un om mai singur ca mine lucru pe care îl credeam imposibil. Ţie ţi-ar fi plăcut să-ţi povestesc lucrurile astea. Era târziu si nu plecasem acasă. Ma gândeam la o istorioară veche. Un credincios e credincios de mulţi ani, se roagă de ani de zile, merge la sinagogă, este chiar kohelet, şi se roagă de mai mulţi ani pentru ceva fără să primească răspuns. Ajutorul de rabin îi spune chiar că trebuie să-şi accepte soarta şi că harul lui Dumnezeu pentru el e puterea de a o accepta. Dar lacrimile evreului sunt una de durere şi următoarea de fericire, ca şi zâmbetul lui o dată fericit şi altă dată îndurerat, evreul este un inimaginabil amestec de sentimente poate pentru că Ierusalimul e centrul universului iar restul lumii nu. Iar apoi se roagă în deznădejde, cu lacrimi şi o zdrobire care străbate marile porţi de aramă ale cerului şi Domnul său într-un sfârşit îi răspunde. Domnul său îi spune: "-Cine eşti tu?" poate omul acela a fost chiar omul ce stătea pe gardul sinagogii ori cine ştie poate sunt chiar eu. Un creştin de bază pe care cu timpul am să-l uit spunea într-o biserică, omniscient, - criticându-te după ce te-ai dus - că m-ai iubit prea mult şi-şi predica propriul patent, gramaj şi reţetă de iubire bazată pe ego şi bani, patent care nici pe dumneata şi nici pe mine nu ne interesează dar probabil că şi acum într-o nu ştiu care seară un cetăţean al Lumii şi al Bisericii predică omniscient într-o biserică la care eu nu mai merg, că m-ai iubit prea mult numindu-mă pe mine un om în derivă pentru că nu vreau să te uit, Mamă şi pentru că oricum mie imposibil să te uit. Ce pot să spun Mamă mă pocăiesc şi mă smeresc ca Ahab în sac şi cenuşă şi vreau să fiu toată viaţa sărac pentru că asta îmi aduce aminte de tine, şi vreau să mănânc toată viaţa cartofi înghesuiţi în puţin ulei pentru că asta îmi aduce aminte de tine, şi vreau să fiu toată viaţa în lipsă pentru că asta îmi aduce aminte de dumneata, Mamă, şi vreau să citesc toată viaţa „Steaua fără nume”, „Titanic Vals” şi literatura franceză şi acum totul pare prea târziu dar doar dacă D-zeu nu există totul e prea târziu, iar tot tot Pământul ştie în sinea sa că D-zeu există şi mă gândesc mă tot gândesc că am avut cea mai bună mamă dintre toţi oamenii şi mă gândesc mă tot gândesc că şi acuma o am, şi acum te am Mamă, eşti a mea – azi asemeni tristeţii. Nu eram un om cu un palton cum au spus povestitorii şi scriitorii; în mine inima mea pompa sângele meu în sistemul de robot biologic care sunt, puţin mai complicat, totul existând pentru un zâmbet adevărat şi câteva iluzii. Ar fi cu totul alteeva dacă aş putea să mă privesc din interior, şi dacă e să meditez ani de zile, să meditez până dincolo de lumină. În mine se întâmplau lucruri de care Muzele nu ştiau, după cum nu cunosc ochii noştri universul. Şi chiar şi sufletul îmi poate fi turnat în tipare şi lăsat să se usuce ca betonul dacă nu sunt atent. Iubirea e pentru oameni normali sau ar trebui să fie, iar având în vedere că D-zeul evreilor şi Christosul nostru există normal nu e numai cine nu vrea să fie. Deasemenea, toate familiile de alcoolici sunt nefericite; unii oameni trebuie părăsiţi, însă întrebarea e ce faci după aceea. Încă din copilărie simţeam că tu eşti copilul meu, Mamă, şi aşa am simţit toată viaţa. Exişti atât de mult, cât iubeşti de mult, iar satul Livadia de Coastă e centrul inconştientului colectiv al familiei mele, şi satul Ponor. Toţi Părinții ştiu că omul pe cel ce se mărturiseşte îl osândeşte şi pe cel ce tace îl binecuvântează, nu este aşa însă cu Dumnezeu fiindcă moartea e un moment în care vizibilul cu invizibilul se întâlnesc într-un punct de legătură ca un axon plin de electricitate, ca cifra 21:12 pe laptop şi pentru că fiecare stea de pe cer îşi are rostul ei; cum cânta Anda Călugăreanu: "Jucăria minunată dup-o vreme s-a stricat." Undeva la periferia unui deşert de beton La lumina candelei mele electrice îmi ofer viaţa ca sa primesc raspunsuri Stau aici la marginea deşertului

81

singur Între minciună şi viziuni supraconştiente Asemeni unor cuvinte de sare Voi vrea să fug dar nu voi fugi Pentru că tăcerea vorbeşte mai mult decât vorbirea. Trebuie să-mi deschid inima faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, căci dacă n-o fac simt că voi muri. Poetul e omul care nu are nevoie de ochii pe care i-a primit, regizorul nu are nevoie decât de unul din ochii săi, copilul ca să plângă are nevoie de amândoi ochii, iar credinciosul – creştin, evreu sau musulman – are nevoie de trei ochi, în schimb eu parcă nu mai am nevoie decât de o noapte polară în care să mă cobor pe cochilia fără sfârşit a unor trepte până în propriul meu mormânt până când mă va auzi şi-i va fi milă de mine; e adevărat că uneori nu mai rămâne decât cerul ca pentru bolnavii de SIDA, dar orice voi pierde pe pământul acesta care şi-a uitat numele te am pe tine, Mamă. „Eight Below”. Meditaţie. Câinii sunt de mai multe feluri. Sunt câini ca cei din film care aleargă, trag, toată ziua, trăiesc pentru ceva mai presus de ei şi pentru acel ceva îşi pun tot ce sunt. Şi mai sunt câini care stau în vile şi apartamente de bloc şi sunt îndopaţi toată ziua cu bomboane de ciocolată, mănâncă mereu şi merg la plimbare să-şi consume energia, nu trăiesc pentru nimic mai presus de ei şi stăpân, nu trăiesc nici măcar pentru ei ca animalele sălbatice, trăiesc pentru nimic. La fel sunt şi oamenii, de mai multe feluri şi dumneata mămico, eşti făcută de Dumnezeu şi când te-a făcut El a caligrafiat în reflexele de safir ale sufletului tău rar întâlnita în lume inscripţie handmade şi Mamă, am mers împreună la Colţ pe când ceea ce numim om şi suferinţa mă stricaseră ca pe o jucărie şi eu eram împreună cu un preot în biserica veche de 700 de ani vorbind pentru prima dată cu un călugăr, iar dumneata aşteptai afară dincolo de uşa deschisă a bisericii unde cerul se întuneca în seară îngroşându-se parcă, văzduhul arătând precum văzduhul dintr-un prespapier de sticlă cu Biserica Neagră scufundată într-un cer construit din apă sub stele căzătoare care atunci când ne vine rândul suntem noi înşine. Ori de câte ori te vedeam ochii îmi erau doi faguri de miere înlăcrimaţi de sare şi cenuşă iar ochii tăi erau două lacrimi amărui. Am visat că erai lângă mine şi că sufereai. Eu ţi-am promis că o să-mi fac o temă suplimentară la latină pentru d-na Ciuceanu, că o să traduc un text latin, şi am făcut amândoi pariu pe orice ar vrea cel ce câştigă şi tu m-ai sărutat pe ochiul drept, Mamă. Am mai visat că am urcat foarte uşor pe un munte pe care era o mănăstire, care în acelaşi timp era o cetate şi în acelaşi timp era cerul. Avea poarta deschisă larg iar deasupra porţii era o cruce. Eu urcam dar parcă nu eu urcam ci alteceva mă urca, şi în vreme ce urcam mă întrebam dacă voi prinde poarta deschisă pentru că ştiam că în curând se va închide. Mă uitam tot în sus vertical şi nu vedeam decât cerul şi am trecut pe sub poartă văzând-o şi văzân crucea argintie din mijlocul porţii când am intrat trecând pe deasupra capului meu şi atunci am ştiut că am intrat şi că toate grijile mele s-au sfârşit. Şi acum tu eşti o sărutare din vremea când timp nu exista pentru că toate păsările frumoase pleacă toamna, doar îngerii pleacă în orice timp din an sosind uneori toamna şi plecând după mijlocul verii. Pentru că până la urmă ştim fiecare când ne vine rândul că cele mai sărate lacrimi sunt cele pe care le plângi singur dinainte să mă nasc ai fost o Mamă mâhnită până când sufletul ţi s-a stins ca flacăra unei lumânări singură spre miez de noapte la spital şi mâhnirea ta e a mea. Doar Dumnezeu a putut să te fabrice, Mamă. Şi acum tu eşti o sărutare din vremea când timp nu exista pentru că universul e o scriere cifrată, neînţeleasă şi plină de semnificaţii, un o tăbliţă în cuneiforme ori un text Braille scris cu stele şi în palmele mele Dumnezeu a scris cu linii numele tău. Îmi pare rău că în anii din urmă n-am mai putut să călătorim, îmi pare rău că n-ai văzut niciodată Neapolele cum zicea Nori, Parisul – l-ai fi văzut ca domnişoara Gena Necşulescu -, Israelul, dacă te-aş mai avea aici şi dacă sănătatea ţiar fi permis aş fi mers cu dumneata oriunde. Ca şi pentru Creştinul al lui Bunyan moartea ta a fost o victorie, ai scăpat de ce e aici şi ai ajuns dincolo de Râu la porţile cerului unde ai fost primită de însuşi Christos şi acum faţa ta oglindeşte Chipul lui D-zeu şi mai mult de atât nu se poate spune. Tot stând şi gândindu-mă asemeni unui om de piatră mă gândesc că noi fiecare om suntem asemeni unui fir de păpădie, galbenă şi oarbă azi, risipită în invizibil într-o mie de unghiuri diferite mâine. Şi eu sunt una din aceste păpădii deja cu globul alb înlăcrimat de cer

82

aşteptându-şi dezintegrarea, aşteptând suflarea buzelor vântului ori suflarea buzelor de copil curat care este Dumnezeu al cărui cuvânt mă cheamă iarăşi în nevăzut şi asemeni întregului Orient după ce am venit de unde am plecat aştept să mă întorc de unde am venit ca un nexus prăbuşindu-se în sine însuşi, precum circuitul râurilor şi al lacrimilor lumea izvorăşte din Sine pentru a se întoarce în Sine, asemeni destinului, iar acest Sine nu l-a văzut nimeni niciodată afară de Isa, făcătorul de miracole, iar noi suntem doar oglindirile în lacrimile plânse de Dumnezeu căzute şi presărate în constelaţii ca boabe de rouă sub forma întregului univers şi dumneata ai suferit atât de mult, Mamă, aproape la fel de mult cât Dumnezeu, toate lacrimile tale de ar fi fost aruncate de o mână divină în spaţiu s-ar fi răsfirat ca o păpădie suflată de vânt şi pe cer ar fi apărut o nouă galaxie. Am patru litere săpate în palme, două litere care se repetă în fiecare palmă, câte un M şi un A; toată viaţa le voi avea şi în cer le voi avea, în mâinile mele Dumnezeu a scris când ceea ce numim timp era doar un vis: M*A*M*A, Dumnezeu a săpat numele tău în palmele mele pentru totdeauna, şi în cer pentru totdeauna voi avea scris în mâini numele tău, Mamă. Mamă astăzi tu eşti Isus şi eu sunt Johnny Cash, un biet bătrân distrus, iar lucrurile astea acum sunt adevărate şi la propriu, acum tu în cer eşti o Isusă în vreme ce eu aici nesigur pe pământ sunt un nenorocit. Te-am rănit mult Mamă cât te-am avut acum a sosit timpul să mă rănesc doar pe mine. Sunt un nenorocit, sufleteşte, chiar şi dintre oamenii pe care îi citesc puţini îi mai simt prieteni. Sincer să fiu nu simt că mai am cu adevărat nici de aceia deşi multă lume mă iubeşte. Este pentru că simt că tot ce am avut vreodată ai fost dumneata Mamă, iar acum din 21 iulie 2011 nu mai am nimic din tot ce am avut vreodată, sunt un vagabond, sunt un homeless, sunt cel mai sărac şi mai amărât om de pe pământ, un cerşetor – îi cerşesc Dumnezeului meu încă o pagină şi încă o pagină în fiecare zi doar ca să simt că îţi vorbesc. Dacă Hurt al lui Johnny Cash ar fi durat trei ore la aceeaşi intensitate ar fi fost cel mai bun film din istorie. Cei mai mulţi artişti îşi împrăştie sufletul în bucăţele precum cioburile unui geam. Nevoia de unitate, de ceva mai mult decât unitate, oneness – ca în The Oneness Choir. Iar eu de acum dacă voi fi un scriitor nu voi fi ca majoritatea scriitorilor, voi folosi metoda alfredojamesalpaciniană de producere a artei. De exemplu de Niro e de nerecunoscut de la un film la altul, pe când când mă uit la un film cu Al Pacino aproape că nici nu mă interesează personajele pe care le reprezintă cât mă interesează să-l văd pe el, mai precis nu pe el – ci lumea lui, existenţială, ontologică şi sufletească; este self-absorbed art. Sunt puţini artiştii de felul acesta, Natalia Bodnarchuk în Solaris a fost astfel, ea şi pelicula fuzionau până la indistinctibilitate. Borges a fost un mare precursor în privinţa asta şi ca şi mărturisitorii gulagului care au pus creionul pe hârtie, autorul îşi devine propriul personaj scris cu mâna destinului de adevăr. Iar opera lui Robert de Niro e o expoziţie de tablouri diferite pe când în acest sens creaţia lui Pacino e o saga complexă cât o Mahabharată încă fără sfârşit a sufletului, iar felul ăsta dur şi sublim precum Islanda de a înţelege arta Al Pacino l-a meşterit încă e când era doar un vagabond. Ca altă dată Piet Mondrian, i-aş putea spune unui teoretician al literaturii că nu vreau să fac un discurs, încerc să fac ceva viu, un text viu care să-şi amintească şi să vorbească atunci când eu nu voi mai vorbi decât în zbuciumul de vânt. Cu limitele de rigoare şi păstrând proporţiile voi fi un povestaş cam în felul în care este Al Pacino în meseria sa. Mamă, plânsul meu după tine mi-a adus lumină, pentru că tu eşti în lumină, îmi aduce lumină din mâinile tale fir cu fir din covorul acesta care e viaţa mea după dezastru pe care numai dumneata şi Cel Căruia Acum Dumneata Îi Vezi Chipurile mă împuteriţi să o pot duce, deşi dacă ar fi după mine eu aş pleca acum de aici, aş veni acum la tine. Ajută-mă Doamne să mă pregătesc de călătorie, asta e ultima mea rugăciune, nu cred că va mai fi vreo alta. Sufletul meu e discul COLUMBIA STEREO Johnny Cash at San Quentin CS 9827 cu sticla spartă şi pe alocuri căzută, când primesc ce merit sufăr şi când primesc ce nu merit sufăr şi nu te-am meritat, mamă, doamnă Alving, şi poate de aceea a murit Christos ca să moară împreună cu noi cu toţi; şi eu îmi simt ziua, se apropie ca un pelerin de-al lui Bunyan, voi muri şi nu-şi va mai aduce aminte nimeni

83

chipul meu poate doar vreo fată, vreo femeie încă tânără pe care lumea şi liderii şi credincioşii bisericii încă nu a învăţat-o că morţii trebuie uitaţi. Te-am rănit mult, Mamă, şi eu am fost stăpân de sclavi, abject, precum personajele lui William Faulkner, dintotdeauna locul nostru se afla nu lângă Galbena ci lângă Mississippi, Sudul e în mine, ori a fost cel puţin acum sunt altceva o chitară dezacordată pe care nu ştie nimeni s-o facă să sune corect d-apoi să o facă să cânte, sunt o chitară în mâinile cuiva, un instrument muzical în mâinile meşteşugarului şi la mine ori se vor cânta psalmi ori voi sfârşi zdrobit pe scenă într-un moment de nebunie muzicală. Viaţa este foarte fragilă în mine, şi eu fac parte din familia Glass a lui Fran şi a fraţilor ei şi eu sunt dintre oamenii cu capete de ou, ce să fac nu putem fi toţi deştepţi şi nu putem avea toţi minte cum ai avut dumneata şi cum ai, Mamă. Şi simbolul care te reprezintă pe dumneata şi familia noastră poate cel mai bine este într-adevăr cel al lui Christos din tabloul "Hristos ducându-şi crucea", pictat în 1480 de Hieronymus Bosch, de aceea am spus că tu eşti Isus. De mic am vrut să fiu asemeni lui Ioan, iar când mai târziu în adolescenţă am citit piesa Salomeea de Wilde această dorinţă a devenit, având fi avut un suflet făcut cioburi precum portretul unui mozaic din Imperiul Roman de Răsărit. Dumneata, Mamă, dumneata eşti Hristos ducându-ţi crucea cum doar el a dus-o. Însă astăzi Duminică 22 ianuarie 2012, tata s-a întors de la biserică, ce zi senină a fost în familia nostră sfârâmată, ca nişte tonuri cool de pictură jazz. Cu multă vreme în urmă am sărutat o fată care după aceea a murit, dar ce trăiesc azi nici nu mi-aş fi putut imagina. Eu sunt mânzul dus de mâini străine de-acasă, după cum am fost căţelul bătut peste cap de mic de copiii vecinilor, eu sunt puiul de urs rămas singur pe lume lângă mama sa împuşcată de vânătorul fără inimă. Azi sunt nefericit; de două luni sunt nefericit, dar Dumnezeu veghează asupra mea. Am fost astăzi pe drumul spre Haţeg dinspre Strei, peste linia ferată şi pe lângă conducta poate de un metru şi jumătate grosime amintindu-mi cum mergeam pe lângă ea cu tine, cu tata şi cu fratele meu şi mi se părea că drumul nu se va mai termina niciodată. Când am mers azi spre pod pe linia ferată cu şinele, traversele şi bolovanii acoperiţi de buruieni şi murari mi se părea că mă îndrept spre un loc aflat în propriul meu suflet şi când în sfârşit trecând printre toate catapetesmele acelea vegetale am ajuns în faţa podului ruginit aproate în întregime, construit în câte un semicerc cu unsprezece stâlpi de o parte şi de cealaltă a liniei cu traverese şi elemente metalice lipsă pe punţi. Am văzut acum puntea din dreapta de pe care era să cad eu atunci când te aveam pe tine, iar jos de tot era râul, acelaşi şi mi-am amintit cum la vârsta aceea îmi era frică să calc de pe o traversă pe alta şi nu mai ţin minte exact dacă era să cad de pe punte sau de pe traverse.

Oricum ar fi dumneata ai zis după aceea că pe mine trebuie să mă ocrotească un înger, care mi-a oprit pasul atunci pe pod chiar pe marginea gaurei prin care copil de vreo doi ani cum eram aş fi căzut cu totul şi de multe ori după aceea cineva m-a ocrotit ca pe Rocky deşi lipseam uneori toată ziua în pădurile de pe dealurile din jurul Haţegului sau băteam pe jos tot oraşul totdeauna ajungeam cu bine acasă. Aş fi mers oriunde doar atâta timp cât era în Haţeg pentru că îmi era frică să părăsesc oraşul, dincolo de oraş era lumea mare ca în poveştile lui Hans Christian Andersen, din care puteam să nu mai ştiu pe unde să mă întorc. Cât m-ai căutat pe când am avut cinci ani, m-a căutat toată ziua până seara când eu am plecat cu tata la un cetăţean fără să-ţi spun. Făcuseşi baie şi când ai văzut că nu mai vin ai plecat cu părul ud pe Galbena în jos să mă cauţi întrebânu-le pe femei şi pe copii, parcă tanti Lenuţa îţi spusese că s-ar putea să fiu în josul Galbenei & ce knockout i-ai făcut tatei în amurg când în sfârşit ne-ai găsit la omul acela privind la diapozitive cu munţii Retezat, de cetăţeanul acela pe atunci un profesor tânăr i-a spus după aia lui tata: -Domnule profesor, păi cred că eu n-o să mă mai căsătoresc. Spunea că l-ai speriat. :) mamă cum ţi-am mărturisit şi în ultima sâmbătă în care am vorbit, pentru mine cerul fără de dumneata ar fi o glumă, nu ar fi cer, dar dumneata eşti acolo acum, fericită şi când voi veni şi eu acolo prin mila lui Dumnezeu şi vei reveni aproape de mine vei fi fericită ca atunci când m-ai născut şi eu voi fi fericit atunci cum nu am fost poate niciodată până acum. Iar după ce m-am urcat în maşină şi am plecat spre Haţeg de lângă

84

pod am văzut soarele de septembrie asfinţind, uriaş şi roşu ca stema Japoniei. I-am cerut şoferului să mă ducă pe lângă centrala barajului de la Sântămărie Orlea încercând să mai văd soarele acesta măiastru şi mi-am amintit educaţia pe care am primit-o: în fiecare zi să mai experimentezi ceva frumos, să mai vezi ceva, să mai mergi undeva. Iar pentru un scriitor cum încerc să fiu eu dinainte să am zece ani experienţele sunt mai importante decât pentru o profesoară de chimie de aceea azi după ce am mai văzut şi soarele acela de stampă şi podul feroviar ruginit din sufletul meu am mâncat carne goală ca ţiganii până m-am îngreţoşat. Eu tot cum mă ştii; acum învăţ de la maestrul meu tăcut şi nevăzut că sufletul uman e ca un instrument muzical, ca o chitară ce trebuie descifrată are o serie de tonalităţi şi game, ori ca o paletă de pictor sau o ladă de chei mecanice şi încă nu ştiu bine la ce îmi va folosi asta. Îţi aminteşti mamă, când eram eu mic probabil abia învăţasem sau învăţam să merg şi am fost de la Haţeg pe Strei, am trecut calea ferată cu semafoarele acelea ciudate, apoi ne-am întors şi am mers acasă pe podul feroviar de peste Galbena şi eu am luat-o înainte aşa piştimoc cum eram şi m-am oprit brusc pe la mijlocul podului, un înger mi-a oprit pasul după cum mi-ai spus dumneata după aceea chiar înaintea unei traverse căzute unde dacă mai făceam un pas cădeam jos în râu; îmi amintesc şi eu toate astea. Atunci a fost unul din primele semne că eu am un înger păzitor puternic, un înger care m-a salvat de atâtea ori după aceea. Sau îţi aminteşti când tot cam în perioada aceea v-am pus pe dumneata şi pe tata să căraţi piatra aia de la bolovănişul Streiului până acasă, piatra avea poate un kilogram, iar voi abia aţi cărat-o în nişte pungi de nylon care se tot rupeau, bieţii de voi. Cât de mult m-aţi iubit şi eu parcă n-am ştiut. Şi se ruga fata. Se ruga când era întristată, se ruga când avea fericire în suflet. Atâta se ruga încât nu se ocupa cu multe lucruri doar stătea la rugăciune, şi se ruga ca un copil. Atâta se ruga încât când se ridica de pe genunchi de-şi scutura şurţul, faţa îi strălucea. Era luna urmatoare de după Brumar şi încă nu căzuse zăpadă, de-abia în ajun de Sân’ Nicolae. Într-o zi fata plecă dorind să aducă apă de la râu, căci fântâna li se îmburdase de cu toamna şi când ajunse găsi râul îngheţat. Îngenunche în zăpada de lângă apă şi sparse gheaţa cu mâinile.

Lăsându-şi mâna căuş in apa îngheţată bău doi pumni de apă şi apoi fără să-şi dea seama, pentru că se afla în genunchi, începu să se roage Domnului ei. Se ruga să o scoată la lumină din întuneric. Stătea îngenucheată în zăpada afânată şi rece şi trecu mult timp, două ceasuri, şi măicuţa ei se mira de ce nu mai vine Opriţa cu ulciorul de apă, dar Dumnezeu îi ascultase rugăciunea şi începu să se facă lumină în chipul fetei în timp ce afară se îmbezna. Când fu întuneric electric afară Opriţa strălucea asemeni unei lumânări, toată fiinţa ei se preschimbase.

Ochii ei erau acum ca argintul topit şi obrazul ei era ca flacăra aurie şi mâinile ca Duhul Sfânt.

Satul acum se cufunda în noaptea lungă din ajun de solstiţiu, o noapte neagră asemeni viselor de singuratec sau de băieş la gherlă şi doar câte o stea se vedea sus spre cer. Fata cu chip de lumină stând în genunchi pe zăpada care îi refracta frumuseţea incandescenţei sale privi cerul şi i se păru că aude un glas. I se păru că aude un glas din cer. Stelele o chemau şi îi spuneau: ‘Şi tu eşti acum asemeni nouă, Opriţa.’ Glasul devenea gradat tot mai puternic pe măsură ce apăreau mai multe licăriri pe cer: ‘Eşti o stea acum, Opriţa. Eşti o picătură de apă în şuvoiul viu.’ Şi doar când lumina nopţii începu să o ridice încet-încet în văzduh văzu fata că stelele ce îi vorbeau sunt oameni ca şi ea oameni de expresie şi lumină iar luna aproape rotundă ca un galben de aur de pus la basma de pe cer era masa Cinei cele de Taină. Jos se vedea satul luminat acum de obrajii fetei şi mult timp stătu fata luminând mai coborât deasupra satului înainte să ajungă încetuţ în cer la celelalte stele. Era un sat binecuvântat atunci sătucul morilor, era; când fata strălucea asemeni unei icoane de aur ciocănit de meşteri şi se apropiau colindele. Copiii satului cântau “Vifleemul” arătând cu degetul către Opriţa, fata preschimbată în stea deasupra satului luminând mai coborât deasupra satului înainte să ajungă încetuţ încetuţ la celelalte stele. Ce să facă, iaca, norocul lor. Eu am vrut să păstrez piatra respectivă toată viaţa; era o piatră mare aratând cam ca un ou de struţ, albă cu vinişoare roşii, dar când am mai crescut a fost pusă în butoiul cu varză şi apoi s-a pierdut şi mi-e ciudă că la fel cu

85

orice copil am fost ca orice copil. Mi se pare că abia acum ştiu cum să te iubesc dacă întradevăr ştiu în timp ce dumneata m-ai iubit întotdeauna şi pentru iubirea ta voi merge la capătul pământului şi voi urca muntele şi voi intra pe poarta cerului cu bucurie ca printr-o poartă de mănăstire veşnic deschisă, ca şi negrul Jim voi căuta şi eu adăpost la porţile cerului.

Am să cos aici în carte câteva pagini despre somn, pentru că dumitale Mamă ţi-a plăcut atât să dormi, deşi de multe ori... deşi de multe ori. Şi apoi nu mai rămâne decât tristeţe, ca a lui Mary Weiss şi a mamei ei sau a mea şi a mamei mele. Pelerin oceanul adormit. Ca să brodez două clişee în aceeaşi propoziţie am să spun că asemeni unui zahir turnat în vreun aliaj de însuşi Borges pe restrânsele sale pagini, ce poate ori nu poate conţine argint, mă urmăreşte cotul Braziliei, imaginea cotului Braziliei vreau să spun văzut pe coperta cărţii lui Umberto Eco, versiunea română, văzut apoi iar şi iar pe timbre, stampe gravate sau abţibilduri de fructe tropicale până când într-o sinapsă de revelaţie am văzut epifania pe cerul ţintat de stele al nopţii, pâna când acum vreo două zile i-am ghicit ţărmurile supte de valurile indescriptibile ale secundelor de somn asemeni un nou continent şi apoi l-am văzut pe cerul visului – Nova Twilightia, mai încoace de Vera Ama şi Rio de la Psyche. Sunt un descoperitor în aceste ape tăcute şi întunecate de ceţuri gri asemeni lui Bartolomeo Diaz ori Leif cel Fericit; mai mult decât visul am descoperit – somnul; pentru mine somnul e o Brazilia nesfârşită hrănită de giganticul catfish al Amazonului. Şi drept concluzie, un lucru ce l-am învăţat în această Lume Nouă, e că lucrurile pe care acasă în Lumea Veche le-am numit concluzii nu mai există. Îmi amintesc când am văzut poate pentru prima dată cartea lui Eco, la camera de cămin a lui Ştefan, fratele meu; pe atunci eram copil când am privit prima dată harta aceea a Americii de Sud şi am privit în ea ca un primitiv într-o oglindă. În plus, nici acum nu ştiu despre ce e vorba în romanul „Insula din ziua de ieri” şi nu ştiu dacă aceasta contează. Şi eu i-am spus îngerului: Mamă, acum îmi amintesc că adevăratul meu nume nu e nici Felix, nici Gelu, ci Mihai; ăsta e numele pe care mi l-ai fi pus dumneata de nu era cântăreţul ăla de care nu ţi-a plăcut şi chiar spuneai că după ani de zile când nu va mai fi respectivul la modă pot chiar să-mi schimb numele în numele care mi l-ai fi dat dumneata şi că pot chiar să-mi schimb şi numele de familie ca să nu mai sune ca al cântăreţului ăluia şi deasemenea să pun numele Mihai copilului meu, de îmi va da Dumnezeu un copil. Şi acum îmi amintesc că hramul Mănăstirii Colţ la care ai făcut atâtea şi atâtea pelerinaje este Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil; acolo îţi căutai sufletul adevărat al copilului tău pe care copilul tău şi-l pierduse sau îi fusese furat. De acum le voi spune prietenilor mei adevăraţi că adevăratul meu nume e Mihai, nu ca să mă numească astfel ci ca să-mi ştie adevăratul nume, şi voi şti de acum că acesta e numele meu. Şi eu i-am spus îngerului spunându-i cuvintele ce le-am scris pentru îngerul meu: -Bădie Ieremia, aş vrea să vă povestesc despre o mamă, mama omului pe care îl ocrotesc eu. Poate că ştiţi greutăţile prin care a trecut, mai ales cele cu băiatul ei, care au fost cele care i-au zdrobit inima. Pentru că se căsătorise într-o familie de atei şi-a părăsit credinţa greco-catolică ca să fie totul bine şi a devenit ortodoxă. Pe copil a încercat să-l educe, dacă a văzut că copilul e cuminţel, nu s-a străduit prea mult, dar de încercat a încercat, iar apoi din motive necunoscute ori în urma unor traume băiatul ei a ales o viaţă care nu trebuie aleasă. S-o fi văzut pe măicuţă, bădie, cum începuse să facă ce nu făcuse în viaţa ei şi începuse să se roage, cel mai mult nu pentru ea ci pentru nemernic, cum mergea la biserică stând în spate proptită de stâlp ca Leonardo da Vinci, cum ţinea tot calendarul bisericesc ortodox, cât îi el de 366 de zile, mergea la preoţi luminaţi şi la văzători înainte, mergea la sihaştri ca Ştefan cel Mare, se punea singură pe autocar şi mergea din Haţeg până în Argeş pâna la Cotmeana, mănăstire luminată în acele vremuri cu vechea biserică şi casă ridicate de Mircea cel Bătrân. Era minunată. Şi câte posturi şi câte lacrimi, câte acatiste şi câţi psalmi repetaţi în miez de noapte de parcă ea era Sfântul David, câtă credinţă şi câtă speranţă şi câtă iubire, mamă-mamă, era mai mare dragul și multe, multe lacrimile. Merse la

86

mănăstirea nouă la Colţ unde e părintele Calinic – soldatul puternic al lui Hristos - încă de când părintele acesta nu venise, şi cât de mult îi ajutaseră cei de acolo, îi binecuvântau mereu, cum vorbise băiatul pe când era un adolescent rocker întunecat ca un demon cu unul din preoţii călugări care apoi fusese mutat înapoi la mănăstirea-mamă de la Bodrog, spunându-i că muzica rock e venin pentru suflet, că muzica aceasta face rău sufletului, şi cum mergea ea în posturi în fiecare noapte de vineri de la ora nouă post-meridian la maslu ducându-i din haine, nemâncând până la ora 3 dimineaţa, mâncând uneori poate doar o bucată de pâine ruptă de vreo ţărancă ce spunea „Doamne ajută!”, şi nemaimîncând nimic după aceea până ziua următoare când iarăşi începea roboteala, cum se împrieteniseră cu frăţia sa Flaviu care le cunoştea toate problemele ajutându-i ca o cruciuliţă de mir pe frunte, cum stătea ea, mama, fană Dalida şi Monica Vitti, batjocurile ce le primea de la ateii familiei care-i spuneau că s-a dat cu popii, ori cuvintele oamenilor batjocoroşi din satul unde era casa lor de la ţară, venite de la foştii ei elevi pe care se îndurase să-i treacă clasa, batjocuri de oameni buni să zicem şi beţi, în biserica veche de ruină reconstituită plină de neobişnuiţi preoţi bărboşi şi de oameni simpli prin care se mai nimerea câte un om cu stare, mafiot poate dar care ca orice vameş pocăit arunca bani cu ghiotura pentru biserică, inexplicabil acolo ca şi credinţa sa, stătea acolo în biserica medievală proaspăt reconstituită în sunetul unei muzici mai veci chiar decât biserica, spunând „Amin” şi făcându-şi cruce în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh din zece în zece secunde. Ori, mai târziu drumurile la mănăstirea Lainici la un părinte slăbuţ şi cu suflet deschis care stătea în sihăstrie dincolo de autostradă în afara mănăstirii, şi cum mai spusei după aceea multele drumuri la Cotmeana, pe când în biserica nouă a mănăstirii nu fusese încă pictat decât altarul; şi părintele Ioasaf, proroc cu glas de Duh Sfânt şi cu privire de copil, în mănăstirea pe lângă care trecea un pârâu muntenesc, cu arhondaricul plin de oameni evlavioşi şi necăjiţi, cu biserica veche din incintă ridicată de Mircea cel Bătrân. Cum stătea pe pernă în genunchi în biserică toată slujba, cum stătea şi aştepta în rând cu târgoveţii şi orăşenii veniţi din toată ţara, de la Braşov, de la Bucureşti, de la Bacău în rând la ghereta deasupra căruia scria: „Celor ce vin, pace/ Celor ce pleacă binecuvântare/ Celor ce rămân, bucurie”, cum stătea toată ziua în curtea mănăstirii sau în biserică, cum povestea cu unii din oamenii necăjiţi care veneau, cum îl dusese şi pe băiat şi se rugaseră ca răul să fie îndepărtat, cum cumpărau vara fructe de la ţărani la poartă, cum îi ponegreau vrăjitoarele pe călugări la oamenii ce voiau să intre în mănăstire, cerul în care soarele strălucea ca un ochi de ou fript dimineaţa înainte să mergi la şcoală, pârâiaşul dintre mănăstire şi arhondaric, bolborosind întro limbă moartă, pricesnele care îi alinau sufletul sfâşiat, şi speranţa în Dumnezeu, în Dumnezeul românilor şi speranţa ei de mamă. Toată suferinţa, a îmbolnăvit-o, dorinţa ei de a-l vedea pe nemernic, singurul ei copil adevărat, au biruit în lupta ei îndârjită îndurarea lui Dumnezeu, după ce i-au vizitat multe alte necazuri de parcă suferinţa şi necazul cel mare al Apocalipsei Sfântului Apostol Ioan se mutase la ei în casă pentru cine ştie câtă vreme. Au câştigat în cele din urmă, nemernicul de copil nu putuse face faţă rugăciunilor ei fără sfârşit asemeni nenumăratelor reflexii în lentilele cerurilor ale tuturor acestor mănăstiri în care primise ajutor, cu preoţii, călugării şi credincioşii lor, cu arabescurile inexplicabile ale traiectoriilor şi drumurilor neînţelese ale vieţilor lor. A câştigat, făcându-i totodată Măriei Sale o sumedenie de promisiuni. Iar după ce a câştigat şi nemernicul a fost incendiat de atingerea unei mâini din cer, după ce nemernicul s-a întors lăsându-şi în urmă necazurile şi redevenind credincios mama asta sfântă cum nu mai sunt altele a început să se răcească devenind ce nu era şi nu fusese niciodată; fără credinţă, fără rugăciune, fără biserică, fără Evanghelie, fără Scriptură, doare cu Dumnezeu, tainic. Mama a câştigat în lupta ei cu Dumnezeu şi copilul ei s-a întors, mama l-a înduplecat pe Dumnezeu, dar totodată mama l-a păcălit pe Dumnezeu, cum credea el, l-a înşelat, preacinstit părinte Ieremia, îi spusei înlăcrimatului proroc cu ochi incandescenţi ca ai lui Nicolaevici Tolstoi, dar eu cred în ignoranţa mea de suflet neîncercat că de Dumnezeu nu i-ar fi răspuns şi băiatul i-ar fi murit în droguri, odată cu doliul ar fi îmbrăcat

87

şi pietatea pentru toată viaţa, de asta vreau să te-ntreb Sfinte Ieremia. – Un text despre dumneata Mamă pe care l-am scris în Ianuarie, Februarie anul acesta. Dar dumneata eşti îngerul şi acum eşti lângă Dumnezeu. Ascultă-mă, Mamă. O inimă sfărâmată e simbolul acestui copil rău. Eu sunt Gabriel, câinele lui Gabi. E adevărat sunt un căţel şi de obicei nu pot decât să latru, să muşc şi să dau din coadă dar uneori când dorm în vis pot să şi vorbesc. Eu sunt un căţel ca oricare, mama lui Gabi spune că sunt prea jucăuş, zice că nu sunt un câine serios. E adevărat, însă în schimb stăpânul meu e mult prea serios pentru vârsta lui, e atât de serios şi sobru cum cred că aş fi eu dacă nu s-ar mai da Chappi la magazin vreo patru luni; patru luni e o perioadă foarte îndelungată pentru un biet căţel. Stăpânul meu e un băieţel cu părul blond arămiu, cu ochii nisipii şi care se poartă foarte bine cu mine dar totodată are ceva în sufletul lui, o tristeţe covârşitoare uneori când îl privesc simt ceva ca şi cum stăpânul meu e cel mai trist băieţel pe care l-am văzut vreodată. Câteodată parcă are o expresie dură pe chip, ca şi cum lumea aceasta nu are taine pentru el şi ca şi cum lumea aceasta e un vis rău. Parcă ar privi lumea aceasta cu ochi de filozof bătrân supărat pe ea. Ca şi cum are un secret care îl macină, taina unei tragedii care a venit peste el şi l-a năruit, ceva rău, mult prea rău pentru a-i putea face faţă de unul singur, ceva de care trebuie să fie salvat, cum am fost salvat eu când cineva voia să mă arunce în râu. E un băiat bun Gabi, dar e un copil rău. Fumează. Înjură. Bea din esenţele de rom ale lu’ maică-sa. Nu învaţă. Uneori se bate. Joacă ţic pe bani. Fură bani din casă. La lecţia de desen o colegă l-a desenat sub chip de extraterestru rău şi toţi zic “-Gabi e un copil rău.” Dar doar eu ştiu că o inimă sfărâmată e simbolul acesti copil rău, stăpânul meu. Da, Gabi e un copil rău, dar totuşi e băiat bun şi vă rog să mă credeţi că nu spun asta din pricină că e stăpânul meu. Numai eu îl ştiu cu adevărat pe Gabi, de aceea am zis că e băiat bun Gabi. Când e singur şi sunt doar eu prin preajmă atunci Gabi e cu adevărat el însuşi.

Atunci îmi vorbeşte şi îmi spune lucruri pe care nu le înţeleg, mă ţine strâns cu faţa plină de lacrimi şi din tot ce spune nu înţeleg decât: “-Gabriel, fratele meu bun.” Asta spune: “Gabriel, fratele meu bun.” Şi uneori mergem în pădure şi acolo Gabriel e cu totul altul decât cum îl ştiu mama sau colegii. Stă îngenuncheat în ţărâna plină de frunze moarte şi lemnişoare a pădurii şi acolo plânge în genunchi cu fruntea sa apăsând pământul. Şi uneori vântul probabil mişcă mestecenii pădurii în jurul lui sau poate copacii singuri se mişcă şi îl înconjoară plecându-şi crengile verzi sau galbene ca să-l ocrotească. Mergem tot timpul în pădure, nu numai vara. Şi toamna, şi iarna. Iarna Gabi stă în genunchi pe zăpadă şi vorbeşte cu cineva dar nu ştiu cu cine, fiindcă nu l-am văzut niciodată. Oricum trebuie să fie cineva foarte puternic fiindcă mereu Gabi îi cere să-l ajute. Odată mi-a spus ceva Gabi, mi-a povestit de o încăpere nu prea mare cu o uşă şi o fereastră. Mi-a spus că geamurile ferestrei sunt sparte şi asta nu e bine. Dar mi-a spus că totuşi asta nu ar conta prea mult dacă s-ar deschide ochiul mare care se află dincolo şi ar umple fereastra, şi dacă ar umple camera de lumină incandescentă ca o ceată de îngeri şi dacă retina acelui ochi mare ar fi geamuri pentru fereastra acea spartă din camera aceea mică. Stăpânul meu e doar un băieţel dar probabil că pe pământul ăsta nici o făptură nu e îndeajuns de mică pentru a fi scutită de necazuri, probabil că aşa e. De multe ori eu şi Gabi stăm împreună şi e linişte şi Gabi tace privind vreun izvor sau o buburuză care încearcă să zboare şi se vede pe el că e un om care are necazuri. Eu încerc să-l înveselesc, îl apuc cu colţii de şireturi dar de multe ori nu merge. Când e cu doar cu mine atunci Gabi e el însuşi şi atunci toate lucrurile rele pe care le face în oraş de obicei nu mai au nici o importanţă. Ca şi căţel eu sunt fericit că am un stăpân aşa bun, dar mă gândesc că e trist că nimeni altcineva nu îl ajută pe Gabi şi că nici măcar mămica şi tăticul lui nu au timp de el, iar fraţii lui vitregi mai mari sunt răi nu ştiu de ce dar ştiu că Gabi e un copilaş rău pentru că sufletul lui e un suflet năruit ca un castel de jucărie construit pe malul mării, inima lui e doar o inimă sfărâmată nu ştiu de ce. Ceva i-a distrus copilăria copilului ăstuia şi l-a sfărâmat ca pe un sfinx de nisip, ceva l-a nenorocit de mic, de când era încă prea mic pentru a se putea împotrivi. Nimeni nu-l ştie cu adevărat pe Gabi şi doar eu ştiu că o inimă sfărâmată e simbolul

88

acesti copil rău, o inimă de nisip sfărâmat de furună. Nu pot să ştiu ce va fi de omuleţul acesta, sper să-l ajute într-o zi cel căruia îi vorbeşte de ani de zile în pădure, sau noaptea stând în faţa geamului cu stele, lacrimile din ochii săi reflectând galaxii întregi. Mamă, vreau să-ţi spun ceva mai serios, mult prea serios, tu ştii, eu am fost Erin din copilărie, am fost toată viaţa Erin, eu sunt Erin, Mamă eu voi reuşi şi voi fi Erin. Voi fi un om - ca Tossia, Katerina şi cealaltă prietenă şi ca dumneata şi toate prietenele tale, Nori, Mioara, naşa, tanti Fira, mătuşa Rodica, mătuşa Mia, doamna Stela, tanti Lizica, doamna Vasiu, doamna Păsărel, doamna Iacoboni, doamna Lavinia, Mariana, tanti Lenuţa, doamna Mioara prietena mea, toate doamnele şi profesoarele la care nu le-am ţinut niciodată minte numele, elevele şi profesoarele mai tinere şi toate celelalte și ca Luiza, sora mea, pentru că tot pământul te-a iubit mamă şi ai meritat să te iubească, voi fi un om aici pe Pământul acesta de voi fi, unde Dumnezeu l-a lăsat pe om în mâinile omului; unde aşa pare cel puţin, dar unde deşi nu pare viaţa înseamnă totuşi ceva mai mult decât durere, dacă crezi pentru că Religia, orice religie, e un numinos, doar credinţa e altceva. De exemplu, într-un fel sunt dezamăgit de cartea Cărarea împărăţiei şi de linia pe care mulţi slujitori spirituali ortodocşi o adoptă; după ce că de la Marea Schismă de când s-au separat de catolicism regrupat ca Biserică Ortodoxă nu au făcut aproape nici o misiune rămânând doar în baclavaua Răsăritului cu excepţia numărului relativ de nativamericani ortodocşi din Alaska, acum se autopredică precum singura biserică legitimă spunându-ne nouă celor ce îndrăznim să fim puţini diferiţi ca şi triburilor întregi de primitivi de pe toate meridianele convertiţi în alte confesiuni că suntem toţi greşiţi şi doar ei stau pe scaunul lui Moise sau al lui Andrei. Suntem nişte eretici care nu avem voie să intrăm în biserica ortodoxă cum se întâmplă în satul meu, unul din satele mele. Şi până şi pe Papi îi judecă fiindcă nu poartă barbă ca ei ori pentru că mănânca pâinea nedospită, şi Arsenie Boca aşa sfânt cum a fost a fost la fel de înapoiat ca ceilalţi care spun lucruri de acest fel. Însă învăţături asemănătoare se pot întâlni în fiecare cult, şi la mine în biserică îs puzderie, radicali ignoranţi sau fanatici sunt peste tot, iar eu nu vreau să jignesc pe nimeni doar să picur pe hârtie ca altădată Alexandru Andrieş pe chitară un blues al dezamăgirii. Am observat că la necaz oamenii nu iau cu ei la spital de exemplu cu ei romane ori cărţi de povestiri. Eu vreau să fiu cărţi care să poată fi citite cu uşurinţă din închisori sufleteşti şi de pe paturi de spital. De altfel de când nu te mai am, Mamă, sufletul meu e o carte de pe care ploaia sau poate lacrimile a şters tuşul negru al gravurilor imprimate în cupru şi al literelor de plumb, acum sunt singura carte fără litere din lume, sunt o cutie de poştă de pe care timpul a şters numele şi spre care nu mai ştie drumul nici o scrisoare ori vreo vedere cu Voroneţul ori cu răsăritul de la 6 dimineaţa de la Eforie Nord, nici măcar eu nu mai îmi ştiu numele mai ştiu doar că sunt om precum statueta neolitică de la Hamangia, asta e tot ce mai ştiu. Azi noapte am avut un vis. Nu l-aş imprima în argila moale a literelor dacă nu ar fi fost atât de misterios, asemeni unei hărţi cu desene făcute de zei. Am visat nişte credincioşi care citeau fiecare unde se afla Filocalia, nişte carţi uriaşe pe care le ţineau în braţe. Restul oamenilor erau corupţi sufleteşte, stricaţi spiritual. Am văzut acolo pe F. L. şi pe pr. G. C, preotul cu privire de copil, aducând a preot soldat, cel care arată ca un avă al deşertului ori de parcă abia a coborât de pe un perete de biserică.; am mai visat şi pe alţii dar nu mai îmi amintesc pe cine; mergeau cu nişte motociclete. Deasemenea fiecare avea câte un monument al unui înaintaş. Şi eu aveam mormântul Anei, care însă nu avea monument. Avea ceva dar nu avea altceva, nu mai îmi amintesc. Şi fiecare cititor al Filocaliei avea în preajma lui câte un leu uriaş, blând cu cititorii şi feroce cu cei stricaţi care deasemenea umpleau oraşul pe motociclete sau pe jos. Leii erau uriaşi şi magnifici. Şi eu aveam o Filocalie şi după ce am venit din stricăciune am încercat să citesc din ea dar nu am putut să găsesc pasajul de unde citeau ceilalţi. Eu am încercat să citesc de la capitolul 10, iar ei citeau de altundeva, nu ştiam de unde. Apoi au apărut doi cititori şi au spus că trebuie să mergem mai departe şi să o luam şi pe D. – o fată, prima mea iubire - cu noi. Le-am spus să o ia ei fiindcă eu nu sunt sigur de mersul meu pe motocicletă şi ei au spus

89

că trebuie să o iau eu după care au plecat. După ce am fost de acord să o iau pe D. am găsit pasajul în Filocalie, era capitolul 5 şi am început să citesc cu ceilalţi. Cărţile erau uriaşe şi magnifice. Da, poate că sunt Anakin Vader; sunt o piatră care a călătorit prin toate râurile, o cochilie spartă care a fost purtată de valuri prin toate mările. Îmi amintesc când eram amândoi la şcoală, dumneata profesoară iar eu elev de gimnaziu, cât de mult îmi plăcea să ascult muzică încă aproape adormit la ora şapte dimineaţa. Mamă tu eşti Fran a lui Charles Dickens, ca şi Ebenezer văd asta cu mult mai mult acum când nu mai eşti aici, prietena ta cea mai bună mi-a spus că dumneata ai fost un om care n-ai jignit niciodată pe nimeni. Cât ai lucrat la grădină mamă, locul unde te duceai să încerci să-ţi lepezi tristeţea şi să-ţi uiţi necazul ca psalmistul, bietul David, de fapt practic ai fost singura care ai lucrat la grădinile noastre, şi acum îmi amintesc cum când mergeam la ogorul de la Oraca înainte să te văd la lucru vedeam bluza dumitale lăsată pe marginea lanului de porumb. Mamă, când eram copil mic mă puneai să mănânc curu' de găină :) pentru că semăna cu o inimă, iar eu voiam să am mai multe inimi ca-n basme şi mereu eu mâncam inima puiului sau inimile precum calul măiastru sau năzdrăvan şi pe urmă credeam că am mai multe inimi ca-n poveştile lui Petre Ispirescu şi alte poveşti ce le citisem. Mie îmi dădeai de obicei inima puiului. Mămico, acum ştiu că dacă te-aş putea auzi dumneata mi-ai spune cuvintele pe care i le-a spus în fimul Titanic cu Leonardo di Caprio Jack Rosei pe când aşteptau bărcile în apă în mijlocul Atlanticului. Acum ştiu şi eu că Titanicul e un film care nu ar trebui să se termine niciodată ca eternitatea. Pe Rose au trezit-o strigătele marinarilor din moarte, pe mine frumuseţea, frumuseţea Rosei când stătea în barcă privind cerul învelită în pătură ca într-un văl sacru. Trăiesc şi iau notiţe. Oamenii ar trebui niciodată să se desparttă și niciodată să se recăsătorescă. oNe lOvE, right? :) Doamne, eu nu mai vreau să trăiesc pe pământ; vreau să trăiesc în cer. Neştiut orice biserică e o gară la care venim poate doar ca să plecăm ca în poemul cu pietre al lui Nichita Stănescu, marele uitat.

Doar când viaţa mă aduce în sfârşit în genunchi conştientizez că în mine sufletul îmi e de mult aruncat cu fruntea în pietre înaintea Christosului categoric şi invizibil, precum leprosul şi cum ai fost şi dumneata pentru mine, Mamă, ca femeia canaaneancă. Privesc afară din suflet ca dintr-o elegie antică dincolo de uşă şi cerul se întunecă îngroşându-se parcă, arătând ca lichidul dintr-un presspapier cu un cerb de aur bombardat de stele căzătoare. Credinciosul, oricare credincios când uită de Dumnezeu se întunecă ca Mihai Eminescu ori mai degrabă ca bieţii oameni fără vreo credinţă de pe străzi cu buzele împietrite şi frunţile frânte, iar când i se face frică în tot întunericul acesta al lumii şi îşi aminteşte iarăşi de cei veşnici şi de zeu, primeşte lumină. Ies în faţa casei printre florile dalbe de stele ale universului şi strig asemeni lui Kevin: Hei, nu mai mi-e frică. Ştiu că orice blestemăţii ar mai cloci diavolul asupra mea, nu va avea timp să le şi facă prea mult pentru că cu viteza aştrilor pe care ne aflăm cu toţii voi trece din mâinile lumii în mâna lui Dumnezeu. Din copilărie toată viaţa m-am întrebat ce este de cealaltă parte a Retezatului; abia acuma ştiu, de cealaltă parte a Retezatului e Brâncuşi.

Mămico, Christos e singurul în stare să ia imensa şi romboidala Coloană a infinitului şi să o îndoaie ca altădată lumina Nichita Stănescu şi să şi-o pună pe cap cunună a pământului şi a miliardelor de pământuri ale cerului. Asta am învăţat de la dumneata. Doar familia contează, dar cu anumite limite şi cerul e o familie din care dacă eşti om trebuie să faci parte. Arta, măcar cea adevărată, este după cum spunea tatăl meu despre o povestire, o nebunie frumoasă.

Ce-i pot spune şi lui Dumnezeu dacă m-ar întreba e că tu întotdeauna m-ai înţeles sau dacă s-a întâmplat să nu mă înţelegi ai încercat să mă înţelegi până m-ai înţeles, mereu. M-ai înţeles aşa cum înţelege iubirea, înţelegând până la capăt pentru că iubeşte până la capăt. Eu cred în lacrimi. Îmi amintesc Mamă cum din pui mâncai şi dumneata abia câte o aripioară când o mâncai şi pe aceea. Viorile din Et si tu n'existais pas – disperarea neoexistenţialistă şi neantul francez, asemănător nirvanei budiste şi tristeţii pustei maghiare. Iluzii toate, tu exişti şi acum, Mamă. pentru că unii dintre cei ce au murit sunt mai vii decât suntem noi încă. Dumneata mai făcut, viaţa mea trebuia să fie o şansonetă şi în schimb a fost un cântec punk, nenorocit

90

până să te cunosc pe tine, Mamă. Acum când nu te mai am te cunosc cel mai mult şi sufletul tău de aur este motorul vieţii mele. Un lucru pe care îl învăţ acum de la dumneata, mamă, e cum să ajut oameni. Ben Parvar. Evanescenţă. Ofra vorbind despre părinţii ei din vremuri trecute, acum şi trecută în cealaltă dimensiune, mama mea călătorind ca un pelerin până în cer, urmând ca şi eu să mă preschimb în ceva nevăzut. Mamă, vreau să-ţi spun ceva vesel, deşi eu sunt un om trist; mi-am făcut acuma o omletă şi mi-a ieşit pentru prima dată cum o făceai dumneata, aproape de fapt, mi-a ieşit aproape întreagă, am reuşit s-o pliez şi a ieşit pufoasă deşi am făcut-o cu brânză. A ieşit pentru că am făcut cum mi-ai spus dumneata, să nu o rup cu furculiţa ci să-i ridic marginile. Îmi pare rău că nici măcar nu m-am gândit să încerc să învăţ să gătesc. E atât de uşor şi mi-ar fi plăcut atât de mult. Am pierdut ceva atât de frumos ce nu voi mai avea niciodată, doar dacă e adevărat ce spune Joni Eareckson Tada şi eu şi cu dumneata vom pregăti sarmale şi omlete pufoase în cer. Acum fotografia dumitale s-a transformat într-o icoană alb-negru asemeni unei gravuri în acvaforte făcute de Andrei Rubliov cu mijloacele tehnice ale lui Félix Nadar folosind ca ochi magic al aparatului de fotografiat Ochiul lui Dumnezeu şi chipul tău e scris în stele şi acum ştiu şi eu în sfârşit că iubirea nu înseamnă vorbe mari ci iubirea înseamnă ce scrii cu degetul pe geamul ferestrei când s-a aburit de lacrimi sau de ploaie. Vreau să-ţi spun ceva drăguţ, aici în chilia asta de la Colţ unde m-a adus providenţa, unde am învăţat că plăcerea iroseşte şi surpă duhul omului, în vreme ce nevoinţa îl agoniseşte şi-l zideşte şi de fapt cred că mănăstirea e singurul loc de pe Pământ, cu excepţia poate a Zidului de Apus, unde chiar că nu te poţi plictisi sufocat ca întrun sărut de atâta bucurie şi tăcere îmbibate de lacrimi şi zbicite de sare. Ca sectant, mănăstirea este iubirea mea interzisă, lucrul sălbatic, lucrul nebunesc cum au fost şi celelalte, ale lui Feodor Mihailovici şi Lev Nicolaevici. Călugării spun că cei care se duc în cer se roagă pentru că rugăciunea ţine de o altă dimensiune a existenţei. În cer toţi se roagă, îngeri sau oameni şi Christos care e singurul care putea să-şi amintească cerul se ruga mereu; şi Dumnezeu se roagă deşi lucrul acesta e poate imposibil de înţeles. A River Runs Through It. Dacă o să merg vreodată în America, în Montana o să mă duc, locul în care şi dumneata ai fi ales să mergi şi de aceea de voi merge voi spune ca irlandezul din Braveheart că Montana e a mea. Dar totuşi cred că nu voi merge să văd Montana decât ca dumneata când voi merge să văd Montana din ceruri şi Turnul Eiffel de aur lichid, şi ca şi dumneata voi rămâne în locurile acestea ale noastre până voi fi băgat în pământ ca o grăunţă, iar dumneata ai plecat de tânără şi de acum vei fi tânără pentru totdeauna, m-am întâlnit cu doamna contabilă de la liceu care mereu mă confunda cu Ştefan şi după ce am vorbit de dumneata când ne-am despărţit mi-a spus: -Păcat!

Când îmi va veni ziua voi intra şi eu în pământul acesta pentru a deveni pământul acesta umil şi pentru a redeveni iarăşi suflet, acolo vom fi fericiţi cei care vom fi şi la toţi ne va clocoti sufletul în priviri precum oţelul lichid al scriiitorilor comunişti din anii '60. Mă simt ca Anthony Quinn rupt plângând în nisip pe malul mării acoperit de ideogramele valurilor şi mă simt de parcă citesc o carte de parcă toată viaţa mea este o carte în care m-am împotmolit ca pe o tablă de go şi nici măcar nu mai ştiu la ce mă gândesc, sunt ca o fântână adâncă şi întunecată oglindind chipul tristeţii, cât despre mine ştiu acum că trebuie să zâmbesc altfel voi muri. Aici în camera cu oratoriu într-adevăr mă simt ca un prinţ, nu mi-aş fi închipuit că poţi fi atât de fericit într-o mănăstire; şi când Soarele care aici la munte e mult mai aproape îşi vâră capul blond pe fereastra de termopan a chiliei, o fereastră cu trei despărţituri şi o singură deschizătură îmbrăcându-mă în pulbere de aur ca pe filozoful în meditaţie al lui Rembrandt şi aici mă simt ca într-un palat precum Perpetua. Sunt pământ aici unde totul dintotdeauna a fost ca în „Eight Below” – „-25˚”, unul din filmele dumitale: hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on

91

hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on hold on – Holden. Copilul care am fost - Copilul citind. In camera plina de carţi Doar mama. Poveste. A fost odată ca niciodată un băieţel care după ce tata sau mama îl aducea de la grădiniţă stătea pe covorul gros din camera lui şi se juca cu maşinuţe albe şi construia căsuţe din cuburi din lemn vopsit.

Băieţelul nu mai putea de nerăbdare pentru că ziua ce avea să vină acea să fie Ajunul, iar el avea să primească atâtea cadouri de la Moş Crăciun. La fiecare Crăciun, părinţii, bunicii, unchii şi naşii îi aduceau multe cadouri pe care le primiseră pentru el de la Moşul. Ba chiar şi prietenele mamei lui îi aduceau cadouri pe care tot Moşul l-i le dăduse pentru el. Aşa că putem înţelege de ce băieţelul avea mari emoţii şi era foarte curios. După ce ziua trecu, îşi făcu rugăciunea şi se puse în pat, însă nu reuşi să adoarmă. Nu se gândea decât că peste nici douăzeci şi patru de ore urma să primească atâtea şi atâtea lucruri: maşinuţe, cărţi de colorat, hăinuţe, cutii de cuburi, cărţi de poveşti din care să-i citească buni şi mami, pazăluri, peştişori de acvariu, papagali micuţi, tritoni şi atâtea şi atâtea lucruri frumoase. Dormi uşor în camera luminată de stele şi de luminile brăduţului, în timp ce afară ningea în noaptea luminoasă. Se trezi dimineaţa şi merse drept la ceas să vadă cât mai este până seara. Restul zilei trecu asemeni unui vis. Jucându-se nu se gândea decât um să treacă mai repede ziua şi să poată primi cadourile care facuseră atâta şi atâta drum. Un singur lucru îl întrista. Tatăl său nu avea să petreacă cu el, cu mama şi cu bunicuţa Crăciunul anul acela. Deşi era inginer, plecase şi se angajase muncitor pe o sondă petrolieră în Marea Nordului. Nu ştia unde este marea asta, dar ştia că acolo lucrează tatăl său şi că este foarte departe. De Crăciun tatăl său avea să stea singur, fără familie, împreună cu ceilalti muncitori, o să scoată petrol din adâncurile mării şi o să se gândească la el tot aşa cum şi el mergea la grădiniţă, se juca după-amiazele, stătea cu bunica şi merge să se dea pe gheaţă şi se gândea la tatăl său. De când plecase tata cu două luni în urmă, plânsese de trei ori, însă tati îl suna şi îl încuraja, spunându-i că va mai sta doar până în martie când expira contractul pe anul acela. Nu ştia ce e aia contract şi era greu să-l aibă pe tata aşa departe, însă acum nu mai plângea. Doar era bărbat.Aşa-i spunea şi tati la telefon: „Lasă că o să mă întorc repede. Ai grijă de mama şi de buni. Contez pe tine.” Da, tăticule, spunea el cu ochii în lacrimi, însă simţind în el o putere pe care nu o mai observase. Când se lăsă seara şi până aşteptau venirea colindătorilor, colegi de la grădiniţă, copii din curtea

92

blocului, copii de la biserică, grupuri de copii mai mari, bunicuţa îi spuse o poveste. Era cu un bătrân râu care primeşte vizita a trei spirite în seara de Ajun, iar bătrânul după aceea începe să sărbătorească Crăciunul şi devine un om bun şi drept. Povestea era foarte frumoasă, însă băieţelul adormi chiar când bunica termina povestea şi dormi, şi dormi până când mami îl trezi, dându-i o sărutare şi chemându-l la brad să cerceteze împreună cadourile. Bucuros că are voie să se uite la cadouri, fugi cu mami repede la brad şi se aşeză în genunchi între cutii.

După ce deschide toate cadourile împreună cu ea, zâmbind, scotea sunete de surpriză la fiecare cadou, băieţelul văzu şi un plic. Îşi văzu numele pe plic, era singurul lucru pe care putea să-l citească, iar când îl deschide văzu că nu era înăuntru decât o poză cu tatăl său, făcută pe marginea sondei, cu marea vălurită în spate şi pe spatele pozei era desenată o inimă cu un creion colorat şi haşurată cu roşu. Privind plicul mai atent văzu pe o parte două bucăţi de hârtie colorată, foarte frumoase. Prima era cu un băieţel care îşi deschidea cadourile sub brăduţ, iar o doua era cu acelaşi copilaş privind de la fereastră o stea foarte strălucitoare. Privi timbrele, văzu faţa captivată a copilului în faţa cutiei cu cadouri care pentru el reprezentau mai mult decât toate comorile de aur şi argint ale pământului, şi uimirea copilului care se ridicase din pătuţ şi privea steaua aceea mare şi albă de pe cerul nopţii. Erau atâtea lucruri; si atât de greu de numit. Nu ştia prea bine ce se petrece, însă sufletul lui pur şi mintea sa neîncercată simţi ceva neobişnuit, ca o aripă a miracolului care pluteşte peste el, izvorâtă din scrisoarea tatălui său, din bucăţelele acelea de hârtie desenată şi colorată frumos, din inima desenată de tatăl său sau poate de altundeva şi acum simţea că dragostea putea să umple distanţele până departe, până în mijlocul mării unde ostenit, tatăl său se gândea la el şi poate face şi drumul înapoi de la tati la el. Era atât de adâncit în sentimente, încât nici nu auzi că nişte prichindei ca şi el intrară pe uşă şi începură să cânte privind la bradul mare şi încărcat de beculeţe şi de globuri albe care arătau de parcă nişte stele ar fi coborât din cer şi s-ar fi aşezat în brad, luându-şi locul printre bomboanele şi portocalele agăţate de ramuri. După câte înţeleg eu frumuseţea clasicismului, via Horaţiu, este frumuseţea unităţii de simţire, orice ar însemna ea. Îmi ţin mâinile împreunate în tăcere Deschizându-le ca pe o carte a Ta. Oamenii orbi nu văd pământul decât în lumina viselor sau în amintiri. Am spus odată la o biserică de mănăstire că cel mai frumos D-zeu e cel înlăcrimat. Totodată mă gândesc că cel mai frumos D-zeu e şi cel care zâmbeşte, şi cel care e un D-zeu plin de zâmbet ca un om, ca un băiat, ca o fată care se bucură. Dacă vrei să-L iubeşti pe D-zeu trebuie să suferi, dacă vrei să suferi trebuie să iubeşti.' Acesta este textul învăţăturii preotului Ioan pentru Ioan, băieţelul său. "Sometimes I feel like a motherless child/ Sometimes I feel like a motherless child/ Sometimes I feel like a motherless child/ Far away from home. " – aceasta e învăţătura ce am primit-o eu. întotdeauna prietenii au fost ca personajele lui Oscar Wilde, iar dumneata Mamă chiar ai fost în lumea aceasta ca florarul Hans cu mult mai mult ca mine, asta e povestea Prieteniei – suntem prieteni cu prietenii tot anul cu excepţia sărbătorilor de iarnă şi a momentelor când ai cu adevărat nevoie, aproape, dar în toate întrebările sunt inutile pe veci fiindcă într-adevăr totul este destin cum am crezut eu în copilărie, pe când mai credeam încă şi în Prietenie ca în Dumnezeu. Cerul către hominid. Dacă prinzi un pui de vultur Ce trebuie sa faci tu e sa-i tai aripile Şi sa-l laşi sa ţi se târască la picioare Trebuie sa-l laşi sa se tarască Şi sa-ţi fie milă de el bietul vultur Care ca şi tine habar n-are ca aripile Cresc la loc asemeni tăcutei nopţi. Dar abia acum văd că problema mea era că eram un om orbit de idealurile educaţiei comuniste şi a unui creştinism greşit înţeles, eram şi am fost cred până azi orb în faţa realităţii existenţei şi când mă gândesc de exemplu la copilăria lui Vito Andolini, un coleg de-al meu care când a crescut nu avea bani în buzunar ci doar un revolver aşa cum până în zia de azi în buzunare n-am bani, doar poezii şi privind omul realizez că problema suferinţei e mai mare decât mine şi decât toţi oamenii care vor trăi vreodată şi că doar proştii ca mine se mai miră de răul care se întâmplă pe lume, iar internatele şcolare mai ales cele de băieţi ar trebui vizitate periodic de asistenţi sociali, preoţi, psihologi, poliţişti, gardieni publici şi alţi funcţionari care şi aşa nu fac mai

93

nimic. Internatele şcolare au fost într-adevăr în secolul XX ce au fost casele de muncă ale lui Charles Dickens în secolul XIX şi nu ştiu ce sunt în prezent dar cred că acum este mult mai rău în ele ca acum douăzeci de ani. Cuvânt către păianjen. Sufletul tău e un păianjen Eşti omul cu suflet de păianjen De ai ajunge în cer Însuşi Hristos n-ar fi drept Sufletul tău e un păianjen Eşti omul cu suflet de păianjen Hristoase iartă-l că nimic nu ştie Nimic n-a ştiut. Ești ca mine.

Pe de altă parte în alte privinţe pe Pământ cel mai trist lucru, după cum a spus Profetul – deşi nu pot fi niciodată de acord cu ei – e că marxiştii au dreptate, iar existenţa crudă este înveşmântată în epifaniile şi iluziile sufletelor noastre n-aş fi crezut niciodată că voi spune asta dar Marx a spus adevărul, atât cât a ştiut din el; visul marxismului trebuie să nu fie Comuna din Paris din secolul XIX ci Comuna din Ierusalim din secolul I. însă cu toate acestea ca un punct în plus pentru Whitman în secolul douăzeci pe Pământ buni au fost americanii şi aliaţii lor; restul de la Germania neagră şi roşie, China şi până la România înainte de decembrie 1989 au fost băieţi răi. Lucrurile acestea, cum spun evreii, nu trebuie uitate niciodată, dar pentru mulţi dintre noi există visul anilor '60 şi chiar '70 şi de multe ori ne gândim că Maurer era mult mai bun decât un patron de azi şi că între Maurer şi vreun domn politician de azi, oricare ar fi el – dacă-i excludem pe armeni, pe Rege şi pe Toader Paleologul – nu există măcar comparaţie. Dar aşa cum devine cu trecerea deceniilor şi o dată cu uitarea visului religiei, capitalismul e un vis rău din care nu ne putem trezi, din punctul acesta de vedere doar dacă n-ar fi fost ateu Ernesto Guevara ar fi putut foarte bine fi pictat pe pereţii bisericilor în icoane alături de Sfântul Gheorghe şi toţi ceilalţi sfinţi purtători de sabie cu halouri strălucitoare ca nişte petale de nuferi şi afumate de lumânările aprinse ale secolelor.

Probabil că voi rămâne toată viaţa un burghez irecuperabil însă recunosc şi măcar atât să fac de nu pot mai mult că noi toţi am zidit turnul unui Babilon nedrept, meschin şi malefic uneori. Şi există un lucru şi mai trist decât toate acestea, acela că nici un om absolut nici unul care s-a născut sau se va naşte vreodată nu poate schimba cu nimic în bine aceste realităţi demne doar de a fi uitate dar care ne rămân mereu în faţa ochilor, iar lumea nu poate fi făcută mai bună, poate fi făcută doar mai rea. Acum îţi vorbesc ţie, acum nu îi vorbesc Mamei, ea e acum dincolo de toate galaxiile din univers la Dumnezeu, în vreme ce tu eşti aici cu pagina asta în mână: nu-ţi dori niciodată să fii un milionar rich & famous, doreşte-ţi doar să fii tu însuţi pentru că nimeni, nimeni nu poate să fie ce poţi să fii tu, nu ştiu cum eşti dar ştiu că poţi fi unic ca o lacrimă, ca o pietricică culeasă din munţi, pierdută şi uitată în ea însăşi, ca o floare de colţ presată şi uitată într-un clasor pe care nu l-ai mai deschis din copilărie, tu eşti floarea, tu eşti clasorul şi e un adevăr că lumea nu are şi nu a avut niciodată nevoie de patroni ci de pelerini; nu fi un bogătan, fii Mama mea, fii cum a fost ea, e cel mai frumos lucru pe care l-ai putea fi. Cât despre mine, am multe păcate. Elegie pentru porumbelul ucis. O biet porumbel nevinovat dând din aripi În mâinile mele de copil atât de relele mele Micuţele nemiloasele mele mâini de băiat Tu blând porumbel biet spirit nevinovat Tu inocenţă martirizată de mâini de copil Micuţele nemiloasele mele mâini de băiat Tu biet porumbel blând spirit nevinovat O biet porumbel nevinovat dând din aripi. Ăsta a fost copilul care am fost. Sunt pământ dar de acum sunt un pământ care îmbrăţişează cerul, asemeni pământului Haţegului, un loc unde ca jos pe tot pământul în viaţă ca şi în iubire nu răneşti cel mai mult decât ceea ce iubeşti cel mai mult. Iar Haţegul, Mamă, L-am întrebat pe unchiul lui Ioan care stă în locul de vizavi ce a fost pe locul blocurilor noastre înainte să fie blocuri, înainte să le construiască regimul comunist.

A zis că aici a fost Oborul, Târgul de vite şi doar pe unde era magazinul alimentar numit de oameni la Irina erau nişte case, iar pe locul oborului nu a fost niciodată nimic altceva. Un lucru despre aceste locrui, prin anii 1911-1912 Aurel Vlaicu a aterizat pe terenul viran al oborului cu avionul său şi de aceea strada pe care stăm noi se numeşte Aurel Vlaicu.

Deasemenea strada Tudor Vladimirescu îşi trage numele la propriu chiar de la el. În jurul anului 1809, Tudor Vladimirescu venea prin zona aceea unde erau nişte case negustoreşti şi cumpăra vite pe care le ducea în parte legal, în parte prin contrabandă în Ţara Românească.

94

Mai mult ca sigur că mă aşteaptă o viaţă chinuită cum a fost şi a ta pentru că pentru mine iubirea poartă şi va purta întotdeauna numele tău, Mamă, dar întregul univers stă acum între noi stă ca un râu cum spune fata de la Atb dar acum eu aştept autobuzul spre cer cum spune altă fată, pocăită, şi mă gândesc cât ai mers tu cu autobuzul la Sânpetru, uneori a trebuit să mergi pe jos iarna pe întuneric şi îţi era frică de lupi că pe acolo ieşeau lupii uneori la drum de am făcut şi eu o poveste naivă pe când mă plimbam iarna pe zăpadă pe drumul acela şi ascultam pe repeat la mp3player Jaci Velasquez Crystal Clear fiind şi eu ca o vrabie în iarna fosforescentă povestea pădurii de ametist, prima miniatură pe harta arhetipală a Ţării Haţegului - (PĂDUREA DE AMETIST. Cât ai fost pe pământ pentru mine, Mamă, tu ai fost mănăstirea mea, poate acum când nu te mai am aici ca mănăstirea să fie mama mea până ne vom revedea, Mămico; tot ce-mi doresc e să ne revedem şi să fim împreună mereu pentru o eternitate de eternităţi. Pe măsură ce afară se întunecă văd în cer chipul tău, şi eşti încununată cu Ursa Mică şi Steaua Polară, Mamă, şi frunzele se răspândesc purtate de vând printre stele tulburându-le lumina cu mai multă lumină asemeni izvoarelor de aici din munte şi azi în mine deasemenea a răsărit un izvor şi oricum mă simt mult mai bine într-un templu al lacrimilor decât într-un club al vorbelor şi râsului, pentru că eu vreau să plâng, pentru o viaţă vreau să plâng, vreau să fac din lacrimi şi tristeţe fericirea mea. Acum pe laptop merge filmul cu natura din Montana, cum spuneai dumneata. Crângul de pe marginea drumului ce duce dinspre Săcel spre Sântămărie-Orlea a făcut parte din cunoscuta pădure de ametist ce se întâlnea din locul unde este acum autostrada până la poalele muntelui. Peste pădurea aceasta era stăpână războinica familie a Lupilor de Cenuşă. Se numeau astfel, fiindcă purtau costume cenuşii şi pantofi cenuşii şi fumau tot timpul trabucuri cenuşii, iar prin părţile pădurii de ametist animalele poveasteau că lupii aceştia se trăgeau dintr-un lup ce luase fiinţă din cenuşa unui brad uriaş ce se afla undeva în munte şi care fusese lovit de un fulger ce luminase noaptea.

Din acel lup se trăgeau Lupii de Cenuşă, iar când au fost înnobilaţi li s-a scris acest nume în hrisoave şi în documentele oficiale ce purtau sigiliul imperial. Dar, cu toate că au fost înnobilaţi şi aveau servitori şi locuiau într-un palat era de preferat să nu te întâlneşti cu ei prin pădure pentru că erau nişte lupi foarte răi. Nu ştiu dacă pe lumea asta există şi lupi buni, afară de poate de lupii din America de Nord dar Lupii de Cenuşă cu siguranţă nu erau dintre aceia.

Pădurea de ametist era sub stăpânirea Lupilor de Cenuşă, iar aceştia făceau ca fiecare fiinţă ce locuia sau doar trecea prin bungetul de sticlă, să simtă acest lucru. De fiecare dată când întâlneau un iepure, o veveriţă sau un iepure, aceştia trebuiau să dea un ban de argint. Podul palatului Lupilor de Cenuşă era plin de bani de argint, iar lupii se gândiseră chiar să acopere ţiglăria castelului lor cu bani pentru a-l face să strălucească asemeni pădurii peste care erau stăpâni. Şi îşi puneau servitorii să cureţe înnegritura de pe monezile de argint, pentru ca aceştia să strălucească şi mai tare atunci când îi voi lipi pe ţiglele acoperişului, neştiind că oricât ar încerca servitorii şi oricât ar munci nu vor putea niciodată să cureţe acei bani de argint, pentru că erau bani murdari, bani pe care ei- folosindu-se de înaltul lor rang nobiliar şi de autoritatea pe care o aveau- îi luaseră prin ameninţări de la supuşii lor. Ce s-ar fi întâmplat dacă Lupii de Cenuşă ar fi dat peste un om în pădurea lor, nu se ştie. Probabil că nu ştiau nici ei, fiindcă nu întâlniseră nici unul. Pe vremea aceea oamenii erau mai puţini, iar satele erau mai îndepărtate de pădurea de ametist. O singură dată se întâmpla să treacă un om prin pădurea lupilor, iar aceasta este ceva aşa de neobişnuit că dacă ţi-ar povesti cineva nu ai crede şi dacă ai vedea cu ochii tăi ţi-ai spune că visezi. Dar iubirea nu este un vis. Nu se ştie cum un băiat ajunse în preajma pădurii de ametist. Unii spun că băiatul era un paj ce se grăbea să străbată pădurea aceasta neobişnuită pentru a ajunge la stăpâna sa. De cum intrase în pădure, ştiind că este domeniul familiei Lupilor de Cenuşă, pajul îşi spune: “O să mă uit după soare ziua şi după lună noaptea şi o să caut să ajung cât mai repede afară din pădurea asta. Nu apucă însă să facă prea mulţi paşi că fu orbit de strălucirea pădurii în aerul răsăritului. Arborii erau de ametist şi razele soarelui străbăteau strălucind prin ei făcând să sclipească întreaga pădure;

95

vara, frunzele, firele de iarbă- cu totul şi cu totul de ametist trandafiriu- se spărgeau când vântul cald sau răcoros le izbea unele de altele. Băiatul începu să meargă tot mai încet, privind în jurul său. Norii se puteau vedea arzând prin pădurea de piatră transparentă, plutind spre sud peste munte, iar zăpada din pădure era de sidef. Pajul încercă să-şi amintească de temuţii Lupi de Cenuşă care puteau să apară oricând şi încercă să facă un efort de voinţă, să se grăbească până va ieşi din pădure, dar era captivat de ceea ce vedea, fiecare copac scânteind asemeni unei bijuterii. Pădurea strălucea alb şi violet stins si pe deasupra copacilor zburau păsări cu aripi de diamante, stoluri ce le făceau să pară asemeni unor ploi de lumină, ca atunci când cade o ploaie blândă peste tine şi simţi că n-ai vrea să fi în nici un alt loc din lume şi picurii de ploaie plouă până în sufletul tău şi tu devii una cu ploaia şi cu cerul frumos şi plin de nori şi lumini delicate şi eşti recunoscător pentru toată frumuseţea aceasta care îţi este dăruită.

Văzând că îi e tot mai greu să înainteze, pajul se opri şi se aşeză pe un copac doborât la pămănt. Nu după mult timp, soarele asfinţi şi se făcu noapte. Putea vedea tot cerul acoperit de stele prin crengile transparente ale copacilor de ametist şi vedea cum stelele se reflectau în zăpadă îngheţată care sclipea pe rămurele. Deşi era noapte, pădurea era luminoasă asemeni unui sipet plin de diamante, fiecare copac pâlpâind slab în zăpadă. Era atât de frumos, încât ziua următoare când se întâlni cu Lupii de Cenuşă, iar aceştia veniră gata să-l sfâşie, dar – în momentul când făcură cerc în jurul , său – văzură cum din palma întinsă a pajului răsare un lăstar mititel, care devine apoi o tulpiniţă mai mare ce apoi dă frunze şi care mai apoi înfloreşte cu nişte flori mari şi foarte frumoase. Era un crin. În momentul în care Lupii de Cenuşă spuseră: “ Nu e decât o floare, haideţi băieţi”, pajul îşi dădu seama că nu îi mai e frică de lupii aceştia răi de care nu putea decât să-ţi fie milă şi petalele florii se schimbară pe dată în flăcări albe care se reflectau în ochii Lupilor de Cenuşă, umplându-i de teamă. După ce rămase singur băiatul sădi floarea în pământul pădurii de ametist şi merse, şi tot merse până ieşi din pădurea de ametist şi ajunse la minunata prinţesă al cărei paj era. Reuşi să iasă, căci nu mai privi la frumuseţea pădurii, ci îşi aminti frumuseţea crinului imperial cu petale de flăcări ce îl ţinu în mână, flăcări ce se schimbară iarăşi în petale obişnuite la un timp după ce îl sădi în pământ. Şi, lângă crinul acela apăru un alt crin, şi altul şi altul, iar apoi începură să apară în pădurea de ametist copaci de lemn care îi înlocuiră treptat pe cei de cuarţ colorat şi, până la urmă, pădurea de ametist dispăru , dispăru şi palatul Lupilor de Cenuşă, dispărură chiar şi Lupii de Cenuşă şi din tot crângul acela, odată atât de mare şi de cunoscut, nu mai rămaseră decât arborii de lângă drumul ce duce spre satul Sântămarie-Orlea cum vii dinspre satele Săcel şi Sânpetru, dar nici aceştia nu mai sunt vechii copaci de ametist. Sunt nişte copaci ca toţi copacii, cum sunt copacii pe pământ în ziua de azi, copaci vii şi tăcuţi asemeni sufletelor oamenilor.) -, când ai fost profesoară Mamă, la Sânpetru şi la Sântămărie Orlea unde eu am avut cea mai mare prietenie şi cea mai mare decepţie - şi a trebuit să treacă destul timp după totul primit de la toţi cei ce obişnuiam să-i numesc cei mai bun prieteni până să cunosc şi eu ce evreii ştiu de milenii că cei mai buni prieteni ai credinciosului şi cei care te ajută cel mai mult când ajuni într-un necaz nu sunt nici oamenii buni, nici oamenii răi, nici cei spirituali, nici cei păcătoşi, martiri sau tâlhari, nici fraţii credinciosului, nici măcar ceilalţi credincioşi, cei mai buni prieteni ai credinciosului sunt preşedinţii morţi ai Statelor Unite ale Americii, Andrew Jackson, Hamilton care totuşi nu a fost chiar preşedinte, bunul George Washington, marele Lincoln, uneori şi preşedintele Hiram Ulysses Grant mă bagă-n seamă, poate în viitor va fi şi Benjamin Franklin mai mult decât atât ce ar putea fi? şi da văd că după ce dumneata ai plecat de pe acest pământ pământul nu mai îmi poate oferi decât revelaţii triste, toţi oamenii de pe pământ ar trebui să plângă în hohote şi majoritatea o vor face cândva, scrâşnind din dinţi - şi cum ai mers în toate celelalte locuri, toate vecinele te compătimesc pentru viaţa ta într-o familie meschină pierdută printre altele în oraşul nostru meschin pentru că e adevărat că femeile care mai sunt şi bune la inimă au o viaţă grea pe pământul acesta; viaţa ta a fost cum zicea englezul ăla „o candelă în vânt” şi ca în cântecul acela slave song:

96

„Nimeni nu ştie necazul ce l-am văzut/ Nimeni nu-mi ştie durerea/ Nimeni nu-mi ştie necazul ce l-am văzut/ Glorie Hallelu Yah.” Mamă, ce momente de film de Hollywood pe scenariu de roman englez; eşti unică, Mamă, tu trebuiai să fii domniţa cu nume de safir. Sufletul tău e spaţiu de saga. E naşpa, răul e în lume, e iarnă, dumneata, Mamă, nu mai eşti aici şi acum pare că va trebui să stau în casă cu un chiup sufletesc bolborosind mereu de zgomot şi furie, ca vinul; nu ştiu ce aş putea face, presupun că nu pot decât să mă prezint la unitate; ei bine, voi sta, şi după mine se va spune că nimeni n-a ştiut să-şi iubească cei ce sunt ai lui mai bine – dar aceasta trebuie să fie nu ceva trecător ci o decizie conştientă. Sau poate o să rămân pe Titanic cât mai mult timp pot. Oricum adevărul e că de aceea mi-am alesc credinţa pe care o am, calvină, americană, sectară sau oricum mai poate fi numită – fiindcă e cea pe care am găsit-o eu care mă ajută să supraviețuiesc psihic în continuu, da, fiindcă asemeni Christosului meu la care găsesc alinare şi eu sunt străpuns în duh, cum şi dumneata Mamă ai avut sufletul străpuns. Şi de altfel credinţa pe care o am e singura care mă face să cred cu adevărat, după măsura vasului de lut care sunt. Tot restul e doar estetică şi frumos, aproape. Şi eu i-am spus îngerului spunându-i: Departe în noapte târât am fost Luminat de furia pâlpâindă Împiedicându-mi paşii prin pămăntul spart De şuvoiul mileniilor În apropiere este Edenul ingenuu Dar mă înecam în mlaştini Agăţându-mi privirea de ghearele fulgerelor Nocturni pereţi ai oboselii înnegriţi de umbre În îndoiala intersectată Mâini îngenuncheate între coloane de timp Mergând în cerc mă împiedicam de aceeaşi piatră Târât între ochi şi pământ sub sigiliul fricii Departe în noapte târât am fost. Învăţ că eşti flămând cu adevărat doar când ai mânca orice, eşti fericit cu adevărat doar când ai putea să renunţi la orice şi iubeşti cu adevărat doar când poţi să iubeşti pe oricine. Teoretic. Eu nu pot asta, în ultima vreme am o existenţă extrem de privată şi un suflet extrem de privat în genul domnului Leonard Cohen şi cu puţine, puţine, doar câteva excepţii, eu nu prea iubesc pe altcineva decât pe dumneata, Mamă, de parcă aş fi din Italia. Iubirea mai ales pentru om e un ceva imposibil, ca şi rugăciunea, mai degrabă ne vor creşte pene mari şi înmiresmate din braţe şi vom zbura decât să ne rugăm şi să iubim cu adevărat. Eu cel puţin nu pot decât să-mi umplu gura şi dinţii cu ţărână şi să mă privesc pe mine însumi cu suspiciune ca un străin, lacrimile mi s-ar transforma în lacrimi în caz contrar. Nu am bani, nu am ajutor social, nu am posibilitatea să mă angajez, cartea cu Bliume încă n-a apărut, tu eşti în cer, mamă, şi eu sunt jos pe pământ, foarte jos. E greu şi de tata, dar parcă întotdeauna a fost greu de tata, ca de orice Mucenic refugiat. Doar cu scrisul mă mai alin, cred că dacă n-aş scrie aş merge afară să sparg cauciucurile la maşini, să fur bolovani ori să mă înscriu într-un vreun partid politic. În plan vizibil sunt un om sărac şi amărât cum a spus un distins frate în credinţă, dar cred că până la urmă nu am ce face şi voi vedea ce are pregătit Dumnezeul evreilor şi al nostru pentru mine, asta voi vedea sigur, iar de când ai plecat e şi mai greu, Mamă acum sunt singur, mai singur decât Camus, Cioran şi toţi latinoamericanii ăia din Cien años de soledad la un loc, şi asta cum spun Shangri-Las cu mai multă emoţie şi mai puţine cuvinte „...it's sad” - Stai pe canapea privind în gol şi eşti mai gol decât peretele dinaintea ta, asta înseamnă că ai pierdut totul, în plan sufletesc axioma pe care am descoperit-o în legile cosmosului sufletului meu e că dacă nu-l pot iubi şi pe Maurice, nu pot iubi, şi în viaţa mea se află atâţia Maurice. Am un sentiment neplăcut, Mamă, mă simt ca Jung când îşi punea întrebări, dumneata ştii despre ce vorbesc, dar e adevărat că deşi nu-i prea iubesc pe oameni şi nu mă iubesc nici pe mine, pe dumneata te iubesc, Mamă, pentru că te iubesc, pentru că deşi n-ai ştiut-o niciodată toată viaţa ai fost tămâie în mâinile făcute căuş şi incandescente ale Mariei noastre, iar pe mine ce n-ai reuşit tu să mă-nveţi de când eram copil, umorul, m-a învăţat până la urmă, după zeci de ani, suferinţa, continuă, neîntreuptă ca un lanţ pornit de drujbă tăindu-mi în instalaţia de beteală şi lumină săracă a sufletului şi tot ce mai pot să fac e să mă uit la Taylor Swift şi să sper în ceva mai bun şi pentru mine chiar dacă acel ceva mai bun fie doar ca un cal năzdrăvan să mă ia de

97

pe pământ de pe drumul meu prin care să trec pentru a merge în lumină lângă tine. Mamă un lucru pe care l-am învăţat de când ai plecat e că dacă stai cu oameni naşpa ajungi ca ei, oamenii sunt puţini ca dumneata şi să încerce omul să-i schimbe pe oameni e o nesăbuinţă, iar inima omului e un abis în care te poţi pierde cum spune Scriptura. Viaţa ta a fost ca viaţa lui Louis Armstrong şi poate chiar acum, dumneata, Mamă împreună cu tot cerul cântaţi cântecul acesta - „Nobody Knows the trouble I've seen/ Nobody knows my sorrow/ Nobody knows the trouble I've seen/ Glory halleluiah/ „Nobody Knows the trouble I've seen/ Nobody knows but Jesus/ Nobody knows the trouble I've seen/ Glory halleluiah.” – iar de acum veşnicul Louie îi suflă tonurile într-o trompetă de lumină primită de la un heruvim şi dumneata eşti acum parcă mai îndepărtată de mine decât universul şi mai proape totuşi decât Chipul lui Dumnezeu, iar eu – dumneata ştii - toată viaţa am fost Micul Prinţ. Am fost întradevăr un prinţ în familia mea ca toţi ceilalţi şi înaintea lui Dumnezeu, dar nu mi-am înţeles menirea şi am fost un prinţ rău, până azi mintea mea înăbuşită de ignoranţă a fost o sămânţă negerminată. Un lucru pe care mi-l amintesc, una din cele mai vechi amintiri ale mele era cum eram la creşa cu ferestre zăbrelite care după ani de zile a fost transformată în judecătorie şi o îngrijitoare mă ţinea la fereastră când a trecut tanti de Centanni cu Gianino care pe atunci şi el era un copil cu ceva mai mare ca el, blond cu părul mare. Îi recunoscusem imediat şi îi salutasem spunându-le să mai stea puţin că apoi putem merge împreună acasă, dar ei spuseseră că trebuie să meargă spre gară. Mama lui Gianino, tanti Viorica, era asitentă medicală la un spital de copii şi avea un dar nemaiîntâlnit să îngrijească de copii; nu doar că făcuse injecţii şi uneori le mai dăduse mâncare la toţi copiii de la blocul nostru, dar copiii, eu deasemenea, şi cu ea erau preteni, la fiecare copil mic, după maică-sa, cel mai mult îi plăcea de tanti de Centanni – ăsta înseamnă har, iar harul cel mai adesea este dat de sus oamenilor obişnuiţi. Mie ca oricărui copil mai mic care vrea să fie prieten cu cei mai mari ca el, îmi plăcea să stau în preajma lui Gianino. Când intrasem pe clasa întâia şi plecam acasă de la 12 ai mei nu-mi dăduseră cheie la gât, în schimb tu Mamă îl rugaseşi pe Gianino care termina şi el la 12 sau la 1 să-mă găzduiască până la ora două. Era un ceas grozav, povesteam despre tot felul de lucruri, atunci am mâncat prima dată ceapă, ceapă roşie cu supă de fasole încă destul de caldă de dimineaţă, mie îmi era frică de ceapă pentru că mă usturau ochii şi îi dădeau lacrimile. La o farfurie de supă mâncam o ceapă întreagă tăiată în două. Alteori când era vacanţă îmi dădea un măr pe care mi-l spăla şi mă întreba dacă nu voiam să-l şi şteargă; nu auzisem niciodată să şi ştergi mărul după ce îl speli.

Ascultam Bob Marley la radio, ne plăcea foarte mult în vremurile acelea Bob Marley era rege ca şi acum şi acum din 20 iulie 2011 sufletul meu e asemeni personajului feminin din No Woman Nuh Cry, una din constantele făcute de D-zeu în acest cosmos al variabilelor, iar întro vreme Gianino chiar avea ochelari de soare negri maţi ca băiatul rasta din videoclipul Waiting în vain. Prietenia cu Gianino fusese ca o familie, iar aceasta probabil că aşa a şi fost pentru că pentru italieni spre deosebire de români familia nu se reduce la legăturile de sânge, arhitectura inconştientului colectiv italian este astfel proiectată într-un mod vizionar şi precis precum un dom renascentist florentin, aveam să mă gândesc târziu, după ce trecuseră zeci de ani şi de mult Gianino era holoangăr în Salerno iar tu, Mamă, suflet în cer. Oamenii ar trebui să fie liberi să călătorească şi să se poată stabili oriunde, n-ar trebui să mai ţină nimeni de graniţe ca orbul de bâtă, pentru că astfel viaţa, fiinţa, inconştientul colectiv şi spiritul însuşi se îmbogăţeşte. Eu în scurta lui viaţă avusesem Italia întreagă în cartea „cu Cuore” din micuţa lui bibliotecă de copil şi la două uşi distanţă, la uşa albă vecinilor pe care la un moment dat fraţii de Centanni îşi scriseseră numele cu abţibilde cu litere albe şi verzi aduse de bişniţari din fosta RFG: „D-E C-E-N-T-A-N-N-I.” Toate astea au fost în copilărie când demult pentru mine, Mamă, chiar şi mâncatul unui măr era un adevărat ritual, complex ca o ceremonie de consacrare a unui ostrov de coral din Polinezia, muşcând din el în o mie de feluri diferite şi putând să dureze o oră întreagă. Pentru el spatele blocului, plin de bălării, urzici, frunze late de limba oii, foi uriaşe de brusturi mari ca nişte ferigi gigantice, dispărute nu se ştie când, se

98

transforma într-o sălbăticie sudamericană, iar apa Galbenei ce trecea dincolo de sălciile plângătoare, bătrâne ce aveau să fie tăiate aproape toate mai târziu era un adevărat Mississippi şi cea mai mare bucurie a lui a fost când pe mica albie a râului chiar în dreptul blocului lor se formă la un moment dat o mică insulă. Când au coborât mai mulţi băieţi cu două camere de tractor în jos pe râu până la cascada de peste conductă, căzând în râul cu apă puţină şi udânduse toţi cu apa murdară, poluată şi neagră de la spălatul minereului din sus de la mina de cupru şi metale neferoase de la Boiţa. Ce-mi aminteam era că atunci pe durata scurtei călătorii pe camera aceea de tractor de la blocul lor până în josul apei la conducte dincolo de ieşirea din oraş fusese Huckleberry Finn pe pluta lui şi a negrului Jim. Copiii mai mari ale cărora erau camerele merseseră după aceea cu ele mai departe, până pe Strei şi cine ştie până unde, el însă nu avusese curaj apa devenea mai adâncă. Oricum era păcat pentru că acesta fusese un vis al meu, un vis aproape împlinit, de când am citit Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark Twain de şapte ori pe clasa a doua de şcoala primară visasem - şi plănuisem împreună cu un coleg de clasă – să ne facem o plută cu cort indian şi catarg şi să coborâm cu ea pe Galbena, din Galbena să dăm în Râul Mare, din Râul Mare în Strei, din Strei în Mureş şi tot aşa cu pluta, în Tisa în Ungaria, în Dunăre, în Marea Neagră şi din Marea Neagră în Marea Marmara şi Marea Mediterană cu pluta, pluta să treacă de Gibraltar, să traverseze Atlanticul cum a mers Huck Finn pe Mississippi şi ca ăia de pe Kon Tiki şi să ajungă în Alaska, pământul unde Canada şi America se întâlnesc, unde să rămână un timp. Dar dintodeauna am avut rădăcini în pământul acesta de parcă aş fi fost un om al lui Arcimboldo cu picioare terminate cu rădăcini străpungând pământul Haţegului, dar de acum de când ai plecat parcă artera mea aortă e conectată la acest pământ, pământul în care am devenit noi. Ăsta, cu pluta, fusese visul meu cel mai mare în copilărie, îmi făcusem chiar şi bagajele într-o raniţă soldăţească de-a lui tata, îi spusesem şi învăţătoarei în faţa clasei că nu pot rămâne la ore că trebuie să plec în Alaska.

Camerele de tractor erau una a lui Gianino de Centanni, iar cealaltă a unui băiat din alt bloc.

Cu două uşi înainte de noi cu un etaj mai jos stătea familia de Centanni, mamă româncă căsătorită a doua oară, venită din Braşov aici în oraş cu patru copii italieni orfani de tată din prima căsătorie. Oricine a văzut filme cu italieni îşi poate imagina cam cum este o familie de Italia, însă noi eram de părere că trebuie să-i întâlneşti ca să cunoşti ce înseamnă pentru ei familia. Ca şi creştinii epistolei către Diognetus erau oameni obişnuiţi dar în acelaşi timp foarte neobişnuiţi, într-un cartier de blocuri de valahi crânceni, încruntaţi şi crunţi. Dumneata erai prietenă cu mama copiilor iar eu eram prieten cu Gianino, băiatul cel mai mic al doamnei de Centanni, care era cu vreo trei ani mai mare ca el. Familia de Centanni era unică din tot ce cunoşteam atât eu cât şi dumneata, mama mea; la ei uşa era toată vremea deschisă ca la o biserică romano-catolică, deşi nimeni din familie nu era prea religios, iar în plus aveau un fel de a primi pe oricine aproape în familia lor. Eu spusesem de multe ori că fiecare îşi avea familia lui dar cu de Centannii pe scară te făcea să te simţi ca şi cum ai mai fi parte încă dintro familie, ăştia-s italienii – nici măcar nu trebuie să se străduiască să fie aşa – aşa-s ei. Cei doi băieţi mai mari cu un an diferenţă la ani între ei, care erau cu mult mai mari decât mine, pe când erau copii de grădiniţă se tot băteau, dar în rest toată viaţa doamna de Centanni nu a avut nici o problemă cu copiii ei care o iubeau şi o respectau într-atât de parcă de parcă nu ar fi fost băieţi de pe stradă ci s-ar fi desprins din vreo ilustraţie a cărţii Cuore a lui Edmondo de Amicis. Aici în România oamenii au fost foarte impresionaţi de ruşi şi de idealurile lor sau de nemţi şi ideile lor şi exceptând poate comunitatea reînmugurită greco-catolică, noi ceilalţi iam privit poate întotdeauna pe italieni cu o lipsă de reverenţă, gândindu-ne că totuşi italienii nu produc idei ale căror rădăcini pătrund până în temeliile pământului schimbându-l până la irecongoscibilitate, cum a fost acel dictu idiş E=mc2, nici nu scriu romane superbe de câte 700 ori 1000 ori 1200 de pagini bucata. Dar familia este miracolul Italiei, pentru ei familia este lucrul cel mai important, ei încă trăiesc lucruri care pentru noi au devenit doar idealuri pierdute ori iluzii risipite. De la fraţii de Centanni de aici din Ţara Haţegului până la verii lor

99

din Veneţia, de la Sfântul Părinte Papa până la şeful Cosa Nostra din Sicilia, fiecare italian simte că aparţine unei familii, aparţine de cei cărora le pasă de el. Poate de aceea este Italia numită pământul iubirii pentru că acolo oamenii iubesc, încă iubesc, asta simţise probabil oricine călcase pragul familiei de Centanni aveam să mă gândesc după ani de zile când pentru cei mai mulţi lutul chipului vieţii mele avea să-şi piardă trăsăturile pierzându-se în apa neagră a uitării, simţisem că oamenilor aceia, oameni ca toţi oamenii cu virtuţi şi cu păcate, le pasă de tine; uneori îţi vine să-ţi pui întrebarea, cum se face că un om simplu care mai şi fumează când îi vine, mai şi bea, mai şi face ce simte, omul acela e om adevărat, în vreme ce tu îngropat în cărţi căutând înţelepciunea şi dorind după mintea ta trufaşă şi înceată să cucereşti harul, tu - după cum spune Talmudul - ai ieşit din omenire, asemeni Virginiei Woolf ori lui Nietzsche; de multe ori poate ar trebui ca oamenii simpli, copiii şi îngerii să spună aproape tuturor intelectualilor pământului cântecul: „v-am cântat de jale şi n-aţi plâns”, dar pe de altă parte aşa e, cum spuneai tu, Mamă, oamenii te ascultă, te compătimesc şi după aia, după ce te desparţi de ei, în familiile lor de categoria a II-a, râd. Toţi fac aşa, fie că-s sfinţi sau neghină, toţi facem aşa, românii. Toţi dădeau impresia de şmecheri, dar erau cuminţi şi mari erau tot cuminţi, iar dintre toţi cel mai cuminte era cel mai mare, un băiat gras, mare şi bun, cu părul lung, fumând un pachet de Ronson pe zi, cu zâmbet şi suflet ascuns de înger romano-catolic, privind parcă uneori deasupra pământului, iar alteori pământul. Iar Gianino era poate cel mai tare băiat de la el din clasă, dar avea un suflet blând ca de cavaler Templier sau Ospitalier de acum o mie de ani, ocrotitor al pelerinilor în drum spre Ţara Sfântă. Ei aşa îi cunoşteau, acum sufletul omului nu-l ştie nimeni, doar Dumnezeu, dacă crezi în el, dar spre deosebire de casa noastră sumbră şi nenorocită ca un tablou rembrandtian întunecat şi plin de lumină totuşi, casa lui Gianino era un teritoriu al copilăriei fără capăt aproape precum spaţiul cosmic ori dulapul de la etaj din casa de la ţară din seria Narniei, paradoxal totuşi pentru că nenorocirea lovise atunci în casa orfanilor italieni şi nu în casa familiei noastre, în apartamentul lor de aiuriţi şi minunaţi profesori de gramatică și literature ai copiilor de mahări cu funcţii şi mafioţi ai industriei şi de oameni săraci totodată, o casă sufocată de cărţi şi e adevărat totul, trist de adevărat că pentru Dumnezeu şi om nu nenorocirea contează ci răspunsul la ea. Eram cu toţii îmbrăcaţi cam toată vremea ca nişte vagabonzi şi deseori mâncam ce se putea, dar aveam înghesuită în apartementul cu două camere în care locuiam cea mai tare bibliotecă personală pe care am văzut-o vreodată pentru că tata a avut un vis ca Martin Luther King, era asemeni omului cu idei al vechii literaturi ruse, neînțeles și susținând de fapt societatea. Familia noastră a avut cărţi întotdeauna într-un exces ce nu poate fi descris și întradevăr jertfa ei a făcut oameni. Dacă e să aduc vorba de mine aici în Haţeg sunt destui oameni ca dintotdeauna care mă batjocoresc, dar întrebarea mea, marea întrebare pentru mine este ce să aleg, orgoliul sau compasiunea. Până acum voiam să mă duc peste tot şi să-i ajut pe toţi, pe prieteni; acum văd că mai bine fac dacă stau acasa, că preoţii au dreptate şi oamenii sunt răi. De-acuma când o să mă duc undeva n-o să ştie nimeni cine îs şi n-o să stau prea mult ca să mă cunoască.

Christos a zis: "Feriţi-vă de oameni..." - mai sunt şi oameni care ar putea fi numiţi buni dar sunt ca sarea în nisip. Nu ştiu ce sunt – aş spune că sunt un om obişnuit dar oamenii au spus întotdeauna că nu sunt un om obişnuit. Oricum sunt ce mi-am dorit să fiu toată viaţa din prima copilărie, ce mi-aş fi dorit să fiu dacă aş fi avut posibilitatea să aleg, sunt livedean – de asta mi-e sufletul aşa dur, sunt ce au fost rudele bunicii mele Ana şi nu a fost ea, Ana a fost o fiinţă cum poate nimeni în satul Livadia de Coastă nu a mai fost. În claviatura delicată a sufletului meu seamăn cu bunica mea, dar în restul seamăn pe unchi-meu Ianăş, fratele ei care nu era înger ca Ana ci era un om ca noi toţi oamenii, pace peste el, era un om cu suflet pietros, bolovănos ca toată Ţara Haţegului. Iar dumneata, în ultima ta zi terestră, 18 iulie 2011, tristeţea de pe chipul tău era tristeţea pentru mine, poate sună stupid dar ca şi Jack Dawson care rămânea pe Titanic şi se gândea nu la el ci la Rose care cobora cu barca, tot aşa şi dumneata în agonia ultimelor clipe te-ai gândit la mine, nu am mai întâlnit un om ca dumneata

100

Mamă, nici un prieten pe care îl am sau l-am avut vreodată nu este ca tine, eşti fiica Anei.

Existenţa umană ar trebui să fie o căutare a rădăcinilor. Oamenii spun că până o ai pe mama omul e copil; după ce mama ta nu mai este eşti om mare. Eu sunt copil şi acum, deşi sunt, e adevărat, sunt acum om mare, dar sunt copil şi acum pentru că mama mea în cer, trăieşte. Te am acolo şi când voi fi şi eu în cer vom fi împreună pentru totdeauna. Mămică, dumneata ai făcut la sfârşitul lui iulie o călătorie pe care nu mi-o pot imagina, mai departe decât orice poate fi numit departe, până la Dumnezeu şi aproape totuşi - în Dumnezeu; în cer toţi o să avem răni în mâini, cum ai avut dumneata în inimă de când ştiu eu. În cer o să mă întâlnesc şi cu fratele meu pe care nu l-a văzut niciodată, poate vorbesc ca un bolnav de SIDA, însă mă bucur că voi merge, dar mă bucur că voi merge în cer. În cer vom avea toate vârstele deodată, într-o clipă eternă, după cum de pe Pământ semănăm cu toţi strămoşii noştri în acelaşi timp.

Mamă, visul pe care l-am visat în care noi doi am pariat pe orice vrea cel ce câştigă înseamnă că dumneata poţi să-mi oferi orice şi eu deasemenea pot să-ţi ofer orice şi că oricine dintre noi ar câştiga ar fi acelaşi lucru, am fi fericiţi. Mamă, azi un medic de medicină generală şi care nici măcar nu mă cunoaşte mi-a că ar fi mai bine să nu am copii. Eu dacă nu pentru a avea şi copii consider căsătoria fără rost, pustie. Dacă dumnezeu nu dă copii asta e altceva, dar să te căsătoreşti din start fără să doreşti să ai copii e îngrozitor. Mamă, inima mea e o floare luată de cineva şi pusă într-o carte; inima mea e o floare strivită, moartă într-o carte barosană, înapoiată şi prăfuită de medicină. De pe vremea când era Ion Vlasiu mic, degeaba au doctorii microscopuri, dacă sunt orbi. Ce ştiu eu sau aflu din nou e că credinţa funcţionează dacă ştii so faci să meargă. Însă eu cred că Huck Finn a existat cu adevărat. Numele lui a fost Tom Blankenship. Cred în Huckleberry Finn şi ceea ce nu a înţeles nici un scriitor realist până acum e că realitatea e miracolul. Dar Mamă când ai plecat la Dumnezeu ţi-ai luat inima şi ai pus-o în pieptul meu. Eu nu am avut inimă până atunci. Şi acum privesc toate ca prin ochii dumitale. Uite, Mamă, cuvintele pe care un rătăcitor pe pământ, un om sărman, ţi le-a spus după naşterea ta când m-ai născut pe mine cu pietate şi fanatism cuvintele conţinute în tăcere. zăbrelită. să fie în urma unui deus ex machina, păstrând proporţiile, cred că am să mă căsătoresc numai dacă îmi va porunci vreun înger ca lui Iosif. Adevărul e că probabil am inimă de salamandră şi cu excepţia tinereţii în care am făcut şi eu ce fac toţi, singura femeie pe care am iubit-o vreodată a fost Ioana d'Arc şi dacă aş fi fost coleg cu ea de bancă m-aş fi înrolat în armata ei şi aş fi murit pentru ea şi pentru Franţa, ştiind că asta era singurul fel de iubire pe care mi l-ar fi primit. tot ce ştiu e că deşi în cartea de identitate mă cheamă Constantinescu de fapt sunt un Băltean şi sunt un Roman, un italiano vero nu o instalaţie hanko de glande ca majoritatea oamenilor dar pe pământul acesta de fapt nici unul dintre noi nu este bun dar există speranţă pentru că merii sunt făcuţi să înflorească, iar oamenii sunt făcuţi să ierte cum ai făcut dumneata, Mamă timp de o viaţă pe Pământul acesta aflat în mişcare de rotaţie şi revoluţie unde ai fost o minunată Heidi toată viaţa, Mamă şi în cer eşti tot o Heidi şi despre dumneata ar fi spus bătrâna oarbă că ai inima de aur, cum o spun atâţia, fata Anei, mama mea, dumneata ai fost şi eşti minunată, de fapt ai fost minunată şi acum eşti un miracol, de fapt dacă va fi vreodată un deus ex machina pentru mine care să mă scoată din pusnicirea asta în care m-am băgat singur din copilărie acela nu poţi fi decât dumneata, Mama mea şi nu mă rog decât dacă va fi să am vreodată copii să-ţi semene ţie şi bunicii Ana, cea care m-a iubit din cer de când exist. Mamă, în 1990 ai vrut să divorţezi – m-ai întrebat şi eu ar fi trebuit să spun da, privind în urmă văd că ar fi fost un lucru bun, nu aş mai fi mers la Colegiul ăla Naţional şi plin de amărâţi ca liceele neterminate de Holden Caulfield şi nici noi n-am mai fi trăit în stres în casa familiei noastre patriahale care dintotdeauna a fost ca Egiptul de la Faruk la Mubarak; când ai venit o dată la bloc şi am stat doar amândoi, ai stat cu mine o săptămână a fost cea mai frumoasă săptămână din viaţa mea - dar nu ai făcut-o, nu ai divorţat pentru că tot la mine te-ai gândit, n-ai vrut să mă laşi fără tată, oricum ar fi el, aşa perfect cum e el. Atunci trebuia să te gândeşti la tine, la sănătatea dumitale, iar eu m-aş fi ţinut după

101

dumneata ca mânzul după iapă cum spunei când veneam după dumneata la tanti Lenuţa - şi mi-ar fi fost bine aşa mult mai bine. Şi oricum n-ar fi fost nimic tragic în acel divorţ pentru că nu făcuserăţi în 1981 decât căsătoria civilă. Mamă, de acum înainte scriu pentru cei veşnici ca dumneata cum sculptau cioplitorii în piatră ai erei romanice iar cât despre mine şi păcatele mele îţi spun ţie şi lui D-zeu prietenelor tale care te compătimesc şi pentru mine copilul tău pe lângă ceilalţi din familia noastră disfucţională, care mai corect spus nu a funcţionat niciodată, mărturisesc şi mă ridic de pe genunchi din faţa oraşului nostru spunând că de căutat e să numi doresc pocăinţă fără iertare dar să nu-mi doresc nici iertare fără pocăinţă. Pe mine mă cheamă deasemenea Constantinescu dar există o diferenţă între mine şi ceilalţi Constantineşti după care pot fi deosebit de ei; eu sunt singurul Constantinescu pe care dacă l-ai pune pe o grămadă de gunoi s-ar simţi bine acolo şi doar acolo şi Dumnezeu asta a şi făcut m-a pus pe gunoi de decenii întregi. Sper să nu păcătuiesc prin lipsă de umilinţă dar eu sunt singurul lepros care după ca a fost salvat se mai întoarce să mărturisească – după puterile sale -, însă asta nu contează, pentru mine cel puţin pentru că tu ai fost un mesia pentru familia profesorului aşa cum aveai să fii şi pentru mine mai târziu, tu ne-ai salvat pe toti ca un mesia evreu în moduri pe care nu le putem înţelege iar ceilalţi poate le-au uitat pentru că binele este aproape întotdeauna uitat ca şi Dumnezeu, dar eu ştiu că făcându-te pe dumneata Logosul a vrut să arate pământurilor noastre ce înseamnă un mesia. Pentru mine eşti un mesia pentru că ai fost un mesia pentru mine şi pentru toţi ceilalţi şi ca şi pentru Mesia Pământului cei pentru care te-ai sacrificat nu te-au iubit, iar cei are te-au iubit nu te-au înţeles şi nu te-au iubit deajuns, în vreme ce dumneata ia fost doar inimă pentru noi toţi, iar pentru mine ai fost indescriptibilă ca Hristos. Ascultă Mamă povestea fetei care pe vremea lui Ceauşescu oricând când o întrebau ce religie are se ridica drept în picioare cu mâinile lipite de corp şi zicea: -Ostaş! Religia ei interzisă. Am de la dumneata o fotografie cu voi două dar acesta e un portret, un portret de fată în uniformă albastră cu cruciuliţă la gât. În camera de la capatul coridorului se aflau elevele Vladislav Maria, Ronaï Roberta şi înca una, al carei nume înca nu il ştiu şi am înţeles că nici dv. nu-l cunoaşteţi, fiind de-abia azi sosită în tabără. Ronaï citea cartea tovarăşului Marin Preda, aparută de câţiva ani, lucru de un extrem prost gust. Nu voi putea înţelege niciodată fascinaţia tineretului pentru ceea ce numesc ei dreptate, pentru diferite recuperări sau rectificări, în detrimentul politicii Partidului. Eleva cealaltă citea un articol apărut în revista Cinema despre o binecunoscută actriţă cehoslovacă. Cât despre eleva Vladislav, despre care ştiţi, atât de la mine cât şi din alte surse, că e un elev-problemă stătea în faţa ferestrei privind afară. Despre această elevă v-am mai informat că este orbită de superstiţii, că deşi nu o spune deschis doreşte să nu aibă nimic de-a face cu linia Partidului şi că face prozelitism sectar religios. Un lucru pe care am avut timp să-l remarc era că pe patul elevei Vladislav era o Biblie şi o carte de cântece religioase. Ronaï trebuie urmărită mai îndeaproape dar îndeosebi ţin să vă atrag atenţia din nou asupra lui Vladislav Petra Maria, un element destul de periculos pentru sănătatea doctrinară a tineretului comunist din liceul la care această elevă este elevă, ca să nu mai menţionez că probabil mediul din care vine e unul trădător pro-american, de parcă şi în ziua de azi bunicii şi părinţii ei i-ar aştepta tot pe americani ca acum patruzeci de ani-patruzeci şi ceva de ani. Doar o fată ostăşiţă stând în fereastra deschisă cu un cub Rubik între degete, uitat acolo la fel cum uitase şi de ea însăşi în faţa furtunii frumoase asemeni lacrimilor de om. Această povestire nu are sfârşit pentru că viaţa nu are sfârşit pentru cei vii şi deasemenea moartea nu are sfârşit pentru cei morţi.

Această povestire nu are sfârşit pentru că existenţa nu are sfârşit. Cartea aceasta e o carte scrisă în genunchi. Dumnezeule cel viu şi adevărat priveşte asupra copilei tale şi îndură-te de ea. Îndură-te de ucenica ta care trăieşte în prezenţa ta. Pentru că la tine este milă Dumnezeu milostiv, îndurat. Oare ce vrea să spună? Abia când se sfârşi cântecul Maria observă că ceasul rotund de metal aşezat pe pervazul ferestrei se oprise. Era un ceas vechi al uneia dintre fete care nu avea decât două ace groase, care uneori parcă abia se târau. Iar enigma parcă

102

insolubilă a cubului Rubik era parcă enigma vieţii ei. Ziua aceea ploioasă de vară fusese totuşi atât de cenuşie până când la radioul din camera fetelor se dădu muzică străină. Maria stătea în picioare înconjurată de Tine aşa cum ne înconjoară vântul sprijinită de dulapul de metal cu mai multe despărţituri de lângă fereastră în care fetele din cameră îşi ţineau mâncarea şi privea ploaia care cădea întratât de monoton de parcă în orice moment prin şiroaiele de apă care cădeau din cerul care acum era un singur nor ar fi putut să apară un stalker care să te ducă în Zonă, în zona aceea înconjurată cu turnuri de pază şi sârmă tăioasă împletită din cununa lui Hristos, în zona aceea unde steme de aur şi Kalaşnikovuri încărcate îţi interzic să ajungi şi unde ştii că trebuie cu orice preţ să ajungi. La radio se sfârşea o emisiune prezentată de Florian Pittiş şi la încheiere acesta spuse: -‘…pe data viitoare, prieteni, vă spune Florian Pittis de la microfon împreună cu Mihaela Petrescu din redacţie şi Radio România Actualităţi vă lasa la sfârşitul emisiunii cu frumosul cântec “Don’t Wait Too Long”, al zâmbitoarei cântăreţe CC Catch, pe numele ei adevarat Caroline Catherine Müller, născută în Olanda în 1963 şi lansată în muzică în Republica Federală Germania. Aşadar “Don’t wait too long”, care în traducere înseamnă: ‘nu aştepta prea mult’, şi acesta este şi sfatul nostru pentru voi de astăzi. Vă dorim să nu aşteptaţi prea mult şi deasemenea să nu aşteptaţi prea mult până când veţi găsi din nou frecvenţa noastră şi ne vom reîntâlni pe calea undelor. La revedere şi nu uitaţi că un zâmbet adevărat e mai strălucitor decât soarele de vară pentru că adevăratele stele sunt oamenii, după cum spunea celebrul Yoşe Lichtenberg, acel Bob Dylan al ghetoului evreiesc olandez, contemporan cu Rembrandt. Pe data viitoare, la buna vedere!’ Visase.

Noaptea trecuta, visase. În visul ei se amestecaseră “ZONA” lui Andrei Tarkovsky din filmul “Stalker’, cu o altă zonă dintr-o carte de Alexandr Soljeniţân pe care o auzise citită la Radio Europa Liberă şi cu unitatea militară la care îşi ţinuse jurământul fratele ei, Cristi, de parcă toată lumea veche, toată lumea cunoscută era o unitate militară. Maria îşi amintea cum atunci la jurământ Cristi îi spusese că toţi ideologii ăştia luminaţi care ne îndrumă spre veacul aurit al comunismului nu au lumină nici cât o flacără de lumânare; „Tot aşa acum cărţile lui Dostoievsky sunt lăudate peste tot ca şi mari cărţi creştine dar de fapt eu, cel puţin, mă cam îndoiesc, cu tot respectul…”, mai spusese el. „Sofia Marmeladova ar fi putut să-şi ajute mult mai mult tatăl dacă s-ar fi căsătorit sau ar fi mers la mănăstire. Am cunoscut cazuri din acestea. Dar Dostoievsky nu e compasiune, e Shakespeare.” Jurământul ăla fusese ceva de văzut însă fratele ei avusese mari mustrări de cuget că trebuie să jure. Mulţi oameni chiar din biserica lor nu inţelegeau. Şi ei erau creştini, şi ei juraseră acum cinci, zece, douăzeci sau treizeci şi cinci de ani. Cât despre Dostoievsky, Cristi spunea că era puţin probabil ca Augustin, Anselm sau Bonaventura să fi făcut asemenea producţii ori ca Pavel, Petru sau Francisc din Asissi să fi gândit astfel. În esenţa Dostoievsky, continua el, se trăgea din Shakespeare care provenea din spectacolele teatrale ale Antichităţii, pe care Augustin le condamna întratât. Şi apoi îl cita pe Mommsen: “Ei se deziseră de literatura elenă, considerată acum a fi pângăritoare”. Astfel, dacă rădăcina este otrăvită, cum ar putea fi altfel fructul?

‘Dar, cine ştie, poate Cristi nu are dreptate şi nici prima mie de ani de creştinism,’ îşi spuse ea în timp ce privea amintirile visului ce-l visase, aşa cum stătea acum în dreptul ferestrei.

Dumnezeu e bucurie, întratât de multă bucurie încat nimic altceva nu mai poate fi spus. Nu mai există cuvinte dincolo de Dumnezeu si Dumnezeu începe prin bucurie în mijlocul flăcărilor şi lacrimilor, zidurilor arse şi înnegrite. Dumnezeu începe atunci cand eşti din nou copil şi întinzi mâna să primeşti mărgăritarul vieţii fără sfârşit precum copilul din poveste.

Rotea elementele unui cub Rubik, fără să-i acorde prea multă atenţie până când văzu că are în faţa ei o cruce grecească, roşie. Pătrăţelele libere erau toate galbene. Crucea purtată de mâinile lui Iisus din Nazaret, Hristosul nostru. Adevărul făcut din sângele august al lui Dumnezeu.

Durerea din Ghetsimani, suferinta din casa marelui preot, suferinta din pretoriu, suferinta din Golgota, suferinta din Ierusalim, suferinta din intregul univers. Suferinta lui nu a noastră se gândea Maria. Lacrimile de sânge ale lui. Cea mai mare suferinţa tot Dumnezeu o poate simţi

103

fiindcă exponentul complexitatii conştiinţei sale e infinit, dar asta nu e nimic pentru el pentru ce el e infinit. Ocean de nestrăbătut, mare fără începuturi, focul care arde în deşert, focul care nu se mistuie niciodată. Binecuvântaţi sunt oamenii care l-au vazut pe Hristos. Cum ar putea fi altfel dacă a putut spune atunci ce se întamplă acum? Cum ar putea fi vreodată altfel? Cum ar putea sa nu fie viu cand a facut viaţa din pământ, cum face un ţăran o casă. Iar lacrimile ochilor nu ajung şi n-au ajuns niciodată. Fiecare om are nevoie de un înger, dar… de ce oare oamenii în care iţi pui cele mai mari speranţe, te dezamăgesc? Va avea vreodată şi ea un înger? Şi cântecul ăsta acum doar o întrista. Din cântecele străine Maria înţelegea cam doar refrenul, ceea ce totuşi era mult mai mult peste media obişnuită în care erau inţelese cântecele occidentale de către tinerii din Republica Socialistă România. Cântecul o făcea să-şi amintească de Mihai şi nu mai voia să-şi amintească de el. Mihai era un băiat din aceeaşii clasă cu ea, mai mic cu un an decât ea. Ea avea 18 iar el 17. Şi era un băiat de care nu mai voia să ştie nimic pentru ca îl iubea de ani de zile şi el parcă era de pe alta planeta ori poate nu-i plăcea îndeajuns de ea ca să-i vadă sentimentele. Şi lumea era atât de pustie şi rece ca o noapte de iarnă lăsată peste un oraş în care nimeni nu iubeşte pe nimeni. Ce putea fi mai rău decât să stea cu el în bancă zi de zi, să-l audă vorbindu-i despre tot felul de lucruri, şi de cărţi interminabile şi de idei ale unor filozofi bărboşi şi despre care este adevarata semnificaţie a muzicii lui Johann Sebastian Bach şi de ce cartea Don Quijote este în două volume şi nu din unul singur şi ce a vazut Dante Alighieri în Paradis şi atâtea lucruri că te săturai de artă şi de toate lucrurile frumoase ale Pământului şi seara înainte să se ia curentul cand iţi făceai temele la mate erai atât de tristă şi seara era ca o cutie de scrisori goală şi te durea asfinţitul şi tonurile şi nuanţele sale de lumină şi te dureau zâmbetele tale de mâine pe care le păstrezi doar pentru Mihai şi te dureau pietricelele pe care le-ai adus de la munte câte una în fiecare an şi te dureau lacrimile şi te dureau porumbeii care veneau la fereastra ta şi Luna cea frumoasă care te privea cu lacrimile ei îngheţate şi te dureau şi te apăsau aripile îngerilor, te dureau cântecele frumoase şi te durea noaptea şi te dureau camioanele cu prelată ale soldaţilor în termen şi te dureau pensionarii care veneau acasă cu sticle goale de lapte şi te durea trigonometria din caiet şi Daciile 1300 care treceau şi te dureau visele şi te dureau toate frunzele astea din arborii de lângă trotuar care nu ştiau decât să-ţi foşnească în suflet şi închideai ochii şi nu-ţi mai doreai nimic şi trebuia să te grăbeşti să-ţi faci tema ca să nu o scrii la lampa cu petrol şi mai aveai atatea probleme de făcut şi viaţa nu e până la urmă poate decat durere anesteziată şi omul e făcut să sufere după cum scanteia este făcută ca să zboare cum scrie într-un loc pe o pagină al cărui colţ Maria l-a îndoit şi o durea inima lui Mihai. Fiecare om are nevoie de un înger, deşi sunt destui care nu o ştiu. Dar oare ce vrea să spună? Ce vrea El să spună? Ce se află în spatele acestor cuvinte şi ale celorlalte, ce vrea DOMNUL să spună; ce s-a aflat în inima Lui când a rostit Scriptura? “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Maria era sigură că dacă le-ar fi întrebat pe celelelte fete i-ar fi spus ca astea sunt prostii. Cand le privea îi făceau impresia unor oameni frumoşi şi minunaţi şi orbi cu sufletul scurtcircuitat. Iar ziua aceea cenuşie fusese minunată deşi fetele doar citisera în cameră iar Maria privise ploaia al cărei duruit pe acoperişul cabanei parca i se prelingea prin ochi până în înăuntrul ei făcându-i sufletul leoarcă. Cumva, era opusul lacrimilor. Iar fetele astea deşi nu puteau înţelege în întregime ce se întâmpla în sufletul Mariei erau nişte prietene minunate. Şi nici măcar nu se aleseseră unele pe altele să împartă camera împreună. Iar Maria se simţea atât de adesea ca un om care s-a trezit din somn de ceva vreme dar încă stă cu ochii închişi, înconjurat de zi şi atat de adesea se simţea biata Maria ca un om care nu Te vede si care îşi spune că încă e noapte, ca nu e zi, ca nu va fi niciodată zi, ca va fi noapte pentru totdeauna şi că nu va fi niciodată zi. Ce înseamnă asta? Şi ce înseamnă când te trezeşti dar ochii tăi rămân închişi asemeni ochilor pisoilor abia fătaţi? Ce înseamnă: “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.”? Probabil că e un sentiment

104

în spatele cuvintelor acestea, o stare a inimii, un sentiment pe care să-l poţi dezghioca cum scoţi miezul rodiei din coajă. Dar cu toate acestea fetele celelalte i-ar fi spus ca toate astea sunt cele mai mari prostii de pe faţa pământului. Maria nu ştia. Era doar o fată de şaptesprezece ani pe optâşpe dar simţea în sufletul ei nişte şuvoaie veşnice şi de aceea îşi repeta în gând cuvinte sacre pe care le vâra în sticle de umilinţă şi le azvârlea în valuri. Si probabil că sentimentul erau însuşi valurile care îi măturau cu zgomot nisipurile sufletului în fiecare dimineaţă, în fiecare noapte, în orice zi, mereu, aducând cochilii sparte şi acoperind cu apă litere scrise în nisip. Aceasta era prima piatră. “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Aceste cuvinte ce parcă veniseră aici de pe celălalt ţărm al unei explozii atomice. Erau prima piatră, prima pietricică. La radio, Florian Pittiş nu se mai auzi şi începu cântecul de sfârşit de radioemisie. Privind crucea de pe faţa cubului îşi amintea vara când avusese ocazia sa vadă într-un muzeu din Dobrogea un vas de lut pictat. În centru se afla o cruce grecească trasată cu roşu iar în jurul ei pe marginea vasului se afla un chenar de peşti pictaţi, cinci peşti, fiecare cu altă culoare. Era un vas din primele secole ale creştinismului. Ca şi acum, la Brădet, fusese într-o tabără – numai că aceea era o tabără la mare. Atunci, stând în faţa vitrinei în muzeu, Maria încercase să presupună la ce era folosit oare vasul acela cand fusese făcut. Poate în el se ţineau fructele, sau apa pentru spălat pe mâini la masă. Nu ştia. Dar cum stătea şi îl privea reîntregit de către arheologii ce lipiseră cioburile se gândea cât e de vechi şi câte e de frumos mesajul pe care îl poarta; o cruce grecească înconjurată de un cerc de peşti. Sau poate se ţineau chiar peşti în el. -Dă-i mai tare, dă-i mai tare! Spuse una din fete aruncând cu o pernuţă în Maria care stătea în picioare lângă radioul destul de vechi aşezat pe pervazul ferestrei.

Simţind perna ce îi aterizase pe picior şi privind ploaia ce căzând încă afară, căzând asemeni unor lacrimi secrete, Maria trase în sus cele două manete ale sonorului până când radioul începu să hârâie, lăsându-le apoi puţin mai jos. Prima pietricică. Un diamant făcut din cuvinte.

Dar Mariei nu i se întamplase niciodată să aibă ocazia să întoarcă şi obrazul celălalt. Şi dacă i s-ar fi întamplat, de multe ori nu ştie daca l-ar fi întors. În societatea umană atât de mulţi oameni sunt aşa cum sunt şi cu toate astea Profetul a spus ca cel care te loveşte trebuie să te mai lovească odată. După Evanghelie cel care vrea să fie drept trebuie să-l suporte pe cel nedrept şi să-i ajute ascensiunea, să nu-i împiedice cu nimic nedreptatea. După Evanghelie tuturor celor răi trebuie să le meargă bine, i-ar Dumnezeu porunceşte robilor săi să fie sclavii celor răi, iar cei drepţi trebuie să fie loviţi pe obrazul drept, iar ei trebuie să-l întoarca şi pe cel stâng, trebuie să fie persecutaţi, dispretuiţi în fiecare zi; asta este Evanghelia. Şi probabil şi ăsta este un motiv pentru care este atât de puternică. Pentru că sunt unii oameni care vor sa fie pălmuiţi, persecutaţi şi dispretuiţi pentru Hristos. Si eu sunt unul dintre aceia, se gândi Maria.

Una din fete, Maria cum stătea întoarsă spre fereastră, nu ştia cine, începu să se mişte prin cameră. Probabil să danseze. Cealaltă din cele care erau acum în cameră se ridică în picioare în pat, Maria putea să observe asta după scârţâit, şi spuse: -Disco Queen! Visul fusese atât de frumos. Visase unitatea la care se ţinuse jurământul lui Cristi dar în vis era un loc atât de frumos, era o unitate militară în care soldaţii erau îngeri. Şi Petra mergea pe aleea principala a unităţii trecând pe lângă comandament şi pe lângă complexurile de locuit, nişte buncăre uriaşe despre care nu ştia cât sunt de adânci dar la suprafaţă aveau doar câte un nivel de doi metri şi jumătate pe ale caror terase se parcau tancuri, cu zidurile zugrăvite în model de camuflaj kaki.

Unitatea respectivă la care fusese încorporat Cristi încerca sa fie mai performantă fiind înfiinţată la o data mai recentă – comparativ cu restul unităţilor militare din Republică, fiind totodata rezultatul unei conlucrări socialiste între RSR şi Iugoslavia. Şi, mergând printre buncăre – în vis - văzu puţin mai departe îngeri stând pe tancurile verzi sau gri. Erau îmbracaţi în haine kaki şi doar după felul în care străluceau şi după aripi se vedea că sunt îngeri. Maria acum ştia care era cea care dansa pe linoleum şi care sărea pe saltea. Privind ploaia le revedea cu sufletul, aşa cum erau acum în tabără cu părul lăsat liber după un an de

105

purtat bentiţă de lunea până sâmbăta. Acuma în sfârşit purtau şi ziua nişte haine mai ca lumea şi nu uniforma aceea de care se săturaseră toate. Astăzi doar Maria purta uniformă, nu ştia nici ea de ce o adusese cu ea în tabără. Probabil se obişnuise cu ea şi de aceea o purta uneori şi în timpul liber. Întradevăr, în jocul de azi, asta e prima pietricică, se gândi Maria în timp ce îşi repetă cuvintele spuse de Boby: “I am the Disco Queen…” Prima pietricică din cer. Era o stea pe care o avea în palmă: Un sentiment o umplea asemeni luminii, cum umple lumina opalul unui pahar de vin. Aşa văzu Maria, privind ceea ce ţinea în palmele sufletului, că ceea ce ţine în mână este un diamant. Un diamant făcut din cuvinte. Şi mila Ta este asupra noastră. Când rostea cuvintele acestea, ele erau un diamant pe care îl ţinea în gură. Dacă aş fi acasă, la noapte aş dormi cu lumina aprinsă ca să nu plâng. Poate că iubirea e ca-n vorba aceea englezească: ‘Lovers are two kinds: buyers and sellers.’ Asta zice şi C.C. Catch: “Daytime lovers love for sale.” Nu pot sa cred. Eu cred ca indragostitii sunt de trei feluri: cei care cumpara, cei care vand si cei care dau, asa trebuie sa fie; the givers. Asta cred. Ca să nu plang aş dormi cu lumina aprinsă. Aici o să dorm cu becul stins şi cred că o să plâng. Însă cuvintele sunt acestea şi sunt totuşi incomprehensible. Nu le putem înţelege pentru că au fost gândite de o Conştiinţă infinită. Atunci cand faci asta ai câştigat; nimic din lumea asta nu te mai poate invinge. Atunci, şi dacă mori omorât de lumea asta, pentru tine moartea este o victorie. Şi în plus, oricine îţi face vreun rau ţie sau altcuiva, îşi face un rau propriului său suflet. Vieţile celor răi sunt facute din ceară, picurând secundă cu secundă arsă de un foc nevazut.

Evanghelia e indestructibilă asemeni oţelului inoxidabil. Dacă trăieşti Evanghelia, nu vei mai fi singur, Dumnezeul lui Avram, Isac şi Iacov e cu tine în fiecare clipă aşa că nu vei mai avea cum să fii singur. Şi dacă trăieşti Evanghelia nu vei mai putea spune niciodată că eşti neiubit pentru că Dumnezeu cel atat de frumos este iubirea ta pentru tine chiar în inima ta. Terasele buncărelor erau acoperite de urme de zăpadă şi se simţea un puternic miros de raşina sângerândă. Pantofii Mariei călcau prin zăpada care în puţin timp avea să dispară, dar în care se pastrau încă nenumarate urme de paşi. Şi atunci, aşa cum se afla acolo, - în vis – Maria spuse: ‘Eu nu merit să mă aflu în prezenţa Ta… Nu voi merita niciodată să văd frumuseţea Ta…’, Maria stătea cu fruntea în zăpadă şi se ruga când lacrimile îi deschiseră ochii văzu că e înconjurată din toate părţile de aripi albe de îngeri, albe asemeni aripilor de porumbel alb; îngerii o înconjurau pe Maria din toate părţile, asemeni unui glob de aripi, aripă lângă aripă, iar în mijlocul acelei sfere se afla prezenţa lui Dumnezeu, atât de aproape încat putea fi atinsă cu degetele. Vladislav Maria nu ştia cât timp a trecut aşa, ştia doar ca e viu. Mariei nu i se intamplase niciodată să trebuiască să întoarcă obrazul celălalt ca să mai primească o palmă.

Unchiului ei Iosâv în schimb, da – când era un copilandru; însă palma a doua nu mai venise.

Niciodată nu eşti prea mic pentru a fi un soldat al lui Hristos. Şi copiii pot să fie Eroi ai Împărăţiei Cerurilor. Da, împărăţia cerurilor. Ţara cea mai tare pe care majoritatea oamenilor nu o vor vedea niciodată. Toţi activiştii aceştia, toţi comuniştii, toţi fanaticii idealismului materialist şi toţi ofiţerii şi secretarii Partidului, toţi secretarii cu propaganda, toţi ilegaliştii şi toţi informatorii vor rămâne în RSR sub flacăra eternă. Ca să vezi împăraţia nu poţi rămâne activist, comunist, ateu, ofiţer de securitate, propagandist pe bonuri la abator, nu mai poţi fi mândru că eşti ilegalist daca vrei să vezi împaraţia. Dacă eşti informator trebuie să-ţi coşi buzele şi să-ţi tai mâna cu care scrii dacă vrei să vezi împărăţia cerurilor. Unchiului ei i se întamplase, în schimb, să întoarca obrazul când era copilandru la vacile CAP-ului. Era un vas de ceramică pictată găsit în situl arhelogic al oraşului antic Tomis, datat de către cercetatori ca aparţinand celei de-a doua jumătăţi a secolului al treilea. Era uşor aplatizat, şi cel mai probabil era un vas cu o destinatie specială, acum necunoscută. Privindu-l mai cu atentie în vitrina Muzeului de Istorie şi Arheologie din Constanta eleva Vladislav Maria se gândea că poate era un vas consacrat pentru vin. Şi poate asta era explicaţia pentru ce – aşa cum avea un chenar de peşti pe interior -, pe exterior era pictată într-o nuanţa turcoaz verzui o viţa de vie care pornea din centru şi se ramifica în toate direcţiile întâlnindu-se spre marginea vasului tot sub forma

106

unui chenar, însă de frunze de viţă de vie. Dar nici unul dintre cei ce se ocupaseră de vas nu scrisese în notiţa de pe vitrină aceasta posibilitate a destinaţiei de origine a vasului, ori poate nu fusese permis de către Direcţia de Ştiinte Istorice a RSR. De ce? Iisus nu spune de ce. De ce? Pentru că aşa a spus Iisus. Dar cine e Iisus? Dumnezeu cum scrie in Scripturi. Ăsta e tot răspunsul care ni s-a dat vreodată. Maria îşi amintea o gravură în lemn care îi placuse mult numită “Drumul spre Emaus” făcută la începutul secolului de pictorul Karl Schmidt-Rottluff.

Erau doi ucenici trişti şi era Iisus şi era drumul şi vântul printre arbori şi era soarele care în curând urma să asfinţească. Dar cel cu adevărat strălucitor era Iisus Hristos, pe care ucenicii înca nu îl văzuseră. Deşi gravura arăta de parcă era un produs al artei primitive, îi plăcea pentru că aşa şi-l imagina ea pe Iisus când a spus de exemplu cuvintele la care medita astăzi: Atât de curat şi atât de nevinovat încat nu poţi spune decât: ‘El este Dumnezeu printre noi.’ Şi să taci cum n-ai mai tăcut niciodată, pe urmă. ‘Am nevoie de ceva sfânt. Am nevoie de Hristos. De o inimă făcută din lacrimi care să spele picioarele lui Mesia’, se gândea eleva Vladislav în timp ce rotea pătrăţelele colorate ale cubului. Pentru că este iubire materializata, o iubire mai mare decat universul. O iubire pe care daca vrei sa o afli, o vei afla, o iubire în jurul căreia gravitează galaxiile asemeni frunzelor galbene purtate de respiraţia sărutului toamnei, o iubire spre care curg galaxiile într-un şuvoi aproape nesfârşit, dar vei afla tu toate acestea? Toate lucrurile pe care Maria le vedea cu ochi facuti din suflet amestecat cu Duh Sfant. In acea gravură Cleopa şi celălalt ucenic au ochii închişi iar Domnul are privirea atât de vie, privirea lui Dumnezeu, Domnul meu, care mă vede. În acea gravură Cleopa şi celălalt ucenic sunt atât de trişti iar Isus e chiar între ei şi ar fi deajuns ca El să ridice mainile ca cerurile să se cutremure şi universul să se năruie. Dar Cleopa are ochii închisi şi celalalt ucenic are ochii inchisi şi nici Cleopa nu vede şi totusi nici eu nu văd, îşi spunea Maria în timp ce stătea la fereastră şi privea ploaia de august ce şiroia totul afară. -Chem prezenta Ta peste mine şi stiu ca atata imi este deajuns, ii spunea Maria Domnului ei. Fă-mă să înţeleg cuvintele, deschide crinul înţelepciunii Tale în ochii mei. Fii viu în mine şi fă-mă pe mine vie în tine. Fii mereu la dreapta mea, ţine Mâna ta pe mâna mea, sprijină-ţi Fruntea pe fruntea mea, pune inima Ta de Duh Sfant în inima mea. Fii viu în mine şi fă-mă vie pentru totdeauna.

Fă-mă să nu te părăsesc niciodată. Fă-mă să trăiesc pentru o mai mare glorificare a Ta. ...se ruga ea. Dacă nu e nimeni în jur faţă de care să-ţi mărturiseşti credinţa, mărturiseşte-ţi-o faţa de Dumnezeu pentru ca fericirea este o rugăciune în faţa unui perete gol. Pentru că statul în genunchi este mult mai confortabil decat statul într-un fotoliu de catifea. Sărăcia e un dar, e bine să fii umil, e okay să suferi în fiecare zi, e okay să ţi se întâmple să nu ai ce mânca seara, să nu ai nimic afară de El, din cauza sufletului tău. Nu e nimic dacă nu primim explicaţii, pentru că teologia e doar reflexia revelaţiei aşa cum cerul se oglindeşte într-un râu, iar noi avem nevoie de Hristos. Daca tu ai nevoie de altceva atunci nu ai nevoie de ceea ce ai nevoie.

Pentru că prin lumea aceasta cu sufletul făcut din durere tu trebuie să fii viu aşa cum nimic altceva nu mai este pe pământ. Aceasta era exhortaţia vieţii trăită de Maria. Fericirea fără Domnul e nefericire, pentru că nu-L are pe Domnul. Nefericirea cu Domnul e fericire, pentru ca Îl are pe Domnul. Nu te teme să plângi pentru că lacrimile suntem noi, nesfârşite precum stelele, nu te teme de durere pentru că durerea ta eşti tu, pentru că durerea ta este bucurie. Nu da înapoi să fii viu, pentru că doar ochii pot vedea lumina desfăcându-se în petale şi doar o inimă poate vedea adevărul. Nu te teme. Nu te teme aşadar. Cât despre moarte, după ce vei fi murit, vei vedea că trăieşti. Oricât de multe lacrimi ar fi pe un ochi o mână bună le poate şterge pe toate dintr-o dată. Durerea nu înseamnă decât că eşti viu. Aminteşte-ţi de cum a fost când te-ai născut. Acum cred ca sigur te-am făcut să zâmbeşti. Iar Maria… e aici, priveşte şi ascultă ploaia de afara, gânditoare: Dacă vrei iubire mergi la Hristos, căci doar în inima privirii lui vei găsi iubire. Dacă vrei prietenie mergi la Hristos căci doar în El vei gasi un Prieten; de ce? Pentru că nici tu nu poţi fi un prieten şi pentru că nici eu nu pot fi. Toate lucrurile acestea şi le spunea Maria în timp ce işi repeta cuvintele din Evanghelie pe care voia

107

să le înveţe. ‘Şi de întrebi de durere, durerea e o cunună. Iar de va fi să fii martir, - orice formă ar avea acel martiriu în viaţa ta -, să nu-ţi fie frica să fii martir. Cât am putut să iubesc, ani de zile, n-am vrut, acum aş vrea dar nu se mai poate. Sunt un Julio, lăsând cartea din mână pe malul mării cu valuri gigantice ca diviziile de infanterie, cu sufletul în cârje şi plângând - ca un rob evreu închis pe undeva prin Babilon - pe şase coarde. Mamă te-am dezamăgit; nu vei avea niciodată un nepot. I-am spus unui medic care mi-a spus să-mi găsesc o fată, iam spus că da mi-ar plăcea să am o familie, mai ales după ce dumneata nu mai eşti aici, să am copii şi o soţie, iar medicul a zis că nu ştie dacă e o idee bună să am copii şi atunci eu m-am gândit că atunci nu-mi mai trebuie nimic. Sunt un Brendan pe ape. Dumneata m-ai făcut doar pe mine, iar eu te-am dezamăgit. Doctorii în literatură spun că textele medievale numite saga sunt crude, dar adevărul e altul, acela că viaţa este crudă, cum nici o imagine, o povestire sau o sabie nu a reuşit să o reprezinte. Sunt un Brendan pe ape cântând Knockin' On Heaven's Door, dar Mamă pentru noi Haţegul este pământul celor şapte sate şi vârfurile din Retezat sunt piramidele satelor noastre, mai vechi decât orice piramide ar putea fi, Retezatul e un cromleh fiindcă ducând spre cer orice munte e sacru, dumneata eşti vie cum nimeni nu e pe lume, iar eu sunt un chip de piatră, mort, cu ochi deschişi şi orbi, mereu am o ideogramă pe frunte, o linie crestată de un stilus invizibil, litera I, tragica literă I a limbii engleze şi întrebându-mă ce înseamnă cred că în sfârşit o pot citi, am o ideogramă pe frunte, toată vinovăţia mea, un semn runic scris de sabia lui Dumnezeu, iar semnul lui Cain e semnul încruntării fiindcă noi oamenii, toţi, suntem nişte albine care nu credem în prisăcar fiindcă nu i-am văzut niciodată chipul, însă ce pot spune mai mult decât că sunt o tragedie scrisă de Dumnezeu? Eu, eu am un Zid al Plangerii intr-un perete al camerei mele. Acolo e.’ Cu câteva zile în urmă tovarăşa profesor de limbă rusă, tovarăşa Liuba, care – dupa cum presupun că ştiţi – este o profesoară din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste care a venit aici într-un schimb de experientă, deşi este o profesoară foarte bine calificată, predă la liceu şi nu la facultate pentru că programul, iniţiat de URSS, este focalizat asupra invatamantului liceal, totuşi a avut neinspirata idee să proiecteze filmul Solaris, care deşi a fost produs de Mosfilm, este plin până la refuz de imagistică şi simboluri creştine. Eu personal, ca şi colegă a tovarăşei sovietice, miam exprimat o dezaprobare fermă, dar având în vedere statutul preferenţial al tovarăşei profesor moscovite, decizia dânsei a primat. I-am spus oricum, că e mare păcat că în Uniunea Sovietica se fac asemenea filme şi că în Republica Socialista Romania niciodata nu li s-ar fi aprobat turnarea. Cât despre tov. Liuba trebuie să vă mărturisesc că am oarecare dubii referitor la sănătatea ideologică a dânsei, deşi a venit insoţita de informaţii ireproşabile. Dar, după cum v-am mai spus, o suspectez şi pe dânsa de faptul că devotamentul dânsei pentru PCUS şi pentru ideologia noastră în general să nu fie unul sută la sută. Deasemenea gestul tovarăşei profesor sovietic de a difuza filmul acela arata înca o dată lipsa de discernământ ideologic care parcă ar începe să ia amploare în URSS; (toate acestea bineinteles în cazul în care aceste indicii sunt autentice şi nu o acoperire pentru spionaj în favoarea URSS). Trebuie să vă mai atrag atenţia şi asupra faptului că unii elevi au arătat un oarecare interes filmului sovietic, in special două din elevele despre care fac prezentul raport: Ronaï Roberta şi Vladislav Petra. Mai ales acestea doua au comentat filmul aproape în intregime (nu l-au văzut tot pentru ca au ajuns mai târziu de la o excursie în padure), împreună cu încă trei elevi dintr-o clasă paralelă dintre care unul a venit şi mi-a furnizat informaţia. Numele celorlalţi elevi sunt: Cenuşă Octavia şi Mic Radu. Elevul care m-a informat e în aceeaşi clasă cu ei aşa că îi pot supraveghea destul de bine fără să fac un prea mare efort personal. În timp probabil ar trebui luate masuri pentru că văd că unii dintre elevi au tendinţa de a nu fi pe linie, fie că la unii e doar o fronda tinerească legata de modă şi muzica populară în rândurile tineretului, în special cea străină sau că e – ca în cazul elevelor Vladislav şi Ronaï - o opoziţie nedeclarată dar reală în convingerile lor, legată de flagelul misticismului. Cred că este de prisos să mai spun că fiecare în cultul lor de Paşti merg la împărtăşanie, iar în decembrie le prindem mergând cu

108

colindul. Trebuie să se facă ceva. Cartea aceasta e o carte scrisă în genunchi. Dar totodată, deşi lucrurile infăţişate aici au trecut - în acele câteva minute cât domnişoara Vladislav a stat la fereastra – prin sufletul ei, forma în care aceste lucruri sunt prezentate nu este aceeasi cu cea în care au avut loc cu adevarat. Şi alte lucruri pe care le poţi vedea şi cerceta pe aceste pagini nu au existat niciodată nici altele asemenea lor, dar cronicarul nu stie daca poate face ceva în privinţa asta pentru că zilele sunt rele. Pentru că toate lucrurile care s-au oprit pentru puţin timp în inima Mariei Vladislav sunt trecute prin filtrul cronicarului. Cum s-ar putea altfel? Credeţi oare că mânia lui Ahile Peleianul a fost identică celei puse în hexametri de acel bătrân orb? Filtrul acestei cronici în acelaşi timp reflectă şi refractă imaginea Mariei până când se ajunge la o altă Marie, de data aceasta făcută în întregime din lumină sufletească şi poate mai complexă aşa cum sufletul şi lumina se amestecă uneori devenind altceva aşa cum se amestecă mainile noastre încât nu mai ştim care e a mea si care este a ta. Există trei versiuni asupra acestei povesti, prima fiind sufletul Mariei Vladislav cunoscut doar de Dumnezeu, a doua fiind viaţa Mariei pe care o cunoaste doar ea însăşi, iar a treia fiind cea conţinută de aceste biete pagini mâzgălite aşa cum crengile şi crenguţele copacilor mâzgălesc cerul acoperindu-l cu complicate ideograme zgâriate de copii în noroiul zbicit de lângă bălţile de după ploaie, iar dintre aceste trei versiuni nu aveţi acces decât la această stenogramă de sentimente, şi deşi nici eu nu cunosc cartea scrisă de Dumnezeu despre Petra, nădăjduiesc ca Dumnezeu cel îndurător să-mi accepte desenul stângaci ca şi un comentariu la sufletul Mariei, la sufletul Petrei Vladislav. Şi, în plus, la lentila astronomului, cronicarul aici de faţă, - doar un vameş nenorocit - adaugă ochii îngerilor pentru că Dumnezeu să poată fi văzut şi Petra să poata marturisi. Cartea aceasta e o carte scrisă în genunchi şi menirea omului este îngenuncherea. Aşa se gândea ea. Iar “Un veac de singuratate” e o carte cinstită, e o Scriptură a liberalismului secolului XIX - cum a fost şi concepută de Márquez – şi a luptei pentru o libertate neînţeleasă şi a căutării unui Ideal fabricat, plina de eşec în a fi pur şi simplu uman.

Deşi e plină de abjecţii, cartea e o oglindă pusă de Márquez şi de Dumnezeu în faţa animalului condamnat la libertate contemporan, urmaşul omului de ieri. Pentru că miza existenţei lui Dumnezeu şi a credinţei în această existenţă e atât de mare încât omul nici n-o poate vedea, doar Duhul lui Dumnezeu o poate vedea pentru om. Iar oameni vor fi până la sfârşit, sau mai bine zis vor fi şi oameni până la sfârşit, pentru că a fi cu adevarat uman înseamnă a-L avea cu adevarat pe Hristos în tine. Dar nu se poate să priveşti filmul de animaţie “Maria Mirabela” fără să visezi o clipă la frumosul vis roşu al comunismului. Dar pot oamenii să devină fluturi? Ce ar raspunde cele doua fetiţe la întrebarea aceasta? Dar, mai ales, – se întreba Petra, care este răspunsul lui Hristos? Care e răspunsul? De ce, dacă fantasma comunismului e fermecatoare asemenea unui vis visat de un copilaş de şapte ani, de ce, de ce oamenii nu devin niciodată fluturi? De ce nu ne e dat să devenim fluturi, se gândea Petra în timp ce ploaia îi răcorea ochii picăturile ei stropindu-i faţa prin fereastra pe care tocmai o deschisese. Cântecul care de-abia începuse hârâia la radiul care pierduse semnalul, dar Petra nu-l mai auzea. De ce? Şi de ce sunt stelele încă doar nişte scântei născute din flăcările unui foc de tabără ridicat înaintea de plecarea acasă? “Cântec De Pionier (Partidului): Purtăm cravate roşii/ În frunte-avem insigne/ Suntem noi, pionierii/ Republica de mâine// Cu steagul roşu-n suflet/ Partidul în privire/ Oţel ne curge-n vine/ Şi codrul şi-al lui foşnet// În inimi Idealul/ Acelei lumi mai drepte/ Sub steaua roşie, sacră/ A Cârmei înţelepte// Scutieri Domniei Tale/ Îţi suntem noi armata/ Conducator al nostru/ Tovaraş Nicolae.” Oamenii nu pot să devină fluturi. Doar copiii pot crede asta, pionierii care suflă dimineaţa şi seara în goarnele nichelate ale detaşamentului. Petra îşi duse mana în dreptul feţei şi-şi apăsă ochii şi sprâncenele cu degetele. Parca se trezise dintr-o transă. Îşi luă degetele de pe pleoape şi privi ploaia care cădea în faţa ei, dincolo de fereastra deschisa, le auzi pe fete ţipând şi râzând şi auzi hârâitul radioului. Era inapoi. Acum era inapoi. Nu ştia unde fusese, dar acum era iarasi prezentă. Da, muzică străină, dans, ceai şi distractie, gălăgie şi vară şi optâşpe ani, frumoşi de

109

parca ar fi optâşpe gladiole. Aerul umed îi inconjura faţa şi mâinile şi ploaia purtata de vânt făcea ca toată imaginea de dincolo de fereastră cu bradul acela crescut chiar lângă peretele cladirii şi oglindit laolaltă cu cerul în două baltoace de sub geam să pară o fotografie mişcată. Şi ce spun toate lucrurile vizibile si invizibile? Ce spun toate? Că va începe ceva în ţara de dincolo de noapte. Va începe atât de curând încât deja se aude muzica nesfarşită a cerului.

‘Dar cel mai înspăimântător lucru de pe pământ este un frigider gol. Cel mai groaznic lucru de pe pământ este un frigider gol, însă cel mai frumos lucru nu e unul plin. Şi în zilele noastre de astăzi copii noştri flămânzi omagiază conducătorii iluminaţi şi slujitorii lor sătui. Un stadion întreg de pionieri nevinovaţi adorând Imaginea,’ se gândea Petra stând la fereastră. “Cântec de pionier (Odă): Purtăm cravate roşii/ În frunte-avem insigne/ Suntem noi pionierii/ Republica de mâine// Cu steagul roşu-n suflet/ Iubit Partid în inimi/ Oţel ne curge-n vine/ şi codrul şi-al lui foşnet// Purtăm în ochi Ideea/ Acelei lumi mai drepte/ Sub steaua roşie sacră/ Cu marginile drepte// E-al României fiul/ Ne-ndrumă El spre-un Mâine/ Mai bun, mai drept sub steagul/ De purpură-n lumine// El e imboldul nostru/ Să ne-avântăm spre stele/ Aici sub ceru-albastru/ Tovaraş Nicolae.” Şi desigur, profetii Imaginii. Constantin Noica – sus pe munte - scriind teologia naţională a poporului Imaginii. Iar jos în vale toţi ceilalţi. Însa noi suntem flămânzi, suntem atât de flămânzi şi de slabi şi ne târâm pe-aici ca nişte câini, unii gudurându-ne, alţii tremurând. Aici secretarul general, voievodul Nicolae din Scorniceşti înconjurat de soboarele de boieri şi boiernaşi, l-a înlocuit prin părţile noastre pe Mesia. El a venit şi ne-a spus cum să trăim, unde să locuim cu toţii, ce să gândim, cât şi ce să mâncăm şi probabil el ne va spune când să murim. El este dumnezeul nostru înconjurat din toate partile ca de nişte soboare de îngeri, înconjurat de slujitori devotaţi care şi-ar vinde şi mamele şi tatii, şi fraţii şi surorile pentru o ciorbă din ciolan. Icoanele geniului său, Imaginea sa e în fiecare halaă de fabrică, în fiecare cameră de interogatorii a Securităţii, Portretul său e agăţat în perete în fiecare magazin fără marfă, e purtat pe brate la fiecare zi de 1 Mai si 23 August, patronează fiecară uzină sau fabrică din Republica Socialista Romania, fiecare clădire publică a statului, fiecare sediu al CEC-ului, fiecare şedinţa UTC, fiecare clasă de liceu, fiecare grupă de şoimi ai patriei, fiecare sală de maternitate şi fiecare ghişeu de pensii şi trecerea vremii va aseza Portretul în iconostasul fiecărei biserici pentru că el este domnul şi dumnezeul nostru, realitatea ce ne înconjoară e toată creată de el şi de îngerii săi şi el ne cere acest post care durează deja de ani de zile şi el e Parintele nostru, el este glorioasa continuare a domnitorilor nostri pământeni, Neagoe Basarab i-a prefigurat înţelepciunea, Ştefan cel Mare i-a prefigurat dragostea penru popor, Iancu de Hunedoara i-a anticipat lupta neobosită recunoscută în afara ţărişoarei noastre, Mircea cel Mare i-a anticipat dragostea pentru ţară. În el se regăsesc Alexandru Ioan Cuza şi Bălcescu, Horea şi Avram Iancu. Traian şi Decebal ii sunt doar precursori, iar adevăratul său corespondent – şi acela umbrit de zorii noii aurore roşii şi tricolore – nu e altul decat Pericle atenianul, Pericle din Atena, antecesor al lui Nicolae dacoromânul, Nicolae din Bucuresti iar noi parcă nu putem face nimic, suntem atat de neputincioşi şi slăbiţi de parcă am fi în mijlocul unui vis urât, îngroziţi şi gata să strigăm dacă am crede cu adevărat că e cineva care să ne chiar audă, şi toate astea inainte să ne trezească Radiojurnalul şi să ne spună ca soarele e iarăşi deasupra lumii noi proiectate de această fiinţa perfectă, Tovaraşul, care fără îndoială că nu peste multa vreme se va autosanctifica. Pentru că doar copiii pot crede în comunism. Iar tu, şi dacă îţi este pusă ţeava pistolului la tamplă sau ai opt baionete de arme Kalaşnikov ce tocmai au fost armate îndreptate spre tine să ştii că Hristos te poate şi învia. Privea cubul multicolor de plastic pe care îl ţinea între degetele ei finuţe. O cruce grecească roşie pe un fond galben. Arăta întrutotul vechilor picturi de manuscris creştin din Irlanda veche. Poate galbenul era un pic diferit de galbenul cald şi stins dar totusi atât de viu din vechile evanghelii pictate de creştinii celţi ai primului mileniu din Armagh, Kells, Durrow, insula Iona, Lindisfarne. Oameni care pictau cu aur. Şi faţa cubului strălucea în faţa ei asemeni unei miniaturi de manuscris, asemeni unei cruci greceşti pe o

110

pagină îngălbenită zugrăvite cu vin gros şi aur amestecate cu ulei de măslin, tămâie şi răşină.

Plasticul cubului Rubik strălucea în lumina furtunii de afară, faţa sa păstrând parcă imanent Evanghelia asemeni tuturor vestigiilor aflate în vitrinele muzeelor ori pe rafturile colecţionarilor sau înca îngropate în ţărâna care îngroapă totul pentru că ţărâna e mantia timpului, toate vestigiile rămase de la alţi oameni, diferiţi dar cu acelasi vis şi cu aceeasi dorinţă: Hristos. Mărturii tăcute rămase în urma drumurilor şi vieţilor apostolilor. Petra ţinea în mână un crucifix pictat în arhitectura tridimensională de plastic a cubului ei Rubik. Aşadar, dacă tu vrei să vezi sufletul absolventei de liceu Vladislav Petra trebuie să poţi spune asemeni apologetului: “Cred pentru că este imposibil.” Cuvintele spuse în lumina lichidă a unui vis al nopţii. Cineva parcă mă pusese într-o pictură pe sticlă la picioarele Tale, Doamne. Mergeam printr-un deşert îngheţat care se afla în interiorul prespapierului unei lacrimi până când am ajuns în faţa unei picturi pe sticlă ce se întindea până la nori. Cineva m-a luat de mână şi am intrat în icoană până la picioarele tale, Doamne. Eram într-un tablou naiv care era reprodus pe un plic expediat din Împărăţia Cerurilor, o scrisoare pe care o ţineam în maini. Tu ai spus: ‘Marie!’, iar eu am spus: ‘Da, Doamne.” Tu ai spus: ‘Petra!’, si eu am spus: ‘Iată-mă!’

