Terra Insecta

Titlul și subtitlul originale: EXTRAORDINARY INSECTS: Weird. Wonderful. Indispensable. The Ones Who Run Our World.

Autor: Anne Sverdrup-Thygeson Text © Anne Sverdrup-Thygeson 2018 Traducere © Lucy Moffatt 2019 Vigniete © Tuva Sverdrup-Thygeson 2018 Ilustrații paginile 40, 58, 83, 107, 130, 151, 178, 228 © Carim Nahaboo 2019 © Publica, 2020, pentru ediția în limba română Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SVERDRUP-THYGESON, ANNE Terra Insecta : ciudate, minunate, indispensabile : adevăraţii stăpâni ai lumii / Anne Sverdrup-Thygeson; trad. din lb. engleză de Florin Tudose. - Bucureşti : Publica, 2020 ISBN 978-606-722-398-9

I. Tudose, Florin (trad.)

59

EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DIRECTOR EXECUTIV: Adina Vasile REDACTOR-ȘEF: Ruxandra Tudor DESIGN: Alexe Popescu REDACTOR: Corneliu Beldiman CONSULTANT DE SPECIALITATE: dr. Angela Petrescu,

Muzeul Național de Istorie Naturală Grigore Antipa CORECTOR:

Rodica Crețu

DTP: Dragoş Tudor

CUPRINS

Ilustrații ........................................................................ 7 Prefață ........................................................................... 9 Introducere ................................................................. 15 1. Creaturi mici, design inteligent: anatomia insectelor ........................................ 23 2. Sexul pe șase picioare: tatonări, împerechere și parenting .............................. 55 3. Mănâncă sau ești mâncat: insectele în lanțul trofic ................................................... 75 4. Insectele și plantele: o cursă fără sfârșit... 93 5. Muște cu programul încărcat și gândaci gustoși: insectele din mâncarea noastră ........................................... 115 6. Ciclul vieții și al morții – insectele ne poartă de grijă ........................................... 143 7. De la mătase la șelac: industriile insectelor .................................... 173

8. Salvatorii, pionerii și laureații Premiului Nobel: perspectiva insectelor ..................... 191 9. Insectele și noi: ce urmează? ...................... 217 Postfață ..................................................................... 241 Mulțumiri ................................................................ 245 Lecturi suplimentare ........................................... 249 Bibliografie .............................................................. 251

Ilustrații

Libelula aurie (Cordulegaster boltonii) / pag. 40 Insecta-băț africană (Necroscia sparaxes) / pag. 58 Lăcustă pătată prădător (Chlorobalius leucoviridis) consumând o cicadă / pag. 83 O muncitoare din specia furnicilor consumatoare de frunze / pag. 107 Albine solitare / pag. 130 Gândacul pădurar (Prionus coriarius, depunând ouă și larve), rădașca (Lucanus cervus, o larvă masivă jos), gândacul de transafir (Cetonia aurata, o larvă deasupra larvei de Lucanus), gândacul negru (Tenebrionidae, larva din colțul dreapta sus) / pag. 151 Musculița dansatoare (Empis tessellata) / pag. 178 Fluturele Monarh (Danaus plexippus) / pag. 228

8 A N N E S V E R D R U P - T H YG E S O N

P

Mi-a plăcut dintotdeauna să petrec timp în natură și cu atât mai mult prin păduri. Preferabil prin locuri în care semnele vieții umane sunt puține și rare, iar indiciile impactului modernității noastre, cât mai puțin vizibile; printre copaci mai bătrâni decât orice om în viață, copaci căzuți cu coroana lor bogată în covorul de mușchi moale. Ei rămân acolo pentru eternitate, întinși într-o liniște maiestuoasă, în timp ce dansul etern al vieții continuă neabătut în jurul lor.

Copacii rămași fără viață sunt luați cu asalt de hoarde întregi de insecte. Gândacii de scoarță dau adevărate petreceri în seva care fermentează sub scoarță, larvele de gândaci croitori lasă urme ingenioase pe suprafața lemnului, iar faurii, ca niște mici crocodili, înșfacă orice mișcă în lemnul putred. Împreună, toate aceste mii de insecte, ciuperci și bacterii muncesc din greu la descompunerea materiei moarte și reintroducerea ei în circuitul vieții.

Am fost extrem de recunoscătoare pentru șansa de a cerceta un asemenea subiect incitant, grație postului meu fantastic: sunt profesor la Universitatea Norvegiană de Știin-

9 T E R R A I N S E C TA

Prefață

A N N E S V E R D R U P - T H YG E S O N 10

țe ale Vieții (NMBU)*, unde fac cercetare, predau și lucrez în Departamentul de Comunicare. Se poate întâmpla ca într-o zi să citesc despre noile cercetări, să trec de la un articol la altul până mă pierd cu totul în detalii științifice. A doua zi trebuie să țin o conferință, să caut o structură generală pentru un anumit subiect, cu exemple care să arate de ce subiectul respectiv este important pentru tine și pentru mine. E posibil ca rezultatul să fie publicat pe blogul nostru de cercetări, Insektøkologene (Ecologia insectelor).

Uneori, munca mea are loc în aer liber. Caut pe harta pădurilor stejari străvechi, goi pe dinăuntru, în zonele mai mult sau mai puțin afectate de tăieri de copaci.

