CORESI
Pagina profesorului
Despre istorie, patriotism, conştiinţă de neam şi aducere aminte…
Motto: „Totdeauna în timpuri grele şi nenorocite roditorul pământ al patriei noastre şi-au născut izbânditorii”. Nicolae Bălcescu
Cuvintele rostite de marele cărturar şi patriot N. Bălcescu în tumultul Revoluţiei de la 1848 apoi aşternute pe hârtie, spre neuitare şi către aducere aminte făceau referire direct la istorie, cu precădere la istoria naţională care trebuie să „aducă un tribut de recunoştinţă” oamenilor mari care au făurit. Însă el, ca şi alţi mari istorici ce-iau urmat, au ştiut prea bine că o mare personalitate exprimă, totdeauna, ideile şi sentimentele poporului, este individualizarea sa. Şi aşa cum bine spunea un mare economist şi istoric G. Zane, (prea puţin cunoscut însă) „un adevărat om mare nu este un stăpânitor, ci un conducător, iar eroul trebuie să personifice … indiferent de propria lui soartă, imaginea poporului”. În Mihai Viteazul, în Horea ori în Tudor Vladimirescu, „se întrupează spiritul şi individualitatea naţiei”, spunea Bălcescu, ei nu sunt doar eroi care prin faptele lor de arme ori prin originea minţii s-au acoperit de glorie nepieritoare ci ei ”încă simbolul ideii de viaţă, ideii de mântuire, simbolul uniunii lor naţionale”. Câţi alţi eroi, înainte şi după cei invocaţi aici, au scris, cel mai adesea cu litere de sânge istoria acestui neam şi care din nenorocire au căzut în uitare. Căci uitarea e un sentiment, o stare specifică asociată naturii umane, o trăire, probabil firească, dar care atunci când devine cvasigenerală şi cronică poate avea consecinţe nebănuite şi dramatice în timp. Aşa cum nu ne uităm morţii, pe cei dragi, apropiaţi dispăruţi din viaţa pământeană, pe cei care-i pomenim în rugăciunile noastre, le păstrăm amintirea vie chiar şi printr-o simplă lacrimă, tot aşa se cuvine să ştim să ne amintim de cei care prin truda şi jertfa lor au clădit o ţară, o patrie, un neam. Să-ţi uiţi propria istorie, să ignori prin necunoaştere şi neştiinţă neamul din care te tragi, să nu uzi cu lacrimi de recunoştinţă şi amintire pioasă rădăcinile din care-ţi tragi seva, duce la înstrăinare, alienare, pierderea identităţii şi a cunoştinţei de neam, la dezrădăcinarea şi uscarea „arborelui”. Fără să uităm să recompunem mereu imaginea trecutului, fără să ignorăm istoria, fără să vorbim despre patrie şi patriotism ca despre orice lucru banal, fără să fim pesimişti, trebuie să privim cu încredere în viitorul acestei naţii. Să dăm tot ce ştim mai bine, ce avem mai bun şi mai nealterat tinerei generaţii, elevilor noştri, copiilor noştri. Să nu uităm cuvintele pline de înţelepciune ale unui cărturar de seamă al acestui neam, Ion Ghica, care în urmă cu aproape un veac şi jumătate spunea că „… întotdeauna, un mijloc sigur de a măsura starea unei naţiuni a fost şi va rămâne instrucţiunea publică şi literatura… şi cu cât cunoştinţele sale vor fi mai întinse, cu atât acel popor va fi mai înaintat în civilizaţie…” P.S. şi nu e doar părerea ci chiar credinţa şi convingerea unui om de istorie. Băceanu Ovidiu, Profesor de istorie Şcoala Gimnazială „Coresi” Târgovişte Anul XXII • nr. 1 (40) • decembrie 2016
1