Deasupra dealurilor acoperite de pădure în văzduhul din tabloul acela era acel pic de lumină făcută din aer incandescent de care aveam nevoie şi în ţărâna Ierusalimului era plin de stele incandescente cu şase colturi căzute din constelaţii dintre care unele se sparseră când se izbiseră de pământ şi în cer stralucea Elohim ca un Maghen David uriaş şi galben şi erai Tu şi scăpărai asemeni scânteilor transparente ale şuvoaielor de munte izbite de stânci, erai Tu şi era sfinţenia Ta şi erai alb ca sudura şi în piept aveai o stea galbenă. Am privit în privirea Ta şi în ochii Tăi am vazut două Maghen David făcute din sfinţenie în lumina ochilor Tăi. YHWH se coborâse până jos la pământuri, către noi cei din adâncuri. El se arătase ca o stea mare, galbenă în şase colturi care se afla în văzduhul de deasupra câmpului de lânga dealul execuţiei, între norii întunecaţi învălmăşiţi pe cer şi praful Iudeii. În depărtare, la orizonturi, unde munţii pitici cu fâşia îngustă de cer senin, cerul fierbea ca tăciunele alb. Norii se întindeau până departe, coborâţi până la câţiva centimetri deasupra pământului. În rest arătai la fel de flămând şi singur ca şi mine şi erai înţepenit acolo în piroane şi sfinţenia Ta te învelea asemeni unei mantii de lacrimi şi eu te priveam, şi puţin mai încolo erau şi ucenicii şi te priveau şi femeile care priveau de departe printre care erau Maria Magdalena, Maria mama lui Iacov cel mic şi a lui Iose şi Salome şi Tu erai plin de sânge şi sufletul îţi era plin de lacrimi şi pe cap aveai o cunună împletită din sârmă ghimpată, atât de oţeloasă încât le-a crestat degetele chiar şi celor de au răsucit-o. Şi eu n-am putut spune nimic şi şi Tu ai tacut. I-am spus doar soldatului cu sabie şi suliţa care aştepta probabil ca Tu să mori, i-am spus: ‘Ia-i ţăranului satul, şi miliţianului casca, ia-mi mie tot ceea ce zici că oricum nu este şi priveşte ce rămâne.’ Nu mi-a raspuns. Doar a scuipat într-o parte uitandu-se pe cerul negru şi înnorat prin care soarele strălucea asemeni unui far de locomotivă pâlpâind dimineaţa prin ceaţă. Din mainile şi picioarele Tale se prelingea sânge pe lemnul gri deschis al crucii curgând prin praf şi oprindu-se peste fila unui sul al Scripturii care se afla deschis sub cruce, nepătându-l ci doar înlocuind literele negre de tuş cu litere roşii de sânge. Şi aproape era un turn de pază făcut din drugi şi scânduri, acoperit cu tablă. Dar stând acolo cu ochii închişi şi fruntea proptită în praful muiat în sângele Tău mi-am amintit un tablou pe care aproape îl uitasem zugrăvit cu lumină şi durere, un tablou atât de bun încât e unic, încât parcă putem spune că Rembrandt nu l-a facut cu adevărat decât pe acesta, ca şi cum am putea spune că Rembrandt nu este autorul decat al unui singur tablou pentru că e prea bun, dacă nu punem la socoteala portretele de bătrâni şi evrei pe care le-a pictat Îngerul Domnului cum se întâmplă întotdeauna. “Întoarcerea fiului risipitor”, ultima sa pânză în care si-a imprimat sufletul îngenuncheat în faţa Ta. Şi apoi Te-am privit şi frica din mine s-a risipit asemeni unui abur de primavară risipit de vânt şi Te-am privit şi am văzut ce minunat esti, Cel pe care îl cunosc şi cerşetorii, Cel al carui chip nu poate fi uitat de îngeri şi de cei ca ei. Şi acel cineva mi-a spus: ‘Teologic

111

vorbind, cei aproximativ şase milioane de evrei care au murit in Holocaust nu au murit pentru că Isus a fost răstignit acum aproape două mii de ani ci Hristos a fost crucificat pentru că şase milioane de evrei au fost martirizati in Holocaust.’ Eu m-am gandit: ‘Desigur!’ şi în mintea mea se învălmăşiră trei pagini de argumentaţie teologică care să lămurească înţelesul cuvintelor spuse de unul din aceşti serafimi, care să demonstreze adevărul Adevărului Tău.

Mărturisire pentru neştiutori, exhortaţie pentru ucenici, silogisme pentru filozofii Bisericii, interpretări teologice pentru slujitorii Tăi, comentarii ale Scripturii pentru rabinii Tăi, plâns, sac şi cenuşă pentru frumuseţea Ta nemeritată de mine. Dar am tacut, cum ai tăcut şi Tu în timp ce străluceai asemeni smirnei picurată pe ochii mirelui şi miresei. Şi, dincolo de Tine se întindeau buncărele acoperite de tancuri. Dar ăla era alt vis. Şi atunci Ţi-am spus: ‘Eu sunt Maria!’ M-am gandit la cuvintele îngerului şi mi-am spus: ‘Desigur. Nu a murit o treime din Israel pentru ca ar fi vinovaţi pentru deicid, ci Hristos a murit pentru că nu se putea salva altfel nimic din lume, lumea asta în care mor miloane de oameni într-un razboi, în care oameni nevinovaţi sunt gazaţi şi arşi. De asta a murit şi înviat Hristos. Pentru ca într-o zi să nu mai fie profeţi ca Nietzsche sau Marx şi să nu se mai construiască lagăre de exterminare ori de muncă forţată şi să nu mai moară nimeni.’ Aşa mi-am explicat eu cuvintele îngerului şi în visul meu am visat ca Tu să-mi spui şi mie: ‘Nu eşti departe de împărăţia cerurilor.’ Ăsta a fost visul meu. Şi ştii Hristoase, ce mi se pare extraordinar? Că aşa cum stai acum cu faţa plină de vânătăi şi însângerat, urmând a muri executat prin rastignire, nimeni dintre noi ce te privim nu putem prevedea ce impact vei avea Tu asupra lumii şi asupra noastră. Tu eşti că o flacără de la care se aprind candelele care sunt sufletele noastre. Chiar daca nu ai fi facut lumină aşa cum faci Tu lumina decât într-un singur om, în Pavel sau in altul, tot ai fi facut mai mult decat oricine altcineva care a existat sau nu a existat vreodată, Tu – Dumnezeul încununat cu o cunună de sârmă ghimpată. Şi cununa Ta era de sârmă ghimpată din loc în loc cu câte patru ghimpi curbaţi, sârmă pe care au luat-o din gardurile duble cu turnuri de paza la colturi, din gardul Sighetului. Dar nici un rug ridicat vreodată pe undeva de om în lumea asta nu a putut carboniza sufletul, nici o celula în nici o închisoare şi nici un lanţ ruginit nu au reuşit vreodată să lege sufletul de zid, nici o armă nu a putut arunca din văzduh aripile sufletului, nici o cizmă nu a putut vreodată zdrobi chipul lui Hristos în noi. Iar văzduhul din jurul meu era galben ca mierea, însa într-un galben parca developat în tus sepia şi atunci am dus mâna streaşina la ochi şi am privit spre Ierusalim, înspre Templul Tau, - cel asemeni unui fagure cu miere, cu stelele Maghen David făcute din intersectarea în plan bidimensional a mainilor ridicate de evrei la rugaciune, cu scuturile lui David pline de Elohim, Cel care l-a facut pe Adam şi apoi şi-a ascuns Faţa şi apoi Adam, sau fiul lui Adam, a orbit. Acolo, la Templu – în pridvorul lui Solomon niste preoţi ai Stăpânului împreuna cu nişte cărturari încercau să vindece un om care spunea că nu există YHWH. Unul din învăţaţii Legii i-a spus acelui om: ‘ A fi evreu e in primul rand un ceva teologic.’ Pe urmă sufletul meu s-a întors dinspre Templu şi Te-am privit şi m-am gandit că nu Te inţeleg şi m-am gandit că nimeni nu Te intelege. Communist Blues solo. Cuvintele lui Paravicino în clipe de deznădejde, amintindu-şi visurile copilariei. Dar pământul din sufletul omului e adeseori plin de deznădejde. Când eşti sărac şi trebuie să te zbaţi şi să speri şi nu vrei să calci peste nimeni când vezi că nu mai ai nici o şansă, când cei cu privirile mulţumite şi poleite cu aur, când îi vezi râzând de tine şi de ultima ta nădejde pentru că eşti nenorocit şi sărac, şi nici macar nu visezi la halucinaţia a o treime din planetă: la REVOLUŢIE, la o Revoluţie salvatoare care să smulgă sufletul nostru şi al părinţilor şi copiilor noştri din boturile de rechin ale capitalului şi din degetele încârligate ale stăpânilor, iar noua – robilor lui Dumnezeu şi sclavilor omului – sa ne puna o stea în mâini, pe care să o mâncăm ca pe o pâine, să o desprindă din cer şi să ne o puna în palme, o stea de pâine strălucitoare, luminoasă şi caldă. O Revoluţie adevărată care să redea demnitatea celor striviţi în picioare şi să ne faca oameni pe cei care nu suntem oameni pentru că cei care sunt astăzi pe pământ mult mai mult decat poate fi un om aşa hotărăsc în

112

fiecare dimineaţă. Visul ce spune acum, dacă Revoluţia comunistă nu l-ar fi renegat pe Dumnezeu ar fi fost ceva sfânt de la Dumnezeu şi ar fi intrat în tradiţia catolica şi în tradiţia bisericii universale, asemeni comunismului lui Ioan Botezatorul, asemeni comunismului Evangheliei Domnului Iisus Hristos şi al bisericii de inceput a apostolilor, asemeni comunismului catolic al lui Francisc de Asissi, asemeni revoluţiei spirituale a lui Girolamo Savonarola, asemeni comunitatii puritane de inceput din Noua Anglie. Spun asta pentru că văd cum lumea făcută de bani îmi fură sufletul. Văd cum mă transform într-unul din oamenii ăştia singuri cu ochii înconjuraţi de agitatele deşerturi ale lacrimilor neplânse, spulberate de furtună şi singurătate. Atunci comunismul ar fi fost creştinism pur, ar fi fost o reformă adevarată in cadrul Bisericii şi nimeni nu ar mai fi fost închis la Sighet. Iar eu, cronicarul sentimentelor Petrei şi gravorul unei comunitătţ care a încetat să mai fie o comunitate şi al ramaşiţilor şi vestigiilor altor lumi care aproape s-au stins şi până la urmă vor dispărea aproape în întregime în aceste pământuri, eu… eu trebuie să trăiesc cuvintele pe care le-a spus Elochim Yeshua cand m-a facut şi trebuie să fiu un artist adevărat în pământul acesta, pentru că astăzi în România artiştii adevărati într-o zi mănâncă ciorba şi în alta pâinea. Acestea sunt cuvintele cronicarului în faţa sărăciei, umilinţei şi durerii, lucruri care le are în comun cu eleva Vladislav şi cu toţi oamenii pe care îi cunoaşte. Dar trebuie să lupti, Paravicino, pentru că eşti metal lichid în flacari, pentru că eşti tărână care va deveni o cărămidă în Zidul Plângerii, pentru ca şi tu eşti un ostaş al crucii lui Hristos, pentru ca azi noapte ai visat că ţineai în maini perfecţiunea unei săbii ninja, pentru că eşti un soldat şi pentru că Scriptura este arma ta, pentru că arhanghelul iţi spune ca ăsta e destinul tău şi pentru că serafimii îţi spun că vremurile trecute le sunt recunoscătoare artiştilor. Acesta a fost unul din momentele de deznădejde ale unui om necăjit. “Rachem. Rachem na Hashem elokeinu, rachem. Al Yisrael amecha, rachem. V’al Yerushalayim irecha, rachem.” Timp de aproximativ două mii de ani Iacov a fost ce este, fratele mai mare al Bisericii, dar acel frate mai mare care se crede prea mare şi nu mai vrea să primească învăţătura părintelui şi merge doar după mintea lui. Timp de două mii de ani Iacov a fost un adolescent. Omul nu poate crea binele, îl poate doar primi. Cât despre mine, pe mine numai Mesia mă ţine în viaţa. Pe tine cine te ţine? În rest, cand vei fi şi tu sărac, vei înţelege şi vei pretui ce înseamnă frumuseţea unui vis. Las palabras de Paravicino, escritor. Cuvintele lui Paravicino, amintindu-şi utopiile copilăriei într-un moment de deznădejde ce îi înconjurau sufletul asemeni unor gratii sau asemeni unui clinchet de chitară. Acum deznadejdea s-a sfarsit. Acum e lumină şi inima e acoperită de zăpadă curată.

Sufletul lui Paravicino e nins şi înconjurat de cerul îmbibat de zăpadă şi de Dumnezeul care a făcut cerurile, Cel care a făcut sufletele. Unul din momentele de deznădejde ale unui om necăjit, sărac şi nenorocit. Roberta, pe care Petra o auzi trântindu-se la loc pe pat începu să cânte în romaneste – era doar pe jumătate unguroaică – în acelaşi timp cu cantecul de la radio: -“Ş-am fost să mă duc la târg/ Ş-am fost să mă duc la târg/ Foaie verde de bancnotă/ Foaie verde de bancnotă/ Da’ pe fete nu le cumperi/ Da’ pe fete nu le cumperi/ Ci pe fete le tocmeşti/ Ci pe fete le tocmeşti/ Să le iei să nu le laşi/ Să le iei să nu le laşi/ Când fata îţi e frumoasă/ Când fata îţi e frumoasă/ Îţi faci masă îţi faci casă/ Când fata îţi e frumoasă/ Când fata îţi e frumoasă/ Eşti în sân la Dumnezău/ Eşti în sân la Dumnezău/ Ascultă ce îţi zic eu/ Ascultă ce îţi zic eu/Fata cu suflet frumos/ Fata cu suflet frumos/ Zâmbet lin şi drăgăstos/ Zâmbet lin şi drăgăstos/ Este înger aici gios/ Este înger aici gios/ Şi de încă n-ai aflat/ Şi de încă n-ai aflat/ Fata-i pentru dezmerdat/ Fata-i pentru dezmerdat/ Ş-am fost de m-am dus la târg/ Ş-am fost de m-am dus la târg/ Când dau buzele în pârg/ Când dau buzele în pârg/ Şi când ardî stelele/ Şi când ardî stelele/ Buze rosi de domniţe/ Buze rosi de domniţe mă/ Ş-am fost de m-am dus la târg/ Ş-am fost de m-am dus la târg/Ş-am fost de m-am dus la târgî/ Ş-am fost de m-am dus la târgî/ Sus pă munte unde-s fete/ Şi inima-i repede.” Omul e un aisberg.

Eu sunt şi eu un aisberg, cu cea mai mare parte din suflet ascunsă în Dumnezeu, se gândea Maria, cea a cărei frumuseţe demonstra existenţa lui Dumnezeu. Şi există momente când îţi

113

sprijineşti fruntea de podea şi nu mai gandesti nimic şi sufletul tău sărat îţi curge din ochi umplându-ţi faţa cu lacrimi. Şi există momente când inima ta se transformă într-o prezenţă de lumină şi există momente când peste oceanul sufletului se revarsă stelele şi albul presărat al galaxiei răsfrângându-se în gheţurile sentimentelor cele mai curate şi în ţipetele delfinilor şi balenelor polare. Iar motivul pentru care mie şi oricărui alt om ne este atât de greu să ne rugăm e pentru că trebuie să călcăm într-o lume pe care nu am văzut-o niciodată. Pentru că un delfin care înoată printre gheţari crede că întreg universul e alcătuit din gheţari care gravitează unul în jurul altuia grupati în sisteme solare şi galaxii. Iar noi când privim tavanul credem că ştim şi ce se află dincolo de el. Şi şi omul trăieşte ca o vită care nu ştie de ce trăieşte. Aproape întotdeauna. Şi eu, Paravicino, vreau să fiu un talmid al memoriei ruinelor comunităţii omului.

Atâta timp cât va fi un frate al meu care va flămânzi pe pamantul acesta şi eu voi flămânzi.

Atâta timp când fratele meu din Africa va fi sărac şi eu voi fi sărac. Atâta timp cât copiii din India vor muri de boli complet eradicate de civilizaţie şi eu voi muri. Oricât ar fi cantecul meu de bun sau de prost, ţineţi-vă banii în portofel. Cântecul meu va fi plătit cu alinări şi zâmbete. Ăsta-s eu. Şi ăsta e pamantul. Şi cand voi pleca voi şti că viaţa mea a avut sens unic. Aşa că arunc bancnotele tale din mâna mea şi apuc mâna lui Elocheinu. Iar în celălalt vis sclipeau gri tancurile pe care se aflau îngeri stând sus la mitraliere şi pe turelele kaki. Şi aripile lor erau în acelaşi timp facute din pene uriaşe de porumbel alb şi din pene uriaşe de lumină. Petra se plimbă prin unitate şi vedea toată puterea lui Dumnezeu şi vedea teii care înconjurau unitatea arzând şi nemistuindu-se. Şi l-a vazut şi pe îngerul ei stând pe un tanc şi cântând la chitară şi aripa lui se întalnea sus pe peretele templului cu aripa heruvimului. Aici nu era sânge sacru scurs pe pamant, nu erau piroane care au străpuns sute de alte maini înainte şi nu era cununa de sârmă ghimpată. Aici Dumnezeu era puternic asemeni unui cub de cristal invizibil în care se agrega universul. Iar Mihai, Mihai nu era aici nici el. Mihai era la el acasa citind Commedia lui Dante Aligheri iar inima lui era ca inima unui frigider băgat la sursă. Sufletul lui era un frigider. Şi dincolo de fereastra deschisă ploaia se transforma treptat in furtună, vântul fluturând frunzişul copacilor de lângă cabana taberei şi respiraţia furtunii şi picurii incandescenţi de ploaie ravaşind privirea ei. Sufletul ei era afară în furtuna sălbatică şi frumoasă. Ploaia se auzea asemeni unei muzici, o muzică a naturii pe care nici un om nu o interpretase în oraşele noi ale comunismului şi nici un om nu o auzise. O muzică în care cântă pământul, în care cântă muntele cu pietre şi ape repezi, în care cânta picăturile de ploaie ce ţi se prind în ochi când eşti trist şi singur în marea agitata de oameni. Ploaia era o muzică, ploaia era un cântec pe care nimeni nu l-a mai auzit înainte şi pe care nimeni nu-l va mai auzi după aceea. Furtuna e o mână neagră şi mlădioasă de femeie neagră şi preţioasă care cântă la sufletul tău; pentru că Africa e cea care cântă la sufletul tău, Amedeo, îl izbeşte cu palmele şi sufletul tău e un cântec. Pentru că oricât ar putea părea de greu de înţeles, toţi suntem negri.

Pentru că universul e Africa şi pentru că Dumnezeu e negru. Pentru că toţi suntem ce sunt cei mai săraci fraţi ai noştri şi pentru că Dumnezeu este ce sunt cei mai obidiţi copii ai Săi. Când eram copil mic tot spuneam că vreau să mă duc la triburi pe unde or mai fi ori măcar într-o rezervaţie din Statele Unite. Dumneata Mamă îmi spuneai că la triburi din ce aş trăi, că ar trebui să vânez. Eu nu voiam să vânez, cred că ce voiam era să fiu un bătrân al tribului ori un povestaş, un sac de cuvinte ca grioţii, un om printre aborigeni, intre pietre, o piatră între pietre. Nici dumneata Mămică nici alţii n-aţi înţeles înclinaţia mea pentru de exemplu muzica lui Youssou N'Dour, cultura arabă, evreiască, ţigănească, nativ americană, eschimosă, africană şi a tuturor triburilor pământului dar ce am ştiut eu dintotdeauna e că suntem una, Lumea a Treia, cu Lumea a Doua şi Lumea Întâi suntem doar una. Ploaia era un cântec. Duruitul continuu al ploii era un cântec. Ploaia e un cântec ingânat de o fată cu ochi frumosi asemeni vitraliilor vechi de 1000 de ani. Ploaia ce se oprea în ochii intunecati ai Mariei era un râu de apă şi pietre. Era lumină materializată în picuri când tot ce ai nevoie e o picatură de lumină.

Furtuna devenea tot mai agitată şi Petra se gândea ca în curând va trebui sa închidă fereastra,

114

dar voia să mai stea puţin în faţa vântului rece în acest august şi să se lase stropită de picăturile transparente de cer. Ploaia era o fată cu ochi asemeni vitraliilor şi mâinile Mariei erau ţinute în rugaciune de sârma ghimpată care fusese pusă cu mii de ani în urma pe fruntea şi părul lui Hristos, însângerandu-le. Eleva Vladislav este cea mai periculoasă dintre toate elementele nesanătoase prezente în tabără. A primit o educaţie extrem de defectuoasă în spiritul misticismului. Cu elemente de genul elevei Vladislav trebuie sa luptăm în primul rand pentru a înlătura orice rămăşiţe ale obstacolelor reacţiunii care mai stau in faţa glorioasei lupte socialiste şi pentru a putea dupa cum spune Tovaraşul să începem comunismul începand cu anul 2000. Şi când clasa muncitoare laolalta cu ţaranii şi intelectualii înfrăţiţi cu masa proletariatului vor invinge marea luptă pe întregul pamant nimic nu va mai sta in calea fericirii colectivului. Eleva Vladislav trebuie să înţeleagă cauza noastră - lupta pentru o lume mai bună, o lume nouă facută de omul nou şi pentru omul nou - sau să fie convinsă prin orice mijloace să înţeleagă. Personal sunt de părere că reeducarea anilor 50 şi prima jumatate a anilor 60 a dat roade şi este o metodă viabilă pentru cauza fericirii comunismului. Aceasta e o carte scrisă în genunchi. Doamne, Tu ai vorbit. Ce mai poate spune omul? Portret de fată în uniformă albastră. Aceasta este o carte scrisă în genunchi, în momentele de glorie cand Elohim ne învinge, atunci cand Eloah este mai puternic decat înimile noastre. Aceasta carte este imaginea unei fete stând în fereastră în luna august a anului 87 sau 88. Atât timp a trecut de atunci, nu? Aceste pagini, ca atâtea altele, sunt ideograma unei lacrimi. Doar o fată care stă în dreptul ferestrei privind furtuna de august plină de lacrimi din cerul zbuciumat asemeni sufletului unui copil pălmuit de un parinte beat. Petra stă în fereastră purtand uniforma pentru ultima oară, cu bentiţa albă peste părul şaten, uniforma făcând-o să pară ca o muncitoare din Uniunea Sovietica sau studentă din Republica Populară. Aici, în imaginea aceasta, Petra e tânără atât timp cât vor rezista aceste pagini spre deosebire de Petra cea reală căreia timpul îi va brăzda obrajii, îi va încreţi fruntea, îi va zbârci buzele şi îi va gârbovi spinarea cum ne va face tuturor. Chiar şi în amintirile noastre în Petra de care şi de sufletul căreia am fost îndrăgostiţi odată în liceu, se vor amesteca alte Petre împreuna cu alte chipuri şi suflete până când acele amintiri vor deveni cu totul altceva, ceva evanescent şi înşelător asemeni propriei noastre vieti. Doar o fată stând în fereastra deschisa cu un cub Rubik între degete, uitat acolo la fel cum uitase şi de ea însăsş în faţa furtunii frumoase asemeni lacrimilor de om. Gânduri în linogravuri înfăţişate asemeni unui clasor de coliţe, asemeni unor icoane pe sticlă pictate întro alta lume de copiii cu handicap de la spitalul nr. 2, spitalul îngerilor. Sufletul Petrei e asemeni unui caleidoscop de cioburi albastre, albe, indigo. Pe patul metalic de tabară o pagină a Bibliei este şifonata de picuri de ploaie de când citise Biblia în ploaia din câmp sau fulgi de zăpadă de când îngenunchease ca o cerboaică în zăpadă. Dar fiindcă veni vorba, în filmul “Maria Mirabela”, când Mirabela se aşează pe minge cu basca roşie nu e alegoria naivă a comunismului aşezat pe Pământ? Iar pe mingea respectivă nu sunt două dâre, una roşie, una aurie, iar cea roşie nu pare să învingă? Iar steagul, steagul roşu ce este oare? Şi eu i-am răspuns îngerului, spunându-i: În filmul Pui de corbi al lui Carlos Saura, pe care nu îl mai am, este o secvenţă în care Ana, una din fetiţele orfane se trezeşte noaptea în camera întunecată şi începe să strige: "Mama! Mama!... Mama! Mama!" Copilul ăsta din film am cam devenit eu. Eu nu te-am uitat niciodată, însă dumneata îţi aminteşti mereu de mine. Mamă, dumneata eşti mai frumoasă decât Whitney Houston cântând I Will Always Love You şi ştiu că moartea e o minciună şi că acestea sunt cuvintele tale pentru mine. Eu i-am răspuns îngerului: E adevărat eu toată viaţa am fost Micul Prinţ şi tu eşti Mama mea, Mama Micului Prinţ, mai importantă decât orice poate fi vreodată numit pe pământ, decât orice prieten rătăcit în deşertul propriului suflet, decât orice iubire fie ea cât de unică şi de plină de ghimpi şi decât tot Pământul acesta, fie el oricât de scump amintirii pentru că ceea ce dă frumuseţe amintirii eşti tu, Mamă, şi pentru că ceea ce am învăţat sub ocrotirea dumitale

115

este că tot ceea ce dă frumuseţe vieţii este la cât eşti dispus să renunţi din ea pentru ceva mai înalt şi în plus noi toţi care suntem, suntem frumuseţe în loc de cenuşă şi gândindu-mă la tine mă gândesc că poate de aceea ai plecat zâmbind ca un copil pentru că înainte să pleci Dumnezeu ţi-a spus că sărutul tău mă va învia, iar eu de va fi vreodată să am un copil rugăciunea mea pentru el către Dumnezeu din cer va fi să mi te dea înapoi pe tine. Mamă, tu ţi-ai găsit pacea în pacea mănăstirilor, iar preotul care te ştia cel mai bine a spus că dumneata ai fost o candelă aprinsă şi sufletul tău avea ceva din sfinţenia împărtăşită din toate bisericuţele tăcute şi luminate în penumbră în care am fost cu tine, Mamă în care stăteau în picioare înainte de a se pune pe genunchi pentru rugăciune grupuri de femei simple de la ţară fiecare cu un alt fel de a-şi pune baticul desprinse parcă din tablourile cu imagini butucănoase şi reale pictate pe sticlă irizată ca un vitraliu ale lui Generalič. Îmi amintesc cum citeai în cartea Genji şi în cartea Întâmplări din pavilionul roşu, cum mergeau nobilii japonezi de se retrăgeau pentru o vreme la mănăstiri de ale lor. Şi dumneata ai citit prima povestirea Maica de la capătul celor nouăzeci şi opt de trepte din cartea Zbucium (proză feminină chineză); le povesteai prietenilor tăi şi copiilor lor care deja erau şi ei oameni mari când mergeam cu ei vineri noaptea la maslu la mănăstire dar reacţionau ca oamenii mari care priveau desenele lui de Saint-Exupery, nu înţelegeau, nu degeaba am spus că dumneata trebuie să fii Mama Micului Prinţ, eu însă în acest moment nu mă simt ca un prinţ, mai degrabă mă simt ca soldatul din povestirea lui Salinger. Însă când ascult un cântec anume al lui Mireille Mathieu îmi ies flăcări din care picură petrol din tălpi şi trec printre stele ca în albastrele vitralii cinematografice colorate şi şlefuite de Marc Chagall până spre tainicul loc în care eşti dumneata acum luminată de Chipul lui Dumnezeu. Da probabil că eu trebui să fiu soldatul american, iar dumneata eşti Esmé şi eşti mult mai deosebită decât Esmé deşi Esmé e îngerul păzitor al soldatului, pentru mine eşti tot ce ar putea fi vreodată şi acum am pierdut tot ca Feodor Mihailovici Dostoievski la ruletă, dar după ce tortura ultimei secunde din ceea ce oamenii numesc de obicei viaţă va trece în sfârşit, atunci voi primi totul înapoi, atunci îmi voi trăi menirea şi voi fi fericit cum pe pământ nu am fost decât împreună cu dumneata, Mamă, atunci vom fi aşa cum am fost proiectaţi să fim şi vom fi cu adevărat noi înşine, lumea nu va şti nimic, dar în ceruri noi doi ne vom bucura şi va fi acolo sus unde dumneata mă iubeşti şi inima ta e pentru mine acest singur, păcătos şi atunci în clipa aceea de eternitate atât de mântuit pentru totdeauna o bucurie mai mare decât ar fi aici jos în România dacă Regele Mihai I ar fi repus în drepturi, iar eu acolo as fi pe veci un melekh peste mine însuşi şi nu un lamekh asuprit de sine însuşi. În rest pe aici e aşa de cum îi e păsării să-şi târască aripile rupte în mlaştinile de pe malul celălalt al lacului artificial unde am mers noi trei atunci să adunăm scoici şi ceasornicul universului trebuia să se oprească în loc acum două săptămâni şi jumătate ca la moartea lui Isus Hristos. Vreau să-ţi spun o poveste veche, Mămică, despre mama Părintelui Arsenie, acest sfânt al pământurilor noastre. Femeia care a născut Soarele şi Luna.

P-aicea la Hateg pân părţile noastre Soarele adăsta mai mult ca prin alte locuri. O fost undeva prin nişte locuri îndepartate o femeie care o purtat Soarele şi Luna în pantec, şi Soarele şi Luna în plamadire îi picurau în privire, transformându-i lacrimile în tămâie. Şi când născu fu răsăritul. Primul răsărit al Soarelui cu raze zgrunţuroase şi zdrenţuite de aur, primul răsărit de Lună cu strălucire rembrandtiană de diamante indigo. De fapt Soarele şi Luna sunt una, un singur om, Soarele şi Luna sunt omul purtator de nimb şi sufletul indigo al omului. Ea le-o născut pe amândouă dar de fapt Soarele şi Luna sunt una, sunt un singur om. Soarele e trupul şi Luna sufletul, ori Luna e trupul şi Soarele sufletul dar asta nimeni n-o mai stie. P-aicea pân părţile noastre Soarele adasta mai mult ca prin alte locuri şi Luna scapără noaptea ca Soarele cum scapără solzii de păstrăv în răsărit. Pe aici prin ţara asta Soarele multă vreme răsări din codrul de după Prislop fiindcă lumina răsare din singurătate iar pustiul pentru sfinţi e o mama iar noaptea Luna ardea ca un galben de aur din turnul bisericii lui Nicodim din Tismana, bisericuţa de piatră veche, ortodoxă dar aducând a templu budist. De fapt Soarele şi Luna sunt

116

una, sunt un singur om. Acuma de mult Soarele nu mai răsări, şi nici Luna – sufletul lui; nu le mai vedem pe cer. Oamenii însă zic că Soarele e aici, cumva, şi Luna – altfel n-ar mai fi lumină. Noi nu mai avem decât cerul, pătat de puzderii de picuri de stele şi lumina asta fara sursă despre care filozofii spun ca nu ştiu de unde vine. Asta conţin toate cartile lor, asta spun cei ce le-au citit pe toate. Mamă, cum pot să spună oamenii că acum pe pământ nu se mai întâmplă miracole când chiar eu am scos la atelierul foto o fotografie de-a ta scanată, făcută în anii ΄70 cu colegele şi colegii profesori de la şcoala din Sânpetru şi acuma am văzut aici în lumina asta transparentă de chilie de o zi şi o noapte că pe imaginea fotografică pe negrul părului tău, negrul de corb al părului tău pe care atâta l-am iubit din copilărie, strălucesc stelele Carului Mic cu oiştea Stelei Polare. Dumneata eşti acum în stele, Mamă, acum tu eşti în cer, da, probabil că acum tu eşti în pâlcul de lumină al Maicii Domnului, pe care oricum ar fi nici o Reformă religioasă n-o poate scoate afară din cer, nici fariseii din ziua de azi care unde te doare mai tare acolo pun degetul mereu şi care apasă unde apasă greutatea mai greu şi nu vreau să încerc să fiu eu Walter Scott dar sunt prea mulţi credincioşi care nu ştiu când e vorba de altă persoană decât să râdă, sunt mari urmaşi ai lui Christos dar nu-i lasă pe nenorociţi nici să jelească în pace şi uneori consider deşi sunt mistic că avem nevoie să se mai întoarcă puţin şi domnul Voltaire ca un alt Vlad Ţepeş - al ciocoilor spirituali din Biserică -, tu eşti în Ierusalim pe stea, acum tu EŞTI Mama Micului Prinţ, Mamă. Acum diadema ta, pentru care nu s-au găsit niciodată bani jos pe pământ, sus în cer este cununa de pietre de lumină şlefuită a Ursei Mici cu ametistul în patru colţuri al Stelei Polare. Cât despre mine - care de micuţ la genunchiul tău în biblioteca tatei am învăţat legea aproape benedictină a scrisului: dacă vrei să scrii, citeşte -, cred că acum e rândul meu, iar în celelalte lucruri şi eu ca atâţia alţi pelerini vreau să plec, nimic nu mă mai ţine pe pământ, iubirea mea a plecat odată cu dumneata. Sunt doar o creatură “amărâtă” prăbuşit într-un oratoriu pe un covor diagonal şi între un dulap scund aflat pe podea în care nu este nimic şi o icoană măiastră cum nici măcar icoanele nu sunt de obicei, neobişnuită ca poarta spre veşnicele câmpuri ale vânătoarei şi prin sufletul meu a trecut atâta timp şi am uitat că oamenii am fost proiectaţi să ne bucurăm pentru fiecare lucru şi să avem sfere luminoase în jurul frunţilor noastre înfrânte şi singurul lucru pe care îl pot face e să realizez ca Shoby că tu eşti pentru mine tot ceea ce este mai important, Mamă şi altceva nu sunt în stare să fac. Dacă Teologia mi-ar da putinţa de alegere, aş muri chiar acum ca o piele roşie, aş fi murit în timpul ce a trecut de când am fost despărţiţi. E adevărat viaţa privită dintr-un oratoriu e frumoasă chiar de nu poţi să te rogi, dar nici măcar acesta nu e lucrul cel mai important pe lângă dragostea de Dumnezeu. Acum când stau acasă singur în camera mică şi aud prin fereastra cu un singur geam închis cum afară în cei doi salcâmi de la bloc păsările cântă împreună cu Celine Dion My Heart Will Go On – acest cântec dispreţuit de ignoranţi şi preţuit de ceilalţi, ca orice iubire, cât despre imaginea cât o carte poştală pe YouTube a Titanicului pe jumătate scufundându-se Muzele au spus poate: There goes the civilization; - mă gândesc că nu viaţa, nu frumuseţea veşnică a vieţii, nu Felix ci tu, Mamă, tu eşti lucrul cel mai important, pe lângă dragostea de Dumnezeu şi tot ceea cemi doresc de la viaţă, evanescentă şi eternă, e să ne revedem toţi trei şi să fim împreună şi să fim fericiţi ca Dumnezeu, cei care ne-au numit mama lui Felix şi Felix pentru totdeauna şi mie dor de dumneata, Mamă, îmi amintesc scrisul tău, felul în care îmi scriai numele, eu am fost şi sunt iubirea ta, Mamă, şi tu eşti a mea, cât voi trăi adică veşnic. cum mă chemai şi cum îmi modificai numele: Fekis, Fekys, Feki, Felixuţ, Flexli, Felixior, Fexli, Fexuţ, Felixel, Flex, Fe – cum îmi ziceau Marian fie iertat şi Nicoleta -, Felician şi cât n-aş da să mi le amintesc pe toate, aş da jumătate din sângele meu ca Garoffi. Pe Pământ e adevărat, nu ne vom mai putea vedea ca înainte niciodată şi am rămas singur pe pământul acesta înoptat unde este 20:57 şi la blocul vecin au început manelele făcând ca Pământul să pară şi mai trist în supa de lumină clocotindă a cosmosului şi aşteptăm toţi să se deruleze caseta, aici sunt mai amărât decât un negru singur cu o chitară în vreo staţie de autobuz undeva prin Omaha dar în cer ne vom

117

vedea şi toată veşnicia te voi ţine de mână, Mamă şi mâna ta va fi ca mâna unui înger pentru mine tu erai Julio Iglesias şi am fost despărţiţi pentru puţin timp doar într-o noapte de iulie şi cred că în ceruri acum porţi numele de Monica, numele sfintei mame a Fericitului şi numele Monicăi Vitti, acel alt eu însumi sau poate că acum numele tău este Esther şi pentru mine tu eşti Julio Iglesias şi n-am mai apucat să-ţi spun dar atunci la terapie intensivă pentru mine tu ai fost Chimo, acel cel mai preţios orice ce ar putea fi imaginat şi tu nu ai plâns, doar eu plâng în momente de singurătate la fel de triste ca un cântec de negru sărac şi fără mamă singur cu-o chitară înnegrită de ploi şi flăcări undeva pe-o stradă. Dar există şi o altfel de singurătate, o singurătate de hasid ţăcănit şi beatific, înjosit parcă mereu de târgoveţi pentru cât timp va fi vreodată între ei şi fericit de D-zeu pentru cât timp va fi lângă el. Mamă, dacă ar fi să-i spun ceva unui orfan e că după ce mama ta a plecat nimic în lume nu-ţi mai poate da sărutul Mamei, ca mama din minutul 0.89 din Ode To My Family, dar dacă mama a ajuns în cer – ca dumneata – atunci tot cerul te sărută şi până la noi ordine tot ce rămâne e darul amintirii. Îmi amintesc cum ziceai când am mai crescut să-ţi dau o pupă pe pod în Haţeg şi mie-mi era ruşine eu nu voiam, dar Mamica mea dacă voi fi primit şi eu lângă tine în cer te voi ţine de mână pe podurile umblate ale cerului toată eternitatea şi tot mi se va părea prea puţin. Tăcerea aceasta nesfârşită este întru tine, precum personajele lui Nichita Stănescu eu stau de o parte a cerului şi tu stai de cealaltă iar între noi e doar nimic, un nimic dincolo de care nici măcar tancurile nu pot trece, suntem cele două statui ale unei Maternităţi de nedespărţit cu dioritul saturat de iubire şi tăcere. Îmi amintesc de o mamă pe care am întâlnit-o în copilărie pe când aveam poate vreo cinci ani, mama unui copil neamţ care stăteau o la o stradă depărtare. Am mers amândoi pe străzile Bujacului până la un stadion şi ca întotdeauna când găseam eu undeva de mers am stat prea mult. Le şi pasam mingile care ieşeau din teren înapoi la fotbalişti. Şi bietul neamţ acasă îl aşteptau o mămică care deja scuipa flăcări şi doi câini ciobăneşti germani dincolo de poarta ferecată de oţel. L-a aşteptat la colţul străzii de nici nu a mai avut timp să zică ceva. Mai departe nu ştiu ce s-a întâmplat că au început să vorbească germană, ea în alto şi el să plângă încetuţ tot pe germană. Asta a fost o mamă îngrijorată cum ai fost şi tu, Mamă, de atâtea ori pe care am întâlnit-o pe când eram citan, şi sunt sigur că alţi copii pe care i-am întâlnit noi doi în copilăria noastră le vorbesc mamelor lor despre tine. Mam uitat la Moscova nu crede în lacrimi şi acum cântând la chitară mi-am dat seama, Mamă, că pentru mine eşti un erou. Ar trebui să ţi se dea Crucea Sfântului Gheorghe sau a Sfântului Iacob ori mai degrabă ar trebui să ţi se dea Premiul Nobel pentru Maternitate, Umanitate şi Familie; ar trebui. Cum îmi ziceai dumneata când eram mic: „te uiţi la Mosifilm” - film frumos. O pagină dintr-o altă carte. Numele tău e Mamă, iar numele meu e Copilul Tău. Când îţi vei aminti numele meu, voi fi fericit ca Eric Clapton; noi suntem de nedespărţit aşa că moartea să facă bine să dea înapoi, ori aici ori în cer vom fi vii şi vom fi tu şi cu mine, nu uita singurul nume ce-l mai am, numele tău. Eu sunt tu şi tu eşti în Dumnezeu, acum tu eşti. Când mă gândesc că Mama mea cu îngerii şi împreună cu ceilalţi sfinţi privesc mereu faţa Celui Ce Este, sunt un pic invidios; şi eu vreau să-l văd pe Dumnezeu. Mamă, tot ce pot face acum e să-mi cer iertare. Iartă-mă, Mamă căci doar tu şi Dumnezeu ştii să ierţi. Şi ştiu că iertarea ta este ca iertarea lui Dumnezeu, iar acum chipul tău desemenea e aproape precum chipul lui Dumnezeu iar inima ta e una cu inima lui. Am fost un copil rău dar totodată în exodul meu prin lume am fost un copil torturat la Deva departe de tine, ca un Oliver Twist al generaţiei punk. Şi acum, de zeci de ani, „despised by all” a spus Charles Dickens. Adevărul e că toată viaţa în care am dorit glorie cu mintea mea bicisnică de împărat roman am fost un copil, un adolescent mai ales şi un tânăr dickensian şi doar acum realizez că gloria nu e dată omului şi de zi doresc doar iubire – iubirea ta, Mamă -, pentru că deasemenea tot ca Oliver Twist tu eşti singura mea iubire, doar William Blake a putut să te graveze astfel cu degetul lui Dumnezeu în inima mea. Sunt vinovat faţă de tine, Mamă, dar în sufletul meu tot ce nu e vină e umplut de iubire pentru tine. Doar tu eşti singura mea iubire. Tu m-ai învăţat să fiu o candelă, acum,

118

abia acum sunt o candelă aprinsă, dar te rog Mamă nu mă părăsi. Chinul meu de ani de zile putea să mă facă mai bun, în schimb m-a făcut rău şi nu înţeleg de ce am mai trăit după aceea.

Cât despre mine ceasul morţii mele îmi e cel mai scump, în speranţă atunci te voi revedea.

Sunt un om care trăieşte cu bagajele făcute. De fapt ăsta a fost un lucru în viaţa mea, de mic nu mi-a fost frică de moarte; în schimb mi-a fost frică de viaţă şi Iblis cu aceasta m-a atacat de 25 de ani de când am devenit creştin. Acum în scurtele momente de rugăciune văd că vina mea nu şi ceea ce m-a distrus mult înainte de orice li mult înainte de internatul liceului de la Deva nu a fost decât una: superbia; am fost prea încântat de mine însumi de mic încât nu am fost serios de pe atunci nici măcar cu Dumnezeu şi l-am lăsat pe el şi lumea deoparte şi mi-am construit propria mea lume aproape autonomă în care eu eram un prinţ fericit wildeian şi astfel adevăratele valori ale umanităţii şi ale lui Dumnezeu nu au mai ajuns niciodată cu adevărat până la mine; am fost atât de important pentru mine încât a trebuit să fiu demolat devreme. Eu nu-mi fabric o virtute decât când am nevoie de ea ca ţăranii din vremurile vechi, de exemplu de când scriu mi-am manufacturat un sortiment de compasiune, dar compasiunea ca şi celelalte bine-uri trebuie să te umple până te face ţăndări ca pe Francisc din Assisi altfel nu se pune. Greu nu e să faci faptele ci să crezi. Acum Dumnezeu mă învaţă sau poate tu prin amintiri acoperite de rouă, că dacă fac o alegere Soljeniţân şi aleg să nu mă mai tem de viaţă cel rău nu mai are ce să îmi facă. Voi fi astfel liber. Ceva de genul cum spune un vagabond: say what you want, I'm free. Trebuie să ţin minte asta. Când oamenii mă vor băga în pământ atunci Dumnezeu mă va arunca în braţele tale, Mamă. La sfârşit, lumină. În 1997 când a apărut Titanicul la cinematografe atâta l-am dispreţuit pe diCaprio, nici măcar nu m-am dus să văd filmul. Acum când totul s-a sfârşit şi văd din nou filmul despre Toby, îmi dau seama că Jack Wolff şi Jack Dawson sunt chiar eu, am fost chiar eu de mult de mult timp de când eram copil mic şi de când eram adolescent la internat şi colegii de familie bună şi de educaţie şi de viitor al societăţii mă numeau "câine" toată ziua în fiecare zi. Ăsta a fost numele meu timp de doi ani şi ca cei întorşi de la Auschwitz uneori mă tem că e numele meu şi azi. Rugăciunea unui câine bătut. Ajută Doamne un câine bătut Ajută un biet câine Şi-ajută stăpânul ce m-a ţinut Cu lacrimi şi pâine Ajută Doamne un câine bătut Ajută un biet câine Şi-ajută stăpânul ce mi-a păstrat Bătaie şi lacrimi pe mâine. Aşa a fost. Îţi mulţumesc, P., îţi mulţumesc că m-ai chinuit mai mult decât au putut-o face ceilalţi sau fără să vrea şi bietul meu tată şi că – prin simplul fapt că te-am cunoscut – am avut ocazia să experimentez direct, să cunosc în profunzime ce înseamnă numărul 666 din Biblie şi simpla ta amintire mă face de fiecare dată să mă rehotărăsc să fiu creştin. So Strung Out. Deva, 1996. Două dintre cele trei bestii dansau pe rupte în camera internatului. când dădea cântecul la radio, eu doar ascultam trist rugăciunea fetei, rugându-mă poate, cu sufletul însângerat; eu cred că mi-am trăit deja Apocalipsa la vârsta de paişpe ani, ca Huckleberry Finn. În clasa care e acum pe locul camerei mele de la internat, pe peretele unde a fost patul meu ar trebui pusă o icoană, un pasaj din Scriptură ori măcar un verset de Coran ca la Hagia Sofia să amintească oamenilor că acolo cândva în anii 1996 şi doi ani după aceea sufletul unui copil – care a privit înlăcrimat în fiecare zi crucea catedralei care se vedea peste blocul de lângă clădirea internatului, căutând cu disperare în fiecare zi să mai găsească puţină speranţă – a fost ucis, în camera 3 acolo lângă peretele acela surd şi mut sufletul unui copil a fost ucis, lucru ce nu poate să însemne decât că dacă sufletul acelui copil va învia va fi un suflet fără moarte. Doi ani după aceea şi o viaţă după aceea. Am avut multe clipe frumoase la începutul vieţii, în schimb a fost şi multă suferinţă pentru că unor băieţi mai mari le-a plăcut să mă strice cum strici o jucărie, cum strici un gândăcel pe când eram doar un copil timp de doi ani de zile încheiaţi, pentru că cei trei ciobănei din doină, cel ardelean, cel basarabean şi cu cel ţigan s-au unit toţi trei împotriva unui câine de pripas cum l-au văzut ei un câine numit Felix şi l-au ucis din plictiseală asemeni unor vechi ofiţeri mustăcioşi chesaro-crăieşti, din suflet negru şi în lipsă de altă distracţie în timpul a doi ani şcolari. Dar toate astea nu contează. Acum în primul decembrie de singurătate

119

din viaţa mea, în lunile astea de după 20 iulie 2011 am devenit atât de interiorizat că pot să-mi trag căciula peste faţă ca Holden Caulfield şi să pot continua la fel şi astfel să-mi pun imaginile sufletului una lângă alta ca nişte greutăţi metalice de diferite mărimi pe cântar încercând să le conturez într-un ansamblu logic sau supralogic de arhitectură de covor persan, să le solidific într-un Taj Mahal pentru zidirea căruia mă rog să fiu vrednic ori măcar să fiu primit. Eu sunt Chingachcook. Am înainte un zid de cărămizi. Şi propriile palme îmi sunt cărămizi în acest zid. Eu însumi sunt zidul care mă separă de mine. Noi oamenii suntem un zid de palme omeneşti înconjurând soarele din toate părţile. Şi eu i-am spus îngerului spunându-i: Pe atunci viaţa era ceva de genul în asemănarea cum din doar doi primi oameni au ieşit miliarde de oameni, parcă miliarde de lacrimi sparte au ieşit din doar doi ochi pe atunci când timpul părea că se înţepenise în roţile ceasurilor mecanice şi zeci de ani după aceea, din ochii mei care în ultimul deceniu al mileniului trecut erau acoperiţi noaptea cu o crustă de sare ca dâmburile din jurul lacului Sfânta Ana. Mamă dumneata ai fost o Catherine înlăcrimată, ai fost o Cat plângând, - în căsătorie toată viaţa ai fost o Catherine înlăcrimată. Pierzându-te pe dumneata mi-am pierdut iubirea, acum sunt singur în vântul, frigul şi întunericul cosmosului asemeni Lunii pe timp de noapte. Nu mai am nimic şi sunt unul dintre puţinii oameni care au avut totul, iar săratele lacrimi ale oamenilor sunt cristalizate din sânge. Steagul roşu al iubirii, sângelui şi vieţii a fost pus de Dumnezeu acum în mâna mea dar mi durerea mi-a preschimbat ochii în piatră. Te iubesc, Mamă, mai mult decât te-ar fi iubit până şi Speedy Gonzales de ar fi fost fiul tău. În noaptea aceasta a plecării tale nimeni nu va mai dormi, globul Pământului se va opri în loc în inima mea toată ziua înaintea morţii mele şi voi medita o zi cum spune Talmudul, probabil că atât e tot ce mi se cere, dar spiritul nu poate înlocui iubirea după cum iubirea nu te poate înlocui pe dumneata. Ca şi din alte puncte de vedere, îi vai ş-amar de capul meu, dar Mamă, dumneata eşti o uşă deschisă şi privind la -25º, am privit frumuseţea sufletului tău acum când eşti lumină aşa puternică încât nu o pot privi, ca un personaj de gravură blakeiană. Da Mamă dumneata îmi eşti o comoară. Mi-ai fost o comoară de pe pământ şi Hristos Vagabondul Sacru mi te-a luat ca să îmi fii o comoară în cer, iar aici jos în fiecare zi ar trebui să fie Crăciun, poate aşa am fi mai buni. Mamă, vreau să spun oricui şi spun să rămână: când va veni ziua aia de nu voi mai putea fi găsit, mie să nu-mi aduceţi flori, că nu le merit; o lumină să aprindeţi oriunde vă aflaţi de vi se face milă de un amărât, iar eu până în ultima clipă a ceea ce numim viaţă am să-mi amintesc artificiile chinezeşti din copilăria mea fericită. Asta a fost şi eu n-am mai fost niciodată la fel şi pentru totdeauna eu sunt învăluit în ruşine şi nefericire de atunci. Şi acum nu vreau să încerc eu să fac un lucru mai potrivit pentru cineva ca Gandhi sau Martin Luther King iar eu nu sunt un Gandhi sau MLK, sunt doar un băiat care trebuie să-şi ia medicamentele de două ori pe zi şi tu ai fost totdeauna împotriva acestui lucru, împotriva la ami spune suferinţa lumii poate pentru că dumneata cunoşti lumea mult mai bine ca mine, dar trebuie să spun că poate dacă nu eu, poate altcineva va ajunge într-o zi să fie vindecat; ca bolnav psihic trăind în lume simt că nu am nici o demnitate în lume, deşi am o demnitate ca fiinţă umană, însă o demnitate care uneori nu este recunoscută de unii oameni, străini sau apropiaţi. Dar dacă aş fi un MLK al bolnavilor psihic aş spune că a sosit a sosit timpul ca bolnavii psihic să nu fie iubiţi doar de famillile lor şi a sosit timpul ca şi bolnavii psihic să iubească; nu ne puteţi zăvorî în lipsî de înţelegere şi ignorare în cel mai bun caz, iar după aceea să ne reproşaţi că suntem sociopaţi, orice progres în ştiinţă şi cunoaştere trebuie să fie urmat de un progres sufletesc, uman pentru că aceasta este lumea, iar dacă nu e, astfel ar trebui să fie. După ce l-a avut pe Freud ca mahomed, fals întemeietor, iar apoi pe Jung ca profet în duhul şi puterea lui Ilie, psihiatria are nevoie de un mesia, un doctor mai luminat decât Jung însuşi, un medic psihiatru care să ne spună la toţi că vindecarea este cu putinţă şi că doar Christos vindecă, cum ştim toţi când ajungem la necaz, iată deja de două mii de ani.

120

Am descoperit pământul, acum trebuie să descoperim omul, pentru a încerca măcar să-l descoperim pe D-zeu. Cât despre mine, când mintea mea şi medicamentele din ea se vor dezintegra, sufletul meu va redeveni iarăşi ce am fost înainte să mă îmbolnăvesc, în toate beatitudinele invizibilului voi fi sănătos atunci şi-mi voi trăi numele şi voi fi fericit cum nimeni nu e pe Pământ. Acum după ce am fost sclav o dată şi sunt rob a doua oară privirea mea e umărul Africii, în ochii mei sigilaţi de ceară roşie şi olanzapină sunt un tuareg cu ochi de întuneric necuprins ca Streiul ce-şi varsă bolovanii în burta Miciei, a mării noastre ori bungetul locuit doar de urşi pioşi, lupi îngenuncheaţi şi sihaştri vegheaţi de bouri înzăpeziţi cât un munte cu colţi de coarne de cremene şi bărbos de păduri de ape şi tămâie. Un lucru pe care oamenii încă nu l-au înţeles este că bolnavii psihic nu sunt inamicul ci sunt victimele în această lume. De exemplu eu am o calificare universitară în traduceri autorizate şi nu îmi pot practica meseria pe care o cunosc ca pe o mănuşă pentru că statul român nu îmi dă voie să lucrez (citeşte: trăiesc). Dar ca şi Martin Luther King în 1968 şi eu sunt sus pe un munte şi văd o ţară, în care poate nu voi ajunge pe pământ, o ţară în care oamenii care trebuie să trăiască cu boli psihice vor găsi măslinii şi fărâmiturile de vin din ţara promisă, pentru că cred că Dumnezeu va da lumină medicinii să progreseze tot mai mult şi oamenilor de rând să înţeleagă că şi o boală psihică e o boală ca toate bolile, o boală ce poate fi remediată şi va putea când va vrea D-zeu să fie chiar vindecată; trebuie să fie speranţă şi pentru noi, oamenii n-or să fie proşti de-a pururi, în privinţa asta nu. Poate într-adevăr sun ca Martin Luther King dar o să vină o zi când şi bolnavii psihic vor putea să lucreze şi să se căsătorească şi să trăiască liniştiţi ca ceilalţi oameni şi chiar să fie vindecaţi. "Se poate lua prada de la cel puternic? Şi poate să scape de asupritor cel care este prizonier? Da, zice DOMNUL, prada celui puternic îi va fi luată şi cel prins de asupritor va scăpa; căci Eu voi lupta cu cei care se luptă cu tine şi voi scăpa pe fii tăi." – Dumnezeu a spus, stă scris de mii de ani, iar pe pagina aia am scris şi eu: "Just believe!" – cuvintele lui Christos în NIV. Dar o să vină o zi când şi bolnavii psihic vor putea să lucreze şi să se căsătorească şi să trăiască liniştiţi ca ceilalţi oameni şi chiar să fie vindecaţi. Ce aş putea să-i spun oricărui om care a fost făcut vreodată în viaţă nebun de alt om e că trebuie să ajungem pe malul celălalt. Trebuie să ajungem pe malul celălalt pentru că marea s-a despicat în două înaintea noastră. Şi asemeni lui Martin Luther King în predicile sale baptiste de culoare am să spun o ilustraţie. Cea mai frumoasă fată din lume. Există o fată care este cea mai frumoasă fată din lume iar numele ei este Leia. Leia este pentru Star Wars şi pentru modernitate ce erau probabil femeile elene întipărite de sculptori în marmură în ostrovurile Greciei antice. Dar fata aceasta a cărei frumuseţe o admiră întregul pământ dacă putem înţelege noţiunea asta, din oraşele ecologice ale Scandinaviei şi de pe ţărmurile Mării Albe la care a ajuns Other în secolul IX până în caravanele cinematografice din România, Africa şi America de Sud şi tot pământul spune că e cea mai frumoasă fată din lume. De fapt de când s-a făcut filmul a devenit un arhetip. Când eram şcolar visam să am o prietenă ca Prinţesa Leia în toate privinţele şi de aceea Han era personajul meu favorit. Dar această fată a frumuseţii este o fiinţă care suferă foarte mult, iar în faţa suferinţei trebuie să arătăm respect. Dar trebuie spus că Prinţesa Leia este ceea ce lumea numeşte un bolnav psihic cum sunt milioane pe pământ şi poate că omul de rând, care habar n-are, privind-o pe Carrie Fischer pe care cel mai probabil a iubit-o cândva de nu şi acum, îi vor privi altfel şi-i voi iubi şi pe ceilalţi, aceste popor care trăieşte în marginalizare de la începutul timpului. Prinţesa Leia e un bolnav psihic dar nebun ar fi acela care ar spune că fata asta nu are valoare ca fiinţă umană, iar dacă raţionamentul e adevărat în privinţa ei atunci e adevărat în privinţa oricui altcuiva. E timpul să ne scoateţi din întuneric, înainte să ne vindecaţi şi aţi şi putea dacă doar aţi cere să puteţi. Îndreptaţi nedreptatea. Am să-i spun un adevăr omului dacă omul îl poate primi. Am să-l spun ca pacient de ani de zile şi ca şi creştin. Mintea fiecărui om e ca o grăunţă al cărei miez e o porţiune cristalină. Ca şi grăunţele de grâu sau orez şi mintea are o porţiune din aceasta, sufletească, punctul cel mai din interior, un fir al întregului nufăr. În acest

121

cristalin al minţii se poate aşeza întunericul şi astfel se ajunge la boală, ori poate veni Lumina şi omul poate fi vindecat. Ignorând toate acestea pe care le spun oamenii de mii de ani, pe care le predică şi Tora evreiască şi Evanghelia creştină, oamenii de acum ignoră adevărata sursă a unei probleme de acest gen tratând simptomele dar nu vindecând boala pentru că întreaga lor fiinţă este în afara lui Dumnezeu. Daca vrem să ajungem la vindecare va trebui ca doctorii să se roage cu pacienţii lor ori măcar să le dea şansa pacienţilor lor să ceară ajutorul lui Dumnezeu, cel pe care deşi mulţi oameni de pe pământ vor să-l nege, nimeni niciodată în întreaga istorie nu a reuşit vreodată să-l desfiinţeze. Acesta este adevărul şi când îl spun ştiu că două mii de ani de scriere a Scripturii îmi stau în spate împreună după ei cu două mii de ani de creştinism; cum spunea Augustin, cei necredincioşi sau mândri – nu mai ştiu cum spunea – pot să ne batjocorească, dar tot ce se află în spatele fanaticilor raţiunii nu e decât ignoranţă.

Este aşa de dificil de ieşit dintr-o boală psihică iar oamenii necredincioşi o consideră un lucru imposibil, pentru că pentru a ieşi este nevoie de o asemenea determinare în rugăciune pe care o are de exemplu un coleg bolnav de cancer, care însă lipseşte celor mai mulţi pacienţilor de psihiatrie; atâta tot. Dacă un bolnav psihic s-ar ruga pentru vindecare cum o face un bolnav de cancer, ar scăpa şi ar fi vindecat pentru că Dumnezeu n-a spus niciodată minciuni, problema e ca cei mai mulţi nu o fac. Eu în ziua în care am rugat pe un pacient să-mi citescă din Biblia pe care o pusese mama cu mine şi apoi m-am rugat în sufletul meu, în aceeaşi zi am ieşit din spital. Iar eu, atunci la sfârşitul anilor '90 într-adevăr am fost ca un copil venit din Vietnam; poate că tot ce s-a întâmplat acolo în viaţa mea s-a întâmplat pentru că cel care a pornit totul pasionat de biologie şi hotărât să fie medic a decis să strice o fiinţă cum strici un casetofon walkman pentru a-i înţelege principul, pentru a-şi dedica apoi toată viaţa reparării cu profesionalism şi conştiinciozitate a celorlalţi care au rămas şi eu am fost omul ales pentru distrugere – alesul cum zicea el – şi toate acestea pentru că pentru unii oameni oamenii sunt doar circuite electrice şi pentru că fără Christos omul e doar tot ce poate fi, iar eu cine ştie poate că pe undeva şi acum mai sunt asemeni veteranului de război Adam de Adam Arkin poate comparaţia pare o exagerare, însă adevărul e că eram doar un copil şi nici un război nu e prea mic pentru un copil, pentru că ce e un război pentru un om mare poate fi şi o cameră de internat şcolar pentru un copil, cel mai nenorocit copil din Deva, fie ea camera 4 spital pentru nişte copii mai mari ori camera 3 a unui Colegiu Naţional, un loc construit pentru copii – de fapt un loc unde unii copii mutilează sufletele altor copii, pentru că suferinţei multe îi urmează boala căreia îi urmează alte suferinţe până când bulbul trupurilor noastre se dezintegrează pentru ca margareta sufletului să răsară eternă în miezul de fagure spart al soarelui, dar Mamă după aceea tu te-ai luptat pentru mine cu Dumnezeu precum prinţesa Savitri pentru copilaşul ei după cum mi-ai spus în copilărie că o vei face dacă va fi nevoie şi doar atunci în anii aceia în camera de internat cu cei trei demoni am fost singur, apoi m-ai salvat şi nu m-ai părăsit niciodată, nu m-ai părăsit nici măcar acum când nu te mai văd lângă mine dar mâine ne vom îmbrăţişa în cer. În târg oamenii vorbesc de când am crescut şi tot zic: Felix e o răţuşcă urâtă dar nimeni nu ştie cât am suferit în copilărie, cum am suferit cum nici un copil nu ar trebui să sufere; şi asta e tot azi, şi toate acestea probabil că aşa se întâmplă când eşti prea apreciat la începutul vieţii, sfârşeşti în ruşine şi nefericire ca mine. De aceea, omule care eşti om, pentru că bârnele grele ale crucilor nu pot fi purtate de copii nu lăsa copiii să sufere ca mine şi nu-i lăsa părăsiţi ca mine ca pe nişte pui de caret abia dezghiocaţi pe o plajă ca să nu ajungă ca mine într-o lume în care dintre oameni doar Christos îl poate contrazice pe Kafka, după cum mărturiseşte şi Beckett. De la 14 la 16 ani am servit doi ani în internatul şcolar al Liceului Teoretic „***” din Deva în perioada când a fost făcut Colegiu Naţional ca doi ani de închisoare pentru o vină nedefinită, kafkiană şi savagegarden-ă unde cei trei băieţi mi-au distrus viaţa cu totul într-un aşa hal încât cred că doar în ceruri voi mai fi vreodată ca înainte de voi reuşi să fiu primit şi voi ajunge acolo, de fapt pentru vina de a fi mai mic dar poate că aşa este şi cum spune Mama lui Enrico orice lacrimă curăţă o pată dar

122

ştiu, asta ştiu că măcar acolo în cer vom fi fericiţi cum nimeni n-a fost fericit pe pământ nici măcar pustnicii. Cât despre tăticul nostru, trebuie să-ţi vorbesc şi despre el, Mamă, aşa că o să-ţi spun că îl iubesc dar e prea eminescian, prea bucovinean. Ca noi toţi, ăştialalţi. Mamă dumneata ai muncit şi ai învăţat ca şi Katerina din Moscova nu crede în lacrimi, cu mâinile tale trudite ca şi ale ei cu care ai lucrat toată viaţa, ca un erou jungian, el parcă spunea că peste omul obişnuit există doar două sau trei categorii de oameni: eroul, geniul şi sfântul; dacă este vreun om peste media obişnuită şi un erou în familia noastră acela eşti dumneata, Mamă.

Dumitale ar fi trebui să-ţi dea lumea un premiu ori crucea sfântului Iacob. Iar cei mai deştepţi dintre oamenii pe care-i cunosc de pe stradă şi de prin vreo biserică vor să-mi ceară şi mie să uit, ăia cei mai naşpa pe care îi zapez după două vorbe. Iartă-mă, te rog iartă-mă pentru viaţa mea, Mamă şi de fapt acum îmi amintesc că tu m-ai iertat de mult; iertarea lui Dumnezeu am primit-o, a ta o voi cere toată viaţa, iar a lumii – ca oricine – nu o voi primi niciodată. O să-ţi spun o poveste acum, Mamă, despre Bucovina, locul în care nimeni dintre noi n-a mers niciodată. Bourul care şi-a încurcat coarnele în Steaua Polară. Eram odată într-o noapte în pădure, nu ştiu ce făceam acolo că eram copil nu eram nicicum la vânătoare, nu ci fugisem iară după o ceartă acasă. Eram în dealurile din jurul Haţegului şi se făcuse noaptea peste mine şi eu eram doar un copil în pădure. Mă întorceam, eram pe drum spre casă dar nu ştiu cum s-a făcut că am greşit drumul de-am ajuns pe celălalt deal în plină noapte şi nu ştiam eu pe unde sunt eu voiam să ajung la smârcul de lângă ţevi de lângă Galbena dar ajunsei într-un luminiş de nu se mai vedea nimic decât cerul mare şi-nstelat ş-un bour uriaş cu coarne de aramă bătută mari şi încovoiate agăţate în Steaua Polară, în Ursă. Nu era vineri nu era un vârcolac şi ştiam că n-am vedenii. Steaua mare în cinci colţuri, veche şi chihlimbarie întunecată ca vinul galben din beci de mânăstire juca în coarnele borurului şi tot cerul tuna. Şi bourul era uriaş ca un munte împungând cerul cu coarnele de aramă curată. Cerul era tot stelat şi tuna de zmuciturile năprasnice ale nemaivăzutului zimbru, uriaş cât stâncile din munte. Să smucea bourul mugind că-şi prinsese coarnele în Steaua Polară de nu le mai putea desprinde şi după secunde care trecuseră ca nişte mii de ani tot cu steaua purpurie între coarnele încurcate în cer era. Crezi că nu mi-a fost frică? s-o crezi tu! Când vezi aşa ceva, bour înfricoşător ca Phoenixul, ca păsările ce ating cerul cu ciocuri de oţel, frică îmi fu, mă, şi ţie ţi-ar fi fost de-ai fi văzut cum dărâma bourul cerul în faţa ta. Vrui să mă-ntorc să fug neauzit şi văzui că tot dealul zimbrilor era plin de bouri mari cu coarnele lor uriaşe încurcate în stele. Ştiui că ăsta îi sfârşitul şi că cerul se sfărâmă de se prăbuşeşte cum scrie în cartea îngerilor, în cartea Împăratului Încununat Cu Spini. Cerul se auzea ca o covălie de fierar. Nu se auzea nimic în poieniş decât mugetul şi suflatul bourilor, trasul copitelor în ţărâna de pădure şi coarnele clătinând stelele, dar nereuşind încă să le smulgă. Acum stăteam în faţa bourului de mă văzu şi el pe mine, dar nu mă putea călca în copite şi nu mă putea lua în coarne că îi erau încurcate coarnele în stele. Şi văzui bourul uriaş de lângă mine mugind şi suflând greu că nu-şi putea trage coarnele din stea şi dădea din copită şi clătina supărat din cap cu botul luminat între Lună şi Soare. Mă întorceam, eram pe drum spre casă dar nu ştiu cum s-a făcut că am greşit drumul de-am ajuns pe celălalt deal în plină noapte şi nu ştiam eu pe unde sunt eu voiam să ajung la smârcul de lângă ţevi de lângă Galbena dar ajunsei într-un luminiş de nu se mai vedea nimic decât cerul mare şi-nstelat ş-un bour uriaş cu coarne de aramă bătută agăţate în Steaua Polară, în Ursă cu botul şi ochii gigantici ca două stele luminaţi de Secera Lunii şi Floarea De Lumină A Soarelui. Notă. Basm inspirat de marca filatelică “Ştefan cel Mare – Gros – 1460/ Poşta Română – 1970”. Şi acum privirea mea nu mai vede privirea ta, Mamă, acum am rămas singur. Dar îmi amintesc de tine cum erai ca Împărăteasa Esther în robie şi bărbia ţi se strângea ca a mea şi tu plângeai, Mamă, acolo în robie gândindu-te la mine Maria. Dar ca toţi profeţii şi alte feluri de nebuni eu aştept fericirea noastră într-o altă viaţă, într-o altă lume despre care cântă pe Wembley şi pe stadioane gigantice arhipline Eric Clapton. Uite vreau săţi mai istorisesc ceva, Măicuţă că asta sunt un istorisitor, un copil de ţăran care în loc de

123

cuvinte vorbeşte şi spune poveşti cu vitralii şi icoane pe sticlă. În întuneric grăunţa. În întuneric grăunţa se preschimbă în viaţă, în pământ pietrele devin lumină. Tragedia umanităţii ca ansamblu e aceea că Dumnezeu vrea să locuiască în întuneric adânc, cum a şi spus-o dealtfel. Iată o poveste, Povestea care a ţinut o viaţă. Acum sunt bătrân dar demult când începeau râurile eram un ficior pe-aici prin răstoacele ninse de zăpadă sau stele. Eram aşa de mic că nici nu ştiam numele satului în care stăteam, nu ştiam numele nostru al ălora de sub păduri. Odată m-am încumetat să mă-ndrept oleacă spre dealul împădurit ş-am văzut cât era de viu. Dealul era un moşneag uriaş care stătea de să uita pe cer şi tăcea. Dealul era un moşneag bătrân ca pământul care vorbea cu cerul. Nu ştiu ce îi spunea până ce ajunsei eu acolo nu ştiu dacă cerul îi răspundea sau îi dădea din cap. Moşneagul, uriaşul mânca seminţe şi stătea şi povestea ceva amurgului. La început nu ştiui ce zicea dar pe urmă am stat şi eu acolo tăcând că aşa cum zicea şi buna mea: “Tăcerea-i ca merea.” Povestea lucruri vechi, ce să întâmplaseră cu câteva mii de ani înainte, lucruri petrecute în viaţa lui. Dealul ăsta bătrân, moşneagul ăsta uriaş îşi povestea viaţa şi avea atâtea de zis că povestea lui mă fură şi nu ştiui cât stătui acolo şi trăsăi cu urechea în amurgul ăla de margine de sat şi pădure. Uriaşul tot mânca seminţe şi scuipa cojile pe cer unde cojile luminau spuzind cerul de stele. Astea erau stelele, cojile de seminţe scuipate de uriaş, la început o coajă, apoi alta şi alta, pe urmă câteva apoi mai multe şi mai multe până când erau aşa de multe că nu le mai puteai număra. Asta era. Şi uriaşul din cer de sus de după sticla albastră a cerului dădea din cap de zicea gândit: -Absolut! Dealul împădurit era un bătrân cu haine cenuşii şi ghete negre, cu amintiri clare asemeni marilor fotografii alb-negru ale veacului al nouăsprezecelea, gravuri în suflet şi lumină. Dealul împădurit era un bătrân cu sufletul asemeni unui vitraliu de aur şi purpură al toamnei, cugetarea sa era cugetarea smerită a contemplaţiei a pustiului şi a locurilor sălbatice, am dat mâna cu el, mâna sa negricioasă erau mâna rigidizată şi caldă a omului trudit. Şi bătrânul vorbea cum vorbeşte pădurea. Pământul vorbea. Cerul era mare deasupra mea dar uriaşul moşneag parcă ar fi putu să-l spargă c-un bolovan de-ar fi vrut, să se reverse tot adâncul cerurilor peste sufletele noaşte, de-ar fi vrut. Stelele erau mari, puţine şi depărtate una de alta pe cerul negru şi cum scuipa bătrânul o hoaspă mai apărea o stea înstelată pe ceruri.

Uriaşul tot mânca seminţe şi scuipa cojile pe cer unde cojile luminau albind în şapte colţuri.

Vorbea uriaşul spunând lucruri vechi întâmplate cu legiuni de ani înainte, şi nu era chip să-l urmăreşti că era viaţa pământului. Nu era chip să-l urmăreşti că ochii săi de ţărână acoperită de frunze căzute la pământ văzuseră vuiet de vânt şi văzuse vântul veşnic, văzuseră bătăi de aripi uriaşe, văzuseră ochi imenşi asemeni unor râuri, văzuseră ochi mari de vânt înlăcrimaţi pentru ochi mici şi orbi de argilă, nu era chip să-l urmăreşti că ochii săi de ţărână acoperită de frunze căzute la pământ văzuseră. Şi când să adunară un pic de mai multe stele pe cer, uriaşul înaintă în povestirea lui cu un cuvânt mai mult. Şi mă zăuitai în jur de mă dezmeticii şi iată că acum nu mai eram copilandru, eram un bătrân. Îmbătrânisem. Trecu povestea ca apa printre pietre şi-mi curse şi sufletul spre şuvoaiele dinspre capătul lumii, unde se separă apele ce curg în cer, deasupra de pământ, de apele care curg spre iad unde sunt blestematele giocuri de chinuri ale dracilor, mai din gios de pământ. (interpolarea copistului) În cer sunt cântece şi sfinţii interpretează fugile beatitudinii împreună cu îngerii în compoziţiile sculpturale şi eterne ale împărăţiei cerurilor, iar în iad sunt lacrimile păcătoşilor şi ignoranţilor chinuiţi de absenţa lui Hristos. Să se îndure Domnul Hristos de noi şi să ne dea sărăcie în duh după împărăţia cerurilor şi să-I cerem să fim primiţi la nunta din Ierusalimul cerurilor. Şi rugaţi-vă pentru un frate benedictin, fiu duhovnicesc al lui Benedict Sfântul în faţa Împăratului nostru, Fiul Omului. Acum eram un bătrân cu fruntea veştedă, îmbătrânisem ascultând povestea pădurii, a dealurilor şi a frunzelor. Mă ridicai de pe bolovanul pe care mă trântisem de copilandru şi mănturnai spre sat mergînd pe uliţa ce trecea pe lângă bisericuţa veche şi înnegrită de fum de lumânări înconjurată într-o latură de crucile oamenilor ce priviseră cerul în veacurile de dinainte de noi, minunându-se şi neînţelegând ca şi noi. Mergând, mai întorsei o dată capul

124

să-l privesc pe uriaş. Terminase pumnul de seminţe ce-l avusese-n mână şi aplecându-se culese caisa putredă pe care o zvârlisem pe când eram copilandru, o băgă-n gură şi-o mâncă aproape nemestecată scuipând apoi în sus sâmburele ce se izbi de cer şi rămase acolo mare şi galbăn strălucitor ca un galben vechi încercat să fie bătut rotund, pătrar neisprăvit de Lună pe cer. Am nevoie de ceva ce pământul nu-mi poate da şi de aceea sunt nefericit pe pământ. Uite mamă o poveste despre oamenii de dincolo din sus de apa Streiului. Oameni măiaştri. Copacii se transformă uneori în oameni. Asta se întâmplă sus în munţii singuratici şi zâmbitori totuşi ca Jacques Brel în 1959 unde Ursa şi puiul ei dorm cu fruntea sprijinită vertical de stânci în bulboane rotunjite de ape precum Masa tăcerii. În locurile acelea singurătatea e un om căruia îi poţi chema numele şi pe care îl poţi bătjocuri cum îţi doreşte inima şi cum se obişnuieşte pân părţile noastre şi-l poţi pune în cuie pe o cruce în formă de X, x-ul propriului lui nume ca să se ştie că am fost noi oamenii pe pământ. Nu ştim cum se întâmplă asta, doar dimineaţa în locul unde se afla un carpen, cer, mesteacăn, fag se află un om o fiinţă căreia doar Dumnezeu Sfântul îi cunoaşte sufletul oricât de rău sau bun ar părea ochilor noştri de sticlă de carne.

Oamenii făcuţi din copaci pot fi deosebiţi de ceilalţi că vin pe lume îngenuncheaţi sau prăbuşiţi. Despre ei cei care i-au cunoscut obişnuiesc să spună că oamenii preschimbaţi din copaci iubesc pentru că sufletul lor e o galaxie de frunze înstelate, galbene, verzi şi albastre.

Am cunoscut şi eu un om din acesta măiastru, spunea bătrânul, era biata mama mea săraca.

Oamenii măiaştri după ce se duc când îi visezi îţi aduc ei mâncare ţie nu tu lor. Eu nu, eu nam toamna şi continentele mereu amestecându-se ale cerului în suflet, doar noroi. Dar eu nam ştiut până s-a ridicat la cer ca I(i)sus Christos. Coboară din munte în văi şi întemeiază familii în sate. Când se duc pentru că şi arborii sfinţi mor sunt înmormântaţi cu lacrimi ca şi banii, mai multe sau mai puţine, dar noi nu putem şti şi se trasformă iarăşi în mesteceni de lumină, crescuţi pe mormintele în care am vrea să intrăm şi noi, dacă s-ar putea. Mă gândesc citind literele pe care le alcătuiesc stelele pe cer la cât ai citit dumneata Confesiunile lui Augustin dorind să mă ajuţi pe mine, aş vrea să te îmbrăţişez Mamă şi în jurul meu nu e decât noaptea luminată de laptop, pe planeta aceasta nu foarte mare unde Lumea e un stup cu şapte miliarde şi jumătate de faguri despre care stuparul spune că ar trebui umpluţi cu miere sau cu lumină, pe pământul acesta şi mai ales în familia noastră viaţa ta a fost un Espolio, Mamă.

Abia acum am văzut, Mamă, că ce autorii de saga vedeau ca sfârşit de fapt este doar trecerea printr-o uşă, ca în videoclipurile acelea, o uşă a luminii în Forever Young, a milei ca expresie universală artistică în Todo sobre mi madre şi poate că noi regizorii şi scriitorii care ne furnizăm compasiunea pe 10 dolari avem mai mare nevoie de ea, fie că ne numim Almodovar regizorul ori chiar ca logofătul şi miniaturistul acestor pagini cea mai multă milă, a căinţei în Hurt J. Cash, a iubirii în My Heart Will Go On, a absenţei în Anda Călugăreanu, a durerii în Tenía una guitarra, a omniprezenţei singurătăţii în Under The Bridge. Dar eu toată viaţa am ascultat Bob Marley. Mamă ţie ţi-a plăcut videoclipul cu Johnny Cash şi acum tu te-ai dus şi eu mă simt ca Johnny Cash, mă simt de parcă am 80 de ani, am făcut numai rele în viaţă şi sunt singur şi şi mie ar trebui să-mi spună cineva că Fără Yeshua dreptatea poporului nu e dreptate. Fără Yeshua glorificarea e mânie, căci este scris: „Sărutaţi pe Fiul, ca să nu se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră; căci mânia lui e gata să se aprindă. Ferice de toţi câţi se încred în El!” Doar Yeshua poate umple templul ăsta ciobit care încă sunt, - şi astea nu sunt numai cuvintele mele, au fost oameni care le-au mai spus, deznădăjduiţi - om dintre păduri şi Strei unde Streiul e o fecioară de gheaţă cu buze de apă care şade pe bolovani între cele două Livadii, privind cerul şi cântând încet. Asta ştiu de mult oamenii din partea locului de pe o parte şi de alta a râului. A fost pe acolo un om care a trăit de i-a văzut pe comunişti coborând din tancurile ruseşti. A fost un om cum sunt oamenii dar eu îl iubesc pentru că sufletul meu e sufletul lui, nestăpânit şi în acelaşi timp tânjind după putere sufletească. A fost un om de la Livadia unde oamenii dau cu bolovanul în fereastra trenului. Era om cu nevastă dar Streiul, fecioara îngheţată de mult a dorit să pună mâna pe el ca şi Steaua Polară. Ori ochii, nu ştim

125

exact ce pentru că femininul nu este uşor de înţeles. Era noapte şi fecioara Streiului l-a văzut urcând pe puntea de lemn de deasupra apelor rochiei ei de apă îngheţată şi ea într-un fel de neînţeles asemeni unui zeu îl iubea. Fecioara îngheţată a Streiului a mers până la capătul celalalt al punţii şi a făcut pe ea o scrijelitură cu unghia ei de safir. Apoi s-a retras în ape ca un mare peşte de adâncuri, iar după ce omul s-a împiedicat în scrijelitură şi a căzut pe rochia ei, Streiul l-a îmbrăţişat cu braţele ei pline de vine îngheţate, l-a ţinut la sânul ei învelit în rochia de zăpadă şi l-a sărutat cu sărutul ei de zăpadă arzând precum cărbunii aprinşi care preschimba privirea oamenilor în gheaţă pentru totdeauna pentru că cei mai mulţi zei sunt neînduraţi. Frumuseţea ei îngheţată, a Streiului, de iele neîmblânzită l-a preschimbat în gheaţă de inimă de stea, în prăvălit ciob de cer, l-a prefăcut în stâlp de sare sau de tămâie aceasta oamenii nu ştiu căci doar în ceasul acela în împrejurimi pe apă între cele două sate doar câţiva îngeri îşi ţineau săbiile de lumină pe genunchi în noapte peste Strei fecioara, neîndurată, cum pe pământ doar frumuseţea de iele a femeii sau a vreunui veşnic arhetip feminin poate fi. L-au înmormântat pentru că oamenii cel mai adesea mor pe rând asemeni beţiei florilor de tei, iar la înmormântare au venit oameni de departe de la Haţeg dintre ai căror un copil era cum a fost el pe pământ, dar pe atunci era el doar un copil aproape că nu-şi ştia nici numele. Mamă, oraşul meu nu e nici Deva, Arad sau Cluj, oraşul meu e Ţara Haţegului din bolovanii din vârful Retezatului până dincolo de biserica bibelou din Streisângiorgiu. Sufletul meu e o zadă înzăpezită din Parcul Naţional Retezat, aici sub norii precum trei caravele de purpură desenate pe manuscrisul luminos în cenuşă de smarald al cerului, unde soarele e o ferestruică pătrată cu trei gratii undeva sus ca la Sighet în zidul cerului, aici unde ceru îi plin de cărări cum îi pământu de orbi, dar aici la Haţeg parcă şi pământul ne cunoaşte. Versurile pe care le-am rescris împreună. În pervaz, în geam picură rotogoale. Ochiuri albastre. Îngheţatul geam salcâmul umed şi alb. Palidă iarnă. Lângă fereastră salcâmul se înălbi de dimineaţă. Pe ceru-n amurg prunii, negru filigran. Aer limpede.

Prin crengi albăstrii Reci ceţuri electrice. Sfârşit de iarnă. Înnegrit salcâm, azur vitraliu, amurg. Busuioc uscat. Pe o creangă albă un sticlete ţopăie. Frig fosforescent. În pervazul ud firimituri pentru vrăbii. Picură ţurţuri. Peste sat ninsă noapte – pată sepia. Fulgi de hârtie.

Stradă pustie, câteva geamuri licăr. Noapte geroasă. În apartament, frig conturat limpede.

Umbră de pin nins. În bezna nopţii steaua lumină tare la naşterea Lui. Prin haturi albe felinare aruncă nuanţe nocturne. Solilocviile unei cifre arabe. Suntem, dar cărarea cerului nu e a noastră, noi trebuie să îngenunchem pe zăpadă asemeni primilor eschimoşi, noi deşi am auzit că a existat pe pământ un om al minunilor suntem fiinţe stupide precum beţivii lui Baudelaire căutând în viaţă uitare ca şi în artă în timp ce tot ce se poate găsi acolo asemeni lui Maksim Gorki sunt propriile noastre inimi; noi toată viaţa am vegheat în nimicul întunericului fără substanţă fără să ştim dacă lumina există dar asemeni lui Darth Vader pe rugul său nu voi fi niciodată lumină, nu voi fi niciodată flacără, doar trupul rispit în scântei de ea, eu sunt noaptea care aşteaptă răsăritul, o noapte ce totuşi are nevoie de stele pentru a exista; nici eu nu am ştiut că exist asemeni sufletului numit om, dar aşa cum pentru mine viaţa este întuneric, moartea îmi va fi lumină, fratele meu, eu sunt un om care se închină altui om, un om care ascultă miliardele de rugăciuni ale Pământului, frate, ai simţit vreodată momentul poliedric topit în propria ta privire topită în palmă când fruntea ta arsă de busuioc încenuşat în apă sfinţită e praf sprijinit de vântul gigantic asemeni unui uriaş ai cărui ochi sunt roiuri de galaxii convexe privind din bolovanii muntelui retezat de turcoazul unei săbii de gheaţă cerul atât de apropiat asemeni unui brad de smirnă lovit de trăznetele ce sparg stâncile şi topesc gheaţa şi prăbuşit cu o izbitură de soldat căzut în râul electric ce furnică mâinile tuturor celor ce se opresc să bea din el umplându-le de lumină şi scântei vârfurile degetelor asemeni cablurilor electrice ale nervilor şi sferei de lumină a creierului a tot ce e viu, pe chipuri lacrimile ni se amestecă încet cu apa transformată în vin sacru a Graalului şi cu flegmele scuipate de aproapele nostru şi stăm cu fruntea pe genunchi în întuneric asemeni unor statui gotice de

126

piatră undeva pe meterezele unei catedrale cu stinse candele de piatră în mâini ori asemeni generaţiei Soljeniţân neştiind vreodată cât timp mai trebuie să treacă astfel până la al doilea cântat al cocoşului de aramă căţărat undeva pe turla înngerită de şiroaie a universului de parcă suntem făpturi făcute pentru adâncuri dar cu puţin mai presus faţă de peştii orbi din măruntaiele mărilor zbătându-ne ca suferinţa să nu ne transforme în ură pentru că nebunia este începutul morţii, uneori adormim în picioare fosforescenţi cu limfa amestecată în noi cu visele ce le-am primit ca pe nişte monezi ciudate, inexplicabil ca orice ţine de viaţă devenind socluri ale căror palme susţin strălucirea vitraliilor de flăcări aduse până la noi de valurile clocotinde care laolaltă sunt curgerea cerului din care toţi am venit cumva nimeni nemaiamintindu-şi-l în această cutie italiană a Weltanschauung-ului depresiei şi a mortificării sufletului, fereastră prin care putem doar să încercăm să privim prin geamul de sticlă afară în noapte asemeni lui doctor Zhivago ori asemeni unui somn uriaş alb pe jumătate şi întunecat pe jumătate asemeni unei roţi yin-yang aflat într-un acvariu industrial cu pereţi incasabili şi toate când priveşti pe şuvoiul cerului şi aştepţi să se înnegrească Soarele şi să se prăbuşească stelele pe pământ cum spune Scriptura pentru că în tine nimic nu a răsărit niciodată cum nu răsare porumbul dintr-un pâmânt îmbibat cu ulei de motor şi când în oglinzile pleoapelor închise vezi doar întuneric ştiind totuşi, încă amintindu-ţi că spre Dumnezeu nu ne ridicăm prin minte ci ne coborâm pe noi înşine prin inimă exact ca într-o telenovelă sudamericană şi ce altceva poate să facă boaba de aguridă decât să aibă răbdare? În plus Dumnezeu e cel care în fiecare zi ne pune înainte noaptea şi ziua parcă pentru a ne ajuta în alegerea pe care o avem de făcut, parcă doar pentru aceasta se schimbă ziua şi noaptea aici între noi de mii de ani. Dacă ai simţit într-adevăr toate acestea atunci înseamnă că eşti cu adevărat fratele meu, dacă nu înseamnă că unul a fost lăsat de ţigani pe treptele acestei lumi, cine ştie poate eu sunt un ţigan, un ţigan fără vise şi fără ochi, cerşind de jos de pe asfalt ceea ce nu are nimeni, ceea ce nu a avut niciodată nimeni, poate de aceea am sufletul acesta de tutun uscat sfărâmat şi risipit de vânt. Frate, asta e scrisoarea mea către tine, o scrisoare trimisă din întuneric. Sufletul îmi e o candelă ce pâlpâie firav în noaptea asta care e tot ce sunt, tot ce am fost vreodată. Mamă, tu eşti fratele meu după cum spun Sfinţii, însă între noi se află un ocean întreg scufundat în întuneric plin de morse cu fildeşi uriaşi cu boturile ridicate la suprafaţă să respire. Suntem. Era demult demult pân locurile aistea, demult. -Da? întrebă Ioan. Când oamenii să trăsăsără spre spinări de munte, cu turcii şi-n vale nu mai rămăsăsă decât bisericuţa cu stâlpi rotunzi de piatră din Sântămărie şi colibele de lângă râuşor. Era în vremurile acelea o fătucă vrednică de uriaş pe care o chema Anişca. Stătea cu tătuţu şi cu mămuca ei într-un bordei sus pă munte în Ţara Uriaşilor, cum urci în sus pă Râu Mare deasupra de Ţara Haţiegului. Părinţii ei erau doi uriaşi, ciobani.

Aveau oi, aveau lapte, aveau brânză, aveau lână, aveau sloi, aveau virşli, aveau carne de oaie şi carne de miel de Paşte. Tătuţu mergea cu oile pân păşunile de deăsupră de sălaşurile oamenilor din spinările de munte. Cât tătuţu era cu turma şi mămuca făcea mămăligă cu brânză, cu lapte sau cu sloi, ciulama ori cu fleici în saft. Anişca să juca pânprejurul casei. Era o mândreţe să vezi un copilaş cât un ghemotoc jucându-se, da nu oricum ci aşa serios, cum se joacă pruncii. -Da? întrebă Ioan. Fătuca era o lumină pentru casă, cum îs luminile ce le aprinzi la biserică păntru o mămucă bătrână. Deasupra ei era ceru, mare, mă; ceru curat cum îi curată apa din munte care te şi satură când o bei fie de n-ai mâncat nimic de dimineaţă, ceru care te satură când îl priveşti şi-l bei cum să bea sfinţenia din crucea lui Hristos. Doar ceru era desupra şi era mare şi rotund ca o cupă înoarsă, că o cupă de aur ori de ceva mai mult. Dacă să urca pă căsucă, Anişca, fătuca de uriaş era aşa mare că putea să ridice mâna şi aproape aproape să atingă ceru. Şi ceru alb de lumină de fapt nu era decât aripă de înger lângă aripă de sfânt, toate lipite una de alta. Asta era să fie zi. Iar când începea să să-mbăzneze şi să se facă noapte tot câte un înger din cupola cerului îşi desfăcea aripile şi începea să privească cătră pământ să-l binecuvânteze, că asta face ceru – binecuvântează şi ochii lui străluceau ca două flacări cereşti pe cer, stelele. Asta era să fie noapte. Şi până când era noapte tot ceru, şi toţi

127

sfinţii din cer şi toţi îngerii din cer şi apostolii şi mămuca Domnului, şi apostolii şi Domnul nostru Hristos toţi priveau din cer pă pământ. Aşa era. Şi Soarele şi Luna sunt cei doi Ochi ai lui Dumnezeu, un Ochi care râde şi un Ochi care plânge oglindindu-se mereu în tăurile din munte ca ochii lui Adam, un ochi bun, mă, şi-un ochi rău; oglindindu-se privirea Domnului nostru Hristos, cu un ochi învineţit de palmele noastre. Pe atunci nu era greu să te rogi că ceru era atât de aproape. Acuma păcatele oamenilor l-au depărtat şi l-or mai depărta că ne spun oamenii cu carte că stelele să-ndăpărtează de pământ. Să-ndăpărtează ceru că el îi prea şi prea curat pentru sărăcanii de noi, asta o fi. Şi odată un heruvim sfânt şi învăpăiat cu zalele suflate cu lacrimi coborî din cerul spuzit de stele şi-i dădu Anişcăi o jucărioară. O păpuşă. Nu ştia Anişca din ce era păpuşica aista a ei da era grozav, mămucă. Avea o cheiţă şi putea să întoarcă de cheiţă şi păpuşa umbla şi vorbea... Cred totuşi că generaţia mea de copii am prins poate o perioadă mai grea, nu ştiu. Era greu în anii 80 pentru că erau bani dar nu era marfă. Am visat o carte plină de tractoare cărămizii care arau, asta în condiţiile în care în basmul de atunci pâinea era pe cartelă şi până şi covrigii pentru noi, şcolarii din clasa întâi de la ghereta şcolii erau număraţi. Oricum îmi amintesc că un copil de la căminul cu program prelungit unde am fost şoim al patriei mânca plastelină, probabil pentru că era parfumată; cred că ăsta e un semn de relativă foamete. Dar dumneata ziceai după aceea, la începutul anilor 90 că nu era mult mai bine pentru că acum era marfă dar nu mai erau bani. Eu îmi amintesc cât de mult ne plăcea la copiii de vârsta mea să mâncăm sarea amestecată cu praf de pufuleţi strânsă în punga de pufuleţi când aceasta era goală. Musulmanii turci care au cucerit Bizantiumul nu erau barbari pentru că au lăsat Sfânta Sofia în picioare, barbar a fost Tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi subalternii, la începutul carierei asediind satele din Vrancea cu armata Republicii, iar apoi înconjurând strâns bisericile şi sinagogile din toate părţile cu blocuri ori demolându-le şi plănuind de fapt să demoleze până la urmă toată ţara până la cătune până în anul 2000 dacă i l-ar fi dat dialectica hegeliano-marxistă, dumnezeul său, însă orice idol e neîndurat, precum Ozimandias. În anii optzeci când te chemam să vii cu mine la biserică la părintele Mihăiescu îmi spuneai că n-ai voie, că oamenii mari n-au voie să meargă la biserică. Pe atunci în copilărie făceam oameni de zăpadă şi cetăţi de zăpadă inamice între blocuri şi înainte de asta înainte cam pe când am învăţat să fac bulgări de zăpadă cum veneam acasă urcând treptele de la bloc pe întuneric când se lua curentul cu mâinile îngheţate şi Dumneata îmi spălai mâinile în apă rece la chiuveta din baie, ca să nu crape pielea şi mâinile să se încălzească foarte repede. O, Doamne, câte lucruri şi câtă măreţie a trecut. Mamă, de când ai plecat tu nu mai prea sunt astăzi oameni ca dumneata: intelectuali autentici cu pasiune pentru agricultură ca Solomon ben David, unul din felurile de oameni adevăraţi. Lumea ar avea nevoie de dumneata şi de cei asemeni dumitale, Mamă. Aici în Haţeg blocurile sunt dune în neagra beznă. Dincolo de geam seara, albastră sticlă. Femeile ar trebui să nu moară niciodată.

Dumneata ar fi trebuit să fii fericită, Mamă, dar Dumnezeu e un Mozart. Partea din Titanic în care Rose coboară în înteriorul vaporului după Jack te reprezintă atâta mamă, partea când coboară cu liftul în coridorul inundat şi apoi îi spune liftierului să nu urce după ce liftul se umple de apă; n-am mai cunsocut pe nimeni pe care să-l reprezinte mai mult poate doar pe I(i)sus. Dacă lumea te-ar fi cunoscut te-ar fi numit erou şi când eram mic povesteam amândoi despre Ecaterina Teodoroiu, despre Măriuca şi despre Regina Elisabeta. Când am fost mic am fost amândoi la Mărăşeşti de am văzut eu tunurile şi dumneata mi-ai arătat mormintele eroilor micului nostru petec de pământ, iar acum amintirea ta este un Mărăşeşti, un loc sacru ca un mausoleu dar în care ca într-o biserică ortodoxă te simţi ca acasă, ca în biserica Mănăstirii Cotmeana cu încălzire prin podea de iarna aproape nici nu poţi să stai prea mult în genunchi de căldură. Îmi transform pe hârtie amintirile într-un Taj Mahal zidit într-o carte - pentru tine Mamă - şi totodată într-un Escorial, o clădire uriaşă, cărtăresciană, imensă, hipnotică în acelaşi timp biserică, mănăstire, închisoare şi castel, - pentru mine. Cartea aceasta este tot cemi doresc, nu îmi doresc altceva, îmi sunt propriul preot, pusnic, temnicer şi regat pe care sunt

128

viceregele lui Christos. FelixC Haţeg 9 decembrie 2011. Cartea asta e un Coran. Mămico, dumneata le-ai spus prietenelor tale când te-ai căsătorit: -Eu vreau copilul meu! Noaptea când stau în pat îmi vine să mă duc în stradă şi să meg până la capătul lumii, până dincolo de lume, până te găsesc, Maman. Mamă, doar dacă m-ai săruta mi-ar trece toată durerea, ca în copilărie; acum dacă m-ai mângâia pe frunte cum obişnuiai să o faci, m-ai vindeca, Mamă, ca pe vremurile Proorocilor. Tot ce pot gândi eu este: –Eu o vreau pe mama mea! Îţi vorbesc ţie, Mamă, pentru că tu eşti vie lângă Arhanghelul Mihai, îngerul tău, tu eşti vie şi fiecare amintire a ta are o poveste precum cântecele Ofrăi Haza, tu poţi vedea, poţi auzi, poţi simţi, iubeşti; acum mă uit sus la cer şi-ţi spun: -Acum tu eşti acolo, Mamă. Dormeam dar nu eram acasă, visul îmi rătăcea pe pământ iar în viziunile mele vedeam sfeşnice care se aflau pe înapoia cărărilor oamenilor obişnuiţi neştiind ca întotdeauna dacă şi pe drumul meu, în urma cărării mele s-o afla un sfeşnic, o lumină, sau nu. Mamă îmi amintesc cum am mers la Homorod în '86 şi apoi la Buciumeni, Târgovişte, Poiana Braşov unde mergeam în drumeţii cu pionierii pe cărări ce coborau dinspre munţi, apoi în prima tabără la mare unde am mâncat poate o sută de eclere din banii pe care ţi-i ceream şi unde cu ceilalţi copii adunam scoici micuţe pe care încă le mai am în cea mai mare parte, pe ţărmul Năvodariului. Apoi am mers în celelalte tabere dar aproape cam de atunci a început adolescenţa şi am început să mă transform într-un copil deştept, genul de tineri care nu se mai bucură de nimic, cel mai naşpa lucru din lume – nu e de mirare de ce nu aveam succes la fete. Îmi pare rău Mamă că nu am călătorit mai mult, acum nu pot decât să regret. Ce frumos a fost când am fost de la Galaţi la Brăila cu vaporaşul, mă simţeam ca pe un trnasoceanic şi mă aplecam să văd brazdele pe care vaporul le făcea în apă, altă dată am fost la insula lui Ovidiu, apoi atunci cu vaporaşul am văzut un vad al Siretului, cel mai nordic loc în care am fost în Moldova, am fost într-o excursie la mănăstirea Golia sau Dealu şi de acolo cred că mi-ai cumpărat cărticica aceea alastră de rugăciuni pentru copii, am fost la Biserica Neagră unde am văzut covoarele turceşti atârnate de balconul interior, am văzut ora nemţească de biserică, am fost la castelul Bran, şi acuma plâng când scriu, unde pe drum toţi copiii am mâncat îngheţată Polar – aşa mi-a spus Ştefan că se numea, eu nu mai ştiam - cu cinci lei în pachete ca de unt şi unde n-am văzut decât etajul întâi pentru că celelalte două etaje erau în lucru. Am mers prin atâtea locuri parcă, dar puţine totuşi când privesc în urmă pentru că eu după ce am mai crescut n-am mai vrut să merg iar după ce am mers la liceu şi cei trei colegi de cameră mai mari m-au spălat pe creier doi ani de zile nu mi-a mai trebuit nimic. Îmi pare rău că nu am mers în mai multe locuri şi nu am petrecut mai mult timp împreună, îmi pare rău, Mamă, doar acum realizez ca Shoby când tu nu mai eşti în mine şi merg singur pe străzile înfrigurate de sfârşit de vară; aş vrea să putem să mergem să mâncăm îngheţată în cofetăria din Turnul Eiffel, să mergem la Zidul Plângerii cu Benoria şi Tamar, să vedem Napoli cum îţi scria prietena ta şi Napoli, să mergem în piaţa Vaticanului când Papa binecuvântează întreaga lume şi să mergem să vizităm toate obiectivele turistice din Spania, şi cel mai mult aş vrea să te am lângă mine pentru totdeauna cum a fost totdeauna. Tu mă iubeşti chiar în acest moment, şi cel care nu poate să vadă şi să trăiască sunt eu neputînd să văd roţile voastre de cer şi neputând să fiu între voi şi acum ştiu în cele din urmă că asemeni nouă şi florile se nasc din durere şi deasemenea acum după cum grecii antici aveau catharsisul noi cei de azi avem compasiunea, iar eu sunt doar un Mike Corleone prăbuşit în faţa preotului Ioannes Paulus Primus, doar un vameş cu sufletul năruit înaintea luminii tale, Mamă, în acest poem irlandez, viaţa mea, şi cuvintele cardinalului Lamberto către mine sunt drepte şi pline de milă: „-Păcatele tale sunt îngrozitoare... şi este drept ca tu să suferi... Ego te absolvo en Nomen del Patris et Filii et Spiritu Sancti, Amen.” Şi eu am răspuns îngerului, tăcând fiindcă Rugăciunea te poate duce oriunde Oriunde vrei să mergi Este ca aceeasi roată învârtindu-se Ce te duce într-un loc diferit Dacă tot eşti înconjurat de întuneric Măcar deschide-ţi ochii – asemeni cerului Dar speranţa e o

129

pană de vultur Ce deja îţi arde în păr Rugăciunea e singura ce prea multă nu strică Rugăciune nu gânduri spuse filosoful Rugăciunea e cea care niciodată nu e deajuns Rugăciunea nu gânduri spuse rugătorul Rugăciunea e o inimă în şase colturi Rugăciunea e soarele în sase colturi E mâna ce te trage afară din adâncuri Rugăciunea e zâmbetul sclavului răscumpărat Rugăciunea e frumoasa pe care n-o vei săruta niciodată E izvorul la care nu vei ajunge niciodată Izvorul privirii ei de zâmbet şi oglindire Rugăciunea e o înfrângere asemeni sufletului Mulţi ar dori să se piardă pe ei ca tine în rugăciuni Mulţi ar dori să plece în călătorie Aici Eşti lângă un munte pe care nu-l poţi părăsi Dar muntele umblă cu tine asemeni stelelor şi tăcerii Gautama a stat meditând 49 zile sub copacul Bodhi Hristosul a postit rugându-se 40 de zile în desert Primul sufi a stat veacuri pe geometria covoraşului de rugăciune Aşa cum tu sau eu ne rugăm neîncetat în oraţia acestor cuvinte Cerul e un Amazon curgând pe deasupra capetelor noastre Un râu nesfârsit căruia nimeni nu i-a văzut marginile O apă mare în care sunt trei pesti ce sunt un singur peşte O apă din care oricine bea e viu Nu rezolvi nimic cred dacă tai mâna care ar fi putut să lucreze Chiar în deşert de pleci inima nu trebuie să-ţi devină un desert Nu e păcat sa fii ce eşti de eşti un tu în flăcări Şi viaţa chiar şi a ta e destinată construirii Oricine e primit în familia oamenilor sau ar trebui să fie Şi e bine de rugăciunile sunt fără număr Este bine dacă rugăciunile sunt nesfârşite asemeni eternităţii Şi doar cei ce cred văd Nu e nimic care să mă intereseze afară de el Şi doar rugăciunea se-nvârte asemeni unui nufar Nu e nimic care să mă intereseze se pare că nu este nici măcar femeia Nici măcar mândria nici măcar omul Totusi nu e nevoie sa pleci în nici o junglă tainică Pentru că necunoscutul şi padurea se afla chiar în tine cea mai grozavă calatorie cel mai mare adevar e în tine musteşte asemeni pădurii Ecuadorului ud din privirea ta Când ochii îţi sunt doua pietre ale tăcerii Auzi cântecul râului şi poţi citi portativul furtunii Muntele îţi împărtaşeşte tainele sale Şi nu mori când ochi îţi sunt 2 pietre ale tacerii Cerul este o apă adâncă şi tăcută De-i stai pe pietre trebuie să aştepti ca orice pescar Dar de vei face asta multi peşti vei prinde îngeri vei prinde zei vei prinde Multe miracole te vor întâlni dar nu ţi le pot spune pe toate Hristos I(i)sus este un print fericit deasupra ulitelor cosmosului Iar rândunica cine este cine poate fi afara de martiri? Mucenic ucis ori mucenic fără sânge asta sunt toţi ucenicii De aceea rugăciunea nu trebuie să se oprească Totul e o iluzie Viata e iluzie iluzie e si moartea Chiar suferinţa e captivă în cosmosul unui vis Existenţa e un rembrandt între flăcări şi bezne Aşa că deschide-ţi ochii dacă-i mai ai Rugaciunea e o sabie scriptura e o sabie harul e o sabie Poti alege sa lupţi sau să mori Întâi vine vine foamea Apoi vin durerea şi chinul Ocara adesea le urmeaza pe toate Iar apoi vine rugăciunea iar apoi vine Is Hs Îngerul meu nichitastănescian mi-a spus: ţi-ai luat crucea? n-am ştiut că trebuie să-i răspund şi-a fost atât de aproape că l-am auzit a fost atât de departe că nu l-am putut vedea Cei vechi spun că mintea-i un bostan ce trebuie să se tot coaca Eu cred ca mintea-i o grăunţă Şi trebuie să-ncolţeasca în adâncuri şi singurătate Asemenea pâinii să moară şi să-nvie Afară copii de la bloc urlă ca un trib Lakota Câtă fericire pe cărările liriciste ale copilăriei Amurgul e plin de urlete şi fericire Copilaria se reflectă în rugător ca un munte Sufletul e cheia tuturor lucrurilor Dar nu sufletele noastre ci Sufletul nevăzut vreodată În el trebuie să-mi spăl faţa şi mâinile În izvorul lui poliedric de milă Când m-am întors din Vietnam Tu m-ai aşteptat în vechea mea casă Eu am pierdut ceva acolo în Vietnam Dar tu m-ai gasit acolo în Vietnam Am mers la Deva iar cu un rover cu un seraphim Acolo în munte am întâlnit nişte oameni Izolati de milenii în bezna unei peşteri prăbuşite Acesta a fost visul Eşti rana mea de nevindecat dar eu mă rog Eşti durerea de sâmbată dimineaţa dar eu ma rog Eşti Timpul mâncându-mă cum se mănânca pâinea dar eu mă rog Eşti rugăciunea mea tristă şi neîntreruptă dar eu ma rog Rugaciunea învăţăcelului e liberă de gânduri parcă Asemeni ogorului semanat de ţăran de buruienile nesemanate Nu am ce gânduri să împărtăşesc pentru că nu sunt gânduri Doar pace Vrăbiile sunt amicii îngerilor Iar Dumnezeu e dragoste dar noi noi ce suntem? Îngerii sunt frumosi de cântă oamenii în tacere Doar vrabiile sunt amicii îngerilor datorită călăilor amuzaţilor torţionari ai copilului

130

copilaria mea a durat mult Mai mult decât s-a aşteptat oricine chiar eu copilaria mea a durat până ieri iar karma e o cruce pe măsura fiecaruia Dacă Buddha ar fi fost creştin Probabil ar fi fost cel mai bun dintre noi În noi ard candele în Benares ard lotuşi Când Ochii lui Dumnezeu ard ce nu e flacără? Veghe în noapte la feştila computerului Cu Phil spunând mereu şi mereu aceleaşi cuvinte: „pai am fost acolo şi am văzut ce ai făcut am văzut cu ochii mei doi” Cuvintele îngerului toate Scopul meu nu e fericirea mea nici macar pacea Ci glorificarea Zeului meu ca pentru oamenii din vechime Ar fi bine să-mi amintesc asta de vreau sa traiesc Stelele sunt mult mai înalte ca oamenii iar universul e un atom de hidrogen în căuşul palmei deschise a lui Dumnezeu. Frumuseţea orei 01:32 a.m. când după ce ai mai adăugat două pagini la cartea vieţii tale te duci tu scriitorul proletar la fabrica de pâine şi cumperi o pâine cu miezul ca magma lichidă, o cumperi cu doi bani şi încă aproape jumătate de ban de la brutarii proletari şi pe când te întorci cu pâinea ruptă în mâinile tale sub stele simţi frumuseţea vieţii acut ca o durere. În acele momente dacă nu e oricine ar putea măcar fi fratele tău şi dacă ai întâlni pe cineva pe drum i-ai da să rupă din această minune care îţi arde degetele cum trebuie că i le-au ars lui Christos când a înmulţit pâinea transformând-o în mâinile sale în flăcări de miez de pâine lichid ca mierea întărită. Şi eu am răspuns îngerului, plângând: zăpadă spre cer fata aleargă prin alb frig imaculat sus deasupra ei ramuri înzapezite lumini picurand aici aproape chitara în zăpadă fulgi cazuti pe corzi mesteceni iarna vant bland mamico fugind zăpadă yahweh precum o aripă în tine intră iarna frumuseţe doar lacrimile ni se amestecă cu fulgii uneori plângem omătul e viu încearca să înţelegi furtuna vie uneori cerul nu e decat o lacrimă căzută din râu ca o cărare alb râul străluceşte coborând din cer ca o cărare zăpada ne urcă in suflet mămico şi nu ştim încă nu ştim ce vorbesc aceste lacrimi căci sufletul său e un ocean de lacrimi strălucitoare strigă-i numele spre furtuna din ceruri va tuna în noi cerul va fi rupt înauntrul nostru şi vom tăcea plângând pentru nuferii ce cad din ceruri dalbe şi se vor topi precum lacrimi ce curg pe obraji şi vor muri muri uneori ştim că lacrimile sunt râuri şlefuind suflări precum pietrele din munţii troieniţi din sufletul nostru caci viu el este domnul memei mele asa ii vorbea mergând printre crini mama auzea cuvintele privea zăpada el e zăpada precum ploaia curată aşa este el râul ce tace râul infinit e el ingheţat şi alb zăpada cade îmi cade pe suflet iar mă troieneşte dumnezeul tău e sfânt mama dar tu ştii asta soarele lumina înăuntrul zăpezii zăpadă nufăr e atâta zi uriaşa lumină infinită zi mâinile noastre una într-alta în nea împartăşită zăpada iubind îngenuncheată în ea în viu dumnezeu îngerii cânta şi clapele orgei sunt acoperite de omăt aripile lor sunt albe ca zăpada albă muzică zăpadă biblia sta deschisă sub fulgi albi filele vântul priveşte mamă zăpada e lumina priveşte în jur fiindcă ochii ochii tăi sunt iubire albă lumină ascultă mamă voi merge şi eu şi voi privi îngerii noi vom fi prieteni mamă cei mai buni prieteni luminaţi de nea pentru că isus e această zăpadă zâmbet infinit şi îţi spun mamă ştii voi reuşi mamă să-mi scrii inima pentru că noi doi suntem prieteni albaştri 4ever & ever palma ta ţine un fulg şi a mea pe-a ta alb în zăpadă şi vom juca go sau şah în cer de munte cu arhanghelii ce-ţi spune râul în ţara frumuseţii ce îi vorbeşti tu adeseori el ţi-a văzut lacrimile tale de safir dacă vei vrea să plângi tristă fii azi căci ploaia e în tine azi dumnezeu este el este o lacrimă domnul tău este iar lacrimile sunt un popor asemeni asemeni nouă suntem lacrime oglindite in mare uriaşa mare plânsă din ochi din nesfârşitul ochi nears plângi astăzi plângi azi căci durerea e un univers durerea e universul lacrimile îţi vor cădea în zăpadă rahel topind-o pentru că omul e un înger cu suflet de animal dar ştii răspunsul sub cer mereu este da nu este altul tu stai în genunchi pe zăpadă mămico ţi-e părul umed obrazul ud de lacrimi iar eu l-am văzut pe om am văzut omul astăzi am văzut omul aşa că plângi ma plângi şi pentru mine mamă pentru mine plângi dar zâmbeşte ma căci iubirea nu e înlăcrimare ca în poveşti. A fost odată ca niciodată o floare care răsărise pe un cactus undeva în deşert. În fiecare noapte cadranul cerului se rotea deasupra florii într-o linişte desăvârşită.

Floarea stătea tăcută privind stelele care străluceau de parcă ar fi avut petale, de parcă şi cerul nu ar fi fost decât un alt fel de deşert în care ele, stelele, însemnau totul, după cum în

131

pustietatea în care locuia ea, floarea, ea şi suratele ei reprezentau un miracol de frumuseţe şi răbdare în temperatura de peste treizeci de grade Celsius. Era greu în deşert. O singură dată văzu floarea un fluture adus de un uragan până în pustietatea aceea. Era mititel şi avea nişte petale care se lăsau purtate de vânt. - Şi eu aş vrea să plutesc aşa, spuse floarea unui gândăcel care se scălda în nisip. Gândăcelul era o jivină foarte înţeleaptă şi spuse: - Cam greu ce vrei tu, dar dacă îţi doreşti cu adevărat, se poate. Trebuie doar să-ţi doreşti asta foarte tare şi apoi, la anul, când va bate iarăşi vântul să-l rogi să te înveţe să zbori.Vântul te va învăţa să dai din petale şi astfel ele se vor transforma în aripi. Tot anul floarea îşi dori din toată inima să poată zbura şi atunci când se întoarse vântul îl rugă să o înveţe a zboare. Cu o adiere vantul o ridica in aer si floare incepu sa colinde prin vazduhul desertului. Era fluture. Era o floare cu aripi.

Cine ar fi putut să-şi imagineze cât de fericită era floarea. Poate doar gândăcelul, însă el era acum departe, pe alte meleaguri. Floarea zbură printre celelalte flori care erau ancorate de nisip, Ziua se încălzea la razele soarelui, iar noapte în lumina albă a Lunii privea stelele ce se roteau pe deasupra capului ei. Într-una din zile floarea zbură până la Lună, fiind luminata de obrazul Lunii. - Ce sunt stelele, surată Luna? O întrebă floarea pe Lună. Luna tăcu, meditând. Şi, după ce scăzu şi crescu de câteva ori, răspunse zâmbind: - Stelele sunt nişte flori. - Nişte flori?! Exclamă uimită floarea. - Nişte flori aşa ca tine. Numai că nu au aripi, iar petalele lor sunt făcute din lumină. Sunt cele mai frumoase flori aşa cum florile sunt cele mai frumoase stele. - Adevărat? Întrebă floarea privind stelele care străluceau în jurul Lunii, umplând cerul.

Se rugă mult floarea de Lună să o facă o floare cu petale de lumină, să o facă o floare siderală, iar Luna până la urmă îi împlini dorinţa. Floarea zbură, şi zbură, şi zbură fără să dea din petale până se transformă în lumină şi Luna o sădi în grădina de lângă casa ei, în cer. Dacă priveşti cerul seara înainte de culcare vei vedea floarea transformată în stea, o vei vedea sclipind şi jucându-se printre constelaţii aşa cum tu te joci pe covorul din sufragerie şi sclipeşti în sufletul părinţilor tăi. Căci Luna de data asta a greşit; cele mai frumoase stele nu sunt florile si cele mai frumoase flori nu sunt stelele, ci copiii cuminţi ca tine care aduc bucurie părinţilor lor. Mamă, pe şeful meu oamenii l-au omorât, ar fi de mirare să nu facă şi cu mine la fel, de fapt au făcut-o deja. O fac mereu, dar nu ştiu ce se-ntâmplă că tot continuu să înviu. Am prins o stea in palma mea Deschisa Scaparand asimetric asemeni Unui cristal de zapada In palma mea in cinci colturi Astrul acesta imi era sufletul Celui ce murii Asa ca am luat steaua si am Asezat-o in tarana Asa ca am luat steaua si am Sadit-o in pamant ascultând cuvintele sacrului; 'Suflet chinuit cerul se-ntinde genune sub Noi.' Şi luând în considerare degenerarea umanităţii răutatea progresivă în timp a oamenilor e explicabilă. Răutatea oamenilor a fost cea mai mare mirare a mea din copilărie şi până în prezent nu am reuşit să-i dau un răspuns dar nu mă mai miră şi cred că de astăzi sunt pregătit să-i dau un răspuns. Deşi voi suferi mult tocmai pentru acest răspuns deşi am suferit atât de mult de la vârsta de patru ani când am învăţat Tatăl Nostru tocmai pentru acest răspuns pentru că răspunsul, singurul răspuns care poate fi dat pe pământ, e fiecare rugăciune pe care o spun. David a făcut asta, David a trăit asta înaintea mea, iar el a fost primul hasid ca şi Matisyahu şi ca şi mine orice evreu e ori urât ori iubit fără măsură, în credinţă nu există mediocritate. Am 29 de ani şi am ajuns – oare pentru a câta oară? – la concluzia că nu cred în căsătorie. Nu există fericire în căsătorie, în orice căsătorie cineva este underdog. Şi luând în considerare degenerarea umanităţii, totul va deveni în timp tot mai greu. Sincer vorbind, nu am deloc chef să-i fac urmaşi tatălui meu şi neamului lui, iar necăsătoria e paradigma mamei mele, a fost până să fie îmbrobodită la treizeci şi patru de ani, şi va fi şi calea mea – singurătatea; sunt copilul – necăjit şi atât de trist acum – al Mamei mele, sunt Mama mea, Mamă sunt tu. Dacă tu şi Hristos I(i)sus aţi suferit atât cât a fost pe pământ de ce să fiu eu scutit? În primul an cu o zi înainte de Moş Nicolae taică-meu mi-a spus că are nevoie de un tovarăş (adică o tovarăşă) de viaţă. De cineva cu care să împartă şi nu ştiu ce, şi nu ştiu ce. Nu au trecut nici măcar cinci luni de când dumneata Mămico ai plecat. Cum a spus o femeie bătrână: -Când Mamă-ta e încă caldă în pământ. Oricărui om care s-ar

132

întreba de ce taică-meu e absent din scrierile mele, îi dau răspunsul pe loc: au de ce să întrebe şi deşi înainte ştiam lucrul acesa fără să-l ştiu acum l-am aflat. Un lucru pe care l-am învăţat de la tatăl meu e că nu toţi ne putem schimba, dar un lucru pe care l-am învăţat de la dumneata Mamă e că toţi putem fi iertaţi. Deşi filosofia îmi spune lucrurile pe care le-am scris deja cred că totuşi trebuie că mă voi căsători cândva pentru a avea copii care să fie nepoţeii tăi, Mămico – nu se poate altfel - şi sper cu toată inima să-ţi semene cât mai mult. Doamne, cât despre toate pretenţiile mele pline de bolnavă mândrie luciferică în cae mi-am irosit primii ani de naştere din nou ca atâţia alţii închipuindu-mi că pot explica ori da o învăţătură, îţi privesc cerul din stele şi-ţi spun: Ce ştiu eu? Nu ştiu nimic. Şi tot Talmudul la un loc cu toate celelalte învăţături ar trebui să înveţe că după Christos nu mai există decât un proroc de la care eu primesc totul şi orice dat al meu nu e decât şi doar acest primit, nimic altceva.

Lucrurile astea i le spun lui Dumnezeu sau poate ţi le spun dumitale Mama Valeria cum te strigam la bloc când eram mic ca să nu răspundă mamele altor copii. Cât despre mine - o dată pentru totdeauna - dacă păcatele mele sunt fără număr şi rugăciunile îi musai să fie la fel, asta în eventualitatea că nu îmi ratez chemarea. În rest - Emily Dickinson. Când am avut creastă de punkist un prieten îmi tot spunea că semăn cu Corleone, eu atunci nu văzusem filmele; nici nu ştia câtă dreptate avea, cât sufăr eu acum pentru cât te-am făcut să suferi, Mămico. Sufăr ca Mike Corleone în Godfather 3. Ca să mă exprim şi eu în limbajul Moscovăi nu crede în lacrimi, sufletul este viitorul omenirii. Dacă am învăţat ceva în viaţă e că bolile sufleteşti pot fi vindecate foarte bine cu credinţă, dar nici oamenii nici doctorii oamenilor nu apelează la Sfânta Scriptură. Călugării ortodocşi ţin doliu după moartea lui Christos, probabil de aceea sunt îmbrăcaţi în negru. Călugării sunt oameni care părăsesc totul. Deşi îmi place felul lor de viaţă eu nu îmi pot părăsi familia, nici măcar acum când familia mea este în cer – căci dintotdeauna doar Mama mi-a fost familia -, nu-mi pot părăsi familia. Cu durere sufletească trebuie s-o spun că dumneata Mamă cu mine ai fost ca Liuda cu Serioja. Cât ai suferit, Mamă, cât te-am făcut să suferi. Şi ca şi dumneata şi Liuda l-a găsit pe Dumnezeu, în toată suferinţa asta nemeritată şi crudă. Îmi pare atât de rău că mă doare. Imi amintesc cum te-ai întâlnit cu M. Alin şi i-ai spus că sufăr că n-am prieteni şi el a zis să-mi spui să merg pe la el, cum m-am culcat încălţat când mi-a umpărat primele ghete, cum când eram copil copiii mici dacă vedeau mâncare pe stradă li se dădea cum ziceai dumneata Mamă, cum îmi povesteai ce ţi-a spus bunica: -Nu fugi după căruţa care nu te-aşteaptă, cum atunci când plecam dimineaţa la şcoală sau plecam undeva spunea: -Stai să-mi iau jecksănu, cum ai spus că pe Maia, Max şi ceilalţi câini din -25 de grade i-au filmat din satelit; ce copilăroasă erai, cum îţi spuneam să mă acoperi nu doar pe mine când mă descopeream ci şi căluţul meu de pluş: -Mamă, acoperă calu!, prima dată la discotecă la Târgovişte în tabără, înainte de asta Homorod 86, cum le-ai spus dumneata prietenelor care te sfătuiau să nu te iei cu un văduv cu trei copii: Mama: -Eu vreau copilul meu!, cerceii de aur, calculatorul şi sticla de vin Carmel – toate din Israel, îmi amintesc bărbia ta de copil, cea mai frumoasă bărbie pe care am văzut-o vreodată, cum mi-ai cumpărat din economiile dumitale bicicleta Pegas când eram copil. În fotografii rămânem tineri tot aşa cum în filme maşinile rămân noi, când am mers la castel la Hunedoara şi nu ai avut bani decât să-mi plăteşti doar mie intrarea şi dumenata m-ai aşteptat la intrare, cum cea care a suferit cel mai mult în suferinţele mele, mai mult decât mine şi decât oricine ai fost dumneata, Mamă, cum Vse dlya tebya – Iulya Savicheva – o fată ca Mama, cum ne uitam împreună la Cerbul de Aur, Braşov încercând să ghicim cine va câştiga, cum în anii '80 am ieşit din miracol şi apoi în copilărie mergeam pe stradă cu mama ţinându-ne de mână, cum ziceai că tândălesc când mergeam amândoi la şcoală şi uneori nu mă mai aşteptai, cum când am fost copil mic m-ai învăţat să mă ţin de mânecile jerseului când mă îmbrăcai cu fâşul sau paltonaşul, cum mie îmi dădea măduva din osul de vită, cum a muncit până în ultima săptămână de viaţă, cum mă uitam cu tine la filme cu Shirley Temple şi la toate ecranizările posibile ale cărţii Heidi, cum întorceai cartofii ce se prăjeau în tigaie pe când eram copil, îi

133

întorceai pe toţi, fiecare cartof până nu mai rămânea nici unul neîntors chiar şi cei ce începeau să se lipească de tigaiecum când ai pus grădina în spatele blocului am mâncat o vară întreagă numai legume şi supă de salată, spanac şi lobodă verde şi roşie şi primăvara şi urzici, de eu cel puţin m-am săturat dar dumneata spuneai că e bine să nu mâncăm prea multă carne şi să mâncăm sănătos. Era bună mâncarea şi acum îmi amintesc supa de lobodă roşie şi spanacul cu ou, cum spuneai Mamă: -Până să mă căsătoresc aveam haine frumoase după modă, rochii frumoase şi haine cu guleraşe. După ce m-am măritat am ajuns ca o ţigancă, cum îmi povesteai de podurile din Budapesta, cum te tutuiam, nu trebuia să te tutuiesc, cum pentru mine lumea s-a sfârşit pe 20 iulie 2011. Istoria Conchistei este asemeni istoriei Asiriei iar istoria cuceririi vestului de către yankei este asemeni istoriei Turciei în Armenia. Dar există şi o altă istorie a Turciei; Ochi deschişi de iubire precum litere Ne uităm numele în rugăciune ne uităm Sufletul Un djihad sfânt port împotriva mea – rumi Pune-ţi mâinile pe ale mele şi să ne rugăm sufi Tăcerea ne înconjoară pecum marea cerului Unde din minaretul rotund şi clopotniţa ascuţită Din ele să ne chemăm pe noi înşine la noi înşine. Când eram copil mai mic şi se purta tata urât cu noi dumneata Mamă îmi spuneai: -Ia învăţătură. Dar D-zeu a fost tatăl lui Moise, ca şi al meu. Fals. D-zeu este casa mea. Adevărat. Mamă dumneata vrei să fiu primit şi eu când voi fi chemat cum întotdeauna ai vrut ce este bun pentru mine, cum călătoream amândoi pe strada Horea în universul curţii lui tanti Lizica, cum au ţinut la dumneata pisicile deşi ţie nu-ţi plăceau pisicile: Negoro, Ţiţica; şi deasemenea pisica din copilărie despre care mi-ai povestit, care ţi-a furat peştele după ce i-ai dat tot ce-a fost mai bun, parcă a fost om, când spuneai să decorez eu bradul de Crăciun, să încerc să-l fac cât mai frumos, când îmi suflai în obraz şi-mi şopocăiai în ureche sau când mă sărutai în ureche cu zgomot pe când eram copilaş, cum căutai reţete pe internet şi nici măcar laptop, unul cât de mic - al tău -, n-ai avut, cum mergea la şcoală şi mânca un covrig toată ziua, uneori până la şase alteori până la opt seara, cum cânta fals când era singură pe când era copilă, cum mă trimitea la Cluj cu rucsacul plin de sandvişuri şi prăjituri. Îmi amintesc plăcintele cu măr pe care nimeni nu le va mai face la fel, îmi amintesc bluza de lână tricotată de mama, albastră cu un pui galben, dacă aş fi o conestaliţe aş fi un pui galben pe cerul albastru, cum îmi aduceai ciocolăţi, Poiana şi altfel de ciocolăţi. Cum la spital când eram pe clasa a şaptea mi-ai dat o ciocolată Lacta, cea mai bună ciocolată pe care am mâncat-o vreodată, cum spuneai zâmbind: să fiu penzionară, cum ai făcut fără ajutorul nostru agricultură după cărţile de agricultură împrumutate de la doamna Vetuţa, cum îmi aducea felia ei de tort de la reuniunile şcolare, Mămico, şi acum îmi amintesc cum când eram copilic te-am aşteptat să vii de la Timişoara când ai pregătit examenul de grad de profesoară. Te aşteptam în staţia de autobuz de lângă fabrica de pâine şi mă gândeam doar la dumneata, cum îţi spuneam seara în pat ţinându-te de mână, p ecând eram copil mic: '-Tu eşti mama, da? Nu eşti lupu, da?' :) – când îmi povesteai pe întuneric la culcare Capra cu trei iezi şi Scufiţa roşie, cum am stricat ceasul de domnişară al mamei, vrând să-l repar, când ai mers mamă singură la casa de la ţară şi ai găsit aruncaţi de de ciobani în curte doi căţei ciobăneşti mioritici care lătrau de mama focului, cum te dădeai cu Simsoneta pe strada gării la şapteşpe ani, Mamă, îmi amintesc degetele tale arse pe când ne făceai mâncare, întâmplarea când l-a pălmuit pe medic la trei, patru sau cinci ani, drumul cu telescaunul cu dumneata doar noi doi la Predeal. Cele mai frumoase lucruri sunt cele pe care nu le înţelegi. Ca şi iubirea ori D-zeu. Uneori nici pe mine nu mă înţeleg, probabil că şi eu sunt frumos, ca un copil handicapat. Mamă şi aşa cum cred că fiecare poveste trebuie să conţină o învăţătură, aşa cred că învăţătura acestei cărţi, a vieţii noastre este conţinută în numele purtate de noi de-a lungul a patru generaţii, de când am învăţat să scriem. Numele meu, al dumitale, al bunicii şi al bunicii dumitale după tată înseamnă în latină şi ebraică, după procedura masonică parcă - : puterea care ascultă (de Dumnezeu), putere fericită – parcă e un dicton latin; numele sunt: Valeria Ana Valeria Felix. Astăzi, de fapt ieri că e deja 00:48, am fost la Universitatea de Vest la Timişoara. Am fost mai întâi la universitate şi portarul

134

universităţii m-a îndrumat spre clădirea Bibliotecii. Acolo portarul bibliotecii m-a trimis la informaţii, de l-a informaţii o fată m-a îndrumat la etajul 3 la Biblioteca Facultăţii de Litere unde bibliotecara m-a înştiinţat că ei nu păstrează decât tezele de doctorat nu şi lucrările de licenţă. Mi-a spus să merg la secretariatul facultăţii. Am mers iar la universitate, am ajuns la etajul 2 la secretariat la camera 240, am întrbat o fată care a întrebat o doamnă mai în vârstă care nu era sigura dar a spus că nu crede să mai aibă lucrările de licenţă din anii aproximativ 70, a intrat la decanat de unde a ieşit cu oa altă doamnă care m-a informat că sigur nu o mai au, lucrările nu se păstrează decât 4 ani. Mi-au spus că poate profesorul îndrumător s-o mai aibă dar nu îi ştiam numele. Când am plecat şi am coborât treptele de la etajul 2 m-am simţit cel mai mare luzăr, de fapt nu m-am mai simţit niciodată mai luzăr ca pe când ieşeam din universitate şi apoi pe stradă, pe strada aia imensă pe care mergând îmi venea să plâng într-un fel anume, cum nu mi-a mai venit din copilărie şi cum am plâns întotdeauna în legătură cu dumneata – tu eşti carne din carnea mea, eu sunt carne din carnea ta, eu sunt suflet din sufletul tău. Pentru că sufletul tău e din sufletul meu, sufletul meu dacă nu aş scrie paginile astea şi nu aş crede ar fi amputat. Sunt ca puiul ăla de dinozaur cu frunza de arţar. Mamă, seara târziu – de fapt în toiul nopţii - când sunt obosit deschid calculatorul şi-l las pe Jacques Brel să se roage pentru mine. Pentru mine secolul XXI este cel mai greu secol al Istoriei, este secolul plânsului meu. Mamă dumneata eşti frumoasă şi simplă ca o pâine ori un templu grecesc. Şi aşa se sfârşeşte această povestire aproape înainte de a fi început, asemeni vieţilor noastre, a miliarde de oameni, ca un vis ce trebuie să se termine pentru că ne-am trezit, cum mă voi trezi şi eu - curând. Există oameni care în faţa celei mai mari tragedii care nu este decât una ale căror suflete îngenuchează pentru a rămâne toată viaţa îngenungheaţi, nemairămânând loc de nimic altceva, aceasta este cheia celor mai multe statui ale credinţei catolice de îngeri rugându-se. Există oameni ca Augustin în prima mie de ani, Tereza de Lisieux în a doua mie de ani. Oameni ca mine. Am fost foarte rătăcit, parcă a mai spus cineva înainte de mine lucrul acesta, dar ca întotdeauna cuvintele altora ne sunt propria viaţă. -Nu fiţi proşti bă, rugaţi-vă. Sunt sigur că asta ne-ar spune Arsenie Boca dacă ar mai trăi. Asta mi-ar spune şi mie, iar eu după ce în esenţă am fost toată viaţa un copil fericit care mânca fulgi de zăpadă fericit chiar şi prin necazurile ce au venit mai târziu pentru că te aveam pe dumneata din 20 iulie 2011 viaţa mea a devenit un vis urât, după cuvinte tăcere, acum nu mai pot Mamă decât să îngenunchez în faţa fotografiilor de familie precum băieţelul din Cuore. Mamă, de când ai plecat trebuie să iubesc cum n-a mai iubit nimeni pe pământ, să iubesc cerul pentru că doar acolo te voi mai vedea. Copacii se transformă uneori în oameni. Asta se întâmplă sus în munţii singuratici şi zâmbitori totuşi ca Jacques Brel în 1959 unde Ursa şi puiul ei dorm cu fruntea sprijinită vertical de stânci în bulboane rotunjite de ape precum Masa tăcerii. În locurile acelea singurătatea e un om căruia îi poţi chema numele şi pe care îl poţi bătjocuri cum îţi doreşte inima şi cum se obişnuieşte pân părţile noastre şi-l poţi pune în cuie pe o cruce în formă de X, x-ul propriului lui nume ca să se ştie că am fost noi oamenii pe pământ. Nu ştim cum se întâmplă asta, doar dimineaţa în locul unde se afla un carpen, cer, mesteacăn, fag se află un om o fiinţă căreia doar Dumnezeu Sfântul îi cunoaşte sufletul oricât de rău sau bun ar părea ochilor noştri de sticlă de carne. Oamenii făcuţi din copaci pot fi deosebiţi de ceilalţi că vin pe lume îngenuncheaţi sau prăbuşiţi. Despre ei cei care i-au cunoscut obişnuiesc să spună că oamenii preschimbaţi din copaci iubesc pentru că sufletul lor e o galaxie de frunze înstelate, galbene, verzi şi albastre. Am cunoscut şi eu un om din acesta măiastru, spunea bătrânul, era biata mama mea săraca. Dar eu n-am ştiut până s-a ridicat la cer ca I(i)sus Christos. Coboară din munte în văi şi întemeiază familii în sate, dar asta nu e aşa e important deşi aşa pare. Când se duc pentru că şi arborii sfinţi mor sunt înmormântaţi cu lacrimi ca şi banii, mai multe sau mai puţine, şi se trasformă iarăşi în mesteceni de lumină, crescuţi pe mormintele în care am vrea să intrăm şi noi, dacă s-ar putea. Mamă, tu eşti Ierusalimul meu. Mamă, eu abia acum încep să înţeleg dimensiunile cosmice ale iubirii dumitale pentru mine, ca a unei ursoaice

135

pentru puiul ei, ca a Ursei Mari pentru Ursa Mică, fiindcă sufletul dumitale e Ursa Mare iar sufletul meu e Ursa Mică, amândoi pentru totdeauna în cer şi Mamă, dumneata eşti minunată, eşti Mama lui Julio Iglesias. Mamă, cred că ce îmi rămâne mie în puţinele zile ce le mai am pe pământ este ce mi-am ales ca şi parte a mea încă din copilărie: cărţile şi cititul cărţilor, şi cărţile mă vor învăţa să manufacturez alte cărţi ca un ţesător persan fiindcă dintotdeauna orice carte s-a născut din alta după cum Evanghelia lui I(i)sus s-a născut din Tora lui Moise. Dacă mă duc în vâltori de ape cum spune cântecul viaţa pare un drum prea lung, dar dacă stau liniştit aici între cărţi cum am făcut-o toată copilăria, atunci timpul este înfrânt şi mâine – dacă nu astăzi – voi fi lângă dumneata, Mamă. Dar da, ca să vorbesc pe româneşte, e adevărat nu ştiu nimic, ce ştiu eu? Dar când cred ştiu totul nu ştiu de ce. Stau şi ascult Cher, Love Hurts toată noaptea plâng cum plângeam la cinci ani şi acum ştiu ce-am pierdut pe când înainte nu ştiam ce am, şi mă uit în oglindă şi reconstruiesc chipul dumitale şi te văd pe dumneata în mine şi acesta e rostul acestei cărţi, după despărţire o meditaţie înainte de reîntâlnire şi ştiu acum că dacă n-o să ajung în cer înseamnă că mi-am ratat viaţa pentru că acum cerul este marca ta, acum acolo e singurul loc pe care îl mai pot numi acasă fiindcă tu eşti acolo şi e singurul loc unde mai vreau să merg. Mamă, eu sunt Natalie Cole iar dumneata eşti Nat King Cole. În rest, am rămas aici singur se pare ca orice călugăr sau vagabond fără familie, deşi totuşi am o familie, ca Huckleberry odată pe pluta lui privind neînţeleasa de la începutul timpului ca un suflet de străin pagina de carte antică indigo a cerului înstelat acoperită în înluminuri cu ideogramele megalitice ale constelaţiilor în care era gravat chipul sacru al bietei sale mame. Nu ştiu, cred că ţi-am mai spus dar singurătatea în care am rămas în lipsa ta mă face noaptea pe când stau în pat să vreau să ies pe străzi, umblând, căutând ceva ce nu se poate găsi. Ce a mai rămas din mine, doar un derviş stingher şi amărât care îi tot predică omului că sufletul Omului va muri înaintea Omului pe Pământ. iar eu sunt singur acum şi ochii mei îmi sunt două pietre în cap, două pietricele din hăţăgane din acelea ce se aduc la mormântul celor mai iubiţi, două pietre de lumină tăcută, iar eu sunt un cimitir al tuturor strămoşilor mei, în mine se află sufletele lor, ori măcar amintirea lor şi a luminii, dar duhurile noastre sunt una şi de aceea sunt un tufiş în flăcări atins de mâna nevăzută de vânt a lui Dumnezeu îngenuncheat cum sunt înaintea sa precum Eric Clapton, lacrimile îmi sunt pietrele coborând până la pământ. numele tău, Mamă, e un nume din şapte cifre tainice precum cele şapte amprente ale degetelor lui D-zeu. Dumneata eşti şi ai fost întotdeauna între noi Cenuşăreasa cea frumoasă, iar noi am fost toţi băieţii cei răi, dar Prinţul Fericit te-a luat din casele noastre meschine şi te-a făcut prinţesă în cer, care mistic se numeşte Sans-Souci.

Mamă, cred că fără să-mi dau seama întotdeauna ai fost, dar acum eşti pentru mine ceea ce este Elvis pentru oameni, cum este Ana de mulţi ani pentru mine. Eu nu mai am pe cine să iubesc, dar tot ce am învăţat după o viaţă de pagini e că familia e iubirea dar, Mamă, sunt oare un om, pot fi? Mămică, nu mă mai tem pentru dumneata privind noaptea cerul negru ca un înlăcrimat văl de doliu pe chipul soboarelor Bisericii. Tu eşti acum unde s-a dus Iosif cel necăjit, unde s-a dus Avraam părintele a trei oameni, unde este Papa nostru Ioan, unde este Ana, Mamă, lângă Fecioara Maria, unde este Brâncuşi lângă coloanele cerului, unde sunt toţi care au fost şi vor fi vreodată, unde sunt martirii şi tâlharii, locul unde curge Amazonul, locul de unde nu vom mai pleca niciodată, unde vom fi amândoi zâmbind ca în copilărie lângă Ohiyesa cu pene mari de îngeri în păr. Mamă, citeşte-mi cu ochii tăi bizantini şi cereşti manuscrisul arab şi augustin. Sunt, sunt un Julio căzut pe covor. Şi îngerul a spus: -Fexli, în Mureş în bulboane există un peşte înnegrit de mâl cu ochi uriaşi plini de fosfor şi cap greu, arând prin mlaştini cu boturile lor gigantice şi dure ca nişte pluguri de zăpadă. Când e rănit în vreun fel de cineva ce încearcă să-l prindă uriaşul peşte se dă la fundul apei şi-şi propteşte fruntea de o stâncă, rănile sale sărând apa, iar pescarul dacă e ageamiu

136

crede că peştele a murit. De obicei doar un pescar bătrân poate prinde un asemenea peşte şi peştii deasemenea şi ei sunt bătrâni, cu ochii luminând printre pietrele din adâncuri ca farurile de jeep. Murind. Când adorm nu mai simt cuiele-n mâini Nu mai simt lancea în coastă Doar când adorm nu mai simt cununa de spini. Unii oameni sunt ca peştele ăsta. Mai aminteşte-ţi şi de iertare, Felix Unforgiven, tu, tu, mai aminteşte-ţi şi de iertare. Într-un fel, toţi oamenii sunteţi minunaţi, iar viaţa noastră ar fi putut fi ca a lui Jack şi Rose Dawson când se roteau la petrecerea de la clasa a treia de pe bordul Titanicului. Cred în tine.

II. a AL DOISPREZECELEA APOSTOL (Bildungsroman autobiografic)

Felix Rian Constantinescu 2017

PREFAȚĂ Omul și homo sapiens

Un Om nu poate decât să se întrebe cât de dezvoltat cu adevărat este homo sapiens? Dacă ne gândim că acest om al înțelepciunilor nu ține nici măcar una din cele zece porunci, mai degrabă ar trebui numit homo pecattum sau homo furor, omul păcatului sau omul nebuniei.

De asemenea acest om al înțelepciunii nu are nici măcar o credință adevărată, este incapabil de credință. Viciul, vițiul, este ce-l caracterizează de pe vremea Eugeniei Grandet și din vremurile vechi. Dacă un Suflet se dedică la observarea lumii, a umanității, a roiului de popoare ale pământului, cu răbdare și industrie, poate vedea Nebunia sălășluind în palatele țărilor, în băncile trusturilor, în tronurile bisericilor. Nebunia atotputernica Nebunie, mai vorace asupra bietelor creiere omenești decât pe vremea lui Erasmus și William Shakespeare.

Când societatea și societățile însele suportă, sprijină și pormovează viciul, corupția, degradarea morală, intelectuală, religioasă, națională, umană pentru că ea însăși este coruptă până la ultima familie și până la cel mai îndepărtat bătrân și până la cea mai mică minte de copil, mai mult respingând și persecutând puținele și sacrele scrieri care predică adevărul, mai mult educația care se face pe banii de pâine, alimente, haine și întreținere, educație meschină pentru obținerea unui _post_ sau „construirea unei _afaceri_”, studenții și elevii care se prostituează pentru haine și bani de buzunar, mizeria colectivă demnă de picturile lui Bosch, oamenii simple bestii fără ideal ori Credință, batjocura atotputernică și banul care îngenunchează tiranilor cele mai nobile spirite și cele mai curate femei, bisericile de papagali

137

fără minte și partidele de javre gata să-și înghită aproapele, fratele, sora și mama, la ordin, și toți părinții imaturi care își jertfesc copiii propriilor pofte. Urăsc această lume, spune D-zeu.

Descopăr în mine Axa Dickens, Sabato, Gorki...

Păclișa, 3 aprilie 2017.

Prolog MY LOVER MY DEMON Roman

Felix Rian-Constantinescu

Nostalgiei lu Cărtărescu..

Because I know now that You love me, sweet Eliza, I will begin tell You the story of my family because it deserves to be told, of story of tragedy through life and love through tragedy, generation after generation ever since the times of the Round Table Enchantresses. As you probably saw I haven t managed to write any real book for years now because of my excessive sinapses, but I will try to sing this Medieval ballad of Love and Torture to You and return to my Facebook page again and again, day after day, month after month, by grace, seeking beauty and truth. It all starts with my family.

As I can say writing the book of Death, short-circuited my brain, because of the intense pain and work, and for years I believed I reached my epic climax. But I will try again. You must understand that I am haunted by three spirits just like old Ebenezer Scrooge. I will tell you about them.

The first is the Ghost of Christmas Past, my Mother. I don't know what to tell You about Her. Probably all I know about Her is that She loved me very much. I was blessed as they would say. Yes, She loved me, truly, madly, deeply, with unconscious Catholicism and mysticism, this was her life, Love. For me mostly. I was the reflection of the third Spirit, but I will tell you about Her. It's Her book.

Who was in between? Hamletian question -- The Ghost of Christmas Present, with roast apples and roast chicken, with food and drink, and women, and joy, far from home. A demon Spirit, a deceiver, not a man, nor beast, but a monster of logic. One day he left and the next day we knew Nothing of him. But my Mother, The Ghost of Christmas Past, this Blueroses, made it, and I believe on her own, and loved Christmas, the Christmas who did not love her.

This is the story of the Scrooge of the postcommunism. I, this masonic Scrooge, payed in full the debt of Communism and camaradery. I payed But I don't know for who. I payed for a few pictures, a name, and this body that I have, and for this blank space I have in my brain when I think of Him. And for my all-life ignored cousins. Anyway He s dead as a dead man, and I don t know what happened to Him, is He with William Blake or not? I don t know. But, sweet Eliza, I want to introduce you after the day he left for good to the third Spirit, The Ghost of Christmas Future, Ana.

138

Well I don t know if I am right, but from small Childhood I felt Ana was all I have, do you get that? And I had her, for the most, until the years of madness came and of rising son. This is my biggest regret. Well, my Friend, I will close the manuscript now, because I cannot write.

For the first time in my life, I believe, I asked myself now how would have been if Ana, my, were happy instead of a Buddha, but we all were, and maybe this is Cora's destiny. I know that you love the Bible, and I know it is true, in the simple perception of the universe, I know because She loved Him until sudden death. This is the secret I believ of my obsessive faith unvanquished not een by the hedonist psychyatrists. You all my life I asked why I suffer, and answers came only at old age. I would like to make of this an English novel but it's not, it's Romanian, and black, and catholic. The wife faithful with her whole body like the holy relics until the other Lover comes to take Her to the Palace Sans-Souci. And it's true that we see the calvary and not the Angels.

We all carry stories with us. We hold them înghiocate in our brain, like unripe nuts, and this are our Torahs like Rabbi Mark Bloom says, our truth, the truth we do not know what to do with. With our death this truths will return to God and History, and millenia will pass over our tombs, but I maybe the stories are more important than us. They are our models, we are have at least one, but for you Montague Ana was a pagan... You have to understand me, Beatrix, for years I believed I found the truth, in the arms of the Bishop and before at the table of Hermits, but when Death came I thought for the first time of a banned church in a faraway unvisited village, where She went when She was like You. In you I find not my Mother, but my Ana, or I don t now what I find, my Eliza. But there s nothing wrong with it. It is just that for me Saints are real and Mary is God. But I am not a preacher, I am just a Mary worshipper. Where was Mary when God created the world, I think. Where were You and Me. And yes I lived my life thinking of Ana. These pages are feminine, I know, because I have both brains, but maybe my message is what beautiful would heve been if She lived and we had had known her. My Mom died too, and now I am Catholic. I no longer depend on churches. Mary is with me. My dream - is to make a church for Mary and women here in your village. But I am not holy, I am just a pilgrim, a Russian pilgrim. I am sorry if I have haunted you for years. I am sorry. But you are the way back into love for me. I wandered for centuries and you are Mademoiselle Pogany. And yes maybe I am a demon too, but I didn't want to be. And maybe always I believed we need to fiind an instinct beyond instinct.

If I spoke to You, would you be mad? There is a tear in Christianity. You go and speak, use your brain, to get to God and grace, we, to speak truth for once, go humbly kerouacs and worker-women, and sing our love, or profess our love, or just try to yoga our love to God, Jesus and Mary, that s all we do. Aren't we Christians? This is our hurt, after been the traitor of the gint. We sing, the ones who can, as you would have sung to me. Maybe more than sing, we return home, to the beautiful icons and ancestors, the white walls of Calvary, and the meek priest which we love. We are not that educated, but believe our mothers, don't you? Just we go to our Church, and maybe one day we'll die, maybe, or maybe other generations will love Mary. What do you think?

Who is Mary anyway? -- Mary is my Ana's reason. Ana's love killed her, but is She really dead? We are the traitor useless church. And confesion does mean nothing, the Montague say.

We are the sinning church, worthless, worthless, taking money for a place in heaven, the Church of the Holy Pope and the holy witch, but so, bad, and ignorant, and idolatrous, love you, and this is all we can say, all we can really think. Our churches sheltered us when we were bums and we still so. When you confess your sins you're nobody anymore. But I am God's prophet, so it's easier for me, I confess to the stars. Da, viața începe cu mărturisirea.

And I became a Yoda? of confesson. A rat, but not a snitch. I love my soul more than my life, and God is soul like Ray Charles.

139

But I see that I don't keep track of the story. I will insert here a fairy-tale that I wrote walking to our dam in may? 2015 from my unpublished book POVESTIRILE CE NU VREI SĂ LE CITEȘTI. Mocănița A fost odată ca niciodată o fată. Pe fată o chema Ana și era dintr-un sat de munte de peste Strei numit Livadia de Coastă. Era frumoasă pentru că era o rohmăncuță.

La un băiat dintr-un sat din jos numit Ponor îi plăcu de Ana și o ceru de soție. Ea îi spuse: -Bine, dacă ne suntem ursiți, nu scapi tu de mine și nici eu de tine.

Se căsătoriră și fu mare bucurie. După un an li se născu o fată pe care tatăl o numi Valeria după o bunică de-a lui. Era în noaptea de 21 spre 22 noiembrie 1947 cu zece minute înainte sau după miezul nopții.

Mai trecu un an și apoi în următorul li se născu un băiat pe care îl numi Adrian. Era în anul 1949.

Un timp fură toți patru fericiți. El nu lucra nimic, dar era bun de gură. După un timp ea lucră femeie de servici. Mergeau în Hațeg la Grădina de Vară și ascultau Guajira Guantanamera.

Pe urmă o femeie rea puse ochii pe Ion. Îl momi și el o părăsi pe Ana și veni într-o noapte să fure amândoi copiii. Valeria, mama mea avea opt ani. Ea spuse că nu merge, că mama are dreptate. Adrian a fost mai mic și nu a înțeles lucrurile, așa că îl luă de la Ana pentru totdeauna.

Ana, bunica mea suferi imens și îl iubi imens toată viața. La început citea cartea „Ion” de Liviu Rebreanu și se gândea că nu i-a mai rămas decât să se spânzure. Își spuse că nu mai poate să se întoarcă din nou în sat din comuna unde Ion fusese primar doi ani până atunci, comuna familiei Pollya. Își luă fata și plecă în lume.

Merse la Hațeg și se angajă muncitoare la Fabrica de Marmeladă, fiind cea mai bună muncitoare din Fabrică. Era prietenă cu o fată mai tânără Profira, Fira, venită cu trenul foamei și care era din ținutul Herței. După un timp o măritară cu un om Vaida, care deveni alcoolic cu timpul și începu să o bată toată viața până când muri de băutură pe la cincizeci de ani, Fira rămânând singură și având doar o nepoată de mătușă. Tanti Fira este moașa mea.

Când veni muncitoare, își făcu un portret la fotograful maghiar artist din Hațeg Horváth Jozsef în care își puse un ștreang de mărgele și era îmbrăcată în doliu.

Ea era foarte sensibilă. Pe strămoșii ei îi chemase Vladislav și mai înainte, Albu. Eh, asta-i viața. Suferi și suferi pentru nimic. Viața ei nu se deosebea mult de a lui Iuliu Hossu. Muri la patruzeci și cinci de ani în 1973. S-a născut în Livadia de Coastă, pe data de 11 mai 1928, și a murit pe 1 octombrie 1973 de cancer la sân. Înmormântarea lor s-a ținut acasă pe 4 octombrie 1973 într-un bloc sărăcăcios care apoi avea să devină blocul țiganilor. Stăteau la etajul unu în partea dreaptă cum privești blocul. Geamurile erau orientate către Strei.

La înmormântare au venit o mulțime de oameni.

A venit și Adrian, pentru prima dată. Oamenii l-au întrebat: -Ai venit la înmormântare?

-Păi, am venit la mama lui Valerica...

-Cum, nu știi? E și mama ta. Nu ți-au spus?

Cartea ei preferată a fost “Ion”, povestea ei dorită a fost “Înșir-te mărgărite, iar cuvântul ei iubit a fost: ursit Dear One, just in the phorum again, thinking I have said everything..

Capitolul -1 Learning to Pray

140

Felix Rian Constantinescu 2017 It was 1986, the year of Tschernobyl and Mother was very worried that I in the neighboring Romania was no longer speaking correctly. I had some speech problems, talking like an old country record.

So one evening She took me by the hand and we went to the apartment of a Psychology teacher who lived with her older Daughters near the little San Francisco bridge in my town. I was four years old.

-What’s wrong with this kid, Mother said. Is he lame?

-No, Valy, dear, there’s nothing wrong with him.

And after joking with me a bit She said: -Can you say after me, or are you just a little Child? River...

-Liver...

-Litlle-rattle...

-Little-lattle...

-Branch...

-Blanch...

-Rick!...

-Lick!...

-...could not say...

-...could not say...

-River, little-rattle, branch!...

-Liver, little-lattle, blanch...

So learning the poem I became normal again and she taught me the Our Father and the Angelus prayers, one more believer in the Red Romania, telling me to say them every evening before going to sleep. And I became the disciple of my family, they all sat and listened to my prayers.

Capitolul 0 ISTORIA LATINITATII UNIVERSALE MOTTO CAVE CANEM. Mamei mele doamnei profesoare de latină-greacă Viorica Ciucean.

I PROLEGOMENE PENTRU ISTORIA LATINITATII UNIVERSALE „Copilul creştea şi se întărea în duh; el a rămas în pustiu până în ziua arătării lui înaintea lui Israel.”

Evanghelia după Luca Poate aceste pagini scrise in proverbe nu vor fi extrem de intinse dar vor reflecta un material istoric imens.

Imi incep prima carte asupra ORBI LATINAE cu o aplecare asupra cartii lui Vergilius. Daca Horatius a scris constitutia epigrafica a universului latin, iar Ovidius i-a doinit dorul, Vergilius i-a rostit basmele originii, triada tragicilor greci mutandu-se in rabojurile gandirii latine. In Romania moderna corespondentul lui Vergilius e Nicolae Iorga.

Indiciile Eneidei ne spun ca triburile italice din care avreau sa se distinga latinii au venit pe mare nu pe continent din munti si Dalmatia. Nu au venit prin Carthagina, marele lor inamic se

141

pare dintotdeauna, nici prin fenicieni parintii punilor, ci prin greci in contextul religiei Citereei in vidul de putere dupa apocalipsul Troiei si invadarea Asiei Mici de noi populatii indo-europene dinspre Iran viitorii romani adusi in coloniile grecesti din sudul Italiei de corabii grecesti. Cei care au luat numele de latini au colonizat pana si patria, Italia.

Profetul Daniel împreună cu YHWH au văzut în latini cea mai mare civilizație a lumii, vârsta de fier a omenirii, cu bunele și relele ei. Se poate spune că profeția lui Daniel despre civilizația despre care și Isus din Nazareth a spus Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, s-a adeverit în mare parte, urmând ca prin Novus Ordo Seclorum să se înființeze o nouă cultură eleno-latină pe întreg Pământul, de care va depinde doar de om dacă va fi o republică decentă ori un imperiu degenerat. În prima imagine vedem o hartă a țărilor care se autodenumesc latine în ziua de astăzi, cu sensul de hispanice, pe lângă țările Portugaliei ne arătate pe hartă. Lista țărilor hispanice este următoarea, Spania, Guineea ecuatorială, Mexic, Cuba, Republica Dominicană, Puerto Rico, Guatemala, El Salvador, Nicaragua, Costa Rica, Panama, Venezuela, Columbia, Ecuador, Peru, Chile, Bolivia, Argentina, Paraguay, Uruguay. Sierra Leone din Africa aparține culturii portugheze. În harta doi avem un plan al afestei culturi mondiale. Portugalia, Insulele Capului Verde, Guineea-Bissau, Sao Tome/ Principe, Angola, Mozambic, Macao, East Timor, Brazilia.

Portughezii au mai avut portul liber Goa în India. Sierra Leone a fost descoperită de portughezi dar datorită cruntului comerț de sclavi portughezi în lupta pentru eliberare creolii susținuți de popoarele mende și temne au intrat în cultura britanică fiind azi stat independent de limbă engleză. Nu trebuie neglijată latinitatea, hispanică, italică, europeană, portugheză a Statelor Unite și a megastatelor moderne anglosaxone. Deasemenea există țările latine francofone. Franța, Elveția, Belgia, Luxemburg, Monaco, Burkina Faso, Mali, Niger, Ciad, Senegal, Guineea, Togo, Benin, Cote d'Ivoire, Camerun, Republica Centraficană, Djibouti, Rwanda, Burundi, Republica Democrată Congo, Gabon, Congo, Guineea Ecuatorială, Seichelles, Insulele Comore, Vanuatu, Canada. Pe harta a patra avem țările romanice europene., Pe lângă statele menționate deja, vedem Italia cu Sicilia și Sardinia, Corsica franceză, pământul friulan, Elveția reto-romană, România Mare mergând cu limba română mult dincolo de Nistru și deasemenea în teritorul din acte al Ungariei, îngăduit de Franța ca o concesie după primul Război mondial, Banatul sârbesc cu Voivodina și Timocul, o regiune destul de întinsă, Aromânia aromânilor, desemenea întinși pe un teritoriu relativ mare, ostroavele meglenoromânilor și istroromânilor.

Se pune întrebarea justă de ce judecătorul Pilat l-a executat pe Isus știind rațional că e nevinovat și dacă latinitatea poate fi mântuită. Chiar și în credință nu ești ținut mereu în trâmbițe și acorduri de chitară la foc, ci Biserica îți cere să stai în singurătate și reculegere, cu Dumnezeu nu cu oamenii. Chiar și Cristos, latin, e mult mai dur decât cetatea tare a lui Martin Luther și trilogia lui Jean Calvin.

De asemenea e interesant că în latinitate răstignirile nu au încetat. Au devenit însă ritualartistice, ca în miracolele și misterele medievale, și deasemenea penitențele misticilor și alle flagelanților, și deasemenea în toate Răstignirile cu donatori și troițele lumii. O cultură războinică prin excelență, pentru care și religia și arta și cultura e un război și o știință a războiului, o virtute militară.

Deasemenea latinitatea a fuzionat și a influențat fiind influențată orice cultură a pământul în special cea germanică. Există un tablou preromantic care le înfățișează pe Germania și Italia ca două prietene stând una lângă alta în peisaje specifice, iar Germania mereu a privit către Italia, și nu doar Germania, ca fiind sursa noului cu mult înainte de pictorul Giotto, papalitatea fiind o autoritate unică în creștinismul universal.

Urmează întrebarea, logică, ce a făcut tribul acesta italic de un așa mare impact global. Ei erau niște militari ordinari totuși, nu Isus din Nazareth și a sa Evanghelie. Eu cred că tocmai

142

gândirea lor epigrafică, rațiunea caracteristică, limba matematică, paideuma logică; lumea are nevoie de toate acestea.

Un singur popor respinge latinitatea, autoexcluzându-se din ea. Acest popor este poporul iudeu, și din păcate respingerea, la nivel religios însă, este reciprocă. Pentru evrei Reforma și neoreforma este o adevărată binecuvântare. Aceasta doar ca paradigmă de viața, ca noua Romă, pentru că în plan cultural tot latinitatea în parte este Colhida. Papalității i se reproșează autoritarism religios și bisericilor latine antisemitism, ceea ce în parte e adevărat. Dar și în prezența unor papi ca Ioan II, Ioan I, Giovanni XXI, Pius XII Romei i se resping întâmpinările. Cum de asemenea și unor evrei extrem de luminați, aparținând noii era ca Jerry Seinfeld pentru a numi doar unul atât catolicii refractari cât și sioniștii le retează încercările de sinteză și le neagă meritele.

Faptul că lumea latină primează asupra celei anglosaxonme e că în cultura anglosaxonă mereu apare fata, un mecanism oarecare și bad guyul lucrul ironizat și de serialul yankeu-idiș Seinfeld. În aceasta virtutea romană, de marmură, este mai puțin probabil de a fi pătrunsă de corupția universală. În cartea mea după jumătatea de mileniu de Reformă, următoarele cinci sute de ani vor fi catolice, un creștinism mai epigrafic.

Latinitatea și restul lumii nu se înțeleg. Occidentul propovăduiește frumusețea obsesiv păcatului, în timp ce Roma eternă știe că doar virtutea e cea mai frumoasă.

Fără a cădea în fascism este evident că latinitatea este superioară culturii anglo-saxone, singurul vârf al britilor peste Dante, Petrarca și sonetul italian fiind Parlamentul englez și acel Hyde Park, în esență năzuințele lui Dante instituite. Dar nu este niciodată momentul pentru a ne bate cu pumnul în piept, pentru că după cum a înțeles cultura Canadiană, civilizațiile trăiesc într-o familie a oamenilor. Dar e păcat că oameni ca românii nu înțeleg limba română și nu o cultivă, mai ales profesioniștii, dimpotrivă în sistemul de învățământ românesc, latina, această știință a logicii, fiind o Cenușăreasă tot mai persecutată în contextul în care un popor întreg își pierde sufletul, depersonalizându-se.