Când le spun oamenilor că lucrez cu insecte, adesea sunt întrebată: la ce sunt bune viespile? Sau: la ce ne trebuie nouă țânțari și tăuni? Pentru că unele insecte sunt extrem de enervante, desigur. Însă adevărul e că acestea sunt o minoritate pe cale de dispariție în comparație cu mulțimile forfotinde de creaturi minuscule care-și fac partea lor în salvarea vieții tale, în fiecare zi. Dar să începem cu cele problematice. Am trei răspunsuri. În primul rând, insectele astea enervante sunt folositoare naturii. Țânțarii și musculițele sunt o sursă de hrană esențială pentru pești, păsări, lilieci și alte creaturi. În zonele muntoase, și cu atât mai mult în nordul îndepărtat al Norvegiei, roiurile de muște și țânțari sunt cruciale pentru supraviețuirea unor animale mult mai mari decât ele, la o scară uriașă. În timpul scurtei și febrilei veri arctice, roiurile de insecte pot determina locul în care vor paște marile turme de reni, unde vor bătători pământul și unde vor depune depozitele nutritive sub forma baligii. Efectele de contagiere ale acțiunilor * Acronim pentru Norges miljø-og biovitenskapelige universitet, în original, Norwegian University of Life Sciences (n.r.).

* Forma larvară a coleopterului Tenebrio molitor (n.r.).

11 T E R R A I N S E C TA

lor influențează întreg ecosistemul. La rândul lor, viespile ne sunt utile atât nouă, cât și altor creaturi. Ele contribuie la polenizarea plantelor, devorează insecte dăunătoare pe care chiar nu ni le dorim și asigură hrană pentru șoricarii de miere și multe alte specii. În al doilea rând, e posibil să găsim soluții utile acolo unde ne așteptăm mai puțin. Ceea ce se aplică și creaturilor pe care ne-am obișnuit să le privim ca pe niște bătăi de cap dezgustătoare. Musca de carne, de pildă, poate curăța rănile cu vindecare lentă, în timp ce viermii de făină* sunt capabili să digere plastic, iar în prezent cercetătorii investighează posibilitatea folosirii gândacilor de bucătărie la intervențiile în clădiri prăbușite sau sever poluate, așa cum vom vedea în Capitolul 8. În al treilea rând, mulți oameni sunt de părere că toate speciile ar trebui să beneficieze de șansa de a-și împlini întreg potențialul de viață și că noi, oamenii, nu avem dreptul de a ne juca după bunul plac cu diversitatea speciilor, în baza unor judecăți superficiale prin care stabilim ce specii sunt simpatice sau utile. Avem o datorie morală de a ne îngriji cât de bine putem de nenumăratele creaturi ale planetei – inclusiv de cele foarte mici, care nu par să aducă niciun plus evident, de insectele care nu au nici blană pufoasă, nici ochi căprui mari și de speciile cărora nu le găsim niciun rost.

Natura este uluitor de complexă, iar insectele sunt o parte semnificativă a sistemelor ingenios construite în care noi, oamenii, suntem doar o specie între milioane de alte specii.

Acesta este motivul pentru care cartea de față se va apropia de cei mai mărunți dintre noi: toate acele insecte ciudate, frumoase și stranii care susțin lumea așa cum o știm.

A N N E S V E R D R U P - T H YG E S O N 12

Prima parte a cărții este despre insecte propriu-zis. În Capitolul 1 veți citi despre varietatea lor incredibilă, despre alcătuirea lor, despre căile prin care insectele percep mediul, dar și câte ceva despre identificarea celor mai importante grupuri de insecte. Apoi, în Capitolul 2, veți afla detalii din viața lor sexuală destul de bizară. Mai departe, voi pătrunde tot mai în profunzime în relațiile complicate dintre insecte și alte animale (Capitolul 3), între insecte și plante (Capitolul 4) − lupta zilnică între a mânca sau a fi mâncat, în care fiecare creatură se străduiește să iasă învingătoare și să-și paseze mai departe genele. Totuși e loc și de colaborare, chiar dacă aceasta se desfășoară în cadrul unor relații cum nu se poate mai ciudate.

Restul cărții este despre legătura strânsă dintre insecte și o anumită specie: oamenii. Cum contribuie acestea la hrana noastră (Capitolul 5), cum curăță mediul natural (Capitolul 6) și ne asigură o parte din lucrurile de care avem nevoie, de la miere la antibiotice (Capitolul 7). În Capitolul 8 voi analiza noile domenii în care insectele ar putea să deschidă drumul. În fine, în Capitolul 9 mă voi concentra asupra vieții micuțelor noastre ajutoare și asupra căilor prin care noi le-am putea face soarta mai ușoară. Pentru că noi, oamenii, avem nevoie ca insectele să-și facă partea lor. Avem nevoie de ele pentru polenizare, descompunere și compoziția solului; avem nevoie de ele ca hrană pentru animale, ca modalitate de control al altor organisme dăunătoare, ca metodă de împrăștiere a semințelor, ca ajutoare în cercetările noastre și ca inspirație, prin soluțiile lor ingenioase. Insectele sunt rotițele naturii și fac lumea să se învârtă.

T E R R A I N S E C TA

P 13

14 A N N E S V E R D R U P - T H YG E S O N

I

Pentru fiecare ființă umană care trăiește azi pe Pământ, există mai mult de 200 de milioane de insecte. În timp ce citiți propoziția aceasta, între 1 și 10 cuintilioane* de insecte se târâie, umblă și-și flutură aripile pe planetă, depășind numeric nisipul tuturor plajelor lumii. Ne place sau nu, suntem înconjurați, pentru că planeta Pământ este planeta insectelor.

