DILEMATECA l SEPTEMBRIE 2010
L I T E R AT U R ~
Tratat de (a)gnoz` negativ` Livius Ciocârlie Cartea cu fleacuri Editura Paralela 45, 2010
|ntr-o saun` uscat`, la o temperatur` de 85°C, degeaba intr` femei [i b`rba]i goi. Nu se poate întîmpla nimic sexual, nici un contact; e prea cald. Dar abia aici î]i dai seama cum toate teoriile sociale [i psihologice depind de mediu. Am avut cu mine ast`zi, în autobuze, Paradisul derizoriu. Jurnal despre indiferen]`, a doua carte a lui Livius Ciocârlie ap`rut` dup` 1990. Era z`pu[eal`, iar eu f`ceam slalom printre nota]iile termice ale autorului, consemnate în ultimii doi ani ai nebuniei Ceau[escu. „|n“ jurnal era mereu foarte frig. Temperatura din interioare oscila între 7 [i 12 grade, hainele cu care se acoperea naratorul se f`ceau tot mai groase [i numeroase, se vedeau aburii care ie[eau din gurile personajelor. Jurnalul indiferen]ei devine unul stoic; cu cît mediul e mai insistent, cu cît disconfortul î]i aduce mai des aminte c` ai un trup [i c` el î]i este povar`, cu atît indiferen]a se înc`p`]îneaz` s` reziste. Din cauza (sau gra]ie?) frigului ceau[ist, Paradisul derizoriu are fragmentele masive, pove[ti pline; trenul vie]ii scrî[ne[te din încheieturi, dar nu se dezmembreaz`. |n Cartea cu fleacuri, Livius Ciocârlie fulgureaz`. Mediul a redevenit imperceptibil, transparent, personajul î[i poate vedea de ale lui, doar c` lumea îl abandoneaz` – sau el pe ea –, a[a cum sîngele p`r`se[te un trup aflat în antreul lenei ultime (echivalentul odihnei în loc cu verdea]`, pentru un agnostic ca LC). E o lene care, la fel ca indiferen]a de mai an, particip` la o staz` mistic`, un extaz criogenizat a c`rui singur` senza]ie îi d` naratorului autentici fiori. Venit din cultura francez`, „sensibilul“ lui Ciocârlie are for]a unui alt sensibil marginal, dar major în
RECENZII literatura român`, cel al lui Radu Cosa[u. |ns`, în timp ce la „supravie]uitor“ lumea se deschide mereu, zidurile se sparg [i scrisul se infiltreaz` ca apa, pretutindeni, la Livius Ciocârlie numai setea te trimite la lichid. Frazele se închid repede, morala nu mai are r`bdare, observa]ia se taie sub]ire. Cartea cu fleacuri e scris` în sacade scurte. Pentru c` nimicul din care-[i alimenteaz` Livius Ciocârlie literatura dispare, treptat, [i nici n-ar avea cum altfel, de vreme ce b`trîne]ea e chiar aici, preg`tit` de orice. |n pielea ei, a b`trîne]ii, nici de nimic nu mai ai chef, iar pala de misticism pe dos care-i vitaliza scriitura apare dintr-odat` fals` în raport cu nimicul adev`rat, mut, care chiar urmeaz`. Jurnalul lui Ciocârlie nu se dezminte niciodat`. Din el nu afli nimic, pentru c` autorul este convins c` nu e nimic de aflat din literatur` – convingere foarte francez` altminteri. Frînturile de relat`ri au locul lor în sine, ritmul succesiunii are [i el o valoare intrinsec`, pentru c` Livius Ciocârlie scrie – la fel ca Radu Cosa[u – autarhic. Am g`sit un atom de art` poetic` în Paradisul derizoriu, unde Livius Ciocârlie presupune: „Caragiale poate muzicaliza dialogul fiindc`, de[i bolnave de indiferen]`, personajele lui n-au con]inut magmatic, sînt goale pe din`untru [i, ca atare, pot fi umplute cu muzic`. Muzic` a textului, nu a lor“. Or, este exact ce face autorul în mini-fragmentele din Cartea cu fleacuri, precum acesta: „Nu mai avem mult timp împreun`, îmi spune T“. Autoironia e mai p`trunz`toare, la fel [i narcisismul; mai devreme, autorul era mai confesiv, acum e mai sapien]ial; distan]a fa]` de lume, mai mare decît odinioar`, dar mai mic` fa]` de eu (autoreferen]ialitatea e o marc` a implic`rii, a izol`rii – într-un cocon tot mai pufos de scris – de literatur`). O singur` nedumerire, acum, cînd vipia din ora[ se ostoie[te [i se deschid cluburile [i c`r]ile. |nfrigurat în ultimii ani de ceau[ism, Livius Ciocârlie devine neatent cu „tinerii str`luci]i care viseaz` la comunism“. E, poate tardiv [i inutil, pentru scriitorul timi[orean, s`-i priveasc` cu luare-aminte [i s` fac` lumin` sub aceast` aparen]`. Un fleac, nu? n Alexandru Matei
25
19 lei