Capitolul 1 SAGA NOBILIS WLAHIS DE WALYS (SAGA DESPRE NOBILUL VALAH DIN VALEA)

Felix Rian Constantinescu 2012, 2016 Cuvânt înainte Se poate spune că aceste pagini nu-și au locul în lumea modernă, însă eu mai degraba cred că lucrurile despre care vorbesc nu-și mai au locul în lumea modernă. Am scris o povestire, o pretinsă saga alegandu-mi-l ca erou și povestitor pe Mezerzius, personaj real.

Deasemenea i-am dat o atitudine, cumva tipică pentru epocă. Poate am fost nedrept cu canonicul din Alba Iulia. Ce știu e că istoria este un lucru pe care îl avem cu toti în comun, iar istoria - fără nici un alt considerent - merită să fie pastrată de dragul istoriei. Această povestire nu pretinde că românii au fost băieții buni iar ceilalți au fost baieții rai. Ce am căutat în aceste pagini a fost o recuperare a trecutului nostru, asemanator uneori cu al indienilor din America

143

Latină, alteori cu al grecilor din Asia Mică dupa caderea Bizantiumului, ori chiar cu a islandezilor de dinainte de Republica Islandei, un trecut în care noi ca români majoritari în Transilvania am fost secole de-a rândul ori șerbi, ori transfugi, ori cnezi uciși de nobili ori deveniți iobagi sau nobili ai coroanei, deromânizati ori tărăniți.

Autorul Hațeg, Păclișa Dăm de știre făcând cunoscut prin cuprinsul celor de față tuturor cărora li se cuvine despre sfârșitul lui popa Sthojka, care locuia într-un sat ca o bortă spre munte, într-un district despre care oulahii obișnuiesc să spună că pe aici și pământul te cunoaște, de aceea ți se pare că ești mai fericit însă inima omului n-o vede decât Dumnezeu. Cât despre noi, un lucru dat de sus celor luminați de Biserică, cioplitori vrednici ai Noului Om pe care Aceasta la născut până nu demult, o ființă făcută din oase și membre respectând canonul dat omului de către Făcător, ne este dat să-i civilizam pe acești sălbatici mai nefericiți ca noi înșine, fie că sunt de la capătul lumii oriunde armata Papei a ajuns, fie că sunt de pe pământurile noastre închinate spre slava lui Dumnezeu de asemenea Romei, preschimbându-i și învățându-i adevărul pe acești sălbatici pletoși, bărboși, mițoși, împuțiți, ignoranți, de falsă credință cu nimic mai buni decât sarazinii ori chiar păgânii lui Mahomedus, crezându-se romani și fiind doar niște barbari coborâți din munți pocind fără seamăn latina deprinsă de la negustori, crezându-se creștini din vechime și fiind doar niște creștini falși cum după cuviință am spus pe drept cuvânt anatemizați de Sfântul Părinte împreună cu întregul Orient, eretici vrednici doar de a fi legați pe ruguri aprinse pentru ispășirea păcatelor, care au preoți asemeni celor înfățișați aici, urâți, nebuni, cu mințile răvășite și închinători la diavoli, ce nu sunt cu nimic mai buni decât niște vrăjitori ai vechii Grecii ori măcar decât vracii tătarilor, ori în mod excelent decât ciudatele obiceiuri a căror veste a ajuns în întreaga Europă creștină din pământurile numite Orbis Novus îngenuncheată la picioarele lui Dumnezeu, Gesu și Sfânta Fecioară de tăioasa cruce a roții de sfântă pietate a Regilor Spaniei abia de câțiva ani, scriu eu canonicul Mezerzius din episcopia din Alba Iulia în anul Domnului 1504 în grațioasa limbă latină, din mamă deprinsă, a întregii lumi după toate calculele matematice învățate în negurosul ostrov al Islandei pe unde rătăcii ca în infern pentru aproape trei ani, povestea unor oameni proști și întunecați vrednici mai bine de a se fi născut mai bine în erele întunecate de dinainte de unguri, când aceste locuri erau doar sânge și păduri. În principatul închinat de Dumnezeu pe vecie crucii maghiare și Sfintei Familii sunt multe țări și nici un district nu seamănă cu altul. Pământul prin care trec acum în drum spre capitala lumii, districtul Hatzak e un pământ straniu aflat în răstoacele din spatele castelului celor doi Corvini, îndepărtat însă într-un mod nedefinit de parcă s-ar fi aflat de xcealaltă parte a munților pe pământul unde bisericuțele schismaticilor își caligrafiază cruciile stranii cu trei brațe pe un cer verde. În pământul ăsta se află sumedenie de pietre de felul celor dezgropate de Sfântul Părinte în colina căreia istoricii îi spun Wotycaun. Plugurile blackmenilor mai mereu scot din ogoarele Regelui câte un capăt spart ori o coloană ruptă, vreo piatră acoperită de litere geometrice ori niște (...) șlefuită (...) pardosele îmbinate de cărămidă, acesta este miezul acestui pământ , aic pământul e ca un bour care a înghițit stelele de piatră murind cu genunchii zdreliți și ochii luminoși precum Asfințitul și Răsăritul, aici constelațiile au murit și s-au lapidat curgând în statui, cerul murind prăbușit la pământ, fiind pământ. Acesta este un pământ al pietrelor și al întunericului. Nimeni din lume nu știe de unde sunt aceste pietre și nici de unde sunt acești oameni. Unii scriu că aceste pietre sunt aici de dinainte de Geneză fiind cărțile djiniilor și demonilor și de asemenea și acești oameni înapoiați, iuți și care nu își pot nici măcar scrie numele. Aici și catedralele sunt zidite din

144

pietre care nu există, avâdn pe lângă ziduri coloane spurcate și îngeri păgâni și stâlpi luciferici scriși parcă cu degetul pe care nici unul dintre acești sărmani nu poate să le citească și pe care meșterii lor au pictat idoli inexacți. Inima plină de compătimire a epicopilor și a sfinților noștri regi ne îndeamnă să avem passionaria spre acești sălbatici și să facem universul pentru împlinirea acestei sacre pietăți ce-am moștenit-o de la veacurile eterne.

Mi s-a povestit la mănăstirea Sfântului Francisc din Hathzak și aici unde mă aflu acum, pe câmpul plin de pietre din satul Brythonia. Mi s-a spus de către oameni care preschimbă oamenii în litere că se preumblă un sat pe aici pe un drum care se pierde în munte, un sat noroios în valea unui pârâu cu apă mocirloasă în care oamenii își spală cojoacele înainte de iarnă. Satul este scris Walya și nimeni n-a știut niciodată nimic despre el. Aici în Walya era preot schismatic și cneaz un oulah numit Sthojka împreună cu fratele său erau stăpânii satului, fii lor având cei mai frumoși cai din sat iar fetele lor cele mai frumoase catrințe. (...) sat schismatic, locuit doar de boloi falși. Nu am fost niciodtaă în partea aceea, dar toate inimile catolice și mințile luminate ale literelor latine din locurile acestea spun că Walya este un pământ înapoiat cum doar un sat de blakmeni poate fi. Cum am mai spus wlahyii sunt primitivi, buni doar de a fi biciuți pentru a putea fi puși la lucru, fiind o mare mărinimie din partea regilor noștri că nu-i izgonesc cu totul de pe pământurile pe care sunt ca o îngrozitoare ciumă, care nu s-au ridicat și, îndrăznesc să spun, nu se vor ridica niciodată deasupra satului zdrobit de copite. Astfel legământul Fraterna Unio de acum două veacuri nu arată decât bogata clemență a Principatului nostru al Transilvaniei față de universitas valachorum, pe care departe de a-i trimite de-a dreptul în iad cum fac alte popoare cu israeliții necredincioși, ori de a le izgoni satele, excelenții noștri regi le dau în drept pământul cucerit de părinții lor iar pioșii episcopi îi caută în beznele spiritului acestor rătăciți pe care nu-i poate înțelege nimeni în sânul Bisericii.

Pe drumul ce coboară din munte și apoi o cotește la dreapta, cum spun bestiile pe care poți întâlni cu turme flocoase pe marginea câmpurilor, după vreo patru mii și jumătate de mie de pași se preumblă alt fossatum unde legiuesc alți kenezi, puternici și răi, cei mai semeți rumâni din tot districtul, fioroși și aprigi cum sunt câinii. În satul lor care este mult mai puțin decât sunt ei înșiși, acești Kende, nobilii regelui și ai noștri Kendeffi de azi și-au făcut lângă un pod peste râul Cânda, cu multe mori de apă, o casă veche și vrdnică. Diecii din Brythonia cunosc multe despre excelenților lor nobili catolici Kendeffi despre care sângele albastru zavistuiește că odată nu erau decât zăvozii turbați ai lui Ioannes Corvinus în cruciade, exemplul lui emulându-i spre un suflet mai drept, spunându-mi și mie povestea lor. Din câte cunoaștem noi și din câte a uitat lumea a fost cu veacuri în urmă un om ieșit din noapte, totul după el fiind beznă ale cărei ghețuri sunt reflectate în ochii clocotind ai Ursei. Omul acesta Nicolae zis Kende era oulah, dar despre cei dinainte de el, despre propria sa homogeneză nu se mai știe dacă erau wlahi ori sarazini; era knez în Râu de Mori și avea pământuri în sus spre munte. Kende era omul de frunte în satul lui mereu călare însoțit de cetași și-și purta tot timpul sabia pe braț. Avea o barbă sură, iar părul îi era pieptănat despicat, căzându-i pe grumaz. Hainele îi erau albe brăzdate cu fir de aur, dolmanul ce-i acoperea spetele fiind cea mai prețuită haină după cele ale popilor lor, poate doar în castel la Hathzak să fi fost ceva mai viu ori în lada de lemn înmnegrit plină de tapiserii a vreunei copile, fie ea catolică ori infidelă.

Acest om a fost primul Kende, cel mai mare care îi conținea pe toți ceilalți ca idolii cneazului Novgorodului.

Când acest Nicolae I zis Kende primise ochi, o femeie sarazină adusă de tătari în rătăcirile lor pe pământurile de dincoace de păduri îi ghicise mamei sale scriindu-le la amândoi cu cenușă câte un triunghi de trei semne neînțelese în mijlocul frunții și privind în ele le spuse că vede pentru bărbatul ei mult aur care se va curăți în flăcări (...) secolele, devenind tot (...) va avea tâta aur încât va putea să dea întregii lumi. Iar un vânător care era sihastru în munte, în pădurile și stâncile din vestmântul Retezatului îi spuse că vede pentru

145

Nicolae al ei glorie coborâtă din ceruri strălucind asemeni pietrei filozofale a sfințeniei, plină de raze asemeni zidurilor Ierusalimului. Nici un oulah nu era mai puternic decât el în părțile acestea unde toți oulahii trăiesc din sapă în vreme ce el trăia din sabia sa venețiană. În satele lui el era urasag și rabszolgatarto, la război era ofițer peste oamenii lui, iar în pământurile lui era aproape ca un duce; doar episcopii, principele și regele erau peste el. Știa totul și toți erau ori oamenii lui ori vitele lui. Avea o nevastă pe care i-o dăduse un kenez, iar cele mai mândre giupânițe din satele lui îi erau ibovnice, reușind să le ferească de cavalerii și clericii unguri.

Era primul om. Iar preoți greci ai wlahilor îl iubeau, la un loc cu nebunii sfinți din munți și țăranii olahi pentru că Dumnezeu punea în el putere pentru ei toți. Șerbii spun despre acest Kende că asemeni tuturor fiilor săi era un războinic și mai mult decât un războinic, era un principe cum era privit și în cnezatul Letwya și mai târziu dincolo de munții sărmani la blestematul Thocomerius, însă asemeni vechiului Odysseos a tânjit după ceva mai mult voind să-și zidească un nume. După ce l-a îngopat pe sihastrul Ciprian în pământurile sale, a hotărât să zidească acolo din piatră o cetate un zid (...) vreodată ca tătarii să ardă tămâie (...) locurile păstrând o amintire înfrigurată de cavaleri ai Apocalipsului după cum scria și sfinția sa Arhidiaconul Toma di Spalato fie că ar veni vecinii de dincolo de dealuri. Astfel pentru a avea unde să încerce să se apere de astfel de urgii Nicolae I Kende Olahul începu să zidească un turn la vreo patruzeci de Crăciunuri după moartea lui Ogodai și după vreo douăzeci de ani încă lucra la zidărie, țăranii lui urcând pietrele sparte din munte cu măgarii păstorilor sau în brațe și într-o zi un călugăr însoțit de alți călugări care venea din Țara Sfântă îi se opri cerându-i îndrumări în grecește pentru drumul spre Thuringia, la care Kende îi spuse să se întoarcă puțin din drum și să meargă pe troian până la Temeschwar. Diacii vorbesc că omul acesta care se numise ca Eckhart von Hochheim din Paris și Thuringia îl sfătuise să facă o biserică burg acolo, fie ea oricât de schismatică și Kende până la urmă o zidise dincolo de pârâul care iese din cetatea Koltzy. Și așa fu biserica fortăreață făcută, cu ziduri groase de piatră ca la Babilon și aproape fără ferestre.

Al acestui Nicolae I a fost vlăstar Mihail I zis Cândea, „dictus Kende de Malowiz filius Nicolai dictus Kende de Malowiz” în documentele grele de sigilii din Terra Harzoc, scrise de diacii răspândiți în târguri și satele nobile, ori prin satele Kenezilor ori în orașele coroanei, care a fost tăiat ca în Țara Olăcească a Moldovei de principele Andrei Lackfy Voievod al Transilvaniei nimeni nu mai (...) măcar nobilii Kende... (...) satele abia (...) mai târziu înapoi vădanei sale cernite, RiudeMory, Nukzsoara și Kissebes. Lui Mihail I mortul i–a urmat Cândea I, căruia i s-au născut Ioan Cândea, Mihail II, Cândea II și Clara care primit Râu Bărbat. Lui Ioan Cândea i s-au născut Ana, Ladislau I Kende Kendeffy, Nicolae II, Ioan Kenderessy și Cerna, fii lui Ladislau Mihail III Kendeffy care a avut mulți copii. Oamenii vorbesc multe. Ladislau I Kendeffy spre deosebit de sfântul nostru rege cavaler din veacurile trecute, era un om gras și gros, burduhanos și cu fața îngropată în slănină. Purta nume de cavaler dar arăta ca un abate confesor, gras și cu fața înnegrită și învârtoșată de vita bona. Era atât de gras că nu putea nici să meargă călare. Stătea mai tot timpul la curte părintească la Malowiz ori mergând doar la vechiul castel la Hațeg unde era pârcălab, spre urgia tuturor el era castelanul de Hațeg. Cum fusese străbunicul său în fossatum el era cel mai puternic om din tot districtul, doar preoții de la Sancta Maria și mănăstirea franciscană de lângă râul Hatzak erau peste el. Era așa de puternic că nici măcar nu privea oamenii și toate acestea pentru că el era primul Kendeffy și pentru aceasta fusese uns. După bogăția veche, noua bogăție spun pizmașii schismatici.

Se spune că problemele au început în AD 1418 sfântul roman al Ungariei a dănuit familiei Kende... (...) Valya, lui Ioan Cândea (...) cător de Hathzak și fratelui său Cândea.

Când a intrat în lume excelentul nostru rege Matthias Corvinus, popa Stojka și fratele său Kendres au găsit grație în ochii auguști, iar conflictul pentru toți purta un nume. Ladislau, primul Kendeffy fusese preot schismatic până să fie înnobilat sfânta coroană și i s-a născut

146

Mihail III, care când a crescut s-a făcut flăcău arătos adorator al Florei Italiei. Aici în Brythonia se povestește că odată Mihail, fiul lui Ladislau cum vorbesc barbarii aceștia mergând la vânătoare cu ceata lui de flăcăi fără căpătâi, se rătăci și ajunse singur pe jos pe un lan de secară din jurul Brythoniei. Calul își rupsese un picior într-o groapă și îl lăsase acolo...

[Restul manuscrisului este pierdut] Capitolul 2 EVANGHELIA HRISTOSULUI MINCINOS Felix Rian-Constantinescu 2017 CAPITOLUL I 1. Și s-a născut Felix de mama sa Valeria în spitalul orășenesc din Hațeg cu o viață înainte de a doua stea.

2. Mama lui era foarte bucuroasă și se rugase în tăcere vorbind cu burta ei și Dumnezeu să-i dea o fetiță, 3. un an și un copil frumos, deștept, talentat, numai sănătate nu ceruse.

4. Toți copiii se nasc sănătoși doar, spunea.

5. Tatăl lui suferise mult în singurătate, văduvit de prima muiere, rămas cu trei copii și o mamă bătrână, Eleonora.

6. A fost mare bucurie că venea un prunc în casa Constantinului.

7. Numai Flavius, fratele ceva mai mare era trist că nu avea să mai fie 8. mezin.

9. Când a rămas grea Valeria mama lui Felix a spus mi-a dat Dumnezeu aur în locul plumbului lacrimilor mele și ale Anei mama mea. Și înșira la zâmbete și lacrimi.

CAPITOLUL 2 1. Prietenele ei s-au bucurat că va avea un copil dar ziceau să-și lase bărbatul pentru că era rău.

2. Mult a suferit Valeria dar nimănui nu-i păsa de ia.

3. Elevele ei mai plângeau în batistă și o căinau.

3. A-mbătrânit în doi ani cât în cincisprezece.

4. Oamenii o urau că era fată de comunist dar săracii o iubeau că era dintre ei.

5. Prietenele ei cele mai bune au plecat în Israel în 67 și cât a fost Satana la București nu le-a mai văzut, pe Tamara niciodată.

6. Valeria era o fată cuminte care toată viața muncise și învățase, 7. își făcea singură supă de pe clasa a treia.

8. Iacă o fată săracă 9. și prea deșteaptă; normal că era urâtă.

CAPITOLUL 3 1. Veni și ceasul ca Valeria să nască și merse la spitalul din cetatea Hațegului în procuratura Transilvaniei;

147

2. atunci venise poruncă de la Cezar Satana să se nască mulți copii, fiara avea nevoie de carne.

3. Maternitatea, palatul copiilor, era sub puterea unei doamne care se trăgea din îngerii ce au înfruntat dracii cu o viață înainte.

4. Ei mult ăi plăcea trupul însărcinat de femeie și începu să o atingă pe mama dumnezeului nostru 5. înainte să fie fătat.

6. Valeria, care nu era înger dar nu era nici diavoliță, tăcu 7. și Maria, doamna se mânie, Maria doamna se mânie foarte tare, 8. Maria se îndrăci.

9. Mai mult când auzi cuvintele tatălui despre fiul său, Seamănă cu Isus. Copilul rămase două săptămâni fără mamă în clădirea purpurie a spitalului din...

(Restul manuscrisului e pierdut) Capitolul 3 SAGA CELOR DOI STUDENTI DIN CSULAY Felix Rian Constantinescu Ni s-a spus si marturisim ilustre Mezerzio din Alba Iulia ca in satul in care a ars biserica si sau pustinit oamenii a fost in vremurile fara glorie un presbyter maghiar foarte devotat coroanei noastre. Cam in aceste vremuri un tanar csulayn pleca la Krakow in tara Lengyel si se intoarse popa papistas. Numele lor erau Ioannes Olah si Stephanos Hohenzollern. Popa Ioan ii spuse sa mai aduca un magistru pentru catolicism in toata tara aceea si Stephanos il chema pe Ana Fausyus, un grec trecut la catolicism in imprejurari misterioase si se intoarsera amandoi plecati la picioarele parintelui Olah la manastirea din Csulay sub protectoratul lui Csulay insusi, de un secol intors la Sfantul Parinte Papa. Faptele care au dus la arderea bisericii si a intregii biblioteci si apoi pustiirii satului datorita superstitiilor locurilor au fost mincinoase si au tulburat poporul doua secole pana azi cand n-au mai ramas decat conacul de iarna si cativa serfi la vii. Dar Csulay cand merge acolo este insotit de cei mai grei oameni din comitat, Puy vizitandu-l adesea si insotindu-l la vanatoarea de iarna. Atunci multa lume a inceput sa vina la catedrala cu trei doctori, laudandu-i harurile. Chiar atunci murise Matia regele tuturor si coroana era stralucitoare.

Dupa cinci ani si nespunand nimanui nimic excelenta sa Ioannes se lua si pleca din propria manastire incercand o colonie catolica la Walya care insa nu razbi retragandu-se in sfarsit dupa cativa ani la o cetate pe care si-o zidi la Hathzak, lasandu-i pe cei doi tinerei cu zdroaba Crucii Sfantului Parinte si a ambitiosului Csulay. Presbiterii de la capelele fostilor cnezi si bisericile Sfantului Francisc vorbeau in dodii. Stephanos era laudat de toti, dar intunecatul Ana pusese totul la inima. Metodic ca paingul ce isi zideste cetatea incepu sa isi mituiasca prieteni. Nici copiii nu scapara din planurile sale. Era plin de uneltiri. Biserica devenise un Babilon.

Citind indelung cartile magice si florentine, cu inteligenta draceasca isi atrase voturile nobililor si taranilor catolici din Csulay si toti incepura sa-l invinuiasca pe Hohenzollern obligandu-l sa-si supuna omiliile de duminici si sarbatori sigiliului lor de arama. El, cruciat din Betleem, avea o sora bolnava pe care o intretinea iar in Csulay devenise tinta ocarilor nemaifiind iubit decat de curte. Trebuie sa-ti impartasesc excelente Mezerzii ca fara binavointa fostului cneaz Csulay nu ar fi izbandit.

Eu am fost martur al taraseniei dar diac fara minte cum sunt socotit am fost tinut departe de faptele intunericului. Oamenii stiu ca Stephanos era pedepsit duminica de duminica in numele Tatalui al fiului si al sfantului spirit de infernul acela de nobili si vechili, Fausyus insusi mult

148

falindu-se cu suferinta lui Stephanos numind-o daruita de Dumnezeu. Preotul a tacut si nu s-a marturisit nimeni putand sa-i smulga zambetul din frunte nici macar necuratul.

Intr-o zi de taina Csulay insusi ii spuse ca micii nobili, hulpavi ca niste caini, nemesimea si Ana cu mandria lui si cautand mereu stipendii au devenit suparatori cu galcevile lor si ca vrea liniste in biserica sa. Pentru ca nu voia sa intre in conflict cu Paulus inchizitorul din cetatea umanistului nostru Nicolaus Olahus avea sa ii lase pe ascuns si sa zideasca o capela in cetatea sa de la Tusta, la noua sa curte...

[Restul manuscrisului este pierdut prezentand urme de flacari] Capitolul 4 BARAJUL DE LA PACLISA

Am vrut sa merg pe camp sa umblu pe digul ud si printre maslinii salbatici dintre bolovani, sa vad putinele pasari inghetate in discul de apa in acest ocombrie insorit, sa ma plimb iar si iar pe vechile drumuri gandindu-ma la nimicul vietii mele dar am obosit. Stau aici cu soarele in spate si scriu in registrul mare furat de la tata despre baraj, despre plopi, despre icoana ce mi-am facut-o in miile de pelerinaje pana la izvorul sau misterios.

Un loc al electricitatii, al stalpilor de inalta tensiune care calatoresc pana in Occident, al cablurilor groase ca niste coarde de violoncel grupate cate cinci, in piramida, ori cate trei, in shamisen, al ogoarelor de porumb ca o racla plina de odoare de aur preserate pe ici colo cu smaralde false, campul si drumurile acoperite de aceasta iarba incurcata ca un arabesc, incalcita ca un ciuf de scolar, verde si galbena si cafenie si neagra ca privirea poetului Nichita Stanescu, si cerul mai mereu acoperit de o burta de nori, azi insa albastru ca un vesmant de Madona transilvana, presarat de runele albe ale darelor avioanelor stergandu-se precum timpul si vietile noastre.

Mi-ar placea sa adorm pe iarba lui dar pamantul este rece si alcatuit doar dintr-o marna deasa de bolovani rotunjiti de apa asemeni zambetelor lui Constantin Brancusi si pietrele de pe Jiu si inghetati de parca imbratisarea nici unui om nu le poate insufleti. Asa ca ratacesc ca o pasare mare si singura, cu capul tare si gol, infrigurata si inghetata, solitara si dejnadajduita, cantandu-si painea si moartea, ratacesc pe baraj laolalta cu suratele mele, pasarile calatoare, pasarile de primavara si pasarile de iarna, singurele mele surate, gastele salbatice.

Intr-un sfarsit de iarna am ascultat cantecul balenei cu cocoasa pe malul lacului de la Paclisa si cand am revenit pasarile disparusera, plecasera poate catre Marea Alba si Oceanul Inghetat sa ii povesteasca despre mine balenei celei uriase, regina marilor.

Barajul este mereu in visele mele, tinta tuturor calatoriilor mele consimtite, de mult ma atrage, magnetic, pentru mine este marea si Dunarea la Giurgiu si la podul lui Anghel Saligny, si oltul la manastirea Coziei unde stramosul meu voievodul Mircea Basarab umbla pe ape noaptea.

Ascult vantul alecsandrin cum tulbura satul dincolo de ferestrele subtiri di adormit pe jumatate in caldura zilei de ieri vad barajul acest straniu obiect al fascinatiei mele.

Dintotdeauna am dispretuit tehnica si nu stiu ce ma atrage la acest dinam ciclopic, poate pentru ca inconstient simt in el inteligenta, sinapsele anorganice purtate pe curentii de apa asemeni unor axoni lichizi intinsi ca firele de meduza pe zeci de kilometri. Poate e amfiteatrul continut in el, circul glaciar gravat in beton excavat in ultimii ani ai Epocii de Aur, ori toate icoanele si desenele in carbune si sacaz, argila si bca-ul ros de apa gasit printre gunoaie,

149

macesele moi si caramida sparta si veche, acesta mi-a fost visul sa consacru barajul, sa-l sfintesc cu mainile mele nemiloase si bicisnice ca loc de strangere a tacerii pe ape, in catedrala pietrelor botezate si a bolovanilor dintre marile sgrafituri de beton, pentru sufletele noastre. Nu stiu daca am reusit, dar de mult nu mai sunt apostol. Barajul a fost frumos dintotdeauna, iar raul, raul e sfant.

In letargia mea cosmica de ourosbouros fara sange il visez cu ochii deschisi in bezna, tocut in noaptea pe moarte, luminat de cele doua centrale si de stelele, vitraliul acestei basilici, ma gandesc mereu la el de parca barajul e biserica mea, prietenia mea, familia mea, de parca si barajul se gandeste la mine cu sinapsele lui in scurtcircuit pe 15 kilometri.

Sunt putine lucruri pe care le pretuiesc la fel de mult ca pe acest baraj. Poate pentru ca e tot ce am. Unul din ele sunt nucii. Nucii domnisoarei Pogany. Si pe nuci ii suspectez de inteligenta, o inteligenta tacuta, soptita doar vantului, ca si cum nucile lor ar fi tot atatea celule nervoase, neuroni plini de semnificatii, iar emisfera lor hranindu-se din cer ar fi insesi arterele inimii universului, ca si cum universul cu toate gandurile si galaxiile lui ar fi un om. Da, barajul e locul intrebarilor mele, cu digul umplut si izvorul sapat de copita mea si copita turmelor in alergarea mea dupa margaritare de piatra daruite de o alta dimensiune, de toate formele si culorile, asemeni planctonului Insulei Pastelui din Oceanul Pacific, iubesc acest baraj mai mult decat pe oricare altul, desi nu l-am iubit intotdeauna.

Putin mai in jos este Galileea, la marginea drumului dinspre munti, o margine de camp brazdata de maslini salbatici zbuciumati de vant in vara sau in noapte ca pletele amestecate ale Katerinei si ale lui Heathcliff, chiar langa vechiul turn de apa si castelul verde al Domnisoarei. E ciudat ca traiesc si ma plimb aici chiar la curtea Domnisoarei Pogany, dar asa e. Si mereu cate o carte; si ochii buiaci de poezii.

Capitolul 5 IRINA (Roman în două părți)

Prolog I TRY TO LIVE RIGHT

Au trecut mulți ani și poate multe din predicțiile Cetății și Turnului s-au adeverit asupra mea. Pe mine nu mă interesează. Privind în oglinda sufletului meu văd, îmi văd propria viață și văd că și eu am una.

Oamenii despre care am scris au fost dezamăgiți în iubire. Eu atâta timp cât am o costiță și o omletă în tigaie nu mă interesează iubirea ca pe Huck Finn. Dar am fost și eu dezamăgit de o altă iubire, de oameni, de Biserică, de mireasa lui Dumnezeu.

Tot ce mi-am dorit a fost o viață de apostolat și am văzut an după an începând de la convertirea anului 2005 cum oameni sunt mulți și apostoli nu.

150

După toate dezamăgirile, oameni care îmi judecau tatuajele, ori mă batjocoreau toată ziua la lucrul cu ziua, sau râdeau de mine între ei în coduri, sau pur și simplu mă numeau dilău și nebun îmi amintesc ultima dată când am îngăduit Bisericii să mă chinuie.

Era prin 2012, mama mea murise, eu eram trist și în doliu, în negru cred în întregime, și am mers la o capelă de fițe. Acolo din întâmplare cânta o domnișoară foarte de treabă, una dintre puținii tineri de azi care se mai interesează cu adevărat de literatură, church and out.

Fata aceasta mă iubea cred, lucru care pe mine nu mă interesa, dar nici nu puteam fi indiferent. Dar nu despre mine este vorba.

După închinare, am ieșit afară așteptând pe cineva și am observat că a ieșit și ea cu un chitarist mai mare ca mine, cu familie, minte la cap și tot tacâmul și cum le aud eu pe toate am auzit.

-De el? e dilău. Și m-am gândit și mă gândesc că în ce mă privește toată valoarea bisericii stă într-un cuvânt, dilău. Înțelegeți omul acela era un om cu minte, un apostol, un părinte, un creștin.

A. DIALECTICA SEXUALĂ A LUI FELIX SUPERMANN

1 Maternitate sadică Întreaga viață a lui Felix Supermann a stat sub semnul sexului, încă de când era tânăr, încă de când era copil, băiețel, embrion.

Dacă nu era pacient n-ar fi vorbit despre asta, dar cum meseria pacientului este să-și spună probleme încerca să spună. Că fusese bătut și abuzat încă după concepție de către tatăl său. Că înainte de naștere la maternitate a avut drept moașă o asistentă obsedată alcoolică lesbiană care îi pipăia mama în travaliu. După ce s-a născut a fost luat sub oblăduirea maternității două sau trei săptămâni. acolo asistenta l-a abuzat și torturat pe domnul Supermann care atunci era făt pentru vina normalității mamei sale. Nu știa exact ce îi făcuse cu mici excepții, primele lui amintiri, dar uneori avea viziuni ca și cum ar fi stat lângă un șarpe uriaș, monstruos și lipicios.

Coșmarurile lui repetitive din copilărie se petreceau la maternitate, însă el credea că au loc undeva între cer și pământ, stele și iad, în spațiul dintre filele cărții vieții, acolo unde proorociile sunt țesute. Și toată copilăria și viața a crezut că avea să moară martirizat.

Amintindu-și unul dintre vise putea să reconstruiască poate prima sa zi pe pământ ca om.

Niște oameni se uitau la el, și îl drăgălășeau și cineva spusese: -Arată ca Isus! Și îi arătau dealurile verzi din jurul maternității și înțelegea că sunt ca un amfiteatru. Și apoi în jurul lui se făcea gol și el era gol și deodată apăreau niște oameni care se strângeau în jurul lui și se uitau la el și o femeie spunea pe același ton dar cu o răutate malefică: -Arată ca Isus!! Și îl strângea în scutece ca într-o togă romană și apoi îi strângea pieptul ca într-o cămașă de forță poate sufocându-l dar asta nu-și amintea. Apoi îi râdea în nas și toată viața avea să-și amintească râsul, răutatea și buzele drogate ale femeii aceleia, monstrul de la maternitatea din Hațeg din martie 1982. Și se trezea sub brațul mamei.

-A fost halima la maternitate, spunea îngerul. Prin 1985, mama sa rămase iar însărcinată și avortă, de ce doar Allah poate ști toate cele o sută de motive, motiv pentru care avea să moară înainte de vreme în același spital, după 26 de ani, la reanimare.

151

-Celălalt vis, ambele visate până la vârsta de cinci ani iar și iar, era cu o casă în care intram, spunea, care acum văd că de fapt era creșa, actuala Judecătorie din Hațeg, unde cineva la intrare îi spunea că trebuie să-i spună ceva, și îl întorcea și răsucea pe toate părțile cumva ca în niște haine. Oricare ar fi fost tema, cert e că avea piciorul drept și rădăcina penisului mutilate, piciorul ținându-și-l perpendicular cu celălalt și în urâtul său penis neavând stabilitate. Cine poate să judece însă toate? Ar trebui să fie oameni mulți pe pământ, atâția încât să nu mai aibă sfârșit.

Am primit educația sexuală la maternitate și am continuat-o la creșă, spunea.

Epilog Ehei, dragii Moșului, au fost multe ale peripeții în viața supereroului care ar putea alcătui un bestseller de 600 de pagini și poate va fi scris cândva cu apă pe apă într-o altă viață. În schimb mă mulțumesc cu această povestioară pe care cred oamenii o vor citi cu tot atât nesaț cum citesc Verdictul.

B. Pedofilie și vitralii

Motto: "Be nice to strangers, cause sometimes you're a stranger too."

We're No Angels, 1989 I Giton Giton, cum ai trăit când te-ai făcut mare? Cum ai reușit? Ai copilărit la bloc la marginea ghetoului, o copilărie frumoasă, dar privește adevărul în față, psihic ai fost un Huck Finn.

Cum a fost în ziua aceea? Erai cu prietenul tău pe aleea cu cuburi din spatele blocului și a trecut ea, doamna Freud. Era îmbrăcată în negru și bătrână. Noi stăteam pe aleea pietruită și o priveam. Søren mi-a șoptit că e nebună. Doamna Freud a zâmbit și s-a oprit. Privindu-ne, ne-a spus ceva, nu știu ce. Søren mi-a spus încet: -Hai să fugim.

Eu nu am fugit. Prietenul meu s-a oprit mai încolo. Bătrâna mi-a spus cu o tandrețe ciudată și duritate, severitate, apropiindu-și gura de a mea, de fața mea: -Dă-mi o pupă.

Mirosea înțepător, a rom aveam să aflu mai târziu. Am stat fără să fac nimic, tulburat, cu o frică stranie. După un timp, biata femeie privi înainte și își urmă drumul mergând ca Terminator unu. A mai convertit un psihic. Pentru mâine, lectură obligatorie a povestirii O zi minunată pentru peștii-banană, de J. D. Salinger, cu impresii de lectură notate în jurnal.

Atenție să nu vă pierdeți mințile! Succes.

Comentariu. Voiam să merg să văd lumea, dar văd că nu am de ce pentru că totul s-a petrecut aici, aici este scena vieții mele. Dar ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat, Giton? Te întreb așa cum l-a întrebat Kramer pe Frank Costanza despre Coreea. Am fost abuzat. Creierul mi-e mucegăit, inert, pe jumătate putred, ca o carie fetidă ori o scoică moartă, iar în el am o perlă uriașă, grunțuroasă, grea, chinuindu-mă ca ochiul de bufniță al unei Erinii. Odată corupt, am căutat cu toată mintea parcă să corup chiar la vârsta aceea de copil și am corupt. Chiar și un copil poate să fie un monstru. Creierul meu, Lotte. Creierul. Creierul meu își amintește ceva

152

ce a uitat. Am primit în copilărie programarea unei educații pe care mama nu a dorit-o pentru mine. Sunt Un monstru. Un psihopat. Am gânduri incontrolabile îngrozitoare. Ăsta și nu eșecul în dragoste este motivul sinuciderilor mele. E îngrozitor când te sinucizi și mori măcar puțin de fiecare dată, ca în sex. Ai un sentiment de regret, de sfârșit, fie că ești credincios sau nu ești torturat de credință, și nu mai vezi decât negru.

Aceasta e povestea mea, nu sunt un zeu care visează oameni. Faptul că am menționat Coreea, înseamnă că sunt o victimă, un ucis.

-Spune-mi, Lotte, mă iubești și așa faustic? Blestemat?

Ca Oedip simțeam impulsul de a-mi înțepa ochii cu ace, dovada că psihologul Freud știa ce spune. Acum dorm și îmi simt creierul dospind, măduva spinării mi se îngroașă ca o viperă cu corn grasă, pântecoasă. Simt trecutul cu mine ca un butuc fixat de gât precum un guler cervantin. Acum nu mai am obsesia sinuciderii. Dar nu știu ce ma în loc. Riscul? Doamna Freud, bestie cu mii de nume și capete cu boturi mirosind a rom, m-a omorât ca pe un melc.

Scriu, în patul mamei, lucruri pe care nu le pot citi cu voce tare în locul în care le-am scris.

Azi nu știu dacă voi iubi vreodată vreo femeie.

Capitolul 6

PORTRET DE FATA ÎN UNIFORMĂ ALBASTRĂ

Felix Rian-Constantinescu

Motto: “Alioşka nu minte. Se vede şi după voce şi după ochi că e bucuros să stea în închisoare.

-Vezi Alioşka – îi explică Şuhov – pentru tine lucrurile s-au aranjat oarecum bine.

Hristos ţi-a poruncit să stai în închisoare şi stai aici pentru el.”

Alexandr Soljeniţân “Zis-a iarăşi: toată osteneala care îţi va veni ţie, este biruită prin tăcere.”

Patericul “Oricare ai fi tu cititorule acestei cărţi, binecuvântează pe bietul scrib care a scris-o.”

153

Cartea de la Deer, sec. IX

In camera de la capatul coridorului se aflau elevele Vladislav Maria, RonaĂŻ Roberta si inca una, al carei nume inca nu il stiu si am inteles ca nici dv. nu-l cunoasteti, fiind de-abia azi sosita in tabara. RonaĂŻ citea cartea tovarasului Marin Preda, aparuta de cativa ani, lucru de un extrem prost gust. Nu voi putea intelege niciodata fascinatia tineretului pentru ceea ce numesc ei dreptate, pentru diferite recuperari sau rectificari, in detrimentul politicii Partidului. Eleva cealalta citea un articol aparut in revista Cinema despre o binecunoscuta actrita cehoslovaca. Cat despre eleva Vladislav, despre care stiti, atat de la mine cat si din alte surse, ca e un elev-problema statea in fata ferestrei privind afara. Despre aceasta eleva v-am mai informat ca este orbita de superstitii, ca desi nu o spune deschis doreste sa nu aiba nimic de-a face cu linia Partidului si ca face prozelitism sectar religios. Un lucru pe care am avut timp sa-l remarc era ca pe patul elevei Vladislav era o Biblie si o carte de cantece religioase.

RonaĂŻ trebuie urmarita mai indeaproape dar indeosebi tin sa va atrag atentia din nou asupra lui Vladislav Petra Maria, un element destul de periculos pentru sanatatea doctrinara a tineretului comunist din liceul la care aceasta eleva este eleva, ca sa nu mai mentionez ca probabil mediul din care vine e unul tradator pro-american.

Doar o fata stand in fereastra deschisa cu un cub Rubik intre degete, uitat acolo la fel cum uitase si de ea insasi in fata furtunii frumoase asemeni lacrimilor de om. Aceasta

154

povestire nu are sfârşit pentru că viaţa nu are sfarsit pentru cei vii si deasemenea moartea nu are sfârşit pentru cei morţi. Aceasta povestire nu are sfârşit pentru că existenţa nu are sfârşit.

Cartea aceasta e o carte scrisa in genunchi. Dumnezeule cel viu si adevarat priveste asupra copilei tale si indura-te de ea. Indura-te de ucenica ta care traieste in prezenta ta. Pentru ca la tine este mila Dumnezeule cel sfant.

Oare ce vrea să spună? Abia cand se sfarsi cantecul Maria observa ca ceasul rotund de metal asezat pe pervazul ferestrei se oprise. Era un ceas vechi al uneia dintre fete care nu avea decat doua ace groase, care uneori parca abia se tarau. Iar enigma parcă insolubilă a cubului Rubik era parca enigma vieţii ei. Ziua aceea ploioasa de vara fusese totusi atat de cenusie pana cand la radioul din camera fetelor se dadu muzica straina. Maria statea in picioare inconjurata de Tine aa cum ne inconjoara vantul sprijinita de dulapul de metal cu mai multe despartituri de langa fereastra in care fetele din camera isi tineau mancarea si privea ploaia care cadea atat de monoton de parca in orice moment prin siroaiele de apa care cadeau din cerul care acum era un singur nor ar fi putut sa apara un stalker care sa te duca in Zona, în zona aceea înconjurată cu turnuri de pază şi sârmă tăioasă împletită din cununa lui Hristos, în zona aceea unde steme de aur şi Kalaşnikovuri încărcate îţi interzic să ajungi şi unde ştii că trebuie cu orice preţ să ajungi. La radio se sfarsea o emisiune prezentata de Florian Pittis si la incheiere acesta spuse: -‘…pe data viitoare, prieteni, va spune Florian Pittis de la microfon impreuna cu Mihaela Petrescu din redactie si Radio Romania Actualitati va lasa la sfarsitul emisiunii cu frumosul cantec “Don’t wait too long”, al zambitoarei canterete CC Catch, pe numele ei adevarat Caroline Catherine Müller, nascuta in Olanda in 1963 si lansata in muzica in Republica Federala Germania. Asadar “Don’t wait too long”, care in traducere inseamna: ‘nu astepta prea mult’, si acesta este si sfatul nostru pentru voi de astazi. Va dorim sa nu asteptati prea mult si deasemenea sa nu asteptati prea mult pana cand veti gasi din nou frecventa noastra si ne vom reintalni pe calea undelor. La revedere si nu uitati ca “…un zambet adevarat e mai stralucitor decat soarele de vara pentru ca adevaratele stele sunt oamenii”, dupa cum spunea celebrul Yoşe Lichtenberg, acel Bob Dylan al ghetoului evreiesc olandez, contemporan cu Rembrandt. Pe data viitoare, la buna vedere!’

Visase. Noaptea trecuta, visase. In visul ei se amestecasera “ZONA” lui Andrei Tarkovsky din filmul “Stalker’, cu o alta zona dintr-o carte de Alexandr Soljeniţân pe care o auzise citita la Radio Europa Libera si cu unitatea militara la care isi tinuse juramantul fratele ei, Cristi. Maria isi amintea cum atunci la juramant Cristi ii spusese ca toti ideologii astia luminati care ne indruma spre veacul aurit al comunismului nu au lumina nici cat o flacara de lumanare; “Tot asa acum cartile lui Dostoievsky sunt laudate peste tot ca si mari carti crestine dar de fapt eu, cel putin, ma cam indoiesc, cu tot respectul…”, mai spusese el. Juramantul ala fusese ceva de vazut insa fratele ei avusese mari mustrari de cuget ca trebuie sa jure. Multi oameni chiar din biserica lor nu intelegeau. Si ei erau crestini, si ei jurasera acum cinci, zece, douazeci sau treizeci si cinci de ani. Cat despre Dostoievsky, Cristi spunea ca era putin probabil ca Augustin, Anselm sau Bonaventura sa fi facut asemenea productii ori ca Pavel, Petru sau Francisc din Asissi sa fi gandit astfel. In esenta Dostoievsky, continua el, se tragea din Shakespeare care provenea din spectacolele teatrale ale Antichitatii, pe care Augustin le condamna intratat. Si apoi il cita pe Mommsen: “Ei se deziseră de literatura elenă, considerată acum a fi pângăritoare”. Astfel, daca radacina este otravita, cum ar putea fi altfel fructul?

‘Dar, cine stie, poate Cristi nu are dreptate,’ isi spuse ea in timp ce privea amintirile visului ce-l visase, asa cum statea acum in dreptul ferestrei.

Dumnezeu e bucurie, intr-atat de multa bucurie incat nimic altceva nu mai poate fi spus. Nu mai exista cuvinte dincolo de Dumnezeu si Dumnezeu incepe prin bucurie in mijlocul flacarilor si lacrimilor, zidurilor arse si innegrite. Dumnezeu incepe atunci cand esti din nou copil si intinzi mana sa primesti margaritarul vietii fara sfarsit.

155

Rotea elementele unui cub Rubik, fara sa-i acorde prea multa atentie pana cand vazu ca are in fata ei o cruce greceasca, rosie. Patratelele libere erau toate galbene. Crucea purtata de mainile lui Isus din Nazaret, Hristosul nostru, Hristosul nostru. Adevarul facut din sangele sfant al lui Dumnezeu. Suferinta din Ghetsimani, suferinta din casa marelui preot, suferinta din pretoriu, suferinta din Golgota, suferinta din Ierusalim, suferinta din intregul univers. Suferinta Lui. Lacrimile de sange ale lui Dumnezeu. Cea mai mare suferinta tot Dumnezeu o poate simti fiindca exponentul complexitatii Sale e infinit, dar asta nu e nimic pentru El pentru ca El e infinit. El este ocean de nestrabatut, El este mare fara inceputuri, El este focul care arde in desert, El este focul care nu se mistuie niciodata. Binecuvantati sunt oamenii care l-au vazut pe Hristos, dar binecuvantati sunt cei ale caror duhuri Il vad pe Hristos pentru ca El este viu. Cum ar putea fi altfel daca El a spus atunci ce se intampla acum? Cum ar putea fi vreodata altfel? Cum ar putea El sa nu fie viu cand El a facut viata din pamant, din argila si din lut. Iar lacrimile ochilor nu ajung, cu totii trebuie sa plangem cu lacrimi de duh, eu trebuie sa plang cu lacrimi de duh.

Fiecare om are nevoie de un inger, dar… de ce oare oamenii in care iti pui cele mai mari sperante, te dezamagesc? Si cantecul asta acum doar o intrista. Din cantecele straine Maria intelegea cam doar refrenul, ceea ce totusi era mult mai mult peste media obisnuita in care erau intelese cantecele occidentale de catre tinerii din Republica Socialista Romania.

Cantecul o facea sa-si aminteasca de Mihai si nu mai voia sa-si aminteasca de el. Mihai era un baiat din acelasi clasa cu ea, mai mic cu un an decat ea. Ea avea 18 iar el 17. Si era un baiat de care nu mai voia sa stie nimic pentru ca i-l iubea de ani de zile si el parca era de pe alta planeta ori poate nu-i placea indeajuns de ea ca sa-i vada sentimentele. Si lumea era atat de pustie si rece ca o noapte de iarna lasata peste un oras in care nimeni nu iubeste pe nimeni. Ce putea fi mai rau decat sa stea cu el in banca zi de zi, sa-l auda vorbindu-i despre tot felul de lucruri, si de carti interminabile si de idei ale unor filozofi barbosi si despre care este adevarata semnificatie a muzicii lui Johann Sebastian Bach si de ce cartea Don Quijote este in doua volume si nu din unul singur si ce a vazut Dante Alighieri in Paradis si atatea lucruri ca te saturai de arta si de toate lucrurile frumoase ale Pamantului si seara inainte sa se ia curentul cand iti faceai temele la mate erai atat de trista si seara era ca o cutie de scrisori goala si te durea asfintitul si tonurile si nuantele sale de lumina si te dureau zambetele tale de maine pe care le pastrezi doar pentru Mihai si te dureau pietricelele pe care le-ai adus de la munte cate una in fiecare an si te dureau lacrimile si te dureau porumbeii care veneau la fereastra ta si Luna cea frumoasa care te privea cu lacrimile inghetate si te dureau si te apasau aripile ingerilor te dureau cantecele frumoase si te durea noaptea si te dureau camioanele cu prelata ale soldatilor in termen si te dureau pensionarii care veneau acasa cu sticle goale de lapte si te durea trigonometria din caiet si te dureau Daciile 1300 care treceau si te dureau visele si te dureau toate frunzele astea din arborii de langa trotuar care nu stiau decat sa-ti fosneasca in suflet si inchideai ochii si nu-ti mai doreai nimic si trebuia sa te grabesti sa-ti faci tema ca sa nu o faci la lampa cu petrol si mai aveai atatea probleme de facut si viata nu e decat durere anesteziata si omul e facut sa sufere dupa cum scanteia este facuta ca sa zboare cum scrie intrun loc pe o pagina al carui colt Maria l-a indoit si o durea inima lui Mihai. Fiecare om are nevoie de un inger.

Dar oare ce vrea să spună? Ce vrea El să spună? Ce se află în spatele acestor cuvinte şi ale celorlalte, ce vrea DOMNUL să spună; ce s-a aflat în inima Lui când a rostit Scriptura? “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Maria era sigură ca dacă le-ar fi întrebat pe celelelte fete i-ar fi spus ca astea sunt prostii. Cand le privea îi faceau impresia unor oameni frumoşi şi minunaţi şi orbi cu sufletul scurtcircuitat. Iar ziua aceea cenuşie fusese minunată deşi fetele doar citisera în cameră iar Maria privise ploaia al cărei duruit pe acoperişul cabanei parca i se prelingea prin ochi până în înăuntrul ei făcându-i sufletul leoarcă. Cumva, era

156

opusul lacrimilor. Iar fetele astea deşi nu puteau înţelege în întregime ce se întâmpla în sufletul Mariei erau nişte prietene minunate. Şi nici măcar nu se aleseseră unele pe altele să împartă camera împreună. Iar Maria se simţea atât de adesea ca un om care s-a trezit din somn de ceva vreme dar încă stă cu ochii închişi, înconjurat de zi şi atat de adesea se simţea biata Maria ca un om care nu Te vede si care îşi spune că încă e noapte, ca nu e zi, ca nu va fi niciodată zi, ca va fi noapte pentru totdeauna şi că nu va fi niciodată zi. Ce înseamnă asta? Şi ce înseamnă când te trezeşti dar ochii tăi rămân închişi asemeni ochilor pisoilor abia fătaţi? Ce înseamnă: “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.”? Probabil că e un sentiment în spatele cuvintelor acestea, o stare a inimii, un sentiment pe care să-l poţi dezghioca cum scoţi miezul rodiei din coajă. Dar cu toate acestea fetele celelalte i-ar fi spus ca toate astea sunt cele mai mari prostii de pe faţa pământului. Maria nu ştia. Era doar o fată de şaptesprezece ani dar simţea în sufletul ei nişte şuvoaie veşnice şi de aceea îşi repeta în gând cuvinte sacre pe care le vâra în sticle de umilinţă şi le azvârlea în valuri. Si probabil că sentimentul erau însuşi valurile care îi măturau cu zgomot nisipurile sufletului în fiecare dimineaţă, în fiecare noapte, în orice zi, mereu, aducând cochilii sparte şi acoperind cu apă litere scrise în nisip. Aceasta era prima piatră. “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Aceste cuvinte ce parcă veniseră aici de pe celălalt ţărm al unei explozii atomice. Erau prima piatră, prima pietricică. La radio, Florian Pittiş nu se mai auzi şi începu cântecul de sfârşit de radio-emisie.

Privind crucea de pe fata cubului isi amintea cand avusese ocazia sa vada intr-un muzeu din Dobrogea un vas de lut pictat. In centru se afla o cruce greceasca trasata cu rosu iar in jurul ei pe marginea vasului se afla un chenar de pesti pictati, cinci pesti, fiecare cu alta culoare. Era un vas din primele secole ale crestinismului. Ca si acum, fusese intr-o tabara – numai ca aceea era o tabara la mare. Atunci, stand in fata vitrinei in muzeu, Maria incercase sa presupuna la ce era folosit oare vasul acela cand fusese facut. Poate in el se tineau fructele, sau apa pentru spalat pe maini la masa. Nu stia. Dar cum statea si il privea reintregit de catre arheologii ce lipisera cioburile se gandea cat e de vechi si cate e de frumos mesajul pe care il poarta; o cruce greceasca inconjurata de un cerc de pesti. Sau poate se tineau chiar pesti in el.

-Dă-i mai tare, dă-i mai tare! Spuse una din fete aruncând cu o pernuţă în Maria care stătea în picioare lângă radioul destul de vechi aşezat pe pervazul ferestrei.

Simţind perna ce îi aterizase pe picior şi privind ploaia ce căzând încă afară, căzând asemeni unor lacrimi secrete, Maria trase în sus cele două manete ale sonorului până când radiul începu să hârâie, lăsându-le apoi puţin mai jos. Prima pietricică.

“Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Un diamant făcut din cuvinte. Dar Mariei nu i se intamplase niciodata sa aiba ocazia sa intoarca si obrazul celalalt. Si daca i s-ar fi intamplat, de multe ori nu stie daca l-ar fi intors. In societatea umana atat de multi oameni sunt asa cum sunt si cu toate astea Profetul a spus ca cel care te loveste trebuie sa te mai loveasca odata. Dupa Evanghelie cel care vrea sa fie drept trebuie sa-l suporte pe cel nedrept si sa-i ajute ascensiunea, sa nu-i impiedice cu nimic nedreptatea. Dupa Evanghelie tuturor celor rai trebuie sa le mearga bine, i-ar Dumnezeu porunceste robilor sai sa fie sclavii celor rai, iar cei drepti trebuie sa fie loviti pe obrazul drept, iar ei trebuie sa-l intoarca si pe cel stang, trebuie sa fie persecutati, dispretuiti in fiecare zi; asta este Evanghelia. Si probabil si asta este un motiv pentru care este atat de puternica. Pentru ca sunt unii oameni care vor sa fie palmuiti, persecutati si dispretuiti pentru Hristos. Si eu snt unul dintre aceia, se gandi Maria.

Una din fete, Maria cum stătea întoarsă spre fereastră, nu ştia cine, începu să se mişte prin cameră. Probabil să danseze. Cealaltă din cele care erau acum în cameră se ridică în picioare în pat, Maria putea să observe asta după scârţâit, şi spuse: -Disco Queen!

157

Visul fusese atat de frumos. Visase unitatea la care se tinuse juramantul lui Cristi dar in vis era un loc atat de frumos, era o unitate militara in care soldatii erau ingeri.

Si Petra mergea pe aleea principala a unitatii trecand pe langa comandament si pe langa complexurile de locuit, niste buncare uriase adespre care nu stia cat sunt de adanci dar la suprafata aveau doar un cate un nivel de doi metri si jumatate pe ale caror terase se parcau tancuri, cu zidurile zugravite in model de camuflaj kaki. Unitatea respectiva la care fusese incorporat Cristi incerca sa fie mai performanta fiind infiintata la o data mai recenta – comparativ cu restul unitatilor militare din Republică, fiind totodata rezultatul unei conlucrari socialiste intre RSR si Iugoslavia. Si, mergand printre buncare – in vis - vazu putin mai departe ingeri stand pe tancurile verzi sau gri. Erau imbracati in haine kaki si doar dupa felul in care straluceau si dupa aripi se vedea ca sunt ingeri.

Maria acum ştia care era cea care dansa pe linoleum şi care sărea pe saltea. Privind ploaia le revedea cu sufletul, aşa cum erau acum în tabăra cu parul lăsat liber după un an de purtat bentiţă de lunea până sâmbăta. Acuma în sfârşit purtau şi ziua nişte haine mai ca lumea şi nu uniforma aceea de care se săturaseră toate.

Astăzi doar Maria purta uniformă, nu stia nici ea de ce o adusese cu ea in tabara. Probabil se obisnuise cu ea si de aceea o purta uneori si in timpul liber. “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Întradevăr, în jocul de azi, asta e prima pietricică, se gândi Maria în timp ce îşi repetă cuvintele spuse de Boby: “I am the Disco Queen…” Prima pietricică din cer. Era o stea pe care o avea în palmă: “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Un sentiment o umplea asemeni luminii. Aşa văzu Maria, privind ceea ce ţinea în palmele sufletului, că ceea ce ţine în mână este un diamant. “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Un diamant făcut din cuvinte. Si mila Ta este asupra noastra.

Cand rostea cuvintele acestea, ele erau un diamant pe care il tinea in gura.

Daca as fi acasa, la noapte as dormi cu lumina aprinsa ca sa nu plang. Poate ca iubirea e ca-n vorba aceea englezeasca: ‘Lovers are two kinds: buyers and sellers.’ Asta zice si C.C. Catch: “Daytime lovers love for sale.” Nu pot sa cred… eu cred ca indragostitii sunt de trei feluri: cei care cumpara, cei care vand si cei care dau, asa trebuie sa fie; the givers.

Eu asta cred. Ca sa nu plang as dormi cu lumina aprinsa. Aici o sa dorm cu becul stins si cred ca o sa plang.

Insa cuvintele sunt acestea sunt totusi incomprehensible. “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Nu le putem intelege pentru ca au fost gandite de o Constiinta infinita. “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Atunci cand faci asta ai castigat; nimic din lumea asta nu te mai poate invinge. Atunci, si daca mori omorat de lumea asta, pentru tine moartea este o victorie. Si in plus, oricine iti face vreun rau tie sau altcuiva, isi face un rau propriului sau suflet. Vietile celor rai sunt facute din ceara, picurand secunda cu secunda arsa de un foc nevazut. Evanghelia e indestructibila asemeni otelului inoxidabil. Daca traiesti Evanghelia, nu vei mai fi singur, Dumnezeul lui Avram, Isac si Iacov e cu tine in fiecare clipa asa ca nu vei mai avea cum sa fii singur. Si daca traiesti Evanghelia nu vei mai putea spune niciodata ca esti neiubit pentru ca Dumnezeu cel atat de frumos este iubirea ta pentru tine chiar in inima ta.

Terasele buncarelor erau acoperite de urme de zapada si se simtea un puternic miros de rasina. Pantofii Mariei calcau prin zapada care in putin timp avea sa dispara, dar in care se pastrau inca nenumarate urme de pasi. Si atunci, asa cum se afla acolo, - in vis – Maria spuse: ‘Eu nu merit sa ma aflu in prezenta Ta… Nu voi merita niciodata sa vad frumusetea Ta…’, Maria statea cu fruntea in zapada si se ruga Dumnezeului celui sfant si adevarat al

158

intregului pamant si cand lacrimile ii deschisera ochii vazu ca e inconjurata din toate partile de aripi albe de ingeri, albe asemeni aripilor de porumbel alb; ingerii o inconjurau pe Maria din toate partile, asemeni unui glob de aripi, aripa langa aripa, iar in mijlocul acelei sfere se afla prezenta lui Dumnezeu, atat de aproape incat putea fi atinsa cu degetele. Vladislav Maria nu stia cat timp a trecut asa, stia doar ca El e viu.

“Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Mariei nu i se intamplase niciodata sa trebuiasca sa intoarca obrazul celalalt ca sa mai primeasca o palma. Unchiului ei Iosâv in schimb, da – cand era un copilandru; insa palma a doua nu mai venise. Niciodata nu esti prea mic pentru a fi un soldat al lui Hristos. Si copiii pot sa fie Eroi ai Imparatiei Cerurilor. Da, imparatia cerurilor. Tara cea mai tare pe cared majoritatea oamenilor nu o vor vedea niciodata.

Toti activistii acestia, toti comunistii, toti fanaticii idealismului materialist si toti ofiterii si secretarii Partidului, toti secretarii cu propaganda, toti ilegalistii si toti informatorii vor ramane in RSR. Ca sa vezi imparatia nu poti ramane activist, comunist, ateu, ofiter de securitate, propagandist pe bonuri la abator, nu mai poti fi mandru ca esti ilegalist daca vrei sa vezi imparatia. Daca esti informator trebuie sa-ti cosi buzele si sa-ti tai mana daca vrei sa vezi imparatia cerurilor. Unchiului ei i se intamplase, in schimb, ca intoarca obrazul cand era copilandru la vacile CAP-ului. “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.”

Era un vas de ceramica pictata gasit in situl arhelogic al orasului antic Tomis, datat de catre cercetatori ca apartinand celei de-a doua jumatati a secolului al treilea.

Era usor aplatizat, si cel mai probabil era un vas cu o destinatie speciala, acum necunoscuta.

Privindu-l mai cu atentie in vitrina Muzeului de Istorie si Arheologie din Constanta eleva Vladislav Maria se gandea ca poate era un vas pentru vinul impartasirii cu sangele Domnului.

Si poate asta era explicatia pentru ce – asa cum avea un chenar de pesti pe interior -, pe exterior era pictata intr-o nuanta turcoaz verzui o viţa de vie care pornea din centru si se ramifica in toate directiile intalnindu-se spre marginea vasului tot sub forma unui chenar, insa de frunze de vita de vie. Dar nici unul dintre cei ce se ocupasera de vas nu scrisese in notita de pe vitrina aceasta posibilitate a destinatiei de origine a vasului, ori poate nu fusese permis de catre Directia de Stiinte Istorice a RSR. De ce? Isus nu spune de ce. De ce? Pentru ca asa a spus Isus. Dar cine e Isus? Isus e Dumnezeu cum scrie in Scripturi. Maria isi amintea o gravura in lemn care ii placuse mult numita “Drumul spre Emaus” facuta la inceputul secolului de pictorul Karl Schmidt-Rottluff. Erau doi ucenici tristi si era Isus si era drumul si vantul printre arbori si era soarele care in curand urma sa asfinteasca. Dar cel cu adevarat stralucitor era Isus Hristos, pe care inca ucenicii inca nu il vazusera. “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Desi gravura arata de parca era un produs al artei primitive, ii placea pentru ca asa si-l imagina ea pe Isus cand a spus de exemplu cuvintele la care medita astazi: “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Atat de curat si atat de nevinovat incat nu poti spune decat: ‘El este Dumnezeu printre noi.’ Si taci, pe urma.

‘Am nevoie de ceva sfant. Am nevoie de Hristos. De o inima facuta din lacrimi care sa spele picioarele lui Mesia’, se gandea eleva Vladislav in timp ce rotea patratelele colorate ale cubului. ‘Tu care esti viu, invie-ma’.

Povesteste îngerul, fratele Petrei. ‘Dupa visul in care visase unitatea militara Petra mai avusese un vis, despre care simtise ca e de la Domnul. Ma visase pe mine desi pe atunci eram inca departe, in armata. Eu coboram un drum forestier printr-o padure acoperita de ploaia mocaneasca din vis unde am intalnit un inger care luase chipul unui muzicant orb. Cadea ploaia. Mergeam spre oras si am iesit din padure si drumul bun era tot

159

inchis cu bariere din loc in loc. Apoi am ajuns la blocurile orasului si am inceput sa smulgem brusturi uriasi din pamant voind sa curatam locul. Eu si muzicantul orb, ingerul, am smuls brusturii care aveau niste radacini foarte mari dar care se scoteau destul de usor din pamant.

Am aruncat brusturii in rau, mergand cu ei prin ploaie. Si raul se umflase cat de cat de ploaia ce cadea. Am aruncat brusturii in rau gandindu-ne ca vor putrezi daca vor sta in apa. Am aruncat brusturii pana cand au venit si ne-au prins. Si ne aduceau inapoi de la rau. Nu stiu ce voiau sa faca cu noi. Apoi am vazut pe un evreu care a fost primul ridicat aruncandu-i-se o acuzatie pe care nu mi-o mai amintesc. Pe cand ne duceau i-am vazut pe altii dintre ei tarand pe un baiat evreu acuzandu-l de faptul de a crede ca un obiect care se deplaseaza cu viteza de 80 de kilometri pe ora se misca mai repede decat aceeasi viteza. Nu am inteles nici enuntul acesta de fizica, pe care nu l-am putut considera nici fals nici adevarat, gandindu-ma ca cine stie ce descoperiri s-au mai facut la nivelul particulelor, si nu am inteles nici de ce trebuia arestat. Baiatul se elibera si fugi inapoi in bloc si eu am iesit afara din mine si baiatul eram eu si privi ferestrele de la parter, urca opt trepte pana la fereastra urmatoare de unde sari pe fereastra ca sa fuga dar fu prins de un om de afaceri care era unul dintre ei, singurul pe care stiam cine e. Tot la fereastra aceea mai erau trei fetite evreice care tineau in gura niste diamante pe care le oferira celor de afara pentru a le scapa dar aceea refuzara sa le ajute dandu-le diamantele inapoi si dandu-le in locul diamantelor niste bucatele de zahar. Si astfel nu scapara nici ele. Si apoi in timp ce realizam ca toata scara e plina de evrei care urmau sa fie ridicati eu am murit, sau poate doar viziunea s-a indepartat si m-am trezit. Acesta a fost celalalt vis al Petrei in care a visat necaz pentru credinciosi sau poate doar pentru mine,sa ne tina pasul Domnul, sau sa mi-l tina’.

Pentru ca El este iubire materializata, o iubire mai mare decat universul. O iubire pe care daca vrei sa o afli, o vei afla, o iubire in jurul careia graviteaza galaxiile asemeni frunzelor galbene purtate de respiratia sarutului toamnei, o iubire spre care curg galaxiile intr-un suvoi aproape nesfarsit, dar vei afla tu toate acestea? Toate lucrurile pe care sufletul Mariei Vladislav le vedea cu ochi facuti din duh amestecat cu Duh Sfant. In acea gravura Cleopa si celalalt ucenic au ochii inchisi iar Domnul are privirea atat de vie, privirea lui Dumnezeu, Domnul meu, care ma vede. In acea gravura Cleopa si celalalt ucenic sunt atat de tristi iar Isus e chair intre ei si ar fi deajuns ca El sa ridice mainile ca cerurile sa se cutremure si universul sa se naruie. Dar Cleopa are ochii inchisi si celalalt ucenic are ochii inchisi si nici Cleopa nu vede si totusi nici eu nu vad, isi spunea Maria in timp ce statea la fereastra si privea ploaia de august ce siroia totul afara.

‘Chem prezenta Ta peste mine si stiu ca atata imi este deajuns’, ii spunea Maria Domnului ei.

Te rog Doamne fa-ma sa-Ti inteleg cuvintele, deschide crinul intelepciunii Tale in ochii mei. Te rog Doamne. Te rog fii viu in mine si fa-ma pe mine vie in tine. Fii mereu la dreapta mea, tine-Ti Mana pe mana mea, sprijina-Ti Fruntea pe fruntea mea, pune inima Ta de Duh Sfant in inima mea. Fii viu in mine si fa-ma vie pentru totdeauna. Fama sa nu te parasesc niciodata. Fa-ma sa traiesc pentru o mai mare glorificare a Ta. Ce inseamna cuvintele Tale, Hristoase? “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Ce inseamna? Te rog Doamne fa-ma sa-Ti inteleg cuvintele si fa-ma sa traiesc pentru o mai mare glorificare a Ta, se ruga ea.

Daca nu e nimeni in jur fata de care sa-ti marturisesti credinta, marturisesteti-o faţa de Dumnezeu pentru ca fericirea este o rugaciune in fata unui perete gol. Pentru ca statul in genunchi este mult mai confortabil decat statul intr-un fotoliu de catifea. Saracia e un dar, e bine sa fii umil, e okay sa suferi in fiecare zi, e okay sa ti se intample sa nu ai ce manca seara, sa nu ai nimic afara de El, din cauza sufletului tau. Nu e nimic daca nu primim explicatii, pentru ca teologia e doar reflexia revelatiei asa cum cerul se oglindeste intr-un rau,

160

iar noi avem nevoie de Hristos. Daca tu ai nevoie de altceva atunci nu ai nevoie de ceea ce ai nevoie. “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Pentru ca prin lumea aceasta cu sufletul facut din durere tu trebuie sa fii viu asa cum nimic altceva nu mai este pe pamant. Aceasta era exhortatia vietii traita de Maria. Fericirea fara Domnul e nefericire, pentru ca nu-L are pe Domnul. Nefericirea cu Domnul e fericire, pentru ca Il are pe Domnul. Nu te teme sa plangi pentru ca lacrimile suntem noi, nesfarsite precum stelele, nu te teme de durere pentru ca durerea ta esti tu, pentru ca durerea ta este bucurie. Nu da inapoi sa fii viu, pentru ca doar ochii pot vedea lumina desfacandu-se in petale si doar o inima poate vedea adevarul. Nu te teme. Nu te teme asadar. Cat despre moarte, dupa ce vei fi murit, vei vedea ca traiesti. “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Oricat de multe lacrimi ar fi pe un ochi o mana buna le poate sterge pe toate dintr-o data. Durerea nu inseamna decat ca esti viu. Aminteste-ti de cum a fost cand te-ai nascut. Acum cred ca sigur te-am facut sa zambesti. Iar Maria… e aici, priveste si asculta ploaia de afara, ganditoare: “Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Daca vrei iubire mergi la Hristos, caci doar in inima privirii lui vei gasi iubire. Daca vrei prietenie mergi la Hristos caci doar in El vei gasi un Prieten; de ce? Puntru ca nici tu nu poti fi un prieten si pentru ca nici eu nu pot fi. Toate lucrurile acestea si le spunea Maria in timp ce isi repeta cuvintele din Evanghelie pe care voia sa le invete. ‘Si de intrebi de durere, durerea e o cununa. Iar de va fi sa fii martir, - orice forma ar avea acel martiriu in viata ta -, sa nu-ti fie frica sa fii martir.

Eu, eu am un Zid al Plangerii intr-un perete al camerei mele. Acolo e.’

Cu cateva zile in urma tovarasa profesor de limba rusa Liuba Steinkowsky, care – dupa cum presupun ca stiti – este o profesoara din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste care a venit aici intr-un schimb de experienta, desi ste o profesoara foarte calificata si preda la liceu si nu la facultate pentru ca programul, initiat de URSS, este focalizat asupra invatamantului liceal, totusi a avur neinspirata idee sa proiecteze filmul Solaris, care desi a fost produs de Mosfilm, este plin pana la refuz de imagistica si simboluri crestine. Eu personal, ca si colega a tovarasei sovietice Steinkowsky, mi-am exprimat o dezaprobare ferma, dar avand in vedere statutul preferential al tovarasei profesor moscovite, decizia dansei a primat. I-am spus oricum, ca e mare pacat ca in Uniunea Sovietica se fac asemenea filme si ca in Republica Socialista Romania niciodata nu li s-ar fi aprobat turnarea. Cat despre tov.

Liuba trebuie sa va marturisesc ca am oarecare dubii referitor la sanatatea ideologica a dansei, desi a venit insotita de informatii ireprosabile. Dar, dupa cum v-am mai spus, o suspectez si pe dansa de faptul ca devotamentul dansei pentru PCUS si pentru ideologia noastra in general sa nu fie unul suta la suta. Iarasi, dupa cum stiti, probabil tov. Prof. L. Steinkowsky este evreica. Bineinteles ca lucrul acesta nu conteaza in societatea socialista care face salturi glorioase spre comunism dar suspectez – cum am mai spus –ca dansa, desi nu pare, ar putea sa fie legata de trecutul poporului ei mai mult decat este indicat in acesti zori ai comunismului. In tabara impartim camera si trebuie sa-mi exercit devotamentul fata de Partidul Comunist Român si sa va informez ca am gasit in geanta dansei de voiaj o Biblie evreiasca, care era pusa intr-un saculet in care mai erau doua pietricele a caror destinatie nu am putut-o deduce. Deasemenea gestul tovarasei profesor sovietic de a difuza filmul acela arata inca o data lipsa de discernamant ideologic care parca ar incepe sa ia amploare in URSS; (toate acestea bineinteles in cazul in care aceste indicii sunt autentice si nu o acoperire pentru spionaj in favoarea URSS). Trebuie sa va mai atrag atentia si asupra faptului ca unii elevi au aratat un oarecare interes filmului sovietic, in special doua din elevele despre care fac prezentul raport: Ronaï Roberta si Vladislav Petra. Mai ales acestea doua au comentat filmul aproape in intregime (nu l-au vazut tot pentru ca au ajuns mai tarziu de la o excursie la padure), impreuna cu inca trei elevi dintr-o clasa paralela dintre care unul a venit si mi-a

161

furnizat informatia. Numele celorlalti elevi sunt: Cenusa Octavia si Mic Radu. Elevul care ma informat e in aceeasi clasa cu ei asa ca ii pot supraveghea destul de bine fara sa fac un prea mare efort personal. In timp probabil ar trebui luate masuri pentru ca vad ca unii dintre elevi au tendinta de a nu fi pe linie, fie ca la unii e doar fronda tinereasca legata de muzica populara in randurile tineretului, in special cea straina sau ca e – ca in cazul elevelor Vladislav si Ronaï o opozitie nedeclarata dar reala in convingerile lor, legata de flagelul misticismului.

Cartea aceasta e o carte scrisa in genunchi. Dar totodata, desi lucrurile infatisate aici au trecut - in acele cateva minute cat domnisoara Vladislav a stat la fereastra – prin sufletul ei, forma in care aceste lucruri sunt prezentate nu este aceeasi cu cea in care au avut loc cu adevarat. Si alte lucruri pe care le poti vedea si cerceta pe aceste pagini nu au existat niciodata nici altele asemenea lor dar cronicarul nu stie daca poate face ceva in privinta asta pentru ca zilele sunt rele. Pentru ca toate lucrurile care s-au oprit pentru putin timp in inima Mariei Vladislav sunt trecute prin filtrul cronicarului. Cum s-ar putea altfel? Credeti oare ca mânia lui Ahile Peleianul a fost identica celei puse in hexametri de acel batran orb? Filtrul acestei cronici in acelasi timp reflecta si refracta imaginea Mariei pana cand se ajunge la o altă Marie, de data aceasta facuta in intregime din lumina sufleteasca si poate mai complexa asa cum sufletul si lumina se amesteca uneori devnind altceva asa cum se amesteca mainile noastre incat nu mai stim care e a mea si care este a ta. Exista trei versiuni asupra acestei povesti, prima fiind sufletul Mariei Vladislav cunoscut doar de Dumnezeu, a doua fiind viata Mariei pe care o cunoaste doar ea insasi iar a treia fiind cea continuta de aceste biete pagini mazgalite asa cum crengile si crengutele copacilor maazgalesc cerul acoperindu-l cu complicate ideograme zgariate de copii in noroiul zbicit de langa baltile de dupa ploaie, iar dinte aceste trei versiuni nu aveti acces decat la aceasta stenograma de sentimente, si desi nici eu nu cunosc cartea scrisa de Dumnezeu despre Petra, nadajduiesc ca Dumnezeu cel indurator sa-mi accepte desenul stangaci ca si un comentariu la sufletul Mariei, la sufletul Petrei Vladislav. Si, in plus, la lentila astronomului, cronicarul aici de faţă, - doar un vames nenorocit - adauga ochii îngerilor pentru ca Dumnezeu sa poata fi vazut si Petra sa poata marturisi. Cartea aceasta e o carte scrisa in genunchi si menirea omului este ingenuncherea.

Asa se gandea ea. Iar “Un veac de singuratate” e o carte cinstita, e o Scriptura a liberalismului secolului XIX - cum a fost si conceputa de Márquez – si a luptei pentru o libertate neinteleasa si a cautarii unui Ideal fabricat, plina de esec in a fi pur si simplu uman. Desi e plina de abjectii, cartea e o oglinda pusa de Márquez si de Dumnezeu in faţa animalului condamnat la libertate contemporan, urmasul omului de ieri. Pentru ca miza existentei lui Dumnezeu si a credintei in aceasta existenta e atat de mare incat omul nici n-o poate vedea, doar Duhul lui Dumnezeu o poate vedea pentru om. Iar oameni vor fi pana la sfarsit, sau mai bine zis vor fi si oameni pana la sfarsit, pentru ca a fi cu adevarat uman inseamna a-L avea cu adevarat pe Hristos in tine.

Dar nu se poate sa privesti filmul de animatie “Maria Mirabela” fara sa visezi o clipa la frumosul vis rosu al comunismului. Dar pot oamenii sa devina fluturi? Ce ar raspunde cele doua fetite la intrebarea aceasta? Dar, mai ales, – se intreba Petra, care este raspunsul lui Hristos? Care e raspunsul? De ce, daca fantasma comunismului e fermecatoare asemenea unui vis visat de un copilas de sapte ani, de ce, de ce oamenii nu devin niciodata fluturi? De ce nu ne e dat sa devenim fluturi, se gandea Petra in timp ce ploaia ii racorea ochii picaturile ei stropindu-i faţa prin fereastra pe care tocmai o deschisese. Cantecul care de-abia incepuse haraia la radio dar Petra nu-l mai auzea. De ce? Si de ce sunt stelele doar niste scantei nascute din flacarile unui foc de tabara ridicat inaintea de plecarea acasa? “Cantec De Pionier (Partidului): Purtam cravate rosii/ In frunte-avem insigne/ Suntem noi, pionierii/ Republica de maine// Cu steagul rosu-n suflet/ Partidul in privire/ Otel ne curge-n vine/ Si codrul si-al lui fosnet// In inimi Idealul/ Acelei lumi mai drepte/ Sub steaua rosie, sacră/A Cârmei

162

intelepte//Scutieri Domniei Tale/ Iti suntem noi armata/ Conducator al nostru/ Tovaras Nicolae.” Oamenii nu pot sa devina fluturi. Doar copiii pot crede asta.

Petra isi duse mana in dreptul fetei si-si apasă ochii si sprancenele cu degetele.

Parca se trezise dint-o transa. Isi lua degetele de pe pleoape si privi ploaia care cadea in fata ei, dincolo de fereastra deschisa, le auzi pe fete tipand si razand si auzi haraitul radioului. Era inapoi. Acum era inapoi. Nu stia unde fusese, dar acum era iarasi prezentă. Da, muzica straina, dans si distractie, galagie si vara si optâşpe ani, frumoşi de parca ar fi optâşpe gladiole. Aerul umed ii inconjura fata si mainile si ploaia purtata de vant facea ca toata imaginea de dincolo de fereastra cu bradul acela crescut chiar langa peretele cladirii si oglindit laolalta cu cerul in doua baltoace de sub geam sa para o fotografie miscata. Si ce spun toate lucrurile vizibile si invizibile? Ce spun toate? Ca va incepe ceva in tara de dincolo de univers. Va incepe atat de curand incat deja se aude muzica nesfarsita a cerului.

‘Dar cel mai inspaimantator lucru de pe pamant este un frigider gol. Cel mai groaznic lucru de pe pamant este un frigider gol, insa cel mai frumos lucru nu e unul plin. Si in zilele noastre de astazi copii nostri flamanzi omagiaza conducatorii iluminati si slujitorii lor satui. Un stadion intreg de pionieri nevinovati adorand Imaginea,’ se gandea Petra stand la fereastra. “Cantec de pionier (Oda): Purtam cravate rosii/ In frunte-avem insigne/ Suntem noi pionierii/ Republica de maine// Cu steagul rosu-n suflet/ Iubit Partid in inimi/ Oţel ne curge-n vine/ si codrul si-al lui fosnet// Purtam in ochi Ideea/ Acelei lumi mai drepte/ Sub steaua rosie sacră/ Cu marginile drepte// E-al României fiul/ Ne-ndru-ma El spre-un Maine/ Mai bun, mai drept sub steagul/ De purpura-n lumine// El e imboldul nostru/ Sa ne-avantam spre stele/ Aici sub ceru-albastru/ Tovaras Nicolae.” Si desigur, profetii Imaginii. Constantin Noica – sus pe munte - scriind teologia nationala a poporului Imaginii. Iar jos in vale toti ceilalti. Insa noi suntem flamanzi, suntem atat de flamanzi si de slabi si ne taram pe-aici ca niste caini, unii gudurandu-ne, altii tremurand. Aici secretarul general, voievodul Nicolae din Scornicesti inconjurat de soboarele de boieri si boiernasi, l-a inlocuit prin partile noastre pe Mesia. El a venit si ne-pa spus cum sa traim, unde sa locuim, ce sa gandim, cat si ce sa mancam si probabil el ne va spune cand sa murim. El este dumnezeul nostru inconjurat din toate partile ca de niste soboare de ingeri, inconjurat de slujitori devotati care si-ar vinde si mamele si tatii, si fratii si surorile pentru o ciorba din ciolan. Icoanele geniului său, Imaginea sa e in fiecare hala de fabrica, in fiecare camera de interogatorii a Securitatii, Portretul sau e agatat in perete in fiecare magazin fara marfa, e purtat pe brate la fiecare zi de 1 Mai si 23 August, patroneaza fiecare uzina sau fabrica din Republica Socialista Romania, fiecare cladire publica a statului, fiecare sediu al CEC-ului, fiecare sedinta UTC, fiecare clasa de liceu, fiecare grupa de soimi ai patriei, fiecare sala de maternitate si fiecare ghiseu de pensii si trecerea vremii va aseza Portretul in iconostasul fiecarei biserici pentru ca el este domnul si dumnezeul nostru, realitatea ce ne inconjoara e toata creata de el si de ingerii sai si el ne cere acest post care dureaza deja de ani de zile si el e Parintele nostru, el este glorioasa continuare a domnitorilor nostri pamanteni, Neagoe Basarab i-a prefigurat intelepciunea, Stefan cel Mare i-a prefigurat dragostea penru popor, Iancu de Hunedoara i-a anticipat lupta neobosita recunoscuta in afara tarisoarei noastre, Mircea cel Mare i-a anticipat dragostea pentru tara. In el se regasesc Alexandru Ioan Cuza si Balcescu, Horea si Avram Iancu. Traian si Decebal ii sunt doar precursori, iar adevaratul sau corespondent – si acela umbrit de zorii noii aurore rosii si tricolore – nu e altul decat Pericle atenianul, Pericle din Atena, antecesor al lui Nicolae dacoromânul, Nicolae din Bucuresti iar noi parca nu putem face nimic, suntem atat de neputinciosi si slabiti de parca am fi in mijlocul unui vis urat, ingroziti si gata sa strigam daca am crede cu adevarat ca e cineva care sa ne chiar auda, si toate astea inainte sa ne trezeasca Radiojurnalul si sa ne spuna ca soarele e iarasi deasupra lumii noi proiectate de aceasta fiinta perfecta, Tovarasul, care fara indoiala ca nu peste multa vreme se va autosanctifica. Pentru ca doar copiii pot crede in comunism. Iar tu, si daca iti este pusa teava pistolului la tampla sau ai

163

opt baionete de de arme Kalasnikov ce tocmai au fost armate indreptate spre tine sa stii ca Hristos te poate si învia.

Privea cubul multicolor de plastic pe care il tinea intre degetele ei finute. O cruce greceasca rosie pe un fond galben. Arata intrutotul vechilor picturi de manuscris crestin din Irlanda veche. Poate galbenul era un pic diferit de galbenul cald si stins dar totusi atat de viu din vechile evanghelii pictate de crestinii celţi ai primului mileniu din Armagh, Kells, Durrow, insula Iona, Lindisfarne. Oameni care pictau cu aur. Si fata cubului stralucea in fata ei asemeni unei miniaturi de manuscris, asemeni unei cruci grecesti pe o pagina ingalbenita zugravite cu vin gros si aur amestecate cu ulei de maslin, tămâie si rasina. Plasticul cubului Rubik stralucea in lumina furtunii de afara, fata sa pastrand parca imanent Evanghelia asemeni tuturor vestigiilor aflate in vitrinele muzeelor ori pe rafturile colectionarilor sau inca ingropate in tarana care ingroapa totul pentru ca tarana e mantia timpului, toate vestigiile ramase de la alti oameni, diferiti dar cu acelasi vis si cu aceeasi dorinta: Hristos. Marturii tacute ramase in urma drumurilor si vietilor apostolilor. Petra tinea in mana un crucifix pictat in arhitectura tridimensionala de plastic a cubului ei Rubik. Asadar, daca tu vrei sa vezi sufletul absolventei de liceu Vladislav Petra trebuie sa poti spune asemeni apologetului: “Cred pentru că este imposibil.”

Cuvintele spuse in lumina lichida a unui vis al noptii. Cineva parca ma pusese intr-o pictura pe sticla la picioarele Tale, Doamne. Mergeam printr-un desert inghetat care se afla in interiorul unei lacrimi pana cand am ajuns in fata unei picturi pe sticla ce se intindea pana la nori. Cineva m-a luat de mana si am intrat in icoana pana la picioarele tale, Doamne.

Eram intr-un tablou naiv care era reprodus pe un plic expediat din Imparatia Cerurilor, o scrisoare pe care o tineam in maini. Tu ai spus: ‘Marie!’, iar eu am spus: ‘Da, Doamne.” Tu ai spus: ‘Petra!’, si eu am spus: ‘Iata-ma!’ Deasupra dealurilor acooerite de padure în vazduhul din tabloul acela era acel pic de lumina facuta din aer incandescent de care aveam nevoie si in tarana Ierusalimului era plin de stele incandescente cu sase colturi cazute din constelatii dintre care unele se sparsera cand se izbisera de pamant si in cer stralucea Elohim ca un Maghen David urias si galben si erai Tu si scaparai asemeni scanteilor transparente ale suvoaielor de munte izbite de stanci, erai Tu si era sfintenia Ta si erai alb ca sudura si in piept aveai o stea galbena. Am privit in privirea Ta si in ochii Tai am vazut doua Maghen David facute din sfintenie in lumina ochilor Tai. YHWH se coborase pana jos la pamanturi, catre noi cei din adancuri. El se aratase ca o stea mare, galbena in sase colturi care se afla in vazduhul de deasupra campului de langa dealul executiei, intre norii intunecati invalmasiti pe cer si praful Iudeii. In departare, la orizonturi, unde muntii pitici cu fasia ingusta de cer senin, cerul fierbea ca taciunele alb. Norii se intindeau pana departe, coborati pana la cativa centimetri deasupra pamantului. In rest aratai la fel de flamand si singur ca si mine si erai intepenit acolo in piroane si sfintenia Ta te invelea asemeni unei mantii de lacrimi si eu te priveam, si putin mai incolo erau si ucenicii si te priveau si femeile care priveau de departe printre care erau Maria Magdalena, Maria mama lui Iacov cel mic si a lui Iose si Salome si Tu erai plin de sange si sufletul iti era plin de lacrimi si pe cap aveai o cununa impletita din sarma ghimpata, atat de oţeloasă incat le-a crestat degetele chiar si celor ce au rasucit-o. Si eu n-am putut spune nimic si si Tu ai tacut.

I-am spus doar soldatului cu sabie si sulita care astepta probabil ca Tu sa mori, i-am spus: ‘Ia-i taranului satul, si militianului casca, ia-mi mie tot ceea ce zici ca oricum nu este si priveste ce ramane.’ Nu mi-a raspuns. Doar a scuipat intr-o parte uitandu-se pe cerul negru si innorat prin care soarele stralucea asemeni unui far de locomotiva palpaind dimineata prin ceaţă. Din mainile si picioarele Tale se prelingea sange pe lemnul gri deschis al crucii curgand prin praf si oprindu-se peste fila unui sul al Scripturii care se afla deschis sub cruce, nepatandu-l ci doar inlocuind literele negre de tus cu litere rosii de sange. Si aproape era un turn de paza facut din drugi si scanduri, acoperit cu tabla. Dar stand acolo cu ochii inchisi si fruntea proptita in

164

praful muiat in sangele Tau mi-am amintit un tablou pe care aproape il uitasem zugravit cu lumina si durere, un tablou atat de bun incat e unic, incat parca putem spune ca Rembrandt nu l-a facut cu adevarat decat pe acesta, ca si cum am putea spune ca Rembrandt nu este autorul decat al unui singur tablou pentru ca e prea bun, daca nu punem la socoteala portretele de batrani si evrei pe care le-a pictat Îngerul Domnului. “Întoarcerea fiului risipitor”, ultima sa pânză în care si-a imprimat sufletul îngenuncheat în faţa Ta. Si apoi Te-am privit si frica din mine s-a risipit asemeni unui abur de primavara risipit de vant si Te-am privit si am vazut ce minunat esti, Cel pe care il cunosc si cersetorii, Cel al carui chip nu poate fi uitat de ingeri si de cei ca ei. Si acel cineva mi-a spus: ‘Teologic vorbind, cei aproximativ şase milioane de evrei care au murit in Holocaust nu au murit pentru ca Isus a fost rastignit acum aproape doua mii de ani ci Hristos a murit pe crucea de pe dealul Golgota pentru ca şase milioane de evrei au fost martirizati in Holocaust.’ Eu m-am gandit: ‘Desigur!’ si in mintea mea se invalmasira trei pagini de argumentatie teologica care sa lamureasca intelesul cuvintelor spuse de unul din acesti serafimi, care sa demonstreze adevarul Adevarului Tau. Marturisire pentru nestiutori, exhortatie pentru ucenici, silogisme pentru filozofii Bisericii, interpretari teologice pentru slujitorii Tai, comentarii ale Scripturii pentru rabinii Tai, plans, sac si cenusa pentru frumusetea Ta nemeritata de mine. Dar am tacut, cum ai tacut si Tu in timp ce straluceai asemeni smirnei picurata pe ochii mirelui si miresei. Si, dincolo de Tine se intindeau buncarele acoperite de tancuri. Dar ala era alt vis. Si atunci Ti-am spus: ‘Eu sunt Maria!’ Mam gandit la cuvintele ingerului si mi-am spus: ‘Desigur. Nu a murit o treime din Israel pentru ca ar fi vinovati pentru deicid, ci Hristos a murit pentru ca nu se putea salva altfel nimic din lume, lumea asta in care mor miloane de oameni intr-un razboi, in care oameni nevinovati sunt gazati si arsi. De asta a murit si inviat Hristos. Pentru ca intr-o zi sa nu mai fie profeti ca Nietzche sau Marx si sa nu se mai construiasca lagare de exterminare ori de munca fortata si sa nu mai moara nimeni.’ Asa mi-am explicat eu cuvintele ingerului si in visul meu am visat ca Tu sa-mi spui si mie: ‘Nu esti departe de imparatia cerurilor.’ Asta a fost visul meu. Si stii Hristoase, ce mi se pare extraordinar? Ca asa cum stai acum cu fata plina de vanatai si insangerat, urmand a muri executat prin rastignire, nimeni dintre noi ce te privim nu putem prevedea ce impact vei avea Tu asupra lumii si asupra noastra. Tu esti ca o flacara de la care se aprind candelele care sunt sufletele noastre. Chiar daca nu ai fi facut lumina asa cum faci Tu lumina decat intr-un singur om, in mine sau in altul, tot ai fi facut mai mult decat oricine altcineva care a existat sau nu a existat vreodata, Tu – Dumnezeul incununat cu o cununa de sarma ghimpata. Si cununa Ta era de sarma ghimpata din loc in loc cu cate patru ghimpi curbati, sarma pe care au luat-o din gardurile duble cu turnuri de paza la colturi, din gardul Sighetului. Dar nici un rug ridicat vreodata pe undeva de om in lumea asta nu a putut carboniza sufletul, nici o celula in nici o inchisoare si nici un lant ruginit nu au reusit vreodata sa lege sufletul de zid, nici o arma nu a putut arunca din vazduh aripile sufletului, nici o cizma nu a putut vreodata zdrobi chipul lui Hristos in noi. Iar vazduhul din jurul meu era galben ca mierea, insa intr-un galben parca developat in tus sepia si atunci am dus mana streasina la ochi si am privit spre Ierusalim, inspre Templul Tau, - cel asemeni unui fagure cu miere, cu stelele Maghen David facute din intersectarea in plan bidimensional a mainilor ridicate de evrei la rugaciune, cu scuturile lui David pline de Elohim, Cel care l-a facut pe Adam si apoi si-a ascuns Faţa si apoi Adam, sau fiul lui Adam, a orbit. Acolo, la Templu – in pridvorul lui Solomon niste preoti ai Stapanului impreuna cu niste carturari incercau sa vindece un om care spunea ca nu există YHWH. Unul din invatatii Legii i-a spus acelui om: ‘ A fi evreu e in primul rand un ceva teologic.’ Pe urma sufletul meu s-a intors dinspre Templu si Te-am privit si m-am gandit ca nu Te inteleg si m-am gandit ca nimeni nu Te intelege.

Communist Blues solo. Cuvintele lui Paravicino in clipe de deznadejde, amintindu-si visurile copilariei. Dar pamantul din sufletul omului e adeseori plin de deznadejde. Cand esti sarac si trebuie sa te zbati si sa speri si nu vrei sa calci peste nimeni

165

cand vezi ca nu mai ai nici o sansa, cand cei cu privirile multumite si poleite cu aur, cand ii vezi razand de tine si de ultima ta nadejde pentru ca esti nenorocit si sarac, si nici macar nu visezi la halucinatia a o treime din planeta: la REVOLUŢIE, la o Revolutie salvatoare care sa smulga sufletul nostru si al parintilor si copiilor nostri din boturile de rechin ale capitalului si din degetele incarligate ale stapanilor, iar noua – robilor lui Dumnezeu si sclavilor omului – sa ne puna o stea in maini, sa o desprinda din cer si sa ne o puna in palme, o stea de paine stralucitoare, luminoasa si calda. O Revolutie care sa redea demintatea celor striviti in picioare si sa ne faca oameni pe cei care nu suntem oameni pentru ca cei care sunt astazi pe pamant mult m-ai mult decat poate fi un om asa hotarasc in fiecare dimineata. Visul ce spune acum, daca Revolutia comunista nu l-ar fi renegat pe Dumnezeu ar fi fost ceva sfant de la Dumnezeu si ar fi intrat in traditia catolica si in traditia bisericii universale, asemeni comunismului lui Ioan Botezatorul, asemeni comunismului Evangheliei Domnului Isus Hristos si al bisericii de inceput a apostolilor, asemeni comunismului catolic al lui Francisc de Asissi, asemeni comunitatii puritane de inceput din Noua Anglie. Spun asta pentru ca vad cum lumea facuta de bani imi fura sufletul. Vad cum ma transform intr-unul din oamenii astia singuri cu ochii inconjurati de agitatele deserturi ale lacrimilor neplânse, spulberate de furtuna si singuratate. Atunci comunismul ar fi fost crestinism pur, ar fi fost o reforma adevarata in cadrul Bisericii. Iar eu, cronicarul sentimentelor Petrei si gravorul unei comunitati care a incetat sa mai fie o comunitate si al ramasitilor si vestigiilor altor lumi care aproape s-au stins si pana la urma vor disparea aproape in intregime in aceste pamanturi, eu… eu trebuie sa traiesc cuvintele pe care le-a spus Elochim Yeshua cand m-a facut si trebuie sa fiu un artist adevarat in pamantul acesta, pentru ca astazi in România artistii adevarati intr-o zi mananca ciorba si in alta painea. Acestea sunt cuvintele cronicarului in fata saraciei, umilintei si durerii, lucruri care le are in comun cu eleva Vladislav si cu toti oamenii pe care ii cunoaste. Dar trebuie sa lupti, Paravicino, pentru ca esti metal lichid in flacari, pentru ca esti tarana care va deveni o caramida in Zidul Plangerii, pentru ca si tu esti un ostas al crucii lui Hristos, pentru ca azi noapte ai visat ca tineai in maini perfectiunea unei sabii ninja, pentru ca esti un soldat si pentru ca Scriptura este arma ta, pentru ca arhanghelul iti spune ca asta e destinul tau si pentru ca serafimii iti spun ca vremurile trecute le sunt recunoscatoare artistilor. Acesta a fost unul din momentele de deznadejde ale unui om necajit.. Blues solo. “Rachem. Rachem na Hashem elokeinu, rachem. Al Yisrael amecha, rachem. V’al Yerushalayim irecha, rachem.” Rachem, Yeshua.

Raspunsul a fost. “De aceea vă spun: Nu va ingrijoraţi pentru viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici pentru trupul vostru, gândindu-va cu ce vă veţi îmbrăca.” Amin. Omul nu poate crea binele, il poate doar primi. Cat despre mine, pe mine numai Mesia ma ţine in viata. Pe tine cine te ţine? In rest, cand vei fi si tu sarac, vei intelege si vei pretui ce inseamna frumusetea unui vis. Las palabras de Paravicino, escritor. Cuvintele lui Paravicino, amintindu-si utopiile copilariei intr-un moment de deznadejde ce îi înconjurau sufletul asemeni unor gratii sau asemeni unui clinchet de chitara. Acum deznadejdea s-a sfarsit. Acum e lumină si inima e acoperita de zapada curata. Sufletul lui Paravicino e nins si inconjurat de cerul imbibat de zapada si de Dumnezeul care a facut cerurile, Cel care a facut sufletele. Unul din momentele de deznadejde ale unui om necajit, sarac si nenorocit.

Roberta, pe care Petra o auzi trantindu-se la loc pe pat incepu sa cante in romaneste – era doar pe jumatate unguroaica – in acelasi timp cu cantecul de la radio: -“Ş-am fost să mă duc la târg/ Ş-am fost să mă duc la târg/ Foaie verde de bancnotă/ Foaie verde de bancnotă/ Da’ pe fete nu le cumperi/ Da’ pe fete nu le cumperi/ Ci pe fete le tocmeşti/ Ci pe fete le tocmeşti/ Să le iei să nu le laşi/ Să le iei să nu le laşi/ Când fata îţi e frumoasă/ Când fata îţi e frumoasă/ Îţi faci masă îţi faci casă/ Când fata îţi e frumoasă/ Când fata îţi e frumoasă/ Eşti în sân la Dumnezău/ Eşti în sân la Dumnezău/ Ascultă ce îţi zic eu/ Ascultă ce îţi zic eu/Fata cu suflet frumos/ Fata cu suflet frumos/ Zâmbet

166

lin şi drăgăstos/ Zâmbet lin şi drăgăstos/ Este înger aici gios/ Este înger aici gios/ Şi de încă nai aflat/ Şi de încă n-ai aflat/ Fata-i pentru dezmerdat/ Fata-i pentru dezmerdat/ Ş-am fost de m-am dus la târg/ Ş-am fost de m-am dus la târg/ Când dau buzele în pârg/ Când dau buzele în pârg/ Şi când ardî stelele/ Şi când ardî stelele/ Buze rosi de domniţe/ Buze rosi de domniţe mă/ Ş-am fost de m-am dus la târg/ Ş-am fost de m-am dus la târg/Ş-am fost de m-am dus la târgî/ Ş-am fost de m-am dus la târgî/ Sus pă munte unde-s fete/ Şi inima-i repede.”

Omul e un aisberg. Eu sunt si eu un aisberg, cu cea mai mare parte din suflet ascunsa in Dumnezeu, se gandea Maria, cea a carei frumusete demonstra existenta lui Dumnezeu. Si exista momente cand iti sprijinesti fruntea de podea si nu mai gandesti nimic si sufletul tau sarat iti curge din ochi umplandu-ti fata cu lacrimi. Si exista momente cand inima ta se transforma intr-o prezenţa de lumina si exista momente cand peste oceanul sufletului se revarsa stelele si albul presarat al galaxiei rasfrangandu-se in gheturile sentimentelor cele mai curate si in ţipatele delfinilor si balenelor polare. Iar motivul pentu care mie si oricarui alt om ne este atat de greu sa ne rugam e pentru ca trebuie sa calcam intr-o lume pe care nu am vazut-o niciodata. Pentru ca un delfin care inoata printre ghetari crede ca intreg universul e alcatuit din ghetari care graviteaza unul in jurul altuia grupati in sisteme solare si galaxii. Iar noi cand privim tavanul credem ca stim si ce se afla dincolo de el. Si si omul traieste ca o vita care nu stie de ce traieste. Aproape intotdeauna. Si eu, Paravicino, vreau sa fiu un talmid al memoriei ruinelor comunitatii omului. Atata timp cat va fi un frate al meu care va flamanzi pe pamantul acesta si eu voi flamanzi. Atata timp cand fratele meu din Africa va fi sarac si eu voi fi sarac. Atata timp cat copiii din India vor muri de boli complet eradicate de civilizatie si eu voi muri. Oricat ar fi cantecul meu de bun sau de prost, tineti-va banii in portofel. Cantecul meu va fi platit cu alinari si zambete. Asta-s eu. Si asta e pamantul. Si cand voi pleca voi sti ca viata mea a avut sens unic. Asa ca arunc bancnotele tale din mana mea si apuc mana lui Elocheinu.

Iar in celalalt vis sclipeau gri tancurile pe care se aflau ingeri stand sus la mitraliere si pe turelele kaki. Si aripile lor erau in acelasi timp facute din pene uriase de porumbel alb si din pene uriase de lumina. Petra se plimba prin unitate si vedea toata puterea lui Dumnezeu si vedea teii care inconjurau unitatea arzand si nemistuindu-se. Si l-a vazut si pe ingerul ei stand pe un tanc si cantand la chitara si aripa lui se intalnea sus pe peretele templului cu aripa heruvimului. Aici nu era sange sacru scurs pe pamant, nu erau piroane care au strapuns sute de alte maini inainte si nu era cununa de sarma ghimpata. Aici Dumnezeu era puternic asemeni unui cub de cristal invizibil in care se agrega universul. Iar Mihai, Mihai nu era aici nici el. Mihai era la el acasa citind Commedia lui Dante Aligheri iar inima lui era ca inima unui frigider băgat la sursă. Sufletul lui era un frigider.

Si dincolo de fereastra deschisa ploaia se transforma treptat in furtuna, vantul fluturand frunzisul copacilor de langa cabana taberei si respiratia furtunii si picurii incandescenti de ploaie ravasind privirea ei. Sufletul ei era afara in furtuna salbatica si frumoasa. Ploaia se auzea asemeni unei muzici, o muzica a naturii pe care nici un om nu o interperetase in orasele noi ale cdomunismului si nici un om nu o auzise. O muzica in care canta pamantul, in care canta muntele cu pietre si ape repezi, in care canta picaturile de ploaie ce ti se prind in ochi cand esti trist si singur in marea agitata de oameni. Ploaia era o muzica, ploaia era un cantec pe care nimeni nu l-a mai auzit inainte si pe care nimeni nu-l va mai auzi dupa aceea. Furtuna e o mâna neagra si mladioasa de femeie neagra si mladioasa care cantă la sufletul tau; pentru ca Africa e cea care canta la sufletul tau, il izbeste cu palmele si sufletul tau e un cantec. Pentru ca oricat ar putea parea de greu de inteles, toti suntem negri. Pentru ca universul e Africa si pentru ca Dumnezeu e negru. Pentru ca toti suntem ce sunt cei mai saraci frati ai nostri si pentru ca Dumnezeu este ce sunt cei mai obiditi copii ai Sai. Ploaia era un cantec. Duruitul continuu al ploii era un cantec. Ploaia e un cantec ingânat de o fată cu ochi frumosi asemeni vitraliilor vechi de 1000 de ani. Ploaia ce se oprea in ochii intunecati ai

167

Mariei era un râu de apă si pietre. Era lumină materializată in picuri cand tot ce ai nevoie e o picatura de lumina. Furtuna devenea tot mai agitata si Petra se gandea ca in curand va trbui sa inchida fereastra, dar vroia sa mai stea putin in faţa vântului rece in acest august si sa se lase stropita de picaturile transparente de cer. Ploaia era o fata cu ochi asemeni vitraliilor si mainile Mariei erau ţinute in rugaciune de sârma ghimpată care fusese pusa cu mii de ani in urma pe fruntea si parul lui Hristos, insangerandu-Le. Eleva Vladislav este cea mai periculoasa dintre toate elementele nesanatoase prezente in tabara. A primit o educatie extrem de defectuoasa in spiritul misticismului. Cu elemente de genul elevei Vladislav trebuie sa luptam in primul rand pentru a inlatura orice ramasite ale obstacolelor reactiunii care mai stau in fata glorioasei lupte socialiste si pentru a putea dupa cum spune Tovarasul sa incepem comunismul incepand cu anul 2000. Si cand clasa muncitoare laolalta cu taranii si intelectialii infratiti cu masa proletariatului vor invinge marea lupta pe intregul pamant nimic nu va mai sta in calea fericirii. Eleva Vladislav trebuie sa inteleaga cauza noastra - lupta pentru o lume mai buna, o lume noua facuta de omul nou si pentru omul nou - sau sa fie convinsa prin orice mijloace sa inteleaga. Personal sunt de parere ca reeducarea anilor 50 si prima jumatate a anilor 60 a dat roade si este o metoda viabila pentru cauza fericirii comunismului.

Aceasta e o carte scrisa in genunchi. Doamne, Tu ai vorbit. Ce mai poate spune omul?

Portret de fata in uniforma albastra Aceasta este o carte scrisa in genunchi, in momentele de glorie cand Elohim ne invinge, atunci cand Eloah este mai puternic decat inimile noastre.

Aceasta carte este imaginea unei fete stand in fereastra in luna august a anului 87 sau 88. Atat timp a trecut de atunci, nu? Aceste pagini, ca atatea altele, sunt ideograma unei lacrimi. Doar o fata care sta in dreptul ferestrei privind furtuna de august plina de lacrimi din cerul zbuciumat asemeni sufletului unui copil palmuit de un parinte beat.

Petra sta in fereastra purtand uniforma pentru ultima oara, cu bentita alba peste parul saten, uniforma facand-o sa para ca o muncitoare din Uniunea Sovietica sau studenta din Republica Populara. Aici, in imaginea aceasta, Petra e tanara atat timp cat vor rezista aceste pagini spre deosebire de Petra cea reala careia timpul ii va brazda obrajii, ii va increti fruntea, ii va zbarci buzele si ii va garbovi spinarea cum ne va face tuturor.

Chiar si in amintirile noastre in Petra se vor amesteca alte Petre impreuna cu alte chipuri si suflete pana cand acele amintiri vor deveni cu totul altceva, ceva evanescent si inselator asemeni propriei noastre vieti.

“Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.”

Doar o fata stand in fereastra deschisa cu un cub Rubik intre degete, uitat acolo la fel cum uitase si de ea insasi in fata furtunii frumoase asemeni lacrimilor de om.

Ganduri in linogravuri infatisate asemeni unui clasor de colite, asemeni unor icoane pe sticla pictate intr-o alta lume de copiii cu handicap de la spitalul nr. 2, spitalul ingerilor.

Sufletul Petrei e asemeni unui caleidoscop de cioburi albastre, albe, indigo.

Pe patul metalic de tabara o pagina a Bibliei este sifonata de picuri de ploaie cand citise Biblia in ploaia din camp sau fulgi de zapada de cand ingenunchease in zapada. Dar fiindca veni vorba, in filmul “Maria Mirabela”, cand Mirabela se aseaza pe minge cu basca rosie nu e alegoria naiva a comunismului asezat pe Pamant? Iar pe mingea respective nu sunt doua dare, una rosie una aurie iar cea rosie nu pare sa invinga? Iar steagul, steagul rosu ce este oare?

Capitolul 7

168

FLOAREA CU ARIPI (poveşti pentru copii si adolescenţi)

de Felix Constantinescu

© 2009

CUPRINS

POVEŞTI PENTRU COPII

169

FLOAREA CU ARIPI SCRISOAREA PRIMITĂ ÎN SEARA DE AJUN MUNTELE DIN CERURI PROFEŢIA CELOR ŞAPTE PISCURI DE ZĂPADĂ PELERINAJUL UNUI PESCAR DOMNUL ISUS ŞTIE CĂ JOACA E CEVA SERIOS CASCADA ÎNGHEŢATĂ

POVEŞTI PENTRU ADOLESCENŢI POVESTEA LUNII ÎNTOARCEREA LUI HIAWATHA PĂDUREA DE AMETIST FETELE-S DE VINĂ SAU POATE BĂIEŢII (DACĂ NU ŞTII ÎNSEAMNĂ CĂ AI O VIAŢĂ FOARTE FERICITĂ)

170

POVEŞTI PENTRU COPII

FLOAREA CU ARIPI A fost odată ca niciodată o floare care răsărise pe un cactus undeva în deşert. În fiecare noapte cadranul cerului se rotea deasupra florii într-o linişte desăvârşită.

Floarea stătea tăcută privind stelele care străluceau de parcă ar fi avut petale, de parcă şi cerul nu ar fi fost decât un alt fel de deşert în care ele, stelele, însemnau totul, după cum în pustietatea în care locuia ea, floarea, ea şi suratele ei reprezentau un miracol de frumuseţe şi răbdare în temperatura de peste treizeci de grade Celsius.

Era greu în deşert. O singură dată văzu floarea un fluture adus de un uragan până în pustietatea aceea. Era mititel şi avea nişte petale care se lăsau purtate de vânt.

- Şi eu aş vrea să plutesc aşa, spuse floarea unui gândăcel care se scălda în nisip.

Gândăcelul era o jivină foarte înţeleaptă şi spuse: - Cam greu ce vrei tu, dar dacă îţi doreşti cu adevărat, se poate. Trebuie doar să-ţi doreşti asta foarte tare şi apoi, la anul, când va bate iarăşi vântul să-l rogi să te înveţe să zbori.Vântul te va învăţa să dai din petale şi astfel ele se vor transforma în aripi.

Tot anul floarea îşi dori din toată inima să poată zbura şi atunci când se întoarse vântul îl rugă să o înveţe a zboare. Cu o adiere vantul o ridica in aer si floare incepu sa colinde prin vazduhul desertului.

Era fluture. Era o floare cu aripi. Cine ar fi putut să-şi imagineze cât de fericită era floarea. Poate doar gândăcelul, însă el era acum departe, pe alte meleaguri.

171

Floarea zbură printre celelalte flori care erau ancorate de nisip, Ziua se încălzea la razele soarelui, iar noapte în lumina albă a Lunii privea stelele ce se roteau pe deasupra capului ei. Într-una din zile floarea zbură până la Lună, fiind luminata de obrazul Lunii.

- Ce sunt stelele, surată Luna? O întrebă floarea pe Lună.

Luna tăcu, meditând. Şi, după ce scăzu şi crescu de câteva ori, răspunse zâmbind: - Stelele sunt nişte flori.

- Nişte flori?! Exclamă uimită floarea.

- Nişte flori aşa ca tine. Numai că nu au aripi, iar petalele lor sunt făcute din lumină.

Sunt cele mai frumoase flori aşa cum florile sunt cele mai frumoase stele.

- Adevărat? Întrebă floarea privind stelele care străluceau în jurul Lunii, umplând cerul.

Se rugă mult floarea de Lună să o facă o floare cu petale de lumină, să o facă o floare siderală, iar Luna până la urmă îi împlini dorinţa.

Floarea zbură, şi zbură, şi zbură fără să dea din petale până se transformă în lumină şi Luna o sădi în grădina de lângă casa ei, în cer. Dacă priveşti cerul seara înainte de culcare vei vedea floarea transformată în stea, o vei vedea sclipind şi jucându-se printre constelaţii aşa cum tu te joci pe covorul din sufragerie şi sclipeşti în sufletul părinţilor tăi. Căci Luna de data asta a greşit; cele mai frumoase stele nu sunt florile si cele mai frumoase flori nu sunt stelele, ci copiii cuminţi ca tine care aduc bucurie părinţilor lor.

SCRISOAREA PRIMITĂ ÎN SEARA DE AJUN A fost odată ca niciodată un băieţel care după ce tata sau mama îl aducea de la grădiniţă stătea pe covorul gros din camera lui şi se juca cu maşinuţe albe şi construia căsuţe din cuburi din lemn vopsit.

Băieţelul nu mai putea de nerăbdare pentru că ziua ce avea să vină acea să fie Ajunul, iar el avea să primească atâtea cadouri de la Moş Crăciun. La fiecare Crăciun, părinţii, bunicii, unchii şi naşii îi aduceau multe cadouri pe care le primiseră pentru el de la Moşul. Ba chiar şi prietenele mamei lui îi aduceau cadouri pe care tot Moşul li le dăduse pentru el. Aşa că putem înţelege de ce băieţelul avea mari emoţii şi era foarte curios.

După ce ziua trecu, îşi făcu rugăciunea şi se puse în pat, însă nu reuşi să adoarmă. Nu se gândea decât că peste nici douăzeci şi patru de ore urma să primească atâtea şi atâtea lucruri: maşinuţe, cărţi de colorat, hăinuţe, cutii de cuburi, cărţi de poveşti din care să-i citească buni

172

şi mami, pazăluri, peştişori de acvariu, papagali micuţi, tritoni şi atâtea şi atâtea lucruri frumoase.

Dormi uşor în camera luminată de stele şi de luminile brăduţului, în timp ce afară ningea în noaptea luminoasă.

Se trezi dimineaţa şi merse drept la ceas să vadă cât mai este până seara. Restul zilei trecu asemeni unui vis. Jucându-se nu se gândea decât um să treacă mai repede ziua şi să poată primi cadourile care facuseră atâta şi atâta drum.

Un singur lucru îl întrista. Tatăl său nu avea să petreacă cu el, cu mama şi cu bunicuţa Crăciunul anul acela. Deşi era inginer, ălecase şi se angajase muncitor pe o sondă petrolieră în Marea Nordului. Nu ştia unde este marea asta, dar ştia că acolo lucrează tatăl său şi că este foarte departe. De Crăciun tatăl său avea să stea singur, fără familie, împreună cu ceilalti muncitori, o să scoată petrol din adâncurile mării şi o să se gândească la el tot aşa cum şi el mergea la grădiniţă, se juca după-amiazele, stătea cu bunica şi merge să se dea pe gheaţă şi se gândea la tatăl său. De când plecase tata cu două luni în urmă, plânsese de trei ori, însă tati îl suna şi îl încuraja, spunându-i că va mai sta doar până în martie când expira contractul pe anul acela.

Nu ştia ce e aia contract şi era greu să-l aibă pe tata aşa departe, însă acum nu mai plângea. Doar era bărbat.Aşa-i spunea şi tati la telefon: „Lasă că o să mă întorc repede. Ai grijă de mama şi de buni. Contez pe tine.”

Da, tăticule, spunea el cu ochii în lacrimi, însă simţind în el o putere pe care nu o mai observase.

Când se lăsă seara şi până aşteptau venirea colindătorilor, colegi de la grădiniţă, copii din curtea blocului, copii de la biserică, grupuri de copii mai mari, bunicuţa îi spuse o poveste.

Era cu un bătrân râu care primeşte vizita a trei spirite în seara de Ajun, iar bătrânul după aceea începe să sărbătorească Crăciunul şi devine un om bun şi drept.

Povestea era foarte frumoasă, însă băieţelul adormi chiar când bunica termina povestea şi dormi, şi dormi până când mami îl trezi, dându-i o sărutare şi chemându-l la brad să cerceteze împreună cadourile.

Bucuros că are voie să se uite la cadouri, fugi cu mami repede la brad şi se aşeză în genunchi între cutii.

După ce deschide toate cadourile împreună cu ea, zâmbind, scotea sunete de surpriză la fiecare cadou, băieţelul văzu şi un plic. Îşi văzu numele pe plic, era singurul lucru pe care putea să-l citească, iar când îl deschide văzu că nu era înăuntru decât o poză cu tatăl său, făcută pe marginea sondei, cu marea vălurită în spate şi pe spatele pozei era desenată o inimă cu un creion colorat şi haşurată cu roşu.

Privind plicul mai atent văzu pe o parte două bucăţi de hârtie colorată, foarte frumoase.

Prima era cu un băieţel care îşi deschidea cadourile sub brăduţ, iar o doua era cu acelaşi copilaş privind de la fereastră o stea foarte strălucitoare.

Privi timbrele, văzu faţa captivată a copilului în faţa cutiei cu cadouri care pentru el reprezentau mai mult decât toate comorile de aur şi argint ale pământului, şi uimirea copilului care se ridicase din pătuţ şi privea steaua aceea mare şi albă de pe cerul nopţii.

Erau atâtea lucruri; si atât de greu de numit. Nu ştia prea bine ce se petrece, însă sufletul lui pur şi mintea sa neîncercată simţi ceva neobişnuit, ca o aripă a miracolului care pluteşte peste el, izvorâtă din scrisoarea tatălui său, din bucăţelele acelea de hârtie desenată şi colorată frumos, din inima desenată de tatăl său sau poate de altundeva şi acum simţea că dragostea putea să imple distanţele până departe, până în mijlocul mării unde ostenit, tatăl său se gândea la el şi poate face şi drumul înapoi de la tati la el.

Era atât de adâncit în sentimente, încât nici nu auzi că nişte prichindei ca şi el intrară pe uşă şi începură să cânte privind la bradul mare şi încărcat de beculeţe şi de globuri albe care

173

arătau de parcă nişte stele ar fi coborât din cer şi s-ar fi aşezat în brad, luându-şi locul printre bomboanele şi portocalele agăţate de ramuri.

MUNTELE DIN CERURI A fost odată ca niciodată un chinez care mergea în fiecare dimineaţă cu năvodul pe lac şi trăia din vânatul peştilor pe care îi prindea. Oamenii îi dădeau monezi de aramă şi de argint pe marfa sa, iar când peştii erau foarte mari, primea şi monede groase de aur. Într-o zi aruncă năvodul şi aşteptă să prindă ceva. Stătu o zi şi-o noapte pe plută lângă năvod, dar nu prinse nimic. Într-un târziu, după ce se lumină de ziuă, simţi că năvodul se îngreunează şi încercă să-l tragă pe uscat, dar nu reuşi, căci era prea greu.

- Cine ştie ce somn mare s-o fi prins, îşi spuse chinezul.

Se tot opinti şi se opinti, dar nu putu să clintească năvodul nici măcar cu o palmă.

Descurajat, se aşeză pe butuci şi începu să privească apa, neştiind cum o să scoată năvodul din adâncurile lacului când -ce să vezi- ceva mare ieşi din lac umplând totul împrejur de stropi de apă şi strălucind deasupra plutei. Era o pasăre cu penele făcute din flăcări, care arseră ochiurile năvodului ce o ţinuseră captivă în apă.

Chinezul era uluit şi privea cu groază pasărea. „Acum o să mă înghită, pentru pentru că am încercat să o prind cu năvodul”, se gândi.

Pasărea începu să scoată ţipete mari de vultur şi îşi deschise larg aripile, pregătindu-se să-şi ia zborul. Privind, pescarul văzu că, ghearele ţineau o sabie cu mâner de aur încins şi cu tăiş de diamant. Văzând sabia, chinezul îşi spuse că trebuie cu tot dinadinsul să o aibă, şi că

174

pasărea dacă va vrea să-l înghită o va face oricum, aşa că sări şi se agăţă cu mâinile de mânerul sabiei. Chiar atunci pasărea se ridică în văzduh bătând din aripile făcute din vâlvătăi şi după ce începu să bată puternic din aripi, se avântă până deasupra norilor.

Acolo văzu chinezul alte pământuri şi alte oraşe, unde oamenii străluceau în lumina dimineţii unde ţinuturile şi oraşele se despărţeau unele de altele sau se amestecau între ele, după cum o făceau norii pe care se aflau. Şi într-unul din ţinuturile acelea, un bătrân îi spuse că pentru a putea lua sabia din ghearele păsării, trebuie ca atunci când aceasta va ajunge deasupra Izvorului Fericirii care se afla undeva pe cel mai îndepărtat nor, undeva la capătul cerului şi pământului- a cărui apă era singura ce putea stinge penele de foc ale păsării- să arunce trei pene din aripile păsării, iar aceasta, simţind primejdia, va da drumul sabiei de diamant din ghearele sale va zbura departe.

După aceea trebuia să bea şi o înghiţitură din apă chiar în locul în care se stinseseră cele trei pene ale păsării şi apoi să culeagă de pe prundişul izvorului un diamant cu optzeci de muchii.

Pasărea de foc urma să se întoarcă şi coborând pe pământ să se prefacă într-un cal de foc, cu copitele de diamant incandescent şi cu aripi de flăcări vâlvâitoare.

Făcu toate astea, dar nu bău din apa izvorului în locul unde se stinseseră penele, iar când veni pasărea şi se transformă într-un cal cu aripi de flăcări, aruncă diamantul cu optzeci de feţe în ceruri, după cum îi spusese îngerul care păzea izvorul şi care îi spusese să nu bea din izvor din locul unde se stinseseră penele de flăcări, spunăndu-i că înţelepciunea oamenilor e ca şi cum ai privi spatele unei oglinzi pe timp de noapte.

Călători mult chinezul în lumile de pe nori, în toate lumile ţărânei şi chiar şi în lumile de sub ţărână, lumi întunecate unde duhurile scot sunete înfricoşătoare şi unde domneşte întunericul şi deznădejdea. În călătoriile sale întâlni multe pericole. Trebui să se lupte cu uriaşi plini de mândrie, cu balauri lungi cât un tren, cu ştime ce înnegurau pământul. Se luptă şi cu Pasărea Întunericului care ataca ţările din lumile norilor şi care îşi întindea aripile întunecate peste călătorii înnaripaţi făcându-i să adoarmă şi să prăbuşească până sub pământ, în împărăţia beznelor.

Unii spun că s-a luptat chiar şi cu Leviatanul ce învolburează nesfârşitele ape.

Ce se ştie însă sigur este că ajunse şi pe îndepărtata Thule, unde fu rănit de un pitic viclean cu un vârf de săgeată otrăvit, şi ajunse până şi în Valhala unde însă nu era nimeni.

Odin nu exista.

Călători şi în strălucitorul ţinut din miezul soarelui, unde oamenii prindeau peşti incandescenţi asemeni sticlei încinse de meşterul sticlar scoţându-i din râuri în care în loc de apă curgea lumină. Acolo îi descântă o vrăjitoare înaltă cât un stei de piatră, dar pe care propriul ei descântec o făcu să-i stingă sufletul pentru totdeauna. Scăpă chinezul, unii spun că pentru că avea inima curată. Când obosi, se odihni un timp pe ţărmul cerului, unde valurile veneau sunând asemeni unor dangăte de clopot. Scăpă din multe pericole şi din unele destul de greu, însă cei mai bătrâni spun că nu s-a luptat niciodată cu Leviatanul, căci dintr-o luptă aşa îngrozitoare nu ar mai fi scăpat.

Toate acestea până într-o zi când îşi privi chipul în lama de diamant a sabiei şi înţelese că nu este departe de ceasul din urmă. Părul îi era alb asemeni zăpezilor ce cad iarna în munţi, iar faţa îi era brăzdată asemeni nisipului umed şi bătut de vânt. Era bătrân.

Voi înainte de moarte să se îmtoarcă pe meleagurile mamei sale. Merse iarăşi în ţinutul său şi se duse la locul unde prinsese pasărea de flăcări în năvod. Coborând jos de pe cal se întinse pe buştenii subţiri ai plutei care era tot acolo, legată de un bolovan mare de pe mal. Închise ochii.

Iar calul de foc se transformă din nou în pasăre de flăcări şi ridicându-se în aer începu să scoată ţipete de vultur şu rupse cu ciocul funia ce ţinea pluta de mal. Aceasta fu luată de misterioase ape ale acelui lac liniştit şi fu duse de ele până când dispăru în linia orizontului. În urma ei, ţipând, pasărea zbură puţin deasupra lacului şi apoi se afundă în adâncurile apei.

175

Cât despre plută, aceasta ajunse până în zările îndepărtate, acolo unde pământul se întâlneşte cu cerul şi pluti şi prin cer până când buştenii ei se opriră în stâncile unui munte.

Acolo chinezul scuturat de pluta ce se izbea în stâncile de pe malul apei se trezi căscând şi aplecându-se deasupra apei să se spele pe faţă văzu că în realitate nu este bătrân şi că totul a fost un vis. Îşi făcu o colibă din tulpini de bambus şi, după ce îşi împleti un năvod, începu să meargă la pescuit pe apele reci şi limpezi ce înconjurau muntele, ape în care peştii ce săreau din apă făceau unde ample ce ajungeau până la el. Îşi făcu un flaut dintr-o bucată de lemn de bambus şi, seara, stătea lângă colibă şi cânta la flaut cântece învăţate în copilărie.

Văzu că mai sunt şi alţi pescari şi se împrieteni cu mulţi dintre ei, iar peştele era aşa de mult, încăt le ajungea la toţi. Întrebă cum se numeşte ţara aceea şi i se spuse: Muntele din ceruri.

Acum, toate întâmplările de dinaintea ajungerii aici i se păreau a nu fi decât un vis, un vis trecător şi evanescent. Pasărea de flăcări are acum pentru el doar amintirea unui vis strălucitor ca şi sabia cu tăiş de diamant, nu murise niciodată, trăia dintotdeauna aici pe munte, sau cel puţin aşa i se părea, probabil pentru că trăia atât de profund. „Viaţa de dinainte, chiar dacă a fost cu adevărat, acum mi se pare aşa de ştearsă şi trecătoare încât poate fi considerată un vis...pe atunci doar fericirea băută din Izvorul Fericirii, din locul arătat de înger, era reală...acum e real totul”, îşi spunea privind cele optzeci de feţe ale diamantului aruncat de el în ceruri şi pe care îl găsise lângă plută într-o dimineaţă.

PROFEŢIA CELOR ŞAPTE PISCURI DE ZĂPADĂ

176

A fost odată ca niciodată...Înconjurate de nori şi gheţuri se înalţă cele şapte piscuri.

Acolo se înalţă piscul retezat. Se înalţă vârfurile asemeni scuturilor de războinici, asemeni săbiilor ce apără cerul. Se înalţă munţii de zăpadă, alb se înalţă. Precum nişte aripi de gheaţă, munţii făcuţi de copiii uriaşilor înainte de Crăciun, făcuţi din prima zăpadă căzută.

Copiii uriaşi în joacă clădit-au şapte munţi din zăpadă, şapte uriaşi munţi albi precum flăcările, albi precum soarele. Prichindei erau copiii, dar ajungeau până deasupra norilor, erau copii mici, dar în joacă au zidit cei mai înalţi munti de sub strălucirea dimineţii.

Priveşte poporul care joacă de bucurie deasupra norilor, pe vârful retezat de invidia copilei uriaşului, având pe Stăpânul în mijlocul lor, aşa joacă poporul Stăpânului.

Trei copii zidit-au şapte munţi albi şi îngheţaţi. Munţi în care se oglindesc stelele, munţi ale căror piscuri zgârie Luna.

Oamenii se întreabă: cine au fost uriaşii? Întâlnitu-i-au cineva? Le-a ştiut vreun om numele? Doar Cel ce ştie toate, Stăpânul din cer.

Stăpânul care a făcut uriaşii din stâncile incandescente ce-şi au obârşia în adâncul ţărânei, Cel care a poruncit zăpezii să cadă răcoros asemeni frunzelor roşii şi galbene din Răpciune.

Copiii de uriaşi care au zidit munţii cu săbiile de viteji ale strămoşilor lor ce în vremuri vechi dormit-au cu scuturile pe piept şi pe ale căror trupuri au crescut codri. Uriaşii copii care au zidit munţii cu săbiile străbunilor în loc de lopăţici, amestecând zăpada cu stele căzute de pe cer şi cu stele pe care le-au desprins din constelaţii.

Ce om a putut să vadă ziua când munţii au fost gata şi un incandescent heruvim de flăcări a coborât pe cel mai înalt munte topind zăpada pe unde călca şi nici un om nu a putut să vadă toţi uriaşii închinându-se în faţa revelaţiei, în faţa revelaţiei de flăcări.

Dar vai, invidia a urcat precum un şarpe la inima unuia din uriaşi, cine era doar Lumina ştie, iar el luă un gigantic ţurţure de gheaţă ce atârna de Lună şi izbi în muntele cel mai înalt, retezându-l. Unii spun că era chiar copila cea mare a uriaşului, sora celorlalţi doi, ce vrut-a ca muntele ei să fie cel mai mare. Adevărul e ascuns, însă...

Pâlpâie munţii ridicaţi în joacă. Un munte de zăpadă cu şapte piscuri peste care nu a trecut niciodată nici un nor.

Munţii străluceau în soare asemeni apei unui lac de gheţuri, piscurile străluceau asemeni unei dimineţi de mărgean.

Apoi uriaşii plecară; basmele spun că spre învolburatele mari unde-şi făcură sălaş, în urma lor rămânând munţii străjuiţi de mormintele împădurite ale uriaşilor din îndepărtate vremuri.

Iar munţii erau atât de înalţi şi atât de tăioşi, atât de îngheţaţi şi atât de ascuţiţi, încât atrăgeau gerul, atrăgeau vântul, atrăgeau crivăţul, atrăgeau frigurile fără sfârşit şi munţii de zăpadă nu se mai topiră niciodată şi niciodată vara nu se mai făcu. Munţii nu se topeau pentru că zăpada din care fură făcuţi căzuse chiar din răsuflarea Stăpânului; erau munţi izvorâţi din Adevăr şi nu puteau să moară. Şi nori mulţi precum valurile mărilor potopiră munţii şi cerul era doar nori ce nu mai plecau. După mult timp, oamenii, dorind să vadă cerul şi să se închine urcară pe munte cu toţii şi făcură şapte cetăţi pe vârfurile ce treceau de volbura de nori. Acolo, o ţară întemeiară, ducând pomi înfloriţi care rodiră sub lumină. Aşa au urcat oamenii pe munte şi acolo l-au văzut pe Stăpân aşteptându-i, iar munţii erau aşa de abrupţi că nici o armată nu putea trece până sus.

Primul strămoş a zis: - Citeşte profeţia şi cântă Stăpânului din mijlocul nostru.

Al doilea strămoş a zis: - Citeşte profeţia şi cântă Stăpânului din mijlocul nostru.

177

Pasărea cu aripi de zăpadă şi inimă de flăcări îţi va spune: citeşte profeţia, citeşte istoria tribului tău, cântă povestea.

Aşa îţi va zice.

PELERINAJUL UNUI PESCAR

178

A fost odată ca niciodată un pescar care pleca pe râu să prindă peşte. El era un om sărac a cărui barcă era plină de găuri astupate cu bucăţi de scândură. Nu-şi putea permite să-şi trimită copiii la şcoală, astfel că aceştia erau slugi pe la familile bogate din sat. Soţia lui lucra toată ziua la făcutul plaselor de pescuit pe care le vindeau în târguri în sate de pe cele două maluri ale apei.

Era greu cu pescuitul, mai ales iarna. Peştii erau tot mai puţini şi pescarul muncea din greu pentru ca seara să aibă nişte peşti în tolbă. Într-una din zilele lui Ghenar, omul acesta pleacă iarăşi cu barca pe apă. Plecă el şi vâsli mult pe apa repede a râului şi tot vâsli el şi vâsli până ajunse la nişte ape care deveneau tot mai liniştite. Cerul deasupra lui se întuneca şi, până să prindă ele de veste începură să strălucească stelele.

Stătu pescarul toată noaptea în barcă pe apă şi cerca să prindă măcar un peşte, dar nu prinse nimic. Năvodul era aruncat în unda râului, dar în el nu se zbătea nici un peşte, iar omul tot adormea cu fruntea pe vâsla. Trezindu-se şi luptându-se să nu adoarmă iarăşi vedea stelele deasupra sa care străluceau nemaivăzut cum probabil strălucesc doar lacrimile în ochi de mama, iar văzduhul umbrit de deasupra apei întunecate avea ceva în el ce îi era greu să numească. Linişte... Sfinţenie, îsi spuse pescarul frecându-se la ochi după ce adormi şi se trezi a treia oară. Sfinţenie.

Când noaptea începu să se risipească asemeni unor ceţuri şi cerul începu să se înroşească pescarul văzu că barca lui se afla pe partea laterală a unei catedrale ce ieşea drept din apă. Era un lucru nemaivăzut. Dacă îşi băga mâna în apă sub zidurile uriaşei biserici de piatră vedea că nu are fundaţie. Stătea pe nimic. Zidurile sale porneau drept de pe suprafaţa apei. Nu-i venea să-şi creadă ochilor.

Privea zidurile împodobite cu grupuri sculpurale ce ilustrau Sfânta Scriptură şi cu statui ale martirilor. Turnuri înalte se înălţau deasupra şi catedrala avea contraforti asemeni unor picioare de insectă prin arcule cărora trecea pescarul cu barca.

Dând încet din vâsle ajunse la intrarea din faţă a domului unde se aflau trei uşi arcuite dintre care cea din dreapta era deschisă. Sus, deasupra, se ridicau două turnuri de înălţimi ciclopice. Pescarul scoase o vâsla din strapazan şi o aruncă în barcă şi apoi după ce o scoase şi pe cealaltă se puse în genunchi în mujlocul bărcii şi intră pe poarta deschisă dând cu vâsla când într-o parte a bărcii, când în alta. Înăuntru lumina intră difusă prin vitrali trecând pe lângă farfuria de marmură unde se pune apă sfinţită văzu că înăuntru se afla apă proaspătă. Vâsli uşor printre rândurile de bărci care şi ele ieşeau drept de pe suprafaţa apei, şi întorcându-se văzu tuburile groase ale orgăi, răsunând de linişte. Doar plescăitul vâslei prin apă făcea biserica să fie plină de ecouri lichide.

Vitralile ardeau precum nişte bijuteri înrustate cu nişte pietre preţioase şi lumina dinăuntru, înălţimea pereţilor terminate în arcuri ogivale, liniştea şi podeau de apă făceau ca totul să fie aşa de uluitor. Mai ales pentru bietul pescar care nu era obişnuit cu atâta echilibru de lumină. Biserica din satul lui avea geamuri de o palmă şi fără vitrali pentru că oricum nu dădeau destulă lumină.

Opri barca undeva între rândurile de bănci şi vru să se roage însă în timp ce rostea cuvintele se tot miră în sinea sa de toate ce văzuse. Când reuşi să sfârşescă rugăciunea văzu un om în partea din faţa al biserici înaintea rândurilor de bănci un om îngenucheat pe apă.

Vâsli până la dorind să îl întrebe ceva, însă văzându-l cufundat în rugăciune se întoarse şi plecă.

Ieşi din catredală şi, punând vâsla la loc în strapazan porni înapoi spre casă. După ce pluti cam un kilometru şi jumătate văzu în depărtare ceva, nu-şi putea da seama ce.

179

Când ajunse văzu că era o fântână ghizd de piatră care se ridica şi aceasta de-a dreptul din apă. Vâsli până la fântână şi băgă mâna în apa de dedesupt simţi că nici asta nu avea nici o temelie ,ci piatra ei se ridică de pe apă.

Uitându-se în fântână văzu că apa ei e la mai mare adâncime decât apa râului şi deşi apa din afara fântânii era mai închisă la culoare, apa fântânii era cristalia şi limpede de i se oglindea chipul în ea. După ce stătu buimac o vreme încercând să dezlege taina locului acestuia se lăsă păgubaş şi voi să plece, dar chiar când să pornească văzu că un om stând în picioare lângă fântână îi face semn să se întoarcă. Era un om înalt şi puternic, cu faţa luminoasă şi zâmbitor.

Când pescarul se apropie de el, acesta învârti de roata fântânii, scoase o găleată de apă şi io întinse. Însetat pescarul bău, iar când puse găleata la loc pe ghizdul fântânii şi vru să îi mulţumească acelui om, omul nu mai era.

Pescarul se puse iarăşi să vâslească şi vâsli ghidându-se după soare îndreptând barca spre satul său. Însă cum aerul era aşa de mare mai avea mult de vâslit.

Tot vâslind ajunse la o tufă cu trandafiri albi care se ridicau din apă. Vârând mâna în valuri sub tulpina trandafirlui văzu ca nici sub trandafir nu este nimic. Trandafirul se ridica chiar de pe pelicula apei.

Florile erau atât de fumoase albe şi parfumate, iar frunzele trandafirului parcă erau din smalt. Aşa de frumoase florile astea, îşi spuse ostenitul pescar care nu prea era obşinuit cu lucrurile delicate.

Apoi observă că deasupra tufei de trandafiri zburau trei îngeri. Fiecare dintre ei ţinea în mână câte o carte. Pe coperta primei scria: RUGĂCIUNE, pe coperta celei de-a doua cărţi: CURĂŢIRE, iar pe coperta celei de-a treaia cărţi: IUBIRE. Pescarul privea îngerii şi cuvintele scrise pe coperţile celor trei cărţi, încercând să înţeleagă cu mintea lui de om simplu ce înseamnă toate acestea şi pe când încerca să gândească al treilea înger veni înspre el şi rupând o floare din trandafir, i-o dădu spunându-i că cel mai bun loc pentru a o păstra este în inima sa.

Privind trandafirul alb din mâna sa, pescarul nu observă că îngerii plecară şi apoi în timp ce se îndrepta spre casă, având trandafirul cel alb în faţa ochilor, pus pe partea din faţă a bărcii pescarul în timp ce vâslea observă cum floarea de pe stinghie dispare treptat ştergându-şi mai întâi prospeţimea petalelor, ajungând apoi doar conturul unei tulpini şi a unor petale care după un timp şi acela începu să se întrerupă, dispărând cu totul de pe stinghie şi răsărind apoi ca un ghiocel cu petale de diamant, răsărind în zăpada propriei sale inimi de pescar bătrân.

DOMNUL ISUS ŞTIE CĂ JOACA E CEVA SERIOS A fost odată ca niciodată o fetiţă mică-mică pe care o chema Cristina şi care locuia cu familia ei într-un sat pe undeva pe aici, dar n-aş putea să vă spun în care.

Ea avea doar patru ani şi credea tare-tare mult în Domnul Isus şi îl iubea pe Domnul Isus, cum credeţi în El şi îl iubiţi şi voi. Iar Domnul Isus e aşa de bun şi copiii care îl iubesc pe El şi cred în El cu toată inima lor mititică devin copii Săi. Iar fetiţa aceasta era un copil al Domnului Isus şi era cel mai fericit copil din satul ei. Şi voi, dacă vreţi să fiţi fericiţi pentru totdeauna trebuie să apucaţi mâna lui Isus cu mânuţele voastre şi să mergeţi împreună cu Domnul Isus toată viaţa până când veţi ajunge în faţa lui Dumnezeu acolo unde aripile

180

îngerilor luminează precum cristalul curat, aşa cum vă sclipesc şi voua ochişorii atunci când vă rugaţi. Şi se întâmplă că trecuseră deja două luni de iarnă şi zăpada nu fusese aproape deloc şi Cristina tare ar fi vrut să se joace cu bulgări de zăpadă şi să facă un om de zăpadă. Dar vezi că nu ningea.

Aşa că stătea în cămăruţa ei şi se juca cu păpuşi ce purtau nişte rochii aşa de frumoase, şi bunica îi spusese că păpuşile sunt Frumoasa din Pădurea Adormită, Cenuşăreasa şi Albă-cazăpada, chiar prinţesele din poveştile pe care i le spunea serile. Dar, uneori, în timp ce se juca se oprea să privească pe fereastră să vadă dacă nu a început sa ningă şi, dimineaţa, când se trezea întâiul lucru pe care îl făcea era să se uite pe fereastră să vadă dacă nu a nins peste noapte. Însă era o iarnă fără zăpadă şi nu ningea.

Privind pe fereastră văzu în depărtare, departe-departe, ceva şi nu stiu ce e acolo.

- Ce e acolo? Îl întrebă Cristina pe tati.

- Este muntele, răspunse tati.

- Ce e aia „muntele”? întrebă iarăşi Cristina.

- Păi muntele e ceva foarte mare acoperit de brazi înalţi şi de zăpadă.

- Zăpadă? Spuse Cristina. De aia e aşa de alb?

- Da, tot muntele e acoperit de zăpadă, spuse tatăl Cristinei.

Cristina se gândi un pic. Dacă acolo e zăpadă poate s-ar putea duce şi ei până acolo să facă nişte bulgări de zăpadă şi să facă şi un om de zăpadă.

- Tati, nu putem merge până acolo să facem un om de zăpadă?

Dar tati îi spuse că nu pot merge şi Cristina chiar se întristă şi plânse un pic, dar vezi că nu puteau merge pentru că nu aveau maşină şi tati era meseriaş şi era tot la lucru.

Odată Cristina merse într-o duminică dimineaţa la biserică împreună cu ceilalţi copii, care erau ca şi ea, copii ai Domnului isus şi cu mami şi cu tati care şi ei erau copii ai Domnului isus şi stptea cuminte în băncuţă şi asculta cântecele frumoase pe care le cântau cei din biserică şi în care se spunea că Domnul Isus e bun şi ne iubeşte pe toţi şi că şi noi trebuie să-L iubim pe El, şi- în timp ce stătea în bancă- desena pe o foaie de hârtie nişte flori şi nişte animale şi, desenând, asculta cântările, dar nu înţelegea foarte multe lucruri şi apoi obosi un pic, dar se întâmplă că- pe când desena o pisică albastră- o bătrână recită un verset din Biblie care spunea că Isus a zis: „ ... aţi zice acestui munte: Mută-te de aici acolo! Şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă.”

Apoi mai trecu un timp şi biserica se termină şi Cristina marse acasă la masă împreună cu mami şi cu tati, însă nu uită cuvintele pe care le recitase sora aceea bătrână şi care fuseseră spuse de Domnul Isus. Şi, cum stătea în cămăruţa ei şi se gândea, se gândi că Domnul Isus poate orice şi puse pe Cenuşăreasa şi pe Albă-ca-zăpada deoparte şi îngenunche în faţa Domnului Isus, îşi plecă fruntea şi împreunănd mânuţele şi închizând ochişorii Îi spuse Domnului Isus: - Doamne Isuse, aş vrea aşa de mult să fac un om de zăpadă, Doamne Isuse, aşa de mult aş vrea şi Te rog mută muntele ăla plin de zăpadă de acolo de departe până aici lângă noi, ca să pot face un om de zăpadă, Doamne Isuse, Îţi mulţumesc, amin. Şi când fetiţa deschise ochişorii şi se uită pe fereastră văzu că pe lângă sat pornea povârnişul unui munte, muntele care fusese atât de îndepărtat înainte, acoperit cu brazi şi zăpadă, chiar cum îi spusese tati şi zăpada era aşa de albă şi de curată şi Cristina fugii repede afară şi împreună cu ceilalţi copilaşi se bătură cu bulgări de zăpadă şi apoi putură să facă un om de zăpadă care strălucea alb asemenea unui înger pentru că fusese imaginat de sufletele de zăpadă curată a Cristinei şi a celorlalţi copii şi păcat că nu i-aţi văzut făcându-l, era ca şi cum nişte îngeri s-ar fi preschimbat în nişte piticuţi începând să răvăşească toată zăpada umplând împrejurimile de râsete şi de strigăte şi a fost o zi aşa de minunată că ar fi trebuit să fie pusă într-o carte şi când terminară feţele şi frunţile le erau roşii de ger şi hăinuţele şi căciuliţele

181

erau ude de zăpadă, dar sufleţelele le ardeau în inimi şi în ochişori ca nişte diamante, căci e adevărat că sufleţelele copiilor sunt făcute din cel mai curat diamant şi putură să facă un om de zăpadă pentru că se mută muntele şi pentru că Domnul Isus îi iubeşte pe copilaşi şi ştie că joaca e ceva serios şi făcură un om de zăpadă aşa de mare că aproape nu-l puteau cuprinde cu mânuţele.

CASCADA ÎNGHEŢATĂ A fost odată ca niciodată un copil de cinci ani pe care fraţii săi mai mari l-au trimis să cumpere pâine.

Copilul purta o căciuliţă cu ciucure ce îi acoperea tot capul şi de sub care îi ieşea răvăşit părul. Avea ochii mari şi plini de lacrimi, lucru care îi făcea să pară şi mai luminoşi. Purta o cămăşuţă albastră pe care erau pictate frunze albe, avea nişte pantaloni gri de trening şi era încălţat cu nişte adidaşi buni pentru Statu-Palmă-Barbă-Cot. Cu toate că locuia într-un sat mic mergând spre magazine se rătăci şi tot mergând, tot mergând ajunse între nişte munţi foarte inalti acoperiti de gheturi. Acolo totul stalucea foarte puternic si chiar si soarele era de sapte-opt ori mai mare decat de obicei. Era precum un glob urias si portocaliu, a carui lumina stralucea uniform, netrimitand raze.

Privind in jur copilul vazu ca in apropiere curgea un rau rece si transparent acoperit de gheata translucida si cu undele facute din aura tat de fin, incat erau asemeni unor valuri de lumina.

Pe malul raului statea ingropata pe jumatate in nisip o sita mica pentru strans aur si in joaca baiatul incepu sa adune graunte de aur de pe prundis sis a le puna in gramezi.

- Acum caut aur si strang mult aur, spunea adunand nisip auriu din apele pretioase ale raului.

Insa gramezile de praf de aur pe care le facea erau micsoare de vantul care rodea coastele muntilor.

Incepu sa puna tot aurul intr-o singura gramada si stranse, stranse la aur din prundisul alb al raului si tot stranse si stranse pana cand vazu ca gramada sa de aur se ridica acum pana deasupra norilor si era acoperita de gheturi vesnice. Devenise un munte inalt, la fel de inalt ca ceilalti munti de aur printre care curgea raul.

Vazand ca praful sau de aur devenise tare ca stanca si ca se transformase intr-un munte, copilul arunca sita in nisipul de pe malul apei si – inainte sa plece- arunca in apa banul cu care trebuia sa plateasca painea. Atunci vazu un lucru ce nu-l observase in tot timpul nesfarsit cat filtrase aur; tot raul era plin de monede, mai mari sau mai mici, imprimate cu cifre, steme, chipuri si pajure.

Plecand, privi in jur la cataractele inghetate. Nu erau uriasi, nu erau zane si pitici, balauri si zmei. Era doar raul acesta al carui nume nu-l stia, raul acesta acoperit de gheata. Erau cascadele care picurau transparent. Si toate sub soarele acesta urias, soarele acesta care palpaia, ce palpaia asemeni unei portocale de jucarie facuta din pietre scumpe pentru vreao odrasla de imparat.

Privind in urma inca o data vazu ca muntele ce-l ridicase joaca sa de-a munca, era acum acoperit de arbori cu frunze stravezii, iar varful inzapezit se pierdea in norii ce stateau la sfat imprejurul lui.

Ganditor fiind, nu-si acoperi capul cand incepu furtuna si nici nu se duse de la inceput sa se adaposteasca. Statu pur si simplu in ploaie privind fulgerele care se oglindeau in raul inghetat. Apoi se duse sub una din cascadele de gheata care stralucea asemeni neonului sub trasnetele ce se infigeau in zapezi si gheturi.

Era viu. Stia asta. Iar oamenii erau acolo undeva, dincolo de munti. Radeau, traiau si mureau. Unii stateau in case suprapuse in orase inghesuite, altii aveau case sau colibe de tabla

182

acoperite cu tabla ondulata. Cine stie cati erau rai, multi erau saraci. Peste tot erau la mare pret niste bucati de hartie colorata si tiparita.

Undeva dincolo de munti. Se intoarse sa-i priveasca si vazu cum vantul de miazanoapte ii macina si ii ravaseste pana disparura. Acum in locul lor vedea orase si sate ce se intindeau pana departe, hat, departe- dincolo de capatul pamantului. ÎI văzu şi pe fratii lui care veniră lângă el să se de ape gheaţă. Aici, pe râul acesta ale cărui cataracte coboară adânc, tot mai adânc până jos în tacerea inimilor noastre.

POVEŞTI PENTRU ADOLESCENŢI

POVESTEA LUNII

183

A fost odată ca niciodată o păstoriţă care mergea cu turma părinţilor săi. În fiecare zi pleca pe câmp dis-de-dimineaţă şi se întorcea seara cu oile alergând şi behăind în urma sa.

Pe atunci soarele încă nu era pe cer, nici Luna, iar lumina zilei era lumina născută din cuvântul lui Dumnezeu la începuturi. Lumina era peste tot aceeaşi şi nu avea sursă, dispărând în timpul nopţii şi apărând iarăşi din nimic a doua zi dimineaţa.

Ciobăniţa era o fată sărmană intr-un sat umil într-un pământ sărac. Pe lângă cele câteva oi ale părinţilor săi începu să pască şi oile sătenilor, având acum în grijă o turmă de sute de oi de nu o mai putea număra.

Anotimpurile treceau în timp ce păstoriţa stătea cu oile în câmp, sprijinindu-se în toiag şi privind pământul, în ale carui bălţi se reflectau norii şi albastrul cerului. Câmpul era acoperit de linişte ca de ploaie măruntă şi deasă, doar behăitul oilor auzindu-se laolaltă cu hârsâitul dinţilor în iarbă şi trifoi. Câinele mai alerga şi lătra când câte un miel se depărta prea tare de turmă, fugărindu-l înapoi.

Pământul era negru şi acoperit de ierburi, între care se înălţau tulpini de păpădie ale căror mingi albe acoperite cu stropi de apă străluceau ca nişte pietre de diamant. Iar când erau în floare, păpădiile parcă erau din aur. În satul lor pietre colorate nu erau decât pe coperta de argint a Evanghleliei din bisericuţa de lângă râu, iar de aur era doar crucifixul care stătea pe altar. Deseori, când mergea la biserică, păstoriţa se întreba dacă şi ferestrele atât de împodobite ale bisericii erau tot din safire aduse din pământuri îndepărtate peste mări agitate ale căror valuri se înalţă cât un bordei şi ale căror apă nu se poate bea.

Stând în câmp înconjurată de oi se gândea uneori la diferite cuvinte din Scriptură citite cu voce tare de preot în bisericuţa cu ziduri uriaşe şi ferestre ascuţite, incandescente şi străpunse de străluciri. „ Căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.”

Privind cerul reflectat în bălţile lăsate de furtunile tocmai trecute sau de ploile melodioase ale verilor calme, încerca cu mintea ei tânără să pătrundă înţelesul cuvintelor sacre: „ Căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” În vremea aceea când pe cer nu erau soarele şi luna, iar lumina nu avea sursă şi strălucea uneori nu din cer, ci chiar din inima oamenilor, pe vremea aceea Dumnezeu era mult mai aproape decât azi. De multe ori Dumnezeu călcă pe câmpul cu păpădii şi ascultă behăielile oilor, privi câinele care căuta soboli în pământ li o privi pe păstoriţă tăcând în mijlocul florilor. Erau momente extraordinare când aerul se umplea de flăcări, iar pe multele lacuri din acel ţinut pescarii începeau cu mirare să umble, călcând pe apele liniştite. Erau momente când Dumnezeu cobora nevăzut printre copiii Săi, umplând de frumuseţe această planetă misterioasă şi tristă.

Deseori cerul se acoperea de ploi marine şi ciobăniţa se adăpostea în nişte stânci uriaşe aduse de gheţuri cu multe vremuri în urmă. Stâncile erau acoperite cu desene luminoase, asemeni vitraliilor bisericii, numai că înfăţişau cerbi alergând şi evocau graba altor timpuri când chiar timpul se măsura cu reuşita la vânătoarea de boi sălbatici ori urşi. Un timp în care oamenii fugăreau animalele peste pământul pietros pentru dreptul de a avea o halcă de carne în foc atunci când se lăsa noaptea şi toţi erau veseli şi făceau popas, pregătindu-se să mânânce şi lăudându-se cu isprăvile acelei zile, imprimându-şi degetele muiate în argilă pe pereţii de stâncă.

Pe timp de ploaie se ascundea între stânci de teama fulgerelor, între vitraliile acelea ce acopereau ogivele de piatră, iar oile se cuibăreau unele în altele sub marginile stâncilor, doar câinele rămânând în câmp, lătrând la norii întunecaţi de pe cer şi alergând între muşuroaiele de soboli. Într-o zi veni la tatăl ei un băiat din alt cătun să o ceară de nevastă, spunându-i că o iubeşte. Ei îi plăcu băiatul, dar vezi că pe când se întorcea în satul său, calul băiatului îşi luă

184

zborul căci era năzdrăvan şi-l duse pe băiat în cer, de unde nemaiputându-se întoarce Cineva îl puse într-o barcă de aur cu vâsle de aur şi-i spuse să rămână acolo. Când zise „da”, Acela îl atinse şi-l transformă într-un om de piatră colorat, şi băiatul rămase acolo, plutind în barca aceea strălucitoare pe cer. Acum avea inimă de diamant, simţea mai mult şi iubea mai mult, dar totuşi nu mai iubea ca înainte, iubea cum iubesc făpturile din cer, cum iubeşte un înger.

Mult se întristă păstoriţa când auzii că alesul ei se pierdu în cer, dar apoi când îl văzu plutind cu barca pe cer, se bucură, căci îşi spuse: „Poate pot să ajung la el!” Îşi luă rămas bun de la părinţi şi plecă spre asfinţit, spre locul unde îl vedea în fiecare zi pe alesul ei mergând. Oile, behâind, se ţinură după ea, iar ea tot merse, şi tot merse. În jur lumina scădea, iar ea pe măsură ce se apropia de soare, era tot mai departe de el şi înainte tot mai mult în asfinţit până când în jurul ei se făcu noapte de-a-binelea.

Uitându-se în jur, văzu că oile şi câinele erau în juru-i, dar că ea nu mai e pe pâmânt, ci în cerul nopţii; apoi văzu cum din ea începe să izvorască o lumină delicată, iar oile şi câinele ei se transformă în stele.

Ciobăniţa se transformă în Luna de pe cer, iar turma în stelele care strălucesc noaptea.

Dacă priveşti atent la stele vei vedea una mai la marginea turmei, mai mare şi mai diferită de celelalte; aceea e câinele care stă şi păzeşte turma de la margine, ca nici o oaie să nu se depărteze. Şi o să-ţi spun un secret; dacă eşti cu adevărat atent, o să-l auzi lătrând.

Ciobăniţa ajunse în cer, dar nu ajunse la alesul ei iubit să se căsătorească , şi de atunci stă în cer luminând şi plânge uneori cu lacrimi de diamant. Dacă vei merge dis-de-dimineaţă, când se crapă de ziuă, vei vedea lacrimile păstoriţei acoperind iarba.

Noaptea îşi duce oile la păşune în cer, unde turma paşte lumină şi străluceşte lângă ciobăniţa, care stă sprijinită în toiagul de păstor şi plânge lumina nopţii, căci după ce acoperă florile şi ierburile pământului, lacrimile Lunii se răspândesc prin aer, umplându-l de lumină.

ÎNTOARCEREA LUI HIAWATHA A fost odată ca niciodată un şoim călător care poposi pe firma unei benzinarii din Dakota de Nord. Un şoim călător a fost. Acolo stătu privind dimineaţa şi oamenii. Acolo privi până ce dintr-o maşină veche coborî adolescentul Aleargă Spre Soare. Şoimul îi cântă un cântec lui Aleargă Spre Soare. Cantecul era aşa. Şoimul îi spuse o veste lui Aleargă Spre Soare. Vestea era aşa: - Tinere Aleargă Spre Soare ia aminte la cântecul meu neîmpodobit că lucruri mari iţi va spune. Ascultă cântecul pe care l-am învăţat de la Vântul ce tulbură mările pe care plutesc gheţari uriaşi. Pleacă-ţi urechea la cântecul acesta ce sfărâmă norii şi răcoreşte munţii de flăcări, nu te îndepărta de mine până nu voi sfârşi, ţine minte cuvintele acestea şi spune-le poporului tău.

Spune-i poporului tău că Hiawatha s-a întors în piroga sa albă, caiacul sau a coborât din ceruri în mările ce zguduiau pământul, spune-i poporului tău că Hiawatha s-a întors în ţara strămoşilor săi.

Luntrea sa se izbi în stâncile ce veghează oceanul şi Hiawatha îşi luă vânatul alb în spate şi păşi pe pământul poporului său. El a venit cu luntrea, în pirogă, în caiac el a venit.

Aleargă Aleargă Spre Soare, aleargă şi spune poporului tău că Hiawatha s-a întors.

Ascultă cântecul ce l-am învăţat de la vânt.

Plecă Hiawatha spre lumea de apoi şi dădu cu vâsla prin apele liniştite ale eternităţii, dădu din vâslă prin apă Hiawatha, pluti prin ceţurile şi negurile de deasupra oceanelor. Pluti

185

Hiawatha în luntrea de culoarea Lunii şi ajunse in cer. Acolo ajunse şi pluti şi se uita în jos pe pământ să-i vadă pe urmaşii strămoşilor săi. Ce se întâmpla cu ei?

Erau ucişi şi nu aveau porumb. Mamelor li se sfâşiase sufletul pentru copii lor ce flamănzeau în pământuri străine, în străine văi ale umbrei morţii, iar soţiile îşi plângeau oamenii răpuşi de puşti viclene. Asta văzu Hiawatha şi mult se întristă. Plânse Hiawatha privind in urmă.

Ascultă Aleargă Spre Soare, ascultă cântecul ce l-am învăţat de la Vânt. Vântul m-a învăţat, Vântul ce străbate văzduhul şi se joacă deavaţiascunselea printre stele. Vântul care cântă nevăzut. El m-a învăţat. Mi-a spus despre Hiawatha.

După ce plânse, se întrebă Hiawatha: Unde mă aflu? Ce loc e ăsta?

Pluti Hiawatha prin cer şi nu văzu pe nimeni şi mult mai pluti Hiawatha. Luntrea se legăna încet pe o apă a cărei strălucire era asemeni diamantului.

Plutea Hiawatha pe râul acela de lumină şi nu vedea pe nimeni. Plutea şi plutea şi i se făcu foame. Îşi luă suliţa Hiawatha şi pândi aplecat asupra apei; după multă veghe încordată o înfipse într-un peşte de aur. Din lumină scoase peştele şi, curăţându-l de solzii de diamant îl mâncă. Şi pluti Hiawatha şi pământul în urma sa nu se mai zărea şi în jurul său nu se mai vedeau decât nişte valuri veşnice.

1 Gitchi Manidoo? întrebă.

Dar nu-i răspunse nimeni.

Ascultă Alearga Spre Soare, ascultă cântecul făcut de Vant.

Apoi se lăsă ceaţă. Se lăsă întuneric. Nu se mai vedea la o suliţă în faţa luntrei. Norii groşi se lăsară, negură, ceţuri şi noapte, vânt şi vârtej ce susură, beznă. Se sperie Hiwatha şi işi potrivi o sageată în arc.

Cine-i acolo? spuse şi cu inima bătându-i trase săgeata.

Apoi pluti prin întuneric şi începu să dea iarăşi cu vâsla prin valurile calme. Dădu cu vâsla prin ape Hiawatha până când văzu că ceaţa începe să se risipească şi că se face ziuă, o lumină ca înăuntrul unui diamant. Şi văzu nişte mâini străpunse de gloanţe şi cuie. Văzu o rană împunsă de o suliţa de fier. Şi acolo în Trupul acela mort era înfiptă şi săgeata lui. O scoase Hiawatha şi o privi. A lui era, cu vârful de ciob de silex.

Gândit rămase Hiawatha şi privi cum trei oameni coboară Omul răstignit pe cele două Urse şi pe Crucea Sudului şi-l coboară între stânci acoperindu-l cu pietre. Un om era din lemn alb de mesteacăn, îmi spuse Vântul. Altul de abanos negru şi celalalt de cedru roșu. Aşa imi zise Vântul. În pământ îl puseră.

La răsăritul soarelui Vântul îşi şopti cântecul. În noapte ziua strigă. Lumină se făcu şi nimeni nu îi putea stinge flăcările. În vâlvătăi erau cerurile căci Cel Strapuns se ridicase deasupra stelelor strălucind aşa cum nimic altceva n-a strălucit pe pământ, cântă Vântul. Era o Căpetenie. Era un Om care strălucea. Era însuşi Spiritul nemărginit, Flacăra, Marele Sachem.

-Gitchi Manidoo? întrebă Hiawatha Lumină se făcu în Hiawatha cand Mâna Străpunsă îi atinse inima şi plânse, plânse Hiawatha. Era atât de bucuros, atât de fericit era că omul pe care îl ucise era viu.