Sunt atât de multe, că e aproape imposibil să ne imaginăm numărul lor, și sunt peste tot: în păduri și lacuri, mlaștini și râuri, în tundră și în munți. Plecopterele trăiesc pe înălțimile răcoroase ale Munților Himalaya, la 6 000 de metri altitudine, în vreme ce larvele țânțarilor prosperă în izvoarele fierbinți din Yellowstone, unde temperatura trece de 50 °C. În întunericul etern al celor mai adânci peșteri trăiesc musculițe oarbe. Insecte se găsesc și în cristelnițe, computere, în petele de ulei sau în stomacul și bila unui cal. Trăiesc în deșert, sub suprafața mărilor înghețate, în zăpadă și în nările morselor.

Insectele trăiesc pe toate continentele, deși în Antarctica sunt într-adevăr reprezentate de o singură specie: o muscă nezburătoare care „dă colțul” dacă temperaturile depășesc * 1 urmat de 18 zerouri (n.r.).

15 T E R R A I N S E C TA

Introducere

A N N E S V E R D R U P - T H YG E S O N

vreodată 10 °C pentru orice perioadă. Insecte se găsesc și în mare. Focile și pinguinii adăpostesc diferite specii de păduchi pe pielea lor, care rămân la locul lor și când gazda se scufundă în apă. Să nu uităm despre cele pe care le poartă pelicanii în pungile lor sau de ploșnițele de apă* care-și petrec viața alergând cu șase picioare pe mare.

Insectele sunt mici, dar realizările lor nu sunt deloc mărunte. Cu mult timp înainte să apară oamenii pe planetă, insectele descoperiseră deja agricultura și creșterea animalelor: termitele cresc mucegai pentru consum, iar furnicile țin afide ca animale de lapte. Viespile sunt primele creaturi care au făcut hârtie din celuloză, iar trihopterele prindeau alte creaturi cu ajutorul unor sisteme de pânză cu milioane de ani înainte să inventeze omul năvodul. Insectele au rezolvat acum mai multe milioane de ani probleme complicate de aerodinamică și navigație. Nu au îmblânzit focul, dar au învățat cum să îmblânzească lumina, chiar cu propriile corpuri.

Masa insectelor

16

Că decidem să le contorizăm individual sau pe specii, există argumente foarte serioase în susținerea afirmației că insectele sunt ordinul animal cel mai de succes. Nu doar că există într-un număr incredibil, dar reprezintă mai bine de jumătate din toate speciile multicelulare. Există în jur de un milion de forme diferite. Adică un calendar cu „insecta lunii” cu câte o specie nouă în fiecare lună pentru următorii mai bine de 80 000 de ani! * Insecte de apă cu picioare lungi din familia Gerridae, ordinul Hemiptera (n.r.)..

17 T E R R A I N S E C TA

În tot spectrul lor, insectele impresionează prin belșugul speciilor lor: furnici, bondari, cicade, libelule, urechelnițe, licurici, lăcuste, albine, cotari, gândaci lucioși, cosași, neuroptere, efemeroptere, păduchi, molii buhă, călugărițe, fluturi monarh, curculionide, ploșnițe de cereale, gândaci puturoși, termite, urania, himenoptere, viespi de catifea, gândaci xilofagi, viermi de făină și fluturi-zebră.

Hai să facem un experiment de gândire: pentru a ne face o impresie despre cât de mare este diversitatea între diferitele grupuri de specii, să ne imaginăm că toate speciile cunoscute din lume, deopotrivă mici și mari, primesc calitatea de membre ale ONU. Adunarea Generală ar fi cu adevărat înghesuită, pentru că, fie și dacă fiecare specie ar fi reprezentată printr-un singur individ, numărul reprezentanților ar depăși un milion și jumătate.

Să spunem că distribuim puterea și drepturile de vot în „biodiversitatea ONU” în funcție de numărul speciilor în diferitele grupuri de specii. Tiparele rezultate ar fi noi și neobișnuite, în mare parte deoarece insectele ar domina, acumulând mai bine de jumătate din totalul voturilor. Aceasta înainte să luăm în calcul restul speciilor mici, cum ar fi păianjenii, melcii, viermii cilindrici și paraziții intestinali și restul speciilor asemănătoare, care deja însumează o cincime din voturi. Mai departe, totalul speciilor de plante ajunge la aproximativ 16%, iar speciile cunoscute de ciuperci și licheni și-ar aloca în jur de 5%.

Unde suntem noi în toată povestea asta? Când privim așa diversitatea speciilor, umanitatea nu mai înseamnă prea mult. Dacă am fi socotiți împreună cu toate celelalte vertebrate din lume – cu animale ca elanul și șoarecele, peștii, păsările, șerpii și broaștele – tot nu am depăși un procent minuscul de putere, adică în jur de abia 3% din diversitatea speciilor cunoscute. Altfel spus, noi, oamenii, suntem cu to-

A N N E S V E R D R U P - T H YG E S O N 18

tul dependenți de o puzderie de specii minuscule și anonime, din care un număr semnificativ sunt insecte.

Zâne printre pitici și uriași biblici Insectele există în toate formele și culorile, într-un spectru de dimensiuni rar întâlnit la celelalte clase de animale. Cele mai mici dintre acestea, viespile-zână, își trăiesc toată existența larvară în interiorul ouălor altor insecte, ca să vă faceți o idee despre dimensiunile lor. Una dintre acestea, minuscula viespe Kikiki huna, este atât de mică, la cei 0,16 mm ai săi, că nici nu o poți vedea. Numele său provine din limba polineziană oficială din Hawaii, unul dintre locurile în care poate fi întâlnită.

Numele său, cum era de așteptat, înseamnă „punct minuscul”.

O specie-soră din rândul viespilor pitice poartă un nume încă și mai drăguț: Tinkerbella nana, și își trage numele genului din basmul lui Peter Pan, în timp ce numele speciei, „nana”, e o glumă cu trimitere atât la „nanos”, termenul grecesc pentru „pitic”, cât și la Nana, numele cățelului lui Peter Pan. Viespea-zână e atât de mică încât poate ateriza pe vârful unui fir de păr uman.

De la aceste exemple la cele mai mari dintre insecte, pasul e uriaș. Titlul de cea mai mare insectă este disputat de câțiva rivali, în funcție de ce înțelegem prin „cel mai mare”. Dacă vorbim de cea mai lungă, atunci învingătorul este Phryganistria chinensis Zhao: la cei 62,4 cm ai săi, e mai lungă decât antebrațul unui om. E adevărat că nu e mai groasă decât degetul arătător. Subspepcia poartă numele entomologului Zhao Li, care a petrecut șase ani din viață vânând această insectă ca un băț, în urma informațiilor obținute de la localnici din regiunea Guangxi, sudul Chinei.

19

Dacă ne referim la greutate, atunci poziția de lider îi revine gândacului goliat. Larvele acestui gigant african pot cântări până la 100 de grame, cam cât o mierlă. Gândacul poartă numele lui Goliath, uriașul de trei metri celebru pentru teroarea pe care o semăna în rândurile israeliților până ce a fost răpus cu o simplă praștie de un adolescent pe nume David. E adevărat, cu ceva ajutor din partea unor prieteni din cele mai înalte foruri.

Insectele au o existență destul de veche, infinit mai veche decât a oamenilor. E destul de complicat să percepem cu exactitate timpul profund: eonii* și erele, milioanele și miliardele de ani. Așa că poate nu sună prea șocant să spun că primele insecte au văzut lumina zilei acum aproximativ 479 de milioane de ani. Poate că e mai util să spun că insectele au asistat la apariția și dispariția dinozaurilor, ba încă existând cu multă vreme înainte de apariția lor și dăinuind după „plecarea” acestora până astăzi.

A fost odată ca niciodată, acum mult, mult timp, când primele plante și animale au ieșit din mare pe uscat. Pentru viața de pe Pământ a fost o revoluție. Imaginați-vă că am fi putut filma acest moment istoric – ce clip video iconic ar fi ieșit! „Un pas mic pentru gândaci, un pas uriaș pentru viața pe Pământ.” Din nefericire, va trebui să ne mulțumim cu iden* Termen folosit pentru definirea unei perioade foarte lungi, de o mie de miliarde de ani, în geologie, cosmologie, astronomie; se poate referi şi la cele patru mari ere ale timpului geologic: Hadean, Archaean, Proterozoic, Phanerozoic (n.r.).

T E R R A I N S E C TA

Cele mai vechi insecte precedă dinozaurii

A N N E S V E R D R U P - T H YG E S O N

tificarea pionierilor universului insectelor folosindu-ne de fosile și de imaginația noastră creativă.

Să ne gândim la vremurile timpurii ale planetei. Trec câteva milioane de ani de când primii gândaci aventurieri și-au ițit căpățânile din mare și au decis să încerce cartierul vecin, uscatul. Ne aflăm în perioada devoniană, într-un punct anonim între două ere ceva mai cunoscute, cambro-siluriană (alcătuită din cambrian, ordovician și silurian – care au dus la formarea regiunilor bogate în piatră calcaroasă din jurul orașului Oslo din Norvegia de azi) și epoca carboniferă (parte din fundația societății noastre dependente de carburanți fosili). Evoluția a intrat în viteza superioară și prima insectă e de-acum o certitudine: undeva pe sol, printre ferigi și plante-picior-de-corb mișună o mică creatură cu șase picioare, cu trei segmente de corp și două antene mici. Prima insectă din lume face pași mărunți, dar siguri, către dominația mondială totală. Încă din prima zi pe uscat, interacțiunea strânsă cu restul formelor de viață a fost crucială în cazul insectelor. Plantele de uscat au crescut șansele de viață pentru insecte și alte gângănii, asigurându-le hrană pe pământul arid și stâncos. În schimb, gândacii le-au sporit plantelor șansele la viață, reciclând potențialul nutrițional al țesutului plantelor moarte și fabricând sol pentru generații noi.

20

Minunea aripilor Una dintre cauzele principale ale succesului enorm al insectelor este capacitatea acestora de a zbura. Ce inovație fantastică trebuie să fi fost asta acum 400 de milioane de ani! Acum insectele aveau acces la ceva cu totul unic: echipate cu aripi, ele puteau ajunge la nutrimentele din plante mai eficient, evitând totodată dușmanii de la sol. Aripile le ofereau celor

I

21 T E R R A I N S E C TA

mai curajoase oportunități complet noi de extindere spre alte zone bogate în hrană. Accesul la spațiul aerian a influențat procesul de alegere a partenerului, oferindu-le insectelor posibilități ideale de exprimare a celor mai importante calități în sezoanele de căutare a perechii la înălțime.