Trebuie să primiţi inimi de cenuşă, pentru a putea trăi. Daca aveţi inima de cenuşa nu veţi muri. Cenuşa nu se topeşte şi Mâna străpunsă o strânge şi o strânge şi o apasă şi o apasă şi o transformă într-un diamant etern. Într-o piatră scumpă, într-o piatră veşnică le spunea Hiawatha oamenilor cu inimi de zăpadă. Şi mergea Hiawatha pe pământul poporului sau cu mielul vânat în lumină pe umăr. Asta e cântecul pe care mi l-a spus Vântul. Cântecul despre reîntoarcerea lui Hiawatha. Acum du-te şi spune poporului tău, spune-le fraţilor tăi,

186

spune-le că Hiawatha s-a întors. Aleargă şi spune-le. Aleargă, Aleargă În Lumină, aleargă şi spune-le, cântă-le cântecul Vântului.

Iar Şoimul Călător zbură printre nori şi îi spuse Vântului. Îi cântă Şoim Călător Vântului.

- Acolo lăsă totul Aleargă În Lumină şi se îndreptă spre munţi, începu să alerge spre munţi, fugi Aleargă În Lumină ducând vestea fraţilor săi. Aşa făcu Aleargă În Lumină.

- Şi cu Hiawatha ce s-a întâmplat? întrebă Vântul făcând dimineaţa să tremure în ape.

‘Din ţărână un om se făcu şi din Cer un altul şi stăteau zâmbind, stăteau plini de pace sub strălucirea a şapte stele ale caror colţuri se întindeau până departe în veşnicie.’

Asta spuse Aleargă În Lumină poporului său, îi mai zise Şoim Călător Vântului ce adormea încet lăsând cerul luminos şi liniştit în ziua cu nori puţini şi albi. Şi cu Hiawatha ce s-a mai întâmplat? întreba Vântul prin somn, asemeni unui copil ce adoarme.

PĂDUREA DE AMETIST Crângul de pe marginea drumului ce duce dinspre Săcel spre Sântămărie-Orlea a făcut parte din cunoscuta pădure de ametist ce se întâlnea din locul unde este acum autostrada până la poalele muntelui.

Peste pădurea aceasta era stăpână războinica familie a Lupilor de Cenuşă. Se numeau astfel, fiindcă purtau costume cenuşii şi pantofi cenuşii şi fumau tot timpul trabucuri cenuşii, iar prin părţile pădurii de ametist animalele poveasteau că lupii aceştia se trăgeau dintr-un lup ce luase fiinţă din cenuşa unui brad uriaş ce se afla undeva în munte şi care fusese lovit de un fulger ce luminase noaptea.

Din acel lup se trăgeau Lupii de Cenuşă, iar când au fost înnobilaţi li s-a scris acest nume în hrisoave şi în documentele oficiale ce purtau sigiliul imperial.

Dar, cu toate că au fost înnobilaţi şi aveau servitori şi locuiau într-un palat era de preferat să nu te întâlneşti cu ei prin pădure pentru că erau nişte lupi foarte răi. Nu ştiu dacă pe lumea asta există şi lupi buni, dar Lupii de Cenuşă cu siguranţă nu erau dintre aceia.

Pădurea de ametist era sub stăpânirea Lupilor de Cenuşă, iar aceştia făceau ca fiecare fiinţă ce locuia sau doar trecea prin bungetul de sticlă, să simtă acest lucru.

De fiecare dată când întâlneau un iepure, o veveriţă sau un iepure, aceştia trebuiau să dea un ban de argint. Podul palatului Lupilor de Cenuşă era plin de bani de argint, iar lupii se gândiseră chiar să acopere ţiglăria castelului lor cu bani pentru a-l face să strălucească asemeni pădurii peste care erau stăpâni. Şi îşi puneau servitorii să cureţe înnegritura de pe monezile de argint, pentru ca aceştia să strălucească şi mai tare atunci când îi voi lipi pe ţiglele acoperişului, neştiind că oricât ar încerca servitorii şi oricât ar munci nu vor putea niciodată să cureţe acei bani de argint, pentru că erau bani murdari, bani pe care ei- folosinduse de înaltul lor rang nobiliar şi de autoritatea pe care o aveau- îi luaseră prin ameninţări de la supuşii lor.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Lupii de Cenuşă ar fi dat peste un om în pădurea lor, nu se ştie. Probabil că nu ştiau nici ei, fiindcă nu întâlniseră nici unul. Pe vremea aceea oamenii erau mai puţini, iar satele erau mai îndepărtate de pădurea de ametist.

187

O singură dată se întâmpla să treacă un om prin pădurea lupilor, iar aceasta este ceva aşa de neobişnuit că dacă ţi-ar povesti cineva nu ai crede şi dacă ai vedea cu ochii tăi ţi-ai spune că visezi. Dar iubirea nu este un vis.

Nu se ştie cum un băiat ajunse în preajma pădurii de ametist. Unii spun că băiatul era un paj ce se grăbea să străbată pădurea aceasta neobişnuită pentru a ajunge la stăpâna sa, o prinţesp frumoasă, frumoasă cu ochi de chihlimbar întunecat şi cu zâmbet luminos asemeni unei dimineţi de primăvară.

De cum intrase în pădure, ştiind că este domeniul familiei Lupilor de Cenuşă, pajul îşi spune: “O să mă uit după soare ziua şi după lună noaptea şi o să caut să ajung cât mai repede afară din pădurea asta. Nu apucă însă să facă prea mulţi paşi că fu orbit de strălucirea pădurii în aerul răsăritului.

Arborii erau de ametist şi razele soarelui străbăteau strălucind prin ei făcând să sclipească întreaga pădure; vara, frunzele, firele de iarbă- cu totul şi cu totul de ametist trandafiriu- se spărgeau când vântul cald sau răcoros le izbea unele de altele.

Băiatul începu să meargă tot mai încet, privind în jurul său. Norii se puteau vedea arzând prin pădurea de piatră transparentă, plutind spre sud peste munte, iar zăpada din pădure era de sidef. Pajul încercă să-şi amintească de temuţii Lupi de Cenuşă care puteau să apară oricând şi încercă să facă un efort de voinţă, să se grăbească până va ieşi din pădure, dar era captivat de ceea ce vedea, fiecare copac scânteind asemeni unei bijuterii.

Pădurea strălucea alb şi violet stins si pe deasupra copacilor zburau păsări cu aripi de diamante, stoluri ce le făceau să pară asemeni unor ploi de lumină, ca atunci când cade o ploaie blândă peste tine şi simţi că n-ai vrea să fi în nici un alt loc din lume şi picurii de ploaie plouă până în sufletul tău şi tu devii una cu ploaia şi cu cerul frumos şi plin de nori şi lumini delicate şi eşti recunoscător pentru toată frumuseţea aceasta care îţi este dăruită.

Văzând că îi e tot mai greu să înainteze, pajul se opri şi se aşeză pe un copac doborât la pămănt. Nu după mult timp, soarele asfinţi şi se făcu noapte. Putea vedea tot cerul acoperit de stele prin crengile transparente ale copacilor de ametist şi vedea cum stelele se reflectau în zăpadă îngheţată care sclipea pe rămurele.

Deşi era noapte, pădurea era luminoasă asemeni unui sipet plin de diamante, fiecare copac pâlpâind slab în zăpadă.

Era atât de frumos, încât ziua următoare când se întâlni cu Lupii de Cenuşă, la început nici măcar nu i-a mai fost frică, deşi, la drept vorbind nu ştia ce să facă pentru a o scoate la capăt cu ei.

Lupul care îl întâlni avea un grad nobiliar mai mic şi se duse să-i aducă pe ceilalţi, pentru- după cum zisese- pentru a-l aresta pentru trecere nepermisă prin pădurea lor şi astfel pajul rămase singur.

Dându-şi seama că şi de ar încerca, nu ar reuşi să fugă, rămas singur privi pădurea care strălucea atât de minunat înconjurată de ceţurile dimineţii, la fel cum făcuse şi în dimineaţa dinainte şi el îşi scoase un sandviş cu unt şi începu să mănânce. Ştia că Lupii de Cenuşă au să apară şi era atât de adâncit în gânduri, încât nu observă cum o mierla zboară până lângă el şi începe să pigulească fărâmele de pâine care căzuseră jos şi după ce le ciuguli pe toate, văzând că băiatul îi puse o bucată de sandviş pe o buturugă de ametist, se duse şi mâncă pe săturate.

Nu trecu multă vreme şi apărura lupii. Erau îmbrăcaţi în costume gri şi erau la volanul unor jeep-uri.

- Ce face băiatul pe pământurile noastre? Spuse unul dintre Lupii de Cenuşă, scuturând scrumul trabucului ce i-l ţinea între degete.

Toţi lupii, coborâră din jeep-urile lor vechi şi i-l înconjurară, privindu-l cu atenţie, iar pajului începu iară-şi să-i fie teamă, văzându-i pe toţi lupii aceia în jurul său.

188

- Cred că băiatul acesta a venit la furat, mârâi cel ce vorbise primul. Asta trebuie să fie explicaţia.

- Desigur, lătrară toţi.

- Ai venit la furat? îl întrebă unul.

- N...nu…nu am venit la furat, spuse pajul, sfârşit.

- Ei, bine, trebuie să dovedeşti. Poţi să dovedeşti că nu ai venit la furat? Spuse unul din lupi care purta ochelari de vedere şi părea foarte inteligent.

Lupii îl priviră aşteptând răspunsul şi după ceva vreme pajul spuse: - Nu cred că pot să dovedesc.

- Atunci înseamnă că asta ai şi făcut. Şi trebuie să…

- Trebuie să fi arestat şi închis în donjon.

- Să-i învăţăm minte pe toţi hoţii…

- Şi trebuie să-l executăm.

- Desigur.

Vorbiseră toţi odată şi se înţeleseră foarte repede.

- Însă înainte o să-ţi împlinim ultima ta dorinţă. Poţi să-ţi mănânci sandvişul, spuse lupul ce purta ochelari de vedere.

- Dar nu asta e ultima mea dorinţă. Şi, pe deasupra cred că faceţi o greşeală.

- Mănâncă-ţi sandvişul, băiete, îi spuse unul din lupi pe un ton ce nu admitea un refuz.

Băiatul se supuse şi merse să-şi mănânce sandvişul şi când ajunse la buşteanul de ametist văzu că mierla nu plecase. În timp ce băiatul mânca sandvişul, pasărea zbură în jurul lui şi îi spuse: - Pentru că te-ai purtat cu mine cu inimă bună vreau să te ajut şi eu. Întinde-ţi mâna şi ţine palma deschisă.

Pajul îşi întinse mâna şi ţinu palma deschisă, iar pasărea îi zvârli acolo o grăunţă ce o avea în cioc. Apoi zbură la scorbura unui copac de ametist şi luă din ea puţin pământ negru pe care îl aruncă peste graunţă.

Pasărea spuse: - Acuma cheama-i pe lupi în jurul tău şi spune-le că ai terminat sandvişul şi străduieşte-te să nu te temi, şi în momentul în care nu te vei mai teme cu adevărat, vei vedea că nu ai de ce să te temi.

Pajul îi chemă pe lupi, spunându-le că şi-a terminat sandvişul, iar aceştia veniră gata să-l sfâşie, dar – în momentul când făcură cerc în jurul , său – văzură cum din palma întinsă a pajului răsare un lăstar mititel, care devine apoi o tulpiniţă mai mare ce apoi dă frunze şi care mai apoi înfloreşte cu nişte flori mari şi foarte frumoase. Era un crin. În momentul în care Lupii de Cenuşă spuseră: “ Nu e decât o floare, haideţi băieţi”, pajul îşi dădu seama că nu îi mai e frică de lupii aceştia răi de care nu putea decât să-ţi fie milă şi petalele florii se schimbară pe dată în flăcări albe care se reflectau în ochii Lupilor de Cenuşă, umplându-i de teamă.

După ce rămase singur băiatul sădi floarea în pământul pădurii de ametist şi merse, şi tot merse până ieşi din pădurea de ametist şi ajunse la minunata prinţesp al cărei paj era. Reuşi să iasă, căci nu mai privi la frumuseţea pădurii, ci îşi aminti frumuseţea crinului imperial cu petale de flăcări ce îl ţinu în mână, flăcări ce se schimbară iarăşi în petale obişnuite la un timp după ce îl sădi în pământ. Şi, lângă crinul acela apăru un alt crin, şi altul şi altul, iar apoi începură să apară în pădurea de ametist copaci de lemn care îi înlocuiră treptat pe cei de cuarţ colorat şi, până la urmă, pădurea de ametist dispăru , dispăru şi palatul Lupilor de Cenuşă, dispărură chiar şi Lupii de Cenuşă şi din tot crângul acela, odată atât de mare şi de cunoscut, nu mai rămaseră decât arborii de lângă drumul ce duce spre satul Sântămarie-Orlea cum vii dinspre satele

189

Săcel şi Sânpetru, dar nici aceştia nu mai sunt vechii copaci de ametist. Sunt nişte copaci ca toţi copacii, cum sunt copacii pe pământ în ziua de azi.

Iar, după o săptămână, când pajul ajunse la stăpâna sa şi o văzu iarăşi, îşi spuse: “ Cât e de frumoasă, e frumoasă asemeni crinului ce l-am ţinut în palmă. Într-adevăr, iubirea nu e un vis.”

FETELE-S DE VINĂ SAU POATE BĂIEŢII (DACĂ NU ŞTII ÎNSEAMNĂ CĂ AI O VIAŢĂ FOARTE FERICITĂ) Elena îl iubea pe…Nu voia niciodată să ne spună numele lui. Nici măcar în jurnalul ei pe care îl ţinea sub şapte lacăte şi şapte formule magice, nu îi scrisese numele. Asta era demult înainte să plece ea la facultate, când Elena era doar o fată de liceu care nu învăţa cu adevărat decât la engleză. Da, cum spuneam Elena era o skateriţă care fără să vrea îl iubea pe…el.

Elena era un mic Bacovia în haine largi de roller, era un suflet de poet care plutea asemeni unei revelaţii pe rolele ei asfaltul după-amiezelor de duminică din oraşul nostru mic cu două parcuri, două supermarketuri, două râuri, două grădini de vară, două biserici ortodoxe şi două suflete carbonizate de iubire ce nu s-au întâlnit niciodată probabil. Da, Elena era un autor şi în jurnalul ei în locul numelui lui nu se mulţumise să lased oar spaţiu, ci scrisese tot felul de nume din care putem să vă arătăm câteva monstre.

Elena scrisese El, lui, Cel Frumos Ca Un Mesteacăn, Băiatul Cu Ochi Ciopliţi Din Diamant Întunecat De Noapte, Cel Neuitat De Lună, Băiatul, Cântecul Meu Cel Mai Frumos, Băiatul Cu Sufletul Făcut Din Petale De Nufăr, Băiatul Care A Rupt O Inimă Şi Trei Flori De Colţ, Păstorul Cu Ochi Şlefuiţi În Cristal Şi Dimineaţă, Cel Mai Drăguţ Skater, Singurul Care Îmi Arde Inima, Cel Neştiutor Şi Iubit, Cel Iubit, Cel Frumos Ca Un Prinţ Ţigan, Cel drag, Sărutul Meu Cu Petale Albe, Făt-Frumos De Zăpadă, Roza Purpurie Care Miroase A Axe, Celălalt, Tu Măi Dragă, Iubitul Pe care Îl iubesc, Dumneavoastră Dragă Domnule Băiat, Orion Vânătorul, Iubirea Mea Cu Nume De Băiat. Şi “el” o iubea pe Elena; îi scrisese o scrisoare în care îi spunea: Prinţesa Elena Cea Cu Ochi Mov Şi Curaţi Veşnic Îndrăgostiţi De Vânt, Cea Mai Frumoasă Prinţesă Cherokee Îndrăgostită Full Time Şi cu buze Senine Ca Cerul. În rest ce-am putea spune despre el…nu ştim prea multe că el era din cealaltă parte a oraşului, dar ca să vă faceţi o idée poate v-ar ajuta dacă vă spunem că şi el era ca Elena numai că era băiat. Mai tot timpul cărau fiecare câte o placa sub braţ şi purtau aceiaşi adidaşi botoşi cu şireturile mai mult ieşite în afară, încât când i-ai fi văzut ai fi spus: “Uite un skater” şi “Uite o skateriţă”; n-aveai cum să te înşeli. Şi

190

dacă ai fi avut o fire speculativă ai fi putut medita asupra adolescenţei şi cine ştie unde ai fi ajuns în meditaţia ta. Şi poate ţi-ai fi amintit cât te bucuri că ai scăpat de adolescenţă, cum scăpau tinerii de pe vremuri la “liberare” de armată. Doar la “liberare”.

Povestea trebuie să continue, dar mai bine n-o citi pentru că e tristă ca o bătrână uitată la casa de bătrâni, îndeajuns de bătrână ca să iubească şi îndeajuns de tânără să-şi amintească. Nu citi, măi, de ce să mai vezi încă un eşec? Nu-ţi ajunge strada? Nu-ţi ajunge inima ta?

Se plimbau prin parcul cel mai mare din oraş şi povesteau atâtea, atâtea aveau să-şi povestească. Într-o zi de iarnă stăteau pe banca udă cu nonşalanţă obişnuită adolescenţilor şi era Cea Mai Frumoasă Poveste De Dragoste; era “ Love and 4ever”. Si stăteau acolo pe bancă şi scriau ei ceva pe o foaie de hârtie. Făceau un fel de joc în care unul din ei scria o propoziţie, apoi celălalt o continuă, apoi cel ce scrisese primul continua mai departe, apoi celălalt etc, etc, so on, so on. Vreţi să vedeţi ce scriau? Dacă nu vreţi nu vă spun. Eu sunt un spiriduş şi spiriduşii au cele mai multe toane din fiinţele înaripate. Sunt într-o toană bună acum aşa că vă spun. Şi după aia o să vă îndeplinesc şi trei dorinţe pentru că suntem prieteni şi oamenii-mi par aşa de nostimi. Oamenii sunt cei mai tari.

Elena scrise prima. Ea scrise aşa pe foaie de hârtie cu litere de tipar: “DE FIECARE DATĂ CÂND VEZI CEVA FRUMOS”, şi apoi băiatul continua: “AŞA FRUMUSEŢE SE REFLECTĂ ÎN FRUMUSEŢEA TA”, apoi iarăşi Elena: “ ŞI TU DEVII ASEMENI CERULUI REFLECTAT ÎN PETALELE UDE ALE UNUI NUFĂR.” Mai departe tot Elena începu scriind: “ DE FIECARE DATĂ CÂND MĂ PRIVEŞTI”, “FRUMUSEŢEA TA ÎMI UMPLE INIMA”, continua băiatul, “CU ZÂMBETUL“, scrise Elena, “ŞI CU OCHII TĂI ŞI CU PĂRUL TĂU ŞI CU IUBITEA TA”, scrise el, “ŞI CU ARIPILE TALE UDE”, mai adăugă tot el.

“DE FIECARE DATĂ CÂND PRIVEŞTI ÎN OCHII LUI DUMNEZEU”, scrise băiatul pe care îl iubea Elena, “FRUMUSEŢEA LUI SE REFLECTA ÎN TINE”, scrise Elena cu scrisul ei frumos, “ŞI TU EŞTI CA O MINUNATĂ FLORICICA PARFUMATĂ”, adăugă el, “UNDEVA PE UN MUNTE”,continuă Elena, “A CĂREI FRUMUSEŢE EXISTĂ DOAR DATORITĂ LUMINII:”scrise el.

Pe urmă băiatul scrise: “SUNT ÎNDRĂGOSTIT DE PETALELE TALE”, ŞI LA FEL E ŞI VÂNTUL”, continuă ea, privindu-l cu un zâmbet ucigător. Băiatul luă harta care se udase puţin de la fulgii de zăpadă şi scrise: “TU EŞTI PRINŢESĂ LOCUIND ÎN CASTELUL IUBIRII”, “ADEVĂRATE”, continuă ea, “ŞI EU TE VOI ELIBERA”, scrise el, “ŞI TU MĂ VEI ELIBERA”, scrise Elena, “ŞI TU MĂ VEI ELIBERA”, scrise Cel Neştiutor Şi Iubit, “ŞI STELELE VOR PICURA PRECUM FURTUNILE CALDE DE VARĂ”, scrise ea, “ŞI TU VEI PURTA O ROCHIE DE SEARĂ FĂCUTĂ DIN FLORI ŞI FRUMUSEŢE”, scrise băiatul, “ŞI EU TE VOI IUBI”, adăugă Elena, “ŞI DE FIECARE DATĂ CÂND MĂ VEI PRIVI”, scrise el, “ŞI EU MĂ VOI UITA ÎN OCHII TAI, scrise ea, “VA AVEA LOC ÎNCĂ UN BIG BANG ÎN INIMA MEA”,scrise băiatul. Elena scrise “ TE ♥ “ pe ultima porţiune rămasă liberă, udă de fulgii de zăpadă ce căzuseră şi se topiseră pe hârtie. Acum ningea puternic şi nu erau decât ei, fulgii ce ningeau şi iubirea.

Foarte frumos, nu? Zâmbet.

Dar, în rest, ce s-a întâmplat mai departe? Elena îl iubea pe “El”, băiatul cum am mai zis o iubea pe Elena, dar fetele-s de vină sau poate băieţii. Dacă mă întrebi despre ce vorbesc o să-ţi spun că sunt sigur că ai o viaţă fericită şi că parcă predicatorii medievali spuneau că fericit(ă) este cel/cea ignorant(ă). Dacă ştii o să-ţi spun ceva ce poate nu ştii şi anume că Dumnezeu nu e nici fată, nici băiat şi că pe El se merită să-L iubeşti. Şi ce s-a întâmplat cu hârtia aceea? A ajuns la gunoi şi hârtia aceea era inima mea. Dacă vrei să vezi un spiriduş plângând caută-mă după orele de program când mă plimb prin Parcul

191

Aleilor Cu Amintiri, când văd toate eşecurile încercărilor mele de a duce puţină iubire în inima oamenilor. M-auzi Felix?

Capitolul 8 PĂCATUL MAMELOR NOASTRE

Îți amintești dragă Cipriane de anii de școală? Noi eram prinții școlii. Totuși nu rememorez acel deceniu fără să îmi amintesc cu tristețe de sălbăticia pe care o arătau mamele noastre, marile doamne față de elevii slăbuți.

Un sentiment pe care noi copiii nu îl împărtășeam. Tu mergeau la fotbal cu luncanii pe terenul din câmp din Valea Ungurului și din curtea școlii, acum dispărut sub sala de sport ridicată de primarul Timiș, eu mă împrieteneam cu toți copiii care voiau să fie prieteni cu mine și nu priveam, cred, pe nimeni cum cânta Florian Pittiș, cu ură, eu, prietenul lumpenilor, pegrei cum spunea mama, un proletar în spirit dacă nu în literă. Noi copiii aveam alte legi decât adulții, mai bune, și găseam în prietenie mai mult decât învățarea unei cărți, dar am fost învinși de mamele noastre.

Toate mamele decid viețile copiilor lor, deasemenea și doamnele diriginte își planifică sălile de clasă pe planul arhitectului cu aceeași gravitate, și nu e loc de copilărie în sălile de clasă, un copil singur, dezarmat, ce nu-și are decât inima bună în suflet este exclus de proiectantele vieților viitoare.

Nu e trist Cipriane, nu e foarte trist? Chiar și mamele noastre au păcătuit, chiar și profesorii și profesoarele se ratează.

Aș vrea să am un cuvânt, ceva care să scuze istoria pe care am trăit-o, dar amintindu-mi am văzut barbaria dincolo de catedră așa că în privința acestor fapte josnice nu rămâne să cadă decât vălul greu și negru al celei mai triste tăceri. Suferința nemeritată a copilului e mai grea decât o viață în învățământ.

Dar chiar și noi eram nu elevi, ci prinți.

Capitolul 9 HUNGER

by Felix Rian Constantinescu 2017

One of my most vivid recollections of my first eight years of life and after is hunger. For example I still remember of wanting to suck my Mother's breast to eat. An entire nation, a nation of which I as Enrico of Cuore was one very little soldier, was in famine. We, the Children, did not know much as in those times people seldom talked even to themselves.

But hungry was something to be in that world, some mood or estate of mind to live with. We

192

ate potatoes and beans and soups and on sundays we had our sarmale if God was gracious, and Mother strived to find the food for the family to eat and Father and my older brother Ștefan and even the little one spent hours in front of the stores just to get some food given after the heads per family present. It was such as that they said, my Mother too, that everybody had money, but there was no food in the stores or anywhere in Hațeg my city, what I know. Peasants managed to keep soemthing near the home and lived better a bit, if the sacrificed a pig a year and had chickens and eggs. Very seldom I ate country chiken soup or milk bought from the market, so thick I almost refused them. Everything was on ratio and everybody, everybody, stole, from the high-school kids at school in the fields to teachers and old people. As for me once I went with an old woman and stole raspberries at my dead Grandmother's food factory plantation but that was after the Revolution; we were caught and had to give away all our loot. All food, or at least good food, or as the West would have considered real food, was exported, meat, chicken, fish, vegetables like tomatoes or anything good and worth something and I remember eating as Aleksandr Soltsenytsin would have said - with relish - the claws of chicken and hens that Mother managed to buy at the state-stores.

That was our life and we knew no better just as in Nineteen Eighty Four. We, my generation, were old mind Children, aged by hunger and wants, explained by some by our general rebellion, of ours and our Mothers and Fathers, dressed in cloth uniforms and we had a craving and a perpetual yearning for life nowadays obsolete. For us freedom meant an orange in winter and a bright or colored tinfoil we could collect in a Children's book as a reminder of other worlds existing somewhere, real, in space and time. Eating was ritual, more than that, was virtual. And our Childhood dreams were fruits and chocolates, corn and sweets. At kindergarden we the little ones almost licked the metal plate with milk semnolina just as in Oliver Twist and for me the best food was milk & rice. Cake on Christmas or New Year's, one or the other, this is why until this year I never kept the New Year, and on my birthday, always the same cake, of candle sugar. And that’s all we had. We knew as little Children what it means to be sinners and deserve it - and banned by the Greats -, but we, the tigers loved America.

Capitolul 10 Despre clasic ca spirit Felix Rian 2016 Orice destin înceracă să își aleagă omenirea de la o epocă la alta mi-a devenit după zeci de ani de thought evident că nu poate ignora clasicul ca pneuma, anima al lumii. Poate pentru că sunt rumeli nu rămân indiferent la temple vechi, cărți vechi și oameni vechi. Dar eu cred că omenirea fără sângele elen, poate totuși simți frumusețea purității adevăratului spirit. Înainte de Grecia omenirea era o junglă, înainte de Soter omenirea era un infern. Chiar și catedrala lui Gaudi ignoră ceea ce spiritul hispanic cunoaște atât de bine, claritatea formelor primare.

Sfânta Familie nu poate fi un mușuroi de furnici. Oamenii nu sunt furnici. De aceea cred că Clasicismul trebuie redescoperit și căutat în sufletele noastre, adevăratul clasicism, clasicismul lui Eliade nu al francezilor. Clasicismul nu e ceva sec, ci asemeni lui Mondrian, e forma pură a existenței, harta vieții, portulanul călătoriilor noastre spre moarte. Clasicismul e civilizația ascunsă sub liane și ciobită de maimuțele care redevenim de la un secol la altul. O

193

lume a zeilor părinți ai eroilor și a încercărilor și morții expiatoare, a tragediei și comediei, a discursurilor care dau formă mileniilor, a cărților și artei văzută ca oglindă a lui Dumnezeu.

Când ceea ce spui e asemeni cuvintelor sacre și ești asemeni Casandrei ori oracolului din Delfi, asemeni lui Oedip și Sfinxului, și fragil și veșnic asemeni Antigonei. În tot surplusul, în toată maculatura, în tot gunoiul, strălucesc puținele comori care își cer locul de drept în sufletele oamenilor.

Capitolul 11 Autobiografie FR-C În primul rând trebuie să spun că nu am putut citi nici măcar primul volum din Cel mai iubit dintre pământeni. Altceva nu știu ce aș putea spune. Cred că trebuia să mă nasc undeva pe un munte și să judec stelele și oile. Aș vrea să fiu opusul androginului.

Oamenii mă plictisesc. Inconștient nu îi consider astfel. Nu am nevoie de nimic. Nu am nevoie de nimeni. Sunt piatra de mormânt a mamei mele, superbă. Sunt pasărea de foc și vreau să rămân astfel. Disprețuiesc oamenii. Da, am păcate. Reformă globală nu Revoluție sângeroasă. Felix Rian. 24 iulie 2016. Reforma globală începe cu fiecare dintre noi, unul întrun an altul în altul, Ne explodează sufletele ca boabele de popcorn. Suntem grăunțe, viitorul câmp auriu de mâine. Creierele noastre trebuie să stea puțin în singurătate, să dospească asemeni aluatului lui Isus din Nazaret, să se liniștească și să își găsească răspunsurile, propriile răspunsuri. Toți avem ceva uriaș de oferit lumii. Suntem galaxii.

Luther și martirii de dinainte de el au eliberat sfințenia de lăcomie. Acum trebuie să ne eliberăm de agresivitate. Nu este justificat nici un război, nici represiunea absurdă a lui. Pacea este condiția naturală a omenirii. Omul a fost făcut pentru Paradis și trebuie să-l recâștige în el însuși. Adevăratul capital al omenirii sunt oamenii, dar nu resursele umane, ci sufletele umane.

ONU trebuie să ia atitudine oriunde în lume. Asupra războaielor noastre kafkiene. Asupra pornografiei. Asupra alcoolismului și toxicomaniei. Asupra violenței. Asupra ignoranței.

Asupra bigotismului. Asupra libertății false și egalității false. Asupra exploatării. Asupra prizonierilor și bolnavilor. Asupra condamnaților la moarte și asupra condamnaților la viață.

Asupra homosexualității și anormalității sexuale. Asupra vieții bătrânilor și asupra vieții tinerilor. Asupra accidentelor de avion și accidentelor de mașină. Asupra prostituției și crimei organizate. Asupra videoclipurilor MTV. Asupra vieții online. Asupra vieții de cartier, vieții de parlamentar, vieții de ghetou și vieții de grădiniță. Este timpul să înțelegem că trebuie să ne facem examene interioare, la cap și la inimă. Asupra spitalelor de psihiatrie și ospiciilor.

Asupra azilelor și închisorilor. Asupra președinților și asupra Parlamentelor. Asupra guvernelor și asupra cetățenilor. Asupra masonilor și asupra creștinilor. Omenirea trebuie să se reformeze în întregime.

Reformă nu înseamnă tabula rasa. Reforma înseamnă să alegi binele, binecuvântarea în loc de blestem, pe Isus în loc de diavol în tine însuți. Întreaga omenire trebuie să se ridice, nu la arme, ci la studiu, la rugăciune și la zdrobire. Ca Savornarola, Ioana d Arc, și toți ceilalți trebuie să ne punem sufletele în flăcări și să ne lăsăm sugrumați în tăcere. Așa prin moartea

194

noastră a lui William, Wallace și Washington vom ajunge la o nouă umanitate. Fără arme, fără bombe, fără războaie și vești de războaie, fără urâciuni. Chiar catolicismul se va reforma primul, și vom fi ca înainte de Columb un ostrov de civili.

A ucide nu va mai avea sens. Cred în creierul omenirii. Cred în Dumnezeu și Creierul său.

Capitolul 12

CRUCIFICAREA

Felix Rian-Constantinescu

2012-2017

195

„Where were you when the world stopped turning on that September day?

Were you in the yard with your wife and children Or working on some stage in L.A.?

Did you stand there in shock at the sight of that black smoke Risin' against that blue sky?

Did you shout out in anger, in fear for your neighbor Or did you just sit down and cry?

Did you weep for the children who lost their dear loved ones And pray for the ones who don't know?

Did you rejoice for the people who walked from the rubble And sob for the ones left below?

Did you burst out with pride for the red, white and blue And the heroes who died just doin' what they do?

Did you look up to heaven for some kind of answer And look at yourself and what really matters?

[Chorus:] I'm just a singer of simple songs I'm not a real political man I watch CNN but I'm not sure I can tell You the difference in Iraq and Iran But I know Jesus and I talk to God And I remember this from when I was young Faith, hope and love are some good things He gave us And the greatest is love Where were you when the world stopped turning on that September day?

Were you teaching a class full of innocent children Or driving down some cold interstate?

Did you feel guilty 'cause you're a survivor In a crowded room did you feel alone?

Did you call up your mother and tell her you loved her?

Did you dust off that Bible at home?

Did you open your eyes, hope it never happened Close your eyes and not go to sleep?

Did you notice the sunset the first time in ages Or speak to some stranger on the street?

Did you lay down at night and think of tomorrow Or go out and buy you a gun?

Did you turn off that violent old movie you're watchin' And turn on "I Love Lucy" reruns?

Did you go to a church and hold hands with some strangers Did you stand in line and give your own blood?

Did you just stay home and cling tight to your family Thank God you had somebody to love?

196

[Chorus x2] And the greatest is love.

And the greatest is love.

Where were you when the world stopped turning on that September day?�

Alan Jackson „WITH JESUS IN THE CELL

by Radu Gyr (1905 - 1975) Last night Jesus entered my cell oh, how sad and how tall seemed Christ!

The Moon followed after him in the cell and made him taller and sadder.

His hands seemed as lilies on tombs, the eyes deep as forests.

The Moon beat him with silver on garments silvering on his hands ancient marks.

Startled I left from under my gray blanket -From where you come, Lord, what eon?

Jesus took a hand to his mouth and made me a sign to shut.

He sat next to me on the mat -Put on my wounds your hand!

On the ankles he had nails and rust like he bore chains once Sighing he laid his beat bones On my mat with cockroaches The Moon lit but the large lattices traced on his snow, lines.

The cell seemed mountain, seemed Skull and lice and rodents were squirming I felt how my head falled on my hand and I slept a thousand years...

197

When I awoke from the depth of depths the straws were smelling of roses I was in the cell and it was Moon only Jesus was nowhere...

I reached my arms, no one, silence.

I askt the wall: not a reply!

Only the cold rays, edged in the summit with their spear pierced me...

-Where are you, Lord? I screamed at the lattice From the Moon came smoke of incence...

I felt... and on my hands I felt the marks of his nails.�

198

1 Camera 3

Facebook. Şi era un câine de pripas care tot venea la mine-n ogradă la Nădăştie, până l-am luat şi l-am răstignit pe doi pari luaţi din gard, i-am bătut cuie-n lăboace, cuie vechi de căruţă de pe vremuri şi aşa bătut în piroane, l-am hârâit pân-o murit, zise colegul necunoscut pe când Zbocotit Mihai uitându-se după camera 2, privi nevăzut o secundă în singura cameră din internat cu dulap metalic. Dumnezeu e bun doar oamenii suntem răi. Şi Cristos a spus: „Fericiţi cei săraci în sufletul lor.”, dar trebuie să fim oameni, obişnuia să spună românul, dar pe pământul acesta din vremuri vechi nimeni nu scapă neurcat româneşte pe cruce de aproapele său, fiindcă lumea aceasta e lumea în care a trăit I(i)sus, plină de irozi şi de barabe, o lume tormentor, dusă bine cu pluta, care chinuie ce nu poate ucide după cum mărturiseşte sacrul, iar în lumea aceasta vestea cea bună e că voi muri. Bullying, despre care noi n-am auzit, dar îl cunoaştem foarte bine, există, dacă nu dintotdeauna, atunci de mult mult timp şi abia acum după ani de zile de suferinţă şi gânduri, de singurătate şi meditaţii, realizez că dacă bullying-ul acesta – despre care ştim singur că există, dacă nu de când lumea – Pământul ce se învârte de când e istoria nu pe patru ţestoase, ci în gura unui leu cu aripi uriaşe de venin ce ne învăluie ca multe mahrame, otrăvindu-ne privirile cu urletele lui de fiară neputincioasă - atunci de când există şcoli, - ucide vieţi ale tinerilor şi chiar copiilor care ajung să se omoare într-un fel sau altul în urma durerii sufleteşti, asta nu e pentru că pe vremea lui Salinger, Dickens ori Shakespeare sau chiar Horaţiu, nu ar fi existat bullying, ci pentru că în ziua de azi l-am lăsat deja de peste o sută de ani pe Nietzsche să-l omoare pe Dzeu şi odată cu D-zeu, Nietzsche ne omoară şi pe noi, pentru că nu mai avem puterea să-i rezistăm ori spus în cuvinte mai proletare, nu mai aveam tăria sufletească să rezistăm nebuniei lumii care ne chinuie până înnebunim şi noi şi ne luăm vieţile ori murim de durere şi inimă rea; Dickens a trecut prin acelaşi lucruri şi a scris David Copperfield, Un Colind de Crăciun şi Oliver Twist, ceea ce nu e lucru puţin; noi copiii de azi trecem prin lucruri poate mai uşoare şi ne gândim să murim şi să ne sinucidem; şi eu în 96 la Decebal m-aş fi sinucis poate, de nu sar fi văzut de la fereastra camerei acelei nenorocite în care Ministerul Învăţământului pusese la un loc un câine, un lup cu ochi albaştri, un om înapoiat şi o caracatiţă care sugea câinele muşcat de lup şi băut de om printr-o mie de ventuze şi mâncat de ciocul ei, bineînţeles inuman în fiecare zi de la ora şapte dimineaţa până la unu noaptea şi după, caracatiţa feroce cu nume de om ca Anticristul, de călăneanț, lăsând în el urme adânci pentru tot restul anilor puţini pe care îi mai avea de trăit până să intre iar în pământ, şi doar de acolo, crucea de pe catedrala veche din Deva, crucea aceea a fost plină de înţeles pentru mine, faptul de a o privi plângând îmi alina sufletul, de-aia n-am murit şi nu m-am omorât cum îmi spunea s-o fac „colegul meu de cameră” care împreună cu ceilalţi colegi de cameră făceau tot şoul acela pentru mine.

Mulţi, creştini de toate felurile, credincioşi, şi doar ei, spun că tragediile ne sunt date de D-zeu pentru a trece prin ele nu pentru a ne distruge; grecii vechi aveau dreptate asupra procesualităţii sufleteşti a apariţiei unei tragedii, dar nu asupra semnificaţiei şi deznodământului lor, de asta după scrierea epistolelor apostolilor nici măcar grecii nu au mai putut scrie tragedii; viaţa este întradevăr un dezastru, însă un necaz căruia trebuie să-i supravieţuieşti, asta fac cei ce nu vor muri niciodată, de mii de ani. Unii oameni încearcă să fie buni într-o lume rea, evil, unde nu poţi înţelege nimic, dar dincolo de care poţi crede totul.

Drept comentariu se poate spune că un lucru pe care învăţătorii, duhovnicii şi orice guru al

199

Pământului nu îl pot şti, este că nimeni nu poate înţelege viaţa; acest lucru rămâne valabil chiar şi atunci când cunoşti adevărul, fie el monoteism, ultima teorie a fizicii, ori iubirea pentru cineva. Din acest punct de vedere toate cărţile lumii au eşuat, cu excepţia Bibliei şi textelor saga ale Islandei medievale, fiindcă toate au fost interpretate de virtuozi care nu numai că îşi reflectau foarte bine subiectul în creaţiile lor, fie ele terţine danteşti, dialogurile lui Cervantes ori chiar noua odisee a irlandezului potretizat de Constantin Brâncuşi la Paris.

Toată arta de până acum e o lucrare stângace, un joc cu mărgele de sticlă, pentru că cea mai sensibilă şi mai profundă nervură a existenţei este că în nici o paradigmă a ei te-ai afla nu poate fi înţeleasă. Suferinţa, nebunia şi kitsch-ul apar din dorinţa şi pretenţia de a înţelege viaţa, de aceea Dostoievski scriitorul care spunea că pe lângă faptul că e ucenic, mai e ceva, o minte care cunoaşte secretul lumii, duhovnicul căruia toţi îi sărutăm mâna şi spune acelaşi lucru şi Jung care spunea D-zeu există dar a făcut şi din ştiinţă un numinos şi în cele din urmă chiar şi marea artă brâncuşiană ce pretindea că poate cunoaşte omul în esenţa lui, totul nu sunt decât amăgiri de-o seară într-o difuză cutie italiană, dar viaţa e mai mult decât scenografie ori decât o instalaţie de scări prăfuite şi acoperite de vopsea şi var, şi lumini, iar scriitorul fara suflet la ce ar putea folosi? În lumea noastră cel mai înalt lucru este Evanghelia, dar nimeni dintre noi nu a înţeles-o vreodată. Dacă mi s-ar alege să intru într-una din două cuşti: una cu un leu MGM şi alta cu Cristos, aş intra în prima, iar explicaţiile sunt fără sens. Întrebările şi răspunsurile sunt inutile; nu ştiu ce contează în alte lumi, însă lumea noastră e saturată de Cristos ca de lumină. Mai mult nu poate fi cunoscut vreodată. Avem nevoie de artă adevărată, de o artă care nu mai cunoaşte nimic, nu mai înţelege nimic şi nu mai propovăduieşte nimic, însă care s-a reîntors la lumină precum prerafaeliţii şi Rembrandt, iar şi iar, şi dacă e adevărat că Mihai a venit din lumină, iar orice lumina, pentru a ajunge iarăşi la lumină trebuie să treacă prin întunericul care nu poate vreodată pătrunde lumina. Singurul lucru ce trebuie să i se ceară artei e să fie adevărată precum un ruginit tren de marfă după cum şi religia trebuie să fie frumoasă doar, însă arta e mare doar dacă, precum viaţa, n-o înţelegi fiindcă cine a înţeles vredodată un adevăr şi Mihai atunci, până să moară, sufletul îi era un somn orb din adâncurile Mureşului cu ochii plini de două discuri de nisip întărit ca piatra. Dacă ar fi crezut că Dumnezeu nu există, ar fi lăsat baltă pustia de şcoală şi s-ar fi făcut probabil soldat încercând în lumea aceasta să facă şi el o pâine şi chiar şi aşa tot s-ar fi întors la credinţă precum bişniţarul ăla bătându-şi pieptul în templu, cu credinţa lui la negru de François Villon fiindcă toţi hoţii cred în Dumnezeu. Dar aşa spre deosebire de cei mai mulţi oameni, Zbocotit Mihai voia să moară tânăr, una din credinţele sale fiind aceea că în viaţă nu contează decât ceasul morţii, dar în acele vremuri puţini oameni din lume mai cunoşteau acest lucru, şi chiar şi aceia nu erau din lumea noastră, ograda lui Corvine, însă paradoxal, deşi este de partea noastră a Carpaţilor, Deva, ţara rotundei pâini pe vatră, e un oraş bacovian irecuperabil, insa perceput astfel numai odata cu trauma, cu multe străzi constând în poezie, simţire pură, nişte locuri parcă proiectate plimbărilor simboliste. Deva nu e un oraş e o stare a sufletului, acea bucurie neînţeleasă a nucii când cade toamna în iarba deja rece ca degetele lungi încovoiate şi îngheţate de iele ce-ţi desfăşoară ultimul fir din suflet înainte să cazi imperceptibil în pământul în care spre deosebire şi asemeni oamenilor, nuca va muri şi va învia în lumea altor frunze imperiale şi fructe zdrelite, a altor oameni. Deva anului 1996 era acel oraş de provincie care e mulţumit în a fi în rândul altor oraşe de provincie din Ardeal şi de unde or mai fi. Unul din puţinele oraşe exemplare în judeţul său distrus de industrie, cu acea cetate dinamitată de revoluţionarii secolului XIX aflată pe vulcanul ce veghează Deva ca un baci uriaş cu o cunună de pietre pe cap, cu parcul acela la picioare în care parcă era un loc pentru oricine, cu castelul lui Matias Corvin încă păstrându-şi tainele, cu cele două muzee, cu lapidariul şi expoziţia de vipere vii ţinute în terarii cu pietre şi nisip la uşa de intrare a Muzeului de Ştiinţe Naturale, făcându-ne pe fiecare să ne adresăm noi înşine în taină în toate solilocviile noastre dacă nu bate în noi o inimă de Cleopatră. Tot în parc se poate vedea adevărata statuie a lui Decebal,

200

cea veche, fiindcă cea ecvestră din piaţă ar fi fost la fel de reuşită dacă l-ar fi urcat pe Decebal pe un motor chopper Harley Davidson. Deasemenea casa lui Dr. Petru Groza de la intrarea în parc spune oricui are o inimă să înţeleagă că primul călău al Mamei România a fost un om cu gust.

Lângă parc începeau străzi pe care aproape că nu trecea nici o maşină, colindate doar de frunzele rostogolite în praf de vânt precum cuţitele de maşină de tocat aruncate de copii una peste alta, prin uliţele galbene răvăşite de paşii de luzăr ai elevilor însinguraţi. Iar noaptea era un oraş constructivist şi vangoghian cu spiralele vegetale ale luminii electrice decompusă de prismele mate ale ochilor vagabonzilor alcoolici bătuţi printre blocuri de gardienii publici, izvorând pictural din felinarele bombate, alungite şi albe ca abdomenele de furnici matcă palpitând în pământ, aducând iluminări, revelaţii şi teologii artificiale drogaţilor ce se târau din puburi spre casă după ora trei dimineaţa. Străzile acestea erau nişte concerte complementare pentru vânt, galben şi roşu, iar iarna îţi transformau ochii în vitralii dacă ai şapteşpe ani, iubeşti şi ţi-s buzele degerate în timp ce umbli pe drum ca Eminescu singur prin noapte.

Dinspre parc pornesc înspre oraş trei străzi paralele, fiecare diferită de cealaltă. Într-o parte bulevardul ce trece pe lângă biserica zugrăvită de Ion Vlasiu în perioada interbelică, strada liceului în mijloc şi străduţa ce duce înspre Şcoala Normală, liceul pedagogic în faţa căruia se află multicolora biserică reformată în cealaltă. Bulevardul larg datează doar din istoria demolărilor şi extinderilor comuniste, iar străduţa ce duce din partea aceasta înspre liceul pedagogic e aproape abia o uliţă de Frampol, însă strada Decebalului e o veche şosea de oraş transilvan, unguresc şi mai ales românesc totodată, cu imobile alungite tip vagon, cu etaj, la parterul cărora dintotdeauna au fost prăvălii şi birturi, iar la unele săli de la etaj ateliere de lăcătuşerie sau case de amanet până în ziua de astăzi. Unul din capetele străzii era barată cu drugi verticali de fier înnegrit de timp, lucru care făcea strada şi mai puţin circulată, trecând pe ea doar câte un camion ce aproviziona alimentara de vizavi ori câte o Dacie albă sau roşie cu nişte părinţi ce voiau să-şi înscrie copiii la cea mai prestigioasă şcoală din judeţ. În septembrie 1996 liceul Decebal, locul în care ani de zile ca elev avea să se simtă ridicol asemeni unui om bătut, era clădire chihlimbarie întunecată, cu un etaj la stradă şi două în curtea cu terenurile de sport şi cu multe ferestre ca o mănăstire ungurească. Avea un gard vechi de fier răsucit şi forjat care, cel din faţa intrării profesorilor avea să dispară mai apoi, în spatele căruia pierduţi în vânt stăteau spartele coloane corintice a doi castani de dinainte de 1918, echinoxul modernităţii. Clădirea liceului avea forma unui avion prăbuşit, fără carlingă si cu aripile frante, de la jocul avioanele, cu zidurile acoperite din toate părţile de ferestre ca de nişte nenumăraţi ochi, de parcă cu toţi cei o sută de ochi ai săi liceul nu era decât cadavrul gigantului învins de zei neînduraţi. În interior Decebalul era un labirint, iar sufleteşte era Caruso al lui Julio Iglesias. În acea primă noapte fără să-şi dea bine seama ce face, Mihai se trezi şi coborî în pijamaua lui albastră treptele largi de pe casa scării internatului şi ieşi în întuneric, în curte. În spatele său internatul luminat pâlpâia, liniştit ca o colibă ţigănească după ora trei dimineaţa, iar înainte liceul negru oglindea Luna în cele treizeci de ferestre ale zidului său de apus. Stătu acolo mut ca un înger mult după ce după un timp totul se umbri încet cufundându-se în binefăcătoare beznă. Cerul era negru. Trecură ceasuri de tăcere în care Zbocotit Mihai nu se mişcă şi nu spuse nimic precum Ovidiu pe când se gândea să-şi ia viaţa din piept, când văzu că în partea cealaltă, pe una din băncile de sub castani, lângă apă era cineva. O fată cu faţa de Lună şi îmbrăcată în indigo privindu-şi reflexia în apă şi cântând îngânat: - Încet-încet te vrăjesc, băiete, în descântec, aici în cerul ce-i un joc copilăresc cu mărgele de sticlă, încet, încet te vrăjesc, am putere să-ţi dau iubire şi am putere să ţi-o iau iarăşi, iară să ţi-o iau şi iară să ţi-o dau, încet, încet, băiete, încet; fii tu nebunul pe care-l

201

iubeşte toată lumea, ca părintele tău Francisc, încet, încet, băiete, încet, încet te iubesc. Tu ai spus, Mă-ntrebi de iubire pământeană zeiţă? Plin de bişniţari priveşte în târg îngheţatul templu Toţi iubind pentru bani, iar de ai inimă Să nu plângi spun zeii, plângi spune D-zeu. Tu nu ştii că iubirea e acea petală plăpândă Aripa fluturelui cel mai frumos dintre flori Ce de vrei s-o săruţi cenuşă se face? Să n-o săruţi spun zeii, sărut-o spune D-zeu. În lumea aceasta orice are un înţeles, un lucru la care Anselm nu s-a gândit. În chipul fetei erau toate nemângâiatele mări pythiace, erau toate oraşele oamenilor fără chipuri, era acea tăcere dincolo de care nu e mai află decât iubirea şi o altă tăcere, erau asfinţiturile toate şi era fiecare răsărit, era noaptea, muza iubirii, dar mai ales în chipul Lunii erau scrise toate amurgurile timpurii, toate neumblatele drumeaguri călcate doar de vântul ale cărui sandale culcă ierburile verzi-galbene la pământ, aplecându-le; şi erau toate câmpurile noastre împărăteşti, trăsăturile din al ei chip era oglinda magică în care e reflectau toate fetele care sunt pe erau pe pământ şi care iubeau sau nu vor iubi vreodată; iar cântecul, descântecul – şi mai mult – privirea, tăcerea, iubirea şi zâmbetul ei erau doar armele cumplite ale frumuseţii ei îngenunchind muritori, prinţi, ericiclaptoni deopotrivă, aşişderea, pe când ineplicabil vântul începuse să bată făcând să sune frunzele de aur oglindite în apă în acorduri şi septime. Era tânără ca orice femeie şi bătrână în acelaşi timp, bătrână precum iubirea. Fata coborâse pe treptele ei de raze ca la Livadia odată să-şi privească chipul în apă şi, cine ştie, poate să fure câte un băietan cu ochii ei nepătrunşi de femeie. Buzele îi ardeau ca jarul albastru pe când o ţinea zgriubulită în braţe fiindcă oamenii spun că orice băiat care trebuie să moară trebuie întâi să sărute Luna, cea care acum nu mai voia să-l lase să plece, dacă ce spun profeţii e adevărat şi iubirea poate vindeca moartea.

Decebalul era un loc străin, străin de tot ce întâlnise vreodată în lumea sa, o instituţie care avea să se dovedească un loc vulgar şi ignorant ca o biserică dickensiană, unde la ora de engleză învăţau printre altele ce răi şi nebuni sunt irlandezii din IRA cu bieţii englezi din Irlanda de Nord, o aglomeraţie coraliferă de coridoare şi încăperi kafkiene ostilă sufletului cald, curat de la ţară, un loc al înstrăinării şi al nefrăţiei, cu toate acestea trecând prin el în aceeaşi perioadă, un suflet de mare artist, venit disciplinar de la Bucureşti da tatăl său, Truică, elev la liceul de arte plastice, încă de atunci şef de reviste de artă şi liderul colegilor săi de clasă deveni care îl numeau cu simpatie Ţuică, parcă mereu scoţând o maşină de scris din dulapurile de fier de pe coridor, un geniu poate, dar care nu şi-a făcut prieteni în internat decât colegii lui artişti şi a stat prea puţin acolo. Liceul era o lume a proletariatului în guler alb al viitorului, iar el venise de la ţară dintr-un loc unde chiar atunci câmpurile de porumb recoltat erau galbene ca veşmintele arhiepiscopilor cum nici van Gogh n-a visat vreodată şi nici Pissaro nu le-a putut fotografia. Liceul fusese deschis in 1871, iar internatul în jurul anului 1920, ca o contiuare de către proaspătul unit dodoloţ stat român a eforturilor pedagogice din fosta şi glorioasa Austro-Ungarie. În spatele liceului ce la stradă avea un etaj iar în curte două, se aflau un teren de volei aproape mereu fără plasă, unul de baschet, unul de fotbal, pe asfalt nu iarbă, cu asfaltul plin de crăpături şi brăzdat de neneumărate mici adâncituri asemeni petelor de vărsat, şi încă unul de baschet, - cu sala de sport într-o parte şi nişte săli de clasă şi bătucitele mese de ping-pong în cealaltă – după care se înălţa expresionist precum Titanicul scufundându-se în noapte, clădirea internatului, veche, cu clopotul ei ruginit de templu calvin care nu mai suna poate de cinci decenii şi cele două etaje pustii, un loc în care în era aceea modernă, nu fusese mântuit nici un om, dimpotrivă. Înăuntru, la parter, era o cantină care funcţiona intermitent, nişte săli de clasă la etajul întâi pe care deţinuţii adolescenţi le numeau ‚sălile de meditaţii’, şi cele aproape douăzeci de camere de internat şcolar de la etajul al doilea. Mai sus era, podul, un loc misterios în care se păstra avutul de vechituri al instituţiei şi în care rătăcea poate doar bufniţa învăţăturii. În multe privinţe o închisoare, ca orice loc nenorocit, era un loc senin asemeni unei camere de gazare, locuit de elevii interni mereu flămânzi ai epocii romîneşti de tranziţie,

202

călăuziţi de un pedagog alcoolic, un bătrân chelbos cu sufletul îmbibat în fiecare zi de vodcă românească şi cu pete roşii pe chipul mereu ras suspect de bine, proprovăduind în fiecare zi prin camerele pe care le vizita şi pe coridoarele internatului că nu degeaba a fost secretar cu propaganda şi a făcut şeptişpe ani de şcoală. Pe palierul internatului camere mari de altădată fuseseră împărţite cu ziduri subţiri în câte trei sau două camere mai mici, cu câte patru sau cinci paturi de fier, cu tavanul şi ferestrele înalte, cu nişte pereţi văruiţi şi goi pe care de peste cinci decenii nu se mai aflase nici o icoană ori crucifix cu un torturat şi indestructibil Crist de fier. Dulapurile de tablă groasă se aflau aliniate pe coridorul lung ca un tunel din Malmaison, cu ferestre aproape Art Nouveau, contemporane oricum, coridor spre care ducea scara monumentală pe care ar fi putut urca alăturate două plutonuri în ţinută de paradă, la ale cărei două mezaninuri se aflau oxidatul clopot mut de bronz, şi două ferestre gigantice care fiecare ar fi putut oglindi un întreg vitraliu de catedrală, puse vertical una peste cealaltă precum monoliţii din Stonehenge, de la care se putea vedea întreaga curte a şcolii acoperită cu asfalt cenuşiu, zgrunţuros, tocit şi ros de ploi şi într-un gri de pictor neoplastic, cu uşoare gropi în locurile în care nu se repsctase compoziţia, până la peretele rupt parcă din Escorial al clădirii liceului, cu ferestre lichide reflectate în bălţile încremenite sub cerul uneori răzbunat din septembrie, cu vechile bănci sub castanii înţelepţi ca pietrele, cu frunzele înstelate şi zbicite, cu plopii gigantici pe jumătate uscaţi cu trunchiuri groase ca statuile lui Buddha, acoperite de un neînţeles arabesc de rune şi ignorate răbojuri lângă sala de sport care trebuie că fusese la origine o capelă franciscană foarte mare, după care decenii de-a rândul fusese locul pentru fumat, Fumi-clubul tuturor luzărilor care au frecventat vreodată majestica instituţie lângă care în partea stângă se ridica oblic aproape năruit un zid cu iz de antichitate acoperit cu un grafitti incoprehensibil care parcă era acolo dintotdeauna şi va rămâne până vor rămâne ziduri pe pământ.

Instituţia aceasta este abatorul pinkfloydian la care neştiutoarea mamă a lui Mihai îşi aduse băiatul, un adolescent solid deja în vârstă de 14 ani, copil de profesoară de limba şi literatura română căruia însă nu prea îi plăcea să înveţe şi din toate liceele Devei nu reuşise să intre decât în deal în Micro 5 la Miner, venind la internatul liceului Decebal pentru că părinţii lui hotărâseră că e mai bine să stea între tineri inteligenţi de la şcoli bune, nu între viitori muncitori care nu ştiu ce e aceea o carte. Era o zi ploioasă de septembrie în care doamna profesoară din Haţeg îşi aduse băiatul cu sufletul încă copilăresc, crud cum se exprimase ea însăşi. Pedagogul încă nu era venit şi coborâră la primul mezanin privind curtea îmbibată în ploaie ca într-o soluţie de sodă ce curăţa ochii arzându-i. Mama spunea: -Vezi ce frumos e, Mihăiţă?

Era o zi de septembrie udă şi întunecată precum vinerea mare. Înainte de ininteligibilul semestru de şcoală ce avea să urmeze, începuse deja durerea despărţirii. Mama lui trebuia să-l înscrie la pedagog şi apoi să se întoarcă acasă la Haţeg, iar el să rămână aici în locul acesta rece şi străin, printre tinerii aceştia inteligenţi. Lângă ei la mezanin se oprise părintele unui alt elev, un electrician de televizoare şi casetofoane cu mutră de ţigan şi care se prezentă drept Fâcîu, iar băiatul lui care din stadiu embrionar tânjea să se facă medic avea să se dovedească drept veriga lipsă a evoluţionismului - alpinistul care cucerea Retezatul cum a cucerit Edmund Sir Hilary Djomolungma şi mergea cu mască medicală pe faţă în drumul spre şcoală - Mihai avea s-o ştie doar când o să moară că nu mai e nevoie să caute mai departe şi dacă ar mai putea, o găsise. Asta fusese. Un ajun de tortură sufletească de videoclip creştin de Al Bano şi Romina Power, în care asta şi cenuşă sub steagul negru al vieţii e tot ce a mai rămas.

-Vezi ce frumos e, Mihăiţă? spusese Mama cu o expresie de Marie.

Pedagogul îi întâmpină beat, cu un zâmbet galben şi pe chip cu o expresie atât turmentată cât şi destul de sobră, şi după ce îl scrise pe Mihai în registru şi îi făcu

203

cunoştinţa, trecu la alt intern un băiat de clasa a şasea cu o cutie de vioară în mâini, iar mai încolo mama merse la tanti Stela de unde trebuia să plece la Haţeg, şi îi făcu cu mâna de la fereastra mezaninului de sub acoperişul ţuguiat al internatului. Rămase în camera goală, iar în camera vecină nu era decât un singur băiat, rusnac basarabean blond destul de solid pe care pedagogul îl strigă „Anton”, întrebându-l dacă a mai venit cineva din camera lui. Îşi luă săpunul, prosopul şi pasta de dinţi cu periuţa în pahar şi merse la spălător care era dincolo de dulapurile de fier de pe coridor. În timp ce se spăla pe faţă intră un băiat care părea mai mare care folosi chiuveta de la două chiuvete distanţă pe post de pişoar. În timpul acesta cineva de pe coridor strigă în zgomotul unor uşi de dulapuri metalice trântite: -Doctore, ai venit?! după care pe coridor se făcu iarăşi linişte.

Mai târziu, Doctorul se dovedi a fi un băiat extrem de înalt de la liceul silvic de la seral, de pe clasa a treişpea care intrase la facultatea de arheologie şi stătea la polul opus al internatului şi care avea şi misiunea să vegheze să nu se producă între elevi nici un fel de fapte reprobabile în incinta internatului, care – totuşi – era aproape la fel de străin de lucrurile din internat ca şi pedagogul. Doctorul era cel care, deşi agnostic însă aflând că Mihai e creştin, avea să-i spună odată nişte noţiuni care pot fi rezumate în următoarele cuvinte, învăţându-l primele noţiuni dobândite de hermeneutică: -Stairway to Heaven. Comentariu. Cântecul Stairway to Heaven, considerat de unii cel mai bun cântec din istorie, constituie de fapt dezasamblarea a două mii de ani de muzică creştină cu toate ideile ce le conţin şi remontarea lor în paradigma Led Zeppelin deplânsă de Johnny Cash la bătrâneţe. Cântecul foloseşte o suită de simboluri, unele mai accesibile, altele mascate, ca să nu spun ocultate. Priul vers ne povesteşte de o anumită doamnă, un simbol al Bisericii, creat de apostolul Ioan în a doua sa epistolă, în formularea sa „aleasa doamnă”. Din ce urmează mai departe putem observa că balada asta este un protest al tinereţii împotriva fariseismului, şi poate mai mult. Prima strofă ne spună că doamna e sigură – crede - că tot ce străluceşte este aur şi cumpără o scară către cer, adică Biserica îşi bazează mântuirea pe virtuţi neautentice. Strofa a doua este doar o artă poetică tehnică a poemului ledzeppelinian, de aceea nu ne vom ocupa acum de ea. Apoi povestitorul ne împărtăşeşte sentimentul ce-l are atunci când priveşte pe spre vest – adică atunci când se gândeşte la moarte – vest, apus, moarte, duhul lui doreşte plecarea şi are viziuni cam sumbre. În strofa următoare e spus cum că e şoptit – aici un simbol cum mai multe înţelesuri, cum sunt multe în versurile cântecului, atât zvonurile între oameni, cât şi şoptitul „tainei” Bisericii, cât şi poate în primul rând „şoptitul” cuvântului de câtre Dumnezeu prin revelaţiile date – că „în curând” dacă toţi chemăm cântecul atunci cimpoierul ne va duce spre raţiune. Aici artiştii au folosit cuvinte omofone pentru a-şi oculta unele simboluri; „soon if we all call the tune”, cântat sună exact cum ar suna şi „soon if we all call the Jew”; apoi al doilea: „then the piper will lead us to reason” sună ca şi „then the Bible will lead us to reason”. Iar „reason” a fost folosit probabil atât pentru sensul de raţiune, câ şi pentru sinonimul polisemantic „judgement” – tradus prin cuvântul românesc polisemantic „judecată” care ne duce la alt simbol. Totul lalolaltă: Şi e revelat că în curând dacă toţi îl chemăm pe Evreu (Hristos) atunci Biblia ne va conduce spre raţiune şi judecată. Trebuie amintit că acel „curând” a fost rostit de Hristos la sfârşitul Bibliei. Apoi următoarele două versuri au un înţeles foarte uşor de descifrat, promisiunile Bisericii. „O nouă zi (o nouă viaţă) va răsări pentru cei ce stau mult (eternitate) şi pădurile vor răsuna de râsete (mântuire). În strofa următoare cântăreţul repetă cuvintele Bisericii, cum că dacă îţi e o agitaţie (hormoni) între boscheţii tăi (tinereţea) să nu te îngrijorezi, e doar o curăţenie de primăvară pentru regina lunii mai (mersul naturii). Da sunt două cărări pe care poţi să mergi, dar în timp mai îndelungat este încă vreme să schimbi drumul pe care mergi. În strofa aceasta ca şi în prima se poate observa protestul împotriva fariseismului creştin şi corupt. Povestitorul îi răspunde spunându-i că îi zumzăie capul şi nu îi va trece, iar cimpoierul o cheamă să i se alăture – cimpoier – piper, omofon cu Bible, -

204

prozelitismul, misionarismul şi femomenul convertirii care apare în biserică - spunând apoi: „Dear lady, can you hear the wind blow, and did you know Your stairway lies on the whispering wind.” – acel „Times are changing for worse” al lui Don Tomassino. Iar la sfârşit, ultima strofă, strofa rock, deasemenea şi cea mai lungă şi care deasemenea este şi cel mai evident blasfemiatoare. Ei se rostogolesc pe drum, ca duhurile ori ca rockerii într-un autobuz de turneu de milioane de bancnote, şi cum zice mai departe cu umbrele lor mai înalte decât sufletul – un simbol întunecat -, pe drum întâlnesc o doamnă pe care ei toţi o cunosc, - în sensul că e frecvent întâlnită, apoi alt sens, de vază şi apoi un al treilea sens din care reiese că doamna pe care toţi o „cunosc” e o târfă, vers care înfăţişează subiectiv decăderea Bisericii.

Versul patru: doamna străluceşte lumină albă (sfinţenia Bisericii) şi vrea să prefacă totul în aur (marea trimitere). Şi, - cuvintele doamnei iar - dacă asculţi îndeajuns de tare (sau de mult, adică nu în a auzi un sunet ci a împlini o poruncă): „the tune will come to you at last”, care cântat sună exact ca „the Jew will come to you at last” , the Jew cum am mai spus, adică Isus. „Când totul e una şi una e totul Să fii o piatră şi să nu te rostogoleşti.” Adică să fii o piatră în templul spiritual al creştinismului şi să nu te mai clintească nimic de acolo. Dar pe de altă parte ultimul vers mai are un sens: „Să fii o piatră şi să nu te rostogoleşti”, să nu te rostogoleşti mai poate însemna să nu faci sex, iar aceasta este tragedia ledzeppeliniană din care a germinat acest cântec. Apoi ultimul vers al cântecului, repetat din prima strofă, „And she’s buying a stairway to heaven”, însemnând că Biserica încearcă să cumpere mântuirea prin nişte virtuţi găunoase, printre care şi abstinenţele pe care le profesează.

Când se întoarse în cameră colegii, doi băieţi de clasa a zecea, fraţi gemeni, foarte de treaba, adevarati colegi, din Uricani, îşi desfăceau bagajele. Ei în timp ce vorbeau îi spuseseră că e preferabil să spună celor ce-l vor întreba pe coridor că e pe clasa a unşpea, fiindcă oricum pare mai mare, şi astfel va fi lăsat în pace de luzări. Mihai oricum părea mai mare, cum se apucase de haltere chiar în anul acela. Însă era doar un copil sufleteşte care la acea vârstă descoperise o singură idee: nonviolenţa creştină, care avea să-i atârne de gât până la moartea timpurie ca o cruciuliţă făcută din verigheta bunicii moarte de douăzeci şi trei de ani. Fusese repartizat în camera 2, împreună cu cei doi uricăneni şi încă un elev care nu venise încă. Îşi desfăcu bagajele şi îşi puse haltera artizanală de patruzeci de kilograme făcută din două reductoare zimţate de utilaj de pe Râu Mare puse pe o bară de fier şi cele trei gantere sub pat, împreună cu un cufăr militar, de lemn lăcuit plin pe mai mult de jumătate de caiete neîncepute, completate cu numele de elev şi cu denumirea fiecărei materii, în clasa a IX-a G. Era şapte şi gemenii spuseseră că vor să meargă la cenaclul Flacăra ce se ţinea în mica piaţă unde fusese vechea statuie monumentală a lui Petru Groza. Îl întrebară dacă vrea să vină şi pe când plecau, se opriră şi în camera vecină „până la Anton”. Anton venea şi stătea la internat toată vremea, pleca la Tiraspol sau Chişinău de unde era doar de Crăciun sau în vacanţe. Cum colegii lui nu veniseră şi oricum nu avea ce face, plecară clandestin toţi patru atenţi să nu-i vadă Gogu. Săriră o vechitură de gard din faţa gheretei de plăcinte din stânga liceului şi iată-i la ora şapte şi jumătate seara pe stradă în oraş. Cenaclul fu o variantă metal a fostelor concerte folk din anii 80 cu un Adrian Păunescu profetic, păros şi burtos, şi Anton îi spuse lui Mihai că nu-i fain şi că vrea să plece. Îi lăsară pe cei doi gemeni cântând Andrii Popa în chei electrice, şi dădură o tură de centru. Pentru un băiat abia venit dintr-un târg comunist ca Haţegul, meschinele lumini ale Devei i se păreau o scenografie metropolitană.

Anton părea un băiat inteligent şi foarte de treabă şi tot dând ture îi spuse că mai stă cu doi decebalişti şi cu încă un băiat, de care nu le plăcea, un şmecher, unul Torogoată de la liceul de muzică care nu învăţa nimic şi avea un cercel în burtă. Anton spuse că ceilalţi doi colegi sunt nişte băieţi deştepţi şi de familie bună, nu ca ceilalţi din internat şi până la urmă se înţeleseseră că Mihai poate să se mute din camera 2 în camera 3 iar pentru asta balaiul basarabean îl sfătui să cumpere ziua următoare o sticlă de vodcă de Arad pe care să i-o ducă pedagogului rugându-l să-l mute. Mai dădură ture de Deva şi văzând nişte lasere pe cer

205

merseră prin oraş să le găsească sursa până când ajunseră la poarta vechii discoteci Max de lângă Sala Sporturilor deasupra porţii căreia era fixat proiectorul care arunca linii luminoase pe cerul Devei în acea seară de duminică. Era frumos, chipul demonului care însufleţeşte lumea era încă ascuns în noapte, iar lumea era încă asemeni unui poem din cartea Suntem primăvara ţării. Era târziu deja şi pe stradă mai treceau aproape doar maşini. Găsiră deschis la o alimentară şi Mihai cumpără o sticlă de vodcă uleioasă, unsuroasă şi greţoasă pentru pedagog. Nu mai aveau ce să facă, văzuseră toată Deva, aşa că se reîntoarseră înspre piaţa cenaclului unde şi acolo nu mai era nimeni, decât un câine care-şi făcuse culcuş chiar în floarea străină cu frunze gigantice de pe locul statuii proletariatului.

Mergeau pe strada barată pentru maşini unde avea să se facă barul luxos de pe colţ în care avea să doarmă un poet beat odată, trezit doar dimineaţa când o fată veni să pornească televizorul şi să spele pe jos precum carmelitele, când ajunseră la liceu săriră gardul încârligat, şi merseră pe aleea dintre liceu şi zidul preistoric mai devreme menţionat al casei vecine, apoi prin curtea liceului întunecată ca un câmp lângă o autostradă, şi apoi intrară precauţi în internat pe coridoarele sale pustii ca de închisoare sau mănăstire. Cum în camera 3 nu venise nimeni şi era loc se înţeleseseră ca Mihai să doarmă acolo şi apoi să-l roage pe Gogu să îl mute. Într-o oră deveniseră cei mai buni prieteni, încă unul din lungul lui şir de prieteni opaci, sfinţi sau hippie, în mâinile cărora îşi simţea sufletul ţinut ca între nişte labe mari de animal straniu, iar Mihai era încântat că se împrietenise cu un basarabean, cu cineva dintr-o altă ţară. Era grozav, de-abia venise şi deja îşi făcuse prieteni. După ce mâncară vinete cu ceapă făcute de mama lui, adormi cu gândul că o să fie minunat la internat, iar liceul trebuia să fie plin de gagici. O visă pe Thalia, neauzind cucuvelele deznădăjduite care, orbecăind, dădeau târcoale ferestrelor. Afară în noapte era doar cerul, tăcut şi nepătruns. Şi mai presus de orice, un dor de cea singura căreia îi păsa de el, dorul scânteii după lumina care este ea însăşi. În somnul său fără să ştie ce face plânse până camera se umplu de lacrimi ca un acvariu, iar el, Anton şi Gogu care dormise noaptea aceea acolo, se învârteau prin cameră, prin apă, în somn fără şă ştie ca nişte personaje de tablou de Marc Chagall, ori ca nişte pisici de mare întorcându-se cu burta lipită de pereţi şi tavan, iar dimineaţa curtea şcolii era presăratul de lumini lac de lacrimi din vis aici limpede cu apa liniştită aici zbicit de vânt, precum tăurile de gheţari topiţi de acasă din Retezat prin apă până la glezne mergeau elevii de gimnaziu gălăgioşi ca nişte vrăbii făcute ciuciulete de potop, băltoniul mare cât curtea cu apa unduindu-şi marginile ca un veşmânt din marmură mototolită de vânt.

206

2 Omul ce ţi-a fost câine

Pentru Dumnezeu eu sunt poate dintotdeauna câinele iubit al lui Columbo, dar pe atunci nu stiam lucrul acesta, cu toate că îndeajuns de multă suferinţă te face contemporan cu Hristos, dacă poţi să înţelegi aşa ceva, dar ţăranii spun că, spre deoebire de alte lucruri, o palmă pe care ţi-o dă cineva, nu ţi-o mai poate lua nimeni. Văru-său Ioan de la StreiSângiorgiu, în vârstă de zece ani îi spuse după ce Mihai îi povesti toate că el are tendinţa să-i idealizeze pe oameni în vreme ce ei sunt asemeni oglinzii aceleia a vrăjitorului aceluia răutăcios, unul dintre cei mai răi care era chiar dracul, din povestea lui Hans Christian Andersen, iar că asta înseamnă că el zbocotitu’ Zbocotit e mai sus în vreme ce oamenii din jurul lui sunt mai jos, dar că totodată el deşi nu vrea să şi-o recunoască se crede mai mult, încât oamenii spun că nu e destul şi în plus violenţa nu e niciodată răspunsul. Stăteau la pescuit de scoici nici ei nu ştiau de ce dar cu gândul să încerce să le găteaască preum italienii şi bretonii prin bolovănişurile mlăştinoase de pe Strei cu unchiu-său, mătuşa şi mama lui cu Adriana, vară-sa de nouă ani mai încolo pe pe pământul cu smârcuri mocirlite de iarbă şi acoperit de cetini.

207

Streiul era plin de sălcii în ploaia mocănească şi îngheţată ce cădea din cerul îngheţat, un peisaj trist ca o carte poştală cu Marea Neagră în octombrie. Departe, la ambele capete, râul se pierdea în ceaţă. Nici nu mai conta tot ce se petrecea în camera 3, dar tot sufletul îi era mocirlit ca un porumbel prăbuşit în noroi. Voise să le dea, să le spară moaca, săşi pună pumnul lui mic între ei cei trei mari şi să-i îngenuncheze în ţara în care e un ciumeg pe fiecare scară fiecare fiind cel mai tare şi câte un smardoi cu sabie japoneză pe perete în fiecare bloc, dar acum nu mai ştia. Îşi simţea sufletul în piept ca o hârtie de acuarele ude pe care văruso şi vară-sa pictaseră ca la şcoală ceva neînţeles, ceva ce nu înţelegea, dar care acum era el, devenise el, orice ar fi fost icoana naivă pe care o mâzgăliseră acolo, de parcă ploaia ce cădea cu încăpăţânarea proştilor, udându-l, îi pătrunsese până în suflet devenind sufletul său. Iar convertirea aceasta avusese loc până la urmă fără nici un răspuns, doar cu o singură întrebare, aceasta fusese tot ce îi fusese oferit. De parcă ar fi fost musulman, evreu sau creştin, de parcă ar fi devenit peste noapte Buddha ori John Coltrane. Pumnul strâns din sufletul său îi devenise o mână de om. Nu mai voia să sufere, voia să ierte. Privind mai bine pe malul călănean al Streiului îl văzu pe domnul Ceafa la pescuit, desculţ şi cu picioarele în apă, văzându-l şi amintindu-şi pictura în trompe d’oeil a lui Parmigianino – arătând ca prima dată când îl întâlnise în prima zi de şcoală la internat -, neputând să nu se gândească -Ce educaţie o putut omul acesta să-i dea băiatului lui, încât odată trimis în lume să-i facă pe cei mici şi mai slabi câinii lui, totul pentru evoluţie, ca un demon al acestui Pământ?

Precum poetul Ovidiu îşi uitase şi viaţa şi numele pe care îl iubise o viaţă de copil.

De mult, mult timp numele lui era Zbocotit Câine Câne Cânele. Toată ziua la internat auzea cuvinte precum acesta: PAVEL: „Poate că noi l-am omorât pe Dumnezeu!” RELU: "Spatiu vital..." PAVEL: „Îţi place dulceaţa, câne?” RELU: „Cânele, cânele!... Cânele umanist” ANTON: (pronunţa încet, dispreţuitor, basarabeneşte): Câne!...” PAVEL: „Te bat cu bâta, câne.” PAVEL: „Te-am deletat!” PAVEL: „Mânci c****”. RELU & PAVEL: „Am înfiinţat un nou curent literar. Căcărismul. Am şi scris nişte poezii.” PAVEL: „Taci, câne!” PAVEL: „Ce-ţi fac?” PAVEL: „Ce mai face cânele?” ANTON: „Auzi, câne?” PAVEL, ANTON: „Dormi ca un câne.” RELU, PAVEL, ANTON: „(recită): Stăpâne, stăpâne/ Mai cheamă ş-un câne” ANTON: „Pentru că eşti fraier.” PAVEL, ANTON: „Bine, câne.” PAVEL: „Bine, câne, las’ că te ţin eu minte.” ANTON: „Tu, câne, n-ai dat bani, aşa că n-ai ce bea.” ANTON: „Iote-un câne!” (când intra pe uşă, venind de acasă) ANTON: „Iote ş-un câne!” PAVEL: „Daţi-i foc la câne!”

PAVEL: „Lu’ cânele îi plac poeziile. Aşa-i câne?” PAVEL: „Câne, de ce tot zic poeţii că ei cântă? Blaga şi alţii. Nu cântă, să c***!” ANTON: „Ce, te bucuri că pleci în vacanţă?”

ANTON: „Cânele comat!” („comat”, adică om, câine sau ceva de genul ăsta care fusese în comă alcoolică) PAVEL: „Opreşte radioul, îi place la câne.” PAVEL: „(merge la Mihai, îl ia de gât şi-mi vorbeşte foarte, foarte de-aproape, tăios): Câne!... Câne!... Fii atent cum te porţi.

Vezi cum te porţi, câne.” RELU: „Cânele din Pompei” ANTON: „Cânele s-o sugă.” PAVEL: „Te c*** pe gură!” PAVEL: „Hai să-i tragem o ţapă la câne, hai să-l f**** pe câne!” PAVEL: „Te f** la cap, ha! (grotesc) Te f**” PAVEL: „Îți fac lobotomie...” ANTON: „Comentezi?”Astea erau pâinea, lacrimile şi sângele ce-i întuneca privirea făcându-l să vadă negru înaintea ochilor, din toate zilele vieţii sale de copil fiind ceva mai rău ca moartea ca pentru orice copil şi tot ce îl ţinea să nu se sinucidă doar ca să scape de durere cum o fac atâţia alţii în ziua e azi, era faptul că de la fereastra camerei trei pe un spate de bloc cu aproximativ şase sau poate mai multe etaje se vedea nu Luna ci crucea de pe turla mare a catedralei ortodoxe de pe bulevardul socialist ce vine de la gară. Şi nici de la camera 1, unde stăteau cinci elevi din Valea Jiului care urmau la liceul Auto, nici de la fosta lui cameră 2, nici din partea cealaltă de la ultima fereastră de pe zidul acela, de la spălător crucea nu se vedea; doar de la fereastra camerei 3, camera torturii lui şi atunci când colegii lui de cameră plecau cu satisfacţia ucigaşilor în priviri şi îl lasau otravit şi la porţile mormântului ca Heman Ezrahitul

208

şi rămânea singur o vreme privea la crucea aceea de aramă vopsită cu argint cum priveau evreii la şarpele acela misterios de aramă sculptat de prorocul mare şi atârnat pe cruce, în pustiul inundat de întuneric şi plin de duhuri. Aşa a fost de a trăit, aşa a supravieţuit. În urma problemelor din camera aceea ignorată de profesorii liceului, a ajuns şi în comă alcoolică chiar de ziua mamei lui, de parcă era cineva ce făcea voodoo însufleţindu-i colegii de cameră să-l chinuie metodic până dincolo de utima putere de rezistenţă.

Se apucase să citească Dostoievski şi, lângă liceu, la vechea răscruce de la capătul străduţei internatului se afla un birt numit La Calul Bălan. Acolo începuse să meargă să bea cu colegii de clasă fugind de la ora de educaţie fizică şi de la turele de teren pe care trebuiau să le facă la stadionu de sub cetate toţi cu clasa. Se apucase de băut ca să-şi uite condiţia de câine, câne, cânele, iar Feodor Mihailovici împreună cu Marmeladov păreau să-i justifice prăbuşirea sufletească. Birtul era un local infect ca toate cârciumile unde oamenii merg numai să bea, împuţit şi gălăgios de oameni puţin băuţi, pişcaţi sau muţi de beţi. Acolo a venit mai mult cu unul din colegii, cel mai prost coleg din clasa lor care după aceea avea să fie exmatriculat, cu care bea bere amestecată cu vodcă şi bere amestecată cu rom. În discuţiile lor de beţivi puberi la halba cu trinitrotiluen, îi povestea că bea pentru o fată de la ei din clasă de care îi plăcea întradevăr, dar care nu era adevrăatul motiv, care era faptucl că găsise în sfârşit o cale să uite de camera 3 a realiştilor şi de câine, câne, cânele. Simerianu a făcut un pariu cu el pe mâncare de care el, Mihai, nu prea avea că nu poate să bea trei halbe de bere Timişoreana în care să fie băgate în fiecare câte o sută de vodcă de Arad, iar apoi l-a lăsat în comă alcoolică pe o altă străduţă de lângă liceu, fiindcă a trebuit să prindă trenul de navetişti spre Simeria. Până la urmă s-a întâmplat ca în filme şi profa de sport de la ora căreia fugise să meargă să bea cu geniul ăla din Simeria, l-a găsit tot pe străduţa aceea şi l-a dus cu taxiul la spital unde a rămas fără să ştie de el toată noaptea lângă un om operat şi un altul care căzuse de pe bicicletă şi îl călcase o maşină pe autostradă. Precum Holden Caulfield când îşi mai reveni din comă nici nu putea să vadă bine şi când dimineaţa a venit mama lui sărmana, la început nici nu a putu să o distingă. Zilele acelea din preajma lui 21-22 noiembrie fuseseră ziua ei – fiindcă se născuse noaptea -, iar ea era necăjită ca Fecioara Maria sub cruce. Multe necazuri veniseră şi rămaseră peste ei de parcă strămoşii lor îşi adunaseră toate blestemele acestui pământ şi de parcă oamenii răi şi damnaţi le făcuseră farmece ca în vreo povestire nenorocită de Gabriel García Márquez. A fost groaznic, iar cei i-au făcut în acel timp cei trei colegi de cameră a fost îngrozitor, ca în Biblia pe care mendicanţii de toate felurile o mutilează predicând-o. Şi nici atunci nu a putut vorbi, se simţea în acele vremuri de parcă nu poate spune nimic nimănui.

Tragediile cele mai vorace sunt cele neconşteienizate şi nevăzute, cele pe care sufletul încearcă ignorate şi părăsite să le uite, cum ar încerca să uite un trib de peşti piranha pe care un coleg glumeţ de viaţă l-a turnat în bazinul de înot. Nici măcar medicul de la urgenţă nu ştia ce se întâmplase, îi spusese că dacă mai ajunge vreodată înapoi să nu se supere dacă-l va bate, îi vorbea cu prietenie iar el le destăinui unei asistente, mamei lui şi doctorului doar că era nenorocit luase o ciupercă de la toaleta minunatului internat a minunatului liceu, că iubea o fată şi că vrea să se facă scriitor, iar până şi medicul ca toată lumea nu ştia că e doar un copil abuzat.

Când îl lăsau singur stătuse întins de atâtea ori fără să gândească, săprivească ori să respire, stând singur în amurg timpuriu sau târziu şi tăcere până când de atâtea ori crescu muşchi de pădure pe el, iar ochii de durere i se preschimbau în două pietricele de izvor, rotunde şi lustruite de lacrimi, cine ştiu unde, pe undeva departe prin coclaurii colindaţi doar de ciobanii singuratici precum Ioan Botezătorul ai Retezatului. Dar se gândea ce putea să facă. Patericul spune că datorită demonilor şi oamenilor orice credincios are nevoie de răbdare. Când se afla pe clasa a cincea într-un an binceuvântat citise cartea Kon Tiki, din care încă îşiamintea că până să ajungă în apele liniştite şi pline de peşte din largul Pacificului şi chiar până la recifurile primejdioase de la porţile paradisului, cei şase vikingi trebuiră să se

209

lupte aproape deznădăjduit cu marea. În lume omeneşte din sfârşit de copilărie avea condiţia umană a unui câine, iar în urma tainicului bullying la care fusese supus, oamenii răi şi sufletele deteriorate începuseră să spună că Zbocotit e nebun.Într-o după-amiază merse la Biblioteca Judeţeană de lângă parc, la sediul vechi care se afla la uşcioara de dincolo de cercul de broaşte de bronz din faţa porţii mari a casei lui Matei Corvin şi după ce o căută la fişier ceru cartea lui Heyerdahl, mergând apoi cu ea în parcul citron.

Recitind acolo pe banca de lângă sculptura aceea academică modernă, se gândea că dacă i-ar fi cerut vreun prof să facă un rezumat al alineatelor acelora ce pentru el erau o parabolă a vieţii sale, ar fi scris în tema lui că că primul lucru pe care l-au observat exploratorii era acela că că pe atunci când erau loviţi de apă, nu mai puteau controla cârma, întocmai ca şi el. Iar primul lucru pe care l-au făcut afost să înţepenească cârma între două unghiuri în care să aibă libertatea de mişcare. Primul lucru ce trebuia şi el să facă e acelaşi.

Să-şi pună un unghi de siguranţă minţii, asemeni sfinţilor, din a căror geometrie să nu mai iasă, iar acea siguranţă să fie ca în orice situaţie tipică lumii să spună, să gândească şi să creadă: ‚D-zeu ajută’ – şi să-şi păstreze credeul oricât de rea ar deveni viaţa lui. Deasemenea plutaşii aceia s-au luptat să păstreze direcţia indicată de compas uimiţi deasemenea să vadă că oricât de mari erau valurile ce se aplecau deasupra plutei, aceasta se urca deasupra fiecăruia, întocmai cum credinţa se urcă deasupra a orice altceva. Şi chiar de n-au reuşit să păstreze în întregime direcţia, au învăţat mersul pe apă, iar în ceasurile în care nu erau de cart, se odihneau, viaţa lor atunci era doar efort şi odihnă, nu aveau timp pentru nimicuri. Apoi valurile oceanului au crescut şi mai mult, u mie şi unul de feluri de valuri şi când în sfărşit marea s-a mai linştit puţin s-au vârât toţi în cabina de bambus şi s-au lăsat în mâna lui Dumnezeu, adormind în eventualitatea că Simfonia a 5-a va începe din nou. Şi s-autrezit întro mare încă agitată dar uniformă şi primul lucru pe care l-au văzut a fost soarele pentru prima dată. Acum nu le mai păsa de valurile ce în continuare îi ameninţau să se prăbuşească peste ei ştiind că nu le pot face nimic cât timp stăteau pe pluta de balsa. Se întrebau doar fiecare în sinea lui dacă va rezista vechea lor plută primitivă şi înţeleaptă la drumul lor lung, dacă nu se vor umple buştenii gigantici de apă, ori nu se vor dezintegra funiile ce îi ţineau? Iar apoi după o săptămână marea s-a mai liniştit şi s-au apucat de pescuit peşti zburători de pe bord până când în cele din urmă deasupra cerul şi sub plută marea se înseninară. Cam aşa ar fi fost rezumatul pentru şcoală pe care l-ar fi făcut el, elevul Zbocotit Mihai, poveştii în care găsea învăţături pentru ce să facă până la urmă cu viaţa lui în lume. La asta se gândea. Spusese: -M-ai găsit, Doamne. Acum pune-mă cu bucurie pe umeri... şi du-mă la tine acasă, spusese. Da, Doamne, cât am stat eu-n întuneric, exclamă dintr-o dată la un moment dat, ca Ezechia singur în templul lui Solomon.

Cândva, înainte, la o vârstă crudă şi deznădăjduit în urma necazurilor prin care trecuse, devenise apostat lepădându-se de toată credinţa lui scumpă din pruncie, trecând la tabăra adversă precum Cassie înainte de convertire. În principiu ce făcuse fuseseră nişte invocaţii damnate, iar apoi ca rezultat făcu un descântec magic de dragoste celei mai frumoase fete de la el din clasă pe care credea că o iubeşte şi care dezvoltă un neobişnuit interes pentru persoana lui, dar pe care o lăsă în pace în parte pentru că era perea copleşit de destinul său de câine cum zicea Pavel pe când îi spunea că el e „alesul”, adică alesul pentru suferinţă din partea lor, şi în parte pentru că încă mai avea rămăşiţe de conştiinţă după cum cetatea dinamitată de deasupra Devei încă mai are rămăşiţe de ziduri. Apoi inexplicabil se apucă să asculte rock, muzică hippie şi punk, formaţiile lui fiind pe rând Lake of Tears, cu albumul acela melancolic şi intolerabil de întunecat, The Jimi Hendrix Experience cu chitara aia majestică şi drogată, orice formaţie punk de junkmusic şi în cele din urmă cea la care se opri până să învie, cu arta adevărată dar prea tristă sufleteşte a lui Eddie Wedder şi tot ceea ce înseamnă Pearl Jam, formaţia care avea să vină târziu ca un leac preatrist in rănile lui. În tot acest timp credea că totul era doar stil, e când de fapt era doar o agonie. Căzuse în necredinţă,

210

nu, nu necredinţă, ci altceva, simţea că nu îl mai poate înţelege pe Dumnezeu, nu înţelegea de ce Dumnezeu îl chinuia astfel, de parcă şi Dumnezeu era coleg cu el în camera 3 a internatului Colegiului Naţional Decebal din oraşul Deva împreună cu Pavel, Anton şi Relu, băiatul al cărui chip semăna cu Blaga tânăr şi care era singurul din toţi internii decebalişti care citea; în anii cât au fost colegi citise Război şi pace, Bacovia, Blaga, Crimă şi pedeapsă, dintre care pe unele le citiră împreună ca prieteni secreţi, după care, după ce un timp se dedică poeziei, visând să scriu un volum de poeme intitulat „Cioburi” şi citindu-şi reciproc cu Zbocotit producţiile în berăriile filistine şi dostoievskiene ale Devei, se scufundă în literatura de specialitate a cărţilor de istorie profesionistă şi merseseră împreună la cercul de arheologie, marea pasiune a lui Mihai din copilărie, la un profesor care avea să moară chiar în anul acela în perioada Crăciunului, şi mergând apoi după doi ani, la terminarea liceului, la uzina de istorici, mai degrabă producătoare de dascăli şi predicatori a celor patru adevăruri supreme ale istoriei, fiindcă istoricii îs rari ca păstrăvii de o sută de kile. Era tot el, dar era un Mihai abuzat, nu mai înţelegea nimic din viaţă, sufletul îi era ca un ghem de lână încâlcită, şi înainte să i se formeze în el sufletul cu adevărat în urma vieţii la care era supus în camera aia malefică, începuse în el un proces de regresie a sufletului, începuse să se deindividueze, pentru care nici o pedeapsă nu ar fi prea mică pentru cei trei colegi ai lui, dar în chietudinea lui ştia că o vor primi, avea doar paişpe ani şi viaţa lui era o tragedie. Şi în tot acest timp, pe lângă colegii din camera 3, Dumnezeu devenise poate angoasa lui cea mai mare. Şi până la urmă se îmbolnăvi, ca toţi ceilalţi, cum se îmbolnăvesc oamenii, dar de fapt boala lui nu era o boală cîn fapt, ci doar un lung, uneori lent şi progresiv proces de demonizare, lucru ce se întâmplă multora în urma unor suferinţe extreme, spre deosebire de cei fericiţi, puţini, care se îndumnezeiesc. Şi târziu află că în lumea aceasta, chiar şi medicii, oricât de genii ar fi, dacă nu cred în ce a spus Christos sunt nişte călăuze cu ochii legaţi ale al nostrului alt fel de veac întunecat.

Mama lui, neştiind nimic din tot ce se întâmpla, simţea că nu se mai poate înţelege cu el. În urma necazurilor care le avuseseră în familie, disperată, şi mai ales pentru el şi pentru vindecarea dramei lui pe care o percepea dar nu înţelegea de unde vine, se apropie de biserică pentru mângâiere şi ajutor, ea care fusese toată viaţa intelectualul proletariatului cu o credinţă ascunsă şi modernă. Mergea la biserica ortodoxă unde obişnuise el să meargă în copilărie cu duhul făcut ţăndări şi se mângăia ascultând pricesenele triste care se cântau la sfârşit, după fiecare slujbă câte una, plecând la biserică cu o iubire de mamă necăjită şi chinuită şi venind acasă cu o iubire ca a lui Dumnezeu. Mihai fusese de acord să meargă cu ea în pelerinaj la hram la mănăstirea Nicula, unde mama lui, profesoara de gramatică, încercui de trei ori biserica de lemn împreună cu ţărăncile, pentru el. Autocarul îi lăsă undeva departe şi merseră pe jos împreună cu puzderia de oameni, cântand cu ei cântecul de pelerinaj al mănăstirii Nicula, O, Măicuţă Sfântă: „O, Măicuţă Sfântă, te rugăm fierbinte/ Să ne-asculţi deapururi marea rugăminte/ Nu lăsa Măicuţă să pierim pe cale/ Că noi suntem fii lacrimilor tale/ Când plângeai sub cruce Maică-ndurerată/ Te-am primit de mamă noi şi lumea toată/ Călători pe-o mare veşnic tulburată/ Noi ne-am pus în tine şi nădejdea toată/ Tu eşti steaua mării şi s-ajuţi să treacă/ Dintre cari te roagă nimeni nu se-neacă/ O, Măicuţă Sfântă, cea mai scumpă floare/ Fă din fii de lacrimi dalbe lăcrămioare/ Fă să-ţi batem zilnic la miloasa-ţi poartă/ Câtă vreme-n lume valul ne mai poartă/ Noi când nori şi ceaţă înnegriv-or zarea/ Vino tu măicuţă să ne-arăţi cărarea/ Nu lăsa Măicuţă să pierim pe cale/ Căci noi suntem fii lacrimilor tale.” La hram era popor răspândit pe iarbă ca pe Polivalentă la concertul lui Michael Jackson, iar noaptea preoţii făcură dezlegări de blesteme şi nişte femei de acolo de departe din faţă începură să urle, iar o tânără care venise cu ei cu autocarul în pelerinaj la mănăstire, plecă brusc în pădure cu un băiat flegmatic şi voinic pe care nu-l mai văzuse niciodată precum simplilor pelerini ai lui Hugo. În noaptea aceea Mihai dădea ture pe uliţele mănăstirii, şi oamenii de pe drumul întunecat şi totul părându-i-se dintr-o dată incredibil de urât, ca Nastyei din filmul ortodox

211

rusesc Ostrovul. Rătăcit, voi să sărute icoana ca Emil Cioran, plecându-se până la urmă când ajunse în faţa ei şi sărutând colţul ca toţi dreptmăritorii. Iar Valeria, mama lui, durerea Mariei era durerea ei, o Marie căsătorită cu Irod cel Mare, mamă adoptivă a copiilor lui Irod cel Mare, şi mamă a unui copil nemulţumit în răstignirea lui, care se întoarce împotriva lui D-zeu; ce durere poate fi mai mare? Dar a înţeles cineva? Fiindcă din păcate doar mamele le înţeleg pe mame, iar durerea mamei lui poate doar Sfânta Fecioară Maria putea cu adevărat să o înţeleagă. Câmpurile mănăstirii Nicula era ca o apă mare la care venea întreaga Românie să se spele de păcate, de parcă icoana făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu imprimată pe lemn din matriţa sufletului preotului Luca în 1681 era un Gange în care să se boteze pelerinul şi toţi oamenii care veneau – inclusiv mama lui - o numeau făcătoare de minuni, ăştia sunt ortodocşii, luându-şi reproduceri cu ei şi punându-le la loc de cinste acasă, batjocorită din câte ştia el doar de cei ignoranţi. Mai mult ce ar putea fi spus, omenirea nu va înţelege niciodată cine e Maria, fata din poporul iudaic de acum două mii de ani şi opt mii de neîntrerupte anotimpuri vivaldice din trupul şi sufletul căreia a fost născut Hristosul, fara care daca nu ar fi D-zeu, crestinismul ar fi cea mai mare pustiire de pe pamant. Nu îi ştim chipul, dar putem şti toţi cu siguranţă că Maria este cea mai frumoasă fată din câte au existat pe pământ şi din întregul cer, din împărăţia de la capătul cărării bătute de Arsenie Boca, Maria cea plină de har este frumoasă asemeni unei parabole din care s-a născut Cuvântul perfect, şi chiar dacă multe din dogmele bisericii romano-catolice, basilică mamă a noastră a tuturor, nu sunt adevărate, sunt o nataşarostovaiaskiană reverenţă şi un gest de pioasă politeţe înaintea celei mai frumoase Mame din câte au existat vreodată şi vor putea fi. E adevărat Sfânta Trinitate nu e alcătuită din D-zeu, I(i)sus şi Maria, cum cred musulmanii, dar pentru noi pentru creştini Maria este nebunia întâi a Iudeului şi apoi a Moslemului, Maria este nebunia noastră pentru Cristos. Personal nu-i adresez rugăciuni, dar nu vreau să sărut în vreo zi picioarele pline e praf ale lui Hristos fără să sărut înainte mâna Mariei, din care cel mai apropiat de realitate din ce ne e dat să cunoaştem sunt martiriul Ioanei d’Arc şi peliculele cinematografice cu michelangelica, ebree şi umană Keisha Castle-Hughes. Acolo la Nicula, în faţa icoanei Fecioarei, pe genunchii ei ce şi i-a zdrelit acolo, şi în toate rugăciunile ei de mamă, i-a obţinut viaţa de la Dumnezeu, lui copilului ei, care mult i-a greşit. Cât despre Sfânta Fecioară, e păcat că oamenii ca şi credincioşi căutăm cu orice chip doar să ne îmbogăţim tânjind după ceva ce nu cunoaştem, în loc să dorim să fim ca Maria, I(i)sus şi Iosif cărora D-zeu le dădea munca de care aveau nevoie. În schimb noi toţi vrem să fim ca bogatul care l-a omorât pe Lazăr, ca bogatul nebun şi ca fariseul preasfânt, nu vrem să fim ca Maria.

La despărţire Nuţu îi zise: -Ai probleme? Trebuie să le rezolvi, şi amândoi copiii îl întrebară ce o să facă.

-Păi cam ce pot să ştiu eu, e de exemplu la colegu ăla, să-i rup în el şi mâinile şi picioarele.

-Când te duci între ei, nu da şi tu! Ok?! Ok??! spuse Ioan.

-N-o fă, eşti rău. Groaznic. Nu pot nici să mă uit la tine, zisese vară-sa pe când îi conduceau la ocazie.

212

3 Crucificarea din camera 3

Un motiv pentru a nu muri. Se spune că un părinte din Pateric a călătorit până la alt avvă, din pustia cărţii. Sunt muncit, avvă, mărturisi fratele. Ce să fac? - Amin, spuse bătrânul, punând patrafirul pe cel căzut în genunchi, răspunzându-i. Zbocotit Mihai căzuse într-o groapă adâncă, întratât de adâncă, încât din ea nu putea ieşi vreodată singur. Într-un psalm ebraic este scris că D-zeu apleacă din înălţime asupra ţărânei lumii acesteia în care epoca fierului a ţinut până astăzi şi ţinând cât ca mai ţine el şi murind probabil odată cu el, să ridice pe cel lipsit din gunoi să-l pună între prinţi şi cine ştie poate că D-zeu e asemenea acelui fiu de împărat din povestea populară germană din cartea fraţilor Grimm care i-a spus logodnicei sale că e un cerşetor datorită mândriei ei şi s-a căsătorit cu ea ca şi cerşetor, înainte de a o duce în castelul său şi a-i da toată împărăţia ce o avea, fiindcă un lucru pe care îl spunea Stevenson şi pe care nu l-a observat nici măcar Jorge Luis Borges, oamenii care sunt prea răsfăţaţi devin demoni, ori cum spun oltenii, cine mănâncă prea bine înnebuneşte, şi de asta Purgatoriul lui Dante, despre care toţi afară de catolici spun că nu există, e de fapt lumea.

Astfel, încă de atunci, Mihai o ascultă pe mama lui şi merse cu ea, atunci în acel an, să să caute ajutor la mănăstire.

-Şi eu cunosc muzica aceea, îi spuse. N-o mai asculta, nu face decât să te întunece. Când asculţi rock se-adună toate bufniţele în jurul tău. Oamenii îşi închipuie că doar vor ajunge în iad unde nu vor face decât să plângă şi să scrâşnească din dinţi pentru totdeauna, dar adevărul e că toţi cei ce vor ajunge acolo, la un loc împreună cu demonii, vor fi demoni, poţi înţelege aşa ceva? Ura răstigneşte, iubirea vindecă. Iubirea lui Dumnezeu e mai puternică decât ura oamenilor. Suferi mult şi vei suferi mult între oameni, la început oamenii te chinuie, apoi te resping pentru cum ai ajuns în urma chinurilor la care te-au supus, apoi te exclud, iar cei care nu te exclud te marginalizează, iar iubirea lor e doar pentru ei, puţini vor fi oameni cu adevărat cu tine, asta trăieşti tu şi asta am trăit eu, îi spuse preotul de la mănăstirea Colţ, unul dintre preoţii călugări care au fost încartiruiţi acolo dealungul vremii, venit de la Bodrog, după ce îl ascultă deşi el nu-i putuse spune nimic, dar bucură-te, că după o viaţă de rele, de suferinţe şi dureri grele, vei fi mântuit; ori, măcar, nădăjduieşte acest lucru, soarta doar Dumnezeu o ştie. Dumnezeu începe acolo unde te sfârşeşti tu. Vorbeşti despre Iov? Un râu nisipos este. Căutându-l pe D-zeu în răspunsurile religiei şi negăsindu-l, când nu-l mai căuta Iov a fost găsit de D-zeu în îndoieli. Personal cred că D-zeu nu i-a vorbit efectiv lui Iov nici prietenilor lui, cum ne închipuim cu toţii, ci cei patru credincioşi au avut o epifanie, două de

213

fapt, una a avut-o Iov, iar alta Elifaz din Teman pentru el şi ceilalţi doi prieteni. In mijlocul cartii cei patru prieteni au teologhisit; Iov a teologhisit în bună parte predicându-se pe sine, iar cei patru prieteni au teologhisit spunând lucruri înţelepte şi omeneşti despre D-zeu si prin teologhisirea lor, nu l-au găsit pe D-zeu. Predicându-şi virtutea şi adevărul uluitor că D-zeu îi supune suferinţei şi pe cei drepţi, Iov deşi spune adevărul nu este în comuniune cu D-zeu.

Prietenii înţelepţi nici atât, iar epifania lor a fost conştientizarea acestui lucru la sfârşit, după ce Iov şi-a avut propria sa epifanie şi întoarcere. La sfârşit D-zeu i s-a revelat lui Iov prin întrebări şi prin îndoielile sale şi prin aceste întrebări şi îndoieli umane, Iov s-a pus pe sine la locul său de creatură şi l-a pus pe D-zeu la locul său, şi prin antiteză faţă de sine însuşi mintea lui Iov l-a calculat pe D-zeu şi astfel sufletul său l-a văzut, ducând la deznodământul spiritual pozitiv al scărbei faţă de sine însuşi şi al căinţei, odată ce îl ştia acum pe D-zeu. Subiectul cărţii este o progresie de la religiozitatea enoriaşului ignorant la credinţa preotului în clocot, prin suferinţă şi cele aduse de aceasta. Cineva, mulţi de fapt, vorbeau despre fericirea de mai apoi a lui Iov. Personal cred că Iov nu a ajuns la fericire pentru că a avut iarăşi o sursă de venit, - devenind preot -, familie şi respect din partea comunităţii, ci pentru că spre deosebire de desăvârşirea ritualică de la început a ajuns la o conştientizare a fiinţării reale a lui D-zeu şi a trăirii în acea fiinţă, ca un fel de varianta orientala a practicarii prezentei lui Dumnezeu a fratelui Laurentiu dusa la extrem. Ajuns în punctul acesta, Iov a fost un om fericit nu pentru că ţinea cu tot dinandinsul să fie astfel ci pentru că nu mai putea altfel, fiindcă, după un anumit punct, nu mai există altă cale în credinţă, ca pentru măicuţa aia papistaşă din India. Iov a murit mulţumit pentru că a înţeles ce trebuie să înţelegi şi tu, dacă vrei să mai trăieşti, că iubirea lui Dumnezeu e mai puternică decât ura oamenilor, deşi suferinţa oamenilor nu înseamnă decât că demonul nu crede în oamenii ce cred în D-zeu.

Un loc, ca orice biserică, unde trebuie să ajungi cu sufletul ţăndări ca să laşi pe cineva să te-ndrepte acolo, dar nişte ziduri de pietre vechi întărite cu beton zgâriat cu plasa în zig-zag, cu soldaţi călugări puţini, viaţă grea iarna într-o căsuţă şi un vagon şi pelerini îndureraţi, căutând iertare, iubire şi milă, dar care curând văd în blândul şi incognoscibilului proces de înseninare al ochilor lor că acolo şi păsărelele cântă pricesne, ca la San Damiano, Colţul despre care a citit întregul pământ când a fost copil în romanul lui Jules Verne, acum era iar mănăstire valahă, cu stâncile şi pădurile îmbibate de ceţuri cu liniştea lor spunând şi ele precum uriaşul că bufniţele nu sunt ce par a fi, un munte sacru măcinat dealungul erelor în mijlocul unei mări fiindcă magiştrii şi doctorii spun că pământul nostru a fost tot un lac odată. era un complex de clădiri eterne şi efemere pe care Carl Gustav Jung l-ar fi visat de o sută de ori, fiecare dată în alte linii şi alte culori, ca într-un album de artă modernă, un centru al lumii în care şi frumoasa şi deodată singura Jeanne Hebutérne s-ar fi rugat, poate. Era un loc unde orice om vine Aughental şi are posibilitatea să plece Maria, aceea din care Christos scosese şapte demoni si pe care o iubea. Un loc pe care îl poate preţui şi un quaker în aşteptarea sa ca piatra nedesprinsă de mână omenească să lovească în idolul cu picioare de fier amestecat cu lut al feudei creştinismului, predicand asemeni lui Washington Irving la Londra sau Alhambra: -Credinta peste care vor trebui sa treaca ere pentru a dispare toate celelalte cuvinte ca in amurgul Antichitatii, cand frumosul Islam va fi ca Mani, iar capitalismul ca sclavagismul. De exemplu notiunea de djihad, acum după inventarea bombei atomice, a devenit o noţiune expirată, războiul sfânt nu mai poate fi purtat, de oricine, decât strict spiritual, aceasta demonstrând fiabilitatea mai mare a creştinismului faţă de islam or mozaism.

Si greseala noastra a intregii omeniri este ca vedem in Isus Christos un mare predicator si in Muhammad un mare profet, cand in Muhammad ar trebui sa vedem un mare predicator si in Isus un mare profet. Dar, contrar a ceea ce invata fetele bisericesti, pentru timpul de acum, crestinii trebuie sa citeasca Coranul si Bahagavad-Gita, pentru ei dupa cum citesc din literele de Duh Sacru ale Evangheliei, cum facea preotul lui Mahatma, scrierile filozofice buddhiste si

214

Talmudul fiindca am fost pusi la un loc pe pamant pentru a cauta pacea si Domnul Isus Hristos a spus sa cercetam toate lucrurile si sa pastram ce este bun. Deasemenea daca suntem crestini ca si pentru Maica Theresa intre oameni dusmanul nostru trebuie sa fie nimeni, strainul nostru trebuie sa fie nimeni. Este vremea ca pestele scris in praf sa se intalneasca cu sfesnicul iudaic si cu covorul de rugaciune moslem, comunitate in care sa pastram ce este bun si sa primim intregul pamant, fiindca daca vrem sa nu ii dispretuim pe oameni cu adevarat, trebuie sa nu le dispretuim credintele, cel mai mic si totodata cel mai mare dintre apostoli facea acest lucru. Asta-i izvorul curat al iubirii de oameni. Iar Gita e prima carte de filozofie scrisa vreodata, ce poate fi totodata cat de gresita, pe cat e de inteleapta, iar Coranul e cel mai frumos poem arab, naiv si sentimental, adevarat nu atat teologic cat poetic, dar, intradevar, e pacat ca nu-l citim. Toate acestea, cel putin, sunt punctul meu de vedere. Si totul pentru o lume de Biserica, umma si templu imbinate in care crestinul sa aiba libertatea de a crede dupa propriile limite in intelegere, musulmanul sa aiba libertatea de a deveni crestin daca doreste, iar evreul sa gaseasca intelegerea din partea societaii daca il gaseste pe Mesia, iar toti crestinii care dupa ce l-au rastignit, il parasesc pe Hristos pentru orice altceva, sa fie iertati. Iar cat despre lume, cum pot vedea toti oamenii din toate timpurile, pietatea genereaza civilizatii, iar ateismul este apocalipsul lor, pietatea este ziua istoriei, ateismul noaptea ei, lucru vizibil in toate civilizatiile din toate erele, dar personal nu-i invinui pe oameni crestini sau altceva, pe musulmani, evrei, budisti, hindu si care mai sunt, stiind ca fac si ei ce pot cu ce au si dupa cum nici I(i)sus nu-i judeca pe crestini, indemnandu-i sa se judece singuri. D-zeu nu acuza, acuzatorilor D-zeu le-a pastrat doar flacari si mai ales daca suntem crestini, israelitii si musulmanii sunt colegii nostril, asta e un fapt, nu putem sa-i ignoram si putem sa invatam multe de la ei, cum si ei pot invata de la Cristos. Pentru o comunitatea a credintelor, pentru o koinonia a sufletelor, o familie a oamenilor, opentru o lume in care sa poata trai si sa caute fericirea atat Sfantul Parinte al nostru Papa, si atat Sef Rabinul emerit al Israelului, si atat imamul Said Rageah, si deasemenea Dalai Lama, rege si preot al martirizatului pamant al Tibetului, si familia lui Mohandas K. Gandhi, un crestin, evreu, musulman, budist, hindu e o persoana cu adevarat demna de respect, dar pana cand mainile noastre nu vor fauri sabiile regale care in loc sa taie, vindeca, vindecarea nu va veni, iar D-zeu va privi preaindurerat cu ochii lui in care maracinele insangerat arde si nu se mistuie la tragedia umanitatii care nu reuseste sa descopere umanitatea. Şi mai mult decât atât, e timpul ca popoarele Cărţii şi adoratorii lui D-zeu să se adne laolaltă, e timpul să nu mai stăm ca victime în mâinile apostaţilor lumii, să ne strângem, la un loc şi să ne ântrebăm unii pe alţii cum de îl cunoaştem pe Dumnezeu şi să închinăm împreună, să consacrăm tot pământul şi să sfinţim inimile oamenilor, credincioşi din toată lumea, uniţi-vă!

La şcoală tot acelaşi lucru. De învăţat nu prea învăţa, doar citea din răputeri cât putea din operele majore ale omenirii. De exemplu Divina Comedie o citise toată făcându-şi însemnări asupra fiecărui cânt şi descoperindu-şi latinitatea, pe care nu o va mai părăsi niciodată, identitate uitată de români de zeci de ani de război rece cu America, Vaticanul şi Roma Antică. Profa lui preferată era directoarea adjunctă, doamna Ciuceanu Viorica, profesoară de latină şi greacă veche, o profesoară minunată pe care o iubeau toţi copiii şi care ţinea la el, dar în rest cu câteva strălucitoare excepţii, şcoala era sub nivelul umanităţii, începând cu profesorii. După multe aşteptări şi rugăciuni, întinse pe durata a mai multor ani de când învăţase abecedarul sau poate chiar dinainte, după o noapte de viziuni, scrisese o piesă de teatru cehoviană, într-un act, cu un beţiv care, în camera lui care era încă pădurea moartă şi preschimbată în cărbune cu mii de ani în urmă, citea rugăciunea din adâncul mării din Biblie, certându-se cu D-zeu şi iubindu-l, scriind-o direct la maşina de scris Olivetti a lui taică-său şi ducând manuscrisul la Biblioteca Judeţeană lăsându-l acolo la o doamnă să-l predea unui scriitor, un prieten bun de-al lui taică-său. Doamna a predat manuscrisul dar în acelaşi timp a apărut „o piesă de teatru” - foarte apreciată care în acelaşi timp nu avea nici o

215

substanţă dramatică - la revista Decebalului, al cărei autor era fata respectivei bibliotecare; a fost atât dee scârbit încâzt nu şi-a mai dus piesa la revistă, sufletul lui fusese xeroxat şi altcineva îşi pusese numele pe el, fără să-l plagieze totuşi, dar fata aia habar n-avea ce înseamnă o piesă de teatru. Bullying-ul şi hazing-ul şi distracţia continuară până când, cu câteva zile înainte de plecarea acasă în vacanţa de iarnă, de Crăciun, ca în cartea lui Dickens, până la urmă îl apucară toţi trei în joacă, după ce avură toţi trei un sfat secret vorbindu-şi la ureche pe unul din paturi, spunându-i că-l pun şi-l urcă pe cruce, unul din ei îl întrebară cum vrea să fie răstignit, iar Mihai spuse că vrea cu capul în jos. Era noapte iar Luna era iar coborâtă în curte, singură şi melancolică, aşteptându-l, în clichetul a trei cântece pe care nu a fost om să le-audă vreodată.

-Ţapa de azi îi doar o răstignire. Te facem martir. Mnha, mnha, te înţepenim pe o cruce satanistă, spuse Pavel ajuns într-o stare de beatitudine malefică. Îi legară picioarele sus cu fularele de cuierul metalic fixat în perete, iar jos îi legară mâinile de cadrul matalic al câte unui pat, iar dupu un timp îl care îl contemplară rânjind îl întrebară amuzaţi: -Cum îi? Cânele pe cruce, mai spuse unul din ei.

-E bine, am de aşteptat puţin, pe urmă orice problemă se rezolvă, răspunse Mihai stând răstignit cu capul în jos.

-Ho, ho, ho, ho, ho, râseră colegii, neputându-se abţine, Eminescu să ne judece! după care Anton îi spuse moldoveneşte, categoric: -Ce, câne, se umflă orezu-n tine? O să stai aici toată noaptea!

Mai stătură puţin să-l privească, apoi stinseră lumina şi se culcară bătându-şi joc de băiat pe întuneric. Râseră până adormiră, dar lui Mihai altceva nu-i mai spuseră; doar Pavel îl întrebă din pat în bătaie de joc pe întuneric: -Cum eşti?

Mihai răspunzându-i: -Sunt un nebun pentru Christos. Tu ce eşti?

Pavel se simţea bine iar.

-„M-am pipăit şi pe mâinile mele am găsit urmele cuielor lui”, mai spuse, citându-l pe Radu Gyr, după cum Christos la prima răstignire, răstignirea lui, l-a citat pe Dumnezeu şi după cum cărturarii sub crucea aceea boschiană l-au citat pe regele David.

Pe când Zbocotit Mihai stătea cu capul în jos începu după un timp să-i curgă sânge pe gură şi pe ochi, până când camera se umplu până la tavanul înalt de sângele lui Mihai, prin care pluteau cei trei colegi din ani superiori Pavel, Anton şi Relu ca nişte salamandre în sfera unei bulboane de flăcări, înghiţindu-i în somn până dimineaţă tot sângele fără s-o ştie până se treziră dimineaţa iar în paturile lor de fier şi toată noaptea dostoievskiana fereastră înaltă a camerei lor străluci mut în univers ca Luna sfărşitului lumii. Trecu mult timp peste băiatul înţepenit în întuneric şi târziu când colegii ce cameră adormiseră spuse un şir de poezii puerile făcute pe loc asemeni unui jazist în cântecul de lebădă al unui potpuriu: -Cânele cântă reggae. Văd că tot mai mult îl privesc pe Christos ca un om, doresc să spun că văd în Christos omul, ce nu făceam în copilărie, în anii ’80 şi începutul anilor ’90, şi cred că eu împreună cu întreaga omenire am intrat deja în a treia zi a istoriei Bisericii, mileniul Luca, în ce mă priveşte consider că anii de până în 2001 au fost mileniul Marcu, al boului, iar cel de dinainte a fost mileniul vameşului Matei, mileniul îngerului şi astfel creştinii primului mileniu căutau în mare măsură pietatea îngerească, iar mileniul în care m-am născut eu a fost un mileniu al slujirii, lucru vizibil în orice cult creştin, de la Martin Luther la Maica Tereza, Francisc din Asissi, Martin Luther King Jr., părintele Teofil Pârâian ori Richard Wurmbrand. Imbolul heraldic al boului din cartea Ezechiel simbolizează tocmai slujirea în viziunea oricărei bierici creştine şi chiar şi eu în acea perioadă încă de copil credeam în mare parte pentru ca Dumnezeu să mă servească şi să-mi împlinească dorinţele ca

216

în filmul lui Andrei Tarkovsky, pe când acum sunt mai atent la sensibilitatea şi sentimentele lui Hristos, cred, mai mult ca la orice altceva. Şi probabil că mileniul care va începe peste o mie de ani, era Evangheliei apostolului Ioan, va fi mileniul vulturului, care am uitat ce simbolizează. Probabil că atunci oamenii vor pune din nou mâinile unii pe alţii şi vor face miracole. Existart. Nimănui deja nu-i place de mine. Sorrow. M-ai părăsit Sunt singur Mi-i boală Mi-i greu Încerc să fiu bun Dar văd că sunt rău Nu mai pot trăi Şi să mor n-am voie Eun coşmar că sunt om, E-un coşmar să fii o fiară crudă, gânditoare. Mi-e ciudă pe mine Mi-e ciudă pe oameni Văd cum moare clipa Şi eu nu mai trec. Mi-e ciudă pe mine Mi-e ciudă pe oameni Văd cum moare clipa Şi eu nu mai mor. Tencuială putrezită aici clipa a stat din coasta cea rănită şuvoi de sânge ne-ntinat. Mi-i clipa pustie Când Mă uit în Versuri scrise la lumina întunericului la linia orizontului acasă a camerei mele şi văd cum apune bezna matinal amurg văd soarele negru cum apune după un maldăr de cărţi îl observ trimiţându-şi ultimele raze negre în umbra mea explorând necunoscutul şi găsesc ruine, ziduri goale rămăşiţe ale unui vechi eu, care am fost/ şi din care a mai rămas doar râul Mă-nghite bezna Mă-nghite hăul.

Dormiţi, dreveni.lor. Un banc de peşti Îmi sparge ochiul cu furie nebună cum ai sparge o nucă de cocos Le aud dinţii pe retină Intră în mine Le simt cozile fierbinţi cum mi se zbat prin creier făcându-mi ordine în gânduri.Dar n-am voie să intru Şi o ştiu prea bine Nu e loc acolo pentru Unul ce îi câine Nu e loc acolo pentru Unul ca mine. Obsesie prelungă, Obsesie cu lupi, Obsesie ceţoasă, În suflet mă rupi. Mi-l laşi pustiu Şi totuşi mi-l umpli; O, tu cel ce citeşti Sper să înţelegi. Oroarea ce-o am Faţă de ceva, Şi totuşi aş vrea Să fiu însumi aşa.

Ascultă-mi Doamne psalmul de durere, Psalm în camera 3. De aici lumea mi se pare urâtă.

Vreau să iubesc Să simt ce n-am mai simţit până acum Iubesc iubirea Iubesc prietenia Iubesc pasiunea. Nu urăsc nimic. Încep a iubi ura. De aici lumea mi se pare urâtă. Vreau să ştiu Să aflu Să cunosc. Cocleală veche pe aramă. Muşchi pe oasele lor, Cei ce au fost, Dar sunt osândiţi la viaţă veşnică. De aici lumea mi se pare urâtă. Câteodată urăsc viaţa. De ce?... uneori viaţa e frumoasă Dar nu acum.. Am impresia că doar poezia asta mă ţine în viaţă. Viaţa e urâtă. Viaţa e frumoasă Viaţa e urâtă Viaţa e frumoasă. Viaţa e moarte. De abia când voi muri mă voi naşte cu adevărat. Când voi fi ţărână, voi trăi. Voi părăsi temniţa cu Ziduri grele de oase, carne şi sânge. De aici lumea mi se pare urâtă. Dar va avea milă Cel De Sus şi de mine Nimeni nu poate fi osândit veşnic pe pamant. Triste ruine, Triste ogive. Triste suflete pierdute. Îţi mulţumesc pentru inelul de logodnă, Doamne, ce mi l-ai pus pe deget astă noapte, şi muri. Fii iertat, şi D-zeu să-ţi ajute, mai spuse. Aşa muri. Era cu mult înainte de răstignirea de la mănăstirea aceea şi nimeni nu ştia că se poate muri dintr-o astfel de joacă. Puţin după moartea lui Zbocotit, radioul porni singur auzindu-se în camera neagră de internat cântecul caraibian Man Down, printr-o conexiune temporală fiindcă atunci în frigurosul decembrie al anului 1996 cântecul încă nu fusese nici compus nici înregistrat nici difuzat vreodată la radio, tulburându-i pe colegii de cameră ai mortului din somn.

Pe când murea se gândea la lucrurile pe care le tot predicase plin de furie Pavel în timpul ce-l petrecură împreună, timp plin de distracţii sadice pentru Pavel şi de suferinţă prematură pentru el. Pavel spunea: realism, comunism, ateism, robotism, ca furnicile, dar el nu se putea să nu se gândească că albinele şi furnicile sunt făpturi comuniste, însă muşuroaiele de furnici şi stupurile, departe de a fi imperii totalitare destinate reeducării, sunt mănăstiri ale simplităţii, în care binecuvântate creaturi izvorâtoare de mir şi miere bolborosesc neîntrerupt rugăciunile vameşului în chiliile lor hexagonale pline ochi de neoplastică lumină lichidă, Dumnezeu nu poate fi văzut nu pentru că nu există, c pentru că e infinit. Pe când murea Zbocotit îşi amintea de viaţa lui care nici măcar nu începuse şi de fericirea care îl înşelase şi pe care nu o va mai găsi din nou, şi şi-o amintea pe fata aceea de la liceul pedagogic care se pusese cu el la masă în prima zi când fusese acolo, dar el nu se putuse băga în seamă pentru că era prea copleşit de condiţia lui de toate zilele şi de toate nopţile de omulcâine, adevăratul lui nume în lume, copil mic ce era chinuit de copiii mari. Şi-şi amintea

217

scrisoarea către Diana pe care i-o modificaseră în aşa hal încât Diana, pe care o iubise de pe clasa a treia nu-i mai răspunse niciodată, iar el nu-i putuse explica nimic, nici în scris, nici altfel, atunci Pavel îl învinsese, atunci îl omorâse, îi omorâse sufletul, dar cel mai mult se gândea la partenonul de păduri care îl înconjoară când e acasă din toate părţile. Zbocotit era sfâşiat, era doar un câine răstignit precum câinele pe care îl răstignise Ceafa mai demult, el era Jannings, Ultimul dintre oameni, era ceva sub om, nici măcar nu era om şi merita toate, merita tot ce primise, toată răutatea pe care şi-o vărsaseră pe el colegii săi interni decebalişti.

Când colegii se treziră dimineaţa, văzură că Mihai a murit, era mort în lumina cinematografică de ora opt dimineaţa a ferestrei înalte; îl dezlegară şi îl dădură jos de pe cuier şi-l puseră pe patul lui, după care se grăbiră să nu întârzie la ore în liceul de vizavi de curte.

Doar Pavel, viitorul medic, cel care pornise totul, spuse: -Poate că e mai bine, probabil de-acum pentru toată lumea nu ar mai fi fost decât un dilău, de Dumnezeu va fi singurul cu ce până la urmă nu ar mai fi de acord. Eu zic să tragem pătura pe noi, fiecare.

Relu rămase în urmă cu sufletul rotindu-se într-o succesiune circulară de acorduri melancolice şi deznădăjduite, trist şi filozofic asemeni unui rocker doom, privind cadavrul lui Mihai şi gândinu-se la mama sa care murise cu câteva săptămâni în urmă.

Rămase îndelung lângă pat privindu-l, gândit la mama lui moartă, după care îi puse mâna pe frunte şi îi spuse trist: -Nu, mă, nu muri şi tu, mă, nu muri şi tu, spuse Relu trist punându-i mâna pe fruntea moartă, după care ieşi din cameră cu paşi blagieni şi trişti.

Când Anton, a cărui clasă era lângă a sa, îl văzu în pauză, viu iar, crezu că vede o fantomă, fiindcă adevărul era că în mod real, după toate criteriile ştiinţei, ale realismului lor, la ascurt timp după plecarea întârziată a lui Relu la şcoală Mihai înviase, în urma rugăciunii triste a lui Relu. Neştiind ce se întâmplase cu el, fugi la şcoală, ajungând la ora de latină, unde clasa studia epistola întâi din cartea a cincea a Tristelor lui Ovid, primul român, poem pe care Mihai cu ambiţia de a întoarce vremurile Erei Medii şi-l alese pe loc ca artă poetică, în locul celei a lui Horaţiu şi a oricui altcuiva ar putea veni nechemat în templul sufletesc a pământului lui înconjurat din toate părţile de partenonurile pădurii sub soarele de piatră şlefuit de şuvoiul de raze izvorând din el al trecerii timpului, umplând cosmosul de zvonuri, ziua, pentru a se opri noaptea şi a porni iarăşi dimineaţa, ca un gheizer din Islanda, ori ca un suflet, fiindcă abia acum înţelegea că tot ce era el, era doar pământul lui căpătând de undeva un suflet, respinsese toată viaţa noţiunea că ar fi făcut din carne, dar asta n-o va nega, va rămâne toată viaţa un om de pământ, iubea pământul, primăvara, vare, toamna şi iarna când e înmormântat ca Robert Scott în zăpadă, doar pământ ars de săruturile lui Dumnezeu în care într-un an va fi pus şi el, pentru a răsări apoi undeva o galaxie de urmaşi; şi pentru a învia apoi într-o zi, bineînţeles.

Când se întoarseră după ora trei după-masa toţi în cameră, şi colegii îşi mai reveniră, o luară de la început, pentru ani grei de zile şi de nopţi de internat şi de colegiu naţional, doar Relu îi deveni un prieten secret băiatului născut de o mamă şi cu statut de deţinut şi de câine, câne, cânele pentru întregii ani ai tinereţii sale indus morbide. Stătuse timp de doi ani în cameră cu ăla, creatura care îl chinuise non stop timp de doi ani, o caracatiţă neînduplecată şi monstruoasă, dar pe care inexplicabil o iubea, pe toţi trei, iubirea aceasta fiind veriga lipsă între om şi D-zeu, datorită căreia nu se răzbună niciodată şi părându-i rău pentru ce avea să facă în privinţa asta mai curând decât oricine şi-ar putea imagina Sabia lui Goliath în Mâna lui Christos Răzbunătorul. Mihai nu dorea să fie răzbunat dar ştia că din punctul de vedere al lui D-zeu nu se putea să nu fie răzbunat pentru suferinţa lui şi a familiei sale.

Când părintele plecă de la avvă uşurat ca etiopianul spre chilia sa, pe drum cântă în sine însuşi, o priceasnă pierdută care ar putea fi eronat reconstituită arheologic şi

218

borgesian într-un virtual referat către Dumnezeu în lumea căruia dintotdeauna băiatul fusese la fel de bătrân ca pământul care i-a sprijinit fruntea îndurerată în fiecare zi. Aud rugăciunea Vameşului în gurile noastre tăcute, semn tainic ce nu poate să însemne decât că întregul Pământ e o tragedie prin care de mii de ani ni se cere să răzbim, dramă ascunsă ca miezul în nucă şi ca statirul de argint sau de aur în peştele Sfântului Petru în fiecare om. Trebuie să fim oameni, spune românul, dar degeaba încercăm, iar cerul a fost făcut pentru oamenii chinuiţi, ale căror zâmbete i-au durut o întreagă biografie aşteptând răsăriturile cu durerea-n suflet, a iubi este a sângera, ca gigantica viţă de vie care suntem, răspândită în bostănăria întregului pământ, o viaţă, generaţie după generaţie, până se va umple potirul de lumină de icoană topită încrustat cu lacrimi cu vinul nou al lui Christos, al tâlharilor ca mine şi al sfinţilor ca oricine ştie secretul şi al tuturor binecuvântaţi ucenici din mâna blakeiană a lui D-zeu, cel care-i spune tăcut fiecăruia din vecii vecilor ca în cântecul ale cărui cuvinte nu le înţelegea nimeni, asemeni cuvintelor evangheliei, intonat mereu de cel mai mic dintre gemeni pe coridoarele internatului: „Speedy Gonzales, why don’t you come home?”; care, în vieţile noastre care nu au un capăt cunoscut, ca universul, ca un sihastru ori un Bau Radley care s-a ascuns o viaţă doar ca să facă bine, atunci va fi văzut pentru prima dată, cum obişnuia să spună adesea colega lui de bancă, o fată de la ţară, care ştia germană cum ştia el să mănânce chiftele: -Absolut. Vorbind ca oricine dintre noi cei ce nu putem intelege ce s-a intamplat. Cat despre mine, desi nici eu nu inteleg, am stiut de atunci ca trebuie sa sufar pentru ca toti suferim, pentru ca trebuie sa fiu piatra de suflet in zidul Bisericii, in trupul torturat al Domnului, cu privirea sublima si incununata cu toti maracinii lumii. Datorita intelepciunii sale Dumnezeu nu m-a scapat din durere si a vrut sa sufar si daca a vrut sa sufar atata timp e posibil ca astfel sa fie si in viitor; ce se schimba e ca stiu abia acum dupa treizeci de ani la ce sa ma astept; in cer va fi altceva, dar pe pamant Dumnezeu a ales sa ma faca, sau sa ma lase, sa sufar, sa ma expuna dintotdeauna in partea de nord a copacului, sa lase din copilarie lumea sa-si verse asupra mea toata ura, dispretul si ocara, sa ma mir pana nu demult de ura din partea lumii, sa ma treaca in viata prin traume de ani de zile, sa ma faca sa traiesc in trauma toata viata, sa ma hraneasca cu necazuri, sa ma imbolnaveasca, sa fiu chinuit ca apostolul Petru o viata pe pamant; asta mi-a fost dat si nu am inteles niciodata de ce fiindca suferinta e secretul cel mai mare al lui Dumnezeu, in ce ne priveste pe oameni, cel putin; diferenta e ca eu sa primesc ce Dumnezeu imi da, mie copilului lui coborat pentru totdeauna in cenusa cu ultima mea rugaciune inaine de moarte: ajuta-mi sa pot primi toata durerea pe care ai ales sa mi-o daruiesti, Doamne, si da-mi puterea s-o pot indura, ca sa nu fiu omorat de durere. In sfarsit, primesc sa sufar pentru tine, Hristosule. Iar miracolul e ca Dumnezeu sa transmute toata ura varsata de lume si demonii ei asupra mea, in iubire, acest neinteles, aurul universului din sufletul uman. Totul pentru Domnul cum spunea marele si palmuitul episcop Iuliu Hossu la Sighet. Abia acum Doamne sunt pregatit sa mor. De la Dumnezeu vin toate, iar ce vine de la Dumnezeu trebuie primit. Si acum stiu ca asa trebuie sa fie pentru ca pelerinul nu trebuie sa fie izolat de suferinta poporului sau stralucind ca niste pietricele aruncate de o mana sacra pe cer, in care toti martirii nostri stralucesc precum margeanul adus de valuri de ani lumina intre noi, pietricelele spalate de ape. Si asa te iubesc pe tine mai mult, Doamne, care dintotdeauna ai suferit impreuna cu mine, decat pe oamenii care provoaca suferinta si desi ma face sa sufar, cred ca Dumnezeu e iubire. Purgatoriul e real si e chiar pamantul si ce se poate intelege la nivel macro e ca e o greseala sa lasi ca filozofia sa inlocuiasca pietatea, astfel mileniul care a trecut a fost un mileniu gresit, iar in minte am piatra pretioasa a unui varf de sageata care va ucide acest mileniu al erorii, in lumea unde pamantul o deprima pana si pe Sfanta Tereza de Calcutta si cerul ploua smirna in cenusa privirii noastre, dar pe pamant, asuprirea înnebuneşte pe cel înţelept, cum spune Eclesiastul, am stiut toate, dar nu am fost pregatit ca atati ceilalti si nu am putut sa duc cand mi-a venit randul, atat si nimic altceva a fost intregul meu esec inaintea lui Hristos si a ingerilor, aveti grija voi care traiti pe pamant. Cât despre Zbocotitu,

219

Pavel era vrajmaşul lui cum scrie în cartea de rugăciuni, dar Mihai nu simţea decât iertare rugându-se pentru el, dorindu-şi ca Pavel să ajungă în cer pentru ca acolo să-I mărturisească Mamei lui pentru întreaga eternitate cum i-a abuzat băiatul până l-a distrus, rugându-l pe Dzeu: da, Doamne, sunt un câine, dar fă să fiu unul din câinii pe care îi iubeşti.

4 Hristos e cel mai tare

Ce poate fi spus, faptul ca nu traim decat o data dovedeste ca exista destin. Pentru un cărăbuş numit Mihai venise ziua cea mare să meargă la liceu şi cu cele mai mari speranţe părinţii şi fratele mai mare l-au trimis în municipiu unde era cea mai bună şcoală din judeţ unde, după ce i s-a arătat liceul şi directorul i-a promis marea cu sarea, a fost încartiruit în

220

internat. Acolo s-a împrietenit cu un şoricel galben din republica Moldova, părand prietenos si cool, care i-a spus că, dacă vrea, poate să-i cumpere pedagogului, o cămilă însetată, care, totuşi, nu avea nevoie deloc de apă, o sticlă de vodcă românească, iar acesta îl va muta din camera 2, unde stătea cu proştii, cum îi numeau cei din camera 3, în camera 3 cu oamenii superiori, cum se numeau singuri. La scurt timp, după ce a fost mutat acolo, a văzut că, în 3, împărţea camera cu un păianjen mare şi extrem de înţelept, sau mândru, nu ştia exact, cu un şarpe cu aripi de corb şi văzu cum, în scurt timp, şoricelul crescu, devenind un şobolan uriaş.

Viaţa a devenit îngrozitoare pentru beetle, cum a aflat că se numeşte el în limba engleză, la şcoală. Păianjenul îl îngropas în aceleaşi şi aceleaşi urzeli de pânză, în fiecare zi, îl strânse chiar cu labele de gât, se izbea în el ziua, când învăţa în pat şi noaptea, când dormea şi îşi arăta mandibulele atotputernice toată ziua, primul lucru de când se trezea dimineaţa până noaptea, ultimul lucru când adormea, ca în cântecul Until It Sleeps. Şarpele se exterioriza mai rar, dându-le sfaturi din inima lui întunecată păianjenului şi şobolanului. Şobolanul îşi încreţea râtul în faţa lui şi îi ocupa locul pe care şi-l pregătise la duş, întrebându-l zâmbind dacă comentează. Nu comenta pentru că, atunci când a comentat, l-a lovit cu laba lui mare în umăr.

Cărăbuşul era terorizat acolo, ca răţuşca cea urâtă în poveste. La şcoală, atât păianjenul şi şarpele înaripat, cât şi şobolanul, erau elevi model şi de nădejde şi buni camarazi în clasele lor mai mari, în vreme ce bitlâsu nu mai putea să înveţe, nici să doarmă, nici să trăiască.

Deasemenea păianjenul îi spunea că, dacă se va sinucide, va scăpa de pe culmile disperării pe care îl va aduce el, păianjenul, pe cărăbuş. Se simţea ca un rob evreu, iar păianjenul se simţea probabil ca un Dumnezeu. Viaţa lui Mihai devenise, timp de doi ani scolari si pentru ani de zile, un potop de lacrimi fără speranţă şi fără răspuns, pentru că el credea că şi ei, ca toti oamenii, totuşi sunt buni la inimă şi aştepta să devina buni şi să nu îl mai batjocorească şi chinuiască, viaţa lui devenise un coşmar pe care nimeni nu-l poate explica, poate doar D-zeu, un lucru îngrozitor care l-a distrus în întregime, pentru totdeauna, fără să-l mai poată cineva repara cu adevărat, poate doar D-zeu dacă îi este milă de acest cărăbuş chinuit, cu aripile rupte, numit Mihai, acest bitlâs nenorocit.

M-au tinut in stres continuu doi ani de zile in internatul fantoma al unui liceu meschin intr-un oras anonim, ca in Kafka, iar ceea ce numim viata este de fapt o multitudine de mici rastigniri reflectand la toate nivelurile omenesti Marea Rastignire ca intr-un tablou medieval de Hieronymus Bosch. D-zeu imi vorbeste si tot ce pot sa spun e: Miau. Mult timp am auzit fara sa stiu ce aud, abia acum distingand urletul lumii. La radacina tuturor necazurilor si relelor fiecarei zile, sta adanca suferinta a omenirii, rautatea oamenilor exprima suferinta lor careia nu-i pot gasi vindecare. Si lumea aceasta este inchisoarea din care nu putem pleca pur si simplu, groapa in care stam laolalta cu fiarele. Dar pe de alta parte si sublimul tot din suferinta izvoraste. Stiu, cartile adevarate se scriu incet. Sper ca dupa ce Pamantul se va roti cel putin odata in jurul Stelei, la capatul acestui timp de reflectie sa ajung la cateva notiuni de baza in tema acestui ultim capitol si anume fostul meu coleg de camera, Pavel. Scriind aceste randuri nu intentionez sa devin eu insumi un bully, ci doar incerc sa inteleg ce s-a intamplat in acei doi ani petrecuti in internatele Colegiului National Decebal din municipiul Deva din judetul Hunedoara din Transilvania din Romania din Europa din planeta Pamant din Calea Lactee, si la comprehensiunea aceasta incerc sa ajung intuitiv, filosofic, creativ, ca un umanist ce sunt, iar ca dovada e faptul ca Pavel nu e numele adevarat al lui, personajul secundar al acestei povestiri, perpetratorul celor relatate mai mult sau mai putin simbolic in povestea aceasta. Ceafa Ovidiu Pavel era un om fara suflet, la propriu, era dintre aceia pe care Dumnezeu, cand a trait pe pamant, ii numea „morti”. Ceaf e un regionalism ce inseamna sperietoare, din acelea ce se pun in camp sa alunge pasarile si astfel si era, doar exterioritate, doar schitarea de fiinta umana in absenta inconstient nietzscheana a oricarei esente de umanitate. Ce mi se reprosa mie in acei ani era faptul ca eram un copil umanist un carabus aerian ce trebuia strivit in aceasta lume, o fiinta inferioara lor, a realistilor, fiinte

221

umane superioare, iar acum totul imi pare un episod urat ruandez, iar acum contrar tuturor spalarilor de creier prin care am trecut nu pot sa ma gandesc decat ca Tagore este fratele lui Einstein, dar in 1996 in camera trei lucrul acesta nu-l stia nimeni, aproape nici macar profesorii de chimie, matematica, si fizica, iar eu aveam curajul doar sa-l nadajduiesc ca pe Messiah. Pavel era ambitios si sa stie ca traieste cu adevarat, in plus voia sa fie un dumnezeu, voia sa fie ca Dumnezeu, voia sa fie Dumnezeu, frumos, nemuritor si puternic, atat de puternic, si singura metoda prin care a inteles sa-si satisfaca aceste idealuri a fost sa tortureze un coleg mai mic cat timp i-a fost data atotputernicia aceasta si pana la moartea victimei daca e posibil, viata lui Pavel era o viata de paianjen, iar eu eram un biet pui de gaza in mainile lui si ale lui D-zeu, sufletul lui Pavel era un suflet de paianjen, posibil ca el sa fie personajul cartarescian al carui creier era un paianjen urias, spun asta pentru ca adevaraul e ca m-a devorat si mi-a mancat sufletul timp de doi ani de zile, s-a purtat ca un paianjen fata de mine, dar te rog ai mila mine cel nenorocit si de Pavel cel care doar tu stii cum e si de Pamantul asta oriunde la fel de deznadajduit si de rau, cu feluri diferite de oameni cu mintea usoara si inima grea si reveleaza-te in noi, umple-ne ochii de icoane si construieste vitralii in ferestrele sparte de vant ale sufletelor noastre, alina-ne si ingreuneaza-ne mintile cu firul cu plumb si stiu ca daca ai cobori iar intre noi, noi te-am omori iar cumva fiindca doar asta suntem in stare sa facem si doar asta am sti. Reveleazani-te, incet, smerit, viu, ca Pamantul in univers, fa ca literele Evangheliei sa arda in ochii nostri si sa nu-i mistuie, fa, Christoase, sa te caut si sa nu ma opresc dupa ce incep, fa sa te gasesc si sa nu ma opresc dupa ce te gasesc, spune-mi ce vrei sa-ti dau si ca din mine va muri si ce va deveni viu. Vad ca in mainile mele am o cruce mare si grea al carei scop nu il stiu, credinciosul e o biserica antica atat de intunecoasa pe cat e de luminoasa, iar eu sunt Pamantul, intregul acest necajit Pamant, spusesem.

Da, Yhwh, tu eşti bun, doar răzvrătirea mea mi-a adus toate astea, pentru că în lume cel mai mare rău e absenţa conştiinţei, iar cea mai mare tragedie e primirea ei, o tragedie medievală totuşi în care tâlharul deşi bătut în cuie până la urmă ajunge în rai. O nemultumire a Mamei, a lui Iov si a mea era ca parca eram numai mustrati de D-zeu in vreme ce oamenii din jurul nostru ne batjocoreau si isi mancau painea linistiti. Singura alinare in toate acestea e ca a vrut sa ne dea cerul pentru care se merita sa porti orice cruce fie si o viata cum a hotarat D-zeu pentru mine. Acum sufletul mi-e un diamant frânt şi înlăcrimat, acum sufletul mi-e un cristal de sare. Un adevăr e că un tânăr când merge în lume se întoarce înapoi zgâriat ca un căţel. Da, un lucru pe care nu l-am spus încă nimănui a fost că nu am fost om totdeauna. De fapt am fost om din totdeauna dar nu am fost om întotdeauna. La paişpe ani am mers la un internat şcolar şi cum am intrat în camera din internat, camera 3 un loc unde a început pentru băiatul de 14 ani care eram o tortură psihologică de 2 ani – a şaptea parte din întreaga mea viaţă de atunci -, tortură a cărei cauză era aceea că eram slab şi pentru că sufeream, de parcă suferinţa ar putea fi un fel de vinovăţie, cameră unde erau alţi colegi mai mari decât mine, doi cu două clase şi unul cu o clasă dar foarte malac, ceva sau cineva m-a preschimbat în câine; timp de doi ani or făcut armată cu mine de parcă nu există D-zeu. Iar motivul pentru toată povestea era acela că ei erau răţoi frumoşi de la profilul real, de ştiinţe, al liceului în vreme ce eu eram o răţuşcă urâtă de la profilul uman, de literatură, eram un copil torturat de alţi copii. De-asta nu dau doi bani pe chimie, fizică, informatică, matematică şi zoologie. Ştiinţa singură nu-l poate face pe om mai bun. Cât despre mine am fost câine timp de doi ani acolo în Deva, asemeni lui Davy Copperfield, aveam nume de câine, chip de câine, privire de câine, răbdare de câine, lacrimi de câine şi asemeni lui Io cea chinuită de Junona, doar sufletul din mine era de om dar sufletul e nevăzut aşa că nu putea şti nimeni, am fost câine timp de doi ani acolo când unul din băieţi, cel mai rău, mi-a spus să mă sinucid ca astfel să scap de el, am fost câinele lor în vremuri în care nimeni nu-mi ştia suferinţa iar cei ce ştiau nu le păsa ba chiar le provoca plăcere ca într-o tragedie grecească privită de idioţi fericiţi; aşa a fost atunci; după aceea, când constelaţia camerei 3 a fost ruptă de timp ori poate de

222

Dumnezeu, am redevenit iarăşi om, dar nu am mai redevenit niciodată acelaşi, nu am mai putut, în lumea asta plină de oameni nu am mai putut, până la urmă am devenit punkist, un punkist fără câine, după tot ce se întâmplase îmi plăcea să zic că-mi eram propriul meu câine.

O explicaţie ar putea fi aceea oamenii, mai ales comuniştii, vor să facă fericirea acum pe pământ, în timp ce credincioşii aşteaptă ca binele să vină în lumea viitoare la care parcă nu se mai gândeşte nimeni. Ironia şi tragedia este cum comuniştii şi oamenii în general îşi fabrică propriile lor nefericiri, în vreme ce credincioşii cu ochii picurând mir şi cu sufletul însângerat sunt fericiţi. Cât despre vremea aceea, timp de doi ani am fost ca un cărăbuş în mâinile colegilor mei de cameră căutând cu naivitate bine în ei, spunându-mi că nu pot fi aşa de răi, iar la capătul acelor doi ani, la vârsta de 16 ani eram un om distrus. Mai ales unul din băieţi, cel care a început totul şi l-a susţinut timp de doi ani până când a plecat la facultate la Timişoara şi nu ne-am mai întâlnit niciodată, cred că s-a crezut ca un dumnezeu pentru mine, un Popescu dumnezeu, de altfel şi semăna cu Strelnikov şi nu mai îmi amintesc decât cuvintele pline de adevăr ale omului aceluia repetate ca într-un coşmar la nesfârşit precum cuvintele altui Căpitan Flint. Vis 2. Am visat că am mers în baia de la bloc în faţa oglinzii, unde era becul aprins. Trebuia să termin un poem pe oglindă care era scris mai mult de jumătate. A scris câteva versuri iar în ultimul vers am scris cuvântul „Doamne” care în vis mi s-a părut atât de puţin poetic şi nu mai ştiam cum să continui. Nu ştiu de ce mi-am amintit de cartea „Zen And The Art Of Motorcycle Maintenance” pe care nu am citit-o niciodată. Versul final a fost: „Doamne este atât de întuneric.” Mă priveam în oglinda întunecată şi am scris acest vers, cum este scris acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar rămân aceste trei.

Nu imi inteleg viata, simt ca as avea nevoie de un duhovnic si doar pentru a incerca macar sa inteleg ceva, ori poate nu de un duhovnic, poate de altceva, dar oricum simt ca nu pot sa inteleg nimic si nu voi intelege vreodata, desi traieste omul nu poate intelege viata, dar în legătură cu suferinţa aceasta a mea de copil care m-a copleşit şi distrus sufleteşte văd că până în ziua de azi la aproape douăzeci de ani după, tot timpul am judecat lucrurile într-un mod simplist. Văd acum că suferinţa aceea era un fel de consacrare creştină. Acum foarte des am vise asemeni unor parabole. D-zeu m-a învăţat mai multe în acea meschină cameră 3 decât toţi profesorii din tot liceul, m-a învăţat suferinţa, care nu e un lucru de respins, nu trebuie să mai fiu trist pentru că sunt lângă Dumnezeu, rănile mele sunt una cu rănile lui, iar sângele meu se amestecă încet cu al lui în potirul cu pâine şi vin al eternităţii.

Dar pe de altă parte poate că înţeleg şi cred acum că motivul pentru care credeam că nu pot să înţeleg a fost simplul fapt ca încă de atunci din anii aceia eram un copil îndobitocit de suferinţă. Îmi amintesc cum în anii aceia şi după mergeam pe străzile interminabile prin Deva neputând decât să-mi repet mie însumi ce câne şi ce fiinţă subumană eram şi îmi amintesc anii postraumatici în care nu mai puteam să mă împrietenesc cu tineri mai mari decât mine ori pur şi simplu să mă apropii de oameni în general. A fost ceva foarte dur şi totul datorită celui pe care în povestirea mea l-am numit Pavel. Dar motivul lui D-zeu a fost acela că având în vedere că l-am refuzat când mă chema, a decis să mă cheme în suferinţă, iar pe mama mea deasemenea; singurul motiv pentru care mama s-a întors la Dumnezeu a fost acela că m-a văzut pe mine în suferinţă, daca D-zeu iar fi dat ei un necaz sau o boală oricât de grea, pentru ea nu s-ar fi întors niciodată, doar pentru mine, şi pentru asta pentru că D-zeu voieşte ca eu cu mama să fim creştini în lume şi în cer, m-a lovit cu urgia lui.

Dacă de acum încolo voi fi creştin cred că D-zeu va fi mulţumit şi nu va mai considera necesar să mă bată, iar dacă o va face voi fi ca Iov, va fi o binecuvântare, o dovadă că Hristos însângeratul este cu mine. Ce e păcat e că am lăsat atunci în urma necazului loc fricii şi mâniei, care sunt cărarea către întuneric cum spunea Yoda. Un alt lucru ce s-a intamplat in acei ani a fost ca ajuns la rascrucea drumurilor vietii savante si drumul artei am ales arta, pentru ca educatia mi se prezenta datorita celor trei colegi de camera de la internatul

223

Colegiului National Decebal ca un infern kafkian iar poezia ma alina in necazurile mele aproape ca pe David iar Bacovia acel muzical luzăr mi-a fost primul maestru, asa am ajuns artist, am fost un caine chinuit pe cand am devenit poet dand drumul porumbelului sa caute o ramura de maslin si dupa zeci de ani inca il astept. În încheiere ce pot să spun că am învăţat în timp din tragedia adolescenţei şi vieţii mele e că rău nu e un adolescent visător ca un eloi, nu, rai sunt cei ce ranesc. Dar si cei rai nu trebuie in nici un caz detestati ci iubiti si iertati, toate acestea pentru ca daca este adevarat ca D-zeu ne-a facut e tot atat de adevarat ca ne-a facut ca sa avem mila unii de altii.

Si mai presus de orice de pe vremea lui Isus Christos iubirea e inima care iubeste sabia ce o sfasie. Privind lucrurile din alta perspectiva cred ca cel mai mare impact pe care l-a avut bullyingul de doi ani al lui Pavel asupra mea a fost incepand de la acea varsta inca cruda de copil un sentiment de instrainare de D-zeu si de oameni, un lucru cu urmari incalculabile care m-a mutilat si m-a format intr-un mod gresit dupa dorintele arbitrare ale celor trei liceeni care ma torturau, interni cu care petreceam incomparabil mai mult timp decat cu propria mea familie, de parca am fost educat prin tortura. Imi amintesc cum in acei ani visul meu era sa am undeva o camera a mea unde sa nu ma mai batjocoreasca si chinuiasca nimeni, o chilie monahala ar fi fost un paradis. Iar acei doi ani interminabili de iad care i-am trait ma ajuta sa inteleg cum va fi eternitatea de iad pentru cei ce vor ajunge acolo. Totul ca si cum ar fi mancat in ascuns pe cel nenorocit.

Dar D-zeu a avut probabil motivele lui. Cred ca daca nu as fi trecut prin asta si inca pana in punctul in care sa-mi demoleze tot sufletul as fi ajuns posibil un intelectual ca Oscar Wilde ori un artist ca Bjork - in urma unui abuz ingrozitor prin care am trecut in copilarie, de fapt tot ce imi doresc e o femeie, cea mai frumoasa floare de pe pamant, iar ca scriitor - ce nu stiu sigur daca as mai fi ajuns -, in mod sigur nu as fi gasit suferinta si adevarurile poetice care imi hranesc sufletul dupa cum o constelatie de izvoare hraneste hatisurile unui munte si tragic D-zeu ar fi fost pentru mine un necunoscut. Incercand sa ma distruga, Pavel m-a salvat, demoland si stricand ce nu a stiut, nestiind ce face. Si stiu acum ca mistic lumea e demonul dupa cum biserica e Hristos, iar lumea e burdusita de lei nevazuti si crunti care cauta sa faca macel din noi. Iar Ceafa, ca viitor medic voind sa se dedice salvarii oamenilor si-a spus ca ce-ar fi sa distruga un om pentru a cunoaste omul mai bine, ca-n Dostoievski si ca-n Mengele.

Sunt un miracol. Faptul ca nu am murit si inca traiesc in Narnia aceasta plina de oameni si demoni atat de asemanatori intre ei incat adesea nu-i poti deosebi, este de zeci de ani un miracol, viata mea nu poate fi explicata prin concepte omenesti. Totul doar pentru ca Dumnezeu e curat intr-atat incat nu-l poti privi doar de-asta nu il putem vedea.

Citesc acum autobiografia lui Mohandas K. Gandhi si cartea "The Kingdom of God is Within You" si pot sa spun ca tragedia vietii mele, inca neincheiata, este aceea ca la varsta de paisprezece ani desi am raspuns urii inexplicabile cu iubire logica nu am avut puterea sa rezist acelei uri, ura colegilor mei m-a frant, mi-a frant sufletul si chiar si acum dupa aproape douazeci de ani suport consecintele urii lor gratuite. Iar toata aceasta ura la care am fost expus ma facea sa ma gandesc daca Dumnezeu este bun lasandu-ma sa sufar in mainile lor si nesalvandu-ma si neascultandu-mi rugaciunile spuse cu durere, iar pe ei ii facea sa-mi spuna sa vad ca nu e nici un Dumnezeu in lume fiindca nu ma salveaza nimeni din mainile lor. Va spun sincer ca imi doresc sa mor si imi doresc acest lucru de aproape douazeci de ani de durere. Suferinta nu s-a incheiat in 98 cand colegii mei au plecat la facultati, - la medicina, informatica (in 99) si istorie -, dupa aceea am ramas un om cu traume. O mare lupta s-a dat pentru sufletul meu de la o varsta cruda de parca si eu as fi ca muntele rupt Paramount. Si pentru mine de ani de zile a devenit un adevar ca singurul lucru datorita caruia mai traiesc e literal mila lui Dumnezeu si stiu ca de la el nu ma pot astepta decat la doua lucruri, ori judecata, ori har. Iar acum dispretul unui oras intreg cade peste mine, nu doar colegii aceia in

224

anii 90 ci acum zeci de oameni oricat de straini care ma batjocoresc aici in orasul meu. Sunt de zeci de ani o victima. Iar ce fac oamenii e sa-ti caute un defect oricare ar fi ori si sa inventeze unul - mai demult imi reprosau ca am pantaloni hippie, iar cand il gasesc se straduiesc din toata inima lor sa-ti manance sufletul. Nimic altceva nu conteaza doar ce ultimul dintre oameni esti tu care trebuie sa mori probabil. Iar tragedia mea e ca doar dupa ce am devenit miel am vazut ca hateganii mei sunt lupi. Dar adevarul e ca in ochii omului si ai lui D-zeu rautatea nu merita atentie, de asta cei rai sunt lasati in pace, si de asta sufletele celor drepti sunt strapunse si rastignite si puse in fiecare zi timp de o viata pe stalpul infamiei pentru ca doar bunatatea merita atentie. In plus rautatea proverbiala a lumii exprima doar faptul ca lumea nu are nici o speranta, nu exista nimic pe pamant mai disperat ca cei ce se numesc lume, iar lupta intre crestin si lume, intre mine si lume exprima doar faptul ca lumea e disperata fara speranta si vazand ca eu am o speranta, vrea sa ma faca si pe mine fara speranta asemenea ei. Datorita lui Christos pe care deasemenea lumea l-a urat, batjocorit, dispretuit si omorat lumea e cea care nu are nici o speranta nimeni nu poate intelege cat, lumea care l-a batjocorit pe Ieremia, pe David, pe toti profetii si pe toti crestinii.

Trebuie sa ma cunosc pe mine insumi. Nu mi-e frica de moarte oricat de violenta, nu mie frica de batai si violenta, pot sa infrunt un oras intreg si intreaga lume cand stiu ca am ascendenta morala, insa sunt vulnerabil la violenta psihologica, la acuzatii ce pot parea intemeiate si la respingerea din propria mea familie nefericita. Deasemenea un mare neajuns si o sursa continua de dezamagire si zbucium e faptul ca obisnuiesc sa-i privesc pe toti oamenii ca fiind mai presus de mine insumi, omul obisnuit si simplu care sunt, asta cere Hristos si o fac foarte usor, dar totodata e o mare suferinta.

Important pentru mine acum cand piesa e gata si oblonul tras e sa reusesc sa las totul in urma. M-au chinuit si vor fi pedepsiti de cei sfinti si deja sunt pedepsiti de altfel.

Iar cel mai mare canon care li-l pot da eu e sa-i uit pur si simplu. Ce a fost nu mai conteaza, conteaza doar ce va fi. Sa-mi uit vrajmasii care m-au urat si sa-mi amintesc de D-zeu care m-a iubit. Daca vreau sa fiu ca Iov sufar ca Iov fiindca doar dupa suferinta sufletul devine drept, iar invatatura acestei vieti este ca pietatea ce nu vrea sa fie un tadik va fi un martir, ca Martin Luther, iar motivul lui D-zeu in cartea Iov a fost ca a vrut sa faca din Iov un lamed-vuvnik si de asta l-a facut pe acuzator sa-si inchipuie ca face un pariu cu D-zeu si de asta l-a lasat D-zeu pe Iov sa chinuie atat. Si adevarul ca in toate suferintele mele sunt deja in cer, cum este scris, trebuie doar sa mor ca sa urc acolo calcand de pe un psalm pe altul intr-o cantare a treptelor acoperite de ingeri care se deschid in fata pasilor celor necajiti, asta e tot ce conteaza, sunt un ierusalimitean. Restul iti voi povesti in cer. Iar ce conteaza cel mai mult e ca si ei sunt iubiti, asa cum sunt, ca mine si ca orice alt nenorocit de pe acest Pamant.

Atunci m-am lasat chinuit si am acceptat durerea pe csre mi-o provocau pentru ca stiam ca totul vine de la D-zeu. atunci la 14 ani imi spuneam simtindu-ma vinovat mergand pe coridorul internatului decebalist: -Eu trebuie sa sufar.

Inainte sa fie colegii, sa zicem lumea, vinovata fata de mine eram eu vinovat fata de D-zeu si pentru asta nu aveam de ce sa comentez nu pentru brandul basarabeanului. Era ceva, ca intotdeauna, intre D-zeu si mine, daca el nu ma salva si el imi lasa colegii de camera sa ma chinuie ani de zile nici eu nici nimeni altcineva nu mai avea nimic de zis. Un alt lucru a fost acela ca pentru ca ei ma urau am inceput si eu sa ma urasc si nu mi-a mai pasat ce se intampla cu mine, m-am apucat de baut doar ca sa-mi uit conditia de caine cane canele, rock ca sa-mi gasesc un spatiu sufletesc avand in vedere ca toata viata mea de studiu si familiala fusese facuta tandari, razvratindu-ma pentru o perioada si indepartanduma de D-zeul de care ma simteam tradat si care simteam ca ma dezamagise si am gresit si am fost pedepsit iar de D-zeu cu pedepse grele ce tin pana in ziua de azi. Si pana azi amintindumi acei ani de liceu nu pot sa nu gandesc ca acei colegi ai mei aveau in inimile lor ceva

225

monstruos, raul care ii anima ca pe niste marionete si ca viata cum o cunoastem contine ceva monstruos de aceea cartile lui Tolkien si nu ale realismului secolului XIX sunt cele care oglindesc putin din adevaratul chip al vietii cum o vom vedea dupa moarte.