Nu cunoaștem cu precizie momentul apariției aripilor. Se poate să fi evoluat din niște excrescențe ale zonei toracice, care puteau fi folosite ca acumulatori solari sau ca elemente de reechilibrare a corpului după salturi sau căderi. Sau poate că au evoluat din branhii. Oricum ar fi, important este că insectele au descoperit că aceste dotări de care dispuneau erau numai bune pentru coborârile line de pe plantele mai înalte.

Insectele cu muguri de aripi bine dezvoltați au avut mai mult acces la hrană, și-au extins durata de viață și, prin urmare, au avut mai multe progenituri, iar acestea au dezvoltat acele superaripi. Evoluția s-a „asigurat”, în felul acesta, că aripile devin o trăsătură comună, ba chiar într-un ritm destul de rapid, la scara timpului geologic. Curând, aerul avea să prindă viață cu tremurul și bâzâitul unei diversități de aripi.

Ca să înțelegem cât de masiv a fost succesul aripilor la primele insecte, este esențial să înțelegem un lucru: nimeni altcineva nu mai zbura! Încă nu existau păsări, lilieci sau pterozauri și avea să mai dureze o vreme până să apară. Insectele au dominat la nivel planetar aerul mai bine de 150 de milioane de ani. Prin comparație, specia noastră, Homo sapiens, trăiește pe planetă de aproximativ 200 000 de ani.

Insectele au supraviețuit cinci runde de extincție în masă.

Dinozaurii au apărut după cea de-a treia dintre aceste runde, acum aproximativ 240 de milioane de ani. Așa că, data viitoare când o insectă vi se pare extraordinar de iritantă, amintiți-vă că această clasă de viețuitoare trăia pe planeta aceasta cu mult înaintea dinozaurilor. Măcar pentru asta și tot merită un pic de respect, după părerea mea.

22 A N N E S V E R D R U P - T H YG E S O N

1

23

Creaturi mici, design inteligent: anatomia insectelor

Așadar, care este alcătuirea acestor creaturi minuscule cu care împărțim planeta? Următoarea secțiune este un curs rapid de anatomie a insectei. Mai aflăm și că, în ciuda dimensiunii modeste, insectele pot număra, pot învăța și se pot recunoaște unele pe celelalte, dar și pe noi, oamenii.

Ce este, mai precis, o insectă? Când ai dubii, o regulă bună e să numeri picioarele creaturii. Cele mai multe insecte dețin șase picioare, toate atașate de secțiunea din mijloc a corpului lor.

Următorul pas e să verifici dacă are aripi sau nu. Și acestea sunt atașate tot de secțiunea din mijloc. Majoritatea insectelor au două rânduri de perechi de aripi: anterioare și posterioare.

Ai descoperit deja o trăsătură esențială a insectelor: corpul alcătuit din trei părți. Ca reprezentante ale încrengăturii Arthropoda, insectele sunt compuse din mai multe segmen-

T E R R A I N S E C TA

Șase picioare, patru aripi, două antene

A N N E S V E R D R U P - T H YG E S O N 24

te, deși în cazul lor acestea s-au contopit în trei segmente destul de clare și distincte: capul, toracele și abdomenul. Vechile segmente sunt încă vizibile ca protuberanțe și urme pe corpul multor insecte, ca și cum cineva le-ar fi tăiat cu o ustensilă ascuțită. De fapt, chiar de aici își trage numele această clasă de animale: cuvântul „insectă” provine din verbul latin „insecare”, care înseamnă „a tăia în ceva”.

Segmentul frontal, capul, nu e atât de diferit de al nostru: are atât o gură, cât și cele mai importante organe de simț, ochii și antenele. Deși nu au niciodată mai mult de două antene, în ce privește ochii, aceștia pot varia ca număr și tip. Să mai reținem ceva aici, anume că ochii insectelor nu se află neapărat pe cap. O specie de fluture, coadă-de-rândunică, are ochi pe penis! Foarte utili masculului pentru poziționare în timpul împerecherii. Femela speciei are ochi pe fund, pe care îi folosește pentru a depune ouăle în locuri corespunzătoare.

Așa cum capul este centrul senzorial al insectei, secțiunea mediană – toracele – este centrul său de transport. Acest segment este compus predominant din mușchii necesari mișcării aripilor și picioarelor. Merită să reținem că, spre deosebire de toate celelalte creaturi care pot zbura sau se pot deplasa prin aer – păsările, liliecii, veverițele zburătoare, peștii zburători – aripile insectelor nu sunt brațe sau picioare care au primit alt rol la un moment dat, ci dispozitive motorii suplimentare care dublează picioarele.

Abdomenul, de regulă segmentul cel mai mare, este responsabil pentru reproducere și conține mare parte a sistemului de intestine al insectei. Reziduurile intestinale sunt eliminate, de obicei, prin partea posterioară. Larvele viespilor galicole Eurosta solidaginis, care-și duc existența larvară în structura complet închisă pe care o construiește planta în jurul lor, sunt extrem de bine crescute. Acestea știu că nu e în

25

regulă să-ți faci nevoile în mijlocul casei și, cum sunt blocate într-o garsonieră fără punct sanitar, nu au încotro și trebuie să se abțină. Intestinul și orificiul de evacuare se conectează abia după ce insecta iese din stadiul larvar. Vezi și Capitolul 7 (pagina 182).