Fata de camera 3 vina mea a fost aceea ca citeam carti, incercam sa scriu poezii, ca eram mai slab si mai mic si ca spre deosebire de ei credeam in D-zeu.Ce pot sa spun acum dupa aproape douazeci de ani e ca da, a fost bullying, au fost rani si suferinta inimaginabile, dar acum ar fi timpul sa ma maturizez si sa las totul in urma. Doar n-o sa citesc David Copperfield toata viata si in ce ma priveste nu mai sunt decebalist dinainte de anul 2000 cand am terminat liceul. Dar si maturizatul nu se petrece asa de la sine, dupa tot ce a fost trebuie ca alt munte de greutati sa-mi treaca prin urechea de ac a inimii. Iar un prim pas spre aceasta maturizare ar fi sa pun punct acestei povesti pentru ca suferinta te poate distruge dar nu poate fi inteleasa, asa ca omule credincios ca un caine bucura-te si fii voios in lacrimile tale fiindca de mult timp a gasit D-zeu bucurie in suferinta ta, dupa cum gasesti tu in a lui, pentru ca suferinta e cea care-i uneste pe Dummnezei si oameni cum se unesc petalele sufletelor noastre cand ne imbratisam precum hipiotii, anarhistii si pelerinii Caii abandonandu-ne sufletele in har dupa cum Dumnezeu s-a abandonat pe el in mainile noastre datorita iubirii aceasta pacoste de care nu poti scapa, asta e motivul pentru care ii iubesc pe cei ce-mi fac rau, sunt un monoteist; imi las trauma si colegii rai de camera in urma, le dau drumul, pentru a nu-i mai intalni decat in eternitate, fiindca raul este rau pentru ca uraste binele, binele este bine pentru ca iubeste si nu poate uri. Iar acum pentru ca l-am gasit pe cel ce m-a gasit o sa infiintez si o organizatie: Dilai pentru Hristos :) a celor ce palmuiti iar si iar in lume si-au pierdut mintile si pamantul acesta in urma suferintei, primindu-si inima totusi si speranta de a fi primiti in cer pentru ca inainte de a fi primiti de Hristos trebuie noi sa primim pe Hristosul, Hristos e cel mai tare iar viata incepe doar cand a luat sfarsit.

TATA: ***** Ai foarte multe greș4li de punctuație și ortografie, care fac textul de necitit. Plus diacriticele românești pe care nu le folosești... Păcat că nu mai depășești etapa aceasta cu camera #. Bați pasul pe loc, în mod jalnic... Treci la altceva. Asta e deja plictisitoare... Succes!***** Capitolul 13 ULTRAOAMENI Felix Rian-Constantinescu 2016

Motto: Tatălui meu. „Raul Constantinescu6 iunie 2016 la 19:32 UTC+03 CONVORBIRI LITERARE, nr. 4, aprilie, 2016, pag. 83 Raul CONSTANTINESCU MONDO FIASCO Peste-nşelătoare liniști vârf de aisberg imperial în pândă Ciocniri aleatoare puncte imbolduri frânte linii Brauniene smuciri în haosul ce lumi înghite Sed non satiata

226

entropia bulimii ancestrale Triunghiul bermudei gaura neagră Volume aplatizate în plan Plane înfășurate în linii Linii înfășurate în puncte Puncte sorbite de orbul punct zero Cronofag răsucind tentacule-n delir continuu Împresoară inimi sori ochi cuvinte flori Smog vâscos indivizi gelatină saprofite micelii Imunde orbenii amprente cerului caduc trucat Nici zbor, nici zări, doar hâde orgolii la mascarada fundăturilor Omphalos de duzină pe tobogan Amețit de căderea-i zisă zbor umbre frunză iarbă Nimicul nicicând nimic nu întreabă INTERIOR BEMOL În gura balenei albe/negre muzeu sonor – golul din cochilii – ghicind spiralele timpului din galerii subterane – interior bemol pe claviaturi de sidef continuu concert de game cromatice în aerul serii convulsive înaintea beznei viscerale amurgul – rană sângerând – curge-n raza ultimă verde clipă-n cădere parcă părere… UN SFÂNT În umbră l-au topit l-au mistuit nopți peste nopți de veghe în incandescente rugi și sfinte cetanii arderii fără sfârșit, aură, singurătatea l-a înălțat seara pe piscuri – ultimă de neuitat din abis dăruire-n priviri a tot ce a fost, a trăit, a simțit trecând în pătimitul cuvânt… IMPRESII DE BRUMAR Răsfrântă-n ape luna-n ritm de unde joacă vag palidă fecioară-n strai de promoroacă… prin trestii șoptesc tainice silfide-n seară pierdute doruri ale zilelor de vară – iubiri ce-au înflorit splendori arzânde-n ierbi amintiri de vis ca-n muget tremurat de cerbi… Hațeg, 25 octombrie 2015 LUMÂNAREA Arde lumânarea-n capetele ambe din vii spre morți, din morți spre vieți prin miezul fructului în sonore flăcări rumenit Unul cel dintotdeauna început/sfârșit în sine însuși de stele rotire Cel ce nicicând niciunde nu piere iubire mai mare decât universul – sufletelor mut izvor din abis lumină cântec vis – perpetuu zbor omului fragil o clipă eternă efemer trecător punct pe orbita fratelui tăcut umil necunoscut hulit până la capăt în dăruire iubitor sacrificat pământ NUNTA Cum prin gât mőbius de clepsidră ființa-n neființă se schimbă și invers aer apă glie continuă nuntă-n lente arderi flori fructe semințe devin și noi unii prin alții în trecere ne schimbăm mai noi mai vechi totodată una cu orologiul vie?ii fiind, locul ne locuiește pe cei ce-l locuim întrepătrunși de absențe prezente mii de vacuole continuu festin gol/plin șarpele ouroborus propria coadă-nghițind călătorește prin sine spre sine PRIVIRILAME Găuri negre în autoadmiraţie prin fanta pleoapelor strânse priviri-lame în V retează dragoni adâncesc vivisecții prin subteranul panopticum citind palimpsestul vieții de sub viață uitate urme de petrecere sintagme convulsii cu moartea pre moarte călcând fosile calicii de timp împietrit – de nimeni știute limburi nebulos vis palpit O FLACĂRĂ În inima pustei – cerul – vis înalt: iubire în cânt flacără neadormită – pasărea phoenix vis automistuindu-se între nadir și zenit din scrum renaște prezent continuu CE VEDE SCRIBUL Abur rar floare de aer lunecă plutind înainte spre-amiezi fata morgana în gând fulger ivită steag luminii din noi ochii scribului în veghe văd hieroglifa ștersei memorii pe margini de papirus în destrămare din apa deltei sidefiu lotus prin văl de neguri apare dispare mereu altul același totuși peste valuri și nisip visul apei vii cum în tremur plutind floare a necunoscutului în continuă neașezare/căutare citește scrie eternul scrib pe papirusul din meninge prezent continuu prin trecut viitor pulsează-n scris sângele lumilor prin nelumi scribul – inima lumii – emblema timpului nostru – crucea – pe eșafodul de purpur al istoriei sigiliu celor ce-a fost ce vor fi sorbi?i de punctul terminus sub radical în acolada nimicului aurit vede scribul tace scrie rescrie a lumii aceeași în mii de chipuri nesfârșită poveste ETERNA FECIOARĂ ABIS De milenii hierodula abracadabrantă dansează la marele templu din babel neînchipuite mișcări unduie corpu-i sacru de preoteasă eternă infinit necunoscutul descoperă brațele-i mângâind aerul; mereu altul iubitul perpetuu – proteice-mbrățișări de vis… fecioară abis – hierodula zeul înalță în necunoscutul ce-i vine întru oficierea ritualului – revărsat izvor lumilor dintotdeauna CATEDRALA DE APE O, cum prin lumi nouăzeci și nouă mă trece-n cernere drumul de rouă… tăceri rostirii ascund neștiut vers cum chipuri de lumini în piatră vis din tăcut senin azur mii de orgi de-argint cascada cor de curcubeie și-avântă-n neant apoteoza-n căderea-i etern vis de abis hăul sfidând tot mai adânc acolo unde neauzite de noi voci cuvântul viu rostesc – unic ochi atotizvorâtor

227

Raul Constantinescu6 iunie 2016 la 19:32 UTC+03 Lectură plăcută!”

Raul Constantinescu, Facebook.

* 6 august 2016, 3, 49 am POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Era deja destul timp de când veniseră ungurii și în Țara Hațegului. Viața era grea, erau răscoale și vărsări de sânge, siluiri și silnicii, nu se mai putea trăi. Cnezii au început să-și schimbe numele și vorba. Pe mulți pe aici îi chemase Vladislav. Doar Paroșul, disperat, și răzlețiți alții pe ici pe colo se mai țineau de cea mai mare familie românească a lui Basarab I Întemeietorul Țării Românești.

Călugării și văzătorii parcă înnebuniseră, toate babele nu vorbeau decât de fiara din Apocalipsă care vorbea ungurește de n-o înțelegea nimeni și voia sânge de băieți pentru oaste și de fete pentru conacurile de curve din castelurile lor. Rău era să fii viu și se bucurau mamele când le mureau pruncii în pântec să nu mai vadă lumea asta făcută de necuratu Doamne iartă-mă da nu de Dumnezeu.

Satele se unguriseră. Bătrânii, cnezii și popii stăteau la sfat de noapte. Cum să se piardă numele lui Basarab și a lui Vladislav Vlaicu, al lui Mircea cel Bătrân și al lui Drăculea și Vlăduț? Cum o poci numele spânii ăia de poveste? Și popii stăteau și tăceau și chiar și la schit era prea liniște.

-Piere neamul, mă, oameni, spuneau pietrele uriașe din gardurile fânețelor. Cel mai vrednic sat să-și piardă vrednicia? întreba bufnița plângând în noapte. Într-o zi au venit ospitalierii și le-au spus, ori vă faceți romani, ori vă piere satul!

Așa le-au spus, erau și țăranii și femeile cu pruncii la sân pe uliță. Vine nobil maghiar și voi să vă duceți în gaură de șarpe cu cneazul vostru. Așa le-a spus.

-Ioane ce faci? l-a întrebat giupânița.

-Ce să fac femeie. Să mă fac Kendeffi ca țăranul de Cândea? Să mă fac Kenderessy, ca frate-său Cândreș. Să mă fac Ladislau? Eu sunt Băsărabă!

Creierul ar trebui să fie o mașină de iubit. Am de prezentat lumii o descoperire care este cea mai mare de la debarcarea lui Cristofor Columb în San Salvador. Einstein, Tesla și Felix se întâlnesc la o audiție pentru un film porno. La ieșire Einstein întreabă, -Tu ce rol ai primit?

Tesla răspunde. -Eu o să fiu Freddie Mercury. Tu? -Eu o să fiu cel mai mare. Se întorc amândoi Felix și îl întreabă către în cor, -Tu cine o să fii? -Eu o să fiu ăla care o să vă țină lumânarea. Dalai Lama Mike Mills National symbols of Pakistan Mandela Day Nobel Peace Prize Elia Kazan Hayley Westenra Poland Piano Metallica Richard Burton Rabindranath Tagore André Malraux Augustine of Hippo Phoebe Buffay George Enescu Festival Larry David Nobel Prize in Physics Nobel Prize in Physiology or Medicine Andrei Tarkovsky Government of India Guerrilla warfare Posttraumatic stress disorder awareness Elizabeth

228

Taylor Musical ensemble Che Guevara Nelson Mandela Forum Pio of Pietrelcina Karl Marx guitar hero metallica Telephone (song) Jammu and Kashmir Chinghiz Aitmatov Pakistan Day Bangladesh Yasunari Kawabata Japan India Marc Chagall Suceava Hiroshima Pope John Paul II Patong Fidel Castro Nelson Mandela Song Rocky Carmelites The Old Man and the Sea Reggae Miraculous Medal Haiku Curitiba Jerry Seinfeld Kazuo Ishiguro Florin (Italian coin) Dari, Jharkhand Alicia Keys Danielle Ate the Sandwich Julia Louis-Dreyfus Consciousness Literature Decebalus Lady Gaga discography Paul Newman Phuket Province President of Bangladesh Seinfeld Lady Gaga Fame Community (TV series) Japanese language Lady Gaga Pakistan Klaus Iohannis Lady Gaga Live at Roseland Ballroom Vatican Radio Nobel Prize in Chemistry Dream Metallica discography Dominican Sisters of Mary, Mother of the Eucharist Third Order of Saint Francis Arthur Miller Prime Minister of Pakistan Lisa Kudrow God East Pakistan Bullying awareness A Streetcar Named Desire (1951 film) Paul (film) 2008 European Vacation Tour Dir, Pakistan Sappho Wolfgang Amadeus Mozart Our Lady of Perpetual Help indian politics Catholic Church Ion Creangă Burl Ives Ernest Hemingway God the Father Family (biology) Nun Tiffany & Co. Rosary Anton Chekhov Free Zone (region) Maxim (magazine) Etymology Phoebe (mythology) Malala Yousafzai Horace Vladimir Lenin Al Pacino Pudu, Dakshina Kannada Nobel Memorial Prize in Economic Sciences Along, Arunachal Pradesh Nobel Prize Ghost (Swedish band) Jesus Maxim Gorky Melt-Banana Our Lady of the Rosary Radio broadcasting Metallica (album) Viktor Frankl George Orwell Mass media Nichita Stănescu Hunedoara Michael I of Romania St Therese of Lisieux Occupational stress Kina Grannis Blessing Marriage Stomp (strike) Miracle Channel Sophocles The Birth of a Nation George Enescu Columbo Ara, Jharkhand Martin Luther King, Jr. The Glass Menagerie Petit Larousse Euripides National Suicide Prevention Lifeline Nobel Prize in Literature Hieronymus Bosch Nicolae Ceaușescu Dead Poets Society Life The Metallica Collection Carl Jung Kraków Friends Radio România Cultural 90 Minutes for Mandela John Corapi Tocmai iesim din cea mai grava persecutie religioasa din istoria Romaniei, 1946-... In Romania inca exista cenzura literara. Sistemul comunist a ramas ca sistem zis mafiot, au mai fost acceptati oameni noi si vechi, si putinilor sau multi - asta doar posteritatea o decide - care ar avea ceva de spus dupa peste 50 de ani de comunism li se spune in batjocura nepublicabili.

Ca si Elvis, Nicolschi nu a murit. Stiu din ce curent literar fac parte, al nepublicabilismului.

Nu ghilotina, ci conceptul de libertate, eliberează. Vrea America să emigreze în România.

Vrea America să emigreze în România. ”You got problems? You need to solve them.” - Some kid genius. Curentul nepublicabilist Felix Rian-Constantinescu, mai 2016 1. Viața e nepublicabilă 2. Viața e nepublicabilă 3. Viața e nepublicabilă, Sabatul sfant a venit Omul Negru-a izgonit. România este un pământ cuantic. Ce ar putea să-mi spună un exaltat dedublat ca Dostoievski în jurnalul său, ori un fanatic ca Tolstoi în jurnalul său, ce ar putea să-mi spună un rătăcitor victorios ca Gorki, ori un asiatic ca CinghizAitmatov ori Leonid Leonov, dar toți laolaltă poate îmi vor spune ceva așa că îi voi convoca pe toți și unde o pot face decât într-o bibliotecă? Ce îmi poate povesti Korolenko și nu mi-a spus Dumnezeu? Pace? Am astenie și un morman de cărți de citit și tata mai vechi în meserie îmi dă un măr ca o bilă de biliard.

Trebuie sa apara invatamantul preuniversitar de elita. Cultele pot fi incurajate sa-si faca propriile gimnazii si licee in care copiii sa aiba un mediu formator si sa fie protejati. Se pot face in Bucuresti, Cluj, Iasi licee in care sa studieze doar bursieri. Doamna doctor şi îngerii Povestire dedicată frăţiorului meu avortat Era puţină zăpadă pe Carităţii, una din străzile rezidenţiale ale oraşului. Amurgea şi strada începea câte puţin să se albăstrească. Strada era nespus de frumoasă cu case mari, luxoase, opere de arhitectură. Era cu atât mai frumoasă cu cât mai era o noapte şi se intra în săptămâna Crăciunului. Dar într-una din case, la numărul 2, casa într-adevăr cea mai frumoasă, Crăciunul se sfârşea imediat după poartă. Deşi nu exista nici o diferenţă vizibilă între casa cea frumoasă şi cele învecinate, în plan invizibil suferinţa acoperea totul cu talazurile ei parcă nemărginite, izolând casa de restul lumii încă murmurând

229

colindul sărbătorilor, ca de pe fundul unei mări de parcă str. Carităţii nr. 2 ar fi fost un loc pierdut pentru totdeauna asemeni Titanicului sub valuri imense, mai mari decât uriaşele meduze, mai mari decât giganticele negre cozi de balene orca, mai mare decât constelaţiile expresioniste pe care nici unul dintre noi nu le atinge decât în vise. Casa frumoasă de pe strada Carităţii era unul din cercurile concentrice ale infernului pentru un suflet bătrân şi uitat, un infern zidit cu propriile mâini, din proprii bani, din propria muncă de medic de chiuretaje.

Casa aceasta frumoasă era infernul doamnei doctor Felicia Sprie, era locul unei suferinţe extreme ce nu poate încăpea în acest biet introitus de povestire. Într-adevăr privit din perspectiva acestei case întregul oraş era parcă unul din oraşele habsburge ale Recviemului latin al lui Wolfgang Gottlieb Amadeus Mozart, un oraş în care zăpada era uneori veşnică şi stelele erau lacrimi. În curtea casei lângă poartă stăteau rânduite nenumărate sticle scumpe de alcool, goale. Tot conţinutul lor trecuse prin inima doamnei doctor Felicia, anesteziindu-i sufletul pentru încă o noapte şi încă una şi iarăşi una şi iarăşi una, îngenunchiindu-i sufletul în faţa uitării. Pe strada Carităţii era seară de safir şi avea să fie noapte de safir negru. Deja era seara acum şi avea să fie noapte. Avea să fie întuneric şi ea în cele din urmă va renunţa să vegheze, obosită şi singură în toată casa aceea uriaşă şi se va pune în pat sperând că va dormi.

Sperând ca va trece şi o noapte liniştită peste sufletul ei bătrân. Sperând, încă sperând.

Sperând că poate noaptea aceasta nu vor veni. Doamna doctor Felicia stătea la masa din bucătărie plângând. Amintindu-şi tăcerea care venea la ea noaptea, tăcerea lor. Amintindu-şi cum, stând în pat, sperând că va putea să doarmă cum tăcerea venea la ea. Cum intră pe sub pervaz sute de îngeri, micuţi cu hăinuţă albă. Toţi de aceeaşi înălţime. Intră şi prin uşa pe care se asigurase înainte că o închisese. Vin sute, poate mii de îngeri, la căpătâiul patului ei umplând camera de tăcere în timp ce ea bea sticlă după sticlă râcâind etichetele. Toţi tac şi o privesc şi deşi sunt nişte îngeri cereşti, frumoşi, au o tristeţe tăcută pecum celei purtate de copilul Søren Kierkegaard care parcă spune că asemeni fetiţei cu chibrituri din povestea lui Andersen că nu se gândesc la frumuseţe. Sunt îngeri coborâţi din cer dar nu au ochi, în loc de ochi au două găvane goale. Şi toţi o privesc cu găvanele goale, tăcând. Şi după ce bea două sticle, două sticle jumătate pleacă, ieşind pe sub pervaz şi prin uşă. Şi rămâne în sfârşit singură, doar sticla o mai are în mână şi doar amintirea îngerilor în suflet. Uneori spera ca poate va bea atât încât va ajunge în comă şi va muri fiindcă e singură în toată casa. Alteori se gândea oare ce bloc din oraş e mai înalt, de pe care va putea pleca dintre îngerii aceştia nevinovaţi care tac în jurul ei, privind-o fără ochi. Doamna doctor Felicia stătea la masa din bucătărie pe care nu se afla decât o sticlă de rom gândindu-se că încă nu e aşa de rău, mai rău va fi la noapte când vor veni iarăşi şi o vor privi cu ochii lor goi. Atunci va fi un iad, pe care nu ştia cât îl mai putea suporta. Un iad fără uşi. Când va privi în jurul camerei vor fi acolo, toţi îngerii aceia nevinovaţi, alţi inocenţi masacraţi de ea şi de toţi părinţii lor. Felicia tresări ridicându-şi capul de pe braţul întins pe masa lungă din bucătărie şi privi în jur. Era seara de Ajunul Crăciunului. Visase. Privi prin fereastră poarta încercând să-şi amintească dacă o încuiase. Avusese un vis urât. Nu avea chef de colindători. Visul ei urât. Casa asta pustie, sufletul ăsta vid sunt antipozii colindelor, se gândi. Îngrozitorul vis al vieţii ei. Dar totuşi era o schimbare, în vis era ca înainte. De fapt acum nu mai era ca-n vis. Trecutul o schimbase. Îşi ceruse iertare. Îşi ceruse iertare de la fiecare copil avortat în parte. Îşi ceruse iertare de la mii de copii. Îşi ceruse iertare de la Dumnezeu. Îşi ceruse iertare de la Dumnezeu care e doar unul. Totul se schimbase nu? Îşi ceruse iertare! Îşi ceruse iertare ca un om îngropat de viu. Da, da…

Seara de Ajun trecu la masa din bucătărie cu o sticlă de băutură nedesfăcută uitată înainte. Nu mai băuse nimic de aproape trei zile. Aţipi iarăşi puţin fără să-şi dea seama, cu capul pe masă. Într-un târziu se ridică şi merse cu paşi târşâiţi prin sufragerie, urcă treptele merse pe coridor intră în camera ei de dormit închise uşa după ea şi se puse cu un oftat disperat în pat.

230

Îi părea rău, îi părea atât de rău. Atunci nu-şi dăduse seama ce face, doar acum când nu ma pai putea face nimic vedea ce sunt avorturile de fapt, un genocid. Acum îşi amintea nenumărate feţe de oameni care veniseră la ea la cabinet de-a lungul anilor şi chipurile lor îi bântuiau sufletul aşa cum uneori se plimba şi ea prin casă, deznădăjduită. Îi părea atât de rău.

Preotul ăla sectar pe care îl chemase la ea cu ceva timp în urmă îi spusese să se roage lui Dumnezeu. Îi spusese o propoziţie din Biblie: “Veniţi la Mine voi toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă pentru sufletele voastre.” Dumnezeu a spus asta. Cine e Dumnezeu, care e toată treaba asta cu Dumnezeu? De ce toţi oamenii vorbesc despre El? Cine e Dumnezeul ăsta? Stând în pat disperată, cu moartea infiltrându-i încet puţinele vise care îi mai rămăseseră spuse câteva cuvinte şi în timp ce auzi nişte colindători trecând pe stradă şi apoi cântând la familia doamnei Rohianu sufletul i se sparse în constelaţii umplând camera de aştri şi lumină de stele. Simţea o mare bucurie, ar fi vrut să meargă afară şi să le spună colindătorilor să vină şi la casa ei dar nu prea putea, era siderată privind micuţele stele răspândite prin aerul camerei ei, privind sufletul ei, privind în sufletul ei.

Camera ei era presărată de stele adunate în constelaţii tridimensionale, cele mai mari strălucind geometric în cruce gradată, având între ele talazuri de praf stelar. Sufletul ei era un mic univers conţinut în vidul parcă fără margini al camerei ei. Putea distinge câteva constelaţii din cerul sufletului ei. Un crin în şase colţuri, o cruce grecească, un peşte care îi umplea toată camera şi o constelaţie sferică precum o stea uriaşă făcută dintr-o aglomerare de alte stele. Însă toate aceste stele şi constelaţii erau nemişcate, de fapt se mişcau imperceptibil, asemeni universului. Totul era atât de minunat încât nu poate fi povestit. Sufletul ei era înaintea ei în noapte, luminând întunericul încăperii asemeni unui cer înstelat, pâlpâind. Totul era atât de minunat încât nu poate fi povestit. Putea distinge câteva constelaţii din cerul sufletului ei. Sufletul i se sparse în constelaţii umplând camera de aştri şi lumină de stele. Şi iarăşi intrară. Intrară pe sub pervaz sute de îngeri, micuţi cu hăinuţă albă. Toţi de aceeaşi înălţime. Intră şi prin uşa pe care se asigurase înainte că o închisese. Vin sute, poate mii de îngeri, la căpătâiul patului ei umplând camera de tăcere în timp ce ea altădată bea sticlă după sticlă râcâind etichetele. Toţi tac şi o privesc şi deşi sunt nişte îngeri cereşti, frumoşi, au o tristeţe tăcută pecum celei purtate de copilul Søren Kierkegaard care parcă spune că asemeni fetiţei cu chibrituri din povestea lui Andersen că nu se gândesc la frumuseţe. Sunt îngeri coborâţi din cer dar nu au ochi, în loc de ochi au două găvane goale. Şi toţi o privesc cu găvanele goale, tăcând. Şi în Seara de Ajun în camera ei fără brad împodobit şi fără instalaţie pâlpâiau stelele sufletului ei şi îngerii trecutului ei.

Camera ei strălucea ca o epifanie şi doamna doctor Felicia spuse asemeni odată bietei Dalida, însă pentru altceva: -Iertaţi-mă! Îngerii dădură din aripile lor acoperite de pene albe şi se ridicară pe rând în văzduhul camerei. Merseră la constelaţiile care izvorâseră din sufletul femeii. Luară câte o stea în palmă, apoi alta şi şi le puseră în găvanele goale, văzând. Văzând acum cu ochi de îngeri, celeşti. Acum erau îngeri ca toţi îngerii. Toţi acum vedeau şi zburând printre constelaţiile din încăpere începură să cânte cu glasuri cristaline de copii un colind nemaiauzit, un colind de lacrimi şi bucurie, serioşi asemeni unor copilaşi, însă veseli cum pot fi doar copiii şi dând din aripi. Nu ştia în ce limbă cântă dar îi înţelegea. Tradus era un singur vers: Auzi-i pe îngeri cântând. Semăna foarte mult cu un cântec copilăresc, o colindă cântată de copiii Pământului în Seara de Ajun de Naştere. Însă ei sunt îngeri coborâţi din cer şi în loc de ochi au câte două stele, căci stelele sunt ochii îngerilor. Doamnei doctor Felicia i se păru că parcă mai aude frumosul colind al îngerilor când îngerii plecară de la ea pentru totdeauna ca să se întoarcă în cer şi stelele rămase asemeni portocalelor rămase pe ramurile bradului de Crăciun i se întoarseră iarăşi în piept şi totul se stinse, luminile dispărând şi camera femeii

231

cufundându-se în întuneric şi nemaifiind luminată decât de pâlpâirea tainică a cerului înstelat de Decembrie. Doamna doctor adormi suspinând prin somn cu obrazul încă murdar de lacrimi uscate. Fusese iertată.

-„Să mergi la Eleusine...

Deși ți-a fost viața legată de un loc și n-ai bătut marea, Nici nu ai călătorit pe drumuri lungi de uscat, Totuși te du la Atena să vezi acolo solemna Serbare a zeiței Demeter, marile, sfintele nopți. Și vei avea cât trăiești o inimă fără de grijă, Iar când ai să mergi la strămoși, sufletul mai ușurat.”

Crinagoras, 42, XI. Prin Eminescu suntem cei mai frumosi Romantici dintre latini, Berlinischer Eminescu.

Gedichte de Goethe, arhetipul german. Poesii, Eminescu, arhetipul roman. Gedichte Neu Testament ist. Goethe nu poate fi tradus. De aceea este Printul de la Weimar, Schiller, soldatul, iar Hoelderlin, geniul. *titlu jurnal fb Poezia mea seamana cu scoala (1985) Eu am fost singurul copil care nu mă mulțumeam să frunzăresc Ottouri. In visul meu am vazut popor de sobolani negri venind pe strazi dinspre sud spre rau 14 mai 2016 la 07:42 UTC+03 Culegand sare La patru ani am fost in prima tabara la Homorod. Era in 1986 anul Cernobalului si ne-am dus in muntii Harghitei. Eram in excursie la Sfanta Ana si eu i-am spus mamei sa urcam pe un povarnis iar mama a spus sa adunam sare. Tot tarmul era numai sare si lacul era un lac sarat.

Era o sare alba cu putine fire de pamant si o culegeam meditand si gustand-o. Mama m-a oprit intrebandu-ma: -Ce faci, mananci sare? Sarea nu se mananca. Cand ne-am intors pe tarm am vazut-o pe sora-mea si ceilalti copii din tabara inapoondu-se cu pluta de pe lac, o pluta plina de copii cu un baiat plutas. Mi-a parut rau ca nu eram si eu pe pluta, pluta nu mai intorcea dar acum vad ca si Isaac Newton ca lacul era acum al meu. Sfanta Ana c'est moi. Copiii inving daca rup tacerea. - Oliver Twist. My 5th book will be published on paperback only after my death and, also, 80 years from now, 2016. 16 mai 2016 la 00:05 UTC+03 Rânduri dintr-o lume damnată Azi noapte am dormit 17 ore. Și după chinuri seculare am dibuit care e problema mea cu somnul de stau treaz noaptea și nu mă pot trezi ziua. Asta a început în vara anului 97, deși aveam o predispoziție spre insomnie. În scurt e pe bază nervoasă, trăiesc într-o lume de batjocoritori și ocări și nu îmi place nici să mă trezesc dimineața la ceasul când ies ei de sub acoperișuri să chinuie iar și atunci dorm de nu știam nici eu de ce dorm. Ca să mă pot trezi dimineața nu trebuie doar să mă culc seara ci și să înving acel moment când mă trezesc și îmi amintesc în ce lume damnată trăiesc. Trebuie să fii o minte mare ca s-o robești pe Cassandra. EXPERIMENTUL CELEI MAI DEFAVORIZATE PERSOANE (lovestory) Motto „Sade dis moi Sade donne moi.” Enigma – Sadeness O văzuse cu ani în urmă la biserica luncanilor. O copilă de zece-unsprezece ani, un zâmbet doar, niște ochi ca un râs din viața noastră perfectă, nu, nu așa, perfectă sufletește. După patru ani și-a dat seama că o iubește; și asta a fost. Au trecut anii ca în Iris, au murit oameni, s-au născut, a murit mama lui privindu-l cu o expresie sfâșietoare, și deja erau opt ani de așteptare anxioasă și cioraniană. Ea era Fata moșneagului cea isteață, era. De Crăciun sau mai înainte au început să se întâmple lucruri mari, lucruri ciudate. Timp de șase luni romantice băiatul a fost iubita lui Bob, a moșneagului, în ședințe extenuante de sex și plăcere agonică, sexul și suferința fiind singurele legi. Dar să nu mai vorbim despre lacrimi. Acum era o curvă, porn star online iar Bob era fascinat de penisul lui circumcis de medici. Se apropia ziua bătrânului, a tatălui său, Adolphe, și Bob s-a gândit să-i facă un cadou. Ce bătaie a încasat Adolphe în urletele sodomice ale lui Bob care îl penetra pe băiatul ce-și bătea tatăl și Profetul juisa masturbându-se în bere. Amin. Eu ori scriu foarte bine ori nu.

Daca scriu foarte bine ar trebui sa castig din scrisul meu o roaba de bani. Daca nu ar trebui sa fiu trecut la paraliteratura. Nici asta nu se intampla dar nici nu scrie nimeni despre mine. Din

232

cauza asta nici tata nu mai crede in scrisul meu iar in momentele mele de deznadejde literara ma gandesc daca n-ar fi mai bine sa ma sinucid sa le rup gura tuturor dupa moartea mea? Dar nu banii ma intereseaza ci vreau sa mi se recunoasca literatura. Tata imi dispretuieste scrisul de la Momentul din 2015, numind fiecare nou manuscris al meu drept poncif si interzicandumi sa-l public chiar si cele acceptate de unele edituri. E multa suferinta. Ma simt ca un papagal caruia i se baga un calus in cioc numai sa nu mai vorbeasca. Problema mea literara e ca eu nu cunosc pe nimeni nu-l cunosc nici macar pe tata. Cred ca diferenta intre cartile mele si ale tatei e ca in ale mele mai exista speranta. Probabil si ale mele ar fi bune daca ar fi negre in interior cum e moda literara acum. Sunt un van Gogh. Reformă globală nu Revoluție sângeroasă Felix Rian 24 iulie 2016 Reforma globală începe cu fiecare dintre noi, unul într-un an altul în altul, Ne explodează sufletele ca boabele de popcorn. Suntem grăunțe, viitorul câmp auriu de mâine. Creierele noastre trebuie să stea puțin în singurătate, să dospească asemeni aluatului lui Isus din Nazaret, să se liniștească și să își găsească răspunsurile, propriile răspunsuri. Toți avem ceva uriaș de oferit lumii. Suntem galaxii.

Luther și martirii de dinainte de el au eliberat sfințenia de lăcomie. Acum trebuie să ne eliberăm de agresivitate. Nu este justificat nici un război, nici represiunea absurdă a lui. Pacea este condiția naturală a omenirii. Omul a fost făcut pentru Paradis și trebuie să-l recâștige în el însuși. Adevăratul capital al omenirii sunt oamenii, dar nu resursele umane, ci sufletele umane.

ONU trebuie să ia atitudine oriunde în lume. Asupra războaielor noastre kafkiene. Asupra pornografiei. Asupra alcoolismului și toxicomaniei. Asupra violenței. Asupra ignoranței.

Asupra bigotismului. Asupra libertății false și egalității false. Asupra exploatării. Asupra prizonierilor și bolnavilor. Asupra condamnaților la moarte și asupra condamnaților la viață.

Asupra homosexualității și anormalității sexuale. Asupra vieții bătrânilor și asupra vieții tinerilor. Asupra accidentelor de avion și accidentelor de mașină. Asupra prostituției și crimei organizate. Asupra videoclipurilor MTV. Asupra vieții online. Asupra vieții de cartier, vieții de parlamentar, vieții de ghetou și vieții de grădiniță. Este timpul să înțelegem că trebuie să ne facem examene interioare, la cap și la inimă. Asupra spitalelor de psihiatrie și ospiciilor.

Asupra azilelor și închisorilor. Asupra președinților și asupra Parlamentelor. Asupra guvernelor și asupra cetățenilor. Asupra masonilor și asupra creștinilor. Omenirea trebuie să se reformeze în întregime. Reformă nu înseamnă tabula rasa. Reforma înseamnă să alegi binele, binecuvântarea în loc de blestem, pe Isus în loc de diavol în tine însuți. Întreaga omenire trebuie să se ridice, nu la arme, ci la studiu, la rugăciune și la zdrobire. Ca Savornarola, Ioana d Arc, și toți ceilalți trebuie să ne punem sufletele în flăcări și să ne lăsăm sugrumați în tăcere.

Așa prin moartea noastră a lui William, Wallace și Washington vom ajunge la o nouă umanitate. Fără arme, fără bombe, fără războaie și vești de războaie, fără urâciuni. Chiar catolicismul se va reforma primul, și vom fi ca înainte de Columb un ostrov de civili. A ucide nu va mai avea sens. Cred în creierul omenirii. Cred în Dumnezeu și Creierul său. Quo Vadis Moldova?

-Preferati ciberya?

I don t care what you do!...

Moldova a ajuns, românească sau rusnacă, coada României. Nu vă e rușine?

233

O să vedeți voi ce bine o să fie în Moldova dacă nu vă deșteptați, moldovenilor.

Dar dacă intrăm puțin în procesele conexiunilor psihanalitice... ne întrebăm... care e cauza... votca? comunismul bolshevik? dictionarul român-moldovenesc?

KGB-ul?

Putin sau Stalin? sau poate Declarația de independență?

Cert e că în Moldova... se trăiește în frică... și abjecție.

Cum poate fi remediat?

Să smulgem viile și cânepa?

Să suplimentăm bursele?

Să solicităm cetățenie moldovenească?

Ce poate rezolva în fața civilizației cestiunea moldovenească?

Cum stăm cu moldovenii?

Quo Vadis Moldova?

La Roma sau la Cruce?

Eu sunt Pepa mă. Zâc mai ceva ca Martin Luther Kings!

Sincerități bolnăvicioase

-Alo, bună. Bună seara. Sunt Felix, băiatul profesorului din Hațeg.

Hristosaînviat.

-Bună seara, Felix.

-Aș vrea să vă rog dacă ați putea să mă ajutați cu un sfat de prozator, vorbeam cu tata despre cartea pe care v-am trimis-o și tata nu vrea să mi-o publice.

- Nu știu dacă pot să te ajut nici măcar cu un sfat de prozator. Suntem generații diferite. Dar tu ești un scriitor foarte talentat. Păi da, nici eu nu pot să o public în Sulițașul, pentru că suint prea multe Sincerități bolnăvicioase.

-Da... Păi știți am avut o viață interesantă.

-Da. -Nu știu, poate dacă ai mai lucra la ea, dacă ai scoate din pasaje, dacă ai mai adăuga mai multă ficțiune.

-Eu simt că dacă aș publica-o mi-aș găsi pacea. Tata spune că cartea mea nu merită publicată.

-Păi da, așa, nu merită. Cum spuneam sunt prea multe sincerități bolnăvicioase.

-Dă! Dă să vorbesc eu cu domnul Cristea.

Salaamaleichumuri.

-Domnu Cristea, el spune că eu sunt Zgârcit, dar poate cartea nu merită publicată.

-Păi da, nu merită. Îi spuneam și lui sunt prea multe realități bolnăvicioase.

234

-Și o revistă care l-a mai publicat, i-a publicat și cu teatru, și traduceri i-a răspuns că s-a întrunit colectivul de redacție și că a decis să nu publice această proză, deci asta trebuie să dea de gândit!

-Da, și el scrie tot aceleași lucruri.

-Da, și cu liceul, cum a fost la liceu, păi astea sunt chestii fumate, dom’le. Să lăsăm asta.

O ușă se deschide și se închide scârțâind amar.

Love is a myth. 20 mai 2016 la 10:36 UTC+03 Soldaților români din Afganistan, Noi cei din România nu știm prea multe despre voi și pe oameni nu îi prea preocupă, la fel a fost și cu cei care au fost în Irak înaintea voastră. Este o lipsă de apreciere a societății românești care vine ca o lovitură pentru voi, sunt sigur, în ceasurile voastre de singurătate. Dacă privim în istoria credinței noastre în Dumnezeu, vedem ca Hristos a trăit o luptă în singurătate până la moarte și singurul lucru care l-a salvat după moarte a fost un miracol. Dacă sunt soldați mozaici printre voi pot să vă spun că Ezechiel, cel mai mare profet, a trăit ca un misfit deși poporul său nu îi era vrăjmaș, dar nu putea să-l înțeleagă pentru că Ezechiel era cu o eternitate de rotiri ale Pământului mai înainte.

Camarazilor voștri de arme din Islam le pot reaminti de tribulațiile Profetului Muhammad in Mekka chiar după Revelație. Dar există o mângâiere. Pentru Muhamamd a fost Abu-Bakr. Fiți soldaților români un Abu-Bakr de sprijin necondiționat soldaților afgani. Ei au cel mai mult nevoie de ajutorul vostru pentru ca Afganistanul să devină o țară independentă și guvernabilă în cât mai scurt timp. Ezechiel a primit mângâierea de la Dumnezeu de la bătrânii care au venit și s-au așezat jos lângă el ca lângă Iov știind că se așează lângă popor. Și chiar și Isus șia găsit mângâierea că pe cruce a întâlnit un om pe care să-l salveze. Va veni o zi în care poporul român vă va recunoaște eforturile cu prețul a vieți pline de promisiune de soldați pe care le depuneți pentru civilizarea lumii. Cred cu toată mintea că o rugăciune pentru cei căzuți, cei răniți ori cei care încă sunt pe front aduce o solidaritate între soldați, morți și vii, care mai îndepărtează puțin PTSD-ul de la noi. Vă las cu icoana unui mare soldat al lui Cristos, un soldat canonizat de Biserică și Dumnezeu, Jeanne d'Arc și vă spun că cea mai puternică rugăciune o spuneți când aveți degetul pe trăgaci. Și fie ca noi ca popor francofon al luminii vieții, să fim o lumină de speranță pentru lume lângă lumina Turnului Eiffel. Amin.

Isus ne-a spus tuturor să ne rugăm și să nu ne lăsăm. Și soldații ajung în rai.

Mocănița

A fost odată ca niciodată o fată. Pe fată o chema Ana și era dintr-un sat de munte de peste Strei numit Livadia de Coastă. Era frumoasă pentru că era o rohmăncuță.

La un băiat dintr-un sat din jos numit Ponor îi plăcu de Ana și o ceru de soție. Ea îi spuse: -Bine, dacă ne suntem ursiți, nu scapi tu de mine și nici eu de tine.

Se căsătoriră și fu mare bucurie. După un an li se născu o fată pe care tatăl o numi Valeria după o bunică de-a lui. Era în noaptea de 21 spre 22 noiembrie 1947 cu zece minute înainte sau după miezul nopții.

Mai trecu un an și apoi în următorul li se născu un băiat pe care îl numi Adrian. Era în anul 1949.

Un timp fură toți patru fericiți. El nu lucra nimic, dar era bun de gură.

După un timp ea lucră femeie de servici. Mergeau în Hațeg la Grădina de Vară și ascultau Guajira Guantanamera.

235

Pe urmă o femeie rea puse ochii pe Ion. Îl momi și el o părăsi pe Ana și veni într-o noapte să fure amândoi copiii. Valeria, mama mea avea opt ani. Ea spuse că nu merge, că mama are dreptate. Adrian a fost mai mic și nu a înțeles lucrurile, așa că îl luă de la Ana pentru totdeauna.

Ana, bunica mea suferi imens și îl iubi imens toată viața. La început citea cartea „Ion” de Liviu Rebreanu și se gândea că nu i-a mai rămas decât să se spânzure. Își spuse că nu mai poate să se întoarcă din nou în sat din comuna unde Ion fusese primar doi ani până atunci, comuna familiei Pollya. Își luă fata și plecă în lume.

Merse la Hațeg și se angajă muncitoare la Fabrica de Marmeladă, fiind cea mai bună muncitoare din Fabrică. Era prietenă cu o fată mai tânără Profira, Fira, venită cu trenul foamei și care era din ținutul Herței. După un timp o măritară cu un om Vaida, care deveni alcoolic cu timpul și începu să o bată toată viața până când muri de băutură pe la cincizeci de ani, Fira rămânând singură și având doar o nepoată de mătușă. Tanti Fira este moașa mea.

Când veni muncitoare, își făcu un portret la fotograful maghiar artist din Hațeg Horváth Jozsef în care își puse un ștreang de mărgele și era îmbrăcată în doliu.

Ea era foarte sensibilă. Pe strămoșii ei îi chemase Vladislav și mai înainte, Albu. Eh, asta-i viața. Suferi și suferi pentru nimic. Viața ei nu se deosebea mult de a lui Iuliu Hossu. Muri la patruzeci și cinci de ani în 1973. S-a născut în Livadia de Coastă, pe data de 11 mai 1928, și a murit pe 1 octombrie 1973 de cancer la sân. Înmormântarea lor s-a ținut acasă pe 4 octombrie 1973 într-un bloc sărăcăcios care apoi avea să devină blocul țiganilor. Stăteau la etajul unu în partea dreaptă cum privești blocul. Geamurile erau orientate către Strei.

La înmormântare au venit o mulțime de oameni.

A venit și Adrian, pentru prima dată. Oamenii l-au întrebat: -Ai venit la înmormântare?

-Păi, am venit la mama lui Valerica...

-Cum, nu știi? E și mama ta. Nu ți-au spus?

Cartea ei preferată a fost “Ion”, povestea ei dorită a fost “Înșir-te mărgărite, iar cuvântul ei iubit a fost: ursit 20 mai 2016 la 12:43 UTC+03 Elegiile tatălui meu Tata și-a scris cele 11 elegii, ori Elegiile duineze, cartea Spre Aleph de abia apărută la Editura CronoLogia din Sibiu. O carte remarcabilă luminoasă ca un vitraliu ori o icoană pe sticlă, munca unui maestru după o viață de artă. Pe copertă este acea gravură a lui William Blake cu Dumnezeu ca o fantă colorată prin care putem privi revelația. O carte de poezie în cel mai înalt grad, poate fi folosită și drept carte de rugăciuni în orice credință. O carte misterioasă despre care nu putem înțelege cum a putut fi scrisă, aidoma desenelor Nazca. Cred că tata a făcut primul său miracol. Într-o zi literatura română îl va numi pe tata părinte al renașterii modernismului autentic. Iar eu am putut să vad o viață în tata viața unui scrib medieval de manuscrise tainice și pure, și acum văd cum scrisul său se transfigurează.

După cartea aceasta orice se poate întâmpla, chiar și hrănirea mulțimilor și cine știe poate Dumnezeu îi va da și Cântec despre mine însumi. Un mare poet român, tatăl meu, domnul profesor Raul Constantinescu.

DIALECTICA SEXUALĂ A LUI FELIX SUPERMANN 2016

236

1 Maternitate sadică Întreaga viață a lui Felix Supermann a stat sub semnul sexului, încă de când era tânăr, încă de când era copil, băiețel, embrion.

Dacă nu era pacient n-ar fi vorbit despre asta, dar cum meseria pacientului este să-și spună probleme încerca să spună. Că fusese bătut și abuzat încă după concepție de către tatăl său. Că înainte de naștere la maternitate a avut drept moașă o asistentă obsedată alcoolică lesbiană care îi pipăia mama în travaliu. După ce s-a născut a fost luat sub oblăduirea maternității două sau trei săptămâni. acolo asistenta l-a abuzat și torturat pe domnul Supermann care atunci era făt pentru vina normalității mamei sale. Nu știa exact ce îi făcuse cu mici excepții, primele lui amintiri, dar uneori avea viziuni ca și cum ar fi stat lângă un șarpe uriaș, monstruos și lipicios.

Coșmarurile lui repetitive din copilărie se petreceau la maternitate, însă el credea că au loc undeva între cer și pământ, stele și iad, în spațiul dintre filele cărții vieții, acolo unde proorociile sunt țesute. Și toată copilăria și viața a crezut că avea să moară martirizat.

Amintindu-și unul dintre vise putea să reconstruiască poate prima sa zi pe pământ ca om.

Niște oameni se uitau la el, și îl drăgălășeau și cineva spusese: -Arată ca Isus! Și îi arătau dealurile verzi din jurul maternității și înțelegea că sunt ca un amfiteatru. Și apoi în jurul lui se făcea gol și el era gol și deodată apăreau niște oameni care se strângeau în jurul lui și se uitau la el și o femeie spunea pe același ton dar cu o răutate malefică: -Arată ca Isus!! Și îl strângea în scutece ca într-o togă romană și apoi îi strângea pieptul ca într-o cămașă de forță poate sufocându-l dar asta nu-și amintea. Apoi îi râdea în nas și toată viața avea să-și amintească râsul, răutatea și buzele drogate ale femeii aceleia, monstrul de la maternitatea din Hațeg din martie 1982. Și se trezea sub brațul mamei.

-A fost halima la maternitate, spunea îngerul. Prin 1985, mama sa rămase iar însărcinată și avortă, de ce doar Allah poate ști toate cele o sută de motive, motiv pentru care avea să moară înainte de vreme în același spital, după 26 de ani, la reanimare.

-Celălalt vis, ambele visate până la vârsta de cinci ani iar și iar, era cu o casă în care intram, spunea, care acum văd că de fapt era creșa, actuala Judecătorie din Hațeg, unde cineva la intrare îi spunea că trebuie să-i spună ceva, și îl întorcea și răsucea pe toate părțile cumva ca în niște haine. Oricare ar fi fost tema, cert e că avea piciorul drept și rădăcina penisului mutilate, piciorul ținându-și-l perpendicular cu celălalt și în urâtul său penis neavând stabilitate. Cine poate să judece însă toate? Ar trebui să fie oameni mulți pe pământ, atâția încât să nu mai aibă sfârșit.

Am primit educația sexuală la maternitate și am continuat-o la creșă, spunea.

Epilog Ehei, dragii Moșului, au fost multe ale peripeții în viața supereroului care ar putea alcătui un bestseller de 600 de pagini și poate va fi scris cândva cu apă pe apă într-o altă viață. În schimb mă mulțumesc cu această povestioară pe care cred oamenii o vor citi cu tot atât nesaț cum citesc Verdictul.

-Minotaura și Phoenixul Un Pui de galben Phoenix Căzu în promoroacă Își amintea cuvinte Pui Mic Oi da de Piștimoacă?

Toți născuți pentru Iubire Se spune în nouă sate

237

Merg băieții a-n cerșire La frumoasele Feate. Întâlni și Puiul Fată acolo colo cea Privire din poartă de labirint Eu sunt Minotaura ta De mă iubești îți cânt.

Tu știi să cânți, zidită în Castel? Știi tu să iubești?

Nu ai zidit tu labirint Privind plânse ferești?

Da știu să cânt și să iubesc Minotaura suspină!

Din labirint te tot aștept Iubire fără vină.

Sunt Minotaură c'est vrai Cu ochii arși de Mamă Dar inima de Fată mi-e Afară tu mă cheamă.

Dar tu ești mic al meu Pui Mic Cu ce ai să te lupți?

Nu ai nici gheare n-ai nici cioc În ceruri să mă duci? În lume trebuie să fii mare tare!

Spun oamenii mai buni Ori tre să fii mai cumpătare?

Zic ceia mai bătrâni Adevărul toți îl știm Din primele povești Pe mici și buni îi ține-n palmă Fecioara din ferești Toți născuți pentru Iubire Se spune în nouă sate Merg băieții a-n cerșire La frumoasele Feate. Și știm nu e lucru ascuns Se știe-n toată lumea De ești cu Doamna mai și plângi De rouă ți-e cununa.

O învățătură de viață practică din cartea lui Moise despre Iov Este cunoscut faptul că Iov cel Drept era un om foarte bogat în animale care erau agricultura în regiunea premesopotamiană, un om care în urma războiului și a cataclismelor pierde aproape tot. Răspunsurile sale cât și întrebările adresate lui Dumnezeu sunt demne de Sitting Bull. Ce se trece cu vederea ori e luat în ușor este felul în care Iov a început iarăși activitatea de latifundiar, de țăran. Dumnezeu nu i-a făcut minunea ca printr-un miracol să aibă iarăși animalele care le-a avut și chiar de două ori mai mult. Ci scrie în ultimul capitol că frații, surorile, și vechii prieteni au venit să-l vadă și i-au dat fiecare un chesita și un inel de aur. Cred că de aici orice întreprinzător, țăran, negustor, bancher, liber profesionist, intelectual, artist, orice om angrenat în activitatea economică a lumii poate lua o învățătură care îi poate ajuta pe lângă suflet și vieții chinuite pe care o trăim cu toții. Personal cred, poate greșesc, dar așa cred, că Iov cel Drept făcea parte

238

dintr-o ghildă de latifundiari și păstori de vite, iar când a dat faliment ghilda l-a ajutat să reînceapă producția ca să poată iarăși susține ghilda. În sate sunt atâția oameni care se înțeleg bine, țărani, sunt chiar rude. De ce să nu ia pilda lui Iosif, celălalt Drept al Vechiului Testament, și în anii buni de agricultură să pună bani deoparte într-un fond comun, nebazându-se însă pe banii ghildei și folosindu-i doar când este neapărată nevoie - pentru ca în anii grei dacă unul șchioapătă, putând fi oricare, să poată fi ajutat. Așa s-a ridicat încă din Evul Mediu Occidentul, până azi cea mai puternică plusvaloare a lumii, chiar și Europa Unită fiind nu un stat ci un astfel de ghildă pentru suport comun. Tot ce este nevoie este muncă și încredere. Pedofilie și vitralii Motto: "Be nice to strangers, cause sometimes you're a stranger too."

We're No Angels, 1989 I Giton Giton, cum ai trăit când te-ai făcut mare? Cum ai reușit? Ai copilărit la bloc la marginea ghetoului, o copilărie frumoasă, dar privește adevărul în față, psihic ai fost un Huck Finn. Cum a fost în ziua aceea? Erai cu prietenul tău pe aleea cu cuburi din spatele blocului și a trecut ea, doamna Freud. Era îmbrăcată în negru și bătrână. Noi stăteam pe aleea pietruită și o priveam. Søren mi-a șoptit că e nebună. Doamna Freud a zâmbit și s-a oprit. Privindu-ne, ne-a spus ceva, nu știu ce. Søren mi-a spus încet: -Hai să fugim.

Eu nu am fugit. Prietenul meu s-a oprit mai încolo. Bătrâna mi-a spus cu o tandrețe ciudată și duritate, severitate, apropiindu-și gura de a mea, de fața mea: -Dă-mi o pupă.

Mirosea înțepător, a rom aveam să aflu mai târziu. Am stat fără să fac nimic, tulburat, cu o frică stranie. După un timp, biata femeie privi înainte și își urmă drumul mergând ca Terminator unu. A mai convertit un psihic. Pentru mâine, lectură obligatorie a povestirii O zi minunată pentru peștii-banană, de J. D. Salinger, cu impresii de lectură notate în jurnal.

Atenție să nu vă pierdeți mințile! Succes.

Comentariu. Voiam să merg să văd lumea, dar văd că nu am de ce pentru că totul s-a petrecut aici, aici este scena vieții mele. Dar ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat, Giton? Te întreb așa cum l-a întrebat Kramer pe Frank Costanza despre Coreea. Am fost abuzat. Creierul mi-e mucegăit, inert, pe jumătate putred, ca o carie fetidă ori o scoică moartă, iar în el am o perlă uriașă, grunțuroasă, grea, chinuindu-mă ca ochiul de bufniță al unei Erinii. Odată corupt, am căutat cu toată mintea parcă să corup chiar la vârsta aceea de copil și am corupt. Chiar și un copil poate să fie un monstru. Creierul meu, Lotte. Creierul. Creierul meu își amintește ceva ce a uitat. Am primit în copilărie programarea unei educații pe care mama nu a dorit-o pentru mine. Sunt Un monstru. Un psihopat. Am gânduri incontrolabile îngrozitoare. Ăsta și nu eșecul în dragoste este motivul sinuciderilor mele. E îngrozitor când te sinucizi și mori măcar puțin de fiecare dată, ca în sex. Ai un sentiment de regret, de sfârșit, fie că ești credincios sau nu ești torturat de credință, și nu mai vezi decât negru.

Aceasta e povestea mea, nu sunt un zeu care visează oameni. Faptul că am menționat Coreea, înseamnă că sunt o victimă, un ucis.

-Spune-mi, Lotte, mă iubești și așa faustic? Blestemat?

Ca Oedip simțeam impulsul de a-mi înțepa ochii cu ace, dovada că psihologul Freud știa ce spune. Acum dorm și îmi simt creierul dospind, măduva spinării mi se îngroașă ca o viperă cu corn grasă, pântecoasă. Simt trecutul cu mine ca un butuc fixat de gât precum un guler cervantin. Acum nu mai am obsesia sinuciderii. Dar nu știu ce ma în loc. Riscul? Doamna Freud, bestie cu mii de nume și capete cu boturi mirosind a rom, m-a omorât ca pe un melc.

Scriu, în patul mamei, lucruri pe care nu le pot citi cu voce tare în locul în care le-am scris. 20 mai 2016 la 17:01 UTC+03 http://putlocker.is/watch-women-on-the-verge-of-a-nervousbreakdown-online-free-putlocker.html La Pepa es la Iglesia y Ivan es nosotros igual. Scrisul e cea mai simplă cale să intri în istorie. Dar mai mult decât atât este cel mai ușor mod să faci ceva frumos. 20 mai 2016 la 23:15 UTC+03 Visul meu era ca si pentru Peach sa scriu ca

239

Harriet Beecher-Stove, pe care nu am citit-o totusi. Cartea ei Coliba Unchului Tom a dus la Razboiul Civil pentru Elibrarea Sclavilor Negri. Azi am constatat ca in Romania exista sclavi prizonieri intr-un infern malefic si pauper. Aceste victime trebuie eliberate chiar cu pretul unui razboi civil roman intre civilizatie si caverne. Exploatarea si abuzarea copiilor va inceta in Romania ca si in tot Occidentul, cu orice pret. Copiii sunt mai importanti decat oamenii. Satul exterminat (povestire live) Nu cred că cei vechi își iroseau paginile, nu așa se scria.

Deasemenea a o scrie în Word nu e același lucru cu a scrie la o mașină de scris. Cred că povestirile sunt superioare romanului, dacă vrei să sugi toată măduva de trestie de zahăr a vieții. Astfel, scriu live, ascultând Louis Armstrong. A trecut un Nomad așezându-se lângă satul Păclișa pe un zid mare de pământ și beton între un șanț și o apă, așa cam ca Oltul. Era târziu, vară, cald, adună puțin fân din câmp și își făcu un culcuș pe zidul mare, fumând ca Huck Finn și privind cu seninătate la satul de dinaintea sa sub cerul înstelat cu câteva luminițe. Obosit, trase câteva bășini, pe alocuri. Apoi văzu că drept în fața sa se află ceva. Un stâlp de înaltă tensiune. Pământul era scenografie pentru o piesă nescrisă. Știa că în sat e un spital pentru oameni sărmani în fața lumii și că păclișenii îs oameni săraci. În dreapta era parcul spitalului, unde era și un castel. Romantic. Își lăsă capul pe spate, se mai întoarse cu fața în fân mirosind România și zise: Bă ce frumos îi în România! Apoi se întoarse iar cu capul pe spate și privi covârșit stelele. Se gândi că nu poți spune că ai văzut lumea până nu ai privit fiecare stea; nu poți spune că ai trăit până nu ai privit efectiv fiecare stea în parte; nu poți spune că știi mate până nu ai numărat stea cu stea, luând-o în mână și punând universul în borcan ca pe licurici. Privi stelele, beat, dădu capul la 122,5 de grade și văzu și Calea Lactee și apoi văzu o stea mare. De fapt era o stea căzătoare care căzu și căzu exact pe menhirul tip Eiffel din fața lui pe care în ultima clipă își dădu seama că seamănă exact cu o rachetă neagră în întuneric. Dar și rachetele au aripi. Explozia a ajuns până la casa din autostradă, câțiva kilometri buni față de Hațeg, care a scăpat, și în partea opusă până în Cârnești, care nu. Nu cred că cei vechi își iroseau paginile. Mă înalț spre tine când mă prăbușesc în neputințele mele, înaintea ta creierul meu expresionist se umple de lumină. Cred că am găsit un titlu profund al meu pentru a treia carte de poezii. Titlul este CREIER NUD și este inspirat de arta, personalitatea și bunicul unei artiste fascinante de teatru și teatru/dans care este intervievată acum la radio C. De la bun început, după primul moment de șoc, mi-am descoperit afinități cu ea, eu fiind în creier ce este domnia sa în arta dramatică. Ascultând-o vorbind îmi simțeam creierul ca o realitate în sens filozofic, ca un Ion Caraion, dar cred că Ion Caraion se înșela, toți putem fi înlăturați de gloanțe, doar cărțile de istorie nu pot fi împușcate. *** Spunând Păstorul cel bun, Isus se gândea cred la Abel, referindu-se la epoca nomadă a păstoritului. De aceea ciobanii adevărați sunt cei mai profunzi oameni. Mai mult nu vă zic, că e noapte și n-o să vă dau chiar mură-n gură. Tri, mă, tri, că Luna-i sus. Însă părinții mei din Livadia de Coastă aruncau cu piatra în geamul trenului. Despre vocația preoției laice Societatea ca și Biserica trece printr-o criză majoră. Ca soluție la problema superficialității din biserici propun vocația creștină de tip pusnic trăită în mijlocul lumii și chiar în sânul Bisericii. Despre vocația preoției laice Societatea ca și Biserica trece printr-o criză majoră. Ca soluție la problema superficialității din biserici propun vocația creștină de tip pusnic trăită în mijlocul lumii și chiar în sânul Bisericii. Credinciosul își este propriul preot luând împărtășania împreună cu Hristos de unul singur, propriul predicator exhortându-se iar și iar până la obsesie, propriul episcop veghindu-se pentru a da socoteală. Dar este în Biserica noastră catolică și universală, și chiar și mediul monastic trebuie să fie mai insightful. Caseta cu Dire Straits Erau doi necunoscuți. Se treziră dimineața înainte de răsărit să plece la serviciu, iar ea își sărută copilul de rămas bun care se încruntă în somn. Stăteau pe malul mării și trebuiau să meargă vreo treizeci de kilometri în interior. Era Februarie. Ea plânse.

El se duse în garajul cu rampa prea înclinată. Aprinse becul și privi fântâna cubică de lângă mașină. În spatele mașinii erau niște rafturi pe care se aflau borcane de dulceață, vinete,

240

zacuscă și ciuperci conservate, precum și trei butoaie de varză murată. Becul era prea slab. El continua să privească vid cubul fântânii, sub tavanul scorojit.

Deschise poarta și privi Ursa Mare. Iarna doar Ursa Mare se vede. Un aer rece începu să se difuzeze în garaj ca sângele menstrual. Continua să privească Ursa Mare, încercând să distingă a opta stea. Uneori era acolo, uneori nu. Ca și iubirea. Se întoarse și văzu iar cubul alb al fântânii. Ochii i se închiseră. În clipa următoare, fără să-și dea seama ce se întâmplă, ea ca o pisică uriașă îl înșfăcă și începu să îl sărute dement. El se simțea ca într-un cântec de Pink Floyd. Creierul îi era îmbibat de de sarea ce venea prin garajul deschis. Când îl lăsă pentru o secundă, văzu Ursa Mare, a opta stea nu se mai vedea. Era dimineață. Ea îl izbi de perete. Obișnuiau să tacă mult.

Vorbeau mai mult prin săruturi. El era în continuare anesteziat de dimineață. Azi era ziua în care îi murise mama, etern, singură, la reanimare. Acum era ca a opta stea. Se simțea de parcă îl săruta moartea, sălbatică, irezistibilă, iar ea simțea același lucru. Și ea era orfană. Pe umerii cămășii se umpluse de var albastru, după cum era smucit într-o parte și alta. Moartea trebuie că este irezistibilă gândi, acesta trebuie să fie motivul pentru care toți murim.

Așa am fost conceput.

Biblia Biblia mea neagra si rupta intr-un moment de furie sta deschisa cu paginile in jos pe albumele de familie nu cred ca Bibliile sunt facute bine pentru ca ne uitam pacatele nici oamenii nu sunt facuti bine dar aceasta nu e important cu fiecare Biblie rupta cat de putin poti oricand cere alta de la fabricantii de Biblii dar toate sunt legate atat de neserios se rup in mana oarba a sfintei ca si sub violul ghearelor paroase ale apostatului nu am incredere in Biblii.

Artă moartă Am fost prieten cu un artist. Eram în școală și încercam să îi vorbesc despre cărți, muzică, D-zeu și artă. Considera cărțile ceva cu ce nu merită să-ți pierzi energia, în muzică îi plăcea Korn și o casetă de a mea de jazz pe care ar fi vrut s-o păstreze, pe Dumnezeu îl privea cum privea femeile, putând fi renegat și invocat după chef, iar arta în estetica sa era făcută de bețivi, expiator preferându-i televizorul. Un dionisiac, gândesc acum. Am mers la facultate în același târg, el într-o branșă a artei tehnice, eu la teatru. Încercam să-i spun despre regie. Îmi repeta pe străzi sau prin birturi că teatrul este o artă moartă, ceva ce merită disprețuit. Apoi eu m-am îmbolnăvit și am renunțat, unul din motive fiind acela că nu puteam face față destinului tragic, conflictului dramatic și nu înțelegeam comedia. Tânjeam după salvare, gândesc acum.

Apoi am început să scriu. Artistul a terminat facultatea de artă, a renunțat la artă și s-a vârât într-o breaslă. Creier nud Zombi Îmi ud ochii în monitor ca în sodă caustică Merg pe stradă și strada nu mă vede Orașul umblă după mine Nu-mi irosesc apocalipsa dar o port în piept Merg adesea pe câmp și tac E o lumină în moarte Spre care ne îndreptăm toți Asemeni autostopiștilor Ce învață despre lumină și moarte. Noaptea Noaptea e un geam mat. Nopțile sunt mult mai sălbatice decât zilele. Noaptea e ucidere și urlet. Leoparzii negri urlă drogați de sânge în cireșul meu zgâriat până la os doborând stelele grase cu ghearele lor romanice.

Noaptea nu ies din casă. Noaptea omul e învins ca și zeul. Noaptea redevenim maimuțe iar dumnezeu adam. Focul ne arde în privirile evanescente luminând asemeni icrelor văzute la microscop. În fiecare noapte se apropie iuda de patul meu și mă sărută pe frunte. În fiecare noapte mă gândesc la Alaska verde între pământ și stele. Noaptea cred că orice drum umblat e o urâciune. Ziua a devenit noapte. Înviere Există un drum mai greu decât târârea la camera 101 Un drum în care se întâlnesc toate drumurile Groapa aceea în care vei fi îngropat ca un vas de lut sau aur de la Marea Moartă De acolo trebuie să te ridici pe picioarele pe care niciodată nu ai stat cu creștetul capului precum crabii să sfărâmi coconul de chitină putredă al sicriului să te zbați căutând aer în argilă și pietre Să te naști iar precum grăuntele de sare și să te ridici a doua oară din pământ Din mormântul mamei tale. Loser Sunt nopți fără rost În care mama ți-e în pământ și tata bătrân ca Iov iubești până la urmă o altă țară și copiii ți-s nenăscuți și viața îți trece ca un insuportabil meci berserk și în prelungiri. 18 ani Totul e

241

freamat Marea ca si nucul plans ca si camera de zi Tacerea este buna ca rahatul colorat din cozonacul vechi Timpul trece si nu se mai intoarce Oamenii asijderea se spune Vom muri pe front in biblioteci in lumina spun copii deosebiti iar la 18 ani se ingroapa in noapte. Satul fantoma Drumurile mele sunt uitate sopteste satul fantoma aici a fost castelul desfranat Acum un morman de pietre si colti de sarpe aici a fost satul arat acum o suta de ani de ultimul baron Nu umbla pe strazi Strazile sunt pustii Si doar mortii le colinda Infometati si plangand ca niste amintiri. Lobul drept Lobul drept poarta maini obosite si salopeta albastra De aceea ii place chitara si berea Femeile si upercuturile Si singuratatea ce asemeni tigarilor da cancer Dar lobul drept e un muncitor redus Cantand cantece stupide Si construind universul. Eroica Am vazut marile multimi Si muntii acoperiti de stoluri de zapezi Am vazut pietre stralucind precum argintii Im pamant Este acea lumina pe care n-o vom pierde din ochi Chiar si in ziua cand nu ii vom mai avea In mormintele noastre neplanse de nimeni. Arhitectura Orasul se preschimba intr-un musuroi de beton Toti oamenii su inceput sa semene unii cu altii Se spune despre furnici ca traiesc singure Trebuie sa ducem civilizatia pana la sfarsitul universului Furnicile iubesc? starea. 17 Mai 2016 21:50 Poezia totala Vazut dintr-un avion de vanatoare omul e asemanator unui paianjen urias ori gandac verde nemaivazut Omul cu octavele lui de simtire Nu e decat o forma neagra alergand prin sarma ghimpata si nisipul greblat Spune-mi omule merita sa traiasca? Ochi Ce sunt ochii nostri coride sau prisme? Daca sunt sange cine la plans? Daca sunt gheata cine a strans-o? Vom sti sau nu vom sti Inainte de-a muri? Knockout Stau intins sub tavan Numb Nu vad decat o lumina incerta secundele trec ca niste marfare Nemiscat imi numar ranile Creierul mi-e inert Sunt knock-out Nu ma voi mai ridica.

Meteoritul Departe de drum se afla o piatra Nu stim cum a ajuns acolo Dar calul se impiedica de ea La fiecare drum cu caruta Poate e chiar un meteorit Mai toti taranii injura si biciuiesc De atata biciuit si lacrimi de cal Piatra si-a pierdut volumul dintai Acum arata ca toate pietrele Pe jumatate ingropata in cer Poate ca era un meteorit Dar nu mai e. Reguli Un bun coleg de camera nu vorbeste cu geniile nici vitele cat poate ca Marea Caspica sta in singuratate pana o simte ca o ranga izbindu-i capul un bun coleg de camera nu vorbeste si nu i se va vorbi. Ideal mort Intr-un cinematograf Privesc Idealul mort al oamenilor Creierul mi-e sidef Cerul e un steag negru pe care pluteste Luna Lumea e o masina trista Imi caut numele pe generic si nu il gasesc. Pamantul Pamantul e plin de radacini Copacii si oamenii devin pietre Pamantul sunt oamenii Si fiecare stea e un ochi Inchis si deschis. Poveste Sunt o padure plina de scufite rosii si lupi radacinile sunt bordeiele piticilor si uriasilor Am mers ades prin aceasta padure dar nu am vazut-o niciodata Copacii nu sunt Briareu sunt creiere pulsand stand pe serpi de maduva prin frunzisul rosu ca o crima Lupii ma inconjoara ca o emisfera de oglinzi Sunt scufita rosie si sunt aceasta padure. Genocid Am trait in clinchetul lacrimilor Lacrimile erau curtea mea imperiala Imi puneau frunzele galbene inainte Apoi am intalnit un om cu ochelari si ochi crucis Si apoi am fost parasit de virtualele iubiri cu adevarul pierdut si nepierdut si am murit un secol in secolul mortii si sexului Asa devenind nimeni sunt absolut asemeni ultimei taceri a statisticii. Intampin Din nastere am avut un aprig dor de moarte sa redevin pietre in izvor si os sfant sa ma gaseasca Omul cand in pamant rau vine sa-l intampin plecatul Polichinelle si tu esti ca mine si tu esti ca mine. Arderea inimii cu fierul Sunt acum mai bătrân ca Isus și inima mea arsă până azi de iubire e curată ca lacrima oricând îmi va fi greu voi privi în inima mea și voi citi yhwh în cartea mea nu mai încape nici o altă iubire și când se va sfârși filmul pe generic va scrie Înmormântarea contelui de Orgaz. Ghetarul Ursii au murit uriasi singuri Noi topaim in jurul lor Mamutii au fost luati de ape Acum suntem oamenii doar Cioplitori in piatra si rotitori in roata Un om si-a pus craniul celui mai mare urs pe crestet Si toti tremuram in lumina ghetarului. *** Poezia yin, Tu, numbă dedicare. În ceas de seară. Rugaciune Plangi paine incatusata zvarlita-n intuneric Domnul vine in calea mea ca o carte Coboara-mi-te din suflet infinite poliedru Fii fericit torturat stalp de sare Umblu pe apa pe drumul fara capat Pietrele cerului imi curg in spirit in lapidariul de sare si stele Tacere in teatrul antic Tacere.

242

Biblia Biblia mea neagra si rupta intr-un moment de furie sta deschisa cu paginile in jos pe albumele de familie nu cred ca Bibliile sunt facute bine pentru ca ne uitam pacatele nici oamenii nu sunt facuti bine dar aceasta nu e important cu fiecare Biblie rupta cat de putin poti oricand cere alta de la fabricantii de Biblii dar toate sunt legate atat de neserios se rup in mana oarba a sfintei ca si sub violul ghearelor paroase ale apostatului nu am incredere in Biblii.

Văzând-o pentru prima dată pe Marian Anderson în 1939 În acel an Ica noastră cânta și ea la Cernăuți lieduri în germana dulce avea cincișpe ani și începea războiul dar ce legătură este între Detroit și Cernăuți poate războiul și poate moartea în război și în moarte suntem toți frați mai mult decât în muzică și dialectică va veni și anul 2939 și nu va mai fi Marian Anderson nu va mai fi Eleonora nu va mai fi limba germană nici cincișpe ani nici războul nici detroit nici cernăuți nici moartea. Azi sunt toate ca și Carul Mare spre care alergăm. Oda diamantului din gunoi Nu voi scrie un poem social adresându-mă mulțimilor nu voi scrie precepte divine împotriva capitalului și sărăciei din casa mea de la țară nu voi veni cu ceva nou plin de prospețime nu voi scrie poemul pentru Nobel și premiile literare ale Indiei Nu Nu voi arăta oamenilor adevăratul chip al lumii nu voi pătrunde până în mecanismul societății nu voi predica și nu voi fi predicat nu voi veni în umilința care îi dezvăluie pe sfinți iubirea aproapelui nu va fi scopul vieții mele Nu voi prezice sfârșitul lumii și al oamenilor nici nu-l voi simți nu voi spune omului să-și ajute semenul voi cerși încă o zi încă un an încă o secundă *** Pianul românesc Trezi adormitul plisc. Ța-ța-ța-ța-ța. 22 mai 2016 la 23:39 UTC+03 Hitler pe hârtia milimetrică Societatea e fascinată de criminali I-am adorat cu toții anarhiștii ca și polițiștii Bătându-ne Vocea LUI erau vocile din cununa Europei celei nebune Metal prețios Nu ar fi existat nazism fără Hitler profetul nu ar fi putut fi Nu a fost un cancelar un dictator un nebun a fost dincolo de morală și dincolo de viață precum Caesar a fost Hitler neîngropatul el întregul Berlin sub cenușă el Germania imperială și înnebunită el Europa moartă.

Artist nenorocit de destin Am o senzație neplăcută așa că merg la tata și-i spun că scriu mai bine decât Cehov.

Tata e cremene, eu sunt dinamită.

Apoi merg a doua oară și îi spun că nu mai sufăr că sufletul e mic și nu doar că scriu mai bine decât Cehov, dar eu sunt precum Enescu și va vedea asta, dar sunt un om nenorocit de destin. Tata spune: -Șalom.

Eu spun șalom.

Tata mă felicită și ne strângem mâna pe întuneric fericiți și triști.

PS. Au trecut două zile și am văzut că am mintea-n cârje, pentru că eu scriu citindu-l pe Cehov, dar Cehov a scris fără să mă citească pe mine, eu l-am citit pe Cehov, dar Cehov nu ma citit pe mine. Cât de prost poate să ajungă un om.

Byzantium Byzantium Cine nu s-a rătăcit în labirintul insular Antilele Europei Mediterane Cântecele noastre duse până în irișii de oțel ai lui Tolstoi Tu și eu și soldații întorcându-se acasă unul câte unul ca o presimțire a plânsului universal și săracii bucurânduse o zi înainte de moarte o lume întreagă plecând pe mare și pe munți părăsită și neuitată.

Calypso Motto: "If we shadows have offended, Think but this, and all is mended, That you have but slumber'd here While these visions did appear.

And this weak and idle theme, No more yielding but a dream, Gentles, do not reprehend:

243

if you pardon, we will mend: And, as I am an honest Puck, If we have unearned luck Now to 'scape the serpent's tongue, We will make amends ere long; Else the Puck a liar call; So, good night unto you all.

Give me your hands, if we be friends, And Robin shall restore amends." - Puck Rămăseseră singuri. Pe căpătâiul mamei moarte rămăseseră portretul ei, tânără în doliu, și o carte. Stăteau în camera liniștită, tatăl citind biografia lui Pasternak, iar el scriind. Se simțea de parcă ar fi ajuns în Ithaka, dar cât i-a luat să o facă.

Amintindu-și crâmpeie de viață ochii îi priveau înainte obosiți. Scria până umplea toată pagina ca la ora de colorat în școală, când trebuia să umple cu viziuni curse din borcanul cu apă și propriul suflet toată bucata de hârtie.

A fost foarte frumos, dar apoi tatăl său lăsă cartea și porni televizorul, privindu-l cu un chip mărunt.

Eh, când părinții urlă la tine o fac pentru că le pasă de tine. Oamenii care îți vorbesc cel mai frumos, te iubesc cel mai puțin. Nu te îndoi de iubirea unui tată când are crize, și tu le ai, își spunea. Avea atâta de-nvățat. Dar acum era pregătit să-și ducă cititorul până în cele mai tainice cotloane ale societății, ochii săi coborând în adâncimi ca hubloul privirii lui Jacques Yves-Cousteau coborând ca o torpilă din burta navei de cercetare științifică a vieții Calypso.

Când privești viața nu vezi nimic și ți se pare că e un fel de Dunăre egală pe care o vezi cu atât optimism după cât ești în stare să produci, precum creatina. Dar, când te prinde, ajungi să o cunoști cu adevărat, sau măcar o parte din ea. Și când o vezi sau îți vezi altfel propria viață, nu mai poți să zâmbești la fel ca înainte, deși zâmbești mai mult, cu ochii îndurerați. Oamenii fug de adevăr, dar când îi prinde se lasă prinși.

După un timp tatăl său, ore după ce stinsese televizorul, începu să numească autorii realiști care i-au plăcut. Stendhal, Turgheniev, Dostoievski, Tolstoi, Gogol, iar eu mă luptam cu formularea de a nu mai levita și a te așeza cu trupul și capul pe pământ și a respira somnul vieții pentru a nu mai trăi în autismul romantist. Și stăteam iarăși liniștiți în camera mamei.

Apoi după ce i-am citit mottoul cărții, spuse cum cumpără pe clasa a doua sau a treia prima carte de Shakespeare, cu portret, în Biblioteca Școlarului, "Romeo și Julieta" la librărie în satul mare cu tatăl său pentru trei lei pe când era doi dolari leul. Se ridică din pat și începu să-mi povestească de cărțile pe care le cumpăra și de oamenii simpli care citeau în satele acelea și la tristețea de a fi cu o clasă mai mult primei clase de franceză și, cum stătea, în picioare, cu o bibliotecă în spate, cu părul puțin încârlionțat de parcă ar fi fost bătut de vântul creației, tata îmi apăru în toată frumusețea sa, având toate vârstele în același timp și da, dacă ești bun, romantismul nu e un neadevăr, râzând împreună poate pentru prima dată în viață, după care tot povestind frumusețea cărților ajunseserăm iarăși să vedem problemele oarbe ale vieții care ne loveau pe amândoi ca un orb înarmat.

Omenirea trăiește un vis colectiv, un delir continuu. Toate fricile, angoasele, anxietățile, neliniștile, hoaxurile seculare, manipularea omului de către om, și tăcerea - nu a lui D-zeu, ci a noastră, în care ne înnisipim ca în ceară, zbătându-ne. Eu m-am trezit treptat și am oprit toate icoanele fără suflet care îmi umpleau viața cu iluzii și coșmaruri, trăind acum șocul de după, când văd ce pustie mi-am făcut viața și încă parcă mă aflu în mijlocul unui câmp bombardat și devenit asfalt. Trebuie să-mi găsesc răspunsurile la întrebări ca să pot dormi. Nu știu care sunt întrebările acelea, dar mi-e cert că există, ansamblul ființei mele

244

obosite de nesomn mi-o spune. Ironic mi-e că întotdeauna am răspunsul, dar am părăsit întrebările. Tot soliloqiul acesta îmi spune, luându-mă pe mine ca subiect, că oamenii sunt niște ființe nenorocite. În plus, gândesc că ideile fixe sunt niște răspunsuri care și-au pierdut întrebările, astfel toată modernitatea fiind plină de fixisme. De ce noaptea doar câinii sunt gălăgioși și de ce dacă Ionatan nu l-a părăsit pe David, David l-a părăsit pe Urie pentru un obiect? Nu-mi pot spune, dar acum că am găsit o întrebare pierdută simt oxigenul și plâng iarăși ca la naștere, pentru că după cum spuneau mama și bătrânii, fiecare copil se naște cu pâinea lui și, cum văd, cu propriile întrebări în ochi.

După aproape trei ore de zvârcoliri în pat, am aflat care este motivul, măcar unul dintre ele, pentru care nu reușesc să dorm, pentru că nu m-am căsătorit, dar oricum, e Misterele Parisului, așa că nu îmi rămâne decât să sting lumina cu disperare. Omul e o chitară care suferă dacă stăpânul pentru care a fost făcută nu cântă la ea. În clipa asta chiar și cerul uriaș de afară nu-mi spune nimic, am un univers întreg de sinapse explodând în creier și am un întreg univers în mine. NU îmi rămâne să sting lumina precum Laura și să mă zvârcolesc încă patru ore și să merg să să privesc aurora.

Aș vrea să dorm și toată ziua să citesc, dar am fost făcut pe o noapte cu Lună în iulie și noaptea și Luna trezesc în mine pasiuni adânci precum coardele de cellă. Mama a vrut să se asigure că n-o s-o pot uita niciodată.

Către Tarja Turunen Da tu ești ca mine tu ai fost ca mine mult prea ciudată la nelalocul tău în școala tăcută în care doar pereții cântau și chiar și acum ce rost ai tu pe lume? te înțelege cineva? e cineva care să spună să poată spune o înțeleg pe Tarja Turunen voi scrie un Abecedar? Ce triști sunt copacii în ianuarie (Zam, 2015) Aș fi vrut să văd azi o gâză în drumul meu dar nu n-am văzut ce triști sunt copacii în ianuarie uzi negri de lacrimi atunci le-am cântat copacilor ca un cărăbuș le-am sărutat scoarța înnegrită și mi-am sărat buzele. Poeții buni scriu la zi, geniul scrie în afara timpului. Prințesa pețită de Diavol A fost un Rege și un Prinț O Regină și trei Sfinți Și-o Prințesă lucru mare Odor fără asemănare. Am iubit-o doar o zi Că Dracu o și peți C-o fi bine sau e rĕu Știe numai Dumnezeu. Despre culturismul creierului Cărțile trebuie privite ca niște haltere și greutăți. Trebuie citit în așa fel, și dozat cititul, încât creierul să se dezvolte ca un mușchi. Nu citim ca să ne informăm, ca să ne distrăm, sau ca să ne exprimăm. Trebuie ca în timp ce citim să simțim activitatea cerebrală și efortul pe care îl putem susține ca un culturist. Din aceste motive, Arnold Schwarzenegger e una din cele mai importante entități spirituale ale epocii noastre. Pentru aceasta și efortul fizic e necesar și personal regret că nu am o halteră. Dar corpul uman e cea mai bună greutate dacă știi să o folosești.

Categorie Ce pot spune despre mine e că trecusem de doi ani de traumă severă, îmi lăsasem părul lung și puteam să dau din cap fără să mă doară creierul.

Aveam o problemă și cineva m-a îndrumat către psihologul liceului, care m-a chemat la Neuropsihiatrie Infantilă. Acolo, unde bineînțeles că nu mi-a dezghiocat secretul, așteptând-o în fiecare dimineață pe doamna psiholog, am putut să văd ceva ce nimeni nu vede, suferinzii Venerei, singurii noștri vecini în intersecția din drumul către licee.

După un timp a apărut o asistentă frumoasă, cu vreo câțiva ani mai mare decât mine, de care m-am îndrăgostit, însă pentru oameni eu intrasem într-o categorie din care nu mai aveam să ies până la moarte.

Diamantul literaturii române În piatră diamantul arde nu-l va culege nimeni nici o mână de om sau de robot nici măcar Iona nu-l va vedea Alephul din care a izvodit viața nu mă vei vedea cu fiecare gheară de cazma voi coborî mai adânc în munte ar trebui să-mi asigur nebunia pe 99,000,000 USD și să-i evit pe Apostoli sunt diamantul acestei literaturi cu nouăzeci și nouă de fețe. Dolfi in cenusa 1. Sunt impur. 2. Eu sunt Germania si trebuie sa mor

245

ca RIF. 3.Nu exista puritate pe pamant. 4. Cenusa capul meu imparatesc. Lesie. 5. ECCE HOMO 23 mai 2016 la 13:03 UTC+03 Omul de afaceri a primit ordin sa se sinucida. 24 mai 2016 la 04:52 UTC+03 Despre viață ca întreg Societatea este o pădure plină de animale vorbitoare. Fiecare are un scop, o menire. Dacă te doare mâna mergi la doctorul de mâini.

Dacă te doare inima mergi la doctorul de inimi. Nu poți spune, Pentru că am mers la preot nu merg la psiholog. Nu poți spune, Pentru că merg la psiholog, nu merg la preot. Creierul e organul care se aseamănă cel mai mult cu ficatul. Trebuie doar să ai curajul să aștepți în fața ușii. Nu poți predica preoția ta și nonspovada. Și Marx, și Hegel (Nietzsche) și Kierkegaard sunt filozofi, caută Dialectica. E o diferență între mama ta și computer. Dar în același timp nu poți cere computerului ce aștepți de la iubită. Și tu ai un rol în fabulă. Trebuie doar să-l descoperi. Domnul Iosif Sava Un caz de individuare, domnul Iosif Sava este un suflet pasionant. Când tot poporul, de la țărani, muncitori, negustori, activiști, până la rabini pleca pentru a muri _acasă_, nu a lăsat nimeni să-i spună unde este acasă pentru el, nu a primit nimic de-a gata, deși ar fi putut să plece _acasă_, ori mai rău deși ar fi putut atunci, în anii grei - dar care ani nu sunt grei în România? - să-și vândă sufletul și din Țara Sfântă să ajungă în Occident.

Domnul Iosif Sava este înmormântat la București, în cimitirul Filantropia, de parcă ce-ar vrea să spună odihna lui e că destinul lui și al părinților și bătrânilor lui este strâns legat de mila sărmană dar bună pe care oricine a primit-o în România măcar o dată în viață. Și poate că Elohim i-a primit moartea, pentru că mai mulți israeliți sunt cu noi decât cu ei.

Cartea Don Quijote este cea mai importantă din literatura hispano-iberică, pentru că oferă pentru a scrie în idei, vocabularul unui pământ autentic și al unei epoci relevante. Moby Dick - Declarația de Independență a Literaturii Americane - este pentru lumea unionistă, The Adventures of Huckleberry Finn - Prima versiune a lui Gettysburg Adress -, pentru convenție.

Cel puțin aceasta e ceea ce am aflat eu. În literatura rusă nu mă pot pronunța pentru că nu iam citit decât pe traducători. Interesant e că după acest criteriu, se creează un vid de valoare în romanul românesc din toate timpurile. Nici Ion, nici Pădurea spânzuraților, nici Moromeții, nici Cel mai iubit dintre pământeni, singurul care se apropie. Ori poate e prea modern pentru mine, prea matissian. Astfel există locuri libere la cel mai important roman românesc, singura temă pe care Eminescu nu și-a făcut-o. Eu dacă voi scrie un roman voi vârî în el vreo cinci dicționare explicative barosane plus câteva cărți de sinteze importante pentru limbajul românesc. Hai, la carieră cu voi. Drama unui om deștept Despre Felix dintotdeauna se spusese că e deștept, lucru care nu îl lăsa indiferent la începutul vieții. Apoi îl lăsă. Timpul trecu și el se ocupă cu tot felul de lucruri, mai mult cu ale lui. Veni și anul în care avea treizeci și trei de ani, un an în care ochii i se deschiseseră ca Prințului Fericit și putu să vadă toată mizeria lumii. Veni și o seară răcoroasă de august în care avu revelația originii suferinței, dacă nu a întregii lumi măcar a sa. Nu pentru că făcuse el ceva greșit, ci simpla și crâncena simplitate omenească. Din ziua aceea își spunea la asta nu este leac, nu ai unde să te duci, și new yorkerii sunt la fel de proști ca oamenii de pe strada lui. Se gândea uneori să aprindă un bec de glonț pe scena lumii și să tragă cortina, că era prea netrebnică. Drumul înapoi M-am dus la tata și i-am spus: -Pot să-ți spun care e parte rea a învățatului? Învățatul are și o parte negativă? Pot săți spun?

-Poți? m-a întrebat tata.

-Îți spun într-un cuvânt? Știi care?

-Ecclesiastul.

Tata a părut pe deplin edificat.

-Un om, continui, care tot învață de mic ajunge până la urmă să vadă toată lumea cu oamenii și prostia lor și nimic nu-i mai poate lua amărăciunea, nici măcar învățatul, amărăciunea lui rămâne. Un preot. Ce a făcut? A învățat ce a trebuit să învețe, a cântat ce a

246

trebuit să cânte, în rest nu s-a obosit, spune ce trebuie să spună și cântă ce trebuie să cânte, în rest nu se obosește, ce îi mai poate spune el omului care a învățat de mic?

-Ei, exclamă tata, spunând câteva ș.a.m.d.-uri.

-Iar păstorii îs la fel. Ce îi mai poate spune oricine unui om care a mers până la capătul pământului, care a văzut totul? Ce i se mai poate spune unui asemenea om?

-Despre drumul înapoi. Să înceapă să facă drumul înapoi să vadă cum îi și să încerce să mai pună și umărul să ajute. Poți să scrii și o povestire despre drumul înapoi.

-Drumul înapoi. _Return to Innocence_. Enigma. Mă duc să mă uit, scriu și povestirea. Dumnezeu pe pământ Societatea e asemeni unui demiurg care creează detașamente umane. Pe unele le zdrobește, pe unele le înalță, pe altele le menține. Ce zdrobește pentru cauze ce provoacă înălțarea îngrijește - cum conține și textul Bibliei - prin cei pe care îi menține prin a fi călăuziți de cei înălțați pentru care s-au jertfit de cele mai multe ori chiar fără s-o știe cei zdrobiți. Astfel unii oameni ajung Dumnezeu fără a fi Dumnezeu.

Dumnezeu pe pământ. Escrocii cu 88 de clape Spre ghinionul meu singurul instrument muzical spre care am o reală înclinație este pianul. Așa că de un timp, presat de focul creației, am tot căutat și eu un pian. În primul și în primul rând pianele dunt de variate feluri. Piane cu coadă - piane cu coadă lungă, piane cu coadă scurtă -, piane verticale - drăgălașele pianine pline de stil -, pianele și pianinele digitale, clapele felurite, pianele portabile, pianele portabile economice.

Pentru că nu am coadă - nici lungă, nici scurtă -, mi-aș fi dorit ca măcar pianul meu să aibă coadă, deși nu știu unde ar mai fi loc pentru ea în camera în care îmi petrec zilele, dar spre crunta mea nenorocire, datorită implacabilității legilor fizicii - mai ales a celei a perioadei moderne -, nu îmi permit nici măcar un pian portabil economic, fie el și cu baterii.

Am fost foarte trist, dar astăzi D-zeu m-a luminat, putând astfel vedea ca Ezechiel că toți samsarii de piane sunt niște escroci.

După ce prin mijloace incerte, adună un capital și mai fluctuant merg la investiții cumpărând piane secănd de la tineri sau nu chiar moștenitori dornici de o viață mai nouă, și deasemenea și de la niște bătrânei simpatici dornici să-și păstreze viața pe care încă le-a dat-o D-zeu, mai ales pe timp de iarnă, sau de Paște. Bătrâneii donează pianele pe niște prețuri decente. Apoi vin samsarii și-ți cer două mii de euro pe o ghiotură de vechituri de piane.

La reprezentanțele de piane este chiar mai rău, fiind conduse de samsarii care șiau luat licență. Ca să afli prețul unei pianine nenorocite făcută din lemnul, fierul și cositorul pe care le-au mai găsit la începutul secolului douăzeci și unulea, ți se cer datele, iar după ce vor afla totul despre tine îți vor trimite un preț.

Cu durere mă gândesc că nu voi fi niciodată un pianist, dar mai mult decât atât o întrebare asurzitoare mă hăituiește uneori având chipul marelui Ludwig, cel care am încercat să fiu de la patru ani până azi și nu am reușit nici măcar o dată. Fiara Credința, așteptarea și disperarea în iubire mă transformă într-o fiară feroce de vulnerabilități. Am chipul de tigru și îmi vine să țip, dar orice s-ar întâmpla cu mine cred, aștept și disper. Sunt o fiară de frumusețe și nici măcar nu mi-ați văzut perechea.

Frumoasa Am mers odată la facultate, agale prin târgul nenorocit și mai aveam de așteptat până să intrăm la cursul pe care îl făceam la comun cu celelalte clase. Stăteam în coridorul de la parter, în partea dreaptă, unde erau doar două fete, una din cele mai frumoase și alta, cred, o olteancă rea de gură. Eu mă băgam în seamă cu amiciție, vorbind cu fetele asemeni unor camarazi, iar frumoasa își puse o mână în șoldul rotunjit și mă privi de deasupra pieptului ei ca o sticlă veche de Pepsi, dându-mi un zâmbet luminos, împroșcată de olteancă sau de cine o fi fost, una mică, slăbuță și întunecată pe care nu o răbdase inima să nu-și bată joc de frumoasă.

"Lasă-i să moară proști!"

247

Așa m-a văzut o colegă din clasa de regie, cu niște ani mai mare decât mine, munteancă, Era o fată foarte inteligentă și chiar atractivă, tragedia era că nu era așa de frumoasă, în timp ce eu bineînțeles sunt fermecător. Mă privea ca pe Catindatul lui Caragiale oare de ce? - un extraterestru care cunoaște fără să știe toate secretele vieții. Într-o zi de iarnă iarnă am condus-o prin târg printre oamenii grăbiți până acasă și i-am propus să facem un om de zăpadă ca în copilărie. Cel mai interesant lucru e că, deși era zăpadă destulă pe balconul vechi, a vrut să facem un om de zăpadă mic cât un copil.

Lasă-l să mă mintă Era un pab oarecare, cu mese mari în boxe, pe timp de iarnă.

Un băiat zdrențuit de viață dădea ture. Renunțase la alcool din vară și încă se simțea bine. La una din mesele la care merse erau niște băieți de la el din oraș și o fată din liceu. Se duse de stătu pe acolo, povesti, râse, glumi, în sinea sa plânse, mai râse, ascultă, ce mai, într-un fel era Charlot. Observă că pe meniu erau făcute tot felul de desene, cum nu mai văzuse în viața lui, semănând cu desenele rupestre.

-Cine a făcut desenele, a întrebat?

-O fată. E la toaletă, a răspuns fata din liceu.

-E de la Arte? E beton cum desenează.

-Nu. După ce mai studie desenele, băiatul întrebă tare: -Cine a făcut desenele?

-Moi, îi răspunse o fată elegantă, cuminte care tocmai se așeza și își verifică poșeta.

-Ești la Pictură?

-Nu. -La Sculptură.

-Nu. -La Grafică?

-Nu. -Nu ești la Arte?

-Nu, spuse fata zâmbind.

-N-ai făcut nici școala de la Arte Plastice?

-Nu. -Dar de ce nu te-ai dus la facultate? Tu ești un artist.

Fata râse și spuse: -Părinții m-au trimis la Administrație Publică.

-Adminstrație Publică? Ce să faci tu la Administrație Publică?

După o pauză băiatul spuse: -Desenezi foarte frumos. Ești un artist. Ar trebui să mergi la Arte.

Apoi nu mai știu ce să spună.

Fata din liceu intră în vorbă: -Te minte.

-Lasă-l să mă mintă, spuse artistul, în timp ce se ridica pregătindu-se să plece.

Băiatul se gândi: bă, fată ca asta n-am mai întâlnit, trebuie să vorbesc cu ea. Dar văzu că ea temătoare își luă poșeta de piele și paltonul de lux, temându-se de respingere și din snobism își spuse spre deosebire de Elena Băltăgan, nu din devoțiune că ea și el trăiesc în două lumi diferite. Ce înseamnă să fii punkist prost, până și taică-său i-a spus că-i prost, dar și mai tragic - până și maică-sa i-a spus că-i prost. Chirurgia pe creier nu se face doar cu bisturiul. Se poate și cu ajutorul cuvintelor, prin artă, &c Luna prin plopi Ajung acasă privind Luna prin plopi obosit. E dimineață, dar eu parcă aș merge cu Robert Scott prin Anctarctica.

Demult lumea nu mă mai judecă, ca o femeie, demult nu o mai judec. Am mers buiac prin răcoarea dimineții, singur cu D-zeu, cu o coastă străpunsă. Acum când șed, simt fratele meu Ispititorul venind la mine:

248

-Oricine, Mikee, oricine.

Eu aș fi băiat drăguț dar injectează hormoni în mine. Nu, mă voi mai ruga un an, deși îmi sint creierul chircit în cap și smochinit ca miezul de nucă. Mă ridic cu fruntea grea și pe când închid poarta număr plopii, unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte, opt, nouă, zece, unsprezece, doisprezece, treisprezece. INTELLECTUAL INSTINCT CONCEPT Miami Vama Veche Doar Dus Taică-su îi milionar și i-o făcut un iaht hidroavion tip navă spațială. Tot timpul e varză așa că doar apasă pe un buton cu senzori iar nava face o elipsă și aterizează pe apă în apropierea uscatului sau a vreunei insule, detectând locurile libere pe apă. Apoi taică-su îl recuperează cu tot cu navă. Erau la Miami și vorbeau acolo toată trupa muți. La un moment dat el a zis: -În puna mea!... Cu Miami cu tot.

Apăsă pe manetă fără se uite bine la ea și apoi decolarea îi trânti pe toți cu spatele de perete unde își puseră centurile și adormiră din când în când unul mai bând câte un pahar de suc.

Nava, numită Rosebud, efectuă o elipsă peste Polul Nord și se izbi în buza Mării Negre. Deși izbitura îi trezi abia după o oră izbutiră să iasă. Până se dezmeticiră văzură printrun binoclu militar că așezarea se numește Vama Veche.

El ieși primul pe scara ce cobora în apă, ținând în mână o sticlă nedesfăcută de whiskey și spunând găștii de fete și băieți care îl urma: -Hai să mergem să-i cunoaștem pe localnici.

III Judeii, Romanorum, Graecis, Thraces, Scythes Secunda vita caeleste et aeternam Imperium e lux et vulgus beati Via aqua est aetheris tristae panem Tu plangit bebis lux perpetua Libertus sculptura tacet marem. 25 mai 2016 la 20:34 UTC+03 ”Dupa lungi "complotari", de care nu eram catusi de putin strain, la Editura Kriterion a fost publicata in 1982 selectia Vant potrivit pana la tare, realizata de Peter Motzan, in traducerea romaneasca a lui Ioan Muslea, cu un cuvant inainte de M. Iorgulescu. Lectorul cartii era Gabriel Gafita.

Abia din acel moment, reprezentantii iconoclastei noastre "generatii optzeciste" devin constienti de existenta, in acelasi perimetru statal, a unor confrati ce devansasera gustul liric al timpului. Intr-o analiza publicata de Simona Popescu in revista Contrapunct (nr. 9/2 martie 1990), forta de iradiere a textelor din sus-amintita antologie este astfel descrisa: "...aceasta poesie spune mai mult si intr-o forma plina de forta si artisticitate despre o buna perioada a realitatii romanesti decat o face poezia romaneasca. Si daca ea isi pastreaza actualitatea, asta se intampla nu doar prin valoarea ei , ci printr-un fel de poeticitate care vizeaza in primul rand individualitatea, o poeticitate care cuprinde mai multe elemente si nuante: de la transanta la delicatete, de la emotiv la obiectiv, de la reflectarea netransfigurata la reflectie, de la notatia de tip jurnal la metafora clara, neornamentala, de la instantaneu la viziune, de la senzatie la celebritate s.a.m.d. Poesia aceasta e o sinteza a mentalitatii, expresivitatii, sensibilitatii individuale si comunitare in acelasi timp." Finalul articolului reflecta sentimentele pe care le-a generat in constiinta romaneasca pierderea a ceea ce fusese comunitatea etnica germana: "Poesia celor din Vant potrivit pana la tare este profund actuala, profund romaneasca si necesara. Ar fi mare pacat ca ea sa nu aiba continuitate. Am privit cu inima stransa o emisiune recenta in limba germana in care era vorba chiar despre drama asta a optiunii: pentru sau impotriva emigrarii. Si o urmares cu... crispare, pentru ca mi-am trait copilaria in zona Brasovului, intr-un mediu in care ceea ce numeam noi avea o mare valoare si constituia un punct de reper al civilizatiei si probitatii." Trauma plecarii germanilor din Romania s-a resimtit cu acuitate sporita in mediile literare. Una dintre sansele noastre naturale, istoric constituite, prin care avuseseram acces la sincronizarea europeana, era astfel brutal inlaturata.” - Virgil Mihaiu. Morpheos Se spune că sâmbata soarele merge încet în somn pe cerul adormit. Lumea doarme iar stele își pun văluri de nu le vezi și se roagă. Copiii plâng

249

mai puțin, iar bătrânii ascultă discuri vechi. Îngerii iau frunțile fetelor în mâini și le adorm ore în șir. Copacii umplu țărâna cimitirelor de oxigen. Și amintirea cântă ca o flautistă întristată.

Ce vrei, e sâmbătă și trebuie să mori. RIF 1111111111111111111111111111 2222222222222222222222222222 3333333333333333333333333333 Băiatul care cânta marșuri Eram băiatul care cânta marșuri cu două svastici pe mine și haine militare în privire țineam în mână Cântările Evangheliei. Cântările Evangheliei Cântările Evangheliei Cântările Evangheliei Cântările Evangheliei Beat de medicamente și idealuri mic și disprețuit băteam în toba mea de tinichea pictată și cântam marșuri din burta mamei mele.

4444444444444444444444444444 4444444444444444444444444444 4444444444444444444444444444 4444444444444444444444444444 1111111111111111111111111111. Nonfigurativitate Patru coloane de piatră rămase vertical precum niște evangheliști din templul năruit și radioul pornit spre îndobitocire, cu toate astea mai multă lumină a spus Goethe, iar orice vis își are partea sa nespusă, ca un tăiș, toți oamenii ar trebui să plângă dimineața. Rămase singură ca o stâncă. O piatră în mijlocul coloanelor ciobite emițând impulsuri radio ca orice femeie. Jidovul răspopitt Eu sunt jidanul care mănâncă untură Sunt Aabram înainte de Avram Sunt Ceaușescu fără pic de cultură Mă duc șiîn ceruri doar să spun că n-am Merg pe drum și drumul mă fură Îs patriarh gros da' n-am un gologan Morala! Vă spun eu cine suntem, niște oameni sărmani. Chiar și șmecherii noștri,de câte feluri sunt, când merg sau se întorc în străinătate nu-i bagă nimeni în seamă. Doar la operă stăm bine. Cântărețele românce de operă sunt divinizate în toată lumea, dar România nu le-a auzit. Nu mă uita Intrase la Teatru deși văzuse doar teatru Tv și citise piese. Prima persoană pe care o văzuse pe coridoarele facultății fusese un băiat cu părul lung care trecu având un rictus ușor pe chip. Se împrieteniră.

Băiatul deși era din oraș îl ajută foarte mult. Lui tot timpul îi lipsea câte ceva.

Afecțiune în primul rând.

Apoi află că e homosexual. El era mistic.

Mergea și stătea cu el în mansarda lui sufocantă și vorbeau despre Dumnezeu și teatru.

Prietenul îl chemă la creative writing cu o poetă de renume, pentru că avea writer's block, dar nu se duse. Nu avea nevoie de nimeni ca să-l învețe să scrie, deși nu știa.

El iubea mai mult platonic (donquijoește) o adolescentă liceeană lesbiană, de acasă. În rest patrula singur tot orașul fumând Carpați cu o miscelanee de gânduri și nesuportând să vadă oamenii indiferenți ce mergeau umplând străzile. Se uita în chipul fiecăruia și nimeni nu îl vedea.

Deși era fost copil fericit, reggae pe viață fără fumuri, hippie fără iubire, ajuns punkist fără gașcă, părul de pe obraji și căciula neagră îl făcea un Uzzy de un metru optzeci și șase. La cămin stătea cu niște maneliști din cauza cărora bea, care îl credeau nebun și pe care îi bătuse pe trei din cinci. Cu ceilalți doi se înțelegea bine.

Prietenul său îi spuse că e virgin. Nu își imaginase vreodată că poate exista așa ceva.

Odată veni acasă, se certă cu toată lumea, apoi se gândi că nimeni nu îl iubește și se masturbă gay gândindu-se la prietenul lui.

Apoi înnebuni, excomunică teatrul plin de homosexuali și lesbiene și deveni semigreu mistic.

Nu înțelegea lumea, nu se înțelegea pe sine și era sfâșiat de contrarietăți.

Mergea să se spovedească și preotul îi spunea că Domnul nostru Iisus Hristos a fost ispitit de toate, dar fără păcat.

Săracii sunt mai fericiți decât bogații, pentru că în obida lor își descoperă o ingenuitate pe care nu credeau că o au. Milionarii nu curăță cartofi stafidiți pentru o masă culegându-i

250

dintr-un sac de puiet de palmier. Și, când trăiești pentru asta, realizezi că asta e viața adevărată. Oaspetele Venise la Felix într-o zi mai degrabă friguroasă spunându-i: -Ce mai faci, prieten drag? A trecut atâta timp.

Se îmbrățișară.

-Cine este, întrebă familia.

-E un prieten, l-am cunoscut la.... Sentențios, E oaspetele meu.

Trecură anii și oaspetele nu mai plecă, da, ca în "Muntele vrăjit" de Thomas Mann și nimeni nu înțelegea de ce, printre nimeni fiind și vizitatorul și în toți acei ani punctați de diferite evenimente familiale a căror fericire sau tristețe se influențau reciproc, când vreun profan făcea vreo inquisiție referitoare la cetățeanul care era așezat totdeauna în capul mesei i se dădea parcă mereu același răspuns: -Este oaspetele nostru. Felix l-a cunoscut demult la...

Apoi sosi ziua când Felix muri, iar oaspetele mergând cu pași pierduți, înlăcrimați în urma camionetei mortuare Iveco, plânse cel mai mult. Tot priveghiul li se spusese oamenilor: -Un oaspete. Felix l-a cunoscut la, în anii de demult.

Când se întoarseră triști acasă, oaspetelui i se dădu camera lui Felix. Nu mai ieși niciodată din ea, nici mult după ce îngropă pe rând întreaga familie cu pașii lui pierduți și plânsul deznădăjduit. Sodoma nu Babilon Pentru că nu-mi place să discut pegra nu voi face portrete, dar am fost și eu la înalta școală la optsprezece ani și ce-am văzut acolo: actrițe lesbiene care le chinuiau pe cele normale, profesoare care aveau amanți studenți de la actorie și o grămadă de curiști, de parcă ar fi fost un criteriu pentru a-l înțelege pe Sofocle, ce oameni proști, nene, în rest droguri, ocultism și dorința de a-ți face colegii să se lase de școală, numai tu să trăiești. Eu le-am rup gura încă de la vârsta aia până și la yoghini, și chiar și azi pe mine mă găsiți pe net și-mi puteți cumpăra cărțile, dar a fost Sodoma nu Babilon și până la urmă mam lăsat că era prea de tot, îi înțeleg uneori pe ăia care intră din când în când cu mitraliera, dacă ar merge vreo doi pe acolo, m-aș duce și eu să-mi termin studiile la timp înainte să se îmbâcsească situația iar, cum zicea Votca. Ca să zic și ceva serios, o să vedeți voi cum va fi în ziua când Parlamentul va introduce, cum se zice, sexul anal obligatoriu, idioților. Cât de rea poate să fie o lume pentru a le repeta până la asurzire oamenilor simțitori că Sunt nebuni?

Situația bolnavilor psihic este critică. Noi doar să ne chimizăm și să ne complacem într-o senilitate prematură și cel mai de preferat să ne autointerzicem studiul, înaltul ideal al omului, și munca, singurul lucru pentru care omul e pe pământ, iar studiile LOR sunt făcute cel mai adesea pentru ajungerea într-un mediu în care să-și poată satisface cele mai debasive impulsuri fiindcă ei sunt apostolii trimiși de Plăcere. Și noi întotdeauna să nu mușcăm mâna care ne hrănește, scurta-o-ar Maica Domnului. Omul care și-a pierdut umbra Lui Felix dintotdeauna îi plăcuse să cugete până ajunsese la o asemenea intensitate a gândirii că nu se putea opri nici după ora de culcare, nici în timpul nopții, nici în somn. Stătea în întuneric încercând să adoarmă și gândea imperii de gânduri. După un timp, dimineața la masă, începu să observe că-și pierde din umbră. Când nu mai avu deloc, prefera să stea în întuneric și noaptea și ziua fără să știe de ce. Eu sunt traducătorul fără cărți, l'imaculée conception.

Păstorul român, fratele Moftangiu Am cunoscut mulți păstori în viața mea. Unul m-a rugat să îl învăț engleză pentru că trebuia să meargă mire într-unul din statele din sud estul Americii, din păcate nu mai știu în care.

-A, frate păstor, mergeți în America de Sud, i-am spus.

A avut o expresie deranjată, îl enervam.

N-am apucat să facem engleză pentru că era ocupat cu păstoritul creștin. Între timp un prieten, tot păstor, dar fără seminar, a venit cu mama lui la mine, la țară. La un moment dat s-au dus pe undeva, iar mama mea mi-a spus: -Când fratele ăsta o să aibă bani, nici n-o să te mai cunoască.

Am fost foarte uimit de ce mi-a spus mama, dar ea și-a întărit cuvintele:

251

-Tu ești bun până nu are el nimic, apoi o să-ți dea cu piciorul.

Ciudat, dar așa a fost.

Mai aveam un prieten păstor, alt pierdut, ca în Zece negri mititei. Ăsta era un om numai suflet, intelectual, care la un moment dat plecă spre Thule, și gerul banilor îl făcu să, îl făcu să. Îmi amintesc că am scris odată o poezie cu Nastratin, o mai am pe undeva, unde spuneam că Nastratin avea un prieten de filozofie și credință, care apoi deveni cămilar și făcu aur. Nastratin cerși zece ani și își făcu un chip de aur pe care i-l dărui prietenului său spunându-i: -Sper, măcar, să mă prețuiești acum.

La telefon, când a catadicsit să-mi răspundă, și i-am citit cu remușcări poezia, spunâdnu-i că n-o s-o păstrez, frătiucu ăla m-a sfătuit s-o păstrez. Ce să mai zici?

Iar primul la un moment dat a dispărut. Îl aveam în Messenger și i-am mai scris, însă nu mi-a răspuns decât la început spunându-mi că e în America și că rămâne acolo.

Eu tot timpul am vorbit cu păstorii foarte frumos. I-am mai scris uneori: -Frate păstor! Pace, frate păstor!

Nu mi-a răspuns.

La un moment dat mi-a scris un singur rând, ultimul: -Te cunosc de undeva?

-Frate păstor, sunt eu. Îs Felix. Îs Felix, frate păstor. Frate Moftangiu. Frate Moftangiu. Țară de doi lei, nene Iancule. Nu se dau nici sinapse. Am făcut o listă de cărți esențiale pentru cei care au studiat limbile străine engleză, spaniolă, franceză, latină, germană, cu mențiunea că e nevoie de textele originale. Cine nu citește cărțile astea, nu există ca traducător, scriitor, artist ori om. Don Quijote Sagradas Escrituras Moby Dick Huckleberry Finn Whitman, Dickinson, Frost Deutsche Bibel Goethe - - Gedichte - Faust La Sainte Bible Balzac - La Comedie Humaine Vulgate Horatius Shakespeare - Complete Works Holy Bible Pe clasa a șaptea de gimnaziu Mergeam la școală totdeauna și mereu mai iute, sperând să o văd, o fată din altă clasă, care mă îmbăta cu ceva, nu știu cu ce. Nu mai știu cum treceau orele și apoi dădeam cu turma ture de școală doar doar voi trece pe lângă ea. Când mă gândesc acum ce fericit am fost și ce prost să mă îndrăgostesc de o proastă, dar iubirea nu stă să aleagă, când îți dă în cap, de ești mintos sau, păcatele mele, nătărău. Public Era în toamna anului 2000 pe când veneam acasă mereu în sacoul meu de catifea maro și cu o atitudine elegantă. Mă prindea întunericul care se întindea odată cu echinoxul și rămâneam în noapte la mila trecătorilor. Îmi amintesc cum m-a luat cineva nu mai știu de unde și m-a dus până în Alba Iulia, un loc pe care mai apoi aveam să-l evit pentru că nu aproape că nu treceau mașini.

Cel care m-a luat atunci era un bărbat tânăr, un om mai tânăr decât sunt eu acum, cu o meserie pe care mă tem că nu mi-o mai amintesc și căruia când m-a întrebat unde lucrez i-am spus că sunt student, unde? La teatru. La regie, nu la actorie. A avut o atitudine foarte neobișnuită. Era chiar din oraș, din Alba Iulia, blochist, dar a zis că merge, după ce cobor, după soția lui pentru că vrea ca soția lui să mă vadă. Din motive subiective mai ales nu mi-am terminat facultatea, dar acum nu mă mai gândesc la asta, mă gândesc la cei doi tineri pasionați de păsările astea călătoare care sunt artiștii. Pulsul D-zeului meu I-am pus mâna pe frunte și i-am simțit inima zvâcnind, vie ca un muribund ignorat. Atunci m-a privit cu ochi de marmură. Nu trebuie să mă mai închin idolului. Mie. Dar ce vorbesc, doar stau în fața cerului deschis ca un cuptor în lumea în care fiecare om e un străin, chiar și tu însuți. Va fi o moarte, dar nu acum. Apoi va fi alta. Copacii ard în pământ. Îmi doresc să aflu un răspuns, dar nu există decât ceea ce nu știu. Vreau să mor, dar trăiesc. Sufletul meu e o vanitate de ars pe rug.

Viața e un lucru bun, scrie pe o carte de Goethe, dar cum ar fi dacă nu ar fi, ai putea rezista?

Mi-a spus D-zeu. Mi-a spus D-zeu să mă trezesc, toți s-au lepădat de mine. Oare ce-nseamnă toți? Nu se leapădă decât lepădații. Regizorul Împrumutase de la Felix totul, pentru totdeauna, până și caseta cu Terror Art ori cartea lui Nicodim Aghioritul, până și numele. Erau vecini de

252

număr în căminul nenorocit de studenți, până și fumatul la pipă, până și cariera lui neterminată - doar pentru a le putea spune frumoaselor de la actorie că știe teatru. Vreau sa va prezint un om smerit. E un poet german din Romania care a plecat în Germania. L-am ascultat citind și mi-am spus, Omul asta nu e neamț, e ca un român provincial care vorbește germana.

O lecție pentru noi, românii vechi, care ne schimbăm sufletul oriunde ne-am duce. Beckett, domnule, Beckett. Pe distinsul poet îl cheamă Franz Hodjak și alături de colegii săi a făcut mai mult pentru literatura română decât trei decenii care au urmat. România e în sufletul lui.

Dacă Mircea Cărtărescu cu tatăl lui Nicolae Manolescu m-au făcut să citesc poezie nouă românească, Franz Hodjak & Co. m-au făcut să o scriu. Comment către Alexandru Vakulovski În Basarabia trebuie să se trezească sentimentul liberei determinări și al Moldovei incomplete.

Intelectualii basarabeni au cea mai sfântă chemare națională românească, de a trezi românii din toate cele trei ținuturi de departe, Republica Moldova, Bucovina de Nord și Basarabia de Sud. România nu va fi România până nu ne vom reuni ca la 1918 și să lăsăm ca poporul să decidă cum ne vom autoguverna într-o România independentă și civilizată. Poporul român de pretutindeni este Dumnezeu. Și poate că asta e lecția noastră în manualul universalității.

Doamne ajută. Religie Nu scriu ca să învăț, nu scriu ca să fiu amintit ori să fac manechine de cuvinte, și nici măcar pentru că scriu bine, ci să exist. Scrisul mi-e religie și cred că cerul e un text ilizibil. Aș vrea să aduc ceva omului dar nu am ce, dar nu știu motivul pentru care scriu asemeni ierbii pe cer. Am un progrămel în cap care mă condiționează scrisului, un cod de bare pe care D-zeu l-a tastat la concepția mea. Nu scriu pentru că aș avea ceva de spus, ci pentru că am ceva de nespus. Sinuciderea lui Felix Felix era scriitor și asta e îndeajuns spus despre el.

Publicase patru cărți, chinuite, și abia acum își găsise sufletul. Mama îi murise, iar tatălui său - după cum sunt unii oameni cărora le place să bată - îi plăcea să certe. Deși nu vorbeau deschis, oamenii știau despre iubirea sa pentru o fată, care fără să fie o iubire neîmpărtășită, nici măcar imposibilă, era una a așteptatului timp de ani de zile pe o bancă indiferentă. Trăia un vid cosmic, absurd, beckettian și simțea o oarbă dorință uneori să se sfârșească destinul său. Într-un moment de slăbiciune își luă viața trezindu-se apoi în întuneric. Nu se întâmplă nimic decât întunericul. Oamenii nu prea aveau curaj să-i aprindă lumină, cititorii nici nu mai prea îl citeau, fata purtă întreaga viață doar negru, iar el nu se putea gândi decât la cât rău făcuse. The Dog and the Bitch Stătea pe bancă în curtea Catedrei de Teatru și fuma o țigară de mahorcă. Un copil care locuia în curtea facultății se opri să vorbească cu el. Era un copil inteligent care îi povesti cum îl jucase pe Arlechinetto într-un spectacol pentru cei de la Catedră, dar la un moment dat îl întrebă: -De ce porți lanțurile astea? De ce porți zgarda asta de fier la gât? Ești câine? De ce te tatuezi? De ce-o porți, bă, Felix? Ești câine?

Toată lumea lui se prăbuși iar, emoțional, irațional. Dar bineînțeles că nu-i spuse nimic copilului. Zâmbi.

După ce copilul plecă în demisol, unde locuia, iar studentul mai stătu pe bancă plictisindu-se de moarte, rămase singur în parc, pentru că pe străini, majoritatea fete din ani mai mari, nu-i punea la socoteală. Venea tot timpul ori cu două ore mai repede ori cu jumătate de oră mai târziu. În curte nu era nimeni. După un timp apărură câteva fete de la actorie, iar Naomi se opri lângă el să vorbească. Naomi era o studentă de la actorie, din an cu el cu un corp perfect.Dacă o vedeai în maieul negru, nu îți venea să crezi că există așa ceva. O observase la examenul clasei de actorie când o jucase pe Helena Charles în "Privește înapoi cu mânie". Dar Naomi era un suflet de marmură, nu te puteai gândi la ea în alt fel.

Dintr-un motiv inexplicabil se așeză lângă el pe bancă, singură dintre celelalte fete, deși ei doi nu mai vorbiseră așa niciodată. Ea nu-l întrebă de zgarda lui de câine. În schimb, când îi spunea el ceva, cel mai probabil spunea ceva de D-zeu, ea i-o tăie pe un ton impenetrabil:

253

-Hai nu mă mai aburi. Taci din gură.

Rămase uimit. În interior, trebuie să mărturisească, avu impulsul s-o pocnească, dar cum să pocnești o actriță?

Mai stătură un timp tăcând, iar după un timp Naomi se ridică și plecă.

Ce să aibă fata asta cu el, se gândea ca un copil, nu-i făcuse nimic.

De atunci începu s-o deteste și nu-și mai vorbiră niciodată până în anul în care el după ce se îmbolnăvi, renunță la facultatea asta blestemată.

Odată, mergea iarna pe întuneric prin piața Bibliotecii Centrale Universitare trecând prin fața Casei de cultură a studenților spre cămin, iar Naomi cu un fraier de la actorie îl depășiră și făcură în fața lui un moment, ținându-se cu mâinile la o distanță, ca mireasa și mirele, ca regina și regele, după care fugiră.

What a bitch era frumoasa asta de Naomi, se gândea uneori. Păcat. Dar, oricum, no iubea. Satul în care trăiesc numai proștii Ies pe stradă în satul în care trăiesc numai proștii.

Ies din casa mea urâtă, batjocorită. Merg pe drum către munți și trec pe lângă case mari de oameni gospodari ce trimit băieți la scaieți și murari. Mă uit în urmă, dar parcă poți să știi despre cei ce trag spuza pe felii. Merg înainte și o femeie în ciorapi râde oha de harapi.

Mânca-o-ar Tata. Lângă ea o fată fuma, gura îi crăpa. Mă întreb D-zeu te-o făcut sau Gorila (de Liviu Rebreanu)? Merg mai departe, dar e ca-n carte în satul făcut de proști și locuit de moși. Bine că o rămas castelul în picioare, măcar atât blazon să aibă când soarele răsare. Merg pe drum în scrum și-aud cum se screm ca tribul Efrem cu ura țânțarului când amete la curu' calului. Sunt și oameni drepți dar îs amărâți de deștepți. Fir-ar să fie, am umblat o lume și am ajuns tot la margine de București. V-arăt eu ghidușilor, o să jucați voi după scripcă. Bine că am mers, bine c-am văzut, uite c-am învins. Țara proștilor Mulți proști am întâlnit în viața mea. Nu știu care o fi motivul, să fie pâinea, să fie apa, să fie gomboții, să fie țuica, să fie tușitul, să fie bășitul. Ehe, acu', dacă-s bătrân, pot să încerc să mi-i amintesc și să-ncerc să-i număr, da' nu cred că pot. Care o fi cel mai mare dintre ei? Cel mai mare sunt eu, da' eu-s geniu, eu nu intru la socoteală. Ia să văd dacă pot să-l dibuiesc. Trebuie să-l dibuiesc și după ce l-am dibuit să îi fac un portret, iar el va fi stupid-simbolul pentru un întreg pământ. Mă, cel mai mare prost tot eu îs, de o prostie sfântă, în vreme ce restul sunt doar proști pur și simplu.

Mulți proști am întâlnit în viața mea pe pământ, tot stau și mă minunez, geme pământul de proști, abia îi duce. Vocația românească a satului Motto "La muncă, mamă." Românii s-au învățat, - cine știe de când? -, să privească țărănimea cu dispreț. Dar adevărul e că în privința producției de bunuri reale țăranii sunt singurii care fac așa ceva. Orașele colos de cartiere de blocuri defecte nu produc nimic, cu excepția profilelor medicale și în învățământ, iar proporția sate-orașe este de aproximativ jumătate. Nu cred că cinci la sută din orășeni l-au citit pe Hegel. Atunci despre ce vorbim? Ce sens au orașele acestea prolixe, inutile? Bunul simț ne spune că orașele trebuie dezafectate asemeni fabricilor și uzinelor în trecut și retrasate la dimensiunile de dinainte de anii '50, iar oamenii fără purpose rătăciți prin asfalturi aduși iar la câmp și la vite pentru a le fi redată demnitatea, vocația românească a satului. Câteva puncte de reformă -Republica Moldova ar trebui ocupată în nici 24 h. Soldații români să ajungă la Chișninău și să zică în Parlamentul ăla comunist, gata, acum am ajuns, suntem noi aici. Bine că armata română merge să moară în Afganistan și țara ni-e incompletă. De asemenea ocupate și județele din sus, Cahul, Ismail și Bolgrad, iar Transnistriei să i se dea drumul, iar dacă nu îi va conveni să i se dea cu artileria - și cu bomba -, numai să ne lase în pace. -În Harghita, Covasna și Mureș ar trebui trimiși coloniști români, mai ales țărani, atâția până se liniștesc secuii și nu se mai cred așa mari și tari în țară românească. -Moschei ar trebui construite, dar totodată cei care sunt prinși cu daraveri teroriste condamnați la moarte, pe loc, fără giudețiu.

-Țiganilor care se cred ninja și fac belele să li se taie mâna dreaptă de la cot. Am fost o mie de ani sub unguri și turci, vă spun că rău o să fie când o să fim sub țigani. Țiganul e țigan, nu l-a făcut D-zeu să stăpânească peste eroi. Patria o muerte.

Fantasme Te

254

rog pleacă din visele mele, ori dacă vii, vino în cuviință. De ce mă numești Ahenobarbus, de ce mă bântui, iubire neîmplinită? Nu am suferit destul în viața cea reală iubindu-te trebuie să sufăr iar după zeci de ani, în vise. Pleacă! Ori de mai vii, vino în cuviință. Îmi vei povesti ceai făcut în tot acest timp și vom vorbi parcă pentru prima dată. Nu te mai iubesc, vezi, acum pot să te și mint. Despre mine ce să-ți spun? Tot ce trăiesc se transformă în filosofie, sunt un personaj tragic. *** Îmi amintesc când eram copil ce cool era tot ce venea de dincolo de Linie, iar dacă era din America era coolmea, toate filmele alea cu bătăi, culturiști, pistoale, jafuri de mașini, polițiști rebeli bătuți în cap, orice până și un staniol de ciocolată era ținut în clasor, nu conta că nu ai mâncat ciocolata, strângeam tot, parcă eram indieni jibaro. Toți voiam conserve de pește oceanic, peștele viu de râu pescuit din mașina de lapte era nașpa.

Roșiile românești nu arătau ca cele străine, și tot așa, proști, mă. Atunci puteai mânca și pâine goală și să-ți placă, și să te mai și saturi, azi dacă mânci pâine goală te doare burta. Prost l-o mai făcut D-zeu pe român. Cea mai mare dovadă că românu-i prost e că nu-l cheamă pe Rege și preferă să voteze pentru o sticlă de ulei cu sau fără grade, ori o găleată, plină sau nu. Acum suntem și noi cool, dar nu mai mâncăm pește de râu, roșii etc., ce mai trebuie, să facem monocultură de marijuana și opium și o să fim cei mai cool, n-o să mai ne trebuiască, iarna o să facem focul. Complexul român Doar banii mai contează. România nu e o țară în care să trăiești. Nimic făcut în România nu e de calitate. Artiștii români și oamenii de știință sunt ori niște nulități ori de calitatea a doua. De ce să citești Rebreanu din biblioteca mamei când poți să citești Coelho, împrumutat ori pentru o grămadă de bani? În România și metaliștii sunt nasoi pentru metaliste față de metaliștii străini. Nu avem muzică. Nu avem literatură. Nu avem cultură. Nu avem istorie. Creatorii sunt niște chinuiți. Tot ce fac țiganii este rău. Tot ce fac statele care au bani sau sunt măcar puternice e acceptabil. Muzica română de orice categorie e nașpa. De altfel suntem un popor nașpa. Cel mai bine e să pleci dincolo de Linie și să te deznaționalizezi complet la a treia generație, uitând că mama ta a fost vreodată româncă.

Chiar și românii care au fost "cunoscuți" în lume au fost primiți în adevărata cultură doar pentru că au plecat din balta României. Oh, de ne-am fi născut în America, ori măcar în RFG! Nici măcar nu știm cine suntem. Basm de Ajun Cimitirul era acoperit de valuri. Mă plimbam prin el abătut la miezul nopții și m-am oprit să plâng. Am plâns nesfârșit și apoi am observat că mai plângea cineva cu mine. Era un Spirit. L-am întrebat de ce plânge. Nu mi-a răspuns.

Uitându-mă în jur, am observat Spiritele ieșind din valuri, îmbrăcate în tunici grecești.

-Cine suntem? i-am întrebat -Poporul morților, răspunseră valurile.

Am văzut că mergeau spre munte. I-am urmat. Cântară toată noaptea între cedrii pădurii, iar la trei dimineața coborâră muntele pe poteca de bolovani neteziți de pași și se făcură una cu valurile.

-Oh! am îngăimat.

Rămăsei pe munte și așteptai dimineața. În auroră m-am dus pe țărm, dar fluxul acoperise totul, doar coloane dorice se vedeau în adânc.

-Morții. Morții. Morții strânși în noapte de mii de ani.

M-am cutremurat.

Am ajuns în oraș. Toată lumea era fericită, mergeau la cumpărături de Crăciun.

Eu eram albastru ca un extraterestru, văzusem istoria.

Noaptea m-am întors și am intrat în valuri, dar valurile nu m-au primit, cu un gest ferm de zeiță.

Atunci am început să plâng iar. Era ceasul al doisprezecelea. Am plâns nesfârșit și apoi am observat că mai plângea cineva cu mine. Era un Spirit. L-am întrebat de ce plânge.

Nu mi-a răspuns. Uitându-mă în jur am observat Spiritele ieșind din valuri, îmbrăcate în tunici grecești.

-Cine suntem? i-am întrebat

255

-Poporul morților, răspunseră valurile.

Am văzut că mergeau spre munte. I-am urmat. Cântară toată noaptea între cedrii pădurii, iar la trei dimineața coborâră muntele pe poteca de bolovani neteziți de pași și se făcură una cu valurile.

-Oh! am îngăimat.

Rămăsei pe munte și așteptai dimineața. În auroră m-am dus pe țărm, dar fluxul acoperise totul, doar coloane dorice se vedeau în adânc.

-Morții. Morții. Morții strânși în noapte de mii de ani.

M-am cutremurat.

Am ajuns în oraș. Toată lumea era fericită, colindau beți de Crăciun. Eu eram albastru ca un extraterestru, văzusem istoria.

Noaptea m-am întors și am intrat în valuri, dar valurile nu m-au primit, cu un gest ferm de zeiță.

Atunci am început să plâng iar. Era ceasul al doisprezecelea.

Tragedia omenească

Oamenii sunt invariabil proști. În capitalism caută cu orice chip să aibă bani și cum reușesc zici că-s Onassis. În comunism caută funcții și cum ajung la o funcție zici că-s Stalin.

Asta e tragedia omenească, fără leac.

Elton John - Sacrifice Sacrificați-vă pe voi înșivă. Nimic altceva.

Cuvântul din care a fost făcut poporul român Dacă fiecare popor e făcut dintr-un cuvânt, cuvântul mamă al românilor este VIRTUTE. Virtutea brațelor însângerate și răstignite, pline de lut și trudite, bătute și frânte, virtutea brațelor ce luptă și mângâie ale mamelor noastre, Ana, Minerva, Maria, Valeria, Silvia, virtutea frunții frânte de studiu, virtutea muncii, a milei, a carității, a celor care trăiesc pentru aproapele lor, virtutea a cărei simplă răsplată e ea însăși, dreptatea, lipsa de prihană, și puterea în același timp, aceasta e VIRTUTEA, soldații care luptă, sodații care mor soldații care înving, soldații care mor, un pământ botezat în sângele unei Iliade, și pentru care nu trebuie să predicăm minciuni ci din care să ne hrănim sufletele.

Cum spunea marele român Robert Nesta Marley, nimeni nu e mai presus de aproapele său.

Poporul român - poporul vreau să zic - a dovedit că, în lupta sa pentru libertate, egalitatea există. În România cine nu e în sufletul său egalul aproapelui său nu e român, chiar dacă îl cheamă Ioan sau Gheorghe. Noi suntem copiii celei de-a doua republici din lume, Republica Romei. Știu, suntem niște țărani, dar niște țărani care hrănesc burgurile albe ale Occidentului. Și noi am fost cei mai dragi fii ai Romei imperiale, pe care am hrănit-o cu miere și sare și am îmbrăcat-o în aur și iubirea noastră. Numele Ana, Valeria și Minerva și părinții văzuți ca zei Vani ai casei s-au păstrat în familia mea de când e România romană. Cine nu ne vrea, nu ne merită. premiul cultural minerva din tara hategului - sigiliul unu.

27 mai 2016 la 06:19 UTC+03 Constantinescu Felix-Gelu a adăugat 2 fotografii noi. premiul cultural minerva din țara hațegului - prima ediție - 2016 SPRE ALEPH Cartea Spre Aleph apărută luna aceasta mi-a inspirat decernarea unui premiu, dorit anual, dar oferit doar dacă apar noi valori metafizice în viața și cultura românească. Placheta de poezii Spre Aleph a fost scrisă de tatăl meu dar aceasta nu e relevant decât pentru cineva lipsit de criterii est-etice.

Voi proclama șapte motive pentru care poezia din Spre Aleph merită premiul meu pe anul acesta în ediția întâi, mai, 27, 2016, numit _premiul cultural minerva din țara hațegului. 1.

Poezia religioasă din ciclul al doilea de poeme VIA DOLOROSA se prezintă ca o revelație într-un aranjament psalmic, baroc, sapiențial, evanescent, punkic, plin de umanitate. În

256

fotografii, cartea care ni s-a remarcat prin virtuozitate și dăruire și una din cele două fotografi premiu, _numită premiul cultural minerva - sigiliul al doilea. În încheierea programului vă dăruiesc cele două cântece al ale premiului nou înființat. https://www.youtube.com/watch? v=5anLPw0Efmo&hd=1 https://www.youtube.com/watch?v=ko4Cp0Yjggc Noi, morți și vii, vă mulțumim!

Blestemul bunicului meu Blestemul bunicului meu, Ioan, activistul, primarul, securistul m-a urmărit toată viața. Lumea nu îl consideră om rău, eu da, și mă întreb cum poți să te pocăiești pentru păcatele celor ce ți-au dat viață, pentru cei pentru care ai plătit tu? Toată viața, de mic l-am urât, acum ochii mei sunt două izvoare secate.

Ana Drăgușin Cei mai mulți poeți scriu songlyrics, nu poezii. Și eu scriu multe songlyrics, din care trebuie să aleg poeziile bob cu bob. E foarte greu să scrii poezii și e foarte ușor să scrii songlyrics. Dar există și făpturi stelare. Una dintre acestea este Ana Drăgușin.

Noaptea când mă uit pe cer o văd.

Demonul iubirii neîmplinite Se spune că orice tânăr și tânără la o anumită vârstă au nevoie de cineva. Dacă nu-și găsesc ori nu caută, din motive mai înalte, ajung invariabil să facă multe prostii. Uitați cazul meu, din iubirea mea nebună pentru Esmeralda, alergând și așteptând precum Odiseu și Penelopa, am ajuns să dau în multe prostii în mijlocul poporului și adunării. Am devenit trufaș, iredentist român și pur și simplu stupid. Iar suferințele mele le văd multiplicate în marea turmă a tineretului credincios chinuit de demonul iubirii neîmplinite. Cum zicea bătrânul Andersen, fiecare la locul său.

Radu Igna 2003, 2004, 2007 Cărțile domnului Igna sunt cele mai umane din toată școala hațegană. Dacă ale tatei sunt prea filozofice, ale domnului Stancu prea mistice, iar ale mele prea neeuclidiene, ale domnului Igna sunt pline de o umanitate caldă, izvorâtă din ființă, o rațiune ce poate fi caracterizată prin compasiune, aducându-ne în simțire valori prefigurate doar de marii scriitori universali ai secolului douăzeci, printre care se pot aminti Marquez, Kafka, London, Breban, George Călinescu, Sabato și o combinație de Twain cu Wuthering Heights. Noi ceilalți ne pierdem în propriile labirinturi, Radu Igna e singurul care a ieșit din tunel la universalitate. El de-a lungul anilor a fost sfătuitorul fiecărui scriitor, el este Il Consigliere. Tata e Donul, Badiu, Santino, moi, Mikee, iar domnul Stancu, Fredo. Asta e Familia, plus Amăriuței, mort, și nu de un atac de cord. Acești oameni împreună cu alții, au pus Hațegul pe harta literaturii române moderne începând cu anii 60. Important e să nu păcătuim, dar cine am păcătuit important e să nu ne sinucidem. Amin? DIARY FOR AN ANOTHER REDEMPTION by/ de Felix (Constantinescu) Rian "One day my war would end.

And I will not die." Freedom Writers movie AUGUST 2009 (alphabetical order) * another one of my thoughts The absence of God brings a permanent frown. * Another one of my thoughts 2 When your mother or father passes away and goes to God, you can be your mother - if you are a girl, or father - if you are a boy. You can be in this world what your parents were. And at this we can see once again the importance of goodness and of being good. Because if your parent wasn't a good person, you cannot be him or her, you just have to be yourself and by this something is lost; but there is nothing to do except to love. In many families love is the only form of memory. * Arhitectura unui trandafir Am văzut o fotografie cu un trandafir, un trandafir anume. Este frumos, tulburător. Petalele sunt răsfrânte ca niște ghimpi, ca niște spini.

O arhitectură a ghimpilor realizată în petale Niște petale curbate, tăioase. * Asamblatul parchetului laminat Prima dată se plachează podeaua cu OSB. Apoi peste OSB se pune izolația, cu partea poroasă în jos și partea netedă în sus. Se fixează brâul/ centura la baza peretelui în cuie în șurub. Se începe de la ușă. Se ia placa de parchet, se pune pornind de la ușă, cu pene de lemn lângă peete, dintre două plăci. Două pene pe lung la bucată și una pe lat la îmbucătură. Se pune în lung, în linii, câte o linie o dată se măsoară spațiul rămas care trebuie umplut și se taie din placă pe lung. Se picură adeziv pe ambele plăci la îmbucare. La

257

cea ieșită în afară se picură pe partea de deasupra și la cea scobită înăuntru se picură pe partea de la bază. Se bat plăcile de îmbinat cu ciocanul. Se folosesc în afară de ciocan un rest de placa care vine pe placa de ciocănit iar între ciocan și plăcuță se află o altă bucată de lemn.

Când se ajunge la peretele opus se taie plăcile acum pe lat și se fixează în podea. Penele se pun înainte și apoi umplutura de placă. Și finish. Se iau banii. :) - [++*] * August 11, 2009 Man I gotta tell u something, I wasn't gonna tell it to nobody I didn't want to write it down or anything but really there is something in my brain. God gave me from his understanding and I understood something that just for me I just couldn't shut up. Just like Elihu. I thought that, now, as I am sometimes I get rejected and mocked and despised, I thought that it's just for now because in the heavens when eternity will roll in us then nobody will no longer reject, mock, despise or reject me. Not just God will be that not be rejecting me, not just the angels, not just the saved BUT ALSO THE ONES WHO NOW REJECT AND DESPISE ME WILL NO LONGER REJECT ME THEN BECAUSE THEIR EYES WILL BE OPENED AND THEY WILL REPENT. It will be a too late repentance but it will be a repentance nevertheless. No ONE WILL NO LONGER REJECT ME THEN. SO WHY DO I BOTHER NOW WITH THE PAIN OF DESPISE AND [MOCKERY] AND REJECTION IF IT IS ONLY FOR NOW AND IT WILL CEASE AND END SOONER THAT I CAN IMAGINE? * August 13, 2009 Faith is a need for God. Man is made 1% of needs & 99% desire. Downhere I feel like Oblio sometimes. What do you want from me? What do you want me to do? Please tell me and I will also read through the Bible carefully again. * August 13, 2009 b When I was from fourteen to sixteen years old I lived at the boarding house of an highschool where I weas constantly mocked and mistreated by my older roomates every day in the first year, and also in the second but not so strongly by them and others. It destructed me. I was only a child.

Now, my inquisitors are one a doctor and one a teacher. About the third I know nothing. I was annihilated at 14. They called me a "dog" everyday from morning to night. I couldn't say all this except to God for a long time and only He helped me. After the Holocaust, the Gulag and my childhood I know the punishment is ahead. I can feel the fire coming, I can feel th efire og God's anger aiming for this race of 'doctors' and 'teachers' and no name inquisitors. i have forgiven everything but I don't know if God will too. I hope he will, but I don't know if he will. I know what hell i sand I know man. Man without God is just an animal or worse. But anyway I know that the destruction of my self those schoolmates exerted on me somehow God used for my own good. I don't know how or why, but I have this faith from God. I believe that my life would have been much worse without that annihilation. I believe that the situation resembles with the one of Joseph, the Patriarch. Okay, enough words. I will go and pray now and I will suggest you would do the same. COMMENT September 3, 2009: I believe that when those room-mates treated me like that I lived what a tortured animal probably lives, I went through an experience which is the experience of an animal torured by a child. And what can I say, I had tortured animals too, as a kid.

A true state is built by thinking brains, working arms and walking of the feet of all the good news in the universe.

11 iunie 2016 la 01:42 UTC+03 Am vrut să te scot din autism așa că am scris carte joyceiană după carte despre tine spunânduți povestea și dăruindu-ți-le.

Birtașul Venise în sat și cumpără o casă dărăpănată și bântuită la răscruce. Acolo deschise un birt în care stăteau morți de beți toți bețivii satului în gălăgie de boxe până la trei dimineața. Trecură anii. Satul sărăci și se pârlogi, oamenii ajunseră să nu mai fie buni de nimic, birtașul îmbogăți. Cu banii câștigați în atâția ani începu să cămătărească, cu blândețe ce-i drept, și se încuscri cu un director de bancă, un om negru de ficat. Birtașul era un om antipatic, dar avea ce vinde. La înmormântare îi veni tot satul să bea ceva. Fu plâns mult birtașul atunci.

258

Păcat Dacă este un lucru mai respingător sufletului, acela e păcatul. Este un film cu Woody Allen, în care Woody este îndrăgostit de o bolnavă psihic, are o aventură cu o actriță lesbiană și rămâne cu o mamă franțuzoaică. Fără să fii Caiafă, te întrebi cum o putut Woody să facă toate astea? Există ceva în noi care ne face, deși nu putem scăpa de păcat, să îl detestăm. Eu personal detest mai mult păcatul decât păianjenii, pentru păianjeni am o oarecare înțelegere. Pe păianjeni și pe șerpi i-a făcut D-zeu, pe păcat nu l-a făcut D-zeu. Scriitori Gabriel Garcia Marquez, cu accente cu tot, marele scriitor a scris bine până a scris un roman care se vinde ca sandvișurile. Apoi a scris o grămadă de cărți care, după cum spunea Drummond de individul ăla, nu vor intra în istorie. Gabo, când a început să scrie, scria toată noaptea la linotipurile din redacțiile ziarelor nemâncat și cu țigările lângă el, mergând apoi să doarmă la vreo casă de toleranță nenorocită din Columbia, singurul loc unde își permitea să plătească vreo cameră, și scria teribilist, obraznic, cum scriu tinerii. Apoi după ce a făcut un purcoi de bani a "văzut" uriașa responsabilitate a scrisului de romane și povestiri, și s-a pierdut. Nu poți citi ce-a scris după _Un veac de singurătate_, citesc numai snobii. Personal sunt la polul opus. La început, pe vremuri, scriam constipat, mereu cu frica să nu fiu nelalocul meu sau să nu plagiez fără să vreau pe cineva. Acum sunt ca un puști iresponsabil cu un aparat de fotografiat, și când nici voi nici eu nu vom mai fi, lumea noastră va rămâne în scrisul meu, și chiar cred că o să încep să vă trag în chip – voalat :D, ca Tolstoi :) - pe toți. Așa că să zâmbiți când mergeți pe stradă. *** Recomand oricui să-și cumpere setul complet de cd-uri Mozart. E cât o cărămidă de teracotă și costa doar o sută de Lei, acum nu știu cât costă, cu multe cd-uri în plicuri de carton. Cine-și cumpără cărămida aia Mozart ar putea să se ducă să stea toată viața pe o insulă fără nimic altceva decât un cd-player solar. Merită banii, nu mai există așa muzică, părerea mea e că l-a luat și pe Bach, iar Beethoven cel Mare e un headbanger pe lângă Mozart. Mozart delicat și bun pentru creier, pe lângă el suntem plante binecuvântate de degetele îngerilor. Deci o sută de Lei, mai bine decât zece perechi de blugi.

Ce mai știm de George Enescu? Aici în România fiecare știm câte ceva. Unii știm pe toți șepcarii de la radio. Alții toți rapperii, sau rockerii, sau punkerii, sau luzării străini. Dar ce mai știu românii de cel mai ales suflet muzical al lor, domnul George Enescu? Mai nimic. Nici măcar snobii nu știu mare lucru. Se duc la Ateneu, aplaudă și se uită unii la alții ca în Hortensia Papadat-Bengescu. Nici eu nu știu mare lucru despre acest Nobel muzical din timpul vieții. E un semn al deteriorării memoriei, acea ciumă a insomniei care ne transformă în zombi culturali. Am încercat să ascult și eu radiourile și adevărul e că îmi fac rău. Se pare că George Enescu, precum atâția alții a murit în sufletul românesc, iar noi continuăm să votăm muzică de drujbă la radio și televizor. Noi suntem cei morți, ca maimuțele mândre nevoie mare de noi înșine pe ruinele anticei metropole în jungla lui Mowgli. Demonul meu Demonul meu arată exact ca mine doar că e mult mai frumos. Eu sunt doar un nenorocit, dar când mă vizitează demonul îmi vorbește de parcă ar avea mașină scumpă, pașaport plin de vize și bani.

E ciudat, dar nu așa mi l-aș fi închipuit pe dracu', mai ales nu mă flatează prea mult că seamănă cu mine, deși știu părinții mei au fost uciși de mii de ani în tot felul de feluri din acest motiv. Prea seamănă diavolul cu jidanii, în vreme ce românii au inima blândă și sunt buni ca îngerii. Am oroare de cuțite și știu de ce pentru că strămoșii mei prea au murit de cuțit ca oile cum scrie în Lege. Și cine știe poate asta-i legea, dacă ești întunecat ca dracu' să te înjunghie lumina îngerilor, o fi având și dracu' dreptate, mai știi, multe lucruri se întâmplă pe lumea asta, numai câte am văzut eu și eu sunt un vierme. E, de când cu electricitatea lui Amper, s-o făcut cam multă lumină pentru broscoii ăștia de oameni buni de dus la moara dracilor. Prefer să fiu demon. Stil Deosebitul lecturii îl face stilul. De mic am deschis cărți cu marele optimism al lectorului, iar apoi oarecari scârțâieli de sacâz și discordanțe de cutie de rezonanță îmi încetineau avântul, transformând lectura într-un chin voluptuos. Ce e dureros e că trebuie să citești, să te lași dezamăgit, nu poți altfel. Scriitorul sau poetul sau compozitorul ce nu își urmărește stilul interior, învingându-i deasemenea în interior pe toți ceilalți și pe

259

Ulise și pe Raskolnikov și pe Hamlet, de fapt nu scrie. Când scrii trebuie să-i privești în ochi pe Urmuz, Kafka și Hemingway și privirea ta arogantă să le spună: pot să vă bat; altfel nu se poate. Și da, cititul e precum cântatul la pian, trebuie să-l faci de mic până orbești, să începi o carte dimineața și să o sfârșești seara, să citești o carte pe noapte, să citești pe Alighieri în două luni de vară, trebuie să citești, pentru asta trăiești, restul e doar jucărie, chiar și iubirea și orice ar mai putea fi, și apoi, scrii. Și odată ce scrii, ești coleg de agoră cu Ovidiu, cu Villon, Bacovia, Catullus, Eminescu. Poate nu vei fi prea iubit dar vei fi iubitul dulce al Sapphei, al Norăi, al Heddei Gabler. Când vei citi Evanghelia, vei știi că ești grădinarul Mariei Magdalena. Vei fi iubit, secol după secol, mii de ani precum Ghilghameș și Solomon, când toată frumusețea ce te înconjoară va fi pământ, când toată iubirea nu va mai fi decât lacrimi.

De asta nu citi toate cărțile. Fugarul Mereu m-am întrebat cine sunt. Și după ce am observat că departe de a fi roman, sau dac, ori măcar român, găsind în mine trăsături amestecate, găsite din copilărie de mama dar necitite, am început să-i spun tatei, după ce am rămas doar noi doi: -Știi, tată, eu sunt negru, băneș, vechi de la anul 5500 înainte de Hristos.

-Știi, noi suntem evrei.

-Știi, eu sunt turc.

-Știi, noi suntem tătari. Îi mai spun: -Am avut părinți musulmani.

-Știi, tată, noi doi suntem de pe Amur.

Mă întreba, cum așa și îi răspundeam, suntem latini, ca brazilienii.

Tata se înfuria spunând să nu-i mai spun asemenea nebunii. Singurul lucru care îl acceptă e că suntem vechi negustori greci între Austria și Constantinopole. Îmi face impresia unui om care fuge de el însuși. Părinții lui au fugit de pe Amur ca Huckleberry Finn și de atunci tata tot fuge de sine, Amurul. Eu nu fug, eu sunt precum Cassandra, stau și văd toate ca pământul, dar nimeni n-a crezut-o vreodată pe Cassandra. Esmeralda Cine nu a văzut-o pe Esmeralda nu a văzut frumusețea. Cine nu a vorbit cu Esmeralda nu a aflat înțelepciunea.

Cine nu a iubit-o pe Esmeralda nu a cunoscut suferința. Pentru zâmbetul ei au căzut Troia și Dresda, pentru a ei iubire au murit soldații pe frontul de răsărit, adâncimea tăcerii ei îl scoate din minți și pe Solomon, privirea ei îl inspiră și pe Moșe. Dintre toate ce-a mai frumoasă, e mărul așezat cel mai sus, trebuie să aștepți să crești cât un uriaș pentru a-l putea culege. Oh, Esmeralda! Dacă nu te-ai fi născut, nu aș fi aflat niciodată ce e iubirea. Noaptea îți presară miresme de flori în ochi, în timp ce plângi, căci pentru ce altceva ne-a făcut D-zeu decât să iubim și să plângem? M-aș duce în toate stelele din univers și m-aș întoarce la timp, când m-ai chema, fată de aur, smarald și rubin. Suferința Dalai Lama ne tot sfătuiește online să înlăturăm suferința din viața noastră, și cam așa gândesc oamenii. Dar fără suferință, nu există eroi. Aș putea renunța la tortura din viața mea, dar atunci sufletul mi-ar deveni comun, râzând de lucrurile care trebuie plânse și plângând înaintea lucrurilor care trebuie luate în șuturi.

Suferința înnobilează, educă spiritul, chiar și profeții, toți, au trebuit să sufere și să moară.

Dacă nu ar fi suferit Isus ar fi fost un robot Sony. Pentru că nu vreau existența fără sens a fericirii, am ales poate dinainte de concepție calea plină de învățăminte a suferinței.

Bineînțeles că trăiesc un chin, bineînțeles că mă pot lepăda precum apostolii, dar trăiesc chinul rozei pline de petale și spini pe care limaxul nu îl poate înțelege. Suferința îmi dă frumusețea și sunt frumos pentru că sufăr pentru frumos. Nimicnicie E ceva ce ar fi trebuit să vi-l spună cineva de mult și nu vi l-a spus nimeni. Trăiți ca furnicile, ori - dacă furnici vă flatează - ca termitele. Roadeți și prăpădiți totul fără nici măcar s-o știți de ce. Adunați avere sau mai știu eu ce, mâncați mici, cârnați, grătare cât puteți de mult și toate fleicile apelor, vă atrofiați creierul cu bere, și vă simțiți ajunși. Nimeni nu mai e ca voi. Și nu știți că sunteți niște viermi, niște curcani puși la îngrășat, sunteți prea făloși s-o mai știți. Și voi veți muri curând și copii voștri. Și nimic nu va rămâne din toată fala voastră, din toată prostia cu care v-

260

ați umplut viețile prăpădite. Vreți să vă povestesc viețile? Într-un fel toți trăim la fel, dar trist e că după voi nu va rămâne nimic. Nimic. Vă credeți așa de grozavi că faceți bani, eu vă spun, eu dacă mor _azi_, voi trăi mai mult decât oricare dintre voi. Nu țin neapărat să vă beștelesc, dar o fac pentru că sunt un dascăl exigent, și mi-ar plăcea să văd că vă opriți și că din voi țâșnește o fărâmă de frumusețe, pentru că doar frumusețea este eternă. Criterii Un păienjeniș de vise. Nu pot înțelege cum afară în lumina soarelui am stat izolat în vitrailile mele interioare. De obicei în vise sunt spectatorul unor drame despre care simt atunci că ar trebui scrise pe hârtie, ori îmi trăiesc viața săracă în evenimente. Dacă mă va întreba Moartea la sfârșitul vieții ce am făcut îi voi răspunde stins că am visat și cred că va fi deajuns. În vis am trăit toate viețile pe care le-aș fi putut trăi, și din vis a generat și acest șir de litere. Visul dovedește că avem sufletul de sticlă străpunsă de lumină colorată,după ce reușești să faci pace între fantasme te trezești ca bătut. Cred că arta s-a născut din vise și oamenii mereu caută criterii să numească visele viață. SCHENGEN Pământul hăţagurilor este pământ sfânt.

Este pământ sfânt ca insula Iona, ca ţărâna Rusiei, ca tot Estados Unidos. Haţegul este sfânt şi azi deja Haţegul se întinde din Canada până în Rotterdam şi Hiroshima. Bârna de Bronz a lui Brâncuşi, Universitatea din Uppsala, poarta catedralei din Wittenberg şi toate mormintele papilor veghează acest pământ.

Noi credincioşii acestui pământ suntem zimbri ce ne retragem în istorisirile trecutului, în basme pe care oamenii aleg să le uite cu mult înainte de a se îmbolnăvi de Alzheimer.

Suntem Nimeni, dar precum primele naţiuni noi suntem pământul acesta, pământul acesta suntem noi, pământul acesta e al nostru încă, noi suntem vocea pământului acesta. Cei care ne-au dat viaţă prin cuvânt cu două mii de solstiţii de iarnă în urmă, au lăsat înainte de a muri pe D-zeu să sfinţească în ei acest pământ, iar sabia cu care strămoşii noştri secerau spicele de grâu ne-a pus în mână acest pământ.

Toate pământurile acestea sunt ale noastre. Sunt pământurile celor cinci nobile familii ale Bisericii. Azi când credincioşii în Occident sunt exterminaţi de ignoranţă prin ignoranţă în calitate de poate ultim creştin privind orbitoarea ciupercă atomică a dezastrului omului spun cuvintele pe care le spun toţi ceilalţi, fraţi sau morţi: Veniţi! Îndrumaţi-vă de oriunde este că vă aflaţi. Oriunde este un credincios înviaţi-l din mormanul de pietre şi puneţi-l pe aripile porumbeilor. Veniţi toţi pribegii, toţi cei ce n-aţi avut vreodată vreo odihnă în această lume, aduceţi-vă bătrânii să aprindă lumânări de ceară galenă în toate pustiile catedrale noastre de beton, vino Africo, toate ostroavele sărace să vină şi să mănânce, să mănânce smântâna Occidentului, tu, Lume a Treia, vino pe pământurile pe care Biserica le-a pierdut, veniţi şi descălecaţi din vapoarele voastre clandestine şi supuneţi-ne, rupeţi gura fiarei şi transformaţi veacul de azi în explozia de pietate a Noului Ev Mediu. Berdiaev a fost un profet, Youssou, ca Robert Nesta Marley, aşa că împlineşte-i sufletul şi vino în umbra Statuii Libertăţii şi Turnului Eiffel încărcate de existenţialişti şi ridică vitraliile adevăratei catedrale a Bisericii, Catedrala Noului Ev Mediu.

Timp de cinci sue de ani Occidentul a avut dreptul să colonizeze întreaga lume, fiindcă pe atunci Occidentul credea. Ca păstrători ai Evangheliei este acum rândul vostru, întreagă Lume a Treia, să veniţi în aceste pământuri încă sfinte, pentru că acum Evanghelia e în voi. Colonizaţi Occidentul, oameni negri, galbeni şi roşii!

Veniţi şi fiiţi-ne preoţi, fiţi-ne eroii şi artiştii noştri, fiţi papii şi patriarhii noştri, fiţi adevăraţii oameni politici ai acestori pământuri şi ţărilor noastre, fiţi profesorii noştri, fiţi ctitorii noştri, fiţi scriitorii noştri, fiţi rabrindanath-ii şi einsteinii noştrii, fiţi sfinţii noştri, familia noastră, fiţi una cu noi cei ce azi nu mai suntem decât amintire şi pământ! Dându-vă pământul nostru, vă dăm pe noi înşine vouă. Tot pământul acesta de la o mare la cealalată e al vostru. Doar transformaţi iarăşi catedrala romanică a credinţei Occidentului într-un templu de chihlimbar viu pe care să-l aruncăm ca pe o sticlă cu meghila SOS a sufletelor noastre în valurile de lumină care ajung până la noi din Mare Deum. Treceţi Alpii, Roma e a voastră.

261

Haţeg, Europa 3 martie 2012 Ioan (un vis sufletesc - bazat masiv pe ficțiune - aducându-mi toate influenţele spirituale în camera mea de bloc şi în cartierul în care locuiesc, construit în perioada comunistă) Motto: "Did you ever had a feeling that you wanted to go, And still had a feeling that you wanted to stay?"

Lt. Col. Frank Slade, _Scent of a Woman_, 1993 -Acesta este Fiul Tău preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea.

Camera în care stăteam, băiatul, singur, era o încăpere fără mobile cu o mochetă prăfuită şi în mijloc o fântână cu ghizd de piatră rotunjită de şuvoaiele care coboară în fiecare primăvară de pe arhitectura Bauhaus cubistă a Retezatului , deşi adânca fântană se afla la etajul al doilea al unui bloc nenorocit şi mult prea înghesuit iar în locuinţa pustie de dedesubt nu se afla nici măcar un izvor, iar fântana, această halucinaţie, era într-adevăr partea văzută a opaiţului de pământ, cu apa îngheţată din ea, flacără. Cobor în fântână înotând prin apa acoperită de gheaţă până îmi degeră inima în mine şi ajung în alte ceruri şi în alte muşuroaie, la alte capete de lumi.

Trebuia doar să scriu o literă romană, grecească, evreiască, armenească ori chirilică pe una din pietroaiele de la buza fântânii şi oameni, Dumnezei şi îngeri îşi scoteau frunţile din undele ei pentru a vorbi dând învăţătură. Iar pereţii camerei nu erau continuui, întrerupându-se şi rezidindu-se iarăşi precum cosmosul, pe ici pe colo de parcă ar fi fost zidăraia surpată a unui pustiu de nisip spulberat de buzele vântului, spintecat de săbii de flăcări scoase din teci de chihlimbar de către heruvimii înşişi, iar în camera mea băiatul mă simţeam de parcă tot deşertul clocotit ca sticla ce curge în cuptor se află înapoia frunţii lui, de parcă Arabia, această fecioară, este sufletul meu. De aceea oamenii şi Dumnezeu m-au numit K-pax fiindcă asemeni alchimiştilor ştiu secretul de a preschimba singurătatea în fericire, iar Parcele înseşi când a fost de m-a născut biata mamă-mea mi-au îngânat descântul pusniciei cu buze de zăpadă de jar.

Se întâmpla că întreaga încăpere se preschimba în doar câteva clipe, numa acum de pildă camera aceasta de bloc era un bolovăniş înverzit de colţ de râu înecat de hăţişuri şi de sălcii arse, torturate şi închircite de soarele ale cărui plete de aur ciocănit de făurari umpleau în expresioniste unghiuri geometrice şi asimetrice toată cămara vechii copilării şi singurei fericiri cu nume de Mamă. Atunci dincoace de fereastră se face lumină şi cerul se vede prin frunzişul de jad al pământului nostru, făcut din trupurile noastre. Şi doar şuvoiul de apă de munte se auzea ca un vechi, protoarmonic, neînţeles duruit în lemn în ceasurile acestea în care ziua şi noaptea se amestecă într-un cer de lumină şi întuneric amestecate, asemeni mierii albe de luncă şi răstoace de lângă ape cu mierea neagră din florile vărsate din năvod de Dumnezeu cu Sfântul Petru pe câmpurile din munţi ca cochiliile de melci marini aduse de potop şi nu mai ştii de e lumină sau beznă înstelată în sufletul tău şi spui rugăciunea ursului singur noaptea în munte cu fruntea proptită de bolovanii mari şi tăcuţii din râu. Şi doar când mi s-a întâmplat de am murit am văzut că nu am murit pentru prima oară. În fiecare zi mor, tot la douăsprezece ore şi stau mort douăsprezece ore după care înviu, pentru că am băut prea mult din leacurile vrăjitorilor noştri şi jumătate din zi sunt viu şi jumătate sunt mort. Dar înviu după ce mor, înviu, iar şi iar, ca iarba. Când mor, mă ridic din mine şi intru în Dumnezeu, umblu prin cele şapte lumi. Când sunt mort, sunt deasemenea

262

viu. Văd ce nu mai pot vedea altfel şi mi se vorbeşte. Când sunt mort tac, când sunt viu vorbesc. Şi eu sunt un fel de vrăjitor, un om al sufletului. În spate duc o balanţă în talgerele căreia pot pune sufletele oamenilor, dar nu-mi place să fac asta. În buzunar am o piatră cu care se pot transforma sufletele oamenilor în aur, dar piatra o ţin pentru mine deşi doar pentru mine nu funcţionează. Cu ochii mei văd oameni morţi pe care oamenii îi cred vii şi oameni vii pe care oamenii îi cred morţi. Din palmele mele cresc doi salcâmi, rugăciunile noastre. când mor mai întâi închid ochii, după aceea îmi înghit scuipatul, iar apoi mă ridic din genunchi.