Insectele sunt nevertebrate – cu alte cuvinte, sunt animale fără coloană vertebrală, schelet sau oase. Insectele își poartă scheletul pe dinafară: un exoschelet dur, dar ușor, protejează interiorul fragil împotriva coliziunilor sau a loviturilor din exterior. Ultimul strat de la suprafață este acoperit cu o peliculă de ceară, care le protejează de cea mai mare spaimă a insectelor – deshidratarea. În ciuda dimensiunii lor reduse, insectele dețin o suprafață destul de mare în raport cu volumul lor mic – ceea ce înseamnă că sunt mereu predispuse riscului de a pierde molecule de apă prețioase prin evaporare, ceea ce le-ar ucide la fel de repede ca pe un pește. Stratul de ceară este esențial în conservarea cât mai multor molecule de apă.

Picioarele și aripile sunt protejate de același material care formează scheletul din jurul corpului. Picioarele sunt tuburi goale pe interior, dar puternice, cu o serie de încheieturi care-i permit insectei să fugă, să sară și să facă alte lucruri amuzante.

Dar purtarea scheletului la exterior prezintă și câteva dezavantaje. Cum să crești și să te extinzi dacă ești închis astfel în tine? Imaginați-vă un aluat închis într-o armură medievală, care se extinde și crește până nu mai are unde. Insectele au găsit o soluție: o armură nouă, la început moale,

T E R R A I N S E C TA

Viața în lumea nevertebratelor

A N N E S V E R D R U P - T H YG E S O N

care crește pe sub cea veche. Vechea armură va crăpa la un moment dat, iar insecta va ieși din pielea sa la fel de ușor cum am rupe de pe noi un tricou uzat. Abia acum e esențial ca insecta să se umfle cât de mult poate, pentru a extinde cât mai mult dimensiunile noii armuri, încă moi, înainte ca aceasta să se usuce și să se solidifice. Odată solidificat noul exoschelet, potențialul de creștere al insectei rămâne neschimbat până ce următoarea năpârlire va deschide noi oportunități.

Dacă vi se pare obositor, există și o veste bună: cu puține excepții, procesul îndelungat al năpârlirii se produce doar în prima parte a vieții unei insecte.

26

Timpul transformării Insectele se împart în două variante: cele care se modifică gradual printr-o serie de năpârliri și cele care trec printr-o schimbare abruptă în procesul maturizării lor. Acest din urmă tip de transformare se numește metamorfoză.

Astfel, pentru prima variantă, libelulele, greierii, gândacii de bucătărie și alți gândaci (vezi pagina 53), de pildă, își modifică aspectul gradual, pe măsură ce cresc. La fel ca noi, oamenii, doar că noi nu trebuie să renunțăm integral la pielea noastră pentru a ne maturiza. În cazul acestor insecte, perioada copilăriei e cunoscută ca etapa nimfei. Nimfa crește, iese de câteva ori din limitele exoscheletului său (de câte ori, depinde de specie, dar cel mai frecvent se întâmplă de trei până la opt ori) și devine tot mai mult varianta sa adultă. În cele din urmă, nimfa năpârlește o ultimă dată și se târăște afară din pielea sa de larvă, echipată de-acum cu aripi și organe sexuale funcționale. Voilà! A devenit adult!

* Profesoara Minerva McGonagall este un personaj fictiv din seria de cărți Harry Potter a autoarei britanice J.K. Rowling (n.r.). ** The Very Hungry Caterpillar este o carte ilustrată pentru copii a scriitorului american Eric Carle, care a realizat şi desenele; prima ediţie a fost publicată de World Publishing Company, ClevelandNew York în 1969 (n.r.).

27 T E R R A I N S E C TA

Alte insecte trec printr-o metamorfoză totală (varianta a doua) – o modificare aproape magică din copilărie la vârsta adultă. În lumea noastră, astfel de modificări au loc doar în basme și în universurile fantastice, cum ar fi broaștele care se transformă în prinți printr-un sărut sau profesoara Minerva McGonagall*, a lui J.K. Rowling, care se transformă în pisică.

Dar în lumea insectelor transformările de tipul acesta nu au nimic de-a face cu săruturi și vrăji: metamorfoza este produsă de hormoni și marchează tranziția de la stadiul de copil la cel de adult. Mai întâi, oul devine o larvă care nu arată deloc precum creatura în care se va transforma, în cele din urmă.

De cele mai multe ori, larva aduce cu un săculeț rectangular și neinteresant, dotat cu o gură într-o extremitate și un anus în cealaltă (deși există și excepții notabile, inclusiv mulți fluturi). Larva năpârlește de mai multe ori, crescând tot mai mare cu fiecare năpârlire, fără a-și schimba însă aspectul.

Magia se produce în stadiul de pupă (de nimfă) – o perioadă de pasivitate, în care insecta parcurge modificarea miraculoasă, de la neinteresanta „creatură-sac” la un adult incredibil de complicat și ingenios construit. Insecta este reconstruită integral sub învelișul pupal, ca un model Lego desfăcut și reconstruit într-o formă cu totul diferită. La finalul procesului, învelișul se deschide și din el iese un „fluture splendid” – după cum explică una dintre cărțile pentru copii pe care le iubesc cel mai mult, The Very Hungry Caterpillar.** Transformarea totală este un proces genial și, categoric, varianta cea mai de succes. Majoritatea insectelor de pe

A N N E S V E R D R U P - T H YG E S O N

planetă, adică aproximativ 85% dintre ele, trec prin această metamorfoză completă. Includem aici grupurile dominante de insecte, cum ar fi gândacii, viespile, fluturii, muștele și țânțarii.