Viaţa e aşa de rea că trebuie s-o duci în genunchi. Mor şi înviu de treizeci de ani şi o voi mai face datorită lui Isa până nu voi mai muri, ci doar voi învia. Acum când vorbesc, sunt mort iar salcâmii înfloriţi tac în privirea mea, în clipele de vis în care îi vorbesc celeilalte lumi obsedate de Dumnezeu ca şi lumii oamenilor. În întuneric se aprind mereu aceleaşi lumini, fie ele lumânări de întâi noiembrie ori stele. Universul e un cimitir luminat de candele, un cimitir care abia aşteaptă să învie. Toţi vom învia. Doar morţii preţuiesc viaţa, iar cerul e un Strei deasupra capetelor noastre, ascuns, în care plecăm până la urmă fiecare. Dar ce e Streiul, știi?

My Aunt IDF Woman „..and I still have very few words to describe what I see.”

Rachel Corrie FOREWORD ARTICLE FOR A FEDERAL ISRAEL „I believe that South Africa is a country in which Blacks and Whites should live together.”

Bantu Stephen Biko One thing, it is true that apartheid is the disease of the white star world, just as totalitarism is the disease of the red star world. Even the Nazis were half socialist. Every capitalist country except France has experienced one or another stronger or milder form of ethnic and social separation which could be categorized as belonging to the apartheid family.

It’s the year 2012 already and in respects concerning the nation of Israel, the newly emerged Israeli who for a good dream done many bad acts, we can discern that Judaism is apparently changing and has changed and it is no longer how we used to perceive it in the history and culture of the world. Although that this is only to our distant untrained eyes, because the philosophy of Judaism has not changed but it was replaced in the Jewish state policy by the political ideology of Zionism. In Israel theology was replaced by ideology. Judaism used to be a lighthouse built by giants and a statue of Liberty in itself, but what once was mainly a community of extremely civilized civilians is now reduced to a drifting state whose governement leads a dubious policy, seeming to be open to anything no matter how wrong, all in the name of an abstract notion of Zionism. And to be more clearer all the world is astonished by the few mediatic swallows who manage to electronically get to us. This is a page which indicts the contemporary government of Israel with the crime of apartheid, and the conviction will or will not be given by our posterity, the judge of our age appointed by God. To say this is not Anti-Semitism. I, as all the true people of the world want all the best not only for the Jewish community but also for the bloodied state of Israel and I respect their searching for what that best seems for them, BUT that doesn’t imply that we want that on the expense of the Palestinians.

I thought about this Israeli-Palestinian issue, I thought and thought, long and hard, and it hit me. The State of Israel should be a federal state. The entire Palestine is claimed by both the communities that inhabitate it, both Israeli and Palestinians. As we can see for more than sixty years, Israel and the West Bank and the Gaza Strip are lived by two main population, but the whole teritory is taken by the power of only one of them. Just as the

263

Jewish, the Palestinians lived there for millennia, but now the Zionist Pilgrims want to take everything for themselves and put the natives in refugee camps with a policy of community destruction just as the American Pilgrims did centuries before, and now the Israeli government sends its soldiers to fight against villages, children and civilians. The Israeli war in the West Bank and Gaza is wrong and it could be that Palestinian uprising reaction against the State of Israel could be a Pavlovian reflex, because all that they know of Israel are the male and female soldiers who come to demolish their homes, take their culture land and to arrest, beat and shoot them and make fun-photos with tortured blindfolded Palestinians.

Logically if on this lands, State of Israel, Gaza and the West Bank live two nations then the entire land should be federal. Israel and the Palestinian land should unite, letting the Palestinian return to their lands inglobated now in Israel, and the result should be a federal State of Palestinisrael.

The current politics of the State of Israel, is ideatic oldfashioned, out of date.

Israel is the last nationalist state in the civilised world and it should cease to be so if it wants to remain in the civilized world, and as we can remember nationalisms were one of the darkest episodes in Modern History. The Israeli government should leave behind this fascist form of contemporary Zionism and return to the ideals and archetype of Anne Frank, because sadly today's average women of Israel are educated now so they resemble more to the horrible Ana Pauker than the angelic genius of Anne Frank. And they should send the female soldiers home and let them be women and mothers, not onthologyless hybrids. Israel should return to a policy of Judaism instead of Zionism and as they too lived as alogenous in other states in the centuries before us, they too should give rights of civic determination and liberty [and livity] to their natives, the Palestinians, in all the regions mentioned including the Golan heights, for a civilised, true, plural Israeli-Palestinian democracy in a Federal State of Israel. And the most serious concept in all this is that until the law for a federal Israel is passed the Israeli government is going to have Palestinian blood on its hands because the Israeli Occupation kills.

The Palestinian has asked for international arbitration, outcry silenced by the Israeli government. The entire land should be pacificated with UN and [democratic (if there are still any left)] troops, which should take the military power from the unobjective IDF. And I say for the last time that the UN should create a Federal Israel, from the current state of Israel land, Gaza Strip, Golan Heights and the West Bank, whose peace, liberty and democracy’s security should be guaranteed for the needed number of year until community balance by UN and [democratic (if there are still any left)]troops. Palestinians need a country too, and both the Palestinian and Israeli need peace.

THE PARABLE OF THE CHILD AND THE TANK AND THE ROCK Our Dead Statue of Liberty MOTTO: "We're not gonna be tossed in jail, we're not gonna be tortured, you know, we're not facing what people in the occupied lands are facing. If we decide we don't wanna do it, fine. But then try to look yourself in the mirror and say: I'm a murderer."

NOAM CHOMSKY It's not true that Rachel Corrie, that twenty-three year old long-haired girl was murdered by a IDF army bulldozer; she was murdered by an IDF army tank. In Israel, but mostly in the West Bank and Gaza tanks and army bulldozers are the same thing with minor differences, and a caterpillar bulldozer is even more horrible than a tank, is like an execution machine engineered by Franz Kafka in a Metropolis Fritz Lang world. IDF meaning Israeli Defense Forces, the Israelis defend with soldiers with guns and trucks against children who are afraid even to go to their schools. She was there at that demolishing spot and she thought she is on the Tienanmen Square in Beijing in 1989, she must have seen that tape on TV or

264

somewhere with the Chinese protester standing alone in front of the invincible stupid tank and the invincible tank lost the battle, but Miss Corrie was in Gaza, Israel – a place which proved to be much more savage. The dust in the holy Land cries after the times of Suleyman, Isa and all the prophets and Abraham the Muslim. Today there are no more prophets, only crazy people, but who knows? As for what happened here, well, you know everything about it, and if you don't you can very well find out if you really want to, but I think that one of the most important things is that this girl cared about the people, not just about hers people, or the people of the world in general, but for the people living in Gaza, and for this she was murdered. I heard her say two days before, she said about a massive military machine clutching us from all sides like a giant insect, trying to kill all of us here. She annoyed the Zionist war machine so the war machine ate her as the Red Beak Bird – the Romanian Communist Party – squashed Labiş, the unconscious Romanian idealist drunkard. She was dangerous, like Michael Jackson. She stood before the tank as a 21st Century man, and the tank chewed her with its blade as a prehistoric cannibal and did not stop. It caught her under and grind her like grains of wheat and bread. Rachel was there, and the IDF were there and death was there too. We all die, they say; but there are some who take great pride into killing others as Israel the government murdered Corrie the activist. She was for me, and they killed her. She was executed. They say that we are bad and they are good because we are bad and we are bad because they are good mainly, so they beat my mother and father, they shot me in the leg, shoot over me and beat me in the face till blood was dripping, they demolished with military bulldozers and soldiers us every time they wanted and keep us locked as animals here and shoot missiles in our apartments, they broke my toys, the whole Gaza is debris and we are going mad and you see that tank is still over Rachel Corrie buried in the broken bricks, I can read the badge on the tank – IDF -, so I take a rock like my father Daud and throw it at the stupid tank, and I throw more rocks just to go away and speak the useless words of my anger.

And as I was running over to the tank it hit me that Rachel Corrie is Our Dead Statue of Liberty, an executed one and how could you murder the Statue of Liberty but with a bulldozer? „Desigur ea suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra ei” Isaia I My Name Is Tamara 'My name is Tamara', she said then to Felix Herz long ago when none of this not only it didn't exist but more than just that, it wasn't true. Herz wasn't the cutest boy around her but was the only one she loved, then, in an era when she never dreamt to be ever dressed all in green with a rifle in her hands and to shoot, just shoot, always at the orders of a psychopath officer. Now she was old and alone and now she knows that life is now way a fun war of paintball and that the red stains on her shotgun were stains of blood and humans like pieces of red glass and light in huge medieval windows. Nobody, not even her friends knew why, after she returned from the army decades ago she never married or looked up to this day just like Saint Anthony or Mother Therese, living a classy, educated, tragic life. It is not what she would have wanted, but anyway for two score years now she was a spinster. It's not what she would have wanted, her goal always was a house full of children calling it home but all of this was long ago when she still listened big black discs with Sylvie Vartan and old old songs at the noisy radio speaker. Yes, she was a woman but she was no pussy. After arriving in Israel and living in a kibbutz for a short while with her sister she was sent in the east desert and there she served. She was no clerk either. She did everything until it became sour. This is what it was like, but only after while, when the activists go and you have to stay behind and bury the dead.

265

So she never married; because girl like her do not marry, because for girls there's nothing else left, safe only maybe shooting yourself with the same trigger you had in all those glorious years when among other things you've shot at people as a psycho. She shot a little girl in a firestarter village, the girl you've always wanted to give birth to. And after you left the village on the green truck, you knew that there's nothing more left, that you could never be the only thing you ever wanted to be, no matter how much you wished for it to become true, no much how much you've dreamed to be one day because no true Mom in the world had ever been a baby killer, like those Vietnam kids. In the moment she say that dying child still smiling though as not knowing what happens to her, in the arms of her already crazy mother, she saw her life transforming like Nosferatu in a horror movie and nothing she could ever do wouldn't wash that blood, couldn't wash her hands. She was a hero and not a mother.

Cu dezamăgire şi speranţă Unde ne sunt compozitorii? Ar trebui să fiu blând, dar oare pot fi? Sunt înlocuiţi de nişte oameni ar căror crez este muzica a murit, trăiască business-ul. Compozitorul este cel care se adresează veacurilor, aşa cum o stâncă se adresează apei. Unde mai vedem aşa ceva azi? Doar nişte cântecele de cele mai multe ori reciclate din DCA-ul muzical al trecutului şi inconştientului colectiv, în cel mai bun caz, când nu sunt de-a dreptul furate de la cei care fac reciclările. Unde sunt concertele, unde sunt marile opere, unde sunt frumoasele musicaluri, de ce simfonia a devenit o limbă moartă, unde şi-a pierdut jazzul jasm-ul, unde este pietatea muzicii pietăţii, cum s-a întâmplat de notele muzicale au devenit hieroglife fără sens pentru majoritatea oamenilor, de ce muzica pop e un frumos înger cu aripi de plumb, de ce nimeni nu mai ştie care e diferenţa între o sonată şi un concert de muzică de cameră, cum se face că snobismul a crescut în toate partidele muzicale şi de ce cântecul, simplu, curat, melodic, armonios, îi plictiseşte pe oameni, iar ritmul a devenit scop în sine, nu paraclet? În România viaţa muzicală este mai rea ca oriunde după milenii de tradiţii frumoase însumând Africa, Iberia,Cauzazul şi Iranul, Siria şi Palestina, Mongolia şi Amurul. Îmi amintesc copilăria în care o ţară întreagă de elevi de gimnaziu se plictisea la emisiunile domnului Iosif Sava şi nu numai că nu puteau înţelege opera, dar râdeau însăşi de Simfonia destinului şi de sărmanii copii cărora le plăcea. Emisiunile de divertisment şi muzică uşoară apărute odată cu epoca socialistă ne-au idiotizat muzical. Până atunci se mai putea concepe să te desfeţi pe muzica Mariei Callas. Un lucru foarte greşit este acela că în timp ce toate speranţele noastre muzicale pleacă în alte ţări, nu importăm şi noi la rândul nostru muzicieni cum fac filarmonicile, operele şi academiile ţărilor civilizate. Aduceţi-i şi din Coreea de Nord, dacă trebuie, dar să ni se umple domul.

Revoluţia tehnologică a accentuat lipsa de imaginaţie. Comparaţi timbrul de lemn, aer, metal, sacâz şi mână al unui violoncel cu acelaşi sunet pe lista de instrumente a unui sintetizator. S-a ajuns la o muzică ce expiră asemeni unui produs de vânzare, după câţiva ani acelaşi “cântec” părându-ţi sunete de program de computer defect, în vreme ce violoncelul îşi păstrează timbrul ca un Cap de bour.

Iar nu în ultumul rând suntem bombardaţi de instrumentele de percuţie. Oricine îşi închipuie că le poate folosi. Nu este nimic mai urât decât un instrument de percuţie lăsat în mâna unui alb. După cum este adevărat că “White men can’t jump”, tot atât de adevărat este că albii nu pot folosi un instrument de percuţie cum trebuie. Nici măcar nu le pot înţelege cum trebuie. Pentru negri fiecare tam tam sună într-o anumită gamă, pe când pentru albi sunt doar snare, drum, cinele, şi tambour cu pedală. Iar în ziua de azi s-a ajuns la o spălare pe creier, orice persoană care face muzică se simte datoare să pună “şi tobele”, pe orgă sau computer, măcar, dacă nu crede că ştie să dea în ele.

Mai este posibil să se nască compozitori? Poporul român crede, împreună cu Miron Costin, că nasc şi la Moldova oameni. Nasc şi la Moldova oameni.

Să se mai nască. Moarte

266

Așa pare dacă privești mai atent că fiecare om îl are în familie și pe Diavol. Mă refer chiar la Diavol. Ne iubim familia, dar cealaltă rudă a noastră, Michiduță, ne face să spumegăm ca berea în fiecare zi. Ne supărăm pe părinți, părinții sunt furioși pe noi, și vine cealaltă soră a noastră, Moartea, îngerul și ne trezește în lacrimi pentru totdeauna. Atunci nici Satan nu mai contează, decât lacrimile și cenușa pe care o bem în vinul amar și ne întrebăm, chiar așa proști să fim? Se pare că da, altfel am fi iubit, pentru că iubirea tace. Cum a început istoria Dintotdeauna bătrânii au vorbit de Dumnezeu. Dumnezeii au făcut cerul ca Marea Egee și pământurile ca ostroave. Au făcut omul și oama. Nu suntem același lucru, suntem două specii diferite. Au făcut animale înțelepte după înfățișarea îngerilor. Pe om Dumnezeii lau izvorât din pământ după chipul lor. În toate insulele erau niște țări cu pomi și arbori. Omul și oama erau copii. Erau mulți, nu doar doi, om și oamă. Trebuiau doar să sărute scoarța copacilor și să râdă. Dar trebuiau să fie atenți. Pentru mai multă siguranță Dumnezeu i-a supus unui test. A pus șarpele să-i păcălească să vadă dacă sunt cu ochii în pupilele stelelor. Era ceva stupid. Nu fă asta. Ei au , pentru că au vrut să fie mari. Așa a început să curgă sânge.

Dumnezeu i-a izgonit de-acasă. Țara aceea era casa lui Dumnezeu. Au avut copii omii și oamele. Tribul Cain și tribul Abel. Și tribul Cain a ucis pe Abel. Iarba era neliniștită. Și apoi au plecat și au făcut prima cetate. Așa a început istoria acum aproape șapte mii de ani. Marea Egee a început acum șapte mii de ani. Acum două mii de ani unul din cei 3, 3333333 Dumnezei au coborât pe toate pământurile deodată și a curs sânge. Cuvintele acestea ți le spun ție, sfinxule. Doar oameni și Dumnezei există în Marea Egee. Dintotdeauna bătrânii au vorbit de Dumnezeu.

"Dați șarpelui un loc în primul rând!"

Venise ziua spectacolului. I-am trimis o invitație Ucigașului și i-am așternut înainte crima ca un pat adulter. Spada mi-am lăsat-o acasă. Arma mea erau cuvintele înseși, spectacolul cum spun Saxonii, apalling, care îi pătrunse în vârtejurile creierului făcându-l să se zbată în caznele remușcărilor fără leac, și cum eram doar noi doi și sclavii ipocriți. Unchiul meu nu avu mângâierea salvatoare și așa îl ucisei și îmi răzbunai Tatăl, Mama, Mama. Acum stă mort la picioarele mele cu veninul scurgându-se din carii dar drama continuă. Nu ajută la nimic să te răzbuni, este doar noblețea părinților. AUTOPORTRET ÎN 7 DEFECTE Motto: „So, yea, go ahead and tell me what your flaws are, because if I was brave enough to do it you should be too.”

Seven of my Flaws, TamaHarul, YouTube video „Şi-ai să mai vezi pe cei ce-s mulţumiţi să ardă-n foc, căci şi de-au fost mişei, nădejde trag s-ajungă fericiţi.”

Dante Alighieri Prolog Dacă vrei să fii iertat Acceptă să fii certat Pentru că doar așa Va începe schimbarea ta

267

Cuvânt către veacuri Retractationes. Prislopurile lumii nu au fost făcute pentru noi, stele umbla în fiecare zi pe străzile noastre cu săbii ori crini de flăcări în mâini. Totul afară de măslinul ucis este o iluzie de aceasta nu îi poate sta nimic în cale. Dar fiecare suflet are preţ fiind mai complex decât o galaxie de cerneală spălată de pe mâini într-un lighean cu apă, chiar şi sufletele celor răi, chiar şi sufletele celor ignoranţi. Fiecare suflet poate învăţa revelaţia prin simplul fapt de a fi viu, revelaţia întregilor picături de rouă germinată în furtună reflectând Soarele văzut printr-un fulger ciclopic. Atât de viu e sufletul. Pentru că sufletele sunt transcendente şi pentru că o parte din cuvintele Şefului Seattle au fost. Eu deasemenea laolaltă cu Omul Alb din al cărui trib sunt, laolaltă cu Omul Roşu care a pus o oglindă de sânge şi cuvinte în faţa chipului nostru al Omului Alb arătându-ne că noi şi chipul nostru e chipul alb al Morţii, laolaltă cu Omul Negru, Omul Galben şi Omul Amestecat nou apărut toţi avem aceeaşi vină pe care o împărţim cu toţii încercând cu deznădejde să o tot uităm cum uiţi universul întreg în singurătatea ta plină de durerea şi sensucht-ul modernităţii, ca pe Tatăl nostru. „În Numele lui D-zeu Cel Milostiv, Îndurat.” Doar El este fără vină, şi deşi îmi vorbeşte prin cuvinte invizibile eu sunt vinovat asemeni Vulturului şi pentru toate acestea un adevăr e că după ce vezi de Florii în biserică fulgerul în mâna lui Hristos, nu-ţi mai trebui nimic, devii ţărână vie, ţărână ce poate să-şi spună numele. Cât despre Hristosul apostolilor şi al părintelui Arsenie, Hristosul umple până şi vidul dintre galaxii, şi tu, Doamne, ai zburat pe aripile Duhului Sacru în deşerturi unde ai postit o zi, şi apoi ai mai postit o zi, şi apoi ai mai postit o zi până când s-au adunat toate ca patruzeci de pietricicele în gura ta tăcută şi încleiată, flămândă şi apoi doar cu cartea în privire l-ai alungat pe diavol de la tine şi l-ai pus pe fugă găsind liniştea. Cât de frumos eşti, Doamne. I-am spus lumii, hai spune orice alegi să spui pentru că doar tu o vei spune, parcă se uită cineva în gura ta, fă-mi orice vei vrea să-mi faci pentru că doar tu o vei face, vorbindu-i în sfârşit ştiind că în sfârşit am un singur scop în viaţă, nu mai doresc decât să fiu primit în cer, iar pe pamant deşi nu mi-e dat decât să văd răutatea lumii, cred în bunătatea ta, Christoase, părintele lui Abraham, părintele istoriei. Literele acestei cărţi sunt mai mult decât o marfă artistică, sunt mai mult decât nişte exprimări pentru posteritate ori chiar veşnicie, textele acestea sunt chiar eu însumi, la propriu, sunt părţi din mine şi orice va fi în viitor aceste patru povestiri nu vor înceta să fie astfel decât dacă şi propria mea inimă ar înceta să mai fie parte din mine, iar dacă, cândva, în curgerea istoriei vreun om ar decide să ia şi această carte pentru a o arunca în flăcările unui rug ce ard şi mistuie, nu doar literele imprimate în pagini ar arde şi nu doar gândurile şi viziunile artistice pe care le-am avut eu cândva în dispăruta mea eră, ci eu însumi aş fi rupt în bucăţele şi aruncat la gunoi ca Iov, cu singura diferenţă că pe acest pământ eu sunt nevrednic de onoarea pe care a avut-o patriarhul. Ce îmi doresc să spun e că această carte, ultima scrisă în limba română şi mai mult ca oricare de până acum e mai mult decât o simplă carte; am început să o scriu la ani dupa ce o sfârşisem de scris, scrierea ei mi-a supus trista viaţă pe care am trăit-o până acum unui proces alchimic care treptat mă transmută, începând să-mi transforme durerile şi amintirile în altceva, să-mi transforme inima în altceva, în ce nu ştiu dar ştiu doar că privind acest volum de odată îndurerate povestiri autobiografice îmi privesc inima şi nu doar atât, îmi privesc inima nu doar cum e ci cum începe să devină dupa zeci de ani de zdrobire în ţărână, originalul cărţii este scris în inima mea şi chiar dacă o voi uita cândva cum scriitorul întotdeauna îşi uită cărţile, o voi, pentru că după ce ne-am privit chipul reflectat în ochii lui Dzeu, trebuie să ne uităm pe noi înşine în D-zeu; povestirile nu sunt extraordinare, nici măcar pentru mine, şi le-am sfârşit de scris demult, însă acum, editându-le şi rescriindu-le în încercarea de a transforma acest stângaci volum de povestiri cenuşii şi prăfuite într-o carte, văd cum arabescul literelor mi se transformă în înregistrarea pas cu pas a unei tânjite şi nepregatite, întâlniri cu Dumnezeu, viaţa devine o epifanie, iar scrisul un coran, iar la sfârşitul acestei celei de-a treia povestiri de exemplu, la capătul acestor şapte păcate şi în chip de

268

încheiere a tuturor învatăţăturilor, pot mărturisi ce am aflat de tânăr despre mine, pentru a putea uita apoi când frumuseţea lui Christos nu îmi va mai îngădui să ţin minte altceva, aceste biete patru povestiri sunt cele patru braţe ale mărăcinelui din care începe să curgă sângele sfânt al flăcărilor care ard şi nu mistuie, arderea care spală sufletul oricat ar fi de murdar, cum e al meu, dar cine cunoaşte pe Domnul său îşi cunoaşte sufletul. Hadith întors. Şi astfel e cum am aflat că sunt un păcătos şi chiar mai mult decât atât.

Umanitate Defectul numărul cinci. Un defect major al meu, în această cartografiere a sufletului meu, ca filosof, e că aproape fără să vreau odată cu trecerea timpului zidesc în sufletul meu tot mai mult o filosofie care poate justifica violenţa, cu argumente din ce în ce mai valide, în fiecare zi. Din perspectiva aceasta oamenii sunt de trei feluri: viespi, albine şi muşte; eu sunt o albină. Aproape toată viaţa am fost nonviolent şi creştin şi am suferit mult pentru asta, atât de mult încât m-am îmbolnăvit ca atâţia alţi puşti din lumea civilizată. Acum am treizeci de ani, mă maturizez, şi odată cu maturizarea adusă de vârstă încep să nu mai fiu aşa de drăguţ cum am încercat să fiu toată viaţa doar spre propria mea suferinţă de o viaţă şi moarte. Toţi spun că nu trebuie să răspunzi cu violenţă la rău, dar eu spun priviţi în jurul dv. la adolescenţi şi copii care se sinucid datorită problemelor comportamentale ale altora. Adolescenţii care suferă în urma bullying-ului ar trebui să lupte nu împotriva lor înşile ci cu persecutorii care le repetă în fiecare zi să se sinucidă ca lumea să fie astfel mai bună. Să vă spun un mare adevăr: creştinismul nu înseamnă obligatoriu nonviolenţă gandhiană. Cavalerii cruciadelor erau în primul rând creştini, ca să nu uităm de ordinele cavalereşti monastice. Dacă ai suflet de Gandhi fă ca Gandhi, dacă nu nu eşti obligat să faci ca el. Însă ideea e că, dacă vrei să răpunzi cumva unui rău pe care nu mai conteneşte să ţi-l facă cineva, trebuie să o faci într-un fel rezonabil. Ideea acestui text poate fi rezumată în conceptul: violenţă rezonabilă. Nu ştiu dacă e adevărat dar se spune că excesele sunt distructive; de aici ar rezulta că aşa cum excesul de violenţă este nociv, tot aşa şi excesul de bunătate poate deveni nociv fiindcă te transformă într-o potenţială victimă pentru se poate spune oricine. Ca şi bunătatea lui D-zeu, bunătatea sfinţilor umple lumea de demoni. În plus, în toate ţările creştine bisericile sunt pline de soldaţi iar un număr însemnat de preoţi şi pastori militari au servit în toate războaiele cauzelor creştine din ultima sută de ani. Faptul că poţi fi creştin şi soldat în acelaşi timp nu poate să însemne decât, după logica lui Machiaveli, că poţi fi creştin şi să lupţi, să lupţi pentru tine fără să fii excomunicat din trupul lui Hristos, lucru pe care sindicatele Cosa Nostra chiar îl pun în practică, stare de fapte în urma căreia în mod sigur un număr însemnat de tâlhari ajung până a urmă astăzi cu Hristos în rai. Personal, ce aş face pentru mine, nici măcar nu aş face-o eu, fiindcă m-am dezobişnuit de violenţă. Cred că dacă o persoană ar deveni prea insistentă în sens negativ cu mine, aş vorbi cu cineva de undeva care ar trimite pe altcineva iar persoanei respective i s-ar aplica una dintr-o serie de variante, după majoritatea cărora starea fizică a omului aceluia ar cere îngrijiri medicale. Un lucru pe care majoritatea oamenilor nu îl realizează, spre nenorocirea lor, e că oricine poate fi bătut dacă eşti dispus să plăteşti preţul, iar mai mult decât bani, sau orice altceva ar putea fi, preţul este unul teologic care mie de exemplu îmi vine foarte greu să-l plătesc. Iar aceasta nu ar fi păcat, în orice caz nu mai mare decât să mă arunc de pe bloc cum o fac atâtea făpturi îndurerate şi nevinovate, pentru că există oameni în lume care se distrează torturând după propriile posibilităţi în fiecare zi pe aproapele lor. Deasemenea un lucru important, şi în orice caz adevărat, pe care l-am observat e că doar fiinţele slabe îi chinuie pe alţii, pe cine apucă şi pot. Cei tari şi care ar putea să o facă şi care reprezintă un real pericol îi lasă în pace pe toţi oamenii şi se lasă în pace unii pe alţii. De aceea un lucru pe care îl recomand oricui, ca scriitor chemat să modelez această lume, este să ridice greutăţi, iar dacă nu e prea târziu să ia lecţii serioase de judo – ceea ce eu n-am făcut la vreme şi acum a trecut vremea -, și să se străduiască să realizeze cât mai mult în ambele domenii. Dacă o va face, va ajunge la un moment dat la o zi în care va observa cum îl

269

lasă toţi luzării în pace. În încheiere pot să spun că dacă vrăjmaşul te atacă, să zicem, o dată, de două ori - lasă-l în pace; a fost, a trecut, şi sănătate! Dar dacă devine insistent şi vezi că nu te mai lasă în pace, şi trece timpul şi tot nu termină – ceea ce mie mi s-a întâmplat pe când nu aveam înţelepciunea de a şti ce să fac -, atunci şefu’ ăla trebuie curentat, cu măsură, oricine ar fi - cu singura excepţie dacă e din familia ta - şi e cel mai mare bine care i se poate face. Nu vei face lumea mai bună, dar te vei mai ţine în viaţă încă o zi, niciodată nu vei face lumea mai bună dar poate vei învăţa un luzăr un pic de respect, iar tu vei învăţa că dacă vei vrea să fii exact ca I(i)sus Christos vei muri ca el, deşi atunci, atunci doar, vei schimba lumea ca şi el.

Tot ce am scris în legătură cu acest punct îmi e un defect şi o ştiu, un defect a gândirii eronate ca o busolă dereglată, fiindcă tot încercând să mă îndrept spre adevărurile imuabile ale logicii am rătăcit de pe cărarea paşilor lui Christos, rămânând doar singur cu răutatea mea şi în viaţă adevărat e să treci ca Hjalmar Johansen, netulburat de nici o dialectică antiteză adusă de ea, adevărata putere nu e agresivitatea ci impasibilitatea, iar bine e să ierţi, cine ştie, poate mai e o speranţă pentru mine. Mărturisind acest pacat, D-zeu mi l-a îndepărtat.

Nu există Dumnezeu afară de Dumnezeu Defectul numărul patru. Nu pot să scriu povestiri cu mai mult de un personaj şi deasemenea personajele mele principale nu pot fi decât pozitive ori compoziţional să tindă spre aceasta asemeni mie, şi deaceea majoritatea oamenilor nu mă interesează. Bineînţeles că pot apărea şi alte personaje pe lângă erou în poveştile mele, dar acestea sunt doar ecouri reverberate de personajul principal, sunt reflexii izvorâte din sufletul unicului personaj al povestirii. Cumva le pot asemăna cu icoanele, portretele ori mai degrabă cu viziunile picturale ale lui Marc Chagall, pe care îl consider cel mai important artist al secolului în care ne-am născut cu toţii – din toate domeniile - şi cu cele mai frumoase producţii, deşi partea superbă a creaţiei lui în principiu este alcătuită din nişte mâzgăleli sublime de suflet de hasid ţăcănit şi frumos, de parcă toate eforturile mele scriptice sunt nişte comentarii asupra lucrării maestrului modern Marc Chagall Eu şi satul, satul cu pricina fiind în cazul meu în mare parte propriul meu suflet dizolvat, căutat iar şi iar cu răbdare de arheolog în pământul ăsta al meu de pe râuri, de sub munţi şi dintre pădurile îndelurite al cărui nume încă nu ştiu ce înseamnă, lucru ce nu poate să însemne decât că nu-mi ştiu semnificaţia propriului nume, pământul sacru care a devenit mama mea aşa cum o poate înţelege ignoranţa fiind de fapt altceva altundeva altcândva, superlativă şi incomprehensibilă, şi ascunzându-l în ceea ce cunoaştem despre ea pe Dumnezeu în cotidianul pe care pururea îl vedem şi nu-l înţelegem şi în tăcerea pe care veşnic auzim şi nu o distingem şi pământul profan care am devenit eu însumi odată cu ea, este singurul caz cunoscut în istoria omenirii în care pământul, simplul pământ, a devenit lumină şi umbră într-un portret olandez al Secolului de Aur de Mamă cu Copil, veşnici, doar cineva mai mare decât Rembrandt a fost aici, neînţeles precum tatăl lui Albert Einstein. Toată familia mea e pământ, acest pământ, care devin şi eu tot mai mult, pe măsură ce trece timpul, cu fiecare zi şi noapte de singurătate şi tăcere ce trece, precum Lucian Blaga. Şi vreau să mă întorc în pământ, nu pot înţelege cu adevărat de ce, vreau să fu şi eu acest pământ ca toţi cei care m-au iubit şi vreau să merg la concert la Bob Marley cu No Woman No Cry în Noul Ierusalim, ce nebunie o să fie acolo, în împărăţia cerurilor unde mama mea e deja o Maria din Sunetul muzicii mai fericită şi mai tânără decât mine. Un lucru pe care îl cred cum cred în evanghelie e că arta e frumuseţea singurătăţii, singurătatea frumuseţii, ca Dumnezeu sau Blake în nebunia lor sacră, iar în plus cred că puştoaica Anne a Şoahului e un maestru cum orice maestru a fost a fost vreodată, când o citesc nu pot decât să-mi dau seama că omenirea decade şi degenerează odată cu trecerea deceniilor şi secolelor, iar eu sunt un ţăran.

Speranţă în întuneric Defectul numărul şapte. Sunt unul dintre suferinzii acestei planete. Sunt până la urmă ceea ce omenirea numeşte bolnav psihic, iar Hristos numea demonizat, aparţin celui mai nefericit popor de pe pământ. (Un mod în care demonul încearcă să controleze omul este prin mândria sa. Alte două, izvorând din primul şi îngemanate, sunt prin poftă şi prin

270

frică. Poftei îi urmează ruşinea, frica naşte atitudinea defensivă, alcătuind împreună ego-ul omului care înseamnă moarte cum sunt majoritatea oamenilor de pe pământ. Iar cei care în urma greşelilor teologiei au ajuns sub opresiune demonică au nevoie de o eternitate de post, o eternitate de rugăciune şi o eternitate de iubire. Eu de pildă am nevoie de ceva asemănător unei răbdări deznădăjduite sub chipul lui D-zeu ori ca deznădejdea mea îndurerată şi răbdătoare să rămână în iubire, în creştinism care mai mult decat hasidismul şi sufism e cea mai frumoasă formă de nebunie dintre nebuniile frumoase. Iar mărturisirea cuprinde toate aceste lucruri, mărturisirea este lumina ce înfloreşte în intuneric.) Iar dacă esti artist geniul ca şi harul e o formă de posesie cu atat mai mult când vrei ce nu poţi şi urmăreşti ce nu eşti şi chiar şi geniile adevărate sunt înstrainate şi de compătimit cu atat mai mult tu biet wannabe, doar Mozart a putut să fie geniu şi să rămână şi om, iar Bach nu a fost geniu, a fost pietist. Am suferit foarte mult până când m-am îmbolnăvit, m-am îmbolnăvit în urma necazurilor, în principal un abuz emotional care a durat doi ani din 1996 până în 1998 la un internat, apoi stresul permanent din familie şi deasemenea şi faptul de a fi fost abuzat în copilărie, iar acum boala aceasta care e de fapt doar o neputinţă în a face faţă durităţii vieţii şi o opresiune demonică în care am intrat datorită deznădejdii, îmi e un motiv de marginalizare dacă nu excludere, oamenii mi-o socotesc o vină asemeni unor inchizitori. Nici măcar nu mă cunosc dar aproape toţi zic că sunt nebun, bolund şi dilău, asta e viaţa mea acasă în oraşul meu, aici unde nu trăiesc ci doar sufăr poate, aici sunt asuprit, nu degeaba mă cheamă Felix-Gelu Ocărâtu; dar pe de altă parte oamenii răi, mulţi, îmi fac rău, iar oamenii drepţi, puţini, îmi fac bine. Dar eh la ce să te aştepţi suntem în Romania la şaptezeci şi doi de ani distanţă de anul 1941. Ăsta e adevăratul chip al lumii. Este ceva rău în lume ce umple şi devoră inimile oamenilor, o fiinţă rea oribilă şi nevăzută iar lumea e o bestie cum mărturisesc profeţii lumea e chipul răului. Din păcate omul e un animal şi în mâinile lui suntem, mîinile ce lovesc în cei cărora D-zeu le dă har, pentru că inima omului e moartă, ei rănesc pentru că rana e tot ce au.

Lumea nu este ea însăşi de mii de ani de aia pietatea nu trebuie să-i pună la inimă ura. Mulţi poeţi ai modernităţii trecute vorbeau despre frumuseţea târgurilor Europei centrale, însă eu pot sa garantez că nu există nimic mai urât pe lume ca uliţa transilvăneană cu necunoscuţii ei zgâindu-se la tine din porţi, cu muieri rele aruncându-ţi aceleaşi vorbe grele şi aceleaşi păcate făcute cândva până îţi frâng inima de te înmtrebi cum o să te mai descurci să mai poţi trîi pe lumea asta, cu oameni răi care îţi rânjesc în urmă şi cu copiii lor care râd de tine şi te batjocoresc, toţi te-ar şi mânca daca ar putea, cu câini care te latră toată ziua şi pietre care te lovesc în fiecare zi cum ieşi pe stradă, uliţa nu e un oraş ci o entitate, un monstru care l-a mâncat pe Isus din Nazaret şi absolut cert încearcă să te mănânce şi pe tine, iar, de pildă, uliţa haţegană e o aparent liniştită şi scufundată în clarobscur lume tolkieniană, în care întunericul nu a reuşit să mănânce lumina cum mănâncă vârcolacii Luna pentru că lumina luminează în întuneric, iar întunericul se teme de lumină în măsura în care lumina se îndepărtează de întuneric, aşa că mergi în lume între monştri ei şi să ştii că eşti un lightsaber făcut pentru luptele luminii în mâna lui Christos, iar lumea e doar scenografia filmului Mean Streets al lui Scorsese, nimic mai mult. În plus ca o dovadă că lumea pe care am făcut-o nu e etică sunt cărţile Şef Rabinului României Moses Rosen, în care se poate vedea condiţia de victimă între noi a întregului său popor până când au reuşit să plece aproape toţi, statut de dhimis-i mozaici pe care l-au avut în toată istoria de după împrăştiere, pentru că deşi ai fost lideri din când în când care le-au dat drepturi, masele îi priveau în mare parte ca pe nişte străini. La noi evreii nu au fost acceptaţi de români nici după ce au luptat în Războiul de Independenţă ori în Primul Război Mondial, iar pe al doilea românii l-au purtat împotriva lor. În cărţile Şef Rabinului văd că deşi suferi, nu-ţi striga ori mărturisi suferinţa, fă doar câteva aluzii subtile, nu pentru lumea kafkiană în care te-ai născut ci pentru cei ce suferă ca şi tine, când vă adunaţi, nu vorbiţi prea mult, mai bine luaţi-vă de după gât şi cântaţi iar dacă cântaţi cântaţi psalmi vechi de trei mii de ani nu altceva, ţineţi-vă lacrimile în ochi, nu în gură, vorbele să-ţi

271

fie întotdeauna scurte şi cuvintele număraste şi împărţite, salută-l pe creştin pe stradă dar nu vorbi prea mult cu el, toate astea însemnând că din 1989 până în 1944 România a fost un infern idealist, iar înainte de 1944 am fost ţara vampirilor fascişti ai Mareşalului şi ai lui Dracula, şi numai D-zeu ştie ce suntem acum. Cât despre lume, ani de zile, de fapt întreaga viaţă, am sperat ca orice pionier conştiincios, săî ajung la o rezoluţie care să aducă o împăcare cu lumea; azi văd că rezoluţia e tocmai această lipsă de împăcare, această duşmănie între lume şi mine şi mine şi lume, vrăjmăşie care cel puţin din punctul meu de vedere va continua şi când voiu merge dincolo de mormânt, pentru că doar când ai cea mai mare duşmănie faţă de lume, o poţi ierta. Ani întregi m-am tot întrebat de ce oameni buni şi înţelepti ca doamna Mioara ori sora Mariana stau la ei acasa, singuri by the way, fără să meargă niciunde şi la nimeni. Cred că acum ştiu de ce. Şi mai mult decât atât şi eu vreau să fiu unul din aceşti eremiţi urbani. Diferenţa între cel ce-am fost şi mine astăzi e că azi nu mă mai miră nimic.

Nimic. Însa de crucea lui nimeni nu poate fugi. Mai mult, mult mai mult decât atât. Ce am crezut toată viaţa, începand din copilărie, că mi-ar fi un destin singuratic de om ocărât în fiecare zi, am ajuns să văd în templul lui Dumnezeu că de fapt e un destin nu doar al meu ci al întregii mele comunitati, mult mai mult, al intregului creştinism, mai mult, al intregii omeniri.

Batjocura nu e doar tragedia mea singulară, ocara e destinul cunoscut al omenirii. Toţi suntem batjocoriţi, tragedia mea e ca eu nu batjocoresc. Am vorbit cu păstorul meu şi mi-a vorbit frumos. Eu i-am spus că oamenii spun ca sunt nebun, chiar azi pe cand mergeam la biserică nişte femei de pe strada aia minunata au spus că sunt bolund. Păstorul a spus ca oamenii şi de Domnul nostru or spus că are duh de drac în el şi că e nebun. Iar ce m-am tot gândit eu de la o vreme e că este scris: nu lua nici tu seama la toate lucrurile care se spun. Maica Tereza spunea că în veşnicie o să-i spună lui D-zeu: „Ai nişte explicaţii de făcut” – eu acolo n-o să-i cer explicaţii lui D-zeu ci oamenilor, mai ales celor din Haţeg, singurul oraş pe care îl iubesc. E doar marginalizare şi excludere, n-ar trebui să conteze prea mult, pot să le încasez, însă am ajuns la concluzia că atunci când lumea îţi tot spune ca esti "dilău" - ori prost, ori urat - şi nu face decât să tot repete aceeaşi placa o face pentru că altceva nu găseşte ce să zică fiindcă dacă ar găsi ar spune, iar să te lase să treci fără să spună nimic nu poate fiindcă vorbim de lume. Pe de altă parte lumea tot timpul o sa batjocoreasca, dar chiar prin faptul ca nu are decât ură de zis i se vede rautatea ce nu merită luare aminte. Iar omul oricine ar fi, preocupat de gura lumii are viata grea. De aceea, lume, pentru că aşa eşti şi eşti irecuperabil pierdută în răutatea ta, te scot din inima mea; ai rugăciuni ale mele pentru că aşa se cere ca sufletele creştinilor să se roage pentru cei ce le fac rău, dsr nu te mai iubesc, astăzi mi-ai pierdut inima pentru totdeauna şi tu vei fi cea singură pentru că pe tine doar Dumnezeu te poate iubi, pentru că sufletul creştin pleacă pentru a nu se mai întoarce niciodată pe pământ. Îmi iubesc fratele, îmi iubesc aproapele, în iubesc vrăjmaşul, dar pe tine, lume, nu te mai iubesc. Nu-mi pasă de tine pentru că nici Isus nu s-a rugat pentru lume. Dacă vrei să ai ochii blânzi şi mari flămânzeşte cât poţi de mult şi plânge-ţi rugăciunea cu inima zdrobită. Dacă vrei să fii frumos, suferă iertând. Dacă vrei să scaperi bunătate, rabdă în lacrimile tale. Dacă vrei să fii salvat, rabdă până la sfârşit. Nimic nu va putea să-ţi stea împotrivă cand vei întoarce şi celălalt obraz.

Dă har şi ţi se va da har. Trăieşte şi vei fi iubit cum nimeni nu a mai fost pe pamant. Şi deasemenea şi tu vei iubi în privirea ta din care picură atât de des mir. Crede şi cerul te va iubi ca mama ta înlacrimată. Fiindcă dacă vrei să zbori trebuie să fii o pasăre. Un alt lucru e acela că statul roman nu îmi da voie să-mi practic meseria de traducător; sunt un autor publicat de o editură majoră din Bucuresti, Romania şi totodată sunt un cetăţean de categoria a doua al acestei ţări, un stat care prin negarea drepturilor umane ale mele şi ale celor ca mine se acoperă astfel de ruşine în faţa Constitutiei sale, singurul lucru care îi poate vreodată aduce legitimitate în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor de pe întregul Pământ. Bolnavii psihic care pot să lucreze şi care au o calificare sau şcoală superioară ar trebui lăsaţi să lucreze în cadru legal, ca să nu mai facă orice muncă necalificată la negru. Oricum lucrăm, dar o putem face

272

protejaţi de legi ori supuşi unui sistem de segregare a muncii în care suntem parcă încătuşaţi pentru totdeauna. Eu personal mă supun, îmi plec capul orânduirii ca toţi strămoşii mei, spre deosebire de Martin Luther King mă supun acestei legi nedrepte care face cum am mai spus ruşinea să fie nu pe chipurile noastre ci pe chipul României, dar o fac scriind cu speranţa că într-o zi un medic psihiatru văzându-ne amărăciunea excluderii adusă peste întristarea condiţiei noastre umane, nu se va supune legii injuste a acestui pământ şi va despica apele înaintea noastră în numele lui D-zeu. Cât despre bolile psihice, eu cred că medicul meu e foarte bun dar cu toate astea medicii aştia sunt nişte bieţi oameni care încearcă să înţeleagă misterul sufletului în loc să-l trăiască, aşa cum făceau cei vechi vindecaţi în Numele. Dacă vreţi să vindecaţi sufletele oamenilor, învăţaţi-i să se roage şi rugaţi-vă pentru ei fiindcă sufletul e ceva imaterial din aceaşi substanţă din care şi credinţa e făcută. Şi tocmai pentru că omeneşte pare că nu mai am nici o speranţă, viaţa mea începe să devină o speranţă trăită în întuneric crescând şi adunându-se odată cu trecerea deceniilor precum Streiul plin de pâine vie şi peşti în carnea cărora curge vin. Şi trebuie să cred în vindecare fiindcă deşi oamenii nu sunt înclinaţi să creadă, orice e viu poate fi salvat în Christos Isus, Domnul nostru mort şi totodată viu, fiindcă viaţa constă în credinţă, istoria într-o comunitate a rugăciunilor, fiindcă sensul vietii e credinţa, iar scopul vieţii este rugaciune, iar cei mai frumoşi ochi de pe pământ sunt ochii Ellei McShane, şi cea mai frumoasă inimă e inima lui Vincent, pentru că cel mai frumos suflet e doar compasiunea. Nebunia nu e nimic altceva decât incapacitatea de a iubi pe ceilalţi pentru că nu poţi iubi cu adevărat decât pe altcineva - şi astfel pare uşor de înţeles de ce omenirea îi dispreţuieşte atâta pe cei pe care îi numeşte nebuni, pentru că ştie că nu iubesc. Da, probabil că eu sunt domnisoara Gena, frumoasa infirmă. Acest punct şapte nu ar trebui să îl consider un defect, deşi lumea astfel îl consideră, suntem fragili şi frumoşi, ca Lydia Corman, asta trebuie să afle şi omenirea. Cum a spus Mohandas K. Gandhi: „Suntem copii ai lui Dumnezeu, ca toti ceilalti.” Lumea e foarte mare şi în ea încap multe lucruri pe care le poate oferi. De fapt obsesia lumii e să le ofere pe nimic. Dar după ce ţi s-a oferit şi ţie totul ce ţi se mai oferă după ce eşti infectat? Ce-ţi mai oferă lumea după ce eşti infectat? E adevărat că în lumea zidită de noi cei infectaţi sunt îngropaţi de vii cu mii de zile înainte de moarte şi nimeni nu se mai gândeşte la ei, nici ei nu se mai gândesc la ei, ei se gândesc la noi şi noi ne gândim la noi. Pe masa de lucru a atelierului Omului aduc un nou proiect. După Biko, Gandhi şi King e timpul pentru o mai bună interrelaţionare şi integrare în umanitate a tuturor leproşilor fără castă ai umanităţii: celor suferinzi de SIDA, bolnavilor psihic, bolnavilor de cancer şi bolnavilor de boli rare pe care ignoranţa noastră îi scoate din lume cu mult înainte de moarte şi tot ceea ce lumea alege să excludă în loc să caute o rezolvare, celor ce sunt vagabonzi, singuratici ori celor ce şi-au pierdut speranţa, celor intoxicaţi, drogaţi, ori celor pe care Maimonide îi numea rătăciţi. În lumea asta umblă şi mulţi rătăciţi. Trebuie acceptaţi împreună cu cei de alte rase, limbă sau religii pentru că acceptându-i pe ei ne acceptam pe noi. Asta e tema de casă a noastră, a oamenilor, pentru secolul 21. Iar dacă nu ne facem tema până la sfârşitul noului secol ar trebui să ne fie puţină ruşine, la toţi, începând de la toţi oamenii de bine şi comitetul Alfred Nobel din Suedia pâna la oamenii de rând care adorm obosiţi la televizor şi artiştii din apartamentele lor boeme pline de singurătate şi muzică, Like A Rolling Stone – Bob Dylan, în care îşi fac lucrul lor, ceea ce nimeni altcineva în locul lor nu poate face; dacă nu facem asta până la capăt înseamnă până la urmă că nu au fost decât pretenţiile de noi, de toţi şi când îs numa' pretenţiile de cineva, fie acel cineva o persoană ori un sat, nu e bine. Toţi ar trebui să fim – dar doar dacă vrem – precum Mama Tereza de Calcutta ce asemeni păsării care în basme călătorea între două lumi şi-a tăiat din carnea inimii şi ne-a dat-o celor subnutriţi spiritual s-o mâncăm. Cât despre bolnavii psihic şi orice alţi bolnavi mesajul probabil că ar trebui să fie: puţină răbdare până D-zeu va oferi descoperirea vindecărilor, cum a dăruit penicilina, avionul şi mersul pe Lună. Orice boală va fi vindecată în timp, e nevoie doar de răbdare iar răbdarea întotdeauna şi de aceea e coborâtă

273

din cer. Invit umanitatea la un dialog al minţilor pentru a putea vedea cu toţii cum putem şi noi, vindecaţi ori încă suferinzi, să fim primiţi cu adevărat în rândul umanităţii, fiindcă trebuie să putem fi primiţi fiindcă Hristos a spus că nu va izgoni pe nimeni afară din toţi cei ce vin la el. Asta va rog acum, pentru că nu există decât un Martin Luther King Jr. şi Mark Twain e profetul său. Şi, în plus, „Oh! De mi-ar fi scrise cuvintele, de-ar fi înscrise într-o carte! Să fie săpate cu o daltă de fier şi cu plumb, în stâncă pe vecie!... Dar stiu că Răscumpărătorul meu este viu şi El se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea, totuşi în carnea mea voi vedea pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei îl vor vedea, şi nu ai altuia. Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înăuntrul meu. Atunci veţi zice: ‚Pentru ce-l urmăream noi?’ Căci rădăcina necazului va fi aflată în mine,” cum plângea Iov şi, Doamne, tu eşti Fiul lui D-zeu şi tu ai fost botezat de vărul tau Ioan, apoi Porumbelul s-a aşezat pe tine şi cerul a vorbit spunându-ţi că te iubeşte şi apoi ai mers împreună cu Dumnezeu pe jos în deşertul Iordanului unde ai stat singur, tăcut şi flămând şi ai fost ispitit ca mine şi leii îţi lingeau tălpile şi îngerii îţi ţineau fruntea; ajută-mi şi mie, Doamne Hristoase, nu lăsa demonul să mă omoare. După ce rămâi singur în întuneric vezi că nu eşti singur şi că întunericul nu este întuneric, ci eşti ca Iona în ochiul Peştelui, cum eu văd că am ajuns un Johnny B. Goode făcând hârtia să sune ca un clopoţel. Dar ştiu că Dumnezeu te vindecă de rana ta făcându-ţi o altă rană în loc, cum un incendiu pe mare este oprit prin o explozie uriaşă, Dumnezeu îţi îndepărtează suferinţa prin faptul că o înlocuieşte în sufletul tău cu alta, mai abruptă. Aşa că plângi şi bucură-te pentru că aceasta e iubirea. Sunt naşpa Defectul numărul 3.

Dintotdeauna am fost orgolios, asta făcându-mă să fiu din copilărie un copil supărăcios şi chiar şi acum când mă consider creştin am în mine o mândrie rea, temperată iar şi iar de pumni în gură şi de Hristos. În plus orgoliul acesta mă face să fiu sufleteşte foarte vulnerabil.

Am întrebat un prieten cu nouă ani mai mare ca mine pe a cărui judecată pun mare preţ care este punctul lui de vedere înspre toate acestea şi a spus următoarele, sunt: orgolios, foarte, dificil, am o mândrie, oho, îs aşa de supărăcios că devin ciudat, greu de înţeles, îs supărăcios pentru că sunt rău, nu sunt cuminte, îl cert, sunt nemulţumitor; ceea ce ar trebui, ar trebui să fiu tot timpul cuminte, să vorbesc frumos, numai cu „dragă”, tre’ să mă schimb, îs rău, foarte rău – a mai spus. :) de copil am fost aşa, pe când eram copil voiam ca toată lumea să mă admire şi ca tuturor fetelor să le placă de mine, mărturisesc, :), şi apoi din cauza mândriei mele am primit opusul, am fost un copil naşpa şi şi acum sunt naşpa deşi încerc – nu ştiu cât de mult – să mă schimb cum spune prietenul ăla al meu şi să mă împocăiesc cum spune bătrânul meu păstor. Am trait toata viata cu o coroana malefica de mandrie pe cap; acum, o dau in sfarsit jos ca regele Ahab, pentru a nu o mai purta niciodata ca Michael Corleone inainte de moarte. Dar văd că până în ziua de azi de când am devenit un discipol creştin am făcut-o doar pentru a încerca să fiu mai bun, nu pentru gloria Domnului Christos. Nu ştiu cum să mă comport cu o fiinţă supranaturală. Ce aş putea eu să-i dau lui Dumnezeu, şi ce e Dumnezeu? Cum aş putea să nu-l uit pe Dumnezeu fie şi măcar pentru cinci minute, având în vedere că e atat de nemărginit? Până în ziua de azi viaţa mea a fost un eşec spiritual. Si in privinta asta nu ma poate ajuta omul. Nu mai am nici un as în mânecă, nu mai ştiu ce aş putea să fac sau cum să simt şi mă tem de logosul tăiat în piatră cum soldatul Alexandru se temea de împăratul Alexandru. Sufletul meu e o harpă frântă, iar cuvintele mele s-au sfârşit. Poate ca in sfarsit tacerea mea va incepe. “But I do know that I love you And I know that if you love Me too What a wonderful world this would be. – History, Biology, Science book, French I took.”

Da, nu ştiu multe lucruri, dar nu ştiu de ce, ştiu că atunci când D-zeu ne priveşte se gândeşte că avem în noi un je ne sais quoi; D-zeu ne iubeşte in franceză, doar eu până acum sunt incapabil să-l iubesc, cum sunt incapabil să iubesc pe oricine altcineva. Bietul personaj al lui Cheever Defectul numărul şase. Sunt un om dezordonat. Mama mea spunea că am nevoie de slugi. De mic am ales lucrurile înalte iar mama a avut milă ca Dumnezeu de mine şi m-a lăsat aşa, m-am dedicat acestor lucri mai înalte într-atât de mult încât nu mai îmi lăsau timp pentru

274

altceva asemeni bietului personaj al lui Cheever. Dar sper să mă recuperez, măcar acum, cum am început să o fac deja în alte lucruri. Ce sa mai pot zice, mi-e rusine. Despre clasic ca spirit Orice destin înceracă să își aleagă omenirea de la o epocă la alta mi-a devenit după zeci de ani de thought evident că nu poate ignora clasicul ca pneuma, anima al lumii. Poate pentru că sunt rumeli nu rămân indiferent la temple vechi, cărți vechi și oameni vechi. Dar eu cred că omenirea fără sângele elen, poate totuși simți frumusețea purității adevăratului spirit. Înainte de Grecia omenirea era o junglă, înainte de Soter omenirea era un infern. Chiar și catedrala lui Gaudi ignoră ceea ce spiritul hispanic cunoaște atât de bine, claritatea formelor primare.

Sfânta Familie nu poate fi un mușuroi de furnici. Oamenii nu sunt furnici. De aceea cred că Clasicismul trebuie redescoperit și căutat în sufletele noastre, adevăratul clasicism, clasicismul lui Eliade nu al francezilor. Clasicismul nu e ceva sec, ci asemeni lui Mondrian, e forma pură a existenței, harta vieții, portulanul călătoriilor noastre spre moarte. Clasicismul e civilizația ascunsă sub liane și ciobită de maimuțele care redevenim de la un secol la altul. O lume a zeilor părinți ai eroilor și a încercărilor și morții expiatoare, a tragediei și comediei, a discursurilor care dau formă mileniilor, a cărților și artei văzută ca oglindă a lui Dumnezeu.

Când ceea ce spui e asemeni cuvintelor sacre și ești asemeni Casandrei ori oracolului din Delfi, asemeni lui Oedip și Sfinxului, și fragil și veșnic asemeni Antigonei. În tot surplusul, în toată maculatura, în tot gunoiul, strălucesc puținele comori care își cer locul de drept în sufletele oamenilor. Vinovat Defectul numărul unu. Am fost şi poate uneori încă sunt nerespectuos cu părinţii mei, adică cu tatăl meu fiindcă acum mama este la Dumnezeu.

Deasemenea oamenii spun şi eu am avut o vină în suferinţa mamei, despre care am să vorbesc mai departe, suferinţă de mai de mult dar care a dus încă de atunci la îmbolnăvirea ei de mai târziu, iar eu sunt primul care spun că sunt vinovat, n-o să spun niciodată altceva. Din adolescenţă, de la vârsta de cinsprezece ani pe când suferisem deja un an de bullying la internatul Decebalului, am făcut-o pe mama să sufere mult. În vremea aceea unul din colegii mei decebalişti de cameră mă „sfătuia” să mă sinucid „ca să scap”. Mama mea şi nimeni de acasă nu ştia nimic, iar mama tot încerca să mă schimbe în diferite lucruri şi tot stătea e capul meu, iar eu după stresul îngrozitor în care trăiam continuu cinci-şase zile pe săptămână la internat în camera aceea 3, m-am purtat urât cu ea, în parte pentru că nu mai rezistam la stres şi cu mama îmi permiteam fiindcă ştiam că nu mă va bate cum ar fi făcut-o cei trei colegi ai mei de cameră, mai ales doi dintre eu, care pe lângă cruzimea pe care o aveau, manifestau şi un comportament dur, dacă aş fi „comentat”; cât despre foştii mei „colegi” din camera 3 Decebal, ştiu acum după o viaţă de suferinţă şi stres postraumatic, ştiu că oamenii aceia sunt blestemaţi pentru ce mi-au făcut, nimic cu adevărat bun nu mai este pentru ei în nici una din cele trei lumi; cel de-al treilea băiat era mai diferit şi chiar ne-am împrietenit în cel de-al doilea an – şi în parte pentru că în mediul în care trăiam asta era tot ce trăisem, eram tembelizat şi tâmpit de suferinţă, şi deasemenea comportamentul meu se explica prin faptul că eram abuzat, când părinţii au probleme mari cu copiii acesta este întotdeauna principalul motiv, ignorat de aproape toată lumea. Comportament în familie similar cu al meu este frecvent întâlnit în cazul copiilor abuzaţi într-un fel sau altul şi care nu ajung sau nu apucă să se sinucidă. M-am purtat foarte urât cu mama, în acea perioadă, mă purtam ca Hamlet, pentru că după cum spuneam eu, nu mă lăsa în pace; de fapt nu mai rezistam la stres. Asta am făcut.

La înmormântare profesoarele spuneau una alteia despre mama: „-Chinuită.” Din acest motiv, al problemelor mele despre care nu ştia de unde vin, a început mama să meargă la biserică, la ortodocşi, unde mersem eu, doar eu singur din toată familia restrânsă sau extinsă, toată copilăria şi a început să se roage şi să postească pentru mine ca mama lui Augustin până m-am convertit din nou la creştinism. În urma bullying-ului din camera 3 Decebal, m-am resimţit şi m-am îmbolnăvit alienându-mă de viaţă şi înstrăinându-mă de oameni, printre altele menţionez că nu mai aveam capacitatea să mă împrietenesc cu tineri mai mari ca vârstă ca mine, fiindcă cei care mă chinuiseră în acei doi ani fuseseră mai mari doi cu doi ani şi unul cu

275

un an şcolar. În sufletul meu am ajuns ca Nabucodonosor, mai pot să spun ceva? Multă suferinţă a fost şi este, nimănui nu-i pasă, asta e frumuseţea crudă a vieţii şi ca să fiu sincer nici mie începe să nu mai îmi pese ei, de străinii care sunt acolo doar ca să-ţi facă rău. D-zeu îi iubeşte, asta să le fie deajuns. Încep să cred că în viaţă trebuie să nu-ţi pese de nimeni din viaţa ta, ci doar de cineva din viaţa ta. Cât despre mine, felul în care de-alungul timpului, după tot ce a fost în camera aceea de la internatul liceului, am ajuns să-mi rănesc şi mi-am rănit părinţii îmi este defectul numărul unu în privinţa căruia nu-i dau dreptate lui Dumnezeu pentru că m-a iertat şi n-o să mi-l iert niciodată şi motivul pentru care scriu astfel, scriindu-mi viaţa. Voi spune ca desi Mama si cu mine ne-am iubit foarte mult i-am facut multe probleme pentru multi ani. Ce pot spune este că am facut lucruri rele, însă aceasta s-a întâmplat după ce am stat la o şcoală cu internat de la varsta de patrusprezece ani unde am fost abuzat continuu timp de doi ani unul dupa altul, un lucru pe care nimeni nu l-a ştiut şi nimeni nu-l ştie. Una din putinele persoane care m-au înţeles fără să apuc să-i spun prea multe a fost un stareţ ucrainean. Pe YouTube am văzut un videoclip făcut de o fată care a fost violată de barbatul mamei ei, fata mărturisind că după aceea ajunsese astfel încat chiar şi-a lovit mama. Fata aceea este o victimă şi o pot inţelege foarte bine. Pot inţelege cum se simte o persoană violată.

Mama mea, deasemenea, era uimită de comportamentul meu pe care nu şi-l putea explica. Am fost torturat, abuzat prea mult, prea rău, prea mult timp; cineva care nu a trecut niciodata prin aşa ceva, nu va înţelege niciodată. A fost o vreme cand am fost un copil nevinovat. Apoi am fost un copil abuzat lucru care m-a facut sa devin pentru prietenele profesoare ale mamei mele un copil vinovat, e tot ce au vazut ele. Dar Mama m-a iubit şi mă iubeşte din cer de unde e acum, iar dupa ce lumea m-a zdrobit în bucăţele pe care le-a calcat în picioare, ea m-a adunat şi m-a lipit la un loc cu iubirea, credinţa şi nădejdea ei, mi-a salvat viaţa împreuna cu Hristos.

Un sărman om fără sentimente. Defectul numărul doi. Sunt lipsit de pasiune. Ba chiar mai mult, înainte să devin un discipol, credincios, eram până în măduva oaselor un sărman om fara sentimente, cel mai mare pacat al meu. Dintotdeauna am fost un suflet rece, cu câteva, foarte puţine excepţii. Noţiunea de eros mă plictisea, de când am citit despre el mi-aş fi dorit să pot fi ca Ioan Botezatorul iar, până azi, din muzica de dragoste iau muzica şi las deoparte iubirea; pentru mine sexualitatea şi iubirea nu sunt sinonime şi de mult timp vad în Pamant o varză uriaşa şi dintotdeauna am gasit în Dumnezeu aproape mai multă iubire decât am avut nevoie. Cu toate acestea dacă tot ne aflăm într-o confesiune pot să mărturisesc că am avut trei femei, mai exact trei femei m-au avut pe mine, două prostituate şi o relaţie din asta modernă şi nu pot spune sigur pentru că am multe regrete dar cred că intimitatea aceasta irosită, pierdută e lucrul pe care îl regret cel mai mult în viaţă, nu trebuia să fac lucrurile astea, dimpotrivă n-aş fi regretat dacă asta ar fi însemnat să fi fost virgin până în ziua de azi, adulterul aduce multă durere. Am înţeles greu şi în timp faptul că pentru mine iubirea e ceva ce ţine de religie, nu pot iubi pe oricine, cred că aş fi refuzat-o şi pe Lady Di. În plus, nu am decat o singura viaţa şi nu pot iubi decât o persoana pe care dacă nu am căutat-o, cel putin am aşteptat-o dintotdeauna. Dintotdeauna am avut un suflet bătrân şi m-am identificat cu Huck Finn sau Jean Valjean, iar joaca mea preferată era căutarea înţelepciunii pe care nu am găsit-o niciodată, căutând-o cu lupa cărţii Patericului la lumina cărţii evangheliei, iar odată cu trecerea timpului şi creşterea mea, multe lucruri nu s-au schimbat. Şi în domeniul acesta ca în toate celelalte nu pot să spun că nu sunt decât un vameş nu o relicvă sfântă, dar în sexualitate văd ceva mai înalt şi nu o concep, cel puţin pentru mine, fără iubire adevărată, iar iubirea adevărată pentru mine e ceva cosmic, mai mult, ceva mistic, ceva ce ţine o viaţă, dă viaţă şi hrăneşte universul cu muzică asemeni pădurii, ceva genuin romantic după cum romantismul a fost cândva, ceva ca o familie de urşi mângâindu-şi cu boturile ursuleţii şi rostogolindu-le bucăţile din carne ruptă din morsă, singuri în ger undeva la capătul lumii printre gheţuri şi stele plutitoare. Şi mai mult ca orice ştiu că eu nu pot fi iubit decât de o femeie precum cea din Angelus şi dacă eu după toate câte am făcut sunt cel mai greu de iubit om din câţi au

276

existat vreodată pe pământ, dar mai ştiu că D-zeu a făcut acest fel de femeie pentru acest fel de fiinţă ca mine. În plus, parţial şi din toate aceste motive, încă nu ştiu dacă vreau să trăiesc o viaţă de celibat creştin ori să iubesc pe cineva, prietenii îmi spun că ăsta e defectul meu cel mai mare. Sunt un râu de gheaţă, dar îmi doresc o familie.

Floarea Duhului Sfant Învăţăminte Doamne, m-ai dus în locuri din acest pământ de unde întorcându-mă nu mi-a mai fost milă de mine. Apoi, văzând cum atâţi oameni îşi pierd vieţile odată cu zilele, propria mea viaţă mi-a apărut lipsită de importanţa. Te-ai aplecat spre mine şi mi-ai pus sufletul în privire, dar eu ce voi face cu el? Si deasemenea, sufletul ce e? Nu pot să ştiu vreodată, Isuse, dar cred ca sufletul esti Tu. TU trebuie să ai milă de mine, de la Tine trebuie să-mi primesc viaţa şi Tu, nu eu, trebuie să-mi fii tot sufletul meu. Adevărul e că până la urma voi muri, aşa că de ce să trăiesc ca şi cum nu voi muri niciodată pe pământ? Viaţa mea e un Purgatoriu în care voi arde nu fără vină până voi muri pentru a putea rămâne apoi cumva strâns în căuşul palmei din mâna de flăcări a lui Christos, ca o cochilie ciobită lepădată de marea cea fără suflet si culeasă într-o meditaţie de mâna înţeleptului Isaac Newton cândva. Acum vina noastră nu mai poate fi întoarsă ca un ceas mecanic – în faţa milei toţi suntem vinovaţi -, nu mai poate fi decât iertată de către cei ce iubesc să ierte. Am fost făcuţi pentru a fi iertaţi şi iertarea e un înger răstignit.

Eu, tâlharul salvat, eu, Israel. Îţi multumesc că m-ai zdrobit, îţi multumesc că m-ai imbolnavit, fiindca doar aşa după multi ani de durere te-am gasit în durerea care parcă e cu mine pentru totdeauna ca Dumnezeu. Spre binele meu nu m-ai iertat atunci pe când eram doar un copil aşa că desăvârşeşte-ţi munca şi salvează-mă, te rog nu lăsa să vină noaptea fără să vii la mine acum cand mor in sufletul meu de o viata, Doamne, sari peste muntii ce ne despart, da-mi iubirea părăsită înapoi, iar în incheiere pot spune că e bine să nu mă iert pe mine, dar totodata trebuie să primesc iertarea Domnului şi dacă vreau să trăiesc, să trăiesc ca un păstrăv din Retezat urcând mereu tot acelaşi munte de incandescente şuvoaie sparte prin bolovani sacri, trebuie să fug fiindcă fiarele vor să mă mănânce în pământul acesta tolkienian, 24/7 prayer, să caut în fiecare zi, întreaga viaţa, fiindcă doar cine găseşte pe Christos, îşi găseşte sufletul, Doamne, sunt la necaz, ajută-mă şi, te rog, ridică-mi inima din ţărână să nu mi-o mai calce omul rau în picioare, ridică-mă din praful drumului şi voi sta cât îmi vei ingadui în cenuşă înaintea ta. Stăpâne, cum pot să-ţi fiu plăcut? Spune-mi plăcerea ta, Doamne, şi va fi secretul tău şi-al meu, ce îţi face ţie plăcere, Dumnezeule? Spune-mi şi poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău vei fi Dumnezeul meu şi plăcerea ta va fi plăcerea mea, spune-mi şi, ca o sclavă preaiubită, plăcerea mea va fi să-ţi ofer ţie placere, Stăpâne. Doamne, plâng după tine cu ochii mei rombici, te rog învinge-mă şi ajută-mă să mă înving pe mine înainte să înving lumea şi înainte sa-l inving pe D-zeu, ca Israel. Fă să te înving, Doamne. Astăzi, în sufletul meu a explodat o bombă atomică. Am visat că treceam printr-un oras şi am văzut o casă cu trei camere între atâtea altele arătând ca o biserică veche, cum ar arata biserica veche de la Colţ cu ataş. Apoi am visat un leu mudéjar foarte frumos de cărămidă smălţuită cu ochi de diamant, iar lângă el era o scriere ornamentală, nişte versuri ca în cartea O mie şi una de nopţi ale necunoscutului Orient, pamantul din care s-a născut Christos, care spuneau: Uitaţi ce leu cu ochi de diamant.

Privirea lui e o sabie cu mâner de lut.

Până când noaptea nu şi-a despletit parul înstelat Nu a avut în cine să-şi privească iar chipul Ca fiecare om ce-l vei vedea vreodată, Cu vântul de răsărit încâlcit în privire, Tulburând puţinele coarde ale harpei pictate de părinţi.

277

Am visat multe fotografii vechi imprimate şi pe o parte şi pe alta şi din cât am văzut îmi amintesc un oras peste un râu întortocheat cu o mie şi unul de poduri, o fotografie cu mama, copil între copii şi o fotografie misterioasă cu un pelerin rus pe care nu am mai vazut-o niciodată. Iar eu spun: trăiesc că să mă închin şi când mă rog devin un tigru blând şi de aceea mă rog si totdeauna am pentru ce, te rog sa te inving, Doamne, ca unicul popor al scrisului sunt o eră medie plină de fanatism şi pietate, iubind şi nereuşind să-şi înţeleagă iubirea, ştiind însă ce cerul e adevăratul ocean al lumii, udând privirea oricărui om, fiindca daca vreau sa traiesc, trebuie sa mor, trăiesc ca sa pot muri, spun povestea ca sa pot sfarsi; am incercat sa iubesc, incercand am invatat, invatand am obosit, obosind am am adormit şi adormind am murit şi murind m-am trezit şi trezindu-mă am fost viu iar şi trăind am tânjit şi tânjind am visat şi visând am văzut tot ce nu aş fi putut vedea altfel şi văzând am crezut şi apoi, abia apoi, am scris şi scriind, am iubit, si suferind doar am iubit şi, imperfect, iubesc.

Trebuie să îmi găsesc altceva de scris, nu despre mine, pentru că nu am ce oferi. Trebuie probabil să scriu despre oameni ca Mohandas K. Gandhi, Mandela, Isus din Nazaret şi alţii asemenea lor. Trebuie să fiu un povestitor anonim vorbind despre Harun, Giafar si Masrur, dacă îi văd în lumea mea. Oricum, în sfârşit, un nufar mi-a înflorit în privire şi acum pot sa încerc să fiu om în Hristos. fratelui Ştefan O descoperire care stă alături cu intuiția filozofică antică a universului făcut din atomi, a descoperirii sufletului prin raționament de către Socrate și a heliocentrismului polonezului Nicolaus Copernic. Poate fi fomrulată în câteva precepte astfel, Universul se încălzește.

Orice viață biologică din univers va înceta cu miliarde de ani pământeni înainte de sfârșitul universului.

Universul se aseamănă cu scânteile dintr-un incendiu, ori becurilor dintr-un sistem de rezistențe. Și în absența poluării nu știm cât are omenirea de trăit pe Pământ și oriunde în univers dar logica ne învață că nu foarte mult.

Singura cale de supraviețuire a naturii și omului ar fi ca oamenii să devină Ultraoameni.

Poezia cristalina se contureaza repede in cele trei salturi ingaduite ghepardului. Poezia aluvionara ia timp indelungat, cele 40 de zile de potop. Poezia yin e Natalie Cole, poezia young e rocknroll, Motorhead sau Chubby Checker. Poezia jung le cuprinde pe toate.

Scrisoarea lui Manolino către Santiago Compadre, nu e minunat cum am făcut totul și am fi putut face mai mult decât totul? nu e minunat că nu am avut nimic niciodată, nici mâncare, nici moarte, nici orice are omul și ține la piept precum boala? nu e grozav că am fost pe mare și pe mame și pe sânge de eroi ca pe pământ? că am ținut lumea în degetul mic și lumea nu ne-a ținut pe noi? știi vine un timp când tusea seacă nu vrea să se mai oprească dar în urma noastră stau cadavrele de lei și toți peștii morți ai mării. Eu Enkidu și tu Ghilgameș și luptându-ne pe cadavrul pământului mut și extatic învingând și murind în același timp și devenind altă notă precum numerele râului de aur și de zlătari uzi până la os nu știu ce să-ți spun nu mă ajută mintea nici cuvintele dar nu crezi că cel mai mare pește pe care l-am prins e noi înșine ori poate altul? Din infern îți scriu compadre ce nu ți-am spus când eram acasă Infernul nu e neapărat locul în care să nu vrei să mergi orice paradis e un infern al luminii nu ne vom obișnui niciodată și nici infernul nu se va obișnui cu noi. Compadre Santiago, tu în eternitate vei face skandenberg cu Dumnezeu și eu o să vă schimb țigările. *** EPISTOLE DIN LOBUL STÂNG FELIX RIAN 2016 Deșertul București Respir cu ochii în cearcăne și brutarul îmi aduce pâinea lui otrăvită Pământul începe postul de 40 de zile Și Bucureștiul se acoperă de nisip și vânt. Pistoalele cu capse ale copiiilor de pripas Lumea e un

278

spital alb de psihiatrie din care vrem să fugim aproape toți și ne sinucidem alergând deznădjduiți în bolizi roșii toate pistoanele bolnave ale creierelor noastre arse și scurtcircuitate de alcool murim și mai vrem puțin dincolo de gard unde e frumos și libertate și bine așa că fugim și cădem frânți ca rândunicile albe și negre împușcați cu pistoalele cu capse ale copiiilor de pripas. Autostopistul Nu vrei să mă iei la ocazie Să-mi spui cât mă iubești să-mi spui să-mi dau scaunul mai în spate și centura jos să îmi atingi genunchii din greșeală și să fii obsedat de frumusețea mea prea pură pentru lumea aceasta și să mă duci în pădure deodată și să mi-o arăți pe cealaltă împărăția ta secretă întunecată și misterioasă te rog te rog iubitul meu nu mă urî deși nu te-am sărutat deși nu te sărut deși nu-ți cer nimic deși te mint și te înnebunesc cu trupul meu de iubire și sufletul meu de moarte? Sunt viața Am văzut moartea moartea e asemeni mie dar nu știi cum în oasele sale nu poți vedea nimic decât dacă te apropii și privești mult între coaste vei vedea o inimă caldă cum tu nu o ai sângele pe care îl dă pentru sfârșitul binemeritat al fiecărui om am văzut moartea privind în oglinda inversă a sufletului meu eu sunt viața. Lermontov A venit în capul meu Lermontov și am crezut că văd un demon nu m-am speriat era trist eu eram fericit nu ne-am putut înțelege dar l-am văzut pe Lermontov și mi-a spus TU EȘTI DIN ALT VEAC apoi s-a împușcat în creierul lui gras. Dragoste pentru ultima oară Draga mea vreau să fac dragoste cu oasele tale și tu cu ale mele să ne iubim în morminte dinții mei sparți să mângâie într-un sărut de os dinții tăi de negresă să îmi fac un fluier din femur și să îți cânt din pământ să te iubesc cu un cui ruginit și să plâng cu viermi de dorul tău să dispar în pământ și pământul să te iubească Draga mea vreau să fac dragoste cu tine pentru ultima oară. Bunker Love Story Din ce fruct te-ai născut iubire al mamei sau al tatei roșu sânge? tu sângerezi pentru mine și eu te devor ca o călugăriță verde Vino vino în bunkerul meu albastru E liniște și ne vom iubi în moarte Când totul e mort ce altceva e iubirea? Ne vom ucide în bunker în flăcări. Constantin cel Mare Eu sunt un om alcătuit din cârcei de viță frunze îmi atârnă pe spate mă mănâncă oile și caprele îmi sărută mâna eu sunt ciobanul mitic uriașul acestor locuri într-adevăr am mâncat mult am mâncat foarte mult și mam făcut căpcăunul mai mare ca munții sunt pregătit să plec de pe o stea pe alta dintr-o beznă în alta vreau să ajung departe și pentru asta mă pregătesc să mor când mor urșii pleacă în Țara Urșilor mă voi duce să fiu rege peste urși mă cheamă urșii să-mi fie supuși și-mi voi zvârli puii pe pământ să îngrozească Pământul. Iubire indigo Toată viața ne-am gândit dacă să facem sau nu sex oral am ascultat toate sfaturile și am cântărit însăși greutatea vieții întocmai ca Elohim spune-mi spune-mi what would you do? dar poate că nu vrem să călcăm legile pe care ni le-am făcut sau poate că le-am și călcat oricum ce rost are să trăiești fără iubire indigo? O singură fată M-am hotărât să-mi învăț lobul stâng să iubească pentru aceasta trebuie să privesc lumea iar să merg în mintea mea pe tot asfaltul murdar pe care am fost să stau pe bordurile singure de noapte singur să privesc ceva ce nu văd să fug de oameni și să-i izgonesc din Paradis să mor în fiecare dimineață să cad cu fruntea în morminte căutând disperat să intru să țin în mână craniul mamei mele și să o privesc în ochi și să privesc toate florile din lume în ochi florile de câmp și trandafirii ce se lasă rupte de dragul meu și ucise siluite de mâinile mele încălțate în bocanci de tractor și când voi muri poate voi iubi o singură fată o singură fată o singură fată. Rian & Rianna Rihanna a venit azi dimineață și mi-a adus două piersici otrăvite nu le-am mâncat le-am privit și într-adevăr erau prea dubioase piersicile negre dar poate și eu sunt otrăvit pentru Rihanna mult prea otrăvit ca pomul vieții suntem nisipul otrăvit din burțile aceleiași clepsidre dar cine mănâncă azi nisip? Oh. Moartea Iubita mea Azi noapte am făcut dragoste cu Moartea Asta înseamnă că sunt nemuritor dar nu mă gândeam la asta atunci Moartea era moartă demult și făcea dragoste cu mine Să fi fost un demon? Demonii nu știu să iubească Era Moartea care îmi spunea cât mă iubește Moartea Iubita mea. Poezie de dragoste Te-aș potopi în muștar ca pe o clătită și te-aș mânca cu degetele ți-aș clefăi trupul cald mânjindu-mă tot ca un porc și aș înnebuni de plăcere ți-aș sfărâma oasele și ți-aș suge inima dacă doar ai veni în brațele mele păroase și te-aș servi oamenilor pe stradă te-aș picta pe

279

ziduri cu părul tău de culoarea muștarului și i-aș spune tatălui tău că te iubesc dar să mă lase să te mănânc și mamei tale că ești cea mai frumoasă friptură. Poetul în fața completului de judecată lui Dante Alighieri Poet de ce ai scris Iubirea e o piatră? Poet de ce ai scris Adevărul incendiindu-mă cu o mângâiere inefabilă? Poet de ce ți-ai scris epitaful? Poet de ce te-ai sinucis de trei ori? Vai voi florilor Florile fac dragoste în câmp într-o obscenitate tantrică trebuie retezate toate florile trebuie puse în vaze trebuie domesticite trebuie puse în glastre trebuie adoptate Vai voi florilor vai voi bondarilor vai voi băieților vai voi fetelor.

Obscenitatea genezei Omenirea încă nu a înțeles după mii de ani de război și sex ce se întâmplă când îl face și dacă nu a înțeles până acum nu știu dacă va înțelege vreodată celule vii care se conectează ca stelele amestecându-se asemeni oamenilor devenind un singur om dar spermatozoizii sunt mai sensibili decât oamenii spermatozoizii sunt suflet, oamenii nu sunt decât oameni aș vrea să vorbesc în limba spermatozoizilor să le predic spermatozoizilor.

Y Din abstracțiune la normalitate sunt de la idee la ochi viața trăită în rafturile bibliotecii personale moartea văzută ca moartea unei zeități acum că sunt viu ochiul pâlpâie ca un bec în care viața e carne însângerată de bou sfânt moartea e îndepărtată ca Mama Moartă trebuie sămi tai capul și să-l îngrop în ruina sufletului uman. Măr, scoarță verde Fier. Fructe? Nu. Frunze vechi. Creier ruginit. Stol de pescăruși Vine un cheiasol, 4 pe 4, Basso continuo, apoi Do de jos, sol, fa, si, sol, Do, mi, re, sol, fa, si, Do, re/, Do, si, sol, mi, sol, re, fa, si, Do, si, sol, re, sol, mi, fa, Do, si/ MISTRETUL CU COLTI DE ARGINT SI COTOSMANUL INCALTAT. *** Eu sunt Oceanul Planetar Mările pulsează în creierul meu Banchize se rup în schizofrenii albastre Cârduri de marsuini cântă în ochii mei Vulturii se bat pentru irișii soldaților care sunt eu Limba îmi e o perlă roșie Smulsă în săruturi și învățătură Dar dacă eu sunt ploaia tu ești muntele ori cerul Muntele retezat? O LUME MAI BUNĂ Thank you!

Fran AM MERS PE DRUMURI AM MERS PE TOATE DRUMURILE PE DRUMURILE NOPȚII ȘI PE DRUMURILE ZILEI PE DRUMURI DE SÂNGE ȘI PE DRUMURI DE LUMINĂ AM MURIT ȘI AM ÎNVIAT PE DRUMURI CA VAGABONZII DE CARE NU ÎI PASĂ NIMĂNUI MI-AM PIERDUT VIAȚA ȘI AM CÂȘTIGAT ÎMPĂRĂȚII AM MURIT ÎNGENUNCHIND PRESCHIMBAT ÎN CENUȘĂ. AM CĂLĂTORIT DEPARTE ȘI NIMENI NU A CĂLĂTORIT CU MINE SPUNE PROFETUL DAR CINE CREDE ÎN CEI UCIȘI? AM UITAT TOT CE AM ȘTIUT VREODATĂ ȘI MI-AM AMINTIT PRIVIREA UNIVERSULUI ȘI MOARTEA ERA MAMA MEA. VOI MERGE DEPARTE PRECUM COPIII ȘI MĂ VOI ÎNTOARCE DOAR CÂND SOARELE VA MURI ÎN FRUNZE ȘI TĂCEREA VA FI PIETRE ÎN PRIVIREA MEA CA ÎN PERIOADA EMBRIONARĂ A FIINȚEI. ÎMI VOI AMINTI DE TINE CU MINTEA MEA FIXĂ ÎN TIMP CE VOI DEVENI PĂMÂNT PE CARE ÎL VEI SFINȚI. MI-AM SCHIMBAT LINIILE DIN PALME DUPĂ O CARTE SECRETĂ CARTE RÂURILOR SĂPÂNDU-LE CU LACRIMI DE CRISTAL. EROII AU VENIT ÎN CALEA MEA ȘI EU AM MERS ÎN CALEA LOR AM MERS DEPARTE ȘI AM CĂUTAT IZVOARELE VIEȚII. Capitolul 14 PATA DE LUMINĂ (Schiță în două părți) Felix Rian Constantinescu

280

I Silică stătea de trei ore în bufetul gării, bând bere cu vodcă și neputându-se hotărî să se ridice și să plece. Își privea chipul în berea galbenă din halbă, îndreptându-și din când în când șira spinării și încercând să dea dovadă de puțin curaj față de el însuși și măcar să-și spună că „asta e ultima bere”, iar după ce berea va fi gata, va pleca „lăsând vodca la jumătate”. Știa că din momentul în care își va părăsi restul de vodcă în paharul acela mic de sticlă transparentă care acum se afla în fața lui și va merge la tejgheaua barului să-și plătească berea și „suta de vodcă”, atunci Dumnezeu nu va mai fi cu el. Deși se considera un om păcătos, Silică nu mai simțise niciodată așa ceva în cei patruzeci și opt de ani pe care îi trăise. Își aminti ce văzuse în oglinda băii în care intrase să-și privească masca mortuară cu zece minute în urmă: fața buhăită a unui om gras cu ochii încruntați de băutură.

Simțind mângâierea morții pe creștet încercă să-și reamintească ceva semnificativ din toate cele câte trăise, cu gândul că una din cele trei Norne, cea din urmă luase firul vieții sale și i-l pusese în mână. Ceva ce să poată duce cu el dincolo, cărându-l în suflet.

Nu putea să-și adune gândurile. Uitându-se în jur, observă la o masă care se afla foarte aproape de el un țigan beat care avea în fața lui un pahar cu vodcă ieftină asemănătoare cu a lui și îl auzi cum îi spune unei țigănci care își ținea amândouă mâinile pe masă -Ascultă, Margareto, chiloții ăia murdari în care m-am c... când am venit amândoi de la cheful ăla de vinerea trecută, te rog să mi-i speli. Mi-i speli?

Lui Silică îi veni să-și vâre degetele în urechi și astfel să nu-l mai audă vorbind pe individul de la masa vecină. El care făcuse o facultate și care citise în adolescență romane valoroase, era silit acum datorită sărăciei să bea acum aproape exclusiv în „localuri de categoria a III-a” și ca să nu stea singur să bea cu alcoolici ordinari, oameni care se îmbătau de la prima sută de vodcă băută, oameni scofâlciți cu fețele înnegrite. De altfel, și el era numit alcoolic și disprețuit de foștii săi prieteni, oameni cu slujbe și cu bani destui încât să își permită „o băutură serioasă” în baruri din centru, cu lumânărele parfumate pe mese. Nu voia să-și amintească trecutul, mai ales din ultimii ani, din perioada de după patruzeci și cinci.

Doar frustrări refulate și o extenuare care nu îl părăsea decât la sfârșit de săptămână. Încercase odată să se dea pe brazdă, renunțase să mai bea și mergea la adunări de ale pocăiților. Dar foștii săi prieteni - cei care acum îl numeau „alcoolic” - fuseseră care tot insistaseră, rugându-l să bea „doar un pahar”, iar apoi „încă unul”, până când nu se mai putu opri și începu să cutreiere orașul după băutură la prețuri cât mai ieftine. De fapt, ajunsese aici în urmă cu doi ani, iar acum venise din cu totul alte motive. Viața nu-l mai mulțumea. Acasă nu mai avea liniște cu nevasta, copiii îl disprețuiau deși nu avea alte probleme în afară de cea a băuturii, care îl făcea să lipsească nopțile și să îl găsească uneori dormind pe preșul din fața ușii apartamentului, dimineața când duceau gunoiul la ghena din fața blocului. Cealaltă problemă era faptul că nu mai lucra, însă în rest nu le greșise cu nimic, fiind un om liniștit.

Chiar și băutura nu făcea decât să-l liniștească și mai mult. Maică-sa îi scrisese odată să n-o mai viziteze, fiindcă o face de râs în sat. Doar taică-său îi scria din când în când o scrisoare, cu litere de tipar, iar Silică aprecia mult lucrul ăsta, știind ce greu îi fusese bătrânului să o scrie, neavând decât școala primară și uitând aproape totul în cele patru decenii cât fusese cioban al CAP-ului.

Privind cu suspiciune în jur încercă să-și stăpânească un val de lacrimi. „Nici nu știu ce mă apucă”, își spunea izbindu-și pachetul de țigări de tăblia mesei. Simțea în mijlocul frunții o durere de parcă acolo era izvorul lacrimilor care îi sărau ochii pe dinăuntru.

Plângea doar uneori când stătea sprijinit de balustrada de pe malul râului ce traversa orașul, un loc în care nu se aflau decât pescari, vagabonzi și tineri care beau vodcă stând cățărați pe băncile de pe micul maidan de lângă râu, devastau pubelele de gunoi și primeau amenzi

281

pentru „consum de băuturi alcoolice în locuri publice” de la gardieni publici sau de la jandarmi îmbrăcați în negru sau albastru. Stătea cu fața la râul murdar plângând și ștergânduse la ochi cu o batistă cenușie pătată cu cerneală ce o ceruse de la unul din copiii lui, pretextând că e răcit.

Spera să nu intre nici unul dintre cunoscuții săi înainte ca el să plece.

Mai ales Marin, Cristinel, Victor sau Petrican. Viața lui se terminase. Nu mai avea nevoie de ei. „Oricum îs niște bețâci scrântiți. Petrican și acuma umblă cu un chipiu militar care îl are de pe vremea R.S.R.” După ce-și termină berea își aprinse o țigară și își bău vodca încet, până la jumătatea paharului, în timp ce o fumă. Apoi se ridică privindu-l pe țiganul care scotocea ceva într-o plasă mijlocie de rafie, aplecat aproape cu totul sub masă. Îi trecu prin minte că lasă vodca de pomană pentru el însuși, „dacă o fi să ia țiganul paharul și să-l bea”. Merse la bar, plăti lăsând patru mii de lei bacșiș barmanului care îi mulțumi și apoi continuă să se uite la ecranul suspendat deasupra tejghelei care transmitea un serial TV. Chiar la ieșire se întâlni cu Petrican și îl salută încurcat.

-Ce faci, mă? îi răspunse acesta cu un damf de bitter. Pleci? Ești nebun?

Stai mă cu mine, să bem.

-Nu pot, nea Petricane, spuse Silică privindu-i chipiul verde. Trebuie să mă duc undeva.

Acum, înaintea morții - căci era sigur că va muri - Silică simțea că și-a recâștigat rangul, datorită indescifrabilei renunțări care îi era imprimată pe chip.

-Cum, mă, mă lași singur? rosti Petrican punându-i mâna în piept. Hai, mă! mai spuse încercând să-l întoarcă înăuntrul barului. După o oarecare ciondăneală, Silică reuși să părăsească barul sub ochii uimiți ai lui Petrican. Niciodată Silică nu mai făcuse asta, să îi refuze pe vreunul din tovarășii de băutură. Nici măcar când era deja prea beat ca să mai poată bea ceva. După câteva secunde, timp în care se dezmeticise, Petrican deschise ușa de lemn a barului și ieșind pe jumătate afară îi strigă lui Silică: -Ne vedem deseară la șepte! Să vii că îi ziua lu' Cristinel!

Silică îl auzi însă nu se întoarse, prefăcându-se că importantul mesaj nu ajunsese până la el. Odată ieși din „birt”, nu mai avea nici un chef să se mai întoarcă, nici măcar dacă i-ar fi dat vreunul de băut. După ce mai merse câțiva pași și auzi trântindu-se ușa barului observă că o luase în direcția greșită. Mergea spre clădirea gării, iar el voia să ajungă la liniile de cale ferată, departe de peroane. Totuși merse înainte spre ușa cu geamuri mari e sticlă a gării, deschisă și înțepenită cu o piatră cubică luată din pavaj și, în timp ce intra, privi cu atenție în jur. Vreo douăzeci de tineri îmbrăcați în haine de munte stăteau pe rucsaci ținându-și câte o mână rezemată de schiurile proptite de perete. Chiar lângă ușă o bătrână își cumpăra o plăcintă cu varză de la taraba amenajată acolo, iar la ghișeurile închise erau câteva cozi mici: muncitori îmbrăcați în negru, studenți, un bătrân cu decorație pe palton și cu o adeverință de veteran în mână, trei angajate CFR în uniforme albastre și două tinere îmbrăcate în haine pentru sporturi de iarnă care probabil luau bilete pentru tot grupul. Traversă holul gării și ieși pe ușa care dădea spre liniile ferate. Voia să meargă la tabla mare cu sosirea trenurilor în gară, însă văzând prea mulți oameni acolo merse la coada de la bancomat. Când îi veni rândul, în spatele său era altă coadă. Scoase cincizeci de mii de lei, nici el nu știa pentru ce. Mai avea vreo șaptezeci de mii împrăștiați prin buzunare. Portofelul îl vânduse întro noapte când nu avusese bani nici măcar de-o bere. După ce luă chitanța și mototolind-o o băgă în buzunar, văzând că sub lista mare a „sosirilor” se adunau mereu alți călători se duse la ghișeul de Informații. Privind înăuntru nu văzu pe nimeni, iar în rama geamului era înfipt un bilet pe care scria „REVIN ÎN 15 MINUTE”. Stătu lângă ghișeu privind oamenii de pe peron.

Chiar vizavi de el, peste prima linie, pe o bancă se afla bătrâna care cumpărase plăcinta cu

282

varză, din care arunca unor vrăbii care țopăiau pe asfalt. Auzind un zgomot dinspre difuzorul ghișeului se întoarse și vorbi în microfonul fixat în geam: -Îmi spuneți, vă rog, ce trenuri vin la Cluj în următoarea jumătate de oră? Aștept un tren și nu mai știu la ce linie vine.

La ghișeu se afla o femeie cu părul rar și cu o umbră de mustață.

Următorul tren era peste două minute, însă venea dinspre partea opusă a podului, de unde peste șase minute urma să apară primul tren. Trebuia să se grăbească, se gândi. Îi mulțumi funcționarei și începu să meargă înspre podul care se afla cam la o jumătate de kilometru depărtare.

Plecă din gară, trecu pe lângă ușa din spate a barului din care tocmai ieșise și lăsă peroanele în urmă. Trecea pe cărarea înghețată de lângă șine, văzând vagoanele albastre, care erau trase pe linii auxiliare de ani de zile. Clasa a doua, clasa a doua, clasa a doua, clasa a doua. Doar pe unul singur scria „1”, însă acela era pe jumătate înnegrit de un incendiu ce avusese loc cu doi ani în urmă. În rest mai erau câteva vagoane cărămizii de marfă și o locomotivă Diesel, veche.

Cădeau fulgi rari care se opreau pe cărarea în noroiul căreia se cimentaseră urme de pași și pe ghetele negre ale lui Silică, ca niște mici puncte albe, lângă care - înainte să se topească - apăreau altele.

Silică mergea privindu-și ghetele și ascultând foșnetul mânecilor canadianei hotărât să se sinucidă, datorită unor motive care i se estompaseră în memorie odată ce îl convinseseră. Cauzele proiectării propriului sfârșit deja intraseră în ființa lui, amestecându-se unele cu altele până ce deveniseră o motivație, hibridă, confuză, cam ca aceea ce împinge un suflet la propria-i naștere.

Mergând pe cărare văzu pe strada paralelă cu liniile ferate, însă la un nivel inferior, ca și cum s-ar fi aflat sub o faleză, o țigancă cu un copil mic în brațe. Coborî pe o cărare ce trecea printre niște brazi pitici până ajunse în drum și îi dădu femeii bancnota de cincizeci de mii pe care o scoase de la bancomat.

-Să vă deie Dumnezău sănătate, Dumnezău să vă binecuvânteze, Dumnezău și cu Domnul Isus, spuse femeia.

Merse mai departe și urcă iarăși pe cărarea de lângă liniile ferate, pe o scară de beton - după ce făcu o sută de pași pe trotuarul străzii. Chiar când reajunse sus văzu trenul tocmai trecând pe pod și îndreptându-se spre gară. Privi ultimul vagon acoperit de mâzgăleli fără Dumnezeu al trenului care se îndepărta și se gândi că îl pierduse.

Amintindu-și că un altul sosea aproape peste o jumătate de oră, merse spre podul îngust de cale ferată și sprijinindu-se de balustrada metalică, începu să aștepte aprinzându-și un Carpați. Aici voia să moară.

Capitolul 15 II

Se afla în pavilionul A de ceva vreme atunci când soția sa reuși să obțină două zile libere de la serviciu, să se urce într-un autocar și să vină să-l vadă. În prima zi în care s-au reîntâlnit, Vintilă Nandra nu părea să mai fie chiar el însuși, i se plânse că este prea multă liniște pe coridoare, unde obișnuia să se plimbe de la un capăt la altul și să citească reclamele la medicamente de pe pereți.

Singura lui distracție din ziua de sfârșit de ianuarie în care fusese internat până în iunie a fost de a face câte o plimbare pe zi pe aleile acoperite cu pietriș dintre

283

pavilioane și să privească pe fereastra înaltă de la capătul coridorului cum lumina imanentă a zăpezii este înlocuită cu strălucirea mai întâi slabă a primăverii și apoi cu globul categoric al soarelui. Asta îi spuse Vintilă Nandra soției sale în luna iulie, vorbind în receptorul telefonului din sala de tratament. În timpul care trecu până la sosirea soției sale, Vintilă Nandra - după o săptămână de singurătate petrecută în salon - stătu după-amiezele pe treptele care urcau la etaj, în clădirea în care era internat, alături de o parte din ceilalți bolnavi care își povesteau visele stând pe pături împăturite pe care le luau de pe paturi și care mergeau din când în când să fumeze în fața ferestrei deschise a băii. Însă doar rareori vorbea cu ceilalți deși stătea în tovărășia lor, și cel mai adesea privea în jos cu o expresie tristă, care, datorită trăsăturilor faciale ușor mongoloide, îl făcea să semene cu o mască japoneză.

Pe măsură ce trecea timpul, ceilalți pacienți se împrieteneau, necazurile și locul comun în care fuseseră aruncați apropiindu-i, aproape ajungând astfel să poată ghici din ce motive se aflau ceilalți aici, asta dacă nu le-o spuneau ei înșiși. Deși n-o spuneau niciodată se gândeau: Dobrin e aici pentru că a băut prea mult, copilul ăsta, Aiftimiei, s-a drogat, Incău s-a îmbolnăvit pur și simplu, probabil.

Dintre pacienții care stăteau după-masa pe repte, doar despre Vintilă Nandra nu știa nimeni aproape nimic.

Uneori, în acele seri de început de vară când stătea pe treptele intrării în pavilion unde se mutase locul de pierdere a timpului, începea să plângă, udându-și obrajii împietriți cu lacrimi ce curgeau din ochii săi oblici, tulburi datorită unei conjunctivite cronice.

La cantină mânca singur, într-un colț al meselor puse cap la cap. Era printre primii din cei ce luau gamela cu supă și farfuria cu felul doi de la oficiu și printre ultimii care terminau de mâncat. Stătea aplecat asupra farfuriei, însă privind pe peretele acoperit cu faianță niște foi A4 trase la imprimantă cu titlul „Carta Drepturilor Pacientului”. Negândindu-se la nimic privea minute în șir foile, acoperite cu litere mult prea mici pentru a putea fi citite.

Acum, la aproape cinci luni de la internare reușea să mănânce toată mâncarea inodoră ce i se punea în farfurie, mai mult datorită înfometării la care ajunse decât pentru că ar fi început să se vindece.

Cu banii pe care i-i trimitea Ileana, soția sa, nu făcea decât să cumpere din când în când câte o ciocolată pe care o mânca după prânz, în sala de mese.

Spre deosebire de majoritatea celorlalți pacienți care își cumpărau ziare de la un chioșc aflat vizavi de poarta spitalului,aveau radiouri și ascultau cu interes programele de știri, iar cei mai tineri și rubricile despre viața vedetelor, Vintilă Nandra - deși fusese până în urmă un microbist pasionat - își pierduse interesul pentru orice în afara complexelor sale și a suferinței sufletești care îl îndepărta de cele din jur. Devenise apatic și îi venea tot mai greu să se ridice din pat dimineața la timp, pentru a putea primi „vizita” de la ora zece.

Pe noptiera de metal cu trei sertare de lângă pat avea un exemplar al Bibliei în limba maghiară pe care i-l trimisese mama sa prin Ileana. Pe Biblie ținea o fotografie făcută la țară, cu el, soția, copiii și părinții săi. În week-end-uri stătea singur în salonul cu patru paturi, căci singurul coleg de cameră pleca la niște rude, într-un oraș învecinat. Vintilă nu ieșise niciodată din curtea spitalului și de când fusese internat nu purtase decât pijamale și bluze de trening. Stătea săptămâni după săptămâni în salonul cu tavan înalt sperând să se recupereze psihic și să părăsească spitalul odată pentru totdeauna. Voia să scape de obsesia amintirii bețivului, după cum aflase mai târziu, care se aruncase în fața locomotivei pe care o conducea, chiar în fața unui pod din orașul în care stătea acum ca pacient diagnosticat cu traume psihice severe în urma unui accident.

Doctorul răspunsese că Vintilă mai trebuia să stea internat cel puțin șase luni, după care - dacă totul merge bine - să i se întrerupă treptat tratamentul, la întrebările

284

Ilenei care pentru că nu își putea permite să îi telefoneze soțului ei decât o dată la două săptămâni, îi scria scrisori ce se întindeau pe multe coli ministeriale îndoite în care totodată îl încuraja și i se plângea pentru dificultățile pe care începuse să le aibă după internarea lui, ascunzându-i totuși lucrurile cele mai grele, conflictele ce le avea cu Ionuț, băiatul mijlociu și faptul că cel mai mare trebuise să se angajeze și pentru că la fast-food-ul unde găsise un loc de muncă trebuia să stea toată ziua nu mai putea să meargă la facultate. Însă Vintilă Nandra rareori reușea să citească mai mult de o pagină, mintea golindu-se conținând parcă un vacuum, iar el nu mai făcea decât să privească în gol. Când devenea iarăși conștient punea plicul într-un sertar al noptierei unde strânsese deja un teanc destul de gros de scrisori, tot plănuind să le citească mai târziu. Într-una din ultimele zile ale lunii iunie, Vintilă Nandra stinse becul și se puse în pat la ora zece seara. Colegul său de salon se culcase cu douăzeci de minute mai înainte, cu lumina aprinsă.

Vintilă stătea în pat privind pata de lumină care intra prin fereastră de la spălătoria spitalului ale căror neoane nu se opreau decât la ora douăzeci și patru, marțea, miercurea și joia.

Se gândea la tot felul de lucruri sărind de la unul la altul. Cum, în a doua zi de stat în spital, un pacient de la lat salon îi spusese la cantină să se plimbe prin curte în fiecare după-masă ca să mai fugă gărgăunii. Se întoarse cu fața în pernă și începu să plângă înăbușit când își aminti cum încercase înjurând să oprească trenul când îl văzu pe individul acela că se așază pe linie întorcându-se cu spatele la locomotivă. După vreo câteva minute stătu cu ochii deschiși în întuneric fără să se gândească la nimic, cu buzele deschise și cu colțul gurii udat de salivă.

Chiar când să adoarmă începură să-l doară toți dinții de pe partea dreaptă, fapt care - inexplicabil, - îl făcu să-și aducă aminte de criza nervoasă ce o avusese în cabinetul doctorului cu două zile înainte. Își amintea că în timp ce silabisea calm cele mai oribile invective mototolind și rupând cu dinții acte medicale ale doctorului Sânjoan, care îl privea impasibil, nespunând nimic, nechemând pe nimeni și probabil așteptând ca Vintilă să termine.

După ce Vintilă se liniști și se reașeză sprijindindu-se de speteaza scaunului, doctorul Sânjoan îi spusese că, date fiind necazurile pe care le avusese, îl înțelege, dar că din păcate nervii îi erau la pământ și că trebuia să-i dubleze tratamentul cu picături și să îi administreze două injecții în loc de una, ce sunt leac nu o pedeapsă. Toate astea însemnau oare că înnebunise, gândi Vintilă, amintindu-și viața sa din ultimele șase luni, a căror monotonie oscila între plimbarea de după „vizită”, partidele de șah cu un pacient de la pavilionul vecin, statul pe trepte la o țigară sau caleidoscopul de amintiri și gânduri care i se rotea strălucitor în conștiință înainte de a adormi. Și somnul, în care parcă reajungea la ceea ce fusese odată, regăsindu-se pe el însuși neîntinat de furie, complexe de vinovăție și remușcările celui rămas în viață pentru a fi condus locomotiva acceleratului 1..8, care în luna ianuarie a acelui an luase viața unui sinucigaș.

HAȚEG, 2005 Capitolul 16 RECUNOȘTINȚĂ (proză în două părți) 2004 - 2016 Felix Rian Constantinescu

285

I ”Laissez-moi chanter Pour ceux qui n'ont rien” PATRICIA KAAS „Ia flacără și du-o-ntr-un bordei Și-n munții Caucazului de vrei, Închide ușa, pleacă și o lasă Luci-va tot la fel de luminoasă De parcă ar privi la ea o lume, Împrăștiind frumos fireasca-i lume, Până se face spuză și se stânge.”

GEOFFREY CHAUCER Devenise jazzist peste noapte. Avea un clarinet obișnuit, fabricat în România cu unul din elemente puțin crăpat. Cu un an în urmă se lăsase de școala de muzică, a cărei rigoare intra în conflict cu firea lui liberă. Cea mai grea materie i se părea „Armonia”, lecții în timpul cărora se gândea că este străin de muzică. Cânta tot timpul ce simțea, fără note, lucru care îl făcea să obțină cu greu calificative de trecere. I se spusese că ar trebui să cânte jazz, dar nu se gândise mult asupra acestui lucru.

Unul dintre profesori, un domn tânăr cu glas amplu care domina clasa îi spusese după ce ascultă o mostră de exhibiționism muzical ce voia să înlocuiască fragmentul de divertisment de examen, că destinul lui nu e în muzica oficială. L-a sfătuit să intre în vreun grup underground de hip-hop, să fumeze marijuana și să aștepte ideea care să-l propulseze pe mainstream și să-l îmbogățească. La întrebarea ce i se pusese de nenumărate ori: de ce nu interpretează ce trebuie ci, permanent, își cântă „creațiile” nu răspunsese, însă toți intuiau că este vorba de o frondă, lucru care nu ar fi fost prea departe de adevăr. Cadrele școlii tot așteptau ca Alin să se schimbe, părinții îi tot spuneau că este vorba de viitorul lui și îi cereau să se dea pe brazdă. Pe clasa a unsprezecea renunță să mai meargă la orele liceului de muzică, iarăși fără să dea nici o explicație și, ca să fie sigur că nu se mai întoarce, acumulase tot semestrul II o cantitate suficientă de absențe pentru a fi exmatriculat.

Urmă un an în care stătu numai prin baruri, făcându-și tot felul de prieteni ale căror principale pasiuni erau băutura și drogurile, lucru pe care unii îl considerau ciudat fiindcă el era antialcoolic. Începu să înjghebe niște poezii, și își lăsă părul lung. Nu prea împărtășea pasiunile tineretului pentru muzica nouă, haine la modă, singurele piese pe care le asculta fiind rareori piese le anoste de la radiourile comerciale iar pasiunile vestimentare fiind blugii prespălați - haine care erau deja considerate învechite - și un fel de adidași negri pe care nu-i mai cumpăra nimeni.

Părinții nu-i făceau reproșuri, se obișnuiră cu lucrul ca Alin să ajungă un nimeni. Nici măcar nu-i puseseră în vedere să-și caute o slujbă, lucru la care el - în schimb se gândise mult. Nu știa ce avea să facă cu viața lui. Zilele treceau repede neaducând alte schimbări decât că luase de câteva ori droguri. Continuă să mai ia de câteva ori până la un moment dat când unul din amicii lui scoase dintr-un rucsac niște seringi și o pungă cu un praf gri. Când îi întinse seringa, Alin o luă, se uită șa ea apoi îl împroșcă pe individ cu lichidul din

286

seringă și plecă râzând. De atunci fără să-și dea seama bine din ce motive renunță să se mai drogheze.

După câteva luni se angajă la depozitul unui supermagazin, unde trebuia să stea toată ziua. Era deja decembrie, o perioadă foarte grea pentru noul angajat. Deși se lăsase de consum, continua să-și întâlnească prietenii, împărțindu-și timpul între depozit și un bar aflat la un subsol. De cântat nu mai cânta și nu își vedea nici un viitor, credea că părăsise clarinetul pentru totdeauna. Tatăl său împrumută instrumentul unui elev la liceul de muzica ce tocmai intrase și care îi rupsese din greșeală o clapă. Nu i-l înapoie decât în vară, când reuși să-și găsească unul la un bătrân ce urmase și el liceul cu ani în urmă și acum se retrăgea dintr-un taraf.

Prietenii lui erau captivați de felurite feluri de muzică, de rezultatele meciurilor, unii făceau pariuri sportive, mergeau la București la meciuri din Divizia A sau la concerte cu formații din străinătate. Pe Alin nu-l interesau nimic din toate acestea. Nu intra nici măcar pe internet, nu se juca pe calculator și nici nu știa să-l folosească, deși fratele său, care era elev la un liceu de mate-fizică, avea unul. Uneori îi venea să cânte la clarinet și îi părea rău că fusese de acord să-l împrumute. În alte momente îi veneau în minte melodii și iarăși îi părea rău că nu are clarinetul. Dacă era singur începea să le fluiere sau încerca să le cânte la o muzicuță veche pe care o avea din copilărie și la care melodiile nu ieșeau aproape niciodată.

Prin martie reîncepu să meargă la biserică. Mergea la ortodocși și la greco-catolici. Ar fi mers și la catolici, însă nu se ținea slujbă și clădirea bisericii catolice nu avea decât un îngrijitor care spăla pe jos și curăța băncile de praf. Se vorbea că preotul catolic din oraș care era plecat la studii în Germania, trebuie să se întoarcă nu peste multă vreme. De multe ori stătea pe gardul scund de metal al bisericii catolice așteptând o fată ce învăța la un liceu aflat în josul străzii. De fapt era îndrăgostit de o altă fată, însă din motive inexplicabile se întâlnea cu cea de la liceul din josul străzii. Fata de care era îndrăgostit era de religie mahomedană, terminase școala și lucra la o farmacie din centru. Venise din fosta Iugoslavie, locuia cu părinții ei și era necăsătorită. Cu toate acestea Alin nu vedea nici o posibilitate. Se gândea că trebuie să devină mahomedan, și chiar și atunci nu e sigur că ei îi va plăcea de el.

Totodată Alin era și mai mic cu vreo trei ani decât ea. Când era trimis la o farmacie, mergea doar la aceea unde lucra tânăra mahomedană. De câteva ori încercase să stea de vorbă cu ea și observă că avea o fire prietenoasă. Pe ecusonul ei scria „Zoraida Alj'” - „farmacistă”. Deși era îndrăgostit , din cauză că vedea între Zoraida și el niște bariere de netrecut începu să se întâlnească cu cealaltă, pe care o știa din barul de lângă depozitul supermagazinului unde lucra zece ore pe zi.

Sorina, fata pe care o aștepta la ora trei după-masa pe gardul bisericii, avea o fire foarte distantă. De altfel Alin vedea foarte bine că relația lor, așa cum era, avea ceva efemer. Alin nu mai mergea la școală, avea o slujbă de rând, nu avea bani, era un nimeni.

Cu toate că-și dădea seama că Sorina îl va părăsi fără prea multe explicații la un moment dat, o aștepta și pe ploaie. Era aprilie, lună care adusese multe ploi ce umpleau orașul de umbrele, înnegreau puținii copaci de pe bulevarde și umpleau gropile în asfalt cu apă, bălți evanescente ca relația lui Alin cu Sorina.

Pe data de 20 aprilie la ora trei fără cinci minute Alin stătea pe gardul bisericii și fredona o melodie. Stătea cu unul dintre adidași ridicat puțin în sus; călcase cu el într-o băltoacă mare și acum era murat. Pe lângă el treceau oameni cu glugile peste cap și cu umbrele în mâini - eleve ale liceului pedagogic, câteva profesoare, bătrâni, niște muncitori cu salopete leoarcă - și majoritatea îi priveau piciorul ud și ridicat în sus. După ceva vreme, Alin își lăsă piciorul jos. Se tot aștepta ca Sorina să-i spună că nu mai vrea să fie cu el. Însă zilele treceau și ei mergeau după-masa la câte un hamburger, iar Sorina nu spunea nimic ci chiar dădea impresia că se simte foarte bine. Epuizaseră tot meniul fast-food-ului la care obișnuiau

287

să meargă și chiar Alin începuse să se plictisească. Deja cunoștea din vedere anumiți clienți ai localului. După ceva vreme începu să o uite și pe Zoraida, se săturase și de barul pe care îl frecventa deja de luni întregi și începu să aștepte cu nerăbdare ca Sorina să-i spună că relația lor s-a sfârșit. Serviciul era anost, iar banii îi primea chiar din mâna patronului - un om important despre care se zvonea că face tot felul de fraude. Avea o funcție în consiliul orașului. Un socialist în formare ca Alin vedea iarăși alte bariere între cei ca șeful său și angajații mărunți ca el însuși. Alin, deși vedea bariera, , nu voia să o treacă, nu se vedea niciodată în postura celui plin de bani care dă o muncă oarecare unui individ urâțit de muncă și alcool. Uneori se întreba ce ar fi făcut dacă ar fi câștigat două milioane de dolari la loto deși nu cumpăra lozuri. Ar fi păstrat banii, dar nu și-ar fi făcut firmă. Noii îmbogățiți îi repugnau. Îi vedea în mașini foarte scumpe, obezi de îmbuibare și agitând un maldăr de chei.

Deși nu avea încă drept de vot, era interesat de viața politică, „cea mai bună scenă pentru parada grăsanilor”, se gândea.

La trei și zece minute apăru Sorina urcând mica pantă a drumului ce ducea în centru. Era îmbrăcată într-o haină de ploaie crem și un costum de stofă. În picioare avea niște pantofi cu vârful pătrat, iar în mână ținea o umbrelă neagră. Îl privea cu o indiferență simulată pe măsură ce se apropia. Ploaia nu se oprise deloc și deja pe trotuarul de lângă gardul bisericii romano-catolice se făcuseră câteva bălți. Din cetârnele bisericii și ale unei clădiri cu cinci etaje de vizavi curgeau șiroaie de apă ce nu se mai vedeau la un metru distanță de gura cetârnei. Deși era ora trei și era sfârșitul orelor pe ziua aceea, erau puține eleve pe stradă. Când Sorina ajunse lângă el, o sărută și apoi se reașeză pe gardul bisericii privind picurii de apă ce cădeau de pe armătura umbrelei.

-Salve, urâtule! îi spuse Sorina când o sărută.

Era frumoasă, deși zâmbea rareori. Îi plăcea să-și ia o mină indiferentă, iar dacă era supărată sau tristă devenea placidă. În barul pe care îl frecventau amândoi ea era o singuratică, deși nu dădea impresia. Cunoștea aproape toată lumea care obișnuia să meargă acolo, da îi saluta și stătea de vorbă cu ei aproape cu plictiseală, încât era de mirare cum cei de acolo o mai acceptau. Ajunseseră să fie împreună într-o seară în care toată lumea se îmbătase - era seara de 8 Martie - în afară de ei și astfel au avut timp să stea de vorbă. Și ea, ca și el, luase droguri de câteva ori și apoi renunțase. Având amândoi o fure mai sobră, toți cunoscuții le spuneau că le stă foarte bine împreună. În timp ce Sorina lăsă o doamnă să treacă și se puse lângă el, acoperindu-l cu umbrela, Alin se gândea dacă Sorina îi va spune în ziua aceea că nu mai vrea să fie cu el. După ce trecu doamna se întoarse puțin și se uită la Alin apoi spuse: -Alin, mamă, ce mai faci?

Vocea îl făcu să se simtă de parcă era iarăși la școală. Era profesoara de Istoria Muzicii, materie la care chiulise cel mai mult după Limba Germană. Cu toate astea profesoara, doamna Arpad, îl simpatizase foarte mult și îl apărase în fața altor profesori. Când făcuse absențele din cauza cărora a fost exmatriculat, vorbise cu el, atenționându-l că își poate distruge viața din cauza unor prostii. Doamna Arpad era o femeie în vârstă cu o pălărie neagră și îmbrăcată într-un costum de stofă care se udase pe mâneci și pe spate. Fusta era dintr-o altă nuanță decât sacoul. Avea părul scurt și vopsit în roșu, iar pe degete avea multe inele de aur și aur alb. LA încheietura mâinii avea o brățară groasă de aur și un ceas de damă cu o curea albă.

-Bine, doamna profesoară! spuse Alin încercând să zâmbească. Dar dumneavoastră?

Privea pantofi lăcuiți ai fostei sale profesoare și încerca să pară fericit, să aibă expresia unui om mulțumit de viață. Ca aproape orice, nici asta nu-i reușea. Începu să plouă și mai tare și cetârna bisericii începu să arunce cu putere un fir de apă, stropindu-i pe cei trei oameni ce stăteau lângă gardul de țeavă metalică. Doamna Arpad își privea fostul elev, zâmbindu-i trist. dacă expresia ochilor unei persoane ar putea fi decriptată cu exactitate atunci

288

cea a doamnei profesoare de Istoria Muzicii ar fi de compătimire pentru un elev ce se pierduse pe drum și o admirație fără un motiv anume, ceva ce ține de intuiții metaraționale, pentru băiatul ăsta care de mai bine de șase luni lucra la depozitul de pe strada Radu Gyr. -Bine, măi Alin. Să ai grijă de tine, spuse zâmbindu-i doamna Arpad.

Bună ziua, spuse întorcându-se și urcând drumul în pantă.

Sorina îl luă de după mijloc și-l strânse cu mâna dreaptă, privind femeia ce se îndepărta cu mânecile udate de ploaie. Aproape că se purta ca o femeie îndrăgostită. Alin fu surprins și chiar ea se miră de gestul ei. Amândoi se gândiră că acesta este primul gest de dragoste autentică în relația lor de o lună și jumătate și Sorina era mândră iar el era fericit că ea fusese cea care îl generase. Alin era fericit pentru că i se dovedise prima impresie ce o avusese față de actuala lui prietenă. Se gândise că trebuie să fie bună la inimă. Asta nu înseamnă că era îndrăgostit.

-Mergem la un hamburger? întrebă Sorina privindu-l cu o afecțiune necosmetizată.

Ajunseră la intersecția din capătul drumului când Alin privind statuia de bronz a unui împărat roman se opri și spuse: -Trebuie să-ți spun ceva...

Privindu-l, Sorina își luase iarăși expresia aceea indiferentă. Ochii ei spuneau totul sau nu spuneau nimic. Alin se gândi că probabil se așteaptă la tot ce-i mai rău, adică la niște minciuni care să-l scuze pentru faptul că nu mai vrea să fie cu ea. Se aflau tocmai lângă un gang unde se vindeau ziare și cărți vechi la prețuri ieftine, oprindu-se chiar în mijlocul trotuarului, fiind înghiontiți de trecătorii grăbiți care veneau prin gang de pe bulevard. Ploaia se oprise.

- Ce? Privirea Sorinei era impenetrabilă. Pe soclul statuii lui Traian se strânsese o băltoacă în care era aruncată o umbrelă ruptă. În partea cealaltă a pieței era un hotel foarte mare în fața căruia erau arborate mai multe steaguri într-o parcare întinsă cu o băltoacă uriașă pe toată lungimea hotelului. Într-o parte cerul se limpezise și strălucea proaspăt. Pe drumul pe care tocmai veniseră se înșiruiau niște pomi de mărime mijlocie, înmuguriți. Soarele se afla în spatele unor nori care străluceau puternic. Sorina scutură umbrela și o închise.

Avu un moment de angoasă. Se gândi cum când se întorcea de la muncă se uita pe drum la câte o bancnotă din cele pe care le avea în buzunar, din banii noi apăruți care pe măsură ce treceau lunile îi apăreau tot mai suspecți. Să luăm de exemplu bancnota cu George Enescu, prima apărută. Cu cinci degete se dă noroc, iar oamenii când beau împreună un pahar cântă ca și compozitorii. Pe spate era Ateneul, băutură alcoolică. Era și un portativ simpatic pe care scria MᴎR et me dor est, fado la la... Ori bancnota cu Nicolae Iorga. Iorga cât că are două creiere e unul și poate fi ucis și pe locul crimei să se ridice templul Curții de Argeș. Bancnotă verde albastră, securistă. Ori cea de zece, roz, cu Grigorescu. Pictorul e mai periculos decât compozitorul, dar trebuie cercetat la porunci.

Deasemenea cerșetorului i se dă un leu și i se spune Fută-te Iorga. Lăutarului i se dau cinci lei, doar e petrecere. Prostituatei sau prostitutului li se dau 10 lei. Iar cinci zeci de lei e leafa pe zi muncă fizică a muncitorilor necalificați, care sunt temperați prin băutură pentru a nu se revolta. Urmează bancnota albastră, cu un Caragiale interesant, cu ochelari care joacă comedii la teatrul național. Cele cu Lucian Blaga și Mihai Eminescu nu le primea de obicei, cea cu Mihai Eminescu nu o avusese niciodată nici cu poetul luminii. Mai era ceva. Avemn Nicolae Iorga, George Enescu, Nicolae Grigorescu, Aurel Vlaicu și apoi Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga și Mihai Eminescu. Aceștia sunt dispuși și în ordinea periculozității lor față și de către sistem. Deasemenea avem dispoziția eugenică a populației, Nicu – Sfântul Niculaie, George ENEscu, Nicolae Grigorescu (nebun, pictor), Aurel Vlaicu – avorton sau avortat. Părinții

289

națiunii sunt Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga și Mihai Eminescu. Iar dacă luăm pe literele numelor, din seria sub 100 lei avem, I de la Iorga, E de la Enescu, G de la Grigorescu, V de la Vlaicu, ceea ce ne dă IEGV, ce se citește JEGU. Iar prenumele părinților națiunii ne dau I. L. de la Caragiale, L de la Blaga, și M de la Eminescu, adică I – Ochiul SRI, SIE și Securității, L de la Caragiale vine de la legiuitorii micii, de județ, L de la Blaga vine de la LEX, cine citește să înțeleagă, iar M vine de la masonerie. Părinții națiunii consideră poporul român un JEG, se gândea. Se mai gândea că există două clase sociale în România, cei sub o sută de ani și nemuritorii. Acestea erau gândurile lui când mergea pe stradă fără țință. Detesta banii României democratice, o ciocoime și un păturicism date pe față. Citise și el trei cărți la viața lui, Biblia, Mein Kampf și Arhipelagul Gulag, făcuse asta pentru că există numai trei cărți pe lume. Iorga e împușcat, Enescu e momit, Grigorescu e judecat, lui Vlaicu i se toarnă o jumătate, lui Caragiale i se toarnă una plină, lucifericului Lucian Blaga i se toarnă două, și Mihai Eminescu e egal cinci lei, adică cinci pioni, adică un turn – sau o tură – și e cinciu, celula psihiatrică și el în ea, drogat de Diazepam și pastile poliflore și zaru. În România detenția psihiatrică continuă se gândea trist.

Acela a fost sfârșitul relației lor deși nici unul din ei nu spusese nimic.

Deși după douăzeci și trei aprilie se însorise, Alin nu o mai aștepta pe Sorina pe gardul bisericii romano-catolice, iar dacă se întâlneau prin vreun bar nu făceau decât să se salute și să pună câteva întrebări de complezență. Sorina redevenise persoana indiferentă dintotdeauna, iar el - în parte și din cauza serviciului, și din plictiseală începu să meargă tot mai rar prin baruri și din iunie nu mai merse deloc.

Capitolul 17 TRAGEDIA UNUI FOST PRIETEN 2016 Îmi amintesc de Silviu cumva neutru. El mi-a fost cel mai bun prieten, ca atâția alții, un adevărat guru, și ca să mă exprim ca vagabonzii one of the greatest guys, și acum eu sunt în Catacombe iar el în altă lume. Într-adevăr în ultimii ani, odată cu începutul ultimei Crize economice am trecut prin mari prefaceri sociale, capitalismul s-a înstăpânit în estul Europei izolând oamenii și aducând noi cutume în cultură, înghețând sufletele oamenilor, robotizândui, capitalizându-i. În societatea revolută, Silviu îmi era tovarăș. Mă întreb ca Llosa de ce oare mă gândesc acum după atâția ani la el considerând ce a ajuns și ce am ajuns, dar cred că o fac ca un fel de consiliere literară pentru el și bineînțeles pentru mine, ca orice povestaș maniaco-depresiv. În literatură poți face fapte pe care nu le mai poți face în viață și poți fi credincios unei prietenii care nu mai există, unui suflet care nu mai există.

M-am tot gândit care să fie prefacerea care l-a lovit ca pe atâția alții cum m-a lovit pe mine boala, și am ajuns la concluzia că fostul meu prieten Silviu a devenit un mizantrop. Un suflet extrem de simplu, pe care l-am cunoscut pur, nu avea prea multe diode care să-l tulbure.

Nu îi voi povesti viața. Spun că Silviu ca și mine și-a pus toată whatever, tot sufletul într-o speranță, care nu s-a împlinit. Speranța unei mari iubiri, marea iubire a vieții lui și a ei, care a fost înfrântă de capitalism, de sărăcia umilința lui Silviu, și de dorința de parvenire socială a familiei alesei domnișoare. Și astfel fata, ca să nu înnebunească, a plecat.

Ce spun eu este sfâșietor, dar de fapt este un fapt comun în orice fel de biserică, părinții fiind cei care cultivă copii pentru mai binele copiilor și inconștient al lor. Nu am de unde să știu dar intuiesc că din acest moment prietenul meu a înnebunit. Așa cum a ajuns

290

pentru mine reprezintă frumusețea tragicului, pentru că adevărul este că viața lui a devenit o tragedie antigoniană.

Silviu nu mai este printre noi. A plecat pe un vapor de croazieră, unde s-a angajat chelner la restaurantele de clasa a doua. O duce bine.

Capitolul 18 LET HER GO

Uneori se simțea ca și cum nici Dumnezeu nu avusese timp pentru el. Cristi era acum bătrân, asta însemna că se născuse demult, într-un alt univers. A fost și era un suflet dedicat Bisericii, dar Biserica și oamenii nu avuseseră timp pentru el, fiind prâslea familiei sale în care toți roboteau în muncă sau Evanghelie pentru aproapele lor. Fusese lăsat cu o Biblie pentru copii și câteva cărți samizdat.

Exista o oarecare nesiguranță în sufletul lui, o tensiune, o tristețe. Dar cu toate acestea Cristi nu era un om pierdut nici măcar în privirea severă a Bisericii. El era cel mai respectat între prietenii săi creștini, cel care îi punea pe toți în legătură și îi împrietenea pe toți, însă cu toate acestea anii grei de pelerinaje bunyaniene ale tatălui său, ale bunului său tată, îl mutilaseră. Dar cum spuneam, Cristi era o enigmă. Înainte să se nască fusese trei luni spânzurat în burta mamei sale cu ombilicul și se născuse cu o anumită softețe a creierului și șirei spinării, care îi agravase trăsăturile maladive.

Se pune întrebarea dacă stâlpii Bisericii își dăduseră osteneala să-i înțeleagă drama, dar poate nu aveau instrumentarul necesar, de un secol ministranții ne mai interesându-se de Sofocle și filozofii germani. Iar pentru că avea un creier brici, și mai ales mașină, vilă, până și prinții bisericii nu se îngrijorau în privința lui. Și nici fetele. Dumnezeu nu pusese pe inima nici unuia să îl salveze de la singurătate, toate îl părăsiseră pentru o casă mai mare și o mașină mai tare.

Se întreba în clipele de introspecție de ce după cum spunea vulpea în cartea Micul prinț, nu reușise în viața lui să își creeze legături, și nu își putea răspunde, de ce visul său nu se împlinise până în ziua de azi? Îngerul îi spunea că poate din cauza bunătății sale, da, întradevăr bunătatea e un handicap.

Universul nu este totuna cu împărăția cerurilor, asta o înțelegea. Și pe exploratorii spațiali ai viitorului cine știe ce fiare extraterestre îi așteptau în lumile noi, flămânde de a fi descoperite. există anumite lucruri în univers care îl îmblânzesc uneori, o stea căzătoare de exemplu ori steaua Betleemului, dar în general universul era mai mort și mai rece ca străzile Hațegului în amurgurile de iarnă ori decât un dicționar de stele.

Astfel, nu era singur, dar periodic mai lăsa o iubire să plece, cum își lasă fagul inima de frunze în fiecare toamnă. Dumnezeu făcuse omul ca să se salveze din singurătate, dar omul e singur.

Capitolul 19 PARTERUL (Schiță)

291

Felix Rian Constantinescu

Motto: „Aproape adevărat, doar că acolo au fost închisi copii nevinovați, la fel ca și la Păclișa, victime a regimului lu Ceaușescu...”

Paul Boantă „...aș vrea să vă rog dacă ați putea să îmi spuneți ce vă amintiți din acei ani atât în Păclișa cât și în Zam ai acestei detenții și exterminări psihiatrice, un domeniu care ar trebui să ajute sufletele nefericite, și deasemenea asupra motivației. De ce s-au putut și se pot întâmpla asemenea lucruri din politici de stat, un popor și stat creștin?” "malicious hooligan, engaged in anti-Soviet activities", PRAVDA; - (FĂRĂ RĂSPUNS)

Este vorba de parterul castelului - alcătuit din patru, cinci saloane - alcătuit din patru cinci saloane lui Nopcsa în care sunt închiși în medie patruzeci-cincizeci de bărbați și băieți, toți cu suferințe psihice, unii abandonați de familie, unii - câțiva - spioni, turnători sau securiști.

Sunt păziți de doi sau trei gardieni-infirmieri, care se uită la un televizor aproape fără sonor și mănâncă tot timpul stând pe rând jos la masă lângă fereastra înaltă ce dă în aleea de primire de lângă ușa de intrare și recepția unde țin bolnavii imobilizați spunându-le înainte să îi bage la secret, -Hai să-ți facem o injecție... ,injecție după care omul se simte bolnav, împăcat cu spitalul și sine însuși, simțindu-se că a venit acasă, acel acasă față de care a păcătuit prin absență o viață întragă; nevorbind cu pacienții închiși acolo ca animalele, unul fără pile neieșind de acolo decât după luni de zile când ajunge la al doilea leșin spre comă ca mine și e mutat la etaj, unde singurul avantaj e că mănâncă ceva mai mult și poate ieși în curte.

Aceasta doar cei care reușesc să iasă prin bună purtare. Cei care nu sunt cuminți, ca să mă exprim în jargonul medicilor, nu ies de acolo niciodată decât când îi scot gardienii întro curticică interioară lângă un gard, și unii – aleși după motive incerte - rareori în curtea mare, în apropierea spitalului. Și tineri a căror singură vină este o boală și sărăcia sau dezinteresul familiei sunt condamnați la a duce o viață în inumanitate, în foame și condiții de lagăr, cu mâncare de lagăr și cu singura deosebire că nu sunt puși la muncă, dar de fapt e un regim de exterminarea al statului față de indivizii care nu se pot întreține datorită bolii.

A rămas o moștenire din timpul comunismului exterminarea prin psihiatrie, acum fiind nu la același nivel, dar în general oamenii cu idei sunt trimiși la aceste gherle pentru a nu deranja sistemul ori noii boieri roșii, iar cum am mai spus mai sunt bolnavii obișnuiți care mor și ei datorită extenuării. Iar intelectuali ca Ciprian Nickel mor uciși. Nickel, poetul Devei, a murit în Parter, spânzurat în condiții necunoscute de un copac de un nebun, în 2001 ori 2002.

Nu se cunoaște motivul.

Nu îi vizitează decât o doctoriță, iar în rest nu există nici un program, nici un asistent social ori terapeut, nici un preot sau pastor care să se intereseze de acești oameni.

Doctorii încearcă să îi ajute, dar sistemul social îi vede ca pe niște gândaci nefolositori care

292

trebuie deratizați în timp prin foame, izolare și deznădejde. Bolnavii la sosirea unui alt bolnav își spun unul altuia despre cazuri de sinucidere și înmormântări în câmp fără cruce. Astfel doctorii încă de multe ori sunt fericiți să încerce să convingă sistemul securist-medical să nu mai ucidă copii și dizidenți Am fost închis acolo cred de două ori și am stat cam o lună și jumătate. În acest timp am slăbit îngrozitor, nu am avut cu cine să vorbesc, am fost bătut de gardieni și legat de pat - bătut de două ori cu bastonul de cauciuc și legat o dată - pentru că am dat cu o sticlă de plastic în care era apă în camera video considerând-o degradantă, mâncam o jumătate de cană de ceai cu două feliuțe de pâine, nu am ieșit afară decât o dată în curtea interioară după ce am leșinat prima dată, înainte de asta încă o dată în curtea interioară și apoi la sfârșit când am căzut într-un leșin pe care îl simțeam o comă în care să cad și să nu mă mai ridic, după care am fost dus la etaj.

Gardianul care m-a bătut prima dată continuu cu un baston peste spate, pentru că m-au bătut doi, mi-a spus cu cinism când n-am mai putut, după ce eu i-am spus că rezist prin rezistență nonviolentă: - Mi-ar fi plăcut să fi rezistat mai mult!...

Sunt mulți pacienți care acolo stau și nu cunosc mai bine. Nu-i ajută nimeni, și întregii Românii și lumii, tuturor oamenilor, răi și buni, nu le pasă de ei. Toată ziua umblă cu frunțile în jos ca șobolanii pe coridoarele înguste căutând pe jos chiștoace sau împărțind chiștoace de țigări. Și niciodată nimeni, nici gardian, doctoriță sau pacient nu dă o bucată de pâine în parter. Infirmierii au camera lor unde mănâncă de le troznesc fălcile dar niciodată nau dat nimic deși cum spune domnul Boantă și acum sunt acolo băieți, tineri, mai mult niște copii care suferă de foame toate chinurile pe care și le cheamă Biserica duminică de duminică.

Turnătorii stau o noapte și apoi dispar, de obicei drogați tatuați care vor să-și ușureze verdictele ori copii de mineri, iar securiștii rămân internați ascultând întinși pe pat, îi simți că sunt securiști.

Cum se poate exprima durerea unui Werther care vrea să iasă până în curte să vadă cerul, copacii, ori vede pe fereastra zăbrelită nu copacul înflorit ci corcodușii înrodiți și ar vrea să mănânce roșcove în locul mâncării pe care nu i-o dă nimeni. Ușa e mai închisă de poarta cetății Dite din Infern.

Parterul m-a vindecat pe mine de iubire încât nici față de iubita mea nu mai simt nimic firesc. Felul în care se stă și se doarme ca animalele, bietele animale în cuști și de multe ori câte doi într-un pat mi-a rescris reflexele nu după legile vieții și lui Dumnezeu ci ale parterului. Am devenit un Buddha abia în parter.

Noi am sperat la puțină umanitate din partea umanității. Odată cu căderea cortinei albe mulți dintre noi și din copiii și soții sau frații voștri vor mai continua să moară în acel loc blestemat, nedemn nici măcar pentru imaginația lui Charles Dickens un loc după chipul și asemănarea părinților fondatori Sykes, Fagin și Murdstone. Pentru noi este o lume a tăcerii cuvintele sunt scumpe în parter, iar unii nu putem vorbi, de aceea când murim nu mai rămâne decât tăcerea.

11 decembrie 2016 Capitolul 20 MORGA Vizavi de camera mea este o clădire de marimea unei barăci de tablă depozit de țevi instalații electrice, ridicată pe locul porții acum zidite al vechiului parc Pogany și blocata de însăși acest altar misterios, abominabil, a cărei funcție am aflat-o la douăzeci de ani dupa ce am

293

cumpărat casa; este morga spitalului de copii cu boli psihice. O cladire lipsită de orice fereastră, indicator pe care să scrie MORGA, și neluminată decât de felinarul din livada mea, ca o lumânare înfiptă în pietrișul nisipos de Dumnezeu pentru copiii morți. Nu este loc pentru nici un altar sau lumină. Când moare un copil ceilalți vin să-l petreacă pe aleea nobiliară blocată de gardul comunist, în felul lor, nesimțind trecerea timpului, de la o moarte la alta, moartea care îi va elibera din conditia de nonpersoane, ca și pe mine. Trecătorii grăbiți urinează pe morgă și pleacă închizându-se aferat la pantaloni din mers.

Capitolul 21 Izvor tulbure (O semificțiune) Îl chema Pătru. Un pocăit, frate bun și dulce din Clopotiva.

Erau anii '50, ani grei se spunea seara când țăranii și țărăncile cu pruncii suflau în cartofii rumeniți ori mămăliga încinsă cu brânză de oaie. Apăruseră lucruri noi, primari noi, de ăia de le zicea activiști și jăndari mai aprigi ca oricând.

Nu se luase cu nimeni și începea să fie cam bătrâior Să tot fi fost aproape de vreo patruzeci de ani și trăia din munca pământului aprig de sub munte. Făcuse doar patru clase, nici pe ălea nu le terminase. Dar făcuse școala Domnului, într-un an citise Biblia de șapte ori de la început la sfârșit și acum o știa pe de rost. În vremea aceea era păstor la Râu de Mori și Clopotiva unu de-i zice Ciorogaru, băiatu lu Ciorogaru ăl bătrân, venit de la școală de la București, prieten bun cu Pătru și cu văru-său cu Ioan. Pe Ioan îl băgaseră legionarii la Gherla, era mai bătrân dar de-asta cei de-acum îl lăsau în pace. Avea un băiat, Ionel, în armată în Valea Jiului la Lupeni plecat de trei ai. Trebuia să vină acasă. I-au zis, Hai, mă, să te băgăm în fanfara minei aicea, dar el nu vru și făcu armată cu muncă în mină numai să vină acasă. Dar ăsta era Ion nu Pătru.

Pătru trăia singur în casa de lângă cimitiri și când nu era pe câmp citea din Biblie la fereastră ori la lumânare privind afară la crucile de lemn înnegrit ori de piatră tocită. Așa făcea. Așa se nimerise cu casa lângă cimitiri, nu era gropar. la biserică era frumos ca în casa Domnului. În Clopotiva, erau baptiști, botezători a doua oară și cu minte la cap. Lumea vorbea de ei că sunt înțelepți că nu se certau și nu prea vorbeau cu lumea. Tinerii mergeau pe jos de la o biserică la alta să se ia în cete de dragoste cântând până către Deva într-o parte și Câmpu lu Neag peste munte în alta. iacă erau tineri și mergeau pe drum de la cinci dimineața când se crăpa lumina până noaptea cântând și râzând. Numai Pătru nu mergea. Nu prea mersese, nu-i plăcuse lui să meargă. Lui îi plăcea să stea în liniște și să privească pe fereastra lui scundă ori să stea laoparte cu văru-său ori nepotul lui să cânte și să se roage să mai vorbească de ce a mai fost în lume și timpul trecea de parcă și Dumnezeu cobora și era mai aproape.

Dar asta era bucuria bisericii. Lumea, de voie de nevoie, se schimbase. Erau care nu făceau nimic ba pe la primărie ba pe la miliție sau plecau la oraș de nici nu mai veneau și trimiteau înapoi bani mulți pe care nu voiau să-i primească ori îi dădeau la popa cu pomană și colaci de păcate. Nu mai știai cine ți-i frate, cine ți-i fârtate. Mulți țărani mureau la ocnă. De ce nimeni nu înțelesese. S-au smintit timpurile vorbeau când nu mai aveau ce clopotivenii. Și își vedeau de treabă.

Acum oamenii vorbeau de Pătru că înnebunise și oaminii câinoși râdeau de el. El se oprea când vedea oameni în fața cârciumei, ori bând Plugare pe uliță, ori numai că i se năzărea sau îi știa el, de le predica.

294

Atâta spunea și satul se prăpădea de râs și țăranii îi râdeau în față și-i spuneau că se țicnise și de vreo două ori l-au luat și l-au bătut dar unul care venise în sat spusese că îl va vindeca prin discursuri.

Numai unii oameni plângeau și spuneau -Săracu Pătru... Săracu Pătru....

Mărturisea necăjit cu sânul tulbure. Când trecea o soră ori un frate pe stradă se întorcea și le spunea: -Nu vă uitați la Pătru... Pătru e nebun...

Capitolul 22 COPILUL ȘI CÂINII

Felix Rian-Constantinescu Cause I know I won't be long Here in heaven (Tears in Heaven Variations) Ea era mama lui Ionuț Ursu. Putea să mai spună ceva? De atât timp nu putuse decât să tacă.

Tăcuse asemeni unui copil care nu s-a născut încă. Dimineața dacă încerca să mănânce ceva se simțea de parcă și-ar fi mâncat propria inimă, inima lui Ionuț, propria inimă. În acești doi ani tot citise cartea galbenă a lui Cătălin Bursaci și simțea că mamele care își îngroapă copiii, primesc un dar aparte, ca și cum D-zeu le ia ochii din privire și le pune în loc alții, îndurerați, precum cei ai icoanelor. Se bucurase atât să fie mamă. Era tot ce visase. Nu, nu se gândea la sinucidere. Se gândea doar la Ionuț, la Usu, cum îi spuneau prietenii. Da, o să încerce să citească luna asta cartea Magicianul de John Fowles. Nu, n-a citit-o. Și pe Radu Tudoran. Era bine. Trăia la fel ca înainte, numai că mult mai tăcută. Nu mai avea nici o prietenă. Nu. Nu știa de ce. Când stătea acasă se simțea ca într-o biserică, datorită cămăruței copilului. O păstrase tot așa cu pătuțul lui. Nu mai avea nevoie de nimeni. Nu era supărată, doar că parcă se preschimbase într-o stâncă. De multe ori se gândea că Ionuț nu are nici măcar un mormânt în care să intre și ea. Își punea felurite întrebări despre oameni, dar nu găsea vreun răspuns. Și găsea orice adunări de oameni, oriunde erau oameni mai mulți, chiar și bisericile, vulgare.

Mergea des cu mașina, singură, cât putea, se gândea că poate va muri, dar era doar un gând stupid, nu voia cu adevărat asta. Dar simțea că nu poate altfel. Numai în timpurile nazismului se mai întâmplase așa ceva. Carnea, suflet, cea mai mare durere, toți suntem aur cu sânge, dar parcă și cu brațele tăiate, zburăm. Nu-și putea explica cum, dar mai trăia. Trăia cu sufletul retezat, amputat de ceva, nu știa de ce. Dumnezeu să mai știe în ce bolgie trăia și ea, poate în bolgia care avea la intrare o pancartă albastru cu alb pe care scria București. Asta era un infern al îndobitocirii prin suferință și poate că atunci când va ajunge și ea la nivelul animalelor care i-au mâncat bucată după bucată copilul de patru ani, oamenii vor avea milă și de ea. Când s-a întâmplat, o fetiță evreică de pe scară spusese cu ochii în lacrimi: -Eiha!

Vechea întrebare a victimelor, cum a putut să se întâmple acest lucru? Și tristețea eternă a iudaismului, așa ceva să nu se mai întâmple niciodată! Dar ei erau români, urmașii fiarei. Se gândea, putea să-și mai vadă vreodată băiețelul? Putea? Avea atâta tandrețe în ea și nu mai

295

avea cui o oferi. Tot ce făcea, se ruga, dar n-o interesa ce spuneau oamenii despre rugăciune.

Se ruga copilui, lui Dumnezeu, Mariei care și ea își privise copilașul sfâșiat de câini, ca Eric Clapton. Viața ei era Tears in Heaven. Murea în fiecare noapte și dimineața se trezea în mormânt precum o zombi și se spăla pe dinți și se ducea să meargă la serviciu. Nu mai avea pe cine să întrebe cum se simte. În ce o privea nu mai avea nimic, era cea mai mare luzăriță de pe acest pământ, odată ce ești mamă, mamă făr soț s-o mai văzut, dar mamă fără copil ce e, ceva absurd, ca un copil fără mamă. Ea nu se ruga învingând, se ruga plângând. Veniseră la ea mame să o încurajeze. Parcă poate o mamă fericită să o încurajeze pe una moartă. Ele nu știau că moartea nu e un sfârșit, ci o absență. Oricum, ea știa că în parcuri nu au voie nici câinii însoțitori cu pedigree. Usu se născuse pe 27 aprilie 2009 și murise în 17 mai 2013 în Parcul Tei, ucis de câinii roșii ca fratele lui Mowgli în jungla indiană, de parcă Usu ar fi fost un lup ce trebuia ucis de vitejii câini, ucis și mâncat în bucăți pe nemestecate ca în amfiteatrele lui Nero Ahenobarbus bucureștene, române, ca un martir ucis de București. Avea un coșmar recurent, Usu era într-o salvare în care șoferul era un câine râios cu burta umflată, asistentele, polițiștii, pompierii, sirena toți urlau și erau câini, mari în unforme cu diferite chipiuri și tichiuțe pe capete, iar ea era undeva în cer și putea să privească și vedea cum medicul chirurg și asistentele îl mâncau de viu pe Usu în timp ce polițiștii îl vegheau, ținând electrozi în mâini, iar pompierii și șoferul conduceau ambulanța uriașă cu spume la gură. Îl aștepta la spital, dar când ajunseră acolo medicul, asistentele și ceilalți câini vomitară sânge pe ea în ziua luminoasă de primăvară și asta a fost tot, rămânea acolo plină de sângele lui Usu din cap până în picioare, tremurând, trezindu-se în sudori reci. Se gândea să meargă să dea foc parcului. Să facă câinii la proțap și să-i servească primarilor și protipendadei Bucureștilor. Și apoi să-i facă și pe ei la proțap și să-i dea de pomană pentru Usu. Să facă un foc al iadului mai concret și săși strângă o armată de îngeri implacabili. Copii de patru ani care să-i dea la câini pe toți _oameni_ care o chinuiau cu esemesuri și pe Internet. Își amintea de boul ăla care îi spusese pe mobil că o să-i taie și capul și picioarele. Da, păi dacă bietul avea numai picioare, ce să zică și el. O făcut ca vita și apoi o tăcut. Tot ca vita. Sau cel care o pus câinele pe ea, de-o mușcat-o, și apoi în seara următoare o aștepta o haită întreagă. Și o mai și batjocorit-o. Ăștia-s românii, ei îs câinii, nu jidanii. Oamenii ziceau că se enerva ușor. Aveau noroc că nu venea cu un agheu pe strada lor. Tot ce-a rămas din Usu atunci au fost niște oase împrăștiate lacom prin tot parcul, pe sub teii eminsecieni semănați cu căcat de câini mioritici. Avea probleme, știa. Și ea era româncă, din toate părțile. Dar cel mai mult se gândea ce ar însemna să ierte? Să trăiască iar? Rămăsese singură și se închisese în ea însăși ca un bob de grâu pietrificat din preistorie. Și pe cine să ierte, un popor prost apărut din alte două? Poate că avea nevoie de o alinare, dar cine să i-o mai dea? Se simțea ca o târâtură. Era rănită. Era rănită de moarte și trăia ca balaurilor cu șapte capete cu rugina veninului inflamabil curgându-li-le din colți din poveștile pe care i le spunea lui Usu. Se simțea de parcă viața ei ar fi fost marea piramidă de la Gizeh. Moartea era domnița ei Zamfira de la Prislop pe care nu o putea uita niciodată.

Moartea lui Usu era luna noiembrie a vieții ei, devenită eternă. Există vindecare? Dumnezeu este unul, pentru Usu, pentru câini, pentru ea și pentru români și toți erau pierduți. Un calvar, o răstignire în lemn noduros, un pasaj de Quo Vadis iar dacă după cum scria Mark Twain, Italia a fost făcută de Dumnezeu după schițele lui Michelangelo, pentru români a folosit desenele lui Hyeronimus Bosch. Exista cineva totuși cineva care o înțelegea, din toată lumea, Fecioara Maria sub cruce. S-ar fi dus la mănăstire, dar nu mai avea credința încrâncenată, naivă, făcătoare de minuni de la șaișpe ani. Ajunsese doar o femeie frumoasă, singură și zdrobită. Dar câinii sunt mai buni decât oamenii. Voia să fie și ea străpunsă cu drotul în glezne și atârnată cu capu-n jos în măcelărie cu literele carne cașer scrise pe piept ca în Bucureștiul din timpul războiului. Era demolată ca o biserică, dărâmată până la ultima piatră. Așa că într-o zi mersese pe strada parcului Tei și la o poartă văzu doi pitbulli după un gard de sârmă pe care

296

scria BATE ȘI VEI FI BĂTUT. Își făcu cruce, se urcă pe gard în mârâielile câinilor și cu ochii deschiși sări în curte luându-i în brațe. Voia să moară precum Usu, copilașul ei.

Capitolul 23

CRY/STRIGĂTUL

2016

„I tell my story not because it is unique, but because it is not.”

Malala Yoousafzai

I believe I will begin my Cry now.

The Prologue

1939. Romania is not part of the new war. My future Grandmother, Eleonora Ruptas is fifteen; just a rich girl in Cernauti, Romania.

Her father Leon is a food businessman with a store in the city. Her Mom is from a very rich family, Grosu. They are both of Greek business people origin, brought in the time of the

297

rupta two centuries ago. Her name is Olimpia and they have many children and the house of the Granfathers at the outskirts of the city where they do agriculture and keep animals.

They consider themselves Romanian an from all the Children Eleonora is the most gifted to continue with the store.

Cernauti in 1939 was a very beautiful city. An unoficial porto franco city, a city of merchants from Constantinople, from the Ruptas and Grosu came too, the Grosu may have been of Pind origin, and from Russian cities, Osterreich and Berlin, from where we have ancestry in Greatgranfather Leon, a through man but with Hitler qualities like most merchants of the late Nineteenth century up to the day.

It was told by his Daughter that Leon flogged once one of his boys for stealing chocolate and giving it to his friends and only her as a favorite of the Father could stop the night basement ordeal.

We may wonder what made her to be the Josiph of the Ruptas family? She had two sisters and four elder brothers. But out of them all she was the best with business and life.

She also liked to paint and had talent which she passed on mostly to my big brother.

And she liked to dress classy and was bilingual in Austrian German What could be said about herself is that GreatGrandfather could trust Nora as he trusted himself or Olimpia, her Mother.

Eleonora made only the Gymnasium because hard times appeared to come over Cernauti. She often told at old age when She was suffering of Alzheimer that on Saturdays on her wat to school she was asked to turn on the light in the sinagogue.

Then it begun the Holocaust and Soviet occupation after the renunciation of Romania at two Moldavian territories.

They became Refugees in their own Romania.

The Soviets tried to unoficially cleanse the Romanian lands they occupied, of Romanians.

I believe that in Northern Bucovina one hundred thousand people refugeed from five hundred thousands Romanians.

The rest were shot or exiled to death or subjugation in Stalin’s Syberia. And only half maybe or less of the Romanians remained and alive.

My Father says from time to time that we have relatives all over the world, from Syberia, to Cernauti, Radauti, Ardeal, Arad, Timisoara, Bucuresti, and in the United States of America, all fled as refugees before the Generalissim I. V. Stalin.

As we can see although she belong to the Romanian-German culture, Eleonora was not anti-Jewish. During the War she listened to German hip music such as Lili Marleen of Marlene Dietrich. But also the final solution began only in the 40s and the insane realities of concentration camps remained hidden to the European and World peoples.

Perhaps in Lili Marleen, Nora saw her own love story, with my Grandfather Dumitru Constantinescu from Agricultori 86, Bucuresti.

At Cernauti they made many photos and they liked to do photos on street and at home.

They also went to country camps on feast days where Maria, the little sister, called Piti, dressed in Romanian popular costume fiersomely recited poetry surrounded by the peasants.

They had a beautiful, Romanian Bucovinan life, in Cernauti, in 1939, the last year when Romanian life was beautiful.

It is no use to complicate the reasons why Romanian Cernauti was destroyed and taken.

Apart from it s proverbial riches which lead to greatest Romanian Spirit, represented by the trinity of Eminescu, Cernauti, and Bucovina Herself, Bucovina, and especially Cernauti, was a merchant nodal point, giving acces for Stalin to both Constantinople and Wien, so it had to be raped.

298

My GreatGrandfather Leon liked during the War to pose at the radio reading the newspaper, or maybe the Daughters pictured Him so. What can we say after personal experience is that the Tarist Empire considers itself an Empire with the mission to destroy and convert the whole world. Ever since the wars between Russian and Turks and before we can see that after Petru the Great the other Czars up to this day understood of England only it’s Empire. So the antiRomanian attitude of the American ambassador of the current day in Chisinau is just one example in a long line of Abuse.

But we believe that Romanians will live, and together, and we believe that Justice will look to our Wounds and the King of England will no longer be let to torment our People, Independence and Unity. We will civilize Russia not the Czars abd Syberia will exterminate us, this is Our faith.

Arrived at this point in our history we believe we should write a letter to the czar.

"You see we all make choices LaHaye.

You chose to become Sherrif keep food on your table for your family; and Paxon he chose to raise cattle, which ended on another man’s table."

We speak to you not in our name, or in the name of Basarabia, or our native Cernauti, but in the name of all Romanians and Rome.

Latin spirit is short.

We are Elisha with all armies of heaven and earth not only surrounding but protecting us, we don’t know who you are.

We know and you should too that the Globe is warm everywhere.

And Romanians die if they want to.

Now, longtime, the history of (wo)man is written by the Plane.

In the end there is only one thing to be said.

A TALE. In a forbidden land there is a forbidden city with a forbidden palace with some forbidden kings who sit at a sinie and drink wine.

Good bye.

Chapter 1 Letter to Vladimir Putin

As I see I have been arrested. Well I am dumb. Not with fear, no. But let’s get back to us. Vladimir Putin, that is your name? I am not contentious. I just try unconsiously to make a river.

I have something here, Beatrix. Do you know what? I ask your name because I want you to know that I am not interested about you. We talk about me. Well, I have something very interesting here. A book. And the book has three photos. Have you seen those photos, Mr. Putin?

The photos of the inside of the book are three photos of Mr. Soljenițân. A big one, very childlike, all of them are, for that matter, but very Idealistic, and is the actual Aleksandr.

Under it are two photos. In detention and After his release from camp. They both looked so familiar to me. Especially the first of the two. It resmenbled in my mind with a Child from some movie, I just could not name. And then i realized that that Child was me.

And while writing I saw that After his release from camp is my Father.

Well, do you think We are going to give all up? For You? That Death would be an impediment? That we have not read Gavroche and Jean Valjean? Soljenițân existed only before his arrest, but, like Moses, Soljenițân lived only after his arrest.

299

The last thing I do is to hurl insults. But everytime truth is insulting.

Now it is not the time to say who’s to blame, and certainly not by men. But maybe just as You, Master Putin, like to live at ease in Kremlin, so we like to live at ease wherever we are.

To put it more bluntly, intelligently though, You, Mr. Donald Woods, are the last relic of a revolute age, the Last Empire, and your only key to survival would be to kill anyone else living, like we did long you existed, but, because there is a God, You will rot and resurrect in flowers.

Now, before the Trial would start, What do you have to say for yourself? You know that me, from my cell, am the judge.

Just like Sarajevo...

Chapter 2 War Tabula rasa. The War was the Destruction of goods. Too many lowyers, too many loaves of bread, too many people. Ideology and hatred were just adiacent, instruments over the different levels of human society.

I. V. Stalin did that too in the thirties until it became monomaniacal behavior. Economy with an arrest warrant and a bullet.

If I were Denise or one of Joni's friends I would tell her that if we look in the life of Aleksandr We could understand why God punished him so.

Even during the War, the bloodiest years of history, he was _too_ carefree.

We, me and Joni, who have eyes for an another reality would conclude that I. V. Stalin was just a tool in the hands of God. And that God had reasons for our friend Aleksandr's destroyed life.

And our belief, drawn from this affair and our own lives would be that humanity of the soul is produced by God through destruction of the heart, like wine.

And we could only ask, if men's reason for destroying the whole World was mere state economy, what were God's?

Even the massacring of the Jewish.

We know that Jesus does not kill anyone.

So genocide comes very weird in God's plan.

Friedrich Nietzsche wrote a book at which we know the title Dincolo de bine și de rău.

This means we believe that God is beyond even of dialectics of the humane.

Genocide comes like a beast of the bunget of time.

But then remains Israel, and Jesus, and bread, and milk, and blackberries for supper.

But firstly the War is the dead, killing and killed.

Many times war starts when Jim Morrison's generals are given place in politics. And when boys want to become men. It was said that WW2 and WW1 were Wars Without Glory.

Times are changing. Today life has become as such.

The World War Two was the murder of the Father of the family by confused strange men, who instead of a human tongue had an industrial shotgun. They were workers.

300

And shooting people, everyone, was work.

This is the world of my head, Our head, one hundred years of war.

And then? We die...

And the saddest thing is that a man like Adolf Eichmann was not a murderer, indeed, but a, as Wilhelm Busch put it, un funcționar conștiincios. This is how Kramer is born.

MARK F’S POET STAMP COLLECTOR EX-ALCOHOLIC STONED WITH METAL LAQUER MUCH TOO INTOXICATED IN THE PAST IN TREATMENT POP MUSIC LISTENER AS MUCH TOO ANAEMIC POEMS AUTHOR THE POEMS OF A MARK F’S POET HERE I AM, BETWEEN CHILDHOOD AND OLD AGE.

Chapter 3 Letters to America

August 8th, 2016 Dear Embassy of the United States of America în București, Hi, my name is Constantinescu Felix-Gelu, I am born on March 29th, 1982 în Hațeg, Hunedoara, and I live with my old Father, in Păclișa, Hunedoara alone without my Mother, Valeria Roman Constantinescu, who died în 2011.

To speak in two words we are victims of war. In July 1944 my Grandmother Eleonora Ruptaș Constantinescu din Cernăuți lived with my Grandfather Air Lieutenant in Bucharest and my Grandfather served in the Air Defence of Bucharest at the plane telegraph when an American bomb fell on the street at day close to my pregnant Grandmother and destroyed all our lives forever.

My Grandmother retreated at Bradu, Argeș, where she gave birth to my Father, in a day aproximate – as She could remember - August 6th, 1944, She left my Grandfather who had a nervous breakdown on the air front too and lived alone until death and my Father, Constantin, never knew him. And if it weren’t for the kindness of a soldier from the Eastern Front, Stalingrad and Cuban, Paic Ștefan from Moinești, who came back as a prisoner from Siberian taiga, My Lady Grandmother and Gentle Father wouldn’t have survived.

We are victims and I come to America to ask Her to once again receive the weak and protect them for a more humane future.

301

Amen.

God save America, & Romania, Sincereley, Constantinescu Felix August 9th-13th, 2016 Păclișa, Romania, EU A Victim of War Memorandum to Mr. Barack Obama President of The United States Of America Mr. Barack Obama, President of The United States of America I write You in All Faith in Absolution, about my pain and the pain of a Family.

As I wrote to the Embassy of America in Bucharest in my country Romania, we were maimed in the mind of my Father and in the soul of my Grandmother.

I in the name of my family and my Father ask to be received in The United States of America as War Victims and Americans.

We believe in God, in Liberty and our lives have been mutilated by 72 years of Communism in our Native and Refuge land.

-1We could have been rescued by the United States of America right then in July 1944, in a better world.

It is senseless to say that we suffered for seventy-two years, we did, and we will suffer until we die.

In Romania, to heroes, any man an enemy.

Maybe the ones that will come after us be better, but honestly we don’t know. We fought for Adolf Hitler and Stalin, and our minds died for them.

We live in a parallel world, after a wall, we hear , but cannot see with the eyes of human understanding. Our brains are frozen by the cold world of the cold war. We know that there are

302

great men and women and old and children allover in the world, but our fragility made people treat us with the bread of meaness. Now I thought that You, Mr. President, know exactly how I feel, me and my Father and EliĆşa, our story is the Story of most of the World, Bucharest, Sarajevo, Hiroshima, Dresda, Berlin, and around the Third World. For this I fight. That the wars cease to exist, in reality and in the sickness twisted minds of victim survivors and I must speak the truth, I am determined to convince America to open the gate up for war victims all over the World, the ones that _deserve_ and the ones that do _not_. And my second commandment governing my life is after I will be American in America to move the borders of USA to the borders of the entire world.

-2With every sun that sets it becomes fair to me again Tthat for Us the war, the 2nd World War, has not ended, never will on this earth. We loved and were born in Hell, a Hell more horrible because every Day was full of Death. World War 2 killed my brain and the brain of my family. Hitler was our godfather so here we are world the handiccaped Ubermensch. We are Hemingway characters, natural born soldiers In a Mondial Murder in a Tartar Desert.

I am an collective tragedy, one of Sophocles bad dreams, my innerinferno gives space to my world, a world that needs the lamp of The Statue of Liberty.

We need the Statue of Liberty. To be ours. Where we can stay. Before our sudden Death. I believe I have said it all.

-3With the Respect and Ernestness Of a Nation, I write my Name Here, Constantinescu Constantin Felix-Gelu Valeria Eliza And I say to You,

303

Mr. President, You Will Win And there Will Be Food.

Amen.

-4-

Capitolul 4 Sarmisegetusa

Cred că știu ce înseamnă cuvântul dac Sarmisegetusa.

- Împrejmuirea Geților, sau Împrejmuirea Getă.

De la rădăcinile Sarma și get.

Obs. Tata și cu mine credem că are legătură cu zidul getic, care era o umplutură de val de pământ între două ziduri sprijinite unele de altele de bârne interioare.

Iar amfiteatrul de la Ulpia reprezenta o cetate getă arhetipală în care se reprezentau Bătăliile Întemeierii.

Deasemenea cuvântul Get este înrudit cu Argint și cu Arhe în sensul de vechi, mare, mareț, și cu sensul extrapolat de înțelept. Geții pentru greci erau Înțeleptii. Și erau același popor până la Bratislava. Dar nu știm ce înseamnă dac. Poate get e la origine o stâlcire și neologism din greacă, iar dac e numele originar dacic sau numele pe care li l-au dat romanii înainte de Împăratul Traian.

La mocani, în codrii și târsele de pe dealurile împădurite de peste Strei, înca se mai spune că mesteacanul e cel mai înțelept copac din pădure pentru că e "alb". Mesteacănul e deasemenea copacul lui Odhihnn, zeul prepreoției și înțelepciunii și runelor, al semnelor și protoscrisului.

Ziridava - Arad.

Altă denumire Sarraand.

Dava sării.

Probabil ca vindeau sare din Transilvania in Italia si germanicilor.

Sucidava - prin sudul Olteniei.

304

Dava sucilor.

Piroboridava - Poiana, Galati.

Cred că înseamnă Foc Fier Cu Impurități (Fontă) Dava. Se producea fier primitiv, oricum dava e și intens Halstatt, prima perioadă a fierului. În limba română literară poate fi tradus Dava Fierului Aprins sau Dava Fierului Roșu.

Notă. Se observă densitatea neologismelor grecești, latine și sarmate în vocabularul de bază, datorită în principal schimbului, tehnicii și posibil a deschiderii dacilor către universalitate.

Aizis - sus la Dunare.

De la iazygi.

Apoulon - Piatra Craivii Cult solar dac al unei divinitati posibil sincretice ori împrumutate, sub influența cultului apolinic, al zeului grec Apollon. Probabil și sit astronomic.

Voiam să mai analizez toponime. Dar mi s-a terminat bateria.

Am să trec la substantive comune puțin. Înțeleg denumiri de localități câteva, dar ce înțelegea un dac numind viezurele Viezure?

Eu am o teorie. Limba dacică nu a dispărut, nici nu e sinonimă cu limba latină. ci e un continent scufundat în limba română, putând până la un anumit punct fi cartografiat, și pe alocuri chiar reconstituit, cu concursul enciclopedismului, putând astef chiar să pătrundem în sufletul dacic.

Viezure - vine de la cuvântul latinesc via. Dacul era un suflet care făcea asocieri între lucruri extrem de diferite, găsind asemănări și corespondențe în toată lumea înconjurătoare.

- zure, de la zare și zur - cum e în zurbă - agitație. deci Privire Vie - în același timp privirea omului beat - pentru că pe drumuri adesea erau pomi și vii, mai ales în spațiul roman, și Mișcare Agitată - trimițând tot la omul beat dar în același și Beție de Inteligență.

Mi s-a blocat computerul așa că scriu iar de pe telefon.

Cred că acest cuvânt dacic reflecta atitudinea dacului când mergea singur în padure și îi ieșea un viezure în cale.

Deasemenea cred că dacul numea viezure, pe lângă viezuri, patru categorii de oameni, bețivii, romanii, copiii și sihaștrii.

Astfel am reușit să intrăm în sufletul dacic, adevaratul suflet dacic.

Alt cuvânt dacic este Fagure.

305

Când eram copil aveam o carte cu povești din Moldova numită Carte cu și despre albine.

Dacii erau părinții albinelor. Și nu totdeauna luau mierea numai din stupii făcuți de ei. În pădure găseau roiuri de albine în scorburi de fagi pline de miere, și așa a aparut cuvântul dacic Fagure. Și astfel și cuvantul Fag pare dacic.

Am obosit. Mai vreau doar să spun despre cuvântul Băiat. Înseamnă Luptator, iar numele Băiuț e poate ultimul nume propriu prenume dacic înca în uz, în Țara Hațegului există 2, și neluat din cărți.

Rușii care de fapt sunt Sciții, au multe în comun cu dacii, și dacă sciții erau cu armele, geții erau cu mincea. Și chiar și cuvintele Ruși și derivatul de azi și acum o mie de ani Rusia poate fi numele pe care l-au dat geții Sciților, rușilor de astăzi.

Rusidava - romană pe o asezare incertă dacică - înseamnă în geto-greacă, Dava Roșie.

Iar rușii înseamnă roșii pentru fascinația lor eternă pentru krasnaia, krasiva, roșu sinonim cu frumos.

Rusidava - castru roman și așezare romană in Dragașani, Olt, pe locul unei vechi așezări dacice. În încheierea prologului dacic pot să concluzionez că limba dacică, asemeni limbii grecești și germanice, era un idiom sapiențial, al gândirii pure.

Notă. S-ar prea putea ca getii sa insemne Argintii in limba greaca, extrapolat cu sensul ca getii spuneau vorbe intelepte, adica erau un fel de prooroci. Si denumirea get sa fie comuna cu Argesul. Cred ca acolo era tribul getilor care dupa aceea a dat nume zonei subcarpatice pana la Marea Neagra.

Capitolul 5 VADUL ARS, sau romanul înviat & Omagiu

Îmi pare evident că aceasta a fost intenția domnului Constantin Stancu, cel care cu această carte a devenit prozator, mai mult chiar romancier, și a câștigat ras cognomenul Stancu. Eu, domnul Radu Igna și Ernest Hemingway, am făcut tot posibilul să ucidem această monstruozitate psihologică, numită roman, dar la un an de la execuție, O mamă de lumină, în 2016 apare această Carte, ca și cum romanul cum spune tata râde și spune vezi nu m-ai ucis, m-ai ucis și eu am înviat trei anotimpuri după. În cadrul literaturii hațegane există trei romane și punct, egale între ele. Condamnat, de Radu Igna, O mamă de lumină, al meu, și Vadul ars, de Constantin Stancu.

Eu sunt de formare germanică. Cred în Islanda. Domnul Stancu e de formare slavă, dar nu a lui Pușkin, nu a potopului de stări și emoții a romanului rus comun, ci cu romanul rus al lui Bulgakov, romanul cel mai înalt care trebuie să stea pe noptiera principilor, - Mai mult

306

decât atât un Bulgakov care a citit 1984 aplicându-l pe Lev Tolstoi, - Pasternak, Nabokov, Evtushenko.

Este puțin spus că în prezent Hațegul are un loc de statură în cultura Hunedoarei, fiind datorită longevității autorilor, cel mai bine reprezentat și din punct de vedere literar la egalitate cu municipiul Hunedoarei. În același timp, ca și Litera stacojie, Vadul ars e romanul unei comunități, produsul psihologic al unei subcomunități. Romanul de fapt este trama comunității baptiste înglobate în comunitatea seculară a Țării Hațegului, care ține de aici până spre Valea Jiului și până la Streisângiorgiu și Porțile de Fier ale Transilvaniei. Vadul Ars poate fi oriunde și trimite la pământul radioactiv al Țării Hațegului, binecuvântarea și blestemul ținutului și al oamenilor. În continuare cred în saga, dar văd că mai există o galaxie, într-adevăr pe cer, și cer alte cărți și multe alte lecturi. Atenționez să nu devină Breban un canon în scriitura noastră, Brebanul dogmatic, dogmele își au loc doar în Biblie. În orice altă privință cartea este desăvârșită. Și arată orbirea societății literare românești care citește o cărămidă turnată în 5 ani ca Solenoid, de Mircea Cărtărescu, în locul unei cărți publicată în 2016, dar a cărei gestație a început cel mai probabil în 1991.

Dacă aș da o stea de aur sau o cruce de argint unuia din acestea trei romane, acesta l-aș alege pentru cunună.

Omagiu

România modernă înseamnă Cuza, Carol 1, Ferdinand, Antonescu, Mihai, Dej, Maurer, Ceaușescu, Iliescu, Iohannis.

Nepoții voștri vă vor judeca pe voi pentru varii lucruri și nepoții lor pe ei.

Omagiile nu sunt niște kitschuri. Sunt niște documente indirecte, în care în contextul vieții private oficiale și al Securității, se exprimă sentimentul independenței în condiții externe fanariote și ale războiului rece.

Spune-mi mie domnule Pațurcă cine a fost trădător în anii 70-80 în România? Cine a fost dictator? Dacă Securitatea a doborât un lider maoist socialist, creându-ți contextul, asta nu înseamnă că ceea ce spune Securitatea e adevărat. Revoluția a fost făcută de Securitate la ordinele KGB-ului și cu ajutorul KGB-ului, și apoi s-au trezit vitejii. Voi l-ați pus pe butuci pe Rațiu. Pentru ce, pentru postmodernism? Nu aveați în cap decât Blugi și Pepsi. Spun iar și iar că Ceaușescu avea alte criterii existențiale și trebuie Judecat după ele. Iar comuniști, până în 17-18 decembrie 1989 am fost apraoape toți. Restul erau agenți, iredentiști sau capitaliști din natură, pocăiții fratelui Dugulescu. Înainte de anii 70 mai ales, și înainte de anii 60, România era un pustiu. Voi în lagărele marilor orașe habar n-aveați de orașele mici sau de sate. Totul, baraje, industrie, tot ce vă ține existența, clădirile unde mergeți și azi la muncă, au fost făcute atunci, casele voastre, în care atunci copiii măcar se simțeau în siguranță. Nu vă dați seama că sunteți mult mai abominabili, fii risipitori? Așa că e normal ca o națiune să exprime un gest de recunoștință, o carte unui lider care a plecat din pământ a învățat de la Pământ și s-a întors în același pământ? Cine au fost dictatorii? În schimb românii pentru că erau o cultură altruistă, printre cel mai bune moral din lume la nivelul maselor, dedicându-se ajutorării economice și învățăturii, s-au simți complexați de idioții pop ai Occidentului.

307

Chapter 6 Adolf Hitler

Dacă Umanitatea e o Mamă care îl Respinge pe cel mai rău Copil al Ei, atunci merită Ucisă. În șase ani au murit peste 61 de milioane de oameni. După 9 Mai 1945, a murit Germania. Care crimă e mai grea? În prezent Germania este numită locomotiva Europei, dar orice etnic german simte un complex, surorile creștine germane se simt prost dacă ridică mână în adorare între proști, și cum mi-a spus Robert, băiatul care mi-a luat bicicleta, a venit în România, a umblat pe jos ca un pelerin rus și în visele sale icnite a crezut că e Lucifer. Acesta e complexul german, după Holocaust. Mehr Licht.

Conflictul, nebun, a fost de fapt nu între Statele Unite și Uniunea Sovietică și celelalte state, ci între Sfântul Imperiu Romano-German și nevăzutul Israel, Fuhrerul numindu-l nevrednic pe D-zeu și intrând prin megafoane în toate sinagogile Europei deodată și prezentându-se drept Dumnezeu. Israel a fost desconsiderat de Germania, pentru că în mia de ani de la orgă la Nietzsche, odată venit în Egipt, Patriarhul nu a făcut decât să facă bani, Profetul nu a făcut decât bani. Știe stetl-ul și ulița evreiască ce a făcut Germania în tot acest timp, mai știe? Așa se petrece un Holocaust. Voi să spun un conflict între două Idei.

Evreii sunt la fel de vinovați pentru Holocaust ca și Hitler, și Hitler e la fel de nevinovat în Holocaust ca și evreii. Hitler este cel mai urât german, iar Chagall cel mai iubit, dar Hitler are mai multă noblețe decât Chagall. Numai că prinții nu trebuie lăsați singuri.

Un prieten, băiatul celui mai mare Sfânt baptist din țara Hațegului i-a spus tatei în anii 90, văzând cartea, că Mein Kampf ar fi trebuit să fie arsă și nepublicată. Tata i-a spus ca asta au făcut și naziștii, au ars cărți.

Capitolul 7 Mein Schrift (Continuare) Inainte sa scriu vreau sa spun ca viata mea e un going to the mattresess. Stau in semicoma majoritatea timpului adunand aminoacizi. Si apoi la un moment dat vad ca a venit vremea sa scriu. Ma pun pe marginea patului si ma rog cateva secunde si apoi plec stiind in sfarsit ce am de facut.

Azi Vladimir Putin a propus Ungariei, sau amandoi s-au inteles sa-si imparta Romania cu satarul. Mi se pare comic ca Rusia a ajuns acum la nivelul culturii politice iredentiste, aliindu-se cu singurul stat pe care l-a gasit, care a pierdut toate razboaiele. E si mai comic, ca nici macar iredentistii maghiari, nici rusii ci numai Domnul Vladimir Putin face pula mare.

Domnul Putin nu vrea Moldova ci vrea sa distruga scutul antiracheta roman. In timp ce Germania, America, Polonia si chiar Romania tac. La box exista o tehnica. Blocarea pumnilor de vizavi cu o mana, iar la un moment dat un singur pumn cu cealalta pune campionul jos la numarat. Asta se numeste decisiva. Oltenia este bicepsul Romaniei, asa ca trebuie sa avem grija de Ea. Si intotdeauna Americanii au vorbit frumos dar au purtat dupa ei un ciomag mai mare. Si de altfel chiar si in WW2, tot URSS, mai mare decat Federatia Rusa, nu ar fi putut singura sa-l bata pe Santino. Rusii au luptat cu arme mari si ineficiente, comsomolisti cu pusti de lemn legate cu sarma decapitati din pas alergator de bunicu Stefan cu lopata militara, cu vodca si comunism, batai si violuri. Atat.

308

Capitolul 8 Piesă într-un act

(Strigătul, de Felix Rian Constantinescu)

“Nul ne peut me comprendre. Un seul Parmi ces ivrognes stupides Songea-t-il dans nuits morbides A faire du vin un linceul?”

CHARLES BAUDELAIRE PERSONAJE BEȚIVUL, un bătrân decrepit, pe jumătate chel TELEVIZORUL, alb-negru, cu lămpi BAUDELAIRE, prin vocea lui Florian Pittiș Decor O încăpere destul de întunecoasă a unui apartament de bloc. Încăpere mică, igrasie pe tavan și pe la colțuri. În spate, un pat așezat lângă perete și ușa, închisă. Pe colț, un dulap, lângă fereastră. Lângă fereastră se află Televizorul. În față, o masă pe care se află sticle goale, unele răsturnate, un radio destul de vechi și o Biblie.

Bețivul stă la masă, cu fața spre public.

BEȚIVUL (destul de cherchelit; citește, cu împleticiri, aplecându-și mult fața de pagină nu are ochelari) ”Pentru ce dormi? Scoală-te și strigă către Dumnezeul tău, poate El își va aduce aminte de noi, ca să nu pierim!” (se oprește, privind lung sticlele de pe masă) S-a-nnoptat! (se ridică, lăsând să-i cadă Biblia din mâini și mege la fereastră) E noapte! Soarele a coborât de mult în Valea Stricății și a stins toate... (tușeșete uscat, aplecându-se mult în față, apoi se șterge la gură, aprinde Televizorul și se așează la masă) TELEVIZORUL (de când este pornit, volumul sunetului scade progresiv, până nu se mai aude deloc) ...viațameasaschimbatîmbucurătornicinumămairecunosccopiiisuntfericițișisoțulecumnusepoat emaimulțumitmerităaveampreamultămătreațășinuputeamstabilonmiciorelațiesentimentalăpână cândamîncercatcremnademâinicreminacumnumaiammătreațășimipotoferiumeriidreptconsolar eoricuinuștiamcăviațapoatefiatâtdefrumoasăcreeeemiinoocreeeemăăpeeeentruuuuutoooaateee geeeeneeraaațiiileeeeedelabuniclatăticacumpregăteștetesăvizioneziparteaadouaatelenoveleides

309

uccesiubirilevecelieidoarcviztvnoiavemgrijădesufletultăudacăștiicumsenumeșteactrițaceapare acumpeecranpoțicâștigaunsetcompletdetigăimarcaromanticunaragazșitreibuteliipentrutineșipe ntrufamiliatasunălanumăruldepeecranpatrucincipatrucincipatrucincișivei...

BEȚIVUL (se uită puțin la Televizor Bețivul și Televizorul vorbesc concomitent) Dumezeu mi-a dat mâini, mi-a dat doi ochi, dar nu mi-a dat... (aici Bețivul se crsipează și-și cuprinde fruntea cu palmele, după care continuă) Mă lasă să mor de sete și de dor. Mă lasă să mor și să putrezesc, dracului! (furios, locește sticlele care cad de pe masă) Sunt singur... (se uitp prin cameră, vede Biblia pe jos și o ridică citește sărind versete) „Strigat-am către Domnul în strâmtorarea mea, și el m-a auzit din pântecele locuinței morților către El am strigat, și El a luat aminte la glasul meu!... dar Tu ai scos din stricăciune viața mea, Doamne Dumnezeul meu! (pauză) Când se sfâtșea în mine duhul meu, de Domnul mi-am adus aminte, și la Tine a ajuns rugăciunea mea, în templul Tău cel sfânt! (se opreește, ca speriat de ceva, se uită atent prin cameră, merge până la ușă și dă să iasă, dar, brusc, se răzgândește și vine iar la masă) Sunt eu. Puteam foarte bine să nu fiu. Să nu fiu nimic. Nimic, înțelegi?! Erau un milion de șanse ca eu să nu exist. Dar, are atâta însemnătate faptul că sunt? Și, dacă sunt, ce sunt?

Vechilul tău peste animale? Dar dacă sunt un animal eu însumi? Om? Ce e ăla om?! Să nu-mi vii acum cu aiureli de manual școlar, cum că fac parte din singura specie inteligentă cunoscută, a cătrei trăsătură principală e faptul că gândește, sau mai erudit – raționează. Ce sunt? Vechilul tău peste animale? Dar dacă sunt un animal eu însumi?... Sunt oare poatră, iarbă, foc într-o colibă țigănească? (rătăcit, se uită în jur la sticlele de pe covor, atent, la fiecare în parte Citește, cu împleticiri) „Când se sfârșea în mine duhul meu, de Domnul mi-am adus aminte și la Tine a ajuns rugăciunea mea în templul Tău cel sfânt! (pauză) Cei ce slujesc idolilor deșerți disprețuiesc harul Tău.” (este obosit; își șterge fruntea cu mâneca și se lasă pe spătarul scaunului) Plouă... cu găleata ba nu, s-a oprit. Aseară a ploat potopul lui Dumnezeu.

Eram la cârciumă, cu băieții, și-mi spunea Sandu, luându-mă pe după gât și gesticulând agitat cu țigara „Ioane, ascultă-mă pe mine, nu mai e mult! O să ne boteze pe toți. Cu foc! Vin timpurile, Ioane!”; vorbea aprins olteanul, parcă i se și ițea o luminiță în ochii lui tulburi de alcoolic înrăit. Mai dă-l în măsa de bețivan... (făcu un gest de abandonare cu mâna și se lăsă iar cuprins de aomeală) Câdn am început eu să merg la cârciumă? De fapt, când am început eu să beau? Suntem la fel; și tu trebuie să ai pe acolo pe undeva o sticlă, bine-nțeles mai de soi, învelită-n hârtie – să nu bată la ohi. Șase miliarde... ce sunt șase miliade la Calea Lactee?Întro bună zi, Soarele nostru – adorat de o sumedenie de oameni – o să vină pe pământ într-un carde foc cu hățuri de aur. Mă întreb cum vor fi oamenii pe atunci, ce limbă vor vorbi mă întreb dacă vor mai vorbi... Probabil că, atunci lumea o să poată pleca de pe Pământ și sunt sigur că mulți o să plece însă sunt la fel de sigur că unii vor rămâne, să-l întâmpine când va sosi... (merge la fereastră, pe care o deschide) Când eram școlar aveam un coleg de la orfelinat, care spunea oricui avea chef să-l asculte cum, atunci când va fi el mare, va pleca săși caute părinții până îi va găsi. Și continua spunând cât de fericiți vor fi până la adânci bătrâneți. Eu îmi caut doar tatăl, de când mă știu, și încă nu l-am găsit... (gânditot, se așează iar la masă, unde stă douăzeci de secunde nemișcat, după care aprinde radioul) BAUDELAIRE, prin vocea lui Florian Pittiș: „...Nu-s înțeles cât de puțin, Din toți bețivii, stând de snoave, Visat-a vreunu-n nopți bolnave Să facă-un giulgiu chiar din vin?”. (tăcere) BEȚIVUL: S-a-nnoptat! Pentru ce dormi? (cortina)

310

Hațeg aprilie 1999 CONSTANTINESCU

FELIX (Rian)

Capitolul 9 Soarele, soarele Cum pot să pun totul într-o pagină? Acum intru într-o nouă eră a vieții mele. La 20 de ani după 1996. Care au fost la 14 ani după abuzul sexual de la maternitate și creșă. Cred că nu mai e un secret că eu din vara-toamna anului 2008 iubesc iubesc în taină o fată născută în anul 1995. Anul trecut în toamna târzie a început să vorbească cu mine pe Facebook de pe contul unei prietene. Dar în același timp a început să vorbească și tatăl ei, pretinzând că este ea și creându-mi să îmi fotografiez penisul, pe care l-am fotografiat de multe ori în erecție și i-am trimis mai multe poze. Apoi tatăl ei în continuare pretinzând că este fiica lui mi-a cerut să mă masturbez, la început o dată, apoi de două ori, apoi de trei ori, apoi de patru ori pe zi.

Deasemene spunea, in persolalitatea fiicei lui ca e lesbiana, sau cam asa ceva. Îmi cerea spermă, fotografii cu spermă. Și am trimis deasemenea fotografii cu spermă pe fotografia de profil a fetei pe care o iubesc. Menționez că nu obișnuiam să fac acest lucru, vreau să spun masturbarea, aproape încetând de când am venit în 2013 de la Zam, și e adevărat că odată am făcut-o gândindu-mă la ea, la bloc, în 2012. După cum îmi amintesc am făcut-o odată și de cinci ori pe zi. Am făcut ce am făcut pentru că o iubesc pe acea fată și am crezut că asta își dorește. În același timp tatăl ei era foarte insistent. După sfârșitul lui februarie a început să comunice cu mine și prin programe de hackering, pe care puteam să le înțeleg și scriam în cuvinte. Apoi a urmat un zbucium extrem, fata sau tatăl spunând că m-au înșelat de două ori, odată pe 21 martie, de ziua Fericirii, și altă dată altă dată. Totul a durat aproximativ până în vara aceasta. Apoi fata mi-a spus că de fapt ea este credincioasă, nici nu mi-a văzut pozele, ea a spus că m-a înșelat iar băiatul ăla e un amic care a ales să o ajute, iar totul a fost făcut de tatăl ei. Lunile acestea când am depășit relativ trauma din liceu, și am descoperit trauma vârstei infantile, a început o a treia traumă, care se va întinde pe un număr indeterminat de ani, și este de fapt o tragedie greacă, Eschil, Sofocle, Euripide în același cap. Viața mea e neagră. Omul acesta a făcut ce a făcut ca să mă pedepsească, să mă chinuie, să mă distrugă și pentru că este bisexual. Eu tot acest timp, până luna august am crezut că a fost fata lui. Vă rog să mă iertați de ce prostii tot spun dar dacă nu spuneam plezneam. No, să mă pun la loc în pat și să încerc să dorm.

PS: Și, Marie, nu știu cum astă vară după ziua tatei, în ziua de sfântul Foca, zi în care am mers la consultație la Hunedoara, tot el a aranjat sa fiu intoxicat cu o substanța chimică, în mâncarea cumpărată, sau în apă și în noaptea aceea mi-a fost rău și la ora 5 dimineața am avut un acces de furie și mi-am agresat tatăl. Tatăl fetei pe care o iubesc e un om bogat care își permite orice și căruia i se permite orice de către societate și biserică.

Capitolul 10 Moartea unui erou

311

(dramă)

1943, Cernăuți, catedrala mauro-bizantină Elena: Da, Te iubesc, Mitule!

Preotul: Poți să săruți mireasa!

Dumitru: (în uniformă de căpitan al aviației române, cu batistă albă la piept. Privește vexat în jur, amuzat, și o ia pe Elena valsând-o în altar) 1944, București, început de bombardament american în mahala Un copil țigan plin de sânge pe față, stă pe bordură și cântă la scripcă Avion cu motor Ia-mă și pe mine-n zbor Du-mă-n țara stelelor Să vezi cum îți dau omor Elena, însărcinată, merge pe stradă cu două dintre surori și cu Dumitru.

Piți: Mergem la adăpost. Te așteptăm!

Dumitru: Pentru militari nu este adăpost.

Ica: Să ai grijă, auzi?

Dumitru: Ce grijă, fato? Sunt numai telegrafist și am mai făcut și răsboiul.

Elena: Trebuie să plecăm, iubite. Vezi să nu te puște americanii că e cam mare hardughia aia zburătoare.

Piți: Și tu te-ai făcut cam mare, Lena, ești mai plină ca un bombardier american.

Elena: Nici să nu-mi pomenești de blestemații ăia de nenorociți!

1944, August, comuna Bradu Elena: (speriată cu un bebeluș în brațe) Ce-i?

Ica: (bucuroasă) A venit Mitu!

Elena: (tace) Piți: Ce-i Leno nu te simți bine, n-auzi că ți-o venit iubitul?

Elena: Dumitru?!

Piți: Ha, da' cum ai vrea să-l cheme, Lawrence al Arabiei?

Elena: Nu vreau să-l văd...

Piți: (serioasă) Ce-ai, iar te-apucă? Elena!

Elena: Nu vreau să-l văd!

Ica: Eleno, plânge...

Elena: Nu - nu vreau să-l văd.

Ica: Vrea să-și vadă copilul...

Elena: Constantin nu e copilul lui.

Ica: De ce vorbești ca o proastă? Al cui e?

Elena: Al lui Lawrence al Arabiei.

Piți: (cu un ton schimbat) Dumnezeu să-ți ajute să-ți aduci aminte că mai ai și familie.

Elena: (obraznică) Am familie!

Ica: Și Mitu? El nu are familie?

Elena: Căpitan veteran Dumitru Constantinescu nu are familie.

Piți: Ești o proastă.

1965, Spitalul Militar, București Medicul Reanimare Ștefan: (zâmbind) Sunteți bine?

Dumitru: (trezindu-se) Nu știu. Ce s-a întâmplat tovarășe doctor?

Medicul Reanimare Ștefan: Traumatism balistic în tâmpla stângă, să trăiți domnule căpitan.

Dumitru: Pot să mă ridic?

312

Medicul Reanimare Ștefan: Încă nu, desigur. Sunteți pe perfuzie. Dormiți...

Doctorul psihiatru emerit Elefterescu: Unde e?...

Medicul Reanimare Ștefan: Tovarășul doctor Achenache va veni îndată.

Doctorul psihiatru emerit Elefterescu: (tace) Medicul Reanimare Ștefan: Aici...

Dumitru: Dumneavoastră sunteți domnul doctor?

Medicul psihiatru emerit Elefterescu: Da... Îl transferăm îndată tovarășe Ștefan. Nu trebuie să vă mai bateți capul cu tovarășul căpitan.

Medicul Reanimare Ștefan: ( anunțând) A sosit tovarășul doctor. (tace) Tovarășul doctor psihiatru și psiholog Achenache: (un domn de o vârstă incertă, dar tânăr și cu ochii zâmbitori) Am sosit.

(Elefterescu îl privește) Elefterescu: (aparte, către Medicul Ștefan, pe chipul căruia se poate citi o reacție de întristare profundă) Vrăjitorul...

Elefterescu: (afabil) Bună dimineața tovarășe doctor. Vă asigur că nu era nevoie să vă deranjați iar. (privind contrariat către Medic) Deci, ce facem?

Medicul Ștefan: (întorcându-se spre Dumitru care se află întins în pat) Tovarășe căpitan, acești doi doctori au venit să vă ajute să treceți acest moment greu.

Dumitru: (trist) Cine sunt acești doi doctori?

Medicul Ștefan: (cu blândețe) Păi, avem medic psihiatru emerit, tovarășul Elefterescu și medic psihiatru/ psiholog Simion Achenache.

Dumitru: (derutat) Și eu ce trebuie să fac?

Elefterescu: (imperceptibil, dă din cap a exasperare) Medicul: Tovarășe căpitan, acești doi tovarăși vor să vă ajute. Puteți să mergeți la spitalul cu tradiție unde practică tovarășul doctor Elefterescu sau puteți să primiți asistența ceva mai modestă a tovarășului Achenache. E decizia dumneavoastră, trebuie să alegeți, însă criteriile...

Dumitru: Am un singur criteriu. Care dintre ei mă iubește?

Elefterescu: (zâmbind copilărește) Te iubesc.

Dumitru: (privind la Achenache) Achenache: Nu te cunosc, domnule Constantinescu.

(Dumitru începe să plângă) Elefterescu: Nu vorbești serios!

Achenache: Tovarășe doctor emerit, acest om nu e un om obișnuit. E un erou! E un om care a trebuit să treacă pentru patrie prin lucruri pe care cei mai mulți chiar, în București, nu le-au trăit. Lăsat la vatră la 6 august 1944. Vă amintiți bombardamentul? Domnule acest om e un simbol al patriei noastre.

Elefterescu: (plictisit) Îmi amintesc bombardamentul, cred că mi-l amintesc mai bine ca dumneata. Deci? Fă cum vrei. Iar. Achenachi: (trist) Si-a pierdut picioarele. Un erou, domnule.

1967.

SFÂRȘIT „The preceding is not authorized by Prt. Putin.

Any references to Prt. Putin are commentary.”

Epilog AUTOPORTRET ÎN 7 DEFECTE

313

Felix Rian 2012-2016

Motto: „So, yea, go ahead and tell me what your flaws are, because if I was brave enough to do it you should be too.”

Seven of my Flaws, TamaHarul, YouTube video „Şi-ai să mai vezi pe cei ce-s mulţumiţi să ardă-n foc, căci şi de-au fost mişei, nădejde trag s-ajungă fericiţi.”

Dante Alighieri

Prolog Dacă vrei să fii iertat Acceptă să fii certat Pentru că doar așa Va începe schimbarea ta Cuvânt către veacuri

Retractationes. Prislopurile lumii nu au fost făcute pentru noi, stele umbla în fiecare zi pe străzile noastre cu săbii ori crini de flăcări în mâini. Totul afară de măslinul ucis este o iluzie de aceasta nu îi poate sta nimic în cale. Dar fiecare suflet are preţ fiind mai complex decât o galaxie de cerneală spălată de pe mâini într-un lighean cu apă, chiar şi sufletele celor răi, chiar şi sufletele celor ignoranţi. Fiecare suflet poate învăţa revelaţia prin simplul fapt de a fi viu, revelaţia întregilor picături de rouă germinată în furtună reflectând Soarele văzut printr-un fulger ciclopic. Atât de viu e sufletul. Pentru că sufletele sunt transcendente şi pentru că o parte din cuvintele Şefului Seattle au fost. Eu deasemenea laolaltă cu Omul Alb din al cărui trib sunt, laolaltă cu Omul Roşu care a pus o oglindă de sânge şi cuvinte în faţa chipului nostru al Omului Alb arătându-ne că noi şi chipul nostru e chipul alb al Morţii, laolaltă cu Omul Negru, Omul Galben şi Omul Amestecat nou apărut toţi avem aceeaşi vină pe care o împărţim cu toţii încercând cu deznădejde să o tot uităm cum uiţi universul întreg în singurătatea ta plină de durerea şi sensucht-ul modernităţii, ca pe Tatăl nostru. „În Numele lui D-zeu Cel Milostiv, Îndurat.” Doar El este fără vină, şi deşi îmi vorbeşte prin cuvinte invizibile eu sunt vinovat asemeni Vulturului şi pentru toate acestea un

314

adevăr e că după ce vezi de Florii în biserică fulgerul în mâna lui Hristos, nu-ţi mai trebui nimic, devii ţărână vie, ţărână ce poate să-şi spună numele. Cât despre Hristosul apostolilor şi al părintelui Arsenie, Hristosul umple până şi vidul dintre galaxii, şi tu, Doamne, ai zburat pe aripile Duhului Sacru în deşerturi unde ai postit o zi, şi apoi ai mai postit o zi, şi apoi ai mai postit o zi până când s-au adunat toate ca patruzeci de pietricicele în gura ta tăcută şi încleiată, flămândă şi apoi doar cu cartea în privire l-ai alungat pe diavol de la tine şi l-ai pus pe fugă găsind liniştea. Cât de frumos eşti, Doamne. I-am spus lumii, hai spune orice alegi să spui pentru că doar tu o vei spune, parcă se uită cineva în gura ta, fă-mi orice vei vrea să-mi faci pentru că doar tu o vei face, vorbindu-i în sfârşit ştiind că în sfârşit am un singur scop în viaţă, nu mai doresc decât să fiu primit în cer, iar pe pamant deşi nu mi-e dat decât să văd răutatea lumii, cred în bunătatea ta Christoase, părintele lui Abraham, părintele istoriei. Literele acestei cărţi sunt mai mult decât o marfă artistică, sunt mai mult decât nişte exprimări pentru posteritate ori chiar veşnicie, textele acestea sunt chiar eu însumi, la propriu, sunt părţi din mine şi orice va fi în viitor aceste patru povestiri nu vor înceta să fie astfel decât dacă şi propria mea inimă ar înceta să mai fie parte din mine, iar dacă, cândva, în curgerea istoriei vreun om ar decide să ia şi această carte pentru a o arunca în flăcările unui rug ce ard şi mistuie, nu doar literele imprimate în pagini ar arde şi nu doar gândurile şi viziunile artistice pe care le-am avut eu cândva în disparuta mea eră ci eu însumi aş fi rupt în bucăţele şi aruncat la gunoi ca Iov, cu singura diferenţă că pe acest pământ eu sunt nevrednic de onoarea pe care a avut-o patriarhul. Ce îmi doresc să spun e că această carte, ultima scrisă în limba română şi mai mult ca oricare de până acum e mai mult decât o simplă carte; am început să o scriu la ani dupa ce o sfârşisem de scris, scrierea ei mi-a supus trista viaţă pe care am trăit-o până acum unui proces alchimic care treptat mă transmută, începând să-mi transforme durerile şi amintirile în altceva, să-mi transforme inima în altceva, în ce nu ştiu dar ştiu doar că privind acest volum de odată îndurerate povestiri autobiografice îmi privesc inima şi nu doar atât, îmi privesc inima nu doar cum e ci cum începe să devină dupa zeci de ani de zdrobire în ţărână, originalul cărţii este scris în inima mea şi chiar dacă o voi uita cândva cum scriitorul întotdeauna îşi uită cărţile, o voi uita pentru că după ce ne-am privit chipul reflectat în ochii lui D-zeu, trebuie să ne uităm pe noi înşine în D-zeu; povestirile nu sunt extraordinare, nici măcar pentru mine, şi le-am sfârşit de scris demult, însă acum, editându-le şi rescriindu-le în încercarea de a transforma acest stângaci volum de povestiri cenuşii şi prăfuite într-o carte, văd cum arabescul literelor mi se transformă în înregistrarea pas cu pas a unei tânjite şi nepregatite, întâlniri cu Dumnezeu, viaţa devine o epifanie, iar scrisul un coran, iar la sfârşitul acestei celei de-a treia povestiri de exemplu, la capătul acestor şapte păcate şi în chip de încheiere a tuturor învatăţăturilor, pot mărturisi ce am aflat de tânăr despre mine, pentru a putea uita apoi când frumuseţea lui Christos nu îmi va mai îngădui să ţin minte altceva, aceste biete patru povestiri sunt cele patru braţe ale mărăcinelui din care începe să curgă sângele sfânt al flăcărilor care ard şi nu mistuie, arderea care spală sufletul oricat ar fi de murdar, cum e al meu, dar cine cunoaşte pe Domnul său îşi cunoaşte sufletul. Hadith întors. Şi astfel e cum am aflat că sunt un păcătos şi chiar mai mult decât atât.

Umanitate

315

Defectul numărul cinci. Un defect major al meu, în această cartografiere a sufletului meu, ca filosof, e că aproape fără să vreau odată cu trecerea timpului zidesc în sufletul meu tot mai mult o filosofie care poate justifica violenţa, cu argumente din ce în ce mai valide, în fiecare zi. Din perspectiva aceasta oamenii sunt de trei feluri: viespi, albine şi muşte; eu sunt o albină. Aproape toată viaţa am fost nonviolent şi creştin şi am suferit mult pentru asta, atât de mult încât m-am îmbolnăvit ca atâţia alţi puşti din lumea civilizată. Acum am treizeci de ani, mă maturizez, şi odată cu maturizarea adusă de vârstă încep să nu mai fiu aşa de drăguţ cum am încercat să fiu toată viaţa doar spre propria mea suferinţă de o viaţă şi moarte. Toţi spun că nu trebuie să răspunzi cu violenţă la rău, dar eu spun priviţi în jurul dv. la adolescenţi şi copii care se sinucid datorită problemelor comportamentale ale altora. Adolescenţii care suferă în urma bullying-ului ar trebui să lupte nu împotriva lor înşile ci cu persecutorii care le repetă în fiecare zi să se sinucidă ca lumea să fie astfel mai bună. Să vă spun un mare adevăr: creştinismul nu înseamnă obligatoriu nonviolenţă gandhiană. Cavalerii cruciadelor erau în primul rând creştini, ca să nu uităm de ordinele cavalereşti monastice. Dacă ai suflet de Gandhi fă ca Gandhi, dacă nu nu eşti obligat să faci ca el. Însă ideea e că dacă vrei să răpunzi cumva unui rău pe care nu mai conteneşte să ţi-l facă cineva, trebuie să o faci într-un fel rezonabil. Ideea acestui text poate fi rezumată în conceptul: violenţă rezonabilă. Nu ştiu dacă e adevărat dar se spune că excesele sunt distructive; de aici ar rezulta că aşa cum excesul de violenţă este nociv, tot aşa şi excesul de bunătate poate deveni nociv fiindcă te transformă într-o potenţială victimă pentru se poate spune oricine. Ca şi bunătatea lui D-zeu, bunătatea sfinţilor umple lumea de demoni. În plus, în toate ţările creştine bisericile sunt pline de soldaţi iar un număr însemnat de preoţi şi pastori militari au servit în toate războaiele cauzelor creştine din ultima sută de ani. Faptul că poţi fi creştin şi soldat în acelaşi timp nu poate să însemne decât, după logica lui Machiaveli, că poţi fi creştin şi să lupţi, să lupţi pentru tine fără să fii excomunicat din trupul lui Hristos, lucru pe care sindicatele Cosa Nostra chiar îl pun în practică, stare de fapte în urma căreia în mod sigur un număr însemnat de tâlhari ajung până a urmă astăzi cu Hristos în rai. Personal, ce aş face pentru mine, nici măcar nu aş face-o eu, fiindcă m-am dezobişnuit de violenţă. Cred că dacă o persoană ar deveni prea insistentă în sens negativ cu mine, aş vorbi cu cineva de undeva care ar trimite pe altcineva iar persoanei respective i s-ar aplica una dintr-o serie de variante, după majoritatea cărora starea fizică a omului aceluia ar cere îngrijiri medicale. Un lucru pe care majoritatea oamenilor nu îl realizează, spre nenorocirea lor, e că oricine poate fi bătut dacă eşti dispus să plăteşti preţul, iar mai mult decât bani, sau orice altceva ar putea fi, preţul este unul teologic care mie de exemplu îmi vine foarte greu să-l plătesc. Iar aceasta nu ar fi păcat, în orice caz nu mai mare decât să mă arunc de pe bloc cum o fac atâtea făpturi îndurerate şi nevinovate pentru că există oameni în lume care se distrează torturând după propriile posibilităţi în fiecare zi pe aproapele lor. Deasemenea un lucru important, şi în orice caz adevărat, pe care l-am observat e că doar fiinţele slabe îi chinuie pe alţii, pe cine apucă şi pot. Cei tari şi care ar putea să o facă şi care reprezintă un real pericol îi lasă în pace pe toţi oamenii şi se lasă în pace unii pe alţii. De aceea un lucru pe care îl recomand oricui, ca scriitor chemat să modelez această lume, este să ridice greutăţi, iar dacă nu e prea târziu să ia lecţii serioase de judo – ceea ce eu n-am făcut la vreme şi acum a trecut vremea -, si să se străduiască să realizeze cât mai mult în ambele domenii. Dacă o va face, va ajunge la un moment dat la o zi în care va observa cum îl lasă toţi luzării în pace. În încheiere pot să spun că dacă vrăjmaşul te atacă, să zicem, o dată, de două ori - lasă-l în pace; a fost, a trecut, şi sănătate! Dar dacă devine insistent şi vezi că nu te mai lasă în pace, şi trece timpul şi tot nu termină – ceea ce mie mi s-a întâmplat pe când nu aveam înţelepciunea de a şti ce să fac -, atunci şefu’ ăla trebuie curentat, cu măsură, oricine ar fi - cu

316

singura excepţie dacă e din familia ta - şi e cel mai mare bine care i se poate face. Nu vei face lumea mai bună, dar te vei mai ţine în viaţă încă o zi, niciodată nu vei face lumea mai bună dar poate vei învăţa un luzăr un pic de respect, iar tu vei învăţa că dacă vei vrea să fii exact ca I(i)sus Christos vei muri ca el, deşi atunci, atunci doar, vei schimba lumea ca şi el. Tot ce am scris în legătură cu acest punct îmi e un defect şi o ştiu, un defect a gândirii eronate ca o busolă dereglată, fiindcă tot încercând să mă îndrept spre adevărurile imuabile ale logicii am rătăcit de pe cărarea paşilor lui Christos, rămânând doar singur cu răutatea mea şi în viaţă adevărat e să treci ca Hjalmar Johansen, netulburat de nici o dialectică antiteză adusă de ea, adevărata putere nu e agresivitatea ci impasibilitatea, iar bine e să ierţi, cine ştie, poate mai e o speranţă pentru mine. Marturisind acest pacat D-zeu mi l-a indepartat.

Nu există Dumnezeu afară de Dumnezeu

Defectul numărul patru. Nu pot să scriu povestiri cu mai mult de un personaj şi deasemenea personajele mele principale nu pot fi decât pozitive ori compoziţional să tindă spre aceasta asemeni mie, şi deaceea majoritatea oamenilor nu mă interesează. Bineînţeles că pot apărea şi alte personaje pe lângă erou în poveştile mele, dar acestea sunt doar ecouri reverberate de personajul principal, sunt reflexii izvorâte din sufletul unicului personaj al povestirii. Cumva le pot asemăna cu icoanele, portretele ori mai degrabă cu viziunile picturale ale lui Marc Chagall, pe care îl consider cel mai important artist al secolului în care ne-am născut cu toţii – din toate domeniile - şi cu cele mai frumoase producţii, deşi partea superbă a creaţiei lui în principiu este alcătuită din nişte mâzgăleli sublime de suflet de hasid ţăcănit şi frumos, de parcă toate eforturile mele scriptice sunt nişte comentarii asupra lucrării maestrului modern Marc Chagall Eu şi satul, satul cu pricina fiind în cazul meu în mare parte propriul meu suflet dizolvat, căutat iar şi iar cu răbdare de arheolog în pământul ăsta al meu de pe râuri, de sub munţi şi dintre pădurile îndelurite al cărui nume încă nu ştiu ce înseamnă, lucru ce nu poate să însemne decât că nu-mi ştiu semnificaţia propriului nume, pământul sacru care a devenit mama mea aşa cum o poate înţelege ignoranţa fiind de fapt altceva altundeva altcândva, superlativă şi incomprehensibilă, şi ascunzându-l în ceea ce cunoaştem despre ea pe Dumnezeu în cotidianul pe care pururea îl vedem şi nu-l înţelegem şi în tăcerea pe care veşnic auzim şi nu o distingem şi pământul profan care am devenit eu însumi odată cu ea, este singurul caz cunoscut în istoria omenirii în care pământul, simplul pământ, a devenit lumină şi umbră într-un portret olandez al Secolului de Aur de Mamă cu Copil, veşnici, doar cineva mai mare decât Rembrandt a fost aici, neînţeles precum tatăl lui Albert Einstein. Toată familia mea e pământ, acest pământ, care devin şi eu tot mai mult, pe măsură ce trece timpul, cu fiecare zi şi noapte de singurătate şi tăcere ce trece, precum Lucian Blaga. Şi vreau să mă întorc în pământ, nu pot înţelege cu adevărat de ce, vreau să fu şi eu acest pământ ca toţi cei care m-au iubit şi vreau să merg la concert la Bob Marley cu No Woman No Cry în Noul Ierusalim, ce nebunie o să fie acolo, în împărăţia cerurilor unde mama mea e deja o Maria din Sunetul muzicii mai fericită şi mai tânără decât mine. Un lucru pe care îl cred cum cred în evanghelie e că arta e frumuseţea singurătăţii, singurătatea frumuseţii, ca Dumnezeu sau Blake în nebunia lor sacră, iar în plus cred că puştoaica Anne a Şoahului e un maestru cum

317

orice maestru a fost a fost vreodată, când o citesc nu pot decât să-mi dau seama că omenirea decade şi degenerează odată cu trecerea deceniilor şi secolelor, iar eu sunt un ţăran.

Speranţă în întuneric

Defectul numărul şapte. Sunt unul dintre suferinzii acestei planete. Sunt până la urmă ceea ce omenirea numeşte bolnav psihic, iar Hristos numea demonizat, aparţin celui mai nefericit popor de pe pământ. (Un mod în care demonul încearcă să controleze omul este prin mândria sa. Alte două, izvorând din primul şi îngemanate, sunt prin poftă şi prin frică.

Poftei îi urmează ruşinea, frica naşte atitudinea defensivă, alcătuind împreună ego-ul omului care înseamnă moarte cum sunt majoritatea oamenilor de pe pământ. Iar cei care în urma greşelilor teologiei au ajuns sub opresiune demonică au nevoie de o eternitate de post, o eternitate de rugăciune şi o eternitate de iubire. Eu de pildă am nevoie de ceva asemănător unei răbdări deznădăjduite sub chipul lui D-zeu ori ca deznădejdea mea îndurerată şi răbdătoare să rămână în iubire, în creştinism care mai mult decat hasidismul şi sufism e cea mai frumoasă formă de nebunie dintre nebuniile frumoase. Iar mărturisirea cuprinde toate aceste lucruri, mărturisirea este lumina ce înfloreşte în intuneric.) Iar dacă esti artist geniul ca şi harul e o formă de posesie cu atat mai mult când vrei ce nu poţi şi urmăreşti ce nu eşti şi chiar şi geniile adevărate sunt înstrainate şi de compătimit cu atat mai mult tu biet wannabe, doar Mozart a putut să fie geniu şi să rămână şi om, iar Bach nu a fost geniu, a fost pietist. Am suferit foarte mult până când m-am îmbolnăvit, m-am îmbolnăvit în urma necazurilor, în principal un abuz emotional care a durat doi ani din 1996 până în 1998 la un internat, apoi stresul permanent din familie şi deasemenea şi faptul de a fi fost abuzat în copilărie, iar acum boala aceasta care e de fapt doar o neputinţă în a face faţă durităţii vieţii şi o opresiune demonică în care am intrat datorită deznădejdii, îmi e un motiv de marginalizare dacă nu excludere, oamenii mi-o socotesc o vină asemeni unor inchizitori. Nici măcar nu mă cunosc dar aproape toţi zic că sunt nebun, bolund şi dilău, asta e viaţa mea acasă în oraşul meu, aici unde nu trăiesc ci doar sufăr poate, aici sunt asuprit, nu degeaba mă cheamă Felix-Gelu Ocărâtu; dar pe de altă parte oamenii răi, mulţi, îmi fac rău, iar oamenii drepţi, puţini, îmi fac bine. Dar eh la ce să te aştepţi suntem în Romania la şaptezeci şi doi de ani distanţă de anul 1941. Ăsta e adevăratul chip al lumii. Este ceva rău în lume ce umple şi devoră inimile oamenilor, o fiinţă rea oribilă şi nevăzută iar lumea e o bestie cum mărturisesc profeţii lumea e chipul răului. Din păcate omul e un animal şi în mâinile lui suntem, mîinile ce lovesc în cei cărora D-zeu le dă har, pentru că inima omului e moartă, ei rănesc pentru că rana e tot ce au.

Lumea nu este ea însăşi de mii de ani de aia pietatea nu trebuie să-i pună la inimă ura. Mulţi poeţi ai modernităţii trecute vorbeau despre frumuseţea târgurilor Europei centrale, însă eu pot sa garantez că nu există nimic mai urât pe lume ca uliţa transilvăneană cu necunoscuţii ei zgâindu-se la tine din porţi, cu muieri rele aruncându-ţi aceleaşi vorbe grele şi aceleaşi păcate făcute cândva până îţi frâng inima de te înmtrebi cum o să te mai descurci să mai poţi trîi pe lumea asta, cu oameni răi care îţi rânjesc în urmă şi cu copiii lor care râd de tine şi te batjocoresc, toţi te-ar şi mânca daca ar putea, cu câini care te latră toată ziua şi pietre care te lovesc în fiecare zi cum ieşi pe stradă, uliţa nu e un oraş ci o entitate, un monstru care l-a mâncat pe Isus din Nazaret şi absolut cert încearcă să te mănânce şi pe tine, iar, de pildă, uliţa

318

haţegană e o aparent liniştită şi scufundată în clarobscur lume tolkieniană, în care întunericul nu a reuşit să mănânce lumina cum mănâncă vârcolacii Luna pentru că lumina luminează în întuneric, iar întunericul se teme de lumină în măsura în care lumina se îndepărtează de întuneric, aşa că mergi în lume între monştri ei şi să ştii că eşti un lightsaber făcut pentru luptele luminii în mâna lui Christos, iar lumea e doar scenografia filmului Mean Streets al lui Scorsese, nimic mai mult. În plus ca o dovadă că lumea pe care am făcut-o nu e etică sunt cărţile Şef Rabinului României Moses Rosen, în care se poate vedea condiţia de victimă între noi a întregului său popor până când au reuşit să plece aproape toţi, statut de dhimis-i mozaici pe care l-au avut în toată istoria de după împrăştiere, pentru că deşi ai fost lideri din când în când care le-au dat drepturi, masele îi priveau în mare parte ca pe nişte străini. La noi evreii nu au fost acceptaţi de români nici după ce au luptat în Războiul de Independenţă ori în Primul Război Mondial, iar pe al doilea românii l-au purtat împotriva lor. În cărţile Şef Rabinului văd că deşi suferi, nu-ţi striga ori mărturisi suferinţa, fă doar câteva aluzii subtile, nu pentru lumea kafkiană în care te-ai născut ci pentru cei ce suferă ca şi tine, când vă adunaţi, nu vorbiţi prea mult, mai bine luaţi-vă de după gât şi cântaţi iar dacă cântaţi cântaţi psalmi vechi de trei mii de ani nu altceva, ţineţi-vă lacrimile în ochi, nu în gură, vorbele să-ţi fie întotdeauna scurte şi cuvintele număraste şi împărţite, salută-l pe creştin pe stradă dar nu vorbi prea mult cu el, toate astea însemnând că din 1989 până în 1944 România a fost un infern idealist, iar înainte de 1944 am fost ţara vampirilor fascişti ai Mareşalului şi ai lui Dracula, şi numai D-zeu ştie ce suntem acum. Cât despre lume, ani de zile, de fapt întreaga viaţă, am sperat ca orice pionier conştiincios, săî ajung la o rezoluţie care să aducă o împăcare cu lumea; azi văd că rezoluţia e tocmai această lipsă de împăcare, această duşmănie între lume şi mine şi mine şi lume, vrăjmăşie care cel puţin din punctul meu de vedere va continua şi când voiu merge dincolo de mormânt, pentru că doar când ai cea mai mare duşmănie faţă de lume, o poţi ierta. Ani întregi m-am tot întrebat de ce oameni buni şi înţelepti ca doamna Mioara ori sora Mariana stau la ei acasa, singuri by the way, fără să meargă niciunde şi la nimeni. Cred că acum ştiu de ce. Şi mai mult decât atât şi eu vreau să fiu unul din aceşti eremiţi urbani. Diferenţa între cel ce-am fost şi mine astăzi e că azi nu mă mai miră nimic.

Nimic. Însa de crucea lui nimeni nu poate fugi. Mai mult, mult mai mult decât atât. Ce am crezut toată viaţa, începand din copilărie, că mi-ar fi un destin singuratic de om ocărât în fiecare zi, am ajuns să văd în templul lui Dumnezeu că de fapt e un destin nu doar al meu ci al întregii mele comunitati, mult mai mult, al intregului creştinism, mai mult, al intregii omeniri.

Batjocura nu e doar tragedia mea singulară, ocara e destinul cunoscut al omenirii. Toţi suntem batjocoriţi, tragedia mea e ca eu nu batjocoresc. Am vorbit cu păstorul meu şi mi-a vorbit frumos. Eu i-am spus că oamenii spun ca sunt nebun, chiar azi pe cand mergeam la biserică nişte femei de pe strada aia minunata au spus că sunt bolund. Păstorul a spus ca oamenii şi de Domnul nostru or spus că are duh de drac în el şi că e nebun. Iar ce m-am tot gândit eu de la o vreme e că este scris: nu lua nici tu seama la toate lucrurile care se spun. Maica Tereza spunea că în veşnicie o să-i spună lui D-zeu: „Ai nişte explicaţii de făcut” – eu acolo n-o să-i cer explicaţii lui D-zeu ci oamenilor, mai ales celor din Haţeg, singurul oraş pe care îl iubesc. E doar marginalizare şi excludere, n-ar trebui să conteze prea mult, pot să le încasez, însă am ajuns la concluzia că atunci când lumea îţi tot spune ca esti "dilău" - ori prost, ori urat - şi nu face decât să tot repete aceeaşi placa o face pentru că altceva nu găseşte ce să zică fiindcă dacă ar găsi ar spune, iar să te lase să treci fără să spună nimic nu poate fiindcă vorbim de lume. Pe de altă parte lumea tot timpul o sa batjocoreasca, dar chiar prin faptul ca nu are decât ură de zis i se vede rautatea ce nu merită luare aminte. Iar omul oricine ar fi, preocupat de gura lumii are viata grea. De aceea, lume, pentru că aşa eşti şi eşti irecuperabil pierdută în răutatea ta, te scot din inima mea; ai rugăciuni ale mele pentru că aşa se cere ca sufletele creştinilor să se roage pentru cei ce le fac rău, dsr nu te mai iubesc, astăzi mi-ai pierdut inima pentru totdeauna şi tu vei fi cea singură pentru că pe tine doar Dumnezeu te poate iubi, pentru

319

că sufletul creştin pleacă pentru a nu se mai întoarce niciodată pe pământ. Îmi iubesc fratele, îmi iubesc aproapele, în iubesc vrăjmaşul, dar pe tine, lume, nu te mai iubesc. Nu-mi pasă de tine pentru că nici Isus nu s-a rugat pentru lume. Dacă vrei să ai ochii blânzi şi mari flămânzeşte cât poţi de mult şi plânge-ţi rugăciunea cu inima zdrobită. Dacă vrei să fii frumos, suferă iertând. Dacă vrei să scaperi bunătate, rabdă în lacrimile tale. Dacă vrei să fii salvat, rabdă până la sfârşit. Nimic nu va putea să-ţi stea împotrivă cand vei întoarce şi celălalt obraz.

Dă har şi ţi se va da har. Trăieşte şi vei fi iubit cum nimeni nu a mai fost pe pamant. Şi deasemenea şi tu vei iubi în privirea ta din care picură atât de des mir. Crede şi cerul te va iubi ca mama ta înlacrimată. Fiindcă dacă vrei să zbori trebuie să fii o pasăre. Un alt lucru e acela că statul roman nu îmi da voie să-mi practic meseria de traducător; sunt un autor publicat de o editură majoră din Bucuresti, Romania şi totodată sunt un cetăţean de categoria a doua al acestei ţări, un stat care prin negarea drepturilor umane ale mele şi ale celor ca mine se acoperă astfel de ruşine în faţa Constitutiei sale, singurul lucru care îi poate vreodată aduce legitimitate în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor de pe întregul Pământ. Bolnavii psihic care pot să lucreze şi care au o calificare sau şcoală superioară ar trebui lăsaţi să lucreze în cadru legal, ca să nu mai facă orice muncă necalificată la negru. Oricum lucrăm, dar o putem face protejaţi de legi ori supuşi unui sistem de segregare a muncii în care suntem parcă încătuşaţi pentru totdeauna. Eu personal mă supun, îmi plec capul orânduirii ca toţi strămoşii mei, spre deosebire de Martin Luther King mă supun acestei legi nedrepte care face cum am mai spus ruşinea să fie nu pe chipurile noastre ci pe chipul României, dar o fac scriind cu speranţa că într-o zi un medic psihiatru văzându-ne amărăciunea excluderii adusă peste întristarea condiţiei noastre umane, nu se va supune legii injuste a acestui pământ şi va despica apele înaintea noastră în numele lui D-zeu. Cât despre bolile psihice, eu cred că medicul meu e foarte bun dar cu toate astea medicii aştia sunt nişte bieţi oameni care încearcă să înţeleagă misterul sufletului în loc să-l trăiască, aşa cum făceau cei vechi vindecaţi în Numele. Dacă vreţi să vindecaţi sufletele oamenilor, învăţaţi-i să se roage şi rugaţi-vă pentru ei fiindcă sufletul e ceva imaterial din aceaşi substanţă din care şi credinţa e făcută. Şi tocmai pentru că omeneşte pare că nu mai am nici o speranţă, viaţa mea începe să devină o speranţă trăită în întuneric crescând şi adunându-se odată cu trecerea deceniilor precum Streiul plin de pâine vie şi peşti în carnea cărora curge vin. Şi trebuie să cred în vindecare fiindcă deşi oamenii nu sunt înclinaţi să creadă, orice e viu poate fi salvat în Christos Isus, Domnul nostru mort şi totodată viu, fiindcă viaţa constă în credinţă, istoria într-o comunitate a rugăciunilor, fiindcă sensul vietii e credinţa, iar scopul vieţii este rugaciune, iar cei mai frumoşi ochi de pe pământ sunt ochii Ellei McShane, şi cea mai frumoasă inimă e inima lui Vincent, pentru că cel mai frumos suflet e doar compasiunea. Nebunia nu e nimic altceva decât incapacitatea de a iubi pe ceilalţi pentru că nu poţi iubi cu adevărat decât pe altcineva - şi astfel pare uşor de înţeles de ce omenirea îi dispreţuieşte atâta pe cei pe care îi numeşte nebuni, pentru că ştie că nu iubesc. Da, probabil că eu sunt domnisoara Gena, frumoasa infirmă. Acest punct şapte nu ar trebui să îl consider un defect, deşi lumea astfel îl consideră, suntem fragili şi frumoşi, ca Lydia Corman, asta trebuie să afle şi omenirea. Cum a spus Mohandas K. Gandhi: „Suntem copii ai lui Dumnezeu, ca toti ceilalti.”

Lumea e foarte mare şi în ea încap multe lucruri pe care le poate oferi. De fapt obsesia lumii e să le ofere pe nimic. Dar după ce ţi s-a oferit şi ţie totul ce ţi se mai oferă după ce eşti infectat? Ce-ţi mai oferă lumea după ce eşti infectat? E adevărat că în lumea zidită de noi cei infectaţi sunt îngropaţi de vii cu mii de zile înainte de moarte şi nimeni nu se mai gândeşte la ei, nici ei nu se mai gândesc la ei, ei se gândesc la noi şi noi ne gândim la noi. Pe masa de lucru a atelierului Omului aduc un nou proiect. După Biko, Gandhi şi King e timpul pentru o mai bună interrelaţionare şi integrare în umanitate a tuturor leproşilor fără castă ai umanităţii: celor suferinzi de SIDA, bolnavilor psihic, bolnavilor de cancer şi bolnavilor de

320

boli rare pe care ignoranţa noastră îi scoate din lume cu mult înainte de moarte şi tot ceea ce lumea alege să excludă în loc să caute o rezolvare, celor ce sunt vagabonzi, singuratici ori celor ce şi-au pierdut speranţa, celor intoxicaţi, drogaţi, ori celor pe care Maimonide îi numea rătăciţi. În lumea asta umblă şi mulţi rătăciţi. Trebuie acceptaţi împreună cu cei de alte rase, limbă sau religii pentru că acceptându-i pe ei ne acceptam pe noi. Asta e tema de casă a noastră, a oamenilor, pentru secolul 21. Iar dacă nu ne facem tema până la sfârşitul noului secol ar trebui să ne fie puţină ruşine, la toţi, începând de la toţi oamenii de bine şi comitetul Alfred Nobel din Suedia pâna la oamenii de rând care adorm obosiţi la televizor şi artiştii din apartamentele lor boeme pline de singurătate şi muzică, Like A Rolling Stone – Bob Dylan, în care îşi fac lucrul lor, ceea ce nimeni altcineva în locul lor nu poate face; dacă nu facem asta până la capăt înseamnă până la urmă că nu au fost decât pretenţiile de noi, de toţi şi când îs numa' pretenţiile de cineva, fie acel cineva o persoană ori un sat, nu e bine. Toţi ar trebui să fim – dar doar dacă vrem – precum Mama Tereza de Calcutta ce asemeni păsării care în basme călătorea între două lumi şi-a tăiat din carnea inimii şi ne-a dat-o celor subnutriţi spiritual s-o mâncăm. Cât despre bolnavii psihic şi orice alţi bolnavi mesajul probabil că ar trebui să fie: puţină răbdare până D-zeu va oferi descoperirea vindecărilor, cum a dăruit penicilina, avionul şi mersul pe Lună. Orice boală va fi vindecată în timp, e nevoie doar de răbdare iar răbdarea întotdeauna şi de aceea e coborâtă din cer. Invit umanitatea la un dialog al minţilor pentru a putea vedea cu toţii cum putem şi noi, vindecaţi ori încă suferinzi, să fim primiţi cu adevărat în rândul umanităţii, fiindcă trebuie să putem fi primiţi fiindcă Hristos a spus că nu va izgoni pe nimeni afară din toţi cei ce vin la el. Asta va rog acum, pentru că nu există decât un Martin Luther King Jr. şi Mark Twain e profetul său. Şi, în plus, „Oh! De miar fi scrise cuvintele, de-ar fi înscrise într-o carte! Să fie săpate cu o daltă de fier şi cu plumb, în stâncă pe vecie!... Dar stiu că Răscumpărătorul meu este viu şi El se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea, totuşi în carnea mea voi vedea pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei îl vor vedea, şi nu ai altuia. Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înăuntrul meu. Atunci veţi zice: ‚Pentru ce-l urmăream noi?’ Căci rădăcina necazului va fi aflată în mine,” cum plângea Iov şi, Doamne, tu eşti Fiul lui D-zeu şi tu ai fost botezat de vărul tau Ioan, apoi Porumbelul s-a aşezat pe tine şi cerul a vorbit spunându-ţi că te iubeşte şi apoi ai mers împreună cu Dumnezeu pe jos în deşertul Iordanului unde ai stat singur, tăcut şi flămând şi ai fost ispitit ca mine şi leii îţi lingeau tălpile şi îngerii îţi ţineau fruntea; ajută-mi şi mie, Doamne Hristoase, nu lăsa demonul să mă omoare. După ce rămâi singur în întuneric vezi că nu eşti singur şi că întunericul nu este întuneric, ci eşti ca Iona în ochiul Peştelui, cum eu văd că am ajuns un Johnny B. Goode făcând hârtia să sune ca un clopoţel. Dar ştiu că Dumnezeu te vindecă de rana ta făcându-ţi o altă rană în loc, cum un incendiu pe mare este oprit prin o explozie uriaşă, Dumnezeu îţi îndepărtează suferinţa prin faptul că o înlocuieşte în sufletul tău cu alta, mai abruptă. Aşa că plângi şi bucură-te pentru că aceasta e iubirea.

Sunt naşpa

321

Defectul numărul 3. Dintotdeauna am fost orgolios, asta făcându-mă să fiu din copilărie un copil supărăcios şi chiar şi acum când mă consider creştin am în mine o mândrie rea, temperată iar şi iar de pumni în gură şi de Hristos. În plus orgoliul acesta mă face să fiu sufleteşte foarte vulnerabil. Am întrebat un prieten cu nouă ani mai mare ca mine pe a cărui judecată pun mare preţ care este punctul lui de vedere înspre toate acestea şi a spus următoarele, sunt: orgolios, foarte, dificil, am o mândrie, oho, îs aşa de supărăcios că devin ciudat, greu de înţeles, îs supărăcios pentru că sunt rău, nu sunt cuminte, îl cert, sunt nemulţumitor; ceea ce ar trebui, ar trebui să fiu tot timpul cuminte, să vorbesc frumos, numai cu „dragă”, tre’ să mă schimb, îs rău, foarte rău – a mai spus. :) de copil am fost aşa, pe când eram copil voiam ca toată lumea să mă admire şi ca tuturor fetelor să le placă de mine, mărturisesc, :), şi apoi din cauza mândriei mele am primit opusul, am fost un copil naşpa şi şi acum sunt naşpa deşi încerc – nu ştiu cât de mult – să mă schimb cum spune prietenul ăla al meu şi să mă împocăiesc cum spune bătrânul meu păstor. Am trait toata viata cu o coroana malefica de mandrie pe cap; acum, o dau in sfarsit jos ca regele Ahab, pentru a nu o mai purta niciodata ca Michael Corleone inainte de moarte.

Dar văd că până în ziua de azi de când am devenit un discipol creştin am făcut-o doar pentru a încerca să fiu mai bun, nu pentru gloria Domnului Christos. Nu ştiu cum să mă comport cu o fiinţă supranaturală. Ce aş putea eu să-i dau lui Dumnezeu, şi ce e Dumnezeu?

Cum aş putea să nu-l uit pe Dumnezeu fie şi măcar pentru cinci minute, având în vedere că e atat de nemărginit? Până în ziua de azi viaţa mea a fost un eşec spiritual. Si in privinta asta nu ma poate ajuta omul. Nu mai am nici un as în mânecă, nu mai ştiu ce aş putea să fac sau cum să simt şi mă tem de logosul tăiat în piatră cum soldatul Alexandru se temea de împăratul Alexandru. Sufletul meu e o harpă frântă, iar cuvintele mele s-au sfârşit. Poate ca in sfarsit tacerea mea va incepe. “But I do know that I love you And I know that if you love Me too What a wonderful world this would be. – History, Biology, Science book, French I took.” Da, nu ştiu multe lucruri, dar nu ştiu de ce, ştiu că atunci când D-zeu ne priveşte se gândeşte că avem în noi un je ne sais quoi; D-zeu ne iubeşte in franceză, doar eu până acum sunt incapabil să-l iubesc, cum sunt incapabil să iubesc pe oricine altcineva.

Bietul personaj al lui Cheever

Defectul numărul şase. Sunt un om dezordonat. Mama mea spunea că am nevoie de slugi. De mic am ales lucrurile înalte iar mama a avut milă ca Dumnezeu de mine şi m-a lăsat aşa, m-am dedicat acestor lucri mai înalte într-atât de mult încât nu mai îmi lăsau timp pentru altceva asemeni bietului personaj al lui Cheever. Dar sper să mă recuperez, măcar acum, cum am început să o fac deja în alte lucruri. Ce sa mai pot zice, mi-e rusine.

Vinovat

322

Defectul numărul unu. Am fost şi poate uneori încă sunt nerespectuos cu părinţii mei, adică cu tatăl meu fiindcă acum mama este la Dumnezeu. Deasemenea oamenii spun şi eu am avut o vină în suferinţa mamei, despre care am să vorbesc mai departe, suferinţă de mai de mult dar care a dus încă de atunci la îmbolnăvirea ei de mai târziu, iar eu sunt primul care spun că sunt vinovat, n-o să spun niciodată altceva. Din adolescenţă, de la vârsta de cinsprezece ani pe când suferisem deja un an de bullying la internatul Decebalului, am făcut-o pe mama să sufere mult. În vremea aceea unul din colegii mei decebalişti de cameră mă „sfătuia” să mă sinucid „ca să scap”. Mama mea şi nimeni de acasă nu ştia nimic, iar mama tot încerca să mă schimbe în diferite lucruri şi tot stătea e capul meu, iar eu după stresul îngrozitor în care trăiam continuu cinci-şase zile pe săptămână la internat în camera aceea 3, m-am purtat urât cu ea, în parte pentru că nu mai rezistam la stres - şi cu mama îmi permiteam fiindcă ştiam că nu mă va bate cum ar fi făcut-o cei trei colegi ai mei de cameră, mai ales doi dintre eu, care pe lângă cruzimea pe care o aveau, manifestau şi un comportament dur, dacă aş fi „comentat”; cât despre foştii mei „colegi” din camera 3 Decebal, ştiu acum după o viaţă de suferinţă şi stres postraumatic, ştiu că oamenii aceia sunt blestemaţi pentru ce mi-au făcut, nimic cu adevărat bun nu mai este pentru ei în nici una din cele trei lumi; cel de-al treilea băiat era mai diferit şi chiar ne-am împrietenit în cel de-al doilea an – şi în parte pentru că în mediul în care trăiam asta era tot ce trăisem, eram tembelizat şi tâmpit de suferinţă, şi deasemenea comportamentul meu se explica prin faptul că eram abuzat, când părinţii au probleme mari cu copiii acesta este întotdeauna principalul motiv, ignorat de aproape toată lumea. Comportament în familie similar cu al meu este frecvent întâlnit în cazul copiilor abuzaţi într-un fel sau altul şi care nu ajung sau nu apucă să se sinucidă. M-am purtat foarte urât cu mama, în acea perioadă, mă purtam ca Hamlet, pentru că după cum spuneam eu, nu mă lăsa în pace; de fapt nu mai rezistam la stres. Asta am făcut. La înmormântare profesoarele spuneau una alteia despre mama: „-Chinuită.” Din acest motiv, al problemelor mele despre care nu ştia de unde vin, a început mama să meargă la biserică, la ortodocşi, unde mersem eu, doar eu singur din toată familia restrânsă sau extinsă, toată copilăria şi a început să se roage şi să postească pentru mine ca mama lui Augustin până m-am convertit din nou la creştinism. În urma bullying-ului din camera 3 Decebal, m-am resimţit şi m-am îmbolnăvit alienându-mă de viaţă şi înstrăinându-mă de oameni, printre altele menţionez că nu mai aveam capacitatea să mă împrietenesc cu tineri mai mari ca vârstă ca mine, fiindcă cei care mă chinuiseră în acei doi ani fuseseră mai mari doi cu doi ani şi unul cu un an şcolar. În sufletul meu am ajuns ca Nabucodonosor, mai pot să spun ceva? Multă suferinţă a fost şi este, nimănui nu-i pasă, asta e frumuseţea crudă a vieţii şi ca să fiu sincer nici mie începe să nu mai îmi pese ei, de străinii care sunt acolo doar ca să-ţi facă rău. D-zeu îi iubeşte, asta să le fie deajuns. Încep să cred că în viaţă trebuie să nu-ţi pese de nimeni din viaţa ta, ci doar de cineva din viaţa ta. Cât despre mine, felul în care de-alungul timpului, după tot ce a fost în camera aceea de la internatul liceului, am ajuns să-mi rănesc şi mi-am rănit părinţii îmi este defectul numărul unu în privinţa căruia nu-i dau dreptate lui Dumnezeu pentru că m-a iertat şi n-o să mi-l iert niciodată şi motivul pentru care scriu astfel, scriindu-mi viaţa. Voi spune ca desi Mama si cu mine neam iubit foarte mult i-am facut multe probleme pentru multi ani. Ce pot spune este că am facut lucruri rele, însă aceasta s-a întâmplat după ce am stat la o şcoală cu internat de la varsta de patrusprezece ani unde am fost abuzat continuu timp de doi ani unul dupa altul, un lucru pe care nimeni nu l-a ştiut şi nimeni nu-l ştie. Una din putinele persoane care m-au înţeles fără să apuc să-i spun prea multe a fost un stareţ ucrainean. Pe YouTube am văzut un videoclip făcut de o fată care a fost violată de barbatul mamei ei, fata mărturisind că după aceea ajunsese astfel încat chiar şi-a lovit mama. Fata aceea este o victimă şi o pot inţelege foarte bine. Pot

323

inţelege cum se simte o persoană violată. Mama mea, deasemenea, era uimită de comportamentul meu pe care nu şi-l putea explica. Am fost torturat, abuzat prea mult, prea rău, prea mult timp; cineva care nu a trecut niciodata prin aşa ceva, nu va înţelege niciodată. A fost o vreme cand am fost un copil nevinovat. Apoi am fost un copil abuzat lucru care m-a facut sa devin pentru prietenele profesoare ale mamei mele un copil vinovat, e tot ce au vazut ele. Dar Mama m-a iubit şi mă iubeşte din cer de unde e acum, iar dupa ce lumea m-a zdrobit în bucăţele pe care le-a calcat în picioare, ea m-a adunat şi m-a lipit la un loc cu iubirea, credinţa şi nădejdea ei, mi-a salvat viaţa împreuna cu Hristos.

Un sărman om fără sentimente

Defectul numărul doi. Sunt lipsit de pasiune. Ba chiar mai mult, înainte să devin un discipol, credincios, eram până în măduva oaselor un sărman om fara sentimente, cel mai mare pacat al meu. Dintotdeauna am fost un suflet rece, cu câteva, foarte puţine excepţii.

Noţiunea de eros mă plictisea, de când am citit despre el mi-aş fi dorit să pot fi ca Ioan Botezatorul iar, până azi, din muzica de dragoste iau muzica şi las deoparte iubirea; pentru mine sexualitatea şi iubirea nu sunt sinonime şi de mult timp vad în Pamant o varză uriaşa şi dintotdeauna am gasit în Dumnezeu aproape mai multă iubire decât am avut nevoie. Cu toate acestea dacă tot ne aflăm într-o confesiune pot să mărturisesc că am avut trei femei, mai exact trei femei m-au avut pe mine, două prostituate şi o relaţie din asta modernă şi nu pot spune sigur pentru că am multe regrete dar cred că intimitatea aceasta irosită, pierdută e lucrul pe care îl regret cel mai mult în viaţă, nu trebuia să fac lucrurile astea, dimpotrivă n-aş fi regretat dacă asta ar fi însemnat să fi fost virgin până în ziua de azi, adulterul aduce multă durere. Am înţeles greu şi în timp faptul că pentru mine iubirea e ceva ce ţine de religie, nu pot iubi pe oricine, cred că aş fi refuzat-o şi pe Lady Di. În plus, nu am decat o singura viaţa şi nu pot iubi decât o persoana pe care dacă nu am căutat-o, cel putin am aşteptat-o dintotdeauna.

Dintotdeauna am avut un suflet bătrân şi m-am identificat cu Huck Finn sau Jean Valjean, iar joaca mea preferată era căutarea înţelepciunii pe care nu am găsit-o niciodată, căutând-o cu lupa cărţii Patericului la lumina cărţii evangheliei, iar odată cu trecerea timpului şi creşterea mea, multe lucruri nu s-au schimbat. Şi în domeniul acesta ca în toate celelalte nu pot să spun că nu sunt decât un vameş nu o relicvă sfântă, dar în sexualitate văd ceva mai înalt şi nu o concep, cel puţin pentru mine, fără iubire adevărată, iar iubirea adevărată pentru mine e ceva cosmic, mai mult, ceva mistic, ceva ce ţine o viaţă, dă viaţă şi hrăneşte universul cu muzică asemeni pădurii, ceva genuin romantic după cum romantismul a fost cândva, ceva ca o familie de urşi mângâindu-şi cu boturile ursuleţii şi rostogolindu-le bucăţile din carne ruptă din morsă, singuri în ger undeva la capătul lumii printre gheţuri şi stele plutitoare. Şi mai mult ca orice ştiu că eu nu pot fi iubit decât de o femeie precum cea din Angelus şi dacă eu după toate câte am făcut sunt cel mai greu de iubit om din câţi au existat vreodată pe pământ, dar mai ştiu că D-zeu a făcut acest fel de femeie pentru acest fel de fiinţă ca mine. În plus, parţial şi din toate aceste motive, încă nu ştiu dacă vreau să trăiesc o viaţă de celibat creştin ori să iubesc pe cineva, prietenii îmi spun că ăsta e defectul meu cel mai mare. Sunt un râu de gheaţă, dar îmi doresc o familie.

324

Floarea Duhului Sfant Învăţăminte

Doamne, m-ai dus în locuri din acest pământ de unde întorcându-mă nu mi-a mai fost milă de mine. Apoi, văzând cum atâţi oameni îşi pierd vieţile odată cu zilele, propria mea viaţă mi-a apărut lipsită de importanţa. Te-ai aplecat spre mine şi mi-ai pus sufletul în privire, dar eu ce voi face cu el? Si deasemenea, sufletul ce e? Nu pot să ştiu vreodată, Isuse, dar cred ca sufletul esti Tu. TU trebuie să ai milă de mine, de la Tine trebuie să-mi primesc viaţa şi Tu, nu eu, trebuie să-mi fii tot sufletul meu. Adevărul e că până la urma voi muri, aşa că de ce să trăiesc ca şi cum nu voi muri niciodată pe pământ? Viaţa mea e un Purgatoriu în care voi arde nu fără vină până voi muri pentru a putea rămâne apoi cumva strâns în căuşul palmei din mâna de flăcări a lui Christos, ca o cochilie ciobită lepădată de marea cea fără suflet si culeasă într-o meditaţie de mâna înţeleptului Isaac Newton cândva. Acum vina noastră nu mai poate fi întoarsă ca un ceas mecanic – în faţa milei toţi suntem vinovaţi -, nu mai poate fi decât iertată de către cei ce iubesc să ierte. Am fost făcuţi pentru a fi iertaţi şi iertarea e un înger răstignit. Eu, tâlharul salvat, eu, Israel. Îţi multumesc că m-ai zdrobit, îţi multumesc că m-ai imbolnavit, fiindca doar aşa după multi ani de durere te-am gasit în durerea care parcă e cu mine pentru totdeauna ca Dumnezeu. Spre binele meu nu m-ai iertat atunci pe când eram doar un copil aşa că desăvârşeşte-ţi munca şi salvează-mă, te rog nu lăsa să vină noaptea fără să vii la mine acum cand mor in sufletul meu de o viata, Doamne, sari peste muntii ce ne despart, da-mi iubirea părăsită înapoi, iar în incheiere pot spune că e bine să nu mă iert pe mine, dar totodata trebuie să primesc iertarea Domnului şi dacă vreau să trăiesc, să trăiesc ca un păstrăv din Retezat urcând mereu tot acelaşi munte de incandescente şuvoaie sparte prin bolovani sacri, trebuie să fug fiindcă fiarele vor să mă mănânce în pământul acesta tolkienian, 24/7 prayer, să caut în fiecare zi, întreaga viaţa, fiindcă doar cine găseşte pe Christos, îşi găseşte sufletul, Doamne, sunt la necaz, ajută-mă şi, te rog, ridică-mi inima din ţărână să nu mi-o mai calce omul rau în picioare, ridică-mă din praful drumului şi voi sta cât îmi vei ingadui în cenuşă înaintea ta. Stăpâne, cum pot să-ţi fiu plăcut? Spune-mi plăcerea ta, Doamne, şi va fi secretul tău şi-al meu, ce îţi face ţie plăcere, Dumnezeule?

Spune-mi şi poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău vei fi Dumnezeul meu şi plăcerea ta va fi plăcerea mea, spune-mi şi, ca o sclavă preaiubită, plăcerea mea va fi să-ţi ofer ţie placere, Stăpâne. Doamne, plâng după tine cu ochii mei rombici, te rog învinge-mă şi ajută-mă să mă înving pe mine înainte să înving lumea şi înainte sa-l inving pe D-zeu, ca Israel. Fă să te înving, Doamne. Astăzi, în sufletul meu a explodat o bombă atomică. Am visat că treceam printr-un oras şi am văzut o casă cu trei camere între atâtea altele arătând ca o biserică veche, cum ar arata biserica veche de la Colţ cu ataş. Apoi am visat un leu mudéjar foarte frumos de cărămidă smălţuită cu ochi de diamant, iar lângă el era o scriere ornamentală, nişte versuri ca în cartea O mie şi una de nopţi ale necunoscutului Orient, pamantul din care sa născut Christos, care spuneau: Uitaţi ce leu cu ochi de diamant.

Privirea lui e o sabie cu mâner de lut.

Până când noaptea nu şi-a despletit parul înstelat Nu a avut în cine să-şi privească iar chipul Ca fiecare om ce-l vei vedea vreodată, Cu vântul de răsărit încâlcit în privire, Tulburând puţinele coarde ale harpei pictate de părinţi.

325

Am visat multe fotografii vechi imprimate şi pe o parte şi pe alta şi din cât am văzut îmi amintesc un oras peste un râu întortocheat cu o mie şi unul de poduri, o fotografie cu mama, copil între copii şi o fotografie misterioasă cu un pelerin rus pe care nu am mai vazut-o niciodată. Iar eu spun: trăiesc că să mă închin şi când mă rog devin un tigru blând şi de aceea mă rog si totdeauna am pentru ce, te rog sa te inving, Doamne, ca unicul popor al scrisului sunt o eră medie plină de fanatism şi pietate, iubind şi nereuşind să-şi înţeleagă iubirea, ştiind însă ce cerul e adevăratul ocean al lumii, udând privirea oricărui om, fiindca daca vreau sa traiesc, trebuie sa mor, trăiesc ca sa pot muri, spun povestea ca sa pot sfarsi; am incercat sa iubesc, incercand am invatat, invatand am obosit, obosind am am adormit şi adormind am murit şi murind m-am trezit şi trezindu-mă am fost viu iar şi trăind am tânjit şi tânjind am visat şi visând am văzut tot ce nu aş fi putut vedea altfel şi văzând am crezut şi apoi, abia apoi, am scris şi scriind, am iubit, si suferind doar am iubit şi, imperfect, iubesc.

Trebuie să îmi găsesc altceva de scris, nu despre mine, pentru că nu am ce oferi. Trebuie probabil să scriu despre oameni ca Mohandas K. Gandhi, Mandela, Isus din Nazaret şi alţii asemenea lor. Trebuie să fiu un povestitor anonim vorbind despre Harun, Giafar si Masrur, dacă îi văd în lumea mea. Oricum, în sfârşit, un nufar mi-a înflorit în privire şi acum pot sa încerc să fiu om în Hristos. fratelui Ştefan Păclișa, 3 aprilie 2017.

II. b AL DOILEA DOSAR (roman bizar la cerere, avortat la cerere) Felix Rian Constantinescu 2017 Motto: Nu gândi rău despre aproapele tău, când trăiește liniștit lângă tine.

Dumnezeu ODĂ (în metru antic) Mihai Eminescu „Caracteristica cea mai iritantă a clasei noastre politice este suficienţa. Te miri ce ingineraş mediocru, ce activistă răscoaptă, cu aere de mătuşică grijulie, ce jurist semidoct se pronunţă, întrebaţi sau nu, pe orice temă, cu o siguranţă de sine paranoiacă. Ţanţoşi, obraznici, guralivi, agresivi, prost crescuţi, „angajaţi” partinic pînă la desfigurare, ei apar des, dacă nu zilnic, mai ales la posturi de televiziune bine plătite şi bine plătitoare, ca nişte corifei ai înţelepciunii, ai patriotismului, ai adevărului absolut. Ei ştiu! N-au dubii, ezitări, întrebări. Au doar răspunsuri.

Sunt providenţiali! Şi dacă îi contrazici, te iau tare. Şterg cu tine pe jos, fac mişto, te învaţă cum e cu patria, cu trădătorii, cu sorosistii, cu inteligenţa. Nu contează că arată a plutonieri reciclaţi, a „fete bune” miloase (mai ales cu cîinii şi cu oamenii străzii), a gospodine cînd nevricoase, cînd duioase, a caftangii ideologici. Se simt bine în pielea lor, în afacerile lor, în conturile şi în vilele lor cochete. Prin inflaţia discursului, mulţi dintre ei sunt deja vedete.”

326

Andrei Pleșu Prefață Dragă Ioana, Pentru că am văzut cât ești de preocupată de mine și de trecutul familiei noastre pe care l-am ocultat în scrierile mele, mai ales în romane și povestiri ca să protejez niște copii nevinovați care au fost între care și soțul tău pe care nu-l iubești, am să te iau cu mine într-o călătorie din care nu cred că te vei mai întoarce prin istoria psihicului lui FELIX și a altor Copii, o istorisire pe care noi, până la tine, toți am scris-o cu lacrimi în colțul ochiului dar dacă dorești atât de mult să _vezi_ vei _vedea_. Ce e dincolo, pe ferestruică, spre nord. Trebuie să înțelegi că dacă îți fac hatârul să scriu acest roman, despre durerile noastre, carte care va decapita destui oameni printre care și pe tine, eu nu mă joc și scrierea lui va solicita timp și meditație. Zile, luni și ani vor trebui să treacă în isihasm și zenul nimicului ca să reconstruim pazălul, singurul pe care l-am avut, viața noastră. Așa că încalcă-ți bocancii, dar la sfârșit va trebui să-i înghiți.

Eu îți mulțumesc pentru încă un drum spre Glorie.

Rian O lovitură de zaruri Întâi și întâi să ne alegem terenul. Eu port culorile Americii pe care tu și băieții tăi spuneți că nu le merit. Fie ca acestă carte, al cărei rezultat balistic nu-l știu, să ne dea răspunsul. Pentru că nu sunt ca tine nu-ți voi spune că eu cred că tu nu îl meriți pe Rafael. Deci, cobor în ring.

Capitolul 1 Sexualitatea copilăriei Știi Ioana este foarte greu chiar să și gândești despre abuzul sexual și sexualitatea copilăriei.

Nu mă exprim bine, nu? Tu trebuie să înțelegi eu nu m-am născut să fiu abuzator. Încă de copil mi-au plăcut cărțile și aveam Biblii pentru copii, cred că știi ce fel măcar unele. Și mă uitam la poze, înțelegi, la Iosif și la Beniamin, eu eram Iosif și Beniamin. Eu înainte să devin Charles Manson, Iisus-Satana, am fost Iosif și Beniamin. Ce s-a întâmplat? Mama spunea că sunt atât deștept și prost. I'm Kramer...

Deci, probabil că știi că sunt mare comunist, cine știe securist, devenit apoi marele Hitler supranumit Dracula. Am fost, familia Mea Kovesii altei ere, numai că mult mai proști, mult mai urâți. În primul rând ar trebui să-ți spun că eu spre deosebire de Flaviu sau Nuti sau Ramona am fost abuzat sexual la naștere la maternitate, de o femeie din Silvașu de Jos pe nume Maria. O femeie legionară. Și ție îți place politica, nu, Ioana? Răzbunarea e un bun motiv pentru a abuza pe cineva - observi că nu spun un copil -, acesta e un paradox. În puținii ani de când ești căsătorită cu Rafael, nu știu dacă ai observat că noi suntem o familie bună lovită de o mare tragedie, pentru a pune starea de fapt în cuvintele cât mai inocente cu putință. Iar principala victimă a acestei tragedii cine crezi că a fost? De aceea afirmațiile tale m-au plictisit ani de zile până să încep să le răspund cu adevărat azi. Nu știu dacă ai înțeles că fratele meu vitreg Rafael își dorea cu tine o viață perfectă pentru tine și copilul vostru, pentru voi, lucru imposibil de acum gândesc, datorită insistenței tale de a te pune cu ursul ursoaicei moarte. Ție îți trăiește mama Ioana? Tatăl tău e un om mulțumit? Așa că înțelegi Ioana că singură îți aduci nenorocirea. La început mi-ai fost simpatică, până am văzut că ești un heckler la tragedia Constantinescu.

Ca să mă exprim simplu, mama m-a făcut ca să mă căsătoresc și să am copii. Dar când ești implicat în practici care până la urmă pot fi trecute la categoria sexuală sub vârsta de nouă ani,

327

este foarte greu să te mai întorci ca Marilyn Manson din iad, ori eu trebui să fiu trimis la spitalul 9 și tu să vinzi casa mamei? Știi cât de greu și-a făcut mama Partea la casa asta? O s-o luăm pe capitole. Dar să știi că Maria, Nuti și Flavius nu sunt singurii care și-au adus contribuția. What do you say now Elaine? Cred că e destul pentru azi, știi?

Mai pot spune că abuzul sexual preschimbă copiii în paianjeni pentru că îi golește de ei înșiși și fără ajutor din partea părinților, familiei, preoților, psihologilor și societății ori dimpotrivă cu ajutorul lor acești copii devin pe loc niște fiare flămânde numai bune pentru a fi lobotomizate de minunata voastră lume. Asta mi s-a întâmplat mie, asta i s-a întâmplat lui Flaviu și lui Nuti. Și acum noi copiii trebuie să ne scriem pledoariile unor cizme.

Capitolul 2 Salt în timp Mă gândesc asupra deceniilor trecute și asupra mea însumi și îmi pun întrebarea. Sunt un abuzator? Până la un punct da, dar de la celălalt nu, Ioana, dacă ții atât de mult să afli. Când iam pus pe aceiași copii să danseze Lambada în boxă fără chiloți, da, i-am abuzat. Dar experiența erotică dinainte, cu Ea vreau să zic, nu a fost un abuz. Am fost doi copii, eu de 11 ea de nu știu cât, nu mai știu când s-a născut, 1984 sau 1986. (Iar) După tot ce s-a întâmplat, (nimic) nu a fost un abuz, nu știu dacă mă vei contrazice. De ce? Pentru că eu sunt cu 7 și 9 ani mai mic ca frații mei. Ce au făcut ei, nici acela nu a fost un abuz, ci ură. Ne urau pe mine și pe mama tot așa cum ne urăști tu acum pe mine și pe tata. Și da și eu sunt pervers, normal aproape că spun, și ce pot să zic, la o vârstă mai mare aș fi putut să mă controlez. Ceilalți la fel. Tu ce motiv ai să nu te controlezi? Ascultă povestea lui Toni, care știe mult mai multe ca mine.

Capitolul 3 Crima (Psychoproctologische Briefe) Da, ai fost la fel ca mine. Ești sigur? Eu zic ca Mafia să mai meargă și la cocalari. Deci, eroii unde să meargă.. Iar noi nu obligăm pe nimeni să vină la noi. Muiștilor. Metallica - Kill em All, asta făceam eu la cincișpe ani... ce făceați la cincișpe ani? Ca să nu mai zic, că mie.. autorul teoriilor psihologice confesive și psihoproctogiei îmi spuneți prost pentru orgoliile voastre mărunte de coleoptere... animalele naibii ce sunteți. Voi ziceți Eliza, Nicoleta? Bă, să nu vină... să fie fericite cu voi drogaților... Voi înțelegeți ce trăiesc eu, tata, Rafael, Flaviu... ce pula mea ați făcut în al doilea război mondial? Dar în primul? Și veniți la mine cu amenințări de bombe și impresii de București... în plus eu vă cunosc mai bine ipocriților, pocăiților... credeți că nu știu ce fac? Toată viața m-am gândit la asta... Eu fac artă și voi faceți un căcat... Și mie de idioți nu-mi pasă, înțelegeți ce vă spun? Sfințișorilor, știți de ce a fost omorât Isus, pentru că a spus A D E V Ă R U L. Și că veni vorba de voi, o să vedeți voi Dreptate și Adevăr în secolele următoare, omenirea s-a săturat de Islam. Și eu m-am săturat de Islam. Ce pula mea o să faceți? Rog frumos cine nu știe psihologie să nu mai comenteze pe pagina mea că-mi bag pula-n _măsa_. Is fenomenali toți oamenii ăștia... omu le spune toată ziua că o trecut prin Vietnam și Nabokov și ei îi spun să tacă din gură că-i prost... Asta ascultam la fața locului.

Metallica - Orion (HD). Înțelegi Ioana draga mea că acum ți-am spus crima mea, pedepsită, nepedepsită cine știe, dar nu deznădăjdui, ce-i frumos acuma vine. Pentru că ți-am spus greșeala mea, ai simțit mirosul de sânge și ai crezut că o să mă faci să mă prăbușesc tu și toți proștii care au citit ce am scris. Dar înțelegi tu, Ioana, când ești mult timp pastor de oraș mare ca Rafael, tata, Flaviu, Ramona și destui alții, înțelegi mai bine versul lui Tataee, lui

328

Dumnezeu, pe mine. Deci ce ai de spus acum Elaine? Ca și Garoffi am fost un copil, Eu Am Fost Un Copil, iar pentru ce am făcut nu știu în totalitate dar cel puțin pentru infamanta Lambada Am Avut Motive. Tu ai avut vreodată Motive în Copilărie, Ioana? Eu am avut motive. Dragă, eu rezist să-ți pun tot sufletul pe hârtie ție și întregii lumi de altfel, dar tu reziști, voi rezistați?, după cum se vede, nu... Ah, no... Știi, Ioana, eu i-am scris unui veteran american să produc literatură pentru veterani, un editor veteran, dar omul s-a spânzurat. Ceea ce vreau să-ți spun e că artă ca și Metallica e o filozofie de viață după ce ai trecut prin Valea Umbrei Morții, mult diferită de idealurile voastre de zahăr și miere. Mai cunoști un caz ca al meu?, un copil care să se supună singur la doi ani de închisoare și batalion disciplinar?, că asta au fost, iar acest al doilea dosar pe care tu și cum o cheamă pe doamna aceea, Monica Macovei, pare că îl doriți o să-i aducă noi dimensiuni gestului, mai ales când o să dăm drumul la robinete. Nu știu poate o să mă duc ca Icar în cap, sau poate o să ajung pe Marte. Vom vedea dacă aceasta e cererea ta, ce va fi. Dar să țineți minte că tu Ioana, ești Ioana Constantinescu, Monica Macovei e Monica Macovei iar eu sunt căpitanul, cu c mic. Știi ce înseamnă căpitanul cu c mic? Tu ai avea curaj să-l dai pe Tudor la internat? Să-l trimiți pe Rafael la dezalcoolizare? Eu am fost singur. Aproape. De aceea ar trebui să înțelegi cât de nepotrivit este ca cineva ca dumneata să se adreseze cu William cuiva ca mine. Ce e cel mai trist, e că tu și voi și Voi, care ați avut O Viață Frumoasă, să urâți atât, oameni care s-au născut în durere, trăiesc în durere și vor muri în durere. Tu Ioana, și Voi, cum se numește, vă purtați rău cu Emily Dickinson. Da. Dar văd că am ajuns la alt capitol. Deci, da, am avut și eu gagică și a fost bine... Știi, domnule, noi suntem militari de vocație, am unit, am apărat și am destalinizat țara, Bucureștiul și Siberia cu viețile noaste trecute prin toate bombardamentele din burta mamei. Dacă nu-ți convine divorțează de Rafael, dacă nu behave yourself. Îți spun sincer, Ioana, nu pari să ai un PH foarte ridicat la IQ, de exemplu îți place Alizee? Ioana tocmai am renumit romanul acesta în AȘTEPTÂND RĂZBOIUL și îmi dau seama că tu, cum zicea Jim Morisson, ești Rusia... Good bye Father.

Capitolul 4 WARLINE Mr. Stevens, I have something to tell you..

Mr. Trump, the President of the United States Of America, is a controversial figure, but nevertheless he s the President, so as the Bible tells us today on Good Friday we should support him, and help him be a better President.

Dad it s just five years..

But there is another issue, America owns the gospel, so it is our duty to save you, to save you all, from AIDS, wars, malaria..

And I am sure our sweet friends of the Chinese borders agree..

There is no socialism without self-help..

That means.. that America in her quest to enlighten the World, will no longer stay bum, and the thugs of the world would be corrected.

In the present, China still holds independence on the world. The World is United States of America whether you like it or not.

329

But we are not gonna go...

You must understand that America too has a faith.. https://www.youtube.com/watch?v=Mlahvvymkxc Metallica - The Day That Never Comes[Video Premiere] YOUTUBE.COM And Romania must understand that now is on WARLINE.. https://www.youtube.com/watch?v=jhdFe3evXpk Dire Straits - Brothers In Arms Mark Knopfler releases his eighth solo album, PRIVATEERING, on September 3rd 2012.

His… YOUTUBE.COM Avem oi dar vom da brânză americanilor și carne chinezilor nu le vom dărui an de an Federației Ruse..

Rex ăla s-o dus la Putin și i-o pus bomba pe masă.. plus România al 51lea Kingdom American Iar eu ca căpitan politic spun, orice guvern și Parlament care nu sprijină Statele Unite trebuie dat jos, fie democratic fie politic. Rușii ne amenință cu rachetele în fiecare zi, suntem în deșertul tătarilor nu mai avem timp de dulcegării, venin și de doamnele politice. https://www.youtube.com/watch?v=PfAWReBmxEs Deep Purple-Child in Time Lyrics: Sweet child in time, you'll see the line Line that's drawn between good and bad See… YOUTUBE.COM Îmi place • Răspunde • Şterge previzualizarea • 1 min https://www.youtube.com/watch?v=CD-E-LDc384 Să ne amintim de Mihai Câmpeanu, Muntocu..

Capitolul 5 Capitolul Al Cincilea În acel Cuvânt către Ioana pe care ți l-am scris ziua ce abia a trecut, în Vinerea Mare, pe Facebook, dur și pe care nu știu dacă îl voi băga sau nu în carte te-am întrebat ce ai de împărțit cu mine. Acum, că am ajuns la capitolul al cincilea vreau să-ți spun că cred că te voi dezamăgi. Cartea mea nu cred că te va mai interesa de aici încolo atât de mult și în același mod. În cinci capitole și o prefață mi-am adus toate BAD-urile, ai citit Robinson Crusoe?

Altceva nu știu ce aș putea să-ți spun care să-ți fie pe plac. Poate doar dacă încep să-l hărtănesc prin țărână pe tata. Celelalte lucruri sunt sigur că te vor face să plângi, doar tu ești prietenă cu Flaviu, Ramona și Rafael, nu? Da, aceste cinci capitole sunt Pentateuhu. Capitolul 6 se va numi Vinovat. Iar capitolul 7 se va numi Port o coroană de spini. Deci ce să facem, Ioana să continuăm scrisul la roman? Educatie sfarsita prin abandon scolar. You cannot beat me, I am the Wizz, Clownul Buratino.

III MASCURUL Felix Rian Constantinescu 2017 Motto: De la ce v-ați luat?

De la Sonnets of Shakespeare.

330

Constantinescu Felix-Gelu Fără supărare, în cazul în care opt sau nouă poeme sunt respinse consecutiv, cred că acești exigenți și talentați admini cum îi numiți ar trebui să dea niște argumente critice pe text pentru respingere, nu amenințări ca închiderea contului dacă mai _bănuiesc o dată_. Respect? :) - Pentru frumusețea argumentului ultimul poem respins - altul azi, pe siteul Qpoem. *** Florile dalbe Abia s-au născut. Și se scutură. - Știu că doare dar închiderea paginii Mele nu e o soluție, nici măcar finală.. Îmi place • 25 martie la 17:50 • Editat Călin Vlasie Călin Vlasie pe qpoem grafomanii se autoexclud într-un final, sper că nu sunteți unul dintre aceștia ! Îmi place • 19 aprilie la 20:53 qPOEM INFO, Facebook Vezi Mamă m-am spânzurat Felix Rian Vezi Mamă m-am spânzurat Uite Tată am plecat Inima din piept mi-am dat Păsările m-or mâncat Dumnezo m-o blestemat Fată mult eu n-am mai fost Că m-o luat Moartea la rost Eu Copilul cel mai prost Care râde-n zi de post Și când spune Tatăl nost Moartea mult de m-ar ierta Că n-am fost pe voia Sa Și cine s-o mai speria Să i se sperie inima De toată durerea mea Am murit și m-am tot dus Tata de spate-i adus Mama are părul fus Frate-mio plânge că nu-s Unde-i fata? Unde-s? Nu-s...

Felix Captivus: Motanul de securitate sau pisica de companie de stat, cum îl mai știm din capitalism, este un mamifer din ordinul turnătoarelor, familia Felixae. Amenințat cu captivitatea, se refugiază în spatele televizorului, de unde împroașcă cu căcat. Kami Kaze Capitolul 1 COMING HOME Referat Felix Constantinescu, dr. Simion Terpe, Zam. Tulburarea de personalitate antisociala Trasaturile de personalitate sunt patternuri durabile de percepere, relationare si gandire despre ambianta, care sunt manifestate intr-o gama larga de contacte sociale si personale. Numai

331

cand trasaturile de personalitate sunt inflexibile si dezadaptative si cauzeaza deteriorare functionala subiectiva semnificativa constituie tulburari de personalitate. Tulburarea de personalitate fara alta specificatie este o categorie prevazuta pentru 2 situatii: z5o5ob 1. Patternul de personalitate al individului satisface criteriile generale pentru o tulburare de personalitate, dar sunt prezente trasaturi ale mai multor tulburari de personalitate, insa nu sunt satisfacute criteriile pentru nici o tulburare de personalitate specifica.

2. Patternul de personalitate al individului satisface criteriile generale pentru o tulburare de personalitate, dar indivisdul este considerat a avea o tulburare de personalitate care nu este inclusa in clasificarea: tulburare de personalitate pasiv-agresiva, tulburarile de personalitate sunt impartite pe 3 grupe pe baza similitudinii descrisptive. Indivizii cu aceste tulburari apar adesea ca anxiosi si fricosi, prezentand frecvent concomitent tulburari de personalitate din grupe diferite.

Pentru fiecare tulburare de personalitate inclusa in aceasta sectiune sunt prevazute, de asemenea, criterii de diagnostic specifice.

Diagnosticul de tulburare de personalitate necesita o evaluare a patternurilor de functionare ale individului pe termen lung, iar elementele de personalitate trebuie sa fie manifestate de la inceputul perioadei adulte. Trasaturile de personalitate care definesc aceste tulburari trebuie, de asemena distinse de caracteristicile care apar ca raspuns la stresori situationali specifici sau la stari mentale tranzitorii. (Ex: tulburari affective sau anxioase, intoxicatia cu o substanta).

Trasaturile de personalitate trebuie evaluate din punct de vedere al stabilitatii lor de-a lungul timpului si vizavi de diverse situatii.

Categoriile de tulburari de personalitate pot fi aplicate la copii si adolescenti in acele cazuri relative rare, in care anumite trasaturi dezadaptative de personalitate par a fi pervasive, persistente si este improbabil ca vor fi limitate la un anumit stadiu de dezvoltare ori la un episod al unei tulburari. Trebuie stiut ca trasaturile de personalitate care apar in copilarie nu persista adesea neschimbate in viata adulta. Pentru a diagnostica o tuburare de personalitate la un individ sub 18 ani, trasaturile trebuie sa fi fost prezente de cel putin 1 an. Singura exceptie de la aceasta o constuie tulburarea de personalitate antisociala care nu poate fi diagnosticata la indivizii sub 18 ani. Desi, prin definitie, o tulburare de personalitate necesita un debut nu mai tarziu de inceputul perioadei adulte, indivizii pot sa nu vina la examenul clinic decat relative tarziu in viata. O tulburare de personalitate poate fi exacerbate dupa pierderea unor personae importante, ori a unor situatii stabile anterior.

Anumite tulburari de personalitate (antisociala) sunt diagnosticate mai frecvent la barbati.

Altele (histrionica, Borderline, dependenta) sunt diagnosticate mai mult la femei. Cu toate acestea clinicienii trebuie sa fie atenti sa nu supra sau subdiagnosticheze anumite tulburari de personalitate la femei sau la barbati din cauza stereotipurilor sociale referitoare la rolurile si comportamentele tipice sexului.

Evolutie: Elementele unei tulburari de personalitate devin evidente de regula in cursul adolescentei sau la inceputul vietii adulte. Prin definitie, o tulburare de personalitate este un pattern durabil de gandire, simtire si comparativ relativ stabil in decursul timpului. Unele tipuri de tulburari de personalitate (in special cea antisociala si borderline) tind a deveni mai putin evidente ori a se remite cu etatea, pe cand pentru unele din celelalte tipuri aceasta pare a fi mai putin adevarat.

CRITERII DE DIAGNOSTIC PENTRU O TULBURARE DE PERSONNALITATE A. Un pattern durabil de experienta interna si de comportament care deviaza considerabil de la expectantele culturii individului. Acest pattern se manifesta in 2 sau mai multe din urmatoarele domenii: cunoastere, afectivitate, functionare interpersonala, control al impusului.

B. Aceste pattern durabil este inflexibil si pervasive vizavi de o larga gama de situatii personale si sociale.

332

C. Patternul duce la deterioare semnificativa clinic in domeniul social, professional sau in alte domenii importante de functionare.

D. Patternul este stabil si de lunga durata, iat debutul sau poate fi tratat retrospective cel putin pana in adolescenta sau la inceputul perioadei adulte.

E. Patternul durabil nu este explicat mai bine ca manifestare sau consecinta a unei tulburari mentale.

F. Patternul durabil nu se datoreaza efectelor fiziologice directe ale unei substante (un abuz de drog, un medicament) ori ale unei conditii mentale generale (traumatism cranian).

TULBURAREA DE PERSONALITATE ANTISOCIALA Elemente de diagnostic Elementul essential al tulburarii de personalitate antisocial ail constituie un pattern pervaziv de desconsiderare si valoare a drepturilor altora, care incepe in copilarie si precoce in adolescenta, si se continua in perioada adulta. Acest pattern a fost denumit, de asemenea, psihopatie, sociopatie sau tulburare de personalitate dissociala. Deoarece imposture si manipularea sunt elementele centrale ale tuburarii de personalitate antisociala poate fi extreme de util sa se integreze informatia obtinuta din evaluarea clinica sistematica cu informatia colactata din surse colaterale.

Elemente si tulburari asociate: Indivizii cu tulburari de personalitate antisociala sunt lipsiti frecvent de empatie si tind a fi cruzi, cinici si dipretuitori fata de sentimentele, drepturile si suferintele altora. Ei pot avea o stima de sine exagerata si aroganta, pot fi excesiv de incapatanati siguri de sine si ingamfati.

Pot fi iresponsabili si exploatatori in relatile lor sexuale si pot san u fi sustinut niciodata o relatie monogama. Pot fi iresponsabili sa se intretina, se pot duce la o stare extrema de saracie, isi petrec multi ani in institutii penale.

Indivizii cu tulburare de personalitate antisociala pot experienta disforii incluzand acuze de tensiune, incapacitatea de a tolera plictiseala si dispozitie depresiva. Pot avea asociate tulburari anxioase, depressive, in legatura cu o substanta, de somatizare, jocul de sansa patologica si alte tulburari ale controlului impulsiv.

Probabilitatea de a dezvolta tulburari de personalitate antisociala in viata adulta este crescuta, daca individual a experientat un debut precoce al tulburarii de conduita (inainte de 10 ani), acompaniind tulburarea ADHD. CRITERIILE DE DIAGNOSTIC PENTRU TULBURAREA DE PERSONALITATE ANTISOCIALA A. Exista un pattern pervasiv de desconsiderare si violare a drepturilor altora aparand de la etatea de 15 ani, ca indicat de 3 (sau mai multe) din urmatoarele: 1. Incapacitate de a se conforma normelor sociale in legatura cu comportamentele legale, indicate de comiterea repetata de care constituie motive de arest.

2. Incorectitudine, indicate de mintitul repetat, uzul de alibiuri, manipularea altora pentru profit sau placerea personala.

3. Impulsivitate sau incapacitate de a planui dinainte.

4. Iritabilitate si agrevisitate, indicate de luptele sau atacurile corporale repetate.

5. Neglijenta nesabuita pentru siguranta sa sau a altora.

6. Iresponsabilitate considerabila, indicata prin incapacitatea repetata de a avea un comportament cinsecvent in munca ori de a-si onora obligatiile financiare.

7. Lipsa de remuscare, indicata prin a fi indiferent ori a justifica de ce a facut sa sufere ori a maltratat sau a furat de la altul.

B. Individul are cel putin 18 ani.

C. Exista proba unei tulburari de conduita cu debut inainte de 15 ani.

D. Comportamentul antisocial nu survine exclusiv in cursul schizofreniei ori al unui episod maniacal.

333

TULBURAREA DE PERSONALITATE DE TIP BORDERLINE Elemente de diagnostic: Elementul esential al tulburarii de personalitate de tip borderline in contituie un pattern pervasive de instabilitate al relatiilor interpersonale, a imaginii de sine si afectelor si impulsivitate marcanta, care incepe in perioada adulta si este present intr-o varietate de contexte.

Elemente si tulburari asociate: Indivizii cu tulburare de personalitate borderline pot avea un pattern de subminare a lor insisi in momentul in care un tel este pe punctul de a fi realizat (de ex., se lasa de scoala inainte de absolvire; regreseaza considerabil dupa o discutie despre cat de bine se desfasoara terapia; distruge o relatie buna chiar cand este clar ca relatia poate dura). Unii indivizi prezinta simptome asemanatoare celor psihotice (de ex., halucinatii, distorsiuni ale imaginii corporale, idei de referinta in timpul perioadelor de stres). Indivizii cu aceasta tulburare se simt mai in siguranta cu obiecte de tranzitie (de ex., cu un animal de casa ori cu un lucru inanimat) decat in relatiile interpersonale. Moartea premature prin suicid poate surveni la indivizii cu aceasta tulburare, in special la cei care au concomitant si tulburari affective ori tulburari in legatura cu o substanta, tulburari de comportament alimentar (in special bulimia), stresul posttraumatic si tulburarea hiperactivitate/deficit de atentie. Poate rezulta un handicap fizic din comportamentele de vatamare autoprovocate ori din tentativele de suicid esuate. Pierderile repetate ale serviciului, intreruperea studiilor si desfacerea casatoriei sunt frecvente.

Maltratarea fizica si abuzul sexual, neglijenta, conflictele ostile, pierderea sau separarea parentala precoce sunt mai frecvente in istoricul copilariei celor cu tulburare de personalitate de tip borderline.

CRITERIILE DE DIAGNOSTIC PENTRU TULBURAREA DE PERSONALITATE DE TIP BORDERLINE Un pattern pervasive de instabilitate a relatiilor interpersonale, imaginii de sine si afectelor, si impulsivitate marcanta, incepand precoce in perioada adulta si present intr-o varietate de contexte, ca indicat de cinci (sau mai multe) din urmatoarele: 1. Eforturi disperate de a evita abandonul real sau imaginar.

2. Un pattern de relatii interpersonale intense si instabile caracterizat prin alternare intre extremele de idealizare si devalorizare.

3. Perturbare de indentitate: imagine de sine sau constiinta de sine marcant si persistent instabila.

4. Impulsivitate in cel putin doua domenii care sunt potential autoprejudiciante (de ex., cheltuieli, sex, abuz de o substanta, cindus imprudent, mancat excesiv).

5. Comportament, gesturi sau amenintari recurente de suicid ori comportament automutilant.

6. Instabilitate afectiva datorata unei reactivitati marcante a dispozitiei (de ex., disforie episodica intense, iritabilitate sau anxietate Durand de regula cateva ore si numai rareori mai mult de cateva zile).

7. Sentimentul cronic de vid.

8. Manie intense, inadecvata ori dificultate in a controla mania (de ex., manifestari frecvente de furie, stare coleroasa permanenta, batai repetate).

9. Ideatie paranoida sau simptome dissociate severe, tranzitorii, in legatura cu stresul.

Dragi prieteni, ne apropiem de final... Lectură plăcută!

REFERAT asupra monografiei „Folclor literar din Ţara Haţegului” a domnului RAUL CONSTANTINESCU Avem în faţă o viitoare carte elaborată de-a lungul a aproape cinci decenii de domnul profesor Raul Constantinescu, absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii Babeş-Bolyai,

334

promoţia 1967, cel care, alături de slujirea învăţământului, s-a dedicat studierii culturii spirituale a satelor dinŢara Haţegului, adunând singur sau prin elevii săi bine îndrumaţi, sute de texte folcorice, din care e alcătuită o impunătoare colecţie, cunoscută şi citată chiar înainte de a fi publicată, în lucrări de sinteză precum: „Omul şi Leul” (2014) de Ion Taloş. Într-o primă secţiune a monografiei, A. Poezia ritualurilor, datinilor, eresurilor şi practicilor ceremoniale de peste an, autorul lucrării se ocupă de credinţele, reprezentările şi de tradiţiile orale, de riturile de primăvară şi vară: Caii lui Sântoader, Popâlnicul, Armindenii, Sânzienele, Ielele Rele, Paparuda, Blojul, Dodoloiul, de ritualul Boului împodobit (la Rusalii) şi de Cununa la seceriş, de Nedeile din Haţeg. Descrierile sale etnografice se constituie în documentări autentice, exemplar conduse şi realizate, pe baza informaţiilor directe şi indirecte de teren, dar şi pe temeiul certelor sale disponibilităţi ştiinţifice şi al înzestrărilor scriitoriceşti.

Dintre practicile ceremoniale de toamnă şi de iarnă, Raul Constantinescu s-a limitat la prezentarea celor mai specific zonale: ceremonialul narativ de Ignat (20 decembrie), cunoscut doar zonelor hunedorene şi Zarandului, atras, desigur, de însemnătatea etnoculturală a Povestei numerelor, temă studiată monografic de B. P. Hasdeu în secolul al XIX-lea, apoi s-a referit pe larg la ritualurile de Crăciun şi de Anul Nou, dând o atenţie întrutotul meritată colindatului cu Cerbul din mai multe sate din Ţara Haţegului (Coroieşti, Vălioara, Sălaşu de Sus). Domnia sa acordă, în continuare, un spaţiu adecvat constituirii cetelor de colindători, pregătirii acestora în Postul Crăciunului, ritualurilor în sine şi valorii magice a cuvântului în colinde, colindatului şi colindelor piţărăilor, ale căror forme tipologice sunt urmărite în difuziunea lor spaţială, în zonă, cu relevarea rosturilor pe care le-au îndeplinit în comunităţile tradiţionale.

Dintre toate colecţiile de colinde realizate şi publicate până acum, corpusul prezentat în continuare de Raul Constantinescu tinde spre o comprehensivitate deosebită, de excepţie, atât în privinţa acoperirii şi prelevării repertoriului zonal, cât mai ales a valorii documentarestetice a variantelor antologate, beneficiind de gustul ales, de sensibilitatea poetică remarcabilă a cercetătorului avizat, dublate de solida sa formaţie filologică.

Colindele din Haţeg, cum bine a intuit autorul acestei monografii etnologice zonale, sunt larg cuprinzătoare motivic şi se disting faţă de cele din alte vetre ale colindatului tradiţional prin densitatea şi profunzimea aderenţei la stratul precreştin peste care s-au suprapus mai multe rânduri de influenţe creştine, „de vârste” şi „consistenţe” diferite. Raul Constantinescu le-a ales atent şi a reliefat consubstanţialitatea lor cu temele mari ale creştinismului cosmic, le-a pus în valoare mai bine decât alţi cercetători anteriori, cu aceeaşi ardoare şi stăruinţă ca marele filolog antecesor Ovid Densusianu sau ilustrul antropogeograf Ion Conea. Dovedind o aplecare cu totul remarcabilă spre textura de adâncime a ideologiei degajate din mesajele variantelor folclorice, dar şi spre modalităţile specifice de manifestare a expresivităţii orale, în colecţionarea şi rânduirea colindelor, Raul Constantinescu îşi pune în evidenţă o veritabilă ştiinţă a coborârii la semnificaţiile desprinse din legităţi de structurare aparte, din fapte de limbă veche, ale căror particularităţi sunt explicate, unele la sfârşitul textelor, altele doar în Glosar de arhaisme şi regionalisme, unde urmează modelele lui Ovid Densusianu şi Alexiu Viciu, din monografia Graiul din Ţara Haţegului a savantului bucureştean, sau din colecţia exemplară dată de marele învăţat blăjean, tot în urmă cu un secol. Autorul acestei monografii etnologice, în special în secţiunea dedicată colindelor, a înţeles profesionist însemnătatea studierii şi valorizării variantelor, călcând, şi în această privinţă, pe urmele înaintaşilor bine cunoscuţi: Ioan Micu Moldovan, Ion Pop Reteganul, Iosif Popovici, Alexiu Viciu, Béla Bartók, Dumitru Caracostea, Ilarion Cocişiu şi Ovidiu Bârlea, învăţaţii ce au ştiut că numai din mulţimea şi profuziunea variantelor locale, consemnate şi editate cu grijă şi cu acribie filologică, se va putea reconstitui universul mitic-ritual la colindelor din acest spaţiu matcă al spiritualităţii noastre tradiţionale, situat în jurul Ţării Haţegului. Variantă de variantă, colindele adunate de Raul Constatinescu sunt antologice, încât publicarea cât mai grabnică a

335

lor va marca un pas înainte în cunoaştere, va îmbogăţi substanţial tipologia, în lucru, a lui Ion Taloş şi, desigur, baza de date naţională a acestei categorii, în curs de constituire la institutelearhivă din Bucureşti, Cluj şi Iaşi.

De aceeaşi excepţională însemnătate documentară sunt descrierile etnografice şi corpusurile de texte rituale din secţiunea dedicată ritualurilor legate de cele trei momente importante din viaţa omului: naşterea, nunta şi înmormântarea, atent urmărite şi reconstituite, şi acestea, în mai multe localităţi rprezentative pentru subzonele Ţării Haţegului. Şi de data aceasta, lucrarea lui Raul Constantinescu aduce mărturii etnoculturale şi variante de texte ritualceremoniale de cea mai mare importanţă pentru cunoaşterea etnologică şi antropologică. Aş sublinia, în special, variantele de texte de cântece rituale funebre: Cântecul Bradului (din Nucşoara, Coroieşti, Densuş, Clopotiva, Răchitova, Vălioara), descrierile destul de amănuţite de jocuri vechi de priveghi, variantele de stranie şi unică frumuseţe din Cântecul Zorilor, (din Cârneşti, Clopotiva, Ohaba de Sub Piatră) bocetele, mai larg difuzate, alcătuite din străvechi motive. Aproape fără excepţie, mterialele din această secţiune pot intra în cele mai pretenţioase selecţii pe plan naţional.

Cum era de aşteptat, poetului sensibil Raul Constantinescu nu puteau să-i scape, în această ambiţioasă cercetare etnologică, valorile cu totul excepţionale ale liricii populare din zonă, pentru consemnarea cărora, personal sau prin colaboratorii lui, colegi profesori sau elevi, s-au adresat celor mai în vârstă şi mai dotaţi cântăreţi din satele haţegane. Acestor adevăraţi ultimi rapsozi, testându-le cu stăruinţă repertoriile individuale, li s-au smuls din memoriile încă active texte de o expresivitate rară. Majoritatea textelor reuşesc să se ferească de capcana notării unor teme şi motive comune, anodine, de mai largă răspândire, dar lipsite de suflu liric.

Mai mult, se pot constata în variantele antologate de Raul Constantinescu acele neaşteptate deschideri epico-lirice care făceau odinioară farmecul aparte al cântecelor propriu-zise şi strigăturilor transilvane, în structurări arhaice bazate pe terţine specific haţegane sau pădureneşti, evidenţiate de Ovidiu Bârlea în studiul despre Diferenţierea teritorială a liricii populare.

De o importanţă documentară dar şi poetică aproape de cea a colindelor sunt apoi Descântecele, pe care le-au adunat cu osârdie autorul şi colaboratorii săi de-a lungul mai multor decenii din satele zonei supuse investigaţiei de teren. Atent la contextele etnografice de manifestare, notând cu probitate ştiinţifică desfăşurarea practicilor efective de descântare, autorul a ţinut seama şi în cazul acestei categorii folclorice, de rolul ce trebuie acordat eflorescenţei variantelor, în toată desfăşurarea lor repetitivă, instruindu-şi bine şi elevii colaboratori să noteze riguros, alături de practica magică, toată succesiunea de formule orale de descântec, fără reducţii păgubitoare, în desfăşurarea lor nudă.

Prin această exigenţă filologică majoră, prin atenţia specială acordată dispunerii în pagină a formulelor descântecului, crcetătorii magiei, care vor consulta colecţia Raul Constantinescu, au la dispoziţie un grupaj de texte de aceeaşi valoare cu cele din volume consacrate, cum sunt lucrările publicate de Ion Muşlea, Ştefania Cristescu Golopenţia, Gheorghe Pavelescu, Ion C. Cazan, Radu Răutu sau Nicoleta Coatu. Şi acest fapt subliniază, odată în plus, importanţa ştiinţifică a acestei monografii etnologice, care va interesa atât pe cercetătorii culturii tradiţionale (etnografi, folclorişti, etnologi, antropologi), cât şi pe cititorii mai numeroşi ce vor consulta lucrarea din perspectivă pur culturală sau din interes istoric sau lingvistic (istorici ai limbii române, culturologi, dialectologi, filologi în general). Perspectiva funcţioalistă a cercetătorului se evidenţiază şi aici ca în cercetările Ştefaniei Cristescu Golopenţia, de la Şcoala sociologică din Bucureşti sau în studiile cercetătorilor din institutele-arhivă de folclor.

Capitolul dedicat Poeziei populare epice este la fel de contributiv ca şi cele închinate colindelor şi descântecelor, lucrarea lui Raul Constantinescu remarcându-se prin numărul mare de texte mioritice; aici, însă, vor fi necesare precizări funcţionale prin care să putem distinge colindele mioritice, de baladele propriu-zise pe aceleaşi teme. Un spaţiu aparte a fost

336

rezervat variantelor haţegane ale baladei Pătru Mantu, dar şi altor tipuri ale epicii româneşti versificate: temelor de cântec epic eroic sau unor motive de baladă familială, texte aducând elemente noi în cercetările actuale asupra epicii versificate şi îmbogăţind tipologia realizată de Alexandru Amzulescu în deceniul al nouălea al veacului trecut.

Speciile de proză populară, cimiliturile şi proverbele, precum şi textele din repertoriul cântecelor de copii sunt mai slab reprezentate, dar probabil că în colecţia exhaustivă a profesorului Raul Constantinescu numărul documentelor de acest fel este mai mare şi numai spaţiul tipografic avut în vedere l-a determinat pe autor să fie mai sever şi mai parcimonios cu aceste categorii folclorice.

Aparatul critic al lucrării este alcătuit temeinic dintr-un amănunţit Glosar, un Indice de Localităţi, altul de Informatori, altul de Culegători, urmate de Note şi comentarii şi de o Bibliografie.

Lucrarea monografică Folclor literar din Ţara Haţegului a domnului profesor Raul Constantinescu se înscrie ca una din cele mai valoroase şi mai temeinice contribuţii ştiinţifice la cunoaşterea mai aprofundată a culturii spirituale a zonei, necesitatea publicării ei integrale impunându-se categoric. Ea corespunde din toate punctele de vedere exigenţelor celor două serii de monografii din perioada anterioară: Monografiile Şcolii lui Ovid Densusianu şi Monografiile Arhivei de Folclor a Academiei Române, iniţiate la Cluj de Ion Muşlea. De altfel, această colecţie monografică de folclor ar putea constitui, prin publicare, un binevenit omagiu, la un secol de la apariţia cărţii lui Ovid Densusianu „Graiul din Ţara Haţegului” (1915), întrucât e cea mai elocventă mărturie privind vitalitatea limbii şi spiritualităţii tradiţionale a acestei zone privilegiate în spaţiul etnocultural românesc. Ţinând seama de faptul că descântecele, cântecele rituale de nuntă şi cele funebre, colindele, baladele şi textele lirice, dar şi exemplarele descrieri etnografice pe care le face autorul cu privire la riturile şi practicile magice legate de ciclul calendaristic şi cel al vieţii de familie reprezintă piese de rezistenţă într-un viitor corpus al literaturii noastre orale dintr-una din cele mai importante zone etnografico-folclorice, recomand cu toată convingerea sponsorizarea şi editarea acestei lucrări de înalt nivel ştiinţific.

Cluj, 15 august 2015 Prof. univ. dr. Ion Cuceu Facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai Institutul „Arhiva de Folclor a Academiei Române” Să știi că împărtășania e otravă în oamenii-demon. I-am spus tatei asta pe Facebook după ce mă batjocorise acasă, deschizând și fereastra. Îl rugasem să-mi deea bani să-mi iau cărți în engleză de la poștă și m-a refuzat brutal după felul lui spunându-mi iar - pentru a câta oară că nu am discernământ. Am dat cu o carte din cărțile de la Humanitas care și le-a luat lui de pământ întrebându-l, Ce-io porcăria asta? și mi-a spus să merg la Zam și apoi să sun la 112 etc, să-l sun pe Terpe să merg la el și eu i-am spus că toată lumea s-a săturat de răutățile lui și îmi spun să-l înțeleg pentru că e tatăl meu. Să-mi iau _medicamentele_ adică Orfiril, și au iam spus că îmi face rău, și ăsta e adevărul, atacă măruntaiele. Vrea să mor și eu ca mama.Și sigur, i-am spus, să merg la Zam să mă atingă nebunii pe penis. După aia a plecat și eu am sunat pe domnul Terpe și l-am întrebat, am discernământ sau nu, că tata de la referatul lui face bullying pe mine, are motiv. Domnu doctor mi-a închis telefonul și apoi robotul miia spus că linia e ocupată. Deci, nu știe. Și tata mai deștept ca toți mă asuprește. Ba a deschis și fereastra să mă umilească. Eu i-am spus că poate am mai mult discvernământ și ca el, și ca juriștii procesului lui care au spus că n-am și ca judecătorii, ce pula lu tata? Și i-am spus că abia s-a împărtășit mărturisindu-și păcatele de Joia Mare și dacă continuă așa - va muri, și îi spun acum că va fi singurul vinovat. Iar cât despre mine, bolnavii de Asperger, noi când murim,

337

după iad ne așteaptă cerul. Ca să nu mai zic că eu cu Rafael cu Aspergerul de la el îl avem, mama diabetul pe strees care a omorât-o, Flaviu homosexualitatea, și Ramona singurătatea asta care o macină - fără o vorbă bună, numa rele. Numa, numa.

PS. Și ăsta e adevărul, nu se știe ce e autismul atletic, Asperger, poate fi ceva beyond everybody. Sunt curios să văd că scrie CINEva ce și cât scriu eu pe lumea asta. Așa i-am spus și așa mi-a spus, porcul. Și i-am spus că din clipa de față renunț la toate drepoturile mele, la ultimul adică, dreptul la cărți pe care îl au și criminalii, etc etc etc. Iar rugăciunea mea - acum - Doamne nu ne omorî dar mai ales nu mă omorî.

CAPITOLUL 2 Death of Skin The fact that Skin had killed himself made me wonder because he was a very strong man and had the most beautiful girlfriends.

His name was Oliver Hendrix somehow somehow, and he was an oprhan I believe and had only his Father, a serious man, with whom he couldn t understand, and he lived in a room giant gypsy house. Yeah, his life was London Grammar.

Years after his death after my own years down and then i n s i d e, being a suspicious mind, I fantasized about him not being dead on some accounts of his death. I believed he was and undercover agent, a weaver of spider web, like his green elbows tattoos. Anyway the newspaper declared he threw himself four story up together with a Raggamuffin.

That aside his untimely death was a strange act, him being so strong and coarse, but he did it.

He really did.

He was a tough guy, but only from arms up, with a big tattoed and back-swastiked nec, and a big bald head which gave him his strange English-Russian name, which he occasionally gave a green or blue brontosaur back. Very charismatic, but scary, calm nevertheless, he was earpierced with quite a few silver ear-rings which he offered as gifts when he choose death. I remember one with a lizard. And his hands were tattooed like the prisoner women do, a thing which I picked and developed.

But also I often frowned and wondered if I am not guilty of Old School Skin's death, and I am going to share my reasons.

Why do I say that. Well, both me and Skin were the two, oppposite, Hunchbacks of the Cluj Cathedral. He stayed on an alley to make money for wine, I entered regularly on the giant stone masoned gate of the Medieval church and gave money to the Seller of lowers or got damned by that Man of Reverences.

Well Skinhead saw me often as I entered the Cathedral and I really do believe he was watching me. The other big reason is that once on the fence of the Cathedral as I just sit there alone bum, Skin passed the fence, and came and look at my neck tattoo. A Windows page which writes I HOPE WE DIE, every word under another. And the thir d big reason is that he said to Carmen: -I'm going to Hell.

I forgot to mention that then I was already in Hell.

I will not offer explanations. I will just assert that at least for me is evident tha Skin was watching my rock faith, and life, and he did not want my destiny. He gave, he wanted to give a puppy to carmen which She refused. So Skin's message was, I'm taking Charlie, so you all know, all the Charlies of the world, it would have been - you.

Anyway as an historical figure Skin has a message, because he said something very deep.

When Carmen refused the puppy, Skin told her to find it a master.

At the end of this eulogy I will just say what killed him? The answer would be too complex to be put other than Modern Age. But when did Modern Age begun?

338

Is he dead or still alive and working for the SRI? We will never know.

Capitolul 3 PLAN DE LECÈšIE THE ANTICHRIST (portraits & caricatures) Contents Death of Skin SEINKAMPF, ALSO NAMED THE TRIAL AND REPENTANCE OF A COMMUNIST LEADER AND HIS DISCIPLES -CAIET DE REGIEPunk Lives The Tattoo The Brainless Man 26 Years of Hate Daddy Eliza Mommy The Sick Madness The Last Jew The Activist The Animal The Antichrist When Grace is Taking Over The Dance My Way Zyprexa Home Nonperson After Death The Evangelist Dire Straits?

Jesus Christ has no friends The Cure The Next Man Roxanne ______________ At least 5 pages each. One story a day.

Capitolul 4 SEINKAMPF, ALSO NAMED THE TRIAL AND REPENTANCE OF A COMMUNIST LEADER AND HIS DISCIPLES -CAIET DE REGIEFelix Rian Constantinescu 2017Motto:

339

„Dar ce-ar fi fost de făcut atunci? Conducătorii trebuiau să fie imediat întemnițați, judecați și națiunea trebuia scăpată de ei.”

Adolf Hitler https://www.youtube.com/watch?v=PJxKtOwgLdw - tHE lAST sUPPER. Prologue This is a great novel man.. Îmi place • Răspunde • 15 minute Constantinescu Felix-Gelu Constantinescu Felix-Gelu i THINK OF MY NAZI PAST AND I THINK OF THE AMERICANS AND I WANT TO SAY THAT I A WESTERN LITERARY GENERAL WOULDN T FUCK WITH THEM. EVEN CHINA WISHES JUST TO BE THEIR FRIEND. THEY ARE VERY ORGANIZED FROM THE BEGINNING. tHE WORLD SCREAMS FOOD, THEY SING YOU BETTER SHAPE UP. Îmi place • Răspunde • 8 minute • Editat Constantinescu Felix-Gelu Constantinescu Felix-Gelu ROMANIA S DESTINY WAS EVIDENT EVER SINCE 98-99 WHEN PRESIDENT CLINTON CAME IN ROMANIA AN D SAID STAY THE COURSE, STAY THE COURSE, THE FUTURE IS YOURS! Îmi place • Răspunde • 3 minute • Editat Constantinescu Felix-Gelu Constantinescu Felix-Gelu RIGHT THEN YOU SHOULD HAVE STOPPED SHMENNING.. Îmi place • Răspunde • 5 minute Constantinescu Felix-Gelu Constantinescu Felix-Gelu AND AS FOR ME WHATEVER WILL HAPPEN WITH ME WILL HAVE SERIOUS REPERCOURSIONS FOR ROMANIA S LITERATURE, CIVILISATION AND CIVIL RIGHTS CULTURE. THE DAY WHEN YOU COULD JUST ACT OUT OF YOUR NOBLE INSTINCTS ARE OVER.

1. MJ - They don t Care About Us 2. Schindler s List - Oscar and Amon about Power 3. Rereading of Mein Kampf as a r e a l, applied - used - Il Principe of the Modern Age. 4. The nazism of modern politicians, postfascist, - Communist, postcommunist, socialist, _Romanian_, andthe ignorance of Romanian conetmporary mentality and policy regarding mental illnesses, and the use of psichiatry as idealist supressing and extermination subcamps.

5. Michael Jackson - Earth Song - the asylums - The Place Where Is Nothing.

6. Modern leprosy.

7. The Gods and the Dead: ROMANIA. 8. Therapy?

9. „You felt bad because you remained without vices.”

Nietzsche and the Overcoming of Yourself, in Romanian d e p ă ș i r e a d e s i n e.

10. The Years of Study and Suffering Of Wilhelm Meister.

11. Wyclef Jean - Industry.

12. THE KILLED DREAM. A Declaration Of Independence

340

A psychologycal analysis of the tutsi and hutu conflict which lead to 1994 genocide Felix Rian Constantinescu 2017 Ubumwe, umurimo, gukunda igihugu Rwandan devise Unlike the African themes analysed by me not remember how many years ago, the Rwandan genocide is r e a l, horrifying the West and the not so long freed East in 1994.

This text does not want to put the terrible question Who Is To Blame?, but What Happened?

What happened then? A small state inside the African shores found indepenence and in a few chess movements found itself from prosperous peaceful colonialism in the midst of apocalyptic unofficial African nazism.

One million Africans died maybe in a few weeks, in a country smaller than Moldova.

Why? A good place to begin is with an excerpt from Tom Sawyer Detective in which are analysed all the reasons for the killing of a man. „(...)

Si o sa va spun de ce. Pentru ce omoara cineva un om Tom Sawyer? Raspunde-mi la intrebarea asta.

Pai, hm...

Raspunde-mi! Doar nu esti prost. De ce se omoara oamenii?

Pai, cateodata din razbunare, si...

Stai putin. Nu te grabi. Razbunare zici? Asa e. Dar a avut cineva ceva contra neispravitului aluia? Cine crezi c-ar fi putut sa vrea sa-l omoare pe... pe iepurele ala?!

Tom ramasese cu gura cascata. Nu-i trecuse, cred, prin cap ca trebuie sa ai un _motiv_ ca sa omori pe cineva, iar acum isi dadea seama ca nimeni nu putea sa aiba ceva contra unui mielusel ca Jubiter Dunlap.

Fierarul spuse dupa un timp: -Chestia cu razbunarea nu tine, precum vezi. Atunci ce urmeaza? Jaful? Asta trebuie sa fi fost, Tom! Da, cred ca de data asta am nimerit-o. Vreun individ i-o fi jinduit oala de noapte, asa ca... Și fierarul pufni în râs și râse până nu mai putu, iar Tom părea atât de abătut și de plouat, încât am știut că i-e rușine că venise. Dar moș Hooker nu-l cruță de loc. Începu să înșire toate motivele pentru care un om ar fi fost în stare să ucidă pe cineva, deși până și-un prost putea să-și dea seama că nici unul din motivele astea nu se potrivea în cazul de față; și râdea de se prăpădea de toată povestea asta și de ăi de porniseră în căutarea cadavrului.

-Dac-ar fi avut un pic de minte, și-ar fi dat seama că leneșul ăla a șters-o fiindcă voia să răsufle nițel după atâta muncă... O să sew-ntoarcă peste vreo două săptămâni, și atunci cum o să vă simțiți voi, băieți? Dar luați câinele, poftim, duceți-vă și căutați-i rămășițele. Zău, Tom, ia-l! Și moș Hooker izbucni iar într-un hohot de râs.”

It is also very illustrative what happens between Tom and Huck before goying to blacksmith Jeff Hooker. „-Bine - i-am zis - întâi să găsim cadavrul. Cred că asta ajunge pentru azi. De fapt, nici nu știm să fie vreun cadavru sau să fi fost omorât careva. Dobitocul ăla s-o fi dus cine știe unde, și poate că n-a fost omorât câtuși de puțin.

-Ascultă, Huck Finn - mă repezi Tom, enervat la culme. În viața mea n-am pomenit un om ca tine, să vrea să strice totul! Când _tu_ nu ești în stare să vezi nimic promițător în ceva, nu-l lași nici pe altul să vadă. La ce-ți folosește să torni apă rece peste cadavrul ăla și să scornești teoria asta egoistă, că n-a avut loc nici un omor? Nu-ți folosește la nimic. Nu pricep cum de te

341

poți purta astfel. Eu nu m-aș purta așa cu tine, știi bine asta. Poftim, ni se ivește un prilej grozav de a ne cuceri faima, iar tu...”

So it seems to me, that the Rwandan killings had much deeper psychological connections. The Europeans, Belgium, created in Rwanda The New African, the Chosen. And the Africans saw in their perfection and acceptance the transgressions and sins of their own continental outcast condition. So when God died, the Chosen died too.

So what more can it be said? One million people were killed, made men and connected. In magnitude, the Rwandan Holocaust is very close to the Armenian and Jew. Ubumwe, umurimo, gukunda igihugu is Rwanda's state devise. It says, Unity, Work, Patriotism. A lesson learnt?

And this is why Paul Rusesabagina is Rwandaise conscience's Messiah. He will forever be remebered. A hutu butler...

13. APARTHEID CHRISTIANITY. A CASE F. G. Constantinescu The black movement against apartheid in the second half of the last century South Africa is one of the most enlightened stamps of history of the entire global era, with figures like Biko as a wonderful leader and martyr, with the everyday Negro in the same time a fighter and a believer, fighting by faith and believing in God by fighting against the injust system parasiting their millennial land, and Mandela - a still incarcerated at the time historical legend, the closest to God man we ever knew, much more than Elvis, Maradona or other genial soccer players, or swing guitarists. As a shadowed symetry the white spirituality of the Republic of South Africa appears tainted, infected, a non-Christianity, a what it really was - an apartheid Christianity, because the cruel truth of life and soul is that apartheid emerged from Christianity, and then Christianity from apartheid in an diabolical yin-yang of hypocrite alienated historical dialectics. The true history of the South African apartheid is a local species of KKK white suprematists taking over an entire country, inhabited aproximately by 80-90 percent of Black citizens.

As I have said, apartheid was born from what I can call White Christianity, a Christianity of superiors in a world of inferiors. The Calvinist Boers thought themselves richer, more beautiful and also more human than their Black Christian slaves living in the country. To them for centuries the thought of mixing was horrid. They were too good, too blondes, too white for that, and considered the noble Black tribes of the land mere animals, a prejudice disproved by history. The statue of Liberty of New York should have marched her marines and troops against this Christian and fraternal system of slavery, and she should have done it and spare Soweto and the rest of Black South Africa of wrongful suffering, agony and death. But America did nothing or is it almost nothing and so now we have on our hands for the next millennia of history The Black Saga which after decades of blood is the first saga that actually ended well. And who knows maybe without Krueger who wouldn't have had Steve Biko, and without all those apartheid Christians, we wouldn't have met Nelson Mandela.

Anti-apartheid history is an emulous history, inspiring to go and do the same. a somewhat resembling situation is met in the medical psichiatric system. I will locate that it is about Romania, the little country on the Danube. I had a diagnosis which wasn't even a disease, but - as it was in the time - because I was called to the Army, my father thought to not to pay nobody and just to talk with the doctor, an old lady; and so because of the circumstances she changed the dyagnosis which became my ball and chain through life trnasforming me in a second-class citizen; I am not allowed to work, and I am not allowed to do anything but just survive. And one of my brothers, trying to help me, took me to an another medic, and the medic said that in these kind of diagnosis a medic does not change what an another medic has done, it's like in the Mafia probably. It doesn't matter of the circumstances you got it, once you got it nobody will never do nothing because psychiatrists are just humans and not

342

apostles. It's the machine which once it'd grabbed you it will eat you alive but will never let go. And the sad truth is that in psychiatry many times too often some of the most prominent lunatics are the psychiatrists, it's a proffessional defect. In my case I am inspired by Biko and all anti-apartheid movement to fight this osified system of archane medicine, in which the medical mentalities are truly the less progressed in the entire medical field. I say all this without any trace of sourness, just with dissapointment; even Freud was just a nut, and Carl Gustav Jung - the true talent of psychiatry - a beautiful fool. and histories like the antiapartheid history in the former Republic of South Africa truly gives me hope, that someday people will understand more than it's written in the book and look at us as humans who deserve a human destiny of work, love and future. But enough with all that, and I guess that the psychiatrists are like all other people, some good some incompetent and you just have to pray to God to keep you on the bright side of the street and hope for the day when your brothers will see you differently.

Apartheid was engineered by a Christian community, basing a good part of it's raw rasism on ill-used arguments taken from the field of Biblical faith. There were many books written about the sins of apartheid in the former Boer state of South Africa, but want I desire to emphasis is the abomination of racist Christianity, the practice and teaching of the agent comunity in the midst of the other communities of subjects. Once as a white state you clearifiend theologically that the Black were the deserving to be slave Ham, and you put yourself in a mix of the white Japhet with the friend of God Abraham, then you can do anything to preserve this state of social equilibrium: the shooting, the beating, the beating to death, the imprisonment without trial, a practice which lasted for decades, the misterious deaths of dozens of political detainees while being in prison, the epic-long prisons sentences for people like Mandela, the home ban and the security watch for writing or publishing an article, the bantustans, the working regims in the gold mines, the Black townships, the rules of the white cities for the Black citizens, the politics which dind't differentiate between men and women as it was in the case of the wife of Mapetla Mahapi, widow with to little children, being detained after inquiring on the death of her husband in custody; the apartheid devicers realized that they can do anything after justifying themselves with Holy Scripture verses because then nothing else would stop them, and they did it, and most unflatterring from the point of view of white culture is that was their white mentality for the entire four centuries of their White history in South Africa, maybe now is better, I don't know. But this is not just theirs, but this is generally the white mentality and the Protestant mentality, [no it’s the entire white Christianity ] their sister church mates from North America exterminated an entire race in one hundred years. We Latin, French and Russian Slavs we have a tendency to mix but we are no more less racist in our own ways, for instance we Romanians leaving behind our latter nationalism we are now prisoners of our own little country, our little obsession, and the racism of the Russians is the messianic panslavism - which diffused afterwards in MarxismLeninism, another safe way to save the world, man and society -, just - of Feodor Dostoyevsky, another religious racism, but not just religious, more, a spiritual, redempting one resembling with the Rastafarian positive psychosis [but today I see a difference]. Maybe is time that the stern of history to be shifted from the White man to another kind of man, because the White man man made a fool of himself since the days of Alexander the Great.

And to return to our sheep, a great worrying thing is that such ideologies can occur from the Holy Writ of the Christian Gospel. Not very well is also that the Mosaic state of Israel experimented some practices of apartheid against their fellow Palestians, I do not know to what extent in the present. This can be an indication to what extent did the White man understand the New Testament he received whenever when and also to what extent do the Israelites understand their father Abraham? Jesus Christ never did put somebody in a bantustan, not even the lepers, and nor did Abraham and Jacob, patriarchs of peace, even the

343

Mosaic city is named Holy Peace, so it should be holiness and peace, not a variant of apartheid. What can it be said is that apartheid is the extremism of people who want to be bad but do not want to be atheists, like the Communists and the Fascists. Bible should be taken out of the hand of the apartheidists and see with what are they left with. Christianity is a positive obsession, and it should be as such, not fascism.

14. Oskar meets Amon Goeth.

15. Dau aici textul unei scrisori pe care am primit-o ieri, cine citește să înțeleagă: Bună ziua, felix te rog să vii la control pentru că nu mai eliberăm rețete tatălui și vei ajunge din nou la spitalul Zam. Internat. ? să evităm această situație.

10.04.2017 ss RC Parafa.

Dr GHIȚĂ Ruxandra Cristina medic primar psihiatru cod 693272 16. Mylene Farmer - Desenchantee 17. Comuniștii iau curentul. The Communists stop the electricity.

18. The Prodigy method.

19. Izvor tulbure (O semificțiune) Îl chema Pătru. Un pocăit, frate bun și dulce din Clopotiva.

Erau anii '50, ani grei se spunea seara când țăranii și țărăncile cu pruncii suflau în cartofii rumeniți ori mămăliga încinsă cu brânză de oaie. Apăruseră lucruri noi, primari noi, de ăia de le zicea activiști și jăndari mai aprigi ca oricând.

Nu se luase cu nimeni și începea să fie cam bătrâior Să tot fi fost aproape de vreo patruzeci de ani și trăia din munca pământului aprig de sub munte. Făcuse doar patru clase, nici pe ălea nu le terminase. Dar făcuse școala Domnului, într-un an citise Biblia de șapte ori de la început la sfârșit și acum o știa pe de rost. În vremea aceea era păstor la Râu de Mori și Clopotiva unu de-i zice Ciorogaru, băiatu lu Ciorogaru ăl bătrân, venit de la școală de la București, prieten bun cu Pătru și cu văru-său cu Ioan. Pe Ioan îl băgaseră legionarii la Gherla, era mai bătrân dar de-asta cei de-acum îl lăsau în pace. Avea un băiat, Ionel, în armată în Valea Jiului la Lupeni plecat de trei ai. Trebuia să vină acasă. I-au zis, Hai, mă, să te băgăm în fanfara minei aicea, dar el nu vru și făcu armată cu muncă în mină numai să vină acasă. Dar ăsta era Ion nu Pătru.

Pătru trăia singur în casa de lângă cimitiri și când nu era pe câmp citea din Biblie la fereastră ori la lumânare privind afară la crucile de lemn înnegrit ori de piatră tocită. Așa făcea. Așa se nimerise cu casa lângă cimitiri, nu era gropar. la biserică era frumos ca în casa Domnului. În Clopotiva, erau baptiști, botezători a doua oară și cu minte la cap. Lumea vorbea de ei că sunt înțelepți că nu se certau și nu prea vorbeau cu lumea. Tinerii mergeau pe jos de la o biserică la alta să se ia în cete de dragoste cântând până către Deva într-o parte și Câmpu lu Neag peste munte în alta. iacă erau tineri și mergeau pe drum de la cinci dimineața când se crăpa lumina până noaptea cântând și râzând. Numai Pătru nu mergea. Nu prea mersese, nu-i plăcuse lui să meargă. Lui îi plăcea să stea în liniște și să privească pe fereastra lui scundă ori să stea laoparte cu văru-său ori nepotul lui să cânte și să

344

se roage să mai vorbească de ce a mai fost în lume și timpul trecea de parcă și Dumnezeu cobora și era mai aproape.

Dar asta era bucuria bisericii. Lumea, de voie de nevoie, se schimbase. Erau care nu făceau nimic ba pe la primărie ba pe la miliție sau plecau la oraș de nici nu mai veneau și trimiteau înapoi bani mulți pe care nu voiau să-i primească ori îi dădeau la popa cu pomană și colaci de păcate. Nu mai știai cine ți-i frate, cine ți-i fârtate. Mulți țărani mureau la ocnă. De ce nimeni nu înțelesese. S-au smintit timpurile vorbeau când nu mai aveau ce clopotivenii. Și își vedeau de treabă.

Acum oamenii vorbeau de Pătru că înnebunise și oaminii câinoși râdeau de el. El se oprea când vedea oameni în fața cârciumei, ori bând Plugare pe uliță, ori numai că i se năzărea sau îi știa el, de le predica.

Atâta spunea și satul se prăpădea de râs și țăranii îi râdeau în față și-i spuneau că se țicnise și de vreo două ori l-au luat și l-au bătut dar unul care venise în sat spusese că îl va vindeca prin discursuri.

Numai unii oameni plângeau și spuneau -Săracu Pătru... Săracu Pătru....

Mărturisea necăjit cu sânul tulbure. Când trecea o soră ori un frate pe stradă se întorcea și le spunea: -Nu vă uitați la Pătru... Pătru e nebun...

20.

PARTERUL (Schiță) Felix Rian Constantinescu Motto: „Aproape adevărat, doar că acolo au fost închisi copii nevinovați, la fel ca și la Păclișa, victime a regimului lu Ceaușescu...”

Paul Boantă „...aș vrea să vă rog dacă ați putea să îmi spuneți ce vă amintiți din acei ani atât în Păclișa cât și în Zam ai acestei detenții și exterminări psihiatrice, un domeniu care ar trebui să ajute sufletele nefericite, și deasemenea asupra motivației. De ce s-au putut și se pot întâmpla asemenea lucruri din politici de stat, un popor și stat creștin?” "malicious hooligan, engaged in anti-Soviet activities", PRAVDA; - (FĂRĂ RĂSPUNS) Este vorba de parterul castelului - alcătuit din patru, cinci saloane - alcătuit din patru cinci saloane lui Nopcsa în care sunt închiși în medie patruzeci-cincizeci de bărbați și băieți, toți cu suferințe psihice, unii abandonați de familie, unii - câțiva - spioni, turnători sau securiști.

Sunt păziți de doi sau trei gardieni-infirmieri, care se uită la un televizor aproape fără sonor și mănâncă tot timpul stând pe rând jos la masă lângă fereastra înaltă ce dă în aleea de primire de lângă ușa de intrare și recepția unde țin bolnavii imobilizați spunându-le înainte să îi bage la secret, -Hai să-ți facem o injecție... ,injecție după care omul se simte bolnav, împăcat cu spitalul și sine însuși, simțindu-se că a venit acasă, acel acasă față de care a păcătuit prin absență o viață întragă; nevorbind cu pacienții închiși acolo ca animalele, unul fără pile neieșind de acolo decât după luni de zile când ajunge la al doilea leșin spre comă ca mine și e mutat la etaj, unde singurul avantaj e că mănâncă ceva mai mult și poate ieși în curte.

Aceasta doar cei care reușesc să iasă prin bună purtare. Cei care nu sunt cuminți, ca să mă exprim în jargonul medicilor, nu ies de acolo niciodată decât când îi scot gardienii într-o curticică interioară lângă un gard, și unii – aleși după motive incerte - rareori în curtea mare, în apropierea spitalului. Și tineri a căror singură vină este o boală și sărăcia sau dezinteresul

345

familiei sunt condamnați la a duce o viață în inumanitate, în foame și condiții de lagăr, cu mâncare de lagăr și cu singura deosebire că nu sunt puși la muncă, dar de fapt e un regim de exterminarea al statului față de indivizii care nu se pot întreține datorită bolii.

A rămas o moștenire din timpul comunismului exterminarea prin psihiatrie, acum fiind nu la același nivel, dar în general oamenii cu idei sunt trimiși la aceste gherle pentru a nu deranja sistemul ori noii boieri roșii, iar cum am mai spus mai sunt bolnavii obișnuiți care mor și ei datorită extenuării. Iar intelectuali ca Ciprian Nickel mor uciși. Nickel, poetul Devei, a murit în Parter, spânzurat în condiții necunoscute de un copac de un nebun, în 2001 ori 2002. Nu se cunoaște motivul.

Nu îi vizitează decât o doctoriță, iar în rest nu există nici un program, nici un asistent social ori terapeut, nici un preot sau pastor care să se intereseze de acești oameni. Doctorii încearcă să îi ajute, dar sistemul social îi vede ca pe niște gândaci nefolositori care trebuie deratizați în timp prin foame, izolare și deznădejde. Bolnavii la sosirea unui alt bolnav își spun unul altuia despre cazuri de sinucidere și înmormântări în câmp fără cruce. Astfel doctorii încă de multe ori sunt fericiți să încerce să convingă sistemul securist-medical să nu mai ucidă copii și dizidenți Am fost închis acolo cred de două ori și am stat cam o lună și jumătate. În acest timp am slăbit îngrozitor, nu am avut cu cine să vorbesc, am fost bătut de gardieni și legat de pat bătut de două ori cu bastonul de cauciuc și legat o dată - pentru că am dat cu o sticlă de plastic în care era apă în camera video considerând-o degradantă, mâncam o jumătate de cană de ceai cu două feliuțe de pâine, nu am ieșit afară decât o dată în curtea interioară după ce am leșinat prima dată, înainte de asta încă o dată în curtea interioară și apoi la sfârșit când am căzut întrun leșin pe care îl simțeam o comă în care să cad și să nu mă mai ridic, după care am fost dus la etaj.

Gardianul care m-a bătut prima dată continuu cu un baston peste spate, pentru că m-au bătut doi, mi-a spus cu cinism când n-am mai putut, după ce eu i-am spus că rezist prin rezistență nonviolentă: - Mi-ar fi plăcut să fi rezistat mai mult!...

Sunt mulți pacienți care acolo stau și nu cunosc mai bine. Nu-i ajută nimeni, și întregii Românii și lumii, tuturor oamenilor, răi și buni, nu le pasă de ei. Toată ziua umblă cu frunțile în jos ca șobolanii pe coridoarele înguste căutând pe jos chiștoace sau împărțind chiștoace de țigări. Și niciodată nimeni, nici gardian, doctoriță sau pacient nu dă o bucată de pâine în parter. Infirmierii au camera lor unde mănâncă de le troznesc fălcile dar niciodată n-au dat nimic deși cum spune domnul Boantă și acum sunt acolo băieți, tineri, mai mult niște copii care suferă de foame toate chinurile pe care și le cheamă Biserica duminică de duminică.

Turnătorii stau o noapte și apoi dispar, de obicei drogați tatuați care vor să-și ușureze verdictele ori copii de mineri, iar securiștii rămân internați ascultând întinși pe pat, îi simți că sunt securiști.

Cum se poate exprima durerea unui Werther care vrea să iasă până în curte să vadă cerul, copacii, ori vede pe fereastra zăbrelită nu copacul înflorit ci corcodușii înrodiți și ar vrea să mănânce roșcove în locul mâncării pe care nu i-o dă nimeni. Ușa e mai închisă de poarta cetății Dite din Infern.

Parterul m-a vindecat pe mine de iubire încât nici față de iubita mea nu mai simt nimic firesc.

Felul în care se stă și se doarme ca animalele, bietele animale în cuști și de multe ori câte doi într-un pat mi-a rescris reflexele nu după legile vieții și lui Dumnezeu ci ale parterului. Am devenit un Buddha abia în parter.

Noi am sperat la puțină umanitate din partea umanității. Odată cu căderea cortinei albe mulți dintre noi și din copiii și soții sau frații voștri vor mai continua să moară în acel loc blestemat, nedemn nici măcar pentru imaginația lui Charles Dickens un loc după chipul și asemănarea

346

părinților fondatori Sykes, Fagin și Murdstone. Pentru noi este o lume a tăcerii cuvintele sunt scumpe în parter, iar unii nu putem vorbi, de aceea când murim nu mai rămâne decât tăcerea.

11 decembrie 2016 21. MORGA Vizavi de camera mea este o clădire de marimea unei barăci de tablă depozit de țevi instalații electrice, ridicată pe locul porții acum zidite al vechiului parc Pogany și blocata de însăși acest altar misterios, abominabil, a cărei funcție am aflat-o la douăzeci de ani dupa ce am cumpărat casa; este morga spitalului de copii cu boli psihice. O cladire lipsită de orice fereastră, indicator pe care să scrie MORGA, și neluminată decât de felinarul din livada mea, ca o lumânare înfiptă în pietrișul nisipos de Dumnezeu pentru copiii morți. Nu este loc pentru nici un altar sau lumină. Când moare un copil ceilalți vin să-l petreacă pe aleea nobiliară blocată de gardul comunist, în felul lor, nesimțind trecerea timpului, de la o moarte la alta, moartea care îi va elibera din conditia de nonpersoane, ca și pe mine. Trecătorii grăbiți urinează pe morgă și pleacă închizându-se aferat la pantaloni din mers.

22. Trauma and Exodus.

23. ANESTHESIZED BRAINS - Money.

24. The Place That Does Not Exist.

25. Madness.

26. Mihai I - Carol II - Mihai I - Carol II - The Marechal - Dr. Petru Groza - Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca - Dej - Maurer et. Co - Nicolae Ceaușescu - Ion Iliescu Emile Constantinescu - Ion Iliescu - Traian Băsescu - Klaus Iohannis, the Magician.

27. The Rich & Famous, The Poor and Vicious, the Mad and Dying.

28. People who don't wash their feet.

29. REM - Shiny Happy People.

30. Snow - Informer. - discotheque dancers by the sea in 1992 31. Isav și lintea.

32. „I saw Joe Di Maggio at the Dinky Donuts again.”

33. „Fascist!”

34. Romanian Socialists are milionaires. Ave Maria.

35. „Don t you wanna break Her?” 36. Nebunii sunt periculoși și trebuie lăsați ca Martin cel Avid pe ostroave fără mâncare. Noi putem să avem țigări, băutură, droguri, femei și bărbați.

37. Beautiful World, Beautiful People, Beautiful Man, Beautiful Child. I have a Dream today!

38. -Doctorii și polițiștii sunt cei mai mari criminali... -(operatoare 112) Asta e!

39. „One Of These days I Will Get Organi-zi-zed.”

40. A-ha.

41. Billy Idol? „Rubin s cards were marked in advance.”

42. „There s only one way for us, the way that leads us back to Jerusalem.”

43. Hospital prostitution.

44. „Nu pricep unde se tot duc banii!”

45. In the Midnight hour!

46. „We ll al stay in touch!”

47. The President Dream.

48. ”Dupa ce Relu Fenechiu a fost condamnat in scaunul de ministru, iata ca Guvernul Ponta, "cel mai cinstit", inregistreaza inca o victorie majora: Liviu Dragnea este condamnat in dosarul Referendumul. Adica este gasit vinovat pentru fraudarea referendumului din 2012.

Ca e vorba despre o pedeapsa de un an cu suspendare este, cred, mai putin important.

Important mi se pare ca un complet al Inaltei Curti de Casatie si Justitie a confirmat acuzatiile procurorilor si deci vinovatia lui Liviu Dragnea. Si semnificatiile acestei confirmari sunt, cred, multiple.

347

Pe de-o parte, iata ca un complet al celei mai inalte instante din Romania confirma ca referendumul din 2012 a fost fraudat. Cu cate voturi nu vom sti niciodata, dar a fost fraudat.

Ceea ce mi se pare de maxima gravitate. Este daca vreti bomboana pe coliva acelei veri nebune, in care eu consider ca statul de drept a fost luat cu asalt, inclusiv prin amputarea competentelor CCR si ignorarea deciziilor acesteia, situatie care a facut necesara interventia externa sustinuta.