Partea ingenioasă e că insectele pot beneficia de două diete și habitate complet diferite în copilărie și la vârsta adultă, concentrându-se pe misiunea lor principală din fiecare etapă.

Larvele terestre, a căror misiune principală este acumularea de energie, pot fi adevărate mașini de mâncat. Energia acumulată acum va fi topită în stadiul de pupă și reinvestită în noul organism: o creatură care zboară și are ca misiune principală reproducerea.

28

*** Conexiunea dintre larve și insectele adulte este cunoscută încă din vremea vechilor egipteni, doar că pe atunci oamenii nu înțelegeau cu adevărat ce se întâmplă. Unii credeau că larvele erau doar niște fetuși rătăciți care, în cele din urmă, își băgau mințile în cap și se întorceau înapoi în ouăle lor – sub formă de pupă – pentru a se naște așa cum trebuie, în cele din urmă. Alții susțineau că era vorba de doi indivizi complet diferiți, dintre care primul murea și reînvia într-o formă nouă.

Abia în anii 1600, biologul olandez Jan Swammerdam, cu noua sa invenție, microscopul, a demonstrat că larva și insecta adultă erau unul și același individ. Microscopul le-a permis oamenilor să vadă în interiorul larvei sau pupei, deschise atent, elementele clar recognoscibile ale insectei mature dedesubtul suprafeței. Lui Swammerdam îi plăcea să-și etaleze îndemânarea cu un scalpel și un microscop în fața unei audiențe, obișnuind să facă demonstrații în care desfăcea învelișul unei larve mari de vierme de mătase pentru a arăta

29

structura aripilor de dedesubt, cu tiparul obișnuit de vene de pe acestea. Dar avea să mai dureze ceva până ce aceste informații aveau să ajungă în registrul cunoștințelor generale.

Charles Darwin nota în jurnalul său că un om de știință german fusese acuzat de erezie în Chile, în anii 1830, pentru că ar fi transformat larve în fluturi. Experții dezbat și azi detaliile exacte ale procesului metamorfozei. Ce bine că încă mai există mistere în lumea noastră!

Insectele nu au plămâni și nu respiră pe gură, ca noi. Ele respiră prin niște găuri poziționate în lateralele corpului. Acestea, ca niște paie, ajung de la suprafața corpului în interior, ramificându-se pe parcurs. Aerul umple paiele, iar oxigenul trece din acestea în celulele corpului. Asta înseamnă că insectele nu trebuie să-și folosească sângele pentru a transporta oxigen către toate colțurile organismului lor. Totuși insectele au nevoie de un fel de sânge – cunoscut ca hemolimfă – pentru a transporta nutrimente și hormoni către celule și pentru a evacua reziduurile din acestea. De vreme ce nu transportă oxigen, sângele lor nu are nevoie de substanța roșie conținând fier (hemoglobina) care colorează sângele mamiferelor.

De aceea sângele insectelor este incolor, galben sau verde.

Astfel, când conduci mașina într-o după-amiază liniștită de vară, parbrizul mașinii nu ajunge să arate ca în episoadele sângeroase ale unui roman polițist de mâna a doua, ci e punctat, mai degrabă, de pete galben-verzui.

Insectele nu au nici măcar vene și artere: sângele lor umblă liber prin organe, în picioare și în aripi. Totuși, pentru a

T E R R A I N S E C TA

A respira printr-un pai

A N N E S V E R D R U P - T H YG E S O N

asigura un minimum de circulație, insectele au un fel de inimă: un tub lung, dorsal, dotat cu mușchi și deschideri în lateral și în față. Contracțiile mușchilor împing sângele înainte din partea posterioară, către cap și creier.

Creierul insectelor procesează percepțiile acestora. Este vital pentru ele să primească semnale din mediu, sub formă de miros, sunet și imagine, pentru a găsi hrană, a evita dușmanii și a-și identifica partenerii. Deși au aceleași simțuri de bază ca oamenii – insectele simt lumina, sunetul și mirosul și pot, de asemenea, să guste și să perceapă senzații tactile – majoritatea organelor de simț sunt cu totul diferite. Să aruncăm o privire asupra aparatului senzorial al insectelor.

30

Limbajul înmiresmat al insectelor Mirosul este important pentru multe insecte, deși, spre deosebire de noi, acestea nu au nas, simțul mirosului servindu-se de antene. Unele insecte, printre care anumiți fluturi mascul, au antene mari, acoperite de peri, care pot identifica mirosul unei femele de la câțiva kilometri depărtare, chiar dacă concentrația substanțelor odorizante este extrem de scăzută. În multe sensuri, insectele comunică prin miros. Acestea pot trimite tot felul de mesaje prin intermediul moleculelor olfactive, de la reclame personale de tipul: „Doamnă singuratică caut mascul arătos pentru a petrece un timp de calitate împreună”, la recomandări de restaurante: „Urmăriți dâra aceasta pentru niște delicioase picături de gem descoperite pe masa din bucătărie”.

Carii, de exemplu, nu au nevoie de Snapchat sau Messenger pentru a anunța unde are loc următoarea petrecere. Când

31 T E R R A I N S E C TA

identifică un exemplar de molid bolnav, aceștia anunță comunitatea prin limbajul mirosurilor. Lucru care le permite să se adune în număr suficient de mare încât să copleșească un copac suferind, care va sfârși ca grădiniță pentru mii de pui de cari.

Majoritatea mirosurilor emise de insecte nu sunt accesibile simțului nostru. Dar cine se plimbă la finalul verii prin vegetația din jurul copacilor străvechi din apropierea orașului Tønsberg, din Norvegia, s-ar putea să fie suficient de norocos încât să simtă o minunată aromă de piersică: este gândacul sihastru (Osmoderma eremita), una dintre cele mai rare și mai mari specii de gândac din Europa, care-i face curte prietenei sale din copacul vecin. Substanța pe care o secretă se bucură de numele complet lipsit de romantism gamma-Decalactone.

Oamenii o produc în laboratoare pentru a o folosi în industria cosmetică, dar și pentru a spori aroma mâncărurilor și băuturilor noastre.

Aroma este foarte utilă gândacului sihastru, care e prea greu și neîndemânatic pentru a zbura, iar dacă zboară, o face pe distanțe foarte scurte. Aceștia trăiesc în copaci bătrâni și goi pe dinăuntru, unde larvele ronțăie lemn putrezit, fiind creaturi cu adevărat sedentare: cercetătorii suedezi au descoperit că cei mai mulți adulți ai speciei trăiesc în același copac în care s-au născut. Această lipsă de interes față de călătorii face și mai complicată găsirea altor copaci goi pe dinăuntru în care să se mute, iar lucrurile sunt cu atât mai complicate azi, în contextul exploatării intense a pădurilor și al agriculturii intensive, când copacii bătrâni și goi pe dinăuntru au devenit un fenomen cu adevărat rarisim. Prin urmare, această specie, care trăiește în vestul Europei, din sudul Suediei și până în nordul Spaniei (dar nu și în Insulele Britanice), scade tot mai mult în număr, fiind astăzi protejată în multe țări europene.

A N N E S V E R D R U P - T H YG E S O N

În Norvegia, e considerată specie pe cale de dispariție și poate fi găsită într-un singur loc: curtea unei vechi biserici din Tønsberg. Sau în două locuri, ca să fim mai exacți, pentru că, într-un efort de salvare a speciei, câțiva indivizi au fost mutați recent într-un stejar din apropiere.

Seducătoarele florale

32

Florile au înțeles că mirosul e important pentru insecte. Sau, mai bine spus, milioanele de ani de evoluție laolaltă au dus la crearea unor interacțiuni incredibile. Cea mai mare floare din lume, aparținând genului Rafflesia, crește în Asia de SudEst și e polenizată de muște. Expresii precum „un parfum de soare cald de vară se întâlnește cu briza răcoroasă a serii, cu o urmă senzuală de ambră și vanilie”, ca să împrumutăm din jargonul industriei parfumurilor, nu înseamnă nimic la scara aceasta. Nimic! Dacă vrei să fii vizitat de muște verzi*, trebuie să strigi la ele pe limba lor. Din cauza asta, cea mai mare floare din lume duhnește a animale moarte lăsate câteva zile în căldura junglei – miasma intensă de carne putrezită e pur și simplu irezistibilă pentru aceste muște.

Dar nu e necesar să ajungi în junglă ca să găsești exemple de flori care adoptă limbajul olfactiv al insectelor. Ophrys insectifera este o specie nativ-europeană protejată azi, rară în Norvegia și Insulele Britanice, dar destul de răspândită în Europa Centrală. Aceasta face niște flori ciudate, maro spre albastru, care arată exact ca femela unei anumite specii de viespe-săpătoare (Sphecidae). Mai mult, frumusețea este completată de mirosul potrivit: floarea miroase la fel ca fe* Muşte din familia Calliphoridae, ordinul Diptera (n.r.).

33

mela viespe în perioada potrivită. Ce să facă bietul mascul al speciei, abia ajuns la maturitate, a cărui viață efemeră e dominată de un singur gând? Se lasă păcălit și încearcă să se împerecheze cu floarea. Când vede că lucrurile nu merg tocmai grozav, se mută la ceea ce i se pare a fi următoarea femelă și mai încearcă o dată. Ghinion și acolo. Ce nu știe însă e că în timpul ăsta a agățat niște mici particule gălbui, ca niște antene asemănătoare cu cele pe care și le pun copiii pe cap la serbări, foarte populare în legendarii ani 1980, pentru cine își amintește. Particulele conțin polenul florii, astfel că flirtul disperat al masculului contribuie la polenizarea plantei.

Nu-l deplângeți prea mult pe sărmanul mascul. Femelele intră în călduri la câteva zile după masculi și atunci lucrurile se încing de-a binelea. Așa este asigurată existența florii, dar și a insectei.

Deși comunicarea prin miros este importantă pentru insecte, cu atât mai mult când vine vorba de căutat parteneri, unele dintre ele se bazează pe sunet. Cosașii nu cântă ca să contribuie la coloana noastră sonoră de vară, ci ca să-și găsească o iubită mică la fel ca ei. Pentru că, în majoritatea cazurilor, masculii cheamă femelele, la fel cum, la păsări, masculii sunt cei mai vorbăreți. Dacă ați experimentat vreodată valul asurzitor de sunete creat de cicade în climatul sudic, gândiți-vă că ar fi de două ori mai puternic dacă s-ar alătura și femelele.

Dar, cum spune o străveche vorbă grecească: „Binecuvântate sunt cicadele, că nevestele lor sunt mute”. Oricât de controversată ar putea fi o asemenea afirmație în societatea mo-

T E R R A I N S E C TA

Picioare cu urechi și cărăbuși