Pe de alta parte, nu cred ca vinovati au fost gasiti numai cei condamnati in acest dosar.

Simbolic, condamnata este o intreaga masinarie electorala, un sistem de denaturare a votului, care devenise deja traditional in Romania.

Robert Negoita a spus clar ca PSD a procedat exact la fel la alegerile locale si parlamentare din 2012, la europarlamentarele si prezidentialele din 2014.

"Cum se mai poate face campanie in Romania? Este o decizie pe care o respect. Exista creat un precedent periculos pentru cine doreste sa faca campanie in Romania", a spus Liviu Dragnea dupa condamare. Fals! Se poate face campanie, pot fi chemati oamenii la vot, pot fi convinsi, dar in mod transparent, prin mijloace legale, cu argumente politice. Nu adunandu-i cu japca, morti si vii impreuna, nu punand la cale un mecanism inclusiv IT de influentare, de numarare si transmitere a votului inainte de inchiderea urnelor.

Condamnarea aceasta ar trebui sa dea un semnal puternic ca practica nu mai este tolerabila si ea ar putea provoca o gripare a masinariei, foarte importanta in perspectiva anului electoral care urmeaza.

Cine mai face asa poate iesi, iata, cu o condamnare din afacere.

Daca e suspendare poate merita deranjul!, vor spune unii. Daca ramane cu suspendare.

Urmeaza contestatia la completul de cinci al ICCJ condus fie de presedintele Livia Stanciu, fie de vicepresedintele Ionut Matei. Sunt doi magistrati extrem de intransigenti, daca ne uitam la istoricul lor. Ar putea urma o achitare, dar si pedeapsa mai dura. Nu stiu ce sa zic!

Asadar, condamnarea primita de Liviu Dragnea mi se pare si condamnarea simbolica a unui mecanism toxic pentru cel mai important mecanism al democratiei: votul.

Apoi, ICCJ confirma ca nu discutam despre un dosar politic, asa cum a fost catalogat de la inceput dosarul Referendumui. Va aduceti aminte cata tevatura a fost facuta pe seama procurorilor care au pus oamenii sa scrie declaratii si sa jure pe Biblie, pe capota masinii. Iata ca procurorii au avut dreptate sa ancheteze, potrivit completului ICCJ. In plan politic, Victor Ponta cred ca are motive sa rada cu un ochi si sa planga cu celalalt.

Sigur, in ecuatia interna de partid, scapa de un adversar periculos. Achitarea dlui Dragnea l-ar fi eroizat si i-ar fi putut justifica pretentii mari in perspectiva Congresului PSD. Asa, e foarte greu sa mai ridice capul.

Dar, pe de alta parte, este condamnat un om de baza al guvernului pe care il conduce si inca pentru un referendum care a fost organizat de Cabinetul Ponta.

Este o lovitura de imagine pe care nu are cum sa o contracareze. Sa ai in trei ani de mandat doi ministri condamnati in functie, pe langa nici nu mai stiu cati ministri trimisi in ancheta, mi se pare un bilant extrem de grav, mai ales pentru, nu-i asa?, un fost procuror, profesie de baza pe care din timp in timp premierului ii place sa ne-o reaminteasca.

Este foarte grav ca dl Dragnea a ramas in Guvern pana in clipa condamnarii in prima instanta, la fel ca Relu Fenechiu. Si in pofida marii rezolutii adoptate prin martie de PSD, potrivit careia cei anchetati pentru coruptie nu pot ramane in functii de partid, dl Dragnea a ramas.

Chiar daca nu se refera la mita, fapta dlui Dragnea este una asimilata celor de coruptie si, ca dovada, a si fost anchetata de DNA. Pentru Opozitie, condamnarea vicepremierului ar fi trebuit sa fie un moment de glorie si prilejul unor atacuri dure la adresa Guvernului. Ar fi trebuit, daca masinaria de fraudare condusa de Liviu Dragnea nu ar fi fost una a USL, adica a PSD si a vechiului PNL.

348

Vechii liberali au fost partasi la ceea ce s-a intamplat in 2012. Au calificat dosarul Referendumului drept unul politic, pe vremea cand erau parteneri cu Liviu Dragnea.

Politic si moral, condamnarea acestuia le este opozabila si vechilor liberali, asa ca nu ma mira ca sunt extrem de rezervati.

Si, largind si mai mult cadrul, ma astept ca tocmai din cauza semnificatiilor ei multiple, aceasta condamnare sa intensifice atacurile impotriva Justitiei. Deja am observat la Victor Ponta o manevra de politizare a sentintei care ar pedepsi "simbolic" decizia politica de suspendare a presedintelui Basescu sustinuta de 7,4 milioane de romani.

Deci nu e o sentinta penala, ci una politica, impotriva vointei poporului? Si ceea ce e impotriva vointei poporului trebuie starpit, nu?

Razboiul pentru supravietuire devine deci mai mult ca niciodata pe viata si pe moarte Ziare.com” 49. SUNTEM COPII. 50. The City Of Night.

51. UN ȚIGĂNUȘ DIN UNCIUC: Eu zic s-o n-o ardem în amenințări. CIOBANUL: Taci din gură că ăsta-i mai handicapat ca tine. (și câinii lătrau).

52. Trial before Pilate & Pilate s Dream.

53. Constantinescu Felix-Gelu I am here.. to kill you.. or die and then kill you.. Îmi place • Răspunde • 30 minute Constantinescu Felix-Gelu Constantinescu Felix-Gelu I ain t afraid of you Motherfucker.. Îmi place • Răspunde • 29 minute Constantinescu Felix-Gelu Constantinescu Felix-Gelu What can you do? to me? Tell me? What can you do what you Communist haven t done? Îmi place • Răspunde • 29 minute Constantinescu Felix-Gelu Constantinescu Felix-Gelu Take my energy? Îmi place • Răspunde • 28 minute Constantinescu Felix-Gelu Constantinescu Felix-Gelu Operate on my brain? Îmi place • Răspunde • 28 minute Constantinescu Felix-Gelu Constantinescu Felix-Gelu Starve me? Îmi place • Răspunde • 28 minute Constantinescu Felix-Gelu Constantinescu Felix-Gelu Beat me? Îmi place • Răspunde • 28 minute Constantinescu Felix-Gelu Constantinescu Felix-Gelu Exclude me? Îmi place • Răspunde • 28 minute Constantinescu Felix-Gelu Constantinescu Felix-Gelu Tell me, I wanna know.. Îmi place • Răspunde • 28 minute Constantinescu Felix-Gelu Constantinescu Felix-Gelu https://www.youtube.com/watch?v=1plPyJdXKIY Amewrica is bad and all the money should be owne d by 3 per(s)ons right?

54. 21 one century will be free of Comunism, or should be.

Pax Christiana.

55.

349

IRINA (Roman în două părți) Prolog I TRY TO LIVE RIGHT Au trecut mulți ani și poate multe din predicțiile Cetății și Turnului s-au adeverit asupra mea.

Pe mine nu mă interesează. Privind în oglinda sufletului meu văd, îmi văd propria viață și văd că și eu am una.

Oamenii despre care am scris au fost dezamăgiți în iubire. Eu atâta timp cât am o costiță și o omletă în tigaie nu mă interesează iubirea ca pe Huck Finn. Dar am fost și eu dezamăgit de o altă iubire, de oameni, de Biserică, de mireasa lui Dumnezeu.

Tot ce mi-am dorit a fost o viață de apostolat și am văzut an după an începând de la convertirea anului 2005 cum oameni sunt mulți și apostoli nu.

După toate dezamăgirile, oameni care îmi judecau tatuajele, ori mă batjocoreau toată ziua la lucrul cu ziua, sau râdeau de mine între ei în coduri, sau pur și simplu mă numeau dilău și nebun îmi amintesc ultima dată când am îngăduit Bisericii să mă chinuie.

Era prin 2012, mama mea murise, eu eram trist și în doliu, în negru cred în întregime, și am mers la o capelă de fițe. Acolo din întâmplare cânta o domnișoară foarte de treabă, una dintre puținii tineri de azi care se mai interesează cu adevărat de literatură, church and out. Fata aceasta mă iubea cred, lucru care pe mine nu mă interesa, dar nici nu puteam fi indiferent. Dar nu despre mine este vorba.

După închinare, am ieșit afară așteptând pe cineva și am observat că a ieșit și ea cu un chitarist mai mare ca mine, cu familie, minte la cap și tot tacâmul și cum le aud eu pe toate am auzit.

-De el? e dilău. Și m-am gândit și mă gândesc că în ce mă privește toată valoarea bisericii stă într-un cuvânt, dilău. Înțelegeți omul acela era un om cu minte, un apostol, un părinte, un creștin.

A. DIALECTICA SEXUALĂ A LUI FELIX SUPERMANN 1 Maternitate sadică Întreaga viață a lui Felix Supermann a stat sub semnul sexului, încă de când era tânăr, încă de când era copil, băiețel, embrion.

Dacă nu era pacient n-ar fi vorbit despre asta, dar cum meseria pacientului este să-și spună probleme încerca să spună. Că fusese bătut și abuzat încă după concepție de către tatăl său. Că înainte de naștere la maternitate a avut drept moașă o asistentă obsedată alcoolică lesbiană care îi pipăia mama în travaliu. După ce s-a născut a fost luat sub oblăduirea maternității două sau trei săptămâni. acolo asistenta l-a abuzat și torturat pe domnul Supermann care atunci era făt pentru vina normalității mamei sale. Nu știa exact ce îi făcuse cu mici excepții, primele lui amintiri, dar uneori avea viziuni ca și cum ar fi stat lângă un șarpe uriaș, monstruos și lipicios.

Coșmarurile lui repetitive din copilărie se petreceau la maternitate, însă el credea că au loc undeva între cer și pământ, stele și iad, în spațiul dintre filele cărții vieții, acolo unde proorociile sunt țesute. Și toată copilăria și viața a crezut că avea să moară martirizat.

Amintindu-și unul dintre vise putea să reconstruiască poate prima sa zi pe pământ ca om.

Niște oameni se uitau la el, și îl drăgălășeau și cineva spusese: -Arată ca Isus! Și îi arătau dealurile verzi din jurul maternității și înțelegea că sunt ca un amfiteatru. Și apoi în jurul lui se făcea gol și el era gol și deodată apăreau niște oameni care se strângeau în jurul lui și se uitau la el și o femeie spunea pe același ton dar cu o răutate malefică: -Arată ca Isus!!

350

Și îl strângea în scutece ca într-o togă romană și apoi îi strângea pieptul ca într-o cămașă de forță poate sufocându-l dar asta nu-și amintea. Apoi îi râdea în nas și toată viața avea să-și amintească râsul, răutatea și buzele drogate ale femeii aceleia, monstrul de la maternitatea din Hațeg din martie 1982. Și se trezea sub brațul mamei.

-A fost halima la maternitate, spunea îngerul. Prin 1985, mama sa rămase iar însărcinată și avortă, de ce doar Allah poate ști toate cele o sută de motive, motiv pentru care avea să moară înainte de vreme în același spital, după 26 de ani, la reanimare.

-Celălalt vis, ambele visate până la vârsta de cinci ani iar și iar, era cu o casă în care intram, spunea, care acum văd că de fapt era creșa, actuala Judecătorie din Hațeg, unde cineva la intrare îi spunea că trebuie să-i spună ceva, și îl întorcea și răsucea pe toate părțile cumva ca în niște haine. Oricare ar fi fost tema, cert e că avea piciorul drept și rădăcina penisului mutilate, piciorul ținându-și-l perpendicular cu celălalt și în urâtul său penis neavând stabilitate. Cine poate să judece însă toate? Ar trebui să fie oameni mulți pe pământ, atâția încât să nu mai aibă sfârșit.

Am primit educația sexuală la maternitate și am continuat-o la creșă, spunea.

Epilog Ehei, dragii Moșului, au fost multe ale peripeții în viața supereroului care ar putea alcătui un bestseller de 600 de pagini și poate va fi scris cândva cu apă pe apă într-o altă viață. În schimb mă mulțumesc cu această povestioară pe care cred oamenii o vor citi cu tot atât nesaț cum citesc Verdictul.

B. Pedofilie și vitralii Motto: "Be nice to strangers, cause sometimes you're a stranger too."

We're No Angels, 1989 I Giton Giton, cum ai trăit când te-ai făcut mare? Cum ai reușit? Ai copilărit la bloc la marginea ghetoului, o copilărie frumoasă, dar privește adevărul în față, psihic ai fost un Huck Finn.

Cum a fost în ziua aceea? Erai cu prietenul tău pe aleea cu cuburi din spatele blocului și a trecut ea, doamna Freud. Era îmbrăcată în negru și bătrână. Noi stăteam pe aleea pietruită și o priveam. Søren mi-a șoptit că e nebună. Doamna Freud a zâmbit și s-a oprit. Privindu-ne, ne-a spus ceva, nu știu ce. Søren mi-a spus încet: -Hai să fugim.

Eu nu am fugit. Prietenul meu s-a oprit mai încolo. Bătrâna mi-a spus cu o tandrețe ciudată și duritate, severitate, apropiindu-și gura de a mea, de fața mea: -Dă-mi o pupă.

Mirosea înțepător, a rom aveam să aflu mai târziu. Am stat fără să fac nimic, tulburat, cu o frică stranie. După un timp, biata femeie privi înainte și își urmă drumul mergând ca Terminator unu. A mai convertit un psihic. Pentru mâine, lectură obligatorie a povestirii O zi minunată pentru peștii-banană, de J. D. Salinger, cu impresii de lectură notate în jurnal.

Atenție să nu vă pierdeți mințile! Succes.

Comentariu. Voiam să merg să văd lumea, dar văd că nu am de ce pentru că totul s-a petrecut aici, aici este scena vieții mele. Dar ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat, Giton? Te întreb așa cum l-a întrebat Kramer pe Frank Costanza despre Coreea. Am fost abuzat. Creierul mi-e mucegăit, inert, pe jumătate putred, ca o carie fetidă ori o scoică moartă, iar în el am o perlă uriașă, grunțuroasă, grea, chinuindu-mă ca ochiul de bufniță al unei Erinii. Odată corupt, am căutat cu toată mintea parcă să corup chiar la vârsta aceea de copil și am corupt. Chiar și un copil poate să fie un monstru. Creierul meu, Lotte. Creierul. Creierul meu își amintește ceva ce a uitat. Am primit în copilărie programarea unei educații pe care mama nu a dorit-o pentru

351

mine. Sunt Un monstru. Un psihopat. Am gânduri incontrolabile îngrozitoare. Ăsta și nu eșecul în dragoste este motivul sinuciderilor mele. E îngrozitor când te sinucizi și mori măcar puțin de fiecare dată, ca în sex. Ai un sentiment de regret, de sfârșit, fie că ești credincios sau nu ești torturat de credință, și nu mai vezi decât negru.

Aceasta e povestea mea, nu sunt un zeu care visează oameni. Faptul că am menționat Coreea, înseamnă că sunt o victimă, un ucis.

-Spune-mi, Lotte, mă iubești și așa faustic? Blestemat?

Ca Oedip simțeam impulsul de a-mi înțepa ochii cu ace, dovada că psihologul Freud știa ce spune. Acum dorm și îmi simt creierul dospind, măduva spinării mi se îngroașă ca o viperă cu corn grasă, pântecoasă. Simt trecutul cu mine ca un butuc fixat de gât precum un guler cervantin. Acum nu mai am obsesia sinuciderii. Dar nu știu ce ma în loc. Riscul? Doamna Freud, bestie cu mii de nume și capete cu boturi mirosind a rom, m-a omorât ca pe un melc.

Scriu, în patul mamei, lucruri pe care nu le pot citi cu voce tare în locul în care le-am scris.

Azi nu știu dacă voi iubi vreodată vreo femeie.

56. „O neînțelegere psihologică.” - Feodor Mihailovici Dostoievski.

57. The Chancellor Idiot.

58. O Brien about Power.

59. Domnule Dragnea cu respect vă spun că sunt Americanii în țară. Sunteți anacronici.

60. Spre deosebire de dumneavoastră, marea masă a poporului române mereu, din 44 a aștepta să vină Statele Unite și Regatul Unit. Cu toate trădările noastre mărunte și uriașe. Îmi place • Răspunde • 4 minute • Editat Constantinescu Felix-Gelu Constantinescu Felix-Gelu And to you see that 1984 is now a soap opera and the book a fairy tale? Îmi place • Răspunde • 3 minute Constantinescu Felix-Gelu Constantinescu Felix-Gelu Money. Îmi place • Răspunde • 3 minute Constantinescu Felix-Gelu Constantinescu Felix-Gelu https://www.youtube.com/watch?v=X_mJgVwQ3Qw Okay. God help you. God help you all.

61. Jesus Christ Superstar - Gethsemane (1973) FINIS CORONAT OCTOPUS Epilogue Heaven On Their Minds.

Capitolul 5 US AND THEM Motto Bill Gates fortune, according to Forbes. 81 Billion $.

Este misiunea generației noastre de a educa generațiile viitoare asemenea lui Moise, I(i)sus, Marx și Nietzsche - adică Freud - pentru ca cei care acum sunt copii să schimbe lumea din rădăcini.

Capitolul 6

352

Reformă globală nu Revoluție sângeroasă Felix Rian 24 iulie 2016 Reforma globală începe cu fiecare dintre noi, unul într-un an altul în altul, Ne explodează sufletele ca boabele de popcorn. Suntem grăunțe, viitorul câmp auriu de mâine. Creierele noastre trebuie să stea puțin în singurătate, să dospească asemeni aluatului lui Isus din Nazaret, să se liniștească și să își găsească răspunsurile, propriile răspunsuri. Toți avem ceva uriaș de oferit lumii. Suntem galaxii.

Luther și martirii de dinainte de el au eliberat sfințenia de lăcomie. Acum trebuie să ne eliberăm de agresivitate. Nu este justificat nici un război, nici represiunea absurdă a lui. Pacea este condiția naturală a omenirii. Omul a fost făcut pentru Paradis și trebuie să-l recâștige în el însuși. Adevăratul capital al omenirii sunt oamenii, dar nu resursele umane, ci sufletele umane.

ONU trebuie să ia atitudine oriunde în lume. Asupra războaielor noastre kafkiene. Asupra pornografiei. Asupra alcoolismului și toxicomaniei. Asupra violenței. Asupra ignoranței.

Asupra bigotismului. Asupra libertății false și egalității false. Asupra exploatării. Asupra prizonierilor și bolnavilor. Asupra condamnaților la moarte și asupra condamnaților la viață.

Asupra homosexualității și anormalității sexuale. Asupra vieții bătrânilor și asupra vieții tinerilor. Asupra accidentelor de avion și accidentelor de mașină. Asupra prostituției și crimei organizate. Asupra videoclipurilor MTV. Asupra vieții online. Asupra vieții de cartier, vieții de parlamentar, vieții de ghetou și vieții de grădiniță. Este timpul să înțelegem că trebuie să ne facem examene interioare, la cap și la inimă. Asupra spitalelor de psihiatrie și ospiciilor.

Asupra azilelor și închisorilor. Asupra președinților și asupra Parlamentelor. Asupra guvernelor și asupra cetățenilor. Asupra masonilor și asupra creștinilor. Omenirea trebuie să se reformeze în întregime.

Reformă nu înseamnă tabula rasa. Reforma înseamnă să alegi binele, binecuvântarea în loc de blestem, pe Isus în loc de diavol în tine însuți. Întreaga omenire trebuie să se ridice, nu la arme, ci la studiu, la rugăciune și la zdrobire. Ca Savornarola, Ioana d Arc, și toți ceilalți trebuie să ne punem sufletele în flăcări și să ne lăsăm sugrumați în tăcere. Așa prin moartea noastră a lui William, Wallace și Washington vom ajunge la o nouă umanitate. Fără arme, fără bombe, fără războaie și vești de războaie, fără urâciuni. Chiar catolicismul se va reforma primul, și vom fi ca înainte de Columb un ostrov de civili.

A ucide nu va mai avea sens. Cred în creierul omenirii. Cred în Dumnezeu și Creierul său. Îmi place Îmi place Ador Haha Uau! Tristeţe Furie ComenteazăDistribuie Antract Constantinescu Felix-Gelu https://www.youtube.com/watch?v=rQqwG_rQx7A The pointer sisters - I'm so excited # I'm so excited and i just can't hide it # Yeah! That hit rocks! # I want to squeeze…

YOUTUBE.COM Îmi place • Răspunde • Şterge previzualizarea • 1 min Constantinescu Felix-Gelu

353

Constantinescu Felix-Gelu Am obosit să fiu Anna Bolkonskaia sau cum o chema, fata nebunului ăluia bătrân. Îmi place • Răspunde • Chiar acum Capitolul 7 Tăticule de Sylvia Plath Nu mai mergi, nu mai mergi De-acum pantof negru În care am trăit ca un picior Treizeci de ani, sărac și alb, Abia îndrăznind să respir ori Hapciu.

Tăticule, ar fi trebuit să te ucid.

Ai murit înainte să am timp Greutatea marmurei, o pungă plină de Dumnezeu, Statuie cadaverică cu un degețel cenușiu Mare ca o focă Frisco Ș un cap în ciudatul Atlantic Unde curge mazăre verde peste albastru În apele dincolo de frumosul Nauset.

Obișnuiam să mă rog să îți revii.

Ach, du.

In limba Germană, în târgul Polon Sfâșiat la pământ de rollerul Războaelor, războaielor, războaielor.

Dar numele târgului e comun.

Prietenul meu Leș Spune că sunt vreo duzină sau două.

Așa că niciodată nu am putut să-ți spun unde Îți pui piciorul, rădăcina.

Niciodată nu ți-am putut vorbi.

Limba mi se lipea în falcă.

Se înțepenea într-o capcană cu sârmă ghimpată.

Ich, ich, ich, ich, Abia puteam vorbi.

Credeam că orice Neamț erai tu. Și limbajul obscen Un motor, un motor Greblându-mă ca pe un evreu.

Un evreu spre Dachau, Auschwitz, Belsen.

354

Am început să vorbesc ca o evreică.

Cred că aș putea foarte bine fi o evreică.

Zăpezile Tirolului, berea limpede vieneză Nu sunt foarte pure ori adevărate.

Cu strămoașa mea țigancă și norocul meu ciudat Și pachetul de Taroc și pachetul de Taroc Pot fi un pic de evreică. Întotdeauna mi-a fost frică de tine, Cu a ta Luftwaffe, bolboroseala ta. Și mustața tușinată Și ochiu Arian, albastru scânteietor.

Panzer-man, panzer-man, O Tu Fără alt Dumnezeu decât o svastică Atât de neagră nici un cer nu ar putea chițăi prin ea.

Fiecare femeie adoră un fascist, Cizma în față, bruta Inima brută a unei brute ca tine.

Stai la tablă, tăticule, În poza pe care o am cu tine, O despicătură în bărbie în loc de picior Dar nu un diavol mai puțin pentru asta, nu nu Mai puțin omul negru care Mi-a mușcat inima mea drăguță roșie în două.

Aveam zece câdn te-au îngropat.

La douăzeci am încercat să mor Și să mă întorc, întorc, întorc la tine.

Am crezut că oasele ar fi mers.

Dar m-au scos din sac, Și m-au lipit cu aracet. Și apoi am știut ce să fac.

Un model al tău Un om în negru cu un look Meinkampf Și o iubire pentru muncă și șurub. Și am spus Da, Da. Deci tăticule, În sfârșit am terminat.

Telefonul negru e tăiat la rădăcină, Vocile nu pot viermui.

De am ucis un om, am ucis doi Vampirul care a spus că ești tu Și mi-a băut sângele un an, Șapte ani dacă vrei să știi.

Tăticule, poți să te întinzi înapoi acum.

355

E un rug în inima ta grasă și neagră Și sătenii niciodată nu te-au plăcut.

Joacă și calcă pe tine. Întotdeauna au știut c-ai fost tu.

Tăticule, tăticule, ticălosule, am terminat.

[Traducere de Felix Rian Constantinescu] 8 Mai 2017 00:45 Și ce faceți voi pentru ei?.. postere cu Liviu Dragnea pe net?

Felix Rian Constantinescu Un om.. care are numai dreapta sau numai stânga.. este un ciung.. România are nevoie de mișcarea socialistă, pentru că mișcarea socialistă face parte din trinomul democrației. Întrebarea e ce veți face, voi în primul rând - dreapta atotputernică - pentru ridicarea stângii la nivelul lui Camil Petrescu cu al său Joc al ielelor? Și adevărul e că în nici o condiție nimeni nu poate nega valoarea politică a unui om ca Ion Iliescu și mulți alți socialiști și _comuniști_, internațională cât și pentru România. De exemplu Lucrețiu Pătrășcanu, e un Doja modern, a cărui luptă s-a dus în idei.. Va veni ziua când domnul Dragnea va muri, dar ce a făcut sistemul democratic român pentru a avea și o stângă și o dreaptă etice, de care are nevoi la fel.. fără stânga, Hitler va învia.. În plus dacă va începe războiul pe toți proștii României o să-i încorporați și o să-i trimiteți să moară, acum ce faceți, îi țineți cu pensii și salarii de 2-8 milioane și le spuneți ca Cocoșilă că e proști. De asta nu le place de voi.. Sunt curios cât dintre voi mai citiți poezia Sergentul de Vasile Alecsandri, sau chiar Moartea căprioarei de Nicolae Labiș, ori numai laureații Nobel mai sunt buni în lumea voastră perfectă?

Mie nu-mi folosește la nimic dacă îi băgați pe acești așa numiți corupți la închisoare. Mie. Mai bine îi lăsați în pace și lasă și ei politica în pace sau se duc prin primării.. Cred că e mai cu judecată ce zic eu, bolnav psihic BTW..

Same as Dante Alighieri..

Sfârșit Epilog TESTAMENT POETIC

‫‪356‬‬

‫‪CANON ÎN D ŞI ALB‬‬

‫“"והלכו אליך שחוח בני מעניך והשתחוו על־כפות רׂגליך כל־מנאציך וקרׂאו לך עירׂ יהוה ציון קדוש ישרׂאל׃‬ ‫‪ISAIAH 60: 14‬‬

357

I Rabbi Yisra’el Bliume

-“Sufletul meu suspină şi tânjeşte...”, spuse încet bătrânul privind pietrele de mormânt ale vechiului şi micului cimitir. Era o dimineaţă incendiată de frunzele galbene şi roşii ale începutului de toamnă. Astăzi arţarii şi cireşii din curtea cimitirului erau incandescenţi, strălucind asemeni vitraliilor ori mai degrabă asemeni vechilor icoane purpurii ruseşti.

-“Sufletul meu suspină…”, şopti încet bătrânul privind cu o expresie meditativă pietrele de mormânt pe care era gravată câte o stea a lui David laolaltă cu numele unor oameni parcă din timpuri atât de îndepărtate sau apropiate, nu se putea decide, prieteni unii, aproape necunoscuţi alţii, cei pe care şi-i amintea privindu-i mergând în baston în timp ce el se juca pe drum în praful anilor ’30. Aerul încă era încărcat de funigei unii oprindu-se în barba albă şi perciunii lungi şi cenuşii ai bătrânului, sau agăţându-se în acoperitoarea de cap brodată. Cerul era pe jumătate înnorat pe jumătate senin cu nori albi dintre care unii un pic întunecaţi, iar în jur adia un vânticel cald care începuse să doboare câteva dintre frunze.

Cimitirul era pustiu, doar bătranul era acolo, stând în picioare bătrâneţea sa făcându-l să pară solemn de parcă ar fi fost însărcinat să vină şi să le spună fraţilor săi din pământ că a sosit vremea să se trezească şi să-l vadă pe Sfântul Unic, Cel Sfânt.

-“…şi tânjeşte…”

Yisra‘el era bătrân. Toamna asta împlinea 83 de ani şi era obosit cum este obosit pământul. Tocmai ajunsese din Israel şi călătoria cu autocarul îl epuizase. Până când se întâmplă de plecase în Israel nu credea că o să plece vreaodată, dar când a plecat a ştiut că de va mai trăi se va reîntoarce.

Miriam, soţia lui şi mama copiilor lui, era înmormântată în cimitirul ăsta mic de undeva din România. Murise cu mulţi ani în urmă, înainte să reuşească ei să plece în Eretz Israel, şi ea fusese motivul pentru care el nu mai voise să plece. O iubise mult. Şi acum o iubea. Într-un fel, era acelaşi lucru, pentru că îşi spunea că Miriam s-a dus la Elohim, şi Elohim este peste tot, nu? Aşa că e ca şi cum Mary ar fi exact lângă el. Deosebirea e că acum iubirea sa pentru Miriam însemna şi multă durere. Nu putuse şi nici nu încercase s-o uite; nu putuse s-o uite niciodată. Miri nu fusese felul de femeie pe care s-o poţi uita.

-“…de dor după curţile Domnului.”

Miri fusese frumoasă, dar nu asta era esenţialul. Frumuseţea ei trecea dincolo de orice frumuseţe omenească. Simţeai că Miriam e frumoasă chiar şi dacă stăteai cu ochii închişi în apropierea ei. Poate pentru că erau Hasidim. Nu trebuia să o vezi pe Mary ca să ştii că e cea mai frumoasă făptură, după cum nu trebuie neapărat să vezi un trandafir ca să simţi

358

că e frumos, se gândea uneori Yisra’el. Frumuseţea lui Miriam, ca şi frumuseţea unei flori, îşi găseau corespondentul în sufletul omului, fiu al lui Adam. Şi asta făcea posibil ca noi – muritorii, cum îi plăcea să glumească – să putem vedea că Miriam e frumoasă cum e frumos un trandafir fie el cât de alb sau de roz sau de roşu. Miriam şi trandafirii sunt frumoşi pentru că noi suntem frumoşi.

Un porumbel zbură prin apropiere şi se aşeză pe una din pietrele de mormânt.

Era un porumbel gri cu o nuanţă albastră, “siniliu” se gândi bătrânul cu un zâmbet. Ciocul îi era întunecat şi picioarele roşii, iar porumbelul aruncă o umbră pe placa înaltă pe care se aşezase, lângă o urnă rotundă tăiată în piatră, rotindu-se câte puţin şi uitându-se la Yisra’el.

Yisra’el îşi băgă mâna în buzunar dorind să îi arunce o bucată de pâine, dar porumbelul se sperie şi zbură.

-Da, da… uitasem, spuse ca pentru sine bătrânul.

Un nor mare începu să acopere soarele, vântul pornindu-se să bată mai puternic şi făcându-se un pic mai frig. Bătrânul îşi încheie haina la piept şi cu barba şi cu perciunii un pic fluturând merse sprijinindu-se în baston până lângă gardul cimitirului unde se afla o băncuţă de lemn făcută de el cu aproape cinci decenii în urmă, o băncuţă de pe care se dusese aproape orice urmă de vopsea şi care era înnegrită de vreme. Se aşeză şi scoţând o bucată de pâine din buzunar începu să mănânce.

-“…după curţile Domnului.” , spuse bătrânul Yisra’el Bliume privind curtea cimitirului acoperită pe ici colo cu frunze căzute, galbene cele mai multe, roşii unele.

Galbenul unora avea, deşi erau căzute la pământ, încă o nuanţă de verde. Gardul de fier al cimitirului era ruginit şi cu urme de vopsea scorojită, iar unele pietre erau acoperite la bază de puţin muşchi verde cenuşiu.

-“…inima şi carnea mea striga…”

Avusese un vis. Visase că privea soarele luminând printre frunze şi că vroia să iasă afară, dar se tot izbea de sticla ferestrei. În timp ce încerca să iasă afară se văzu în geamul umbrit de ramurile grădinii şi văzu că el este un porumbel. Un biet porumbel înfricoşat. Şi atunci se gândi în vis: “Yisra’el eşti rabin, dă-ţi dovadă că ai mai multă minte!” Şi atunci se opri, încetă să se izbească în fereastră şi se întoarse spre un om care stătea în cameră şi îi spuse: “Domnule, sunteţi bun să-mi deschideţi fereastra?” Şi omul îi deschise geamul şi Yisra’el zbură spre lumină, dispărând în cer, observând că pe măsură ce urcă, lumina este tot mai puternică, căpătând tot mai multă substanţa, fiecare rază de lumină strălucind asemeni unei spade, iar mai sus îngerii ţineau săbii de flăcări în mâini, aripile lor incandescente înconjurând privirea nevinovată şi atotputernică a lui Elohay.

-“…către Dumnezeul cel viu!” spuse încet Yisra’el, privind piatra de mormânt pe care scria Miriam Bliume, geb. Hönig, 1925 – 1959. Acelaşi lucru era scris şi cu litere evreieşti , tăiate în piatră parcă chiar de degetul lui Dumnezeu. La câţiva ani după ce Miriam murise mulţi evrei îi spuseră că nu face bine jelind atâta şi îi spuseră că ar trebui să se recăsătorească. Dar el nu voia. Pentru el a iubi şi a jeli însemna acum acelaşi lucru, până când a o jeli pe Miriam se transformă în a o iubi pur şi simplu pe Miriam împreună cu a-l iubi pe Sfântul Unic, şi pe toţi oamenii făcuţi de el, buni sau răi, deştepţi sau proşti, ştiutori sau ignoranţi. Se gândea că doar asta putea face un hasid pentru că este iubit de Shaday, Sfântul Unic, binecuvântat să-i fie Numele.

-“…cel viu…”, repetă bătrânul, parcă absorbit de gânduri. Când ieşise din casă şi venise spre cimitir plouase un pic, dar nu s-a mai întors să-şi ia umbrela. Îi era greu să ducă cu el şi bastonul şi umbrela. Era bătrân şi, acum parcă mai mult decât în tinereţe, viaţa devenise pentru el ceea ce viaţa este cu adevărat: El Shaday Adonay. Era rândul lui acum.

Mergând pe stradă picurii de ploaie i se opreau pe faţă, pe gât stropindu-l rece. Trecându-şi mâna prin barbă o simţea udă ca acoperită de bobiţe de rouă. De asemenea şi acoperitoarea de cap şi părul. Atunci îşi aminti cuvintele: “Deschide-mi, sora mea, iubito, porumbiţo, tu, cea

359

curată! Căci capul îmi este plin de rouă, cârlionţii îmi sunt plini de picurii nopţii.” Ştia că se afla în faţa uşii lui Shaday, Cel Atotputernic şi că el îi va deschide cândva şi va fi cu Sfântul Unic, binecuvântat să-i fie numele şi cu Miriam pentru totdeauna. Când se gândea la asta era fericit asemeni unui tânăr care a descoperit iubirea în inima sa.

-“…cel viu…”, spuse din nou Yisra’el.

Merse la sinagogă de dimineaţă. Deschisese uşa cu un spasm al sufletului.

Shaday era acolo şi el nu putea decât să tremure. ‘Oare ce zice Eloah de toate sinagogile părăsite?’ se gândi atunci Isra’el. Lumina intra prin puţinele ferestre în arc romanic scăldând Bibliile tipărite cu litere evreieşti în raze de dimineaţă şi rouă. Bibliile, calendarele şi cărtile de rugăciuni se aflau încă aşezate pe bănci de parcă proprietarii lor tocmai ar fi plecat din sinagogă şi ar fi urmat să se întoarcă ziua următoare la rugăciune.

-“Sufletul meu suspină şi…”, spuse Yisra’el privind când intrase. Îi ruginise broasca şi se temuse că se va rupe cheia şi nu va mai putea intra deloc. În oraş nu mai era decât o familie şi ei erau cei care aveau grijă de sinagogă. O familie, doar atât. Cei mai tineri nici nu ştiau cum fusese când trăiseră evreii aici. Şi copilul acela… întradevăr… îşi povestea greşelile cu teamă şi ingenuitate. Era un băiat de peste douăzeci de ani, dar pentru Yisra’el era un copil. Nu mai ştia cum îl chema. Avea un nume latin.

Dimineaţa ardea transparent printre arţarii roşii din curtea inundată de lumina cimitirului. Yisra’el privea cum o frunză galbenă într-un ton foarte cald se desprinsese dintr-o ramură şi acum cădea fluturat la pământ. Mormintele vechi erau toate acoperite cu iarbă şi poarta cimitirului era ruginită. Yisra’el lua bucată de pâine pe care o avea în mână şi o vârî în buzunarul pardesiului. În iarbă se aflau păpădii cu globuri albe de semfelinte şi nişte floricele galbene mititele şi nişte flori albastre puţin mai mari ce semănau cu genţianele.

Apucă cu podul palmei firimiturile de pâine ce i se strânseseră pe genunchi şi le aruncă deasupra unui muşuroi de furnici.

-“…tânjeşte…”, zise încet bătrânul Bliume.

Miriam era nu în pământ, ci la Sfântul Unic, iar el va merge nu în pământ, ci la Sfântul Unic. Asta era tot ce ştia. Probabil că unii ar fi zis că dacă ştia acest lucru însemna că ştia totul. Acum frunza atingea pământul. Bliume ştia că e nevoie de atâta învăţătură ca să ajungi la lucrurile cele mai simple. Nu trebuie să ştii pe dinafară tot ceea ce scrie în Misna despre Tora, cuvânt cu cuvânt, ci să trăieşti pe dinafară Tora, cuvânt cu cuvânt. Şi copilul acela. Un creştin îşi ceruse scuze. Bliume nu-l mai ţinea minte, dar bineînţeles că îi spuse că este iertat. Apoi băiatul spuse că orice creştin adevărat este un hasid al lui Isus. ‘Interesant’, spuse bătrânul. Stătuseră pe o bancă în parcul pietruit de lângă supermarket şi vorbiseră lucruri atât de religioase de parcă s-ar fi aflat în umbra îngemânată a unei catedrale şi a unei sinagogi undeva în Evul Mediu iberic. Un stol de porumbei albi zbură pe deasupra lui Yisra’el. Toţi porumbeii erau albi, dar nu ştia câţi văzuse. Pe trotuarul din faţa cimitirului treceau oameni nu foarte grăbiţi, cum sunt trecătorii în oraşele mai degrabă mici decât mari, iar pe drum treceau maşini foarte multe maşini. Era autostrada. Drumul era foarte aglomerat deşi se lucra doar pe o parte, cealaltă fiind ocupată de utilajele muncitorilor ce turnau asfalt.

Băiatul îi spuse că vrea să meargă la Yeshua. Bătrânul se uită la el şi îşi spunea: “Neobişnuit creştin”, căci mâinile şi gâtul băiatului erau acoperite de tatuaje. Poftim, ce ai spus? Poţi să repeţi, te rog? Spusese că vrea să meargă la Yeshua. Renunţarea pozitivă. A auzit de renunţarea pozitivă? Nu. Ce părere are, e rău să-ţi doreşti cu adevărat să fii cu Domnul?

Unul din porumbeii albi veni până lângă Bliume şi apucă o bucăţică mai mare de pâine, căzută lângă muşuroiul de furnici. Apoi zbură puţin mai departe şi începu să o mănânce.

Stătea cu unul din picioare pe galbenul cald al unei Frunze căzute, roşul picioarelor lui

360

fuzionând cu galbenul frunzei, amestecându-se în dimineaţa asta luminoasă asemeni lichidului unor acua-rele pe o coală de hârtie.

Cu ce te ocupi? întrebase Yisra’el. Chipul tânărului era inundat de lumină destul de puternică a dimineţii de toamnă. Copilul îi arată aparatul negru de fotografiat pe care îl avea atârnat de gât şi spuse: Construcţii şi fotografie. În plasticul negru al aparatului era gravat în adâncime: Nikon. Probabil marca fabricantului, se gândi bătrânul. Era o zi frumoasă plină de lumină, nesfârşita lumină. Oamenii ieşeau grăbiţi din supermarket, iar ei stăteau acolo blânzi şi gravi ca doi căutători ai luminii. Dar, zise bătrânul, Sfântul Unic, Domnul meu este atât de frumos că nu poţi fotografia totul. Da, spuse băiatul.

Nu ştiu răspunsul, îşi amintea bătrânul Bliume cum îi vorbise tânărului, stând acum sub arţarii din care vântul începuse să doboare mai multe frunze odată. Mă întreb dacă pământul minţilor noastre îl va afla vreodată. Un câine ciobănesc german intră alergând pe poarta deschisă a cimitirului şi după ce îl privi puţin veni de-a dreptul la Yisra’el. În timp ce câinele îl mirosea, bătrânul se întrebă dacă îi fusese frică. Atunci. O femeie între două vârste strigă câinele dispărând amândoi după puţin timp dincolo de zidul clădirii ce se învecina cu cimitirul. Câinii soldaţilor fuseseră un lucru atât de dur. Dar într-adevăr nu ştia dacă se temuse. Nu mai ştia. Probabil că uitase intenţionat. Viaţa e un trandafir frumos cu multe petale parfumate şi cu mulţi spini tăioşi, îşi spunea el uneori. Şi probabil că dacă n-ar fi aşa trandafirul n-ar mai fi la fel de frumos. Ştia că alesese bine să uite. Lucrurile importante nu le uitase. Ştia câţi evrei muriseră în oraş încă înainte să apuce să fie deportaţi şi ştia câţi Hasidim muriseră în lagărele din timpul războiului. Dar alesese să uite dacă se temuse de câinele soldatului acela sau nu. Uitase şi culoarea câinelui. Nu mai ştia dacă fusese negru în întregime sau dacă era cafeniu. ori dacă avea pieptul galben închis. Asta uitase. Deasupra lui, stând în curtea cimitirului, cerul acoperit de nori strălucea asemeni oglindirii unei priviri de faţă îndrăgostită într-o fereastră înaltă de colegiu laolaltă cu norii ce plăteau pe cer asemeni unor nuferi.

Nu ştiu ce ar trebui să-ţi spun, îi spusese bătrânul copilului. Probabil că ar trebui să cunosc Tora mult mai bine ca să-ţi pot răspunde, spusese Yisra’el care deşi era rabin simţea că nu cunoaşte îndeajuns de bine oceanul nesfârşit care era Shaday. Dumnezeu, cum îi spun românii. Apoi stătuseră un pic de vorbă. El îi spusese tânărului o istorioară. Este o veche istorie evreiască. Sau arabă. Sau creştină. Un rege mare şi întelept, Alfonso cel Înţelept a vrut să clădească în Toledo o clădire care să fie ce-a mai limpede expresie a sublimului, un templu în care Dumnezeu să locuiască. La curtea sa erau mulţi meşteri constructori, însă doar trei erau cei mai pricepuţi: al-Yusuf, maurul, Josephus, vizigotul şi Yosef, evreul. I-a chemat pe aceştia şi le-a spus: Zidiţi-mi frumuseţea pură, o clădire atât de frumoasă, încât Dumnezeu să se afle în ea şi frumoasă pentru că Dumnezeu se află în ea. Ascult şi mă supun, spuse primul meşter care se numea al-Yusuf. Ascult şi mă supun, spuse al doilea meşter, care se numea Josephus. Ascult şi mă supun, spuse al treilea meşter, care se numea Yosef. După ce trecu lungul soroc dat meşterilor pentru a clădi în piatră oglindirea frumuseţii pure, al- Yusuf, Josephus şi Yosef se întoarseră toţi în aceeaşi zi la Alfonso Cel Înţelept, care era acum bătrân.

Unde este templul zidit de tine? Îl întrebă Alfonso Înţeleptul, pe primul meşter.

Al-Yusuf, meşterul maur spuse: Înălţate rege templul pe care îl doreşti nu poate fi ridicat de nici un om pentru că deja există. Este cerul, nesfârşit precum deşerturile ummei, cerul în care Dumnezeu locuieşte. Nu am construit nimic pentru că nici o moschee nu poate întrece ce a făcut Dumnezeu. Cerul este templul, expresia sublimului şi a frumuseţii, ridicat de însuşi Dumnezeu, cel milostiv, îndurăte. Da, cuvintele unei cărţi îţi adeveresc spusele, îi spuse meşterului înţeleptul Alfonso cel Înţelept. Pleacă-ţi fruntea la picioarele nesfârşitelor coloane ale acestui templu.

Unde este templul zidit de tine? Îl întrebă Alfonso pe al doilea meşter.

Josephus, vizigotul, răspunse: Înălţate rege, stăpânul meu; templul pe care îl doreşti nu poate

361

fi ridicat cu pietre şi cu mortar pentru că nici o catedrală nu poate fi îndeajuns de luminoasă.

Templul lui Hristos suntem eu şi cu tine, stăpânul meu. Noi suntem templul, înţelept împărat şi rege. Eu însumi sunt templul şi la ceea ce face Dumnezeu nu mai poate fi adăugat nimic, sau luat. În tot acest timp m-am rugat, am citit, am postit şi m-am rugat să nu murdăresc acest templu pentru ca Hristos să nu plece. Am venit să-ţi spun că tu poţi fi templul pe care îl doreşti, înţeleptule rege, stăpânul meu. Şi acum când templul care sunt eu şi templul care eşti tu sunt în acelaşi loc în numele lui Isus, aceste temple devin una şi în ele coboară prezenţa.

Da, spuse Alfonso, o carte îţi advereşte spusele împreună cu inima mea. Luptă-te cu Domnul nostru şi nu-l lăsa să plece.

Unde este templul zidit de tine? Îl întrebă Alfonso al X-lea cel Înţelept pe al treilea meşter. Yosef, evreul, răspunse: Înălţate şi învăţate împărat, ceea ce îţi doreşti nu poate fi construit în Castilia. Perla oricărei frumuseţi, locul preasfânt în care Sfântul Unic – binecuvântat să-I fie numele – coboară strălucind asemeni unui diamant mai mare decât universul, templul zidit din stele clădite muche peste muche, stejarul lui Avraham, lumina ochilor lui Ytzhak, credinţa lui Yisra’ el – pace peste ei -, nu poate fi ridicat pe pământ străin. Cel mai frumos lucru din univers, templul iudeilor nu poate fi construit decât în mijlocul strălucitoarei cetăţi a păcii. Nu am putut clădi nimic, preaalesule împărat. În ţara lui Iuda trebuie să fie templul. Da, spuse regale o carte şi Cuvântul lui Dumnezeu îţi adeveresc spusele. Roagă-te lui Dumnezeu pentru zidirea templului lui Dumnezeu.

Iar apoi cum ziua se sfârşise, meşterii au plecat la casele lor, retrăgându-se din faţa împăratului, fiecare plecând un pic mai înţelept. Iar regele după ce s-a întâlnit cu cei trei meşteri, al-Yusuf, berberul, Josephus, creştinul şi Yosef, iudeul, ziua aceea l-a făcut un pic mai supus, mai curat şi mai răbdător. Şi aşa a fost cu Alfonso cel Înţelept şi cu cei trei meşteri.

Cerul se făcuse senin aproape în întregime, vântul adiind slab în părul şi barba lui Yisra’el. Pe trotuarul de lângă gardul cimitirului nu trecea nimeni. Porumbeii albi se aflau încă printre pietrele funerare, căutând probabil insecte prin iarbă şi încet, încet venind tot mai aproape de bătrân. Scoase bucata de pâine din buzunarul pardesiului începând s-o mărunţească şi s-o arunce porumbeilor ce la început se îndepărtară puţin apropiindu-se apoi şi ciugulind pâinea, ridicând din când în când capetele şi privindu-l cu un singur ochi pe Bliume.

Cine ştie cum mă văd, se gândi Yisra’el. Poate mă văd în alb şi negru, şi asemeni unui om reflectat în lentila unei oglinzi con-vexe.

Yisra’el stătea cu bucatelele de pâine în mâinile sale zbârcite şi privea pietrele de mormânt acoperite de câteva frunze galbene, în nuanţa galbenului imperial din vechea China. Ochii îi era atât de plini de parcă şuvoiul unui înţeles viu se afla înăuntrul lor, de parcă în ochii lui Bliume se afla un nesfârşit fluviu, cu insule acoperite de păduri îmbibate cu apă şi cu nori baroci reflectaţi în imaterialitatea undelor sale. Ochii lui Yisra’el erau atât de luminoşi şi adânci de parcă erau o întreagă galaxie, complexă şi simplă totodată, plină de lumină, simplă şi infinită a Sfântului Unic. În aceste momente privirea lui Yisra’el exprima ceva nepătruns, de parcă sentimentele sale – dacă ar fi fost caligrafiate pe hârtie – ar fi fost câteva pagini de teologie. Adevărată teologie se scrie în inimă, ştia acest lucru.

Porumbeii ciuguleau bucatelele de pâine aruncate de bătrân în iarbă, suindule în ciocuri şi îndepărtându-se puţin, rupându-le în bucăţele şi mai mici şi înghiţindu-le. Erau foarte frumoşi, cu penele albe în întregime şi cu ciocurile şi picioarele purpurii. În jurul lui Yisra’el şi a arţarilor întunecaţi lumina devenise atât de strălucitoare, încât parcă se materializase, chipul bătrânului, ochii adânci şi zbârciţi, faţa umbrită de riduri, nasul curbat, barba şi perciunii lungi şi răsuciţi, pardesiul larg, pantalonii negri şi ghetele acoperite cu picături de apă lăsată de ploaia ce tocmai se oprise şi a putut picta într-un albastru întunecat spre negru pe care străluceau frunze ca de aur, pietrele cenuşii acoperite cu litere îngropate în iarba care era destul de mare şi porumbeii incandescenţi, toate înconjurate de lumina seninei

362

izvorată din privirea Sfântului Unic, slăvit să-I fie Numele, coborată dintr-o dată în cimitirul pierdut pe străzile oraşului, un loc al tăcerii şi al pietăţii. Acum în lumina aceasta Yisra’el strălucea avându-l pe Eloah înaintea sa, oglindându-i-se în privire. Era atât de absorbit de meditaţie, încât nu observă cum câteva frunze aurii purtate de vânt se opriseră pe pardesiu şi zburară apoi mai departe, doar una oprindu-i-se în dreptul pieptului. Vântul îi mângâia fruntea lui Yisra’el şi înăuntru în sufletul său vântul scutura frunze de aur alb şi purta funigei, amintirea sufla, răsfirând păpădii şi vântul fuziona cu lumina omniprezentă precum ceaţa sau roua şi cu indigoul rugăciunii. Era lumină. Era zi. Dumnezeu era vizibil pentru că era prezent.

Băiatul spusese mai multe lucruri pe care băiatul nu le înţelesese în întregime.

Despre fotografiile sale. Acum soarele începu să iasă de după nori şi pe chipul lui Bliume lumina se făcea tot mai puternică, strălucindu-i în irişii întunecaţi înconjuraţi de pleoape acoperite de zbârcituri. ‘Am citit nişte cuvinte scrise de un japonez sau chinez, nu mai îmi amintesc exact ce era, în care spunea că pentru un budist sufletul său este întregul univers.

Probabil că pentru asta dau ei atâta importanţă până şi unor petale scuturate de pe ramuri.

Cam pe la momentul acesta Bliume începuse să regrete că-l întrebase pe băiat despre fotografile sale. M-am gândit… cum să traduc sentimentul; pentru că sentimentul e comun, între fotografiile mele şi nişte poeme tanka de acum o mie de ani. Ştiţi, eu cred că dacă scrierea unor pagini artistice nu e ceva candid şi pasionat asemeni scrierii unei scrisori de iubire, atunci cartea aceea nu merită.’ Yisra’el se cam plictise, însă din politeţe încuviinţă dând din cap şi tuşind în acelaşi timp.

Soarele lumina puternic acum, iar Yisra’el îşi ridică fruntea privind drept în globul alb-portocaliu al soarelui, lucrul acesta parcă încălzindu-i trupul chinuit de reumatism.

Obişnuia să privească drept în soare pentru a se încălzi de pe vremurile când era copilandru.

‘Cimitir ovreiesc scăldat în lumină/ Lacrimi de piatră gravate în diamante îngheţate/ Stânci pătrate de chihlimbar în care strălucesc alefuri/ Pietre de mormânt cioplite în uriaşe lacrimi/ Acoperite cu lacrimi ovreieşti…/ Te naşti jidov/ Vei şti să plângi/ Departe…/Departe…/ Căci de mult deja/ Şi Ierusalimul e clădit din lacrimi.’, rosti încet bătrânul Bliume, cu un zâmbet.

Era un vechi cântec idis, cine ştie din ce vremuri. Când îi şoptea încet pentru sine în anii ’40 cuvintele acestea îl făceau să plângă.

Apoi după o pauză băiatul adăugă: ‘Asiaticul îl vede pe Dumnezeu în flori sau în stânci şi datorită acestui lucru ele devin importante pentru el. Eu ca şi crestin văd prezenţa lui Dumnezeu în om şi de aceea omul e atât de deosebit pentru fotografiile mele.

Când fac portretul unui om binecuvântat mă simt de parcă aş avea înainte perla flăcării unei candele. În suflet, în psihicul omului, Dumnezeu face lucruri extraordinare, lucruri de care noi nici n-avem habar.’ ‘Aşa este, răspunse Bliume, dar poate că cea mai bună cale e să vezi prezenţa lui Dumnezeu în Dumnezeu.’

‘Eu cred că Dumnezeu a pus în fiecare dintre noi un sfeşnic, continu băiatul, un sfeşnic în care să ardă lumina infinitului care este Dumnezeu. Şi, în acei care venim la Dumnezeu Isus – sper să nu vă deranjeze cuvintele mele – pentru lumină, El pune în noi, aprinde în noi acea lumină infinită. Eu atât vreau să fotografiez. Inimi în flăcari.’ Bătrânul îşi amintea că încuviinţă dând din cap şi gândindu-se că din tot ce spusese copilul asta poate că nu înţelesese nici jumătate, dar probabil că în mare îl înţelesese în acela din urmă pe băiat.

Stând acum pe băncuţa veche din scânduri puse pe nişte drugi de metal îşi aminti că băiatul spusese că spaţiul european nu dăduse decât un singur pictor cu adevărat important, în măsura în care un pictor poate fi important. Rembrandt. Dar cum spusese băiatul? Rembrandt Harmenszoon van Rijn. Conversaţie.

-“Sufletul meu…”

Erau vii. Toţi erau vii. Stăteau pe o scară înaltă care urca din curtea Auschvitz-ului până la cer. Stăteau şi îl priveau pe Rabi Yisra’el Bliume care nu ştia cum ajunsese acolo. Toţi oamenii aceştia înfometaţi, bătuţi, omorâţi, împuşcaţi, gazaţi şi arşi erau

363

vii. Mai în depărtare sofismul germanic turnat în metal deasupra porţii lagărului sclipeau în lumina lunii asemeni taisului unui cuţit. ‘Trebuie să priveşti, trebuie să priveşti, Yisra’el’, parcă spusese îngerul. Iar ei străluceau cum oamenii nu strălucesc de obicei pe pământ. Îşi luaseră stelele albastre sau galbene de pe braţe şi acum le ţineau în mâini înfăşurate asemeni unor suluri de carte. Stăteau pe treptele scării ce se pierdea în cerurile Sfântului Unic, binecuvântat să-I fie Numele, iar pe bucăţile de pânză brodate cu Maghen-David, condeie nevăzute scriseseră psalmi. Yisra’el Bliume privi în depărtare şi văzu că şi de la Birkenau se vedea strălucirea unei scări, şi de la Meidanek, şi de la Dachau, şi de la Lublin şi de la Treblinka. Multe, multe scări urcau până în cer din aproape întreaga Europă, pe unele fiind oameni nenumăraţi pe altele mai puţini, dar toţi erau acolo şi străluceau asemeni cerului înstelat, asemeni unor stele asemeni a şase milioane de stele născute din lumina oarbă a Shoahului.

Uneori bezna e de preferata luminii, pentru că nu toată lumina e adevărata lumină şi nu toate beznele sunt întuneric. Catacombele erau scufundate în bezne şi linişte, iar în Hiroshima a fost prea multă lumină, atât de multă, încât ne-a orbit pe toţi pe pământul acesta pentru totdeauna.

Acum erau indestructibili, frunţile strălucindu-le de parcă ar fi fost de diamante. Acum nu mai puteau fi arşi.

Iar Rabi Yisra’el Bliume stătea acolo cu sulul Torei în mână şi privea cu ochii deschişi şi plini de suflet, privindu-I pe cei de pe scară cu faţa arsă de străluciri şi înconjurat de noapte. Stătea precum micul Shemuel în întunericul templului lui YHWH, binecuvântat fie El. Încet îşi scoase ghetele şi se plecă la pământ înconjurat de sehina ce începuse să se lase asemeni unor ceţuri, învăluind întregul câmp al Oswiecimului până dincolo de linia orizontului. Era lumină, dar nu era zi, era sehină. ‘Fiecare floare e o flacără, adăugă îngerul ce îi vorbise lui Yisra’el. Fiecare flacără de aici e un nufăr, după cum spun înţelepţii, înveşmântat în frumuseţe şi sfinţenie.’ Îşi luă ghetele de jos şi le aruncă cât de departe putu undeva în spatele său şi apoi înghenunche proptindu-şi fruntea de pământ şi în acel moment Miriam se întoarse puţin prin somn acoperindu-i creştetul cu mâna ei delicată şi atunci Rabi Yisra’el ştiu prin vis că se roagă cu fruntea proptită de pântecul soţiei sale.

364

II Mary

-Te iubesc, Yisra’el!

Mary îl privea zâmbind mângâindu-i obrazul cu palma.

-Te iubesc!

Se aflau în faţa sinagogii unde rămăseseră ca întotdeauna ultimii. După ce încuiară plecară spre casa în care locuiau după ce trebuiseră să-şi elibereze locuinţa în favoarea unui muncitor care avea strânse legături cu Securitatea, noua locuinţă aflându-se aproape la distanţa limită a unui drum de Şabat. Casa le mai fusese sechestrată odată în timpul regimului fascist legionar, urmat apoi de dictatura militară a lui Antonescu. Treceau prin centrul oraşului pe lângă imobilul ce îi găzduise la un moment dat cu un secol şi jumătate în urma pe Lajos Kossuth şi Mihai Eminescu, la date diferite. Pe drum în timp ce mergeau ţinându-se de braţ ea îi spuse o glumă evreiască ce tocmai apăruse. I-o spusese Clara, nevasta evreului Félix Gedächtnistein, cel care avusese înainte de război magazinul de vechituri şi acum era magazioner la fabrica de conserve.

-Ascultă! Oamenii care, din toată capacitatea lor, gândesc nouăzeci şi nouă la sută şi au credinţă unu la sută sunt cei bolnavi la cap. În schimb cei care gândesc unu la sută şi au credinţă nouăzeci şi nouă sunt cei înţelepţi, cei binecuvântaţi de Dumnezeu. Apoi, oamenii care din capacitatea lor gândesc cincizeci la sută şi cred cincizeci la sută sunt oamenii obişnuiţi. Cei care gândesc nouăzeci şi nouă la sută şi cred cincizeci la sută sunt geniile, oamenii foarte inteligenţi. Cei care gândesc cincizeci la sută şi cred nouăzeci şi nouă la sută sunt sfinţii lui Dumnezeu. Cei care gândesc unu la sută şi cred unu la sută sunt cei ignoranţi.

Oamenii care gândesc nouăzeci şi nouă la sută şi cred nouăzeci şi nouă la sută sunt cei treizeci şi şase de ţadikim din fiecare generaţie. Pe urmă, cea care gândeşte zero procente şi crede zero procente este clasa muncitoare după cum spun pancartele victoriei Revoluţiei bolşevice. Cel care gândeşte o sută la sută şi crede o sută la sută este Tatucul nostru J. V. Stalin pentru că în absolut toate este cel mai bun. Se zice că poanta asta a făcut-o Osip Mandelştam. Da’ eu cred că zvonul acesta a izvorât de undeva de sus. Parcă se mai poate şti ce e cu Mandelştam...

-Şi eu te iubesc, Mary; spuse rabinul Yisra’el Bliume pe când intrau pe străduţa lor, ce fusese locuită cu decenii în urmă în întregime de familiile sărace de evrei din oraş Iubirea lor unul pentru altul şi pentru copilaşii lor le umpleau sufletele asemeni unor anticorpi puternici împotriva terorii statului asupra ideilor, a ideii asupra indivizilor şi a individului asupra statelor. Iubirea care le strălucea în inimă îi făcea imuni la ideologie, teroare şi moarte. Iubirea atotputernică a lui Shaday, pregătită pentru fiecare evreu şi, de fapt, pentru fiecare om. Nu spune oare Tanach-ul că fiecare popor va veni la Muntele Sfânt să I se închine lui Meh-’lek Adonay tsaw-baw’?

Cât de frumoasă a fost Mary în ziua aceea. Strălucea cum ar străluci flacăra unui diamant. Îl ţinea de braţ şi vorbea zâmbind, iar privirea îi era parcă făcută din petale de nufăr. Era Mary cea frumoasă lângă el şi se mişcau în cel mai minunat şi cel mai adevărat vis al pământului. Sfântul Unic era atât de bun, Dumnezeu e un miracol în sine. Şi Mary era asemeni unei flori de care te îndragosteşti. Lumina zilei de sâmbătă i se amesteca în păr şi fuziona în privirea ei, mergeau pe lângă casele luate parcă dintr-un tablou de Marc Chagall şi

365

aerul era atât de galben de parcă era făcut din aur. Părul lung al lui Miriam era puţin scuturat de vânt şi vântul le sufla răcoros în feţe asemeni apei unui şuvoi de munte.

-„...tânjeşte...”

Odată, Mary spusese că ei i-ar plăcea să citească o carte care să nu dea nici un răspuns la niciuna din problemele existenţei, cum se întamplă în majoritatea cărţilor, ci răspunsurile, la orice lucruri, să fie considerate ca fiind ştiute deja. Lui Miriam îi plăcea mult să citească, dar considera multe cărţi apreciate în societate ca fiind de calitatea a doua sau slabe, şi literalmente vâna cărţile bune de citit. Yisra’el îşi amintea că o întrebase atunci: ‚Şi, la ce ar fi bună o astfel de carte?’ Răspunsul lui Miriam a fost: ‚Acesta ar fi un alt lucru la care nu s-ar răspunde în paginile cărţii.’

Zâmbea, spunând acestea. Mereu zâmbea, mai ales în situaţii ca acestea, îi plăceau ghicitorile, era o adevărată Alisă în ţara minunilor. Dar totuşi care ar fi răspunsul? continuă el. Mary nu răspunse. El îşi repetă întrebarea: ‚Care ar fi răspunsul în legătură cu utilitatea unei astfel de cărţi. Pentru ce ar fi ea bună?’ După ce Yisra’el mai insistă puţin ea spuse: ‚Pentru memorie.’

Când fuseseră toate astea?... Demult, imediat după război, când ei nu erau căsătoriţi.

Copiii lor o iubeau mult pe Miriam. Ea era toată dragostea lor. Şi nu doar familia o iubise pe Miri cât trăise. Era frumoasă, era asemeni prinţesei lebădă a acelui pictor rus dintre cele două secole, Mikhail Vrubel. Bliume avea în biroul său o fotografie în culori a acelui tablou pe care o ţinea înrămată într-o ramă de argint. „Prinţesa Lebădă.” Aşa hotărâse Stăpânul, Sfântul Unic, de Miriam semăna foarte mult cu personajul tabloului lui Vrubel, încât oamenii care intrau cu o treabă sau alta în biroul rabinului îşi exprimau uneori presupunerea că fotografia aceea reprezintă un tablou pentru care pozase chiar Miriam. ‚Nu, e doar un tablou rusesc’, obişnuia să spună rabinul. Mulţi îşi păstrau impresia aceasta pentru ei înşişi şi rămâneau cu ea şi după ce ieşeau din biroul rabinului Yisra’el Bliume. Ca şi prinţesa lebădă Miriam era delicată de parcă era făcută în întregime din lumină de suflet, iar ochii îi străluceau asemeni unor picuri de rouă. Nemărginirea strălucea în ea, iar sufletul o învăluia din toate părţile asemeni unor aripi albe de lebădă şi pe frunte îi străluceau diademe de petale.

Odată îl vizită un student la Pictură care avea nevoie de un împrumut şi remarcă asemanarea lui Miriam cu faţa din tablou şi apoi vorbiseră puţin despre arta lui Vrubel. Şi asta fusese tot la începutul anilor 1950. Tânărul era un student rus de credinţă ortodoxă răsăriteană. Fusese ceva de necrezut că putuse să urmeze cursurile de pictură la o universitate din Republica Populară Romană pentru că nu îşi ascundea credinţa. Însă se pare că avea un unchi aflat undeva sus în ierarhia sovietică în URSS. Tânărul acesta, Grişa, îi dăduse o viziune creştină asupra lucrurilor legate de acest artist. Spunea că nu poţi face unele din operele realizate de talentatul Vrubel şi aceasta să nu te distrugă. Pe lângă minunatul tablou cu prinţesa lebădă, Vrubel făcuse un număr de alte tablouri în care personajele erau demoni şi îi zugrăvise atât de frumoşi de parcă erau îngeri; şi în aceste câteva tablouri le pictase în spaţiul plastic creat de el, bunătate. Şi asta era, spunea Grişa Stepănîci, ceea ce l-a distrus. Nu poţi face aşa ceva pur şi simplu. Dacă vezi răul ca fiind bine automat vei vedea binele ca rău. Răul te va ataca pentru că răul totdeauna atacă şi nu te vei încrede în bine pentru că îl vei considera rău. Şi răul te va distruge. Dar, încheie studentul, tabloul cu prinţesa lebădă e minunat, ca şi alte tablouri de ale artistului. Aţi avut ocazia să vedeţi vreo reproducere cu „Plângerea”, a treia variantă? Sau „Fecioara şi Pruncul”. Dacă Vrubel ar fi rămas la arta binelui şi şi-ar fi trăit arta ar fi fost binecuvântat. Bineînţeles că un critic materialist nu ar fi de acord cu nimic din tot ce v-am spus, dar ce contează asta, domnule rabin, dacă ştim că ce zice Dumnezeu e adevăr, încheie studentul. Să ne ajute Stăpânul să trăim adevărul, îşi amintea Bliume că îi spuse studentului, în timp ce-i dădea puţinii bani pe care putea să-i împrumute şi îi strângea mâna. Acum după atâţia ani Bliume îşi amintea că studentul, care fugi în Occident în anii şaizeci, mai spusese că în lume există arta binelui şi arta răului şi orice artist trebuie să facă alegerea. Arta ignoranţei e doar arta ignoranţei, nu poate accede la mai mult pentru că binele înseamnă cunoaştere.

366

Ruşii aceştia. Îi trimisese câteva vederi de la Paris prin anii 70, una cu Muzeul Louvre şi două cu Nôtre Dame.

Familia lui Miriam murise aproape în întregime în pogromuri sau în Transnistria. Ea, care era mezina familiei, scăpase datorită unei prietene nemţoaice de-a surorii ei cele mai mari, Felice. Prietena aceasta, de o vârstă cu sora ei, aflase că are cancer şi atunci făcuse acte false pentru ea şi pentru Miriam, înlocuind pozele şi data naşterii. Familia lui Miriam încercase să-i spună că nu trebuie să facă aşa ceva, dar ea nici nu voii să audă. Le spuse, ‚Eu am să mor oricum, dar fata asta poate să trăiască.’ Miriam locui cu mama fetei, care se mutaăpe strada evreiască. Apoi după ce fraţii lui Miriam fuseseră omorâţi într-un pogrom, restul familiei a fost deportată în Transnistria de unde nu se mai întoarse decât Felice şi Hanne, prietena ei, care muri de cancer doar prin 55. Hanne obişnuia să spună că Dumnezeu îi răsplătise.

Acum erau pe terasa cu stâlpi a casei şi Miriam îl săruta, părul ei întunecat răcorindu-i faţa asemeni unor aripi albastre de porumbel.

Miriam era atât de frumoasă, încât părea că ascunde un tainic izvor de lumină înăuntrul ei. Când o priveai în momentele când era tăcută aproape că te aşteptai să ridice o mână şi pur, şi simplu să înceapă să plouă cu turtă dulce. Când era liniştită şi stătea visătoare lângă fereastră părea asemeni unei zâne ce şi-a pierdut diadema de mărgean. Dacă ai fi văzuto ai fi zis, probabil: „Prinţesa Miriam, soţia rabinului Bliume.” Miriam era o fată cu ochii indigo a cărei privire fuziona cu vântul asemeni hârtiei ude unor acuarele. După cum zisese Rubin Rabinovici, un necunoscut filosof evreu dintr-un stetl transilvănean, „Fiecare om e o operă de artă.” Această maximă a apărut când modestul Rabinovici fusese găzduit la o rudă apropiată de-a lui Bliume, trebuind să stea în oraş pentru o vreme, trebuind să aibă grijă de fratele său, cizmarul Rabinovici, care fusese operat. Atunci Rubin Rabinovici îi cunoscuse pe Bliume şi pe soţia sa, şi făcuse maxima aceasta pe care o scrise laolaltă cu altele într-un fascicul pe care, când se întoarse acasă, îl zvârli într-o ladă. Nu era deloc momentul publicării a nici unor fel de pagini mistice evreieşti. Materialismul-dialectic proiectat de Marx înlocuiseră legile vieţii, proiectate de Dumnezeu, Lenin îl înlocuise pe Moise, iar Stalin era Mesia pentru totdeauna şi totdeauna, şi totdeauna. Aşa părea, cel puţin.

Felice primise îndurarea Domnului şi se întoarse din Transnistria împreună cu Hanne, dar ceva din ea rămase pentru totdeauna pierdut parcă. Deşi ar fi putut să lucreze ca şi profesoară de desen, lucrul pentru care se pregătise înainte de Distrugere, cum numea ea perioada războiului, pur şi simplu nu mai voia. În afară de Miriam şi de Hanne nu o mai interesa de nimeni şi de nimic. Muncea la o fabrică de ceasuri şi locuia împreună cu Hanne, pe care îşi propusese s-o sprijine şi s-o îngrijească atunci când va începe să-i fie mai rău, pentru tot restul vieţii. Îşi pierduse încrederea în oricine şi orice. Se îndepărtase chiar şi de ceilalţi evrei şi chiar şi când o vizită pe Miriam stătea doar preţ de-o cafea după care se scuză.

Felice era un suflet chinuit dincolo de orice limită posibilă. Deseori când era singură începea să vorbească cu mama ei şi a lui Miriam, cu tatăl lor, cu fraţii şi cealaltă soră a lor, iar Miriam îşi făcea mari griji pentru ea părându-i-se evident că dacă nu ar fi avut-o de îngrijit pe Hanne lucru care îl făcea cu atâta dragoste, Felice ar fi pierdut contactul cu realitatea. Când stătea acasă împreună cu Hanne, după ce venea de la serviciu, lui Felice îi plăcea să scrie poeme pe care Miriam o rugă să i le arate ca să vadă în ce stare se afla sora ei şi constată cu bucurie că poemele erau chiar bune şi arătau că sora ei era întreagă la minte şi poemele chiar ar fi fost bune să apară în vreo revistă de limbă idis, dar după cum mergeau lucrurile în România, pe măsură ce trecea anul 1947, părea tot mai evident că în bucuria forţată şi generală ce cuprindea întreaga Românie, nu era momentul ca nici un evreu să plângă pentru nimeni şi pentru nimic. Uneori nici morţii nu aveau dreptul să fie plânşi. Ca şi lui Rubin Rabinovici şi Felicei Hönig, oameni mărunţi şi neînsemnaţi, marele şi uriaşul, giganticul şi necuprinsul, măreţul şi divinul, nesfârşitul Stalin le punea pumnul său de otel în gură. „Acum trebuie să

367

tăceţi! Pentru o veşnicie. Pentru veşnicia mea!” În condiţiile acestea când apăru Sabina în calea Felicei, nici Miriam nici Bliume, rabinul nu fură deranjaţi în nici un fel ca sora lor s-a împrietenit cu o creştină. Sau cel puţin, nu au sesizat că sunt deranjaţi ceea ce părea la fel, cel puţin. Ştiau doar că Felice are nevoie de ceva, de cineva. Felice are nevoie să fie salvată întrun fel sau altul. Când au văzut că retrasa şi cinica Felice iese din carapacea ei în care părea că se închistase pentru totdeauna şi de unde se ţinea în forţă împotriva a orice şi a oricui, Mary şi Bliume răsuflară uşuraţi. Da, Felice s-a împrietenit cu Sabina Wurmbrand, dar trăieşte.

Trăieşte din nou. Până să se împrietenească cu Sabina, Felice îşi făcuse prietenii cu oameni din toate categoriile persecutate de regimurile nazist german şi fascist roman. Problema ei era că nu încercă să gândească cu inima şi că voia cu orice preţ să simtă cu mintea. Se angajă în câteva prietenii dubioase, iar în altele era un fel de Sfânt Francisc al cartierului ţigănesc. Dar iubirea e un pluton care totdeauna îşi apără oamenii, aşa că atunci când o întâlni pe doamna Sabina, soţia pastorului, Felice deja începuse să înveţe câte ceva din pagina vieţii şi un pic din încrederea ei fu câştigată de faptul că pastorul Richard Wurmbrand fusese considerat indezirabil şi făcuse închisoare în timpul legionarilor. Însă istoricul conştiinţei trebuie să noteze că iubirea şi caritatea pentru minoritatea romani şi pentru toate celelalte categorii umane persecutate de nazişti aveau s-o însoţească toată viaţa. Da, Bliume rabinul, avea o soră creştină, pentru că Felice era soră-sa. Şi nu-i părea rău deloc. Preferă să o ştie aşa şi fericită, decât să se uite la ea şi să vadă încă o victimă a Distrugerii.

Dezamăgirea Felicei în faţa lumii rămăsese pentru tot restul zilelor ei. Întocmai cum scrisese în poeziile acelea de început. „Evul Mediu nu s-a terminat/ Evul Mediu nu s-a terminat/ Privesc şi văd, respir şi tac/ Evul Mediu nu s-a terminat.// De mă vei pune pe rug/ Voi şti ce să-şi spun/ Dar am să plâng şi am să tac/ Căci Evul mediu nu s-a terminat.// Eu trebuie să mor şi trebuie să sper/ De va fi să plâng tu nu ai să vezi/ Pentru că tu-mi vezi doar steaua de pe piept/ Căci Evul Mediu nu s-a terminat.// Se face tot mai întuneric/ Lumină noi nu am avut niciodată/ Mereu au fost stele, mereu au fost flăcări/ Veacul întunecat nu s-a terminat.// Nu e a noastră lumina - a ta e doar flacăra/ Al tău e rugul ce lacrimile-mi nu-l sting/ Nu mai plâng, priveşte, eu nu mai plâng/ Căci doar lacrimile nu le poţi arde.” Dar acum mai avea ceva în plus. Ceva ce pe Bliume nu-l interesa din toată inima, dar ceva ce – trebuia să recunoască – a salvat-o pe Felice. Îşi amintea îndoielile sporadice ale lui Mary şi discuţiile teologice cu ea în miez de noapte, prilejite de convertirea sorei sale mai mari. „Mary, e inutil să-ţi spun. Isus al lor nu e Masiach al nostru. Nu e.” Câte discuţii, de-a lungul anilor. Miriam avusese momentele ei de îndoială, dar fusese o evreică hasidică toată viaţa. Numai că uneori, cum spusese, avea unele îndoieli. „Avem o singură Biblie, Mary!” Obişnuia să-i spună. „Noi avem o singură Biblie, un singur Dumnezeu şi nu e alt Dumnezeu afară de Dumnezeu.” De data asta îndoielile lui Miriam e inutil de spus că nu-l deranjau din partea Sabinei şi Felicei, dar rabinul Bliume era un om înţelegător. Poate puţin prea înţelegător, cum găsea chiar şi el însuşi uneori.

Convertirile de acum erau diferite de cele din trecut. Înţelegea. Foarte mulţi rămâneau evrei şi se luptau să rămână evrei, se izbeau deopotivă de creştinii care voiau să-i asimileze şi cu ceilalti evrei care îi părăseau.

-„...tânjeşte...”

Acum erau pe veranda cu stâlpi şi priveau cerul acoperit de nori incandescenşi. Le plăcea uneori să se oprească şi să stea pur şi simplu şi să privească.

Frunzele care fluturau asemeni flamurelor unor armate cu coifuri de hărtie, plopii de pe stradă care erau scuturaţi de vânt, foşnind asemeni cântecului văntului când porneşte la drum, lumina – atât de puternică, încât îţi pare că te-a înghiţit, lumina - acest chit uriaş, învăluind întreg pământul asemeni sidefului unor valuri de raze. Urmau să intre în casa lor modestă şi să mănânce împreună cu copiii Chaim, Rahel şi Yehuda, care acum se jucau pe covor vegheaţi de o fată din vecini, Ana.

368

„...un vis, al lui Miriam, pe care l-a visat la 17 ani.- (în 1943). A visat că era o zi de vară de Sabat, era ora şase seara şi mergea printr-un oraş foarte curat, voind să meargă la sinagogă. Pe străzile oraşului oameni foarte eleganţi care purtau pe haine stele galbene erau puşi să spele asfaltul de către nişte oameni în uniforme militare, de asemenea şi aceştia nişte oameni foarte eleganţi. Deşi era în timpul zilei era întuneric pentru că în ziua acea era o eclipsă care dura deja de 12 ore. Când a ajuns la sinagogă a văzut că sinagoga era în flăcări şi avea toate geamurile sparte. Când s-a apropiat a văzut că înăuntru era rugăciune. Unii plângeau. A intrat şi Miriam în boxa femeilor şi a început să se roage. Privea din când în când la sinagogă care ardea şi se gândea că va fi distrusă şi că cei dinăuntru vor muri şi începură săi curgă două rânduri de lacrimi pe obraji. În timp ce se ţinea rugăciunea intră un copilaş sărman şi flămând şi merse cu mâna întinsă pe la oameni. Însă oamenii stăteau aplecaţi şi nu-l văzură, doar câte o lacrimă din ochii lor, căzându-i în palmă. Veni şi la Miriam şi ea cum plângea şi era disperată nu-i dădu nimic şi doar o lacrimă îi căzu din ochi în mâna băieţelului.

Acesta merse şi luă sfeşnicul stins de Hanukka şi îl puse în fereastra spartă. Apoi în loc să-l aprindă puse în el câte o lacrimă de lumină până în sfeşnic luminau şapte lacrimi mari. Apoi băieţelul îi privi pe cei din sinagogă ale căror grinzi în flăcări începeau să se prăbuşească şi spuse: “Lumina acestui sfeşnic nu se va stinge niciodată.” Şi apoi Miriam se trezi.” Rândurile acestea erau scrise într-un carneţel cu paginile acum îngălbenite pe care Yisra’el Bliume îl avea în buzunarul de la piept al pardesiului. În acelaşi carneţel, pe alte pagini scria: ‘Chaim Bliume – 27 Julie 1946, Rahel Bliume – 3 Maiu 1947, Yehuda Bliume – 30 Nov 1949’.

Ce zi minunată a fost acea zi din 1952. Era Mary cea frumoasă lângă el şi se mişcau în cel mai minunat şi cel mai adevărat vis. Era Mary cea frumoasă. Era Mary. Acum erau pe terasa cu stâlpi a casei şi Miriam îl săruta părul ei întunecat, răcorindu-i faţa asemeni unor aripi albastre de porumbel. Miriam era un porumbel ce i se oprise în palmă, un porumbel care după ce îşi luă zborul se transformă într-un înger de-al lui Elohim. De ce oare, de ce oare nu zboară îngerii prin cerul acesta? De ce nu putem vedea heruvimii intrându-ne în suflet?

Mary era un porumbel, eu – rabinărul – sunt un porumbel uneori; toţi avem aripi. Toţi avem aripi. Îşi amintea cuvintele pe care i le spusese Miriam pe patul morţii, în 1959. ‚De o vei uita pe Mary, nu uita iubirea ei.’ Pentru el Mary fusese o manifestare a sehinei Sfântului Unic. Pentru el Mary fusese un miracol. Şi probabil că pentru întregul univers. Pentru că frumuseţea e un miracol. Minunare. Stai şi te minunezi şi visezi. Pentru asta a făcut-o Sfântul Unic pe Mary. Pentru asta a făcut-o Adonay pe Eva. E adevărat, teologia ne spune că femeile nu sunt îngeri. Dar din logică derivă că sufletul lor nu este unul terestru. Femeile sunt adevăraţii extratereştri. Nu există alţi extratereştri decât femeile, care cuceresc cu iubirea din inimile lor asemenea războinicelor armate ale tătarilor. Priveşte-o. Priveşte-i părul parfumat, priveşte-i zâmbetul şi să ştii că atunci când îţi vei propune să-i priveşti ochii vei fi o cetate cucerită. Iar ea doar a stat acolo în preajma ta, privind ceva nedefinit şi făcând ceva nedefinit.

Tu nu vei ştii niciodată, dar poate în tot timpul cât tu o priveai, sufletul ei se gândea la tine. Şi înţelepciunea spune că toate cetăţile sunt făcute pentru a fi cucerite. Primul ei zâmbet pentru tine va fi primul document princiar către crenelurile învinse. Ele sunt adevăraţii cavaleri, femeile sunt cele care înving. Însă folosesc mijloace sublime şi subtile, încât cuceritul crede că el a făcut totul, crede că el e el, dar nu ştie că în iubire ea e cea ce împarte cărţile. Ascultă cuvintele înţelepciunii, nu te îngâmfa, nu te crede grozav. Ea te-a observat pe tine înainte să o vezi tu pe ea. Asta era experienţa lui cu Miriam cea minunată. Îl ţinea de braţ şi zâmbea , iar privirea îi era parcă făcută din petale de nufăr.

Mereu bărbaţii au fost cei mândri şi neştiutori. Să ţii minte, ori de câte ori o priveşti, că în sărutul ei se află înţelepciunea. Asta ar trebui să ţii minte, dar înţelepciunea prea puţini oameni o caută. Mult prea puţini. Dar să ştii că în sărutul ei nu se află decât înţelepciune, de vei căuta altceva să ştii că nu vei găsi. Te vei crede înşelat şi vei cere satisfacţie, şi nu vei ştii probabil

369

niciodată pe pământul acesta că trişorul a fost doar inima ta. În sărutul ei frumos nu se află decât înţelepciune, dar înţelepciunea cuprinde atâtea lucruri, încât intelepciunea cuprinde totul, în sărutul ei e totul, dar trebuie să înţelegi că ceea ce vei găsi acolo este înţelepciunea Sfântului Unic, altfel inima ta îţi va fura toţi aşii, şi vei pierde. Petale de nufăr. De fapt noi nu putem şti ce cuprinde privirea lor. De fapt nici nu mă interesează privirea lor. Doar privirea ei.

Ce e acolo? Voi şti vreodată? Privirea celei mai frumoase fete e o ideogramă compusă din două caractere. Şi de aceea este atât de frumoasă, fiindcă ideograma aceea cuprinde ceva ce nu voi putea înţelege niciodată, ceva ce nu voi putea decât să iubesc pentru veşnicie.

Adevăraţii filosofi sunt femeile. Iar ele, asemeni lui Isus din Nazaret şi lui Socrate nu lasă nimic scris.

Era frumoasă. Ţi-aş putea-o prezenta pe cea mai frumoasă dintre fete, dar la ce ţi-ar folosi? Şi, de asemenea, mie – la ce mi-ar folosi să mi-o prezinţi tu? Eu ca şi cum cineva ne-ar face cunoştinţă cu un înger. Într-adevăr suntem făpturi cereşti în sufletele noastre, dar pământul ne trage în ţărână şi nisip, în stânci şi deşerturi. Rabbi Yisra’el Bliume ştia că nu e bun că talmudist, era prea romantic. Simţeai că Miriam e frumoasă chiar şi dacă stăteai cu ochii închişi în apropierea ei. Toate gândurile astea despre iubire le făcuse în tinereţe, când o cunoscuse pe Mary, în orăşelul în care venise ca refugiat de război din Cernăuţi. Era asemeni prinţesei lebădă, din tabloul lui Vrubel. Să nu o crezi când nu te priveşte, dar să o crezi când îţi spune că iubirea ei eşti tu. Noaptea ochii ei străluceau asemenea cerului înstelat şi întunecat. Nu era bun ca talmudist, dar sunt unele femei, cum a fost Mary, care te cuceresc şi te înving. Bliume era un om învins. Frumuseţea îl învinsese, cu mai multe zeci de ani în urmă, pentru totdeauna. Iubirea te învinge. Eşti învins de ceea ce iubeşti. Dacă iubeşti eşti un om învins şi fericit. Scopul nici unui om în viaţa creată de Elohay nu este libertatea. Libertatea, aşa cum o înţelege laicul, înseamnă moarte. Omul a fost creat ca să fie învins. De Dumnezeu, de om, de iubire. Rabbi Yisra’el Bliume a fost creat de Adonay ca să fie învins de Mary.

Lumina zilei de sâmbătă i se amestecă în păr şi fuziona în privirea ei, mergeau pe lângă casele luate parcă dintr-un tablou de Marc Chagall şi aerul era atât de galben de parcă era făcut din aur.

-Te iubesc, Yisra’el!

Iubirea e aceea ce luptă. De aceea l-a binecuvântat îngerul pe Israel. Pentru că oricine luptă iubeşte. Altfel nu ar putea-o face. De aceea femeile sunt cei mai buni războinici.

Atâtea gânduri, cugetă Yisra’el uneori, încât frumuseţea lui Mary e umbrită de enunţurile logicii. Ce se întâmplase de fapt în ziua aceea? Veniseră de la sinagogă şi se sărutaseră în cerdac, înainte să intre în casa unde era Ana cu copiii. Tot ce trăiseră împreună acum era estompat, era îndepărtat asemeni unei pelicule vechi şi atemporale de iubire. Mary era marea actriţă ce apare în filmul vieţii lor, iar el era pajul prinţesei, pentru că toate marile actriţe sunt venite din lumea basmelor. Întradevăr, totul e atât de apropiat asemeni frumuseţii. Când e lângă tine frumuseţea, totul e atât de prezent asemeni unui vânt electric de sfârşit de vară şi atunci…

-Te iubesc.

Omul nu este un om de zăpadă. Deşi mulţi încearcă să fie. Omul nu e un idol de piatră. Deşi mulţi aşa se văd. Omul este o făptură a vieţii. Cu o inimă care bate mereu, cu un creier plin de substanţe chimice şi cu un suflet care parţial se conectează la inima aceea neliniştită şi la computerul ăsta biochimic care este creierul omului. Omul este o făptură vie.

Omul este o făptură. Viaţa e mai mult decât orice şi-ar putea imagina omul. Omul a fost făcut ca să-l iubească pe om. Asta este legea vieţii. Aşa spune Stăpânul, Sfântul Unic, Cel binecuvântat. Dar omul este neştiutor. Cel neştiutor caută iubirea în plăcere, pe când cel binecuvântat de Adonay, acesta găseşte plăcerea în iubire. Nu eşti o stâncă, nu eşti o plantă, nu eşti un stâlp de sare, nu eşti un idol de gheaţă, dar eşti un om. În tine e viaţă. În tine e ceva sublim. Orice om e un copil murdar pe faţă. Aminteşte-ţi. Aminteşte-ţi de trecut. Eşti aşa de

370

bătrân? Cât de bătrân te crezi? Crezi că eşti de o vârstă cu vremurile, crezi că ştii totul? Doar cu puţin timp în urmă erai un copil curat, uită-te la tine acum. Doar cu puţin timp în urma deabia te născuseşi şi erai asemeni unui mâţ mic ţinut în braţe de o fetiţă. Tu eşti acela. Doar cu puţin timp în urmă erai un embrion răcorit de ploaia care era Dumnezeu pentru tine.

Toate lucurile acestea Bliume le învăţase privind-o pe Mary, atunci când ea era sub aceste ceruri şi mai apoi privind-o în inima sa, în amintire.

Mary îl privea zâmbind mângâindu-i obrazul cu palma. Întradevăr trebuie să fim recunoscători lui Elohay pentru oamenii pe care îi întâlnim sub ceruri. Oare pentru toţi? Posibil. Posibil.

Multumeşte-i lui Elohim Adonay YHWH pentru fiecare om pe care l-ai întâlnit vreodată. Pentru ca în om e viaţa, deşi în inimile multora se afla moarte. Priveşte-i pe oameni cum erau pe vremea când aveau aripi şi îi vei mulţumi Stăpânului, aşa cum îi mulţumeşti când priveşti un fluture, o libelulă sau o floare. Pentru că florile au cele mai frumoase aripi. Florile de lumină. De aceea sunt femeile frumoase. Pentru că sunt făcute din petale. Pentru că parfumul ce îl răspândesc le izvorăşte de sub limbă, cum spune Scriptura.

Mary îl privea zâmbind mângâindu-i obrazul cu palma.

-“Sufletul meu suspina şi…”

Acum erau pe veranda cu stâlpi şi priveau cerul acoperit de nori incandescenţi.

Le plăcea uneori să se oprească şi să stea pur şi simplu şi să privească. Frunzele care fluturau asemeni flamurelor unor armate cu coifuri de hârtie, plopii de pe stradă care erau scuturaţi de vânt foşnind asemeni cântecului vântului când porneşte la drum, lumina – atât de puternică, încât îţi pare că te-a înghiţit... Mary era atât de aproape, asemeni unui cântec infinit. Miriam murise în urma unei boli în 1959, dar era vie pentru veşnicie. Ultimul lucru pe care l-a făcut a fost să-i zâmbească. Era întinsă pe pat, îi strângea pe Chaim, Rahel şi Yehudah la piept şi îi zâmbea cu lacrimi în ochi lui Yisra’el. Mary era aici, pentru că Adonay e aici. Viaţa nu moare.

Niciodată viaţa nu a murit. Viaţa nu poate muri. Mary era lângă rabin şi privirea ei se reflectă în ochii lui adânci împreună cu reflexia privirii de copil a lui Elohay.

III G-d

-Tati, de ce e Dumnezeu nevăzut?

Ce întrebări îi puseseră copiii de-a lungul anilor. Apoi nepoţii când veneau din Israel după 1990. Întrebări dialectice. Ce s-ar fi putut răspunde? Nimic, de fapt, dar copiilor trebuie să le dai un răspuns. Copiii, cei care sunt coborâţi de câteva ore din trenul veşniciei şi care te privesc cu nişte ochi ce, cu câteva minute înainte, îi priveau pe îngeri trebuie să le răspunzi, trebuie să le spui ceva, orice poţi fabrica din mintea ta plafonată. Probabil că e normal ca un copil de trei, patru ani să întrebe: ‘Tati, de ce nu-L putem vedea pe Dumnezeu?’

371

Probabil că e absolut normal. Probabil că, doar cu zile înainte, ochii lor uriaşi îl priveau pe Elohim.

Copiii şi bătrânii sunt, pe pământ, făpturile veşniciei. În zâmbetul ceresc al copiilor veşnicia e prezentă în fade out, iar la bătrâni ea se face simţită asemeni unui mixaj în fade in între clapele de pian mişcate de picăturile de ploaie şi vântul purtat de ocean asemeni unei sticle ce poartă o scrisoare către ceilalţi Ochi. Unii şi-L imaginează pe Dumnezeu asemeni unui Ochi, iar alţii asemeni unui Triunghi, dar evreul îl vede pe Dumnezeu în tăcere.

Dumnezeu este tăcerea cea mai lungă, Dumnezeu este tăcerea care vorbeşte, Elohim pentru îngeri este cântec şi pentru om este tăcere. Trebuie să taci mult, mult timp pentru a ajunge săL auzi pe Dumnezeu tăcând, pentru a putea ajunge să-L auzi pe Dumnezeu stând chiar lângă tine şi tăcând pentru tine. Tăcerea este creaţia lui Elohim pentru că cele mai frumoase şi binecuvântate lucruri se spun fără cuvinte. Pentru că gura nu e nimic, pentru că mintea e prea puţin şi pentru că inima e un om. Doar inima e un om.

-„...şi tânjeşte...”

-Tati, tati!

-Da, ce este îngeraşule?

-Tati, uite! Vezi? Uită-te. Uite ce am făcut.

-Domnişoara Rahel Bliume, ce-l tot bâzâi pe tati Yisra’el? Tati trebuie să se roage că mâine e sâmbătă.

-Da, mami, da...

-?

-Am făcut ceva şi vreau să-i arăt şi tatei.

-Şi mă rog ce-ai făcut?... nu văd decât doi biscuiţi de eugenie desfăcută.

-Sunt tablele lui Moşe şi am scris Tora pe ele.

-Dar tu nu ştii să scrii, domnisoară, spuse Miriam.

Miriam voii să mai adauge ceva, dar Yisra’el îi făcu semn să tacă. O luă pe micuţa copilă în braţe şi stătură aşa frunte lângă frunte, rugându-se amândoi încet, Rahel privind cu reverenţă biscuiţii de eugenie pe care scrisese Tora şi Yisra’el privind-o pe copilă de parcă ar fi fost însuşi Mose.

Toamna îl înconjură pe Bliume asemeni unui incendiu. Se simţea de parcă sufletul îi era îngropat în frunze galbene şi mari, căzute din cer. Acum avea o percepţie mai corectă asupra realităţii. Fiecare frunză era o limbă de foc din vâlvătaia care învăluia întreaga planetă asemeni focului ce nu se mistuia din pustiul Horebului sau asemeni unei explozii atomice care umple totul de frunze galbene şi amintiri. „...l-a ars, şi n-a pus nimic la inimă.” Cuvintele acestea erau scrise pe piatra de mormânt a lui Bliume. Cuvinte scrise pe hârtie de profetul Isaiahu cu atâta şi atâta timp în urmă, ultimele cuvinte care voia sa le spună rabinul, pentru care voia să mărturisească şi după moarte. „...şi n-a pus nimic la inimă.” Yisra’el Bliume era purtătorul unui mesaj şi voia ca atât timp cât va fi amintirea lui Bliume să fie amintit şi mesajul pe care îl purta el de când era rabin, şi de aceea îşi comandase inscripţia aceasta pentru piatra tombală, care era un sfeşnic cu şapte braţe de bronz, literele înconjurând baza sfeşnicului. „...l-a ars” Dumnezeu era aici. Ca întotdeauna. Dar tocmai pentru că era prezent tocmai de aceea materialistul putea să spună că Dumnezeu nu era. Pentru că nu era vântul sau focul, sau apa, sau piatra uriaşă materialistul putea spune că nu era nimic. Dar tocmai că nu era nimic altceva îl făcea vizibil pe Adonay. Dar omul e ignorant, ignorantul e orb, iar orbul nu mai poate plânge. Când nu mai poţi plânge inima îţi moare şi astfel omul devine încet, încet un robot cu ochi de gheaţă şi cu frunte acoperită de nichel. Dumnezeu era aici. E aici. Şi Bliume şi YHWH vorbeau. Îşi spuneau acelaşi lucru, asemeni cu două oglinzi puse faţă în faţă.

-“Sufletul meu suspină şi tânjeşte...”

372

Îşi mai amintea frânturi din conversaţia cu băiatul acela pe bancă de lângă sinagogă şi supermarket. –Ştiţi… Mă gândesc uneori că poate faptul că Rembrandt aparţine creştinătăţii, că a pictat Evanghelia şi nu orice altceva e o dovadă că la Yeshua trebuie să vină toată lumea. Tot pământul ăsta păcătos. Dar îşi amintea că băiatul nu spusese Yeshua. Spusese ‘Isus’. –După câte văd vă place mult pictura olandeză, spusese Bliume atunci. Puţin mai târziu tânărul spuse: -Dumnezeu e asemeni unui ocean sferic infinit în talazurile căruia toţi ne strigam temerile. Sufletele noastre urlă, fiindcă ne e teamă că nu vom fi auziţi, că nu vom fi niciodată auziţi. Mereu ne e teamă. Dar în tot acest timp picioarele noastre erau scăldate de valurile dense şi tulburi şi ne înţepăm în cochilii de scoici aduse din veşnicie. Tânărul făcu o pauză timp în care rabinul tăcu. –Dumnezeu tace, cum tăceţi dumneavoastră, ori vorbeşte, cum vorbesc eu acum; Dumnezeu stă şi ascultă, stă şi priveşte... aude. Mereu aude. Cuvinte spuse de miliarde de oameni, şoapte disperate. Toate acestea Dumnezeu ni le aude. Dumnezeu ştie numele a miliarde de oameni, îşi aminteşte de miliarde de feţe. –Dumnezeu e viu, milos, îndurător. Dumnezeu e cum nu suntem noi, spusese. Întotdeauna ştiuse că va fi rabin, dar în timpul Holocaustului simţise că Elohim îl cheamă. Când aproape toată lumea din jurul său era fascinată de moarte, când fetele se îndrăgosteau de militarii S.S., noii oameni ai celui de-Al Treilea Imperiu cu uniforme impecabile şi cu o etică de insectă, împrăştiind în jur iluminarea religiei naţionalsocialismului, al călăului care se afla în prezidiul sălii de judecată şi al nevinovaţilor care se nasc vinovaţi; dogma nietzcheană a vinei celui slab în faţa celui tare şi a inocenţei celui tare faţă de istorie şi faţă de Dumnezeu, faţă de victime. Doar în acele momente s-a putut observa sursa demonică a filozofiilor unor epoci trecute, filozofii care se transformă treptat în ideologii şi apoi încet şi în mod fanatic în religie. Atunci - când lumânările erau stinse în întuneric - , atunci Bliume simţise chemarea lui Shadday, în mijlocul Distrugerii. Dar atunci Yisra’el simţise că este chemat într-un templu plin de lumini. Şi intrase pur şi simplu. Ce era oare în jurul său? Nu ştia atunci, dar tot ceea ce vedea afară era doar degenerare. Da, când se pierde frumuseţea vieţii începe fascinaţia morţii. Cât despre români, chiar şi pentru cei care nu îi dispreţuiau pe evrei, pentru ei pământul a atârnat mai greu decât Distrugerea. Au acceptat ordinele Acvilei de Fier pentru un pumn de pământ. “Nistrule pe malul tău /Paşte calul Neamţului/ Şi cu al Românului/ Calul paşte şi nechează/ Stalin plânge şi oftează/Taci Staline nu ofta/ Basarabia nu-i a ta.” Cântec din timpul războiului. Şi mulţi au murit, asemeni unui biet Sancho îmbrăcat în armura lui Don Quijote. “De la Odessa la vale/ Vine-un tren cu cinci vagoane/ Încărcat cu militari/ Fără mâini fără picioari/ Şi rănitul cel mai tare/ Striga în guriţa mare/ Domnule conducător/ Mână trenul mai uşor/ Că rănele tare mă dor/ Şi vine o fată mare/ Să-i aprindă o lumânare/ C-aşa-i moartea de soldat/ Să moară el împuşcat.” Cântec de război. Şi au murit fără ştie că Sancho e adevăratul erou al cărţii lui Cervantes. Quijote e doar fascinat, drogat – trăieşte o iluzie; pe când Sancho Panza, ţăranul, e cel care îl iubeşte pe Don Quijote. Sancho Panza e cel care iubeşte şi totdeauna eroii cărţilor şi ai vieţii sunt cei care iubesc. Numai că, din păcate, Quijote-ii naţional-socialişti cărora le erau supuşi Sancho-ii romani erau cu adevărat duşi cu pluta. Şi în 41, în 42, în 43, în 44 Quijote l-a dus pe Sancho la moarte, şi Sancho s-a lăsat dus, şi Sancho a murit şi a murit şi Quijote. Stai la tine-n ogradă, mă, Sancho, mă şi îngrijeşte-ţi via şi cireşii şi ţine-ţi mierea în casca de soldat pe care ei vor să ţi-o pui pe frunte. Şi să ştii că un Sancho care Îl are pe El, acel Sancho e tot ce-a încercat bătrânul hidalgo Alonso Quijano să fie. Aşa ar fi vorbit bătrânul Bliume unui român dacă ar fi vrut să-i comunice ceva de la sufletul lui către sufletul celuilalt.

Dumnezeu era aici. Ca întotdeauna. Dar tocmai pentru că era prezent tocmai de aceea materialistul putea să spună că Dumnezeu nu era. Pentru că nu era vântul sau focul, sau apa, sau piatra uriaşă. Deşi Elohim e Stânca. Doar el e Stânca. Îşi mai amintea că tânărul spusese la un moment dat: -…ar trebui plătite daune evreilor pentru Holocaust… Iar el răspunsese: -De către cine, de către diavol?

373

Da, Elohim e Stânca, uriaşă precum credinţa. Noi oamenii nu îl vedem pe Stăpân până nu ne izbim de el, aşa cum ne izbim de o stâncă ocrotitoare în noapte şi munte, înconjuraţi din toate părţile de furtună şi flăcări. Izbitura doare puţin, poate puţin mai tare, dar izbitura aceasta e ceea ce ne anunţă salvarea. La adăpostul acestei stânci putem plânge în hohote şi putem fi fericiţi. Toţi suntem copii la urma urmei, dar lucrul acesta îl învăţăm la sfârşit, căci copilăria sufletului aduce înţelepciune. ‚Elohim e Stânca. O vezi? Inima ta e o mare cu valuri ogivale, iar Stânca e acolo la un capăt al ei. O vezi. Dar mai întâi, îţi vezi inima? Hai să intram în ea. Mergi până la Stâncă sus pe o cămilă ce urcă şi coboară pe valuri. Şi dacă vei găsi Stânca, dacă o vei găsi du-ne şi pe noi la ea. În deşertul acesta verde şi sărat de valuri să plecăm cu toţii cu caravane de vite de deşert până jos la picioarele Stâncii. De ce? Pentru că în sufletele noastre nu se află nimic. Poate doar marea, sau poate doar dune de sare, sau poate doar nisip. Nisip.

Noi ăştia de care te izbeşti la tot pasul pe stradă suntem oameni cu suflete de nisip. În noi bat uragane de nisip, zbuciumându-ne şi lăsându-ne aproape morţi de fiecare dată. Mările din noi ni se izbesc de inimi, nu de Stâncă, şi de aceea suferim. Mereu suferim, deşi suntem oamenii de succes, deşi suntem cei care facem cărţile, deşi pentru noi nu sunt secrete pe pământ, iar universul şi focurile de artificii au fost făcute pentru plăcerea noastră. Noi suferim cu toţii pentru că inimile oarbe sunt cele ce suferă.’ Cuvintele acestea le auzise distinct într-o viziune în care nu ştia dacă este treaz sau adormit, dacă oamenii l-ar mai numi viu sau dacă a trecut deja dincolo, o viziune în care era înconjurat de peisajul unui tablou ale cărei elemente se schimbau de la câteva momente la altele. Acum parcă erau valuri pictate de David Caspar Friedrich, iar după câteva momente parcă se afla în mijlocul unui deşert uriaş şi mort pictat de Salvador Dalí. Dar, în mod neobişnuit, se auzeau valurile spărgându-se de stânci, în văzduh se auzeau strigătele grăbite ale pescăruşilor căci era chiar la capătul deşertului şi mai departe începea marea. El, rabbi Yisra’el Bliume venea din valuri, mergând prin apa foarte caldă, şi privea deşertul dinaintea lui, care se întindea după umbra prelungă a stâncii. Pe lângă valuri trecea o caravană de cămile care se îndrepta spre pustiu, şi unul din oamenii din caravană, care era fratele lui Yisra’el Bliume, Baruch Bliume, care murise la Dachau îi vorbea. Ruchi devenise om al deşertului, ce viziune ciudată, dar Bliume ştia că Dumnezeu îi vorbea. Cu mintea nu putea înţelege nimic, dar Dumnezeu oricum nu poate fi pătruns cu mintea.

Cuvintele spuse de Dumnezeu trebuie să le asculte urechea sufletului, inima e aceea care poate înţelege. Ştia asta. Acum o ştia. Şi Ruchi îi spunea: -Ascultă tăcerea Stâncii... Îşi amintea o altă întâmplare cu Rahel, de când era ea mică. O prietenă de-a lui Mary o întrebase odată pe Rahel, spunându-i: -Tu ce eşti, eşti o fetiţă mică-mică? Iar Rahel răspunsese: -Nu, sunt evreică. Bineînţeles că Rahel ştia că este şi fetiţă, dar adevărul e că în acei ani – câţiva ani după Shoah – în familiile evreilor credincioşi accentul fusese pus mult mai mult pe credinţă, decât oricând. Rahel ştia că este fetiţă, dar nu i se amintea în familie acest lucru în fiecare zi cum i se amintea că este evreică. Era modul lor de a se apăra. De zeci de secole evreii s-au apărat cu litere.

Simţea că sfârşitul căutărilor sale venise. Elohim îi vorbise şi apoi i se revelase sub forma unei bucăţi de pâine neagră şi a unei căni mari de metal cu lapte. Acum ştia şi povestea se sfârşise. Acum găsise ceea ce căutase şi intră în lumină. Acum ştia, dar mai ştia că cei care cunosc adevărul sunt respinşi de ignoranţi şi simpli după cum este respins adevărul.

Privea bucata de pâine şi cana cu lapte şi vedea o manifestare a lui Dumnezeu. Acum stătea pe banca din cimitir şi avea o viziune; pâinea cea neagră îl sătură şi laptele se transformă în vin.

Da, sfârşit. Sfârşitul tuturor lucrurilor. Corabia care se izbeşte dintr-o dată de pământul cel nou, de cerul cel nou. Corabia care se izbeşte de cer. Bliume. Astăzi el s-a izbit de cer. „...circumcised the eighth day, of the stock of Yisra'el, of the tribe of Binyamin, a Hebrew of Hebrews; concerning the Torah, a Parush; concerning zeal, persecuting the assembly; concerning the righteousness which is in the Torah, found blameless. However, what things

374

were gain to me, these have I counted loss for Messiah. Yes most certainly, and I count all things to be loss for the excellency of the knowledge of Messiah Yeshua, my Lord, for whom I suffered the loss of all things, and count them nothing but refuse, that I may gain Messiah and be found in him, not having a righteousness of my own, that which is of the law, but that which is through faith in Messiah, the righteousness which is from God by faith; that I may know him, and the power of his resurrection, and the fellowship of his sufferings, becoming conformed to his death; if by any means I may attain to the resurrection from the dead. Not that I have already obtained, or am already made perfect; but I press on, if it is so that I may take hold of that for which also I was taken hold of by Messiah Yeshua. Brothers, I don't regard myself as yet having taken hold, but one thing I do. Forgetting the things which are behind, and stretching forward to the things which are before, I press on toward the goal for the prize of the high calling of God in Messiah Yeshua.” Astea erau cuvintele.

Dar oare care erau lucrurile pe care i le spusese băiatului acela? ‘Cauţi sensul vieţii?

Asta cauţi? Eu n-o să mai trăiesc mult în pantofii ăştia, dar pot să ţi-l spun, dacă vrei să-l ştii.’

Soarele strălucea mare deasupra supermarketului, asemeni unui glob uriaş de Crăciun. În jur oamenii erau frumoşi şi diferiţi. Bliume îşi amintea că îi mai spusese: ‘Dă-mi voie să-ţi spun ceva. Tu ai spus că singurul pictor cu adevărat important e Rembrandt. Eu vreau să-ţi spun că din toate cărţile scrise de om cele mai multe sunt fără importanţă. Iar multe dintre ele sunt declarate mari opere ale umanităţii, dar de fapt nu valorează nimic. Şi când un om cu suflet de artist se formează la şcoala unor asemenea cărţi trăieşte într-un paradis artificial, întro iluzie alternativă… Alternativă, dar totuşi, doar o iluzie. Şi apoi când omul acesta cu suflet de artist se izbeşte de ceea ce pe pământ se numeşte realitate, ori îşi deschide ochii, ori e distrus într-un fel sau altul. Distrugerea poate fi şi doar o atrofiere a sufletului, dar ce îngrozitoare distrugere este şi aceasta. Deschide-ţi ochii, băiete. Deschide-ţi ochii.’ Apoi, după o tăcere de câteva momente Bliume continuă: ‘Dar asta e doar jumătate din ce ai de făcut, sau poate chiar mai puţin de jumătate, cine ştie cât. Cealaltă jumătate e Dumnezeu. Fără Dumnezeu ne e imposibil să ne deschidem ochii. Nu lăsa lumea să te înghită şi nu lăsa răul din lume să-ţi mănânce sufletul. Orice ar fi în jurul tău speră, pentru că Dumnezeu e bun. Isus, cum îl numeşti tu.’

Un lucru pe care Bliume îl ştia era că găsise ce căuta el şi poporul său, dar nu înţelegea cum de era posibil. Ăsta să fie planul lui Dumnezeu? Asta să fie voia lui Dumnezeu?

“Zdrobit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa…” Cerul strălucea asemeni unei flori deschise. Iar norii, norii arătau aşa cum Bliume nu-i mai văzuse niciodată, întunecaţi şi luminoşi. Cerul arăta asemeni cerului unei planete străine din cine ştie ce trilogie sci-fi la a cărui realizare cinematografică au lucrat zeci de oameni. Cerul era nou astăzi.

Cândva, la începutul anilor ’60 Bliume scrise pe una din foile carnetelului pe care îl avea acum în buzunarul de la piept: ‘21 Februarie 1961/ Lugoj: Am luat hotărârea că, având în vedere, că nu mă mai recăsătoresc după Mary, nici să nu mă mai gândesc la nici o femeie. Vreau de-acum să fiu o carte închisă. Azi mi-am imaginat un lac întins a cărui margini nu sunt cunoscute, pe malurile căruia cresc ferigi şi în a cărui apă se află păstrăvi. Felice, sora lui Mary, îmi tot spunea într-un timp că în Scriptura ei scrie că dacă mă apropii eu de El se va apropia şi El de mine. Vreau ca ochii mei să fie plini de Elohim şi vreau ca inima mea să fie plină de Elohim şi nu de cine ştie ce femeie. Vreau să-mi schimb natura şi când mă uit în inima mea să-l văd acolo pe Elohay şi Elohay să mă vada pe mine ori de câte ori se uită la mine. Oricum adevăratele arme sunt la mine. Nu mă tem de Crăiasa Zăpezii, de Vrăjitoarea cea Rea sau de autoproclamata regină a Narniei. Shaday, de ce nu putem rămâne copii?!

Shaday!...’ După ce Mary încetase din viaţă Bliume începuse să ţină un jurnal, în care nu scria prea des, notându-şi doar hotărârile importante şi evenimentele care demonstrau că viaţa este un dat dacă nu magic în sine, este magică prin miraculosul ei. Foaia era acoperită cu rânduri de mărime obişnuită scrise cu creion chimic.

375

-Ascultă tăcerea Stâncii, îi spusese Ruchi în vis. Ruchi era un om al deşerturilor, iar el era iarăşi copil. Şi cerul strălucea asemeni unei flori deschise.

Cuvintele lui Ysra’el Bliume: -Ştii pentru ce te afli aici? mă întrebase.

-Nu, am răspuns, privindu-l probabil cu teamă. Dar n-am spus nimic; cel mai curajos om e cel care-şi ţine gura şi nu spune cât îi e de teamă, cum spune proverbul.

-Nu ştii? îmi spuse din nou ofiţerul care stătea în faţa mea.

Am tăcut.

-Vorbeşte! a strigat el, nu prea tare. Mă privea cu mare atenţie ca un legionar.

-Nu pot să ştiu, tovarăşe ofiţer, am spus umil.

Mi-a întins pe masă o bucată de hârtie.

Aceasta: ‫“הרׂצים יצאו דחופים בדברׂ המלך והדת נתנה בשושן הבירׂה והמלך והמן ישבו לשתות והעירׂ שושן נבוכה׃‬ Гонцы отправились быстро с царским повелением. Объявлен был указ и в Сузах, престольном городе; и царь и Аман сидели и пили, а город Сузы [был] в смятении.

Alergătorii au plecat în grabă mare, după porunca împăratului. Porunca a fost vestită şi în capitala Susa. Şi pe când împăratul şi Haman stăteau şi beau, cetatea Susa era îngrozită. Ştafetele au zburat repede cu porunca regelui. Porunca s-a făcut cunoscută şi în capitala Suza.

Regele şi Aman şedeau şi beau, iar cetatea Suza era în fierbere.”

-Ce zici, îţi aminteşti?

-Sărbătoarea Purimului?... De săptămâna trecută?... am pronunţat încet, ca printr-o transă cu eter.

-Ai spus sau n-ai spus cuvintele acestea la sinagoga de pe strada Maxim Gorki, săptămâna trecută? Îmi spuse ofiţerul de securitate, arătând totodată alert şi incredibil de plictisit.

Am vrut să spun ceva, dar securistul nu mă mai asculta. Se aplecă în faţă pe scaun, îşi puse obrazul în mâna dreaptă şi luă foaia din faţa mea, trăgând-o pe masă.

-Ce-ai vrut dumneata să spui, domnule rabin? îmi spuse periculos de politicos.

Am tăcut. Mărturisesc că eram vexat.

-Ştiţi ruseşte? mă întrebă. Voi evreii mai ştiţi şi ruseşte.

Am dat din cap în semn că nu.

-Ce alte limbi ştiţi? mă întrebă din nou.

-Germană, am spus răguşit şi abia auzit.

-Nu cred că v-a folosit la ceva că aţi ştiut germana. Să ştiţi că tot Ursu de la răsărit e prietenul vostru al jidanilor. Dacă nu era sfânta Uniune Sovietică Socialistă nu ştiu unde eraţi acum. Chiar şi dumneavoastră.

Am tăcut constatând încă o dată cât de vexat sunt.

-Bine, dacă nu ştiţi ruseşte n-o să citim varianta în rusă, spuse. Îşi mută privirea mai în josul paginii. Urmă un moment de linişte. În încăpere nu mai era nimeni, nici un secretar nici un alt ofiţer. Era un interogatoriu pregătitor, neoficial. Afară în faţa uşii erau probabil cei doi gardieni care mă aduseseră înăuntru.

-Mă rog ce-aţi spus dumneavoastră acolo la serbarea dumneavoastră. Împăratul şi Haman stau... beau... şi cetatea este îngrozită? Sau e... în fierbere?

Am tăcut, privindu-l şi el continuă repede ca şi cum ar fi vrut să-mi taie orice cale de retragere.

376

-N-aveţi ce s-alegeţi, domnule rabin! Oricare variantă e rea. Nici nu ştiu care e mai rea. Problema e că nu ştim ce-aţi spus de fapt dumneavoastră. Dumneavoastră aţi citit din textul ebraic pe care bineînţeles că numai dumneavoastră îl puteţi citi. Deci ce-aţi spus la sinagogă săptămâna trecută. Dacă cooperaţi poate vă mai tăiem câţiva ani.

Am privit hârtia de pe masă, apucându-mi barba în palme, văzând oblic raportat la mine cuvintele din preţioasa carte Estera din scrierile iubirii inimii mele. Lângă bucata de hârtie era mâna stânga a ofiţerului şi un ceas de buzunar al cărui minutar părea că se oprise.

-Ce-aţi spus? Îl priveam cu ochii aproape în lacrimi – fără să ştiu de ce sunt aşa de emoţionat – şi tăcând.

-Domnule, îmi spuse el pe un ton respingător. Noi, comuniştii, suntem cei care v-am salvat pe toţi jidanii de la moarte. Cel puţin prin părţile noastre. Nu meritam un pic de recunoştinţă? Înţeleg, Purimul e o sărbătoare de când aţi scăpat de la moarte. Acum v-am scăpat noi cu brava noastră Armata Roşie. Nu merităm şi noi ceva. De ce nu ţineţi şi voi sărbătoarea lui Octombrie?... Măcar un douăj’trei Augúst… de ce nu vorbiţi despre minunatul nostru tovarăş Stalin în adunarea aia a voastră?! Acum se îndulcise, dar apoi reveni la tonul ameninţător de mai înainte. Te-aşteaptă ani grei, băiete. În splendoarea asta de lume populară dumneata spui că poporul e îngrozit? Că poporul e în fierbere? Ce vrei burjuiule, revoluţie împotriva Revoluţiei? Dar nu-i nimic… noi avem exact ce vă trebuie. Următorul Purim o să-l ţii la Canal, dacă o să mai ai chef tu de sărbători! Îl priveam şi mă gândeam că văd o bestie educată, o bestie care a învăţat îndeajuns să ajungă ofiţer, locotenent sau poate căpitan.

I-am explicat că nu spusesem nici ‘îngrozit’ nici, ‘în fierbere’ Că nu folosesc Bibliile româneşti. Că nu ştiu rusă şi că nu pot fi învinuit pentru orice ar scrie acolo. I-am explicat că ceea ce spusesem fusese: “meh’-lek haw-mawn’ yaw-shab’ shaw-thaw’ aw-yar’ shoo-shan’ book”. “Book”, adică perplexă. Dar nu am putut să-I spun că Purimul nu însemnă pentru noi şi altceva, şi un pic de speranţă şi libertate, atâta cât să ai curajul să-ţi faci o casă undeva şi să fii fericit. Aşa că am tăcut.

Apoi îmi spuse ceva ce parcă mă izbi în moalele capului.

-Ştiţi, domnule rabin, şi eu cred că există Dumnezeu…

Acum tăcu el.

-Adevărat? am întrebat.

-Dar cred că Dumnezeu vrea ca noi să facem dreptatea pe pământ. Isus nu a reuşit să-i schimbe pe oameni aşa că Dumnezeu l-a trimis pe Lenin. Dumnezeu m-a trimis pe mine.

Cred că am rămas cu gura căscată. Apoi securistul continuă.

-Domnule rabin… aa… cum vă numiţi exact? îmi deschise cartea de identitate şi citi: Isroel Bliume. Haraşo, fratele meu!... cum spuneam… n-am ce să fac. Trebuie să vă trimit. Aţi fost denunţat, am citit împreună ce aţi spus, aţi spus şi dumneavoastră ce aţi spus şi… îmi pare rău… Acum vorbea că un chelner destul de prietenos şi care se vede silit să le spună la nişte clienţi că nu mai are nici o masă liberă. Dacă n-ar fi venit brava Armata Roşie pe-aici probabil că şi ofiţerul ăsta ar fi fost un chelner amabil pe undeva. Singurul lucru bun la el era că în mod sigur nu fusese niciodată legionar, dar când îl priveam în exerciţiul funcţiunii uneori aveam impresia că parcă era.

-Îmi pare rău, domnule Bliume…

Pentru o predică de Purim. Pentru un verset de Purim.

-…ştiţi, şi la noi e birocraţie, un altfel de birocraţie.

Mă gândeam că omul ăsta din faţă mea îmi spune că nu mai am nici o speranţă.

Ofiţerul făcu un raport scris de mână asupra interogatoriului ce tocmai avusese loc.

377

Ofiţerul îmi spuse că trebuie să scriu o declaraţie, în care să raportez ce am spus împotriva republicii populare şi a proletariatului şi apoi să dau numele elementelor reacţionare şi duşmanilor poporului pe care îi cunosc. Imaginile din faţa mea se dilatară, arătând asemeni unui vis sau a unui tablou de artă modernă. Ştiam că în curând am să fiu bătut cu cizmele.

Se auzi uşa şi mă asteptam la orice. În încăpere intră un alt ofiţer, mai în vârstă.

-Ce se-ntâmplă aici?

-Un duşman al poporului, tovarăşe colonel, spuse ‘chelnerul’, ridicându-se în picioare, dându-i foaia pe care scrisese raportul.

Colonelul luă foaia plictisit fără să se uite pe ea. Apoi spuse: -Ai pregătit maşina?

-Nu, n-am avut timp, a trebuit să… vedeţi…, spuse ‘chelnerul’, arătându-mă pe mine.

-Şi n-ai putut să trimiţi unul din gardienii ăştia proşti de la uşă să se ocupe de maşină? Ştii că trebuia să plecăm de o jumate de oră? Am adus puştile, mi-am luat hainele de vânătoare, băiatu-mieu cel mic aşteaptă jos. Totul e gata şi tu interoghezi bărboşi. E vineri. Nu te-nţeleg. Vrei să te transfer la Dorohoi? Nu-nţeleg, ce vrei? Vrei să ai probleme? N-ai putut să repari motoru’ până acum? Şi ăsta cine-i, un ţigan? Apoi, privindu-mă pe mine, îmi spuse: Eşti ţigan? Pălărie neagră, pletos, bărbos… Eşti ceva bulibaşă? Te-a prins cu aur? Voi ţiganii nu prea pricepeti marxismul.

-Nu e ţigan, e…

Colonelul nu-l mai ascultă, se apucase să citească raportul.

-Şi pentru asta n-ai reparat motorul la maşină?

-Vă rog să mă scuzaţi, tovarăşe colonel… spuse ofiţerul.

-Ba, barabulă! Pentru un amărât de rabin care nimeni în afară de el nu ştie ce-a spus într-o predică ce nu interesează pe nimeni! Eşti aşa de prost că ar trebui să ţi se ia din grade. Pleacă şi pregăteşte cealaltă maşină. I-am promis lu’ ăla micu’ al meu că-l duc la munte.

-Dar… spuse ofiţerul care mă interogase.

-Dă-l în fasole!... Lasă-l, de bărbosu’ ăsta mă ocup eu!

‘Chelnerul’ rămase în picioare, tăcând respectuos şi privind ceva incert.

-Pleacă odată! se înfurie colonelul.

După ce ‘chelnerul’ ieşi precipitat, colonelul se aşeză la masa la care eram eu şi îmi spuse: -Domnule rabin, dumeavoastră nu sunteţi de Canal. Cel puţin nu încă. Probabil staţi şi vă minunaţi de ce dobitocii se ocupă de securitatea glorioasei noastre republici. Dar am să vă arăt că greşiţi. Şi am să vă mai indic un lucru la care greşiţi. În primul rând: nu sunteţi de Canal. O să primiţi o bătaie bună şi apoi o să mergeţi acasă. Scrise trei sau patru rânduri pe raport. Cât despre foaia asta, asta o vom păstra în cazul că dobitocii ca cel care a lucrat cu dumneavoastră o să mai primească ceva despre dumneavoastră. Şi apoi trebuie să vă spun.

Lăsa-ţi-l pe Dumnezeu odată pentru totdeauna. Citiţi-i pe Marx, pe Engels… pe Lenin. Vă rog lăsaţi legendele. Îi un singur lucru sfânt pe lumea asta: dialectica socialistă. Veniţi la noi şi o să vedeţi că partidul vă va primi cu braţele deschise. Veniţi la sânul iubitor al partidului. Nu vă doare să luptaţi împotriva binelui? Vă spun toate astea pentru că vă iubesc. Nu mai rătăciţi, cu Biblia voastră, cu religia şi misticismele voastre şi cu Dumnezeul vostru de contrabandă.

Veniţi la iubire, îmi spuse cu un zâmbet, socialismul e iubire!

Apoi mă bătu cu cizmele şi după ce ‘chelnerul’ îi raportă că cealaltă maşină este pregătită, intrară gardienii – tineri şi fără prea multa milă.

Pe urmă, când m-am putut mişca, am ajuns acasă.

Cuvintele lui Bliume s-au terminat.

378

-Ascultă tăcerea Stâncii, îi spusese Ruchi în vis. Ruchi era un om al deşerturilor, iar el era iarăşi copil. Şi cerul strălucea asemeni unei flori deschise.

Cuvinte pe care Yisroel Bliume le-a spus lui Mary când Mary nu mai era. Acestea sunt cuvintele.

-Mary… Miri… te-am văzut. Aa… o… scuză-mă, sunt aşa de emoţionat. Tu erai aşa de frumoasă. Tu eşti aşa de minunată. Te rog, scuză-mă că plâng. Miri… te-am văzut!… aşa de distinct, şi erai aşa de minunată… O!… o… Doamne… pur şi simplu te-am văzut.

Aa… să-ţi spun cum erai! În primul şi în primul rând aveai nişte aripi mari, probabil că puteai să zbori cu ele. Spun ‘probabil’, pentru că nu te-am văzut zburând. Mary ce pot să-ţi spun erai frumoasă asemeni unei ideograme. Erai cea mai frumoasă. Eu stăteam şi priveam pietricelele de lângă banc ape care stăteam şi tu ai venit, m-ai îmbrăţişat, mi-ai luat fruntea în palme. Ai fost atât de aproape, m-ai luat pur şi simplu în braţele tale şi aripile tale străluceau alb. Şi aripile tale erau atât de frumoase Miri, erau atât de curate şi de albe, Mi. Ştii, atunci mi-am amintit cântecul ăla scris de Pachelbel care îţi plăcea atâta să-l cânţi la pian şi m-am gândit că văzându-te pe tine aşa că văd materializarea muzicii, că tu eşti un Canon în D şi alb.

Tu însuţi eşti un contrapunct venit de la Dumnezeu. Atunci am înţeles ce nu am înţeles toată viaţa. Ca să te descifrez pe tine trebuia să-mi notez descoperirile despre tine nu cu litere sau cuvinte, ci cu note muzicale, bemoli, diezi şi septimi. Dar nu e totul pierdut; am împrumutat o chitară de la Baruchi al lui Yehudah. Eşti un contrapunct, Mi, eşti cel mai frumos contrapunct. Şi eşti atât de frumoasă că trebuie să recunosc că frumuseţea ta mă doare. Uneori nu pot să mă uit la tine. Cine ar fi crezut că frumuseţea poate să doară… Că fericirea poate să doară…

Uneori nu pot să mă uit la tine, deşi eşti aici. Şi noaptea... înconjură lumina ta cu lumina ei, şi tu parcă erai o stea albă sau colorată, albastră. Şi tu zâmbeai şi noi eram atât de aproape... A fost atunci când eram amândoi în mijlocul unei turme de miei care zburdau, privindu-ne cu înţelepciunea pictată de Marc Chagall. Sau poate că nu ne priveau pe noi. Nori s-au învolburat asemeni unor valuri în jurul nostru şi am privit cum încet-încet norii se îndepărtează pe câmp.

Apoi s-a înseninat şi cerul era deasupra limpede şi transparent asemeni unui izvor curat ce oglindeşte umbra căderii frunzelor. Tu îmi puseseşi mâna ta pe după umăr şi am stat şi am privit împreună turma de miei, îndepărtându-se până când nu se mai văzură decât nişte puncte albe spre orizont. Tu mi-ai spus să merg şi să ajung turma. Am mers şi când am ajuns lângă ea, mieii nu mai erau, în jurul meu era doar o turmă de crini albi pe câmp. Şi tu mi-ai acoperit ochii cu aripile şi mi-ai zis să ghicesc cine e... am vrut săţi spun repede : Mary, dar m-am gândit că poate acum porţi alt nume. Şi ne-am plimbat prin aerul galben asemeni unui strugure, încărcat de funigei şi păpădii şi tu mi-ai arătat un stol de porumbei, răsfirându-se pe deasupra capetelor noastre, nişte porumbei albi de tot. M-ai mângâiat pe obraz şi mi-ai arătat cum porumbeii zboară lin. Aripile lor semănau cu aripile tale şi băteau delicat, arătând ca nişte pete de cerneală pe o partitură. Când am văzut că porumbeii se aşează pe apă ţi-am cerut să mergem spre lacul cu trestii să vedem ce porumbei pot fi aceia care se aşează pe apă. Tu ai acceptat şi când am ajuns lângă apa aceea întunecată şi liniştită am văzut că stolul de porumbei s-a transformat într-un stol de nuferi albi.

Pe urmă m-ai îmbrăţişat şi am zburat spre cer trecând prin Lună şi prin Lună am trecut şi am intrat în inima ta şi în inima mea. Am văzut nişte ceruri albe care se roteau în jurul Petalelor Albe şi apoi cerurile se transformară în nişte nori albi răsfiraţi pe cer şi am rămas privind cerul strălucitor şi curat asemeni unui izvor acoperit de câteva frunze abia căzute. Pe urmă se lăsă înserarea şi am văzut apărând pe cer în loc de stele, nuferi – unul câte unul. Galaxii de nuferi. Şi tu mi-ai spus : ‘-Priveşte nuferii purtaţi de ape.’ Ce frumos a fost, Mary... Ce frumos a fost.

-“…tânjeşte…”

379

Isroel era mic şi fericit, atunci, în August 1930. Merseseră cu toţii la mare la Carmen Sylva sau Eforie, cine mai ştie unde şi stăteau cu toţii pe pătură. Erau pe un istm, care după aceea avea să fie înghţit de ape, şi Isroel se îndepărtă puţin de Mami şi mergea pe nisipul măturat de valurile întunecate care îi udau tălpile. Mergea cu spatele la soarele de amurg.

Acum în Octombrie 2008 nu mai îşi amintea ce făcuse în plimbarea aceea, poate îngânase un cântecel, sau se rugase Sfântului Unic sau poate că îşi imaginase că tocmai a ieşit în împărăţia sa din sufletul mării ori poate toate acestea la un loc. Îşi amintea că-şi privea umbra, ce îi venea drept înainte, înclinându-se puţin când într-o parte când într-alta, iar valurile foşneau asemeni unor mări de frunze de aur ce cad în toamnele din basme şi era atâta fericire atunci acolo pentru mititelul Isroel Bliume de parcă lumina era făcută din miere şi când să se întoarcă alergând, răspunzându-i lui Mami, tocmai când se pregătea să alerge spre pătură, Ruchi care căutase scoici frumoase de culoarea ciocolatei, veni la el şi îi spuse: ‘-Ma’ea e ma’e, Yis’a’el. Vezi Yis’a’el? E u’iaşă. Auzi valu’ile? Ma’ea e bat’ana si ma’e. Tot pământul o aude când vo’beste.’

IV

380

“The Quiet Day”

-“…inima şi carnea mea strigă după Dumnezeul cel viu.”

Toate frunzele se topiseră. Cimitirul era în lumină şi lumina era în bătrânul rabin. Frunzele galbene ale puţinilor cireşi şi ale arţarilor străluceau asemeni aurului armurilor corurilor de îngeri. Yisra’el avea un sentiment de învestire, asemănător înnobilării la rangul de cavaler în Evul Mediu romanic, Yisra’el simţea că primise o sabie şi că acum nu mai e singur.

Cineva îi strânsese toate lacrimile în palme, privindu-i păcatele desprinzându-i-se din mesteacănul inimii sale, precum frunzele moarte toamna, cineva îi luase toate lacrimile şi le transformase în oţel, amestecându-le cu frunzele căzute astăzi peste el în vreme ce el şi-o amintea pe Mi cum ţi-ai aminti o viziune a oceanului izbindu-se de stânci gotice. Din lacrimi şi frunze, din săruturi şi aripi Elohim făcuse o sabie pentru Yisra’el, Cavalerul Stelei de Petale de Crin. Pe mânerul de aur al sabiei era încrustat un diamant mare în şase colţuri înghiţit în burta unui peşte de rubin., iar lama sabiei era făcută din frunze galbene şi roşiatice sudate cu lacrimi una de alta şi arzând asemeni inimii. ‘Dacă ai fi avut aripi ai fi putut zbura’, parcă îi spuse lumina privindu-l. ‘Dacă ţi le-ai deschide, le-ai avea’, parcă îi spusese Elohim, Sfântul Unic, binecuvântat să-I fie Numele. Iar soarele strălucea învăluit în raze circulare albe şi galbene asemeni inimii de cireş.

Acum frunzele foşneau în bătaia vântului, iar pe cerul atât de luminos începeau să se înghesuie nori albaştri. Yisra’el stătea lângă piatra lui Miriam şi se simţea că şi cum ar sta lângă un mausoleum ridicat la mormântul iubirii. Acum era toamnă, iar el era bătrân, inima îi devenise bătrână precum pământul, inima îi devenise pământ.

Aerul era umed şi luminos, transparent asemeni unei lacrimi, înconjurându-l pe bătrânul Bliume precum aripa unei dimineţi sau priviri. Aerul era o lacrimă. Bliume era atât de aproape de veşnicie, încât deja o putea vedea, putea să o atingă sau să se lase strâns la pieptul ei. Cu picioarele în noroi şi cu inima în cer, aşa era bătrânul, cu inima în inima lui Elohim şi cu ochii acoperiţi de penele mari şi albe ale aripilor lui Mary. Cerul începea treptat să fie acoperit de nori făcuţi parcă din lumini albastre cu sclipiri cenuşii şi ceţuri albicioase, norii dinspre est ajungându-i pe cei dinspre vest, ca şi cum ochiul uriaş al cerului îşi închidea pleoapele. Începuse să-i fie frig un pic, şi simţea cum îl dureau picioarele şi mâinile din cauza reumatismului pe care îl avea de treizeci de ani. De cinci ani uneori abia putea merge.

Aplecându-şi privirea bătrânul observă fugitiv pata galbenă a frunzei care îi era agăţată de pardesiu spre mijlocul pieptului, în piept asemeni unei stele galbene.

De dealurile din apropiere se agăţaseră ceţuri şi nori coborâţi, iar lumina cădea din toate părţile ca într-un mediu subacvatic ori într-un glob umplut cu apă, lichefiinduse şi amestecându-se cu aliajul de aur şi cupru neomogenizat al frunzelor de octombrie.

Lumina echinoxului strălucea asemeni unui om, lumina devenise vie. După-amiaza de toamnă învăluise asemeni foilor de ceapă tot locul în care se afla Bliume în tonuri de lumină de la alb rece spre alb cald; lumina îl înconjura pe rabin din toate părţile transformată în chihlimbar şi frunze.

Bătrânul şedea pe bancă în cimitirul evreiesc şi ochii săi adânci şi sfâşiaţi de frumuseţea lui Shaday, Sfântul Unic, milostiv şi plin de îndurare, Elohim fără început şi fără vreun sfârşit, binecuvântat să-I fie Numele, ochii lui Isroel Bliume vedeau ceea ce au văzut poate şi Şadrac, Meşac şi Abed-Nego împreună cu Elohim în flacăra fluidă de oţel a

381

cuptorului babilonian. Cu sufletul înconjurat de întunecimi, Bliume vedea lumina şi lumina îl vedea pe Bliume, iar toamna asta parcă era un Holocaust de iubire, fiecare frunză căzută dând foc inimii sale atât de galbene şi desprinse de vânt din părul eternităţii. Fiecare toamnă ne arde inimile şi se transformă într-un Holocaust de iubire şi tristeţe.

Cerul fierbea umplut de nori uriaşi şi de soarele ale cărui raze de rubin şi diamante erau săbii prelungi şi lichide. Bătrânul ţinea în mâini crucea strălucirii de indescriptibilitate lichidă a unei raze de soare. Bliume era Cavalerul Stelei de Petale de Crin, Bliume era un Cavaler Jedi al luminii care spăla inimile oamenilor şi şuvoaiele de munte, iar iubirea era o sabie încrustată cu devoţiune şi sentimente. În inima lui de ţărână, povârnişuri şi pietre fuseseră făcute drumuri. Îngeri inzauati urcaseră până sus în inima sa şi acolo zidiseră un templu cu podeaua acoperită de zăpadă şi în al cărui zid dinspre apus se oglindeau dreptatea şi mila lui Elohim, cel viu, plin de har.

Multe dintre pietrele de mormânt din cimitir erau atât de deosebite, atât de pline de spiritualitate iudaică, însă privind piatra pe care Chaim o realizase pentru mormântul mamei sale în anii nouăzeci după revoluţie rabinul nu se putea gândi decât că era strălucitoare ca o lacrimă. Era o sculptură în sticlă. Băiatul lor cel mare era professor de sculptură la TelAviv şi piatra pe care o făcuse era cu adevărat minunată. Monumentul era compus din trei elemente: un soclu turnat în sticlă şi tăiat în faţete asemeni unui diamant uriaş pe care se află un Maghen-David tridimensional de asemenea turnat în sticlă alcătuit din două piramide echilaterale ieşind una din alta reprezentând o stea a lui David, dar având în total opt colţuri 3D. Al treilea element era o placă de cupru fixate în marmură în faţa diamantului de sticlă pe care erau scrise cu litere evreieşti numele lui Miri precum şi data naşterii şi a morţii, iar dedesubt erau scrise tot cu litere evreieşti cuvintele din psalmul 23: “…nu mă tem de nici un rău, căci tu eşti cu mine.” În apropiere sub un cireş aproape golit de frunze se află piatra pe care Chaim o făcuse pentru mătuşa sa creştină Felice. Având în vedere că trăiseră într-un orăşel atât de mic unde majoritatea locuitorilor, afară de cazul în care se urăsc, sunt în relaţii dacă nu amicale cel puţin cordiale şi nici măcar străinii nu sunt cu adevarăt indiferenţi unii faţă de alţii, şi – deasemenea – având în vedere că Bliume era rabinărul, Felice fusese înmormântată alături de poporul ei. Deşi Chaim era o combinaţie de evreu ortodox şi hasid îi făcuse mătuşii sale pentru mormânt o sculptură, căci ca şi cealaltă era o adevarată sculptură, care să reprezinte sufletul de explorator spiritual al mătuşii sale. Explorator spiritual, aşa o numise cineva odată pe Felice, şi ei nu îi picase prea bine, dar trase o bună porţie de râs cu persoana aceea şi la sfârşit îi spusese că nu contează dacă eşti explorator spiritual sau nu, atât timp cât la sfârşit te naşti din nou ca şi un plăpând şi micuţ mieluţ într-o turmă. Unul din cele mai mari regrete în viaţă ale Felicei era că nu râsese mai mult, asta spune cam despre ce fel de om era se gândea acum bătrânul Bliume.

Piatra funerară era o sculptură care reprezenta răstignirea lui Isus Hristos înscrisă într-un plan sferic, - capul, mâinile şi tălpile lui Hristos întâlnindu-se şi convergând spre acelaşi punct – închizând un glob de sticlă pigmentată în cea mai mare parte cu un pigment alb care o făcea să aibă aspectul de masă incandescentă. Era o sculptură frumoasă, Chaim o iubise mult pe matuşa sa. Pe o placă de bronz erau scrise tot cu litere evreieşti cuvintele din cartea lui Isaia: “Eu Îmi apropii dreptatea; ea nu va fi departe şi mântuirea Mea nu va întârzia. Eu voi pune mântuirea în Sion şi slava mea peste Israel.”

Privind în jur rabinul observă că începuse să plouă şi simţi picuri reci de apă stropindu-i fruntea şi pleoapele, iar ziua luminoasă de toamnă făcea ploaia să semene cu o ploaie de lumină sau de flăcări de lumânare, totul parcă luase foc în jurul său, Bliume se află înconjurat de un foc blând si lichid.

-“…după Dumnezeul cel viu.”

382

Bătrânul se simţea asemeni unui mesteacăn în flăcări, nu stia cât timp mai avea de aşteptat până să se transforme în cărbune şi apoi în diamant. Ce nu ştiau toţi oamenii aştia din jurul său era că Elohim avea secretul magic, piatra filozofală care transformă sufletele oamenilor în diamante, care poate transforma orice suflet în diamant. Îşi amintea predica pe care i-o spusese băiatului cu o zi înainte. Băiatul spusese: Sunt obişnuit să fiu tratat ca un gunoi, pentru că asta sunt. Am ales să fiu un gunoi şi am devenit unul. Asta e ceea ce inseamnă punk. Nu valorez nici cât găleata de gunoi.’ El, bătrânul îi răspunsese: ‘Greşeşti.

Valorezi mai mult decât dacă ochii tai ar fi fost ciopliţi din diamante pentru că diamantele sunt oarbe. Zeii antichităţii aveau inimile de aur dar ce-ţi închipui că inimile de aur sunt mândre că sunt de aur? Ştiu, ele, inimile de aur că inima trebuie să fie facută din suflet ca să poata bate.

Tu eşti viu. Suferi, simţi ruşinea? Ascultă-mă pe mine: aceeaşi oameni care se leagă de tine pe stradă pentru că odată ţi-ai tatuat o svastică sunt probabil exact aceeaşi oameni care, în alte condiţii politice, m-ar fi vânat pe mine.

Dar tu, poate că nu m-ai fi vânat. Poate că Dumnezeul tău nu te-ar fi lăsat.

Poate că ţi-ar fi spus să nu-l necajeşti pe bătrânul Yisra’el. Nu mai suferi, copile! Marea greşeală a tinerilor e că nu aleg pur si simplu să nu mai sufere, iar a bătrânilor e că nu ştiu că nu poţi pur şi simplu alege să nu mai iubeşti. Păcatul umanismului de la apariţia sa a fost acela că l-a facut pe om să-şi închidă ochii faţa de adevăratul chip al omului. Ţi-a zis cineva ca omul e perfect? Sau că e bun de la natură? Ţi-a spus cineva că omul a fabricat binele? Sau iubirea? Deschide ochii şi priveşte. Cand vei trece pe langă oglinzi te vei vedea şi pe tine dar poate că Domnul le-a pus în calea ta ca să te vezi şi să te schimbi. Toţi trebuie să ne schimbăm, scuză-mă, nu-mi amintesc numele tău. Toţi trebuie să ne schimbăm. Nu asta a spus şi profetul tău Isus? Iar cu cei care nu vor să se schim-be ce-ai vrea să se întample? Casa nevizitată se dărâmă, nufărul neprivit se ofileşte. Cât despe tine, acuma ştii mai bine, să-ţi fie de învătătură şi iartă. Tu ai fost iertat. De ce nu ierţi şi tu? Ai vrea ca toţi oamenii să aibă mintea lui Einstein şi să înteleagă câte ceva din ceea ce ne-a dat Dumnezeu şi noi am numit etica? Ei bine, nu inteleg. Şi cei proşti sunt cei răi. Şi probabil că cei răi sunt cei proşti. Ce-ai vrea? Comuna? Statul perfect. Societatea desăvârşită? Lasa-l pe Isus al tău să facă împaratia de o mie de ani când va vrea Dumnezeu, iar tu până atunci iarta şi traieşte. Şi iubeşte-i pe cei proşti. Iubeşte-i pe cei răi. Nu este asta învăţătură creştină? Şi toţi suntem proşti sau răi într-un moment sau altul al vieţii noastre. De aceea Dumnezeu ne pune înainte oglinzi. Atunci ar fi rău cu adevărat, dacă Dumnezeu şi-ar lua înapoi toate oglinzile pe care le pune pe pământ.

Atunci am crede că totul e în regulă cu noi, şi eu aş crede, şi tu ai crede şi unde am merge? Ce s-ar întâmpla cu noi? Fără Dumnezeu. Toţi avem nevoie de iertare. Asta e partea frumoasă a vieţii. Pentru că iertarea vine în mijlocul lacrimilor. Doar animalele nu au nevoie de ea. Faptul că fiecare om are nevoie de iertare este dovada că Dumnezeu există. Dacă Dumnezeu nu ar exista nimeni nu ar avea nevoie de iertare.’ “…Dumnezeul cel viu.”

Băiatul mai spusese: ‘Rembrandt dacă ar fi trăit în timpul Shoahului probabil ar fi făcut nişte gravuri minunate, cărora li s-ar fi dat foc în pieţele întregii Europe Centrale de atunci.’

Iar Bliume răspunsese, mai mult pentru sine,: ‘Pentru mult prea mult timp sufletul poporului lui Yaakov a fost un tren fară întoarcere.’ Iar apoi unul din ei spusese o istorioară. Fiul risipitor dupa ce se întoarce acasă, este primit din nou ca fiu, dar e sărac, nu mai are nimic. Şi fiul risipitor spune fratelui fiului risipitor: ‘Frate, eu sunt sărac şi trebuie să robotesc toată ziua ca să mă întreţin. Tu nu munceşti din nevoie şi tu eşti stăpân, şi pentru tine munca e o plăcere pentru că munca ta este frumoasă asemeni recoltei de toamnă. Tu eşti vinovat de condiţia în care mă aflu pentru că nu-mi dai ce ai tu ca să am eu. Tu eşti un om rău pentru că ai ce nu am eu, iar eu sunt un om bun pentru că nu am ce ai tu şi eu te urăsc.’ La care Bliume cu vitrina supermagazinului reflectându-i-se in privire repetase, iaraşi, pentru sine, încet: ‘Pentru mult prea mult timp sufletul poporului lui Yaakov a fost un tren fără întoarcere.’

383

Yisra’el ţinea ochii deschişi şi privea. Inaintea sa se aflau multe pietre de mormânt, de granit, marmură, bazalt sau pietre tocite făcute din roci sfărămicioase, pe care erau scrise numele atâtor şi atâtor oameni şi pe care erau gravate stele hexagonale. Şi Yisra’el vedea cum pietrele sunt spălate de ploaie până cand literele de pe ele se tocesc şi se şterg, şi stelele se şterg şi pietrele se schimbă şi nu mai sunt de feluri diferite ci sunt facute din acelaşi fel de rocă, şi vede cum David, primul copilaş al lui Rahel, care murise de mic se ridică din iarbă şi pune una din pietre peste alta făcând altarul Templului lui Dumnezeu şi apoi Bliume văzu înaintea sa Templul lui Dumnezeu ridicat din pietrele de mormânt şi în el intrară o mulţime mare de oameni, care şi ei se ridicaseră din iarbă, poporul lui Dumnezeu. Toţi erau îmbracaţi în haine de in şi Bliume era atât de transportat încat nu-şi dădea seama că aude muzică. Apoi îl văzu iaraşi pe copilaş şi văzu că nu era David, nepoţelul său, era alt David. Şi toţi erau atât de fericiţi şi-l priveau pe Elohim a cărui inimă umplea Templul.

Băiatul îi mai spusese: ‘Un lucru la care nu pot să nu mă gândesc este acela că Dumnezeu e drept şi că El îi va pedepsi pe oameni pentru sângele ars al copiilor Săi. Poate că un alt Holocaust ne aşteaptă pe toţi în faţa; Şi Tanachul şi Noul Testament spun că pământul va arde în ziua Domnului. Yisra’el îi raspunse: ‘Nu ştiu dacă ai auzit vreodată ceea ce a spus rabinul Hillel, un mare rabin din vremurile vechi: Pentru că ai înecat un om, ai fost tu însuţi înecat, iar la sfarşit, cel care te-a înnecat va fi, la rându-i, înecat…! În ciuda tuturor există o dreptate pe acest pământ.”’ Îşi amintea când mai spusese cuvintele acestea răspunzând la o întrebare de-a lui Miriam. Miriam îl întrebase odată, prin anii cincizeci: ‘Ysroel, tu ai citit povestirea Verdictul de Kafka?’ ‘Nu, răspunsese el, am citit doar Un artist al foamei, Colonia penitenciara şi Procesul. ‘ ‘Procesul, exclamase Mary. Cartea are puncte bune dar nu merită să intre pe listă. Franz Kafka însuşi spunea că nu e bună şi că mai bine să fie arsă. Da, chiar Kafka a spus asta, spuse Mary cu un zâmbet spre Yisra’el care o privea uimit. Şi NSDAP-ul chiar a ars-o. Dar Kafka spunea că în ce-l priveste pe el nu e lucru de calitate şi că nu se recunoaşte în ea. Şi ce mă termină sunt toţi aştia, kafkienii aştia care se consideră aşa de mari cunoscători de Kafka şi spun de Procesul în sus şi Procesul în jos şi nici măcar nu ştiu care era atitudinea lui Kafka însuşi despre cartea lui. Eu te întrebam de Verdictul. N-ai citit-o!’

‘Nu.’ ‘Te-am întrebat dacă ai citit povestirea asta pentru că eu am citit-o din nou acum câteva zile şi n-am înteles despre ce era vorba în ea şi am vrut să vorbesc cu tine dar erai ocupat, şi apoi am citit-o mai înainte şi am avut aceeaşi impresie. Propoziţii corecte gramatical vorbind, personaje, evenimente, povestire dar l-a sfarşit mi-am dat seama că nu înteleg nimic. Mi-am spus: arta modernă… dar totuşi. Îmi amintesc că mai demult am citit undeva că Verdictul este inspirat sau ceva de genul ăsta de relatia lui Franz cu tatăl său. Dar mai mult de atât nu ştiu.’

‘Mary, ai zis bine: arta modernă… Omul modern nu caută să înţeleagă pentru că e convins până în suflet că nu există nimic de înteles. Şi atunci produce ceva, ce poate fi ceva de calitate, dar e ceva în care sensul cum îl înţelegem noi ori e aproape inexistent ori e ascuns.

De fapt eu înclin să cred că la Kafka sensul e unul ascuns.’ Apoi Mary îi povestise Verdictul şi el îi spusese că poate o parte din sensul textului are corespondenţe cu textul talmudic în care sunt consemnate cuvintele lui rabbi Hillel. Mai târziu veni şi Felice pe la ei şi vorbiră şi cu ea despre Kafka, care era un scriitor care lui Felice îi plăcea foarte mult şi ea dădu şi ea o interpretare propie la povestirea lui Kafka pe care o citise. Georg Bendemann şi tatăl său sunt nişte oameni înstrăinaţi de existenţa reală, lucru reflectat şi de faptul că duminică dimineaţa stau acasă, vă rog să nu vă simţiţi jigniţi - le spuse Felice lui Mary şi lui Yisra’el – şi unul scrie scrisori şi altul citeşte, sau se face că citeşte, ziarul; deci scrisori către lumea asta şi ziar – ca orice ziar - despre lumea asta. Şi astfel, înstrăinaţi sufleteşte şi alenaţi spiritual negustorul Bendemann şi tatăl său se prabuşesc, lucru sugerat şi de prăbuşirea tatălui pe pat după ce spune “verdictul”şi a lui Georg Bendemann care coboară în mare viteză treptele ca pe un plan înclinat. Apoi Georg moare şi tatăl său cel mai probabil este un om în întregime distrus sufleteşte. Dar este un personaj, singurul personaj care îl mai are povestirea aceasta, care nu

384

este nici înstrăinat nici alienat spiritual, ci care dimpotrivă cunoaşte viaţa reală. Este servitoarea. Servitoarea. Cea care urcă să lucreze în apatamentul în care locuia familia Bendemann, altfel spus să-i slujească şi pe care Georg Bendemann, gonind spre moarte, o tranteşte pe scări, iar ea îsi acoperă faţa cu şorţul şi spune cele mai minunate cuvinte din univers şi din eternitate: “Sfinte Isuse!” Arta modernă?’ exclamase Felice cu un zâmbet privindu-i pe Bliume şi pe Miri. După care adaugă: ‘Ar trebui să scriu un eseu intitulat Al Treilea Personaj din Verdictul de Kafka.’ Gânditoare Mary spusese: ‘Dacă interpretarea ta e corectă, cel mai tulburător lucru e că Franz Kafka era evreu.’ Şi apoi tăcură amândoua bând din ceaiul negru de China.

-“…către…”

Ploaia se oprise iaraşi şi Bliume văzu cum cerul se deschide asemeni unor pleoape putându-se vedea Ochiul lui Elohim din care curgeau picături mari şi sărate de lacrimi. Bliume vedea lacrimile căzând asemeni unei ploi şi vedea lacrimile căzând una în alta şi spărgându-se unele de altele, le vedea sudându-se unele de altele şi transformându-se în conturul fumuriu al unui zid cu pietre mari până când băjbâind prin furtună fierbinte Bliume întinse mâna şi se izbi de zid, se izbi de o piatră uriaşă a zidului ridicat din lacrimile lui Elohim. Avea în faţă Zidul Plangerii şi era înconjurat din toate părţile de furtună de lacrimi.

Vedea multe bucaţi împăturite de hârtie îndesate între pietre. Bliume începu să vorbească zidului, apoi începură să-i curgă lacrimi pe faţă care erau spălate de lacrimile care curgeau din Ochiul care era deschis în cer şi Bliume se rugă în evreieşte ridicându-şi mâinile – mai sus, tot mai sus, şi Elohim era atât de aproape, Elohim îi înconjura sufletul din toate părţile şi privind Zidul Plangerii cu rugăciuni sărate curgându-i din priviri Yisra’el simţi că poate intra în zid ca într-un cer.

Afară pe stradă o maşină parcă langă gard în capătul dinspre râu al cimitirului.

Un om ieşi şi merse în faţa maşinii ridicând capota verificând probabil motorul. Prin geamul deschis al maşinii se auzea un cântec pe care Bliume îl recunoscu: “Oh don’t let them roll again no no no again don’t let them roll again the trains of no return yeah-yeah-yeah we need the rain yeah-yeah-yeah to wash the trains endless night torture days trains of no return.”

Bătrânul scoase un plic fotografic Kodak din buzunarul pardesiului. Pe plic era scris: ‘Pentru domnul rabin cu prietenie.’ Îl deschise şi scoase din el o fotografie pe care i-o făcuse tânărul acela cu care stătuse de vorbă în ziua dinainte. Fotograful numise imaginea ‘The Quiet Day’ şi în ea era surprins un moment de tacere al lui Bliume în care, ca şi astazi, tăcuse şi lăsase lumina să-l înconjoare înauntrul său. În fotografie rabinul pâlpâia asemeni unei flăcări calme, asemeni unei picături de rouă căzută încet dintr-o frunză luminoasă asemeni unui vitraliu.

Fotograful îl făcuse pe Bliume să păstreze lumina, imanent, înauntrul său – pe bucata de hârtie. Privind fotografia bătrânul se întrebă oare chiar aşa să fie, fie măcar într-un grad mai mic, ori fotografia asta era o sublimă eroare. Însa Scriptura, Talmudul şi filosofia îi spuneau că minciuna niciodată nu poate fi sublimă, iar sublimul este o floare ce poate fi gasită doar în cununa de flori a adevarului. În fotografie Bliume era inundat de lumină şi nu era el lumina iar chipul său era chipul unui om care a văzut. A văzut cum Elohim a aruncat din nou steaguri în ţărână şi a eliberat alţi robi, poporul său, sclavii secolului al douăzecilea, preoţi ai Dumnezeului Preaînalt şi oi de taiat fără colţi şi fără gheare ca să se apere. Oi care înving.

Victime care înving. “Don’t let them grow again don’t let them learn again don’t let them roll again the trains of no return No No Don’t let them roll again the trains of no return yeah yeah we need the rain…”

-Ofra Haza… cea minunată, îşi spuse încet bătrânul Bliume. “…don’t let them grow again don’t let them burn again don’t let them roll again the trains of no return don’t let them grow again don’t let them burn again don’t let them roll again the trains of no return…”, se auzea din maşina parcată langă gardul cimtirului înainte ca omul să închidă capota de deasupra motorului să se urce din nou la volan şi să

385

plece. Iar în ochii lui Yisra’el se aflau stânci uriaşe şi ceţuri lăsate, picuri mari şi reci de apă şi şuvoaie de munte izbite de pietre mari şi colţuroase. Era frig. Era frig în privirea bătrânului şi Duhul Domnului Stăpânul se mişca pe deasupra muntelui. Inima lui Yisra’el era un munte înconjurat de ceţuri şi păduri umede şi răcoroase, iar ochii săi erau două stânci şlefuite de un şuvoi învolburat şi rece. Picurii de ploaie ce cădeau printre pietrele ude izbindu-se de apa liniştită a sufletului lui Bliume acoperind-o de cercuri lichide. Iar deasupra ploii şi a ceţurilor cerul era indescriptibil; albicios şi albastriu, şi undeva sus, deasupra povarnişului îmbrăcat în ceaţă, cu o pată de lumină în care uimit Bliume constată că se puteau distinge doua litere scrise cu lumină şi nori. Literele alef şi omega erau scrise în partea de sus a cerului din privirea lui Yisra’el cum a fost ea imprimata pe lentila aparatului de fotografiat. Privind fotografia color pe care o primise, Bliume se simţea de parcă era înconjurat de o pădure de brazi înalti de treizeci de metri cu scoarţa udă şi neagră. Şi în jur era atâta tăcere încât tăcerea se transformă în muzică, o muzică a cărei partitură era scrisă cu pietre şi apă, stânci, pământ şi ferigi verzi, genţiane şi jnepeni, lumină şi frunze mari aduse de vânt. Sunetul blând al unui pian ale căror clape erau apăsate de picurii de ploaie, mari şi păstoşi precum picăturile de acuarele amestecate cu multă culoare, amestecate cu frunze şi nori, cu ploi şi tăceri, cu iubire şi aşteptare, cu amintiri şi cu tăcerea lui Elohim chiar langa tine.

-“…Dumnezeul…”

Cele mai frumoase amintiri ale lui Bliume erau acelea cu Mary zâmbind sau citindu-le poveşti copiilor, cu părul ei castaniu închis rasfirat pe filele colorate ale carţii.

Uneori stătea ore întregi la pian şi cânta sau doar stătea cu degetele pe clape. Pianul lui Mi era unul grozav, era un pian englezesc marca Elias River & Son făcut la comandă specială pentru prinţesa Grete von Habsburg a Austriei. Nimeni nu ştia cum pianul ajunsese aici şi cum schimbase orăşelele şi proprietarii în Transilvania. Mult de tot îi plăcea să cânte Iarna, sau Sonata Lunii sau Canonul în D compus de Pachelbel. Şi Mary cânta aşa frumos încât muzica aceea era ea iar Mary era frumoasă asemeni unei partituri pentru pian şi semăna mult mult de tot cu femeia din tabloul lui Marc Chagall Bella cu guler alb, având ochii mai frumosi decât ai actriţelor de cinema şi fiind mai frumoasă decât prinţesele din castelele Europei sau din poveştile cu zâne. Miriam era… Miriam era frumoasa asemeni zapezii, poate că asta o descria cel mai bine pe Mi. Mi era că atunci când cade zăpada şi e albă şi totul în jur e atât de alb asemeni unei rochii de mireasă împodobită cu petale de crini. Îşi amintea când stătuseră la Bucuresti şi Mary a lucrat la Palatul Regal, după război dar cand regele Mihai înca era în ţară şi odată şefa ei era bolnavă şi i s-a dat ei însarcinarea să şteargă de praf coroanele regale şi Bliume venise la ea la sfarşitul programului să plece împreună acasă şi Miriam şi-a pus coroana ce odată fusese a reginei Maria pe cap şi era atât de frumoasă împodobită astfel şi arată asemeni unei mirese evreice. Miriam era frumoasă. Şi nu era doar asta, Mary – domnişoara Hönig, iar mai apoi doamna Bliume era o femeie neobişnuită, asemeni unui porumbel cu aripile acoperite de petale. Odată, după război, îi făcuse lui Hanne un sandviş în care pusese pastă Nutella, care tocmai apăruse în Italia şi cumva făcuse şi ea rost de trei borcane, mai pusese branză topită Hochland de care iaraşi cumva reuşise să facă rost – înca peste România nu lasase în întregime Cortina de Fier -, şi mai pusese în sandviş felii de salam.

Hanne a mâncat sandvişul în întregime şi i-a spus lui Felice că fata asta trebuie să fie un suflet ales asemenea personajelor lui Hans Christian Andersen ori asemenea lui Andersen însuşi.

-“…cel…”

Sufletul lui Sufletul lui Yisra’el vorbeşte Domnului Stăpânul. Stăpâne, vino asupra noastră, printre noi. Vino, noi te aşteptăm precum dimineaţa roua aşteaptă lumina.

Doar Tu eşti lumina noastra. Noi greşim atât de des şi te dezamăgim pentru că mintea noastra este făcută din lut. Te dezamăgim. Vino printre noi şi ajută-ne să Te vedem. Oh Stăpâne dacă doar Te-aş privi, Te-aş vedea.

386

Ajută-mă să Te văd, Elohim, Stăpânul Meu. Sufletul lui Yisra’el a tăcut căci a simţit pe Domnul Stăpânul, Elohim şi sufletul lui Yisra’el a tăcut.

-“…viu.”

Sfârșit.

CUPRINS Prolog. Toată lumea e un singur drum I. O mamă de lumină IIa. Al doisprezecelea apostol (Bildungsroman autobiografic) IIb. Al doilea dosar (Roman bizar la cerere, avortat la cerere) III. Mascurul Epilog. Testament poetic. Canon în D și alb